i v-rKi &
MIRCEA HORIA SIMIONESCU
BREVIARUL

MIRCEA HORIA SIMIONESCU
BREVIARUL
(Historia calamitatum)
CARTEA ROMÂNEASCĂ
1980
Coperta de Traian Filip
Breviarul (Historia calamitatum) face
parte din ciclul Ingeniosul bine temperat
și este dedicat fratelui meu Tityre.

CARTEA ÎNTÎI
I.	Ziua de 18 iunie a acelui an1, spuse Lucilius, va
rămîne pururi vie în amintirea mea: dimineața fusese învăluită
în neguri, perspectiva munților se înjumătățise, ochiul trebuind
să se oprească pe clinul Titanei, aburit ca un pahar, dar spre
amiază negurile se strînseseră către Cornul Caprei 2, formaseră
pe cer un masiv de piatră mai înfricoșător decît în veci încrunta-
tul Surul, și foșnetul copacilor, și fulgerele înfiorînd orizontul,
și tunetele grele rostogolindu-se în văi anunțau o furtună
teribilă, ploi torențiale, inundații.
Am presimțit nenorocirea, am prevăzut urmările ei. Trecuse
de orele 14 cînd am hotărît să acționez. îmi amintesc perfect
toate amănuntele pregătirilor: am desprins din cui hanoracul
cu catarame de argint, mi-am strîns pe glezne șireturile vechilor
însă desăvîrșiților mei bocanci de alpinist, am înghesuit în
rucsac o cămașă cadrilată, toporișca de oțel cu coadă scurtă,
o pereche de ciorapi de lină, cîteva cutii cu conserve și o carte,
cea mai la vedere în raft — Tactica infanteriei de Weintraub—,
și am ieșit neîntîrziat. Plumbii reci ai ploii mi-au izbit puternic
obrajii, vîntul tăios, «cuțitul solstițiului de vară», cum îl
numesc meteorologii, « biciușca sfîntului Petru», cum îi spun
țăranii de pe valea lalomiței, mi-a străpuns coastele. Am trecut
vîlceaua deja clocotind și am scurtat-o prin grădina lui Neamțu,
ca să ajung, sărind un parapet de piatră, în șoseaua asfaltată.
Șoseaua era pustie, rîul din apropiere urla ca scos din minți,
valuri de smoală 3 se rostogoleau de pe dealurile Brata și Lupul,
întunecînd valea.
Fiind așezate la urmă, și nu în subsol, "Notele pot fi citite, cum dealt*
fel se și obișnuiește, la urmă,
7
Am mers voinicește prin furtună fără să mai privesc înapoi,
am înfruntat valurile și cețurile mereu mai dese, am traversat
mașinal viituri și văioage turbate, am trecut poduri4 și, cînd
apele mi-au închis calea, am doborît cu toporișca plopi și
sălcii tinere cu care am improvizat punți. Dincolo de Scropoasa,
căderea unei stînci blocase poteca; am fost nevoit să escaladez
o brînă și să mă țin la fiecare pas de rădăcinile dezgolite ale
brazilor. Undeva, pe Plaiul Foii6, am întîlnit un călugăr de la
schitul Peștera, luptînd și el din greu cu vînturile și secerile
ploii. Mi-a dat binețe, mi-a spus că spre Obîrșia ar fi un drum
pe care, de cînd știe el, nu l-au stricat furtunile, viiturile; am
decis să ocolesc Blana și sa-1 aflu. N-am urcat o jumătate de
oră că, într-adevăr, drumul indicat mi-a apărut în față. Bine-
cuvîntat drum! Străbăteam acum lungi terase mîngîiate de
o dulce adiere a aerului, ploaia încetase, o geană întîrziată
a soarelui mi-a înseninat sufletul. Luceafărul clipea în albastrul
văii.
Nu căzuse seara, și eu mă aflam pe platou, îmbătat de aro-
mele ierburilor și de cîntecul pietrușelului, cerul se umplea
de stele mari, calde 6, doar departe, într-o vale, se mai răsuceau
vălătucii furtunii. Am urcat o potecă colțoasă, spinii mi-au
mușcat mușchii picioarelor — abia acum îmi dădeam seama că
plecasem cu pantalonii scurți și, fără îndoială, am regretat
regeștii mei pantaloni golf, cu jambiere —, și, într-un tîrziu,
am recunoscut la o sută de metri Valea Cerbului, dominată
de bastioane și țancuri mărețe dormitînd în fulguiala timpului.
Am simțit în piept bucuria învingătorului 7, plăcerea celui
care, întotdeauna primit cu familiară prietenie în leagănul
începuturilor fără de sfîrșit, este generos răsplătit pentru no-
ua lui cutezanță, pentru perseverența încă o dată dovedită.
Am ridicat palmele spre cer, am trimis lumii calme de sub
tălpile mele, pereților crenelați și porților adîncului, oamenilor
rămași să dea piept cu furiile apelor un salut înalt, încărcat de
speranțe, apoi, purtînd cu mine toate bucuriile și visele trăite
de-a lungul unei vieți bogate în lupte și împliniri, mi-am dat
drumul de pe stîncă în golul ce se căsca la picioarele mele
și care mă așteptase răbdător de ani și ani. Golul m-a sorbit
imediat în adîncuri, după care nimeni n-a mai auzit de mine.
Probabil, a încheiat Lucilius, căderea și moartea mea 8 au
fost regretate, nu-mi pot închipui lumea pe care am iubit-o
nici indiferentă, nici lipsită de sentimentul recunoștinței...
8
II.	într-adevăr, fără o voință puternică și o, aș spune,
strategie îndelung elaborată privitoare la concentrarea sau, aș
spune, atenta administrare a puterii fizice și spirituale, nu poți
întreprinde nimic important în această lume 9, spuse Claudius.
Eram șase și, recrutați aproape la întîmplare, în graba și, aș
spune, panica evenimentelor, nu ne știam înzestrările, putințele.
Ne priveam unii pe alții cu vie curiozitate, în spațiosul vestiar
al băii în care ne spuseseră să ne dezbrăcăm, și cu, deopotrivă,
teamă de necunoscut și surprize nedorite, ne întrebam cum
s-o fi numind acel tînăr costeliv care, pudic și emoționat, își
ține brațele încrucișate pe piept, ca să-și ascundă, gol cum e,
sînii închipuiți, în timp ce un scund pietros, aș spune blindat,
îi tot croiește fundul cu cămașa răsucită ca un baston de poli-
țist, și cine este scundul blindat, cine i-a fost mamă, la ce școală
a învățat și dacă știe, ca alții, aș spune ca noi toți, poezii în-
suflețitoare și povestiri de la Polul Nord, apoi ce hram poartă
băiețandrul acela brav10, cu ochii mici și jucăuși, tătar sau
indian nomad din tată-n fiu, ale cărui rufe strălucesc ca neaua,
cine este și cum îl cheamă pe acel blestemat de fanfaron care
se pretinde a fi vînat elefanți în pădurile lui bunică-su, și, aș
spune, pretinde încă să ne ochească acum, dintr-un foc, pe toți,
în fine cine sînt ceilalți, chilugul, vampirul11 și atletul, anga-
jați într-o convorbire, lingă cîntar, din care rezultă că, pe rînd
sau împreună, au dat gata neamuri întregi de domnițe, bănuin-
du-se unul pe altul de minciună și, aș spune, de toate relele
din lume? Ce isprăvi au la activ, în gimnaziile și șandramalele
lor de băieți de prăvălie, în colegiile lor cu pretenții și comenzi
în cea mai pură latinească, ce dorinți ascund sub bicepșii de expo-
ziție și ce virtuți și, aș spune, vicii de structură stau să se exprime
în viitorul apropiat? Onoriu, într-adevăr, dintre noi toți s-a
desprins ca un vultur, ca un astru, ca un zeu în luptele care ne-au
înghițit: era, în vestiarul băii, la măsurători și la programul
de igienă, cel mai puțin interesant, puteai spune un fricos
și un complexat, subțirel fecior de bani gata, hrănit cu porto-
cale și cacao cu frișcă, priceput să întindă degetele unei singure
mîini pe jumătate din claviatura pianului, lucru pe care, se
lăuda atunci, și aș spune pe deplin întemeiat, îl stăpînea în
esență și sens, sau cam așa ceva, ca Mozart12. .. Și ce credințe
și convingeri îi animă, și ce decepții, lipsuri și dorințe de glorie
și, aș spune, de pierzanie îi trimiseseră la centrele de recrutare
de voluntari pentru Indochina?
9
Acest Onoriu făcea pe cîmpul de instrucție o figură de imbe-
cil, nu-1 interesa nimic, intra mereu în conflict cu plutonierul13
și, către sfîrșitul instrucției, cînd lui Lyciniu i s-a furat brățara
de aur a ceasului, cu toții am fost încredințați că furtul el îl
făptuise, de unde banii și, aș spune, mijloacele neobișnuite cu
care dăruia flacoane de parfum și celei mai nespălate fetișcane
întîlnite în port sau printre telegrafistele poligonului? Nu-1
interesa și nu parcurgea, ca noi, programul de instrucție și
cu toții eram încredințați că va cădea cu brio la examenul
de calificare și titlu, imposibil să fi reținut ceva spălăcitul,
toată ora și, aș spune, toată dimineața preocupat doar să-și
vîre degetele de ilustru pianist în urechi și-n nas, ca un școlar
oarecare și nu ca un cursant al trupelor de elită specializate
în desant și lupta de guerillă în junglă.
Necunoașterea omului duce în tactica curentă la grave
erori, trimiți necunoscuți la moarte sigură și, pe deasupra,
ratezi deplorabil operațiunea, orice mare stat-major din lume
trebuie să cunoască îndeaproape, din mărturii multiple și, aș
spune14, din teste multiple, calitatea soldaților pe care i-a
trimis în foc, este jalnică și demnă de dispreț trupa anonimilor
în uniformă, pedestrimea ca și aviația își fundamentează forța
și capacitatea de atac pe individualități distincte, aș spune
pregnante, numărul e categorie a armatelor proaste16, important
este, fără îndoială, și armamentul... Se poate spune, și acest
adevăr l-au repetat instructorii poligonului pînă ni s-a făcut
lehamite, înainte de îmbarcare, că istoria este biografia desfășu-
rată a morților, asta vine, aș spune, cam așa: nu participă,
deocamdată, la ea cei prezenți, aceștia se integrează treptat,
cu timpul, datorită și ocaziilor bune, de aceea orice soldat
care poartă în raniță batonul de mareșal, mai poartă alături,
ca auxiliar, speranța dispariției sale glorioase pe cîmpul de
luptă, aș spune în jungla tropicelor și așa mai departe16.
în acest scop, al cunoașterii, ne-au pus să ne scriem17,
înainte de debarcare, legănați de valurile oceanului, viața și
activitatea, cu invitația și, aș spune, oferta de-a specifica nomi-
nal, cu adresă, cine pe cine întreține, soție, copii, părinți bă-
trîni, vreo soră stingheră, eventual oloagă, contul la bancă,
în vederea depunerii soldei, și, capitol final, motivele sincere
ale înrolării ca mercenari, termen convențional desigur, ca
să înțelegem cine sîntem și sub ce drapel înțelegem să
mărșăluim...
10
Am scris cu toții, cît se poate de corect, cit se poate de dez-
voltat, am arătat motivele — care cum și le-a amintit — patrio-
tism, dorință de aventură, interes asupra căruia preferă să
păstreze discreția, rar modelul de viață și alte chestii idealiste
sau romantice, printre care s-a reținut că Isocrate18 moare
să învețe la fața locului geografia întregii planete. Am scris eu
însumi detaliat și, aș spune, destul de sincer, exprimîndu-mi
admirația, încă din anii școlari, pentru viața militară și exotică,
marșurile mi-au fost cîntec de leagăn, iar restul, în conul acesta
de lumină, rămîne neimportant, aș spune: în conul de umbră
al intereselor și, respectiv, al autobiografiei...
Cum am spus, Onoriu a făptuit minuni de vitejie, e singu-
rul dintre noi care a scăpat cu viață, și aceasta e o soluție,
cînd stai să te gîndești. .. Am căzut toți cinci în interval de
trei zile.
Cu solda mea pe trei ani și jumătate, inclusiv lunile de ins-
trucție, se putea cumpăra o fermă în Arizona. Dar de ce să eva-
luăm ceea ce nu se poate în nici un fel evalua: Gloria ?. . .
III» îmi scriu de patruzeci de ani jurnalul intim, îl țin
strîns, spuse Antonius, adică nu-mi scapă nici o zi, însă de la
un timp, răsfoindu-1, găsesc că printre multele evenimente
consemnate nu s-a strecurat nici o fărîmă de istorie și mă
gîndesc îngrijorat dacă fiul meu, descoperindu-1 în sertar,
desigur după trecerea mea, nu va exclama citindu-1: «Dar
bine, frate, în ce lume a trăit bătrînul ?» Găsesc sub data care
însemnează pentru toată lumea debarcarea aliaților în Norman-
dia o notă scurtă privitoare la comportamentul albinelor pe
vreme noroasă, cu ploi intermitente19, iar sub marțea cînd
a murit bunicul, marele duce de Orania, rîndurile următoare:
« Privită cu ochi întredeschiși, lumea îmi apare întredeschisă»,
ceea ce sună ca un început de roman. între două fraze s-au pră-
bușit mulți regi și multe avioane.
Las la o parte strădania ce mi-a răpit clipe demne de a
fi. trăite liber și intens, pierdute zilnic din cauza claustrării
mele în camera de lucru 20, și mă întreb foarte serios dacă scrisul
jurnalului, ca dealtfel orice altă scriere, mai trebuie să cuprindă
ceva din evenimentele și realitățile de sub alt cer, îndepărtate
și nepetrecute. O armată de teoreticieni se chinuie de ani
și ani să mă convingă să mă ridic în însemnările mele la general,
11
și susțin cu o grămadă de argumente că realitatea numai acolo
își depozitează esențele, restul fiind accident. însemnează că
mi-ar fi stat mai bine să trăiesc fără grija de-a lăsa catagrafii
de fiecare accident căruia îi cădeam martor și să mă ocup cu
strîngerea de informații despre idei și legi provenind de depar-
te... Dar cei ce culeg acele mărturii și-mi oferă provizia sînt
ei oare preocupați de generalul meu sau rămîn la particularul
lor accidental ? Un corespondent de război învîrtindu-se printre
generali nu-și atrage în acest chip generalul. Atunci, cum și la
ce nivel particularul devine general? (să-mi fie scuzat jocul
de cuvinte, nu l-am urmărit defel).
L-am consultat pe Cicero 21 asupra chestiunii. Mi-a făcut
dojana cu arătătorul și mi-a spus: « Nu te mai părăsesc apucătu-
rile astea de mic-burghez ?» 22
IV. Am citit notița de mai sus, spuse Eusebius, și inte-
resîndu-mă chestiunea (pentru că și eu îmi scriu jurnalul),
n-am rezistat tentației de-a citi peste umăr, pe furiș 23. Odată
cu scuzele, îți cer, Antonius, să zici ca mine: mă rezum să însemn
doar aspectul cerului și al pămîntului, și numai atît cît pot
vedea ochii. Cum nu pot, și nu e recomandabil, să stau toată
ziua cu ochii ațintiți pe frunzișuri și nori, acumulez de-a lungul
întregii zile doar fugare (însă sigure) informații despre starea
orizontului, tăria vînturilor și direcția, temperatura aerului și
tendințele. Seara, trec pe caiet un scurt rezumat al evoluției
vremii, abreviind etapele cu ajutorul simbolurilor, ca asiaticii:
desenez soare rotund lîngă orele de caniculă, nori cumulus și
picături de apă lîngă orele dinaintea și din timpul ploii, frunze
galbene pentru toamna toamnă și ghiocei pentru primăvara
primăvară. Rezumatul și abrevierea conduc pe negîndite la
general și la esență, semnele înlătură vorbăria.
Și, dacă peste douăzeci de ani, fiul meu devenit procuror
va avea să lumineze procese încurcate, iar lectura notelor mele
îi va oferi indicii de circumstanțe meteorologice elocvente,
cu care să redeschidă un proces încheiat așa și-așa, strădania
mea se va considera răsplătită și eu voi dormi fericit, știindu-1
pe criminal la locul ispășirii meritate.
Istoria nu încîntă pe nimeni, dacă n-are o urmare, spuse
în încheiere Eusebius 24.
12
V. Mie mi-au cîntat multe păsări în viață, spuse Proco-
pius, dar nici una Carmagnola, și atunci a trebuit să caut pasă-
rea mea. Din nefericire, ursitoarele mi-au indicat să trăiesc la
oraș, printre case mari și copaci întîmplători, printre oameni
sleiți de putere și în reuniuni de birou, în această ultimă dar
nu cea din urmă privință am bătut chiar recorduri de amploare,
durată și duritate, pentru că, precum se știe, în lumea modernă
forța imperiului de Apus nu se mai realizează în lungi marșuri
spre Orient și nici prin trecerea ilustrelor fluvii iberice — o,
unde sînt timpurile și moravurile de-atunci! —, ci între patru
pereți, la etajul șase sau în remize cu trei sute de scaune, însăși
moartea mea fiind decisă nu pe cîmpul de onoare, pentru că,
așa cum spusei, n-am avut parte de beneficiile naturii. Ilirii
mi-au pus capăt vieții, ei care, culmea ironiei, bătuseră multe
drumuri și văzuseră multe peisaje încîntătoare, știindu-le
aprecia și desprinde din cadru ca nimeni alții25. M-au executat
ieri în zori, în ședință.
Urma să plec cu prima cohortă și să mă întorc cu ultima,
după bătălia pe care Joe singur trebuia s-o decidă. Ilirii au
prins de veste, au aprins focuri pe colinele dinaintea ferestrelor,
spre parc, au ridicat corturi în birourile arhivelor și în holul
de cristal, locuri unde se adună mulțimile, și au pregătit șanțuri
și curse la principalele servicii ale băncii. Servisem, banca cu
devotament și credință, timp de cîteva decenii, și iată cum
înțelegeau să-mi plătească!
Terenul fiind pregătit temeinic, în timp ce eu călăream
senin herghelii de dosare, cu pricini și vărsăminte, cu sconturi
și bilanțuri trimestriale, ilirii m-au atras în mlaștinile registrelor
de evidență, m-au învăluit pe două aripi, intrare și ieșire, cum
se obișnuiește, și m-au încolțit diabolic. Tactică de războinici
trăitori în puste și prin trecători, neștiută mie, care am trăit
întotdeauna, în ciuda vocației și firii mele, printre tîrgoveți
deprinși cu trotuarul, covorul, podeaua și localul familial 26!
M-aș fi așteptat să văd care de asalt luîndu-mă cu asalt, 27
dar pe masa lungă ca o ghilotină am văzut numai un vas cu
flori albe, contrastînd cu vișiniul cuverturii, după care mi
s-au ochit părțile moi ale ființei și o coloană de arcași, dinspre
cuierele dispuse pe margine, a tras în plin. Nu s-a ajuns la ber-
bece, la smoală fierbinte, procedee calificat militare, potrivite
asaltului, s-a procedat pedestru și la înghesuială, ca la Siena și
Termopile, 28 care pe care, la baionetă și corp la corp, cum
13
spunea unul: în cămașă și izmene 29. Nici vorbă de strategie,
căci ilirii ignoră chestiunile înalte, ei, trăitori în pustă, schi-
țează doar din ochi unde să lovească și cum să se ferească,
n-au planuri, nu știu ce e punerea în dispozitiv, nu le pasă
nici atît de reglarea tirului. O jale!
M-au împresurat pe la prînz, cu toate că m-am apărat
eroic, după principiile tactice ale familiei mele de arhivari,
contabili și jurisconsulți niciodată stagiari, am făcut eforturi
maximale să mă desfac din strînsoare, cînd am contraatacat
marginal, cu indigo, strădanie de bărbat sîrguincios: ilirii
m-au copleșit.
De la capturarea mea și pînă la execuție n-a trecut decît
un ceas, răgaz în care s-a scris procesul-verbal30.
Este evident că eu fiind singur iar ei mulți, înfrîngerea nu
se explică decît prin superioritatea lor numerică31.
VI» O spun ca sodat, spuse Diodor, Europa ca să supra-
viețuiască trebuie necontenit cucerită și recucerită32. Dacă
centrul continentului nostru este Roma, mamă ocrotitoare a
zburdalnicilor Apenini, ca și a dolofanelor dealuri sileziene33,
centrul lumii e continentul străvechi, tată bun al înaltei Hima-
laia și al cochetelor Antile 34, căci au trecut sute de ani pe apa
sîmbetei de cînd mîna părintească se întinde — de pe corăbii
și poduri arcuite — pretutindeni și oriunde. Spania și Portu-
galia au mîncat cu poftă Indiile dulci și aromate35, Olanda
s-a bucurat de fustița înflorată adusă tocmai din marea Soarelui
Răsare (deși pulpelor ei grase le venea mai bine catifeaua de
Amsterdam), Germania a stat seri lungi la conversații teoretice
cu băieți africani din nord, din sud, cîntînd pe diguri de fildeș
și aur valsul nemuritor, Anglia și Franța și-au uns adesea dege-
tele în gogoșile de pe tava cealaltă a mapamondului36 și așa
mai departe.
Am impresia că festinul s-a terminat37, spuse Diodor,
rămînem acasă mai des decît înainte, la televizor și la plăcinta
cu mere, și, pentru că ne plictisim, jucăm lotonul geografic,
Anglia cu Pireul de o parte, Andalusia cu Danemarca de alta,
uneori vine la masă și Franța, o lume! 38
Am jucat partide importante, ne-am certat pe mai nimic,
acum Beneluxul s-a și supărat, dar timpul trece și, dincolo de
cuceriri și înfrîngeri, armonia familiei se prelungește în veac.
14
De la dispariția lui Lațiu, o tristețe plutește totuși deasupra
frunților noastre ca un abur, ca șalul împuțit al smogului39.
VII* Cred că oamenii nu-și merită condiția, spuse
Lupus; nefericirea lor vine de la faptul că depozitează prea
multe dorinți și împlinesc doar cîteva 40. Consumul de așteptare
și frămîntarea — de la salivație la sațietate — îi sleiește, și se
constată frecvent istovirea timpurie, cu pierderea randamentu-
lui cognitiv. Cunosc persoane foarte bine plasate în cursă,
care, după cinci ani de școală și o mulțime de antrenamente,
arată ca pisoii nou-născuți, nu disting nimic în jurul lor, în
afara surselor de alimentație, nici nu adulmecă mai departe
de trei pași, cu toate acestea sînt un sac de năzuinți și idealuri,
cu zornăit disproporționat de cioburi și tinichele. S-ar părea
că scopul cel mai antrenant al vieții lor este să izbutească a
cuprinde cît mai repede întreaga nomenclatură a obiectelor
folositoare, să schiaune lapte și să aștepte lapte cu caimac,
să mîrîie carne și să aibă în farfuria de tablă fripturi în sînge,
ficăței tocați ascunși în vreo potîrniche la cuptor (lucru plăcut,
dar caută să-1 dobîndești zilnic), să urle aur și să aibă, mă întreb
de unde, degetele încărcate cu inele și gura încălțată cu măsele
de metal. între cuvînt și imagine se cască o prăpastie, între
reprezentare și posesie o alta, între posesie și îngurgitare sau
împodobire — o scară lungă, cu trepte putrede41, pentru că,
să admitem că magazia e plină și mizeria teoretic îndepărtată,
nu e imposibil să vedem flămînzi zăcînd pe paturi de mămăligă
dulce și să întîlnim goi și înfrigurați dîrdîind pe mormanul
de lemne 42. Zacerea și dîrdîiala sînt la om o expresie a așteptării,
și neputința prelungită duce adesea la boli urîte, la melancolie
și rîvnă inactivă43.
Dau și ei, ca noi, din coadă, însă pendulul cu legănare
zgomotoasă nu arată, vai, nimic 44, sau dacă arată, doar Dumne-
zeu din cer poate interpreta pe 3 ca pe 12, amplitudinea mișcării
n-are o legătură directă cu simțirea, e mai curînd o fluturare
de orgolii, interese adînc ascunse, cearșafuri și panglici deru-
tante, ca eșarfa roșie a trandafirilor. Eu unul n-am prea văzut
cîine care să se mulțumească cu pantalonul, colții știu să afle
pulpa piciorului și să o sfîșie, dar am văzut oameni destui care
se mulțumesc cu cîrpa45... Probabil pentru a nu se istovi
în ei dorințele.
15
în mintea lui ca o teacă de baionetă46, unul care visa fri-
gărui și gogoși îmbujorate a pregătit un plan de cucerire a
pămîntului47 și cînd a trecut la înfăptuirea lui a constatat
cu stupefacție că popoarele prin care voia să treacă cu șenila
și aruncătorul de foc nu cunoșteau frigăruia și încă nu inven-
taseră gogoșile, hrănindu-se cu minuturi, sandvișuri și brîn-
zeturi. Lunga așteptare a prînzului pe margine de mapamond
i-a răscolit vezica biliară și i-a îngrețoșat stomacul. De era
cîine, hăpăia din primul minut ce era de prisos și se ducea
să digere în vise frumoase, cu pisici și privighetori, mestecătura
grăbită, lătura, ciolanul sfărîmat. Necîine48, vorba poetului,
n-a putut supraviețui operațiilor de pregătire, pîndă și învăluire,
cătun cu cătun și provincie cu provincie, și s-a îmbolnăvit
mortal. Știa el ce-1 așteaptă în marginea aceea de lume, dacă
practica adulmecatului nu se potrivea cu sclipiciul dorinței?
Pentru noi, cîinii49, spuse în încheiere Lupus, prăjeala
în tigaie sau coacerea în cuptor sînt totuși — de ce să n-o recu-
noaștem — o cucerire. Oamenii și-o revendică și e de datoria
noastră s-o spunem că meritul nu e o nimica toată, dacă nu
cumva e chiar secretul evoluției lor indiscutabile50.
VIII» Nu: performanța cea mai strălucită a omului
este veghea, spuse Pomponius, puterea lui de-a rămîne treaz
chiar în mijlocul suferinței aprige51. Probabil că asta vine de
la curiozitatea lui neostoită, pe care țînțarul n-o are, cu toate
că și el mai dă semne de interes pentru viață încă un timp după ce
talpa gospodinei i-a risipit și lichefiat membrele pe tavan. Aș fi
fost fericit să nu fie atît de perseverent, personal prefer moartea
subită, electrocutarea, spulberarea în văzduh... Cititor înrăit
de gazete, individul întins pe roată sau pe cruce asistă cu
răbdare și cu nedisimulată participare la felul cum îi sunt
zdrobite gleznele, genunchii, bazinul, brațele și te uiți la el
cum regretă că vine rîndul inimii și al tigvei, unde stau de obicei
ochii52, cînd nu va mai putea urmări masacrul53. Avantajul
de-a rămîne foarte aproape de locul execuției nu c de neglijat,
cu toate acestea întrebarea « să vedem ce se mai întîmplă cu
mine după următoarea lovitură» (trupul fiind deja sfîrtecat
și aruncat cîinilor)54 personal mi se pare de un gust îndoielnic,
mai potrivit serialelor televizate decît împrejurării date.
16
Nu am auzit și nu am informații despre spusele celor supuși
torturii, în apropierea sfîrșitului, în butuc sau sub picătura
de apă rece, reporterii — care rămîn îndeobște nepedepsiți —
sînt total indiferenți la cuvintele altora, dacă cumva nu le
și disprețuiesc, iar călăii prea ocupați de sarcinile lor de serviciu
ca să mai rețină și această prelungire inutilă a declarațiilor,
însă este de presupus că se spun lucruri deosebit de intere-
sante55, se fac observații concludente, se surprind mișcări
memorabile.
Considerînd astfel lucrurile, se poate spune că toți condam-
nații și, în general, toți cei supuși pierzaniei își răscumpără
prin strădania lor cheltuiala și eforturile, ca și energiile inves-
tite 66 în suprimarea lor, întotdeauna oportună57.
IX♦ în această privință, spuse Pompilius, circulă păre-
rea că maimuța, înrudită cu omul (fie că noi ne tragem din ea,
fie că ea e un rezumat, un succedaneu economizat al ființei
umane) s-ar comporta — cînd e schingiuită, mutilată, ciopîrțită,
sfîrtecată, tocată, metamorfozată în cîrnați sau mănuși etc —
diferit, împuținarea și anularea ei fiind însoțite nu numai de
veghe curioasă, dar și de reacții critice demne de spiritele cele
mai alese 58. Se știe că maimuța poate citi gazetele, dar ea face
aceasta în așa fel încît nouă doar să ne pară că le citește; se
știe că maimuța suferă și moare ca și ruda ei nefericită omul,
însă participă activ la întristătoarele momente ale sfîrșitului
său emițînd chiote pline de vervă, de ironie, de detașare.
Călăul, ursuz și grăbit, dă să-i ia sufletul fără a-și crea complicații
și derobîndu-se de orice răspundere, meseria lui are în această
privință avantaje demne de invidiat, dar ea, maimuța antropoidă,
face pe dracu în patru să tărăgăneze lucrurile, să tragă de timp,
cum spune filosoful sportiv 59, ca să ne convingă — și cine se
îndoiește de reușita întreprinderii ?! — că participînd nemijlo-
cit la împuținarea ei absolută, ea nu e implicată totuși în joc,
nu consimte, nu acceptă compromisul. Se spune că, într-o
piață, unde o maimuță era batjocorită la sînge și lumea se
întreba dacă nu cumva călăul care o torturase nu-și isprăvise
de mult treaba, continuînd acum să se joace fără obiect, numai
de dragul spectatorilor, mulți dintre oamenii ce priveau au vă-
zut atitudini atît de elocvente la vietatea ce nu se mai ținea în
picioare decît mulțumită blăniței, că au simțit transferîndu-li-se
17
durerea aceleia, de care ea își batea joc în mod suveran, în carnea
și blana lor, în inima lor 60. Au plecat ca opăriți de la spectacol,
în timp ce victima de pe butuc continua să se zbenguiască și
să se hlizească ca în anii tinereții sale fără nevoi61.
Maimuțăreala e un obicei detestabil, reiese însă că nu
întotdeauna, și rămîne de văzut dacă cei ce practică procedeul
călăului de profesiune cu propriul lor corp, în scopuri strict
private, angajîndu-se singuri în experiment și dispariție, nu
urmăresc să ne lase moștenire, prin fina lor maimuțăreală
față de sine, modele de judecată rece și exigentă, care să producă
arsuri și usturime persoanelor diverse, spectatori ocazionali,
indivizi aflați la apreciabilă distanță de locul ispășirii.. . 62
X* Ai vorbit63 atît de frumos despre drăgălășeniile
maimuțelor, spuse Lepidus, că ascultîndu-te nu m-am putut
reține de a gîndi la pericolele intoxicării cu știri despre pericole,
procedeu prin care omenirea de astăzi își verifică zilnic capaci-
tatea ei de-a dispărea în neant cu oarecare cîștig, cu un ce
profit. Ca să mă înțelegeți, am să vă evoc obiceiul marilor agenții
de presă ale lumii apusene, care știu să lanseze, cînd eveni-
mentele curente nu prea se dovedesc atrăgătoare, fel de fel
de presupuneri, mizere ca inteligența băieților care le fabrică,
privitoare la evoluția spre catastrofă a planetei 64... Așa cum
se comercializează instinctul luminat de Diogene Freud și de
discipolii lui comparativ mai obscuri, întemeindu-se indus-
trii și magazine ale obscenității bănoase și în veci înfloritoare,
tot astfel se exploatează cu maximă eficiență, cum spune Walter
Lipman66, instinctul de conservare al individului vaccinat.
Individul acesta, narcisiac și precaut, moare să-și vadă din
vreme capătul zilelor, și presupunerile lui privitoare la modali-
tatea și împrejurarea prin care nu va mai fi îl aruncă acum în
euforie, acum în deznădejde, stări deopotrivă receptive la
tablourile de apocalips. S-a ajuns să se emită chiar aserțiunea
că moartea e de neacceptat în stare pură, banală, nimic mai
scîrbos decît să crăpi în așternut 67.
Treaba este numai aparent delicată, dealtfel larga expe-
riență dovedește că dificultățile începutului au fost depășite de
mult. Pe scurt, lucrurile se aranjează astfel: se ia o dimineață
senină de vară, paralel se ia un șezlong, se așează șezlongul
sub cerul liber, pe o terasă cu cafenea sau cofetărie (în Prater
18
există un restaurant rotativ cocoțat pe un turn și se aude că și
celebrul pilon al lui Eiffel ar poseda unul), se trece, pe spate,
la o dulce somnolență între două amare 68. Se privește absent,
scîrbit cerul albastru, se înregistrează dezinteresat zborul
lăstunilor și, la intervale variabile, trecerea marilor trans-
oceanice Concorde sau B.C. 10, se simulează oroare la ideea
că păsările și-ar putea arunca de sus găinațul împuțit, iar avionul
cîțiva pasageri fără bilet, mizerie curată pentru cămașa de dio-
len și jacheta cu piepții generoși, se imaginează de cîte ori ar
fi mizeria mai mizerie dacă avionul ar cădea cu totul și pasărea
ar scuipa vitriol și, prin asociație, pericolul stronțiului 90
s-a și formulat» Se ia creionul și se înnegrește repede hîrtia
cu considerații biologice, ecologice, metafizice și strategice,
științe inventate tot pe un șezlong de cafenea sau cofetărie,
se urmărește efectul scrisului pe cerul amenințat, și seninul
se înnegrește rapid de funingini și zdrențe toxice; se lasă cerul
și se ia hîrtia care, fierbinte, acidă, ucigașă, pătrunde direct
în gura nesătulă a haznalei cu role și rotative. în gazetă și la
radio, ideea de pe terasă capătă, datorită plumbului și lătrăturii,
adîncime de adevăr, omul de pe stradă citește pătimaș rîndurile
semnate de William von Basedow, și țîțîind din buze, nu-și
mai află batista de plăcere că va sfîrși în deplină cunoștință
de cauză, sufocat lîngă un gard și sub un tei înflorit, numele
stronțiu amintindu-i pe acela al bunicului Strabon, iar numărul
90 anii trăiți de bătrîn fără să-și întrevadă sfîrșitul 69.
Din fir în fir, și din gură în gură, soluția face ocolul lumii,
muritorii știu către ce se îndreaptă și, dintr-odată, jocul e
mai sigur și conștiința mai liberă.
Eu zic, spuse Lepidus 70, că cineva tolănește foarte confor-
tabil pe chestia asta, vuiturile stratosferice, ca și idealurile,
sînt bine administrate, de la frontiera Austriei spre soare-
apune, cum just se exprimă poetul: « numai și numai sfera
lor se resimte de mișcări seismice și numai și numai pielea
lor mai cunoaște ravagiile sarcoptului rîiei... »
XI» Arma păianjenului e pînza, spuse Trogo Valerianus,
musca poate demonstra adevărul printr-un unic plonjon.
Iată cum se petrec, în fapt, lucrurile: în timpul nopții, păian-
jenul instalează în colțul obscur cabluri grele de sticlă și beteală,
nituiește capetele de scîndura magaziei și sudează întretăierile
19
la fiecare traversare a văzduhului; se articulează astfel, după
nenumărate escaladări, măsurători și perforări aeriene, un
sistem de celule și o rețea de punți oțelite închipuind un strîns
șir de ecluze pe-un fluviu; dedesubt se învederează în răs-
timpuri un closet țărănesc sau, mai adesea, o putină cu varză
coclită sau borhot; musca se joacă migălos cu funigeii și
seninul, se înfruptă cu plăcere din imaginea bucatelor din adînc,
jocul și mîncarea la oră fixă produc așa-numita plăcere de-a
trăi, iar rotocoalele mari prilejuiesc picaje spectaculoase. Un
gest mai imprudent, și zburătoarea își împotmolește aripile
în glodul sticlei, lipicios ca aracetul. Trei sute de fire devin,
prin salturi calitative pe la colțuri, imagine spartă, de tele-
vizor recent reparat, mii de sonerii ca vîrful ierbii zbîrnîie în
tot universul și păianjenul, cu gura căscată, ca în prima zi,
recepționează integral întregul mesaj71.
Am văzut cu ochii mei cum ingeniosul coboară din stra-
tosferă, cu stronțiul în dinți, să-i ofere captivei resemnate
soluția sfîrșitului, modelul concret al declinului speței. Se
efectuează o măsurare paralelă a argumentelor, se administrează
injecțiile cu sedative, după care adevărul cel mai crud apare
pe ecrane ca roza poveste cu Hănsel și Gretel; se trece la debi-
tare, deshidratare și pulverizare, în sfîrșit se cașetează și se
numerotează proba, punîndu-se pe cutie ștampila și marca
înaltei calități a produsului72.
Spre seară, în liniștea paradisiacă a curții, trece vrabia
cea bleagă să înghită pe nemestecate bunătate de păianjen.
Vrabia este stronțiul 90 al arachnidelor73.
XII* Eu umblu cu plesnitoarea de muște la mine, spuse
Andronicus, dacă e muscă o pocnesc, dacă e păianjen îl fac
terci prin tușeu. Stronțiul mă lasă rece, inclusiv problemele
ridicate de Războiul de o sută de ani 74. Atîta timp cît am de
mîncare și de băut. .. și așa mai departe.
Am murit într-o sîmbătă, prin sufocare; m-am înecat cu
boabele de grîu ale unei colive, motiv de pomenire în veci...
XIII. Vorbești mereu despre oameni, spuse Livius, ca
și cum nu ne-am afla într-o lume ce a renunțat la prejudecata
divizării sufletelor în regnuri, familii și specii. Mă uit la dumneata,
20
Eusebius, și îți admir blana de vulpe, pe care faci foarte bine
că o îngrijești, măcar de-am păstra și portul de odinioară!
și nu mă opresc să-ți admir, deopotrivă, ghearele de leopard
și gîtul superb de lebădă. Adineaori, cînd îți rodeai osul prefe-
rat, am gîndit că numai mărginirea ne-a cantonat în calitățile
și apucăturile clasice omenești, ați văzut și voi cît erau de im-
perfecte ...
Au fost printre oameni indivizi lucizi, pătrunzători, care
au simțit, încă din antichitate, cît de neputincios e omul și
cît îi este de necesar să depășească momentul fixării sterile
în specie, gîndind la o stare biologică superioară. Tu, Pompi-
lius, săritor din ram în ram, vietate mai vioaie decît pîrîul
de munte, ai preconizat — da, ai preconizat — o lume în care
individul își va depăși condiția, dacă nu mă înșel ai și schițat
pe-o foaie rămasă în arhivele de la British Museum chipul
vietății universale a viitorului, astăzi întruchipată în atîtea
variate și incomparabile exemplare. Ai luptat o viață întreagă,
iubite și prețuite Diodor, pentru ideea sintezei dintre cal și
bărbat, te-ai supus cu răbdare — și, vai, cu ce imense sacrificii
financiare — experiențelor de extragere a funcțiilor neproducti-
ve, cu cale închisă, împovărătoare, spre a permite transplantul
de daruri și funcțiuni de la vietăți mai înzestrate. La un moment
dat, au scris ziarele, ieșiseși din acceleratorul de celule și os-
moze 75 cu rît cărnos de porc și cu solzi de crocodil, schimbare
ce te contrariase, pentru că, dacă solzii îți erau de folos pe acele
timpuri cînd încă nu se inventase blindajul din oțel superdur,
rîtul se dovedea inutil, căci speța universală încă nu trecuse
la hrana de astăzi, rădăcinile nu o interesau. Nu știu dacă e
adevărat, dar ziarele au scris și despre o anume dificultate la
masticație, care te slăbise și îți dădea insomnii, motiv pentru
care ai și renunțat temporar la achiziție, marele avantaj al
procedeelor de metamorfozare fiind acela că nu sînt definitive,
imuabile, osificante. Ai preferat — și eu afirm că ai făcut foarte
bine — trompa de elefant, cu terminații cheratinoase ce permit
apucarea, darea peste cap, îngurgitarea fără sfărîmarea în gură.
Aveai, ilustre, practica înghițirii stridiilor, îți era relativ ușor...
Fixarea în funcții biologice rigide, pentru o viață întreagă,
a fost o pagină neagră în istoria naturală, și acum pagina ne
este limpede — apreciam lucrurile după felul cum ni se des-
făcea maxilarul, iubeam sau uram după cum ne îndrumau
programele genetice încremenite în habitudini ce nu se mai
21
schimbau de sute de mii de ani. Tristă, mizerabilă situație!
Bietul Napoleon, organism jalnic, încerca să se afirme și el cu
ceva, dar nu-1 ajutau deloc anatomia de broască țestoasă fără
carapace, capul de sobol, total nepotrivit proiectelor lui,
picioarele scurte, de miriapod ce a suferit o reducție de număr,
labele de rață ale membrelor superioare, de fragilitatea celor
ale țînțarului. Căderea lui era inevitabilă și Maquerot, care
milita pe vremea lui pentru evoluționismul fără limite, îi atrăsese
de nenumărate ori atenția să renunțe. . . « Nu e bine, împărate,
i se adresase odată la Wagram, sub un cort, vrei să stăpînești
lumea și n-ai glande care să producă nici substanțe aneste-
zice pentru oponenți, nici plisc de vultur pentru sfîșierea de
sus în jos, nici măcar limbă despicată de șarpe, nici mandibule
cu mare putere de strîngere. Atunci? începuși prea devreme,
împărate! 76 »
XIV* Eu aș fi acceptat mai devreme ideea, spuse Pom-
ponius, coada de leu, cu smoc, mă obseda încă din copilărie,
fusesem fascinat chiar de gîndul că aș putea avea două 77. Nu
am marșat însă, căci m-au speriat extravaganțele, excesele,
moda. Locuiam într-un cartier de oameni bogați, în casele
cărora biata mama își irosise și bruma de sănătate pe care o
mai avea, după ce îi murise soțul — tatăl meu bun. Mă lua cu
ea adesea în acele case mari, luminoase, încălzite, pline de bună-
tăți, și am putut vedea și cunoaște acolo o mulțime de oameni
de vază, cu mari înzestrări și imense posibilități. Despre pers-
pectiva renunțării la jalnica noastră condiție de oameni se
vorbea cu glas scăzut, existau probabil temeri că printre
servitori se află unii care ar putea trăda, abia aștepta poliția
să dibuie pe vreunul sătul de viața lui imperfectă de om. ..
Copil fiind, s-a zis că nu înțeleg mare lucru, așa că am putut
auzi amănunte din gura unor persoane bine informate. Un
domn italian trecuse de două ori prin stadiul de șarpe cu clo-
poței, pretindea a fi trăit senzații și experiențe unice, milita
entuziast pentru această idee. Fusese întrebat de ce a revenit
la vulnerabila lui situație dinainte, italianul a răspuns cu lacrimi
în ochi că n-avusese încotro: poseda o avere imensă și fetele
lui, care urmau să-1 moștenească, aveau capul plin de idei
înapoiate, nu admiteau, deși studiaseră la Sorbona, nici măcar
teoria lui Darwin și n-ar fi acceptat în veci să devină legatarele
22
unui șarpe cu clopoței.. . O distinsă doamnă, originară din
Sicilia, obeză și piloasă pînă în albul ochilor, încercase și ea
ceva similar, alesese scheletul suplu al girafei, epiderma lutrilor
și cap de șopîrlă; i se păruse ei că șopîrla are o privire absolut
inteligentă, lucru cu care nu sînt nici astăzi de acord. La început,
bărbatul ei, prinț de Lampedusa, fusese categoric împotrivă,
amenințase chiar cu divorțul, pînă la urmă cedase, ba mai mult,
luase înțeleaptă decizie de-a evolua și el într-un fel, ca să nu
rămînă mai prejos. Din comoditate, din nu știu ce alt motiv,
prințul alesese soluția cea mai simplă: devenise cuc. Neinspirată,
grosieră alegere! Doamna care fusese girafă povestea că menajul
se transformase într-un infern, că nepotrivirile de caracter, ce
se manifestaseră de-a lungul a douăzeci de ani de conviețuire,
luaseră forme radicale, o duceau numai în certuri și amenințări.
Viața devenise incomodă în mod obiectiv, în fond soții erau
tratabili și se putea ajunge la un compromis, apare însă evident
că nu se putea continua astfel fiindcă ceva scîrția încă de di-
mineață, cînd ea sărea din pat și alerga în parc să pască romanițe
și frunze proaspete de alun, iar el rămînea în palat, de vorbă
cu cîțiva prieteni și, prin ferestrele deschise spre grădini și
latifundii, nu contenea să-și strige numele — uneori chiar pe
două voci — fenomen rar prin partea locului. Cu mare regret
a trebuit să renunțe în favoarea burghezei armonii de familie
aristocrată...
Spuneam că aș fi acceptat mai devreme ideea de-a mă
lăsa metamorfozat și de-a obține neîntîrziat coada de leu care
mă fascinase, dacă n-aș fi întîlnit, într-una din casele prin care
mă purta mama, un grup de domnițe constituite într-o societate
de binefacere, un fel de fundație de ajutorare a arieraților mintali,
a handicapaților. Pretextînd că n-am altceva de făcut, am cerut
îngăduința să bat mingea în salonul unde se țineau adunările
societății, și această îngăduință mi-a fost acordată cu imensă
bunăvoință, cu toate că salonul era plin de oglinzi, iar mingea
mea de cîlți avea la mijloc o bucată colțoasă de plumb, lucru care
a avut urmări. Am audiat discursurile unor persoane deosebit
de spirituale, ale căror inimi se înălțau văzînd cu ochii în
încăpere, se vorbea despre ce făcuse o tînără din grup, și pentru
asta laudele la adresa ei nu mai conteneau, cînd vizitase un
spital de nefericiți: cîțiva bolnavi uitaseră cine sînt (obscur -
cizarea reprezentării de sine, mi s-a spus mai tîrziu), alții se
considerau, deși nu erau, șoferi de camioane — și manevrau
23
neobosit prin curtea spitalului, accelerînd și schimbînd vite-
zele și ținînd în mînă un volan imaginar, în uruitul greu, în
valurile închipuite de gaze de eșapament—, în fine, alții organizau
întreceri sportive, sărituri cu prăjina, o sută de metri garduri,
maratonul, triplul salt, probe ce ar fi adus unele rezultate
notabile pe tabelele de marcaj, dacă concurenții n-ar fi fost
doar bieți paralitici, imobilizați în cărucioare sau zăcînd impa-
sibili pe tărgi de metal, printre copacii grădinii...
Tînăra care nu mai obosea să primească laude mersese,
parcă trimisă de o forță divină, direct în mijlocul handicapați-
lor, paraliticilor, schizofrenicilor, și trecuse rapid de la discur-
surile însuflețitoare despre schimbarea condiției, la operațiunile
practice de survolare și depășire... (Pe atunci se proceda
simplist, prin combinarea știută dintre carbid, mangan, apă
distilată și compot de prune, nu se visa încă la acceleratorul de
celule.) N-am să uit scena, descrisă de însăși autoarea binefacerii:
oamenii aruncau cîrjele, băteau din aripile atunci crescute,
își luau zborul pe streașinile caselor din vecinătate sau, după
ce își lingeau blana, începeau să-și sape galerii sau să-și agoni-
sească paie și fulgi pentru vizuină. A fost o mărșăluire generală,
spectaculoasă spre viitor, de asemenea proporții, că paznicul
spitalului, alarmat de mîrîituri, răgete, strigăte guturale, ciri-
pituri și plesnete de aripi, venind să vadă ce s-a întîmplat,
a avut impresia că o minune l-a transferat la paza unei grădini
zoologice. Și-a ieșit pe loc din minți, a început să strige că el
se duce la direcție să i se dea explicații, altfel face nu știu ce
pe contractul de angajare... L-a potolit repede vederea tinerei
generoase, care, frumoasă ca o zînă, stătea în mijlocul vietăților
și le adresa cuvinte de bun augur în noua lor viață, adăugind
pentru unul și altul cîte un sfat util, să nu abuzeze de zborul
razant, să nu se tîrască pe spate, să nu facă abuz, în alimentație,
de insecte mirositoare, acelea fiind toxice, să nu-și încarce
marsupiul cu lucruri inutile (pacienților deveniți canguri), să
nu traverseze drumul de capul lor, ci numai în lesa cuiva,
căci automobilele de azi gonesc ca descreieratele etc.
Asemenea relatare m-a mișcat profund și, multă vreme
crezînd că mijloacele ce conduc la metamorfoză sînt limitate,
ca orice mijloace — vezi sleirea rezervelor de petrol —, mi-am
zis că nu se cade ca eu, cu un trai suportabil, cu unele speranțe
și promisiuni de ameliorare a calității vieții, să iau de la gura
altora, mai nefericiți de-o sută de ori decît mine, bucata de
24
fericire ce li se cuvine. Am strîns din dinți și am rămas multă
vreme, pînă după deces, la condiția în care mă născusem.
Știu că alții, și am aici în față pe Stratonius — fericitul
purtător de coadă de codobatură și carenă de pelican — au
ezitat o vreme și ei, din motive felurite. Oricît de minunată
ar fi chemarea spre o altă viață, spuse în încheiere Pomponius,
îl înțeleg omenește pe acela care preferă să rămînă ființă im-
perfectă decît să devină, să nu zîmbiți, bibilică sau, Doamne
iartă-mă, rață 78...
XV* în viață, cum am mai relatat, nimeni nu mi-a cîntat
Carmagnola și nici marșul triumfal din Aida 79, spuse Procopius,
dar asta nu m-a împiedicat să mă manifest, în viața particulară
și în cea obștească, întocmai ca un reformator. Din punctul
meu de vedere viața este o gogoașă de cupru, intrată în mașină
lingou de grosimea hipopotamului și eliberată dincolo, la
capătul procesului de prelucrare, liță fină de așezat ca indicator
al cronometrului. Viața merge de la simplu la complex? Iată
o altă idee imbecilă, care ne-a închis capetele în cutia obscuran-
tismului. Dialectician pînă-n vîrful unghiilor, consider că
laminorul ce subțiază aluatul de cupru nu are un capăt, stație
de împachetare și expediție, scopul nu e să tragi firul și să-1
tai cu patentul, ci să-1 prelungești fără oprire, la infinit. De aceea,
zic, nu mă pot mulțumi cu rezultatele de pînă acum, rezultate
nici vorbă merituoase, eu pretind că viața merge înainte și
că, la capătul agregatului de subțiere se mai pot adăuga — și
e de datoria noastră a spera — noi mașini, mereu mai fine,
pînă la a nu mai distinge produsul, părul, părerea părului,
firișorul nevăzut.
Metamorfoza, optimizarea condiției trebuie să includă
printre scopurile lor atingerea stării de obiect. Combinațiile
de pînă azi au dus ființa la sinteze nevisate ieri, însușirile încru-
cișate și virtuțile asamblate au produs hibrizi cu înalte randa-
mente. Dar ne putem condamna la rămînerea pe loc, mai ales
că zilnic ne dăm seama de unele neajunsuri neglijate la început?
De pildă, șiretenia vulpii, în trup masiv de bour și cu frunziș
de stejar pe întreaga epidermă, nu izbutește să prezerveze
ființa superioară de mizerabilele virusuri, de glonțul vînăto-
rilor (nu sînt singurii ce se cramponează de rînduielile trecutu-
lui—și am în vedere pe hotelieri, pescari, damele de consumație,
25
cîntăreții de operetă, luptele de tauri și transporturile), nici
de cursele de șobolani, de otravă, de pofta nesățioasă a celor
ce nu văd un biet animal fără să se gîndească la lesă și lanț,
ca să nu mai amintesc de bici și cange... La stadiul în care ne
aflăm, sîntem vulnerabili, inimaginabil de expuși, astfel că,
lucrînd dialectic, am imaginat — și nu este departe clipa cînd
voi reuși — un accelerator de un tip și mai perfecționat, cu și
mai mare randament, de transformare a ființei în lucru, O lume
în care unul să fie prună uscată, altul foarfece și un al treilea
bidon mi se pare o lume fără probleme, cu șanse de supravie-
țuire de o mie de ori sporite, cu perspective uluitor de largi.
Nu insist asupra proceselor fizice și chimice care vor avea loc
în adîncul ființei noastre, voi spune numai că ele se vor produce
la nivelul fibrei intime, unde celula și neutronul pot juca un
rol imens de prefacere. Am pregătit principalele filiere, am
construit cele mai importante mașini. Nu-mi rămîne decît să
reglez la micron mecanismele, pentru că numai stării lor de
instabilitate — trăsătură logică a oricărui mecanism ce se știe
nou — îi revine răspunderea pentru frecventele erori, cum a
fost aceea care l-a condus pe Marcelus Ventilianus, supus
atent tratamentului, la starea de minge de ping-pong și, prin
operațiuni suplimentare, la starea și mai regretabilă de miner
de umbrelă, obiecte pe care le disprețuia, fiind ciung.
Și alte mari descoperiri din istoria marilor descoperiri
s-au resimțit la început de imprecizie și derută. A fost meritul
descoperitorilor și inventatorilor că au perseverat pînă la
biruința ideii 80.
în ce mă privește, de îndată ce voi fi sigur pe mașina mea,
mă voi supune eu însumi transformării, trecerii la altă ordine
existențială. Doresc din toată inima să fiu tot restul zilelor
mele manșetă de pantalon.
XVI* Mă pot alătura încă de pe acum experiențelor și
perfecționărilor tale, iscusitule Procopius, spuse Aemilianus
Pater, pentru că m-au preocupat idei asemănătoare și mă
aflu în posesia unor rezultate ce te vor bucura. Personal nu
m-am gîndit încă la formularea unei opțiuni (după dorința
mamei, care mă răsfăța spunîndu-mi Năsturaș, aș înclina să
aleg un bumb aurit de haină militară), dar țin să aduc științei
și tehnicii partea mea de contribuție, lumea — de cînd o știu —
26
nu încetează a cere contribuția tuturor celor ce au venit, de
voie, de nevoie, din întîmplare, pe tarlaua ei. Am să scurtez
vorba informîndu-te că am constatat la obiecte calități pe care
noi nu le avem și de care trebuie să ții seamă, spre a nu oferi
unuia starea de lemn de foc cînd e preferabil să io dai pe aceea
de cuțit de bucătărie. Astfel, am observat că țigara aprinsă arde
cu fum abundent, ceea ce este deja un lucru important, în timp
ce furtunul de cauciuc, care nu scoate fum, emite pe partea
opusă introducerii apei un jet suficient de abundent — asta
ducîndu-mă la ipoteza că există un raport direct între apa ce
se introduce și apa care se eșapează. Tot în cursul experiențelor
mele, am descoperit că un creion — creion standard, conven-
țional — băgat în ascuțitoare la unul din capete, nu exclude
posibilitatea ascuțirii corespunzătoare la celălalt capăt, lucru
ce, aplicat paralel, duce la o sporire cu sută la sută a înaintării
în lemn. Mai departe: un corp scufundat în apă pierde o parte
din greutatea sa, rămîne de calculat cît pierde și, mai ales,
de ce pierde, cînd — opinia nu mai are oponenți — nimic nu
se pierde, ci totul — cum și teoria ta o arată — se transformă. . .
Și mai departe: un om vrea să-și facă o casă. Cîte cuie îi
trebuiesc lui? Am calculat atent și am stabilit, cu o aproxi-
mație de cîteva kilograme, cîte cuie îi trebuiesc, în funcție
de mărimea casei, de lemnăria folosită, de dorința sau refuzul
proprietarului de-a bate cuie în perete, în pămînt, în aer și
în apă... Am presupus că două paralele așezate în același
plan nu se pot întîlni niciodată. . . Cu toate acestea, să vezi
surpriză...
XVII* îmi pare rău că l-ați întrerupt atît de brutal pe
stimatul nostru coleg Procopius, era de datoria noastră, a
tuturor, să-1 lăsăm să se desfășoare în voie, ca și antevorbitorii
lui, spuse Valerianus. Apreciez că era extrem de interesant ce
spunea, mai ales că producea probe concrete, nu mulți ajung
să pună degetul pe rană. Acum, că rămîne întrerupt, mă consider
îndreptățit să iau cuvîntul și să mă întreb dacă procedăm bine
cînd ne gîndim la starea de obiect înainte de-a parcurge etape
intermediare. După mine, graba în afacerile naturii — care
manifestă, ca și omul, unele tendințe conservatoare — nu e
recomandabilă. De la struțo-cămilă și inorog la clopoțel și
hîrtie de muște este o distanță astronomică, am numărat,
27
cînd mi-a stat în putință, cel puțin trei trepte de parcurs. Mai
importantă este starea vegetală, e acolo un regn întins pe care
nu avem dreptul să-1 escamotăm. Și, cedînd puțin sentimenta-
lismului, care ne va dubla încă o vreme viața, nici nu e de
disprețuit acest regn bogat în substanțe nutritive, plin de toate
aromele pămîntului, de o varietate expresivă demnă de penelul
marilor peisagiști, dintre ei amintesc pe Ion Pop din Plopeni,
spre a nu mai vorbi despre calitățile terapeutice ale cozii
șoricelului, izmei crețe, mărarului, busuiocului și țelinei. O fi.
ipostaza de cal de șah de dorit — și în această privință lupt
din răsputeri să-1 văd pe Trogo Valerianus cal de șah — dar
ce minunat ne-ar sta într-o livadă, la umbră (sau în soare, după
caz), eu stejar falnic, dulce sărutat de vînturile înalte, și dumneata
păpădie sau farmecul țigăncii, conversînd furnicării cu vecinele
urzici, hohotind mii de ace și pufuri în aerul pur, strîngîn-
du-ți la ora înserării copertinele și hublourile spre a te adînci
într-un somn rouat, moale lipicios, cu gîdilituri la talpă. . .
Paradisul nu cunoștea vita și copita, nu cred de mic în povestea
tîmpă cu matrodul Noe și nu mai știu cum, dacă era grădină,
apoi paradisul avea statut de rezervație și numai gîzele pînă
la anume gabarit și turație aveau acces. Liniște și asimilație
clorofilială cît cuprindeai cu ochii, arome și răcoare cît să
crești în iarbă un prunc. Și unui asemenea stadiu să-i dăm
cu piciorul? A, veți spune că și aici își vor face din nou apari-
ția nepotriviri și inegalități caracteristice societății umane...
Știu, am prevăzut și am știut. Cedrul și mușețelul, boababul
și limba miresii, ierburile din pampas și mușcata din fereastră. . .
Dar, în afara staturii și consumului lor, diferența a arătat și
un conflict, o contradicție, o frămîntare? Niciodată! Cedrul
stă în dealul lui, mușețelul pe tăpșanul lui, singurul loc unde
se întîlnesc, dacă nu greșesc, este claia cu fin, poate pătulul.
Categoric, strigă în încheiere Procopius, etapa vegetală nu
trebuie sărită, dacă e să jucăm șotronul, spunea marele Waldemar
Pinus Camomila, învață să-i sari pătrățelele pe rînd.
XVIII* Sînt, pentru cine nu mă cunoaște, de profesiune
pompier, spuse Galba pompierul, și simt că e de datoria mea
să intervin spre a spune că m-au mișcat nespus de adînc cuvin-
tele colegului și prietenului nostru Valerianus, căruia îi voi
purta o statornică recunoștință nu numai pentru cele afirmate
28
aici, dar și pentru faptul că nu trece o zi fără să-mi viziteze
ferma de la Podul Trăznit, să mă întrebe de sănătate și să
întîrzie în grădină cîteva ore bune, ca să plivească și să sape
roșiile, dovleceii, cartofii, castraveții, în timp ce eu mă purec
la soare. ..
Dar nu acesta este motivul pentru care am luat cuvîntul.
Respectul și prietenia pentru Valy, dragostea mea pentru
grădinărie nu mă opresc de-a avea rezerve la opinia sti-
matului antevorbitor: eu cred că, de vrem, de nu vrem,
trecerea peste vegetale se impune de la sine: drumurile, aero-
porturile, construcțiile au ocupat toată suprafața pămîntului,
pajiștile și alte spații verzi s-au îngustat pînă la dispariție. După
ce că suprafața e infimă, vegetația se strînge din cauza lipsei
de apă. Da, domnilor, apa a scăzut și fîntînile riscă să se usuce
în așa măsură că nu va trece deceniul și vom primi prin robinet
fie foc, fie nisip încins. Nu resimțiți această lipsă chiar domniile
voastre? Dumneata, Claudius, preponderent bivol, nu te
adapi, cînd ești însetat, cu o mîzgă împuțită rămasă între
țînțarii din adîncul șanțului? Dumneata, Titus, elegant motan
de capitală (combinat, firește, cu brabetele și nevăstuica, totuși
de capitală), nu ești alarmat că mai toată ziua conducta de
apă e goală și fîșîie a pustiu? Trecerea unei ursoaice în tulpina
daliei sau hameiului e o chestiune de condiții și aranjamente.
Nu văd cisternele de apă minerală, nici trenurile cu suc de por-
tocale care să potolească setea unor plante devenite plante din
voia lor. Detest sinucigașii.
Să trecem la obiect, cum spunea unul din vorbitorii de
mai înainte. Lemnul, cimentul, fierul, sticla, aluminiul, alama,
chiar banala piatră de caldarîm n-au nevoie, ba nici nu li se
recomandă, de apă și umezeală. Să renunțăm la apă și la etapă.
Este ultimul meu cuvînt.
Și pentru ca să termin — și cu aceasta voi încheia —, am
ținut să vă fac martorii acestei mari tragedii a sufletului meu,
ca să vă închipuiți ce însemnează pentru un pompier starea
de penurie în care el se scaldă... Să renunțăm, deci.
XIX. Chestiunea profesiunilor e încurcată, eu sînt de
părere să nu o discutăm în plen, spuse Antonius, o să ne facem
sînge rău degeaba. Am ridicat problema personal de-a lungul
a șaptezeci de ani, de cînd, cu ajutorul lui Dumnezeu, am sfîrșit
29
într-un groaznic accident — doar știți că m-am otrăvit cu
ciuperci, căci eu le crezusem pe cuvînt, ca și pe nevastă-mea,
care mi-a fugit cu un feroviar ce practica dulgheria. Sînt un
(fost) om pățit, trei sînt capitolele dureroase ale inimii mele:
dragostea, profesiunile și pirotehnia.
Știu că dumneata, ca pompier, te vaeți de lipsa apei, dar
eu nu te pot crede, și asta pentru simplul motiv că te știu librar.
Te-am. văzut limpede, de aproape, într-o prăvălie cu cărți,
stăteai la o masă și scriai borderouri, copiai de mînă, cu indigo,
liste și chitanțe, abia după ce completai o grămadă de rubrici,
te milostiveai de un biet cumpărător și-i ofereai penițe și pio-
neze. Din fericire, atunci cînd te-am văzut, rafturile mai aveau
cîteva cărți, nu chiar ca pe vremea mea, însă erau, de ce să nu
spun adevărul curat. .. Dar bănuiesc, și bănuiala mea se mișcă
spre certitudine ca acele ceasornicului către 12, că acum nu
mai ai pe scîndură măcar un roman, lucru care nu schimbă
cu nimic statutul dumitale de librar sută-n mie.
îmi amintesc că, imediat după primul război al prea mări-
tului Franz Joseph, am intrat într-un magazin cu firmă de
băcănie, să-mi cumpăr halva și țîri. De cum m-am aflat înăuntru,
la tejghea, mi-am dat seama că acolo se tundeau și se bărbiereau
oameni, unuia cu păr abundent i se făcea chiar baie la cap.
Am crezut că, distrat cum sînt, am intrat alături și m-am grăbit
să-mi prezint scuzele, dar patronul m-a întîmpinat binevoitor
și mi-a explicat că profesiunea lui, de la domnul Figaro încoace,
îi permite unele libertăți. Fiind foarte amabil și, pe cît mi-am
dat seama sincer, l-am rugat pe loc să mă tundă, însă a venit
rîndul lui să se scuze și să se jure, spunînd că, pe cinstea lui,
nici unul dintre meșterii care lucrau în salon nu e frizer, că
operațiunile pe care le vedeam erau fictive, de ochii fiscului
și ai primarului, în realitate el și calfele se ocupă cu operațiunile
de mutare — în special mobilier, piane, case de bani. Tocmai
mă ardea la ficați chestiunea mutării urgente a fiicei mele într-un
apartament de lux, la un bancher care o plăcea și, contrar
promisiunilor în nopți cu lună, nu numai că nu i-a oferit suma
fluturată demagogic prin față, dar i-a pus la dispoziție un
palat gol-goluț... I-am cerut frizerului să mă sprijine. Om
de onoare, frizerul m-a bătut pe umeri și m-a îmbrățișat
fratern, sincer îndurerat că nu mă poate servi, arătîndu-mi că,
din cauza impozitelor și, în esență, din cauza subaprecierii
serviciului său, nu mai exercită de mult meseria numită, care,
30
fie vorba între noi, era și prost plătită, profilîndu-se — el,
soția, socrul, cîțiva copii și salariații pe care îi vedeam săpunind
niște curate fețe de tîrgoveți — pe comerțul cu vinuri și
coniac, comerț în stil mare, legături întinse și stabile, de cel
puțin zece ani, cu firme din Portugalia, Italia, Camerun, bună
și rentabilă treabă! Mi-a părut rău că soarta se opune să-i
devin client, i-am spus, eu simt arsuri vii în ficat și n-am voie
să consum produsele lui, el însă n-a fost de aceeași părere,
spunînd că nu trebuie să-mi fac sînge rău din această pricină,
comerțul de vinuri e doar o firmă, afacerea stă dedesubt, are
să mi-o spună o dată, cînd se va înfiripa între noi mai multă
încredere...
Mult mai tîrziu, după cel de-al doilea război al lui Franz
Joseph, am aflat adevărata profesiune a băcanului frizer,
prosper vînzător de vinuri: fusese spion împotriva aliaților!
Adevărul iese întotdeauna la suprafață și n-a fost decît o în-
tîmplare care mi ba învederat: eram la Monte Carlo, îmi jucam
averea, obicei care pe mine m-a îmbogățit (în timp ce sărmanii.,.),
pierdusem o partidă și urma să cîștig zece și, între pagubă și
profit, m-am gîndit să-mi rad barba, care crescuse în timpul
jocului. La frizerie l-am întîlnit pe patronul de altă dată; ținea
băcănia în care funcționa frizeria, și în care se ajuta de soție,
socru și cîțiva copii ca să servească o imensă clientelă ce voia
să se mute cu camioanele, populația se înmulțește, clădirile
se clădesc, cineva trebuie să facă legături sistematice pentru
ca oamenii să se mute în casele lor... Tocmai intrasem în
legături amabile cu amabilul patron, cerîndu-i sprijinul, cînd
o artistă de cinema a venit, s-a postat în fața lui și, făr pic
de jenă, a cerut în gura mare să-i înmîneze planurile liniei
Maginot, dispozitivul armatelor aliate, de la Rouen la Valencia,
că nemții sînt gata de război și marele lor stat-major nu știe
de unde să înceapă.
«Spionule! am strigat atunci, recunoscîndu-i adevărata
profesiune, acum știu cu ce te ocupi!»
Patronul băcăniei nu s-a simțit vexat, mi-a făcut semn să
aștept, s-a dus în spatele prăvăliei, a adus de acolo o servietă
nouă cu documente, le-a dat (cu grijă enormă, cu o mulțime
de sfaturi) artistei de cinema, și-a încasat suma cuvenită pentru
servicii, apoi m-a invitat pe-un scaun: « Domnule, mi-a spus,
raportez că exclamația dumitale e o imensă imprudență, aici,
printre francezi. Xenofobii ăștia puteau înregistra spusele, nu
31
mai scăpăm din mîinile lor. Ardeam ca șoarecii în dugheana
asta mizerabilă. Am avut amîndoi noroc că nu au reținut
despre ce este vorba». . . Mi-a povestit de-a fir a păr toată
povestea vieții lui, am notat totul spre a comunica celor în drept.
Aș fi rămas la taclale încă multă vreme, mă aștepta însă
jocul de ruletă, la care trebuia să cîștig. Conversația fusese
plăcută, nici n-am observat cînd m-a tuns și m-a bărbierit
patronul băcăniei, comerciantul prosper de vinuri, vărul
primar al serviciului secret austriac pe teritoriul ospitalier 81
al Franței...
XX ♦ Și cu toate acestea, spuse Sempronius Secundus,
cîinii își fac cinstit meseria de cîine, nu-mi puteți aduce nici
un argument că ar fi altfel. Și am îndoială că lucrurile povestite
de Antonius corespund întrutotul adevărului. . . Putem oare
ști adevărul? Cine garantează că nu sîntem mistificați? Ce
instrumente de verificare sigură ne stau la dispoziție? Unii
gîndesc cu degetul arătător, alții cu tocul de la pantof, am auzit
de un confrate, dulău de stînă, care raționa cu capul îngust
al măgarului, cerînd să poarte el samarul și răspunderile. Dă-o-n
balans de realitate dubioasă!.. .
Printre principalii vinovați de această situație, în afară de
francmasoneria mondială, este limbajul imperfect, lătratul nedi-
ferențiat al oamenilor și cîinilor, generator de echivoc, sensuri
duble, inversări de termeni, confuzie și degringoladă. Un
conferențiar al Sorbonei latră ca o vulpe iar vulpea latră ca o
hienă, toți își închipuie că, prin exercițiu și prelungiri ale
perioadelor, vor ajunge să se înțeleagă de la egal la egal.
Profesiunea mea neîndoielnică este cea declarată și dacă,
în plus, mai emit și lătrături, n-ai deloc motive să te îndoiești
că sînt cîine. Cu toate acestea, esența îți scapă și dumitale
și-i scapă și dumnealui. Totul e chestiune de interpretare.
Dar probe și teste vă stau la îndelabă: luați un os cu măduvă,
aruncați-mi-1 înainte, ascundeți-vă undeva, după un colț sau
după o ușă, și așteptați să vedeți cum r(e)a(c)ționez. Ce voi
face ? De bună seamă, voi adulmeca o clipă oferta, o voi aprecia
la justa ei valoare, voi cerceta depozitul meu de informații
și contraștiri, să mă conving că nu este vorba despre vreo
momeală a unei puteri străine sau a unei persoane cîinește
interesată să mă piardă, o voi înșfăca degrabă, o voi purta cu
32
mine în lăstăriș, sub cucută sau sub gardul de nuiele, și voi
începe entuziast rosul. Măduva nu contează sub aspectul dificul-
tăților și nici al consumului de inteligență, ea se soarbe și
nu se roade, cum din eroare se spune pe ici pe colo. Miracolul
și voluptatea încep cu osul propriu-zis, materie dură, organică,
parte a scheletului universal, numai calciu și săruri minerale,
de-o rezistență ce înfruntă veacurile, e lumea plină vîrf cu oase,
deși colții cîinilor — vreau să spun ai moșilor și strămoșilor
noștri —, ca și ciorbele sărmanilor care au uitat gustul cărnii,
au tot ros și sfărîmat. Sucul și sfărîmătura sînt delicioase, au
într-însele ceva inefabil și, pe măsură ce se epuizează, o mole-
șeală progresivă — dulce și aromată 82 — mă va cuprinde,
supunîndu-mi ființa. Voi simți o acută nevoie de somn. Mă voi
retrage cu restul ciolanului în coteț, în apartamentul de paie
proaspete, voi dormi acolo neîntors. Dacă sistemele de alarmă
vor funcționa corect, spre a nu tremura de spaima că vreun
semen mă va deroba, rațiunea destinsă pe un sfert de metru
patrat va produce consistente sforăituri și vise.
Dumneavoastră, vite și sălbăticiuni care ați urmărit scena
și nu pricepeți finul gust al oaselor sfărîmate și, aș îndrăzni
să spun, nici măcar al măduvioarei (pentru că vă hrăniți cu
anemice verdețuri și, uneori, cu insipide tărîțe de moară dogită)
nu veți înțelege mai nimic din deliciile vieții, veți ignora în
veci măreția idealurilor hrănite de digestia lungă a sfărîmăturii
și, dacă visul ce mi se derulează acum sub pleoape v-ar fi
proiectat pe un ecran, ați fi chiar contrariați văzînd scara va-
lorilor mele, agățată în cuiul zenitului: treptele ei pornesc
jos de la o claviculă și o tibie și urcă pînă la grandioasa piramidă
a unei schelet de mamut. Vaca vede universul ca pe un tăpșan
verde fără margini, șopîrla confundă aștrii cu musculițele
apetisante, cîrtița înaintează prin galaxii de rădăcini, vrabia
distinge pe tipsia soarelui mulțimea de viermi grași și sucu-
lente armate de furnici. Idealurile și modelele jinduite ale
acestor ființe oarbe nu depășesc dimensiunile și importanța
unor detalii. Dimpotrivă, alături de Cuvier și Lamarck, eu
citesc în grămăjoara de arșice și vertebre sisteme osoase complete,
organisme perfect articulate, și nu-mi trebuie decît un efort
mărunt de imaginație 83 pentru a putea înțelege că civilizațiile
au fost dintotdeauna o anexă a măcelăriilor. Un os e o lume
și, cînd savurez o rotulă sau un femur, măselele mele parcurg
nu doar o anatomie, ci istoria însăși. Darius și Alexandru
33
s-au oprit cîndva în maxilarele mele, cu trufia și cuceririle
lor cu tot, ba, într-o zi, am simțit că îmi gîdilă marginea limbii
și palatul chiar falangele lor armate... Lumea largă, gloria
și ambițiile încap într-o îmbucătură, ferice de dobitocul care
știe să le sugă sucurile. în paranteză fie spus, oamenii decad
și pentru că nu raționează cu stomacul și nu apreciază frumu-
sețea cu colții.
Așa stînd lucrurile, se înțelege că ideea egalității îmi repugnă,
ca atentat la valoare și inițiativă. Trecerea dintr-un regn într-altul
trebuie să modifice raporturile dintre specii, să ridice cîinele
la rangul de rege al viețuitoarelor. E timpul să abolim jordia,
șutul și, în perioada căldurilor, odioasa căldare cu apă, cum se
cuvine să interzicem folosirea apelativelor și numelor compro-
mițătoare (cuțu-cuțu, aport, marș și respectiv Sempronius
Azoricovici sau Grivei Quintilianus Fichte). Era supunerii,
zgărzii și guduratului va lua sfîrșit!
Nu ați fost în pielea mea niciodată, n-ați pătimit ca mine
în anii cînd pisica era despot, iar inorogii le aruncau semenilor
mei, în derîdere, salată verde, icre negre și tapioca. Ca atare,
nu știți cît de puternic fierbe în vinele mele revolta împotriva
oamenilor ce ne-au impus statutul lor de viață. Aș putea povesti
multe, timpul nu-mi permite, cum nu-mi permite sîrma de
care e prins capătul lanțului. Cu altă ocazie, voi face declarații
teribile, cu condiția să mi se pună în față microfon de os și
bandă magnetică suculentă, ca senatorilor, ca misionarilor. . .
Vă mulțumesc pentru atenție, pentru aplauze și pentru
aripa de pui din castronaș, care mi-a înaripat gîndirea și mi-a
uns cu idei înghițiturile acestei expuneri.
XXI. Ca mamă de copii și girafă, spuse Cornelia Filo-
genis, eu apreciez că ne cam lungim. Am puține de spus, spuse
vorbitoarea, primul ar fi că s-a vorbit în general bine, cu exemple
și fapte concrete, că fragmentele de autobiografie prezentate
de numeroși antevorbitori au fost binevenite și concludente.
Concludente au fost și unele considerații filosofice, deși îmi
exprim rezerva asupra optimismului exagerat al unor vorbitori,
care se și văd, deși mai au multe de făcut, obiecte. Ce, starea
vegetală nu le e pe plac ? Cum, uită ei — știu bine la cine mă
refer!—-că părinții lor trăiau jalnica situație de oameni, cu
burta lipită de șira spinării, cu coloana înțepenită pe verticală,
34
cu numai două picioare ambulatorii, prea adesea strînse în
cizme, bocanci sau opinci rurale ? Cîți vor mai veni să ne spună
aici aceleași și aceleași cuvinte, plîngîndu-se de lipsa cuvintelor,
și să ne inducă în erorare cu teorii înalte, însă total golite de
conținut ? Pînă și copiii rîd cînd aud cum maltratează — ei,
aceia, știți bine la cine mă refer, evit să dau nume, înțelegeți
de ce — cum maltratează, spuneam, spuse vorbitoarea în
cuvîntul său, adevărul, experimentul, istoria și regnul.
Nu, prieteni. E timpul să vedem lucrurile așa cum sînt,
constructiv cînd e vorba de construcții, întemeiat cînd e vorba
doar despre temelie, cu răbdare și tact, cu perspectivă reținută.
Mor după pășunile proaspete, nu mă dau însă înapoi de-a le
căuta. Nu mai pot după priveliștile largi, darnice, însă nu pre-
get să ridic capul și să le cuprind de la înălțime, chit că înăl-
țarea și cuprinderea solicită ceva efort. Dar bine, prieteni,
de efort a fost nevoie cînd eram oameni, de efort avem trebuință
astăzi, și vă pot asigura că nici pășunile, nici depărtările nu ne
vor sta la picioare, ca turta de mei, fără un efort susținut și
calificat. Ieri eram la Melbourne, mîine vom fi foarte departe,
la Nisa și Monte Carlo, cum frumos a spus aici unul dintre
participanții la colocviu. Practic, în lumea modernă nu mai
sînt distanțe, iei arca lui Noe diseară, din Singapore, mîine în
zori ieși pe uscatul Araratului și familia te urmează.. . Difi-
cultăți ? Povara sacului cu fîn și puțin rău de mare prin Bahamas,
la triunghi, ca să nu-i contrazicem pe specialiși și să le periclităm
pîinea. . . O baie bună la hotel, cîteva filme înviorătoare, o
plimbare cu trăsura cu cai (starea lor să n-o deplîngem, făcură
totul ca să rămînă robi) și buna dispoziție a revenit. Pot inter-
veni de-acum o mie de poveri cît samarul lui Ibrahim —
simpozioane, congrese, reuniuni inter și para, condiția fizică și
condiția propriu-zisă nu se mai deteriorează.
Ce voiam să vă spun? într-un cuvînt, spuse vorbitoarea,
vreau să subliniez că, la toate aceste împliniri, rîvna savanților
n-a făcut cît truda servanților și, ca atare, ăsta era mersul
normal. Numai cine nu știe, rămîne ignorant. Nu iese fum unde
nu-i foc. Cîmpul alb, oile negre. Nu da omului ce se cuvine
pomului. Vorba bună, sărăcia mutului. O singură minte divină..
Cu această scurtă paranteză, pe care am socotit-o necesară
ca să subliniez ce mai era de subliniat, spuse în încheiere vor-
bitoarea, concluzionez că oricum moartea nu ne-ar fi cruțat,
fie de rămîneam deștepți, fie de dormeam somnul lung al cîinelui
35
de mai sus. Nu puteam trăi șaptezeci, o sută, o sută șaptezeci
de ani, cifre pe care le-am fi. împlinit acum. Morți am fost și
morți rămînem, deși starea în care ne aflăm e calitativ superioară
celei dinainte, căci oameni nu mai vrem să fim, ferească
Dumnezeu, nu ne-a servit la nimic așa-zisa condiție umană.
O singură întrebare: era oare absolut obligatoriu să cadă
bomba atomică și să ne spulbere în vînt ca să ajungem la înțe-
lepciunea de acum?
XXII* Cer permisiunea să intervin în replică, spuse
Septimius, nu spre a spune în esență altceva decît a subliniat
și a resubliniat antevorbitoarea mea, madam girafă Cornelia
Filogenis, care, întîmplător îmi este și compatriotă, ea locuind
girăfăria din vest, iar eu, ca umil ornitorinc, ducîndu-mi viața
în est, pe coastă, deși e impropriu spus, căci toată Australia
noastră e numai coastă, inclusiv interiorul.. .
Mă înscriu în replică spre a sublinia că, personal, eu sînt
nemulțumit. O spun sincer aici, de ce să vorbesc pe la colțuri:
nu-mi convine ciocul, nu mă simt bine să fac ouă și să-mi
hrănesc odraslele cu lapte, ca vaca... Ceva în neregulă cred
că stă ascuns în afacerea asta și nostalgia după neinteresanta
viață de om mă chinuie și mă doboară.. . Om! Cineva, un
tip care nici el nu-și prea da bine seama ce însemnează exact
cuvîntul, a căzut odată pe spate spunînd: ce mîndru sună!
chestie pe care unul a luat-o la analiză structurală și a dus-o
la toate consecințele, a se vedea amănunte în Mișu Michelet,
fratele istoricului...
Dar om cred că însemnează cu toate acestea ceva... Scu-
zați-mi neprecizia, iertați-mi ocolișurile, mă împiedică de-a
fi la obiect pliscul de rață și revolta reziduală, pentru că nu
mă pot resemna de a fi căzut ca un bleg victimă atacului de
la Hiroșima, cînd nici la Hiroșima n-am fost, nici vîrsta comba-
tanților n-am atins-o. Eram copil de pescari trăitori în Oceanul
Indian, îmi însoțeam adesea tatăl în trudnicele călătorii pe
valuri, în zori, dădeam o mînă de ajutor oamenilor la trasul
talienelor și la culegerea ierburilor tămăduitoare agățate de
unelte, și tata îmi dădea un ban de argint pentru ajutorul acela,
însoțindu-1 întotdeauna de îndemnul de-a crește mare și de a
fi folositor tuturor. Cînd am devenit bărbat, am călătorit
singur, am străbătut oceane mari și munți înalți. Am cunoscut
36
mulțime de oameni și, văzîndu-i cum își cîștigă pîinea, m-am
simțit frate cu ei și le-am păstrat imaginea în inimă, și i-am
iubit. Oh, e grandios simțămîntul să te simți oriunde, între
oameni, frate și prieten, căci nu e casă mai încăpătoare decît
pămîntul și pretutindeni ești acasă.
Ceasul rău nva purtat într-o zi la Singapore, unde cineva
îmi promisese să mă ia pe vasul lui într-o călătorie în jurul
lumii. Se căuta un marinar destoinic, care să știe cum se conservă
peștele tot atît de bine cum se citește sextantul, care să se des-
curce la tabinet așa cum se descurcă la telegraf, un om, dom-
nilor. Eram acela și mă oferisem ca atare. O simplă probă pe
bord, și comandantul și-a dat seama că nu sînt frizer (în paran-
teză fie spus: tund ca un specialist, ba în Beirut am și coafat —
era o franțuzoaică extrem de îngăduitoare). Fericit că voi lucra
și că voi vedea lumea, am pornit-o hai-hui prin oraș să-mi
cheltuiesc cu folos acontoul, mari pregătiri nu făcea un tînăr
ca mine... Era curînd după-amiază, cînd am întîlnit pe bule-
vardul marilor magazine coloane uriașe de oameni ce opriseră
circulația și aduseseră pe aproape o grămadă de polițiști.
M-am lămurit curînd despre ce era vorba: oamenii mani-
festau împotriva atacului american de la Hiroșima, mii de
pancarde avînd desenat simbolul oribilei bombe înnegreau
cerul tropical, un vuiet ca talazurile mării ducea spre o piață
strigăte de avertisment și hotărirea de-a nu mai îngădui.
M-am atașat mulțimii, pentru că aveam încă cinci ore
pînă să mă îmbarc, am, vorbit o vreme cu o tînără cu o piele
de regină vizigotă, am întîrziat în fața unei vitrine să admir un
telescop pentru amatori și, în cele din urmă, am ieșit din rîn-
duri ca să beau o cafea. în drum spre cafeneaua de pe strada
ce duce la port, un individ cu cicatrice pe chip m-a oprit, mi
s-a adresat într-o limbă pe care nu o cunoșteam, apoi, fără nici
un motiv, mi-a înfipt în inimă pumnalul84 pe care-1 ținuse pînă
atunci sub haina de doc. Am apucat să-1 văd însoțindu-se cu
încă doi și dispărînd împreună într-un automobil... Fără
îndoială, explozia de la Hiroșima, din 1945, fusese pricina. . .
Aș fi vrut să rămîn marinar, acceleratorul de celule m-a
prelucrat — nu știu dacă utilizez corect termenul — și m-a
făcut omitorinc. Sînt un exemplu de felul cum soarta își bate
joc de un om!
Atît am avut de spus, spuse Septimius. Aș fi vrut să re-
țineți că bolile, foamea, căldura și frigul excesive, cele o mie
37
de primejdii ce pîndesc la tot pasul, chiar bomba cu hidrogen,
nu mă pot clinti din dorința de a redeveni om,. Mă mulțumesc,
domnilor, și cu o floare, numai să știu că lîngă degetele care
mi-o oferă se află o inimă omenească.
XXIII. Așa cum le-ați înfățișat aici, lucrurile sînt cît
se poate de bine așezate, spuse lulius Caesar, și, cu toate că
nu mai joc un rol important, ca odinioară, în administrația
treburilor peninsulei, mă bucur ca de propriile mele înfăptuiri
cînd văd că fiecare își are blana dorită, coada rîvnită, ciocul
potrivit, laba cea mai lungă, ochii cei mai ageri și opiniile cele
mai liberale. Oricîte eforturi aș fi făcut la vremea mea, este
sigur că nu realizam o mai bună întocmire, ca să spun că nici
Ford cu sistemul lui n-ar fi ajuns, îngrămădind toate metodele
și experimentînd toate procedeele, la mutații mai categorice
și la mulțumiri mai universale. Eu, împăratul lumii, mă înar-
masem cu mijloacele de distrugere cele mai perfecționate ale
timpului, obținusem chiar — prin spectaculoase furturi și
operații secrete — mașina de bătut ținte a germanilor, dar
Arma^mi-a lipsit pînă la căderea mea sub pumnalele conjura-
ților. într-un anume fel, moartea mea a fost și inoportună și
ridicolă, căci nu aveam nevoie decît de un an și cîteva luni
pînă să pun la punct gămălia cuielor, ca ele să se numească
ținte, și să fac praf și pulbere trufia englezilor și îndărătnicia
lui Herbert Parkinson. Ridicolul a rezultat din situația că cu,
posesorul celei mai teribile arme, ale cărei butoane de comandă
urmau să fie instalate la căpătîiul patului, și lîngă hubloul cu
perdeluțe al lecticei, nefiind nevoie decît de a apăsa cu arătă-
torul în caz de urgență, am fost ucis cu demodatul pumnal...
Și, ca să se dovedească vorba străveche că împărații nu sînt
învinși prin arme, ci prin ridicol și singurătate, pumnalele
care mi-au străpuns pieptul, cu toate că purtau marca Solingen,
nu fuseseră ascuțite cum trebuie, nu împungeau corect, cu
alte cuvinte randamentul lor lăsa, ca și fiul meu Brutus,
de dorit. Apăsau băieții de li se învinețiseră palmele, fibrele
togei se opuneau, ți-era mai mare mila de neputința lor. Am
strigat: unde e vitejia romană, unde sînt brațele de oțel care
ucideau fără cuțit? După cum probabil vi s-a raportat, a fost
nevoie să le dau o mînă de ajutor spre a-și duce la capăt misi-
unea, ridicolul intervenind pentru a treia oară cînd cu o mînă
38
îmi apăram pieptul, iar cu alta căutam un loc disponibil în
care pumnalele boante să se înfigă. Oho, a fost o istorie chestia
asta!
De cînd mă lasă rece treburile publice, amintirea eveni-
mentelor de-atunci nu mă mai doare, nu mă mai indignează.
Oamenii sînt acuzați de inconsecvență, efect al prea frecventei
schimbări a sentimentelor. Eu cred că se exagerează și o dovedesc
cu întîmplarea de mai înainte: timp de ani și ani am primit
îmbrățișarea supușilor și n-a fost altfel nici în ultimele mele
clipe, cînd tot de-o îmbrățișare a fost vorba, chiar dacă în
acest caz între inima celui ce o dădea și a celui care o primea
se afla întîmplător o lamă de cuțit cu ascuțișul (bont) spre
cel ce vă vorbește acum. Nu pot merge mai departe înainte de-a
mărturisi că o durere încă păstrez: la metamorfozarea trupului
meu în șoarecele de cîmp pe care îl aveți în față, împunsăturile
s-au păstrat, blănița îmi este depreciată, zdrențele de pe lături
mă cam împiedică la mers, și unele daune morale mă urmăresc —
căci un Ion sau un Victor te judecă după îmbrăcăminte, atît
le pasă lor că ai fost cuceritorul lumii... Odată, un asemenea
mitocan, zvîrlind cu sapa după mine a strigat: « Piei, zdrență-
rosule»! N-a fost elegant din partea lui. . .
Avînd în vedere situația și oferindu-se aici ocazia de-a ne
formula sincer dorințele, îmi permit și eu să-mi expun idealul,
pentru că — dacă în calitate de împărat îmi fixam obiective,
în calitate de șoarece de cîmp nu pot să-mi schițez decît
idealuri — și acesta, în puține cuvinte, ar fi următorul (avem
în vedere posibilitatea de-a deveni obiecte, nu-i așa?):
Aș vrea să fiu biluță de sticlă într-un flacon de dezodorant
Piner, aș vrea să fiu un tren-farfurie, aș vrea să fiu trapezist (ă)
într-un circ de mare renume, aș vrea să fiu controlor financiar
cu un frumos ochi de sticlă. . .
Mai tare? Nu se aude? Dar eu vorbesc destul de puternic,
stimați senatori, nu e vina mea că difuzoarele țiuie și păcănesc.
îi rog pe cei ce nu mă aud să vină în primele scaune, apropierea
fizică nu mă intimidează... Doriți mai rar, ca să notați? Dar
nu se stenografiază? Sînt absolut dezolat! Pînă cînd, oare,
Catilina, vei abuza de răbdarea noastră și vei face ședință aparte
în colțul derbedeilor din Nomentana și Me pe Aventin?
în fine, voi enumera mai rar, în pronunția clasică, scandat
dacă vreți, în versuri dacă vă e pe plac, — nu numai cățelul
Nero știe a face versuri:
39
Aș vrea să fiu peștișor de lemn
Aș vrea să fiu rețea de cale ferată
Aș vrea să fiu bolț de piston și ambielaj
Aș vrea să fiu combinație în care să intre
și fratele lui Rockefeller
Aș vrea să fiu...
Și cu aceasta am încheiat, mulțumindu-vă pentru atenție,
salve populusque romanus
... stîncă de granit pe care fulgerele să nu o crape,
mașinile de tocat să n-o toace...
XXIV. Acest Kaiser spărgător mărunt de hambare,
palavragiu de rînd și, cum bine spunea cineva, rozător de mori
de vînt, spuse Quintilianus Sextus Opel, se dovedește încă o
dată fățarnic și insinuant. Temător pînă la demență de cursa
cu dinți și de grîușorul otrăvit, individul vorbește foarte liber,
avocățește, despre cuțit și, pe deasupra, crezînd că noi i-am
uitat trecutul, poftește la masa noastră să-și însușească merindele
cele mai valoroase... Adevărată bestie imperialo-moșierească!
Cine scoate din arsenal cuțitul, vrea el să spună, de mașina cu
ținte de țintuit va sfîrși. Ei bine, spunem noi — și cînd spun
noi mă gîndesc la oamenii cinstiți din acest conclav — nu de
cuțit, ci de cursă de sîrmă vei sfîrși. Dixi.
Nu e de competența mea, și nici n-am intenția să marșez
în acest sens, să-i dau un răspuns stafiei care odată bîntuia
prin Europa. Eu am să mă ridic deasupra pasiunilor mărunte,
intereselor personale, și am să răspund tuturor acelora care. ..
Mai tare? Nu se aude la balcon? E de mirare, am o voce
puternică, vorbesc rar și numai în microfon... Dacă stația
este prost întreținută! Trebuia să mă fi anunțat de ieri, veneam
eu cu specialiștii mei 85... Grupul de viezuri ai lui Sextus
Pompeius chițăie tot timpul, nu mai prejos se lasă grupul de
șorecari ai lui Lentulus Catulus Acer... Ce e debandada 86 asta ?
Unde ne trezim ? Renunț indignat a mai continua.. . Dixi.
XXV. Regretabila boicotare 87 a colegului meu mă aduce
sus, în fața domniilor-voastre, spuse generalul Felicianus
General Motors. Acum o jumătate de oră eram în misiune
în Guadelupa, lucram cu Macedoneanu 88 la treburile noastre
40
pașnice, cînd am citit în gazete că, organizați în grupuri înarmate
și bande fără căpătîi, javrele lui Pompeius și Catulus Acer
s-au dedat la terorisme și injurii neparlamentare, în plin Senat*
Am venit pe calea aerului și, chit că turbulenții și-au luat
răsplata meritată 89 pentru mîrșavele lor acte, simt de datoria
mea să vă atrag atenția.. . Nu sîntem oameni, prieteni, con-
duita noastră nu trebuie să mai dea tribut confruntării de pasiuni,
actele noastre nu trebuie să mai fie o rezultantă a retrogradelor
porniri individuale. Cazul Brutus nu trebuie să se mai repete.
Noi sîntem bio-electro-celularo-hibrizi (ce mîndru sună această
firmă!) și ca atare, e recomandabil să nu ne lăsăm tîrîți nici
în mocirla subiectivismului, nici în văioaga neotomismului sau
enterocolitei biseptice, dimpotrivă, să ne ridicăm, tot mai sus,
tot mai îndrăzneț, în azur și printre aștri, să cîntăm aleluia,
să cădelnițăm cățuia 90, să preamărim și să redimensionăm.
Dixi, spunea colegul meu. E și nu e așa, și-mi pare rău
că sînt nevoit să redeschid discuția; este așa, avînd în vedere
că fiecare posedă o rațiune și o conștiință, conștiință extra-
corporală, independentă, înzestrată cu discernămînt și dacă e
vorba de arma criticii, înarmată pînă-n dinți; nu este așa,
pentru că dumneavoastră sînteți datori să vă vedeți de treburile
voastre, să vă țineți vizuinele curate — să nu fie zgîrie-nor
mai frumos ca al dumneavoastră, să vînați rațional, să lucrați
harnic la galerii, cuiburi, mușuroaie, la mașina de tricotat, la
aparatul de sudură, la macaraua de o sută de tone, la benzile
rulante ale abatoarelor și fabricilor de parașute și să urmăriți
cu competență sporită serialul de sîmbătă seara și programul
13, să urlați și să behăiți cît veți pofti la lună, în nopțile cu lună,
la arbori, în grădinile cu arbori, la stele, în zilele faste cînd se
lansează rachete de la poligoane, în zilele de post, cînd vorbește
la radio cardinalul de Hollywood, în duminicile de dulce,
cînd se-aduce frișcă la cofetării... Bunăvoința federală 91 să vă
stimuleze să faceți glume, iar sexul frumos să vă îndemne a
spori cu noi detașamente corpul select al Senatului. Senectutea,
spunea Cicero, se obține într-un număr apreciabil de ani.. .
Am văzut aseară un film 92, mi se pare că deține și un Oscar,
scenariu bun, dialog vioi, muzică antrenantă, ritm alert și joc
actoricesc fără reproș. Dar, cu părere de rău, subiect completa-
mente inacceptabil — din cauza abaterii lui grave de la reali-
tăți. Reieșea că și regnul nostru transregnal mai lucrează în
birouri... Se aluziona că păsări (sau aproape păsări), animale
41
(sau aproape), insecte (sau aproape animale) stau închise în
bănci, administrații, cabinete, comptoare, seifuri, arhive, după
ghișee, după machete și refuză să ia aer proaspăt în pădure,
în apă, sub pămînt și pe tăpșane și pășuni. Vezi, Doamne,
regizorul văzuse dincolo de imediat și acum transplanta ca în
agricultură... Dar nu luase contact cu speța cea vie, cu noi
toți, nu făcuse totul ca să vadă, lentila aparatului îi era aburită
de lacrimile cu care ne plîngea soarta (rîsete în sală, vii strigăte
de aprobare). Nu, prieteni, biroul a fost de mult trimis la lada
cu gunoi, printre altele și pentru motivul că scrisul și cititul
oamenilor au fost pe veci desființate în lumea noastră super și
ultra, noi am păstrat doar lectura bancnotelor cu cifre multe
și am conservat numai mărturia pe bandă magnetică. Un șoarece
cult știe să discearnă între o bucată de mămăligă și un bob de
hamei (rîsete, aplauze prelungite). Oamenii procedau, cînd
aveau treabă cu cineva, la convocarea lui într-un birou. Discutau
acolo, între hîrtii și cerneluri împuțite, pînă ce interogatul
sfîrșea fie intoxicat, fie prin înăbușire. La birou? Noi am coborît
pe scări și cu liftul, în teren, discutăm cu pasărea sub pomul ei
din grădină, cu cățelul în ușa cotețului său, sîntem prezenți
oriunde și oricînd, și găina ne dă locul pe ouăle peste care a
căzut cloșcă (rîsete, strigăte de bravo). Iar cînd vine ora să
încheiem discuția și vizita s-a terminat, cel care pleacă la birou
e trimisul federal și nu viezurele sau găina, care își deretică și
pe mai departe, cu același sîrg și cu pricepere, vizuina și cuibul
răvășite de discuțiile prietenești. Vă asigur, iubiți confrați, că
biroul a fost scos definitiv din inventarul poienilor, livezilor
și luncilor noastre și, dacă avem totuși nevoie de mobilier,
cînd discuțiile au sfîrșit prin a lăsa cuiburile și vizuinile vraiște,
de paturi și nu de birouri avem nevoie (strigăte aprobatoare,
aclamații).
Și acum: la coteț! Vorba lungă, penuria și criza ciclică 93. ..
Să tragem toate învățămintele din cele întîmplate de dimineață.
V-a vorbit din Azore generalul Felicianus General Motors,
la noi este acum ora 3 după-amiază, la dumneavoastră 21,
să auzim de bine, ham-ham! 94
XXVI* Din cauza regulilor și rigorilor stilistice, multe
experiențe esențiale ale vieții, precum și cunoștințele folosi-
toare pretinse de mersul înainte al formelor civilizației, nu
42
ajung să se țeasă în cuvertura textelor, spuse Aenius Acidus
Acer, tot așa cum unele coline din jurul Troiei nu parvin să se
înscrie pe întinsul hărții din cauză că nemții lui Schliemann
nu știu să folosească tușul chinezesc. Presupun că aici este
vorba și despre disprețul aristocratic al unor autori consacrați
față de temele minore 95. Regretabil, pentru că, în acest fel,
stocuri masive de informații rămîn blocate în seifurile unei
singure generații, unei singure familii, uneori ale unei singure
persoane și, avînd trebuință, să zicem, de cocă de lipit, în lipsa
unei rețete transmisibile, fiecare epocă și fiecare comunitate
trebuie să o ia de la început, să-și chinuiască mintea și ucenicii
pînă la regăsirea pastei de făină descoperită și îngropată de
înaintași. Este și cazul procedeului utilizat pentru prepararea
oțetului de prune. Personal am colectat, toamna trecută, o
vadră de prune putrede, am așezat fructele în borcane, am expus
borcanele razelor soarelui. Cînd a fost să pun capacul, m-am
aflat dintr-odată într-o situație cît se poate de inconfortabilă,
neștiind dacă fermentul vine singur ca să se apuce de lucru și
să-și desăvîrșească misiunea, sau eu sînt cel chemat să-1 aduc
de urechi, cu vorbe bune, în recipiente. Știam că o mătușă din
partea mamei prepara un oțet de prune minunat, util atît în
salată, cît și la cataplasme și batjocuri, pentru bolnavi sau
crucificați. Mătușa nu apucase să pună pe hîrtie felul cum pro-
cedează, căci biografia ei debutase în anii cumpliți, privați de
răgazuri, ai Războiului de o sută de ani și se împlinise în epoca
memorabilelor bătălii ale Războiului de treizeci de ani, cînd
se și stinsese, iar despre știința ei de carte se pot face prea puține
afirmații. Nepoatele, verișoarele, cunoscuții au ignorat, pesemne,
știința mătușii, sau au rămas surde la pretențiile ei de brevetare,
bănuind-o imitatoare exaltată a inventatorilor și escrocilor de
care era plină epoca (cine n-a rîs de un Denis Papin sau de
Galileu, veleitari țintind să trăiască fără muncă!), persoanele
numite, e de presupus, au preparat oțetul pe care ea îl prepara,
refuzînd să-i acorde și drepturile de autor, ar fi fost prea mult 96.
într-o situație inconfortabilă s-a aflat și un cunoscut al
meu, general de brigadă în ultimul război mondial, care, cu
toate studiile lui strălucite la Saint-Cyr, n-a știut niciodată
cum se cîștigă o bătălie, pentru că secretele loviturilor decisive
nu i-au fost transmise expres de nici unul din marii coman-
danți de oști de dinaintea lui, și Alexandru, și lulius Caesar,
aici de față, și Napoleon preferind să coboare măreț în mormînt
43
cu procedeele lor cu tot, decît să le împărtășească și altora.
Generalul a pierdut toate bătăliile. în asemenea mod îl cuprin-
sese ciuda că nu posedă rețeta, că în ultimele lui confruntări,
mai curînd îi blestema pe marii lui înaintași, decît își distribuia
comenzile și indicațiile. Și persoanele pe care le-am amintit
n-au fost, după cum se știe, niște analfabeți, cum fusese mătușa
Războiului de o sută plus treizeci de ani; aveau ceva carte, au
și scris cîte un comentariu, cîte un jurnal de front! Mare,
ireparabilă pierdere pentru știința strategiei!
Zilele trecute mi-a venit rîndul să ofer o masă cercului de
personalități care îmi cultivă prietenia: am avut trebuință
de-o schemă de precedență, pentru a nu pune la masă un fost
rege alături de-o precupeață. Ei bine, a fost imposibil să aflu —
în lucrările de specialitate, tratate de ceremonii, manuale de
bucătărie, memorii, scrieri de ficțiune etc. — informațiile
călăuzitoare. Mi-am amintit de o rudă a mea, Baldovin de
Syracusa, care nu-și ofensase niciodată oaspeții în asemenea
împrejurări. Dar Baldovin de Syracusa, care, în treacăt fie
amintit, purta și porecla Porcu, se dusese cam de mult pe
lumea cealaltă, cere-i sfatul dacă aveai cum... Am aflat pre-
țioase sfaturi la o cunoștință mai apropiată, născută pe la
1300, în Italia răsunătoarelor banchete; priceputul organizator
de festivități își prelungise viața cu cîteva secole, ca să apuce
să-mi transmită tot ce știa. A fost înghițit de un crocodil97
congolez, în Africa tuturor posibilităților, unde își efectua
concediul, tocmai cînd să-mi transmită esențialul: cum pot
fi măcelăriți comesenii. în cele din urmă, m-am adresat șefului
de ceremonial aflat pe statele de salarii ale unui conte scăpătat
din Austria; cel solicitat mi-a oferit toate îndrumările (ce s-au
dovedit de un folos neînchipuit), interzicîndu-mi însă categoric
să notez pe hîrtie cunoștințele împărtășite, ordinea optimă de
precedență. L-am întrebat de ce nu scrie el, ar binemerita de la
patrie și s-ar alege și cu ceva parale de la edițiile succesive.
Mi-a răspuns că nevastă-sa, căreia îi repugnă știința și se încrede
doar în inspirația divină, l-ar dibui și l-ar chelfăni oho, oho!
praful s-ar alege de cojoaca lui!...
Ce-am vrut să subliniez în intervenția mea? Am vrut să
subliniez că civilizațiile pierd întotdeauna o parte din cunoștin-
țele pe care le-au dobîndit, că suma totală a acestor cunoștințe
este egală cu pătratul minus unu al ariei cercului folosit la încer-
cuirea lor. Și, ca să fiu mai explicit, vreau să subliniez că istoria,
44
în ciuda regulii că toate fenomenele evoluează de la simplu la
complex, recade adesea de la complex la simplu, principiu
ce a mai fost semnalat de cîțiva din antevorbitorii mei. Practic,
se poate afirma cu certitudine că aproape toate creșterile de la
unu la zece sînt urmate de descreșteri de la zece la unu, cu
pauză la trei pentru odihnă, redistribuire de atribuții și res-
ponsabilități și reconsiderări istorice pe măsură. Reiese, spuse
în încheiere Aenius Acidus Acer, că este perfect posibilă
stingerea unei civilizații și reluarea preocupărilor de la capăt,
de la scîndură și ciocan, căci lumile se recompun fără încetare
o dată la un număr fix de ani, să zicem de la opt pînă la cinci
mii...
XXVII. în cuvîntul meu, spuse Linus Pauper, mă voi
referi cu precădere la problemele morții, fenomen cu atît mai
des întîlnit, cu cît la producerea lui conlucrează aproape întreaga
lume vie (căci rareori se întîlnesc indivizi care să refuze să-și
aducă propria contribuție). Lucrul ce ne întîmpină din capul
locului, cînd ne aplecăm să studiem aspectele morții, este că,
în timp ce viața ocupă doar un îngust sector al timpului în
dialectică derulare (timpul prezent), moartea e stăpînă absolută
pe toate celelalte (de la zidirea lumii pînă mai ieri). Decurge din
aceasta o primă constatare: istoria, adică desfășurarea faptelor
consumate, este o știință a morții, referindu-se excesiv la
obiecte și evenimente dispărute, considerînd glorii și împliniri
sancționate fără excepție de trecerea lor din viață. După cum
se știe, comensurabile nu sînt decît mărimile asupra cărora
putem interveni cu observații directe. în acest caz, ce încredere
să acordăm unor fapte și persoane care, din cauză că au dispărut
demult sau nu ne-au transmis decît mesaje și vestigii erodate
de agenții destructivi, scapă sistematic controlului și aprecierii ?
Sînt de acord că memoria păstrează unele informații despre
ceea ce a fost și s-a petrecut. Dar memoria e zbanghie, labilă
și în veci mișcătoare, ca orice lucru care e viu 98; oglinda ei
înșelătoare ne pune în fața unor imagini trădate, inclusiv
memoria scrisă și împietrită, căci, să nu uităm, între eveni-
mentul văzut și scrierea sau cioplirea documentului, inter-
vin o mulțime de evenimente diverse și diversioniste, pro-
venind din prezentul acut, momente deformatoare de impresii,
infidele în totul și în detalii. Decurge din aceasta că e o flagrantă
45
nesocotință să oferim celor ce au trebuință de învățăminte și
lumini circumstanțiale, imagini și fapte strîmbe și inoperante,
exemplul unora care, lasă că au făcut ce au făcut doar ca într-o
zi să crape ca orice muritor neînsemnat, dar au lăsat în me-
moria noastră numai resturi și deșeuri ", o grămadă de cenușă,
din care nu poți alege, oricît te-ai strădui, decît cioburi, tăciuni
reduși la tăcere, fragmente detracate de acțiunea bacteriilor
anaerobe. Istoria este așadar etalarea expozițională a produselor
încă nedigerate de țărînă, vitrina straturilor superioare ale
pămîntului devastat și batjocorit de vietăți100, acționînd unele
împotriva altora și toate împreună.
Deși omenirea cunoaște o creștere progresivă și, de la un
timp, uluitoare a populației, îi vor fi necesare cîteva milioane
de ani pînă ce numărul ființelor va putea concura cifrele mor-
ților acumulați, asta dacă războaiele, crimele, accidentele,
bunăvoința diverselor persoane finalizîndu-se în suprimarea
semenilor, ca și alte violențe, vor înceta să mai producă victime
și dacă, bineînțeles, computerele de atunci, spre deosebire de
cele de pînă acum, vor funcționa corect. Dar e de presupus,
după experiența deja dobîndită, că vor interveni și fenomene
în stare să tulbure preliminările, de pildă apariția pe pămînt
a unor ființe fără viață proprie, îndrumate și manevrate de
morții care nu renunță la atribuțiile și habitudinile de care au
fost derobați. E evident că cei în viață, stingheriți de exigențele
traiului, tot mai înalte pe măsura înaintării, și dezorientați de
asaltul noutăților, agasați de invențiile și noile obiceiuri ale
diferitelor grupări și secte101, ce nu încetează să-și tot afișeze
programele, n-au la cine să recurgă spre a-și păstra integritatea,
în afară de ajutorul celor ce s-au petrecut de-a lungul veacurilor,
și atunci, acționînd după cerințele vieții, se îndreaptă cu disperare
spre modelele morții, spre locurile pe care cei dispăruți le-au
însemnat în drumul lor, spre operele lor — un pod măcinat
de copite, un turn hărtănit de bombarde, o carte mucegăită,
cu proverbe aproximative și alte minciuni, un morman de
bolovani închipuind o piramidă, o biserică din care odoarele
au fost furate înainte de-a fi fost pus focul —, și caută în ele
semne și indicii despre felul cum să se descurce și, mai ales,
cum să moară la rîndul lor. își dă oricine seama ce și cît se
poate extrage din vechituri și ce falnice sînt îndreptările cu
care se aleg! După^cum s-a mai arătat, cultul morților (căci
așa se cheamă acest jaf masiv, din nu știu ce motive nepedepsit)
46
îmbolnăvește categoria viajeră și o slăbește apreciabil, se ra-
portează victime noi, paseismul oprește generațiile tinere să se
dezvolte în voie, pentru că cel ce se dedică mai mult traiului
printre morți sfîrșește a fi. anexat imperiului morților, ca Danzigul
invadat de trupele Reichului cu hotare mereu modificabile.
Decurge din cele spuse pînă acum că singura cale de punere
în concordanță a termenilor antagonici viață și moarte este
trecerea noastră într-un alt regn, unde moartea nu mai prezintă
decît un fenomen neglijabil, mă gîndesc la paradisul păsărilor
și al insectelor, și, cînd va fi. posibil, după infinite acumulări
de pene și găinaț, la superregnul obiectelor mărunte și al nisipu-
lui. După cum, vă este cunoscut, nisipul e alcătuit din fire
inombrabile, existența individualităților anonime nu intere-
sează pe nimeni, privirea retrospectivă devine imposibilă, doar
viiturile și apele știu ce sublime sînt destinele pe care le răs-
colesc într-un prezent continuu și persistent.
XXVIII. Titlul de dobitoc și-l revendică mulți oameni,
puțini însă și-1 merită, ba aș putea spune că majoritatea îl
necinstesc prin faptele lor, spuse Vitelius Improbus. Anatomic,
omul e o caricatură a dobitocului: picioarele lui înjumătățite
parodiază fuga adevărată; te izbește de la prima vedere neputința
lui caraghioasă de-a realiza goana silvestră, cățăratul pe stîncă
și copaci, saltul peste văioage și garduri, opintirea în jug și
pătrunderea șoricerească prin gaură; capul țeapăn și uitătura
mîndră — mîndrie imbecilă! — sînt dovezi ale desprinderii de
concret și hrană, de unde și scăderea corespunzătoare a inteli-
genței lui, foamea nesătulă, buimăceala în operațiunile de
vînătoare (am auzit despre vînători soldate cu mai multe victime
printre participanți, decît dintre animale), deruta în stările de
veghe și insomniile endemice slăbindu-i simțitor funcția de
atac și răbdare la pîndă102; coloana lui vertebrală, anchilozată
la toate încheieturile, îi conferă un aer măreț, sub care însă se
ascund spondiloze și discopatii dureroase, ce stau la originea
stării lui morocănoase, lipsite de gustul seninului și al pers-
pectivei; are urechi ca și noi, dar ce jalnică e lumea de tonuri
și foșnete pe care scoica degenerată le prinde; ochii, așezați
prea departe unul de celălalt, și în același plan, nu disting
nimic în întuneric, iar sub razele soarelui văd totul turtit și
neinteresant; nu poate fi vorba de nas, deși unele exemplare
47
îl au proeminent, podoaba așezată ori prea sus, ori prea jos,
n-are cu siguranță terminațiuni nervoase, dovadă că adulme-
carea îi este necunoscută103, cît despre avertismente, ele nu
vin niciodată la timp și la obiect, ceea ce și face ca, în multe
împrejurări, posesorul să se afunde pînă la sprîncene în mur-
dărie, fără să-i identifice duhorile; cea mai tristă invaliditate
apare lipsa părului și a cozii, care îl redau gol și nearticulat,
vulnerabil la intemperii și la dezechilibru, cu toate urmările
cunoscute (maladivitate perpetuă, caracter dubios, frică nejus-
tificată sau imprudență în acțiuni ce solicită precauție, abilitate,
precizie). Inexistența cozii îl face dizgrațios, și-i prezintă
gudurătura o scălîmbăială, căci se gudură pe lîngă cei puternici
de o sută de ori mai intens decît noi; lipsa cozii îi reduce
corespunzător posibilitățile de exprimare (lătrătura lui, silabică
și monotonă, seamănă mult cu jeluirea unei hiene); cînd e
bucuros, schițează un fel de rictus penibil, ce aduce curînjetul
nostru, toți dinții (și ce dinți prăpădiți!) ieșindu-i pe buze ca
la ciupercile otrăvite; cînd e trist, mușchii feței îi cad ca puii
de rîndunică din cuib, mai mare tristețe de tristețea lui!
Individul n-are nici gheare, nici copite, doar un fel de mănușă
moale și rece, adesori udă, cu care încearcă zadarnic să se ajute;
strădaniile lui nu reușesc să se concretizeze în sensul dorinței,
mănușile se împiedică în toate nimicurile și bănuiesc că, din
disperare, neputînd să-și obțină hrana, ajunge să încleieze
scaune și mese, să bată tabla pe acoperiș, să scrie, să răscolească
clapele pianului, să se piardă în operațiuni ceasornicărești
(cui prodest?), să-și amine la calendele grecești poftele, prefe-
rințele, visurile de muritor. Un organ important al viețuitoarelor
este limba: limba lui iese aproape atrofiată, un apendice care
îl împiedică să spună ceva limpede (căci urletul pare mestecat,
mîrîitul un fel de sforăitură ineficientă, chemările o bîlbîială
sfielnică). Asta din cauză că nu profesează, ca noi, păscutul
în aer liber, sau rosul oaselor, sau atacul la gît, sau dizolvarea
bulgărelui de sare... ; infirmitatea e vizibilă și inspiră mila
mai ales cînd, cu toată dorința lui de-a linge, nu izbutește
decît să îmbăloșeze — eu nu știu cum se spală, bietul, și cum
își rezolvă problemele intime... Presupun că e foarte murdar.
Foarte supărător în toată povestea asta e faptul că omul
nu-și dă seama de neputința și slăbiciunile lui: nici o vietate
mai tembelă, mai mizerabilă. în toamna lui 28, cineva m-a
întrebat (era, dacă nu mă înșel, la congesul vițelușilor de lapte),
48
cum de-am acceptat să trăiesc în tinerețe condiția precară și
dezonorantă de om. I-am răspuns că am trăit-o nevoit de
împrejurări: eram orfan, cunoscusem foamea, bătusem za-
darnic pe la toate porțile în căutarea unui stăpîn și a unui
pumn de tărîțe104. Exasperarea m-a obligat la compromisuri.
Dar cît de fericit am fost cînd am putut deveni vită și cît de
bucuros am fost cînd105, apăsînd copita în noua existență,
am uitat cum fusese, din ce pricini nu mă realizam, prin ce
ocean de suferințe înotasem.
Să nu ne despărțim, prieteni, înainte de a înscrie în rezoluția
acestui important colocviu decizia noastră hotărîtă de-a nu
lăsa, nicăieri și niciunde, să se adreseze în neștire apelativul
dobitoc. Cu atît mai puțin omului, care face totul spre anu-1
merita.
XXIX» Fie-mi iertat că intervin cu unele precizări filo-
logice, doar la prima vedere mai puțin legate de chestiunile
puse în discuție, spuse Renatus Silvester. Și eu am fost om —
n-aș mai fi fost! — și eu am cunoscut speța și m-am izbit de
ea — cum spune poetul — și eu am cules, de-a lungul anilor,
o mulțime de observații interesante privitoare la aspectul,
fiziologia, mărginirea și neproductivitatea lui. Am fost de față
în cîteva împrejurări, cînd unul s-a adresat celuilalt cu dobi-
tocule, vită-ncălțată, javră, potaie, cotarlă, măgarule! Din
analiza structurală a textelor reiese că nu este vorba despre un
apelativ, despre recunoașterea unei stări de fapt, sau despre
începutul și sfîrșitul unui elogiu. Așa cum înjurătura de Dum-
nezeu, paște, grijanie și, foarte frecvent, de mamă și moașă,
nu indică în nici un fel o concepție sau atitudine privitoare la
credință sau statut familial, ele dînd mai curînd măsura unei
stări de spirit de moment, unei iritații, recursul la termeni
desemnînd regnul animal n-are nici un raport cu neamul
nostru și nu indică vreo judecată sau vreo apreciere asupra
categoriilor care îl alcătuiesc.
Omul e o ființă resemnată — puține idealuri și dorinți
rezistă măcinișului vieții —, astfel că bruma de inteligență pe
care o posedă n-o folosește decît să-și tot reducă, să-și ajusteze
și să-și redimensioneze 106 proiectele și pretențiile, ajungînd de
timpuriu la concluzia că e preferabil să-și spună că nu le-a avut
decît că le-a conceput vreodată. A deveni animal este un vis
49
prea înalt, cum înaltă este ideea că ar putea atinge măcar
jumătate din perfecțiunea divină, cu care se amăgește încă din
anii copilăriei, printre povești, și în acest caz avem de-a face
exclusiv cu automatisme verbale, strigările fiind deopotrivă
impersonale, paracategoriale și, recunoscîndu-li-se originea
obscură și ineficiența practică, ex-orbitante.
Spre deosebire de animale, omul este o ființă neobosit
înclinată să-și etaleze și să-și fructifice prostia, ca atare un
mare număr de cuvinte de care se servește n-are nici acoperire
ideatică, nici direcție pragmatică; se folosește de cuvinte doar
spre a pune în evidență golul și a face sensibile altora zădăr-
nicia, mizeria, sterilitatea, în această privință existența lui
asemuindu-se cu o smîntînitoare107 acționată manual care, în
lipsa laptelui, funcționează gălăgios în gol, fiindu-și suficientă
sieși. De menționat108 că doar puțini sînt cei care vorbesc
despre gratuit, termen dat acestor procese lingvistice; cei
mulți nu dau nici un nume trăncănelii fără randament, ei
produc baloane în mod firesc și ignorant, așa cum domnul
Jourdain producea în vremurile bune proză.
Neatinși de eventuale jigniri, neamenințați măcar de in-
tenții, să ne vedem liniștiți de treabă, cu conștiința liniștită
de adevărul străvechi că dintre păsări numai cele cu megafon
și gamă înaltă de frecvență pier pe limba lor. Noi înaintăm
senini, iar cînd cîntăm, înfiorăm pădurea și trezim la viață și
la activitate rodnică întreaga natură...
XXX* Smîntînitoarea manuală mergînd în gol să nu ne
ispitească a gîndi mecanic, spuse Pinus Alter, căci am risca să
cădem în unt. Unii procedează cît se poate de lăudabil, limba li
se acordă perfect cu fapta, nu tot ce zboară zboară cu motor
de motocicletă, s-au văzut indivizi, ce e drept puțini la număr109,
care, transportați de idei înalte, în zone înalte, și-au păstrat
tot timpul legăturile cu planeta, cu stațiile de pompare, cu
tradițiile, cu rădăcinile și, pe măsură ce urcau în sfere tot mai
subțiri, fruntea proiectîndu-și-o în pereții stelelor, își întindeau
picioarele tot mai în adîncime, în adînc, ca să pedaleze acolo
pe pîrghiile concretului, ca strămoșii, ca părinții, ca vărul
lonescu110 de la baza de aprovizionare. Este meritul acestora
— și laudele noastre nu vor fi niciodată prea multe pentru a le
elogia strădania — de-a fi demonstrat că ființa omenească e
50
alonjabilă, bipolară și mlădioasă, după cum prevăzuse Pascal
cînd, terminîndu-și concertul pe evantaiul de trestie, afirmase
că omul e asemănător tuburilor goale, fără sfîrșit ca tuburile
înădite, deplin articulat ca tuburile cu mufe, holendere, teuri
și derivații de pasaj. întinderea lui pe verticală, spune filosoful,
este un rezultat al acumulărilor de-a lungul miilor de generații,
căci, de la amoebă la pisică, întinsul e un exercițiu zilnic, cu
atît mai prelung și mai sistematic cu cît avem de-a face cu oase
și schelete mai tari, mai integre, mai temeinic nituite de artroze
și cimentări succesive. Exact n-aș putea preciza ce se acumulează
în vederea destinderii, e de presupus că omul adună în ființa
lui goală, asemenea corăbiei ce înaintează pe mări, noduri
strînse, de nedezlegat, bune de dezlegat, important e că cel ce
se întinde, ca să scape de strînsoare, ajunge să cîștige mari
altitudini, de unde lumea se vede mai limpede, n-am să insist.
Cerc cu cerc și nod cu nod, șurubăria presupusă, și iată omul
cocoțat pe straturile superioare, rîzînd ca tontul de lărgimea
desfăcută împrejur!
Perspectiva nu trebuie aruncată la lada cu gunoi111, spuse în
continuare Pinus Alter, chiar dacă pute a om. De vreme ce
lumea e gonflabilă și creponată, un asemenea instrument de
lucru trebuie și poate (poate și trebuie) să fie utilizat și de animale,
cu toate că întinderea animalelor, oțioasă, cîștigă mai mult
orizontala, exceptînd girafa și calul; perspectiva despăturește
și învederează detalii.
Rămîne o întrebare adînc tulburătoare: putem moșteni
întinsul oaselor fără a părăsi scărpinatul pielii ? Vorba înțeleptu-
lui: cîțiva purici inocenți, și procesul trist al îmburghezirii și
plafonării își încetinește ritmul...
XXXI* Mă numesc după tată Gogoț Guttman, spuse
Gogotius Gotul, de meserie sînt strateg, multe dintre lucrările
mele au fost publicate în Almanahul lunii septembrie, ce apare
regulat prin mai-iunie, cîteva au primit chiar laudele corpului
profesoral internațional (legat de aceasta este cunoscută aver-
siunea mea față de premii, le-am refuzat cu consecvență și,
dacă am făcut și unele greșeli în viața de om, pot rămîne mîndru
de mine pentru a fi refuzat să urc pe scara ierarhică, ale cărei
trepte prime sînt premiile — rezultat al adunării și împărțirii
echitabile a notelor; pe unii media112 i-a plasat printre primii
51
în loc să-i plaseze, cum ar fi fost firesc, pe loc mediu,mediocritatea
fiindu-le trăsătura primordială). Dacă e nevoie (dar citesc pe
chipul dumneavoastră că nu e) se pot lua referințe despre mine
de la doctorul Teofil Cedecalcin, în prietenia căruia mă încred
și mă sprijin. în fine...
Ce vreau să spun? Iertați-mă, nu întreb, ca alții, doar ca
să împlinesc o formalitate retorică, ci pătruns de cea mai
sinceră nedumerire: ce vreau să spun? Adică de ce am urcat
la această înaltă tribună? Care au fost adîncile, gravele motive
care m-au adus în fața dumneavoastră pentru ca, dezarmat și
nedumerit, acum să nu-mi aflu ideile și cuvintele? Nu știu,
prieteni, mai mult decît știți...
Să rememorăm lucrurile: stăteam în salon, fără gînduri,
într-o stare plăcută de reverie, cînd cineva a deschis ușa și a
strigat că undeva (n-am distins însă unde), se dă ceva (n-am
priceput ce se dă). Am sărit din pat (fotoliu, scaun, șezlong,
noptieră, scară, bibliotecă, automobil, tramvai, vapor), mi-am
tras pe mine haina (colacul de salvare, parașuta, centura de
castitate, toga virilă, fulgarinul, costumul ignifug) și am ieșit
pe culoar. Ce am văzut pe culoar? E o întrebare cu atît mai
justificată cu cît nu-mi amintesc nimic, o supun atenției dumnea-
voastră cu inima curată, plin de încredere (în general vorbitorul
se descurcă singur, se întreabă ca să-și răspundă, e o stratagemă
de care nu mă pot servi, e ca o servitoare căreia teroriștii i-au
suprimat stăpînul — la Londra, la San Francisco, la Tel Aviv,
la Belfast), teoretic stă în practica mea să apelez la alții, cu mai
multe mijloace (rațiune suficientă, vocabular, relații, birouri de
relații cu public, public), adică la domniile-voastre și la ceilalți...
Cineva m-a înhățat de guler, am simțit că cel puțin zece mîini
mă înșfacă și mă înghesuie în zidul din spate (tapet, calcio
vccchio, var pur și simplu, placaj de lemn, sîrmă ghimpată113,
sîrmă pur și simplu), după care mă iau pe sus și, lovindu-mă
sub centură (stomac, intestin gros sau subțire, ficat, gleznă),
mă tîrăsc la acest interesant colocviu, ridicîndu-mă încă o dată
pînă la nivelul tribunei și al posibilităților mele (scîndură,
microfon, pahar cu apă și clondir, limpiditate, nivel ridicat),
ca să-mi formulez nedumeririle (frămîntările, întrebările esen-
țiale, dilemele, chestiunile, problemele), toate de asemenea
manieră și într-un astfel de stil (stil interogativ, stil și metode
de muncă, stil gotic, stilu-liru), încît mă simt mic și intimidat,
nedumerit ca înainte de întrebare, hotărît însă pe calea pe care
52
am apucat-o (culoar, șosea, magistrală, cale ferată), la dispoziția
dumneavoastră...
în concluzie, spuse Gogoț (Gogotius) Guttman (Gotul),
știți care e dorința mea? (Vă întreb sincer, deschis, cu palmele
mîinilor goale, cu sufletul deschis ca o cutie de conserve golită,
ca un oraș militar declarat oraș deschis, căci pot jura cu mîinile
pe inimă: n-am nici cea mai mică idee care mi-ar putea fi
dorința, către ce s-ar îndrepta inima mea, dacă mîinile n-ar
sta pe ea, și ce mi-ar face, în ultimă instanță, plăcere).
Nu-mi rămîne decît să vă rog să dispuneți recoborîrea mea
(aterizarea, debarcarea, aselenizarea, schimbarea locului de
muncă, coborîrea de pe cruce) și trimiterea mea în salon (pe
sus, jos, acum și aici, în pavilion, pe scări, cu liftul, urgent), la
pilule, la visare, la relaxare, la sora Angelica (înger-femeie,
cu aripi diafane, cu seringă și fler, femeie optimă ca mașina de
scris Optima, în plus nostimă ca celebra Lucreția Nostima,
căci cine este și ce vrea, și cine pe cine găbjește ?) și de ce să
vă mulțumesc pentru atenție, cînd întrebările au fost formulate
fără voia mea (a ta, a lui, a motanului ce nu mai contenește
să mă ironizeze, să rîdă de mine și să toarcă?)
Cui prodest?
P.S. (pe un bilet trimis din sală, cu rugămintea de a fi
înserat în procesul-verbal): Și cine este (dacă prezidiul nu
consideră că dezvăluim secrete militare) numitul Cyrano de
Bergerac ?
XXXII. Ziua de 18 iunie a acelui an, spuse Lucilius, va
rămîne pururi vie în amintirea mea: dimineața fusese învăluită
în neguri, perspectiva munților se înjumătățise, ochiul trebuind
să se oprească pe clinul Titanei, aburit ca un pahar, dar, spre
amiază, negurile se strînseseră către Cornul Caprei, formaseră
pe cer un masiv de piatră mai înfricoșător decît în veci încruntatul
Surul, și foșnetul copacilor, și fulgerele înflorind orizontul, și
tunetele grele rostogolindu-se în văi anunțau o furtună teribilă,
ploi torențiale, inundații.
Am presimțit nenorocirea, am întrevăzut urmările ei.
Trecuse de orele 14 cînd am hotărît să acționez. îmi amintesc
perfect toate amănuntele pregătirilor: am desprins din cui
63
hanoracul cu catarame de argint, mi-am strîns pe glezne șire-
turile vechilor însă desăvîrșiților mei bocanci de alpinist, am
înghesuit în rucsac o cămașă cadrilată, toporișca de oțel cu
coadă scurtă, o pereche de ciorapi de lînă, cîteva cutii de conserve
și o carte, cea mai la vedere în raft — Tactica infanteriei de
Weintraub—, și am ieșit neîntîrziat. Plumbii reci ai ploii mi-au
izbit puternic obrajii, vîntul tăios, « cuțitul solstițiului de vară »,
cum îl numesc meteorologii, « biciușca sfîntului Petru», cum
îi spun țăranii de pe valea lalomiței, rni-a străpuns coastele.
Am trecut vîlceaua deja clocotind și am scurtat-o prin grădina
lui Neamțu, ca să ajung, sărind un parapet de piatră, în șoseaua
asfaltată. Șoseaua era pustie, rîul din apropiere urla ca scos
din minți, valuri de smoală se rostogoleau pe dealurile Brata
și Lupul, întunecînd valea.
Am mers voinicește prin furtună fără să mai privesc înapoi,
am înfruntat volburile și cețurile mereu mai dese, am traversat
mașinal viituri și văioage turbate, am trecut poduri și, cînd
apele mi-au închis calea, am doborît cu toporișca plopi și
sălcii tinere cu care am improvizat punți. Dincolo de Scro-
poasa, căderea unei stînci blocase poteca; am fost nevoit să
escaladez o brînă și să mă țin la fiecare pas de rădăcinile dezgolite
ale brazilor. Undeva, pe Plaiul Foii, am întîlnit un călugăr de
la schitul Peștera, luptînd și el din greu cu vînturile și secerile
ploii. Mi-a dat binețe, mi-a spus că spre Obîrșia ar fi un drum
pe care, de cînd știe el, nu l-au stricat furtunile, viiturile;
am decis să ocolesc Blana și să-1 aflu. N-am urcat o jumătate de
oră că, într-adevăr, drumul indicat mi-a apărut în față. Bine-
cuvîntat drum! Străbăteam acum lungi terase mîngîiate de o
dulce adiere a aerului, ploaia încetase, o geană întîrziată a
soarelui mi-a înseninat sufletul. Luceafărul clipea în albastrul
văii.
Nu căzuse seara, și eu mă aflam pe platou, îmbătat de
aromele ierburilor și de cîntecul pietrușelului, cerul se umplea
de stele mari, calde, doar departe, într-o vale, se mai răsuceau
vălătucii furtunii. Am urcat o potecă colțoasă, spinii mi-au
mușcat mușchii picioarelor — abia acum îmi dădeam seama
că plecasem cu pantalonii scurți și, fără îndoială, am regretat
regeștii mei pantaloni golf, cu jambiere, — și, într-un tîrziu,
am recunoscut la o sută de metri Valea Cerbului, dominată
de bastioane și țancuri mărețe, dormitînd în fulguiala tim-
pului.
54
Am simțit în piept gîlgîind bucuria învingătorului, plăcerea
celui care, întotdeauna primit cu familiară prietenie în leagănul
începuturilor fără de sfîrșit, este generos răsplătit pentru noua
lui cutezanță, pentru perseverența încă o dată dovedită. Am
ridicat palmele spre cer, am trimis lumii calme de sub tălpile
mele, pereților crenelați și porților adîncului, oamenilor rămași
să dea piept cu furiile apelor — un salut înalt, încărcat de speran-
țe, apoi, purtînd cu mine toate bucuriile și visele trăite de-a
lungul unei vieți bogate în lupte și împliniri, mi-am dat drumul
de pe stîncă în golul ce se căsca la picioarele mele și care mă
așteptase răbdător de ani și ani. Golul m-a sorbit imediat în
adîncuri, după care nimeni n-a mai auzit de mine.
Probabil, a încheiat Lucilius, căderea și moartea mea au
fost regretate, nu-mi pot închipui lumea pe care am iubit-o
nici indiferentă, nici lipsită de sentimentul recunoștinței114.. .
CARTEA A DOUA
(Și totuși oamenii nu joacă degeaba dambilușca*)
!♦ Acum sîntem pe deplin edificați că emiterea, formu-
larea și depozitarea în cărți a adevărurilor de tot felul n-are
alt scop decît de-a ne stimula să inventăm bazaconii, sminteli
și minciuni, spuse Onoriu Tripedes, fiind de la sine înțeles
că, fără ele, ne-ar fi greu să recunoaștem produsele neobișnuite
ale spiritului, singurele care împing civilizația înainte. Faceți
și dumneavoastră, iubiți prieteni, proba: luați, de pildă, afir-
mația că pămîntul se învîrtește în jurul soarelui și al axei sale
și considerați-o un adevăr. Inventați apoi cu mintea voastră
de zile mari1 o planetă care, după ce s-a închegat din ceva
bălegar, ceva tărîțe și ceva hîrtie creponată, a urcat pe cer,
paralel cu Calea Lactee, o punte foarte stabilă, pe care, de jos
în sus, pornesc să traverseze grupuri de oameni, cete de animale,
familii de zei și de balauri, șiruri de păsări cu turbine, corăbii
încărcate cu lăcuste, muște de sticlă și roiuri de șuruburi cu
filet, cu antene neliniștite și cu piciorușe de sfoară și, mînîn-
du-le spre scopuri înalte, faceți-le să tremure de frica prăbu-
șirii în gol, să se înmulțească de spaima risipirii în spațiu, să
inventeze la rîndul lor o mie de alte șiretlicuri prin care să
parvină la un liman — să zicem la peroanele paradisului. Ei
bine, pe adevărul vostru nu se sprijină nimeni, căci cine are
trebuință de mecanică în domeniul viu al devenirii?, în schimb
pe sminteala solidă a punții cerești se înghesuie să calce toate
vietățile, fiecare dintre ele să-și încerce cutezanța și bărbăția,
să facă ceva deosebit: adevărul care nu îndeamnă (sau con-
strînge) la acțiune și proiectare în spațiu degeaba a mai fost
*Rondea aproape conică, din lemn, al cărei vîrf se pune pe podea,
și pe care copiii o bat cu un bici, făcînd-o să se învîrtească.
66
formulat ; în schimb, minciuna, hrănită de iluzie și înfierbîn-
tată de orbire antrenează mulțimile, le îndrumă să rezolve
fel de fel de probleme, conduce în cele din urmă la perpetuări
nesfîrșite de operațiuni libere, neprevăzute, și, intr-o impe-
tuoasă rostogolire, la inventarea altor iluzii și minciuni — nu
numai generatorul ce se învîrtește produce energie.. . între o
situație clară, controlabilă, și alta provizorie, amenințată con-
tinuu de dereglări și de prăbușiri, cea de-a doua este de preferat,
căci, se vede bine, doar aceasta din urmă mișcă lucrurile, le
animă și le trimite mai departe, foarte sus 2.
II♦ Dar nu numai atît, continuă Tripedes expunerea sa:
adevărul suferă constituțional de evidență, ajungi la el de vrei
sau de nu vrei, căci toate aparatele și toate degetele care le
apasă acestora butoanele merg oricum tot într-o direcție,
a lui. Bucătăria adevărului e simplă și dezolantă: dacă mintea
n-a ajuns la adevăr în anul, să zicem, 3000 înaintea erei noastre,
cu siguranță îl va atinge în anul 3000 al erei pe care o parcurgem,
acest lucru era de prevăzut... Minciuna și iluzia promit în
schimb rătăciri prin zone pe care nimeni nu le-a bănuit, des-
coperind în fiecare vîlcea a timpului cîte o nouă geografie.
Spațiul adevărului îl știm limitat și arid, cel al minciunii mai
larg decît universul. Ca animale, plante, insecte, obiecte, nu
sîntem interesați nici o clipă să trăim pe istmurile înguste ale
certitudinilor, fiindcă într-o zi ne vom da seama că locul nu ne
ajunge, carnea și zarzavaturile s-au epuizat, iarba s-a ofilit,
iar aerul nu ne mai încape. Dar avem inima plină de speranțe:
dacă nu știm ce ne rezervă marșul pe punțile ascendente, sen-
timentul că fiecare pas ne oferă perspective noi ne obligă să
tot înaintăm, să ne tot fîțîim de colo colo, să nădăjduim că
un eveniment nemaivăzut sau o stricare a unei legi fizice ne
poate zdrobi și face pulbere. Meșterul care a luat metrul și a
măsurat o seîndură rămîne în veci un imbecil, știindu-i lungimea:
se culcă liniștit în patul lui, mănîncă pofticios toată poșirca
turnată în strachină, ba chiar linge strachina cu floricelele de
smalț cu tot, iar cînd se scoală, îi vine cîntecul pe buze, și cîntă
de răsună coclaurile, pînă ce, tot măsurînd, mîncînd strachina
și dormind, îi sosește ceasul să-și taie acea seîndură după
înălțimea și lățimea trupului și, prinzînd în cuie bucățile, se
grăbește să-și facă sicriu, să se întindă în el și să se lase purtat
57
de semeni în fundul unei grădini, în adîncul unei gropi, adio
metru și lumină. .. Altceva se întîmplă cu meșterul care își
simte metrul scăzînd la întîmplare pînă la dimensiunile degetului
său cel mic: de cîte ori măsoară, scîndura apare mai lungă,
mai groasă, el taie un capăt și bucățica se dovedește mai lungă
decît scîndura întreagă, care și ea, la rîndu-i crește mereu.
Din ciozvîrtă face un pod peste Rin, miezul îl utilizează la pavajul
Suediei și a mărilor din jur, lucrează în continuare rondele,
turnuri inexpugnabile și berbeci care să le surpe, trambuline
și bile pentru popice — și face atîtea popice 3 că nu-i ajunge o
viață de cinci sute de ani să le tot doboare, în sfîrșit strunjește
o dambilușcă, pe care o bate cu biciul ca să o învîrtească, și
dambilușca se-nvîrtește 4 și ea, producînd felurite figuri, timp
de cîteva mii de ani...
Rostul învîrtirii și compunerii figurilor nu-1 știe nimeni,
în afară de cel care, neîntrebîndu-se, descoperă ca-n vis că
viața e relativ scurtă pentru a extrage tot ce e de extras din
mica bucată de lemn trecută prin strung...
III . ♦ ♦ O lume alcătuită în bună măsură din iluzii și
minciună, față de alta, înțepenită în buloanele adevărurilor,
are avantajul că arată mai dinamică, mai fertilă, și toate acestea
conduc la trecerea mai rapidă dintr-un regn într-altul. Un
filosof din secolul trecut spunea, pe bună dreptate: «calul
care nu are curiozitatea să afle din enciclopedii ce este o aripă
și cum zboară o rachetă rămîne să tragă în veci cotiga cu bolo-
vani. Pegasul se naște din interpretarea liberă a umbrelor.
Poți muta toată ziua ceasul de pe masă pe noptieră și de la
încheietura mîinii pe frontispiciul turnului primăriei: niciodată
deplasarea lui nu va produce cu-adevărat mutații.» O singură
evadare de-o clipă de sub tiranica apăsare a mecanismului
(cel mai simplu e căderea ceasului pe dușumea sau într-o
căldare cu apă) și mutația devine posibilă. într-adevăr, o parte
a schimbărilor radicale ce ne-au ridicat pe scara viețuitoarelor
se datorează dereglării ceasornicelor lumii, din momentul cînd
n-au existat două cadrane care să arate aceeași oră... Mărturie
stau sutele de mii de locuitori ai pămîntului, a căror experiență
arată că, atunci cînd bomba a căzut 6 peste orașele lor, nu i-a
distrus numai pe ei, ci a prăpădit pînă la unul și ceasurile ce le
îngrădeau inițiativele... în părelnicul joc al umbrelor pe
58
ziduri au distins chipuri, modele, soluții anatomice. într-o
fracțiune de secundă, calul și-a simțit atunci aripile la încheie-
tura omoplaților. Pegasul putea tropoti prin văzduh...
IV* Așa cum adevărul pretinde un limbaj coerent și o
comunicare, prin el, limitată, iluzia și minciuna au nevoie,
ca să modifice în profunzime realitățile, de un cod de semnale
cît mai îndepărtat de ceea ce numim îndeobște sistem. Luați
o marmotă și îndemnați-o să vă spună cine a fost și ce a vrut
Immanuel Kant. Vă va răspunde, ca Micul Larousse, că res-
pectivul a fost filozof german, născut la Kdnigsberg (1724—
1804), că a fost autor al Criticii rațiunii pure și al Criticii
rațiunii practice, al Criticii judecății și al Teoriilor metafizicii
moravurilor, că marmotele îl consideră idealist critic, în care
calitate susține că lucrurile ne sînt cunoscute numai ca fenomene,
în măsura în care ne sînt date în spațiu și timp, forme ale sen-
sibilității noastre. în ce privește lucrurile ±n sine, sau numenele,
ele ne rămîn inabordabile. Dar legea morală presupune liber-
tatea, nemurirea și existența lui Dumnezeu. Perfect! Cuvintele
sînt atît de bine întinse pe planșeta înțelegerii, ca untul pe felia
de pîine, că nu ne rămîne decît să mușcăm din ele pînă la ultima
silabă, declarînd în final că tartina ne-a plăcut și ne-a îndestulat.
Dar ce mîncare sărăcuță! Bucățica unsă nu ne-a săturat decît
pînă la foamea următoare... E altceva însă cînd mușcătura a
prins și acel delicios das Ding an sich, eventual un zgîrci de-al
lui, și cînd limba cu papilele ei răscăcărate a cuprins și ceva
măduvioară... Timpul și spațiul sînt muștarul și sarea, de-abia
cînd le-ai dat de gust poți zice că burta se-așează pe fundament,
abia atunci poți să declari că bucățile au fost bune și hrăni-
toare, dovadă aerul fericit și rîgîiala... într-un cuvînt: noutatea
nu se arată gurii și ochilor noștri decît învăluită în muștar și
presărată cu sare. Limbajul e cu atît mai cuprinzător cu cît
e mai rătăcit, mai confuz și mai inutil.
Cu ajutorul acestui limbaj fără noimă încerc acum să vă
ajung și să vă îndestulez. ..
V ♦ . ♦ Aș presăra intervenția mea cu mai multe săruri,
lucrurile v-ar părea mai mustoase, iubiți convivi, dacă cuvintele
mele ar reuși să intre în starea de grație a sosului absolut.
59
Din păcate, sînt ținut să nu ajung la măduvioară din pricină
că cineva (și voi afla eu cine, și-1 voi pedepsi!) m-a închis în
acest borcan și refuză să mă elibereze. . . După cum vă dați,
desigur, seama, eu spun lucruri deosebit de interesante, gesturile
mele — ele însele un limbaj elocvent — vă rețin bine atenția,
vorbirea mea însă nu vă ajunge și nu vă mișcă... Ieri, după
ce m-au bătut zdravăn, m-au vîrît între pereții de sticlă ai acestei
sticle de lapte și, dacă bătaia m-a apropiat de fraza aproape
desăvîrșit confuză, prizonieratul mă împiedică să difuzez în
afară ceea ce se încheagă pe buzele mele. E, fără îndoială, un
accident; asta nu mă consolează însă pentru lucrul doar pe
jumătate făcut.
Așadar, vă rog, iubiți participanți la acest important colocviu,
să deschideți capacul care mă ține captiv, să-mi redați aerul
și să mă lăsați să vorbesc din interiorul vitrinei, căci nu pot
trăi fără ecou, cum nu pot vorbi fără umbră...
VI ♦ Și, pentru că autorul acestei nelegiuiri refuză să-mi
ia de pe umeri tonele de sticlă ce alcătuiesc partea mea de
atmosferă (eu îl bănuiesc pe Claudio Toricelli, nu vreau să
spun deocamdată mai mult), voi rămîne încă pe trotuar și
voi continua să vă vorbesc; mă bucur măcar de relativa mea
discontinuitate, acesta e oricum un avantaj, sînt fericit că mă
priviți de pretutindeni cu atenție, vă sînt recunoscător pentru
această atenție...
Trecerea dintr-un regn într-altul, de la starea mizeră de
om la cea de animal și plantă, se obține, slavă Domnului,
ușor și repede, chiar fără ajutorul — greoi și violent — al
bombei. Important e să știi cum să procedezi. Să zicem că ești
om, cum noi am fost, și nu mai poți de nerăbdare de-a te
depăși. Ei bine, primul pas trebuie să-1 faci către domnul
Krauss, care poate foarte mult. Domnul Krauss vorbește la
telefon cu secretara lui Rauss, Rauss (promițîndu-i-se cîteva
sute de guldeni) va vorbi cu Blitz, acela va determina comisia
să te examineze. Comisia (stimulată cu cîteva cartușe de țigări
bune) va descinde la domiciliul tău și, după ce va fuma țigările
dăruite, te va găsi tocmai bun pentru a te înscrie pe lista dobi-
toacelor. Lista va fi completă, nu va fi trebuință decît de cîteva
mii de lire sterline și își va lua zborul spre biroul lui Helmut,
care (primind la timp grădina, mixerul și mașina de decorticat)
60
va semna. Vei relua drumul la Krauss, spre a pune în temă
pe ghilotinist (ocupat să-și reteze morcovii), un telefon e de
ajuns, după care, dăruind cîteva butii cu vin și, după caz, o
modestă sumă (poate fi manevrată și colecția ta de tablouri,
dacă o ai), te va introduce în mașina de scurtat. Ghilotinistul
face treaba cu plăcere, mai ales dacă a venit vremea să-și mărite
fata și are nevoie de casă, mobilă și automobil, plăcerea lui
crește dacă îi oferi cîteva bidoane cu ulei de măsline, una sau
două scări de marmură, pentru vila care nu le are, și-i asiguri
două călătorii turistice la Paris 6.
Toate acestea și încă vreo cîteva cadouri pentru mijlocitorii
operației sînt perfect adecvate și la trecerea de la starea de animal
la aceea, superioară, de pasăre sau insectă.
împlinită, lista darurilor ajunge să coincidă cu lista posi-
bilelor servicii pe care armata de binevoitori ți le poate oferi.
Nu-ți rămîne decît să-ți bagi capul plecat sub arcană și să-1
lași pe meșter să-și facă meseria.
Fii atent la momentul cheie cînd ghilotina face pac, căci
îndată ce capul ți-a zburat dincolo de parapet, trupul trebuie
să o ia la goană spre un adăpost pe măsura noii tale condiții...
Preferă vizuina!. ♦.
VII» Programul mi se pare simplu, însă detaliile s-ar
cere expuse și mai confuz, ori cutioara în care m-au închis
face imposibile și răsuflarea și vederea schemelor pe care le-am
desenat. Scoateți-mă din cutioară și vă voi spune tot ce știu —
îndeosebi modul cum se poate trece direct de la starea de om
la aceea de insectă, cu scurte popasuri sub ghilotină, sub
focul înviorător al plutonului de execuție sau pe-o filieră dublă
de furci caudine.
Fără îndoială, nu va striga cocoșul de trei ori 7 că sumele
pe care le-ați avansat și-au făcut rotația, ca soarele în jurul
pămîntului, ca sîngele meu pe geamul vitrinei.
VIII. Moartea e o invenție epocală, ferice de cel care
ne-a dăruit-o (poate domnul George Prometeu?) și ferice de
noi că n-am refuzat-o. Am avut noi bănuiala că numai prin
moarte se poate înainta...
61
IX» Deci Omul, primitivul și disprețuitul, a inventat
moartea și darea de cadouri. Lui să-i fim recunoscători. Nu
degeaba bate el dambilușca...
X» Biologic și estetic, ființa noastră de-acum are unele
imperfecții temporare, spuse în încheiere Onoriu Tripedes;
nu de puține ori, aflîndu-mă într-o societate, am surprins
persoane care mă priveau nu numai cu o curiozitate asaltatoare,
dar și cu nedisimulat dispreț și, auzindu-le cuvintele ce semnalau
unul sau altul dintre neajunsurile anatomiei noastre am simțit
cum urcă din nou în mine complexul de inferioritate, stare
de care mă credeam definitiv vindecat. Urechile lungi, pilozi-
tatea abundentă generală, mobilitatea cozii, spuneau criticii
noștri, nu ne asigură o longevitate de invidiat, căci, atîta timp
cît mai există în lume oameni ce devin vînători și vînători ce
se consideră oameni, va dăinui și pofta de-a ne împușca spre
a ne răpi auzul fin, blănurile fastuoase și coada. E absurd să
sfîrșești de pușcă, lucru cu care ei, ce se hăituiesc cu mare
bucurie și se suprimă cu aleasă virtuozitate, s-au obișnuit; dar
e trist să scurtezi viața nesemenului cu plumbi. .. Fără îndoială,
ei procedează așa și pentru a nu le putea dovedi că sîntem
aproape eterni, fiindcă toate primejdiile pădurii, muntelui și
grădinii zoologice la un loc, n-ar izbuti să ne suprime pînă la
unul, ar supraviețui măcar cîteva tîrle, cîteva haite, cîteva cete
— și n-au trebuință să se vadă că e posibilă depășirea condiției
umane, că există o alternativă 8... Dacă sînt imperfecțiuni în
alcătuirea noastră, și desigur sînt — eu le voi arăta neîntîrziat —,
nu avem decît să le înlăturăm, să dezvoltăm ceea ce e pozitiv
și să ardem cu fierul roșu tot ce ne pare inutil sau înjositor, de
pildă mirositul sub coadă, în orice caz nu spargi urciorul cînd
nu funcționează motorul...
(Eu vă vorbesc atît de limpede și atît de înflăcărat, iar
voi vă urcați în tramvaie, dați fuga la magazine să vă umpleți
sacoșele cu cîrnați și paste făinoase, vă precipitați spre stadion
să vi se bată în față mingea, ba unii parcurgeți un drum și mai
lung, începeți în stradă o discuție cu o femeiușcă, o trambalați
toată ziua prin cofetării și cinematografe, o capturați ca pe-o
vulpe și o duceți în patul vostru să vă spună cuvinte aromitoare,
în timp ce vă pregătește surpriza unui copil... Păi colocviu e
ăsta? Păi așa ne-a fost vorba? Oferiți-mi, prieteni, șansa de
62
a-mi duce și eu demonstrația pînă la capăt, creați-mi climatul
potrivit, în apă, pe pămînt și în aer, ori ne ocupăm cu desci-
frarea științifică a fenomenelor, ori ne irosim energiile mîncînd,
bînd și iubind» Puțină decență, prieteni!)..» Neajunsurile
noastre sînt agasante, de acest lucru ne dăm bine seama, cu
atît mai limpede cu cît unor exemplare le-au crescut în spate,
în zona omoplaților, linguri de lemn, ce nu le servesc nici la
lopătare, nici la zbor, cel mult la mestecatul magiunului» Sînt,
și asta se vede uneori de la o poștă, și indivizi care, din lăcomie,
au acaparat prea multe organe, parte achiziționate din abatoare,
parte preparate de laboratoarele nemțești de genetică» E excesiv
ca unii să poarte doi ficați, alții să se fălească cu cinci capete,
cînd un singur cap era prea suficient pentru a le pune în mișcare
sistemul maxilar și, cu ajutorul lui, a epuiza cîrdul de rațe sau
pășunea verde, asigurînd rîgîiala și rumegatul ulterior. . .
Procesul obiectiv are un sens simplificator și nu unul augmentativ,
noi nu trebuie în nici un caz să complicăm lucrurile, să ne
îndepărtăm de țelul eclerat de-a deveni într-un an sau într-un
mileniu, obiecte...
(Urît din partea voastră, prieteni! Cuvintele mele se înte-
meiază pe observații adinei, științifice, vă interesează direct,
spun continuu numai adevăruri zdrobitoare 9, vă văd însă
neatenți, preocupați de interese meschine, iată-1 pe lupul cu
inimă pneumatică, în tramvaiul aglomerat, scoțîndu-și bilet
pentru a merge la aeroport și a decola neîntîrziat, mare scofală
să zbori peste capetele tîmpite ale celorlalți! Mă simt vexat, îl
văd pe tigrul cu șase bujii cum vorbește la telefon cu Geneva,
dînd și primind instrucțiuni, e o atitudine ce nu face cinste
regnului animal... Colocviu sau cabină telefonică e adunarea
noastră?...)
XI. Ca atare, oamenii nu joacă degeaba dambilușca,
spuse în continuare vorbitorul, ei îi bat cu biciul pe semenii
lor spre a-i scoate din piele, ca neamțul acela lupul din haina
de lup: ăsta se numește proces de autodepășire; cînd au izbutit
să-și iasă din pielea fină, dau să intre imediat în pielea îmblănită,
trecerea seamănă cu o mutație... Tot astfel se va întîmpla cînd
se vor schimba blănurile în pene, fulgi și puf și, mai tîrziu, din
pene și fulgi în suprafețe netede, șlefuite și bizotate... Biciul
se va dovedi întotdeauna un instrument foarte potrivit în
63
evoluția regnurilor, și se vede și acum ca, pe măsură ce se sub*
țiază sensibilitatea și gîndirea, șfichiuirea întregului corp devine
mai necesară. De vom avea răbdare, vom prinde ziua cînd,
biciuită la sînge, o bicicletă va ceda tot ce are ea mai bun și
din cadrul și ghidonul ei se vor desprinde nisipul, praful,
molecula, adaptîndu*se toate spre întemeierea unui alt regn.. .
(Dar astîmpărați*vă, în numele cerului, și nu vă mai foiți
pe bulevarde, prin piețe, magazine și școli, căci zgomotul
pașilor voștri, foșnetul pneurilor automobilelor voastre, șuierul
avioanelor voastre îmi întrerup fraza, mi*o redau ininteligibilă,
nu vă veți alege din această reuniune măcar cu cîteva învăță*
minte! Iubesc dobitocul, disprețuiesc zoofilia. Potoliți*vă, v*am
rugat, altfel sînt nevoit să pun punct comunicării mele și să
mă retrag la pat!10)
Spuneam că oamenii nu joacă degeaba dambilușca. ..
Dincolo de cîteva ezitări, de îndoiala care le*a înjumătățit
puterea de*a acționa, ei sînt consecvenți în mînuirea biciului
și apăsarea trăgaciului. Știu ce fac și asta e bine...
XII. Femelele lor erau frumoase,11 trebuie să recunosc,
aveau un mers ușor și, unele, farmece imposibil de descris...
Am cunoscut femele cu studii la Paris, slabe și prăfuite ca
bibliotecile între rafturile cărora trăiseră: păstrau încă pe
pielea lor fină semnele moi ale frumuseții și acele semne s*au
păstrat și mai tîrziu, cînd iradiațiile bombei le*au gudronat
epiderma și le*au ars albul ochilor. .. (Eu vă vorbesc despre
lucruri înspăimîntătoare, voi îmi batjocoriți spusele umblînd
de colo colo, ba intrînd într*o fabrică, ba căscînd gura în fața
unei vitrine cu lenjerie de corp.. . Nu v*a rămas decît să mîncați
pizza napolitană și să beți bere... Cîtă nepăsare, ce îngroșare
teribilă a obrazului!... Acu îl strig pe domnul doctor să vă
înțepe, să vă bage mințile în cap, cum pretinde că știe, și știe!
Sînt martor ocular al tuturor nelegiuirilor voastre, chiar dacă
mi*ați pus ochelari de cal și m*ați închis în acest împuțit closet
public... Vă aud, deci sînt martor auditiv. . . Stîmpărați*vă!)
XIII ♦ Și casele lor erau frumoase, continuă calul Tripedes
intervenția sa. Unele fuseseră construite de Sansovino, altele
de Bramante, altele de Michelangelo, oricum se lucra bine —
64
încet și solid — pe acele timpuri.., Ridicau temple și coborau
vespasiene, cu aceeași pricepere... Bravo! Dar astea i-au
întîrziat, căci confortul i-a moleșit, cu greu îi scoteai din casă
și din piele.12 (Dar scoateți-mă, vă implor, din această încăpere
care miroase, căci apa nu curge, fereastra e blocată, nu văd
pe-aici nici un petic de hîrtie, șirurile de inscripții de pe pereți
n-au nimic liniștitor. Altfel, chem pe Dumnezeu, și nu veți
scăpa nescărmănați, dată fiind marea lui mînie, capacitatea lui
punitivă ilimitată...)
XIV* Acestea fiind spuse, spuse către încheiere Galenus
Tripedes, eu mă retrag unde stau retras. Sînt epuizat și-mi
pare rău că v-am reținut, vom vorbi cîndva la aer și veți ști
atunci că eu v-am iubit, că m-am căznit să vă înfățișez soarta
mea și a tuturor. M-ați jignit și m-ați ignorat. Vă iert. Trag
minerul cu dragoste, căci apa încă lipsește, și vă salut.
CARTEA A TREIA
!♦ Cînd vorbim despre oameni, așa cum facem acum
și aici, trebuie să ne folosim exclusiv de mai mult ca perfectul
doi răspetrecut, își începu cuvîntarea Rara Avis Avicena, pentru
că numai acest timp al verbului poate să măsoare imensa dis-
tanță ce ne separă de ei și de trista lor condiție. Nouă, păsărilor
și insectelor, această formă aberantă a naturii — omul — ne-a
produs, de-a lungul mileniilor, grave neajunsuri, jigniri și pagube
(să amintim, printre altele, nedemnele plesnete cu care liberul
cugetător a urmărit pe pereți neamul nevinovat al țînțarilor
anofeli și al muștelor de bucătărie, sau pocnetele teribile cu
care a risipit fulgii păsăretului tomnatic), și doar faptul că,
în adîncul încețoșatei istorii, noi înșine am traversat întîmplător
condiția stupidă de bipezi, bălăcărindu-ne în mizerabila mocirlă
a smintelii orgolioase, gustînd bîlbîiala, dialectica și cefaleele
(cu care se plătesc excesele unui singur organ) ne oprește de-a
trata subiectul cu indignarea și scîrba meritată.
Continuăm să vorbim despre oameni și din alt motiv:
faptele și lucrările lor, mai mult decît vriile, hîrjoanele, sfada
și ciripitul nostru, provoacă, prin însăși desfășurarea lor,
ilaritatea și mila, într-un amestec atît de potrivit, că adesea
sfîrșim, cunoscîndu-le, în hohote demențiale, în colici și tăvă-
leală, efecte pe care bietele fabule, cu care ei se distrează și
prin care încearcă o oarecare compensație, nu le stîrnesc.
Memoria noastră scurtă ar putea trece peste anecdote, mai cu
seamă în verile secetoase, cînd preocupările de-a descoperi un
hambar rău sigilat, un butuc de miere sau un pîrîu proaspăt
ne risipesc și ne înstrăinează, și am putea ignora ce fac și ce
cugetă oamenii, dacă n-ar veni să ne zgîndăre și să ne gîdile
istoriile lor, manualele de tot felul, documentele ținute întot-
66
deauna în bună păstrare, în biblioteci și seifuri, în fine, gazetele
și revistele lor pline ochi cu povestioare de altădată. Arhiva
lor cu bazaconii — se spune — poate provoca rîsul a trei
planete1 de mărimea Terrei, și lacrimile hazului ajung să umple
trei oceane Pacific, în plus lacurile americane... Oamenii nu
pot spinteca liniștiți o rață sau o potîrniche fără să evoce tot
timpul masacrului stilul și metodele de spintecate practicate
de părinții și bunicii lor, cît privește somnul, el nu e niciodată
reconfortant din moment ce pleoapele congestionate le sînt
vizitate fără odihnă de spectrul celor ce i-au premers. Sînt
atît de robiți morților, încît trăiesc doar cu vorba ceasurile
vieții lor, faptele le făptuiesc după legi și instituții îngropate
sub straturi groase de colb, și fac orice numai să nu gîndească
cu propriul lor creier, mai rău decît somnambulii, vai de preten-
țiile lor la hegemonia lumii!, să mori de rîs de caraghioșia lor...
Deschideți cărțile de căpătîi, lăsate lor spre a le amorți
gîndirea și a le împletici mersul: înțesate cu fapte ce nu pot fi
în veci atribuite unor ființe cugetătoare, ele relatează îndeosebi
despre evenimente întemeiate pe crimă, și nu am eu atîția
fulgi și-atîtea pene cîte motivații inventează spre a le prezenta
drept necesare. Foamea, bolile, cutremurele de pămînt, trăsne-
tele 2, inundațiile, prăbușirile de teren, asfixia cu sulf și intoxi-
cațiile cu ciuperci sînt dulci mîngîieri pe creștetul umanității
față de cursele, asalturile, șiretlicurile, cruzimea ce urmăresc
suprimarea omului, ștergerea urmelor lui de pe fața pămîntului.
Nici un domeniu n-a cunoscut perfecționări mai importante,
conduse uneori pînă la un rafinament ce uluiește, ca acela
al crimei, iar dacă, întîmplător, mintea omului a descoperit
ceva care să fie de folos, să sporească mijloacele și să înlesnească
înaintarea spre bunăstare și fericire, n-a trecut mult timp pînă
ce semenii să întoarcă folosul spre distrugere și risipă. Regu-
laritatea și obstinația cu care se produc asemenea înlocuiri
de scop sînt comice, cu atît mai comice cu cît niciodată nu
s-a văzut inventator de procedee diabolice care să nu cadă el
însuși victimă propriilor invenții. Ce poate fi mai hazos decît
să vezi o specie întreagă lucrînd decenii și secole în șir, adesea
milenii, pentru dispariția ei ?. ..
Despre nesăbuința comică a indivizilor avem dovezi fără
număr. E foarte amuzant să vezi cum, dintr-o omenire alcătuită
din smintiți și criminali, se speră să se obțină într-o zi ceva
bun, cu alte cuvinte altceva decît era de așteptat, ca în fabula
67
nu știu cui, care nădăjduia ca Parisul, unde trimisese un vițel,
să i4 înapoieze, după studii, intelectual, și nu bou. .. în ciuda
adevărului, o întreagă școală de gînditori a dat în brînci să
ne convingă că suma tuturor porcilor înghesuiți într-un țarc
face mai mult decît adunătura părților grase: iată însă că por-
carul, mințit în acest chip, venind într-o zi să adune ouăle de
cristal și lîna de aur de la vietățile clefăind în neștiință, nu s-a
ales decît cu murdăria lor și cu excesul de slănină, după care
a trebuit să plece la școli înalte, să se pună la punct cu saltul
de calitate, cu adaosul de sumă, cu toate vrăjitoriile ce-i ame-
țiseră speranțele. Fac și oamenii cîte ceva lăudabil, spre pildă
perpetuarea speciei (însă ceva mai complicat și mai obositor
decît noi, căci risipesc o grămadă de timp ca să se împerecheze),
dar cîștigul și-1 amanetează de la început, pentru că băieții și
fetele rezultate trebuie să facă ceea ce ei au făcut, să accepte
condiția și repetiția, de la iluzie la eșec, în așa fel încît fie să
termine printr-o crimă, fie să se lase terminați măcelărește de
alții. Chiar dacă toate acestea presupun unele clipe dureroase,
spectacolul e comedios și antrenant, personajele se fac de rîs
cu voia lor, sminteala și petrecerea pe seama ei nu sînt lipsite
de învățăminte.
Pe cît de grosolan e scopul, pe-atît de rafinate mijloacele
de a-1 atinge. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri, petrecerea,
cunoaște o mulțime de varietăți, printre care aș enumera nunta,
balul, serata dansantă, masa prietenească acasă, masa la res-
taurant, spectacolul cu madame, concertul (și aici cîte subdi-
viziuni 1), teatrul, jocurile publice, parlamentul, circul, retragerea
cu torțe, promenada în grup, bătaia cu flori, banchetul, tratația
pe picior, onoarea la botul mînzului, recepția diplomatică,
întoarcerea vizitei, revanșa, ceaiul dansant și ceaiul cu bombe,
cheful de trei zile, cumetria, botezul și, în sfîrșit, praznicul la
morții realizați cu prilejul tuturor acestor reuniuni.
După mijloace și numărul preliminat de victime, se alege
ocaziunea cea mai convenabilă, să zicem nunta 3. Pentru succesul
ei, este necesar ca numărul ucigașilor să fie de cel puțin șapte,
cîte taine prevede codul penal, care — dat fiind cadrul organizat
— nu izbutește niciodată să-i dovedească pe toți. Se stabilesc
părțile. Se delimitează interesele. Se prenotează, în linii mari,
victimele. Se apreciază, paralel, pagubele materiale, egal împăr-
țite între familii, consecințele juridice și prejudiciile morale.
Se stabilește un plan de bătaie. Se pregătesc cuvintele de ocară
68
trebuitoare, armele la care să se recurgă (avîndu-se în vedere
și sifoanele, cuțitașele de tort, carabinele cu lunetă și instru-
mentele muzicale ale lăutarilor), eșaloanele de rezervă (cavaleri
de onoare, nași, veri ai mirelui, eventual preotul, după dez-
brăcarea odăjdiilor, vecini cu tragere de inimă și precizie).
Se închiriază din timp o sală (dacă se poate un restaurant vast
și potrivit, ca Waterloo) și costumele de război pe talie. Se
calculează o mie de alte detalii, inclusiv recuperarea veselei
sparte și a mobilierului dislocat, repartizîndu-se echitabil
cheltuielile pe cap și pumn de comesean.
Toate acestea fiind aranjate, părțile în așteptarea răfuielii
se interesează ce tineri din localitate au ajuns la vîrsta căsă-
toriei4 și care sînt motivele pentru care întîrzie să se cupleze
și, dacă măsurătorile și testele indică ceva, aranjează într-un
șir de reuniuni plenare și ședințe pe secții, în deplină înțelegere,
cine pe cine să ia, cînd și în ce mod. Ca și cum n-ar fi vorba
despre pregătirea unui masacru, se folosesc instrumentele cele
mai delicate, mai gingașe, de la schimbul de scrisori sentimentale
pînă la vizitele reciproce ale tinerilor, de la comentariul bătrî-
nelor pînă la etalarea avantajelor și dezavantajelor unirii a
două clase de salarizare, două sindicate, două grupe sangvine,
două paturi cu tăblii și, firește, două cimitire. Se enumeră
porțiile de pilaf de care părinții mirelui s-ar putea dispensa
în favoarea tinerei căsnicii, se inventariază posibilitățile lui
de-a fi, la timpul potrivit, bărbat bărbat, iar ale ei de-a înainta
cutezător în coaja cartofilor de curățat (metode, procedee,
randament), de-a utiliza la maximum capacitatea de alăptare
(rezervoare, periodicitate, conținut de vitamine) și de-a intra
în luptă, cînd patria strigă după ajutor, în cazul în care bărbații,
bătrînii și copiii cad încolțiți, morți sau prizonieri. Atît sînt
de nerăbdători să treacă la fapte, și atît de meticuloși, că nu
se liniștesc pînă ce nu văd cu ochii lor rochia miresei, pînă
ce nu pipăie capa de hermină, cerută cu împrumut de la o
plutoniereasă, pînă ce nu cercetează cu lupa floricelele de
ceară, plastic și șisturi cristaline ale cununiței, pantofii scor-
țoșați de bunica, la începutul secolului, cu un prilej analog,
cînd, întorcîndu-se de la fotograf, fusese nevoită să treacă
balta înot, cu pantofii de lac în mînă, panglicile, așternutul
de pat, fracurile nașului și ale escortei lui, cauciucurile mașinilor
ce vor purta cortegiul prin oraș, sentimentele și povețele preotu-
lui ce va oficia slujba, opiniile lui privitoare la problemele
69
păcii și ale războiului, presentimentele preotesei, starea vege-
tativă a ramurilor arborilor genealogici ai familiilor ce se unesc
în aceeași grădină, configurația constelațiilor la oră de seară.
Un stat-major devine necesar de îndată ce nunta a intrat
în faza numărătoarei inverse, cu vreo cinci săptămîni înainte
de start. Mașini grele de luptă aleargă atunci spre cartierele
marginale, transportînd persoane importante, adînc îngîn-
durate, pătrunse de răspunderea ce le revine; o armată de civili
în vestimentație paramilitară îi întîmpină, le dă onorul, le
ușurează coborîrea de pe afetele de tun și chesoanele anexe,
îi sprijină pînă ce izbutesc să pună piciorul pe peroanele puternic
iluminate, îi protejează în fața asaltului reporterilor, operatorilor
cinematografici, curioșilor. Ora e înaintată, dă să anunțe un
purtător de cuvînt, convocarea are ca scop stabilirea planului
de bătălie, strategia și tactica, și alegerea băuturilor, factor
hotărîtor în cîștigarea victoriei, inclusiv în cele trei războaie
mondiale ale vremilor moderne.
Reuniunea se desfășoară astfel: părțile, desfăcute pe două la-
turi ale unei lungi mese acoperite cu postav verde, avansează
pe rînd și simultan diverse idei, pe care secretarii, așezați în
spatele fotoliilor, le trec grabnic în dosarele lor; unul strigă
coniac și îndată, de vizavi i se răspunde votcă, și apoi se aude
vin alb și urmează replica: șliboviță! Se strigă, în continuare,
țuică bătrînă, cidru, bere la sticle, vin roșu, palincă, negru de
Bitumia și roze de Brabant, Florio și Amar, nectar de smochine
și trăscău de Trăscău, în sfîrșit șampanie și lichior de nuci.
Cineva poate propune limonadă, pepsi-cola sau ceai reumatic,
în scopuri diversioniste, însă statele majore resping cu dezgust,
pe loc, propunerea, experiența arată că nimeni nu-și pierde
capul bîndu-le. Se configurează deja o situație, nunta are loc
sub auspicii favorabile, statul major minor și cel major superior
se retrag, în clipet de blitzuri și în ropote de aplauze, se dă
un comunicat în care se afirmă că acordul a fost deplin și
promițător și se publică în ziarul local o poză a principalilor
eroi ai reuniunii.
Zilele trec, și mirosul de friptură de berbec, de varză călită,
de cozonaci și plăcinte se întețește. Rîurile de arome își au
izvorul în bucătăria socrilor mici, fumurile îmbătătoare
învăluie cartierul, impregnează șirul de plopi al străzii, pătrund
în sala căminului cultural, unde tocmai rulează un film despre
patimile după Matei, traversează bulevardul și doboară cîteva
70
importante personalități locale, la birourile lor, preocupate să
pună capăt lipsurilor din alimentația publică, se scurg apoi
spre gară, imobilizînd rapidul internațional Istambul-Madrid,
scoțînd din sărite pe șeful stației, care decide, după lungi
ezitări, să-și trimită demisia la minister (așa nu se mai poate!),
întîlnindu-se deasupra grajdului comunal cu celălalt rîu de
arome, provenind de la bucătăria socrilor mari — fumuri
grele5, bărbătești, de chiftele cu mult usturoi, de piftii, de
scovergi. în aceeași seară, exasperați de aceste tulburătoare
miresme, trei călugări ai vechiului schit din apropiere văd
pe sfîntul Ilie în persoană, biciul li se învîrtește deasupra
creștetelor, carul lui de foc îl calcă pe cel mai vîrstnic, mai
greoi decît ceilalți, se dovedesc zadarnice intervențiile postului
de pompieri: carul de foc înfruntă jetul de apă și se pierde
nevătămat în nori. Se primește întîmplarea cu cea mai mare
bucurie, luîndu-se ca semn că legătura tinerilor e bine văzută
în zonele superioare ale atmosferei. Ceasul primăriei încreme-
nește la ora minunii, tras de jos, cu ață subțire și precizie,
de paznicul venerabilei instituții, care nu ia leafa de pomană.. .
Masa, în ziua nunții, se desfășoară după cele mai riguroase
reguli, primite în dar din moși strămoși și, de aceea, tradiți-
onale. Exuberanța invitaților nu reușește să coloreze indis-
poziția mirilor: pe fată o strîng necondiționat pantofii (la pi-
cioare) și coronița cu suport de sîrmă (la cap), pe mire îl ustură
încă stomacul (ulcer) din pricina discuțiilor în jurul dotei
(cu ipoteci), socrul refuzînd să-i transfere zece porții de pilaf,
care i s-ar fi cuvenit exclusiv, acela pretextînd că nu i le poate
ceda din cauza unei călătorii în Bulgaria, ca turist, și nici așa
nu-i ajunge pentru plata excursiei, e nevoit să mai împrumute
încă — probabil de la o mătușă —, cinci porții turistice, cu
hartan de rață la cuptor. Cîteva verișoare și cîteva nepoate
înfumurate, ajunse la rangul de servitoare neplătite, capabile
însă de orice, se simt îngrețoșate, din pricină că au gustat pe la
bucătării ori salatele cu ou cam alterat, ori sosurile cam prea
grase, înecate în boia de ardei, ori marinatele de pește răsuflat,
așa că fotografiile ce sparg gheața oglinzilor le redau palide,
livide, cu buzele inflamate.
E momentul surprinderii avangărzii: se toarnă în pahare
(stacane) palinca teribilă. Se repetă operațiunea pînă cînd
combatanții își revin parțial în fire, verii mai ales, și se trece
fără pauză la atacul pe flancuri, cu lichior și secărică; mătușile
71
dinspre mireasă ies curînd din luptă, parte se predau inamicului
cu toată zestrea, cu tot harnașamentul (una își scoate, ca să4
predea, corsetul, învinsă). La cota mirelui, unde lupta abia se
pregătește, se aduc bateriile grele, se concentrează cei mai
vajnici și mai hotărîți bărbați, care trag neîntîrziat bere, vin
roșu, votcă, apoi se cavalcadează spre întăriri, spre răcituri,
spre varză. Socrul mare, aprigul apărător al bastionului de
pilaf, cade printre primii, după el se prăbușesc, pe rînd, colegii
de promoție ai fiului, un general în retragere, un pluton de
asalt, încercat la bucătării, o nepoată ce trăsese la murăturile
din cămară. Se aduc fripturile, se reaprovizionează frontul cu
alte vinuri — roșu molan, rozaliu de Șanț, Băbească de Salerno-
Crîmpoșie —, se purcede la lupta corp la corp, sectorul II
fiind primul, acum devenind urgentă și necesară despresurarea:
combatanții își aruncă hainele (mirele fracul și papionul),
șirurile de pușcași hainele negre de împrumut, coloanele de
cucoane și blindate pelerinele, jachetele, rochiile de metal,
șalurile antitanc și jupele parașute.
Se trece îndată la căutarea punctului nevralgic din dispo-
zitivul inamic, acolo unde chiftelele, gogoșarii și vinul spumos
cu traiectorie lungă au operat primele breșe. Un combatant
al miresei ia în palme capul unui nepot ce tocmai lăsase tava
și-l bubuie de cîteva ori de blindajul mesei, de răsună întregul
cîmp de bătălie (zornăitul paharelor), și îndată doi infanteriști
ai părții atinse ridică sticlele goale și țintesc chelia socrului
mare, a soacrei tractate, a unui unchi pînă atunci întîrziat
în neutralitate activă. Se aud trompeți de asalt, îmbărbătători,
și un eșalon de madame își face intrarea prin strîmtorile bufe-
tului și orchestră, lovind extrem de precis cu platourile cu
icre și salate moi. Cad pretutindeni, ca la seceră cei mai buni
fii ai mesei. Se aruncă în luptă cuiraserii, bărbați din ambele
neamuri, integral jigniți în mîndriile lor, profund deciși să
lupte și să moară. Unul îl poprește pe inamic cu polonicul
pentru potroace, pregătit pentru la ziuă (nu aduce ziua, ce
aduce ceasul), altul blochează între farfurii pe un laș ce da
să fugă unde vedea cu ochii, un al treilea deșurubează mesele
de servit din butoanele și balamalele lor și, detașîndu-le tăbliile,
le folosește pentru confortabile lovituri în cap, de sus în jos,
rareori lateral: arma, ca orice instrument surpriză, doboară
zeci de asaltatori, numărul victimelor sporește văzînd cu
ochii. La pilaf, adus la masă (ceea ce nu face o bună impresie)
72
direct în cratiță, formațiile răvășite primesc comanda regrupării
și recîștigării liniilor, dar grupe de parașutiști (dintre care
nepoții nașului și clienții cuscrului) intervin lateral, ajutați de
chelnerii locali — interesați de la un moment să cîștige alături
de cîștigători — și o masacrează pe plutonăreasă (fumizoarea
capei), pe căpităneasă (sora cumnatei), pe maioreasă (vecină,
beligerantă ocazională), pe coloneleasă (procuratoarea pentru
ocaziune a serviciilor de ciorbă), pe generăleasă (spirit rigid,
femeie înaltă cu înalte prejudecăți, imparțială în măruntele
dispute, dar tigru fioros în bătăliile cruciale), pe mareșală
(doamnă de un aristocratism pur, elegantă și energică asemenea
răposatului său soț, mareșalul de Kastana Muntenegru). Ultima,
colectînd la varză toate virtuțile neamului ei de războinici,
plus pe cele ale soțului, neînfricat încă în groapa lui, acumulîn-
dude alături de eroismul din piept și de decizia din braț, rezis-
tă o vreme exemplar pe divanul răsturnat, sub șifonier și pe
culoarele labirintului, unde îi zac strămoșii — doi regi și un
țîrcovnic de biserică (așchia rea a familiei) — răspîndind teroa-
rea în asaltatori, doborînd o grămadă, mutilînd cu lovituri de
sifoane și de satîr spuma armatei atacatoare* Cum superiori-
tatea numerică își spune oriunde cuvîntul, cade secerată pe
cînd striga să se aducă muștarul, știut fiind că muștarul azvîr-
lit în ochi derutează, oprește și cel mai îndrăzneț asalt, doboară
pînă și avioanele 6 din înaltul cerului.
Luptele continuă de obicei pînă a doua zi la prînz (dar
s-au văzut și conflagrații ce nu s-au stins înainte de trei zile,
cu toate intervențiile poliției de-a se căuta o rezolvare diploma-
tică, la Geneva!), se înregistrează momente sublime, se spun
în iureșul bătăliei cuvinte memorabile — despre pilaf, despre
fecioria miresei, despre soarta omului pieritor, despre soco-
telile socrului, căruia, dacă i-a mers cu fiica mijlocie, nu i-a
mers cu prezenta, oricît a manipulat* Către ultimele ore ale
luptelor, războiul își mută teatrul de operațiuni în stradă,
mai la larg, unde se apelează la parii gardurilor, la pietrele
caldarîmului și, în final, la cea mai temută armă a arsenalelor
moderne, secretă pînă a nu fi scoasă din carîmbul cizmelor:
cuțitul.
Fiecare nuntă trebuie să aibă cuțitarii ei reputați. De regulă,
aceștia nu se-amestecă în disputele din timpul mesei: mănîncă
liniștiți tot ce li se pune în farfurie, beau cinstit tot ce li se
toarnă în pahare, își găsesc timp să facă complimente miresei
73
și să deșurubeze, dintr-o memorie al cărui ghivent scîrțîie,
o mulțime de fasunguri elocvente privind anii cînd mirele le
era coleg la școala de arte și meserii, și cînd pișicherul fura
plătica din tigaia intendentului — pescar vigilent la apă, dar
foarte molîu la gătit. în cele opt ore destinate culturii, cuțitarii
cîntă de inimă albastră, romanțe și folcuri, cu foc și romantism,
ca la seara literară a nu știu cărui bard, și în cîntul lor se ames-
tecă și melancolia țărînii, și dorul de acasă (sentiment ce se
înfiripă optim pe vatra de-acasă), și nevoia acută de răzbunare
împotriva celor apropiați, mizerabilii!, ca să știe cei de departe
și să ia aminte. Abia la ieșirea la aer, dimineața pe răcoare,
a doua sau a treia zi, după stare și onoare, spiritul belicos li
se pune în mișcare și merge, pe picioarele lor nesigure, la țintă,
la sînge, la victorie. Ei luptă uniți, cuțit lîngă cuțit, s-ar putea
spune că nu alții decid soarta părților și împlinesc rațiunea
nunții...
Măcelul se încheie cu vaietele supraviețuitorilor în drum
spre spital, cu strîngerea mesei și triumful — susținut de lău-
tari — al învingătorilor. Mireasa și mirele, însoțiți de cîțiva
credincioși se retrag în patul nupțial, scăldat în lumina diurnă,
unde urmează să lise aplice cataplasme și oblojeli, uneori carapace
de ghips. Armatele victorioase și armatele înfrînte se retrag
în țările lor de dincolo de negură, socrul mic cu răni adinei și
piciorul tîrîș se întoarce la gospodăria lui, să-și înnumere
încă o dată porțiile de pilaf cu care va călători peste hotare,
soacra mare se retrage în munți, ca strămoșii, ca să ascundă
în haznale darurile și banii războiului, căci nu e război din care
să nu tragă profit un oarecine, o oarecare. . .
Ocaziunile celelalte, numite la început, prilejuiesc con-
fruntări asemănătoare, fiecare cu specificul și culoarea locală.
Morți și răniți, la fel.
Dacă eu, care sînt sticlete de livadă, am putut să văd cîte
am văzut și să mă distrez după cum m-am distrat, închipuiți-vă,
stimați prieteni, ce și cît poate vedea un papagal instalat în-
tr-un turn avînd un larg cîmp de observație, și cît poate el să
rîdă (avînd organe specializate pentru rîs)... Cunosc un cuc,
adăpostit într-un pendul cu balcon, care posedă, pentru a-și
exprima veselia, douăsprezece talgere de tinichea potrivite să
acompanieze petrecerile... închipuiți-vă cît poate el să rîdă
de oameni, dacă nu trece oră de la Dumnezeu fără ca talgerele
să bată ca nebunele...
74
II♦ Oamenii? Fac un efort considerabil ca să-mi amintesc
de ei, spuse Iritans Monteverdi-Flit7, și doar rareori memoria
mă servește și-mi aduce imaginea lor. Aș avea și eu poftă de
rîs, căci singurătatea mea pe tulpinile sălciilor și arțarului e
în general tristă, monotonă, cîntecul broaștelor în vîlceaua
de la Podul Trăsnit nu are haz. Dacă nu se remarcă prin altceva,
omul este totuși un subiect vesel. Scuzați-mă două minute,
să-mi iau haloperidolul și să mi se facă injecția.. . Am să¥revin
cu explicații care vă vor interesa. ..
... Unde rămăsesem? Vorbeam oare despre valorile
nutritive ale gunoiului de grajd, despre josnicia dovedită de
pisică în tranzacția cu vrăbiile și presurile sau despre pretențiile
omului? Și dacă îmi amintesc că despre om era vorba, pot să
jur că nu-mi amintesc nimic despre faptele lui, cu toate că
afirmam în fața tuturor că acele fapte sînt ridicole și stîrnesc
hazul (atunci cînd nu indignează). îmi vine în minte acum
episodul de la Valencia... Căzuse acolo, din întîmplare,
un avion de rutină purtînd o bombă și, după cum au scris
ziarele, cîteva sute de oameni au pierit într-o clipită. Faptul
ar fi putut rămîne fără importanță, căci numărul victimelor
nu depășea pe acela al accidentelor de circulație, chiar dacă
acestea din urmă se însumează într-un număr mai lung de
ani.. . Felul cum mor victimele mă interesează mai puțin,
din moment ce lumea pretinde victime. . . Ei bine, pe chestia
de la Valencia s-a făcut un tapaj disproporționat de mare,
s-au pus în mișcare sate și tîrgușoare, ba chiar insule izolate
din singurătatea oceanului, tot ce era omenire și nu avusese
nenorocul să se afle sub avionul ce dăduse bomba s-a ridicat
să protesteze, să strige, să avertizeze. . . Ceea ce mi s-a părut
curios a fost faptul că indignării n-aveau cui să se adreseze
și atunci strigau unii la alții, se amenințau unii pe alții, își
aruncau unii altora cuvinte de dispreț și înjosire, străbătînd
ulicioare și străzi pe unde nu călcase și n-aveau în veci de gînd
să calce făptașii. Reporterii îi însoțeau, unii filmau tălăzuirea
mulțimilor și își opreau obiectivul pe cîte o inscripție, depeșele
venite de la Paris se încrucișau cu rapoartele plecate de la Tokio,
cîte un senator accepta să dea citire, într-o adunare de babalîci,
unora dintre relatările de la fața locului; vinovății dispăruseră,
părea că nici nu existaseră vinovați, morții rămîneau cenușă,
așa cum fuseseră încă din prima clipă, în acest timp alte familii
ieșeau la poartă, în stradă, și se revărsau în șuvoiul de protesta-
75
tari, hotărîți să strige și să se indigneze... Se dialoga, vezi
bine, cu fantomele...
Veți obiecta că treaba asta își are rațiunea ei, că așa cum
spuneau cei ieșiți în uliță, trebuie să se știe pînă departe, în
metropolă, că oamenii sînt împotrivă, că nu acceptă să fie
zdrobiți de bombe, povestea nu e recomandabil să mai fie
repetată, uite ce zgomotoasă poate deveni mînia oamenilor
pașnici... Oho, ce frumos, ce înălțător!... Dar luați seama
că șuvoaiele de oameni deciși să nu mai îngăduie cereau, încă
din ajun, prefectului și parohiei autorizație să fie indignați
și să tălăzuiască, indicau pe hîrtie, cu semnături și tocmeli,
străzile și ulicioarele pe unde să-și strige deajunsul și refuzul,
promiteau să înceapă la orele cutare și să sfîrșească la orele
cutare, cu pauză pentru masă, solicitau să li se orînduiască
pe trotuare măsuțe cu limonadă, crenvurști și plăcinte calde
și se angajau prin contracte amănunțite să despăgubească pe
oricine ar fi avut de suferit deplasarea, la înghesuială, a unui
gard, răsturnarea unui automobil, fracturarea unui copac,
veștejirea unui rond de flori...
Adică era mare lucru să se înțeleagă, dacă cineva ar fi avut
curiozitatea să se intereseze, că oamenii sînt împotriva proce-
deului de-a fi uciși peste noapte sau în zori, fără a fi între-
bați ?.. Ca și cum s-ar fi spus că, în fine, dacă e să fie supri-
mați, e indicat să-și dea și ei consimțământul, după care bomba,
avionul, pilotul, racheta și satelitul pot cădea... Las la o parte
alte considerații, țin doar să amintesc că fabricanții de bombe,
prea ocupați de producția lor, au fost foarte mișcați de această
idee rezonabilă și au cerut generalilor să nu dea bombe acolo
unde cei îndreptățiți nu sînt dispuși s-o primească în cap.
Desfășurarea pe străzi a sutelor de oameni impresionează
pelicula fotografică, nu însă pe strategi. Așa cum indignarea
are dreptul să se exprime, strategia are rostul să suprime.
Fiecare cu treaba lui și, din moment ce contractele stipulează
în zece puncte pînă unde pot înainta părțile, totul e în regulă,
se poate dormi liniștit sub un cer potențial bun (sau rău).
Avionul jandarm iese din neguri în zorii zilei, pe neștiute,
face bezele turiștilor și țăranilor de pe ogoare și, din neatenție,
se prăbușește. Indignații ies din casă la oră fixă, anunțată prin
radio și prin ziare, își împlinesc cursa, strigă că nu le convin
ora matinală, bezelele surpriza, mai ales bomba, și se întorc
la treabă ca să sporească producția de tunuri, crucișetoare
76
și focoase cu mai multe încărcături. Unii pe înfundate, în adînc
secret, alții în plină lumină, sinceri ca rîndunica. Se poate
înțelege cine pregătește surpriza... în chestia asta oamenii
se dovedesc mai naivi decît albinele...
Nepriceperea lor a pricinuit destule neajunsuri și le rezervă
încă multe...
III» Eu cred că antevorbitorul meu vulgarizează îngrozi-
tor o idee nobilă, spuse Myriapodus Tancredini. El își închipuie
că o largă acțiune omenească poate porni de la reacții imediate,
unul se apropie cu plesnitoarea să mă terciuiască, iar eu fug
cu toate picioarele mele să mă ascund într-un jgheab al bufe-
tului. .. Asemenea albinelor, cunoscătoare profunde ale stra-
tegiei, omul respinge acțiunea oarbă, și asemenea lor, nu acțio-
nează înainte de-a consulta tabelele logistice, și nici măcar
atunci cînd ursul a răsturnat butura sau coșul împletit, nu înțe-
lege să-și prezinte replica. E nevoie de un răgaz cerut de calcule,
de potrivirea tirului, abia într-un tîrziu cade comanda. Ceea
ce vedeți dumneavoastră pe străzi e o afacere ca oricare alta,
căci, așa cum multe rațiuni și socoteli îl pun la treabă pe fabri-
cantul de bombe, împingîndu-1 să caute avionul care să-i facă
modestul serviciu și aviatorul care să-i poarte peste capete
mașinăria, tot astfel o mulțime de scopuri nedeclarate se află
după paravanul cu umbre jucăușe pe care îl vedeți. Și într-un
caz și în celălalt, se poate bănui că există persoane și grupuri
care își văd serios de interesele lor, nu se poate să nu se urmă-
rească beneficii și avantaje, între impuls și răspuns fiind, așa
cum ne învață dialectica, un raport dialectic. Dar afacerile
trebuie decelate ca afaceri, trebuie consultată bursa.
Pe cînd, într-un trecut îndepărtat, eram cîine, am urmărit
pînda a doi dulăi. Unul încerca să-i taie calea celuilalt și, la
fiecare pas făcut de primul, cel de-al doilea mîrîia amenințător,
cerînd cale liberă. S-au supravegheat așa timp de cîteva ore,
abia au înaintat cîțiva metri, nici unul n-a atacat, dar nici unul
nu s-a lăsat atacat. Interesant este că între ei funcționa o înțele-
gere tacită, pentru că, în tot timpul conviețuirii pașnice, fiecare
și-a împlinit o grămadă de treburi, pe care, bănuiesc, nu le
putea rezolva dacă ar fi fost liberi și ar fi zburdat prin livezi,
după pisici, după cai verzi pe pereți: unul și-a netezit amănun-
77
țit blana, și-a extras din laba posterioară o așchie de pin, și-a
curățat unghiile, cel de-al doilea și-a reglat auzul, purtîndu-și
labele, pe rînd, peste pavilionul urechilor, și-a dres stomacul
cu cîteva fire de iarbă, și-a deparazitat conștiincios picioarele
de dinapoi. După unele mișcări mai accentuate, cînd s-ar fi
părut că nimic nu-i mai oprește să se înhațe de gît și să se tăvă-
lească, se așezau domol pe coadă și priveau, într-o poziție
de adîncă, pură contemplație, zborul lăstunilor pe cerul senin,
crenelurile munților ce ferestruiau orizontul, rotunjirea merelor
sub soarele de iulie, și după seriozitatea cu care făceau toate
acestea, am fost sigur nu numai că nu își pierd vremea, dar
o și folosesc în modul cel mai inteligent cu putință. într-o
vreme, melancolia și sentimentele umanitare trădate de ochii
animalelor mi-au spus că acea liniște încordată a devenit fer-
tilă, și nu mă îndoiesc acum că cei doi făceau, fiecare după har
și nivelul cultural, versuri... Se poate afirma, și eu o afirm
cu toată răspunderea, că mocnitul conflict stradal fusese o
necesitate, timpul consumat în pîndă avusese rațiunea lui,
din tensiunea participanților — ce, pînă la urmă s-a încheiat
cu părăsirea teatrului de operațiuni — civilizația a cîștigat o
experiență și s-a îmbogățit cu cîteva ode și epode pe măsura
vremurilor. Dar cine ne oprește să credem că unul din cei
doi exersase, în răgazul creat, la un clavecin imaginar, așa cum
deținuții fără pian învață pianul pe marginea scîndurii patului ?
Nu se irosesc energii de florile mărului, cum nici tîrla
de cotei care hoinărește noaptea pe ulițe și prin grădini, uneori
ațîțată de parfumurile franțuzești ale unei cățelușe, nu bate
caldarîmul și roghina de capul ei, cînd știut e că negustorii de
mănuși, care au evidența fiecărei pielicele, urmăresc din turn,
cu radarul și lunetele, pas cu pas, evoluția materialului, inte-
gritatea lui, acumularea de calități — căci pielea e mult mai
durabilă decît plasticul...
Uitam să vă spun că statistica ține evidență de fiecare indi-
vid, fie el om sau cîine, toate cîștigurile și toate pierderile sînt
trecute corect la catastif. Mă rezum să avansez, în încheiere,
ipoteza că și zborul fluturilor în livezile înflorite e o mașinațiune
a unui oarecare, persoană ce nu socotește că trebuie să se
arate presei 8. Dovadă provizorie poate servi înmulțirea insec-
telor, a cataloagelor, ce cunosc — an de an — retipăriri în
tiraje fabuloase...
78
IV* Să ne înțelegem bine: nu e cazul să facem aici afir-
mații care să privească soarta planetei, doar ne-am înțeles să
vorbim, liber, desprinși de interesele mărunte, scutiți de orice
ar putea să ne implice responsabilitatea, spuse Tintarella Bevil-
aqua. Colocviul nostru și-a propus să dezbată marile probleme
ale lumii mărunte sub sloganul: « Ne privește totul, dar răs-
punderea pentru spusele noastre o poartă integral medicii».
Căci numai medicii au drept de port-ciocan.
Lipsită de orice responsabilitate 9, intervenția mea se vrea
precisă ca piersica, argumentată ca Norvegia, blindată ca răga-
cea, înaltă ca Convenția10 de la Paris, pătrunzătoare ca vio-
loncelul, universală ca subtilul cariu de lemn. Desfid orice
încercare a domnilor auditori să rețină adevăruri din zbîrnîitul
meu, noi nu bîzîim aici ca să schimbăm lumea, asta e treaba
mandibulelor tari și a perforatoarelor angajate, noi țiuim
persistent spre a ne trece vremea, căci prînzul e departe, unii
suferă sîcîiala tratamentelor inumane, și pînă la filmul următor
va mai trece multă apă pe Dunărea mediterană... Așadar,
în pomi și pe streașini, prieteniL .,
Am un prieten care funcționează ca pioneză în lădița de
campanie a unui combatant și, în această calitate, a călătorit
din Algeria în Indochina și din Congo în Camerun, participînd
la cele mai multe dintre luptele purtate pe acele tărîmuri de
stăpînul său, un tîmpit de caporal dornic de îmbogățire rapidă
și de căsătorie cu fiica președintelui Truman. Acea ploșniță
a dobîndit o mare experiență de viață și, în concedii, m-am
putut împărtăși și eu dintr-însa. O scenă memorabilă mi-a
arătat că omul, la a cărui amintire ne cutremurăm, dă uneori
dovadă de delicatețe și simț al realităților. Era în timpul ulti-
mului război mondial. Se pregătea o bătălie decisivă, o armată
sperînd să smulgă din mina celeilalte un golf, o colină, un dru-
meag de țară, un istm, o șiră cu cobze. Săptămîniîn șir, avioanele,
camioanele grele și trenurile blindate au transportat tone de
material și mii de oameni la cota stabilită; la un moment dat
n-aveai unde pune piciorul, atîta armată se adunase în tranșee,
în cazemate, pe parapetele întăriturilor; a trebuit să vină un
general care să deseneze cu creta un cerc pe pămîntul gol și
să indice un loc oarecare unde să se pună piciorul, dar numai
de către cei ce-1 pierduseră pe celălalt în luptă. Toate erau
pregătite, soldații își terminaseră rugăciunile, comandanții
cafelele, artileria încheiase operațiunea de încărcare a tunurilor,
79
aviația nu aștepta decît să i se facă vînt, în picaj sau vrie, tancu-
rile ardeau de nerăbdare să atace, geniștii se plictiseau după
ce brăzdaseră cîmpia cu pontoane și poduri, pentru care și
obținuseră crucea cu spade și laudele de rigoare, vînătorii de
munte epuizaseră teritoriul în căutarea unui perete sau unui
gard care să le ofere escaladări pe măsură, alunecări și înlocuiri
de cabluri, în nădejdea ridicării lor în grad. O inspecție paralelă
a comandanților celor două armate, unul pe o parte a cotei,
celălalt pe cealaltă, a constatat că totul e gata de luptă și că
nu depinde decît de voința și bunăvoința lor să dea semnalul
pentru ca miile și zecile de mii de războinici să se năpustească
unii împotriva celorlalți, să se căsăpească conform regulamente-
lor și instrucțiunilor, să moară și să învingă echitabil. Momen-
tul fiind solemn, liniștea desăvîrșită, ca orice liniște de dinainte
de atac, cei doi generali se pregăteau, la o distanță de cîțiva me-
tri, despărțiți de uriașe mortiere, de garduri antitanc din beton
și de cazemate ghintuite, să pronunțe cuvinte memorabile,
prin care să rămînă veșnic în manualele școlare. Deodată
însă. . .
Dinspre istm, dinspre magazia cu șoareci apăru în goană
un soldat în vestimentație sumară, strigă ceva către înalții
comandanți, făcu semn șirurilor cățărate pe metereze și valurile
de pămînt să ia pe loc repaus, scuipă cu năduf către tunurile
gata de tragere. După ce se apropie, individul scoase din sîn
o scrisoare, o flutură deasupra capului și, văzînd că iscă noi
neînțelegeri între beligeranți, care se grăbeau să o recepționeze,
găsi mai potrivit să citească el, cu voce puternică, spre a fi
auzit și de unii și de ceilalți. Ce spunea scrisoarea? Expediată
de Centrul internațional al Crucii Roșii, scrisoarea anunța
că, din cauza unor defecțiuni tehnice, vagoanele cisternă cu
sînge conservat pentru transfuzii și acceleratele cu medici și
sanitari pentru operații au fost garate pe-o linie secundară,
undeva în apropiere de băile Konig, din Germania inferioară,
că deocamdată lipsesc locomotivele pentru manevră, elicop-
terele pentru depanare și mecanicii și piloții în stare să salveze
situația. Ca atare, se apelează la înțelegerea înălțimilor lor dom-
nii generali de armate să amîne cu două-trei zile bătălia, pînă
ce zece țări neutre ce și-au oferit serviciile, — și cărora, cu
siguranță, li se vor mai alătura și altele —, vor putea întreprinde
ceva pozitiv pentru scoaterea lucrurilor din unghiul lor mort.
Chiar dacă bătălia plănuită nu prevede, la sfîrșitul ei, măcar
80
un supraviețuitor — căci armatele, hotărîte să învingă, sînt
decise să se sacrifice pînă la ultimul soldat — prestigiosul
centru internațional roagă pe cei în drept să judece cu înțele-
gere situația creată, să renegocieze ora H., căci ar fi inuman
ca un oarecare să strige după ajutor, iar echipele de salvare,
cantonate la mii de kilometri depărtare, să nu-1 poată auzi
și să nu-i poată oferi măcar un antinevralgic.
De bună seamă, bătălia a fost amînată cu patruzeci și opt
de ore, timp în care comandanții au folosit toate mijloacele
de care dispuneau pentru a se plînge miniștrilor și parlamente*
lor împotriva haosului ce domnește de la un timp pe căile
ferate, trupele și-au consolidat întăriturile și și-au lustruit
tunurile și carabinele, niciodată nu poți spune că lustrul e
perfect!, populația civilă a cîștigat ceva răgaz pentru a-și procura
cartofi, flanele cu efigia regelui big-bandului preferat, pomadă
împotriva viselor urîte și sicrie pe măsură.
La termenul stabilit, trenurile cu sînge conservat au ajuns
la destinație, comandanții au comandat foc, istmul s-a cutre-
murat din temelii, praful și pulberea s-au așternut între ma-
gazia cu șoareci și drumeagul de țară, mii de suflete s-au înăl-
țat, în coloane și detașamente, spre cer. ..
A fost o bătălie strălucită. Au contribuit la reușita ei fac-
tori numeroși, dar dintre aceștia, cel mai important rămîne
în anale consensul umanitar că nu se poate trage măcar un
foc pînă ce nu se află de față echipele de prim ajutor, tulumbele
pentru transfuzii11.
Ploșnița care mi-a povestit aceste întîmplări impresionante
m-a asigurat că stăpînul ei, caporalul înfierbîntat de dragoste
pentru fiica președintelui Truman, a scăpat cu viață din marea
încercare, lucru absolut de neînțeles.
V< Darurile prea multe ale omului m-au indispus întot-
deauna, mă întreb cum ne-ar fi privit el dacă avea în plus putința
să circule pe sub apă și în aer, spuse Italo Benzi Rondini. Să
vă povestesc cum am scăpat din ghearele lui, căci mă prinsese
în pădure pe cînd, abia scutit de înfățișarea de om, începea
să-mi crească pe spate păr de lup — astea s-au petrecut pe la
începutul secolului al XVII-lea, nu mai știu sub domnia
cărui rege al Franței. .. Fusesem soldat în ceata înarmată a
unuia Legrand de Savoia, luptasem o vreme în Germania mun-
81
ților obscuri, mă acoperisem de glorie într-o încăierare ce se
aprinsese tocmai în fundul pămîntului, în pivnițele unui pod-
gorean de pe Rin12, stăpînul îmi dăruise pentru faptele mele
o mulțime de lucruri — o saltea umplută cu cîlți, o masă pe
trei picioare, o pereche de obiele doar de cîteva ori folosite,
un sac cu ovăz și o nevastă capturată de la valoni, de două
ori mai înaltă decît mine. Așează-te unde crezi și îți convine
și întemeiază-ți o familie, mi-a spus bunul Legrand, agoniseala
îți va ajunge tot restul vieții, mai ales că femeia, bravă cum
se-arată, știe să tragă și la plug. Am așteptat cîteva zile accelera-
tul care să mă ducă spre sud, acceleratul nu circula încă, așa
că am furat o căruță cu coviltir, trebuind mai înainte să-i tai
beregata țăranului ce se tot opunea, căci avea de încheiat un
pariu cu danezii, undeva pe linia Oder-Weise. Urcat sus pe
salteaua confortabilă, am mînat cu mare bucurie, consultînd
din cînd în cînd femeia asupra avantajelor și neajunsurilor
oferite de diversele peisaje îmbietoare. Năzuroasă, valona
strîmba din nas și cerea să trecem bravi printre ispite, impresio-
nismul obstinat îi întoarce stomacul valon pe dos13, ceea ce
e de priceput, așa că nu ne-am oprit decît pe-o culme, unde
se băteau milanezii cu venețienii, într-o răstoacă, unde francezii
îi jupuiau de vii pe turci, într-un fel de cetate, unde cetățeni
mărunți tocmai terminaseră o răscoală și se ocupau cu uciderea
notabilităților locale, așteptînd ca a doua zi acele notabilități
să treacă ele la măcel, corespunzător, să-i curețe pe cei mărunți.
Am mai poposit într-un sat, ca să ne împărtășim și noi din
bunurile unuia ce fusese ars pe rug, și într-un han, de unde
fuseseră izgonite două cete de borfași și acum se făcea mare
slujbă de mulțumire lui Dumnezeu pentru că scăpaseră cu bine
din jaf: de acolo am luat, cu pioșenia cuvenită, cîteva cuver-
turi, un serviciu de ciorbă frumos lucrat în alamă și o casetă
cu galbeni. Pe preot ne-am mulțumit să-1 speriem, aruncîndu-1 —
pînă la noroaiele iadului — într-o privată.
Am traversat de trei ori Alpii, încurcați de unul Simplon,
tăietor de piatră, care ne tot promitea un tunel, dar cu greu
se apuca de treabă, încurcat la rîndul lui de o nevastă cam sucită,
cam geloasă, avînd mania telegramelor, una două și iarăși
vino urgent, mama în agonie, băiatul rupt pisica, bunica fugit
America cu căpitan galeră, stop, vino bani potriviți. .. A fost
foarte greu, mai greu decît în bătăliile cu celții, la un moment
critic ne pierduserăm unul de celălalt, caii rămăseseră cocoțați
82
pe-o stîncă, a fost nevoie să accept ajutorul dezinteresat al
clinilor elvețieni, al gărzii elvețiene, al parlamentului elvețian.
Cînd ne-am văzut, într-un tîrziu, la Milano, orașul tocmai
fusese terminat, magazinele arătau splendid, castelul Sforza
igienic, un necunoscut pictase o cină pe peretele unei mănăs-
tiri; valona, în cărnurile căreia se trezise pofta de viață: nu
și nu, să acceptăm invitația patronului și să stăm la masă,
după care să ieșim în tîrg, să vindem obielele și serviciul și
să cheltuim cu înțelepciune banii prin prăvălii și supermaket...
Am plesnit-o peste gură de-a văzut pe Hristos, am replicat
că se duce dracului cariera mea, scrisă pe-o piele de vițel de
mîna lui taică-meu, pe mine mă așteaptă o misiune importantă,
nu am trecut eu Alpii de pomană !.. Ne-am îmbarcat într-o
șaretă, am luat-o la vale către Pisa și, pe la kilometrul 206+5
am întîlnit armata lui Napoleon. Un comandant mi-a propus
o afacere: să-i dau piesele (cuverturile și serviciul de ciorbă)
în schimbul coloanelor de porfir pe care se săturase să le trans-
porte tocmai din Egipt. Am căzut la învoială, am înhămat
valona la căruța cu coloane și am coborît din nou spre sud.
Italienii sînt mari amatori de obiecte de furat, chiar de coloane
egiptene, astfel că, pe drumul ce duce spre Roma, un conserva-
tor de muzeu m-a țintit cu ochii lui negri și mi-a spus: porți cu
tine, nesăbuitule, jumătate din istoria lumii, îi zdruncini tre-
cutului capitelurile, habar n-ai că povara asta te poate face
om. Mi-a venit, nu știu cum, să-1 cred, așa că am cerut amănunte
și, în final, prospecte și propuneri. Am dezlegat din jug valona
cea credincioasă, am ridicat în picioare coloanele de porfir,
am înjghebat pe loc o șandrama, căreia i-am pus firmă și taxă
de intrare și pe dată o grămadă de burghezi ce cîștigaseră ceva
bani în ultimii ani au dat buzna să-mi viziteze tezaurul. N-a
tras bine nevastă-mea oblonul prăvăliei, că s-au și înființat
la poartă zeci de autobuze cu turiști — în special nemți și
englezi —, automobile mici și mijlocii, unele cu rulote trac-
tate, curînd după aceea s-au înființat, cu aparatele lor și cu
obrăznicia ce-i caracterizează, reporterii cinematografici, gaze-
tarii, reprezentanții societăților de binefacere, unul sau doi
papi în funcțiune14.
M-am îmbogățit vertiginos, am dobîndit un nume necon-
fundabil în toată provincia, lumea civilizată m-a acoperit
cu lauri, premii și laude, am trecut la afaceri colaterale, ceva
mai puțin de jumătate din acțiunile industriei de poliesteri,
83
ceva mai mult de jumătate din beneficiile industriei aeronautice
naționale, plus veniturile substanțiale din partea valonei, care
lucra pe cont propriu, la tarife exorbitante, amorul e bine
plătit în peninsulă și turiștii mor să cunoască toate farmecele
pămîntului pe care îl calcă (rivalitatea noastră relativă am
tranșat-o onest, înființînd în raport de vizavi două partide
politice, ocazie de a ne înfrunta uneori în cele două camere,
în piețele publice, de-a colabora în cadrul coalițiilor tempo-
rare).
Lucrurile luaseră o turnură fericită, cînd doi indivizi mascați,
purtînd în mîini puști-mitraliere și grenade fuzante, au pătruns
în biroul meu, instalat la al treilea etaj al unui zgîrîie nor floren-
tin, și, punîndu-mi la nas și gură un căluș îmbibat în eter, m-au
imobilizat ca să mă lege burduf. M-am trezit într-o încăpere
destul de largă, frumos mobilată, un fel de salon-sufragerie
fără ferestre și, pe cît mi-am putut da seama, fără ușă. Aveam
la dispoziție o sumedenie de băuturi alese, un televizor în culori,
o bibliotecă de egiptologie (drăguț din partea răpitorilor) și
o mașină de cusut, al cărei rost nu-1 înțeleg nici astăzi. Ne-
cunoscuții care mă sechestraseră m-au fotografiat zilnic cu
aparatele lor Polaroid, mi-au imprimat de nenumărate ori
vocea pe casetofonul cu elice de care erau mîndri, mi-au adus
în fiecare zi gazetele, pe ale căror pagini de frontispiciu, alături
de portretele extrem de reușite, erau imprimate cifrele astro-
nomice ale răscumpărării mele și sub care se publicau cu regula-
ritate declarațiile valonei, călătoare ba la New York, ba la
Bangkok, ce își repeta hotărît refuzul de-a plăti suma. în pri-
zonierat era confortabil, băutură pe săturate, băieții extrem
de politicoși, excepție doar unul care mi s-a adresat cu bătrîne,
înainte sau după ce mi-a tăiat degetul15 arătător, ca să-1 tri-
mită mărturie avocatului meu.
Băiatul ăsta trebuie să fi fost fecior de cățea, altfel cum
să-i spun? căci tot el a venit, în cea de-a opta zi a detențiunii
mele, să-mi ia viața. Cred că nici nu i-a fost greu, pentru că,
scîrbit de nerecunoștința valonei mele, eram de mult pregătit
să i-o încredințez. M-a tratat la început cu limonadă de ananas,
a trecut firesc la o specie de somnifere verzui, de care n-am
văzut pe-aici, ceea ce denotă că stabilimentul nostru se situează
în urma particularilor din țările avansate (nu mai vorbesc despre
eficacitate, reiese de la sine), a purces la execuție metodic,
cu oarecare părere de rău că trebuie să mă curețe (neîndoios
84
prefera să încaseze banii și să mă elibereze, dar respecta refuzul
femeii valone), și, ca să nu lungesc povestea, chinuitoare în
cazuri d-astea, m-a ciopîrțit amănunțit cu o bardă. Tulburător
a fost că barda nu era alta decît aceea folosită de strămoșii mei,
adusese bune servicii chiar și lui Napoleon, cînd i-o împrumu-
tasem ; la vederea ei, cu toate că eram bine drogat, n-am putut
să nu tresar, ba chiar să lăcrimez istoric.
Pe cînd părți concludente ale trupului meu erau ambalate
în hîrtie cerată, sufletul eliberat de griji și de amintirea valonei
se retrăgea înapoi în pădurile nordului, căutîndu-și etapa
următoare, fericirea, bunăstarea, adevăratele valori ale lumii,
liniștea și preponderența.
Nu apucasem să mă întrupez lup (asta îmi și fusese dorința !)
că un grup de vînători m-a încolțit sub trunchiul unui stejar
și, nici una nici alta, voiau să-mi răpească pielea. După îmbrăcă-
minte și arme, mi-am dat seama că recăzusem în secolul de
unde odinioară plecasem, numai că de data aceasta secolul
acela nu-mi mai părea de neînțeles, îi cunoșteam obiceiurile,
cultura, nivelul tehnic, dibuisem și stăpîneam metodele și
stilul în care lucrează oamenii lui. Am strigat de sub trunchiul
căzut, cu forță bazată pe experiență, că eu nu sînt un fitecine,
că, dacă nu mă bucur de o instrucțiune ieșită din comun,
știu măcar să apostrofez, să șofez și să capotez, cum mi se și
întîmplase în Italia tuturor posibilităților, și că vai de acela
care va încerca să mă belească, vai de mama lui, vai de statutul
lui de om, producător de răni vînătorești și consumator de
carne vînată... Vînătorii care mă hăituiseră se descurcau
minunat, pe cît mi-am dat seama, în problemele păcii și ale
războiului, chiar în cele ale războiului de guerillă, erau însă
proști ca noaptea în privința categoriilor filosofice, metafizica
îi deprima, le ridica în față transcendențe insurmontabile.
Ca urmare a unui firesc complex de inferioritate, și poate
surprinși de faptul că un lup se dovedea atît de temerar în vor-
bire (și gestica nu cred că fusese mai prejos), și-au luat uneltele
și s-au înapoiat cu coada între picioare la casele și nevestele
lor.
După lup am devenit rîndunică, așa cum se poate lesne
constata... Cursele n-au dispărut însă nici acum din calea
mea, știu că îmi jinduiesc carnea o mulțime de răpitori. Nu-mi
rămîne decît să sper ca, fără droguri, ciopîrțiri sau luări de
declarații, să trec într-o zi în regnul obiectiv și rezistent al
85
obiectelor, în acest sens fac unele pregătiri, nu este fericire
mai mare pe pămînt decît să fii un serviciu de ciorbă, din alamă,
cu încrustații mistice. ..
Vă mulțumesc pentru că ați și sesizat încotro mi se îndreaptă
gîndul...
V. Aceste treceri succesive — și uneori violente — din*
tr-un regn în altul și d intr-o stare situațională într-alta, cu toate
cîștigurile ei, cu toate importantele anexări morale ce le urmează,
mi se par încă destul de greoaie, încărcate cu inutile formali*
tăți și nesfîrșite complicații birocratice, spuse Aquila Reale
Tramontani, și dăinuirea procedurilor învechite, într-o vreme
cînd preocuparea pentru simplificare și economii a condus la
soluții ingenioase pînă și pe lăcuste, e de natură să ne îngrijo-
reze. Am călătorit recent prin mai multe țări ale Europei, am
survolat cum se zice continentul, și am fost impresionat de
felul în care spaniolii, bivonii și retucii rezolvă chestiunile
vamale, atît de obositoare în trecut și, de la un timp, ridicole
în raport cu rezultatele. Vameșii lor posedă asupră*le mici
aparate detectoare, care, plimbate pe partea exterioară a gea-
mantanelor, înregistrează fidel, ca un aparat de fotografiat,
întreg conținutul, forma și densitatea obiectelor, originea lor
(cu indicarea precisă a fabricii și a orașului unde se află fabrica),
valoarea lor etc. Imprimatul (sau poza, sau mai exact radio*
grafia) este operativ predat biroului vămii, unde primește
cîteva ștampile și semnături, apoi se introduce, fără alte opera-
țiuni, într-un computer de mărimea radioului portativ. Prin
unde electromagnetice imaginea se transmite aproape simultan
la dispeceratul central din Alaska, unde 240 000 de circuite
integrate, cărora li se adaugă un număr dublu de funcționari
sîrguincioși, cu studii academice, trec neîntîrziat la analiza
spectroscopică, metrologică și funcțională și, în mai puțin de
opt ore, rezultatul, sub forma unei telegrame, se află limpede
pe masa șefului. Un rînd de ștampile și o singură semnătură
sînt suficiente pentru ca hîrtia să plece spre vama care a solici-
tat expertiza. Bine dispus, îndatoritor, întotdeauna cu o glumă
pe buze, vameșul aflat în posesia datelor esențiale dispune
deschiderea geamantanului, confiscarea baticului cu trandafiri,
a periuței de unghii sau a parașutei pe care le-a achiziționat
voiajorul, lichidarea obiectelor disparate și clasarea chestiunii.
86
Un aparat întrucîtva similar, poate chiar mai perfecționat, se
utilizează la frontiera dintre Garonia și Media Cisalpină, unde
o ușoară apăsare pe un buton e de-ajuns pentru ca o serie de
ferăstraie discrete să taie subțire baloturile și coletele călătorilor,
să extragă din interiorul lor biscuiții fără viză vamală, luminările
de spermanțet interzise în țara vecină, subansamblele de camioane
și tractoare pentru care se pretind taxe speciale, persoanele
ascunse_ în rufăria de corp, sancționabile pentru indiferența
lor la peisajul dăruit cu generozitate de gazde. N-am văzut,
dar mi s-a povestit, că în alte țări, ca spre pildă Remarca și
Rapetanul, funcționează un sistem și mai simplu: vamele
tuturor țărilor de pe glob, în înțelegere cu furnizorii (magazi-
ne, depozite, producători) implantează în produsul achiziționat,
încă de la cumpărare, o baterie minusculă ce pune în func-
țiune, la momentul controlului, un sistem de alarmă. Vame-
șii nu mai au trebuință să studieze bagajele, căci bucata de
șvaițer începe să țipe încă înainte de-a intra în aeroport, iar
umbreluțele de damă, ascunse în căptușeala ghetelor, alar-
mează întreg orașul încă din clipa intrării trenului în stația
de frontieră. E adevărat că pentru fabricarea bateriilor și a
sistemelor electroacustice lucrează, în America și Europa, peste
trei sute de uzine, în care sînt angajați aproape un milion de
lucrători, important este că neplăcutele dispute de la vamă
au fost înlăturate, trecerea cunoaște o mișcare fluidă, călătorii,
ca și vameșii, sînt scutiți de-a purta discuții neprincipiale,
tocmeala fiind o trăsătură a înapoierii.
Și, dacă așa stau lucrurile într-un sector atît de zbuciumat,
ca vama, de ce oare n-am preconiza o simplificare analoagă
la vămile văzduhului, prin care trecem cu doar noi știm cîte
dificultăți? E o problemă metafizică, cu aceasta sînt de acord,
dar e, în măsură egală, o problemă tehnică și, dacă prima
rămîne neschimbată de la începutul începuturilor pînă astăzi,
cea de-a doua se poate bucura de achizițiile recente ale civili-
zației. . .
Ridic chestiunea, n-am soluții. Vă solicit părerea, așa cum
i-am cerut-o și doctorului Benonini, de dimineață; sînt convins
că mai multe minți puse la lucru vor afla mai curînd cheia
decît o singură minte, chiar dacă aceasta a mea provine, îmi
pare rău că mă repet, din însăși marea tigvă a lui Apis Orien-
talul ...
87
VI. Vă somez să vă predați, cu armament și oameni
cu tot! spuse Tintarius Pergolesi. A sunat ora răzbunării.
Vorbele au devenit de prisos. Cerul e plin de stele. Curînd
veți vedea cu ochii voștri cum morții ies din morminte, vulpile
în stingă, leoparzii în dreapta, prepelițele și coțofenele la mij-
loc, toate vietățile vor saluta cu dese reverențe, reglementar,
pe Domnul: nu va suna ceasul de treizeci și cinci de ori, și
catapeteasma fabricii de manometre se va rupe în două (sau
trei). Cuvîntul meu e cuvîntul definitiv, sintaxa mea e sintaxa
germană modificată puțin după cea slavonă, luați aminte și
vă sfiiți! Și nu pune laba pe mine, Maiestate, căci de labă vei
pieri! Și nu-mi face injecții, prea înălțate, căci de injecții vei
binemerita. Și dacă veți continua să mă loviți, pace nu veți
avea, jucării nu veți mai căpăta, lasă că veți lăsa o impresie
deplorabilă, se va duce buhul de felul cum șofați buhaiul
colocviului... Nu interveniți să-mi întreruperi intervenția!
Și cu acestea vă părăsesc de bunăvoie, trec în tabăra coleopte-
relor: cu ele și datorită lor, voi învia din morți, cu moartea
pre moarte și cu premoniții corespunzătoare... Amen...
VII. Scurta alocuțiune a confratelui Pergolesi mi-a mers
personal la inimă, spuse Presura Monforti-Merlini. Doar cîteva
cuvinte și am și văzut morții ieșind din morminte, cîmpiile
scoțînd flăcări, ceasornicele lumii luînd-o înainte... Ascul-
tîndu-le, gîndeam cît de sugestivă e în fond limba păsăretului
și a ierburilor. Bate vînt de primăvară, florile cîmpului încep
să grăiască, soarele iese sfios din nori, pe dealuri pasc turme
de mioare, foarte curînd ghiocelul cel armonios își scoate
căpșorul de sub cuvertura ultimei zăpezi și, chiar mai înainte
de-a se anunța la radio că s-a decretat solstițiul, apar pe ulița
copilăriei poeți tineri și ferice, cu sacul la subțioară, cu zarzava-
turi trufanda, ca și vestitorii primăverii, oaspeții caselor noastre,
cocostîrci și rîndunele, bombonereasa Rodica, maeștrii făurari,
în păduri nu mai trosnesc stejarii, în schimb dau cu toții fuga
la pîrîu să-1 soarbă dintr-o sorbire și gata. Se spune că în ase-
menea împrejurări excepționale apar terapeuticile noi, și noi
am constatat cu propriile noastre antene că acest lucru e pe
deplin posibil, nu face ergoterapia într-un deceniu ceea ce
rezolvă o zi caldă de primăvară într-o singură cursă a soarelui
pe cer, tur-retur...
88
Printre păsări, maladiile moderne fac mai mult decît ori-
cînd ravagii. Doar o scurtă plutire prin aerul dimineții, în zbor
jos, de pe gardul de lemn cîinesc pînă pe streașină pavilionului
și înapoi, cu o foarte contemplativă zăbavă pe portbagajul
cu trapez al automobilului direcției, mi-a învederat atîta reali-
tate, că vă pot povesti trei zile despre tragedia păsăretului și,
dacă aș fi romancier, nu m-aș opri cu romanul fluviu decît
la marea cea mare, în zona deltei, după ce v-aș inunda
satisfăcător cu apele mele reci și adevărate. Mi se face penajul
măciucă numai cînd mă gîndesc cîte se pot strînge într-un
referat...
Am cunoscut scatii și pițigoi a căror ființă s-a rupt în două,
care se. plîng că, în timp ce o parte a lor vînează musculițe,
păpuși și viermișori, cealaltă parte întîrzie în nemișcare pe
ram, cu sentimentul penibil că orice ar întreprinde e de prisos,
pentru că e de-ajuns să se decidă a plonja în aer, și acțiunea
s-a și transformat în trecut, în timp consumat; s-au cunoscut gu-
guștiuci ce întîrzie să se împerecheze, reprezentîndu-și mult
mai acut starea de sațietate de după drăgosteală decît impulsul
instinctului, farmecul orbirii înflăcărate; am cunoscut rîndunei
și rîndunele în pieptul cărora inima a încetat să bată, prea
intens supusă examenului critic autodizolvam, și aceasta, pentru
că, manipulînd de prea multă vreme conceptele universale,
abstracțiunile, raporturile variabile între spațiul și timpul tra-
versării lui (de-a lungul lungilor curse pe deasupra Medite-
ranei, cînd Grecia, Italia, Macedonia nu reprezentau decît
derutante puncte de referință) au pierdut acuitatea receptorilor,
dintre formele și culorile întîlnite nu mai rețin decît mîzgălitura
unor linii paralele ce se scurg, fără noimă, mișcarea constantă
a deplasării la înălțime le-a hașurat hărțile pe care le știau,
ochii lor nu mai disting decît niște fotografii uscate, șterse,
neprecise; într-o situație îngrijorătoare se află cocostîrcii și
stăncuțele, creatoare prin anii 30 a neuitatelor balete ruse,
pentru care au scris muzică nemuritoare cei mai inspirați
compozitori ai secolului, Stravinski printre alții... Zburau
sus, în cercuri largi, aproape nu distingeai bătaia aripelor și
efortul (considerabil), lunecarea lor pe decorul de mici nori
argintii crea impresia unei mecanici celeste mai fine decît aceea
a constelațiilor, rotocoalele se întretăiau egal și, urmărindu-le
cum se petrec și se desfac, aveai senzația că cercul se dublează
pe verticală, apoi se multiplică în toate direcțiile, șirurile în
89
vîrtej dăinuind pînă la a realiza în azur o uriașă sferă străluci-
toare; acum acea mecanică de porțelanuri zburătoare s-a dete-
riorat, păsările inculte încurcă frecvent figurile, șirurile se rup
înainte de-a rotunji cercurile, se semnalează prea dese ezitări
ale flancurilor, care întîrzie să se replieze și pierd vizibil din
eleganță și plasticitate. Fenomenul este explicat de faptul că
auzul acestor păsări nu mai percepe melodia (se pare că și
vînturile înălțimilor și-au diminuat intensitatea, lungimea de
frecvență), reținînd doar ritmuri, și nici pe acelea fără disconti-
nuități: căderile în poză, plutirea pe poante, marele șpagat
au devenit un lucru rar, coregrafia ivrescă trădează o trăire
interioară fragmentată, traumatizată, grevată de contradicții.
Simptomatologii derutante prezintă rațele, dumbrăvencile, unele
păsări de noapte, cucul și mierlele: din jocul și cîntul lor au
dispărut notele de optimism, disponibilitatea, gustul pentru
gratuit, adaptarea spontană la schimbările atmosferice. Am
cunoscut o rață căreia apa îi producea repulsie, un cuc amuțit
pe vecie, o cucuvea zguduită de sughițuri nespecifice, un stol
de dumbrăvence marcate de o totală incuriozitate față de nou
și, ca atare, cu o comportare caracterizată prin inapetență
pentru viață și întîrzieri flagrante în luarea deciziilor. în locul
vechilor figuri ludice, comportamentul unora dintre aceste
creaturi se înfățișează ca scheme seci, parcă decalchiate după
stereotipia gîndirii și acțiunii omenești — prea multe repetiri,
prea sărace episoade cu adevărat inventive, prea frecvente
locuri comune.
Dar cea mai îngrijorătoare evoluție mi se pare aceea a
cucului, pentru că repertoriul lui, deja sărac, se reduce în prezent
la un geamăt inexpresiv, monoton pînă la exasperare. Se știe
că această sărmană pasăre debita corect o singură strofă, vers
endecasilab cu rimă alternativă ba împerecheată, ba îmbră-
țișată, unitară totuși în structura ei. Nimic din aceste cunoscute
trăsături nu mai revin în cîntul său, în geamătul său jalnic.
Se pare, și fenomenul urmează să fie studiat mai atent în anii
următori, că o anxietate pronunțată, cu frecvente stări de abulie
și chiar de somnambulism, îl constrînge să întrerupă fraza
înainte de dobîndirea unui sens logic, fragmentarea silabică,
cu cezură adîncă, indicînd grave tulburări la nivelul scoarței...
Este ceva similar cu efectul Perfil, obținut experimental prin
șocuri electrice, deși cercetările ulterioare ne pot aduce sur-
prize, căci cucul, cu toată apatia lui, continuă să manifeste —
90
la excitantele iarbă verde, atac al uliului, lună plină, lapoviță
și ninsoare întîrziate — un interes mai accentuat, o neliniște
înviorată, cînd își scutură penele și, într-un efort compen-
sator, încearcă să parcurgă dintr-o singură răsuflare strofa
amintită...
Situația este cu atît mai tristă cu cît terapeuticile clasice
s-au dovedit în aceste cazuri ineficiente (la 72 la sută din subiec-
ții tratați în clinică, rezultatele au fost nule). Sedativele, curele
prelungite cu meprobamat, băile scoțiene, drogurile antie-
pileptice și chiar tehnicile ce includ presura, acupunctura,
constrîngerea fizică și anularea totală nu ne încurajează a merge
pe căi bătătorite.
Colocviul nostru, dacă vrea să-și cîștige recunoștința păsă-
retului, trebuie să declare răspicat, în termeni lipsiți de orice
echivoc, opinia că tratamentele naturale (armonia naturii
aplicată sistematic în cataplasme, azurul pur sub formă de
gargară, susurul apei de munte sub formă de aerosoli etc.)
nu duc la rezultate sesizabile decît însoțite de o ergoterapie
diferențiată, în cadrul căreia lecturile din marii oratori ai
antichității, analiza morfologică, muzica concretă își au rostul
lor bine stabilit. Cucii, tratați cu mici piese la clavecin, în timp
ce li se indică noi modele la gherghef, cunosc ameliorări spec-
taculoase; graurii și ciocîrlanii, îndrumați să deseneze în aer
liber, ciorile puse să se descurce în chestiuni delicate de gră-
dinărie își recapătă încrederea în viață și încep, după cîteva
săptămîni, să recunoască unele linii ale perspectivei eclipsate,
unele rîme pe care ochiul nu le mai distingea în buruieni.
O igienă generală îngrijită, o acurateță sporită a mediului,
dialogurile regulate ale medicului cu pacienții, în scopul sta-
tornicirii unei încrederi în tratament, eventual o corespondență
ușoară cu bolnavi de peste mări și țări — sînt atîția papagali
brazilieni ce răspund cu plăcere la scrisorile trimise de pe
meleagurile noastre — sînt factori ce contribuie la sporirea
efectelor ameliorative,
Fără îndoială, o mai bună stare de sănătate va putea fi
sperată după instalarea în cer a noului soare, agregat aflat
într-o avansată fază de construcție, de o putere preliminată la
cel puțin trei bilioane de megacalorii pe metrul pătrat, înzestrată
cu un radiator suflant, cu un redresor ce exclude variațiile,
sursă practic inepuizabilă, cu pompă mecanică pentru refulare
și cu cric pneumatic de săltare printre nori...
91
IX* Eu am să fiu cît se poate de scurt, spuse Curzio
Erede, căci boala lungă, sărăcia păsărilor. Eu cred, măi confrate,
că toată această plicticoasă pritoceală doctoricească și toate
manevrele astea rafinate nu sînt altceva decît un moft scornit
de persoane care n-au o treabă mai bună de făcut. Avem un
dar nemaipomenit de-a complica lucrurile, ne place să dădăcim
pasărea ca pe copil, și nu mai găsim cuvinte în dicționar ca să
împodobim cu pene niște situații simple și răspicate. Apoi
eu, măi confrate, nu stau să purec fiecare găină pe care o ble-
gește melancolia, n-am timp să pipăi țîfna fiecărei bibilici.
Răsfățul mă dezgustă și, dacă mă gîndesc bine, nici nu cred
în realitatea maladiei. Eu iau de scurt persoana, o jumulesc
puțin, îi belesc la nevoie ceafa și creasta lenevită, și-i zic răs-
picat să se ducă unde o vedea ea cu ochii, ca nu scapă cu bine
din ghearele mele. Am tăvălit odată o ghionoaie de i-au mers
fulgii, a înțeles madama că nu-i mergea cu lamentațiile tip
Monteverdi, și sînt îndreptățit să cred că sclifosită a servit ca
lecție întregii păduri. Eu plec de la ideea sănătoasă că părinții
și bunicii noștri nu sufereau de nimic, nu se văitau nici măcar
de durere de plisc, puneau pe masă un hoit atît de mare, spărgeau
o ceapă atît de iute, înfulecau o varză atît de rotundă... Și
le mergea, mulțumesc, minunat. Vremurile moderne, cu ver-
surile lor albe, cu eseurile în doi peri, cu recitatori dezacordați
și chitare despletite, cu grămada multilaterală de finețuri și
bășici sufletești au stricat moravurile și au lenevit pipotele.
Eu, măi confrate, tratez universal plîngerea și smiorcăiala,
inclusiv cancerul, cu bătrînescul ceai de pătlagină și, cînd
recidivează, cu aspirină (Charles) Boyer. N-am treabă. Apoi
să te prind eu, ghiorlane, că-mi vii cu certificat medical eli-
berat știu eu cum de-o coană dropie ahtiată după țigări americane,
că te vede Joe sub chip de vultur ! Un șut în... și-ai să vezi, pe
bază de statistică, scăderea morbidității și urcarea longevității. ..
în încheiere: consumați ouăle numai fierte, beți numai
apă de izvor, evitați aglomerația, împotriva rîiei folosiți cu
încredere băile de sulf de la Sulfuroasa, purtați feregeaua cît
mai strîns, eventual acoperiți-vă cu ea și ochii nu numai res-
pirația, în lumea de azi deochiul rămîne o reală amenințare...
X. De bunăseamă, teoria evoluționistă s-a depreciat de
tot, spuse Frangois Lecocq, nici n-am văzut o mai mare înfrîn-
92
gere ca aceea suferită de biologii germani și englezi. Ultimele
rezistențe ale acestora, în munții Bavariei, au fost zdrobite
recent de tunurile, tancurile și aruncătoarele de flăcări ale
noii școli creativiste franceze, în frunte cu incomparabilul
Maurice Benoit, coaforul-filosof din Lyon. Am filmat cu apa-
ratul meu căderea și risipa retrograzilor, rar în istorie o mai
rușinoasă înfrîngere! De-a lungul văii Rederului, la 30 de
kilometri în amonte de Perinord, coloanele de căruțe cu coviltire,
sutele de cai, cotigile și tărgile ce transportau boarfele neamului
anglo-saxon pe jumătate nomad, au căzut într-o ambuscadă
spectaculoasă și am tras o mulțime de cadre ce dovedesc că
puterea argumentelor celor ce se retrăgeau în dezordine nu
mai reprezintă decît o jalnică amintire. Francezii au atacat16
de pe culmi, au surprins prin iuțeala operațiunii, tunurile au
bătut metru cu metru șoseaua, intervenția pușcașilor n-a avut
ce alege din grupurile răzlețite prin pădure. A fost o vînătoare
de evoluționiști ca-n peliculele americane. Francezii, care în
mod obișnuit pierd toate bătăliile cîmpului deschis, dețin
neîndoielnic secretul exclusiv al luptelor la cote înalte, nu le
egalează nimeni pe lumea asta abilitatea, repeziciunea, iniția-
tiva, lucru subliniat din nou de toți comentatorii militari ai
gazetelor apărute în ultima săptămînă.
Au învins francezii, însă mai presus de ei a învins ideea că
lumea a fost creată de Dumneazeu în șapte zile, așa cum dealtfel
transmiseseră, încă înainte cu cîteva luni, agențiile de presă
occidentale, care dăduseră și unele detalii. Aceste detalii, puțini
cunosc faptele, le fuseseră procurate de mine, care îl întîl-
nisem personal pe Dumnezeu în drumul spre Damasc, într-o
vineri — ultima vineri a lunii iunie — și, dacă nu luasem imagini,
căci aparatul îmi era atunci la reparat, filmul importantei în-
tîmplări mi s-a întipărit puternic în memorie astfel că mi-a
fost ușor să-1 derulez și să-1 punctez cu observațiile de rigoare.
Drumul Damascului este, după cum vă este cunoscut, stră-
juit de bătrîni, înalți tufani ce răspîndesc împrejur un aer
proaspăt înviorător, lucru care face ca mulți turiști, în ciuda
asfaltului de foarte proastă calitate, să-1 străbată, să-1 caute,
în vinerea despre care vă vorbesc, temperatura atinsese
47 de grade Celsius, radiatorul automobilului meu fierbea ca
un ceainic; în aceste condiții, am hotărît să zăbovesc mai
mult în pădure, să aștept declinul soarelui, eventual să-mi
reiau drumul la căderea serii. Cum băusem toată ziua răcori-
93
toare, îndeosebi pepsi-cola, am simțit nevoia să mă egarez
puțin pe potecile îmbietoare ale pădurii, să-mi desfăt ochii
cu frumusețile sălbăticiei și, în solitudine, să mă degajez onorabil
într-un spațiu sfînt prin definiție. Tocmai înaintam spre un
luminiș, cînd am zărit în razele piezișe ale soarelui un moșneag,
nici prea înalt, nici prea voinic, puțin adus de spate, îmbrăcat
într-o scurtă robă de in, strînsă la mijloc cu o centură roșie,
purtînd pe cap o pălărie albă colonială, în picioare sandale
romane cu legături de piele, pe umăr o baghetă de care atîrna
o desagă cam ponosită. înaintasem destul de precipitat spre
copacul ales, și bănuiesc că pasul meu bruiase întrucîtva vasta
tăcere; moșul însă nu mă auzise, ceea ce m-a determinat să
cred că era surd bocnă, asta mi-a și sugerat să mă tupilez
într-un boschet și să observ cum evoluează bătrînul, cum își
rezolvă el chestiunile diurne, ce întreprinde. Undeva, în adîncul
silvestru martela în răstimpuri un forestier.
Moșneagul înainta încet, senin ca bleul cerului, chipul
brăzdat de riduri adinei nu lăsa să se citească preocupările,
nevoia care îl minase pe potecă nu părea să-1 ambeteze. L-am
văzut de foarte aproape: avea ochi albaștri, linia nasului, puțin
acvilină, îi conferea un aer bonom dar decis, barba albă, lungă,
îl asemuia acelor portrete realizate, prin intermediul Eurovi-
ziunii și a duhului sfînt, de către ultima generație a pictorilor
franciscani, citeai pe acel chip fatiga lejeră, conștiința datoriei
împlinite, detașarea de cotidian și pasager, indiferența supremă
față de creația asupra căreia n-avea motive să mai revină,
găsind-o certamente perfectă, deplin structurată, în bună stare
de funcționare. Nici măcar un fir de angoasă, de maleză, de
dorință de-a metriza firea, trăsătură atît de agasantă la conser-
vatorii Luvrului, care, ori de cîte ori am vizitat muzeul și m-am
oprit să pipăi un obiect, m-au fulgerat cu priviri de stăpîni
inoportunați de curiozitatea slugilor. Dealtfel, aerul fache nici
nu cred că i-ar fi stat bine bătrînului, în treacăt fie spus, deosebit
de fotogenic...
Flanînd prin poienile răcoroase, moșul se amuza făcînd
minuni ocazionale, retroversiuni recreative de școală, transfor-
maționiste, atingînd cu bagheta diverse ființe și obiecte, ce se
supuneau cu deosebită docilitate apropierii și intervențiilor
sale. Am văzut cu ochii mei o ciupercă devenind pe loc cormoran,
un sticlete parvenind la starea fabuloasă de pisică sălbatică, o
viperă îmblănindu-se rapid pînă la a lua înfățișarea unei subtile
94
hermine. Dintr-un cuib de viespi a făcut o pereche de cai roibi
de toată frumusețea, dintr-un bursuc a făcut o lișiță, dintr-un
ied un elefant greoi, purtînd pe gîtul viguros o pagodă cu doi
maharajahi și o cucoană, după purtări o englezoaică, ceea ce
mi-a părut o aluzie încărcată de ironie. Parolist, consecvent cu
atitudinea lui de ani și ani, intervențiile erau temporare (pentru
că se aplicau unei lumi înjugată la carul grăbit al timpului)
astfel că, îndată ce pasul lui înainta și mulțumirea se exprima suav
sub pînzele umilității, vietățile obținute redeveneau ceea ce cu
un minut mai înainte fuseseră... Nu sînt sigur, dar restabi-
lirea și refularea mi-au părut că se dispensează de bagheta
miraculoasă, la retrogradare moșul servindu-se de un mic
aparat cu manivelă, căci tot timpul — în afară de răgazul des-
tinat nevoilor, cum se va vedea — a tot învîrtit la acea manivelă...
Tehnologia folosită îmi era, în linii mari, cunoscută — din
cărți, din unele mărturii — procesul îmi devenise și mai lim-
pede după traducerea în franceză a cărții americanului Davies
Edwardson, care lucrase o vreme în laboratoarele preaputer-
nicului, aveam și unele informații despre posibilitatea restabi-
lirii formelor, noutatea absolută mi s-a părut a fi următorul
șir de operațiuni, cu totul și cu totul miraculos, cînd bătrînul,
întîlnind un maldăr de deșeuri, n-a ezitat să-și utilizeze forța
asupră-le. în numai cîteva minute, atotputernicul a transformat
un bidon de ulei pentru motor într-un uriaș, înflorit smochin,
o cuvertură uzată de învelit automobilele într-o gazelă suplă
și jucăușă, cîteva mici piese de tractor într-o opulentă turmă
de oi, cu cioban tras prin inel, cu cîini păzitori, cu măgar
împovărat de ciubere, cu ambianță provensală emulativă. Ca
și cum n-ar fi făcut destule, Domnul a frecat două lemnișoare
pînă ce au început să fumege și, îndată, din gudronul lui a
extras (cracare catalitică?) o cantitate impresionantă de mase
plastice, cu ajutorul cărora, fără efort și etern senin, a confec-
ționat o mulțime de obiecte de uz plăcut ca: capoate de ploaie,
pistoale cu apă pentru copii, fructe decorative și rame pentru
oglinzi, aerostate, decoruri de teatru, organe artificiale pentru
chirurgia plastică și dentistica estetică, ambarcațiuni sportive,
scări rulante, biblioteci pentru apartamentele mici și mijlocii,
piste de decolare pentru supersonice, mitraliere de mare ran-
dament și fuzee cu mai multe încărcături atomice, papuci de
casă (cu un design extrem de reușit). Am observat pe chipul
bătrînului semnele unei mari satisfacții, căci se pare, în această
95
privință nu posedă o experiență prea lungă, tratatele consultate
vorbesc — dar cît de neprecis, cît de evaziv — despre un șir
degutant de eșecuri, de abateri de la normele de calitate. Ca
și mai înainte, Dumnezeu cel adevărat a folosit convertizorul
cu manivelă ca să restabilească ordinea primordială (mi-a
părut că nu făcuse totul decît de dragul demonstrației). Un
incident pasager a intervenit aici, asupra căruia nu pot păstra
tăcerea: la reintrarea lucrurilor în firescul pădurii, mitralierele
și fuzeele s-au dovedit îndărătnice, moșul întorsese de o mie
de ori manivela și transpirația îi udase pînă la poale roba de
in, dar armele ucigătoare refuzau să se supună. Poate s-ar fi
supus (cine stă să se împotrivească voinței de fier a Atoatefăcă-
torului?), dar de îndată ce primiseră forma și încărcătura cri-
minală, mitralierele și începuseră să tragă, retezînd ca secera
tulpinele din jur, ba lovind cu precizie chiar și un sat ce se
întrezărea prin frunziș, în timp ce fuzeele izbucniseră spre cer,
călătorind cu viteze fantastice, scăpînd de sub controlul ferm
al creatorului; înapoierea lor de pe traiectoriile orbitale era o
imposibilitate și, o clipă, l-am auzit pe marele operator înjurînd
ca un porcar... Lucrurile s-au aranjat însă în ceasul următor,
cînd lovituri înfundate au zguduit pădurea și șoseaua Damascului,
semn că încărcătura căzuse și explodase undeva departe. Am
înțeles, după felul în care stăpînul lumii a ridicat din umeri,
că marele, înțeleptul corifeu al cerului și al pămîntului și-a
asumat pe loc întreaga responsabilitate, a și găsit — în necu-
prinsa lui înțelepciune — o motivație plauzibilă și nu-i rămîne
decît să redacteze un text acceptabil pentru agențiile de presă,
la momentul oportun. Neîntrecut inventator de secrete,
stăpînește desăvîrșit știința de-a manigansa secretele în favoarea
intereselor superioare.
Și-a ușurat udul cu legereță și detașare, la rădăcina unui
copac, peste cuvertura unei inflorescențe de-o prospețime și un
colorit dumnezeești. L-am văzut de aproape, atît de aprope că,
la un moment dat m-am temut că ploaia stîrnită de el mă va
atinge. O mică decepție: alcătuirea prea-puternicului nu ne
îndreptățește în nici un caz să credem că lumea ar fi fost creată
după normativele și habitudinile cu care sîntem obișnuiți.
Altundeva îi stă, certamente, puterea... Grandioase fapte, dar
derizorii mijloacele! Tocmai aici se află, după părerea mea,
secretul extraordinarului său randament. Științific, lucrul e
perfect explicabil: a creat în timpul săptămînii de lucru, printre
96
picături — duminica ar fi fost indiscutabil mai potrivită...
Un muritor de rînd ar fi procedat invers . ..
în veci necunoscute rămîn căile Domnului...
L-am mai zărit cîteva minute, răgaz în care și-a încheiat
cu deosebită eleganță prohabul, a trecut superficial un șervețel
de foiță peste curelele sandalelor prăfuite, și a înghițit două
pilule rubinii (Izochet-retard ? Nitropenton?). S-a retras spre
un pîlc de salcîmi și s-a făcut nevăzut. Nu peste mult timp am
auzit un puternic zbîmîit de motoare și un O.Z.N. și-a luat
zborul spre soare.
Din pricina turbionului iscat și a luminii eclatante care mă
orbise, n-am putut vedea prea bine aparatul; am reținut totuși
amănuntul că îngerii care îl propulsau pe verticală purtau la
mînă brățări în filigran și poșetuțe cu cordele, asemănătoare
celor aflate în comerț, cu care anumiți băieți liber-cugetători
replică la acostările inoportune și se apără de obrăznicii...
XI. După confruntarea tuturor informațiilor pe care le
posedă serviciul nostru, persoana întîlnită de vorbitorul
dinaintea mea în sus-zisa pădure, nu era Dumnezeul cel adevărat,
spuse Laurent L’Oiseau, căpitanul de cursă lungă. Dumnezeu
nu a mai fost semnalat de cel puțin cinci ani în arondismentul
indicat, și vă pot asigura că există un sistem atît de bine reglat
de semnalare a corpurilor zburătoare, că nici măcar o muscă
nu poate traversa de pe o bucată de brînză pe-o pagină de gazetă
fără ca traiectoria ei să nu se înregistreze, iar cutezanța să nu-i
fie sancționată; aș putea adăuga că aparatele noastre sînt atît
de sensibile și atît de pedante, că zburătoarea n-ar scăpa înainte
de a i se lua exact gabaritul, viteza de deplasare, scopul misiunii,
consumul, numele părinților, al membrilor familiei, data
nașterii și a decesului, comportarea în serviciile pe care le-a
ocupat, situația militară, convingerile religioase, preferințele
literare, raporturile cu prietenii, femeile și animalele, devota-
mentul față de înaintașii zborului...
Avem date certe că individul care uda, și se va vedea curînd
cu ce gînduri, tulpina unui copac și inflorescențele fără putință
de replică, nu era altul decît un impostor. Circulă sub diferite
înfățișări, cu trenul, vaporul, avionul sau bicicleta, se ascunde
în orașele metropolitane sau într-un umil grajd de țară, se
înconjoară pretutindeni de mister, apare, cînd nici nu te aștepți,
97
sub chipul unei fecioare superbe și, o dată, la Las Vegas, a
curățat de bani pe cel mai încercat jucător, pentru ca, a doua
zi, să fie întîlnit în Tibet, locatar de două săptămîni al unei
chilii mănăstirești, bărbat ca mine și ca dumneata. Departe de
sfințenie, eu cred că tipul e dracul curat: se știe sigur că a
construit în numai zece zile Domul din Milano, pe care La
împodobit cu statui, cu lucrări de orfevrerie neîntrecute, cu
picturi, populîndu-i nava cu credincioși, zi de zi, timp de
șase veacuri (în grupuri și individual). E adevărat că știe să
transforme un obiect într-altul, inclusiv unele animale... Nici
nu e de mirare, de vreme ce ține la Hongkong un atelier de
transformări și renovări a produselor din piele; însă acestea le
face absolut interesat, în goană după cîștig ușor, nemuncit.
Agenții noștri din Guadelupa l-au surprins pe cînd, amestecat
în mulțimea unei piețe, tocmai acționa asupra trupului unui
hamal portuar și-l redase prim ministru al Marii Britanii, neferi-
citul transformat fiind împiedicat să protesteze, pentru că,
în noua lui condiție, orice înjurătură lua forma nedorită a
unor discursuri foarte îngrijite, din frazele cărora se puteau
desprinde promisiuni de redresare a economiei britanice,
precum și precizări ce semănau cu răspunsurile la interpelările
din Camera Comunelor. Escrocul n-a cedat decît în fața furiei
oamenilor revoltați: ei aveau nevoie, în această piață ordinară,
de primarul localității lor, nu de premierul Regatului Unit...
Somat să facă ceva în sensul dorinței lor, a băgat-o pe mînecă,
și-a făcut vînt cu brațele desfăcute și s-a înălțat la cer. Peste
o oră era demascat în Norvegia unde, manevrînd o chitanță
măsluită, încerca să-1 tapeze pe-un lapon de bani de cinema...
Individul face adesea pe Moise sau Mahomed, umblă cu
amenințări la adresa lumii, cu profeții false... De două ori a
provocat mari ploi și inundații în California, a treia oară nu
i-a mai mers: agenții noștri, alertați la timp, i-au dejucat pla-
nurile și l-au popularizat ca pe un înrăit care se joacă cu focul...
Pasagerele lui succese se datorează credulității și bigotismului.
De aceea, revine ca o datorie cetățenească a fiecăruia din noi
să-1 semnaleze organelor polițienești sau să-1 poprească (dacă
există mijloace). împotriva obiceiului său periculos de înălțare
la cer, institutul central studiază proiectul unei plase de sîrmă
ce va putea fi întinsă între cabluri și baloane captive, făcînd
imposibilă decolarea și evadarea, din zona sudică a Europei
pînă în nordul Americii de Sud.
98
XII* Noi discutăm și iarăși discutăm17 aici o serie de
chestiuni de minimă, medie și extremă importanță, dar abs-
trăgîndu-ne sistematic de la realitățile concrete, indivizi pra-
gmatici profită de absența și indiferentismul nostru și ne rui-
nează ! strigă Condor Montecchi, renumitul armator din Livorno.
Iată, continuă el fluturînd o telegramă, acum o oră ne-a fost
spart depozitul de statui! Se dă ca sigură răpirea Proserpinei!
Nu-mi vine să cred, nu izbutesc să-mi revin în simțiri și sa
apreciez proporțiile situației. Oricum, pot afirma în fața domni-
ilor-voastre că asemenea catastrofă nu ne-a mai lovit de la dis-
pariția fără urmă a Mușețelului și Măselariței, în ianuarie
trecut...
De prisos a întinde comentariile. Să ne ridicăm degrabă
cu toții, să telefonăm în toată lumea, să întreprindem ceva
pînă ce nu va fi foarte tîrziu!., Vă mulțumesc pentru atenție.,.
XIII* Lăsați-1 să se ducă, prieteni, știe cui să se adreseze
și unde să caute, spuse Alceo Alia Spontini; eu propun să
discutăm întîmplarea pentru că — așa cum ne învață clasicii —
este mai important să vorbim despre statui decît să le pipăim
și să le posedăm. între noi și ele e o diferență nu numai de
vîrstă, dar și de preț, și nimeni pe lume nu ne poate spune
dacă au fost într-adevăr răpite sau au fugit singure din depozit,
după lunga plictiseală la care au fost condamnate. Luați-vă
sedativele, depănați în gînd numărătoarea Yoga și ascultați-mi
cu răbdare spusele:
într-un trecut nu prea îndepărtat, cînd încă eram om, am
inventat la Lucerna un stîlp de metal cu care se putea sfredeli
pămîntul. Ideea mă chinuise încă din copilăria cea fragedă,
căci tatăl meu, pianist remarcabil, suferea cumplit că nu poate
implanta picioarele instrumentului în podiumul de concert și,
nefixat, pianul său aluneca, cînd era muzica mai frumoasă,
fie în fosa de dinaintea podiumului, fie în sala înțesată de me-
lomani. Bătrînul avea un burghiu foarte drăguț, piesă de o
rară distincție, găurile pe care le dădea nu reușeau însă să
pătrundă prin capac și prin ladă pînă în podea, pentru a fi
trecute prin ele șuruburile, cablurile sau barele de oțel, for-
jate de însuși inginerul Eiffel. îmi amintesc cît de chinuitoare
erau strădaniile lui: pregătirea unui concert sau a unui recital
îl împingea pe marginea nebuniei, căci trebuia să întrerupă
99
mereu repetițiile pentru a se ocupa de găurile niciodată profunde,
uneori era nevoit să se prezinte în fața publicului obosit,
nervos, încărcat de neliniști, mama și cu mine, martori ai efor-
turilor și înfrîngerilor succesive ne întrebam dacă nu va fi
constrîns să-și părăsească într-o zi profesiunea. Sperasem ca
un american să-1 ajute, americanul nu s-a ținut de cuvînt.
Aveam zece ani cînd, din cauza instabilității pianului și
a nereușitelor de a-1 fixa în podea, inevitabilul s-a produs.
II însoțeam pe tata la Salzburg, repetițiile concertului al treilea
de Beethoven, cu orchestra din Viena (numele dirijorului îmi
scapă) fuseseră programate la Mozarteum diminețile, înainte de
ora opt. Cum n-am fost niciodată un matinal, mergeam la
sală ceva mai tîrziu, dîndu-i răgaz bătrînului să-și facă fără
martori încălzirea, gamele demonstrative, perforările. Am intrat
la repetiție pe la 10. în fotolii nu se aflau decît directorul ins-
tituției cu secretara lui. Pe scenă, orchestra prepara uvertura
la Oberon. Pianul nu fusese tras la rampă. Firește, am întrebat
de tata. Mi s-a spus că se retrăsese în cabină, că avusese o
altercație cu dirijorul, nu știu pe ce chestie, că a cerut îngă-
duința să reintre mai tîrziu. L-am căutat la cabină. Lipsea.
O cabinieră m-a informat că ieșise, nu însă înainte de a-mi lăsa
o scrisoare. Cu un scris foarte nervos, neobișnuit de lăbărțat
pe pagină, tata îmi comunica hotărîrea lui de-a părăsi localitatea,
de-a renunța pentru un timp la cariera lui de virtuoz, de-a se
dedica exclusiv cercetării în domeniul stabilității și securității
pianelor: « Plec în Franța, scria el negru pe alb, mă așteaptă
acolo o mulțime de prieteni care îmi cunosc drama și care vor
ști să-mi creeze condiții pentru studii. Ajut-o pe mama să
înțeleagă exact ce s-a petrecut, speră alături de mine în grabnica
mea restabilire.» Vederea mi s-a întunecat. La vîrsta lui, uzat
de necazuri, plecarea era o aventură. Precipitarea cu care luase
hotărîrea și acum încerca să și-o împlinească, faptul că nu-și
asigurase un înlocuitor ca solist al concertului, teama că ziarele,
care-1 prezentaseră cu neprecupețite laude, vor transforma,
întîmplarea într-un scandal, m-au forțat să intervin pînă nu e
prea tîrziu și să-1 împiedic.
L-am găsit în holul hotelului gata echipat pentru călătorie,
înconjurat de cîțiva cunoscuți. Erau, după cum au sunat pre-
zentările, persoane importante în viața muzicală contemporană:
Herbert von Karajan, dirijorul orchestrei din Viena, Victor
Procopiu, admirabilul creator al marilor balete de la București,
100
sir John Barbirolli, o certă speranță a baghetei britanice,
Frederic Chopin, al cărui nume de aur a poleit de mult cartea de
aur a muzicii. Chopin sosise la Salzburg special pentru con-
certul tatei, îl însoțea o fermecătoare actriță din Danemarca,
mult mai sensibilă, mai distinsă decît marea lui poloneză 18,
alături de care ne făcuse o vizită în primăvară. Toți încercau
să-1 calmeze, să-1 întoarcă din hotărîre, să-1 determine să-și
reia repetițiile și să dea concertul. Alunecarea pianului, spunea
Karajan, nici măcar nu e un fenomen nemaiauzit. De cel puțin
două ori în lunga lui activitate i s-a întîmplat să-1 vadă pe pianist
călătorind cu instrumentul prin sală, a doua oară pierzîndu-1,
ceea ce a creat o situație extrem de spectaculoasă, căci solistul
continua să cînte fără să mai aibă în față claviatura. Am profitat
de un moment mai calm spre a-i comunica tatei ideea salvatoare
ce-mi venise în minte și o purtasem întreaga dimineață în adîncul
ființei mele îndurerate: mă voi dedica ingineriei, nu mă voi
da bătut pînă ce nu voi rezolva problema ce i-a întunecat lui
viața și, dacă dînsul nu va mai avea cînd să se bucure de avantajele
pianului ancorat în dușumea, va fi, presupun, fericit să știe
că nici un pianist din lume nu va mai avea parte de trasporturi
nedorite și de căderi în fosă. Minune: demonstrația mea a
fost convingătoare, din nefericire ea n-a putut evita inevita-
bilul, după cum v-am anunțat.
Karajan s-a întors grabnic la Viena, căci avea de susținut
acolo o partidă de tenis cu campionul Spaniei, Chopin, cu
daneza, s-a retras la polonezele lui, Procopiu a profitat de răgaz,
ca să facă ceva cumpărături, sir John Barbirolli a luat avionul
pentru Londra, unde era așteptat să dea primele sale meditații
de oboi. L-am condus pe tata la Mozarteum, dirijorul (al cărui
nume îmi scapă) a fost de părere că se poate trece peste repe*
tiții, date fiind reputația și seriozitatea solistului, directorul
instituției l-a primit cu brațele deschise, cu enormă cordialitate
și cu bomboane spirtoase austriece. I-am trimis chiar din cabina
radiodifuziunii un mesaj mamei, ca să-i spun ce se întîmplase,
și cum, în cele din urmă, rațiunea învinsese. A fost bucuroasă
că, după zece ani de nebuloase căutări, mă gîndisem matur la
profesiunea de inginer.
Partea întîi a Concertului (într-o sală plină pînă la refuz)
a fost excepțională: tata s-a întrecut pe sine, a cîntat înaripat
și cu o precizie ce a uluit, părea că nicicînd n-a fost mai inspirat.
Acel minunat Alegro pe care, copil neștiutor, îl simțeam ca o
101
sporovăială a unui elev cam zăpăcit, întrerupt de mustrările
bolborosite ale pedagogului gata să-1 cîrpească, a întrecut în
strălucire toate așteptările: publicul a fost atît de entuziasmat
că, împotriva obiceiului, a izbucnit în aplauze. în chiar pauza
dintre părți. Lacrimile bucuriei îmi udaseră obrajii și curgeau
șiroaie în bărbia care tremura. Succesul acesta îl împărtășeam
mai altfel decît altele, pentru că știam că acele momente sublime
puteau să nu se înfiripe, dacă eu însumi nu avusesem ideea pe
care am avut-o. Nefericită idee!
înainte de-a vă povesti deznodămîntul, găsesc util să vă
relatez, în cîteva cuvinte, evenimentele întîmplate de diminea-
ță, o dată cu retragerea tatei din repetiții: cedînd rușinos șan-
tajului și amenințărilor cu pîrjolul, guvernul austriac se făcuse
nevăzut, creînd cale liberă armatelor lui Hitler să intre în țară
și să o anexeze. Invadatorii se sprijineau pe-o coloană a cincea
destul de periculoasă, acționînd îndeosebi în marile orașe
din provincie, printre care Salzburgul. Cîțiva instrumentiști
ai orchestrei, printre care concert-maistrul, făceau parte din
echipele de șoc al organizațiilor subterane plătite de Berlin și,
informați că ora anexiunii a fost fixată, s-au și grăbit să aducă
în sala de concert armament și muniție, pentru a fi gata de luptă
la momentul oporun. Materialul l-au ascuns în tuburile orgii
și în cutia pianului. Se pare că încărcătura fusese apreciabilă,
căci tata se plînsese de cîteva ori, la prima oră, de faptul că
pianul, pe care își dezmorțise mîinile, spre deosebire de toate
instrumentele pe care cîntase, nu lunecă la apăsarea pe pedale,
și declarase că, din moment ce tot va porni la vale la o frază
mai tumultuoasă, se teme ca greutatea să nu imprime lunecării o
viteză din capul locului prea accelerată, care l-ar proiecta cine
știe unde, poate chiar în scuarul din fața clădirii... Dirijorul
luase observațiile acestea ca pe unul dintre capriciile obișnuite
ale soliștilor zguduiți de emoție, în schimb concert-maistrul,
după ce pălise, fusese văzut de secretara directorului umblînd
sub capacul pianului și scoțînd de acolo ceva ce semăna cu o
portocală, dacă nu chiar cu o grenadă de asalt. în fine, inci-
dentul acesta se încheiase, tata părăsise repetiția, aparatele de
radio din oraș difuzau proclamații către populație, în care i se
cerea să păstreze calmul, invitînd-o să-și vadă liniștită de treburi,
ca atare concertul nu era amenințat de înaintarea blindatelor*
După ce și-a frecat gospodărește mîinile, gest foarte îndrăgit
de mama, pianistul a făcut semn dirijorului că este gata de-a
102
ataca partea a doua a concertului, acel adagio impregnat de
poezie, care face deliciul firilor melancolice și arată, daca mai
era nevoie, cît de adîncă e gîndirea marelui Beethoven. Tata
și-a ridicat brațele, și-a înclinat capul pe spate, ca și cum îl
trăgea înapoi o mare, respectuoasă sfiiciune pentru geniul ce îi
încredințase secretele lui, după care a atins ușor claviatura.. ,
în acea clipă, am văzut sala fulgerată de-o teribilă explozie,..
Forța explozibilului, suflul degajat au făcut zob pianul
și pe pianist, primul rînd de violoniști, o parte din fotoli-
ile de orchestră, împreună cu persoanele care le ocupau, și
cîteva din balcoanele din apropierea scenei. Un fum gros a
împiedicat rapida evacuare a publicului, care, în panică, a
înregistrat pierderi în morți și răniți, cum au scris ziarele.
Dirijorul a fost proiectat prin fereastră,
Secretara direcției, doctor în fizica acustică, care în timpul
concertului a stat tot timpul sprijinită de un cadru al culiselor,
a explicat explozia prin acumularea excesivă a vibrațiilor în
spațiul închis al sălii, fapt care a provocat mici descărcări
electrice în ebonită din care sînt confecționate unele piese
constitutive ale pianului și a dus la detonarea încărcăturii.
Directorul sălii Mozarteum, al cărui spirit de contrazicere a
trecut granițele Austriei, a fost de părere că tatăl meu, pus pe
arțag încă de la sosirea în localitate, purta cu sine, în buzunarele
interioare ale fracului, o apreciabilă cantitate de trotil, și cu
greu a fost convins să arboreze pe frontonul clădirii steagul
îndoliat pentru catastrofa ce avusese loc: pretindea, deșteptul,
că hitleriștii sosiți să parafeze Anschlussul vor da o interpretare
nedorită acestui trist semn...
Am spus la început că, la scurt timp după aceste întîmplări,
am inventat la Lucerna un stîlp metalic de sfredelit pămîntuL
Nimic mai adevărat, cu toate că indicasem Lucerna în loc
de Heinebad, ca să nu mi se ia urma. Stîlpul meu era înzestrat
cu sapă cu role, lucra cu lichid, la mari presiuni; o dată, în
timpul experiențelor am înaintat atît de rapid, încît am simțit
cum capătul de înaintare se opintește în Anzii Cordilieri și-i
mișcă din temelii. Cum nu puteam părăsi Austria, spre a cons-
tata cu propriii mei ochi efectele forajului, și cum mă temeam
că ocupantul va folosi stîlpul de sfredelit în scopuri militare,
am ars documentația și, luînd un pumn de barbiturice, mi-am
șters din minte formulele remanente. Fără doar și poate,
invenția mea ar fi putut fixa pentru totdeauna pianele supuse
103
fenomenului de alunecare, dar tatăl meu nu se mai putea
bucura de rezultatele ingeniozității și priceperii minții mele*
Nu mi-a fost ușor să calc sfînta promisiune*..
în anul următor, un suedez a brevetat un procedeu de
stabilizare a pianelor de concert prin betonare, iar peste doi
ani am suferit un accident de automobil* înainte de-a fi pasărea
agreabilă pe care o aveți în față, am fost o scurtă perioadă de
timp crocodil de Gange, cu dungi galbene pe partea abdominală*
XIV* Pentru că fiecare a povestit cu detașare ce i s-a
întîmplat pe cînd era om, spre a demonstra cît de jalnică i-a
fost condiția și cît de joasă calitatea vieții19, am să-mi permit,
cu îngăduința dumneavoastră, să înfățișez și eu viața mea de-a-
tunci, după care vă voi solicita un bilet de voie să pot merge
la culcare 20, spuse academicianul Femando Ptizzi, din Modena
pe Spree.
încă de timpuriu, am auzit vorbindu-se despre oameni și
popoare care se joacă cu focul și cei care vorbeau mi-au dat
să înțeleg că mai toate nejunsurile și mizeriile omenirii se
trag din practicarea nepedepsită a acestui joc* Pînă la aceea
vîrstă cunoscusem aproape toate jocurile clasice și mă lămurisem
cît este de periculos fiecare, cum deformează el personalitatea
și, mai ales, cum scoate el pe copil din circuitul productiv,
rătăcindu-1 în labirinturile falselor oglinzi. Un coleg de grădi-
niță bătuse cercurile, minase caii trenulețelor liliputane, jucase
arșice: devenit bărbat, alegîndu-și meseria de cofetar, n-a reu-
șit (cu toate pedepsele la care a fost supus) să bată albușul de
ou (telul îi răsucea oala, care se răsturna), iar cînd a fost să
coacă cozonaci, a lăsat în aluat o mulțime de arșice și o linie
de cale ferată, de care nu se putea dezbăra. Un lucru și mai
supărător i s-a întîmplat copilului unui vecin care, obișnuit
să se joace poarca, măgarul cu samarul, crabii și creveții,
capra, boul și vițelul, tăntălăul și neghiobul, a continuat să
folosească numele acelor pasionante jocuri în relațiile cu par-
tenerii, cînd s-a făcut mare. Partenerii, la început, i-au pus în
vedere să-și modifice limbajul, dar el recidivînd, s-au supărat,
au făcut ceva tapaj, au cerut satisfacție pentru ofensă la nivelul
cel mai înalt. Băiețașul de altădată devenise ministru de externe
și prelungirea jocului l-a costat pierderea slujbei. Cîțiva copii
se jucau cu păpuși; cum se obișnuiește, îmbrăcau și dezbrăcau
104
păpușile în fiecare zi, le făceau baie, le culcau, uneori — cînd
nu erau ascultătoare — tîrnuiau păpușile de păr, iar pentru
vini mai mari, le decapitau. Cînd s-au făcut oameni mari,
obiceiurile și plăcerile i-au urmărit: avînd de cercetat pădurea
braziliană, ei s-au înțeles foarte bine cu membrii triburilor
locale, i-au spălat și îmbrăcat, i-au culcat cu somnifere Hoechst,
i-au tîrnuit adesea de păr pentru micile lor neglijențe și incorec-
titudini. Localnicii, care se jucaseră și ei în copilărie cu păpușile
și de-a familia, le-au răspuns pe măsură și, cu mișcătoare deli-
catețe, i-au supus, pînă la unul, operației de decapitare. în
fine, un amic al meu s-a jucat pînă tîrziu de-a hoții și gvardiștii
și nu era mobilă în casă sau tufă de arbuști în grădină din care
să nu-și facă, în toiul luptei, fie tranșee, fie bastion, fie linie de
apărare tip Maginot. Făcîndu-se om mare, funcționar impor-
tant al renumitelor uzine Fiat din Torino, puterea și banii
i-au permis să-și reia jocurile copilăriei, astfel că, înarmat cu
grenade și pistoale cu repetiție și ajutat de alții ca el, și-a pe-
trecut o bună parte a concediilor terorizînd instituțiile, jefuind
băncile, sechestrînd personalități ale vieții publice, executîn-
du-le sumar.
O bună carte de pedagogie m-a luminat la timp asupra
consecințelor jocului copilăresc, așa că mi-am rugat părinții
să-mi interzică — sub amenințarea cu carcera — cercul, dam-
bilușca, popicele și poarca. Părinții m-au înțeles și mi-au
lăudat înțelepciunea, dîndu-mi spre delectare să le țin conturile
fabricilor, să avansez oferte firmelor cu care aveam raporturi,
să semnez contracte și să prezint, o dată pe an, bilanțul între-
prinderilor. Dobîndirea unei vaste experiențe m-a condus la
studiul economiei și al dreptului, exercițiile de adițiune și
înmulțire m-au îndreptat spre statistică și marketing, clipele
de răgaz, folosite intens pentru studiul populațiilor, m-au
ridicat pe lespezile filosofici. Cînd mi s-a învederat că unii se
joacă cu focul, am lăsat fabrici, familie, tratate de drept, regis-
trele și clasoarele cu furnizori și clienți și-am plecat să cercetez
cu ochii mei cum se practică acest joc, cu ce urmări.
Lucrurile se petrec mai puțin spectaculos decît mă așteptasem.
Undeva, într-un poligon al Academiei Belgiei, plasat pe coasta
oceanului, am urmărit un tînăr jucîndu-se singur cu focul.
Individul grebla un teren înierbat, aduna frunzele într-un
maldăr și apoi le aprindea. Frunzele ardeau la început cu flăcări
întinse, după un timp flăcările se scurtau, dispăreau sub frunze
106
și le lua locul un fum gros, care inunda cu apele lui întreaga
regiune.
Nimic grandios, nimic care să aibă implicații sociale,
demografice, sanitare. Aș putea spune că jocul e chiar anost,
m-am întrebat sincer ce satisfacții — din punctul lui de vedere —
putea avea jucătorul. M-am înapoiat din Belgia copleșit de
tristețe și cred că această tristețe s-a transmis și rîndurilor
mele ce au alcătuit studiul publicat în Annales (XXI, 1942).
O anonimă mi-a semnalat un joc cu focul la paralela 36,
undeva între San Francisco și Toledo. M-am grăbit într-acolo.
Sub clinul unui deal am văzut un șir de căpițe de fîn sub care
stăteau ascunse tancuri, rachete, ba chiar o flotilă de avioane
grele de bombardament. Pe terenul care se deschidea în față,
un fel de terasă plantată cu măslini și străbătută din loc în loc
de panglica unor șosele foarte bine întreținute, se aflau cîteva
barăci. Mi s-a spus că sînt hangare, că sînt pline ochi cu muniții,
mai ales cu misile cu focoase atomice. Hangarele nu m-au
interesat, pentru că totul se înfățișă în deplină ordine și cură-
țenie. Era să plec, descurajat de insuccesele ce mă cam urmăreau
de la un timp, întrebîndu-mă îngrijorat ce voi scrie în numărul
următor din revistă, cînd o întîmplare m-a condus la birouri.
Acolo, pe cînd funcționarii se chinuiau să-și așeze semnăturile
pe delegația mea, am zărit printr-o ușă întredeschisă exact
ce mă interesa. Am dat buzna în încăperea alăturată și, clipă
fericită!, am surprins mai mulți ofițeri care se jucau cu focul.
Mi s-a explicat pe dată cum se joacă jocul și care sînt regulile
lui: domnii ofițeri stau în cerc, cu brichetele de gaz în mînă,
un arbitru dă la un moment dat comanda, toți participanții
apasă pe declanșatoare. Unele brichete se aprind, altele nu.
Se notează cu zece puncte reușita, se sancționează cu minus
zece eșecul. La sfîrșit se face socoteala și cei ce pierd plătesc
doi dolari pentru fiecare punct pierdut. Se joacă pasionant,
«la jumuleală», cum e expresia militară. Mi s-a povestit că
unul dintre jucători, lipsit total de noroc într-una din seri,
după ce și-a jucat, pierzîndu-le, prăvălia, casa, soția și cățelușa
adorată, ciudos și încălzit de băutură, s-a dus în camera de
comandă și a vrut să tragă manetele ce pun în funcțiune bateriile
de detonare a focoaselor. Colegii nu l-au lăsat, i-au blocat
brațele; l-au potolit doar cu amenințarea că-i vor scrie și-1
vor pîrî lui taică-său, preot anglican în Noua Anglie, om de-o
severitate legendară. Manetele se manevrează relativ ușor, e
106
suficient să le tragi de sus în jos, pentru ca cele o sută de rachete
să-și ia zborul programat spre principalele orașe ale Canadei* *.
Jocul ofițerilor mi s-a părut neinteresant, ba aș spune chiar
anost* Ce să pretinzi de la niște oameni însingurați, cu o
imaginație potolită, plictisiți de regulamente și exasperați de
scurtimea concediilor și a permisiilor?
Se vorbea insistent că guvernul unei țări latino-americane
se joacă, de asemenea, cu focul. Am primit permis să iau parte
la una dintre reuniunile cabinetului. Mi-a fost destul de greu
să ajung la Belinda, capitala țării cu pricina, din cauză că stră-
zile erau blocate de baricade și de chesoane răsturnate, de la
toate etajele elegantelor hoteluri coloniale din centru se trăgea
îndrăcit cu armele. N-am înțeles cine lupta, fapt e că n-am putut
ajunge la ședință decît după ce un colonel binevoitor mi-a
oferit un car blindat care să mă conducă printre ruine. Domnii
miniștri tocmai se întorceau de la o execuție de rebeli, în curtea
interioară a palatului, erau mîndri de răspunderile lor, unii
declarau că scenele le produseseră o mare poftă de mîncare
și bufetul întîrzia să-și deschidă obloanele, alții regretau că,
pe căldurile ce se întețiseră, trebuie să rămînă în fracuri și
tunici închise la gît, ar fi dat dracului protocolul și s-ar fi aruncat
în piscina care le clipocea în urechi și le înnebunea vederea,
în fața ferestrei...
în timpul reuniunii s-a jucat jocul Bengal. Figurile lui
sînt destul de complicate, de aceea manevrele le fac soldați
cu un îndelung exercițiu. Ei aprind bețișoare de santal, le agită
prin aer și imaginează cu scînteile ce se aprind o mulțime de
constelații artificiale de-o clipită, aerul umplîndu-1 treptat cu
arome extrem de plăcute, persistente. Nimic periculos nici
aici, ba aș spune că jocul e chiar binefăcător, pentru că numai
la cîteva minute de încheierea lui și a ședinței de cabinet, des-
chizîndu-se ferestrele, o duhoare de cadavre a pătruns în sala
în care ne aflam. Santalul, se spune, are darul de-a dezinfecta
atmosfera. în urma călătoriei, am redactat un raport în care
mă declaram de acord cu practicarea acestui joc, menționînd
doar că el mi se pare costisitor pentru buzunarele omului de
mijloc (lemnul de ars se importă tocmai din Indii). Un rezumat
al raportului urmează să apară în Annales.
Am mai cunoscut jucători cu focul într-o stînă din Tirol,
într-o colibă din Anatolia, lîngă un zid din Saxonia, lîngă o
apă curgătoare din Africa Centrală. Jucătorii își luau însă prea
107
în serios jocurile, unii le dădeau nu numai sensuri simbolice,
ci și funcțiuni utilitare» Cînd ajungi să te joci cu focul spre
a răscoace o mămăligă, chestiunea superioară se bagatelizează
dintr-odata, te întrebi ce rost are, cui servește și de ce să nu
eviți cheltuiala printr-un telefon la casa de comenzi a marelui
magazin, plăcerea transferîndu-se la jocul telefonic — un foc
electric de sonerie înflăcărată.
în încheiere: e minunat faptul că noi păsările și voi insectele
nu vă dați în vînt după jocul cu focul. Periculos nu este, după
cum ați văzut, dar nici foarte și prea amuzant. Oamenii au des-
coperit focul spre a strîni curiozitatea indiscreților, spre a
pune pe drumuri, prin anonime, comisiile academice, de Cruce
Roșie și brigăzile mobile, instituții ce nu-și văd capul de atîtea
treburi.
Soția mea din timpurile de tristă amintire, cînd eram
oameni, a sfîrșit într-un parc din Auschwitz, nu știu bine în
ce împrejurări, acum e barză de Rin, trăim fericiți împreună,
călătorim mult, visăm să devenim într-o viață viitoare beți-
șoare parfumate de santal...
XV» Studiile mele de filolog m-au dus la anumite adevă-
ruri categoriale, spuse greierul dr. docent Violon da Gamba,
și ele sînt cu atît mai importante, cu cît în pădurea noastră și
prin livezi, păsările, plantele și insectele sînt încă puternic mar-
cate de diferențele lingvistice pe care le-au cunoscut. Eu mi-am
restrîns preocupările la aria artei, cu rezonanță în mediul silvestru
și încă fertilă în actuala preocupare de-a distribui frumosul
pînă și printre gîze, căci timpul liber ne permite ore de dile-
tantism și petreceri cu lăutari, remarcabile succese la pocnetul
de bici și la capodoperele kitsch, scuzați-mi eufonia și euforia.
Termenul ce desemnează pe artist în diverse limbi indică exact
calitatea conceptului pus în mișcare într-o anume colectivitate.
Astfel, neamțul (și aici avem cîțiva copaci din Germania de
nord) numesc artistul Kunstler: doar pronunțînd cuvîntul,
că și vezi înainte-ți un tip miop, cu riglă și teslă în mîna dreaptă,
extrem de îndemînatică, cu șubler și micrometru în mîna
stingă, cu microscop, telescop, hîrtie milimetrică și mașină
de capsat în celelalte mîini. Opera lui artistică îi seamănă:
dacă e un peisaj, cîmpia se încheagă pe pînză în strînse coordo-
nate dinamice, casele satului se înșiră dinamic în angrenaje
108
perfect îngemănate, copacii cresc egali, paraleli, dinamici în
limitele nutriției clorofilice, masa lor lemnoasă se dezvoltă
uniform sub cerul cu ploi dirijate, cu soare atent distribuit,
dinamic; dacă e portret, personajul se prezintă măreț, înzes-
trat cu cronograf de precizie dinamic, cu cămașă sintetică,
cu privire acută, corectată de lentile de contact dinamice,
cu paloarea specifică a studiului, pe capitole și versete, al
pretextelor lutherane, cu roșeață în obraz furnizată de vitamine-
le dinamice ale lui I. Q. Farbenindustrie, cu trăsăturile neechi-
voce ale hotărîrii de-a învinge; dacă lucrarea este muzicală,
rezultatul apare o mașinărie enormă și perfectă ca însuși cos-
mosul și o mie de nemți instruiți și-ar bate degeaba capul
să mai afle ceva de adăugat sau de ameliorat la această superbă
smîntînitoare...
Francezul îl numește pe meseriașul cu profesiunea asta
artiste și, derivat: artisan. El înțelege că individul care acceptă să
lucreze sub această firmă își pierde curînd seriozitatea și nu
mai înțelege să facă nimic bun. Tipul astfel pervertit începe
să-și irosească vremea ferestruind pietrele catedralelor, răs-
turnînd căldări de culoare și polisînd pînza pînă ce devine
transparentă, îmbinînd țesături, marmură, păreri muzicale,
pînă ce totul iese subțire și dantelat — spumă de bărbierit
zeii. Spuneți artiste, repetați spusele, și veți obține un lucrător
al văzduhului, iar e-ul mut sugerează cam ce se petrece în stoma-
cul dicționarului care îl conține. Ascultați, în schimb, un marș
militar franțuzesc și veți fi brusc înveseliți de acordurile lui
desuete, de gramafon dogit, și veți rîde cu poftă de tenorul
castrat care se dă drept zuav sau cuiraser. Francezii n-au fost
nicicînd militari, războaiele le-au purtat victorios civilii, fe-
tele de speța Ioanei cu Arcul și Mieta Pompadour. Soldații
lor sînt niște artificieri, amatori de spectacole în parcuri, tră-
gători la fit cînd e să fie pe viață și pe moarte. ..
Italianul îl numește pe meșter artista, și vocala desemnînd
femininul este un indiciu prea suficient că lucrările ieșite de
sub mîna lui se înrudesc cu fagurele de miere. Un bărzăune
italian e în stare să umple pereți cît zidul Romei cu scene și
chipuri grațioase, cu mișcări de dans, istoria cea mai sîngeroasă
capătă pe arcușul acelui artista o molatecă, adîncă, desăvîrșită
și dulce desfășurare, ca și cum perfecțiunea însăși a catadicsit
să se explice armonios. în nu știu care limbă turanică artistul
e numit cîrmîr, și vă asigur că operele create de el seamănă
109
leit cu ce se aude^și cu ce se citește; tot astfel se întîmplă cu
termenul hudojnic, care e un produs hibridat obținut din
josnic, bicisnic, pidosnic, drojdie, bleg și grijanie; lucrătorul
numindu-se astfel, oricît ar fi el animat de bune intenții și ar
avea cele mai favorabile condiții din lume ca să-și uvrajeze
sentimentele, și cele poate cîteva idei, nu reușește să scoată
decît ori piese monumentale, de natură să umilească Himalaia
și să invite pe cei fără adăpost să le devină chiriași, ori mărun-
țișuri insistente pînă la plictis: cu o nucă într-o colivă nu se
face parastasul. O armată de păsări îl ciugulesc de milenii
pe Prometeu, dar haidamacul nu e încă în stare să ciripească
o șansonetă de care să nu ți se facă rușine, un foxtrot de sîmbătă
seara. Și dacă această categorie și-a atestat și consacrat acel
termen drojdios, ceva șanse le-au dobîndit retorii lor, copioși
ca și monumentele, provinciali pînă și la purtatul pălăriei:
dă unuia permisunea să se scuze, să demonstreze de ce nu,
de ce încă nu, că îți umple într-un sfert de ceas vagonul și
tărăboanța și trecînd, în loc să claxoneze, țipă ca o pereche
de șenile.
Cuvintele creează profesiunea, termenii îi fixează și le
conferă (sau nu le conferă) har.
Eu atîta am avut de spus. Adresez din suflet un salut cordial
păsăretului din țara lui Prometeu, succes pe ramură vulturului
care-i ferfenițește divinului artizan ficatul! Vouă, vă strîng prie-
tenește mina și, de pe meleaguri însorite, nu vă sărut pe gură,
căci desigur vă repugnă țepușile bărbii mele și obiceiurile
pidosnice care ne amintesc omul.
XVI.	Oamenii supraviețuiesc, acolo unde condițiile de
hrană, de încălzire, de apărare și perpetuare le sînt încă favora-
bile — în insulele Bremont, în sudul Americii australe, prin
grotele munților Loyd, în arhipelagul japonez — numai și
numai datorită furtului sistematic pe care îl practică, spuse
Simon din Argos, alias Simone Boccaferma.
XVII.	Pe cînd eram constrîns să trăiesc sub înfățișare
umană, spuse Simon din Trento, alias Simone Boccaferma,
credeam cu inocență în integritatea și cinstea omului, reținînd
110
din lecturi și spuse numai elogiile la adresa lui. Miopia mi-o
explic acum ușor: eram interesat să știu doar ceea ce-mi sti-
mula evoluția; dacă trăiam în mijlocul oamenilor, produs al
istoriei lor, implicat total în destinul speței, eram în mod
firesc constrîns să nu privesc decît din interior și să-mi placă
totul. Diogene se arăta încîntat de perfecțiunea borțosului său
butoi, căci, neieșind din el vreodată, habar n-avea că pe din-
afară doagele sînt putrede, cercurile ruginite, întreaga cons-
trucție pe cale de-a se face țăndări, îndată ce se va rostogoli
în prăpastia pe muchea căreia fusese sprijinită. Din interior
butoiul se înfățișa drept lumea cea mai frumoasă și mai con-
fortabilă cu putință, spațiul părea larg, iar cerul se adîncea
la infinit spre orizont, etalînd toate culorile lui (ziua), aproape
toate constelațiile lui (noaptea). Cînd dialectica naturii (în
cazul meu un accident de automobil) a permis depășirea con-
diției oarbe și rușinoase și trecerea pe-o altă treaptă a ierarhiei
biologice, devenind, după cum se știe, broască de baltă, unghiul
exorbital, umiditatea și sîngele rece21 mi-au îngăduit să văd
realitatea cu alți ochi, să-mi dau seama că bălăcisem în eroare
și nu înțelesesem mai nimic din ce trebuia înțeles.
Omul nu trebuie condamnat pentru asta, el e mai curînd
demn de a fi compătimit. Logica ne-ar îndemna să-1 ajutăm:
să-i înconjurăm într-o zi butoiul, să i-1 rostogolim în prăpastie,
ca să nu rămînă din el nici amintirea, căci, dacă așteptăm ca
doagele să se risipească singure, s-ar putea ca individului să-i
vină în gînd să-și mai procure un butoi și apoi altul și altul,
să umple cu ele prăpastia, ba chiar să se ridice deasupra, cu
un nou turn Babei de doage și cercuri, lungind către un cer
fals, pilonii unei erori condamnate a nu cîștiga niciodată înăl-
țimea și perspectiva... N-o facem, desigur, de teama de-a nu
rostogoli odată cu butoiul și conținutul lui, omul; el nu trebuie
încă o dată pedepsit, după ce, reiese din toate faptele expuse
aici, nu și-a ispășit încă prima pedeapsă... Eu zic să-1 lăsăm
în întunericul care îi face plăcere, cu grija numai de a-1 opri
să ne mai jefuiască, pentru că, am întîrziat să vă spun, această
ființă cu o mare rază de acțiune, fură de rupe pămîntul...
Borfaș de rînd, individul folosește nopțile spre a-i ascunde
nelegiurile: tot ce are și își dorește obține prin furtișag, în
paguba noastră — a animalelor, a păsărilor, a insectelor nevi-
novate. Cîțiva gură-cască l-au văzut într-o seară urcînd în car-
111
lingă unui biplan și numai că n-au aplaudat ca proștii cînd
și-a luat zborul și a zburat ca o turturea. Mintea și experiența
nu l-au luminat spre a-și da seama că biplanul semăna izbitor
cu aparatele noastre: poseda aripi subțiri de liliac, gușă caldă
ca a turturelei, cioc de acvilă, derivă de pește. .. Furtul ordinar
l-a dovedit un pițigoi italian care a descoperit într-o casă din
Milano planurile trase la heliograf de un complice cu numele
Lionardo... Lupingul, picajul, vria, decolarea pe verticală au
fost furate și ele și e locul să spun că acestea au fost posibile
și din pricina lipsei noastre de vigilență: noul Diogene amețește
cu vorba și promisiunile pe mulți naivi.
Ne-a furat idei valoroase privind submersiunea, săparea
canalelor și a galeriilor subterane, construcțiile hidrotehnice,
folosirea radarului, calcularea rezistenței la curenți și șocuri
și multe altele. în domeniul industriei ușoare a aplicat proiecte
pe care nu le-am păzit cu strășnicie, acum umblă îmbrăcat
în textile de împrumut, se împăunează cu penele și blănurile
animalelor, se hrănește cu fragedele tulpine ale feciorelnicelor
ierburi, se apără de boli cu florile plantelor noastre însorite,
ba uneori nu se dă înapoi de-a ne jefui ouăle, fructele și sucurile.
S-a bucurat pînă și de sărăcia trestiei, de-a lăsat-o doar cu golul
rotund al tulpinei. Calic, ne ia de sub penaj chiar și frunzișul
căzut, găinațul, gunoiul.
Jaful e de-a dreptul dezastruos în arte și lingvistică: cu cîn-
tecul nostru, individul a împletit melodii romanțioase și chiar
simfonii, cu culorile noastre a împodobit încăperi și sticlării,
un confrate al brigandului nici nu s-a mai sfiit să-și numească
simfonia Cucul, în timp ce un altul a confecționat o pasăre
din bronz, dînd să se înțeleagă că înfruntă nerușinat întreaga
speță a păsăretului. Cu performanțele înșiși ale păsărilor!...
Limba lui e colorată și expresivă pentru că ne-a derobat de
podoabele noastre — orăcăitul, lătratul, fluieratul subțire, mor-
măitul greoi, strigătul, bîlbîiala expresivă, stupitura vioaie,
strănutul percutant... Nu e de exclus bănuiala că cineva
dintre ai noștri — poate plopul, poate păducelul, deși eu înclin
să învinuiesc mai curînd papagalul — i-au înlesnit accesul în
Biblioteca paradisului, de unde a subtilizat toate dicționarele
noastre etimologice universale. . . în fine, ne-a devalizat de
verdele și galbenul lanului de grîu, de fermentația intestinală,
de rara proprietate a cameleonului de-a se face nevăzut fără
112
a fi. nevoit s-o ia la sănătoasa* Cercetați-i proverbele și fabulele
și vă veți convinge că întreaga lui comoară de înțelepciune
e transcriere cuvînt cu cuvînt a experienței noastre de viață,
a moralei noastre fără seamăn. . . Bestia cu chip de om, leneșul
scormonitor și în lături s-a înfruptat cu tot ce a dorit, el n-a
adăugat nimic bunurilor jefuite, ideilor sustrase; s-a îmbogățit
peste noapte ca o lepră, acum ne sfidează cu luxul și putințela
sale. *.
Eu chem pe cei de față la luptă pentru recuperarea grabnică
a obiectelor furate. Dacă sîntem hotărîți, nu ne rămîne decît
să formăm un comitet, un secretariat operativ și, pînă la ziua
răfuielii, să publicăm o gazetă.
Propun să încredințăm gazeta gîștei de casă...
XVIII* Acum cinci ani, primăvara, am ridicat, împreună
cu harnicele mele tovarășe, un splendid mușuroi pe marginea
iazului dinspre Gloduri (la aproximativ 35 de kilometri de
planeta Venus). Construcție splendidă, impunătoare, cu tot
confortul unei locuințe moderne — termoficare, lift, spălă-
torii, garaje... După ce familia noastră, formată din trei
milioane de persoane, s-a mutat în mușuroi, unde locuiește
și astăzi, am ridicat, la îndemnul primarului, un monument
măreț în cinstea constructorilor și a municipalității. Monu-
mentul a fost, ca și construcția, lucrare colectivă și reușita
lui deplină ne îndeamnă să continuăm a lucra cooperatist,
plănuind să creăm chiar anul viitor o pisică în mărime naturală,
care să ducă în lume, prin salturi sprintene, mesajul nostru
de complementaritate...
Monumentul nostru reprezintă o menghină ce ține în brațe
un cocoș; menghina sugerează celui ce o privește ideea că soa-
rele ne încălzește deopotrivă pe toți (toate), iar cocoșul strîns
de cleștii ei — dorința noastră de optimizare, căci furnicile
ard de dorința să devină primele obiecte ale viitorului regn —
regnul obiectual visat de utopiști și de discipolii lor, gîndacii de
Colorado. Menghina e atît de impunătoare, atît de luminoasă,
semnificațiile ei atît de limpezi, că nu ne putem opri să nu o
privim în fiecare zi, din față și din profil, să-i descifrăm fără
încetare semnificațiile. Admirația noastră s-a transformat cu
vremea într-un adevărat cult. Dacă n-am avea încă multe
113
proiecte de realizat, am face din acest cult o nouă religie.. ♦
Să vedem, să mai studiem.. .
Cînd s-au împlinit zece ore de la ridicarea monumentului,
am sărbătorit izbînda noastră artistică printr-o mișcătoare săr-
bătorire, prin fixarea unei plăci pe peretele mușuroiului. Am
repetat ceremonia și la împlinirea a douăzeci de ore, dînd atunci
și o masă, la care au venit, în semn de omagiu, și delegații
ale omizilor, melcilor și lăcustelor codate. Stabilind deja o
frumoasă tradiție, am plantat atunci o nouă placă evocatoare,
cu litere săpate în marmoră de Carrara. Răuvoitorii — unii
greieri vecini — ne-au povățuit să abandonăm obiceiul, însă
noi am sărbătorit și a patruzecea oriversare, ba și pe următoarele,
pînă la o sută. Fixarea de plăci ne-a emoționat și ne-a însuflețit,
așa că am căutat să mergem mai departe în procurarea acestor
înalte, nobile satisfacții. Pentru că monumentul s-a cam rui-
nat — timpul lucrează chiar și fără voia noastră —, am început
să oriversăm (dacă pronunț a doua oară acest termen, să-1
considerăm intrat definitiv în limbă) împlinirea unui număr
de zile de la plantarea primei plăci, a celei de-a doua, a celei
de-a șaptezecea și, de la un timp, oriversarea inscripțiilor în
amintirea plăcilor... Un șir lung de inscripții amintesc ziua
cînd monumentul nostru a început să se deterioreze, la o
săptămînă, la șase luni, la un an.. .
Este o mîndrie pentru noi a vă aduce la cunoștință că astăzi
nu trece o zi, nici măcar o oră, în care să nu sărbătorim, cu mese
și cuvîntări foarte simțite și mișcătoare, împlinirea unei anumite
scurgeri de timp de la punerea primei plăci, a celei de-a doua,
a celor următoare, a dubletelor, tripletelor etc... Șirurile
prietenilor care ne însoțesc aceste clipe de rememorare și bucurie
au devenit nesfîrșite, avem probleme cu cazarea numărului uriaș
al oaspeților, căci de la un timp iau parte la mese și la fixarea
noilor plăci și animalele pădurii, precum și pelerini de la cei
trei poli ai pămîntului, echipe de elefanți indieni și cete de
pești ai Atlanticului și mării lui Behring. Fiind totul gratuit
și onorific, nu se poate vorbi despre o industrie turistică.
Onoarea ne costă și se estimează că ne va costa de o mie de
ori mai mult în anii viitori, cînd vom începe să sărbătorim
(punînd plăci aurite) sosirea primului vizitator, a primului
gîndac, a primei libelule, a primei echipe de elefanți, a focilor...
Avem multă bătaie de cap, sîntem ocupați de nu ne mai rămîne
114
timp să construim un nou mușuroi, dar pieptul ne este plin
de sentimentul datoriei împlinite, iar malul Glodului — plin
de plăci cu inscripții ori —- și aniversative.
Scopul intervenției mele, spuse în încheiere Benino For-
mica, este de-a saluta o excepțională inițiativă, dar și de a con-
vinge pe membrii prezentului colocviu să ne viziteze, să ne
facă plăcerea de-a lua parte la fixarea unei plăci de bronz în
cinstea așezării celei de-a opta plăci al celui de-al șaselea an al
ridicării monumentului redeșteptării Furniciei transalpine...
Festivitățile vor începe peste un sfert de oră și vor dura șapte
luni.
CARTEA A PATRA
(Raport cu privire la pagubele pricinuite de domnii pacienți
în pavilionul nr. 3, la direcție și cantină; propuneri de sancțio^
nare și despăgubiri; pretențiile Japoniei și măsuri de ergoterapie1)
I. în calitatea mea de monarh absolut în pavilionul
nr. 3, parter, în baza prerogativelor regale și împuternicirilor
excepționale acordate de Dumnezeu și de cele două camere
de gardă, am dispus efectuarea unei amănunțite anchete pentru
elucidarea împrejurărilor ce au condus la dezordinile din
ziua de 30 octombrie a.c., la conflictul dintre rîndunele și parti-
cipanții la Colocviul păsăretului și insectelor, la ale cărui
lucrări am luat parte, și care s-au încheiat cu invadarea Japoniei.
Imediat după ceaiul de dimineață, am văzut pe firele de
telefon, în dreptul farmaciei, un număr de cinci pînă la șaptezeci
de rîndunele. Aveam încă în mînă felia de pîine cu magiun,
cînd mi-am dat seama pe loc că sosise delegația acestor păsări
așteptate și m-a cuprins bucuria, știind că ele aduc lucrărilor
noastre salutul insulelor de la Soarele prerăsare. I-am împăr-
tășit bucuria și satisfacția mea mareșalului, care se afla în cabina
de la stradă, înaltul ofițer era încă acaparat de o convorbire
telefonică cu orașul, abia mai tîrziu mi-am dat seama că, infor-
mat, se preocupa de luarea măsurilor de urgență corespunză-
toare.
Pîinea cu magiun o dată consumată, am fost condus cu
alaiul cuvenit la baie, unde noutatea era comentată de miile
de participanți. Un cormoran m-a implorat să nu particip în
acea zi la lucrări, că o să-mi pară rău, lucru căruia nu i-am
dat mare importanță și pe care, acum după evenimente, îl in-
terpretez altfel.
A trebuit să aștept mult timp, cu prosopul și periuța de
dinți în mînă, pînă ce să se formeze alaiul obișnuit care să mă
conducă la sală. Cînd, în sfîrșit, au sosit din dreapta escadronul
de spahii și comandanții marilor unități, am auzit urale și
116
a trebuit să-mi corectez ținuta pentru scurta paradă matinală.
M-au însoțit Caterina de Medicis, doi laureați recenți ai pre-
miului Nobel, marele Clemenceau (ca întotdeauna spiritual),
Gheorghe, omul meu de curte, și doamna care servește ecle-
ruri la chioșc (grațioasă, încîntătoare, ca un copil care a terminat
recent Politehnica). M-au încadrat, de-o parte și de alta, pe
dreapta, șirurile de cuiraseri, infanteriștii marini (comandați
de un castor în vestimentație strălucitoare) și cîteva grupe de
zuavi. Am pășit în aclamațiile mulțimii cu pasul din regulamen-
tul numărul 6 (marș de paradă, maiestuos, hotărît), am salutat
de la înălțime, cum se cuvenea, m-am oprit în scuar cu intenția
să iau în brațe un copil și să-1 sărut, dar copiii nu sînt îngăduiți
în perimetrul ceremoniei, am îmbrățișat o modestă soră de
la tratamente. Un baset de la televiziune, inoportun și obraznic,
mi-a întins sub bărbie microfonul, cerîndu-mi să le spun tele-
spectatorilor lui cum mă simt. L-am mușcat scurt de mînă,
pentru ca telespectatorii să-și dea seama singuri de starea sănă-
tății mele. Am luat-o, eu și cortegiul, la dreapta, apoi iarăși
la dreapta, și în cîteva minute am urcat scările. Din partea
participanților la colocviu m-a salutat un condor imperial,
originar din Anzi, încredințîndu-mă unui translator care, m-a
asigurat condorul, știe toate limbile păsărilor, inclusiv franceza.
Sala era arhiplină, ca la orice ședință de închidere. Caterina
mi s-a plîns că lipsește aerul, neajuns înlăturat înainte de-a
da eu vreo dispoziție, căci am văzut în același minut cum se
aduc tuburile de oxigen și cum încep să lucreze pompele.
O sală în care se adună mii de păsări, consumatoare la înălțime
de mari cantități de oxigen, resimte întotdeauna lipsa aerului.
în acest timp, Anglia și Paraguayul au rămas tot timpul
în expectativă.
La ora fixată, prezidentul ședinței, o ciocănitoare din sud,
a deschis lucrările. Mi s-a cerut să adresez cîteva cuvinte,
am refuzat înclinînd ușor din cap, fiindcă aveam gura plină,
nu terminasem încă de mîncat pîinea cu magiun. I s-a dat
cuvîntul unui pescăruș din Groenlanda spre a lămuri cîteva
chestiuni privind schemele profesionale, sistemul corporatist
al cocoșilor de munte și soluții pentru iluminarea dumbră-
vilor și pădurilor, în speranța că energia electrică va diminua
procentul de delincvență silvestră juvenilă, crimele și jaful.
Am fost atent la enunțarea problemelor, nu însă și la dezvol-
tarea soluțiilor, din pricină că a trebuit să decelez o căpușă
117
ce se ascunsese sub aripa dreaptă și mă exaspera (în prima
parte) și să mă ocup cavalerește de Caterina (în partea a doua)
care nu mai înceta să cotcodăcească: regina făcuse un ou!
Referatul care a urmat m-a interesat foarte puțin, aproape
deloc (vorbea un pițigoi carpatin) așa că am avut răgazul să
studiez puțin sala. Barocul renovat mi s-a părut acceptabil,
balcoanele au avut de cîștigat prin suprimarea franjurilor și
înlocuirea tapiseriei roșii; inspirată mi-a părut și înlocuirea
lămpilor de cristal, meschine, cu candelabre de sticlă trasă,
care, dacă sînt ceva mai ieftine, au în schimb avantajul că par
enorme constelații și permit un ecleraj extrem de plăcut. în
acest splendid decor, participanții — în costumele lor alese,
de sărbătoare — dădeau colocviului un aer deosebit de distins.
Am zărit în loje și primele rînduri de fotolii o mulțime de
personalități remarcabile: o imensă plăcere mi-a făcut reve-
derea cu Alceo Banieri, moștenitorul imperiului pinguinilor
și porumbeilor rotați, actualmente înalt comisar la Geneva,
Juanita Palma, superbă gîscă austriacă, mi se pare că lieder
al unei grupări conservatoare, Carlo Giulio Penata, cu care
am fost coleg la colegiul Cambridge, secția Rășchitoare, Viktor
Vogel-Farbe, cunoscut brabete de Brabant, norocosul cîștigă-
tor al cursei aeriene de fond Berlin-Singapore, Galina Precu-
pova, cîntăreață pe streașină renumitei Scala, Felix Rotari,
porumbel voiajor pe liniile Lloyd... M-au emoționat delega-
țiile de scatii, în tradiționalele lor costume naționale, elegantele
dumbrăvence, mîndrele pajuri ale Aplilor, cochetele presuri,
ibișii egipteni, un oarecare Colibri da Foresta Oscura, prinț
argentinian, grupurile compacte de specialiști reprezentînd
populațiile de albatroși, coțofene, papagali și mierle din țările
mediterane, apoi, așezate în dreapta, solemnele bufnițe, cucuvele
și stăncuțele ruinelor imperiului britanic (Scoția). O lume
pestriță dar distinsă, gravă dar fremătătoare, rafinată dar prag-
matică ... L-am întrebat pe Gheorghe unde sînt insectele,
colocviul interesîndu-le în bună măsură. Aghiotantul meu
mi-a arătat un mic nor de țînțari plutind în pulberea de lumină
a candelabrului central, apoi cîteva lăcuste ocupînd galeria.
Printr-un gest discret (Gheorghe și-a scărpinat ușor umărul)
m-a făcut să înțeleg că reuniunea e onorată și de ploșnițe și
de purici și de speciile rare ale tropicelor. într-adevăr, curînd
am avut plăcerea să simt în preajmă prezența unei viespi și
118
a două muște de cal. Insectele formează majoritatea, m-a
asigurat Gheorghe...
Lucrările s-ar fi desfășurat așa cum au început — calme,
animate de dorința înțelegerii și colaborării, sub semnul opti-
mismului — dacă nu soseau, venite din țări îndepărtate, cîteva
mii de rîndunele. în timp ce șeful delegației lor s-a și instalat
la tribună, dezvoltînd considerații privitoare la condițiile speci-
fice oferite lor de japonezi, stolurile au pătruns în sală, au
invadat literalmente spațiul deja aglomerat, s-au așezat ciucure
pe candelabre și lampioane, pe balustrade, pe spătarele foto-
liilor, pînă și pe arabescurile de ipsos ale pereților. Nestă-
pînite, absolut insolente și gălăgioase, au făcut imposibilă
audiția reprezentantului lor, umplînd ședința de rumoare și
găinaț 3.
S-a produs pe dată o oarecare tulburare, am văzut rimele
și gîndacii odoriferi ridicîndu-se și părăsind sala, un lăstun
s-a adresat prezidentului4 să intervină. Zadarnice au fost lovi-
turile de ciocan ale ciocănitoarei, larma a luat dimensiuni
catastrofale.
Am folosit răgazul cerut de restabilirea ordinei și i-am desfă-
șurat Caterinei un scurt reportaj al recepției din ajun, cînd m-am
întreținut cu primul ministru al republicii Bursaca și cu repre-
zentantul apostolic al Sfîntului Cuib, oferindu-i reginei boabe
de grîu și firimituri de pișcoturi, pe care ea le-a ciugulit cu
plăcere, însă puțin îngîndurată. I-am dat să ciugulească și cîteva
drajeuri de teperin. Mi-am potolit și eu foamea și iritarea cu
o felie de pîine cu magiun, strecurată într-o mapă de serviciu
de aghiotantul Gheorghe, după care am ciugulit și eu cîteva
semințe. Aparteul cu Caterina m-a răpit, astfel că n-am fost
atent ce s-a întîmplat în sală, fapt este că, ridicînd ochii, m-au
izbit scene de o violență nebănuită: roate mari de păsări patru-
lau sub cupolă, ce se desfăceau ca să se arunce în picaj și să
jumulească din zbor păsăretul mărunt, mii de vrăbii, rîndunele,
sticleți și mierle se atacau și se loveau cu răutate umplînd aerul
de un clocot de bătălie. Aș fi spus că sînt din nou pe cîmpia
de la Eranto, că atacă cavalerii înzăuați, dar lupta se dădea
la înălțime și nici urmă de platoșe și zale, căci fulgii și penele
vorbeau de la sine despre vulnerabilitatea combatanților.
Aerul se îngroșase de scamă, parcă un vagon de bumbac ar
fi fost răscolit de o fermă de găini rășchitoare, urcînd pînă
în tavan troiene de puf și de pene; era imposibil să distingi
119
prin ninsoarea groasă cine atacă și cine se apără, cine învinge
și cine se predă.
Nesăbuitul de aghiotant, afectat de faptul că uliii, ereții
și acvilele întîrziau să intervină, a alergat după o pușcă de vînă-
toare, a revenit într-un suflet cu ea și, ochind candelabrul,
a tras rapid cele două focuri ale armei. Am văzut cîțiva dele-
gați căzînd în vrie din înălțimi, am fost mișcat la vederea sîn-
gelui îmbibînd mocheta, m-au zguduit zbaterea aripilor lovite,
spasmele morții, nemișcarea din urmă, însă m-a umplut în
același timp de revoltă faptul că, venit de nu știu unde, un ogar
de vînătoare s-a repezit să înhațe păsările muribunde și să le
aducă pe rînd la picioarele mele... Intervenția cîinelui în
lucrările colocviului păsărilor mi-a părut de neiertat.
L-am chemat pe Gheorghe, i-am exprimat reproșul meu
formal și, cerînd să-mi predea imediat pușca, l-am trimis la
mareșalul porții, să-1 închidă sau să facă ce-o vrea cu el. Am
fost atît de supărat, că mă mir cum de mi-am stăpînit nervii
și nu i-am descărcat pușca în aripă. M-am liniștit curînd cu o
felioară de pîine cu magiun, medicii au dreptate să recomande
drept calmant puțină hrană, după care am ciugulit semințe
împreună cu Caterina, tulburată și ea. Regretabil că se pot
produce asemenea scene, nu mai de mult decît alaltăieri asis-
tasem la o scenă tot atît de respingătoare, în timpul Convenției
animalelor și peștilor.
în fond, conflictul pornise de la vorba necontrolată a unui
nagîț care, spre a restabili liniștea, le apostrofase pe rîndunele
spunîndu-le că sînt agenți năimiți ai japonezilor, cozi de topor
(de rîndunică) și călăi ai coloniilor de melcișori. Rîndunelele
răspunseseră (tot necontrolat!) că năimiți sînt maică-sa și
taică-su și struțul care i-a botezat; păsăretul cel mult a inter-
venit cu blesteme la adresa rîndunicilor; li s-au alăturat, cu
ură și mînie, acvilele ce, dacă ar fi avut atunci la îndemînă
bomba atomică, ar fi aruncat-o fără ezitare asupra insulelor
japoneze.
Liniștea și ordinea au fost restabilite, lucrările și-au conti-
nuat cursul. Dar ceea ce fusese interesant se consumase: toate
păsările ascultau intervențiile cu mare neatenție, rîndunelele,
după ce au pronunțat salutul lor cordial, plecaseră în țările
calde (în Japonia), provizia de semințe și de pîine cu magiun
se epuizase, Gheorghe stătea la popreală sau poate mareșalul
îl trimisese după țigări. Am consultat-o pe regină dacă crede
120
că mai poate suporta plictiseala, ea mi-a răspuns că, după
ce mai face un ou, e dispusă să plecăm.
Curînd am decolat, am zburat ușor pe deasupra capetelor,
am admirat încă o dată felul cum au fost restaurate lambriurile
sălii și, găsind un ochi de geam deschis, ne-am retras cu largi,
maiestuoase bătăi de aripi.
II ♦ Cînd sîngele e inundat de adrenalina suprarenalei
iritate, pulsul atinge valori înalte, îngrijorătoare, și recoman-
dabil e să se provoace o acțiune care să aibă valoarea unui
act relaxant. Ura se stinge cînd sare supapa și aburii toxici se
risipesc. Oamenii știu să se răcorească la timp, evită congestiile
și infarctul dînd palme, lovind orbește unde văd cu ochii,
trăgînd, ca Gheorghe, cu pușca, declarînd și purtînd războaie,
în această privință sînt de admirat.
Păsările colocviului păsărilor s-au orientat asemănător
(este cunoscut simțul lor de orientare). Telegramele din cursul
zilei mi-au adus vești despre toate cele ce au urmat. Curînd
după plecarea mea, lucrările s-au suspendat (la propunerea
unui papagal, care a fost de părere că nu se poate trece ușor
peste ofensa primită) și s-au format pe loc detașamente de
asalt. Rîndunelele trebuie să plătească, a declarat un general,
Japonia, care le ține pe vechi state de salarii, trebuie pedepsită,
a adăogat un plutonier, dacă cumpăna lumii a tras într-o parte,
e de datoria noastră, a soldaților, să punem sîngele și penajul
nostru în balanța dimpotrivă, spre a reechilibra lucrurile, a
spus un soldat. Crucișetoare cu furnici, tancuri conduse de
bondari și viespi sălbatice, o infanterie marină de scarabei
și greieri și o flotă aeriană formată din mii de efemere, condusă
personal de admirabilul Bonifacio Ephemera, conte de Bidonya,
s-au îndreptat spre Japonia imperială și, către seară, depeșele
agențiilor de presă și transmiteau debarcarea, invazia, reportajele
primelor lupte.
Am rămas treaz toată noaptea, fascinat de rapiditatea cu
care se acționează, fără mare poftă de mîncare: abia de-am
ciugulit cîteva rîme dintr-o farfurioară.
III* Război, egal jaf. Asta știam din cărți, mai ales din
volumele De Vinegalit^ parmi Ies fourmies și Qrandeur et d^ca-
121
dence de Lili Putaine. Telegramele de dimineață mi-au adus la
cunoștință, spre surprinderea mea, încetarea ostilităților și
retragerea forțelor invadatoare din insulele japoneze. Mai
lung a fost drumul pînă la teatrul de operațiuni, decît războiul.
Am văzut prada de război. Un graure și-a adus mașină
Toyota, o codobatură sîrmă de împletit pentru garduri și co-
tețe, o gîscă aprinzător automat de aragaz, un brabete două
seturi de transistoare, o coțofană combină radiofonică și blă-
nuri, un botgros o bormașină, un sticlete o stație pentru obser-
vații meteorologice, un cărăbuș o hartă a Indiei, un țînțar o
tipografie, un vultur pleșuv o păpușă, o gaiță un aparat de ras,
un pinguin un pistol cu apă, o găină schiuri de performanță,
un corb o pereche de șoșoni și ochi de sticlă, o bibilică benzi
transportatoare, benzi de magnetofon și nasturi.
Mi-au fost dăruite din materialele capturate: o pereche
de cercei cu diamante, un briceag tip pește, o lampă răscroită
(cu petrol), un pateu cu icre de Manciuria și o iapă arabă.
Cerceii i-am transferat Caterinei.
IV* Am convocat de dimineață colegiul cronicarilor și,
în trei cuvinte, i-am pus pe băieți la treabă. Mi-am exprimat
dorința să văd o mare frescă a războiului de la Soare prerăsare.
Cu cifre și fapte. Nimic despre captură, numai gloria și erois-
mul. Un istoric mi-a spus la despărțire: « să trăiești!» semn
că ceva mi se pregătește. Mă tem să nu mă mistifice.
V* în drumul lor spre Japonia, rezultă din ultimele
informații primite, detașamentele de asalt au răsturnat paturile,
au sfărîmat dulapurile și, traversînd la cantină, au provocat
importante distrugeri de veselă și personal. Sînt pagube impor-
tante și la direcție, unde păsările înfuriate au spart macheta
stabilimentului (scara 1:500), au devastat biblioteca și au vrut
s-o siluiască pe secretară. Către sfîrșitul invaziei, cîțiva ciocîr-
lani cu moț și un gîscan au spart vitrina cu realizări de la intrare,
însușindu-și un tensiometru și un clistir.
VI* Japonia nu cere despăgubiri. Cantina, în schimb,
ridică mari pretenții. Secretara direcției a cerut transferul.
122
Pînă la noi dispozițiuni, se suspendă cinematograful de miercuri*
S-a dat plecarea unor păsări mici4. Se va înăspri programul de
gimnastică, introducîndu-se numeroase noi figuri de zbor și
cădere liberă. La atelierele de recuperare se vor introduce
operații noi: umplerea pernelor cu puf, scrisul caligrafic. Orele
de muzică se vor completa cu studiul sistematic al fluieratului
și, pentru cei deosebit de dotați, studiul croncănitului. Pentru
festivalul anual se va pregăti piesa Cîntecul păsărelelor de
compozitorul Janequin6.
Disciplina și ordinea vor fi desăvîrșite, în pavilionul 3 nu
e permis să se-audă nici măcar musca.
VIL Ieri m-am încoronat, încununîndu-mi capul cu o
oală splendidă — metal compact, bine rotunjit, cu mîner pe
dreapta. Caterina m-a sărutat. Am simțit că se revarsă asupra
îmbrățișării noastre întreaga istorie zbuciumată a păsărilor.
Uzi și fericiți, ne-am retras în patul, căci a venit și pentru noi
vremea cuibăritului...
CARTEA A CINCEA
!♦ într-adevăr, «sublima metamorfoză», cum o numește
Alois Krauss, adică trecerea de la condiția de biet om la aceea
de măreț dobitoc, mai apoi de ușoară pasăre și insectă și, în
sfîrșit, la minunata și de mult rîvnita stare de obiect, spuse
Conrad Abricht, departe de-a fi fost o înaintare agreabilă,
ca plimbarea unui gurmand prin pateurile cu ciuperci, apare,
acum cînd am traversat-o cu toții, mai curînd o trecere pe
sub furcile caudine, pentru unii grotescă și buimacă, pentru
alții agasantă ca un cui în pantof, pentru cei mai mulți de-a
dreptul penibilă și dramatică. Ce greu e să te desprinzi de
masca lipicioasă a omului! Un văr de-al meu, inginer de tulumbe
pentru vidanjarea canalelor, cu numeroase succese prin expo-
zițiile de peste ocean, vizitase într-una din călătoriile sale o
celebră grădină zoologică și-i rămăsese gîndul la o blănoasă
și ageră mangustă ce răpusese, spuneau paznicii, cîteva duzini
de șerpi veninoși. Ura de copil șerpii, îl torturau furtunul
și tuburile cu care era obligat să lucreze, ba avusese de suferit
ofensele unui sorb șerpuitor de mare capacitate care, pe cînd
se evacua apa dintr-un tronson al tunelului de la St. Godard,
îl trăsese din greșeală în pîntecele său, îl frămîntase și-1 dige-
rase prin intestine noroioase și întunecimi infernale, redîndu-1
vieții — într-un lac de refulare, în apropierea mării — numai
piele și os, de parcă trăise o mie de ani sub dușuri scoțiene,
își pierduse mult timp din viață inventînd și brevetînd mașini
de retezat furtunul și salamul, de scurtat conducte, de întins
mațe, cabluri și chiar sfori de colet, studiase pînă la epuizare
comportamentul șerpilor de toate felurile, aflase antidotul veni-
nului celor mai periculoase tîrîtoare, devenise un explorator
temerar al canalelor subterane ale marilor orașe, cărora știa
124
ca nimeni altul să le fisureze pereții și să le spargă mufele și man-
șoanele, era la un pas de premiul Nobel, în urma adaptării
de rotile șarpelui boa, după ce fragmentase fiara în mod cores-
punzător, alcătuind din ea vietăți cu cel mult trei vertebre,
plăcute la rulaj și înfățișare, amatoare de jocuri prin grădină,
supuse cînd era vorba să fie sacrificate, gustoase în mîncare,
cu usturoi și oțet, mai ales rotilele1...
II ♦ Dar ura împotriva șerpilor dăinuia în inima lui cîndva
speriată, era încredințat că de șarpe și venin va sfîrși, jurase 2
să nu mai doarmă pînă ce nu va șterge de pe fața pămîntului
urmele sinuoase ale acelor jalnice animale. Nu-și putea realiza
gîndul decît dacă ar fi devenit mangustă, abilă a descoperi
ascunzișurile dușmanului, imună la atacurile cu venin. în treacăt
fie spus, ați văzut și dumneavoastră cît de persistentă este ura,
ea se păstrează mai bine decît oricare alt produs al naturii
omenești; carnea, untul și zarzavaturile se degradează în cîteva
săptămîni, chiar ținute în frigorifere drastice, ura rămîne
nealterată în orice mediu și la orice temperatură, uneori nu-și
schimbă calitatea nici într-o sută de ani. Se spune că un băiat
a jinduit o acadea din coșul unui bătrînel cu barbă și ochelari
de sîrmă, sprijinit de gardul școlii, și, neavînd bani, s-a hotărît
să o fure. Moșul a prins la timp mișcarea, l-a pîndit și, cînd
băiatul a întins mîna, l-a plesnit peste ea. Pofta oarbă sancțio-
nată devine cu vremea o forță mai înfricoșătoare decît turbarea
rîurilor în timpul ploilor torențiale. Băiatul pofticios s-a făcut
mare, ani în șir a învățat sîrguincios știința militară, și-a con-
vins semenii că Europa trebuie să trăiască în glorie și nu ca
o învățătoare pensionară ce n-are un cartof să-1 prăjească în
loc de friptură, oamenii l-au delegat să facă precum a gîndit,
militarul s-a lăsat la vatră și s-a ridicat în rang de cancelar3.
Acadeaua colorată de odinioară i s-a urcat ca o stea călăuzi-
toare deasupra frunții înguste, și cît ai zice pește, a cucerit
Europa dulciurilor, malurile vecine, gloria ce stătuse ca un
tort pe cer de secetă și n-avusese ocazia să se împartă. Stăpîn
absolut pe pămînturi, ape și văzduhuri, supraomul n-a stat
o clipă pe gînduri să-și ia revanșa: a ucis sau deportat pe toți
bătrînii cu barbă și ochelari de sîrmă și a dat tuturor celor
ce l-au urmat cîte o acadea asemenea acadelei ce mustea trium-
fător și cu sclipiri de sînge pe boltă. Bineînțeles, acest soi de
126
forme plastice ale urii sînt rare, ele vorbesc însă despre înălțimea
(tipul era scund), tenacitatea (destul de nearticulată în multe
acțiuni), puterea (pînă la urmă, cum era și firesc, a mierlit-o,
căci unul i-a tăiat limba), dorința de întindere peste pămînturi
(s-a mulțumit și cu o palmă de țărînă deasupra) și alte virtuți
nepieritoare ale oamenilor.. ♦
III,	Așadar, vărul meu nu mai mînca și nu mai dormea,
chinuit de dorința de-a deveni mangustă, El, care făcuse multe
invenții, nu reușea să pună la punct aparatele în stare să-1
transforme: unul ce urma să-i croiască labele din față îi strun-
jise din greșeală mîinile pînă ce acelea semănau cu două bețe
chinezești de mîncat orez și, datorită lor și unor aranjamente
ale maică-si, mătușa mea bună, dirijase două concerte la Carne-
gie-Hall, un altul îi crescuse pe spate o blăniță, însă materialul
se dovedise de foarte proastă calitate, se rosese repede și,
bietul băiat, aproape dezbrăcat, putea fi luat oricînd drept
șoarece și mîncat de pisici; un al treilea dispozitiv îi modificase
capul și trăsăturile, numai că nu știu cum lucrase, că ochii
îi luceau ca ai cobrei, în timp ce cuvintele îi ieșeau șuierate
din gura foarte mult îngustată, siflantele exasperîndu-L Nefe-
ricitul s-a aruncat într-o noapte într-un puț de pe moșia părin-
tească și țăranii au văzut, pe cînd dădeau fuga să-1 salveze,
cum din adîncul pămîntului, pe jgheabul de piatră, iese și se
face nevăzută o cîrtiță. Micul animal tîra după sine un metru
de croitorie, ceea ce a fost o dovadă indiscutabilă a identită-
ții persoanei și preocupărilor.
Am deplîns, împreună cu familia, nereușita vărului meu,
pînă într-o zi, cînd un post de radio a transmis un interviu cu
cîrtița ce dorise să fie mangustă: declara, printre altele, că
nu regretă întorsătura lucrurilor, că acum vede limpede unde
a greșit și lucrează pe brînci la un aparat care să-1 facă, într-un
răstimp preliminat, fluture cap-de-mort, dacă se poate cu
motor în doi timpi, de mic litraj.
IV,	înainte de a vă povesti cum am procedat eu ca să
scap de mizerabilul trup omenesc, am să vă mai rețin cu
situația unui cunoscut al meu, pe nume Blaise Pascal, un
franțuz foarte original, înzestrat cu o putere de muncă ului-
126
toare, priceput într-o mulțime de meserii, spuse în continuare
Conrad Abricht. Individul, după multe încercări de laborator
și în cîmp deschis, și-a dat seama că acționează zadarnic, că
trecerea dincolo nu e posibilă atîta timp cît operațiunile de
transformare privesc numai corpul, de aceea și-a îndreptat în
special atenția asupra sufletului. A pornit la treabă separînd
într-o eprubetă spiritul pînă la un mare grad de puritate, și
obținînd oxid de spirit, a condus experiența prin presărare,
diluare în soluție, infuzie și injecții intravenoase. A constatat
lucruri demne de interes: un hoț de buzunare, căruia i s-a
infuzat spiritul unui metafizician nu încetează să fure, ci face
aceasta cu plăcere sporită, susținut acum de argumente mai
cuprinzătoare decît cele șubrede de dinainte, așa cum măr-
șăluitorul de cursă lungă cîștigă mai multe medalii cînd e îmbrăcat
mai sumar decît în nădragii lui bărbătești; hoțul e prevenit,
înconjurat cu stimă, invitat la petreceri cu buzunare multe și
tacîmuri scumpe, încurajat în momentele sale de descurajare
și inactivitate. Unui dictator din America de Sud (acolo oricînd
afli speța, deoarece limbuția latină se mariază fericit cu tem-
peramentul erectiv), era urît de toată suflarea pentru actele lui
lipsite de bun-simț, însă o injecție cu spirit lucid l-a redat
metodic, individul a amenajat pe loc un parlament bine populat
cu senatori de carton, organisme reprezentative din bețe și
saltele sprijinite, numeroase societăți cu mulți membri —
uniforme cu nasturi și cravate pe umerașe susținute de cuiere
cu tălpică, comisii de capete adevărate de tîrgoveți, orînduite
în țepuși, lîngă care magnetofoane discrete aduc intervenții
personale și, în parte, contradictorii, totul atît de bine organizat
încît fotografiile luate de reporteri au înregistrat și zîmbete,
gesturi amabile, scene mișcătoare.
Blaise Pascal și-a administrat sieși tratamentul, și-a întors
asupră-și spiritul (desigur, tratat cu săruri în eprubetă) și —
crescînd doza timp de-o săptămînă, după ce și-a ucis nevasta,
a jefuit un magazin de ciorapi și a prezentat mărturie falsă
într-un proces cu corupători de minori — a închis ochii spre
a deveni în mai puțin de un sfert de ceas dromader, capră
alpină, salamandră, apoi, în salturi succesive, vultur de cadavre,
pasăre colibri, bărzăune, larvă, mușețel, mărarul săracului,
năsturaș roz și, în sfîrșit, bușon de astupat chiuvete și bideuri.
Este cea mai lungă metamorfoză pe care o cunosc și, se pare,
cea mai merituoasă, pentru că ziarele au dat la timp știrea că
127
Natura, sforțîndu-se din toate măruntaiele ei, a izbutit să-i
obțină și o decorație, și să i-o confere. . .
V* Eu, cel care vă vorbește, Conrad Abrycht de Rol-
Izang și Elevator, sufeream de mult din cauza strîmtorării la
care mă împinsese condiția umană și doream din toată inima
să isprăvesc cu viața și mizeriile ei — șicanele proprietarilor,
laudele proștilor, invidiile prietenilor, vorbele bune ale femeiuș-
tilor ce mă jefuiseră, alegerile în diverse comisii, în univer-
sități, academii și bordeluri. Știam că soarta îmi este pece-
tluită, oricum trebuia să isprăvesc într-o bună zi, condiție
pentru a-mi optimiza neîncetat devenirea. Problema era că
nu știam cum să procedez și ignoram în mod condamnabil
că drumul e lung, spinos și nu lipsit de surprize și sîngerări.
Norocul meu a fost că cineva dintre puternicii zilei,
desigur o ființă superioară ce ajunsese de mult la ultimele
împliniri și acum se învîrtea ca ax cardanic în cea mai bună
dintre lumi, m-a ajutat și m-a îndrumat. Acel cineva mi s-a
înfățișat într-o noapte în vis sub formă de abur și mi-a spus:
— Dormi, tu viteze născut din mamă cu licență în comerțul
engros și din tată parașutist de performanță? Nu-i dat să
doarmă cît noaptea-i de mare unui precupeț de împrejurări
mărunte, căci ajungerea mai sus se obține numai prin tîrîșul
prin ochiurile de jos, ia tu aminte ce-ți spun: eu sînt vesti-
torul Celui de departe și tot are grijă și milă de tine. El
poruncește să te scoli neîntîrziat, să-ți anunți nevasta și prie-
tenii că, gata, s-a terminat comedia, apoi, luîndu-ți cîteva
schimburi de corp și de pat, să te îmbarci în prima corabie
din port a companiei Bunderupp sau Linderupp sau Heirupp
pentru a călători spre Orient și, atacat de submarine engleze,
să sfîrșești ce aveai de la început de sfîrșit. O moarte ca-n
povești te așteaptă, și-o după-moarte ca o după-amiază de
vară cu șpriț rece sub umbrar, căci de îndată ce vei închide
ochii, vei fi. luat în evidența unui regn mai darnic, însoțitori
plini de bunăvoință te vor conduce în lesă la castronul cu
măruntaie și te vor purta pe ulițe largi pietruite și te vor
trece în grădini și ateliere unde, după un lătrat și-o lingușeală,
vei deveni graure, calic mîncător de rîme . . . După ultima
rîmă și ultima musculiță îngurgitate, vei deveni gîndac de
bucătărie și, prin asimilare, plasture Bayer pentru bube. Fă
128
cum îți spun, că împotrivă stă reaua Morgenstein, nesuferită
de Acela, descalificată în meciurile de selecție, încă în stare
de tăieturi la gît, scuipături rușinoase în față, referințe rău-
voitoare în diverse ocazii. Acum părăsi-vei dulcea somnie, vei
bea cafeaua și vei refuza oferta de-a forma un nou comitet
administrativ pentru cinematograful de cartier, căci ai treabă...»
VI. M-am trezit tulburat, căci pînă una, alta era vorba
despre moartea mea, m-am năpustit în bucătărie, unde nevasta
rezistă de ani de zile presiunii puternice a vaselor fierbînd,
nedespărțindu-se de polonic și mașina de tocat nici în zilele
cînd aburul ucigător o opărește sau exploziile puternice o
ciopîrțesc și-o aduc la starea de friptură grasă cu sos, și i-am
relatat cum Cineva mi s-a arătat în vis sub formă de abur
leșios și mi-a spus: «Dormi, tu viteze născut din mamă cu
breton și tată falsificator de monedă divizionară, nu-i dat să
doarmă peste orele prescrise de medic unui pacient obez ce
dorește să treacă prin inelele înguste ale vămilor, ia tu aminte
și înregistrează pe bandă magnetică mesajul următor: eu sînt
crainicul canalului 13 al televiziunii transcendente, studiourile
îți poartă de grijă și au milă de abonații lor. Scoală-te neîn-
tîrziat la al treilea semnal, anunță-ți prin telegrame șeful de
serviciu, contabilul principal, agentul de evidență, funcționara
de la finanțe și dirigintele de șantier al băiatului zidar că, gata,
viața s-a împuțit, ai dorințe noi, înțelegi să denunți contractele
și să dai în vileag înșelăciunea lor globală și a prevederilor,
apoi, luîndu-ți partea ta din avere, inclusiv patefonul, să te
îmbarci într-o limuzină Buick, Volkswagen sau Trabant, pentru
a călători spre Marienbad și, atacat pe drum de vameși austrieci,
jinduitori ai patefonului dogit și ai setului de lame de ras,
să accepți (căci altă soluție nu există) ridicarea nervilor la un
grad convenabil și apoplexia. Moartea va fi scurtă, în schimb
trecerea dincolo, în familia animalelor, foarte linsă, neim-
pozabilă, căci îndată ce vei simți că ai coadă, iar mirosul s-a
bifurcat stereopodic de două ori, cîte picioare răscolesc raha-
turile, vei primi tărîțe și sfeclă furajeră, îngrijire potrivită unui
catîr și bice. Nu dispera, sfecla va fi puțină, tărîțele încinse,
bicele singure vor izbuti să te miște din piele. Vei ieși gol și
întreg pe propria-ți gură, urlînd simultan, dar te vei întrupa
sub formă de pensulă de bărbierit, zisă și pămătuf, cu care,
129
în lipsa soțului, cocheta Armenstein, nesuferită de protectorul
tău, se va săpuni și se va depila înainte de spectacole. Vei auzi
atîtea cuvinte teribile din gura ei, că vei pune pe hîrtie cu oarecare
dificultate spusele multe de care Acela are mare nevoie — nu
știu ce combinație nu-i iese din cauza matracucii... Descali-
ficată, cocheta va capota (va fi, pe rînd, buldog, căpușă, floare
de muștar, brînză telemea și stilou Parker, căpătuindu-se
corespunzător). Acum părăsi-vei dulcea somnie (efectul somni-
ferului stinge-1 ca o cafea, uite colea o punguță cu surogat)
și refuzînd să mai rămîi, vei pleca neîntîrziat la Bruxelles, unde
te vor ajunge noi instrucțiuni...»
VII» Nevastă-mea miroasea foarte apetisant a friptură
de gîscă, continuă Conrad Abricht, așa că aromele erau gata
să mă doboare; n-am cedat tentației de-a lua o bucată, precum
cu siguranță ea ar fi dorit (mai mult ca sigur să reaua Marienstein
manevrase vrăjitoria asta!) și am plecat de-acasă spre a-mi
anunța prietenii. M-am oprit în biroul lui Sturm von Drang,
ajutor de bancher în localitate (localitatea era întîmplător
Hamburgul, nu insist), căruia, într-un suflet, i-am spus cum,
dormind cele șaisprezece ore pe zi, spre dimineață am avut
un somn tulburător, în cadrul căruia s-au prezentat mai multe
pelicule, ultima cu un protagonist misterios. Individul, apărut
în vis sub formă de val și rotocoale de fum, combinație de
arome etilice, gaze naturale și friptură de porc cu cartofi
prăjiți, mi s-a adresat astfel, citez: «Dormi, tu fanariotule,
născut dintr-un tată pithecantrop inactivat cu sedative și dintr-o
ilustră mamă, regină a plăpumarilor; nu-i dat să doarmă cît
ziua-i de lungă unui arhitect care vrea să ridice elefanți, girafe,
zebre și alte construcții pe continentele viitorului, se ivesc în
fiece minut probleme foarte delicate de aprovizionare tehnico-
materială, după cum se știe lipsesc periodic și în permanență
nisipul, varul, cărămida, cartonul gudronat, cimentul, apa,
forța de muncă și energia... Ia tu aminte ce-ți spun (atențio-
narea, scuzați cuvîntul imbecil, era necesară, pentru că eram
ocupat în vis cu trecerea prin tifon a unor muște, în vederea
pregătirii unor cataplasme), eventual stenografiază-mi pe picior
indicațiile: eu sînt trimisul Celui ce propovăduiește pustiul cu
scaieți și prevede domnia dunelor nesfîrșite de nisip, și tot are
grijă și milă de tine. El îți trasează poziția verticală, programul
130
săptămînal și perspectiva travelling, mișcătoare pe un terasament
de-aici pînă-n adîncul timpurilor care ne stau în față, ca atare
scoală-te, înviorează-te cu marșul pe două voci al copiilor
din difuzor, bea-ți repede ceaiul de plante și anunță-ți semenii
din tramvai sau poștalion, că gata, pînă aici a fost ce-a fost,
de-acum înainte va fi numai ce urmează să fie, nimeni nu te
mai oprește, înaripat cum ești pe roate metalice, să devii altceva,
în alt regn, în alt compartiment, în altă casetă, în altă eprubetă,
într-o groapă de cer sau de humă, oricum dincolo, oricum mai
încolo, cu alte cuvinte situația de om, devenită de mult jenantă,
o abandonezi cu plăcere, aștepți nu învierea morților, ci viața
viitoare, iar în cadrul ei un loc în față, eventual pește de baltă
sau mușiță pe carne proaspătă, foarte probabil fir de busuioc
pe-un maidan etc. Te atenționez să le vorbești însuflețit, inspi-
rat, colorat și alegoric, semenii să aibă simțămîntul complet
al unei chemări căreia nu-i poți rezista, deși ai frîne la tocuri
și ancoră la prohab, tu te duci, dacă e să fie oricum și indiferent
ce, nu te duci decît cu bucurie în gușă și cu entuziasm în căpușă,
atenție la cuvinte — soartă, moarte, sacrificiu, depășire și
mai mult decît bine, cu majuscule inițiale și pe parcurs, fac
bună impresie și conving. Ascultă la mine ce-ți spun, că doar
nu vorbesc cu pereții (eu în somn, iubiți prieteni, sînt puțin
absent, unele intenții îmi scapă, ba chiarTmă pierd și moțăi
pe picioare), ai șanse ca într-o lume de nisip, în care să nu se
distingă un grăunte de celălalt, să rămîi deasupra.. ♦ Puternicul,
prea-puternicul, Acela, persoana care m-a trimis, ei bine zeul
care mi-a dat însărcinarea. .. (oh, că n-am întîlnit încă un om
mai îngrămădit cînd doarme 1), în fine, insul în numele căruia
vorbesc te-a ales ca nisip special, ca material foarte reprezentativ
și de nădejde, nu întîrzia deci să-ți închei existența de om și
să te livrezi imediat loco-gară, căci toate le poate face Acela
(tipul de care ți-am tot vorbit... iar o luăm de la început, ce
dracu?)! în afară de ieșirea din scriptele orașului... După
livrare, vei trece și tu pe banda rulantă a evoluției inverse, vei
fi focă, galinacee, nufăr și iască de arbore și, după un anume
stagiu (pe care El nu mi l-a precizat... Care el, care el! Divinul,
că în numele lui îți vorbesc, zevzecule!) vei fi ceea ce toți
doresc: nisip...»
Ajutorul de bancher, prietenul meu Sturm von Drang,
m-a ascultat cu mare atenție, a ridicat din umeri și, întîmpinînd
surprinderea mea, mi-a urat succes.
131
VII bis4. Permiteți-mi să mă strecor printre vorbitori
și să-mi spun și eu cuvîntul, spuse August Wilhelm Plattband,
strecurîndu-se printre vorbitori și începînd să-și spună cuvîntul.
Ascultînd intervențiile stimaților mei colegi, mai cu seamă
documentata expunere a profesorului Friedrich Zahnfest din
Rotterdam pe Gange, despre pericolul pe care îl reprezintă
instalarea de lansatoare de rachete pe taxiurile municipale,
mi-am amintit fulgerător, și nu fără un sentiment de incon-
fort, de cunoscutul tablou al lui Mantegna înfățișînd martiriul
sfîntului Sebastian, aflat cîndva la Luvru și, prin el, tinerețea
mea aventuroasă. Mișcarea gîndurilor în cap, ale cărei variații
le-am simțit distinct de multe ori, însă niciodată mai limpede
ca acum, a creat asociații și paralele, conducîndu-mă la revelații
și concluzii filosofice deja formulate. Aceste concluzii voiesc
să vi le împărtășesc, spre luminarea chestiunilor în discuție.
Prima idee pe care o desprind este că a sosit timpul să facem
o separație netă între obiect și oamenii care mai continuă să
facă, ici-colo, umbră pămîntului, adică să lucrăm în așa fel
încît existența și funcțiile unui lucru sau unei mașini să nu
depindă în nici un fel de preocupările, activitățile și destinul
oamenilor. De vreme ce speța umană s-a compromis și cate-
goria e pe cale de dispariție — nu interesează cauzele care o
poartă spre un asemenea final, se poate presupune dorința de
sinucidere —, singura șansă a dăinuirii și urcușului spre glorie
a obiectelor este emanciparea de sub tirania acestei vietăți
stupide intrată de mult în ciclonul falimentului.
Mă întreb: de ce violoncelul să cînte numai la atingerea
degetelor murdare, de ce smîntînitoarea ce merge în gol să
mai fie supravegheată de un oarecare (în treacăt fie spus, ne-
priceput să o repare în caz de defecțiune), de ce mingea de
cauciuc, umbrela de soare, paratrăsnetul, bucata de parmezan,
tractorul, schimbătorul de ioni, mărul rumen și aromat, acul
cu gămălie și convertizorul cu oxigen să mai continue să func-
ționeze sub rușinoasă, costisitoare dependență, cînd programele
lor de viață și de activitate le asigură o lungă și lipsită de griji
trecere prin ani și o înmulțire de sine stătătoare? Am cunoscut
o ștampilă cu număr de înregistrare ce se lamenta ziua-ntreagă
că lipsește funcționarul care să o manevreze, și nu mai știa
ce să întreprindă pentru a-1 determina pe un stagiar ocazional
să o ia între degete și să ștampileze, fără cel mai mic discernămînt,
toate hîrtiile, toate scaunele biroului, geamurile ferestrelor și
132
pielea diafană a celor cîteva amploaiate ale oficiului... Situație
rușinoasă, regretabilă !...
VIII bis. Cu atît mai rușinoasă situația bombei, își
continuă vorbitorul expunerea sa, cu cît încărcătura de sute
de kilograme se declanșează printr-o simplă atingere a focosului,
sau, într-un caz special, printr-o tragere ușoară a percutorului,..
Să-1 lăsăm pe om să se descurce în treburile lui parcate în
finalități precise, meschine de la începutul la sfîrșitul vieții
lui, să ne preocupăm singuri de evoluția și răsturnarea rapor-
turilor, mai cu seamă că, stăpîniți de idei nobile, — nu printre
ultimele este ideea acțiunii gratuite — noi deținem știința
funcționării fără scop, așa, de dragul cîntecului sferelor și al
bilelor, de plăcerea uzurii, de satisfacția urmăriri trecerii dintr-o
fază într-alta și de la o formă la alta.
Cîteva intenții bune duse pînă la capătul ilogicului, și
liftul (ca să iau un exemplu la îndemînă) poate alerga printre
etaje fără pasageri și fără bagaje, conducîndu-se singur, abătîn-
du-se cînd poftește de la verticala impusă de bătrînul, de mult
cioburi și ulcele, care l-a proiectat. Un lift care să meargă de-a
latul pe sub scări și pe culoare, care să alerge voios pe coridoare
și prin săli de spectacol, ieșind adesea pe fereastră și întor-
cîndu-se la treabă, cu cablurile zornăind după dînsul, e un
spectacol sublim... Tot un spectacol sublim mi se pare și
țigara care se fumează singură... Dar să nu insist, lucrurile
sînt evidente .. ♦
IX bis. Oribila idee a interdependenței obiect-om mi-a
venit, după cum am spus mai înainte, spuse în încheiere Wilhelm
Plattband, de la un tablou al lui Mantegna (cel aflat la Luvru),
înfățișînd o scenă la care am fost martor. Faptele s-au petrecut
astfel: eram crescător de vite în ținutul unde fusese prins
Sebastian Alpenstock și, în timpul liber, îmi plăcea să merg
la vînătoare, să trag cu arcul în păsărele. Ignoram că micile
zburătoare sînt surioarele noastre, nu prea citisem poezia
didactică și ornitologică a timpului, poate dintr-oprejudecată,
oricum circumspect la ce debitează poeții, întotdeauna servitori
ai cine știe căror interese, așa că trăgeam bine, precis, aveam
o mînă cu care mă mîndream... într-o dimineață, vătaful
133
moșiei m-a convocat la castel, unde mă aștepta seniorul* Om
încercat, cu largi vederi umaniste și cu o cunoaștere profundă a
anatomiei, m-a întîmpinat în prag și mi-a spus că arenn captiv,
pe nume Sebastian, căruia dorește să-i străpungă trupul cu
săgețile mele* L-am întrebat dacă treaba asta urmează s-o
împlinesc imediat ^sau îmi mai rămîne timp să eliberez din
mărăcini o capră ce se încurcase peste noapte. Firește, treaba e
urgentă, mi-a răspuns seniorul, așa că am alergat după arc,
l-am chemat pe Fritz, popa cătunului din vale, și-am purces
la operațiune, trăgînd după noi tolbele cu săgeți.
Sebastian a fost adus aproape gol, legat burduf cu funii
groase. Era un om zdravăn, frumos ca soarele, părul îi curgea
plete pe umeri, ca poeților păsărari, ar fi fost o persoană agreabilă
dacă n-ar fi arătat, tot timpul colaborării noastre, o iritantă
ursuzenie. Cînd a fost pronunțată porunca, l-am desfăcut din
strînsoarea care-i amorțise brațele și l-am sprijinit de o coloană
de marmură împodobită cu frunze de acant, imobilizîndu-i
lejer brațele de piatra din spate care, rest mizer al unui templu
ce fusese probabil ceva în istoria ținutului, avea avantajul de
a-1 ține drept în picioare și dezavantajul că putea îndoi săgețile
nimerite alături. Am căutat să evit tragerea din față. Poate și
pentru că ținta mă privea în ochi...
La semnalul gata, am întins coarda și am tras. Săgeata i-a
ciupit superficial pielea în dreptul ficatului. Neizbutită lovitură l
Probabil din pricina tracului, așa se întîmplă întotdeauna cu
prima lovitură. Am schimbat unghiul, am tras a doua oară,
săgeata l-a nimerit în pulpă, străpungînd ușor stofa care-i
ascundea goliciunea. Am tras astfel, ajutat de la un timp și
de Fritz, pînă l-am ciuruit bine. Stăpînul a fost mulțumit, la
încheierea trebii ne-a dat, mie și lui Fritz, cîte un galben.
Era o zi frumoasă, cu nori cumulus foarte decorativi, pei-
sajul pe care îl cuprindeam prin cătare era minunat, se vedeau
strălucind pe malul dimpotrivă castelul cu turn circular,
liziera de salcîmi și chiparoși, iar în piațeta vechiului gimnaziu,
unii pe jos, alții călare, se mișcau cîțiva slugoi. Un cîine tot
lătra la unul în haină verde. Fritz mi-a amintit că almanahul
scrie că ne aflam într-o marți 13, zi norocoasă prin părțile noastre.
X bis. Noaptea următoare am avut un vis revelator:
una dintre săgețile pe care le trimisese arcul meu mi-a vorbit,
134
reproșîndu-mi că am obligat-o să se apropie prea intim de
trupul acelui Sebastian. Obiecte ca noi nu merită o asemenea
soartă» Biata săgeată declara că simte sîngele cald al sacrifica-
tului, că pulsul încă puternic, ca o mașină sub presiune, o tot
mișcă și o tot pendulează, că unele mișcări ale lui Sebastian o
tot șicanează. Seniorul tău e un imbecil, a încheiat săgeta șirul
observați unilor sale, face gogomănii după gogomănii, ia-1
într-o zi la palme, dă-i una cu barda la cap, ai grijă și retrage-ți
barda din tigva sfărîmată, n-o pune, biata, într-o situație similară.
De dimineață am făcut cum mi-a spus săgeata să fac, ceea
ce mi-a permis să-mi recuperez săgețile (operație chirurgicală,
nu alta!), să le readuc în tolbă și să mă ocup cu mai multă
seriozitate de eliberarea caprei din mărăcinișul unde se încurcase.
Întîmplarea aceasta, pe care memoria n-o reținuse bine,
mi-a reapărut în minte odată cu ideea pe care v-am înfățișat-o.
Dovadă că nu v-am spus baliverne, e că tabloul lui Mantegna,
făcut dracu știe cînd și cum (că n-am văzut pe nimeni purtînd
șevalet în timpul vînătoarei) ne înfățișează pe mine și pe Fritz
în exercițiul funcțiunii, cam pe la jumătatea zilei de marți 13
a acelui binecuvîntat an. Eu aveam 35 de ani, eram brun, purtam
haine alese special pentru acea înfățișare.
în concluzie: apropierea obiectelor de ființa omenească e
un lucru absolut indecent.
VIII* Acum, cînd’sîntem obiecte, spuseHermann Oberteil,
nu mai are rost să ne tot întoarcem înapoi, mai ales că există
pericolul de-a descoperi în preistorie că metamorfozele noastre
nu s-au împlinit în urma voinței cuiva, a dorinței cuiva, a
unei mutații pregătite de natură, ci datorită, dacă se poate spune
astfel, neglijenței unui caporal care a lăsat deschisă ușa bunkerului
unde se aflau claviaturile rachetelor atomice. Se pare că a fost
suficient ca o pisică să urmărească un șoricel și orga a cîntat
cu toate tuburile sale aleluia...
Să ne bucurăm de clipa rostogolindă, de acest prezent
tranzitoriu ce ne permite să ținem acest frumos și util simpozion
și să salutăm pe toți acei care, consecvenți cu drumul pe care
au pornit, cu zece sau douăzeci de ani (sau decenii) în urmă,
sînt hotărîți să facă tot ce le stă în putință spre a deveni nisip
sticlos, cenușă subțire, praf plutitor în atmosferă. Cînd lumea
va deveni o dună de material mărunt, nu va fi plăcere mai mare
135
decît de-a ne aminti acest popas, de a-1 sărbători cu puțină
rouă și, dacă va fi o rîpă pe-aproape, cu o revărsare...
IX* Antevorbitorul meu a simplificat întotdeauna lucru-
rile, spuse Franz Freilauf, și nu aflu nici un motiv de ce nu ar
continua să simplifice și în starea în care se găsește această
bilă de cauciuc. Dar viața, prieteni, e mult mai complexă,
mai labirintică, sensurile multiple și aspectele suprapuse vor
dăinui... își permite să simplifice pentru că structura lui de
cauciuc, buretoasă și împovărătoare, îl exasperează. Eu văd,
în schimb, lucrurile mai evoluat, aflîndu-mă pe-o treaptă
ceva mai înaintată a scării inverse, sînt — după cum puteți
oricînd constata — un cui ruginit, vederea îmi este despresu-
rată de tot ceea ce ar constitui prejudecată. Cînd vom fi nisip
(de-ar sosi mai repede vremea aceea mult jinduită!) vom zîmbi
amintindu-ne cît de miopi și proști eram în timpul desfășu-
rării simpozionului de față, printre forme încă închegate și
printre piese încă supuse rușinoaselor folosiri...
Cu aceste cuvinte, încheie Franz Freilauf intervenția sa,
eu mă retrag în tăcere, în lemn, să nu dau nici un prilej aerului
sărat să mă ruginească și să mă întîrzie. ..
X. Putem face mai mult, spuse pentru început Heinrich
Kardan: putem grăbi timpul să-și împlinească marele lui rol.
Eu propun ca mașina cu aburi să behăie și să se salte pe roți
și pîrghii, pînă la explozie și risipirea în aer, iar strungul bipo-
lar și automatul de așchiere cu ultrasunete să-și sporească
masticația, dat fiind că digestia nu poate fi scurtată. Dumneata,
calandru pe role, și dumneata, radiator circular cu cheson
pentru mortiere, asociați-vă cu acceleratorul de ioni și cu
mașina de decalibrat la cald și roadeți-vă reciproc piesele,
fiindcă rugina întîrzie să o facă, iar mîna omului e spurcată
și nu trebuie să vă mai atingă. Voi, căluți de lemn, piatră de
polizat, război de țesut, burghiu helicoidal, compresor și arbore
cu came, demaror automat și aparat de proiecție și reproducere
instantanee, bălăbăniți-vă energic în buloanele și postamentele
voastre, rostogoliți-vă prin vitrine și ateliere, ieșiți-vă din fire
și din metal, risipiți-vă pe podea și pulverizați-vă în aer, insu-
flați-vă reciproc spirit de sacrificiu și bioxid de acetilenă5,
136
abur și raze infraroșii, perdăfiți-vă cu acizi și aerosoli de carbura-
tor sub compresie și binecuvîntați scînteia, pilitura, șpanul,
reculul, șocul arcului voltaic și plesnetul oxigenului în stare
să vă demoleze și să vă ascundă în cețurile neștiutului. îndrăz-
niți, pentru cauza care ne este scumpă, voi mașini de bobinat
și de rabotat, de sfredelit, alezat și arosat, de zburat și scufundat,
desfaceți-vă filetele din strînsoarea unsă cu vaselină și lagărele
din axele cărora le sprijină greutatea și turația, și îndrăzniți
voi, modulatoare de frecvență, și păpușele de cîrpă, și flacoane
de toate dimensiunile, și mulțimi de landouri, și partituri
muzicale, și mărgelușe colorate, și scări de pompieri, și seturi
de creme, și pasteluri cosmetice, și mașini agricole cu dublă
tracțiune, și biciclete, și revolvere,^ și căsuțe pe roate, și scaune
pe șine, și păsări împăiate, și turboreactoare cu tunuri la bord,
și lanțuri, hățuri, diagrame, brățări, telefoane și sateliți arti-
ficiali, prezenți cu toții în această sală, la această prietenoasă
întrunire...
închipuiți-vă pentru o clipă cum ar fi cînd n-am fi: ce
aer, ce lumină, ce bucurie intensă în particulele noastre risipite
în marele sîn al pustiului!... Și ce liniște deplină, reconfor-
tantă peste culmile domoale ale colinelor de nisip, peste vege-
tațiile de mult veștejite !...
XI ♦ Ar fi, totuși, nejust să precipităm evenimentele
înainte de-a fi pedepsit cum se cuvine pe toți acei ce, atinși nedemn
de pecinginea scîrboasă a nostalgiei, au mai exprimat, în sin-
gurătatea lor, pe la colțuri sau chiar prin piețe, regrete pentru
regnurile traversate, unii încercînd chiar să afirme că pe vremea
cînd erau oameni aveau mai multe bucurii și satisfacții decît
acum, spuse rece și metodic Johannes Stecker Sinkron. De-a
lungul vieților petrecute, am adunat în aceste dosare informații
despre fiecare și, cu toată mulțumirea lucrului bine făptuit,
le-am sistematizat în așa fel încît îmi este ușor să găsesc în mai
puțin de un minut, ajutat firește și de soția mea, care e computer,
pe toți cei ce se fac vinovați de balans, ezitare, privire înapoi,
tentativă de redevenite și înaltă trădare. Recent am alcătuit
un tribunal, format din piroane și scoabe, burghie și tromboane,
găleți și scrumiere, roți dințate și ferăstraie circulare, gata
oricînd să înceapă rechizitoriul și să conducă dezbaterile spre
condamnări capitale. în două zile, procesele ar fi consumate,
137
vinovății pedepsiți, o bună parte a suflării s-ar stinge, execuția
meritată ar desființa categorii mari de obiecte ce nu-și mai
află demult întrebuințare...
Mă așez liniștit în cutia mea, așteptîndu-vă părerea, cu
toate că aici e neconcludentă o părere emisă de obiecte mai
mult sau mai puțin complice cu trădătorii. Totuși mă așez,
spre a nu pretinde că am făcut presiuni inelegante, și mă așez
liniștit, precum vă spuneam, pentru că n-am nici o îndoială
asupra rezultatului: plutonul de execuție a și început să lu-
creze ..., auziți afară baroasele, cheile franceze și pocnetele
scurte ale explozibililor... Vă mulțumesc pentru atenție...
XII. în calitate de diblu, spuse Fritz Treyler din Bava-
ria, ridic obiecții serioase acestei propuneri, pe motiv că tri-
miterea vinovaților dincolo, în paradisul prafului și nisipului,
îmi apare un act de injustiție, tocmai ceea ce noi vrem în genere
să evităm. Adică cum: să ajungă înaintea noastră cele mai
retrogade obiecte? Să se așeze în valuri și dune, pe coline,
și să rîdă de întîrzierea noastră? Au avut nostalgii și regrete
pentru că n-au mai strîns în brațe o femeiușcă și n-au mai
făptuit o delațiune, au pălăvrăgit că bine era și frumos era
cînd mergeau la teatru sau dezlegau probleme de geometrie,
dar noi știam că binele și frumosul se află pe colinele de nisip,
în pustiu, unde nu se distinge individ de individ... De ce
să beneficieze prioritar de aceste daruri, cînd numai noi am
luptat pentru ele?
Propunerea mea e să-i pedepsim cu rămînerea pe loc cît
mai îndelungată, să le prelungim existența de obiecte și mașină-
rii prin reparații de mîntuială, să-i constrîngem să facă la infinit,
șchiopătînd și scîrțîind, ceea ce au mai făcut — bila să se dea
de-a dura, biciul să întoarcă dambilușca, calul de lemn să se
legene pe tălpică, butonul de manșetă să se înțepenească, să
se strîmbe și să se rupă ca și pînă acum, împreună cu clanța,
cu roata, cu lama din mașina de ras, cu brațul macaralei, cu
elicea avionului, cu racheta pe șinele de lansare, cu brațul
picupului pe simfonia înțepenită și ea...
XIII. Oricum ați toarce și ați întoarce fețele timpului,
destinul vă este, prieteni, favorabil, spuse Orpheus Ober-
138
schnipp, lira cu corzi de aur. Aceasta, pentru că durerile voastre
se sting odată cu trecerea dintr-un regn intr-altul. Uitarea
e mîngîiere și speranță, căci binele și răul își amestecă în albia
ei apele mai înainte neîmpăcate. Dar eu, care m-am numit
cîndva Rhodopianul și am pierdut-o pe soțioara scumpă
Eurydice, sînt blestemat să nu uit niciodată și să-mi port,
prin veac și peste stări, durerea și plînsul, cu atît mai cumplite,
cu cît strigarea mea rămîne pentru urechile ce o aud semnal
fără înțeles, încadrat de Marchais și Kamerer la capitolul
ticuri neurotice, caricatură a unui gest ce și-a pierdut semni-
ficația (Feidel și Meige), acompaniament buimac al unui pa-
roxism răsturnat, închis cu șapte lacăte. Eu nu mai sper nici
ce sperați — atrofierea pînă la netezime a sensibilității — căci
plînsul îngrămădit mă ajunge din urmă și hohotul lui, ca o
neagră Niagară, e în stare să răscolească și să spulbere chiar
nisipurile cele mai îndărătnice, înghețîndu-le pînă la zero
absolut, încingîndu-le pînă la incandescență.
Am fost poet inspirat de muze, am cîntat stelele și materia,
aș fi dorit să fiu materie... Corzile n-au încetat o clipă să strige
și, după îndelunga experiență a deznădejdii, mă îndoiesc că
materia nu simte și nu plînge; sînt convins că nu există scăpare.
Cînd, odinioară, am coborît prin poarta Taenarului pînă
la Styx, în adînca lume a umbrelor, adresînd dulci cuvinte de
îndurare sufletelor palide (de-am făcut ca roata lui Ixion să
se oprească, Tantal să-și uite setea, vulturul să-și retragă pliscul
din ficatul lui Prometeu, Sisif cel hărnicit de blestem și crudele
Eumenide să-și înece obrajii în lacrimi), am sperat să-i ofer
recîștigatei Eurydice condiția meritată de salamandră, de porum-
biță, de libelulă, de mărgea, de diamant sau de nisip, însă
accidentul cunoscut a ucis speranța și a înțepenit lucrurile
într-o situație echivocă, pe care nici Destinul care a vrut-o
n-o mai poate modifica.
Plînsul meu convulsiv e agravat de bufeuri delirant-haluci-
natorii polimorfe, cu constelație simptomatologică pe cît de
largă, pe atît de derutantă, care, în timp ce toate vietățile
înaintează și parcurg alte etape ale metamorfozelor, pe mine
mă întoarce mereu înapoi, pe drumurile întunecate și pustii,
ca în sindromul lui Elfenor.
Cutremurele, incendiile, apele învolburate, întunericul și
bombele nu mă înspăimîntă, cum nu mă înspăimîntă diagnos-
ticul de onomatomanie pe care mi l-au pus iluștrii Charcot
139
și Magnan, catalogîndu-mi cîntecul neîntrerupt și strigarea pe
nume în clasa obsesiilor ideative. Eu mor și înviez și iarăși
mor, din pricina dragostei pentru pierduta Eurydice și dacă
am să capotez într-o zi corzile mele de sîrmă vor continua să
strige.. .
IX.	Discuțiile devin fastidioase, fiecare se consideră,
înainte de vreme, buricul pămîntului, interzicîndu-i semenului
dreptul la adevăr, spuse Lineta Gewindbor, focosul bombei
cu hidrogen. Ne prelungim și ne istovim, lucru ce ne va duce
fatal la cină și pat, prilej rușinos de-a ne aminti vremurile cînd
ne mai înțepau la lingurică foamea și pe pleoape somnul.
Discuțiile trebuie curmate, căci vorbăria multă e sărăcia
obiectului. îmi stă în putere să vă trec încă astă-seară dincolo,
unde e cald și rece totodată, după care va fi liniște. . .
Apăs ușor acest declanșator. . . Țineți-vă bine. ..
X.	Aca... Ana... A... g... 352,6... 7BA+5...
le.. . La. . . do-sol-mi, mi bem... ira, iru,.. . nepla.. . reti.. .
reti.. . tes, B.C.V. .. Retur... Eurydi. . . om..., spuse, în
continuare, Nikolaus Steker.
CARTEA A ȘASEA
!♦ Toți domnii pacienți, își începu intervenția nea Gri-
gore Mucenicu \ inclusiv doamnele care i-au însoțit, sînt
rugați să pună capăt pălăvrăgelii și să se retragă urgent în paturi»
Acu cade contravizita, vă vede Dumnezeu de vă surprinde
dom’ doctor Panaitescu tălălăind în oficiu și pe culoare, tocmai
el care a răsturnat doi directori pe chestia disciplinei din sa-
loane» Ați uitat ce i-a făcut lui Fluture, cînd se înțepeni bolnava
Catela în balustrada scării și nefericitul a intenționat s-o tundă ?
Așa cum a fost vorba la instructaj, toți aveți drepturi la expri-
mare egală, ba se pot permite chiar libertăți și mai mari decît
la Filaret, dar însă cînd se pune problema disciplinei, toți ca
unul, că se-ntoarce foaia și nu mi-e de soarta voastră, cît mi-e
de observația la condică...
După părerea mea, a continuat vorbitorul, problemele pe
care le-ați ridicat aici sînt importante, dar ele suferă amînare,
căci și mîine e zi: dimineață, după ceai, continuați dezbaterile
cît v-o pofti inima, studiați pe grupe și individual poza din
revistă, trageți cîte concluzii vreți pe marginea ei, cu toate că
nu prea înțeleg ce a putut să vă înfierbînte atît la vederea unei
plăji pustii, doar nisip cît vezi cu ochii, nici măcar un scaiete
sau o umbră. .. înțeleg dacă pe marginea ei, cu picioarele
lungi, bălăcindu-se ușor în apă, s-ar fi arătat bronzată o duduie
ca Margareta... în primăvara lui 54 am fost prima oară la
mare, prin sindicat, în martie nu era nici dracu la solariu,
fiindcă nimerisem o vreme cu înghețuri și furtună, însă cu toate
astea ceva interesant tot am desprins din situația dată, pentru
că în sîmbăta de despărțire a apărut pe plaja pustie o tînără
neobișnuită, căci în general litoralul era frecventat de pensio-
nare, care s-a dezbrăcat pe ploaie și moină, s-a umezit cît s-a
141
umezit, că de baie nu putea fi. vorba, dar însă a stat așa goală
în văzul meu indiscret ca la un sfert de ceas, de-a fost ca-n
vis, am simțit atunci că m-am răcorit pentru suferința de-o
viață întreagă, pentru ofensa străbunilor mei ce nu văzuseră
marea și nici n-auziseră de ea, pentru zilele negre și întoarse
care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi înneguraseră cura anuală. ..
Dar, pe cuvîntul meu, apariția merita toți banii, și într-adevăr,
plaja mi s-a părut luminată și ospitalieră, minune de care n-am
mai avut parte în anii următori, cînd m-au trimis la Sovata 2. ..
Văd însă că n-am cu cine să mă înțeleg.. . Ne prinde aici
dom’ Panaitescu și ne sancționează pe toți ca pe șoareci, mai
sînt doar zece minute și cade minunea... Eu îl chem pe dom’
Caesar 3 să vă-nvețe ce e bunul-simț.. .
II♦ Dă fuga la 3 că e sfîrșitul lumii! mi-a spus nea Mu-
cenicu, spuse Caesar și continuă: Nu înțelege domle unul
să-și bage mințile-n cap, întîi i-am luat cu binișorul, le-am
învederat îndatoririle și necesitatea de-a se trage la paturi că
vine contravizita și nu-1 sancționează pe Cocoș sau pe Lăcus-
teanca — nu, ci pe noi — ei își continuau discuțiile ca și înainte,
trecînd din mînă în mînă o fotografie tăiată din gazetă, înfățișînd
o plajă japoneză năpădită de păsări moarte și de pești cu burta
umflată, victime ale radiologiei... I-am spus, spuse Caesar,
că e vina lui, așa și-a așternut, așa nu are acum somnul lin,
fiindcă i-a obișnuit pe măgarii ăia cu binele și cu vorba conven-
țională, nu astfel se tratează persoanele în cadrul tratamentului.
Las’ pe mine, i-am spus nefericitului dezarmat, mă duc eu la
3 și du-te tu la mine la 6, în ăi de la 6 am băgat eu disciplina
pînă la gulerul halbei, bățul și-a spus cuvîntul, în special ame-
nințarea cu castanele... Nu v-am povestit chestia asta cu
castanele, dom’ doctor, e una dintre descoperirile mele senza-
ționale. O dată, după ce rulase un film cu haiduci, cu partici-
pare unanimă, nici unul nu mai conceda să doarmă: urlau
în paturi ca fiarele, ca dom’ intendent Stăncuță cînd nu-i
ajunge plinea și, cu toate că le dublasem preventiv porția de
calmante, știind la ce trebuie să mă aștept, voiau să dea salonul
peste cap, strigînd că vin meșterii cu barda, cu cangea și roata
și le înșiră mațele pe ciment, filmul fiind în culori. în paranteză
trebuie să vă spun, tipii se tem excepțional de sînge, deși luptă
toată ziua în diverse bătălii, la Rovine și Mărășești, acoperin-
142
du-se de glorie și de laude, neprecupețindu-și forțele și spiritul
de sacrificiu» Văzînd ineficacitatea demersurilor mele, am dat
sa-i potolesc scurt cu vergeaua de la perdele, ce dăduse rezultate
în conflicte parțiale, însă operațiunea a eșuat de la primele
asalturi: infanteriștii lor mi-au atacat flancurile, m-au obligat
să bat în retragere sub canatul ușii închise, unul dintre cei din
avangardă mi-a înhățat arma și, rupînd-o, mi-a scos-o din
luptă» Ora se făcuse tîrzie, deja cura de somn reglementară
fusese diminuată, situația devenise critică, doi sau trei dintre
dînșii, în frunte cu comandantul de ploton mă imobilizaseră
sub clanță, pe vine, lovindu-mă sistematic în cap și gîtuindu-mă
în răstimpuri» Căzusem pe panta defetismului, cînd mi-a venit
în capul țintă a loviturilor o idee salvatoare, demnă de ingenio-
zitatea marilor generali: să contraatac cu grenade de mînă»
Zis și făcut: aveam în buzunare mai multe castane culese de
pe alei» Le-am extras repede, le-am expus la vedere strigînd,
ca să mă audă toți, că sînt obligat să ripostez violent, atît îmi
pasă de prevederile tratatului de la Geneva, după care, fără nici
o ezitare, am aruncat muniția în primele lor rînduri. Inamicul
s-a clătinat, s-a rărit, cei ce atacaseră s-au retras printre paturi
în dezordine, s-au aruncat în paturi, și-au tras peste cap pătu-
rile .»» Au adormit instantaneu. Eram salvat.
Au dormit în noaptea aceea ca pruncii, atît de adînc încît
au recuperat orele pierdute cu conflagrația. Doctorul Brînduș
m-a citat la raport pentru disciplina salonului, păcat că nu
m-am putut bucura de succes și de cuvintele lui bune, căci
eram obosit, nu închisesem ochii nici o clipă de groază că
explozia castanelor lansate prin paturi și pe dedesubt nu va
lăsa supraviețuitori»..
M-am dus la salonul 3, cum mă înțelesesem cu Mucenicu,
spuse în încheiere Caesar, hotărît să aplic tactica infailibilă
a castanelor și să curm sfîrșitul lumii cu atacul corp la corp.
A fost groasă, dom’ doctor, căci trecusem ușor cu vederea
faptul că, de această dată, fiind primăvară, lipsesc de pe alei
castanele. M-au încolțit. M-au lovit. M-au înjosit pe cimentul
rece și m-au călcat în picioare. Uitați-vă și dumneavoastră
în ce hal mi-au terfelit halatul... Sălbatici și sîngeroși! Groso-
lani și carnasieri! Adevărată hoardă, dom’ doctor!
Și asta n-ar fi nimic, dacă n-ar amenința mereu cu bomba
atomică... Mucenicu m-a încredințat că o au și că el nu se
îndoiește că într-o zi o vor folosi.». Trăiesc printre ei de
143
douăzeci de ani și, să vă spun drept, după cum îi cunosc, încep
să cred și eu că sfîrșitul personalului e aproape...
III» Ancheta a stabilit fără dubiu că vinovat pentru
tulburările de la 3 se face iresponsabilul de Petecel, portarul,
spuse directorul Valentin Bilciurescu. I-am atras atenția să
nu mai îngăduie jurnalistului să mai introducă gazete în sana-
toriu, căci pacienții n-au discernămînt și, interpretînd aiurea
știrile din lume, se aprind pentru cauze fanteziste, pleacă la
luptă și acționează după cum îi îndeamnă mintea lor de nerozi.
Fotografia acelei plăji pustii — dracu s-o ia de poză spurca-
tă ! — i-a afectat nu numai pe cei de la 3, dar și pe melancolici,
pe maniacii de la 7, pe decompensați! doctorului Ulieru; a
circulat mai pretutindeni, în sute de cdpii, căci s-au făcut
reproduceri în însuși laboratorul nostru fotografic, pe clișeele
noastre, pe de altă parte, n-a fost bolnav cu puțin talent la
desen care să n-o redea în creion sau acuarelă... în sertarele
secretarei mele am descoperit două reproduceri fidele: la pre-
siunile mele mi-a mărturisit că le-a desenat cu propria ei mînă
(cîteva bucăți fuseseră comandate de diverse persoane din
oraș, care nu mai terminau cu insistențele, printre ele și un
director din minister...). Fotografia, domnilor, n-are nimic
interesant. Dacă n-ați văzut-o, vă pot spune că reprezintă o
plajă deșartă, doar nisip răvășit de vînturi și cîțiva copaci
răzleți carbonizați de arșiță... Undeva, în stînga, se bănuie
marea, în fundul orizontului parcă ar întîrzia o lumină crepuscu-
lară, de octombrie, doar de-a lungul unei rîpe se zăresc cîteva
ființe, poate animale, pierzîndu-se printre răzlețe fire de iarbă,
confundîndu-se, pe măsură ce înaintează, cu pietrișul mărunt
și cu nisipul. . . Chiar și artisticește poza e un rebut4...
E de prisos să vă informez că am confiscat toate exemplarele
aflate, spuse în încheiere directorul Valentin Bilciurescu. Acest
lucru sînteți rugat să-1 faceți și dumneavoastră, stimați colegi, cînd
veți descoperi asemenea porcării în serviciile unde lucrați...
Așa cum vă revine și îndatorirea de-a semnala de îndată direc-
ției orice nouă apariție a valurilor de nisip în grădină și pe alei,
în laboratoare, pe culoare, în saloane, indiferent dacă oamenii,
lopețile, roabele, sacii și transbordoarele recent achiziționate
izbutesc să facă față creșterii nivelului, eventualelor avalanșe...
în ce-1 privește pe portar, am dispus să-i fie desfăcut fără
întîrziere contractul de muncă.. .
144
NOTE
CARTEA ÎNTÎI
1.	Ziua de 18 iunie a acelui an... După cum se va vedea,
Anonimul face foarte rare referiri la anii cînd se petrec eveni-
mentele narate de el, în schimb notează cu maniacală scrupu-
lozitate luna, ziua, ora și minutul petrecerii unei întîmplări, ceea
ce a îndemnat pe comentatorii săi, printre care W.W. Haris-
son, să dezvolte o adevărată teorie pe marginea timpului în
textele Anonimului. «Om al climei continental-temperate,
luciditate forjată de ierni aspre și mlădiată de veri caniculare,
între care se derulează stări climatice și cronologice de o mare
varietate, Anonimul simte mai acut schimbarea luminii și
temperaturii și, deci, a anotimpurilor și ciclurilor lunare, decît
succesiunea anilor și a secolelor (ba trecerea dintr-un secol
în altul, cînd va veni vremea, îi va produce chiar spectaculoase
halucinații). Observatorului neîncrezător în informațiile altora
secolele și anii îi apar ca avînd un puternic caracter abstract
și generalizant, ce creează impresia că ceva se mistifică și, ori-
cum, se manipulează în favoarea convenției aplatizante, lichi-
datoare a informațiilor vii, nemijlocite. O acțiune rămîne
enunț dacă nu se scaldă în baia de soare și parfumuri a unei
ore dintr-o anume zi, căderea serii și răsăritul lunii sînt mai
relevante decît însemnarea scrupuloasă a cifrei veacului în care
ea se produce. Un simplu almanah meteorologic ne pune în
cunoștință cum arată o lună august în zona temperată, astfel
că ne-o putem reprezenta aproape corect — ziua de luni e
anemică, cea de joi fastă și fertilă, sîmbăta nefavorabilă împli-
nirii marilor proiecte, potrivită în schimb lenei, micilor gîlcevi
în familie sau vizitelor prelungite, duminica e periculoasă,
pentru că îndeamnă la inventarea unor ocupații și jocuri extra-
145
vagante, pentru care o singură zi nu este de-ajuns, conducînd
din această pricină la disperare și, uneori, la sinucidere.
Rar și subtil cunoscător al substanței timp, Anonimul ne
introduce în cadrul povestirii sale fără prea multe detalii, fără
descrierile ample și plicticoase ale altor istorici, notînd doar
ziua și ora acelui an, și încercarea lui de a demonstra că, dincolo
de șirul zilelor, lunilor și anotimpurilor nu rămîne nimic,
sau cel mult un loc viran unde nu se petrece nimic, este o idee
fertilă, ce trebuie reținută. Eu sînt un om al orei și minutului,
vrea să spună Anonimul, controlîndu-și cronometrul și, cu
coada ochiului, cîmpul de observație (de la sine înțeles — cerul),
dincolo de acest cadru nu văd nimic și nu am căderea de-a
scruta, sînt indiferent la restul, așa cum indiferent rămîne
impiegatul gării cînd șeful dă semnal trenului și cînd se
simte dintr-odată nu numai producător de bilete, dar și
consumator de sublim feroviar» (W.W. Harisson: Lecturi,
Prescott, 1975).
Alți comentatori, ca Maxwell și Loyd, sînt mai prudenți:
Anonimul nu are nevoie de cifra secolului și cursul anului
din simplul motiv că faptele pe care le istorisește, asemenea
unei cumpene de fîntînă (Loyd) își trimit un capăt în azurul
atemporal tocmai cînd noi îl vedem pe celălalt coborînd în
adîncul perfect circumscris al apei (Maxwell).
2.	Cornul Caprei, punct cardinal în terminologie populară,
desemnînd Apusul. Notația nu prezintă un interes deosebit
decît pentru faptul că din acest punct Anonimul începe să
introducă un text paralel, complementar cronicii sale, care,
deși prezintă toate caracterele unei narații, pare a avea o funcție
explicativă, fapt ce a și îndemnat pe editor să-1 includă la Note,
acolo unde autorul a lăsat semne. Textul va fi imprimat în
cursive, spre a face lesnicioasă recunoașterea, și poate fi citit
sărindu-se notele care îl fragmentează. De reținut că distribuirea
în capitole a textului aparține dintotdeauna Anonimului:
!♦ Mulțimea aștepta de cîteva ore. Unii se cam plictisiseră
și acum își făceau de lucru pe la magazii, pe la hambare,
pe la depoul de locomotive din apropiere, pe la serele primăriei.
Ceilalți înjghebaseră jocuri felurite, ca să mai treacă vremea,
distractive, cam grosolane însă, cam gălăgioase, în răstimpuri
se auzeau chiote, cîte o frîntură de cîntec, rîsete scurte, Șiruri
de polițiști treceau printre oameni, cu banderole imprimate
pe braț, cîte un gradat arunca comenzi tăioase sau cuvinte de
146
liniștire către cei turbulenti, apoi își continuau magnifici patru-
larea. Cineva încerca să se facă auzit, pentru asta se urcase pe
un stîlp de telegraf, dar nu putuse rosti decît cîteva cuvinte,
pentru că, amorțindu-i mîna, trebuise să-și dea grabnic drumul
în jos, și glasul lui se amestecă de îndată cu al celorlalți.
II» Un stol de vrăbii ciufulite se rostogoli spre streașină
clădirii din față, o clipă murmurul oamenilor se stinse sub ropotul
de aripi, dar imediat păsările își schimbară zborul către cîmpia
apropiată și oamenii se simțiră singuri, neștiind dacă să-și mai
reia ocupațiile, murmurele, frazele începute. Era dimineață,
ora 9,45, soarele își trimitea razele pieziș, o ceață galbenă,
iernatică învăluia zidul casei cu acoperiș roșu, ce se dovedea
a fi o gară, o întreprindere, o intrare de cimitir. Era pe înserat,
orele 18,22 foarte precis, vară înăbușitoare, cîmpia se întindea
în jur largă, pustie, nu se zărea cît priveai cu ochii nici măcar
o clădire, un copac. Vîntul aspru al pustiului ațîța spiritele.
Se aprinseseră cîteva felinare, feștilele fumegau sub sticla mur-
dară, fațadele vechilor case din piață abia se conturau în răs-
timpuri, în schimb chipurile oamenilor se luminau dedesubt
îngrijorate, cadaverice. Frigul, fără îndoială, contribuia la
adîncirea palorii lor, subliniind cearcăne sub ochi, mîini cris-
pate, picioare desculțe, de țărani sosiți de departe...
3.	... valuri de smoală... Smoala și păcura sînt materiale
ades amintite în textele vechi, cu circulație în zona premon-
tană, de la Cîmpulung la Rucăr și de la Buciumeni la Moroeni
și Glod, dar și în vorbirea curentă. Stropitul cu smoală încinsă
este evocat în cărțile religioase și în scenele pictate pe pereții
bisericilor din Șotînga și Pietroșița; destul de răspîndită în
regiune este o povestire zugrăvind felul crîncen în care s-a
răzbunat un factor poștal din Buciumeni, turbat de o gelozie
demnă de marile epopei. Prinzîndu-și soția cu un venetic de
prin Banat, factorul i-a stropit hainele cu smoală clocotindă,
obligîndu-1, sub amenințarea cu moartea, să se îmbrace imediat
și, sfîrîind, să meargă din poartă în poartă, pe la clienții lui
de fiecare zi și să le spună ce i s-a întîmplat. De prisos să arătăm
că hainele, răcindu-se pe trupul bietului bănățean, au devenit
rigide ca o carapace, fapt care l-a împiedicat să poată trece
de prima poartă.. . Crudul poștaș nu se gîndise la aceasta și,
văzîndu-se amenințat să fie încă o dată tras pe sfoară, i-a tăiat
veneticului atît vesta, cît și beregata. De prisos, de asemenea,
a spune că, expunîndu-se la soare, bietul amant înțepenit ar
147
fi izbutit să se desfacă din strînsoare și misiunea încredințată
ar fi fost dusă lesne la îndeplinire. . .
Căruțe purtînd butoaie cu păcură stropeau, înainte vreme,
drumul satelor amintite, ca să potolească praful gros cît un
lat de palmă; cu toate acestea, trîmbe negre împuțite se ridicau
tot timpul pînă la acoperișuri, și un istoric pretinde chiar
a fi văzut praful răzvrătindu-se la survolul biplanului pilotat
de prințul Nicolae în drumul său spre castelul de la Sinaia,
unde urma să se certe cu frate-său, Carol...
Abundența smoalei și a păcurei în zona premontană se
poate explica și prin aceea că acolo terenurile cunosc dezas-
truoase alunecări de teren, inundații, irigații, igrasii, și oamenii,
pentru a le combate, folosesc din moși strămoși izolațiile
bituminoase. Cu prilejul unor accidente, surpări de straturi,
rivalități între familii sau simple accese de gelozie — ca în
exemplul de mai sus —, materialele bituminoase se înmoaie,
fierb o vreme mocnit, acumulează gaze și ies din ziduri și din
pietrărie, după care curg nestînjenit pe uliți spre vîlcele, la înde-
mîna tuturor celor ce, deciși să pedepsească, să izoleze, să imo-
bilizeze pe cineva, repun în circulație smoala și păcura reziduale,
augmentînd corespunzător cu ele repertoriul folcloric local.
4* ... am trecut poduri. . . Din cauza apelor nărăvașe,
nu trece an să nu se prăbușească sau să se încline cîteva poduri
sau diguri. Anonimul, plasînd scena lui într-o lume ce arată
un mare interes lucrărilor hidrotehnice, amintește faptul că
o lucrare de la Teiș, urmărind regularizarea rîului în aval de
podul de cale ferată, s-a topit în cîteva ore ca un castel de cărți
de joc, cu toate că acolo funcționa de mai mulți ani un șantier
a toate veghetor, bine utilat, îndrumat de tehnicieni speciali-
zați în consumarea constantă a unor sume importante de bani.
Apele oarbe fiind singurele vinovate de asemenea isprăvi,
rămîne de urmărit cum se vor prăbuși, în continuare, alte
baraje și amenajări — de pe Tenessee, Mississippi sau Pad —
știindu-se că fluviile sînt rudă cu izvoarele mărunte—și solidare—
ceea ce duce la presupunerea că nu va mai trece mult pînă
ce toate apele planetei — vîlcele, rîuri, bălți și mări — se vor
înțelege și se vor aduna să asalteze și să nimicească uscatul
și amenajările temporare de pe suprafața lui. Veneția nu țipă
fără motiv...
5.	Plaiul Foii. Ca și în alte părți, istoricul utilizează
toponimice imaginare și lucrează sistematic la redistribuirea
148
orașelor pe hartă. Undeva, și cititorul va găsi lesne locul,
Florența este așezată pe rîul Ialomița, fapt nu tocmai surprin-
zător dacă știm că prin localitățile învecinate circulă un domn
Laurențiu Magnificul, agent veterinar, iubitor al feroneriei.
III.	Din cauza așteptării îndelungate și pentru că soarele
continua să bată în creștete necruțător, cîțiva hotărîră să mi-
greze către partea cealaltă a șoselei, la grădini, de unde îi îmbia
umbra ospitalieră a doi nuci bătrîni, pînă atunci uitați. «Hei,
drăcia dracului, spuse un oarecare, parcă ne-ar fi tocmit întreaga
zi. Să punem capăt așteptării, îi lăsăm în plata Domnului și
ne ducem acasă! S-a întunecat, nevastă-mea trebuie să fi scos
pîinea proaspătă din cuptor!». « Da, da, aprobă însuflețit un
domn în jachetă, purtînd pe braț un baston cu bilă de abanos,
trăgîndu-și mănușa foarte albă, e vremea să ne retragem, domnilor,
cei așteptați probabil s-au răzgîndit; să mai rămînem mi se pare
o imprudență, curînd va începe să plouă. Pe de altă parte,
lucrările băncii nu-mi îngăduie o absență prea lungă, se scuză
el, este vremea creditelor pentru fermieri, nu pot amîna con-
tractele, în plin sezon, în^ toiul muncilor.» Un al treilea se ames-
tecă în vorbă. Spuse: «în ce mă privește sînt liniștit, am dat
copiilor teme pentru acasă să le-ajungă o săptămînă, revizoratul
știe că nu-mi pierd vremea pe unde mă duc. Am delegație să
reprezint corpul profesoral, să iau cuvîntul, să aflu soluții.»
Se auzi o înjurătură. Cel care o rostise era un meșteșugar
mărunt, un prăpădit ca vai de el. Ca explicație, individul spuse:
«Dar pe mine cine mă plătește pentru orele de hoinăreală,
cine? Vă rog să-mi răspundeți neîntîrziat!»
IV.	Un bucătar, care prepara pe o planșetă un fel de
gogoși cu ceva la mijloc, dealtfel bun meseriaș după îndemînarea
cu care tăia coca crudă și, mai ales, după diploma fluturată
cu mîndrie în răstimpuri, își lăsă pentru o clipă ustensilele,
urcă pe o ladă din preajma tarabei, își făcu mîna streașină
deasupra sprîncenelor, spre a se apăra de soarele orbitor al amie-
zii, și strigă: «Rămîneți pe loc, oameni buni, iată-l că vine!
îl văd apropiindu-se: e călare pe un cal alb, mantia îi flutură
pe umeri, poartă chipiu și în frunte îi strălucește o stea cu inimă
de smaragd. Doamne, n-am mai văzut asemenea ținută și un
alai ca acesta nici măcar la curtea lui Franz Joseph, unde am
servit cu credință mulți ani ai tinereții!»
îndată, oamenii obosiți și placizi se traseră grăbiți de la
taraba plăcintarului — pentru că gogoșile se dovediseră a fi
149
plăcinte delicioase — și se buluciră către șanțul șoselei. O
femeie între două vîrste se înălță pe un dîmb și, scrutînd la
rîndu'i zările, întinsul cîmpiei spre orizontul pe care șerpuia
drumul nepietruit al așteptării: « îl văd, strigă ea, într-adevăr
sosește! Stă tolănit pe perna berlinei lăcuite, cu emblemă, opt
călăreți îl escortează. E îmbrăcat în palton negru, cu guler
de blană, poartă ochelari cu ramă groasă, seamănă cu președin-
tele Lincoln, e însă puțin mai slab, mai spiritualizat, înfățișarea
trădează o viață de privațiuni și gînduri generoase. Fluturați
batistele, bucurațid cu uralele voastre!»
6.	...stele mari, calde... Una din regretabilele abateri
ale autorului de la principiul notării impresiilor directe. Ni-
meni n-a luat temperatura stelelor, cu atît mai puțin Anoni-
mul, și e aproape cert că informația i-a fost procurată de
manualele de astronomie, vai, atît de nesigure și înșelătoare!
în ceea ce privește mărimea stelelor, se poate afirma, împreună
cu autorul, că unele sînt mai mari decît altele, după felul în
care ochiul le parcurge mai repede (în cîteva zile) sau mai ane-
voios (de-a lungul cîtorva decenii) precum și după calitatea
binoclului folosit și, bineînțeles, după speranța pusă în ele...
7.	... bucuria învingătorului... Escaladarea, se înțelege,
încununează cu lauri fruntea temerarului, deși echitabil ar
fi ca și picioarele lui să se bucure de această recunoștință.
Din text reiese că lui Lucilius, odată ajuns pe culmi,
nu-i mai sînt rezervate decît bucuriile, căci există un strîns
raport între eforturile depuse și cucerirea înălțimilor. E de
văzut, în felurite cazuri, ce îi mai rămîne de făcut învingătorului
după ce a învins, dacă — altfel spus — învingătorul nu decade
sorbit de chemarea înfrîngerii. Se poate spera o moarte în
culmea gloriei, dar în acest caz trebuie apreciat dacă această
moarte nu este mai curînd o pierdere decît un succes... Pe
de altă parte, un învingător perpetuu e o aberație, oferind
un model de mecanism iritat sau defect.
8.	...căderea și moartea mea... Analiza semiotică a
produs aici mai multe interpretări, dintre care cîștigă teren
aceea conform căreia, într-adevăr, Lucilius n-ar fi supraviețuit
căderii voite în prăpastie. Se pare, spun comentatorii, că întot-
deauna cel care se angajează într-o ascensiune spre aștri con-
simte să răspundă, cînd i se va ivi prilejul, chemării abisului,
căruia să-i ofere satisfacția îndelung așteptată. Din păcate,
s-au văzut și situații cînd momentul potrivit a fost ratat lamen-
150
tabil, temerarul mulțumindu-se doar cu cîteva vorbe de laudă
sau cu peisajul oferit de picturile cu brazi și lacuri de pe pereții
cabanei...
V* Cineva atrase luarea-aminte către zarea de dincoace
de hambare, unde o bună porțiune a terasamentului căii ferate
se descoperea lunecînd lin pe panta unui deal: «în cîteva
clipe va trage la peron, spuse acela, se află, vezi bine, în al
treilea vagon. E înconjurat de consilieri și experți, cei cîțiva
funcționari care i-au strîns mîna de dimineață, luîndu-și obiș-
nuita porție de bruftuluială, îi prezintă acum hîrtiile pentru sem-
nat. Arată destul de plictisit. Uite, eu unul nu înțeleg de ce
nu-l cruță măcar în timpul călătoriei. Degeaba i-au dat vagon
ministerial, dacă îl înghesuie ca la clasa a treia !»
VI. îl vedeau acum mai bine, pentru că se apropiase
mult, făcea pași voinicești, dornic în sfîrșit să ajungă undeva
după o atît de chinuitoare călătorie prin praful drumului, sub
ploaia rece amestecată cu lapoviță. Era întocmai cum fusese
descris: slab, doar piele și os, învăluit într-o rasă călugărească
cenușie, aspră, lungă pînă lapămînt, de sub care, uneori, i se desco-
pereau picioarele pînă la glezne, încălțate în sandale simple, legate
cu nojițe. Mergea poticnindu-se, cu toată dorința lui de a părea
neobosit, brațele i se legănau descărnate în mînecile prea larg
croite, se oprea destul de des, ca spre a-și alege poteca peste
cîmp, vrînd să aprecieze mai bine ce trebuia să facă în clipa
în care oamenii îl vor întîmpina și-l vor îmbrățișa. Chipul i
se vedea luminos, încadrat de o barbă rară, nu avea mai mult
de treizeci de ani, în ochi îi sclipea lumina caldă a omeniei și
bunăvoinței. îți făcea impresia că e un om al pustiului și suferin-
ței, unul dintre acei pustnici ce și-au încercat îndelung răbdarea,
mușcat de colții foamei, ai frigului și ai animalelor sălbatice.
VII* « Dacă nu mă înșeală vederea, spuse un macaragiu
ce tot trăgea dintr-o pipă stinsă, vine pe bicicletă. Cei doi dinain-
tea lui sînt cei mai credincioși dintre discipoli, poartă maiouri
portocalii, șepci albe și ochelari speciali. Bicicleta lui e mai
mare, roata din spate întrece în înălțime statul unui bărbat
voinic. E de la sine înțeles că numai cu o astfel de bicicletă
cu pneuri Michelin a putut cîștiga marea cursă Paris-Lille,
în 98. Haideți, fraților, să-l întîmpinâm cum se cuvine !»
Alergară cu toții la garduri, unde unul, înarmat cu un steag
alb-negru, tot consulta un cronometru de mînă, pregătind mo-
mentul sosirii.
151
Oamenii se mișcară, comentară apropierea aceluia, apoi se
îndreptară spre port, unde o mulțime pestriță de gurâ-cască
tocmai urmărea manevrele vaporului alb cu pavilionul fluturînd
în vînt, ce se lăsa pilotat spre cheiul de acostare. Fură lăsate
punțile pentru coborîre, un ofițer dădu onorul, o fanfară atacă
magistral imnul celor ce au supraviețuit furtunii, veche și mișcă-
toare ceremonie în lumea marinărească plină de primejdii.
Pentru cîteva clipe, uralele și hărmălaia nu se mai auziră,
turtite de sirena gravă, unsuroasă a vasului ce își cobora pru-
dent ancora în apele murdare ale portului.
De pe punte, cel așteptat răspundea aclamațiilor agitînd
pălăria lui albă, colonială.
9.	... în această lume... Nicăieri nu se precizează ce
fel de legi prezidează lumea în care se petrec evenimentele.
Se poate totuși deduce că memorabilul conciliu, în cadrul
căruia iau cuvîntul, pe rînd, atîția vorbitori (cu toții preocupați
să se organizeze și să trăiască mai înțelept decît au trăit înainte),
ar aparține unui regn evoluat, un superregn cu exemplare tre-
cute o dată (cel puțin) prin furcile morții, indiferente față
de primejdii, ca urmare de o longevitate fără limite. Unul
dintre comentatori, Philippe Mefient, în general răuvoitor față
de opera în discuție, crede a ști că lumea Anonimului nu depă-
șește dimensiunile unui pavilion cu două nivele — cerul și
pămîntul —, cu saloane avînd cinci-zece paturi de studiu și
meditație, cu lungi culoare de zbor spre limburile intermediare,
cu ospitaliere cabinete de testare și control, în care lucrează
amelioratorii speței și programatorii bucuriilor și speranțelor, o
bibliotecă cu porumbei, două-trei săli de baie, oficiu și sală de
mese, unde se consumă ambrozie, nectar și levomepromazin,
precum și o largă încăpere pentru spectacole, unde indivizii
își află climatul propice exprimării articulate.
Sînt alți comentatori — și numărul lor crește în ultimii
ani — care pretind că lumea în cauză, dimpotrivă, n-are deter-
minanți spațiali, conciliul desfășurîndu-și dezbaterile într-un
mediu acvatic sau aproape, în abur roz-violet și vînturi par-
fumate, sub un cer difuz de sticlă, în grădini unde înfloresc
splendide plante de mucava și hîrtie creponată, ici-colo lumi-
nate de ochiuri de apă iodată, înghețată bocnă, singurul element
de inventar fiind balustradele de nichel ce traversează peisajul
în toate direcțiile și pe care cei ce intervin în discuții le folosesc
ca bară avocățească, de sprijinire a mîinilor și argumentelor.
152
Caracteristice sînt liniștea adîncă, nemișcarea și inutili-
tatea practică a obiectelor, o anume moliciune a ființelor, ce
par că au amorțit într-un somn veșnic, din care ies numai spre
a-și rosti partea lor de cuvînt, replica lor așteptată, versurile
pregătite minuțios pentru împrejurare. Aici, noaptea e de
două ori mai înaltă decît ziua și unicul mister al grădinii îl
constituie o scară spiralată de metal, pe care un bătrîn o urcă
dimineața cu mare vioiciune, ca să prindă pisica cu aripi.
Scara e demontată îndată după trecerea lui, cînd se și așează
în loc o perdeluță aurie, ca o cortină de teatru, lucru uneori
tulburător, alteori nu mai important decît trecerea spre vest
a cărților bibliotecii, întotdeauna voioase în zbor și zglobii
pe ramuri. Accidentele meteorologice sînt rare, se amintește
totuși de un trăsnet teribil, care ar fi înspăimîntat pe cei ce
se aflau în apropierea trăsurii cu șase cai. Martori oculari
au putut vedea biciul învîrtindu-se în aer, căzînd apoi năpras-
nic pe spinarea udă a animalelor, lucru ce a impresionat neplă-
cut și a făcut să cadă și lacrimi sincere.
Injecțiile se administrează seara, conform medicației pres-
crise, personalul însărcinat cu această operațiune are însă un
aer plictisit, disipat doar de strecurarea în buzunarul halatului
a bacșișului — monedă sau țigări Kent.
10.	... băiețandrul acela brav... Dacă ceilalți, mai sus
pomeniți, rămîn în veci necunoscuți, în schimb « băiețandrul»
stîrnind o curiozitate sporită a putut fi recunoscut pe o stradă
din Ohio (SUA): se numește Watson D. Watson, a servit
ca pușcaș mitralior în compania a IlI-a a corpului de infanterie
marină și s-a acoperit de lauri în bătălia de la Termopile II.
La plecarea sa în corpul expediționar, pe vasul care l-a purtat
spre vest, în campingul din junglă, pe scara helicopterului ce
avea să-1 lanseze asupra obiectivului, sergentul voluntar Watson
a plîns cu sughițuri, ca și cum ar fi pierdut ceva, ca și cum pușca
lui mitralieră i s-ar fi defectat, ca și cum l-ar fi așteptat o neno-
rocire, de pildă ar fi erupt Etna iar logodnica lui emancipată
s-ar fi aflat în preajma craterului într-o acaparantă conversație
cu o doamnă bigotă. Plînsul i-a adus unele neplăceri: unul
Bellini, italian renegat care nu suferea lacrimile, i-a scris un
poem, iar căpitanul Leackock i-a confiscat o fotografie de
familie.
Interesant ni se pare faptul că, după uciderea lui într-un
scurt schimb de focuri, în peninsulă, plînsul i-a fost preluat de
153
ajutorul lui la pușca mitralieră, dar se presupune că intensitatea
și consecvența au diminuat la acesta corespunzător gradului.
VIII* Ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat,
undeva spre grădina cu nuci, sub un acoperiș improvizat din
scînduri subțiri și învelit cu carton gudronat, un individ stă-
tea pe un scăunaș, la o măsuță învelită îngrijit cu ziare proas-
pete. Pe măsuță se afla un abac, mîinile bărbatului mutau bilele
de pe sîrmă în dreapta și-n stînga cu o îndemînare de invidiat.
Pentru că mai mulți dintre cei ce treceau se arătară contrariați
de îndeletnicirea lui contrastînd cu agitația generală, bărbatul
se ridică în picioare și explică neîntârziat rostul lui acolo: «Vă
cer scuze, iubiți contemporani, dacă nu pot să particip alături
de voi la bucuria primirii celui așteptat. Profesiunea mă reține.
Sarcina mea în această scenă mișcătoare este de a înregistra
evenimentele strict din punct de vedere statistic. Iată, am în
dotare un abac dintre cele mai perfecționate, cu ajutorul lui
urmează să țin evidența celor care sînt de față și a celor ce vor
mai veni. Absenții îi trec pe o listă separată, nominal. O răceală
științifică îmi este climatul și o placiditate intens interesată
metoda. Emoțiile voastre, agitația spiritelor, bucuria întâlnirii
celui ce vă va vorbi, toate acestea mă interesează doar sub
aspectul numărului. Trec pe sîrmă, dintr-o parte în alta, cîte
o bilă roșie pentru fiecare persoană ce participă la această adu-
nare, cîte două, negre, pentru fiecare familie. într-o casetă
alăturată (aici el arătă caseta) așez, pe măsură ce se realizează
adițiunea, fișele categoriale, pe care un prieten îndatoritor,
plecat acum după țigări, le sortează pe profesiuni, grade, res-
ponsabilități, convingeri, culoare politică și grupă sangvină,
Datele compacte se concentrează ulterior în rubrici, iar rubricile
se selectează în selector. Sînt încredințat că selectorul, după
reparație, va funcționa fără șocuri. Operațiunea, în ansamblu,
este de o importanță copleșitoare, de care vă veți convinge mai
bine odată cu trecerea anilor. Serviciul nostru, abia organizat
de cîteva zile, va trebui să se perfecționeze în viitor pe măsura
cerințelor. Chiar mîine ne sosește din America un clasor cu
stative, lucrînd pe bază de alcool. Să nu lungim vorba: statistica
este mîna dreaptă a științei moderne; primiți, vă rog, aceste
tichete, păstrați-le cu grijă printre actele dumneavoastră și
treceți mai departe. Restul lăsați-l în seama noastră ! Deja
cel ce v-a oferit emoțiile acestei așteptări a coborît din tren și,
din clipă în clipă, urmează să vă vorbească.»
154
11.	... vampirul.. . Care mercenar ce se respectă nu
merită acest nume?
12.	.. .Mozart. Compozitor german, autor a numeroase
opere, simfonii, concerte, arii de concert, sonate și alte cîntece
patriotice.
13.	.. .intra mereu în conflict cu plutonierul... Inexact:
compania n-avea plutonier, cît despre alt superior, este mai
demn de crezare H. Tiner-Liibeke: «Micile lor dispute, în
zona frontului, se rezolvau cu pumnii, indiferent de gradele
intrate în dialog. Acest obicei s-a extins încă din primul an
al războiului și la poligoanele de pregătire a trupelor, în interior,
miza voluntarilor fiind închisoarea, loc preferat — după cîteva
săptămîni de instrucție — primei linii, măcelului. închisoarea
a reprezentat pentru unii ... etc., etc».
14*	---și, aș spune... Automatismul este explicat aici
ca sechelă a maladiei militare numită « readucerea recurentă
la cătare», ale cărei simptome sînt, printre altele: îngrijorarea
că în spatele profilului omenesc luat la țintă nu se află om,
teama că glonțul pornit din țeavă va întîrzia, oferind șansa
celui țintit să o ia la sănătoasa, spaima că cel ochit va răspunde,
după căderea și moartea lui, cu focuri nimicitoare etc. Vor-
bitorul e precis în relatare, dar — cu întîrziere —■ caută o pozi-
ție nouă, și mai eficace, de tragere. Nu se poate susține în nici
un fel părerea că automatismul și repetiția reprezintă un împru-
mut de la armele cu repetiție, căci « dacă arma se contaminează
uneori de la soldat, soldatul nu se lasă niciodată persuadat
de armă» (Rudolf Weinbusch).
15	.. .numărul e categorie a armatelor proaste... Genera-
lizarea apare aici abuzivă, pentru că cele mai multe armate au
învins prin număr, îndeosebi în antichitate. Cifrele furnizate
de Herodot, Appian, Justin și alții urcă efectivul armatelor
trambalate pe drumurile Europei și Asiei Mijlocii la zeci și
sute de mii (corpurile expediționare ale lui Darius întruneau
într-o singură campanie 600 000 de oameni!). Forța și stabili-
tatea imperiului înseamnă cantitate, armamentul și iscusința
numărîndu-se printre factorii secundari. Faptul că Imperiul
Roman a stăpînit, stăpînește și încă va stăpîni o bună parte a
lumii se datorează numărului impresionant de soldați canto-
nați în toate provinciile imperiului. Recent, Augustus Templer,
șeful castrelor din Europa, a declarat: « Cu cît sîntem mai
mulți, cu atît inamicii noștri ne apar mai puțini, deși înghesuiala
155
din cazărmi generează năduf, halucinații și rîie, cu care nu se
poate mîndri la infinit armata imperială.»
IX* «îl cunosc ! strigă cu entuziasm un bărbat mărunt
ce căuta să se înalțe pe vîrfuri spre a-l vedea mai bine, E
patronul fabricii noastre. Viața nu l-a scutit de neplăceri, să
nu-l fericească nimeni, dacă i-ar veni în gînd, cine știe, să-l
fericească sau să-l invidieze careva, Căsătorit cu fiica mai mare
a lui Rudolf Prognoza, bancherul, ai fi zis că-l așteaptă o viață
ușoară, de huzur și bucurii. După cîteva afaceri reușite, a
căzut pe mîna unor asociați necinstiți: în doi ani a fost nevoit
să-și vîndâ o parte a moșiilor și țesătoria din Essen. Ca și cum
nenorocirea nu-i fusese prea mare, în anii următori i-a murit
soția, împușcată prin imprudență în timpul unei vînători. Era
o femeie de o rară frumusețe, o iubea ca un descreierat, Din
pricina durerii, n-a mai avut somn, Dar veghea și vigilența
i-au prezervat bunurile de la risipă, Noaptea și-o petrece în
tovărășia computerelor și a tablourilor de comandă,»
X* « E un maistru excelent, spuse un muncitor, ștergîn-
du-și de transpirație fruntea congestionată. Mi-a fost meșter
prin 86, dacă nu mă înșel, știa să se poarte cu ucenicii ca un
părinte, îi învăța meserie, nu glumă, A lucrat în mai multe
ateliere, la fabrica de conserve și la calea ferată, și cu toate
că nu i se putea reproșa niciodată ceva, l-au dat afară, Om
drept, cu frica lui Dumnezeu, lua întotdeauna apărarea celor
năpăstuiți, adesea se proptea cu dîrzenie în pieptul domnilor,
punîndu-i la punct din trei vorbe și trei mișcări, L-au alungat,
ba o dată au pus și poliția pe urmele lui, învinuindu-l de insti-
gație la răscoală, O vreme, n-am mai știut de soarta lui, se auzea
că ar fi înfundat ocna, Mă bucur nespus de mult că-l revăd
sănătos și activ.»
XI* « Sînt mîndră de fiul meu, il me procurait pendant
Ies dernieres annâes tant des vives satisfactions, mon petit
brave..,, spuse o doamnă înlăcrimată, purtînd pe cap o pălărie
mare, cu voaletă și fluturași. A urmat dreptul la Sorbona, a
continuat ea, acum se întoarce încununat de lauri în mijlocul
prietenilor și cunoscuților care i-au insuflat tăria să stea departe,
printre străini. E tobă de învățătură, je vous le jure, mes amis,
vă sfătuiesc să-i ascultați cuvintele cu cea mai mare atenție,
veți avea plăcerea să descoperiți în el un excelent orator. L-am
crescut cu mari sacrificii, i-a plăcut enorm cartea...
156
— Dezastru! strigă din mulțime careva. S-a scufundat
Titanicul!
— Nu încă ! i-o tăie scurt doamna cu pălărie, care continuă
cu și mai multă însuflețire: I-a plăcut întotdeauna cartea, a știut
să-și bucure mama cu rezultate dintre cele mai strălucite. 1 s-a
propus să rămînă maître des conf^rences la Institut, a refuzat
categoric, îl chemau în țară dorurile noastre ale tuturor, il doit
accomplir dans son pays une action messianique, despre care
vă va vorbi personal, neîntârziat. Mă iubește cu o delicată,
copleșitoare tandrețe, mon tres bien aimd.»
16.	...și așa mai departe... Contrar interpretărilor
de pînă acum, care înțelegeau spusele vorbitorului ca o referire
la alte zone fierbinți ale lumii, credem că aici textul formulează
o premoniție privitoare la depășirea inevitabilă a regnului,
după cum se va vedea. Recurența ideii că fiecare poartă cu
sine un obiect ce poate abate de la țel are semnificația ei...
17.	.. .ne-au pus să scriem... în zilele la care se referă
textul, toate faptele omenești pot și trebuie să fie scrise, pentru
ca să rămînă și să fie, la vremea lor, confirmate sau respinse.
« Omenirea avea simțul acut al amînării la diferite termene,
nici o acțiune nu se considera vreodată definitiv înfăptuită,
hîrtia și scrisul servind la redeschiderea perpetuă a cauzelor»,
scrie Benjamin Luka în Istoria sa. Mai departe, istoricul conchi-
de: «Victorii răsunătoare, cuceriri spectaculoase, invenții ne-
maipomenite apar, la revizuirea atentă a hîrtiilor, după un
număr de ani, fleacuri demne de dispreț sau motive de tristețe
în legătură cu mărețele întreprinderi ale oamenilor. Important
rămîne — după decenii și secole — că înaintea fiecărei bătălii,
Napoleon se juca o oră cu păpușile, cu iepurașii, cu arșicele,
cu bijuteriile. . . »
18.	Isocrate. Isocrate Robinson, cunoscut avocat din
Leeds (Anglia).
19.	...cu ploi intermitente... Regretabil că Antonius,
specialist în meteorologie, nu descrie ploile din timpul său.
Dintre fenomenele cerești ploaia este cea mai semnificativă,,
fiindcă scoate la vedere vegetații și umbrele, produce torente-
pîrîuri, rîuri, și fluvii, culminînd jos — totul depinde de canti
tatea de apă căzută — în mări și oceane. Oare și în lumea pe
care o evocă, mările și oceanele ocupă cea mai întinsa suprafață
a planetei? Dacă proporția este acolo similară celei de pe Terra,
însemnează că lupta pentru ocuparea de noi pămînturi este în
157
realitate o bătălie pentru cucerirea de ape cît mai întinse. Cunos-
cînd că oamenii se pot depăși, lucrurile nu vor putea rămîne
pe loc, și atunci e de presupus că, după conflagrațiile avînd
drept scop dominarea apelor, vom asista și la războaie pentru
cetăți de aer, pentru nori, pentru lumină, pentru galeriile sub-
terane, pentru catacombele și lăturile pămîntului. Ne putem
aștepta să citim într-o zi despre bătălia pentru sferele de
influență din pirosferă.
20.	...Camera de lucru... «Dau un regat pentru o
cameră cu masă și pat» ar fi rimat odată Antonius, dispus la
orice oră din zi și din noapte să-și scrie jurnalul sau să doarmă...
Camera lui de lucru, cu ziduri umflate sub varul gros, cu tavanul
povîrnit către fereastra pe jumătate oblonită, părea o chilie
de mănăstire: mobilată simplu și aproape grosolan — un dulap
masiv din scînduri late negeluite, un pat de lemn înjghebat
din cîteva grinzi peste care așezase un placaj și o cuvertură,
o masă de brad cu banchetă lungă și înaltă, de organist — chi-
lia îi oferea zilnic atîtea evenimente cîte nu produce lumea
întreagă într-un an și, într-o vară, vizitat de prieteni de departe,
care îi aduseseră știri despre evenimentele ce cutremurau
aiurea spiritele, el exclamase: « Sînt prea puțin la curent cu
ce se întîmplă în lume, pentru că nu-mi lasă o clipă de răgaz
șoarecele ce-mi scotocește străfundurile dulapului. Acel peticuț
de catifea inventează atîtea nerozii, încît urmărirea lor și frigul
pe care mi-1 stîrnește aventura mă consumă și mă epuizează.
Și totuși, a încheiat Antonius, totuși ce se mai aude despre
războiul cu burii?»
Ulterior s-a aflat că pe scîndura groasă a dulapului, Anto-
nius ținea o veche ediție Jacopone da Todi, iar într-un cufăr
cu lemnul înnegrit de ani o ruletă englezească de măsurat
moșii, obiecte ce dezleagă motivele recluziunii și secretele
evadărilor în timpul nopții: « Măsurătorile i-au acaparat o
bună parte a vieții», scrie undeva Miodrag Klapka.
XIL Bărbatul arăta, într-adevăr, destul de obosit după
o călătorie atît de lungă. Păși voios printre oamenii care se re-
trăgeau respectuoși dinaintea lui și se îndreptă spre tribuna
improvizată. Tribuna aceasta era, de fapt, un fel de platformă
înțepenită pe stîlpi groși de lemn, mai exact un car țărănesc
cu patru roate, pe care se ridicase un eșafod din scînduri, destul
de solid, împodobit cu crengi de brad și, dacă n-ar fi fost velin-
158
țele așternute peste el, s-ar fi văzut limpede că dedesubt se află
un cheson de tun cu roate de cauciuc.
Mulțumi cu repetate, afectuoase semne amicale, își descheie
la gît tunica militară, care-l cam stânjenea, apoi scoțînd din
buzunar o mică hîrtie împăturită rămase o clipă cu privirea
în gol, într-o pauză cerută de mișcarea mulțimii ce nu mai con-
tenea cu manifestările de simpatie. Bicicliștii care îl însoțiseră
profitară de răgaz spre a bea o limonadă și a-și lua locul
pe scările laterale ale locomotivei și pe maldărul de cărbuni
al tenderului, — unde el îi și invită, ca să-l audă mai de aproa-
pe — răspunzînd la rîndul lor aclamațiilor mulțimii, agitând
batiste albe și trimițînd celor mai apropiați cuvinte de prietenesc
salut de revedere, după o atît de lungă retragere în munți,
printre combatanții din guerillă. Li se răspundea cu vivat
și, uneori, cu cîte-o glumă ce făcea pe cei din preajmă să hoho-
tească gros, bărbâtește, plini de voioșie.
XIII* în sfîrșit, se făcu liniște, soarele intră în nori și
cîteva rafale ale vîntului de toamna trimiserâ deasupra adunării
un vîrtej de frunze îngălbenite, ce plutiră o vreme printre aleile
parcului și se spulberară pe o stradă învecinată pieței. Vorbi-
torul mult așteptat nu avea să mai zăbovească, dovadă că, sco-
țîndu-și din buzunarul redingotei ochelarii pince-nez și șter-
gîndu-i cu batista, dădu să se înțeleagă că a aflat cuvîntul
cu care să înceapă. El spuse emoționat: «Domnilor...»
2L Cicero... Probabil celebrul orator și scriitor al
Antichității, cu care și alți pensionari ai acestei istorii intră
frecvent în legături, unele de afaceri foarte mărunte. (Cf.
Loyd, care susține, pe bază de documente, că Cicero se făcuse
cunoscut ca intermediar cînd cineva dorise să-și procure o
haină de piele și pantofi italienești.) Un Cicero întrucîtva
diferit citea lungi referate despre muzică și viața zbuciumată
a compozitorilor, într-o sală de cinema din periferia Romei,
pretinzînd că publicul care dormea în staluri, în așteptarea
filmului anunțat pe afiș, se va trezi și se va înscrie în final
pe orbită. S-a vorbit și despre un al treilea Cicero, ale cărui
preferințe mergeau spre piureul de cartofi și supa de mazăre,
într-o deplorabilă stare fizică, îmbrăcat ca vai de lume, acesta
se lăuda, ori de cîte ori i se ivea ocazia, cu viețile lui trecute,
afirmînd că e oricînd dispus să îmbogățească pe romancierul
care i-ar trata agreabil biografia, cerînd pentru sine mai puțin
de cinci la sută și doar cîteva exemplare ale lucrării.
159
22.	... mic-burghez* Categorie socială ridicolă, neînsem-
nată, derizorie, reprezentînd în lucrare, ca și în istoria societății
omenești, mai curînd o caricatură decît o forță, împotriva
căreia, timp de lungi decenii, cele mai importante blindate
ale omenirii în marș impetuos au dus neîncetate războaie,
lupte, asalturi. După cum reiese din text, în regnul habitat
de Antonius acest sinistru spectru reprezintă încă o amenințare
și este de presupus că Cicero nu se putea adresa învinuitului
decît cu întrebarea: «Pînă cînd, oare?»...
Ar fi o exagerare să se supraestimeze categoria și să se
afirme, cum s-a întîmplat, că neisprăviții de mici burghezi ar
intenționa să demoleze piramidele Egiptului și să astupe cu
răgălii Suezul.
XIV. înainte de a reproduce frumosul discurs al bunului
misionar, adevărul ne cere să relatăm un incident ce avusese
loc cu o oră mai înainte de sosirea în port a vaporului. Pe cînd
încă nu se știa dacă acela va mai veni sau alesese poate un
alt oraș în călătoria sa de prospectare, cîțiva ziariști încercaseră
să ia pulsul mulțimii răspîndite prin parc. Neobișnuiți cu sonda-
jele de opinie (care semănau cu interogatoriile jandarmilor),
cei chestionați răspundeau straniu și incoerent la întrebările
ce li se adresau. Scena următoare este concludentă: unul fu
întrebat de unde e originar, ce așteaptă să-i aducă necunoscutul
anunțat să sosească, ce proiecte personale are pentru viitor.
Individul chestionat, care părea să fie un mic negustor, se zăpăci,
vru să se retragă în valurile de martori și să se facă nevăzut.
Cineva, probabil inițiat în tehnica sondajului, îl înșfăcă însă
puternic de braț și-l imobiliză. Atunci, nemaiavînd scăpare,
omul se văzu constrîns să răspundă: «Răspund cu sinceră plă-
cere întrebării dumneavoastră», spuse el, devenind vorbăreț
îndată ce ziaristul începuse să stenografieze pe un carnet...
XV. ... Mă numesc Hanibale Basilio, sînt brutar în
Ferrara, lucrez în asociație cu socru-meu, care ține brutăria,
și am sosit de două zile în această superbă localitate de munte
spre a-l întîmpina pe viteazul colonel la intrarea sa triumfală
în orașul recucerit. Am auzit vorbe frumoase despre viața și
actele sale de bravură, biografia lui este un exemplu strălucit
de devotament și dăruire. La drept vorbind, nu aștept decît
să-l cunosc, să-l admir și să-l aplaud cu căldură, contribuind
astfel după modestele mele puteri la sporirea popularității sale.
Un om ca el trebuie să se bucure de stima tuturor, o merită pe
160
deplin, sînt atît de rari oamenii adevărați, în această lume
de egoism și interese meschine... Proiecte de viitor? Doresc
din toată inima ca, odată întors la Ferrara, să introduc în fabrica-
ție plăcintele cu mere, al căror secret mi l-a încredințat cu cîteva
minute mai înainte un meșter de pe-aici, unul care și-a per-
fecționat profesiunea, după propriile lui spuse, chiar la curtea
împăratului Franz Joseph. Sînt pe deplin încredințat că aface-
rea merită toată atenția, deși socrul meu va fi reticent la noi
investiții. Prin orașul nostru, știți bine, seceră molima recesiunii
ireversibile. Dacă brutăria va afla și oarecare libertăți fiscale
din partea municipalității, vom putea asigura o desfacere în
cîteva piețe ale orașului și totul se va încheia cu prosperitate
și mulțumire pentru întreaga familie.»
XVI* Ziaristul păru satisfăcut de răspuns, cu toate că
nu putuse înregistra declarația, minimagnetofonul blocîndu-i-se
fără remediu. Nu același lucru se întîmplă însă cu unul din
martori, se pare același care îl smucise pe tînărul brutar de braț.
Lui răspunsul nu-i plăcuse, chestia cu Franz Joseph îndeosebi.
Nu se sfii să ceară unele precizări: de ce venise tocmai de la
Ferrara, ce legătură este între plăcinta cu mere și colonel,
mai precis: de unde știa dînsul că acela era colonel și nu călugăr
benedictin, așa cum știa toată lumea, ce vîrstă are, cum se nu-
mește soția lui (pentru că îl vede cu verighetă), care îi sînt
convingerile religioase, dacă îl cunoaște pe ser Feruccio Bon-
tempi, și el locuitor al Ferrarei, cu cît vinde franzela cu lapte
socrul lui, de unde a aflat că urmează să înceapă un nou secol
și ce speranțe își pune în această întorsătură a lucrurilor ?
XVII. Nimeni, în afară de cel chestionat, nu fu surprins
de aceste iscusite întrebări. De aceea, tînărul brutar păli vizi-
bil, dădu din nou să se facă nevăzut, zidul de curioși care se
strînsese în jurul lui nu-i oferea însă nici o putință de scăpare.
Neliniștea i se schimbă repede în deznădejde, apoi, printr-un
proces firesc, în panică și mînie. Văzîndu-se încolțit, și pentru
că țăranul care fusese cu o generație mai înainte își mai simțea
în piept oarecare virtuți de luptător, dovedite în trîntele cu cei
de vîrsta lui, nu se mai putu stăpîni și, fără prealabile explica-
ții, îl luă pe necunoscut de guler, îl înghesui voinicește în zidul
din spate și-l lovi zdravăn cu pumnul între ochi. Cel lovit se
ridică grabnic de jos, părea destul de obișnuit cu asemenea tra-
tament, și se mărgini doar să observe că nu astfel se răspunde
161
unui interviu, exista o tehnică omologată a răspunsurilor la
întrebări, în care este presupusă și politețea...
Dezvoltînd cu calm și pedagogie virtuțile interviului
și importanța sondajului de opinie, ca și orice întrebare în scopul
formării unui îmbelșugat stoc de informații, necunoscutul își
recăpătă curajul și, în momentul următor se putu azvîrli cu
încredere în pieptul inocentului brutar: îi călcă scurt vîrful
botinelor, ca să-i paralizeze orice încercare de fugă, îi dezlegă
cu o mare îndemînare cravata, și-i legă cu ea brațele vînjoase.
« Spionule! îi strigă, te-am mirosit eu încă de ieri seară! De
trei zile și trei nopți te filez! Și mai și muști, ai ? Bestie! Te
învăț eu minte să mai vinzi plăcinte cu mere porcilor tăi de
ferrarezi... Urmează-mă!»
Și, fără să mai încerce să lămurească întrebările formulate
mai înainte, polițistul — căci polițist se dovedise a fi — îl tîrî
pe cel legat printre oamenii care asistaseră înfricoșați la neplăcuta
scenă.
Brutarul nu avea nici un gînd să se mai împotrivească —
văzuse, bietul, că are de-a face cu un om de meserie — astfel
că îl urmă docil.
23.	.. .n-am rezistat tentației de-a citi peste umăr, pe furiș.
Ciudată apucătură într-o lume pretins evoluată! Cu atît
mai ciudată cu cît Anonimul lasă să se înțeleagă că memora*
bilul colocviu în aer liber nu avea nevoie de stenografi și nici
de aparate moderne de înregistrat, ca în alte părți. Nu este
însă exclus ca înțelegerea noastră să îngusteze lucrurile, căci
referința privind lectura gîndurilor lasă să se presupună un
salt de calitate de la imprimarea pe hîrtie la memorizarea ins*
tantanee. Un alt vorbitor al cercului, prezent în varianta
Cornelys Lapsus, afirmă că se reușise a se traduce pe loc o
frază — chiar și foarte abstractă — în obiectele, acțiunile și
relațiile la care se raporta, imaginile în mișcare fiind receptate
de autor ca o altă realitate. în acest caz, a citi peste umăr nu
ar presupune un scriitor, o hîrtie și un text, ci doar direcția
unei priviri, care poate fi furișă din motive de stil, cochetărie
și delicată discreție.
24*	...spuse în încheiere Eusebius. După confruntări
îndelungi și perseverente, se pare că acest Eusebius mar fi
fost prezent la dezbatere, fiind reținut în acele zile de plicti*
selile efectuării unei radiografii dentare. Interesantele sale
162
spuse trebuie privite deci cu rezervă și citate fără specificarea
cadrului.
XVIII. Nu înaintară mult printre oameni că, așa cum
am văzut, cineva cățărat pe un stîlp de telegraf tocmai anunța
cu glas puternic sosirea berlinei și a bicicliștilor. Ca prin minune,
ovațiile pornite din mii de piepturi, fluturarea de batiste, entu-
ziasmul mulțimii la apropierea cortegiului schimbară dintr-o-
dată situația, nu se făcea să ții legat un om în timpul unei fes-
tivități debordante, ce-ar fi spus străinii ?.. Polițistul, cu aceeași
drăcească îndemînare, dezlegă mîinile prizonierului său, plă-
cintarul ferrarez, îi înapoie politicos actele (cînd i le luase?),
și-l abandonă, cu nesfîrșite scuze și urări, în mijlocul unui
grup de manifestanți alergînd bezmetici să ocupe un loc mai
în față, să poată cuprinde de la început toate amănuntele fes-
tivității.
Ce să înțeleagă nefericitul italian din toată întâmplarea
aceasta, căreia îi fusese pe negîndite erou ? Ce voise de la el
polițistul care-i notase atît de respectuos numele, animat de cel
înarmare interes gazetăresc pentru opinia lui ?
își scutură energic pantalonii de doc, își reînnodă cravata
la gît, apoi, hotărît să uite cît mai repede tristul incident, se
grăbi la rîndu-i să-și facă loc în față. Vorbitorul mult așteptat
sosise și acum nu avea decît să înceapă predica.
După ce își așezase pe marginea tribunei sabia de Toledo,
îmbrăcată într-o teacă aurie, și binoclul Zeiss, își scosese din
buzunarul redingotei ochelarii pince-nez- Ștergîndu-i cu batista*
el lăsă să se înțeleagă că a aflat de mult cuvîntul vibrant cu
care să înceapă. Acesta era, după cum s-a auzit în megafoane:
« Domnilor »...
25.	.. .știindu-le aprecia și desprinde din cadru ca nimeni
alții. Și totuși desprinderea din cadru a unui peisaj este o
operațiune simplă și la îndemîna oricui, cu condiția utilizării
unui instrumentar adecvat. Se procedează de obicei astfel:
se alege un deal sau un luminiș (cu grija de a se pune o limită
copacilor prea înalți și rămuroși și eventualilor trecători prin
partea locului), se așează deasupra dreptunghiului o foaie de
hîrtie sau carton de desen (cartonul Ideal e ideal), se apasă
cu lama unui cuțit și, stropindu-se suprafața cu apă, se cașerează
de la stingă spre dreapta. După uscare, se desprinde ușor
foaia de hîrtie de pe obiect, de la dreapta spre stînga sau de
sus în jos, se expune imprimatul la soare slab sau altă sursă
163
domoală de căldură și se scutură firele prafului întîmplător.
Pe măsură ce hîrtia sau cartonul își recapătă rigiditatea, imaginea
obținută se limpezește pînă la obținerea unei copii mulțumi-
toare. Sînt istorici și scriitori care au dobîndit o asemenea
experiență în materie încît au putut obține pe hîrtie nu numai
conturul fidel al dealului sau luminișului ales, dar și profilul
vietăților ce se aflau în acel moment în cadru, mersul lor,
pînda, înșfăcarea pradei, veghea în așteptarea vrăjmașului,
atitudinile lenei, siestei, visării, plictisului. Unele cartoane sînt
foarte credincioase modelului: se pot descifra pe hîrtie ele-
mente ale mișcării (o frunză ce vibrează în aer, o rază ce cade
pe luciul unei ape, traiectoria unei ghinde desprinse de ram,
arcul înseilat de plonjonul unui greiere).
Neajunsurile procedeului (dimensiunile limitate, fragili-
tatea hîrtiei Ideal, instabilitatea modelului în situații de vînt
puternic sau surpări de teren etc.) descurajează pe unii autori.
Ei se îndepărtează de modelele la îndemînă și caută să obțină
copii întrucîtva similare prin transcrierea imaginilor selectate și
depozitate de propria lor retină, unde, pretind ei, fidelitatea
topografică prea acută,k adesea neverosimilă, primește unele
corectări de bun-simț. îndepărtarea nu se oprește aici, pentru
că experiența a descoperit încă un aspect: copia desprinsă
din cadru nu prezintă un interes dacă în ea nu apar și degetele
operatorului, ființa răsturnată și sintetizată în amprente abia
sesizabile. Ca atare, autorii au inclus cu bună-știință în dealul
și luminișul ales unele elemente de dincoace de hîrtia de copiat,
populînd spațiul cu imagini ignorate de natură, parte din ele
mai coerente și mai mișcătoare decît cele imprimate mecanic
prin apăsare și umectare. Fidelitatea rămîne element derizoriu
față de adevărul ivit în urma acestui adaos; de aici înainte
s-a lucrat mai potrivit cu natura decît a putut-o face natura
cu ea însăși.
Ilirii, despre care vorbește Procopius, n-au cunoscut,
firește, decît primul procedeu, ba mai mult, descoperindu-1
tîrziu la alții, l-au defăimat și l-au respins sistematic, privîndu-se
nu numai de o metodă ce le-ar fi redat realitatea în toată com-
plexitatea ei, dar de înseși procesele devenirii, fapt care i-a
și condamnat mai tîrziu la ineficiență și dispariție. «Cultul
hîrtiei și al imprimeului i-a înghețat, scrie Nicolaus Baumeister.
De-a lungul lungilor lor treceri prin lume, n-au reușit să se
164
debaraseze de viziunea anecdotică, de idealul operetei și de
rima verbului cu verbul»*
26.	.. .podeaua și localul familial. Birt, circiumă, cafenea,
cofetărie, unde se servesc ceai, omlete și minuturi. Cei care
servesc sînt ospătarii, clienții sînt serviți, cel mult deserviți,
și nu cum s-a întîmplat cu Ludovic al XlV-lea care, întrebat:
« Ce serviți, Maiestate ?», ar fi răspuns valetului: « Eu servesc
statul care sînt eu, ție îți revine onoarea de a-mi servi un pocal
cu vin, pentru că acest lucru îți îngăduie statutul». . .
27.	... luîndu-mă cu asalt. De bună seamă, o exagerare
a povestitorului: carele de asalt, arme cu o categorică superiori-
tate față de altele, nu sînt scutite de neputințe: în cazul de
față apare evident că ele nu puteau fi utilizate cu folos în îm-
prejurarea dată, din cauză că n-au acces nici în lifturi, nici pe
scările obișnuite, acțiunea desfășurîndu-se la etaj.
XIX* Nu încape îndoială că ziariștii fuseseră totuși
serioși, cu un deosebit respect pentru semeni, pentru opinia lor,
aceasta se putuse constata și din faptul că ceea ce recoltaseră
cu o zi înainte fusese integral publicat în coloanele ziarelor de
dimineață.
Pe cîmpia și în gara unde mulțimea se adunase Isă aștepte
pe conferențiar, cum oamenii se cam plictiseau și dădeau [semne
de nerăbdare, după ce se jucaseră fel de fel de farse și se în-
jghebaseră destule partide nostime, mulți se retrăseseră sub cei
trei nuci, a căror umbră deasă, în acea zi de iulie fierbinte, îi
ademenea. Acolo tocmai sosise vînzătorul de ziare, și în paginile
foilor proaspete, mirosind acru a cerneală, aflaseră interviurile
luate în ajun. « Sînt de profesiune doică, declarase o doică,
și doresc din inimă binele tuturor. Sînul meu dătător de viață
a hrănit fără discriminare guri de boieri și guri de tîrgoveți
simpli, în general am lucrat sub genericul îndestulării duble,
ca bugetul; sînt bucuroasă că vlaga mea s-a repartizat egal
între toți membrii societății, fără deosebire de grad de cultură,
avere sau categorie de salarizare.»
Femeia fusese întrebată ce se face în districtul natal cu
copiii rezultați dintr-o dragoste sinceră și o căsătorie fericită.
Cea intervievată răspunsese cu multă competență că aceștia
sînt pregătiți, încă din perioada de alăptare, să devină soldați.
«Dealtfel însăși constituția lor, adăugase doica, atestă toate
însușirile cerute de o astfel de funcție: au brațe ce pot purta,
la timpul potrivit, arme, degete îndeajuns de puternice ca să
165
poată prinde trăgaciul puștii și să-l tragă adecvat înapoi. Umărul
le e tocmai destul de lat, la vremea lățirii lui, ca pe el să se
sprijine patul puștii, cureaua raniței, a măștii de gaze și, eventual,
tubul brandtului.
XX. Copilul se dovedește a avea numai doi ochi —
remarca cu acută pătrundere doica — suficienți însă pentru
privirea prin cătare, în paralel cu observarea în ansamblu a
cîmpului de luptă. Din informațiile pe care le deține, nu crede
că exemplarele pe care le-a crescut ea la piept pot depăși 70-80
de kilograme la vîrsta încorporării, astfel că, după opinia ei,
ponderea nu poate și nu trebuie să impieteze asupra salturilor
pe creneluri și peste tranșee, ca să nu mai vorbim despre pers-
pectiva pe care o deschide parașuta, utilaj ce poate susține sub
ciuperca ei sarcini complexe și mai mari, ca de pildă gemenii.
Picioarele lor, după cum rezultă din registrele militare, sînt
puternice și flexibile, în stare să efectueze marșuri lungi și
eroice, să reziste la izbituri și piedici, cu condiția protejării lor
preventive cu moletiere, bocanci și tancuri cu turelă circulară.
Sistemul osos al materialului uman în discuție este alcătuit, a
subliniat vorbitoarea, cel puțin în districtul unde își desfășurase
ea activitatea, în așa fel încît să poată suporta încălecări, tăvă-
liri și prăvăliri repetate, presiuni și chiar deschiolări, avînd
calitatea că unele articulații se pot desprinde la nevoie de celelalte,
asemenea cozilor de șopîrlă apăsate de băț. Elasticitatea cores-
punde și ea, fiind superioară cauciucului, tînărul entuziast
poate cădea de la etajul 12 fără a-și prejudicia forma inițială,
astfel că o lovitură de bardă aplicată pe spinare nu cauzează
ci poate ricoșa, ca și glonțul, ca și schija, ca și bilele de oțel
utilizate cu succes în războaiele coloniale.
XXI. După opinia ei, confirmată și de institutele logis-
tice franceze, caracterul aerodinamic al capului reprezintă o
garanție la înaintarea copiilor printre proiectile, cu toate că
testele presupun o cască de oțel, casca se poate confecționa
simplu, după modelul coifurilor dinainte, cu îmbunătățiri
ale vizierei, cu adaosuri de beton armat și cu dublarea susți-
nătorilor interiori. Că nu există nici o incompatibilitate între
trupul corect alăptat și funcția de atac stă mărturie și experi-
mentul după care o schijă fuzantă de opt milimetri, ce a pătruns
în carne prin umăr, nu a izbutit să doboare pe unul dintre băieții
crescuți la sînul ei, metalul alunecînd pe grătarul pieptului, prin
stomac. Schija a ieșit intactă, perforînd sumar rinichiul. Băiatul
166
nici nu observase trecerea, continuase să alerge spre cazemata
din față, doar o neglijabilă dîră de sînge îi inhibase goana
însuflețită spre obiectiv, fapt pentru care și stătuse o clipă pe
loc să vadă ce e. Medicina și balistica conlucrează ideal și
descriu vioi asemenea eventualități. Ea crede că la rezistență
contribuise substanțial laptele ei, superior calitativ laptelui praf.
«în general, conchidea doica, dubletele, adică organele
paralele, sporesc cu sută la sută gradul de apărare și, uneori,
chiar de combativitate. Mai rău e cînd sînt afectate organe fără
copie, gîtul de pildă: cu capul desprins de trup se acționează
simțitor mai greu, comenzile majurului se recepționează anarhic,
nu^mi explic bine de ce, probabil explicația e secret militar»,
încheiase doica.
28.	.. .ca la Siena și Termopile... In legătură cu prima
localitate, situată în centrul peninsulei italiene, Anonimul a
ales o povestire intitulată Asediul Sienei, de autor necunoscut,
pe frontispiciul căreia a notat: « pentru argumentarea spuselor
lui Procopius!» Unii au înlăturat din principiu această piesă,
considerînd-o, prin stil și localizare, parazitară. Ne facem o
datorie de conștiință de-a reintegra povestirea în textul fără
de care s-ar pierde ceva din înțelesul dorit de istoric:
ASEDIUL SIENEI
Nu, lucrurile nu s-au petrecut, de bună seamă, așa cum
ți le-am povestit aseară, aseară era cald, vîntul bătuse dinspre
rafinărie și florile teilor miroseau a gazolină, cineva vorbea la
radio despre osmoză și funcțiunile pancreasului, aseară eram
obosit, flămînd, aproape învins, traversasem o zi lungă, dementă,
răscolisem cartierele mărginașe ale Bucureștiului în căutarea
unui armurier, vizitasem chiar și o expoziție de arme albe
din secolele de mijloc, îmi petrecusem ultimele ore în compania
unor tablagii din Colentina, deciși să nu se lase înșelați de un
zugrav, apoi, reîntors acasă, încercasem zadarnic, cu cronicarii
florentini pe masă, să refac schema tactică a bătăliei de la 1467
dintre Ferrara și Siena, într-adevăr asta mai rămăsese de făcut,
căci era tîrziu, împrejurările străvechi își cer rezolvarea și,
pentru că cina întîrzia, și întîrzia din cauză că cocul tău mag-
nific refuza să se recompună ca în seara cînd îi înfruntaseși
167
pe Predoleni în foaierul Operei, la premiera wagneriană, nu
mi-a rămas decît să-ți povestesc ce îmi povestise imul din
tablagiii din Colentina despre dragostea unei femei și a unui
bărbat care se cunoscusră într-un birou de copiat acte, însă
n-o începusem cu începutul, ci atacasem lăturalnic, mi se păruse
utilă pentru început istoria studiilor lui de levitație, considerate
de familie periculoase, fapt pentru care suferise o condamnare
de trei ani, și mă oprisem îndelung asupra copiei după sentință,
care îi adusese fericirea, în acel moment m-am oprit ca să
observ că levitația, ca și cocul, ne rămîne în fond inaccesibilă.
M-ai invitat să povestesc liber, de oriunde, spunîndu-mi,
din apele oglinzii unde înotai cu brațele deasupra capului,
pieptenul ținîndu-1 ridicat ca un cuțit, că nu ții la succesiunea
faptelor, prejudecată a polițiștilor și profesorilor de liceu, im-
portant e să captivezi, ai spus, să treci pe negîndite peste clipele
penibile ale pieptănatului, și asta e posibil, ai spus, dacă rela-
tarea promite momente tari, episoade crîncene, ceva neobișnuit,
căci materia care fertilizează o povestire trebuie procurată din
întinsul domeniu al terorii, nu ne putem pierde vremea cu
fapte de salon, asta e viața, uită-te și tu prin jurnale, petrece-ți
și tu orele destinate culturii pe la cinematografe, ai spus, în
categoria marilor teme prenumăr ciocnirile de trenuri, exploziile
de toate felurile, otrăvirea cu ciuperci, traficul cu stupefiante,
contaminarea nucleară, cazurile de spionaj, toate pline de
învățăminte, dintre care cel mai util este acela că am rămas, eu
și cu tine, doi zgîrie-brînză, n-am avut nici norocul, nici prilejul
să ne ilustrăm cu ceva, trăim păstorește, nu ne-am înscris încă
pe orbita vremii, ai spus, sîntem încă niște dulci copii, ieși
măcar cu povestirea mai în afară, mișcă-mă, rupe-mă, zdrobește-
mă, cum spunea pe bună dreptate Pitigrilli; ți-am răspuns,
mințind, că povestea mea este cum nu se poate mai neobișnuită,
crîncenă crîncenă, ba aș spune chiar atroce, trebuie numai să
mă urmărești, ți-am spus, ai să vezi pe dată sînge și ai să auzi
vaiete, vaiete reale, pe cuvîntul meu, levitația nu e decît un
palid început.
Am rămas mut în fotoliul din spatele tău, încurcat că
îți anunțasem isprăvi pe care nu le cunoscusem, istorii pe care
le auzisem doar în trecere și, în tăcerea care a urmat, am fost
dintr-odată cuprins de rușine că amenințările și mizeriile de
pe lista marilor teme nu m-au lovit niciodată, am scăpat nelovit
și nevătămat, spre paguba mea, și niciodată n-am bănuit că
168
mă voi afla în criză epică, Dumnezeu știe cum s-a întîmplat, și
mizeria mea mi-a învederat că între noi s-au prăbușit toate
punțile, te și vedeam ieșind din apele oglinzii, luînd rapidul
de Paris, însoțită de un tînăr cu pistol, membru al unei bande
de falsificatori de ceasornice, suferind fără să știe de cancer,
vedetă în devenire a marilor studiouri din Hollywood, general
în rezervă, acționar al băncilor elvețiene, căruia îi sorbeai cu
nesaț cuvintele, tînărul se obrăznicea, îți șoptea la ureche
lucruri enorme, chipul și părul îți străluceau de o fericire
deplină, cocul înalt străbătea peroane, săli de aeroport, bule-
varde, cartiere aglomerate, ca un soare metropolitan, și înne-
buneam de ciudă că n-am știut să fiu bărbat, n-am știut să te
rețin, eram aseară prea obosit, tablagiii din Colentina m-au
epuizat, în cele din urmă ai revenit și, bucuria dîndu-mi curaj,
ți-am istorisit cum fusese ucis, într-o luni spre prînz, acel tînăr
fără îndoială nevinovat, în piața centrală a Sienei.
Povestirea e o chestie! am exclamat înainte de a continua,
habar n-ai cîte minuni se pot alcătui din cuvinte, am spus,
e o chestie complicată și grea ca o mașină de bătătorit drumurile,
ca un petrolier de mare tonaj, ca un pod peste Houdson, fii
bună și urmărește-mă, te asigur că vei afla mai mult decît îți
spun, ți-am spus, totalul e mai mare decît suma tuturor părților,
pentru început important e că spun ceva, că tînărul imberb, cu
pistol și acțiuni nu te-a deturnat, tot important e că spun, cînd
spun, și ceva imponderabil și nedefinit, ceva pe care cuvintele
puse la rînd de Marțian D. Octavian nu-1 poate spune, sisteme-
le de buloane, arcuri, pivoți și roți dințate, ce alcătuiesc
obișnuit o frază, se deșurubează, se fărîmă, se sparg, curînd
urmează un moment prielnic cînd distingi limpede schema
pură a lucrării, iar pe deasupra, printre ansamblele metalice,
zărești și un petic de cer, sau liziera unei păduri, sau întinsul
mării, căci natura, ți-am spus în încheiere, nu se retrage niciodată
din cadrul în care se află și funcționează un mecanism ca acesta..
Aha, parte integrantă! ai exclamat, cunosc teoria, mi-ai
vorbit despre ea la cursa de automobile de la Băneasa, cursă
modestă, terminată fără măcar un derapaj, cu trei premii
întîi și o mulțime de premii de consolare, te ascultam accelerînd
pe teorie și-mi spuneam, ai spus, că ar fi timpul să-ți și ilustrezi
teoria cu practica unei povestiri ultra, sau supra, sau ceva similar,
altfel totul rămîne vorbă goală și nu mai are nici un rost să
mai frecventăm curse fără riscuri.
169
Momentul sosise, povestirea mea era la start, așa că mi-am
dat drumul, aseară. Am luat drept model un reportaj citit la
dentist într-o revistă franțuzească, reportajele furnizează nara-
torului un combustibil spornic, reportajul cu moartea eroului
pe-o trambulină continuase cu o serie de peripeții în Mada*
gascar, unde lucrase ca agent comercial, se încheiase cu răpirea
lui de către mafioți, căci întîmplarea făcuse să găsească pe cheiul
unui port din sud o servietă cu acte compromițătoare, era
evident că nu avea să întîrzie să le predea poliției. Am inventat
pe loc o poveste cît se poate de palpitantă, plină de neprevăzut,
am înaintat vitejește, răsturnarea e o lege a deșertului, jocul
cu bila vieții se face dinainte înapoi și de la stînga la dreapta,
după cum cade, esențial e ca fraza să iasă lungă, fără pauze,
să pătrundă luciul oglinzii, să inunde spațiul de dincolo, oglinda
fiind, după cum ne asigură știința, o suprafață plană și lucioasă
cu ample consecințe în domeniul esteticii, este știut că în fața
oglinzii cocul tău reușește de minune, iar în spatele ei dezastru
total, nepotrivire ce te înfuria teribil aseară, cînd te vedeam
despletindu-te și reluînd pieptănatul, cuțitul tăind energic
imaginea falsă, ofensatoare. Dacă, aseară, cocul întîrzia să se
edifice, eu, mai norocos, vedeam povestirea mea închegîndu-se
plauzibil, rostogolindu-se fericit către un final cu adevărat
sîngeros, plin de scene terifiante.
Acum povestești curgător și interesant, poți spera că mă
vei reține, mi-ai spus aseară, faptele devin chiar pasionante,
cu atît mai mult cu cît le-ai fost martor, eu însă nu înțeleg ceva:
cine era tînărul (cum se numea, din ce familie se trăgea, ce
profesa la Siena?), care sînt cauzele crimei? cine ha ucis?
cum s-au petrecut faptele? în ce măsură ești implicat? dacă
întrevezi unele neplăceri în ce ne privește? Fii explicit și fii
precis, ai spus, ca Marțian D. Octavian, persoană fără pretențiile
tale, dar care cînd relatează îți completează din mers toate
rubricile, nu e de mirare că a obținut atît de importante succese
în amor; vreau să știu poziția părților, jocul de interese, să
întrevăd locul stropit cu sînge, să simt scăderea pulsului în
vine și stupefacția celor de față, îți poți da seama că istoria mă
interesează mai acut decît reportajul lui Caesar despre cucerirea
Galiei...
Seara era caldă, înăbușitoare, scena din fața oglinzii se
prelungea, confruntarea cu Predolenii se amîna, m-ai întrebat,
în treacăt, dacă armurăria se mai află în nomenclatorul actual
170
de profesiuni, te-ai întors fără răspunsul meu în fața oglinzii
și ai început să împletești ceea ce despletiseși, părul, cuvintele,
începutul meu ce nu mai întrevedea un sfîrșit. Mai încerc o
singură dată, ai spus, dacă nu reușesc mergem la cină și la
culcare, e foarte tîrziu, cînd nu se leagă ceva trebuie să știi
să renunți, în coafură nereușita e catastrofală, ai spus. Și în
epică e la fel, am spus, noroc că la capătul unei zile nereușite
putem spera să avem un somn de învingători.
Nici vorbă, și atmosfera era aseară neprielnică pentru
povestiri, cerul redevenise noros, vîntul se iuțise, ușile batante
dinspre balcon clămpăneau pe primul și ultimul cuvînt al
propozițiunii, foc de pistol pe andantele sonatei, aseară nu
puteam duce la capăt împreună nici măcar o exclamație: și
piepțenii sînt de calitate îndoielnică! ai exclamat, intr-adevăr,
cu toate acestea medicii sînt muritori! ți-am replicat, vezi
Socrate..., nimic nu se lega, cu atît mai puțin o povestire,
deși o povestire cu întîmplări oribile, condusă după reguli
strategice nemaiîncercate, cu episoade-buloane, cu tablouri-
batardou, cu fraze-pivoți și tronsoane, cu personaje dințate
îmbucîndu-se cu scrîșnet metalic și suspans de cercuri și pîrghii
mi-ar fi fost la îndemînă, și de folos, căci povestirea e o demons-
trație în vederea satisfacerii instinctului de posesiune, ai fi fost
cucerită de greutatea și infernala complicație a mașinăriei și
ai fi cedat, minunată, sub cerul înstelat al parantezelor, în
preajma unui lan de grîu însîngerat de maci, așezat înadins
la capătul unei urmăriri cu schimburi de focuri și capturi
spectaculoase. Mergem la cină, ai spus, astă-seară sîntem
istoviți, am priceput că n-ai nici un chef să-mi povestești cum
a fost ucis în piața centrală a Sienei tînărul acela; da, mergem
neîntîrziat la cină, am spus, să lăsăm pe altă dată istoria lui
Mario Benedetti, chiar mă gîndeam că imaginea cămășii
maculate de sînge, palmele lui ridicate deasupra capului în
apărare, căderea lui pe pavimentul pieței nu sînt un subiect
prea agreabil înainte de culcare. Mario Benedetti se numea?
ai întrebat. Așa au scris ziarele, așa l-am trecut și noi, eu și
Jenică Brustureanu, în declarațiile noastre scrise la poliție...
Mai tîrziu, aseară, ai întrebat de ce nu mărturisesc că
Mario Benedetti e o invenție, servită spre a te consola de
nereușita cocului, orice povestire, ai spus, se naște dintr-o
nevoie urgentă, e suficient ca în viață să existe un ascultător
care să aibă trebuință de altceva decît are la îndemînă, și istoria
171
se și alcătuiește, nici nu e nevoie să vină un povestitor ca s-o
povestească; eu te-am mîngîiat pe frunte și pe păr, mi-a părut
rău că nu-ți reușise cocul ce urma să-i ucidă pe Predoleni,
apoi am spus: prostii! dormi liniștită, gîndește-te la ceva
amuzant, lasă-mi mie imaginea tînărului înjunghiat, moartea
lui tragică îmi aparține, mai exact, ne aparține mie și lui Jenică
Brustureanu, arhitectul, căci am văzut totul de aproape, scenă
imperială de neuitat. Un tînăr nevinovat, exclamase Brustureanu,
probabil o plată a conturilor, italienii se achită pînă la centimă,
negustorește, de datorii, uneori după foarte mulți ani, important
e că plățile se fac corect, dovadă este, spunea Brustureanu,
înflorirea încrederii în timpul Renașterii, dovadă este, spunea
Brustureanu, schimbul intens de cuțite și alte obiecte ale
onoarei, vezi amănunte în viața lui Cellini... Dura împunsătură
i-a luat viața în mai puțin de un minut, am spus eu, și cît de
lungi trebuie să fi fost pertractările, obiecțiile la sume și făgă-
duieli, oho, maică-sa ar putea povesti multe!.. Nu faceți
presupuneri, complicăm zadarnic lucrurile, a răcnit polițistul
cu trese galbene pe mînecă, în timp ce, în colțul opus al biroului,
un comisar striga la telefon să i se dea Neapolul cît se poate
de urgent, că acum vine ora mesei și criminalii nu mai pot
fi identificați în mulțimea consumatorilor dînd năvală în
bodegile de pe chei, lucru pe care, printr-o ciudată coincidență,
l-am notat și eu și Brustureanu în declarațiile noastre, nu faceți
presupuneri personale, repeta polițistul, scrieți numai ce ați
văzut, cine era de față, de cînd îl cunoașteți pe Mar io, ce afaceri
vă leagă, nu trebuie să vă îngrijiți de ortografie, corecturile
notarului sînt plătite de brigada criminală, barba nu se specifică,
acum toată lumea poartă asemenea semnalmente, dacă sînteți
sinceri și lapidari, spunea polițistul, vom pune capăt terorismu-
lui și veți beneficia de recunoștința republicii lui Leone,
spunea, înapoierea pașapoartelor rămînînd o chestiune pur
tehnică. Jenică, spre a se face remarcat, a întrebat prin ce
mijloc va afla, odată înapoiat în patrie, cum s-au încheiat
cercetările, polițistul l-a asigurat că va citi totul în ziare, și
nu este exclus să se vadă fotografiat pe pagina întîi, lîngă rubrica
tranzacțiilor parlamentare...
Jenică scria la masa lui cu o aplicată sîrguință, făcînd decise
sublinieri, deși nu văzuse nimic, căci atunci cînd îi zărisem pe
cei patru coborînd din mașină și trei îl imobilizaseră pe tînăr,
pentru ca al patrulea să-i împlînte pumnalul în piept, surpriza
172
îmi scosese din gîtlej un țipăt ascuțit și privirea lui Jenică se
îndreptase spre mine, iar mai apoi trupul însîngerat nu mai
putea fi văzut, o mulțime compactă de oameni ridicînd zid
în jurul victimei; el nu reținuse nici măcar că agresorii se
urcaseră într-o mașină și se făcuseră nevăzuți spre Chigi, îmi
venea să rîd cu hohote și să fac nu știu ce pe declarația lui:
mai tîrziu, polițistul l-a lăudat pentru mărturia lui, fîlfîindu-mi-o
pe dinaintea ochilor și reproșîndu-mi că n-am fost deloc la
înălțimea împrejurărilor cu cele cinci rînduri căzute pe care
le scrisesem.
Din ce se alcătuiesc visele și cum se explică oare că elemente
în veci necunoscute, ca spre pildă o motocicletă cu ataș, tot
apar în visele mele, m-ai întrebat din apele visului, și eu ți-am
răspuns că astăzi legile visului sînt perfect cunoscute, dacă
vrei le poți programa, visează urît doar cei înclinați să deguste
genul, în fine, ofițerul cu trese galbene, adevărat mareșal,
afirma plimbîndu-se prin fața meselor noastre că Italia e o
țară încîntătoare, însă oamenii lasă de dorit, ce departe am fi,
spunea, dacă s-ar opera un transfer de suedezi în peninsulă,
lui i-ar conveni să se ducă în schimb, clima i-ar face bine într-o
țară cu rege și premiu Nobel, oricum guvernele, femeile și
martorii oculari ar fi cu credință, dar scrieți, spunea, nu vă
feriți de descrieri și cuvinte alese, ca turiști nu duceți desigur
lipsă de fantezie, domnul șef al brigăzii mobile apreciază stilul
colorat, are de unde împrumuta cînd i se cer interviuri și,
trebuie să cădem cu toții de acord, reportajele și interviurile
întrețin starea de bunăstare, altfel ne-ar ocoli turiștii și s-ar
duce să îngroașe bugetul leneșilor de spanioli, scrieți că agre-
sorii s-au topit ca gelata, tînărul ucis trebuie să fi făcut vreo
gaură în cer, nu moare omul fără să fi produs ilegalități, ca
aiurea... N-am dat curs sfaturilor polițistului, cu toate astea
am notat, în cinci pagini compacte, farmecul porumbeilor
zburînd în cercuri deasupra acoperișurilor de olane, am lăudat
iscusința vechilor edili, care plantaseră în marginea pieței o
fîntînă cu adevărat minunată, am analizat pe scurt programele
muzicale pe care le urmărisem, arătîndu-mă nedumerit de faptul
că muzica de spinetă lipsise cu totul (scăpare? subapreciere,
lipsă de instrumentiști?). Simțeam, scriind mărunt și neinspirat,
că sentimentele mele s-au colorat cu culoarea sîngelui risipit,
și, vrînd să le temperez, puneam de la mine o grămadă de
situații, o îmbrățișare a unor tineri, în văzul lumii, în plină
173
zi, cearta a doi uncheși, încheiată cu amenințări cu bastonul,
trecerea a două căprioare violent machiate de la un magazin
la mașina luxoasă care le-a înghițit, hîrtia se dovedea mereu
puțină, Jenică terminase relatarea lui și eu mai aveam încă
multe de declarat. Adormiseși, dormeai senină și eu continuam
să mă rezum la ceea ce era mai important, ajunsesem la a
zecea pagină și încă nu intrasem în miezul chestiunii, dar,
către încheierea cam abruptă, începeam să cred că scena nu
avusese loc în piață, asta era o variantă-cursă propusă de șiretul
polițist, scena se petrecuse, cum și Jenică Brustureanu remarcase
în declarația lui, la gară, în ușa restaurantului, îndată după ce
băusem limonada, cu care ocazie am spus: cămașa aceea albă
a fost scrobită și călcată de mîinile unei mame iubitoare!
Probabil că exclamația asta am strigat-o, pentru că ai tresărit
și mi-ai spus prin somn să las lucrurile să se limpezească,
lasă-le pe mîine, atunci totul îți va părea limpede, mai ales
dacă te vei consulta de dimineață cu Jenică Brustureanu, faceți
împreună ordine, acum e foarte tîrziu, noapte bună...
Azi lucrurile sînt mai limpezi, ai avut dreptate: nu, faptele
nu s-au petrecut așa cum ți le-am povestit aseară, aseară eram
obosit, mă scoseseră din minți niște tablagii din Colentina,
căutasem toată ziua un peruchier de la operă, acum sînt în stare
să-ți povestesc totul extrem de coerent, ca Marțian D. Octavian,
acum ziua strălucește, iar coafura ta e minunată, peruca e
într-adevăr o soluție, m-ai întrebat dacă limpezimea se datorează
lui Jenică Brustureanu, eu am izbucnit în hohote spunîndu-ți
că individul e o născocire a mea, aseară puteam inventa și
cercul polar, m-ai întrebat dacă nepotrivirile și confuziile
de-aseară nu veneau de la faptul că nu mă sprijn pe nici un fel
de dovezi, de unde chiar impresia că acea scenă sîngeroasă
n-ar fi avut niciodată loc. Am sărit ca ars, replicîndu-ți că
mergi prea departe, eu citesc toate ziarele italienești, am ajuns
cu lectura lor în iunie 1931, și dacă nu găsesc ceea ce caut,
citesc lucruri încă neîntîmplate, iau act de întorsăturile posi-
bilului, am tehnica mea, tot ce pot spune este că lucrurile se
împlinesc cu timpul întocmai, secretul stă în perseverență,
în nădejde... Uciderea tînărului de care ți-am vorbit a avut
loc la 15 august 1947, la orele 18,43, pe calea Văcărești...
Versiunea adevărată, dacă îți amintești, ți-am povestit-o
acum doi ani, era o seară de octombrie, întîrziasem la tine
citind Bacovia, ne venise o mare poftă de cîntecele ploii, de
174
clavire» M-ai rugat să-ți vorbesc despre viitorul nostru, ți-am
răspuns că viitorul doi îmi este mai agreabil, gluma te-a supărat,
te-ai trîntit cu fața în perne și ai plîns, atunci am presupus că
ai nevoie de lacrimi pentru că te exasperase coafura, faptul că
nu puteai împleti un coc asemenea celui admirat la seminarul
lui Vianu, am încercat să te împac, ți-am prezis, cu o certitu-
dine care acum mă sperie, că va veni într-o zi moda perucilor,
atunci totul se va simplifica, mi-ai răspuns că așteptarea îna-
poierii mele din oraș te exasperase»..
Vine o clipă, ca o pasăre, cînd o amintire anostă, o întîmplare
de demult, o expresie poate scoate din încurcătură un bărbat
și o femeie care se iubesc, e un fel de descurajare a imediatului,
și aducerea în prezent a întîmplării de odinioară primenește
văzînd cu ochii culoarea încăperii, cuvintele încep să se legene
într-un lichid rarefiat, apoi, pierzîndu-și greutatea, se resfiră
și plutesc ca bulele de aer desprinzîndu-se de pe pereții unui
vas lovit» Atunci, în acel octombrie, ți-am povestit cum,
obosiți de regulile scandării latine, parcurse destul de anevoios
în sala neîncălzită a Bibliotecii universitare, ieșisem cu Matei
Iliescu să luăm puțin aer și urcam leneș calea Văcărești, dar
pe cînd tocmai intram, pe înserat, în strada colonel Orero,
întrebîndu-ne ce va fi făptuit colonelul de fusese condamnat
să stea crucificat pe zidurile străzii, am văzut apropiindu-se
două grupuri de tineri, unul grăbind spre stația tramvaiului 16,
celălalt traversînd spre parcul răscolit cîndva de două bombe,
în timpul războiului. Matei era de părere, și argumenta cu voce
răsunătoare, că violența are darul de a se acumula ca apele
într-un bazin, îngăduind lungi perioade de liniște, după care,
prilejuindu-se un război sau o răzmeriță, își dă drumul în modul
cel mai previzibil cu putință, că, slavă Domnului, omenirea a
consumat în ultima conflagrație toate tipurile de violență și
ne putem bucura, generația noastră și poate următoarea, numai
de ani senini, eu pășeam în acest timp pe trotuarul fulgerat
de crăpături adînci, îl ascultam cu atenție, treceam spre Nerva
Traian ca pe drumul ce duce în paradis, cînd grupul din parc
trecînd în urma noastră, tăcut, înnegurat, și-a încetinit mersul
și s-a îndreptat spre cei ce așteptau tamvaiul»
Ai fost de părere să deschidem din nou ușile batante spre
balcon, ca să iasă fumul țigărilor aprinse una după alta, am fost
de acord, dar cînd ai înaintat spre ușă, i-am văzut pe cei din
parc traversînd, după care, în clipa cînd întorceai minerul
175
ușii, am văzut cum unul din tineri se aruncă asupra unei cămăși
albe, foarte îngrijit călcată, cum răsucește în mînă un cuțit
lucitor, cum cămașa cade însîngerată pe trotuar, Matei Iliescu
zîmbind cu înțeles: nu putea fi decît o plată a conturilor, a
spus el, așa cum scriu adesea ziarele, vremile de pace și senin sînt
prielnice afacerilor, spunea, sprijinindu-și spusele pe argumentul
că noi, ca și italienii, vezi Cellini, tot cu d-astea ne ocupăm în
răstimpul dintre două conflagrații sau dintre două iubiri. ..
Ne aflam în umbra colonadelor cu multe portice și scări,
mai încurcate decît labirintul, și Matei a întors capul și, re-
marcînd magnifica întindere a ramurilor unui copac, a dezvoltat
părerea lui că ele se desfac asemenea continentelor în apele
largi ale oceanului, dacă nu de-adevărat, măcar pe hartă, și
trebuie să fim de acord că în secolul nostru hărțile sînt aproape
fidele, deocamdată la scară redusă, pentru a ne obișnui ochiul
cu suprafețele și formele, urmînd ca mai tîrziu să fie desenate
la scară mai mare, atît de întinse și atît de fidele încît să poți
înveli cu ele întreaga planetă, America de hîrtie peste America,
Corsica de hîrtie exact pe muchiile Corsicii de dedesubt,
rămînînd jur-împrejur destul spațiu albastru pentru apele
mării, dar roșul sîngelui se și revărsase pe piepții cămășii,
tînărul vrusese să replice cu o lovitură, jalnic gest descentrat
de durerea din piept. Cineva strigase poliția.
E o poveste încurcată, ai spus, ești obosit ca și ieri și nu ai
ieșit de sub impresia crudă a faptului, pentru asta e nevoie de
timp, dealtfel nici n-am prea fost atentă, ai spus, m-am tot dus
în balcon, căci ușa se tot lovea, la un moment dat, pe cînd
îmi spuneai că Jenică Brustureanu nu există în realitate, am
fost răpită de o scenă ce se petrecea în stradă, se pare că un
tînăr care locuiește la doamna Precup a fost accidentat, i-am
văzut cămașa plină de sînge, doamna Precup striga să fie adusă
poliția. Să lăsăm istoria asta pentru altădată, ai spus, vor veni
cu siguranță zile cînd nu vom avea un subiect convenabil,
scena de la Siena cade oricînd bine, doar știi că mă pasionează
subiectele tari... O, dar sînt întîmplări dure în fiecare zi,
ți-am replicat, citesc în continuare ziarele italienești, între
timp am înaintat cu lectura pînă în septembrie 62, lucrurile
nu s-au schimbat, aș putea afirma că scena care mă chinuie
de atîția ani s-a complicat și că fiecare zi îmi aduce în amintire
împrejurări noi, ignorate din nu știu ce cauză, am spus. Uită,
mi-ai spus, uită, cum și eu am uitat incidentul din casa Precup,
176
numai după ce ai uitat totul poți recompune adevărul. Glumești!
am spus. Nu glumesc, ai spus.
Ai deschis albumul cu fotografii, ai închis (sau ai deschis)
ușa dinspre balcon și, așezîndu-te pe divan lîngă mine, m-ai
rugat să-ți povestesc cum am escaladat vara trecută nordvandul
Pietrii Craiului, am fost bucuros să trec la subiecte pe care
Marțian D. Octavian le ratează lamentabil, am început cu:
era într-o luni, grupul nostru..., muntele ne întîmpina cu
fruntea înnegurată..., lăsasem în urmă, de o jumătate de oră,
cabana..., cînd m-a durut ca o lovitură de pumnal imaginea
veche a crimei de la Siena și, înlăturînd cu un gest hotărît peruca
uitată pe capacul pianinei, am strigat: nu, crimele fără explicație
sînt o invenție a timpurilor mijlocii, lucrurile nu s-au petrecut
așa cum ți le-am povestit aseară, acum totul s-a limpezit, iată
sîmburele din care a crescut mizerabila mea obsesie! Și, am
început să povestesc, limpede și curgător, așa cum povestește
un combatant întors ieri dintr-un asediu: urcasem o zi întreagă
Valea Frumoasei, cîntată de Sadoveanu, străbătusem peisaje
fermecate, ajunsesem într-un tîrziu în satul de oieri Jina, vecin
Poienii Sibiului, eram frînt de oboseală, curelele rucsacului
îmi răniseră umerii, bocancii îmi opăriseră tălpile, vederea îmi
ardea în orbite, o așezare omenească, după singurătățile pădurii,
îmi apărea întărită și sigură ca o cetate italiană... De la primărie
mi s-a indicat o adresă unde să înnoptez, o femeie tînără a
deschis o ușă grea, m-a condus într-o cameră largă, cu pereții
acoperiți pînă sus cu velințe înflorate, femeia tăcută mi-a
așternut un pat înalt, pe care tronau trei perne mari ardelenești.
Am mulțumit, am vrut să rămîn singur, ochii negri ai gazdei
m-au țintuit lung și femeia mi-a pus întrebarea dacă nu vreau
să cunosc, înainte de culcare, măcar ulița principală a satului
ei. E întuneric, sînt foarte obosit, i-am spus eu, mîine îmi
rămîn două ore pentru a colinda prin sat, acum, dacă s-a încheiat
războiul, timpul va fi din nou darnic cu mine, sper ca somnul
să-mi stingă în urechi comenzile militare, urletele bateriilor de
artilerie, și, dacă nu are un logodnic, sau un iubit, sau o mamă
care să-i interzică să mă însoțească, voi fi bucuros să o iau
drept ghid, satul îmi va rămîne o amintire dintre cele mai
încîntătoare. S-a retras, am început să mă dezbrac, dar o poftă
nebună de aer și de oameni mi-a schimbat gîndurile: tînăra
femeie așteaptă de mulți ani un bărbat de aiurea, e foarte pro-
babil că nimeni n-a venit s-o scoată din singurătatea ei, știu ce
177
cumplită e singurătatea, trebuia să nu-i refuz plimbarea...
Am deschis ușa dinspre prispă, frumoasa tînără mi-a ieșit
înainte, mi-a spus că era convinsă că nu voi dormi, sîntem
oameni care am văzut și pătimit multe, cu siguranță avem ceva
să ne spunem...
Am ieșit în uliță, am mers o vreme tăcuți, i-am simțit
mîna ușoară pe brațul meu, am întrebat-o dacă trăiește de mult
singură și ea a înclinat din cap, mi-a cerut apoi să trecem pe
partea cealaltă a drumului, spre a nu da față cu un grup de
oameni ce întîrziau în preajma circiumei cu oboanele pe jumătate
trase, am traversat neîntîrziat, mi-a spus că familia i s-a risipit,
părinții lucrează la Sibiu, vin acasă mereu mai rar, frații s-au
mutat la București, la Brașov, vremea măritișului a cam trecut,
a jurat să rămînă paznic al casei și al unui loc dumbrăvit, acum
cînd s-a încheiat războiul se gîndește că ar trebui să-și întemeieze
și ea un rost al ei...
Vorbea tot mai precipitat, mai însuflețit, trecea repede
de la vechi amintiri legate de locurile pe care le străbăteam,
și pe care, mi-a făcut impresia, nu le revăzuse de mult, la
imaginile îngrozitoare ale războiului; omenirea s-a săturat de
sînge, a spus, lumea are atîta treabă și e tîrziu, a spus, dacă
ar fi după ea, n-ar ține seamă de nici o lege și ar umple întreg
satul cu prunci și flori, e încă tînără și încă nu e foarte tîrziu,
a cunoscut, a spus, un soldat care mergea spre front, îmi
semăna, a înnoptat, tot așa, o singură noapte la ea, după care
n-a avut niciodată veste, singura dovadă că a trecut prin Jina
era o păpușă de ghips, pe care o păstrează sub icoană, o cumpăra-
seră de la Poiana, unde se plimbaseră împreună, în dimineața
despărțirii, acum ea crede că trecerea mea pe-acolo poate fi
un semn, cine știe...
De la un timp, pe urmele noastre am auzit pași, întorcînd
capul am zărit cîteva siluete de tineri pășind greu, ea mi-a
cerut să traversăm din nou, circiuma tocmai s-a închis, poate
cineva și-a băut mintea, a spus, oamenii au suferit și suferă,
dacă ea ar fi băut, poate ar fi uitat...
I-am auzit țipătul, i-am văzut brațele albe apărîndu-se,
am văzut-o desprinzîndu-se de mine și alergînd în susul uliței
luminate de un petromax, fuga ei m-a umplut de silă, ca o
trădare; abia după ce s-a pierdut în bezna în care dispăruseră
agresorii, mi-am dat seama că umărul meu stîng îmi e amorțit
și că sîngele mi-a năclăit cămașa... Era o cămașă nouă, o
178
purtasem în ranița tot timpul războiului în nădejdea că mă va
apăra și o voi putea îmbrăca la înapoiere, mi-o cususe cu dragoste
mama, cînd o așezasem în cufărul de recrut, mama era încre-
dințată că nu voi apuca să învăț a ucide oameni, spusese: nu
vei trage în tineri ca tine, ce vină au ei? războiul se va încheia
curînd...
Ai o coafură superbă, pieptănătura asta simplă îți vine de
minune, marile descoperiri sînt la îndemîna oricui, e nevoie,
desigur, de puțină inspirație, m-ai întrebat adineaori dacă
despre tînăra din Jina am mai avut vreo știre... Nu-ți pot
răspunde la întrebare, povestea asta dureroasă nu trebuie să
aibă sfîrșit,..
29,	. ..in cămașă... Asemenea povestirii prezentate
mai înainte, interpolată în text de însuși autorul istoriei, și
aici apar situații și chiar detalii indicînd originea carpatină a
împrumutului. Dacă, în alte părți ale planetei, războaiele se
poartă în uniforme dintre cele mai sofisticate — cămăși de
zale, pieptare din piele de bou, coifuri și harnașament cu anumită
pondere și cu gabarit corespunzător, — de la Drina spre Levant
sînt de întîlnit la beligeranți costumații preponderent lejere
(să amintim sandaua simplă și cămeșoaia nu lipsită de o croială
suplă a fenicienilor, perșilor etc.), uniforma evoluînd — către
marele ocean al liniștii aurorale — pînă la o subțire centură
de rafie de care stă spînzurată sabia și, la cei înstăriți, o pelerină
de mătase potrivită mai curînd momentelor de după baie
decît ca veșmînt.
Se amintește adesea despre un general al lui Frederic cel
Mare, care a fost surprins gol de reporteri. Cortul său de
campanie fusese strîns peste noapte de geniștii prea grăbiți,
înaltul ofițer trebuind să alerge în luptă așa cum îl făcuse mamă-sa,
doar cu cîteva decorații în mînă, distincții de care avea nevoie
spre a aduna și altele. Și, se spune, a obținut ceea ce își dorise,
inclusiv moartea glorioasă.
în cămașă și în piciorul gol, lupta apare mai puțin specta-
culoasă, în schimb se dovedește mai mobilă și mai eficace, cu
singura condiție: să nu fie de față femei, copii și bătrîni, per-
soane față de care combatanții pot încerca unele complexe, ce
se resimt imediat în scăderea puterii de foc...
30.	.. .s-a scris procesul-verbal. Cronicile militare vorbesc
destul de frecvent despre bucătari, frizeri și preoți de campanie,
chiar despre vivandiere, mai niciodată despre întocmitorii
179
proceselor-verbale, lucru cel puțin ciudat. Și totuși puține
bătălii asupra cărora să nu fi vegheat secretarii! Faptele de
arme se aseamănă în multe privințe cu luările de [cuvînt: in-
troducerea, dezvoltarea și încheierea se succed și într-un caz
și în celălalt ca în manualele clasice de retorică, rar două inter-
venții în același timp. Martori ai marilor bătălii relatează că,
în primele rînduri, acolo unde se fac schimburile cele mai
active de lovituri și unde se înregistrează cele mai teribile
explozii și masacre, un modest secretar sau grefier .înfruntă
eroic primejdiile, și așezat la măsuța lui, scrie mărunt ce se
întîmplă, cine pe cine lovește, și cum, și cît, subliniază părțile
remarcabile, laudă pe eroi și-i încondeiază pentru vecie pe
leneși, lași sau tîlharii de cadavre. Unul dintre grefierii iluștri
ai timpului său, pe nume Johannes Homer, și-a pierdut chiar
vederea în mijlocul bătăliei pentru Troia. Un altul, Arbaletto
Compagni, s-a văzut răsturnat de iureșul cavaleriei vrăjmașe
și cu greu și-a regăsit pana, călimara și sugativa în maldărul
de obiecte rămase pe cîmpul de luptă. Se vorbește în cancelarii
și despre un al treilea grefier de front, Hanibal Scribul, care
n-a făcut cinste oastei pe lîngă care activa, dovedindu-se prea
pasionat de cele ce se petreceau sub ochii lui: cînd un soldat ina-
mic s-a apropiat de pupitrul său, el și-a abandonat uneltele,
a înșfăcat o jordie rătăcită pe un dîmb și, învîrtind-o în aer,
l-a lovit mortal nu numai pe rătăcit dar și pe un comandant
de escadron, înclinînd balanța victoriei de partea armiei sale.
Juriul a contestat biruința, considerînd-o birocratică, numele
grefierului s-a acoperit de ocară, căci în război sînt permise
toate schilodirile și atrocitățile, în afară de intervenția per-
soanelor intrate în arenă lateral, din cancelarii și tarabe. Orașele
și satele populate de persoane civile pot și trebuie să fie rase
de pe suprafața pămîntului — sistematic, în adîncime —, cînd
atacatorul crede a vedea în particularii ascunși prin poduri
și pivnițe, prin hambare sau tranșee private, participanți
virtuali la conflict.
Referirile rare ale cronicilor la secretari și grefieri ar putea
avea două explicații: 1. dezvăluirea numelor și identității
celor ce scriu despre viață și moarte, despre cursurile sinuoase
ale împlinirii și izbînzii oamenilor prin sabie, ștrangulări,
torturi, trădări și incendieri grandioase ar putea scădea auto-
ritatea destinului, care trebuie să rămînă categorică și, mai ales,
inatacabilă, căci una este să credem că toate cele făptuite sînt
180
rezultatul hotărîrii necesității și a zeilor, și alta să știm că
lucrurile au fost aranjate de un grefier priceput în a aduce toate
din condei; 2. oricît de iscusit s-ar dovedi scribul, procesul-
verbal pe care el îl întocmește e, în fond, o simplificare litera-
turizantă și nimeni nu-și poate lua răspunderea că gravele
consecințe ale bătăliilor — robia, jaful, răzbunarea pe toți și
pe fiecare dintre cei învinși, pedeapsa prelungită dincolo de
termenele rezonabile, modificarea hărților și redistribuirea
teritoriilor, regruparea, revanșa, amenințările cu forța și recur-
gerea din nou la arme etc. — decurg din scrisul mai mult sau
mai puțin buimac al unui secretar buimăcit de urale, comenzi
militare, vaiete de răniți și de alte zgomote, printre care nu pe
locul ultim se află bubuitul armurilor, al proiectilelor, al
fuzeelor. Toate aceste consecințe trebuie să apară drept creația
lui Dumnezeu, să cadă printre ruine cu putere de lege, să cutre-
mure conștiințele și să îmblînzească moravurile ca un alt Nou
Testament, să determine o reorientare radicală a cursului vieții
pe pămînt. Or, dacă acestea ar urma scriptele unui proces-
verbal, fie el genial, tîrguielile nu s-ar mai stinge, învingătorii
și învinșii l-ar scoate din fundul pămîntului pe individul care
a notat ce a notat, l-ar trage la răspundere pentru formulele
stereotipe cu explozie perfidă, pentru subtilitățile de plumb,
eroismul și lașitatea ar primi calificative, ca la școală, ba mai
rău, s-ar limpezi o mie de situații confuze și aberante, s-ar
restabili —- prin reconsiderarea detaliilor — o grămadă de
adevăruri, alte conflagrații ar deveni imposibil de declanșat.. .
Dar cine are interesul ca istoria să stagneze și vitejia să se depre-
cieze ?
Părerea celor mai mulți comentatori este că scribii cîmpurilor
de luptă e bine să tacă, să se mulțumească cel mult cu un scurt
rezumat al faptelor, să accepte ca numele lor să fie îngropat
odată cu sutele și miile de morți ale bătăliilor consemnate.
în text, referirea la procesul-verbal urmărește să afirme că
altceva e în timp de pace, cînd actele dure ale oamenilor îm-
potriva oamenilor urmează să fie înregistrate cu cea mai mare
grijă, prin cuvînt puțind fi justificată însăși crima, lucrurile
dezordonate ale realității dovedind o regularitate și un stil
ales prin intermediul scrisului consemnativ.
31.	...prin superioritatea lor numerică,.. Vezi nota 15.
Se poate adăuga că Anonimul, trăind într-o lume a statisticii
și anonimatului cantitativ, nu poate scăpa de obsesia numerică.
181
Moartea lui Procopius putea fi pricinuită foarte bine de o
gripă spaniolă.
32.	... cucerită și recucerită. Ceea ce se și face spornic,
din timp în timp. Spusele soldatului Diodor sînt adevărate,
nu se precizează însă nicăieri de unde trebuie luat continentul
de toarte spre a fi răsturnat și nici modul în care trebuie să se
clătească recipientul după întrebuințare.
33.	...dealuri sileziene... Pe care filozoful Kant le
privea cu un binoclu nemțesc, căruia îi lipseau o lentilă și
suportul.
34*	.. *tată bun al înaltei Himalaia și al cochetelor
Antile... Comparație de acută pătrundere strategică, vrînd să
spună că Europa n-a fost niciodată mamă, că ea, ca și Roma,
se face răspunzătoare doar de exportul armelor... Europa
văzută ca un tată e o idee de o plasticitate vie, pregnantă,
bărbătească.
35.	...Indiile dulci și aromate... Afirmație inexactă:
rîvnită și gustată de Alexandru cel Mare, doar India occidentală
s-a dovedit agreabilă la gust. Aroma mirodeniilor a amețit
multe capete și a pervertit conștiințe pretins incoruptibile.
XXII* Oamenii citiseră cu mare interes și relatarea adu-
nării de primire a celui așteptat, faptele fuseseră consemnate
cu multă, multă exactitate, ceea ce dovedea că ziariștii fuseseră,
într-adevăr, profesioniști. Reieșea că, îndată după sosirea
aceluia, iritarea și oboseala tuturor dispăruseră ca prin farmec,
că discursul se va bucura de o mare și vie atenție.
Scoțîndu-și din buzunarul redingotei ochelarii pince-nez, și
ștergîndu-i cu batista, nouUvenit dăduse să se înțeleagă că nu va
ezita să pronunțe cuvîntul potrivit. Acesta era: « Domnilor... »
XXIII. «Domnilor, spuse el, plugul și suveica, și cazanul
cu aburi, și dosarele încopciate, și eprubetele bine rînduite,
și fanfara, și mașina de tighelit, și rindeaua, și foarfecă cu
echer, și creta colorată, și smîntînitoarea, și avionul cu piston
acționat de mînă, și ghergheful cu patru șine, și mașina de
călcat cu mangal, și diligența cu patru armăsari înaintași, și,
iertați-mă, chiloții plușați, cu corsetul pendinte, și vagonul pe
boghiuri, și cureaua de transmisie, și biblioteca savantului,
și peștele preparat rasol, cu lămîie, și abacul, și onomatopeea,
podoaba retoricii, și registrele cu partizi, și extracția sării cu găleata
și cu ocnași, și raportul dintre numărul turmelor de oi și suprafața
pășunilor, precum și unele acte de corespondență comercială și
182
jurisprudență civilă — ei bine, o bună parte a ustensilelor și
mijloacelor civilizației noastre încep să nu-și mai aibă rostul.
Cele mai multe și-au pierdut de pe acum capacitatea funciară
de a ne face fericiți. Tehnica în continuu progres ni le redă,
pe zi ce trece, mai desuete, mai inoperante...
XXIV* Ne aflăm la cumpăna a două veacuri importante
— continuă vorbitorul, după ce, cu aceleași cuvinte, dar puțin
diferit, textul apăruse asemănător în ziarul aflat acum în mîna
tuturor — veacul ce se încheie s-a dovedit întunecat, bîntuit
de cumplite molime și catastrofe naturale, de războaie oribile
și de suspiciune. Veacul care începe (nu mă obosesc să-i mai
dau un număr, cine are interesul să tot sporim icsurile?) ne
oferă spectacolul unei expansiuni extraordinare a tehnicii în
toate domeniile civilizației, artelor și meseriilor, ocultismului și
statisticii. Spre deosebire de secolul trecut, întunecat, bîntuit
de molime și războaie cumplite, măcinat de pesimism și contra-
dicții, secolul pe care-l inaugurăm se va dovedi luminat, carac-
terizat printr-o sănătate deplină, prin optimism, armonie și
extravaganțe multilaterale.
Priviți fotografiile voastre de familie din tinerețe: atmosfera
e fumegoasă, galben-cenușie, apăsătoare, cei dragi apar în ele
puțini și palizi, înconjurați de obiecte inutile, sărace și poso-
morite. Altceva vă oferă vremea care începe: iată, în afară de
bunicii în perfectă stare de sănătate, aveți în preajmă adevărate
cete de rubedenii — veri și cumnați, mătuși și fini, precum și
copii, încurajați prin radio și prospecte să crească și să învețe...
Ei umplu spectaculos cadrul cu zîmbetul lor elevat... Toți sînt
bine îmbrăcați, gata de-a urca în Turnul Ei ffel, pe transatlan-
tice, în avioanele supersonice. Iată catalogul B.M.W., alegeți,
comandați!
La îndemînă vă stau azi canapele confortabile, covorașe
cu frumoase motive naționale, etajere încărcate cu flori, mese
îmbelșugate, în jurul cărora se stă de vorbă și se înalță pahare
pline, în timp ce se cîntă și se vorbește mereu la aparate audio-
vizuale și se face haz- înainte nu se spuneau poezii, o tăcere
tristă copleșea pe cei doi tineri îmbrăcați în miri; acum, cinci
sau șase fetițe elegante și vreo cîțiva băiețași îmbrăcați în
marinari sînt gata să se împingă în față ca să recite admirabilele
balade ale barzilor noștri, cu acompaniament de ghitare elec-
trice, iar o mătușă aleargă la supermarket să vă cumpere tot ce
doriți, inclusiv marțipan.
183
XXV. Amintiți-vă cum se strica înainte vremea: pe cer
se adunau nori groși, reci, și îndată se și stîrnea din senin fur-
tuna îngrozitoare. Smulgea acoperișuri, lovea cu grindină grădinile,
forma puhoaie și inunda ulițele, prăvălind în furia ei nebună
garduri, hambare, poduri, casele bieților creștini. Viitoarea
înghițea hulpavă vietățile curții, ploaia uda la piele cîțiva
servitori neplăcuți lui Dumnezeu, care făceau imediat pleu-
rezie. Deschideți acum fereastra: ei, ce părere aveți de admira-
bilul peisaj pluvios ce vi se deschide îmbietor în față 7 Plafonul
de nori e compact, reținut pastelat, pînze cuminți de ploaie
pulverizează binefăcător pămîntul receptiv,^ revigorînd vege-
tația, purificînd aerul, răcorind pavajul. într-o jumătate de
oră, admirabilul lichid se distribuie rațional asupra cîmpiei și
o spală, și o stimulează, și îi înviorează culorile, ca într-un
tablou semnat de Vînătoru. Nu va trece mult și ciclul ploaie/
evaporare / condensare / și iarăși ploaie / se va simplifica,
împuținîndu-se etapele ce încarcă prețul de cost. Marea și
ghețarii vor trimite direct în robinet apa proaspătă, desalinizată,
aseptică, cu săpunul dizolvat corespunzător în lichid. Servitorii
se vor spăla la duș, ca și voi, folosind discret și recunoscător
șamponul, în subsolurile rezervate lor, în rezervațiile afectate
în suburbii...
XXVI. Dar animalele 7 Sălbatice și sîngeroase, haitele
de lupi ieșeau adesea din pădurile mirosind a hoituri și mucegai,
năvăleau în sate, sfîșiau vite și păsări, distrugeau bunurile
cu greu agonisite. Omul neprevăzător era pîndit din ierburi de
șerpi veninoși, de urși înfuriați, de rîsul cel hidos și de colții
vulpii cele viclene. Păpădia clocea malarii, iar crizantema,
perfida, împrăștia în jur miasme de iperită și oțet aromatic. întregul
secol de tristă amintire, lat cît evul mijlociu, e sfîșiat de urletul
fiarelor și de țipătul sinistru al păsărilor de pradă, de unde și
necesitatea vînătorilor ce încercau să împuțineze fauna, să
diminueze amenințarea și să ofere libretiștilor subiecte triste
pentru operete vesele. Hiena circula în cupeu. Se putea vorbi
pe atunci de un sistem de asigurare a persoanei, despre ajutorul
de șomaj, despre inviolabilitatea casetei intime 7
Pădurea de astăzi este un sanctuar liniștit și ospitalier,
animalele răutăcioase de altădată și-au reprimat agresivitatea
și și-au cizelat manierele: lupii, urșii, vulpile, înșiși șerpii,
în bună parte școliți și, oricum, cu o conștiință cetățenească
mai luminată, și-au luat locul [cuvenit în grădina zoologică,
184
unde, în cuști bine ferecate, numerotați și clasificați după
nomenclatura binară, se ocupă de problemele actuale ale cererii
și ofertei, de șarpele monetar, de combaterea terorismului, și
răgazul le conferă aere de pașnică, superbă autoritate și dis-
tincție. După cum vedeți, eu vin cu fapte, nu cu amăgiri...
Și nu ne desparte decît un deceniu pînă ce fiarele cu jblănuri
frumoase ne vor livra de bunăvoie podoabele lor atît de îndrăgite
de femei, protecția epidermei lor fiind preluată de pungi de ma-
terial plastic ieftine, de bună calitate...
XXVII. Dar priviți mai atent fotografiile de odinioară:
printre copacii de carton ai tinereții voastre abia se zăresc crene-
lurile unor castele căzute în paragină, o lună ostilă le luminează
pieziș* Scîrba și spleenul ridică țeava pistoalelor la inimă și
tîmplă, se sinucid mii de nevinovați, vinovați doar de delictul
de port-armă. Acum, în spatele vostru și al familiei, se disting
case mari, cu etaj, parcuri largi, pe gazonul cărora joacă coarda
o mulțime de copii, golf o mulțime de tineri, în chioșcuri își
etalează toaletele femei frumoase, pe bănci stau cuminți, hieratici,
tineri îndrăgostiți, în costume cadrilate (ei), în rochii spumoase
de muselină, cu jupoane abia bănuite (ele), în timp ce prin
desișul boschetelor trece trenul electric pufăind, spre Viena,
spre Chicago. Și pretutindeni — ofițeri chipeși, toți generali și
mareșali, cu trăsăturile lui John Wayne, cu epoleți strălucitori
și brandenburguri bogate, privind visători o lume fără conflicte
majore, așteptînd nerăbdători începerea valsului imperial,
bucuria căpităneselor. Nu vă cuprinde rușinea revăzîndu-vă
cu cincizeci de ani în urmă, desculți lîngă vaca părinților,
strîngînd în mînă un cocean de porumb, răscolind deprimați
praful drumului ? Și nu deplîngeți soarta bunicului care, abia
înapoiat din războiul cu turcii, își transporta în carul cu boi
costelivi bălegarul spre ogorul pustiit de o vară nemiloasă,
tremurînd de spaimă să nu-i mănînce turcul urzicile preparate
pentru amiază, franțuzul ciupercile rezervate pentru cină și
pravoslavnicul terciul reîncălzit pentru micul dejun al sărbătorii
care se apropia ?
36.	.. .de pe tava cealaltă a mapamondului... Gogoșile
din aluat, la care se face aici referire, nu sînt lucrul cel mai
delicios de pe platforma sudică a planetei. Cititorul este liber
să înțeleagă prin acest termen aurul, diamantele, platina, cro-
mul, arama, zahărul pudră ce se depune pe trestia industrială,
185
uleiul de arahide și diversele condimente ce intră în compoziția
supei la pachet»
în treacăt fie spus, ornamentele culinare dure (piperul,
boiaua, usturoiul) n-au fost mai puțin căutate decît substanțele
dulci» Popoare străvechi, ca etruscii, cîntau luna în termeni ce
nouă ni se par de neacceptat: «O, tu lună de muștar, cătrănește*
mi sufletul cu aromele tale, încrucișează*mi și*mi lăcrămează scum*
pii ochi, care te cîntăresc ca pe varza murată, în balanța nopții»»» »
(v. Imnurile popotierului etrusc.)
37	» ...festinul s*a terminat... Inexact, sau mai bine
spus, exact doar pe jumătate, căci, dacă împărțirea lumii a
devenit, încă de pe vremea lui Diodor, un fapt împlinit, reîm-
părțirea ei continuă cu succes, după cum se vede și se va vedea
mai departe»
38.	»». și Franța, o lume! Și totuși: pînă cînd Franța se
va prezenta în societate o lume ? Aroganța ei e fără limite!..
39.	... ca șalul împuțit al smogului. Nu despre smog este
vorba, după cum au arătat recent mai mulți comentatori, ci
despre fumul gros venit de la bucătării, pe vremea fericită
cînd se mai preparau gogoșile și cartofii prăjiți.
40.	... împlinesc doar cîteva. Nepermisă minimalizare
a împlinirilor omenești. Anonimul, după opiniile unor autori,
printre care Robert Brevet, ar fi fost bătut pentru această
afirmație. Brevet pretinde a poseda dovezi că, într-o seară de
august, pe cînd luna era în scădere, cîțiva studenți l-ar fi oprit
în parc și, cerîndu-i socotelă, l-ar fi trîntit în iarbă, lovindu-1
cu picioarele pînă la apariția autorităților. Intrat pe mîna unui
oficial umanist, care nici el nu putea accepta afirmația fără o
argumentație solidă, Anonimul ar fi primit pe text, cu bocancul
și manivela mașinii, încă o lecție de înaltă rigoare științifică.
Ulterior, scrie Brevet, Anonimul și-a îndulcit privirea critică,
mai ales după ce prietenii și binevoitorii i-au prescris teperin
și dușuri scoțiene.
41.	...o scară lungă, cu trepte putrede... Autorul se
gîndește, de bună seamă, la acele scări de lemn instalate în
vechile magazine universale cu ajutorul cărora se urca la raioanele
specializate, înainte de introducerea liftului. Treptele ețau,
contrar spuselor autorului, solide și încăpătoare, impresia de
instabil și sordid venea de la faptul că mulțimea ce ataca scara
era preocupată și impacientă să-și afle săpunul sau irigatorul
mult dorit și, din această pricină, cum afluxul creștea, buzna
186
și ghiontul deveneau un factor important de înaintare și parve-
nire. Soseau ore de vîrf, cînd fluviul urcînd spre cer se domolea
la strîmtori, și atunci vedeai pe primele trepte, ștrangulați,
congestionați, nădușiți, fără putința de-a mai face un pas,
șefi de birou, jandarmi, cucoane cu conversație aleasă, preoți
de țară, consilieri, bijutieri, crescători de animale, călugări
franciscani, operatori de cinema, cadîne învoite din vreun harem,
aviatori, matrițeri, acrobați de circ, vidanjori, sofiști, lăptărese
și colecționari de tablouri, prinși unul de altul, ca de revărsarea
unei lave, într-un singur bloc, alcătuind împreună o singură
făptură, un fel de piramidă de carne și duhori. Mișcarea înainte
nefiind posibilă, iar cea înapoi nedorită, blocul de cocă vie
dădea, ca melcul, coarne și ochi, bale și scremet, și, pentru ca
spectacolul să nu indispună pe cei de pe treptele superioare, cu
vedere mai cuprinzătoare și cu posibilități de compasiune mai
generoase, direcțiunea ordona tragerea șalterelor iluminatului,
astfel că în întuneric violențele și mizeria își reluau fluxul
civilizat, pasabil.
Scara era, într-adevăr, lungă, ceea ce permitea repetarea
și multiplicarea blocajului la diverse nivele, piramidele în-
mulțindu-se pe măsură ce se atingeau cote mai înalte, spre
raioanele de mobilă, ștofe, obiecte de uz casnic, cofetărie și
trambulină, încît spre prînz puteai privi de sus un pustiu
aglomerat mai impresionant decît Valea Nilului, asupra căruia,
dacă vrem să rămînem consecvenți comparației, trona ca un
faraon atotputernic directorul stabilimentului, un domn cu
mustăți groase și ceas de aur la vesta reiată, etern nedumerit,
trecător energic în imobilitatea la care era constrîns să acționeze.
Despresurarea începea către orele înserării, cumpărătorii
își puteau mișca puțin brațele și pachetele, satisfăcuți că strîn-
soarea scade și achizițiile cresc. Atunci se reaprindea lumina
electrică, se puneau în funcțiune ventilatoarele, duhoarea se
risipea, iar difuzoarele instalate sub robele manechinelor își
dregeau glasul, ca să anunțe că a doua zi magazinul se redes-
chide la ora obișnuită, pregătit să prezinte publicului noi
sortimente și diverse bunătăți, mai ales la raionul articolelor
bisericești ‘și al produselor de artizanat, adăugind urarea folo-
sirii cît mai intense și mai îndelungate a parfumului cumpărat,
a irigatorului ales, a pilulelor de dizolvat în apă, indicate în
combaterea țînțarilor și, indirect, în diminuarea hipertensiunii
arteriale.
187
împreună cu invitația de a mai vizita magazinul și de-a mai
folosi scara, direcțiunea lansa și un călduros apel radiofonic,
pe melodia unui cunoscut lied de Schubert, pentru ca publicul
să nu uite să se fotografieze (la fotograful casei) în grupuri
compacte, piramidale.
42.	.. . dîrdîind pe mormanul de lemne. E de necrezut
cît timp a irosit umanitatea pînă să pătrundă tainele naturii
și să constate, în cele din urmă, că toate lucrurile acestui pă*
mînt sînt făcute din lemn! Căutînd esențele, această incredibilă
forță care este mintea omului a încercat să atribuie focului,
apei, țărînei, aerului, rolul de element primordial, dar a rătăcit
zadarnic, asemenea primitivului ce atribuia fructului de alun
și ștecherului trifazic toate puterile și toate posibilitățile de
înstăpînire a naturii. Din lemn s-au născut toate și în lemn
se vor întoarce. O experiență simplă stă la îndemîna oricui:
sămînța inului, introdusă în pămînt, crește o plantă foarte
fină, cu floare albastră, care, în condiții prielnice de căldură
și umiditate, devine în cîțiva ani stejar frunzos sau brad montan.
Tot astfel în obținerea fagului, trestiei și enibaharului, esențe
dezvoltate în condiții optime din ovulul fragil al urzicii celei
banale... Privim atent în jur: cadrele ferestrelor sînt din lemn,
popicele de bătut cu bila sînt din lemn, bila însăși e de lemn,
de ridicăm ochii spre cer vedem înaltul din lemn bătut în cuie
de argint, de apăsăm cu talpa iarba cea fragedă, aflăm sub tub
pina ei o podea din scîndură prinsă muchie lîngă muchie. Apoi,
toate acțiunile omenești sînt legate nemijlocit de prezența
universală a acestui element: ferestruim și șlefuim lemnul,
găurim sau ardem în foc lemnul, din lemn sînt plămădite
sicriele și livezile, casele și avioanele, femeile cele frumoase
și sensibile și păsările din curte, autoare ale produselor ovale
cu gălbenuș de lemn, gustoase și extrem de hrănitoare; brînza
se scoate din rumeguș (făină de lemn), plăcinta de mere se
prepară din lemn trecut prin mașina de tocat, tăiețeii provin
din așchierea lemnului de tei, butoaiele pentru vinurile scumpe
se fac din lemn, undele herțiene care ne aduc în urechi talașul
cîntecelor de dor și fără de dor se extrag din fibră lemnoasă.
Sînt tot mai multe dovezi că masivele subterane de cărbune
sînt un rezultat al carbonizării lemnului, așa cum sentimentele,
intenționalitatea și volițiunea sînt o emanație a descompunerii
fracționate a lemnului de soi în condiții îndeobște cunoscute.
Dacă există un Dumnezeu în cer, acela e din lemn lustruit.
188
Se pare că acest adevăr a fost bine cunoscut în rîndurile
inițiaților, încă din secolele începuturilor, însă cercurile guver-
nante ale acelor timpuri au făcut totul spre a-1 tăinui și a-l
utiliza exclusiv în scopuri tîmplărești.
XXVIII♦ Aceia se îmbrâcau în haine groase de dimie,
voi aveți elegante haine nemțești, tăiate de Poncet, Neckermann,
Bonini, Whrigt, Rachel. Aceia se străduiau să-și cioplească cu
prețul unor mari eforturi piatra și lemnul, cu care să-și întemeieze
o căsuță sărăcăcioasă, voi locuiți în blocul de oțel și sticlă cons-
truit cu credit Ortega și Nemour, sau cu asistența Creditului
Marelui Orient, bucurîndu-vă de sufrageria largă, de dormi-
toare solemne, de sala de baie cu intarsii de sidef și de candela-
brele cu douăsprezece luminări, sub care strălucesc mobilele
Bidermeier și cîntă seara pînă tîrziu un pian inspirat, muzică
de Chopin și Waldteuffel, pe ritmurile îndrăcite ale furioșilor
din San Francisco. Aceia se speteau muncind pînă seara tîrziu
la prașilă și la joagăr, în parchete, văitîndu-se că, după atîta
trudă, nu au nici ce să pună pe masă în fața copiilor înfometați,
voi aveți destul timp ca, după ce v-ați înapoiat cu limuzina
de la slujbă, să vă lăsați în voia manicuristului și a mascurului,
să faceți corespondență, muzică, conversație, să dați interviuri,
să scrieți sute de plîngeri și întîmpinări, să întrîrziați, temerari
și neobosiți, pînă către miezul nopții, în jurul mesei de poker
și de bridge, însoțiți de bucate alese și de băuturi frapate. Ce
să mai vorbim: ei se spălau în hîrdăul cu leșie, voi utilizați pasta
de dinți, vibratorul, tensiometrul și irigatorul cu două țevi...
Ei vorbeau singuri prin unghere, voi înjurați, scuipați și ame-
nințați liber, cu precizie electronică, în receptorul telefonului
video, cu difuziune radialâ pe șapte continente. ..
XXIX. In sfîrșit, aceia își încheiau viața de chin în
cele mai sordide condiții, cu bilanțul deficitar, răpuși de bube
și de sărăcie, împovărați de griji și sîcîiți de debitori; voi muriți
în paturi comode, pe cearceafuri de olandă și în plăpumi de
mătase, ajutați în această sfîntă treabă de aparate moderne
de reanimare — rinichiul artificial extracorporal, pistonul plămîn-
cord, proteza totală, ochiul telescopic, electroencefalograful cu
trotil, intestinul de azbociment, stomacul cu malaxor pe role
și bile, vă dați sufletul asistați de dragostea tuturor (cei mai
de departe, chemați prin telegrame) și înainte de-a vă răci, puteți
face declarații cuprinzătoare despre felul cum v-au ocolit priva-
țiunile și ordinele de încoporare, și cum ați obținut bunurile
189
temporare și stima întregii societăți. Momentul livrării sufletului
fiind radiotelevizat, operațiunea se execută cu deosebită distinc-
ție, cuvinte alese vă ies din gură! — unele memorabile, ce
vor apărea în revistele Paris Match și Quick —, bucuroși că
flăcăruia mistică ce vă veghează e ținută grațios de o nepoată
ce nu mai contenește cu reverențele, crescută prin academii
și colegii din noul continent, cu viitorul asigurat de cupoanele
adăpostite în casa de valori, de veniturile constante ale rețelei
de supermagazine și fabrici de detergenți, nepoată fericita —
moștenitoare a unui ducat și a doi sateliți artificiali, abia aștep-
tînd să se mărite cu un aghiotant al lui Salazar...
XXX* Ce buchiseați oare în ziarele vremii, pline de
fanteziile unor gazetărași ca Balzac și Victor Hugo ? Istorioare
de adormit copiii, chestii incredibile, bazaconii scremute și
gîngave ! Iată New-York Prospect de astăzi: «De pe frontul
de vest divizia a doua motorizată, primind ordinul de atac în
dimineața trecută, a părăsit satul Merii și s-a îndreptat spre
orașul Qalopville, de o săptămînă aflat în mîinile inamicului.
După un bombardament susținut cu mortiere și tunuri de 110 mm.,
dușmanul a fost nevoit să se retragă, cu toată superioritatea
lui numerică și a materialului concentrat acolo. Eliberarea
orașului — de peste 150 000 de locuitori — constituie o mare
victorie a armatelor noastre. A fost ordonată curățirea tuturor
cartierelor, împușcarea demonstrativă a peste 400 de cetățeni,
redeschiderea magazinelor alimentare și tragerea a douăzeci
de salve de artilerie în cinstea generalului Lempompick, care
— pe ultima salvă — și-a și anunțat retragerea la ferma lui
din Calabria. După-amiază au fost aruncate în aer primăria,
spitalul, fabrica de jucării, uzina de apă, și s-au organizat ser-
bări cu artificii și fanfară. Qeneralul Precar nici nu a urcat
pe calul retrasului Lempompick că a și fost citat pe ordinul
înaltului comandament primind titlul de erou și salvator. în
sectorul 6, sub cota 1200, un soldat s-a spînzurat de grinda
unui closet rural, lăsînd o mișcătoare scrisoare despre fîntîna
cu cumpănă din sat și despre gingășia mieilor, scrisoarea va
deschide tinerei sale soții un impresionant șir de uși oficiale
ce conduc spre pensie și respect. în același sector se dă dispărut
regimentul 10, comandat de căpitanul Decalion. Dispariția
unității ar putea fi urmarea lipsei de muniție, de discursuri
îmbârbătătoare și de alimente. în comunicatul inamicului nu
190
se precizează dacă regimentul s-a predat, a fost decimat sau
s-a rătăcit în pustie...»
Ei, întrevedeți sublimul 2 Recunoașteți geniul secolului ?
N-a avut antichitatea atîția morți și răniți... Unde e rapsodul
care să pună totul pe hîrtie și să încaseze banii pe epopee ?
43.	.. .la melancolie și rîvnă inactivă. Cf. Titus Livius:
« în anul următor, sub consulatul lui Quintus Fabius Ambus-
tus și Caius Furius Pacilius, s-a impus prin dîrzeniea sa tribunul
poporului L. Icilius, care însă n-a mai stat cu mîinile încrucișate,
ca tribunii anului trecut. Icilius, ca să fie la înălțimea faimei
numelui și familiei sale, chiar la începutul anului a stîrnit
o mare frămîntare în sînul norodului, prin propunerea legilor
agrare pentru împărțirea de pămînturi poporului. Numai
izbucnirea din nou a ciumei, din fericire nu cu urmări grave,
a abătut cîtva timp mințile cetățenilor de la frămîntările politice
și de la aceste dezbinări și ciocniri, avînd a se îngriji acum de
nevoile casnice, de hrana și aprovizionarea cu cele necesare
vieții. Se crede că de data aceasta molima a făcut mai puțin
prăpăd ca oricînd, chiar și cu urmări mult mai neînsemnate
decît tulburările interne» (De la fundarea Romei, IV, 52).
44.	.. .nu arată, vai, nimic... Conform afirmației: «Dacă
l-am văzut că pendulează și iar pendulează, am pendulat și
eu și, dintr-odată, lucrurile au luat un alt curs — balansiv—
mai apropiat de firesc.»
45.	...destui care se mulțumesc cu cîrpa. Excepție fac
cei chemați sub drapel în timpul războiului din 1870 dintre
francezi și prusaci, utilizînd textilele nu numai ca pansament
pentru rănile celor ce urmau a fi loviți de armă, dar și în scopuri
pașnice: fluturarea batistelor de despărțire întărea legăminte,
statornicea sentimente, promitea revederea pe peron, la sfîrși-
tul ostilităților.
46.	.. .ca o teacă de baionetă... Observație surprinzător
judicioasă: într-adevăr, cercetările recente ale antropologilor
au stabilit o asemănare izbitoare a minții omenești cu teaca
de baionetă. Sînt persoane al căror cap indică cu ușurință, la
prima vedere, sediul gîndirii în partea stîngă, spre ureche,
atîrnînd puțin către zona inferioară a acesteia. Purtată de
unii cu orgoliu, de alții cu lipsă de precauție, teaca semnalează
interlocutorului că are de-a face cu o personalitate accentuată,
că trebuie să procedeze cu băgare de seamă. Sînt cercetători
care pretind că auzul fin poate percepe distinct fîșîitul ieșirii
191
și intrării în teacă a ideilor, sigur este că un stetoscop obișnuit
redă acest delicat zgomot ca uruitul unei coloane de blindate
pe un caldarîm.
47.	.. .un plan de cucerire a pămîntului... Nu se face
precizarea dacă este vorba despre cernoziom, care în ultimă
instanță stă la originea sandvișurilor și brînzeturilor despre
care se vorbește mai departe.
48.	.. .Necîine... Compus mereu mai des utilizat în
textele culte. După același procedeu, în ultimele decenii au fost
formate cuvinte noi ca: nesprijinul, nemunca, neploaia, ne*
chibritul, necazul. Dintre toate, neploaia ni se pare cel mai
puțin fertil.
49.	.. .Pentru noi, cîinii. . . Ușoară confuzie: în realitate
vorbește Lupus! Să nu fi cunoscut Anonimul că între cîine
și lup este o oarecare diferență, că între unul și altul există un
antagonism ? In timp ce cîinele poartă botniță, lupul nu cunoaște
lesa și buna*credință. Delicioasa stîngăcie a autorului putea
fi evitată dacă se apela la serviciile unui alt animal, slavă Dom*
nului, cataloage cu vietăți se publică astăzi pretutindeni. Dar
chiar și în Carte (Apocalipsa lui loan 4, 6—8) se enumeră
cîteva: « In fața scaunului de domnie mai este un fel de mare
de sticlă, asemenea cristalului. In mijlocul scaunului de domnie
și împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline
cu ochi pe dinainte și pe dinapoi. Cea dintîi făptură vie seamănă
cu un leu; a doua seamănă cu un vițel; a treia are fața ca a
unui om; și a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare
din aceste patru făpturi vii avea cîte șase aripi și erau pline
cu ochi de jur*împrejur și pe dinlăuntru. . . »
Alegerea animalului e o chestiune de gust și pricepere:
se poate alege vițelul, dar se poate alege omul. In situații excep*
ționale se poate alege scaunul, patruped căruia nu i se poate
face reproșul necredinței, cu atît mai vîrtos cu cît numărul
mare de ochi îl face și vigilent și pliant la modificările de relație.
XXXI. Momentul solemn al trecerii în veacul cel nou ne
află pregătiți. Pornim sub o zodie norocoasă, continuă topometrul,
în aclamațiile mulțimii. Roadele progresului încep să se facă
vizibile. Ne așteaptă zile mereu mai luminoase, deruta și spaima,
boala și nesiguranța își pierd tot mai deplin puterea asupra
noastră. începe o eră a inițiativei și a înfloririi fără precedent
a personalității, stimulată de condiții tot mai prielnice pentru
vînzările la preț ridicat și pentru cumpărăturile ieftine. Afacerile
192
devin mereu mai prospere — șifonul și țigla, arenda și ibrișinul,
cojocul și tona de grîu, tutunul și canavaua oferindu-se convena-
bil pe toate piețele. Se pot de pe acum importa, prin agenții
lipscani, mașini de cusut Neumann și broboade tip Nurnberg,
untdelemn pur lanis Panaiotis și piuă norvegiană de filtrat
apa, cu piatră acră, deja s-au adus la șantanul Motanul
Negru fete tinere — blonde romantice și brune focoase —, un
regiment de cavalerie a închiriat camere mobilate în oraș. Pre-
ședintele Americii garantează că de-aici înainte nu va mai
fi niciodată criză, Barkukis declară că va primi la fiecare două
zile un nou transport de coloniale — caracatițe, țîri, portocale,
smochine, cafea din Martinica, rom și zahăr candel din Jamaica.
Nu va trece mult și, curînd după încheierea discursului meu,
va începe să bîzîie pe deasupra capetelor voastre zepelinul...
XXXII. Am pus, din curiozitate, o sută de coji de ceapă
la fereastră, în noaptea Anului nou, să pot aduna în alveola
lor marile semne înnoitoare ale fiecărui an din cei ce vin, își
descrise pustnicul investigațiile științifice. Minune ! Ce credeți
că mi s-a arătat ? Pace și bună învoire, blîndețe, milostenie,
împăcare, cucerirea junglei și oceanelor, caracter și jurispru-
dențâ, înfrîngerea gripei și a catarului, posturi bine remunerate
și gratificații pentru toți funcționarii, onoare și respectul pro-
prietății, belșug de roade în hambare, măsurători exacte și prune
uscate, expansiunea societăților multinaționale și a piețelor,
pînză fără noduri în războaiele de țesut, respectarea contrac-
telor și a cuvîntului dat, transporturi maritime fără furtună
pentru corăbiile de pe mări, paznici sinceri și cinstiți pentru
supravegherea de noapte, băutură din abundență, crenvurști
calzi și aromitori, cu hrean și muștar, prăjiturele de casă din
aluat cu unt, cu multă nucă — spuse, lingîndu-se pe buze,
vorbitorul...
50.	...secretul evoluției lor indiscutabile. Aici se află
una dintre contradicțiile care îl macină interior pe lup: orgo-
lios și mulțumit de sine, de starea lui animală, care față de
condiția omenească i se pare un progres, nu se poate reține
de-a aduce totuși elogii omului, chiar numai pentru că acela
știe să-și prepare mîncările la foc. Această pendulare se regă-
sește și în spusele altor ființe din superregn: ele nu se despart
cu ușurință de starea în care se află pe această turnantă a spira-
lei, și, năzuind a deveni obiecte, deplîng uneori avantajele
condiției confortabile de animal, la care trebuie să renunțe.
193
După cum unul din vorbitori se va exprima: «Aș da totul
pe lume, chiar și ochii, pentru a mă vedea ac de siguranță;
nu pot însă a nu urla de tristețe căci asta presupune renunțul
la coadă.»
Pentru evitarea urmărilor măcinatului interior al contra-
dicțiilor, unii recomandă ulcerotrat.
51.	.. .puterea lui de-a rămîne treaz chiar în mijlocul
suferinței aprige. Cu toate acestea, s-au întîlnit și persoane
care și-au pierdut starea de veghe în mijlocul suferinței. Unul
dintre colegii de salon ai lui Diodor Soldatul, chemat de mai
multe ori la ordine, cînd i s-au administrat lovituri de baston
de cauciuc pe blana subțiată de nevoi, și-a pierdut întîi buna
dispoziție, mai apoi conștiința, și cu greu a fost reîntors de
pe calea pe care o apucase. De reținut că, la trezire, individul
a strigat: vivat!
Dar, să ne înțelegem: Diodor, neprecizînd cînd s-au în-
tîmplat evenimentele, cu toate că vorbește despre vestimentația
cu păr, s-ar putea să se refere la oameni și, în acest caz, afir-
mația nu e categorică, cu atît mai puțin generalizatoare.
52.	.. .unde stau de obicei ochii... Situația e întrucîtva
confuză, ca în exemplul animalelor din Apocalipsă, unde
ochii se află distribuiți pe toată suprafața epidermei, retrospec-
tiv ațintiți în toate direcțiile.
53.	.. .cînd se va mai putea urmări masacrul. Un incon-
venient de care se lovește cel supus schingiuirii e imobilitatea
în care este obligat — prin butuc, curele, funii și obezi — să
rămînă, fapt care îl împiedică să tragă fotografii sau filme,
în această privință martorii din public fiind în mod evident
favorizați.
54*	*. * aruncat clinilor. Anonimul se referă la capacitatea
unor cîini de a prelua din mers (din zbor) resturile volante ale
victimei, pe care ori le consumă la fața locului, nelăsînd urme,
ori le duc aiurea, spre a le adăposti și conserva în locuri spe-
cial amenajate, nejinduite de pofta oamenilor.
55.	.. .se spun lucruri deosebit de interesante... Cum să
nu: unul dintre cei temeinic împuținați pe roată, în urma
unei răscoale țărănești, a făcut chiar o expunere de cîteva ore,
insistînd în introducere pe condițiile social-politice ale timpului
său (faptele se petrec către sfîrșitul secolului al XlV-lea),
dezvoltînd starea tehnică și a consumului în diverse provincii
ale Germaniei, conchizînd — pe cînd sufletul său se ridica
194
ușor către cer — că, oricum, soarta lui prezentă este ceva mai
bună decît apăsarea pe coarnele plugului. Unul din gazetarii
de față i-a pus, în final, întrebarea cum vede el viitorul landului
în următoarele decenii, la care împuținatul a răspuns pur și
simplu că nu vede nimic, lumina fiindu-i suspendată încă de
la căderea lui pe dalele beciului.
56.	... ca și energiile investite, în mod nejust și păgubitor,
se includ în capitolul cheltuieli numai eforturile solicitate
de operațiunea de lichidare a subiectului, lăsîndu-se neevaluate
energiile cerute de lungile și repetatele tranzacții preliminare,
de bastonadele și strîngerile cu ușa de pe parcursul convorbi-
rilor mai mult sau mai puțin amiabile, de instrucția cîmpenească
sau de temelie, apoi strădaniile personalului de toate gradele
pentru recuperarea handicapului și a handigleznelor, uneori
a genunchilor, investiția în materialul ajutător la nevoie, alătu-
rare, prietenie, frăție și altele, cu care — foarte adesea — călăul
se așează paralel, suferind el însuși, prin răsfrîngere și partici-
pare, o bună parte din operațiunile analitice dezafectante. Cel
ce dă își asumă, desigur, și o răspundere în plus — aceea de
a fi corect și complet în procedură, lucru de care este scutit
subiectul, care doar primește.
57.	... întotdeauna oportună, Cînd lulius Caesar și-a tri-
mis prietenul, pe Flavius Propanolil, acolo de unde era sigur
că nimeni nu se mai întoarce, nu conta cîtuși de puțin pe ser-
viciile senatorilor, printre care se număra și Brutus. Abia în
clipa cînd lucrurile — și rolurile — s-au inversat, trimiterea a
apărut oportună și, de nu așteptau în incintă cîinii, care să-1
preia și să-i facă onorurile, ar fi recunoscut cu vorbele sale
că trupul lui, și odată cu el imperiul, nu căzuse numai sub
pumnale, dar și sub imperiul necesității.
58.	... demne de spiritele cele mai alese, La punctul
extremului elogiu, în comportarea unei maimuțe cățărătoare
din Anglia ar fi fost recunoscută purtarea critică a ilustrului
Till Eulenspiegel, în timp ce opiniile enunțate de un alt antro-
poid — locuitor al Australiei — semănau perfect cu spusele
celebrului Erasm din Rotterdam.
O reconsiderare a maimuțelor din punctul de vedere al
spuselor lor cu diferite prilejuri e necesară, dar nu lipsită de
dificultăți.
59.	... cum spune filosoful sportiv. N-am aflat nicăieri, în
această scriere, măcar un indiciu că la acest colocviu ar fi luat
105
cuvîntul și un filosof sportiv, cu toate că civilizația cunoaște
o impetuoasă înflorire a acestei profesiuni. Caracterul narativ-
fragmentar al scrierii Anonimului ridică obstacole inimagina-
bile în calea celui hotărît să restabilească textul integral, dar
răzlețe aluzii scot în evidență faptul, afirmat de numeroși cerce-
tători, că o serie de intervenții 1. n-au fost consemnate 2. s-au
pierdut — așa cum s-au pierdut și textele unor Ovidiu, Petrarca,
Franțois Lempompick 3. au fost împrumutate de autor unor
copiști-colecționari, care refuză să le scoată la lumină.
Unul din textele regăsite — nu îndeajuns coerent și, de
aceea, neinclus în scriere, — discursul lui Antinous, poate
servi, credem, ca o dovadă că Anonimul a consemnat totul.
Nu e mai puțin adevărat că frecventele greșeli gramaticale
și unele disparate neconcordanțe aflate în fragment vorbesc
despre o interpolare sau o încercare de parafrază. Reproducem,
pentru ca alții să judece, acest text nu lipsit de plasticitate
și adresă:
« Mie, domnilor, ideea de înaintare și urcare pe inelul
spiralei mi se pare o copilărie, spuse Antinous, și aceasta
pentru simplul motiv că văd în oglindă un bătrîn asemenea
bunicului, că bărbia imaginii de-acum, din oglindă, tremură
aidoma celei din fotografia veche aflată în album. E drept
că am văzut pe cer avioane și am văzut pe drumurile de cîmpie,
unde odinioară se înecau în colb caravanele de căruțe cu boi,
mașini lucioase de toate felurile, albastre, roșii, galbene, cu
marșarier și faruri puternice, mi s-a năzărit sau am întîlnit
chiar autobuze, case pe roate, trenuri rapide, macarale și cimen-
tiere pe pneuri, o mulțime de minunății, mi s-a vorbit chiar
despre radioterapie, circulația cu naveta spațială și despre
vaccinul împotriva ciumei, însă nu mă pot obișnui cu vizita
în oglinda în care mă bărbieresc a răposatului meu bunic.
Ce bătrîn urît și ce apucături dezagreabile caută să se desprindă
din luciul argintului, ca să iasă din ramă!. . .
Am umblat prin lume și mă pot lăuda de-a fi dibuit fățăr-
nicia oamenilor. Unul cu bube și incontinența plînsului, la
Ravenna, se prefăcea fericit, juca al dracului de bine rolul
seniorului în stare să-și umilească supușii, cumpăra orice îi
dorea inima, fabrici întregi și biluțe de sticlă de bătut la groapă,
cartiere de lucrători și orfelinate, hoteluri enorme, răspîndite
pe toate plajele cu nume răsunătoare din lume, și tablouri
cu răpirea din Serai. In fine, toate îi veneau pe măsură și îi
196
intrau uns în patrimoniu, ai fi zis că plînsul acela e o achiziție
și ea, ca și avioneta pe care o conducea singur, un capriciu,
un port-bonheur, o chestie de fudulie, bubele bucurîndu-se
în acest răstimp de asistența unor mari medici din Europa
și America, deci nedorite și neacceptate. Seniorul plîngea prin
consilii de miniștri (căci avea și unele obligații), prin subcomisii
senatoriale, prin comitetele de administrare a fondurilor unuia
sau altuia din iluștrii săi strămoși dispăruți, i se aduceau în
ședință, sau în timpul unui spectacol, valijoara cu batiste
albe spre a-și șterge plînsul și nasul, a evita lăcăria. Cu cît înainta
în vîrstă și urca în stima celorlalți, seniorul plîngea mai abun-
dent, pînă ce lacrimile i-au luat vederea și, într-o clipă de dez-
nădejde, și-a curmat zilele. Pînă în ultimul lui ceas a trăit cu
convingerea că a riscat și a reușit lucruri nemaiîncercate în
familia lui, dar s-au găsit documente — și harnicii cercetători
italieni le-au dat la timp publicității — în care se arată că strămo-
șul numărul 2, senior și el, ca și unchiul după mamă numărul 5,
au avut aceleași bucurii, plînsul fiindu-le familiar și abundent,
printre festivități, printre vînători regale, printre războaie
victorioase, în călătorii și în cruciade, cine mai știe unde și
cînd, certitudinea fiind, chiar cînd se furnizează dovezi, aseme-
nea acelei femei cumulînd bărbat, amant și simpatia întregului
regiment încartiruit în localitate. Trăise și plînsese, deci, cu
convingerea că, la capătul valurilor, pe plaja lui, el atinsese
înălțimile Everestului; era, bietul, ca și ceilalți, un învingător
de set nesemnificativ, partida se jucase aiurea, în alte timpuri,
și avea să se mai joace încă, fiindcă orice s-ar spune, dintre
toate performanțele, plînsul și buba n-au o cifră care să nu mai
poată fi ridicată.
Lucrurile se agață de droturile timpului ca jucăriile pe
crengile pomului de Crăciun. Altădată erau lucruri așa și-așa,
bune pentru acele copilării; copiii de-acum nu se mai mulțu-
mesc cu orice, vor să aibă sub primele ramuri dirijabile și
transatlantice, rachete intercontinentale, excavatoare și tele-
scoape de mari dimensiuni, iar mai sus, case cu apartamente
largi, cu aer condiționat, cu radiorelee și televiziune în culori,
măcar cîteva magazine cu de toate și măcar cîteva orașe cu oa-
meni și căței, asupra cărora să decidă, să le demoleze cînd vor,
să-i ucidă cînd au poftă. Spirala de sîrmă, ca și bradul de
Crăciun, are însă fragilitatea ei, te pomenești într-o zi că ora-
șului de sub plafon nu-i mai strălucesc ferestrele, din lipsă
197
de energie, așa cum i se întîmplă adesea globului rubiniu
numit și Arcturus.»
60.	... în carnea și pielea lor, în inima Ion O altă regreta*
bilă nepotrivire: cei de față, care se presupune că erau oameni,
nu puteau resimți efectele decît în carnea și inima lor,
despre blană nu poate fi vorba, doar numai dacă printre
spectatori nu se strecurase cumva... un urs polar.. .
61.	.. .ca în anii tinereții sale fără nevoi. Afirmație nedo-
vedită. Ca și oamenii, maimuțele nu-și încep suferința la o
vîrstă anume. Sînt maimuțe care au avut o tinerețe zbuciumată,
au cunoscut mizeria fizică, foamea, frigul, șicanele proprieta-
rilor și lipsa de mijloace pentru a urma o facultate sau a obține
o slujbă. Nu rareori ziarele au publicat anunțuri despre sinuci-
derea unei persoane în plină tinerețe, « fără nevoi», din dispe-
rarea în care o aruncaseră șomajul, dragostea neacoperită,
compromisurile, prostituția etc.
62.	... la o apreciabilă distanță de locul ispășirii. Ruși-
nat, un cîine ciobănesc, în cazul de față rudă apropiată cu mai-
muța — s-a sinucis în capsula cosmică ce investiga inelele lui
Saturn, în vara anului trecut. Asemenea gesturi nobile, — ju-
decate de unii ca o renunțare — s-au înregistrat și în rîndul
oamenilor, însă niciodată pînă acum în spațiul cosmic. Să
mai aducem alte argumente afirmației că animalul e superior
omului ?
63.	... Ai vorbit... Se înțelege că Lepidus se adresează
la început antevorbitorului său, și abia după pronunțarea
primei fraze, celor reuniți în colocviu. Este interesant de obser-
vat că mai toți vorbitorii, în împrejurarea de față ca și în altele,
iau cuvîntul în urma unui antevorbitor. Din antevorbitor în
antevorbitor, se ajunge lesne la o concluzie superioară. Comen-
tatorii se străduiesc de ani și ani să întrevadă care dintre partici-
panți va obține cinstea de a fi, în cele din urmă, postvorbitor,
cu alte cuvinte, deținătorul adevărului absolut.
64.	... evoluția spre catastrofă a planetei. Nu e un se-
cret pentru nimeni că planeta a trecut, trece și va trece prin
succesive catastrofe, dar rațiunea și bunul-simț vor ști să le
supraviețuiască și, odată cu ele, să facă să supraviețuiască și
obiectele din jur, care trebuie și merită să aibă o soartă cores-
punzătoare.
65.	... întemeindu-se industrii ale... Sînt bine cunos-
cute, în apus dar și în alte locuri, abecedarele și cărțile de citire,
198
care popularizează oaia, animal indecent din cauza inteligenței
sale penibil limitate și a efectelor olfactive pe care le produce
după ploaie, urmînd, firește, marele ei drum transhumant
spre fericire, precum și pozele, mai fidele sau mai puțin fidele,
ale botezurilor, nunților, întîlnirilor, promenadelor serale și
curselor cicliste matinale ale familiilor fostelor case domni-
toare și, nu rareori, ale servitorilor care i-au servit și-i vor
servi cu nobilă credință pînă dincolo de moarte. (Cf. Sallus-
tius: Viața celor doisprezece cezari.)
66.	.. .cum spune Walter Lipman.. .Ca și în alte locuri,
Anonimul utilizează nume fanteziste, creații onomastice de la
care nu trebuie să reținem decît rezonanța și culoarea locală.
67.	...decît să crapi în așternut. A muri în așternutul
propriu este idealul micului burghez, slugă principal jalnică a
cercurilor de afaceri ale Romei antice, figură sinistră a vechilor
cronici, adesea mercenar năimit de aventurieri — popi, îm-
părați, consuli și dictatori, care îl folosesc în micile conflicte
tainice și-1 asmut împotriva altora, vai și amar de cel pe care
îl atinge și-1 spurcă!
După ce își făceau turele otrăvite și vizitele cu gînd rău,
micii burghezi se întorceau, întinați pînă în albul ochilor,
în așternutul curat al locuinței proprietate privată spre a-și
exprima ultimele dorinți și a-și da, cucernic și fără regrete,
obștescul sfîrșit.
Spre deosebire de alte categorii, ce își risipesc către crepus-
cul oasele și carnea prin dinții și paletele malaxoarelor, prin
abatoare ocazionale, prin hangare, spitale, rotative, mori cu
valțuri și stadioane cu lei veritabili, prin cîmpii răscolite de
obuze sau linii Maginot, acești triști muritori au avantajul
că, odată trecuți prin casa morții, pot fi ușor identificați și
puși pe făraș spre a fi îndrumați — cu onoruri și fanfară —
spre groapa de gunoi a istoriei.
68.	doua-amare. Prescurtare galică pentru două cafele, așa
cum două dulci însemnează la Veneția două domnișoare
bătrîne, amatoare de bridge, pe esplanadă sau sub cupola
Domului, într-o sîmbătă seara sau foarte devreme în zi de
cutremur de pămînt sau naufragiu în larg. Se acceptă că două
pestrițe însemnează în jargon madrilen două șorțuri pestrițe,
sau două găini pestrițe, sau o capsulă spațială ieșită de pe orbită,
necontrolată, hotărîtă în marea ei nehotărîre să pîrjolească
199
puțin coasta Australiei de vest sau oricare alt pămînt care o
întîmpină potrivnic. (A se cerceta și verbul: a împestrița.)
69.	... fără să-și întrevadă sfîrșitul. Prin anii 30, un
japonez inventase o mașină cu pedale cu ajutorul căreia se
putea întrezări sfîrșitul. Proiectul, din cauza opoziției mika-
doului și a cercurilor retrograde care îl sprijineau, a căzut
înainte de experiențele finale, astfel că mașina japonezului
n-a oferit decît imagini parțiale, neconcludente.
Lucru curios, în loc ca cineva — un englez, un italian,
un neamț — să mai continue proiectul, cercetătorii și-au
îndreptat atenția și energiile spre aparatele optice cu ambiții
mai modeste: binoclul, ocheanul de observație a apartamentului
de vizavi, telescopul de birou, luneta pentru teatrul de marionete
etc., reducînd corespunzător și dimensiunile sfîrșitului la:
sfîrșitul de veac, sfîrșitul de act teatral sau sentimental, sfîrși-
tul de film și de frază etc. Puterea focarului poate obține astăzi
detalii pînă la dimensiunea unei muște sau aplicarea pe obraz
a unei scurte dar ferme perechi de palme.
70.	.. .spuse Lepidus... Numele iepurelui care a vorbit
grăiește de la sine despre defetismul și extrema lui prudență,
și un spirit ferm, înarmat cu o bună umbrelă sau pelerină
cauciucată împotriva intemperiilor, își poate da seama lesne
că lucrurile nu sînt chiar așa de triste și amenințătoare. în
sprijinul fermității, se dă ca exemplu un italian din Cagliari,
care a ascultat — pe vremea lui Mussolini — absolut toate
emisunile radio și a citit absolut toate ziarele vremii fără să
fi căzut victimă știrilor îngrijorătoare. Italianul cel doct a murit
la o vîrstă înaintată, senin și lăudat de semeni, demonstrînd
și pe patul de moarte o superioritate morală fără umbre. Era
miliardar, citise gazetele și ascultase radioul numai în stare
de profundă ebrietate.
71.	... recepționează integral întregul mesaj. Ultimii ani
au adus senzaționale clarificări ale termenului mesaj, atît de
complexe și subtile, încît mesajul stîngaci, însemnat de un colo-
nel francez pe o foaie de caiet dictando, transportat cu sacrificii
prin focul liniilor de luptă de către un curier văduv, cu mulți
copii și sinceră teamă de moarte, a rămas desuet, asemenea
pîrghiei de gradul doi față de o centrală nucleară. «Veniți
repede și ne salvați, că ne căsăpesc boșii!», mesaj plin de sim-
țire și curat patriotism de primă linie, nu mai conține azi,
după spusele cercetătorilor, nimic semnificant: veniți e un
200
verb lipsit de conținut ca și nuca costelivă; repede e un deter-
minant ce se aplică mai curînd unui rîu decît unei situații
ce pare iminentă; și ne salvați suferă de ambiguitate și emergență
difuză, cu fenomene secundare de astm bronșic și frecvente
grețuri după mesele abundente; că ne căsăpesc boșii, ceva
mai relevant, nu indică unde și prin ce mijloace se intenționează
să se facă lichidarea etc.
Se relatează că un cerc de geografi și cineaști a stabilit că
cele mai dure și ample bătălii ale istoriei au fost date numai
în locuri extrem de pitorești, atribuindu-se peisajului rolul
de mesaj secret cu penetrație directă în sufletul combatanților.
Un măcel datorită căruia dispar într-un ceas sute de tineri
plini de speranțe nu poate avea loc pe un teren arid, ostil,
mocirlos sau impropriu. Măcar cîțiva metri pătrați de grădină
bine îngrijită, măcar doi mesteceni care să prelungească even-
tual un tablou vivant realizat pe șevalet de pictorul principal
al corpului de armată, măcar pitpalaci cu cîntec premedi*
tat, cu solide criterii de estetică muzicală și tamburine
acompaniatoare, sînt necesari spre a întregi cadrul de luptă
și a îmbia pe candidații celor două tabere îndușmănite să decidă
că aici și nu acolo este preferabil a se căsăpi și a se îngropa
creștinește.
Se mai relatează că, în chiar ura oarbă care le lega indi-
solubil destinele, doi mari conducători de armate n-au ignorat
în ce fel de peisaj este recomandabil să se sugrume și să se
anuleze, că au suportat cu răbdare trecerea a două decenii
de amînări pînă ce să le fie semnalată de numeroșii trimiși
speciali în toate continentele o insulă cochetă, cu o climă
dulce și aromată, unde să se confrunte și să isprăvească. Insula
era o copie fidelă a paradisului și miile de cruci, adăugate cu
prilejul înaltei și memorabilei întîniri a trupelor, au îmbogățit
și mai mult farmecul și au sporit interesul turistic în anii post-
belici.
Ce altceva decît un foarte mobilizator mesaj sînt peisajele
ameliorate prin adaosul de morminte și alte vestigii, ce altceva
decît un cuprinzător mesaj este planul cu ajutorul căruia cei doi
comandanți, citați mai sus și pe toate ordinele de zi, și-au as-
tîmpărat atîta timp ura, furia și știința militară pînă în ziua
cînd o fotografie sau un desen transmis prin cablu le-au furnizat
cadrul fermecător în care să-și plaseze obuzierele, escadroanele,
chesoanele și infirmeriile și unde să dea bătălia?
201
O confruntare ulterioară a textului cu materialele diver-
selor arhive pune sub semnul întrebării cuvîntul mesaj, explicat
aici de Anonim. Nu se exclude posibilitatea unei erori de trans-
criere, în care caz ar fi vorba despre masaj, lucru ce nu schimbă
cu nimic demonstrația, care, oricum, se vrea lungă și cuprin-
zătoare.
72.	.. .marca înaltei calități a produsului. Trebuie să
recunoaștem că și cele mai proaste medicamente folosite azi,
ne referim la cele desemnate de medici apă chioară, sînt de-o
eficacitate uluitoare în clinici și spitale, ca și în tratamentul
privat; aceasta se atribuie seriozității cu care sînt recomandate,
încrederii nețărmurite a pacienților în ele, grijii părintești a
personalului care le administrează fracționat, cu dragoste, la
orele indicate, faptului că o serie de maladii moderne sînt
foarte sensibile la cretă, zahăr ars și năut prăjit, substanțe ce
intră în formula mai tuturor soluțiilor și drajeurilor. într-o
zi fericită a viitorului apropiat, cancerul și fractura de coloană
se vor vindeca, e sigur, cu cașete conținînd praf de cameră
sau funingine.
73.	...este stronțiul 90 al arachnidelor. Este de așteptat
ca imaginația fabricanților de știri și curente senzaționale să
nu lîncezească în următoarele decenii, și alte cantități de cîlți
și tărîțe să capete, prin tors și mestecare cu făcălețul, fluența
în stare să le treacă din recipiente în pîlnia teleimprimatoarelor,
și de acolo în urechile și inimile oamenilor. Bazaconia alarmantă
e o hrană de care spiritul nostru perisabil va fi întodeauna
înfometat. Mai mult ca sigur că se vor prezice științific alinieri
periculoase de planete, șutul lui Marte în poarta Gibraltarului,
cu accidentarea mortală a Spaniei, lansarea de pe trambulină
a unui nou Krakatoa, cu multe victime în stalurile invadate
de lavă, alergări la o sută de metri garduri ale lucrurilor iritate
de un nou cutremur, trageri la semn cu napalm, bombardamen-
te de antrenament, asalt și rugby, curse de urmărire ale ciumei,
holerei și individualismului cataral, ascensiuni alpine pe cele
mai înalte culmi pentru evitarea mușcăturii țînțarilor și albinelor
scoase peste noapte din fundul pămîntului și din răbdări.
Cîlții și tărîțele vor năclăi atmosfera și vor infesta apele, ecolo-
gia și igiena stradală vor urca la mare cinste, ne vom mira că
încă mai respirăm, vom saluta soarele mai fanatici de cum îl
salutau vechii orientali, vom mulțumi din inimă unui primar
de cătun sau unui doctoraș că apa curge proaspătă la robinet,
203
iar copiii se joacă cum s-au mai jucat de-a sînt soldat și călă-
reț, că femeile se lasă mîngîiate și mare lucru nu se întîmplă
pe planeta noastră, căci bazaconiile nu sînt decît o afacere ca
oricare alta, cu cîștiguri nete, pierderi ocazionale și fluctuații
pe măsură la bursă.
Nu sînt, desigur, de subapreciat unele primejdii, doar nu
sîntem adepții tembelismului și nepăsării fără limite... Sînt
posibile scăderi ale tensiunii în rezervorul lanternei cu care
mergem, ca toți oamenii, acolo unde se cade să rămînem
singuri, sînt foarte probabile alterările maionezei și pastei
de pește, putem prevedea dispariția magiunului și a sticlei
de ochelari, moartea bunicii, căderea Bastiliei, subțierea pelicu-
lei abțibildurilor, împuținarea aurului pentru verighete, înmul-
țirea laudelor și a diplomelor de merit, a premiilor literare,
a fluturilor de noapte perturbatori de somn și transmisiuni
în direct de la cazinoul din Monte Carlo.
Dar stă în putința omului și a dobitoacelor care îl asistă
să prevadă, să preîntîmpine și să preambaleze aceste probleme,
cine se teme, în realitate, de Virginia Woolf? Cu inteligență
și maximă încordare, se poate veghea ca lanterna să nu se con-
sume, maioneza să nu se degradeze la căldură, bunica să nu
clacheze, magiunul să ajungă întins pe masa săracului și a boga-
tului, căderea Bastiliei să nu aibă loc, premiile literare și diplo-
mele de merit să satisfacă toată suflarea, ca pîinile și peștii din
legendă, aurul pentru verighete să fie înlocuit cu materiale
plastice și abrazive, fluturii de noapte să fie constrînși a alege
regimul de zi. Imensă și în veci de admirat este forța regelui
tuturor bunurilor acestui pămînt, care pune cu mintea lui
în ecuație și magiunul și traficul planetelor pe orbitele lor
supraaglomerate!
74.	.. .problemele ridicate de Războiul de o sută de ani.
Condamnabilă atitudine! Andronicus, trăind strict în prezent,
se dovedește tembel și ineficient cînd este vorba despre o
conflagrație trecută, de o asemenea amploare... Preocupat doar
să mănînce și să bea, el ignoră faptul că brînza și rachiul sînt
rezultatul încheierii cu succes a păcii, la masa tratativelor,
ca urmare a presiunii cercurilor înaintate ale Europei. Poți
fi indiferent față de războiul cu volsgii, cu etrurii, cu broaștele
și lăcustele, dar nu față de Războiul de o sută de ani! Căci
ce a fost Războiul de o sută de ani? El a fost ca un spectacol
de teatru cu patruzeci de pauze, or, se știe, în pauze influența
203
educativă a piesei se pierde la bufet, la chiftele, Shakespeare
diminuează cînd e tratat cu bomboane mentolate; războiul
s-a tărăgănat peste limitele admise de nomenclatoare, răgazurile
au pus pe drumuri fiscul și jandarmii spre a răpi din căminele
sărmanilor supuși pînă și cenușa și fumul pe care aceștia le
drămuiau și le recondiționau fără istov. De atitudinea noastră
față de Războiul de o sută de ani depinde rezolvarea războaielor
de două-trei zile, ca și a conflictelor surde și profund costisi-
toare de o mie de ani.
E straniu cum un lucid și pacifist ca Anonimul și-a uitat
convingerile și a lăsat să-i scape din gură o bucată atît
de rumenită.
75.	...din acceleratorul de celule și osmoze. Pentru
prima oară întîlnim informații privitoare la procedeul prin
care vorbitorii au trecut de la condiția de oameni la aceea
de animale compuse. S-ar fi crezut, din lectura de pînă aici,
că saltul și mutația se datoresc unei autodepășiri de sine — soma-
tice și morale. Aflăm, nu fără surprindere, că subiecții au
suferit o operație într-un laborator, amănuntele deocamdată
ne lipsesc. Oricum, trecerea și dobîndirea unui nou statut
biologic s-au făcut cu deplinul asentiment al vorbitorilor, asta
este soarta pe care și-au dorit-o și, din text și subtext, reiese
că toți, cu excepția ce se va întîlni, sînt mulțumiți de ea.
76.	.. .începuși prea devreme, împărate! Se pare că
Napoleon ar fi dat un răspuns ce ar fi sunat așa: «Vorbe
de clacă, prealuminate! Dați-mi o pasăre vie și-i veți vedea
îndată fulgii zburînd prin aer, puneți-mi pe umăr un crocodil
colțat și-i voi dezmembra cît ai zice pește lunga coloană ver-
tebrală, procurați-mi cea mai rezistentă curtezană și o veți
vedea curînd consumînd săruri și tratate morale, aruncați-mă
pe-o insulă ostilă și-o veți vedea într-un singur an îmblînzită
de rîsul și joaca copiilor mei. Sînt puternic și universal, mai
devreme sau mai tîrziu, prin brațul meu, lumea va fi rumeguș !»
Un martor ocular pretinde că împăratul a mai adăugat și aceste
cuvinte: « Noroc că bunătatea lui Dumnezeu nu mi-a dăruit
și un scărpinat al cefei și burții, că ați fi văzut pe Bernadotte
scărpinîndu-se de-a lungul întregii coaste a Scandinavei, pînă
la pol...»
77.	.. .aș putea avea două. Comentatorii înclină să creadă
că aici se află un element de autobiografie a Anonimului, care,
într-o împrejurare încă incomplet lămurită, ar fi exprimat
204
regretul său că n-a fost înzestrat cu două capete, lucru pe care
îl vedea realizabil odată cu progresul științei. Trebuie să recu-
noaștem că, într-o lume bipolarizată, cu alternative și dileme,
înzestrarea cu organe duble și cu o oarecare independență
funcțională ar evita multe situații delicate.
78.	...bibilică sau, Doamne iartă-mă, rață... Disprețul
pentru bibilică și rață ni se pare nesusținut. Rața e o pasăre
mereu mai rară, ca ibisul și dumbrăveanca, aceasta reiese și
din șirul meniurilor de pe listele de bucate ale restaurantelor,
disprețul pentru aceea care înnobila cu sacrificiul vieții varza
călită și ciorba de castraveți nu face decît să descurajeze pe
virtualii crescători de rațe, pe cineaștii care le descompun
zilnic legănarea, de o aleasă eleganță, pe ornitorincii care
folosesc o bună parte a anatomiei acestei păsări spre a supra-
viețui în vremurile moderne.
Cu atît mai mult cu cît rața încetează, în paginile parcurse,
de a mai fi doar un component al mîncărurilor delicioase:
pășind legănat către o viață demnă, rața își vede asigurată — de-a
lungul văioagelor, bălților și smîrcurilor planetei — o ascensi-
une la care nici nu putea visa gurmandul Trimalchio.
79.	... nici marșul triumfal din Aida. Este vorba despre
acea aleasă și simțitoare bucată militară ce aduce la Operă
milioane de spectatori nemulțumiți de fanfara regimentului
din localitățile în care trăiesc și speră, muzica gălbuie a verdelui
italian avînd puterea de-a le stimula pofta de mîncare și dorința
de mai bine. Pretutindeni în lume, marile săli de operă sînt
înconjurate de constelații de bodegi, cîrciumioare, localuri cu
grătar și băuturi de soi, unde bărbați scutiți de armată și luxoase
femei năzuind să fie îmbrățișate măcar de-un căpitan în retra-
gere, deopotrivă excitați de tonurile alămurilor și de tobele
Dike Bertha, găsesc frigăruile și momițele jinduite, vinurile
potrivite unui veritabil festin artistic.
Ce dovadă mai grăitoare pentru funcția ameliorativă a
Artei ?
80.	.. .pînă la biruința ideii. Un text răzleț, localizat
de autor într-o zonă a Imperiului Roman, text neinclus în
scriere pentru lipsa unității de stil, ce îl trimite mai curînd
la alte opere și titluri decît la cartea de față, este concludent
pentru preocupările Anonimului în direcția anticipației știin-
țifice. îl reproducem după manuscrisul princeps:
205
PLUTIREA ÎN GOL
Institutul de gravimetrie variabilă, Brănești, 18 ianuarie
2081.
Iubite prietene, îmi anunți necazurile tale și îmi soliciți,
în termenii reci ai oamenilor de știință, sfaturile în legătură
cu nefericitul tău accident. îmi permit să-ți ofer doar pe acelea
ale unui prieten care uită calitățile lui speciale, spre a-ți vorbi
de la inimă la inimă, asta și pentru că întrebările, nedumeririle
și, pe cît îmi pot da seama, reproșurile și ironiile — pe care
nu le merităm nici eu, nici descoperirea mea privitoare la
diminuarea dirijată a forței gravitaționale —, cer un răspuns
simplu, de bun-simț, la îndemîna oricui, nu trebuie să fii
savant ca să-1 formulezi...
După cele întîmplate, pe care le regret din suflet, aprecierea
ta precum că descoperirea și tehnicile mele reprezintă «un
adevărat scandal» ar fi putut să mă înnegureze, însă eu o
înțeleg nu ca pe o concluzie a penibilelor suferințe pricinuite
de dubla fractură, care te-a țintuit la pat atîtea luni, și nici
ca pe o expresie a subiectivității tale iritate, de care dădeai
dovadă și care te făcuse ilustru în clasele superioare ale
liceului «Cantemir», ci pur și simplu ca un adevăr evident:
toate marile descoperiri și invenții au apărut, într-adevăr,
scandaloase în ochii omului de pe stradă, căci scoaterea lui
«de sub legile fizice și biologice în vigoare», oricîte bucurii
ar promite muritorilor, este în fond o violență, zdruncină
« statornica așezare a Firii», subminează obișnuințe, tulbură
conștiințele și chiar interesele imediate, modificînd funcțiuni
și instituții publice străvechi, și revoluționează o gîndire ce
se simte sigură numai cînd parcurge drumuri îndelung
bătătorite, consacrate de trecerea calmă a multor anotimpuri.
Scandaloasă, da, această insolentă soluție! Și cum ar putea
fi altcum, cînd omul, obișnuit să cadă la pămînt din pricina și
celei mai neînsemnate pietre ieșite din caldarîm, se surprinde
în căderea de la mulți metri înălțime asemenea unei păsări, căci,
îndată după precipitarea în gol, își simte trupul ușor împins
de jos în sus, apoi, pe măsură ce corpul își urmează căderea,
o dulce încălzire a membrelor și o lunecare îi redau echilibrul
(știi bine că accidentele devin grave nu atît din cauza proiectării,
cît din aceea că proiectarea neașteptată produce o totală dezor-
206
dine!), astfel că, la atingerea solului, nu-i rămîne decît să-și
continue mersul pe care îl începuse la înălțime? Scandaloasă,
într-adevăr, cînd privești cum dulgherul înaltelor coșuri,
betonistul cutezătoarelor copertine, sudorul grandioaselor poduri
și amețitorilor zgîrie-nori lucrează lipsindu-se de centurile de
siguranță, ba își permit și unele figuri acrobatice... Am vă-
zut recent așa ceva, la Milano, unde un vopsitor făcea adevă-
rate tumbe pe streașină impunătorului bloc Pirelli, smulgînd
aplauze furtunoase asistenței de cîteva mii de oameni zăbovind
ca să-1 admire. Scandaloasă, fără îndoială, cînd vezi, cum am
văzut și ziarele au relatat, un septuagenar ștergînd fără grijă
geamurile apartamentului său de la etajul zece al unui bloc
din Dorobanți...
Scandaloasă descoperire și pentru că gîndirea noastră n-a
depășit întru totul credința secolelor prudente după care tre-
cerea peste ape și pămînturi ar aparține exclusiv unor ființe
superioare nouă, zei și eroi de basm. Așa scandaloasă a apărut
și prima încercare de zbor fără propulsare, doar pe baza folo-
sirii undelor magnetice intrate în raport antagonic, reușită a
englezului Eliot, care mie însumi mi-a produs oribile frisoane,
acum cîțiva ani, cînd a trebuit să zbor cu nacela lui (mi se
ceruse părerea). Oamenii au însoțit scepticismul, sau uimirea,
sau stupefacția lor în fața noului cu ironii, zîmbete jignitoare,
reproșuri și alte asemenea, dintre care n-au lipsit anecdotele,
și studiul atent al acestor reacții arată că acesta este modul
cel mai răspîndit de a face ingurgitabile situațiile pe care rați-
unea leneșă și conservatoare le refuză . spontan. îmi aduc
aminte cum în timpul experimentării ipotezei mele la poligonul
de la Buzău, un cunoscut al meu, intelectual cu o aleasă pregă-
tire filosofică, m-a somat violent să nu mai continui probele,
afirmînd cu toată seriozitatea că omul viitorului, eliberat de
spaima căderii, va deveni atît de sigur de sine, încît nu va mai
cunoaște bună-cuviința, rezerva, teama, devenind mai agresiv
și mai nepăsător cu semenii decît a fost vreodată. îmi oferea
un exemplu străvechi: automobiliștii secolului trecut, trezin-
du-se peste noapte stăpînii a sute de cai putere, începuseră
să creadă că le-a fost restituită de Dumnezeu calitatea pri-
mordială, și își exercitau forța spărgînd cu motoarele lor solide
ziduri și balustrade de poduri, stîlpi de telefon și magazine
aflate pe marginea șoselelor, ba mai mult, începeau să creadă
că motorul sub presiune le poate reda iubita care îi părăsise,
207
le poate ameliora situația financiară, îi poate vindeca de bolile
îndelung neglijate. . . îți imaginezi ce zîmbete mi-au produs
argumentele individului, ce haz am făcut cu colaboratorii
mei evocîndu-i temerile...
Spre a mă păstra în limitele adevărului, țin să-ți amintesc
unele pericole reale ale descoperirii mele. Mi s-au semnalat,
și accidentul tău vine ca o confirmare, unele situații delicate,
chiar dureroase, rezultate din graba cu care sîntem ispitiți
să simplificăm lucrurile, meteahnă a jalnicului secol al lumini-
lor. Astfel, unii cred că e suficient să-ți supui conștiincios
organismul tratamentului cu izotopi radiocelulari, pentru ca
oasele și sîngele să capete proprietatea de-a respinge forța
gravitației, odată ce aceste sisteme au fost alarmate nervos.
Repet, și am subliniat aceasta cu majuscule în toate comunică-
rile mele, că sînt necesare, paralel, încă două programe de
pregătire, la fel de importante ca și primul: antrenarea centri-
fugală a urechii interioare și a cerebelului, inclusiv pregătirea
chimică a sensibilității cutanate, și, lucru ceva mai anevoios,
reeducarea responsabilității și a instinctului de conservare,
alterate de o îndelungă practică a prudenței și cutumei, antre-
nament deloc dificil pentru orice om « cu știință de carte și
oarecare bunăvoință», cum spunea în secolul trecut profesorul
Moisil.. .
E de la sine înțeles că știința și tehnica, marile lor deschi-
deri, nu pot face nimic fără veghea calificată a spiritului, ale
cărui antrenamente au început înaintea lui Socrate și se vor
încheia, ca să glumin puțin, curînd după dispariția galaxiei
noastre. Ca să glumim din nou, sînt oare de imaginat navete
cosmice și submarine conduse de calibani, submarine atomice
și calculatoare aleadine la al căror pupitru de comandă s-ar
afla analfabeți sau, lucrul nu e chiar de domeniul absurdului
prea absurd, indivizi specializați în polenizarea artificială...
remarcați cîndva în meseria lor și... promovați?
De dezastre au parte negreșit cosmonauții care, în drum
spre Venus și Jupiter, ar azvîrli peste bord, ca netrebnică,
îndoiala: dacă nu te echipezi cu puțină îndoială, dacă iei drept
suverane și fără posibilitate de eroare mecanismele pe care
le conduci, ceva esențial în conducere îți lipsește și, răsfoind
nepăsător o carte în cabina ta autoreglabilă, te poți trezi arzînd
în straturile superioare ale atmosferei sau eșuînd în largul
oceanului. Imaginea unei mașini perfecte ce își iese din fire,
208
cu toate instrumentele ei de control, îl obseda pe marele Hey-
mer, și obsesia l-a salvat atunci cînd, îndoiala sporind, a luat
în mînă manetele de comandă și, controlîndu-le, și-a dat seama
că îl despărțeau doar cîteva secunde de coliziunea cu un uriaș
meteorit»
Veghea, responsabilitatea, îndoiala și, întotdeauna, speranța
sînt instrumente de lucru curente, nicidecum demodate, ele
ne feresc de maladia numită în laboratoarele noastre șurube-
rita acută. Esențial este ca spiritul, același de care s-au servit
și moșii noștri, să fie lăsat să-și facă cursa normală, căci, dacă
pierdem unele credințe și deprinderi, achiziționînd în locul
lor altele, trebuie să știm că spiritul omenesc rămîne în fond
același, simțurile care i-au purtat pe spanioli pe mări prezentau
același sistem integrat și răspundeau acelorași comenzi»
Iartă-mi lunga paranteză pregătitoare la răspunsul pe care
mi l-ai cerut. La accidentul ce te-a ținut la pat te-a dus lipsa
antrenamentelor despre care ți-am scris mai sus. Este mai mult
ca sigur că, în momentul începerii căderii, te-au preocupat
lucruri lăturalnice scopului, ai încetat să stăpînești cele cîteva
controale (și, Doamne, cît de puține sînt!), te-ai lăsat cuprins
de ceea ce noi numim difuziune anarhică a contraforței, și
recunoști tu însuți, nu căderea în gol ți-a produs accidentul,
ci doar poziția incorectă a corpului la contactul cu solul, aba-
tere ce nu reprezintă unu la mie din totalul experiențelor de
pînă acum.
Te conjur, nu face o proastă popularitate descoperirii
mele. Și, dacă totuși mai ai rezerve în legătură cu explicațiile
alăturate, urcă în helicopterul tău confortabil și repezi-te la
Brănești într-una din zilele de instruire publică, zile anunțate
săptămînal în gazete, unde mă vei vedea plonjînd de pe o tram-
bulină de 150 de metri și revenind pe asfaltul poligonului
teafăr și voios, atît de voios și plin de viață, încît nu știu cum
vei suporta îmbrățișarea herculeană pe care ți-o voi oferi.
însănătoșește-te grabnic și vino curînd. Al tău vechi amic,
Ion lonescu-Brănești.
81.	.. .pe teritoriul ospitalier. .. Paginile parcurse se
dispensează de orice comentarii, căci adevărurile n-au nevoie
de avocați, cu toată diferența dintre un editor și un avocat.
Singura observație care s-ar putea face ar fi următoarea: cu
toată complexitatea și punerea pînă la detaliu a problemelor,
autorul a trecut ușor — probabil din cauza grabei — peste
209
indicațiile barometrului și a ignorat, cel puțin în perioada scrierii
acestor pagini, previziunile meteorologice difuzate zilnic. Juma*
tate din evenimentele importante ale vieții noastre se desfășoară
în regim ploios, importanța ploii nu mai trebuie subliniată.. .
Anonimul se dovedește aici — și pentru aceasta întreg textul său
se ofilește în mod nedorit — superficial față de realitățile adînci.
82.	... dulce și aromată. După cum cititorul cu siguranță a
observat, aceste două adjective revin, îngemănate, de mai
multe ori în textul Anonimului. Nu e o întîmplare, căci nimic
pe lume nu e întîmplător. Este știut că, indiferent de lumile
posibile visate, cei mai de seamă utopiști au pus la temelia
vieții viitoare dulcețuri și arome. Un Tour Eiffel mirosind
a scorțișoară e altceva decît același edificiu duhnind a unsori,
un Jean-Jacques Rousseau perdăfit cu zahăr pudră e net superior
aceluiași autor trecut prin experiențele pedagogice de el pre-
conizate. Putem gîndi la galoși și la farfurii zburătoare cu gust
de cimbru și arome de găluști.
83.	... efort mărunt de imaginație. în situația de față,
nu se poate vorbi despre imaginație, deoarece lătrătorul care
are cuvîntul a fost produs în laborator. Pentru cîinii obișnuiți,
afirmația rămîne valabilă.
84.	.. .mi-a înfipt în inimă pumnalul. în ciuda părerilor
contrare, cred că fragmentul Asediul Sienei, inclus mai înainte
în aceste note, aici și-ar avea locul. Fac cuvenita specificare
spre a înfrunta pe cercetătorii W.W. Ford și M.M. Gaster, pe
care diplomele i-au catapultat, fără merite reale, la universitățile
din vestul Homericii.
85.	... eu cu specialiștii mei... Quintilianus Sextus Opel,
indicat în texte și prin simplul nume Sexus, nu era în orice caz
nici demagog, nici palavragiu de colț de stradă: el se înfățișase
în senat însoțit de o seamă de meșteri, care să-i vină în ajutor
în caz de nevoie —• un tîmplar, un cititor în stele, o vestală
începută, un spițer personal trăgînd după sine o tonetă cu
ierburi și licori, un ebenist priceput a mîna o caleașcă în inte-
riorul căreia se afla un salonaș Louis XV, un procurator în
Sicilia, căruia să-i adreseze, spre satisfacția senatorilor, pasagere
observații cu privire la iluminatul Viei Appia și modalitățile
de trecere a Tibrului prin bucătăria curtezanei Lesbia, favorita
tinereții lui. Este de neînchipuit să nu fi putut aduce la fața
locului cîțiva radiofoniști experți, dacă cumva aceia nu se aflau
încă din ajun în cabinele lor, la cască.
210
86.	Ce e debandada... Precis, nimeni nu știe ce este o
debandadă, și aceasta reiese din text, unde cuvîntul este
frecvent utilizat. După cum se știe, atacurile, violurile, tîl-
hăriile, asediile, încăierările, războaiele înseși sînt date, făptuite
și purtate de bande și nu de debande, cu toate acestea, rău se
vorbește numai despre cele din urmă. în privința bandei,
se poate spune astăzi, fără temere de-a greși, că ele sînt mai
periculoase decît haitele sau stolurile, poate și pentru faptul
că iau în timpurile modeme denumiri liniștitoare — fracțiune,
batalion, societate pe acțiuni, asociație, breaslă, bisericuță,
sectă, grupare constituită pe bază de credințe identice etc.
87.	Regretabila boicotare... Nu e vorba despre așa ceva.
Surse demne de încredere ne dau informația că a fost vorba
numai de aruncarea înaintea vorbitorului a unei cutii de conserve
desfăcute, care făcînd explozie, a împroșcat cu bulion și roșii
o parte a asistenței. Procedeul e frecvent uzitat, intră în prac-
tica obișnuită, nu mai surprinde nici pe membrii parlamentelor.
Vorbitorul s-a retras, desigur, fiindcă nu mai avea cuvinte și,
probabil, aer.
88.	Macedonean^ erou al unei istorii lungi cu furturi
de tablouri, tentative de mituire, scrieri de cărți cu colaboratori
de aceeași teapă, evocatoare de bătăi și chefuri. Contrar părerii
că ar fi sfîrșit pe scaunul electric, se știe foarte precis că, istoria
promovîndu-1, l-a absolvit.
89.	.. .răsplata meritată. Sancțiunile rapide, după judecăți
sumare, discrete în procedură și clamoroase după execuție
evită, într-adevăr, multe neajunsuri ale vieții dobitoacelor.
Cîinele atacă la ceafă, lupul la bot, boul dă cu copita, șarpele
înveninează pe loc. în fond, sancțiunea presupune nu numai
decelarea vinei și izolarea vinovatului, dar și evitarea răspîndirii
infracțiunii. Cu cît e mai rapidă, lichidarea afacerii se dovedește
mai binevenită. Se cunosc cazuri cînd au fost sancționați toți
membrii unei haite, ca exemplu^ pentru haitele celelalte, care
nu mai erau de mult în viață. întorsătură fericită...
90.	...să cădelnițăm câțuia... Obiectul aparține inven-
tarului bisericesc, termenul este folosit de Arghezi, în timp ce
un poet contemporan lui spune: «tămîiază-mă, dar vezi să
nu-mi spargi capul cu cădelnița, cu cățuia »...
91.	Bunăvoința federală... Informație prețioasă privind
organizarea teritorială a regnului. Unele forme ale administrației
umane au dăinuit, din păcate. .. Se cunosc totuși și formații
211
noi ca, spre pildă: arondismentul girafat, vulturăria inferioară,
garda bezmeticească.
92.	un film.. . Fusese în țări îndepărtate, unde filmul
încă supraviețuia scenelor vivante. Călătorii mai cad uneori
în ispită, cu toate că la înapoiere regretă din suflet că au rătăcit
în labirintul de celuloid.
93.	criza ciclică. Heinrich Brod crede că vorbitorul nu
e documentat: zona indicată, spune cercetătorul, n-ar cunoaște
asemenea fenomene. S-ar putea să fie aici o eroare de scriere,
să fie vorba despre ciclon.
94.	ham-ham. Formulă de încheiere a emisiunilor radio-
fonice, după care urmează întotdeauna un semnal muzical
liniștitor.
95.	temele minore. Să fim serioși: cum adică, i se reproșează
lui Schliemann că a călătorit în jos și nu lateral? Și săpînd
pămîntul poți ajunge departe!
XXXIII* Vorbitorul dădea semne de epuizare. Vorbea de
atîtea ore și încălțările îl ardeau, cămașa i se făcuse de mușama
rece pe pielea opărită, ochelarii pince-nez se aburiseră, astfel
că mulțimea dinaintea lui părea să înoate în zăpezile Antarcti-
cei. Mirosul de plăcintă dăinuia încă în atmosferă, dar idealurile
și speranțele erau mai presus de foame și produsele bietului fer-
rarez se depreciaseră comparativ văzînd cu ochii. Vine secolul
minunilor tehnice și al plăcintelor cît ușa, își spuneau oamenii,
încă puțină răbdare și toate darurile vor fi aici. Le vor aduce pe
tăvi aurite bicicliștii, călugării, meșterii și soldații care așteaptă
încheierea mitingului și pocnetul de start al domnului... «că
n-am reținut, dragă, cum îl cheamă pe drăguțul ăsta de le știe
pe toate...»
Ultimele cuvinte le rostise o tînără cu fusta foarte lungă,
vrăjită de exemplele ce i se vînturaseră prin față, și care reținuse
că mînecile și poalele rochiilor se vor scurta pe măsură ce vor
scădea prejudecățile. « Le știe atît de bine, că juri că a trăit poi-
mîine», se minună tînăra, și își trase rochia pe pulpe în sus.
«Cum să nu le știe ? îi răspunse contesa de Hoburg-Bonne-
chance, ce tocmai descinsese din biplanul personal, dar urmărise
gazetele și, în timpul călătoriei din Majorca pînă aici^ avusese
timp să-și consolideze opiniile. E doct ca un zeu și frumos ca
regina Suediei. L-am avut de două ori oaspete la masă, se mîndri
ea, mănîncă ales ca un tenisman.» « Dar n-am înțeles bine,
reveni tînăra, ce profesiune are, ce pregătire ?» «Oh, ma chere,
212
vulgarizezi enorm! Domnul practică fericirea universală, e cel
mai apt dintre miile de futurologi pe care îi pregătesc cele trei
sute de universități din lume la ora actuală, viitorul e ca un rîu
nărăvaș, dacă nu-i zidești ecluze și stăvilare, îți scapă pe cîmpie
și-ți îneacă totul..♦ De aceea are diplomă pentru toate profe-
siunile. »
XXXIV» Că va fi așa, își reluă marinarul cuvîntarea,
nu încape îndoială, căci încă Darius al perșilor a spus, citez
din memorie: «Lumea va fi una și indivizibilă, trenurile vor
circula fără oprire la cantoane, iar poduri nu vor exista. Mașina
cu abur va fi înlocuită de mașina cu explozie, apoi vor veni
avioanele, terasamentele devenind de prisos. .. Va fi bine.
Putem gîndi o umanitate alergînd ca o herghelie pe întinsul
unei puste în flăcări.» Și încă un citat, dacă îmi permiteți,
de această dată sînt nevoit să-l citesc, fiind mai lung, mai adînc,
mai subtil.
Scoase din buzunarul tunicii o foaie, și potrivindu-și pe nas
ochelarii cu ramă groasă, inginerească, de bagă, citi următoarele:
« Iubite tată, îți anunț o veste nu tocmai agreabilă... Buna
mea mamă, scumpa ta soție, a fost răpită marți noaptea de tero-
riști. Un mesaj telefonic ne asigură că este în viață, bine dispusă,
deocamdată nu duce lipsă de nimic, în afară de liniștea cămi-
nului. Pentru răscumpărarea ei, diviziile portocalii, în mîna
cărora se află, pretind zece milioane de lire elvețiene. îndoielile
mele precum că e o farsă au fost înlăturate: teroriștii mi-au trimis
într-un colet degetul ei arătător.
Nu e timp de palavre. Lasă mitingurile și înapoiazâ-te acasă
pentru a rezolva în bune condiții afacerea, pînă vineri la orele
21, altfel viața minunatei noastre mame și soții este în pericol.
Al tău, Franțois.»
XXXV» Vă cer scuze, iubiți participanți la această
adunare, pentru lungimea citatului, eu însă v-am avertizat...
Mai mult, în scrierea sa Declinul și Creșterea, alt clasic
al gîndirii ne spune, citez: «Vom uita războaiele și alte
mizerii, grijile ne vor părăsi.» Unii, sceptici pînă la pesimism,
spun: « Bine, bine, dar dacă nu vom avea războaie și griji, nu
vom recurge oare la artificii spre a inventa altele și a nu ne
plictisi ?» Acestora, și altora de aceeași teapă, josnici precupeți de
vise mărunte și paleative, tarabagii cu vederea mai scurtă decît
lungul nasului, jalnică adunătură de drojdii și borhoturi, pescui-
tori în apă tulbure, cerșetori în haine de lorzi, unelte ale Legiunii
213
străine și ale oficinelor mafiote, mercenari în slujba speculanților
și traficanților de bursă neagră, agenți perfizi cii negustorilor
din Soho și Hong-Kong, lupi sîngeroși în blană de oaie, bozii
și ghebe otrăvite, lepădături și avortoni ai unei lumi condamnate,
zarafi de biserică și avocați apărători ai găinarilor prinși cu
mîța-n sac, lor și tuturora le răspund categoric: Nu, domnilor !»
Am închis citatul.
Reiese limpede că nu vom inventa nimic, continuă vorbitorul,
știut că viața va fi atît de apetisantă, atît de îmbietoare, încît
petrecerile și distracțiile nu ne vor da răgazul să mai inventăm,
iar dacă totuși o vom face, în virtutea unei lungi habitudini,
nu ne va da nimic ghes să experimentăm invențiile, să ne obosim
cu fleacuri... »
XXXVI» Cam de pe la al doilea citat, difuzoarele arenei
scîrțîiră lung, pocniră de două ori, după care peste capetele
mulțimii se așternu o liniște adîncă. Bicicliștii, guerillarzii,
macaragiii văzură la tribună un bărbat falnic și bătăios scuipînd
foc, săgetînd azurul, agitînd o foaie de hîrtie, zbătîndu-se,
ridicînd mîinile spre cer, apoi coborîndu-le, între timp crezură
că impetuosul atlet intenționează să se dea peste cap, și odată
revenit pe picioare, să-și ia ochelarii de pe jos, să-și strîngă jucăriile
și să-și ia tălpășița. Liniștea era îmbietoare, astfel că oamenii
îl lăsară la treburile lui, se risipiră pe la hambare și magazii, prin
depourile locomotivelor și sub podurile rulante și reîncepură
jocurile părăsite, bîza de preferință, dar și titirezul, tabinetul,
popa-prostul, dambilușca, cercul și surceaua, porcii rîd, coarda,
bilele și barbutul, cel pentru care intri și-n ocnă.
Sosiră îndată plăcintele calde, se înapoiară, de pe unde
își vor fi pierdut vremea, și ziariștii, undeva în marginea pădurii
de salcîmi se ridică o baracă și apărură pe scena montată în
grabă o motociclistă pentru zidul morții (femeia știa să înghită
și săbii), un muțunache, trei pisici de Angora pe biciclete.
Dintre toți însoțitorii și prietenii care veniseră să desferece secolul
următor, bicicliștii se arătară cei mai interesați: sosi chiar o
vreme cînd nu-și mai puteau ține burta de rîs. «Viața merge
înainte, el (și arătă spre vorbitorul ce acum citea din nou,
de astă dată dintr-o broșură) tot bate pasul pe loc cu secolul
lui.» « Să fie sănătos, strigă unul. S-a lăsat noaptea și ne e
de-ajuns!» «Și eu zic la fel, spuse un altul, uite, soarele se
ridică deasupra creștetului, acum vine ora mesei și trebuie să
ne retragem pe la bodegi să ne astîmpărăm foamea» «Mais il
214
caracterise tres exactement Ies d&ails de notre avenir, spuse
o doamnă în vîrstă, trecînd pe-acolo ca un reproș. Des sa pre-
miere enfance, il nous avait laissts bouche-bec avec sa dialect
tique infaillible... ma petite biche... » « Ia să nu mai facă pe
Mesia cu niște prăpădiți ca noi! exclamă un zidar cu hainele
și fața albe ca prima zăpadă. Tai că-său umbla prin tîrguri să-n-
trebe oamenii ce doresc să le aducă Moș Crăciun... Deschisese
o gheretă unde primea cereri... N-a satisfăcut nici una. Acum,
ăsta, cu nimic mai breaz, ne îmbată cu apă rece. Am lucrat cu el,
e zugrav de meserie, știe el ceva dar nu mare lucru. îl cheamă
Herbert sau Robert, cred că e evreu sudamerican»...
începuse să plouă, vorbitorul — fără să se întrerupă — își
deschise umbrela, cîțiva îl ajutară să-și prindă pe umeri o
pelerină, un băiețaș îi așeză în față un pahar cu apă, un altul
îi aduse un teanc de cărți cu lungi semne de hîrtie, pentru a
fi citate, el le mulțumi și le spuse ceva spiritual, care îi făcu
pe cei din preajmă să aplaude.
Ce a spus nu s-a auzit, o va reproduce mîine Corriere de
la sera, în prima ediție, difuzoarele fiind în continuare mute,
însă poanta nu se va pierde.
XXXVII. Cîțiva, în șir indian, înaintau hotărîți prin
mulțime, dar se împotmoleau ori de cîte ori întîlneau nodul
celor ce, în cerc, făceau bîza și dambilușca. «Mai isprăviți
cu foiala !» se răsti unul, care ședea pe-un scaun de arbitru.
« îți convine, arbitrezi, ce-ți pasă ! îi rînji cel din capul șirului,
însă pe noi ne trece și ne dăm de ceasul morții să dibuim o budă.
Cînd am încercat să ieșim din perimetru, soldații ne-au împins
înapoi. Sînt cîteva grupe de șoc, care se poartă cu neînchipuită
brutalitate. Unul a și scos pistolul la noi...» «Ți se năzări,
poate, spuse un bătrînel ce tocmai potrivea dambilușca. Unde
ai văzut pistol și la cine ?» «Oho, făcu un bărbat între două
vîrste, și învîrti nervos o cheie de contact în mînă. Eu am văzut
încă de azi-dimineață companii, ba chiar batalioane de parașu-
tiști, purtînd puști automate și grenade. Mai tîrziu am văzut
și cîteva tunuri sub colina de colo, cred că la ora asta au fost
trase în tranșee, camuflate cum se cuvine, cu lăstăriș proaspăt...
Oricum, stîlpii pe care îi zăriți lîngă oaza de aluni susțin sîrmă
ghimpată și rețele de înaltă tensiune... Și totuși, mi-a șoptit
un prieten, se poate ieși printr-o galerie subterană. Italienii au
săpat-o foarte foarte priceput, d-aia cer opt lire pentru trecere...
215
Bună afacere ! Eu mai rămîn, vreau să știu ce spune Amin despre
irochezii americani, a căror soartă, se zice, e pecetluită.»
96.	...ar fi fost prea mult. Dimpotrivă, niciodată această
chestiune nu trece de modeste aluzii și bunăvoințe. în altă
ordine de idei: oțetul nu e mult cînd e tare.
97.	... crocodil. De remarcat obiectivitatea bazată pe
principii a referentului, care nu ține seama că de față se află și
crocodili și spune fără menajamente adevăruri despre strămoșii
lor. Exemplară, rară atitudine!
98.	... ca orice lucru care e viu. Cu toate acestea,
memoria animalelor e apreciabil mai îngustă decît aceea a
omului, de ce să n-o recunoaștem. .. Dar nu această particu-
laritate le și asigură fericirea?
99.	numai resturi și deșeuri. Temă centrală a întregii
lucrări: nu ne sprijinim niciodată pe bunuri și cunoștințe
integrale, toate fiind filogenetic niște succedanee.
100.	batjocorit de vietăți... Ca un fir roșu trece în toate
cuvîntările ideea că tindem — ființe și obiecte — către starea
supremă de pulbere. Se ignoră însă că și particulele prafului
intră în raporturi de opoziție și se ocolesc numai cu intenția
de-a se distruge reciproc.
101.	grupări și secte... Lumea divizîndu-se la infinit.
Din nou leit-motivul nisipului.
102.	răbdare la pîndă... o excepție trebuie amintită:
regele Prusiei.
103.	adulmecarea îi este necunoscută. Afirmație ofensa-
toare, oamenii — cîți au mai rămas — pot să se supere și să
redeschidă abatoarele. Dacă n-ar avea miros ascuțit, cum s-ar
mai putea explica formidabilul avînt pe care l-a luat industria
lor de parfumuri? Ei nu put mai puternic decît animalele;
mistificarea prin arome se datorează exclusiv sensibilității lor.
104.	pumn de tărîțe. Eroare ipocrită: ca om jinduia după o
friptură de vită și ceva caltaboși. Pe de altă parte, merită a fi
subliniat că secolul sporește meritele oamenilor în raport cu
gradul de înfometare pe care l-au atins în tinerețe. După ase-
menea criterii de apreciere, pelicanul și nu leul ar fi regele dobi-
toacelor, căci mănîncă proporțional mai mult față de greutatea
lui și suferă de foame, cînd n-are pește, în aceleași proporții. ..
105.	...cît de bucuros am fost cînd... A se observa repetiția
cu puternic efect retoric; oamenii ar trebui să ia aminte, căci
și expresia e o armă răzbunătoare...
216
106.	...să reducă... să ajusteze... să redimensioneze...
încă o lovitură stilistică dată imperialismului uman.
107.	.. .o smîntînitoare... Anonimul revine la timpi egali
și în diferite contexte, la acest motiv cvasimuzical, căci smîntîni-
toarea care merge în gol — se presupune — produce o cvasi*
muzică demnă de cvasiurechile cele mai alese (v. și Bibliografia
generală).
108.	De menționat. Ca și Cosmin te-a lăsat etc. dă măsura
subtilităților verbale pentru care dobitocul are o imensă dis-
ponibilitate — spre deosebire de om. Specialiștii susțin că
sintagmele dereglate, calambururile, vorbirea în rimă se întîlnesc
și la om, dar numai la indivizii atinși de lues și mitomanie,
precum și la prăpăstioși.
109.	... puțini la număr. De văzut de cîte ori, cînd se
folosește formula, sînt într-adevăr puțini. Joc sofisticat al
statisticii...
110.	... vărul lonescu. între timp, transferat la baza de mic-
gross.
111.	... la lada cu gunoi. Herbert Fleisch este primul care
se folosește de terminologia salubrității: făraș, mătură, tom-
beron, perie de păianjeni, otreapă, și lucrul se explică prin
aceea că avea în familie gunoieri și măturători de stradă, de
unde și trăsăturile ancilare ale cărților sale.
XXXVIII. «Trăiască împăratul!» strigă cineva, și oamenii
treziți parcă din somn începură să aplaude. «Care împărat ?
Să4 vedem și noi!» se agitară cîteva fete în costume cenușii,
purtînd pe manșete trese aurii și o emblemă. «Uite4, dragă,
strălucirea lui îți monopolizează ochii! Vorbește de treizeci
de ore bătute pe muchie, se dovedește un orator de performanță...»
« Dar ce spune, dragă, că nu aud nimic ?» « Desferecă viitorul,
ne ține treji, din cînd în cînd i se aduc telegrame de presă în
care Hawas și Reuter anunță că trupele noastre au ocupat
Danemarca, au debarcat în Noua Zeelandă, au pacificat Qroen-
landa.» « Și cum face, dragă ?» « Simplu, dragă: cuvîntul lui
magic mobilizează pe loc și trimite la luptă. Nu vezi cîți erau
și cîți au mai rămas ?» « Eu presupuneam că oamenii s-au dus
pe la casele lor...» «Pe dracu, dragă, nici pasărea nu iese
prin rețelele de sîrmă ghimpată... » « Și tu ce-ai de gînd ?»
« Eu ? Eu am de croșetat, dragă, nu-mi pierd vremea, și dacă
printre picături mai prind și cîte un cuvînt de-al lui, sînt feri-
cită ...»
217
XXXIX. Aflînd că difuzoarele refuză să-i ducă verbul
fertilizator în depărtările însetate, vorbitorul își aminti un vechi
procedeu oratoric și se adresă unui biciclist din față, ale cărui
fălci amenințau să se rupă din cauza căscatului: « Hei, dumneata,
cel cu pulover vișiniu și gazetă l Ești pregătit oare să întîmpini
spectaculoasele mutații, grandioasele salturi, fascinantele de-
veniri și mărețele promisiuni ale secolului ce vine ? Ești sau
nu ești ? Mergi să-l întîmpini voios și calificat sau duci cu dum-
neata povara romantismului, șovăiala arhivarului, meschinăria
croitoresei de casă, vorbăria cafenelelor, aroganța posesorului
de autoturism, egoismul copilului crescut de o mamă fugită în
India, fripturismul politicianului burghez, aviditatea amantelor
preocupate să-și cumpere imobil, scîrba suverană a îmbogăți-
tului de război și a norocului postbelic, spiritul de mare afacerist
al băiatului de prăvălie, generozitatea de duminică a tîrgove-
țului, geloziei bărbatului a cărui nevastă joacă prin studiourile
cinematografice, cabotinismul șefului de raion al unui super-
market, ignoranța dascălului de biserică, mărginirea inginerului
care a inventat un dop, melancolia poetului care a traversat
un pod și multe altele, înaintînd greu, neacceptînd sfaturi
și ajutoare, trăgînd anevoie la carul părerilor anacronice
și al bucătăriilor de campanie în care s-a sleit arpacașul ? Mergi
înainte, cu ochii albăstriți de sineala tehnicii, cu pieptul grăbit
și cu pasul umflat de mari sentimente, sau hoinărești pe la col-
țuri, te strîngi prin pustiuri, băltești pe povîrnișuri și te usuci
în mlaștina fără ieșire a singurătății ? Spune, nu te sfii, omenește
e posibil, în fond nici n-ar fi vina dumitale, așa ai fost crescut
și așa ți se pare că trebuie să procedezi...»
LX. Cel vizat, ignorant în subtilitățile retoricii, după o
clipă de nedumerire dacă lui i se adresează domnul de sus,
ochelarii pince-nez sclipind anarhic, se dezmetici și decise să
răspundă, așa cum se cuvine unui om bine crescut. Se ridică
de pe scîndura pe care ședea, făcu semn cu mîna celor ce îl
îndemnau să stea jos, spre a le arăta că întrebarea nu-l inti-
midează, și spuse: «Domnule și preafericite, m-ați ales pe
mine, nenorocitul, ca să-mi ușurați povara de pe suflet sau ca
să mă amăgiți ? Eu văd că sînteți stăpîniți, în linii mari, de
gînduri bune și în acest caz m-ați brodit ultra... Necazul meu
consistă că pe coordonatele înfățișate de domnia-voastră mi-a
murit ieri nevasta. Au operat-o de fiere; ea avea, sărmana,
încurcătură de mațe. .. Cumpărai colea și împachetai în gazeta
218
asta cîteva obiecte de folos la îngropare, grăbeam spre casă
cînd doi zdrahoni cu cruce pe mînecă m-au înșfăcat și m-au
depus aici, punîndu-mi alături, pentru fotograf, bicicleta ce se
vede... Unde e logica? Dați-mi drumul, că se strică mortul
în casă, pe căldura asta nevastă-mea e perisabilă... Nu zic
că nu grăiți chestii interesante, dar însă eu am urgență, sînt atîția
pe-aici care să facă față și, eventual, să dea cele zece răspunsuri
corecte... Vă solicit cu respect, dați-mi pace !»
XLI* Vorbitorul, turburat pînă în adîncul ființei de
nenorocirea ce se abătuse asupra biciclistului, încuviință să
plece, ba îi trimise printr-un ofițer cîțiva gologani care să-i mai
îndulcească amarul. Apoi, își șterse ochelarii ce se aburiseră,
și ca să cîștige timp și să-și amintească unde rămăsese: « Aha !
făcu el luminat, vorbeam despre secolul următor 1» Exclamația
se auzi ca un bubuit de tunet în toate colțurile arenei, căci
între timp stația fusese reparată. « Despre ce a spus, dragă, că
va vorbi în continuare ?» întrebă o fată purtînd în spate un
rucsac. «Despre secolul următor, dragă !» îi răspunse o colegă
îmbrăcată într-o lungă rochie de seară din tafta galben-aurie.
«Nu mă-nnebuni l E un subiect de actualitate», observă fata
cu rucsacul. «Nici vorbă ! Să vedem dacă spune identic cu
ce mi-a prezis baba Montherlant-Bisinikis, cînd am fost la
Atena... Numai că Qeorges și orchestra se vor supăra. .. »
« Domnilor, reluă vorbitorul, am să vă citesc în continuare
o telegramă adusă chiar acum în persoană de Reuter:
XLII. « Scumpă mamă și iubită soră, aflați despre mine
că sînt sănătos și-mi merge bine din toate punctele de vedere,
ceea ce vă doresc din inimă și vouă. De trei zile muncim la
fixarea pilonilor în mlaștinile fluviului, așa cum vă anunțam
în cartea poștală trecută. Stăm în apă pînă la brîu, de dimineața
pînă seara, treaba asta s-ar face minunat, cît ai bate din palme,
cu mașina de plantat, numai că mecanicul care o întreținea
s-a certat cu unul dintre șefi și, dintr-un cuvînt nerușinat,
scăpat de unul dintre ei, a ridicat asupra aceluia cheia franceză,
lovindu-l între ochi. Cel lovit a murit în spital. A urmat o anchetă,
lucrările au stat pe loc, mașina n-a mai fost urnită dintr-o groapă
în care se împotmolise, noi am fost îndemnați să ne vedem de
treabă, adică să facem ceea ce făcea mai înainte mașina,
cîțiva s-au adresat patronului, au amenințat că vor face grevă,
patronul n-a fost de acord, în cele din urmă ne-a promis că
vom primi cinci cenți suplimentar pe săptămînă. Asta însemnează
219
ceva ! Sînt îngrijorat că piciorul drept nu se mai îndoaie de la
genunchi, probabil apa rece mi-a răscolit reumatismul. Lucrarea,
cînd va fi terminată, va arăta minunat. Rozalia, care merge la
tîrg în fiecare săptămînă, va scurta mult drumul peste podul
pe care La construit vărul ei. Spuneți-i, se va bucura. Dacă nu
se va mai prăbuși planșeul, ca alaltăieri, treaba va fi încheiată
pînă în mai. Vă doresc și vă îmbrățișez, Rudolf.»
«Vedeți? Ce vă spuneam eu? Altceva va fi mîine!»
strigă vorbitorul bătînd cu dosul palmei în foaia telegramei.
Apoi continuă, trecînd la problemele rămase în suspensie:
XLIII* « Formulare de toate felurile, de toate dimensiu-
nile ! Da, epoca ce începe se va dezvolta înainte de toate datorită
statisticilor, evidenței precise a bunurilor. Așa după cum au
arătat antevorbitorii mei, în momentul de față întinse și impor-
tante teritorii, precum și unele bunuri de zestre ale fetelor de
măritat, nu apar în nici o evidență. Anglia, preocupată de
reînnoirea sistemului său parlamentar, nu s-a îngrijit niciodată
să pună ordine în registrele sale de descoperiri, ce să mai vorbim
despre Olanda, regina de ieri a mărilor, care a tulburat destule
ape fără nici un folos... Qospodinele, la rîndul lor, au neglijat
să calculeze corect cheltuielile zilnice, indiferente la marile
seisme ale veniturilor, la urma urmei nepricepute în cele patru
operațiuni. Și unele și altele ar fi putut-o face tocmind contabili,
într-o epocă a preciziei și economiei, această situație își va
afla sfîrșitul, pentru că nimeni nu va ști dacă într-o zi nu se va
naște o Fifi dulce și naivă, ce va urmări cu gînduri de măritiș
pe un Qeneralintendant Krupp, și dacă din apele liniștite ale
Oceanului nu va răsări peste noapte o țară cu totul neștiută,
ce sa va numi, de pildă, Quvi-Quvi... »
XLIV* Vorbitorul aducea în fața mulțimii fapte incon-
testabile. Trebuia să recunoști că, dincolo de unele rătăciri în
detalii, inginerul vorbea bazat numai pe documente, pe cifre și
date concrete, se vedea limpede că e bine pregătit și că știe
cum se învîrte roata istoriei. Desigur, ca la orice început de
secol, el ignora multe dintre aspectele deceniilor de dincolo
de III sau IV, peste care continua să plutească o ceață albastră,
persistentă, destul de umedă. Dar și lucruri mai apropiate îi
scăpau. Astfel, la numai cîțiva zeci de pași mai încolo, lingă
antrepozite, într-unul dintre boschetele care împodobeau parcul,
iarba proaspătă a primăverii era netezită de doi tineri fără iden-
titate, care se strîngeau în brațe cu înfocare. Bărbatul se arăta
220
destul de brav, o trăsese de mînă pe îmbujorata lui parteneră
și izbutise so așeze jos, încurajat întrucîtva și de neconvingă-
toarea ei îndărătnicie. Femeia ar fi putut să strige, dacă ar fi
recunoscut în rîvna lui o oarecare pornire malignă, agresorul
însă îi inspira pesemne încredere, gîfîiala și graba lui anticipau
o plăcere iminentă, îi transmiteau neliniști de mult împăcate și,
ezitărilor întîmplătoare, amețelii trecătoare, ea le dădea un sens
plin de nobleță, cuprinzîndu-l pe îndrăzneț, imobilizîndud cu
brațele ei înfierbîntate, paralizîndu-l cu strîngeri nervoase ale
pieptului și cu mușcături nebune.
Cei de prin apropiere, în dorința de a nu pierde nici un
cuvînt din discursul fermecătorului vorbitor de la tribună, încer-
cară prin șuierături să curme acea dispută din boschet, tinerii
însă parcă erau turbați, își continuau cu înverșunare disputa,
ba surpriza întîlnirii îi împingea cu și mai multă rîvnă să se
strîngă în brațe, să se caute cu mîinile flămînde. Cuvîntarea
le sporea interesul și le înviora mișcările, parcă unele precizări,
cele despre statistică, chiar îi întărîtau. Un lăcătuș observă că
tînărul reușise, după dezvoltarea avantajelor tehnicii, să-i
dezvelească femeii genunchii foarte rotunzi) iar îndată mai
apoi, la comparația dintre veacurile 19 și 20, cu toate avantajele
mașinilor de mare randament, să-i așeze mîna dreaptă sub
trupul tare, zbătîndu-se șerpește în iarbă. Cum însă descrierea
viitorului începuse să dezvăluie unele particularități de un și
mai mare interes, lăcătușul își desprinse privirea de pe boschet
și căută să se convingă dacă vorbitorul, prin gesturile sale,
prezintă într-adevăr toate garanțiile deplinei reușite a progre-
sului, El nu mai auzi decît cîteva șoapte și oftaturi, cărora nu
le dădu însă nici cea mai neînsemnată semnificație. Dealtfel,
seara se lăsase, nimic nu se mai putea distinge în întunericul
învăluitor, cele cîteva felinare aprinse în piață nu reușeau
decît să lungească umbrele obiectelor din preajmă.
112.	pe unii media... Termen școlar cu difuziune
radială, cuprinzînd de la un timp zone îndepărtate de ax, ca
de pildă dorința unuia dintre eroii unui roman de-a ieși din
starea inferioară și a trece în aceea medie, adică mediocră.
113.	sîrmă ghimpată. Reproduc aici o scurtă piesă de
un naturalism crud, aflată printre hîrtiile Anonimului (în
sertarul trei al dulapului, lîngă istoria literaturii lui Călinescu,
sub o pereche de pantofi roșii, demodați): « EL: Ridică mîinile,
ca și cum te-ai preda, înaintează încet spre copac și așteaptă.
221
EA: Tremur de frică. Se aud în apropiere pași. Mîna îmi
sîngerează. EL: Ai încredere. La al treilea stîlp te odihnești.
Și mie îmi sîngeră mîna și nu mă plîng. EA: Blestemați
ghimpi! Am să visez tot restul vieții sîrmă asta criminală. ..
Apleacă-te! EL: Era să-mi sfîșie umărul. EA: Văd două
zgîrieturi adînci, probabil mai vechi. Ține cleștele ! EL: Spurcată
fiară! Și cînd te gîndești că despre sîrmă ghimpată s-au scris
poeme. .. Cît tai aici, trage-ți sufletul.. . Un prieten al meu,
care a fost acolo, a încercat să rupă metalul cu dinții... Spre
a suporta durerea, și-a închipuit că voiajează pe Amazoane. ..
A renunțat cînd și-a simțit dinții sfărîmați. A reușit să iasă
printr-un tunel săpat timp de mai multe luni pe sub rețeaua
ghimpată... Ei, cum te simți ? EA: Bine că s-a lăsat răcoarea,
ce ne-am fi făcut pe zăpușeala de azi-dimineață? EL: Și bine
că sîntem împreună. . . Mai avem de tăiat două cabluri,
înarmează-te cu răbdare. Dar fii atentă: sîrmă ghimpată parcă
e vie, răspunde la fiecare tăietură, ai observat cum se întoarce
șerpește și cum mușcă. . . EA: Urmărindu-te cum lupți, m-am
gîndit adineaori, nu știu de ce, la Flcrestan. Superbă operă!
Mi-a răsunat în urechi cutremurătorul cor al deținuților, care
mi-a șters din urechi marșurile detașamentelor turbate. EL:
Erai tînără, atunci... Ce știi tu ? EA: Am citit, am văzut multe
filme, urăsc bestiile brune și marșurile.. . Marșurile cu sîrmă
ghimpată... EL: Nu glumi! Dă-mi fierul și trage ! EA: Nu pot.
Sîrmă și-a înfipt dinții în pulpa piciorului, sînt imobilizată.
Auzi cîinii? EL: Nu-mi amintesc sîrmă ghimpată a lui Kafka.
Mai multă personalitate avea gîndacul decît ea. . . A noastră e
parcă vie, oh, dar mă repet. Se-ntoarce să muște nu numai după
ce-am tăiat-o și am înfășurat-o, crezînd-o moartă, ci și cînd o
vorbesc de rău. Privește-mi palmele: EA: Dumnezeule! EL:
Cred că pentru astăzi e destul. Ne mai răfuim și mîine dimineață.
Oricum, sînt mulțumit. Nu e un gard prea aspectuos, sînt de
acord, e însă ceea ce voiam: vitele lui Ion n-o să mai intre ca
pe moșia lor să ne răstoarne butoiul. EA: Te gîndești să mai
punem și-o a treia? EL: Nu țin parii. Și nici nu cred că ajunge.
Și-apoi, nu crezi că am vărsat destul sînge ? Din lupta cu sîrmă
ghimpată nu iese niciodată un învingător. Hai să ne spălăm de
sînge, să nu ne găsească Marmandiu așa. . . »
114.	...de sentimentul recunoștinței. Această lungă inter-
venție a făcut obiectul unor aprinse dispute între cercetători,
concluziile rămînînd secrete — conform înțelegerii lor unanime
222
— pînă în anul 2070, cînd sticla ce le conține va putea fi spartă
și procesul-verbal — scris în coneiforme — va lua drumul
decodificării.
XLV» «După ce controlorul perforă biletele, trenul intră
într-un tunel. îndată ce uruitul îngrozitor se stinse, iar lumina
năvăli din nou în compartiment, frînele scîrțîiră prelung și
în fereastră apăru o gară cu peronul încărcat de flori. O mul-
țime pestriță, gălăgioasă se agita în preajma vagoanelor. Profe-
sorul, care își terminase prînzul, observă că oamenii, aici la
munte, sînt bine îmbrăcați și destul de sănătoși, chipul lor îmbu-
jorat și zîmbetele sincere erau o dovadă. « în orașul meu, iertați-
mă dacă mă repet, aerul e neprielnic și adesea nu se poate lite-
ralmente respira. Avem cîteva fabrici de pielărie, cu tăbăcării
moderne, cîndva se aflau în cartiere mărginașe, acum orașul
s-a dezvoltat și industriile s-au trezit în centru, mirosurile exa-
late de bazinele cu chimicale infestează totul. în permanență
plutește printre blocuri un aer acru, infect, care înnegrește
fațadele și ofilește vegetația. într-o noapte am deschis fereastra,
se făcuse prea cald, și mi-a fost imposibil să zăresc ferestrele
clădirii de peste drum. De-a lungul bulevardului curgea un
fluviu de funingini și de zgură, undeva dedesubt se bănuiau,
după foșnetul cauciucurilor, mașinile alergînd prin beznă. Am
coborît din curiozitate în stradă: un cîine zăcea pe trotuar,
cu botul întins pe labe, abia respirînd; spasme violente îi tulburau
agonia.
Am înțeles că foarte curînd vom muri. înțelept ar fi fost
să părăsim neîntîrziat orașul, să ne mutăm undeva la munte.
Interesant: buletinul meteorologic continua să anunțe în fiecare
zi vreme senină și copiii se bucurau să știe că, dincolo de cețurile,
fumul și lințoliile atîrnînd pe zidurile caselor, se află totuși
soarele și, poate, în aerul înalt mai zboară uneori rîndunelele.»
Și telegrama continuă, spuse vorbitorul, cam în aceiași
termeni. Renunț să-i mai dau lectură...»
XLVI» Un ofițer aflat lîngă tribună își aprinse o țigară,
apoi spuse: « Să nu exagerăm, stimate domn, eu sînt sigur
că măsurile luate, despre care au scris ziarele, își vor atinge
scopul. S-a înființat chiar și un institut de cercetări și foarte
curînd temerile dumitale, împreună cu smogul, vor fi risipite,
în altă ordine de idei: Ați citit în ziare despre invenția unui
danez, care a reușit să breveteze un săpun de ras ce .scutește
de folosirea briciului, un fel de depilator instantaneu?...»
223
Mesia nu auzise, declară că totul e posibil, după care se
adresă din nou mulțimii: «Vedeți cum se precipită lucrurile?
Dacă voi mai fi întrerupt, în timpul întreruperii se vor desfășura
în lume atîtea evenimente, încît îmi va fi imposibil să mai țin
pasul. Or, dorința mea ar fi să nu mă las depășit, ba chiar să
anticipez cu cîțiva pași...»
XLVII* Vorbitorul era destul de tînăr, ca atare avea
motive să fie foarte precis în discursul său: « Iată, după cum
îmi semnalează agenția Havas, spuse el răsfoind un teanc
de telegrame, evenimentele se precipită. Se dă ca singură știrea,
confirmată dealtfel și de alte surse de informații, că viitorul
începe astăzi, încă din această clipă: sînt orele 16,20’,36” —
rețineți, vă rog, cifra, minutul și secunda, veți mai auzi vorbin-
du-se de acest moment în conferințe, la orele de istorie, în dife-
rite dispute dintre marile puteri, cînd va veni vorba despre
clipa renașterii gloriei sileziene și a bersalierilor, spațiul vital
și precizia ceasornicelor Omega.
Ce aduce deci secolul care începe ? Aceasta este întrebarea
căreia trebuie să-i răspundem și care face obiectul acestei impre-
sionante adunări. Punîndu-mi-o, mă simt, vă rog să mă credeți,
profund frisonat: avem înaintea noastră o sută de ani, asta
înseamnă, după părerea mea, aproximativ 1200 de luni, 5200
de săptămîni etc., cu alte cuvinte un vast cîmp de acțiune
omenească, de muncă harnică și cinstită, de desfășurare a vir-
tuților creatoare...»
Vorbitorul fu întrerupt. Făcîndu-și loc prin mulțime, un
grup de copii îmbrăcați cu îngrijire, frumos pieptănați, năvăli
la tribună, purtînd în mîini crengi înflorite și stegulețe flutu-
rînde. Erau odraslele cămășilor negre — cămășile negrișoare.
Intervenția lor entuziastă fu însoțită de urale, urmară cîteva scene
emoționante, fiecare dintre cei ce însoțeau pe distinsul oaspete
primi ramuri. Undeva, o fanfară intonă un ritm vioi și, cîteva
minute în șir, nu conteniră manifestațiile de simpatie. Vorbitorul
vru să-și reia, de mai multe ori, firul cuvîntării. Era peste putință.
Abia încerca să atace fraza următoare, că era îndată acoperit
de un nor de confeti sau pur și simplu anulat de noi ovații.
Semnele lui repetate, închipuind o invitație la liniște, rămîneau
fără ecou, ba în clipa următoare se mai da drumul și unor ghir-
lande sfîrîitoare, ce zburau învîrtindu-se prin aer, eliberînd
(surpriză) mari baloane colorate ce se interpuneau între el și
auditori ca un zid de cauciuc.
224
în cele din urmă) zarva se potoli și cuvîntul sau se putu dis-
tinge din nou:
XLVIII. «Cîteva trăsături caracteristice ale lumii de
mîine mă simt dator a le sublinia dintru început, nu înainte
de a vă mărturisi că numai gîndul la felul în care se va înfățișa
lumea prin 40—42 sau 56—58 mă tulbură profund. Vă închi-
puiți cum va arăta acea lume ? Formidabilă 1 De nerecunoscut!
Măreață, puternică, proporțională, armonioasă, plină de viață,
încrezătoare în forțele sale! Qîndiți-vă înainte de toate la
aspectul ei funcțional! La jumătatea secolului, mașinile vor
cugeta și decide, îndrumate, la început, cu biciul și, mai apoi,
cu îndemnuri și vorbe de spirit. Cea mai greoaie mașină, auzind
comanda, se va trezi din moleșeală, va face cîteva mișcări de
înviorare și va trece la treabă, într-un efort constant ce se va
confunda cu plăcerea și facerea de daruri. Cum vine asta,
cunoscîndu-se că, de cînd există producție, munca a fost neîntre-
rupt însoțită de consumuri penibile de energie și timp ? Robotul
va sări primul din așternut și, după cafea și eventual o portocală,
va lucra așa cum lucrăm eu și dumneata... Asta va semăna
negreșit cu o seară de dragoste pătimașă. Bine dispus, va încăleca
dimineața pe mașina lui de tăiat rondeluri, se va bucura intens
de trepidația vie a roților și bielelor de sub el, va simți atingîndu-l
respirația caldă a pistoanelor și a tobelor de eșapament, va fi
înfiorat de pulsul accelerat al angrenajelor, de parfumul tare,
îmbătător al uleiurilor arse. Va mîna cu drăgălășenie manete și
pîrghii, se va contopi cu mersul perfect al motorului și al trans-
bordorului, va simți bătînd în propriul său piept de oțel compre-
sorul și supapa mecanismului. Va trepida, va tresălta, va birui,
se va cufunda în adîncul voluptății fără margini. Va juisa...
XLIX... Funcționarul din birouri, omul orei fixe și
al solicitudinii, va lua exemplu și se va contamina de această
scenă, el își va dărui toată energia, cu o dulce plăcere, jocului
subtil cu mașina lui de scris și cu hîrtia copiativă, va fleurta
cu registrele de evidență, cărora le va mîngîia epiderma albă,
pagină cu pagină, va îmbrățișa cu patimă piciorul calculatorului
electronic, după ce va fi întreprins lungi excursii amoroase prin
sertare copleșite de arome, prin dulapuri cu rafturi învelite
în eșarfe și jupoane de hîrtie albastră. Dialogul său cu cla-
soarele și diferitele bonuri de debitare va fi spiritual, micile
răutăți de la ghișeu se vor converti în sublime momente de cali-
nerie, încheiate cu clipe de noi neliniști, de noi bucurii. Mai
225
imaginativ, profesorul (sau inginerul, sau medicul endocrinolog)
va iubi la fel de pătimaș, dar ceva mai reținut, ceva mai rafinat,
ceva mai pervers, cu mai multă imaginație, dar și cu mai multe
năbădăi. Medicul endocrinolog va dansa îndelung, lasciv, cu
posesoarea unui frumos Basedow, își va stăpîni cu dăruire senti-
mentele la întîlnirea cazului tipic de ulcerație gastrointestinală,
datorată dereglării pancreatice, va fremăta ore în șir, sub lună
plină, descriind în studiul său efectul adrenalinei asupra melanco-
liei șobolanilor tineri. Inginerul va proiecta podoabe industriale,
cîte o sabie de samurai cu funcție așchietoare, cîte o nucă verde
cu utilizare în industria șerbeturilor. In fine, profesorul va palpa
o clasă întreagă de eleve precoce, descoperind cu entuziasm
ganglionii viitorului caracter uman, vilbrochenul devotamentului,
și va zăbovi prin parc cu premianta mioapă și delatoare, spre
a defini și clasifica după toate regulile elementele constitutive
ale unei instrucții pe măsura necesităților prezentului și utiliză-
rilor de perspectivă. Se va stabili un raport continuu, universal
și multilateral, între îndrăgostitul creației și obiectul muncii
sale, la punctul critic descurcîndu-se computerul. Se va desă-
vîrși o legătură indestructibilă, practic ideală, între categoria
activitate și aceea, corespunzătoare, a satisfacției superioare.
Studiile, manualele, eprubetele, cataloagele, mandrinele, șasiu-
rile, pompele și separatoarele centrifugale vor fi umede de rouă
sentimentului precipitat, lipicioase de mierea afecțiunii revăr-
sîndu-se cu dărnicie pe suprafața lor».
CARTEA A DOUA
1.	cu mintea voastră de zile mari. .. Din punct de vedere
al ceasornicului, sînt zile scurte și zile lungi; din acela al minții —
zile mici și zile mari. Ființa superioară știe să-și pregătească
navigația în așa fel, ca zilele să fie mari și mereu mai mari,
cînd activitatea celulei necunoscute ajunge la o asemenea
forță și tensiune, că gîndurile unei persoane uruie ca trecerea
unui tractor greu cu șenile pe un caldarîm colțos. Shakespeare,
Mozart, Eminescu, spre a lua doar trei exemple, produceau
în zilele lor mari un uruit de uzină, ce a rămas nealterat în
aer și poate fi detectat de urechile noastre încă și astăzi, cu
condiția să fie, cum spune unul dintre dînșii, tăcere, adică
226
atmosfera să nu fie tulburată de cîntece de chitară și balalaici.
Animalele gîndesc cu efecte zgomotoase sporite, de aceea cînd
trec căprioarele la izvor, urechile noastre se înfioară de parcă
vin în picaj o sută de avioane uriașe, cu motoare reactive și
sirene ieșite din minți. Posibilitățile dobitoacelor sînt mai
mari și pentru că nu cunosc congestia cerebrală, de care cad
răpuși oamenii cu motoare prea mult ținute sub tensiune.
2.	foarte sus... Secolul nostru e fascinat de acest sus ca
de treptele raiului. Dar, așa cum s-a văzut din ultimele investi-
gații ale rachetelor trimise, sus nu se află mare lucru, ba lipsesc
acolo condițiile elementare pentru un trai confortabil. Pro-
pensiunea pentru straturile superioare, pentru nori și, în final,
pentru stele va scădea odată cu sleirea surselor de energie și
atunci vietățile vor începe să caute mai insistent jos. Se apreciază
că acolo jos zac rezerve colosale, ce ne vor îndestula viața și
ne vor ferici. Limbajul va vehicula josul mereu mai mult,
și însăși înjosirea va fi dorită și căutată mai altfel.
3.	face atîteapopice,. . Joc încărcat de simboluri, popicele
populează toate scrierile Anonimului, printre altele și pentru
că popicele hăituite de bilă cad și se ridică, rămînînd mereu
actuale. Urmărirea lemnului prin lemn, inexistența dizolvantă
a metalului, numărul mare de figuri posibile ivesc semnificații
aproape mistice. în fond, toți dăm cu bila, toți culcăm popicele,
cu toții ne cutremurăm văzîndu-le mereu în picioare, ca la
începutul jocului.
4.	dambilușca se^nvirtește. Asemenea popicelor de lemn,
mosorelul bătut cu biciul rămîne mereu în picioare, închipuind
pe podea un soare învîrtindu-se la infinit. . Unul dintre copiii
Jocurilor lui Brueghel bate cu strășnicie dambilușca, și cei care
au vizitat Muzeul de Artă din Viena povestesc că micuța vertebră
din lemn sare adesea din cadru și se-nvîrtește pe cimentul sălii
unde tabloul este expus. într-un univers ce se înmoaie, obiectele
și vietățile topindu-se și scurgîndu-se ca ceara încălzită, persis-
tența unor solide ca popicele și dambilușca se explică numai
prin mișcarea ce le e condiție. De reținut că Anonimul și-a
alcătuit scrierea extrem de minuțios, nimic nu e pus la întîmplare
în paginile cărții. «Autorul, spune Jean-Fran^ois Lematin,
vrea să distrugă mitul cărților alcătuite din fraze ce îmbracă,
fiecare, un adevăr, preferind să scoată acel adevăr din totali-
tatea organizată anume a tuturor frazelor aparent fără sens.
Rămîne de văzut în ce măsură reușește.»
227
L. Salariații de toate categoriile vor începe activitatea
seculară însoțiți de oarecare ezitări, apoi, împinși de atracția
cîștigului, de bărbăția luptei pentru cuceriri spectaculoase, de
dorința participării și de chemarea integrării, se vor avînta
fără rezerve spre împlinirea erotică, recte promovarea ierarhică.
O dragoste generală, albastră și incoruptibilă, va împinge ome-
nirea spre cîmpiile fertile și laboratoare, neoprită în aspirația
ei către contopire, numai stopurile de la intersecții și unele
instrucțiuni ale direcției vor atenua excesul de testosteron,
dăunător ca orice exces. Marile societăți vor uita penuria de
petrol, lipsurile de materii prime, disproporțiile în dezvoltare,
împuținarea apei, ele vor emite acțiuni de iubire sinceră cu cinci
la sută și poate și mai mult, patronii nu vor ști cum să se des-
curce, copleșiți de oferte extrem de drăgăstoase, de propuneri
de sacrificii sentimentale și, uneori, de gelozie galopantă. Ome-
nirea, dacă își va utiliza cu maximă prevedere și economicitate
uriașele resurse de vibrație interioară, va putea răsturna într-un
timp relativ scurt principiile, — leneșii, indolenții, încurcă-lume
trecînd pe noile scheme de încadrare din categoria paraziților
societății în aceea a voluptuoșilor, maladia lor fiind privită cu
simpatie, fie ca sublimă impotență, fie ca observație de excepție,
binevenită.
Rețineți ideea mea: vom merge la ocnă să spargem sare
cîntînd, vom transpira sub sacii grei sărind într-un picior, chema-
rea sirenei de dimineață ni se va părea glasul unei fecioare
trimisă din paradis ca să ne mîngîie urechile, pontarea orelor
de muncă și îmbutelierea sub presiune ne vor face plăcere ca
un flacon de Sauvignon dăruit într-o după-masă, cînd n-aveai
nici o poftă de viață, ca o prietenă de altădată întîlnită pe
bulevard, după ce o știuseși bolnavă, sărăcită, cu chiriași
agasanți.»
LI» Și avocatul continuă astfel: «Eliberat de povara
grijii ucigătoare a zilei de mîine (pe care patronii o vor rezolva
cu ajutorul calculatoarelor electronice cu sertărașe), omul va
avea tot răgazul să se dedice unor acțiuni religioase mai eficiente
decît în secolul trecut, unor opere de binefacere cu efect perma-
nent. Fiul meu cel mic (iau un exemplu apropiat) se va înapoia
atunci de la Politehnică, unde va preda geometria (va fi prof.
și membru corespondent) și, așezîndu-se voios la masă, cu o
poftă de mîncare colosală, nestimulată de untura de pește a
zilelor noastre, se va simți admirabil în sînul familiei (soția va
228
funcționa ca proiectant-șef la o mare fabrică de pălării și se va
așeza alături cu maxima ei competență). Copiii, nepoții, cres-
cuți și educați după principiile cele mai moderne, vor mînca cu
deosebită îngrijire, utilizînd cu precizie, după o prealabilă
programare cibernetică, tacîmurile de pește, paharele pentru vin,
șorțulețele destinate numai acestui scop. Mîncarea va fi con-
sistentă — pui la tavă, puțină costiță de porc cu piurâ, o tortă
de portocale. Bineînțeles, cafea, vin bun, ambianță plăcută,
Caterina Valențe. După prînz, urcîndu-se în automobil, tînărul
profesor universitar se va îndrepta către cartierele periferice,
înfloritoare și ele, dar relativ mai înapoiate sub aspectul dis-
ponibilităților afective, va convoca simpozioane cu subiecte de
estetică generală și a profesiunilor, va da consultații gratuite
privind evoluția ideii de atașament la popoarele coloniale, va
ajuta grupele de inițiativă, de cartier și de arondisment să
vadă just problemele ce li se ridică în față, numai acolo unde
ele, din diferite motive, apar confuze, în fine, va ține două-trei
conferințe în fața unui public foarte receptiv, bine pregătit,
inteligent, cu lacune la capitolele privind rata profitului și
scadența succesului.
LII* La 7 seara va fi acasă, în papuci, cînd se va dedica
studiului, îndrumării politehnice a tinerelor vlăstare, liniilor
de perspectivă, manichiurei. Soția (între timp laureată a unui
concurs de modele de pălării), va scrie la acea oră literatură, o
literatură evident feminină — delicată, plăcută, cu conflicte pe
termen scurt, decorative, integral rezolvabile, cu personaje ge-
neroase, plăcute, delicate, cu funde și flori artificiale sau paiete,
a căror viață se închină în mod consecvent ajutorării aproapelui.
Literatura ei va propune, la capitolul idei, utilizarea inteligentă
a timpului liber, îndrumarea în continuare a plăcerilor folosi-
toare, inventînd, acolo unde problemele au fost consumate, noi
și grave probleme, toate extrem de plăcute. Corespondența pe
care o va face în continuare va da frîu liber preferințelor și
posibilităților sale lirice. Ea se va lansa, cu mare bucurie, în
epistole pline de sentiment și patos, adresate comisiilor și sub-
comisiilor unei organizații internaționale de resort, în descrieri
nostalgice ale peisajului rural, amintind episoade ale copilăriei
fericite, caracterul părinților, unele momente memorabile din viața
unchiului Charpentier, luptător pe frontul împotriva gepizilor, și
va cînta pe clavicord versurile unei mese în do minor închinate
Computerului și Șaibei.. .
229
LIII. Excursii săptămânale în străinătate — cu drezina,
șareta, acceleratul sau automobilul — vor alimenta substanța
acestor scrisori, copiile fiind expediate apoi unor prietene necu-
noscute din cealaltă emisferă a lumii, recomandate de organi-
zația mondială, cu mulțumiri și recunoștință în caz fericit de
primire și răspuns, apoi vor fi editate în culegeri antologice,
îmbogățind tezaurul poetic universal și sporind rezonabil radio-
activitatea atmosferică.
Copiii nu vor avea nici un fel de dificultăți la învățătură.
Scrisul și cititul le vor deprinde instantaneu, cu ajutorul unei
nemțoaice cu tranzistori și al unui buton sau domino rapid,
de vînzare, cu broșură, la debite și frizerii. încă de la o vîrstă
fragedă, vor deveni extrem de îndemînateci la lansarea de
comenzi și de rachete intercontinentale, la conducerea unei
afaceri en-gros cu petrol sau laminate, abili a scoate profit
maxim din investiții neînsemnate (de pildă un transatlantic
din ligheane, spițe și speteze tratate cu bicarbonat), dobînda
devenindu-le a doua natură. Mintea oamenilor, eliberată de
frică și de ucigașele șicane avocățești, se va emancipa cu
aproximativ 35,8 la sută față de media cunoscută astăzi, cău-
tînd electromagnetic pe Dumnezeu, năzuind ca în răstimpul
a două exerciții bugetare să-l afle, să-l măgulească și să-l pipăie
în modul cel mai pios cu putință. Computerul și Șaiba se vor
bucura, gîdilîndu-se ca zeii. Se vor găsi din abundență fursecuri
fine și găluști cu prune, frișcă proaspătă și magiun, icre negre,
pateuri cu carne, bere rece și pișcoturi, proteze dentare inter-
șanjabile, pentru masticarea completă aproape instantanee.
LIV. în toate textele — își continuă cuvîntarea mecanicul
de locomotivă, înălțînd în mîna stingă un toiag, — se vor pre-
zenta spectacole de revistă cu actrițe decent dezgolite, în toate
grădinile vor cînta tarafuri de țigani cu repertoriu împrospătat,
în circuri se vor desfășura programe excepționale, cu trupe
Qlobus și Klutzki, fanfare militare vor concerta pentru publicul
ales. Din cînd în cînd se va da cuvîntul unor oameni de bine,
care, în cadrul unor conferințe publice și reuniuni amicale,
își vor arăta satisfacția pentru spectacolele de calitate, pentru
manifestările de înaltă ținută intelectuală și alte distracții.
Asistența va lua notițe, în vederea seminarizării riguroase... »
LV. Ascultîndu-l, cei din piață erau vădit emoționați,
cu toate că undeva, spre boschete, cîțiva tineri începuseră să
fluiere. Discursul nu-i nemulțumise, dimpotrivă, în schimb sur-
230
prinseseră cîteva detalii ale scenei celor doi, care continuau să
se iubească în iarba proaspătă, pentru că cineva avusese ideea
să îndrepte într-acolo raza unei lanterne, iar detaliile descoperite
nu li se păreau curioșilor a fi fost în regulă.
LVI* Adunarea din piață continua. Mulțimea încetase să
mai dea semne de nerăbdare, pe măsură ce primea explicațiile
dorite privitoare la fizionomia secolului care începuse. «Va
trebui să-i învățăm pe monarhi să redevină despotici și absoluți,
— își continuă ideea începută Maiestatea Sa, aruncîndu-și
printr-un gest superb mantia împurpurată peste umăr. Vremurile
noi au scăzut simțitor gradul de măreție, de intoleranță și autori-
tate al reprezentanților lui Dumnezeu pe pămînt — zise el.
Renunțînd la aberația republicană, apărută ca un semn de
maladie pe întinsul continentului nostru, se va reintroduce
curînd monarhia absolută și, chiar dacă vor fi voci împotrivă,
ea se va generaliza, în ciuda retrograzilor. 'Natura, după spusele
unui mare pictor, al cărui nume nu-l rostesc, pentru că încă nu
sînt sigur dacă, atunci cînd se va naște, se va chema într-adevăr
Salvador Dali al II-lea, ne învață că cea mai firească instituție
de guvernare, cea mai potrivită condițiilor create este monarhia
absolută. Oamenii se vor supune — conform principiului că
adevărata cunoaștere a binelui, a adevărului, a idealurilor
morale nu poate fi operată decît de un singur om — cel mai
pios dintre toți, cel mai omnipotent dintre toți, — or, la cine se
referă toate aceste atribute dacă nu la persoana divină, purtă-
toare de coroană și bici, milostivă sau tiranică după propriile-i
putințe ? Supușii își vor cunoaște interesul, nimic din ce este
sfînt nu-i va fi indiferent regelui, norodul nu poate și nu trebuie
să năzuiască decît de-a fi condus prin paragrafe biblice, pro-
verbe și cuvinte paterne. Viața va deveni mai palpitantă, nu încape
îndoială, pentru că de existența unui rege se țes felurite legende,
se închipuie legături de rudenie cu case domnitoare europene,
de peste ocean și din secolele evului de mijloc, se urzesc povești
amoroase grozave, o corespondență formidabilă, uneltiri de palat,
lovituri de palat, crime de palat, răzbunări de palat și multe
altele, care pun la treabă pe romancieri și sporesc bucuriile
oamenilor.
închipuiți-vă, încheie cerșetorul, cît de interesantă va redeveni
istoria, prea ades sărăcită în ultimele decenii ale secolului trecut
de influența civililor în conducerea treburilor statului, în momentul
cînd, redobîndindu-și tronul, marii regi ai lumii vor promulga
§31
din nou disciplina militară și starea permanentă de asediu...
Se știe că, dintre militari, regii sînt cei mai onești, cei mai galanți,
într-un cuvînt: incoruptibili la modul suveran. Uitați-vă la
costumele lor de epocă: sînt întotdeauna proaspete.»
LVII» în acel moment înălțător se produseseră, dincolo de
linia căii ferate, la poligonul experimental pentru mitraliere cu
șase focuri simultane, două întîmplări neobișnuite. Prima era
apariția precipitată a unui meșteșugar, care, începînd să explice
că întîrziase să se prezinte încă din prima clipă a secolului la locul
de convocare din cauză că avusese cîteva restanțe la comenzile
din veacul trecut, scoase dintr-o desagă de piele o nicovală,
un ciocan și o bucată de fier cu cîteva nituri încă neturtite.
Așezîndu-se turcește în praf, meșteșugarul își potrivi alături
uneltele, apoi se apucă de treabă cu multă rîvnă. Turti un nit,
turti un al doilea, bătu puternic în muchia fierului, voind parcă
să-l îndrepte. Dangătul metalului lovit tulbură pe cei din apro-
piere, care voiau să nu scape nici un cuvînt din discursul ce li
se adresa. Protestară. îl amenințară. îl batjocoriră. Meșterul se
apucase însă cu atîta voioșie de muncă încît amenințările nu-l
atingeau. « Ai venit să ne tulburi pacea, îl apostrofară oamenii,
de ce nu lași în seama nemților traba asta ? ! Cară-te de-aici !»
Meșterul, la auzul acestor cuvinte, catadicsi să observe că nu
numai nemții sînt pricepuți să bată nituri, începe o epocă în
care toate neamurile vor ști să producă motorașe, catedrale
gotice și rulote rutiere, că el și-a ales meseria asta nu de ieri
de-alal tăieri, lucrează cu folos de cîteva decenii: « Dacă vreți
să aveți blachee și balamale ca lumea, trebuie să vă obișnuiți
cu zgomotul, cu fumul răscolit de foaie, cu scrîșnetul pilei și al
bonfaierului. Lăsați-mă-n traba mea, am de lucru de nu-mi
văd capul, mă îndoiesc că pînă pe la jumătatea secolului voi
izbuti să termin.»
LVHI. Oamenii fură în cele din urmă convinși, îl lăsară
la treaba lui, își ascuțiră mai bine auzul și îl ignorară. Dar nu
puteau fi liniștiți, fiindcă undeva, printre magazii, se aprinsese
un scandal. Un grup de tineri fără căpătîi desfăcuse piatra
pavajului și, cu bolovani grei, tot loveau tăbliile tribunei și
ale căruței, punînd în primejdie viața vorbitorului. Acesta,
contrariat, se opri, căută să-și explice ce se întîmpla. Cei de prin
preajmă, neștiind cum să interpreteze incidentul, așteptară cît
așteptară potolirea spiritelor, dar pentru că asta întîrzia să se
întîmple, puseră mîna pe uneltele care-i însoțeau, trecură linia
832
și merseră să pedepsească pe turbulenți. Se încinse îndată o
adevărată bătălie. Cîteva capete fură turtite, un feroviar fu
străpuns de burghiul cu care un funcționar încerca să-l aducă
la sentimente mai bune. Conflictul luă proporții, se formară
grupuri, fiecare grup își alese cîte un proverb, apoi cîte o
cauză, și persoane rămase necunoscute le formulară sumar chiar
cîte un ideal. Se aleseră din mulțime cîțiva intelectuali cu supra-
față, în stare să pătrundă cu mintea lor pătrunzătoare întreaga
situație, s-o aprecieze într-o formulă sintetică, să delimiteze un
grup de altul, așezîndu-le în linie de bătaie după convingeri,
pretenții și tactică.
Lucrurile se limpeziră spre dimineață, atît datorită puterii lor
neobișnuite de înțelegere, sfatului lor prompt și dezinteresat,
cît mai ales loviturilor bine țintite, ce doborîră pe mulți. Adunarea
nu mai putea continua pe cîmpia răvășită, astfel că vorbitorul
și suita lui se grăbiră să ia hotărîrea de a muta teatrul operați-
unilor într-o sală închisă, organizînd totul după culori și sentimente,
își strînseră cu toții calabalîcul și se îndreptară hotărîți spre
orașul apropiat, cu gîndul. să închirieze o sală.
LIX» Cum necesitatea creează organul și cerința se
diversifică pe măsură ce înaintăm pe scara nesfîrșită a înaintării,
în oraș începură să se construiască într-un ritm fără precedent
numeroase săli. Pentru cei ce susțineau cucerirea Polului Nord se
ridică neîntîrziat o sală de teatru cu coloane de marmură și
fotolii plușate, pentru cei ce susțineau sus și tare că singurul
meniu cu adevărat nutritiv este soteul de morcovi se pregăti o
sală cu scenă turnantă și balcoane. Dar mai erau și mulți alții,
animați de alte idealuri, propunînd alte soluții, astfel că, spre
a nu se tulbura unii pe ceilalți, partizanii lipirii hîrtiei cu cocă
comandară unei societăți de construcții o clădire cît se poate de
confortabilă, ce fu repede gata și care li se cedă grabnic, contra
chirie. Confederația luptătorilor împotriva înmulțirii sălilor de
adunare se opuse acestei nebunii edilitare, pretinzînd că sînt
mai necesare hoteluri moderne, restaurante și școli.
Confederația, ca să-și limpezească punctul de vedere și
să-și susțină proiectele, avea și ea nevoie de o sală de adunare,
discursurile și rezoluțiile trebuiau formulate la loc închis, în
deplină discreție, mai ales că se și înscriseseră pe liste cîțiva
vorbitori. Li s-a construit și lor o sală, patronul dovedindu-se
indiferent la scopurile radicale ale confederației. Dacă oamenii
plătesc cinstit, de ce să nu li se îndeplinească dorința ? Preferați
233
sală numai cu intrare principală sau dotată și cu ganguri laterale,
v-ar conveni cabinete pentru reuniuni pe secții sau încăperi
mai largi, pentru consilii, cu anexe pentru bufet, apă curentă,
cinematograf și canapele confortabile 1
LX. îndată după evenimentele din septembrie, se semna-
laseră tulburări și în multe alte regiuni ale Europei, tinerii des-
făcînd caldarîmul în mai multe locuri pentru a face evidentă
necesitatea integrării lor în noua viață socială, dorința lor sinceră
dea înjgheba un dialog cu generațiile premergătoare. Se ajunsese,
după o atentă cercetare a realităților, la concluzia că singura
soluție pentru satisfacerea revendicărilor juste ale categoriei era
desfacerea caldarîmului, împreună cu dezvoltarea unui comerț
puternic, pe baza inițiativei particulare și cu fonduri substan-
țiale furnizate de banca internațională — precum și o industrie
meșteșugărească elastică, de o înaltă tehnicitate și cu zgîrciuri,
înzestrată cu un aparat administrativ cu minutar și termometru,
format exclusiv din funcționari englezi, cu lucrări de birou
englezești, cu mașini de calculat englezești, comandate prin
cablu de la o centrală din Leicester, controlată la rîndu-i de
o societate anonimă pe acțiuni din Mancester, dar verificată
în scripte și la roți de neîntrecuți experți francezi'
Proiectele pentru atelierele de butoniere se întocmiră într-un
timp record, alegîndu-se dintre mai multe variante tehnologia
pentru butonierele largi și cu tiv, cele ce dăduseră rezultate
excelente în cîteva state indiene, unde se poartă hainele ușoare,
cu nasturi puțini, economice. Se trecu neîntîrziat la construirea
unor unități complexe. Butonierele produse de întreprinderile
britanice se dovedeau, de la prima răsfoire a cataloagelor, cu
mult superioare celor folosite înainte, cît privește utilizarea
tinerelor fete la operațiunile de întărire a marginii și la tighelit,
noile întreprinderi se puteau lăuda că au reușit să ofere servicii
bine plătite unui număr de cîteva sute de muncitoare. Pavajele
au fost salvate.
LXI. «Cred că n-ar strica să înfățișez aici cîteva dintre
cuceririle tehnicii viitoare, așa cum se întrevăd ele în urma
studiului oamenilor de știință. Mă voi servi de cîteva proto-
tipuri» — spuse în continuare vorbitorul, comod instalat în
tribuna noii săli de conferințe, după ce clădirea sălii fu gata,
frumos ornamentată, înzestrată cu toate cele necesare, printre
care și o instalație multiplă stereofonică de difuzoare dispuse
în baterii. Aranjîndu-și vestonul de general de divizie, el începu:
234
« Cum <va arăta oare un birou de director ? Pe un covor persan
va sta o masă lungă, cu scaune Ludovic al XVI-lea, dar fără
maiestatea sa, care — ne comunică agenția Hawas — de la un
timp e mereu indispusă, — pe pereți numai tablouri de Velas-
quez, în încăperea destul de largă cîteva pupitre la care să se
așeze comod experți, însoțiți de dosarele și registrele lor, într-un
capăt al biroului, la o măsuță, într-o poziție decentă — o secre-
tară. Dacă ne lipsesc deocamdată prospectele pentru scaune,
masă, pupitre și unele tipuri de registre, în schimb avem la dis-
poziție prototipul unei secretare.
Ăpropie-te, domnișoară !» zise generalul, invitînd o blondă
să urce pe podium, ca să poată fi studiată mai bine. Secretara
viitorului arăta minunat: era o femeie fermecătoare, pe care
te puteai bizui, se apropia de 60 de ani, inspirînd seriozitatea
și garanția rezolvării tuturor problemelor tehnice, cunoscătoare
a trei limbi străine, inclusiv greaca veche, excelentă matema-
ticiană, disciplinată și severă. «Ce știi să faci, domnișoară ?
Te rog explică auditoriului !»
Femeia se înclină respectuos, își permise să desprindă de
pe haina generalului o scamă supărătoare, apoi își porni demon-
strația:
LXII. «Știu să invit pe domnia sa..., s-o inițiez---,
s-o pregătesc..., să-i prezint..., să-i ofer hîrtiile..., să-i semna-
lez-- -, să o sfătuiesc..., să-i aduc cafeaua (cu puțin rom)
și să-i ascut creioanele, să-i traduc..., să-i explic..., să-i des-
copăr..., să o previn..., să o consolez--- Mai știu să adun
și să scad ..., să-i codific și să-i decodific... să conversez
despre operații de schimb, acord gramatical, apostrof, prospec-
tare a terenurilor mineraliere. La nevoie, în orele mai puțin
solicitate, îi pot modela cărămizi și fasona stîlpi de pridvor.»
LXIII. «Mulțumesc, spuse generalul, activitatea dumi-
tale se va dovedi încă de marțea viitoare de un neprețuit folos.
Apoi, adresîndu-se celor de față: Contribuția unei secretare va
scuti de munci inutile, sîcîitoare, la început pe directori, apoi
pe subsecretarii de stat, mai tîrziu pe miniștri și parlamentari.
Asta, în ce privește categoria de vîrf a ierarhiei administrative,
unde inovațiile vor înregistra cele mai spectaculoase avansuri,
într-o fază ulterioară, cam în jurul anilor 30, în plină miză
de supraproducție, secretara devenind accesibilă și unor birouri
mai modeste, va fi angajată treptat și la eșaloanele inferioare.
Vor exista secretare pricepute pentru șefii de birou, pentru conta-
235
bili, magazioneri, factori poștali și chiar pentru ciobani, Nu e
departe vremea cînd se va ajunge ca fiecare amploaiat și mește-
sugar să^și aibă secretara proprie. Ea va prelua cu bunăvoință
cele mai dificile sarcini ale persoanei pe lingă care va
fi atașată: secretara unui profesor va preda ea însăși lecțiile,
dînd note pe merit și răspunzînd față de secretara revizorului,
secretara unui frizer va tunde și va rade, aplicînd lipitori per-
soanelor grase (cu toate răspunderile care îi reveneau acelui
frizer), secretara unui soldat de rînd își va lua rămas bun de
la familie, se va prezenta la regiment și va lupta vitejește pe
front, ca orice ostaș instruit. Unii experți susțin că, din moment
ce calculatoarele vor lucra, iar îndemnurile noastre vor deveni
de prisos, se va pune firesc și problema promovării de secretare
care să trîndăvească salariat, să viseze intermitent sau să-și
piardă vremea conform unui riguros program. în cea de-a doua
parte a secolului, cînd viața internațională se va complica
într-o asemenea măsură încît nimeni nu-i va mai da de capăt,
se prevede ca secretarele să încheie tratate de pace, să facă
mari descoperiri științifice, să țină conferințe și să dea inter-
viuri. în fața unei secretare se deschid largi posibilități și multe
uși, altfel înțepenite. Vom întîlni secretare în avion, la concerte
simfonice, la marile recepții, în adîncul minelor, pe fundul
oceanului, la măsuța lor — ce va deveni un simbol —, fiecare
femeie va năzui să ajungă secretară și unele vor deveni, după
ani de rodnică activitate, secretare-regine, înconjurate la rîndul
lor de secretare doamne de onoare, toate gîfîind să urce treptele
birourilor și ale marilor succese ce li se rezervă.
Nu fac un secret din faptul că, încă de pe acum, s-a pre-
văzut pregătirea a numeroase copile cu aptitudini și bune reco-
mandări pentru această profesiune de mare viitor și nu pot să
nu vă mărturisesc că nevastâ-mea s-a și pregătit, și e gata să
preia, oricînd se va pune problema, postul de secretară a Țărilor
de Jos.
LXIV. Dar noi vorbim aici pașnic și omenirea a și intrat
în febra lucrării și a înfăptuirilor. Iată ce-mi scrie această tele-
gramă, abia transmisă de teleimprimatoare: «Noaptea trecută,
la orele 0,42, marele pod feroviar de la Winshing, pe Tenessee,
s-a prăbușit. Simplonul continental nr. 0066, care se îndrepta
spre Ohio, cu legătură la Chicago, înaintînd pe pod cu o viteză
nepermisă a provocat trepidații cu 6 grade Richter mai violente
decît prevederile tehnice, slăbind niturile pilonilor exteriori și
236
traversele liniei, astfel că masiva construcție a trebuit să cedeze.
S-a instituit o anchetă federală. După primele cercetări se presu-
pune că vinovată se face societatea „ Thompson-Robsohn“ din
Minesotta, care a încredințat proiectarea și calculul unui șofer
de camioane cu merite indiscutabile în susținerea candidaturii
senatorului Walton, în ultima campanie electorală. îl va apăra,
spun ziarele, secretara lui.
Casa Albă a transmis sincere condoleanțe celor 80 de familii
afectate de urmările catastrofei. Telegrame de compasiune au
trimis și principele de Monaco, cancelarul Saxoniei inferioare,
precum și doamna general Benedict» — anunță agenția
Reuter.
LXV* Și acum, continuă vorbitorul, să continuăm. Dar
nu înainte de-a mai citi o telegramă: « în legătură cu catastrofa
de la Winshing (Tenessee): După degajarea sfărîmăturilor
podului, care va dura o săptămînă, se va construi peste fluviu
un nou pod, astfel că traficul va fi reluat spre Chicago în urmă-
toarele zece zile. Construcția a fost încredințată secretarelor
societății italiene Fitti. Studiourile cinematografice din M. au
terminat turnarea unui film muzical inspirat din evenimentele
tragice de la Winshing (cu Nelson Black și Janette Mc. Coy),
pe care critica îl anunță drept un mare succes de secretariat.
Așadar viața învinge !» exclamă vorbitorul și ceru să i se
aducă un șezlong.
LXVI* Adunarea continua. începuse, nu-ncepuse secolul
următor, fapt este că se simțeau în aer miresmele lui. Confortabil
instalat în șezlong, volubilul predicator simți nevoia să-și dez-
volte ideea: «O secretară, după toate probele și testele, este
singura persoană care, preluînd afacerile principale ale insti-
tuției, va avea posibilitatea și autoritatea de-a spune nu fără
riscuri și în interesul bunului mers al umanității. Ori, în condi-
țiile vieții moderne, în care nu ne putem angaja în nici un fel
(orice angajare a unei persoane responsabile însemnînd grabă,
compromis, autodistrugere), a respinge elegant și a ignora argu-
mentat, fără consecințe, este o știință dintre cele mai utile,
superioară euristicii, logisticii, ciberneticii, prospectării și futuro-
logiei.»
Și, urmărind să fie cît mai convingător, vorbitorul continuă
expunerea sa cu un exemplu concret: «Am să vă povestesc
îndată o întîmplare ce vă va evidenția ideea, al cărei înțeles
237
poate vă scapă acum: după cum se știe, francezii sînt admirabili
gînditori, scriitori de talent, buni gospodari, excelenți oameni
de afaceri. într-o mare și prosperă bancă franceză (lucrurile
s-au petrecut acum cîțiva ani, la Lyon), datorită perfecțiunii
sistemului de a se refuza din principiu orice fel de operațiuni,
propuneri și discuții, cifra afacerilor cunoștea o creștere anuală
spectaculoasă. Consiliul de conducere al băncii își vedea liniștit
de treburile sale, în afară de încurcătura în care intra ori de
cîte ori avea de rezolvat repartizarea beneficiilor, cînd ședința
și discuțiile porneau de dimineață de la unele cifre, iar pe la
ora 10, ora la care se aduceau cafelele și coniacul, era tulburată
de nota ultimelor venituri, ce anunța sporuri noi, de milioane
de franci. Noua situație obliga la alte calcule, la reconsiderarea
procentelor. Cu toate că și celelalte bănci franceze funcționau
tot atît de bine, guvernul, impresionat de destoinicia consiliului,
nu contenea să evidențieze această bancă în chip deosebit, co-
pleșind-o cu premii, lauri și medalii, cu elogioase cuvinte de
încurajare. O comisie trimisă să studieze la fața locului secretul
prosperității, raportă că aspectul instituției este cel mai civilizat
cu putință: în marile holuri domnea o liniște perfectă, nu se
putea întîlni aici nici un client, iar dacă totuși un oarecare
izbutea să pătrundă prin șiretlicuri în incinta băncii și să ajungă
pînă la ghișee, întîlnea pretutindeni numai mutrele acre ale
unor funcționari care pretindeau că nu înțeleg despre ce e vorba
și se arătau sincer mîhniți că nu știu ce însemnează avans,
dobîndă, credit, scadență, conversiune, procent, taxă de scont,
cerînd să li se explice, măcar în termeni profani, înainte de
a aborda alte chestiuni, sensul exact al acestor ciudate cuvinte.
LXVII♦ îndrumat să primească lămuriri de la secretarele
aflate în spatele unor birouri elegante, temerarul client era
întîmpinat de acestea cu expresiile limpezi: nu e oportun, nu
se poate, e o chestiune asupra căreia va trebui să medităm mult
înainte de a hotărî ceva, nu credem ca faptele să se prezinte
chiar așa, propunerea va fi supusă studiului, deocamdată nu,
dacă condițiile pieții..., buletinele noastre trimestriale vor
evidenția carențele, cifrele sînt desigur relative, direcția nu
va accepta niciodată să-și asume riscul, depinde de cursul dola-
rului, îndată ce, probabil nu, mai încap discuțiile ? declin.
Și din nou: probabil, lucrurile nu vor rămîne neclarificate, se
va studia, comisia va aviza, datorită recesiunii, disciplină, fun-
ciar și Mavrocordat...
23Ș
Anulat de rezistența termenilor, de tăria argumentelor,
individul se retrăgea învins pe scările date cu bradolină, lune-
coase, abia ținîndu-și echilibrul și cedînd în cele din urmă
tragerii în jos, frîngîndu-și, în sfîrșit, oasele pe trepte. Cursul
valorilor, în schimb, urca.
5.	cînd bomba a căzut. Exact nu se cunosc luna, ziua
și ora atacului criminal, și nici nu se știe bine dacă bombarda*
mentul a avut loc sau urmează abia să se producă. Important
e că Anonimul aduce un număr mare de martori care au văzut
cum explozia înghite totul. O lume care trăiește sub apăsarea
imaginii — adevărată sau numai posibilă — se poate considera
marcată adînc de catastrofă. Historia calamitatum nu consem-
nează evenimente care să nu poarte semnul dezastrului și,
dacă prin absurd fericit, bomba n-a căzut și nu va cădea, ba
chiar nici nu există, fiind doar manevrată ca gogoriță — în
ce scopuri, rămîne de văzut —, nu avem nici măcar un motiv
să credem că victimele ei virtuale nu suferă și nu trăiesc în
continuare tragedia. Dacă un geograf ne-ar asigura că America
nu există, noi am continua să-1 visăm noaptea pe Al Capone
și să tresărim leoarcă de transpirație văzînd pe retină abatoarele
din Chicago și filmele cu Fred Astaire.
6.	călătorii turistice la Paris. Pentru un tur-retur, orice
meseriaș e în stare să-și scurteze și mama.
7.	nu va striga cocoșul de trei ori. .. Expresie testamentară,
un fel de sirenă de alarmă (prealarmă, dezvoltare, scandare,
încheiere etc.) a timpurilor străvechi. Tineretul, care nu mai
studiază mitologiile, nu va putea auzi cum cîntă cocoșul și
va ignora și numărul cîntărilor, singură mașina de calculat
înregistrînd repetițiile. Anonimul — ateu și mizantrop — îm-
prumută masiv din Carte, aflînd similitudini de efecte (parte
sonore, ca aici) peste veacuri. E de presupus că la Hiroșima
cocoșul a cîntat. . .
8.	că există o alternativă... Cei mai buni funcționari,
harnici și deșțepți, necruțători și deciși, sînt cei care au o alter-
nativă. S-au văzut persoane, animale de soi, care au tăiat și
spînzurat într-o pădure, știind că se puteau refugia oricînd
în pădurea vecină, unde aveau amantă, post asigurat și rezerve
în valută forte. Pînă la plecarea definitivă, au călcat în copite
tot ce ni se părea sfînt. Cei fără alternativă și-au văzut modest
de iepurașii de casă, și au și crăpat, cînd momentul a venit
prielnic, mîngîindu-i, dîndu-le morcovi.
239
9.	adevăruri zdrobitoare... Numai cel închis într-un
closet public — sau o cutioară — poate, pretinde (fiind, dealtfel,
și convins) că spune adevărul curat, cei din mediul deschis
resemnîndu-se a utiliza doar adevăruri semimaculate.
10.	să mă retrag la pat. Figură de stil. Corect ar fi fost:
să mă retrag pe colac.
11.	Femelele lor erau frumoase, Din nou rămășițe ale
unei mentalități retrograde. Animalele nu se pot sustrage
deplin mușcăturii nostalgiei pentru condiția pe care — sînge-
ros — au gustat-o.
12.	și din piele, Chiar purtînd ochelari de cal, poți vedea
ecvitabil realitățile, așa cum le vede acest personaj.
LXVIII. Asta, pînă într-o zi) cînd la direcția adjunctă
pentru proiecții și conjunctură fu numit un expert, ce se dis-
tinsese mai înainte în comerțul cu banane, tip dinamic și opti-
mist, amator de jazz (școala New Orleans) și de speculații,
Noul director adjunct lucrase ani de zile pe plantații, adminis-
trase excelent trei unități cu mulți salariați, extinsese afacerile
cu sută la sută, învățase să discute cu oamenii, le înțelesese
gîndurile și interesele, șe deprinsese să riște în investiții, în
operațiuni încă neomologate, folosind cu inteligență propunerile
ce i se prezentau, chiar și pe cele mai fanteziste, întîmpinînd
pe fiecare dintre cei ce i se adresau cu: sigur că da, interesant,
subscriu cu plăcere, evident, mi se pare constructiv și promiță-
tor, excelent, felicitări, asta e !
în noua sa funcție, urmînd această habitudine, proaspătul
director-adjunct introduse în bancă, în pofida regulamentelor
de pînă atunci, obligația — cu adevărat senzațională — de a
se sta de vorbă cu clienții, Deschisese larg ușile instituției, ridi-
case și înțepenise ghilotina ghișeelor, înlocuise cîteva func-
ționare țîfnoase, la vîrsta menopauzei, renunțase la serviciul
secretarelor, cărora le oferise foiță indigo, lucrări urgente și
permise permanente la Moulin Rouge, acoperise scările cu covoare
plușate și pusese pretutindeni balustrade de susținere.
Primi în audiență îndatoritor, afabil, pregătit pentru orice
fel de tranzacții. Știindu-l deschis și înclinat din fire să spună
da (mare imprudență !), o mulțime de clienți se simțiră atrași
să-l viziteze, să-l contacteze, să-i propună, să-l rețină. Telefoanele
nu-l cruțau, trimișii ordinari și agenții extraordinari îl aflau
fără greutate, în birou, la concert, acasă, la curse, la două dintre
amantele mai des frecventate. Apăruseră ca ciupercile, de pretu-
240
tindeni — din Africa, Extremul Orient, Arabia Sauditâ, Țara
de Foc, Australia Centrală și Scandinavia Mijlocie. I se prezentau
neîncetat proiecte, planuri de expansiune, afaceri cu șanse de
cîștig sigure, amețitoare.
Se avîntă curajos în toate culoarele și nișele labirintului
finanțelor, se angajă într-o mulțime de întreprinderi de anvergură,
cu ramificații în întreaga lume...
LXIX. în mod firesc, spuse mai departe referentul de
la tribună, aranjîndu-și mînecuțele negre (pe șezlong i se
montase între timp și o perniță), în loc ca beneficiile să mai
crească, ele se opriră la o cifră aproximativă, simptomatică.
Banca începu să se clatine, cu tot aerul ei de instituție prosperă.
Concurența (după cum se știe, și în Franța avem de-a face
cu o concurență în stil americănesc !) prinse momentul loviturii
la plex, se primiră îndată somații neașteptate, necruțătoare,
curînd încurcăturile deveniră critice și, în cele din urmă, de-a
dreptul ucigașe.
Un singur om stricase cu imprudența lui echilibrul organis-
mului ce, în imobilitatea lui suverană, în indolența lui per-
fect funcțională înaintase sigur pe apele prosperității: spusese
da, își vîrîse umărul sub pîrghii pe care nu le putuse ridica.
Qreșise profund. E de la sine înțeles că banca, discreditată
în ochii tuturor, a fost nevoită să-și închidă porțile...
LXX. Cei care îl atrăseseră în afaceri mai aveau destule
oferte în servietele lor grele și mai întrevedeau încă multe so-
luții. Nu l-au lăsat liniștit nici după rușinoasa lui retragere:
l-au urmărit cu îndărătnicie la ferma din Bretania, au continuat
să-l contacteze) să-l cointereseze, să-i propună, să-l prospecteze,
să-l convingă. Nefericitul, nu mai avea nici o putere, era ostenit
și dezamăgit, îi era imposibil să-și explice în termeni admi-
nistrativi ce i se întîmplase, unde se strecurase eroarea.
Căuta să se dezmeticească în lungi partide de tenis, se re-
trăgea în păduri, la vînătoare, însoțit de cîțiva prieteni apro-
piați. Urmărit de clienți și pe terenul de zgură și prin locurile
retrase din munți, unde îl urma, fidelă, logodnica (dovedită
ulterior reprezentantă a unei ferme ce dorea să obțină un împru-
mut avantajos), bărbatul întreprinzător de altădată a obosit
iremediabil, și topindu-se văzînd cu ochii, nu a mai întrevăzut
decît o singură soluție de ieșire din infern: sinuciderea. Și-a
luat viața cu ajutorul unui brici, sincer regretat de logodnica
în fond credincioasă, aprig ironizat de corpul secretarelor în
241
serviciile cărora nu se încrezuse. învățătură de minte pentru
toți cei care nu înțeleg mersul vieții, căci interesul tuturor este
să nu tulburi cu activitatea sîrguincioasă instituțiile publice,
unde treburile merg de la sine și unde ideile și mișcarea pot
conduce la dezagregare și dezastru.
Devenise evident că o singură secretară putea face totul
mai bine, mai economicos.
Am să vă vorbesc altădată, spuse în încheiere vorbitorul,
despre caracterul imprudent și inutil al afirmației și aprobării
în comisiile Societății Națiunilor. Secolul care începe se anunță
a fi destul de lung și încăpător, ocaziile potrivite nu ne vor
lipsi în deceniile interbelice, sînt sigur !.. »
CARTEA A TREIA
1.	poate provoca rîsul a trei planete. Nu știu la care
planete se referă vorbitorul, dar lucrurile se vor lămuri cu
siguranță după ce se vor fi întors pe Pămînt navetele spațiale
trimise de păsările și insectele americane, japoneze, franceze.
Rîndunelele primăverii viitoare nu vor veni desigur cu ghearele
goale, căci stolurile de savanți lucrează...
2.	trăsnetele sînt mult mai puțin numeroase decît se
pretinde (manevre ale statisticilor?). Unele căderi ale păsărilor
par descărcări electrice, trecerea unui erete pe lîngă urechile
țînțarului se confundă cu un tunet enorm. Nu este exclus ca
ființele regnurilor mici să păstreze o parte din prejudecățile
și proastele obiceiuri ale dobitoacelor.
3.	să zicem nunta. Este adevărat: rar instituție mai solidă !
Nunțile (și căsătoriile care trebuie să le însoțească în mod ne-
cesar, cum cozile de leopard însoțesc leopardul) sînt un mijloc
străvechi și mereu eficace de corectare a inechităților și
disproporțiilor naturii. Ele aranjează și rearanjează dalele evo-
luției sociale spre a le face șosea bună de parcurs, și falimentul
material și moral al unei familii numai prin ele se mai poate
redresa. E interesant de subliniat cum o combinație ce urmează
să promoveze compromisul și alcoolismul începe chiar din
ziua nunții cu băutură tare și aranjamente elastice. .. Aici
Anonimul ne înfățișează o scenă de excepție, în care se folosesc
expresiile sincere, lineare, eficiente.
242
4.	la vîrsta căsătoriei... Rar, acolo unde există ziare,
pețitoare diplomate, sau publicații specializate, se recurge pentru
această treabă la serviciile lor.
5.	fumuri grele. Și ne mai întrebăm de unde smogul și
poluarea atmosferică!
6.	.. .doboară pînă și avioanele... în timpul celui de-al
doilea război mondial, muștarul și mujdeiul de usturoi au
înfrînt, în cîmp deschis, trei armate japoneze.
7.	Iritans Monteverdi'Flit. Cercetătorii sînt de părere că
aici se face o confuzie, că este vorba de o altă persoană. Ei se
sprijină pe o știre de gazetă care relatează că I. Monteverdi se
afla, la ora pretinsei sale intervenții, pe chelia președintelui
Academiei franceze, atent la comunicările academice.
Un text răzleț, care aparținea probabil acestui capitol, a
fost scos de autor din motive ce ne rămîn necunoscute: « Soarele
pîlpîia timid pe cerul primăverii. Verdele copacilor diminuase,
nu se mai putea compara cu verdele strălucitor și compact al
vopselurilor venite din Germania, roșul olanelor, cu care erau
acoperite casele orașului, pălise și el. Cocoșul cînta sub nivelul
așteptărilor, pădurea foșnea, dar o făcea fără tragere de inimă,
parcă din obligație. Se impuneau urgente măsuri de îndreptare,
căci — altfel — natura risca să se prăvălească în haos, lumea să
se anemieze și să dispară. Din mai multe idei, academicienii
aleseră calea academică. Propuseră ca supa din castron, cam
spălăcită, să se numească cremă academică, trenul întîrziind
sistematic de la orar să se numească tren academic, șoaptele
dulci ale îndrăgostiților să ia o întorsătură academică, acel
păhărel lung și gros cu care se bea țuica să se cheme țoi academic,
untul uscat și pîinea mucegăită, împreună cu operațiunea
întinderii primului pe-a doua, să se desfășoare după criterii
academice, mestecarea, înghițirea și vomismentul ulterior să
aibă ceva solemn, academic. în fine, o răfuială — ca măcelul
cîtorva milioane de oameni — să se intituleze dispută aca-
demică, diferend armat sau conflagrație mondială și să nu
înceapă decît printr-o notificare academică, frumos scrisă și
iscălită de-o persoană academică, pe hîrtie cu antet, filigranată,
cu timbru.»
8.	să se arate presei. între timp, una dintre marile oficine
producătoare de gărgărițe cu patru puncte s-a trădat și ziarele
au publicat fotografia patronului miop cu fizionomie tîmpă.
243
în privința ținerii la zi a evidenței locuitorilor planetei,
H. Freiberg emite o interesantă opinie sociologică. El pleacă de la
constatarea că instrumentele lumii moderne nu pot face față,
cu toate perfecționările ultimilor ani, înregistrării, sortării și
stocării informațiilor de care se simte o nevoie crescîndă. Dacă
fișele și benzile perforate, casetele și registrele urmăresc de
aproape și aproximativ corect dinamica populației, diversi-
ficînd rubricile și mărunțind existențele pînă la numărătoarea
nasturilor și a celulelor —, rămîn neidentificate o mulțime de
particularități și detalii de inventar ce reprezintă — prin adunare
și aglomerare — cifre de-a dreptul uluitoare. Din cauza subes-
timării acestor detalii, milioane de pisici au fost înhumate,
după deces, în vestimentația lor de sărbătoare, pierzîndu-se,
la nivelul continentului, miliarde de metri patrați de blăniță
fină.
Cercetătorul crede că numai sistemul de autodescriere și
mărturisire ar mai putea fi utilizat pentru umplerea rubricilor
goale, cu condiția ca declaranții să fie sinceri ca crocodilul și
prompți ca pasărea-muscă. Cum nu trebuie disprețuită expe-
riența oamenilor, se poate folosi cu succes arta, formă a declara-
ției în subtext. Statele moderne, spune Freiberg, încurajează de
mult populația să scrie proză și versuri (dramaturgia e mai
nesigură), pentru ca, prin analiză, să-1 poată evalua pe contri-
buabil și să-i poată fixa cifra afacerilor. E de prisos a spune că
prin acest procedeu se pot inventaria toate datele conștiinței,
toate micile valori ce pînă acum scăpau înregistrărilor. Opera
de artă este un indicator precis și o pîrghie de control perfectă
în mîna fiscului, a casei de nebuni și a poliției.
LXXI. «Cred că n-ar strica să înfățișez aici cîteva dintre
cuceririle tehnicii viitoare, servindu-mă de prototipuri — spuse
în continuare vorbitorul, care se simțea admirabil în vestonul lui
de feldmareșal. în casă vor exista mese alonjabile, scaune alon-
jabile, lămpi alonjabile, patefoane alonjabile, sobe alonjabile, în
schimb toate ustensilele mărunte, electrice sau manuale, vor fi
corespunzătoare: paturile vor avea somiere, șifonierele și pupitrele
pentru copii — rufărie corespunzătoare. Lumina, e de sperat, va
fi termogenă. împreună cu aromele ușoare, cu covoarele plușate
și educația bazată pe virtuți bărbătești, casele vor fi mai rar
vizitate de stafii și alte vietăți inoporune. Dar cum va fi cons-
truită o casă ? Datorită noilor posibilități și cerințelor moderne,
se vor construi vile cu maximum două etaje, în mijlocul unor
244
parcuri cu mulți copaci, cu păsări și bazine decorative. Parterul
va avea un mare salon, în care vei pătrunde dintr-un larg vesti-
bul încărcat cu plante exotice. în salonul avînd deasupra un
luminator-vitraliu, își va găsi locul o mobilă grea, luxoasă.
Covoare moi așternute pe jos și tapiserii flamande pe pereți vor
crea o atmosferă plăcută. Un pian uriaș, așezat între etajere cu
porțelanuri de Sevres, va invita pe cel ce intră la calm, la abor-
darea afacerilor într-un spirit realist, la unele clipe de reverie,
la decență și certitudine. Simetric, în jurul holului, se vor afla
patru pînă la opt camere spațioase (după posibilități), destinate
sufrageriei de zi și celei de recepții, mobilate în stilul preferat
(florentinul, de pildă), un birou de lucru cu bibliotecă, o sală
de biliard, un cabinet intim, de afaceri și meditație, o încăpere
sanitară, dependințe. Dincolo, spre sufragerii, bucătăriile, de la
șase la zece pentru alternări de servicii, cu numeroase camere
pentru personal, dacă nu va fi vorba chiar de un hotel separat,
între sufragerii, pe latura exterioară, se va amenaja un salon
pentru muzică, îmbrăcat cu tăblii de lemn de trandafir, cu lumină
indirectă, înzestrat cu o orgă de talie mijlocie, cu o duzină
de viole de epocă, iar în cazul mijloacelor mai modeste — un
armonium sau un gramofon. Aici va fi interzisă intrarea ser-
vitorilor și a ogarilor, cel puțin după-amiaza (e falsă informația
că lui Schumann îi plăceau ogarii).
LXXII* Printr-o scară interioară de stejar se va putea
urca la etaj unde, în încăperi cu ferestre înalte, vor fi amenajate
un cabinet de lucru pentru femei, cu un decorativ război de
țesut, un gherghef circular, cu lăzi de zestre și armoare pentru
rufărie. în partea opusă, o bibliotecă de referință și salonul de
arme, cu panoplii, hărți și armuri. Se va avea în vedere a nu
se aduce tunuri de cîmp, locul lor fiind mai potrivit în parc,
păzind solemn capela cu urnele funerare ale părinților. Două
dormitoare — unul pentru domnul, altul pentru doamna —, vor
fi pe cît cu putință alăturate, trecerea făcîndu-se printr-un culoar
lung, decorat cu pomi pictați și havuzuri, iar în nișe — obiecte
plăcute, de intimă folosință — dantele, bibelouri și grafice
privind dinamica și randamentul familiei. Dincolo, după un hol
intim, va fi camera adolescentului, adică a primului copil,
izolată de corpul principal printr-o scară discretă, printr-un
culoar sau o verandă, în care vor putea fi instalate aparate de
cinema, magnetofoane, un podium pentru orchestră. în sfîrșit,
la cel de-al doilea etaj se vor afla camerele copiilor gălăgioși,
245
fără balcoane, mai izolate, doar trei — pentru că, în general,
copiii trebuie să trăiască și să crească împreună, — cu băile și
anexele lor, cu sălile de popice și de călărie, cu camerele supra-
veghetorilor, ale doicii, ale cameristei. Sălile de studiu ale copiilor,
în vecinătate, vor fi bine aerisite, luminoase, mobilate simplu cu
colivii pentru papagali, cu acvarii și o mulțime de jocuri mecanice,
printre care un tren adevărat, care să alerge prin văi și tunele de
mărime convenabilă. Tot la ultimul etaj al clădirii, în partea
opusă, într-un foișor de sticlă sau în preajma unei terase cu
deschidere spre cer, se vor afla laboratorul astronomic, cu cel
puțin un telescop și cu rampă de lansare a sateliților meteorolo-
gici, atelierul fotografic sau, de la caz la caz, atelierele de cera-
mică, de filatelie, de vignete, de pirogravură, de cartușe și explo-
zibili pentru vînătoare și alte operațiuni.
încălzirea se va face printr-un sistem ingenios de vetre și
șemineuri, în băi se va trage apă sterilizată, iodată, antireuma-
tismală. Undeva, la subsol, se vor amenaja două carcere fără
ferestre și mobilier, pentru împlinirea pedepselor — neascultare,
obrăznicie, înșelăciune, tranzacții neeficiente, fantezii păgu-
bitoare, atentat la viața părinților sau comiterea unor confuzii
în îndeplinirea obligațiilor.
Vila va fi înconjurată parțial de ziduri înalte, tăiate de
por ți arcuite, în serie sau în fagure, cu deschidere spre terenul
de golf și de tenis, cu acces la piscină, la barele paralele și la
pereții stîncoși ce vor satisface ambițiile alpiniștilor casei, pie-
tonilor. Cu vremea, la etajul doi al clădirii va fi trasă o antenă,
pentru ca seara, după ce și-au făcut lecțiile, copiii să poată
asculta la cască frumoasele sfaturi morale de la radio, cuvîntul
mereu mai înțelept al conferențiarilor și sfătuitorilor, precum și
știri despre colegii lor aflați pe alte meridiane, din cuprinsul
cărora să reiasă cum le-a reușit deturnarea unui avion sau seches-
tratea unor persoane...
LXXIII. Imobilele vor fi dintre cele mai simple, înfă-
țișă vorbitorul o altă variantă a viitorului, după ce ațipise în
șezlong cîteva minute și fusese nevoit să-și învioreze cu un spray
obrajii înfierbîntați. Utilizarea betonului armat va face posibilă
construirea de case subterane, sub mări și lacuri, cubice, suprapuse,
cu separeuri și nacele, cu balcoane și cămări, cu porturi ascunse,
cu ieșire în grote și dincolo de munți. Pătrunzi în clădire pe o
scară spiralată de metal, asemănătoare celor folosite la Cap
Canaveral, treci pe culoare lungi, paralele, și de acolo în camerele
246
așezate egal de o parte și de alta, în camere — o mobilă lineară,
din metal și placaj, cu un pat și o etajeră pentru cărți, cu cîteva
rafturi pentru rufărie. Alături, pe fiecare perete — hublouri și
turele de oțel, cu cîte opt guri de foc, și, dacă spațiul permite,
cu lans-torpile de zece tone, supravegheate prin periscop. în
baia alăturată vor sta prosopul, pasta de dinți, peria pentru
unghii, un burete și chesoanele cu misile și piese de schimb.
Viața intimă se va împărți între ore de reverie, sumare,
funcționale (să admitem în acest scop un balansoar), ore de
somn sau de zăcere fără perspective, ambigui, fermentative, cu
pauze pentru privirea prin fereastră la zidul din față, cenușiu,
întins ca o Sahară, odihnitor, neacaparant, libertate de tencuială
și umbre unghiulare, și ore de atac și apărare, cînd fortăreața
lucrează intens cu partenerii, cu societățiile concurente. Copiii
vor urca pe acoperiș, unde în țarcuri cu gratii se vor bucura de
cele două ore de soare artificial, se vor juca cu pîrghii de gradul I
și cu clasoare, registre și abace, sau vor da o mîriă de ajutor
părinților. Soția va sosi de regulă pe la miezul nopții, fericită
de~a fi fost remarcată în activitatea ei — controloare la un spital
veterinar — va servi în sufertașe supa pregătită cu ajutorul
unor pilule violet'gălbui, se va arunca în pat, obosită, transpirată
de prea intensa ei participare la problemele păcii și ale războita
lui, fericită. De dimineață va găsi alături de ea, în pat, pe noul
ei născut, abia sosit de pe terasă, după o noapte petrecută pe
acoperiș, printre șrapnele. Ceilalți copii, căliți de frigul nopții
și stimulați de zumzetul neîncetat al avioanelor de bombardament,
vor coborî maturi, grăbiți să'și strîngă în grabă lucrurile, ca să
se mute în camerele alăturate de pe palier, unde își vor întemeia
la rîndul lor bunkere noi, simple linii de blindate și asalt, îm*
părțindu'și egal orele de reverie pe balansoar, cu preocupările
de cucerire a spațiului lor vital, după exemplul părinților, după
îndrumările comandanților de corp de armată.
LXXIV. Vinurile vor fi excelente — continuă preotul —
adevărat sînge din sîngele Mîntuitorului. Numeroase căruțe cu
butii, trase de cai harnici și rapizi, vor aduce zilnic în oraș
licori de pe la 1830, înfundate, cu etichetă, împînzite de firele
păianjenilor. Se va trece rapid la o alimentație mai rațională:
se vor tăia numai viței, cîte unul zilnic, de ajuns pentru nevoile
unei familii. Se va compensa cantitatea prin pregătirea de meniuri
variate, bogate în vitamine, cu salate fastuoase, cu multe fructe
exotice. Va dispărea prejudecata ce îndepărtează pe oameni
247
de ananas și banane, acestea dovedindu-se necesare organis-
mului omului modern, atît de solicitat de probleme. Se va trece
masiv la consumul de sandvișuri și tartine, la limonade. Negrii
vor putea intra nestingheriți în unele restaurante de cartier,
după orele de mare aglomerație, cu dreptul de a cere un pahar
cu rom sau o salată, supravegheați la început de garda națională
somosistă, mai apoi de organizațiile înarmate ale grupelor de
șoc negre și cenușii care vor propovădui moderația, respectul.
Cîinii vor avea restaurantele lor, saloanele lor de coafură și
igienă curentă, poligoanele lor rezervate pentru tragerile la semn
și antrenamentele de diversiune. La fel femeile ușoare, amploaiații
serviciilor de noapte, misiții — după o împărțire simplă și eco-
nomică. Printre oameni se vor afla întotdeauna misionari devo-
tați, care, înarmați cu cărți de înțelepciune, dispozitive de dat
filet și fasunguri, le vor mîntui sufletele și-i vor aduce, prin
cuvinte înțelepte, pe calea cea dreaptă, pînă la deplina mîntuire
și funcționarea ireproșabilă. Se va tipări și o Carte a cărților,
de larg consum, cu toate prețurile virtuților și păcatelor, cu
importante înlesniri și rabaturi.
LXXV* Poștașul va veni, ca și pînă acum, zilnic. Dar el
își va face cursele mai preocupat, pe bicicletă hidrodinamică,
într-un costum bleumarin, cu șapcă împodobită cu frunze de
stejar aurite, cu epoleți fermecători, escortat de două companii
de franctirori. Cu vremea, se speră că și moașa va vizita casele
fericite tot pe bicicletă — bicicleta ciclo-pediatrică 202 — scutind
femeile chinuite de durerile lungilor așteptări și de uruitul barbar
al șaretelor antediluviene. în sfîrșit, o mare amploare va lua
serviciul la domiciliu. Va fi simplu și comod să chemi prin pîlnie
domnișoara de serviciu și sâ-i comunici că dorești să te viziteze
pedichiuristul, că în chiar aceeași zi vei primi vizita meșterului
de care ai nevoie, cu toate ustensilele, cu apă caldă în termosul
bine închis, gata să-ți repare clanța de la ușă și să-ți ducă la
adresă, cu deplină discreție, scrisoarea către frumoasa iubită
din celălalt capăt al lumii, unde cocheta se află încleștată în
lupte de brandturi și rachete sol-aer, cu copții și exegeții...»
LXXVL Femeia vorbea de mai bine de trei zile, se simțea,
firește, destul de obosită de discursul ce-i solicitase toate energiile.
« E frumoasă, dragă, spuse o fată care luase pînă atunci notițe.
E frumoasă și e spirt în tot ce spune.» « Trebuie să fie studentă »,
observă colega ei, căutînd un unghi potrivit pentru a-i lua o poză.
248
Vorbitoarea ceru permisiunea să se așeze puțin, să bea un
pahar cu apă, căutînd să dovedească prin fapte că acest lucru
este pe deplin posibil. Cei din mulțime, privind-o cu admirație,
îi evocau în acest răstimp viața plină de fapte filantropice,
toate eficiente, de general folos. Luptase împotriva prusacilor,
la Paris, în 1870, devenise datorită meritelor șefa societăților
elvețiene de binefacere, în care calitate încercase să traverseze
pe plută Mediterana, ca să dovedească fidelitatea Cleopatrei
față de Imperiul Roman. în sfîrșit, acum activa într-un alt comitet
internațional, era dinamică, voluntară ca și altădată, mereu
preocupată de gravele probleme ale contemporaneității care,
dacă îi diminuau farmecul feminin, îi sporeau în schimb frumu-
sețea morală, interioară și intangibilă.
După ce se răcori, răstimp pe care mulțimea îl folosi ca să
joace țintarul, bîza, oină și propunerea și regretul, foarte puțini
fiind deocamdată pasionați de foxtrot și hula-hoop, vorbitorul se
ridică din nou pe locomotivă și grăi astfel: « în sectorul utila-
jelor vom avea de înregistrat, în primii patruzeci de ani, unele
invenții cu totul revoluționare, ce vor ridica nu numai gradul
confortului, dar vor modifica însăși viziunea noastră despre
viață, înțelegerea profundă a realităților. Am să vă citesc din
Almanahul Aviachim cîteva dintre titlurile acestora, ca să
vă dați seama cît de largă este aria pe care o va fecunda
gîndirea creatoare: ,,Șurubelniță cu ecran, cratiță de doi litri,
basculă cu gramofon și șapcă, pernă de puf cu arc, bibilică
mecanică cu supapă, aparat de încordat spițe, plăci de beton
bizotate, detonanți cu rezervor de apă, ziare și reviste de rafie,
cu butoi, microfon nivelator de teren cu ceasornic îngropat,
mașină de cusut cu utilizări cinematografice, tablouri cu trompeți
și efecte tranchilizante, dispozitiv de știrbit diftongii, inhibitor
al melancoliei pe bază de acid, cronometru de răzgîndire, tir-
bușoane cu turbină, binoclu cu program și dispozitiv de memori-
zare, capse și altele."»
Cei ce ascultau erau vădit copleșiți. Priveau spre cerul gol
și parcă și vedeau profilîndu-se pe cenușiul lui minunatele
aparate ale viitorului, care le zîmbeau, îi gîdilau. Dintre toate,
cel mai așteptat era, fără îndoială, tirbușonul cu turbină, pentru
că mai toți erau amatori de băuturi și avuseseră destule dificul-
tăți atunci cînd vroiseră să desfunde sticle de mult înfundate.
Unii exclamau excepțional, formidabil, minunat, colosal,
la auzul proiectului unei mașinării care îi interesa în mod spe-
249
cial, alții lăcrimau în tăcere, fericiți dar temători că tehnica le
va concura iscusința, întrebîndu-se dacă nu cumva, cu trecerea
timpului, omul nu va deveni cumva un rob al mașinii de coman-
dat mașini decomandate.
LXXVII. « Oho, zise înfiorat vorbitorul, mintea omenească
poate merge și mai departe. Intr-o lucrare științifică din secolul
XVI găsesc teme de inovații și pentru descoperiri tehnice extrem
de amuzante, programate să se facă răspîndite abia în acest
secol, după ce cîndva, într-o civilizație anterioară, au mai fost
gîndite, proiectate, descoperite și utilizate. Lista lor este lungă,
n-am să citez decît pe acelea care nu mai ridică dificultăți de
răspîndire:
„Materiale de construcție ușoare și cu o mare rezistență
mecanică, materiale rezistente la temperaturi foarte înalte,
țesături noi îmbunătățite, economice și foarte rezistente, unele
antigravitaționale și ofensofuge, îmbrăcăminte de hîrtie și frunze
adamice, aplicații multiple ale laserilor pentru operații de
versificare și iubire instantanee, noi surse de energie termo-
ionică, termodorică și termopile, forță magneto-hidrodinamică
hipnotică, vulcanică, melancolică etc., exploatarea rentabilă a
șisturilor în vederea obținerii slâninei de porc, răspîndirea
utilizării automatizării și informării pentru producerea de ținte
și pioneze, posibilitatea de a defini și a produce economic obiecte
unicate, inclusiv poeți și muzicieni geniali, noi vehicule aeriene
cu pernă de puf, cu decolare parfumată, avioane uriașe cu reacție
la flit și sprayuri, cu strănut în caz de răpire, tehnici rapide și
economice pentru străpungerea cavităților subterane, utilizare
lărgită a construcțiilor subterane, tehnici elaborate de arhitec-
tură bazate pe folosirea domurilor geodezice, a cochiliilor precon-
tractate, a structurilor gonfiabile, a materialelor complexe etc.,
echipamente îmbunătățite pentru construcții și interioare (geamuri
cu transparență variabilă, încălzire și răcire prin inervația la
nivelul pielii și a coafurii etc.), instalații locuite și poate chiar
colonii stratosferice, unde copiii se dau cu sania pe clinul norilor/*
Vă asigur, continuă vorbitorul, că vom vedea curînd exploatări
miniere submarine, extracția de minerale în soluție, culturi de
cereale sub controlul revizorului școlar, transformarea energiei
direct în cremă de ghete, desalinarea pe scară largă a apei din
lacurile tămăduitoare și transportarea ei, cu bolovani cu tot, pe
stadioane și în restaurante, mari magazine cu pedală și faruri,
alimente și băuturi sintetice puternic laxative, calculatoare indi-
250
viduale pentru a controla mersul gospodăriei și a comunica
momentul cînd priza s-a ars odată cu mîncarea și cu mobilierul,
televiziune și filme, ilustrații și fotografii în trei și chiar patru
dimensiuni, mișcătoare din palmă și ochi, emițînd în șoaptă
anecdote și învățăminte, utilizarea largă a calculatoarelor pentru
asistență intelectuală și profesională (traduceri, informații,
calcule, analize, diagnostic medical, controlul circulației rutiere,
descoperirea crimelor, asigurarea cu răspunsuri exacte la toate
concursurile, noi tehnici și metode pentru instruirea copiilor în
timpul somnului, la joacă, în timpul bolii, noi metode pentru
predarea limbilor străine prin înlocuirea celui ce vrea să învețe
franceza cu un francez născut în centrul Parisului, controlul de
mare eficacitate al somnului și relaxării, adică trezirea bruscă,
prin tunete și sonuri puternice, și adormirea prin șut și decepție,
stimularea și programarea visului, tehnici pentru păstrarea formei
fizice și pentru mărirea capacității intelectuale pînă la omnisciența
dumnezeiască, metode chimice pentru îmbunătățirea sau anularea
memoriei și poate a capacității de analiză intelectuală (în cazurile
„un om are zece cuie și pierde trei, cîte i-au mai rămas ?“),
descreșterea importantă a imperfecțiunilor congenitale și ereditare,
prin gîtuirea prostului care face pe deșteptul, dar și invers,
largă utilizare a organelor de proteză (pîrghii automatizate în
sprijinul celor predispuși să dea în gropi), folosirea pe scară mai
mare a transplantării organelor umane, în special a vezicii
biliare și a ochiului acut, hibernarea oamenilor pentru perioade
scurte, după dorință, spre escamotarea crizelor, previziuni mete-
orologice extrem de sigure, pe termene mai lungi, referitoare la o
curte, la o vale, la o terasă în aer liber, dirijarea stării timpului
și a climatului pentru obținerea meciurilor de fotbal în condiții
de lapoviță, noi specii utile de plante și animale — boul deștept
și omul la casa lui — folosirea generalizată a controlului genetic
pentru piulițe și buloane, adică să se nască unele din altele,
cu materialul lor, utilizarea procedeelor biologice pentru extrac-
ția minereurilor (înhămarea elefanților la vagoneții de mină
și a girafei la îmbulonarea podurilor și viaductelor), instalarea
permanentă a omului pe Lună, pe planetele proxime, în hotelurile
de pe litoral, în băile cu temperaturi înalte, explorarea sistemului
solar, sateliți artificiali și alte metode pentru a ilumina în timpul
nopții spații foarte întinse, avînd prevăzute ore de funcționare
paralele cu ale soarelui și, în caz de întuneric, lungi pene și
defecțiuni, căderi de corpuri de ilumunat pe întreg teritoriul
251
și cioburi de toate culorile, în toate locurile mai înainte nein-
teresante ...
Dar, fără îndoială, marea facilitate o vor constitui micile
mecanisme cu arc și cheie, portabile, ușoare, comode și ieftine:
femeia cu arc și declanșator de faze automat va stîrni admirația
tuturor și nu e departe timpul să reedităm o Laură pe acest prin-
cipiu. ..»
LXXVHI* în timp ce vorbea, tinichigiul se tot scărpina;
era cert că un purice i se urcase pe picior și că de acolo își aflase
o cale orbitală netedă spre pîntece și galaxiile mai îndepărtate.
«Ar fi, neîndoios, important ca știința și tehnica veacului ce
vine să facă ceva și împotriva acestor insecte agasante, gîndi el.
Poate ar fi oportun să anunț că oamenii de știință vor descoperi
un sistem de curenți electrici care să-i paralizeze înainte de-a
înțepa, ca să-i poți scutura seara, odată cu praful... Dar îmi
pot asuma eu asemenea răspundere ? N-am văzut nici un proiect,
nici o declarație care să ne asigure împotriva strănutului recurent,
a crampelor, a pruritului și eliminării intempestive a gazelor
rușinoase... Nu este exclus ca cineva pe întinderea globului
pămîntesc să gîndească la asemenea proiecte, dar nefericitul
este mai mult ca sigur inhibat de mica lor arie de aplicare față
de lucrările de mare anvergură.»
LXXIX. « Inaugurarea noului secol nu trebuie să fie
luată drept pretext pentru elucubrații, pentru trăsnăi scîrboase !
— spuse indignat un domn ce se afla în față și pe care înșiruirea
invențiilor promise îl scosese din răbdări. Să nu ne lăsăm
antrenați de escroci și profitori, înghițind toate producțiile
imaginației lor bolnave. Care e omul serios în stare măcar să
asculte asemenea bazaconii 1 în ce mă privește, sînt convins că,
în cel mult zece ani, cancerul și infarctul miocardic vor fi pe
deplin vindecabile, sînt lucruri posibile și în folosul oamenilor,
în schimb, dați-mi voie să rîd de proiectele privind televiziunea
sau debarcarea omului pe suprafața Lunii. O experiență milenară
arată, dealtfel, că organismul omului nu poate rezista nici măcar
la înălțimi de șase-șapte mii de metri, amintiți-vă de expedițiile
eșuate din Himalaia. Cît despre invenția — să-i spunem astfel —
a lui Lummiere, asta e o prostie dintre cele mai nerușinate, omul
s-a născut analfabet și fără nume, lui îi sînt destinate întunericul
și groapa. Viața, mișcarea ei nu pot fi surprinse corect de ochiul
omenesc ! Aparatele ne sîcîie, ne adorm puțina luciditate pe
care o avem, progresul ne duce la sminteală. Un unchi al meu
252
a luat-o razna după ce a citit Cartea de la San Michele, a
trebuit să fie purtat din sanatoriu în sanatoriu, căci refuza să
stea într-un loc. Căutări sterile ! De băuturi sintetice avem noi
nevoie ? Ce, să refuzăm serviciile străbunului nostru prieten și
tovarăș de necazuri și bucurii — vinul ? Sauvignonul nu ne
mai place 1»
Certamente, era un reacționar. Vorbitorul ar fi avut poftă
să-l dea în brînci și să-l facă de rîsul tuturor, dar cum puricele
înainta sub betelie și focul iadului îl ardea la lingurică, gîndi că,
asemenea purecelui, spiritul îngust va supraviețui în timpurile
moderne, și — la urma urmei va fi necesar — o gură spartă și
un ac iritant sînt întotdeauna de folos spre a ne întreține pofta
de-a nu le mai avea.
9.	Lipsită de orice responsabilitate. . . Așa cum scrie
Felix Gaster-Maron, lucrările colocviului păsărilor și insectelor
se desfășoară într-un foarte favorabil climat de armonie și
umiditate, și aceasta permite mărturisiri complete, pătrunderi
adînci în cuibul adevărului, precum și ouat sincer, în întregime
natural. Admirabilul cercetător susține că este pentru prima
dată cînd se afirmă că acei care vorbesc și spun cuvinte de o
mare importanță se derobează, prin emiterea opiniilor lor,
de orice responsabilitate. Omenirea a eșuat pe-o coastă a mării
erorilor pentru că purtătorii ei de cuvînt au pretins că sînt
conștienți de ceea ce spun cu diferite prilejuri. Picul prețios
de uraniu se extrage dintr-o imensă cantitate de material steril,
și cînd se împlinește operațiunea, sterilul nu știe aceasta. Din
multă sminteală se alege ideea; din puțină, responsabilă și
foarte conștientă știință, există riscul să nu iasă decît salariul.
Privitor la iresponsabilitate: August Mayer crede că, într-o
colectivitate în care aproape toți produc după poziția și capa-
citățile lor mai multe sau mai puține acte iresponsabile, pe
care viața le impune după legi de neclintit — este firesc ca
gînditorii să oglindească fenomenul în termenii celei mai alese
lipse de răspundere, așa cum, într-o epocă de disoluție, doar
gradul înalt de disoluție a unei opere artistice îi atrage recu-
noașterea și titlul de capodoperă.
10.	înaltă ca Convenția... Cacofonia este dovada limpede
a deplinei iresponsabilități a vorbitoarei, a bunei sale credințe.
11.	tulumbele pentru transfuzii* Cărora, să le mai adăugăm
buletinele de vot, pentru alegerea guvernatorilor, care circulă
în cazuri de atac pînă la cei din linia întîi, încleștați în luptă
253
corp la corp. Există o prevedere în regulamente ca, la sosirea
buletinelor, cei doi să se desprindă unul de altul din încleștare,
să-și desemneze cetățenește alesul, după care să se taie și să se
ucidă.
12.	în pivnițele unui podgorean de pe Rin. Lucru total-
mente inexact: surse ce nu pot fi puse la îndoială afirmă că
patronul era un simplu intermediar, care n-avea, habar cum se
produce vinul, un simplu distribuitor însetat de bani.
13.	impresionismul... îi întorcea stomacul valon pe dos.
Impresionismul francez produce unora urticarie și diaree,
culorile lui au o influență certă asupra funcțiilor ficatului, așa
cum expresionismul german, din cauza colțurilor sale tăioase,
produce altora adînci zgîrieturi și sîngerări.
14.	doi papi în funcțiune. Reprobînd triumviratele, papii
păstoreau doi cîte doi, paralel, în serie, ca bateriile electrice.
Se alegeau dintre gemeni, numai naționalitatea trebuia să le
fie diferită, pentru ca, dialogînd, să-și dezvolte virtuțile conver-
sative și să-și transmită cu dexteritate mingea de tenis a harului
sfînt, de trebuință ba unuia, ba altuia. Dublurile (chiar fără
gemeni) revin și în pasajul ce urmează.
15.	după ce mi^a tăiat degetul. A se reține, dacă cititorul
n-a reținut pînă acum, că .între relatările păsărilor și insectelor,
pe de o parte, și spusele înaripate ale vorbitorului, din textul
anexă, date la Note, există o strînsă corespondență, uneori și
detaliile își corespund. Firește, înțelesurile adînci ale compli-
catei mașinării care este cartea de față nu trebuie căutate în
amănunte, poezia nu stă într-o propozițiune. în numeroase
scrieri, Anonimul a revenit asupra acestei precizări, adăugind-o
— de cîte ori a avut ocazia — afirmațiilor că totul în scrierea
sa a fost construit cu maximă luciditate, matematic, leonardo-
vincian.
16.	Francezii au atacat de pe culmi... Din întreaga
lucrare reiese că obsesia eroilor ei este măcelul, cu toate că
toți trăiesc în cei mai lungi ani de pace ai ultimelor veacuri.
S-ar putea desprinde ideea — și ea e subliniată de Eberhardt
Erde —, că problema numărul unu a vremurilor moderne este
războiul, care, chiar și numai cînd rămîne o posibilitate impro-
babilă (sic!), face ravagiile unui măcel de mari proporții. Rar
s-a întîlnit, de la Iliada pînă azi, o carte în care mulțimea ima-
ginilor militare să însoțească mai amenințător coloanele în
marș ale imaginilor artistice. . .
254
17.	... și iarăși discutăm. Dar nici nu s-ar putea proceda
altfel, cînd vorbitorii sînt hotărîți să denunțe adevărul! « Numai
prin discuții vii, argumentate, uneori în contradictoriu, care
să meargă pînă la miezul fenomenelor și la osul interlocutorului,
se poate ajunge la etc. — spune Philippe Pointcarre. Uneori,
spune el mai departe, prin lichidarea problemelor în suspensie
poate fi lichidat și cel care le pune și, odată cu el, și familia
și prietenii care i-au hrănit argumentele.»
18.	...marea lui poloneză. Automatismul, nu de cel mai
bun gust, e interesant pentru a dezvălui mecanismele mentale
ale Anonimului, care apelează — spre a crea valori — la deșeurile
și gunoaiele memoriei. După cum se va vedea mai departe,
autorul e conștient de faptul că se dezvăluie. Un efect al amita-
lului, care, asemenea scopolaminei, face din sufletul omenesc,
inclusiv subteranele subconștientului, o vitrină deschisă luminii
soarelui. . .
19.	... calitatea vieții. Se stabilește, după cum ne informează
dr. Samuel Bishcott, prin analiza fibrei muschiulare. Prezența
acolo a mălaiului, a grăsimii de porc și a bulionului fermentat
indică o calitate conformă normativelor. Nu ni se furnizează
nici o informație privitoare la procentul de terci de cartofi
necesar creierului pentru a funcționa calitativ mulțumitor.
20.	... să pot merge la culcare. După cum se știe, membrii
academiilor și prefecții de poliție au nevoie de un somn regulat,
somn de mai bună calitate decît al șoferilor, vînătoarea de
greșeli gramaticale și hăituirea pungașilor solicitînd consumuri
foarte mari de energie. Cu alte cuvinte, vigilența cere somn.
21.	Sîngele rece. Ultimele descoperiri fac posibilă scăderea,
în laborator, a temperaturii sîngclui, ceea ce ne pune pe picior
de egalitate cu neocolonialiștii britanici. Pe măsură ce tempe-
ratura atmosferică crește, sîngele rece e recomandat numai
vertebratelor mărunte. E un fenomen încă nelămurit de ce
ațîțătorii la război fierbinte au nevoie de sînge rece, cînd firesc
ar fi să...
Rămîn, de asemenea, și alte lucruri de lămurit. De pildă
cine este Anonimul care a scris această carte și cine comenta-
torul ei. După A. Mărzendorfer, autorul Breviarului de față
ar fi fost un scriitor cunoscut care, luînd fără avizul medicului
un medicament ale cărui efecte secundare nu le cunoștea,
s-a trezit cu grave tulburări psihice — crize acute de luciditate
euforică, melancolie decompensativă, dereglare a mecanismului
255
veghe-somn, urmate de o grava alterare a funcțiunilor persona-
litații și de căderea în mania de-a judeca pînă la ultimele conse-
cințe faptele oamenilor, ceea ce se numește, atunci cînd jude-
cata se abate de la criteriile obiectivități!, sindrom de inter-
pretare» După cercetătorul citat, comentatorul lucrării, în
Note, ar fi. un coleg de sanatoriu, care, după moartea Anoni-
mului, s-ar fi crezut îndreptățit să lumineze împrejurări și
afirmații asupra cărora cei doi suferinzi discutaseră.
După Felix Major, Anonimul ar fi unul și același lucrător
care a întocmit cîndva un dicționar onomastic și o bibliologie
generală, alcătuiri ciudate ce nu aparțin nici științei, nici lite-
raturii. Surpriza pe care ne-o oferă Major constă în afirmația
lui conform căreia comentatorul nu e altul decît scriitorul
cărții, după vindecarea sa relativă; . . Este foarte probabil că
bolnavul restabilit și-a tratat lucrarea ca și cum ar fi aparținut
altuia, lucru petrecut și cu alți indivizi care și-au pierdut, cum
se pare că s-a întîmplat, integritatea memoriei.
S-ar putea ca titlul general, subtitlul, împărțirea lucrării în
cărți și capitole (amintind tratatele uscate ale scriitorilor greci
și latini, ca și cărțile celor care, ceva mai tîrziu, i-au imitat),
precum și notele copioase și precizările ocazionale (împrumutate
parcă din edițiile moderne în care aceia sînt republicați), să-i
îndemne pe cititori să creadă că au de-a face cu un op de
strictă specialitate, scris de un doctor manipulînd o știință
precisă, una dintre acele științe hotărîte să ne lumineze și să
ne ferească de erorile traiului aglomerat și de maladiile unei
alimentații neraționale. Din nefericire pentru cei preocupați
să-și amelioreze condiția și să înceapă neîntîrziat tratamente
salutare, cartea de față e inoperantă, de o inutilitate desăvîrșită.
Plin de prejudecăți, de ticuri clasice și spaime baroce, supers-
tițios chiar, autorul și-a închipuit că trăgînd pe coperta lui
nume de cărți ce au trecut cu bine vămile timpului (De elo~
quentia, Questio de aqua et terra, Decameronul, Encomium,
Didactica nova) va deschide mai ușor uși și ferestre spre cititor,
obstacole pe care presiunea slabă a compartimentelor sale
obscure nu le putea măcar mișca; asigurîndu-se de o bună-
voință de ocazie, el nu s-a mulțumit să împrumute prin para-
frază, ci a cutezat să apese pînă la fund butonul comenzii și să
se servească de pe tava cu bunătăți de un întreg titlu, literă cu
literă, identic și aidoma celui al ilustrului Pierre Abelard
(1079 — 1142), lucru de neconceput în practica universală;
256
probabil o jenă tîrzie l-a condus la ideea de-a monta titlul furat
între paranteze, sub acela de Breviarul, uitînd că și titlul acesta
era luat de pe undeva. A făcut totul spre a zăpăci coperta, pe
cititor și pe bibliotecarii care din nou nu vor ști cum să clasifice
lucrarea și în ce raft s-o arunce, pentru că misiunea lor este
de-a găsi rubrica și ungherul unde să poată înghesui cartea
pentru a-i face discret felul.
Dar, sîntem departe de-a avea în fața un roman! Abelard,
amatorul de aventuri romanțioase, ar fi fost mulțumit să-și
știe livrat titlul unei cărți cu amoruri fericite/demente, cu
aventuri galante/principiale, cu morți/supraviețuitori. Dar,
vorba poetului, n-a fost să fie așa. Atacînd energic literatura,
autorul cărții n-a mers decît pînă la jumătatea drumului său
epic, de unde, întorcînd privirea, s-a simțit cuprins de nos-
talgie : titlul îl chema înapoi. Viguros, hotărît să nu fie slab ca o
muiere și nici sever ca un tratat științific, și-a continuat drumul,
aci avîntîndu-se înaripat, cu cîntecul pe buze, spre cursele
savante, doctorale, spre formulările reci și lapidare, aci zăbovind
metodic, cu șublerul și micrometrul în mînă, ca să studieze
plăsmuirile evanescente, părelnicele umbre ale fanteziei, par-
fumurile suave și inefabilul cel în veci însetat de determinanți.
înaintarea lui zigzagată părea că nu duce nicăieri, un agent de
circulație l-a și avertizat asupra primejdiei, însă el a trecut mai
departe ca în vis, răspunzîndu-i în trecere că și electrocardio-
grama face același lucru, nu fără un scop anume. Fapt e că,
în cele din urmă, călătorul a ajuns să scrie o carte care, dacă
nu e nici tratat și nici roman, ceva tot trebuie să fie din moment
ce e alcătuită din cuvinte și, pusă sub ochii unui alfabet, îi
produce individului, pe buze și în interior, un bîzîit ușor și
voluptuos...
CARTEA A PATRA
LXXX. Vorbitorul se reașeză, cineva luă un creion în
mînă și solicită întrebări. Se ridicară îndată cîteva mîini — erau
bicicliștii — viu interesați să afle amănunte despre fizionomia
vremurilor pe care aveau să le sprinteze împreună cu urmașii
lor imediați. Operațiunea fu însă întreruptă de un necunoscut,
care se îndreptă către tribună cu un teanc de foi sub braț.
257
Conferențiarul tresări, ca și cum și-ar fi adus aminte de
un lucru pe care îl uitase, făcu semn cu mîna pentru a potoli
spiritele și anunță: «Doamnelor și domnilor, spuse el, înainte
de a trece la întrebări și răspunsuri, îmi revine plăcuta îndatorire
de a da cuvîntul domnului Pretext de Barcelona, care dorește
să aducă adunării noastre salutul tehnicienilor și inventatorilor
din insulele Canare.»
LXXXI. Persoana numită se ridică la tribună și începu
astfel: «Dați-mi voie ca, în numele celor care își bat capul
în interiorul insulelor pe care le reprezint și prin apele pendinte,
să vă aduc o prietenească, tropicală fluturare de mînă și să vă
urez mult succes în activitatea dumneavoastră menită să pună
bazele unui secol de nobilă și ascendentă tehnicitate. încă din
veacul al XV-lea, meșteșugarii noștri s-au străduit să creeze
mecanisme și dispozitive cu o largă aplicabilitate. Astfel, unul
dintre compatrioții mei, Calderon Lopez Pirotehnicul a inven-
tat — pe la 1672 — o mașină de dat de-a berbeleacul pe o
panta, prevăzută cu frînă de mînă și cu doua locuri. Pe la 1705,
un cunoscut al lui, membru de seamă al breslei topitorilor, a
încercat să construiască o vacă mecanică, deosebit de utilă
într-o familie cu mulți copii, datorită căreia spera să aibă o pro-
ducție apreciabilă de lapte, suficientă pentru marile guri înfome-
tate ale celor mici. în anul următor, un alt cetățean al insulelor
a izbutit să definitiveze proiectul unei elice în vîrf de băț, inven-
ție ce, în acea vreme de indiferență și de interese meschine,
n-a putut fi folosită decît la alergăturile pe plaiuri, cînd se și
învîrtea. Apreciez că întotdeauna, cînd s-a dorit și s-a muncit,
au fost și vînturi favorabile.
Un șir de alți tehnicieni, unii dintre ei murind în ospicii,
neîmpăcați, au îmbogățit patrimoniul național al mecanismelor
cu o hartă în mărime naturală, înzestrată cu munți, rîuri, orașe
și sate, pe care erau așezați la locul lor tîrgoveți, ostași, femei,
negustori, călugări, meșteșugari, constructorii înșiși — făcîndu-i
să trăiască firesc, să iubească, să muncească, să sufere, să se
bucure întocmai ca în viață și pe întinderi de teren ce se identi-
ficau cu planeta.
în zilele noastre altele sînt condițiile... Sînt încîntat că
vă preocupă aceste probleme și vă mulțumesc în numele breslei
noastre de douăzeci de meșteri calificați și peste patruzeci de
ucenici pe cale de a-și obține cărțulia.»
258
LXXXIL După acest salut emoționant, cel de la tribună
repetă dorința lui ca auditorii ce au unele nedumeriri să pună
neîntîrziat întrebări. Un tînăr interveni: «Cum va fi organizată
dragostea la jumătatea secolului în discuție?» Conveniră ca
răspunsurile să se dea pe loc: « Se pare că dragostea, în ciuda
inutilității ei progresive, va continua să dăinuie, în special
între un bărbat și o femeie, ca orice obicei străvechi. Desigur,
va fi simțitor simplificată, va suferi o contragere, conform unor
norme riguroase, reglementate prin regulamente, înlăturîndu-se
din practica ei brizbizurile, confidențele, ciucurașii, scrisorile,
dantelele, brandenburgurile, serenadele și pintenii,
Persoanele care își iau riscul unei asemenea operațiuni,
în afară de impozitul majorat la care vor fi impuse, vor completa
fișe și angajamente nominale. Se va utiliza mica publicitate,
perfecționată electronic, pe bază de cartonașe verzi și galbene,
cu barieră și cupă naturală, Se vor folosi sortatoarele de carac-
tere și, o vreme încă, pețitoarele cu autorizație, conștientizate
în prealabil, Se va recurge la analizoarele de hormoni și de
zîmbete, Astfel, două persoane care se consideră în stare să
suporte șocul și cheltuielile, se vor înscrie pe o fișă ce, introdusă
într-o casetă cu bujii și piston, va parcurge cîteva releuri și
va tulbura cîteva sertărașe, pînă la deplina înțelegere, pînă
la însoțirea ideală și spunerea celei mai suave declarații în alb.
Aparatul, după două zile, va răspunde cinstit: „ luați pe 26,
e bun, viguros, are preferințe pentru melodiile napolitane și
garoafele albe, posedă o vilă la mare, automobil, discopatie
staționară, acțiuni la societate prosperă, merite personale, recu-
noaștere publică, dantură de aur, loc de veci 1/3 cu frații, n-are
rude pe Venus, luptă pentru o cauză dreaptă, corectitudine
în relații, evazionism fiscal discret, papagal vorbitor. Caracter:
răzbește prin zid gros. Pretenții: fidelitate și biftec tartar."
Sau: „Rețineți blonda, e superbă, se descurcă admirabil în
viață, dar mai ales în stilurile literare, în evoluția genurilor.
Posedă haină blana, rufărie pat, bijuterii, acces la dentist, linie
Siegfried personală, cunoștințe printre extratereștri, terenuri pe-
trolifere; familie discretă din carton și cîlți, cutie muzicală,
stoc de grenade fuzanțe pentru aniversări.»
« Dar copiii, copiii "cum vor evolua ?», întrebă o doamnă
foarte în vîrstă. Răspunsul întîrzie puțin, pentru că la tribună
se dădu cuvîntul reprezentantului armatei coloniale britanice,
259
căruia îi sosise rîndul să aducă salutul militarilor din garni-
zoana Roth Island.
LXXXIII. Din turnul primăriei din apropiere, ceasul
emise un semnal sonor, urmat de o cădere măruntă de paraziți,
ca o ploaie de toamnă. « Cum vor evolua copiii 2 reluă întrebarea
vorbitorul, după ce militarul și-a făcut datoria și s-a retras satis-
făcut pe pozițiile inițiale. Ei vor rezulta din combinația dintre
un bărbat și o femeie înțeleși să se mîngîie prin contract și să
se iubească electrolitic, să se stimeze conform normelor în vigoare,
să ducă la capăt, în termen și la toate sortimentele, o asemenea
afacere serioasă, sună prompt răspunsul. Dacă, de la început,
partenerii vor fi măsurați cu șublerul, cîntăriți atent înainte
de baie și după trecătoarele stări de anxietate, li se vor face
toate analizele, se va căuta îndată după aceea ca rubricile
inventarului să nit le frîngă coloana vertebrală și peroneul,
vederea celor din preajmă să nu provoace subiecților erupții
alergice, înlătur îndu-se pricinile preliminare de antipatie, scîrbă
și spasm ideatic, șotroanele genetice și formulele intelectuale
de nu mă interesează, haida-de, dacă îmi închipuiam, mă lipsesc
și m-am săturat, dar și consecințele acestor pricini — răstitul,
imprecația, scuipătura, piciorul în spate, ghearele pe față, dota
în bani mărunți, plesnirea cu dosul palmei și, mai rar, descărca-
rea revolverului în inima beneficiarului iubit.
Copiii se vor naște, firește, prin efort fizic și derută morală,
procedeul clasic va fi îmbunătățit însă cu un forceps electric
și cu tampon de pîslă cu funcție de surdină pentru urletele
femeii și cu pneuri fragile și pompă de umflat pentru bărbatul
gonind cu mașina pe drumurile patriei, spre a nu-l ajunge hiena
remușcărilor. Copii inapți nu se vor naște, fiindcă se va recurge
la procedeele sigure pentru determinarea gradului de viabilitate,
inteligență și șanse încă înainte de ivirea coarnelor de melc
din aluatul embrionului. Așadar, vor fi suprimați din vreme cei
ce fac dovada inadaptabilității la condițiile economice, sociale
și militare ale timpului, predispușii la judecata epocii, chinuiții
de prea multe întrebări și scormonitorii în huma umedă a aparen-
țelor, nemulțumiții sensului literal al cuvintelor, căutătorii cu
luminarea etc. Se va lucra cu grijă, pe bază de certificate de
bună purtare ale fătului, urmărindu-se în răstimpul celor nouă
luni de gestație melancolicii, discreții, naivii, recidiviștii, turbu-
lența din exasperare, cei bănuiți de activitate larvară incom-
patibilă. . .
260
LXXXV. Odată aduși pe lume, cei reușiți la concurs
vor fi alăptați în ordinea mediilor obținute și a devotamentului,
aduși cu bombonele la mersul în picioare, și apoi cu ghionți,
în coloană, cu comandă din flancul drept, unu-doi, toba mare
pe stîngul, salutul reglementar, direcția casa de mode și epode,
program maximal, puțină joacă în primele zile, pentru înviorare,
între 3 și 4 dimineața, angajamente. Părinții, eliberați de povară
și responsabilități, își pot frînge de-acum oasele după bunul
lor plac și după împrejurări, vor putea coopta în contractul
iubirii sincere persoane terțe — bruneți virili sau blonde dezin-
teresate — cu explicații și drame decorative, pentru divertisment,
cu mese în familie și sărutări pătimașe pe ascuns, cu joc de cărți,
băutură și corespondență sentimentală.
Introduși în etuve speciale, sever supravegheați de educa-
tori și polițiști cu mănuși albe, copiii vor folosi condițiile și se
vor dezvolta repede, avîndu-se grijă să li se formeze, cu lovituri
scurte, dese și pline de tact pedagogic, capul și latul mîinii,
în așa fel încît aceste instrumente să reziste cît mai bine la șoc
și la dexterități universale. Numărătoarea, împărțirea procentuală,
aducerea la numitor comun, ruperea și pritocirea vor fi predate
sistematic, încă din primii ani de viață, de o armată de academi-
cieni ce le va sta la dispoziție cu calculatoarele, mașinile grele
și tabelele lor de logaritmi; li se va amenaja o pistă de alergătură
cu obstacole, la capătul căreia vor fi prevăzute vitrine luminoase
cu diplome și medalii, cu formulare tip pentru notarea perfor-
manțelor și preliminarea cotelor de a doua zi. Avînd imprimat
pe frunte un număr de ordine foarte vizibil, după această pregă-
tire elementară micii concurenți vor circula liberi și vioi pe
culoarul dinainte destinat și prin labirintul lumii, în căutarea
destinului optim și a crăpăturii potrivite...
1.	.. .măsuri de ergoterapie. Sistematizate într-un sistem,
măsurile prevăd ca bolnavul care nu se mai poate ține pe picioa-
re să fie așezat drept, în poziție de eficiență maximă, la mașina
de găurit, la gaura de lipit, la lipitura de pilit, sub pila care
urmează să-i remodeleze destinul. Pe cît își amintește comenta-
torul acestui text dintr-o experiență ce, din păcate, n-a fost
vis, se procedează la trezire în momentul cel mai prielnic som-
nului, se recurge la vigilență în clipele de intensă tulburare,
se cheamă la atenție — pentru audierea unor sfaturi prețioa-
se — atenția puternic blegită de sedative. Inventatorul siste-
mului a imaginat o uzina de proporții mijlocii în care lucrătorii
261
să nu facă altceva decît prezență, în locul păpușilor, care costă
mai scump, aceștia trebuind numai să dea din mîini cu vioiciune,
să transforme materia primă în produse și să dea un randament
care să le facă onoare. Ergoterapia se aplică firește cu precauție,
însoțită de vorbe scurte, numite și interjecții, uneori de ghionți.
Bolnavul tratat o vreme aleargă spre casă mînat de o imensă
bucurie și de dorința nu numai de a-și relua meseria lui, dar
și de forța de-a sparge piatră cît n-au munții Alpi pe versante
și între ele.
LXXXVL De mai bine de opt ore — spuse în continuare
vorbitorul — ducem lipsă de citate, situație anormală. Ca să
avem și o rezervă, dați-mi voie să vă citesc un pasaj mai copios
din cartea generalului de divizie Francis Terror, despre un
experiment util și încurajator:
PASAJ COPIOS
în vremea aceea (nu se specifică anul) se căutau noi făga-
șuri pentru scurgerea marilor rezerve de energie și, în același
timp, pentru obținerea unor noi elemente care să producă energii
potrivite a fi îndreptate și canalizate pe făgașuri — cu scopul
nobil de a pune ceva ordine în circuitul organismului planetar.
Folosindu-se climatul propice creației și avantajele tehnicii avan-
sate a secolului, cîteva asociații de cercetători și-au propus să
experimenteze o idee genială, aparținînd unui om simplu dar
întotdeauna inspirat, ce pretindea într-o broșură că inteligența,
marile idei, vibrațiile sufletești autentice pot fi extrase din min-
tea și inima celui ce le-a produs și pot supraviețui autorului,
ba mai mult, pot fi îmbuteliate, în vederea folosirii ulterioare
în industrie, agricultură și în viața particulară. Invenția,
după dispariția autorului ei, urma să revoluționeze radical
știința, pentru că s-a văzut cum idei strălucite, necesare omenirii,
se pierd regretabil, fiind contrazise ulterior de propriii lor autori,
deveniți după consacrare adversarii cei mai periculoși ai creației
lor, elemente supărătoare în calea biruinței și generalizării.
Desprinsă, creația poate trăi și învinge independent, rezistînd
timpului și contrazicerilor formale.
S-a pornit fără întîrziere la demonstrarea că se poate face,
fără risc și fără regrete, o separație categorică între persoana
care a produs inteligență și inteligența produsă.
262
Experimentul nici nu era prea dificil. Se alcătuiau din vreme,
prin tragere la sorți și selecții întemeiate pe entuziasm și devota-
ment, formații de trei pînă la cinci laboranți, echipați îngrijit
cu pistoale, pumnale și cîteva ușoare grenade cu dispersie.
Laboranții urmăreau, din vreme, cu dragoste și stimă, biografia
omului de geniu ce urma să fie studiat, dar mai ales itinerariile
călătoriilor sau plimbărilor acestuia și, alegînd ca loc de operație
o gară, un pod, o adunare sau o piață, se instalau într-un unghi
convenabil pentru a lucra cu maxim randament. Cînd ilustrul
cobai cobora din vagon sau din automobil, moment în care
chiar și cel mai fecund gînditor se detașează de sistemul său
de gîndire, ideile precedîndu-l cu cîțiva pași sau, dimpotrivă,
urmîndu-l la oarecare distanță, intervenția devenea de neamînat.
Operația parcurgea următoarele etape: 1. Pregătirea sau
anestezia: cei trei pînă la cinci laboranți se apropiau de persoana
indicată, o întîmpinau cu zîmbete, fluturări de mînă și flori,
împreună cu mulțimea de simpatizanți și admiratori. 2. Inci-
dentul sau compoziția: unul sau doi dintre laboranți îmbrînceau
pe cei din apropierea individului, ca să deschidă calea, în timp
ce ceilalți își scoteau cu repeziciune instrumentele și, o dată
deschisă scena, trăgeau cîteva focuri de pistol în tîmpla cărtura-
rului sau înfigeau pumnalul în inima omului de bine. 3. Dezvol-
tarea: cel lovit cădea răpus, după care operatorii, cu sînge rece
de chirurgi, repetau pentru asigurare loviturile, spre a fi liniștiți
că nici o fibră din trupul pacientului nu mai poate reține păian-
jenul sacru al sufletului său plin de daruri. 4. Epilogul sau
clasarea: laboranții culegeau cu abilitate ideile devenite dispo-
nibile, le împachetau într-o batistă sau un petec de plastic,
apoi fugeau, doi dintre ei avînd sarcina de a le acoperi fuga,
trăgînd în mulțime, la întîmplare, sau lăsîndu-se prinși, per-
soana lor particulară dovedindu-se neimportantă.
In răstimpul cîtorva ani s-au putut înregistra zeci de ope-
rații reușite, s-au obținut idei în stare pură, chiar dacă ulterior
s-au dovedit neeconomicoase. Procedeul putea fi considerat bun:
fusese demonstrată posibilitatea desprinderii și separației. Ideea
organizatorilor trebuia să fie brevetată, iar laboranții, dacă nu
căzuseră răpuși de osteneală sau de armele ușoare, gratificați.
Se putea trece la experimentarea unor operații mai ample,
pentru extragerea ideilor colective, supunîndu-se intervenției
mulțimi de bărbați și femei, chiar și copii, înlăturîndu-se din
263
fazele enumerate anestezia, posibilitatea reacției, clasarea. Zîm-
betul a fost reținut ca folositor.
Tot pe atunci s-a inventat și sîrmă ghimpată, brevetată împreu-
nă cu plăcinta cu mere și scorțișoară.»
LXXXVII. Adunarea devenea mereu mai interesată să
pună întrebări deși trecuseră alte cîteva zile de la începerea
capitolului întrebări. Parantezele și citatele o cam obosiseră.
Un individ cu șapcă și ochelari groși ridică mîna și interveni:
« Dar calendarele ? Calendarele vor suferi modificări importante
în formă și subtile în conținut ?»
Vorbitorul se arătă foarte satisfăcut că i se adresează, în
sfîrșit, o întrebare în legătură cu Timpul, de aceea, cînd la
tribună vru să se ridice un instalator de apometre, care să aducă
salutul instalatorilor de apometre, se repezi la microfon, îl împinse
pe meșter cu brutalitate și vorbi astfel: « Perspicacitatea domnului
cu șapcă și ochelari groși, mărturisesc sincer, m-a tulburat,
într-adevăr, fiecare epocă a omenirii a debutat cu schimbarea
calendarelor, ca pentru a dovedi importanța turnantei pe care se
înscrie din cînd în cînd istoria. Or, de vreme ce roțile au țipat
prelung, sfîșietor la viraj, e firesc ca omenirea să primească și
calendare corespunzătoare.
După cum se știe, continuă comandantul de flotilă, încă
din cele mai vechi timpuri, drept criteriu al împărțirii anului a
stat ciclul solar. Anul tropic, luat ca bază pentru anul civil,
ne-a purtat prin secole cu destulă fidelitate. Cu toate acestea,
marii oameni politici n-au putut niciodată să treacă la înfăp-
tuiri raionale și de circumscripție importante înainte de a pune
ordine în haotica mecanică cerească. Astfel, luliu Caesar a intro-
dus în anul 45 î.e.n. calendarul iulian, reglementînd pentru
prima oară circulația soarelui pe boltă, interzicînd staționarea în
locurile umbrite, depășirea la intersecții, coborîrea astrului sub
gradul de periculozitate, pînă la evitarea oricărui accident,
atenuarea vitezei la trecerea prin constelații cu nume presti-
gioase, unde este interzis claxonul. Fragmentele rămase dintr-o
scriere a lui Caesar Despre arte sînt primele norme cunos-
cute de reglementare a circulației în lume, ceea ce ne sporește
admirația pentru ilustrul împărat care, înainte de a goni cu
blindatele sale pe șoselele Qaliei, a ținut să prevină, prin semnale
orientative așezate la răspîntii, orice accident posibil în siste-
mul solar — confuzia între Bifurcație și Bisect, săvîrșită la
un moment dat, ne fiind esențială, cunoștințele astronomice ale
264
insolitului gînditor și om de acțiune dovedindu-se limitate, ca
și macaroanele timpului său.
O reformă ulterioară se datorește unui oarecare călugăr
Qrigorie, individ ce, după toate calculele și în comparație cu
predecesorul său, ne apare un simplu infanterist, arzînd și el
de dorința să cucerească lumea, avînd însă la dispoziție mai
puține mijloace materiale de-a o face. Nu se știe ce fel de broaște
și lipitori îi umblau preacucernicului prin cap, calendarul gre-
gorian nu ne spune în acest sens mare lucru, fapt sigur este că
în problemele solstițiului și ale echinoxului se descurca cu abili-
tate, ceea ce presupune o bună cunoaștere a programelor de
serviciu și a consumului de ulei lampant și o mare hotărîre de
a-i fi omului handicapat de folos, reglementîndu-i funcțiile
în numele cerului. Acest Qrigorie nu ne-a lăsat, datorită întâm-
plării, o hartă modificată a Europei, în schimb, calendarul său
a rezistat bine accidentelor galaxiei și, conform lui, s-au putut
dărîma și incendia cu și mai mare succes decît pînă atunci
cetăți și orașe, biblioteci și spitale, conjuncturile astrelor și eclip-
sele fiind utilizate cu deosebită iscusință.
Revoluția franceză n-a prea avut ce să modifice pe ecranul
ceresc, stelele fiind restaurate între timp de astronomi și așezate
la locul lor dintâi. Au fost totuși operate cîteva schimbări în
ce privește gabaritul, frîna și direcția, anulînd cîteva semne
cerești și atribuind alte numiri lunilor anului pentru orientarea
pietonilor hotărîți să impună circulația pe stânga. Napoleon a
modificat, la rîndul său, sistemul străvechi al alternanței zilelor
faste cu cele nefaste, preferîndu-le și dilatîndu-le pe cele dintâi,
îngăduind sau fiind constrîns să păstreze o singură zi neagră,
definitivă, la un șir lung de ani.
Epoca noastră va cunoaște o accelerație fără precedent,
ca atare vom avea un calendar al cuceririlor epocale. în fiecare
zi se va descoperi cîte o Americă proaspătă, cîte o nouă soluție
pentru căpușe, cîte un procedeu de stingere a incendiilor. Calen-
darul de buzunar ne va indica exact numărul de litri de carbu-
ranți pe care trebuie să-i vîrîm în motor, după temperatura
zilei și după dispoziția sufletească (pentru că mecanismele
vor funcționa paralel); calendarul de birou ne va aminti că
zodia este potrivită și conjunctura astrelor favorabilă pentru a
vinde acțiunile de construcții și a cumpăra pe cele ale cratițelor
de doi litri, calendarul de dormitor ne va arăta la ce oră vom
primi vizita stafiei — cu certitudine unul dintre strămoșii negus-
265
tori care nu-și găsește, acolo unde activează, piață de desfacere
și debușeu colonial; calendarul de bucătărie ne va aminti,
ca și pînă acum, ce sfinți urmează să fie sărbătoriți azi și mîine,
ca și unele sfaturi practice, de pildă cum se prepară mîncările
de dulce și de post, iar în legătură cu sărbătorile, ce vinuri se
cuvin și nu se cuvin, dacă e permis sifonul etc. Vor mai exista
calendare pentru gimnastica de dimineață, calendare cu cuc
pentru ornitologi, calendare în care vor fi indicate distanțele
dintre casa pe care o locuim și diverse orașe precum Paris, Londra,
Buenos Aires, Marte, apoi în care se vor afla notate alte dis-
tanțe — dintre eu și mine, dintre eu și tu, dintre noi și ei, dintre
aceștia și ceilalți etc.
Vom mai găsi, în orice moment, ce e bine să facem în cele
365 de zile următoare, zi cu zi, oră cu oră, clipă cu clipă, frac-
țiune de secundă cu fracțiune de secundă. Institute speciale
vor stabili exact toate detaliile vieții noastre, de la naștere pînă
în ziua cînd, dintr-un motiv sau altul, vom renunța definitiv
la împărțirea timpului în vreun fel și cînd, în urma unui viraj
sau unei pene a cauciucului din față, vom fi proiectați într-un
viitor foarte larg, aproape de cerul uscat iulian și de aburii
fierbinți ai celui gregorian, mînați doar de zelul împăratului
care a pus pentru prima oară în ordine romană, americănește,
succesiunea nebună a zilelor și a nopților, după care s-a culcat
liniștit pe laurii succeselor sale, dormind dus pînă în ziua de
azi-»
LXXXVIII. «Dar ce se va întîmpla cu fabricile de
păpuși, de trenulețe, de cuburi, popice, patine și trotinete ?»,
întrebă un salahor. « Se vor reprofila 1, sună dur răspunsul.
O cheltuială importantă va fi evitată. Copiii nu numai că nu
vor mai simți literalmente nevoia să se joace, dar vor exprima
de timpuriu dorința de a se încadra în procesul tranzacțiilor
efective, disprețuind drăgălelile și timpii morți. încă de pe la
cinci-șase ani vor cutreiera planeta în căutarea de posturi bine
plătite, înmulțirea instituțiilor și întreprinderilor va permite o
încadrare rapidă, după capacități și studii, la poluri, în Țara
de Foc, în locurile unde secretarele nu vor putea suporta asprimile
vremii. Cei ce nu-și vor găsi rostul se vor angaja militari: vor
fi atîtea bunuri de cîștigat cu pușca, baioneta și rachetele inter-
continentale. ..
LXXXIX. Se vor reprofila urgent, prin corespondență și
lectură rapidă, cei ce au deprins o meserie ce nu mai rentează,
2G6
adause vorbitorul, Ceasornicarii vor produce etichete pentru
medicamente și, eventual, avioane; viticultorii și fermierii vor
trece la producția de fermoare, forfecuțe și insigne; profesorii
vor lucra covorașe naționale pentru turiști, vor manevra mașinile
de găurit și de rașchetat; laboratoarele se vor desființa, laboranții
îndreptîndu-se spre meserii mai lucrative — pompier, frizer,
frezor dințat și electrician dramatic, Mulți vor trece pe bascu-
lante și macarale, în permanență fiind nevoie de a demola
sau de-a urca în slăvi ceva.»
« Vor mai fi anotimpuri ? » « O perioadă imposibil de precizat
de pe acum, va mai avea anotimpuri, nu poți dezvăța natura
să-și urmeze cursul plin de aluviunile prejudecății. Treptat se
va pune capăt și acestui generator de haos, cînd va intra în
funcțiune agregatul de reglementare a temperaturilor și precipi-
tațiilor. Atunci rîndunelele se vor stabili consecvent la o singură
adresă, ramurile vor da flori primăvăratice conform ordonanțelor
primăriei și, fiindcă lumea, datorită acumulărilor, se va împuți
temporar, parfumul florilor va deveni vital, crescîndu-i prețul
și micșorîndu-i-se flacoanele. Se prevede a se alterna o săptă-
mînă de ninsoare cu una de caniculă, vor fi preferate clima
temperată, zilele senine și nopțile cu lună plină, cărora li se
va prevedea filtru împotriva smogului, a nostalgiilor și melan-
coliei. »
« Cum ne vom apăra de frică ? Vor exista seruri de pre-
venire a epidemiilor sau se va adopta soluția carapacei indivi-
duale ?»—întrebă careva, din primele rînduri. «Despre ce
fel de frică vorbește dumnealui ?» ceru precizări unul dintre
cei ce se aflau sub streașină tribunei. « Este vorba despre frica
de noapte, de vrăjmași, de șefi, de revizori contabili, de încurcă-
turi, de polițiști, de accident, în fine mă refer la frica de boală,
de șomaj, de război, de foc, de cutremure, de greață, de frig,
de cald, de burghiu, de otravă, de gaură, de serpentină, de
rătăcire, de moarte...» «Nu înțelegi», declară amuzat vor-
bitorul. «Frica de gaură, de vătămare !», răcniră cîțiva dintre
cei aflați în preajma tribunei, sperînd să limpezească întrebarea.
Vorbitorul era un om cu experiență, nu degeaba purta togă
de magistrat, astfel că o luă metodic: «Dumneata, dumneata
personal, care mă întrebi, de ce fel de frică suferi, care sînt
simptomele și ce etiologie presupui că are maladia ?»
Individul care întrebase roși, se fîstîci, se bîlbîi transpirat
timp de cîteva minute, apoi făcu stînga-mprejur și o luă la sănă-
267
toasa. Deoarece zidurile sălii și cele ale cămășilor negre i se
ridicau în față înalte, iar la capătul lor se zăreau încrucișate
rețele groase de sîrmă ghimpată, retezîndu-i orice putință de
scăpare, bietul bolnav se încordă cu ultimele lui puteri și, săl-
tîndu-se își luă zborul pe deasupra capetelor mulțimii. « Zboa-
ră 1» exclamă cineva, arătînd cu degetul spre plafon. « Dacă
are nervii slabi!... » explică un oarecare. « Lăsați-l să se ducă I
ordonă vorbitorul, nu putem să dădăcim pe fiecare, există unele
stări subiective — demne de tot disprețul — cărora refuz să le
recomand remedii. Dacă individul preferă zborul, să-i satis-
facem plăcerea... »
XC* Considerația era adîncă și ea puse pe gînduri pe
mulți, lucru ce se observă imediat, căci murmurele și unele
chiote se stinseră. Se așternu asupra mulțimii o liniște binefăcă-
toare, reconfortantă, ce culmină printr-un foc de armă. în argin-
tul luminatorului, sus, oamenii văzură pe dată zbătîndu-se un
corp, ceva ca o pasăre cu aripile larg deschise se prăbuși în
mulțime. « Eu, dragă, am avut impresia că mă aflu cu Qeorges
în pădurea de la Saint-Etienne, spuse o fată din primul rînd
de scaune. E minunat, vînătoarea are ceva bărbătesc, glorios... »
« Fără doar și poate, dragă, spuse peste umăr colega ei, pe mine
mă înnebunesc chiar și tragerile gratuite la baracă, căderea
mirelui și a miresei e un spectacol sublim. .. Dar zbura grațios
individul, nu-i așa ? »
XCI* « Am să răspund eu în locul lui, se oferi un blonziu
scund, cu ochi albaștri, pentru că știu ce pagube a adus familiei
noastre frica. Eu am un frate care a dus o viață foarte nenorocită.
N-a tremurat de teamă că îi va cădea în cap bomba de cinci
tone și nici că n-o să descopere el principiul radarului. Noi
sîntem oameni de la țară, spaimele noastre au alte motive, ne
temem de urs, de trăsnet, de jandarmi, de perceptor, de învăță-
torul hain, și nu de ei, cît de pumnul și de bîta lor. Qhinionist,
în așteptarea răfuielilor cărora nu le dăduse prilej, fratele meu
a luat-o razna, s-a crezut la un moment dat deținătorul tuturor
puterilor lumești și ale cerului, s-a ridicat deasupra tuturor... »
Și blondul a început să povestească biografia fratelui smintit,
să insiste asupra halucinațiilor aceluia, ajungînd să-l acuze
pentru că a refuzat să meargă la o babă care să-i lege capul
cu șervetul și, învîrtind un făcăleț spre a-l strînge, să-l tămă-
duiască. « Dacă n-ai cum să scapi de bîta altfel, încheie blondul,
te servești și de făcăleț.»
268
XCII. «Biografia fratelui dumitale nu ne interesează !
decretă scurt domnul de la tribună, tăind aerul cu degetul.
Fiecare are o biografie și ar însemna să ne pierdem în hă-
țișuri fără ieșire, în pură anecdotă, în speculație sterilă, dacă am
proceda la dezvăluirea tuturor faptelor pe care le-am trăit fiecare,
cîndva. Unul suferă de icter, iar altul de frică, sînt destule
boli în lume, secolul nostru nu-și propune să le vindece pe toate.
Eu, de pildă, sînt șicanat de mai mulți ani de o eczemă. Ei și ?
Ce importanță are asta față de problema, infinit crucială pentru
omenire, cine va învinge în alegeri — conservatorii sau radical-
pozitiviștii într-o Anglie etern zbuciumată, sau dacă se va
încheia cu bine războiul malaezo-birmanez ? Cazul ce ne-a fost
înfățișat se numește traumatism psihic cu fixații specifice, manie
a persecuției și hipersensibilitate cronică, însoțite de fenomene
sporadice de inadecvare la viața publică, apatie tulburată de
puseuri halucinatorii și se datorește unei constituții somatice
precare, cu antecedente ereditare. Mai nimic 1 Să nu dăm vina
pe alcătuirea societății, pe patroni și pe jandarmi. Să nu ne
pierdem vremea cu prostiile ! Atîta timp cît fratele dumitale
și-a făcut datoria, el are dreptul la anii corespunzători de pensie,
pentru restul trebuie să consulte un jurisconsult.»
Unul dintre cei ce se aflau lîngă tribună nu era de acord.
«Dați-mi voie! strigă el, problema ridicată de domnul... mi
se pare foarte interesantă și merită să zăbovim o clipă asupra
aspectelor semnalate». .. Și, afirmînd că el este psiholog, ceru
să explice personal cum stau lucrurile.
XCIII. Adresîndu-se celui ce povestise, începu astfel:
« Fratele dumitale, după cîte îmi dau seama, s-a născut cu o
încărcătură a subconștientului apreciabilă, ciudată, ca să nu-i
spun patologică. Vedeți voi, oameni buni, spuse psihologul,
viața noastră nu se ivește odată cu sosirea pe lume. în ființa
nou alcătuită se află depozitate în stare germinativă caractere
și semne însămînțate în celulă cu sute și mii de ani în urmă,
pe vremea cînd viața era substanțial diferită de cea de astăzi.
După cum se știe din cărți, omul a trăit înainte vreme în condiții
deosebit de vitrege. A trebuit să se apere de frig, de furtună,
de cutremure, de agresivitatea animalelor sălbatice, care îl
pîndeau din aer, din apă, din păduri. Viața în cete nu-i oferea
prea multe garanții. Alta este situația astăzi, de lup și inundații
nu mai moare nimeni..,
269
Astăzi, împotriva fricii ne apără societățile de asigurare,
discursurile senatorilor, ziarele, lecțiile și exemplele personale
de felul celor înfățișate zilele trecute de biografia lui Atanasche
Qhandy. Cazul fratelui dumitale, formele aberante pe care le-a
îmbrăcat frica ne confirmă prin contrast că sîntem pe o altă
treaptă a istoriei. Nu ne mai pîndesc fiarele și poftele celorlalți
oameni, dar unele reculuri și tresăriri ne amintesc cît de încărcată
este istoria pe care o purtăm în oase. Curînd aparatul Roentgen
va fi pus la punct, și vom avea ocazia și surpriza să vedem cu
ochii noștri ce calabalîc ne apasă pe dinăuntru mersul, cîte
roți, lanțuri, pîrghii și ghiulele ale trecutului au rămas prin
buzunarele ființei, ca să nu vă mai spun că eu am speranța
de-a se descoperi în pîntecele cine știe cărui contemporan însuși
celebrul cal troian, cu aheii plini de ură înăuntru, gata de lupta,
purtînd, în ei alți cai și alți războinici, înșirați ca în oglinzi
paralele pînă la începutul lumii. Dar fiți liniștiți: în secolul
următor, toate problemele nerezolvate își vor afla soluția — așa
cum foarte frumos ne-a anunțat vorbitorul. Curînd, vom des-
ființa cancerul, tuberculoza, jecmăneala, cuvîntul mincinos, iar
armele de foc nu se vor mai îndrepta niciodată împotriva unui
piept omenesc. Intr-un prim sfert de veac, fiecare cetățean va
purta cu sine într-un săculeț medicamente de mare eficacitate,
pușcă mitralieră și, alături, un paznic devotat. Mai tîrziu, aceste
ustensile vor deveni de prisos, paznicului dîndu-i-se sfatul să
se înscrie la școală, ca să-și facă o carieră, să devină medic
psihanalist, numărător de stele lucitoare și calculator electronic,
în unele cazuri — director de studii sau dirijor al unei formații
de cameră.»
XCIV» Ajută-mă, Muză, să pun capăt o dată acestei
adunări, care se prelungește de nu știu cîte zile, să pot trimite
pe oameni pe la casele lor, unde îi așteaptă nevestele, pregătite
ca să-i spele, să-i mîngîie, să-i așeze frumos la masă, spre a fi
mîine în zori odihniți și apți să privească cerul, să salute soarele,
să-și mîngîie copiii și să-și îngrijească grădinile. Secolul inau-
gurat va aduce cîte ceva din realizările enunțate de Vorbitor,
dar nimic nu va veni de la sine.
Cuvintele pe care le tot mestecă acest Messia al birourilor
de bancă intercontinentală, cavaler al industriilor, cămătar
ordinar de sentimente, precupeț de idealuri și, în fond, război-
nic mai rău și mai crud decît toți lotrii și pirații pe care i-a evocat,
270
ca și ideile pe care le-a vînturat ca un dar al viitorului, sînt
vechituri în haina noutății, create după chipul și asemănarea
lumii în care se simte puternic și nemuritor.
L-am ascultat și n-am priceput decît că el urmărește să ridice
la puterea a cincea cifrele afacerilor de pînă acum și, ca și
pînă acum, să înfierbînte spiritul oamenilor spre a-i putea tri-
mite, în cete și bande, cine știe pe unde, în căutare de cai verzi
pe pereți. De la înălțimea lui, într-adevăr, numai caii pe pereți
lipsesc sărmanilor oameni. Viitorul i se înfățișează ca o vitrină,
ca un transatlantic cu de toate, ce nu așteaptă decît să fie prădat
și scufundat după ce cuceritorii și-au umplut buzunarele cu
bijuterii. . .
După părerea mea, n-a apucat să se lumineze nici măcar cu
ideile secolului trecut, și ca să ajungă în secolul ce începe trebuie
să facă un pas de o sută de trepte... Pasul îi va zdrențui veș-
mintele și nu-i vor ajunge toate cămășile lui negre pentru a se
petici.
Să-i retez pălăvrăgeala și să-l trimit acasă. Ajută-mă, Muză,
să-i provoc un sughiț, o diaree, o nouă mîncărime de purice
pentru ca, alergînd precipitat spre ușă, să lase pîrtie printre
oameni, și oamenii să se ducă, în sfîrșit, la ale lor... Dâ-mi
puterea să-l trec în anale alături de ceilalți falși prooroci — sînt
filele cronicilor pline de figurile și erorile lor — și dă-mi, buno,
iscusința să înfățișez cititorului credința mea că asemenea
vorbe goale se vor pronunța mereu mai rar.
XCV* «Celor de la poliție fratele meu le striga: fiare
sîngeroase !» — strigă din mulțime cel ce povestise mai înainte
trista biografie a fratelui și care nu înțelegea să lase chestiunea
nelămurită. «Vezi ? Tocmai 1 Bietul băiat simțea că năravurile
care-i zdrobiseră pe părinții și bunicii săi mai recidivează une-
ori — reluă explicațiile sale vorbitorul, binevoitor și disponibil
ca la început. Fratele dumitale, afectat de izolatele manifestări
ale violenței, recunoștea în ele unele apucături primitive, o
gîndire rudimentară. Se impune să începem cu extirparea prin
educație a fricii din sufletul oamenilor ! Dar să nu ne pierdem
vremea: alte întrebări, vă rog ! Să discutăm, prieteni, să clari-
ficăm toate nedumeririle noastre, cu răbdare, cu tact, numai
prin metoda discuției vom putea ajunge la cel mai convenabil
proiect de secol din cîte au existat. Cum ne așternem, așa vom
dormi I» — declară el filosofic.
271
« Dar, pentru ca veni vorba, cum vom dormi?», întrebă un
paznic de noapte.
Se abuza, era evident, de bunăvoința conferențiarului. De
aceea avocatul, sau generalul, sau învățătorul, sau militanta
în robă de avocat, sau mecanicul de locomotivă, sau misio-
narul, într-un cuvînt vorbitorul neobosit, se ridică din nou în
picioare și spuse: « Domnilor, eu cred că e bine să lăsam o parte
din grijile și satisfacțiile viitorului în seama timpului, nu e
frumos să intrăm în amănunte, Sînt două istorii: una pe care
o fac oamenii și alta pe care ne-o pregătește destinul, Să nu
scormonim necunoscutul, s-ar putea să descoperim și unele aspecte
mai puțin convenabile, V-ar plăcea oare să vi se spună că, după
împlinirea cîtorva din cele mai frumoase vise, de pildă construirea
uriașului avion interstelar „Armonia", este necesar și de datoria
dumneavoastră să renunțați la zbor sau la urmărirea decolării
lui, pentru simplul motiv că v-a sosit ceasul morții și trebuie
să încheiați socotelile ? Ei, ce ziceți de o asemenea foarte posibilă
variantă ? »
XCVL « Asta e prea de tot ! sări indignat cel cu povestea
fratelui. După ce că nu ni se dă un răspuns la chestiune, ca
să știm și noi încotro s-o apucăm, mai sîntem și amenințați !
Braaavo ! Să vă fie rușine !» «Rușine, burtă-verde ce sînteți!
— strigară cîțiva dintre cei din al treilea și al patrulea rînd —
ne-ați adus aici, ne-ați poprit după bunul vostru plac, acum
rîdeți de biata noastră făptură... Și noi care credeam că, din
explicație în explicație, veți ajunge la chestiunea esențială, la
abolirea morții. în fond, era singurul aspect care ne interesa. . .
Restul — povești de adormit copiii!,..»
N emaiașteptînd un răspuns, cu toate că vorbitorul deschisese
o carte, în căutarea unui citat, și se pregătea, în picioare, să-i facă
lectura, unii luară de jos bolovani, pe care-i și aruncară neîntâr-
ziat în tribuna frumos drapată, alții dară foc cîtorva bănci din
sală și unui boschet, același boschet unde cei doi tineri continuau
să se iubească și care, din această cauză, fură nevoiți să iasă
din desiș, sumar îmbrăcați, ca să-și caute un loc mai potrivit
unde să-și mărturisească pînă la capăt afecțiunea,,.
Bicicliștii se ghemuiră la început după spătarele și arcadele
tribunei, apoi se strecurară prin ușa lăturalnică în camerele
vecine sălii, și de acolo, printr-o galerie, în Place de L’Etoile.
în piață îi așteptau trăsurile, berlinele, vagoanele, limuzinele,
motocicletele și bicicletele cu care veniseră. Părăsiră piața cît
272
se poate de grăbiți, pentru că gluma se îngroșa și nimeni n-avea
interesul de-a se produce încurcături, despre care pe urmă să
scrie ziarele în fel și chip, ca să fie din nou interpelat guvernul.
Spiritele, la îmbarcarea oaspeților în vehicole, se liniștiseră.
Întotdeauna vederea mecanismelor, separația printr-o tăblie, o
portieră, ca și marea autoritate a roților — mai des patru-cinci,
mai rar două, dar în mod excepțional chiar numai una — roaba
sau roata norocului — pune o distanță binevenită între agresor
și obiectul furiei sale. Dealtfel, contribuiseră la această liniștire
și cordoanele lungi de polițiști, echipați cu măști de gaze, scuturi
de plexiglas și bastoane de cauciuc, care se scurgeau printre
manifestanți, rărind în trecerea lor pașnică grupurile de furioși,
sfătuind pe cei din cale să facă loc.
Ultima limuzină întîrzie puțin, lăsîndu-le pe celelalte să
se depărteze. Prin ferestruica ei apăru o mînă înmănușată alb,
care făcu semn unui ofițer de jandarmi, ce saluta ceremonios,
să se apropie:
— îi ordon colonelului să fie ferm ! Dacă lucrurile degene-
rează, îi ordon să facă uz de arme. Să n-aud că s-a întîmplat
cine știe ce după plecarea noastră. Ai citit în gazete ce s-a petre-
cut în Verlania de Vest.. . Curînd va fi ziua fratelui meu,
regentul. Vom face avansări. Colonelul e deja pe listă... Ajută-l
să procedeze legal. . .
—- Am înțeles, să trăiți, domnule Robert Hinter 1 bîlbii
ofițerul, care era ținut în grad pentru că nu reușea niciodată
să rețină numele corect al comandanților lui.
XC VII. Deasupra bulevardului se ridica un văl străveziu
de fum de la țevile eșapamentelor, pe caldarîmul în parte desfă-
cut se lăfăiau cîteva balegi opulente, ale cailor ce trăgeau tunu-
rile ușoare de cîmp, cineva plesni dintr-un pistol — probabil
semnal de start bicicliștilor —, mulțimea începu să se miște și
să se risipească, cei doi tineri care se iubiseră în boschet își
dădură cuvîntul că nu vor uita întreaga lor viață această zi
minunată, cînd se cunoscuseră și se îmbrățișaseră în voie, în
mediul nepoluat al îneîntătoarei naturi, în mijlocul căreia
s-au simțit liberi, fericiți, în deplină singurătate.
2.	monarh absolut. Exagerare. Cîteva reguli de conduită,
după cum se va vedea, relativizează — ca în atîtea și atîtea
situații, — puterea individului. « Mai mult vise decît neper -
mise», spune istoricul H.W. Herz.
273
3.	... rumoare și găinaț. Aceste două produse sînt caracte-
ristice tuturor păsărilor, deși termenul al doilea provine de la
găină. Ar trebui găsit un cuvînt special pentru fiecare specie. . .
Pe de altă parte, termenul rîndunaț nu sună bine.
4.	...păsări mici. «Este pentru prima oară cînd ciocăni-
toarea e desemnată să conducă lucrările. In trecuta legislatură,
una dintre surorile ei, desemnată, n-a apucat să-și exercite
onorata funcție fiindcă glontele unui vînător a dat-o spectaculos
peste cap. Nu este exclus ca atentatorul să fi fost un copil,
proiectilul — o piatră azvîrlită de praștie.. .
5.	...compozitorul Jane^uin. Trăitor pe la 1560, Clement
Janequin a ucis un splendid Chant des Oiseaux. Un catalog
al păsăretului, întrucîtva muzical, va jumuli, după zeci de ani,
și Olivier Messiaen, colegul de coteț al renascentistului.
CARTEA A CINCEA
1.	mai ales rotilele. Reproduc, apropo de redistribuiri,
următorul pasaj din Istoria lui Waldemar Riga-Wolfram:
« Tendința secolului este de-a diviza și a fragmenta diversele
elemente ale existențelor mari —- animale și țări, pămînturi și
bucăți grase de mîncare. Imperiile de odinioară s-au împărțit,
și din ele au apărut, spre fericirea statisticii, dar și a popoarelor
care cunoscuseră dominația unei coroane cît roata caruselului,
o mulțime de stătulețe, ținuturi și raioane de mărimea regatului
San Marino. In vremea noastră mai apropiată, în înseși țările
ce credeam că alcătuiesc națiuni, fermentul fragmentativ a
produs fisurări ale unor materii ce păreau indivizibile, și
nu e exclus să vedem curînd o Spanie sau o Mare Britanie
desfăcută în vertebre ca Germania landurilor de altădată,
liecare cu guvernul său, fiecare cu parlamentul și provincialis-
mul său, fiecare cu zidurile sale groase de cetate, cu porți prin
care nu pătrunde nici vîntul. O tendință care a fost semnalată
în Bibliografia generală, și, confirmîndu-se, se transformă în
proces general. Nimeni nu regretă, desigur, statele mastodont
ca Austria și Turcia din secolele scurse, dar rămîne o întrebare
dacă, după divizarea logică și împăturirea necesară, nu se va
reîncepe procesul dinainte, înlăturat acum, al unificării, după
ideea că este comodă, într-adevăr, — și liniștită — călătoria pe
274
roata de bicicletă sau numai pe ghidon, dar pe bicicleta întreagă
se pedalează mai eficient.»
2.	.. .jurase. înaintea fiecărei acțiuni istorice se depune sau
se formulează un jurămînt, după care și cel mai vrednic coman-
dant de oști nu mai poate fi bănuit că se va reține să facă ceea
ce și altfel făcea. Nu ne amintim ce moment de start (și pentru
ce) a fost celebrul Jurămînt de la Strassbourg.
3.	... în rang de cancelar. Din capitolele prezentate (cu
cursive) la Note, alcătuind o povestire de sine stătătoare, s-au
desprins, credem, intențiile Anonimului de-a ne înfățișa, para-
bolic, cum a funcționat mecanismul care l-a urcat pe celebrul
caporal pînă la gradul de cancelar al Reichului. Ne rămîne a
adăoga numai precizarea că trecerea rapidă pe scara ierarhiilor
pînă la ultima treaptă, după care nu urmează decît căderea
în gol, e caracteristică vremilor marilor conflagrații, începute
cu Napoleon și încheiate cu demisia din viață a lui Hitler.
Asta se explică și prin aceea că marile mișcări de trupe — adesea
intercontinentale — nu se pot efectua numai în linie dreaptă,
pe bulevarde ca Champs-Elisees, ci mai ales prin ulițe labirin-
tice cu multe cotituri. Or, la cotituri, cîte unul scapă contro-
lului celorlalți, se strecoară ușor, fuge de nu mai poate nimeni
să-1 prindă, are posibilitatea să iasă din serie și să calce prima
treaptă a scării întîlnite. După aceea, urcușul rapid nu mai
e o problemă.
Dacă fenomenul n-a fost explicat prea limpede de Aristo-
tel, a fost descris și experimentat, în condiții mult mai bune,
de Amintore Bertini din Padova, paracliser.
4.	...VII bis. Inclus în carte, ca și capitolele ce urmează,
de însăși mîna Anonimului. Dealtfel, multe dintre părțile
lucrării primesc în continuare diverse texte intermediare, fie
că apar din arhive pînă acum nerăscolite, fie prin intermediul
unui secretar nevăzut, care îl ajută și-i completează și azi opera.
(Anonimul e de mult nisip sau praf mărunțit, asta însă nu-1
împiedică să gîndească și să-și spună părerea despre cele ce
se întîmplă și se vor mai întîmpla pînă la sfîrșit.)
5.	...și bioxid de acetilena. Ca și în alte locuri, expresiile
de aici trebuie luate cu rezervă, ele neavînd, după cum ne
asigură Meyer-Rank, o funcțiune chimică, ci una strict poetică.
Se știe că nimeni n-a suferit intoxicații inspirînd gazele de
clor emanate de versurile lui Sandburg.
275
CARTEA A ȘASEA
1.	... își începu intervenția nea Qrigore Mucenicu. Ca prin
vis îmi amintesc că acea intervenție a fost extraordinară, plină
de cuvinte mari, însuflețită. Din păcate, spiritele erau prea
excitate spre a putea aprecia retorica impecabilă, lucrurile s-au
destrămat așa cum se va vedea mai departe...
2.	... la Sovata. Localitate balneară de o aleasă frumusețe.
3.	Dom’ Caesar. Desigur, altul decît luliu Caesar din
cărțile anterioare.
4.	.. .poza e un rebut. Afirmație răuvoitoare, mai cu seamă
că aici nu este nevoie de aprecieri artistice; documentul intere-
sează. Am văzut cu ochii mei poza. E minunată: o plajă vastă,
însorită, răcorită mîngîios de valurile înspumate și de briză,
și peste tot, un nisip fin, auriu și strălucitor... Firul ori-
zontului sugerează că pretutindeni, pînă la marginea pămîntului,
tot astfel de plăji se întind.
București — insula Corfa — Pietroșița, 1970—1979
Lector: Magdalena Bedrosian
Tehnoredactor: Constanța Vulcănescu
Apărut: 1980. Bun de Tipar: 12.V.80.
Format: 16/54x84. Coli Tipo: 18,5. Coli ed.: 17,02.
Întreprinderea Poligrafică „Arta Grafică”
* C&iea Șerban Vodă nr. 133
nj AX-L ;	București

Lei 14
I!
Sfiim floria
^imionescu
breviarul