coperta de
traian alexandru filip
MIRCEA HORIA
SIMIONESCU
ingeniosul
bine temperat
• •
bibliografia
generală
1970
EDITURA EMINESCU

cuvînt înainte
Cu sprijinul afectuos și prin influența generoasa a re-
gretatului cărturar care a fost profesorul Zenovie Pop
Brezișeanu, am reușit sa ocup, timp de mai mulți ani,
postul de bibliotecar stagiar la Biblioteca municipala din
Pirgoviște, orașul natal al distinsului meu protector.
Straduindu-ma sa fiu cit mai recunoscător bunului om
de inima și simțire care mi-a oferit posibilitatea afir-
mării, la o vîrsta cînd propriile înzestrări nu pot avea
o perspectiva sigura fard un sprijin prestigios, am lucrat
cu rîvna și fard odihna la punerea grabnica în ordine
a imensului material aflat în depozite, la inventarierea
cantității impresionante de lucrări aglomerate în cele
opt încăperi ale bibliotecii. Pe lînga mari satisfacții spi-
rituale, aceasta activitate mi-a prilejuit cunoștința cu
cărți de o rara valoare bibliografica și arhivistică, unele
dintre ele unicate, ediții princeps, exemplare cu dedicații
prețioase.
înaintea mea lucraseră temporar în biblioteca o serie
de intelectuali ce fac astazi cinste culturii noastre. Ca-
taloagele, inventarele, studiile făcute de ei mi-au pus la
îndemîna tot atîtea instrumente utile de pătrundere in
știința bibliologici, care mi-a deschis ochii asupra unui
univers de o nemaipomenita frumusețe. Din pacate, an-
gajamente ulterioare mai atragatoare (primum vi vere...)
au curmat aceasta activitate pentru care, sînt convins,
aveam nu numai chemare, dar și o deosebita îndemînare
la raft. Pe baza materialelor rezultate din cercetările
anterioare, precum și a lecturilor constante și aplicate
ST
ale colecțiilor de carte străina, în special literatură con-
temporană, am întocmit o bibliografie generală, sinteză
ce a urmărit să fie : 1. o prezentare cît mai completă a
literaturii europene din prima jumătate a secolului XX ;
2. un comentariu orientativ al celor mai reprezentative
cărți de artă și filozofie ale vremii noastre, încercare nu
întru totul nouă, dar de o mare utilitate. Tehnica de
lucru, extrem de obositoare, a constat în rezumarea căr-
ților, extragerea și sistematizarea ideilor, sancționarea
opiniilor celor mai valoroase, ba, uneori, chiar reprodu-
cerea antologică a unor texte. „în bibliologie, scrie Au-
gust Rappaport, cheia succesului o dețin numai acei cer-
cetători ce nu se mulțumesc să înregistreze evenimentul
editorial, să-l descrie și să-l clasifice după indici uni-
versal recomandați. A pătrunde dincolo de coperți, de
calitatea tiparului și a legăturii, a te învecina cu nervul
viu al cărții, raportînd ideile la întreaga cultură ome-
nească, la evoluția) ei multiseculară, iată sarcina biblio-
logului, dacă vrea ca numele lui să se înscrie cu litere
de aur în analele acestei discipline pe cît de aride, pe
atît de gingașe. Dintre toate științele, bibliologia este
poate cea mai importantă, pentru că omul modern tră-
iește doar în măsura în care își apropie, prin interme-
diul cărții, realitatea spiritului dinaintea lui și din cercu-
rile dinafara lui. Dacă filogenetic ființa umană des-
cinde din maimuță, indiscutabil omul modern, produs
al unei miraculoase mutații, descinde din carte și este,
finalmente, o creație a cărții."
Cuvinte luminate, idei de o excepțională valoare, îm-
bărbătătoare pentru specialiști, ca și pentru milioanele de
iubitori ai slovei de pretutindeni !
Cartea pe care o prezint editurii este rodul acestor
îndemnuri. Am lucrat la ea aproape șase ani, colecțio-
nînd, colaționînd, combinînd, codificînd, colaborînd,
conotînd cu cei care au studiat înaintea mea prețiosul
material ce face obiectul cercetării. Departe de a fi
epuizat imensul tezaur ce mi-a stat la dispoziție, acest
volum prezintă totuși o panoramă exhaustivă a litera-
turii contemporane, iar observațiile personale pe care
le-am înglobat expunerii sper să ușureze orientarea, să
6
statornicească măcar cîteva criterii de valoare în bogăția
de fapte artistice pe care le-am cunoscut nemijlocit,
Indreptînd un gînd de pioasa recunoștința profesoru-
lui Zenovie Pop Brezișeanu, ocrotitorul meu, mulțumesc
totodată din inimă celor care, cercetători sau simpli bi-
bliotecari, defrișînd desișurile, semnalînd principalele căi
de acces, mi-au dat posibilitatea să întocmesc această
cuprinzătoare bibliografie, să o pun la dispoziția celor
dornici să se instruiască, să se adape, mai curînd și mai
sigur, la ideile majore ale culturii universale,
AUTORUL

MARIO SALVA GOTTINGEN: „Cartea apelor"
— Este vorba de o mașină de smîntînit care, în vara
lui 1916, a mers cîteva zile în gol, satul pe care-1 de-
servea fiind pustiit de război. Autorul ne conduce cu
măiestrie în fața smîntînitorii. Mașina este frumoasă, are
două țevi, una care intră și o alta care iese, două bu-
toane, roșii amîndouă. Ni se demonstrează că, la ne-
voie, ele pot £i răsucite cu plăcere.
Iată, pe cărări și prin vecinătăți, locuitorii satului se
întorc din bejenie. La început, toți cad de acord, în
urma studiului amănunțit al celor două butoane, că
smîntînitoarea merge în gol. Se dau explicații : un de-
zertor a încercat să producă unt fără să fi turnat mai
înainte lapte, lucru interzis chiar și în condiții de pace ;
un obuz a explodat în apropierea agregatului, smulgîn-
du-i maneta cu care se punea în mișcare bătătorul ; o
pasăre și-a făcut cuib în rezervor, mai puțin îndemnată
de confortul căușului cît de semnificația locului ; în
fine, mașina merge în gol pentru că nu are prospect.
Tot cercetînd lucrurile, locuitorii satului, care nă-
zuiesc fierbinte să obțină smîntînă rece, încep să afirme
păreri diferite. Pe măsură ce smîntînitoarea se opintește
și sughițe, gîndurile lor curate lucrează : opiniile se se-
pară, susținute felurit de indivizi, apoi de familii în-
tregi, de grupuri și ginți, în rivalitate de argumentație.
Se mai găsesc unii — ce e drept, puțini la număr —
care susțin că smîntînitoarea e perfectă și nu le rămîne
decît să întindă cuțitul spre a-și unge cu unt felia de
pîine.
9
Printr-o dialectică firească, opiniile se diversifică și
mai mult. Se formează păreri, în funcție de categorie
socială, clasă de salarizare (în cazul celor din apa-
ratul administrativ), meserie, rasă, grupă sangvină, apar-
tenență psihosomatică, grad militar, circumferință cra-
niană, circumscripție financiară, parohie.
în continuare, oamenii reacționează după cum le
dictează interesele, obiceiurile, tradiția orală, culoarea
veșmintelor, preferințele culinare și practica sexuală.
Opiniile se mai împart după atitudini și avere, talent
și idealuri, posibilități și năzuințe, după netto și brutto,
după caracterul continentelor și al zonelor de influență.
Se așteaptă părerea Angliei și a Republicii Dominicane.
Povestirea filozofică a lui Mario Salva Gdttingen ur-
mărește să înfățișeze cititorului geneza și legitimitatea
tuturor opiniilor care circulă astăzi prin lume. Studiul
atent al unui fenomen — de pildă, participarea unui
avocat la campionatul european de sărituri de la Co-
penhaga — nu poate fi înțeles fără considerarea ana-
litică a ideilor cu care a venit în contact, înainte și după
competiție. Concluzia cărții : singurul criteriu de apre-
ciere calitativă a unei opinii ce cîștigă adepți este ra-
portarea ei la mersul în gol al unei smîntînitoare. (Edi-
tura „Armând DidoC, Paris, 1927.)
M AURICE PRINTEMPS: „Papa Clement al XII-
lea și lovitura după ceafa' — După ce descrie splen-
doarea curții papale, Maurice Printemps, care a locuit
cincisprezece ani la Vatican spre a cerceta arhivele, face
un admirabil portret al marelui Clement al Xll-lea. De
remarcat fina observație, presărată egal în paginile
scriitorului (v. pag. 26—27 și 102—103). Carte exce-
lentă. Nu se explică însă în ce consta concret lovitura
după ceafă, dacă se aplica simplu, cu palma, sau se fo-
losea un obiect oarecare, dacă era dureroasă sau numai
usturătoare, dacă, în fine, producea desprinderea sufle-
tului de trup sau numai mîhniri. Aluzia la tăria sfîn-
tului duh nu satisface. (Editura „Se“, Grenoble, 1940.)
10
ORLANDO SABENA : „Cu Luther în furculița'
— Plecînd de la versul lui V. Alecsandri, „Cu Ninița-n
gondoletă", Orlando Sabena construiește o amplă po-
vestire, în care apar cîteva sute de personaje încleștate
într-o luptă crîncenă pentru o moștenire. Oamenii se
învîrtesc plini de ură în jurul averii rîvnite, își dau
coate, se lingușesc, se tîrguiesc, se împrietenesc, apoi se
freacă unul de altul, se irită, se ceartă, se îmbrîncesc, se
ciupesc, se scuipă, se zgîrie, își rup hainele, se lovesc
cu pumnii. O horă imensă, față de care obiectul gîlcevii
apare neînsemnat. Hora se destramă și sfîrșește într-o
sângeroasă încăierare ; rămîne la mijloc, pe iarbă, sfî-
șiat, în izmene de flanelă, cu ochii învinețiți, însîngerat,
domnul Negatif, un tînăr și talentat biolog care tocmai
studia în localitate specia de musculițe Antrax petullia,
zisă și Acrița. Moștenirea, nicăieri.
Romancierul încearcă să-i dea de urmă, dar renunță.
Un autor care își permite să lase lucrurile baltă, fără
măcar să dea dimensiunile imobilelor, să consemneze va-
lorile principale convertibile în aur, să ofere relații
despre ipoteci și chiriași etc. mi se pare lipsit de serio-
zitate. Cartea a primit un premiu la Veneția în 1934,
dar asta dovedește din partea juriului dezinteres pentru
valorile materiale naționale. De remarcat coperta cărții,
dintr-un cauciuc fin, care se poate spăla ușor, cu puțin
săpun și apă călduță, limpezit și șters apoi cu o cîrpă
moale, de două trei ori. (Lombard?', Roma, 1940.)
NATALI A SINNA : „Ploșnița de sticla". Nuvele
(Editura „Paramount 60", Chicago, 1962.)
MYRON CHEVALIER : „Misiunea doamnei Sache-
larie în literatura americana" — Dacă la începutul se-
colului contribuția d-nei Marioara Sachelarie, născută
Mătăsăreanu, la dezvoltarea literaturii americane era
aproape cu totul necunoscută, astăzi această chestiune,
datorită studiilor numeroase și competente apărute în
ultimul deceniu, este pe deplin lămurită. Se știe că pînă
pe la 1840 America nu-și pusese problema să-și înjghe-
11
beze o literatură. Tot ce se încercase pînă atunci în
roman, teatru și poezie nu putea avea un caracter pe-
ren, pentru că lucrările apărute fuseseră scrise de parti-
culari, îndemnați de interese meschine, de sentimente în-
tîmplătoare. Trebuia inaugurată o literatură modernă ,
rapidă, confortabilă, cu frîne hidraulice și cu semnali-
zatoare de direcție. Cine să se încumete ? Se vădeau pre-
tutindeni ezitări. Se ezita individual, se ezita în grup.
Atunci s-a hotărît cineva. Era o femeie. Era o femeie
din îndepărtata Românie, care nici nu bănuia atunci că
va întemeia literatura americană. Era Marioara Sache-
larie din Găiești, fiica cinstitului părinte Matei Sofro-
nie Mătăsăreanu. Neiuînd în seamă greutățile, dar lu-
îndu-și cu ea un geamantan cu schimburi și alimente,
Marioara trecu grabnic oceanul și se puse pe treabă.
Cartea lui Chevalier, care se înscrie printre cele mai
documentate în această problemă, relatează fapte și epi-
soade ce dovedesc cît de puternic a fecundat prezența
româncei literele americane, lăsîndu-se uneori ea însăși,
ca orice spirit receptiv, fecundată. Greul fusese învins.
Ce s-a făcut după moartea ei n-a mai fost, desigur, tot
atît de dificil. Au apărut curînd spirite alese, de la
Walace și Poe la Caldwell și Hemingway. Poate ca
unii au realizat chiar mai mult. Dar greul fusese luat
în piept, și încă de cine ? De o femeie. „Generația
noastră îi este recunoscătoare", declara într-o emisiune
recentă postul de radio Alaska. (Colecțiile „Branden-
burg", Texas 1959.)
ALIN RICHTER-NORDAU : „Povestiri cu maio-
neza? — Dintre mult prea numeroasele narațiuni ale
marelui povestitor, au fost alese doar Foci și zepeline
și Electricitate la 60 de metri, oricum nu cele mai re-
zistente lucrări ale maestrului. „Scriitor de nimic, Rich-
ter-Nordau mă indispune — scrie Gym Pampass —. Nu
el a contracarat oare mișcarea de emancipare a paracli-
serilor, obligîndu-i pe bieții oameni să se adreseze sindi-
catului ?" „Nprdau e totuși genial, citiți-i textele !"
—- îndeamnă H. Descamps în Ist. lit. „Nici nu mă gîn-
desc să-l iau în mînă ! — strigă dintr-un articol Pam-
12
pass. — Dacă un scriitor face o năzbîtie, mi-1 scot de-
finitiv de la inimă și-l ignor în vecii vecilor !" „Ce fa-
cem atunci cu Petrarca, care își înșela frecvent credi-
torii ?" „îl lăsăm să se descurce singur, critica nu are
obligații."
„După Dostoievski, nu cunosc un scriitor mai pro-
fund", scrie în capitolul pe care i-1 consacră în Enci-
clopedia britanica, Giovanni Strepto. „Englezii n-au
avut niciodată criterii", revine Gym Pampass, după
lectura capitolului, în traducere. (Editura „Progress",
Oslo 1828.)
RALPH JACOB TRASCOUNT: „Submarinul de
cocă^ — Roman în două volume. în afară de numeroase
greșeli de tipar, cartea abundă în platitudini de felul :
„Dacă v-ați trezi, contrar obișnuinței, într-o dimineață
la ora 3, și ați privi cerul, apoi ați lua primul tren spre
capătul lumii, coborînd totuși la a doua stație, ca să
îngăduiți soarelui să răsară de undeva, și, privindu-1 în
față, ați juca în mijlocul cîmpului, printre maci și mar-
garete, rolul nebunului din oricare piesă cu nebuni, apoi
ați porni spre nord-vest, orientarea precisă fiind cali-
tatea dumneavoastră dominantă, și ați intra în vorbă
cu primul țăran întîlnit, desigur în vîrstă de 100 de
ani, și apoi cu o femeie rătăcită, hotărîtă să vă ajute să
ratați o mare carieră, și, în sfîrșit, ați urca munții, care
s-ar lăsa pe burtă ca o pisică enormă, și ați trece din-
colo, unde poate să vă întîmpine noaptea pe care n-ați
mai văzut-o niciodată, cea fără electricitate, fără pat,
cu marșarier, fără stele pictate, noaptea despre care v-am
mai vorbit și altădată ?
Dacă, mai tîrziu, după ce ați coborît în adîncul întu-
nericului și v-au ieșit în cale păsări și pești trăind lao-
laltă, printre vegetații de pluș umed și printre perde-
lele unei muzici cu două flaute și țimbale, v-ar atrage în-
toarcerea acasă și, revenind în sufragerie, v-ați așeza ca
altădată în fața televizorului, n-ați muri oare de rîs și
nu v-ar fi rușine de înțepenirea dumneavoastră în ca-
drul ecranului, de conectarea aparatului nervos la ca-
nalul 13, de prea multele reclame pe care le îngurgitați,
13
pe care le-ați îngurgitat cu bunăvoință și care constituie
bagajul dumneavoastră unic de cunoștințe, transmis fără
încetare și celorlalți, ziua și noaptea ?
Și, dacă toate lucrurile cîte se află în preajmă ar rîde
de dumneavoastră, ar rîde cu hohote, camaraderește,
plăcut, pînă ce paharul așezat pe masă ar binevoi sa
plesnească și ar sări cioburile pe covor, iar ceilalți, ai
casei, înfricoșați, n-ar înțelege ce s-a întîmplat, s-ar re-
fugia grabnic într-o roman polițist, în timp ce dumnea-
voastră știți bine că s-a întîmplat exact ceea ce trebuia
să se întîmple ?“ (Editura „Teo Reder\ Viena 1958.)
MARIUS HOLST : „Din Roderigo nu se poate re-
ține decît apa“ — Ni se propune o experiență : știin-
du-se că în lume foarte mulți își închipuie că au un ta-
lent pe care în realitate nu-1 au, se ia un exemplu nu-
mit Roderigo, tenor, și se îndeamnă la cîntat. Cîntă o
săptămînă, cîntă un an. Se constată că greutatea corpo-
rală scade, că trupul, mai înainte viguros, s-a deshidra-
tat, iar resturile nu sînt decît niște coji pe care vîntul
le spulberă ușor. Explicația este următoarea : individul
nu exista, simpla concentrare a apei nu putuse alcătui
o persoană, cu toate pretențiile exprimate și în ciuda
cîtorva contracte cu semnătură și parafă. Regulă : orice
Roderigo căruia i se întreține cantitatea constantă de
apă în organism poate, produce cîntece, fără ca acestea
să intereseze pe cineva și fără ca el să scadă ca volum.
(Editura „Ra“, Cairo 1952.)
MATE O SENTEMBRINI : „Catalog de vise con-
temporane" — Vă dați seama, dacă măcar unul din
zece vise nocturne ar căpăta printr-o minune consis-
tență, ce interesant ar fi ? Am avea pe lume încă un
univers, dacă nu unul și jumătate. Am prinde în obiec-
tivul aparatului de fotografiat două Grete Garbo, în
urechi ne-ar cîntă două simfonii a V-a, s-ar lucra ca
în școlile cu clase paralele cu B, C, D etc. Am înre-
gistra pe banda de magnetofon răcnete de nesuportat.
14
(Motto și argument al cărții.) „Cea mai slabă dintre
cărțile neîntrecutului artist al cuvîntului care a fost
M. Sentembrini. Valoroasă poate numai ideea de la care
pleacă. Tratarea e întristător de săracă. Stilul, alterat*,
scrie Jean Felix Galor în „Les livres", dec. 1960.)
(„Flammarion", Paris 1959.)
NICOLAUS REMBRANDT : „Războiul filozofilor”
— în anul 1928, spre toamnă, s-a aprins în zona Me-
diteranei nord-orientale un aprig război între filozofii
locali. Pricina : Platon contrazisese pe Democrit în pro-
blema comensurabilității spațiului, și făcuse asta cu oare-
care superioritate, atitudine interpretată de adversar
drept arogantă. Intervenită ca mediatori pitagoreicii,
nesiguri totuși în acțiunea lor. Primele trei capitole ale
cărții, vag plicticoase, expun cauzele conflictului
— lupta dintre topografii tradiționaliști și topometrii
empirici, ajunsă la maximă încordare. Cinci alte capitole
conțin informații privitoare la pregătirile taberelor.
Eleații, spre pildă, sînt surprinși învățînd pe de ros:
poemul cu cheie și luînd notițe pe maculatoare cu foaie
velină. Ultimul capitol, cel mai realizat — lupta pro-
priu-zisă a armatelor filozofice —, este capodopera lui
Rembrandt. După ce se arată cum s-au extins disputele
de-a lungul întregii coaste a Adriaticii mijlocii și au
pătruns, prin coloniști, pînă în Sciția și Germania me-
ridională, luptele ne sînt înfățișate cu priceperea unui
Xenofon. Combatanții încep tirul. în loc de obuze, ei
își trimit precepte și judecăți de calibru mijlociu, sen-
tințe de 101 mm, cu explozie întîrziată, Periandru,
Ferekyde și Teopomp reglînd admirabil tirul. Avioanele
lansează adevăruri rotunde, bine șlefuite. în largul
mării Adriatice, un portavion este scufundat cu ajuto-
rul minelor confecționate din pergamentul unor tratate
medievale. Mitralierele trag cu monade, tunurile anti-
aeriene clănțănesc frînturi din discursurile sofiștilor. Ma-
rea bătălie de la Samosata este descrisă de Rembrandt
cu o savantă știință a efectelor : „La strigătul lui Pla-
xon de pe un meterez : „lumea este o iluzie", rîndurile
dușmane în plină desfășurare se sparg, se răresc, cad
15
pretutindeni morți și răniți, făcînd pe loc afirmații mo-
rale dintre cele mai" convingătoare"-. Dar inamicul con-
traatacă cu blindate. „Politica", pe șenile, „Retorica"
cu opt guri de foc, ^Meteorologia", „Metafizica" aruncă
spaima în soldații rămași pe pozițiile rigide. Neoplațo-
nicienii cumpără de la un neamț o armă secretă, dia-
lectica, pe care o pun în funcțiune. Inamicul protes-
tează, invocă tratatul de la Geneva și amenință cu re-
presalii : va folosi gazele asfixiante și behaviorismuL
Intră în conflagrație John Locke, Berkeley, enciclope-
diștii, Spinoza, Auguste Compte și Alexandr Papanin,
autorul unui sistem filozofic cu totul original. Scene
admirabile, homerice. Armele par să nu mai tacă. Dar
armistițiul de o oră propus de J. P. Sartre devine, prin
compromisul fără nădejde pe care-1 oferă, o bază pen-
tru încheierea de convenții ce, ulterior, vor asigura pa-
cea. Armatele se retrag la bazele lor, filozofii în rafturi.
Nu va mai fi război atîta timp cît bibliotecarii își vor
ține cărțile în bună rînduială, sub cheie. (Editura „Cerc",
Paris 1930.)
AURELIO MERCANTILE: „Frumoasele” — în
peste trei sute de pagini, autorul demonstrează că fru-
moasele nu sînt nici cele care împodobesc sălile de spec-
tacole, nici cele care alunecă într-o mișcare unduioasă pe
marile bulevarde, tulburînd liniștea de după amiază a
trecătorilor, nici cele care lucrează în laboratoare, bi-
rouri, în uzine farmaceutice, albe, planturoase, cu . ochii
scînteietori, călcînd podeaua cu pași de feline. Frumoa-
sele nu sînt nici cele de la volan, cele din tren, cele de
la cursele de cai. Frumoasele sînt altele, altunde, alt-
ceva, altfel. Se emite o ipoteză care ar determina locul,
forma, dimensiunile, ocupațiile, preferințele și posibili-
tățile intelectuale și fizice ale frumoaselor. (Editura
„Gardian", Geneva 1934.)
GABRIELE HANSA : „înfringerea francezilor la
Popice (1826)“ — Una dintre cele mai sîngeroase bă-
tălii din întreaga istorie a Franței a fost cea de la Po-
16
pice (1826). Cercetările istoricilor, stabilind precis nu-
mărul morților și răniților, n-au aflat deocamdată cu
cine s-au bătut atunci francezii, din ce cauză și cum
s-au încheiat ostilitățile. Firește, o pace trebuie isă se fi
instaurat după acel război, cel puțin pentru cîțiva ani,
pînă la bătălia pentru Hernani (1830).
HANS FREGATA : „Determinarea gradului de ab-
stracționism la sugari" — Rezultatele cercetării labora-
torului de abstracționism.al Universității din Hamburg.
Inconvenientul procedeului propus în tratat : subiecții
cercetați nu supraviețuiesc. („Orienta", Hamburg-Leip-
zig 1956.)
WOLFGANG APUD : Suprema infidelitate". Ro-
man. — Un om foarte așezat, Robert Y., lipsește de la
un timp destul de des de-acasă. Se știe că s-a îndrăgostit
de o frumoasă actriță. Colegii îi fac mustrări. Neputîn-
du-se înțelege pe sine cînd constată că-și iubește deopo-
trivă și nevasta și amanta, slăbește, se îmbolnăvește.
Diagnostic : schizofrenie. Totul continuă să se desfășoare
fără drame. în familie flacăra iubirii arde albastru,
alături de amantă — flacără vie, roșie. De la un timp
soția, preocupată de sculptură, își neglijează gospodăria.
Robert afă tor mai frecvent praf pe mobilă. Face
alergii, care-1 demoralizează și-i agravează maladia
dinainte. într-o dimineață fuge de-acasă. Soția e con-
vinsă că a fugit la amantă, se duce la ea și-i face o
scenă îngrozitoare. Robert trimite însă o scrisoare din-
tr-un orășel îndepărtat, unde s-a angajat șofer. Este ho-
tărît să se întoarcă numai atunci cînd, după ce va ‘fi
■străbătut drumurile țării dintr-un capăt la altul, se va
fi obișnuit cu praful. (Editura „Felix Mendelssohn-Bar-
tholdy", Hamburg 1954.)
DOMITIO HEIMEYER : „Textile și incertitudini".
— „Roman excelent, sentimental și patriotic, cu pagini
în gustul secolului trecut, cu tipuri bine realizate"
17
(Galba Marcetti în Le Courrier). (Editura „Flamma-
rion", Paris 1936.)
RODERIGO SOLWEIG : „Singurătate* — Despre
două domnișoare rătăcite pe o insulă. Dramatica lor
căutare reciprocă. Cînd în sfîrșit se găsesc, una își
pierde respirația și trebuie transportată la spital. Un
medic se îndrăgostește de ea și o cere de nevastă. Prie-
tena, geloasă pe o asemenea soartă, pleacă în India.
Peripețiile din junglă — foarte palpitante. Episodul
uciderii cobrei, colosal. Medicul este trimis într-o expe-
diție, tot în India. Căutări, incertitudini. Domnișoara,
care-1 iubește, nu-1 iartă, pentru că există o ură funciară,
premeditată, împotriva celui fericit. îl pîndește și-1 umi-
lește. Apare un cardinal. îi aduce medicului știrea că
soția i-a murit într-un accident. Cei doi iau avionul
spre Europa. Medicul face curînd o congestie cerebrală
și paralizează. Devotament și desperare. Domnișoara se
dedică îngrijirii bietului bolnav. întemeiază o mînăstire.
Organizează un spital. Construiește un aparat pentru
înlăturarea sechelelor paraliziei. Fundează o bibliotecă.
Dă concerte (cînta admirabil), strînge bani, deschide o
carieră de marmură în Suedia. Călătorii de afaceri. în-
treține jumătate din efectivul forțelor armate coloniale
din orașul Alger și oferă gratuit filme educative pentru
școlari, în internate. De la singurătatea ei de altădată,
se vede acum înconjurată de mii de prieteni. în înche-
iere, un elogiu adus activității omenești și medicinii.
(Editura „Coasta de fildeș", Cairo 1938.)
SIMION GABRIEL : „Dincolo de front". Versuri.
— O poetică oarecum interesantă, lipsită însă de forță
și sărăcăcioasă în ce privește ideile. „Durerea noastră
surdă și amară / O grămădii pe-o singură vioară" sînt
versuri artificioase. Este, de altfel, nepotrivit să con-
struiești o imagine din senzații gustative și sonore. „E
trist diaconul lachint / Și temerile lui nu mint / Fur și
tîlhar întru Hristos, / El printre frați trecu sfios", din
altă poezie, e de fapt proză curată. (Nu am putut re-
18
cenza întreg volumul, paginile cărții fiind desfăcute. De
pildă, la pag. 18 găsesc următoarele : „L* otite moyenne
se propage assez souvent aux cellules mastoîdiennes,
mastoîdite, celle-ci est caracterisee et surtout provoquee
par la pression locale, par la rougeur derriere l’oreille
et quelquefois par de l’oedeme^. Cred că fragmentul, de
vreme ce e scris în franțuzește, nu aparține volumului.
(Editura „Salpetro", Geneva 1960.)
SALVADOR MARCA : „Pictor de caverne" — De-
spre apucăturile unui pictor explorator care joacă farse
cercetătorilor desenînd în timpul nopții scene vînătorești
pe pereții peșterilor pe care, de dimineață, specialiștii Ic
descoperă cu entuziasm. Satisfacția supremă a pictoru-
lui, care se vede expus la British Museum, în sala a
IlI-a, a „rupeștrilor". (Editura „Solex", Graz 19193
MAIOR GRIGORE TAȘCĂ : „Principii morale la
întemeietorii fanfarei Regimentului 95 infanterie — Olt"
— Studiu exhaustiv. (Editura „Voluntarii Patriei", Pi-
tești 1938.)
ION GABRIELESCU : „Raspîndirea copiilor codați
în zona subcarpatica*. Studiu —• Lucrare distinsă cu
premiul „Grigore Antipa" de către Academia Română.
(București 1910. Broșură dactilografiată.)
SANDRO BASTARDI : „Constipația viagera și în-
treținerea ei" Studiu critic, cu o prefață de N. lorga
— Sandro Bastardi a lucrat într-un laborator de biologie
din București. A trecut ușor de la studiile de biologie la
literatură, stîrnind în intelectualitatea tehnică și știin-
țifică românească o trecere masivă de partea literaturii,
sărăcind astfel industria și laboratoarele de specialiști.
S-a ocupat îndeosebi de activitatea desfășurată de poeții
Nicu Șopîrlă, Vasile Panaitescu, Nistor Motîlcă, de ro-
mancierii Grigore Grădișteanu, Petre Vasilescu-Rădăuți
19
și Jean Bunescu, editîndu-i, îngrijindu-le edițiile, publi-
cînd articole despre activitatea lor literară. Aplicînd
descoperirile sale științifice la literatură, a stabilit că,
dintre toate eforturile biologice, reținerea îndelungată a
intestinului gros de la pomiriie-i exclusive este cea mai
rodnică. Sîngele, alungat prin presiune din vasele pere-
ților, încărcat de gaze, adică de cele mai subtile înfăți-
șări ale materiei, urcă la cap, producînd asociații
neașteptate, congestii fecunde, alcătuind pe neprevăzute,
cîte o capodoperă. Autorul merge mai departe. El in-
dică în studiul său, inclus în volum, Idei preromantice
la scriitorii noștri sămănătoriști, cîteva alimente care
produc o constipație îndelungată : pîinea în cantități
mari, cartofii, conservele de carne, bobul și turtele, re-
comandîndu-le îndeosebi prozatorilor, în vederea obți-
nerii, în anii ce vin, a marelui roman al secolului. în-
tr-un alt capitol, intitulat Anemia și tulburările vascu-
lare la criticii literari, Bastardi se ridică cu vehemență
împotriva utilizării neraționale a laxativelor și a fruc-
telor proaspete, văzînd în ele niște agenți dăunători dez-
voltării pe mai departe a literaturii noastre. (Editura
„Socec", București 1932.)
HANIBAL LAMBEȚWALK : „Chef. cu^ glicerina"
— Foarte reușită, convingătoare și spirituală, povestea
dovedește că nimic din ceea ce este valoros în lume nu
rămîne necunoscut și că omenirea evoluează chiar și în
perioadele zise de regresiune. Se oferă exemplul Spaniei.
(Editura „Orbis“, Cracovia 1953.)
LOLA CENTOMILLvX : „Condiția de șoarece". Ro-
man (Ed. Palmier, Lyon 1958.)
ALVARO GALION : „Cine a bătut ceasul — în-
trebarea devine cu fiecare pagină mai insistentă, mai
tulburătoare, deși nu se știe încă dacă ceasul a fost lovit,
așa cum pretinde un personaj, sau a fost bătut pur și
simplu în cuie, cu limbile împletite, cum afirmă detec-
20
tivul. Plină de semnificații este apariția, cînd situații
era mai încurcată, a unui cuc. Acum devine limpede că
ceasul era pendul și că bătaia lui avea grave consecințe.
O carte care demonstrează că cititorul poate fi pasio-
nat, spre rușinea sa, de aventuri lipsite de idei înalte.
„Cine nu vede în această scriere un atac împotriva
Hollywoodului, a filmelor lui, a glumelor lui, e un
orb." (Editura „Pax vobiscum", Neapole 1939.)
SALVATOR VEGA : „Viața și activitatea lui Fox
TherierCi — Insistența cu care reputatul Salvator Vega
revine în cartea sa asupra felului în care Fox Therier
își aranja hainele în vestiar, amănuntele privind dispo-
ziția în încăpere a cuierului, calitatea cîrligelor de rufe,
relatări despre peisajul delicat ce putea fi văzut pe fe-
reastra vestiarului — toate acestea aduc o lumină nouă,
interesantă, într-un capitol de istorie literară prea puțin
cunoscut pînă acum. (Editura „Salamandre", Zagreb
1902.)
ANDREA GALLUPPI : „Despre utilitatea observației
concrete" urmată de „Franchețea căderii pe gheață"
— „Dacă înainte de culcare n-ai cîteva clipe în care să
devii cel mai mare istoric al lumii, te poți considera
pierdut" (Ath. M. Goethe). (Editura „Frații Rogers",
Ithaca 1929.)
ANTONIO GOVERNALY : „Noocrația" — In
insula Gamma din Antile, funcționează de mai bine de
cinci sute de ani un sistem de guvernămînt noocratic de-
săvîrșit. Cărturarii au preluat puterea prin anul 1428
și au desăvîrșit un mecanism parlamentar de cel mai
înaintat tip. Trebuie menționat că primul act al noii
guvernări a fost „Legea parantezelor" (1429), prin care
se interziceau activitățile nocturne. „Orice activitate as-
cunsă, proclama primul articol, se datorează lipsei de
lumină solară și ca atare este antiumană." în următoa-
rele zile, ca demonstrație, au fost masacrați trubadurii,
poeții, lampagiii, brutarii, curtezanele, corăbierii . care
21
n-au ancorat la timp, grămăticii (cărora niciodată ziua
nu le-a ajuns), binevoitorii, curioșii și, în general, toți
cei care încercau să se remarce în noapte printr-o acti-
vitate oarecare sau printr-un felinar.
S-au semnalat și confuzii : Mario Sogra a fost ucis
pentru că a traversat un bulevard, la miezul nopții, bă-
tîndu-și în acest timp nevasta. Omul era nevinovat,
făcînd dovada că e orb. Lui Francesco Tinoya i s-a luat
capul deoarece semnalase autorităților că un vecin al
său fierbe zilnic o cană cu tărîțe. I se demonstrase, după
ce fusese însă predat mașinii de decorticat, că este im-
portant ca fiecare să-și fiarbă sau să arunce orice can-
titate de tărîțe dorește.
O altă lege a interzis salutul, considerîndu-se că este
ceva luat și imediat înapoi dat, ceea ce era un adevăr.
Risipa era evidentă : o societate civilizată nu-și poar^
permite luxul...
în sfîrșit, o altă lege a indicat drept singura moda-
litate de a ieși la aer hora strînsă de flăcăi și fete. Des-
ființată în 1821, din lipsă de muzicanți, hora a fost
reintrodusă în 1926, o dată cu apariția radioului și a
telegrafului cu amplificatori. De atunci plimbările, în-
tîlnirile, conversațiile se desfășoară sub formă circulară,
între mai mulți participanți, de la dreapta spre stînga,
cu singura grijă de a contrapune umărul forței cu care
îndrăgostiți! încearcă să se ajungă, să-și fie alături.
(Prietenii, mînați de aceleași năzuințe, se resemnează
mai lesne.)
Societatea noocraților din Antile, în lipsă de copii,
care renunță de a mai veni pe lume, cheltuiește exage-
rat de mult pentru importul acestui produs. Tutunul e
relativ ieftin. (Editura „Soriente", Santiago 1959.)
PHORMIC PHORMIDABILE : „Colecție de insulte
la îndemîna șefilor de serviciu' (Editura „Azur*, Frank-
furt a. Main 1933.)
SANDU NEAJLOV: „Transatlanticul Tănasescua
— „Poți face gaură în cer, dar nu în transatlanticul
Tănăsescu* (Gabriol Popovici-Bolintin)
22
MARIANA GIRARDI : „Arta lui Spiridon van der
Weldea — Prețioasa biografie este însoțită de treizeci
de reproduceri după admirabilele pînze ale marelui pic-
tor român. Lipsește, din păcate, cunoscutul tablou „Săr-
bătoare la Răcan" — din Muzeul de la Găești — de
un realism mișcător, în care se văd în prim plan două
mașini de cusut. Pictorul, ca să dea iluzia vieții, a de-
cupat pînza, lăsînd să se strecoare prin crăpătură o fîșie
de mătase, pe care un angajat ascuns în spatele tablou-
lui o agită în sus și în jos, astfel că ochiul nostru
distinge amănuntele cusutului și mișcarea croitoreselor.
Tehnica reproducerii n-a ajuns la asemenea perfor-
manță. (Editura „Pro Arte", Liege 1958.)
PETRE P. POPESCU : „Regularizarea fecioarelor
mînăstirești" — Lipsite de o conduită (cuvînt șters), fe-
cioarele mînăstirești devin unealta unei puteri străine
care le ex... (lipsește restul cuvîntului), atrăgîndu-le în...
(lipsește un rînd) dovedindu-se încă o dată superbe. Se
punea problema admiterii lor în concernul Morgan,
lucru ce nu convenea unor înalți funcționari patrioți, în
frunte cu (lipsesc două nume), Alex. Lambrior, Vasile
Conta, Stratulat (lipsă restul notației). Se conchide...
(vezi „Legea pentru sporirea indemnizației la unele ca-
tegorii de pensionari"). (Tipărită la „Universul", Bucu-
rești 1936.)
FERNANDO BASCA '.„Sub înalte pălării*. Roman
— „Arta romanului, în vremea noastră, trebuie să se
conducă după principiul : ori frescă amplă, de tip bal-
zacian, combinată cu romanul generațiilor, ori instanta-
neu, în care lucrurile care nu se spun sînt mai nume-
roase decît cele povestite. Un fel de formulă sintetică
în care fiecare semn să evoce o lume. Dar mai este util
romanul în vremea noastră ? Poate numai pentru re-
gizorii de cinema, care, în loc să facă superproducții în
șase serii, citesc pe înfundate microromane." (Maurice
Rollinat Sinatra)
23
OLGA NAPOCA : „Maria-sa omul mic" — Cît tră-
iește, ființa noastră se dezvoltă. Devenind mereu mai
înalt, este firesc ca omul să deosebească tot mai greu
obiectele mici din jurul său. Cu cît înaintăm pe calea
vieții, întîlnim tot mai mulți oameni mici. Dar, stabi-
lisem la început că omul se dezvoltă necontenit. Deci,
el devine totodată mare și mic. Contradicția se află în
ființa lui, în pîntece. Olga Napoca stabilește că în 1930
erau cu 34% mai mulți oameni mari, respectiv mici.
„Un istoric corect, pornit să studieze îndeaproape epoca
noastră, este necesar să aibă ochii încrucișați" — scrie
prefațatorul. (Editura „Barkukis", Atena 1952.)
ROLPH SINDFEUR : „Tapioca și Maieutica" — „Pe
bună dreptate, observă autorul cărții, maieutica a fost
studiată în repetate rînduri, cu competență și spirit de
analiză. Tapioca, mai puțin. încercarea de-a umple spa-
țiul cu lapte s-a dovedit copilărească. Problema este
pentru prima oară tratată științific, cu toată grija, aș
zice, cu geniu/ (Editura „Renata", Roma 1932.)
NICOLAE RAȚĂ : .Jupuirea de viu in relațiile din-
tre puterea otomana și satul Tărtașești (jud. Covurlui)"
—• Bazat pe documente aflate recent în Arhiva Albă
din Constantinopol, Nicolae Rață dovedește că în răs-
timpul a cincizeci de ani de legături trainice multilate-
rale dintre Poarta otomană și satul Tărtașești, metoda
jupuirii de viu a fost folosită cu succes, sistematic și pe
scară largă. Se cercetează avantajele, aspectele sociale,
baza relațiilor dintre puteri. Se specifică, printre altele,
că în perioadele de slăbire a suveranității otomane, me-
toda era folosită cu aceeași îndemînare, singură sau ca
adjuvant, de indivizi izolați. Se arată, în sfîrșit, că
mulți oameni din Tărtășești arătau, după jupuirea de
viu, limpezi și cristalini, lăsînd impresia că sînt ca și
cum n-ar fi. (Editura „Socec", București 1938.)
I1ANS RIEDER : „Obținerea judecăților de valoare
din sulfat de cupru" (Editura „Technik/ Praga 1958.)
FRANQOIS SEGRE : „Parlamentul precupeților*
— Despre faptul, manifest în secolul nostru, că parla-
mentele au devenit în multe țări ale lumii piețe de
tranzacții. Filotem Hammel, exemplar tipic al precupe-
țului politic, își exprimă în numeroase pagini crezul său.
Murdării, compromisuri, căderi, mizerie morală. Este
conștient de micimea lui, dar se scuză ; ceilalți sînt
meschini. Ca să fie posibilă mizeria de acest gen, a
trebuit să se perfecționeze mijloacele camuflării ei. Publi-
citatea, chiar articolele ce par scandaloase sînt confec-
ționate în așa fel încît vinovății, criminalii — precu-
peți de aur și vieți umane —- apar eroi demni de a fi
mustrați școlărește și ne devin, în cele din urmă, sim-
patici. Primul-ministru britanic își fotografiază urechile
în Times, oferindu-și-le pentru trasul cu „să nu mai
faci" ; generalul Ny din parlamentul japonez (criminal
ordinar) zîmbește în 750.000 de exemplare spre a-și
ameți adversarii — cîteva sute de mii de oameni. în
spatele chipurilor acestora stau combinații de cifre, pre-
țuri asemenea celor scrise deasupra grămezilor de car-
tofi din Piața Napoleon. în apartamentul vecin lo-
cuiește un deputat suedez. Dimineața, foarte devreme,
pleacă la piață și-și exersează acolo limba, mintea. La
10, în cadrul dezbaterilor în parlament, are deja limba
subțire. Rezolvă ușor totul. Cartea lui Segre propune
trecerea purificatoare prin foc, fără să precizeze a cui.
E de înțeles că a deputaților și senatorilor care aleargă
dimineața și în tot cursul zilei prin piețe. (Editura
„Brandenburg" Bonn 1959.)
MATEI MARINESCU : „Nudismul sub Mihai vodă
Viteazul" — După ce-a publicat circa douăzeci de studii
despre Mihai Viteazul, Matei Marinescu a trecut la cer-
cetarea vieții lui Mircea cel Bătrîn. în plină analiză a
faptelor acestui domnitor, istoricul și-a întrerupt acti-
vitatea, a declarat într-un interviu că regretă trecerea
lui de partea lui Mircea, că se simte trădător, că nu e
înțeles cu Sigismund Bathory și că va reveni cît mâi
repede cu putință în tabăra lui Mihai. Zilele trecute a
25
apărut în librării cartea de față. înseamnă că Matei
Marinescu s-a întors acolo unde îi erau iubirile. (Tipo-
grafia Scarlat Marinescu, Rm.-Vîlcea 1946.)
ANDRE SEGOVIA : „Creșterea șt îngrijirea pasări-
lor de curte și a intelectualului pintenog" — Tratatul,
după ce se ocupă de îngrijirea, dar, mai ales, de înmul-
țirea intelectualului pintenog, dă indicații prețioase pri-
vind creșterea rațelor și a curcanilor pentru friptură
etc. „O carte foarte utilă, de o netăgăduită valoare li-
terară" (Hans Happ). (Editura „Meridiane locale",
Flaga 1929.)
FRANQOIS NEHONEST : „Triplu decameron pen-
tru cor bărbătesc" — (Editura „Barkukis", Atena 1929.)
NICOLLE RAMBOUILLET : „Mașina pornește de
la manivelă". — Roman.
GH. PATRAULEA : Marea carotidă trece prin Si-
ghet". Roman. Epoca, București, 1936 : „Dl. Gh. Pa-
traulea a scris o carte frumoasă, cu inimă și cu mult și
fierbinte patriotism" (Stelian Popescu).
NORDON NODRON : „Producția mondială de
zdrențe între cele două războaie" — Studiu economic,
statistic, juridic. Numeroase mostre.
HERMANN NADIR-ENDE : „Un sceptic ocolit cu
pușca". Roman în două volume. — înrudit cu Cezar
Petrescu, Nadir-Ende aduce în literatură viziuni apoca-
liptice : jocuri de tauri, lupte cu seringa etc. („Lamaris
et Co.", Pireu 1959.)
26
GEOFROY NICOTIN : „Antologia literaturii bor-
jașe“ — Cu toate marile calități ale cărții, nu sînt prea
dar analizate trăsăturile specifice ale acestei literaturi
în comparație cu literaturile deja cunoscute, astfel că
cititorul face adesea confuzii. (Editura „Flammarion“,
Paris 1963.)
GEORGE TAKTILL : „Despre imbecilitatea cititoru-
lui^ — Autorul își propune să nu vorbească despre per-
soane care nu sînt de față. Nu e frumos și nu e nici
estetic. El se adresează cititorului, pe care-1 surprinde din
momentul ce deschide cartea. Taktill demască naivita-
tea cititorului dispus să ia în serios născocirile unui
■oarecare, îl acuză de neatenție sistematică, de stupidi-
tate. Cititorul e un imbecil, lecturile lui sînt mai peni-
bile decît căderea pe scări în timpul unei recepții : iată-1
cum repetă numele eroilor cărții, spre a putea reproduce
•o întîmplare (întotdeauna lipsită de semnificație), iată-1
alegînd, în același scop, o sentință a cărei înțelepciune
se consumă în cuvintele „viață", „să fii întotdeauna"
§i „adevărata cale". Cititorul nu e decît un actor care-și
repetă rolul de mașină de spus banalități. Taktill bat-
jocorește superficialitatea, graba, impertinența, falsa cul-
tură, imperfecțiunile la citit — opinteala, bîlbîiala, con-
fuzia și înțelegerea anapoda a termenilor. Parcurgerea
unei cărți de la prima pînă la ultima pagină e un act
inutil, atenția cititorului neputînd rămîne realmente în-
cordată mai mult de trei pagini. Spre sfîrșitul cărții
autorul trece la jigniri directe, la insulte grosolane, la
înjurături pe care, credem, cititorul nu le merită. (Edi-
tura „Papagal", Brasilia 1964.)
DINO PRIMA RIGAUDON : „Nerozia sub formă
de averse" („Editura Anglicană", Londra 1960.)
SANDRO STRAVAGANZA : „Defecația la Haen-
del“ — Se știe că G. Fr. Haendel mînca enorm. Defe-
cația lui era proporțională și uimea pe contemporani.
27
Autorul cărții dedică acestei probleme broșura sa, uitînd
însă să precizeze o serie de amănunte ce ni se par inte-
resante. Astfel, nu este clar raportul dintre creație și
defecație. Broșura are multe lipsuri. („Pleonasme", Fi-
renze 1960.)
MARCEL NYSSIPAR : „Cecitatea sorbonică" — Ro-
man de analiză. (Editura „Sidera", Berlin 1939.)
ALIN FYTELBERG : „Un sfert de ora înaintea mi-
nunii* — Romanul urmărește îndeaproape evenimentele
Columbiei, din 1428 pînă în 1952, viața a șaisprezece
generații de militari și a o sută optzeci de generații de
particulari. Deși mai puțini la număr, militarii triumfă.
Ce lucruri colosale pot înfăptui acele forțe ale socie-
tății care dețin armele ! înainte de minunea asupra că-
reia Fytelberg nu insistă și care rămîne ascunsă înțele-
gerii noastre, ca orice minune, exact cu un sfert de oră.
se produce deznodămîntul. încheierea este extraordinară^
demnă de pana unui Balzac : Francisc moare, iar copiii
președintelui traversează piața și se înscriu în cerc. Am
recitit de trei ori acest magnific deznodămînt : de fie-
care dată am fost atît de emoționat, încît am simțit ne-
voia să trimit telegrame multe, în toate colțurile lumii,,
și recomandate cu răspuns plătit. (Editura „Artis", Graz
1938.)
SEVERA SILVA : „Mmdrie de insectă" — Roman
sentimental. (Editura „Patrulater", Dresda 1953.)
DORIO MAXIMILIAN : „Suferințele unei sulfa-
mide". Povestire — „Carte interesantă, deși cam lungă :
6500 de pagini !“ (Th. Magister). „De reținut, la pagina
5128 jos, încercarea eroului de a seduce o miliardară
americană în vîrstă, cu automobil, de felul ei melanco-
lică." (G. Elefteriade, în Le Monde.)
28
DEMOCRIT MUNTEAN U : „Românul perpendicu-
lar“ — Se pretinde că dintre cei mai înzestrați români,
în condiții speciale dirijate de către asociații anume
create, se pot pregăti pentru viața socială, literară, pe-
dagogică români perpendiculari. Calitate excelentă. Re-
zistență la frig. Putere de muncă : 40 HP. Pondere
apreciabilă, capabilă să facă gaură în podea. Indiferență
la flirt. A nu confunda românul perpendicular cu ro-
mânul de ambe sexe. E o diferență ! Democrit Mun-
teanu a reușit să analizeze un român perpendicular, des-
compunîndu-1 cu ajutorul securii, ferăstrăului, foarfecei.
Deoarece rezultatele sînt incomplete, autorul propune un
institut pentru cercetare prin care să treacă pe rînd toți
românii perpendiculari, numeroși și suficient de denși în
atmosferă și în subsoluri. (Editura „Lopez și frații
Arad 1950.)
FRANCIS EYLER : „Chirurgicala". Povestire —
Prin cîte feluri de tăieturi poate trece un om brav, ca
să se salveze. Este cazul maiorului de artilerie Panaiot
Panaiotis, masacrat în nesfîrșite lupte cu turcii, dar re-
compus cu ajutorul bisturiului și al cadgutului și redat
de fiecare dată cîmpului de luptă. Un elogiu adus chirur-
gilor militari. Finalul cărții, scrie Jean-Jacques-Fichet,
în Le Combat, decepționează : Panaiotis, erou național,
împuținat într-atît de repetate intervenții chirurgicale
încît nu ajunge la fereastră, ca să răspundă unei mani-
festații soldățești, decît cu ajutorul unui scaun pus sub
picioare, acest bărbat care întunecă prin strălucire pe
mulți viteji naționali și internaționali, își notează me-
morial faptele, acțiunile, regretînd profund actele-i de
eroism. El susține că tot ce a făcut bun în viață este
legătura cu o servitoare, din care a rezultat un băiat/
„Atîta neînțelegere a rolului său în istorie nu poate fi
explicată decît prin slăbirea nervilor. Regretabil. Gestul
său indispune. Avem atîta nevoie, în zilele de încercare
națională pe care le trăim, de o carte înflăcărată, mo-
bilizatoare / (Heymatt Eisberg în „Der Morgen“, ia-
nuarie 1930.)
29
FELICIANO HARDY : „Laboratorul de minte" —
„Poți fi chiar atît de sigur că laborantele, șirete și ză-
păcite cum sînt, nu fac încurcături în ordinea retortelor
și mojarelor și în loc de mînie iese mai știu și eu ce,
poate precipitat de bună dispoziție ?* (Geo rg Marton).
„Se dovedește încă o dată cît de rău intenționat este
Georg Marton cînd analizează interesanta noastră lite-
ratură. A susține că toate laborantele noastre sînt șirete
și zăpăcite e, dacă nu o exagerare murdară, cel puțin o
injurie de cafenea. Mînia cărții lui Hardy să cadă pe
capul acestui nerușinat venetic" (Luciano Hayde). „în-
tîlnirea celor doi căței în parc, clipele lor de dragoste
sinceră, urmate de orele de imobilitate și rușine post-
amoroasă, freamătul tineretului care iese pe străzi să sa-
lute pe Lindberg, întors din America, furtul nurcilor
din magazinul universal, iată pagini excepționale, care
fac din cartea lui Hardy o raritate a genului* (M. D.
Galliardi).
ALFRED ODDA : „Decorurile orașului" — A vedea
în ansamblurile arhitecturii, ca și în detalii, admirabile
decoruri funcționale. A găsi mijloacele optime spre a
schimba decorurile. A te strădui să joci bine în aceste
decoruri, de-a lungul mai multor ani. A nu mai pofti
să te retragi niciodată în culise.
Un om căzut în stradă, o femeie nenorocită, un ma-
sacru din cele care se petrec zilnic îți vor apărea în
sfîrșit teatrale, vei trece indiferent, declamînd cît te
ține gura. Și decorurile vor da iluzia pădurii adînci, pe
fațade se va scurge aerul proaspăt al munților.
GABRIEL MOHR DER ERSTE : „Șah" — Desti-
nul unui tînăr rătăcit pe ulițele vieții. încercările sale
de a ieși la lumină. Căderea în păcat. Ieșirea pe furiș,
dar recăderea. Deznodămîntul: descompunerea sa în
factori primi. Scoaterea exemplului său la licitație pen-
tru a fi folosit ca argument la nevoie — în predici, tra-
tate, romane, desene, emisiuni radiofonice. încercări de
30
antologie. Prima istorie completă a vieții tînărului
— romanul „Șah“. Partea I — între doi și opt ani.
Partea a Il-a, între opt și șaisprezece ani. (Editura
„Glasspapier", Dresda 1962.)
FELIPPE SERYA : „Tratat despre limita puterii'
— Excelent scrisă, elegant prezentată, cartea lui Serya
nu lămurește două probleme : 1. unde și cînd se petrece
acțiunea 2. ce însemnează limita puterii. (Editura „Frații
Croisset", Rouen 1910.)
DANIEL PHORZA : „încercări de normare a con-
sumurilor intelectuale și afective" — Experimente pe
întreg globul. Investiții. Primele rezultate: se poate!
Vom avea o evidență exactă a consumurilor sufletești
care urmează unei jigniri, unei dispute. Un film, se pre-
vede, costă 620 megaemoții. Discuția cu un prieten este
echivalentă cu ridicarea unei greutăți de un kilogram
de o sută de ori, iar recitarea unei poezii de Vlahuță,
egală cu săltarea în spate a unui sac de 40 de kilograme,
în consilii, consum intelectual minim. Accidentele, bă-
tăliile, avansările înregistrează un consum mic : 100 de
litri de vibrație autentică la mia de sarcini. „Mai mult
paradox decît adevăr științific, mai mult artă gratuită
decît investigație" (Arthur Meyer în Die Stimme, august
1940).
ANIBALE PARTENERY : „Epistolarul" — Sînt re-
unite în volum peste 60 de scrisori inedite ale autorului
adresate lui Einstein, Leon Blum, D’Annunzio, Bemard
Shaw, Giovanni Papini, Berthold Brecht, Ehrenburg, în
care, cu argumente convingătoare, sînt contrazise și anu-
late pozițiile lor estetice și morale. „După lectura cărții
— scrie Ph. Salvador * —, te întrebi de ce atîta vîlvă
* Le Monde, 16 augusr 196?.
31
în jurul unor oameni care-și prezintă fantasticele rătă-
ciri drept frumos și adevăr/ Partenery nu recunoaște
decît o singură operă a vremii noastre, căreia îi găsește
calități nemaiîntîînite : Funinginea zilelor a englezului
catolic J. Parkinson, pe care-1 consideră, de altfel, „ar-
tistul genial al tuturor literaturilor/ „întovărășit de
A. Partenery — scrie Xavier Lebrun ** —, am făcut
un bun exercițiu. Acum știu să mă feresc de orice li-
teratură. Nu citesc . decît afișele Primăriei/ (Pegasus,
Berna 1961.)
* * * Memorii gastronomice : — Șase prieteni — com-
pozitorul John Sabbrit, filozoful Felix Papa, romancie-
rul Ramiro Helga, astronomul Mihail Spanega, eseiștii
Constantin Peret și Hilarius Semper — au convenit, în-
tr-una din serile întunecate ale războiului, să se reîntîl-
nească, atunci cînd viața își va relua cursul său firesc,
în jurul unui prînz de pomină. Anii au trecut, viața i-a
aruncat pe cei șase în toate vînturile. Oameni foarte
ocupați, n-au putut niciodată să zăbovească la masa
multvisată. în urma unei corespondențe, în ultimii ani,
distinșii prieteni au căzut de acord ca, în așteptarea
evenimentului plănuit, să scrie fiecare cîte trei poves-
tiri despre trei prînzuri memorabile. Reunite, iată opt-
sprezece povestiri gastronomice, editate atît de elegant
de Michel Lemarque. O lucrare de o incredibilă pros-
pețime, un apel către oameni de a nu uita deliciile me-
sei, de a le cultiva. Una dintre povestirile lui Felix Papa
relatează un chiolhan monahicesc, o alta insistă asupra
marilor turnee ale plăcintelor. Hilarius Semper își amin-
tește de o masă îmbelșugată la care un bărbat bolnav și
etern prost dispus face elogiul virtuții de a te abține,
recomandînd medicamente și ape minerale. Constantin
Peret, în povestirile sale savante, stabilește comparații
între mesele instinctuale și cele cerebrale, prezentînd
liste de bucate potrivite fiecărei stări. Interesantă apare
preocuparea lui John Sabbrit, care prezintă un dineu cu
** Le Figura Litteraire, 18 ianuarie 1963
32
femei grase și femei slabe : „O colecție de bucate care
se adresează celui mai rafinat gust. Satisface foamea
minții și produce o foame propriu-zisă de cea mai acută
speță/4 (Jean-Paul Montre). (Editura „Colorado", Tou-
louse 1962.)
MICHEL JOB MICHAELS : „Două paranteze*. Ro-
man ingenios — Prima parte este o consemnare a unei
aventuri sentimentale, pe cît de simplă, pe atît de
încurcată epic : un mare scriitor se îndrăgostește de o
dansatoare pe sîrmă dintr-un circ. Dragostea lor e
continuu tulburată de neînțelegerea scriitorului pentru
profesiunea femeii. încercările de a o scoate din circ
eșuează. Zadarnice sînt rugămințile și lungile discursuri
umilitoare împotriva acestei profesiuni, ținute de scriitor
la fiecare ocazie a zilei, dar mai ales noaptea. în cele
din urmă, femeia începe să-și disprețuiască mediul, după
ce se convinge de josnicia lui. Renunță la sărmana ei
glorie pe sîrmă, la aplauzele arenei emoționate și, sufe-
rind, desigur, devine o soție aparent fericită. Marele
scriitor intenționează să umple golul din viața ei. O
inițiază în literatură. Femeia încearcă să scrie un roman.
Pe cînd vizitau Parisul în căutarea unei edituri, pe
neașteptate femeia dispare. Fără folos e căutată prin
toate circurile și varieteurile orașului. Romanul se în-
cheie cu o lungă și frumoasă scrisoare a dansatoarei că-
tre soțul părăsit, în care-i explică neputința de a mai
rămîne alături de el : a recunoscut în toată viața și
preocupările lui, în arta lui scriitoricească, procedee in-
ferioare jocului pe sîrmă, scamatorii ordinare, trădări și
meschinării pe care ea nu le-a acceptat niciodată. Nu
se poate prostitua.. N-a simțit în paginile lui abil înche-
iate, în frazele lui ipocrite, decît exercițiul care duce la
crimă. Cu apucăturile acestei branșe îți poți ucide și
mama — conchide ea. Cît privește îndemînarea, e de-
parte de a fi sclipitoare. „Scrierile tale, adaugă femeia,
sînt distins împuțite." „Precum se vede, o satiră" — no-
tează în Tempo criticul Max Jefferson. Lovitura de
efect se află în ultimele rînduri ale cărții, în care femeia
mărturisește că a fugit în Anglia cu un falsificator de
33
pietre scumpe, pe care-1 consideră un tip mult mai evo-
luat. Desigur, din considerente lesne de înțeles, femeia
nu-i dă numele. (Editura „CroisseU, Paris 1969.)
FELIX PACIFIC : „Dirijorul servit cu pricomigdale"
— în timpul unui concert cu Pasiunea după Matei, di-
rijorul Filarmonicii din Bratislava, dr. Karel Siphona,
este surprins de faptul că indicațiile sugerate comparti-
mentului de violoncele nu primesc nici un răspuns. La
semnele sale alarmate — bătăi ale baghetei în pupitru,
scuipături, imprecații —, unul dintre instrumentiști se
ridică și aduce pe o farfurioară din porțelan de Boemia
două bine rumenite pricomigdale. Pentru ca gestul să
nu supere pe spectatori și să pară aparținînd progra-
mului, dirijorul Karel Siphona ia o pricomigdală, o
mușcă elegant și o mestecă satisfăcut. Urmărit înde-
aproape de orchestranți, dirijorul izbutește îndată să dea
interpretării o vigoare pe care specialiștii o consideră
inedită, excelentă. La îmbucarea celei de-a doua prico-
migdale se observă o creștere simțitoare a exactității, mai
ales în redarea fugilor, dar și o mai perfectă omogeni-
tate. Concertul se încheie înainte de a se termina gus-
toasa prăjitură, de unde rezultă că arta este mai scurtă
decît se credea în vechime.
Violoncelistul care-1 servise pe dirijor, apăru din nou
pe podium, cerînd pricomigdala începută. Se produse
puțină confuzie, dirijorul dorind să-și păstreze prăjitu-
rică ce i se cuvenea. Instrumentistul virtuoz îl bruscă
însă «scurt, îi smulse din mînă pricomigdala, îi spuse
ceva printre dinți, destul de elegant însă, pentru ca pu-
blicul să nu fie afectat. Se crede că acesta a fost ade-
văratul motiv pentru care dr. Karel Siphona n-a oferit
nici o piesă în supliment.
Studiile întreprinse după această întîmnlare arată că.
ori ide cîte ori li se prezintă unor dirijori pricomigdale
în timpul concertelor, aceștia nu numai că primesc cu
plăcere să le imănînce, dar se însuflețesc și de o dra-
goste nouă față de meseria lor, care, uneori, le displace.
Interpretarea muzicii devine spontan mai entuziastă,
mai profundă.
34
Cartea lui Felix Pacific, care urmărește îndeaproape
această problemă (într-o manieră literară agreabilă), re-
gretă că metoda n-a fost cunoscută pe vremea lui Tos-
canini și a lui Bruno W^lther. Autorul este deosebit
de încrezător în viitorul artei muzicale pe care o ser-
vesc astăzi cofetării și laboratoare de mare producție și
rafinament. Legat de aceasta, în încheierea cărții sale,
talentatul autor stabilește sorturile indicate pentru reu-
șita repertoriului celui mai dificil, atrăgînd atenția asu-
pra virtuților unor fursecuri fine, cu nucă și rahat, și
unor mici pișcoturi pentru soliști, foarte prețuite și la
recitaluri.
Muzicologul Charpantier, recenzînd favorabil cartea,
este rezervat asupra indicațiilor din final : „Atîta timp
cît nu sînt studiate decît pricomigdalele — observă
el —, n-are rost să facem experiențe pe muzica lui
Beethoven, Berlioz și Schumann. Mîine va veni cineva,
mai știi, cu propunerea de a le oferi dirijorilor, în con-
cert, farfurii cu pește proaspăt sau cu creveți. Spec-
tatorii vor pofti și ei, vor considera că tratația se in-
clude în costul biletului, se vor isca încurcături/'
FRANZ RINALDO-R.EY: „Moartea exemplului"
— Niciodată un om dat ca exemplu și care dintr-o cauză
oarecare își pierde viața nu mai continuă să funcțio-
neze ca exemplu. „Sînt însă și excepții numeroase în
ultimii ani, de aceea cartea lui Rey, deși atractiv scrisă,
nu este decît o înșiruire de argumente confuze, lipsite
de valoare filozofică" (Frederik March). „Alături de
Norodon Preasle, Moise Bankruth și Fran^ors Lepicque,
cartea lui F. R. Rey ar fecunda negîndit de mult miș-
carea noastră intelectuală. De ce întîrzie o traducere
în limba română a acestei cărți ?" (Socrate Popovici
— în Universul din 26 august 1947) (Editura „Tobruk",
Marseille 1945. O traducere incompletă, în „Cugetarea'4,
1948.)
ROBERT LINE PEPS : „Prețul eroismului" — Nu-
mărul eroilor scade de la un an la altul. Cei mai mulți
35
oameni nu sînt eroi. Care este explicația ? Sarcina de
a fi erou este preluată de la individ de întreaga socie-
tate. Societatea eroică, exaltată, pune în umbră pe ce]
mai desăvîrșit erou, trecîndu-1 la scara din dos a tem-
plului memoriei eterne. Faptele personale, inclusiv moar-
tea eroică, devin neînsemnate față de faptele generale,
de moartea generală. Asta ar fi o explicație. Analiza
arată și alte cauze. Cei mai mulți nu sînt eroi pentru
că se legitimează drept descendenți ai unor eroi. Mîndria
decurgînd din această situație este suficient de grea, imo-
bilizează și nu dispune la alte fapte. Se poate ca amin-
tirea prețului cu care au fost plătite eroismele strămo-
șilor să descurajeze pe eroii virtuali. Se vorbește nu
numai de eroismul combatantului, dar și de unul al
răbdătorului. Dar cum poți face distincția între aceștia ?
Este erou un spectator zilnic al televizorului, al meciu-
rilor de fotbal, al conferințelor despre igienă ? Cîți zeci
de ani ne-ar trebui spre a decide cine este și cine nu
este erou ? Și apoi, dacă decizi în fine că un răbdător
nu este un erou, nu-și iese oare el din răbdări ? în sfîr-
șit, numărul eroilor scade și pentru că nimeni cu cap
sănătos nu poate afirma cu tărie că eroismul folosește
la ceva. (Editura „Orizont", Haga 1962.)
JACOB THERME : „Oameni in pijama1. Roman ca-
racteriologic — „Slăbiciunea cărții — scrie George Că-
linescu în Istoria lucrurilor și a opiniilor, voi. III,
p. 62 — rezidă în stereotipia tipurilor. Autorul se
multiplică pe sine la infinit, adîncind în oglinzi paralele
o singură sumbră construcție, vrînd ca noi (să încercăm
iluzia arhitecturii tentaculare." (Editura „Coasta de fil-
deș"5 Cairo 1939.)
ESMEE LEMOINE : „Hai la groapa cu furnici". Ro-
man-eseu — Greșeala pe care o făptuiește inițial I e-
moine și care a dus la eșec romanul său este că și-a
putut închipui că întîmplările pe care le descrie ar avea
un oarecare înțeles simbolic. în realitate, nici o legătură
nu se stabilește între întîmplările romanului și cele ale
36
vieții» Autorul este furat de fantezia sa necontrolată
cînd descrie pericolele care planau asupra capetelor unor
oameni cumsecade dintr-un mic orășel persan. Cineva,
deși nu se exprimase vreodată, era ambițios să bage , pe
cît mai mulți la groapa cu furnici. Blînzii cetățeni ju-
cau rolul copiilor, hlizindu-se unii la alții, tăbăcind
străzile cu pasul lor, strecurîndu-se prin diferite clădiri
pentru a se hîrjoni la mese, sub pretext că lucrează.
Unii mergeau la cinema, sau numai se făceau că merg,
alții se înghesuiau prin parcuri, sau numai lăsau impre-
sia că se înghesuie. Se făcea de toate, în serios, în glumă,
în seriosul glumei. Dar cineva, deși nu mărturisise vreo-
dată, se dădea în vînt să bage pe cît mai mulți la
groapa cu furnici. Cînd oamenii se plimbau, sau se fă-
ceau că se plimbă, se indica prin vreun semn oarecare
cerul cu stelele. Gîtul întors spre luminile depărtate se
răsturna cu cap cu tot în groapa săpată dedesubt. Cîțiva
plecau să-și vadă rudele într-alt oraș. Se duceau, în-
tr-adevăr, sau poate glumeau că se duc. Trenul care-i
purta, dacă într-adevăr se duceau, deraia. Fuseseră pre-
gătite . din vreme gropi, la margini roase, descleiate de
macazuri. Oriunde te întorceai, se făceau glume și gropi.
Cineva, deși nu declarase ceva în acest sens, murea de
dorința de-a umple gropile. începuseră oamenii să se
îndoiască, tot căzînd, că se fac glume. Dar se făceau
glume și, înainte sau după ce cădeau, erau la fel de
încrezători.
Prin 1936, spre primăvară, pe cînd începuseră pe dea-
luri să se sape gropi și să se planteze pomi, un tînăr
admira, sub coroana înflorită a unui pom, frumoasele
caractere gotice ale unei inscripții ce evoca virtuți stră-
bune ; în sfîrșit, acel tînăr, nemaiavînd altă soluție, căzu.
Avu puterea să iasă. Se strecură printre oamenii primă-
verii și se retrase la mînăstire (sau se făcu că se retrage),
unde scrise că groapa nu e cu furnici, cum s-a afirmat
prea de multe ori, ci o groapă căscată, ca oricare alta.
Mărturisi că nu mai poate suporta cîntecul „Hai la
groapa cu furnici“ și că preferă să nu-1 mai audă nicio-
dată. Auzi, în schimb, foarte distinct, foșnetul aruncă-
toarelor de flăcări...
37
Și astfel, dintr-o construcție fantezistă în alta. Le-
moine ajunge la absurdul cel mai gros, mai supărător.
Nu a știut măcar să împletească debila sa acțiune cu o
narație populară (și doar cîntecul cu furnicile e popular !)
sau cu o întîmplare inspirată din preocupările coman-
danților noștri de oști, în marș victorios spre Africa.
Ca eseu e, de asemenea, ratat. Un mare talent, risipin-
du-se în văzul nostru, pagină cu pagină, rînd cu rînd.
(Editura „Galina Super", Kdnigsberg 1942.)
MERCEDES LEMPOMPICK : „Antene fiduciare"
— întreaga carte, de mai bine de trei sute de pagini,
urmărește să ne convingă că nu este vorba despre antene
fiduciare, ci de antene financiare. Autoarea, adeptă a
ideilor vizionare ale lui Mary Becker Eddy, a presimțit
că răul universal, care o urmărea cu încăpățînate de
două-trei luni, îi va duce pe tipografi la o greșeală de
titlu. De aceea, sub imperiul presimțirilor, a scris din
capul locului această minunată pledoarie pentru corec-
titudine și corectură. (Editura „Bohuslav Binara", Lwov
1937.)
OLIVER KIRKPATRICK : „Strănutul președintelui"
— O întîmplare amuzantă, ce pare fără consecințe, ne
e oferită la începutul romanului. Pe cînd cobora din
automobil ca să meargă la slujba religioasă, președintele
american Truman a strănutat de două ori. însoțitorii
l-au felicitat, mai mult în glumă, desigur, date fiind
convingerile științifice ale președintelui și ale întregii so-
cietăți americane, apoi au zîmbit cu toții aparatelor de
fotografiat.
Cel de-al doilea capitol al romanului surprinde cîteva
situații interesante. Brusc, fără prevestirile obișnuite,
cursul bursei din Londra a crescut cu 40%. La Oslo s-a
născut un copil care a cerut imediat să discute chestiuni
financiare concrete cu ambii părinți. Desconsiderînd le-
gile fizicii, un pilot a încercat să facă lupinguri deasupra
prăpastie! Sagar fără avion, doar cu brațele întinse și
cu pieptul puțin umflat... Fiii unui bătrîn muribund,
38
încredințați că tatăl nu va întîrzia să-și dea sufletul, au
fost surprinși de vitalitatea nespecifică a bătrînului care,
sculîndu-se, îi îndemna zadarnic să-1 însoțească la curse,
unde ei nu mai fuseseră niciodată.
în capitolul al treilea se fac propuneri. în cel de-al
patrulea, apare cert faptul că între strănutul președin-
telui și fapte disparate și aparent nesemnificative, ca de
pildă căsătoria regelui Greciei, există legături oculte
foarte riguroase.
în continuare, folosind procedeul „roman în roman
Kirkpatrick urmărește viața unui tînăr șofer care află,
printre primii, .de legea legăturilor oculte. Eroul citește
pe kilometrajul său, devenit printr-o modificare oscilo-
graf cu triplă frecvență, tușea, strănuturile, stările de
exuberanță și cele anxioase ale președintelui și, cunos-
cînd marea influență asupra vieții contemporane pe
care o exercită acesta, își adaptează propria sa viață și
activitate la schimbările și impulsurile lui. Este deosebii
de interesant episodul în care șoferul, transportînd ma-
șini de cusut cu destinația Hamburg, evită o ciocnire ce
părea inevitabilă. Președintele strănutase din nou, con-
firmaseră agențiile de presă. O indispoziție a aceluiași
Truman îi permite să transporte în mod clandestin o
tonă de ouă franceze peste granița spaniolă. Pus în fața
problemei dacă să treacă pe un Ford 160, cu salariul
însă ceva mai mic, șoferul se decide repede : oscilograful
său arată că președintele suferă temporar de amigdalită.
Tot datorită președintelui, eroul cărții se decide. în-
tr-alt episod, să părăsească firma la care lucra și să în-
soțească o expediție în Antarctica. Alte evenimente, ca
divorțul, învățarea limbii arabe, cumpărarea unei vile în
Italia, extragerea unei măsele, bătaia într-o tavernă cu
un polițist îi sînt indicate, cu o precizie uimitoare, de
aceeași legătură telepatică.
în finalul cărții ne aflăm dintr-o dată într-o Europă
care a pus în lumină secretele și acum le folosește în
direcția propriilor sale interese. Asistăm la scene de o
mare frumusețe, dar și la altele de un ascuțit tragism :
se arată, de pildă, că Jaques Lemouton, crescător de pă-
sări din Haut-Rhin, nu-și poate vinde puicile de un an
din cauză că președintele are bune aprecieri pentru so-
39
cietatea științelor filologice și istorice, iar românul Ion
Gămălie este chemat sub arme, ca rezervist, pentru că
același președinte ar fi făcut o glumă cu pisici la masa
unor congresmeni.
Fantastică, pe cît de adevărată, este povestirea neca-
zurilor doamnei Vrăbiescu : biata femeie s-a sinucis în
culmea desperării afilîrtd că mănușile pe care le împle-
tea pentru fiul ei Nelu nu puteau fi niciodată încheiate.
Cauza : președintele Truman declarase în diverse ocazii
că disprețuiește lina și intenționează să ia parte la reu-
niunile foștilor combatanți americani de la Boston.
O atmosferă de tristețe plutește în toată cartea. Ca sa
reechilibreze această situație, autorul romanului intro-
duce la pagina 340 un tînăr ținînd o garoafă în mînă,
și încearcă astfel să ne convingă de asemănarea lui cu
un personaj din Van Eyck. Dar, deși delicată, apariția
tînărului este artificioasă, mișcările lui cu garoafa sînt
stîngace și miros straniu. (Editura „Laharpe", Paris
1963.)
PATRULA SEMPER : „Ideea de „mătrășit" și ge~
nuflexia la popoarele civilizate" — Dezbaterea pleacă
de la un plic farmaceutic ce conține bicarbonat și cu
care autorul nu știe ce să facă, bicarbonatul neavînd
legătură cu literatura de idei. Ideile, oricît de noi și in-
teresante, sînt prost întreținute. Și apoi, te îndreptățesc
cele cîteva acte de umilință ale vremii noastre să gene-
ralizezi ? Unde vede autorul oameni așa-ziși „mătră-
șiți“ ? Unde se mai practică genuflexia ? Ce importanță
mai au toate acestea, cînd cei mai luminați oameni din
toată lumea au convenit, bărbătește, să nu se mai sfî-
șie, să nu mai facă incursiuni colonialiste, să nu mai
amenințe ? Ne dă dreptul istoria să ignorăm faptul că
avioanele sînt folosite astăzi exclusiv ia transporturi de
călători și mărfuri, iar motocicletele cu care au intrat
nemții în Viena și Paris sînt de mult fiare vechi ? Con-
cluziile converg, toate, către o realitate: în vremea
noastră nu se mai mătrășește. (Editura „Paillard“, Paris
1959.)
40
PARLANDO RECTALIS : „Dispariția domnului
Cincinal — Franța a dovedit întotdeauna lumii că
omul poate și trebuie să fie liber. Cincinal, un harnic
librar din Cartierul Latin, pe cînd stătea de vorbă cu
prietenii săi, a simțit că fruntea îi este cuprinsă de un
nor rece, învăluitor. A ieșit să ia puțin aer. De atunci
n-a mai fost văzut niciodată. Nimeni n-a schițat măcar
un semn de nedumerire. Toți și-au văzut de treabă. Au-
torul se întreabă : practicarea indiferenței colective față
de semeni nu este cumva atitudinea nouă, caracteristică,,
a civilizației moderne ? Și, răspunzînd afirmativ, el se
autoanalizează în paginile cărții, căutînd să stabilească
factorii educației care pot să dezvolte și să perfecționeze
această indiferență. Jocul cu trenul electric i se pare,
dintre toate mijloacele pedagogice, cel mai potrivit, fi-
rește, după vîrsta de treizeci de ani. (Editura „Parnasse“,
Lvon 1938.)
GABRIELE PATINA : „Cei doi Robert" — Roma-
nul celor doi prieteni, Robert 1 și Robert 2, începe cu
copilăria acestora. Robert 1, ambițios și inventiv, con-
struiește din foi de porumb o corabie cu pînze. Robert 2,
ambițios și inventiv, refuză să se joace cu corabia și,
retrăgîndu-se în sura bunicilor, cioplește în lemn un
oraș, cu toate cele trebuitoare. Robert 1 își dă seama
că a fost întrecut în meșteșug. Ambițios și inventiv, el
reușește să facă un avion asemănător acelora care trec
la ora prînzului peste dealul dinspre răsărit. Robert 2
nu se joacă nici de astă dată cu creația prietenului său.
El construiește, îndărătnic, o moară cu roată și un
scrînciob. Ambițioși și inventivi, pentru că anii trec, se
înscriu la același liceu, în orașul apropiat, și se stră-
duiesc să obțină deopotrivă premiul întîi. Dar cum nu
există decît un singur premiu întîi, la sfîrșitul anului
Robert 1 ia premiul întîi, iar Robert 2 premiul al doi-
lea. Numai că, în clasa V-a, în urma unei confuzii, lu-
crurile se schimbă dintr-o dată. Robert 1 ia premiul al
doilea, iar Robert 2 ia premiul întîi. Asta îi și face pe
cei doi prieteni să se îndrăgostească de aceeași fată și,
ambițioși și inventivi — mai ales Robert 2, care era
41
mai ambițios și mai inventiv decît Robert 1, care, la
rîndul său era mai ambițios și mai inventiv decît celă-
lalt —, se bat și se ocărăsc. Este momentul de răscruce
al vieții lor. Iși dau seama că sub soare încap amîndoi,
cu atît mai mult cu cît se numesc deopotrivă Robert,
chiar dacă Robert 2 este mai înalt și mai inventiv. în
facultate studiază amîndoi economia politică, unul spe-
cializîndu-se în economia politică clasică, celălalt în cea
modernă. Frecventează aceleași biblioteci, aceiași colegi,
numai că Robert 2, fiind mai inventiv, mergea și în
case cu femei ușoare. Văd aceleași filme și citesc ace-
leași romane. Unul îl iubea pe Duiliu Zamfirescu, ce-
lălalt pe George-Mihail Zamfirescu. Iși enervau, cu ma-
niile lor, ambițioase și inventive, colegii.
încadrați în viața societății, în aceeași clasă de sa-
larizare, cei doi amici lucrează cu ambiție și inventivi-
tate, fiecare în domeniul său. Unul reformează demoda-
tele formulare pentru minister. E avansat. Celălalt,
ambițios și inventiv, reformează înseși formulele chimice.
E făcut șef de sector. Robert 1 ia un grad nou, Robert 2
îl ajunge din urmă și-1 întrece. Pe rînd, sau sărind din
doi în doi, Robert 1 și Robert 2 se îndreaptă vertiginos
spre funcții tot mai înalte. Pe fiecare treaptă pe care
poposesc o zi sau două, ei rămîn la fel de ambițioși si
inventivi, în esență, individual, și unul față de celălalt.
Romanul se încheie cînd, tot escaladînd posturi, cei
doi Robert au lăsat în urmă direcții, secretariate de stat,
ministere, președinții și onoruri. Robert 1 ajunge rege.
Și, cum regatul trăia de mulți ani cu un singur monarh,
ca de altfel și alte monarhii, Robert 2 se vede în afara
jocului, se dezechilibrează, se îmbolnăvește de ficat și se
retrage din viața publică. Dar în anul următor, încă
ambițios și inventiv, deși sleit de puteri, descoperă re-
publica parlamentară. Nu se poate bucura de invenția
lui și moare. (Editura „Sonn și £iiia, Breslau 1930.)
DUILIO PETRO-MAX : „Aforisme" — Peste cinci
sute de aforisme, observații și „cugetări temporale" dau
măsura elasticității și ascuțimii de gîndire a lui D. Pe-
tro-Max, fost intendent al Casei industriașilor (1905—
42
1909)	. Cîteva însemnări „temporale" * pot, neîndoios,
demonstra întinderea gamei produselor sale :
•	A privi pe interlocutor în ochi însemnează a-i cer-
ceta pînă în adînc buzunarul.
•	Măsoară din creștet pînă în tălpi pe oricine te so-
licită, ca să nu greșești locul unde urmează să intervii,
cînd vine vremea să dai un răspuns.
•	Cînd începi să tratezi cu partenerul de afaceri,
caută întotdeauna săd așezi într-o situație nefavorabilă.
Oferă-i un fotoliu care scîrțîie la cea mai neînsemnată
mișcare, dacă se poate sub candelabrul care stă să cadă,
servește-1 cu coniac din cel care provoacă iritația pielii,
asigură-1 că soția dumitale, Cretina, îi păstrează cea
mai constantă afecțiune. Poartă-te extrem de politicos,
dar imaginează-ți în timpul tratativelor cum îl tragi jos
pe podea, cum îi terfelești în picioare hainele, cum îți
rezistă, încercînd să te muște de pulpă : argumentele
cîștigului de cauză îți vor veni în minte automat...
•	Să ai în permanență pe birou ustensile grele, col-
țoase, și să sugerezi, printr-o anume nerăbdare și prin
înjurături scăpate printre dinți, că adevărata lor menire
se realizează prin aruncare.
•	Celor care te solicită și te plictisesc, comunică-le
că-i vei căuta tu la telefon, mai tîrziu. Cum ai insom-
nie, ține-te de promisiune, nu înainte de orele trei di-
mineața. Dă-le impresia că nu poți dormi din cauza pro-
blemei lor, și ține-i un ceas întreg la aparat.
•	Orice marfă are un dublu caracter. Numai parte-
nerul nu are nici unul.
•	în cazuri complicate, servește-i pe cei ce te tot vi-
zitează cu ceai de tei, care ție îți înlocuiește tutunul și
în care femeia să pună mai înainte o bună cantitate de
somnifer. Merită cheltuiala.
•	Dacă un solicitant zăbovește peste măsură în biroul
tău după ce i-ai rezolvat cererea, comunică-i că tocmai
ai inventat o trambulină de catapultate a persoanelor
prin fereastră și că, pentru experimentarea ei, aștepți
* Titlul este explicat de autor : cînd scria, el își sprijinea mina
de twmpllă, de osul temporali, de unde și termenul.
43
oferta unor voluntari. Apoi : n-aș vrea în ruptul capu-
lui să vă simțiți îndatorat.
•	.întinde cît se poate de mult discuția cu unul de la
care ți-ai propus să obții ceva : nu sconta decît pe epui-
zarea lui fizică, după care îți va ceda, ca la box, totul.
Ca atare, nu te angaja decît cu persoane de aceeași ca-
tegorie.
•	întotdeauna, luat din scurt de superiori, argumen-
tează expunerea, raportul sau relatarea cu păreri ah
autorilor clasici : dacă este vorba despre livrări de ma-
teriale, referă-te, în trecere, la călătoria lui Goethe în
Italia ; dacă trebuie să justifici unele pierderi la textile,
evocă tapiseriile de la Pitti și cîștigă timp pentru a
cita imediat pe Monet ; înghesuie-i pe Stendhal și pe
Gauguin printre oficianți, descoperă-le furnizorilor ca-
lități de rafinați în preferința pentru nuanțe. Nici un
superior n-a rezistat pînă azi la asaltul cuțitelor cul-
turii, din care îți poți face bune provizii, seara, din
Larousse. în cazuri extreme de lapsus, utilizează ca pe
o pleznitură numele lui Burckhardt, infailibil în orice
situație.
•	Ca să-ți menții inițiativa de atac, ocupă-te în timpul
liber cu ceva fără cea mai mică legătură cu profesiu-
nea : împarte zîmbete celor nevoiași, durează fundații
muzicale, dezbracă-ți secretara.
•	Ca să-ți intimidezi interlocutorul, folosește în con-
versație ultimele cuceriri ale tehnicii : mașini de socotit,
mașini de scris, cartoteci, clasoare, mape cu două par-
tide — cu condiția ca nici una să nu funcționeze, pe
care să le repari din mers, să le cercetezi, să le brus-
chezi, să le arunci pe rînd de perete, cu blestemele de
rigoare și cu un aer nefericit.
Culegerea de maxime pe care ne-a dăruit-o D. Pe-
tro-Max se înscrie printre capodoperele literaturii
noastre dintre cele două războaie și lectura lor te în-
deamnă la fapte etern nobile. (Editura Universității din
Koln, Anale I, fasc. 3, pag. 330, 1930.)
MARTIN ROTH-HANSA : „Insurecția preclasicilor"
Roman istoric — Atacul asupra punctelor de sprijin
44
ale lui Chopin și Hartulary-Darclee. Faptele de bravură
ale lui Vivaldi, Corelli și Tellemann. Descrieri ale na-
turii italiene. Calitățile armelor: viola da gamba cu
bătaie repetată, viola d’amore cu trăgaci sentimental,
clavecinul pe șenile, recitativul percutant și aria fuzanță,
suita răspînditoare de gaze toxice. Inventar, parte seden-
tară : allemandă, halebardă, moletiere ad libitum, missă
gotică și raniță cu partidă dublă, bourree. Un pluto-
nier : Verracini. Un sanitar : Tartini. Un dezertor : Per-
golesi. (Editura „Armonia", Veneția 1904.)
WERNER VON NUSSBAUM : „Fabrica de ceasuri*
— Ce a contribuit oare la succesul extraordinar al ro-
manului de față ? Greu de răspuns. Fapt cert este că
nimic nu se ridică la înălțimea artei. Un industriaș din
Republica Dominicană își transformă, la începutul se-
colului, fabrica de mașini de cusut într-o mare uzină de
ceasornice. în lipsa concurenței, industriașul plasează pe
piața sudamericană cantități mari de produse, de la
pendulele de tip „Dom gong" și „Cathedrale“, pînă la
cesulețul de mînă cu lichid de frînă. Cu o calificare nu
prea bună, nedispunînd de materiale de calitate,
muncitorii construiesc mecanisme deplorabile, dar ele
se vînd, aducînd venituri fabuloase patronului. Zadar-
nic se plîng beneficiarii că ceasul de mînă o ia înainte
cu trei sferturi de oră la douăzeci și patru de ore ; nu
demonstrează nimic nici procesul în care sînt aduse ca
probe ornice cu arcurile sărite, cu cadranele crăpate. Un
martor se plînge că plesnirea unui arc, grosolan lucrat,
a bubuit ca o explozie. Un argentinean și-a rănit mîna
în sticla neșlefuită a ceasornicului de buzunar. în fine,
o venerabilă englezoaică, în vizită de studii în America,
cumpărîndu-și un ceas-brățară, a avut surpriza de a-1
vedea cum ruginește în mai puțin de două zile. Totul
este zadarnic, procesele sînt repede clasate, martorii
amenințați, intimidați, plătiți. Scandalurile de presă sînt,
de asemenea, înăbușite. Afacerile își continuă cursul, de
la un timp nimeni nu se mai plînge. Aici autorul no-
tează două fraze pe care nu le-am putut descifra.
45
Volumul al doilea al romanului începe cu descrierea
Italiei turistice, face ample incursiuni în trecutul glorios
al acestei mîndre și neasemuit de brave țări, indică cî-
teva localuri în care se poate petrece de minune. în
acest cadru plasează autorul acțiunea capitolelor urmă-
toare. Conștient de faptul că turismul aduce Italiei sume
importante, guvernul se străduiește să creeze cele mai
bune condiții pentru vizitatori, mai bune decît în ori-
care parte a lumii. Cea de-a 100-a problemă fiind
rezolvată, Ente nazionale turistica atacă problema filozo-
fică și practică a timpului. „Avem nevoie de ceasor-
nice care să meargă prost", declară unul din eroii cărții,
ceasuri care să relativizeze și mai mult dimensiunile
timpului. Avem nevoie de turiști care să piardă trenul
și să recurgă la teleferic, care să mănînce la ore nepo-
trivite, niciodată aceleași, ca să dăm de lucru medicilor
și plăcintăriilor : o derută, o confuzie, bine gîndite, un
haos premeditat sînt în avantajul prosperității patrona-
tului italian și, deopotrivă, în folosul turistului, care,
măcar o dată pe an, în călătorie, este bine să iasă din
strinsoarea programului."
Marea și neîntrecut de sensibila Bursă din Londra este
locul istoric în care interesele ilustrului producător de
ceasornice din Republica Dominicană se întîlnesc și se
armonizează cu cele ale Italiei. Tranzacția se încheie,
se dă o masă la primăria unei suburbii londoneze, se
aduce fabrica la Milano. Guvernul decretează ceasor-
nicul obiect italian reprezentativ, amenință cu pedepse
foarte grave pe cei cărora le-ar trece prin minte să
ponegrească, să analizeze, să aducă vorba despre cali-
tățile ceasornicelor. Vechile turnuri primesc ornice noi
tip „Standard", uzinele, birourile, se reechipează. Străinii
sînt obligați să-și lase la vamă propriile aparate și să
se folosească de cele publice. Italia prosperă.
Un întreg capitol al cărții se oprește asupra vieții
unui oraș din Piemont, descriind repercusiunile măsuri-
lor guvernamentale. Ritmul citadin de activitate a cres-
cut simțitor, ca urmare a sentimentului fiecăruia că se
află în întîrziere (în general ceasurile dominicane o iau
înainte) ; tonusul vital s-a ridicat, efect al hiperexcita-
46
bilității ; neliniștea produsă de nenumăratele pene ale
marilor orologii, de goana limbilor indicatoare pe ca-
dran, de țăcănitul violent, prost ascuns al ceasurilor a
sporit ritmul tranzacțiilor comerciale, îndeosebi en gros;
mii de turiști din lumea întreagă, mai cu seamă ameri-
cani, pasionați de contrastul dintre monumentele artei
romane, etern înghețate în timp, și mișcarea nervoasă a
străzii, au dat năvală în Italia, umplînd tezaurul na-
țional cu dolari forte.
Mai puțin interesant, episodul în care un profesor
este exasperat de ceasornicul său de mină, foarte ca-
pricios în indicațiile sale. Cum era miop și nu se putea
servi de marile ornice, profesorul se bizuia aproape
exclusiv pe ceasul său și nu-1 supăra atît că o lua
înainte, că hîrîia la sferturile de oră, că limbile i se
înțepeneau adesea, cît mai cu seamă faptul că trebuia,
conform indicațiilor tehnice ale fabricii, să-1 întoarcă
de 16 ori pe zi, prima dată din sfert în sfert de oră,
apoi mereu mai rar. Episodul este, de altfel, lăsat în
suspensie, nu se înțelege clar dacă profesorul a emigrat
în Australia din cauza ceasului sau în urma pierderii
fiicei sale într-un tragic accident de tren. (Editura
„Messina", Torino-Messina 1929.1
KARL WEB : „Depozitul de hîrtie™ — Walthcr in-
trase funcționar la marea fabrică de hîrtie din Spessig
pe Rin. Cu trecerea anilor se îmbolnăvește și, pentru că
nenorocirea se datorește proastelor condiții de muncă,
prinde o ură neîmpăcată față de patron. Cu pre-
țul vieții, el acceptă să lucreze în continuare, hotărît
însă să-și ruineze cît mai grabnic patronul. Sustrage în
fiecare zi, prin oamenii săi, prin subtile și ingenioase
procedee, zeci de topuri de hîrtie. Admirabilă pagina
în care este descris eroul în momentul cînd ajunge acasă :
din servietă, din buzunare, din ciorapi, el scoate și iar
scoate hîrtie. De neînchipuit: în buzunărelul pentru
ceasornic a izbutit să înfășoare și să ascundă opt metri
de hîrtie igienică. începe să aibă satisfacții necunoscute :
face sortări, zăbovește pînă noaptea tîrziu spre a-și pune
47
în ordine topurile, după format și calități, mapele și de-
șeurile. Ca să nu fie descoperit, amenajează într-o piv-
niță încăpătoare un adevărat depozit, exemplu de or-
ganizare și sistematizare a materialului.
Cerințele activității lui îi depășeau însă puterea de
muncă. Se hotărăște, neavînd familie și nici prieteni,
să-si aducă un ucenic, un băiat bun care să se dedice
din toată inima serviciului încredințat. Spre a nu fi însă
deconspirat, și pentru că tinerii compatrioți sînt în orice
moment gata să pîrască, pleacă în Franța si. norocul
său, află omul căutat. Tînărul era harnic și binevoitor,
se pricepea să priceapă din mai nimic intențiile stăpî-
nului. Se mulțumea cu mîncare puțină și muncea întot-
deauna cu mare mulțumire. Bătrînul Walther se felicită
pentru idee și pentru alegere.
Tînărul avea însă un foarte urît și incurabil viciu. Era
palavragiu. O pălăvrăgeală de un fel deosebit, nu dintre
acelea care răspîndesc în cîteva ore, pe o mare rază;
cele mai felurite vești — asta ar fi fost fatală depozi-
tului —, ci o pălăvrăgeală monotonă, de intensitate
mijlocie, consistentă datorită faptului că exprima, egal
și strîns, realități veritabile ; o curgere vag interesantă,
scandată doar ici și colo, dar cu darul de-a putea ră-
mîne activă chiar și în cazul în care nu avea cui să se
comunice. Era în bolboroseala tînărului ceva perfect și
albastru, care-i dădea puterea să trăiască și să se bucure
de viața și hărnicia sa. Tînărul exprima adevăruri arhi-
cunoscute și era mulțumit că ele iau înfățișare obiec-
tivă și se risipesc în aer ca fluturii. Realiza în poves-
tirile sale unele portrete reușite, descria situații amu-
zante. Avea și un gust anume pentru scenele tari, din
care scotea efecte ce stirneau groaza, dezgustul, la-
crimile.
Viața decurgea fără neajunsuri. Depozitul de hîrtie
creștea, materialul era pus într-o ordine de invidiat.
Walther se considera răzbunat : patronul începuse sa
decadă, deși mai avea mult pînă a sărăci.
într-o zi se întîmplă însă ceva neprevăzut : Walther.
amețit de pălăvrăgeala tînărului său ucenic, trînti pe
podea, cu enervare, un mare top de hîrtie japon și
strigă :
48
— Dacă îți închipui că pot suporta la nesfîrșit trăn-
căneala ta fără noimă, te înșeli. Lasă-mă-n pace, du-te
în lume și deșartă-ți aiurea sacul de nerozii sau apucă-te
și scrie-le pe hîrtie : fă romane, fă dări de seamă, fă ce
dracu5 ți-o trece prin minte !
Tînărul rămase înmărmurit. Ideea de-a scrie romane,
sau dări de seamă, sau ce dracu’ i-ar mai fi trecut prin
minte nu-i venise niciodată pînă atunci. în chiar după-
amiaza acelei zile, cu precauțiile cuvenite, sustrase de
la stăpînul său două teancuri de hîrtie și, pînă la mie-
zul nopții, le umplu cu un scris mărunt, egal, lipsit de
stări și, pe alocuri, de punctuație. în zilele următoare
făcu la fel, simți tot mai puțin nevoia să pălăvrăgească.
Toată vorbăria lui se converti în scris mărunt, umplînd
sute și apoi mii de pagini. Se strecura noaptea în piv-
niță, privea depozitul cu imensele lui rafturi, pe care
hîrtia era așezată cum nu se poate mai bine, își încărca
brațele cu topuri și nici nu simțea cînd le trece în ca-
mera lui, cînd le scrie, cînd le capsează. Scrise romane,
povestiri. Dări de seamă alcătui doar cîteva, dar le sub-
intitulă tot romane, ca să nu aibă de ce să-și facă re-
proșuri.
Au trecut cîțiva ani. Depozitul, între timp, s-a sub-
țiat. Bătrînul Walther, bolnav și foarte miop, începuse
să nu se mai intereseze de obiectul pasiunii sale. Tînă-
rul scria pe rupte, pălăvrăgeala lui se transforma în
hîrtie înflorită și, cu vremea, în hîrtie de tipar. în-
tr-adevăr, publica. Publica mult, încurajat de presă, de
critică, de public. Deveni un romancier cunoscut. Depo-
zitul de hîrtie fu, în curînd, epuizat. Și, cînd se în-
tîmplă și aceasta, autorului operei, acum plin de bani,
îi veni ușor să cumpere fabrica de pe Rin. Astfel, își
deveni sieși un beneficiar. Jumătate din producția sa de
hîrtie se prefăcea, în cadrul aceleiași întreprinderi, în
romane. Se realiză astfel unul dintre idealurile econo-
miștilor fiziocrați, ca producția și consumul să fie de-
ținute de una și aceeași persoană.
Tînarul romancier, acum în vîrstă, putea să se nu-
mească un om care și-a găsit în viață rostul și expresia.
Se numea Emile Zola.
4^
JOHN PRESSA : „Tehnica chouchoulitului^ — „O
carte excelentă, mai bine scrisă decît Cousine Bette și
Ă la recherche... împreună* (Marsilio Torza). „încer-
care temerară de a demonstra că un 'subiect poate ins-
pira o carte.“ (Un subiect mare — o carte mare, un
subiect mic — o carte mică, între ele fiind posibile
grade și nuanțe.) „încercare într-adevăr temerară : un
copil distinge pe prundul unei gîrle limpezi și leneșe
un fel de bureți din mătasea-broaștei, gheme moi și ro-
tunde în bătaia curenților și care iau în unele momente
aspecte curioase, chipuri cu trăsături omenești. Copilul
exclamă spontan : uite șușuleți ! Universul (stelele și
luna, copacii și ierburile, șopîrlele și greierii, norii și
pietrele, gîștele și apa) aude și reține. Cineva, spirit di-
namic și primordial, decretează că șușuleții s-au produs
acolo, în apă, prin tehnica franceză a șușulitului, ceea
•ce nu cred să fie neadevărat. Un fiziognom transportă
ideea pe bicicletă la oraș. Aici este în măsură să afirme
(pe o stradă vecină Academiei) că există asemănări iz-
bitoare între șușuleți și anumite femei frumoase predis-
puse la îngrășate. Se demonstrează, pe bază de probe,
că toate modelele lui Renoir descindeau din șușuleții ul-
timelor decade ale secolului al XlX-lea. Printr-o scli-
pire a imaginației, rafinată dar nefolositoare, fiziogno-
mul propune ca toate chouchoulinele (în rom. șușuli-
nele, vezi Dicționarul enciclopedic) să fie mîngîiate su-
perficial, dar insistent, în partea grasă care încheie băr-
bia cu gîtul, lucru care nu este întru totul explicat teh-
nologic. Asta ar fi, după John Pressa, tehnica șușulitu-
lui. Interesantă precizarea că, fie în grafie originală, fie
în franceză, tehnica rămîne aceeași. Autorul extinde ti-
pologia în mod abuziv. Aflăm că o minge de plajă este
șușulie, că o găină este șușulină, ba chiar că un copac
este... șușulin. Apoi, copiii se șușulesc, (florile pot fi șu-
•șulite, chiar varza poate fi chouxchoulită...
Un critic serios trebuie să disprețuiască asemenea
jocuri de cuvinte, chiar dacă ele sînt atrăgător prezen-
tate. Arta este — orice ar spune unii — asemenea unui
balcon cu oficialități și a sta țeapăn în fotoliu nu în-
seamnă negreșit rigiditate, ci, mai curînd, atitudine. Ci-
tești cartea lui Pressa cu vie curiozitate, 'dar, trezin-
50
du-te din jocul impus de autor, te întrebi dintr-o dată,
ca să verifici temeinicia ideii : oare cine își poate alege
o asemenea carte ca subiect al tezei de doctorat ? „Ne-
povestibilă, fiindcă n-are epică, profesorii de toate ca-
tegoriile nu pot menționa cartea în cursurile de litera-
tură, decît cu riscul de-a provoca imense confuzii. Sa-
lariile nu s-ar mai lua, țara n-ar progresa" (Maxwell
Hayden).
MARIN CEAPĂ : „Am fost și eu copil de trupa"
— Toate drepturile și îndatoririle pot fi mai bine uti-
lizate în formație militară decît individual. Rezistența
fizică sporește apreciabil. De asemenea, capacitatea de
concentrare și demonstrare. Alimentația, somnul, dra-
gostea sînt chestiuni ce ridică mai puține probleme. Re-
lațiile dintre membrii societății devin liniare, evidente»
ușor de stabilit. Nu există chestiuni care să privească
omul și activitatea lui și pe care concepția militară să
n-o poată rezolva. Marin Ceapă publică, în anexă, cî-
teva proiecte de regulamente interioare, valabile îndeo-
sebi pentru M. U., * dintre care cel mai interesant mi
se pare Organizarea asaltului în relațiile de tipul fe-
meie-barbat. (Editura „La tunul de cîmp" a Comanda-
mentului teritorial Craiova 1938.)
GEORGE BACOVIA : „Plumb" — Apărută în Bi-
blioteca pentru metalurgiști, cartea lui Bacovia atrage
atenția asupra acestui element pe nedrept disprețuit. Se
trece în revistă larga utilitate a metalului, din care se
pot face margini de linii ferate, clavire, chioșcuri pen-
tru fanfare militare, aparate cinematografice, decoruri
teatrale și chiar sicrie. Informații interesante despre in-
toxicația cu plumb la muncitori (simptome și procese).
Scrisă concis, însoțind faptele cu formule ce nu depă-
șesc niciodată jumătate de pagină, cartea se citește cu
ușurință de specialiști, ca și de cei cărora le plac chi-
* M. U. : Marile unități.
51
mia, fizica și spectroscopia metalurgică. (Editura »La*
kustris", St. Gali 1958.)
DANIEL BONN : „Țipete de bucurie" — Printr-o
notație muzicală ingenioasă, autorul înregistrează cîteva
sute de țipete din landurile Holstein, Solingen, Brecht
și Preter. în general, sînt țipete de bucurie, autorul pro-
mițîndu-ne că ne va da în volumul următor și o cule-
gere de țipete impersonale. Piesa de antologie a volu-
mului este țipătul unui bărbat înainte de-a muri în luptă
•și imediat după aceea. (Editura „August Nietzsche și
•nepoții", Halle 1928.)
HERMANN GOTT : „Exemplul soldatului care nu
s~a c... niciodată" — Scris îndată după cel de-al doi-
lea război mondial, romanul se înscrie în seria lucrărilor
care încearcă să reînvie marile momente specifice răz-
boiului : eroismul, dăruirea altruistă, avîntul sufletesc
etc. Oricît de dureroase ar fi privațiunile la care sînt
constrînși oamenii în timpul conflagrației, sentimentul
înaltei datorii domină și colorează întreaga activitate
umană. „Fiecare soldat poartă în raniță obielele Solda-
tului necunoscut" — scrie Gott.
Trupele noastre erau încercuite în zona Gibraltarului.
Asta nu însemna nimic. Avioanele dușmane măcinau cu
bombardamente înfiorătoare rîndurile noastre. N-avea
nici o importanță. Perfidul inamic trimitea rachete cu
mare putere de distrugere, care ne terciuiau, ne anulau.
Ei și ? începuseră să circule bolile, dintre toate mai par-
șivă fiind febra violetă. Nimic nu ne supăra în afară
de cîteva zeci de morți în fiecare dimineață. Aprovizio-
narea se făcea defectuos, mîncarea o singură dată pe
^i, în loc de ghiulele tunurile noastre foloseau conuri
de brad, iar infanteriștii trăgeau cu praștia. Abia se
putea dormi din cauza foielii șobolanilor încuibați în
tancurile părăsite, în chesoane. Duhnea pretutindeni a
hoit, a rugină. Tot asaltate zi și noapte, batalioanele
noastre scăzuseră ca efectiv. Nici o primejdie și nici o
lovitură nu descuraja însă pe cei care rezistau. Erau
52
în total doi, un colonel înarmat cu un pușcoci și un
student cu doar trei luni de instrucție, cu o nevasta tî-
nără și frumoasă pe care o prinsese o singură dată cu
un avocat.
într-o dimineață, cînd forțele noastre păreau că di-
minuează, un avion aliat a lansat în încercuire un sac
cu afișe. Acolo, printre textele scrise foarte mărunt și
pe care cei doi nu le putură desluși, fiind miopi, aflară
și o scurtă povestire despre fapte mărețe culese de pe
diferite meridiane ale globului. Se vorbea, într-un stil
deosebit de poetic, despre soldatul care, timp de cinci
ani cît a durat primul război mondial, nu s-a c...
niciodată, condițiile tactice și lipsa răgazului nefiindu-i
favorabile.
Se descrie, în finalul romanului, cum cei încercuiți,
printr-o iscusită manevră și, mai ales, printr-un incre-
dibil avînt, au derutat pe dușman, au rupt cercul de
foc și, încordîndu-și forțele — în minte cu imaginea
celui care nu s-a... niciodată —, au snopit în bătaie
pe agresor și au înfipt steaguri peste tot. (Editura „Ne-
pieritoare și zburătoare militare", Geneva 1946.)
OLIVER SEQUANTA : „Gingășia cutanata și mij-
loacele prevenirii ei“ — Tratatul lui Sequanta, operă de
laborioasă sinteză, nu trebuie să lipsească din biblioteca
nici unui intelectual. (Editura „Lastex", Bonn 1956.)
ALDO SENEGAL : „Arta nepreciziei in cinegetica^
— Cartea lui Senegal pleacă de la o tulburătoare con-
statare : este mult mai la îndemînă pentru amator să
învețe a trage precis cu pușca, decît pentru vînător să
ochească alăturea. De unde, necesitatea de a educa im-
precizia, rîvnită sincer de un mare număr de vînători..
O dificultate pe care o întîmpinau cei mai mulți tră-
gători era aceea că, voind să evite lovirea țintei, des-
cărcau arma în aer. Asta ducea la situații penibile. Au-
torul dezvoltă în douăzeci de lecții metoda sa de tra-
gere alături, de ochire perversă, de omorîre fictivă.
53
„Mai savuros decât Pseudokinegheticos, mai fantastic
decît Dicționarul onomastic ‘> remarcă luliu Procopiu
în Informația serii. (Editura vPomerania\ Luxem-
burg 1965.)
MARCEL PRECAR : „Excitația și inhibiția la tancu-
rile de asalt" — Generalul Precar este cunoscut în
cercurile militare europene drept un expert în proble-
mele ofensivei blindatelor. Autorul observă în această
nouă lucrare că este imposibil — în optzeci de cazuri
dintr-o sută — să cunoști comportarea tancurilor înainte
de atac. Unele pleacă împotriva dușmanului foarte gră-
bite, voioase, alunecând parcă printr-o poiană înflorită.
Curînd însă obosesc, se moleșesc, ezită, înaintează fără
convingere, apoi se împotmolesc într-o tranșee oarecare,
într-o rețea de șine metalice. Reacțiile lor reflexe sînt
deopotrivă stinse, dorința de a fi în frunte se înfrînează
și asistăm uneori la căderi în penibilă anxietate.
Sînt și tancuri pe care le știam melancolice, tîrzielnice
în reacțiile primare, dar care, la semnal se desprind
uluitor de repede din flanc și aleargă cuprinse de bucu-
rie spre obiectiv. în general, scrie generalul, comporta-
mentul atipic nu trebuie să ne deruteze. Un oarecare
exces de foliculină, o vagă dezechilibrare psihică, cu
puseuri periodice de isterie, explică totul. Autorul po-
vestește un episod din războiul turco-portughez, cînd un
tanc și-a pierdut o șenilă și responsabilitatea, ajungînd
în cîteva clipe la masa marelui cartier general al ina-
micului. Probleme delicate se pun și în determinarea
gradului de obsesie la tancurile de mare tonaj. O anume
preferință pentru căderea în ambuscade, pentru dera-
pare, pentru manifestările frivole indică în majoritatea
cazurilor structura receptivității maladive. Generalul
Precar recomandă tratarea blindatelor cu gingășie și
consecvență pedagogică, reprobînd orice gest de nerăb-
dare, orice pripeală în diagnostic, tratamente gradate,
cu evitarea suprasolicitărilor, a antitermicelor și unguen-
telor. Cazurile rare și nesemnificative de sterilitate sînt
studiate într-un capitol special. Literatura militară, mai
ales poeziile și fragmentele de roman sînt recomandate,
54
firește cu măsură, sub supraveghere. în încheiere se in-
dică cele mai potrivite șaibe și șuruburi pentru conec-
tarea servanților la aparate, precum și o metodă origi-
nală împotriva decalcifierii nespecifice a tanchetelor
„Renault". (Editura „Motrica", Frankfurt 1939.)
MARCEL PRECAR : „Folosirea elicopterelor pentru
optimizarea popoarelor asiatice“ — Cea de-a doua lu-
crare de răsunet a generalului Precar se ocupă de forma,
gabaritul și grația verbală a elicopterului în dialogul cu
populația țărilor asiatice. în Indofina, arată Precar, pre-
zența elicopterului se vădea necesară încă de la începu-
tul secolului : localnicii, obișnuiți să înțeleagă intențiile
bune chiar înainte ca ele să fie exprimate, se cam plic-
tiseau în activitatea lor monotonă de a-și cultiva mlaș-
tinile cu orez, de a-și tipota copiii cu ochi sclipitori, de
a vina, de a face negoț, de a fluiera, nevăzînd în toate
acestea o intenție. Așteptau >să vină cineva, să intervină
careva, să apară un oarecare, spre a intra și ei în dis-
cuție. A fost trimis elicopterul, sol volubil, înzestrat cu
inteligență sclipitoare și cu palete, care știe ce este
coerența și știe, mai ales, să-și admire narcisește întin-
derea umbrei proprii pe cîmpia liniștită, pe verdele dens
al junglei. Sosirea lui a stîrnit îndată interesul.
Elicopterul se invita cu plăcere la mesele oamenilor,
intra în vorbă, fără protocol, cu învățații orașelor, făcea
curte femeilor, se amesteca cu dragoste în jocul copiilor.
Era grozav și elegant, înalt și neprevăzut. Pretutindeni
răspîndea bunăvoința.
Desigur, învîrtirea minții lui grăbite nu era întotdea-
una urmărită cu atenție. Dar cînd era, și asta nu se în-
tîmpla rar, localnicii avînd spiritul isteț, spontan și
pătrunzător, elicopterul primea în plin replica, se clă-
tina în aer cu surpriză, se prăpădea de rîs, se tăvălea
de plăcere și gîdilături. Efectul de precaritate — lege
fizică descoperită de Marcel Precar — făcea ca elicop-
terul să înceteze a mai purta dialogul început. Atunci
se retrăgea nedumerit în sine.
55
Solilocviile elicopterului sînt înregistrate de autor,
cifrate cu grijă, puse unele sub altele, spre a se trage
linie și a se aduna. Relativist prin formație, generalul
Precar, matematician desăvîrșit și artilerist subtil, iden-
tifică paradoxal operațiunea de adunare cu cea de scă-
dere, după principiul că extremele se ating. (Editura
Felix Bromm, Bruxelles 1959.)
MAX KARTOPHER : „Salcîmii districtului" —
„Romanul de debut al marelui prozator Max Kartopher
continuă să facă victime în special în rîndurile citito-
rilor tineri. Ziarele de ieri aduc vestea că încă trei ci-
titori au fost găsiți intoxicați grav după lectura cărții.
Institutul de toxicologie din Geneva pregătește un anti-
dot. Studiul cercetărilor este avansat, cu toate că expe-
riențele de pînă acum s-au dovedit eficace numai la
animale" (Le Figaro din 16 ianuarie 1960). (Editura
Transa, Livorno 1928.)
MIROSLAV KLAPA : „Demodarea munților Pirinei"
— Folosirea abuzivă a antipirinei, în ultimele două de-
cenii, a contribuit în mare măsură la degradarea și, după
unii autori, la evaporarea munților Pirinei. Cu toate
măsurile drastice luate de guvernul local, procesul geo-
logic evoluează în sensul nedorit de autoritățile știin-
țifice din Spania și Portugalia, astfel că ne putem aș-
tepta la cataclisme și inundații apropiate și de neîn-
lăturat. Se observă că, în timp ce văile iau pe zi ce
trece aspectul unor ringuri fără ieșire, piscurile altădată
semețe ale masivului se ridică pe rînd la pătrat. Un
fenomen caracteristic al procesului în curs de împlinire
este că izvoarele naturale din zona carstică a masivului
răspîndesc, o dată cu apa, mari cantități de gumă ara-
bică. Urmarea, pe plan social e, firește, neplăcută :
populația și-a abandonat ocupațiile tradiționale și se
îndeletnicește cu lipitul, renunțînd la străvechea cocă
moale. Ceva trebuie făcut. Dar ce ? (Editura „Grazia
Ex", Lyon 1962.)
56
MARINA LEVENTA : „Procesul Neron" — Printre
alte idei ale cărții se observă că este timpul ca arta să
contrazică total apucăturile cititorilor de azi. Satira să
îmbrățișeze dintr-o dată obiectul criticat, arcuindu-se în
aromitoare elogii, drama să se transforme în actul II
într-o poezie lirică, cinematograful să-și aprindă brusc
luminile și pe pînză să se scrie cu creta formule mate-
matice, pe care spectatorii să fie invitați să le memo-
reze pe loc. Sub postamentul grandioaselor statui să fie
instalate mecanisme capabile să lanseze în muzeu mingi
de rugby, pe care vizitatorii să le prindă și cu care să
alerge, sub supravegherea atentă a unui antrenor auto-
rizat. Cartea de literatură să fie tipărită pe hîrtie de
biblie, iar diferența de volum să fie folosită la încrus-
tarea în copertele de piele a unei casete cu mici, dar
puternice pistolete. (Editura „Logarithmi", Salonic 1942.)
JACOB MAQUEREAU : „Cînd ne îndoim, începem
de la mijloc“ — Autorul a plătit cu viața scrierea aces-
tei opere inestimabile. Urma să elaboreze două volume,
a reușit să încheie doar trei sferturi din primul. Maque-
reau nu-și ascunde mîhnirea față de evoluția inegală a
omenirii către împlinirea destinelor ei. Prețuind cum se
cuvine marile descoperiri ale secolului nostru, el relie-
fează cîteva flagrante contradicții ale spiritului modern.
In timp ce s-a descoperit leacul cancerului * și sînt sal-
vați de la moarte mii de bolnavi, în Irlanda se moare
curent din cauza loviturii la glezne, practicată în piețe
publice ; în timp ce se fotografiază suprafața planetei
Marte de la cîteva zeci de kilometri, este foarte greu
să obții o fotografie exactă a caninului atacat de gra-
nulom ; suportînd bine starea de imponderabilitate, cos-
monauții mor ușor de gripă, medicamentele existente
dovedindu-se ineficace ; hrănirea cu concentrate nutri-
tive este excelentă, dar în Brazilia continuă să fie con-
sumată carnea de om ; o mașină traduce perfect un
* Inexactitate. Leacul cancerului avea să fie preparat abia cu
doi ani mai tîrziu, la 15 mai 1967, de către Samuel Bot !
57
mesaj și un text de Shakespeare din engleză în dialectul
venețian, dar doi venețieni se ucid pentru că nu se în-
țeleg cît de lat trebuie să fie paravanul despărțitor al
magazinului lor cu ațe ; o echipă de mineri este sal-
vată de la intoxicație cu gaz de mină și mii de bărbați
și femei își scurtează viața trăgînd în plamîni tutun
bine rafinat. Oamenii sînt idioți — conchide autorul.
Pe cînd scria la cartea sa, Maquereau și-a zgîndărit în
neștire un neg din barbă. în două zile s-a infectat, și
infecția i-a fost fatală. Ireparabilă pierdere : pe lingă
cartea anunțată, marele gînditor se pregătea să scrie,
în urma unei călătorii cu submarinul atomic, un repor-
taj despre adîncurile Oceanului Pacific. Călătoria urma
să fie întreprinsă peste o săptămînă și primise încurajări
repetate de la o mătușă a lui Picard. („Presses universi-
taires“, Paris 1965.)
FLAVIO TEREPENTINA: „Fabrica de bețe pen -
tru roți“ — înrudit spiritualicește cu Maquereau, Tere-
pentina face și el o aspră critică gîndirii științifice con-
temporane. Cartea lui Omul cu găleata, desființează
magistral, cu argumente de o evidență zguduitoare, insti-
tuția paznicilor de noapte. în Fabrica de bețe pentru
roți, Terepentina se ridică împotriva literaturii, foarte
bogate în anii din urmă, care, uitînd de greutățile mo-
mentului, invită pe cititor la satisfacții proprii abia anu-
lui 3000. El scoate în evidență alterarea comportamen-
tului unor indivizi hrăniți cu o astfel de literatură. Aceș-
tia, anticipînd abuziv, își scot bilete de tramvai cu aju-
torul revolverului, prin uciderea casieriței, își manifestă
bucuria la un concert simfonic răsturnînd și chiar fă-
cînd țăndări fotoliile, corupînd pianul și garderobiera,
încîntați de înalta productivitate ce se va obține în
industrie, cei studiați de Terepentina încetează de a mai
munci. Pentru evitarea superproducției, care, într-ade-
văr, va anchiloza viața deceniilor viitoare, Terepentina
propune construirea unor fabrici antiindustriale. De
pildă, o fabrică de bețe foarte rezistente, ieftine și ușor
utilizabile, pentru a fi introduse în roți. Activitatea ti-
nerilor futuriști ar putea dobîndi o finalitate utilă în
58
societate. Lor le-ar reveni sarcina ca, înarmați cu bețe,
să încetinească, ba chiar să oprească diferitele agregate
•și mecanisme, ajustîndu-le la nivelul ritmului mediu al
gîndirii sociale. Aplicate la cap, aceleași bețe ar putea
■consolida ideile recent dobîndite și ar dezvolta o disci-
plină publică de cea mai riguroasă speță. Ideea salva-
toare i-a fost sugerată lui Terepentina de un tablou al
lui El Greco, în care scena închinării magilor este ve-
gheată în josul picturii de prezența unui băț lung, solid,
extrem de elocvent. (Editura „Rechaud“, Paris 1964.)
ALBERT TREFLA : „Prietenia dintre îngeri și ita-
Ueni“ — Nu mai este nici o îndoială că există, încă
din antichitate, o strînsă prietenie între îngeri și locui-
torii peninsulei. Albert Trefla, dăruit încă de timpuriu
pasiunii pentru istorie, pentru artă, nu este mai puțin
înclinat către investigația gratuită, avînd un mare ta-
lent de detectiv. El a observat că, sub masca unei indi-
ferențe bine disimulate, îngerii preferă de-a lungul
veacurilor să se arate în Italia, îndeosebi în marile orașe.
Pictura etruscă este prima care nu poate să ascundă fa-
miliaritatea, stabilită cine știe cînd, dintre artistul ano-
nim și îngerii deghizați în zei și eroi. Meșterul mormîn-
tului de la Lionnes face, prin compoziția lui simplă,
dar foarte sugestivă, o adevărată diversiune. Cine este
naivul care, admirînd fantasticul zbor al porumbeilor
galbeni și roșii, să creadă că este vorba chiar de porum-
bei galbeni și roșii ? Mișcările aripilor sînt parcă atitu-
dini reproduse din intima hîrjoneală a îngerilor, atunci
cînd se fugăresc sau cînd își dau coate și-și fac cu ochiul
spre a scoate din răbdări o bunică severă, însă etern în-
datoritoare. Stolul este surprins desfăcut în două cete,
aproape simetrice. Nu tot astfel stau dispuse cohortele
îngerești în cele mai multe tablouri ale maeștrilor Re-
nașterii ? Coincidență sau intenție ? Spărturile frescei,
datorate întîmplării, pun aripi albe și profilează figuri
omenești pe trupul celor mai mulți porumbei. Unul din-
tre portretele deosebit de interesante moștenite de la
antici, chipul demonului Charu, pictat de un meșter pro-
vincial într-un mormînt din Orvieto (Muzeul arheologic
59
din Florența), înfățișează un înger damnat, în toata
splendoarea lui. Aripile stau desfăcute ca după un zbor
întrerupt. Penajul elegant, bine așezat în spinarea de-
monului, ascunde culori cerești și necum infernale. Se
vede clar că personajul este unul dintre acei îngerii
care, fiindu-le interzisă ieșirea din plicticosul club al
paradisului, s-au deghizat în demoni spre a coborî ne-
urmăriți în localurile de petrecere de pe pămînt. Pier-
zîndu-li-se identitatea, mulți îngeri se sustrăgeau în vre-
mea aceea de la regulamentul de ordine interioară și
beneficiau de cîteva bucurii nevinovate printre italieni.
Albert Trefla, după trecerea cîtorva sute de ani, a în-
ființat cu colaboratorii un serviciu perfecționat de ur-
mărire, și iată, a descoperit relativ ușor înșelăciunea. îm
totdeauna îngerii delincvenți — vezi concluziile cerce-
tărilor întreprinse — trăgeau în casele italiene, se în-
hăitau cu băieți și fete italiene și, adesea, pozau în cele
mai ciudate chipuri, în atelierele unor pricepuți meșteri
italieni.
Cu vremea, mijloacele de deghizare, de înșelare a con-
temporanilor vigilenți au evoluat. în secolele XIII și
XIV circulau prin tîrgurile italiene numeroși necunos-
cuți lipsiți de o îmbrăcăminte potrivită, destul de prost
hrăniți, dar ahtiați după petreceri cu vinuri tari și fe-
mei. Erau dornici de scandal, provocau discuții despre
cele mai neînsemnate cauze, aveau permanent chef de
bătaie, și s-au aflat multe dovezi că adesea băgau, cu
seninătate, cuțitul în adversar: O analiză atentă a do-
cumentelor arată că, sub înfățișarea acestor vagabonzi
periculoși se ascundeau persoane binecunoscute din ierar-
hia Heruvimilor și din clanul Serafimilor. Detectivul
Albert Trefla le-a dat șiretlicurile în vileag. Iată cum
a procedat Trefla : comparînd, de pildă, spectrul radio-
logie pe care-1 dau lănciile combatanților din celebra
Bătălie a lui Paolo Uccello (Uffizi, Florența) cu clișeul
unor aureole autentice găsite într-un cartier al Romei,
cercetătorul a avut surpriza să constate identitatea ca-
lității metalului. Analizînd ritmica unui dans toscan,
Trefla a descoperit că el conține aceleași grupări de
pași ca și tropăiala îngerilor pe acoperișul ieslei în care
s-a născut Mîntuitorul. Cercetînd conținutul unei oale
60
de noapte din casa unei femei desfrînate, în care nu se
poate să nu fi urinat bărbatul ascuns în plapumă, s-a
aflat că lichidul era o soluție foarte concentrată de nec-
tar. în sfîrșit, mulți dintre îngeri, fie ca urmare a edu-
cației, fie ca să-și răscumpere într-un fel nelegiuirile
săvîrșite în incursiunile lor pe pămînt, interveneau în
disputele dintre italieni, luînd invariabil partea drep-
tății. Pe la 1420, ilustrul Filippo Lippi imortalizează pe
cîțiva dintre îngerii care tulburau liniștea cartierului său,
reținînd tipuri de bărbați despre care știm că mîn-
caseră și băuseră în casa lui, nedîndu-se înapoi
de a invita la joc, cu lăută și tamburine, pe propria
fiică a maestrului. Gîndul dintîi al artistului fusese, pro-
babil, să se plîngă autorităților supreme. Teama de răz-
bunare și relativa nereușită a portretelor, departe de
tehnica fotografiei de azi, l-au reținut să-și ducă la îm-
plinire reclamația. Scandal public nu se putea face, ziare
neexistînd încă. Materialul adunat a fost folosit ulterior
de pictor la realizarea tabloului său Fecioara și copilul
lisus. Montajul este evident : cei doi regi, care se în-
chină îngenuncheați, au uitat să-și lase la cuier aureo-
lele ; cel din dreapta trădează o stare de ebrietate pro-
nunțată. Aduse arbitrar din alt tablou, celelalte perso-
naje suferă de indiferență, sînt distrate și într-o ținută
scandaloasă. Artistul și-a bătut joc de opera lui, sau
— ipoteză nu mai puțin plauzibilă — a lăsat cu intenție
.asemenea flagrante nepotriviri spre a atrage, în acest
mod, atenția celor în drept asupra blestemățiilor în-
gerești.
Renumitul basorelief al lui Michelangelo intitulat
Lupta centaurilor este, de fapt, o încăierare ordinară
de la care nu lipsesc — nici nu se putea altfel — în-
gerii. Nici urmă de centauri ! Este o încleștare de tru-
puri înfierbmtate, care s-au contopit pînă la a deveni
un singur corp monstruos. în stînga, puțin răsucit din
umeri, un bărbat în picioare stă să-și desfacă din ca-
rapacea nevăzută aripile. Sforțarea e, firește, inutilă,
pentru că ceilalți nu-i permit decolarea cu una cu două,
după ce a dat cu pumnii. în centrul basoreliefului, sus,
într-o situație mai puțin critică, deși destul de înghesuit
și el, un alt bărbat-înger a reușit să tragă declanșatorul
61
și aripile sînt gata să >se deschidă. Un individ, care nu
poate fi decît un italian, îl țintește din stînga cu brațul
bine încordat și, cînd îl va lovi, zburătorul se va pră-
buși ca o fragilă ciocîrlie. Cînd afirmă categoric că in-
dividul din stînga este italian și nu înger, Trefla se
bazează pe faptul că niciodată îngerii nu pun mîna pe
bolovani, chiar și în cele mai desperate situații, prefe-
rînd pumnul. De scuipat însă scuipă, după cum o dove-
desc numeroase tablouri de care este plină Renașterea»
Autorul, care își propusese să vorbească despre prie-
tenie, a insistat asupra acestor aspecte pentru a stabili
1.	Marea afluență de îngeri în principalele tîrguri și.
orașe italiene, ceea ce ne indică o viață trepidantă în
centrul peninsulei, informîndu-ne exact despre calitatea,
spectacolelor și a localurilor, precum și despre ospitali-
tatea generală.
2.	Existența unor relații apropiate între îngeri și ita-
lieni, concretizate chiar și în organizarea de afaceri,
bănci, schimburi de mărfuri etc. Se presupune că, la un
moment dat, ar fi existat ateliere manufacturiere în ha-
lele cărora ar fi fost angajați cîteva sute de îngeri.
3.	Insistența apariției în operele artistice a tuturor
categoriilor de îngeri (un singur tip, Angellus vesicans,.
din Catalogul serafic de la Amsterdam lipsește).
4.	Practica, devenită regulă, de a întîlni îngeri în
haine omenești și oameni în atitudini îngerești (vezi
Perugino : Înălțarea la cer, unde îngerii-copii suferă de-
calviție pămîntească, iar cei maturi cîntă la viola da
braccia cu dexteritate și vădită grație). înțelegerea se
întemeiază, probabil, pe un sistem evoluat de contracte,
pe obiceiul pămîntului și altele.
Relațiile de prietenie și colaborare ce caracterizează
coexistența îngerilor și italienilor se bazează pe respect
reciproc, cooperare economică și în alte domenii, pe în-
lesnirea liberei circulații a bunurilor materiale și spiri-
tuale de la cer la pămînt și invers. Aceste relații au fie
un caracter temporar, fie unul veșnic, așa după cum se-
poate reține din detalii semnificative ale multora dintre
tablourile pictorilor italieni. în scena lui Fra Angelico
intitulată San Lorenzo distribuisce l9elemosina (Vatican),,
se poate observa perfecțiunea operației de credit pe ter-
62
men lung. (Individul din dreapta, în prim plan, e ne-
îndoielnic un înger deghizat, așteptînd să beneficieze de
scăderea taxei de scont.)
Un ultim capitol urmărește migrația îngerilor dintr-un
loc într-altul, evoluția acțiunilor lor, amestecul acestora
în treburile administrative ale republicilor ; toate chipu-
rile pictate de Modigliani sau modelate de Giacometti
trădează însă suferința, hrana insuficientă, condițiile de
locuit precare. îngerii, slăbiți, hăituiți, dispunînd de cre-
dite bănești tot mai puține, cunosc pe pămîntul italian
fenomenele specifice regresiunii ; se semnalează nume-
roase sinucideri, reprofilarea profesională, melancolia.
Tot mai mulți își iau zborul spre alte țări. Au fost
văzuți, astfel, pe biciclete într-o pădure din Germania,
într-un compartiment de tren în Ungaria, în pelicule
de duzină la Hollywood.
Autorul declară în încheiere că îngerii mai pot fi sur-
prinși, cu precauție, în zonele pășunilor nordice și din-
colo de bine și de rău. (Editura „Lampadar", Constanza
1962.)
HENRI LEDRU : „Carte pentru analfabeți" —
„Lectura cărții este pasionantă. în nici o scriere nu
m-am recunoscut ca în aceasta" (Leon Drogfuss) ; „Cînd
ai încheiat lectura cărții lui Ledru, dorești din toată
inima s-o recitești. Numai că pentru aceasta trebuie să
treacă din nou ani mulți, spre a uita mai înainte scrisul
și cititul, deprinse pe negîndite." (Felix Marton-le
Bijoutier.)
HELMUTH PAPAIANIS : „Cutia cu piper* — Pu-
ternic influențat de Jean-Paul Sartre, romancierul uită
să redevină el. Redevine ea.
SEMPRONIUS KALA : „Satir" — într-un oraș
oriental din zilele noastre se introduce ca monedă sa-
tirul în greutate de două kilograme. Se urmăresc con-
secințele umane ale unei asemenea reforme. Oamenii își
63
plătesc datoriile cu lovituri bine ochite, scade numărul
datornicilor, dar și al debitorilor. Un grup de reacțio-
nari preferă trocul. Sînt desființați pentru primitivismul
lor. (Editura „Retax“, Istanbul 1963.)
ALFRED CORAILLE : „Oameni sub cheie" — Ur-
carea și coborîrea din automobil, urmărite cu un mare
talent al surprinderii momentului culminant, concludent
pentru calitățile, pentru năzuințele celui care utilizează
vehiculul pe patru roți. Observația e minuțioasă și se
aplică unor numeroase cazuri. Urcarea după stilul „ca
în căruță“ are scuzele sale (îndelungata experiență ru-
rală), în timp ce coborîrea pe brînci sau ieșirea prin
parbriz sînt, evident, inovație de dată recentă, cu un
înalt grad de profesionalizare. A urmări un individ de-
prins cu logica formală și a-i surprinde incoerența, con-
tradicțiile. A înregistra o plecare urgentă, în văzul ve-
cinilor, cu aerul că ești așteptat să-ți spui cuvîntul de-
cisiv în împărțirea, după criterii numai de tine imagi-
nate, a Europei. Cum urcă un infanterist, cum urcă
unul deprins cu baricadele, cum coboară cel ce și-a con-
vertit întreaga avere într-un automobil și simte luciul
caroseriei ca pe propria lui piele. După felul în care
se răsucește cheia de contact se pot distinge opt tipuri
umane, cu întregul lor trecut, cu certul lor viitor, cu
îndoielile lor trecătoare.
Drama începe atunci cînd coborîrea se face din mers.
O situație : ai fost pînă la kilometrul 72 inspector ge-
neral, mașina îți era dată spre a te folosi exclusiv în
drumurile către instituțiile de inspectat, ordinul de desti-
tuire ți-a parvenit prin radio. Ce faci ? Cum mai cobori,
pentru că trebuie să cobori, iar mașina încă aleargă ?
Se evocă în volum cîteva erori de interpretare, pre-
cum și de manevră. Autorul șofează prost, iar persona-
jele, schițate destul de schematic, nu trăiesc. (Editura
„Labirinth“, Lima 1957.)
RINALDO METEORE : „Trei întimpidri din Țara
frigidelor"
64
ADRIAN SAGYTARIA : Documentele motanine^,
Seria M — ediție îngrijită de C. Clemenceau. (Editura
„Fehx Alcan“, Paris 1939.)
GOTTFRIED BURGER : „F antasticele întreprinderi"
— Despre epocala activitate a marelui spion austriac
Georg Simson, în timpul marii conflagrații 1939—1945.
Avocat cu perspectivă, Simson părăsește orașul natal,
Graz, se angajează în forțele armate și, la începutul
războiului, urmează o școală de spionaj militar. Prima
acțiune, sustragerea din dosarele secrete ale Marelui
Stat Major de la București a (planurilor de amplasare a
bateriilor antiaeriene, este încununată de deplin succes.
Cîteva alte incursiuni în dispozitivul militar și diplo-
matic al dușmanului îi aduc avansarea. Austria este
anexată Germaniei hitleriste. în anul următor, desco-
peră un sistem de detectare a circulației trenurilor in-
ternaționale. Invenție englezească. Zădărnicește trans-
portul de trupe franceze către fronturile aliaților din
Grecia. Bucurîndu-se de o înaltă apreciere din partea
Reichului, căruia i-a adus mari servicii, este păstrat pen-
tru lovituri grandioase. Studiază între 1940 și 1943.
La 1 martie 1944, i se încredințează cea mai impor-
tantă sarcină : să treacă peste liniile inamice, să coboare
cu parașuta în spatele frontului și să comunice foto-
grafii despre sistemul de apărare de la Margheritta. Mo-
mentele evocate de Burger sînt palpitante : Simson, pa-
rașutat într-un sat din Cîmpia Melonului, trece prin
mari pericole, călătorește travestit, îndură foamea și
ploile frecvente, se îmbolnăvește, face comerț, intră în
legături cu indivizi dispuși să se lase cumpărați, este
prins și condamnat la moarte, dar evadează, trăiește ca
un necunoscut într-o școală din sud, unde învață lim-
bile italiană, armeană, turcă și pagasă, apoi reușește, în
sfîrșh, să pună mîna pe documentele căutate.
Trece din nou prin mari pericole, încercînd să ducă
în Germania pachetul cu planuri secrete. Precauții. Ur-
măriri. Schimburi de focuri, răni grave. Timpul trecea.
Ajunge în sfîrșit într-un ținut mai liniștit, scăpînd de
urmăritori. Călugării unui schit îl omenesc și-i împrăștie
65
temerile. Zăbovește în mijlocul admirabilelor sale gazde,
declară că-i plac la nebunie peștele sărat și lichiorurile
călugărești. Se împrietenește cu cîțiva din frații monahi
și-i ajută la construirea unui teren de popice. Cînd lu-
crările sînt gata, își descoperă o nemaipomenită pasiune
pentru acest elegant și nobil joc, organizează partide și
campionate. Centrala de spionaj din Viena îi dă de
urmă. îl înștiințează prin trimiși speciali că este aștep-
tat, că de el depinde soarta frontului din nord. Neîn-
cetînd o singură clipă să se considere la datorie, Simson
nu se poate desprinde însă de jocurile pasionante de
popice. El își amină de pe o zi pe alta plecarea. Exas-
perați, conducătorii Reichului încearcă să-1 răpească.
Agenții sosiți în micul schit sînt detectați la timp, imo-
bilizați, convertiți la joc și resemnare : pachetul cu pla-
nuri îl va duce el singur, îl va încredința personal, nu
poate avea încredere în nimeni. Deocamdată, popicele
îl țin în vraja lor și nici nu concepe să întrerupă cam-
pionatul, oricît de multe avertismente continuă să pri-
mească. Pierde o partidă, cîștigă însă alte cinci. Acuză
sistemul de ținere a evidenței punctajului, pentru care
face propuneri.
La 9 mai 1945, cînd războiul s-a încheiat, Georg
Simson și echipa sa cîștigau importantul campionat al
Ligii sfinților monahi. Pachetul cu acte secrete rămă-
sese nedesfăcut.'- Cu ajutorul lor, Germania ar fi putut
preîntîmpina invazia din Normandia, i-ar fi putut în-
frînge pe englezi în bătăliile aeriene, ar fi salvat de la
dezastru diviziile din cîmpia Padului inferior și ar fi
cîștigat o strălucită bătălie în Balcani, iar în cele din
urmă războiul.
Soluțiile propuse de Simson în jocul de popice (arun-
carea „în biais“ a bilelor, „manga scurtă", catapultarea
„în vîrtej", „ciobirea") au intrat în patrimoniul jocului
cu 9 figuri ca o contribuție îndrăzneață, revoluționară,
ce a dat un nou avînt acestui sport. Biserica l-a trecut
pe Simson în rîndul sfinților. „«Manga scurtă» — afirmă
undeva criticul Georges Boyle — nu mi se pare întot-
deauna eficientă. Cînd a conceput-o, sfîntul Simson era
epuizat de nenumăratele pericole și privațiuni prin care
trecuse ; soluția nu se ridică, după părerea mea, la ni-
66
velul excepțional al celorlalte excepționale idei ale ma-
relui reformator/ (Editura „Siegfried Braun“, Viena
1953.)
OCTAV PANAIT NEACȘU : „A face și a desface"
— Romanul descrie la început un prînz fastuos în casa
doctorului Gheorghiu. Tînărul Lucian Arvinte poves-
tește cu multă vervă desfășurarea lucrărilor pe marele
șantier de hidroameliorații de la Balta Greaca. în mo-
mentul în care tocmai demonstra eficacitatea folosirii
jeturilor de apă la curățirea pragului principal al lu-
crării, cum se juca cu tacîmurile, simți o plăcere inde-
cisă de a introduce lama cuțitului printre dinții furcu-
liței. împinse deci metalul rece, cu o mișcare pe care
o alesese precisă. Eșec. Impulsul fusese șovăielnic. Nu-i
nimic, își zise. Descrise apoi măsurile de prevenire a
viiturilor, observă că Dunărea face uneori surprize con-
structorilor. încercă din nou, în joacă. Tacîmurile re-
zistau. Se opri pentru o clipă din povestit și cercetă
atent greoaia alcătuire a pîrghiei pe care și-o închipuise.
Dar e foarte simplu, remarcă el. Continuă să-și între-
țină comesenii cu detalii convingătoare. întîmplarea unui
localnic care descoperise pe fundul bălții desecare barca
pierdută cu ani în urmă iscă unele comentarii agreabile.
Cuiva de la masă i se întîmplase ceva similar cu un
binoclu de cîmp, folosit la operă. Cuțitul nu intră între
dinții furculiței nici de data asta. Fu mai mult decît
surprins și se surprinse tulburat. Pînă la sfîrșitul mesei,
simpaticul, vorbărețul, priceputul Lucian Arvinte se po-
somori cu totul și părea că-și pregătește migrena.
Romanul urmărește, mai departe, viața eroului în alte
împrejurări. Se bucura încă din tinerețe de o viață în-
destulată, avea o familie plăcută și fericită, în carieră
îl compleșiseră satisfacțiile. în diferite situații, la masă,
depănînd amintiri și relatînd întîmplări recente, Lucian
continua să fie preocupat de operațiunea care nu-i reu-
șise măcar o dată și care, cu trecerea anilor, devenise
preocuparea de căpătîi a vieții sale. Indiferent de locul
unde se afla așezată masa, de ocaziile pentru care fu-
sese așternută, de prezența unor intimi sau unor înalte
67
personalități, de calitatea veselei și a bucatelor, expe-
riența nu ieșea. încerca să schimbe radical condițiile de
mai înainte : prînzea în birturi periferice, printre meș-
teșugari și femei ușoare, în avion, la iarbă verde, în-
soțit de prieteni și de un patefon. își schimba comesenii
ca un prinț capricios, refăcea experimental conversații
ce i se păruseră favorabile și le întrerupea după scurtă
vreme. încerca să așeze mai întîi furculița, orientîndu-i
dinții spre sud-vest, pe fondul unei relatări elogioase
despre șeful lui de birou, încerca povestind despre cau-
zele care au condus la căderea Babilonului, pregătind
cuțitul cu mînerul înainte. Descrierea unei mașini ciber-
netice, evocarea Verdunului, analiza unui poem de Rene
Char, nu-i ajutau la nimic. își modifica rapid regimul
alimentar : untul și crenvurștii, preferați cîteva minute,
erau înlăturați în favoarea sparanghelului și marțipa-
nului. Avu impresia că tapioca îl poate servi. Făcu o
lungă cură de slăbire. Se înscrise la o școală de judo.
Zadarnic. Călători. într-un hotel din Bratislava cunoscu
o mezzosoprană din Nigeria și încercă alături de ea o
oarecare speranță. La Berlin, la masa unui bar, nu numai
că nu reuși, dar furculița îi scăpă pe pantalonii fresco
și printre picioare. Trecu Alpii și repetă încercarea în
fiecare cabană, la fiecare punct de popas, pe autostradă.
Comandă în săptămînile următoare recepții fastuoase,
înscenă petreceri cu femei scumpe și băuturi spumoase,
organiză un carnaval la care convocă elita societății
pariziene. Cuțitul nu intra. Nu-i ajutară nici calculele
unui matematician celebru, căruia îi destăinuise datele
problemei, nici cantitatea mare de medicamente pe care
o îngurgită. Exasperat, descompuse în arce și frag-
mente, reduse fiecare act mai important al vieții sale,
își reconstitui biografia, făcu investigații în frunzișul
arborelui genealogic, în sfîrșit, se comportă între oameni
cu mai multă îngrijire. Scrise versuri în hexametru și
copie, prin marile muzee din apus, lucrările unor maeștri
incontestabili. Reveni, calculă, reproduse, propuse, res-
pinse, diluă. Diabolicul cuțit aluneca. Sau se oprea în
ciotul dintelui. Sau ezita și se opintea. Sau, pur și
simplu, rezista la orice apropiere. în tot acest timp,
68
comesenii mîncau liniștiți și ignorau zbaterile eroului
nostru, a cărui viață devenise de nesuportat.
Romanul se încheie tragic. Obosit de multiplele, va-
riatele, mereu mai rafinatele sale încercări. Lucian Ar-
vinte este surprins, într-o tristă zi, de moartea care ne
așteaptă deopotrivă pe toți, înainte de a-și fi realizat
umila și rău inspirata dorință, înălțată de eforturi și
experiențe la calitatea unui sfînt ideal. (Editura „Ra-
muri‘\ Craiova 1963.)
EZIO TREY : „Supradestinul“ — Un studiu aro-
mat, bine crescut, cu muchii rumene și miez savuros.
Ideile lui se împlinesc alături de nuci și stafide, se pră-
jesc ușor prin efectele cuptorului dogoritor, se răcesc
apoi în cămară, pe raft. Un muc de scorțișoară trans-
portă în zone foarte înalte, spuma revărsată reține sen-
suri epicureice. Se taie în bucăți egale, se așază fiecare
pe cîte o farfurioară, unde se încheagă crema interioară,
cea mai tulburătoare ; bucățile se servesc proaspete, în-
soțite de un pahar cu apă, — spre plăcerea gurmandu-
lui, idealistului. (Editura „Krakataua“, Tokio 1949.)
HEINRICH SPIEKER : „Insectă" — „Spre a-mi li-
niști nestatornicia — scrie eroul romanului —, m-am
căsătorit de timpuriu. Am luat o femeie agreabilă. în-
cerc cu ea, de aproape treisprezece ani, fel de fel de
idei și ipoteze. încurajator mi se pare faptul că toate
experiențele noastre, unele obositoare, chiar exasperante,
n-au consumat-o încă, ceea ce îmi permite să continui
opera pe care am început-o și care este o probă a per-
severenței artistice. Dintre cele mai izbutite lucrări ale
noastre aș putea aminti : tîrnuirea de păr, aplicarea
planșetei de desen pe părțile ei moi, ruperea nasului,
bășicarea bărbiei, învinețirea mîinilor și a părții rotunde
a șoldului, șutul scurt accentuat și endecasilabul, înăbu-
șirea parțială prin acoperirea gurii cu perna și opărirea
neașteptată, în somn, cu ajutorul ceainicului. în unele
cazuri, experiențele au cerut eforturi mari. Gîndul meu
69
curat este să o înjosesc, să o rup, să o chinui, să-i dimi-
nuez progresiv personalitatea și să-i anulez ființa te-
restră. Toate au un singur, măreț scop : să observ, să
adîncesc, să clasific, să generalizez. Sînt convins că după
dispariția ei voi putea înțelege mai bine, mai profund, ce
înseamnă martiriul, în ce constă alterarea fizică și
sporirea virtuților — astfel ca să le pot descrie într-o
operă grandioasă, pătrunsă de adevăr.
Adesea, seara tîrziu, după ce o zi întreagă am în-
ghesuit-o, am turtit-o, am tăvălit-o și am împuținat-o,
trăiesc scurte momente de slăbiciune, de înduioșare și,
retras în camera mea, sublimez pornirile-mi gingașe
compunînd lungi ode în cinstea credinței de nestrămu-
tat a soției mele/' (Editura „Orizont", Buenos-Aire<
1960.)
EGMOND PRAGER : „Citatele" — O carte de un
fel deosebit : de-a lungul celor o sută douăzeci de pa-
gini, sînt folosite, spre a ilustra acțiunea, peste trei mii
de citate. Preotul satului începe povestirea citînd ce a
spus, cu un ceas mai înainte, un credincios ; un nobil
citează ce i-a mărturisit femeia pădurarului său în timpul
unei întîlniri de dragoste ; un sufleur de teatru citează
frînturi din piesele pe care le-a suflat ; o profesoară ci-
tează pe cel mai prost elev al ei ; criticul literar citează
pe toți — pe fiecare în parte, pe cei care au avut drep-
tate, pe cei ce n-au avut — și aici se autocitează ; un
avion de recunoaștere citează peisaje militare ; o oglindă
citează detalii vestimentare.
Unii citează frumos, alții însă citează prost, falsifică,
înfrumusețează, taie de colo și adaugă aici, pun punctul
înainte de verbul predicativ și încep cu literă mare după
virgulă. Toți au pasiunea citatului și, priviți de deasupra,
toți stau într-un cerc și joacă aceeași minge : cita-
tele sar de la unul la altul, se întorc și se duc, ezită o
clipă în aer și iar cad. Omenirea mestecă încontinuu, ne-
obosită. Cînd o idee nouă a răsărit de undeva, ca o
minune de cauciuc, mulțimea aleargă după ea, o înhață,
o frămîntă, o macină și o îmbucătățește. Gata ! Trec
70
apoi cu toții din nou în cerc și reiau citatul de unde l-au
lăsat *. (Editura „Rotonda“, Salzburg 1938.)
ANDRE HAUSENBLAS : „Perspective* — Scrisoare
a savantului suedez adresată tineretului studios al pa-
triei sale (și, adăugăm noi, al întregii lumi), despre evo-
luția probabilă a științei în viitorii două sute de ani.
A. Hausenblas deplînge în trei sute douăzeci și șase de
pagini graba nejustificată cu care tinerii cercetători ur-
măresc să obțină, în numai cîțiva ani, descoperiri epo-
cale, legi esențiale, să afirme teorii de o nemaipomenită
noutate. Calea cea adevărată nu este aceasta, afirmă sa-
vantul, febra secolului nu trebuie să pătrundă în biblio-
teci și laboratoare. Numită pe nedrept provincială, ză-
bava creatoare este de preferat. Știința își poate per-
mite astăzi, cînd sînt antrenate pe ogoarele ei sute și
mii de persoane, să distribuie fiecăruia doar o îngustă
fîșie din subiectul de cercetat, cu obligația ca cercetă-
torul să studieze îndelung foarte limitatul său domeniu,
cu ambiția de a-1 stăpîni integral, de a-1 epuiza. Este
drept, scrie Hausenblas, accesul la informații fiind mult
mai lesnicios decît cu o sută de ani în urmă, un cer-
cetător din zilele noastre se poate pune la punct în
problema care îl preocupă, într-un timp record. Dar
la ideile generale, la legile atotcuprinzătoare se ajunge
numai după ce, de-a lungul unei vieți de om, ai cîntărit
fiecare fapt, l-ai utilizat parțial, l-ai experimentat cu
perseverență, în tihnă și singurătate. Este mai util a
cunoaște temeinic toate aspectele firului de nisip, decît
în mod aproximativ ansamblul construcției în care se
va cimenta cîndva și în care el ar fi sortit să rămînă
o necunoscută.
* Cum citează personajele cărții : O femeie spune : „Țînțarul
acela i-a făcut o înțepătură și asta poate să însemne o intenție
— zicea alaltăieri Hermann“ ; „A fi șofer — răspunde Helga —
constituie o chezășie, cum observa învățătorul, căruia i se relatase
de către un călugăr întîmplarea cu calul. Dar țînțarul e insectă
iar omul hoț.“ Etc.
71
Pe bună dreptate, Hausenblas laudă strădaniile spe-
cialiștilor care își dedică toate eforturile lămuririi unui
singur aspect parțial. El citează articolul „Figurina din
miez de pîine“, semnat de Claudio Montale, Ginevra
Bertucci, Luca Tartini și Antonio Bellacasa *, în care
sînt făcute precizări în legătură cu data modelării de
către Goethe a unui chip din miez de pîine, în timpul
unui prînz la prietenul său Finkelstein din Hanovra. în
manuale, anunță articolul, se prezintă ca dată sigură a
creației figurinei 13 ianuarie 1772. Ea ar părea indiscu-
tabila dacă marele poet n-ar fi suferit în acea zi de o
indispoziție a stomacului, ceea ce exclude posibilitatea
ca autorul să fi stat, chiar numai ca spectator, la masă.
Dar într-o însemnare a cancelarului Miiller se vor-
bește despre faptul, foarte verosimil, că Goethe se afla
în acea zi în Italia, după cum lasă să se înțeleagă o
scrisoare a sa adresată baronului de Braunschweig, în
care se relatează interesante excursii în împrejurimile
Florenței, la Fiesole și San Martino. Italienii mănîncă
de obicei macaroane, pasta lor face de prisos pîinea.
„Un prînz italienesc, scrie Franz Black, se remarcă prin
absența totală din meniu și de pe masă a pîinii, cu care
noi sîntem obișnuiți“. în afară de aceasta, precizează
Bellacasa, figurina a fost descoperită la Magdeburg și
un eventual transport al obiectului la o atît de mare
distanță este optzeci de procente dintr-o sută exclus.
Mărturii contemporane (cf. Mario Zambezi, Filippo
Scama, Eberhardt Knopp) afirmă că, în mod sigur, la
12 ianuarie Goethe se afla într-o lojă a operei pariziene
de unde urmărea un balet de Lully, despre care, în
pauza spectacolului, avea calde cuvinte de admirație,
în ziua aceea nu băuse decît un pahar cu lapte, susți-
nînd (vezi însemnarea lui Fr. Xawer Borna) că muzica
clasicismului francez nu poate fi receptată „decît într-o
stare de lejereță a spiritului, pe care o poate pregăti în
mod ideal numai alimentația lactată, fără făinoase"
(subl. lui Borna). Este exclus ca a doua zi poetul, de
* Buletinul bilunar al Muzeului documentar de antichități din
Meissen, nr. 6—8, 1962 pag. 19—27.
72
bună seamă slăbit după sumara hrană, să se fi deplasat
la Hanovra. Figurina descoperită reprezintă neîndoielnic
portretul caricat al unui lapon. Dar Goethe avea să că-
lătorească în Laponia abia în anul următor, de unde va
păstra amintiri de neuitat despre oameni și locuri. Este
mult mai sigur că poetul a modelat mica operă de artă
în închisoare, la Dresda, ipoteza fiind confirmată de
analizele chimice ale unei bucățele a figurinei, lucrată
în miez de pîine neagră cu adaos de rumeguș. Goethe a
stat în închisoare numai o oră, pînă s-a putut stabili
identitatea sa, și aceasta s-a petrecut la 18 iunie 1794
■— era într-o joi, după amiază. „Data este în bună
măsură improbabilă*, afirmă Ch. Renard ; întemein-
du-se pe documente ale familiei Fuchs (care indică, prin-
tre altele, o scrisoare a unei tinere albaneze ce schim-
base cîteva cuvinte cu Goethe în trecerea acestuia prin
Ragusa), cercetătorul descoperă că poetul manifestase
dintotdeauna silă și ironie neiertătoare față de cei „care
chinuie pîinea noastră cea de toate zilele, pentru a face
din miezul ei idoli ridicoli și alte blestemății*. Aceasta
este o părere pe care Goethe o împărtășește începînd cu
1762, o dată cu lectura cărții lui Richter-Atlantida Zei
și idoli de împrumut, astfel că este exclus ca data pro-
pusă să fie cea adevărată, marelui gînditor neputînd să
i se atribuie fapte pe care, teoretic, le detesta. Figurina
fusese, așadar, lucrată cam pe la 1745, în vară, griul
din care fusese plămădită pîinea provenind cu certitu-
dine din noua recoltă.
în sfîrșit, sînt indicii că Goethe n-a intenționat nicio-
dată să-și irosească geniul într-o operă de amator ; dacă
ar fi avut cea mai mică intenție în acest sens, ar fi no-
tat undeva momentul, și cercetările de astăzi ar fi fost
simțitor facilitate. Ginevra Bertucci confirmă varianta
propusă de Renard, ea este însă de părere că, în ce pri-
vește calitatea materialului, miezul de pîine era mult
mai vechi, de vreme ce aluatul din care fusese confec-
ționat purta (arome înlăturate încă din 1740, cei mai
mulți consumatori cerînd în acel an parlamentului inter-
zicerea înglobării de condimente în material. Goethe,
după spusele Ginevrei Bertucci, frămîntase miezul de
pîine pe cînd era copil — bucata fiind reținută spre a
73
face din ea un portret al unui prieten. Neîndemînatic,
ignorant în privința surprinderii trăsăturilor morale,
viitorul poet ratase încercarea și, de aici, părerea că este
vorba de reprezentarea unui lapon. înainte de a fi achi-
ziționată de Muzeul din Halle de la o bătrînă învăță-
toare, lucrarea suferise ciupiturile unor vrăbii ; astfel,
nu se poate exclude presupunerea că unele -linii atribuite
măiestriei copilului precoce pot să se datoreze întîm-
plării, ciugulitului neuniform al gingașelor, resemnatelor
zburătoare. (Editura „Metronom^, Hanovra 1963A
JEAN-JAQUES RIBOT : „Urbanele" — Peisaje fine,
observații interesante, idei. în postfața cărții se dă pla-
nul amănunțit al sălii operei „Scala“ din Milano și se
indică printr-o săgeată roșie locul unde autorul și-a ui-
tat, după un spectacol, binoclul. (Editura „Sybaris și
Una“, Lyon 1958A
SEVER LUNA : „Cel care ride pe dos" — Cu aju-
torul oglinzii și al machiajului, Felippe își perfecțio-
nează, de-a lungul a cinci sute de pagini, tehnica rîsului.
în final, mecanismul este atît de bine pus la punct încît...
dar să-1 lăsăm pe cititor să afle singur cele ce se în-
tîmplă.
SEPTICESSIMUS : „Eminescu și epoca lui" — O ge-
nerație întreagă și după ea încă o jumătate de generație
au reținut din biografia marelui poet că se purta negli-
jent îmbrăcat, că mînca la ore neregulate și că îi plă-
ceau zăbovelile îndelungi în nu știu ce crîșme de pe-
riferie. Dar din documentele aflate în ultimii ani reiese
că Eminescu a fost doar o dată surprins într-o stare de
neorînduială vestimentară și doar de două ori a căutat
pe cineva într-un local.
în vremea noastră, să ne fie cu iertare, umblăm mat
totdeauna rău îmbrăcați, nerași, cu ochii înfundați în
orbite, trecem adesea pragul restaurantelor de mîna a
doua și mîncăm de prînz uneori chiar la opt seara. Dacă
pe el îl judecau aspru șh: făceau o atmosferă nefavora-
74
bila, pe noi în schimb nu ne remarcă nimeni, și nimeni
nu ne acuză. Generațiile de care vorbeam au fost inte-
resate să-i creeze o asemenea faimă. Putem conchide că
este cu totul absurd ca poeții din zilele noastre să se
scuze cu „și Eminescu era așart. Pentru simplul fapt că
Eminescu nu era așa. (Editura „Cultura naționala
București 1963.)
AURELIU POPA : „Trece-l dincolo!" — Doi func-
ționari stau la două mese și scriu în două registre. Unul
înregistrează pe cei care au de plătit datorii pe trimes-
trul în curs. Celălalt face lista contribuabililor pentru
anul viitor. Pînă aici acțiunea nu are nimic interesant,
lectura romanului fiind pe alocuri plicticoasă. La un
moment dat se vorbește despre un cetățean care n-a plă
tit dările timp de mai multe luni. Primul funcționar
întreabă : „Ce facem cu el ?“ Cel de-al doilea răspunde :
„Trece-1 dincolo". De aici, acțiunea își schimbă ritmul :
pe ușă intră datornicul în persoană, datornicul face
scandal, primul funcționar dă să-l arunce pe scări, intră
în discuție și o cucoană, al doilea funcționar încearcă
să-1 convingă pe contribuabil că este imbecil, cucoana
iese lovită, primarul, care auzise gălăgia, apare în ușă,
tabloul maiestății-sale cade din cuiul prea subțire, func-
ționarii pălmuiesc pe datornic, datornicul insultă pe
primar, cerneala pătează haina contabilului-șef (nu se
lămurește cine aruncase călimara), primul funcționar se
reașază la masă, al doilea funcționar se așază la masă,
primarul iese, iar contribuabilul, adunîndu-și de pe jos
pălăria, cere scuze și urmează pe primar. In audiență,
se fac calcule și contribuabilul demonstrează că a plătit
la zi și că venise pentru o adeverință, că are porc de
tăiat. Se reconsideră situația, i se dă adeverința, se în-
cheie un proces-verbal și este chemat pentru luare de
cunoștință cetățeanul I. L. Caragiale. Formula „trece-1
dincolo !“ dobîndește deodată o semnificație mult ma’
adîncă. Faptele în sine ne sînt indiferente, ceea ce ne
interesează sînt relatările de dincolo. Și ele există. (Edi-
tura „Florin Mircescu", Galați 1938.)
75
NIKOLAS RÂAB : „Nisetrul“ — Să extindem tia-
ducerea în viață a literaturii și vom obține o adevărată
îmbunătățire a moravurilor. Pînă deunăzi, nefiind pusă
la punct rețeta traducerii, oamenii citeau, rețineau ceva
vag, apoi se străduiau să imite sau să urmeze un exem-
plu oarecare, un gest mărinimos, o facere de bine, o
atitudine. Se subliniază că metoda lui Felix Robinet nu
are nici o fisură și nici un neajuns. Traducerea se poate
face azi, datorită ei, direct. Fiecare cuvînt are un sens,
o greutate semantică specifică. Se extrage formula cu-
vîntului, se înscrie într-un program, se introduce în ma-
șina electronică. Se apasă pe buton. Versurile lui Marian
Lott, de pildă, indică imediat cititorului să meargă la
gară și să măture vagoanele de curînd sosite din cursă ;
nuvelele lui Mihail Celenter îndeamnă să saluți steagul,
cînd trece, și să preamărești, la ora prînzului, bineface-
rile ligii împotriva malariei ; romanul Niciodată nit voi
fi soldat al lui Xavier Opus se reduce la formula :
„pune capăt deprinderii tale de a minți" etc. Autorul
procedeului menționează că, după familiarizarea cu ope-
rațiile, nici nu mai ai nevoie să faci lectura cărților.
In curînd, toate librăriile vor pune în vînzare mici
cartoane pe care vor fi înscrise, în traducere perfectă,
îndemnurile principale cuprinse în cărți, și ție, cititor cu
un fond sănătos și mare dorință de acțiune, îți va fi ușor
să afli în raft leacurile morale și îndrumările de care
vei avea nevoie. Autorul se întreabă dacă viitorii ani
nu ne vor pune problema desființării paginilor de tipă-
ritură pentru că mașini noi, perfecționate, vor putea să
propună din capul locului sfaturile optime, fără să mai
fie nevoie de strădania scriitorului. (Editura „Parnasse",
Paris 1960.)
JOHANNES MAYOR : „Pe Kant eu l-am omorît"
— Mărturisire zguduitoare : „Cum de ați putut crede că
pe filozoful de la Kdnigsberg l-a putut ajunge moartea
pașnică ? Gîndiți-vă bine : era el omul care să sfîrșească
asemenea oricăruia dintre noi ? Și, la drept vorbind, era
el omul care să moară vreodată ?
76
Am profitat de faptul că cei între care trăia nu-i
acordau prea mare importanță, l-am atras în curtea
și l-am măcelărit/'
Astfel își începe cartea scriitorul J. Mayor. El poves-
tește apoi împrejurările în care îl cunoscuse pe Kant.
ambianța intelectuală, preferințele filozofului. încerca-
rea de a reface arborele genealogic al familiei Kant, în
scopul aflării unui strămoș ilustru, se oprește descum-
pănită la jumătate, pe o cracă. robustă, de unde nu se
vede prin frunziș decît o localitate cu un turn de bise-
rică ; o cercetare mai atentă descoperă mai jos, pe coaja
încă tînără a copacului, un șuvoi subțire de furnici.
Scena masacrului e, în schimb, admirabil descrisă.
Kant își privea prietenul cu interes, cu o liniște so-
cratică, ceea ce dovedea o oarecare pregătire, în ciuda
faptului că uitătura unui filozof nu este niciodată con-
cludentă. Era zîmbitor, foarte receptiv la anecdotele cu
care acela îl ispitea. După ce l-a atras într-o magazie,
Mayor a pus mîna pe topor, și-a înfipt bine picioarele
în pămînt și l-a lovit. Un sunet grav, de clopot, învălrn
îndată lucrurile. în loc să cadă — lovitura fusese semi-
circulară și scurtă —, Kant continuă să-l privească cu
ochi liniștit, și-i ceru o țigară. înnebunit, convins că
filozoful făcea un joc colosal, pe măsura gîndirii sale,
Mayor revizui rapid schema pîrghiei, își făcu mustrări,
ridică din nou toporul și-1 lovi cu toată puterea în
tîmpla dreaptă. Dangătul de clopot se repetă. De undeva,
din vecini, un glas de femeie se auzi : „încetați cu clo-
potele, oamenii nu pot să doarmă !“ Mayor simți că își
pjerde respirația. „Auzi, gîndi el, mar de filozof e gata
să-și dea sufletul, iar dumnealor le arde să doarmă !..."
Dar, privindu-1 pe Kant, tresări : nici vorbă de pier-
derea bunei dispoziții, necum a vieții. Mai solid și mai
drept decît oricînd, filozoful insistă să i se dea o țigară.
Simți că e de datoria lui să fie cît se poate de gentil,
scoase o țigară și i-o oferi. „Mulțumesc", spuse Kant,
apoi adăugă : „Nu crezi că ar fi timpul să ieșim din ma-
gazia asta împuțită, unde ne cam plictisim, și să ne re-
luăm locurile pe șezlonguri ? Ador aerul grădinii.“
Mayor, ca orice meșter, nu era omul care să renunțe
la intențiile sale. își regăsi repede tonul firesc, reîn-
77
nodă conversația, ascultă cu admirație o frază a inter-
locutorului, care începea cu „studiul aprofundat al fe-
nomenelor, al interdependenței lor..." și se încheia cu
„...raportul de subordonare al primului principiu față
de-al doilea", îl luă pe filozof pe după umeri, îl con-
duse la menghină, îl așeză cu delicatețe la orizontal, îi
pipăi gîtul cu gesturi sigure, de expert. îndată ce observă
că grumazul acestui trup, în întregime de metal, trăda
o oarecare fisură, îl prinse pe filozof în menghină și-i
dădu o lovitură scurtă cu toporul întors. Capul filozo-
fului se desprinse zîmbind. „Hei, drăcia dracului, spuse
înveselit Mayor, cine se putea aștepta la așa ceva ?"
„E tare, nu ? interveni Immanuel Kant, bălăbănindu-și
capul. Numai că prefer să nu faci prostii. Folosește
patentul !"
Cu tot ajutorul patentului și șurubelniței, operația ră-
mînea anevoioasă, arată în continuare Mayor. Dumne-
zeule, cîte șuruburi, șaibe și resorturi ! Abia desfăceai
o sudură, că te pomeneai în față cu bile și arcuri, des-
prinzîndu-se din laringe, din hipofiză ; demontînd ster-
nul, la nivelul cordului, aflai dedesubt cercuri de alu-
miniu, cu bușoane îngemănate, tije și ghiventuri. După
mufe, Mayor desfăcu pinioane, axe prelungi cu camă,
garnituri din bronz, nituri și articulații. Recurse la fla-
căra cu carbid. Dacă în cutia toracică predominau pîr-
ghiile, roțile dințate, lagărele cu știft, în abdomen se
îmbucau bielele, angrenajele cardanice, arborii cotiți.
Vilbrochenul lucrase mult, fusese suprasolicitat, un ca-
păt ieșise din lăcașul lui și atîrna.
Șase zile a tot demontat Mayor piesă cu piesă, încer-
cînd plăcerea de a descoperi jiglere de mult dispărute
din comerț și bucuria succesului asupra unor mecanisme
îndărătnice, deși destul de simple, la care constructorul
nu cheltuise cine știe ce imaginație și iscusință. Desfăcu
roți și bujii, carterul și ambreiajul ; baia de ulei arăta ca
vai de lume.
în sfîrșit, treaba era gata. „Ei, și acum ? îl întrebă
filozoful pe Mayor, acum ce ai de gînd să mai faci ?*
își aprinse o țigară. Fuma cam mult. Mayor răspunse :
„Mulțumesc dumitale, ca tot creștinul, după șase zile
de muncă, cea de-a șaptea mă odihnesc". „Cuminte
78
vorbă, observă Kant, dar treaba nu e făcută decît par-
țial. Mai ai sistemul meu, corespondența, mai ai monu-
mentul. Nu mi-a plăcut niciodată lucrul lăsat la jumă-
tate/' „Toate la vremea lor, răspunse bunul May or. Si
luni e zi. O dată deșurubată, mașina nu mai rezervă
dificultăți. Mecanismul îmi pare cunoscut, Sachs și Volks-
wagen folosesc același sistem de aprindere, împrumutat
de la francezi. De ce să ne grăbim ? Mai facem o ți-
gară ?“ Kant nu fu mulțumit de răspuns. Mayor ob-
servă, de aceea adaose : „Cît despre monument, voi topi
aceste lagăre de bronz și — se va face ! înainte de
noiembrie sper să desfac și sistemul. E acolo o șurubărie
încurcată de nu-ți vezi capul. Dacă va fi nevoie, voi
angaja un ucenic. De un lucru vreau să fii convins : nu
te voi lăsa neterminat, bunul meu prieten, te voi lucra
pînă la capăt, cinstit, nemțește, merită oboseala. Fii bun.
întoarce puțin capul : uite, mă ții de vorbă și prin
trompa lui Eustache se scurge lichidul de frînă..."
Imannuel Kant închise ochii și zîmbi.
SOREN HIMMELiBROCK : „Antidlagnozele^ — O
societate care își propune drept țel înnobilarea oame-
nilor , și înlăturarea cauzelor decăderii multiseculare
trebuie să studieze atent istoria. Autorul pleacă de la
ideea că soluțiile oferite pînă acum de filozofi și de
mulți dintre oamenii politici .ar fi logice dacă nu s-ar
sprijini pe diagnoze false. Se impune reluarea ab ovo a
procesului pentru stabilirea unui diagnostic precis. Spre
a aprecia lucid, Himmelbrock solicită înlăturarea din
principiu a tuturor soluțiilor date pînă .acum și care
ne întunecă înțelegerea purtîndu-ne pe o pistă falsă.
Greșeala .autorului este că, furat de operațiunea de ne-
gare a filozofilor clasici, dezvoltă exagerat partea ju-
decării critice a operelor. Și mai duceți-vă dracului, cu
edițiile voastre princeps ! — strigă el înverșunat. Him-
melbrock desființează mai întîi pe Aristot („l-am prins
cu mîța-n traistă"), pe fPlaton („cel mai anglican dintre
greci"), pe Seneca („purtat de gît prin bîlciuri ar fi de
o mie de ori mai interesant, mai mîngîietor"), pe Sfîn-
tul Augustin („autorul șotronului spiritual"), pe Mar-
79
silio Ficino („subtil ca un băcan"), pe Thornmas Morus
(„bun doar pentru a poza în colaje cu porumbei"), pe
Fichte („mai curind electrician decît filozof") și pe
alții.
Odată încheiată reconsiderarea critică a filozofilor,
anare momentul elaborării, formulării unei noi concep-
ții, a unui sistem 'filozofic masiv și inatacabil, care să
zguduie lumea, să o așeze pe un alt făgaș, anul I al
unei ere fericite. „Voi propune soluții radicale, teore-
tice și practice, care vor zgudui conștiințele și vor rein-
tegra omenirea pe drumul ei firesc". Sorem Himmel-
brock spera să formuleze acest măreț sistem filozofic
în volumul II al Lucrării sale. A murit înainte de a
scrie măcar o singură pagină. Pierdere ireparabilă pen-
tru omenirea gînditoare, ca și pentru sensibilul cititor,
care parcurge cartea și se simte, în final, singur, nefe-
ricit și în veci neconsolat. (Editura „Vogans," Koln 1930.)
LEON ROMAN-TO : „Spre polul ud“ — Bio-
grafia lui Maximilian Faența, de la plecarea lui din
Wcimar, pînă la primirea Ia curtea lui Ludovic
al III-lea. îndată ce a ieșit din orașul natal .a călcat
într-o mocirla care i-a cuprins pînă la gleznă piciorul
drept. La trecerea pe la castelul feudalului, l-au întîm-
pinat cîinii domeniului. S-a refugiat într-o cocină de
porci, unde s-a tăvălit pînă a doua zi în zori. Abia scă-
pat, s-a aruncat într-o căruță. Căruța transporta un mort
de ciumă. S-a limpezit și a început să-și dea seama ce
răspundere și-.a luat într-un bordel din Wilhelmstrasse.
înfometat, a mîncat într-un curat și pitoresc birt din
cartierul studențesc. S-a scăldat apoi în Elba. A cău-
tat să dea uitării încercările care voiau să-1 abată de la
țel. în după-amiaza aceleiași zile, l-a tăiat o aprigă dia-
ree (mîncarea de la birt fusese alterată), dar și-a reve-
nit cînd și-a aflat pielea plină de bube. (Elba, scrise-
seră ziarele, spălase în .-săptămâna aceea un spital și
transmitea acum o boală cutanată foarte scîrboasă.)
Călătorind mai departe, miște călugări care se întorceau
de Ia o petrecere i-au dat o bătaie. Cum trecuseră des-
tule zile, era timpul să-i apară primul semn al spur-
80
6 — Ingeniosul bine temperat, voi. 11 — c. /-bt
catei flori ce se numește sifilis. în schimb, un tînăr
german îi declară o dragoste perversă pe care i-o si
dovedi îndată. O ploaie bună îl spălă apoi și-1 lovi,
spre sfîrșit, cu o grindină deasă. Cineva, într-o vale,
îl împușcă în 'fesă, un hoț îl buzunări și-i lăsă în coastă
un cuțit. Cînd își reveni, o bună văduvă îl adăposti în
patul ei, :și se .simți bine pînă la apariția, în miezul
nopții, a unui bărbat ce se pretindea soțul femeii. Un
alchimist la care se prezentă ca să-și vindece tremurul
bărbiei îi oferi o băutură tare, miraculoasă, care-i în-
țepeni îndată brațul, dar nu numai brațul. Ar fi putut
iubi, astfel întărit, o mie de curtezane, dar nimeri în-
tr-un regiment aflat în 'Carantină.
Maximilian a călătorit ou îndîrjire înainte. A ob-
servat :că nu mai avea piciorul drept (i-1 tăiase un lumi-
nat cavaler) și a preamărit pe Domnul, în timp ce ma-
țele îi chiorăiau de foame. Niște muzicanți milostivi îl
ospătară. în mîncare aflase pene însîngerate, dar era
bine, și oamenii ise dovediseră bine intenționați, de
vreme ce glonțul trimis de unul dintre ei nu-1 atinse
și își simți buca întreagă. Avea sentimentul unei îm-
pliniri.
După alte întîmplări, a ajuns, în sfîrșit, la Curte.
Ludovic, bucurîndu-se la știrea că a .sosit, îl primește
imediat.
— Cad la picioarele Tale, împărate, orbit de splen-
doarea chipului Tău, zdrobit de înțelepciunea Ta.
Căzu. Și nu se mai ridică în vecii vecilor.
TOR O HYNEMEYER: „Congresul proștilor —
Foarte greu de convocat, din cauza dificultății de a
indica cine sînt cei mai potriviți delegați pentru a re-
prezenta „marea familie a proștilor" la congres (proștii
se manifestă, dar se și a,scund), forumul suprem se în-
trunește totuși la 2 iulie 1937, la Oslo. Hynemeyer,
excelent reporter, cercetează îndeaproape pe cîțiva din-
tre delegați, le cultivă prietenia, află date foarte inte-
resante despre „Liga săracilor ou duhul", asociație ma-
fiotă cu sediul la New York, cu largi ramificații în
toate țările — dispunînd de fonduri fantastice —, rea-
81
lizează pe baza imaterialului obținut zece portrete ad-
mirabile, apoi urmărește îndeaproape lucrările : proștii
se exprimă corect, au idei interesante, isînt animați de
bune sentimente 'față de semenii lor, expun cîteva pro-
iecte de rezoluții ce emoționează. De pildă, hotă-
răsc să renunțe la formele lor de organizare, să lucreze
fiecare individual, printre concetățenii lui, în deplină
libertate, spre binele omenirii. (Editura „Termopile",
Atena 1939.)
DIOCLEȚIAN POPESCU : „Sonda" — „Descriere
a modului în care autorul a fost nevoit să urineze cu
ajutorul sondei, deși n-avea nevoie de așa ceva. Se pre-
supune că necunoscuții care i-au impus operația erau
medici și urmăreau să facă un experiment. Eu cred
că erau oameni simpli, binevoitori și dezinteresați, ca
mine și ca dumneata". (Modest Mateianu, în Ecoul,
24 ianuarie 1943.)
NICCOLO STROPHA : „Ce se poate petrece într-un
patrulater" — Descriere amănunțită, nu mai puțin în-
cîlcită, a evenimentelor dintr-un patrulater, de luni di-
mineața pînă sîmbătă seara. Sensul evenimentelor, după
Oliver Stan, putea să lămurească unele neajunsuri ale
vieții sociale. 16 volume în 8°. Prefață de Paolo Giac-
cometti. „Cartea asta — remarcă Franpois Mauriac —
se distinge printr-o înlănțuire strălucită de argumente.
La .mijloc e un mare adevăr."
La mijlocul cărții se face constatarea că adevărul nu
este de găsit. (Editura „Apollo", St. Gali 1939.)
LAURENȚIU MEGA : „Povestiri din Cosmos" —
Printre altele : „N-am putut bănui vreodată cîtă fru-
musețe se află dincolo de atmosfera planetei noastre.
Pretutindeni unde întorceai capul, alte și alte minuni :
Marte se zărea decotextil (expresiile noastre obișnuite
nefiind capabile să acopere și să exprime noțiunile și
peisajele, autorul găsește și utilizează un limbaj ce i
82
se pare .mai elocvent), cerul era trictrac și axus, iar
spre pune tul zenitului — foarte relativ în spațiul in-
terplanetar — se deschidea ca o corolă ui-ui și lipa-
lipa. Era hun-hun și gin-gop, deosebit de hura și poca
unor zone rintintin.* Tot din călătoria spațială, Lau-
rențiu Mega ia reținut asemenea impresii: înainte de
a călători printre .stele, auzisem vorbindu-se despre in-
diferența și sălbăticia Cosmosului. Nimic despre așa
ceva : atît în Cosmos cît *și în .jurul său, am fost în-
tîmpinat cu prietenie, cu fluturări de mînă își, pe
alocuri, chiar cu tradiționala pîine și sare. <în loc de
indiferență, aflam peste tot căldură. ‘Cosmosul nu e
rece/ (Editura Flammarion, Paris 1959.)
NORBERT CROWELL : „Ideile în stare mobila" —
îmi aplec fruntea pe umărul tău, femeie dulce, îmi li-
niștesc sub pleoape zbaterea valurilor lumii și mă așez
într-un golf de bunătate, în afară de timp. Alături de
inima ta, gîndurile redevin nobile. Tu știi că eu pot
urmări foarte bine, pînă departe, toate aventurile gîn-
durilor, toate jocurile ideilor care-mi traversează ființa ?
Gîndurile sînt lungi și subțiri, ca macaroanele, rareori
îngroșate la capete de vreun nod. Aleargă sau, mai bine
zis, se strecoară în viteză printre lucrurile încăperii și
se laminează, se ascut, devin tăioase. Uneori sînt sis-
teme de lanțuri, cu verigi inegale, ca vocalele, ciobite
ici-colo, tuflite în partea de jos, la șină. Ideile, în
schimb, sînt mici, ca banii mărunți, sar neobosite ca
stelele unui cuptor de fontă, cu o viteză nebună. E o
circulație amețitoare. Ideile sînt spermatozoizii gîndu-
rilor, excrescențe diferențiate ce tresar în fiece moment.
Iată, o idee e gata să se spargă de un perete, alta se
desface ca o nucă verde aproape coaptă ; cîteva sînt
colorate viu, roșii, galbene, verzi, dar cele mai multe
dansează în alb și negru, într-o ploaie de scame și de
segmenți. Mulțimea lor mă sperie, viteza lor mă turmen-
tează și mă împinge în panică. Tresar la fiecare clipă :
„Stai, strig uneori, atenție ! Era să te terciuiești de pe-
retele acela, flegmă sfîntă !“ Ca nebunele, ideile zăbo-
vesc puțin, apoi zvîcnesc în spațiu, mai departe.
83
Mi-am muncit mintea și-am • inventat unele .reguli de
circulație. Oarecare ondine era necesară. Le-am dat
gaură la mijloc și-am întins sîrme. Schema e, deocam-
dată, liniară. Ele aleargă de-a lungul firelor ca inelele
de perdea, însă libertatea lor de altădată a fost evident
stînjenită și ciocnirea frecventă produce un zumzăit
agasant, iîmi este milă de soarta lor zornăitoare. Cînd
una, mai bucălată, pare tristă, stînjenită, o scot de pe
lanț și-i -dau drumul în bălării, să zburde. Se învîrtește
în rotocoale largi, compensatoare ; năzuiește către cerc,
pentru că vin îndată grăbite .sentimentele miriapode și
o încurcă, o antrenează în dansul lor, dedesubt. Am
însemnat cu var trasee convenabile. Ideile luneca cu
mai multă grijă, se scurg mai ordonat, însă ciocnirile
n-au fost întru totul evitate. Cele cristaline, la vio-
lențe și coliziuni se sparg în mii de cioburi. Pierderea
lor e dureroasă și atunci mi se rupe inima de sfirșitul
pretimpuriu. Și plîng. Stau în cumpănă. Sînt gata să
adopt circulația europeană pe dreapta și sistemul verde-
liber, roșu-interzis, dar nu se vor naște atunci dificul-
tăți noi ? Nu știu ce isă fac. Ce mă sfătuiești, iubita
mea,, ce mă .sfătuiești ? Răspunde-mi mai clar. Vorbeș-
te-mi mai tare : în capul meu zornăie acum o găleată
cu monede și nu te aud. îmi declari că mă iubești ? Că
eu sînt bărbatul pe care l-ai vrut ? De ce schimbi
vorba ? N-ar fi mai bine să convertesc mulțimea asta
mișcătoare, monedele astea aproape sferice, într-un cec
cu acoperire la orice bancă europeană, unul singur, și
să mă culc liniștit ? Nu crezi că ar trebui să-mi insta-
lez criterii magnetice, ordonatoare, un fel de fișicuri
djn Ameta^ moale, în care să le tezaurizez ? ’învață-mă
să, gîndes'c liniștit, cu ideile înșiruite, cu ațele bine de-
pănate pe. mosoare și suveici, cu balustrade solide, ca
să nu mai cad niciodată dincolo, cu capul în jos, ca
sa nu mai auzi zornăind pe ciment niciodată mărunți-
șul, paralele și, cine știe, napoleonii. (Editura „Papa-
gal", Brasilia 1962.)
LUCILLE PERIER : „Memorii* — Scrise cu multa
sensibilitate, cu anume stil delicat, memoriile doamnei
84
Perier devin neinteresante atunci cînd vorbesc despre
-marele scriitor Aldo Perier, .soțul -memorialistei. In ge-
neral, sînt relatate aspecte cotidiene nesemnificative și,
pentru cititorul comun, -profund plictisitoare. De pildă,
pagina care explică împrejurările elaborării Cărții des-
pre vase : „Lulu (așa i se spunea în -casă lui Perier) s-a
trezit într-o dimineață cu o pornire sălbatică de a mă
avea. Eram obosită, continua -să mă chinuie o migrenă
clin ajun. Am căutat să evit. Pentru că insista, i-am vor-
bit despre invenția unui .suedez care a obținut din de-
șeurile menajere o cremă de frumusețe. N-a fost cu
putință să-l abat de la gîndul său : Perier s-a enervat,
a tra.s de mine cu un fel de ură, cu un fel de dorință
de a mă înjosi. Mi-a sucit brațul, m-a culcat pe covor
cu puterea lui, care, cu toată vîrsta înaintată, nu scă-
zuse cu nimic, mi-a sfîșiat capotul și m-a stăpînit dum-
nezeiește. După ce și-a aprins țigara, a ținut să-mi de-
clare că acum douăzeci de ani era în stare .să nu fu-
meze timp de trei zile, mi-a cerut să nu vorbesc prie-
tenilor mei despre întîmplarea cu George la Academie,
apoi m-a rugat să-i protejez, după moarte, memoria.
I-am promis. S-a îmbrăcat repede, a dat telefon la fri-
zer, anunțînd că va întîrzia, și s-a așezat la masă. A
deschis larg fereastra (pe o crenguță cîntă un pițigoi,
soarele înveselea grădina). A scris aproape două ore, în
timpul cărora m-a întrebat doar atît : «Muți, știi tu
oare ce înseamnă, în ordinea poetică, o pălărie de fe-
tru ?» După o clipă, tot el mi-a comunicat răspunsul : «E
o sinecdocă cu fundă». Am fost emoționată, deși m-am
prefăcut că nu rețin. I-am admirat geniul și pătrun-
derea cu totul neobișnuită. Am simțit că încă îl iubesc.
La ora prinzului, pagina era scrisă. Extraordinar !“
(Editura „Tacit", Livorno 1965.1
JULIUS BOHLER : „Cind vreau să beau un pahar
cu apă“ — Din punct de vedere filozofic nu se poate
bea un pahar cu apă. Logica nu îngăduie, iar metafi-
zica nu permite. Fiind însetat peste măsură, am apelat
la matematică. Apa era caldă, nu mai vorbesc de fap-
tul că paharul avea urme de ruj de buze. Practica zi-
85
lelor noastre, experiența unor medici francezi arată că
este posibil totuși să se bea un pahar cu apă. Opera-
țiunea nu este 'simplă, dar e deplin posibilă. Un șir
lung de .servicii trebuie .să concureze, să se cupleze cu
alte șiruri, coincidențe și diverse. Vreau să beau. întind
mina la cana de apă. Cana, plină de conținut, se trage
înapoi, ăbstractizîndu-se. Mă îndeamnă parcă să nu
calc ordinea sfîntă a lucrurilor. Ce trebuie să fac ?
Setea mă învață : sună de trei ori.
Sun. „Sînt însetat", spun. „Foarte bine, mi se răs-
punde, trebuie să intervenim pe lîngă cei în drept."
Cine se ocupă calificat de această importantă funcție vi-
tală ?, mă interesez. „Vom vorbi îndată cu oglinda", mi
se răspunde. Dacă -cuvintul ei a rămas încă influent...
Șifonierul va binevoi să-și desfacă ușile laterale : va
fi un prim succes. Atunci, lampa de noapte se va
aprinde. Acesta va fi semnalul-dheie pentru ca tabloul
de Utrillo din perete (reproducere) să se lumineze, iar
bărbatul din pînză să privească cu gînd mai binevoitor
pisica de lină cu ochi de mărgea de pe divan. O nouă
intervenție va determina robinetul să curgă. Paharul,
oricît de îndărătnic, va accepta soluția. Pentru a evita
obstrucția covorului, palid și aspru ca un procuror, vom
vorbi cu pantofii de casă, gemeni cu bumbi sașii. Din
tavan va coborî îndată un păianjen, în fereastră va
bîzîi o muscă verde. Cam asta e totul. Restul depinde
indiscutabil de mosorul cu ață albă, rotund și deschis
ca un zîmbet. El va obliga tava să accepte, va înlă-
tura pornirile violente ale vecinului, domnul Ungu-
reanu, care declară prin perete, de dincolo, că va trece
lumea prin foc și sabie și va sprijini acțiunea care în-
cepe. Conform unui destin categoric, o rază de soare va
răsuna pe cristalul paharului, un abur discret se va
așeza pe buza lichidului. Condiția sine qua non a reu-
șitei : mașina de cusut să fi schimbat corespondență,
mai înainte, cu lacătul cufărului și să-i fi obținut asen-
timentul. (în momentul următor : „Te rog, bea .’ E
proaspătă și rece ! Dacă, după asta, se vor face con-
troale, te intplor nu spune de la cine ai primit. Sînt un
biet salariat și am familie grea."
86
O dată cu satisfacția scurgerii pe gît a paharului cu
apă, va vibra în tine, grav ca o pedală, sentimentul
unei vinovății voluptoase. (Editura „Lombroso e figli".
Palermo 1960.)
MARCO REXREY : „Plăcerile^ — Viața sentimen-
tală a unei lăcuste, ale cărei vibrații au o lungime de
undă mult mai redusă decît cea umană. Scopul analizei
îl mărturisește însuși M. Rexrey: „Omenirea a avut
parte mai mult de modele grandioase, gigantești,
decît de unele delicate. Deși nu făceau analiză, anticii
presupuneau o viață sufletească de mai mare calibru
eroilor și zeilor de care se ocupă operele clasice. Scri-
itorii moderni au năzuit și ei, în continuare, să înfăți-
șeze mișcări și situații de ample dimensiuni, puternice,
terifiante, care măguleau pe cititor și-1 copleșeau. în
general, grandomania, elefantismul caracterizează arta
portretului și a compoziției. Am încercat în romanul
meu să aleg o cale contrară, să readuc pe om la reali-
tate, prezentîndu-i modele mici, perfect structurate la
dimensiunile microscopice.“
încercarea s-ar numi merituoasă chiar dacă Rexrey
ar fi rămas numai la intenții. Dar el a mers mai de-
parte, demonstrînd că metoda lui nu are nimic revolu-
ționar din moment ce a plecat, ca și înaintașii săi, de
la observarea atentă a trăsăturilor umane. Numai că
în loc să folosească hiperbole, a utilizat reductorul : el
a desfoiat obiectul de multele învelișuri de prisos cu
care l-au încărcat ceilalți : l-a așezat simplu în cadrul
relațiilor firești și l-a descris. într-adevăr, viața mo-
dernă ne oferă numeroase exemple de oameni care, pe
măsură ce s-au integrat colectivității, au renunțat la
arabescurile gîndirii, la zorzoanele sentimentelor, la
dantelele, clapetele, coleretele $i nasturii trăirilor com-
plicate. Un bărbat și o femeie care se iubesc renunță,
cu luciditate și bravură, la mulțimea de fraze și de
jocuri inutile ale frazelor, la tresăriri, la oftaturi, la
visul desfăcut în patru și la alte mofturi. Se întîlnesc,
iau împreună un coniac, se împing pe tăcute în auto-
mobil, urcă o scară, deschid o ușă și se culcă împreună
87
pe covor. După o țigară bună, ise despart, schimbîn-
du-și un număr de telefon la care nu vor apela nicio-
dată. își amintesc cine știe cînd, la o serată, că ea se
numea Flavia sau Marcela, că pe el îl chema Flaviu
sau Marcel. Fusese .o .seară plăcută, el trebuia să ia
parte la un parastas, nu-i venea de loc să meargă, o
întîlnise pe ea... Ea ieșise după 'cumpărături, nu găsise
panglică mov și-1 aflase în dreptul vitrinei. O salutase
foarte elegant, .cu pălăria lui bleu sau, mai curînd,
vernil, perforată. Spunea .că e inginer, că a lucrat pe
un șantier naval, se pricepea minunat să determin te to-
najul la vapoare și șlepuri, îi plăceau nemaipomenit
cursele de trap. Nu, cursele îi plăceau, dar nu de trap,
ci de automobile, da, de automobile, se pricepea deoa-
rece lucra la un garaj, era maistru sau contramaistru.
Dacă ești contramaistru, lucrezi împotriva maistrului
sau numai îl contrazici ?
Viața sentimentală a unei lăcuste nu cunoaște eșecu-
rile pe care noi ni le pregătim prin complicarea fiecărui
detaliu sau, mai precis, ni le-am complicat pina acum.
Dovadă -sînt mărturisirile eroinei, care își ține jurnalul,
poate primul jurnal ce nu cade în banalitate și desuet.
De pildă : „Dimineață însorită, rouă puțină, vînt uscat
dinspre șosea. Baloanele de păpădie, cupole florentine
obositor repetate pînă la marginea dumbrăvii. Salt de
calitate, egal, arcuit. Satisfacții. Ciocnire în zbor de
un corp tare, cheratinos. Ce .se ascunde sub platoșa
lui ? E precis verde, are mandibule puternice, elitre ni-
tuite,. articulații foarte elastice, iîn iarbă, sub tremurai
asurzitor al unei foi păroase, antenele lui îmi cuprind
inelul mezonotului și-mi înfioară abdomenul. Clipele
se scurg vertiginos : una, două, șapte, cinci, treisprezece,
opt... îi răspund cu antenele moi, caline, îl prind ca
pe un arc și-1 cer, abandonîndu-mă. Mă îmbrățișează.
R minunat. Ne cuplăm scurt, metalic, apoi, așa înlăn-
țuiți, ca să nu ne plictisim, în timp ce fărîmele de pă-
mînt plesnesc în juru-ne de căldură, ne rămîn la dis-
poziție suficiente clipe ca să observăm cum cerul se
învolburează către nord-vest, cum rîndunelele crimi-
nale zboară foarte jos, cum undeva în depărtare se
aude bubuitul oribil al unei motociclete, cum pe sub
88
picioarele mele și ale iui, alcătuind o schelă, trec două
furnici, încovoiate de saci grei. Ghiventul începe să
cedeze, șaiba devine de prisos, treaba asta devine vag
plictisitoare, .mă desprind. El își găsește momentul po-
trivit ca să dea drumul delicatului strung pe care-1
poartă cu sine, eu .mă grăbesc să prind un țînțar mus-
tind de sînge proaspăt și care se opune zadarnic. Plec
îndată în lume, lăsînd în tărînă amprenta picioarelor
mele frumoase, dulcea amintire a unei operațiuni bui-
mace, pe care o datoram acestei veri 'minunate, Înainte
de vestejirea ierburilor. La capătul zborului de șase
metri, nu lipsit de peripeții, mă întîmpină fotografii,
cinematografia, reporterii, mi se iau interviuri, sînt so-
licitată să declar ce culoare prefer și cît cheltuiesc pe
săptămînă. La întrebarea ce gen de bărbat prefer, refuz
să răspund, nu din discreție, ci din sinceră ignoranță."
(Editura „Reprize", Rouen 1958.)
GEORGE AMIRAGLIO : „Oglinzile" — „Ne pri-
vim în ele și nu ne recunoaștem. Fotografiile sînt de
preferat" (Gabriel Saxa).
. FRANCOIS MONOT :	— Facem cunoș-
tință cu viața unui oraș pescăresc de pe coasta Adria-
ticii. Eroii ne apar stînd față în față, în cerc, îmbrăcați
în maiouri și chiloți subțiri. Un tînăr cu o viață su-
fletească distinsă vine cu un fluier în gură. Dialog.
Valurile mării foșnesc ca frunzele unei păduri de me-
tal. în timp ce umbrele plajei (căci acțiunea se petrece
pe o plajă) se lungesc pe nisip închipuind coloanele
•unui fantastic templu fără relief, soarele roșu al dimi-
neții urcă din .mare, zgomotos, ca o fanfară militară.
E seară. Unul dintre eroii cărții aleargă spre dreapta
cincizeci de pași. Ezită. Ridică piciorul drept aplecîn-
du-.se înainte, cu îndoirea trunchiului: 1,2! Aplecat
lateral pe stînga, cu brațele înainte și privirea încru-
cișată : 3, 4 ! Respirația ritmică și așezarea la podea,
în așa fel încit capul să rămînă în linie cu brațele :
1, 2, 3, 4, înapoi, drepți, înainte și iarăși înapoi î
89
iStelele au răsărit. Pe boita albastră a .cerului s-a
aprins și acea constelație tulburătoare pentru oamenii
Septentrionului, Orionul, podoaba nopților sudice, cu
un picior în întuneric. Un alt tînăr se așază turcește,
cu brațele larg deschise, cu capul sprijinit în bărbie.
Dialog. Ceilalți îi răspund în același fel, cu un salut.
Florile se trezesc de dimineață, răspîndind în aer un
parfum divin, tulburător. Tot așa cum, uneori, în cli-
pele de așteptare, curgerea timpului ne pare de nesu-
portat, la orizont, în clocotul valurilor spumegînde se
vede puntea unui vapor matinal. Seara, cînd apele spu-
megînde se învolburează pe același orizont, același va-
por se vede întîrziat. Eroii știu asta, încearcă să răs-
pundă cum se cuvine, răspunsul lor e nesigur, e amar.
Sînt în lume fapte care își cer dreptul la existență și e
de mirare cum existența le refuză într-un mod brutal
exprimarea. Acum se lasă toți pe vine, cu brațele ri-
dicate, piciorul drept desfăcut înainte ; apoi brațele
sus, și stîngul înainte. Păsări mari vîslesc în aerul pur,
în timp ce un clopot trist bate în apele niciodată po-
tolite.
Soarele aprinde parcă plaja. Marea invită la o Oaie
răcoroasă. Deja copii, femei și bătrîni au intrat în apă.
Eroii cărții se încolonează, pornesc către stînci, unde
își leapădă maiourile și înfiripă o conversație aleasă,
presărată cu expresii lapidare, cu figuri de stil de o
noutate remarcabilă. Apoi, nu mult timp după aceea,
pe cînd aerul fierbinte desenează în aer izobari și para-
lele, dînd contur subțire lucrurilor, făpturilor, întregii
bogății de forme pe care le-a născocit natura, intră cu
toții în valuri, hotărîți să se scalde și să-și petreacă în-
tr-un mod plăcut și util ora de pauză care le este, bine-
voitor, prin regulament, menită. (Editura „Anod și fiih“
Leipzig 1929.)
GINO SACERDOTTI : „Nemții* — Cît despre
Victor, el a fost întotdeauna un om egal. în 1926, în
ianuarie, a înființat „Societatea celor care se folosesc de
circumstanțe". Ce-și propunea societatea? Spre deose-
90
bire de asociațiile .asemănătoare de pînă atunci, aceasta
își (propunea să existe pur și simplu, fără scopuri și
fără statut. Membrii fondatori, ca și cei care li se ală-
turau, erau alleși, triați, împerecheați. Nu era nevoie
să faci dovada vreunei virtuți, trebuia numai să înre-
gistrezi cu .seninătate că se întîmplă ceva. Era suficient
să fii de față din toată inima.
După ce s-au constituit grupele, s-a trecut la numă-
rătoare. Unul lipsea. Altul lipsea și el, dar faptul nu
era evident. Totul era ca cei prezenți să fie discipli-
nați. Cu ajutorul unei 'mașini de tăiat lemne, lucrul
acesta deveni posibil.
Romanul lui Saceidotti urmărește apoi destinul a doi
dintre fondatorii asociației. Cum funcționau ei.? Răs-
punsul : prin niște șaibe, printr-un burghiu, prin tă-
blițe vopsite, dar cu vopseaua ștearsă, printr-o mașină
de scris „Record", printr-o cuvertură de pat și o lada
cu păpuși, printr-o strecurătoare cu pendul și un
patefon cu coadă, printr-o broboadă, printr-un galon
de căpitan și printr-o farfurie cu păsat. Printr-un pat.
Victor și Negropont preferau să se acopere unul pe
altul, de aceea binemeritau îndeosebi broboada și cu-
vertura de pat. (Editura „Procust", Vichy 1936.)
SIMON SEMYRAMIS : „Bazaconii' — Autorul a
publicat într-o serie de reviste europene (Combat litt..
Semafor, Titulus, Gomenol) articole susținînd integra-
rea în colecțiile folclorice a bazaconiei, .specie pe ne-
drept disprețuită. Este vorba despre acele povestiri
care, prezentate drept autentice, circulă și se consumă
într-o cantitate apreciabilă de către societatea modernă.
Bazaconia este un înlocuitor sintetic al informației. Re-
marcabile ca producție epică, povestirile numite baza-
conii urmăresc, în general, scopuri moralizatoare,
folosindu-se de întîmplări grozave, de fapte colosal te-
rifiante. îngroparea excesivă le împrumută un nu știu
ce de adevăr : la poarta unui doctor bate, în timpul
unui viscol cumplit, o fetiță. Ea cere ajutorul pentru
mama grav bolnavă. Doctorul notează adresa, se îm-
bracă și pleacă la pacientă. Gînd ajunge acolo, îi des-
91
chide o femeie foarte palidă. Află că privațiunile,,
suferința au doborît-o la pat de scurtă vreme. Dar fe-
meia este mirată: „Cine v-a chemat, doctore? Cine
v-a anunțait ?" „Fetița dumneavoastră, o -copilă de
10—11 ani, blondă, purtînd o broboadă verde de lină
peste o cămășuță subțire" — răspunde medicul. „Nu se
poate ! — strigă femeia — fetița pe care o descrieți
a murit acum cîteva zile ! Pierderea ei este cauza agra-
vării bolii..." Un soldat este pedepsit de comandant.
Cum regimentul se află în aplicație în câmpie, drept
■carceră este folosită o colibă săpată în pămint. Solda-
tul urla în timpul nopții că-1 mamncă șerpii. Nimeni
nu ia în serios alarma, socotind că imaginativul soldat
a inventat povestea spre a fi scos din bordei înainte de
împlinirea, pedepsei. De dimineață este găsit mort, în-
colăcit de șerpi... O biată femeie se adresează justiției
ca să obțină un ajutor lunar din partea fiului ei care,
înrăit de noră, nu vrea să o mai cunoască. în instanță,
mama declară că... este fecioară, că fiul ei era de fapt
un copil găsit, căruia i se devotase integral, fugind din
familie, muncind din greu, făicînd pentru el chiar si
închisoare...
Bazaconiile circulă — afirmă Semyramis — după
legi riguroase, corespund unor anumite stări .sufletești
colective, oglindesc relații sociale și situații foarte acute
și, adesea, simbolice pentru o perioadă istorică obse-
dată de cataclisme. Ele au o mai viguroasă circulație
în anii și țările în care ori lipsesc cu desăvîrșire in-
formațiile, ori se practică informația neutrală ca aspect
și părtinitoare în esență. Legătura strictă între bazaco-
nii și realități rămîne a fi studiată mai atent, mai sis-
tematic.
Chiar dacă nu suferă, prin trecerea dintr-o gură în
alta, o cizelare artistică de calitatea celorlalte produc-
ții folclorice, bazaconiile aparțin totuși categoriei, prin
ideile morale pe care le exprimă, prin sîmburele de
adevăr proiectat de mintea și năzuințele oamenilor pe
anumite tipare ce aparțin eternului omenesc. Experiență
depozitată într-o scenă epică, năzuință schițată sumar,
febră de a comunica și de a fermeca, de a plăsmui,
92
circulație rapidă (corespunzînd încă o dată unei nece-
sități sociale), adinei re a înțelegerii unei realități în
simboluri — iată cîteva trăsături ale 'Speciei.
Colecția publicată în prezentul volum conține trei-
zeci și șase de bazaconii, culese între 1940 și 1949 în
•provincia Reg-gio Emilia. Volumul .următor, anunțat
pe supracopertă, va cuprinde bazaconii din zona sici-
liană și aria Calabriei. (Editura „Rembrandt", Roma
1957.)
MARLY ROBERT OR SA „Poveste grațioasa cm doi
.morți" — In camera de lucru a autorului se produce
una dintre rarisimele coincidențe ale istoriei : șrergîn-
du-se praful de pe o statuetă, capul de bronz se des-
prinde, cade pe o gravură reprezentînd un om torturat,
în timp ce .soarele își trimite o rază pe locul lovit. Mo-
mentul devine acut prin bătaia repetată a ceasornicu-
lui în perfectă sincronizare cu bătăile din aripi ale rîn-
dunicii de sub streașină, prin conjunctura planetei
Jupiter cu steluța Alfa din Perseu, și cu o stare de me-
lancolie -a autorului, în timp ce radiojurnalul anunță
descoperirea în Anzi a unui mormînt imperial care
și-a păstrat intacte toate comorile. Atrtea elemente la
un loc produc fenomenul pe care Orsa îl numește re-
Trovitalizare. Datorită lui, doi dintre mor ții dragi ai
casei se întrupează, și de aici începe o povestire deo-
sebit de interesantă.
Uite-o, așezată pe scaunul cu .spetează sculptată, pe
tanti Naftalina. Poartă pălărie neagră, lucioasă, din
pai, cu fundă groasă cobofînd pe spate. Are brațele în-
cărcate cu flori și ochii îi sticlesc. Uite-'l |pe nenea Tibur,
galonat, așa cum se afla în cabină cînd șalupa a sărit
în țăndări și o ghiulea i-a atins comanda. Stă lîngă
pian, gata să cadă, și cîntă. Are brațele moi, abia își
mai ține între degete mănușile arse și binoclul. Tanti
Naftalina cîntă o melodie tristă, maternă, lipsită de
măsură, ca și panglica pălăriei. Nenea Tibur cîntă un
marș militar, vioi, dar dezechilibrat, iar pantoful alb
de marinar bate pe covor un tact pîslos, de neauzit.
93
Autorul încearcă o conversație. Le vorbește pe scurt
despre evenimentele ulterioare. Maria Ciumescu a avut
un 'copil. Tanti Naftalina tresare mărunt de bucurie.
I-a murit la doi ani. Și lui Niculae i-a murit un copil,
era mai mare. O lacrima pe obrazul nemișcat. în
schimb, îi trăiesc ceilalți cinci copii, toți s-au așezat
bine pe la gospodăriile lor, în afară de cel mare, care
e un derbedeu și-i face numai supărări. Tresărire. Cîn-
tecul bătrînei sună mai trist. De miercurea trecută casa
nu le mai aparține : au vîndut-o. Acum tresare nenea
Tibur : și banii ? vorbește el ca din vis. Banii i-au
împărțit frățește. Eleonora Dascălu a plecat încă de
atunci la Paris. A avut o viață frumoasă. A murit
acum doi ani. Ce să vă mai spun ? Tanti mișcă mina
ușor și : nu știi ce s-a făcut cu coșul acela de rafie pe
care îl țineam în debara ? -Dar flaconul de Cerebro-
zan ? încearcă să-i explice că lucrurile sînt perisabile,,
că acel coș ajunsese cîndva o biată mătură destrămată.
Nu-i vine să creadă. Ce zici, nemții vor intra în Bucu-
rești ? îl întreabă unchiul, indiferent la treburile casei.
Am auzit că a zburat pe deasupra voastră dirijabilul.
E o armă înfricoșătoare ! Ce-au făcut cu terenul de
la Voievozi alde Manoleștii ? întreabă tanti Naftalina.
Ce notă a obținut la școala de cavalerie Lulu Predescu ?
întreabă unchiul. Aurel iși-a luat automobil ? (Nafta-
lina). Pina și-a scos de pe nas negul ? (Tibur), de ce
nu vă mutați la vie ? (Naftalina), ar trebui să refa-
ceți mobila salonului" (Tibur).
Autorul le expune, pe scurt, încordarea din Baleare,
avantajele și pericolele folosirii armei cu hidrogen, po-
litica de expansiune a capitalului american, intervențiile
din comisiile specializate ale O.N.U., principiul turbo-
reactorului și al rachetelor cu trei și patru trepte. (Edi-
tura „Amiral", Hamburg 1962.)
FRANQOIS BERTIN : „P e n t r u o incultura
mai puțin crasa, mai puțin evidenta' — Eseu. (Didot-
freres. Paris 1928.)
94
AUBERT D’HONiFLEUR : „Durerile omenești as-
cultate la casca ( — Roman în patru părți, inspirat de
marea construcție epică a românului Urmuz. „Cu o
lampă CR 10 și un condensator variabil — scrie criti-
cul literar Frederic Champion —, neliniștitele stări
sufletești ale protagonistului ar putea dobindi o mai
mare amploare și s-ar auzi chiar într-un difuzor de
sală. Printr-o mai justă utilizare a heterodinei, episo-
dul cu surorile gemene ar putea realiza chiar efecte
stereofonice". (Editura „Figaro et Nancy", Greno-
hle 1932.)
MIRCEA HORIA SIMIONESCU : „Cartea despre
femeia esențiala și lumile anexe" (Două volume : I,
Anatomia ; II, Fiziologia) — Din păcate, scriitorul n-a
reușit .să încheie pînă astăzi decît primul volum. Este
un tratat impresionist al raporturilor dintre femeile
„depozitate în inima sa romantică de-a lungul .anilor"
cu lucrurile cele mai diferite. O idee genială, însă stîn-
gaci tratată. Notația grăbită nu convinge. Totuși, car-
tea se susține prin cîteva pagini inspirate, care, la o
reluare, ar putea fi mai bine construite. Scrisă, dacă nu
mă înșel, la douăzeci de ani, Anatomia urmează să fie
completată cu un teatru de hîrtie, în care tipurile fe-
minine se mișcă, gîn dese, iubesc, suferă și triumfă (Fi-
ziologia). Autorul a declarat că va .scrie cartea aceasta
(e vorba de Fiziologie) după patruzeci de ani, cînd va
fi cunoscut bine cum funcționează femeia. Deosebit de
interesantă ni se pare ideea pe care este construită in-
troducerea la Anatomie. Se face o expunere a relațiilor
omenești ; panorama dezvăluie legături umane ce nu
se percep cu ochiul. Oamenii sînt legați unul de altul
prin line conducte de rafinărie, prin care circulă per-
manent, relativ haotic, o substanță esențială. Unii oa-
meni pompează mai mult, alții primesc mai mult. Unii
trag din semenii lor atîta esență, încît îi lasă cu totul
sărăciți. Intre doi indivizi (raporturile sînt foarte nefi-
rești : unul se îngrașă și prosperă, în timp ce partene-
rul slăbește, se golește, se usucă. O cercetare mai atentă
dezvăluie că, în timp ce primul e înzestrat cu un mo-
95
tor excelent, cel .de-fal doilea lucrează cu o motopompă
demodată, de mult uzată. Se întîmplă însă ca un cuplu
să prezinte o situație total anormală. Unde se scurge
esența ? Se constată în cele din urmă că o mufă este
spartă, că un robinet are garnitura slăbită și înregis-
trează pierderi. Lipsa unor bune contoare și a un?’,
evidențe periect puse la punct duce la inegalități supli-
mentare intre oameni. Carte savuroasă, cu destule su-
gestii, insuficient apărată de .argumente. (Editura „Co-
lorado", Tîrgoviște 1947.)
MAR IUS REGATTA : „Despre vechile cartiere" —
Vechdc cartiere sînt, afirmă Regatta, amintirile cele
mai certe ale citadelei. Dincolo e neantul. Casele, parcu-
rile, arterele publice ale orașului, cartierul vechi apar-
țin nu numai trecutului, ci și .zilelor ce vor veni. .Fie-
care gest, fiecare gînd se formulează avînd în vedere
vechiul cartier. Cum '.să construiască bieții oameni o altă
viața, oricît de frumoasă ar promite să fie, dacă ig-
noră sensurile istoriei ? Șapte crime din Piața Sf. Toma
$i trei adultere din cartierul Miracolele Verzi cer ca
în anu următori să se evite inteligent, prin rapeluri
scrise îngrijit pe plăcuțe de marmoră, alte probabile
crime și alte trei adultere. Autorul nu este de părere
că vechile cartiere ar trebui dărîm’ate, nici trecute prin
foc. Propune doar, în capitolul final, să fie folosite
vechile case pentru magazine de dulciuri, pentru cine-
matografe de copii, iar panourile și străzile să fie mo-
bilate. (Editura „Hangar", Dresda 1936.)
HAROLD MARTIN LARA : „Doua cărți despre
natura" — Un purice (prima carte despre natură) se
cearta cu soția și, hotărît să se despartă, întocmește
lista bunurilor care-i revin. Pentru a lua un aer de
victimă, minimializează cu rea voință calitatea lucru-
rilor printre care un fonograf, un degetar, trei pisici
de Angora, doi papagali, care n-au fost în stare să
învețe într-o viață măcar un vers, precum și alte bu-
nuri : un șase, un șapte, un opt, un nouă. Puricioaica.
96
trece în revistă (în cea de-a doua carte despre natură)
obiectele reținute de soț, le suipraapreciază („fonogra-
ful este excelent, poți auzi la el concertele N.B.C. și
meciul Colonial — Atletico-Madrid"), își bate joc de lu-
crurile care-i revin („pisica pe care o îngrijesc e ane-
mică și antiseptică"), 'face o criză de nervi și, sărind
pe aripa unei vrăbii, pleacă în lume. (Editura „Garo-
flid", Tîrnovo 1952.)
ANTONIO CESALPINO : „Cum m-am rătăcit în
secolul XV1“ — Antonio Cesalpino ne introduce în
viața societății italiene din Siena în jurul anului 1512.
Prima constatare : oamenii nu practică filozofia. Auto-
rul deplînge această tristă situație. Faptul îl deconcer-
tează, fiind obișnuit să se servească întotdeauna de
ghizi. Cu o sumă importantă tocmește un italian, pe
Francesco Littera, țăran hîtru și instruit. Localnic,
acesta cunoaște temeinic Italia și întreg secolul
al XVI-lea. După ce-1 poartă printre monumentele
Renașterii, -unele abia în construcție (v. Jakob Burck-
hardt), Littera îl părăsește la o cotitură. Cesalpino se
descurcă și singur, întemeind un comerț -de ilustrate.
Cartea se încheie cu un elogiu al fructelor italiene. „Un
roman obiectiv, o reconstrucție impresionantă ; — scrie
în Nouvelles litteraires criticul Alphonse Becar. El a
fost scris după rețetă și în vederea ei. Este util de știut
că Societatea scriitorilor italieni a angajat între 1930
și 1935 cîteva zeci de tineri, cu și fără talent, cărora
le-a încredințat Sarcina de-a întocmi rețete. Cum ima-
ginația nu i-a ajutat prea mult, numărul de tipuri po-
sibile a rămas redus. Pe baza rețetelor s-a scris pînă
acum o întreagă literatură și continuă să se iS-crie — în
total cîteva mii de romane. Unele rețete au trecut gra-
nița și au inspirat pe un Lion Feuchtwanger, Blasco
Ibanez și Andre Wurimer. Trăsăturile acestei litera-
turi : romanțate mălăiață a epocii, înșiruire de fapte
ce ne sînt indiferente, înflorirea abilă a unor episoade
epice știute de cînd lumea, o cantitate imensă de rela-
tări mărunte. Salvarea pentru Cesalpino a fost un
cățel, care l-a condus din secolul al XVI-lea în vre-
97
mea noastră, pînă la ușa unei edituri." „Apreciere ne-
dreaptă — adaugă în L’Europeo istoricul literar Gali-
netti, comentînd părerea lui Becar. — Becar nu are
dreptate pentru că literatura după rețetă n-a trăit nici
o zi. Prezența volumelor în rafturile librăriilor n-are
alt scop decît de a înlesni măsurătoarea rafturilor :
fiecare volum este gros de 5 cm. înmulțiți numărul cu
500 și veți avea suprafață utilă, în centimetri". (Edi-
tura „Flasca", Brescia 1940.)
SIEGFRIED KNOPF : „Negatif" — înzestrat cu
toate darurile geniului, Ricardo, eroul romanului, are
parte de timpuriu de o viață foarte agitată. Observînd
atent realitatea în mijlocul căreia este nevoit să trăiască,
el notează cauzele care-il alterează și-i distrug creația.
Ar ii vrut, bunăoară, să inventeze un vehicul care să
funcționeze pe bază de nisip. Proiectele erau aproape
gata. Dar a început războiul cu lezații, popor răută-
cios din vecinătate. Și-a luat pușca și obișnuitul rămas
bun și s-a dus la luptă. întors ide pe front, a găsit casa
devastată. Norvegienii îi furaseră proiectele. A început
să construiască o hidrocentrală pe iazul domeniului
său. Un capăt al iazului aparținea unui frizer, care
spăla în apa lui borcanele icu soluții. Soluțiile au atacat
roțile hidrocentralei, de îndată ce uzina a început să
funcționeze, astfel că, în loc de curent electric, Ricardo
n-a putut furniza satelor învecinate decît fum, un fum
gros și persistent, care a și provocat moartea unui
astmatic. Consolat în (anul următor de publicarea unei
lucrări la Leipzig, Ricardo a imaginat o macara care
să poată transporta apă la distanță apreciabilă. Pro-
blema fertilizării unor mari întinderi de teren părea
rezolvată. Eapiții, un popor vecin cu apucături primi-
tive, trimilseră sabotori, îi făcură găuri cu burghiul în
cupele macaralei, astfel că mașina deveni în scurt timp
inutilizabilă. Construi o redacție. Angajă ziariști. For-
mulă o concepție editorială nouă și foarte atrăgătoare.
Achiziționă o rotativă și depozită în remize stocuri
mari de hîrtie. O bandă de copii prost educați se pri-
păși în cartierul unde construise, îi sustrase hîrtia pen-
98
tru zmeiele lor, îi demontă linotipurile spre a le scoate
bilele de rulmenți. Ziarul ar fi apărut chiar și în aceste
condiții, dacă, în joaca lor, neastimipărații n-ar fi răs-
colit o hazna în care pierduseră o minge. Mirosul de
nesuportat al murdăriilor, inundând ferestrele largi ale
editurii. îl amețiră și Ricafdo își pierdu pentru o vreme
limpezimea gîndirii, își strică machetele și încurcă în-
grozitor principiile concepției editoriale și direcția cam-
paniei pe care urma să o declanșeze. Inventă o scară
de pompieri. Era un cumul de soluții : economică, prac-
tică, foarte înaltă, ușor transportabilă. în ziua verifi-
cării în vederea brevetului, scara se dovedi moale ca o
tulpină de dalie. Lăcătușii, strungarii, mecanicii care
lucraseră la alcătuirea ei fuseseră niște începători, în ma-
joritate membri ai unei secte propovăduind nonviolența.
Ricardo concepu o mașină de citit grecește. Cuțitul de
tăiat paginile lucra însă fără control : în loc să facă o
mișcare circulară, împungea. Un pasionat amator de li-
teratură antologică fu rănit. Se renunță imediat la con-
tinuarea experienței.
Eroul nostru descoperi într-o noapte principiul zba-
terii multiple a colțurilor. După cum se știe, colțurile
obiectelor, dacă acestea nu sînt impulsionate de o forță Fp
detașată de o contraforță F2 rămîn pe loc, atîta
timp cît nu intervine o mișcare revolută. Gay-Lusisac
au arătat că există o proporție de ordinul 1/3 între
prima își a doua. Or, Ricardo a găsit că, în regim de
suprapresiune, colțurile se pot mișca independent. Tre-
cînd peste formulă, înseamnă că orice obiect asupra
căruia se exercită o presiune oarecare se poate îndoi
sau fărîma la colțuri. Experiența cu o domnișoară ofen-
sată în public a dovedit-o imediat. Con du zi a : se poate
interveni cu succes asupra extremităților colțuroase. Și,
subliniază autorul, ce nu este colțuros pe lumea
aceasta ? Principiul are o valabilitate universală. Ri-
cardo l-a aplicat inițial Ia confecționarea unor cutii de
chibrituri. Cutiile rotunde s-au dovedit mai potrivite
■scopului lor. Tocmai cînd voia să-și afirme noua desco-
perire, lapiții, acel neam învecinat foarte doritor de
războaie, invadară țara. își luă pușca și dădu năvală
să apere fruntariile patriei. întors din lupte, găsi casa
99
distrusă, iar formulele risipite. O vreme, convins că
secretul îi fusese furat din nou de norvegieni, care con-
tinuau și în acest deceniu să-i dea tîrcoale, se con-
vinse repede că presupunerea nu rezista. Realiză o vacă
mecanică. Vaca nu dădea lapte, nici nu mugea. Deo-
camdată numai formal era o vacă. Cu vremea, spera
Ricardo, forma avea să dea naștere fondului, conținu-
tului. Genialul descoperitor realiză prototipul, își pro-
cură din economii o pompă electrică de muls și pro-
iectă un staul. Realizarea părea a fi epocală. Un
răuvoitor însă îi trimise într-un plic o tăietură din re-
vista Zootehnie, ce relata că francezii au realizat pro-
totipul unei vaci mai perfecționate, care, dacă semăna
cu cea a lui Ricardo în ce privește laptele, reușea în
schimb să dea, în răstimpuri, cu copita. Inventatorul
suferi un șoc moral și își abandonă lucrările.
Se informă mai atent asupra cercetărilor din lume.
Găsi ca o idee excepțională propunerea unui german de
a se alcătui volume de memorii tehnice. Entuziast, din
nou la treabă, Ricardo își începu cariera literară. An-
gajă o secretară. Bună dactilografă, Roșită era în ace-
lași timp și o femeie superbă. Lucra neobosită toată
ziua, scriind la mașină, după dictare, frumoasele fraze
ale lui Ricardo, iar noaptea petrecea as'cultînd cuvin-
tele calde și inspirate ale unui tînăr student care-și le-
gase isoarta de a ei. Studentul era însă foarte sărac, tre-
buia să alerge în zori cale de doisprezece kilometri pînă
la facultate, unde urma horticultura. Cum era iarnă,
bocancii lăsau frigul să-i înțepe degetele picioarelor.
Găsi că e potrivit să-și înfășoare talpa și gleznele cu
paginile proaspăt dactilograifiate și reuși să transporte
astfel, fără isă știe, întreaga operă la căminul în care
locuia. Și cînd Ricardo dori să-și revadă memoriile,
constată cu durere că ele nu se mai aflau în biroul lui.
Fu și de această dată convins ică norvegienii i le-au
furat, că vreun necunoscut le-a și publicat și a devenit
ilustru la Narvik. începu să schițeze anunțuri și plîn-
geri către comisariatele de poliție. Secretara, obosită de
nopțile nedormite și visătoare în urma plăcutelor între-
vederi cU tînărul student, făcu astenie, încurcă cores-
pondența și, în cele din urmă, primi concedierea.
100
Ricardo nu mai putea continua să riște. Se expatrie.
Stabilindu-.se lingă Ankara, la Salbrit, angaja cîțiva
colaboratori, înființa un institut de cercetări, se orga-
niza, se specializa în probleme-cheie și »se așternu pe
treabă. Rezultatele, care nu puteau să întîrzie, fură
repede recunoscute de către corpull profesoral local. Avu
însă. și aici unele neplăceri. Cei autorizați rămîneau
surzi la descoperirile sale. Atunci, convins că la mijloc
•sînt din nou manevrele necurate ale norvegienilor, porni
în călătorii, participă la congrese internaționale, urmă-
rind să comibată, oriunde îi va afla, pe dușmanii săi
de moarte.
Romanul se încheie cu ultimul discurs, De Conse-
quentia, ținut de el la Academia de științe din Aca-
pulco, la 12 ianuarie 1960. (Editura „Gallimard", Pa-
ris 1965.)
SARA BROTMANN : „Sfaturi pentru un ticălos"
— Deși toată lumea îl cunoaște ca pe un ticălos, eroul
romanului întrunește multe dintre calitățile care se în-
tîlnesc îndeobște în viața unui înțelept. Cineva, desco-
perindud darurile, se învrednicește să-i dea sfaturi.
Sfaturile prind rădăcină. Astfel, îndemnul : „nu evita
atitudinea clară în disputele cu adversarii" încolțește
în /mai puțin de două /săptămîni, formează două firi-
șoare scămoase ce se bifurcă lateral, inegal, dar sime-
tric, și planta dobândește repede vigoare. Mugurii își
conturează rapid individualitatea și, de cîteva zile, se
așteaptă chiar desfacerea unei inflorescențe. Alte sfa-
turi, cu toată lipsa de .sevă, se fixează bine în sol, unele
cresc drept, altele devin lujere înmugurite. Sfaturile
morale, îngrijite de buruiană și stropite la timp cu
hexacloran II, diseminează în cîteva săptămîni. Pre-
ceptele politice se înmulțesc prin muguri desprinși, re-
plantați, stimulați mai întîi în sere. (Editura „Philidor
et fils", Rouen 1960.)
ROBERT DAUMIER-LE MAQON: „Dublul sens
al rotunjirii universului poetic" — Ultimele doua
101
veacuri de cercetări ale naturii, ale universului, au lăr-
git considerabil sfera de inspirație a poeților. Versul a
inclus treptat în încăperile sale țări întregi, ■continente
și mări, spații intercontinentale, spații atmosferice și, în
sfîrșit, MacrocosmosuL Volumele de versuri repetă exas-
perant o etern aceeași idee : „soarele și galaxiile se în-
volburează în inima mea, cînt Oceanul și partea nevă-
zută a Lunii și tresar la fiecare legănare a Aldebaranului
deasupra patului meu“. iîn timp ce distanțele spre infi-
nitul mare s-au parcurs, cu pasul sigur, și au fost con-
semnate în pagini dense, căile către universul imi-c au
rămas închise, pe undeva, foarte curînd după trecerea
de centură a ochiului. Or, microscopul electronic, la-
serul, giratoarele fantastice au descoperit lumi infinite
în universul mărunt. E vremea ca poetul să alunece,
după atîtea și atîtea zboruri, în țărînă și lichid, în
spațiile moleculare printre citoblaste și hematii, printre
scame ionizate. Vorba lui Fran$ois Parmezan : Să por-
nim de la furculiță în jos".
„Studiu costisitor. Ideea e simplă ca bună ziua"
(Duha mei).
HORA TIO HYDRA : „Note despre oameni^ — Un
șef al serviciului personal se descoperă într-o noapte
scriitor. Prezintă unei edituri scrierile sale, dar este
sfătuit să renunțe cît mai repede la dorita îndeletni-
cire. încearcă lira. Producțiile sînt primite cu aceeași ră-
reală. Prezintă curînd editurii o carte de critică lite-
rară. Din nou, refuz. Propune atunci să scrie o culegere
de proverbe, un catalog de anecdote, o carte despre
Malaezia, un epistolar, o culegere de folclor, cinci vo-
lume de istorie universală, o ediție bibliofilă, un incu-
nabul, o antologie. E acceptată antologia. în cur cînd
manuscrisele cu dosarele de personal, șeful oferă tipa-
rului fișe riguroase desipre viața și activitatea a peste
cinci sute de funcționari ai fabricii de plastilină „Or-
bis“. Antologia face un mare succes de librărie. în ziua
în care cartea primea marele ipremiu al Concursului
Payot, autorul își zbura creierii.
102
„Cartea lui Horațio Hydra este excelentă" (Mateo
Mateotti).
NICOLAI COLENTINA : „Coordonate" — Volu-
mul ilustrului Nicolai Colentina este în realitate un
epistolar. Scrierile (scrisorile), în număr de douăzeci
și trei, sînt adresate unui prieten din copilărie care,
trăind în Franța, a întrerupt de mulți ani legătura cu
viața literară a patriei sale. Cele mai interesante ni se
par relatările despre literaturile ultra-europene. Cîteva
observații despre romanele lui Krupp echivalează, prin
adînca pătrundere critică, prin finețea analizei, cu tot
ce s-a scris despre marele prozator de la moartea lui
pînă azi. Un eseu închinat lui Cărei Capek este cate-
goric o capodoperă.
Interesante sînt și două .studii despre arta lui George
Heraclide, scriitorul român care a stîrnit în cel de-al
cincilea deceniu atîtea controverse. Deplîngtnd neno-
rocita situație în care a scris acesta (un sistem nervos
zdruncinat, comandînd un organism cu alte numeroase
slăbiciuni, o muncă într-o redacție de cotidian etc.),
Nicolai Colentina relevă neajunsurile care scad va-
loarea operei : o anume discontinuitate, frecvente ne-
glijențe, un subiectivism exacerbat și incapacitatea de a
realiza o proză de largă respirație în care aglomerarea
literală .să se transforme într-o substanță literară. Auto-
rul discutat n-a reușit, din păcate, să termine nici o
carte ,din cîte a început. Și a început cîteva zeci. Am-
bițiile modestului gazetar n-au mers niciodată către ro-
man, care cerea timp și construcție migăloasă. Aproape
toate cărțile lui sînt realizate din scurte bucăți, ecou
și convertire a situațiilor pe care le trăia în timpul zilei.
Năzuind să fie politicos, adică un curtean de tip Casti-
glione, scriitorul și-a creat o viață foarte complicată.
După orele de serviciu, multe și obositoare, întîlnea o
pleiadă de prieteni (ale căror nume remarcabile Colen-
tina nu le mai repetă, fiind cunoscute), cu care avea
schimburi de idei emoționante, cu care făcea lecturi și
discuții pînă la ore tîrzii ; adesea se rătăcea printre
oameni cu care nu avea un comerț ales, dar pe care-i
103
cultiva cu o neobosită pasiune, pentru ati urmări în-
deaproape și a-i studia, ‘în strălucitele lor aventuri, în
căderile lor spectaculoase. Trăia adesea, mai afirmă
Colentina, satisfacții ciudate, lăsîndu-ise umilit și păcă-
lit cu voluptate, conștient că experiența înfrângerilor
este mai utilă decît tăria. Colentina, bazîndu-se pe do-
cumente, afirmă că scriitorul era un bărbat cu sînge
foarte cald, fapt care l-a adus la unele relații sentimen-
tale plătite cu o vie și dramatică suferință. Desprinzîn-
du-se cu abilitate și rapidă posibilitate de schimbare,
de lumea care îl acaparase și care, după opinia lui, îl
necăjea ca o datorie, se regăsea grabnic între cei patru
pereți ai camerei sale traversate de fiori și țevi și de-
venea un altul, cu ușurință, cu dezinvoltură. Activita-
tea lui tindea să dubleze, în lumea în care se închi-
dea, întregul univers. Avea ambiția să refacă tot ce
trăise, să reconstituie, să reorganizeze. Cititor pasionat,
îl nemulțumeau toate cărțile. Ar fi vrut să scrie o lite-
ratură ou totul nouă, să facă el ou mîna lui o întreagă
literatură franceză, germană, italiană, spaniolă. între-
prinderea era peste puterile unei ființe omenești, nece-
sita opt vieți centenare. Convertind lipsa de timp într-o
virtute, se mulțumea să schițeze, să sune scurt doar
începuturi de sonate, lăsînd să se înțeleagă că le-ar fi
putut concepe integral. Planul operei sale, în linii mari
conturat încă la douăzeci de ani, 'cuprindea în total cî-
teva duzini de lucrări. Credea în arta construită prin
aglomerare, în masivitatea munților, dar știa să se bu-
cure de ființa unui brăduț pe o ‘muchie de stîncă. De
altfel, credința lui artistică îl apropia imai mult de
structuri de tipul mozaicarului Hans Sachs, decît de
rafinamentul economicos al modernilor. Un asemenea
plan, în condițiile vieții sale suprasolicitate de eveni-
mente, ni-i denunță ca pe un fantast.
Nicolai Colentina, după ce trece în revistă principa-
lele opere ale scriitorului român, reușind să facă o ju-
dicioasă categorisire a lor în cicluri, se oprește asupra
calităților artei literare. Interesant este, *spune Colen-
tina, că puțini erau prietenii care îl înțelegeau corect.
Unora li se părea că e prea imaginativ, prea liber în
plăsmuirile sale, în timp ce materia așezată în pagină
104
suferea, de fapt, de o prea mare observație jurnalieră.
Altora scrisul li se înfățișa retoric, prolix, cînd de bună
seamă el este sincopat, liniar și avar. împle ti rea. de fan-
tastic și vulgar cotidian, de ironie și inocență, de acid
și lirism apărea unora o slăbiciune barocă, abstractă în
esență, plicticoasă în desfășurare. Proza lui este însă
matematică. Se va vedea. Construcțiile sale nu sînt alt-
ceva decît jocuri ale volumelor din creația unui pictor
realist. (Colentina atribuie termenului realist înțelesuri
filozofice foarte cuprinzătoare.) Fără excepție ele isînt
tendențioase. Cu puțină atenție, fiecare frază descoperă
corespondențe ale lumii contingente icu idei foarte vechi,
livrești, într-o relație de 2 la 0. Privită ca (simplu re-
zultat al imaginației („... lipsit de memorie, de inte-
ligență spontană, de putere de a construi sistematic după
rețetă, am folosit cum am putut singurul dar pe care-1
posedam : imaginația", notează undeva scriitorul), opera
poate apărea ca o curgere onirică, indiferentă la reali-
tăți. Dar investigați cu grijă proza lui își vă veți con-
vinge cîte fotografii a putut să strecoare în paginile 'sale
și veți vedea cum observația critică se răstoarnă de cî-
teva ori într-o frază. N-au lipsit învinuirile că, tentat
de ficțiune, slujind-o cu mijloace îndrăznețe (în prima
parte a activității fusese (suprarealist), el .s-a rupt de
tradiția literaturii țării sale. „E unul dintre cei mai
cosmopoliți prozatori români" — scria undeva Felix
Frotopopescu. Eroare ! Unele elemente amintesc, ce e
drept, de Rabelais, Swift, Kafka și Mark Twain, dar
autorul ise apropie mai degrabă de Neculce, Dimitrie
Cantemir (autorul unei strălucite Istorii hieroglife^ Bu-
dai-Deleanu, Caragiale, Odobesou, Urmuz, G. Călinescu.
Și apoi, 'întreaga (desfășurare a faptelor povestite >se în-
rudește, ca experiment, cu epica populară. Abundența
ele formule, sărăcia aparentă a podoabelor sau excesul
lor în același scop aparțin stereotipiei epice a unui popor
care a fost totdeauna foarte pragmatic în visările, în
fabulațiile, în spaimele sale. Și a concurat nu istarea ci-
vilă, ci condiția funcționărească a omului, căzut atît
de jos, incit repetă zece ore dintr-o zi inscripțiile regu-
lamentelor, expresiile reclamelor radiodifuzate, ridurile
cărților, gesturile istoriilor și tăcerile morților. Ca vechii
105
margrafi medievali, caută în scrieri cu titluri seci inima
caldă a .secolului său.
Ceva din literatura ‘prozatorului român amintește de
producțiile picarești. Dar cum -putea fi altfel într-o
epocă în care aventura, imipostura, diseminarea falselor
informații deveniseră o latură a realității ? Lucrurile ipot
fi privite și înțelese mai bine dacă ne referim însă la
basmele populare în care împăratul poate și devine
cerșetor, iar cerșetorul împărat, într-o singură zi, prin
legi ce nu ne uniră.
Nicolai Colentina nu epuizează, desigur, toate aspec-
tele artei prozatorului înfățișat. Important este că pana
lui critică desprinde cîteva trăsături esențiale și, prin
asta, Coordonatele sale ni se prezintă ca o admirabilă
introducere la opera unui scriitor atît de paradoxal.
(Editura „Cartea ide căpătâi", București 1968.)
MAX OFFENBACH : „Leipzig — oraș de carton' —
„Niciodată visul n-a produs imagini mai fantastice ca
în cartea lui Offenbach" — scrie în Der Monat cri-
ticul și istoricul literar Franz Aber. Construcția, adău-
găm noi, n-a fost niciodată mai verosimilă, mai bogată
în semnificații.
Privim de pe colina unde se înalță impunătorul Mo-
nument al popoarelor. în zare, isub orizontul albastru-
roșiatic, se întinde orașul iLeipzig, <ou splendidele, poe-
ticele sale cupole. Domnul de lingă mine îmi șoptește
la uredhe, temător parcă : „iîți face impresia că ai în
față însuși Leipzigul. De fapt, totul e de carton. Uite
ce fidel e reprodus turnul lui Neue Rathaus. Cărămida
bătută de soare ai jura că e adevărată." Ridic în drep-
tul privirii binoclul și aduc din văzduh zburătoarea
imagine a clădirii. Acoperișul ise vede foarte bine. Dis-
ting chiar leul de piatră așezat pe un turnuleț. Dedesubt,
coborînd păienjenește pe Ungă ferestrele egale, dar atît
de diferite ca formă, ale cunoscutului edificiu, ochiul
zăbovește pe coroanele abia schițate ale unor copaci.
Printre tulpinele așezate în moalele asfaltului zăresc
acel du-te-vin o -de oameni care alunecă într-un dans
ireal pe lingă vechile clădiri. Realitatea concisă, liniile
106
exacte ale monumenteloir au făcut întotdeauna isă ne
îndoim de consistența celor vii trăind în preajmă. La
Pisa, observam, oamenii .sînt '.simple decoruri pentru a
pune în valoare frumusețea, ostentativa prezență a tur-
nului înclinat. în timp ce volumele clădirilor au exis-
tență în spațiu, oamenii ise înscriu doar pe două dimen-
siuni, ca schițe de amănunt. Iată pe trotuar cîțiva
porumbei.
„Totul e bine făcut — reluă confidențial domnul de
lîngă .mine. Nemții sînt dați dracului în chestii d-astea.
Prin 1940, mi «se pare, făcuseră un om de sticlă în care
se distingeau toate organele anatomice. Și toate funcțio-
nau ca la carte..."
Mă trase de mină și mă abătu cîțiva pași pe o alee.
Am acceptat invitația lui puțin caim nestăpînită și, pen-
tru că autobuzul companiei de turism urma să plece abia
peste o jumătate de oră, ne așezarăm pe o 'bancă. „Sînt
italian istabilit în Franța înainte de război. De origine
sînt. însă turc. Părinții mei au plecat în urma unui con-
flict cu autoritățile, prin 1909 și și-au .refăcut viața în
preajma castelului unei mătuși, contesă daneză, cu
aspirații la moștenirea regală a Marii Britanii. iîn fine :
trăind în castele și printre imînăstiri, cunosc foarte bine
vechiturile astea. Orașele vechi isînt pasiunea .mea. De
altfel, am și .'studiat urbanin'stica medievală la Philadel-
phia. Am călătorit în toată lumea, mai puțin în Nord,
astfel pot afirma că știu 'să deosebesc cu ușurință auten-
ticul de fals. In America am aflat numeroase monumente
construite în secolul nostru, dar prezentate ca avînd
trei sute de ani. O escrocherie ca cea întîlnită aici n-am
mai cunoscut însă niciodată. iLeipzigul este alcătuit inte-
gral din carton. Toate poveștile despre istoria lui multi-
seculară '.sînt simple bazaconii. Bacih n-a existat și nici
ceilalți."
Pentru că îl priveam cu oarecare neîncredere, inter-
locutorul caută argumente concrete și, spre isurprinderea
mea, le găsi repede : „Uite, de pildă, acefst Monument
al popoarelor. Totul e improvizat din material ieftin
de decor. în primul rînd colina pe care e așezat." Luînd
un pumn de țărînă de ijos, mă invită să-l studiez : „Cretă,
ghips, — dracu' știe ce mai e și asta —, în orice
107
■caz nu e păimîn-t. Privește iarba care crește pe .aici : o
rețea din material plastic și celuloză/' Pipăim și miro-
sim împreună materialele, lîntr-adevăr, afirmațiile se
confirmă. O floare smulsă din rădăcină miroase a pelica-
nol... „Dar să vezi orașul ! E uimitor cit de migăloși
sînt nemții cînd e vorba să-și aplice invențiile/4 într-o
jumătate ide oră ne aflam în oraș. Ghizii din autocarul
nostru tocmai se pregăteau, prin expuneri amănunțite,
pentru vizita la PaulinerkiTche. „Să urmărești ce per-
fectă .asemănare între catedrala asta din carton și cate-
dralele noastre italiene, din piatră și marmură. Cînd
am pășit prima oară sub bolțile ei, am simțit imboldul
sincer să mă -descopăr/'
Cercetăm împreună construcția. Stîlpii care sprijină
nava și o despart în trei, longitudinal, nu sînt nici mă-
car de carton : un simplu schelet din lemn, probabil
șipci, sub care se aude, la ciocănit, golul. Deasupra, în-
tinsă Ibine, o țiplă vopsită cu tempera își apoi puțin
cernită. Fagurele de casetoane al bolții, foarte inabil
simulat. Pe un ecran sînt proiectate, de jos, cu un aparat
de diapozitive, toate îmbinările geometrice care înșală
ochiul. Orga așezată pe peretele din fund, un sistem de
cilindri înmănuncheați în cinci -fascii așezate în picioare,
simetric, e o imitație reușită : e construită din rogojini
înfășurate, cărora li s-a dat cu lac colorat. Baldachinul
e din gut apere ă, după cum ne convingem prin pip ăi re.
Autentice sînt aici doar corpurile de iluminat, frumos
așezate pe fiecare coloană. Așadar, toată istoria cu re-
novarea în stilul gotic (la 1897) a vechilor ziduri ale
mînăstirii dominicane datînd din 1230 e o poveste/'
„Nu cumva, spun, aceste fapte surprinzătoare sînt niște
încercări de defăimare întreprinse de dușmanii nemți-
lor ?“ îmi ripostă scurt : „Doar puseși dumneata însuți
mina — era -carton, era pap englezesc ! Atunci ?..."
O dureroasă surpriză ne aștepta la Hauptbahnhoff,
celebra gară a orașului. Confecționată în întregime din
hîrtie gofrată, aplicată pe un suport din placaj ! Arhi-
tecții Lossow și Max Hans Kiihne nici nu existaseră
vreodată, cu -toate că o lume întreagă îi admira pentru
construcția în cauză. De altfel, în tot orașul n-a fost
semnalat niciodată picior de arhitect, tot ce se vede este
108
rezultatul muncii unui scenograf din Silezia, însoțit
de o echipă de italieni. Intrăm pe peron. Un grup de
soldați foarte tineri, trăgînd după ei valize de lemn, se
îndreaptă .spre trenul de Hamburg. Peronul răsună sub
pașii noștri. Mă aplec : e din tablă de cutii de conserve,
bătută și îndreptată cu pricepere aproximativă. Sol-
dații sînt tineri. încotro ? WALTER WERNER
WUNDT : „Sînt soldat și călăreț, uite am un cal is-
teț...“ WILIBALD WLHELM WARR : „Mergem că-
lare sipre Orenfeld. Sîntem soldați tineri." WOLFGANG
WITZ : „Sînt soldat tînăr și am un cal". întreb pe
tovarășul meu dacă nu cumva își bat joc de mine. Nu
are impresia asta deși l-au șocat iși pe el răspunsurile
primite. Explicația e siimplă : probabil că tinerii soldați
s-au contaminat de maladia celulozei. Ca să verifice
presupunerea : „Măi camarade, de cînd vă aflați în
Leipzîg ?" „De ieri, de-o lună, de douăzeci de ani."
„Vezi, mi .se adresă turistul, toți locuitorii orașului se
află aici de relativ puțină -vreme — un an, doi — , dar
li s-a băgat în cap că sînt locuitorii lui de zeci și sute
de ani." .îimi atrase luarea aminte că trenul e și el tru-
cat : roțile sînt confecționate din lemn, prin tăierea pa-
ralelă, succesivă a unui brad ; sînt șubrede, prost fixate
în osii de cucută și, de altfel, ies și se rup îndată după
plecarea trenului din stație. Cupolele atît de maiestuoase
sînt făcute din material de balon-dirijabil. Peticite
în multe locuri, se cunoaște că provin din bătălia de la
Marna. Observai, puțin fermecat, cît de frumoasă e
casierița de la casa de bilete. însoțitorul îmi șopti că o
cunoaște, că trebuie să fi fost superbă în tinerețe, dar
că acum n-are picioare. Soțul ei a lucrat la construcția
gării, acum doi ani. Era legător de cărți. într-o zi a
aflat că pe șantier s-a întîmplat un accident de muncă.
A dat fuga, l-a .găsit înțepat cu foarfecă în burtă și,
zăpăcită de durere, a alergat spre un medic. A călcat-o
poștalionul de Dresda. Ce zi nenorocită pentru această
onestă familie germană ! Vinde bilete. Biletele sînt, de
fapt, frunze de viță pe care controlorul le perforează
pocnindu-le, așa cum făceam noi în copilărie. Deutsche
BUcherei, din carton presat, a fost construită acum trei
săptămîni. Inabilitatea constructorilor se vădește in-
109
stantaneu. Ferestrele sînt prost lipite, gumarabica
a curs pe alocuri și iedera din policlorură de vinii nu
reușește .să mascheze nereușitele. In ischimlb, interiorul
e impresionant. .După modelul bibliotecii din 'Alexan-
dria, au .fost puse in rafturi aproape trei milioane de că-
rămizi. Muchiile fiecăreia sînt aurite, imitînd perfect
.cotoarele. A fost nevoie de trei .săptămîni pînă ce bi-
bliotecarii au reulșit să imprime pe ele, cu o imașină
specială, diferite arabescuri își titlurile .cărților. Conser-
vatorul Gewandhaws, unde .se spunea ică ar fi lucrat
cîndva Mendelsohn și Schumann, unde au dirijat
Nickisch, Furtwăngler și Bruno Walter, e cea mai nouă
clădire din oraș. Chiar și istoria lui a fost născocită
recent. Pășim pe .sălile instituției cu emoția pe care i-am
fi datorat-o dacă ce știam ar fi fost adevărat și ne re-
tragem pe .scări. O femeie de serviciu ne îndrumă spre
.grădina din preajimă. iîntîlnim pe o pajiște un igrup de
studenți, care, însoțiți de chitare, cîntă melodii italie-
nești. Cineva alături plînge. „N-.au muzică de nici un
fel — îmi explică tovarășul de investigații —, abia
acum se străduiesc .să inventeze una. Nici «să plîngă nu
știu. Dovadă individul care ise istfîmbă..."
Thomaskirche e construită integral din lut. E încer-
carea a doi arhitecți greci de a folosi la clădiri masive
acest imaterial tradițional, pe nedrept disprețuit pînă
acum. Municipalitatea a fost foarte mulțumită de solu-
țiile găsite, cu toate că pe ici, pe colo, 'edificiul se cam
surpă. .In curtea bisericii se află casa parohială în care,
se afirmă în cărți, ar fi trăit Bach. N-avea cum. Cînd
cea mai veche biserică din oraș are abia treizeci de ani,
un Bach aici este de neconceput. Toată povestea a fost
născocită de actualul cantor care, iprea inventiv, scrie
în timpul liber scurte istorioare, printre care și pe cea
a unui presupus Johann Sebastian. Opera acestui scrii-
toraș de provincie e mai interesantă în alte privințe.
Tată a optsprezece copii, el este inventatorul unor
amuzante .mașini practice pentru gospodărie : un teasc
de storis merele, un tirbușon cu aer comprimat, o cratiță
cu fund dublu, pentru checuri. -Cantorul ne invită să
gustăm o dulceață de castane preparată de el, ne cîntă
la chitară electrică, ne povestește despre vecinul său
110
Canaletto, un 'individ invidios care-i imîzgălește zidurile
bisericii cu inscripții rușinoase, iii întrebăm la ce lucrează.
„Pregătesc pentru la primăvară un sac de dormit pen-
tru turiști. Va fi, probabil, marea mea invenție. Aș fi
vrut ,să-mi construiesc un automobil dar am renunțat,
îmi voi lua un Wartburg de lux 112, are suspensia pe
spirale, pneuri 'fără cameră și două tuburi de eșapament.
Numai că e prea mic pentru familia mea..."
Am părăsit în aceeași seară Leipzigul. în zona Elbei,
către Meissen, am admirat din fuga autobuzului mărețul
fluviu.
— E o imitație reușită — îmi .șopti tovarășul de că-
lătorie. Totul e pictat pe o fîșie lungă de pînză, unul
dintre cele mai mari decoruri din lume. De la un capăt
cineva trage de ea uniform, de aici senzația de curgere
a apei. E reușită, deși nu mă împac cu stilul pictorului
în a reda peștii.
— în tr-adevăr, c cam naturalist, spusei. Cu toate
acestea trebuie să admirăm răbdarea cu care e lucrat.
— întreaga Saxonie e plină de asemenea producții.
Nimeni n-o să-i poată învinui pe nemți că n-au geniu
tehnic.
Cînd trecurăm frontiera prin Wassau, văzurăm lingă
un jgheab o oaie.
— S-ar putea să fie o oaie adevărată, spuse interlocu-
torul meu. (Editura „Scintilla", Basel 1949.)
NATHAN REDEL : „Simultane" — Trecusem
de Piața Confederației și am observat că îmi lipseau
cheile, și atunci singura salvare era să intru la un cine-
matograf piînă se va întoarce acasă Despina. Era un
film prost, cu șase Brigitte Baudot descoperind șase
nud uri și un regizor cunoscut privindu-le pe toate,
mîngîindu-le pe toate, după cum indica un scenariu care
era altul decît al filmului și venea tocmai bine ca să
adauge un ce haotic stării mele sufletești, foarte hao-
tică încă de dimineață. iLîngă mine, întîmplarea a fă-
cut, se afla o femeie, tulburătoarea doamnă Cornelia,
cînd va simpatizată pe tăcute în mijlocul unei conferințe
cu oameni încruntați, unul dintre ei fiind pe atunci eu
111
însumi. Apropierea fatală impusă de scaunele noastre ne
punea într-o situație pe care parcă o așteptasem .-și nici-
odată n-o sperasem. Era destuii ca să ne -simțim fericiți,
și stînjeniți, și curioși de urmarea pe .care n-o puteam
desluși, nici presupune. O dorință intensă, dureroasă,
îmi sădea în inimă apropierea ei, Sugerată, răscolită de
fasciculul de lumină care se răsucea deasupra capetelor
noastre, reliefîndu-i chipul. Profilul Corneliei părea în
răstimpuri efigia unei monede îndelung lustruite, arun-
cate pe o catifea întunecată. De ifapt, scena în care
bătrînul moare era departe de a mă cutremura, dar
inima nici nu urmărea curgerea, mișcarea eroilor de pe
ecran, iar respirația ei, lingă umărul meu, oricît de
emoționat aș fi -fost, nu-mi părea reală, din cauza irea-
lității celor de pe ecran. Se prea poate (să nu știu cum
se alcătuiesc și se leagă în snop senzațiile și ar fi fost
și greu să mă mai desprind cu luciditate de starea aceea
unică, exasperantă, cînd eram -total anulat ide înțepă-
tura veninoasă a razei turtindu-se pe ecran, de întune-
ricul care mă scălda ca o baie și în care Brigitte Bardot
apărea din nou goală, în timp ce pe Cornelia o sim-
țeam învăluită în haina de blană, necăjită că trebuie
sa-i suporte căldura. Cînd visul bătrînului se curmă,
Brigitte se întoarse pentru o clipă, și-i văzui profilul.
M-a fulgerat gîndul să-i mărturisesc ceea ce atunci, în
sala rece a -conferinței, nu-i spusesem de frica grimasei
pe -care mi-o bănuiam, din teama de ridicol. Era cald,
blana o incomoda, deși acum alerga pe o plajă și trei
tineri îi întindeau, cu gesturi mecanice, buchete de flori.
Erau flori în cîmp ? Aș fi vrut să o întreb pe Cornelia
dacă erau -flori de cîmp, acum nu mai avea rost, pentru
că bătrînul nu mai visa, ci se așezase voios pe cana-
peaua din biroul său și înv'îrtea amuzat o linguriță în-
tr-un pahar de ceai. Filmul era exasperant, de bună
seamă foarte interesant, se putea presupune numai după
titlu, starea mea era exasperantă, de asemenea, și poate
interesantă, de vreme -ce Cornelia își dădea seama că
nu mă simt prea în largul meu, fiindcă inima îmi bă-
tea cu putere, lingă umărul ei mă simțeam într-adevăr
tulburat, iar blana hainei, mătăsoasă, insinuantă, din
112
aceeași materie ou nisipul acela pe care-1 -calcă piciorul
gol, îmi încărca epiderma palmei ou electricitate.
După film am condus-o pînă la autobuz și ochiul
reținuse pasul legănat, de o feminină prudență. Brigitte
era acum albă, efigia fusese bătută în argint. -Mi-a părut
rău că bătrînul nu înțelesese ceea ce pentru mine era
foarte limpede, însă tremuram în preajma ei.
Nu, n-are rost să insist, mîna ei nu va răspunde che-
mării mele «și mai bine să ise fi .sfîrșit înainte de a în-
cepe, lucru pe care bătrînul, tîrîndu-fși umbra pe tro-
tuar, ii intuise probabil mai exact decît mine ; nici nu
avea vreo rațiune să-i întind palma -deschisă ;și de alt-
fel era și tîrziu, Despina sosise desigur acasă, aprinsese
deja lumina iși-iși .despletise părul în fața oglinzii, așa
cum îi este obiceiul, își își așternuse pe frunte semnul
acela de surprindere pe care-1 'schițează de fiecare dată,
vrînd să pară, sau fiind chiar, amuzată că poate fi
contemporană cu ea însăși. Femeie spirituală, am mai
spus-o, dar, ridicînd mîna cu pieptenul alb, Cornelia nu
poate primi o mîngîiere, oricît de frumoasă ar fi palma
mea întinsă și oricît de elegantă arcalda gestului care
ar pregăti-o. Brigitte spuse că va urca în primul 91, că
■se bucură și că a fost bucuroasă de reîntîlnirea noastră,
că ei îi plăcuse Cornelia în rolul de femeiușcă lucidă,
că e bucuroasă -de tot ce bătrînul visase și că îl reîn-
tîlnise. Dar era tîrziu. Era bucuroasă că toți bărbații
avuseseră în conferință o mutră plouată și era mai
bucuroasă că Despina, cînd își despletește părul este spi-
rituală.
Fusese excelentă în seara ploii torențiale, superbă
chiar. Dramatic, nu se justificase de ce îl părăsise pe
Ernest (doar ca să sugereze asemănarea -cu tatăl ei ?), și
apoi blana aceea moale, pufoasă, insinuantă, sub care se
afla piciorul gol, bine arcuit, ;și vibrația vie a umărului
care mărunțea bătăile puternice, rare, ale inimii. îmi
întinse mîna. Imaginea Corneliei instalate în fotoliul
autobuzului îmi păru un clișeu de sticlă, din cele de
altădată, .și întreaga ființă îmi tresări ca tăiată de
lama lui.
Merg acum cu pasul măsurat pe sub castanii bulevar-
dului și rememorez cu înverșunare acele momente-cheie
113
care m-au tulburat atît, fără să pot descifra un chip
cunoscut din istoria ultimelor mele două ore. Mina este
singura care a păstrat ceva din 'ființa ei, moliciunea
hainei, și cînd mi-a întins-o la despărțire, am sărutat
acea mină fără să fiu tulburat, sau așa mi s-a părut.
Deci mina mea e unicul depozit din care o mai pot
evoca. ‘Ridic în dreptul buzelor palma larg deschisă,
încercînd să o readuc aproape, cu umărul alături de
umărul meu, ca atunci cînd bătrînul care murea începea
să o viseze. Ah, acest parfum atît de cunoscut !
Parfumul Gabrielei ! Al ei este ! Cornelia vine spre
mine cu pasul Gabrielei, >și Gabriela își acoperă în lu-
mină umbra dureroasă. Gabriela a intrat pe ușa înso-
rită a dimineții, mi-a adresat, după obiceiul ei, acele
cuvinte liniștite care ascundeau pasiunea și, cînd în-
cercă să înlăture de la fereastră perdelele țărănești, își
îndoi trupul într-o mișcare pe care am încercat de atî-
tea ori s-o încremenesc definitiv printr-o îmbrățișare.
Gabriela vine pe aleea crinilor înfloriți, se apropie
proaspăt de locul întâlnirii noastre, Cornelia se oprește
și zîmbetul ei îmi invită palma să se deschidă. Pentru
că e dimineață, brațele ei îmi înconjură gîtul, alunecă
moale pe după umeri, mă trage spre ea și mă sărută,
apoi Gabriela se așază obosită lingă mine, în iarbă,
în timp ce rîul foșnește sub maluri rîpoase. Cum se piap-
tănă Despina ? Răspuns ca la școală : Despina se piap-
tănă... A ridicat de jos cartea lăsată la sosirea ei, mi-a
reproșat că imă trezesc prea tîrziu și că nu înțelege de
ce bătrînul care murea avea nevoie de cuvintele ei
banale. Reveni pe pod, apa tremura în bătaia lunii,
silueta ei se strînse parcă de răcoarea nopții care ne
copleșea, deschise scrisoarea. (Gabrielei i-au plăcut în-
totdeauna scrisorile, pînă la a pretinde să-i trimit zil-
nic cîte una) ; erau banalități, le scrisesem în mare grabă
în timpul . conferinței, Cornelia știa bine asta, e o fe-
meie inteligentă și își poate explica împrejurările, dar
acum citea rar, pe șoptite, însoțind lectura cu misterul
pe care îl regizează ori de cîte ori e emoționată. Ți-am
spus, Gabriela, să nu-ți bați joc de stilul meu adminis-
trativ. Cornelia rîde, pretinde că ea nu-și bate joc de
nimeni, de altfel e primăvară, norii sînt prea albi
114
și soarele prea darnic, iar (florile pomilor nu pot invita
la răutăți. înțelege, insist eu, n-avea nici un rost să
reții mașina dacă ;știai -că ai să întîrzii. îmi replică : în-
totdeauna -cînd mă pieptăn înțeleg să «fac abuzuri. Sînt
ceremonii unice, ar trebui să le însoțesc cu muzică de
Haendel, dacă n-ar fi un pic cam fantastic. Cornelia
rîde ; Gabriela e contrariată. 'întotdeauna dragostea mea
a fost purtată prin .camere de hotel, în preajma miste-
rioasă a fluviului, și asta a exasperat-o. Mașina n-a întîr-
ziat decît douăzeci de minute. E mult! observ oare-
cum tăios. E cît trebuie ! De .altfel, reluăm vechiul nos-
tru joc de-a contrazisul, cînd e știut din capul locului
că am .să cedez printr-o îmbrățișare și printr-un sărut,
după care 'vom coborî să luăm masa, .să dansăm nebu-
nește pînă după miezul nopții, apoi să ne privim în
ochi. Cornelia, ochii tăi sînt de pisică ! Va face haz și
ne vom prinde de mîini. îmi dau prea bine seama că,
după noaptea de dragoste deznădăjduită, am fost un
caraghios. Nu i-am putut măcar atinge mina, mină pe
care mi-a întins-o la despărțire, cînd spunea că e foarte
bucuroasă, cînd am fost absent și cînd Gabriela a tre-
sărit.
-Reiau în dimineața asta șirul exact al împrejurărilor
cu speranța ca lucrurile să .se limpezească. Cornelia fu-
sese contrariată, desigur, de moartea neconcludentă a
bătrînului. Avea sentimentul că-i scăpase un amănunt
în stare să explice restul. Nu pot să înțeleg, spunea Ga-
briela, de ce scrii că lucrezi prea multe ore pe zi, pen-
tru că povestea e veche și din cauza asta Brigitte va
suferi o viață întreagă. Am încercat să o conving că
nu sînt obsedat, că e vorba de o suferință reală, că aș
vrea -să-mi convertesc energiile într-o operă monstru-
oasă, ceva fantastic, masiv, nemaivăzut. Dar tonul meu
era probabil mult prea serios, iar ea rîse cu poftă. în-
cercai sentimentul necorespondenței. Despina trecea peste
rondul cu crini și cînd se întoarse pentru o clipă, îi
surprinsei în ochi lacrimi strălucitoare. Niciodată Cor-
nelia nu fusese mai frumoasă. Strîngîndu-și părul îmi
cîntă celebra arie pentru pierderea Euridicei. Eu tresării
la trecerea autobuzului 91.
11>
'Intr-adevăr, gîndeam deschizînd Lusiadele, bătrînul
muribund nu-și prea justifica acțiunile, dar piciorul ei
în nisip era tulburător, nebunesc...
(Din povestirea Remember care încheie volumul Di-
mineața publicat de Nathan Redel la „Opinent", Lju-
bliana 1965.)
GEORGE OLIPHANT: „Orient-Expresul înde-
părtat" — Triumfător asupra oamenilor, Marius se așază
la lucru. Făcuse expertize grafologice după metoda Stahl,
concepuse noi .sisteme de clasoare filatelice, întocmise
dicționare de .rime. Acum se dedica unei activități de
multă vreme abandonate : trecerea verbelor la supin. îl
amuza și îl contraria. Adică, la urma urmei, ce este
supinul ? Nu dorea să dea un răspuns grăbit, de aceea
așteptă. Atunci bătu în ușă domnul Crobs. Domnul
Crobs îi .spuse că n-are de gînd săJl rețină, dar că, în-
cetînd din viață noaptea trecută, s-a gîndit să nu pără-
sească singur imobilul. Marius simți că i se pune un
nod în gît. Răspunse .că e cu totul nepregătit pentru o
asemenea invitație, dar -că, firește, va delibera >și-i va da
un răspuns. El mărturisi cit de mult îl impresionează o
coincidență : de cîteva zile îl durea inima, .simțise cum
își pierde respirația. Domnul Crobs băgă de seamă că
e cam palid și, ca un negustor vechi, ceru să bată palma :
e tocmai momentul !
E și nu prea e momentul, replică Marius, mai sînt
încă multe de pus la punct. De pildă, mașina de scris.
Asta e treabă de o oră, îmi închipui, zise Crobs. Am
dreptul să te aștept trei zile, conform obiceiului, așa
că am să revin. Răcindu-mi-se mădularele <și sîngele
oprindu-se îngroșat în vine, am senzația că e prea cald.
Peste o oră aș putea reveni. Și se duse.
Marius scoase din sertar mașina „Olivetti", o mică
bijuterie cu care își scrisese în ultima vreme corespon-
dența, o desfăcu și, folosindu-se de o .șurubelniță, începu
să lucreze. Observă că litera b cădea mai jos decît
rîndul în care trebuia să se înscrie. Apăsă puțin pe ba-
lustrada de oțel a stativului și făcu corectura necesară.
Nu păru mulțumit nici de q, care sărea strîmb, aplecat
116
pe stingă. îl trase puțin în afară, apoi cu capătul acut
al șurubelniței îl îndreptă. Mai răsuci panglica, se
ocupă îndeaproape de schimbătorul de rînduri. Luă
o foaie de hîrtie și încercă să scrie un vers. Fără efort,
la cea de-a doua revenire la aliniat i se păru că reu-
șise : „Pe piatra însorită a digului, sub cerul / Acoperit
de fumul aducerii-aminte / Piciorul gol lumina o împăr-
țea ades..."
Răsuci ruloul, scoase pagina și o reciti. O așeză cu
grijă într-o mapă și apoi se întinse lung, dezmorțin-
du-și oasele. Lucrase bine și avea de ce să fie leneș și
mulțumit. Apoi intră Crobs, îl luă de miftiă și ieșiră,
în prag, Marius întrebă dacă n-ar fi bine să-și ia pe
spate un vechi șal de familie. Crobs, căruia vocea îi
devenise inexpresivă, răspunse că în curînd îi va fi foarte
cald. Și, observînd că prietenul lui purta în palmă c
șurubelniță, adăugă că n-ar fi rău să o ia cu sine, din
două motive, expuse fără voce, pe șoptite : primul, că
nu e bine .să se întoarcă din prag, toți morții fiind su-
perstițioși, și al doilea, pentru că acolo unde merg ei
sînt destule mecanisme a căror funcționare este încă
departe de a fi ideală.
(Din capitolul al IlI-lea al cărții. Editura „Antiqua",
Amsterdam 1950.)
PIERRO MADAGASCAR : „D ați-mi un foc /“ Po-
vestire — Henry Rapport, ziarist, iese grăbit din biroul
redacției, coboară vertiginos treptele blocului și, în hol,
continuu preocupat, cere un foc pentru țigară. Portarul
încearcă să-și aprindă bricheta. Ceva s-a stricat, de
bună seamă, poate n-are benzină. „Dați-mi un foc, vă
rog !" insistă Rapport, puțin enervat. Chibritul unui
tînăr din apropiere se aprinde scurt, fulminant, și se
mistuie îndată. Rapport își dă pălăria pe ceafă și re-
petă enervat : „Pentru numele lui Dumnezeu, dați-mi
un foc !" O tînără blondă, cu trăsăturile feței umbrite
de suferință, trase un foc de revolver în inima ziaris-
tului.
Acesta este începutul pasionantei povestiri, jumătate
polițistă, jumătate filozofică. Autorul se întreabă, mai
117
departe, care sînt cauzele reale ale acestui absurd asa-
sinat ? El analizează, în vederea .răspunsului, pe rînd,
condițiile social-istorice, religioase, tehnico-economice,
material-administrative, astronomice, cinegetice, etice,
patologice, etnografice, bibliologice, matematice, lingvis-
tice, mecanice, geologice, psihologice, dinamice, chimice,
energetice, geografice și magnetice, telegrafice și tele-
fonice, studiază, pe îndelete și în profunzime o serie de
factori secundari, ca : stadiul evoluției celulei nervoase
la mamiferele inferioare, starea sănătății la peștii de
eleșteu, conținutul noțiunii de revanșă la popoarele
•civilizate, starea climei și mersul trenurilor etc. După
această răbdătoare cercetare — bineînțeles, cu mijloa-
cele artei —, autorul conduce acțiunea cu două luni
după ziua asasinatului. Aflăm astfel că tînăra criminală
ucisese din dragoste înșelată, că era originară din Mexic
și că murea după sparanghel. Cartea are un neajuns :
nu analizează condițiile obiective care au determinat-o
să prefere revolverul pumnalului, otrăvurilor salutare gre-
nada cu unuil sau două focoase și cu explozie întîr-
ziată. (Editura „Presses cosmopolitiques", Bordeaux 1929).
GABRIEL PEYRET : „Nucul din fața magaziei6 —
Nuvela care deschide volumul lui Peyret, de altfel cea
mai izbutită din această culegere, relatează un episod
din anul 1947, despre care ziarele au scris atunci săptă-
mîni în șir. Este vorba despre renunțarea la logică a
unui conferențiar de profesie. Faptul este interesant atît
pentru desfășurarea acțiunii, cît mai ales pentru urmări.
Numeroși indivizi, fără să declare, renunță la logică
pe cont propriu și acționează pe diferite planuri. Unul
dintre aceste planuri se numește „Marea ofensivă" și
are un sector civil. Autorul ne propune să-l cunoaștem.
După ce 1-aim cunoscut, ne propune să-l discutăm. După
discuții, ne propune să bem un pahar cu coniac. în sfîr-
șit, în încheiere, scriitorul ne invită să stingem lumina
și să ne culcăm. Dar, în timpul somnului se petrece un
lucru cel puțin ciudat. Unul dintre noi vorbește. El
spune, în cîteva minute, absolut totul. Dacă presupu-
nem că ceilalți dorm, că au dormit, că încă vor mai
118
dormi, de unde știm că el a vorbit ? Dar este foarte
simplu : ne-a mărturisit-o autorul. E frumos să nu-1
credem ? (Editura „Saphir‘c, Rouen 1950.)
LOUIS CHAPSAL : „F atalitatea abrevierii în socie-
tatea de consum'' — Cu cit urcăm către sfîrșitul vea-
cului, ou atit nevoia de .abreviere se dovedește mai ne-
cesară. Nici o statistică nu înregistrează cît și cum se
produce în domeniul cuvîntului, vorbit sau scris, dar
oamenii trag concluzii după bunul lor simț și vorbesc
mereu mai puțin. Cantitatea de cuvinte ce se aruncă
pe piață suferă ea însăși un proces de contragere, de
ghemuire, de entorsă (benignă). Dacă .și-ar da drumul
să povestească tot ce știe și vrea să comunice, omul
modern ar trebui să renunțe la hrană, la îngrijirile
pretinse de igienă, la dragoste își chiar la moarte, tim-
pul obiectiv necesar pentru aceasta lipsindu-i mereu
mai mult. Prin operațiuni meșteșugărești simple, dar
inteligente, omul .modern a izbutit să transforme discur-
sul, epica, deservirea, relatarea — în scurte semnale deci-
sive. Se dovedește perfect posibilă iritarea își .scoaterea
din sărite a aproapelui, chiar numai prin clacsonări ver-
bale ordonate după un cod ce ne va apărea foarte cu-
rînd extrem de firesc. Dacă zăbovești o jumătate de
ceas într-o piață italiană cunoscută, în care cîndva se
formau grupuri de cetățeni și discutau gălăgios ore în
șir, nu vei mai auzi decît strigătele monosilabice ale
indivizilor, lansate prin fereastra limuzinei, de aproape
și de departe. Conversația e specializată, înțelesul inter-
jecțiilor nu privește decît pe destinatari, circulația se
desfășoară admirabil.
Literatura e exemplar servită de acest binefăcător
proces : se poate scrie un roman în zece rînduri. (In-
teresant, acest procedeu a fost experimentat mai întîi
de către critici.) Un exemplu este convingător : un ieni-
cer împrumută bani de la o cocotă. Amantul acesteia
află și devine suspicios. Urmărește mișcarea. Un coră-
bier aduce din Birmania perle. Apare un călugăr. Se
încurcă treburile din cauza declanșării unui război mon-
dial. Ienicerul revine periodic, plătindu-și datoria în
119
rate lunare. Amantul intervine. Măcel. Călugărul își
cumpără pălărie cu boruri largi. Cocota nu-1 cunoaște.
O franțuzoaică cîștigă concursul de frumusețe al Eu-
ropei. Corăbierul e sceptic, în timp ce călugărul crede.
Unele confuzii, lămurite ulterior de explicația cocotei,
care știa să facă economii. Lucrurile reintră în cursul
lor firesc. Dar ienicerul, mereu datornic, se .sinucide.
L-au ruinat perlele, cumpărate la prețuri de speculă,
îndată ce se încheie războiul mondial, amantul nu-.și
mai găsește rostul. Războiul dezrădăcinează destine și
corupe conștiințe. Călugărul se angajează frizer într-o
cazarmă, cocota devine principesă, franțuzoaica își pierde
titlul de Miss Europa, din cauză că anii i-au veștejit
argumentele. La conferința de pace .se discută exclusiv
chestiuni de interes po-stbelic.
înlocuirea limbajului verbal prin imagini plastice, în
general televizate, e o altă soluție. încadrarea pe un ecran
a ploșniței trilobate semnifică instituirea unei colecte
pentru copiii din Andaluzia, iar înfățișarea unei ploi
torențiale — avertismentul că vor urma scumpirea com-
bustibilului, certuri între soți din cauza averii sau a
drepturilor de autor. Semnul „nu depășiți la intersecție",
imprimat pe prima pagină a unui ziar, semnifică lapi-
dar sporirea exigențelor la examenele din facultăți, o
mai bună selecție a cailor de curse, victoria în alegeri
a partidului conservator. Proiectarea la cinematograf a
unui leu care rage (scutește pe spectator de a mai privi
cu proprii săi ochi aventurile cow^o^-ului, înțelegîn-
du-se de la sine detaliile : muzica, decorurile naturale,
implicațiile .sentimentale. Imaginea leului te dispensează
de a mai pierde vremea urmărind nesăratele peripeții
ale Monicăi Vi'tti, de a asculta un șlagăr de Benjamin
Britten și de a lăcrima la despărțirea eroinei de necru-
țătorul ei iubit.
Nu va trece mult timp pînă cînd, abreviindu-se totul
pe măsură cerințelor, vom auzi pe stradă oameni scurți,
în pantaloni scurți, trimițîndu-și mesaje ca între prie-
teni :
— V 5 !
120
— 48.625 .și 1/6.
Atunci, întreaga poveste .amoroasă din tinerețe a bu-
nicii ni se va înfățișa exhaustiv într-o fracție cu trei
binoame. (Editura „Flammarion, Paris 1962.)
THORNTHON HENITZ : „Instrumentele" — Sco-
purile noastre sînt vagi și nesigure. Mai mult iluzii,
mai mult etape. Avem intenția să ajungem undeva.
Asta e sigur. Unde ? Pînă una-alta, toate obiectele lu-
mii sînt niște instrumente. Un catalog al instrumentelor
era o necesitate. Numai că Henitz abandonează trata-
rea științifică a problemei și combină instrumente care
n-au o legătură firească între ele. Personajul principal
al cărții sale, Mauriciu, face confuzie între o femeie in-
fluentă și un binoclu, ia drept adevărate opiniile unei
societăți de asanare morală, cade victimă unor pungași.
Vrînd să-și facă o cuvertură, dă la mașina de cusut un
discurs electoral căruia îi face tighele. Apasă pe bu-
toanele unui magnetofon și din difuzor iese orez cu
lapte. Confundă un roman cu o notă de plată, il ia pe
Panait Istrati drept Franck Sinatra, extrage din dicțio-
nare cuvintele cu sens dublu, crezînd că sînt cuvinte
cu .sens contrar, îl ia în serios pe Andre Maurois. Face
marea greșeală să citească telegramele de presă, să-și
organizeze viața după indicațiile lor. Aflînd din ele că
peștele s-a scumpit în Malaya, el cumpără 80 de cutii
de .sandele de la un magazin din Boemia, se căsăto-
rește cu o țigancă în urma unei manifestații antisegre-
gaționiste din America, își rescrie romanul, transformîn-
du-i în jurnal intim, la vestea arestării de către poliție
a unui șofer pentru depășire periculoasă.
Remarcabil, jurnalul intim în care Mauriciu trece în
revistă toate mijloacele folosite ca să parvină. Catalo-
gîndu-le critic, 'carieristul se desprinde de categoria so-
cială pe care o ilustrează, dovedindu-se un om ales.
Să nu uităm că Mauriciu, ajuns președinte al Confede-
rației elvețiene, putea să se bucure de roadele folosirii
instrumentelor sale. (Editura „Rembrandt", Haga 1945.)
121
MIHAIL POP : „Ce caut la Galați — -în trenul
de Galați, eroul romanului rememorează în timp lari le
pe care le-a trăit înainte de a porni în călătorie :
„Friptura era gustoasă, berea foarte bună. Scărlă-
tescu, răsfoind un Modigliani, observa că s-a făcut
prea cald. Mama insista să lase cartea și să guste din
bucatele puse pe masă. Bateau în turnul Primăriei 9 ore.
Se decise pentru un cotii umplut ou brînză. Mama
observă că Nadia n-a mai trecut de multă vreme pe
la noi. ‘Ceaiul negru e mai bun decît cel roșu, spuse
Scărlătescu, și felicită pe mama că știuse să aleagă.
Modigliani e un artist prea sănătos, de aici siguranța
cu care deformează anatomiile, împănmdu-le cu slă-
nina unui subcutanat optimism. Nadia era mai mult fru-
moasă decît robustă, n-a mai venit pentru că își închi-
puie că-mi poate fi nevastă, în timp ce inu știe să pună
trăsura de unire unde trebuie, cînd scrie. Iar eu am
prins-o își i-am pus-o. Mama aduse o bucată de cozo-
nac, Scărlătescu se înclină. Mă așezai în fața aparatului
de radio răsucind butonul.
Sosi Victor Dănescu. înspăimântat, el ne povesti cum
fuseseră spînzurați cei doi prizonieri. Lucrau la Mînas-
tirea Dealu și au încercat să fugă. Lau prins la Vifo-
rîta, într-o vie. Noi nu sîntem prizonieri, spuse Scăr-
lătescu. Nu sîntem, din fericire, spuse mama. E bine că
războiul e departe și că putem să bem liniștiți ceaiul,
roșu sau negru, nu interesează, spuse mama. Și n-avem
de ce să ne plîngem, spusei. Și n-avem de ce să ne fie
teamă, spuse Scărlătescu. Categoric, fuga din lagăr este
o faptă reprobabilă, spuse Victor Dănescu. E o faptă
c rimin ală, spuse Scă rl ătescu.
La radio : Dunărea albastră.
Asta o cîntă excelent orchestra „Luceafărul" spuse
mama. E orchestră de spioni, spuse Scărlătescu. Da,
sînt austrieci și nemți, și se pare că a și fost o an-
chetă. Dar a intervenit Killinger în persoană, spuse ^Vic-
tor Dănescu. Dracu’ să-i ia ! spuse mama, cu părere
de rău. Da, da, spusei, schimbind postul.
I-au adus în cămăși și-n pantalonii de doc. Se țineau
strîns unul de altul, aproape îmbrățișați. Nu voiau sa
se piardă. Aleseseră aceeași soartă. Literatură — spuse
122
Scărlătescu. După faptă și răsplată. Arătau ca două
morminte dezvelite. Cînd i-au ridicat, unul dintre ei a
izbucnit în strigăte, un fel de plîns scandat, așa cum
citeam noi Eneida, spuse Dănescu.
După aceea Scărlătescu a vrut să bea apă — berea
fusese, de bună seamă, foarte bună, dar nu ostoise setea.
Mama a vrut să-i aducă, dar m-am ridicat să fac eu
serviciul acesta. Am luat un pahar din servantă, l-am
privit în lumina becului, am trecut în bucătărie. Mi-am
pipăit buzunarul : bani erau, nu știu cîți, se simțeau
voluminoși. Am trecut în vestibul, mi-am luat paltonul
•și pălăria. Fularul l-am lăsat. Am coborît scările, am
trecut prin grădina lui lonașcu, apoi pe trotuarul de la
Săndulescu. La Mazilu aștepta o birjă. Am trecut pe
sub fereastra lui Titi Zottoviceanu, în casă era lumină
puternică, se vedea pomul de Crăciun, încă întreg. Tra-
versai pe la biserică și intrai în gară. Biletul l-am scos
într-o secundă.
Și iată-mă de două ore călătorind. Pe bilet scrie
C.F.R. și 400 de lei .și un număr 4526 pe o parte, și
Galați pe cealaltă. Așadar merg la Galați. Foarte bine.
La Galați am mai fost odată, înainte de război. Leon-
tescu, da Leontescu, așa îl chema pe birtașul care mă
găzduise și mă ospătase. O mai fi trăind ?
E bine. Merg la Galați. .în zori voi fi la Galați.
’De ce trebuie să călătorească oamenii ? De ce trebuie
să fie spînzurați ?! Cine a compus Dunărea albastră?
Cine este von Killinger ? De ce Victor Dănescu pove-
stea un fapt care-1 impresionase atît ? Toți sîntem niște
sadici. Ne îngrozesc ororile, dar nu întoarcem capul.
Chestia cu Modigliani mi-a plăcut.
Dar ce caut oare la Galați ? Ce caut, pentru Dumne-
zeu, în orașul de la Dunăre pe care oamenii îl numesc
Galați ?
Domnule controlor, spuneți-mi cît mai avem pînă la
Galați ?" (Editura „Informația", București 1952.)
HENRY BATAILLE : „Tactica generală" (2 voi.,
1600 pag.) — Despre o problemă esențială .a tuturor tim-
purilor : pacea sau războiul ?, H. Bataille tratează pro-
123
blemele războiului din toate punctele de vedere, după
cum .arată și titlurile celor șase părți : I. Copiii și esența
lor militară în războiul modern (despre jocurile copilă-
riei, despre energia pe care o consumă copiii jucîndu-se
de-a războiul). încercări de-a transforma jocul lor în-
tr-un război adevărat, observînd pe bună dreptate că
pînă acum energia lor practic inepuizabilă n-a fost fo-
losită judicios în marile bătălii ale istoriei. II. Cauzele
războaielor. III. Trei războaie — o analiza subtila a
celor trei războaie mondiale (1914—1918 ; 1939—1945
și 1947—1963 („războiul rece"). IV. Scene din războaie
(7 tablouri selective din istoria universală, înfățișînd
războiul în toată splendoarea, bărbăția și rațiunea sa).
V. Va mai fi război ? — opinii ale unor specialiști, ale
unor șefi de state, ale filozofilor de pretutindeni. Con-
vingerea autorului : nu va mai fi război ! în acest ca-
pitol, excelent realizată pagina intitulată Inscripție pe
un obuz. VI. Războaiele vor părea, după definițiile sa-
vanților, niște încăierări ridicole și anormale, sminteli
colective cu cauze economice :și morale perfect cunos-
cute, înlăturabile prin revoluția socială, prin asanarea
morbidității publice la nivelul conducătorilor.
Dar oamenii nu renunță la război în vremea noastră,
pentru că emoțiile .și spectacolele lui, seducătoare pen-
tru bărbați, n-au încă înlocuire. Religia o vom înlă-
tura prin beția artei. Va trebui să fie umplut și golul
lăsat de dispariția conflagrațiilor, prin mari serbări și
jocuri care :să reproducă luptele de altădată, cu gloanțe
oatbe, cu deplasări de tancuri, manevre navale și ae-
riene, urlete de sirenă și dislocări de populație. Jocu-
rile, se preconizează, vor dura patru-cinci ani, de
cîteva ori într-un secol. Bărbații vor fi luați de la ca-
sele lor, purtați nopți întregi prin trenuri incomode,
li se vor oferi prin tîrguri femei apetisante, dar bolnave,
vor locui în gazdă și în grajduri, vor mărșălui prin ar-
șiță și ninsoare viscolită, își vor exersa pe poligoane
special amenajate pofta de distrugere, dărîimînd edifi-
cii de carton, incendiind lanuri de material plastic și
violînd, cu măsură, cîte o fată de treisprezece ani.
Se va veghea ca statele, colaborând în continuare, să
facă imense cheltuieli și mari comenzi militare. Să se
124
ajungă, printre altele, ca toți soldații să se plimbe cu
avionul, ca întreaga trupă să bea dimineața cafea cu
lapte. Din cînd în cînd să explodeze cîte o bombă ade-
vărată, dar suficient de ușoară ca să nu facă multe vic-
time în turma de oi, sortită din vreme să suporte con-
secințele atacului. Să se abuzeze de decorații, de prime
stimulatoare, de concedii.
Din pricini obișnuite sau neprevăzute se vor produce
și accidente. Vor muri poate zece-douăzeci ‘de soldați,
mai mult din neatenția lor, sau din alte cauze. La cele
trei milioane de combatanți, procentul nu trebuie să
pară îngrijorător. Va fi, în schimb, un admirabil prilej
pentru destituirea unor miniștri, pentru trimiterea în
fața plutoanelor de execuție, cu gloanțe oarbe, a unor
defetiști, pentru dislocări de fonduri, îngrijorări, ediții
speciale, întrevederi la înalt nivel, sinuciderea unui
spion (decepționat din dragoste) etc. O grijă deosebită
va trebui să fie acordată organizării informațiilor.
Agențiile de presă vor fi echipate cu utilaje care, prin
exactitate și manevre rapide, vor permite alcătuirea de
știri false, de declarații neadevărate ; mersul operațiu-
nilor va fi oglindit în așa fel, încît ambele tabere să
aibă certitudinea că vor învinge și că adversarii sînt
cel puțin măgari și rău crescuți. în timpul conflagrației
se vor publica memoriile marilor generali din trecut,
se vor organiza expoziții cu pumnale, arcuri, mortiere.
bombe cu hidrogen, cu taxă de intrare foarte scăzută,
în piețe publice, la radio, la petreceri particulare se
vor cânta marșuri. Pietonii vor circula pe străzi numai
în condițiile prevăzute de legea stării de asediu, întot-
deauna purtînd în mînă un steag.
Va fi, desigur, mult de făcut. Va fi și foarte greu
să se realizeze totul precis, militărește, fiecare detaliu
al jocului, considerind că trebuie asigurată îndeosebi
frumusețea lui. Va trebui să fie înlăturat diletantismul !
Și acum, închipuiți-vă mari bătălii. navale care au
ca scop îmbogățirea cunoștințelor, satisfacția ochiului,
distracția și plăcerea ! iîinchipuiți-vă largi desfășurări de
forțe terestre în cîmpii și defileuri, marșuri forțate prin
păduri și peste lacuri ! Și uniformele viu colorate, și
chipiurile cu cozorocul lung și fundul roșu, pe care stau
125
frunzele de stejar, și bogăția de catarame, de fluturi
aurii, de cordoane și curele, încrucișindu-se pe piept, pe
umeri, pe spinare, pe pulpa piciorului, și mulțimea de
bidoane, bidonașe, gamele, cutii 'de metal și cartușiere,
zîbătîndu-se alături de masca de 'gaze, foaia de protecție,,
aparatul de telefon. Și tesacul ! Ah, tesacul bine ascuțit !
Și buzunarele ! La piept buzunarele cu cărți poștale
militare, cu suprafața cenușie, cu timbrul încrustat (se
vor .scrie numai cu creionul !). Surpriza nevestei să pri-
mească vești tocmai din Pi rinei, în timp ce te credea
undeva în Varșovia ! (Dar n-ai primit scrisoarea dina-
inte, scrisă de la Monte Ceneri ? Probabil a oprit-o>
cenzura italiană). Și încă altele, plăcerea de a fi tratat
cu .bomboane de către căpitan, duminica, discuțiile pe*
teme sexuale, conferințe despre noblețea patriotismului
și judecarea comportării unui trădător care a adormit
citindu-1 pe generalul Dufeui'llet.
Jocuri ingenioase. Jocuri universale. Jocuri compen-
satorii. închipuiți-vă legănări ,și dansuri infanteriste în
deșertul .abisinian, pe care le urmăresc din avion regele*
Danemarcei și .șeful 'guvernului din Paraguay ! Jnchi-
puiți-vă coloane de tancuri străbătînd într-un iureș ne-
bun întreaga Italie, apoi Austria și Germania ca să dea.
o luptă în Finlanda ! închipuiți-vă, în «sfîrșit, ce emo-
ționantă va fi întîlnirea dintre iplutonierul-major Dinu
Arsenescu din Rm.-Sărat cu brigadierul cu două stele-
Luis de Ramon Alba din Barcelona, cazarma nr. 2 !
Și tot războiul însoțit de bună dispoziție, de solde
bune, de vinuri alese, de doamne tinere de Crucea Roșie,
de vînători.
Ce luminăție ! Ce fantezie, ce ținută !
Ideea expusă la început — folosirea în război a co-
piilor — convertită în scopuri pașnice, apare simetric
la sfîrșit : copiii sînt cei care au făcut întotdeauna cel
mai reușit război. N-au fost luați în serios, le-au lipsit,
posibilitățile materiale, maturitatea organizatoare, capa-
bilă să prevadă și să realizeze. Să reedităm războiul cu.
nevinovăția jocului lor ! Vom fi satisfăcuți. (Editura
„Nobilii militari", Paris 1948.)
126
GIOVANNI RASSA-EX : „Ocheane" — Instru-
ment relativ simplu, ocheanul este ca și viața : apropie
și depărtează. O a treia soluție ar fi să nu-1 folosești.
(Editura „Sandro Botticelli“, Milano 1928.)
MARIO BERENY : „Puncte de vedere" — Povesti-
rea unui pește despre strădaniile oamenilor curajoși de
a cuceri mările. Povestirea unei rîndunici despre cuce-
rirea spațiului aerian de 'către om. Părerile unei ploș-
nițe despre rămînerea pe loc, seculară și rușinoasă, a
medicinii interne. „Vom putea apăsa pe un buton spre
a urca în Lună, dar n-o vom face din cauza migrenei ;
la ipoartă ne va aștepta elicopterul pentru o excursie
în munți, dar vom rămîne acasă, reținuți ide o consti-
pație ; televizorul ne va oferi o călătorie în craterele
vulcanului Krakatau, dar imaginea va sări ipînă în ta-
van din cauza unui sughiț fără '.remediu/'
în anexă, adăugată după cincisprezece ani de păs-
trare a cărții în manuscris, nota autorului că undeva,
în Anglia, a fost inventată o mașină electronică de
mare capacitate (circa 800 de persoane pe oră), pentru
îmbunătățirea somatică a ființei umane, spre a fi la
înălțimea tehnicii. (Editura „Sempre", Viena 1940.)
FELIX GALBA : Maniera și manierismul". Ro-
man — Pe mai multe pagini se urmărește jocul plin
de drăgălășenie al unui dictator sud-american cu lide-
rul opoziției, iîl consultă, iîil invită la ceremonii, îl pri-
mește în cercul intimilor săi, îi oferă cadouri și afa-
ceri convenabile, îi înlesnește scoaterea unei turme de
oi dintr-o zonă contaminată, îi aduce elogii publice și
femei discrete, îi deschide ochii asupra pericolelor. Tre-
buind să dea poporului o constituție, dictatorul soli-
cită liderului opozant participarea sa la consultarea
partidelor politice, îi propune conducerea guvernului,
pe care liderul o primește cu multă plăcere. .Calea jo-
cului închizîndu-se în problemele politice, mulțumirea
fiind reciprocă, cei doi bărbați de stat colaborează în
alte domenii : călătorec împreună în Europa, cultivă și
frecventează societatea unor depravați pentru petreceri
127
particulare, întrețin o casă cu jocuri de noroc în Azore,
își numesc unul altuia prietenii 'cu voribele -cele mai în-
jositoare, cu porecle grotești își 'fac haz de împereche-
rile neprevăzute ale numelor.
Intre două conferințe internaționale, dictatorul și
opozantul se opresc pentru cîteva ore, din turneul lor
politic, la easa lor din Azore și fac o partidă de cărți,
înțelegerea lor deplină în toate chestiunile nu-i oprește
să se certe aprig în privința meciului Juventus-Caltani-
setta. Dictatorul are argumente convingătoare, printre
care și gardă personală ; liderul opoziției e mai puțin
decis și, firește, singur. Dictatorul se folosește de bu-
năvoința gardienilor săi, îl leagă grabnic pe adversar,
îl torturează și nu ezită să-1 ucidă. îndată după asasi-
nat, dictatorul își pune în ordine notițele privind îm-
prejurările morții partenerului său, în vederea redac-
tării ulterioare a memoriilor.
Un indiscret transportă în Sud-America veștile : se
produce îndată o puternică lovitură de stat, timp de
cîteva luni preiau pe rînd puterea colonelul Perron,
Massimo Teresi, apoi colonelul Perron urmat de Massimo
Teresi, după care, în sfîrșit, colonelul Perron și, în
sfîrșit, Massimo Teresi. O figură politică nouă apare
în viața zbuciumată a țării. Este eminentul, dreptul,
întotdeauna înțeleptul colonel Perron. După ani de
zbucium și suferințe, națiunea este în drept să pri-
mească o constituție. Colonelul Perron n-are nici un
interes să nu i-o dea.
Romanul se încheie cu convingerea că, îndată ce co-
lonelul va găsi un lider al opoziției care să fie om de
înțeles, îl va invita să mediteze împreună asupra tre-
burilor țării, alegîndu-1 ca tovarăș bun, cu care să călă-
torească .și să petreacă în clipele de răgaz. Poporul va
primi cartea de căpătîi a libertăților sale redactată de
amîndoi în Azore, pe îndelete, cu chibzuință. (Editura
„A. Fayard“, Paris 1958.)
WALDNER^ ASIRIA : „Micul chestionar" — Roma-
nul are trei părți : la început se pun, unele sub altele,
întrebările. în partea a doua, întrebările sînt orînduite
128
marginal. Cea de-a treia parte cuprinde noi întrebări,
întreaga carte se încheie cu un răspuns. (Editura „Gani-
med", Salzburg 1946.)
JEAN CASINO : „Tratat elementar despre somn" —
Capitole : „Somn de copil", „Somn fără vise", „Somn
de om prost", „Somn de șef lucid și conștient de sarci-
nile sale", „Somn de bărbat cu insomnii", „Somn de so-
mon", „Somn de tîrgoveț", „Somn de pompier", „Somn
de somnoterapeut". „Somn de notar", „Somn de veci",
„Somn cu vise", „Somn cu vase", „Somn de profesio-
nist", „Somn de august", „Somn de geniu", „Somn de-
tracat", „Somn de pasăre", „Somn în lună", „Somn dc
■după amiază", „Somn în iarbă". învățăminte, soluții,
perspective. (Editura „Phenobarbital", Berna 1958.)
MARINO PORTARI : „Inchiziția caută inhibiția"
Roman polițist — „Reușit, antrenant, spiritual" (Louis
Maginot). (Editura „Coasta de fildeș", Cairo 1936.)
OSKAR OUBRADOUX : „Femeia de bravură și ne-
vestele" — „Se face o netă diferențiere între unele și
altele" scrie în cronica dedicată lucrării Franz von
Liibeck în Die Monat. (15 sept. 1962.)
LOUIS RANG : „Carte de adevăruri" — „Sînt co-
lecționate și expuse cîteva sute de observații morale.
Multe nu prezintă vreun interes. Sînt mult prea multe
adevăruri și lumea contemporană a început să nu le mai
suporte. Analizînd mișcarea pe care o face un individ
care se bărbierește în fața oglinzii, autorul a identificat
peste trei sute de adevăruri zdrobitoare. Colecția con-
ține însă și multe observații interesante. Printre altele :
„Am să-ți spun în față două adevăruri care te vor tul-
bura : 1) istoria nu mai lasă nici o îndoială că a existat,
într-adevăr, o cămașă a lui Hristos 2) felul cum ți-ai
pus supa în farfurie, cum ai lăsat pe marginea mesei
cartea abia răsfoită, acum gata să cadă, tresărirea ta
cînd ai ridicat umărul, ca și cum o albină ți-ar fi în-
129
țepat cotul, încrederea cu care ai citat pe Hugo von
Hoffmannstahl, apoi o oarecare ironie a doamnei Pepsi»
soția avocatului,, primită și cu prudență dar și cu haz,
faptul că tocmai ^intrase pe ușa Viktor, și ai evitat să
întrebi un-de hoinărise pînă Ia ora aceea, și atingerea, pe.
sub masă, a piciorului tău de cel al doamnei Pepsi, și
observația mea după care doamna Pepsi are un vag
strabisjn, deși este soția avocatului, în srîrșit o ezitare,
și, incă. una, și mspăimîntătoarea repetare a urletului
vmtului in terestre, iarna fiind abia la început, și aprigă,
cu vîrtejuri aproape zilnice și cu viscole, după cum și
replica aceea colosala a iui Viktor, îndeajuns de inte-
ligent ca sa nu amintească motivul ieșirii lui în oraș, că
undeva se afla un viciu de formă, expresie juridică tre-
cuta neobservata de soția avocatului, fără să mai vor-
bim despre pericolele de care se vorbea în jurul mesei,
adica de o recrudescență a gripei spaniole lovind pe
mulți cardiaci din oraș și nu fără legătura cu strănutul
iau de adineaori, care a săltat-o pe doamna Pepsi de pe
scaun, datorită nu atît zgomotului neașteptat, și acela
destul de violent, cît mai cu seamă faptului că îi prin-
seseși genunchiul între genunchii tăi, pe sub masa nu
tocmai îngustă ciar pe care se aflau cafelele, și o com-
potieră, și o fructieră cu două mere, dintre care am și
ales îndată unul, și, în sfîrșit, înverșunarea domnului
Pepsi care nu admitea politica Angliei față de încercă-
rile de izolare a Rhodesiei — toate acestea, cărora cîte
altele li s-ar putea adăuga, te recomandă, scumpe prie-
tene, în așa măsură drept un element remarcabil, că,
dacă acea cămașă a lui Hristos, confirmată de istorie,
ar exista încă pe undeva, tu ai fi singurul în stare să
i-o furi și să apari apoi în ochii oamenilor superb, al-
bastru și nevinovată
MASSIMO CELENTER : „Ai început sa nu ma mai
asculți" Povestire. — în ceea ce mă privește, știi foarte
bine, am suferit întotdeauna de maladia nestatorniciei,
astîel că atunci cînd mi-ai spus : îți dau cheia aparta-
mentului meu, cu precizarea că pot oricînd să urc spre
a-mi aduna gîndurile, am simțit îndată cum mă învă-
130
luie o flacără albă, usturătoare ca urzica, te-am privit
violent, .m-am retras mai întîi în fumul unei țigări grab-
nic aprinse, am învîrtit resortul acelei jucării verzi pînă
ce i-am rupt arcul, apoi am ieșit fără alte explicații,
trăgînd ca pe un cadavru docil paltonul pe scările slab
luminate. Am coborît în noaptea vastă, am întîrziat o
clipă spre a-mi regăsi orbita, am făcut pipi pe primul
stîlp întîlnit, o nuia ieșită din gardul învecinat a dat
muguri în palma mea, dar am lăsat-o singură să înfrun-
zească, am grăbit pasul, abandonîndu-mă gîndurilor de
mai înainte : primăvara, în realitate, nu sosise.
Dacă analizez bine, gîndurile de mai înainte nu fuse-
seră gînduri, lucrasem ca de obicei multe ore și funcțio-
nasem bine în preajma roților, angrenajelor și bielelor,
nici una nu-mi zdrobise, ca de obicei, mîna : uzina e
uneori bună cu mine. Uruitul uniform, trepidația insi-
nuîndu-se în tălpi, precizia indicatoarelor îmi chemaseră
prezența în sala de jos, la turbine. Nu știu și nu înțe-
leg, și n-aș putea niciodată explica de ce îmi place acel
ghioc uriaș de metal ce-mi evocă Scala Reggia de la
Vatican, în care se înșurubează și se învîrtesc neprecaut
mașinile. Coborîsem treptele în spirală, așa cum am.
coborît mai apoi de la tine, l-am dojenit pe Robert pen-
tru neglijența lui de azi-dimineață — bun tehnician,
cîteoclată fantezist —, l-am trimis sus să completeze
fișa și să explice singur, pe hîrtie, căderea de tensiune
pentru care nu întîrziaseră reproșurile unei fabrici de
pește sărat și, mai ales, ale unei bucătărese, cu unica
dorință de a rămîne singur în mijlocul mașinilor și de
a primi, în lipsa oricărui sentiment, vibrația în carne și
epidermă a măcinării reci, neobosite. Turbinele, marile
roti șlefuite m-au întîmpinat ostile, provocatoare, uni-
forma lor rotire mi s-a părut obraznică — o fierbere
zadarnică în sine, năzuind la replică și înfruntare. Mi-am
permis să zîmbesc și să răspund, cavalerește, printr-un
salut cu mîna ; turbinele 3 și 7, și poate și celelalte, nu
știu, n-am văzut, au țiuit scurt, ironic.
Tu n-ai de unde să știi, ți-am povestit prea puțin
despre îndeletnicirile mele diurne, despre îndatoririle
mele profesionale înscrise în regulament — dialogul meu
cu mașinile a început cu mulți ani în urmă, s-a legat
131
între noi o prietenie strînsă, continuăm de mult o dis-
cuție intraductibilă în vreo limbă pămîntească. Dar să nu
divaghez : e fapt sigur că ne urmăream reciproc de cînd
lumea, mișcările îndeosebi, ezitările, îndoielile, nervozi-
tatea sau buna dispoziție, în asemenea măsură încît fră-
mîntarea sau mai bine spus ostilitatea de acum era de
nesuportat. își putuseră permite chestii d-astea cu alde
Robert, mi-am zis, el e tehnician, obișnuit cu umilințele,
cu mine nu trebuie să se poarte altfel decît le-am în-
vățat. Am să vă cumințesc neîntîrziat, am strigat, des-
prinzînd din cui biciul cu sfîrc de mătase, pregătit
anume pentru neînțelegerile noastre. Deci nu Robert fu-
sese vinovatul, mi-am zis, căderea de curent care .sco-
sese din minți pe cei ce urmăreau la televizor meciul cu
Spania și, mai ales, pe bucătăreasă, nu fusese decît sem-
nul nesupunerii lor. M-am repezit la prima turbină, fu-
rios și de neîmblînzit. Am șfichiuit o dată, de două ori,
prin aer. Cînd a fost să aplic pregătita, cumplita mea
lovitură de grație roții care rînjea, biciul mi-a fost
smuls din mînă de o putere nemaipomenită, și într-o
clipă l-am văzut destrămîndu-se în aer. Am înjurat, de
bună seamă, și altă dată mai înjurasem în asemenea îm-
prejurări, am simțit cum mi se oprește inima de ură și
de rușine. Am vrut să mă reped cu pumnii în roțile care
își agitau nerușinate brațele și-mi trimiteau în față, pro-
vocator, respirația lor spurcată. Am vrut să plîng, mi-a
fost ciudă că de această dată ura mea nu se putea pro-
nunța categoric, pedepsitor. în acel moment însă...
Sentimentul tău, nu ezit să recunosc, a fost nobil și
distins, într-adevăr, în apartamentul acela, în fotoliul
știut, mă simt întotdeauna mai liniștit decît oriunde,
mi-ai oferit cheia, înțelegînd sau intuind numai nevoia
de a-mi pune în ordine gîndurile, cele pe care mi le in-
terzic ore în șir profesiunea și regulamentul, dar îți răs-
pund că ai pronunțat cuvintele într-un fel ciudat, pro-
punîndu-mi de fapt să-ți cedez marile lacuri italiene și
văile umbroase ale Tirolului, să uit istoria cu Valentina
— care nu-și mai amintește cine am fost și ce am vrut —
și vînătoarea de capre negre, apoi istoriile celelalte, să
renunț a-mi mai răscoli copilăria cu toate întîmplările
132
pe care, după ce ți le-am povestit de atîtea ori, le cu-
noști pe de rost.
Mi-ai plimbat îndelung degetele pe obraz, cuminte, li-
niștitor, mai curînd prietenește decît ca între doi oa-
meni care se iubesc, însă eu simțisem mai înainte în epi-
dermă, în auz, răzvrătirea roților, și smulgerea din mînă
a biciului de stăpîn, astfel că sentimentele ce foșneau în
inimă au împrumutat de la început culoarea amară a
înfruntării ; propunerea de a primi cheia a adîncit ver-
tiginos această alunecare, mi-am aprins o țigară și apoi,
îți amintești mai bine decît mine, am ieșit, am coborît
pe scări, măturînd treptele cu paltonul tîrît de gaică, și
am alergat să redescopăr poteca, sau trotuarul, sau, cum
îmi place să-i spun, orbita mea de om nestatornic, bol-
nav de neoprire, de mișcare, de necunoscut. Că am făcut
la gard și acel lucru rușinos nu e vina mea, era un ex-
periment prin care urmăream să-mi dovedesc liber ul-
arbitru. Vroiseși, ideea nu era nouă, să mă recon-
fortezi, să mă convingi că trebuie să mă așez în fotoliu,
să sorb cafeaua, să trec ușor dintr-o mișcare a inimii în
alta, să aștern uitarea peste cele întîmplate, prejudecată
a tuturor femeilor cînd ne văd preocupați. Dar am dat
mai întîi pe gît paharul cu coniac, tare, foarte bun, abia
am gustat cafeaua, aroma ei s-a risipit repede în încă-
pere și ți-am vorbit așa, ca din senin, despre dorința
mea de a simți cîndva sub tălpi tremurătorul pămînt al
Greciei, tu m-ai invitat să răsfoiesc albumul cu foto-
grafii, cu speranța că lumea de care aveam trebuință își
va 'deschide porțile în nu știu care imagine...
O asemenea ură și neputință mă îndemnau să-mi înfig
pumnii în platoșa turbinelor, ele continuau să mestece o
dată cu sclipirile, aceeași tembelă, ironică provocare ; o
fulgerare a instinctului de supraviețuire m-a oprit din
atac. în acel moment am fost surprins de un lucru ne-
obișnuit, despre care ți-aș vorbi îndată, dacă nu mi-ar
fi teamă că vei zîmbi (Ia asemenea relatări, oamenii cu-
minți, ca tine și ca Robert, zîmbesc, ca atunci cînd ace-
lași Robert te-a condus acasă), în fine, aș fi acum foarte
sincer, dacă aș mai sta în fotoliul acela din care am
sărit, iar cele de mai înainte n-ar fi fost între noi doi»
133
-— țigara, cooorirea pe trepte, fuga, ramul care înverzea
în palma.
Aș fi vrut să-mi^adun puterile jignite, să desprind
Gintre unelte e ranga, pe care să o reped în angrenaje,
iocmap yma pregăteam sa fac asta, cînd asupra turbi-
nelor, din unghiurile înalte unde se află punțile, au nă-
vălit, bn cete dese, trupuri înaripate, cu zbîrnîit melo-
dios, ființe imprudente, albe și diafane, cu elitre de per-
gamoid : eraty îngerii ! îngerii pe care-i mai întîlnisem
cindva, la mcîrocentrala de pe Iff, pe cînd îmi pregă-
team diploma, cărora bunul profesor Herriot încercase
să Ie măsoare grosimea gleznei cu șublerul. S-au repezit
de sus, zburînd scurt, pieziș, asupra mașinilor, cu inten-
ția vădită de a le opri. Se năpusteau cu întreaga lor
ființă în spițele și bielele angrenajelor, le înfruntau
tăioasa, necruțătoarea învîrtire, își înfigeau brațele în
metalul compact. Dar mașinile erau mai puternice, în-
dată am auzit trosnetul oaselor subțiri în cuțitele gro-
solane, plcsnetul paletelor peste aripile tremurînde. buf-
niturile trupurilor sfîrtecate de ferăstraie nevăzute, care
căceau pe ciment. îngerii nu dădeau semne de spaimă.
Ca un pîrîu care saltă pe o lespede, fuiorul de trupuri
se arunca orb înainte, spulberîndu-se îndată Ia nivelul
roților, într-un hîrșîit care părea că devine o muzică în
surdină. E foarte probabil ca o muzică adevărată să se
fi auzit, cie vreme ce cîțiva îngeri țineau în mîini lungi
trompete de alamă, în care suflau cu obrajii umflați, și
nu Ie puteam auzi bine din cauza scîrșnetului și
împotrivirii uruitoare a agregatelor răspunzînd asaltului.
Spectacolul era oribil și totodată sublim, te rog să mă
înțelegi, era pentru prima oară cînd cunoșteam de
aproape intransigența mașinilor, cea care îi provocase
lui Robert căderea de tensiune, iar mie îmi smulsese bi-
ciul din mînă. Știam din cărți că la începuturile masi-
nismului muncitorii intraseră în conflict cu războaiele de
țesut, ignorasem motivele. Trăgeam acum concluzia că
este indicat să nu subestimezi niciodată integritatea și
voința, și poate năzuințele mașinilor și, în realitate, sînt
convins că viața lor nu este nicidecum ușoară, iar sen-
timentele nu le sînt cruțate de întîmplările zilnice, să
ne gîndim numai Ia învîrtiturile de mii de turații pe
134
minut pe care sînt obligate prin regulament să le des-
fășoare cu maxima rigoare, apoi la forțele fantastice pe
care sînt constrînse să le dezvolte, la faptul că, prinse în
șuruburi și legate între ele prin axe și curele de trans-
misie, nu pot avea, cu toată atitudinea lor superbă, nici
cea mai mică posibilitate de a-și exprima libertatea, asa
cum o ai tu, care m-ai întîmpinat la ușă, cînd am ur-
cat la tine, adineaori, mi-ai cuprins grumazul și te-ai
lipit, după pofta inimii, la pieptul meu. Mașina, îmi
spuneam, pe cînd roțile continuau să mestece trupurile
imprudente ale acelor nefericiți îngeri, iată mașina re-
fuză să se resemneze, și-mi scot pălăria pentru asta, cu
atît mai mult eu, care te strînsesem în brațe și te as-
cultam liniștit, n-am dreptul să mă resemnez, să rămîn
locului, să mă închid în nemișcare ; mi-ai oferit liniștea
și împăcarea, oprirea gîndului pe spirala unde îl sur-
prinsese întîlnirea noastră. Nu mi-a plăcut, pentru că
aveam încă proaspătă în minte imaginea spulberării bi-
ciului și a înverșunatei zbateri din sala turbinelor, din-
tre îngeri și mașini, și am gîndit cît se poate de corect
că tu încetaseși să urmărești lucrurile și acționai supus,
în timp ce eu aș fi așteptat de la tine ceva mai mult.
Firește, mașinile au față de tine o forță de cîteva
sute de ori mai mare. Șuvoiul zburător își frîngea avîn-
tul îndată ce intra în spetezele și moriștile roților, lupta
era inegală, de asta mi-am dat seama din momentul în
care pe ciment, în rigolele sălii, sîngele îngerilor, alb și
păstos, începuse să urce de-o palmă, astfel că năvala
lor de sus, dinspre puntea superioară, din dreptul mufei
de eșapament, îmi părea itot mai zadarnică. Cum turația
totuși scădea treptat, amenințînd iarăși cu situația ne-
plăcută de a primi reclamați! de la furnizori, mai ales
de la bucătăreasă, alergai la tabloul de intervenție, de-
cuplai principala, conectai cît se poate de repede tur-
binele suplimentare, fără a mai gîndi că astfel spoream
puterea criminală a roților ce-mi fuseseră mie însumi
vrăjmașe cu puține minute înainte. îți închipui că acolo,
la uzină, nu pot acționa decît după prevederile regula-
mentului, exercițiile îndelungate, începute încă din
școală, nu sînt decît un cod de soluții de mult date, încă
de pe cînd inventatorul a învîrtit la manivelă prima
135
roată, și ca s-a supus, s-a învîrtit. Ultimele roiuri în-
gerești au ezitat în fața forței, s-au înălțat spre tavan,
apoi s-au scurs prin ungherul de unde veniseră. Pentru
îngeri, fuga nu e niciodată rușinoasă.
Muzicile au încetat. Turbinele au continuat să sforăie.
Am alergat pe trepte spre biroul unde Robert probabil
terminase de scris raportul. Respirația îmi era tăiată de
noutatea pe care voiam să i-o împărtășesc neîntîrziat.
îi aduceam iertarea pentru accidentul de azi-dimineață,
fusese pe nedrept bruftuluit, acum totul se explica -cum
nu se poate mai bine. Robert plecase. Am luat din cuier
paltonul și am ieșit. M-am îndreptat spre casa ta, cu
sentimentul că întreg orașul încremenise, că în casele pc
care le lăsam în urmă din goana automobilului ești sin-
gura ființă vie, liberă, neprevăzută. Trebuia să afli to-
tul, așteptam de la tine o dezmințire : nu e nimic ade-
vărat, ți s-a părut, ești foarte obosit, de la o vreme
neglijezi să mănînci la prînz, ești preocupat exclusiv de
calcule și astenia îți produce o slăbire a vederii ; pe
undeva voiam să fie așa, dar după ce m-ai așezat în
fotoliu, mi-ai pus în față acel pahar cu coniac, foarte
bun, mi-ai încredințat jucăria verde ca să-i întorc me-
canismul pînă la ruperea arcului, — ai remarcat că pan-
tofii îmi sînt năclăiți de sîngele alb al îngerilor. Amintirea
masacrului căruia îi fusesem martor m-a îngrozit. Am
aprins o țigară, am smuls paltonul de gaică și am cobo-
rît pe scări în stradă. Asta însemnează că tu și ceilalți,
și încă mulți alții știați foarte bine despre ce e vorba,
nici nu vă așteptați la altceva, cunoșteați de mult în-
tregul mecanism, toată superba escrocherie pe care eu o
întîlnisem din întîmplare. Robert însuși o știa, așa se
explică de ce terminase atît de repede raportul și ple-
case liniștit acasă.
Mașinile, îngerii, toate bazaconiile văzute și nevăzute
conviețuiesc de cînd lumea cu plăcere și, uneori se sem-
nalează certuri și împăcări emoționante, nu trebuie să-ți
faci sînge rău pentru asta, îmi spui, pe cînd dau pe gît
paharul cu coniac lăsat pe jumătate și întorc arcul rupt
al jucăriei verzi, toate sînt știute dinainte, de cînd pla-
136
neta s-a învîrtit pentru prima dată, stîrnită vioi la ma-
nivela. Da, firește, îți răspund, dar vezi, eu n-am știut,
n-am bănuit, m-am așteptat la altceva, m-am pregătit
într-alt fel, și, înțelegînd pe dos lucrurile, mi-a făcut
impresia că ai început să nu mă mai asculți.
MODEST ROBINSON : „Panta Rhei\ Triptic
I.	ANDANTE
Războiul continua cu furie. Se vorbea despre un atac
masiv pe frontul de vest. Aliații făcuseră oarecare pro-
grese acolo și asta ne mai mîngîia de multele suferințe
îndurate, îndeosebi de lipsa alimentelor. Unii dintre noi
respirau încă greu, mai ales noaptea, urmare a atacului
cu gaze de la Anapoli. Se lucrase fără cap, arma toxică
avusese doar un efect psihologic. Victime prin împuș-
care, și de o parte și de alta. Aveam în față Balcanii,
uriași, întortocheați, cu frunțile întunecate. Din cerul
fumuriu cădea mereu o ploaie lungă și pătrunzătoare.
Lui Philippe, comandamentul francez îi refuzase îna-
poierea în țară : asta îl scotea din sărite de cinci ori pe
zi, cînd nu te mai înțelegeai cu el, cînd înjura și se con-
sidera persecutat. Spunea că Flaubert a fost unul dintre
cei mai înțelepți strategi din întreaga istorie a Franței.
Asta era o exagerare, deși știam bine că se referă la po-
ziția lui artistică, la indiferența suverană față de con-
temporani. Nu se amesteca nici în jocul de cărți din
adăposturi, nici nu participa la serile memorabile în
care se spuneau anecdote soldățești. își lua pelerina pe
umeri, își pipăia pistolul — un „Beretta“ scurt și ni-
chelat — și ieșea. Se întorcea tîrziu, vînăt la chip, în-
ghețat, ud pînă la obiele. O dată ne-a povestit că a
ajuns chiar în satul Nereda, unde a zărit căștile pri-
melor linii dușmane și a admirat zborul în ceață al tra-
soarelor. Cred că nimeni nu l-a crezut, cu toate că im-
posibil nu e. Oricum, Philippe e un om cumsecade, ni-
meni n-a avut niciodată de suferit din cauza lui, ba ne-
cazurile toate au venit, cu exactitate de ceas, de la ca-
poral. Comandamentul ar fi trebuit să știe de ce se tot
frămîntă el să plece acasă. Nici unul dintre noi n-avea
137
habar de asta și, de fapt, nici nu ne interesa. Aveam
atîtea de făcut ! Chiar și cînd ne plictiseam, o făceam
foarte interesant.
A doua oară l-am auzit că-1 va împușca pe caporal
dacă îi va mai cotrobăi în cufăr. Asta m-a contrariat,
pentru că, oricît de nenorocit ar fi caporalul, de-astea,
sînt convins, nu face. Era însă prea scandalizat și, cînd
a intrat gîfîind în adăpost și mi-a spus că ia pelerina
din cuier, caporalul și-a făcut de lucru pe aproape,
fluierînd ostentativ. Casa e nelocuită, caporalul stă în-
tr-o boxă la etajul I și pînă la camera lui Philippe tre-
buise să treacă prin culoarul destul de lung de deasu-
pra, să coboare treptele scării de .serviciu, isă parcurgă
holul cu luminator. Marcel era plecat să afle o cameră
mai bună prin satul părăsit. Ce căutase, intr-adevăr,
caporalul acolo ? Obiceiul lui era, pe cît îmi dau seama,
să urce, bălăbănindu-și picioarele, spre a se trînti îm-
brăcat în patul cu două saltele. Și apoi, lucrurile ră-
vășite. L-am întrebat pe Philippe dacă cufărul era în-
chis și mi-a răspuns că nu mai știa, dar că e sigur că
nenorocitul de caporal scotocise în el. L-am întrebat pe
Philippe dacă îi lipsește ceva, însă n-a știut ce să răs-
pundă. La întrebarea dacă are ceva de valoare în cufăr,
a ridicat din umeri și a vrut să schimbe vorba. Am in-
sistat. Mi-a aruncat o privire aspră : „Prostii ! Ce poate
avea de valoare un soldat nefericit ca mine ?“
Philippe știa să-și ascundă foarte bine inventarul per-
sonal. Acum, cînd fiecare din detașament stătea comod
în casele pustii ale satului, era firesc să-și fi așezat bri-
ciul de bărbierit pe o grindă înaltă, iar peria de haine
— o piesă extrem de uzată — lîngă oglinjoară, în spa-
tele ferestrei, pe o etajeră. Alte cîteva mărunțișuri își
găsiseră adăpost sub pat, în noptieră, pe raftul în care
se aflau cîteva cărți grecești, cu litere imposibile. Toate
erau ferite de prima vedere, așezate în ordine. Unele
erau atît de bine tăinuite — de pildă, albumul cu fo-
tografii —, încît soldații îi găseau obiectele prin tran-
șeele din prima linie.
138
*
Nu eram prea ordonat, mi-a povestit într-o zi Phi-
.uppe, pe cînd, enervați că nu mai sosește careta cu cina,
stăteam pe marginea unui șanț, în spatele bateriilor de
artilerie care trăgeau de două ore în niște poziții de
mult pustii. Nu eram prea ordonat și asta îl enerva
grozav j>e patronul magazinului. Dacă îmi afla haina
aruncată sub tejghea, așa cum o lăsasem cînd schimba-
sem halatul, mai trecea cu vederea. Dar se înfuria aprig
ori de cîte ori găsea pantofii în mijlocul prăvăliei.
Prima mișcare era să se aplece și să-mi trimită obiectele
m cap. Mai tîrziu, la școala profesională, continuînd să
n-am grijă de ale mele, am pățit-o rău. Pedagogul, un
tost seminarist, găsindu-mi lucrurile în neorînduială pe
pat (le uitasem așa, în intenția de a le aranja, dar su-
nase adunarea), mi le-a confiscat, iar pe mine m-a tri-
mis la curățatul cartofilor. Tocmai cînd credeam că to-
tul s-a liniștit, pedagogul a venit în bucătărie, pe la
spate, a urmărit ce fac și, neplăcîndu-i nu știu ce, m-a
lovit strașnic după ceafă. Am văzut un stol de porum-
bei înflăcărați luîndu-și zborul. Am stat două zile în
infirmerie, aiurînd, după cum mi s-a spus.
De atunci — a continuat Philippe — am o grijă,
exagerată poate, de toate lucrurile mele. Lecția primită
s-a răsturnat în mine într-un chip ciudat. Nu pot re-
nunța la anumite obiecte pe care le-am folosit și le-am
îngrijit atîția ani. Port cu mine în campanie, și poate
am să trec și Balcanii cu ele, bricege vechi și chei care
nicăieri nu se mai potrivesc, șuruburi și luminări, perii
vechi, lănțișoare, casete, un aparat diascop, ambalaje.
Le prețuiesc pentru că mi-au fost de folos, alături de
bocancii mei din vremea cînd am fost geolog, de cuțitul
pentru desfăcut conserve. Dacă bestia de caporal va
reuși să-mi ia un singur lucru, nu știu de ce sînt în
star’;'...
Nicolas mi-a spus că Philippe e un caraghios. Nu păs-
trează numai lucrurile despre care mi-a vorbit. El poarta
139
întotdeauna asupra lui, ca pe un obiect de preț, o mică
ruletă metalică pentru măsurători meșteșugărești. O ține
ascunsă și se poartă cu ea de parcă ar fi sfințită.
Minune ! Adevărată minune cum de am putut scăpa
din bombardamentul de azi-dimineață. Ne-au pisat trei
ore de credeai că pămîntul, răscolit la fiecare pas, are
să înceapă să urle. Philippe a trecut prin pulpanele
Morții. Prinzîndu-1 obuzele într-o vîlcea, a căutat să
alerge dracu’ știe încotro. Exploziile l-au dat jos de două
ori. Una l-a îngropat, abia de-a putut să-și tragă picio-
rul din bolovani. N-a avut decît mici contuzii, dar
spaima l-a înnebunit. Vorbea repede, cam dezlînat, po-
vestea de mai multe ori același lucru. Făcea gesturi exa-
gerat de largi, pe care nu i le mai cunoscusem. Zicea
că n-a avut nici o clipă speranța că se va mai întoarce
acasă, mai ales după ce Simon a căzut cu gîtul însîn-
gerat.
Acum fumează liniștit pe prispă și n-are de gînd să
intre. Pentru că promisese să joace și el cărți de îndată
ce destinul îi va da un semn de ceva noroc, și i-1 dă-
duse, ar fi putut să intre, să joace. Stă lungit pe prispă,
fumează și ține strîns în mînă ruleta.
II.	ALLEGRETTO
Toți, dar absolut toți, pînă și nătărăul de Gaston,
știm ce avem de făcut. De altfel își alte comisariate de
poliție au primit la timp indicații. El poate să ne scape,
totul e să-i capturăm ruleta. Ruleta e de aur -și cînd are
de măsurat ceva, măsoară lungimi de aur. Cîndva, pe
frontul din Balcani, exploziile obuzelor urcau pe cer ba-
loane de aur. Individul trebuie încolțit cu cîini de poliție,
atenți, cu mirosul aurului în nări. Această doamnă în-
treabă dacă avem sfeșnice de aur. I-am spus adevărul.
Toți sîntem lămuriți, pînă și idiotul de Gaston, cum
să-i desfacem mîna, în cazul că se opune, ca să i-o luăm.
Individul nu e periculos, apărarea lui nu poate fi vio-
140
lentă. Semnalmente : neglijent cu obiectele lui, le lasă
peste tot, o dată le-a lăsat pe pătura patului, pedagogul
l-a trimis la cartofi. Alte particularități : are grijă exce-
siva de obiectele sale.
E cel mai firesc lucru să porți asupra ta o ruletă. în
lume sînt multe de măsurat și, vorba lui Fran^ois, ai
avantajul că măsoară nu numai lungimi dar și lățimi.
Bună glumă !
în vis, ruleta era de aur. Bine ar fi să fie aievea de
aur, dar nefericita, e din metal oarecare, însă nu e urîtă
și țin la ea cu un .sentiment, aș zice, de mici dimensiuni,
ca să mă păstrez în domeniul metrologiei. O mică ma-
nie de fost meșteșugar. Aș vrea să asigur pe toată lumea
că nu e nimic patologic în afecțiunea asta. Ceva este
adevărat în visul de ieri. Sînt pe lume oameni care vor
să pună pîna pe ea, ca și cum ar fi din metal nobil.
Vor s-o studieze. Sau vor s-o aibă. E foarte ridicol, dar
e adevărat. Sînt poate chiar și polițiști care-i țin urma,
ca acolo. Și oîini-lup. De cînd sînt contabil la serviciul
ăsta anost, nu mi-a fost atîta greață. Frică înseamnă
greață, spunea o carte de vise.
— Trei civili se sfătuiesc cum să-1 încolțească — spu-
nea ieri soția frizerului. Nu dă semne de nebunie, rîde
și mănîncă omenește, ca fiecare dintre noi. Atunci ? Ce
au cu omul ? Cînd porți pălărie verde sau pantofi cu
toc nu se supără nimeni. Atunci de ce se sfătuiesc să-1
încolțească pentru că are în buzunar o ruletă ? Nu în-
țeleg.
_ Ascultăm muzică frumoasă : Louis Armstrong și Ella
hitzgerald într-un dialog extrem de spiritual. Nedda nu
s-a întors încă. Probabil că s-a întîmplat ceva. Poate
că n-au pus mîna pe Philippe. Ascultăm muzică fru-
141
moașă, dar asta ca să ne treacă vremea. De fapt sîntem
o asociație activă, hotărîtă să dobîndească prin orice
mijloace ruleta. Și o vom dobîndi. Caraghiosul acela de
Philippe n-are trebuință de ea. în timpul primului război
mondial a făcut frontul însoțit neîncetat de ruleta lui.
De bună seamă, caraghioslîcul a început din momentul
în care onoratul Philippe a fost debarcat la... Anapoli.
Nici că se putea ceva mai ridicol. Ruleta ne trebuie.
Sîntem o asociație umanitară și în mîna noastră un ase-
menea instrument are o valoare însutită. Utilizarea in-
dividuală e împotriva interesului societății.
De cinci minute ascultăm colosala formație „Th
Seatles". Ai noștri s-au întors din acțiune cu mîinil
goale. Philippe călătorește. Nu i-au dat încă de urmă.
Muzica, în condițiile astea, e plicticoasă.

într-adevăr, e o localitate pitorească. Varennes e însă
de preferat. Nu vă sfătuiesc să coborîți. De altfel, din-
colo aveți avantajul de a descinde într-o gară mai mare.
Aveți bagaje ? Sînt trăsuri, desigur. întotdeauna călăto-
riți singur ? îmi face impresia sau aveți în mînă o ru-
letă ? Ziarele din ultima vreme scriu despre importanța
ruletei în viața modernă. Arătați-mi-o, vă rog. E o piesă
frumoasă. Vă place Armstrong ?
Oamenii s-au tîmpk, asta e sigur. După ce se mira
că mă numesc ca și marele părinte al macedonenilor,
îmi cer ruleta sa vadă și să pipăie, și vor să o rețină.
Temerile mele din visul acela stupid se adeveresc. Sînt
într-adevăr oameni care o văd de aur, raritate tehnică
pentru care merită să asuzi. Ce să înțeleg din toate
astea ? Pentru mine acest obiect are valoare pentru ca
este al meu, mi-a fost de folos, m-am atașat de el în
momente unice și mi-e drag. Dar pentru un altul e un
obiect de nimic. Dar riști să te aresteze poliția pentru
un furt banal ca acesta ? Societatea, înainte de război,
se dezinteresa de ce face omul în viața iui particulară.
142
.Acum, dracu’ să-i ia pe oameni, vor să aibă o evidență
clară a tuturor lucrurilor. Oricum, am știut să-l pun la
punct și, dacă se obrăznicea, îl puteam și plesni. Pro-
babil că și-a dat seama că-1 pot culca dintr-o lovitură.
După ce au intrat în Abisinia, italienii s-au oprit o
clipă să se dezmeticească, să-și explice dacă au făcut
bine sau rău, dacă vor continua lupta. Prea pare ridicol
sa folosești tancurile, avioanele, împotriva unor negri
înarmați doar cu arcuri. în răgazul acestui moment de
chibzuință și-au dat seama că ar fi fost foarte bine să
aibă ruleta lui Philippe. Așa se explică ordinul Ducelui
de a i se captura obiectul. Lupta cunoscu noi episoade
eroice.
III.	ALLEGRO MOLTO VIVACE
Un zvon nenorocit : va fi iarăși război. Philippe a
rost mobilizat, deocamdată, pe loc. Radames, maiorul
□ataiionului, i-a cerut să-i dea ruleta. I-a explicat cum
în 1925, ca urmare a unei afaceri, s-a îmbogățit. Era
lircsc să-și continue activitatea, dar criza care se anunța
l-a constrîns să intre în armată. Maior însemnează ceva
mai mult decît caporal, nu ? Philippe l-a implorat să
nu-1 rețină de la treburile lui obișnuite în oraș, contra
unui cadou. Maiorul cerea, de fiecare dată cînd se reîn-
tîlneau, ruleta.
Mi-a povestit în de-amănunt viața lui de civil. Amu-
zant e că, timp de mulți ani, n-a putut să facă mai
nimic pozitiv. Cînd s-a înapoiat în orașul lui, demobi-
lizat din primul război, nevasta părăsise căminul îm-
preună cu copilul, și cu cele mai prețioase lucruri. Servi-
ciul îi fusese ocupat. Și-a găsit cu greu un post de con-
tabil la o întreprindere anonimă. L-au urmărit pentru
nenorocita aia de ruletă. A făcut tot ce i-a stat în pu-
tință ca să schimbe orașul. Detectivi particulari, agenți
de poliție, diferiți necunoscuți, dintre care a identificat
un slujbaș al Vaticanului, un prinț rus expatriat :și un
•talian l-au urmărit, l-au atacat. S-a apărat prin mul-
143
țime de șiretlicuri, adeseori cu tăria pumnului. A deve-
nit o țintă a injuriilor, un dușman public. Acum, crede,
l-au mobilizat pentru a-i lua ruleta și, nu mai e nici o
îndoială, i-o vor lua.
După debarcarea în Sicilia, batalionul lui Philippe a
intrat îndată în acțiune. Fugit încă din iunie 1940, în
Maroc, după dezastrul țării, el .a fost printre primii pa-
rașutiști aruncați în delta Padului. A intrat în legături
cu grupurile de partizani. A reușit să scape dintr-o
arribuscadă a fasciștilor, oare apărau un depozit.
Gaston mi-a spus că ieri a avut o ieșire cu totul ne-
permisă. A urlat ca scos din minți că ruleta n-are nici
o semnificație, că nu reprezintă pentru nimeni nimic,
nici măcar pentru el, sărmanul, că să-i ia dracu’ pe toți
dușmanii lui, după părerea lui trecind de o jumă-
tate de mie. Gaston spune că omul, cu toate ciudățenile
lui, e cinstit, dar în același timp suferă de o mare nai-
vitate. în lume sînt mii de oameni care îi jinduiesc ru-
leta, cu zeci de mii mai mulți decît își închipuie Phi-
lippe. Azi a fost ceva mai liniștit — spunea Gaston —
și a fumat mai puțin. Nu vrea să joace cărți cu ceilalți,
abia așteaptă să-1 scăpăm din vedere, să-și ia pelerina și
să iasă din adăpost. Să fiu în locul maiorului, i-aș da
drumul acasă. Renato mi-a spus să nu ne mire daca,
liberat, ar refuza să meargă acasă.
Nu cred ca cele relatate de Perrichon să fie adevă-
rate. El susține că agenți militari îi țin urma. Coman-
damentul suprem trimite mesaje cifrate. Se zice că un
șef de partizani l-ar fi convins să-i încredințeze obiec-
tul. Flota a 7-a americană are misiunea să debarce ra-
pid spre a-1 captura. în fiecare zi, avioane fără însemne
se învîrtesc pe deasupra capului său. Apărarea furibundă
144
germană de ,pe Vistula țintește, se spune, păstrarea
Lodzului unde Hitler e încredințat că se află Philippe,
ascuns într-o grupă de combatanți francezi. Azi-noapte,
președintele Roosevelt, în obișnuita sa conferință de
presă, a declarat că puterea care va fi în posesia ruletei
poate fi sigură de victorie.
Un individ trecut de cincizeci de ani a vizitat azi-
dimineață muzeul nostru și mi-a spus, nemulțumit, că
n-a găsit Diirer-ul pe care-1 căuta. I-am spus că e la
păstrare, evacuat în Alpi, alături de alte tablouri de
preț. La plecare m-a întrebat dacă avem și secție docu-
mentară. Mi-a lăsat această ruletă. Sînteți de părere,
domnule director, să o trimitem la Muzeul tehnic ?
O doamnă în vîrstă m-a întrebat dacă a fost restau-
rat \ an Ostade. I-am răspuns, firește, că încă nu,
EMIL PELYIAN : „Rhodos" — Este a doua pălărie
pe care o poartă de cînd se simte bărbat. înainte purta
șapcă. Cîndva, într-o primăvară, timp de o lună, a în-
cercat basca. Nu-i venea bine. Semăna cu un robinet de
baie. Șapca îi stătea bine, verificase asta, cerînd părerea
mai multor prieteni, șapca aceea îi era însă cam largă
și-i dădea impresia uneori că simte lîngă tîmplă capul
altuia. Cîteva cuvinte îi ieșiseră din gură și nu le re-
cunoscuse ca fiind ale sale. Cînd folosise basca, își amin-
tește, avea unele dificultăți la salut. Orice gîndire tre-
buie articulată cu un cozoroc. Basca n-avea. Șapca era
deci de preferat. Șapca indică o direcție, subliniază pri-
virea cu o dungă întunecată, îngăduie jocuri de clar-
obscur și, cu ea, nu riști niciodată să-ți vorbească ci-
neva de la spate.
Dar basca îți lasă libertatea de a vîrî capul în locuri
înguste — a reușit, de altfel, de mai multe ori. Cel mai
bine a fost cînd și-a introdus capul prin spărtura grila-
jului, evident după ce trecuse ascensorul. Dacă ar fi
avut pălărie ar fi pierdut-o și, fără îndoială, ascensorul
— antiburghez — i-ar fi ghilotinat capul. Șapca e su-
145
perioară pentru că în căptușeală are depozitate semni-
ficații. Dar nu despre asta e vorba aici. Unul și-a scos
șapca pentru a strînge în ea prune. Ce-a putut să fie
semnificativ în asta ? Și-a dat seama că pălăria e su-
perioară celorlalte, din cauză că e mai înaltă, are co-
zoroc de jur împrejur, panglică și spații goale. Cel ce
poartă pălărie are rezerve pentru eventuale noi circum-
voluții și privirea i se face mai ușor rotată.
Prima pălărie și-o cumpărase de la un cizmar. îi ve-
nea pe măsură deși avea cuie de lemn care-1 jenau
confortabil. Nu dădea importanță faptului, cu toate că
insistența durerii îi încrucișa uneori ochii. La salut în-
cerca un fel de spasme musculare, se pare însă ca astea
veneau de la pantofii prea strîmți, cumpărați de la un
palărier. Cînd s-a refugiat, împreună cu familia, din
țața invaziei aliate, a trebuit să călătorească în vagoane
de vite, nemincat și nedormit. Atunci a smerit toate
vitregiile războiului. Trenul lui a rost mitraliat din
avion, familia a rămas în gazdă la o rudă din orașul X.,
bagajele i s-au furat. Nu-și dă seama unde a pierdut
pălăria.
Ar fi vrut să revină la șapcă. Avea convingerea că
șapca e superioară, cozorocul ei indică o direcție, nu
poți fi niciodată întrebat pe la spate, poartă în căptu-
șeală unele reziduuri simbolice. Nu putea fi de acord
cu aplicarea unei bentițe galbene lateral, și l-ar fi su-
părat numărul matricol așezat în frunte.
A găsit o pălărie foarte convenabilă într-o sală de
cinema. Cine-o uitase ? Greu de aflat. îi venea bine.
Avea o panglică lată, din mătase, o etichetă elegantă
pe fund. Spre deosebire de bască și șapcă, cozorocul
— un bor continuu care îi înconjura capul — îi arunca
pe chip și pe ceafă jocuri de clar-obscur fermecă-
toare. Pălăria asta avea și avantajul că cerea întotdea-
una o floare în mînă. Ar fi rămas la ea, dacă n-ar fi
pierdut-o într-o învălmășeală, în sala cinematografului
unde o găsise.
Este a doua pălărie pe care o pierde de cînd se simte
bărbat. Merge acum în capul gol și nu se teme nici de
ploaia înghețată care-i udă fruntea, nici de vîntul as-
cuțit ce bate insistent, clin toate părțile. îi tremură
146
inima însă de spaimă, pentru că prietenii l-au privit
strîmb și i-au declarat că nu e cinstit. Cineva l-a învi-
nuit de minimă rezistență.
Merge prin ploaie cu capul descoperit și ‘tremură ; se
gîndește neliniștit ce semnificații i-ar fi putut conferi
oare șapca și cum ar fi arătat chipul lui dacă în jurul
capului gol ar fi avut acum un bor lat, ca al pălăriilor
pe^care le purtase...
în oraș se mai găseau multe șepci la ceasornicari și
pălării de toate felurile în lăptării și prin cinematogra-
fele de cartier. Povestea însă începuse să-1 agaseze și
acum saluta perfect cu două degete ridicate pînă în
dreptul sprîncenelor, la nivelul de interferență al claru-
lui cu obscurul." (Editura „Lino e Marinetti", Padova
1956.)
SPIROS GANAKIS : „Generozitatea mortului" —
Sînt născută într-o sîmbătă, dintr-o mamă verde și un
buzguroi de cîmp, nu sînt sigură, așa mi s-a spus. Co-
pilăria mi-am petrecut-o pe plaiurile natale, între o cu-
tie goala de conserve, care-mi vrăjea orele de zburdăl-
nicie cu arome dumnezeiești, și un admirabil hoit de
pasăre, o găină se pare. Plăcerea mea era să alunec de
sute de ori pe zi pe luciul unui geam spart. Uneori,
gmdacii răi veneau să mă alunge. O dată am zburat
toarte sus, se vedea din azur pînă departe înspre sud,
unde se afla o băltoacă plină de tentații. în preajmă
șerpuia marele drum al furnicilor. Era acolo un frea-
măt fantastic, o veselie cuceritoare. Zi istorică, cum mi
s-a spus mai tîrziu : se instala, tocmai atunci, noul pri-
mar. Intr-o altă zi, am cunoscut deplin viața. Au tre-
cut pe lingă mine, într-un zbor care te amețea, două
muște încîrligate. Erau fericite, zburau în neștire și le-am
văzut, curînd după aceea, luînd loc pe terasa unei gă-
leți. De-ați ști cu cîtă pasiune se priveau în ochi, în-
torcîndu-se într-o parte și-n alta, trăgîndu-se, răsturnîn-
du-se ca să se vadă, să ,se tulbure încă.
îndată după majorat, duminică spre prînz, am ieșit
și eu în lume, bătînd din aripi cu siguranța pe care ți-o
dă independența. Lumea mi s-a deschis larg în față,
147
grandioasă, apetisantă ca o strachină cu resturi lăsată
descoperită. Hrănită cu esențe de smircuri, cu sucuri
existențialiste — avem și noi un Jean Paul Sartre, un
bondar țepos care ajută la treburi un cal din vecini
—, am încercat și eu marea aventură. Am pătruns prin-
tr-o fereastră în casa unui om care tocmai își dădea
sufletul.
Bătrîn ordinar și escroc, îi spunea femeia, îmbrîn-
cindu-1 pe perne. îi trăsese mîna, omul horcăia, pe du-
șumea căzuseră cîteva hîrtii de o mie. îți jur că sînt
strînși pentru tine, zicea el trăgîndu-și limba care în-
cepuse să-i atîrne. Pentru mine, escrocule ? Atunci de ce
te fereai, blestematule ? Pentru că aveam și eu socote-
lile mele ! Aveai pe dracu’ ! Te îngrijesc cu o răbdare
de înger, tot ce-ți trece prin cap eu mă zbat să-ți aduc.
Dă banii ! Nici nu mă gîndesc ! Și lupta reîncepu. Ar
fi spus și el mai multe, dar limba îi atîrna pe marginea
buzelor palide ; ea strigă : nu mi-aș fi putut închipui !
Eu mă zbat ca o smintită să-ți procur medicamente, iar
tu să bolești ca pașa pe un pachet de bani. Crede-mă,
pentru tine sînt toți. Pe dracu’ ! Știu totul ! Și-1 zgîlțîi
cu ură, și-1 lovi chiar de tăblia patului. Criminalo ! Eu
sau tu, poamă bătrînă ? Știu tot. El încerca să-și adune
banii risipiți pe fața plăpumii, dar ea îi suci scurt mîna.
Ai să mă omori, nenorocito, și tot n-ai să-i capeți. Vrei
să știi adevărul ? Ea îl prinse de umeri și, cu vioiciunea
cu care dăm noi din aripi, dar care mi s-a părut oare-
cum nefirească pentru o femeie, îl prăvăli între perne.
Știu tot, știu tot, striga, aia a mărturisit tot lui madam
Caliopi. Bolnavul rămase cu gura căscată sau e un fel
de a spune, căci gura îi era de mult căscată și limba îi
atîrna între fălcile înțepenite, caraghios. Și ce-a spus
madam Caliopi ? izbuti să spună. A spus tot, tot. în
timp ce noi ne zbăteam în mizerie, tu strîngeai ban cu
ban ca să o poți șterge cu aia la Viena. Bolnavul în-
cepu să se sufoce. Nu se poate, nu se poate, cine a știut
asta în afară de ea ? spuse. Păi ea a trăncănit, spuse.
Nenorocita, cum a putut s-o rabde pămîntul ? spuse. A
răbdat-o, că știa bine că tu n-o mai poți părăsi, spuse,
își juca fericirea ei, spuse. De ochii lumii avea ea să se
teamă ? spuse. Oricum, lumea e a dracului, spuse. Și cu
148
banii ăștia n-ai să pleci, n-ai să pleci, spuse. Am să plec,,
că nu-mi pasă de nimeni, ea este femeia cu care-mi voi
duce zilele, cîte le mai am de trăit, spuse. Curva ! spuse.
Să nu-ți permiți, spuse, e femeia cea mai cinstită din
lume. Tu ești otrava, spuse, și ca să știi adevărul, spuse,
femeia asta a reușit să-mi schimbe viața și, de cinci ani^
spuse, am strîns treizeci de mii pentru ea și pentru ti-
nerețea pe care a știut să mi-o dăruiască. Om ordinar,
spuse, și începu să plîngă. Dar nu plînse mult și se re-
pezi din nou la el, ca să-i tragă din mînă pachetul de-
bani. El se smuci, dar deodată se înțepeni cumplit.
Inima, șopti printre dinți, și încercă să-și apere pieptul.
Ea îl prăbuși dintr-un brînci. îi trase pachetul, adună,
bancnotele risipite și-i șopti : hai, odihnește-te. Am eu
grijă de bani. Ființă blestemată, m-ai omorît, îi șopti el..
Și, într-adevăr, muri în clipa următoare.
II
Am fost crescută cu multă îngrijire, de aceea nu su-
port ușor injuriile. Noi, muștele, de la Lucian încoace,,
avem un pronunțat simț al pudoarei. Scenele tari ne-
displac, sau, cum să vă spun, ne plictisesc.
Cînd unchiu-meu, Zumzi, s-a despărțit de nevas-
tă-sa, o gîză mustăcioasă, de o frumusețe rară, cîteva
scene petrecute între ei au fost de o tărie puțin obiș-
nuită. Eram de față la una. M-am prefăcut că-mi în-
grijesc trompa, mi-am periat insistent aripile. Expresiile,
erau foarte neplăcute. Am simțit atunci o greață oribilă
și nu mi-am revenit decît cînd i-am părăsit ca să mă
așez pe o bucată de slănină, afară, lîngă fereastră. Pre-
fer să-mi duc viața în singurătate, independentă și ve-
selă. Viața e frumoasă, și e uneori de ajuns să respiri*
aerul îmbălsămat al serii pentru a fi fericit.
Stau de o jumătate de ceas pe sprînceana mortului.,
■în -casă e răcoare, e plăcut ; în jurul catafalcului ve-
ghează cîteva femei în vîrstă. Vălurile negre le vin-
admirabil. Aceea dinspre ușă e nevasta lui. Supărarea
i-a trecut, mai ales de cînd a înnumărat banii. Femeie-
sensibilă, poartă o rochie neagră de tafta, cu fundă,
lată sub bărbie. Are o distincție care depășește limi-
149'
rele impuse de împrejurare, o anume eleganță ce presu-
pune înclinație către lux.
Cum a murit, bietul om, neîmpărtășit, nespovedit,
•spuse cineva. A închis ochii liniștit, spuse o voce sub-
țire, tremurătoare. Dumnezeu i-a ridicat la sînul lui
sufletul nobil. E adevărat că mai suferise două atacuri
primăvara trecută ? Sigur că da, nu știți cînd a trebuit
să stea în pat trei zile, îndată după plecarea în armată
a lui .fiu-său ? ! Văduva ascultă și gîndurile îi aleargă
înapoi, la cumplita .clipă a discuției. Cum îi mai zvîc-
nea inima, atunci, și cită putere avea încă în mîinile
tremurînde, nesigure ! îți apăra banii ca un uliu, cu
ghearele și cu pieptul, rostogolindu-se în pat ca să scape
de urmărire. Nenorocitul ! A fost un om admirabil,
spuse cineva. înțelept ca și bătrînul taică-său. Cine s-ar
ii gindit că, în timp ce umbla ca un prăpădit, strîngea
bani pentru a-i asigura băiatului intrarea la medi-
cină ?... Știam că dă la Drept, spuse cineva. Nu, se
răzgîndise. Voia să-i facă o carieră mai sigură, mai
bănoasă. Nenorocitul, gîndea văduva, se săturase de
traiul bun, nu-i mai plăceam, nu mai știa de casă, de
respect, de omenie. L-a văzut madam Caliopi în Parcul
Norocului, în roată cu aia. îi plătea mesele prin res-
taurante, o îmbrăca.
Una dintre femei se ridică dintr-un ungher, stinse o
iumînare ce începuse sa fumege, îi așeză mortului, la
căpătîi, o floare căzută. Ce bine arată, spuse, parcă
și-ar da seama că și-a făcut în viață numai datoria.
Era harnic. Era bun. Era săritor la necazurile altora.
Mi-a împrumutat în septembrie trecut o mie de lei,
știa că mă zbat să-mi iau de bulion. I-am înapoiat luna
următoare, fără discuție, i-am înapoiat cînd a venit
pensia, că nu mă pot împăca să știu că sînt datoare.
Cineva interveni în șirul acestui monolog plîngăreț : se
zice că nu strîngea pentru fiu-său, Barbu n-avea ne-
voie de bani ca să intre la facultate, spuse. Ei, dar
pentru ce altceva ? Voia să-i facă nevestei casă, că
m-a și întrebat dacă nu vînd din terenul de la gară.
A, nu, asta a fost înainte, de data asta omul s-a gîndit
la lucruri mai practice. Cu o meserie bănoasă, băiatul
își poate face zece case. Cineva zise : dar spunea ma-
150
dam Caliopi că-și ia mașină ? zise. Nu-i vorba de ma-
șină. Avea, sărmanul, alte gînduri, era un om cu dra-
goste de .familie, se gîndea la ai lui, ar «fi vrut isă-i știe
feriți de griji. Umbla ca vai de el, mînca puțin și nu
ar fi intrat într-o •circiumă să-și potolească setea, ca
să nu cheltuiască. Era un suflet nobil, un om al sacri-
ficiului. Lucra la administrație pînă noaptea tîrziu, își
lua ore suplimentare. Cineva adăugă : ca să strîngi pa-
truzeci de mii din ore suplimentare, vă închipuiți, n-a
fost. glumă. A muncit mult, s-a istovit. Poate asta l-a
și pierdut.
Văduva auzise și de la altele că-i face ăleia haină de
blană, că joacă la loto ca să-i sature poftele de lux.
D-aia era el atît de îngîn durat, d-aia se plîngea mereu
că n-are bani. Cînd a auzit că lui Barbu îi trebuie
ghete, a refuzat să mai stea de vorbă : să-și mai re-
zolve și el singur nevoile, că e cît ursul de voinic și
alții la vîrsta lui se descurcă singuri. Cineva spuse : ar
fi dat și cămașa de pe el doar să nu vină acasă cu
mîna goală.
Dacă mîine iese soarele, am de gînd să ies spre
Cherestegerie. E pe acolo o fabrică de conserve gro-
zavă. Toată curtea băltește de spălături, acolo e de
trăit. O muscă tînără, cu idealuri ca ale mele, nu poate
rămîne o viață întreagă într-un cartier nenorocit ca
ăsta. Viața, ca să-i învingi prozaismul, cere îndrăz-
neală. Trebuie să știi să roiești la timp. Și, la drept
vorbind, norocul încă nu mi-a surîs pînă azi.
Era, într-adevăr, un tată de ifamilie devotat, spuse
o femeie. Viața lui, foarte aventuroasă în tinerețe, se
închisese la cercul alor lui. Ce știa iei în afară de ser-
viciu și de casă ? Cineva interveni cu un glas stins :
ar fi fost în stare să-și dea și viața pentru nevastă, pen-
tru copil. Cineva : dar și-a și dat-o, spuse.
Ca să strungă banii a trudit, săracul, ca un rob. Cîtă
perseverență ! Numai o inimă mare, ca a lui, putea
duce la capăt o asemenea strădanie. Ce mai, era un
suflet neprețuit.
Porcul, își aminti văduva, îi dădusem de dimineață
cămașă proaspătă și seara a venit tăvălit și plin de ruj
151
de buze. In somn, beat cum era, n-a strigat (decît spur-
catul ei nume. Caliopi mi-a spus-o limpede că-^și și
cumpăraseră bilete de avion, că aia făcuse o criză de
isterie cînd el s-a îmbolnăvit : îi strica toate planurile.
De nu venea boala, azi ar fi fost amîndoi departe. A
murit înainte de a mă arunca în rușine și deznădejde.
Cineva oftă : a murit tînăr, mai avea zile, .'săracuuuu,
săracuuuuu...
Viața e o porcărie, dacă nu știi cum s-o iei. Am să
plec și cîte zile mai am de trăit, le voi trăi fericită. La
Cherestegerie se găsesc — nu știu, așa mi s-a spus —
bărbați excepționali, întreprinzători, cu aripile viguroase
și cu trompe pe care le pot invidia și cei mai înzestrați
actori de cinema...
„Povestire vulgară, scîrboasă, ea nu interesează de-
cît prin suma care este pusă în joc" (Benonis Lenord).
(Editura „Franțois Bellona", Atena 1942.)
RODOLPHE NAUTIS : „Galia" — „Procedeul a
fost perfecționat de-a lungul unui șir de ani, a început
să dea în ultima vreme unele rezultate. Experimentarea
va trebui să continue secole întregi, pentru că este ne-
voie de trecerea multor vieți omenești, de observații
ample și de sinteze. Pe scurt, schema procedeului ar
fi următoarea :
Se caută prin reviste nume de poeți talentați. Se ur-
măresc la radio și prin sălile de conferințe. Se notează.
Se ia masa cu Criticul, în doi sau în mai mulți. Se ur-
mărește evoluția fiecăruia, după sistemul tabelelor de
curse sau de fotbal. Se mizează. Se ia masa cu Criticul.
Operația propriu-zisă constă în crearea unei anume
faime individului ales. Să zicem că individul este poet:
se vorbește peste tot de marea lui inspirație, de cunoș-
tințele lui extrem de întinse. Se împletește în țesătură
un fir discret de părere de rău că alții nu-1 înțeleg. Se
sugerează cu entuziasm cîteva șicane posibile, înapoie-
rea manuscriselor, citirea cu glas tare a unui vers care
șchioapătă, extragerea într-o notă de ziar a unei ima-
gini ridicole. Se organizează o lectură în cerc intim,
unde fiecare bărbat e convocat spre a se întîlni cu o
152
femeie, în așa fel incit în timpul lecturii cei de față să
fie bine ocupați, absenți și suprăpuși. Mai tîrziu se ce-
dează un spațiu în Revista pompierilor, pentru trei
dintre distihurile poetului. I se plătește colaborarea,
ca să poată merge în acea zi acasă cu taxiul. Apoi, fre-
cîndu-'se mîinile, se ia masa cu Criticul.
. Se repetă operația, se complică după situație .și in-
divid. De pildă, se scrie o cronică nici caldă, nici rece,
cu -citate populare de genul celei cu cămila prin ure-
chile acului sau cu buturuga mică, în legătură indirectă
cu poetul, sau se încearcă să se trimită individul într-un
sanatoriu oarecare, într-o zonă romantică a orașului,
nicidecum în afară. Se ia masa cu Criticul, și, după
masă, se organizează extragerea.
Asta este cea mai importantă operație. (Este nevoie
pentru realizarea ei de ajutorul tuturor contemporani-
lor. Deci, se apelează la aceștia și, binevoitori, ei vin
în număr mare. Ce trebuie să facă ? -în primul rînd
să citească cronica despre poet, să afle că Revista pom-
pierilor apare într-un tiraj de opt exemplare, trase la
șapirograf, să se pună la curent cu opiniile Criticului,
cu cele de după masă, îndeosebi. După aceea, se dă
drumul la minge. Unul lovește scurt cu piciorul. Lovi-
tura sa repetă cu capul, preferabil în plex. Plesnitură
cu toată palma peste gură. Piedică. Smuci re a capului
și ghiontire repetată. Lovitură în boașe. Scurtcircuit
între ochi. Upercut. Scuipare moale în față. Luxarea
șoldului. Deschiderea abdomenului. înșirarea intestine-
lor și reluarea bușiturilor în coaste. Strangularea. Ju-
puirea țestei. Manevră de desprindere a genunchiului
pentru recunoașterea tibiei și peroneului. Scurtă mirare :
uite, și poeții au rotulă ! Apoi înghesuirea cărnii abu-
rinde într-un canal. Se ia masa cu Criticul, care nu
mănîncă azi, fiind indispus. în sfîrșit, extragerea pe
un vîrf de băț a sufletului poetului, lunecos ca albușul
oului.
Se fac ceremonii pentru moarte prematură. Se citesc
orații cu trei bemoli la cheie și cu cacofonii în înche-
iere.
O dată descompus, poetul poate sta singur în picioare.
Se ia distanța reglementară. Se afișează o atitudine <so-
153
lemnă, respectuoasă. Se scriu ode, .articole panegirice, se
scriu discursuri de intrare la Academie. Se proiectează
statui. Din rămășițele poetului se trăiește bine, comod
și onorabil.
Procedeul se perfecționează. Se aplică, în continuare^
la alte exemplare. Contemporanii trăiesc liniștiți, în
timpul liber citesc cu emoție versurile celui dispărut.
Se exersează mina pentru ca degetele să nu se mai în-
curce Ia desfacerea abdomenului. Firi romantice de-
clamă poeziile lui pe o bancă, în parc, pregătind
'sufletește femeia aleasă pentru îmbrățișări perfecte și
spasme repetate. Copiii sînt prezentați musafirilor în
ritmul distihurilor din revista pompierilor. Și vremea e
mereu mai bună, soarele mai cald, se semnalează chiar,
uneori, valuri de răcoare și parfum mediteranean, care
fac viața mai frumoasă, sîngele mai voluptos...
Cartea lui Rodolphe Nautis descrie mai departe mo-
dul de abordare al matematicienilor, astronomilor și
lucrătorilor la traforaj. (Editura „Floreta și fiii“, Gre-
noble 1950.)
ALEXANDER SILVA : „Înțelepciunea cuvintelor*
— Idee originală : să stricăm convenția în ce privește
înțelesul cuvintelor și să statornicim prin reguli pre-
cise înțelesuri noi, mai nuanțate și mai sintetice, cu-
vintelor pe .care le folosim. Să codificăm lingvistic
anumite situații complexe și stări sufletești, să încercăm
să cuprindem cele mai delicate idei în construcții-for-
mulă. Să spunem : tinctură și să înțelegem : „capacita-
tea de a visa pe marginea realității, joia după amiaza" ;
sau telemac: „gîndire critică, exactă, cu posibilitatea
de a crea paradox" ; sau ghidon : „șocolată sufletească
mare, mestecată melancolic, peste care, la intervale, se
picură zeama de lămîie a incertitudinii" ; sau extrema :
„dragoste pătimașă, cu dezvelirea bustului și mîngîie-
rea insistentă a coapsei, în timp ce sîngele pulsează pu-
ternic în urechi și se șoptesc cuvinte fierbinți", sau
lotru: „dorința de a întreprinde ceva, dar condițiile
obiective nu sînt tocmai propice, așteptarea fiind de
154
preferai" ; sau timișoara: „disciplină sufletească ri-
gidă, predispoziție pentru schemă" ; sau treaba înțe-
leaptă : „atitudine omenească .ghemuită, în spatele că-
reia bănuiești soliditatea convingerilor, fermitatea opi-
niilor, cunoștințe temeinice, matematice și militare,
perspicacitate, dar nu afli, în realitate, decît golul ma-
rilor întinderi". Dar caca să însemne, ca și pînă acum,
„acel plus de materie, consistent uneori, inefabil alteori,
devenit exterior ființei noastre prin eforturi repetate
și scurte, mirositor". (Editura „Rotonda", Plaga 1962.)
ALBERT KRUG ORIENTALIS: „Anecdotele" —
Ca și Simen Semyramis, Albert Krug pledează ■ pentru
reconsiderarea unor producții ale talentului popular,
pe nedrept disprețuite de istoria literară. In cartea pe
care o recenzăm este vorba despre, anecdota scurtă,
circulînd cu mare eficacitate în cele mai diferite cercuri,
în toate clasele sociale, producție eminamente folclorică,
admirabilă îndeosebi pentru calitățile ei satirice și ca-
pacitatea de a evoca, a sintetiza și caracteriza stări de
lucruri de interes sociologic, filozofic, juridic și istoric.
„Anecdota de calitate a salvat Anglia în cel de-al
doilea 'război mondial. Fără sclipirea ei stenică, fără
oxigenul ei, John s-ar fi sufocat sub șaua rachetelor
nemțești, scîrbit de botul șobolanilor. din adăposturi"
scrie Orientalis. Intr-adevăr, anecdota a ținut trează
conștiința lumii — și nu numai în război, dar și ime-
diat după acesta, în anii de lipsuri penibile, de aven-
tură și derută. Să ne amintim de spusele lui Walter
Wilhelm Holst : „Amenință-mă cu bîta. Brațele mele
vor sta încrucișate, dar îți voi spune un banc ce te va
prăbuși."
Colecția lui Orientalis conține șase sute de anecdote
scurte (cunoscute sub denumirea barbară de bancuri),
pe care autorul le-a cules de la aproape două sute de
informatori. Producție specific orală, ceea ce face pe
autor să o numească „succedaneu folcloric", anecdota
scurtă pierde întrucâtva din calitățile sale în momentul
transpunerii grafice. (Editura „6200", Berlin 1961.)
155
OLIVER GRANGE : „Rapetanezii" — în cele două
volume ale lucrării 'sînt date informații complete —
probabil cele mai sigure — despre istoria, cultura și
economia micului dar înzestratului popor rapetanez,
trăind între Alpii tirolezi și Podișul Brantdme. O carte
bine gîndită, scrisă cu talent, bogat ilustrată. Utilitatea
lecturii ei este indiscutabilă, chiar dacă posedăm inte-
resante mărturii literare despre rapetanezi și din exce-
lenta, dar inegala carte intitulată Tezaurul sau scara
bogățiilor (10 volume) a românului — îirni scapă nu-
mele — autor al Dicționarului onomastic. Poate chiar
că înțelegerea subtilelor observații din această ultimă
carte n-ar fi deplină fără lectura lucrării lui Grange,
care pătrunde în domenii pe care Tezaurul n-avea cum
să ni le transmită. (Editura „Sempre", Viena 1956.)
ROXANA ILIESGU : „Splendida carieră a lui Bob
Hora“ — Pînă la fermecătoarele mărturii ale Roxanei
Iliescu, puține erau cunoștințele, scrierile și referințele
privind viața minunată a boxeurului Bob Hora, cel
mai ilustru sportiv pe care l-a avut pînă azi țara noas-
tră. O scurtă și prost scrisă biografie, publicată în 1950
de Simion Retegan, îl înfățișează pe Hora ca pe un
complexat (sic !), /stăpînit de ezitări, un fenomen în
care se întîlneau forța animalică și norocul. Marile .suc-
cese îi sînt minimalizate, tactica luptătorului ignorată.
Bob Hora a fost o inteligență remarcabilă și numai
sfîrșitul 'său timpuriu a împiedicat împlinirea unui
destin care ar fi onorat, așa cum făcuse în domeniul
sportului, însăși cultura europeană. Pumnul lui era de
fier, dar nici înzestrările sale sufletești nu erau mai
prejos; suflet nobil, sensibil, el a știut să inspire nu
numai spaima, dar și respectul pentru marile calități
umane.
Roxana Iliescu, cea de-a treia soție a marelui sportiv
umanist, a avut fericirea să trăiască cinci ani în preajma
aceluia pe care ziarele nu încetau să-l numească „Mia
de kilograme a epocii noastre". însemnările ei șînt cea
mai fidelă mărturie despre o viață dedicată înaltelor
năzuințe sportive. Complicatele peregrinări prin lume
156
ale lui Bop Hora nu puteau fi mai bine înfățișate con-
temporanilor ca în paginile cărții acesteia.
Primele capitole ale 'biografiei, după ce aruncă o
lumină revelatoare asupra copilăriei lui Hora, arată
cum și-a descoperit marele boxeur talentul. Era în
pauza unei ore la liceul din Ploiești. Grupul de elevi în
care se afla Bob fusese gălăgios, ceea ce a determinat
pe directorul școlii, aflat prin apropiere, să intervină.
Văzîndu-1 mai răsărit pe Bob, îl luă deoparte, îi făcu
mustrări și-i ceru să supravegheze el grupul, spre a nu
se mai încălca disciplina. îl mai rugă ca, la sfîrșitul
zilei, să-i raporteze îndeplinirea misiunii. Bob se simți
foarte imîndru de încrederea directorului. La încheierea
cursurilor, Bob Hora își netezi hainele și păși voios în
cancelarie. N-avu multe de spus, pentru că directorul
fusese deja informat asupra împlinirii sarcinii : trei
dintre colegii lui Bob fuseseră culcați la pămînt cu lo-
vituri de pumn (doi se aflau în infirmerie), un elev
dintr-a șaptea se spăla încă la cișmea de 'sîngele care-i
năvălise pe nas, pedagogul de la superior fusese bine
înghestuit. •Directorul nu exprimă în nici un fel admi-
rația pentru talentul adolescentului. Lui Bob i se păru
însă că îi citește în ochi admirația pentru tăria tru-
pească, pentru decizia sufletului.
Mai tîrziu, în timpul unei ședințe a cercului literar al
•școlii, Bob avu confirmarea talentului său excepțional.
Se vorbea despre Topîrceanu. Mihai lonescu, dintr-a
opta, conferențiase despre arta miniaturii poetului, cînd
Rică Prelipceanu, cerînd cuvin tul, spuse că nu este de
acord cu opinia unora -care-I consideră pe Topîrceanu
un poet minor. Se iscă o discuție vie, deosebit de inte-
resantă dacă ar fi să judecăm și numai după faptul că
.auditorii intervenită imediat în discuție, se împărțită
în două tabere, cu păreri opuse, cu argumente. Bob se
afla în ultima bancă. Schimbul de opinii îl pasiona.
■Cînd Valeriu Popescu îl contrazise pe monitorul clasei
a VLa, simți o bucurie nemaipomenită și, pentru că
monitorul găsise un citat ce produsese o mare impresie,
Bob se ridică din banca lui, trecu grăbit printre rîndu-
mile din față, cerînd politicos permisiunea profesorului
157
să înainteze, și ajunse în fața vorbitorului. Dintr-o
lovitură scurtă cu dreapta îl dădu peste cap. Fu, pe cît
se pare, intervenția cel mai viu comentată după aceea.
Roxana Iliescu relatează, .mai departe, formarea com-
plexă a personalității lui Hora. Deosebit de interesante
sînt datele pe care ea ni le furnizează privind disci-
plina căreia i s-a supus Bob Hora, de-a lungul mul-
tor ani, spre a se perfecționa. Nu vom insista asupra
evoluției spectaculoase a boxeurului în țară. Fapt este
că 'succesele lui s-au datorat cunoașterii perfecte a vir-
tuților proprii, muncii răbdătoare cu care și-a dezvoltat
personalitatea.
Și iată-1 pe Bob în culmea gloriei. Roxana Iliescu
desfășoară înaintea ochilor noștri filmul lungilor, fe-
ricitelor peregrinări ale maestrului. Călătorea enorm,
scrie autoarea, peste tot era primit cu 'deosebită .dra-
goste. Ducea în lume, cu bucuria pe care i-o dădea arta
lui, solia orașului prahovean, făcea demonstrații de
mare rafinament, lăsa pretutindeni amintiri durabile.
Schița turneelor întreprinse arată cît de universală îi
era personalitatea, cît de largă aria peste care, generos,
și-a revărsat minunatele daruri.
•.în 1939 pleacă la Paris. Aici rupe arcada francezu-
lui Potret, învinețește ochiul negrului Robinson și lasă
la podea doi turci. Trece în toamna aceluiași an ocea-
nul. La Cleveland joacă șaisprezece reprize cu Harry
Scott, care, în urma eforturilor meciului, cade la pat
cu o gravă hepatită. La San Francisco bate măr pe un.
senegalez, dezarticulează brațul unui student, oferă ra-
risimul prilej universității din Jefferson să studieze o*
dublă fractură de claviculă, realizată de pumnul lui.
Anul 1940 îi aduce noi și importante succese. Desfi-
gurează la Copenhaga pe Peer Samson (aprilie), frînge
coloana lui Robert Snaps la Viena (iunie), provoacă
la Modena un leșin de cincizeci de minute italianului
Pontecorvo (iulie). Documentele nu sînt lămuritoare
asupra partidei cu bulgarul Stoiadinov, din august, la
Varna, căruia nu se știe prea clar dacă numai i-a jupuit
sau i-a perforat tîmpla. într-o călătorie în Maroc
rupe buza lui Francois Ahadur și nasul lui Alessandre
158
Borel. Trece o zi prin Honolulu și bate pe campionul
local, traversează Marea Chineză și într-o singură etapă
face K. O. pe irlandezul Swahw.ash, pe japonezul To-
mamuru și pe negrul Irving Loon. Bate, la Vladivostok,
pe un italian și la Oslo pe un albanez, deplasează un
maxilar la Lyon și o .splină la Berna, provoacă o he-
moragie la Colombo și o criză de sughițuri la Belgrad,
desface deodată, în aceeași partidă, două hernii și con-
tribuie la reformarea marelui campion european Hans
Maxim, la. Hamburg, după care celebrul sportiv ger-
man își reia comerțul de mărunțișuri. Bate, de aseme-
nea, un american, un portorican, un chelner și un pas-
tor protestant (hors concows), descalifică pe maestrul
Rafaeli, la Milano.
In țară revine tîrziu, spre toamnă, atras îndeosebi de
luptele politice, poate și pentru a-și reface forma, puțin
ciimmută de numeroasele întîlniri pe glob. Se desparte
de prima soție. Devine una dintre personalitățile româ-
nești cele mai cunoscute. Are întîlniri cu Lucian Po-
pescu (pe care-1 culcă cu un upercut), cu Mișu lorga
(căruia îi face doar o demonstrație sumară), cu Alexan-
dru Georgescu ; acesta din urmă, mai apoi, avea să
declare : „.îmi făcea impresia, discutînd cu el, că mi-a
so'sit clipa
Anul următor, Bob Hora, încheiate fiind socotelile
cu multe personalități marcante ale vremii, pleacă din
nou într-un turneu în Europa și Statele Unite. Avea
de gînd să bată pe G in o Bondavalli, pe Rumiro Luis,
pe Franz von Hansa. Din cauza războiului ocolește
Germania și Franța, încleștate într-o turbată bătălie,
și poposește la Madrid. într-o altercație cu un chelner
de la hotelul unde trăsese — aici datele pe care le de-
ține Roxana Iliescu sînt, se pare, destul de nesigure,
ea indicînd „Metropol", în timp ce ziarele epocii susțin
„Imperial" — Bob primește două palme cared lasă în
nesimțire. Medicii îl readuc cu greu în cunoștință. Se
întoarce în patrie. Revederea munților, a cîmpiilor, a
pomilor și îndeosebi a vitelor păscînd îl emoționează
profund. Se stabilește cu cea de-a doua soție la Găești.
Aici avea să-și petreacă doi ani din viață, departe de
159
zgomotoasele ringuri, de aclamații, de interviurile pre-
sei. Se plimba mult prin împrejurimi, se interesa de
mersul războiului, dădea cu prietenie sfatul său compe-
tent plugarilor trudind pe ogoare. Adesea desena. Avea
un talent robust, și orele de desen îl reconfortau. Nud
plăcea peisajul, în schimb era pasionat pentru portret.
Făcea toată ziua copii după tablouri celebre. Nu se
mulțumea însă cu redarea trăsăturilor acestora. Modi-
fica într-un mod creator, anumite detalii, turtind nasul,
dezvoltînd latura inferioară a fălcilor, îngustlnd ochii.
Era de părere că prin atenuarea distanței dintre ochi,
fața devine mai aptă a primi loviturile, directele în
special. Intervenea scurt și la frunte, bombmd-o pînă
la forme aerodinamice. Portretul lui Diirer de la Prado-
i-a luat mult timp. L-a atacat înainte de căsătoria cu
Roxana și nu l-a pus jo;s decît la un an după alegerea
lui în Asociația internațională a excampionilor. Chipul
marelui artist german, în urma intervențiilor lui, arăta,
mult rotunjit, cu pomeții obrajilor proeminenți, cu tăie-
tura sprîncenelor extrem de îngustă, cu bărbia alun-
gită, dînd iluzia că intenționează să scape de eventua-
lele lovituri. Bustul l-a păstrat în general neschimbat,,
modificîndu-i doar musculatura, pe care a simțit ne-
voia să o consolideze, prin mușchi suplimentari, cu
striații dispuse ca o plasă. Negăsind în biblioteca casei
de cultură din localitate documentele ce i-ar fi fost
necesare, despre modelul mănușilor din epoca pictoru-
lui, a pus în mîinile lui mănuși moderne. Asta l-a ne-
mulțumit. Nu contenea spunînd că tabloul său nu a.
atins perfecțiunea pe care ar fi dorit-o. A lucrat și
după alți pictori. Singura lui neputință a fost Van
Gogh, căruia lipsa urechii i se părea iremediabilă. în
jurnalul său mărturisește, la un moment dat: „Bietul'
van Gogh ! Infirmitatea lui îmi spune că niciodată nu
va putea să intre în ring fără riscuri fatale, încă din
prima repriză. Urechea are un rol important în menți-
nerea echilibrului pe verticală/'
O .scurtă perioadă de însănătoșire îi permite să-și
reia activitatea, în vara lui ’43. Călătorește cu Roxana.
Iliescu, ocolind din nou teatrele operațiunilor. Mărtu-
160
risea că -atrocitățile războiului îl impresionează și-l
dezgustă. La Habarovsk studiază umărul unui sîrb, în
Anglia dezvoltă o temă proprie asupra fracturii unui
francez. Smintește în bătaie un hindus în Argentina.
întîlnirea cu un conațional, refugiat politic în Pa-
raguay, Nae Rădulescu, îi este însă fatală. Adversarul
îl lovește mult prea rapid ca Bob să mai poată pară.
Un croșet scurt îl pune la podea, pînă la opt. O di-
rectă de stingă, după cîteva secunde (era în repriza I)
îl trimite în corzi, unde Bob Hora se încurcă și, din
greșeală, iese în partea cealaltă, căzînd printre specta-
tori, în brațele unei actrițe, care îl încurajează. Reintră
oarecum reconfortat. Nae îl lovește sub centură. Bob
reușește să ia inițiativa, dar pentru scurt timp : ad-
versarul îl trimite din nou în corzi. în repriza a doua,
Nae demonstrează o tehnică extraordinară : îi rupe
arcada dreaptă, îl tăvălește de cîteva ori, îi turtește
obrazul stîng. Interesant este cum luciditatea nu-l pă-
răsește pe Hora nici în aceste clipe. Mintea lui ascu-
țită este capabilă să rețină toate impresiile, pe care
apoi, în zilele următoare, le așterne pe hîrtie, în jurna-
lul său intim. Dar să-1 lăsăm pe marele sportiv să de-
scrie el singur încheierea partidei : „Dau să-1 prind
descoperit. Atac în deschiderea gărzii, întotdeauna de-
ficitară la Nae Rădulescu. Primesc o lovitură în tîm-
plă. O livadă înflorită, mustind sub soare se deschide
deodată în fața ochilor. E primăvară. Mieii pasc li-
niștiți în pajiștea smălțuită cu flori. Din depărtare se
aud clopotele bisericii din sat. Gîze subțiri zbîrnîie în
jurul urechii își, la scurte intervale, clipocesc micuțe și
fragile tălăngi. O fată desculță, după ce a .scos apă din
puțul cu ciutură, trece pe potecă la deal. Fusta ei ro-
șie alunecă pe verdele cîmpiei ca un a'stru fierbinte,
parfumat. Parez o altă directă, însă o stingă parșivă
mă prinde descoperit. Pe un pod de piatră trec, lungi
și brave, legiunile romane. Steaguri multicolore fîlfîie
în vmt. Un sclav sare în apă să indice mișcarea duș-
manului. De undeva se aud sălbatice chemări de corn.
Acum, pe pod trece însuși împăratul. îi văd platoșa.
Buza de jos îi este foarte proeminentă. S-a înnoptat.
Vin călări Moți Spakov, Mielu Doculescu, Chiriac, zis
161
și Mitralieră, Șerbănescu, Carpantier și în sfîrșit, Joe
Louis. împăratul ! Cine să fie împăratul ? Nae 2Îm-
bește și-mi prinde garda. Un pumn excepțional mă
aruncă în coardă. Cezar ? Dioclețian ? Marc Aureliu ?
Mă prind că împăratul nu știe unde se află. Toți îm-
părații sînt năuci. Ce faci, măi frate, îmi vine să strig.
Dar unul -dintre aghiotanți, cu un joc splendid de pi-
cioare, îmi trimite un upercut pe stingă. Se face dimi-
neață. Cineva numără pînă la zece. S-a sfîrșit. Au în-
vins celții“ (16 XI 1943).
După înapoierea în patrie, Bob Hora mai apără de
două ori culorile patriei în fața unor portughezi, apoi,
mîhnit și suferind, moare la 14 decembrie 1943.
Roxana Iliescu își încheie relatarea cu reproduceri
substanțiale din scrisorile ilustrului ei .soț. Regretabil
că volumul nu conține și un tabel cronologic al vic-
toriilor lui Bob Hora. Cele două soții ale boxeurului
n-au. lăsat posterității însemnări pe care să le poată
folosi, iar cele proprii conțin, după părerea sa, nenu-
mărate inexactități, fiind scrise sub puterea unei he-
miplegii ce recidiva adesea, în special după scurtele
conversații intime cu soțul ei, încheiate întotdeauna cu
zdrobirea coastelor și unele regrete. (Editura „Speranța-
Cugetarea", București 1959.)
ALDOUS HAW : ^Cum am devenit faitariot". Poves-
tire — Mai întîi mi-am sucit intenționat un deget. Cu
certificatul medical în buzunar, am plecat în munți
și-am. pregătit acolo un plan detaliat.
Mai departe, am vorbit de rău un prieten, inventînd
o -serie de porcării pe care i le-am atribuit. Am cum-
părat o carte cu care am stat ore în șir în balcon, pre-
făcîndu-mă că citesc. Colonelul XI de la siguranță m-a
remarcat din prima zi. M-am căsătorit cu o bulgă-
roaică.
Mai. departe, am scris un articol despre perspectivă
în revista profesorilor de desen. Am mers la operetă
și am aplaudat pe un cîntăreț slab. Am făcut-o exer-
sîndu-mă îndelung să nu roșesc. Gestul meu a încu-
rajat pe cei ce ezitau să aplaude la rîndul lor. Un cri-
162
tic mi-a mărturisit la ieșire că am dovedit curaj, că
tenorul „merita". Am fost își la circ.
Mai departe, am cumpărat un patefon cu trei discuri
de muzică ușoară, am invitat cîțiva colegi și am dan-
sat cu nevestele lor. Soția mea le-a învățat să pregă-
tească salată de fructe. S-a rîs.
Mai departe, am servit plăcintă cu mere unui pro-
fesor de gimnastică și-am dăruit flori unei coafeze. Am
explicat -unui avocat în ce constă teorema lui Pitagora.
Am cîntat o romanță unui parașutist, văr al neveste-
mii, am scris primele mele versuri, foarte emoționante.
Mai departe, am fo'st solicitat să țin o conferință în
fața unei clase de stenodactilografi. Le-am vorbit des-
pre Rodin, rezumînd un roman.
Mai departe, am suferit cîteva luni, atins de o as-
tenie gravă.
Mai departe, mi s-a dus vestea că sînt un om bine cul-
tivat, animat de calde 'și statornice sentimente umaniste
și patriotice. Mi-am cumpărat un calendar și o șapcă.
Mai departe, am vorbit la radio, am cîntat la o reu-
niune. Am lăsat pretutindeni impresia că mă descurc
în orice subiect. Mi s-a dat să pun blacheuri la o pe-
reche de ghete. Le-am pus.
Mai departe, au trecut opt ani, timp în -care am
avansat din post în post, pînă .am devenit secretar de
minister. Șeful departamentului mi-a strîns mina, la o
expoziție, spunîndu-mi : „domnule doctor". Semnez cu
„dr ". Dar cînd urinez, mă ustură.
Mai departe, am observat că ori de cîte ori -țineam
cîte o conferință, deși nu eram aplaudat prea specta-
culos (oamenii, impresionați de cele spuse de mine, ui-
tau s-o facă), primeam, la câteva zile duipă, un plic cu
bani. în aceeași perioadă am mai vorbit de rău un prie-
ten, pe care șeful l-a și concediat, de altfel. Ce pra-
matie !
Mai departe, am fost lăudat mult pentru felul cum
am organizat un debit de -tutun. Am fost trimis în
străinătate la un congres al radiologilor. Povestisem
unui cunoscut cum vecinul meu -desconsideră legea chi-
riilor. Cunoscutul era comisar de poliție.
163
Mai departe, am reprezentat țara la Societatea Na-
țiunilor și am procurat pentru ministrul adjunct un
camion de la Detroit. Am fost ales președinte al socie-
tății de fonetică și cercetări dialectale. într-o seară am
vorbit directorului general despre o anume intenție a
doi funcționari de a-i lua locul. Conferința mea, ți-
nută după trei zile, a fost plătită cu o sumă enormă,
nici nu mă așteptam.
Mai departe, am procurat o ladă cu portocale vice-
președintelui A'cademiei, două flacoane cu un medica-
ment împotriva păduchelui lat pentru fratele genera-
lului de la 'grăniceri (idem), și o trusă pentru dema-
chiat (soției ministrului (idem, idem).
Mai departe, am fost decorat cu înalta distincție
„Marea Virtute cu trei semilune". Nu am înțeles dacă
pentru studiul meu „Scărițe eliptice la cotețele de gă-
ini", pentru conferința de la Dalles despre rafinamentul
fauviștilor, sau pentru că am vorbit colonelului de
intenția vecinului de la parter de a-și cumpăra prin
contrabandă un „Petit Larousse..."
Mai departe, am vizitat Viena, Londra, Parisul. Mă
aflu la Hamburg, unde am deschis o frizerie. Săptă-
mîna trecută mi-am scrîntit un deget. Nimeni nu-mi
eliberează nici un certificat pentru așa ceva și, la urma
urmei, la ce mi-ar folosi, de vreme ce eu sînt patro-
nul... Ascult conferințe la radio, citesc ziarul Frank-
furter Allgemeine, cînt unui prieten, seara, în amintirea
frumoaselor zile petrecute cîndva acasă.
Mai departe, aș vrea, în sfîrșit, să mă căsătoresc. Aș
prefera o olandeză. Aș dori o casă cu balcon, un vecin
vorbăreț și un colonel. Caut o limuzină „Volkswa-
gen", o servitoare și un ministru. Asta ne e soarta :
toată viața căutăm. Aș putea organiza aviația de
asalt. Aș putea ține conferințe. Caut o agenție și un
civil. Caut o foaie de hîrtie. (Editura „Paralelogram",
Hamburg 1952.)
iFILIPINO GERHARD-hGALYA : Jocul foarfe-
ce^ — Gabriel Salada trăiește zadarnic. își dă seama
cam tîrziu de lipsa de scopuri și încearcă să constru-
164
.iască mai atent .zilele vieții care i-au mai rămas. Cro-
iește, taie, însăilează, întoarce pe dos, înlocuiește buzu-
nare, dă drumul la cusături. Toate actele sale sînt de-
liberate cu luciditate. După un timp, tot trăgînd la
mașină și împungînd cu .acul, începe să se ‘falsifice, să
nu mai trăiască cu adevărat. Ca să se îndrepte, acceptă
cu ușurință o soluție extremă, anume să i se facă o
operație experimentală. Se iau toate măsurile preven-
tive. Nu e, într-adevăr, nici un pericol. Moare. Se în-
tîmplă însă ceva extraordinar : primește din partea
institutului de medicină, unde cadavrul lui este .depus,
o cartelă de masă la cantina studenților. Poate astfel
să reziste tentațiilor mistice, să refuze lumea de apoi
cu toate deliciile burgheze, să renunțe la reveniri și re-
vendicări penibile. Intră în programul riguros al so-
cietăților studențești, devine un element studios, așa cum
dorise cîndva, ajunge medic și vindecă pe mulți. Con-
struit de alții, prin forța colectivului, trăiește ideal,
așezat pe principii morale solide, fără mofturi și ra-
finamente. Se pare că nu va avea niciodată un sfîrșit.
(Editura „Ficcus“, Florența 1920.)
GEORGE SARGENT: „Rezolvarea clasicilor'1 —
O idee interesantă : o dată cu trecerea anilor, a seco-
lelor — nepotrivirile, stîngăciile și limitele scrierilor
clasice ne apar foarte evidente, supărătoare. Sînt lip-
suri de conținut, dar și multe de veșmînt artistic. De
ce n-am proceda noi, modernii, la completarea și repa-
rarea cu geniu a acestor capodopere ? Un covor per-
san nu se alterează, ci dimpotrivă, cîștigă prin repa-
rația atentă a unui meșter artist ; un tebriz căruia i-au
fost înviorate culorile încîntă ochiul ca la început. Un
tablou, o clădire peste care timpul și-a pus nemiloasa
amprentă cîștigă prin curățiri și adaosuri grijulii. De-
sigur, cu literatura nu e întocmai același lucru. O lu-
crare literară este mai complexă și operațiunea pro-
pusă e mai complicată și, nu rareori, mai riscantă. Se
impun modificări în însăși substanța cărții. S-ar putea
foarte bine scrie capitole intermediare romanelor lui
165
Balzac, retușînd pe alocuri trăsături și situații neizbu-
tite, atenuînd unele exagerări, adîncind mișcări psiho-
logice stîngaci înfățișate. I s-ar putea adăuga lui Faust
încă o parte ; pieselor Iui Hugo, în bună măsură neju-
cabile, ca și celor ale lui Schiller, li s-ar putea adăuga
unele scurte pasaje, scoțînd în același timp substanțiale
episoade de pură vorbărie. Un bun versificator ar pu-
tea îmbunătăți versurile lui Leopardi, Byron și Heine
care au nevoie de restaurări «sută în sută, cu masive
adaosuri ; Dostoievski, ca să revenim la proză, ar pu-
tea fi integral revizuit pentru a se aprinde în operă
cîteva veioze optimiste. Cîte is-ar putea face !... (Edi-
tura „Galben și Roșu", Berna 1937.)
IULIO RUGINNA : „Lanțurile morților“. Roiman
— Viziune retrogradă potrivit căreia morții, identifi-
cați în bunii și străbunii noștri ar avea o influență
oarecare asupra gîndurilor și faptelor contemporane,
încercare de a exagera rolul geneticii. Eroii rqpetă ai-
doma gesturile părinților, practică iubirea și obiceiu-
rile acelora, se hrănesc și se îmbracă întocmai ca bă-
trînii. Chiar și inițiativele noastre rânt colorate de
unele năzuințe ale bătrânilor. „Noi n-avem nimic co-
mun cu ei, scrie Max Prometeo, să-și vadă de necazu-
rile lor, că avem și noi necazurile noastre ! Poveștile
vieților sînt irepetabile și dacă vrem să dansăm hula-
hop, iată, facem asta formidabil, cu mențiunea că o
facem inedit, cu smucituri fără precedent". (Editura
„Haura", Lausanne 1960.)
RUGGERO QUINTHAL: .Banchetul — Replică
strălucită la Platon. Comesenii tac tot timpul, ocupați
peste măsură să îngurgiteze tot ce se aduce pe masă —
bucate de un gust ales, gătite excelent. Un incident :
unul din meseni refuză nisetrul la grătar. Se tace în
partea a doua a cărții, cu mai multă prudență, dar în-
tr-o curgere epică întruoîtva mai accelerată. (Editura
„Pro Arte", Geneva 1940.)
166
ANTON PHLIKTIS : „Ce se petrece ț“ — După
ce povestește de ce s-au luptat italienii în Abisinia, cu
cită dragoste au fost primiți copiii de către Hitler, p-rin
ce sacrificii fost creat cel de-al treilea Reich, autorul
dovedește că în lume nu se petrecea, în acel timp nici
un fapt remarcabil. Asupra perioadei avem atît de pu-
ține date, încît o putem compara cu secolul al IV-lea
e.n. Cîteva documente disparate și fragmentare ne per-
mit să presupunem că erau mulți cerșetori, oarecare
tristețe, cărți puține. La mese — susțin unii istorici —
se. servea totuși vin, iar femeile continuau să devină,
prin procedee neatestate, mame. Anotimpurile aveau
uneori o culoare ce ar fi înrăit și pe un rege. (Editura
„Krausz și fiii", Munchen 1959.)
ADY ORANGE : Horații, curiații și mașinile lorK
Studiu.
VALENTIN QUIPROQUO : Pensees" — Bune
caracterizări. Din cele peste o sută de notații, am ales
la întâmplare una — despre un rafinat : „Dintre tipu-
rile de femei prefera excepția și mai puțin regula".
DYONIS FLORA : „Ohm și Tom^
ALBERTO ROSSI : „Revoluțiile se fac sîmbata"
— Stări de nemulțumire se semnalează în întreaga
lume. Oameni luminați își dau seama de asta, alcătu-
iesc programe de luptă și sînt hotărîți să schimbe lu-
crurile. Din nefericire, cei care ar trebui să acționeze
sînt foarte ocupați cu specializarea pe care o pretind
progresul tehnic, experiențele crescînde ale societății ca-
pitaliste. Unii urmează școli de maiștri, alții călătoresc
spre a se documenta. Cei mai mulți își fac zilnic lecțiile
— multe probleme ! — pentru a doua zi. Cum și du-
minica este foarte încărcată, programul religios ținînd
toată dimineața, iar după-amiaza fiind solicitată de
meciuri de fotbal, lupte de cocoși și de vizite, pentru
167
acțiuni decise nu rămîne decît s-îmbăta, cînd serviciile
și magazinele se închid .mai devreme, cu condiția să
se renunțe la baie. (Editura „Pragmatikon", Buenos
Aires 1953.)
LAWRENCE REMINGTON: „Toc-toc, hai în
foc !“ — Cartea de jocuri a lui L. Remington, cunos-
cută și prețuită în lumea întreagă, vede din nou lu-
mina tiparului. Este o mare plăcere să-i parcurgi pagi-
nile și să-ți îndrumi copiii către jocurile frumoase, in-
structive, pe care le propune. Unul dintre jocuri: se
convoacă douăzeci pînă la patruzeci de copii, se așază
în rînd, unul după altul, iar în frunte se alege copilul
cel mai docil, purtînd în mină lista distracțiilor alcă-
tuită de autor (vezi anexa cărții). Copilul citește lista
cu voce tare, cu dicțiune, eventual acompaniat la acor-
deon, balalaică sau tobă mică. Copiii rîd. Cînd lista a
fost parcursă în întregime se reia lectura. Un alt joc :
se ascunde un obiect oarecare. Copiii trebuie să-i gă-
sească. Regula jocului cere ca, oricare ar fi copilul care
îl găsește, toți să fie de acord că l-a găsit copilul cel
docil, cel care a stat în primul joc cu lista în mînă. El
este, fără discuție, câștigătorul.
Un joc pentru stimularea inteligenței : se numește
un monitor. Acesta poruncește fiecărui copil să facă
o treabă : unul să are și să semene, altul să construiască
motoare, altul să scoată petrol, ,să taie păduri, să navi-
gheze etc. Cînd toate treburile sînt gata, monitorul
schimbă sarcinile : celui care a arat îi dă să cînte, ce-
lui care a scos petrol să facă ceasornice, în sfîrșit, ce-
lui care a făcut tablouri să țesale caii. Toate fiind în-
cheiate, monitorul schimbă din nou. Se face haz, se
realizează o distracție plăcută și educativă. Un joc for-
midabil pentru dovedirea inițiativei: se dă fiecărui co-
pil cîte o nucă. Un monitor cere ca, strîngîndu-le în
mînă, nucile să crească. Copiii, care nu sînt lipsiți de
idei, de teama nereușitei spontane, țin în podul palmei
nucile, suflă asupra lor, le ascund la căldura sînului,
cu speranța că se vor dilata. La un semn, nucile tre-
buie scoase și arătate. Se dovedește că nuca cea mai
168
mare este cea a monitorului. Se face haz. Un joc pen-
tru fete și băieți : se așază față-n față grupele separate
de fete și de băieți. Se cere tuturor să numească, pe
rînd, diferite obiecte folositoare. Cine află mai multe,
fetele sau băieții, cîștigă. A se veghea ca strigările să
fie notate. La sfîrșit se face adunarea răspunsurilor.
Câștigătorul, conform regulamentului, trebuie să fie mo-
nitorul, care urmează să fie imediat felicitat, atît de
o grupă, cît și de cealaltă. In sfîrșit, un joc de imagi-
nație : fiecare dintre copii tra)sează pe pămînt cîte un
cerc, închipuindu-și că-i aparține exclusiv. Monitorul
își face și el în juru-i un cerc, cel mai mare și mai per-
fect. începe jocul. Copiii trebuie să pătrundă în cercul
celorlalți și să lase un obiect în fiecare. Cei din inte-
rior nu trebuie să le dea voie. Se produc mici conflicte,
se încalcă regulile, obiectele sînt aruncate, pe drept și
pe nedrept, din cercurile în care au fost puse. După
două-trei operațiuni, neînțelegerile fiind generale, vine
monitorul care își așază propriile obiecte în toate
cercurile. Nimeni nu se mai apără. Se creează o bună
dispoziție peste tot. Monitorul se plimbă prin toate
cercurile, își mută dintr-unul în altul obiectele, ve-
ghează să nu-i fie nici unul scos din greșeală, uneori
poate să și șteargă cu piciorul un cerc, două. Toți co-
piii au dreptul deplin de a rămîne în cerc, chiar dacă
monitorul, care are inițiativa, le-a șters și a făcut
peste ele un cerc mare, propriul lui cerc. Monitorul
rîde mulțumit. Rîd toți copiii, egal mulțumiți.
Cartea de jocuri este, după părerea educatorilor, un
dar neprețuit pentru toți copiii, care trebuie să-i fie
autorului mereu recunoscători pentru clipele frumoase
dăruite lor, pentru hazul oferit cu generozitate. (Edi-
tura „Lucretius", Livorno 1951.)
GEORGE KARTON : „Destăinuire despre scriitorul
istoriei' — Se susține, cu probe indiscutabile, cu argu-
mente stilistice și documente autentice că aproape toate
evenimentele istorice despre care vorbesc cărțile au fost
pur și simplu create de imaginația unui singur scriitor
anonim, care a trăit în cea de-a doua jumătate a se-
169
•colul’ui al XlX-lea și, tulburat de ideea că omenirea nu
are un, trecut glorios care să-i inslpire fapte mărețe, a
întocmit o asemenea epopee în stenograme. Cîteva în-
tâmplări trebuie să se fi desfășurat totuși în realitate :
o construcție complicată ca aceasta nu putea să nu se
sprijine măcar pe cîteva date reale. Dar majoritatea
faptelor — existența unui lulius Caesar <și Horațiu, a
unui, Luther și Ludovic al XVI-lea, a războaielor, cu-
ceririlor, descoperirilor geografice —, toate sînt rezul-
tatul, activității unei singure minți, diabolic ingenioase,
nu lipsită de maliție și de gustul farsei. Un cercetător
cît de cît avizat își poate da repede seama unde sfîr-
șește autenticul și unde începe fantezia, în schimb noi,
ceștilalți, parcurgem paginile și credem că absolut toate
bătăliile și toate șicanele au existat într-adevăr.
Scriitorul istoriei avea un mare talent epic. Fantezia
i-a funcționat extraordinar : este uimitor cît de fan-
tastice sînt relatările sale, cum a putut să pună pe dru-
muri armate înfiorătoare, să facă pe bărbați să-și ucidă
femeile, să asedieze cetăți, să otrăvească regi, să por-
nească lupte pentru cauze meschine și să le stingă în
compromisuri de toate gradele, să căsăpească moșteni-
tori și să descopere pământuri — chipurile, necunos-
cute ! — să inventeze mașini pentru omor și boli cum-
plite pentru a face pe oameni să imagineze din spaimă
și desperare, pe Dumnezeu. în cartea anonimului e o
foială universală, care amețește mintea și saltă inima
din piept : circulă acolo corăbii și berbeci de dărâmat
ziduri, se încaieră prieteni cu armatele lor, se înșală
credințe, se bat soli, se scot ochii unor nevinovați, pen-
tru că aceia mărturisesc altă credință. Se prepară mân-
cări amuzante, se plimbă pretutindeni, în voie, fe-
mei frumoase ; apoi la tot pasul se nasc și lucrează
(pentru ca apoi să moară necunoscuți) mulțime de să-
raci și umiliți, inventatori, poeți, mari profeți, cîte un
lisus Hristos și un Gampanella, un Gingis-Han și o
mătușă din partea tatii etc. E un du-te-vino amețitor,
demn de Fellini. Cu toate că această construcție ne
apare ca impresionantă, nu putem să nu observăm —
scrie Karton — că imaginația autorului anonim sărea
uneori dincolo, în incredibil. Morbiditatea este evidentă
170
considerând chiar și numai că marii eroi ai omenirii plăs-
muite de el, cei animați de gînduri și sentimente nobile,
au sfîrșit mai întotdeauna rău, că cele .mai frumoase
alcătuiri au fost urmate matematic, ca într-o piesă de
teatru moralizatoare, de altele, nenorocite, care le-au
anulat pe cele dintîi. Iar toată desfășurarea de splen-
dori, de eforturi, de înfrîngeri, de teribile descoperiri
și invenții — chiar raderea de pe fața pămîntului a
unui oraș ce părea prosper — n-a adus oamenilor fe-
ricirea, ci o alienare tot mai gravă. Și-apoi — adaugă
Karton — toată această închipuire vrea să ne con-
vingă că cea mai durabilă invenție a omului este răz-
boiul. Din desfăișurarea epică se desprinde într-adevăr
sentimentul că omenirea se exersează de multă vreme
în vederea unui mare, definitiv examen — distrugerea
instantanee și definitivă a planetei.
Karton mai observă că anonimul scriitor al istoriei
a știut să-și înveșmânteze plăsmuirile într-o reușită
limbă literară, ceea ce a făcut ca opera să fie citită
cu plăcere, iar povestirile ei să fie înțelese ca perfect
reale și posibile.
Acceptând parțial presupunerea că ar fi existat un
scriitor al istorei, savantul Jules Perroquet de la Sor-
bona, cunoscut în țara noastră prin cartea sa Licurg.
susține totuși că George Karton greșește cînd atribuie
unele evenimente imaginației Anonimului. „Ca toate
demonstrațiile care vor să se constituie în sistem ro-
tund — scrie Perroquet —, afirmațiile lui Karton, îm-
pinse pe alocuri la absurd, ne fac să ne îndoim chiar
de fapte despre care avem incontestabile știri documen-
tare. Ei bine, mă pot lăsa ușor convins că nu (au avut
niciodată lot războaiele punice și cruciadele, dar nu pot
accepta să se considere scornire a minții Anonimului
faptul că turcii s-au așezat în Anatolia și chiar pe un
colț de Europă. Am cunoscut de curînd o distinsă
doamnă care mi-a mărturisit că este turcoaică, și venea
într-adevăr din părțile Bosforului. Nu putem trece
așa ușor peste adevăruri evidente. Și dacă mă gîndesc
mai bine la acea doamnă, nu pot să nu vibrez ca în
fața unei realități istorice de netăgăduit" (Annale,
XIII, 12).
171
Max Norge vine și el cu o observație interesantă:
este, ca și Perroquet, de acord că mult mai multe eve-
nimente pretins plăsmuite de Anonim pleacă de la date
reale, dar crede că acele date au fost modificate, defor-
mate de creația colectivă, care le-a conturat și .structu-
rat conform propriilor năzuințe ,și tipare stilistice. Ast-
fel, după părerea sa, cucerirea Galiei de către Caesar,
fapj foarte probabil, a avut o amploare cu mult redusă
•față de . relatări : n-au existat nici legiuni, nici con-
flicte,^ nici tratative, necum vreo organizare adminis-
trativă pe terenurile cucerite. E de presupus că eveni-
mentele care au .avut loc la acea dată să se fi desfă-
șurat astfel : un bărbat bine înarmat, însoțit de cîțiva
prieteni, s-a prezentat în Galia, a înșelat cîțiva local-
nici, i-a îmbătat, a pus mîna pe nevestele lor, pe cele-
lalte bunuri casnice și le-a folosit, sprijinindu-se pe pre-
vederile dreptului roman. Celebrul Comentariu, nu în-
cape nici o îndoială, a fost scris de Anonim, nimeni
altul n-o putea face mai bine. „Dl. Karton ne suge-
rează însă —continuă Max Norge —, că Anonimul n-a
putut construi singur o povestire atît de vastă ca is-
toria omenirii. Trebuie să fi fost ajutat de un colectiv
de colaboratori. Unii dintre ei și-au amestecat în epica
dată propriile lor fantezii și păreri, astfel că avem
acum o relatare mai stufoasă, mai eterogenă decît ne-ar
•fi dat-o un singur autor." Max Norge propune, pentru
a așeza lucrurile pe baze științifice, să înlocuim nu-
mele „Anonimul", „Scriitorul istoriei", cu „Cronicarii
ideali".
Despre Cronicarii ideali savantul german are numai
cuvinte de laudă : „Lor le datorăm nu numai crearea
unora dintre cele mai frumoase pagini din istoria po-
poarelor — scrie Max Norge —, dar și infuzia de idei
moralizatoare, patriotice care a fost turnată în expli-
carea faptelor. Indiferent de autenticitate, cînd citim
acum în manualele noastre despre Frederic al II-lea al
Prusiei, inima ne bate în piept cu tărie și sîntem cople-
șiți de sentimente înălțătoare" {Istoria și comentariul ei,
Leipzig, 1948).
Revenind la George Karton, ne permitem să adău-
găm și noi o modestă opinie : cartea lui ni se pare tul-
172
burătoare. Ideea că n-au existat multe dintre eveni-
mentele, istorice pe care trebuie să le rețină bieții noș-
tri copii, memoria fiindu-le solicitată de alte cunoș-
tințe, e încurajatoare. Ni se prezentau atîtea crime
scîrboase și atîtea pertractări și compromisuri, încît noi,
cei care nu puteam realiza nici jumătate din ele, ne
simțeam etern condamnați la neputință, la mizerie mo-
rală. în sfîrșit, ideea că n-au existat acele evenimente
cred că este un îndemn de a le înfăptui noi, generația
prezentă și cele ce vor urma. Istoria Anonimului poate
sugera un program.
Și încă ceva : am scăpat, datorită lui Karton, de
persecuția învinuirii care ni se făcea adesea, anume că
repetăm istoria. Nu, n-o repetăm, de vreme ce istoria
nu a fost așa cum ni se spune. Creăm istoria. Cu alte
cuvinte, facem și noi ceea ce au făcut Anonimul sau
Cronicarii ideali : inventăm, fantazăm, plăsmuim, con-
struim. Sîntem capabili să întocmim din imaginație o
poveste să se ducă vestea. (Editura „Magirus-Ford“,
Paris 1940.)
DYONIS FLORA : „Xantipa66 — volumul al II-lea al
cărții Ohm și Tom (v. titlul !). Xantipa este femeia
care-i urmează pe cei doi eroi, dar se oprește, îngîndu-
rată, la jumătatea călătoriei, undeva, într-o stație de
cale ferată din Bărăgan, pendulînd între sentimentul
datoriei și pasiune. Zadarnice sînt căutările poliției și
investigațiile autorului. Se speră că rezistența ei este
limitată și că Xantipa va fi, în sfîrșit, capturată. (Edi-
tura „Cugetarea", București 1932.)
KATILINA FOYER : „Durerile secolului6 — Prin-
cipala durere a secolului — scrie Foyer — este lipsa
cronică de timp. Pînă spre anul 1900 oamenii se cam
plictiseau. Secolul trecut a însemnat un pas colosal
în evoluția jocurilor de noroc, a invențiilor amo-
roase, a extravaganțelor sportive (traversarea în barcă
a Gibraltarului, ocolul lumii pe jo.s3 colecționarea de
mărci poștale, de fluturi etc.) — tocmai datorită sur-
173
plusului de timp pe care-i dobîndiseră, paralel cu alte
bogății, multe categorii de oameni. Conștiința inegali-
tății, și în .această privință, a făcut ca în secolul nostru
problema timpului să devină o chestiune de ambiții, re-
vendicări și conflicte. Oamenii se zbat astăzi pentru a
obține măcar cîteva clipe de răgaz. Cartea analizează
toate aspectele problemei.
O altă durere a secolului, după Foyer, este tendința
generală de standardizare. Cutare ființă înzestrată, po-
sesoare a unei bune culturi, a unui talent vădit, a unui
meșteșug excepțional, este copleșită de obligații adminis-
trative mereu mai complicate, atît de numeroase încît
este împiedicată literalmente să mai lucreze, să producă
ceva valoros. Uniformizarea, standardizarea cer ca unul
să fie identic cu celălalt, condiție ce permite măsurarea
exactă a activității, rezistența la șicane, remunerarea
proporțională cu cantitatea producției și baterea pe
umăr.
Mai departe: spectacolul cu mii de spectatori este
un alt mare neajuns al vremii noastre, unul dintre cele
mai cumplite instrumente de uniformizare. Cinemato-
graful, televizorul, Spectacolul sportiv, plimbarea du-
minicală, seratele periodice, ștrandul aduc pe oameni
în rețeaua programelor stereotipe care acaparează și
sug pe individ de toată seva vitalității specifice, de
acea sclipire unică a personalității. Competiția, ca să
fie reușită, cere calități asemănătoare. 'Se'^adQptă prin-
cipiul lui „a face ca toată lumea" și atunci oahneni lu-
minați și meșteri harnici se lasă tîrîți în fața cutiei cu
ecran înjumătățit, acceptă să fie pălmuiți de lumina
violentă, căzînd în cele din urmă într-o stare vecină cu
paralizia, care-i scoate din circuitul productiv. Alții
aleargă ca somnambulii la febrile întreceri pe stadioane,
își încurcă viața în rețeaua pronosticurilor și a apre-
cierilor, se lasă încîntați de meciuri de fotbal de cate-
gorie districtuală, unde se transformă în triști chibiți.
Adevăratele trăiri individuale sînt înlocuite de spasme
și tresăriri sufletești, noutatea măruntă tocește simțul
cumpătării. Inactivitatea izbucnește, e drept în răstim-
puri, (se cunosc explozii ale unor porniri violente, ca-
tegorice, oribile), dar totul se topește mai apoi într-o
174
pastă cenușie, .uniformă, și persoana se complace a de-
veni, asemenea unui elefant, o ființă greoaie și inexpre-
sivă, somnolentă în amenințătoarea sa agresivitate. în
cîțiva ,ani de existență publică, personalitatea se anchi-
lozează, se tîmpește. Și, ca orice dispariție, lasă în lo-
cu-i o firmă, un manechin.
Personalitatea are nevoie de activitate, fie chiar ab-
surdă, ea nu se poate tîrî printre picioarele altora. Cînd
nu ți se dă posibilitatea de a selecta, a întoarce singur
pagina, a-ți dilata meditația pe un fapt și a ignora
voit alte douăzeci, personalitatea se veștejește, consu-
mată de o febră străină. Procesul standardizării este o
consecință a lipsei cronice de timp. Timpul lipsește în
lume așa cum lipsesc în unele zone subdezvoltate pli-
nea și apa potabilă.
Singurele remedii, sînt, după Foyer, călătoria, pole-
mica, îndărătnicia față de programe, revizuirea zilnică
și categorică a relațiilor cu oamenii, războiul spiritual
împotriva ticurilor generale și a tictacuku individual,
rafala insistentă a mitralierei jocului, glumei, calam-
burului și a originalității organice asupra blindajului
inerției, „adevărurilor absolute", lecțiilor. Este mai
demn (de stimă un original decît un om serios, fericit în
normele care-1 țin strâns și-1 economisesc. Om serios se
numește cel căruia i-a pierit pofta.
în încheiere, plecînd de la ideea că procesul stan-
dardizării omului oferă o soluție de falsă economie de
timp și energii, Foyer enunță o teorie foarte interesantă
— teoria eroismului — o variantă faustică a sinucide-
rii cu folos. (Editura „Pion", Paris 1964).
MARILENA HARDMUTH : „Prindeți și legați pe
artist!“ — Autoarea pleacă de la părerea că artistul
e un specimen anormal. Sprijinind cu bogate exemple
opinia ei, Marilena Hardmuth ajunge să facă un ta-
glou general al comportării artistului, în care găsești,
cu satisfacție, sfaturi și norme ce par la prima vedere
fantastice (Imposibil de relatat, trimit pe cititor la
lucrare — pag. 180-260 — și-1 consiliez să aibă grijă
să facă exact măsurătorile craniului). întoreîndu-se la
175
ideea de la început, .autoarea scrie o Scuza, pentru com-
portarea artistului, în care arată ca anomaliile omului
dăruit artei sînt firești și scuzabile, dobândite prin
exercitarea programului de lucru riguros și, totodată,
haotic. Sînt deci nepericuloase, chiar dacă duc, uneori,
la crimă. în concluzie, se cere ca, ori de cîte ori se
aude frecventul îndemn „prindeți și legați pe artist !\
omul cu judecată .să vădească bunăvoință și înțelepciune
§i, zîmbind în barbă, să treacă liniștit mai departe.
(Editura „Adriano Salerno", Firenze 1926.)
JOHN FIRMATORIS : „Furtul sistematic" — Teoria
asupra mecanismului exploatării, formulată de K. Marx,
ne-a deschis ochii asupra unor alte forme de furturi,
poate tot atît de deghizate ca și mecanismele plusva-
lorii, care îmbogățesc pe unii pe seama altora. Listă
neașteptat de lungă a mijloacelor de a fura paralel,
sistematic și perfect acoperit pe semeni. Un exemplu :
creezi o fundație cu program voios de activitate,
atragi pe participanți — pr intr-un sistem de propa-
gandă pus la punct de o firmă de reclame — să se de-
dice unei cauze oarecare, de pildă emanciparea Mo-
zambicului, și faci lungi consfătuiri zilnice >și schim-
buri de opinii pe această temă. Te alegi președinte, stai
acasă liniștit și citești, iar cînd simți nevoia de alt di-
vertisment, oferi serate și spectacole cu programe exo-
tice. Lectura ți-o aplici apoi în recenzii și conferințe.
Din aceste îndeltniciri te alegi cu cîștiguri apreciabile,
în timp ce locuitorii Mozambi'cului îți așteaptă răb-
dători inițiativele. în cele din urmă, bine informat și
cu bani destui în buzunar, vizitezi Mozambicul, despre
care scrii o carte. („Editura „Flammarion", Paris 1938.)
GEORGES PASCAL : „Iluzia dragostei' — în tim-
pul zilei, oamenii par a acționa conform rațiunii și
bunelor obiceiuri. Dar, îndată ce se înserează, un băr-
bat și o femeie așezați alături sînt cuprinși de aprige
friguri și călduri. Purtarea lor devine ciudată, contra-
dictorie. își spun lucruri inutile, el povestește cum l-a
176
12 — Ingeniosul bine temperat, voi. II — c< 774
■sancționat un plutonier pentru că a fost descheiat la
bocanc, . cindva, la un apel de dimineață, ea vorbește
despre influența gălbenușului de ou asupra epidermei
cu caracteristici fine și relatează ce a zis o mătușă cu
prilejul căsătoriei reginei Angliei. El face un haz ne-
bun cind^ea remarcă luna pe cer ; ea se prăpădește de
plăcere că Lui nu i se aprinde țigara. Mai mult: se simt
tulburați cînd descoperă că au aceleași gusturi, deși lui
îi este silă, de conopida pe care ea o prepară cu unt,
iar ei îi vine greață cînd își reprezintă racul, pe care
el il adoră. Balzac este fericirea vieții mele, spune el,
și ea, care nu-1 poate suferi pe plicticos, oftează apro-
bativ. Despre lună, stele, frunzele copacilor, ape curgă-
toare se interoghează ca la poliție, apoi își împărtă-
șesc ^păreri de care s-ar rușina și un copil, căutîndu-și
în răstimpuri mîinile. Aflîhdu-se, în sfîrșit, după con-
fuze tatonări și insistente pijpăiri, se înlănțuie cu bra-
țele acum violente, acum. șovăitoare. Aleg poziții inco-
mode, își gîtuiesc respirația, își presează periculos unele
porțiuni ale corpului, transpiră și gîfîie. Toate acestea
degenerează apoi în situații de-a dreptul nerușinate,
trăgîndu-și reciproc hainele de pe ei, așezîndu-se unul
față de altul în diagonală, în paralel, pe verticală, pe
deasupra, pe dedesubt, într-o dezordine consumată cu
toată seriozitatea. Exasperați de puținătatea posibili-
tăților — deși mulți inventează, într-adevăr, situații
noi —, zvîcnesc cu toată ființa lor în intimitatea ce-
luilalt, dau ochii peste cap, gem și fac pe morții. în
sfîrșit, se plictisesc. Atunci caută o evadare. Soluția
apare curînd : unii ucid femeia cu care au conversat,
alții o lovesc numai, cei mai mulți se despart, arun-
cîndu-i cuvinte insultătoare. Femeia cade în mania
scrisorilor, încearcă diferite procedee de ștergere a la-
crimilor. Abia cîțiva dintre subiecții cercetați ră-
mîn împreună, iau zilnic masa și își amestecă rufăria,
merg la cinematograf cu speranța de a afla ce fac alții
în situația lor și, din desperare, discută în continuare
despre subiectele mai sus enumerate. Din această dis-
cuție ies în cele din urmă niște ființe plăpînde, un fel
de oameni de mici dimensiuni, drăguți și pufoși, care
hrăniți și periați repetat, cu perseverență, știu să facă
177
tumbe și să se prelingă pe covor, pe sub masă, cu sin-
gura preocupare de a demonta totul în jur. Aceștia se
grăbesc la rîmdul lor să repete cît mai repede cu pu-
tință atitudinile și istoriile celor care i-au produs.
La trecerea a două-trei cicluri, înmulțindu-se peste
măsură, oamenii mici încep să-și vorbească diferit, să
judece urît procedeele prin care au fo.st preparați, ast-
fel că se produce în lume curînd o harababură cum-
plită. Nebunia apare incurabilă, după numai zece-cinci-
sprezece generații. Autorul conchide : „Mă înspăimîiHă
și mă îngheață gîfndul haosului pe care-1 va putea răk
pîndi continuarea acestui procedeu nocturn iresponsaț
bil !cf („Editori și edituri", Colonia 1915.)
FELIX GRAMMA : „Ce avem în buzunare" — „O,
dacă ceea ce numim a vomita ar fi într-adevăr o por-
nire mai decisă, mai radicală, pentru a putea într-ade-
văr elimina din noi tot ce ne umiflă pîntecele și ne
întunecă mintea !" — exclamă Gramma. în buzunarele
spiritului nostru se află multe resturi, idei nemistuite,
pasaje de cărți și secvențe de film nefolositoare, flutu-
rași din poezii fără utilitate, scobitori din afișe vă-
zute cîndva și macaroanele unui roman, smîntîna unor
întîmplări trecute și zeama de varză a altora, viitoare,
dorite, schițate, branțuri ale unor fraze celebre și
prezervative ale multor replici ce trebuiau date, cîlții
unei melodii și ligheanul cu flegmele sufletești ale
unor mari compozitori, apoi niște chipuri omenești,
un bunic și o prăvălie, blacheuri, o femeie cu ciorapi
uzi, frînturi de conversații lipsite de marca celebrității,
dar și altele, celebre, șchioape însă, o gălețică de copii
plină de gîndacii albi ai notelor de școală, un briceag,
o fereastră anume, prin care privești ca atunci, mereu
deprimat, și o frunză de stejar pe o cutie de bomboane,
și un camion lovind o cucoană, și un balcon sub care
o fată își piaptănă părul, și un pișcot pe jumătate rupt,
cu două degete pe el și buza de sus pe buza paharului,
și o dojană cu plecarea unui tren fără roți, fără pasa-
geri, doar cu un domn înalt, puțin adormit, urcîndu-se
178
și coborînid pe aceeași scară cu un copil. Gîte se află în
buzunare !
Cartea lui F. Gramma face sub chipul unui roman,
un inventar al celor ?mai felurite resturi pe care le
poartă cu sfințenie funcționarul George Transpher de
la Uzina de gaz din Lausanne. Ceea ce considerăm cu
'stimă experiență nu e altceva decît un șnur pe care am
înșirat, egal și întîmplător, mătă'niile proastelor di-
gestii. (Editura „Dresda", 1938.)
HER-MANN GEYSER : „Caietele de serviciu ale lui
Oskar Fenn“ — Cel mai neserios funcționar al rega-
tului este, totodată, cel mai de seamă scriitor al pa-
triei sale în secolul al XX-lea. I se dădeau, la minis-
terul unde lucra, sarcini importante, ce-ar fi umflat de
orgoliu pieptul oricărui .slujbaș. își nota atent ce avea
de făcut, pornea la lucru cu un entuziasm sincer. Dar
se reașeza, printr-o entorsă funcțională, pe propria lui
personalitate, de îndată ce noutatea acțiunii i se părea
că pălește. își uita ambițiile, nu-1 interesa ce spun cei-
lalți funcționari, neglija înfăptuirea sarcinilor. Comod
și epicureic, prefera să comenteze pe mici foi de hîrtie
ridicolul strădaniilor sale administrative, pentru care
nu se credea pregătit, să viseze și .să lenevească scriind.
Așa se face că, în aproape douăzeci de ani de servi-
ciu, Geyser devine posesorul unui amiplu depozit de co-
mentarii „ce ating și judecă nu numai activitatea unui
birou oarecare, ci însuși mecanismul birocratic al insti-
tuțieia (Rudolf Braunschweig). Caietele de serviciu sînt,
poate, cele mai ample fișe de roman din cîte s-au scris
vreodată. în paginile lor foiesc controlorii, inspectorii
financiari și cei vamali, în cutare pagină se vorbește
despre promisiunea unui solicitant de a oferi o filo-
dormă și, iată, în capitolul următor, cum filodorma se
plătește cu discreție, corect. Se analizează situații de
pe teren, se obiectează asupra unor cheltuieli nepro-
ductive, cineva șterge cu creionul roșu o cifră, unul
care fumează mult este de altă părere. In cele din urmă
179
se aduc cafele și coniac, se propune o nouă ședință,
cineva observă că stenografa e foarte drăguță. Discuția
dintr-Un birou începe de la părerea unui funcționar
care găsește că se face risipă undeva, în provincie. Se
cer dovezi. O comisie pleacă să verifice. Este vorba, în-
tr-adevăr, de >0 cișmea al cărei robinet se închide defec-
tuos. Se continuă discuția la fața locului. Părerile sînt
împărțite. Unul propune construirea unui eleșteu, pen-|
tru ca apa ce se scurge să devină utilă. Un director sus-
ține că treaba e nerentabilă, deoarece peștii din ziua
de astăzi refuză să crească pînă la greutatea cerută pe
piață. Un inspector propune o comisie. Cineva observă
că apa nu curge egal și că, deci, nu se poate calcula
mecanic pierderea. Apa căzută într-o căldare nu indică
exact cantitatea, pentru că mai adaugă apă și ploaia,
frecventă și rece. Se admite propunerea de a se construi
un acoperiș. In centrala societății există însă o altă pă-
rere. Se organizează discuții. Cineva observă, pe puncte,
următoarele :
1.	Pierderea de apă la robinet nu e concludentă. Se
pot pierde cantități importante și pe conductă.
2.	Construirea unui acoperiș necesită investiții spe-
ciale. Mai ușor este să se dezgroape conducta.
3.	Stenografa e într-adevăr foarte drăguță.
4.	Concluziile trebuie confruntate la fața locului, pen-
tru că pare ciudată afirmația după care ploaia este
frecventă și rece, știindu-se că zona geografică este ca-
racterizată nu de umiditate, ci de vînturi fierbinți, de
secetă și vîrtejuri.
Se alege pentru discuții un vechi castel, amenajat re-
cent, pe valea unui rîu de munte. Un inginer propune
instalarea în paralel a unei alte cișmele, spre a deter-
mina pierderile prin comparație. Pentru construcția unei
cișmele-martor este nevoie de specialiști. O dată cu ac-
ceptarea soluției, se trimit în străinătate, pentru specia-
lizare, trei mecanici. Unul dintre ei este hidropic, deci,
de o subiectivitate exacerbată, prezintă pericolul de a
învăța procedee prea scumpe și a duce la ruină socie-
tatea. Ceilalți doi, ajunși în Statele Unite, declară că
mecanica hidrotehnică nu mai interesează pe nimeni și
că ei au hotărît să se specializeze în industria electro-
180
nică și în zborurile interplanetare, .meserii mai utile viito-
rului. Se organizează o masă rotundă, spre a <se decide
asupra ieșirii din impas. Se află cu .stupefacție că, între
timp, robinetul -cișmelei a fost istrîns de un copil care
tocmai se juca prin preajmă și -că apa nu mai curge.
Cum se poate așa ceva ? Se trimite pe teren o comisie
specială ca -să refere asupra amestecului particularilor
în treburile obștești. O parte a problemei — cea de
procedură — este transferată tribunalului local. Paralel,,
se proiectează construcția unui viaduct, a unei conducte
magistrale : în acest fel, apa rezultată va putea fi
transportată într-o localitate vecină unde există o căl-
dare și .statisticieni pentru stnîngerea datelor necesare.
Recuperarea pierderilor îse proiectează a se face prin
livrarea apei postului local de pompieri. Neînțelegeri
asupra prețului. Pompierii preferă isă ia apa dintr-O'
baltă, chit că balta posedă, în susjpensie, multă măta-
sea-broaștei. Se fac demersuri la Direcția teritoriului din
minister, spre a interzice pompierilor folosirea apei im-
pure la stingerea incendiilor. Se citează Gaston Ba-
chelard.
■într-o nouă ședință a consiliului experților, ise sta-
bilește ca cișmeaua să fie (demontată și adusă în labo-
ratorul Politehnicii, pentru a fi studiată. O echipă de
instalatori realizează operațiunea în două zile. Cișmeaua
este montată în Capitală și, pentru că nivelul tehnic al
laboratorului politehnicii este scăzut, rectorul opinează
ca țeava să fie folosită la o instalație de producere a
acidului acetic, iar robinetul la chioșcul de răcoritoare-
al bufetului. La observația comisiei de specialiști că ro-
binetul nu se strînge bine și că va icurge fără încetare,,
responsabilul bufetului răspunde că asta nu face nimic,,
limonada se vinde de la o vreme în sticle capsulate ;
instalația e necesară numai pentru decor, spre a sa-
tisface necesitățile estetice ale studenților. Intr^o scri-
soare, rectorul mulțumește comisiei pentru sprijinul acor-
dat, în special pentru numirea unui tehnician specialist
în problemele zborurilor interplanetare, întors de la stu-
dii din Statele Unite. (Editura „Frangois Perretcc,
Rouen 1960.)
181
MILORAD CELEROVIC : „Subtilizarea gîndirii prin
twșeu“ — Un inginer și doi medici descoperă în ființa
omenească un biocurent extrem de slab, dar care indică
exact gradul de inteligență al individului. Construind un
aparat special, ei determină că inteligența este rezultatul
unui fenomen simplu : acumularea mîngîierilor. Mama
care își alintă odorul prin frecarea repetată a creștetu-
lui, a mîinilor sau obrazului, stimulează producerea
biocurenților și înlesnește stabilizarea lor. Copilul crește
și inteligența lui sporește o dată cu sporirea și rafinarea
mîngîierilor. Un băiat alintat de mama și de două mă-
tuși dădea dovadă de o rară capacitate de înțelegere a
lucrurilor, în timp ce un altul care nu-și amintea să fi
fost vreodată mîngîiat, avea toate caracterele imbecilului.
Descoperirea celor trei specialiști deschide largi pers-
pective științei, care poate, după părerea biologilor, să
sporească nemaipomenit capacitatea de gîndire a întregii
specii, utilizînd în mod sistematic mîmgîierea, excluzînd
din practica raporturilor și din educație violențele, peri-
culoase întotdeauna pentru că derutează de la marile'
înfăptuiri umane. Organizarea unei societăți în care oa-
menii să primească zilnic mîngîieri, proporțional cu me-
ritele, posibilitățile, netezimea bucii și a obrajilor, a de-
venit visul oricărui conducător luminat. Cheltuielile so-
licitate de un asemenea proiect, deși modeste, n-au putut
pînă acum să fie împlinite de nici un stat, nevoi mai
urgente solicitînd cu prioritate sumele.	/
O altă descoperire a tulburat, de curînd, mințile. Dp-
cînd mai departe ideea celor trei savanți, doctorul Nansi
din Manilla a găsit că inteligența nu se naște o dată cu
mîngîierea. Mama care-și mîngîie copilul nu-i produce,
de fapt, acestuia nici un fel de inteligență — această
înzestrare fiind încă inanalizabilă în laborator —, ci
doar o stare receptivă deosebit de propice infiltrațiilor.
Are loc, prin atingere, o transmitere de inteligență și de
capacitate inteligentă. Doctorul Nansi propune astfel ca
mîngîierea să fie făcută nu de mamă, nici de o persoană
din familie, ci de unul dintre cei mai inteligenți bărbați
ai societății, specializat pentru această operație. Pentru
a demonstra această idee, Nansi a făcut următoarea ex-
periență: a ales un matematician, căruia i-au fost dați
182
spre mîngîiere 100 de copii fără aptitudini vădite pen-
tru adunare și scădere. După un tratament de trei ani,
copiii au arătat o pasiune deosebită pentru multiplicările
cu 7 și o inteligență neobișnuită la aflarea rădăcinilor
pătrate. Procentul celor contaminați nu era însă pe de-
plin concludent : 52 din 100 (restul de 48 de copii nu
ajungeau decît să-și înnumere degetele). Experiența, a
arătat doctorul Nansi, nu infirma ideea. Reușita parțială
ne dă mare încredere. Cauza pentru care n-au fost con-
taminați toți copiii se datorește faptului că matemati-
cianul a mîngîiat pe mulți cu răceală, formal, din dato-
rie profesională,.
O nouă experiență a confirmat ipoteza sa. Un mare
filozof a atins din întîmplare mina unui imbecil. Imbe-
cilul a început să gîndească logic, ideile sale au dobîndit
cursivitate. Solicitat să repete mișcarea cu mai mulți,
efectul s-a repetat și el. Ca să verifice, doctorul Nansi
a făcut o extirpare a lobului frontal al filozofului. Fi-
lozoful s-a transformat într-un imbecil. Contactul aces-
tuia cu diferiți indivizi de o inteligență medie a dus la
imbecilizarea lor totală.
în prezent, studiile continuă. Un spărgător de case de
bani care și-a riscat viața într-o acțiune la Banca Ar-
tiștilor din Florența (fără succes), are ciudă pe artiști,
urînd deopotrivă pe Bach și pe Wagner, pe Boticelli și
pe Balzac, pe Dostoievski și pe Proust. El atinge bra-
țele unor oameni fără prejudecăți, transformîndu-i în
mari și înverșunați dușmani ai acestor autori. S-a cons-
tatat. și că biocurenții se comunică în lanț. Astfel, cei
atinși de mîna spărgătorului de case de bani, după ce
au pornit în grupuri să distrugă tablourile unui muzeu,
au bătut , pe paznicul unui alt muzeu. Acesta, uitîndu-și
îndatoririle, s-a alăturat grupului, spărgînd la rîndul său
pînze de Rembrandt și Delacroix. însemnătatea practică
a descoperirii este fantastică. De pildă, un individ din
Paraguay urăște de moarte pe un individ locuind în
Montmartre. Exterminarea dușmanului devine foarte
simplă. Cel din Paraguay contractează tactil palmele ve-
cinului, vecinul pe cele ale celui apropiat și așa mai de-
parte ; intențiile se transmit rapid, oamenii se orînduiesc
în lanț și lanțul se întinde treptat peste țări și conti-
183
nente pînă la imobilul din Montmartre. Ultimul resimte
exact aceeași ură ca și cel care a dat primul impuls, la
aceeași intensitate, pierderile de energie reprezentîn^ un
procent neînsemnat. Primele două experiențe n-au reu-
șit, pentru că cel care dădea impulsul inițial era atît de
furios, încît o dată cu lansarea biocurentului a lovit pu-
ternic cu pumnii pe discipolul-transmițător. Acesta l-a
lovit pe următorul. Totul ar fi mers bine dacă lovitu-
rile n-ar fi amețit pe cei ce duceau brațul viu peste
mări, înot. Aceștia, slabi de constituție, s-au înecat. Cea
de-a doua experiență n-a reușit pentru că biocurenții
formează spontan 'lanțul, dar nu indică și direcția dez-
voltării lui. Așa că impulsul pornit de la Washington
s-a îndreptat spre sud, a ocolit cîteva golfuri cu oameni
care se prăjeau la soare și erau preocupați de dragoste
frățească și de petreceri și s-a risipit în junglele Indo-
chinei, pierzmdu-i-.se urma. S-ar putea să se ifi scurs în
pămînt, și atunci n-ar fi de mirare să-1 aflăm izbucnind
undeva, într-o insulă din Borneo, sub forma unui vul-
can. („Presses Universitaires de France", Paris 1950.)
ALFRED ORTHOPEDY : „Drama electricianului"
— Cînd își alesese meseria de electrician, avusese în
vedere că lumea, modernizîndu-se, va avea tot mai multă
nevoie de energie. își amintește cum vedea atunci în
visul său de adolescent marile orașe luminate â giorno,
casele echipate cu aparate electrice, de ras și de gătit,
de aspirat praful, de curățat legumele, de emisie și re-
cepție. Negreșit, meseria are viitor, nu va tînji în aș-
teptare de comenzi.
Acum, alegerea de altădată începea să i se pară nefe-
ricită. Rețeaua electrică pătrunsese intr-adevăr în toate
casele, dar nu ocolise pe cele ale prietenilor și vecinilor
săi. Fiind un om sociabil, își făcuse relații numeroase,
era apreciat și bine primit pretutindeni, și cum nu putea
să rămînă indiferent ori de cîte ori se ardea o siguranță
sau făcea scurtcircuit un fier de călcat, trebuia să inter-
vină și să repare. Alerga de îndată la locul accidentului
și-și utiliza tot sufletul pentru a repune în funcțiune
mecanismul stricat, rămînînd întotdeauna la o cafea sau
184
un coniac, oferindu-se cu plăcere să repare suplimentar
și o mașină de bărbierit de mult defectă, o lampă de
noapte funcționînd prost. Era astfel ocupat toată ziua
și simțea că oamenii îi intră în casă ca să-l împiedice
să mai respire, să se mai odihnească.
începuse să vadă în electricitate o forță ocultă care
urmărește să-i producă numai neplăceri. Suspecta fie-
care veioză, fiecare bec, fiecare priză. Cînd simțea în
deget mușcătura de viperă a curentului, răspundea scurt
și brutal, împungînd cu șurubelnița firele răuvoitoare,
producînd mici deranjamente. Odată, unul dintre prie-
teni avea musafiri și s-a pomenit pe întuneric tocmai 4a
momentul servirii tortului. Interveni cu promptitudine,
se război mărunt cu siguranțele, sparse cu vîrful ciocă-
nelului porțelanul, cu gîndul să pedepsească obrăznicia
celor 220 de volți, legă contactele cu o sîrmă groasă,
nepermis de groasă. Tocmai se așezase în pat, obosit,
scîrbit și întrebîndu-se dacă nu i s-ar fi cuvenit să i se
pună și lui într-o farfurioară o felioară de tort, cînd
vecinul îi bătu în ușă să-i spună că s-a aprins ceva la
tablou și că se află din nou în întuneric. Merse la locul
unde se aflau siguranțele și se grăbi să plesnească peste
bot electricitatea dușmănoasă, legă contactele cu mai
multă șiretenie, dar nu se putu abține de a deșuruba,
din fantezie, două piese izolatoare. în aceeași seară fu
căutat de un profesor din cartierul gării spre a-i repara
un ceas electric. întîrzie pînă după miezul nopții, cer-
tîndu-se cu micile piulițe ce nu voiau să intre în făgașul
lor, speră pentru o clipă că poate replica violent elec-
tricității, așezînd în locul unui transformator o bucată
de fier moale. Ceasornicul tresări ca un muribund și
tăcu. Pentru totdeauna.
Viața devenea mereu mai zbuciumată. Dimineața se
cățăra pe acoperișuri și pe stîlpi, uitînd uneori că firul
pe care voia să-1 întindă e sub tensiune. Suporta șocuri,
căderi, o dată a avut un spasm din care s-a trezit pe
jumătate paralizat. După-amiaza urmărea cum funcțio-
nează un aparat de proiecție într-un cinematograf, inter-
pretînd inversarea neplăcută a imaginilor pe ecran
drept o nouă provocare electrică. Sparse un reflector și
păsrtră ura nealterată pînă la alt client, tot un prieten.
185
unde pregăti o răzbunare teribilă : legă haotic polii ta-
bloului jși refuză să lege pămînt unei mașini de impri-
mat textile. Valțurile explodară.
Seara și noaptea vizita alte case, călătorea pe trolei-
buz sau cobora intr-un canal subteran cu cabluri, după
care revenea în bucătăria unei prietene cu care voia să se
căsătorească. Calm și limpede, printre sărutări, izbutea
să repare un aparat de radio și două reșouri pe care, de
altfel, și pregătiseră împreună o excelentă budincă. Ple-
case de acolo enervat nu atît pentru că cineva îl solicita
pentru un far de bicicletă, ci pentru că, mîngîind pisica,
blana făcuse scîntei surprinzătoare.
Spre toamnă, cînd hotărîse căsătoria, a trebuit să plece
în deplasare într-un oraș din provincie, pentru două
săptămîni. Programul s-a complicat nemaipomenit. Lu-
cra zece ore la punerea în funcțiune a unui agregat de
sortare. Restul zilei și noaptea, cei care-i cunoșteau pri-
ceperea, chemîndu-1, cerîndu-i să-i inițieze în taina meș-
teșugului, îi pregăteau de fiecare dată, spre destindere,
mici aparate de reparat. Iubita îl căuta din Capitală la
telefon. El nu putea răspunde, fiind într-un pod sau
într-o magazie. Ea îi scria trei pagini pe zi, dar el nu
putea pune pe hîrtie nici măcar un rînd, preocupați de
circuite și contacte.
Se împliniră cele două săptămîni. Logodnica îl primi
cu multă răceală, îl servi cu o cafea rece și-i ceru să
restabilească o legătură la frigider. Cînd, spre încheie-
rea vizitei, atmosfera era mai potrivită parcă pentru
lămuriri, el observă că scala aparatului de radio filează
batjocoritor și înțelese dintr-o dată că același 220 V.
îl urmărește .și-i face farse. Demontă aparatul. Fiind
tîrziu, rămase în bucătărie, în timp ce ea îl rugă să o
scuze, apoi, după terminarea reparației, trase ușa încet
și ieși cu grijă să n-o deranjeze.
Logodnica îi trimise o scrisoare în care îi cerea ex-
plicații pentru indiferența lui. Se așeză să-i răspundă
grabnic, să-i vorbească despre sentimentele sincere și
regretabilele piedici din calea fericirii lor. Dar, după
primul rînd încheiat, cineva veni să-i ceară părerea
cum s-ar putea instala o sonerie alimentată de la rețea.
186
Verifică, după plecarea oaspetelui, tabloul unui tranzis-
tor, apoi merse în oraș să ajute la montarea unei vitrine.
Exasperată de tăcerea lui inexplicabilă și neexplicată,
ea îl vizită și-i puse problemele cu violență. Era mo-
mentul împăcării, i se păruse, de aceea începu să-i de-
scrie viața lui din ultimele luni, încercînd să-i cîștige în-
țelegerea. îi luă mîna. Degetele îi erau reci, tremură-
toare. Aștepta. Pentru moment, el se pierdu în cîteva
fraze confuze de introducere. „Probabil, spuse, fiecărui
om îi este scris un anume destin. “ O privi în față, cu
ochii însetați de strălucirea tenului, de linia pură a băr-
biei, a frunții. „în ce mă privește, continuă el, senti-
mentele mele sînt mai puternice decît oricînd“.
Se întrerupse. Lumina lămpii fîlfîia și slăbea. Tresări
și își retrase înfuriat mîna. Se ridică. Scotoci într-o
trusă de piele, scoase un patent și o șurubelniță și ieși.
Ea auzi o discuție pe coridor, reproșurile unei doamne
care nu era mulțumită de o reparație anterioară a aspi-
ratorului de praf („Doar am apăsat pe buton și a și
început să scoată fum“), apoi o ușă trîntită. Era gata
să plece, cînd el se întoarse, îi ceru scuze și-i promise
o întîlnire pe lunea viitoare. Acum avea de terminat o
instalație la o pompă de încărcat sifoane. își luă haina,
îi sărută mîna și ieși. Se auzi curînd acceleratorul unui
automobil.
în săptămînile următoare, ea căută zadarnic să obțină
explicațiile promise. Află de la prieteni că inventase un
aparat pentru decuplarea automată a magnetofoanelor,
că repara împreună cu o echipă sistemul electric al unei
rampe de lansare a rachetelor. într-o zi îl și văzu, dar
nu-și putură vorbi, pentru că el era cățărat pe-o scara
de intervenție și meșterea ceva la cablurile troleibuzului,
iar în gură ținea un tub Bergman. încercă să-1 mai vizi-
teze : era plecat, și în ușă erau prinse cîteva bilete de
la prietenii care-1 solicitau. îi dori fericire și hotărî să
nu-1 mai vadă niciodată.
îl mai visă de două ori, mai întîi vorbind la un mi-
crofon dinamic, apoi, ceda ce o înspăimîntă, pe scaunul
electric. (Editura „La Notte", Milano 1958.)
187
ALCEO PATER-ORBIS : „Cum am crescut un cais"
— Citeam, alezat în șezlong, într-o după-amiază plă-
cută, poeziile marelui Chabert. Ochii, alunecîndu-mi pe
versurile bine făcute, prinseră la un moment dat în acea
zonă periferică și difuză a vederii care ne semnalează
uneori obiecte esențiale, tulpina unei ciuboțica-cuculuk
Cînd raza privirii reluă versul da capo, ciuboțica tre-
sări. La cezură, pe la cel de-al treilea vers, planta
crescu, nu mult, nu dintr-o dată, dar suficient de re-
pede ca ochiul să observe. La capătul strofei (tocmai
observam că rima nu este întotdeauna bărbătească),
ciuboțica nu numai că se înălțase cu încă un deget, dar
se și desfoliase, zîmbind îndrăzneț soarelui ce cădea
pieziș. De fiecare dată cînd schimbam rîndul, pe măsură
ce coboram, planta tresărea din nou, urcînd în lumină.
Obișnuit cu mașina de scris, cu clopoțelul mărunt ce
semnalează sfîrșitul rîndului, așteptam .să prind în urechi
un sunet cristalin sau cam așa ceva. Nu, creșterea plan-
tei nu era însoțită de nici un sunet special. Dar evi-
dent, tulpina se dezvolta. Cînd ajunsei la acel nemuri-
tor catren :
Iți datorez plăcerea în exclusivitate
Ca și surpriza de-a te găsi de veghe ;
Plîngeai în colțul scării cu ceas, era o leghe
De locul nostru tainic, de Universitate...
firava inflorescență care se prefigurase în delicatele ra-
muri ale plantei se desfăcu dintr-o dată ca mătasea și
cuprinse întreaga mea atenție.
Tulburat, dar încă destul de nesigur de cele ce vă-
zusem, trecui la cîntul următor, citii cu îndîrjire pri-
mele versuri, fără să mai las coada ochiului să rătă-
cească. Refuzai să mai privesc planta. Chiar încercai,
pentru o clipă, un fir de ură pentru ființa ei năzdră-
vană și pentru părelnicul fenomen pe care mi-1 înfăți-
șase. Planta crescuse însă, asta deveni limpede de îndată
ce, mînat de curiozitate, o privii în față, și acum era
înaltă și robustă, de o frumusețe impertinentă, parcă
voind să mă convingă de vitalitatea ei incontestabilă.
188
— Să mă ia dracu’ — strigai, aruncînd volumul —,
ciuboțica-cucului crește !
Nevastănmea, care tocmai robotea prin preajmă, mă
privi cu reproș, după obiceiul ei :
— Ei, află dumneata, dragă domnule, că și ciuboțica-
cucului crește, ca toate plantele, slavă cerului !
— Crește, continuai. Acesta este un adevăr și cînd
îl vei cunoaște, vei putea, dacă îți face plăcere, să și
înnebunești.
îi explicai totul. E de prisos să povestesc cît de neîn-
crezătoare era la început, cum mustăcea ironică la în-
cercările mele de-ai explica fazele creșterii și cum, ur-
mărind cu mine fenomenul, pe cînd reluam lectura, de-
venea mereu mai atentă, mai curioasă, mai interesată,
terminînd prin a fi cuprinsă de spaimă și a tremura din
tot trupul. în cele din urmă, fugi de lîngă mine, alergă
în casă, unde se trînti pe divan și fu răvășită de un
plîns nervos cu sughițuri.
— Te implor, liniștește-te, o mîngîiai, nu s-a întîrn-
plat nimic, e doar un fenomen natural. Electricitatea
statică influențează clorofila, metabolismul... Și, pentru
că era de-a dreptul înspăimîntată și chipul i se învine-
țise : un fenomen natural asupra căruia cercetarea nu
ne-a dat încă toate lămuririle. Stai, ai răbdare, vom
studia, vom da de capătul misterului.
Nevastă-mea nu-și revenea. Am lăsat-o să se liniș-
tească și am decis să mă ocup îndeaproape de această
ciudată afacere. Aveam pregătirea s-o fac : studiasem
•cîndva științele naturale și obținusem multe rezultate,
printre altele, fenomenul interesant al raporturilor de
cauzalitate intimă între frecvența bătăii aripilor la unele
insecte și înălțimea la care zboară de obicei.
în plus, acum mă stimula în cercetările mele starea
tot imai rea a soției, sperînd totodată ca, îndată ce voi
fi în posesia rezultatelor, să o pot vindeca de îngrozi-
toarea maladie în care o aruncase spaima neînțelegerii
fenomenului.
— De ce să ni se întîmple tocmai nouă așa ceva
— repeta în clipele ei de relativă liniște —, de ce,
de ce ?
189
Trebuia să răspund neîntîrziat la această întrebare.
Interesant în studiile mele este că m-am folosit mult
mai puțin de cărțile de botanică și de genetică decît de
cele de versuri, pe care le-.am căutat în toată bibliote-
cile și le-am transcris de mînă și la mașină. Am desco-
perit în scurtă vreme și relativ ușor că gîndirea mea,
stimulată de lectura și trăirea (și trăirea, insist și subli-
niez) poeziei adevărate, poate să influențeze, în grade
diferite, creșterea plantelor. Recitam în laboratorul meu
pe Racine : leandrul din cutie, pipernicit de-a lungul
anilor, își dezvolta acum coroana, înflorind chiar pe la
începutul actului II. Recitam cu pasiune pe Leopardi
(plîngeam adesea la versurile acestui delicat poet), și
atunci asparagusul din glastră devenea de un verde in-
tens, de o vitalitate nebănuită. Petuniilor le priau mai
mult pasajele din Ovidiu (Tristele și, mai rar, Ponticele),
leușteanului — Malherbe. Cactușii erau nespus de sen-
sibili la Baudelaire și Garcia Lorca, nepriindu-le Ron-
sard. Cu toate că citeam cu îndîrjire ciupercilor din
Villon, ele rămîneau la dimensiunile lor, nepotrivire ce
m-a indispus multă vreme (inițial consideraseim alegerea
excelentă). Ciuperca, am aflat-o în cele din urmă, nu
se dezvoltă decît cu poeți belgieni și provensali, barocul
îi este îndeosebi prielnic, cu condiția ca să fie admi-
nistrate și îngrășăminte naturale, pentru că uneori bio-
stimulenții lirici trebuie ajutați cu factorii tradiționali de
fertilizare. Oricît ai recita din Bresil, marele poet espe-
ranto din secolul trecut, dacă nu folosești bălegarul,
riști să nu obții rezultatele așteptate. Cu vremea am
descoperit că rondelurile cu imagini cuminți, cu descrieri
pastorale, contribuie într-o măsură, poate nu tot atît
de mare ca elegia, la dezvoltarea celulelor. Alecsandri
ajută la lărgirea vaselor de liber, în timp ce Mace-
donski și Verlaine la formarea unei rădăcini pivotante,
robuste și adînci. Extraordinară este influența lui Victor
Hugo asupra straturilor de garoafe. Am obținut inflo-
rescențe de cinci centimetri cu La legende des siecles,
în interpretarea plină de cumpătare și nu lipsită de ac-
cente patetice a lui Yonel. Un lot experimental de
trifoi mi-a crescut pînă la înălțimea umărului, trațîn-
du-1 combinat cu Pascoli, Tvardovski și Pablo Neruda.
190
Nevastă-mea iubește, încă de cînd eram logodiți, spa-
ranghelul. I-am oferit legaturi splendide, crescute cu
Mallarme. Datorită bibliotecii de poezie pe care mi-am
alcătuit-o și magnetofonului, am întotdeauna în glastre
crizanteme (o parte Holderlin, două părți Saint John-
Perse), regina-nopții (exclusiv Lecomte de Lisle), lalele
(două părți Goethe, o parte Prevert), delicate și multi-
colore frezia (Rilke, Elena Văcărescu, Camoes și hexa-
fosfat de magneziu). Copleșită de atenții florale, soția
mea a devenit mai înțelegătoare, adesea se așază lîngă
mine în sera-laborator și urmărim împreună cu calm și
răbdare cum pl'antele, mîngîiate de rimele miraculoase,
se dezvoltă, înfloresc și fac, uneori, superbe fructe. Ea
a venit cu unele sugestii pe care, la început, le-am sus-
pectat ca bolnăvicioase :
— Flai să încercăm Byron pe portocalii abia altoiți !
în cele din urmă, am riscat. Portocalul a dat fructe
mari, cu aromă plăcută.
Păstram riguros secretul descoperirilor noastre. Volu-
mul apreciabil de muncă la sere, în grădină, în saloane,
în pivniță — la cultura de ciuperci și sparanghel — ar
fi solicitat cîteva ajutoare. Nu le puteam angaja, de
teamă să nu ni se fure rețetele, și apoi, puțini ar fi fost
în stare să citească, să recite și să trăiască poezia atît
de intens ca noi. Ne petreceam zilele și nu de puține
ori nopțile la lucru. Coboram în pivniță cu Lamartine
și Lenau, nevastă-mea se plimba printre straturi cu Ovid
Densușianu, Ivan Vazov, Verhaeren.
într-o zi, mîngîindu-mă (eram așezați pe perne, pe
divanul salonului, ascultam o sonată de Geminiani), îmi
spuse :
— Te-ai gîndit la copaci ? Știi cît iubesc pădurea !
Am simțit că mă cuprinde vîrtejul. O asemenea idee
nu-mi trecuse prin cap. Am sărit din pat ca un nebun,
am răsturnat în grabă un scaun, am alergat în cămară,
unde știam că se află cîteva castane, cîteva ghinde. Nu
mai erau acolo, probabil le aruncasem. Aflai totuși, ră-
tăcit într-o cutie, un sîmbure uscat de caisă.
Acum, cînd caisul este în floare, în fața ferestrei, în-
treținut de stropirile versurilor lui Montale, aproape că
191
nu-mi mai amintesc bine cum s-au desfășurat operațiu-
nile. Știu că l-am pus în pămînt de flori, într-o glastră.
A crescut cu poeții minori latini, apoi cu versurile
aulice ale Siciliei tîrzii și, în sfîrșit, cu Ronsard. Se gă-
sesc în acest poet, pe nedrept considerat fastidios, ver-
suri de un rafinament ales, ce pot fi atribuite unui
Apollinaire sau Rimbaud. L-am udat, l-am săpat, l-am
tuns primăvara. N-a înflorit decît acum, în al treilea
an. Dar e viguros, deplin format, florile sînt alb-roșii,
parfumate. Lecturile nu mai sînt necesare în fiecare zi,
e de ajuns să-1 udăm o dată pe săptămînă, cînd îi dăm
la rădăcină și două strofe. Atît. E o bucurie pentru noi,
care n-avem copii, să-1 creștem, să-1 vedem mereu mai
frumos. Curînd, grija noastră îi va fi de prisos. Va fi
atunci matur. Fructele lui vor îndulci gura care La
crescut.
O vreme nu m-am mai gîndit la arbori. Azi-dimi-
neață, mi-am amintit de sugestia dată de nevastă-mea.
Pentru arbori însă ai nevoie de teren, de versuri grave,
de largă și intensă respirație, eventual de un Hoffmann-
stahl și un Vermorel. Am alergat la primărie, am scris
o cerere și i-am dat-o secretarului, cumnatu-meu, ținut
deoparte de mersul descoperirilor noastre nu atît din
discreție, cît din cauza unui vechi conflict în legătură
cu o livadă (o moștenire). Visez de pe acuma dumbrăvi
și păduri pentru toată lumea —, am trecut peste supă-
rarea de altădată. Dam povestit, pe scurt, despre caisul
înflorit de mintea mea.
în nădejdea că mă va. ajuta, am scris toată după-
masa scrisori către librăriile pariziene, pentru a mi se
trimite cărți, am încercat spre seară un magnetofon
„Grundig .47“ stereofonic, cu difuzoare mari pentru
spații largi (cîmpie, jdeal., luncă), și am solicitat la Insti-
tutul de horticultură ghindă, jir și sămînță de frasin și
plop. Cu ultimul aș putea începe imediat, avînd în bi-
bliotecă de pe acum încă două volume inedite de Pascoli.
Cumnatu-meu nu are firea soției mele. N-a vrut cu
nici un chip să ne ajute.
192
13 — Ingeniosul bine temperat, voi. II — c. 774
La cîteva zile după aceea, sub ochii noștri, caisul și
toate celelalte plante crescute cu atîta trudă s-au uscat
din rădăcini. (Editura „Rubicond, Maribor și Littine“,
Lyon 1960.)
CHRISTIAN GADE : „Pentru un sistem mondial de
gafe" — Aproape toți cercetătorii sînt astăzi de acord
că înainte de 1881, cînd frații Wilhelm și Friederich
Schmeling au definit gafa, determinîndu-i dimensiunile
și coeficientul de risc, nu se poate vorbi nici despre
conceptul de gafă, nici măcar despre sentimentul gafic.
Părerea unora precum că romanii ar fi cunoscut gafa,
firește, într-o formă nediferențiată, nu se mai poate sus-
ține. A te sprijini pe cîteva dovezi arheologice fără o
legătură între ele este neștiințific. Un vas de lut ars, des-
coperit în vechea așezare Trapesium, în Tirol, lasă să
se presupună o cultură locală a gafei, dar urmele li-
chidului pe care îl conținea păreau să fie tot atît de
bine reziduuri ale vinului evaporat sau fragmentele unei
ciuperci anaerobe. Inscripțiile romane descoperite la
Paroxia (Elveția de sud-vest) nu indică cert că gafa ar
fi constituit un principiu sau o practică curentă. „Le-
giunile romane mărșăluiau în toate direcțiile, purtau
lupte, cucereau teritorii necunoscute, întinse și vrăjmașe,
fără să fi cunoscut gafa", scrie în Histoire romaine
(voi. I, VI, 42) Marcello Mortari.
Nu este mai puțin adevărat că vagi elemente de gafă
au existat în evul de mijloc. Un cavaler, pe nume Ge-
ronte, originar din Bretania, ar fi fost urmașul unei
familii nobile care practica, după prînzurile copioase,
un anume gen de gafă foarte nevinovată. Doi călugări
germani din Silezia, Snopp și Kropp, se făcuseră cu-
noscuți prin demonstrațiile de gafe mistice, pe care le
organizau la curtea lui Rudolf al II-lea. în sfîrșit, o
doamnă de onoare a Reginei Emanuela I „Record-
mana" (1312—1386), ar fi devenit cunoscută datorită
priceperii sale de a produce gafe autentice, spontane,
destul de spirituale pentru acele vremuri. Renașterea
este săracă în fenomene gafice. Carlos Fuentes Pecuna
a studiat cu atenție, timp de mulți ani, textele marilor
193
scriitori ai Renașterii spaniole, fără să fi aflat indicii
de manifestare sistematică a gafei. în Don Quijotte s-ar
afla totuși o gafă.
Perioada mașinismului, ca și a concentrării precaute
de capital, este lipsită total de gafe. Amorurile sînt
amoruri, bătăliile sînt bătălii, moartea e moarte, crima
însăși este, în ciuda circumstanțelor atenuante, crimă.
Despre o gafă constituită nu se poate vorbi pentru că,
așa cum scrie Ernest Freyburg, „...relațiile economice și
sociale se caracterizează printr-o seriozitate excesivă,
academică. Organizarea societății este fundamentată pe
demenți (sic) structurali rigizi, și se distinge prin-
tr-o exemplară cursă a grupelor sociale, ca și a indivi-
zilor pe deasupra, către scopuri precise, ce exclud gafa*
(Prolegomene, VI, pag. 62).
Este neîndoios că gafa apare o dată cu relațiile mo-
derne de viață, cu formarea capitalului financiar, cu
extinderea afacerilor în zone în care i se resimțea lipsa.
Secolul al XlX-lea creează condițiile pentru ca, în mai
multe locuri ale Americii și Europei, grupe de indivizi
să descopere în același timp, cu mijloace diferite, gafa
— așa cum e definită în manualele de gafologie. Marea
epocă a gafei începe însă în a doua jumătate a secolului
și se dezvoltă în cd următor, după cum vom vedea.
La început se lucra și în acest domeniu meșteșugă-
rește. înșiși contemporanii fraților Schmeling nu este de
presupus să fi avut intenția și nici mijloacele necesare
să producă gafe cu o ridicată valoare calitativă. „Teh-
nica nu permitea, iar raporturile create nu favorizau o
dezvoltare plenară a gafei*, scrie Hildebrand Rops.
„Mașinismul excesiv, concentrarea monopolistă a ca-
pitalurilor, închiderea societății de consum în sinea ei,
organizarea jandarmeriei, ca instrument de contact, pre-
cum și răspîndirea impetuoasă a căilor de comunicație,
apariția cometei Haller, corespondența dintre Walack și
concernul Mobil Oii sînt factori de mare importanță,
care înlesnesc dezvoltarea și înflorirea fără precedent a
gafei. Dintr-o existență accidentală, sordidă, ea ajunge
să se organizeze excepțional, căpătînd în plus o calitate
nouă : aceea a conștiinței universalității ei* (Frazcesco
L.ara : Ga-fotehnologia, IV, 38).
194
Din acest moment, gafa devine instrument de refulare
și contacte inedite între oameni, se constituie ca un fac-
tor de dezvoltare a neprevăzutului, element ce se dove-
dește util în numeroase domenii de activitate, îndeosebi
la bursele de mărfuri și la serate.
Prima conflagrație mondială debutează printr-o gafă.
Luptele care urmează, conferințele, marile bătălii se în-
scriu pe acest făgaș sigur și fecund. Se produce o largă
diviziune de funcțiuni, ce iau amploare în timp de pace,
în condițiile regrupării puterilor. Apar acum gafele mi-
nisteriale, gafele intelectuale, gafele economice, finan-
ciare și diplomatice. Marea gafă de la Geneva, ca și cele
de la Lyon (1916), Leipzig (1920), Tătărași (1925), de-
monstrează cît de bogată în resurse spirituale și efecte
ireversibile poate fi gafa, ce perspective se deschid ga-
feurilor. Secolul nostru, de emancipare a omului mij-
lociu și de anulare a inițiativelor particulare, coboară
gafa din cabinetele dinastice și anticamerele ministeriale
— în piață. Burghezul își afirmă acum puterea și inde-
pendența, făcînd în orice ocazie gafe frumoase. Marele
catalog (1900—1935) înregistrează multiplicarea gafelor,
care duce la o relativă demonetizare, Ia inflație și crize.
Se formează o mișcare de salvare a gafei de efectele de-
presive. Se creează o asociație privată a gafei fine, alta
a gafei fiduciare, directe, incisive, polemice și retro-
versive. Englezii își reformează, pe lîngă sistemul me-
tric, și pe cel intelectual, programele colegiilor și insti-
tuțiilor lor adjuvante includ puncte speciale privitoare
la promovarea colegială a gafei. Titlul de sir este acor-
dat unuia dintre cei mai cunoscuți gafeuri.
După această introducere istorică, ilustrul savant
Christian Gade trece în capitolele următoare la proble-
mele actualității. După părerea autorului, în zilele
noastre este tot mai greu să extragi gafele din actele
calificate ale oamenilor, din cauza neputinței de a le
diferenția și a le sorta. Cuta/re reformă a comer-
țului are aspectul unei acțiun/ binefăcătoare pentru
piață. în realitate e o gafă. O/importantă lege de încu-
rajare a fermierilor agricultori, cu preocupări în ce pri-
vește reglementarea rentei funciare prin Banca Euro-
peană, în ciuda aparențelor, e o gafă clasică. Un roman
195
primește premiul Nobel, dar autorul nu există : gafă,
începe un conflict între două puteri minate de contra-
dicții. Mor cîteva mii de oameni pentru un teritoriu
mănos, însorit și cu verdeață. Dar teritoriul disputat se
dovedește, dimpotrivă, sărac, umbros și nisipos. Se cer-
cetează atlasul geografic : este vorba de pustiul Saharei
și nu de cîmpiile fertile ale Canadei.
La Cambridge se alcătuiește un mare Lexicon al Gafei,
în care sînt trecute 580 de gafe cruciale, aparținînd
exclusiv secolului nostru. Un scriitor român scrie un
Breviar sau Istoria critică a secolului 20, în el consem-
nează toate evenimentele mărunte care, la vremea lor,
au agitat și au violentat spiritele părinților noștri. Este
o istorie a gafei ? Rămîne de văzut. După unii, micile
evenimente fără coadă nu se pot numi gafe. Să nu cobo-
rîm ideea noastră despre gafă la un asasinat oarecare !
— invită autorul studiului.
Cum se produc gafele în ziua de astăzi ? Christian
Gade răspunde printr-o singură propoziție : „în con-
formitate cu legile obiective, pe măsura gustului, exigen-
ței și sensibilității dumneavoastră !“ Cine produce ga-
fele ? „A trecut vremea gafelor individuale — răspunde
autorul —, a gafelor izolate, stîngace și meșteșugărești.
Există o mare tradiție a gafei superioare, ce trebuie re-
luată și îmbogățită. Forme noi, mai evoluate, își cer
astăzi dreptul de afirmare. Gafa este o cucerire a vremii
moderne. Toți trebuie și putem să facem gafe/'
Tocmai de aceea, faptele arată că numărul gafelor a
crescut vertiginos. Numai în Anglia, de la 1400 de gafe
publice, cîte înregistrează statistica în 1902, cifrele au
crescut la 1.500.000, în 1952. La rîndul lor, gafele indi-
viduale au crescut, în aceeași țară, de la 12.000 în 1902,
la peste o jumătate de milion în 1952. O creștere anuală
de 18% asigură o progresie a gafei corespunzătoare cu
cerințele mereu mai evoluate. A avut loc și un proces
de optimizare a formei și de concentrare a conținutului.
O gafă din zilele noastre e mult mai eficace, mai spor-
nică decît una de acum douăzeci de ani. Poate fi com-
parată, de pildă, gafa unui diplomat, care confundă
elicopterele cu premiile Academiei ?
196
De aceea,.autorul se și referă la măsuri noi, mai po-
trivite vremii pe care o trăim : „S-a dus etapa bîjbîirii
empirice. Este timpul să gîndim la un sistem de gafe cu
pîrghii și rulmenți/4 El face o disociere între gafa cu
suport și cea cu curea de transmisie, și cere o serie de
condiții pentru a se putea utiliza motorul electric și
frîna de picior. Se indică, printre altele, folosirea tele-
viziunii la distribuirea în masă a gafelor (cu explicații),
dîndu-se posibilitatea multiplicării lor în gospodărie, cu
cheltuieli reduse.	/
Un sistem mondial de gafe n-ar face, în fond, decît
să pună de acord niște forme, azi învechite, cu realități
deja existente. Gafe se fac pretutindeni, în zone geogra-
fice foarte felurite și, deila un timp, și în spațiul cos-
mic. Se^fac totuși cu o anume timiditate, acreditîndu-se
ideea că se produc întîmplător. Nu se poate însă ad-
mite în continuare ca pornirea firească, componentă
sublimă a spiritului omenesc, să mai fie îngrădită de
legi discriminatorii, de sisteme fiscale preferențiale, de
taxe vamale, de alte opreliști anacronice. Reglementarea
prin convenții internaționale, promovarea bunelor tra-
diții, ca de pildă marea gafă a Concernului de Carne
și Brînză, un învățământ realist și gafic sînt măsuri de
primă urgență. Gafa mondială se poate dezvolta și sin-
gură, dar de ce să așteptăm 20—40 de ani, cînd ne
stau la îndemînă pîrghii importante spre a-i da reali-
tate mai devreme ? Sînt societăți pe acțiuni foarte ac-
tive, care se sprijină pe sisteme perfecționate de gafe,
au obținut succese în acest sens, posedă o experiență
proprie și o producție apreciabilă, ținută la zi de com-
putere. Exemplul lor trebuie să prezideze organizarea
tuturor celorlalte, printr-o contaminație binefăcătoare,
de la nivelul de gheretă pînă la cel de complex. Un șir
de societăți anonime mai puțin evoluate, parțial fali-
mentare, folosesc deja cu succes această experiență, în-
locuind vechile, nerentabilele lor gafe, cu sistemul de
gafe al concurenței libere, cel mai eficace. Ne putem
baza, de asemenea, pe specialiști, care s-au format
aproape spontan. Se află în lume, la această oră, ar-
mate întregi de experți în gafe de toate categoriile, toată
chestiunea este să se renunțe la prejudecata gafelor cu
197,
\
mică rază de acțiune și să se treacă la alfabetizare^. în
marea știință a gafei mari. Astăzi, cînd un avion
parcurge distanța între Helsinki și Rio de Janeiro în
numai cinci ore, cînd rachetele zboară pînă la Venus
și mai departe, este nefiresc să utilizezi gafele între
parteneri, în afaceri mărunte. De ce să nu facem gafe
universale, gafe categoric mai ieftine, dar de o valoare
morală și practică de o mie de ori mai mare ? O gafă
produsă de Si am sau Portugalia poate deveni un bun al
fiecărui cetățean al planetei. Beneficiile Ia Bursa din
New York ar putea crește în mod sensibil.
Autorul propune dezvoltarea sistemului de gafe în
salturi. El preconizează, deocamdată, numai salturile
mici, prudente, nepericuloase. Procesul s-ar putea efec-
tua prin reglementarea legislativă a tuturor gafelor mici,
în această primă etapă, s-ar putea face exerciții și de-
monstrații de gafare în cadrul unor organisme deja exis-
tente, de pildă Organizația Internațională a Liberului
Arbitru, organism care are un capital bogat de gafe in-
ternaționale, cu sediul în Columbia.
în încheiere, autorul nu-și poate reține o lacrimă pen-
tru micile gafe, cu pitorescul, cu farmecul lor, și pe
care tehnica, noile condiții ale vieții modeme le înlătură
și le anihilează. „Gafa de mici dimensiuni, cu un. sîm-
bure scurt și o aromă trecătoare, este sortită dispariției.
Părerea noastră de rău va trece repede, în fața uluitoa-
rei expansiuni a marelui sistem de gafe, a avantajelor
și perspectivelor sale".
Christian Gade mărturisește în final încrederea sa în
luciditatea și spiritul de inițiativă al marii finanțe, care
va depăși greutățile de moment și va organiza, cu răb-
dare și pricepere, societăți și grupuri mamut, pe acțiuni
sau altă formă de participare, pentru promovarea nou-
lui sistem de gafe, cu o structură și capacitate ce vor
putea furniza, în anii care vin, gafe din ce în ce mai
mari, mai definitive. (Editura „Simon Kra", Paris 1962.)
DAMIAN PRICOPIE : „Antologia manechinelor"
■— „O idee ingenioasă : a colecționa manechine și, prin-
tr-un procedeu tehnic relativ simplu, a le provoca la
198
conversație. La început, manechinele, îndeosebi cele de
ceară sau carton cerat, sînt taciturne, încăpățînate sau
chiar rebarbative. Ele se încred prea mult în frumusețea
lor, se complac într-o situație de poză. Cînd catadicsesc
'să scoată o vorbă, nu fac decît să-și elogieze bustul sau
umerii (picioarele nefiindu-le esențiale). Adesea se simt
bine să dezvolte considerații estetice despre expresia
chipului sau prospețimea propriei carnații. Cu vremea,
prin dialoguri amabile, însoțite de complimente, ele în-
sele devin amabile, schimbă cuvinte pline de interes și
emit chiar idei. Cînd sînt dispuse în colonii, povestesc
lucruri admirabile. Damian Pricopie a stabilit că este
o legătură intimă între colecția de manechine și anto-
logia de texte. A colecționat texte și a antologat mane-
chine/' (Francois Mărie Pinot)
Culegerea pe care o prezintă cititorului se distinge
prin puritatea ideilor, prin forța și expresivitatea tipu-
rilor, prin interesul acțiunii. Una dintre povestirile sale
este, de fapt, o scrisoare pe care o trimite cetățeanul
Anghel Marinescu-Fluture domnului Jean-Paul Hollier-
Larousse, descendent al casei editoare pariziene :
„Ma adresez dv. cu încrederea pe care o are în co-
mitetul de direcție al editurii un cititor atent al publi-
cațiilor Larousse, Răsfoind zilele trecute noua ediție a
dicționarului dv. (exemplarul meu poartă nr. 6420), am
observat o serie de omisiuni evidente față de edițiile
anterioare și altele, față de realitățile noi ce trebuiau să
fie înregistrate. N-am să arăt cît de neplăcute sînt
aceste lipsuri, care, îndată ce am răsfoit paginile, m-au
izbit violent ; am să le citez în paginile ce urmează,
lăsîndu-vă să apreciați singur cît de dăunătoare sînt ele
atît pentru faimoasa editură pe care o onorați, cît și
pentru cultură în general. Iată cîteva titluri :
La pag. 182, Chateaubriand : „Fileu de porc la gră-
tar, cu garnitură de cartofi înăbușiți". Atît și nimic mai
mult. Cum se poate asta ? Tocmai în patria care a dat
pe cei mai străluciți gurmanzi, nu se pomenește nimic
despre celălalt, despre Chateaubriand poetul, cel căruia
fileul de porc la grătar îi plăcea la desperare, omul care
a revoluționat bucătăria etc. Să ne mai mirăm că lip-
199
sesc din Larousse importanți poeți balcanici, dacă ma-
rele Chateaubriand este lăsat în afara listei dv. ?
La pag. 369, Equilibriste : „k cărui meserie este de-a
face tururi spectaculoase, de a-și menține propria per-
soană sau diferite obiecte în echilibru". Atît ? Dar Ral
miro Georgescu, răposatul avocat al baroului Ilfov, care
a inventat legea generală a echilibrului în secante egale ?\
Inventator strălucit, el a colaborat cu austriacul W. Ma-
ver la determinarea legii gastro. Dar ce scrie la titlul
respectiv ? :
Pag. 441 Gastro : „Prefix indicînd stomacul și pînte-
cele". Despre legea gastro care a revoluționat științele
mecanice, nici o vorbă. De ce atîta ignoranță ?
Mai departe :
La pag. 511, I minorat, e, aux, adj : „Contrar mora-
lei : operă imorală". Păi tocmai de aceea, domnule Hol-
lier, pentru că aici lipsesc exemplele concrete. Dacă se
vorbește despre așa ceva, trebuie neapărat să se dea
exemplul Otiliei din romanul lui G. Călinescu, femeie
de o rară perversitate, care refuză dragostea pură a tî-
nărului (am uitat cum îl chema), căsătorindu-se cu
vîrstnicul (de asemenea, am uitat cum se numea, dar
cartea poate fi consultată la biblioteca sindicatului).
Otilia este cel mai aprig exemplu de ceea ce înseamnă
imoral.
La pag. 672, Multiplication, se desenează tabla lui
Pytagora. Dar cifrele sînt absolute, în timp ce în rea-
litate, după părerea mea, ele ar trebui să aibă zecimale
și chiar interstiții. Cred că sînteți de acord că 12 nu
este egal cu 12,32. Rectificați cît mai este timp. Con-
structorii clădesc azi zgîrie-nori după tabelul dumnea-
voastră. De aia ,se prăbușesc casele !
La pag. 758, Pendule : „Orologiu de apartament, cu
greutăți sau resort, ale cărui mișcări sînt reglementate
de un pendul ; pendulă cu repetiție". Aici o altă .gravă
lacună. în 1912 un individ necunoscut, urmărit probabil
de poliție, a aruncat în curtea lui cumnatu-meu o boc-
cea cu lucruri foarte disparate. Printre acestea se găsea
și o pendulă. N-avea resort și nici greutăți. Avea țevi
subțiri și un mic bidon deasupra. Am turnat apă. Ceasul
a mers. Funcționează și astăzi, deși apa se cam scurge
200
și pe margine, din cauza uzurii. Completarea titlului cu
această pendulă este neapărat necesară.
Dar cea mai neplăcută lacună a dicționarului dumnea-
voastră mi se pare cea de la pag. 1528, unde, între titlu-
rile Marines și Marinetti trebuia să existe numele Ma-
rine scu-Fluture. Mai multe nume au ilustrat această fa-
milie harnică, valoroasă, posesoare printre altele și a
unui pendul.
Marinescu-Fluture, Leon (1902—1960) a creat un nou
cod al telegrafiștilor, mai perfecționat decît cel inventat
de Samuel Morse prin aceea că poate transmite nu nu-
mai cuvinte, ci și alte elemente ale limbajului omenesc :
un zîmbet, o ezitare, un sîsîit. Marinescu-Fluture, Scar-
lat (1926—1962), fiul lui Leon, mai înzestrat chiar de-
cît tatăl său, a scris trei poeme științifice în care
sugerează soluționarea unor probleme de algebră supe-
rioară printr-o metodă cu bile. Marinescu-Fluturey Fi-
lofteia, (n. 1930), spălătoreasă locuind în Focșani, mă-
ritată cu lorgulescu Filip (1929), subofițer. Și, în fine,
Marinescu-Fluture, Anghel, (subsemnatul), (n. 1925), In-
giner hidroameliorator, una dintre personalitățile de
seamă ale științei contemporane : a realizat pînă acum
trei canale de cîte 500 m fiecare, late de 2 m, prin care
este adusă apa din balta Borcea pînă la grădinile fermei
din Stufăriș, sporind producția de porumb irigat cu
3000 kg la hectar. A mai construit și o pompă, obținînd
o economie de 80 de lei la confecționarea pistonului. în
prezent îl preocupă cum să construiască un dig pentru
ca apele fluviului Arno să nu mai inunde Florența.
Cu aceste rectificări și adaosuri, cred că dicționarul
LAROUSSE va deveni mai complet. (Editura „Ray-
mont", Varșovia 1965.)
MARIO FONTANAROSA : „Agentul de circulație^
— Cartea aceasta l-a consacrat pe italianul Fontanarosa
drept „o personalitate literară stranie și, totodată, foarte
pătrunzătoare", „excelent psiholog și militar" (Bois-
deffre). Cîteva sute de pagini, din care extragem spre
exemplificare prima piesă — un jurnal intim despre
daunele inerției — ne atrage luarea aminte asupra com-
201
plicării circulației într-un mare oraș, susținînd că pie-
tonul devine în acest secol una dintre victimele mași-
nismului :
„Noiembrie 19... Nu numai să traversez, dar să-i și
înțeleg mișcarea, asta doresc și nimic mai mult, pbnxxu
că și mîine voi trece tot pe aici, și desigur și altă dată.
Notez intersecția : strada colonel Penal thy, colț cu Bu-
levardul Curcubeului. Aici s-a produs anul trecut, sau
acum doi ani, mi se pare că într-o marți spre prînz,
știu că era soare puternic, cam nefiresc pentru primă-
vara care începuse, un oribil accident.
Mi s-a spus că agentul de circulație adus atunci ar fi
venit de la întretăierea Căii Spaniolilor cu strada Bal-
zac, că are așadar experiență, e un tip. într-adevăr,
accidente n-au mai avut loc de atunci. Figura lui îmi
inspiră încredere.
Ma preocupă acum ideea de a traversa cît se poate de
corect.
Noiembrie 19... Las la o parte întîrzierea. Nu înțeleg
însă de ce, cînd am pornit totuși să străbat partea caro-
sabilă, a făcut mișcarea aceea neprevăzută. M-a fluierat.
Decembrie 19... M-a fluierat din nou. A trebuit să
revin pe trotuar. Am privit ceasul ca să-mi explic de
ce n-am reușit : se răsucește pe călcîie o dată la o ju-
mătate de minut.
Decembrie 19... Nu. Se răsucește exact la 40 de se-
cunde. Poartă un chipiu foarte arătos, seamănă întru-
câtva cu văru-meu George, are însă o statură mai im-
punătoare. Mănușile albe le poartă ca un conte. Daca
n-ar fi blestemata asta de oră fixă, aș zăbovi să-1 admir.
Decembrie 19... Am întîrziat pe trotuar mai bine de
o jumătate de ceas. întîi a dat liber unui camion cu
băuturi, printre sticle .am observat și lichiorul de cacao
ce-i plăcea atît de mult Magdalenei. într-o dimineață,
îmi amintesc bine, cursurile se anunțau plicticoase. Mag-
dalena mi-a propus să ne plimbăm, promițîndu-mi că-mi
va împrumuta ea gramatica lui Brandt ; mai mult decît
ce scrie acolo, cu scheme și rezumate, nici tatăl profe-
sorului nu ne poate preda. Am ocolit parcul și-am ră-
mas pe o bancă, sub un castan desfrunzit, pînă după
ora prînzului. Ne-am așezat la o masă, într-una din
202
acele crîșme ce se înșiră pe străduța Poștei, și-am băut
lichior de cacao. Magdalena a rîs mult și, într-un tîr-
ziu,. a acceptat să urce la mine. Apoi a deschis calea
unui convoi de autoturisme — unul purta număr de
Milano, Mi 2626, cred, sau 27. Am încercat să cobor
spre stînga. Dar tocmai atunci s-a întors din nou, dînd
liber unui biciclist.
Decembne 19... Nu mai demult decît noaptea trecută
gîndeam că, de fapt, în schimbările lui ar trebui să
existe oarecare logică. Dar întoarcerile sale sînt foarte
inegale. De pildă, azi a stat mai mult de două minute
cu fața spre Balzac. I-au trecut pe sub nas două Re-
nault-uri și un Mercedes tip 42. Am dat să traversez în
sensul indicat de panoul albastru. Era tocmai timpul să
schimbe. N-a schimbat. M-a fluierat.
Mi-a venit ideea de a-1 înșela. Cînd am coborît bor-
dura era să dea peste mine o căruță cu sifoane.
Ianuarie 19... Prietenul meu R., foarte îndatoritor, a
calculat toate șansele pe care le am (e un matematician
excelent), și a precizat că s-ar putea să nu corespundă
totul exact. Dacă ar fi el la fața locului... M-a asigu-
rat că, în orice caz, se poate traversa fără teamă.
Mă aflu de la șase dimineața la întretăierea ce mi-a
devenit familiară ; încerc traversarea pe dreapta. Mă
vede. Cunoștințele celor doi ani de teatru pe care i-am
urmat mă ajută să transform mișcarea derutată într-o
plimbare liniștită, de-a lungul bordurii. Fac puțin echi-
libristică sub teii bulevardului, admir clădirea din față.
E un imobil care încă se ține bine, cu toate că trebuie
să fi fost construit înainte de primul război. Una din-
tre. casele bătrînești, cu camere înalte, cu ferestre largi,
în care bănuiești mobilierul greoi, încărcat, prefe-
rință a negustorimii înavuțite, și două-trei uși albe în
lături, apoi două holuri, cu scări interioare și depen-
dințe. în general, oamenii dinainte aveau nevoie de
multe anticamere, toate aceste încăperi-tampon dădeau
proprietarului iluzia unei gogoși de mătase, greu de
străpuns. Nepoftiții, insistenții trebuiau să eșueze într-un
vestibul, într-o verandă, într-o curte interioară. Pe par-
tea opusă, iată, s-a deschis un culoar liber, dar traver-
sarea e mai periculoasă pe acolo, pentru că din spate
203
mă poate surprinde o mașină ce vine din dreapta. Nu
pot încerca necunoscutul. îmi vine să mă las în voia
întîmplării. Agentul de circulație și-a scos o mănușă*
cu cealaltă face semne insistente unui tramvai.
Ianuarie 19... Un progres : cînd am încercat să-i dau
ocol, nu m-a văzut. întoarcerile sale sînt mereu pe
stingă și eu pot aluneca nevăzut, o dată cu mișcarea
lui, ca Venus față de Jupiter, evitînd conjuncția. M-a
surprins foarte tîrziu, eu deja traversasem și, cu gulerul
ridicat și pălăria pe ochi, îmi vedeam acum de drum.
Sînt mulțumit.
Ianuarie 19... Exact vizavi e o cutie de scrisori. Ală-
turi, un telefon public. Deoarece n-am ales momentul
optim, pe care însă am început să-1 presimt, cu toate că
nu-mi fac iluzii, m-a surprins și m-a fluierat. Am dar
buzna printre un tractor și o motocicletă, m-am prefă-
cut că n-am auzit înjurătura motociclistului și-am sărit,
speriat dar încrezător, ca să mă prind de cablul tele-
fonului. Cum venea spre mine să mă sancționeze, am
strigat în receptor cît am putut de tare : „Spitalul de
copii ? Puștiul m!eu are nu mai puțin de 40 de grade !
Spuneți-mi, domnule doctor, pot avea speranța unei in-
ternări ?“ S-a întors încurcat la postul lui din mijlocul
străzii, și-a reluat importanta funcție și a dat liber pe
dreapta. Să fi băgat de seamă că nu pusesem nici o
fisă în aparat ?
Ianuarie 19... O jumătate din bulevard am traver-
sat-o. Mă aflu de cîteva ore la mijloc, pe refugiu între
o gură de -canal și un coș de hîrtii. De aici, printre tei
și castani, se vede întreg bulevardul, pînă la Arsenal.
E minunat. La început am crezut că, din cauza ezitării
mele, mișcarea lui nu pare perfect coordonată cu fluxul
de autovehicule. Dar acum m-am lămurit : nu-i de vină
ezitarea mea, ci faptul aparent straniu că se răsucește nu
pe stînga, cum știam. întoarcerile le-a schimbat pe
dreapta. în cazul acesta va trebui să mă reîntorc pe
trotuarul de pe care am plecat, nici o manevră în di-
recția atacată nemaiavînd șanse. De fapt, îi dau drep-
tate, pentru situația lui e preferabil să alterneze întoar-
cerile. Evită amețelile. Evită ridicolul. Nici un agent de
circulație nu poate risca să fie ridicol. în timp ce prin
204
Penalthy trece un camion uriaș ce trage după el o re-
morcă cu țevi, gindesc cu gingășie la Mondrian, la
schemele lui colorate ce trădează o anume experiență.
Pe partea cealaltă e însă mai puțin periculos. O doamnă
în vîrstă traversează. O fluieră cu desperare. Doamna
e surdă.
Februarie 19... Cu ziarul deschis e mai bine. Am
cumpărat 11 Progresso care, în afară de faptul că pu-
bli’că întotdeauna cele mai bune comentarii externe,
inspiră și mai multă stimă, fiind condus de Marcel He-
rimee, sociologul. Cu ochii ațintiți în pagina ultimelor
știri, pășesc hotărît înainte. Agentul se întoarce. Un val
de vehicule mă asaltează, cauciucul unuia îmi atinge
ușor călcîiul. Dau să ies printre copacii rondului, dar
calea îmi este închisă de un tramvai. O ambulanță în
viteză îmi smulge ziarul. Cînd încerc să ies din vîrtej,
el se întoarce (din nou pe stînga !), și dă drumul co-
loanei oprite dinspre Curcubeului.
Februarie 19... Emil mi-a spus aseară o anecdota
despre un cățel -care scapă de la stăpîni. Nu știu poanta,
n-am fost atent la ea, pentru că povestea mi-a sugerat
ideea de-a traversa în patru labe. Sînt destul de lucid
ca să mă abțin de la asemenea trăsnaie, deși îmi închi-
pui că ar avea un efect moral formidabil cînd s-ar
prinde, mai tîrziu. O întoarcere pe dreapta. O goană
scurtă printre picioarele pietonilor pînă la cutia poștală.
Un răgaz Ia un copac, apoi o goană nouă peste peluză,
pînă la gardul roșu. De acolo, trecînd linia tramvaiului,
pînă pe trotuarul celălalt și gata.
Martie 19... Pe Cornelia Drăghicescu a lăsat-o adi -
neaori să traverseze liniștită pe semnalul roșu, interzis.
Are scuzele ei : e nostimă. Dumnezeu știe cum se poale
menține încă tînără. E de vîrsta Lianei. Indiscutabil,
greșelile i se iartă de la început : are picioare splendide.
Am coborît bordura pe lîngă chioșc, preferînd să oco-
lesc decît să mă aibă sub nas. Am trecut repede pe re-
fugiul tramvaiului. El era preocupat să facă loc unui
autobuz cu copii, care se înțepenise la intrarea în curbă.
Copiii cîntau cîntece voioase, cu vocile lor cristaline.
După ce s-a întors pe dreapta, solemn și energic, a dez-
legat coloanele de pe bulevard. Am sărit îndată pe bor-
205
dura alăturata, am înaintat paralel cu ea și am urmărit
să mă adăpostesc pentru o clipă în colțul vecin. S-a
întors din nou. M-a zărit. A fluierat. Din bunăvoință,
ca să-mi recunosc umil greșeala, am dat înapoi ; impo-
sibil însă de atins refugiul, un taxi așezîndu-mi-se toc-
mai atunci în cale. Nu știu cum m-am zăpăcit, am
alergat în direcția chioșcului, apoi în cea a cutiei poș-
tale. M-am pomenit pe peluză. începuse să ningă, se
lăsase o umezeală pătrunzătoare, cobora seara. Mă avea
la mînă, situație de care m-a făcut atent cu degetul ri-
dicat. De pe peluză pînă în colțul din față e o distanță
de două ori mai mare decît între un trotuar și celălalt.
Am încercat o evadare peste canal, dincolo, unde se gă-
sește o potecă printre tei, peste peluză. M-am înapoiat
însă prudent lîngă cutia poștală, parcurgînd distanța
prm șanț, ghemuindu-mă, șchiopătînd uneori ca să-i
inspir compasiunea. Un pieton mai temerar mi-a cu-
prins umărul. Cum ajunsese lîngă mine ? Era probabil
din alt cartier, necunoștința îi era prielnică : nu-1 inhiba.
M-a scos din încurcătură, conducîndu-mă pe trotuar,
l-am mulțumit, cu toate că îmi venea să-1 gîtui : de pe
acest trotuar evadasem mai înainte...
Martie 19... Mihai mi-a făcut cunoștință cu domni-
șoara G. E o femeie inteligentă, spirituală, cu o înfăți-
șare ce inspiră, neobosit, optimismul. Cred că-1 iubește
pe Mihai și alegerea reciprocă denotă afinități reale. Că-
sătoriile cele mai reușite se realizează printr-o îndelun-
gată frecventare. O vizităm. Locuiește într-o garsonieră
destul de confortabilă, cu o bucătărioară de păpuși, cu
gaze și toate cele necesare. Balconul dă spre bulevard
și, din momentul în care Mihai i-a explicat ce mă pre-
ocupă, a fose extrem de drăguță, instalînd imediat un
scaun, ca din el să pot studia mișcările agentului de cir-
culație în vederea unei concluzii.
Niciodată nu face mai mult de cinci pași la dreapta.
La stînga ajunge să facă și opt, dar niciodată nu se în-
depărtează de punctul fix : caseta vopsită în dungi albe
și negre, din mijlocul răspîntiei. Sensurile le schimbă la
intervale relativ egale : 40 de secunde. Sînt adesea și
excepții : 6 minute. E adevărat ca atunci, din cauza
206
■anei pane de curent, un troleibuz rămăsese pe linie în
mijlocul străzii, circulația nefiind posibilă decît pe o
parte. Nu fluieră întotdeauna. La cinci pietoni care
traversează incorect fluieră o singură dată. Dar fluieră
de cinci ori pentru un pieton care traversează corect,
în răstimpuri admonestează și verbal, dă amenzi și se
răstește la unii. Cînd circulația este foarte intensă, are
momente de inspirație și atunci dă drumul dintr-o dată
la ambele coloane, care se întretaie, se învălmășesc, se
amestecă de asemenea manieră că un automobil venind
dinspre Arsenal, după cîteva scurte viraje își continuă
cursa nu înainte, ci înapoi, spre Arsenal. Șoferul pro-
testează, firește, dar treaba merge. Tramvaiele au un
regim mai sigur : ele își continuă drumul, dar adesea ies
din răspîntie cu cîte un Fiat 600 în bot. Agentul fluieră
în special după ce s-a desfăcut nodul coloanelor, dar
și la început și chiar și atunci cînd încep să se încurce
sensurile. Nu fluieră niciodată stropitoarea primăriei,
care împroșcă pietonii cu apă galbenă, de regulă foarte
rece : iubește florile.
Are o concepție bine fundamentată asupra circulației
rutiere. Semnalele sale sînt plastice și elocvente : cînd
ridică mîna dreaptă, dă prioritate celor dinspre strada
Florilor. Cînd ridică mîna stingă, dă liber celor de pe
bulevard. Este adevărat că ridică mîna dreaptă cînd
se întoarce de-a curmezișul căii libere, și pe cea stîngă în
poziția contrară, astfel că se întîmplă ceva neprevăzut
în toată treaba asta, dovadă frecventele coliziuni (Ford
cu BMW, Fiat 1300 cu tractor, Volkswagen cu tombe-
ronul unui gunoier etc.). Am văzut multe de astea în
ultimele luni, de cînd cercetez răspîntia cu speranța de
a traversa.
Aprilie 19... Ceva-ceva a început să meargă. Ple-
cînd de la ideea lui Bergson potrivit căreia rațiunea este
stînjenitoare cînd este vorba să surprinzi devenirea, am
închis ochii și-am pășit cu îndrăzneală înainte. Ca prin
minune m-am trezit lîngă cutia de scrisori. Acolo m-a
cuprins panica, pentru că rațiunea m-a ajuns din urmă
și mi-am dat seama să mă lăsasem condus de întîm-
plare, în timp ce posedam destule cunoștințe utile despre
207
mecanismul logic al schimbărilor de sens. A trebuit să
meditez asupra conflictului etern dintre haos și orga-
nizare. Dacă eram consecvent și traversam și bulevardul
cu ochii închiși puteam ajunge în două situații : 1. să
ating trotuarul de vizavi victorios. 2. să fiu lovit de un
automobil, prilej de-a relua critic studiul lui Bergson,
filozof vinovat de multe accidente.
Mai 19... Schimbările nu sînt determinate de inspira-
ția momentului. Agentul modifică și înnoiește mijloacele
sale de semnalizare atît din oră în oră, cît și din zi în
zi și de la o săptămînă la alta. Azi a făcut un gest ine-
dit. Și-a dat șapca pe spate, tamponîndu-și fruntea cu
batista. Am fost inundat de un sentiment de înțelegere
față de răspunderile lui. Am traversat lejer. Eram pe
sensul interzis. Nu m-a fluierat. Reciprocitate ?
Iunie 19... De dimineață s-au tamponat oribil acolo,
pe culoarul unu, două camioane încărcate. Se pare că
șoferii, transportați la spital, nu vor supraviețui. Pe la
10 (eram la peluză), un biciclist a fost aruncat de un
Ford în gardul policlinicii de alături. Cineva a observat
că gardul, de altfel și policlinica, nu respectă alinierea
bulevardului. Este curios cum o asemenea clădire a ră-
mas înafara rîndului, pe acest bulevard unde nu de-
mult s-a ridicat și o statuie, ceea ce vădește din partea
edililor o considerație aparte. De fapt, grija pentru mo-
numentele orașului nu este prea consecventă. Sper că,
aprobîndu-mi-se transferul, să mă pot ocupa cît de cu-
rînd de sistematizarea pieții centrale, agentul de circu-
lație de acolo meritînd realmente un decor mai potrivit.
Coloanele pornite din capătul străzii Penalthy ar fi
reușit să traverseze, dacă nu schimba. Cele de pe bule-
vard le-au interceptat. Acum, în învălmășeala care s-a
creat, profit de ocazie să traversez. Agentul mă fluieră,
îl văd cum se apropie de mine, și n-am unde să mă re-
trag. Mă plantez lîngă peluză. Amenda pe care mi-o
pretinde nu este exagerată, dar n-am bani nici de țigări.
Chiar dacă aș avea, n-aș lira cu mine de-acasă nici cinci
franci, din prudență, tocmai pentru a fi constrîns să
traversez corect. Agentul îmi încheie acte de dare în
judecată.
208
Iulie 19... Perseverez prin același vad, încurajat de
faptul că, ieri, un funcționar de la aeroport, a izbutit.
Am ajuns la convingerea că este totuși posibil. Pînă la
farmacie n-ar fi de parcurs decît două sute de metri,
altă cale nu există. Mintea mi-a obosit, ochii mi-au slă-
bit tot urmărind schimbările agentului din colț, întîl-
nirile mele cu soția au devenit obositoare, mereu mai
•triste. Cînd ne reîn'tîlnim, nu fac decît să-i povestesc
cum am încercat să-1 înșel, cum m-a surprins, la cît se
ridica suma amenzilor. Pînă la urmă, simt că nu mai
are nici o dispoziție, se ridică de la masă și îmi întoarce
spatele.
îi convine. Ca să ajungă la lucru, ea utilizează pasa-
jul subteran, n-o fluieră nimeni, n-o sancționează nimeni.
Pasajul subteran conduce din vestibul pînă la bucătărie,
se diversifică la un moment dat spre cămară. Rareori o
împiedică la intersecție vreun sac sau un curcan, acolo
unde colocatarul de la parter își depozitează de obicei
proviziile. (Editura „Rizzoli", Milano 1959.)
ISTORIOGRAFUL : „Istoria literaturii pertineze".
— Remarcabila pentru informația largă și buna selecție,
pentru ideile abil reliefate, privitoare la curentele lite-
rare. Nu putem fi însă de acord cu punctul de vedere
al autorului după care orice lucrare literară este pro-
dusul unui dezechilibru psihic. Toți scriitorii sînt ipo-
criți, arțăgoși, cinici, mazochiști, zgîfciți, bîrfitori, pel-
tici, strîmbi la vedere și șchiopi la scris, bețivi, copilă-
roși îi; afaceri, plăpînzi în războaie, stupizi în societate,
rigizi în pat, afemeiați la serbări școlare, cruzi, copți,
chiori la cinemascop, solemni la chef, vorbăreți la în-
mormintări, gurmanzi la aeroport, stîngaci la popice,
migăloși la înot, democrați cu nevestele, principiali cu
servitoarele, virili la mașina de cusut, glumeți la aca-
demie, prudenți în baie, eroici la Simfonia „Oxford",
ignoranți în Apocalipsă. Falsificatori de bani și desena-
tori de scene rușinoase. Artileriști.
E o mare injurie adusă omenirii faptul că istoria n-a
produs încă pînă azi măcar un scriitor adevărat (Isto-
209
riograful dă formula unui scriitor adevărat Ia pag. 67).
Din criminali și pungași el nu-i scoate, adesea ai impre-
sia că rîndurile sînt încruntate, că frazele fluiera ascuțit,
că paginile se întunecă și, pe undeva, chiar tună și cade
grindina. Deși afirmă că s-a aplecat „cu cea mai pioasă
dragoste“ asupra paginilor literaturii pertineze, Istorio-
graful consideră pe marele dramaturg Baronetti drept
„o cumplită expresie a mizeriei spirituale", iar dramele
sale „o rîgîială penibilă, în vers alb, din care nu poți
reține decît efortul și transpirația". Romancierul Pro-
tikon este, după Istoriograf, „un cretin și un impotent
capabil de crimă", iar admirabilul nostru prozator Mat-
teotti „un cîrnat metaforic mirosind a mucegai". Unele
perioade ale literaturii secolului al XlX-lea lipsesc cu
totul din carte, trecute intenționat cu vederea, în timp
ce o atenție exagerată este acordată perioadei de for-
mare a societăților literare, caracterizată prin producții
rușinoase. Literatura Secolului de Aur este „o continuă
bîiguială, colecție de frisoane, de îndrăzneli necugetate,
de eșecuri eroice".
Revenind la marile perioade artistice ale secolului
nostru, istoricul literar se înfurie încă o dată, mărturi-
sește că medicul i-a indicat încă demult să abandoneze
studiul literaturii, care-i poate provoca crize ireversi-
bile, apoi face o analiză genială a cărții Salahori în
frac de Pompilio Kili, în care descoperă „idei decorti-
cate", „sîmburi de prună", „așchii spirituale, dar mu-
cezite la capete", „pasaje de trențe", „fraze găurite la-
teral", „frumuseți smochinite", „mici conjuncții spur-
cate, deocheate, răscrăcărate", „pagini de smintit",
„strîmbături, chelălăituri, chiorăit de mațe, ațe". Con-
strucția piesei Ramureaua urmează legile constructive ale
șandramalei, nodul dramatic al lucrării Sînge este de-a
dreptul „o splină canceroasă". „Scriitorii au fost în tre-
cut obiectul indiferenței generale — scrie Istoriograful.
Nu se mai poate ! Să-i înjurăm pe cei ce-au fost și să
întreprindem ceva pentru cei ce vin. Nu putem fi atît
de ingrați încît să le întoarcem spatele celor ce urmează,
să-i lăsăm să-și facă de cap. Jalnica panoramă a Rte-
210
ratuni trecutului trebuie întreruptă. E timpul ca meseria
de scriitor să devină realmente o profesiune onestă/'
Cum se poate realiza aceasta ? Istoricul literar tre-
buie chemat să-și reia locul în arena vieții artistice. Să
se așeze în mijloc, să-i privească pe scriitori în ochi,
să-i iarmece, să-i hipnotizeze, să-i servească în răstim-
puri cu bucățele de zahăr, dar, energic și scurt să-i ciu-
pească cu șfichiul biciului la capătul blănii, să-i înțepe
cu cangea în părțile moi, să-i plesnească peste bot. Să
nu-i scape mei o clipă din ochi, pentru că instinctul
răzvrătirii se trezește instantaneu și, înfuriați, sînt în
stare de cele mai neprevăzute replici. Să-i determine,
prin cuvinte plăcute, dulci dacă este cazul, să facă fraze
frumoase, să sară prin cercul de foc al temelor de prima
mînă, să se tîrască elegant printre subiectele de sticlă
verde fără a le sparge, să danseze aerian în lăstărișul
problemelor de conștiință și printre corzile cazurilor li-
mită, să sară din doi în doi ca în contabilitate. Numai
astfel publicul așezat în cerc va putea fi cu adevărat
mișcat de frumusețea ansamblului, de pitorescul fiecărei
apariții.
Un capitol al cărții se referă la mențiunea condiției
morale a artistului. Este necesar — spune Istoriogra-
ful — să i se asigure scriitorului o hrană substanțială,
din care să nu lipsească rimele, bogate în proteine și
substanțe alunecoase, o îngrijire atentă a blănii prin pe-
rieri repetate, de-a lungul întregii zile, o sănătate per-
fectă dobîndită prin conferințe, studii separate, cotețe
luminoase, cu apă curentă și femele mîngîioase.
O altă idee a Istoriografului, expusă în postfață,
arată că istoricului literar, ca și criticului, îi revine sar-
cina de a sancționa operele și de a le ierarhiza. El face
în acest sens și o tablă de sancțiuni pentru autori. în
listă sînt indicate bătaia ușoară la ceafă, plesnirea re-
gulată (de întreținere) pentru cazurile de încăpățînate,
retragerea hranei pe una sau mai multe zile — în caz
de manifestări anarhice și compoziție incoerentă — bîta
rapidă și repetiția, în situațiile celelalte. Uneori
este indicată, desigur cu temperanță, răstignirea. în ta-
211
belul Istoriografului sînt trimiși la pedeapsa capitală
62 de scriitori din secolele XVIII—XX (37 de proza-
tori și 25 de poeți), iar 102 sînt condamnați la închi-
soare și muncă silnică pe termene variind între doi și
șapte ani. El arată cît de exemplare au fost pentru
scriitori sancțiunile date unor artiști ca Eminescu, Matei
Caragiale și Lucian Blaga (în România), Proust și
Kafka (în Rapetan), Flaubert și Nicolai Colentina (în
Franța) etc.
Ierarhizarea — operațiune de mare finețe — se face
prin notare școlară. în ce-1 privește, Istoriograful no-
tează de șase ori cu 10, ceea ce, pentru o literatură bo-
gată și interesantă ca a noastră, ni se pare destul de
puțin. în schimb, dă destui 6 și 7, oferind posibilitatea
promovării unor numeroși scriitori. Din practica lui cri-
tică desprindem cîteva exemple : Hamilcar Branșa pri-
mește pentru a sa Comedie a culorilor nota 6. Mace-
don Macedonski, pentru poemul său Cisterna, nota 5.
Pentru colosalul roman Căderea parașutiștilor, Francois
Rebouy ia nota 7. Lasă însă mulți repetenți și corigenți.
Flautul lui Brasson — nota 2, comedia Cînd rmdunelele
cerului... de A. Arnim — nota 3, Luceafărul de M. Emi-
nescu — nota 4. Paradisul pierdut de Milton — nota 3.
Dar istoricul literar nu se mulțumește numai cu atît.
îmbinînd sancțiunea notei cu alte metode pedagogice, el
cheamă la școală pe părinții lui Mark Twain, organi-
zează convorbiri educative cu băieții din primele clase,
oferă la sfîrșit de trimestru coronițe și broșuri unor
scriitori merituoși. Panait Istrati, Evtușenko și Garcia
Lorca primesc cîte un penar, iar respectuosul Borges un
stilou și flori. Pot fi și scriitori preferați ca, de pildă,
Andreev, căruia maestrul îi oferă o plimbare pe bule-
vard și-i dă bani pentru gumă de mestecat. Istoriogra-
ful indică această din urmă metodă de stimulare ca
fiind deosebit de eficace. „Cînd vom reuși să-i deter-
minăm pe toți scriitorii să mestece cauciuc — scrie el —,
literatura noastră se va putea mîndri cu realizări excep-
ționale, cu nume de prima mărime, viguroase și active."
(Editura „Vertebrate", Mtinchen 1934.)
212
MAXIMILIAN UMBLATT -.„Uvertura la opera lui
Nicolai Colentina' (Hachette, Paris 1952.)
FRANCISC SOLARIO : „Dispute și anotimpuri" —
Cînd roate alianțele și 'dușmăniile au devenit anacronice,
popoarele refuzînd să mai schimbe raporturile, a început
disputa în legătură cu anotimpurile. Deveneau aliate pu-
terile care trăiau, în același moment, primăvara și își
îndreptau acțiunile împotriva celor ce suportau atunci
frigurile iernii. Se băteau pentru echinoxul de primă-
vară, pentru temperaturile 'sub 0 .grade, dar, degenerînd,
și pentru umiditate sporită sau -ceață. Se dușmăneau, de
asemenea, pentru că unii posedau vulcani în activitate
și alții nu. Se bombardau și din invidie <că n-aveau, ca
vecinii lor, revărsări de fîuri, incendii, cutremure de
pămînt violente. Așteptau uneori și cîte doi ani, pînă
cînd un cataclism distrugea Japonia, pentru ca în mo-
mentul dezastrului, înfuriați, isă se năpustească cu bom-
bele și napalmul asupra insulei ce se remarcase. „Sufereau
toți de neliniștea anonimatului" — scrie Ravmont Sever.
NICOLAI COLENTINA : „Discurs către soție pentru
justificarea setei de glorie" — Este .singura icarte pe
care ilustrul Nicolai Colentina a publicat-o în Anglia.
Ultimele cercetări ale lui Panait Mortari au stabilit că
manuscrisul .a fost el însuși elaborat în proporție de
două treimi în Anglia. „Dar — notează istoricul —,
chiar dacă a fost redactat în Anglia, discursul trebuie
să fi fost pronunțat mai înainte, poate o (singură dată,
poate de mai multe ori, în patrie. Nu este exclus ca, ini-
țial, să fi fost mai multe discursuri, doar ulterior ală-
turate." Fapt sigur este că, la apariția cărții, critica
a primit cu răceală și chiar cu ostilitate opera maestru-
lui. Majoritatea recenzenților au considerat-o imorală.
Atîta sinceritate îi speria. Pofta (sau, cum spunea Co-
lentina, „setea") de glorie nu fusese niciodată pînă atunci
atît de bine detectată. Specia imundă a criticii a fost
prima lezată. De reținut ipocrizia unui oarecare Williaim
Sprook de la Politica : „Dacă voiam să devin celebru,
213
sădeam un pom". De .ce n-a făcut-o ? în setea lui neos-
toită ar fi idăruit lumii o livadă și nu o bibliotecă plină
de referințe, îln bună măsură maculatură. (Editura mMo-
riss et Spa“, Londra 1921.)
GERYON TYR : „Despre șapte profesiuni', Ro-
man — Cele șapte profesiuni sînt: medicina, zootehnia,
brutăria, anticariatul, trasul <cu urechea, vidanjatul și
papalitatea. Fiecărei profesiuni îi este dedicat cîte un
capitol. Fiecare capitol este împărțit în paragrafe. Ca-
pitolul despre brutărie este împărțit în versete. (Edi-
tura MTermopile“, Atena 1936.)
FERNANDO PANAITESCU : „Eu, cocoșul^ Po-
vestire. Moto : „Ieri, către miezul nopții, m-am ^îndit
îndelung la tine și mi-am zis : sînt formidabil".
Am să încerc, răzvrătite, să te atrag (cu fantezie, cu
stăruință, cu șiretenie) în rețeaua de beteală și parfu-
muri a viziunilor mele, pentru că, iată, după succese
personale și derute chinuitoare, .după căderi penibile și
ridicări victorioase, după rătăciri nemaipomenite și re-
găsiri cuminți — în timp ce alții și-au pierdut sau nu-și
regăsesc mintea —, ochii mi-au rămas limpezi ca la
început, fruntea îmi este încă neumbrită, inima tînără,
vocea decisă. Am întîrziat multe nopți asupra cărților
înțelepte, paginile lor mi-au urcat în palma cu care mîn-
gîiam furnicarul literelor secrete, numai de mine înțe-
lese : am învățat din ele rostul tîrîșului, bucuria perse-
verenței, subtilul comerț cu oamenii, tăcerile copacilor,
arabescurile liliecilor pe cerul orb, dansul tremurat al
ideilor, platitudinea rimei în strînsoarea pămîntului. Așa
se face că, la masa de brad de care îmi sprijin cotul,
în încăperea traversată de țevi, între aceiași pereți pe
care-i cunoști, înconjurat de cărțile în odăjdii și de to-
purile de hîrtie în veci imaculate, mă simt ca întotdea-
una stăpîn și domn, și pot chema la judecată lucidă
lucrurile și oamenii.
Te chem, pe tine în primul rînd, pentru că simt în
tine rezistența, .spre a te cuceri, spre a-ți înfrînge de-
214
finiriv toate chemările care te amețesc și te acaparează :
tentația pentru serile gălăgioase, pentru goana automo-
bilului, iureșul prietenilor de o zi, propunerile ou schim-
bul de locuința, povestea cu 'salariul, -cu trapezul, cu
șamponul, cu cheia, eu transferul, eu Belmondo și cu
vila de la imare. Nici nu bănuiești cît .sînt de priceput
în a tăia punțile, cît sînt de rafinat în pedagogia dra-
gostei, și nu te îndoi că voi ști să te constrîng elegant
sa trăiești numai pentru mine, ca o umbră supusă și
atent controlată. îmi permit să-ți expun deschis, cava-
lerește, planul acaparării. Iată-1 :
Fără îndoială, te voi aștept-a la ora ieșirii de la insti-
tut ^către amiază, cînd voi așeza pe cer, între cele două
clădiri ale magazinului cu cizme de cauciuc și paltoane
rămase de astă-iarnă, cîțiva nori aprig învolburați, tă-
lăți către orizont de sideful portocaliu al altor nori,
striați, prelungi, zimțați pe margine ca niște insule tra-
forate de acizii Adriaticei, aerul mișcîndu-1 puțin din
spre bulevard, pentru ca teii să foșnească suav,
să indice tîrziul care s-a făcut, să te zgribulească și să
te resemneze. îți voi trimite la înălțimea genunchilor mîn-
gîierea galbenă a frunzelor de toamnă cu arome reci
mai înainte de venirea toamnei, pînă la care (calen-
darul spune) mai sînt (destule zile și luni. Tu vei veni
din dreapta, vei recepționa imaginea mea cu o tresărire,
vei observa că nimeni altul decît mine nu putea înjgheba
un asemenea cadru, te vei minuna cochet, amintindu-ți
fulgerător acea seară, atît -de repede uitată, cînd afec-
țiunea mea contrariată făcuse să zboare țăndări, de pe
masa din mijloc a camerei tale, paharele cu dungă aurie,
sticla groasă de cristal. îți voi întîmpina mersul alb,
îți voi întinde mina prietenește, ca să nu șovăi, ca să
nu aluneci pe pavajul aleii ; intențiile mele adevărate
te vei preface că nu le cunoști ; de aceea, vag temă-
toare, vei privi în jur, în căutarea unui martor, a unui
aliat. Voi pune să stea mai multe persoane pe-aproape,
dacă asta îți va fi cu ceva de folos, în preajma bosche-
tului îl voi așeza să discute cu un oarecare pe îinsuși
directorul institutului, figura îi va fi gravă, va ști să-i
demonstreze aceluia cît sînt de necesare înnoirea utila-
jului în laboratorul de electroliză și cumpărarea unui
215
orologiu, de așezat deasupra intrării principale. Inter-
locutorul își va aprinde încă o țigară, spre a rămîne
mai mult timp în acest joc în oare l-am inclus, dar din-
colo, spre poarta unde tocmai voi plasa o furgonetă,
vor sta ca din întîmplare cei doi colegi ai tăi de la
aprovizionare, unul descheindu-și cravata și gulerul că-
mășii, pentru că pe el nu-1 va atinge curgerea înfiorată
a vîntului, în schimb îl va șoca apariția mea (l-am ales
pe el, iștiind că te-a cerut de curînd în căsătorie), celă-
lalt așteptînd să-i sosească nevasta cu limuzina, pe care
tu ai invidiat-o în fiecare zi, începînd din acel septem-
brie cînd a cîștigat-o la loterie.
(Portarului îi rezerv un mic conflict, furgonetă nu
trebuie să pătrundă după orele de program pe aleile
institutului, ;și, într-adevăr, 'șoferul nu va puiea să in-
voce nici un interes special, nici nu va avea cum să
insiste, directorul fiind de față, ca și cei de la aprovi-
zionare. De altfel, unul din cei doi va interveni conci-
liant, directorul remarcîndu-1. Din același motiv,
portarul va face oarecare tapaj, -citind articolul doi din
regulamentul de ordine interioară. Pe bulevard, pe par-
tea cealaltă, voi pune să treacă în acel moment o com-
panie de soldați, cîntecul lor îmlbăibătător va fi întrerupt
de două ori de clacsonul furgonetei, nevoită să se în-
toarcă, să se retragă.
Gata, voi spune, cuprinzîndu-ți mîna, toate aceste
prezențe au devenit de prisos, le îngădui celor ce au
jucat în această scenă să se ducă liniștiți acasă. Primul
se va retrage directorul, firește, afectat că a trebuit să
fie de față, el, care te iubește în taină, apoi portarul,
grăbit să-și continue partida de șah de unul singur, în
cabină. Norii sînt de asemenea liberi să se descompună
după legile lor (care, în realitate, mă privesc mai puțin),
să se prefacă în acvile sau balauri. Te voi conduce la
autobuz.
Vei fi surprinsă că te însoțesc, la o oră cînd, de obi-
cei, mă grăbesc să alerg la gară, să aștept trenul de
Miinchen și pe nefericita de Fifi cu puștiul, care sosește
întotdeauna ca să complice lucrurile. Ne vom instala
pe bancheta cu două locuri de la fereastră, de unde, pe
partea dreaptă, vei fi bucuroasă să vezi cîteva clădiri
216
din Paris, ca într-un film, magazinul bunului Pier re
Fernet, apoi ambasada spaniolă, cu polițistul, cel cu
urechea tăiată, apoi 'șirul de prăvălioare cu copertine văr-
gate deasupra vitrinelor și, în sfîrșit Place de POpera.
Domnul cu barbișon va coborî, nu înainte de a schița un
semn de (satisfacție că acum se poate duce la treburile
sale (aș fi putut să-1 concediez mai devreme), tînărul
student îi va ocupa îndată locul, figurația lui fiind încă
utilă, pînă la strada cu plopi, dincolo de Arsenal. Vei
simți în bunăvoința mea un fir de tiranie, cu toate că,
îți jur, dragostea mea nu are nimic agresiv, îmi vei cere
biletul de călătorie .și-l vei învîrti tulburată între degete,
vei căuta să eviți privirile intermitente ale studentului,
sclipirilor cărora niciodată nu le poți rezista —• orice
femeie e receptivă la chestii d-a!stea —, vei fi sincer
îngrijorată de un nasture care-mi -stă să cadă. Iți voi
vorbi, ca să ai senzația certă a prezenței mele, (despre
întimplarea de azi-dimineață, cînd în sala turbinelor
am surprins căderea îngerilor, asaltul lor împotriva ro-
ților dințate, parcă vrfrid isă le oprească, parcă vrînd
să le protejeze. Vei trece Ușor și peste asta, ide îndată
ce îți voi arăta strada romantică pe care ne-am plimbat
odinioară. Un oribil accident de circulație îți va atrage
îndată atenția și vei pricepe că nu m-am putut abține
de a-1 provoca. Un automobil venind dinspre Piața
Chibrit a intrat într-o camionetă încărcată cu pânzeturi,
șoferul a ieșit prin geam, camioneta is-a aprins, pânze-
turile ard cu mult fum, iată la fața locului (ciudată
expresie !) cîțiva pompieri cu estinctoare roșii, spuma
albă s-a risipit pe jos, un copil ține să-i simtă între
degete vîscozitatea. Autobuzul nostru va porni imediat,
fii fără grijă, îmi vei surprinde, fără îndoială, în colțul
gurii zîmbetul complice, mă vei întreba în treacăt dacă
sînt convins că scenele tari ți se potrivesc, mărturisin-
du-mi că atunci, la Sinaia, ai încercat împotrivă-mi
un sentiment de ciudă, inexplicabilă în (fond, că dacă
ți-ar fi cerut cineva să decizi între mine și tinerii care
ascultau pe Celentano, m-ai fi abandonat fără ezitare,
lucru evident : nu m-am îndoit niciodată că tinerețea
ta va prefera chemarea zgomotului, a uitării de sine,
217
mișcarea și nebuneștile plăceri ale vîrstei. Sînt adesea
plictisitor, insist prea mult ca săiți fac evidente unele
situații pe care tu le surprinzi în esența lor dintr-o
ochire, cu simțul primitiv-rafinat de femeie, de aceea
îți voi lăsa îndată plăcerea să remarci la cinematograful
„Modern" noul film al lui Kramer, despre care ai auzit
că nu e grozav. Te vei duce mîine seară, vei spune neîn-
tîrziat, nu ai altceva mai bun de făcut, pentru că eu
voi fi din nou la uzină și (ironic) s-ar putea ca îngerii
să-mi dea din nou de furcă. Autobuzul se va opri la
Calea Gri viței și va trebui să coborîm.
Am să-ți ofer o Cale a Griviței dementă, copleșită
de o omenire care ține să-și manifeste gălăgios bucuria,
care face năzbîtii, care ciută și rîde, cu magazine asal-
tate de cumpărători, cu automobile ce aleargă către
destinații tulburătoare, cu țigănuși anunțînd evenimente
senzaționale. Un distrat îți va lovi umărul, un provin-
cial cumpănindu-și valizele ne va întreba cum poate
ajunge la Abator, tu vei apela la cunoștințele mele foarte
sigure în ce privește Bucureștiul, voi începe o explicație
confuză, dar lungă, și călătorul va renunța. Sentimentul
de securitate ți-1 voi oferi îndată ce îți voi strînge brațul
și te voi conduce, ca în fiecare joi, la chioșc, să îți
cumperi lozul, asigurîndu-te că de data asta vei cîștigă
indiscutabil limuzina dorită, pentru care o invidiezi pe
nefericita ce își confiscă zilnic soțul. Voi ridica pe cer,
din nou, cîțiva nori învolburați, de altă calitate însă,
și imediat vei remarca : sînt foarte frumoși, pînzele lor
au ceva tulburător. Lumina cade șovăitoare, dulce, pe
suprafețele blocurilor fața în față, între ferestrele luci-
toare se înfiripă un dialog de reflexe subțiri, cu fraze
arcuite, ca de țînțari, ca de păreri. Mă va bucura com-
parația ta, cum mă va bucura alcătuirea, potrivită in-
tenției mele, a liniilor de troleibuz, încrucișate deasupra.
Ca peisajul citadin să se miște fabulos, voi face să
treacă în înălțime, în acea clipă, un avion bimotor, cu
aripi strălucitoare, cu însemne colorate pe coada mult
ridicată. Deja vei fi obosită, dar vei amîna încă bucuria
intrării la tine, printr-o invitație (crezi tu, neașteptată)
la cofetărie. Voi alege o cofetărie pe care nu o cunoști,
în vecinătatea vilei Bontempi, într-o Florență înfiorată
218
de curgerea multicoloră a turiștilor spre Giulești,, spre
Fiesole. O fată nostimă va așterne o învelitoare roșie
pe măsuța din lemn parfumat, noi ne vom lăsa
leneș în scaunele ide pai. îți voi arăta prin frunzișul
castanilor cupola lăcuită a Domului și, îndată ce se
va însera, echerul Orionului. Nu vei întoarce capul,
căutîndu-mi hoțește ochii ca .-să citești în ei bucuria de
a fi împreună, ca să-mi transmiți tulburarea ta, că să-mi
risipești temerile și îndoielile și să mă asiguri nu numai
de 'Statornicia sentimentelor, dar și de încrederea în eșa-
fodajul înțelesurilor mele privitoare la oameni și situații.
Vom bea limonadă rece și bună și, dacă vei fi atentă
(și trebuie neapărat să fii), vei afla pe buza paharului
tău aburit, cîteva firișoare de (Zahăr, cristale cărora nu
le vei găsi nici o explicație. Voi vorbi puțin afectat,
mult mai liniștit, despre transparența lui Luca della
Robbia, -spre a nu-ți explica de ce se află acolo zahărul,
ce rost și ce nerost are. Ne vom ridica înviorați.
în sfîrșit, vom urca la tine. Fereastra a rămas des-
chisă toată ziua, un aer răcoros vine din spre Băneasa.
La Aeroport s-au aprins reflectoarele. îmi vei aduce
coniacul, ca de obicei, îmi vei mîngîia fruntea, ca de
obicei, îmi vei cere .să numesc discul pe care-1 prefer,
ca de obicei. După ce vei învîrti butoanele, vom asculta
(ca de obicei) Bach, acea transcripție pentru oboi și
vioară a Concertului pentru doua piane. Te voi simți
pe jumătate pierdută, prinsă în mrejele tremurătoare ale
puterii mele de păianjen îndrăgostit și exclusivist. îți
vei da oare seama că, la rîndul meu, voi slăbi întrucîtva
hățurile care te-au adus acasă ? în acest spațiu care
îți aparține, între acești pereți albi, încă se întretaie
ecourile șoaptelor noastre de după miezul nopții, în
aer au rămas negreșit dîrele subțiri ale mișcărilor calme,
tresăririle scurte ale mîngîierilor, un crîmpei de dialog,
cu un oarecare sens logic, pe care atunci, la început,
îl înfiripasem cuprinși de febra neștiutului. Vei observa
că oboiul are o anume mîndrie domestică (pentru că
vei începe să te exprimi cu cuvintele mele), remarcînd
la Bach, către final, o anume dorință de a destrăma
țesătura unei gîndiri care, dacă ar fi fost după dorința,
Iui, ar fi trebuit să destrame mai înainte integral pro-
219
pria-i gîndire, ca să-i reușească. Voi spune, și asta e
bine să reții, că ești pedantă ca toți cei ce se străduiesc
să judece opera unuia cu criteriile altora ; în aceste
clipe unice e necesar să renunțăm la frazele celorlalți,
privilegiul celor ce se iubesc este că pot afla, cu o înde-
minare inexplicabilă, mijloace de comunicare neștiute.
Spectacolul este grandios, dacă te gîndești bine ; cum
oamenii se iubesc fără încetare (nu știu dacă ura pro-
cedează similar), omenirea se retrage către înserat într-o
altă lume — astfel că, în parcuri, în încăperi discrete,
în singurătate, perechile înlănțuite fac tentative meritu-
oase de a revoluționa limbajul, -și, dacă iubirea va mai
continua să lucreze, într-o zi vom vedea -pe stradă cum
bărbații și femeile (pe care le cunoaștem ursuze), merg
cu ochii închiși, ghidîndu-se reciproc în labirintul ora-
șului prin scurte semnale melodioase. Va fi halucinant !
Vei întinde nu știu cum gîtul, și bluza va palpita în
dreptul inimii. îți voi prinde grabnic talia într-o aprin-
dere desăvîrșită. Nu vei ști, nu vei observa și nu vei
putea reține că pe sub streașină acoperișului vecin va
trece în acel minut cursa de Istambul, cu cercurile gea-
murilor viu luminate, însoțită de bătăi scurte de -aripi,
asemănătoare celor ale îngerilor care și-au luat zborul,
după lupta lor penibilă cu paletele și roțile uzinei, .azi-
dimineață. Vei mai avea răgazul să-mi declari, sub strîn-
gerea aprigă a brațelor, că simți cum timpul s-a
suspendat într-un prezent fără curgere.
Voi profita de melancolia ta rodnică și îți voi etala,
în cuvinte sclipitoare, bijuteriile. Rubine, smaragde, tur-
coaze, briliante în monturi masive de aur și platină îți
vor trece pe dinaintea ochilor și printre degete, pe unele
le vei mîngîia insistent, le vei reține în palmă, vei fre-
măta toată ca o plantă de apă în iureșul luminii. îmi
vei fi recunoscătoare. Iți voi face un semn domnesc :
lasă, n-ai de ce, primește-le simplu !
Mai tîrziu, cu imîinile sub cap, privind cu ochi pier-
duți plafonul, jocul pe întinderea lui a unui fluture cu
aripi circulare, voi trece la o etapă superioară a acapa-
rării tale, iîți voi povesti, astfel, cum am alergat, cu
mulți ani în urmă, ca să te întîlnesc, deși nu te știam.
220
Rătăceam pe străzi, de la Universitate la Calea Traian,
în cercuri tot mai deschise, temător că ochiul nu va
reuși (poate) să te desprindă din mulțime. Foiau și
atunci, pretutindeni, femei de toate felurile, tulbură-
toare și albe, înalte își categorice, unele erau miraculoase,
aveam impresia că mi s-a pregătit o 'farsă, că voi sfîrși
înainte de a te fi aflat. Sufeream pe-atunci de o ane-
mie avansată, așa că îmi era lesne să-mi închipui că
mă scufund în adîncul mării, că acolo se află de mult
un^vapor ou toate porțile ferecate, care s-a retras în
străfunduri spre a inaugura subversiv o nouă civilizație,
mai discretă. Mă apropiam înotînd de gigantul ce își
semnala ^fericirea prin clipirile strălucitoare ale hublou-
rilor, mă prindeam de cabluri și scări de oțel spre a
privi înăuntru. în cabine confortabile, căptușite cu pluș
roșu și galben, trebuia să te afli tu, știam bine asta, dar
în lumina orbitoare nu distingeam decît profile înșelă-
toare, siluete necunoscute. De undeva se auzea muzica
de clavecin, în sala mare se dansa. Lumea aceea îmi era
străină, ostilă, capacele și ușile erau închise pentru tot-
deauna, mă răsuceam în mine învins, mă îndepărtam
furios. Speranțele de a te afla mă prindeau din nou de
piept, pe dinăuntru, ca o gheară, mă rătăceam în oraș
spre a cerceta vitrinele, apoi la gară trenurile — toate
îmi evocau ferestrele vaporului scufundat. Atunci am
‘deprins maladia verde a nestatorniciei, lumea s-a turtit
între timp și s-a alungit, după imaginea pe care mi-o
făurisem căutundu-te. Iți voi spune, în continuare, că
acest exercițiu m-a învățat să văd obiectele în -conexiuni
■aparent depărtate, timpul în care se scaldă ele să-1 simt
ritmat, succesiune de verigi care zornăie egal sau conste-
lație cu stele înșiruite liniar de la un orizont la altul.
Năzuiesc chiar să descopăr, într-o zi, o coloană de mar-
mură în spatele căreia să se ascundă alta și, mai de-
parte, încă una și încă altele, la infinit. într-o lume de
repetiții. e colosale formidabil să întîlnești în răstim-
pjiri unicate. Te căutam în șirul nesfîrșit al femeilor ca
să-mi confirmi minunea. Vezi bine, femeile erau de
toate felurile, dar semănau între ele ca ferestruicile unui
vapor, iar pe tine te căutam ca pe o replică, ca pe o
stavilă, ca pe un final, ca pe un început...
221
iți voi povesti apoi, in timp ce vom -sorbi cafeaua,
despre .anii de facultate, cînd mă chinuia foamea : îmi
pregăteam dis-de-dimineață -chiulul de la cursuri (prele-
gerile erau, în. general, plicticoase și nu concepeam să
pierd nici o clipa dintr-o tinerețe pe care o simțeam ca
singură înzestrare — tu știi cît de sărac sînt în privința
•asta), îmi cumpăram sfertul de pîine pe cartelă, sticla
de lapte pe care o strecuram în servietă .și intram de
spaima frigului la bibliotecă, în piața Palatului. Citeam
cu desperare întreaga zi, desprindeam din raft o carte
și^ tresăreau în șiruri lungi, nesfîrșite, alte și alte cărți,
către^ infinit ; adesea mă apucau amețelile. Făceam o
pauză. Coboram treptele acelei scări pînă în hol, ținînd
într-o jnînă sticla cu lapte și punga cu pîmea puțină,,
sprijinindu-mă cu cealaltă de balustradă, ca să nu cad.
Citisem, mtr-o simbăta, pe Platom și pe Juvenal, cu
deliciile și crampele pe care ți le oferă întotdeauna o
ediție îngrijită (preferasem Les Belles Lettres), umplu-
se m un caiet cu transcripții abuzive din Voltaire, cu
observații pe care aș vrea să Ie numesc suave și care,,
peste ani îmi par, nu știu de ce, intens violete, am
dat să cobor scara cu învelitoare roșie, și totul s-a învîr-
tit deodată deasupra, dedesubt. M-am trezit peste un
timp într-un cerc de chipuri binevoitoare ; erau femei
de o frumusețe deznădăjduită, simțeam pe frunte cum
mă mîngîia mîna ta, ca și acum, nu cred că ai fost,
tu atunci, însă nu izbuteam să te desprind dintre cele-
lalte, mă lăsam atins de degete moi, ca în albia caldă,
a copilăriei, mirosea a săpun și a levănțică, cineva voia:
să cheme un medic, voci melodioase se apropiau și se
depărtau, de aceea mă destindeam leneș, cu voluptate..
Dar îndată ce mi-am revenit puțin, cercul din preajmă,
s-a desfăcut, am rămas singur pe o banchetă, un prieten
mi-a întins consolator bucata de pîine neagră, dîndu-mi
să înțeleg că sticla cu lapte se spărsese.
Și, ca să-ți înfrîng ultima rezistență, către miezul nop-
ții îți voi povesti încă o întîmplare. Mai înainte, vei
remarca pe peretele opus ferestrei o întretăiere galbenă,
de lumini care poate fi explicată prin faptul că, în
ciuda cerului întunecat, am procedat la scoaterea lunii..
222
din culcușurile ei, și-am constrîns-o să facă tot .ceea ce
se pricepe și-i place să facă. Așa e mai bine, recunoaște !
Voi începe acest din urmă episod prin a-ți vorbi despre
teama mea de moarte, mai întîi înțeleasă destul de
anecdotic, cînd, de sub dărâmăturile de la cutremurul
•cel mare, fuseseră scoase cîteva trupuri neînsuflețite, cu
o înfățișare vag ridicolă, vrînd parcă să convingă pe
cei de .față că se poate glumi și după accident. Am vă-
zut mai tîrziu un trup sfîrtecat de tren, era un ziarist
care, grăbindu-se să ajungă într-un oraș din vestul
țării, căzuse sub roțile de oțel, necruțătoare. în lada
care-1 transportase prin cîmpia Olteniei nu se vedeau
decît sfărîmăturile unui caleidoscop peste care se stropise
cu .sînge și se aruncase piatră măcinată, omul fusese
recompus cu lopata. Mi-a fost frică, dar mărturisesc
că am înțeles mai bine atunci că starea aceea era mai
firească, mai potrivită cu ideea decît moartea făurită
din lecturi. Am fost mulțumit.
Voi continua, și acum este momentul să te înfrico-
șezi, povestindu-ți cîte ceva despre moartea mea. Nu
tresări ! înțelepciunea constă în a-ți pregăti moartea, a
face din bogăția de posibilități care ne stau la dispo-
ziție opțiunea cea mai convenabilă, în așa fel ca din
această încercare să ieși mai curînd victorios, decît în-
frînt. Dacă alegi tu, dacă ai tu în mînă inițiativa, ai
șanse de a reuși. îi poți face șicane morții timp de o
sută de ani (uneori, medicamentele nu sînt de dispre-
țuit !) dar poți tot atît de bine să o tăvălești prin ță-
rînă numai cîțiva ani, toată labilitatea e să știi cum.
Am ales ultima variantă. Am observat de la început că
maladia nestatorniciei, de care sufăr din adolescență, îmi
propune prin însăși dinamica ei o idee de o frumusețe
neasemuită, aceea de a înțepeni în lume, din loc în loc,
un stîlp sau o frază cu numele meu, marcă exclusivă
a rezistenței în trecerile succesive, pedestre. Am făcut
lungi, chinuitoare exerciții, învățînd să surprind într-o
expresie zbîrnîitoare inefabilul, vagul, vibrația alburie,
tăcerile. Am întreprins subtile judecăți despre oameni
și situații, am învățat care sînt rosturile, cele văzute și
cele de pe dedesubt, m-am alăturat celor care, curajoși
și nestatornici, înfruntă focul, clădesc case, însămîn-
223
țează ogoare, .scot din adîncul pămîntului petrolul și
cărbunele, călătoresc, țes își îmbină, măsoară. Am în-
semnat o parte -din întreprinderile mele, născocind și-
retlicuri de a alunga noaptea <și a fertiliza orele rămase,
după ce apele tîrzii s-au retras. Scrierile astea au, după
cum ai văzut, anume virtuți. Gustul lor, la lectură,
oferă satisfacții. Am constatat cu plăcere că notele, ex-
plicațiile, relatările mele nu sînt altceva decît substanța
recompusă a materiei din care eram alcătuit, că plăs-
muirile trăiesc singure, se mișcă cu dezinvoltură, că,
asemenea trecerii apei dintr-un bazin în altul, pe mă-
sură ce materia s-a scurs în pagină, ființa mea s-a golit
și s-a subțiat. De aceea îți voi spune : iată, am făcut-o
și pe-asta ! Și n-a fost, zău, nici o dificultate deosebită...
Acum sînt liniștit, îți voi mai spune foarte tîrziu,
ceea ce trebuia să se împlinească s-a împlinit. Mă simt
ușor, senin, nu regret nici una din îndrăznelile mele,
cumințenia mea din totdeauna. Am văzut multe, am
cuprins totul (sau aproape), n-am reținut pentru mine
nimic. De mult am încetat a mai tresări în fața unei
noutăți, pentru că nu există noutăți tulburătoare, sînt
bucuros că nimic nu mi-a scăpat, acești ochi și-au făcut
bine datoria, pentru care merită a fi odată închiși cu
mîngîioasă atingere.
Și, află de la mine : cu puțină fantezie pot inventa
chiar și nașterea unui copil...
ALDIN IRELAND : „Analiza spectroscopica a situa-
țiilor penibile" (coeditare : Editura „Hamilton", Lon-
dra — „Scrisul Românesc"» Craiova 1949).
MIHAI SOCRATE : „A murit Ceaikovski" — Auto-
rul ne ia prin surprindere. El spune : „Ieri seară, la
orele douăzeci fără cinci foarte precis, a murit compozi-
torul Piotr Ilici Ceaikovski. Acum ce e de făcut ? — în-
treabă el. Cu ce aparat mai poate fi readus printre noi ?
Cine se poate angaja la o asemenea operațiune difi-
cilă ?" Autorul își construiește povestirea propunîndu-ne
diferiți meșteșugari — eroii cărții. Pe bună dreptate, el
224
observă : „Sînt artiști care mor pe nepregătite, fără
suferință, fără cel mai mic semn, însoțiți doar de re-
grete eterne. Nu e cazul cu Ceaikovski, unicul, marele/'
(Editura „Paradox", Leipzig 1950.)
VALERIO VALERY : „Experimentul* — Două teste
organizate de profesorul de istorie (ce culoare e mai
frumoasă, cîte stele are Carul Mare, din cîte bețe de
chibrituri se poate construi o catedrală, ce diferență este
între un clopoțel de bicicletă >și tocsinul Mînăstirii Santa
Barbara) au reușit să stabilească cu o precizie uimitoare
că sînt un tip genial. La doisprezece ani mi s-a în-
credințat un laborator de preparat supozitoare și gumă
arabică. în anii următori am cîntat într-un cor, asigu-
rînd pe lîngă partida basului își pe aceea de sopran cas-
trat. Am înfruntat greutăți și am ridicat premii în bani.
Acum lucrez la opera mea capitală Mașina de produs
emoția artistica, Sînt hotărît s-o desăvîrșesc pînă săp-
tămîna viitoare.
A sosit, de cîteva minute, săptămîna viitoare. Sînt,
în sfîrșit, posesorul minunatei mașini. lat-o : seamănă
cu o roată de locomotivă, are însă în plus parbriz,
motopompă, aspersor cu direcție dirijată și tub. Tubul
folosește la stabilizarea emoției, deziderat aristotelic
neîmplinit pînă azi.
Ascultați-mă cu atenție : avem o roată al cărei cen-
tru este fixat pe un bulon. Prin învîrtire la două mii
de turații pe minut, ea antrenează aceste două fire din
oțel special, răsucindu-le în jurul a două luminări. După
cum se poate observa, ,sub rotor se află o scoică banală,
umplută însă cu clei solidificat. Din interior iese o
undrea, care se îndoiește pe acest volum de Balzac. O
ramificație permite unor sertărașe să distribuie mici
porții de făină. Din șase șarje .se poate prepara o pîine.
Un grătar din lemn traversează aceste două plinii prin
care trece, cu viteză, o peliculă cinematografică. Soluția
este economicoasă : pot fi utilizate și filme proaste, de
animație sau premiate la Cannes. Cu pîrghia aceasta,
care joacă în orificiul ce se vede alături și care produce
la intervale egale un fel de șpan, se încheie agregatul.
225
Plăcerea estetică este în primul .rînd de natură sen se-
rială, purtînd caracterele, mai .generale, ale oricărei sa-
tisfacții la nivelul epidermei.
Dincoace, legată cu sfoară de primul complex, se
află o pisică. Hrănită rațional, vietatea aceasta, cunos-
cută ca deosebit de inteligentă, impulsionează cu lăbuța
un electromotor. O carcasă metalică ferește blana de
orice atingere sau mîngîiere, în timp ce o farfurioară este
prevăzută permanent cu apă, pentru nevoile curente.
Atașată de farfurioară, o instalație electronică sumară
produce scîntei galbene și emite scurte țiuituri, pe care,
captîndu-le, un condensator variabil le convertește în
emoții. Nu mai insist asupra importanței emoției în
artă, ci mă opresc numai asupra funcțiilor complexe ale
pisicii. Frumosul mamifer reglează în același timp, prin-
tr-un sistem tranzistorizat — iată-1 aici, în stînga — ,
aceste relee menite să agite o pălărie. Angrenajul are
ca punct terminus o manetă, un ceasornic de masă și
o pereche de ochelari de soare, combinate toate de așa
manieră, că ceasul diminuează razele luminoase, în timp
ce maneta sună deșteptarea. în marginea aparatului s-au
montat o casă de bilete de tren își un prosop. Atît în
punctul inițial — să-1 numim caseta impulsurilor — , cît
și în cel final — prosopul — se află două diode, un
paratrăsnet și cîteva furnici. Pentru constanța tensiunii,
a circulației curenților precum și pentru evitarea pier-
derilor de energie afectivă, s-au prevăzut din loc în loc,
deasupra instalațiilor, suporturi elegante de pe care cad
cu gust, în falduri, cupoane de mătase și de catifea al-
bastră. O glastră cu flori artificiale completează agrea-
bil atmosfera.
Zona muzicală a mașinii se află, spre deosebire de
celelalte, la mijloc. Este însemnată printr-un steag. Sînt
aici orînduite pahare, supape cu rumeguș, pachete cu
chinină, lanterne pentru căile ferate și seringi, cîteva
oglinzi, o șubă militară, o doamnă din înalta societate,
poze. Funcționarea este extrem de interesantă, produ-
cînd instantaneu atîtea senzații cîte nu pot să ofere
toate artele — inclusiv artele decorative — la un loc.
Paharele sînt menite să fie șterse Ia intervale egale,
indicate la metronom. Ștergerea se face cu glaspapir.
226
Supapele cu rumeguș și doamna din înalta societate spun
poezii, descompuse mai înainte în .silabe, diftongi. Pa-
dhetele de chinină se desfac apăsînd pe locul indicat
(pentru aceasta se și administrează la culcare, după sfa-
tul medicului, nu mai mult de o cașetă). Oglinzile sînt
anexe ale șuibei militare, iar pozele se țin în cărți groase
și cu ele se organizează cu grijă o loterie, ca atunci cînd
eram copii. Odată, atunci cînd eram copii, un prieten a
tras puternic un șut și a spart geamul din față. Mama,
sărmana, s-a dus să-i ceară tatălui celui vinovat despă-
guibiri. Nu se făcea. Eram prieteni și ideea am dezapro-
bat-o. Am și plîns. Au rămas lanternele și seringile.
Ele servesc de convertizoare, și utilitatea lor, la început,
am subestimat-o.
Acum să vedem cum funcționează mașina cu toată
puterea ei miraculoasă. încep prin a învîrti acest co-
mutator.
Vedeți ? Cu toate că pisica e nemîncată de azi-dimi-
neață, aparatul pe care-1 conduce face minuni. Iată, aici
o teză de doctorat corectată cu roșu : sublimă ! E su-
blimă de altfel și cenușa care curge prin acest jgheab.
Să analizăm împreună cenușa și, o dată cu ea, celelalte
procese, celelalte efecte. în acest recipient se desfă-
șoară procesul lui Laminor, una dintre cuceririle artei
moderne. Dar să ne ocupăm metodic :
Din această zonă electromotorul și .țiuiturile ne satis-
fac cu emoții echivalente celor oferite de un tablou de
Orcagna. Pălăria, com)binîndu-se cu șuba și cu lumină-
rile, ne sugerează stepa și trăim satisfacția unei serenade
de Britten. Condensatorul variabil emite tente impre-
sioniste, un Renoir sau Monet picură încă de pe acum
în carcasă, reliefîndu-ne prezența, ‘substanța și caracterul
prerafaelit al ceasornicului de masă. Și pentru că a venit
vorba ele masă, ați observat că cele mai intense trăiri
artistice sînt cele dinainte și de imediat după masă ? Fil-
mul aduce în primă zonă a atenției culoarea și mișcarea,
seringa înțepătura, doamna din înalta societate eleganța
și paloarea. Dante, Ariosto, Gianbattista Marino sînt în
față. Imaginea artistică ;se conturează complex prin casa
de bilete și prin paharele șterse cu glaspapir. Acum se
înfiripă epica, poemul dramatic, acrostihul și ditiram-
227
bul. Florile artificiale costă încă destul de scump, obiec-
tivul nostru este să bucure ochii tuturor oamenilor. Din
prosop se desprind lieduri și cîteva ritmuri în admirabila
metrică alexandrină. Victor Hugo, Cardenal și, parțial,
Salvator Dali provin din chinină.
Dar să învîrtim încă un buton, cu toate că imaginea
artistică — o spun toți specialiștii — își este sieși sufici-
entă. Se iface dintr-o dată cald și plăcut. Acum este vre-
mea iubirii. Vezi parcă poienile molcome ale lui Gior-
gione, căderile de apă ale lui Varese, secvențe din
filmele lui Fellini. O actriță, Monica Vitti sau Anouk
Aimee, sînt de față, ca să mîngîie pisica și să se lase
la rîndul lor mîngîiate de șpanul produs lde primul agre-
gat. Se mai adaugă o slujbă de grefier, o paradă cu
cavalerie și un tanc circulînd neliniștit între frontul
francez și cel german, în spațiul numit atît de frumos
„țara nimănui". Mașina produce apoi Telemann com-
binat cu Pierre Henri, Panait Istrati și cu discursul pre-
ședintelui Johnson și jocul de table al unui preot din
Vercelli.
Și încă lucrurile sînt abia la început. Mașina, pe mă-
sură ce se încălzește, aspiră la performanțe tot mai fan-
tastice. Nici un artist și nici o minte n-a putut să alcă-
tuiască o atît de cuprinzătoare sinteză a artelor ca
mașina pe care o vedeți. Suma emoțiilor emise de fiecare
agregat este o emoție de o putere imensă, o emoție-
megawat.
Cît de jalnică ne apare prin comparație construcția
sumară a Simfoniei a IX-a, cît de surde și mizere con-
certele lui Brahms ! în cîteva minute ai înglobat organic
în propria-ți ființă esența vie a tuturor artelor, de la
monumental la țandăra mozaicului, de la Cina cea de
taina la streap-tease. Pe Homer îl servești cu Stockhau-
sen, iar pe Eminescu împreună cu Bălțatu, marele colo-
rist. Pe Bruegel Bătrînul îl simți respirînd alături de
mama lui Ștefan cel Mare. E colosal, cînd stai să te
gîndești ! Televiziunea n-a reușit să îmbine decît cîteva
arte clasice, mașina aceasta le-a cuprins pe toate, adău-
gîndu-le nisip, felii de pepene, plante medicinale,
legende, clavecinul și pitulicea, saltele, hexametrul, amig-
228
dalita, ipotenuza, Marioara, gramatica, somniferele,
dimineața și seara, granulomul, secera și cibernetica, pe-
trolul lampant, corectura, puțină melancolie, calofilia,
tinctura de ioid, perimetrul, geamandura, Petru și Asan,
dialectica, nuci, Greenwicfh, ici Paris, radiotelevision
francaise, tentația Sfîntului Anton, Rodriguez, trapez.
Și, 'după toate astea, marea satisfacție a rafinamen-
tului : întorci acest buton — butonul zero — care, spre
deosebire de celelalte, nu mai declanșează în plus ni-
mic. Toate rămîn neschimbate, imaginea de pînă acum
persistă, dar plăcerea sporește pînă la nebunie, tocmai
de aceea.
Putîndu-ne procura electric, la domiciliu, emoția ar-
tistică integrală, avem în sfîrșit libertatea de a renunța
la operele de artă, aceste modeste cașete, atît de fragile
la inundații și la foc, depozitare ale unor satisfacții
mărginite, umile și perverse.
Vă mulțumesc pentru atenție. Permiteți-,mi să mă re-
trag. Doamna din înalta societate, căreia îi aparține de
altfel pisica, trebuie condusă pînă la tramvai, căci s-a
înserat, bărbații au devenit agresiv curtenitori la această
oră, iar cerul, care și-a ivit puzderia de stele, așteaptă
să fie admirat ca o adevărată operă de artă. (Editura
„Madagascar", Paris, 1959.)
ROBERT CHEVE : „Amanta decapotabila* Roman
(Editura Hachette, Paris 1928.)
ARTHUR DREY \„ȘejoctonuV( — Romanul poves-
tește întîmplările unui soldat care, în urma unei înțe-
pături de insectă (probabil țînțar), devine dușmanul
șefilor săi. Din sîngele său, ura urcă pînă la maior, și
duce o vreme lupte înverșunate, deși cu caracter local,
apoi urcă mai departe la Marele Stat Major. Avantajul
eroului este că poate mînca pe alții, iar el nu poate fi
mîncat. Stomacul lui se dovedește tare, mistuie repede.
Nu vomită niciodată, chiar dacă, în final, încearcă o
scurtă greață. (Editura „Pompeiana", Livorno 1924.)
229
PRfiVfiRT GEORGESCU : „Veșnicia începe la ora 5"
(Editura „Astra", București 1905.)
HANS BRION : „Tocătoarele"' — Povestiri —Acor-
dăm prea multă stimă instituțiilor noastre, fie moște-
nite, fie create de noi pentru uzul urmașilor noștri.
Oricare instituție (indiferent de menire) este în realitate
o tocătoare de timp. îi acoridăm, firește, toată înțelege-
rea. Dar un certificat solicitat primăriei costă — și
calculele sînt precise — șase hexametri încheiați sau o
pînză de mare efect; timpul necesar unei convorbiri cu
șeful nu știu cărui serviciu — cel puțin o sută de com-
parații reușite, cîteva sentențe memorabile, plus o poe-
zie ; scoaterea unui carnet de șofer — o operă de
întinderea celei a lui Chagall. De dimineață pînă seara
nu facem altceva decît să sacrificăm instituțiilor opere
nemuritoare, idei geniale.
„Cunosc un individ la arhiva ministerului nostru
— scrie Brion —, care, devenind responsabil cu încop-
cierea în filieră pe bază de ac știe să solicite de la sala-
riați 200 de versuri pe oră, 8 capitole de roman, 12
maxime și cugetări și 1 nud (pentru că avem și un
sculptor sindicalist). Dacă ne-am putea sustrage, dacă
ne-ar putea scuti cineva de acest apăsător tribut, am
reuși să producem, noi ăștia de față, 33 de capodopere
pe an, 20 de romane cu cheie și două realiste, 72 de
poezii de lungă respirație și, de asemenea, sonete, ron-
deluri, epigrame." Hans Brion cere omenirii să pună
capăt, într-un efort generos, masacrului de opere — cele
mai prețuite produse ale secolului. Să terminăm
cu formalitățile, cu șicanele, cu timbrele, cu înregistră-
rile, cu 'semnăturile, cu prezențele, cu ședințele, cu 'con-
sultările, cu confruntările, cu vizionările, cu audițiile,
cu coroborările, cu referințele, cu parafările, cu discu-
țiile, cu avizările, evitând pe viitor referatele, apro-
bările, contractele și toate celelalte cuțite de hărtănit
virtutea. Să nu mai purtăm, bieții de noi, pe lîngă
amărăciunile și kilogramele noastre, povara hîrtiilor,
să nu mai cerem buletine de identitate, foi de recensă-
230
mint. fișe medicale, carnete de evidență, numere de înre-
gistrări, bonuri de încălțăminte, rețete farmaceutice, nu-
mere de telefon, fișe de cărți, chitanțe de fotograf,
adrese ale unor cunoscuți, bilete de tren, nume de filme,
cuvinte bine sau prost spuse, replici, indicații, termi-
nații. Să ne căsătorim pe încredere, să mergem la școală
fără număr matricol, să nu ne botezăm, să nu ne anga-
jăm, să nu dovedim, <să nu ne încurcăm în nici un fel
de repertoare și aviziere, boniere sau scrisori de reco-
mandație. Să citim. Să cîntăm. Să scriem. Să ascultăm
și să facem muzică. Să bem. Să zburdăm în jurul ron-
durilor de flori. Să stăm degeaba. Să fluierăm a pa-
gubă. Să rătăcim în munți și să ne .scăldăm în mare.
Să iubim, să fumăm, să cioplim, să ne tachinăm. Să
producem liber felurite obiecte frumoase din aur sau
numai din papură. Să facem danii și să organizăm ban-
chete. „(Editura „Dode'canez și fiii", Constau tinopole
1960.)
SILVIA POSTALIS : „Romanul profesional" — Se
pleacă de la ideea că viața este foarte vastă, complexă,
multilaterală. Fiecare profesie trebuie să-și aibă romanul
său. Sarcina nu este dificilă : o bună cunoaștere a lo-
cului de muncă, o relatare a raporturilor dintre salariat
și șeful său, o descriere a mobilierului și a utilajului sînt
suficiente pentru a umple cinci sute de pagini. Nici
nu este nevoie de mai mult, exceptînd cîteva meserii
cu un mare volum de muncă, cu utilaje de mare gabarit.
Un căpitan ide vapor transoceanic are dreptul la opt
sute de pagini, după nodurile pe care le înnoadă și
după numărul cabinelor.
Pînă acum s-au scris romane despre profesiunile :
șofer, frizer, medic, corăbier, macaragiu, cocotă, spă-
lătoreasă, avocat, pictor, dulgher, compozitor, pește,
diplomat, scriitor, filozof, sportiv etc.
Au rămas în afara atenției meseriile, unele bănoase :
portar de instituție, acordor de piane, archebuzier,
aurar de icoane, păsărar de circ, schimbător de viteze,
231
numărător de vagoane, .corector de moravuri, fabricant
de halva și futurolog.
Romanul Silviei Postalis este un început promițător.
(Editura Prometeu, Berlin 1938.)
RICHARD HANN : „Naum și Kapernaum*. Ro-
man — De notat că Naum și Kapernaum nu sînt nici
francezi, nici englezi, nici norvegieni, nici malgași, nici
evrei, nici români, nici cehi, nici arabi, mici sud-afti-
cani, nici australieni. Li s-au făcut (în roman, bineîn-
țeles) măsurători, analize, teste, au fost descompuși în
factori primi, au fost cercetați, au fost interogați. în
cele din urmă, tot utilizîndu-i la probe și supunîndu-i
pilei și cheii franceze, s-au uzat în aș.a măsură, îneît
cu greu îi mai poate cineva recunoaște. în capitolul de
la sfîrșitul volumului I băgăm de seamă că romanul
nu are eroi, că .străzile s-au liniștit și că doar unele
baruri mai sînt deschise, pentru întîrziați. Autorul ne
liniștește mărturisimdu-și propria lui părere de rău : ar
fi vrut să scrie încă -un voîum — despre alte și alte
întîmplări ale celor doi prieteni, dar, din cauza pier-
derii lor, renunță. „Touși, Naum și Kapernaum, ase-
menea lui Bouvard și Pecuchet, trăiesc, există, se
mișcă“ — afirmă critica literară. „O fi, răspunde auto-
rul — dar pe unde își pierd vremea, unde se ascund ?"
(Editura „Panamerican", Rio de Oro II 1950.)
PAUL RIGAUDON: „Călătorie la București"
— Impresii de călătorie. — Surprinzător este faptul că
în îndepărtatul oraș din Balcani, pe care La vizitat
Rigaudon, marelui călător și om de cultură i-au fost
prezentate — de către ghidul său zăpăcit, afectat de
oficialități — nu instituțiile științifice, muzeele, perso-
nalitățile vieții literare și artistice, edificiile arhitectu-
rale marcante, ci alte obiective. Astfel, în însemnările
sale, Rigaudon n-a putut descrie decît aleea cu tei de
lingă fabrica de spirt, două pompe de aerisire de la
depozitul de benzină din Băneasa, rondurile de flori de
la cimitirul catolic, depozitul de sticle goale de lîngă
232
Colțea, colecția de telegrame-tip de la Poșta Centrală,
fabrica de mărgele și paftale de la Chitila. Un călător
neavizat ar fi conchis că în București nu există nici
măcar o bibliotecă. Rigaudon și-a explicat însă situația
și a lăsat lucrurile așa, ca să nu-și deranjeze cu nimic
gazdele, întotdeauna îndatoritoare.
„Timpul șederii mele la București, destul de lung,
aproape două luni — scrie Rigaudon —, aș fi vrut să
fie mai spornic, mai bogat în cunoștințe și contacte știin-
țifice. Aș fi dorit să vizitez măcar Universitatea, Bi-
blioteca Centrală. Ghidul meu, plăcutul și spiritualul
domn Vasile Tănăsescu, pasionat colecționar de curiozi-
tăți, m-a mai purtat în Șoseaua Crîngași, ca să vedem
un aparat de radio franțuzesc și să bem vin de casă la
un cizmar. Cea mai lungă vizită a durat patru ore — la
grădina zoologică de la Băneasa, unde tocmai sosise
un urangutan/' (Editura „Fr. și Cr.“, Paris 1958.)
DA VID ROGER-NAUTICUS : „Manual pentru
conducerea gospodăriei prospere“ (Editura „Frederic
al II-lea", Kdnigsberg 1902.)
MAURICE BINDER : „Un prăvăliaș pe EveresU
— Aflat la 4600 m, într-o mică așezare pachistaneză,
un prăvăliaș procură localnicilor firile de lampă, sare,
curele pentru morile de vînt, stambă și ziare vechi de
cîteva luni. Cîștigul lui se realizează cu mare greutate.
De altfel, prăvălia e o gheretă pe jumătate îngropată,
afacerile precare abia se ridică la valoarea unei căruțe
cu coviltir.
Problema care se pune este dacă în condițiile viito-
rului, cînd tehnica va evolua și comerțul se va servi
de computere, prăvăliașul din Everest va izbuti să supra-
viețuiască. Va putea el constitui o excepție? Meritele
lui, lupta timp de ani lungi și grei cu asprimea na-
turii, în această zonă nenorocită, binefacerile pe care
le-a înlesnit, îl vor scuti de ruină și uitare ? (Editura
„Financial Repport", Londra 1960.)
233
MARIO G^MNOSPERMA : „Epopeea far mac op e-
ica" — Cînd am aflat că s-a instaurat și la noi dinas-
tia, după ce a fost îndelung experimentată în landul do-
minat de Munții Pădurea Neagră, n-am mai avut motiv
să-mi ascund sentimentele monarhice, latente de la vîrstă
fragedă, și atunci am lăcrimat, și-am iStrigat, și-am țo-
păit într-un picior în jurul mesei, în mîna dreaptă ridi-
■cînd triumfător un steag verde-portocaliu, -confecționat
dintr-un ciorap.. Fusesem crescut cu multă îngrijire,
corect și disciplinat, la școala înaltă a absolutismului.
Afecțiunea delicată a mamei mă familiarizase încă de
copil cu plesnetul rectilin peste bot, cu îngenuncherile
succesive pe coji de nucă și, în unele momente de com-
pasiune pentru soarta mea de viitor soldat, cu trimiterile
bruște la podea, cînd ghemuirile abia pot să > atenueze
izbitura capului, sa rărească stelele verzi scînteind între
ochi. Prevederea înțeleaptă a tatălui îmi oferise, cu
bunăvoință, mai multe prilejuri de a cerceta pe dină-
untru carcerele cu ciment pe jos, pe cele cu ferestre în-
guste, pe cele cu apă curgătoare pe ziduri și cu gîndaci
negri. La cincisprezece ani mă puteam considera un om
deplin, consiliul familiei îngăduindu-mi să am părerile
mele independente, monarhiste de bună seamă.
Lupta pentru acest ideal fusese grea și îndelungată,
dacă ar fi să considerăm numai că toți cei cărora le
împărtășeam convingerile îmi deveneau ostili instantaneu,
mă ironizau, căutau să mă scuipe în față, îmi țineau
(în cel mai fericit caz) lungi prelegeri cu citate. în
afară de înțelepciunea părinților, nu puteam suporta
nici o alta, astfel că-mi venea să scot pistolul ori de
cîte ori venea vorba despre vreo idee constituită. Odată,
expli-cînd unui prieten de ce este bine să avem pe lîngă
un rege central și alții, în fiecare cartier suburbie, în-
tr-o ierarhie aurită ca un lanț cu breloc, acesta a rîs
ca un crocodil și m-a trimis să studiez viața unui stup
de albine. Ce idee ne roadă !
Mai tîrziu, pentru opiniile mele elevate am intrat
în conflict cu autoritățile. Era prin ’25, conduceam o
manifestație pentru dinastie, am ieșit din sala cinema-
tografului Parole d'Honneur și ne-am îndreptat spre
monumentul regelui Sublimat al H-lea. Carabinierii
234
ne-au întîmpinat în colțul unde se află acum librăria
cu păpuși britanice a lui Sailiform și au tras în mul-
țime, ifără somații și fără ezitare. Atunci a căzut și
Conrad Deka, a cărui memorie o cinstesc astăzi toți
monarhiști. M-au aruncat într-o camionetă și m-au
depus la spitalul de boli nervoase. Acolo opiniile mele
au intrat în erecție, împotrivindu-se celor ale unui în-
răit radical republican, pe care la despărțire l-am ame-
nințat cu pumnul, promițîndu-i că vom mai vorbi...
Grozav m-a bucurat biruința ! Așadar, fiecare cartier
are acum un rege, îmi spuneam ocolind masa, cu stea-
gul fîlfîind triumfal. în cartierul Perhidrol l-au uns
pe ©acodilat de Sodiu. Nicola Antipirin, Parasc'hiv
Sirocol, Vladimir Avii, Pa vel Ago zoi, Socrate Rivanol
și Mihail Carbaxin domnesc cu depline puteri în cele-
lalte cartiere. Casele lor, unele imobile de tip vagon,
cum este cazul celui al lui Antipirin, și-au modificat
intrările, făcîndu-se dintr-o dată mai impozante, au ar-
borat drapele și și-au împodobit trotuarele cu gărzi în
uniformă albastră, cu căciuli de iepure și pompoane.
Este uluitor cît de repede s-a făcut totul : în numai
cîteva ore, orașul s-a despovărat de anarhia democrației
șj a pășit hotărît, mîndru, pe calea luminoasă, fericită
și maiestuoasă a monarhiei solemne, intrînd tumultuos
într-o eră nouă. Privești străzile și nu-ți vine să crezi
ochilor că fiecare casă este un palat regal; sînt în oraș
la această oră peste opt .sute de regi cu reginele lor, cu
mareșalii curții (căci prin cartiere sînt inventariate multe
curți gospodărești, pe care regimul parlamentar de pînă
ieri le lăsase pradă buruienilor), cu prinți moștenitori
și frumoase doamne de onoare. în jurul reședinței lor
s-au instalat dintr-o dată, într-o ordine pe care o poate
asigura, numai disciplina regală, blănăriile furnizorilor,
bijutierii, reprezentanțele caselor de modă din Paris și
Amsterdam, cizmarii regali, plăpumarii regali, covrigarii
regali, hingherii regali, cerșetorii regali, borfașii regali.
S-au instalat firme noi pe străzi : ulița Papugiilor
se numește acum Bulevardul Maiestății-Sale; grădi-
nița de lîngă poștă — Marea Piață a Demnitarilor ;
maidanul lui Straton — Parcul Gloriei. Ghirlande de
foiță, căței de vînătoare, trăsuri aurite, tutun din India
235
și biserici cu capele particulare pentru membrii fami-
liilor domnitoare au sporit interesul decorativ al orașu-
lui. Pe frontoande caselor, ale (gheretelor, pe portierele
cupeurilor, teleguțelor și șaretelor, pe plăcintele vîn-
dute în piață, s-a așezat în filigran stema diferiților
regi. O 'statistică a stabilit că trei sferturi din locuitorii
orașului au obținut dreptul să se numească începînd de
ieri moștenitori, cu simpla obligație de a-și face radio-
grafia spre a li se evidenția osul domnesc.
Au început jocurile și petrecerile. într-un vestibul cu
fereastră la stradă se dansează, perechile se scaldă în
lumina darnică a unei lămpi cu petrol, pe trotuarul
locuinței vecine, unde cîndva se afla o ghețărie, se or-
ganizează parăzi de neuitat. Unul dintre cele cinci
tancuri ale orașului accelerează printre teii înfloriți. S-au
adus și cai frumos împodobiți, în întreg orașul se con-
tează pe cavaleria regelui principal, de la care regii de
cartier împrumută pentru cîteva ore armăsari superbi,
pentru ca și defilările lor să facă impresie, să cople-
șească pe privitori. în veranda de la etajul doi al casei
geamgiului s-a organizat o mare expoziție internațională.
Sînt înfățișate acolo șipcile unui gard din trecut, o
rîșniță de cafea (de asemenea din trecut), o lumînare de
seu din trecut, despre care se afirmă că a călăuzit pe
regii secolului trecut pe potecile exilului. O femeie din
trecut dă explicații competente.
Vizitele reciproce între regi nu mai contenesc. Aseară
a fost pe la noi, în misiune de curtoazie, strălucitul Clo-
roform al 'III-lea cu suita sa, pe biciclete. însoțiți de
trei-patru mareșali, alții călătoresc chiar prin mahala-
lele vecine, la alți regi, unde țin discursuri, dau și pri-
mesc mese. Am mîncat eu însumi o fasole bătută cu
ceapă prăjită, la unul Bromural Neînfricatul, formida-
bilă, cu murături atunci scoase din putină, cu puțin
cimbru și cu un damf îmbucurător de usturoi. Am plîns
de plăcerea pe .care mi-au oferit-o darurile regalității,
clipele împlinirilor.^ Am glumit cu regina și am dat
șah la rege de două^ori. Nicola Antipirin m-a primit
și el cu. mare pompă. I-am sărutat mîna, m-a ridicat
de jos și mi-a prins pe piept o decorație pe care scria
„Merite", obligîndmmă la mărturisiri auguste. După
236
aceea mi-a îngăduit să asist, de pe balconul casei lui,
la lupta regală dintre doi cocoși, în curtea de-alături,
prilej de a culege adinei observații privind capriciile
destinului față de cei mici și neștiutori. Interesant de
notat este faptul că maiestate a-sa își scaldă copilul, sîm-
bătă seara, într-o copaie de tinichea, ceea ce ar trebui
să fie reținut ca exemplu de modestie.
De mai multă vreme, în urma uneltirilor republicane,
anarhice și socialiste, robinetul de la bucătăria noastră
nu mai funcționa. Dădea pe țeavă fum gros, iar pe
coș .stropea cu apă fierbinte. Am cerut audiență la ma-
iestatea-sa Matei Gomenol I. M-a primit cu simpatie,
mi-a îngăduit, ca orice monarh modern, să iau loc la
masa lui de lucru, pe un taburet. I-am expus situația.
M-a înțeles de la primele cuvinte. A chemat pe înaltul
șambelan, pe cîțiva sfetnici și s-au sfătuit. A doua zi,
cu o precizie suverană, gărzile regale au arestat pe toți
republicanii din cartier. Ne-am simțit cu toții, nu numai
noi, cei din imobilul cu robinetul defect, dar și cei
din alte clădiri, .satisfăcuți în drepturile noastre.
N-am primit, deși nu pot .spune că n-am fost soli-
citat, nici o slujbă la palat sau, mai bine zis, la palate.
Alții au făcut-o. Un vecin al meu s-a angajat portar
la blocul de pe Bulevardul Tăbăcarilor, un altul, vene-
tic de altfel, a acceptat înalta funcție de trîmbițaș regal
pe un acoperiș, cu drept de a cînta în orele libere pen-
tru propria-i plăcere. în ce mă privește, vreau să rămîn
încă vreo două-trei luni un idealist. Pentru aceasta, sin-
gura obligație care îmi revine e să scriu ode la adresa
regilor noștri cei mai de seamă. Pentru ode însă am
avut nevoie de fapte de arme. Prilejul de a le trăi și
cînta nu mi-a lipsit : monarhia fără conflicte, fără mo-
mente supreme, fără eroism și marșuri cu alămuri e de
neconceput. Au început curînd războaie, poate cele mai
spectaculoase din cîte a cunoscut istoria pînă acum.
Prancisc Pentalong a declarat război lui Analcid
al IlI-lea ; Pîrvu Sulfatiazol lui Sulfamid Bretonul ; Per-
hidrol lui Eleudron al V-lea ; Andrei de Precipitat lui
Rudolf de Gaiacol. Și așa mai departe. Luptele s-au
dat în general cu generali, dar și cu arme albe : tingiri,
polonice, ceainice, oale de noapte cu miner ; unii au
237
folosit ca piese de ofensivă ferăstrăul, furculița, cangea
de pescuit, funia de rufe, aruncînd spaima în adversar.
S-au înregistrat atacuri din balcoane, breșe în magazii,
asalturi pe scări și salturi în golul lor, lifturile fiind
defecte. S-au aruncat în aer mașini de gătit, burghie și
capre de lemne, cotețe de porumbei, motorete, patine.
S-au dat la timp comunicate de pe cîmpurile de luptă
— din grădini sau de pe culoarele de acces >spre băi și
bucătării; puțin cam strigat — din ohicinete și lumina-
toare. Unul din regi a spart un sifon în capul coman-
dantului de oști al unei armate, refugiat într-un beci,
altul a folosit cu succes furtunul cu apă la dezarmarea
unei gospodine ce se pretindea avangarda unei coloane
de blindate. O pagină cu adevărat eroică s-a scris în
mansarda de la 46 bis, unde o altă femeie, o cucoană-
erou, a prins în ușă pe Vitamin cel Tînăr, zdrobindu-i
cu mașina de tocat gleznele și încheietura mîinii. Cîțiva
copii au rezistat pînă la ultimul, înarmați numai cu căni
de tabla, date din mină în mină, cu care aruncau în
dușman apă fiartă, -apărînd eroic o săliță în care se
afla bustul de ghips al regelui și părintelui lor. Supușii
altui rege, pe altă stradă, în alte case, s-ar fi apărat de
atacatori cu șuruburile .și angrenajele unei limuzine scoase
din circulație, aparținînd unui avocat : atacatorii au pă-
răsit repede cîmpul de bătaie, cu piesele prin buzunare,
în timp ce reporterii de război au relatat că agresorii
manifestau o mare bucurie pentru trofeele obținute :
aragazele cu patru focuri, ulcelele de pămînt frumos
pictate de artiștii populari de pe domeniile regale, per-
nele și bătătoarele de covoare, preșurile din cîrpe care,
trase energic de sub picioare, produseseră efecte bul-
versante.
Putea-voi să cînt (îmi repetam) toate aceste minu-
nate fapte de bravură, înaintarea temerară a lui Rivanol
dincolo de chioșcul cu răcoritoare, pînă în curtea ate-
lierului de tinichigerie, sau acea fantastică, uluitoare
învăluire a lui Nicolai Urodonal, cu toată oastea sa,
în clădirea la roșu a filialei Băncii de credit... căderea
Șefului Marelui Stat Major în varniță, și memorabilele
cuvinte pe care le-a rostit atunci, pentru a fi trecute
238
in cronică : „Alelei, fraților, dați-mi o mîna de ajutor,
ei, drăcia dracului !“ ?
Cu mici neclarități, războaiele s-au încheiat fără în-
vingători și fără învinși, ca toate războaiele. Trofeele
au fost multe și numai la vederea lor te cutremuri din
toată ființa. în fața casei mele, de pildă, zăceau la pă-
mînt sticle goale de bere, un bideu, o cuvertură cu tran-
dafiri, o găleată, două scărițe de coteț, un .glob pămîn-
tesc, o pereche de tablouri. în alte cartiere s-au văzut
portjartiere, pantofi de lac, tablouri cu țigănci, lămîiță
artificială de la nunți, un pătuț de copil, un patefon
cu pîlnie, două șiruri de dantelă, un porumbar pentru
voiajori și un cărucior pentru paralitici.
I-am citit lui Pantovit Păsărarul, căruia m-am atașat
în campania împotriva Antispasticilor — neam război-
nic și veninos de pe Strada Mare — primele mele în-
cercări de odă. Nu a ridicat ochii de la treburile lui
înalte (cosea un magnific ham, pentru că spera să-și
cumpere un cal în locul catarului ce-i căzuse jertfă în
bătălii), dar, ascultînd încheierea versurilor despre în-
treprinderile lui eroice, n-a întârziat să scape jos o la-
crimă sunătoare, pe care m-a îndemnat s-o consider mo-
neda de aur a bucuriei domnești. Am cules-o simbolic,
printr-o reverență, rămînîndu-i etern recunoscător.
Pacea și regalitatea au adus, în zilele următoare, mo-
mente fericite, mărețe. Mi-am construit sub soarele bine-
făcător al mărinimiei maiestății-sale un șopron cu giruetă
pe acoperiș, un scaun de bucătărie și o jardinieră, în
sfîrșit, un acvariu cu trei pești colorați. Am un aspara-
gus splendid, pe care îl ud dimineața și seara, cu grijă
de părinte. Din odele plătite de casa regală, mai ales
după proclamarea imperiului, mi-am făcut o cămașă
cadrilată de toată frumusețea, pe care o port la recepții,
ca să dau prilejul doamnelor de onoare să o admire,
iar eu să le vorbesc despre zilele de încordare și neos-
toit elan ale trecutului apropiat.
Visez să pun capăt desffiului pe care mi l-a adus o
viață cam prea ușuratică, să economisesc bani și să-mi
procur cu vremea o bicicletă de ocazie. Plimbările prin
vecinătăți, la pădure, îmi vor face bine, îmi vor stimula
239
inspirația, voi putea scrie în anii care mi-au mai rămas,
cu buna milostenie a bunului meu domn, regele Pan-
tovit Păsărarul, -marea epopee a neamului nostru. Odată
în'cheiată această misiune de seamă, mă voi împăca ușor
cu gîndul că va trebui să-mi dau și eu obștescul sfîr-
șit — fie liniștit, în patul meu cu baldachin, fie dobo-
rît bărbătește de briceag, așa cum au terminat toți bravii
mei strămoși. (Editura „Hoechst", Bamberg 1942.)
UGO AGRICOLA : „Povestirile ciclice" —- Poves-
tirea întîia este continuată de a cincea, cea de-a doua
de a șaptea, cea de-a treia de a unsprezecea, și așa mai
departe. Fără să fie un roman, cartea are o unitate de
organizare în spațiu datorită tocmai așezării atente,
amănunțite a temelor, care merge pînă la simetrii de
capitole, de paragrafe, de fraze. Simetria frazei este
realizată cu ajutorul oglinzii. „Ugo Agricola — scrie
Prado Marlo — ne sugerează posibilitatea confecțio-
nării unor cărți după schemele mașinilor electronice,
adică armonioasă, arhitecturală, funcțională.)
DA VID EICHORN : „Despre îmbrăcăminte" — Au-
torul, un ilustru croitor vienez, pledează pentru utili-
zarea mai intensă a sentimentului în arta vestimentară.
Haina nu este numai un mijloc. Punem prea puțină
afecțiune în hainele noastre. Din prejudecăți grosolane,
nu mai îmbrăcăm rochia ce ne-a oferit fericirea cîndva,
la o serată, sacoul în care am călătorit într-o dimineață
alături de o femeie frumoasă. Așa cum nu ne mai ata-
șăm de nimic, părăsim prea ușor și prea repede o
haină pentru o nouă-venită. Priviți de sus, părem niște
actori medievali jucînd o singură seară în mantia
împrumutată de seniorul care i-a invitat. Unii, în
copilărie au trăit greu ; se îmbracă îndată ce au mijloace
cu tot ce este mai frapant, mai scump. își dau seama
cum încearcă să se ascundă de noi, cum se ascund, ast-
fel că în cele din urmă nu-i mai aflăm niciodată ?
Lumea este alcătuită astăzi din haine care circulă sin-
gure de colo-colo, ele ne salută și ne plictisesc cu opi-
240
niile lor inepte. Uneori, printre boarfe descoperim cîte
o ființă. Rar.
Mentalitatea unui prieten : să apară în lume elegant,
întotdeauna „șic". Și-a pierdut personalitatea acordînd
drepturi nelimitate hainelor. Odinioară, în bluză — era
el. Acum mă aflu cu o haină în față, iar el îmi vorbește
de nicăieri.
Cartea conține o mie de alte observații. .(Editura
„Sempre", Viena 1960.)
CONRAD DAHN: „Raporturile absolute — Sînt
imposibil de realizat. (Editura „Ra", Cairo 1962.)
MYRON FLEMING : „Dublul deceniu al familiei
umbelif erelor". Roman — Evoluția a trei generații de
artiști — prima reprezentând idealurile dinainte de pri-
mul război mondial, cea de-a doua pe cele dintre cele
două războaie mondiale, cea de-a treia, generația ac-
tuală, înainte de al treilea război mondial și așa mai de-
parte. Permanentă rămâne preocuparea artistică, prin-
cipala forță care iese învingătoare din conflagrații, deși
slăbită, cu ciobituri și lipsuri, cu proiecte rănite și rea-
lizări provizorii. Cea mai importantă parte a romanului
este aceea care înfățișează programe din ultimele două
decenii — ide unde își titlul cărții. (Editura „Ruggero-
Gravin", Paris 1960.)
BEN SAVONA : „Libidologia" — („Editions scienti-
fiques de Paris", Sorbona, 1960.)
DORIAN BARKUKIS : „Cum am inventat subter-
fugiul și corespondența" (Editura „Saprofitt si fiiicc,
Atena 1928.)
NICOLAS FONTANA : „Explicații" — O carte de
comentarii răbdătoare pe marginea unor opere literare
valoroase, adresată cititorilor nddeprinși cu arta.
241
Nicolas Fontana își asumă sarcina de a explica, la
un nivel mediu, cîteva din operele moderne care se în-
fățișează publicului drept „echivoce, aproximative, obs-
cure", insistînd, uneori într-un mod exagerat didactic,
asupra semnelor cuprinse în text, căutînd să scoată la
lumină „demonstrația strînsă și rigoarea logică" a ope-
relor analizate. „Nu pretind nimic mai mult de la
aceste explicații decît să funcționeze asemenea cuvîn-
tului introductiv din programele de săli" — scrie au-
torul.
Pentru a ne da seama cu ce se ocupă Nicolas Fontana
în cartea sa, reproduc una dintre explicațiile sale la
proza Eu, cocoșul ide Fernan’do Panaitescu, inclusă în
acest volum la pag. 214.
„Din capul locului, cititorul trebuie să înțeleagă din
titlu că eroul narațiunii (care nu e potrivit să fie nici
o clipă identificat cu povestitorul, acesta deținînd un
post de contabil la un mare magazin, iar în arborele
său genealogic neaflîridu-se nici o ascendență avicolă),
se pune în situația unui cocoș față de femela favorită
(se presupune a fi o găină, deși nu o găină veritabilă).
Ce este un cocoș ? De bună seamă, un cocoș este o
ființă mîndră, atotștiutoare, omnipotentă. Natura a
chibzuit cînd i-a sporit penajul și i l-a colorat violent.
După cum se știe, capacitatea lui de a se mîndri este
practic inepuizabilă, ca și aceea de a-și exercita virili-
tatea fără discriminări de rasă sau de apartenență domes-
tică. Ca să nu se ivească confuzii, autorul a întărit ideea
prin acel motto așezat în fruntea povestirii.
Acum, odată lămurită ideea, ce face mai departe acest
erou ? Firește, se laudă, ca orice mascul înfierbîntat. Nu
trîmbițează cu ochii închiși, nu se împintenează — asta
s-ar numi naturalism — în schimb își etalează forța,
forța fiind cel mai evident atribut al bărbăției. Ce ra-
țiuni îl îndeamnă la aceasta ? (Pentru că nu se poate
concepe o povestire din care să lipsească raportul strict
de cauzalitate, explicația logică a fiecărei acțiuni, în
general și în parte, rolul mișcării epice în luminarea
conștiinței cititorului). Rațiunea principală este aceea,
determinată de natură din capul locului, de a cuceri
femela. Autorul nu vrea să creadă nici o clipă că, în-
242
tocmai cocoșului, un bărbat serios își poate pierde min-
tea în asemenea măsură încît să fa'că .gesturi necugetate,
cu toate, că s-au văzut cazuri cînd bărbați cu funcții sau,
dimpotrivă, fără nici o ocupație (ultimii trăind numai
în pagini de roman) și-au curmat șirul zilelor pentru o
femeie. Dar acestea sînt excepții... El optează, așadar,
pentru o soluție mult mai nevinovată și (firește) mai
firească, la îndemîna fiecăruia, cu alte cuvinte mai con-
fortabilă : minte. Și minte frumos. Dacă bunul cititor a
iubit vreodată și binevoiește să fie pentru o clipă sincer,
își va aminti că, stringind în brațe pe aleasa inimii, i-a
șoptit negreșit, măcar o dată, perfect stăpîn pe posibilită-
țile sale, că e gata să-i ofere pe loc, dacă nu luna și stelele
de pe cer, măcar un apartament cu balcon sau un auto-
mobil, cînd se vor căsători. Știind că și minciuna cea
mai frumoasa ramine tot minciună, autorul, care nu
vrea să-i scape nici un prilej de a trage semnalul de
alarmă asupra falselor situații cărora le cădem victime
uneori, s-a gîndit să inventarieze principalele mistificări
ale îndrăgostitului ce urmărește să obțină liberul consim-
țâmînt al femeii. E dificilă 'depistarea lor în textul ana-
lizat ? Nici vorbă. Să-1 parcurgem împreună, fără ca des-
coperirea lor să oblige și la recunoașterea faptului că
multe dintre minciunile înșirate ne-au fost nouă înșine
de folos, cîndva : 1. Cea mai învederată este lauda că
el poate comanda demiurgic elementele naturii, cunos-
cînid temeinic toate secretele ei, din experiență („după
succese personale și derute chinuitoare..."). Acestea îi
dau dreptul, consideră el, să cheme „la judecată lucidă
lucrurile și oamenii". 2. Convingerea că poate să con-
voace. cu atît mai mult, iubita personală la judecată,
să o atragă la înțelegerile sale (care nu pot fi decît ca
o „rețea de beteală și parfumuri"), bărbatul fiind cel
care pretinde că deține în exclusivitate adevărul, în
timp ce realitatea e .alta : femeia nu e nici măcar cu-
rioasă să știe ce e în capul lui : ocupată cu ciugulitul,
n-are timp să urmărească discursurile bărbatului cocoș.
Autorul înregistrează corect situația și, pentru a-1 salva,
își îndeamnă eroul să-și închipuie că are puterea de a
pune capăt tentațiilor femeii iubite, adică 3. „serile gă-
lăgioase, plăcerea de a goni cu automobilul, iureșul prie-
243
renilor de o zi, propunerile cu schimbul de locuință,
povestea cu salariul, cu trapezul, cu .șamponul, cu
cheia../ Ca orice om deplin stăpîn pe mijloacele sale,
eroul simte nevoia, să repete cit este el „de rafinat în
pedagogia dragostei..." 4. Nu numai natura îi este su-
pusă, dar și oamenii, și, ca atare, eroul mânuiește pe
demnii săi, semeni ca pe niște marionete : „voi pune
să stea mai multe persoane pe-aiproape..." și le creează
raporturi cerute strict de intențiile sale amoroase, chiar
-și un conflict, (cel cu furgonetă). 5. Ca să fie subliniate
efortul, sacrificiile pe care e dispus să le facă, eroul va
menționa că nu este lipsit de griji și de anume obligații
(nefericita de Fifi cu puștiul...), la care însă, vezi bine,
știe să renunțe... 6. Călătoria reprezintă pentru orice
femeie unul dintre cele două-trei scopuri supreme ale
vieții ; este necesar ca eroul să declare imediat, dacă nu
poate evita momentul, că o va purta prin lume. Unde ?
Evident, la Paris — pentru cumpărături, pentru spec-
tacolul fascinant al străzii, pentru măreția Luvrului,
pentru vestigiile unui trecut formidabil. 7. Un acci-
dent : el este necesar ca să demonstreze că, din moment
ce eroul este capabil să regizeze un accident cu toate
cele necesare, îi este cu atît mai la îndemână să prevină
orice neajunsuri și pericole ce s-ar ivi în viața lor îm-
preunată. Care femeie, tulburată etern de amenințarea
morții, rămme de neclintit la asemenea promisiuni și
asigurări ? 8. Urmează un moment, cel de la Sinaia,
cînd eroul șovăie un minut simțind că a promis cam
prea mult, la urma urmei le-ar face întocmai pe toate,
dar el cu ce se alege, ce iese din asta ? Ar vrea să re-
tracteze, măcar accidentul, dar pentru că iubește conti-
nuă să mintă. 9. Revenirea pe traseul obișnuit al
autobuzului (undeva joacă un film de Kramer, fapt
perfect autentic) nu trebuie să descurajeze transporturile
iubitei, astfel că eroul concede să aducă unele amelio-
rări cartierului în care se afundă împreună, și le aduce
cu folos, aceasta se poate constata imediat după faptul
că femeia personală cedează, poate și datorită oboselii
călătoriei de mai înainte. 10. Eroul este foarte grăbit
să-iși savureze victoria : sufocat de orgoliu, lui îi place
să audă cum femeia, contaminată, începe să-i folosească
244
ideile, comparațiile, limbajul, deși nimeni nu poate ști
cum stau în realitate lucrurile. O recompensă : o noua
călătorie, de această dată la Florența. (Ah, Italia, cu
soarele ei fierbinte, cu nopțile misterioase!) 11. Deplin
stăpîn (unde ? în casa proprie a iubitei, cu alte cuvinte
pe terenul adversarului), eroul va asculta neapărat Bach.
De ce Bach ? Pentru că Bach este compozitorul virilității,
al abstracției, al (geometriei, spre deosebire de Ghopin,
Verdi sau Rahmaninov, aparținînd exclusiv femeilor. Fe-
meia, total învinsă, vorbește din nou cu cuvintele eroului,
ceva mai confuz însă, așa cum se cuvine unei găini. (A se
observa că ea a cedat cu mult înainte de a ceda propriu-
zis.) 12. întrucîtva conștient de cantitatea cam mare de
vorbărie (lauda are trebuință întotdeauna de multe cu-
vinte, în afară de cazul cînd este adresată unui băr-
bat, atunci rezumîndu-se de regulă la un singur -cuvînt
genialul), eroul face teoria imposibilității comu-
nicării — se poartă ! — încercînd .să sugereze, chipu-
rile, că preferă să tacă, lucru de nerealizat în asemenea,
situații. 13. Iluzia unui timp etern prezent, expusă ime-
diat, e și ea o minciună, fiecare dintre participanții la
un cuplu de dragoste posedînd deopotrivă un trecut, un
prezent și un viitor (luminos). 14. Una dintre cele mai
eficiente metode de cucerire sînt bijuteriile. E suficient
ca eroul să le numească pentru ca iubita să saliveze
abundent. 15. Cu actul nu se încheie, nici vorbă, cu-
cerirea (tîrguiala). Eroul perseverează, el nu suportă
nici o clipă ideea că în îmbrățișare ar fi putut ceda $1
el cu ceva. De aceea scuză eșecul parțial, oboseala, de-
ruta, înfirîpînd povestea cu căutarea ei, sînt mulți ani
de-atunci — nu știe : ea era aceea, nu era ea ? Jocuri 1
Cum să o fi căutat pe ea, care e din Rîmnicu-Vîlcea și
a terminat liceul de cîțiva ani, printre fetele de la Bi-
blioteca centrală, imediat după război ? în schimb, ima-
ginea cu vaporul scufundat, în șirul de viziuni învălui-
toare, e realmente reușită. 16. Știi cine sînt eu ? — în-
trebare cît se poate de legitimă. 17. Deși robust și vi-
ril, cum s-a dovedit, eroul .se asigură și prin centura de
siguranță în cazul unei eventuale dispariții a prețioasei
sale ființe. Gogorița perisabilității omului este bună
245
producătoare de fiori. '.Femeia nu poate suporta și e
în ista re să se prindă de grumazul iubitului cu ambele
mîini. Dar dumnealui a fost, iată, abil și precaut și în
această eventualitate : a luat toate măsurile să surmon-
teze veacul prin scrierile sale, confecționate din mate-
rialul cel mai rezistent, și i se cuvin acum toată lauda
și mărirea. E atît de superb, de formidabil, incit nu
mai încearcă nici o curiozitate. E blazat, dar nu ca un
oarecare, el e Marele Blazat. Ce noutate îl mai poate
tulbura ? 18. Eroul nu mai are motive să tresară, să
fie îngrijorat, sentimentele lui plutesc la înălțimea nori-
lor Cyrus. E mare ! De aceea se rezumă să constate :
aducerea pe lume a unui copil e, printre altele, o in-
venție ce-i este oricînd accesibilă.
De ce a ales autorul acest fapt banal — nașterea unui
copil — și l-a lipit în finalul povestirii ? Pentru
a evidenția, pe neprevăzute și din imprudența eroului
său (care pălăvrăgește după cum a învățat), meritele
umile ale femeii — cele mai (firești, cele mai emoțio-
nante. Numai față de un asemenea act natural, simplu
și comun, laudele de sine ale eroului, întreg eșafodajul
său de scamatorii se prăbușește dintr-o dată.
De ce a înfățișat Nicolas Fontana aceste explicații ?
Pentru a atrage atenția cititorului superficial că faptele
prozei corespund întru totul realității, că au logică și
se desfășoară conform rigorilor ei. Ce a mai vrut el să
ne arate ? El a vrut să ne arate că semnificațiile poves-
tirii Eu, cocoșul sînt dispuse matematic în pagină, sînt
conduse cu luciditate spre efectul satiric și umorul do-
rit. Ce înseamnă aceasta ? Aceasta înseamnă că citito-
rul, fie din lipsă de atenție (cîte alte treburi are el pe
cap !), fie din alte pricini, nu reține dintr-o lucrare
nici un sfert din sensurile de altfel evidente, tot astfel
cum, împăunîndu-se cu puterea și bărbăția lui, nu-și
dă seama că poate fi uneori ridicol, ca eroul povestirii
parcurse — despre care nu ar mai fi de adăugat decît
că e perfect real, deosebit de simpatic și, în fond, de o
bună credință dezarmantă. Literatura, cum bine zici,
dragă nene Vișane, este chemată să surprindă realitatea
în toată delicata ei țesătură de intenții și semnificații.
246
în concluzie : Nu întotdeauna scriitorul trebuie fă-
cut de două parale și tras de urechi. (Editura „Prome-
teu și fiii", Magdeburg, 1963.)
JOHN OBB : „Nu locuiți sub scari“ — în vremea
noastră de reglementări minuțioase, prescripțiile care
încep cu NU se înmulțesc mai rapid decît accidentele
de circulație și decît cazurile de icter. ,„Nu rupeți flori",
„nu călătoriți pe vagoane", „nu vă aplecați în afară",
„nu mîncați gras", „nu vă înălțați la cer", „nu fu-
mați", „nu dormiți" — au devenit chemări îmbietoare
cărora trebuie să le dăim ascultare. Cu trecerea timpului
vom fi, nu peste mulți ani, condamnați la un imo-
bilism total. Universul nostru .se transformă treptat în-
tr-o realitate negativă. Cînd, într-o vizită ni se vor
oferi paharul cu apă și cafeaua, vom prefera a ne re-
ține pentru a nu contraveni cine știe cărei instrucțiuni.
Viața se va desfășura după această schemă de biografie :
„Y. nu s-a născut în 1928. N-a copilărit la... N-a fost
elev bun. N-a fost elev rău. Nu a făcut armata, nu
s-a căsătorit, copiii nu i-au aparținut, n-a fost un func-
ționar conștiincios. N-a ieșit la pensie. N-a fost bolnav.
Nu i-a fost fatală congestia pulmonară. N-a murit. Nu
a rămas în amintirea prietenilor drept un om cald și
plin de surprize."
Nu locuiți sub scări e o carte ce te îndeamnă la
afirmații. (Editura „Ribbe-Griblet", Lyon 1930.)
GEORGE PRETORIAN : „Nu“ — Din păcate, car-
tea de eseuri a lui Pretorian, cu toate calitățile ei, pas-
tișează volumul lui Eugen lonescu, apărut la București
înainte de război. Autorul, ca de altfel și alții, profită
de faptul că ilustrul patron al teatrului absurd nu între-
ține corespondență cu confrații, astfel că îi smulge titlul
cărții și destule idei, cu .speranța că nimeni nu va pro-
testa. „Ei bine — scrie Camilian Drăguț, care a ob-
servat această necurată afacere — , ei bine, nu !"
247
NIGOLAI PINTOR : „Inventar de calități" — „Pre-
tutindeni se pretinde o calificare profesională înalta.
Un examen, din timp în timp, al calităților proprii este
necesar. Mă întreb acum, cu obiectivitate, ce știu să
fac ? Dar nu oricum ; ce știu să fac foarte bine ? în-
semn în această carte, sincer îndemînările și speciali-
tățile mele."
Acesta este pretextul cărții lui Pintor. în cele doua
sute cincizeci de pagini ale volumului sînt notate aspecte
foarte, semnificative privind pregătirea nu numai a au-
torului,. eroul acestei epici ciudate, dar și a celor din
generația lui :
„Știu bine să 'citesc un manual. .îl iau metodic în
mînă, rețin ideile principale, le analizez; rețin ideile
secundare, le organizez ; mă bucur de logica, ele (fru-
musețea frazei și de expresivitatea expunerii ; tresar la
comparații reușite și la unele raționamente ; în special
apreciez căderile de (frază, cele vijelioase, către con-
cluzii ; iubesc adevărurile.
Știu :să pictez : din îndemînarea mîinii mele a ieșit
ieri un tablou pe care îl cred superior oricărei lucrări
de Magritte ; sensibilitatea mea e de o ascuțime ului-
toare ; tușele sînt inspirate, de o mare vigoare ; culoa-
rea are la mine o funcție extrem de exactă, definitorie,
mai ales în ce privește nuanța ; departe de a fi un
abstract, culoarea o folosesc pentru a cuprinde esențe
intraductibile în alt limbaj ; .gîndesc limpede.
Știu să iubesc : o știință pe care nu-mi aduc aminte
cînd și unde am dobîndit-o conduce cuvîntul, ca și
mîna, către mîngîieri de o rară finețe ; rafinamentul
meu constă în alternări savante, întotdeauna însă
spontane, de o bărbătească intoleranță ; știu să comu-
nic printr-o strîngere de mînă o fierbinte și categorică
intenție ; nu ezit să violentez simțurile, să deschid ape-
tențe foarte josnice, dîndu-le patina suavității și (sen-
timentul inevitabilului ; conversația mea, înainte și
după apropierile pătimașe, este extrem de agreabilă;
niciodată nu mă grăbesc, sugerînd în totul ritmurile in-
terioare ale veșniciei; știu să mă port de o discreție
seniorială cu femeia care mă iubește, întîrziindu-mi ființa
248
în viața ei .cu o eleganță și bunăvoință niciodată di-
minuate ; știu să scriu poezie și să cînt dulce.
Știu să lupt — cu loialitate, hotărît și neînfricat ;
nu port spadă, dar brațul îmi este sigur și lovitura
grea ; în împrejurări dificile, am rămas neclintit în
fața loviturilor celor mai înverșunați rivali; .știu sa
atac rapid, dar știu să mă apăr ; dovedesc o perseve-
rență fantastică în a urmări scopul, lovitura decisivă
— pe aceasta o pregătesc extrem de minuțios în viața
de toate zilele —, înfrunt cele mai descurajante adver-
sități ; nu deznădăjduiesc și nu plîng ; visez adesea, al-
bastru, în relief, îndeosebi animale.
Știu să mă joc : împletirea degetelor o realizez în-
tr-o sută de variante ; cu creionul fac adevărate minuni
din combinarea cifrelor, a pătrățelelor, a coordonate-
lor majore, chestia cu formarea a trei casete din două-
sprezece 'bețe de chibrit o dau gata cît bați din palme ;
știu bridge, banca face și desface, ruletă, capota și ge-
neralul, la cartofi, table, popice, golf, patinaj viteză și
slalom funcționăresc ; cacialmalele mele sînt adevărate
lovituri de teatru ; trag bine la semn, fac sărituri cu
calul și fără ; sînt teribil la «unde-i forfecuța, la veci-
nița», și mare maestru la acrobațiile aeronautice ; țin
echilibrul unei bare de lemn pe bărbie, urc scări ne-
proptite, rămîn suspendat de plafon, ținîndu-mă răs-
turnat numai în palme, ca musca ; scot două dopuri
dintr-o singură sticlă și petele de pe haine.
Știu să vorbesc : sînt un mare orator — o spun fără
modestie, convins că atîția pot mărturisi marile mele
talente în materie ; posed un sistem propriu de argu-
mentare, ce, în măsura în care este convingător, se în-
fățișează auzului ca un șirag de nestemate, adesea nă-
răvașe, adesea somnolente ; storc lacrimi și bărbaților.
Mă bîlbîi cînd am de-a face cu un copil.
Știu să dansez și să descopăr în realitatea înconju-
rătoare legi fizice și morale noi, analizez cu mare per-
spicacitate, clasific și sistematizez ; știu să ajung la sin-
teze pe care mintea omenească le obține o dată la mulți
ani ; am un mare și nesecat izvor de idei tehnice, in-
vențiile mele aplicandu-se nu numai în știință, /dar și
în arta filmului sau horticultura ; știu să număr pînă
249
la cifre astronomice, descurajînid mașini cibernetice cu
renume ; știu să reproduc din memorie simfonii și ora-
torii, cu 'dedicațiile originale, toate tabelele de logaritmi,,
puțind în același timp să servesc oricui și în orice îm-
prejurare cifrele distanțelor dintre planete, volumul ex-
porturilor, procentul natalității, numărul atomilor din
toate elementele cunoscute, principiile funcționării or-
ganelor vitale ; legea formării hematiilor o cunosc pe
de rost ; știu să obțin coloranți noi din gaz metan și
frunze de salcîm, și efecte neașteptate acustice și lumi-
noase ; pentru mine a dirija programe cromozomice e
o glumă. Știu să conduc luna la culcușul ei, spre di-
mineață.
Știu să produc sisteme de guvernare optime pentru
condițiile oricărei țări — muntoase sau mlăștinoase,
cu o istorie în spate sau numai cu vulcani în erupție
— să organizez partide și asociații, să statornicesc drep-
tatea socială și repartiția după nevoi, să obțin o mare
productivitate în cooperative și o adevărată fîntînă de
bunuri spirituale în Academie ; dacă mi se lasă timp la
dispoziție, pot crea condițiile pentru ca în viitorii ani
războaiele să fie pe veci desființate ; știu să asigur fe-
ricirea unor colectivități de oameni ce nu depășesc o
sută de mii de locuitori și năzuiesc să ating cifre și
mai mari ; știu să multiplic bogățiile naturale ale ță-
rii, știu să instaurez în lume marile învățături ale re-
ligiilor de pretutindeni ; știu să separ binele de rău.
Binele rămîhe să fie utilizat numai în scopuri pașnice.
Dar nu știu să ies din apartament : nevastă-mea a
plecat de trei ore, m-a închis în casă, altă ieșire apar-
tamentul nostru nu are, pe fereastră nu cred că se poate
sări, căci locuim la etajul zece. (Editura «Pleonasme
și Zone“, Atena 1965.)
FERUCCIO SERAFINI : „Lupta femeii cu roata
dințata6 — „Dramatică, sîngeroasă, mereu neprevă-
zută și niciodată încheiată este lupta femeii cu roata
dințată. Autorul, printr-o măiestrie inegalabilă, prin-
tr-o bună știință a distribuirii efectelor, ne poartă în
chiar locul încleștatei lupte, astfel că simțim aevea gî-
250
fîitul oribil al femeii, scrâșnetul roții dințate, toată
aicea atmosferă de transpirație ți ulei ce alcătuiește nu
numai o mare scenă plastică, ci chiar un simbol al con-
diției femeii îh angrenajul tehnologiei de mare randa-
ment. Cititorului îi sînt îngăduite însă își unele mo-
mente de răgaz, ide meditație, cînd roata dințată este
oprită, spre a fi revizuită și gresată de .către aceeași fe-
meie, care — ne asigură autorul — are calificarea ne-
cesară ispre a face o treabă bună, de garanție, precum
și sentimente delicate pentru utilajul de care și-a le-
gat destinul/ (Editura „La Stampa", Milano 1939.)
LIVIO CID—CAUSTICUS : „Orașul ruinelor". Ro-
man — Henri Maginot, merceolog, patronul unei ono-
rabile familii, consideră că simpla declarație privind pa-
siunea pentru trecutul istoric, fără urmări practice do-
veditoare, este demagogie curată. El își hotărăște fa-
milia să-1 urmeze în orașul natal, unde se mai păstrează
numeroase ruine ale vechii cetăți. Opoziția .soției, care
nu citise pe Volney, este violent 'sancționată. Renunță
cu toții la confortul capitalei și se instalează în locali-
tatea în care, pe lingă zidurile arse și oarbe, își înjghe-
bează o caisă acoperită cu stuf. Romanul înfățișează
traiul demn al familiei Maginot: tatăl se angajează
paznic principal, cu obligația de a istitpi șobolanii de
prin hrubele umede ale palatului seniorial, soția își gă-
sește de lucru spălând în lighean recturile arhitecturii
de altădată. Cel mai mare dintre băieți, inginer hidro-
log, ocupă postul de referent al ogivelor, acceptând și
responsabilitatea lespezilor pe care și-a săpat istoria
curgerile. Ceva mai norocos, cel ide-al doilea fiu, teh-
nician textilist, ia în primire funcția de urbanist prin-
cipal, lui atribuindu-i-se iși bălăriile ce inundă ulițele
și ungherele umbroase, precum și partea iconografică,
deocamdată dispărută. (Fiind persoane întreprinzătoare,
treburile merg bine, familia prosperă.
Un singur neajuns : tatăl se îmbolnăvește de pase-
ism decompensat și este supus unui tratament .sever,
hrănindu-se numai cu amintiri. (Editura „Frații Lux",
Avignon 1952.)
251
SIEGFRIED CONYA : „Paleografie" — Printre al-
tele, autorului i s-a prezentat un document de o mare
frumusețe : este vorba de scrisoarea unui meșter zugrav
al bisericii, în care acesta pretinde preotului să-i achite
lucrările excepționale de restaurare a frescei principale.
„Am călăfătuit ifoarte corect corabia lui Noe — scrie
zugravul —, că ajunsese ca vai de lume își intra pînă
la urmă la apă, avînd găuri în mai multe locuri, am
îmbrăcat trupul firav al lui lona cu haine scumpe, ca
să nu-1 mai rîdă lumea, iar chitul isă-1 respecte. Ambele
lucrări : cinci franci. Am umplut cu pești două dintre
mările sfinte, pomii de pe mal i-am încărcat cu fructe.
Cerul l-am umplut cu stele, lună și soare : doi franci. “
Etc. Documentul era emoționant.
J. I. NOCRIN : „Jurnalul de creație la «Cheile bucă-
tăriei»" — Ca romancier, așez în primele pagini ale
cărții mele un erou. El declară că, deși sărac, aspiră să
devină cel puțin șef de birou. Pentru aceasta studiază
cu seriozitate, își desăvîrșește politețea. Piedici întîm-
pină numeroase. Atunci pun, începînd cu pagina 18,
toată iștiința mea pentru a-1 scoate din încurcături,
spre a-1 ajuta. îl căsătoresc repede cu fiica unui procu-
ror, îi dau moștenire o casă cu două etaje (nu e pu-
țin !), ce aparținuse unui unchi îndepărtat. îi deschid
un magazin și-l fac să cîștige la loterie. La pagina 29,
ca povestirea isă nu pară frivolă, îi produc un ușor
accident de automobil, dar curînd după asta îl trimit
în străinătate și cu această ocazie vizitează Florența,
recent lovită de aluviuni, unde cunoaște persoane in-
teresante din viața mondenă a Italiei. îi facilitez vi-
zite, îi descurc afacerile, îi organizez o aventură cu o
cunoscută actriță de cinema. Nu-1 las mult timp prin
Italia. Sînt pericole. Partenerii nu-1 agreează {este hi-
percorect în afaceri), iar soția a auzit unele lucruri ce
nu-i convin. îi înjghebez grabnic o viață de familie
fericită, îi ofer doi copii. La treizeci de ani îi acord ca-
lități noi, pe care nu le avea : îl pun să-și dea docto-
ratul — și-l dă, și-l ia. 11 port pe trepte din responsa-
bilități în responsabilități, îi pregătesc migălos, cu te-
252
nacitate, o carieră -strălucită. Devine, înainte de pagina
100, subsecretar de stat la Comerț și apoi guvernator
al băncii. Nu pot să mă .mulțumesc numai cu atît. Am
și eu ambiția mea. îl împing mai departe, îl pun la în-
cercări și-1 scot din ele călit .și întreprinzător. Cînd își
iese din fire și strigă ca un turbat în urechile unei dele-
gații reprezentînd o societate colaboratoare, îl iau deo-
parte, îi fac mustrări și-1 trimit să studieze codul bu-
nelor maniere. îl prepar apoi pentru lupte politice im-
portante, îl învăț — cum s-ar zice — știința vieții și-1
arunc cu toate riscurile în viitoare. Este chemat la Pre-
ședintele Republicii și i se încredințează, nu știu cum,
șefia cabinetului. îi umplu .sertarele biroului cu dosare
de maximă importanță, dar și cu ciocolată și unele
mici cadouri, pentru situații speciale. îi dozez bine sa-
tisfacțiile și neplăcerile, ca să nu se angoaseze, dar nici
să nu se îngîmfe, să nu se rătăcească. Cînd alții îl lu-
crează în fel și chip, aranjez ca totul să iasă bine : la
pagina 106, se poate ușor constata, îi numesc fără
teamă pe adversari escroci ordinari și măgari. îl tri-
mit din nou în străinătate.
Cu toate precauțiile mele, încearcă unele acțiuni in-
dependente, necugetate. Vrea, de pildă, să intre de
unul singur în Piața Comună. îl opresc categoric. Mă
caută, mă roagă să-i îngădui acest capriciu ; îl refuz
cu violență. Mă imploră. Nu, nu, nu !
îl trec repede peste cei trei ani următori — convin-
gîndu-1 că e în propriul lui interes. Piața Comună in-
tră în criză, țările participante nu reușesc să soluțio-
neze problemele privitoare la tarife și circulația produ-
selor lactate. îmi dă telefon -ca să-mi mulțumească,
dar, scos din răbdări, i-o retez scurt.
E atît de copil în tot ceea ce face ! îl încîntă vînă-
torile, uită să meargă la Parlament, acasă preferă să
privească un meci la televizor decît să răsfoiască și el
o carte. Are chiar naivitatea să mă întrebe ce am de
gînd să-i mai rezerv în anii ce vin. Ce să-i mai ofer ?
N-are destul ?
M-am gîndit bine. N-am fost niciodată meschin. Nu
am motive să-i opresc avîntul spre culmi și mai
înalte. Putea-voi oare ? Am început să obosesc, biogra-
253
fia lui, oricît de interesantă, a început isă mă plicti-
sească. Au rămas prin capitolele de la mijlocul roma-
nului destule fete sărace, destui indivizi cu -calități ca
și ale lui, dar mai puțin ajutați de soartă și de mine. Nu
e oare de datoria mea să le ofer și lor șanse în viață ?
Am poftă să fac vreo cîțiva copii unor funcționare.
Doi soți care se iubesc și n-au în casă de niciunele
merită măcar un cîștig neprevăzut, o decorație, o afa-
cere cu pui de găină sau materiale de construcție.
Mă simte. E gelos. îmi reproșează că-1 neglijez. E
atît de delicios, încît nu-i pot refuza plăceri noi. îl
plimb prin Europa, pe la congrese internaționale, îl
urc într-o rachetă experimentală și-i fac vînt spre Lună»
spre stele. îi descopăr, utilizînd -mijloacele pe care le
am ia îndemână, un peisaj cosmic unic, cu sori spec-
taculoși, enormi, cu albăstrimi uluitoare. în rachetă
este oprit să fumezi și să bei. lîi instalez în cabina
spațială o măsuță cu un splendid serviciu de fumat și
un bar cochet cu cîteva sticle de Câmp ari și Baccar'di.
îi îngădui să iasă din cabină pentru cîteva minute, să.
simtă plăcerea imponderabilității și în spațiul deschis.,
îl readuc teafăr pe pămînt.
Spuneam că am cam obosit. în plus, către sfîrșitul
biografiilor, te cam simți copleșit de prea marea perso-
nalitatea a celor înfățișați. (începi .să te întrebi la ce
folosește toată această goană către mai sus. Acestea și
nu scăderea afecțiunii cred că sînt adevăratele cauze-
pentru care i-am produ's ulterior cîteva evenimente in-
coerente. I-am dat, la un moment anume, însărcinări de-
stareț și, în ipostaza de păstor de suflete, l-am pus în
cîteva situații nu prea convenabile. L-am făcut campion
de lupte libere, deși efortul i-a cam sporit tensiunea
arterială, provocîndu-i o respirație greoaie. L-am pus.
să converseze îndelung cu soția și să facă filozofie și
asta l-a îmibătrînit prematur. L-am internat cu chiu cu.
vai într-un spital și ciudățenia a fost că medicii n-au re-
cunoscut, la investigații, formidabila lui forță. într-o^
zi i-a fost descoperit un cancer pulmonar. Vestea m-a în-
tristat de bună seamă. L-am vindecat. L-am acuzat de
îndărătnicie, fără ca cineva să știe că îndărătnicia îmi
aparținea exclusiv. în împrejurări favorabile, sociale și-S
254
politice, l-am făcut, în ciuda orînduirii pe care o slujise
și a jurămintelor, împărat.
încoronarea a fost formidabilă. I-am pus alături o
împărăteasă tînără, fostei soții încredințindu-i alte în-
sărcinări, i-am apăsat pe cap coroana plină de neste-
mate, încet, cu eleganță, evitînd mișcarea lui, poate
firească, de a-și apropia singur, ca Napoleon, podoaba
puterii nețărmurite. Cum mi-am dat seama la un mo-
ment dat că evoluția contravine ideilor mele republi-
cane și întrucîtva anarhice — am urît întotdeauna cu
violență puterea absolută — am încercat să-i ironizez
în această nouă situație, făcînd ca doi înalți demnitari
să se împiedice la picioarele sale și să cadă. I-am tri-
mis în același timp pamflete antimonarhice anonime.
A primit cu înțelepciune farsa, dar la telefon m-a
implorat să n-o mai repet. I-am pus în mînă în loc
de sceptru — era într-o dimineață ;și întreaga lui curte
tocmai îi prezenta onorurile — un cocoșe! pitic, alb
și cîntător. Cei de față și viitori au rîs cu poftă, poate
cam prea mult, încît a fost profund alfectat.
A venit la mine, m-a făcut cu ou și cu oțet, m-a ca-
lificat drept cel mai nepriceput romancier de pe conti-
nent, m-a acuzat că m-am abătut de la realism, ba
chiar că scriu ca Di mov și Țepeneag, apoi a trecut la
reproșuri cu lacrimi. Omul era realmente foarte neno-
rocit : plîngea, se lovea cu palmele peste cap, se jura
că se îndoiește de prietenia mea, el care fusese convins
că orice autor rămîne pe viață prieten cu eroul cărții
sale. Mi-a făcut rău desperarea asta, așa că, după ce
i-am promis că pe la pagina 240 îi voi face o isurpriză
foarte plăcută, a plecat ceva mai îmbunat.
Acum îmi bat capul să găsesc o surpriză care să-i
.șteargă din suflet mâhnirea. Ce satisfacție să-i mai dau
unui împărat ? M-am gîndit să-i prilejuiesc o luptă cu
Verde împărat. Ar simți, poate, că personajul nu-i e
;pe măsură și, cum știe că se cultivă literatura populară,
satisfacțiile i-ar scădea, crezînd că i le-am oferit de
circumstanță. Să-i încredințez misiunea sfîntă a cuce-
:ririi unor țări vecine ? Am rezervat-o în volumul ur-
255
mător altui erou, mai întreprinzător, mai pregătit pen-
tru aceasta. Tot căutînd, mi-a venit pentru o clipă ideea
să-i închei biografia așa cum se încheie, adică 'să-1 duc
simplu își încrezător într-o bătălie și... dar îmi este
rușine de igîndul care mi-a venit.
Nu, eroul îmi este mult prea drag ca să-1 duc acolo
unde toți ne ducem, necîrtitori (și .supuși, ca vitele. Este
timpul ca, înaintea științei, literatura să realizeze ființa
omenească nemuritoare, condiție atestată de veacuri
în poveștile poporului.
Cum ne-a fost vorba, la pagina 240, i-am făcut sur-
priza : i-am comunicat că este nemuritor. Ciudată reac-
ție : în loc .să-mi sară de gît și să mă pupe, s-a lăsat
cuprins de o stare cumplită de neliniște, a început să
fumeze țigară după țigară, .s-a ridicat de pe tron și
s-a pornit să măsoare nervos încăperea, încercînd să
ia;să de două ori din roman. De fiecare dată garda per-
sonală l-a oprit. în cele din urmă și-a trîntit fruntea
de podeaua de marmură, izbucnind în hohote.
Am trecut de trei sute de pagini fără să-1 pot liniști.
Mi-a explicat că el n-are nevoie să trăiască o mie de
ani, că mai bine i-aș prelungi tinerețea încă zece ani,
dar acești zece ani să fie cei mai frumoși din viața lui.
I-am împlinit dorința. îl port acum pe la curse, îl
duc la femei, îl fac să cîștige la cărți, îl pun să vor-
bească la radio și televiziune. Palatul — pentru că
a .rămas cu prerogativele imperiale — i I-am umplut de
flori și jocuri. Dacă ar fi să judec după faptul că n-a
mai dat pe la mine, cred că este fericit și că profită
din plin de cei opt ani de satisfacții maxime care i-au
mai rămas.
'Urmărind în ziare buletinul Palatului și bucurîn-
du-mă de fericirea bunului meu prieten, îmi găsesc to-
tuși timpul necesar să fac în capitolele intermediare
unele observații morale și filozofice și numeroase fișe
pregătitoare pentru capitolul morții sale, care, după
părerea mea, trebuie să fie eroică, îndeajuns de frumoasă
pentru a încununa viața unei personalități plămădite
din cea mai bună substanță omenească. (Editura „Arca
lui Noe", Liverpool 1956.)
256
OSVALD iSPOHR : „Stilizarea cheilor" — ,în an-
tichitate, după cum ne asigură Homer, porțile cetăți-
lor se deschideau cu berbecele sau, mai rar, cu calul.
Mai tîrziu s-a folosit cheia de foc, care avea însă dez-
avantajul că aprindea ușa, ba, uneori, întreaga clă-
dire. Era preferabilă intrarea pe fereastră, dar oame-
nii, greoi, pregetau. Mulți au rămas timp de nopți în
șir pe-afară, citind constelațiile.
Evul de mijloc a confecționat chei mai ușoare, por-
tabile în căruțe sau chiar de doi-trei servitori. Mește-
rii au reușit să realizeze broaște și chei foarte fine,
pentru centurile de castitate. O femeie ferecată nu de-
pășea niciodată o sută cincizeci de kilograme. în acest
ev apare pericolul pierderii cheilor, neajuns care, apoi,
a luat proporțiile unui adevărat dezastru.
Procesul de subtilizate a continuat în vremurile mo-
derne. Metalul a fost treptat șlefuit, ajungîndu-'se nu
numai la dimensiuni foarte neînsemnate, dar și la o
diversitate de profiluri și tipuri cu adevărat extraor-
dinară. Omul contemporan nouă posedă chei pentru
geamantan, pentru ca'se de bani, pentru dormitor și
baie, pentru îndestularea tuturor popoarelor, pentru
oricare roman, pentru exercițiile din manuale, pentru
diferite .situații politice. S-a ajuns pînă acolo că multe
chei nici nu se pot vedea cu ochiul liber.
Autorul observă că progresul a fost mai lent în ce
privește gaura cheii : ea n-a scăzut mult, nu s-a modi-
ficat structural, cu toate că numirile — Yale, Zeiss,
Kleyton — ar fi vrut să indice anumite schimbări.
Privirea prin gaura cheii și-a păstrat funcția, se prac-
tică la fel de bine ca și odinioară.
Se consideră că cel mai mult s-a schimbat peisajul
din spatele găurii. Un om modern poate vedea astăzi
nespus de multe obiecte pe care străbunii nici nu le pu-
teau închipui. Un ofițer întors acasă după un joc de
cărți și-a văzut prin gaura cheii apartamentul golit de
mobilă, iar un avocat — lucru pe deplin autentic —
rudele venite din provincie dîndu-și aere de proprietari.
Spiritele josnice văd, îndeobște, scene scabroase, scan-
daluri și chiar măceluri. Dimpotrivă, oamenii aleși, ani-
mați de sentimente nobile văd prin gaura cheii situații
257
înălțătoare, personaje de neuitat. Astfel, privind atent
dar cu suficientă detașare, nu este greu să distingi o
dată cu miriadele de meteoriți ale prafului în suspensie,
liniștea culoarului sau vestibulului fiind asigurata, cum
se orînduiesc dincolo, în încăpere, șirurile compacte ale
ostașilor pictați de meșterii Renașterii sau alaiul gene-
rațiilor de scriitori din istoria literaturii lui Thibaudet.
(Editura „Fran^ois Sharpp“, Liverpool 1962.)
IACOB VINCI : „Deliciile plinii" — Deși fiecare
om menționează că muncește pentru o pîine, seara vedem
o mulțiime de oameni întorcîndu-se acasă cu cîte o fe-
meie. lacob Vinci ajunge la concluzia că omul va fi
fericit numai atunci cînd își va prepara femeia acasă.
Dospită bine, frămîntată de două ori, ea poate oferi
delicii fantastice. Imensă evoluție de la pîinea cu sare,
oferită oaispeților, la femeia cu farmece și susan păs-
trată exclusiv pentru sine. (Editura „Socrate et fils“,
Caen 1960.)
BELIX HAND-NEUMAYER : „O dupa-amiaza me-
morabila — Abia trecură cîteva zile de la înche-
ierea războiului dintre bavarezi și tuaregi (luptele s-au
purtat în nordul Africii, într-o climă nepotrivită pen-
tru bavarezi, lucru pentru care niciodată ei nu-i vor ierta
pe tuaregi !), abia se trimiseră diplomați la masa
păcii, abia au fost înlocuite la radio marșurile prin
cîntece vesele cu cimpoaie și strigături, că un alt război
se declanșă pe negîndite. Fură surprinși, desigur, numai
cei care nu se pricepeau la treburile politice. Altfel,
conflictul era iminent pentru oricine citea ziarele, cău-
tînd printre rînduri. Cotidiene de cele mai felurite
convingeri, de la conservatorul și perfect informatul
The Times, pînă la radical-combativul 11 tempo, și
apoi la causticul Le Temps, publicaseră în pagina ex-
ternă informații privind respectarea regulilor de circu-
lație. Nu era nici o îndoială : războiul șoferilor era
gata pregătit și nu se aștepta decît sunetul de clacson al
atacului.
258
laxă că multpregătitul război al șoferilor a început
și că îl pot urmări Ide aproape. (Pentru un reporter ca
mine, condițiile acestui conflict mi is-au părut încă de
la început deosebit de atrăgătoare. 'Conform regulamen-
tului, luptele ise dau numai pe arterele de circulație,
— șosele naționale cu două sensuri, magistrale, străduțe
și, ulițe cu luminăție publică. Interzis cîmpul. Dar con-
diția cea mai convenabilă este că pot fi (folosiți și cățeii.
Și aceasta era de așteptat, deoarece toate informațiile
din presă privind situația internațională relatau despre
foxterieri și buldogi — achiziționați, vînduți, pregătiți,
antrenați, periați, hrăniți, învățați să Ifacă frumos și să
răspundă ia aport. Curelușele făceau modă.
Ura cumplită dintre șoferii de camioane și cei de
limuzine este mai veche decît motorul cu explozie, și
chiar 'decît cel cu aburi. în secolul al XVIII-lea, orașele
germane erau adesea zguduite de conflicte crude și pă-
gubitoare. Șoferi deghizați în neguțători sau dascăli se
încăierau pe ulițe, își spărgeau cu ușurință capetele. „De
la o ceartă oarecare — scrie Rudmar Mandu — tre-
ceau foarte repede la manivelă, la leviere." Fără îndo-
ială, nu erau încă vizibile diferențe între șoferii de
camioane și ceilalți. Se loveau orbește, dintr-o nevoie
metafizică de afirmare.
Uneori, diferențierile funcționale de mai tîrziu erau
evidente chiar în situații ce puteau părea nesemnifica-
tive. Relatarea lui Jules Chevrolet, remarcabil istoric
al secolului trecut, este concludentă pentru .'sensurile încă
nedefinite ale tendințelor (este vorba despre bătălia
de la Austerlitz) : „Austriacul Werner Troppa conducea
un roib splendid, cu o stea în frunte, așezată între fa-
rurile de ceață. Comenzile erau .'simple, (schimbătorul de
viteză la mînă, foarte comod. Frîna funcționa instanta-
neu, fără șocuri. Marșarierul se abținea cu toate acestea
greu, cu chiote și pinteni." Despre nărăvașul rusului
Nicolai Teplovski, același istoric spune: „Alb, uriaș,
mu stângul ofițerului rus era de o putere impresionantă.
Mașină mare, destul de grea. Virajele cereau diminuarea
apreciabilă a vitezei (scăzută de altfel și din cauza ga-
baritului), pedalele funcționau greu ; în schimb avea o
tracțiune constantă, depășind ușor șanțuri și arătură, ca
259
un tractor. Consum mare. Sistemul electric extrem de
complicat. Semnalizare inconsecventă, aparate (speciale
de bord, un hăț bătut în aur, relativ de prisos. O sus-
pensie 'foarte bună, datorită sașiului lat și mai cu seamă
șeii căptușite cu postavuri groase de Gruzia/
Bunele mele intenții n-au fost suficiente. Iată că,
din cauza unei ședințe, a trebuit să lipsesc și de 1a
acest război. Mi-au povestit însă băieții că a fost gro-
zav, că au fost lupte .cum nu s-au mai văzut.
După relatările lor, încerc mai jos să consemnez mer-
sul operațiunilor, indicând la început sursa :
Matei Z. : Primele coloane de camionari au apărut
dinspre localitatea G. pe la ora 4 dimineața. Soarele abia
răsărise, aruncînd tușul său roșu pe stîncile ce domină
șoseaua. Posturile de pază ale limuzinelor au și dat
alarma : lungi țipete de clacsoane. Camioanele coborau
serpentina în mare viteză. La intrarea în sat, le-au
ieșit în întîmpinare zece Citroenuri. Un vuiet oribil
înecă văile din împrejurimi. Atunci un camion de șapte
tone, Leyland, intră cu toată viteza în coloană. Două
limuzine fură îndată răsturnate. Șoferii scăpară cu fuga.
Dar o nouă coloană de limuzine își făcu apariția. Se
apropie de camioanele care acum staționau pe stînga,
nereglementar. Opriră la o distanță de o sută de metri,
după semnalizările de rigoare. Din limuzine săriră cîțiva
căței. Erau ciobănești, potăi fără rasă, cîțiva prepelicari.
O panică îngrozitoare se răspîndi cu iuțeala fulgerului
în camionari. Ei părăsiră grabnic mașinile și o luară la
sănătoasa peste zăplaz, alergați și zdrențuiți fără înce-
tare de cîini. Limuzinii erau învingători.
Grigore M. pretinde că nici vorbă să fi învins limu-
zinii, ei n-aveau condiție fizică să reziste, și că, de
fapt, camionarii s-au descurcat mult mai bine, cu toate
că șoseaua era foarte îngustă la serpentine, iar manevrele,
firește, deosebit de dificile. Cînd a lovit primul camion
(era un Leyland), soarta Citroen-urilor era pecetluită.
Au mai încercat ei să se salveze cu cîteva baterii de
jigodii dar nu le-a mers: a fost destul ca unul din șo-
feri să pună mîna pe o manivelă și îndată toți au
luat-o la fugă, cu coada între picioare...
260
„Pe dracu" zice Nicolae S., lucrurile au stat cu totul
altfel. Să vă povestesc eu cum a fost : camionagiii n-a-
veau nici un Leyland. Mult mai prost înarmați decît
se .spune, ei au urcat muntele foarte .șovăitori. Cînd au
ajuns pe culme și au zărit de acolo cele zece Citroenuri
staționînd în vale, pe serpentină, au sperat că le vor
putea răzbi numai datorită vitezei de coborîre, știind
bine că motoarele lor nu fac doi bani. Așadar, și-au
dat drumul cu ochii închiși, înainte. Uralele nu mai
conteneau. N-a mai fost nevoie din partea limuzinelor
de nici, un cățel, deși aveau doi, splendizi. Camioanele
s-au răsturnat într-o vîlcea și pe locul bătăliei n-au
rămas decît cîteva mormane de tablă. Șoferii au fugit
în pădure.
Cățeii au .avut totuși rolul decisiv în această bătălie,
declara Felician B. Șoferii de pe camioane n-au avut
îndrăzneala să coboare nici măcar o clipă. (Ei și-au sta-
bilit tabăra pe culmea dealului, folosind cîteva ridică-
turi de stînci spre a se apăra de un eventual atac fron-
tal. Ca să-\și intimideze adversarul, au ridicat steagul
lor verde-galben pe capota camionului comandant și
steagul se vedea de la mari depărtări. Arme : două bi-
doane Mobil Oii, o duzină de chei, șurubelnițe, leviere.
Ca armament greu : un cric pneumatic și o bancă ra-
batabilă. Alta era 'situația în tabăra limuzinilor. Ei po-
sedau pe lîngă cele zece automobile, cîteva furgonete
provenite dintr-o modificare a unor limuzine tip 36,
aveau butuci, furtun, pompă de aer detașabilă, o cheie
franceză și nu mai puțin decît șase cricuri, păstrate în
cea mai perfectă stare. N-aveau steag, dar la nevoie
puteau scoate pe capotă o cuvertură înflorată de pe
banchete. Superioritatea lor consta însă în brigada de
elită a cățeilor. Aveau căței de toate calibrele. Cînd
le-au dat drumul, șoferii de pe camioane au simțit fiorul
morții străbătîndu-le inima, și^au oprit îndată atacul,
au lăsat pe șosea și .armament și steaguri și s-au dus în
sat după ajutoare. Marele lor stat-major s-a făcut ne-
văzut.
Gabriel L : Am urmărit totul de foarte aproape : ca-
mionagiii erau reprezentați de o singură basculantă, care
venea dinspre R. cu o viteză ceva cam prea mare, fiind
261
la cobonre și neuzînd de frîna (șoseaua era liberă).
Deodata, pe la .a treia turnantă, în dreptul bisericii, a
ieșit m față un cîine. Șoferul a dat să-1 ocolească, dar
n-a reușit și l-,a lovit. Atunci a ieșit din curtea bisericii
dascălul, stăpînul cîinelui, și l-a luat la bătaie fără
pjea multă vorbă pe șofer, cerîndu-i să-i plătească du-
lăul. Dascălul este în timpul liber el însuși șofer, face
curse, cu propriul lui Citroen. Conflictul a fost local,
relatările prăpăstioase aparțin agențiilor de presă.
N-am văzut și nu mi-am închipuit vreodată să vad
—* zice Emil P., corespondent al agențiilor de presă —
atîta material rulant cît s-a adunat în valea întunecată
a serpentinelor. Mii de camioane, macarale, basculante,
furgoane, mașini-atelier, mașini de intervenție, cami-
oane-generatoare, camioane-laboratoare, camioane-cine-
matograf, camioane-săli de așteptare, camioane de trans-
misie, camioane de refulare, camioane de încercare, ca-
mioane de concert, camioane B.M.W., camioane de cvar-
tet, camioane-bufet-restaurant, camioane W.C., camioane-
bucătărie (altele dormitor), camioane-crematoriu, cami-
oane-panteră, camioane-cloșcă, camioane-pistol, cami-
oane-șezlong, camioane-mitralieră, camioane-avion, ca-
mioane-pinguin, camioane blonde și camioane brune.
Veneau de pretutindeni, ca (frunza și ca iarba, pe șosele
și pe pante, de prin văi și de sub stînci. O armată
imensă, fantastică, disciplinată de la radiator la șter-
gătorul de parbriz. Și apoi șoferii ! Tehnicieni de mare,
de foarte mare precizie, luptători neînfricați, eroi ai
multora dintre bătăliile memorabile ale istoriei moderne.
Erau șoferi-macaraigii, șoferi-fungon, șoferi-atelier, șoferi-
generator, șoferi-generali, șoferi-de-relaxare, șoferi-pe bu-
tuci, șoferi-pe-geantă, șoferi-categoria I, șoferi-femei,
șoferi-îngeri. Un șofer-dispecer foarte mobil conducea
avangarda.
Greul bătăliei l-au dus camioanele conduse de șoferii-
îngeri, zice mai departe Emil P., pentru că sub aspectul
vitezei, al mobilității ca și al eficacității de atac erau mai
înzestrate decît autovehiculele așezate în formație de
luptă pe șosea. Cînd s-a dat semnalul bătăliei, primele
care au intrat în foc au fost limuzinele, niște improvi-
zații de motociclete carosate larg și neglijent în ateliere
262
de provincie. Nu aveau nici o șansă. Șoferii-îngeri le-au
reperat la o cotitură își le-au scos din luptă după .cîteva
accelerații. A venit .rîndul camioanelor-mitralieră. Erau
piese grele, extraordinare, cu o rază de acțiune destul
de mare. îngerii la volan le conduceau în galop desfă-
șurat, în iureș năvalnic. Fură .scoase din bătălie două
Citroenuri vechi, oribile la aspect și cu defecte la sis-
temul de direcție.
Intervenită de pe o șosea lăturalnică alte două ma-
șini. 'Erau Studebaker lăturalnice. Din primele lovituri,
șoferii-îngeri le turtiră. încleștarea oarbă a forțelor beli-
gerante dură încă o jumătate de oră cînd, convingîn-
du-se de superioritatea camionarilor, limuzinele, cîte mai
rămăseseră, își lăsară roțile iși-o luară la sănătoasa, pe
valea unui pîrîu, lipăind pe poteci cu tălpile lor de
patrupezi mizeri. Martorii acestei fugi rușinoase au de-
clarat apoi că văzuseră căței. Eroare : erau limuzinele
bătute și fugărite prin livezi și prin ostrețe. Nimic mai
jalnic decît o armată învinsă !
N-a fost decît o încăierare de căței, spune madam
Perugia, nici vorbă de război ! în munții noștri n-au
mai fost lupte din *916. Clinele nostru, căruia răposa-
tul bărbatu-meu i-a pus numele Ford, s-a mușcat și s-a
tăvălit cu alți cîini din sat, pe șoseaua care chiar aici
își începe serpentinele. Se pare că era și cățeaua Leyla
a notarului printre ei. 'După ce s-au hărtănit cît s-au
hărtănit, Ford a venit acasă cu blana desfăcută după
ceafă. De frică să nu turbeze, l-am rugat pe Alexandru,
vecinul nostru, să-1 ducă la oraș, să-i facă injecții anti-
rabice. Alexandru este șofer pe un camion și, în tim-
pul liber, dascăl la biserică. Probabil că cineva l-a văzut
pe șosea cu clinele în mașină și a interpretat lucrurile
cum i-a poftit imaginația. Alexandru este singurul șo-
fer care a fost amestecat în această afacere. E un băiat
priceput, n-are nimic de înger în felul său de a se purta,
dar nu pot să mă plîng, a fost nu o dată extrem de
îndatoritor. Ford a făcut injecții, rana i s-a vindecat și
acum bea apă și mănîncă normai. Un accident — o
ciocnire între un camion și o ambulanță — a fost prin
părțile noastre, dar acum doi ani, și n-au fost victime,
nici pagube deosebite. De altfel despre ciocnire au scris
263
atunci ziarele. Ceea ce este (foarte atrăgător în locurile
acestea este un izvor cu o apă gustoasă, dincolo de
troiță ; vin oameni din alte sate să-;și umple igălețile și
să-și potolească setea...,
începe să nu-mi mai pară rău că n-am fost de față
la marele război al șoferilor. Comunicatele, relatările
m-au convins că, chiar dacă m-aș fi aflat la locul bătă-
liei, tot n-aș fi înțeles exact evenimentele. „Față de eve-
nimente trebuie să ai întotdeauna o oarecare distanță
— scrie Nicolle Marot, doctor la Universitatea din
Padova. Voi urmări de acasă, după buletine, radiojur-
nale și după ziare, alte dispute, mai interesante, răz-
boiul din Algeria, de pildă. E și mai ieftin. în ultima
vreme, biletele de intrare pe cîmpul de luptă au devenit
inaccesibile publicului, chiar celui cu venituri bune. (Edi-
tura „Francofonia", Frankfurt am Main 1958.)
FILIPO SALATA (SCARIFICATUL) :
in Baterya', Note de drum — O reluare, într-un stil
original a celebrei Das Schiaraffenland.
Baterya — principat brazilian cu statut special — este
singura zonă de pe glob unde, în epoca turismului, ai
posibilitatea .să vizitezi întreprinderi, locuri, orașe, fără
ca ghizii să-ți impună cu orice preț să remarci reali-
zări, să admiri minunății. învățînd din faptul că An-
glia, Spania, Italia și-au pierdut turiștii străini și din
cauză că țineau cu tot dinadinsul să le arate ce grad
de perfecțiune a atins civilizația lor, plictisindu-i nespus
în timpul concediului, principii Bateryei și-au propus
din capul locului un sistem diferit.
După o călătorie de două zile, .incomodă și extrem de
plictisitoare, printr-un peisaj dezolant, ajungem în sfîr-
șit în capitală. Trenul trage în fața unei băltoace. Un
miros greu pătrunde prin ferestrele compartimentului.
Cineva ne arată cu degetul cîțiva porci urîți și cinci rațe
care se bălăcesc în mocirla sulfuroasă de lîngă terasa-
ment. Nici urmă de peron. Ne întîmpină o bătrînă cer-
șetoare. Dăm să-i punem în palmă cîțiva franci. Mul-
țumește și refuză. Ne lămurește, sîsîind cuvintele, că
este reprezentanta societății locale de turism și că a
264
primit dispoziții de la direcție .să ne însoțească prin oraș.
O face ou plăcere, deși e într-o proastă dispoziție, din
cauză că acum o oră i-a murit soțul într-un accident,
îi prezentăm sincerele noastre condoleanțe.
Printre linii, nimeni care să ne ajute la bagaje. Tre-
cem. printr-o magazie plină de călători zdrențăroși, de
copii palizi, îngrămădiți pe saci de făină, după cum
indică pospaiul alb de pe chipul tuturor.
— Este principala noastră gară — explică, morocă-
noasă, bătrîna. Dintre călătorii care așteaptă aici, pu-
țini vor reuși să ia trenul în următoarele zile. Traficul
nostru feroviar este foarte modest, două vagoane în
douăzeci <și patru de ore, dar .sperăm că în anul care
vine să punem capăt 'spectacolului. Industria feroviară
nu rentează. Mulți dintre cei ce așteaptă sînt tubenculoși
sau victime ale subnutriției cronice. Orașul nostru, de
altfel, bate recordul deceselor din cauza subnutriției.
în timp ce ascultam atent cuvintele ghidesei, un indi-
vid cu șapcă se apropie de mine și-mi șopti : „Feriți-vă,
domnule. După ce vă arată sala de așteptare, bătrîna vă
va conduce în restaurant !“
N-am înțeles nimic din povestea asta, astfel că nu-i
luai în seamă cuvintele. Mai apoi, cînd ne-am aflat în
restaurant, mi-am dat seama că fusese un om de bună-
credință. Ghidesa ne așeză la mese și ne oferi din partea
societății de turism cîte o sticlă cu o băutură acrișoară.
Abia o dădurăm pe gît că și simțirăm crampe violente
în stomac.
— Face o purgație rapidă și persistentă — ne spuse
ea cu mîndrie. Vom avea grijă de tot ce trebuie în con-
tinuare.
Nu era nici un moment de așteptat. Cerurăm cu toții
să ne indice locul dorit unanim de întreaga colectivitate.
Ne scoase printr-un culoar într-o grădină și ne arătă
amabil niște tufișuri. Cu multă gentilețe ne oferi fiecă-
ruia exemplare proaspete din ziarul V Aurore,
Așteptarăm două ceasuri pînă sosi autocarul. Era un
Chevrolet de vîrsta însoțitoarei, cu două geamuri sparte,
plin de praf. Ne instalarăm bagajele unele peste altele,
iar deasupra lor ne aruncarăm și noi, încă chinuiți de
efectele limonadei.
265
La prima întretăiere de străzi furăm victimele unui
accident. Roata din dreapta a autocarului se 'sparse din
nu știu care cauză și furăm răsturnați, cu chiote și icni-
turi, într-un șanț. Ni se aduse la cunoștință că pînă la
hotel mai sînt doar trei kilometri, că drumul trece prin-
tr-o groapă și urcă apoi un deal cu pantă pronunțată.
Peisajul este superb și putem merge voioși prin aerul
curat al serii.
— Am avut noroc că accidentul ne-a scutit de acest
traseu periculos. Am însoțit mulți turiști. Niciodată
n-am scăpat pe această pantă. O dată am avut și morți.
Pe jos e mai sigur.
Am ajuns la hotel rupți de oboseală, prăfuiți și tușind
să ne rupem plămînii. Groapa prin care ne-am tîrît gea-
mantanele era plină de moloz. Mi-am încheiat seara în
camera mea, pansîndu-mi genunchiul în care intrase un
cui la a treia căzătură.
Dimineața — splendidă. Soarele intră pe fereastră
optimist, o adiere parfumată învăluie lucrurile din ca-
meră. Asta mă mai consolează pentru noaptea nedor-
mită, agitată. Ploșnițele din Baterya sînt cele mai active
din lume și lasă pe piele o mîncărime dureroasă, difuză.
Asupra acestui aspect va trebui să revin într-un articol.
Sîntem primiți la Ministerul Știrilor îndoielnice. In-
soțitoarea ne prezintă ministrului, care a dorit să ne cu-
noască. E un bărbat urît, cu un nas foarte turtit, ochii
îi stau în permanență încrucișați. Ne strînge mîna schi-
țînd un tic ca o tresărire, ca un spasm :
— Am ținut să vă prezint personal realizările noas-
tre, își începu el discursul. Avem un principat sărac,
slavă Domnului, oamenii sînt leneși, dușmănoși, în
schimb foarte murdari. Baterya, capitala principatului,
pe care o veți cunoaște în zilele următoare mai de-
aproape, are 20.000 de locuitori : 5% sînt tătari, 3%
francezi, 2% spanioli, 8% brazilieni, 3% columbieni,
2% eschimoși... (Nu mai notez : rețin numai că trăiesc
aici circa 500 de naționalități.) Fiecare neam — conti-
nuă ministrul, ștergîndu-și nasul cu mîneca — se duș-
mănește cumplit cu celelalte. Conviețuirea lor ajunge
adesea la conflicte armate, la masacre. Iată cum se ex-
plică scăderea populației, de la 300.000, cît era în 1912,
266
la cifra de astăzi. Desigur, într-o bună măsură, la această
dinamică au contribuit și bolile, numeroase.
Ministrul ne conduse într-un cabinet alăturat. La in-
trarea noastră, un funcționar, surprins parcă, ieși în
grabă printr-o ușă secretă. Mi-a făcut impresia — dar
se poate să mă fi înșelat — că se încheia la nasturii
pantalonului. Observai îndată pe perete o udătură ciu-
dată și, după mirosul din încăpere, ca și după umbrele
de umezeală de pe covor și de pe luciul biroului, se
pare că personalul ministrului... Repet : poate să fi fost
o simplă impresie. Ministrul ne conduse în fața unei
hărți în relief, deteriorată numai la mijloc.
— După cum se poate observa, principatul nostru
este alcătuit în proporție de două treimi din terenuri
mlăștinoase și din cîțiva munți. Mlaștinile sînt nepro-
ductive, în schimb munții se caracterizează printr-o vie
activitate vulcanică. Avem în fiecare an circa (aici mi-
nistrul consultă un index) 30 de cutremure de gradul 8.
După fiecare zguduire mai serioasă se înregistrează nu
numai prăbușiri spectaculoase, dar și inundații năval-
nice. Cu ocazia ultimului cutremur, acum trei săptămîni,
au dispărut de pe fața pămîntului 8 sate. Un incendiu
a pîrjolit singura pădure pe care o aveam. Printre efec-
tele pe care le produc de asemenea cutremurele, trebuie
să notăm și epidemiile. Țara noastră bate recordul ca-
zurilor de holeră, de bubă-verde și de sminteală. Prin
vaccinări periodice, am reușit să introducem pe o scară
largă și icterul virotic, fapt ce a făcut organizația mon-
dială de sănătate să ne citeze de două ori în buletinele
sale anuale.
Principala îndeletnicire a locuitorilor, în afara încă-
ierărilor zilnice despre care vorbeam și care se datoresc
nu atît varietății neamurilor, cît mai ales neînțelegerii
limbilor — se vorbesc peste 800 de limbi, dialecte și
graiuri —, principala îndeletnicire, zic, este extracția
nulului din băltoace și mlaștini. Mîlul acesta are cali-
tăți recunoscute : este mirositor (are un înalt procent de
sulf), e moale și extrem de lipicios. Oamenii îl scot din
fundul apei cu mare greutate, uneori scufundîndu-se cu
capul în mocirlă. Ei reușesc să extragă 10p pînă la 200
de litri pe zi și să-1 depoziteze în țarcuri special amena-
267
jate din scînduri și tablă de bidoane. Important de re-
ținut este că savanții noștri se preocupă să-i afle o fo-
losință, trecînd tema, an de an, în programele lor. Pro-
ducția e în continuă creștere. Dacă în 1950 aveam anual
o cantitate de 8.000 de tone, astăzi ne mîndrim cu o
producție ce trece de 6.000.000 de tone, în condiții în
care populația țării a scăzut simțitor.
Industria noastră este concentrată în două mari orașe.
(Aveam trei orașe industriale, unul a fost însă înecat
acum cinci ani de apele fluviului, după un cutremur.)
La Ragona, în munți, se construiesc poduri rulante.
Aceste poduri nu întîrzie niciodată să se înțepenească la
prima manevră. La cea de-a doua, se prăbușesc defi-
nitiv. Succesul constructorilor, realizările lor au ocupat
săptămîni în șir primele pagini ale ziarelor. Dar lucru-
rile nu s-au oprit aici. A început curînd lupta pentru
reducerea dimensiunilor. De la 20 de tone, capacitatea
a scăzut tot mai mult. Astăzi fabricăm poduri de
10—15 kilograme, extrem de fragile. Există chiar un
proiect de pod super care să-și reducă partea metalică
la o șipcă. în acest fel vom atinge normele de finețe
ale japonezilor.
în cel de-al doilea oraș, aici, la Baterya, avem o
mare uzină de capace. O veți vizita ; despre ea nu vreau
să vă spun decît atît : exportă în 20 de țări capace de
diferite mărimi și profile. Este uzina care a primit re-
clamații din peste 40 de țări.
Agricultura. Plantăm pomi fructiferi și cultivăm po-
rumb. Producția întregii țări se ridică în acest an la
8 kilograme de cireșe, 10 kilograme de mere și cîteva
pere de Bergamo. Porumb scoatem două banițe pe an
în fermele marilor latifundiari. Fermierii mai mărunți
completează golurile din hambare cu încă trei banițe.
Cum populația practică abstinența alimentară, expor-
tăm în Argentina întreaga cantitate. Cumpărăm, în
schimb, fluturi pentru insectare — ocupație a unei alte
părți a populației.
în timp ce ne vorbea, ministrul ronțăia un pesmete
ce nu se mai consuma. Ghidesa ne explică îndată că este
un biscuit confecționat din material plastic, avînd
aroma cuvenită, produs al unor artizani din localitate.
268
Ora 13. Vizităm uzina de capace. Producția într-o
singură zi este de 5 capace perforate și 2 bune. Cei
8.000 de muncitori ne întîmpină cu băștile fluturînd, cu
urale.
— Ce operație faceți ? mă adresez unui tînăr care
conduce un strung uriaș.
— Transform capacele făcute de colegul meu de ală-
turi într-o făină subțire. Noi îi spunem șpan.
— Și apoi ?
—Șpanul este aglomerat dincolo, cu clei și alama.
După aceea îl punem în cutii și-l trecem la pierderi. E
rentabil.
— Asta este echipa specială de rebuturi — intervine
inginerul șef, care ne însoțește. Sînt douăzeci de mun-
citori de înaltă calificare. Sarcina lor este să distrugă
capacele pe care le fac cei de la conveierul I. Acolo se
lucrează încă manual.
— Se întîmplă să scape vreun capac întreg ?
— Exclus. Băieții noștri sînt extrem de atenți, iar ca-
lificarea, repet, deosebit de înaltă.
Ni se explică, în continuare, cum funcționează un
ceainic pus pe foc :
— Știți că temperatura apei la fierbere este de 100
de grade. Noi obținem această temperatură cu ghemo-
toace de ziar și vreascuri. Ceainicul este pus pe pirostrii.
Așteptăm circa o jumătate de oră și apa începe să fiarbă.
Atunci aruncăm în interior, cu multă grijă, flori de tei,
o plantă care crește la noi fără a fi cultivată. Este ne-
voie de capac. Aici e problema : capacele noastre sînt
extrem de scumpe, revine cam la 40 de dolari unul. Ni-
meni nu-și închipuie că poate folosi așa ceva. Atunci
vărsăm ceaiul în acest canal și reluăm operațiunea. Ve-
deți, această muncitoare n-are altă sarcină decît să verse
ceaiul...
— De cînd faci meseria aceasta ? întreabă unul din-
tre noi.
— De la doisprezece ani. Pot să vă spun c-o fac și
azi cu aceeași plăcere ca atunci, în prima zi. Dau numai
lucru de calitate.
Ne luăm rămas bun de la muncitorii, tehnicienii și
inginerii uzinei. Directorul ne însoțește pînă la ieșire.
269
ne strînge mîna și ne oferă fiecăruia, dar din partea
consiliului, cîte un căpăcel pentru sticle de bere, găurit
frumos la mijloc.
în timpul șederii noastre în Baterya am mai vizitat
un spital de tuberculoși (unde, ni s-a -spus, de cîteva
luni s-a reușit accelerarea 'deceselor printr-o nouă me-
todă chirurgicală), o școală de preoți, un muzeu. O
scurtă relatare a istoriei care ne-a fost prezentată în
muzeu este necesară.
Baterya a fost întemeiată de Baterya I la 1720. După
el au urmat 40 de alți regi, cu același nume, toți suc-
cedîndu-se în serie. Astăzi țara este principat de gradul
I, cu drept de împrumuturi din partea Băncii Angliei.
După ce a făcut o pauză de trei săptămîni, principele
actual, Batty Actualul, și-a reluat activitatea. N-are
decît două clase primare. Principesa a fost actriță de
varieteu. Toți membrii familiei princiare sînt analfabeți.
Strămoșii au purtat războaie. Cîte două în fiecare iarnă,
cîte patru în timpul verii. Toamna făceau vînători si
escapade la cules de vii (pe vremea aceea erau vii, as-
tăzi distruse). Au cîștigat două războaie. 80 le-au pier-
dut. Bugetul țării e deficitar. Se fac în prezent multe
călătorii în străinătate, foarte costisitoare. Locuitorii
țării vizitează în special Lima și Bogota, ca să cerceteze
întrucît cutremurele de pămiînt de acolo sînt mai inte-
resante decît ale lor. Au un consiliu de miniștri format
din 3 membri, care se otrăvesc sau se înjunghie pe rînd.
astfel că la fiecare început de săptămînă principatul por-
nește la treabă cu un guvern nou.
Am părăsit Baterya cu un avion special, primul avion
care a aterizat în această țară. Ce -se întîmplase ? Trî-
misesem prima parte a acestui reportaj la ziarul pentru
care scriu, Morning Post; relatările au părut alarmante,
iar sindicatul ziariștilor britanici a trimis avionul să mă
scoată cu orice preț din această zonă ciudată. N-au pro-
cedat rău colegii mei de breaslă. Cei care făceau parte,
alături de mine, din grupul turiștilor au plecat cu o zi
mai tîrziu, cu vaporul, un vapor adaptat la condițiile
mlaștinilor, au rătăcit trei săptămîni și se află acum
naufragiați pe o coastă în Peru. Crucea Roșie le-a tri-
mis alimente, medicamente și perii de haine.
Acum, cînd scriu în continuare notele de drum despre
Baterya, mă gîndesc ce perspective clare are acest prin-
cipat în care, nu peste mulți ani, se va introduce și febra
tifoidă, iar podurile rulante vor atinge performanțele
unei funii de întins rufele. Cît de rușinați ne vom simți
noi, englezii, cei ce avem pretenții la dominația lumii,
convinși că deținem secretele civilizației, cînd o fîșie de
pămînt ca Baterya va atinge procente nemaiîntîlnite de
morbiditate și erupții vulcanice fără precedent. (Editura
vLoon“, Manchester 1952.)
RODOLFO STRAPONTIN: „Tratat despre stil"
— Trei dintre scriitorii cei mai avizați în materie scriu
împreună o carte cu exerciții de stil în care se prezintă,
sub forma unor compoziții de douăzeci-treizeci de rîn-
duri, toate posibilitățile și accidentele uneia sau alteia
dintre modalitățile categoriilor stilistice. Tehnica alcă-
tuirii cărții : și-au ales cîte un capitol — de pildă : po-
vestire cu paranteze, povestire cu supin, compoziție cu
dialog, compoziție cu aparteuri etc. — și le-au alăturat
cum au crezut mai bine. Tratatul este savuros. (Editura
„Radames", Milano 1960.)
S.	A. OLIPHANT : „L-am cunoscut pe Louis Ma-
nifest"
MIHA1L SADOVEANU : „In tîrg la Tananț^
ANDREI OȚETEA : „Noi contribuții privitoare la
năvălirile goților și ale credulilor"
* Dintr-o neglijența, alcătuitorul ediției a pierdut indicațiile
bibliologice ale seriei de cărți care urmează. Cere cuvenitele «cuze.
271
EUGENE PHILIPPE : „Noi, cei cu semnul plus"
TH. R. CHIȚIMIA : „Cățelul în literatura manuscri-
selor sec, XIV"
PANAIT I. D. NICOLAESCU : „Cuvinte de cloua
silabe la Vasile Alecsandri"
ERIK SAGA : „Sa nu alergi singur spre Marathon"
DAGOBERT HAMER : „Fuga lui Ibsen la perși"
IGOR BAR : „Divanul înțeleptului cu perna"
HARY MACPHERSON : „Convențiile sudoripare"
THEO LALOU : „C onsiderații despre literatura afi-
șelor"
AL. XANTISSIMI : „Biroul cererilor acceptabile"
(Editura „Saponis și Alba“, Atena 1952.)
WILHELM ZWINGLER : „Constelația discreției"
FELIX CR. WOLF : „Coborîtori cu liftul"
MARIN CORĂBIESCU : „Ascensiunea unei matra-
cuce"
HANS FREYTAG : „Lumea ca panorama și sa-
natoriu"
272
NICOLAI ROBERT : „Teoria, postumelor" — Ple-
cînd de la constatarea că unii autori publică mai mult
după moarte, Nicolai Robert studiază foarte atent fe-
nomenul și trage concluzii deosebit de interesante. Au-
torul arată că este și firesc să fie așa : în timpul vieții,
scriitorul este foarte mult timp ținut de vorbă ; murind,
are răgaz să-și desăvîrșească opera. Goethe mărturisește
că a ratat numeroase momente de inspirație din cauza
audiențelor, interviurilor și, mai cu seamă, a conversa-
țiilor cu apropiatul său, un oarecare Eckermann.
„Aveam o poftă grozavă de scris. Dormisem bine,
petrecusem cu o seară înainte în compania doamnei
procuror Gerda Z., astfel că ideile se limpezeau acum
fără efort, cafeaua cu lapte fusese bună, cu caimac gros,
dimineața se înfățișa neobișnuită, de o limpezime ce în-
găduia razelor soarelui să-mi îmbrace încăperea în aur
și argint. Am luat pana, am strîns între palme, lateral,
topul de hîrtie de Prusia, pe care îl îndrăgesc numai
cînd simt în inimă preaplinul fericirii de a trăi, într-un
cuvînt m-am așezat în acea poziție comodă în care îți
devin indiferente amănuntele. Am desenat puțin, am
căutat să stabilesc, prin contact cu vîrful penei, comu-
nicarea cu lumea obiectivă, în așa fel încît ideile mele
geniale să nu fie stînjenite cu nimic la scurgerea lor în
pagina. Atunci a intrat valetul, care m-a anunțat că
Eckermann dorește să-mi vorbească. Iarăși ? N-a simțit,
imbecilul, nimic din răceala ca care l-am întîmpinat
alaltăieri, și de atîtea ori mai înainte ? De cîte ori nu
l-am îndemnat să stea acasă, să-și vadă de familie ! Tip
mediocru, înzestrat cu un simț confuz al valorilor, te-
mător de propria lui persoană, ca atare unul dintre cei
■care se plictisesc, individul mă obosește, mă exaspe-
rează. Nu citesc nici o sclipire de inteligență în ochii
lui ; se așază în fotoliu, mă agasează cîteva ore în șir
cu întrebări de conțopist, îmi scotocește prin hîrtii,
încurcîndu-mi-le. îi răspund politicos la toate întrebă-
rile, reîncep să-i dau indicații privind esența artei, con-
vins că nu înțelege, că nu poate înțelege nimic din cele
ce-i mărturisesc. Funcționar mărunt, fiu de funcționari
mărunți, nepoftitul notează ad litteram toate prostioa-
273
rele pe care, din plictiseala, i le spun, și nu m-ar mira
să le transcrie pe vreun caiet, deformîndu-mi afirmațiile
și sluțindu-mi migălos imaginea. Mă gîndesc cu grija la
părerea pe care și-o vor face oamenii despre mine după
relatările unor indivizi ca Eckermann, pentru că în-
totdeauna ei ne supraviețuiesc nouă, celor care ardem
pentru o pasiune.
Acum e clar : așteaptă la ușă, deci va trebui să-1 pri-
mesc, să-i zîmbesc, să-i fac cinstea de a-i părea afabil,
pentru că, altminteri, deși slugarnic, va deveni subit
agresiv. Și dacă o fi în slujba poliției ? Cine știe...
Oameni ca el ne subminează încrederea în caracterul
binefăcător al vieții.“
Extinzînd argumentele la alte domenii ale creației,
Nicolai Robert ajunge la concluzia că piramidele, Ca-
pela Sixtină, metroul din Paris și multe alte opere n-ar
fi existat dacă autorii lor ar fi stat să asculte, ca Goethe,
pe cei care aveau chef de vorbă.
Din păcate însă, lucrarea degenerează în exces de ana-
logie. Astfel, autorul afirmă mai departe că o campa-
nie mai de temut decît cea a lui Alexandru ar fi putut fi
înfăptuită de unul din regii Bavariei, Mauriciu de Po-
merania, dacă în ajunul începerii expediției n-ar fi
sosit la curte un oarecare Paolo Barriera, italian natu-
ralizat, care a povestit toată noaptea curtenilor și osta-
șilor nenumărate întîmplări extraordinare, cu șerpi și
răpiri, cu dispute religioase și evadări pe fereastră. De
dimineață, cînd s-a anunțat pornirea, nemții, orieit de
nemți, n-au mai răspuns la comenzi, oamenii erau obo-
siți. Culmea a fost că însuși Mauriciu de Pomerania,
mai înainte foarte hotărît să înceapă expediția, aflînd
de povestirile italianului protestant, a cerut să i se re-
lateze și lui întîmplările, astfel că, în cele din urmă,
n-a mai avut tăria să pronunțe nici una dintre comen-
zile militare pe care le învățase, preferind să rămînă
acasă, tolănit pe o sofa comodă, îndulcit de prezența
unei blonde tocmai atunci sosite din Suedia și de o halbă
de bere brună, după consumarea cărora a și declarat că
nimic altceva în lume nu merită osteneala. (Editura
„Gallimard/ Paris 1954.)
274
RAY FORD : „Triunghi de floare" — „(Roman sfî-
șietor, sfîrșind prin a -se lautoslfîșia^ — așa îl prezintă
Alga Marinetti în II Contemporane®. După ce urmă-
rești îndeaproape destinul eroilor lui Ford, suferind cu
ei, Juînd parte la micile lor aventuri, gustînd împreună
cu ei mîncările preferate (un șalău cu sos alb va face în-
totdeauna deliciul cititorului), ești derutat dintr-o dată
de încercarea lor insolită de a evada din carte. Lucrurile
se petrec în pagină mult mai complicat decît s-au întîm-
plat în realitate. Un funcționar de bancă se îndrăgos-
tește de o plă'pumăreasă, mai exact, de nevasta unui
plăpumar. Soțul o bănuie, se zbate între sentimentul da-
toriei și dragostea curată pe care încă i-o mai purta
soției infidele. Descoperind ceva probe ale înșelăciunii,
plăpumarul face scandal. Femeia nu poate suporta re-
proșurile. Amanții hotărăsc să fugă. -în capitolul
al ILI-lea, își împachetează cele cîteva lucruri intime,
în capitolul al V-lea îi vedem luînd trenul spre Atena,
în capitolul următor sînt semnalați undeva la granița
cu Iugoslavia. Soțul părăsit, anunțat de un preot, îi
urmărește. îi zărește în gara din capitolul al Vl-lea,
chiar la graniță, însă cei doi se refugiază într-un tren
staționînd pe o linie secundară. Capitolul al Vll-lea,
cel mai palpitant, se oprește asupra urmăririi dintr-un
vagon într-altul. [Plăpumarul și cei doi amanți ajung la
coada trenului, care tocmai în acel moment pornește.
Direcție necunoscută. Admirabile paigini de analiză psi-
hologică pe care le înțeleg mai lesne cei care au trecut
în viață dintr-un vagon în altul, într-un tren a cărui
destinație e ignorată. Plăpumarul își limpezește cel din-
tîi sentimentele, scoțînd de undeva un revolver criminal,
hotă rit să împuște pe cei vinovați. Funcționarul se re-
fugiază în cabina closetului, (femeia adulteră se ascunde
într-un portbagaj. Nu întîmplător capitolul al VUI-lea
al romanului se ocupă de condițiile social-politice ale
Europei acestui secol agitat, pentru că imediat după
aceea începe războiul. Plăpumarul primește ordin de che-
mare, coboară din vagon și se înrolează în trupele te-
restre care trec spre front, avînd și avantajul că este
gata înarmat. Cei doi vinovați ies din .ascunzătorile lor,
își dau sărutarea de despărțire și pleacă fiecare la cercul
275
de recrutare căruia îi aparțin. Războiul se încheie însă
în cîțiva ani, iar destinele oamenilor care l-au purtat
trebuie să-și urmeze cursul. Micul funcționar de bancă
se întoarce în trenul unde avea de rezolvat o veche
socoteala, de această dată este ceva mai bine înarmat,
pentru că, servind la geniu, omul și-a însușit un sac cu
grenade. Plăpumarul poartă același revolver, nu reiese
dacă posedă .suficientă muniție pentru a-:și susține, cu
aceeași hotărîre, punctul de vedere. Oricum, el este
cel care trebuie să intre acum în closet. Femeia, mult
mai menajată în război, își reia locul în portbagaj. Este
momentul ca vechea răfuială să ia sfîrșit. Capitolul
al IX-lea al romanului e dedicat răfuielii.
Aici este cazul să spunem că de-a lungul întregii aven-
turi un alt personaj a fost de față la urmărirea celor
trei. El e însuși autorul cărții, îngrijorat de .soarta
eroilor săi. L-am văzut în capitolul al IlI-lea luînd o
limonadă pe cînd se înfiripa dragostea celor doi, l-am
zărit în capitolul al V-lea, cînd trenul de Atena abia
pornea, purtînd chipiu de controlor de bilete, l-am cu-
noscut în tranșee, pe front, mîncînd lacom supa cu ar-
pacaș și așteptînd să înceteze bombardamentele noc-
turne.
Acest personaj, iată, intervine tocmai în clipa răfu-
ielii. Cum acționează el ? Ce zice ? Care sînt mobilu-
rile activității sale ? Știindu-se puternic, el scoate din
closet pe plăpumarul înfricoșat și-1 trimite acasă, pro-
mițîndu-i, prin cuvinte convingătoare, că va aranja lu-
crurile. Să-și vadă liniștit de sfoară și darac, de ciubuce
și căptușeli, că știe el cum să procedeze. O ia apoi de
mînă pe soția infidelă, îi asigură pe viitor o oarecare li-
niște în, familie, lucru pentru care tînăra femeie nu-i
poate rămîne decît recunoscătoare. îl conduce apoi pe
micul funcționar dintr-un vagon într-altul, demonstrîn-
du-i că viața e scurtă, că dragostea e fragilă, chiar dacă
e dragoste adevărată, că mai sînt pe lume femei...
Cum trenul a pornit din stație, iar cuvintele autorului
nu par prea convingătoare — lucru pe care l-a ob-
servat și critica, de altfel —, funcționarul se opune,
face scandal, nu permite amestecul nimănui în afacerile
sale intime, pălmuiește pe autor, autorul ripostează, agre-
276
sivul îi replică cu grenada, -călătorii sînt înspăimîntați,
cineva trage semnalul de alarmă. De atîtea ori vinovat,
ultima vină fiind oprirea trenului, lucru nepermis pen-
tru un mic funcționar de bancă, amantul rămas singur
aleargă peste cîmp, trece printr-o grădină (în capi-
tolul al XlII-lea) și-apoi iese din -carte, înjurînd și
amenințînd că se va adresa justiției. Autorul, a cărui
conștiință profesională nu dispăruse eu totul, își dă
seama că n-avea dreptul .să intervină brutal în cursul
acțiunii narației sale, astfel că își trage încet mina din
capitolul final al romanului, își potolește înverșunarea
și acceptă, în cele din urmă, să se împace eu adver-
sarul sau.
Romanul se îndheie cu o floare, desenată de autor
la isfîrșitul operei sale, după ce ’S-a asigurat eă plăpu-
marul trudește corect la masa lui, că soția plăpumaru-
lui își vede conștiincios de căsnicie, iar micul funcționar
și-a epuizat stocul de grenade, distrîndu-și colegii hol-
tei, împreună cu care a dărîmat o sobă. (Editura „Azi
și ieri\ Galați 1947J
PEER VAN DORT : „Voința de a face“ — Cine își
închipuie că este ușor să dai foc unei biblioteci se
înșală amarnic. Treaba e tot atît de dificilă, de com-
plicată ca ;și atunci cînd vrei să dărîmi un oraș. Omul
modern, hrănindu-se cu iștiri de prin ziare, martor al
multor înfăptuiri spectaculoase, dar, la drept vorbind,
destul de izolate, crede că uneltele construite după ul-
tima tehnică, miraculoasele instrumente ale 'științei con-
temporane îi și aparțin din momentul publicării inven-
ției în revista de specialitate. Dar trec uneori zece și
chiar douăzeci de ani de la descoperire și oamenii de
rînd încă nu se bucură de binefacerile ei. Este cazul,
printre altele, al ciorapilor de lînă cu deget, care au
fost împletiți pentru prima oară în Anglia, în 1914, și
care n-au devenit bun de larg consum decît abia după
cel de-al doilea război mondial. Treizeci de ani de
așteptare ! Mai mult încă : prin 1908, un medic alge-
rian de origine franceză izbutea să prepare o loțiune
grasă împotriva rictusului sprintenei la unele persoane
277
suferind .de autoritate agresivă. Efectele erau extraordi-
nare, bolnavul tratat timp de cîteva săptămîni devenea
afabil și îndatoritor, sprinceana afectată se îndrepta, o
bunăvoință fără margini i se desprindea de pe chip, în-
seninînd prin simpatie viața celor din jur. Erau sufici-
ente alte două săptămîni pentru ca .'sechelele urîtei boli
— infatuarea, vorba răstită, fraza încărcată de iscuipat
și construcții adverbiale paralele sincopate de sughiț —
-să dispară pentru totdeauna. Ei bine, cu toate dovezile
clinice, cu toate succesele dobîndite în laboratoarele eu-
ropene pe hamsteri și broaște, loțiunea n-a putut fi pusă
în comerț decît cu mare, prea mare .întîrziere, abia după
o jumătate de secol, redînd .societății, destul de tardiv,
oameni valoroși care își pierduseră speranța că vor mai
putea zîmbi. Și problema încă nu este definitiv rezol-
vată, pentru că medicamentul rămîne exagerat de
scump, sînt oameni care, neputînd achita costul rețetei,
se resemnează să suporte chinuitoarea crispare a sprîn-
cenei, să terorizeze pe alții. Eradicarea acestei maladii
nu va fi posibilă, după opiniile Organizației Mondiale
a Sănătății, înainte de secolul următor, cînd eforturile
bugetare ale unor țări vor permite prepararea loțiunii
în cantități suficiente. Știința ne oferă satisfacții, dar
și destule deziluzii.
Construirea acelui aparat acționat pe bază de potasiu
și fosfor, inventat de doctorul Henman Naște din Him-
melburg, menit să incendieze și să transforme în cenușă
orice bibliotecă nu constituie o soluție pe care să ne
bizuim. Mașinăria este extrem de greoaie. După cum ne
dăm seama din rapoartele experților care au vizitat pe
inventator și au cercetat aparatul, instalația solicită,
pe lîngă agregatele care o compun, foarte costisitoare,
cadre de tehnicieni cu înaltă calificare, cunoașterea amă-
nunțită a literaturii universale, opinii critice în legătură
cu diversele opere ce alcătuiesc biblioteca menită să fie
transformată în scrum. în cadrul demonstrației care a
avut loc la Leipzig, urmărită deopotrivă de experții
noștri, au reieșit și alte inconveniente, printre care sînt
de amintit: rezistența deosebită a lui Platon în fața
soluției de fosfor alb, violența sonoră a volumelor de
exegeză care ard, după cum se știe, în grupuri com-
278
pacte, șuierind. într-o scurtă notă anexată raportului
se menționează și faptul că trîmbele de foc, cu toată
puterea lor de penetrație, nu sînt suficient de rapide,
astfel că înainte de a cuprinde rafturile, unele cărți ies
din rînd, unde nu mai suportă presiunea, cad pe po-
dea și, netezindu-și o clipă penajul, își mai află forța
spre a-și lua zborul prin ferestre, salvîndu-se aiurea.
Desigur, se prefigurează și o serie de avantaje, cele
care au (și îndreptățit pe unii să considere aparatul
drept o invenție epocală. Ne-au fost semnalate, astfel,
vioiciunea flăcărilor, gradul înalt de ardere, ce permite
transformarea unor colecții în cenușă cu un mare pro-
cent de leșii, culoarea plăcută a combustiei. Inventa-
torul și-a exersat timp de mulți ani mina și ochiul prin-
tre, bibliofili, pentru a putea aprecia finețea unei hîrtii
satinate, profunzimea literei, rezistența unei legături în
piele de vițefl.
Cîteva experiențe ale savanților noștri din trecut sînt
prețioase. Prețioase sînt de asemenea sugestiile unor
oameni simpli. Ba-rrientos, un priceput frizer din Gua-
dalajara, a incendiat, îndată după recucerirea orașului,
marea bibliotecă a Congresului, avînd la îndemînă, lu-
crul este aproape incredibil, doar o sticlă cu gaz și o
cutie de chibrituri. Modestia mijloacelor el a suplinit-o
cu o ingeniozitate ce ne apare extraordinară : a aprins
pe rînd șomoioage de hîrtie, îmbibate în uleiuri tipogra-
fice, pe care le-a înfipt la distanțe egale, printre cărți.
S-a dovedit că bunul lui simț așezase șomoioagele fără
calcule prealabile, exact între operele originale și cele
de contrafacere, utilizînd, repet, fără nici cea mai mică
cunoștință de specialitate, acel spațiu numit de biblio-
fili zona de ficțiune. Un altul, Alcuno Fuentes, de pro-
fesie lampagiu, ajutat de cîțiva ostași cu suflet, a reușit
să aprindă, după sistemul „din șapte colțuri deodată",
frumoasa bibliotecă a avocatului Marino Rodriguez de
Salvia, compusă din cîteva mii de manuscrise, texte
vechi și incunabule. Focul s-a extins repede, începînd
cu cărțile disparate și termmînd cu cele așezate în
vrafuri. Cei care au urmărit incendiul stau mărturie că
operațiunea a durat relativ puțin, obținîndu-se la un
279
moment dat chiar flăcări larg deschise, ruguri înalte,
arderea împlinindu-.se complet, cu /minimum de rebu-
turi.
S-a constatat că doar versurile :
...Comme , aimable bete,
f	) coupe fend dard,
Et, des pieds	tete.
Un air subtil, un
au mai rămas dintr-un Baudelaire în piele.
în ce mă privește am încercat la rîndul meu cîteva so-
luții. Experiența mi-a fost oferită de faptul că am fost
luat în armată, printr-o fericită întîmplare, încă la
începutul conflagrației, cînd armatele germane erau dis-
puse să pună la dispoziție celor cu talent toate mijloacele
necesare unei bune activități. Am călătorit mult, din-
tr-un capăt la celălalt al Europei, am avut putința să
cercetez din timp toate isoiurile de hî-rtie, iar în ce
privește combustibilul, n-am fost pus în situația peni-
bilă a altora, dîndu-mi-se pe mînă benzină de avion,
grenade, aruncătoare de flăcări. iMi s-a dat cu genero-
zitate posibilitatea studierii planurilor Bibliotecii Na-
ționale din Paris, încă înainte de intrarea trupelor în
capitală, ?și am primit informații detaliate despre fon-
dul, dispoziția și aranjamentul celor mai multe biblioteci
departamentale, convingîndu-mă cît de exactă este pre-
gătirea specialiștilor nemți, atît în ce privește bibliote-
conomia, cît .și tactica generală.
Condiții istorice, pe care n-am să le analizeze aci, nu
au permis o incendiere corectă a tuturor obiectivelor
însemnate pe hartă. După cum este cunoscut, au -rămas
în picioare, după încheierea ostilităților, numeroase bi-
blioteci și colecții din diferite țări. Totuși, experiența
dobîndită nu e de disprețuit. Sînt în măsură să afirm,
și n-aș vrea să se ia drept ușurință sau îngîmfare afir-
mația mea, că .sînt în stare să ofer servicii prețioase
oricărei întreprinderi viitoare ce își propune scopurile
amintite. Aș putea înfăptui lucruri extraordinare, pri-
ceperea mea interesînd aspecte felurite, zone importante
ale culturii tuturor timpurilor...
280
înainte de a încheia expunerea sa, Peer van Dort
respinge categoric opinia 'după -care alte metode, înfă-
țișate și susținute de persoane care n-au nimic comun
cu știința, ar putea contribui la realizarea acelorași sco-
puri. El se ridică cu vehemență împotriva celor care,
vulgarizînd problema, susțin că bibliotecile pot fi anu-
late prin tăierea măruntă a paginilor, din zece în zece,
cu descleierea organizată a coperților și ferfenițirea ma-
teriei dintre ele. Nu ne este îngăduit să ne întoarcem
la metodele meșteșugărești de altădată. De altfel, epoca
civilizației recunoaște încă dinaintea incendierii Biblio-
tecii din Alexandria superioritatea focului.
Unde am putea ajunge, se întreabă pe bună dreptate
autorul, dacă, ignorînd binefacerile focului, ne-am apuca
să distrugem rafturile și pereții cu barosul și ranga ?
Operațiunea s-ar degrada pînă la aspectul unei răfuieli
mărunte, nedemne. Da, poți utiliza, firește cu măsură,
barosul, ranga, șicanele, otrava împotriva autorilor, asta
este altceva, procedeul poate fi acceptat în măsura în
care se lucrează individual, obținîndu-se o diminuare a
afluxului de carte în biblioteci. Dar a purcede la dis-
trugeri pe rază mică e echivalent cu a încerca să inunzi
Italia lărgind canalele Veneției. Nu pot fi acceptate, din
aceleași rațiuni, nici bombardamentele, pentru că bom-
bardamente în timp de pace se organizează cu mare ane-
voință, cu aprobări speciale și nu fără cheltuieli împo-
vărătoare pentru bugetul public. Argumentul după care
prinderea în obiectiv a unei mari biblioteci este destul
de precisă, incluzînd sub căderea bombelor și alte
biblioteci (particulare), nu e convingător. S-a văzut, și
autorul a fost martor, că în timpul războiului bombar-
damentele grele n-au nimerit bibliotecile cunoscute, ci
numai caravane de refugiați, spitale și școli cu biblioteci
mici, cu indicativul C.Z. 875—94—39, randamentul fiind
mai curînd un motiv de rușine și neputință, decît de
mîndrie.
Din nefericire, Peer van Dort n-a izbutit să-și tipă-
rească ope-a, manuscrisele ,s-au aprins de la sine, în
miezul ur.i zile a lunii lui cuptor. (Editura „Hermann
Faukner", Berna, 1962.)
281
BRUNO MARINNA : „Moartea generalului* — In
volumul său, care însumează peste opt sute de pagini,
Marinna, un vechi combatant pe ifrontul de la Marna,
demonstrează imposibilitatea practică și teoretică a mor-
ții unui general. „L-am văzut pe Champignon lîngă
mine, căzut într-o rină lîngă adăpostul în care refu-
zase să mai rămînă, bombardamentul de artilerie conti-
nuînd încă de dimineață. Ziua era ploioasă, șrapnelele
răscoliseră terenul, soldații diviziei noastre se comportau
ca niște lei, menținînd pozițiile, îndeosebi cota 67, în
ciuda puterii de foc revărsate cu desperare peste noi.
Generalul a ridicat mîna la piept imediat după prima
explozie, a spus «băieții mei, dragii mei», apoi, cînd
cel de-al doilea proiectil a bubuit în stingă, s-a încăpă-
țînat să se îndepărteze de locul în care se afla, 'voind
să mă caute. Aici, în acest tranșeu plin cu apă, a început
să ,se împleticească, apoi a căzut.
Căderea lui nu era convingătoare. învățasem încă în
școala militară că un general nu poate muri, că alune-
carea nu e decît o aparență, că rana din trup nu poate
fi nici pe departe adevărată. False sînt, de asemenea,
horcăitul, strigătul stereotip «băieții mei», hemoragia,
darea ochilor peste cap. L-am tras, de îndată spre
adăpost, lupta cu trupul său voluminos a fost peni-
bilă, l-am descheiat la veston. «■Domnule general, i-am
spus, nu-i nimic, bazați-vă pe credința mea nețărmurită,
sînt lîngă dumneavoastră, fiți încrezător în steaua ge-
neralilor.» El m-a privit cu ochii ficși, abținîndu-se de
această dată să mă mai contrazică, și-a sprijinit umărul
de brațul meu și, în loc de alt cuvînt, făcu din buze
un ț,ț, mai curînd gutural. îi aflai cu ușurință rana, era
în zona inimii, o gaură neagră, urîtă, sîngele proaspăt
se mai scurgea din ea. Nu mai respira, mîinile i se ră-
ciseră și privirea nu mai avea nimic înfricoșător, dar
am dedus din atitudinea lui că dorește să preiau co-
manda.
Nu-1 puteam lăsa singur. îi vorbii în acest sens, ge-
neralul refuză însă printr-o tăcere .semnificativă, bine-
voitoare. iCăutai pe cer steaua generalilor, despre care
îi vorbisem, dar nu se înserase, astfel că steaua nu se
zărea. îmi înfrînai intenția de-a apleca urechea pe piep-
282
tul lui, de groază și de sila. Se vedea cît de colo -că
generalul își idase .sufletul, neputința sau sila imea puteau
fi înțelese 'de la sine. Privindu-i cadavrul cu mult res-
pect, gîndii să-1 tîrăsc de îndată în șanț, să-1 scufund în
băltoacă și, dacă trupul lui umflat se opune, să-i apăs
pieptul cu cizma, ca să-și poată găsi în sfîrșit odihna.
Soidații diviziei noastre se luptau ca niște lei, asta
am mai spus-o, dar o repet pentru că, exceptînd cîteva
văicăreli regretabile, oamenii continuau să alerge în ju-
rul tunurilor, convingîndu-mă că fac o treabă meritu-
oasa. Generalul mă privea cu satisfacție. «O făcuși de
oaie, domnule general, și cînd ? tocmai acum, la spartul
tîrgului, îi spusei camaraderește ; peste o ijumătate de
oră va cădea seara și nemții, băieți cuminți, se vor
retrage la culcare.» Interlocutorul meu părea sa nu
fie de acord, el, care îi cunoștea pe nemți mult mai
bine decît mine ; mă privea cu ochii holbați, vădit
ironic, gulerul vestonului îi era înspumat de sînge.
Simțeam nevoia să-1 aud retezîndu-mi pălăvrăgeala.
Doream arzător să-mi transmită măcar o comandă.
Cum însă tăcea, și se pare că avea motive să tacă, în-
cercai să-i explic cîteva aspecte ale situației. începui
destul de stîngaci : «Sînteți un om de inimă... (gafa nu
trecu neobservată, o regretam, omul se cam supără, sau
poate mi s-a părut, sînteți un strateg neîntrecut, nu știu
cine v-o fi pus să alegeți acest teren nenorocit ca să
ne adăpostim. Puteam foarte bine să rămînem ceva
mai la spate, lîngă sat, apărați de colinele acelea cu
pruni, casele din sat au paturi moi, găsești de-ale mîn-
cării, se zice că sînt acolo multe văduve tinere, băr-
bații lor slujesc cu credință, sub comanda altor generali.
Am fi fost apărați ziua de perdelele acelei pădurici,
am fi avut răgazul să alergăm după cai prin sat și
tunurile nu ar fi rămas înțepenite în noroaie, ca să nu
mai vorbim că ne puteam îngropa morții comod, în
cimitirul satului, nu așa... .scuzați-mă că vorbesc despre
moarte, nu știu ce-mi veni... iîn familia mea de mici
funcționari înrăiți de nevoi nu se vorbea niciodată de
moarte. Fricoși din fire, dar și din pricina prea multor
necazuri și amenințări, am învățat de timpuriu să-mi
cruț viața, că n-avem decît una, tot astfel neamurile
283
mele pînă la verii de-al doilea. Așa că nu se vorbea de
•moarte printr-un consemn tacit, cum nu se vorbea des-
pre fuga mătuși-mii Sisi cu un chelner, .și nici cînd trecea
pe stradă o înmormîntare nimeni nu alerga la poartă
și nici nu sta la fereastră, bunica sancționînd pe cei care
cedau curiozității, ca și pe cei ce avuseseră prostul gust
să organizeze asemenea spectacole însoțite de fanfară.
O pișcătură de albină, un furuncul, un strănut ne amin-
teau că imoartea există totuși. Schimbam vorba și tre-
ceam repede la alte preocupări : unchiul Samson, de
pildă, deșuruba sau înșuruba niște fiare, organe ruginite
ale unei mașini de decorticat mazăre, salvată dintr-un
depozit, cînd va.
Totuși frica ne urmărea mereu. Ne paraliza gîndul
și picioarele ori de cîte ori ne aminteam că dincolo,
spre transformator, în vecinătatea rîului, se află sana-
toriul de tuiberculoși. Locuitorii orașului n-aveau 'de-a
face cu cei din sanatoriu, bolnavii urcaseră spre munte
din localități îndepărtate, însă știau bine că apa de pe
conductă era trasă din albia rîului și că rîul acela,
destul de limpede dimineața, spăla haznalele sanatoriu-
lui .spre prînz. Concetățenii mei nu erau scîrboși, se
bălăceau în noroaiele ulițelor cu superbă distincție și
indiferență, cei din familia noastră însă se arătau în-
grijorați. .îi vedeam cum se tot chinuie să fiarbă apa,
s-o strecoare, să o pritocească. Nu murea nimeni, se
produceau însă frecvente indispoziții, unchiul Boulan-
ger devenea mereu mai rumen la chip, pielea umplîn-
du-i-se de o eczemă de care n-a scăpat niciodată.
Vară-mea Sonia, spălată cu apa fiartă despre care vor-
beam, a răcit într-o zi și a murit de meningită. Nu se
poate spune, domnule general, că trăiam liniștiți, cum
s-ar fi cuvenit, interdicția de a vorbi despre moarte
creînd, după cum vă puteți închipui, o oarecare neliniște
și nervozitate în familie.
■Cartierul în care locuiam era pitoresc și nu suferea
niciodată din cauza iernilor geroase, nici a căldurilor
de vară excesive. Doar o dată sau de două ori pe an,
nu știu ce fenomen ciudat transforma mișcările de aer
obișnuite în vîrtejuri pustiitoare. Am văzut mai multe
asemenea vijelii ; mă voi strădui să vă raportez exact,
284
ca să înțelegeți despre ce era vorba. Toată ziua fusese
un timp frumos, dar pe la ora cinci, trîmbe de praf au
început să se năpustească asupra noastră, întunecînd
cerul, apoi s-a pornit un vînt îngrozitor, cu rafale ce
păreau, adevărate bice ale naturii. Copacii se rupeau
de-ai fi zis că sînt bețe de chibrituri, pereții caselor se
■clătinau cum se clătina ieri în zori adăpostul nostru sub
bombardament. în general, ploile erau binefăcătoare,
răcoreau atmosfera, potoleau praful, înviorau verdeața.
Dar atunci, după o oră de învolburare, cerul s-a înse-
ninat și animalele curții au putut ieși de prin coclauri.
Au început^.să curgă șuvoaiele de pe rîpa din spate, apele
adunate aflîndu-și cu greu drum. Torentele veneau mari,
amestecate cu bolovăniș, cu crengi rupte, cu pămînt.
Rupeau totul în cale, intrau în casele descoperite, cu-
rățau zăgazurile, surpau pereții. Lucrurile s-au potolit
către seară, cam pe vremea asta, s-a făcut liniște, nu
mai auzeai din nămoluri decît horcăitul porcilor și
văicărelile femeilor (toate femeile sînt slabe de înger
și plîng pentru mai nimica-toată). Poate că nu fusese
atît de rău pe cît boceau ele, ca să se aleagă cu ajutor
de la primărie.
Motive mai însemnate de frică ne dădeau alegerile.
Se fixa din vreme ziua alegerilor, hotărîrea avea ceva
solemn și sărbătoresc. Las deoparte perioada de pregă-
tiri, nu lipsită de un farmec al ei, și îmi permit să vă
rețin atenția asupra evenimentului cu pricina. încă de
dimineață, tata — vechi și constant radical — pleca
Ia urne. înainte de a trece și vecinii noștri spre școală,
tata se întorcea acasă cu datoria împlinită, ceea ce
nu s-ar fi putut crede, după înfățișarea lui. Hainele îi
erau rupte, din buză îi curgea 'sîngele șuvoi (mai
abundent decît curgea adineaori din rana dumneavoa-
stră). Schilodit la picior de o lovitură pe care el o con-
sidera ușoară, ne vorbea chiar în acest sens despre un
•cununat al său înjunghiat, nu înțeleg ce legături găsise
el în toată chestia asta. Soseau pe rînd, mai tîrziu,
unchii mei, tot atît de radicali ca și el, bătuți măr,
cu ochii învinețiți și mîinile zdrobite. Vorbeau înflă-
cărat, în cuvintele lor mustind a sînge răzbăteau mîn-
dria și intoleranța. Relatau ticăloșii înfiorătoare, evitînd
285
sa rostească măcar un 'Cirvînt despre moarte, pentru că
era, îmi permit să mă repet, absolut interzis în familia
noastră. Aceste rezultate fuseseră probabil prevăzute,
altfel nu-mi explic de ce, cu multe săptămîni înainte de
alegeri, toți ai casei, cunoscuți ca oameni de suflet,
binevoitori, se întunecau la față, își împărtășeau sfaturi
înțelepte, femeile mergeau să aprindă luminări la bise-
rică, copiii își luau mai des porția lor de palme peste
gură; •
Cîțiva dintre ai noștri, începînd cu bunelul, poves-
teau adesea pe înserat despre război. Toți bărbații aveau
plăcerea asta, de îndată ce se aflau împreună. Le ci-
team pe chi!p scîrba și frica, vă rog să mă iertați dacă
vă supără sinceritatea mea, domnule general, ori de
cîte ori își aminteau de luptele cărora le fuseseră mar-
tori. Dezvelindu-și brațele de funcționari harnici, ei
își răscoleau amintirile și, în încăpere se făcea o tăcere
de mormînt (de m-ar auzi mama că vorbesc astfel !),
aipoi aerul se îngroșa și pretutindeni nu vedeai alături
de brațele lor decît picioare hărtănite de schije, guri
căscate peste care plesnise pămîntul aruncat de suflul
bombelor, capete fără corp -și burți umflate sau numai
despicate, în așa fel încît intestinele, organele și toate
celelalte porcării care mucegăiesc înăuntru se revărsau
pe iarba. Aminteau pe șoptite își despre cățeaua care
arunca plumbi de mitralieră, -și despre ursul care, odată
început dansul, îngrămădește pe capul oamenilor toate
cazanele cu smoală ale iadului. «Asta nu fusese nimic^
spunea atunci un deștept (mi se pare că nenea Franfois),.
să vezi acum cum vine japonezu’ cu iperita, de-ți des-
poaie cît ai clipi pielea, în așa fel că vei vedea oameni
într-adevăr goi, cum nu s-a văzut.» «Dar ce, crezi că
neamțu-i mai prejos ? — spunea altul, deștept ca și
primul : vine în avion, te zgîndără de sus cît te zgîn-
dără, -și degeaba te furișezi în pivniță sau în umbra
zidului, el poc ! te lasă în nesimțire.» Femei gravide
împunse în burtă cu baioneta, oameni serioși cu scrisul
frumos și care n-au lipsit nici o zi de la slujbă erau
acum aruncați în văzduh, apoi veneau indivizi de toate
felurile, zăcind de holeră, de pelagră, de mușcătura.
286
fierului. Aiurea ! Vorbeau așa de curajos pentru că le
țîțîia fundul de frică, asta am înțeles-o ide la început,
noroc că nimeni n-avea voie să vorbească, despre moarte,
bunica s-ar fi făcut foc, și ar fi ieșit cine știe ce altă
belea.
Generalul asculta cu interes cuvintele, pe unele le
urmărise cu vădită bucurie. îmi făcea semn să-1 ridic
puțin, pentru că îi amorțise un picior. Executai cu plă-
cere, dar cu destul efort comanda lui, ce suna priete-
nească. «Ei, domnule general, spusei, faptele despre care
v-am vorbit și care, sper, nu v-au plictisit, v-au lă-
murit întrucîtva cine sînt și cît de mult doresc să vă
revăd preluînd comanda. Vă rog să mă credeți că,
după cîte mi-au văzut ochii, nu sînt în stare să merg
în fruntea diviziei. Sufăr de frică cronică.»
Generalul clipi din ochi, aprobă mărturisirile mele și
își umflă militărește pieptul. își strînse la gît 'vestonul,
își potrivi centura, își mîngîie cu gestul cunoscut băr-
bia. Redeveni, în cîteva clipe, maiestuos. Spuse cu o
voce pe caxe n-o voi uita și care ar merita să intre în
analele războaielor : «Comunică oamenilor, dragul meu,
că generalul Champignon veghează. Atît.»
Electrizat de bucurie, alergai înainte să caut oame-
nii pe care-i știam pe-aproape. Nici urmă de soldat.
Căutai în urmă, către cota 73. Nimeni. Făcui .timp de
-o jumătate de oră o cercetare în adîncime a terenului,
investigația se prelungi dincolo de tranșeele dușmane,
dincoace de pozițiile noastre. întunericul mă împiedica
să văd la distanță. într-un tîrziu, zării două ochiuri de
lumină și aerul îmi aduse în urechi un murmur ciudat.
Cu toată frica ce-mi zdrobea maxilarele, alergai către
•obiectiv, indiferent la gîndul că cele două lumini ar
putea veni din pozițiile dușmanului. în sfîrșit, mă aflam
în apropierea unui tractor. Semnalizai reglementar în
fața farurilor, un țăran coborî de pe mașină și mă
întrebă, în cea mai plăcută limbă franțuzească, cine
sînt și ce vreau. îi dădui toate explicațiile necesare. Mi
le dădu pe ale sale :
Războiul se terminase de cîteva zile. Oamenii începu-
seră muncile agricole, terenul era al dracului de bătă-
torit, cu toată ploaia căzută în săptămînile trecute, ba
287
mai aveai și surpriza să te afli aruncat de vreo mina
neexplodată. Moartea te pîndește la fiecare zece metri.
«Nu vorbi despre moarte, ducă-se pe pustii — spusei
la rîndul meu. Chestiunea este că acolo, în direcția
cotei 73, (se află un general. A fost mort și mi-a do-
vedit prin exemplu personal că nu a murit de-adevărat.
Generalul meu dorește din toată inima să continue răz-
boiul.» «Haida-de !» se mulțumi să spună țăranul și,
oprind de îndată motorul, alese de pe jos un cocean
de porumb. «Să-1 căutăm împreună. Amîndoi, îl vom
potoli», spuse.
Mă aflam într-o încurcătură îngrozitoare. Țăranul
ăsta era în stare de grosolănii. ,îi refuzai serviciile, făcui
stînga-mprejur și o luai la sănătoasa peste cîmp, prin
întuneric, către locul unde știam că aștepta generalul.
Nu-mi era îngăduit să-1 las să mă aștepte prea mult."
(Editura „Supersonik", Zagreb 1963.)
ALBERT PELISSIER : „Conversație" — De un
sfert de oră îmi vorbea despre îngrijirile date unui cîine
care, după ce el ieșise de la cinema, îl urmase credincios
pînă acasă. Subiectul mă interesa prea puțin, ceea ce
nu mă oprii a-i spune. îmi zîmbi cu amărăciune. Crezi
că se poate povesti ceva mai interesant, mă întrebă,,
cînd timpul ce ne stă la dispoziție e atît de scurt ?
Menirea noastră e de a acționa, de a demonstra că
sîntem în stare să facem ceva merituos în această viață,,
de aceea încă de timpuriu învățăm arta de a nu fi
singuri .și de a umple răstimpul întovărășirii cu dis-
cuții. Credeam că te supui resemnat acestei conversații,,
că povestirea, banală cum e, te ține treaz în răgazul
acordat vizitei mele. Lucrurile importante le păstrăm
nemărturisite, avem nevoie de a le urmări cu coada,
ochiului, de a le lăsa să se zbenguie, în timp ce gura
înșiră chestiuni neutre, împlinind un ritual. E nevoie
să ne amintim că sîntem împreună, pentru un aparat
de fotografiat chiar sîntem, fiecare însă e în raport cu
celălalt la sute de kilometri depărtare, doar murmurul,,
sau cîntecul, sau dialogul ne apropie întrucîtva. Cutare
stă de vorbă cu cutare, adică noi doi, asta e o iluzie.
288
Mărturisesc, îmi face plăcere. Să-mi expun luminii ade-
văratele mele gînduri, în afară de faptul că îmi pare
o indecență, ar fi o treabă foarte obositoare, întocmai
ca atunci cînd, legat la ochi în mijlocul bulevardului,
mi-ai cere să rămîn impasibil, străin de goana mașinilor
foșnind pe lîngă mine. Dar îmi pretinzi încă mai mult,
și anume să construiesc pentru plăcerea ta o versiune a
unor întîmplări trăite de mine într-un trecut vag și
foarte particular. La drept vorbind, prețuindu-ți prie-
tenia, poate că aș accepta să fac și o asemenea nebunie.
Cu ce te-ai alege ? Nu am avut niciodată darul povesti-
rii, și chiar dacă l-aș avea, nu văd cum aș reuși să
contrapun niște desfășurări epice demult sedimentate în
memoria mea unor .gînduri vii, actuale, ce ne traver-
sează, ce sînt de o mie de ori mai relevante, a căror
gestație ne mișcă acum, nu mai vorbesc cu cită putere,
sîngele și inima. Și mă întreb, n-ar părea grosolan să-ți
împroșc pîrîul tău sufletesc, limpede și armonios, cu
noroiul unor cuvinte de care amîndoi sîntem nemulțu-
miți, pentru că știm cît de aproximative sînt, cît de
murdare se alcătuiesc în frazele pe care le debităm ?
Propun, așadar, să continuăm să pălăvrăgim, să ne scăr-
pinăm împreună mîncărimea spirituală, să suportăm răb-
dători ceea ce în mod curent se numește o întîlnire
între prieteni. Iți vorbeam despre calitatea zgărzilor.
Am aflat, în cele din urmă, o curea prin cămara cu
vechituri și, cu chiu cu vai, am confecționat o zgardă
lată, pe măsura cîinelui, spre a-1 putea pune pe lanț
și a mă scuti de o mulțime de necazuri.
Omul care vorbea îmi era prieten și nu puteam să nu
recunosc că în cuvintele lui se ascund, sau se descoperă,
adevăruri pe care nu le bănuisem. Totuși, mi-am spus,
observațiile lui vădesc o oarecare putință de comuni-
care, dovadă e că unele cuvinte mi-au înfiorat pielea
și au născut în mine un fulg suav din sentimentul re-
cunoștinței. îi mărturisii îndată ce gîndeam. El îmi
mîngîie amical brațul și-mi spuse că este mult mai ușor
să constați cîteva nepotriviri (simțul nostru critic fiind
289
infinit mai dezvoltat), decît să cazi, da, acesta ar fi
cuvintul potrivit, să cazi pe cursul viu al narației, ce
se prelinge în făptura noastră, undeva foarte în adine,
acum confundîndu-se cu amintirea, acum ocolind-o și
zbătîn du-.se independent .de ea, rareori identifieîndu-se
cu realitatea, aproape niciodată aparținînd întru totul
ființei, care o ^poartă jca pe un balast. Narația este crea-
ție spontană, întâmplările înfățișate se formează coerent
sub. ochii noștri, spre propria noastră uimire, așa cum
norii se plămădesc în chipuri surprinzătoare unii dintr-
alții, iar adevărul faptelor pe care ne prefacem a le
relata rămîne neexprimat.
* Prietenii sînt niște măgari, gîndeam, atunci cînd vizi-
tindu-ne, țin cu tot dinadinsul să ne convingă că ei
nu mai au nimic. de^ spus, toate fiind de mult spuse, și
încă , admirabil, și sînt și nepoliticoși răspunzînd afec-
țiunii cu care îi întîmpinăm, cu refuzuri intelectualiste
și pretenții de neînțeles. L-am întîmpinat cu .sufletul în
palmă, i-am pus magnetofonul înainte .spre a o asculta
pe Amalia Rodriguez,?mi-a replicat caustic că îl inte-
resează Arcimbol'do, foarte bine, i-am ispus, și eu îl
iubesc pe trăsnitul ăla, mi-a dat să înțeleg însă că sînt
un sentimental neevoluat, atunci i-am dat o replică
mai groasă, mărturisindu-i că, înainte de a intra, ascul-
tasem, cu delicii asemănătoare, pe Karlheinz Stockhau-
sen. Ca să nu se înduplece — acesta a fost motivul —,
a mizat pe incomunicabilitate. Mi-a citat un nume cu
rezonanță japoneză. M-am dat învins. Nu știu dacă
voi mai rezista la o întflnire de felul acesteia.
Aș fi dorit măcar să știu ce țintește, pentru că nu
sînt omul care să-mi pierd vremea cu povestiri despre
căței, și, cum era dispus să reia expunerea privind di-
mensiunile cotețelor pentru dulăi, și cum din scurta
noastră dispută ieșisem înfrînt, făcui un act desperat:
deschisei fereastra.
în stradă avusese loc, după cîte puturăm înțelege,
după mulțimea adunată, un accident de circulație. O
limuzină trăsese lîngă trotuar, masca radiatorului și
un far erau zdrobite, un bărbat între două vîrste căuta
să explice unui agent în uniformă bleu cum >se petre-
cuseră lucrurile. Undeva, mai în stînga, pe trotuar, o
290
femeie frumoasă, într-un fulgarin scurt, privea scena
trăgând dintr-o țigară. Printre spectatori, se aflau și
măcelarul din spatele casei, și băiatul de la „Piscicola",
și avocatul care a cîștigat în tinerețe un proces la casa-
ție.
Prietenul meu era indiferent la cele întâmplate, nu
se întrebă nici măcar dacă a fost lovit cineva, așa
cum mă întrebam eu privind strada, destul că își
azvîrli privirea printre castani și pronunță un cuvînt,
de nereprodus. De fapt, cuvîntuil merită a fi reprodus
pentru că, în cele din urmă, a deschis și el o ferea-
stră.— cea pe care o încercasem fără succes mai înainte :
a ființei lui adevărate.
Rahat ! spusese el, privind printre castani. Cuvîntul
nu mi-a displăcut, ca să fiu sincer, poate și pentru că
l-am auzit ca pe un citat din Jarry sau din Albee, și
întotdeauna pasele scurte de inteligență, citatele trimise
lung dintr-un teren într-altul se numără printre mate-
rialele subtile cele mai agreabile, nu supără, ba chiar
produc o surpriză plăcută ,și pot fi fructificate la poartă.
Asta nu e nimic, continuă prietenul meu, de-ai ști tu
prin, cîte am trecut în viață, multe, foarte multe întâm-
plări îți sînt necunoscute !
Și începu să povestească.
Aveam zece ani, spuse el, și se așeză în fața mea pe
scaun, așa cum se așază un copil de zece ani, cu capul
sprijinit pe brațul întins pe spătar, cu un picior bălă-
bănindu-se dedesubt, cu o tresărire ușoară a umărului
ori de cîte ori căuta să-și amintească un amănunt, pen-
tru o clipă uitat. Știam că războiul nu ne va ocoli,
dar nu-mi închipuisem că va veni atît de repede, încît
imaginile pe care le făurisem în mintea mea de copil,
după povestiri de toate felurile cu boși, cu zepeline și
cu Dike Bertha, urmau să fie imediat contrazise de
realitate. Nu-mi amintesc bine unde mă aflam atunci
cînd au intrat diviziile brune în oraș, dar iștiu că aveam
în față o clădire înaltă, cu trei sau patru etaje, și că
pe balcoanele și ferestrele ei fuseseră arborate, ca un
29T
gest de rezistență, .steagurile noastre. Pe bulevard ieșisem
prin .fraudă, părinții mă ținuseră de scurt, îi urau pe
nemți de pe «cînd erau la rîndul lor copii, acum eram
fericit că le putusem scăpa. într-o ordine desăvîrșită
se aliniau pe sub castani motociclete lucitoare, minate
de oameni frumoși ca zeii, îmbrăcați în pelerine cau-
ciucate cu epoleți, pe cap purtînd 'căști de oțel cu o
tăietură formidabilă. Motocicletele aveau ataș și pe
ataș erau instalate mitraliere — arme atît de atrăgătoare
nu mai văzusem niciodată. înaintea coloanei, am uitat
să-ți. spun, erau cîteva mașini înalte, Volkswagen, cu
pîlnii de gramofon, care răspîndeau în aer un marș
eroic, Wagner mi se pare, de o forță și de o frumusețe
de-a dreptul cuceritoare. Din cînd în cînd .fluturau de
pe motociclete stegulețe galbene și negre, semnalele erau
urmărite atent de oamenii care veneau din urmă în-
colonați, privind ca de dincolo de lume. Cît vedeai cu
ochii, de-a lungul bulevardului, în ceața albastră a
benzinei arse se zăreau numai căști de metal, ca o
noapte înstelată, noapte cu stele de oțel.
Copilul care-mi povestea fremăta pe scaun pe mă-
sură ce evoca această scenă, și cele relatate de el îmi
păreau pe cît de adevărate, pe atît de stranii. într-ade-
văr, pe bulevard înaintau căști purtate de o apă de
oțel, o muzică gravă, dură, se revărsa de pretutindeni,
ca să se amestece cu zumzetul motoarelor. Și eu văzusem
cele două mașini cu megafoane și, după ele, stegulețele
semnalizatoare. Dar la răspîntie... Privisem curgerea flu-
viului de metal de pe terasa casei, și putusem să văd
încă de la început pe civilii aceia zăpăciți cum se ca-
țără pe acoperișuri ca să fotografieze și să atîrne, încă
unul și încă unul, steagurile noastre tricolor. Momentul
cmd coloana s-a oprit l-am prins încă de la început,
am avut impresia că la intersecție agentul de circu-
lație încerca să evite o încrucișare periculoasă cu alte
vehicule, dar m-am lămurit îndată că era vorba despre
altceva după bubuiturile care au urmat cînd cîțiva mo-
tocicliști, descălecînd, au alergat spre casa din față, tri-
mițind prin ferestre limbi de foc dese și pustietoare, din
aruncătoarele lor de flăcări purtate în spinare. Au fost
292
azvîrlite și grenade, fațada casei -știrbise dintr-o dată,
firma ^ardea sub steagurile pe care limbile de flăcări
se cățărau ca niște maimuțe. Da, și mai încolo, la ie-
șirea din oraș, spre pod,. locul se vedea bine de pe
terasa unde mă^aflam, alt incident oprise coloana. N-am
înțeles niciodată ce s-o fi petrecut acolo, ceva se petre-
cuse, un fum gros se înălța către pod, iar aici, dedesubt,
pe bulevard, coloanele care se scurgeau spre Capitală
se opriseră, oamenii descălecaseră de pe motociclete, își
potriviseră spre acoperișurile din jur țevile mitralierelor,
cîțiva ofițeri se foiau pe trotuare cu pistolul în mînă,
vorbind tare, rauta'cios, poate înjurau. M-am tîrît pe
burta prin culoarul deschis al etajului și m-am ascuns
•in closet. Știu ca am plins mult, pentru că impresia
aceea de forță de la început se fleșcăise, și îmi părea
mai rău. de ifaptu’l ca vinovați ai dezordinii fuseseră
niște civili oarecare, niște necunoscuți.
Abia mult mai tîrziu am înțeles că civilii pe care-i
acuzasem făcuseră o treabă bună, cum făcuseră isprăvi
de necrezut, bune și ele, .și în alte puncte ale șoselei ce
ducea spre capitală. îl ciupii de obraz pe copilul din
fața mea și-i spusei :
— Nu cred că.e satisfacție mai mare decît să vezi
o armată invincibilă risipindu-se în dificultăți mărunte.
Cînd am început să pricep despre ce era vorba, anume
că nemții intraseră în țară călcîrid în picioare conven-
țiile și amenințînd totul cu noua ordine, aureola pe care
o răspundea tehnica lor militară formidabilă s-a întu-
necat dintr-o dată. Civilii le dăduseră lecția meritată.
— Care civili ? mă întrebă copilul zvîcnind scurt
din umeri.
— Cei care arborau steagurile pe balcoane, cei de
pe acoperișuri, cei de peste tot. Patrioții !
— Nu știu despre cine vorbești. Eu îți povesteam
despre excepționala forță și despre ordinea pe care le
răspîndeau coloanele nemțești trecînd prin oraș.
— Și eu îți urmăream atent relatarea...
— O armată ca aceea a pierdut războiul pe nedrept.
Nu-mi pot explica de ce.
— Ai să-ți explici cînd te vei face mare.
293-
Fu, pentru moment nedumerit. Apoi dezmeticindu-.se
puțin, încercă să-mi explice că lucrurile înfățișate în re-
latarea de mai înainte își schimbaseră culoarea probabil
pentru că s-a lăsat stăpînit în timpul evocării de impresia
puternică de atunci. Doar nu-1 bănuiesc de simpatie pen-
tru hitleriști, știe el bine ce a însemnat ocupația germană !
Dar dacă a trebuit să ifie sincer, continuă el, a căutat
.să reproducă cu maximă fidelitate. Greșeala noastră
este că narăm evenimentele cărora le-am fost martori
cu sentimentele dobîndite ulterior. De aceea falsificăm
frecvent. Eu ți-am oferit cîteva impresii ce dezvăluiau
experiențele mele, tu m-ai urmărit cu plasa explicațiilor
tale, la rîndu-i deformată de experiențe și impresii stră-
ine, pentru că știi din relatarea altora că, în marșul
lor către Capitală, nemții au fost bine hărțuiți de ata-
curile patrioților. Dar îți jur că eu n-am văzut aceste
scene ; e o întîmplare, dar îți jur că nu le-am văzut.
Pentru că ți-am promis să-ți vorbesc despre o istorie
a mea, adevărul mă constrînjge a nu-ți face concesii.
Te-am avertizat că n-ai să mă poți urmări. Te îm-
piedică de la aceasta propria ta istorie, amintirile tale.
Tu i-ai cunoscut pe patrioți și încă de pe atunci.
Tinărul (copilul dispăruse) își aprinse o țigară, își
smuci umărul și-mi ceru să-1 urmăresc mai departe ;
doar eu fusesem cel ce i-o cerusem.
După ocuparea țării, continuă el, am fost înrolat în
armată. .încercările unchilor mei de a mă 'sustrage .ser-
viciului militar n-au reușit. Am fost repartizat la un
regiment de gardă și a trebuit să însoțesc coloane mili-
tare germane, mai bine zis să-mi pierd vremea pe drum,
pentru că nemții n-aveau încredere în noi și ne purtau
după ei doar pentru a le înlesni contactul cu funcțio-
narii locali și cu populația. Bănuitori, nu știau cum să
scape de noi, deși superiorii îi instructaseră să ne păs-
treze drept garanție pentru situațiile neplăcute. Ne vî-
rau de aceea în trebile cele mai spurcate. Atunci .cînd
un general neamț a fost atacat într-o noapte — întîm-
plările pe care ți le povestesc s-au petrecut în orașul
N. — , grupa mea a fost dislocată de la depozitul de
294
alimente pe care-1 păzea, spre a pedepsi pe locuitorii
ce-i tăinuiau pe atentatori. Generalul nu fusese atins
de 'gloanțele îndreptate asupra mașinii lui, cu atît mai
mu^ pentru noi, fiindcă preluă el însuși operațiile de
curățire. Ne-au ordonat să ridicăm de la casele lor pe
toți bărbații. care se mai aflau în oraș, să-i sechestrăm
în sala de gimnastică a liceului și isă așteptăm. Au în-
jghebat la repezeală un consiliu de război, s-au așezat
m jurul unei mese din cancelaria liceului și au înscenat
acel proces care a dus la împușcarea a 76 de oameni.
Mă cuprinde groaza cînd îmi aduc aminte de neliniștea
celor care așteptau să li se decidă soarta, (fiindcă nemții
nu se jucau în asemenea împrejurări.
în timp ce îmi povestește episodul, îl privesc pe prie-
tenul meu cu îngrijorare, îndoindu-mă că el cunoaște
bine acele evenimente. Desigur, le-a fost martor, dar în
sala de judecată nu putuse intra. Se rezuma deci să
evoce reacțiile celor încarcerați, adevărul adevărat scă-
pîndu-i.
Eu însă participasem fără voia mea la acel consiliu :
generalul aflase că studiam dreptul la Sorbona și avea
cunoștință că-mi trecusem strălucit examenele cu Andre
Martinon. Trimisese după mine, cu ordinul de a mă
prezenta în orașul N. Cum lucram în cadrul tribuna-
lului militar teritorial de care orașul cu pricina apar-
ținea, m-am grăbit să-mi procur bilet la prima cursă,
gîndind că poate voi izbuti să ajung acolo înainte de
a se face cercetările în cazul despre care auzisem doar
cîteva vorbe. în asemenea situații mai poți interveni cu
ceva încă pe parcursul anchetei, compatrioții mei știu
că am reușit în alte împrejurări să evit, datorită tactu-
lui și cunoașterii limbii germane, unele consecințe ce
puteau fi tragice.
Cînd am sosit, completul militar era însă edificat:
ancheta se făcuse de autoritățile germane, așa că am
intrat direct în ședință. Trebuie să-ți spun, și este de
datoria mea de jurist să țin parte adevărului, că ofi-
țerii germani care fuseseră însărcinați cu elucidarea fap-
telor lucraseră extrem de corect. Cercetaseră îndeaproape
toate circumstanțele, audiaseră cîteva zeci de martori,
stabiliseră exact cum se petrecuse atentatul și cine era
295
de vină. Concluziile citite de un .maior erau logice și
limpezi. Cei arestați se făcuseră vinovați de tentativă
de .asasinat .sau, și asta nu le diminua culpa, de tăinuire
și ajutor. Am .cumpănit bine fiecare probă și n-am ezi-
tat să mă alătur, cu toată mila omenească ce-mi strîn-
gea inima, celor care condamnau, chiar dacă aceștia se
numeau ocupanți. Adevărul se află mai presus de in-
teresele războiului. Așadar, am .semnat alături de înaltul
tribunal, condamnarea la moarte.
Prietenul meu ignora în continuare adevărul, astfel
că îmi povesti, terciuirid în scrumieră capătul țigării
consumate, cum i s-a dat ordin .să evacueze din curtea
liceului familiile celor închiși, cu consemnul de a folosi
arma în caz de dezordini, și cum, în timpul nopții,
sentința a trebuit să fie executată. Nu știu cum să-ți
înfățișez situația în care mă aflasem de-a lungul cîtorva
ore bune, spuse el, între mine și oamenii pe care-i pă-
zisem se stabiliseră, în acel scurt răgaz, raporturi esen-
țiale, care-mi creau responsabilități noi, pe lîngă cele
ce rezultau din faptul că aparțineam aceleiași națiuni
că vorbeam aceeași limbă. Poate pentru că vorbeam ace-
eași limbă și puteam să ne comunicăm unele semnale cu
totul .particulare — exclamația, un gîgîit anume, o
sincopă fără conținut semantic foarte precis — , sem-
nale ce constituie un cod mai cuprinzător decît un
întreg discurs, începusem să ne înțelegem și să ne pre-
țuim. Oamenii erau cu totul nevinovați, nu cunoș-
teau mai nimic din cele pregătite, cei care atacaseră
mașina generalului intraseră în oraș în timpul nopții,
căutaseră să intre în relații cu locuitorii lui, cîțiva mar-
tori susțineau că ar fi recunoscut în grupul acelor stră-
ini pe un inginer de la căile ferate din orașul învecinat.
Am căutat, folosind înțelegerea stabilită cu cei pe care-i
păzeam, să obțin unele indicii sigure care să-i disculpe.
Cei întrebați se dovedeau în afara acuzațiilor, unii mi-au
spus-o răspicat, precizînd că, dacă ar fi știut ce se
pregătește împotriva ofițerului neamț, n-ar fi stat pe
gînduri și ar fi colaborat cu oricine pentru ca atentatul
să nu eșueze. N-o făcuseră. Regretau sincer. Oricum,
nu încape îndoială : nu luaseră parte la acțiune, pot să
iur că erau nevinovați. Asta n-a împiedicat pe nemți
296
să-i așeze pe rînd la zid și să-i împuște fără a clipi,
renunțînd să mă treacă în plutonul de execuție, așa
cum hotărîseră Ia început. Scîrba, disprețul și revolta
m-au aruncat într-o deznădejde cu febră și vomis-
mente, au hotărît să se dispenseze de serviciile mele în
zilele următoare, cînd am intrat la infirmerie mai mult
mort decît viu. Contribuise la această jalnică stare des-
coperirea adevăraților făptași, printre care se afla, într-
adevăr, și inginerul de la căile .ferate.
Sării de pe scaun. Prietenul meu, tînărul, se sperie.
Nu cunoscusem urmările acelei întîmplări, chiar înainte
de a .se ordona execuția trebuise să părăsesc orașul N.,
chemat urgent în Capitală pentru altă afacere, și mai
încurcată.
,— Știu sigur că au existat probe indubitabile împo-
triva celor arestați — strigai —, cei condamnați la
moarte își meritaseră... Iartă-mă, juristul din mine e
în stare să justifice, după atîția ani, o crimă. Oricum,
existau probe, sentința era acoperită cu dovezi concrete...
Nu văd cum se putea...
— Am fost acolo, spuse grav, printre dinți, prietenul
meu. Tu n-ai de unde să cunoști adevărul. Versiunea
publicată în ziare era absolut falsă. Știrea despre desco-
perirea adevăraților făptași n-a mai apărut. Dar nu are
rost să ne mai batem capul cu asemenea chestii, ele sînt
îngropate de mult în amintire, versiunea pe care ți-am
prezentat-o n-are în perspectiva istoriei o importanță
mai mare decît de a ilustra cum se pot face erori în
timp de război.
Interlocutorul sărise o altă etapă a narațiunii. Arăta
acum îmbătrînit. Ticurile pe care i le cunoșteam deve-
niseră supărătoare, trecea adesea cu degetul arătător
peste muchia mesei, parcă vrînd .să înlăture o scamă
prinsă sub cristal. Țigara și-o umezea insistent, cu vîr-
ful limbii, înainte de a și-o aprinde. Mi-a vorbit îndată
despre suferințele lui în familie, la serviciu, în viața de
toate zilele.
297
Urmase artele frumoase, dînd curs unor înclinații
promițătoare, încă de pe băncile liceului își dăduse
seama că vîrful condeiului surprinde pe marginea ma-
culatorului volume și contururi neașteptate. Luase cîteva
lecții cu o profesoară de desen, citise cu pasiune biogra-
fia unor pictori celebri, iscusitele însemnări ale lui Va-
sari. -îndată după bacalaureat însoțise pe un unchi în
Italia și putuse să-și confrunte cunoștințele își îndemî-
narea cu tehnica unor maeștri al căror nume îl știa de
prin cărți. Piere della Frances'ca, întîlnit la Arezzo, îl
turmentase.
începuse lucrul îndată ce se înapoiase în .țară. Avu-
sese norocul să intre pe mina unor profesori buni, care,,
în facultate, nu pretindeau să fie imitați. Pierzîndu-și
părinții într-un accident de automobil, rămăsese dintr-o
dată fără sprijin și, din cauza unor evenimente asupra,
cărora nu voia să insiste, destul de sărac. Promisiunea
unei burse în Spania nu se putuse realiza. Apoi a în-
ceput războiul și a trebuit să plece și el pe front. Mi-
zeriile războiului le trăise ca în vis, era și foarte tînar,
fusese dat la școală prea devreme. La revenirea acasă,
singura realitate era lipsa oricăror mijloace pentru a-și
continua studiile. A trebuit să abandoneze pentru un
timp, și să-și caute un serviciu. Găsise de lucru într-o
editură. Desena coperte pentru romanele despre război,
unele imagini trăite reveneau pe frontispiciul cărților
care i se încredințau. Asta îi asigura o viață modestă,
muncea conștiincios, adesea în desenele lui încerca să
fie sincer, deși activitatea de grafician reprodus în mii
de exemplare îl nemulțumea. Unele -comenzi de afișe
îl îneîntau pentru moment, izbutea să schițeze lucruri
interesante, -cîștigă chiar un concurs. Ideea că este un
artist îi intrase bine în cap și, după cum reieșa, dăduse
probe elocvente de înțelegere adîncă a rosturilor artei,
își transformase camera într-un adevărat atelier, acolo
mînca și dormea, acolo își petrecea nopțile citind. Era
destul de tînăr cînd și-a dat seama că își trădase prin
ricoșeu adevărata lui chemare. Se desprinse pe îndelete,
dar categoric, de manufactura pe care o producea în
timpul dimineții la serviciu, alcătuindu-și treptat un
alt mod de viață și de lucru în timpul după-amiezelor.
298
Persoana lui se deduiblă pe măsură ce solicitarea la edi-
tură creștea, neoferindu-i altceva decît o muncă dură
și destul de monotonă, pe măsură ce simțea că ideile
lui .se recuperează cinstit .și mulțumitor pe pînzele de
•acasă.
Nu sînt convins că mă vei înțelege exact — conti-
nuă prietenul meu, trăgînd cu degetul arătător peste
muchia de cristal a^ mesei — îți voi spune totuși că o
serie de neplăceri, de invidii și mojicii la slujbă, îndîr-
jindu-mă să fiu măcar tot atît de abil ca și colegii de
breaslă, mă stimulau extraordinar în activitatea mea,
convingîndu-mă că numai acasă sînt autentic. Nu se
putea.- ca. o asemenea schismă să nu transporte toată
energia și toată imaginația Spre arta mea adevărată.
Meseriaș bun la editură, îți mărturisesc cu mîna pe
inimă, nu eram nici cît negru sub unghie un artist în
realizarea copertelor și afișelor pe care le desenam.
Dexteritatea, răspunsul prompt la solicitarea rapidă a
unor comenzi, abilitatea dobîndită de a-mi etala marfa
mă recomandau drept un bun colaborator, pe care se
putea conta. Privite cu ochiul de-acasă, lucrările pe
care le comercializam mă indispuneau, era în ele o su-
perficialitate exasperantă, virtuțile mele veritabile, cîte
se puteau număra, nu lăsau nici o dîră în liniile lor,
deși aceeași mînă realizase tablouri izbutite. Arta este
act compensator. Nemulțumirile, cîte se adunau în ac-
tivitatea publică, conștiința că nu cel înghesuit de obli-
gații ziua întreagă este veritabilul mă dispuneau și mă
furnicau ori de cîte ori reveneam în fața șevaletului.
Pictura a devenit astfel, în anii următori, un viciu.
Mă izolam cu înverșunare de toată lumea, căreia știam
bine că i-am cedat cele mai rodnice ore ale zilei (știi ce
înseamnă pentru un pictor orele clare ale dimineții), mă
retrăgeam în camera mea și lucram pentru sufletul
meu și pentru cîțiva prieteni. Pe atunci tu nu mă vi-
zitai, pe cît mi-aduc aminte, deci nu știi cît de dureros,
dar și cît de hotărît a fost tot acest proces care a fă-
cut din mine un lanus perfect. Amicii care mă frecventau
erau surprinși de duplicitatea mea nevoită și fă-
ceau adesea greșeala să afirme că nu puneam mai pu-
țină artă în oribilele afișe răspîndite prin oraș. Erau,
299
spuneau ei, două maniere diferite, dar nu numai două
maniere, ci chiar două gîndiri. Firește, era rîndul meu
să-i contrazic ; gîndirea era aceeași, numai că, o dată
constrînsă de comerț și de necesitățile mele imediate,
ea se exprima dubios, în timp ce în condiția sinceri-
tății ea îmbrăca haina nobilă a adevărului. Cum
viața devenea după război mereu mai grea, părea im-
posibil să-mi cîștig existența cu arta mea adevărată,
deci ar fi fost o nebunie să părăsesc 'serviciul de la
editură, cu atît mai mult cu cît obișnuința, cunoștințele
făcute îmi economiseau eforturile, îmi împrăștiau anu-
mite griji zilnice. Nu-mi permiteam nici un lux. Am
continuat să cîștig atît cît -să supraviețuiască ființa aista
ce îndurase destule privațiuni, și mai cu seamă arta, pe
care o vream scutită de orice fel de compromis. Mă
mîndrese de a nu fi confundat niciodată domeniile.
Mi-am dat seama că asta înseamnă libertate, mai exact
spus, conștiința libertății, și, deși lucram uneori cîte
șaisprezece ore pe zi la serviciu, eram bucuros că îmi
răscumpăram astfel, pentru mine și pentru lucrul de
acasă, două ore de libertate absolută. Singura alterare
mi-a produs-o doar ideea că aș putea modifica propor-
țiile dintre lucrul public și cel particular. Aș fi dorit
să lucrez cît mai puțin coperte și afișe, spre a-mi ră-
mîne timp să-mi pot duce la capăt proiectele, de care
capul îmi era plin. Ideea aceasta devenea obsesie, stră-
dania și îndărătnicia mă înverșunau pînă la a face bă-
dărănii față de oamenii care mă prețuiau, creștea în
mine indignarea că norocul nu m-a născut rentier sau
escroc. Arta mea a devenit un protest, adresat de fapt
nimănui, exprimînd panica, neînțelegerea, nepotrivirile.
Asta mi-a dat conștiința unei vinovății. Viciul s-a lă-
murit pe sine. Am hotărît să nu arăt niciodată, nimă-
nui pmzele mele de acasă. Cine ar fi fost în stare să
mi le prețuiască, fără a-mi fi răpit cu asta încă o can-
titate din timpul care-mi era vital ? Pentru că mi-ai
cerut să fiu foarte sincer, îți voi spune acum, fără
cea mai palidă urmă de modestie, că pînzele mele sînt
capodopere, cerîndu-mi scuze pentru faptul că, vechi
prieten, nu ți le-am înfățișat nici ție vreodată. M-ai fi
întrebat o mie de chestii despre ele, ai fi simțit nevoia
300
să facem o mie de aprecieri și considerații. Acest lu-
cru m-ar fi costat însă timp, și cred că îți este clar :
acest timp nu ți-1 puteam da, cu toată dragostea pe
care ți-o port, pentru că nu-1 aveam.
Spunîndu-mi toate astea, arăta foarte obosit. Scoase
o țigară, o umezi cu mișcări bătrînești, își gîrbovi spa-
tele căutînd o poziție mai comodă în scaunul pe care
înțepenise. Prietenul meu continuă : Toate aceste efor-
turi de a supraviețui sînt, în realitate, maladive. Dacă
arta cere abstragere, împotrivire, 'singurătate și, cum
văzuși, neprietenie, cu greu mă voi lă'sa convins că
ea poate fi realizată fără puțină nebunie, fără ruperea
convențiilor cunoscute. Dacă vrei să plăsmuiești o operă
mare, tt'^uie să-ți lași barbă, să te îmbraci țărănește,
sa jignești ochiul mondenului de lingă tine, care te-a in-
vitat la o cafea ; mai mult, trebuie să-i contrazici bru-
tal convingerile, să macini cu verbul tău cuvintele inter-
locutorului, care-ți vorbește despre fericire, ordine și în-
datoriri. Pentru că aveam nevoie de acel serviciu, de
acele nenorocite de coperte, iar instituția în care le
concepeam, ca orice instituție, îmi impunea aspectul cu-
viincios al unui funcționar, nu am purtat barbă și nu
am îmbrăcat haina adevărată a austerității. Oamenii
m-au luat drept altul. M-au avansat. Am fost șef al
biroului de proiectări, apoi al celui de prospectări, și
iată-mă, de cîteva luni, director al editurii. Timpul mi
s-a subțiat și, mai mult, sînt acum în cea mai desperata
situație, în timp ce toată lumea mă invidiază. De la
serviciu merg acasă cu automobilul, ieri m-ai și văzut
alături de șofer, îți păream probabil un om fericit. Dar
•știi bine că am refuzat să mă mut într-o casă mai con-
fortabilă, cu toate că anumite obligații îmi cer să invit
colaboratorii și să-mi fac noi relații. Sînt fericit, dar
numai în camera mea jumătate atelier ; condiția de umi-
lință e singurul mediu în care pot încă rezista. Mi-am
spus : omule, atîta timp cît mai simți în isînge pornirea
de a scuipa pe limuzina unui funcționar de minister, de
a lua de gît pe un domn pe bulevard, de a pune o bombă
sub șandramaua unei academii — ești încă om ! Ți-
ne-te bine ! Relațiile mele preferate sînt cele cu oameni
nefericiți ; refuz să intru în restaurantele elegante în
301
care artiștii cred ca își pot limpezi 'gîndurile în fața unei
mese cu multe pahare. Jmi păstrez bunele purtări învă-
țate în familie, dar mi-ar ifi greu să mă rețin de a mă
alătura tinerilor gălăgioși care ar veni într-o zi să
•spargă geamurile editurii, editurii căreia îi sînt director !
Ciudate gînduri — îmi spuneam ascultîndu-1, privind
îngrijorat cum își poartă arătătorul pe marginea crista-
lului mesei, care ar fi putut să i-1 insingereze —, ciudate
gînduri și false : prietenul meu înțelege lucrurile cam
anapoda. îl cunosc de atîția ani. E unul dintre cei mai
buni graficieni, succesele lui sînt recunoscute astăzi nu
numai în țară. Ca orice om, are ciudățeniile lui. Ciudă-
țeniile acestea îi dau o imagine eronată despre propria-i
persoană, despre propria-i viață. Dacă arta de ca-
re-mi vorbește, tablourile lui de-acasă, pe care a refu-
zat să mi le arate, or fi niște prostioare, poate hazlii,
poate numai interesante ? Nu are dreptul să jignească pe
admirabilul grafician care este. De altfel, uleiul cred că
nici nu i se potrivește. Are o situație socială de invi-
diat, Nu știu ce l-ar putea nemulțumi. Munca exte-
nuantă îl face mai ursuz. Fenomenul l-am mai semna-
lat și la alți cunoscuți. Cît despre faptul că nu vrea sa
■se mute într-o casă omenească, asta e o prostie dintre
cele mai mari. Un apartament luxos și toate comodită-
țile le-ar merita pe deplin.
E sigur că cel subiectiv, dintre noi doi, nu sînt eu.
îl pot judeca mai bine decît se poate judeca el însuși.
— Și ce gîndești că vei face în viitorul apropiat ? —
l-am întrerupt din relatările sale.
— Dacă nu voi reuși să-1 impun pe artistul care sînt,
dacă nu voi scăpa de grafică, de editură, de direcție,
ma voi sinucide. Nu văd la ce bun aș prefera o moarte
lentă, îndelungată. Aș putea intra cu scuterul sub roțile
unei mașini...
Volumul continuă sa înregistreze conversația celor
doi prieteni pînă cînd (glasurile lor, din ce în ce mai
monotone, se contopesc, apoi, brusc, nu se mai aude ni-
mic. (Editura Perrigord, Nan'cy 1958.)
ROBERT LIGHTFOOD : „Teoria și practica mo-
derna a măcinării de mare capacitate" — „într-o lu-
302
crare de sinteză se prezintă stadiul actual al teoriei și
practicii măcinării de mare .capacitate, cu exemplifi-
cări concrete la prelucrarea minereului de fier, a bau-
xitei și cimentului. Se analizează căile de perfecționare
a morilor rotative, principiile instalațiilor de automă-
cinare cu posibilități de separare și clasare cu ajutorul
aerului, controlul și reglarea automată a instalațiilor,
controlul granulometric al produsului finit și aparatele
moderne pentru măsurarea caracteristicilor granulome-
trice ale pulberilor foarte fine *. Fără a trece cu vederea
lacunele care mai persistă în teorie, studiul își propune
sa prezinte ansamblul problemei cît mai complet". (Re-
ferință transcrisă dintr-o revistă de specialitate.)
Volumul aduce lumini binevenite într-un domeniu
mai puțin cercetat, bogat în probleme dintre cele mai
interesante pentru știință. (Editura „Prometeu", Lon-
dra 1962.)
GIORGIO SEMPRONIUS : „Recuzita," — Cercetă-
torul a observat că omul modern, tineretul epocii noas-
tre, nu mai sesizează unele elemente esențiale din lite-
ratura trecutului, nemaiavînd reprezentarea articolelor
și produselor pe care cărțile vechi le evocă. El a re-
ținut faptul că aproape toate cărțile clasice amintesc
de obiecte sau ființe despre care tineretul, în special,
n-are nici o idee. Acestea sînt : goeleta, arbaleta, spada,
berlina, trirema, hidromelul, duelul, pana, naramza,
brocartul, labirintul, stindardul, toga, papirusul, trim-
bița, eunucul, clavlcordul, purpura, berbecele, homarul,
usturoiul, chitul, inorogul, tridentul, lintea, sparanghe-
* în ce. privește instalațiile de automăcinare, automăcinarea ca
proces obiectiv, inevitabil și ireversibil, vezi James Joyce :
Ulysse. Cît despre „(posibilitățile de separare și de clasare cu
ajutorul aerului", specialiștii trimit în mod obișnuit la antologiile
de literatură, Ia Boisdeffre și Maurice Picard. De reținut că, în
fiecare proces de construcție, dialectic vorbind, se instalează încă
de timpuriu germenii măcinării și ai automăcinării.
303
Iul, colereta, stiletul, sepia, smaraldul, enibaharul, stilul,
coiful, lampa lui Aladin, palimpsestul, chitra, alexandri-
nul, rondelul, mitra, coturnul, racul, oftica, amfora,
corbul și multe altele. Este aproape imposibil să mai
poți obține plenitudinea unor imagini poetice care utili-
zează elemente dintre cele citate dacă n-ai cunoscut ni-
ciodată, în realitate, calitățile și volumele obiectelor cu
acele denumiri. Ca atare, cercetătorul a propus condu-
cerii confecționarea imediată a unor prototipuri, spre
a le breveta și a le introduce ulterior în fabricație în
micile ateliere meșteșugărești.
MATEO ORGA : „în așteptare" — Dincolo de cî-
teva amănunte, întreaga noastră viață este o conti-
nuă, mare așteptare. 11 aștept de două zile pe Ricardo
să se înapoieze din cruciadă. El întîrzie. Va întîrzia,
desigur, și după ce -se va fi înapoiat. îmi datorează cinci
dinari. Sînt sănătos tun, nu mă mai supără nici în-
cheietura mîinii, acolo unde am fost rănit în bătălia
de pe Arno. Starea aceasta de perfectă sănătate mă în-
grijorează neînchipuit de mult. Dacă, cine știe cum, ai
în trup o rană, o nevralgie oarecare, dacă ochiul îți
lăcrimează uneori, iar piciorul îți șchioapătă, ești fi-
rește îngrijorat, dar știi sigur pînă unde a pătruns răul.
Situația e clară : ai fost încercat, ți s-au cumpănit me-
ritele și răutățile >și ai fost sancționat pentru ultimele
cu rana aceea, cu lacrima, cu șchiopătul. Dar cînd
n-ai nimic și te bucuri de cea mai strașnică sănătate ?
înseamnă că încă nu ai fost judecat, că o încurcătură,
o neglijență în acte, o scăpare anumită în 'sistemul bi-
rocratic al evidențelor s-a petrecut, și atunci te poți
aștepta, tocmai în momentele tale cele mai rodnice,
mai plăcute să cadă peste tine pedeapsa. în ce mă pri-
vește, aș prefera să mă doară maxilarul și un picior,
prețul n-ar fi prea mic, dar aș sta liniștit, rămînîndu-mi
prea multe lucruri de făcut cu piciorul celălalt, cu maxi-
larul rămas teafăr. îl aștept negreșit pe Ricardo, îmi
datorează cinci dinari, dar aștept cu aceeași nerăbdare
304
să cad la pat. Poate să se întîmple asta în două-trei
zile, sînt sănătos tun și asta înseamnă că terenul e pre-
gătit. Dar .sînt unii care au așteptat, terorizați de .cu-
riozitatea unde îi va lovi, nu mai puțin de șaizeci de
ani. Nenorociți! ! Ce viață mizerabilă ! în situația lor,
nu te poți apuca de nimic, orice începi, începi sub spec-
trul provizoratului.
Călugărul Benedict mi-a recomandat să fiu liniștit.
A văzut -și .a cunoscut oameni care au rămas sănătoși
pînă la adinei bătrînețe. Lasă că aproape toți călu-
gării înfrumusețează . peste măsură realitățile — călu-
gării sînt primii ziariști pe -care i-am cunoscut —, dar
dacă ar fi după spusele preabunului Benedict, lumea
ar fi oribilă : toți indivizii care -compun societatea ar
avea un procent nepermis de înalt de certitudine și,
firește, de impertinență — și nimeni nu s-ar mai înțe-
lege cu semenii.
Dacă fericirea mi s-ar înfățișa sub chipul unei tuber-
culoze osoase, cu localizare florală la picior, stîngul de
exemplu, treaba ar fi excelentă : aș evita, pe baza
unui certificat medical, atît campaniile din Pomerania,
cît și multașteptatele întîlniri cu Filip de Anjou, be-
licosul.
Dar visez fericiri nepermise. Poate că am fost de
mult uitat și gîndurile acestea prostești abia provoacă
supărarea celor care împart pedepsele și, în loc de ceea
ce aștept, mă pot trezi cu un cancer de toată frumu-
sețea. Nu ^se poate însă să nu recunoaștem că întoc-
mirea lumii este foarte nedreaptă. Mate Rodrigo, pes-
carul, care are o familie nefericită și bea de stinge, a
putut fi dăruit cu o tuse ce-i congestionează chipul
pînă în vîrful bărbii, astfel că stăpîmfsu i-a interzis să
mai iasă în largul mării, silindu-i pe ceilați să mun-
cească și pentru el, ca să nu-i moară familia de foame.
Celălalt, ticălosul de Bruno Modi, a fost atins de
boala lui Iscariot și acum trîndăvește pe la curțile se-
niorului său. în schimb, mie mi-au lăsat o sănătate de
ghiulea, mie — om cu treburi multe, care la patruzeci
de ani, deci în plină putere, tot aștept să le încep, ne-
cum să le termin vreodată. Dacă ar fi pe dreptate, ar
trebui să mi se încleșteze maxilarul, să devină hrănirea
305
foarte anevoioasă, eu tubul de cauciuc sau cu pîlnia,
ceilalți fiind convinși că moartea îmi încheie nasturii,
iar eu să pot cerceta în acest răgaz mersul .stelelor pe
cer, răsăritul și apusul soarelui și al lunii. Am desco-
perit raporturile dintre stele, creșterea plantelor și ac-
țiunile oamenilor în condiții cumplite, de sănătate per-
fectă, mereu amenințată, trăgînd din greu la socotitul
pe hîrtie al afacerilor seniorului. Cu cît ar fi fost mai
avansate cercetările mele dacă necumpănitul judecător
ar fi venit cu cîțiva ani mai devreme ca să-și împartă
pedeapsa ! Ar fi bună, nici vorbă, și o fractură nevin-
decabilă a piciorului, stîngul de exemplu, cu posibilitea
prelungirii văicărelilor după trecerea durerii. De fapt,
mult mai bună, ca să vorbim cinstit, ar fi o boală spec-
taculoasă, de pildă apariția pe piept, spre gît .sau chiar
între ochi, pe frunte, a unei inflorescențe de carne, o
gxcrescență roșie, hidoasă, care să nu atingă vederea,
dar suficient de băloasă ca să îndepărteze pe cei din
jur. Am văzut undeva, în Africa, un băcan căruia ii
mai crescuse un cap. La început, stăpînii săi au fost
bucuroși că omul e mai deștept cu încă pe-atîta. Cu-
rînd, s-au convins că bolnavul rămăsese, ‘sub acest as-
pect, același. Ceva deșteptă'ciune, totuși, păstra el in
tigvă, de vreme ce s-a priceput să răspîndea'scă vorba
printre cetățenii orașului că simte cum puțina minte pe
care o are se tot mută dintr-un cap în altul, în așa fel
că membrele nici nu mai știu de cine să asculte. Știa,
al dracului, să dovedească prin mișcări dezordonate
adevărul spuselor sale. A foist lăsat Ia trdburile lui. S-a
dus în lume, s-a apucat de poezie, mai exact și-a re-
luat activitatea predilectă și a scris pînă la adînci bă-
trînețe piese de teatru, 'sub numele de împrumut Shakes-
peare. Unii l-ar fi văzut prin țara englezească. Cine a
mai auzit de el ?...
S-ar zice, după visele pe care mi le hrănesc, că aș-
tept înviera morților. Eu, sărmanul, aștept pe Ricardo,
îmi datorează cinci dinari, trebuie să mi-i dea, oricît de
îndărătnic ar fi, îl învăț eu să fie om. Și Ricardo ăsta,
un nefericit ! Credea că are să scape de nevoi, spera
să-1 lovească damblaua și comandantul să-1 lase acasă,
are opt copii, i-ar fi prins bine niște spume la gură
306
înainte de îmbarcare, .are nevoie de Ierusalim cum vreau
eu tichie de mărgăritar, acum își rupe carnea de pe el
pe cine știe ce dâmb împuțit, prin pustie. Prăpăditului îi
plăcea matematica, făcea adunări și înmulțiri cu zece
cifre, în minte, fără plaivaz. Banii trebuie să mi-i dea,
dacă l-ar fi lovit într-adevăr damblaua, îl scuteam de
datorie...
Cunosc pe unul Cristoforo Luca, om norocos din
fire, care a căzut de pe cal. Osul pieptului i-a intrat
in umeri, iar gîtul i .s-a stfîmbat, zdruncmîndu-i omo-
plații. Din falnic cum era, a devenit o stîrpitură. Dar
asta și voia. Stîrpitură fericită. Norocosul stă acasă,
ținut de fiii lui, nu mai .știu citi sînt, desenează toată
ziua, maistrul Girolamo Battista Alesse spunea, văzîn-
du-i panourile, ca artist atît de înzestrat el n-a mai
văzut.
O căzătură bine făcută poate desfigura în așa fel în-
cît oamenii te-ar scoate imediat din registrele lor
și ți-ar da pace. Tibia zdrobită, la piciorul stîng de
exemplu, cu deplasarea din șold, ar fi o soluție. Rămîne
de văzut dacă, într-adevăr, lichidele se lasă influențate
ze apariția și de dispariția aștrilor. Am verificat par-
țial ipoteza, pentru că tocmai cînd pusesem semnele și
așteptam (o, cît de mult așteptam !) o confirmare,
m-au trimis cu flota la Alexandria, pentru înfruntarea
satrapului, și cînd m-am întors, toate erau stricate. Altă
muncă,, alte semne, altă așteptare. între creșterea plan-
telor '.și -dispariția în anotimpul cald a unor constelații
(printre acestea aș aminti Orionul) este o strînsă legă-
tură, se va vedea. Cercetarea a trebuit să o amîn pentru
anul viitor, rămăseseră de notat deocamdată intrările
carelor cu bucate, număratul zilelor de prașilă, ieșirile
seniorului la vînătoare, totalul vînatului și al daruri-
lor. Am observat că cei mai nedreptățiți sînt cei care
lucrează cu, mintea și sufletul, trebuințele lor în
ce privește timpul sînt mai mari decît ale celorlalți, cu
toate acestea tocmai ăștia sînt și cei mai împovărați,
nimeni nelasindu-i m pace. Pe țăranul care transpiră
in soare, încordat pe coarnele plugului, nimeni nu în-
drăznește .să-1, supere cu ceva, nici măcar cu o întrebare,
în schimb, ori de cîte ori cineva întîlnește pe unul care
307
meditează -asupra rostului oamenilor în lume sau își
zdrobește mintea pentru a găsi legăturile ascunse între
fenomene, sau întocmește cu gemete versuri, sau cerce-
tează ca mine cerul, îl întrerupe din treburile sale cu
fel de fel de întrebări, îl șicanează cu toate amănuntele
de prisos ale lumii, îl pune pe drumuri, îl '.hăituiește, îl
torturează cu prostii și alarme false. Oamenii resimt
o plăcere nemaipomenită să deranjeze pe un cărturar,
pentru că meseria asta lasă impresia de huzur, de in-
diferență și de sustragere de la îndatoriri. Chiar dacă
produsele minții sînt prețuite, părerea generală este că
actele gîndirii și ale creației fiind spontane, rezultat al
reveriei și lenei, ele trebuie să coste extrem de puțin.
Cunosc artiști foarte înzestrați, batjocoriți de semenii
lor pentru că rămîn adesea cu privirea în gol, cu de-
getul spirijinit de tîmplă, și fiecare găsește de datoria
sa să-i scoată cît mai grabnic din .starea în care se gă-
sesc, care este, de fapt, atitudinea specifică a travaliu-
lui intens. Din aceleași motive, categoria respectivă este,
pînă una-alta, și cea mai năpăstuită, societatea îi pre-
tinde îndatoriri excesive. Cunosc un scriitor spaniol de
cea mai aleasă plămadă, căruia i se cere să-și utilizeze
scrisul frumos în alcătuirea de liste de meniuri pentru
seniorul său. Cum seniorul a cam scăpătat, activitatea
lui constă în a imagina prînzuri fantastice, banchete ex-
trem de rafinate și a le tot .aranja — firește, pe hîrtie.
Bietul om este astăzi autorul unei serii de cîteva cărți
de bucate, admirabil alcătuite, triste însă. Cercetați
atent birourile de intendență, cele de pe lîngă grajduri,
cele ascunse prin docurile din porturi, și veți afla acolo,
îngropați în catastife, mii de oameni delicați ce puteau
lăsa omenirii opere strălucite ; în urma lor nu vor ră-
mîne decît șiruri negre, îndurerate, de cifre și însemnări,
nefolositoare în veci.
Aștept pe Ricardo, nevastă-sa crede că va reveni,
ca și data trecută, nu mai înainte de trei ani, oricum,
banii nu sînt pierduți, îmi datorează cinci dinari, în
ce mă privește mai aștept o febră, un pojar, ceva pro-
vizoriu măcar, o chestie d-asta te poate ține în casă,
departe de ceilalți, cîteva săptămîni, toți se dau înapoi
ca să nu-i contaminezi, în răstimpul unei asemenea boli,
308
-cu toată temperatura criminală, îți mai găsești cev?t
timp pentru a-ți arunca ochii pe cer spre a urmări îm-
perecherea Scorpionului cu Fecioara, laboratorul îți stă
deasupra capului, îți mai găsești timp și pentru a pi-
păi ficatul, a controla regularitatea spasmelor intesti-
nale în legătură .strânsă cu 'constelațiile numite, și,
dacă febra trece, ai răgaz să faci și cîteva însemnări.
Repet, asta e o soluție provizorie, cea salvatoare ră-
mîne însă cealaltă : o tuberculoză osoasă, o inconti-
nență urinară, deformarea piciorului, stîngul de pildă,
cu ajutorul cărora te poți clasa definitiv, în folosul in-
tegral al cugetării înțelepte.
, îl aștept de trei ani pe Ricardo, bag 'de seamă că
bietul băiat întîrzie, acum mai mult decît oricînd am
nevoie de bani, îmi datorează cinci dinari. Boala pe
care o aștept întîrzie și ea. Dacă aș fi mai luminat și
mai curajos, ar trebui :să nu mai amin de a-mi strecura
piciorul în valțul morii, pentru ca apoi, zdrobit și în-
durerat pentru tot restul vieții, să-mi aflu în sfîrșit li-
niștea și rostul, spre a scrie tratatul despre raporturile
dintre astre și creșterea plantelor, pe care îl port în
cap de mai bine de un sfert de veac.
Galuppi, Menelao, Parini, Alighieri, Diodor din
Tripoli, Bo'ccacio, Prohaska, Dionis și mulți alții au
încercat salvări asemănătoare. Din nefericire, valțul sau
ferăstrăul, menghina sau perforatorul nu s-au oprit la
timp și i-au sfîrtecat și i-au ucis fără milă. Erau băieți
talentați.
E drept, de la dispariția lor tehnica a mai evoluat,
oricum, a evoluat mult mai rapid decît părerile oame-
nilor despre activitatea cărturarului, azi mașinile au
mai mare precizie, ferăstrăul retează mai sigur, la sem-
nul făcut, și piciorul, ;stîngul, de pildă, poate cădea în
găleată exact de acolo de unde l-ai însemnat mai
înainte.
Ca să nu mai vorbim despre țigară, al cărei fum us-
cat. și otrăvitor izbutește în cîțiva ani, mai în glumă,
mai în serios, întotdeauna cît se poate de amuzant pen-
309
rru. cei ce privesc la rece fenomenul, să doboare de pe
picioare, pînă și pe cel mai tare bărbat, dăiruindu-i fie
o anghina pectorală persistentă, fie o sufocare recurentă,
iremediabilă, pe care .anii și alte cîteva îndeletniciri o
potențează pînă la accidente sublime/' (Editura „San-
soni", Florența 1937.)
KARL NIELSEN : „Inscripție pe un Panteon1, —
întreaga lucrare se străduiește să ne convingă că nu este
vorba nici pe departe de așa ceva. Titlul i-a fost pro-
curat autorului de un prieten și, firește, serviciul tre-
buia onorat într-un fel. Prietenia este sentimentul care,
legînd suav oameni foarte diferiți ca temperament și
adesea ca intelect, le permite să se critice și să se înjure
candid, fără urmările neplăcute ce au loc în cazul al-
tor raporturi. Un prieten care ne-ar dubla factura su-
fletească și priceperea cărturărească ar fi de prisos și,
curînd, ne-ar provoca plictiseli de netămăduit. Intelec-
tualul adevărat (dar nu numai despre intelectuali este
vorba) are datoria de a deschide larg ochii asupra fe-
nomenelor lumii ; ori, cum nu are decît doi ochi și o
singură lentilă-etalon, unica salvare e să se însoțească
de prieteni foarte diferiți, pentru ca prin ei să pătrundă
în zone largi și diverse, în înțelegeri felurite, verifi-
cînd totodată modalități extreme de abordare și apre-
ciere a lumii. Se citează drept un caz-limită un individ
care și-a împins antenele atît de departe în realitate,
încît i s-a părut firesc ca, atunci cînd un pericol îi
punea reputația și integritatea sufletească în primejdie,
să-și împingă prietenul în care avea încredere în mij-
locul focului amenințător. Confuzia avea loc în planul
soluțiilor, .sentimentele și judecata care-1 îndemnaseră
să procedeze astfel au fost temeinice, nici o altă per-
soană decît prietenul neputînd aprecia mai bine peri-
colul. De aceea, în mod curent, prietenul la nevoie se
cunoaște. Adevărata prietenie este să acorzi o
atît de mare încredere celui apropiat, încît simți irezol-
vabilă problema dată dacă nu i-o încredințezi lui. De-
sigur, rămâne de văzut dacă prietenul acceptă isă ardă
în locul tău. Paradoxal este că prietenul se dovedește
310
util numai în măsura în care te refuză și, de fapt, te
trădează. Adevăratul prieten trebuie suspectat de ne-
smceritate. Ai nevoie cîteodată de contraziceri, de în-
toarceri de spate, de arțag creator și de frecvente scanda-
luri.
Dar nu despre asta este vorba, ci despre motocicletă.
Instrument ingenios de locomoție, suport echilibrat al
greutății trupești, motocicleta face parte dintre obiec-
tele . cele mai potrivite a lega sau a 'desface prieteniile.
Antichitatea nu cunoștea mașinăria. E de necrezut cum
de s-au putut statornici raporturi de prietenie între oa-
meni care ignorau carburatorul și țeava de eșapament.
De aceea, au dreptate cei ce cred că nu se putea vorbi
despre prietenie autentică în acele timpuri. Fără exis-
tența motocicletei în viața de toate zilele nu poate fi
concepută nici dragostea. Cît de naive ni :se par astăzi
scrieri 'ca De amiciția sau Panegiricul lui Trai an, în pa-
ginile cărora nu pă’cănește nici un motor, în care ad-
mirabilul fum, provenind din arderile interioare, nu
învăluie pe oameni într-o aureolă albastră, etern miș-
cătoare. Marile sentimente nu angajau inimile simple
ale oamenilor preocupați, ca Vergiliu, doar de foșne-
tul banal al copacilor. Recitind Phedon, vrăjit de le-
găturile .spirituale dintre gînditori, aștepți zadarnic să
sfîrîie o bujie înaintea morții lui Socrate ; categoric, an-
tichitatea ar fi avut alt prestigiu în ochii noștri, dacă
motocicleta ar fi existat.
Nu e locul să elogiez aici rostul deplasării în spațiu
pe două roți, cînd motociclistul — cu ochii ațintiți
înainte, riguros plasat între linia întreruptă și bordura
șoselei, sensibil la indicatoarele pentru intersecție cu
un drum fără prioritate — poartă pe șaua secundă un
prieten ce refuză să privească peisajul tern prin care
treceți, întrebîndu-te dacă ai Schimbat la timp uleiul
din baie, dacă folosești 410 sau chestia o lași în seama
atelierului, dacă ai mai verificat frîna. Cel din spate
acceptă a privi moartea alături de tine, căderea poate
fi de multe feluri, cea mai frecventă este deraparea
pe o suprafață uleioasă sau pe mîzgă, intrarea trium-
fală într-un șanț,. însoțită de răsturnare, cu aflarea în
majoritatea cazurilor a unui obiect marginal — un
311
stîlp, o piatră kilometrică, o tăblie pentru reclame, un
cîine — de care să-ți sprijini violent capul.
Cel mai mișcător fapt, în toată treaba asta, este în-
soțirea. îndeobște aranjamentele se fac în ajun. Se
caută prin telefon un prieten. Cîțiva dintre cei sunați
refuză. Cineva acceptă. Se fac cîteva preparative. A
doua zi, în zori, ritualul cere încălecarea motocicletei
cu o mișcare detașată, vie și sportivă, acceptarea riscu-
rilor solicitînd de la subiecți afișarea unei dăruiri de-
pline. Ieșirea din oraș și așternerea la drum pune în
valoare trăsăturile sportive : ghemuirea, reașezarea fe-
selor pe șaua întotdeauna îngustă, strîngerea în jurul
gîtului a fularului de lînă sau numai a gulerului, trage-
rea pe urechi a căștii. Mai departe prietenia se dez-
voltă prin accelerație.
Dar nu despre asta este vorba aici. Mai curînd des-
pre faptul, evident pentru oricine, că viața modernă e
net superioară tuturor epocilor istorice, că niciodată ca
astăzi omul n-a îmbrățișat cu atîta generozitate feno-
menele universului. Nu știu cum >s-a deșteptat omul,
sigur este că astăzi motocicleta îți procură mai multe
informații decît cele pe care ți le ofereau o sută de
tratate ale Academiei lui Ficino. Te oprești cu moto-
cicleta într-un mic sătuc, mergi la oficiul telefonic și
în cîteva minute obții legătura cu domiciliul, afli că ne-
vasta urmărește un serial la televizor, că băiețașul își
demontează mitraliera dăruită de unchiul Onofrei.
Intri peste o jumătate de ceas într-un bar instalat pe
șosea, schimbi o vorbă cu președintele Asociației inter-
naționale de luptă împotriva cancerului, el însuși mo-
tocidist, lasculți la aparatul de radio portativ începutul
unei melodii abia lansate de Juliette Greco. Apoi ci-
tești cît se poate de repede „Tricotajele Diolen se mu-
lează perfect pe trupul dumneavoastră de faun",
„Crema de noapte Zambila întinerește tenul", „Intro-
duceți un tigru în motor !", „Numai Pepsi-Cola spo-
rește vitalitatea", „între Oslo și fiorduri, alegeți fără
ezitare pișcoturile". „La drum lung, nu uitați Ghidul
portocaliu", „Brînza ideală — Crema Trenchcoat"
etc., înjghebezi rapid dialoguri platonice cu cei care cir-
312
culă anarhic, adăugind culturii proprii un surplus de
termeni, caracterizați prin concizie și culoare.
Aventura se sfârșește printr-o înfrățire de destin.
Prietenul se ridică mai anevoie, lovitura i-a desfăcut
maxilarul și brațul i se bălăngăne din umăr, încuraja-
tor. îți ștergi. sîngele de pe piept, îți prinzi cu clame
tăietura deschisă sub ochi și trăiești din plin sentimen-
tul uniunii desăvîrșite cu însoțitorul. E o posesiune
unică, 'superbă, față de care dragostea cu femeia care
a refuzat să te însoțească, dacă te-a refuzat, pare o
glumă mecanică de cel mai prost gust. Roata făcută
8 e un semn al «afinității elective, piesele răspîndite prin
iarbă demonstrează universalitatea.
Dar nu despre aceasta este vorba. Esențial pe moto-
cicletă este să ții drepta, să faci depășirile corect, să
oprești motorul ori de cîte ori îți pare că pistonul bate
cu greutate și, desigur, să frînezi la barieră înainte de-a
intra sub roțile ucigașe ale trenului, de sub care prie-
tenia se ridică întotdeauna mult diminuată.
în acest sens, poate că Inscripția pe un Panteon ră-
mîne datoare cititorului cu o explicație. (Editura „Car-
bid", Mo den a 1967.)
JACK DAINES : „Gîndacii mor pe spate" Este
foarte interesant de știut cum poate fi dărîmată o
casă solidă și frumoasă. La început se folosesc, dacă
șantierul dispune de macarale, macaralele. Se ia un
cablu de oțel, se prinde un capăt de brațul macaralei,
la capătul inferior se leagă un bloc de beton de cîteva
sute de kilograme. Prin mișcarea semicirculară ce se
imprimă macaralei, pendulul creat capătă o amplitudine
destul de mare, astfel că bolidul de beton se repede cu
putere de elefant turbat în ziduri. Indiferent dacă imo-
bilul se sprijină pe amintiri durabile sau nu, zidurile
crapă și cad imediat.
Se. poate proceda și altfel : se sapă o groapă de doi
metri în interiorul clădirii, după ce s-au scos lucrurile
mai mari din casă, și apoi se împing, din afară înăun-
tru, pe rînd, zidurile, cu ajutorul a zece-doisprezece
313
oameni. Construcția alunecă ușor în groapă, astfel că
și cea mai solidă casă se surpă îndată, cu folos.
Se mai poate recurge și la berbecele clasic. Se fixează
un bulumac pe un cărucior cu patru roți (dacă terenul
■din jur permite -manevra), .apoi, prin împingerea repe-
tată a berbecelui se izbesc zidurile, ceva mai sus de
fundații. Lucrarea cere oarecare pricepere, decizie și
timp.
Una dintre metodele cele mai eficace este utilizarea
(cu măsură, firește), a dinamitei. Se introduce încărcă-
tura activă în colțurile casei, folosindu-se sertarele, -cu-
tia pianului, vazele de flori, casetele intime, se conec-
tează la un aparat central numit și declanșator, apoi
se aprinde electric sistemul. Clădirea se surpă într-o
clipită. Pentru ca operațiunea să fie încununată de
succes, sînt necesare la început pregătiri speciale, darea
de găuri, fisurarea unor grinzi de beton cu picamerul,
demontarea unor instalații care ar putea eventual să
reziste, aranjarea și remobilarea interiorului. Este ne-
cesar a se lua toate măsurile de cuviință, pentru ca în
momentul exploziei să nu treacă prin apropiere vreun
copil (căci s-ar speria) și, în orice caz, să nu se afle
în casă cineva care să stea la masă sau să dorească să
doarmă.
Față de procedeul de mai înainte, care prin vio-
lență poate să impresioneze neplăcut pe privitor, este
mai recomandabil un altul, în aceeași măsură eficace,
poate însă ceva mai costisitor :
Se pătrunde în casă, înarmat cu o rangă .și cîteva us-
tensile mărunte, portabile : foarfece (preferabil foarfece
de tăiat pomii), ciocan, piroane, frînghie, pilă mare,
strung longitudinal și screper. Se desfac mai întîi con-
ductele de apă și electricitate, lemnăria, tavanul. Se
bat piroane în pereți, în scopul de a forma lanțuri
slabe în tăria zidului, se foarfecă tablourile, fotogra-
fiile, perdelele. Se prinde frînghia de grinzile slăbite și
se trage. Cu ciocanul se dau jos apoi cărămizile una
cîte una. Mare atenție la ornamentația de ghips și la
lămpi care, lovite fără menajamente, răspîndesc cioburi
și praf. Este preferabil să :se desfacă totul cu vîrful
mai subțire al răngii. Ranga se dovedește foarte potri-
314
vită și la detaliile de stil — împinsă, răsucită, isăltată.
Am văzut case splendide care au devenit ruine în
mai puțin de trei ore, și toată treaba fusese îm-
plinită mai eficient decît	cu	alte procedee,	ca spre
pildă	dinamitarea sau	bombardamentul ;	metoda
aceasta este mai precisă (procentul •victimelor scade
sub 2	la sută !) iar cît despre	satisfacții, ele	sînt neaș-
teptat	de mari, pentru că	nu	e plăcere mai	completa,
mai delicată decît să vezi cum 'se sfarmă sub propria-ți
mînă lambriuri, ciubuce, basoreliefuri, casetoane, orna-
mente florale aurite sau picturi murale. Foarte atră-
gătoare sînt ferestrele.
S-au întîlnit cazuri cînd s-a procedat la dărîmarea
unei femei frumoase prin exact aceleași metode folo-
site la năruirea unei case frumoase. Gravă, penibilă
eroare ! în primul rînd e o greșeală pentru că femeia
frumoasă este, față de o casă, o alcătuire mult mai pu-
țin complexă. înzestrată cu un sistem relativ simplu
de încăperi, adesea lipsită de stil și de sugestii istorice,
femeia nu prezintă acea bogată gamă de materiale ca-
re-și vădește rezistența sub rangă. Apoi, în timp ce o
casă are o construcție cvazimuzicală, femeia apare ca
o structură rudimentară liniară, săracă. Dar și din punct
de vedere funcțional se vădesc diferențe : cînd desfaci
parchetul sau stucatura unei case, ești uimit de perfecțiu-
nea cu care au fost îmbinate elementele, în scopul asi-
gurării unei termoizolații cît mai eficace și chiar a unei
acustici moderne. Nimic din toate aceste prevederi n-a
urmărit constructorul la femeie. în timp ce casa a fost
clădită pe fundații solide, cu stîlpi de beton sau șină
de cale ferată, ce se împreună în bolți foarte afectuos
gîndite, rezistînd adesea îndelung la loviturile berbe-
celui și la perfidia dinamitei, femeia este edificată pe
piloni subțiri, strîmbi, restul fiind paiantă, trestie și
aparențe. Disproporționată, asimetrică, șubredă de jos
pînă sus, culminînd printr-o mătură blondă sau brună,
femeia nu face față decît unor solicitări ușoare; în
ciuda șarpantei cu aspect atrăgător, constituția ei apare
o îngrămădire de detalii cel mult confortabile, cărora
le lipsește însă o linie directoare, o coloană sau legă-
natul unor ogive sistematic repetate. Construcție ilo-
315
gtcă, femeia este rebarbativă la surpare. E bine spus
că nu trebuie atinsă nici măcar cu o floare. S-au în-
tîlnit femei care au provocat adevărate scandaluri la
simpla apropiere, unele se opun în asemenea măsură în-
cît produc pagube utilajului încercat la demolare.
Pretutindeni în lume se dărîmă casele frumoase spre
a se reda terenurile unor scopuri mai importante : con-
strucții de zgîrie-nori, aeroporturi, magistrale. în spe-
cial pentru a se trage șosele și străzi se fac eforturi
merituoase la Paris și Sidney, la Milano și Atena, și
nu este departe timpul cînd grandioasa lucrare a răngii
și berbecelui va pune la păm'înt Panteonul și Galeria
Ufizzi, Turnul Londrei, Schdribrunnul, Coliseul. Cu pu-
țină străduință, ajutată de o mai judicioasă utilizare a
celor mai adecvate metode de dăfîmare se pot crea în
mai puțin de un deceniu condițiile ideale de a se trece
la realizarea acelui mare proiect al inginerului Almiro
Trampa : transformarea lumii într-un modern pasaj de
nivel.
Dărîmarea unei case frumoase este însoțită întot-
deauna de o părere de rău, surparea zidurilor are ceva
solemn și impresionant. N-am văzut încă semne ale
părerii de rău la dărîmarea unei femei frumoase.
Aceasta pentru că o casă are o anume utilitate, în ea
s-au adăpostit familii, s-au făcut petreceri, pereții au
fost martorii unor bucurii intense. în case s-au sinu-
cis oameni, s-au înnodat legături durabile, s-au făcut
jurăminte și s-au desfăcut prietenii. Nunțile, botezurile,
despărțirile funerare, banchetele, conjurațiile, perchezi-
țiile, amorurile, amenințările, împăcările, audițiile muzi-
cale au avut loc, în genere, între patru pereți și un
acoperiș (de ce acoperișul, care ridică multe probleme
la demolare, este adesea trecut cu vederea 'cînd se vor-
bește despre cei patru pereți, de care el pare legat ?).
Tot așa, operele mari au fost plăsmuite în încăperile ca-
selor, mai frecvent în mansardele sau subsolurile lor.
Toate aceste momente și acțiuni sînt străine femeii fru-
moase, care, departe de a fi încăpătoare, necum os-
pitalieră, apare indiferentă față de tot ceea ce repre-
zintă viață semnificativ trăită, evenimente vibrante.
Conformistă, ea nu e capabilă de alte sentimente decît
316
de cele generate în debaralele construcției ei, și refuză
-cu îndărătnicie așezările largi și statornice. Nu întîm-
plător înseși asociațiile feministe din lumea întreagă,
apărîndu-le în abstract, le disprețuiesc : ele nu pătrund
în nici un comitet, în nici un organism cu oarecare pu-
tere și influență.
Am cunoscut pe Lago di Garda, cu ocazia vernisa-
jului unei expoziții de sculptură, numeroase femei de
o frumusețe răpitoare. Se știa că sînt contese, baronese,
soții și fiice de mari industriași, că altele aparțin cla-
nurilor selecte prin legături mai puțin cimentate legal.
Ei bine, în timp ce asistența era preocupată de inte-
resantele lucrări expuse, am avut prilejul să le studiez
îndeaproape structura, să le analizez constituția, să le
dezbrac din ochi. Materiale ieftine ! Cuverturi ambu-
lante ! O mînă harnică n-are ce alege din blănurile și
bijuteriile lor. Cu un foarfece de croitoreasă, în mai pu-
țin de o jumătate de oră desfaci totul. Absența unor
materiale trainice este evidentă și, deopotrivă, peni-
bilă. La asemenea exemplare nici nu e vorba de a de-
mola, ci mai -curând de a descoase. în ce mă privește,
am avut ocazia, cu mulți ani în urmă, să descos o fe-
meie frumoasă și să las, în apartamentul în care am
intîlnit-o, un vraf de boarfe parfumate, îngrămădite
în mijlocul patului. îmi amintesc că zidurile încăperii
rămăseseră, după operațiunea amintită, întregi, solide.
Ce poate fi mai elocvent decît această experiență ?
Vă amintiți să fi întîlnit vreodată o femeie frumoasă
care să înfrunte veacurile ? (Editura „John & Sohns",
Londra, 1965.)
NICOS SITARIDIS : „De ce este izecesar ca Pierre
Boulez să fie plimbat printr-o grădină" — Gră-
dina (autorul se referă la spațiul ce este exclus provi-
zoriu construcțiilor utile și se populează temporar cu
flori, bazine cu pești roșii, chioșc cu fanfară, anumite
jocuri, soare, vară, cald, seara lună) atrage în fiecare
zi mulțime de oameni, care dau un singur scop vizitei
lor : să se recreeze. Aerul plăcut, foarte pur în mijlo-
cul unui oraș înecat în fum și copleșit de miasme, in-
317
vită la sentimente nobile, sugerează gînduri bune, izo-
lează de mizeriile vieții. Toate aceste aspecte l-au de-
terminat pe .academicianul Nicos Sitaridis să-și închine
eforturile cercetării grădinii ca mediu dezirabil, propice
activității umane în general, activității artistice în spe-
cial. Ilustrul om de știință * este de părere că, în vasta
bătălie ce se dă în lume între arta tradițională și arta
abstractă (înțelegînd prin aceasta din urmă cubismul,
tașismul, op-artul, muzica electronică, stokhastica etc.),
grădina reprezintă o armă de primă importanță. 'El
constată că arta modernă se lipsește prea ușor de .sen-
timent ; or, acest lucru își are explicația în faptul că
artiștii nu mai vibrează în fața naturii. Plimbarea prin
grădină a autorilor este singurul remediu. A verificat
personal aceasta. Foarte ocupat în ultimele decenii, co-
pleșit de prea lungile ședințe, de obligațiie publice, de
referate și minute, începuse să scrie poezii fără senti-
mente, un fel de formule birocratice cu care își în-
chipuia că poate surprinde adevărul veții. Și-a dat
seama de zădărnicia încercării în momentul cînd, ie-
șind de la o consfătuire de breaslă în care se stabiliseră
noile baremuri și procente ale veniturilor .artistice, o
femeie bătrînă, după aspect de loc mizeră, i-a întins
mîna, șoptindu-i că e amenințată de moarte prin ina-
niție. A simțit — mărturisește autorul — că persoana
nu face parte din categoria escrocilor, în care pînă
atunci încadrase pe oricare nenorocit ; a simțit că su-
ferința ar putea să fie reală. S-au văzut situații — și-a
spus — în care un individ are o mulțime de motive
bine justificate spre a nu putea depune eforturile ne-
cesare întreținerii traiului cel mai modest. în inimă s-a
răsucit atunci un apendice de sentiment, un fel de
combinație între s’cîrbă și milă, iîntîmplarea i-a sugerat
ideea de a cultiva acest sentiment. O atmosferă favora-
bilă creșterii și dezvoltării, umedă, caldă, protejată de
*) Laureat al Premiului Tzandaros, Nicos Sitaridis este au-
torul, printre altele, al unui Tratat de floricultură, în 8 volume,
al muhdiiscutatei cărți de eseuri Vîntură-lume, al unui Manual
pentru trecerea prin inel, al unui roman Cum cîntă Panaiotis și
al volumului de versuri intitulat Gargaris.
318
vînturile tari, se află numai înjgrădină. A inaugurat
seria plimbărilor serale în grădină și a constatat cu
bucurie că, într-adevăr, sentimentul firav, pe care-1 sim-
țise încolțind în ființa sa, se întărește și dă mlădițe noi
în spațiul acela, la umbra răcoroasă a unui copac se-
cular. După un timp, binefăcătoarea boare a vegetației
a început să influențeze poezia, în care sentimentele au
prins butași, corzile is-au împlinit și s-au diversificat.
Trecînd la generalizări, autorul și-a dat repede seama
de rezultatele pe care le va putea obține plimbînd anu-
miți autori prin aleile grădinii publice. Invitat să iasă
din casă la aer, artistul ajuns la dezumanizare este in-
trodus în grădină, oferindu-i-se generos asistența hor-
ticolă necesară.
Minunată e grădina ! în ronduri frumos aliniate cresc
floricele, unele galbene ca aurul, altele albastre ca cerul,
iarba e deasă, mătăsoasă, în ea colcăie viața sub forma
unor vietăți gingașe ce se numesc (miraculos fenomen de
terminologie !) gărgărițe, furnici, libelule, efemere. în
frunzișul copacilor de tot felul se bucură păsărele zglo-
bii, care 'ciripesc slăvind pe Domnul. Cîte o plantă cu
floare roșie se înfățișează ochiului ca o surpriză, are
o alcătuire delicată și ingenioasă, și te copleșește gîndul
cum a știut natura să făurească asemenea minuni, spre
a le dărui omului în vederea bucuriei ochiului. Iată
colo, în boschet, un cintezoi cu cintezoaica lui, zben-
guindu-se în razele de soare, ca un imn închinat per-
fecțiunii, frumuseții. Grădina are și un lac în care
pești roșii țes în materia lichidă nevăzute pînze. Pri-
virea surprinde jocul acvatic, mîngîierea difuză pe care
peștii și-o dăruie reciproc, în timp ce aleg firimiturile
de pline ce li se aruncă.
Spre seară apare din desiș, minunată frunte de poet,
luna. Păsările, gîzele, plantele se retrag în liniște să-și
doarmă binemeritatul, fericitul somn. Oamenii tineri
se-așază pe bănci, prin cuvintele lor în șoaptă, își co-
munică bucuria de a trăi, își împărtășesc cu emoție eve-
nimentele zilei, satisfacția de a fi muncit corect pentru
progresul omenirii, fiecare la treaba lui, în uzine, în
mine, pe ogoare, în laboratoare și universități. O at-
mosferă armonioasă se revarsă printre crengile aurite ale
319
copacilor, o dată cu polenul lunii, iar dragostea, și bu-
curia, și satisfacția lucrului împlinit, și recunoștința pen-
tru cel care a înființat grădina, ca și pentru cei care
cu devotament o îngrijesc, umplu sufletul.
Cît de străine îți par acum ^vîrcolirile lumii, conflic-
tele (meschine între oameni, interesele egoiste ! Viața este
perfecțiunea preaperfectă, nu rămîne decît să te întorci
a'casă, să răsfoiești de plăcere o carte ușoară și să te
retragi mulțumit, cu inima plină de 'sentimente alese,
la culcare.
Revenind la ideea enunțată în titlul cărții, Sitaridis
arată că nu află alt remediu pentru înnobilarea și re-
condiționarea muzicii lui Pier re Boulez, decît plim-
barea autorului printr-o grădină.
în anexă, volumul oferă o listă cu grădinile publice
ale principalelor orașe europene, (Editura „Onasia“,
Pireu 1968.)
D. A. HECKERT : „Raporturi și fenomene^ — De
la un timp, se exagerează cu bună-știință importanță
factorilor igeoclimatici asupra împlinirii personalității.
Fără îndoială, temperatura medie anuală, cantitatea de
precipitații pe metrul pătrat, intensitatea vîntului și
unele -detalii de magnetism, dintre care nu trebuie igno-
rată marea anomalie de la Palazul Mare, au o influență
bine determinată asupra formării (sau degradării) inte-
grității în comportament.
Cu toate acestea, factorii geoclimatici rămîn destul
de depărtați -de efectele pe care le constatăm în evoluția
curentă a personalității; în condiții normale, nu putem
acuza nici ploaia, nici poleiul sau chiciura pentru schim-
barea contradictorie a unei plăcute, încurajatoare și
armonioase atitudini publice. Raporturile ce se stabilesc
sînt atît de forțate, încît Heckert nu ezită a considera
pe susținătorii metodei drept spirite antiștiințifice, me-
tafizicieni fără perspectivă.
Personalitatea umană, arată autorul, e mult imai pu-
ternic influențată de factori imediați, deși poate acci-
dentali. Astfel de factori sînt, printre alții, medicamen-
tele. „îngurgităm cantități fantastice de droguri, fără
320
să mai luăm seama la pericole, notează Heckert; dro-
gurile cele mai binecuvîntate nu :sînt lipsite de elemente
toxice. De aici, răul care se instalează treptat în orga-
nism, contribuind din interior la dezagregarea persona-
lității." Nimic mai nevinovat decît un antinevralgic.
Aveai o migrenă ce îți făcea insuportabili pantofii.
Iei un Veropax, un Veramon, un Ciclostop sau un
Juvenal. Cantitate infimă de -substanță. Ușor digerabil.
Gust plăcut. Ia cu mîna durerea de cap. Vindecă ne-
vralgii, risipește stările anxioase, readuce buna dispo-
ziție. Miracolul se produ'ce în cîteva 'secunde : durerea
s-a topit, tonusul vital s-a reinstalat, lîți poți continua
bucuros, nestînjenit, activitatea, te poți încălța din nou,
mai mult chiar, îți vin pofte proaspete : îți exprimi,
de pildă, dorința de a vorbi la radio Paris sau de a
deschide în Anzii Cordilieri un restaurant pentru tu-
riști.
Fără să-ți dai însă seama, ai încorporat și cîteva fire
din substanțele nocive, cu care elementele bune stau de
regulă împreunate. O doză, două nu evidențiază răul.
De-a lungul unui tratament mai îndelungat, răul, iată,
se manifestă acut. Particulele binelui se găsesc întot-
deauna disparate și rămîn astfel chiar dacă sînt supuse
unor procese foarte unificatoare. Nu același lucru se
petrece cu particulele răului, care, strecurîndu-se în or-
ganism în etape, izolat, stabilesc repede, îndată ce con-
dițiile le permit, legături multilaterale, contacte indes-
tructibile, adevărate bariere își cătuși ce imobilizează și
distrug tot ce e 'viu și curat în mediul tangent. Parti-
culele binelui pălesc, încep să tremure, dau din colț în
colț, caută un refugiu, o salvare, se chinuie, suferă. Fără
scrupule, afișînd o impertinență grosolană, particulele
răului le urmăresc fără odihnă, le harțuiesc, le înghesuie
în locuri umede își fără aer, le batjocoresc cu nerușinare
și le lasă fără cea mai mică speranță. Ciupite în multe
locuri, disprețuite, izolate de sursele elementare de ali-
mentare, particulele binelui nu mai nădăjduiesc să guste
lumina zilei și pier. Multe se sinucid înainte de sfîr-
șitul procesului.
(Răul se propagă cu mare viteză în toate țesuturile. îl
caracterizează violența își pofta de absolut. Personali-
321
tarea care a înghițit pilula se poate . aștepta la orice.
Heckert enumera o serie de fapte din care reiese că,
asemenea cazurilor de tumori maligne, răul este depis-
tat întotdeauna foarte tardiv. Se poate ușor închipui
sfârșitul... Unul dintre subiecții prezentați în tratatul
său a înghițit o cantitate de trei vagoane de piramidon.
A făcut aceasta treptat, pe nebăgate de seamă, îndemnat
de gîndul de a-și ameliora starea sănătății, șicanată de
un reumatism la glezne. Subiectul nici nu era conștient
de volumul apreciabil de substanță pe care-1 dase pe
gît, cu puțină apă. îndată ce a avut în organism un
vagon și jumătate, deci într-un moment în care mai
putea apela la un antidot sau măcar întrerupe cura,
a simțit cum ceva neobișnuit i se petrece în stomac.
A neglijat, atribuind deranjamentul unui chef recent,
cînd nu se preocupase îndeajuns de calitatea vinului.
Răul i-a revenit la împlinirea vagonului următor. S-a
arătat unui medic. Era tîrziu : calitățile sale înnăscute,
consecvența, spiritul de ordine, răbdarea, vigilența ii
fuseseră simțitor atinse. Gusturile, deopotrivă alese și
ferme, erau esențial afectate. De unde își făcuse un re-
nume din toleranța și înțelegerea cu care aborda pro-
blemele, acum nu înceta să se tot bage în vorbă, emițînd
prostii una după alta. Nu se enervase niciodată, faptul
că prin tavan, printr-un complex de țevi și defecțiuni,
i se scurgea pe masa de lucru și în supă o apă mur-
dară de pe la băile vecinilor nu-1 deranjase. Acum fă-
cea scandal pentru nimica toată, manifesta repetat ten-
dința de a lovi cu piciorul, de a smuci mîna infirmie-
rei care se apropia de el cu cele mai bune sentimente.
Renunțase la alesele purtări de mai înainte și în rela-
țiile cu animalele, fără a-și închipui o clipă că por-
nirea de a lega pisica de picioarele mesei se datorate
piramidonului.
Dar să fie oare atît de discrete semnele incipiente ale
degradării, pe cît par isă ne convingă faptele ? Trebuie
să răspundem cu hotărîre negativ — aifinmă Heckert.
Pe orice prospect care însoțește cutioara cu medicamente
sînt indicate întotdeauna fenomenele secundare, ce ne
rezervă surprize semnificative. Se cunoaște că orice me-
dicament este considerat în popor drept o sabie icu două
322
tăișuri. Lucrurile cad, așadar, suib controlul bunului-
simț comun. Mă doare ficatul. Iau Pentacortol. Criza
hepatică îmi trece. Dar fenomenul secundar, mai per-
sistent decît efectul «calmant și curativ al doctoriei, îmi
provoacă dereglări. Să le numesc — le numește Hec-
kert : iată, degetele încep să-mi tremure, ochiul sting
trădează tendințe spastice, inima inaugurează o tahicar-
die polifonică, arsuri paroxistice urcă din coșul pieptului
către gît. Gura se lărgește, ca și cum pe ea ar vrea să
iasă o minge de ștrand; răcnete prelungi, sincopate
duios la anume perioade trezesc vecinii. Ca și cum ci-
neva utilizează cauterul, simt unele fierbințeli în zone
pe care din rușine nu le pot analiza, curînd mă cuprinde
un leșin în care cad ca într-un somn adine.
Insuficiența renală o tratez admirabil cu Urodonal.
La cîteva secunde numai după ce-mi administrez doza,
arunc cît colo fotografia primei soții, pierdută în tim-
pul războiului într-un dezgustător bombardament ina-
mic, femeie înzestrată de altfel cu calități neîntrecute,
trîntesc pe Jean Jacques Rousseau, pe care îl descopăr
dintr-o dată un impostor dintre cei mai periculoși, sting
țigara în crema prăjiturii ce mi-a fost adusă la pat și
proferez aprige amenințări la adresa fiului meu, care
nu întîrzie să părăsească încăperea. Evident, politica
Portugaliei, pe care o admiram cu consecvență încă de
pe băncile liceului, îmi apare dintr-o dată deplorabilă.
Ceaiul de tei nu e însoțit de vreun prospect, pentru
că e cules de ai casei, în mai, cu scara, sau cățărîndu-se
pe gard, în serile cu lună ce evocă zile fericite și
inundă sufletul cu miresme și amintiri. Lipsa prospec-
tului nu înseamnă că infuzia asta cu aspect nevinovat
nu conține și particule nocive, care produc fenomene
secundare dintre cele mai ciudate. Băutorul de ceai se
calmează, e drept, dar evidențele percepțiilor lui se
atenuează pînă la aplatizare. După primul pahar, ac-
țiunile mărețe ale contemporanilor îmi apar deodată
inexpresive, fapte diverse, întîmplări provinciale ne-
demne de-a reține atenția măcar a unui paracliser. Ne-
vasta încerca, și izbutea parțial să semene cu fata plă-
cută pe care o cerusem cîndva în căsătorie. Acum se
înfățișază mult mai bătrînă decît se putea închipui că
323
are să fie vreodată, uscată ca o pastramă și neîndemî-
natică. Lucrurile prin casă făceau pînă de curînd o
față onorabilă. Ce hală de vechituri îmi stă acum
înainte ! Praful gros ce s-a depus pretutindeni nu reușește
să mascheze uzura înaintată, știrbiturile, rosătutile, mur-
dăria. La al doilea pahar dezgustul crește, resorturile
spirituale slăbesc și prefer să -cad în nesimțire decît să
mai privesc dezagregarea generală. 'Lucru care se și în-
tîmplă : curînd îmi ies din simțiri, mă duc ușor în jos,
absorbit de un tub de clei și de sacîz și, dacă nu-mi
mușc limba, gustul sîngelui fiind singurul care mă mai
poate chema înapoi, coborîșul riscă a fi complet. De
aceea se și recomandă ceaiul de tei seara, înainte de
culcare ; ziua, căderea ar fi ireversibilă.
iMai departe. Doctorul Kneîpp, se știe, descoperise
calități curative excepționale în apa de fîntînă. O du-
rere de cap insuportabilă, o criză de astm, o artrită
cronică, o fractură a coloanei vertebrale, o zdrobire a
picioarelor, urmată de amputarea de la genunchi se
vindecă și astăzi aproape complet cu dușuri. Un vicar
din Andaluzia s-a tămăduit de un tic nervos care-i
zbîrcea la răstimpuri chipul străluminat de gînduri pure,
bînd în fiecare dimineață, pe stomacul gol, un pahar cu
apă rece ; servitoarea unui astronom englez, sterilă fără
speranță, a dat naștere la doi gemeni reușiți, tratîndu-și
maladia și singurătatea cu băi reci ; un primar de tîrg
provincial din Turcia, suferind încă înainte de campa-
nia electorală care l-a ales, de insuficiență organizato-
rică și, tot timpul vieții, de impotență administrativă,
după o cură cu apă potabilă a devenit dintr-o dată ex-
pert, forțele latente desfereeîndu-se în mari acțiuni pu-
blice, care au și făcut ziarele să afirme că nu știu care
bulevard, cutare fundație culturală, cutare reforma sînt
creații născute din apă. Și, dacă exemplele curative nu
sînt de ajuns, trebuie adăugat că și Metternich, și Cle-
menceau, și, mai recent, Mussolini au tras foloase deo-
sebite de pe urma furtunului cu apă.
Dovedindu-se un medicament miraculos, apa a fost
îmbuteliată, depozitată în canistre și în fiole, culti-
vată în laboratoare. Omul nu și-a dat seama, in or-
bească lui bucurie, că astfel a consacrat și a conservat,
324
conform dialecticii, și substanțele toxice ale lichidului.
Bem zilnic trei-patru pahare cu apă. Fără să ne dăm
seama, introducem cu seninătate în organismul nostru
elementele dușmănoase ale morții. Din umbrarul adînc
al muntelui, pe țeavă, ne vine în casă germenul care
ne va desființa. Luăm o linguriță cu dulceață, un bis-
cuit, o pricomigdală ; simțim nevoia — și tăria sufle-
tească nu e atît de absolută spre a ne opri de la
acest act — să dăm pe gît un pahar cu apă. îndată
ne simțim îngreunați, stomacul ni se balonează, ochii
ni se împăienjenesc : toxinele pătrunse în organism au
și trecut la atac. în scurt timp, după cîteva cisterne
consumate, boala apare necruțătoare, ne macină repede,
ne distruge. S-au înregistrat cazuri, îndeosebi în zo-
nele cu mari precipitații, în delte sau în bazinele ma-
rilor fluvii, unde populații robuste, indiferent dacă îl
cunoșteau pe doctorul Kneipp sau nu, au suferit pier-
deri grave.
în încheiere, D. A. Heckert pledează pentru o far-
macopee a bunu'lui-;simț, mai adecvată vremilor tumul-
tuoase pe care le trăim. El crede că poporul, în înțe-
lepciunea sa, are de veacuri la îndemînă leacuri exce-
lente pentru toate bolile cunoscute și chiar pentru cî-
teva necunoscute. Cartea invită la reconsiderarea și
explicarea științifică a străvechilor medicamente și
practici, numite în popor „zeamă de cuțit", „frecătură
de bozii", „rîndunica sfîntului Ilarion", „ceai de peri
răi" (recomandat în afecțiunile oculare), „ceapa cio-
rii", „izmă de pisică creață", „mătrăgună de casă" etc.,
medicamente și practici a căror eficacitate este abso-
lută, în special în cazurile în care pacientul care le
utilizează este pregătit să nu se deplaseze dintr-un loc
într-altul, să nu respire, să nu mintă, să nu fure, să
nu fie ingrat față de părinții care l-au crescut și i-au
dat o educație îngrijită. (Editura „Hypocrate și frații",
Bremen 1960.)
ELVIS LEVERSOHN : „Datorii reciproce" — în
ciuda faptului că fiecare om prezintă o personalitate
care nu poate avea seamăn în lume, că nu pot fi închi-
325
puiți doi oameni identici pe suprafața pămîntului, ne
sînt prezentați în această carte doi indivizi foarte ase-
mănători, creați de natură în așa fel încît oricine i-ar
întîlni, e tentat să-i îndemne să se cunoască, să se cer-
ceteze, să se stimeze și să se ajute. Mario Suk, purtă-
torul unui admirabil nume european, era originar din
Mozambic și nici prin gînd nu-i trecea că Mario Puck,
cel identic cu el, trăia în Danemarca. Mario Puck se
născuse foarte sărac, în timp ce Mario Suk era frizer și
perfora în orele libere benzi neperforate pentru o fa-
brică automatizată. O neliniște oarecare, desigur, îi
stăpînea pe cei doi eroi, pe motiv că văzuseră lumina
zilei la aceași oră a lui ianuarie 1928 — unul mai de-
vreme, iar altul mai tîrziu, dacă ținem seama de fusele
orare. Dar ca să-și închipuie vreunul din ei că undeva
în lume trăiește un exemplar care reproduce întru totul
propria sa alcătuire organică și funcțională — nici
vorbă. Lucrurile nu puteau rămîne așa. Ar fi fost ne-
drept.
Se căutată cîțiva ani. Dădură la ziar. în cele din
urmă se aflară. își fixară întîlnire în Italia, în fața
gării din Arezzo, locul fiind deschis, lumina propice
unei confruntări multilaterale. Se recunoscură imediat
îndată ce se văzură și se pipăiră puțin. Descoperiră cu
deliciu că aveau nu numai organe croite la fel, dar că
sufereau deopotrivă de o transpirație excesivă, de o
deviere de sept, de unele complexe, de o contracție
musculară ce le altera uneori, pe nepregătite, mersul
drept și le destindea sfincterul. Relativ la ultimul nea-
juns, făcură haz amîndoi, imediat ce constatară efectul
olfactiv.
își jurară să se ajute. Cum identitatea nu-1 împie-
dicase pe Mario Suk să progreseze ceva mai rapid la
limba germană decît prietenul său, care cunoștea limba
aceasta perfect, similul său învățînd mai greu din cauza
asemănării germanei cu daneza, fenomen de altfel cu-
noscut, unul începu de îndată să-1 mediteze pe celă-
lalt, urmînd să se lămurească ulterior care pe care. Ca
să-1 răsplătească pentru strădania sa și spre a nu pro-
duce un dezechilibru somatic perechii pe care o alcă-
tuiau, cel meditat înțelese să-1 inițieze pe celălalt în
326
exercițiile yoga, cu care el era din copilărie antrenat,
care-1 și ajutaseră să dobîndească față de alții, de
prietenul său în primul rînd, o statură impunătoare, o
agilitate deosebită, o dexteritate rar întâlnită în trecerea
picioarelor peste umăr, urmată de izbucnirea sîngelui pe
nas și pierderea cunoștinței. Exercițiile reușiră din capul
locului, dară ușor sînge pe nas împreună, la aceasta con-
tribuind și faptul că, în ciuda diferenței de înălțime, cei
doi erau perfect egali.
Cînd mai crescură puțin, iar prietenia lor se conso-
lida și mai mult, își oferiră unul altuia prilejul de a
iubi. Mario Suck remarcă o grecoaică de o frumusețe
deosebită. Nu surprinse pe nimeni cînd Mario Puck,
evocînd frumusețea mamei sale, o frumusețe specific
mozambicană, remarcă aceeași grecoaică. Se felicitară,
își dădură întîlnire cu femeia iubită la aceeași oră, în
același parc, îi scriseră scrisori identice, cu aceeași hîr-
tie indigo. Realizară din aista ceva economii, permițîn-
du-și să-i trimită același cadou, un frumos binoclu, apoi
întreprinseră o călătorie alături de femeia iubită, prin
strîmtorile Cattegat și Skagerak. Grecoaica se simțea
fericită în compania lor, apreciind la unul spiritul viu,
spontan, firea optimistă, sinceritatea și cultura, iar la
celălalt cultura, sinceritatea, firea optimistă, spiritul viu,
spontan. Erau admirabili : unul era mai gras decît celă-
lalt, care, la rîndul său era ceva mai gras decît primul.
O adevărată plăcere să discuți cu ei, să pălăvrăgești
cu ei. Mario Suck remarca la un moment dat un va-
por care deșira pe cer, ca într-un tablou de Turner, o
panglică neagră de fum ; Mario Puck remarca și el, în
același moment, un vapor care scotea fum, deși vasul
era o corabie cu pînze, semăna într-adevăr cu Turner,
cu toate că mai curînd amintea de un pictor olandez pe
care-1 cunoscuse la Hamburg. Băieții povesteau atunci
din amintirile lor, unul își evoca copilăria, suferințele
în urma unui accident de bicicletă, celălalt dădea amă-
nunte mărturisind cît de greu i-a fost să stea două săp-
tămîni în ghips și să repare roata din față. Grecoaica
era vrăjită, recunoscînd în fața tuturor că n-a mai întîl-
nit așa ceva, că în genere accidentele de bicicletă sînt
327
nepericuloase. Ea mai relata cum unul dintre prietenii
săi identici se dovedea un matematician de forță, era
net superior celuilalt în această materie, făcînd înmulțiri
și împărțiri cu șase cifre, fără ajutorul condeiului, și
cum îi este imposibil ei, care îi cunoaște și-i deosebește,
să afle care e de fapt matematicianul, într-atît de bine
îl secondează celălalt și îl concurează. Oricum, compor-
tarea lor nu îngăduie nici, un reproș, cu toate că Puck
e mai calin decît Suck, care e doar drăgăstos.
La întoarcere, Italia i se înfățișă lui Suck asemănă-
toare Mozambicului ; Puck remarcă numeroase peisaje
daneze. Aceasta, desigur, le spori dorul de casa părin-
tească. Prietenia și -identitatea de vederi îi ținură îm-
preună. Trecură cu bine șocul produs de plecarea defi-
nitivă a grecoaicei în America, unde spera să-și întîl-
nească o prietenă descoperită prin corespondență, și
care, după toate datele era dublura ei perfectă, trecură
cîteva examene la facultate — unul urma istoria, celă-
lalt politehnica — și, în sfîrșit, ieșiră medici veterinari.
Fură bucuroși că destinul lor face meandre scurte și ^>e
ajutară reciproc să-și completeze fiecare cunoștințele, cel
ce studiase istoria deprinzînd elementele politehnicii, ce-
lălalt învățămintele istoriei. Aceste cunoștințe îi entu-
ziasmară atît de mult, încît descoperiră în cele din
urmă o metodă proprie cu ajutorul căreia să investi-
gheze trecutul și civilizația țărilo-r lor de origine. Cons-
tatară că Danemarca e, sub un anume aspect, Mozam-
bicul leit, că Mozambicul e, de fapt, populat cu danezi,
că regii primei țări poartă nume identice cu sale celei
de-a doua, că luna și soarele din Danemarca sînt iden-
tice cu astrele ce răsar și apun în Mozambic. își pro-
puseră, fiind la vîrsta gîndirii mature, să lupte pentru
reunificarea celor două țări.
Aveau nevoie de fonduri pentru propagandă. învă-
țară rapid unul vioara și altul pianul, dădură recitaluri
de sonate, avînd avantajul de a nu obosi niciodată, căci
evitau epuizarea prin schimbarea locurilor, trecînd Suck
la vioară și Puck la pian, publicul neobservînd șme-
cheria.
Erau aproape gata cu preparativele, cînd sosiră la
Arezzo două doamne elegante, între două vîrste, în două
328
haine croite la aceeași casă de mode-din Paris, care se
grăbiră să declare ziariștilor că ele sînt mamele celor
doi tineri talentați, că vin din capătul pămîntului și
că fiii lor, stăpîniți de o idee fixă, pretind zadarnic
că sînt identici. Mamele semănau ca două picături de
apă, fotografiile lor, publicate pe pagina întîi a coti-
dianului Corriere de la settimana păreau trucate cu aju-
torul oglinzii. Femeile se duseră la hotelul unde se aflau
cei doi Mario, cerură explicații, primiră omagii, nu
luară în seamă jurămintele tinerilor precum că priete-
nia le este nevinovată, că se ajută admirabil unul pe
altul și că nu.se vor despărți nici în mormînt. Doamna
Suck smuci violent.pe tînărul Puck, încredințată că are
de-a face cu fiul ei, doamna Puck îl îmbrînci puternic
pe tînărul Suck, convinsă că își tratează propriul copil,
țipînd la unison că n-ar permite nimănui să se atingă
de odraslele lor. Dojana degeneră în bătaie, tinerii fură
bine chelfăniți, popourile lor se dovediră de asemenea
identice, hotărîtele mame servindu-le o lecție bună, ade-
sea descumpănite de ideea că cel păruit s-ar putea să
nu fie chiar propriul copil, dar pătrunse de utilitatea
aplicării străvechii pedagogii mozambicane, respectiv
daneze.
Băieții plînseră egal, paralel, cu sughițuri alternate,
pe același ton, apoi își cerură iertare. în mintea lor,
asemănarea — fenomen cu totul superficial și necon-
cludent — îi purtase pe căi rătăcite. în fond, și ei ca
toți oamenii, se străduiau să devină personalități dis-
tincte, chiar dacă voiseră să facă acest lucru împreună
și în același sens. Recunoscură că simpla similitudine nu
le putea conferi dreptul de a se separa de familiile lor.
Regretară cu atît mai mult cu cît argumentele celor
două doamne erau inatacabile : era o tristă iluzie că
între istoria Danemarcei și cea a Mozambicului ar fi
existat vreo identitate. Aceste două țări n-avuseseră de-
cît o dinastie comună, restul de regi și împărați care
dominaseră acolo fiind băștinași danezi sau mozambi-
cani. Nu se preciza în aceste explicații materne de ce
totuși cele două țări trecuseră prin aceleași războaie,
prin aceleași frămîntări sociale. Argumentele fură înțe-
lese foarte diferit, dar identic de către cei doi prieteni.
329
Se ajunse la înțelegerea ca să se înapoieze cu toții
acasă. Dar ce înseamnă acest acasă ? Părerile erau îm-
părțite, pentru că daneza Puck se jura că fusese născută
în Mozambic, iar mozambicana doamnă Suck nu ac-
cepta nici măcar ideea de a merge în altă parte decît
la familia ei din Danemarca, unde iîși avea rosturile și
trăise pînă atunci fericită. Sosiră, în aceeași zi, la ace-
eași oră și în același minut, două avioane speciale, din
ele descinseră doi bărbați mai în vîrstă, dar foarte dis-
tinși, în ciuda faptului că purtau redingote asemănă-
toare, fulare și pălării asemănătoare, monocluri identice,
însemnați pe gît de cîte o aluniță foarte vizibilă. Amîn-
doi graseiau, arătau un obiect în același timp, își suflau
nasul cu zgomot, simultan. Se remarcau printr-un aer
distins, prin gesturi care corespundeau întocmai, prin
mișcări nobile și sentimentale, își mîngîiau în răstimpuri
bărbia cu aceeași detașare, ca într-o oglindă. Spuseră
aceleași cuvinte (în mozambicană fraza era mai molîie,
mai imprecisă, mai lungă, spre deosebire de daneză, în
care aceeași idee se exprima în cuvinte strînse, rigide,
abreviate), își sărutară fiii și soțiile, le comunicară vo-
lubili mersul bursei de la Londra și situația pe frontul
din Borneo, apoi, după ce luară o cafea, dădură semnul
de plecare.
Se urcară în cele două avioane identice și își luară
zborul.
Suck, mozambicanul, cu mama și tatăl său mozam-
bicani, se îndreptară, după o scurtă manevră, spre Da-
nemarca, iar Puck, danezul, însoțit de tatăl și mama sa.
danezi sută în sută, spre Mozambic, tot după o scurtă
manevră.
în timpul zborului lor spre patrie, ascultară cu plă-
cere radiojurnalele, care transmiteau reportaje despre
aventura celor doi Mario, lăudau fermitatea părinților,
înțelepciunea finală a tinerilor. Ascultară cu interes și
reclamele care urmară, în care se vorbea extrem de entu-
ziast despre performanțele noului tip de Rols Royce.
identic cu tipul de acum doi ani. (Editura „Castor și
Pollux", Tokio 1965.)
330
GEORG SOLONA : „Urmărirea^ — Am văzut în
altă parte cum Hrizante a încercat să ajungă din urmă
roata de motocicletă. Să vedem acum în ce fel s-a orien-
tat el în alte împrejurări.
Problema în fața căreia se afla era dacă să se înscrie
la Universitate, chestiune care i-ar fi răpit posibilitatea
să se întrețină singur, într-o slujbă oarecare, frecvența
la cursuri fiind obligatorie, sau să accepte un post dc
consultant tehnic la o societate petrolieră, variantă care
i-ar fi permis să agonisească ceva bani și să călătorească
în străinătate ; eventual, cînd va observa că s-a plic-
tisit, să se căsătorească. O decizie chibzuită nu este im-
posibil de luat, din moment ce în față îmi stau două
săptămîni pline — își spuse Hrizante — , universitățile
se deschid în octombrie, propunerea societății poate fi
studiată pînă atunci. Hotărî să-și procure imediat cele
mai sigure informații despre universitate. Află astfel că
cei mai mulți absolvenți ai ei deveniseră oameni stima-
bili, cu funcții bune, apreciați în societate, folositori
colectivității, cu venituri sigure și cu posibilitatea cola-
borării;, chiar și după absolvire, la Analele centenare,
avantaj de loc neglijabil. Zăbovi multe ore la ghișeul
secretariatului, interesîndu-se ce materii se predau, dacă
se editează cursuri, cum sînt acestea ilustrate. Ceru ex-
plicații asupra criteriilor după care se face aprecierea
cunoștințelor, fu puțin surprins că la examene nu se mai
utilizează bilele albe și cele roșii. Deschise discret ușa
mai multor săli de cursuri, înregistrînd vădita grijă a
administrației pentru repararea mobilierului, pentru cu-
rățenie. Un raft cu cărți cartonate, într-o bibliotecă, îi
făcu impresie ; deduse că instituția e serioasă.
Călători, timp de două zile, în zona exploatărilor pe-
troliere. Vizită cîteva sonde, se interesă de calitatea țițe-
iului obținut, de rezervele păturilor subterane, de poli-
tețea funcționarilor, virtualii săi colegi, nu uită să in-
vestigheze cît de întinse sînt raporturile comerciale ale
societății. Semn al maturității, nu se mulțumi pînă nu
discută la un pahar de coniac prevederile regulamentului
de ordine interioară, interlocutorul și invitatul său fiind
un oficiant ce slujise treizeci de ani interesele societății.
331
Revenit între pereții camerei sale, vru să ia o decizie,
gîndul era însă pripit, astfel că se hotărî să aștepte încă.
Merse la Biblioteca Centrală, ceru anuarul universității
pe ultimii zece ani, scoase note pe un caiet de dictando,
reținu lamănuntul că de-a lungul anilor -structura pro-
gramei fusese de două ori revizuită, însemnă pe mar-
ginea notițelor observația că o parte a corpului profe-
soral fusese pensionată, din motive de vîrstă și nu de
incompetență. Un aspect din viața societății petroliere
îl contrarie : dividentele cuvenite acționarilor rămăse-
seră aproximativ aceleași, lucru de mirare într-o vreme
în care prețurile creșteau de la o zi la alta.
Află de la un prieten că există un proiect de apro-
piere a activității universitare de viața sportivă, un ade-
vărat intelectual neputîndu-se lipsi de pregătirea fizică,
cu prevederi pentru exersarea din timp a piciorului pen-
tru șuturile precise, pentru lupta corp la corp. Gîndi că
n-ar fi rău să amine înscrierea la cursuri cu doi ani,
pentru ca proiectul să prindă viață, să fie experimentat,
descoperind în experiența sa de pînă atunci necesități
neglijate în ce privește antrenamentul la bară, respira-
ția exclusiv pe nas. Un program sportiv bine pus la
punct îi convenea, l-ar fi ajutat să întîmpine cu mai
multă siguranță căsătoria. Era pe punctul de a opta pen-
tru postul oferit de societatea petrolieră, cînd la radio
se transmise știrea că în Venezuela se face simțită o
criză de supraproducție în ramura petrolului. Nu avea
rost să riște. Convergent și inevitabil, insecuritatea de
pe piața mondială avea să-1 atingă și pe el, în alterna-
tiva alegerii postului. își îndreptă gîndurile din nou către
universitate. Ar fi fost o treabă bună să învețe ceva
lingvistică structuralistă, să parcurgă cîteva texte în la-
tina târzie. Nu-i venea la 'Socoteală însă ifaptul că de la
secretariat lipseau, cine știe pentru cîtă vreme, formula-
rele-tip pentru examene, secretara asigurîndu-1 că acesta
nu este motiv de îngrijorare, pînă la examene mai sînt
multe luni, în martie vor sosi neapărat, întocmai ca și
în anii trecuți.
începu o corespondență activă cu cîțiva prieteni aflați
cu felurite treburi în străinătate, în scopul obținerii unor
sfaturi competente. Le recomandă să viziteze cît mai
332
multe universități ilustre, dacă se poate pe cele
din Padova, Bologna, Paris, să intre în legături cu cadre
didactice, cu studenți, cu sindicate, sprijinind chiar miș-
cările lor revendicative. Comandă în Anglia un istoric
al universității din Oxford, invită pentru două săptă-
mîni, pe masă și casă, un conferențiar german, care
într-un articol se arătase interesat de cusăturile națio-
nale — cu intenția de a-1 descoase și a face comparații,
în cea de-a zecea zi, neprimind răspunsuri la semnalele
sale, profită de o relație și se înscrise pentru o călătorie
în munți. Excursia era organizată de Casa corpului di-
dactic și convingerea sa era că în grup se vor găsi nea-
părat cîțiva licențiați ai universității, împreună cu care
avea și putința să studieze rocile montane, cu mostre
ce vorbesc adesea mai bine decît orice altă informație
despre starea, cantitatea și evoluția straturilor de țiței.
Excursia se dovedea reuștiă, masa îmbelșugată, com-
pania extrem de plăcută. Cunoscu cîțiva doctori în geo-
logie și doi medici urologi. Cunoscu o tînără foarte amu-
zantă. Se îndrăgosti fulgerător. Lucrurile se precipitară,
descoperi în tînăra excursionistă pe femeia vieții sale,
îndată ce se înapoiară în Capitală, o ceru de nevastă.
în ciuda frumuseții ei indiscutabile, fata n-avea ser-
v’ciu și nici nu spera să obțină vreunul, pentru simplul
motiv că nu-și terminase liceul. Hrizante nu fu afectat
de această 'situație. îi promise că o va sprijini, căsătoria
fiind cel mai bun mijloc pentru într-ajutorare. Se căsă-
toriră. închizîndu-se un capitol al vieții lui, i se des-
chise, astfel, în față o nouă problemă. Se gîndi să amîne
decizia în ce privește universitatea sau postul de consul-
tant tehnic un an sau doi, asta nu însemna mare lucru,
începu să se preocupe de situația soției. Ea era inde-
cisă, neputîndu-se hotărî dacă să termine liceul sau să
reintre la un atelier de remaiat ciorapi, care îi solicita
serviciile. Cerură sfatul unei mătuși, dar, cum aceasta
îngrijea un muribund, trebuiră să apeleze la mintea mai
limpede a amantului aceleia. între timp, viața, care nu
așteaptă, le oferi un copil. Bucurie. Proiecte. Speranță.
Dacă se deciseră ceva mai rapid în privința numelui
pe care să-1 poarte drăguțul moștenitor, nu același lucru
se petrecu atunci cînd, după trecerea anilor, se aflară în
333
situația de a hotărî ce profesiune să-i aleagă. I se oferea
posibilitatea de a se înscrie la universitate, ar fi fost
admirabil dacă ar fi urmat lingvistica, unele studii de
structuralism păreau foarte îmbietoare, textele în latina
tîrzie evidențiau procese fonetice și accidente semantice
atrăgătoare. Băiatul simțea în același timp nevoia să iasă
din strîmtoarea materială a familiei, părinții cîștigau
puțin, tatăl nu părăsise ideea de a urma fără frecvență
cursurile universității, mama, cum s-a văzut, avea încă
un pas de făcut : să termine liceul. Cum i se oferea po-
sibilitatea de a fi angajat consultant tehnic la o societate
petrolieră, băiatul întîrzia să opteze. începu să facă in-
vestigații, zăbovi cîteva zile pe la secretariatul univer-
sității, se interesă de condițiile de admitere, de criteriile
de apreciere, fiind surprins că la stabilirea notei se ia
în considerație acum și hărnicia candidatului la ac-
țiunile de muncă voluntară. Făcu cîteva drumuri, însoțit
de tatăl său, care nu contenea să se minuneze de trenul
electric, de curînd inaugurat în zona sondelor petrolifere,
solicitînd lămuriri privind producția de țiței, calitatea
petrolului extras, întinderea și adîncimea zăcămintelor.
Purtă corespondență cu cîțiva prieteni străini pe care-i
cunoscuse într-o tabără de copii, pe cînd era încă puști,
în scopul de a se documenta asupra felului în care func-
ționează alte universități, în primul rînd cele mai vechi
din Europa — Padova, Bologna, Paris. Programele uni-
versității locale nu-i inspirau suficientă încredere.
Tatăl, îngrijorat că băiatul se frămîmă mult prea
mult și, considerînd că în următoarele două săptămîni
răgazul care rămăsese pînă la deschiderea cursurilor era
suficient spre a chibzui și a decide, fu de părere ca sfîr-
șitul acestei vacanțe să fie utilizat cu folos : hotărî să-1
înscrie pe tînăr pentru o excursie ce tocmai se proiecta.
Țara este plină de frumuseți, pe care, din păcate, nu le
cunoaște —• observase jHrizante, amintin-du-și satisfacți-
ile trăite cu mulți ani în urmă, cînd călătorise prima
oară în viața lui. și. avusese fericirea să cunoască pe
aceea care avea să-i fie soție.
Tînărul călători la rîndu-i, făcu în tren cunoștința
unuia care cîntă minunat la vioară, dar nu devenise vio-
lonist pentru că tatăl său murise tocmai în ajunul exa-
334
menului la conservator, conversă plăcut cu un contabil
care studiase politehnica și nu devenise inginer din cauza
idiosincraziei la vederea compasului, legă o caldă prie-
tenie cu un scriitor care se angajase șofer înainte de a
termina primul său roman, și se străduia acum, la vîrsta
de cincizeci de ani, să inventeze o masă de scris ata-
șabilă la volan, schimbă impresii utile cu un plutonier
ce nu putuse deveni medic, în ciuda talentului, din cauza
unei aventuri amoroase intervenite chiar în timpul pri-
melor examene la facultate.
Dar cea mai plăcută legătură stabilită în excursie fu
cunoștința cu o tînără veselă și frumoasă care, dacă nu
era cultivată, comițînd frecvente greșeli la folosirea acor-
durilor gramaticale, părea extrem de binevoitoare, se
îngrijea cu multă afecțiune să-i strîngă tînărului, în
jurul gîtului, fularul de mătase mereu alunecos. Iubirea
lor fu galopantă, minunată, de tăria fulgerului. Hota-
rîră să se căsătorească imediat. Bucurie, speranță, încre-
dere.
în conversația lor, pe puntea vaporului ce îi purta
spre inima Deltei, cei doi tineri îmbrățișați discutau ade-
seori despre fericirea lor viitoare, despre căminul cald
în care se vor simți bine.
E de la sine înțeles că, urmărind visul lor, ce desigur
se va împlini, se gîndeau senin la viitorul copiilor, la
anii lor de școală, la intrarea în universitate, la criteriile
aprecierii cunoștințelor, mereu mai obiective, pe măsură
ce computerele pătrund în procesul de învățămînt, o
dată cu apropierea acestuia de sport și de pregătirea mi-
litară. (Edituna „Laforet“, Toulou.se 1965.)
HEINRICH GASS : ..Ciupitura în profunzime" —
S-au dovedit false și ridicole toate explicațiile care s-au
dat pînă acum mecanismului dezvoltării societății. Cărți
esențiale pentru economiști și istorici își dovedesc în
lumina cercetărilor contemporane șubrezenia, caducitatea.
A fost de ajuns ca un chimist din Iran să reușească sin-
teza în laborator a acidului liric și iată că toate cunoș-
tințele noastre de bază despre rațiunea de a fi a eveni-
mentelor nu mai fac doi bani. Generatorul de aburi reci,
335
stiloul cu scris paralel, propulsia Rigollo, ceasul cu fi-
til, paratrăsnetul melodios, foarfecă de tăiat pătrățele
au apărut ca să zdruncine nu numai disciplinele cărora
le aparțin, ci însăși concepția noastră despre istorie. Fie-
care nouă zi a vieții noastre vine să infirme unele cre-
dințe eronate, să schimbe optica tradițională privind
viața și resorturile ei.
Cineva, un autor retrograd, se întreba de ce este ne-
cesar ca omul modern să alerge ca un desperat după
informație. Se consumă zilnic cantități fantastice de știri,
de noutate. Fericirea nu depinde, după afirmațiile acelui
autor, de gradul în care sîntem conectați la aparatul
ocazional de transmitere a veștilor. Bunicii noștri nu
gîndeau nici mai puțin, nici mai urît decît gîndim noi
astăzi. Și n-aveau nici radio, nici televizor, nici ziar.
La cinci sute de kilometri de casa lor, se încingeau răz-
boaie oribile, ei își vedeau liniștiți de treabă, n-am auzit
ca din cauza unei revărsări de ape în valea Rinului bu-
nica să nu-și poată țese pînă la sfîrșit covorul început.
Ea ignora adesea chiar și unele întîmplări ce aveau loc
în satul în care trăia. Firește, nu era nici o pagubă în
asta — conchide autorul despre care e vorba. Astfel să
se prezinte lucrurile ? E îndoielnic.
Modificările structurale ale vieții și activității noastre,
datorate informațiilor de fiecare moment, nu mai pot fi
ignorate. Am atins acel nivel de sensibilitate, la care de-
vine important să cunoaștem îndeaproape și să trăim cu
intensitate evenimente ce se petrec nu la zece kilometri
de ființa noastră, ci la sute de mii de kilometri. Știm
bine că nu mai putem întreprinde nimic fără a consulta
ziarele, radiojurnalele mai multor posturi de radio, opi-
niile unor experți în materie. Se dă adesea exemplul
unui îndrăgostit care, condus de fierbințeala sîngelui, își
propuse să-și întîlnească în cursul după-amiezii iubita,
să *se plimbe alături de ea, să-i :stfîngă în brațe trupul
fremătînd de dragoste, să o sărute. Pînă la întîlnire mai
erau doar cîteva ore, dar el ignora <că în acest răstimp
aveau să fie transmise trei radiojurnale, să-i sosească
ziarul. Primul buletin de știri căzu asupra predispoziției
sale amoroase ca un duș rece : se comunicară rezultatele
alegerilor din Guadelupa, catolicii învinseseră, măsluind
336
adevărata intenție electorală, el ținea de mulți ani cu
democrat-radicalii. Buna dispoziție supraviețui, dar o a
doua lovitură nu întîrzie : un vecin îi spuse peste gard
că uzina electrică urma să intre în reparații încă săptă-
mîna viitoare, tocmai cînd îndrăgostitul nostru își avea
de pregătit lucrarea de control la facultate (urma fizico-
chimicele). Pe cînd își rădea barba, devenită foarte țe-
poasă din pricina emoțiilor, simți nevoia să se lămu-
rească mai bine pe ce lume se află, imperativ perma-
nent al omului civilizat, astfel că suci butonul pe mai
multe lungimi de undă. Un medic, la radio Madrid, toc-
mai stabilise că sediul funcțional al sentimentelor se află
neapărat în zona rinichilor, că buna funcționare a apa-
ratului urinar are importanță la alegerea tablourilor de
valoare, și că prepararea zilnică a unui ceai diuretic în-
lesnește activitatea afectivă, predispunînd la scrisori de
dragoste inspirate, la legături durabile, lipsite de con-
flicte, Ascultînd observațiile tulburătoare, își puse între-
barea dacă ține într-adevăr la iubita lui, sau dacă atrac-
ția pe care o simte față de o femeie cu o calificare pro-
lesională superfluă nu vine de la indispoziții repetate
ale rinichiului, îndeosebi după abuzul de coniac din ul-
timele săptămîni. La radio Londra se anunța descoperi-
rea unei gropi cu cadavre într-o colonie portugheză, cei
uciși în timpul unor represalii dovedindu-se oameni ne-
vinovați. Simți repulsie față de odioasa crimă, senza-
ție agravată de scăparea pensulei cu spumă de săpun
pe buze și pe limbă. Gustul sălciu îi evocă, printr-un
mecanism asociativ lesne de imaginat, faptul că iubita
prefera pe Camoens lui Torquato Tasso ; preferința ei i
se păru inacceptabilă. Se tăie în mai multe locuri. Ră-
suci nervos butonul în căutare de amănunte. Dar zadar-
nic, despre masacrul portughez nu mai află nimic, în
schimb găsi la un post german un program Rimski-Kor-
sakov. Compozitorul îl enerva, fără motive lămurite,
își făcu o dureroasă plăcere din a urmări programul pînă
la sfîrșit. Urmă un .radiojurnal, în care se dădu și știrea
despre ancheta întreprinsă de un american privind cau-
zele accidentelor frecvente de automobile : în timp ce
capacitatea cilindrică și comoditățile au sporit în ultimii
treizeci de ani la toate produsele marilor firme, sistemul
337
de direcție și de frînare a făcut progrese cu totul neîn-
semnate. Nu avea bani pentru un automobil, dar plă-
nuia, ca orice om, să-și procure în viitorii doi-trei ani
dacă nu o limuzină nouă, măcar una de ocazie.
Indispoziția îl copleși. I se păru întîlnirea fixată pen-
tru seară o pierdere de vreme, un capriciu, un lux, o
trădare a preocupărilor înalte ale timpului său. Află la
radio Ankara că echipa de fotbal a Braziliei primise un
gol la Berna, neizbutind să se califice pentru campiona-
tul din Australia. Trînti pămătuful de bărbierit, se opări
Ia robinetul dat peste cap, sparse oglinda de mînă cu
care urma să-si cerceteze coafura spre ceafă. Prinse o
ură disproporționată față de iubita care-1 aștepta (era
ora), blestemă ființa ei care i se vîrîse în suflet ca musca
în lapte, se repezi la sertarul cu corespondență și, scc-
țînd de acolo ilustratele primite de la ea pe cînd se afla
ia Marienbad, le făcu bucățele și le împrăștie pe covor.
Abia după două ceasuri își reveni din starea întune-
cată m care îl azvîrliseră știrile de ultimă oră : întîl-
nirea ratată, își aminti, avea o importanță deosebită,
pentru că iubita, înțelegînd situația lui financiară de-a
dreptul desperată, îi promisese un împrumut cu care
să-și achite măcar chiria restantă. Fără doar și poate,
fata se supărase, hotărîse să nu se mai întîlnească cu
el, decepționată de nepunctualitatea devenită recidivă și
neștiind că mai întotdeauna adevăratul vinovat fusese
radiojurnalul.
în lipsa unor informații calificate, circulă în pîlnia
aparatului de radio și, imediat ulterior, în mintea noa-
stră fel de fel de zvonuri și știri cu pretenții de realitate
imediată. Cel care a lucrat vreodată într-o agenție de
presă §tie foarte bine cum se confecționează informațiile
pentru ca ele să poată fi vîndute. Astfel, se cunoaște
cazul unei știri aduse de un reporter economic pentru
rubrica ce voia să demonstreze că pe șantierul nu-știu-
care se introduce rapid tehnica nouă. Reporterul nu
aflase pe șantier decît doi muncitori care transportau
cu roaba pămînt de flori pentru ronduri. Construcția nu
începuse, cîteva lucrări preliminare erau foarte întîrziate,
abia se săpase fundația. Șanțurile erau pline de apa ploii
de toamnă, pregătiri deosebite nu se vedeau, șantierul
338
arăta jalnic. Reporterul redacta știrea cum că cei doi
muncitori, preocupați de îmbunătățirea peisajului, se
străduiau să planteze cîteva pansele în mijlocul unei
brazde. Secretarul de redacție care primi materialul își
dădu seama repede de subțirimea informației, ridiculiză
lucrările și respinse textul. Reporterul, care se și vedea
mustrat pentru lipsă de productivitate, ceea ce atrăgea
după sine scăderea cîștigului în acord, hotărî să refor-
muleze faptele. Nu peste mult timp prezentă o informa-
ție nouă, despre același șantier, de această dată cu cifre
și fapte foarte concludente. El elogia aici preocuparea
conducerii tehnice pentru crearea condițiilor propice in-
troducerii pe scară largă a inovațiilor și raționalizărilor.
Cadrele de răspundere ale șantierului, cunoscute pentru
hărnicia și devotamentul lor, istudiaseră posibilitatea ca,
paralel cu desfășurarea planului de lucrări capitale, să
fie introduse noile cuceriri ale esteticii industriale în
spațiul ce, curînd, va cunoaște zumzetul muncii încor-
date. Ingenioși, bine pregătiți, cei doi specialiști imagi-
naseră și realizaseră două agregate de mare randament :
pe baza principiului pîrghiilor de gradul I, ei fixaseră
într-un cadru metalic cu inserții de lemn o roată de di-
mensiuni mijlocii, bine calculată după formula lui 3,14,
anexînd în capătul opus două manete ce pot fi acțio-
nate prin ridicare. între roată și manete, pe un schelet
ale cărui proporții le-au aflat după cercetarea atentă a
documentației străine, au așezat pereții unei cutii drept-
unghiulare cu o capacitate optimă. Cu asemenea agre-
gat, care se distinge prin linie suplă, funcționalitate sim-
plă și înaltă eficiență, cei doi inovatori au trecut la
probe practice, experimentînd valoarea lor productivă,
eficiența pe unitate de timp și volum. Ei au transportat,
în admirația celor de față, cantități sporite de material.
Informația fu apreciată de toată lumea, ziarele preluată
textul prin telex, îi făcură loc pe prima pagină, și astfel
publicul larg avu prilejul de a afla la timp amănunte
despre una dintre realizările merituoase ale industriei.
S-a dus o luptă acerbă împotriva informării de acest
tip a opiniei publice, dar trebuie spus că nu întotdea-
una ea a fost încununată de succes. Aceasta pentru că
1) reporterii sînt și ei oameni, ca atare cunosc psihologia
339
semenilor și curiozitatea cu care aceștia întîmpină tot
ce e nou pe planetă ; 2) adevărurile, oricine știe, sînt
puține și-ar fi o pretenție irealizabilă de a scoate la fie-
care cinci minute adevăruri noi, capabile să le concu-
reze pe cele tradiționale ; 3) s-a creat o industrie cu mii
de salariați pentru captarea, prelucrarea și difuzarea in-
formațiilor ; astfel că, fie că sînt sau nu, știrile trebuie
să fie ambalate și expediate la beneficiar ; 4) nu intere-
sează prea mult adevărul faptelor, cît mai ales prezen-
tarea.plastică a unor situații și probleme, reporterii fiind
conștienți că se deosebesc de colportorii de rînd prin
capacitatea lor de a prezenta măiestrit, gradat și atrac-
tiv realitățile ; 5) omul civilizat, consumator de infor-
mații în vederea formării unei opinii proprii, pe baza
căreia să opteze și să acționeze, și-a pierdut capacitatea
de a refuza o știre, nădăjduind să primească, oricît de
tîrziu, acea informație concludentă, miraculoasă, care să-i
fundamenteze în sfîrșit opțiunea, atitudinea, acțiunea.
Tot așteptînd, el își prelungește starea de pîndă comodă,
inactivă, complexat de valurile de știri care îi parvin
cu mică dar fatală întîrzicre. Cînd se va hotărî, în cu-
noștința exactă a tuturor opiniilor, a tuturor aspectelor,
a tuturor datelor — va fi, categoric, formidabil, dar
pînă atunci...
Așadar, în pofida intențiilor omenirii de a acționa,
de a împrospăta viața, de a dinamiza istoria, existența
socială rămîne, datorită indivizilor — inerți consuma-
tori de informații —, întotdeauna aceeași. Nimic esen-
țial nu se petrece ; se mestecă și se consumă mereu ace-
leași vechituri, neîncetat îmbrăcate în ambalaje poleite,
prezentate drept ultima noutate — susține doctul și .in-
failibilul Heinrich Gass. Omul modern, afirmă filozo-
ful, se află într-o situație fără ieșire : cantitatea de in-
formații care îl asaltează, copleșește, capacitatea lui de
a consuma rămînînd aproximativ aceeași ca pe vremea
egiptenilor și fenicienilor. Pentru a face față avalanșei,
el renunță a mai înscria și sistematiza informațiile care-i
parvin, recurgând la ele hazardat. Se ajunge la situația
că doi indivizi din același mediu nu posedă, la un mo-
ment dat, aceleași criterii, aceleași cunoștințe despre
viață, despre istorie, despre realitățile contemporane.
340
Unul cheamă pe ceilalți să se unească pentru a construi
un pod, primul care înțelege semnalul ar vrea să răs-
pundă, însă păre>rea lui este ca podurile, mai devreme
sau mai tîrziu, se vor prăbuși. Cel de-al doilea nu înțe -
lege mesajul pentru simplul motiv că pe el îl preocupă
în acel moment jocul de fotbal, ori, știut este, pentru o
partidă reușită nu-i nevoie de poduri.
„Nu ne rămîne decît să -ciupim în dreapta și în stingă,
cit mai profund" — constată în încheiere Heinrich Gass.
Trebuie să ne resemnăm cu această activitate-popîndău.
Aci este timpul de a interveni critic față de teoria lui
Gass. Dacă informația ne agravează indecizia și ne amina
acțiunea, atunci poate că singura soluție de a supraviețui
onorabil ieste de a recurge la ideile noastre dinainte de
a începe goana pentru informație. Este imposibil ca în
noi să nu existe o atitudine elementară, un arhetip de
ideologie. Să apelăm la ele, să ne conducem după în-
demnurile lor, să evităm pe cît e posibil cinematograful,
radiojurnalul, emisiunile pentru gospodine, consultațiile
juridice la televizor, lecțiile de limbi străine, să ne lip-
sim de influența cărților, de luminile manualelor, de sfa-
tul prietenilor și de asistența instituțiilor. Se poate ima-
gina foarte bine o viață onestă, demnă, activă, mai pre-
sus de febra lui a ști ce se întimpla, în lume, organizată
rațional, într-un coteț capitonat cu paie, în tovărășia
unei străchini cu apă și a cîtorva oase de ros, cu posi-
bilitatea ieșirii din zgardă o dată pe zi, seara, pînă la
gard, sau pînă la zidul din ifund al curții, cu angaja-
mentul față de propria conștiință că nu vom arunca
privirea în stradă și nici nu vom lătra după ora de cul-
care a celorlalți. (Editura „ParasoU, Lima 1965.)
RAMIRO HELVETO : „Circumstanțe^ — De Sanc-
tis nu are dreptate cînd afirmă că Ariosto avea o cul-
tură inferioară aceleia a cărturarilor contemporani lui.
Din cauza superficialității cu care a studiat biografia
autorului lui Orlando furioso, el n-a ajuns să cunoască
niciodată opera majoră a ilustrului poet. O cercetare mai
341
atentă l-ar fi îndrumat către arhiva ce păstrează cîte-
va sute de scrisori ale concetățenilor lui și în care se
vorbește mult despre opera de maturitate a lui Ariosto,
Lucynda și pădurea, „cea mai desăvîrșită plăsmuire a
geniului omenesc" (Guicciardini), „stranie, strălucită, in-
genioasă și doctă iscriere italiană" (Aretino), cartea pen-
tru care iFolengo îl numea pe mai vîrstnicul său con-
temporan „ilustrul doctor și academician al suferinței
universale". Marcel Roy spunea : „Lucynda și pădurea
este un poem grandios, omenirea va uita într-o zi Or-
lando furioso, simplu crochiu, și va recunoaște geniul
acestei opere înzestrate cu toate calitățile ca să învingă
secolele".
Este de notat că niciodată această epopee strălucită n-a
fost copiată sau reprodusă, ca să nu mai vorbim că ni-
meni nu s-a gîndit la publicarea ei. Ea a existat într-un
singur exemplar, a fost citită de Ariosto de repetate ori
unor prieteni, după care a fost distrusă, cu cîteva ore
înainte de moartea poetului, de autorul însuși.
Singura carte care ar fi putut să dea măsura univer-
salei, solidei, uluitoarei culturi a lui Ariosto a dispărut
fără urmă. Iată împrejurările pe care istoricul literar
R. Helveto le pune în evidență după o muncă asiduă de
mai bine de treizeci de ani.
Ariosto se distinsese prin cîteva cărțulii fără impor-
tanță, printre care și mediocrul poem-epopee Orlando
furiosoy încropire de fapte cavalerești împrumutate din
epopei similare franceze și spaniole, cînd a început să
scrie Lucynda și pădurea. Ajuns, se pare, la peste două
mii de pagini în manuscris, autorul și-a dat seama că
desăvîrșirea lucrării îi va solicita încă cincisprezece ani
de muncă îndărătnică. Spre a-și verifica forța și a-și da
seama dacă versul sună bine, a început să facă lecturi
prietenilor, singurii martori ai acestei opere miraculoase.
Prietenii l-au lăudat, convinși că, în sfîrșit, poetul se
află pe calea potrivită cu temperamentul său artistic, cu
posibilitățile lui încă nedezvăluite. Ei au vorbit despre
acest fapt altor prieteni, mai puțin literați, dar oameni
de bine. De aici a pornit răul care avea să ducă la stin-
gerea definitivă de pe firmamentul literaturii universale
a unei capodopere de o rară, magnifică strălucire.
342
Lucrurile s-au desfășurat astfel : Giani Monaco, în-
cîntat, l-a vizitat îndată după lectură pe cardinalul
Marucci, căruia i-a vorbit cu căldură despre marile ca-
lități ale poetului. Marucci tocmai era preocupat în acel
moment de scandalul care se iscase într-o mînăstire din
Vercelli, unde o novice ucisese, în urma unui conflict,
pe una dintre colegele ei. Avea nevoie de un ambasador
cult, care să expună situația și să susțină cauza bisericii
în fața podestatului, peste măsură de afectat de acest
scandal. Socoti că omul potrivit pentru o asemenea mi-
siune era Ariosto, pe care îl căuta, fără să-1 cunoască,
din momentul izbucnirii afacerii. Ariosto fu adus grab-
nic, i se explică totul. în prima clipă refuză, pretextînd
că o astfel de însărcinare îl depășește, apoi, neavînd nici
o ieșire, acceptă. Petrecu la Vercelli cîteva săptămîni,
se dovedi prea puțin capabil de a lumina lucrurile și a
se dumiri ce se întîmplase, după care, în vizită la car-
dinal, făcu figură deplorabilă, lăsînd impresia unui idiot.
Cazul se clasă în lunile următoare, tînăra criminală pu-
nîndu-și capăt zilelor. între timp, primarul Genovei,
auzind despre talentul lui Ariosto de la un prieten al
poetului, îi pregăti la rîndul său o altă misiune. Era
necesar să se procure din Spania cîteva vase de pescuit,
armatorii spanioli erau constrînși să le vîndă, însă se
mai iviseră amatori din Grecia și din Polonia. Numai
o minte ageră putea dejuca urzelile comerciale ce ur-
cau de la o zi la alta prețurile. îl chemă pe Ariosto,
pentru că auzise despre el cuvinte bune, îi ceru să-1 spri-
jine, îi dădu puteri depline, lăsîndu-1 să înțeleagă că
nereușita îl va costa pe emisar libertatea. Ariosto merse
în Spania, trată îndelung afacerea, vasele de pescuit
erau minunate, ar fi fost o bună achiziție, dar pierdu
în fața grecilor, care, mai iscusiți, oferiră mai mult. Dacă
tranzacțiile durară relativ puțin, în schimb, la înapoiere,
om condițional, fu nevoit să accepte temnița, cum fusese
vorba. Nu stătu decît un an din cei trei cîți pretinsese
înfuriatul primar al Genovei, pentru că îl scoase din
închisoare condotierul Geraldi din Orvieto, în atelierul
căruia armurierii se chinuiau să confecționeze un tun
de cireș de mare calibru, cu tragere repetată. Meșterii
343
nu puteau da de firul invenției, abia izbutiseră să con-
struiască țeava, roatele și ghiuleaua. Se simțea nevoia
unui spirit deosebit de pătrunzător care să ducă la capăt
întreprinderea. Apelă la Ariosto. Poetul se scuză, ară-
tînd că, dacă dovedește vreo pricepere, aceasta privește
numai percutarea versurilor. Mai de voie, mai de nevoie,
în cele din urmă acceptă să-și pună la dispoziție geniul.
Lucră pe spetite cîteva luni, zi și noapte, în căldurile
forjelor și în haosul dulgheriilor. Nu reuși să aducă nici
o soluție în chestiunea tunului, fu însă mulțumit să scape
nepedepsit de condotierul care-1 amenințase că, în cazul
eșecului, îl va castra. Norocul a făcut ca patronul să-și
piardă picioarele într-o bătălie, astfel că își putu vedea
de drum în altă parte. Lipsit de orice mijloace de trai,
acceptă să scrie un poem de cinci sute de strofe pentru
rectorul universității din Padova, care să fie recitate cu
ocazia aniversării a cincizeci de ani de la deschiderea
porților acestei instituții pentru fiii de militari ce nu reu-
șiseră în bătălii. Cîntă în versuri inspirate ideea, elogie
derogarea de știință de carte drept un act de justiție
care va sta la temelia Italiei de mîine, încasă modesta
sumă și plecă în lume înainte de ceremonia pe care o
onorase cu talentul său. Pe drumul dintre Padova și
Verona fu arestat de oamenii unui arab îmbogățit la
Mantova. Arabului îi vorbise despre arta lui un prieten
care putuse să și reproducă din memorie cîteva versuri.
Fusese îneîntat. îl sechestră cu onoruri, îi promise o leafă
substanțială, încredințîndu-i cabinetul său de hărți, spre
a-1 organiza și a i-1 spori cu noi lucrări. Pentru că lip-
seau posibilitățile procurării de la corăbieri a unor schițe
de garanție, arabul îi îngădui poetului să primească
în audiență pe diferiți călători, din relatările cărora să
alcătuiască hărțile de care avea nevoie (arabul se pre-
gătea să cucerească în anii următori Asia Mică și India).
Ariosto își petrecu doi ani din viață primind sute de
străini, ascultînd nesfârșite povestiri. îmtocmi hărți de
toate felurile, la toate scările, în toate stilurile și culo-
rile, cu un singur neajuns : erau flagrant inexacte. Asta
se dovedi îndată ce arabul își porni expediția către Asia,
cînd, îndrumat de indicațiile lui Ariosto, intîlni
344
Marsilia. Fu pedepsit aspru (bătaia cu varga era pe
atunci pedeapsă frecventă), apoi fu alungat. Nimeri la
oficiul poștal din Siena, centrul principal de distribuire
a corespondenței pentru întreaga Italie. Refuzul lui de
a lucra la cartare a fost zadarnic, pentru că poșta era
pe acea vreme o anexă ia armatei, iar pe el îl recoman-
dase comandantul suprem însuși. Trie și cartă cu price-
pere, timp de un an, scrisorile italiene și pe cele dc
peste mări, se distinse pentru destoinicia lui, prelungită
pînă după miezul nopții. Izbuti pentru prima oară să
economisească din salariu ceva bani, astfel că, ajutat de
un împrumut de la Casa de credit a poștelor, reuși să-și
construiască într-un cartier al Sienei un apartament cu
trei camere. La căpătui stagiului de trei ani, pe cînd se
putea considera un om făcut, o reclamație privind întîr-
zierea unui colet îi zdrobi cariera. Fu dat afară, i se
ocupă apartamentul și fu obligat să plătească despăgu-
biri care depășeau micile sale economii. îl salvă o scri-
soare din Roma. Noul papă, de origine portugheză, toc-
mai auzise de la un prieten galițian despre talentul său
neobișnuit. După ce, în audiență, discutară îndelung des-
pre conținutul și forma poemului său în manuscris, papa
îi încredință preasfintele gînduri care-1 preocupau : sfet-
nicii, păstorii sufletelor din Mondolia și din Franconia
îi semnalaseră existența printre enoriași a unei secte pe-
riculoase care amenința unitatea își armonia. Trebuia
să trăiască cîțiva ani printre necunoscuți, să le afle in-
tențiile, să raporteze. Poetul obiectă că are de terminat
epopeea sa Lucynda și padurea, că, în faza la care ajun-
sese, opera nu reprezenta mai mult decît o schiță, un
bruion. Sfîntul părinte îl înțelese. îi rep&ă însă că pro-
blema de care dorea să se ocupe e mult mai importantă,
relevîndu-i gravitatea situației în cazul în care nu vor
fi stăvilite încercările sectanților de a converti pe credin-
cioși. îi vorbi cu căldură de cîtă încredere se bucură cel
mai luminat poet al Italiei moderne în ochii Conciliului,
îl făcu să înțeleagă că epopeea sa nu putea spera să mîn-
tuie mai mult decît zece-cincisprezecc rătăciți, în timp
ce acțiunea la care îl invita va salva mii și mii de su-
flete nevinovate aparținînd Domnului. Ariosto își făcu
grabnic bagajele. în Mondolia făcu treabă bună, pentru
345
care primi chiar Marele Cordon Azuriu, în schimb în*
Franco nia avu mari neplăceri. Franconii, .sectanții șii
ceilalți, descoperiră repede că Ariosto trage cu urechea,
că se amestecă în treburi care nu-1 privesc, îl prinseră
cu rapoarte secrete, cu cerneală simpatică. îl bătură
zdravăn, îl înfierară, în cele din urmă îi arseră locuința.
Papa îl rechemă, îl dojeni și-1 aruncă în temniță. Era
cît pe-aci să fie condamnat la moarte, dacă împăratul
Germaniei de Sud, un bărbat foarte sensibil la poezie,
nu l-ar fi răscumpărat. Aflase de la un prieten al poetu-
lui, se pare de la Bembo, că este genial. îl aduse la curte,,
îl copleși cu elogii, apoi îl numi custode secund la biblio-
teca sa personală. Custode-șef era un olandez, Van der
Vande, om capricios și exigent, plin de ambiții, printre
care cea mai importantă era să copieze toate operele
celebre ale lumii, manuscrise, tablouri și statui. Ariosto
nu se putu sustrage activității preconizate, care solicita
circa două sute de ani de strădanii, astfel că transcrise
în decurs de trei .ani, neobosit, de dimineața pînă .seara,
tratate de poetică, militare, de grădinărit, de brodat și
ajurat, de astronomie, de artă culinară, de comerț și
finanțe. Se îmbolnăvi grav, își ceru scuze și se întoarse
la Florența. închirie o cameră la un șlefuitor de dia-
mante, căută să nu-și semnaleze cu nimic prezența în
cetatea luminii meridionale, se simți fericit că poate relua
minunata sa operă poetică. Dar cei cincisprezece ani ai
ultimului ciclu trecuseră. Boala îl doborî.
Gîndi că ar fi o nenorocire ca oamenilor, pe care în
fond îi iubea, să le lase o operă neterminată, iluzie a
unor splendori care nu s-au alcătuit. Din patul în care
zăcea, azvîrli filele manuscrisului, una după alta, în foc.
La capătul acestei ambițioase și neînduplecate fapte, de
o frumusețe etică nemaipomenită, muri.
Așadar se pierdu pentru totdeauna epopeea Lucynda
și padurea, cu versurile căreia omenirea ar fi putut să
fie cu mult mai .frumoasă decît o cunoaștem noi astăzi.
FRANQOIS BATON : „Trenurile" — „Trenurile, ele
singure ne aduc moartea în oraș. Am să explic cum
m-am convins de aceasta.
346
Ori de cîte ori mergeam la gară, în copilărie, mă
însoțea încă de la intrare un sentiment de teamă și de
nesfârșită tristețe. Oameni necunoscuți, mulți și grăbiți,
foiau în susul și în josul peronului. Dar să explic, mai
înainte, cum se înfățișează ochiului o gară. în general e
o clădire mare, cu aspect de cazarmă, în care pătrunzi
printr-un culoar sau tunel, unde -stau îngrămădiți pe bănci
sau chiar pe, jos, diferiți oameni care își așteaptă sfîr-
șitul. La capătul culoarului se deschide o boltă, pe sub ea
treci temător, ca să întîlnești un peron larg, podit cu
dale, ornamentat cu plante, cu ghirlande și afișe de toate
felurile. Din peretele interior se deschid mai multe ghi-
șee, la care cei ce nu vor să moară se tocmesc îndelung,
protestează, fac scandal. Cei resemnați acceptă isă-și plă-
tească taxele, li se eliberează un bilet și sînt pierduți.
Alții — recidiviștii, îndărătnicii, scandalagiii — se
avîntă spre ieșire sau se precipită de-a lungul liniei, gră-
biți să se ascundă în magazii. Funcționari serioși, îm-
brăcați curat și cu chipiu, se preocupă ca totul să se
desfășoare cît se poate de civilizat. Atunci cînd se sem-
nalează refuzuri sau se produc incidente, dau alarma
prin clopote melodioase sau comunică la telegraf situa-
ția. Un ceas mare arată cît se mai îngăduie celor de pe
.peron să vorbească, să -respire aerul proaspăt, să se
bucure în preajma rudelor sau prietenilor.
Trenul se apropie, -anunță la un moment .dat careva,
înfiorat, cu ochii tulburi și bărbia tremurîndă. Vine pe
roți de metal, necruțător, gîfîind, bolborosind, tunînd
prm pămînt. Deasupra peronului se află un acoperiș,
pentru ca cerul să nu fie martor.
Trenul intră în gară. Mașina grea, spurcată, acoperă
cu silueta ei neagră fîșia de orizont. Un șuier scurt de-
clanșează prăpădul. Oamenii se reped unii către alții,
se îmbrățișează, își sărută cunoscuții. Unii se urcă în va-
goane, nerăbdători, alții se țin de mîini spre a întîrzia
despărțirea. Peronul se umple de vaier.
Apoi se dă semnalul. Omul cu chipiu se dovedește
încă o dată hain, neînduplecat, inimă de piatră. Șirul
de vagoane se pune în mișcare. Pe peron rămîn cîțiva
oameni, spăimîntați și tăcuți. Niște domni îmbrăcați în
347
haine de blană se îndreaptă către birjele de pe bulevard,
ca să ajungă cît mai iute în oraș. Ei vor lua trenurile
viitoare.
Dar dacă nu te-ai aflat în gară la plecarea trenului,
ci 'ai stat la oarecare distanță, de pildă pe pasarela din-
spre vest, ai putut vedea mai mult. Trenul iese pe sub
pomi, în cîmpie. II urmărești cîteva minute și deodată
alunecarea lui ezită. Dînd fum pe coș, începe să coboare.
Ca un șarpe veninos scuipă înainte-i, se zvîrcolește o
dată, de două ori, apoi se scurge în pămînt. Huruitul,
pufăitul se sting.
Și astfel călătorii se duc în altă lume. în oraș e me-
reu mai pustiu, și toți vom merge odată și-odată la gară
pentru plecarea din urmă.“
Cartea cuprinde circa o sută de asemenea povestiri,
unele dintre ele de o tristețe nepotrivită cu bucuria și
satisfacțiile vieții noastre de azi.
GUSTAV ZINKWEISS : „Pledoarie pentru cratița de
doi litri". Că se găsesc în comerțul Pieței Comune cra-
tițe de diferite mărimi, capacitatea lor avînd, se pare,
o importanță binecunoscută de gospodine în realizarea
așa-numitului meniu zilnic, este o chestiune secundară.
Esențial în problema pe care o dezbate autorul este dacă
se găsesc în magazinele lumii suficiente cratițe de doi
litri, adecvate necesităților celor mai multe familii de
pe glob, nedepăișind fiecare capacitatea pentru trei pînă
la cinci persoane. Răspunsul oferit cititorului încă de
la începutul -cărții este categoric : nu se găsesc. Urmează
explicațiile.
Omenirea și-a propus, încă din cele mai îndepărtate
epoci, să mănînce bine, să se îmbrace călduros, să se
distreze deconectant și să călătorească agreabil — în
interes personal (turistic), sau în interes de serviciu. în
ce privește alimentația, cei mai luminați oameni au sta-
bilit de la început că hrana nefiartă este dăunătoare,
putînd provoca indigestii regretabile, boli de stomac și
halucinații. Au recurs deci de timpuriu la serviciile fo-
cului. O bucată de carne .se mestecă ceva mai ușor dacă,
înainte de a o rupe în dinți, este trecută prin vîlvătaia
348
focului, prăjită .sau scufundată în apă, pătrunsă de fier-
bințeală alături de cîteva zarzavaturi, .cartofi, ceapă, țe-
lină și morcovi. E adevărat că cele mai gustoase .sucuri,
■sîngele cald, mirofsul de piele și de pămînt, ca și rezi-
durile sufletești ale animalului, dispar prin fierbere, în
schimb se obține pe lîngă bucata de carne și o zeamă
foarte spo-rnică, utilizabilă și generoasă, cu care pot fi
mulțumite gurile celor înfometați. Unii au numit acest
subprodus bulion, alții supă. De reținut e faptul că în
soluția apei ce a spălat bine carnea se mai află cîte
un fir de păr, cîte o unghie «rătăcită, iar în cazuri no-
rocoase — cîte un ciolan.
Dar, alături de carnea aruncată în vas și de zarzava-
turile citate mai înainte, se descoperă în farfurie încă
ceva : contradicția internă a supei. Să fim limpezi : ca-
litatea soluției finale este invers proporțională cu canti-
tatea de apă turnată în oală. Experiența stă la îndemîna
fiecărei gospodine. Mama mea, de pildă, a făcut-o de
multe ori și a tras interesante concluzii, pe care ni le-a
transmis o dată cu alte învățăminte : supa preparată din
douăzeci litri de apă e inferioară celei obținute numai
din doi litri. Am mîncat de multe ori supa rezultată din
fierberea apei în mari cantități. N-avea nici un gust.
.Am mîncat ulterior și o sună preparată doar cu zece li-
tri de apă. Altceva ! Gustul era excelent. Necazul venea
acum de la neputința de a sătura cu această concentrație
toate persoanele care se aflau în jurul mesei și care sa-
livau ideal. Mama, inventatoarea acestei soluții, se con-
sidera vinovată, făcea complexe și tăieței compensatorii,
se pedepsea renunțînd să mănînce. într-o zi îi veni ideea
să schimbe rețeta : a aruncat în apă fel de fel de alte
produse, ca să întrețină și să sporească tăria concentra-
ției. Am înțeles asta la masă, cînd ni s-a turnat în far-
furie o zeamă violacee, de un gust elevat, din care am
reconstituit îndată elementele preparației : pusese acolo
picioare de scaune, bine curățate, nasturi, piele de curea
răscoaptă, sîmburi, rumeguș alb de seîndură neagră,
•esență de creolină, mucuri de țigări, ziare proaspete, to-
•cătură de piatră arsă, copci și clame, papuci de casă.
O supă la fel de gustoasă am mîncat și la mătușa Alma,
preocupată ca și mama să sature multe guri. Ea utiliza,
349
avea de unde, o veche pendulă cu greutăți, fierbînd lao-
laltă cadranul, greutățile și cucul.
'în curînd, mama descoperi carnea de supă, dar un in-
divid în bleumarin și 'cu papion pepit, ce se pripășise pe
la noi, ne vorbea însuflețit despre cantitatea ucigătoare
de toxine pe care o conține metrul cub de carne. El
nu mai mînca de mulți ani asemenea porcărie ; se .sim-
țea perfect, nădăjduia să nu îmbătrînească niciodată»
regimul pe care-1 urma prezenta avantajul de a-i pro-
duce o vioiciune neobișnuită ; asta se și vedea după
pofta lui de mîncare. Ne simțeam vinovați că trebuie
•să. ducem la gură lingurile cu supă în care se prefirau,
printre tărîțele mucede și nisipul mărunt, și unele urme
suave de carne. Fără îndoială, aveam să îmbătrînim
înainte de a crește la înălțimea unchilor, măcar a un-
chiului Perruchot, care era pitic.
Totuși ... Una dintre cunoștințele mamei, o femeie
tînără și econoamă, realiza niște supe eroice, delicioase,
extraordinare, într-o oală turtită, căreia îi spunea
cratiță, tot un fel de oală, dar pusă de-a latul, cu de-
schiderea deasupra. Punea în ea un kilogram de carne
și un litru de apă. Ciudat, ieșea ceva ce nu mai semăna
cu o supă, apa se infiltra în halca de carne, o macera,
pînă la urmă sub bucată rămînea un fel de zeamă vîs-
coasă, în care pluteau foi de dafin și boabe de piper.
Din bucată n-am gustat, am întins însă în zeamă pu-
țină pîine, femeia avînd în casă multe minunății, chiar
și pîine.
Importantă era cratița. Să reținem că avea doi litri,
încă din primul moment se putea trage concluzia că în
asta constă secretul. Mama n-a înțeles însă adevărul»
a continuat >să-l ignore sau, mai știu eu, s-a încăpățî-
nat să-1 ascundă. Ce putea fi mai la îndemînă decît să-și
procure o cratiță de doi litri, în care să pregătească,
indiferent de cantitatea de carne, supa delicioasă a fa-
miliei ?
După opinia unuia din cei unsprezece frați ai mei»
mama nu găsise în comerț asemenea cratițe de doi litri.
Ca să nu se distrugă frumoasele turme și cirezi de vite
ale pămîh'tului, mereu mai puține din cauza îngustării
350
pășunilor, precum și din -.cauza molimelor de tot felul,
marile societăți de import-export și alte tranzacții, din-
tre care aveam și noi vreo două în oraș, au inventat
fel de fel de oale și de oratițe, farfurii de toate formele,
platouri, tăvi și polonice, în afară de cratița de doi
litri. Era sigur că asemenea cratiță nu trebuia '.să fie
încurajată — în urma unei înțelegeri între marile so-
cietăți. Era clar : chiorăiala mațelor, anemia pe care o
cultivam cu delicatețe, ba chiar și visele frumoase pe
care ni le procura (foamea, se datorau unor înțelegeri cu
mult superioare vieții noastre mărunte de provinciali.
Nu se putea face nimic atîta vreme cît lipseau din co-
merț cratițele potrivite. Degeaba se lăfăiau în vitrinele
măcelăriilor pulpe 'grase, uneori cîteva vite întregi, des-
făcute din pielea lor, porci frumoși, bucăți rumene de
ficați și rinichi, proaspete și aburinde. Degeaba treceau
spre Germania vagoane frigorifice cu carne de toate so-
iurile, cu care nemții, avantajați de o organizare mi-
litară nemaipomenită, izbuteau să prepare la cazan supe
excelente, făcînd să meargă cu aceeași soluție, plus ceva
arpacaș, chiar și tancurile și avioanele.
Mama avea să jubileze abia mai tîrziu, cînd a reușit
să cumpere 'din capitală o cratiță de doi litri — dar
.asta a fost foarte tîrziu, după război, și după eveni-
mentele pe care le povestesc.
După informațiile autorului, cratițe de doi litri lip-
sesc încă în multe țări ale lumii, îndeosebi în țările
africane și sudamericane, după cum lasă să se înțe-
leagă ziarele pe care le avem la îndemînă. Se fabrică
puține și, în lipsa lor, gospodine harnice și pricepute
continuă să se străduiască, ca și mamele și bunicile lor,
de la începutul lumii pînă astăzi, să afle proporția
ideală dintre carne și apă, spre a produce supa de care
se simte atîta nevoie. Această constatare amară este
menită să modifice însuși sensul ideii pe care o cunoaș-
tem din .statistici, anume că o parte a omenirii suferă
cronic de foame. Termenul este abstract și nu indică ie-
șiri. Omenirea este înfometată nu de foame banală, ci
de foamea de supa. E mai precis. Ca atare, permanent
e nevoie de cratițe de doi litri, cu toarte, cu deschiză-
351
tură deasupra, iar dedesubt cu fund, supranumite și
cratițe de calibru, măcar acum cînd morcovii, cartofii,
ceapa și țelina au început să se găsească în toate pie-
țele, cum se găsesc și pendule cu cuc și greutăți, nu
numai elvețiene, nu numai dintre cele cu cadran însem-
nat, Ca pe vremuri, cu cifre romane. (Editura „Eu-
ropa“, Liubliana 1958.)
.	OLIFAN'TI : ^Neoromantica^, însemn
aici, cît se poate de exact, cum s-au petrecut lucrurile,
căutînd să urmez întocmai succesiunea faptelor.
Am intrat cu Tania în restaurant, la mesele din se-
pareuri cîteva persoane au întors capul, curioase, chel-
nerii mai mult n-aveau ce face, se uitau pe fereastră
cum ninge, printre perdelele groase privirea lor leneșă
abia putea urmări cîte un fulg alunecînd paralel cu gea-
mul, un client gras ceruse pește, i se adusese peștele
crud, pe un platou, ningea totuși bine, paltoanele ni
le-am lăsat la garderobă aproape ude, Tania purta un
capișon alb, era palidă și frumoasă, ca întotdeauna,
restaurantul elegant, puțin frecventat la ora prînzului,
■afară ningea surd, peștele era proaspăt, culoarea lui
rece, minerală, din tablourile îmbelșugate ale flaman-
zilor,. atunci cînd pictează fructe de mare și lasă com-
poziția în seama lui Van der Goes, unul singur dintre
chelneri avea mai multă treabă, în afară, bineînțeles,
de cel cu peștele, eram încîntat că, în sfîrșit, sosiseră
mașinuțele albastre și roșii cu pedale, electrice, trebuia
doar să stai la coadă și le puteai obține de la orice
magazin, cineva încerca la pian să însăileze o melodie,
sub candelabru la o masă stăteau șase persoane, unul
ziarist.pe cît se pare, îl cunoșteam, sau poate fac o
confuzie, n-are importanță, celălalt ducea peștele- la
bucătărie, era oricum foarte plăcut, toate erau în or-
dine și, la. întrebarea dacă locul era bun, Tania a ridi-
cat ușor din umeri.
Scena aceea de ieri, sau de acum zece zile, n-are im-
portanță, fusese penibilă, asta ne-am grăbit să afirmăm
îndată, Tania coborîndu-și privirea în farfurie, eu,
după aceea, încercînd să-i prind culoarea privirii, să.
352
23 — Ingeniosul bine temperat, voi. II — c. 774
descopăr în ea lumina unui regret. Venise să-mi ceară
să ne despărțim, avea motive temeinice, argumente ina-
tacabile, nu le-a spus pe acelea, ci cum istătea în fața
mea în biroul inospitalier, încă stînjenită de ibunvăoința
secretarei și de sunetul neîntrerupt al telefonului, a pro-
nunțat cîteva cuvinte surprinzătoare, nu le reproduc,
pentru că m-ar răni încă o dată, apoi a învîrtit creio-
nul pe luciul unei hrrtii, închipuind, în conturul de o
puritate pe care am remarcat-o din primul moment, un
autoportret, cu nasul fin înțepînd pustiul hîrtiei, cu
bărbia înainte, cu obrazul întins, palid, aproape trans-
parent.
încercase să fie categorică, mîndră, asta se putea
ghici din primul moment, deci nu erau motivele adevă-
rate — alunecase pe un ton străin :și nu mai «știa cum
să se întoarcă, apoi, cînd am ieșit sperase, iată, abia
acum îmi mărturisește, că ar fi dorit din toată ființa
să-i cuprind umerii în mijlocul străzii, printre trecă-
torii care se clătinau ca somnambulii, ne înghionteau,
ne împiedicau mersul, și să-i cer să mă sărute ca s-o
iert, pentru că o asemenea înfruntare nu mi se mai
făcuse ; o iubeam, evident, sentimentele mele erau,
dacă nu mai puternice, oricum constante, fusesem de
bună seamă absent, pentru că mă preocupase încă de
dimineață sunetul neîntrerupt al telefonului își convin-
gerea că cineva se pregătea să-mi comunice că se dau
mașinuțe, albastre și roșii, cu parbriz, electrice, cu pe-
dală își marșarier, însă de cuprins pe după umeri nu-mi
dăduse prin Igînd și, dacă ar fi fost pe sărutate, bucuros
aș fi sărutat-o eu, n-aveau decît să protesteze trecă-
torii, dar fusese încă de la intrarea în birou categorică,
ostilă, falsă, fals fusesem și eu, însă la asta putusem să
mă aștept, pentru că încă de dimineață îmi surprinse-
sem unele nesincerități, unele incoerențe, cînd ar fi tre-
buit să retez sunetul prelung aii telefonului și n-am fă-
cut-o. Mărturisirea ta îmi place, îi spuneam la masă,
în restaurant, strîmgîndu-i mîna, e binefăcătoare, potri-
vită pentru doi oameni care se iubesc, își poate că se
iubesc mai mult, mai profund decît au sperat atunci, la
început, în seara cînd, sub lună, au prospectat fante-
zist șansele dragostei incipiente, da, acesta este cuvîntuh
355
binefăcătoare, deci nu avea rost să adopți acel ton, dacă
nu cumva tonul era dinainte fals, de la început, din
seara amintită, sau de mai înainte, de cînd te-ai pome-
nit pe lume, cînd, într-o clipă căreia nu i-ai dat impor-
tanță, a trebuit să alegi din mai multe modele, cum să
te comporți ca să fii tu însăți, nereușind în tot răs-
timpul care a urmat decît să eziți între o grimasă, un
zîmbet echivoc și o poză oarecare. Știu, recunosc, ai
spus, mă angajasem datorită unei prea încordate delibe-
rări, știam bine că lunec pe o pistă falsă, aproximativă,
aleasă la întîmplare, de care acum mă simt vinovată ;
răspunde însă de ce o continui, i-am spus, încă vorbești
mecanic, ca o păpușă cu arc, îndărătnică, tot repeți
absurditatea cu sentimentul sfîrșitului, cînd nici nu
poate fi vorba despre sfîrșit, nici măcar despre alterarea
iubirii, cum ți-am spus, tocmai acum cînd se dau ma-
șinuțe albastre și roșii, cu pedală. E vădit că acelei
prime alunecări, a mea involuntară, a ta mai autentică,
deși amîndoi alunecasem greșit, datorită unui impuls,
cine știe, e vădit, zic, că acelei alunecări i-am pus capăt
acum . cîteva minute, în pat, mîngîiridu-ți tîmpla și gî-
tul, și . coapsa molicioasă, bucuros că în timpul mesei,
îți amintești, ți-am deturnat gîndul și înverșunarea,
distrăgîndu-ți atenția către chelnerul purtînd platoul
cu peștele crud, sub privirea cercetătoare a clientului
care, probabil, dar este sigur, saliva ca un antropofag.
Mîngîierea ai primit-o lipiridu-te de mine, abandonîn-
du-te o dată cu falsele tale bravade, așezîndu-mi cu
mîinile reci capul pe sinul dezvelit, prin violaceul că-
ruia te simțeam întreagă a mea, și mă gîndeam dacă
în anumite momente n-ar trebui să ne renegăm inte-
gral, cu o sfîntă, pedepsitoare greață, spre a redeveni
cei ce-am fost sau am dorit să fim. Ai redevenit, dato-
rită acelui gest simplu, ca altădată, darnică, generoasă,
înțelegătoare, drăgăstoasă. Te-am simțit zgribulindu-te,
desprinsă de tine, cea de pînă atunci, străină ție însăți,
în sfîrșit, din nou tu.
Mîncăm cu poftă clătite (încă nu s-a risipit neînțe-
legerea noastră, ea avea să se scurgă de pe pat cîteva
ore mai tîrziu, ca o cuvertură deasă, grea, apăsătoare,
sau așa mi s-a părut), la o masă vecină ți-am arătat
354
un bărbat între două vîrste, cu o frunte înaltă și o ba-
tistă roșie la buzunarul cel mic, ce e cu el, m-ai între-
bat, el este Sergiu, sînt bucuros că îl revăd, aștepta și
el maișinuțele .albastre și roșii, cu pedală, a murit acum
doi ani, se întorcea de la mare conducînd singur Fia-
tul 850, era foarte obosit, ca și acum, la un moment dat
a pierdut controlul, ancheta a constatat apoi că ador-
mise la volan, mi-a fost prieten, îl prețuiam pentru lim-
pezimea ochilor, la nimeni altul nu mi-a plăcut atît de
mult limpezimea ochilor, în care citeai desperarea, .sînt
fericit că îl întîlnesc, revine adeseori, i se permite să
intre nestingherit în acest restaurant.
Apoi, dacă este ceva de regretat, urmează să amintim
cum ți-am aruncat în față zăpada culeasă în palmele
întinse, ca într-o lopată, deși erai înfrigurată, avusesem
intenția de a rupe printr-un gest foarte îndepărtat, ve-
nind din copilărie, rețeaua de ostilitate care te ținea
departe de mine, e o figură de stil, nu despre o rețea
este -vorba, ci despre altceva, despre tăcerea pe care nu
voiai să o rupi, nici eu nu înțelegeam de ce nu o des-
trămasem eu, eram ca întotdeauna mai puternic, dar se
crease o istorie verzuie care acum fîlfîia între noi cu
aripi de fluture istrăin ; cu o stare sufletească oarecare,
cu o situație colțoasă te poți confrunta, o poți chiar
modifica, e mai greu să răstălmăcești .sau să destrami
o istorie, șirul zburător al unor istorii care au că-
pătat un sens, foșnetul de aripi ce nu se lasă prinse. Nu
știu dacă sînt coerent, fapt e că ți-a fost tare neplăcut,
desigur, zăpada ți-a pătruns pe după capișon pe ceafă,
ca să nu mai spun că ți-a împăienjenit ochii și obrazul
cu lacrimi reci, erai nu numai obosită, dar și ardeai, îmi
spuseseși mai devreme că ai febră, că pregătești o gripă,
atunci nu înțeleg de ce ai ținut neapărat, tocmai în
această stare ‘febrilă, să revizuiești raporturile noastre,
omul bolnav nu se cuvine să decidă nimic important,
judecata îi e pervertită, inautenticității tale i-am căzut
victimă,.cu toate că nici eu, ți-am repetat asta în pat,
cînd jîmi mîngîiai fruntea și stăm aplecat pe sinul tău
fremătînd, nu eram autentic, fiindcă de dimineață îmi
dădusem seama, pe cînd mă străduiam să întrerup su-
netul prelung al telefonului, de falsul scenelor pe care
355
le trăiam, din pricina unui motiv ce îmi rămîne deo-
camdată necunoscut.
Sergiu revine destul de des în acest restaurant, are
voie să intre aici și în celălalt, poate și în alte două
din Buzești, firește, nu-i este îngăduit să mănînce, nici
să bea, se mulțumește cu muzica și o ascultă tăcut, dar
nu poate trece dincolo, spre piață, sau -dincolo, spre
Poștă, nici spre bulevard. Are perimetrul său, destul de
îngust, lui nu-i poate trece prin gînd .să te cuprindă pe
după umeri în mijlocul străzii, sau să-ți zvîrle în față
zăpadă proaspătă, în primul rînd pentru că nu te cu-
noaște, abia ți-1 semnalez eu acum, în al doilea rînd
pentru că nu are voie, cei ce au murit se pot întoarce
numai pe trasee bine precizate, sînt în oraș afișe și de-
cizii lămurite, e mulțumit, de felul lui e un băiat docil,
și dacă îți vorbesc cu interes despre dînsul o fac pentru
că ne-a legat o prietenie -sinceră înainte de accident,
cît despre ce a urmat, nu m-am mai văzut cu el, și
chiar dacă ne întîlnim acum, momentul este nepotrivit
să-4 salut sau să-il chem, ar ocoli salutul, din discreție.
Nici nu ne-am putea înțelege, el a rămas același, auten-
ticitatea lui e neîndoielnică, în timp ce eu am alunecat,
în fiecare zi din cele ce a urmat, pe o pistă falsă, nu
mai departe decît azi-diimineață, sau acum zece zile,
n-are importanță, cînd așteptam ca telefonul care suna
neîntrerupt să mă anunțe că au sosit și se distribuie
mașinuțe albastre și roșii, cu pedală, electrice, cu mar-
șarier și ștergăto'are de parbriz ; s-ar teme de altfel să
nu-i împrumut atitudinea rezervată, să-1 iau drept mo-
del, să mă prefac încă o dată că 'sînt altul, ceea ce, sînt
sigur, mi-ar reuși. Pe Sergiu îl îndîrjește, fără îndoială,
faptul că nu i se dă voie să treacă dincolo, spre piață
sau -spre bulevard, în fond restricția asta e arbitrară,
din moment ce a revenit, lasă-1, domnule, să meargă
unde poftește ; dincolo, mi se pare că pe strada Gal-
vani locuiește Francesca, acea brunetă care vorbește
singură, a iubit-o foarte pătimaș, îi reproșa că adesea
e nesinceră cu el, că îl înșală, acum cred că îl înșală
mai frecvent și nu se mai supără, ei îi plăceau ochii lui,
privirea limpede, pot exista neînțelegeri între cei ce
se iubesc, ele se cer a fi depășite, se alege, așa cum ai.
356
ales tu, tonul, nu cel din biroul meu, 'celălalt, <cel din
pat, cînd a căzut cuvertura, cînd ne-am îmbrățișat cu
desperare și ne-am sărutat îndelung, ucigător, și ai zîm-
bit la cuvintele mele precum că năzuiesc din suflet să
te înăbuș, să te strîng în brațe pînă la anulare.
Ceva nu e în ordine în toată această afacere, vezi
bine, dovadă -chelnerul, a -fost trimis înapoi la bucătă-
rie, peștele nu arăta prea bine de la început, eu toate
că semăna eu cel de pe cartoanele flamanzilor, din care
am exclus pe Van der Goes, iar clientul care-1 coman-
dase încă saliva ea un cățel, mi-ai spus că vei rămîne
alături, de imine douăzeci de ani, ai venit ieri sau acum
zece zile, n-are importanță, ai încercat să-ți revizuiești
raporturile, poate ai ifăcut-o din desperare, ca și prie-
tenul meu Mihai, care dorește la fiecare început de an
să-și, revizuiască relațiile cu prietenii, -cu vecinii, cu
continentul, ai întrebuințat un cuvînt nepotrivit îndată
ce ai intrat pe ușa biroului meu, în timp ce suna de o
vecie telefonul, ai rămas credincioasă acelui cuvînt, și
apoi, la restaurant, Sergiu tocmai încerca să iasă prin
ușa din dos, dar ușa, batantă, îl tot respingea, îl lovea,
îl trimitea la podea, într-o încleștare ce amintea ringul
de box, nutream 'speranța că unul dintre voi doi avea
să scape, isă treacă neobservat dincolo, spre piață, spre
bulevard, lăsîndu-mă singur în restaurant, încihis în tris-
tețea mea falsă, dar apăsătoare, în cercul îngust al isto-
riei mele, al actelor mele pe care n-am să le mai amin-
tesc, dar dacă vrei am să le amintesc : încercarea de a
asculta cuvintele tale de reproș, în timp ce sîngele mi
se ridica în obraji, intrarea în restaurant, urmărirea și
aruncarea în față a zăpezii, sărutarea pătimașă prin
care voiam să te trezesc, să provoc în tine, interior,
strigătele : am mințit, am mințit, și căderea pe jos a
cuverturii dense, aspre, care nu existase, așteptarea ca
cineva să anunțe că se dau mașinuțe albastre și roșii,
cu pedală, decapotabile, cu fotolii capitonate, repet, eu
care prin toate actele mele eram mult mai prizonier
decît voi doi, Sergiu și cu tine.
Chelnerul a sosit apoi cu platoul aburind frumos,
peștele arăta în sfîrșit ca lumea, toate erau acum în
ordine, ca mai înainte, îmbrățișarea demențială din pat
357
fusese în ordine, faptul că Sergiu ieșise în cele din urmă
pe fereastră, în plină ninsoare, trecuse neobservat,
mîngîierea era dulce, . caldă, în ciuda zăpezii care îți
pătrunsese pe sub capișon pe ceafă, cerul era în ordine
ca și patul și paharele cu vm, ca și cuvertura care că-
zuse pe podea, spre a ne lăsa încleștați într-un lung să-
rut, era în ordine, ca la început.
Ca la^ începjit, nu mai suna telefonul, nu-mi mai
aruncai în față reproșuri, nici amenințări, era o liniște
adîncă de te durea auzul, în cele din urmă s-a făcut
dimineață. Sergiu era acum departe, pe strada cealaltă,
sub fereastra Francescăi, peștele aventuros rămăsese o
grămăjoară de oase ascuțite pe marginea farfuriei, am
cerut nota, chelnerul a venit .să ne aducă restul, totul
era în ordine, ai plecat de la mine schimbată, încreză-
toare, învăluită într-un evantai de lumină, nu înțelegeam
bine ce se petrecuse, aveam impresia că te mai văzu-
sem undeva, îmi era greu să-mi amintesc, dacă nu mă
înșel te luptaseși cu ușa batantă, te trîntise jos și n-avu-
sesem timp să mă ridic de la masă ca să te ajut.
Rămas singur, după plecarea ta, am privit îndelung
pendulul vechi din cui : ora era neadevărată, ora nu
arăta nimic, cu toate acestea se înțelegea clar că lucru-
rile, cele văzute, ca și cele doar amintite erau în ordine,
în cea mai deplină ordine.
GREGOR MANIMINI : „Retrospectiva" — Carlo
Felice Requini, directorul unuia dintre cele mai elegante
hoteluri turistice din Zakopane, omul căruia afacerile
i-au imers întotdeauna ca pe roate și care n-a avut ni-
ciodată motive să se mire, nu și-a mai aflat echilibrul
și liniștea după ce, în iarna trecută, hotelul său m-a
găzduit timp de trei zile, împreună cu Tania, în drum
spre Helsinki, unde ne aștepta prietenul nostru, Her-
bert von Karajan, dirijorul. Trecerea noastră prin splen-
didul său hotel de lux l-a uimit și l-a zdruncinat, de
vreme ce, la cîteva luni după aceea, directorul mai
putea să relateze faptele astfel :
„La o oră după ce a plecat industriașul din Torino
împreună cu dactilografa, la 116 s-au instalat cei doi,
358
despre care vreau să vă vorbesc. I-am văzut în treacăt,
în clipa cînd își prezentau la recepție pașapoartele.
Oameni distinși : ea purta un palton strâns pe trup, cu
o blană bogată în jurul gîtului, cu un capișon alb aco-
perindu-i părul blond și mătăsos ; era o femeie fru-
moasă, de tip nordic, cu trăsături decise, palidă, miste-
rioasă, un zîmbet fin îi tremura în jurul buzelor, nede-
g.radat de rigoarea ochelarilor cu rame .groase ; sub .stofa
paltonului se bănuia un trup înalt, bine alcătuit, elastic,
mișcările se remarcau prin armonioasa lor coordonare,
niciodată violente, hotărîte însă, expresive, ca cele ale
Grelei Garbo. Am gîndit atunci, remarcînd-o, că o
asemenea femeie e menită să protejeze cu delicată înțe-
legere și discreție, cu vorbe .spirituale viața unui poet,
tristețea și hotărârile lui. De altfel, bărbatul care o în-
soțea și care părea foarte meticulos în prezentarea pa-
șapoartelor, în ciuda staturii sale impunătoare, era chiar
poetul potrivit pentru o asemenea femeie, un chinuit,
un anemic, un selenar, căruia numai îngrijiri atente,
devotate îi puteau asigura supraviețuirea în lumea
noastră de nepotriviri.
Am fost bucuros că au nimerit la 116, singurul apar-
tament disponibil. Acolo, mai mult decît în oricare altă
parte, e liniște, fereastra principală se deschide către
munte, cuprinzînd în cadrul ei o priveliște încîntătoare.
Asemenea oameni au nevoie de tihnă și de un peisaj ar-
monios, izolarea de zgomotele holurilor și de vuietul
șoselei este primul lucru pe care trebuie să-1 ofere un ho-
telier priceput.
S-au instalat excelent, a declarat doamna, la ora me-
sei, cînd, singură, a coborât în sufragerie. El este sufe-
rind, a adăugat ea, călătoria l-a obosit, într-o astfel de
dispoziție trebuie lăsat în pace, nu simte nevoia să co-
boare la masă. După ce se va odihni, cu siguranță va
simți impulsul să scrie, la munte scrie întotdeauna, și
de altfel ea, scriitoare la rîndu-i, îl acompaniază în
această nobilă activitate. Cînd au fost în România, asta
s-a întîmplat toamna trecută, au lucrat împreună, în
garsoniera pe care au închiriat-o la Sinaia, el întins pe
covorul gros în fața ferestrei, ea cocoțată în vîrful pa-
tului, luîndu-și drept sprijin o mare pernă de puf.
359
. Desigur, nu totul era perfect, a povestit în con-
tinuare doamna, de aceea mi-a cerut să înlocuiesc masa
rotundă cu o alta, sub care scriitorul să-și poată vîrî pi-
cioarele. Mi-a mai cerut ?să-i procur, dacă /se poate, un
scaun mai înalt, argumentînd că în aceste condiții sînt
în stare amîndoi să producă, în seara asta, cel tîrziu pînă
mîine dimineață, capodopere. înțelegerea direcției pentru
asemenea cereri este, vă asigur, nelimitată. Cu toate
acestea, înlocuirea mobilierului într-un hotel de categoria
lux nu se poate practic realiza fără perturbarea ireversi-
bilă a ordinei inventarului. I-am explicat doamnei limi-
tele între care funcția mea este nevoită să acționeze, pre-
zentîndu-i scuzele cuvenite și cerîndu-i respectuos să
transmită soțului ei explicațiile, cînd se va trezi.
Au locuit la noi timp de trei zile, în răstimpul cărora,
preocupat de amenajarea piscinei, nu i-am mai întîlnit.
Au plecat marți la prînz, cu rapidul de Baltica. Ime-
diat după plecarea lor, femeia de serviciu m-a căutat și,
îngrozită, m-a invitat să vizitez 116. Apartamentul în
care cei doi scriitori locuiseră arăta fantastic. Distinșii
mei oaspeți, artiști autentici, nu se mulțumiseră cu argu-
mentele mele, ce puteau fi luate drept un refuz, ci perse-
veraseră să-și creeze condițiile de scris de care avuseseră
nevoie. Fără îndoială că, în cele din urmă, izbutiseră sa
scrie, nu se putea măcar închipui, după aspectul apar-
tamentului, că acum nu purtau spre nord, în geamanta-
nele lor elegante, capodoperele promise.
Ce forță teribilă aprind arta, inspirația, dorința de a
plăsmui ! Procesul complicat al elaborării se putea re-
constitui după starea obiectelor lăsate în apartament. La
început, în căutarea unui suport pentru caietele lui, poe-
tul desfăcuse ușile șifonierului, răsucind balamalele, sco-
țînd din locul lor rafturile. Apoi adaptase una din uși
la masa rotundă, descleind mai înainte picioarele aces-
teia, punînd deasupra, cu fața în jos, sertarele toaletei,
iar dedesubt, ca un piedestal foarte practic, oglinda cu
panoul care o sprijinise. Pentru ca mîna isă nu-i cadă,
producînd șocuri neprevăzute în plină desfășurare a in-
spirației poetice, doamna îi oferise poetului grătarul de
la baie, învelit ingenios în prosoape, agățat numai într-o
singură parte, cu ajutorul șnurului veiozei, de galeria
360
perdelelor. S-a așezat, firește, cu fața spre fereastră, cum
îi este obiceiul, cu fereastra larg deschisă, numai așa se
explică faptul că, de la baie, admirabila lui tovarășă a
tras prin furtunul dușului apă caldă, ca să-i încălzească
picioarele în ti napul lucrului, captînd apoi apa în tăvi-
țele de la cuier, așezate una lîngă alta, spre a face loc
lichidului răcit să se întoarcă în camera de baie. în sfîr-
șit, pentru a-1 scuti pe poet de neplăcerile iluminației
prea directe doamna a imaginat un sistem inspirat
de distribuire a becurilor electrice în încăpere : ea a
desfăcut cu șurubelnița cîteva conducte îngropate, le-a
organizat în circuite noi, sprijinindu-le pe un stativ foarte
bine alcătuit din tuburi Bergman încrucișate, legate între
ele cu franjurii cuverturii. Covorului persian i-a dat o
funcție de ecran, stăvilind lumina soarelui, prea violentă
cînd cade dintr-o singură direcție.
în ceea ce privește lucrul propriu, doamna și-a ame-
najat locul de activitate în preajma patului, după ce a
desfăcut din șuruburi tăblia și noptierele, pentru lărgirea
spațiului util. Manevrînd cu deosebită dexteritate șuru-
belnița, ea nu s-a mulțumit să utilizeze conducta de apă
numai în scopuri practice, de încălzire, ci a alcătuit, cu
pricepere și răbdare, cîteva jocuri de apă, cu efect deco-
rativ indiscutabil, dînd bideului un rol pe care inventa-
torii plăcutei unelte nu l-ar ifi imaginat nicicînd. Cu
mîna ei a răsucit cearșafurile, după ce le-a vopsit în roșu,
cu vopsele de casă, și le-a transformat în ghirlande ; cu
priceperea ei unică a tăiat, cu ferăstrăul, stîlpii pridvo-
rului, transportîndu-i în casă, în jurul mesei, trăgînd
deasupra cuvertura portocalie, ridicînd un baldachin,
sub care inspirația va fi atins cele mai înalte vibrații.
Doamna avea și un recunoscut talent la desen. După
starea pereților, încercase desigur să imortalizeze cu căr-
bunele umbrele delicate ale brazilor proiectați de razele
soarelui apunînd. Numai ziua scurtă și soarele palid îm-
piedicaseră ca zidul să se acopere cu o lucrare tulbură-
toare ; pe albul lui se vedeau acum numai linii elegante
cu crăpături transversale și găurile așezate din loc în loc.
Altminteri, artista declarase la bucătărie, pe cînd căuta
un satîr, că ea este dotată și hotărîtă să transcrie în linii
361
și culori însăși muzica, dar că în camerele de hotel pe
care le-a vizitat n-a aflat încă un harmonium, o harfă
sau un flaut cu care să-și provoace inspirația. Bucătă-
reasa-șefă a îndrumat-o de îndată către sala de biliard,
unde după bibliotecă se afla, nefolosit de multă vreme,
un violoncel. S-a luptat singură cu nobilul instrument
pînă la etajul întîi, cîteva ore a ciupit cu delicatețe cor-
zile lui, apoi l-a desfăcut în bucăți, răbdător, explicîn-
du-i soțului, lucru pe care servitorii l-au auziit, că tran-
scripția i-a reușit. Pe pereți -s-au găsit urme de muzică,
două trei imagini disparate, cu .mult moloz, și ușa dintre
cele două încăperi spartă în mii de țăndări, ca după o
grenadă. Poetul ordonase strofele poemului său, două
cîte doua, desfăcînd, pentru .fiecare metaforă mai ine-
dită, cîte un geam din cadrul lui, și, mai rar, cîte un
tablou. Liniștea și confortul hotelului nostru i-au priit
și lui, asta se putea deduce după faptul că în parchet
poetul izbutise să adîncească șanțuri numeroase, direcțio-
nare cu finețe spre peisajul de afară, din fereastră, iar
pe alocuri, transformase bucățile de pardhet într-un ru-
meguș galben și dens, extrem de spornic, în care oricine
putea recunoaște măiestria artistului.
Creația propriu-zisă nu recurge numai la procese de
reorganizare ci și la altele, specific constructive. Aceasta
s-a putut constata de îndată, cînd am avut și explicația
transporturilor pe care scriitoarea le-a realizat în tot
timpul șederii în hotelul nostru. Zilnic, înainte de micul
dejun, doamna ieșea în tîrg (în pofida pretențiilor, orașul
Zakopane rămîne un tîrg), de unde se întorcea în apar-
tament cu brațele încărcate de scînduri, plase de sîrmă,
țevi și cartoane. In camera lor, aceste materiale au fost
îmbinate în așa fel încît, pe locul unde mai înainte se
afla patul s-a ridicat pînă în tavan o construcție nouă,
impresionantă, ce imita miniatural Turnul Babei. Poetul
ținea mult ca, atunci cînd scrie despre monumentele an-
tichității, să aibă în față aidoma imaginea acestora, și
devotata sa prietenă știa ca nimeni altcineva să le con-
fecționeze. Alături, în sufragerie, se ridica unul dintre
castelele de pe Loara, cu toate detaliile, cu 'scări și terase,
lipsa spațiului pentru una din terase fiind rezolvată
foarte ingenios prin înlăturarea zidului dinspre aparta-
362
tamentul vecin. Foarte frumos fuseseră folosiți înlo-
cuitorii — în locul geamurilor și a vitraliilor se întin-
seseră fotolii de material plastic, colorate cu destulă
sensibilitate. Pe colțul unei mese am găsit și un plan
pentru o grădină suspendată. Scurtul sejur al cuplului
nu a îngăduit înfăptuirea acestei idei frumoase, cu toate
că scriitoarea reușise să transporte în apartament (cînd
putuse oare să facă atîtea ?) cîțiva saci cu pămînt de
flori.
Acum, cînd iluștrii noștri oaspeți se află departe,
conduși de chemarea lor către nord — a continuat di-
rectorul hotelului —, îi însoțim cu gînduri bune și-i re-
gretăm din toată inima. Placa de marmură fixată la
intrare, consemnînd găzduirea celor doi soți, abia ne
consolează. E de la sine înțeles că toată activitatea
noastră ulterioară nu ne mai .produce fiori. Ne vizitează
fel de fel de oameni, toți sînt voiajori sau turiști onești,
dar nu mai prezintă nici cel mai mic interes, sînt oa-
meni meschini, săraci sufletește, străini atît de arta
scrisului, cît și de cea a construcției nemuritoare. De
aceea, onorurile cu care îi primim sînt reci, corecte, ni-
mic mai mult.
Casa noastră a fost înființată în 1806, sub domnia
înfloritoare a lui Cazimir al III-lea. Activitatea ei de
gazdă de prim rang s-a împlinit abia prin vizita celor
doi tulburători scriitori. Cred că, o dată cu trecerea lor
pe aici, rostul nostru de a mai continua afacerea s-a
cam încheiat. Nu-mi rămîne, ca director al hotelului,
decît să propun celor în drept transformarea întreprin-
derii într-un muzeu de interes național.
Cu lucrurile rămase, alături de care se pot adăuga
multe alte obiecte uitate (poate intenționat) de cei doi
— un briceag, o menghină, un barometru cu apă, un
serviciu de ceai de Saxa, o mașină de bătut nituri, pre-
văzută la un capăt cu un burghiu, și multe altele —,
s-ar putea alcătui o frumoasă colecție memorială, ins-
tructivă pentru toți cei care, însetați să cunoască bio-
grafii de oameni celebri, s-ar abate de acum înainte
prin Zakopane.
Carlo Felice Requini, omul căruia afacerile îi merse-
seră întotdeauna din plin, ca pe roate, știa bine în ce
363
direcție merg afacerile în epoca noastră, știa bine că
istoria este mai bănoasă, mai rentabilă — ca să folo-
sim un termen adecvat de economie politică — decît
cea mai înfloritoare industrie hotelieră. (Editura „Pe-
gasul roz“. Milano 1966.)
HUBERT MULLER RING : „Nimeni nu vrea sa
moară" urmat de „Infinitivele Sfîntului Anton" — Ai
fost încă o 'dată ridicol, încercînd în acel lung discurs
să imă convingi că nimeni nu vrea să moară, că oricît
de distrus și desperat ar fi cineva, el n-are nici cel mai
slab argument care să susțină Qpțiunea funebră. Cine
vrea să moară, într-adevăr ? Cui, dintre cei care reu-
șesc să rămînă în toate mințile, după ce au trecut prin
vîrtelnița dragostei, a ambițiilor de toate culorile, a
disputei pentru pîine și automobil, îi poate naște min-
tea o asemenea idee nesăbuită, primitivă {contrar opi-
niei unora care văd în ea o treaptă de elevație, de ra-
finament), atroce și inutilă ? Un om întreg nu poate
nici măcar gîndi să-și dorească vreodată moartea. Eram
de acord cu tine înainte de a-ți începe demonstrația,
puteai foarte bine să observi aceasta de la primul schimb
de cuvinte, astfel că iritarea ta, foiala pe care ai ți-
nut să mi-o desfășori prin cameră, apoi graba cu care
te-ai urcat pe scaun, în picioare, pregătindu-ți cravata
și manșetele, abia abțiriîndu-te de a da drumul discursu-
lui, toată acea fremătare semănînd cu un spectacol de
mim își au originea în altceva decît în cuvintele mele.
M-ai luat drept un pretext, poți să o mărturisești acum,
aveai cuvintele în cap de mai bine de zece ani (mă pri-
cep bine la chestii d-astea !), dar nu înțeleg de ce ai
mai ținut să mă înfunzi în fotoliu, imobilizat de gestul
ferm și de privirea tiranică, pentru a te asculta nu mai
puțin decît trei ore, timp în care am avut intenția de
mai multe ori să mă ridic, să ies din încăpere, să mă
înfund în closet sau în bucătărie, pentru că mă mușcau
deopotrivă toate nevoile, sau să alerg afară în stradă,
să răpesc unuia dintre copii cercul sau tricicleta, spre a
fugi pe trotuar, în parc, și apoi mai departe, în cartie-
rul vecin, să ies spre înserat din oraș, ca să nu mă
364
mai afli nici cu detectivii. Să-ți scriu, într-un tîrziu,
din Piemont.
Știam, că ești imbecil, în privința asta mă lămurisem
de mulți ani, aim avut însă față de tine aceeași bună-
voință pe care o manifestă, din omenie, din mărinimie,
din miloasă îngăduință, și alții care te solicită să le (faci
servicii, care te pun să vorbești duminica la radio, între
programul pentru preșcolari și reclama de dovlecei
umpluți ; știam că ai unele intenții onorabile, din mo-
ment ce organizaseși atît de frumos, de lăudabil, tom-
bola seratei serviciului financiar, cînd n-ai îngăduit
contabilului-șef să falsifice biletele, atribuind pe drept,
după legile hazardului, păpușa de ghips colorată șic șo-
ferului de pe camion, căruia îi era realmente de tre-
buință, e vi tind scandalul și reproșurile și, mai aleis, ob-
servațiile amare ale unora dintre salariații de bază care
ar fi spus — sînt sigur — iată, obiectele cele mai de
preț le cîștigă tot cei de la administrație, ei iau totul,
iar noi muncim de ne ies ochii din cap, bravo ; cu
toate acestea rămîneai tot un imbecil, motiv însă destul
de fragil pentru a nu-ți îngădui să mă întrebi ce pă-
rere am despre desperata care și-a pus capăt zilelor,
în rubrica ziarului de seară din care mi-ai citit. Orice
om care se respectă, eu sînt unul care se respectă mai
mult decît alții, nu evită să-și spună părerea. Mi-am
spus-o. Mi-a fost fatală. Te-ai urcat în picioare pe
scaun, ai început să vorbești și... Unde dracu ai învă-
țat, lighioană solzoasă, discursul patetic, cu perioade
largi, construite cu luciditate, cu atîta logică fermă,
dezvoltînd un subiect și încă ce subiect ? Ce miracu-
loase, terifiante virtuți ascunde imbecilitatea patentată,
de poate exprima, în perioade atît de largi, atît de plas-
tice, dar deopotrivă de goale și inutile, o cantitate de
banalități cu care s-ar putea pava un bulevard ? Ascul-
tîndu-te am simțit cum se mărunțește în cuvinte o forță
de dinozaur, o stîncă de sute de tone din care s-a extir-
pat tot ceea ce era colțos și stabil, amenințind^ prin
curgerea prundișului întreg spațiul peste care se prăvale.
Ai fost ridicol... Doamne, cît sînt de delicat ! După
toate inepțiile, mai încerc, bietul de mine, să te scuz
printr-un cuvînt agreabil. Ridicol putea să fie șoferul,
365
zîmbind aparatului de fotografiat, .cu păpușa pictată în-
brațe, înconjurat de fericirea aburindă a familiei, cîști-
gătoarea de fapt a ghipsului. Tu ridicol ? Păpușa per-
soanei tale avea ceva superb, cum sta așezată pe soclul
scaunului, deasupra mea, scoțînd pe gură cuvinte înțe-
lepte, gesticulînd larg, învinuind gîndul că cineva ar
putea să-și dorească moartea. La drept vorbind, nici
nu era nevoie să mai pronunți vreun cuvînt ca ideea
ta să fie universal înțeleasă, era suficient să te înalți
pe scaun, cu biletul cîștigător în mînă, oricine și-ar fi
dat seama instantaneu că ești omul care interzice sinu-
ciderea, pedepsește pe sinucigași, eradichează gîndurile
nocive și propovăduiește triumful deplin al vieții, pe
verticală, prin umflare și coacere, ca un nou potop sal-
vator, cu detergenți.
Și totuși, mintea mea de intelectual pintenog nu
poate să nu recunoască un motiv, un singur motiv, pen-
tru care discursul nu l-ai adresat contabilului-șef sau
șoferului, ci mie. Ai cunoscut de bună seamă ceva din
preocupările mele, ideea pe care am comunicat-o gar-
derobierei la serată, potrivit căreia, ca să te limpezești^
să-ți redobîndești apetitul pentru viață, pentru frumu-
sețile ei, este nevoie să cobori din timp în timp scara
construcțiilor, spiralele amețitoare ale zborurilor, pre-
făcîndu-te foarte serios ucigașul oricărei elevații. Dar
asta e altă treabă, ideea are legătură cu ceea ce tu ai
înțeles din ea, cum are legătură serviciul financiar cu
traversarea Atlanticului pe o plută de papirus. Nu pen-
tru a-mi lua revanșa la grandioasa plictiseală pe care
mi-ai oferit-o insist : procesul cunoașterii ne este foarte
adesea îmbîcsit, derutat sau alterat de prea mare în-
credere în percepțiile noastre, de convingerea că, bine
școliți și îndelung exersați la trapezul vieții, pașii noștri
în necunoscut sînt dinainte siguri și infailibili. începem
chiar să credem că înaintăm pe teren ferm și lucios
destinat nouă pe vecie, numai pentru că posedăm în
buzunar o adeverință de bună salarizare sau, mai știu
eu, un doctorat în istoria veche. Așa se explică de ce
proliferează certificatele adevărurilor de tot soiul.
Lumea nu mai poate face nici o mișcare firească din
cauza prea multelor, prea zdrobitoarelor adevăruri.
366
Uneori pînă și. ca să .sughiți, ca să evacuezi pîntecele
prea balonat .ai nevoie de îndrumări doctorale. Adevă-
rurile absolute nu-ți dau voie să te ușurezi.
Ce soluție împărtășeam garderobierei, atunci cînd ai
tras cu urechea .și s-a zbîrlit în tine filozofia ? Foarte
simplă : e nevoie ca, periodic, să faci drumul înapoi,
să. radiografiezi ca Jeronimus Bosch, Dante sau Goya
evidențele, să întorci paginile evoluției tale pînă la
reptilă, .să încarci cu electricitate negativă tot ceea ce
ți s-a^înfățișat drept energie și aparență închegată. Pen-
tru că te văd nedumerit : periodic, este nevoie să spurci
totul, sistematic, răbdător, în tor cînd spatele adevăru-
rilor de-a gata, trecîndu-le ca pe niște piei infecte prin
febră, prin scîrbă, prin greață, prin mîzga cea mai spur-
cată^ Garderobiera a înțeles bine, de altfel: în cele din
urmă a refuzat superior chiar și bacșișul. Singur tu n-ai
înțeles. De aceea, bacșișul cuvenit ei îți aparține. îl
păstrez în palmă, îl încălzesc puțin și, la prima neaten-
ție a celor din jur, ți-1 voi strecura în buzunar. Să-1
c'heltuieși cu plăcere !
Nu despre sinucidere, nu despre moarte, nu despre
sila față de oameni era vorba, ci numai despre o me-
todă de cercetare. îndoiala carteziană nu mai satisface,
singură, pervertită de atîtea precauții. Este nevoie de
deteriorarea voită, de compromiterea și întinarea me-
todică a obiectelor realității, pentru ca, încheind des-
facerea universului în factorii lui primi, meschini și
găuriți, în spermatozoizi bețivi, să revii cu altă poftă,
și cu altă înțelegere, mai simplă, mai candidă, asupra
netezimii realităților. încearcă ;și tu : vei ține discursuri
mai puțin confuze, viața ți se va înfățișa, după aceea,
mai proaspătă, mai frumoasă, mai apetisantă/'
După o atît de lungă introducere, care era, de altfel,
necesară, Hubert Miiller Ring consideră util să ne ex-
pună în Infinitivele Sfintulwi Anton, călătoria sa înapoi
„pînă la reptilă", pagină caracteristică pentru proza
lui filozofică.
1.	A nu obosi căutînd în fiecare obiect al lumii
acesteia poarta care să conducă la miez. A-ți minți .ast-
fel aspirația absurdă, chinuitoare către un dincolo. A
367
te ^mulțumi în cele din urmă cu învăluirea suprafețelor,
deci a renunța la burghiul inteligenței în favoarea mîn-
gîierii ușoare a formelor. A vedea în acel brad nici mai
mult nici mai puțin decît un brad, în acea stîncă o
.stîncă, în acest tors de femeie un tors de femeie. A
spune că vezi, ca sa eviți a spune că acolo unde arăți
un brad, o stîncă, o femeie nu se află în realitate ni-
mic. A renunța deliberat, senin, la metafizică, inaugurînd
o metafizică.
2.	A suporta cu nepăsare evidența peisajului. A te
minți că în spatele acelor case -cu acoperiș roșu se află
alte case, la fel de cochete, că în spatele acelor brazi se
ascund alți brazi, întreaga pădure, că în spatele lunii
pline se află o altă lună plină, că în spatele acelei ve-
denii de o clipă, beteală extravagantă a privirii, se
despletesc fantastic alte vedenii. A te mulțumi cu cî-
teva măsurători, cu cîteva aprecieri banale, cu cîteva
estimații aproximative. A mișca violent mina, spre a
alunga o muscă așezată pe hîrtia de scris și a aștepta
apoi, cu suflarea tăiată, prăbușirea tuturor bolților, a
celor din spatele lor, a celor de mai departe și de mai
dedesubt — cu ecouri repetate, pînă la sleirea auzului.
3.	A te convinge metodic de inutilitatea senzațiilor.
A plimba degetele pe luciul unei căni de lut, pentru a
spune apoi că luciul lutului nu te-a ars și nu te-a cris-
pat, a ținti în ochi constelațiile fluturoase ale Orionului
și Andromedei, spre a susține, împotriva adevărului, că
palpitul lor nu te-a însîngerat, nu te-a fulgerat, nu
te-a îngropat pînă la înălțimea umerilor. A te avînta
în lupta cu oamenii, spre a te lămuri că tot ce ai vor-
bit cu ei, tot ce ai disprețuit, tot ce ai cucerit erau lu-
cruri fără nici o însemnătate, că avîntul, și entuziasmul,
și perseverența, și îndărătnicia, și jurămintele nu au fost
niciodată, niciunde adevărate, de vreme ce inițial te
imunizaseși cu bulionul zădărniciei, te anesteziaseși cu
boziile efortului gratuit. A face, după ce toate soco-
telile cu lumea au fost încheiate, un gest milităros :
-368
24 — ingeniosul bine temperat, voi. II — c. 774
smulgînd din -cui pușca, să ieși în pridvor și, astfel înar-
mat, să aștepți sub cerul înstelat iubita de altădată,
pentru a te răfui sîngeros cu amintirile.
4.	A înnoda o viață întreagă situație cu situație,
obiect cu obiect, frumusețe cu frumusețe, sclipăt cu scli-
păt, tăcere cu tăcere, a încorda de la o ființă la alta
cercuri aureolate și arcuri în ispirală, a privi lucrurile
ca și cum le-ai avea în față, astfel ca firul privirii tale
să treacă prin ele spre a le însălba. A face o colecție
imensă de inutilități, a le strînge avar în juru-ți, a le
lăsa să putrezească, pentru ca transpirația lor leșioasă
să te împresoare și să te asalteze prin toți porii, să te
alieneze, printr-un metabolism al răului. A aștepta ast-
fel, cu solemnitate, să treci în neființă, cu mult înainte
de a fi murit. A plînge puțin, decent ;și sughițat, înainte
de a avea sentimentul lui prea tîrziu.
5.	A renunța la comparații și sinteze, pentru că nici
un obiect nu este egal cu altul, pentru că materia fie-
căruia este total diferită, pentru că nici o stea nu este
la fel nici măcar cu imaginea ei din lacul în care se
scufundă. A renunța simplu la legi — la legile fizice
și la cele istorice — pentru că fiecare copac, auzi-1, își
strigă de la începutul lumii unicitatea. A face cunoș-
tință cu fagurele lumii prin coborîri succesive, impru-
dente, în fiecare dintre nacelele sale îngemănate. A
trăi cîteva sute de ani, pentru a termina bine, gospo-
dărește, această treabă merituoasă.
6.	A te mîndri nemaipomenit cu epilepsia care îți
produce succese publice, cu crima pe care a săvîrșit-o
cu complicitatea poliției fratele mai mare, în timpul
evacuării orașului, a te ,mîndri cu delațiunea, cu min-
ciuna, cu jaful urmat de foc, prin care te-ai făcut cu-
noscut printre cunoscuți, a te mîndri cu piciorul beteag
al tatălui, expus în fața Universității, unde ibătrînul
cerșește de obicei, a te mîndri cu fotografii pornografice
în anticamera unui muribund, cu isurzenia utilizată
oportun ori de cîte ori ți s-a adresat cineva spre a-ți
cere un ajutor sau un sfat. A te mîndri cu o nevastă
369
bețivă și nespălată, -cu un costum de haine cumpărat
de la un gropar, cu un ceas găurit, cu o dantură falsă,
cu o panoplie de gîndaci, mîndria seculară a familiei.
A te mîndri cu rănile căpătate în încăierări nocturne,
din care curge în loc de 'sînge leșie fumegoasă și iaurt
călduț.
7.	A disprețul. A disprețul înțelept legănarea pădurii
sub plesnetele furtunii, amăgindu-te cu gîndul că asta
se numește înfruntare oarbă a forțelor, a disprețul pă-
mîntul, pentru simplul motiv că toți prietenii tăi, pro-
fesorii,- îl consideră tăcut și răbdător, a disprețui spa-
țiul sideral, fără nici un motiv, a disprețui lumina, su-
rogat al energiei primare, și apa, compus -chimic al în-
doielii, a disprețui somnul, foamea, ploaia, trăsnetul,
cutremurul de pămînt, construcția de poduri, traver-
sarea Atlanticului, răsfoirea unei -cărți, plimbarea din-
tr-o cameră în alta, dintr-o stradă în alta, dintr-o pla-
netă în alta, a disprețui piureul de cartofi, ștergerea
nasului, mișcarea peristaltică. A disprețui obiectele, bat-
jocorindu-le pe rînd, după catalog, fluierîndu-le, sîsîin-
du-le, îngînîndu-le, clipocindu-le, behăindu-le, pîrțîin-
du-le, scîrnăvindu-le, rașchetîndu-le, tipotîndu-le, per-
cutîndu-le, zdrumicîndu-le, fleșcăindu-le, bigudindu-le,
hîțînîndu-le, ghemuindu-le, gîgîindu-le, smîrcîindu-le,
spicuindu-le, belindu-le, jumulindu-le de pene, răsucin-
du-le gîtul, vîrîndu-le degetul, digerîndu-le. A le dis-
prețui, strigîndu-le în față : tufă, boarfă, fîță, .sacîz,
meșină, parbriz, vizavi, vipușcă, tărîță, guguștiuc, sfîrc,
puzderie, căpușă, rufă, zgîroi, duplicat, plod, babilon.
Apoi, cum îndeamnă Thomas Mann, a le perdăfi, a le
călca, a le împături, a le înșifona în șifonier.
A face din dispreț o metodă. A te plictisi în cele din
urmă de metodă și a o disprețui pe ea însăși, stri-
gmd-o urît, numind-o, de pildă, -cotîrlă, maslu, breloc
sau cherhana.
A grohăi.
8.	A mînca, fără poftă dar cu lăcomie, pe ghiftuite,
miez de pîine, cald și acru, orez fiert în seu grețos,
mălai nefiert, înverzit în mucegaiuri, lapte stătut, ma-
370
giun subțiat în zer de brînză, friptură de ornitornic,
melasă de talaș, ciorbă de mațe, prăjituri cu unt rîn-
ced și lină udă, înghețată din sînge de porc, tort din
crema de pește sărat și asfalt, un măr din lemn lăcuit,
sirop de tuș brînzit. A nu lua seama la tacîmuri, al-
cătuite din cuie de răstignit, foarte grațios sudate.
9.	A zgîria chipuri prietenești, brînză de Olanda,
fresce renascentiste, oglinzi, automobile, fotografii de
familie, obrazul unei femei plînse, geamantanul unui
diplomat, o foaie de gutapercă, abajururi, pălării de
•fetru, piane lucioase de concert, fructe, 'stele, bijuterii,
cartofi, insecte, busole. A zgîria cu frenezie, apăsat.
A-ți zgîrîia numele pretutindeni, în țara lungă a or-
bilor.
10.	A combina alb cu verde, galben cu roșu, biciclete
cu papirusuri, cromozomi cu diftongi, animale sălba-
tice cu concerte de cameră, conjuncții cu combinate de
cauciuc, mîngîieri amoroase cu gloanțe de mitralieră,
elicoptere cu afecțiuni pulmonare, gargara cu pleonas-
mul, plăcuțe de mozaic cu certificate medicale, partide
de tenis cu paralizii ireversibile, jurăminte cu mala-
xoare, cai de curse cu magnetofoane. A combina arcuri
de oțel cu pagini de critică literară, unsoare de ață cu
călătorii în țări străine, belciuge simple cu vitamine
complexe, Biblia cu cuiburi de rîndunică, piese de tea-
tru cu pilitură de fier. A combina alb cu negru și a
număra din trei în trei, marțea după-masă pînă la un
miliard. A combina o verișoară cu unul dintre .soldați!
lui Henric al IlI-lea, îndată ce acesta se remarcă prin-
tr-un gest soldățesc cu nimic remarcabil.
11.	A cînta. A cînta subțire, simbolic, ca un adoles-
cent. A cînta tremolat, pragmatic, ca un slujitor al unei
bazilici. A cînta cu degetele, cu palmele, cu mirosul,
cu privirea zăbovindă, limpezită, temătoare. A cînta
de la început, înainte de a gînguri, și pînă la moarte,
ba chiar cîteva minute după aceea. A cînta înverșunat,
puternic, rășpicat, .silabisind, gemînd, urlînd, răcnind,
astfel ca bradul din fața ferestrei tale, în momentul
371
-culminant, sa se usuce văzînd cu ochii, iar steaua de
deasupra să se spulbere ca o funingine.
12.	A te risipi ca un fum de frunze în toamna sti-
cloasă, băltind îndelung în preajma grădinii, evapo-
rîndu-te în sfîrșit printre stele. A te risipi cu perseve-
rență, sistematic, prin căderi arcuite, în fiecare obiect,
•ca zborul unei albine în corola (multiplicată la infinit
în cîmp.ie. A te risipi, fără ezitări și fără temere, cu
un entuziasm modest, meșteșugăresc, ca un funcționar
obligat să completeze o viață întreagă un formular cu
două rubrici. A-ți risipi observațiile, tresăririle, gestu-
rile, bătăile de inimă, proiectele, clopoțeii personali,
amintirile, plînsul și trecerile printre oameni, cu con-
vingerea că nimănui arderea ta fumegoasă nu-i este de
trebuință.
13.	A ucide. La început a ucide năpraznic furnica
ce încearcă să ți se strecoare printre degetele picioa-
relor, schimbîndu-i alunecarea buimacă într-o dîră abia
văzută de scuipat, apoi a ucide pasărea care îți um-
pjuse căușul palmei, printr-o tăiere dezordonată care
să amestece sîngele cu penajul, apoi a ucide prin înăbu-
șire ferigile, plăpîndele brîndușe ale poienii, pletele ră-
vășite de vînt ale brazilor, umbrele lungi ale toamnei
urcînd neauzit în pădure. A ucide amintirile ce tropăie
vindicativ pe drumurile tale, venind din istorie prin
hățișuri, printre stînci -și lucruri, și năzuind, cînd te-au
ajuns, .să lase cnutul cu care te împroșc-aseră, spre a
te culca la pâmînt; a ucide, îndată după asta, luna și
stelele în propriul lor culcuș, infestînd aerul cu mirosul
rece și vîscos al singelui galben, coclit de prea lunga
trecere a timpului ; a ucide gîndul bun și gîndul rău,
excrescențe pedunculare ale unei minți întotdeauna
apte să producă monștri, a ucide cu fungicidele sisteme-
lor pe care le-ai învățat în școală viscerele luminii,
umorile pădurii, transpirația și spermele lucrurilor.
A ucide speranța într-o revenire pe întinsa suprafață
a^evidențelor, a ucide totul, de la detaliu la marea al-
cătuire a universului, a ucide pe Dumnezeu, pe care
372
l-ai inventat cu un minut mai înainte spre a avea ce
ucide universal, definitiv.
14.	A fi înspăimîntat. A 'simți în lucrurile din jur
ostilitatea și dezacordul, a vedea în colina dinainte-ți
un hipopotam cu prelungiri de șarpe care, printr-o
contragere, poate ridica laba, care poate repezi laba,,
care te poate zdrobi .scurt, a recunoaște în dragostea
celor șapte prieteni care te află într-o duminică stro-
pmdu-ți grădina, șapte sau zece .sau patruzeci de
lupi sîngeroși gata să te $fîșie, savurîndu-ți cu plescă-
ituri umede măduva și făina oaselor, a căuta cu despe-
rare copacul cel mai înalt, tot alungîndu-te setea lor
de sînge, spre a urca pînă în vînf și a simți întotdeauna,,
pe la jumătatea lui, după ce ți-ai zdrobit genunchii și
ți-ai încleiat de răni palmele, că trunchiul se înfundă
în pămînt, pînă ce vîrfurile picioarelor ating pămîntul,.
a alerga la alt copac, cel mai înalt, și a repeta întocmai
încercarea ; a ajunge la un țărm, a lua o barcă pregă-
tită pentru a-ți cuprinde boarfele trupului cu desperare
cu tot, a înfige vîslele în apă, a trage voinicește, pen-
tru ca în clipa următoare botul lupilor să te adulmece,,
a observa că apa e un nisip fin, în mijlocul unui deșert
cu vulcani .spurcați în activitate, că de pe cer se des-
prind aștri și bufnesc alături în căderi colosale, lupii
ferindu-.se abil, lupii rîzînd complici ; a te salva în cele
din urmă o femeie dintre cele pe care le-ai părăsit cu
ani în urmă, a te trage între ruinele unui labirint inun-
dat, a-ți arăta cochet florile sifilisului ei și urmele ne-
vindecate ale biciuirilor succesive și a te strînge în brațe,
cu sărutări crispate, îndemnîndu-te isă .salvezi prin .să-
mînța ta viața planetei, pentru că, cîțiva ani mai înainte,
se spărsese peste continente, ca un pahar, bomba cu
hidrogen.
A fi înspăimîntat că au trecut cîteva milenii și lu-
crurile, îrifiripîndu-se ca altădată, îți impun aceleași
datorii, îți cer ,să fii contemporan cu actele urmașilor
tăi, cu îndrăznelile lor, în timp ce tu încă porți în sînge
•groaza de hipopotami .și de șerpi cu antene țepoase, în
picioare îți tremură încă fuga de lupi hămesiți și de
vulcani înecăcioși; a fi înspăimîntat că de sub fiecare
373-
lucru mustește o otravă acră, că descoperirile despre
care scriu ziarele le cunoști bine și de foarte multă
vreme, că entuziasmele pe care le mimează oamenii sînt
simple crize de isterie, a fi în cele din urmă înspăimîn-
tat de o spaimă fără motiv, consubstanțială cu spaima
universului, acest univers nou, care stă pe-o parte și
geme, și care este ca și cum n-ar fi.
15.	A fura ordinar, ca oricare borfaș — subtil, calcu-
lat, imprudent —, -comorile inutile ale acestei lumi.
A-ți însuși ca din senin stelele cerului și a le ascunde
în pivnițele răcoroase ale casei tale, a desface stejarii
din chinga pămîntului și din gelatina marginii morfo-
lite a cîmpiei și a-i sili să-$i desfacă rămuroasele umbre
printre lucrurile tale, revărsîndu-și seva prin palmele
frunzelor, hemoragie uscată a verdelui, a trage pe fu-
riș conducte în care să captezi vigoarea izvoarelor,
astfel ca, întîlnindu-se .sub talpa ta, în odaia singurătății,
apele să foșgăie, să danseze și să-și răsucească firul des-
pletit, a întinde funii lipicioase peste cer, ca păsările
să se prindă în ele, ca apoi să-și scuture în palpitul
cablurilor culorile peisajului, a fura secretul mișcării și
nemișcării, mecanica constelațiilor, cumințenia pămîn-
tului, pentru ca morților să li se facă amarnică frică,
să ezite, să se bîlbîie, să-și plece fruntea în țarină, să
renunțe, înfrînți încă o dată, pentru totdeauna.
16.	A face. A face numai lucruri excepționale : o
haină excepțională, imposibil de purtat, o casă excep-
țională, fără ferestre și fără intrare, pe dinafară gran-
dioasă, înăuntru scundă și fără podea, alunecoasă și
moale ca o cocă, a face de unul singur un copil excep-
țional, cu carapace, cu omoplații de metal și cu man-
dibule la fiecare din cele șase guri, cu coadă rece de
șarpe, un automobil excepțional, roșu, cu care să per-
forezi Alpii, în goană domnească, fără parbriz și fără
volan, în schimb cu fermoar, cu mers în vîrtejuri și
ezitări, vertical uneori, alături de o cucoană foarte
grasă, surdă, umedă, cu ochi de faianță, răgușită, ur-
mărită de mania pirică și de un soț gelos, ținînd în
brațe o cățelușa albă, rea, din carton vopsit, cu mîner,
374
cu respirație spurcată, dar cu o mare bunăvoință de a
iubi, a discuta și-a conversa, a face de dimineață, har-
nic și bine dispus, șuruburi excepționale, pe care să le
înșurubezi în tot cursul zilei în toți copacii continen-
tului, pentru a-i ține în picioare, în toți peștii mărilor,
pentru a-i ghemui de durere, în toți oamenii, pentru
a-i solidariza în fața armatelor cancerului, în toate ce-
lealte obiecte — șurubul însemnînd statornicie, durată,
rezistență, bună întocmire.
A. face un gest excepțional, pentru ca la momentul
potrivit șuruburile să .se desfacă, ?să cadă dedesubt,
obiectele să se deschioleze, o faptă bună să se desfacă
în bucăți, o strîngere de mină să se prostească, o iu-
bită bună și cu dragostea încă la pîndă să se risipească
în^ nisip, tu însuți să te desfaci și să cazi, să nu rămînă
mărturie că ai fost decît cîteva șuruburi cu filetul
bolnav.
17.	A fi mulțumit de găina care fierbe molcom în
oală, .recunoscînd în ea găina visurilor tale, a fi mul-
țumit de muzica cuminte de la radio — Murmurul pri-
măverii de Sinding, la ora cînd se pune supa în far-
furii, duminica la prînz, sau de tangoul care a făcut
vogă prin anii 30, a fi mulțumit de gustul brînzei, de-
licat și sugestiv, cu un pronunțat miros de săpun, a fi
mulțumit că apa fierbe la o .sută de grade, cum pretinde
orice manual, și că rezultatul acestui miraculos proces
intern e un ceai sălciu, a fi mulțumit că înainte de a
trece la acte mai importante, ai avut o catifelată, le-
jeră ieșire afară, fără laxativul zilnic, a fi mulțumit că,
după toate eforturile, cele eroice și cele mai puțin în-
semnate, recunoscmdu-se meritele tale indiscutabile, a
venit cineva drăguț, îndatoritor, cu chipiu, legitimîn-
du-se după toate regulile, care ți-a promis fără isă i-o
ceri, că va vorbi cu cine trebuie, ca să obții, fără taxe
fiscale, titlul de nemuritor, cu medalie de bronz în re-
gulă, cu diplomă ornamentată jur împrejur de frunze
intens aurite.
18.	A dezlipi o rîmă din făgașul ei. A dezlipi un
timbru de pe o scrisoare din Porto Rico. A dezlipi din
375
fotografia de altădată, în sepia și ou flori marginale,
pe.bunicul, pe bunica, pe cei doi Titus, unchii voioși de
odinioară, a-i pune să facă cîțiva pași, la început șo-
văielnici, apoi mereu mai îndrăzneți, a-i lăsa .să meargă
de capul lor, a-i urmări cum ies pe poarta curții, cum
dau colțul spre hală, cum se asociază cu alți cunoscuți,
dezlipiți de pe alte ‘fotografii, cum se duc spre capă-
tul ^orașului, cum ies din oraș și se hotărăsc să ajungă
pînă spre înserat la Atlantic. A dezlipi de pe perete
harta^ emisferei, a dezlipi de pe ea Atlanticul, a urmări
buimăceala lor la negăsirea oceanului pe care l-au cău-
tat o viață întreaga. A dezlipi de jos o piatră sub care
sînt galerii de miriapod și a-i obliga pe ei, pe cei care
ți-au fost ^dragi, mai cu chiote, mai cu bătutul picio-
rului în pămînt, să se strecoare dedesubt, ca orbeții, să
intre în întunericul umed. A nu dezlipi urechea de la
sol,. spre a auzi cum se scurg cu toții în adînc, bom-
bănind, ca o muzică ascultată de-a-ndoaselea.
19.	A construi. A construi impetuos, definitiv, gran-
dios, a construi anapoda, urcînd vagoane imense de
ciment și căpriori pe culmi despădurire, turnînd stîlpi
m prăpăstii, așternînd traverse pe cer, de la un ori-
zont la altul, legînd cu punți aeriene depărtările ostile
și înțepenindu-le cu pene de oțel. A construi furci și
a așeza în crăcanele lor tuburi groase, tuburi subțiri, a
le pătrunde pe cele groase cu seringa celor subțiri. A
pune bușoane, bandaje, robinete, lagăre, mufe, conducte
deversoare pe trupul verde al grădinilor, a sistematiza,
reformînd-o, curgerea sevelor prin vasele de lemn și de
liber. A monta manometre vulpilor, dihorilor și broaște-
lor, a le instala marșarier, a decupla brazii, a construi
batardouri în calea risipei norilor, a pune pedale sub
ciuperci, răsuri și izvoare. A construi schele pînă la
stele, a trage între stele fire noi, în tuburi Bergman, iar
din loc în loc a fixa comutatoare cu mîner, a prinde
în .Constelația Gemenilor cîteva aplice cu lumină roz,
insinuantă. A construi bidoane cu inflorescență, afbori
cotiți cu glande sebacee, sisteme de tracțiune și de frî-
nare pe tamburi, pentru reglementarea ploii și a răsă-
ritului de soare, a întinde cabluri între paturile unui
376
spital și cotloanele unui cîmp răscolit de «șobolani, pen-
tru care sînt necesare mici rezistențe electrice, care sa
încălzească rănile ascunse. A construi cu bulumaci și
paie o așezare mai bună, o iesle cu aspectul New Yor-
kului, a construi din hîrtie și celofan «ministere, ca-
zărmi și magazine cu dulciuri, în care să lucreze, îm-
brăcați în elegante halate bleumarin, mari și corecți vul-
turi pleșuvi, cu miros acru de 'stîrv, cu clipiri răzbu-
nătoare.
A construi o tijă cu șase șuruburi, pe care să șer-
puiască o țeavă nichelată, rece, pulsînd sînge viu, foarte
vinovat, înaltă, terminată printr-un radiator în care
să se legene întotdeauna un crin de o frumusețe nease-
muită, instalație superbă, obligată să nu semnifice ab-
solut nimic.
20.	A te regăsi, după ce te-ai rătăcit prin infinitul
infinitivelor. A netezi perna, a te bucura că tot ce a
furat, a disprețuit, a ucis, a destrămat și a construit
mintea ta înfierbîntată de curiozitate se află neatins,
la locul său, în șuruburi bine strînse, rezistente : deschizi
ochii pe geana cărora mai atîrnă o scamă de păianjen
otrăvit și lumina îți picură în cristal curată, scînteie-
toare ; întinzi mîna șovăindă și, alături, iubita în că-
mașă subțire freamătă ca o algă sfîntă ; așezi hîrtia
înainte-ți și transcrii caligrafic excursia printre lucru-
rile amenințate de gîndul tău, înlăturînd rumegușul, te
reașezi cu sete și desperată frenezie în plasa raporturi-
lor, a legilor fizice și istorice, în mijlocul behăitoarelor
obiecte pe care le-ai însîngerat cu cosorul cercetării taie.
A te regăsi întreg, curat și sfînt, după dezastru, în
clipa definitivă și în clipele ce urmează, a cere apă și
apa să fie bună, a cere soare și soarele să fie bun, a cere
pămînt, și brazi, și stele, și cer proaspăt, și ele să-ți stea
la îndemînă, și să fie bune.
A iubi apoi, a iubi capricios ca un copil, pentru ca
zgîndărind cu iubirea ta legăturile, procesele chimice,
catalogările, să poți utiliza după plac nisipul tuturor
înfățișărilor lumii, inventîndu-1 particulă cu particulă,
și să recompui în pustiul ultim al rătăcirii obiectele
toate, toate frumusețile, raporturile elementare, sălile
377
lungi și curate ale labirintului întoarcerii. A inventa,
spontan, ca și cum ai strănuta : lumina și apa, som-
nul și foamea, ploaia și trăsnetul, piureul de cartofi șt.
ștergerea nasului.
A nu te rușina niciodată că ai știut și te-ai priceput
să distrugi lumea, mai ales că ai făcut asta pe propria-ți
răspundere, și a nu te rușina, îndeosebi, că tu ai re-
construit-o, prin propriile tale eforturi, prin propriile-
tale înzestrări.
RUDOLF COHEN : „O literatura înjghebată prin
contrabandă". Autorul își propune să explice cum unul
dintre cele mai neînsemnate state ale Europei, Repu-
blica San Martino, a reușit să-și alcătuiască o mare și.
însemnată literatură națională, întrecînd în această pri-
vință Franța și Anglia, țări cu veche tradiție, ca să
nu mai vorbim despre literaturile rusă și germană, pe
care le-a lăsat mult în urmă, cu toate culmile lor, în-
deajuns cunoscute.
Se știe că? pînă la 1603, teritoriul pe care s-a așezat
noua republică a fost un ținut pustiu și sărac, locuit de
cîteva mii de locuitori, ocupați cu creșterea roșiilor pen-
tru bulion, cu fabricarea de dopuri din plută (care cresc
necultivate), cu îngrijirea măslinului și a stufatului, o
plantă din care se prepară o delicioasă mîncare ce îi
împrumută numele. Clima temperată, cu primăveri și
toamne fanteziste a călit pe acești harnici locuitori și
i-a modelat în așa fel îneît caracterul, oglindă a unui
temperament echilibrat, le este integru și analitic, exact
și întreprinzător. Datorită vînzărilor, la preț bun, a
produselor pe piața mondială, de care sînt legați prin
drumuri civilizate, locuitorii acestui pămînt și-au înjghe-
bat de timpuriu instituții temeinice, orașe moderne, cu
toate că ulterior unele dintre acestea au devenit și mai
moderne decît cele dinainte, sau cel puțin așa afirmă
istoricii sanmartineni. O adevărată stare de îndestulare
s-a instalat repede între granițele noului stat, îndată ce
diferitele familii au convenit să se constituie într-o
republică și-au interzis partidului monarhist să se mai
preocupe de aflarea, într-o serie de țări străine, a unui
378
domnitor potrivit, deși casa de Hohenzollern era dis-
pusă .să livreze nu unul, ci cîteva perechi.
Bogăția, buna dispoziție generală și circulația rapidă
a produselor, ca și splendoarea generoasă a cerurilor pe
înserat, înainte de a răsări luna, au zgîndărit invidia
vecinilor, care, în răgazul nesfârșitelor campanii război-
nice cu marile puteri, își găsiră timpul necesar de-a
ataca repetat, dar cu destulă brutalitate, micul stat
prosper. Conducători lucizi și-au dat seama de perico-
lul ce ameniță însăși ființa poporului. Ei au repartizat
îndată o treime a veniturilor obținute din bulionul la
sticle ridicării de ziduri temeinice de jur împrejurul
țării, cu porți bine ferecate, cu poduri suspendate, cu
sonerii de alarmă ascunse în iarbă sau sub pavaj, în pe-
riferii. Un control sever al persoanelor a fost instituit
la porți, fiecare cetățean fiind dotat cu acte imposibil
de falsificat, amănunțite la toate capitolele, cu semnal-
mente și adrese, cu abundente referințe, toate legitima-
țiile și dovezile însumînd cîteva sute de dosare, pe care
purtătorul, .spre a nu fi stînjenit, trebuia să le poarte
întotdeauna la îndemînă, în buzunarul mic.
Celor foarte bogați li s-a creat posibilitatea să se în-
conjure de mulți servitori, de corpuri de gardă, de
clienți (grădinari, vînzători de sticle goale, schimbă-
tori de mărunțiș, șoferi și poeți panegirici), celor cu
venituri mai mici le-au fost oferite tribunale cu spec-
tacole zilnice, cofetării, biciclete pentru promenadă și
un ziar controlat de poliție, în rubricile căruia să-și
poată spune sincer cuvîntul, printre anunțurile mor-
tuare, după modelul împrumutat de la Republica Do-
minicană.
într-o perioadă istorică mai înaintată, unele terenuri
au fost scoase de sub legea generală și închiriate sau
concesionate unor mari societăți petroliere americane,
mai puțin cu intenția de a se scoate din adîncuri gaze
sau țiței, avuție de care țara era total și fără speranță
lipsită, cît mai ales pentru a se crea societăți concu-
rente, petroliere și ele, mari birouri și administrații, li-
tigii răsunătoare, insinuări privind jefuirea țării, scan-
daluri, afaceri oneroase, interpelări în parlament. Cu
sau fără voia marilor zarzavagii, au fost constituite o
379
majoritate :și o minoritate parlamentară, grupuri de
lucru «și experți. Toate acestea au avut drept scop învio-
rarea vieții societății, știindu-se că o societate care nu.
se înviorează este sortită să lîncezească în interiorul
zidurilor cetății, jinduind să facă ce fac alții, adică
războaie, expediții de pedepsire, incursiuni și altele. Or,,
acest popor este structural pașnic, preocupările belicoase
nu-i stau de loc bine.
De timpuriu, literatura apăru drept un lux care pu-
tea să strice bunele intenții. Un archebuzier care în-
cercase să-și descrie arma într-o compoziție de o pagină,
se dovedise bețiv înrăit și curvar. O spălătoreasă ce,,
umblînd pe la casele mari, se trezise că recită, între o
opăreală a rufăriei și o întindere pe frînghie, fragmente
de baladă, plăsmuite de mintea ei, se dovedi curînd
depravată și, fapt regretabil, profund agramată, suc-
cesul ei apărînd precar iar efectele dramatice, leșioase.
Se luară măsuri cetățenești drastice pentru descuraja-
rea unor atare moravuri. Scrisorile fură și ele decretate
drept nedorite, pe bunul motiv că expeditorul cădea,,
fără știința lui, în condamnabile literaturizări.
Că să alcătuiești o literatură este necesar să lași pe
toți nebunii care știu să scrie — să cînte, să spele, să
tragă. cu pușca sau să iubească ; pe toți nătărăii care
nu știu să facă ceva în viață — să aștearnă pe hîrtie
orice le-o veni în cap. Poți nădăjdui să obții, pe lîngă
furaje și cărămizi, măsline și oi cu lînă fină, și cîte un
Dante sau Schiller, numai dacă te prefaci îndelung,
cinstit, că te interesează chestia asta, îndemnînd pe toți
oamenii să-și umple caietele cu sfaturi și întrebări. Dar
era vădit că primarul și majoritatea nu năzuiau să în-
curajeze pe nimeni, de un Dante nu se simțea deocam-
dată nevoia, iar cît despre Schiller, părerea tuturor era
destul. de proastă. Prepararea unuia local isca niște
complicații sociale mai curînd dăunătoare decît utile.
Lucrurile au putut rămîne astfel pînă la 1826 cînd,
în urma ideilor Revoluției franceze (1789), Europa de-
veni mai înțelegătoare, cruciadele și războaiele de 30
de ani apărută anacronice și de nerecomandat, tiraniile
se dovediră suspecte și afacerile intrară sub controlul
mulțimilor. în întreaga lume se permise oamenilor să
380
-scrie, nu numai să citească. Unele persoane, ca numi-
tul Schiller, se dovediseră nevinovate. Prestigiul litera-
turii crescu.
Republica San Martino fu asaltată de acest prestigiu,
zidurile ei se clătinară, soneriile țipară sfîșietor. Cîțiva
ani, priceperea gospodarilor ei scuti istoria țării de
seisme catastrofale. Dar, odată încheiată perioada, cro-
nicile fiind de-acum încopciate și îndosariate, eveni-
mente noi cerură vremuri noi. Se trecu la forme supe-
rioare : începu traficul de capodopere și contrabanda
'literelor, operațiune cunoscută și sub numele de P.P.,
adică „pernicioasa penetrație", fiindcă rezultatele fură
păgubitoare pentru zidurile ridicate jur împrejur, iar
poporul nu dobîndi în esență nimic pozitiv, în afară
de cîteva linii pe ,scara Celsius a temperaturii organice,
'Oarecare melancolie, unele aspirații nepotrivite cu po-
sibilitățile și cu situația geografică dată.
Procesul acesta se desfășură astfel : cîteva sute de sol-
dați demobilizați, care cunoscuseră glorii și plăceri în
bătălii și care acum trebuiau să revină la îndeletniciri
tradiționale, ca prepararea bulionului sau șlefuirea do-
purilor de plută, se simțiră atît de jigniți de schimba-
rea ce li .se propunea, încît se constituită în bande și
subgrupe spre a ataca afaceri cu totul inedite. Ei cău-
tară un timp ocupații mai folositoare, dar anunțurile
din ziare îi dezamăgiră. în cele din urmă, aflată că
s-ar cere prin unele piețe opere literare și autori. Cum
p.rin țările pe care le cunoscuseră această marfă se
găsea din belșug, așa cum se găseau, dealtfel, stocuri
masive de nădragi flanelați, șireturi de ghete, costiță
afumată, bragă proaspătă și fasunguri, se hotărîră să
-organizeze o rețea de import clandestin. începură tra-
ficul.
Din acest moment, activitatea contrabandiștilor ne
este cunoscută, din păcate, numai din rapoartele orga-
nelor de control vamal, documente la care apelează au-
torul și pe care le interpretează, după cum se va vedea,
unilateral. Foștii soldați, oameni simpli, urmărind numai
latura comercială a afacerii, au sesizat un lucru esen-
țial : marfa cu care ei își propuneau să manevreze are
o mare putere de a trece vămile, nu numai dintr-un
381
loc într-altul, dar și dintr-un timp în altul. Spre deo-
sebire 'de ouă sau pastrama, care se consumă curînd
după ce au fost distribuite, spre deosebire de mașinile
de cusut sau de căruțele cu cai, mesajele literare pot
să se comunice peste timp, pe deasupra deceniilor și
veacurilor, gradul lor de perisabilitate, datorită mul-
tiplicării, tiparului și păstrării în biblioteci și cugete7
scăzînd la aproape zero. Poeziile lui Ronsard se pot
afla, astfel, pe toate piețele, dar și în fiecare cămin,
se pot purta atît în marile reuniuni, în ținută de gală,
ca și în familie sau în strictă singurătate, vestimentația
neavînd nici un rol. O marfă ca aceasta, cu calitățile
și cu avantajele ei procentuale, este mai prețioasă decît
orice, și numai un comerciant imbecil poate să se teamă
că, investind curajos chiar fără perspective imediate,
în acest sector absolut rentabil, va pierde. Dimpotrivă,
cîștigul este de mie la sută. Nu :sînt, în această pri-
vință, atîtea exemple ? Nu s-au văzut mari firme care
au jucat totul pe comerțul cu smîntînă sau pe cel cu
lentile și primul incendiu, prima criză de supraproduc-
ție, prima dereglare a bursei le-au ruinat ? Nu am cu-
noscut oare succesul celor care au investit nebunește,
sinucigaș, într-un poem sau într-un roman, și au salvat
toate celelalte afaceri, săltînd fantastic casa și îmbo-
gățind nemaiauzit firma ?
în ciuda tonului alarmant, rapoartele despre acțiu-
nea PJP. sînt analitice, argumentate, dezvoltate după
o logică strînsă care impune — și din care se poate
reconstitui exact cum s-aiu înjghebat școlile și cu-
rentele . literare, marile construcții epice, capodoperele
dramatice, sistemele lirice, ruinînd, pe măsură ce pro-
cesul se desăvîrșea, vechile, aparent statornicele insti-
tuții ale țării.
Mai întîi au fost introduși prin fraudă cîțiva poeți,
autori de balade, posesori de cîntece licențioase și de
ode. Evident, nu de această marfă era nevoie în acel
moment, cînd tocmai se stabileau relații cu o societate
producătoare de etichete din Olanda. Societatea ar fi
vrut să obțină roșii crude, să le fiarbă ea însăși, să le
tragă la sticle singură și să aplice exclusiv etichetele.
Funcționarii olandezi, știind bine cum stau lucrurile.
382
jucau rare, făceau pe arțăgoșii, amenințau cu abando-
narea pregătirilor pentru contract, gustau 'roșiile abia
culese de pe cîmp și pretindeau, istrîmbînd din nas, că
miros a mucegai. Pentru dopurile de plută arătau un
dispreț jignitor, demonstrînd pe loc că nici un dop nu
se potrivește cu orificiul pentru care a fost pregătit.
Introducerea poeților într-un astfel de moment, de-
parte de a rezolva problemele, părea o sfidare arun-
cata eforturilor unanime de a ieși dintr-un impas esen-
țial. începu yînătoarea de poeți, fură urmăriți cu și-
cane și. ironii, ca și cum ei se făceau vinovați de ne-
ajunsurile ivite la achiziționarea de etichete din Olanda.
Cîțiva scăpară.
Urmă marea contrabandă cu autori ai genului dra-
™atic. Inoportuni, ca și primii. Controalele depistară
încă în vamă pe Ricardo Bonfini, pe Gabriele Sertorius,
pe Angelica Tebaldi, care, spre a putea trece fără taxele
prohibitive instituite, se automutilaseră dizgrațios.
Unuia îi lipseau farurile, aparatele de bord, sistemul
de aprindere, altuia toba de eșapament, aripile din
spate, bara de direcție. Angelica Tebaldi arăta jalnic,
fără pneuri, fără parbriz. Desigur, ochiul vigilent al
vameșilor putea aprecia valoarea mărfii, imaginația con-
trolorilor fiind exersată în a reface din mai nimic forma,
starea și performanțele anterioare ale scriitorilor, îndeo-
sebi ale Angelicăi Tebaldi. Fură primiți, dar taxele erau
exorbitante.
Un punct de tranzit semnala descoperirea unei bande
care importă, prin canale necunoscute și prin relații
nu mai puțin evidente, eseiști și scriitori de jurnale de
călătorii cu pronunțat caracter literar. Marfă bună, în
perfectă stare. Cui folosea ? Preocuparea marilor so-
cietăți era atunci de a exporta ghinda drept măsline,
se obținuseră în această direcție cîteva progrese, cu
toate acestea consumatorii care desfăcuseră cutiile de
măsline se plîngeau de dureri de dinți și diaree, iar re-
prezentanții firmelor beneficiare nu mai conteneau să
reproșeze, cu măsele doveditoare și cu alte probe, fal-
surile. Se căutau explicații, se organizau demonstrații,
numărul victimelor extinzîndu-se în mediul funcționa-
rilor ce se ocupau cu aceste treburi.
383
Mai fură aflate cantități importante de scenariști de
film, de poeți baudelairieni, de critici literari, de nu-
veliști. Momentul descoperirii coincise cu perioada
strîngerii recoltei de roșii, astfel că ziarele nu înceta-
ră cîteva săptămâni să-și exprime indignarea pentru
josnicia contrabandiștilor. Se lăudară acțiunile de stîr-
pire a traficului, vigilența funcționarilor vamali care
respinseseră importul numitului Merimee, a anonimu-
lui Francesco de Sanctis, a altora de aceeași teapă.
Cetățenii cinstiți n-au trebuință nici în timpul recoltării,
nici mai apoi de zorzoane, de homosexuali, de saltim-
banci, de găinari. S-a constatat, și pe bună dreptate
s-a reținut ca argument, că indivizii de specia acelora
dorm dimineața pînă la ore inacceptabile, sînt refrac-
tari la unele dispoziții, mulți dintre dînșii refuză, spre
pildă, să-și poarte singuri mapele cu acte, consumă
enorm, avînd nevoie (luxurie !) de cărți și de hîrtie, de
timbre poștale și de roșii coapte. A-i primi între pro-
ducătorii de răsaduri sau la căldări însemnează a dez-
organiza fluxul de producție și a greva statele de sa-
larii. Societățile americane, marile familii, comercianții
considerau că mîzgălelile pe care sînt în stare să le
producă acești indivizi nu fac doi bani, că din suma
cu care se achiziționează la preț de vamă un Stendhal,
se pot cumpăra din Insula Capului Verde sau din Bir-
mania 15 (cincisprezece) scribi perfecți, unii dintre
aceștia apți să confecționeze, în numai doi ani, după
absolvirea unei școli de stenodactilografie sistem Du-
ployen, cărți de două și trei kilograme, cu acțiune al-
ternată, cu crimă perfectă, cu happy-end și altele.
într-o perioadă ulterioară, lucrurile se mai schimbară.
Statisticile efectuate stabiliră că, în pofida controalelor,,
a taxelor, pe străzi și pe șosele circulă totuși scriitori și
poeți de mare capacitate, cu tracțiune excelentă, ma-
nevrînd corect și semnalizînd la timp. Pentru asigura-
rea unei circulații normale, la vitezele cerute de ritmul
vremii, se construiesc magistrale moderne, spații de par-
care, garaje. Mașinile intrate prin înșelarea fiscului
'fură acceptate. Se remarcă — și, în acest domeniu, se
384
publicară studii și comunicări concludente — că indi-
vizii deveniți între timp bunuri demne de a fi utili-
zate pot aduce foloase mai mari decît era de închipuit.
Totul fu grabnic legalizat. Voltaire primi număr de
capitală și i se făcură reparații, Rousseau și Diderot
intrară într-un mare garaj, Chenier fu capitonat și
i se instală frînă cu pedală, lui Leopardi, Novalis, Ed-
gar Poe li se atribuiră, din fondul de dotare, radiatoare
noi și acumulatori „Varta". Celorlalți, mai tineri, li se
atașară rulote pe două roate, cu perdeluțe și bucătării
intime. Era altă treabă !
Curînd se stabiliră și sarcini noi. Norvegia își ma-
nifestase dorința de a cumpăra roșii proaspete, cele
mai bune mijloace de transport rămîneau desigur poeții
si prozatorii. Li se încredință răspunderea și ei se ară-
tară fericiți să poată prezenta marfa, prin orașele nor-
dice pe unde poposeau, desfăcîndu-și magaziile și ta-
rabele, în ambalaje colorate, atrăgătoare, ingenioase.
Opera lor deveni astfel deosebit de utilă și toată lu-
mea căzu de acord că poezia, proza, eseul, printr-o uti-
lizare rațională, după sistemul Ford, pot contribui la
sporirea cu 15% a afacerilor, la scăderea treptată a
cheltuielilor, mai ales a celor care stînjencsc în mod
curent activitatea de anvergură a marilor societăți.
în perspectiva anilor, contrabanda de altădată se do-
vedea utilă și justificată.
în rest, cartea lui Rudolf Cohcn se ocupă de unele
aspecte ca : înlocuirea rapidă a cauciucurilor uzate la
autovehiculele ce transportă roșii pe marile șosele, atra-
gerea atenției asupra pericolului pe care îl prezintă o
mașină înclinată, mai ales atunci cînd din ea se scurge
bulion, transformând asfaltul într-un patinoar nepre-
văzut. (Editura „Montgomery", Leon 1963).
ANTHONY BYDON : „Sint regizor și călăreț" —
Uite, am un cal isteț, mă țin mîndru în șaua tivită cu
postav verde, salut în dreapta doamnele cu pălării largi,
cu funde, și ele îmi răspund zîmbitoare, un amestec
de zîmbet nevinovat și de curiozitate reprimată pînă
la crisparea gurii, și salut în stînga domnii cu jachete
385
pepit, sau cu haine trei sferturi, cadrilate, sau cu ful
garine din care -se înfoliază la gît fulare de mătase în
culori tulburătoare ; nimic nu mă reține, nici frumuse-
țea promițătoare a femeilor, nici domnii eleganți din
stingă, eu trec printre ei superb, intangibil, ca un nor
rătăcit printre crengile unui bulevard, și chiar că pe
bulevard trec acum, numai că ceva mai jos, calul bate
cu copita în caldarîm, norul dacă ar bate nu s-ar auzi,
iar, la rin du-mi, dacă aș călări printre crengi, oricît ele
superb aș fi, neîndoios ca m-ar agăța cele mai vi-
guroase, haina s-ar prinde în vreun crăcan, calul s-ar
smuci, pravalindu-mă violent, s-ar duce dracului im-
presia, toata* lumea ar rîde, în primul rînd domnii de
pe partea stîngă, rî'sul lor ar fi zgomotos, ca al rațelor
cînd se bucură pe marginea unei băltoace, apoi doam-
nele, frumoasele domnițe cu ochii umbriți de pe partea
dreaptă, ținîndu-și respirația ca să poată urmări în-
deamănunt împleticirea calului, agățarea, smucitura,
coborîrea mea cu capul în jos, rapid, cu hopuri și
gbionți, căderea pe trotuar, horcăitul meu oribil, apoi
după cîteva minute țipetele de alarmă, întotdeauna tar-
dive, întotdeauna bine regizate, cît se poate mai tîrziu,
cu speranța celor de față ca, în momentul sosirii medi-
cilor, să nu se mai poată face nimic. Sînt nu numai că-
lăreț, sînt și regizor, și știu bine cum se aranjează ches-
tiile astea. Unele căderi frumoase le-am organizat eu
însumi. Deocamdată, nici vorbă de cădere, trec înainte
prin aleea care se lărgește, trandafirii țes de o parte
și de alta rețele dese, în boschete, Ia apropierea mea se
iscă mișcări neliniștite : sînt băietani surprinși pe cînd
tocmai strîngeau în brațe o blondă melancolică. Undeva
se acoperă în grabă o pulpă albă dezvelită. Sînt ;și va-
gabonzi care, cu șapca trasă pe față, culcați pe bănci,
încearcă să-'și refacă forțele risipite noaptea prin cine
știe ce localuri din jurul gării. Aerul răcoros îmi suflă
în față, zvâcnirile calului sub mine îmi apropie cerul
cu stelele și, la un hop mai pronunțat, aștept să fiu
ridicat de subțiori spre a fi aruncat în slăvi, gata de
zbor.
Am ieșit din oraș, acum am înainte șoseaua deschisă,
rar întîlnirca cu vreun automobil face roibul să se -ca-
386
breze, să muște zăbala. Șoseaua traversează o cîmpie
nesfîrșită, pustie, abia se zărește în depărtare, în dreapta,
un tractor gălăgios, învăluit într-o cuvertură de praf,
rotitoare, înșurubindu-sc către înălțimi. Mă port în șa
superb ca și mai înainte, de-ar ifi în preajmă femeile
inimoase, aș trage cu coada ochiului la curioasa lor ur-
mărire, aș saluta elegant și aș reține ceva din zîmbetul
acela promițător, șiret, aproape parfumat. Statura mea
cavalerească, vag înțepenită, salvată doar de mișcările
egale, scandate, ale galopului ar răspîndi o nouă admi-
rație în ochii bărbaților, dacă pe imagine, în stingă,
ar continua să se plimbe bărbați, dar cîmpia e pustie,
un stol de ciori se îndoaie ca o șină ieșită din laminor
și șerpuiește de-a lungul unui lan de un verde intens.
Important este cine te privește, pentru un regizor trebuie
să existe întotdeauna un ochi deschis care să aprecieze
ceea ce faci, să spună aici e bine, ce subtil e, Doamne,
arde-l-ar focul, cum îi mai merge mintea i(și calul !),
lără cineva care sa joace rolul martorului întreaga însce-
nare devine anostă, plicticoasă și, la drept vorbind,
obositoare, pentru că, iată, șoseaua se bifurcă, am pă-
truns pe un drumeag lăturalnic, în pădure, de la un
timp calul înaintează anevoie, copitele întîrzie în noroiul
gros, măruntele salturi în șa au devenit o alunecare îna-
inte și înapoi, și, deodată, toate rămîn pe loc. în pă-
dure este foarte plăcut, aerul înmiresmat se umple de
gîngănii argintii, în vîntul subțire al amiezii încep să
vibreze crengile de arțar și foile de alun. Salut, cu
pălăria în mîină, tăcerea fericită a pădurii, îmi um-
plu încă o dată pieptul, retușînd cele cîteva detalii ale
staturii mele întrucîtva deranjate de trecerea printre
scaieți și mărăcinișuri, de ultimele eforturi prin no-
roaie. Apoi cobor, printr-un salt sublim.
Picioarele mi s-au înfundat pînă la glezne în noroiul
nisipos al locului, în timp ce calul speriat de săritura
mea a pornit haihui prin pădure, insensibil la chemările
prietenoase. Fir-ai a dracului de gloabă, hei, porcăria
dracului, ar trebui să spun, dar mă rețin, chestia asta
nu se potrivește cu cel de mai înainte, nu are importanță
dacă acum cîteva clipe mă aflam pe șaua tivită cu
verde și acum mă al lu înfundat în noroi pînă la ge-
387
nunchi, și nu are importanță că pe dreapta nu mai sînt
admiratoarele frumoase cărora le trimiteam salutul, nici
pe stînga domnii invidioși, bieți pedeștri, reținîndu-și
admirația, dar crăpînd în sinea lor, cert este că nu poate
fi îngăduită, în legătură cu situația accidentală în care
am intrat, o alterare a măreției mele, a demnității, doar
ele îmi sînt de cînd lumea esențiale și circumstanțiale.
Se poate aceasta dovedi, în ciuda căderii în genunchi,
după un efort de a mă desprinde spre a ajunge calul,
nu . departe de mine încurcat în niște mărăcini : îmi
ridic elegant pălăria, nasul mi-1 salt superb înainte și,
uite cît este de simplu, salut în dreapta și în stînga,
femei închipuite, bărbați părelnici, o lume foșnitoare
ce mă admiră în continuare. Oamenii nu sînt de proastă
calitate, de vreme ce nu iau seama la amănunte, ci rețin
esențialul, anume că noblețea, superioritatea, eleganța,
detașarea aparțin ființei mele și nu calului, sau calului
de mine încălecat, sau galopului pe care îl preparăm
împreună.
Efortul suplimentar mă stînjencște, mă dezechilibrează,
mă trîntește în cele din urmă în noroi, pe burtă. Urîtă
treabă ! încerc să mă salt, picioarele mi se afundă mai
adînc în mocirlă, de undeva se apropie, ca o reptilă de
gheață, un ișuvoi de apă, atras de ochiurile pe care greu-
tatea corpului meu le-au făcut în pămînt. Asta îmi
apare obrăznicie, nu pot deocamdată să disting cine
e autorul acestei farse, o farsă stupidă e în orice caz,
neputința îmi. apare rezultatul unei slăbiciuni exclusiv
subiective. îmi amintesc, ca orice spirit elevat în situații
similare, că îmi rămîne să folosesc rezervele puterii mele
sufletești. Ele se pot pune în mișcare cu metodă, cu tact,
așadar, trăgînd din noroi piciorul drept, asociez miș-
carea cu evocarea acelei seri de neuitat de la Operă, cînd
în preajmă, din loja de deasupra scenei, îmi zîrnbea Ce-
lesta, se juca Mozart, spectacolul era admirabil, cîntă
Dieskau, îmi potriveam la ochi, cu cea mai deplină ușu-
rință, binoclul în care se adunau culori grave, personaje
ușoare ca fulgul, pînzele zburătoare ale muzicii... Unii
n-au încredere în această forță, cei ce cred însă au în-
registrat adevărate minuni, nu este de loc imposibil ca
mîini miraculoase, nevăzute, să-mi apuce binevoitor
388
•umerii, să mă tragă în sus, să mă așeze în șa, ca lucru-
rile să reintre în cursul lor ifiresc, contrazicînd, în vir-
tutea unui stil jși a unei logici a eleganței, accidentul.
Calul izbutise să se despresoare din hățișurile în care
fusese imobilizat și, cum mă temeam ca nu cumva iarba
proaspătă, umedă, să-1 îmbie în asemenea măsură încît
să se rătăcească cine știe unde, (făcui un nou efort, mai
bărbătesc, mai încrezător, bizuindu-mă și pe ajutorul
ocult care nu putea să întîrzie. Mișcarea mă afundă încă
o dată în mocirlă, sub tălpi nu se mai bănuiau nici un
fel de rezistențe, umărul stîng se aplecă sub firul apei,
simții pe gît cum se prelinge mătasea-broaștei, insinu-
antă, lipicioasă, necruțătoare. Aș ifi putut să-mi îndrept
bustul, :să-mi încarc plămînii cu aerul pur al pădurii,
să pășesc voinicește, militărește, să-mi încordez brațul
și să mă salt înainte, nu departe aș fi putut apuca în
palmă o rădăcină, m-aș fi prins de ea cu putere și m-aș
fi tîrît puțin, numai atît cît trupul să-și afle o albie
care să-1 poarte spre un teren mai sigur. Nu se pu-
tea face însă mai nimic, toate acestea se înfățișau de-
gradante, nu se potriveau cu persoana mea, cu actele
mele dinainte, orice muritor care se respectă ține ca
la ochii din cap la integritatea personalității sale, la ca-
litatea actelor care o alcătuiesc, la sistemul comporta-
mentelor sale. Atîta timp cît noroiul nu cuprinsese și
umărul drept în băltoaca acaparatoare ce se transfor-
mase într-un burete al adîncurilor, se mai putea încerca
efectul de levitație, metodă expusă pe larg într-o carte
citită nu cu mult timp în urmă. Se pornește de la ideea
că multe dintre acțiunile noastre nu reușesc din cauză
că efortul, contracția musculară își risipesc tăria în
afară, raportîndu-se cruciș cu forțe oarbe, rigide, în
realitate invincibile. Calea eficace, metoda cu șanse de
cîștig este, dimpotrivă, concentrarea către interior, orga-
nizarea unui efort general, care să sustragă organismul
contingenței, să-1 depărteze de orice sursă de neplăceri,
de atac, de degradare.
Strînsei din dinți, îmi pusei în stare de alertă fiecare
treaptă a mușchilor, începînd cu cei de la picioare pînă
la bicepși, desfășurai mental numărătoarea inversă, apoi
îmi organizai desprinderea din mocirlă. Vedeam că pro-
389
cedeul promite. Atunci apărură cîțiva țărani, gîfîind și
congestionați, dînd năvală la locul unde mă aflam. Am
strigat din toate puterile să nu se apropie, expe-
riența mă interesa și mă entuziasma în cel mai înalt
grad. I-am îndemnat să caute calul.
Dar pe ei nu-i interesa nici calul, nici experiența for-
midabilă pe care o începusem, cu atît mai puțin concep-
ția mea nobilă privind unitatea de conduită a persona
lității în cele mai diferite împrejurări.
Mă traseră cu brutalitate afară, ca pe cel mai ordinar
dintre semenii lor...
(11AI i 111 r a „ I ’ ega.se r i a N a ți o nai ă “, (;l iic a g<), 1912.)
F’RANCESCiO GUICCIARD1NI : „Ricordi politici
e civili^ — „Non vi maravigliate clic nou si , sappino le
cose delle etâ passate, non quelle che si fanno noile pro -
vincie o luoghi lontani ; perche se considerate bene, non
s’ha vera notizia delle presenti, non di quelle che gior-
nalmente si fanno in una medesima cittă ; e spesso tra
il palazzo e la piazza e una nebbia si foita, o un mur o
si grosso, che non vi penetrando l’occhio degli uomini,
tanto sa il popolo di quello che fa chi governa, o doi,la
ragione per che lo fa, quanto delle cose che fanno in
India ; e perd si empie facilmente il mondo di op in ioni
erconee e vane/

	Redactor : MARIA BANULESCU Tehnoredactor : AUREL BUCUR
Format A. nr.	540^840116. Coli ed. 22,14. Coli tipar 24,50. 18 194/1970. C.Z. pentru bibliotecile mari și mici 33—330.
Tiparul executat sub comanda
nr. 774 la
întreprinderea poligrafică
„13 Decembrie 1918"
str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97,
București
Republica Socialistă România