MIHAIL SEBASTIAN OPERE VII. PUBLICISTICĂ (1936-1937) ACADEMIA ROMÂNĂ FNSA FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ Colecţia OPERE FUNDAMENTALE Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION MIHAIL SEBASTIAN OPERE VII. PUBLICISTICĂ (1936-1937) Ediţie coordonată de MIHAELA CONSTANTINESCU-PODOCEA Text ales şi stabilit, note, comentarii şi variante MIHAELA CONSTANTINESCU-PODOCEA, şi PETRUŞ COSTEA INS A Academia Română Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă Bucureşti *2015 Tehnoredactare computerizată: EUGEN CIUCĂ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SEBASTIAN, MIHAIL Opere / Mihail Sebastian. - Bucureşti: Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, 2010-vol. ISBN 978-973-1744-90-2 Voi. 7: Publicistică: 1936-1937 / ed. de Mihaela Constantinescu-Podocea, Oana Safta şi Petruş Costea. - 2015 - ISBN 978-606-555-132-9 I. Constantinescu-Podocea, Mihaela (ed.) II. Petruş, Costea (ed.) III. Safta, Oana (ed.) IV. Simion, Eugen (pref.) 821.135.1-821 Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” Lucrare realizată în cadrul Proiect editorial finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă NOTĂ ASUPRA VOLUMELOR VII ŞI VIII Volumele VII şi VIII, care încheie publicistica lui Mihail Sebastian, cuprind texte înscrise într-un arc de timp mult mai larg decât în celelalte volume: 1936-1945. Pentru Mihail Sebastian, un deceniu înjumătăţit de interdicţiile impuse scriitorilor evrei la 9 august 1940 prin Decretul lege nr. 2650 din 8 august 1940, privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România. După încetarea colaborării la „Viaţa românească” în luna mai 1940 şi, în august, la „Muncă şi voie bună”, revistă publicată sub patronajul Ministerului Muncii, Mihail Sebastian a fost „licenţiat” din „serviciul de redactor” la „Revista Fundaţiile Regale” la 7 septembrie. Propriu-zis, volumele cuprind cronicile, eseurile şi articolele din intervalul ianuarie 1936 - august 1940 şi patru texte răzleţe (o prefaţă, un fragment memorialistic şi două texte cu caracter propagandistic), publicate din august 1944 până în mai 1945. O precizare necesară: scriitorul a refuzat, după abrogarea legii antisemite, care i-a impus 4 ani de tăcere, să-şi reia postul de redactor la „Revista Fundaţiilor Regale” şi a respins propunerea de colaborare la o proiectată publicaţie a lui Zaharia Stancu (cf. Jurnal, Humanitas, 2005, p. 564). Anul 1936 a înregistrat o continuitate în activitatea publicistică a scriitorului, cu puţine mutaţii în registrul tematic. Mihail Sebastian a publicat, în „Rampa”, note din călătoria la Paris, decembrie 1935 - ianuarie 1936, cronici literare şi comentarii în marginea actualităţii culturale şi VI NOTĂ ASUPRA VOLUMELOR VII ŞI VIII politice; cronici de carte franceză pentru rubrica din „Vremea”, semnată din iulie 1935, comentarii politice în „Index”, cronică muzicală şi numeroase articole ilustrând statornicul interes al scriitorului pentru viaţa artistică în general, în „L’Indépendance roumaine”, Publicistica literară se îmbogăţeşte cu eruditele note de investigare a literaturii franceze din R.F.R. (note despre Montaigne, Thibaudet, Jules Renard, care anunţă amplul eseu consacrat Corespondenţei lui Marcel Proust). Inaugurată sub bune auspicii, perioada cuprinsă între 1936 şi 1940 a înscris curând în activitatea publicistică a lui Mihail Sébastian o traiectorie marcată de dificultăţi: suspendarea rubricii „Cartea franceză” de la „Vremea”, în urma polemicii cu Vasile Lovinescu (martie 1936); scandalul în jurul desemnării la secretariatul general al „Revistei Fundaţiilor Regale”, în lipsa lui Radu Cioculescu (1937); atacurile antisemite din presă. Nu în ultimul rând, alterarea relaţiilor cu scriitorii generaţiei sale. La 19 decembrie 1937, Mihail Sébastian consemna în Jurnal: „ Nu ar trebui să-i fiu recunăscător vieţii că face un gol în jurul meu?... Nu ar trebui să înţeleg că termin o etapă (dar o termin total, definitiv) şi încep alta, care mă duce spre alţi oameni, spre alte afecţiuni..., şi, poate, spre o nouă singurătate?” (ed. cit., p. 133). Noua etapă/orientare se anunţase la începutul lui 1937 odată cu publicarea, în februarie, a primei cronici literare în „Reporter”, revistă cu evidente simpatii de stânga; în 1938 Mihail Sébastian preia cronica dramatică din „Viaţa românească” (directori Mihail Ralea şi Constantin Vişoianu), iar de la 15 iulie 1939 începe colaborarea la „Muncă şi voie bună”, publicaţie de orientare democratică, condusă de Mihail Sadoveanu. Aceste schimbări, notabile în plan biografic, nu au antrenat mutaţii în judecata critică, dincolo de o evidentă moderaţie (în ciuda simpatiilor şi adversităţilor păstrate) şi de infuzia ideologică în comentariile despre scriitorii „generaţei tinere” (Alexandru Vianu. Libertate şi cultură, Constantin NOTĂ ASUPRA VOLUMELOR VII ŞI VIII VII Noica. De Caelo. încercare în jurul cunoaşterii, „Reporter”, 1937,1938). La tipologia diversificată a cronicilor, se adaugă cronica ediţiilor. Colaborarea la cotidianul în limba franceză „L’Indépendance roumaine” este constantă şi intensă. Sébastian a publicat, între 13 octombrie 1935 şi 13 octombrie 1939, 333 de texte, dintre care jumătate cronici muzicale; ele au apărut în rubrica „Chronique musicale” şi reprezintă una dintre cele mai consistente contribuţii ale unui scriitor la acest domeniu. Viaţa muzicală este abordată din mai multe perspective, iar textele includ cronici de concert, cronici de disc, cronici de carte, analize ale vieţii muzicale bucureştene. Alături de cronicile muzicale, Sébastian publică în „L’Indépendance roumaine” cronici literare şi artistice, medalioane comemorative, articole cu tematică diversă, dezvoltând adeseori scurtele informaţii ale Breviarului din „Rampa”. Ca şi în volumele precedente, textele au fost ordonate strict cronolgic. Structura volumului VIII, ultimul volum de publicistică include o Addenda. Ea cuprinde două categorii de texte: I - texte nesemnate: Breviarul din „Rampa” (1935 şi 1936); două texte propagandistice scrise după 23 august 1944, Armata Roşie vine şi Manifestul Blocului Naţional Democrat, texte atribuite lui Mihail Sébastian. II - texte omise din anul 1932. Transcrierea textelor s-a făcut din publicaţiile unde ele au apărut prima dată; informaţiile bibliografice sunt precizate în secţiunea Note şi comentarii. Breviarul a fost ordonat cronologic. Normele de transcriere sunt cele din volumele precedente. La transcrierea cronicilor şi articolelor în limba franceză din revista „L’Indépendance roumaine” a fost păstrată grafia propusă de Sébastian pentru numele proprii: VIII NOTĂ ASUPRA VOLUMELOR VII ŞI VIIL Maîoresco, Andricou, Jean Sébastien Bach, Tchaïkovsky; a fost înlocuit „concert” (spectacol) cu „concerto” (compoziţie) şi „partiture” cu npartition”, întrucât Sébastian face această confuzie în majoritatea textelor, dar am păstrat forma „dirijeur” pentru „chef d’orchestre”. S-au corectat tacit erorile morfologice şi dezacordurile. Volumele VII şi VIII au fost realizate prin următoarele contribuţii: îngrijirea textului, note şi comentarii Mihaela Constantinescu-Podocea (textele în limba română; Breviar, 7 ianuarie - 15 iunie 1935 şi 1936; Petruş Costea (textele în limba franceză; Breviar 16 iunie - 20 decembrie 1935). Indice de nume: Petruş Costea, vol. VII; Mihaela Constantinescu Podocea, voi VIII M. C.-P. ARTICOLE CRONICI ESEURI 1936-1937 1936 ÎNTRE CRONICĂ ŞI ROMAN Părintele Galaction întreprinde cu romanul său de curând apărut în volum - dar mai înainte publicat în chiar această revistă - o vastă construcţie epică, ce trebuie probabil să îmbrăţişeze nu numai povestea câtorva eroi, ci însăşi societatea românească de-a-lungul ultimelor patru decenii. începând cu anul 1899, piatră de hotar a veacului trecut (de unde şi titlul cărţii) şi trecând apoi în noul veac, ilustrul prozator îşi propune să cuprindă în romanul său imaginea cât mai completă a vieţii româneşti modeme, sub aspectele ei cele mai variate: politică, artă, literatură, probleme sociale, mişcare de idei, etc. Aşa cum se desenează de la punctul său de plecare, romanul părintelui Galaction va urmări desfăşurarea epocii noastre pe mai multe planuri, schiţând mersul progresiv al evenimentelor româneşti şi gmpându-le în jurul unei scheme de roman propriu zis. O astfel de întreprindere este impresionantă şi prin obiect şi prin proporţii. Ea nu poate fi judecată pe etape, ci în ansamblu. Ea valorează nu prin detalii, ci prin organizarea generală a materialului. Iată de ce astăzi, când nu avem decât primele două volume ale acestei opere, gândită pe atât de vaste dimensiuni, nu ne socotim îndreptăţiţi să facem 4 MIHAIL SEBASTIAN un adevărat examen critic, ci, cel mult, să stabilim oarecare prime jaloane şi... să aşteptăm. Cele două tomuri, pe care ni le dă deocamdată părintele Galaction, sunt preliminarele operei sale. Prin consecinţă, şi comentariul nostru e ţinut să aibă un caracter preliminar. Cea mai interesantă dintre problemele literare, pe care romanul acesta le provoacă din primul moment, este pentru noi relaţiunea dintre cronică şi roman, raportul dintre realitate şi ficţiune. Părintele Galaction are sinceritatea de a mărturisi în prefaţă originea autobiografică a operei începute. „Urzeala cărţii mele - câtă se vede azi şi câtă va mai fi - este luată dintr-un jurnal intim şi completată, după trebuinţă, cu mărturiile cotidianelor epocii. Din acest punct de vedere, fabula mea are picioare de cronică...” Pornind de la această confesiune, am fi poate îndreptăţiţi să căutăm a descifra printre rânduri realitatea care i-a servit prozatorului drept model direct. A identifica „cheile” unui roman este totdeauna un exerciţiu, dacă nu instructiv, fără îndoială plăcut. Nu-1 vom face totuşi, deşi n-ar fi greu. Dacă ne amintim că scriitorul Gala Galaction a făcut primii paşi în viaţă într-un strălucit grup de tinere energii şi temperamente (I. G. Duca, Tudor Arghezi, N. D. Cocea, V. Demetrius), atunci grupul de juni eroi, pe care ni-i înfăţişează romanul (Doru Filipache, Boruzescu, Lara Teobald, Badea Jiu, Edgar Spata...) devin foarte străvezii. PUBLICISTICĂ 5 Chestiunea însă astfel pusă este secundară. Ea răspunde unei curiozităţi fără semnificaţie. Mai interesant este de ştiut, în linii generale, în ce măsură opera părintelui Galaction va conserva elementele istorice ale materialului său şi în ce măsură, „romanţându-le”, le va modifica. Ar trebui pentru aceasta să stabilim limita dintre cronică propriu-zisă şi roman propriu zis. Problema îl interesează şi pe romancier, căci în aceeaşi prefaţă el adaugă: „Aşa era atmosfera politică, aşa s-au perindat unele evenimente şi aşa a curs, printre ele, viaţa eroilor mei. Mai târziu, peste cine ştie câtă vreme, cine ştie ce iubitor de cioburi şi de necropole literare poate că-şi va bate capul să stabilească cum cresc urzicile pe morminte şi cum mănâncă ficţiunea literară lespezii faptelor petrecute”. Iată, foarte frumos formulată problema aceasta a relaţiilor dintre cronică şi roman - căci într-adevăr dificultatea este de a şti „cum faptele petrecute sunt mâncate de ficţiunea literară”. întrebarea nu se adresează numai părintelui Galaction. Ea s-ar putea adresa cu egală îndreptăţire d-lui C. Stere de exemplu, care şi el în întinsa sa operă în preajma revoluţiei nu construieşte altceva decât un roman-cronică. în genere, şi dacă ne e îngăduită o opinie în afară de cazul special al părintelui Gala Galaction sau al d-lui C. Stere, genul acesta ni se pare hibrid. Am prefera delimitări netede: cronica să fie cronică, romanul să fie roman. Reunirea lor duce la forme bastarde. O cronică romanţată pierde enorm din 6 MIHAIL SEBASTIAN caracterul ei documentar şi această pierdere nu ştiu dacă e compensată de avantaje artistice echivalente. Dar să nu ne rătăcim în consideraţii generale. Cartea părintelui Galaction trebuie judecată în substanţa ei proprie, nu în calităţile sau defectele de principiu ale „genului literar” din care face parte. Să observăm deci abundenţa elementelor de cronică în romanul său. Fără să fie direct angajate în ţesătura epică a cărţii, fără să facă parte activă din poveste, evenimentele politice, sociale sau literare ale timpului sunt mereu prezente în carte. Autorul le evocă, fără să insiste prea mult, dar desemnându-le oricum în deajuns de precis, pentru a indica epoca, decorul, coloarea locală, cadrul general în care se desfăşoară lucrurile. Vom găsi numeroase ecouri din actualitatea timpului, ecouri cronologic înregistrate, tocmai pentru a păstra romanului caracterul său iniţial de cronică. Un registru al acestor evenimente evocate de romancier ne va convinge de diversitatea lor: polemica Maiorescu-Gherea (Voi. I, p. 21), procesul mitropolitului Ghenadie (Voi. I, p. 57), debutul actorului Brezeanu în Avarul (Voi. I, p. 147), legea generalului Berindei şi greva studenţească (Voi. II, p. 43), căderea guvernului Sturza şi scandalul Bannfy (Voi. II, p. 62), alegerea lui Gogu Cantacuzino ca şef al conservatorilor şi numirea lui Delavrancea ca primar al Capitalei (Voi. II, p. 190), telegrama Regelui către D. A. Sturza de ziua lui (Voi. II, p. 193), debutul Agathei Bârsescu în Magda de Sudermann (Voi. II, p. 202), intrarea „generoşilor” în partidul liberal (Voi. II, p. 231), boala lui Tolstoi (Voi. II, p. PUBLICISTICĂ 7 266), expoziţia de pictură a lui Grigorescu (Voi. II, p. 299). Se poate vedea din această lungă înşiruire de fapte, pe care întradins le-am enumerat, variaţia detaliilor exacte, pe care romancierul le încorporează în opera sa, oferindu-ne puncte de reper din domenii cât mai felurite, pentru a ne pune în contact cu atmosfera timpului. Unele din aceste fapte sunt pur şi simplu menţionate sumar şi numai în trecere - altele însă, cum este căderea guvernului Sturza, capătă amploare şi sunt mai dezvoltat „romanţate”. Romanul face, în anumite momente, interesante încercări de a-şi apropia şi asimila cronica. E timpul să părăsim cronica şi să venim la substanţa proprie a romanului, la ceea ce părintele Galaction numeşte „fabula” cărţii. La răspântie de veacuri este desigur romanul unei iubiri. Autorul o spune destul de lămurit în prefaţă, iar critica a confirmat acest lucru, de altfel evident. Totuşi aş îndrăzni să văd în aceste două prime volume, abia în rândul al doilea un roman de dragoste. în prim rând, La răspântie de veacuri este mai mult romanul unei vocaţiuni poetice. Fără îndoială, amorul lui Dorn Filipache şi al Antoninei Ţanţu ocupă un important loc în economia romanului - dar nu pe cel mai important. Nici măcar din punctul de vedere contabilicesc, al numărului de pagini rezervat acestui episod de iubire, el nu este dominant. Nesfârşit mai numeroase sunt paginile dedicate problemelor literare ale tânărului erou Dorn 8 MIHAIL SEBASTIAN Filipache, problemelor sale de conştiinţă, ideilor sale de artă, experienţelor sale de creaţie. Obiectul prim al părintelui Galaction pare a fi fost aici acela de a fixa tatonările de gândire, de orientare, de sensibilitate ale unui grup de intelectuali superiori, aflaţi pe pragul dintre prima tinereţe şi maturitatea interioară. Aşa se explică lungile dezbateri abstracte dintre tinerii noştri eroi, nesfârşitele lor scrisori grave, solemnele lor confesiuni, imensele lor conversaţii. (Numai Boruzescu şi Filipache, şi numai într-o singură discuţie, au nevoie de 22 de pagini, pentru ca să pună la punct... filozofia lui Kant...). Cei patru amici, care formează nucleul intelectual al romanului (ca să nu-i mai numărăm pe Lara Teobald şi pe Edgar Spata, prezenţi numai cu numele), pornesc în viaţă încrezători în talentul sau în geniul lor - şi în bună parte cartea nu este altceva decât prezentarea foarte locvace, foarte discursivă, foarte amplă a primelor lor incursiuni în cultura românească. La răspântie de veacuri este evident romanul unei iubiri, dar este mai ales romanul unor intelectuali. Ceea ce este determinant în personajul principal al cărţii, în Doru Filipache, nu este atât amorul său pentru Antonina sau Elvira, cât vocaţia sa pentru poezie. O spune şi el de nenumărate ori, fără prea multe ezitări, i-o spun şi ceilalţi cu o persistentă complicitate. „...am venit pe lumea aceasta, obsedat de armonii pe care le aud numai eu fi aiurit de o vrajă neîntreruptă, din mine fi din jurul meu, despre care semenii mei n-au nici o bănuială” (voi. II, p. 148). PUBLICISTICĂ 9 „Legea sufletului tău e cuvioasă, declară la rândul său Boruzescu. Tu eşti poet, tu eşti artist.” (p. 285) Şi puţin mai departe, eroul cărţii reia cu foarte mult elan aceeaşi strigare: „Sunt poet... şi menirea mea este pasiunea!” (p. 353). Asemenea accente de orgoliu liric sunt fără număr în cartea părintelui Galaction şi ele arată limpede că într-adevăr această carte este romanul unei tinere vocaţii poetice, în căutarea propriei sale clarificări. Tema este extrem de grea şi ameninţată la tot pasul de primejdioase naivităţi. E de ajuns să amintesc în această privinţă o foarte justă remarcă a lui Albert Thibaudet: „Mais si le roman du grand intellectuel a parfois été tenté, il n-a jamais produit une oeuvre viable. Balzac y a complètement échoué dans Louis Lambert... ...Les raisons pour lesquelles le roman intérieur du grand philosophe ou du grand savant, du grand poète ou du grand artiste, n-a jamais pu et ne pourra probablement jamais être réalisé pleinement ne sont pas très obscures...”. Aceste „raţiuni”, Thibaudet le explică pe larg, dar ar fi să depăşim obiectul articolului nostru, stăruind asupra lor. Vom remarca doar că aproape toate dezbaterile de idei din romanul părintelui Galaction rămân în afară de ţesătura sa epică. Ele pot fi eventual interesante în ele însele, dar sunt un real balast în economia cărţii: imense digresiuni abstracte, care întrerup povestea şi îi îngreunează ritmul. Am citat mai sus discuţia dintre Filipache şi Boruzescu 10 MIHAIL SEBASTIAN asupra lui Kant. Am mai putea cita capitolul în care se comentează Magda lui Sudermann. Am mai putea cita scrisoarea, de mare întindere, în care Dorn discută tabloul pictorului polonez Siemiradsky, Dircee creştină... Toate aceste fragmente - şi multe altele -păstrează un caracter de conversaţie academică, un ton respectabil evident de dispută intelectuală. Nimic nu e mai greu de scris decât romanul unei inteligenţe superioare. Thibaudet pretinde - după cum aţi văzut - că e imposibil. Părintele Galaction este un scriitor, pentru care problema morală există. Romanul său are deci din capul locului anumite obiective etice. „E mincinoasă frumuseţea dacă n’o garantează idealul moral! E amăgitoare arta, dacă nu purcede din convingeri superioare, ci purcede din trufia şi din aluatul impurităţii noastre!”. (Voi. II, p. 255) A discuta o astfel de atitudine literară, ar fi un exerciţiu riscat. Tot ce putem face este să o reţinem, să recunoaştem că este întru totul respectabilă şi în sfârşit să constatăm că ea defineşte excelent arta părintelui Galaction. Criza morală în romanul de faţă este de două ori studiată. Odată sub aspectul ei ideologic - aş spune - în discuţiile dintre protagoniştii cărţii; iar a doua oară sub aspectul ei pasional, în intriga amoroasă ce se ţese între Dorn, Antonina şi Elvira. Antonina reprezintă sobrietatea, credinţa, liniştea şi virtutea - în timp ce Elvira reprezintă PUBLICISTICĂ 11 ciudăţenia, inconstanţa, neliniştea şi, dacă nu viciul, în orice caz aventura. Lucrurile sunt văzute astfel într-o ordine prea simetrică, dar tocmai de aceea sensul moral al cărţii este mai limpede. Părintele Galaction nu ţine să evite stilul pedagogic. Romanul său devine astfel o frumoasă lecţie, căreia ar fi nepios să-i opui exigenţe strict estetice. Nepios şi, adaug, prematur. Căci romanul continuă. IONEL TEODOREANU: LORELEI Cu Lorelei, d. Ionel Teodoreanu încearcă o întoarcere înapoi spre Medeleni. Stil, personaje, atmosferă, totul aminteşte primul său roman, uneori cu atâta fidelitate, încât te întrebi dacă nu este la mijloc un exerciţiu voluntar. Ai impresia că autorul a voit să scrie încă o dată, într-o nouă versiune şi în oarecari variante, povestea primilor săi eroi. Nu ştiu ce semnificaţie personală are această întoarcere înapoi. Să fie o simplă nostalgie literară? Să fie oboseala de a lucra într-o formulă de roman realist, care-i convine atât de puţin d-lui Teodoreanu şi îi contrazice atât de mult resursele naturale? Să fie, în sfârşit, dorinţa - omeneşte explicabilă - de a regăsi pe drumul vechi al Medelenilor un succes pe care, pe drumurile mai noi {Fata din Zlataust, Golia, Crăciunul de la Silivestri...), nu l-a mai întâlnit? 12 MIHAIL SEBASTIAN Nu ştiu şi poate că nici nu am dreptul să ştiu. Ar fi injust să-i facem d-lui Teodoreanu un proces de intenţii. Lorelei este un roman de tip „medelenist” - şi noi nu avem a cunoaşte raţiunile personale ale acestui fapt, ci doar a-1 explica. îndeletnicirea de romancier a d-lui Ionel Teodoreanu a fost în anumit sens, din capul locului, paradoxală. D-sa era un poet liric de foarte suavă simţire şi de foarte graţioasă expresie. Dar „suav” şi „graţios” nu sunt atribute de romancier. Ele duc în mod natural spre detaliu, spre arabesc, spre minuţios - în timp ce romanul este, dimpotrivă, o artă de ansamblu şi de viziune unitară. Lirismul autorului era difuz pulverizat în o mie de notaţii mărunte, sedus de frumuseţea imaginilor şi de calitatea sunetelor. O precipitată vervă poetică îi dădea scrisului său strălucire, culoare şi variaţie - o sumă de virtuţi care se sprijineau pe sugestie verbală, pe atmosferă lirică, pe farmec muzical. Materialul era desigur subtil, dar poate tocmai de aceea impropriu unei adevărate opere de romancier. Fără a voi să stabilesc incapacităţi de principiu, voi spune încă o dată că pragul dintre poezie şi roman este foarte greu de trecut. Cumulul acesta este dacă nu imposibil, în orice caz dificil. în literatura noastră cunoaştem cazul tipic al d-lui Tudor Arghezi, din care tenacitatea editorilor şi voinţa sa personală n-au izbutit nici până astăzi să facă un romancier. Nimeni nu poate - se vede - părăsi de bunăvoie o vocaţie de poet. Este o evaziune pe care şi d. Ionel Teodoreanu a încercat-o, imediat după Medeleni. PUBLICISTICĂ 13 Se vede bine în cărţile sale ulterioare efortul de a simplifica. Poetul îşi sacrifica elanurile lirice. Le oprea în loc, le ridica obstacole, le impunea un fel de voit prozaism, un fel de premeditată răceală. Sunt cărţi (Crăciunul de la Silivestri, de exemplu) care miau lăsat ciudata impresie că d. Ionel Teodoreanu se sileşte să fie tem şi că vrea cu tot dinadinsul să fie plat. D-sa încearcă să reziste Medelenilor - ceea ce înseamnă că încearcă să reziste propriului său lirism. Voia să se sustragă genului de literatură pe care primul său roman îl fixase cu atâta succes, dar şi cu atâta facilitate. Când va fi să judecăm în ansamblu opera d-lui Ionel Teodoreanu, va trebui să ţinem seama de acest stimabil efort către sobrietate. Dacă acest efort a reuşit şi în ce măsură a reuşit - este o altă întrebare, la care nu vom răspunde astăzi. Poate că răspunsul cel mai edificator ni-1 dă însuşi volumul de faţă, căci Lorelei fiind o reeditare a Medelenilor ar putea fi în acelaşi timp o dezavuare tacită a cărţilor precedente. Dezavuare fără îndoială involuntară şi pe care d. Ionel Teodoreanu - nu mă îndoiesc - o va nega. Lorelei, înainte de a fi un roman, este, întocmai ca şi Medelenii, un voluminos album de mici poeme în proză. Cartea se sufocă sub profuziunea de imagini şi metafore. Cu un extraordinar debit verbal şi cu o inventivitate puţin obosită parcă, ba chiar pe alocuri puţin mecanică, dar încă plină de mobilitate, autorul aruncă pentru fiecare moment, pentru fiecare gest, zeci de imagini din cele mai diverse, evocând culori, sunete şi lumini, într-o avalanşă de metafore, unele 14 MIHAIL SEBASTIAN fericite, altele inexpresive, altele în sfârşit stridente, dar toate la un loc obositoare prin abuz. Sunt în acest dosar de imagini câteva momente de admirabilă delicateţă: „îi veneau dinspre ea numai emoţii proaspete, de care se lăsa copleşit c-un fel de pasivitate îngăduitoare, aşa cum ai renunţa la mişcări, dacă o pasăre ţi s-ar sui pe umăr ş-apoi pe braţ, confundându-te cu un copac.” Sau, în altă parte, vorbind despre o tânără şcolăriţă, pierdută în lecturi prematur grave: „Făptura ei minusculă, cu numele eroilor lui Dostoievski în gură, dădea impresia furnicilor care duc fire de pai uriaşe cu o mare seriozitate.” Sau această imagine de remarcabilă preciziune vizuală: „Cafeaua se revarsă bolborosind întunecat peste ibric, îmbrăcându-1 într-o pelerină de lutră veche.” Asemenea notaţii fericite sunt nenumărate în cele 450 de pagini ale cărţii şi dacă frumuseţea lor ar fi determinantă pentru valoarea romanului, nu aş ezita să transcriu cât mai multe. Sunt însă convins că ele nu formează un element decisiv al operei, ba că, dimpotrivă, caracterul lor este foarte adesea pur şi simplu ornamental. Pentru a spune cuvântul just, voi adăuga: parazitar. „Minutarele deveneau solemne ca genele unei agonii” (p. 24). „... capul tânăr şi solemn în paloarea lui de argint ca un răsărit de lună pe mare...” (p. 27). „...noaptea fusese neagră ca o mulţime de rândunele, pană lângă pană...” (p. 39). „Luli! Luli!... numele ei venea ca un acord de sonatină cântată undeva de o fetiţă cu cozile pe spate” (p. 119). „Pe o streaşină doi Lululi cântau parcă la patru mâini o sonatină matinală” (p. 132). PUBLICISTICĂ 15 Multiplicaţi la nesfârşit aceste acorduri minore şi veţi realiza „starea de evlavie lirică”, despre care vorbeşte undeva autorul, stare ce mi se pare foarte greu de suportat într-un roman, înăbuşit de propriile lui excese poetice. Stilul d-lui Ionel Teodoreanu nu întârzie, din cauza acestui abuz, să devină artificial, factice şi manierat. „Tremurul libelulesc al aripioarelor cupidoniene” (p. 125), de exemplu, mi se pare o imagine nu numai încărcată, dar de o falsă frăgezime. Te întrebi dacă metafora şi simbolul nu ajung pentru d. Teodoreanu un adevărat tic, ce îl face incapabil să se exprime direct, simplu şi adecvat: „...în acest tramvai interurban el era singurul bărbat...” (p. 60). De ce „tramvai interurban” şi nu „tren”? Ar fi mai simplu şi ar fi mai clar. Iar pe de altă parte, nu cred că „tramvai interurban” este mai poetic decât „tren”. „Un an multicolor de străinătăţi” (p. 265). De ce un an petrecut în străinătate trebuie să fie neapărat „multicolor de străinătăţi”? Expresia e forţată şi în plus lipsită de frumuseţe. „...în fiecare zi la patru făceau popas în jurul fructelor...” (p. 268). De ce „făceau popas în jurul fructelor” şi nu „mâncau fructe”... ceea ce ar fi mai laconic, mai precis, dar în nici un caz mai urât? Mă grăbesc de altfel să vă spun că aceste observaţii de detaliu sunt fără gravitate. Nu calitatea fiecărei imagini în parte ne interesează. Unele din ele, cum am spus mai sus, sunt admirabile. Nu calitatea lor, ci funcţiunea lor în economia operei. Chiar dacă toate metaforele d-lui Teodoreanu ar fi egal de frumoase, de juste şi de evocatoare, încă stilul acesta covârşitor de frumuseţi ar fi primejdios romanului. 16 MIHAIL SEBASTIAN E un fel de ceaţă lirică ce se ridică între cititor şi carte, un fel de negură sentimentală care şterge conturul povestei, atenuează liniile personajelor, amestecă episoadele, confundă planurile şi reduce tot romanul la un fel de tablou confuz, fără perspectivă. Am întârziat prea mult asupra chestiunilor de stil pe care le impune lectura lui Lorelei. Ele ar fi de ordin secundar, dacă ar fi vorba despre alt romancier, dar devin esenţiale în cazul d-lui Ionel Teodoreanu, a cărui întreagă literatură nu însemnează altceva decât eforturile unui stil liric de a se adapta la necesităţile unei creaţii epice. în ce priveşte substanţa propriu-zisă a romanului, ea rămâne complect pe linia Medelenilor. Catul Bogdan este un nou Dan Deleanu. Luli este o nouă Olguţă, Gabriela însăşi poate fi o nouă Monică. Povestea lor de iubire are aceleaşi accente (mai puţin vii, mai puţin tinere, mai puţin spontane), ca şi poveştile de iubire de la Medeleni. Drumuri încrucişate de melancolie şi ingenuitate, de visare şi senzualism - aceleaşi drumuri care descind din mereu neuitata Uliţă a copilăriei... Nu lipsesc nici scenele de copilărie, nici momentele de adolescenţă - şi aici d. Ionel Teodoreanu regăseşte ecouri încă emoţionante de poezie. Ele sunt însă fragmentare şi nu depăşesc un cadru restrâns de poem în proză. în întinderea romanului, aceste ecouri slăbesc, se pierd şi se uită. Ceea ce ne împiedică să participăm la dramele eroilor din Lorelei este psihologia lor idilică. D. Teodoreanu este prea binevoitor cu personajele sale. PUBLICISTICĂ 17 Poet fiind, d-sa ia parte directă la ce se întâmplă în carte şi distribuie cu prea multă generozitate virtuţi excesive personajelor sale. Catul Bogdan în special (ca şi fostul Dan Deleanu) este enervant de frumos, enervant de inteligent, enervant de sensibil, enervant de misterios. Este în acest erou un exces de superlative, şi fizice, şi morale, care îi dă ceva cinematografic. Numai în filme eroii principali sunt atât de insuportabil perfecţi: „...pe femei le intriga, dând celor mai multe imboldul de a-i vorbi franţuzeşte.” Semn de distincţie? Mie mi se pare cam vulgar şi bătător la ochi. „Dădea o primă impresie de exotic oriunde se afla... Părea, în fiecare loc, că vine, din altă parte...” Nu e puţin clişeu acest „exotism”? „Părul alb, pieptănat pe spate, cam lung şi uşor fluturător, nu dădea o impresie de bătrâneţe, ci de izolare, ca piscurile ninse ivite în zarea unor privelişti de vară printr-un văzduh ciripitor...” Nu e prea mult? Nu, nu e prea mult. Catul Bogdan are o mie de alte calităţi. E profesor universitar şi cursurile lui sunt cele mai populate de studenţi entuziaşti. Este romancier şi romanele lui sunt cele mai iubite de tinerele fete, care îi scriu scrisori de admiraţie şi iubire. Se înţelege însă că el nu are decât dispreţ pentru glorie şi trăieşte mereu într-o „zvelteţă tomnatec meditativă”. Poate că o asemenea fericită potrivire de geniu literar, superioritate morală şi splendoare fizică nu este un lucru absolut imposibil în viaţă. In literatură însă apariţia este supărătoare prin romantism, prin naivitate şi prin uşurinţă de efecte. 18 MIHAIL SEBASTIAN D. Ionel Teodoreanu păcătuieşte prin complezenţă faţă de eroul său. Nu-1 pune decât în situaţii avantajoase, ca un regizor ce şi-ar plasa mereu personajul în primul plan. îl flatează fără moderaţie. Cu totul semnificativă este în acest sens scena dintre strălucitorul Catul şi sinistrul Onisifor Brebu, scenă din care primul va ieşi desigur într-o aureolă cu atât mai orbitoare, cu cât mai neagră şi mai respingătoare va fi caricatura celuilalt. Aici d. Teodoreanu arată că, dacă este idilic cu eroii pe care îi iubeşte, este în schimb necruţător de violent cu cei pe care îi detestă. Este un tenor acest Catul Bogdan, speţă de un odios prost-gust, când se complică cu viaţă interioară, metafizică şi geniu. în ciuda atâtor calităţi superioare, cu câte l-a gratificat romancierul, rareori un personaj de carte a izbutit să fie mai profund mediocru. Nu voi avea multe de spus despre al doilea intelectual al romanului: Nathan Sabetay. Este un tip schematic, îndeplinind un simplu rol de „raisonneur”, provocând confesii, dând replica şi epilogând apoi asupra întâmplărilor. Dacă priveşti cu puţină atenţie, este indispensabilul evreu din romanele ieşene, evoluând între situaţia de misit şi aceea de confident. Romanele d-lui Sadoveanu l-au prezentat adesea cu simpatie. Nathan Sabetay este o variantă de tip superior şi până la urmă artificial. Iar deznodământul lui (p. 391) e de un simbolism care este cel puţin convenţional. în schimb, există în romanul d-lui Teodoreanu o figură vie şi aceasta este tânăra Luly, până la căsătorie. După acest eveniment, psihologia ei se PUBLICISTICĂ 19 complică prea tare şi devine inutil misterioasă. Dar atâta vreme cât Luly este o şcolăriţă, ea are toată graţia, melancolia şi vioiciunea tinerelor adolescente pe care literatura d-lui Teodoreanu ni le-a evocat în paginile ei cele mai bune. E în aceste fragmente un veritabil suflu de poezie şi în el recunoaştem vocaţia iniţială a scriitorului, vocaţie care cedează din nefericire sub povara unei construcţii de roman plină de artificii. NICHTRA UCHER SAU DESPRE CONTRACTUL SOCIAL La Beuthen, uşa compartimentului se deschide cu nu ştiu ce zgomot răstit şi autoritar, care ne trezeşte din toropeală - iar din prag un funcţionar în uniformă neagră şi cu bumbi de alamă, ne priveşte cu severitate, numărând din ochi ţigările aprinse. Sunt trei ţigarete şi o ţigară de foi. Un moment nu înţelegem ce se petrece, dar în aceeaşi tăcere plină de necunoscute primejdii, funcţionarul în uniformă neagră ne indică o mică tăblie fixată în uşă şi pe care până atunci nimeni nu o văzuse: Nichtraucher\ Suntem vinovaţi, suntem prinşi. Ne stingem ţigările şi plecăm ochii în jos, jenaţi. Am intrat într-o ţară de ordine. Plecaserăm de la Grigore Ghica-Vodă patru călători şi nici unul dintre noi nu observasem că suntem într-un compartiment de nefumători. Printr-un 20 MIHAIL SEBASTIAN consens tacit ne aprinseserăm aproape în acelaşi timp ţigările. Cât priveşte tânăra doamnă, pe care o bună întâmplare o făcuse tovarăşa noastră de drum, nu mai fusese nevoie să-i cerem consimţământul, căci ea cea dintâi dăduse semnalul, scoţând din poşetă un mic pachet de Chesterfield. Fumam inconştient de gravul delict pe care îl comiteam. Fumam fără să ştim că undeva, în umbră ne pândeşte ochiul legii, voinţa statului. Cât trebuie să fi suferit acel prohibitiv Nichtraucher, călcat în picioare de patru fumători fără disciplină şi fără simţ civic ! Şi cu ce răzbunătoare voluptate trebuie să fi aşteptat apropierea de Beuthen, unde un agent al forţei publice avea să restabilească ordinea şi să-i pedepsească pe delincvenţi ! De la Beuthen până la Berlin (unde schimbam trenul) sunt opt ore de drum. Destul timp de a medita la învăţămintele de tot felul, ale acestei întâmplări, nu prea gravă în sine, dar plină de diverse înţelesuri. îmi închipui că faucher” şi Nichtraucher sunt două categorii de care puterea publică se delimitează nu pentru plăcerea de a-i plictisi pe cetăţeni, ci dimpotrivă în dorinţa de a le face convieţuirea cât mai uşoară. Cum omenirea se împarte din punctul de vedere al tutunului în fumători şi nefumători, o societate bine cârmuită („bien policée” se zice pe franţuzeşte, cuvânt care îmi place enorm, mai ales pentru că „police” are poate aceeaşi rădăcină cu „poli” stabilind astfel stranii legături între poliţie şi politeţe), o societate bine cârmuită, zic, încearcă să facă pace între cetăţenii care fumează şî între cetăţenii care nu fumează - faucher” şi ,Nichtraucher” sunt PUBLICISTICĂ 21 două indicaţii pentru comodul trai al particularilor. Nu este nici o raţiune superioară de stat în interzicerea de a fuma într-un compartiment. Nici morala publică, nici ordinea socială, nici siguranţa statului nu sunt implicate în acest ordin. El este doar menit să simplifice viaţa mea personală şi să-mi arate unde anume îmi pot fuma ţigara, fără riscul de a-mi supăra vecinii de drum. Este o afacere eminamente civilă, de bună cuviinţă şi de bună înţelegere între oameni. Un compartiment de tren este un mic organism social autonom. Este, pentru ca să întrebuinţez un termen subversiv, un „stat în stat”. Locuitorii săi sunt puţini - aşa încât nimic nu e mai uşor de făcut decât un plebiscit asupra fiecărei chestiuni de administraţie internă. Dacă vrei să întorci manivela caloriferului de la warm la massig sau de la massig la Kalt, consulţi tovarăşii de compartiment şi nu va fi greu să luaţi o decizie comună. Dacă fereastra trebuie închisă sau deschisă, dacă uşa dinspre culoar trebuie să rămână sau nu dată de perete, dacă lumina electrică trebuie să fie aprinsă sau stinsă -iată atâtea probleme de gospodărie pe care le vei rezolva prin punere la vot, ca într-un mic parlament. Un compartiment de tren este forma cea mai simplă de stat. Este contractul social în expresia lui elementară. Este democraţia la origine. Este acordul natural şi nesilit între libertatea individuală şi armonia colectivă. A fuma o ţigară într-un compartiment de .JSlichtraucher”, dar a o fuma prin consensul tuturor celor de faţă, însemnează a înlocui o lege moartă, printr-o lege vie. O lege care nu reprezintă decât un ordin abstract, printr-o lege care reprezintă o realitate concretă. 22 MIHAIL SEBASTIAN îmi dau seama cât de departe mă duce meditaţia mea politică şi ce grave riscuri întâmpină ea, căci însăşi ideea de legalitate este pusă în primejdie de ţigara mea din tren - dar, fără să exagerez nimic, am impresia că măruntul incident de la Beuthen revelează o întreagă structură politică şi pune faţă în faţă, spiritul autoritar şi spiritul civil. Pentru omul în uniformă de la Beuthen o tablă, pe care stă scris ,JIichtraucher” este un comandament absolut, o lege fatală, o obligaţie irevocabilă. Cine a stabilit această lege de fier, nu interesează. Poate Dumnezeu însuşi, în orice caz, cineva care e la fel de misterios ca Dumnezeu, dar puţin mai puternic decât el: Statul. Pentru omul civil, o tablă nu e mai mult decât o tablă, iar ,JSlichtraucher” este o recomandare relativă, susceptibilă de a fi amendată de la caz la caz. Cum omul civil nu crede în „mistica statului”, el nu poate crede că o dispoziţie administrativă este o dogmă sacră. Oriunde este loc pentru nuanţe, omul civil le caută şi le găseşte. Mă gândeam la aceste lucruri în trenul dintre Beuthen şi Berlin - şi îmi spuneam că deşi întâmplarea este derizorie, ea oferă totuşi o cheie pentru înţelegerea acestui Reich, pe care aveam să-l străbat în 22 de ceasuri, de la o frontieră la altă frontieră... LE LIVRE FRANÇAIS EN ROUMANIE Un hebdomadaire parisien - „ Vendémiaire ” - publie dans son dernier numéro quelques chiffres d'un très grand intérêt non seulement pour la France, PUBLICISTICĂ 23 mais en même temps pour la Roumanie. Il s'agit notamment d'une statistique de la vente des livres français à l'étranger, statistique qui révèle une situation tout à fait spéciale pour nous. Les chiffres sont d'une éloquence extraordinaire et, avant tout commentaire, il est utile de les reproduire exactement, car il n'y a pas de commentaire qui puisse être plus expressif que cette statistique à la fois très laconique et très éloquente. Nous reproduisons donc tout d'abord, d'après le reportage de „ Vendémiaire ", „ la statistique générale des exportations de librairie en 1934": „En tête vient la Belgique qui nous achète 14% de nos exportations totales de livres et de revues; puis la Roumanie 9,50%; l'Amérique latine (tous pays y compris le Mexique) 9,37%; les colonies françaises 7,90%; la Suisse 7,02%>: l'Italie 7%>; la Pologne 5%; les États-Unis 4,75%; l'Europe Centrale 4.57%>; l'Espagne 4,18%; le Portugal 4,01%; le Canada 3,36%; la Grande-Bretagne et l'Irlande 2,95%; le Japon 2,58%; l'U.R.S.S. 2,51%; la Hollande 2,42%; les Balkans 2,27%; le Levant 2,25%; l'Égypte 2,07 %; la Scandinavie 1,06%>. " Lisez avec attention ces chiffres et réfléchissez aux conséquences qui s'en dégagent. La Roumanie occupe, comme vous pouvez le constater, du point de vue de l'exportation du livre français - la seconde place dans le mode - seconde place qui est d'autant plus importante, qu'elle dépasse quelques pays de langue française et quelques grands pays de vieille culture européenne. N'est-il pas surprenant qu'on lise chez nous plus de livres français qu 'en Suisse, qui est 24 MIHAIL SEBASTIAN pourtant elle-même une petite France? N'est-il pas surprenant que l'empire colonial français lui-même reste bien au-dessous de la Roumanie, ainsi que l'Amérique latine et le Canada (ce qui nous étonne davantage puisque la colonie française de ce dernier pays garde de très fortes attaches avec sa patrie spirituelle)? C'est sans doute un grand honneur pour nous de servir à la France un débouché si sûr et si fidèle pour ses productions intellectuelles, mais qu'il nous soit permis d'ajouter à cette fierté une certaine mélancolie. Qu 'il nous soit permis de constater encore une fois que notre dévouement pour la pensée et pour la littérature française ne trouve pas dans ce grand pays, qui nous est si cher, l'écho et la compensation morale que nous aurions peut-être le droit d'attendre. Par une sorte de paradoxe difficile à comprendre, l'article de „Vendémiaire", dont nous citons les précieux chiffres statistiques, s'appelle Notre isolement intellectuel. De quel „isolement" s'agit-il? Isolement de la France? Les chiffres le nient et une négation très ferme. Isolement de la Roumanie? Nous ne croyons pas que le journal ait eu cette touchante intention de s'en occuper. Pourtant, si on peut parler d'un „isolement intellectuel", c'est bien nous qui avons le droit de nous en plaindre. Nous osons croire qu 'il y a dans la littérature roumaine quelques livres, quelques œuvres, quelques auteurs, dont la valeur ignorée au-delà de nos frontières pourrait ajouter au paysage intellectuel de l'Europe quelques traits d'une puissante et véritable originalité. PUBLICISTICĂ 25 Ces livres, ces œuvres, ces auteurs, la France les ignore. Pourquoi? Les éditeurs parisiens, pour lesquels nos librairies sont un débouché si actif, les auteurs français, pour lesquels nos écrivains sont des camarades si dévoués, n ’ont-ils jamais eu la curiosité de connaître en revanche quelques œuvres de cette Roumanie si éloignée géographiquement et si proche par les voies de l’esprit? ARTHUR RUBINSTEIN. LA PHILHARMONIQUE C’est une véritable vacance musicale que nous avons eue depuis Noël, car les quelques obscurs concerts qui ont eu lieu les trois dernières semaines ne nous ont présenté rien d’intéressant, ni par leur programme, ni par leurs exécutants. Le récital donné mercredi soir par le pianiste Arthur Rubinstein à l’Athénée Roumain fut donc en quelque sorte une reprise de la saison musicale et il n’est pas nécessaire d’ajouter que cette reprise fut magnifique. Nous reprenons l ’admirable habitude des grands solistes et, si 1935 a fini „en beauté” 1936, commence également avec un événement artistique exceptionnel. L’année passée nous a fait don de quelques grandes soirées musicales et il est juste de les rappeler: Piatigorsky, Cassado, Busch. Kempff, Milstein, dont le passage à Bucarest est assez récent, reste dans notre mémoire reconnaissante. Faut-il prendre la présence de Rubinstein à Bucarest, juste au début de la nouvelle année, comme 26 MIHAIL SEBASTIAN un heureux présage et comme une promesse pour la vie musicale de 1936? De toute façon, le récital de mercredi a été une belle séance de musique et une supérieure manifestation d’art. Arthur Rubinstein est sans doute un des plus grands maîtres du piano. Sa perfection technique est sans défaillance. Voici un artiste qui a depuis longtemps dépassé les difficultés matérielles de l’instrument, la résistance purement mécanique de la matière musicale. Son jeu est d’une sûreté et d’une précision qui ressemble à la facilité, mais qui n’est que de l ’aisance et de la maîtrise. On dirait que le piano est une chose entièrement soumise à cet homme, une chose docile qui est prête à suivre avec un total abandon les volontés de son maître. Il y a d’habitude - n ’est-ce pas? - une certaine dureté du piano comme instrument, une certaine lourdeur, mais sous le jeu de Rubinstein ce piano acquiert, je ne sais comment, une docilité de violon. Mais Arthur Rubinstein est loin d’être un simple virtuose - si virtuosité veut dire technique. Il est avant tout un remarquable interprète, un artiste d’une sensibilité exquise et d’une intelligence très fine. Sans jamais perdre les grandes lignes architectoniques de l ’œuvre qu ’il joue, il sait pourtant souligner les nuances et donner du relief aux détails. On l’a bien vu dans les deux grands morceaux du programme: la toccata de Jean Sebastien Bach et le Prélude, Choral et Fugue de César Franck. La grandeur solennelle de Bach n’a rien perdu de sa puissance, bien que le jeu de Rubinstein soit plutôt fin PUBLICISTICĂ 27 que puissant. Cette finesse, cette délicatesse de toucher nous a valu un merveilleux Chopin, d'une grâce, d'une vivacité et d'une poésie rarement connues. Quant aux trois mouvements de Petrouchka, Rubinstein les a exécutés avec une admirable richesse orchestrale. Tout Stravinsky y était: tout son tumulte polyphonique, toute sa couleur musicale, toute son explosion de rythme, de variété, d'invention... Il n'est pas trop longtemps depuis que nous avons parlé de l'interprétation (très belle d'ailleurs) que M. Claudio Arrau a donnée du même Petrouchka. Eh bien, il faut le dire: Arthur Rubinstein a poussé encore plus loin les possibilités du piano d'exprimer sans sécheresse, sans schématisme, la fameuse suite. * Le dernier symphonique devait nous faire connaître, sous la direction M. Ionel Perlea, un soliste dont on dit bien des choses élogieuses: M. Alexandre Uninsky. A ce dessein on avait inscrit au programme le Concerto en ré majeur pour piano et orchestre de Mozart et le Concerto en la majeur de Liszt ce qui aurait fait sans doute un programme intéressant. Mais M. Uninsky s 'est excusé au dernier moment, obligeant ainsi la Philharmonique de boucler un programme qui s'est naturellement ressenti de cette négligence. Nous ne savons pas qui porte la responsabilité de ce fâcheux accident, mais nous demandons la liberté de nous étonner un peu que la Philharmonique ignore la présence à Bucarest d'Arthur Rubinstein et cherche le concours de l'indisponible M. Uninsky. Il 28 MIHAIL SEBASTIAN est regrettable pour tous ceux qui aiment la musique et pour la Philharmonique elle-même qu 'un artiste de la valeur de M. Rubinstein n 'ait pas été invité à jouer dans le cadre d'un concert symphonique. C'est une chose que nous avons déjà déplorée pour Piatigorsky et qui devient plus grave avec cette récidive. Quant au concert de jeudi soir, le sincère et juste regret, que nous venons d'exprimer, ne nous a pas empêchés pourtant de remarquer la belle exécution de la deuxième symphonie de Beethoven, dirigée par M. Perlea, et d'écouter avec un vif intérêt les trois „esquisses symphoniques" de M. Mihail Andricou que nous voudrions bien réentendre. CE ESTE UN TEATRU Am văzut la Teatrul Gymnase, ultima piesă a lui Bernstein, Le Cœur, dar n-am să vă vorbesc - cel puţin nu astăzi - despre spectacol. Este o piesă care seamănă aşa de bine cu tot ce face Bernstein în ultima vreme, încât ai impresia că e o nouă versiune a unei drame tip, multiplicată în serie. Sunt câteva elemente statornice, pe care acest bun industriaş teatral ştie să le organizeze cu mâna sigură, fără să adauge prea mari schimbări. Le Cœur, piesă scrisă în 1935, seamănă cu U Espoir, piesă din 1934, aşa cum un Peugeot 201 seamănă cu un alt Peugeot 201. Este aceeaşi marcă, aceeaşi linie, aceeaşi construcţie, acelaşi tip. Nici problemele nu sunt schimbate, nici PUBLICISTICĂ 29 oamenii nu sunt alţii, nici drama în sine, „intriga” cum se zicea altădată, nu este simţitor diferită. Totuşi seara petrecută la Gymnase a fost frumoasă şi instructivă. Frumoasă nu numai pentru jocul actorilor (dintre care Claude Dauphin, văzut întâia dată, era uluitor prin simplicitate, prin tinereţe, prin accent de sinceritate), dar frumoasă mai ales pentru lumea din sală, pentru atmosfera ce domnea acolo, pentru dialogul tacit dintre scenă şi public. Un spectacol de teatru nu este pur şi simplu un text jucat pe scenă. Este o ambianţă. La această ambianţă participă publicul şi actorii, scena şi sala, tăcerea ce precede ridicarea cortinei şi rumoarea ce însoţeşte căderea ei. Sunt o sumă de elemente mărunte care toate la un loc determină o atmosferă specială, de căldură sau de răceală, de expansiune sau de rezervă, de uşurinţă sau de severitate. Această atmosferă este specifică unui teatru şi face parte din tradiţia lui. Un spectacol la Gymnase are un anumit „gust” personal, şi aş vrea să înţelegeţi acest cuvânt în sensul lui cel mai concret. E un fel de senzaţie fizică cu totul diferită decât aceea pe care o încerci la Vieux-Colombier, sau la Atelier, sau la Œuvre. Sunt unele săli de teatru lipsite de caracter specific. Aşa mi se pare a fi Théâtre de Paris sau teatrul Saint-Georges sau teatrul Michel. Am impresia că acolo oricine ar putea juca orice, pentru că nu importă publicul. Dimpotrivă la Vieux-Colombier, sau la Atelier, sau la Montparnasse există un mediu foarte bine definit, un public de anumit nivel, un spirit cu anumite exigenţe. Fiecare din aceste teatre îşi are 30 MIHAIL SEBASTIAN stilul lui, ceea ce este nu numai o tradiţie sau o obişnuinţă, dar un adevărat legământ între teatru şi spectatori. Un teatru este o familie de inteligenţă şi de simţire. El exprimă sentimente, gânduri sau prejudecăţi pentru o anumită categorie de spectatori, care formează nu numai o serie de clienţi fideli, dar în acelaşi timp o adevărată societate închisă, un adevărat club moral. Teatrul este sediul acestei societăţi, care reprezintă un fond comun de preferinţă, de atitudini şi de idei. în nici un caz un adevărat teatru nu poate fi o casă cu uşile şi cu ferestrele vraişte, prin care trece oricine vrea. Se vede foarte bine acest lucru la Gymnase, care este o veche şi solidă casă burgheză. Gymnase-\x\ are într-adevăr un stil şi un spirit extrem de precise. Este un teatru pentru oameni serioşi. Este un teatru pentru sentimente şi idei respectabile. Simţi că trece pe acolo un aer de securitate. Familia, simţul de proprietate, buna creştere, iubirea de ordine morală, toate virtuţile burgheze găsesc un adăpost sigur în casa din bulevardul Bonne-Nouvelle, la numărul 38, unde în fiecare an, un autor cu simţul răspunderii reprezintă o nouă dramă de un grav şi sănătos optimism. între Henry Bemstein şi publicul său există un adevărat pact de solidaritate. Totul este la Gymnase în acord cu acest spirit: rochiile cucoanelor din stal (nici excentrice, nici demodate), opiniile domnilor când discută în antract (nici de extrema dreaptă, nici de extrema stângă), aplauzele la sfârşit de act (nici entuziaste, nici plictisite). PUBLICISTICĂ 31 Gymnase-v\ este un teatru de „contra-dreapta”. Un teatru modest: moderat şi în politică, şi în morală, şi în estetică. Am observat cu atenţie cum urmărea publicul părerea lui Bernstein şi care îi erau reacţiunile. Trebuie să vă spun că, între altele, există în Le Cœur o dezbatere politică între un tată şi cei doi copii ai săi, tatăl reprezentând libertatea burgheză, fiul, reacţiunea, iar fiica marxismul. (în treacăt fie spus, acest triunghi politic este de o puerilă simplicitate, iar un spectator prevenit nu-şi poate stăpâni surâsul.) Ei bine, în timp ce declaraţiile extremiste ale copiilor erau primite de public cu nu ştiu ce reprobatoare tăcere, toate frazele moderate ale bătrânului erau subliniate cu aplauze ce echivalau cu o profesiune de credinţă. în acest fel, sala ratifica teza expusă pe scenă. Am plecat de la Gymnase nu cu sentimentul de a părăsi un teatru, ci cu acela de a ieşi dintr-o respectabilă casă burgheză, în care moravurile, ideile şi vocabularul păstrează o ţinută perfectă, multă decenţă formală şi puţină ipocrizie intimă. Asistasem la o discuţie familiară şi cunoscusem un mediu social şi moral, definit cu preciziune. Mă întreb dacă nu aceasta este funcţiunea dintâi a teatrului. FILME REVOLUŢIONARE în 1931 „Cinema du Panthéon” era o sală pentru snobi, unde nu se prezentau decât filme 32 MIHAIL SEBASTIAN englezeşti, în versiune originală şi fără subtitluri traduse - probabil tocmai pentru a ţine cât mai departe publicul cel mare. Astăzi, la „Cinema du Panthéon” nu se prezintă decât filme sovietice, iar sala pe vremuri atât de „distinsă” este zilnic luată cu asalt de un public de foburg, pestriţ, gălăgios, expansiv... Să fie un semn al timpului? Nu ştiu. în orice caz într-un Paris în care am impresia că, cel puţin la suprafaţă, nu s-a schimbat mai nimic în ultimii cinci ani, de când l-am părăsit, această coloană de proletari care asediază zilnic, după ora 6, cinematograful din Rue Victor Cousin, este un lucru nou. Se dau în prezent acolo două filme din ultima producţie rusească: Ceapaev şi Harmonica. Primul este un film de o reală grandoare epică, în care „teza” politică e cu destulă discreţie lăsată în umbra faptelor. Ceapaev e un erou simplu, primar, cu un suflet rudimentar, cu impulsiuni furtunoase, cu naivităţi copilăreşti şi cu o extraordinară forţă personală, mai tare decât toate „ideile” lui destul de confuze. Regizorul şi-a permis să-l prezinte cu multă simpatie desigur, dar şi cu oarecari note ironice - ceea ce într-un vulgar film de propagandă ar fi un procedeu riscant. Dar propaganda este aşa de indirectă în Ceapaev, iar valoarea artistică şi umană este aşa de cuceritoare, încât filmul a câştigat elogii chiar în presa de dreapta, de la „Je suis partout” la „Action française”. Mult mai revoluţionar ca tendinţă este Harmonica - şi acest lucru se vede din reacţiunea publicului care aclamă momentele culminante, în PUBLICISTICĂ 33 timp ce ici şi colo se aud câteva şuierături răzleţe de protest: sunt tinerii d-lui de la Rocque sau ai d-lui Jean Renaud, veniţi să apere ordinea burgheză, împotriva entuziasmului proletar. Nu vă pot spune cât e de curios acest spectacol, unde parte din public aplaudă din răsputeri portretul lui Stalin, iar altă parte îl fluieră. Unii aplaudă şi alţii fluieră, fără să se jeneze reciproc, într-o deplină libertate, cam gălăgioasă poate, dar lipsită de primejdii. în ceea ce priveşte filmul propriu-zis, Harmonica este o operă de înduioşătoare inocenţă. Este un film sămănătorist. Cu oarecari modificări locale, ai zice că scenariul e luat dintr-un roman de Sandu Aldea. E vechea idilă a „întoarcerii la pământ”, vechiul imn al vieţii la ţară. Soarele, pământul, plugul, lanul de grâu sunt înfăţişate într-o binefăcătoare simplicitate. Ţăranul este înţelept, blând, muncitor, optimist. El îşi iubeşte munca şi are încredere în viaţă. îşi iubeşte satul, jocurile şi cântecele din bătrâni, tovarăşii de lucru,, tovarăşele de joc. Satul întreg nu este decât un nimb de fericire, pe care va încerca să-l turbure kulakul. în romanele lui Sandu Aldea, principiul răului este kulakul. Tot filmul nu e de altfel decât lupta dintre colhozuri şi kulaki -învingătorul final fiind, bine înţeles, colhozul. Ce e frumos în Harmonica este imaginea copilăros de simplă a acestei lupte. Filmul întrebuinţează pe de o parte imagini violent apologetice, iar pe de altă parte imagini violent satirice. Este un veritabil film pentru mase, un film în 34 MIHAIL SEBASTIAN care simbolurile sunt elementare, pe înţelesul tuturor, simboluri directe, simboluri de abecedar. Lupta se dă între şeful colhozului şi kulak. Cel dintâi este un băiat frumos, bun, muncitor şi iubit de toată lumea. Cel de al doilea este urât, rău, leneş şi nesuferit. în plus şeful colhozului cântă foarte frumos la armonică, mult mai frumos decât kulakul - ceea ce îl va face pe acesta, de ruşine şi de necaz, să fugă din sat. Vedeţi cât e de naivă anecdota, cât e de săritoare în ochi tendinţa, cât e de simplificat conflictul. Dar tocmai această simplicitate rudimentară face puterea de convingere a filmului şi forţa lui de sugestie. Cu nuanţe şi cu subtilităţi nu se poate face o operă revoluţionară. Ea trebuie să aibă o expresivitate directă, netedă, lapidară. Această preciziune de efecte se găseşte în Harmonica, film fără idei complicate, film afirmativ şi colţuros, pe care îl străbate, de altfel, poezia lucrurilor elementare, poezia pământului, a cerealelor, a răsăritului de soare, a iubirii... Cine vrea să facă diferenţa între ce este un film revoluţionar pentru intelectuali şi ce este unul pentru muţime, ar trebui să compare Harmonica cu neuitata Drei Groschen Opera a lui Pabst. Am văzut acest film la „Studio des Ursulines” unde se rula, spre bucuria mea, după o pauză de patru ani. Experienţa este plină de interes. Nu încape îndoială. Drei Groschen Opera este un monument în istoria cinematografului şi este o mare operă. în comparaţie Harmonica rămâne o imagine frustă şi generoasă, dar necioplită şi - în ordine artistică - PUBLICISTICĂ 35 inferioară. Totuşi Harmonica e un film care ar putea emoţiona şi răscoli săli întregi de oameni, în timp ce filmul lui Pabst nu provoacă decât un zâmbet de descurajare sau de satiră. Şi asta nu fiindcă Drei Groschen Opera ar fi lipsită de virulenţă, de nelinişte sau de valoare simbolică - dar pentru că toate acestea sunt aici prea subtile, prea inteligente, prea cerebrale. Pabst, care era un artist, nu-şi permitea să lucreze cu linii groase şi cu efecte tari, spre a forţa emoţia publicului. Dimpotrivă regizorul sovietic, pe care nu-1 încurcă asemenea scrupul critic merge din instinct spre liniile răspicate, spre situaţiile retorice, spre gesturile larg deschise. Consecinţa este inevitabilă. In timp ce Harmonica rulează, cum v-am spus, în faţa unui public animat, pătimaş şi exuberant Drei Groschen Opera se reprezintă într-un mic studio, în faţa unui public restrâns de intelectuali, pentru care adesea revolta socială se reduce la un surâs ce închide în el rezistenţa inteligenţii în faţa justiţiei. Cam platonică rezistenţă... MATEIU CARAGIALE Craii de Curtea-Veche este o carte singuratecă în literatura noastră. Mateiu Caragiale era şi el un singuratec. Aflu cu surprindere că sunt câţiva oameni care l-au cunoscut. M-am gândit de multe ori la acest om, atât de straniu prin scrisul său, dar - cum nimeni nu 36 MIHAIL SEBASTIAN mi l-a arătat niciodată, cum nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut într-o redacţie, într-o sală de teatru sau într-o sală de expoziţie - aveam sentimentul că existenţa lui este oarecum legendară. Puţinele lucruri care se spuneau despre el erau şi ele nelămurite. Mateiu Caragiale părea să trăiască într-un Bucureşti ceţos, secret, inactual (acel Bucureşti pe care l-a evocat, într-un aliaj de aur şi scrum, în bizarul său roman). Fiul lui Ion Luca era - printr-un paradox de filiaţie spirituală - un liric. Cine va lămuri această dublă răzbunare pe care poezia a luat-o împotriva satirei, făcând din amândoi fiii bătrânului Caragiale doi poeţi de simţire tragică? Moartea lui Mateiu Caragiale ne aminteşte sfâşietoarea moarte a fratelui său mai tânăr şi chipul aproape adolescent al lui Luca Ion ne răsare dintr-o revistă de la 1920, unde l-am văzut pentru prima şi ultima dată... Prin ce straniu joc, drumul care pornea de la Trahanache, Chiriac şi Leonida trebuia să ducă la versurile de melancolie suavă ale lui Luca Ion şi la proza solemnă a lui Mateiu? Geniul familiei păstra misterioase etape şi fiecare din cei trei Caragiale facea să răspundă alte ecouri. Exemplul lui Mateiu Caragiale restabileşte ideea de artă într-o literatură pe care o devastează astăzi ideea de industrie. Scrisul său are ceva regal prin nobleţe, prin dificultate tehnică, prin asperităţi de vocabular, prin ciudăţenie de ritm. Reflexe de bronz vechi se găsesc în această frază mată, rece şi severă, pe care o animă totuşi — în anumite momente - nu ştiu ce flacără intimă. E o frază în care este un ritm PUBLICISTICĂ 37 solemn de cronică, cu îndrăzneţe alterări de langaj periferic. Se poate mai barocă alăturare de stiluri? Craii de Curtea-Veche e un roman de glorie şi decrepitudine. Se vede acest lucru şi din substanţa lui umană, şi din frumuseţea lui strict formală. Este o splendoare degradată în această poveste, în care strălucirea şi abjecţia merg laolaltă, într-un joc de contraste între lumină şi întuneric. Un sentiment de singurătate orgolioasă se destramă în viciu, în dezgust, în uitare. E o năruire morală, în care tresăririle de voinţă şi de mândrie sunt din ce în ce mai rare, dar tocmai de aceea mai exasperate şi mai puternice. L-a obsedat şi pe Mateiu Caragiale mahalaua -dar o mahala fantastică, jumătate în vis, jumătate în realitate, ca şi cum periferia n-ar fi fost o simplă zonă socială, ci o zonă de ficţiune, de legendă şi de poezie impură. Ce senzualitate tulbure în această carte! Culorile sunt descompuse, şterse, neguroase. O lumină difuză cade pe obiecte şi pe oameni, fără să-i scoată deplin din obscuritatea în care îşi petrec câteva ultime ore de agonie. Totul e stins şi nesigur. Un gust de oboseală, de renunţare şi de zădărnicie rămâne în ultimele pagini, ca o imaterială cenuşă. Craii de Curtea-Veche e o carte stingheră în literatura noastră - şi cel puţin prin acest lucru îşi asigură un loc în memoria noastră. Trebuie deschis un capitol special pentru acest roman, care nu cunoaşte alte cărţi de aceeaşi familie. E un roman fără formulă, o operă ce iese din rânduri, un poem de expresie aşa de minuţios diferenţiată, încât formează o adevărată 38 MIHAIL SEBASTIAN insulă în literele române. E un fenomen care se explică prin el însuşi, sau prin nimic altceva. Lectura acestei cărţi te introduce într-o lume pe care nimeni n-a mai străbătut-o înainte şi care pentru întâia oară a fost revelată de scrisul magic al lui Mateiu Caragiale. Moartea lui suprimă această lume, pe care el singur o cunoştea. UN CEAS DE CRIZĂ... PE RUE ROYALE 29 decembrie. Sunt ceasurile patru după amiază şi se face seară. O seară de martie. Am petrecut două ceasuri la Biblioteca Naţională, la expoziţia Jacques Callot, unde am văzut o serie de stampe magnifice - şi alte două ceasuri la muzeul Orangeriei, unde sunt strânse tablourile flamanzilor de la Van Eyck la Bruegel. Sunt obosit de prea multe culori şi de prea multe emoţii. E un sentiment dublu de linişte şi de tensiune, pe care mi-ar fi greu să-l explic. De pe treptele Orangeriei, perspectiva spre Arcul de Triumf este somptuasă şi familiară în acelaşi timp. Mult verde, neverosimil de mult verde, ca într-un început de primăvară, un verde fraged şi tânăr. Nu sunt decât patru zile de când am trecut printr-o Polonie, înzăpezită, printr-o Germanie încruntată. Aici suntem în primăvară şi - deşi nu-mi plac simbolurile, care se impun cu prea mare uşurinţă PUBLICISTICĂ 39 - mi se pare binevenită această schimbare de anotimp. Ea corespunde parcă unui alt spirit. E un amurg senzual, plin de nu ştiu ce freamăt care animă copacii, strada şi oamenii, cuprinzând totul în aceeaşi lumină, ce s-ar zice că ezită între gris şi albastru. Şi totuşi ne aflăm într-o zi dificilă. La stânga noastră, pe celălalt mal al Seinei, la o distanţă de 200 de paşi, la Cameră este o dezbatere gravă. Se discută politica externă a d-lui Laval. Guvernul este pe punctul de a cădea. Aseară discursul d-lui Paul Reynaud a provocat stupoare şi derută. Astăzi, primul ministru încearcă o lovitură de ultimă oră. Hotărât, e un ceas de criză. încerc să ghicesc în atmosfera străzii puţină nelinişte - dar nu o văd nicăieri. E adevărat, din jumătate în jumătate oră, apar noi ediţii ale ziarelor de seară, aducând detalii despre lupta de la Cameră, dar nu e nimic nervos, nimic alarmant, în această succesiune de ştiri, totuşi foarte serioase ca semnificaţie politică. Nu e indiferenţă, poate, dar în nici un caz nu este alarmă. Şi dacă în faţa Camerei deputaţilor se văd câteva grupuri aşteptând rezultatul, în nici un caz ele nu sunt atât de numeroase, de compacte şi de pătimaşe ca grupurile ce aşteaptă în faţa Oranjeriei să poată intra la muzeu. Peter Bruegel are mai mare succes decât Pierre Laval. Pe Rue Royale se aprind luminile. Vitrinele scânteiază, felinarele îşi încrucişează de la un trotoar la altul bătaia becurilor. Din fund, Madeleina se detaşează cu acelaşi aer de irealitate, pe care nu l-a 40 MIHAIL SEBASTIAN pierdut nici până azi. De câte ori, dând colţul din Rue de Rivoli spre Rue Royale, mă lovesc de imaginea albă a Madeleinei, am sentimentul că mă aflu în faţa unui decor de teatru. Nu pot crede că această graţioasă apariţie de zăpadă şi cărbune este un monument de piatră. Pe măsură ce se înserează, rumoarea aceasta de stradă pariziană în primăvară creşte. Terasele cafenelelor sunt ameţitoare prin culoare, prin vivacitate, prin bună voie. Câteva femei tinere au ieşit în tailleur şi acest lucru aduce o notă în plus de desprimăvărare. Paltoanele îţi fac impresia de a fi întârziate şi greoaie. Să ne oprim pe terasă, la cafeneaua Weber, şi cu un pahar de porto în faţă, în timp ce primim defilarea acestei lumi de femei şi limuzine, să medităm la frivolitatea ei, într-un ceas de „criză”. Să fie atât de indiferent, atât de facil, atât de superficial acest popor parizian, încât într-o atât de gravă oră să se lase legănăt de voluptatea unui amurg? Guvernul Franţei e gata să cadă - şi nimeni nu înţelege, nimeni nu simte neliniştea crizei care poate să se declare dintr-un moment într-altul. E adevărat că ne aflăm într-un cartier monden - dar sunt convins la acest ceas, atmosfera este la fel de nesolemnă şi în cartierele populare, la Convention sau la Porte d’Orléans, unde un sunet de acordeon trebuie să-i dea acestei înserări un accent mai mult de intimitate... Nu, nu cred să fie un popor frivol, dar nu e un popor speriat. Nu are obsesii, şi nu are spaime. Trăieşte într-o securitate morală, care nu se confundă PUBLICISTICĂ 41 cu nesimţirea în perioadele calme, dar îl apără de panică în perioadele confuze. Guvernul are să cadă? Cu atât mai rău sau cu atât mai bine. In orice caz, guvernul va cădea fără să antreneze în căderea lui nici una din valorile sigure ale naţiunii şi ale vieţii civile. D. Laval se va duce? Regretabil lucru sau fericit lucru, după cum politica d-lui Laval îţi place sau nu-ţi place. Dar viaţa Franţei, în straturile ei adânci, în obişnuinţele ei ferme, în spiritul ei viu, va rămâne intactă. La două sute de paşi de aici, în acest moment, se numără voturile decisive, dar acest lucru nu opreşte în loc prematura primăvară care aduce pe Rue Royale o adiere plină de uşoare melancolii şi de nelămurite aşteptări... „ COMME ELLE EST DOUCE ET BELLE!... " Il y a dans le dernier film de Mme Elvire Popesco, qui passe ces jours-ci dans un des cinémas de Bucarest, une scène qui provoque régulièrement la joie du public. Cette joie est un peu naïve à mon goût, mais quand même elle fait plaisir à voir et surtout... à entendre. Tout le monde applaudit, tout le monde est heureux. Que se passe-t-il donc sur l ’écran à ce moment précis pour que le rire et la bonne humeur redoublent brusquement? Il se passe quelque chose de très 42 MIHAIL SEBASTIAN simple: Elvire Popesico prononce une phrase en roumain. Est-il besoin d'ajouter qu'elle la prononce avec toute la truculence bucarestoise, qu 'elle garde intacte, et avec toute la vivacité brusque et familière de son accent natal? C'est vraiment une petite phrase de chez nous et l'entendre dans le texte d'un film 100% français (ou bien pour être exact 99%> français) c'est une charmante surprise, égale à la surprise, toujours agréable, de surprendre dans les rues d'une grande ville de l'étranger une conversation en roumain. C'est une bouffée de bonne humeur nationale qui nous vient de loin et, tout d'un coup, que vous vous trouviez à la Place de la Concorde ou à la Porte d'Orléans, vous retrouvez l'image un peu indiscrète, mais toujours cordiale, de notre Bucarest. Je comprends donc l'enthousiasme soulevé dans ce cinéma où passe le film d'Elvire Popesco et je comprends aussi fort bien que le public, qui est bon enfant, soit ému de retrouver dans la bouche de l'héroïne son langage habituel. Mais il y a pourtant une chose qui assombrit un peu, quant à moi, mon orgueil national et ma vanité de Roumain. Il y a ceci que le scénario fait d'Elvire Popesco non pas une Roumaine, mais une Russe. Elle doit être née à Moscou, elle doit parler le français avec un fort accent slave, elle doit enfin, à un certain moment de l'action, lancer une phrase dans sa longue maternelle, c'est-à-dire en russe. Mais comme Elvire Popesco ne connaît pas le russe, elle lance en toute tranquillité cette fameuse phrase roumaine, dont je vous ai parlé plus haut, et elle la PUBLICISTICĂ 43 lance justement pour prouver à un personnage du film son origine... moscovite. C'est une fantaisie d'ordre psychologique qui me paraît un peu excessive. Notre cher Vasile Alecsandri, le poète de notre latinité, en aurait souffert sans doute. „ Comme elle est douce est belle la langue que nous parlons..." prétendait le poème qu'on nous enseignait à l'école. Eh bien, elle n 'est peut-être pas si douce et si belle que cela, puisqu 'elle peut servir sans difficulté aux exigences slaves d'un scénario de cinéma. J'avais l'illusion que même pour quelqu'un qui ne le comprend pas le roumain possède une harmonie spéciale et qu 'une oreille latine, une oreille française surtout, pourrait remarquer tout de suite qu'il s'agit d'une langue d'origine romane. Me suis-je trompé? Mon illusion était-elle vaine? C 'est bien probable, car ce n 'est pas pour la première fois que notre „belle et douce" langue est attribuée par un abus de philologie à d'autres nations. Je me rappelle par exemple d'une pièce de Marcel Achard, représentée en 1930 à Paris, au théâtre Edouard VII. Elvire Popesco y jouait le rôle d'une Yougoslave et devait parler la langue serbe au cours de quelques scènes. Ele la parla à merveille, car elle parla... en roumain. I. VALERIAN: CARA-SU Deşi directorul unei reviste literare, ce numără zece ani de la apariţie - neregulată, dar persistentă - 44 MIHAIL SEBASTIAN d. I. Valerian e un scriitor care a solicitat foarte rar prin activitatea sa personală atenţia criticii. Prezenţa d-sale în publicistica noastră este modestă şi discretă. Se poate spune, fără a-i face din aceasta o imputare, că e o prezenţă neutră. Un spirit moderat şi un scris impersonal, iată ce oferă d. Valerian lectorilor „Vieţii literare”. Sunt desigur calităţi stimabile şi odihnitoare, dar puţin improprii unui director de revistă, care se presupune a fi, prin însăşi situaţia sa, un scriitor „militant”, adică exact ceea ce d. Valerian în nici un caz nu poate fi. Activitatea sa este mai mult de ziaristică şi informaţie literară - lucruri pe care le face cu devotament, cu sârguinţă, dar şi cu o inevitabilă lipsă de acent propriu. A fost totdeauna ceva cenuşiu, cumpănit şi conciliant în scrisul său. Aceste virtuţi blajine se vedeau şi în poezia d-lui Valerian pe care totuşi - cel puţin în primele manifestări, adică în Caravanele tăcerii - o străbătea când şi când un neaşteptat accent liric. Altminteri era o poezie de notaţie exactă, cu o sănătoasă doză de prozaism şi cu explicabile înclinări spre pastel. Cara-Su, prima sa carte de proză, deşi rămâne pe aceeaşi linie de calităţi moderate, ne oferă o imagine mai fermă despre posibilităţile d-lui Valerian. Este o povestire care se citeşte cu plăcere, pentru simplicitatea ei armonioasă. Surprinzătoare calităţi de peisaj, de culoare şi de mediu dau micului roman de iubire, povestit de d. Valerian, un interes ce trece dincolo de banalitatea faptelor propriu-zise. Cara-Su ne câştigă simpatia în primul rând prin elementele sale de peisaj. Cadrul dobrogean, în care se desfăşoară povestirea, este un decor încă nou PUBLICISTICĂ 45 în literatura noastră, iar d. Valerian ştie să-i dezvăluie mici şi graţioase mistere. Medgidia sa nu este clasicul orăşel de provincie care ne-a dezolat prin mediocritate în atâtea romane stereotipe asupra vieţii de provincie (nefast subiect!). Peisajul său are mai multă culoare locală, mai mult humor şi mai mult caracter individual. Este un tablou izbutit, cu o atmosferă incontestabilă de melancolie somnolentă şi de nostalgii descurajate. Pitorescul dobrogean, care este o mai veche descoperire a picturii româneşti, rămâne până azi un domeniu neexplorat de literaţi - şi meritul d-lui Valerian este de a ne deschide printre cei dintâi, o privelişte în această lume stranie de Orient decăzut şi emoţionant. Dacă cineva s-ar decide să studeize geografia României, aşa cum se reflectă ea în literatura noastră, ar trebui să constate şi să deplore că cele mai originale şi mai pitoreşti peisaje din cuprisul ţării (Basarabia, Dobrogea, Transilvania chiar) rămân până astăzi necunoscute creaţiei literare. Şi dacă veţi înţelege prin „peisaj” nu numai un simplu aspect fizic, ci un mediu uman şi o ambianţă morală - veţi da acestei pierderi întreaga ei gravitate. în sine însăşi, povestea din Cara-Su nu e lipsită de farmec. Totuşi ea n-ar trebui detaşată de mediul tătăresc, în care se desfăşoară şi care-i împrumută melancolice lumini. Figura tinerei Menaru e hotărât cea mai frumoasă apariţie a cărţii, deşi graţia ei tătărească este pe alocuri facil evocată. D. Valerian o pune pe Menaru să gândească o sumă de platitudini domnişoreşti, care n-au nimic 46 MIHAIL SEBASTIAN exotic: „...întotdeauna am tânjit după un suflet care să mă înţeleagă...” De unde se vede că psihologia de la Medgidia seamănă destul de bine cu psihologia de la Bucureşti. De asemeni, nu-mi place să-l văd pe autor apăsând pedala „orientalismului” şi dându-ne indicaţii cinematografice: „Orientul vrăjit o chema cu şoapte calde”. E cu atât mai regretabil, cu cât e mai inutil. Căci de câte ori d. Valerian se mulţumeşte a povesti cu simplicitate despre lucruri şi oameni, Medgidia sa trăieşte cu adevărat într-o lumină proprie, iar atmosfera cărţii -puţin tulbure, puţin somnoroasă - redevine veridică. Poate că vinovat de unele comentarii pretenţioase, care distonează în carte, nu este atât d. Valerian, cât eroul său, inginerul Tudor Mantu, tip de o convenţională superioritate şi de un dubios intelectualism. „După îmbrăcăminte părea un intelectual”. Indiciul este insuficient şi înşelător. Căci deşi intelectual („după îmbrăcăminte”!), Tudor Mantu nu se jenează să cugete astfel: „în orice acţiune e un imponderabil ce scapă analistului rece”. Să recunoaştem însă că în genere Tudor Mantu are prudenţa de a nu filosofa excesiv şi că, în umbra duioasei Menaru, ia parte la o frumoasă poveste de dragoste. Cara-Su e pentru noi o lectură agreabilă, iar pentru d. Valerian un norocos început în proza epică. VECHI ŞI NOU Spectacolul actual al lui Gaston Baty prezintă două piese: una de la 1851, alta de la 1928. Les PUBLICISTICĂ 47 Caprices de Marianne a lui Musset şi Cris des cceurs a lui Jean Victor Pellerin fac un destul de ciudat cuplu. E greu de imaginat două lucruri mai diferite ca spirit. Totuşi alăturarea lor nu e lipsită de învăţăminte. Spectatorul are surpriza de a constata că ceea ce este vechi şi demodat în acest spectacol nu e textul de la 1851, ci cel de la 1928. în timp ce Musset pare scânteietor de tânăr, Pellerin e obosit şi obositor. Musset este încă nou. Pellerin este deja vechi. Piesa lui „datează”. Cei şapte ani care au trecut de la premieră se simt ca o grea povară. Sunt idei, sunt probleme, sunt întrebări care fac vizibil parte din alt timp, ca şi cum ar fi desprinse dintr-un jurnal de modă de acum şapte ani. Se vorbea foarte mult în 1928, dacă mai ţineţi minte, despre „nelinişte”. Se mai vorbeşte şi astăzi, dar nu în sensul vag, abulic şi misterios de atunci. Era o metafizică a dezaxării, cam nebuloasă, cam abstractă, plină de obscene simboluri. Teatrul lui Ferdinand Bruckner e plin de asemenea probleme. Teatrul lui Jean Victor Pellerin face parte din aceeaşi familie. Asemănarea este aşa de accentuată, încât primul act din Cris des cceurs, în montarea lui Baty, are aceeaşi construcţie scenică pe care Pitoeff o dăduse pe vremuri primului act din Les Criminels al lui Bruckner (câteva odăi suprapuse, care se luminează alternativ, urmărind acţiunea în câteva direcţiuni paralele). Nu pot spune ce impresie de artificiu îţi dă o astfel de dramă, plină de „idei”, dar lipsită de viaţă. Totul este schematic, abstract şi inert: dialogul vine din cap, gesturile sunt silite, oamenii sunt fantomatici. E un text inteligent, dar steril şi îngheţat. Simţi 48 MIHAIL SEBASTIAN formula, simţi procedeul, simţi tiparul. Nici o tresărire de emoţie adevărată, nici un moment de sinceritate. în şapte ani, viaţa a dezertat din această operă, lăsând în urmă doar un schelet de piesă. Cred că aceasta este soarta oricărei arte ostentativ nouă. Orice originalitate care nu este decât un efort de voinţă e sortită să cadă grabnic. Nu durează în artă decât ceea ce este sincer. Nu durează decât ceea ce reprezintă într-adevăr un mod de simţire. Cu ce plăcere şi cu ce spontană simpatie am trecut, în seara petrecută la teatrul Montparnasse, de la Pellerin la Musset! A fost o adevărată descoperire. Les Caprices de Marianne strălucea de vervă, de imaginaţie şi de poezie. Parcă timpul nu a trecut peste aceste scene şi nu a umbrit nici una din replicile acestui text, când fastuos ca un joc de artificii, când profund şi grav ca un acord de orgă. Este extraordinar gustul modem, gustul actual pe care îl păstrează comedia lui Musset. Sunt unele reflecţiuni despre iubire ce par desprinse din Giraudoux. Sunt unele replici de o ironie şi de o acuitate cu totul neromantică. Siguranţa şi preciziunea psihologică surprind mai mult chiar decât graţia şi poezia acestei opere. Marianne e fermecătoare nu numai prin ingenuitate, dar şi prin inteligenţă, prin spirit, prin ironie. Spectacolul lui Baty mi-a dat gustul de a reciti întreg teatrul lui Musset, ceea ce am început să fac chiar de a doua zi. Ei bine, cu textul în mână, mi-am confirmat descoperirea din seara de la Théâtre Montparnasse: Marianne este una din cele mai PUBLICISTICĂ 49 frumoase figuri de amantă din literatura franceză. Ea nu are de invidiat nimic eroinelor lui Stendhal, iar „capriciile” ei desenează un caracter plin de nuanţe. „Eternul feminin” a fost rareori interpretat cu mai multă fineţe şi cu un mai ameţitor amestec de luciditate şi inconştienţă senzuală. Gaston Baty a înţeles perfect această complexitate psihologică, ce face din Marianne nu o ingenuă, ci o femeie adevărată, şi a distribuit-o în rol pe Marguerite Jamois, ceea ce a fost fără îndoială un act îndrăzneţ. Marguerite Jamois, marea tragediană din Dybuk sau din La Cavalière Eisa, avea în chip firesc să sublinieze nu frivolitatea rolului, ci resursele lui sufleteşti mai grave. Rezultatul este excelent - şi el aruncă asupra comediei lui Musset o nouă lumină. Am regăsit, mulţumită lui Baty, un mare scriitor şi o mare operă. Les Caprices de Marianne este o comedie din timpul nostru, o comedie contemporană, o operă de stil şi de spirit actual. Ea îşi poartă cu uşurinţă cei 85 de ani pe care îi numără şi care sunt mai puţin grei decât cei şapte ani de bătrâneţe sub care sucombă piesa „modernistă” a lui Pellerin. „Vechi” şi „nou” sunt criterii ce n-au nimic de-a face cu numărul anilor. ARTHUR RUBINSTEIN. VASILE ETEDMEE FILIP LA PHILHARMONIQUE Le second récital du pianiste Rubinsten a confirmé encore une fois la grande classe de cet 50 MIHAIL SEBASTIAN artiste, dans un programme bien plus varié que le programme du premier De Chopin à de Falla et de Liszt à Albeniz, Rubinstein nous a donné non seulement une exécution parfaite, mais une émotion musicale d'une qualité tout à fait exceptionnelle. Mais là où il se dépassa lui-même, là où il donna toute la mesure de sa maîtrise et de sa sensibilité ce fut dans le concert de mercredi organisé avec le concours de l'Orchestre Radio sous la direction de M. lonel Perlea. Rubinstein fut le soliste de ce concert symphonique et il y joua trois concertos pour piano et orchestre: de Brahms, de Tchaïkovsky et de Saint-Saëns. Tout ce qu'on peut dire de ce concert, qui restera sans doute mémorable dans la vie musicale de cette année, c 'est qu 'il rend impossible tout essai de critique. Vaincu par l'art magique de l'artiste, l 'auditeur le plus averti, le plus sobre, le plus lucide ne peut rien faire d'autre que de se soumettre à l 'interprète et de le suivre sur ses magnifiques voies d'émotion et de rêve. * A la Salle Dalles, M. Vasile Filip au violon et Mme Edmée Filip au piano ont donné mardi soir un premier concert de sonates où figuraient trois pièces du grand répertoire, notamment la Sonate en la majeur de Bach, la Sonate en do mineur de Beethoven et la Sonate en ré mineur de Brahms. Les deux artistes ont servi avec dignité ce beau programme et ils ont réalisé, par un accord parfait, une bonne soirée de musique de chambre. Le violon de M. Filip possède un ton à la fois ferme et nuancé. Quant à Mme Edmée Filip, elle a PUBLICISTICĂ 51 suivi avec attention, avec intelligence son partenaire. Un second concert de sonates (Franck, Debussy et Fauré) aura lieu lundi. Les amateurs de bonne musique ne doivent pas l’ignorer. * Elle était toute vide la grande salle de l’Athénée Roumain jeudi soir. Combien étions-nous à écouter le concert habituel de la Philharmonique? Trente auditeurs? Quarante? Si nous disions cinquante, nous serions certain de beaucoup exagérer. Comment expliquer cette brusque évasion du public, cette massive et pénible absence? Serait-ce de la fatigue? Les amateurs de musique auraient-ils pris, après une semaine trop chargée, la décision tacite et unanime de s’accorder de justes vacances? Non, nous ne le croyons pas. L ’explication est beaucoup plus simple. Ce n’était pas la fatigue qui empêchait le public de venir jeudi au concert, c ’était plutôt l’indifférence. Il a avait au programme de la musique roumaine. Il n’y avait que de la musique roumaine. Et alors, le public a fait voir sans aucune gêne son manque de confiance et - ce qui est plus grave encore - son manque de curiosité. Il serait peut-être juste d’ajouter: son manque de générosité et non manque d’amour véritable pour les choses de l’esprit. Le fait est peut-être sans importance matérielle, mais sa signification est profondément regrettable. Elle révèle une mentalité d’un snobisme décourageant. Quant à nous, disons avec joie, mais aussi avec une certaine mélancolie, que le concert de jeudi a été un des plus intéressants, que la 52 MIHAIL SEBASTIAN Philharmonique nous ait donnés jusqu ’à présent. Par son programme, ce concert symphonique a prouvé la diversité des ressources musicales qui font la richesse et Vespoir de la nouvelle musique roumaine. Le „concerto grosso” de M. Filip Lazar est une œuvre d'une construction claire, simple et digne. D'un excellent style classique (un peu surprenant chez un compositeur d'inspiration moderne et parfois moderniste comme M. Lazar), ce concerto grosso contient de belles pages d'une remarquable simplicité. Plus confuse nous paraît la suite symphonique de M. Dinu Lipatti, un très jeune compositeur dont la jeunesse se voit très bien avec toute sa fraîcheur, mais aussi avec toutes ses explicables hésitations dans cette œuvre d'inspiration parfois heureuse, surtout dans sa seconde partie. Avec M. Paul Constantinesco nous retrouvons une connaissance. En effet, M. Constantinesco est l'auteur du petit opéra-comique La nuit orageuse, que l'Opéra Roumain a représenté cette année, et dont nous avons remarqué ici même toutes les qualités d'ironie, d'invention comique et d'humour. Ce sont les mêmes dispositions de satire musicale que nous retrouvons dans la petite et charmante Suite pioupiouesque jouée jeudi soir. „Suite pioupiouesque” est une traduction forcée, nous en convenons, mais nous avons un précédent illustre dans les vers de Rimbaud: Ithyphalliques et pioupiouesques Leurs quolibets l’ont dépravé... PUBLICISTICĂ 53 Comme ce poème de Rimbaud' où le poète déplorait „ un cœur couvert de caporal”, la suite de M. Constantinesco se réfère à la vie de caserne, mais il en retient les côtés de caricature, de comédie et d'ironie du milieu. few œuvre a beaucoup d'esprit et nous l'avons applaudi avec joie. Le concert fut terminé par la première Suite en do majeur de Georges Enesco, insuffisamment connue chez nous, œuvre admirable de noblesse, d'émotion et de profondeur. M. Mihail Jora a dirigé avec dévouement les œuvres et nous lui en sommes reconnaissants. UN DISCURS CĂTRE MORŢI Nu ştiu dacă piesa lui Jean Giraudoux - La Guerre de Troie n’aura pas lieu - pe care o joacă Louis Jouvet la teatrul „Athénée” este cu adevărat o piesă de „stânga”. Criteriul mi se pare îngust. Este însă cu siguranţă o comedie de spirit radical, pe linia Voltaire, Paul Louis-Courier, Anatole France. Spirit radical, adică spirit de frondă, de insurecţie morală, de rezistenţă la ipocrizia oficială. Este o piesă împotriva „importanţilor” - ar zice Alain - împotriva minciunii de stat, împotriva istoriei cu panaş. Decorul antic şi subiectul legendar nu-1 împiedică pe Giraudoux să rămână în plină actualitate. 54 MIHAIL SEBASTIAN Eroii lui Homer par destul de bine informaţi în politica internaţională, iar Troia este o cetate în care probabil telegramele Havas se citesc zilnic, căci dezbaterile dintre cetăţenii troieni nu diferă prea mult de propriile noastre dezbateri. Aluziile la actualitate sunt străvezii, iar publicul se amuză să le descopere şi să le aplaude pe toate. Poate că, pentru calităţile de poezie ale spectacolului, acest caracter epigramatic al textului este regretabil. E o doză de jurnalism în comedia lui Giraudoux, ceea ce dă prea multă uşurinţă şi superficialitate intenţiilor sale satirice. Ai vrea ca referinţele la prezent să fie mai discrete, iar ironia să fie mai puţin citeaţă. Ai vrea ca Ulysse, vorbindu-i lui Hector, să nu-i amintească atât de precis despre tratatul de la... Locamo. Troia devine astfel prea mult un oraş de parodie, iar Iliada se transformă prea uşor în revistă. E adevărat că publicul colaborează la această aplecare a textului spre pamflet şi urmăreşte întreg spectacolul cu o veritabilă aviditate de a descoperi replicile cu dublu înţeles. în felul acesta, chiar acolo unde autorul nu a vrut să dea decât o slabă indicaţie, sala pune un accent răspicat. Când, de exemplu, Hecuba îi spune micii Polixenia: „il y a moins de soleil a droite” - dacă publicul n-ar izbucni în aplauze, poate că acest inocent cuvânt n-ar căpăta un sens politic. E atâta poezie, atâta lumină, atâta senzuală bucurie de a trăi, atâta gravă melancolie în această PUBLICISTICĂ 55 piesă de teatru, încât ea s-ar putea dispensa fără îndoială de simbolurile prea explicit satirice. Tonul just al piesei, tonul ei major, se află admirabil realizat în „discursul către morţi”, rostit de Hector în actul al doilea, când se închid porţile războiului. Este un moment de reală şi profundă emoţie. Rar s-a scris împotriva războiului o pagină de scepticism mai uman şi de tristeţe mai cuprinzătoare. „Discursul către morţi” e un poem şi un pamflet. ÎI spune Louis Jouvet în tăcerea înfiorată a unei săli care îşi suspendă câteva clipe răsuflarea. îl spune cu o putere concentrată, cu o severitate lapidară, cu o tristeţe virilă şi cu un surâs ca o pecete. E ceva vindicativ şi resemnat în glasul lui care, în notele cele mai joase, îşi păstrează nu ştiu ce duritate metalică, uşor învinsă de melancolie. „O, voi care nu ne auziţi, care nu ne vedeţi, ascultaţi aceste cuvinte, priviţi acest cortegiu... Noi suntem învingători. Puţin vă pasă, nu-i aşa? Şi voi sunteţi învingători. Dar noi, noi suntem învingători vii. De aici începe deosebirea. Şi de aici începe să-mi fie ruşine...” Niciodată mormântul de sub arcul de triumf n-a ascultat asemenea cuvinte. Nimeni nu este obligat să fie sincer cu un mormânt. Giraudoux îndrăzneşte acest lucru. Să fie o impietate? Un personaj din piesă -reprezentant al spiritului eroic şi al opiniei publice patriotice - se grăbeşte să-l denunţe pe insultător. Dar e o voce de foc în acest „discurs către morţi” şi ea trebuie să biruie. 56 MIHAIL SEBASTIAN „...oricine aţi fi, voi absenţi, voi inexistenţi, voi uitaţi, voi fără treabă, fără odihnă, fără fiinţă, înţeleg în sfârşit că, închizând aceste porţi, trebuie să-i scuz faţă de voi pe aceşti dezertori care sunt supravieţuitorii, şi să resimt drept un dublu furt şi drept o dublă rană aceste două nume a căror strălucire şi răsunet sper că nu vă mai atinge: căldura şi cerul...” Un discurs către morţi, care este o laudă a vieţii - iată un gest de curaj, care poate însemna ruina tuturor industriilor de eroism. Sunt câteva străvechi ipocrizii ce cad la acest strigăt de pace, strigăt de sinceritate bărbătească, ce nu se teme să refuze gloria pentru ca să apere „bucuria de a trăi, încrederea de a trăi, elanul către ce este just şi natural”. Am credinţa că în negura ce domneşte astăzi în lume, „discursul către morţi” al lui Jean Giraudoux valorează cât o mare faptă. Rătăcirea nu este totală şi dezmeticirea nu este imposibilă - atâta vreme cât un astfel de cuvânt poate fi rostit. COMENTAR LA O STATISTICĂ Au trecut neobservate cifrele pe care nu de mult le reproducea un confrate, indicând statistica exportului de cărţi franceze în întreaga lume. Aceste cifre erau îmbucurătoare şi deprimante în acelaşi timp - căci indicau pentru România o situaţie cu totul excepţională. Aflam anume din lectura lor, că noi suntem al doilea stat cumpărător de carte franceză, de pe întreg globul. PUBLICISTICĂ 57 Singură Belgia ne întrece. încolo, toate celelalte ţări, mari şi mici,rămân cu mult în urma noastră. America latină, coloniile franceze, Elveţia, Canada - toate ţări de limbă franceză, cu populaţie de origină, de educaţie şi de cultură franceză - cumpără apreciabil mai puţin decât noi. Pentru a nu da decât câteva cifre, vom observa că în timp ce România consumă a zecea parte din toate cărţile şi revistele franceze exportate (în mod exact, 9,50 la sută) imperiul colonial al Republicei nu cumpără decât 7,50 la sută, iar Elveţia, 7,01 la sută. Comparaţia cu celelalte ţări devine de-a dreptul prăpăstioasă. Imaginaţi-vă că noi aducem din Franţa de două ori mai multe cărţi decât Statele Unite şi de trei ori mai multe decât Marea Britanie. Imaginaţi-vă în sfârşit că cetim cam de cinci ori mai mult decât Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi Turcia, toate patru la un loc. Nu este uluitor? Am ştiut desigur totdeauna că în ordine intelectuală suntem un foarte deschis debuşeu francez, dar n-am bănuit niciodată că acest lucru are astfel de proporţii. Cifrele întrec cu mult impresiile sau bănuielele noastre. Fără îndoială, sunt în această situaţie destule motive de satisfacţie. Suntem o ţară de oameni săraci, în care cu deosebire intelectualii au fost sistematic pauperizaţi. Profesori, medici, avocaţi, funcţionari -categorii din care se recrutează în mod obişnuit cetitorii de carte - suferă la noi un regim de economii severe. Dacă totuşi, din sărăcia lor - care în plus trebuie să suporte deprecierea leului - ei izbutesc să 58 MIHAIL SEBASTIAN menţină atât de ridicat consumul de cărţi, acest lucru nu se poate datora decât unui efort pe care nu exagerăm numindu-1 eroic. Dar să nu ne exagerăm optimismul. Este şi ceva deprimant în statistica de mai sus. Ea ne obligă să reflectăm încă o dată la tratamentul de indiferenţă, pe care îl suportă cartea românească. Ea ne obligă să ne întrebăm, din nou, dacă cumva Franţa aceasta, căreia îi cumpărăm zece la sută din tipăriturile sale trimise peste graniţă, nu ne datorează în schimb puţină atenţie şi puţină curiozitate, ca să nu mai vorbim de bunăvoinţă. întrebarea cred că ar merita să fie pusă ritos, printr-una din organizaţiile ce au calitatea să vorbească în această chestiune. „Societatea scriitorilor” sau „Asociaţia editorilor”, fiecare în parte sau amândouă la un loc, ar avea desigur căderea să prezinte problema în această lumină. Nu poate fi vorba despre o făgăduială mai mult sau mai puţin amabilă, ci de o discuţie practică, cu cifrele în faţă. Editura franceză nu poate ignora al doilea său debuşeu comercial din întreaga lume. Scriitorul francez nu poate trece cu uşurinţă peste a doua ţară cetitoare din întreaga lume. E un rang, care pe noi ne onorează, dar care pe scriitorii şi editorii francezi ar trebui să-i oblige. Problema traducerilor ar trebui revăzută din acest punct de vedere. Ea ar trebui înţeleasă nu ca o politeţă fără termen şi fără constrângere, ci ca o obligaţie corespunzătoare. Dintr-o ţară, care reprezintă cea mai activă cumpărătoare a produselor sale literare, Franţa ar PUBLICISTICĂ 59 trebui să încerce a-şi apropia - măcar din eleganţă comercială, dacă nu din real interes intelectual - cel puţin două, trei cărţi pe an. Nici devotamentele cele mai solide nu trebuie prea mult puse la încercare. ROMAIN ROLLAND Este greu de explicat astăzi, când autorul lui Jean-Christophe împlineşte 70 de ani, puţina influenţă pe care scrisul său o exercită asupra spiritului francez. N-ar fi de mirare ca această zi festivă să treacă neobservată în patria lui. Rolland e cu desăvârşire inactual acolo. Nu ştiu dacă opera lui se mai citeşte, dar e sigur că ea nu provoacă nici simpatii active, nici rezistenţe puternice. S-ar zice că în marea dezbatere dintre dreapta şi stânga mai acută astăzi decât oricând, Romain Rolland nici nu este angajat. Adversarii nu-1 atacă, paritizanii nu-1 invocă. Această indiferenţă este cu atât mai ciudată, cu cât e vorba de un om, pentru care acţiunea politică n-a fost mai mult sau mai puţin diletantă (cum este în definitiv cazul Gide), ci răspicată, fermă şi plină de riscuri. Astăzi, intr-o ambianţă revoluţionară generală, este destul de comod să te angajezi pe o baricadă extremă. In 1914, în plin război, când orice disidenţă politică, lua repede aspect de trădare, gestul lui Rolland era nesfârşit mai îndrăzneţ. Omul acesta accepta într-adevăr să rămână singur împotriva întregului univers. 60 MIHAIL SEBASTIAN De la Tolstoi, poate că nimeni n-a înfruntat mai deschis ordinea şi morala curentă. Totuşi atitudinea aceasta revoluţionară, verificată în cele mai grele ceasuri prin care poate trece o conştiinţă de om, n-a reuşit să-i câştige lui Romain Rolland decât o scurtă glorie în străinătate şi o solidă nepăsare în Franţa. De la 1920 la 1925, Jean-Christophe a circulat cu furie prin Europa, câştigând adeziunea pasionată şi zgomotoasă a lectorilor tineri. (îmi aduc şi astăzi aminte de foamea cu care luam cunoştinţă în clasa cincea de liceu de primele tomuri ale lungului şi greoiului roman. Era o carte pe care aveam s-o iubesc multă vreme cu o dragoste vehementă şi exclusivă.) Nu ştiu exact de unde a început declinul acestei pasiuni literare. Fapt este că ea n-a avut nici un ecou în Franţa, iar în ultimul deceniu, cam de la 1925 până astăzi, a slăbit pretutindeni, până a se cufunda într-un fel de respectuoasă şi cenuşie indiferenţă. Ce înţeles politic poate avea această inactualitate a lui Romain Rolland, nu ne interesează prea mult aici. Mai curios mi se pare locul foarte redus pe care el îl ocupă în conştiinţa literară a timpului. Dacă Jean-Christophe este o opera informă şi temă, stimabilă în intenţii, dar copleşită de simboluri şi teze, nu e mai puţin adevărat că ea reprezintă începutul unui tip de roman. înaintea lui Proust, înaintea lui Roger Martin du Gard, înaintea lui Jules Romains, Rolland întreprinde o vastă construcţie epică, pentru care abia mult mai târziu avea să se descopere termenul „roman-fluviu”. El cel dintâi se abate de la tipul PUBLICISTICĂ 61 tradiţional al romanului francez şi îi lărgeşte cadrele. (Când spun „cel dintâi”, nu-1 uit nici pe Balzac, nici pe Zola). Cel puţin cu acest titlu de precursor al unei noi tehnici în romanul francez, numele lui Rolland ar trebui păstrat în istoria literaturii modeme. Dar nu trebuie să limităm la o simplă valoare didactică o vastă operă, pe care o salvează un singur fapt de poezie - unul singur, dar decisiv. Intr-adevăr din tomurile obosite ale lui Romain Rolland, din teatrul lui atât de schematic, din romanele lui atât de factice, din monografiile lui critice atât de impersonale, se detaşează o carte admirabilă, care le răscumpără pe toate, o carte mereu tânără, mereu viie, mereu înflăcărată. Este Colas Breugnon, extraordinar poem epic, în care bucuria de a trăi capătă accente de o sănătate, de o putere şi de un optimism exploziv. Este o inexplicabilă flacără arzând în mijlocul unei opere plină de abstracţii pe jumătate moarte. La 70 de ani pentru a sărbători o viaţă de eroism modest şi de muncă ştearsă, Romain Rolland nu poate cu nimic recuceri emoţia noastră decât cu imaginea acestui Colas Breugnon, libertin şi generos. UN CHIFFRE INSOLENT La fabuleuse fortune qui reste de Rudyard Kipling fait l 'étonnement de tout le monde. En effet les 750.000 livres que ses héritiers vont se partager représentent une somme immense, surtout si on fait le calcul par rapport à notre modeste monnaie nationale. Ce qui nous paraît surtout extraordinaire 62 MIHAIL SEBASTIAN dans cette richesse c ’est qu ’elle fût réalisée non pas par un banquier, non pas par un homme politique, non pas par un industriel, mais par un poète. Que la poésie, que la littérature produise autant qu ’un trust, voilà ce qui nous éblouit dans ce chiffre presque insolent. 750.000 livres sterling gagnés par un marchand de canons, cela serait sans doute une grosse fortune, mais rien de plus. Nous trouvons bien naturel que Sir Basil Zaharoff possède des millions ou des milliards, car sa marchandise est solide, respectable et sérieuse. Les canons ont toujours été respectables et sérieux. Mais la poésie? Le roman? Les contes? Pouvoir réaliser avec de tels enfantillages une telle fortune c ’est un fait qui touche au miracle. La frivolité du monde doit être bien grande pour qu ’il perde son argent dans une entreprise si vague, si incertaine, si abstraite que la littérature. Il faut faire attention et se demander si cet exemple n ’est pas démoralisant. Ne va-t-il pas décourager les banquiers, les hommes de finance et les grands chefs d’industrie en leur faisant voir l ’extrême facilité avec laquelle un faiseur de romans ramasse, rien, qu ’en s ’amusant, des sommes formidables pendant qu ’eux à leur tour sont obligés de gagner durement une vie somptueuse, mais combien compliquée! Ecrire des bouquins est un métier à tel point facile qu ’une société bien organisée devrait défendre sous les peines les plus sévères une rétribution exagérée des écrivains. Il ne convient pas d’encourager la bohème, la fantaisie, Vindiscipline et les caprices d’une catégorie d’hommes qui ont la naïveté ou bien l’insolence de préférer le rêve à la PUBLICISTICĂ 63 réalité des affaires. Et puis, un rêve qui rapporte 750.000 livres sterling risque de devenir un très agréable rêve, mais un très mauvais exemple. Heureusement, le cas de Rudyard Kipling est jusqu 'à présent unique et il n'y a pas de chances pour qu 'il se répète trop souvent. Le monde garde assez de bon sens pour réserver son argent aux gens sérieux, aux affaires sûres, aux activités honorables. Quant aux artistes, puisqu 'ils ont choisi de leur propre gré les voluptés de l'esprit, qu'ils s'arrangent de s'en nourrir. Personne ne les a obligés de signer des poèmes au lieu de signer des chèques. Je connais un livre anglais, très moral, que je recommande à tous ceux que les 750.000 livres sterling de Rudyard Kipling ont justement inquiétés. C'est un roman d'un certain George Gissing et il s'appelle dans sa traduction française La Rue des Meurt-de-faim. Les „meurt-de-faim" sont les écrivains et leur misère profonde rachète et dépasse largement la fortune, si grande qu 'elle soit, d'un Kipling. H. BONCIU: PENSIUNEA DOAMNEI PIPERSBERG Pensiunea doamnei Pipersberg menţine întocmai şi rezervele şi admitaţia, pe care ni le-a impus Bagaj, primul volum de proză al autorului. Fără îndoială d. Bonciu este un scriitor original - şi această originalitate nu este totdeauna artificială. Dacă lăsăm deoparte toate procedeele de stil pe care d-sa le întrebuinţează aproape mecanic şi care nu sunt 64 MIHAIL SEBASTIAN greu de surprins - după cum voi încerca să arăt -d. Bonciu prezintă o sensibilitate personală şi o expresie proprie. E un scriitor diferenţiat. E un scriitor ce poartă un mesaj distinct de al celorlalţi. Poţi iubi sau poţi detesta această literatură - dar trebuie să recunoşti că ea posedă o marcă deosebită, o pecete singulară. Prin stil, prin accent, prin acuitatea senzorială, prin nu ştiu ce viziune deformată a lucrurilor, d. Bonciu depăşeşte cu mult o întreagă literatură de platitudini şi locuri comune, oferindu-ne dimpotrivă o lume de gânduri şi de imagini violent originale. în ce mă priveşte, ceea ce mă desparte de literatura d-sale şi mă împiedică să comunic cu ea în chip direct este tocmai această violenţă de originalitate. Este o anumită crispare în scrisul său, o anumită grimază, care loveşte de la prima vedere. D-lui Bonciu îi plac, şi în stil, şi în psihologie, loviturile de surpriză, căderile subite, efectele scurte şi tari. Absurdul este un instrument preferat al său. Este poate la mijloc o întârziată reminiscenţă „modernistă”. Ba poate o influenţă, tot târzie, a lui Urmuz. Dar este cu siguranţă şi o înclinare personală a d-lui Bonciu către un humor sec, de contraste mecanice, „...când trebuie neapărat să plâng, zic «scârţ», mă aşez pe joben şi scot panglici pe nas şi pe gură” (p. 76) sau „ Numai că voi cunoaşte adevărul, şi, pentru prima oară invidios, voi scoate briciul din casa de bani, ca să-mi tai cu el o bătătură care mă înţeapă până în creier, când încalţ pantofii de lac, ca să merg pe jos, în urma unui mort necunoscut, până la cimitir” (p. 198). PUBLICISTICĂ 65 După cum se vede autorul cultivă nonsensul, pe care îl provoacă prin cele mai arbitrare asociaţii de idei. Nu cred că acest procedeu dovedeşte doar un efort voluntar şi, de altfel, destul de ieftin, de a-1 irita cu orice preţ pe lector. D. Bonciu este prea intelgent ca să nu ştie acest lucru. Mi se pare semnificativă predilecţia acestui scriitor pentru măşti. Pentru fiecare personaj al cărţii el schiţează un portret, iar acest portret este o mască. Trăsăturile sunt totdeauna excesive, dacă nu monstruoase. D. Bonciu le dă o necruţătoare precizie plastică. Iată-1 pe Zaharia, fabricantul de cosciuge: „Are nasul roşu ca un gogoşar, sub mustaţa cu breton, groasă şi decolorată, îi rânjesc nişte buze ca o rană crudă. Gingiile stâlcite îi sunt însemnate pe alocuri cu câte un dinte strâmb şi galben” şi „ciuperca din spatele urechii i s-a mărit cât ţelina şi supurează. Un craniu pleşuv, laţe blonde la ceafa, un ochiu bulbucat şi celălalt capăt de albeaţă complectează fizicul amicului meu.”(p. 56). Am luat din galeria de măşti a d-lui Bonciu, pe una singură, la întâmplare. Celelalte îi sunt egale în mizerie fizică şi în expresie caricaturală. Iohan Tzindl „are un cap de găină cheală” (p. 104), Luiza are „o gură ca o botniţă, cu buza de jos lăbărţată şi oprită să se răstoarne în rânjet”. Costache are „un nas ca un cartof cu vinele ramificate şi răsucite în jurul unui neg enorm cu bogată vegetaţie în nările mari.” (p. 173). Mihalache are „un cap ca o pepenoaică mică şi bună de murat, brăzdată de o tăietură ce-i spintecă obrazul de la tâmplă până la gât”. 66 MIHAIL SEBASTIAN Mă opresc aici, dar aş putea continua. Este un muzeu de fantoşe oribile, surprise în atitudini groteşti, cu un rictus de ceară, obsedant prin repetiţie. Viziunea literară a d-lui Bonciu este înrudită de aproape cu viziunea lui George Grosz, desenatorul din care îi place să reproducă anumite imagini. Aş simplifica prea mult şi aş fi nedrept cu această carte, dacă aş reduce-o numai la procedeele sale de humor „modernist” sau la predilecţia sa pentru caricatură lugubră. Pensiunea doamnei Pipersberg este un jurnal a unei conştiinţe tragice, care îşi caută salvarea în sarcasm. Rezultă de aici un ameste de lirism tulbure şi de ironie chinuită, o alternanţă de suferinţă şi batjocură, care îşi dau întâlnire în câteva momente de mare tensiune. D. Bonciu poate simula un anumit stil abstract şi provocator, o anumită atitudine cinică faţă de viaţă, dar nu simulează - şi aici n-ar putea - sentimentul de oboseală, de tristeţe, de agonie, pe care anumite pagini ale sale îl poartă deasupra atâtor inutile schimonoseli. De undeva, din adâncurile acelor vieţi false prin ele înşile, sau falsificate din cine ştie ce necesitate literară, răzbate un strigăt de moarte, care constituie întunecata poezie a cărţii. CĂRŢI PENTRU COPII Din toate cărţile pe care le-am primit în ultima vreme, cele care mi-au făcut mai multă plăcere, au PUBLICISTICĂ 67 fost câteva cărţi pentru copii recent tipărite în editura „Socec”. Le-am păstrat câteva zile pe masă, şi dacă nu le-am citit pe toate din scoarţă până în scoarţă, a fost dintr-un fel de laşitate de „om serios”, care nu-şi permite asemenea evaziuni. Nu îndrăzneam să înfrunt mustrarea tăcută, pe care cele câteva mii de pagini de roman şi eseu, cu a căror lectură am rămas în urmă, mi-ar fi adresat-o, văzându-mă citind întâmplările minunate din viaţa unui câine, Orfana sau Judecătorul cel iscusit. Dar cu ce plăcere aş fi abandonat romanele de „psihologie” şi studiile de „doctrină” - cu ce plăcere le-aş fi lăsat în somnoroasa lor gravitate, pentru a face în schimb o plimbare în copilărie, unde mă invitau Puiul de vrabie şi Povestea cârtitorului. Este cu siguranţă în aceste poveşti şi mai mult adevăr şi mai multă imaginaţie, decât în literatura de banalităţi mature, care se produce şi se consumă automat într-o viaţă literară prosperă cum este a noastră. Au aceste câteva cărţi pentru copii nu ştiu ce ingenuitate de abecedar colorat - şi numai faptul de a le privi pozele este o adevărată odihnă a ochilor. Nu e rău să ne întoarcem din când în când în această lume, unde nu se face psihologie şi unde viaţa e foarte simplă, chiar când e grozav de serioasă. Nu cred că pentru a scrie întâmplările minunate din viaţa unui câine, un scriitor are nevoie de mai puţină pătrundere, de mai puţin tact, de mai puţină sensibilitate, decât i-ar cere nu ştiu ce roman de amor. Dimpotrivă, platitudinile şi clişeele merg cu mai multă uşurinţă într-un roman pentru „oameni mari”, decât într-o poveste pentru copii. Vulgaritatea se suportă greu într-un basm. 68 MIHAIL SEBASTIAN încercarea editurii „Socec” de a face o adevărată bibliotecă a copiilor este, mi se pare, un fapt ce trebuie urmărit cu atenţie. Cu atenţie, dar fără exces de bunăvoinţă. Experienţa în sine este frumoasă, dar este şi foarte grea. Ea presupune mai multă răspundere în alegeri, mai mari exigenţe în prezentare, mai multă severitate în control, decât orice altă întreprindere literară. O carte pentru copii este o carte de poezie. Orice eroare devine repede în acest domeniu o grosolănie. Văd bunăoară că în cadrul colecţiei, pe care o inaugurează, editura are intenţia să prezinte câteva mari opere din literatura universală, într-o versiune accesibilă copiilor şi tineretului. E foarte bine, dar este în acelaşi timp un lucru foarte delicat şi plin de primejdii. Doamne! ce oroare poate ieşi dintr-o mare operă încăpută pe mâna unui măcelar de literatură, pentru care a rezuma este tot una cu a ciopârţi. Din fericire colecţia începe cu un Don Quijote, rezumat de Paul Reboux. Reboux nu este umoristul, pe care în genere îl cunoaşte publicul cetitor de reviste pariziene. El este înainte de orice un umorist, un bun cunoscător al clasicilor, o minte familiarizată cu marea proză şi cu marea poezie. Rezumatul său simplifică, fără să mutileze. Spiritul operei este păstrat. E un început care trebuie să rămână un criteriu. O bibliotecă pentru copii are greaua sarcină de a fi instructivă, fără să fie şcolărească. Ea trebuie să poată însufleţi primii paşi în cultură, evitând acel oribil spirit didactic, ce usucă lecturile şcolare. PUBLICISTICĂ 69 Plăcerea de a fi primit aceste cărţi de tinereţe şi bucuria de a le fi răsfoit, mă obligă să spun cât e de frumoasă iniţiativa, dar şi cât este ea de grea. UN SOLEIL ANTILITTÉRAIRE Je ne savais pas qu 'il y avait un rapport entre le beau temps et la littérature. Je viens de l 'apprendre grâce à mon libraire qui m 'a fait quelques confidences professionnelles vraiment surprenantes. Comme je feuilletais dans sa boutique les derniers livres parus, il s'est approché de moi avec un air désolé: „Regardez-moi ce soleil! N'est-il pas écœurant? On dirait qu 'il le fait exprès. Nous sommes en plein hiver et il s'amuse de briller comme au mois d'avril. " Cette brusque protestation contre le beau temps m'a un peu surpris. J'étais justement heureux de la douce lumière qui baignait les rues et j'étais sorti pour jouir de ce printemps d'autant plus beau qu'il était prématuré. Un beau jour de soleil en janvier a quelque chose d'illicite. C'est une indiscipline météorologique, c'est une révolte contre le calendrier. Et nous aimons toujours mieux les choses qui nous viennent par une sorte de désobéissance aux habitudes. J'ai essayé d'expliquer tout cela à mon libraire et de le convaincre que son air maussade était une 70 MIHAIL SEBASTIAN véritable ingratitude envers ce ciel clément. Mais mon éloquence fut vaincue par son scepticisme. ,,Oh, il est très beau votre soleil. ” Rien à dire. Je le trouve seulement un peu trop beau pour moi et pour mes affaires. Savez-vous que depuis que ce printemps malencontreux s 'est installé à Bucarest on ne vend plus des livres? Non, on n'en veut plus. Les rues sont pleines de monde, les librairies sont vides. Qui aurait le courage de rester à la maison par un temps pareil à lire un bouquin? Croyez-moi, le soleil n'aime pas la littérature. De toute façon, il ne lui est pas propice. C'est le plus dangereux des concurrents. Dès qu 'il se met à briller, la littérature est perdue. C'est un obscurantiste le soleil -et c 'est moi qui vous le dis. „Je l'aime bien - comment vous dire? - dans ma qualité de... particulier. Mais comme libraire, comme marchand de littérature, je le déteste. Oh! combien je lui préfère la brume, la neige, le gel... Ce sont les vrais amis du libraire. Ne dites pas que j'exagère. Je peux vous montrer mes registres. Les jours de la plus forte vente ce sont les jours de pluie. Au contraire, là où vous trouverez dans mon registre de caisse un chiffre pitoyable, soyez certain qu 'il y a un rayon de soleil qui en est la cause. Quand j'écoute le soir à la T. S. F. les prévisions météorologiques pour le lendemain, je me dis toujours qu'il y a là une indication d'ordre littéraire. 15 degrés de température au dessus de zéro, cela veut dire un chômage général dans les librairies. Au contraire, il suffirait de quelques degrés de froid PUBLICISTICĂ 71 pour que «l'offensive de la culture» recommence. Au fond ce n 'est qu 'une question de thermomètre... " ...Mon libraire s'est tu sur ces dernières paroles. Je l’ai quitté pour retrouver dans la rue le même soleil. C'était un soleil antilittéraire, mais il était beau quand même. STABAT MATER À LA CATHÉDRALE SAINT JOSEPH. SAMSON À L'ATHÉNÉE ROUMAIN Deux grands „oratorios" dans la même semaine ce n 'est pas un événement trop fréquent dans notre vie musicale. Il y a un esprit de commodité et de facilité qui évite les grandes épreuves. Une bonne petite remise vaut toujours mieux - par sa tranquillité, par son manque de risques - une „première audition" fatigante. Les dirigeants de notre vie musicale n 'aiment pas les voies inconnues -et sur ces voies inconnues, ce ne sont pas seulement les compositeurs nouveaux qui restent abandonnés, mais les grands classiques également. Nous avons donc écouté cette semaine du Pergolèse et du Hàndel, avec le sentiment d'assister à un acte de courage. Un accident (car ce n 'est certainement pas autre chose) les a réunis tous les deux à une distance d'un jour nous donnant ainsi T heureuse occasion d'écouter mercredi le douloureux et doux Stabat Mater de Jean Baptiste Pergolèse et jeudi le solennel Samson de Georg Friedrich Hàndel 72 MIHAIL SEBASTIAN Nous avons plusieurs fois mentionné clans cette chronique la qualité supérieure des concerts qu ’on donnait à la cathédrale Saint Joseph. Tout ce qu ’il y a à leur reprocher c ’est leur modestie et leur manque de publicité ce qui les fait passer inaperçus par le grand public. Saviez-vous par exemple que la semaine passée (le 22 janvier, je crois) il y avait à la Cathédrale un concert d’orgue et violoncelle et qu ’on y jouait du Bach, du Brahms et du Reger? Nous l ’ignorions comme vous et c ’est à grand regret que nous l’avons perdu. Mais personne de ceux qui aiment la musique n’a sans doute pas perdu le Stabat Mater exécuté ce mercredi. Précédé par quelques pièces d’orgue, admirablement jouées par M. Victor Bickerich, organiste de l’Église Noire de Brasov, l ’oratorio de Pergolèse nous a été rendu dans toute sa grave fraîcheur. Il y a dans cette œuvre une sérénité émue, une tristesse limpide, une douleur qui n ’atteint pas le tragique, car elle est illuminée par la grâce. La Mater Dolorosa de Pergolèse, cette „ mater lacrymosa”, nous rappelle une Sainte Vierge de Pérugin, à la fois enfantine et grave. Il faut remercier M. Bickerich qui domina avec autorité l’orgue, M. Rogalski qui dirigea l’orchestre et les chœurs. Mme Rosi Baumann-Radulesco et sa partenaire (dont j’ignore le nom, les programmes étant introuvables le soir du concert) furent les deux solistes de l’oratorio. Un grand concert et une inoubliable soirée. * C’est dans le cadre de son concert hebdomadaire que la Philharmonique, à laquelle PUBLICISTICĂ 73 s'ajouta Vexcellent chœur „Bach” de Sibiu, nous fit connaître l 'oratorio Samson de Hàndel, exécuté jeudi soir en première audition. Œuvre de construction un peu lourde, mais solide et ferme, ce Samson est à mi-chemin entre la musique religieuse et l'opéra. Je ne sais pas quelle grandeur théâtrale se déploie dans les trois parties de l'oratorio et leur accent rhétorique donne à toute la matière sonore, qui est vaste et complexe, une sorte de puissance prophétique, qui réclame la scène, le décor, le geste... Mais les fragments strictement symphoniques ne manquent pas et l'œuvre (bien qu'il ne soit pas du tout premier ordre, ni dans la littérature musicale du genre, ni dans l'ensemble des compositions de Hàndel) s'écoute, sinon avec émotion, certainement avec intérêt. Les solistes du concert furent Mme Dora Massini et Elfriede Gartner, M. Gustav Borger et Fritz Schuster. Au pupitre, M. Franz Xaver Dressler eut toute la souplesse et l'autorité qu'une grande tâche lui imposait. GEORGES CATTAUI : L'AMITIÉ DE PROUST RAOUL CELLY: RÉPERTOIRE DES THÈMES DE MARCEL PROUST Să fie adevărat că Marcel Proust, după ce a fost un deceniu şi jumătate obiectul celei mai aprinse pasiuni literare, intră astăzi într-o perioadă de indiferenţă? 74 MIHAIL SEBASTIAN Câteva voci răzleţe încearcă să ne explice cauzele acestei eclipse. Nu de mult, André Billy într-un lung articol din L’Oeuvre se credea îndreptăţit să remarce că tinerele generaţii de cetitori păstrează o totală rezervă faţă de opera lui Proust prea mondenă, prea frivolă , prea snobă pentru a putea interesa o tinerime, preocupată de întrebările grave ale vieţii sociale. Argumentul nu este nou. încă în 1919 (în timpul lamentabilei lupte organizată împotriva lui Proust de către amicii lui Dorgelès) autorul Timpului pierdut trecea drept un salonard, bun pentru Bulevardul Saint-Germain. Au trecut de atunci 16 ani şi totuşi această stupiditate nu a obosit. Cât valorează un astfel de argument, nu este greu de spus. Este ca şi cum i s-ar reproşa lui Racine, că tragediile sale se petrec la Curte, între regi şi prinţi, departe de orice zbucium social. Nu ştiu dacă într-adevăr opera lui Marcel Proust trece astăzi print-un moment de indiferenţă publică - dar chiar în acest caz nu poate fi vorba decât de o explicabilă oboseală a unui public care, din superficialitate sau din simplu capriciu, are din când în când nevoia de a-şi schimba idolii. Prin aceasta, A la recherche de temps perdu nu rămâne mai puţin fenomenul literar cel mai complex al timpului nostru. Cărţile d-lor Georges Cattaui şi Raoul Celly sunt oportune, pentru că ne oferă pretextul de a ne întoarce spre Marcel Proust şi de a relua contact cu o mare operă, pe care n-am părăsit-o niciodată, dar pe care am lăsat-o prea mult pe seama memoriei noastre devotate, dar oricum trădătoare. Revenirea este plină de lucruri vechi şi descoperiri noi. PUBLICISTICĂ 75 D. Georges Cattaui scrie mai puţin un studiu critic şi mai mult o declaraţie de fidelitate proustiană. Este ceva exclusiv şi intransigent în devoţiunea sa pentru marele romancier - şi într-asta se dovedeşte a fi un bun proustian, căci numeni nu poate iubi opera lui Proust decât cu emoţie şi intransigenţă. Am mai remarcat şi altădată caracterul personal, pe care îl are adeziunea cuiva la această operă. Este un fel de iniţiere. Este un fel de intrare într-o confrerie. Numai Stendhal îţi mai da acest sentiment de angajare directă şi personală în admiraţia ce i-o porţi - şi de comunitate cu toţi cei care împărtăşesc odată cu tine aceeaşi admiraţie. Proustienii, ca şi stendhalienii, formează în chip firesc o adevărată societate morală, o adevărată familie intelectuală. Nu ne supără deci tonul apologetic al d-lui Cattaui. El nu are poate deplină capacitate critică obiectivă şi nu este poate îndeajuns de convingător pentru un străin, dar pentru cetitorii lui Proust, pentru familiarii lui (ceea ce este acelaşi lucru), aceste pagini pasionat scrise, ca o confesiune, ca o pagină de jurnal, sunt nespus de evocatoare. Autorul duce fervoarea sa până la un anumit mimetism de stil. Fraza d-lui Cattaui are pe alocuri amploarea unei fraze proustiene, căci bogăţia propoziţiilor incidente, treptele când suitoare, când coborâtoare ale adjectivelor, ritmul inegal al perioadei, cu alternări de langoare şi bruscheţe, toate acestea aparţin vizibil unui scriitor care nu numai că l-a cetit pe Marcel Proust, dar l-a asimilat. Şi este o plăcere în plus, aceea de a regăsi reflectat ca printr-un joc de oglinzi, accentul maestrului în scrisul comentatorului. 76 MIHAIL SEBASTIAN Studiul d-lui Cattaui nu are însă numai aceste calităţi. El cuprinde şi câteva examene critice foarte interesante, nu atât prin materialul pe care îl întrebuinţează, cât pri sugestiile pe care ni le oferă. Trebuie remarcat în special capitolul în care e vorba despre „influenţele engleze asupra formaţiunii lui Proust şi afinităţile sale naturale cu romancierii britanici”. După ce schiţeză în trecere raporturile posibile dintre Proust de o parte şi Meredith, Henry James şi James Joyce de altă parte, autorul ne sugerează câteva relaţii critice mai puţin evidente (Dickens, I. T. Coleridge, Thackeray ...), pentru ca în sfârşit să ne propună o paralelă, poate forţată, dar în orice caz seducătoare cu ... Disraeli. „în ce mă priveşte, el mă face să mă gândesc mai mul Disraeli prin amestecul lui savuros de fantezie şi umanitate; prin faptul său particular de a considera aristocraţia şi nobleţea sa de sânge; prin nu ştiu ce trăsătură de orientalism, ca şi prin iubirea sa ordonată pentru tradiţiile cele mai valabile ale Occidentului”. Nu ştiu cât este de arbirară această alăturare de nume, dar să recunoaştem că este cel puţin ingenioasă. Tot la capitolul „afinităţilor engleze” trebuie pus şi examenul - de astă dată mai precis, mai amănunţit, mai justificat - al raporturilor dintre Proust şi Shakespeare, chestiune în cadrul căruia d. Cattaui face câteva observaţii excelente. A stabili paralele critice este pentru d-sa un exerciţiu preferat şi, pentru a-şi varia punctele de vedere, îl repetă de câteva ori, schimbând doar termenul de comparaţie. După Proust şi Shakespeare, PUBLICISTICĂ 77 d. Cattaui ne dă un Proust şi Montaigne, iar apoi un surprinzător Proust şi Wagner. înrudirea cu Montaigne („straniul paralelism dintre gândirea lui Proust şi aceea a lui Montaigne”...) o studiază în legătură cu elementele iudaice ale geniului proustian, pe care d. Cattaui le consideră de primă importanţă: „...nimeni n-a descifrat mai răbdător enigma de două ori milenară a unei familii predestinate”. Cât priveşte apropierea de Wagner, ea îi dă criticului prilejul de a defini cu foarte subtile nuanţe atmosfera stilului proustian. Este un pătrunzător examen, pe care nu-1 vom transcrie (p. 99), în speranţa că totuşi nu va scăpa unui lector atent. Cuceritoare prin elan, cartea d-lui Georges Cattaui izbuteşte să fie şi interesantă prin câteva sugestii critice, care merită să fie duse mai departe şi sprijinită de texte. * Vom fi mai riumativ în ce priveşte Repertoriul de teme, pe care îl publică în aceeaşi colecţie („Les cahiers Marcel Proust”) d. Raoul Celly. Nu este primul „repertoriu” de exegeză proustiană. încă la 1927, am avut repertoriul alcătuit de d. Charles Daudet, care ne punea la îndemână registrul alfabetic al celor 232 de personaje, ce formează populaţia Timpului pierdut - rezumând pentru fiecare personaj în parte faptele ce-1 privesc şi indicând volumul şi pagina unde aceste fapte pot fi găsite. Era un adevărat manual, cam şcolăreşte, dar foarte util pentru cine vrea să circule cu uşurinţă prin 78 MIHAIL SEBASTIAN imensul roman al lui Marcel Proust. Dar pentru a fi utilizat, repertoriul d-lui Charles Daudet cerea o prealabilă cunoaştere a operei. Astfel, pentru un începător, acest catalog de nume era complect lipsit de sens. Acelaşi lucru se poate spune despre Repertoriul de teme pe care s-a ostenit să-l facă d. Celly. Pentru un proustian, este un dicţionar folositor. Ajunge să-l răsfoieşti, pentru ca să cuprinzi în jumătate oră întreaga hartă a romanului. D. Celly a lucrat metodic şi s-a supus unei munci migălitoare. Ceea ce i se poate reproşa, este că această muncă a fost strict mecanică. Ea s-a redus la rezumarea faptelor şi la gruparea lor după alfabet. Dar trebuie să ne bucurăm că fenomenul proustian rămâne încă atât de viu şi de bogat, încât să dea de lucru nu numai criticilor şi eseiştilor, ci şi muncitorilor modeşti şi stăruitori, pierduţi de bună voie într-o operaţie de clasare şi sistematizare. Cunoaşterea lui Marcel Proust devine o disciplină. Dar să sperăm că nu va înceta niciodată să fie o bucurie. PRIN GALERIILE DE TABLOURI... N-am văzut prea mari schimbări în galeriile de tablouri din Rue la Boétie şi din Faubourg Saint-Honoré. Aceaşi oameni - şi parcă aceleaşi pânze. Undeva într-o mică galerie din Rue de Boétie, am regăsit nemişcate din loc cele câteva tablouri de PUBLICISTICĂ 79 Picasso, Léger şi Marie Laurencin, pe care le ştiam acolo din 1931. într-o sală alăturată, un Jucător cu mingea al vameşului Rousseau mi-a surâs ca unei vechi cunoştinţe. Nu s-a întâmplat nimic aici în cinci ani? Mi se pare că nu. Revăd aceleaşi flori ale lui Marc Chagall, aceleaşi străzi ale lui Maurice Utrillo, aceleaşi câmpuri de curse ale lui Raoul Duffy. Iată o femeie de Pascin, senzuală în pasta caldă şi confuză a culorilor. Iată un Notre-Dame de Marquet, în câteva linii simplificate de lumina albă ce le inundă. Iată eternul peisaj marin al lui Chirico, obsedat de viziuni antice. Iată un portret de Modigliani, cu aceieaşi ochi oblici şi aceeaşi gură dureroasă... O singură surpriză: Vlaminck. II recunosc încă după ciudata lui culoare lustruită, dar este vădit că a făcut un drum lung în ultimii ani. E deajuns să confrunt o pânză din 1930 cu una din 1935, pentru ca să înţeleg că într-adevăr s-a întâmplat ceva nou în arta lui. Lucrurile au o densitate, o forţă plastică, un relief, pe care nu-1 cunoşteam altă dată. Culoarea lui era pe atunci fluentă şi nesigură, în ciuda tonurilor aspre şi în ciuda contrastelor puternice de lumină. Acum este o culoare fermă, decisă, de o extraordinară materialitate. Sunt străluciri care s-au stins poate în paleta lui Vlaminck, dar tocmai această aparentă domolire de focuri, dă picturii lui recente un aer de putere stăpânită. Dacă o cursă de câteva ceasuri prin galeriile din Faubourg Saint-Honoré şi dacă emoţia unui 80 MIHAIL SEBASTIAN privitor, împărţit între amintirile lui vechi şi între surprizele lui noi, sunt suficiente pentru a preciza o impresie, cred într-adevăr că singura descoperire de făcut acum în pictura franceză este Vlaminck. Pentru că ceilalţi, tinerii, nu se văd încă. M-am dus cu nesfârşită curiozitate la galeria Jean Charpantier, unde tocmai se inaugurează „primul salon al generaţiei noi”. Nu ştiu în ce măsură expoziţia îşi merită numele şi în ce măsură era într-adevăr reprezentativă pentru „ noua generaţie”, dar în afara câtorva lucruri izolat interesante, n-am văzut acolo nimic care să marcheze un început. Foarte multe reminiscenţe şi foarte multe dibuiri. Lucru surprinzător într-o expoziţie de tineri: nimic revoluţionar. Ba mai grav chiar: nimic îndrăzneţ. Să fie un moment de cuminţenie sau unul de oboseală? Pentru că descoperiri nu erau de făcut (în afară de Vlamink, care şi el - măcar prin vârstă - a intrat în râdul clasicilor) nu-mi rămânea decât capitolul revederilor. O bună întâmplare i-a grupat într-o colecţie retrospectivă, arbitrar denumită „instinctivistă” (de ce oare?) pe Pascin, Marc Chagall, Modigliani, Utrillo, Rousseau şi Mărie Laurencin. Niciodată n-am văzut adunate la un loc atâtea imagini scumpe. Fiecare reprezintă o lume autonomă de senzaţii, de forme şi de culori. Chagall şi Mărie Laurencin în fantastic şi în vis, Utrillo şi Rousseau într-un fel de copilărie luminoasă, Pascin şi Modigliani într-un senzualism ce duce spre moarte. îmi era greu să trec de la unul la altul - şi simţeam că este un prag înalt care îi desparte, închizându-i pe fiecare nu numai într-a artă distinctă, dar într-un destin singuratec. PUBLICISTICĂ 81 Va trebui ca memoria să restabilească hotarele, pe care acolo - în Rue du Faubourg Saint-Honoré -cu ceasul în mână, un privitor avid şi serios nu avea timpul să le respecte. Totul trebuia văzut repede şi de-a valma... DESPRE „CIORAPUL DE LÂNĂ” „ Mais comme je vous supose français, c 'est à dire un peu sordide... ” Henri de Montherlant Ne place să vorbim despre zgârcenia francezilor. Pe noi, care - şi atunci când suntem săraci - avem o extremă uşurinţă de a zvârli banii, ne surprinde felul lor socotit de a-i măsura, a-i strânge şi a-i cheltui. Prin ce paradox de psihologie, neamul cel mai generos în ordine spirituală, dă indivizii cei mai economi în viaţa de fiecare zi? Ciorapul de lână al Marianei este un simbol ce se răsfrânge în cele mai mărunte fapte cotidiane. Noi nu le putem observa fără un zâmbet, ba chiar uneori fără anumit necaz. Am vrea mai multă nepăsare, puţină imprudenţă, puţină degajare a omului faţă de banii lui. Nimic nu este mai amuzant decât să călătoreşti într-un autobuz sau tramvai parizian. Locurile de clasa întâia rămân totdeauna goale. E o simplă diferenţă de 30 de centime, dar această sumă 82 MIHAIL SEBASTIAN reprezintă o valoare foarte precisă în mentalitatea francezului. Aţi băgat desigur de seamă că la noi, la Bucureşti, toată lumea se îmbulzeşte, la tramvai, în clasa întâia. E un fel de dezonoare de a călători în vagonul al doilea - şi nu o dată aţi văzut lumea luptându-se să stea în picioare pentru a plăti un leu mai mult, în timp ce clasa a doua rămâne goală. Cred că pentru ceea ce s-ar putea numi „psihologia străzii”, acest respect al tramvaielor noastre faţă de cele pariziene este plin de savuroasă semnificaţie. La Paris mă jenez să călătoresc în clasa întâia, când mai sunt locuri libere într-a doua, sau pe platformă. Am impresia că gestul meu ar părea insolent, încrezut, şi că ar trebui să suport privirea puţin ironică a tovarăşilor mei de autobuz. Cunosc o situaţie şi mai comică, în ce priveşte teribilul spirit francez de economie. Mă gândesc anume la înfăţişarea unui foyer de teatru, în timpul antractelor. Garderoba la spectacole este relativ scumpă. Se plăteşte un franc de fiecare obiect: pentru palton un franc, pentru pălărie alt franc, pentru baston sau umbrelă al treilea franc. E un obicei stupid şi puţin enervant - dar nu e nimic de făcut. Ei bine, spectatorul francez a găsit soluţia. El nu-şi dă la garderobă decât paltonul, care l-ar incomoda prea mult, dar îşi păstrează pălăria, pe care o depune sub scaun sau o încredinţează nevestei. Aşa se face că în antract, foyer-vX este plin de domni gravi în smoking sau în jachetă ... şi cu pălăria în cap. Le e PUBLICISTICĂ 83 cald, pălăria îi încurcă dar ... francul e salvat. (Francul lor din buzunar, dar şi francul Băncii Franţei, care tot cu asemenea măsuri de economie strânsă este menţinut acolo unde se află ...) „Comme je vous suppose francais, c'est a dire unpeu sordide...” Judecata lui Montherlant este poate prea aspră. Da, e ceva sordid în aceste moravuri, dar cu asemenea meschine şi absurde renunţări, se răscumpără câte alte generozităţi, mai bine plasate! Vă vorbeam zilele trecute despre expoziţia de pictură flamandă, de la muzeul Orangerie. Biletul de intrare costa zece franci - o sumă enormă pentru o sală de pictură. Ei bine, am văzut acolo acest adevărat miracol: sute de oameni făcând zilnic coadă în faţa intrării, cu cei zece franci pentru a-şi cumpăra biletul. Să nu credeţi că erau snobi. Snobii nu au atâta eroism şi nici atâta răbdare. Erau mici burghezi -aceeaşi mici burghezi care nu se îndură să-şi dea pălăria la garderobă şi socotesc un lux o călătorie cu tramvaiul în clasa întâia. Au economisit un franc la teatru, au economisit treizeci de centime la autobuz, dar dau cu bucurie 10 franci ca să vadă tablourile lui Van Eyck şi Peter Bruegel. Mi se pare că acest lucru este emoţionant. Şi mi se pare că în proverbiala, în încăpăţânata, în ridicula zgârcenie franţuzească este o mare putere. Toate revoluţiile sunt posibile acolo, dar nici o revoluţie nu-1 va face pe francez să dea 30 de centime mai mult la tramvai... 84 MIHAIL SEBASTIAN IONEL TEODOREANU L-am întâlnit zilele trecute la o Curte de Apel din provincie, unde întâmplarea făcea să pledăm în acelaşi proces. Nu-1 cunoşteam decât din literatură - o literatură pe care n-am iubit-o totdeauna şi pe care am atacat-o uneori. Ştiam că primise această adversitate critică fără supărare. Jocul ideilor mai păstrează oarecare farmec pentru unii oameni, chiar când acest joc îi contrariază. D. Ionel Teodoreanu îşi permitea să creadă în buna-credinţă a criticului său. în felul acesta îşi interzicea de bunăvoie cea mai comodă dintre replici. A stima un adversar este un lux ce depăşeşte nivelul obişnuit al culturii noastre. E un lux, este în anumit sens (strategic vorbind) o imprudenţă, dar mai este o subtilă voluptate morală. „Gintea iritabilă” nu cunoaşte asemenea voluptăţi primejdioase. Ea preferă să răspundă cu invective. Stima înnobilează, dar invectiva răcoreşte... Am stat de vorbă cu autorul Medelenilor o zi întreagă - şi zilele sunt foarte lungi într-un oraş de provincie. A vorbit despre foarte multe, despre oameni, despre oraşe, despre cărţi, despre critică... Era un fel de grabă reciprocă de a ne verifica în cât mai multe lucruri. Ionel Teodoreanu este un convorbitor excepţional. Dacă scrisul său îi dă impresia de abundenţă, vorbirea sa este pur şi simplu copleşitoare. Pentru fiecare gând, pentru fiecare idee sunt zeci de nuanţe care cresc în chip firesc din desfăşurarea frazei PUBLICISTICĂ 85 - frază largă, tumultoasă, plină de incidente, plină de ocoluri generoase şi de mici lovituri lapidare. In scris, metafora d-lui Teodoreanu oboseşte ideea pe care ai voi-o mai concis gândită, mai liniar spusă. în vorbire, metafora devine, prin uluitoarea ei spontaneitate, nu un ornament, ci un lucru firesc, necesar, plastic. Dar ce surprinde mai ales în Ionel Teodoreanu este preciziunea spiritului său critic. Iată un lucru pe care în nici un caz literatura sa nu ne lasă să-l bănuim. Când scrie despre autorii preferaţi ai eroilor săi, romancierul întrebuinţează un ton apologetic, care supără prin lirism şi nu convinge. L-am ascultat însă vorbind despre romanul englez (cu care se consideră înrudit) şi am găsit remarcabilă claritatea definiţiei şi stringenţa observaţiilor. îmi vorbea despre un roman al lui Galsworthy, pe care nu-1 cunosc, şi într-un sfert de oră mi-a evocat cadrul cărţii, atmosfera, personajele. Un critic - vreau să spun cineva care prin meserie are deprinderea de a comunica succint o judecată despre o carte - n-ar fi fost mai precis şi, cu siguranţă, mai evocator. Am vorbit despre Baudelaire şi, deşi discuţia noastră nu se oprise aici, a schiţat, într-o paranteză grăbită, un adevărat studiu de artă poetică, descompunând şi comentând câteva versuri din L Invitation au voyage. Dar nu voi putea spune toate accidentele şi revelaţiile unei convorbiri de câteva ore, în care amintiri, versuri, cărţi, întrebări, răspunsuri se îmbulzeau cu o tinereţe, cu o putere inventivă, cu o bucurie de a gândi şi a comunica, fără exagerare, unice. 86 MIHAIL SEBASTIAN D. Ionel Teodoreanu îmi amintea o vorbă a lui Jules Renard despre Balzac, pe care o citez din memorie: „II a trop de genie et il a le tort d'en donner a ses personnages”. Intr-adevăr, Dan Deleanu şi Catul Bogdan mi se par obositor de superiori, dar Ionel Teodoreanu îmi dovedeşte că în viaţă se poate ceea ce în literatură pare imposibil. CONVERSAŢIILE DE LA PARIS D. FLANDIN LA QUAI D’ORSAY MIC BULETIN ETIOPIAN Ultima cronică externă pe care o semnam în vechiul „Index” a apărut, dacă nu mă înşel, prin octombrie sau noiembrie 1933. Au trecut de atunci doi ani şi câteva luni. In aparenţă, enorm de multe lucruri s-au schimbat între timp. în fond însă, problemele de politică externă au rămas aproape aceleaşi. Am impresia că, dacă ar fi să public astăzi, în 1936, ultima mea cronică din toamna lui 1933, n-ar trebui să modific prea mult pentru a o face actuală. Dacă nu mă înşel, vorbeam atunci despre Anschluss şi despre pactul dunărean - chestiuni de prim-plan în acel ceas. Citiţi telegramele externe de astăzi, 6 februarie 1936, şi veţi regăsi şi Anschlussul, şi pactul dunărean... Lucrurile se deplasează atât de lent în materie de politică internaţională, încât reluând, după o pauză PUBLICISTICĂ 87 de peste doi ani, cronica aceasta - mi se pare că nu fac decât să continui cu cititorul meu o conversaţie abia întreruptă... * Evident, faptul dominant al săptămânii îl constituie întrevederile diplomatice de la Paris. E adevărat că ele nu au, cel puţin la punctul de plecare, decât un caracter de curtoazie. Prezenţa la Paris a regelui Carol, a regelui Boris, a prinţului Paul, a prinţului Starhenberg, a d-lui Titulescu, a d-lui Rustu Aras este o coincidenţă, nu un eveniment deliberat. Convorbirile angajate astfel contează mai mult pentru informarea reciprocă a celor de faţă decât pentru eventuale deciziuni efective. Este anumită doză de politeţă internaţională în aceste întâlniri - şi poate că ar fi excesiv să considerăm bunele maniere drept fapte politice. Totuşi, în ce ne priveşte pe noi, prezenţa suveranului nostru în capitala Franţei precizează unele linii politice care de la un timp păreau ezitante. Zvonul public, bine sau prost informat, dar totdeauna urcător de atmosferă - acest imponderabil „zvon public”, semnificativ chiar când este fals - încerca să schiţeze o schimbare de poziţie în politica noastră externă. Poate că la mijloc nu era decât un ecou enervant al luptelor şi rivalităţilor interne. Nu mai puţin, acest ecou dădea oarecare impreciziune situaţiei noastre pe continent. Vizita regelui la Paris clarifică faptele. Ea restabileşte şi confirmă linia noastră politică 88 MIHAIL SEBASTIAN tradiţională. Declaraţiile regale de la Paris sunt categorice în acest sens. * Situaţia n-ar fi fost poate tot atât de uşor limpezită cu două săptămâni în urmă. Sub guvernul Laval, atitudinea Franţei era evazivă. Evazivă faţă de toate problemele externe: faţă de conflictul african, faţă de pactul sovietic, faţă de un eventual acord cu Germania. Dar o înţelegere franco-germană (prin abandonarea pactului sovietic) ar fi însemnat implicit căderea întregului sistem francez în bazinul dunărean şi în Balcani. Mica Antantă şi înţelegerea Balcanică ar fi rămas pur şi simplu suspendate în aer. Dar d. Laval a plecat şi e sigur că nu va reveni. Iar d. Flandin la Quai d’Orsay reprezintă o politică nesfârşit mai fermă şi mai clară. Formula „securităţii colective” restabileşte contactul direct cu Marea Britanie, aduce în actualitate pactul cu Rusia, exclude o înţelegere izolată cu Germania şi redă Micii Antante o raţiune ce părea că se pierde. încadrată astfel, vizita suveranului nostru la Paris găsea circumstanţele cele mai prielnice. * Trebuie să renunţăm a pricepe ceva din operaţiile militare italiene, urmărind comunicatele oficiale de pe câmpul de luptă. Ele sunt cel puţin confuze. Fapt e că Italia se află angajată într-un război de lungă durată. Despre amploarea acestui război, despre eforturile economice pe care le impune, despre rana adâncă pe care o va lăsa în cuprinsul ţării -nimic nu ne instruieşte mai mult decât telegrama care PUBLICISTICĂ 89 anunţa deunăzi înfiinţarea unui impozit de 20% asupra capitalului. Dacă vestea se confirmă, ea este excepţional de gravă. Un regim fascist - un regim al marii industrii şi al marii finanţe - nu poate recurge la impozitul asupra capitalului decât printr-un disperat paradox. Şi este de văzut dacă marea industrie, care iubeşte expediţiile coloniale, iubeşte în aceeaşi măsură paradoxele... ZOLA INTERZIS Cred că nu-1 mai citea nimeni. Era un nume iubit sau detestat - dar nu mai mult decât un nume. Interzicerea cărţilor lui în Germania îl va readuce însă în actualitate. Pus la index, Emile Zola va redeveni o lectură pasionantă. Cât de proşti psihologi sunt guvernanţii - dacă din trecerea timpurilor n-au învăţat până azi nici acest foarte simplu adevăr - că e de ajuns ca un lucru să devină subversiv, pentru ca să fie seducător. Lăsate în voia destinului lor literar, cărţile lui Zola şi-ar fi continuat greul lor somn. E o literatură de greoaie naivităţi, cu simboluri plate, cu idei primare, cu o poezie fadă când vrea să fie delicată şi retorică până la trivial, când vrea să fie revoltată. încercările recente ale unui André Gide sau ale unui Céline de a-1 impune pe Zola cetitorului modem, au căzut. Ele trebuie considerate cel mult drept o 90 MIHAIL SEBASTIAN lăudabilă solidaritate cu figura, într-adevăr patetică, a luptătorului politic. Artistul însă nu mai putea fi salvat. El este cu mult dincoace de stadiul prezent al literaturii. Dar ceea ce omagiul n-a putut, e probabil că va izbuti să facă adversitatea. Cenzura naţional-socialistă îi dă lui Zola o nesperată putere de rezistenţă. Dacă opera lui ajunge pentru a pune pe gânduri un regim politic, se vede că resursele ei de viaţă sunt încă tinere. Dacă un cenzor ar trebui să dea socoteală de sentinţele lui, ar fi extrem de instructiv să ştim cum ar justifica interzicerea romanului Fecunditate. Iată o operă, care ar trebui să-i convină perfect regimului moral de la Berlin. E un imn al vieţii de familie, al mamei prolifice, al tatălui cumpătat, al copiilor cuminţi. Este, dacă mai ţineţi minte, un pamflet împotriva adulterului, o condamnare a dezechilibrului, un atac sever contra avortului. E o carte morală, insuportabil de morală, în care oamenii de treabă primesc medalii de virtute la sfârşit, în timp ce canaliile sunt zdrobite, ca să se înveţe minte. Este un roman scris de o guvernantă. în bună logică, morala hitleristă ar trebui să se regăsească în această poveste înăbuşitor de cuminte. După ce a interzis dansurile modeme, după ce a ordonat lungirea pantalonilor de baie, după ce le-a oprit pe femei să se văpsească sau să fumeze, după ce le-a obligat prin lege să facă un număr minimal de copii - de ce suprimă acest candid Fecundite, care este o pledoarie pentru virtute. PUBLICISTICĂ 91 Dacă reflectăm puţin la semnificaţia acestei recente puneri la index, trebuie să convenim că ea nu pedepseşte în fond opera lui Zola, ci însăşi persoana lui. Ceea ce nu i se poate ierta este faptul de a fi scris lungi romane sociale, în care adesea teza este atât de inocentă, iar morala atât de potolit burgheză. Nu i se iartă însă lui Emile Zola faptul de a fi ridicat odată glasul împotriva „minciunii superioare de stat”. Este o insurecţie pe care din instinct şi din prudenţă regimurile „tari” o înfierează şi astăzi, deşi patru decenii au trecut de la strigătul acela de acuzare, începător de epocă. „Je declare que le mot Justice est le plus beau de la langue des hommes, et qu’il faut pleurer si Ies hommes ne le comprennent plus”. Spune asta, în ziua condamnării lui Emile Zola nu un luptător, nu un profet, ci un sceptic, un ironist ca Jules Renard - şi o spune nu într-un manifest sau într-un ziar, ci într-un carnet intim, unde nimeni - şi cu atât mai puţin el, -nu scrie cu fraze mari. „Declar că resimt un gust subit şi pasionant pentru baricade ... şi de vreme ce miniştrii noştri îşi bat joc de ea, începând de astă seară, iubesc Republica, şi ea îmi inspiră un respect, o tandreţe pe care nu mi-o cunoşteam. Declar că cuvântul justiţie este cel mai frumos din limba oamenilor şi că trebuie să plângem, dacă oamenii nu-1 mai înţeleg. Zola este un om fericit. El şi-a găsit raţiunea de a fi şi trebuie să le mulţumească bieţilor lui juraţi care îi fac cadou un an de eroism... ...Eu îl achit pe Zola. Departe de a organiza tăcerea în jurul lui, trebuie să strigăm «Trăiască 92 MIHAIL SEBASTIAN Zola». Trebuie să urlăm acest strigăt din adâncurile noastre.”. Pagina este extraordinară prin violenţă, prin vibraţie, prin emoţie. Aş transcri-o pe toată, dar nu se poate. Cred că cenzura nu mi-ar permite. E o pagină de foc, poate singura pagină de foc în toată opera subtilului Renard. O citeşti astăzi, 38 de ani după ce a fost scrisă, şi înţelegi că într-adevăr acel „Acuz!”, pe care Zola îl arunca în faţa unui regim buimăcit de lumina prea bruscă, ce-1 orbea, echivala cu o formidabilă ridicare de oşti revoluţionare. Un singur cuvânt era de ajuns. Când astăzi cenzura germană se luptă cu volumele prăfuite şi uitate ale lui Emile Zola, nu e greu de înţeles că în realitate acest cuvânt, acest singur cuvânt, ar vrea să-l suprime din memoria oamenilor. Dar e mai uşor să uiţi o sută de romane obosite de trecerea timpului, decât să ştergi din conştiinţa umană o singură silabă de revoltă. Dacă Zola ar fi un caz literar, şi nimic mai mult, cât de simplă ar fi uitarea lui! ... Zola interzis, însemnează un strigăt interzis. Eroarea eternă a politicei, a fost de a-şi închipui că strigătele se pot interzice. B. JORDAN: ÎNVĂŢĂTORII Este în cartea d-lui B. Jordan un capitol fermecător: acela în care povesteşte primele încercări ale învăţătorului Bucur Matei de a strânge câţiva copii PUBLICISTICĂ 93 şi de a face şcoală cu ei, într-un prăpădit cătun basarabean. Episodul e scris cu emoţie, cu umor, cu multă căldură şi cu o sinceritate cuceritoare. El merită cetit şi reţinut. Sunt numai zece sau douăzeci de pagini dintr-un volum care numără 254 - dar calitatea lor este într-adevăr remarcabilă. Nu acelaşi lucru se poate spune, din păcate, despre restul cărţii. D. B. Jordan este un normalist şi un învăţător, nu numai prin profesiune, ci mai ales prin psihologie. E un spirit rural, care a păstrat foarte vii legăturile cu satul, dar care, în acelaşi timp, - din cauza „instrucţiunii” - îşi complică viaţa, socotindu-se înstrăinat la ţară şi inadaptabil la oraş. Mărturisesc sincer că această „dramă” a început să mă plictisească. Nu se poate face la nesfârşit literatură, cu sentimente şi idei moştenite de la Spiru Haret. Suntem în 1936, suntem treizeci de ani după momentul sămănătorist, şi avem dreptul să cerem cărţilor pe care le cetim o înţelegere mai puţin primară a vieţii. „Curăţenia sufletească de la ţară” despre care vorbeşte nostalgic d. Jordan (p. 185) e un lucru respectabil, dar prea idilic. Liviu Rebreanu ne descoperă în Ion şi în Răscoala aspecte mai profunde şi mai tragice despre această „curăţenie sufletească”. Recunosc însă că d. Jordan nu este un sămănătorist ideologic (de tipul d-lui Cezar Petrescu, bunăoară), ci un sămănătorist prin temperament şi prin vocaţie. Este foartă multă naivitate în scrisul d-sale, care e dezarmant de sincer, chiar când este 94 MIHAIL SEBASTIAN retoric şi festiv. Normalist fiind, d. Jordan a deprins tonul de entuziasm apostolic pe care îl au circularele trimise de Ministerul Instrucţiunii către membrii corpului didactic. „Sunt învăţător! Cât de nobilă îmi apare în pragul noii mele vieţi, această misiune! .... Simt nevoia de a mă sacrifica pentru interesul general” (p. 39). Cred că-i trebuie multă tinereţe şi multă candoare, pentru a scrie, fără jenă sau fără ironie, asemenea copilării. Tot de spiritul său rural şi de formaţiunea sa de normalist, ţine gustul d-lui Jordan pentru puritate. Unele accente sunt irezistibil de naive - şi dacă te sileşti să-ţi opreşti zâmbetul. Este din simpatite pentru atâta inocenţă. „Ideal! Ideal” De ce mi-a fost dat să-ţi maculez frumuseţea cu mucegaiul vanităţii...” (p. 214) Să nu insistăm. Ar fi prea uşor şi prea injust, să supunem unui examen sceptic scrisul unui tânăr, care e destul de fericit pentru a crede cu fervoare şi cu exces în bravele lui idealuri. D. Jordan este un scriitor harnic. D-sa se află la un al patrulea roman şi anunţă, pe curând, apariţia celui de al cincilea.. Anul trecut, un premiu literar i-a răsplătit sârguinţa. Scrisul d-sale este curat, onest şi se adresează unor cetitori simpli, care nici ei nu trebuie nesocotiţi. Dacă, pe de o parte, va renunţa la anumite inutile meditaţii filozofice (de exemlu: fericirea poartă principial în ea germenele tăcut al nefericirii” sau: „farmecul femeii este o creaţie subiectivă a celui ce iubeşte, cu atât mai mult când aleasa inimii nu este PUBLICISTICĂ 95 decât o pură idealitate”) şi dacă, pe de altă parte, va regăsi cât mai des tonul emoţionant de simplu pe care l-a avut în capitolul pomenit la început, - d. B. Jordan va realiza o literatură de calităţi modeste, dar profund simpatice. RADU BOUREANU: FATA DIN UMBRĂ D. Radu Boureanu este încă un poet care descinde în roman. Pentru moment, nu în roman propriu-zis, ci în nuvelă - căci volumul său este alcătuit din două nuvele: Fata din umbră şi Ustiine sau colina goală. Preocupări de stil, amănunţite, ba chiar obositoare prin amănunţime, îl trădează uşor pe poet. Accentele de poem în proză sunt frecvente, imaginile şi metaforele abundă, invocaţiile lirice de asemeni. Rezultă de aici o atmosferă inertă, confuză, de legendă sau vis - aceasta mai ales în Ustiine, bucata scrisă cu anumite elemente fantastice. Nu cunosc ordinea în care cele două nuvele au fost scrise. înclin să cred că Fata din umbră e posterioară lui Ustiine. Aici, prozatorul pare a se fi detaşat mai mult de poet. Anecdota este schiţată liniar, povestea are relief, eroii sunt văzuţi mai real şi mai just. E un cadru de mic roman, cu destulă îndemânare construit şi cu frumoase calităţi de notaţie psihologică, de dialog firesc, de desfăşurare vie. Primul capitol îndeosebi este excelent. Poetul din Zbor alb trece aici cu succes examenul prozei epice. 96 MIHAIL SEBASTIAN Fata din umbră e o carte de ţinută literară demnă, iar excesele ei de stil (păcat poetic inevitabil) nu-i închid d-lui Radu Boureanu poarta prozei. După un proces de simplificare a frazei şi vocabularului său, d. Boureanu s-ar putea instaura cu depline drepturi în nuvelă şi roman. LE JOURNAL DE JULES RENARD Les œuvres de Jules Renard sont fort peu connues en Roumanie. Même en France, si ce n ’est l’éternel Poil de carotte, son nom menaçait de tomber dans l’oubli. La réimpression du Journal de Jules Renard a de nouveau réveillé aux lecteurs le goût pour la littérature de ce génie créateur. En effet, peu de prosateurs ont eu ces dons spéciaux, cette personnalité marquante dans la vie littéraire comme Jules Renard. Ce style, empreint de brutalité, de cynisme, issu d’une même source qu ’Octave Mirbeau, cependant plus ample, avec plus de force créatrice, mais non dénué de finesse, cette puissance de compréhension de la nature des choses personne ne l’a eu, cristallisée aussi individuellement, comme Jules Renard. Son journal demeure cependant ce qu’il a composé de mieux, son œuvre maîtresse. Lui-même peu de jours avant sa mort l’avait déclaré publiquement. Nous retrouvons au cours de ces pages, pleines de raillerie, d’amertume, de verve et de tristesse, une atmosphère fascinante, un charme PUBLICISTICĂ 97 empoignant. Un vrai journal, écrit au jour le jour sans cette éternelle préoccupation de créer pour être après un certain temps publié, qui paralyse toute la sensibilité d'un journal. Un vrai dialogue, avec lui-même, pendant vingt ans; une confession faite avec la spontanéité du moment avec l 'émotion d'une âme souvent en détresse, souvent vaincue par menus détails du quotidien, mais toujours supérieure à la vie, aux événements, planant au-dessus des humains, comme un aigle au dessus des montagnes. II y a dans ce journal tout ce qu 'on veut, tout ce qu'on recherche. Des amorces d'inspirations qui demeurèrent à jamais enlacés dans l'esprit de Jules Renard. Des bouts de phrase qu'il établit sur le papier pour s'en servir un jour, peut-être après quelques années. Des remarques sur le monde qui l'entourait, sur les gens qu'il fréquentait, enfin des propos sur un monde imaginaire qu 'il créait dans son esprit, qu'il vivait, comme une seconde existence, dans sa pensée solitaire, avec lui-même. Le tout, enveloppé d'un voile d'hypersensibilité à travers laquelle brille la flamme géniale d'un esthète, d'un artiste, d'un homme supérieur qui, vaincu matériellement, dominait par la clairvoyance de sa pensée le côté spirituel de la vie. Huit cent soixante et une pages englobant vingt-deux années d'une existence mouvementée, toujours révolutionnaire, toujours en éveil, qui trahissent un isolement en dehors de la société, un repli en lui-même, qui sont une lecture légère, passionnante, vivante, évocatrice. 98 MIHAIL SEBASTIAN Malgré la diversité d’images, de pensées, de remarques, dans laquelle Jules Renard se complaisait, on ne se donne pas un seul instant de répit à soi-même et les pages se perdent comme dans un brouillard discret qui enveloppe votre pensée, qui vous transpose au-dessus de la vie, qui vous donnent cette sensation de création artistique, dans sa forme primitive, telle que les idées, comme des fusées, sortaient de la tête de ce génie, pour s ’aligner pêle-mêle sur un papier hospitalier La réimpression de ce journal marque un revirement dans les préoccupations intellectuelles assez troubles du moment. Lisez ces pages ou, si vous les connaissez, relisez-les. Les trésors qu’elles cachent sont immenses. Vous aurez toujours l’occasion d’en découvrir de nouveau. UN CENTENAIRE IGNORÉ Une conférence donnée ces jours-ci par M. Mircea Eliade, au poste de T. S. F., nous a rappelé une date que nous avons laissée passer inaperçue. Il s’agit du centenaire d’un très grand écrivain anglais - très grand et pourtant très peu connu — Samuel Butler. Il y a eu le 4 décembre 1935 un siècle depuis sa naissance et, si on pense à l’éclat qu’une telle commémoration revêt d’habitude, la discrétion extrême réservée à Butler nous paraît injuste. Son destin littéraire est des plus étranges, car rarement un grand esprit a soulevé à la fois tant de passion dans PUBLICISTICĂ 99 le cercle limité de ses admirateurs et tant d'indifférence dans le grand public. Il existe, comme le remarquait une fois Valéry Larbaud (traducteur de Butler en français et exégète averti de son œuvre), il existe une véritable famille butlerienne, qui réunit au-delà des frontières ses lecteurs et ses amis. D'ailleurs „lecteur" et „ami” sont la même chose, car on ne peut lire un livre de Samuel Butler sans avoir l'impression de devenir un de ses familiers et d'être mêlé à son intimité la plus profonde, la plus personnelle. Quel ravissant esprit et quelle éblouissante diversité! Peintre, musicien, poète, homme de science, humaniste, critique des classiques, historien - il me semble qu'il n'y a aucun domaine de l'art ou de l'histoire où la présence de Samuel Butler ne soit marquée d'un trait vif et original. Je ne sais pas si ses compositions musicales (des lourds „oratorios religieux pour la plupart) seraient encore „jouables ". Je ne sais pas si ses tableaux ont quelque valeur plastique. Je ne sais même pas si ses théories concernant Homère et ses origines ont un autre intérêt que de simple curiosité. Mais ce qui est certain, c'est que - peintre, musicien ou critique -Butler représente la même intelligence passionnée, cherchant sa voie et répondant à une vocation spirituelle des plus complexes. „Cherchant sa voie..." Cette voie c'était la littérature et si Samuel Butler reste aujourd'hui pour une élite peu nombreuse, mais d'autant plus sévère dans ses choix, un nom très cher et un souverain puissant, c 'est toujours à sa littérature qu 'il doit cette survivance. 100 MIHAIL SEBASTIAN Son œuvre maîtresse est Vadmirable roman Ainsi va toute chair (publié dans la traduction française de Valéry Larbaud aux éditions de la N.R.F.) - un livre d'un courage psychologique, d’un manque d’hypocrisie et d’une sincérité, d’une franchise si brusque, si directe, si loyale, gw ’il atteint nos drames les plus cachés, was inquiétudes les plus secrètes. Penser qu ’un tel livre, où l ’esprit de famille, l’autorité des parents, te despotisme de l’éducation étaient étudiés avec une impitoyable ironie, a pu être écrit et publié en Angleterre, ce pays des préjugés sacrés - ce n ’est pas la moindre occasion de s’étonner en lisant l’œuvre de Butler Son penchant vers la satire et vers le pamphlet trouve une expression plus virulente encore dans ses deux livres d’imagination fantastique Erewhon et Nouveaux voyages en Erowhon. Leur lecture nous fait connaître un moraliste qui réunit quelque chose de la fantaisie un peu lourde des utopistes anglais et en même temps quelque chose de la grâce ingénue d’un Voltaire. Erewhon est un véritable Candide britannique. Le lire, le relire aujourd’hui ce n’est pas seulement honorer la mémoire d’un homme de génie, mais c’est surtout une exquise joie intellectuelle. CEL MAI MARE TIRAJ! Există o carte românească pe care nu o pot privi fără un sentiment de invidie. Este cartea de telefoane. Pe cotorul ei se poate citi următoarea PUBLICISTICĂ 101 declaraţie orgolioasă: „tirajul acestei cărţi este de 36.000 exemplare”. 36.000 exemplare este o cifră enormă. 36.000 exemplare în jumătate de an. Nici Eminescu, nici Caragiale, nici Creangă n-au atins şi n-au visat o cifră ca aceasta. Nici Rebreanu, nici Arghezi, nici Sadoveanu... D. Grigore Filipescu este fără îndoială un om spiritual, dar oricum îmi permit să cred că succesul, pe care îl repurtează unicul său volum de proză este exagerat. Dintre toţi camarazii mei de literatură, d-sa este singurul autor pe care îl invidiez. Şi nici măcar nu pot avea mângâierea de a-i dedica fericitului său volum cu scoarţe galbene, un articol de critică ... Iertaţi-mă că scriu asupra acestei chestiuni de tiraj. Poate că pe dvs. - care aveţi norocul de a nu fi scriitori - problema aceasta nu vă interesează. Poate că o socotiţi puţin meschină. Poate că v-ar plăcea să-i vedeţi pe poeţi şi pe prozatori mai indiferenţi faţă de soarta materială a operei lor. Aveţi dreptate - dar şi eu am puţină dreptate. Intr-o societate în care o carte de literatură ar ajunge pentru a-i da autorului ei un an de libertate - am impresia că ar fi pentru toată lumea mai multă independenţă morală, mai mult curaj civic, mai puţină platitudine şi mai puţină laşitate intelectuală. Unicul lucru ce poate face tăria unui scriitor este putinţa lui de a rămâne liber şi de a vorbi neangajat. Când vezi la câte compromisuri, mai mari sau mai mici, mai onorabile sau mai jenante, compromisuri de tot felul, politice sau băneşti, de ordin spiritual sau de ordin practic, sunt obligaţi în 102 MIHAIL SEBASTIAN genere intelectualii, te cuprinde mila pentru această risipă de intelingenţe, supuse la un regim subaltern şi dezonorant. Ceea ce numim libertatea de opinie nu este în fond dreptul omului după stradă de a înjura guvernul la un pahar cu vin, ci dreptul câtorva conştiinţe reprezentative de a se exprima fără reticenţe. O societate este majoră prin scriitorii săi, este laşă tot prin scriitorii ei. Iată de ce problema tirajului - care nu este altceva decât un aspect al necesităţilor unei societăţi -mă interesează atâta. Sunt 30.000 de oameni numai în capitala României, care cumpără „cartea de telefoane”. Vă daţi seama ce ar fi, dacă aceşti 36.000 de oameni ar cumpăra şi alte cărţi decât „de telefoane”? Vă daţi seama cât timp liber ar putea să asigure ei scriitorului, ce conştiinţă de propria lui putere i-ar da acestuia, câtă îndreptăţire de a vorbi fără teamă şi fără menajamente? Nu vă pune pe gânduri această cifră? Sunt 36.000 de oameni în Bucureşti care au telefon. Telefonul nu e desigur neapărat un semn de distincţie intelectuală, dar el oricum indică un anumit nivel de confort şi de civilizaţie. Au telefon medicii, avocaţii, inginerii, industriaşii mai mari, funcţionarii superiori, comercianţii mai de seamă. Au în genere telefon oamenii care participă la activitatea de centru a Capitalei, la viaţa ei politică, morală sau mondenă. Nu o fi un semn de distincţiune intelectuală, dar e un semn de zonă socială. Se poate spune fără a face o prezumţie absurdă, că aceşti 36.000 de oameni sunt PUBLICISTICĂ 103 cei care dau mişcare şi ritm Bucureştilor. Nu toţi or fi bogaţi, dar nici prea mulţi muritori de foame nu cred să se găsească printre ei. Şi ceea ce este sigur, e că din 36.000 măcar treizeci ar putea să suporte cu extremă uşurinţă în bugetul lor, costul unei cărţi româneşti pe săptămână. Unde sunt aceşti 36.000? I-a văzut cineva într-o librărie? I-a surprins cineva răsfoind o carte? Invizibilii 36.000! Cât e de puternică indiferenţa voastră, cât e de masivă lipsa voastră de curiozitate? Pe cotorul unei cărţi de poezie nu veţi pune niciodată semnătura voastră anonimă. Pe coperta unei cărţi de idei, nu veţi imprima niciodată certificatul pe care îl iscăliţi pe coperta unei cărţi de telefoane: „tirajul acestei cărţi este de 36.000 exemplare”. CÂTEVA PERECHI DE ACADEMII Am urmărit cu destulă voie bună polemica între venerabila Academie Română şi juna sa soră Academia de Ştiinţe, de curând înfiinţată. Dacă nu mă înşel conflictul a avut şi o latură judiciară. Academia Română vrând să-şi rezerve exclusiv un nume, pe care îl poartă cu oboseală, dar şi cu glorie, de atâtea decenii - a cerut tribunalelor să interzică oricărei alte instituţii a purta acelaşi nume. Disputa a fost enervată - şi nimic nu este mai grav decât enervarea persoanelor solemne. 104 MIHAIL SEBASTIAN Până la urmă bătrâna instituţie de cultură de pe Calea Victoriei a trebuit să se resemneze şi să suporte ceea ce socotea că este o impostură sau un sacrilegiu. Astfel avem o nouă Academie, ba chiar două sau trei. Academia de Ştiinţe a fost inaugurată, Academia de Medicină de asemenea, iar Academia de Ştiinţe Economice, pe care o anunţa deunăzi d. Ion Răducanu, este în curs de constituire. Să sperăm că lucrurile nu se vor opri aici şi că, într-un elan egal, toate discipilnele universitare se vor constitui în câte o academie. De ce nu o Academie de drept civil, una de filologie comparată şi una de chimie organică? De ce nu o Academie de geometrie, o Academie de metafizică şi o Academie de mecanică? Recunoaşteţi că nici una nu va fi nici mai arbitrară, nici mai fantezistă decât este o Academie de Şiinţe Economice. Această profunzime de academii, care din senin au răsărit în cultura română, este foarte caracteristică pentru noi. Cât de uşor mergem spre festiv, spre oficial şi spre decorativ! Nu avem în universitate catedre bine distribuite, nu avem seminarii şi oficii de studiu, nu avem biblioteci de specialitate şi nici biblioteci de sinteză. Dar avem Academii. E singurul lucru care ne lipsea. Ar fi uşor, ar fi prea uşor să ironizăm acest entuziasm academic atât de tânăr, care se manifestă brusc în atâtea improvizaţii. Chestiunea însă are oarecari învăţăminte serioase - şi nu e rău să la subliniem. N-am avut niciodată o prea plecată devoţiune pentru Academii în genere şi pentru Academia noastră PUBLICISTICĂ 105 în special. Foarte adesea a trebuit să observăm în ce spirit întârziat, lipsit de viaţă şi lipsit de înţelegere pentru timpul nostru, lucrează „supremul for cultural” Când Academia alege un nou membru este sigur că nu va fi un mare creator, ci mai de grabă un personaj cenuşiu, neutru şi indiferent. Când Academia premiază o carte, este sigur că nu va fi o mare operă, ci un biet op, nici rău, nici bun, care nu supără pe nimeni şi nu animă nimic. Dar această mediocritate este de esenţa oricărei Academii chiar când ea este franceză şi are o tradiţie ce coboară de la Richelieu. Spiritul academic este în fond spiritul mediu al unei culturi. El nu-şi poate permite nici iniţiative, nici acte de curaj, nici momente de tinereţe. Docilitate, prudenţă, răceală - iată care-i sunt calităţile obligatorii. Şi nu se poate spune că, aşa fiind, o Academie nu exercită o funcţiune utilă. Să presupunem că ea reprezintă în rezumat figura generală a unei epoci, aşa cum se desprinde din ansamblul activităţilor de cultură. Să presupunem că ea ocupă în viaţa societăţii, un punct central de unde urmăreşte şi exprimă, nu un aspect izolat - oricât ar fi el de strălucitor - ci un tablou complect, în care ştiinţa, politica şi artele intră deopotrivă. Dar tocmai acest caracter de sinteză al unei Academii, face necesară existenţa unor alte corpuri cu obiect mai puţin larg şi în schimb, mai precis definit. E firesc ca medicina sau economia politică să găsească terenul academic insuficient. Este firesc ca ele să-şi organizeze organe proprii specializate. Dar e nevoie ca aceste organe să fie în acelaşi stil „academic”, obligat la festivitate şi exlus de la creaţie? 106 MIHAIL SEBASTIAN Noi nu avem nevoie de academii. Ne-ar trebui în schimb institute. Un institut de istorie a medicinii de exemplu, ar fi fără îndoială mai fertil decât o întreagă Academie medicală. Un institut este un oficiu de muncă. El pregăteşte materialul, îl pune în ordine, îl sistematizează, îl face propriu lucrărilor ulterioare de sinteză. Un institut creează - şi acest lucru e cel mai important - cadre de activitate. în locul câtorva perechi de Academii somptuase şi inutile, câteva oficii de studiu înzestrate cu toate instrumentele de lucru. De la laborator la bibliotecă, ar exercita o influenţă nesfârşit mai vie şi mai stimulatoare. Dar avem o înclinare copilăroasă spre tot ce este decor şi ne place să intrăm într-un permanent 10 mai cultural. GRETE MILETINEANU. LA PHILHARMONIQUE Bien que le concert donné par Mme Grete Miletineanu, samedi soir, à la salle Dalles, fût dans un certain sens un début, son nom ne nous était pas inconnu. En effet, nous Lavions plusieurs fois écouté au poste de T. S. F. de Bucarest comme soliste de VOrchestre Radio ou comme interprète de quelques pièces pour piano seul. Il est sans doute difficile de juger un artiste d'après une audition radiophonique. Si parfaite que puisse être une diffusion, elle garde toujours un certain son mécanique qui fausse la résonnance de l'instrument et qui cache les nuances personnelles d'interprétation. PUBLICISTICĂ 107 Nous avions pourtant reconnu en Mme Miletineanu une pianiste d'excellente qualité — et son concert de la salle Dalles nous a confirmé largement cette première impression. Son jeu est précis, clam d'une sûreté et d'une aisance technique appréciable. Peut-être manque-t-il un peu d'éclat, mais je ne sais pas si c 'est un défaut ou bien une volontaire sobriétér très opportune d'ailleurs pour la musique classique„ qui paraît avoir la préférence de l 'artiste. Mme Miletineanu a joué accompagnée par l'Orchestre Radio (dirigépar M Alfred Alessandrescof car le programme comprenait quatre pièces symphoniques et notamment un concerto de Hàndel, un concerto pour piano et orchestre de Jean Sébastien Bach, le cinquième concert brandebourgeois du même Bach et enfin un concerto pour piano et orchestre de Philippe Emmanuel Bach. Rien que ce programme, si grave, si profond dans son choix, indique non seulement la bonne qualité du concert, mais surtout le sérieux dont Mme Miletineanu comprend son art Comment dire la joie d'écouter encore une fois cet admirable cinquième concerto brandebourgeois ! Il est vrai que l'absence du clavecin modifiait un peu l'équilibre de l'œuvre, mais rendons à la pianiste la justice de reconnaître toute la discrétion qu'elle a mise pour adoucir son piano. Quant au concerto de Ph. E. Bach, il fut la conclusion infiniment spirituelle de la soirée. * Jeudi soir, à l'Athénée Roumain, au concert symphonique habituel de la Philharmonique, nous fûmes en quelque sorte en continuation, car nous y 108 MIHAIL SEBASTIAN retrouvâmes Philippe Emmanuel Bach avec la Symphonie en ré majeur, étincelante et simple, gracieuse et claire. Elle partagea avec les trois pièces de Scarlatti la partie classique du programme, dont le reste était dédié aux modernes, représentés par Dukas (la Symphonie en do majeur) et Vittorio Rieti. Un beau programme - n ’est-ce pas? - mais un beau programme ne suffit pas pour intéresser le public mélomane de Bucarest. Il veut des vedettes ce public, il veut des célébrités. Un concert est pour lui plutôt un spectacle qu’un concert. Voilà pourquoi l’Athénée Roumain était vide jeudi soir. Il y avait trois nouvelles auditions (Dukas, Scarlatti et Vittorio Rieti), il y avait au moins deux œuvres de grande importance (les deux symphonies de Ph. Em. Bach et de Dukas), mais il n’y avait pas de vedette. C’est un manque impardonnable et le public ne le pardonna pas. Il fut absent. Il eut tort, le concert fut réellement intéressant, même si sous la baguette très correcte, mais un peu froide de M. Théodor Rogalski l ’orchestre nous donna parfois l’impression d’une simple lecture du texte musical et non pas d’une interprétation. REVOLUŢII IN CARTIERUL LATIN Citesc fără alarmă telegramele de la Paris, care anunţă tulburări în cartierul latin. Ştiu ce însemnează aceste „mişcări de stradă”, care înveselesc arondismentul al cincilea de la Rue Soufflat, la podul PUBLICISTICĂ 109 Saint-Mchel, şi nu pot lua prea în tragic aceste juvenile începuturi de revoluţie. Oricine care a trăit câtva timp într-o facultate pariziană, îşi dă seama că politica nu este acolo decât un episod pitoresc a ceea ce înseamnă „viaţă de student”. Cartierul latin e un cartier cu temperament. El cântă cu aceeaşi convingere romanţe de amor şi imnuri politice - iar toate se termină cu străvechiul imn academic: Vivent les étudiants, ma mère Vivent les étudiants... Cunosc mai ales Facultatea de Drept unde au loc actualele scandaluri, pe care ni le relatează telegramele „Rador”, şi nu pot evoca, de aceea, fără un zâmbet acele grave săli unde băieţii petrec astăzi hulindu-1 pe d. Gaston Jèze. Oamenii de dreapta se bucură, iar cei de stânga se întristează, socotind că manifestaţiile contra profesorului Jeze au nu ştiu ce sens politic. Se înşală şi unii şi alţii. Facultatea nu este nici de dreapta, nici de stânga. Ea este pur şi simplu tânără şi turbulentă. Faptul că obiectivul de azi al studenţilor este d. Gaston Jèze e o întâmplare. Să nu ne închipuim că dacă studenţii săi îl împiedică să-şi ţină cursul, este pentru a protesta contra atitudinii sale în conflictul italo-etiopian. E adevărat că d. Jèze, profesor de drept public, a fost avocatul Abisiniei la Geneva. Dar tot la Geneva, d. Lapradelle - tot profesor şi tot de drept public - a fost în altă împrejurare avocatul... Ungariei. Totuşi nu i s-a întâmplat nimic. Băieţii erau în examen şi nu aveau timp. Sau poate se amuzeau cu altcineva: cu d. Jaquelin sau cu d. Mestre. Astăzi e rândul d-lui Jèze. MIHAIL SEBASTIAN 110 Vă asigur, lucrurile nu sunt mai serioase decât o glumă studenţească. îi văd foarte bine pe aceşti tineri de 19 ani, care umblă în trench coat şi cu capul gol de-a lungul şi de-a latul Bulevardului Saint-Michel, cu un vraf de ziare, pe care le agită cu un eroism irezestabil: Achetez „VAction Française”! Achetez la „Solidarité Française ” După două, trei tururi obosesc, renunţă şi se aşează la o masă, la „Dupont” sau la „Palais de café”, unde vor consuma o blajină cafea cu lapte, aşteptând să treacă o fată drăguţă, care să nu facă prea multe mofturi. E amuzant de ştiut că profesorul care a avut cel mai mult de suferit de la studenţii săi nu este un democrat, ci un regalist. Mă gândesc la pitorescul şi simpaticul profesor Mestre, atât de inteligent, dar atât de dezarmat în faţa a două sute de băieţi şi fete, care îl primesc în clasă cu tunete de râs, aplauze şi petarde. Nu se poate un profesor mai reacţionar, mai antidemocrat şi mai de dreapta. Studenţimea - aceeaşi studenţie care vinde pe străzi „l’Action Française” -ar trebui dacă nu să-l aclame, cel puţin să-l asculte. Totuşi lecţiile lui sunt un infern. A rămas celebră - şi poate, în parte, legendară - ziua în care intrând în sala de curs, d. Mestre a găsit instalat pe catedra sa, la locul său un măgar. Se zice că profesorul a găsit atunci o replică admirabilă prin tactul şi humorul ei. Arătând cu degetul spre măgarul de pe catedră, s-a adresat studenţilor: „Aveţi dreptate domnilor şi vă felicit pentru perfecta dvs. alegere. Iată într-adevăr profesorul pe care îl meritaţi. Vî-1 las”. Şi a părăsit sala în tăcerea buimăcită a câtorva sute de studenţi pe care un PUBLICISTICĂ 111 cuvânt de spirit îi lăsa interzişi. Ceea ce nu înseamnă că la lecţia următoare scandalul n-a reînceput. Vă povestesc această întâmplare mai veche, pentru a vă spune că ea nu diferă prea mult de actualele dezordini studenţeşti de la Paris. „De-ale tinereţii valuri”! Nimeni nu are de două ori în viaţă 20 de ani - şi când îi are, puţină inconştienţă nu strică. în cartierul latin sunt câteva secole de cultură -şi ce poate face împotriva lor un trecător moment de copilărie? Zidurile negre ale Sorbonei, zidurile negre ale Bibliotecii Saint Genevieve trebuie să asiste cu destulă îngăduinţă la aceste efemere revoluţii băieţeşti. JACQUES BAINVILLE Nu a fost un mare spirit, şi moartea lui, care îl surprinde încă în plină putere, nu închide un capitol distinct în cultura Franţei de azi. A scris câteva cărţi solide şi clare. Toate merg spre manual, prin moderaţie şi metodă. Niciuna nu a provocat adeziuni pasionate, sau adeversităţi irevocabile. Om de partid, nu era om de temperament. E ceva rece şi mat în scrisul său, chiar în paginile cele mai animate, mai convinse şi mai puternice. Dar sunt oare pagini „puternice” în opera lui Jacques Bainville? Dreapta franceză pierde în el un partizan elegant, un om de tact, un scriitor limpede. Nu ştiu însă dacă pierde un combatant. 112 MIHAIL SEBASTIAN în ce priveşte stânga franceză, ea nu va număra prin moartea lui Bainville un adversar mai puţin. Nu era un duşman, era un preopinent. în jocul de forţe contrare, ce formează peisajul spiritual şi politic francez, Jacques Bainville - chiar dacă prin opinii se aşeza la extrema dreaptă - prin psihologie, prin ţinută şi prin stil, era un perfect om de centru. Academia - societate esenţial moderată - a recunoscut în el un membru prin vocaţie. Ceea ce i-a refuzat lui Maurras, ceea ce îi va refuza totdeauna lui Daudet - lui Bainville i-a oferit fără dificultate de la întâia încercare, Dacă-mi aduc bine aminte, alegerea lui s-a făcut de la primul scrutin. Noul academician nu întâmpină nici-un obstacol, pentru că spiritul lui nu provoca nici o disensiune reală. în fapt, nu există între oameni decât incompatibilităţi de temperament. Cele de idei se suportă cu uşurinţă. Era în personalitatea lui Bainville o anumită lipsă de culoare, o anumită lipsă de accent personal, care făceau din el - şi în societate şi în cultură - un personaj acomodant. Maurras este o flacără rece. Daudet e un incendiu verbal. Bainville reprezenta în cea mai odihnitoare formă, omul fără geniu, omul fără demon. Cu el era securitatea. ,J\fotre but qui n’est que de comprendre”, spune undeva (în prefaţa la Napoleon). Şi puţin mai departe adaugă: „notre objet qui est d’adhérer à la simple vérité”. Desigur n-a respectat totdeauna aceste legi de obiectivitate. Desigur acolo unde faptul strict făcea loc interpretării, omul de partid apărea destul de PUBLICISTICĂ 113 străveziu printre rânduri. Sub stilul său fără aripi, fără elanuri, fără violenţe, punctul de vedere „bien-pensant” se păstra cu tenacitate. Totuşi, avea prea multă supleţe intelectuală, pentru a deforma violent lucrurile. Bainville poseda arta de a fi injust, cu menajamente şi cu nuanţe. E un refuz constant de a se angaja într-o atitudine până la ultimile ei limite. Şi nu ştiu dacă în acest refuz trebuie căutat spiritul de justiţie al istoricului, sau spiritul de prudenţă al omului. în istorie Jacques Bainville a fost mai puţin un om de ştiinţă şi mai mult un eseist. Opera lui face un armonios aliaj între erudiţie şi jurnalism. Genul este prin excelenţă academic. Nu prea sever şi nu prea frivol. Cărţile lui Bainville sunt sobre şi degajate. Nici nu se lasă terorizate de amploarea materialului utilizat, dar nici nu se lasă reduse de uşurinţa comentariului personal. Istoria Franţei scrisă de el este desigur părtinitoare - dar fără exces. Republica are nevoie de asemenea disidenţe, care să-i menţină treaz simţul de autocritică. E greu de crezut că opera lui Bainville va supravieţui timpului nostru. Totuşi, dintre toate cărţile lui, Napoleon are şanse de durată. Trebuie admirată ordinea, claritatea, preciziunea acestei monografii. Trebuie mai ales admirată fineţea psihologică, surprinzătoare la acest spirit în bună parte didactic. Sunt în Napoleon pagini de adânc examen sufletesc. Singura dată când un suflu de tragedie va fi trecut prin scrisul măsurat al lui Bainville. 114 MIHAIL SEBASTIAN Mai puţin norocoase vor fi cărţile lui de politică propriu zisă. Les conséquences politiques de la paix, din care dreapta franceză vrea să facă o carte profetică, e mai mult o carte cu vederea scurtă. D. Henri de Kerillis de la „Écho de Paris”, ar fi putut s-o scrie fără efort şi s-o semneze fără impostură. Jurnalismul acoperă şi anulează trei sferturi din opera lui Bainville. Nu mai puţin, ea rămâne, pentru înţelegerea timpului nostru, o lectură instructivă. Jacques Bainville era un regalist care ocupa un loc onorabil în ordinea republicană. A fost un reacţionar; n-a fost niciodată un revoluţionar. Sunt convins că îl legau nespus de multe lucruri de Albert Lebrun, prezidentul republicei, decât de Georges Bernanos, duşmanul ei. Fiindcă cu d. Albert Lebrun este ordinea şi siguranţa, în timp ce cu Bernanos este neliniştea, revolta şi sentimentul tragic. PACTUL FRANCO-SOVIETIC Câteva aspecte asupra ultimelor evenimente externe Pactul franco-sovietic, încheiat de d. Laval şi lăsat tot de d-sa în umbră, se află în sfârşit în dezbaterea Camerei franceze. Nu încape îndoială că va fi ratificat - şi s-ar putea ca la apariţia acestor rânduri faptul să fie împlinit. O simplă socoteală de voturi arată că orice surpriză este exclusă. Vor vota pentru ratificare radicalii, socialiştii de toate nuanţele şi comuniştii. PUBLICISTICĂ 115 Vor mai vota pentru sau, în cazul cel mai rău, se vor abţine de la vot o bună parte din deputaţii de centru. Voturile adverse vor fi ale dreptei şi, mai puţine, ale centrului dreapta. Nu este exclus ca majoritatea să depăşească aceste socoteli de grup şi să dea o cifră şi mai puternică. în problemele de politică externă, Camera franceză are obişnuinţa de a discuta cu aprindere, dar de a vota solidar. Este unul din resorturile ei cele mai disciplinate şi guvernele Republicii au găsit totdeauna aici un punct ferm de sprijin. Chestiunea nu se pune deci pe terenul animaţiei parlamentare. Ea interesează mai mult starea generală de spirit şi orientările viitoare. Este instructiv de observat că adversarii de azi ai înţelegerii cu Rusia sunt adversarii de ieri ai înţelegerii cu Germania. D. Flandin luptă azi cu exact aceiaşi oameni şi cu exact aceleaşi forţe cu care în 1930 lupta Aristide Briand. E cel puţin picant să-l vezi astăzi pe d. Franklin Bouillon repetând de la tribuna Camerei discursul pe care îl rostea, cu aceeaşi violenţă şi cu aceleaşi argumente, în 1926, în 1928 sau în 1930. Cu o simplă deosebire: pe atunci inamicul era pe Rin, iar astăzi este pe Don. Situaţiile sunt atât de simetric răsturnate, încât d. Léon Daudet a ajuns să pledeze - mai mult sau mai puţin deschis - pentru o concordie franco-germană. De dincolo de mormânt, umbra lui Briand trebuie să surâdă... în fond, toate aceste jocuri polemice, deschise în jurul pactului cu Rusia, nu sunt decât reflexul luptelor de politică internă. 116 MIHAIL SEBASTIAN Dreapta franceză nu accepta să converseze împăciuitor cu Germania democrată, dar o face bucuros cu o Germanie fascistă. La fel, înainte de 1914, stânga franceză detesta alianţa cu Rusia ţaristă, dar primeşte astăzi prietenia Rusiei Sovietice. Dincolo de aceste reacţiuni de simpatie sau antipatie, rămâne însă un element mai substanţial şi mai durabil. întrebarea ce se pune este dacă Orientul european există sau nu există pentru Franţa. Mai precis, dacă marea Republică e dispusă să abandoneze Germaniei acest Orient, sau dimpotrivă ţine să aibă un cuvânt de spus aici. La această întrebare credem că nu există două răspunsuri, ci unul singur. Căci în momentul în care Franţa ar lăsa drum liber antagonismului germano-rus, ea ar înceta să mai conteze în centrul şi Orientul european. Indiferenţa ei ar echivala cu o demitere şi cu o renunţare de a mai face politică pe continent. Iată un aspect al problemei mai grav decât polemica dintre d-nii Franklin Bouillon şi Paul Boncour. Mai grav şi mai hotărâtor. * Telegrama care anunţă arestările recente de la Koln este simptomatică. Guvernul german s-ar fi decis cu greu să aresteze din senin câteva zeci de persoane („peste 30”, spune cam vag comunicatul), în frunte cu şeful organizaţiilor catolice, dacă n-ar fi fost obligat de o reală primejdie sau de un acces de panică. Nimeni în Germania nu avea interes să tulbure atmosfera în plină Olimpiadă. Concursurile de la PUBLICISTICĂ 117 Garmisch-Partenkirchen sunt calmante pentru întreaga politică internă germană. E o chestiune de prestigiu - şi nici un regim nu este mai sensibil la asemenea chestiuni. Dacă totuşi aceste arestări au fost decise prin surpriză, ele nu pot fi fără gravitate. Comunicatul vorbeşte despre „ostilitatea faţă de statul naţional-socialist german”. Formula e lipsită de preciziune şi lasă deschisă poarta oricăror presupuneri. In orice caz, faptul în sine arată că forţa de rezistenţă a catolicismului este intactă. Sub liniştea puţin cam îngheţată a situaţiei din Germania, câte conflicte nu persistă, chiar dacă nu se văd? Ele sunt deocamdată fără glas, dar nu fără realitate. * Criza de guvern de la Atena continuă. Cabinetul de concentrare, pe care logica parlamentară îl indică, e greu de realizat. Băgaţi de seamă că toată lupta se dă că între doi absenţi? Condylis mort şi Venizelos expatriat conduc mai departe lupta dintre partide. Va fi greu să se treacă peste cadavrul unuia, va fi greu să se uite orgolioasa izolare a celuilalt... Sunt două obsesii de egală putere. Care va fi soluţia nu se poate şti pentru moment. Reintegrarea ofiţerilor venizelişti domină criza şi o face acută. în orice caz, trebuie remarcat curajul regelui George. I-ar fi fost uşor să opteze pentru dictatură. I-ar fi fost cu atât mai uşor, cu cât nu avea decât să menţină un regim pe care nu el îl crease şi de care deci nu el ar fi fost răspunzător. 118 MIHAIL SEBASTIAN A preferat însă un regim de libertate şi a făcut din primul moment credit sistemului parlamentar. Anii pe care i-a trăit la Londra, în intimitatea şi la umbra unei mari dinastii democrate, i-au servit probabil de exemplu şi de îndemn. De altfel, exemple putea găsi în istoria propriului său tron. Nu putem prevedea desfăşurarea lucrurilor în noua Grecie regală, dar începutul este cu atât mai eroic cu cât este mai dificil. ANTONET Aflu abia acum, dintr-o gazetă pariziană despre moartea lui Antonet. Numele acesta nu cred să vă fie cunoscut. Mie însă îmi spune foarte multe lucruri şi îmi evocă o sumă de amintiri. Antonet era claun. Toate serile mele de circ sunt legate în memorie de apariţia lui strălucitoare, lângă grotescul său partener Beby. Antonet şi Beby! Când apăreau în mijlocul pistei, simpla lor prezenţă ridica, în amfiteatrul imens a lui Cirque de Paris, valuri de aplauze şi râs. Beby era gras, inform, necioplit, vorbea cu un sforăitor accent marseillez şi se împiedica la fiecare pas, în giganticii lui pantofi. Era o copilărie, dar când Beby cădea cu nasul în nisip, muream de râs. Antonet reprezenta eleganţa, fantezia, invenţia, spiritul. îl văd în costumul lui pailleté, alb de pudră, alb de reflexul metalic al mătăsii, alb sub bătaia refletoarelor. PUBLICISTICĂ 119 Un cuplu de clauni este un lucru destul de simplu: unul reprezintă prostia, celălalt inteligenţa, unul candoarea mărginită, celălalt fantezia îndrăzneaţă. Lângă greoiul Beby, Antonet era ameţitor de mobil, ameţitor de spontan. Zic „spontan” deşi l-am auzit de nenumărate ori repetând aceleaşi glume, cu aceleaşi cuvinte. Dar era în Antonet o sclipire ce dădea viaţă celor mai puerile efecte. Volubilitatea lui era nervoasă, precisă, plină de ritm, plină de relief, plină de nuanţe. Pe cât de tari şi groteşti erau tumbele lui Beby, pe atât de fină era dialectica lui Antonet. Cred că-i lipsea puţină tristeţe pentru a fi un claun perfect. îi lipsea acea undă de emoţie, acea tresărire de dramă, care face geniul lui Grock. Era ceva sec în Antonet şi replicile lui erau necruţător de inteligente. Bietul Beby era copleşit sub această ploaie de săgeţi invizibile care-i străpungeau lenea lui rumegătoare. Orbitor Antonet. Sărea pe pistă cu paşi mărunţi şi repezi, cu piruete scurte şi repezi, cu gesturi întâi mecanice şi pe urmă unduioase. Silueta lui sclipitoare popula întreg circul, cu o risipă de imagini, care rămâneau suspendate undeva în aer şi după ce adevăratul Antonet dispărea după perdelele roşii din fund, prin dublul şir al livrelelor verzi. Roşu aprins, verde aspru,alb violent - culori de circ, ce copilăreşte le-am iubit! Mi se păreau feerice, îmbătătoare, somptuoase! Mi se părea că intru cu ele într-o lume de vis! Şi instrumentele eroice de alamă, care „atacau” uvertura sau marşul, nu erau decât replica sonoră a culorilor. 120 MIHAIL SEBASTIAN Nimic mai sfâşietor şi mai comic decât o trompetă care, în momentele de tensiune, înaintea saltului mortal, devine patetică... Sunetul este spart şi tulbure. Mă bucura în spectacolul de circ sănătosul lui prost gust. Totul trebuia să fie acolo expresiv şi direct. De aceea fanfara, de aceea culorile tari, de aceea costumele fastuoase. în viaţa de fiecare zi, totul e atenuat. La circ, lucrurile sunt văzute cu ochianul şi nu îmbătrânim niciodată destul de mult, pentru a pierde gustul de a privi printr-un ochian. Revăd caii d-lui Loyal împănăşaţi ca într-un tablou de Uccello, orgolioşi, festivi, nechezând la şuierul mai mult mângâietor, decât sever al bicelor, revăd mingile şi flăcările zburătoare ale lui Rastelli, sustrase legii gravitaţiei, revăd trapezele celor 3 Colona, dansând în aer un dans ce înşela moartea, revăd o armată întreagă de scamatori, acrobaţi, dansatoare, mâncători de foc, echlibrişti, atleţi, - şi revăd în acest bal de amintiri colorate, ultima piruetă a lui Antonet cu tichia în mână, cu surâsul pe buzele lui fardate, surâsul ca un salut întors copilăriei noastre fără moarte ... HAIG ACTERIAN: PRETEXTE PENTRU O DRAMATURGIE ROMÂNEASCĂ Pretextele pe care le publică d. Haig Acterian sunt un insuficient prilej de a vorbi mai pe larg despre personalitatea autorului lor. PUBLICISTICĂ 121 D. Acterian a scris poezie şi eseu, a făcut teatru şi a lucrat în cinematografie - în toate aducând o generoasă curiozitate intelectuală şi în acelaşi timp, un surprinzător simţ de maturitate şi echilibru. Intr-o genereaţie cu frumoase dar zăpăcite calităţi, d-sa reprezintă, mi se pare, o liniştită conştiinţă de muncitor, fără grabă şi fără improvizaţie. Dacă aş fi sigur că mă voi face bine înţeles, aş spune că ce stimez înainte de orice în acest intelectual este lipsa lui de vervă. Lipsă de vervă nu însemnează lipsă de spontaneitate şi în nici un caz de imaginaţie. Dar e ceva aspru şi colţuros în Haig Acterian, ceva lent şi reţinut în gândirea sa. Puţini oameni îmi dau o mai precisă impresie de mare bogăţie interioară, nu îndeajuns adusă la lumină din lipsă de facilitate verbală. Ceea ce l-a orientat pe Haig Acterian spre teatru şi mai ales spre regizorat cred că a fost o necesitate de expresie plastică. Acest reflexiv avea nevoie să-şi vadă gândurile. „Eu am văzut idei!”, cum spune versul orgolios al d-lui Camil Petrescu. A văzut Haig Acterian idei? Nu ştiu. în orice caz pentru a le vedea, s-a decis să facă teatru. E o inteligenţă care fuge de abstract şi care tinde instinctiv spre spaţiu, spre decor - cu un cuvânt spre expresia concretă. Toate acestea aş vrea să le spun mai amplu şi mai nuanţat. Dar pentru a le expune aş avea nevoie nu de un pretext, ci de un obiect, de o realitate, de o operă de creaţie. Fără să nesocotesc valoarea micului volum pe care ni-1 oferă, trebuie să spun că el este prea sumar 122 MIHAIL SEBASTIAN faţă de personalitatea mult mai complexă a autorului. Prea sumar şi - în acelaşi timp - prea lipsit de unitate. în 131 de pagini, d. Acterian publică un eseu „despre tragic”, o serie de „pretexte pentru o dramaturgie românească” (ce împrumută titlul volumului întreg) şi mai multe „note pentru drama şi arta dramatică”, pentru ca să nu mai socotim cuvântul introductiv al lui Gordon Craig. Din toate aceste pagini, cam disparate prin subiectul lor, ar fi greu să degajăm o singură linie. Comentariul nostru ar fi nevoit să se rezume la diverse aspecte sau detalii, considerate izolat. Nu e de exemplu arbitrară reunirea „eseului despre tragic” cu „pretextele” şi „notele”, pe care le precede? Lectura se frânge aici - şi suntem brusc introduşi în alt ciclu de idei. Rezultă de aici o impresie de fragmentar, care face din cartea d-lui Acterian mai mult o operă de sugestii, decât una de expunere critică. Ideea în sine, pe care se sprijină eseul său despre tragic, este incontestabil interesantă, şi toate consecinţele ei în explicarea lui Eschil faţă de ceilalţi tragici greci sunt revelatoare. Dar d. Acterian e injust cu sine, căci schiţează prea schematic, prea eliptic un subiect nesfârşit mai larg. Concizia sa este excesivă -şi am fi bucuroşi să vedem tema tragicului reluată. Recunosc că în înţelegerea elementelor strict de teatru din volumul d-lui Acterian, eu sunt prost plasat. (Cu atât mai prost plasat, cu cât mă aflu în cadrul unei cronici literare). D. Acterian vorbeşte de dincolo de rampă, iar eu îl ascult din stal. Optica este total diferită. PUBLICISTICĂ 123 D. Acterian crede în tehnică. Elementele de teatru pentru d-sa sunt scena, actorul, lumina, decorul. Când d-sa aşteaptă o renaştere a teatrului românesc, de aici o aşteaptă. în ce mă priveşte nu văd dimpotrivă decât o singură renaştere creatoare a literaturii dramatice. Restul se realizează prin consecinţă. Tot ce scrie d. Acterian despre destinul teatrului nostru i se poate reduce la o singură propoziţiune: trebuie creată o tehnică dramatică românească ! Ori, impresia mea e că o tehnică nu se creează. Ea se desprinde din materialul de viaţă, pe care îl ordonează. întâi este Caragiale - şi pe urmă vine tehnica interpretării lui. Nu văd, nu înţeleg, o tehnică de teatru în abstract. Văd o operă dramatică şi înţeleg că ea cuprinde un stil ce trebuie exprimat scenic. Altă tehnică - instrument autonom de text - mi se pare că nu poate fi decât o schemă sterilă. De altfel mi se pare că noţiunea aceasta de „tehnică dramatică” şi mai ales de „tehnică dramatică românească” este neprecizată suficient în volumul d-lui Acterian. Oamenii de meserie înţeleg mult mai uşor. Calitatea mea de spectator sau cel mult de critic literar îmi dă dreptul să înţeleg mai puţin bine. D. Acterian preconizează o întoarcere la inspiraţia autohtonă. Cum e vorba despre tehnica teatrală, mărturisesc că acest deziderat etnic mi se pare cam vag. Există vreun mod „autohton” de a-1 juca pe Shakespeare? 124 MIHAIL SEBASTIAN D. Acterian cere „spirit, tehnică şi artă originală”. Le cere chiar cu o anumită violenţă. „Nu putem ajunge aici decât azvârlind de pe noi toate ţoalele străine.”(p. 49). Ideea este complectată în altă parte, la fel de exclusiv „ ...numai în ţăran, la sat, în ţarină zace întreg materialul ce trebuie exploatat” (p. 64). D. Acterian e prea atent şi lucid, ca să nu vadă că aceste deziderate au rădăcina în sămănătorism. De aceea se grăbeşte să se desolidarizeze - şi o face în termeni netezi. „Nu e vorba de o tehnică, formă de artă etnografică sămănătoristă” (p.49) Sau, în altă parte, cu totul reprobativ. „Etnicul nu este integral, aşa cum există în creaţia searbădă şi lipsită de vlagă şi interes a sămănătorismului” (p.67). Dar dacă protestele antisămănătoriste ale d-lui Acterian sunt foarte categorice, ideile sale ni se par mai neclar despărţite de şcoala de la 1906. Ca să-l necăjim vom spune că d-sa este un sămănătorist, fără voie. Şi o vom spune nu numai pentru a-1 necăji, ci şi pentru a-1 îndemna să revină asupra unor chestiuni esenţiale pentru teatru nostru şi în genere pentru cultura noastră. Pretextele pentru o dramaturgie românească sunt o carte ce invită la gândire. Ele aduc puţină nelinişte, puţină pasiune într-un domeniu sufocat de obişnuinţe vechi şi de lene permanentă. E o carte de curaj şi o carte de iniţiativă. Ea formulează sau te obligă să formulezi o sumă de întrebări cărora e indiferent dacă le răspunzi ca autorul, sau altfel decât el. PUBLICISTICĂ 125 L'ENNEMI PUBLIC NO. 1 Un loin télégramme „Rador ", publié par tous les journaux d'hier, nous parle d'un projet de censure cinématographique, déposé ces jours-ci à la Chambre française. Il paraît que les députés sont alarmés par l'influence démoralisatrice de l'écran. Ils estiment que la jeunesse d'aujourd'hui est trop légère, trop corrompue, trop immorale et que tout cela n 'est que la conséquence malheureuse des films. Décidément, le cinéma n 'a pas de chance. Chaque fois qu 'on parle de la crise morale, on n 'oublie pas de le dénoncer. Il est la cause première de tous les maux, de tous les vices, de tous les péchés. Si on ment, si on vole, si on tue - le cinéma est là pour tout expliquer. La révolte morale commence toujours par une attaque contre ce véritable „ ennemi public ". Nous aussi nous avons eu nos crises de sensibilité morale aiguë et elles ont toutes commencé par la même révolte anti-cinématographique. Vous vous rappelez probablement l'affreux crime commis il y a deux ans par trois élèves d'un lycée de Bucarest. La stupeur, l'écœurement, la désolation générale furent suivis par un seul cri de vengeance: à bas le cinéma! Cette solution me paraît un peu simple et -faut-il le dire! - un peu hypocrite. Rendre le film coupable de nos vices c'est refuser d'accepter notre responsabilité directe. Je ne sais pas si la jeunesse d'aujourd'hui est plus immorale que la jeunesse d'autrefois. J'ose ne pas le croire. On ne connaît pas de génération - jeune ou vieille - qui ait abusé de la vertu. Mais de toute façon, il me semble que 126 MIHAIL SEBASTIAN / 'humanité n'a pas attendu la découverte du cinéma pour inventer le crime, le désordre moral et le vice. Cette humanité est quand même un peu plus vieille que la Paramount. Et il n9est pas du tout sûr que Caïn soit allé au cinéma avant de tuer Abel La Bible oublie de nous le dire. Comme c'est simple et comme c'est malin d'expliquer le tragique humain, ses obscurités, ses déplorables mystères, ses angoisses et ses obsessions par l'influence du cinéma. Et comme la solution est facile, comme elle est énergique et claire! Détruisez le cinéma et vous aurez une humanité pleine de candeur! Détruisez-le et la paix morale régnera sur terre! Voyez-vous, il ne faut pas douter de la bonne volonté des législateurs moralistes. Leur optimisme est sympathique. Seulement leur psychologie nous paraît un peu sommaire. Si les jeunesses du temps présent vivent dans le désarroi, dans l 'inquiétude, dans l 'angoisse - il y a peut-être d'autres questions à poser, d'autres questions qui concernent l'organisation sociale, la justice sociale, la directive spirituelle de notre temps, tout le drame de l'existence moderne... Oui, mais voilà des choses autrement difficiles. N'est-il pas bien plus sage de crier: à bas le cinéma! C'est clair et c 'est vite fait. CHESTIUNI DE POEZIE Am remarcat zilele trecute într-o notă de breviar, paginile de exegeză poetică, pe care le PUBLICISTICĂ 127 publică în ultimul număr al „Revistei Fundaţiilor”, d. Emil Gulian. E un studiu nu prea întins ca proporţii, dar de o pătrundere şi o limpezime cu totul excepţionale. Dacă-1 punem în legătură cu un alt eseu asupra poeziei, semnat de d. Vladimir Streinu şi apărut într-un număr anterior al acestei reviste (octombrie 1935) - trebuie să observăm că de la un timp se precizează în critica noastră o directivă „antimodemă” surprinzător de severă. Ea este cu atât mai demnă de interes, cu cât porneşte nu dintr-un îngust spirit de rutină, ci, dimpotrivă, dintr-o înţelegere substanţială a chestiunilor de poezie. Nu cred că studiile d-lor Streinu şi Gulian sunt fapte izolate. Coincidenţa lor de atitudine critică e mai mult decât un simplu accident. Aş vrea să subliniez semnificaţia acestor „luări de poziţie” - şi mi se pare că nu pot face o mai bună intrare în materie, decât transcriind o notă pe care eu însumi o scriam acum doi ani pentru o revistă de tineri poeţi. Sunt bucuros astfel să adaog textelor d-lor Vladimir Streinu şi Emil Gulian, un text ce se înscrie în acelaşi ciclu de idei: ” Poezia românească trece printr-un moment îngrijorător. Se scrie prea mult şi se scrie prea bine. Foarte rar veţi întâlni în revistele tinere - şi sunt atât de multe! - un poem stângaci sau ridicul. Nivelul lor general este surprinzător de ridicat. Şi nu mă gândesc numai la tinerii poeţi pe care volumul, presa şi consensul critic i-a confirmat, ci şi la acei tineri care se află la debut şi care aşteaptă, în pragul anilor douăzeci, să li se deschide porţile. 128 MIHAIL SEBASTIAN Fără dibuiri, fără erori, fără dificultate. Producţia curentă de poeme este de aceea abundentă, egală şi plină de vizibile calităţi (cărora nu le reproşez decât că sunt prea vizibile). Poate vă bucură această fecunditate. Pe mine mă îngrijorează. E un abuz de uşurinţă literară - şi uşurinţa nu este nicăieri mai suspectă decât în poezie. Se poate spera foarte mult de la un debut confuz, încâlcit şi nesigur. El ascunde uneori mari resurse de sensibilitate care, până să-şi găsească expresia justă, se dă cu capul de toţi pereţii cuvintelor. Nu e nimic de sperat însă de la un debut perfect. De cele mai multe ori, e un semn de vid caligrafic, un simptom de precoce deprindere tehnică, dincolo de care nu e nimic de relevat, nimic de găsit. Mi-ar fi foarte uşor să enumăr schemele de care uzează poezia noastră tânără. Inversiuni sintactice, construcţii eliptice de frază, abrevieri de expresie - toate formând un aşa zis stil abstract, stil modem, stil eliptic. Sunt forme şi formule care descind direct din Arghezi, Ion Barbu, Camil Baltazar, Adrian Maniu sau Ilarie Voronca - din Arghezi mai ales - şi care terorizeză acum vocabularul, gramatica şi sintaxa liricii tinere. Multe din aceste forme de stil au avut la început o putere de expresie reală prin noutatea lor, mai mult seducătoare decât adâncă, dar în orice caz inventivă. Inversiunile argheziene, uşor arhaizante, îşi păstrează poate şi astăzi calitatea. N-ar trebui să ne lăsăm însă înşelaţi. O invenţie verbală nu este mai mult decât o invenţie verbală. Ea poate să pună în valoare o emoţie, dar nu o poate PUBLICISTICĂ 129 înlocui. Jocul pur verbal este un amuzament, o înşelăciune, o stupiditate. în absenţa emoţiei, se pot face rebusuri sau farse. Artă, în nici un caz. Nu dispreţuiesc valoarea problemelor tehnice în artă şi cu atât mai puţin în poezie. Observ însă că ele sunt de gradul al doilea şi totdeauna subordonate materialului pe care îl lucrează. Trebuie făcută neapărat o distincţie între «stil» şi «procedeu» - stilul fiind expresia organică, în timp ce procedeul rămâne exterior, mecanic, impersonal. Toate procedeele sunt plate, fără valoare şi fără sens - toate fără excepţie. «Procedeul Ion Barbu» nu este în nici un caz mai interesant sau mai valoros decât «procedeul Bolintineanu». Acest procedeu foarte simplu ar trebui menţinut în atenţia tinerilor poeţi de azi. Căci există o platitudine poetică modernistă, după cum există o platitudine poetică academică. A scrie ca Adrian Maniu, nu este mai onorabil decât a scrie ca Mircea Dem. Rădulescu. Poezia revoluţionară, poezia modernistă, poezia abstractă -sau cum vreţi să-i mai spuneţi - îşi are Mircea Dem. Răduleştii ei, la fel de banali, la fel de inexpresivi, la fel de triviali. Există o platitudine a poeziei abstacte, există o trivialitate a ei. Nu se vede, sau nu se vede deocamdată, pentru că nu ne-am deprins deopotrivă cu versul modem, cum ne-am deprins cu alexandrinul declamator. Dar se va vedea într-o zi. Iată de ce suspectez uşoarele victorii, pe care tinerii poeţi actuali le repurtează. Nu sunt victorii şi mai ales nu sunt ale lor. Se lasă prea lesne pe seama schemelor, pe seama procedeelor şi, păcăliţi de 130 MIHAIL SEBASTIAN aspectul lor «revoluţionar», nu-şi dau seama că un loc comun genial, tot un loc comun este. După ce ai întârziat o bună bucată de timp în această poezie de abstracţii verbale - foarte îndemânatec uneori - şi după ce obosit de ele, îţi dai seama cât carton, câtă apă şi câte proaste culori sunt în această artă prea facilă, o întoarcere de moment către un poet «cuminte», este nu numai odihnitoare, dar instructivă. Vă propun o recitire din Francis Jammes. V-o propun ca să vă scandalizez, dar şi ca să vă spun acest lucru simplu: la o depărtare de 30 de ani, toate revoluţiile artistice mor, nelăsând în urma lor decât ceea ce a fost emoţie şi adevăr. îmi dau seama că aceste puţine rânduri sunt riscate. N-aş vrea să se creadă că sunt un reacţionar literar. Nu pentru că m-aş teme, ci pentru că nu sunt.” ECCLESIA! Les funérailles laïques de Jacques Rainville furent une étrange chose. Ce croyant, ce catholique, ce bien-pensant fit son dernier chemin sur terre suivi par des jaquettes unies et par des habits verts. Aucune soutane. La croix lui a été refusée. L'absoute ne lui fut pas donnée. Autour de ce cercueil, l'église est restée muette. Son silence nous paraît plus puissant que sa voix, son absence plus solennelle que sa présence. PUBLICISTICĂ 131 Il ne faut pas être un croyant - et, quant à moi, j’avoue humblement ne pas l ’être — pour comprendre tout ce qu ’il y a de force, de résistance, de ténacité dans ce silence. Il est implacable, à force d’être indifférent. Quand le Vatican a prononcé l’excommunication de l’„Action française”, le verdict nous parut assez léger pour une organisation politique de lutte. Les foudres de Rome n ’étaient que symboliques. Ils frappaient dans une région invisible et - pour certains sceptiques - incertaine. Il était assez curieux de voir un parti de droite - le parti de la monarchie, de la noblesse et des salons, un parti qui devrait appartenir à l’église au moins par obligation sociale, sinon par vocation religieuse, il était assez curieux de le voir mis en dehors du catholicisme. La situation était plutôt paradoxale que nuisible. Aussi 1’„Action” de MM. Maurras et Daudet la supporta avec bonne humeur. D'ailleurs, les chefs de VA. F. n’avaient pas un trop fort penchant vers le mysticisme. M. Charles Maurras est un rationaliste froid et sévère pour qui L église pourrait être un bon instrument politique. Quant à M. Léon Daudet son esprit rabelaisien n ’est rien moins que dévot. Le verdict religieux de Rome risquait de passer inaperçu. Aucune Canossa n ’était à craindre ou à espérer. Les excommuniés, les infidèles, les hors-la-loi n ’avaient pas de crise de conscience. Mais l ’église ne sait pas polémiser. Elle sait attendre. Sa force est de se taire. On a beau d’être sceptique - et nous le sommes - ce silence n ’est pas moins éloquent. Il ne fait pas grand bruit dans la vie, mais il résiste devant 132 MIHAIL SEBASTIAN la mort. Et alors, on commence de Ventendre un peu.... L'église n'est pas indignée. Si elle l'était, son adversité serait plus agressive peut-être, mais plus humaine sûrement. On peut discuter avec l'indignation. On peut lui répondre. Mais que faire devant l'impossibillité? Que faire devant un visage fermé qui vous refuse toute réponse, tout signe, toute marque de vie? Est-il vivant? Est-il mort? Est-il sourd? Dort-il? Pense-t-il? Aucune réponse, que cette inhumaine sévérité, dont on pourrait supporter les foudres, mais dont on craint l 'inexpressif silence. Elle est un terrible psychologue cette vieille, âpre et silencieuse Ecclesia. ALAIN: SENTIMENTS, PASSIONS ETSIGNES Dintre moderni, Alain mi se pare singurul care redă eseului funcţiunea sa iniţială. Scrisul său coboară în linie directă din Montaigne. Este o filiaţie ce se poate cunoaşte în totul: în psihologie, în stil, în gramatică, în preocupări. Mai ales îl apropie de Montaigne diversitatea spectacolului uman, la care asistă şi pe care îl înregistrează în cele mai mărunte aspecte. Materialul lui Montaigne era omul şi viaţa. Nu un om teoretic şi nu o viaţă abstractă, ci omul de pe stradă şi viaţa de fiecare zi. Nu este nimic în „condiţiunea umană” care să nu-1 intereseze. Mâncarea, îmbrăcămintea, vinul, munca, amorul, PUBLICISTICĂ 133 superstiţiile, limbajul, somnul, banii - totul fără deosebire, de la cele mai nobile până la cele mai plate lucruri, totul e demn de curiozitatea şi meditaţia lui. „C’est ici un livre de bonne foi, lecteur. Il t’advertit des l’entrée, que je ne m’y suis proposé aucune fin, que domestique et privée.” Cuvintele acestea ar putea servi şi de introducere la lectura lui Alain. Evident, pentru Montaigne este o „conversaţie despre viaţă”. Definiţia pare simplă, dar o cred întreagă. Nu altceva este eseul pentru Alain - cu deosebirea doar că scrisul său e mai puţin confesional. Simt uneori catedra în cărţile lui. Simt obişnuinţa de a explica lucrurile, fără a se lăsa prea mult angajat de ele. Montaigne este mai direct şi mai imprudent. Contactul personal cu el merge până la familiaritate. Cu această singură nuanţă, Alain este continuatorul Eseurilor de la 1580. E un Montaigne trecut prin Descartes şi prin Marea Revoluţie. într-un studiu ar fi nespus de interesant să precizăm această paralelă. Este de scos un întreg capitol despre sintaxa lui Alain în legătură cu sintaxa lui Montaigne, tulburător de asemănătoare. Exerciţiul ar fi, sunt convins, captivant - dar el depăşeşte cadrul rubricii noastre. De altfel, ar fi o greşeală să limităm paralela Montaigne - Alain la o simplă chestiune de stil. Identitatea de spirit şi de preocupări este mult mai importantă şi mai profundă. Sentimente, pasiuni şi semne, acest titlu de carte, nu este el însuşi un rezumat al Eseurilor şi nu indică el materialul lor cel mai larg? 134 MIHAIL SEBASTIAN Există în acest volum un cuvânt care mi se pare că precizează de minune obiectivul operei lui Alain: „ce travail de retrouver tout l'homme” (62). A-l regăsi pe om, a-l regăsi şi a-l înţelege în integritatea lui, iată toată gândirea lui Alain. în politică sau în economie, în literatură sau în plastică, în filozofie sau în fizică, Alain rămâne mereu în căutarea omului şi a vieţii. Astfel se explică pe de o parte diversitatea domeniilor în care scriitorul acesta gândeşte - iar pe de altă parte impresia de unitate organică pe care opera sa o păstrează, în ciuda planurilor ei atât de numeroase. Alain, critic literar, nu face altceva decât să continue în poezie gândirea lui Alain doctrinar politic. Economist {Propos d'Economie), sau estetician {Système des Beaux-Arts), sau metafizician {Les Dieux), sau moralist {Propos sur l'Education), el rămâne mereu un umanist, care, într-adevăr, potrivit vorbei celebre, „nimic din ce este omenesc nu socoteşte străin de sine”. „...Umanitatea revine astfel la natura sa imuabilă; patru membre, doi ochi, două urechi, un nas - nu vom ieşi de aici. Aceeaşi inimă, aceleaşi pasiuni de la vârsta de piatră, aceeaşi fericire, aceeaşi înţelepciune, aceleaşi virtuţi - nu vom ieşi de aici” (p. 61). Aproape acelaşi lucru se găseşte undeva în Montaigne: „Chaque homme porte la forme entière de l'humaine condition”. încrezător în identitatea omului cu el însuşi, Alain nu crede mai puţin şi nu iubeşte mai puţin diversitatea. Legile generale de viaţă şi de simţire PUBLICISTICĂ 135 sunt puţine şi simple. Formele lor individuale sunt nesfârşite. A cunoaşte sufletul omenesc nu este altceva decât a şti să-l descoperi sub cele mai variate şi mai capricioase avataruri. ff’aime Ies différences et Ies variétés”, spune Alain. Le iubeşte nu numai pentru că ele dau mişcare şi ritm spectacolului vieţii, dar pentru că ajută propriei lui cunoaşteri. Un caracter diferit de al nostru este un criteriu, un punct de reper, o oglindă. A iubi şi a încerca să înţeleagă diferenţele de psihologie sau de temperament e pentru Alain un act de modestie, dar şi unul de verificare. Nimic în această lume nu poate fi mai dramatic, mai delicat şi mai secret decât comunicarea unui om cu alt om. Dincolo de marile lor deosebiri de gândire şi sentiment trebuie să fie o punte, cât de fragilă, cât de nesigură, pentru înţelegere. „C’est un grand art de reconnaître en chacun cette partie du pont, en quelque sorte, sur laquelle on peut passer”. Ceea ce face marele farmec al lui Alain şi ceea ce îţi dă - citindu-1 - o impresie de securitate şi de simpatie este totala lui lipsă de fanatism. Nu ştiu dacă e un sceptic. Iubeşte prea mult viaţa pentru a fi unul. Dar nu este în nici un caz un om asupritor prin siguranţa opiniilor lui. E totdeauna o margine lăsată liberă pentru întrebări, pentru îndoială, pentru nuanţe. ,Jl faut que le doute suive la certitude comme son ombre. IIest le sourire de l’ésprif (p. 266). Această degajare faţă de certitudinile sale personale este politeţa lui Alain faţă de ceilalţi oameni. Cred că nu printr-o simplă întâmplare, 136 MIHAIL SEBASTIAN politeţa este una din temele familiare ale lui Alain. Ea exprimă într-un joc foarte suav şi sentimentul de singurătate al omului, şi legăturile lui cu societatea. Este un mijloc de apărare şi este în acelaşi timp unul de comunicare. Este o fereastră cate te desparte sau te apropie de lume, după cum o deschizi sau o închizi. Alain ne invită să cugetăm alături de el — fără să ne oblige a cugeta întocmai ca el - la o sumă de lucruri, ce ni se par foarte vechi sau foarte simple, dar în care el descoperă aspecte noi, raporturi neaşteptate, semnificaţii posibile. Un gest cotidian - salutul, de exemplu, sau strângerea de mână - deschide o serie de imagini sau înţelesuri pe care nu le vedeam din lipsă de atenţie. Aş spune că gândirea lui Alain „dezautomati-zează” viaţa - în sensul că ea descoperă în o mulţime de fapte, care prin repetiţie sau obişnuinţă au devenit mecanice, expresiunea lor originară. De aceea, în alegerea temelor lui de meditaţie, Alain merge bucuros către banalitate. Ne va vorbi despre căsnicie, despre certurile dintre bărbat şi femeie, despre modă, despre costume, despre vin - tot subiecte ce ni se par fără interes - dar în acest univers domestic va şti să afle şi să aducă la lumină resorturi sufleteşti atât de complexe, atât de fine, încât platitudinea vieţii zilnice ne va apărea drept un teren necunoscut, unde mari zăcăminte de emoţie stau sub povara indiferenţei noastre. Un moralist, un bun cunoscător al inimii omeneşti, un poet, un înţelept şi un prieten - iată ce este Alain. U OPÉRA ROUMAIN: TAÏNA, BALLET-PANTOMIME. SCÉNARIO DE S. M. LA REINE MARIE. MUSIQUE DE M. ANDRICOU. UN FESTIVAL WAGNER À LA PHILHARMONIQUE. Un beau scénario, une musique inégale et un mauvais spectacle - voici ce que fut la seconde première de VOpéra Roumain, ce ballet pantomime représenté samedi dernier. Un beau scénario. On le doit à S. M. La Reine Marie, qui prouve encore une fois son penchant littéraire pour les éléments féériques du folklore roumain. Il y a dans la littérature de la Reine Marie un côté fantastique, fabuleux, un sentiment de T irréel et du légendaire, surprenant dans Vensemble de son œuvre. Car la Reine est aussi une observatrice très exacte de la vie (comme elle La brillamment montré dans ses Mémoires,), un bon psychologue et un mémorialiste de remarquable clarté. Pourtant, ces qualités objectives n ’empêchent nullement le sens de la poésie et du rêve. Le rêve joue un très grand rôle dans Vœuvre de la Reine, un rêve qui cherche ses sources dans la mythologie populaire, dans le folklore poétique, dans l’imagination des contes. C’est à cet amour pour la légende et pour le fantastique que nous devons le scénario du ballet Taïna, scénario qui n ’est que la vision dramatique, la vision scénique d’un conte. Des trois actes du scénario, le premier et le dernier ont une logique parfaitement théâtrale: c ’est-à-dire une action, un enchaînement rigoureux des épisodes, une grande scène, un dénouement. C’est le 138 MIHAIL SEBASTIAN coté „pantomime” du spectacle. Le second acte revient au „ballet” e/1 z7 se place dans la pure fantaisie - élibérée de toute obligation théâtrale. C’est un changement de style et de rythme, si brusque et si hardi, qu ’il donne à l ’ensemble de l ’œuvre une inégalité d’expression peut-être, mais aussi une fraîcheur et une spontanéité émouvantes. Une musique inégale. M. Mihail Andricou a écrit pour ce scénario une musique, qui contient des pages d’une charmante simplicité. Surtout dans le premier acte. Nous avons moins aimé la musique du second qui nous parût lourde quand elle voulait être grave et confuse quand elle essayait d’être fantastique. Ajoutons une certaine facilité d’inspiration „exotique” dans les danses du troisième - pour finir avec nos réserves. „Réserve” c’est un mot qu’il faut prendre ici dans son sens le plus propre. Nous voulons dire que nous nous réservons le droit de réentendre la musique de M. Andricou pour vérifier et pour compléter l’impression d’une première audition, tout à fait insuffisante pour une œuvre de telle ampleur. Si cette musique nous paraît manquer de relief et de mobilité dramatique, il n ’est pas moins vrai que certaines de ses pages nous ont retenus par leur solide construction symphonique et aussi par la sincérité de leur inspiration. Espérons que nous aurons un jour l’occasion d’y revenir. Un mauvais spectacle. Est-ce la faute de la mise en scène? Est-ce la faute de la chorégraphie? Nous croyons qu’il faut faire un juste partage et qu’il faut rendre M. Const. Pavel et Mmme Véra PUBLICISTICĂ 139 Karali également responsables. Ils ont parfaitement collaboré pour chasser le rêve et pour réaliser la platitude. M. Pavel croit-il qu 'une pantomime est tout simplement une comédie parlée dont on n 'arrive pas à entendre les paroles? Nous n'avons jamais vu des acteurs plus volubles, plus éloquents, plus agités, plus loquaces et plus rhétoriques que les acteurs de M. Pavel. Ils avaient une folle envie de tout expliquer et leur jeu n 'était qu 'une interminable conversation. Quant à la chorégraphie, il nous semble qu 'il faut faire exprès pour réaliser tant de banalité quand le texte vous offre tant de richesse. Un manque absolu d'imagination a réglé les danses puériles, lourdes, inexpressives. Nous nous sommes bien amusés en regardant surtout la „danse des rouleaux". On fait bien mieux dans les revues du „Carabouch" ou de „Alhambra". Mais nous avons souffert pour tout ce qu 'il y avait de manque de piété et d'émotion dans ce spectacle. * Nous ne vous apprendrons pas une très grande nouveauté, en vous disant que M. Alfred Alessandresco n'est pas le meilleur interprète de Wagner que nous ayons. M. Alessandresco est un musicien délicat et pâle - ce que Wagner n 'est point. Le festival wagnérien de jeudi n'était donc pas trop wagnérien. Nous l'avons écouté avec sympathie pour les efforts louables du chef d'orchestre et avec la volonté très sincère de ne pas en souffrir. Il y avait au programme des fragments de Lohengrin, du Vaisseau fantôme, du Crépuscule des dieux et de la Walkyrie. Les solistes du concert furent Mme Mimi Nestoresco 140 MIHAIL SEBASTIAN et M. Stefanesco-Goanga, deux chanteurs excellents et deux bons interprètes du répertoire wagnérien. En somme, une soirée instructive pour le grand public. REVERSUL CRITICII D. E. Lovinescu ne prezintă într-un foileton publicat în „Adevărul”, „un nou Ion Creangă” în persoana unui tânăr debutant, Ion Iovescu. Numele ne este cu totul necunoscut, dar girul criticului e impunător. D. Lovinescu, de obicei reticent găseşte de astă dată termeni puternici de laudă, ba uneori de entuziasm. Aşteptăm cu o legitimă curiozitate să luăm cunoştinţă cu descoperirea sa literară. Obişnuita sa prudenţă critică nu putea fi dezarmată, decât de calităţi într-adevăr excepţionale. D. Lovinescu, încercat cititor de manuscrise, nu poate risca prea mult cu un debut incert. Cum singur o spune, răspunderea sa morală este angajată. II vom ceti deci cu interes pe tânărul său fin literar, nădăjduind să găsim într-adevăr în d-sa pe acel „nou Ion Creangă”, anunţat de d. Lovinescu. Dar nu valoarea literară a acestei descoperiri ne interesează deocamdată (valoare pe care nu o putem încă verifica), ci gestul în sine. E un gest generos. E un gest stimulator. Este reversul creator al criticii. Critica are faima de a fi un exerciţiu sterp - iar criticul trece drept un om închis şi pizmăreţ. Nu de PUBLICISTICĂ 141 mult ceteam în nu ştiu ce foaie de foc, că critica nu e altceva decât răzbunarea sterilităţii împotriva creaţiei. Stupiditatea aceasta este veche şi bine înrădăcinată. Dimpotrivă, noi credem că critica este un fapt de înţelegere şi prin consecinţă un fapt de generozitate. In cele mai violente atacuri critice, atunci când ele sunt de bună credinţă, se poate vedea un mobil de curiozitate intelectuală şi de simpatie umană. Şi pe urmă, în critică, nu este numai satisfacţia morală de a denunţa falsele valori, ci tot atât de vie, tot atât de activă - bucuria de a scoate la lumină o idee necunoscută, un talent ignorat, un nume nou. Nu vi se pare emoţionant faptul că un om de vârsta, de situaţia, de solemnitatea şi - de ce să n-o spunem? - de blazarea explicabilă a d-lui Lovinescu, găseşte timp ca să citească un manuscris de 1000 de pagini, găseşte destulă tinereţe pentru ca să se înflăcăreze la această lectură şi destulă energie pentru ca să meargă din editor în editor, cu manuscrisul în mână, până reuşeşte să-l impună? Nu e aici un semn minunat de pasiune literară şi de încredere în tinereţe? O spun cu atât mai bucuros cu cât faţă de opera - şi de critic, şi de romancier - a d-lui Lovinescu, am avut adesea rezerve foarte net exprimate. Cât priveşte cenaclul pe care d-sa îl menţine cu o stăruinţă şi o răbdare eroică, el a pierdut de mult acea forţă creatoare, din timpul d-lor Camil Petrescu, F. Aderca şi Ion Barbu. Nu sunt un familiar al „Sburătorului” şi nici un admirator disciplinat al şefului său, dar curajul cu care d. Lovinesacu îşi asumă „răspunderea morală” 142 MIHAIL SEBASTIAN recomandând un tânăr scriitor cu desăvârşire necunoscut, este - fără exagerare - emoţionant. Aceasta şi este de altfel singura selecţiune posobilă în ordine literară. Literatura este un domeniu cu toate porţile vraişte. Accesul tiparului este atât de facil, atât de lipsit de control, atât de la îndemâna oricui, revistele şi ziarele sunt atât de numeroase şi atât de puţin exigente, încât confuzia valorilor este absolută. „Coşul redacţiei” e o legendă. Nu există un coş al literaturii şi nu există „manuscrise nepublicate”. Toate se publică mai curând sau mai târziu. Ajunge puţină perseverenţă şi oarecare răbdare. în acest desmăţ tipografic, o singură cale rămâne deschisă unei reale vocaţii literare: aceea de a fi recunoscută şi impusă de un spirit de elită, care să poată vorbi cu autoritate. Nimic nu este mai misterios şi mai delicat decât emoţia tânărului necunoscut, care bate la uşa unui om ales între toţi, ca să răspundă întrebărilor lui. Brutalitatea de a nu răspunde acestui apel, nu este egalată decât de nobleţea de a-i răspunde. O „CHESTIUNE DE POEZIE”... ŞI URMĂRILE EI O scrisoare a d-lui Mircea Dem. Rădulescu şi un răspuns Directorul „Rampei” d. Scarlat Froda a primit din partea d-lui Mircea Dem. Rădulescu o epistolă, pe PUBLICISTICĂ 143 care mi-a făcut plăcerea să mi-o comunice, întru cât se referea la un articol al meu L-am rugat pe d. Froda să permită publicarea acestei scrisori, nu numai „în baza dreptului de apărare” ci şi pentru a-mi da astfel prilejul unei necesare precizări. Dăm mai jos, atât epistola d-lui Mircea Dem. Rădulescu cât şi răspunsul meu. Iată scrisoarea d-lui Mircea Dem. Rădulescu. Un domn Mihail Sebastian care iscăleşte articole prin „Rampa” îşi permite într-un articol intitulat, Chestiuni de poezie aprecieri - pe care le socotesc lipsite de bună cuviinţă - asupra operei mele literare. Acest domn scrie printre altele: „Poezia revoluţionară, poezia modernistă, poezia abstractă, sau cum vreţi să-i mai spuneţi, - îşi are Mircea Dem. Răduleştii ei, la fel de banali, la fel de inexpresivi, la fel de triviali ”. Somez pe numitul domn să precizeze de ce sunt trivial! Trivial e dumnealui. Altfel nu-mi pot explica asemenea insolenţă la adresa mea. Acest domn e sau analfabet, sau inconştient. Dacă ar fi citit cel puţin manualele de clasele secundare ale literaturii contimporane ar fi putut să ia contact cu o parte din activitatea mea literară, cu tot ce am scris de vreo treizeci de ani încoace. D. Sebastian care dă lecţii de „tehnică” poetică tinerilor modernişti, ar face bine să studieze cum se cade literatura română contimporană şi să 144 MIHAIL SEBASTIAN nu-şi mai permită şarje la adresa unor scriitori de talia mea. Am văzut că e un sistem. Un sistem îndrăzneţ şi periculos. M-am simţit insă, surprins, din liniştea mea modestă unde îmi văd de treburi şi necazuri, de atacul fără noimă al d-lui Sebastian care vrea să vândă castraveţi la grădinar. N-am îngăduit până acum nimănui să aducă vreo jignire trecutului meu şi muncei mele literare. Să-şi bage minţile în cap şi să-şi vază de proza dumnealui cotidiană, iar nu să profereze injurii la adresa scriitorilor români. Asta ca chestie... şi atât deocamdată pentru domnul Sebastian. încredinţat că vei da cuvenita ospitalitate acestor rânduri, te rog să primeşti, încredinţarea vechei mele prietenii, Mircea Dem. Rădulescu Stimate Maestre, sunt informat că ne-aţi făcut aseară o vizită la redacţie şi nu vă pot spune profundul meu regret de a nu fi fost de faţă.. E o veche şi pioasă dorinţă a mea de a vă cunoaşte şi nu o dată - în liceu - recitând în ora de română din versurile domniei voastre, am încercat să evoc, printre trâmbiţele lor eroice, chipul poetului. Voi fi foarte sincer şi vă voi mărturisi că lirica domniei voastre nu a fost în anii mei de adolescenţă, lectura mea exclusivă. Citeam pe atunci din Arghezi, Blaga şi Bacovia. Spuneam (şi mă jenez să v-o spun tocmai PUBLICISTICĂ 145 domniei voastre), spuneam seara, ca să nu mă audă nimeni, naive poeme de Albert Samain, lungi elegii de Francis Jammes, obscure cântece de Rimbaud. In sfârşit, începeam să-l descifrez pe Stéphane Mallarmé... în această societate de poeţi melancolici, vă rog să credeţi că versurile dumneavoastră detunau brusc ca un pocnet de armă. Eraţi, scumpe Maestre, un poet salubru, un poet energic, un poet optimist. Cu domnia voastră năvălea în poezie un aer sănătos, cuvinte dintr-o bucată, armonii zăngănitoare. Deschideam un volum de Mircea Dem. Rădulescu şi era de ajuns: viorile tăceau subit, iar instrumentele de suflat intrau în funcţiune. Poezia dumneavoastră este o poezie de alămuri. Este prima noastră fanfară lirică. Aş vrea să credeţi în sinceritatea mea. Aş vrea să înţelegeţi că nu pun în aceste rânduri nici o umbră de ironie. Cu mâna pe inimă v-o spun: literatura domniei voastre este reconfortantă. Vedeţi, Eminescu sau Arghezi, Baudelaire sau Rimbaud sunt trişti. E undeva, în versul lor, un suflet de moarte. Bucuria lor abia dacă ajunge până la surâs, dar suferinţa lor trece mai departe de lacrimă. ,JLa chair est triste, hélas! Et j'ai lu tous les livres” Sună versul ăsta în toate versurile - şi este parcă o chemare de melancolie, de renunţare ... Deci când vă citesc pe dvs., domnule Rădulescu, recapăt încredere în viaţă. Nu, cartea nu e tristă, şi n-am cetit toate cărţile. Dimpotrivă, am impresia că n-am cetit nici una. Am impresia că abia acum încep să citesc. Poezia dvs. 146 MIHAIL SEBASTIAN este un început. Ea strigă mai tare decât toate vocile poetice, care au prcedat-o. Nu o dată un flaut n-a învins o trâmbiţă. Aici stă şi forţa şi eternitatea artei dvs. poetice. Este ceva viguros în literatura dvs. - şi aceasta se vede, scumpe Maestre, şi din lapidara epistolă pe care avem satisfacţia de a o publica. Mă acuzaţi bunăoară că vorbindu-vă despre poezie, am cutezanţa de a vinde „castraveţi la grădinar”. îmi permit a crede că, alegând din întreaga botanică tocmai această legumă, domnia voastră v-aţi definit cu remarcabilă luciditate propria literatură. Din instinct, aţi mers către punctul cel mai energic, mai simplu, mai afirmativ, mai convins. Castravetele. E ceva tunător în acest cuvânt. Este un întreg program artistic, Este un întreg stil. „ Ţi-aş fi pus ca să nu suferi Pleoape smulse de la nuferi Ochii, căte-un bob de rouă Licurici în lună nouă, Sânii ca doi pui de mierlă, I-aş fi pus în câte o perlă... ” Vorbeşte Arghezi. îl auziţi? Câte lucruri dificil de găsit, câte lucruri fragile, pieritoare, nesigure: nuferi, rouă, perle. Dvs. mai decis, mai viril şi mai lapidar v-aţi oprit în faţa unui element suprem de poezie. A fost cândva o imagine de poet mai fericită, decât această alegere de castravete? Se face târziu, scumpe maestre, şi tipografia nu mă poate aştepta. Va trebui să întrerup, spre regretul PUBLICISTICĂ 147 meu, această conversaţie. Nu însă înainte de a vă repeta părerea mea de rău de a nu vă fi întâlnit. Mi se spune că aţi fost enervat. Nu cred. Nu pot crede. Este în chiar opera dvs. o lozincă de admirabilă prevedere şi v-aş fi amintit-o - sunt încredinţat - spre cel mai mare bine al concordiei noastre. „ Căci politica cea bună în asemenea momente Este ca să nu recurgem la mijloace violente. ” Am fi convorbit deci foarte calmi şi v-aş fi explicat pe loc că nu e la mijloc decât o greşeală de interpretare. Fraza pe care o decupaţi din articolul meu şi care vă indignează, nu se referă la domnia voastră, îngăduiţi-mi într-adevăr să observ că un singur Mircea Dem. Rădulescu (la singular) e cu totul altceva decât mai mulţi Mircea Dem. Răduleşti (la plural). Poezia dvs. este un fapt unic, un fapt autonom şi eu nu cer altceva decât să-i păstrăm această autonomie. Să o ferim de epigoni, să o păstrăm în absoluta ei sigurătate. îmi place poezia dvs., stimate Maestre, dar tocmai de aceea ţin ca ea să-şi păstreze puritatea şi să nu devină o şcoală literară. Credeţi-mă pe mine, singurul duşman al lui Mircea Dem. Rădulescu nu poate fi decât o serie de Mircea Dem. Rădulescu. Prin mulţimea lor ei l-ar demonetiza, i-ar umbri, i-ar micşora forţa de tunet liric în poezia română. Cu această observaţie, cred că epistola dvs. rămâne fără obiect, iar somaţia pe care mi-o adresaţi, fără utilitate. 148 MIHAIL SEBASTIAN Vă rog să credeţi, în gratitudinea mea literară şi în admiraţia mea solidă. DESPRE UN „CAZ” DAVILA Poţi fi de acord sau poţi să nu fi, cu recentele Pretexte pentru o dramaturgie românească (Ed. Vremea) ale lui Haig Acterian, dar şi într-un caz şi într-altul trebuie să recunoşti că lectura lor este stimulatoare. Ea te invită să meditezi puţin la soarta teatrului românesc - şi mi se pare că prilejurile de meditaţie nu sunt prea dese în această materie. Am încercat în cronica mea de joia trecută să formulez oarecari întrebări, pe care această carte mi se părea că le face necesare. Zic „întrebări” şi nu zic „obiecţii” - fiindcă în ce mă priveşte, nefiind în teatru un om de meserie, ci numnai un modest privitor, nu am căderea decât cel mult să întreb şi nu să răspund. Rămân pe urma acestei cărţi o sumă de chestiuni susceptibile de o mai largă discuţie. Dintre toate, două mă interesează cu deosebire: ceea ce s-ar putea numi „cazul Davila” şi ceea ce - simplificând foarte mult - s-ar putea numi „cazul Năpasta”. Să ni-1 rezervăm pe acesta din urmă pentru un articol viitor şi să ne oprim deocamdată la atacul împotriva lui Alexandru Davila. Haig Acterian denunţă în Alexandru Davila pe iniţiatorul unui tip de teatru artificial ca tehnică şi mediocru ca substanţă. Afirmaţia este la prima vedere derutantă. PUBLICISTICĂ 149 Ştiam cu toţii (ni se spusese şi o repetasem mereu) că Davila reprezintă un moment creator pe scena românească. Aveam certitudinea - e adevărat moştenită, nu verificată - că odată cu el începe etapa modernă a teatrului nostru. Pretextele răstoarnă fără menajamente această opinie general acceptată, şi opinia - oarecum paradoxal - că dimpotrivă momentul Davila este un moment întârziat. „In organismul teatrului românesc problemele dramaturgiei universale ajung cu întârziere. Naturalismul a murit, Alexandru Davila înfiinţează compania naturalistă da la «Teatrul Liric». Am descoperit naturalismul după ce murise. Succesul de public al repertoriului Davila, alcătuit din drama mediocră contimporană, înlătura ţinuta înaltă a repertoriului clasic întocmit de Pompiliu Eliade şi mai ales jocul scenic clasic introdus de Constantin Nottara. Stilul repertoriului clasic păstrat de Nottara, regia realistă a lui Paul Guşti (Shakespeare şi drama rusă) au fost realizări desăvârşite artistic, dar care nu au putut influenţa curentul nefast care era pe placul unui public anumit adus de Davila la teatru”. {Pretexte, p. 43-44). Termenii sunt, după cum vedeţi, extrem de tari. „Curent nefast” zice Haig Acterian. „Nefast”, adică nu numai inferior ca valoare, dar primejdios ca influenţă. Davila încetează de a fi, pentru autorul Pretextelor, un inovator în evoluţia noastră dramatică şi devine dimpotrivă un obstacol. El în loc să declanşeze puteri creatoare în teatrul românesc, le înăbuşe, le anulează, le zădărniceşte. 150 MIHAIL SEBASTIAN „Şcoala de gest şi dicţiune a lui Nottara începuse o tradiţie. Pe de altă parte Paul Gusty, cu disciplină germanică, a influenţat considerabil activitatea artistică a Teatrului Naţional. Dar toate au fost zădărnicite de Alexandru Davila” (p. 117) Procesul este deosebit de serios. Pentru a-1 judeca, pentru a ne da seama în ce măsură într-adevăr Alexandru Davila reprezintă o deviere de repertoriu şi o falsificare de stil, poate că ar trebui să avem în faţă o listă a pieselor jucate de Davila şi o listă a celor jucate de Teatrul Naţional în acelaşi timp. Mă întreb dacă Haig Acterian, sedus de noutatea şi îndrăzneala ideii sale, nu simplifică prea mult lucrurile, când îl opune pe Davila lui Pompiliu Eliade. între aceştia este o distanţă de câţiva ani - şi e greu de crezut că Davilla putea să „înlăture” în 1909, ceea ce Pompiliu Eliade avea să realizeze în 1914 sau 1915. Nu vreau să fiu nepios, dar am impresia că Pompiliu Eliade însemnează în istoria teatrului românesc o bună gospodărie teatrală, dar nu o directivă critică. Mă grăbesc să spun că remarca aceasta este secundară. Cine citeşte Pretextele îşi dă seama că atacul este foarte organic încadrat în carte. Haig Acterian este consecvent cu sine însuşi pornind acest atac, căci pentru el teatrul este o artă ce transfigurează viaţa şi nu o artă care reproduce mecanic realitatea. Ceea ce el nu poate ierta naturalismului este „lipsa de simbol, de transfigurare şi de stil”. Iar singurul responsabil al erorii naturaliste la noi, i se pare a fi Davilla. Mărturisesc că nu pot primi fără ezitare acest rechizitoriu şi nu pot vedea în Davila un vulgar PUBLICISTICĂ 151 naturalist. E un poet în acest om, este un romantic în el - şi Vlaicu Vodă, această admirabilă dramă romantică, face din figura lui o problemă mult mai complexă a culturii noastre. Să fi împlinit Alexandru Davila acest straniu paradox de a deschide pe de o parte, prin opera sa poetică, porţile noii literaturi dramatice originale şi de a introduce pe de altă parte, prin activitatea sa directorială, nefaste influenţe străine? Un „caz” Davila nu poate depăşi, cred, această întrebare. Care de altfel nu e singura, cum mă voi sili să arăt curând. AUSTRIA ŞI MICA ANTANTĂ ITALIA ABSENTĂ DIN EUROPA ALEGERILE DIN SPANIA Activitatea diplomatică de la Paris şi-a păstrat şi săptămâna aceasta ritmul excepţional. După vizita suveranului nostru, după vizita vicecancelarului austriac, iată-1 pe primul-ministru al Cehoslovaciei, d. Milan Hodza, continuând în capitala Franţei conversaţii care în mod evident au acelaşi obiectiv. De câte ori Mica Antantă este pusă în situaţia de a-şi verifica funcţiunea politică pe continent, de atâtea ori, în mod implicit, reintră în actualitate problema austriacă. „Reintră în actualitate” este o expresie greşită. In fond, Austria n-a încetat niciodată, de la 1918 până 152 MIHAIL SEBASTIAN astăzi, să fie o problemă actuală. Rezolvirea ei trece prin momente mai acute sau mai puţin acute — dar nimeni nu poate ignora că ea rămâne mereu punctul nevralgic al situaţiei europene. Nu atât prin importanţa sa proprie, cât prin importanţa problemelor internaţionale pe care le antrenează automat. Austria a jucat multă vreme jocul unei dureroase alternative: restauraţia habsburgică sau Anschluss. Nici una, nici alta nu se poate fără o răsturnare totală de echilibru european. Restauraţia Habsburgilor întâmpină rezistenţa absolută a Micii Antante. Anschlussul este barat de rezistenţa italiană, franceză şi (în mai mică măsură) britanică. în plus, trebuie să ţinem seama şi de propria reacţiune austriacă pentru independenţă şi împotriva Anschlussului - element cu totul nou, căci până în 1933, adică până la Hitler, tendinţele de uniune erau dominante. Dar o Austrie catolică, o Austrie de viguros spirit local nu va accepta cu uşurinţă alipirea la o Germanie feroce centralistă şi categoric anticatolică. Fenomenul hitlerist va fi realizat acest paradox de a împiedica -cel puţin pe o lungă perioadă de timp - înfăptuirea Anschlussului. Aşadar, Austria e condamnată să rămână pe de o parte independentă, iar pe de altă parte republicană. Dar cum, în forma ei actuală, ea se dovedeşte a fi un stat artificial, dezechilibrat şi neviabil prin propriile lui puteri - căci timp de 18 ani, de la Saint-Germain şi până astăzi, a trăit numai prin asistenţa permanentă a marilor puteri - e limpede că Austria trebuie să fie PUBLICISTICĂ 153 angrenată într-un sistem mai stabil, într-un corp mai organic. Iată dar încă o dată şi încă o dată pusă aşa-zisa chestiune a „bazinului dunărean” pe care Europa şi-o punea alarmată în 1931 (când explodase „uniunea vamală austro-germană”), şi-o repeta în 1933 (când a căzut planul Tardieu) şi o repetă şi astăzi, într-o nouă variantă. I se poate crea Austriei un cadru economic durabil? Aceasta este chestiunea şi desigur că ea nu a lipsit nici din convorbirile d-lui Stahrenberg la Paris, nici din ale d-lui Schusching la Praga, nici din ale d-lui Milan Hodza, Titulescu şi Flandin la Quai d’Orsay. Trebuie observat din toate acestea un singur fapt pozitiv: realul efort de apropiere şi colaborare între Mica Antantă şi Austria. Dar lucrurile sunt încă într-o fază de tatonări. * In nici o altă problemă europeană nu se simte în chip mai regretabil absenţa actuală a Italiei din Europa. Ar fi exagerat să ne închipuim un pact dunărean viabil fără colaborarea sau asentimentul activ al Italiei. Dar Italia nu are timp, nici puteri să participe la conversaţiile europene. Războiul african o mobilizează complect. Astăzi nu se mai poate vorbi de o „expediţie colonială”. Armate şi averi sunt angajate în Etiopia - şi chiar dacă n-ar fi decât să urmărim şi să credem orbeşte numai comunicatele de sursă fascistă, încă ar fi suficient ca să înţelegem proporţiile disperate ale efortului italian. 154 MIHAIL SEBASTIAN Telegramele de marţi anunţă încă o mare victorie. Băgaţi de seamă că, de la începerea ostilităţilor, toate victoriile italiene sunt mari, dar nici una nu este decisivă. Semnificativ e că, în această victorie de la Enderta, comunicatul italian recunoaşte o pierdere de 500 morţi. Chiar dacă nu a fost convenabil micşorată, cifra aceasta rămâne considerabilă. Ea măsoară amploarea războiului din Africa şi arată că, în ciuda asigurărilor contrarii, pentru moment, Italia lipseşte din Europa şi din politica vechiului continent. * Alegerile din Spania dau un rezultat mai mult decât surprinzător. Este o bruscă schimbare de front, o masivă deplasare de voturi... Acum şase luni, dreapta era pe punctul de a cuceri puterea. D. Gil Robbs era dictatorul prezumtiv al Republicii - iar Republica însăşi nu mai era decât o biată umbră. Astăzi, rezultatul alegerilor generale este cu desăvârşire altul: frontul de stânga dă 238 de deputaţi, dreapta 135, iar centrul 60 - ceea ce însemnează că nici o coaliţie de centru-dreapta nu va mai putea forma o majoritate. Dacă situaţia parlamentară e limpede, nu e mai puţin adevărat că situaţia politică rămâne confuză. Cei 238 deputaţi de stânga formează un excelent bloc de opoziţie - dar vor forma ei un bloc eficace de guvernământ? în genere, formula „fronturilor populare”, nu numai în Spania, ci şi în Franţa, este un instrument extraordinar de atac, dar o confuză formulă de guvernare. Să nu uităm că elementele unui „front PUBLICISTICĂ 155 popular” sunt mai mult decât eterogene: ele sunt uneori de-a dreptul adverse. Ofensiva fascistă le uneşte momentan, dar o dată trecută această ameninţare, solidaritatea se mai poate menţine? întrebarea merită să fie dezvoltată - şi desigur nu ne va lipsi prilejul să o facem în vreuna din cronicile viitoare. Pentru moment, trebuie să reţinem evenimentele din Spania drept un simptom foarte elocvent. Suntem într-o fază de declin fascist. Ţara lui Primo de Rivera a fost adeseori în ultimul deceniu barometrul politic al Europei. DESPRE UN TEATRU NARCISIST Nu voi abuza de toate sugestiile pe care mi le oferă Pretextele lui Haig Acterian. Iată al treilea articol pe care îl scriu, pe marginea lor şi îmi mai rezerv dreptul de a mai scrie încă unul - ultimul -despre ceea ce am numit „cazul Năpasta”. E foarte mult, dacă ţinem seama de modestele dimensiuni tipografice ale acestor Pretexte - dar este foarte puţin, dacă observăm că aceste 130 de pagini de carte pun în discuţie o sumă de idei şi probleme, sub o lumină uneori derutant de originală. Vorbeam ieri de „cazul” Davila, în care autorul Pretextelor vede o greşită directivă teatrală. Iubitor al unei arte dramatice, în care elementele principale să fie „transfigurarea, simbolul, stilul”, Haig Acterian 156 MIHAIL SEBASTIAN denunţă cu violenţă orice teatru naturalist, copie mecanică a vieţii. Teatrul şi viaţa sunt două lumi distincte în gândirea lui Haig Acterian. „De ce să considerăm artă, aspecte şi reacţiuni care se găsesc în teatru ca pe stradă, ca în salon, pe maidan, în birou, în sufragerie, în odaia de culcare? De ce să numim artă omul aşa cum e la cot cu mine în viaţa de toate zilele? De ce arhitectul înalţă scena cu doi metri deasupra scăunelelor decât ca să păstreze un interes ... care nu există în naturalismul lipsit de simbol, transfigurare, stil”, (p. 45) „Scena înălţată cu doi metri deasupra scaunelor” însemnează deci o fereastră spre fantastic, o fugă din realitatea fotografică. Teatrului nu-i cerem să „reproducă”, ci să creeze. Nu vrem să ne dea iluzia vieţii, ci dimpotrivă certitudinea iluziei. Prin urmare un teatru naturalist nu face altceva decât să trădeze însăşi esenţa teatrului. El se opreşte la o expresie grosolan veridică, lacrima e lacrimă, sângele e sânge, urletul e urlet. Astfel mergem către o artă mecanică, oprită la gesturi şi studiată în oglindă. „Artă narcisistă”, spune Haig Acterian , cu o formulă foarte sugestivă. Artă narcisistă, fiindcă în loc să meargă la sursele emoţiei se limitează la aparenţele ei şi se lasă terorizată de oglindă. Ideea în sine e foartă frumoasă, iar un om de sensibilitate modernă cred că nu o poate refuza. Mi se pare însă că în procesul pe care îl declară împotriva teatrului naturalist şi „narcisist”, Haig PUBLICISTICĂ 157 Acterian simplifică prea mult răspunderile şi comite o nedreptate. Pentru el unicul responsabil este teatrul francez. Chiar Davilla nu este atacat decât tot pentru vina de a fi introdus în teatrul nostru, această influenţă. S-ar zice că teatrul francez şi teatrul naturalist sunt sinonime. Şi s-ar zice că aşa numitul „narcisism dramatic” este exclusiv francez. Pretextele disting (p. 86) două arte dramatice: cea narcisistă franceză şi cealaltă, germană, a „tehnicii bunului simţ”. „Tehnica bunului simţ” e un termen ce mi se pare insuficient definit. în schimb „arta narcisistă” e o noţiune pe care autorul o defineşte foarte limpede. Dar nu e o injustiţie faţă de arta dramatică franceză a o reduce global la această formulă de condamnare? Naturalismul să fie singura sa cheie? Am dimpotrivă impresia că se pot distinge în arta teatrală franceză nenumărate şi puternice curente antinaturaliste, „antinarcisiste”, ca să întrebunţăm terminologia Pretextelor. Teatrul de tip Bemstein - Bataille nu este decât un aspect al dramei franceze, iar şcoala lui Antoine nu este decât o faţetă a scenei pariziene. Jacques Copeau (pe care de altfel Pretextele îl citează la p. 119) nu este el tot atât de semnificativ ca Antoine, iar influienţa sa - deşi oarecum clandestină - nu se simte astăzi în jocul, în repertoriul şi în experienţele teatrului francez? Copeau mi se pare un fenomen atât de complex, încât unica lui existenţă ar ajunge pentru a tempera judecata prea severă din Pretexte. 158 MIHAIL SEBASTIAN Şi Copeau nu e singur. Mai este Gaston Baty, mai este Jouvet, mai este Jullin, mai este (mai palid decât toţi, dar din aceeaşi familie artistică) René Rocher. Şi să nu-1 uităm pe Lugné-Pôe, care astăzi nu mai lucrează, dar care reprezintă aproape patru decenii de teatru anti-naturalist. A fost totdeauna în arta dramatică franceză o tendinţă către ceea ce Haig Acterian numeşte „Transfigurare, simbol şi stil”. Că drama burgheză, plat naturalistă, a predominat numeric e altă chestiune. Curentele însă au fost mult mai interesante, mai variate şi mai complexe decât tipul Bemstein-Bataille sau decât stilul Antoine. Ce admirabilă istoria teatrului „Oeuvre”, redută a simbolismului, poziţie de luptă a modernilor, prima insulă cucerită de Ibsen pe continent. Când evoci patetica luptă pe care o ducea Lugné-Pôe la Théâtre de l’Oeuvre pentru Ibsen sau, mai târziu, pentru Maeterlinck - înţelegi această nevoie de poezie care a înnobilat mereu teatru francez, de la Lugné-Pôe până la Baty, trecând prin Copeau, figură întru totul copleşitoare. Cunosc o carte care exprimă admirabil poziţia lui Haig Acterian în arta dramatică şi este o carte ...franceză. Mă gândesc la Destin du théâtre a lui Jean Richard Bloch, studiu de o pătrundere şi de o acuitate excepţională - care este în acelaşi timp un virulent atac împotriva oricărei formule naturaliste sau „narcisiste”. Faptul că o astfel de carte ne vine din Franţa, dovedeşte poate că „narcisismul” nu este neapărat legea structurală a teatrului francez. PUBLICISTICĂ 159 SÂNGELE NEGRU Aveam impresia în ultimul timp că romanul francez trece printr-un moment greu. Cetisem câteva din cărţile de succes ale anului şi toate mi se păruseră de o penibilă lipsă de semnificaţie. Cărţi bine făcute, cărţi cuminţi, cărţi de treabă, agreabil de cetit, lesne de uitat. Joseph Peyre, descoperirea juriului Goncourt, am credinţa că este un scriitor de o strălucită mediocritate. Dintre tineri Antoine le Roux, autorul romanului Jours sans gloire continuă fără dramă şi fără suflu, diverse amintiri din Gide. în ce priveşte producţia curentă, Maurois, Mauriac sau Lacretelle şi-au stabilit un tip de roman, pe care anual îl repetă, aşa cum în teatru Bemstein îşi repetă mereu aceeaşi piesă, convenabil remaniată. Mă întrebam dacă romanul francez n-a intrat într-o perioadă de secetă, când am deschis Le sang noir, a lui Louis Guilloux. Trebuie să vă spun fără ocol: este una din acele cărţi pe care le iubeşti cu emoţie, cu îndârjire, cu intoleranţă. Simţi brusca nevoie de a le trece mai departe, de a le pune în mâna tuturor prietenilor tăi, de a-i obliga pe toţi oamenii din jurul tău să le cunoască şi să ia parte la această revelaţie, care este o mare operă descoperită. Literar vorbind, Sângele negru este o puternică operă, de construcţie amplă, de substanţă complexă, scrisă cu o bogăţie de mijloace, care aparţine desigur numai creatorilor foarte mari. Dar înainte de a preţui aceste calităţi literare, ceea ce loveşte de la primele pagini în această carte 160 MIHAIL SEBASTIAN este strigătul ei tragic, de o vehemenţă şi de o sinceritate care nimiceşte orice rezistenţă critică. Louis Guilloux poartă un mesaj de durere, de revoltă şi de speranţă - şi acest mesaj trebuie strigat, trebuie auzit. E o chestiune de salvare sau de pierdere. E un sentiment copleşitor de urgenţă în această carte scrisă cu o patimă ardentă, implacabilă. întrebările ei ţi se impun obsedant. Nu poţi ceti Sângele negru de la distanţă. E o carte care te angajează. Ai avea impresia că fugi, dacă nu i-ai accepta din faţă întrebările. Oricât pare de dificil să o spui (fiindcă avem pudoarea sau laşitatea vorbelor mari), cartea lui Guilloux pune întrebări şi ridică nelinişti centrale: destinul omului, sensul vieţii. Este o lectură care îţi creează responsabilităţi. După ce ai închis cartea, e ca şi cum ai fost martor al unui fapt tragic. Te întorci la obişnuinţele tale de viaţă - şi le găseşti vide, fără înţeles, fără necesitate. Numai automatisme, numai indiferenţe, numai evadări. Ai subita revelaţie că existenţa ta este un pact de insensibilitate faţă de viaţă. Te-ai legat să nu vezi nimic, să nu înţelegi nimic - şi te-ai închis în această comodă nesimţire, ca într-o carapace, care este securitatea ta, comoditatea ta. Sângele negru e o carte violentă. Ciudat lucru pentru un roman de tip balzacian (cel puţin în ce priveşte construcţia), solid clădit, perfect desfăşurat în câteva linii epice, care se adună fără ezitare în câteva puncte de confluenţă, admirabil distribuite pe toată întinderea operei. Ciudat lucru pentru o carte de analiză minuţioasă, care străbate zone de conştiinţă din cele mai secrete şi mai intime. PUBLICISTICĂ 161 Sunt capitole care ar putea figura printre momentele clasice ale romanului francez. (Scenele de familie toate şi, în deosebi, plecarea lui Lucien din casa părinţilor). Sunt pagini care pot fi alăturate celor mai sensibile şi mai nuanţate examene interioare din literatura de analiză franceză, esenţialmente analitică. Totuşi, în ciuda acestor trăsături literare atât de ferme şi sigure, Sângele negru e o carte violentă. Nu numai prin accentul patetic ce trece arzător prin întreaga operă, dându-i de multe ori o subjugătoare forţă retorică, dar mai ales prin substanţa ei pur şi simplu umană. Nu obişnuiesc să risc buna prietenie, ce presupun că există între mine şi cetitorii mei, dându-le sfaturi nesigure - şi ştiu prea bine că orice sfat literar este, prin esenţa lui, nesigur. Totuşi vă spun şi vă rog: cetiţi Le sang noir de Louis Guilloux. IL EST INTERDIT DE RIRE! J'ai lu avec une certaine mélancolie ce télégramme de Berlin qui annonçait l'interdiction en Allemagne du nouveau film de Chariot. Supprimer la libre expression de la parole et de la pensée est déjà une action bien triste - mais supprimer le rire me paraît une chose beaucoup plus grave. Combien de fois l'humanité n'a-t-elle pas été sauvée par un simple sourire, opposé à la violence. 162 MIHAIL SEBASTIAN Le sourire c 'est la dernière résistance: la plus désarmée, la plus innocente, la plus paisible - mais aussi la plus souple, la plus nuancée. On peut brûler les livres. On peut les confisquer, on peut les détruire, on peut enterrer tout cri, toute protestation. Mais on ne confisque pas un sourire. Il est si léger, si vague, si rapide... Lumière fuyante, insaisissable, qui s'éteint avant de pouvoir Varrêter... Un sourire ne laisse pas des traces. Il n'y a pas des preuves contre un sourire. Tous les canons du monde, toutes les prisons, toutes les polices et tous les agents de la force publique sont impuissants devant cette petite bête humaine, devant cet écureuil gracieux de notre âme. Et pourtant, voici un régime politique qui déclare la guerre au sourire. Voici un gouvernement qui déclare la guerre à un comédien. Voici notre vieux, notre cher, notre émouvant Chariot promu au grade d'ennemi politique. Le communiqué du ministère allemand de la propagande est fort sévère. Il estime que le film de Charlie Chaplin „est contraire à l'esprit de l'État national-socialiste". Il me semble qu'il y a là un involontaire et triste jeu de mots - car nous voyons le rire interdit au nom... de l'esprit. Il est donc à tel point fragile, à tel point incertain cet esprit de l'Etat, qu'il ne peut supporter l'innocente ironie d'un pitre? L'esprit du national-socialisme serait-il vaincu par l 'esprit de Chariot? Je ne veux pas exagérer les choses et je n'ai pas l'intention de faire d'un fait-divers, si naïf et si grotesque, un grand événement. Mais il y a quelque chose de profondément significatif dans cette petite PUBLICISTICĂ 163 histoire, car Chariot est un héros de la foule. Il est aimé par les petites gens, par les enfants, les humbles, par ceux qui souffrent, par ceux qui se taisent, par ceux qui n 'ont pas de pain, par ceux qui n 'ont pas d'abris. Il est aimé par les vaincus de la vie et sa douloureuse silhouette les console, leur donne du courage, en leur disant qu 'il y a quand même un peu de beauté, de grandeur humaine et de noblesse dans la misère la plus noire et la plus désolée. Chariot est aimé par la grande foule. Voici pourquoi il est détesté par la police naziste. Quand on n 'aime pas les hommes, on ne peut pas aimer leur sourire. LE FILS DE BLASCOIBÂNEZ L'actualité est si confuse dans l'inquiète et tragique Espagne, que rien ne nous étonne plus. Ses changements d'humeur ont quelque chose d'illogique, d'inattendu et d'arbitraire. Républicaine et laïque en 1931, réactionnaire et catholique deux ans plus tard, la voici redevenue maintenant radicale. L'esprit de mars 1931 renaît. Faut-il voir dans ces brusques variations un trait de psychologie nationale et de tempérament impulsif ou bien le signe d'un déséquilibre politique qui ne réussit pas à trouver ses remèdes? La dictature de Primo de Rivera a ébranlé si profondément les bases même de l'État, qu'il a maintenant bien du mal à se remettre d'une telle 164 MIHAIL SEBASTIAN aventure. La situation est vraiment confuse, mais les opinions et les hommes le sont également. Un symptôme, non pas des plus graves, mais des puis significatifs, je crois, symptôme de cet égarement général nous le trouvons dans un petit fait - qui est presque un fait divers - signalé par un télégramme d'hier. Il paraît qu'un des candidats de la réaction, dans les dernières élections des Cortès, fut M. Siegfried Blasco. Le ,front populaire" de Valence, estimant qu 'une défaite électorale n 'est pas suffisante, a organisé un enterrement symbolique de Monsieur Blasco, dont la bière imaginaire fut promenée dans les rues de la ville, suivie par une foule très amusée par ce deuil fictif. Qu'une pareille aventure arrive à M. Gil-Robles, rien de plus, je ne dirais pas naturel, mais explicable. M. Robles n 'a jamais aimé la démocratie et ne s'est jamais fait remarquer par un amour excessif pour la république. Mais la situation est un peu plus étrange pour M. Siegfried Blasco. Il est le fils de Blasco Ibâhez et cette descendance vaut bien mieux qu 'un programme politique. Car, nous ne l'avons pas oublié, Blasco Ibânez fut l'adversaire le plus acharné de l 'ancien régime. Ce n 'était pas une simple adversité d'opinion: c'était une haine passionnée sans répit et sans merci. Sa voix était plus forte que la voix d'un parti politique. Ecrivain de prestige universel, ses pamphlets contre la dictature espagnole frappaient avec une violence formidable et il n'y avait pas une frontière assez opaque et assez dure pour résister à sa parole. PUBLICISTICĂ 165 Il n'est pas exagéré de considérer Blasco Ibânez, comme un des auteurs les plus importants de la révolution de 1931, bien qu'il fût mort quelques années avant la chute du régime qu'il avait si ardemment combattu. Il fut avec Unamuno l'agent spirituel de la révolution. N'est-il donc pas étrange de trouver aujourd'hui son fils - le fils de Blasco Ibânez! - parmi les ennemis du nouveau régime? Le souvenir de ce père, qui lutta avec désespoir pour la liberté, est-il une chose si légère? Il y a une certaine tristesse dans le joyeux enterrement de Valence... M. BLECHER: ÎNTÂMPLĂRI ÎN IREALITATEA IMEDIATĂ Rarerori certitudinea de a mă afla în faţa unui scriitor de vocaţie, a fost mai directă decât la lectura cărţii acestui tânăr debutant. A debuta înseamnă a începe. Cuvântul trebuie luat în înţelesul lui strict. D. Blecher începe într-adevăr cu scrisul său ceva nou, deschide o lume de senzaţii, imagini şi gânduri cu desăvârşire diferenţiate. De la primele pagini eşti prins într-un peisaj sufletesc, pe care îl simţi pentru întâia dată adus la lumină. Este jurnalul unei sensibilităţi, al unei inteligenţe, al unei singurătăţi, populată de umbre şi lumini secrete. îl citeşti cu sentimentul de a face nu cunoştinţa unei cărţi, ci cunoştinţa unui om. Ai un prieten mai mult, când ai terminat ultima pagină. 166 MIHAIL SEBASTIAN Sunt cărţi care par a-ţi fi adresate. Este în ele un ton discret de scrisoare, de confesie. Simţi că au fost scrise din necesitatea apăsătoare de a se face înţelese. Cineva care nu-şi mai putea suporta singurătatea scrie o carte, cum ar arunca un apel în necunoscut. Sunt cărţile scrise cu orgoliul singurătăţii şi cu speranţa ascunsă de a găsi undeva o corespondenţă, un răspuns, un ecou ... O astfel de carte este întâmplări în irealitatea imediată. Dacă aş şti că o asemenea operă poate fi „impusă”, v-aş ruga să o citiţi. Sunt însă convins că destinul ei nu trebuie forţat. O astfel de carte trebuie lăsată să-şi descopere ea singură cetitorii. Dar pentru că eu nu sunt numai un cetitor, stăpân absolut al lecturilor sale, ci şi un cronicar obligat să dea seama de eventualele lui descoperiri -şi cum, pe de altă parte, calităţile literare ale d-lui M. Blecher sunt excepţionale, mă voi resemna să fac un „referat”, acolo unde o tăcere emoţionată ar fi ajuns. M-a supărat în primul moment titlul cărţii, întâmplări în irealitatea imediată mi se părea un titlu de tip modernist, abstract, îndrăzneţ şi persiflant. Genul nu-mi place. Lectura cărţii justifică însă pe deplin acest titlu, care îşi exprimă cu deosebită precizie substanţa şi stilul. Eroul acestor întâmplări trăieşte într-adevăr într-o „irealitate”, care însă nu este a visului, ci a lucrurilor din jur, a vieţii de fiecare zi, a faptelor cunoscute. PUBLICISTICĂ 167 Ele i se revelează în culori, în forme şi în sunete, de o halucinantă putere senzorială. E ceva jupuit în sensibilitatea acestui om - şi imaginea aceasta a cărnii deschisă până la sânge este obsedantă în carte. Simţurile lui au o ascensiune rănită. Este ceva care depăşeşte limitele eoidemice ale senzaţiei. Cetind aceste pagini febrile, te întrebi dacă viaţa noastră cotidiană nu este prinsă într-o crustă, care ne împiedică să simţim direct obiectele şi să vedem direct culorile. Parcă totul este atenuat de obişnuinţă şi adormit de oboseală. Această crustă este ruptă cu violenţă în „irealitatea” d-lui Blecher şi sentimentul de a trăi capătă o exasperată putere. Trebuie să înţelegem că lumea, văzută şi simţită printr-o astfel de conştiinţă, nu este mai puţin adevărată decât a noastră. Trebuie să înţelegem că această „irealitate” nu este nici abstractă, nici închipuită, ci, dimpotrivă, vie, precisă, organică. Ce este tulburător în scrisul d-lui Blecher este extrema sa luciditate. Nu se poate un aliaj mai straniu decât această simţire fabuloasă şi această inteligenţă analitică. Viaţa interioară a eroului este mobilă, neliniştită, torturată, împărţită între imagini şi simboluri deformate. E un fel de lanternă, care-şi schimbă mereu bătaia luminii, din puncte total diferite. Această agitaţie psihologică ar putea duce la un tablou sufletesc ceţos, confuz, nesigur. Ei bine, ochiul scriitorului este atât de pătrunzător, încât stările cele mai destrămate sunt 168 MIHAIL SEBASTIAN văzute până la ultima nuanţă, ca printr-o apă foarte adâncă, dar nemilos de clară, „...un chin organizat normal în limitele vieţii mele de copil”. „Un chin organizat” - este aproape o definiţie a acestei cărţi de suferinţă şi de examen lucid. Resursele de expresie şi simţire ale tânărului scriitor sunt mult mai diverse, decât poate spune referatul meu cam schematic. Dacă paginile de jurnal intim ale d-lui Blecher sunt de prim ordin, nu mai puţin interesante sunt paginile sale de „roman” - pagini epice în care povesteşte un fapt, schiţează un personaj sau evocă un decor. Poet, d. Blecher scrie cu imagini de o preciziune vizuală derutantă. Observaţiile sale sunt juste, nete, nervoase, concrete. Obiectele capătă în evocarea sa relief şi - fără joc de cuvinte - realitate. Sunt câteva medii familiare, câteva scene epice, câteva momente dramatice în această carte şi toate sunt remarcabil realizate. Episodul amoros al Clarei (p. 23-28) este scris cu o tensiune senzuală şi în acelaşi timp cu o scrutătoare putere de a observa familia Weber, şi moartea Heddei este un concentrat roman. Capitolul cinematografului de provincie şi apoi capitolul cabaretului, (mai ales acesta din urmă) sunt de o bogăţie de nuanţe, care legitimează un mare destin literar. Nu cred că mă înşel. Cred că apariţia d-lui M. Blecher în literatură este un fapt revelator şi un moment, de care se va ţine seama. Sunt unele pagini, pe care aş vrea să le transcriu în întregime şi există un fragment (p. 118-119) în care mă întreb dacă nu este o tresărire de geniu. PUBLICISTICĂ 169 Nu aş spune acest lucru despre o carte de literatură - dar întâmplări în irealitatea imediată nu e o carte de literatură. RUSOAICA LA EDIŢIA A V-A Romanul lui Gib Mihăescu se statorniceşte în conştiinţa cetitorilor de literatură românească. Este o carte ce depăşeşte de aici încolo soarta unui succes. Un succes - oricât de mare - îmbătrâneşte după un timp anumit. Rusoaica nu va mai îmbătrâni. Ea îşi continuă liniştit, în tăcere, un drum ce pătrunde spre cele mai variate şi mai modeste straturi de lectori. E o carte ieşită din „actualitate” şi fixată definitiv în rândul lucrurilor care durează. E una din acele opere despre care cetitorii umili spun cu o simplicitate înduioşătoare: „am citit o carte frumoasă, dar am uitat de cine este”. De aici începe gloria adevărată - de unde ea începe să se confunde cu anonimatul. Nimeni nu intră într-o librărie sau într-o bibliotecă pentru a cere Paul şi Virginia - de Bemardin de Saint-Pierre. Paul şi Virginia ajunge. E interesant de observat drumul parcurs de Rusoaica de la apariţie până azi. A fost tipărită prima oară în primăvara anului 1932. Nu a fost un succes fulgerător. Cartea s-a vândut bine, dar nu excepţional. 3000 de exemplare în trei-patru luni. 170 MIHAIL SEBASTIAN Aceasta este în genere cifra medie a unei cărţi semnată de un nume cunoscut. Gib Mihăescu nu a depăşit-o. Dar cu vremea Rusoaica s-a desprins din cărţile anului, fără bruscheţe, cu oarecare încetineală chiar. A doua ediţie a fost epuizată la fel; celelalte au urmat-o cu fermitate. în patru ani, patru ediţii. Peste câteva zile va apărea a cincea. E foarte semnificativă această creştere lentă şi sigură. Ea exprimă o răspândire a cărţii prin propriile ei puteri, din mână în mână, din om în om. Este caracteristica operelor sortite într-adevăr să fie iubite de marele public. Sunt unele succese subite care au nu ştiu ce grabă, nu ştiu ce febrilitate în izbucnirea lor. E un fel de descărcare nervoasă care, pe cât e de contagioasă, pe atâta e de efemeră. Sunt cărţile care „ ţin afişul”, cum se zice. Rusoaica n-a ţinut nici un moment afişul. A trecut, prin cei patru ani şi prin cele patru ediţii, cu discreţie. Desigur nu e o carte care să fi fost neobservată. S-au scris despre Rusoaica din primul moment judecăţi foarte elogioase şi pertinente, pe care timpul le-a verificat întocmai. Cronicile d-lor Perpessicius şi Şerban Cioculescu erau - îmi amintesc — fără rezerve. în ce mă priveşte, sunt bucuros a-mi reciti astăzi, după aproape patru ani, cronica scrisă în 1932 despre Rusoaica. Rareori m-am angajat aşa de deschis în admiraţia unei cărţi. Dar Rusoaica nu datorează nimic criticilor ei, după cum nu datorează nimic vitrinei sau reclamei. Marea ei putere de viaţă, scenele ei tari, patetice, PUBLICISTICĂ 171 largi, o destinau cititorilor din mulţime. în pragul ediţiei a cincea, romanul neuitatului nostru Gib se află, ca în primul ceas, în faţa unor lungi drumuri deschise, ce-1 vor purta fără oprire, mereu mai departe. îl văd foarte bine pe Gib Mihăescu la Teatrul Naţional, în foaierul de sus, la prima zi a cărţii - 20 mai 1932 - cu aerul lui stânjenit şi cordial. îl văd refugiat între cărţi, unde veneau diverşi străini să-i ceară o semnătură pe volumul abia tăiat. Semna cu un zâmbet încurcat, timid, întrebător - şi pe urmă rămânea şi mai stingherit decât înainte, neştiind ce să facă cu stiloul lui deschis. Nu prevedea desigur că peste puţini ani Rusoaica va fi unde este astăzi. Dar nici nu prevedea că peste puţini ani el însuşi nu va mai fi - cu tinereţea lui emoţionată din acea zi de mai - decât o amintire, o umbră... LOUIS GUILLOUX: LE SANG NOIR De la Malraux şi Céline, Le sang noir ni se pare a fi cea mai interesantă apariţie în romanul francez. O carte mare, dramatică, sumbră, străbătută de întrebări şi nelinişti surde, fulgerată de lumini, încă incerte, uneori retorice, uneori profetice, dar totdeauna răscolitoare. O carte aprigă, scrisă cu pasiune, din care nu lipsesc nici excesele de limbaj, nici stridenţele de ton, dar pe care le biruieşte şi le acoperă un instinct de viaţă, mai puternic decât orice. 172 MIHAIL SEBASTIAN Obsesii politice (Louis Guilloux este marxist) sau obsesii literare, violenţe de satiră sau excese de pamflet - totul rămâne fără importanţă în faţa sentimentului copleşitor de tragedie trăită până la cele mai depărtate limite de conştiinţă. E uşor să stabileşti filiaţia literară a lui Guilloux şi să identifici în ascensiunea lui pe Céline, pe Malraux, pe André Gide, pe Dostoievski - şi poate pe Zola - dar acest joc literar rămâne cu totul secundar, căci ceea ce primează în cartea lui este excepţionala ei forţă de a da viaţă - şi pe aceasta desigur n-a învăţat-o de la nimeni. Le sang noir este în primul rând un roman de largă cuprindere. Romanul unui oraş de provincie, romanul unui moment social,, romanul câtorva drame individuale - în sfârşit romanul unei societăţi în plină criză. 24 de ore din viaţa unui târg francez în 1917 -iată cadrul povestei. în acest scurt răstimp, se desfăşoară şi se precipită câteva drame, izolate în aparenţă, convergente în realitate - căci toate reflectă aceeaşi descompunere. Galeria eroilor este lungă şi diversă. Ea este dominată de figura profesorului de filozofie Merlin, poreclit „Cripure” (forma abreviată de la Critica raţiunii pure sau, cum spun elevii nefericitului profesor, Cripure de la raison tiqué). Acest Cripure este o complexă figură de ratat, amestec de tragic şi grotesc, ce indică fără îndoială în Louis Guilloux un mare romancier. Ceilalţi eroi ai cărţii sale mi se par de o expresivitate liniară. Foarte puternic văzuţi, dar foarte simplu în acelaşi timp. PUBLICISTICĂ 173 Romancierul îi reduce la câteva trăsături violent de expresive. Cripure însă e un personaj cu o mie de nuanţe, în care laşitatea şi curajul, egoismul şi iubirea, dezgustul de viaţă şi speranţele puerile, bătrâneţea care cedează şi tinereţea care rezistă, spiritul cazonier şi instinctul de revoltă, spaima şi orgoliul se adună într-o crispantă şi dureroasă psihologie ce duce inevitabil la sinucidere. în istoria romanului o asemenea figură poate rămâne drept un tip clasic, prin complexitatea şi profunzimea cu care e văzut şi realizat. E probabil că Louis Guilloux îi dă acestui Cripure o valoare simbolică şi reprezentativă pentru vechea lume, intrată în disoluţie - dar romancierul e mai puternic decât pamfletarul politic şi interesul prim cade pe valoarea umană a personajului, nu pe valoarea sa demonstrativă. Când trece însă de Cripure (şi de alte câteva personaje mai obscure, cum e grotesca Maia sau ciudata M-me Villaplaine) condeiul romancierului întră de-a dreptul în şarjă şi devine vindicativ. El schiţează astfel un odios erou în profesorul Nabucet, tip văzut cu o pălmuitoare vervă comică. Acest Nabucet este ipocrizia patriotică, laşitatea senilă, burghezia în tot ce are ea mai meschin, mai feroce, mai trivial. Guilloux îl scrie pe Nabucet cu indignare, cu revoltă, cu dezgust (tot atitudini de pamfletar, nu de romancier), dar indignarea aceasta este atât de vibrantă, atât de organică, încât ea devine creatoare, iar caricatura lui Nabucet capătă o incontestabilă şi 174 MIHAIL SEBASTIAN derutantă putere de convingere. Rareori un personaj a fost văzut mai schematic, dar realizat mai viguros. Nu am intenţia să trec în revistă pe toţi eroii cărţii. I-am oprit pe Cripture şi pe Nabucet, fiindcă ei exprimă perfect cele două aspecte ale artei lui Guilloux: creaţie epică şi violenţă pamfletară. Umanitatea din Le sang noir are ceva larvar. Este o bâjbâială generală. Decrepitudine la cei bătrâni, nesiguranţă la cei tineri. Un singur lucru solid şi tenace: ipocrizia. Restul cade în tenebre, sau încă n-a izbutit să se rupă de acolo. Dar trebuie să tragem o linie de hotar între oamenii ce populează această carte: este hotarul dintre bătrâni şi tineri. Bătrânii sunt definitiv pierduţi în lumea lor de idealuri descompuse sau de vanităţi rezistente. Când îi cheamă Nabucet, organizează solemnităţi publice şi ţin discursuri. Când îi cheamă Balinot spun anecdote eroice după front, în timp ce fiul lor moare într-o tranşee. Când îi cheamă Bourcier se consideră insultaţi în demnitatea lor, dacă feciorul întors de pe front, ciuruit de gloanţe, refuză să participe la o festivitate de patriotism monden. In faţa acestor bătrâni care au totul de partea lor - cazarma, şcoala, familia, morala - se ridică dezorientaţi tinerii, care nu au nimic altceva decât o viaţă de trăit sau de pierdut. Este Lucien Bourcier, este Francis Montfort, este Etienne Couturier, este tânărul Babinot, mort undeva nu ştim pe ce front, este tânărul Marchandeau executat în zori de zi pentru revoltă, sunt toţi aceşti băieţi în uniformă, obosiţi nu de moarte, dar obosiţi de cuvinte. PUBLICISTICĂ 175 în fiecare dintre ei, simţi nevoia urgentă, sufocantă de a găsi un răspuns dezorientării lor, un sens vieţii sau cel puţin morţii lor. Acest răspuns Lucien Bourcier îl va găsi rupându-se de familia lui şi trecând în Anglia. De acolo îi va fi uşor să ajungă în Suedia, pentru ca pe urmă să treacă în Rusia - Rusia de la sfârştul lui 1917, Rusia primelor zile revoluţionare. Plecarea e simbolică şi ea termină întunecatul roman al lui Guilloux cu o ridicare de ancoră. Deznodământ tezist, care este însă realizat cu o discreţie surprinzătoare pentru o carte, ce se vede bine că altminteri n-a avut nici un moment ambiţia de a fi discretă, delicată sau abilă. La un examen mai insistent al cărţii, ar trebui să subliniem anumite episoade inutile, lungi sau confuze; scene false, situaţii convenţionale, reminiscenţe „imoraliste” din André Gide, momente „stranii” de prea vizibil tip dostoievskian - o sumă de impurităţi, care luate izolat ar fi penibile. Le sang noir este însă în ansamblul ei o mare operă, gravă, tragică, pătimaşă, care depăşeşte cu mult orice obiecţie de detaliu. DOMNUL GOE ÎN POLITICA EXTERNĂ Citesc în „Vremea” un foarte violent articol împotriva ministrului de externe francez, d. Flandin. Semnează un domn Vasile Lovinescu. 176 MIHAIL SEBASTIAN E inutil să spun simpatia personală, pe care o păstrez acestei reviste, unde, de altfel, am plăcerea de a ţine o rubrică regulată. Chiar când nu sunt de acord cu anumite lucruri sau opinii, exprimate în paginile „Vremii”, înţeleg efortul ei de a păstra o justă cumpănă între extreme şi de a ne oferi o publicaţie de centru, în care atitudini eventual contrarii să se poată întâlni fără exclusivism şi fără bădărănie. Găsesc deci foarte normal ca cineva să atace o problemă de politică franceză - dintr-un punct de vedere reacţionar. Cu o singură condiţie însă: să aibă calitatea intelectuală de a o face. A polemiza de aici, de la Bucureşti, cu d. Flandin, şi a-i adresa violente insulte, e un joc pur şi simplu ridicul. Pe d. Flandin cred că nu-1 jenează, iar pe noi nu ne instruieşte. Cel mult îi poate da d-lui Vasile Lovinescu iluzia de a fi pus la punct o chestie europeană. Nu am nimic cu acest domn Vasile Lovinescu. Am atât de puţin cu d-sa, încât îmi dau seama că a-1 pomeni într-un articol este o atenţie imens disproporţionată. Dar nu mă interesează cazul d-sale personal, ci metoda aceasta superficială, grăbită, lipsită de respect faţă de lucruri, şi de modestie faţă de probleme, metoda aceasta de a expedia uşor orice întrebare, orice situaţie. E un fel de a te tutui cu Europa, manieră care se reduce în fond la o gravă lipsă de bun gust. Este o dezinvoltură miticească în mânuirea afacerilor internaţionale. PUBLICISTICĂ 177 „I-am spus eu lui Herriot, am să-i arăt eu lui Lloyd George, să nu se joace cu mine Litvinov”. Când scrii toate acestea de la masa ta din strada Popa Tatu sau din piaţa Matache Măcelaru, admonestând deasupra graniţelor pe diverşi domni, cu care te consideri în conflict personal - e de mirare că nu te bufneşte râsul într-o scurtă tresărire de luciditate. D. Vasile Lovinescu este crud cu ministrul de externe al Franţei. „Pierre Etienne Flandin de meserie actual, fost, viitor şi veşnic ministru din a treia Republică ... schimbările-i uimitoare de Frego Fregoli ... Flandin a măsluit cărţile... 60 de ani de promiscuitate republicană şi radicală. ...Pierre Etienne a fost principalul complice în asasinarea lui Doumergue ...” Am putea observa că metoda d-lui Vasile Lovinescu de a-1 chema pe d. Flandin pe numele mic, este plină de riscuri, căci „Pierre Etienne” (cum zice d-sa ironic), ar putea răspunde la rândul său chemându-1 Vasile sau Vasilică. Dar nu vreau să glumesc. Chestiunea este în realitate serioasă. Dacă ar fi excusiv ridiculă, m-aş fi mulţumit să râd. Scriu însă aceste rânduri, tocmai fiindcă mi se pare că articolul în chestiune este mai mult întristător, căci revelează o mentalitate degradantă prin neseriozitate, lipsă de răspundere intelectuală şi băieţism întârziat. Când domnul Goe scoate limba la privitori e foarte amuzant. Dar când domnul Goe face politică europeană, este numai penibil. 178 MIHAIL SEBASTIAN Să fim înţeleşi. Oricine - şi cu atât mai mult un intelectual - are îndreptăţirea să judece un fapt, o situaţie sau un om. Dar îi cerem, când o face, să ne aducă ori o informaţie precisă, ori un punct nou de a vedea lucrurile. A schiţa locul d-lui Flandin în politica franceză, ar putea fi un lucru interesant. Dar pentru aceasta nu e nevoie să citeşti trei articole din „Je suis partout”, două din „Action Française”, unul din „Écho de Paris” şi pe urmă să le traduci prost semnându-le Vasile Lovinescu. „60 de ani de promiscuitate republicană”, zice tânărul din strada Carol, no. 10. Păi dacă e vorba să ştim ce se cheamă „promiscuitate republicană”, nu avem nevoie să ne adresăm d-lui Vasile Lovinescu. Există un Charles Maurras pentru asta, există un Léon Daudet, un Jacques Bainville, un Daniel Halevy, şi în cazul cel mai rău, un Pierre Gaxotte, şi fiecare dintre ei ne va vorbi mai informat, mai inteligent, mai pasionat despre ceea ce junele lor emul bucureştean nu ştie decât din auzite şi nu reproduce decât după ureche. Citesc cele două jumătăţi de coloană ale articolului său şi nu găsesc decât resturi de informaţie, platitudini de gândire, vulgarităţi de expresie - şi o cenuşie, tristă, totală, absolută mediocritate. Nu mă interesează ce culoare politică are această mediocritate. Prostia nu are partid. Şi nici bunul simţ nu are partid. E poate timpul - oricare ar fi convingerile noastre, de dreapta, de stânga sau de centru - e timpul PUBLICISTICĂ 179 să restabilim puţină răspundere intelectuală, acolo unde astăzi domneşte o umilitoare iresponsabilitate. Totul se reduce la o chestiune de control critic, dincolo de orice consideraţie politică. QUATRIÈME CONCERT DE LA MUSIQUE NOUVELLE. DOROTHY HUMPHREYS. UNE SOIRÉE DE JAZZ. ZINO FRANCESCATTI ET LA PHILHARMONIQUE Une semaine musicale très chargée, d'une variété un peu déconcertante - qui va du jazz à la musique religieuse et de Duke Ellington à Jean Sébastien Bach - voici ce que fut cette semaine. Elle finit par le début à Bucarest de M. Zino Francescatti, un violoniste de remarquable qualité, ce qui est une énorme surprise et aussi un bon épilogue de cette semaine trop fatigante. Mais respectons la chronologie des événements et parlons d'abord du concert de l'Association pour la musique nouvelle. Ce fut le quatrième concert de la saison donnée par cette jeune société musicale si intéressante par son programme et par ses tendances. Précédé par une conférence introductive de M. Andrei Tudor, le critique averti et subtil, le programme nous présenta un quatuor du compositeur tchèque Bohuslav Martinu, cinq chansons de Mme Didia Saint-Georges, trois pièces pour clarinette d'Igor Stravinsky et plusieurs œuvres pour piano du 180 MIHAIL SEBASTIAN compositeur bulgare Pantcho Vladiguerov, exécutées par l 'auteur Le quatuor de Martinu est une œuvre solidement bâtie, très claire dans le premier et dernier mouvement, d’une surprenante sagesse d'inspiration, qui ne trahit pas du tout un „moderniste ". Par contre, VAndante nous réserve des dissonances et des jeux de rythme d'une originalité souvent hardie. MM. Koganoff, Bonits, Ghiga et Fotino - les exécutants — font un ensemble discipliné et juste. Les cinq chansons de Mme Saint-Georges (chantées par Mme Evantia Constantinesco) se remarquent surtout par l 'accompagnement inventif du piano. D'un délicieux humour, les trois pièces de Stravinsky furent le moment le plus „moderne " de cette soirée de musique moderne. Quant à M. Vladiguerov, il nous surprit par le style académique, non seulement de son jeu, mais également de ses compositions. Sa Passion et son Élégie d’automne nous paraissent bien conventionnelles. Nous n 'avons trouvé des fragments originaux que dans le Choumen de visible inspiration folklorique. Mais il ne faut pas juger M. Pantcho Vladiguerov uniquement d'après les trois pièces qu 'il joua vendredi passé. Nous connaissons son concerto pour piano et orchestre -exécuté il y a deux ans à la Philharmonique et repris cette année au poste de T.S.F. de Bucarest - et ce concerto révèle des dons bien plus complexes. * Le récital que Mlle Dorothy Humphreys donna samedi soir à la salle Dalles fut une bonne occasion de vérifier encore une fois les qualités vocales, PUBLICISTICĂ 181 l'intelligence artistique, la sensibilité nuancée de cette artiste. Mlle Humphreys chante avec une sûreté qui n'exclut pas l'émotion et son art rend tous les détails du texte musical. C'est une excellente interprète du lied allemand et le programme du récital nous le prouva. Il y avait du Bach, du Mozart, du Schumann, du Hugo Wolf... * Que dire de la soirée de jazz où nous fûmes invités mercredi soir à la même salle Dalles! Ce n 'est que son caractère d'expérience et de présentation en quelque sorte didactique qui nous donne le droit d'enregistrer ce concert divertissant dans notre chronique. M. Comarnesco fit une conférence minutieuse et docte sur un sujet en apparence frivole. Le jazz Ghinda et Mlle Yvonne Demetriad se chargèrent de nous offrir une compensation de cette atmosphère universitaire. Ils s'acquittèrent de leur charge de la façon la plus heureuse. * Le symphonique de ce jeudi rachète la médiocrité des dernières manifestations de la Philharmonique. Voici enfin un concert dont le programme ne nous donne pas l'impression d'avoir été bouclé au dernier moment. Un beau programme, un soliste remarquable, un orchestre dirigé avec autorité. Serait-ce le signe d'un redressement? Il ne vient pas trop tôt. Le Concerto pour deux pianos en la majeur de Jean Sébastien Bach ouvrit la soirée. Ce fut une première audition de cette œuvre - ce qui indiquait encore une fois la pauvreté de notre ,,répertoire 182 MIHAIL SEBASTIAN permanent”. Mais mieux vaut tard... n’est-ce pas? Quelle belle œuvre, simple, solennelle, profonde! L’Adagio, où l’orchestre abandonne les deux pianos à leur solitude, est une page pathétique, d’une noblesse parfaite. MM. Rogalski et Silvestri, les dieux pianistes, ont répondu aux exigences de l’œuvre - ce qui est beaucoup dire. Regrettons le choix que M. Zino Francescatti a fait pour son début à Bucarest. Le concerto de Paganini n’est certainement pas la meilleure œuvre qu ’il aurait pu nous présenter. Ces difficultés techniques ne rachètent pas complètement la facilité d’inspiration et le manque de substance musicale. Ce qui ne nous a pas empêchés de reconnaître en M Francescatti un violoniste de premier ordre. Sa maîtrise, la pureté du ton, la sûreté de son archet, la simplicité du son qui fait semblant d’ignorer les problèmes techniques les plus compliqués, tout en les surmontant avec un admirable manque d’effort - tout cela rend M. Zino Francescatti une des plus heureuses connaissances musicales que nous ayons faites cette année. Dans la seconde partie du programme, M. lonel Pertea dirigea en première audition un Divertissement sacré du compositeur Sabin Dragoi. Auteur de l’oratorio Constantin Brancovan (dont nous avons plus largement parlé lors de sa première à l’Opéra Roumain), M. Dragoi poursuit le style de sa musique religieuse, cette fois-ci avec une simplicité plus grande, simplicité d’inspiration musicale, simplicité de moyens d’expression... Son divertissement est une œuvre émouvante qui contient PUBLICISTICĂ 183 de belles pages, surtout (s'il faut marquer une préférence) dans le dernier mouvement. Rendons à M. Ionel Perlea tout ce qu ’il lui est dû pour la bonne tenue de ce concert symphonique de jeudi. Son sérieux, sa discipline artistique, son autorité et surtout sa compréhension musicale ont redonné pour une fois, au pupitre de la Philharmonique, un prestige en déclin. La façon dont M. Perlea dirigea la Symphonie de César Franck, dernière pièce du programme, fut éloquente. NĂPASTA SAU DESPRE UN SĂMĂNĂTORIST FĂRĂ VOIE Observam încă de la prima mea cronică despre Pretextele lui Haig Acterian că în ciuda protestelor sale contrarii - el îmi pare a fi un sămănătorist fără voie. Un sămănătorist care se ignorează. Nu pot încheia articolele mele în jurul Pretextelor, fără a reveni asupra acestei chestiuni. Ideea merită să fie precizată pentru că - altfel -confuziile ei pot fi supărărtoare. Acterian preconizează o „tehnică dramatică originală”. Dezideratul lui mi se pare vag ca noţiune, dar e foarte violent ca expresie. „Nu putem ajunge aici decât azvârlind de pe noi toate ţoalele străine” (p. 49) „... numai în ţăran, la sat, în ţarină zace întreg materialul care trebuie exploatat” (p. 64) 184 MIHAIL SEBASTIAN Ce îi reproşez acestei atitudini este de a fi „programatică”. Ea porneşte de la un deziderat, nu de la o realitate. Distincţia mi se pare esenţială în procesul sămănătorismului! Iată un adevăr care ucide orice atitudine ţărănistă în artă. Nu există, nu poate exista, o artă cu deziderate, o artă cu program,, o artă cu revendicări. Programul nu duce decât la clişeu, la loc comun şi la schemă. Tot ceea ce porneşte de la o necesitate intimă de expresie, este viu şi viabil. Dimpotrivă tot ce nu porneşte decât de la o atitudine programatică este din capul locului fals. Aceasta este legea de sterilitate nu numai a sămănătorismului nostru, dar al oricărui curent politic sau moralist în artă, Aşa se explică de ce Sovietele nu au creat o artă proprie. Aşa se explică de ce hitlerismul nu poate crea în literatură. Aşa se explică de ce fascismul nu dă nimic în poezie sau în epică. Formula suprimă creaţia. Oriunde, dar mai ales în artă. Băgaţi de seamă că cel mai viu şi mai bogat fenomen de expresie românească modernă - adică poezia lui Tudor Arghezi - se naşte prin opunere la sămănătorism, prin opunere la tradiţie şi printr-un fel de rupere violentă de formule poetice anterioare? Un „simbolist” (cum trebuie să i se fi spus cu dispreţ pe atunci), un beaudelairian, un rătăcit al poeziei franceze, avea să creeze în chip organic fenomenul poetic românesc, pe care toate steagurile sămănătoriste erau incapabile să-l dea. PUBLICISTICĂ 185 Cu Alexandru Vlahuţă erau cele mai bune intenţii, iar cu Tudor Arghezi cele mai zăpăcite îndrăzneli - dar cine-1 mai citeşte pe Vlahuţă, astăzi când Arghezi face parte integrantă din limba pe care o vorbim şi scriem? Crede Haig Acterian necesar a repeta în teatru o experienţă, care a fost aşa de bună în poezie? Ceea ce am numit „sămănătorismul fără voie” al Pretextelor încearcă să traseze o directivă teatrală românească, sprijinită exclusiv pe valori locale şi îşi găseşte un paradoxal maestru în ... Caragiale. Haig Acterian face din Năpasta un început al acestei directive. „Dar însuşi Caragiale a simţit încotro trebuie dată directiva şi a scris Năpasta, preţioasă indicaţie pentru concepţia sa în dramaturgie”(p. 63). Ceva mai mult. Din acest punct de vedere - al unui teatru antic - autorul Pretextelor nu se sfiieşte a considera Năpasta mai „valabilă” decât Scrisoarea pierdută sau decât O noapte furtunoasă. „... totuşi această comedie nu va fi valabilă aşa cum este Năpasta cu toate evidentele lipsuri de construcţie dramatică”. Departe de noi gândul de a nesocoti interesul dramei lui Caragiale în ansamblul operei sale. Dar în nici un caz nu credem că poate fi primită răsturnarea de valori, pe care ne-o propune Haig Acterian. Prin faptul că Anca şi Dragomir sunt ţărani, ei nu devin mai vii, mai profunzi şi mai veritabil creaţi, decât Veta, Ziţa sau Chiriac. Nu numai „evidente lipsuri de construcţie dramatică” despart Năpasta de comediile lui Caragiale - ci, în primul rând, formidabila putere 186 MIHAIL SEBASTIAN de viaţă a comediilor faţă de schematica psihologie a Năpastei. „ O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă au - spune Haig Acterian - o lume pe care majoritatea românilor nu o cunosc. Mahalaua nu poate fi o realitate decât pentru orăşean, nu pentru ţăran”. Argumentul e neconvingător. Şi comediile lui Molière au o lume pe care „majoritatea francezilor” nu o cunosc - ceea ce nu-1 împiedică pe Molière să fie profund francez şi profund uman. E un criteriu „plebiscitar” pe care-1 pune în joc Haig Acterian şi care nu poate fi valabil în domeniul artei. De altfel, sunt convins că mult mai românească (adică mai expresivă pentru societatea noastră) e Scrisoarea pierdută decât Năpasta, în care puţine Ance şi puţini Dragomiri se vor recunoaşte. Pretextele văd în Năpasta începutul unui întreg filon de teatru românesc şi disting o întreagă familie de piese: Săptămâna luminată a lui Săulescu, Domnul Notar de Octavian Goga, Tulburarea apelor de L. Blaga, Muşcata din fereastră de V. I. Popa şi Fata ursului de V. Voiculescu. (p. 64). Iată o enumerare ce nu ne convinge. Domnul notar coboară mai de grabă din comediile lui Caragiale, decât din Năpasta, după cum, cu foarte multă pătrundere, remarcase pe vremuri d. Lovinescu. Actul al doilea din Domnul notar reeditează cu reminiscenţe certe de limbaj şi psihologic, scene caragialeşti. Cât priveşte teatrul d-lui V. Voiculescu, nici el nu se sustrage aceleaşi influienţe. Actul întâi din PUBLICISTICĂ 187 recenta Umbra este cu desăvârşire pe linia satirei lui Caragiale. La rândul său d. Victor I. Popa continuă mai de grabă o inspiraţie de stil Brătescu-Voineşti (îmbogăţită cu un simţ personal de poezie), decât o tradiţie de teatru ţărănesc. Singur Lucian Blaga descinde dintr-o sursă folclorică de creaţie, care însă - e inutil să o spunem -nu are nimic de a face cu Năpasta. Dacă trebuie să avem un teatru de inspiraţie românească, locală, îl vom avea nu printr-un program preconceput, nu printr-o directivă ideologică, ci prin jocul liber al creaţiei, acelaşi joc miraculos şi neprecizabil, care ni l-a dat pe Tudor Arghezi în poezie, pe Liviu Rebreanu în roman. RECITIND CRONICI VECHI Cineva (nu pot da nume fiindcă nu ştiu dacă am dreptul de a o face) mi-a încredinţat, după cererea mea, o colecţie de cronici dramatice scrise şi publicate acum 12 ani. Sunt cronicile reprezentaţiilor de teatru din Bucureşti, din anii 1923 şi 1924. E greu să bănuiţi cât e de interesantă o asemenea lectură. Ea reprezintă o adevărată călătorie în trecut -un trecut nu prea depărtat pentru a ne fi devenit indiferent, dar destul de vechi pentru a-1 putea privi liniştiţi, ca la o târzie încheiere de socoteli. 188 MIHAIL SEBASTIAN Dacă aş fi director de teatru (şi vă rog să credeţi că acest optativ nu exprimă un deziderat, ci este pur şi simplu un fel de a vorbi), i-aş obliga pe actorii mei să citească cronicile de acum zece ani - şi eventual să le citească numai pe acelea. O cronică recentă - cronica piesei de aseară -este iritantă. Şi cel care o scrie, şi cei care o citesc sunt oarecum angajaţi în evenimentul judecat. Intră în joc prea multe imponderabile personale (şi unele din aceste „imponderabile” cântăresc teribil de greu), pentru ca discuţia să nu fie aprinsă şi cu bună-credinţă injustă. Dar o cronică veche este un lucru aşezat, rece, aproape impersonal. Ecoul sălii de spectacol s-a stins de mult prin ani - şi tot ce a fost atunci animat, nervos, plin de nelinişte sau plin de speranţă a căzut sub trecerea timpului, care aduce o irevocabilă linişte în cele mai agitate lucruri. Rămân doar faptele care, de la această depărtare, încetează parcă a ne mai privi pe noi, chiar dacă am luat parte directă la ele. Suportăm să ni se vorbească despre un amor trecut (şi noi înşine vorbim despre el cu detaşare şi cu luciditate), cum dar să nu suportăm a ni se vorbi despre un succes sau insucces trecut? După zece ani devenim aproape totdeauna clarvăzători. După zece ani ne putem privi în faţă erorile. Am citit cu un nespus interes acele cronici din anii 1923 şi 1924, pe de o parte pentru elementul lor documentar, iar pe de altă parte pentru învăţămintele lor actuale. Am putut urmări două stagiuni de teatru şi am văzut că, atunci ca şi acum, un repertoriu era ceva PUBLICISTICĂ 189 inert, accidental, plin de lovituri date la întâmplare, când norocoase, când nefericite, dar totdeauna nepregătite. Mai mult ca acum (pentru că apropierea te împiedică să vezi limpede), am fost surprins de caracterul pestriţ al repertoriului, în care marile opere alternează cu micile farse, iar eforturile de creaţie cedează în faţa succeselor de moment. Este uimitor cât de mult seamănă între ele stagiunile noastre de teatru. Te cuprinde o nesfârşită melancolie gândindu-te ce efemere, ce provizorii, ce nesigure au fost toate aceste victorii sau căderi pe care le consemnează cronicile de la 1923 şi 1924, cu entuziasm sau cu severitate. Un singur lucru stabil în aceste cronici, un singur lucru pe care vremea nu l-a clintit din loc: teatrul clasic. Tot ce se referă la marele repertoriu - Molière Shakespeare - este încă viu, încă actual. Citesc, cu curiozitate detaşată de timp, cronica despre Femeia îndărătnică sau despre Bolnavul închipuit. De asemenea sunt deosebit de interesante notaţiile privitoare la jocul actorilor. în 12 ani, un actor se schimbă, evoluează sau rămâne pe loc. A-l revedea cu atâţia ani în urmă, a-l surprinde fie la debut, fie la o experienţă scenică mai însemnată, este un exerciţiu nespus de revelator. Am citit cu emoţie toate observaţiile despre câţiva actori, între timp dispăruţi. Notaţii foarte precise despre jocul lai Nottara, în câteva mari roluri, sau despre Demetriad în unele apariţii uitate (cum e bunăoară într-un Don 190 MIHAIL SEBASTIAN Quijote al d-lui Sorbul, ceea ce îi dă cronicarului prilejul de a face o seducătoare paralelă între Hamlet şi Don Quijote, reuniţi în persoana interpretului). De asemenea ni s-au părut excepţional de instructive pasajele critice dedicate actorilor din generaţia care, în 1923, era la primele încercări mai responsabile: Bălţăţeanu, Pop-Marţian, Calboreanu. De atunci a trecut vreme, posibilităţile lor s-au definit, dar e cu adevărat instructiv, pentru cineva care iubeşte teatrul, să-i revadă astăzi cu ochii de la 1923, când cariera lor plutea în incertitudine. Pentru un lector care el însuşi este cronicar sau ziarist, lectura acestor pagini ieşite din actualitate e bogată în concluzii. Ea măsoară rezistenţa scrisului cotidian, putinţa lui de a supravieţui timpului şi de a păstra, dincolo de faptele care sunt trecătoare, semnificaţii durabile. în genere, orice judecată critică ce nu se lasă sedusă nici de entuziasm excesiv, nici de indignare violentă, orice judecată critică ce ştie să-şi păstreze rezerva şi depărtarea faţă de obiect rămâne valabilă -chiar atunci când acest obiect în sine este derizoriu. N. DAVIDESCU: ROMA N. Davidescu continuă metodic şi aplicat construcţia marelui său poem Cântecul omului. în lirica noastră modernă această întreprindere este unică. Nu cunosc nici în poezia străină din ultimele PUBLICISTICĂ 191 decenii un exemplu asemănător. Poate că ar trebui să mergem până la Sully Prudhomme şi Hugo pentru a regăsi o poezie de acest tip. Este tipul de poezie „pe temă dată”. Şi încă pentru Sully Prudhomme trebuie să observăm că marile sale poeme pleacă de la o idee unitară şi simplă. Fericirea, justiţia - care limitează destul de modest întinderea poemului, Cât despre Hugo, el este un prea furtunos liric, pentru a depăşi cadrele fixe ale „subiectului”. Iată un accident ce nu i se poate întâmpla d-lui Davidescu. D-sa este un scriitor măsurat, iar opera îi este perfect deliberată. Lucrarea la care s-a angajat, nu-i rezervă, nici d-sale, nici nouă, vreo surpriză. Ea creşte ascultătoare, supusă şi complect lipsită de iniţiativă aşa cum cresc etajele unei construcţii, odată ce planurile arhitectului au fost precizate. Vom avea înfăptuit pe şantier ceea ce am avut dinainte stabilit pe planşetă. Schema comandă în chip absolut construcţia. Nici o abatere nu e posibilă. D. Davidescu a luat deciziunea de a evoca într-un mare poem ciclic istoria umanităţii cercetată în câteva din importantele ei faze de cultură. Fiecărui ev îi corespunde un capitiol. Toate capitolele la un loc formează poemul general Cântecul omului. Etapele lui sunt: Iudeea, Helada, Roma. Va urma Evul mediu (la care poetul anunţă că lucrează în prezent) şi avem motive să sperăm că ciclul nu se va închide înainte de a fi ajuns în zilele noastre. Astfel istoria umană va fi versificată în întregime. Este, după cum vedeţi, o idee eminamente didactică. E o idee de manual, şi prima ei calitate este 192 MIHAIL SEBASTIAN disciplina. O bună distribuire a materialului, o clară expunere a lui, un plan riguros, o severă lipsă de spontaneitate, o voluntară renunţare la fantezie - iată calităţile solide, pe care îşi întemeiază d. Davidescu această operă. Roma este aşadar a treia etapă. D. Davidescu o cercetează în toate elementele ei proprii: istorie, religie, moravuri, peisaj, artă. S-ar zice că unul din obiectivele sale este de ordin informativ. Cetatea ne e într-adevăr prezentată în complexul ei geografic, istoric şi politic, iar expunerea este mai mult exactă, decât lirică. Versul are un ton narativ, care merge până la o proză aproape insensibil ritmată. Ştirile dureroase se-nmulţeau în Senat, Şi ţinea Syracuza parte lui Anibal Capturată, Tarente, se surpa ca un mal Şi duşmanului iarăşi Capua s-a predat. Dacă senat n-ar rima cu predat, iar Anibal cu mal, proza ar fi integrală. Ceea ce îi păstrează aici versului amprenta de vers este mai mult dispoziţia sa grafică decât structura sa intimă. Dacă n-am mai întrerupe fraza după fiecare a douăsprezecea sau a treisprezecea silabă, ci am scri-o fără a marca prin capitole începuturile de vers, ne-ar fi greu să remercam abilitatea prozodică a poetului, mai ales acolo unde nu intervine vreo imagine sau vreo inversiune sintactică. De exemplu: „A ştiut să găsească gestul convingător şi cuvintele care îşi bat joc de obstacol” (p. 33). Sau: „Antoniu intrase-n Efes şi-ncepuse să cheme întreg orientul acolo capabil să PUBLICISTICĂ 193 lupte” (p. 79). „A scris apoi în codicilul testamentului să-l ardă-n toga-i strălucită, câştigată în luptele lui împotriva orientului şi pentru acum păstrată” (p. 70). Sau şi mai convingător: „Antoniu n-a mai fost la noi al nimănui, ci un monarc oriental, înfăptuit de-o curtezeană ai cărei fii au împărţit provinciile ţării de sub paza lui” (p. 85). Nici rima nu modifică prea simţitor această sonoritate de proză pe care ritmul hexametrului mai mult o ajută decât o tulbură. Nu dau aceste exemple pentru interesul lor de tehnică poetică. Sub acest raport, volumul d-lui Davidescu este nesfârşit mai complex, iar diversitatea sa prozodică oferă exerciţii şi solfegii de adevărat virtuoz. E un capitol pe care l-am privit mai cu de-amănuntul, atunci când am vorbit despre volumul precedent acestuia, Helada, şi nu cred necesar să mai revin. Dacă vă ofer însă aceste observaţii de verificare este pentru a sublinia stilul narativ al lucrării, tonul ei de expunere rece şi didactică. Voit rece şi didactică. D. Davidescu este un poet fără elanuri. Poezia sa este deliberat făcută pe anumite dimensiuni prestabilite, aplicată la un obiect dinainte fixat. Nimic nu numai nebulos, dar nici măcar umbrit în versul său. Temele poemului sunt certe şi simple. Poetul le alege fie printre personajele romane cele mai carcteristice, fie printre momentele istorice culminante, fie printre legendele mai semnificative, însuşi materialul cărţii îi desemnează motivele lirice 194 MIHAIL SEBASTIAN sau didactice. Tabloul de materie al volumului devine astfel un breviar istoric şi geografic. în tratarea unui material, atât de exact definit, rămâne prea puţin loc pentru intenţie poetică. Totuşi trebuie făcut un capitol special din poemele de iubire ale ciclului, poeme de peisaj, de atmosferă, de evocare, cum este frumoasa Aşteptare de la pagina 114 sau clara, orgolioasa, recea Epigramă funciară de la pagina 63, pe care aş cita-o în întregime dacă nu mi-aş fi rezervat dreptul de a face acest lucru pentru un alt poem, tot atât de frumos, dar mai caracteristic, mi se pare, pentru spiritul ciclului. Se numeşte Recomandaţia (p. 76) şi ar putea fi o adevărată prefaţă. A trecut un stih prin mine Mai întâi Ca un zvon aprins de-albine Printr-un înflorit lămâi. Cântec de izvor în urmă Şi-n sfârşit Ritmurile toate-n turmă Pe tablete au răsărit. Am făcut să cânte vântul La-nceput Şi să-şi spună apoi cuvântul Zeii din necunoscut. * Să-mi răsară-n suflet luna Şi-n zăvoi Faunul să facă una Cu-al driadelor lui roi PUBLICISTICĂ 195 E o nouă a mea poemă Şi-o găseşti La librarul cu emblemă „La fântânile greceşti Este în poemul acesta o anumită claritate epigramatică familiară şi nobilă, în acelaşi timp intimă şi rezervată, claritate ce însufleţeşte poezia d-lui Davidescu atunci când ea nu se pierde definitiv în didacticism - un didacticism cu atât mai respectabil cu cât este mai liber acceptat. în genere, poezia d-sale se adresează mai mult stimei decât emoţiei noastre. MOLIÈRE POLITIC Găsesc în Journal de Moscou o cronică dramatică, pe care nu o pot ceti fără să observ încă o dată cât e de neînţelegător spiritul politic, atunci când se amestecă în domenii ce nu-1 privesc. El face greşeala grosolană de a introduce criteriile lui proprii, în câmpul artei - unde, totuşi, ceea ce decide nu a fost niciodată atitudinea politică, ci exclusiv legile de totdeauna ale inimii omeneşti. Cronica la care mă refer este dedicată unei comedii recent jucată la teatrul de artă din Moscova, comedie de Bulgakov, având ca erou principal pe Molière. Discutând spectacolul, criticul revistei scrie în prealabil consideraţii generale despre Molière, în care 196 MIHAIL SEBASTIAN recunoaşte întâi un „ideolog” şi un „luptător” pentru ca apoi să-i reproşeze faptul că n-a înţeles chestiunile sociale ale timpului său. Punctul acesta de vedere este limitat până la idee fixă. Molière a fost un poet, un cunoscător de geniu al oamenilor, un înţelegător unic al pasiunilor şi viciilor noastre. Pentru criticul marxist atâta lucru nu ajunge. El vrea ca Molière să fi fost înainte de orice un partizan. O spune fără ocol: „Pentru noi Molière a fost un materialist”. O astfel de judecată mi se pare cumplit de redusă. Se vede obişnuinţa de a gândi pe formule gata făcute şi pe tipare fixe. Molière a fost un „Materialist”. Tot astfel, la Nümberg, d. Goebbels îl declara pe Wagner naţional-socialist. Este o veche manie a spiritului pertizan de-a înscrie morminele ilustre în batalioanele de asalt. Mormintele sunt docile, nu protestează şi, cel puţin prin tăcerea lor, acceptă. „Ideolog al celor mai avansate medii burgheze -spune mai departe cronicarul sovietic - Molière a luptat impotriva claselor privilegiate, pentru eliberarea culturii burgheze”. Este Molière un ideolog al „burgheziei avansate”? A luptat el împotriva „claselor privilegiate”? Iată descoperiri inedite în opera marelui poet comic, transformat dintr-odată în militant politic. Dar cronicarul, dându-şi seama că o astfel de interpretare, care este cel mult un lăudabil exces de zel, nu poate fi şi un adevăr critic, se grăbeşte să-i facă oarecari aspre reproşuri lui Molière pentru că n-a avut destul simţ politic. „... el nu trăgea concluziile politice pe care le comporta critica viciilor şi a defectelor societăţii PUBLICISTICĂ 197 în care trăia şi trata chestiunea justiţiei sociale nu ca pe o chestiune socială şi politică, ci ca pe o chestiune de morală şi visa să o rezolve prin predică şi satiră în cadrele regimului sovietic”. Este în aceste rânduri un exemplu de gândire mecanică, lipsită de supleţe, lipsită de înţelegere. O pasiune trebuie să aibe neapărat semnificaţie politică? Un viciu trebuie să fie automat un reflex al unei situaţii sociale? Sufletul uman nu are autonomia lui, permanenţa lui, realitatea lui puternică, decât formele trecătoare ale societăţii? Molière ne vorbeşte despre câteva pasiuni, ce ţin de rădăcinile noastre: iubire, gelozie, avariţie, ipocrizie, sinceritate. Sunt trăsăturile noastre eterne. Vom iubi mereu la fel, vom avea mereu aceeaşi experienţă a morţii, vom fi etern ridiculi şi etern tragici în geloziile noastre, vom fi în acelaşi chip avari şi în acelaşi chip generoşi. Asta nu ţine nici de sistemul de vot şi poate nici de regimul economic. Asta ţine de ceea ce Montaigne a numit odată cu o vorbă, astăzi grozav de iubită: condiţie umană. Şi despre condiţia umană, Molière putea vorbi fără să fi fost um „materialist”, cum decide cu prea multă fervoare criticul său de la Moscova. Ar trebui să ne obişnuim cu gândul că marile morminte nu sunt nici de dreapta, nici de stânga. LE PARADOXE DU JOURNALISME Y a-t-il quelque chose de plus passager, de plus provisoire, de plus soumis à Eoubli et à Vinactualité 198 MIHAIL SEBASTIAN qu'une page de journal? Elle vit exactement „ce que vivent les roses " - et bien souvent il ne faut même pas „l'espace d'un matin'' pour qu'on l'oublie à tout jamais. Je me demande même s'il ne serait pas nécessaire de renoncer au terme „quotidien " qui est devenu trop large depuis que les journaux paraissent cinq ou six fois par jour, le matin, à midi, dans après-midi, à six heures du soir, à sept heures, à huit heures... „O, que la vie est quotidienne" disait le mélancolique vers de Laforgue. Non, elle n 'est plus quotidienne. Elle est „ horaire ", ce que vous lisez ce matin, au réveil sera à midi déjà vieux, déjà dépassé, déjà inactuel. Chaque nouvelle édition rend inutile et démodée l'édition du journal qui l'a précédée. Voici pourquoi publier un livre de vieux articles contredit l'essence même du journalisme, qui est celle de périr sans cesse et sans regret. Un journaliste accepte d'avance la disparition de ses écrits. II écrit pour être oublié. Pourtant il existe un grand charme des pages retrouvées, le charme des pages oubliées dans les vieilles collections où elles dorment, où elles se cachent, où elles gardent un fragment de vie, un éclair de passion, un souvenir de jeunesse. Le professeur Iorga, qui n 'est pas seulement l'historien des siècles, mais aussi l'historien des jours, le professeur Iorga, qui est un de nos plus grands, de nos plus passionnés journalistes, vient de publier trois grands volumes, à la Fondation le Roi Carol II, qui ne sont autre chose que trois vastes dossiers où il reproduit un grand nombre de ses articles de journal. C'est une lecture admirable, car PUBLICISTICĂ 199 nous y retrouvons la prose si riche, si nuancée, si pathétique dans ses accents de douleur, si violente dans ses moments de révolte, la prose grave et nerveuse, solennelle et succulente de M. Iorga. Mais c'est aussi une lecture instructive pour le destin du journalisme qui pour une fois est arraché à l’oubli et rendu de nouveau à la vie. En lisant les trois tomes de M. Iorga on se rend compte que ce qui est périssable dans une activité de journaliste ce sont les faits, les événements, les personnages. L’actualité les déforme et leur donne une importance démesurée que le temps aura la charge de réduire parfois jusqu ’au néant. Nous rencontrons dans ces trois livres des noms obscurs, des noms oubliés... Leur histoire personnelle est médiocre, leur mémoire est inexistante. Mais ce qui les sauve, ce qui leur donne aujourd’hui encore la force de nous intéresser et de nous émouvoir, c’est la parole de l’écrivain, la flamme passionnelle qu ’il met dans leur évocation. Le journalisme est un art qui vit de l’actualité, mais qui en meurt aussi. Sa seule chance de survivre est l’esprit - c ’est à dire tout ce qu ’il y a de plus inactuel. Voici le paradoxe du journalisme et ce paradoxe M. Iorga nous l ’enseigne admirablement. NOTĂ LA UN ROMAN PROLETAR In principiu, publicarea unui scriitor care vine din alt mediu decât al literaţilor de profesie este o experienţă din cele mai interesante. 200 MIHAIL SEBASTIAN De nimic cred că nu suferă literatura mai mult, decât de primejdia clişeului. Există o industrie literară, care cultivă în chip fatal un număr restrâns de teme, de forme, de procedee, toate constituind acelaşi tip de carte, scrisă în mai multe variante. Această uniformitate nu are nimic surprinzător, dacă ne gândim că servitorii formează un adevărat grup social, cu aproape aceeaşi experienţă de viaţă. Cunoştinţe comune, obiceiuri comune, manii comune - este un întreg domeniu moral pe care ei îl stăpânesc în indiviziune. Profesiunea îi închide într-un cerc destul de mic, unde vor găsi la un moment dat aceleaşi idei, aceleaşi preocupări, aceleaşi lecturi şi poate chiar aceiaşi oameni. Nimic nu este mai firesc decât ca operele hrănite dintr-un astfel de material de viaţă, cunoscut în devălmăşie, să păstreze un aer pronunţat de rudenie - mai ales că în genere ele se adresează cam aceloraşi cititori. Nu vi se pare într-adevăr că - lăsând de o parte câteva opere de excepţie - cărţile de literatură îşi seamănă prea mult? Nu vă urmăreşte de la o carte la alta impresia penibilă de „deja citit”? Este o lungă serie de romane-tip, care repetă, uneori cu ingeniozitate, uneori cu talent, dar totdeauna cu monotonie, fapte, lucruri şi gânduri care de mult au încetat să mai fie inedite. S-ar zice că într-adevăr gintea literară trăieşte într-un fel de insulă proprie, într-un fel de „pays des articoles”, cum zicea acum câţiva ani un romancier francez (de altfel el însuşi scriitor de duzină), „pays des articoles” unde populaţia consumă şi produce metodic aceleaşi fabricate literare. PUBLICISTICĂ 201 O literatură se înnăbuşe cu vremea în propriile ei deprinderi. Când o sută de literaţi scriu cu aceeaşi sintaxă, cu aceeaşi psihologie, cu aceeaşi cunoştinţă despre viaţă, este fatal ca izvoarele de creaţie să se atrofieze. Debutul unui scriitor, care nu e „literat” şi pe care un accident sau o vocaţie îl rupe din cu totul alt mediu, pentru a-1 dărui literaturii, echivalează atunci cu o adevărată „infuzie de sânge nou”. Imaginea e banală, dar exactă. O artă literară uzată de prea mulţi romancieri, eseişti şi critici de profesie, are din când în când nevoie să primească din afară un suflu nou de viaţă. Trebuie să vie cineva care să bruscheze porţile, să le dea curajos de perete, să deschidă larg ferestrele - şi să lase să bată un nou vânt, acolo unde până atunci n-au circulat decât idei, formule şi scheme. Mi se pare că nu s-a meditat suficient la fulgerătorul succes al lui Panaiţ Istrati în literatura franceză. Girul lui Romain Rolland nu este o explicaţie suficientă - ea mi se pare că nu e deloc o explicaţie. Influenţa sa în Franţa este redusă, iar recomandaţia sa critică e departe de a fi decisivă. Dar Istrati aducea cu el o fărâmă de necunoscut. Era un vagabond, care deschidea o zare. Venea fără lecturi, fără opinii, fără idei, fără obişnuinţe: venea cu o viaţă de pribegie, care fusese viaţa lui şi nimic altceva. într-o literatură de psihologi, lipsa de complexitate a lui Istrati era un fapt regenerator. Puţin colţuros, puţin necioplit, cu o sintaxă stângace în corectitudinea ei şcolărească, cu un vocabular fără exces de nuanţe, dar tocmai de aceea puternic, Istrati nu reprezenta - cel puţin în primul moment al 202 MIHAIL SEBASTIAN apariţiei lui - un fenomen literar, ci o schimbare de peisaj, de coloare, de material, de viziune. Această schimbare de peisaj, această înnoire de material, romanul am impresia că o caută de la un timp cu oarecare nelinişte. Vechile teme au dat tot ce au putut da, şi chiar mai mult decât au putut. Romanul are nevoie de un teren neexplorat încă, pe care literatura să nu-1 fi secătuit şi unde zăcămintele de viaţă, de emoţie, de pitoresc să fie intacte. îi trebuie o lărgire de orizont, - dar nu în sens spiritual, sau nu numai în acest sens, - ci mai ales o lărgire de orizont, în sens geografic. îi trebuie, ca să vorbim în termeni actuali, o „expansiune colonială”. Această încercare de a evada din vechile cadre şi de a descoperi aspecte de viaţă încă nepuse în valoare, se poate vedea dintr-un fapt foarte curios, care nu cred să fie o simplă nimereală. Aţi remarcat că marea majoritate a romanelor franceze care au obţinut în ultimii ani premiul Goncourt îşi desfăşoară acţiunea în altă ţară decât în Franţa? Sang et lumière (1935) se petrece în Spania, Capitaine Canon (1934) în România şi Bulgaria, La condition humaine (1933) în China. Dacă mergem puţin mai în urmă, observaţia se confirmă mereu: Malaisie se petrecea în Malaesia, Jérome în Suedia. Nu poate fi la mijloc o coincidenţă şi în nici un caz numai o coincidenţă. Din ultimii şapte sau opt deţinători ai premiului Goncourt, cinci, ba chiar şase (căci l-am uitat pe Maurice Constantin Weyer) sunt romancierii unor medii geografice şi sociale străine. Şi dacă numai întâmplarea a putut face ca Joseph Peyré, Roger Vercel, André Malraux, Henri PUBLICISTICĂ 203 Fauconnier, M. C. Weyer şi Maurice Bedel să aducă fiecare în parte altă privelişte în tabloul epicei franceze de azi, desigur nu tot întâmplarea a făcut ca din toate romanele apărute, Academia Goncourt să le aleagă cu deosebire pe acestea. Este parcă un triumf organizat al exotismului - şi el nu poate fî înţeles altfel decât ca un efort, voluntar sau involuntar, de a deschide literaturii drumuri încă neumblate, spre o lume ce păstrează rezerve proaspete de viaţă. Dar literatura, pentru a-şi descoperi un material uman nou, nu are neapărată nevoie de explorare geografică. Un scriitor nu este obligat să se deplaseze numaidecât la 60 de grade latitudine nordică (semnificativ titlu!), pentru a-şi schimba experienţele de viaţă. Există grade de latitudine şi longitudine psihologică sau socială, tot atât de bogate şi necunoscute ca şi cele geografice şi care pot fi atinse, prin simplă schimbare de punct de vedere. Aceeaşi societate văzută de un literat şi văzută de un mecanic, reprezintă două lumi absolut diferite. Dar literaţii au vorbit prea mult, iar mecanicii prea puţin... Reflexiile de faţă pornesc de la cartea nu a unui mecanic, ci a unui grădinar. Ele pornesc în orice caz de la cartea unui om care este nou venit în literatură - nou nu numai prin faptul că debutează, dar nou mai ales prin faptul că vine dintr-o lume care, în mod obişnuit, nu are acces în domeniul scrisului. Publicându-1 pe tânărul muncitor Stoian Gh. Tudor, editura „Cultura Naţională” făcea exact această 204 MIHAIL SEBASTIAN experienţă de explorare pe care o remarcam mai sus şi de care literatura are la răstimpuri nevoie pentru a-şi regenera sursele de inspiraţie şi de expresie. Că experienţa a reuşit sau nu, că Stoian Gh. Tudor are sau nu talent, că Hotel Maidan este sau nu o carte bună - mi se pare indiferent. Semnificaţia experienţei rămâne aceeaşi. Literatura românească încearcă de la un timp să-şi anexeze ţinuturi pe care multă vreme le-a ignorat. Ea aşteaptă să i se deschidă drumuri către zone de viaţă, până acum obscure sau dispreţuite. Ca fapt izolat, publicarea d-lui St. G. Tudor nu preţueşte mai mult, decât poate preţui cartea sa, bună sau proastă. Dar dacă punem acest Hotel Maidan în legătură cu alte fapte literare, observăm că el face parte dintr-o tendinţă generală. Trebuie să facem în biblioteca noastră un despărţimânt special pentru cărţile dedicate în ultimii ani periferiei româneşti. Vom grupa acolo romanele d-lui Carol Ardeleanu, pe ale d-lui George Mihail Zamfirescu, pe ale d-lui I. Peltz. II vom adăuga pe Sărmanul Klopstock, iar dintre tineri, pe d. Dan Petraşincu - şi astfel vom căpăta o familie de romane, care toate aduc la lumină o lume de moravuri, sentimente, drame şi comedii, ce alcătuiesc suburbia noastră - regiune socială şi psihologică insuficient cunoscută de la Caragiale încoace. Nu-1 vom exclude din acest grup de romancieri nici pe d. Petre Bellu - scriitor de inferioară calitate evident - dar al cărui succes a marcat odată mai mult curiozitatea cititorului de a fi introdus într-un mediu necunoscut lui. PUBLICISTICĂ 205 Publicarea d-lui Stoian Gh. Tudor trebuie înţeleasă numai în legătură cu această orientare ce se desprinde din literatura ultimilor ani. Cartea sa putea să reprezinte o voce ruptă din această lume a mahalalei, pe care scriitorii încearcă să şi-o aproprie, dând astfel ascultare nu unui „populism” la modă, ci unei reale necesităţi de a cunoaşte şi a înţelege un material uman, lăsat prea multă vreme în umbră. Hotel Maidan putea fi un mesaj, un apel, un document. Ce lucru e mai emoţionant decât un om care se exprimă cu sinceritate, în ciuda sintaxei pe care nu o cunoaşte, în ciuda vocabularului care-i rezistă şi în ciuda artei, care nu-1 interesează? Ar putea fi ceva elementar şi dur în cuvintele lui, căci însăşi stângăcia lor ar fi instinctivă. Literatură ne-a obosit prea mult de lucrurile „făcute”, în care simţi artificiul, culisele, formula şi eprubeta, pentru ca să nu dorim şi să nu aşteptăm o operă eliberată de orice tehnică, de orice virtuozitate, de orice dibăcie. O carte inabil scrisă, dar străbătută de o mare emoţie, de o mare revoltă sau de un arzător temperament ar fi fără îndoială mai fertilă, decât orice perfecţie formală. Când un proletar sau un ţăran face primul pas în literatură, suntem poate îndreptăţiţi să aşteptăm dintr-acolo o bătaie de vânt aspru şi regenerator. Pentru că el vine nu din cărţi, ci din viaţă, îi cerem un ochi care să vadă colori tari, acolo unde ceilalţi văd colori obosite; o ureche care să descopere sunete răspicate într-un limbaj extenuat; două mâini care să simtă colţuri ascuţite, acolo unde alţii pipăie un contur fără relief. 206 MIHAIL SEBASTIAN Puterea de a simţi cu acuitate lucrurile simple -iată ce poate aduce în artă un spirit venit din altă parte, decât din literatură. Fie că pleacă din grădinărie, fie că pleacă din uzină, el poate să redea întreaga lor forţă originară celor cinci simţuri, pe care abuzul de lectură le-a atenuat cu timpul. Un Gorki, un Hamsun, un Istrati acest miracol îl împlinesc atunci când apar: e un miros de pădure în scrisul lor. Mă grăbesc să vă spun că tot ce am notat mai sus este disproporţionat faţă de Hotel Maidan. Nu-i reproşez cărţii lipsa de valoare literară. Ii reproşez însă puţina însemnătate de mărturie umană. Lipseşte emoţia, lipseşte sinceritatea de ton, lipseşte acea vigoare virilă, pe care o au marile strigăte ce vin din viaţă. Intre grădinarul Stoian Gh. Tudor şi literatură, literatura a fost mai puternică. L-a învins, l-a redus. L-a obligat să scrie pagini de gândire socială, de meditaţie metafizică nespus de puerile şi nespus de decolorate. Dar printre pagini, printre rânduri, se întrezăreşte când şi când o lume, care îşi aşteaptă desigur povestitorul. Nu este Stoian Gh. Tudor, dar va putea fi un altul. Publicarea Hotelului Maidan lasă deschisă o poartă. ZINO FRANCESCA TTI. CLEMENS KRA USS, VIORICA URSULE AC ET LA PHILHARMONIQUE Notre choix était bien difficile Vautre samedi, quand il fallait se décider entre M. Zino Francescatti, PUBLICISTICĂ 207 qui donnait un récital à la Salle Dalles, et entre M. Clemens Krauss, qui dirigeait à Opéra Roumain la Tosca de Puccini, avec Mme Viorica Ursuleac dans le rôle titulaire. Finalement nous optâmes pour M. Francescatti dont le jeu nous avait beaucoup intéressés lors de son concert donné comme soliste de la Philharmonique où il avait exécuté - comme vous le savez déjà - un concerto pour violon et orchestre de Paganini, assez vide, assez schématique, mais joué pourtant avec un sens musical digne d'une œuvre plus riche. Nous nous imaginons tout ce que nous avons perdu en renonçant à la représentation de l'Opéra, mais il faut dire que le récital du violoniste français nous a interdit tout regret. Francescatti nous a donné en vérité un beau concert, un émouvant concert, beau par son programme, émouvant par l'interprétation de ce programme. Que M. Francescatti fût un virtuose de grande maîtrise, le concert de Paganini nous l'avait déjà montré. Mais le récital de samedi nous prouve que l'artiste ajoutait à ses grandes qualités d'ordre technique un sens musical supérieur, une sensibilité profonde et sincère, une vibration intérieure qui dépassait beaucoup une reproduction mécanique si parfaite qu 'elle fût. Sans dédaigner l'élément technique d'un art, nous croyons que la virtuosité reste quand même une pure acrobatie, tant qu'elle ne sert un sentiment intérieur et tant qu 'elle n 'exprime quelque chose au-delà des procédés simplement mécaniques.Eh bien! M. Francescatti est un artiste avant d'être un virtuose 208 MIHAIL SEBASTIAN et pour le prouver il a choisi les maîtres les plus concluants: Bach et Beethoven. Il joua le Concerto en la mineur de Jean Sébastien Bach avec une gravité, un sérieux et un sens de la construction organique de Vœuvre vraiment remarquables. Mais ce fut surtout dans la Sonate en fa majeur de Beethoven qu 'il nous fit comprendre et sentir toutes ses ressources d'expression. On peut difficilement imaginer un Beethoven plus pathétique, plus ardent, d'une mélancolie plus profonde et nuancée que le Beethoven présenté par M. Francescatti. La seconde partie du programme nous fit entendre la suite Ruralia Hungarica de Dohnânyi (belle composition qui va jusqu 'aux sources folkloriques de Bartok), I Palpiti de Paganini et une subtile Berceuse de M. Francescatti lui-même que nous ne connaissions pas dans cette qualité inédite de compositeur. Belle soirée de musique pour laquelle il faut féliciter vivement la Philharmonique, à qui en revient l'initiative. * Mardi soir à l'Opéra Roumain et jeudi à l'Athénée nous avons entendu Mme Ursuleac, compatriote qui honore notre pays et notre art au-delà des frontières où elle connaît une grande renommée. Cantatrice d'admirables ressources vocales, Mme Viorica Ursuleac est surtout une artiste d'un style très pur. Sa voix, qui ne possède pas un volume extraordinaire, est en échange capable des nuances les plus fines. Rien d'âpre, rien de trouble, PUBLICISTICĂ 209 rien cTincertain dans cette voix qui est métallique sans être dure et qui est douce tout en restant ferme. Quant à M. Krauss il est un dirigeur qui ajoute la précision à Venthousiasme et la discipline à rémotion. La manière dont il dirigea Fidelio nous montra ce que peut un grand dirigeur quand il est le maître d’un spectacle. Bien rarement avons-nous connu à l’Opéra Roumain une telle cohésion, un tel accord entre l’orchestre et la scène. M. Clemens Krauss est un romantique. Un poète de la baguette. Il a des élans qui le soulèvent bien au-dessus de l’orchestre, un peu intimidé par la force, par la flamme d’un tel chef. Mais M. Krauss est un romantique qui réalise le paradoxe d’être en même temps un organisateur. Il y a quelque chose d’orageux dans sont art, mais comme disait quelque part un grand écrivain il serait capable de „ mettre de l’ordre dans un cyclone ”. Sa fugue n ’est égalée que par sa lucidité. Il a dirigé jeudi, dans le cadre du concert habituel de la Philharmonique, la cinquième symphonie de Tchaïkovsky que nous prenons la liberté d’aimer encore et toujours pour sa richesse mélodique, pour sa facilité généreuse, pour son invention musicale, si légère dans certains détails, mais si large, si ample, si pleine dans l’ensemble. Le bel emportement romantique de M. Clemens Krauss, qui serait peut-être excessif pour Bach ou pour Mozart, convient parfaitement à Tchaïkovsky, qui trouve en sa personne un des meilleurs interprètes possibles. 210 MIHAIL SEBASTIAN Mais la préférence du dirigeur se prononce nettement pour Richard Strauss et d'ailleurs on peut dire qu'à l'exception de Tchaïkovsky le concert de jeudi fut un festival straussien. On y exécuta le poème Don Juan, la danse de Salomée, un air de Guntram, chanté par Mme Ursuleac, qui chanta également trois mélodies en première audition du même Richard Strauss. Nous avons eu un Don Juan exceptionnel grâce à M. Krauss, un Don Juan dramatique, étincelant et puissant, dans la mesure où l'orchestre, en quelque sorte brusqué par le rythme de son dirigeur, fut capable de répondre à ses appels et à ses exigences. Mme Viorica Ursuleac chanta les mélodies de Strauss avec cette grâce émue qui fait de son art beaucoup plus qu 'une simple exécution vocale. La salle de l'Athénée - vide dans les semaines passées - a retrouvé à cette occasion son animation des grands soirs. DUPĂ O VIZITĂ LA INSTITUTUL FRANCEZ Am fost chemaţi într-una din serile trecute la Institutul Francez pentru a ni se face câteva comunicări despre apropiatele spectacole ale Comediei la Bucureşti. Institutul acesta este o casă pe care o cunosc mai de mult, de vreo doi ani, de când am cinstea să fiu poftit acolo din când în când, la unele reuniuni amicale. Este în sensul cel mai viu un „cămin intelectual” - o casă pe care o simţi destinată să PUBLICISTICĂ 211 găzduiască sub acoperişul său cărţi, idei şi oameni. în puţine locuri o convorbire se angajează mai frumos şi se desfăşoară mai demn, chiar atunci când ea pune faţă în faţă puncte de vedere străine sau opinii adverse. îmi aduc aminte a fi asistat acolo la câteva conversaţii foarte animate, dar pe care le prezida o extremă curtoazie, ceea ce nu scădea nimic din preciziunea lor. Un schimb de idei este un joc de inteligenţă eminamente francez. Este în acelaşi timp o artă şi o disciplină. Este un exerciţiu care te clarifică pe tine, chiar dacă nu-1 convinge pe preopinent. E adevărat că de astă dată nu fusesem chemat la o dezbatere, ci la o simplă întâlnire informativă. Directorul Institutului - d. Dupront - ţinea să ne comunice prin viu grai programul turneului ce se apropie. îmi pare rău că nu s-a stenografiat scurta sa expunere. Era un model de vorbire concisă şi nuanţată. în 15 minute a justificat alegerea pieselor cari se vor prezenta, a explicat de ce între clasici s-a oprit pentru linia comică, nu pentru cea tragică, de ce ne vor prezenta Molière şi nu Racine, de ce Musset şi nu Hugo. A discutat cu noi distribuţia fiecărei piese, ne-a spus câteva cuvinte despre interpreţi, ne-a vorbit despre vechea gardă a Comediei Franceze şi despre noua ei generaţie. A fost o excelentă introducere la spectacol. Domnul Dupront este un normalian - şi dacă nu am fi ştiut-o dinainte, cred că am fi bănuit-o din comunicarea pe care ne-a facut-o atât de prieteneşte, luni seara, pe tonul cel mai degajat din lume, dar cu o 212 MIHAIL SEBASTIAN claritate şi cu o putinţă de a fi sintetic, fără a fi pedant, care dovedeşte o îndelungată familiaritate cu jocul ideilor. Trebuie mult spirit şi multă supleţe pentru a spune atât de substanţiale lucruri sub această aparenţă de uşurinţă. M-am gândit încă o dată, plecând de la Institutul Francez, la proasta psihologie a propagandei pe care o facem noi la rândul nostru în străinătate. Propaganda noastră este retorică. Propaganda franceză este cel mai mult persuasivă. Noi suntem încântaţi când obţinem un articol de elogii într-o gazetă străină - elogii totdeauna vagi şi niciodată angajante, elogii care respiră de la distanţă o politeţă convenţională. Singurul lucru pe care o propagandă naţională îl poate face în chip fertil este să deştepte curiozitatea străinilor pentru valorile ei şi să le pună acestora la îndemână elemente de cunoaştere şi informaţie. Restul nu are nici o importanţă şi nici o eficacitate. Ne plângem - pe bună dreptate - că literatura noastră e necunoscută peste hotare, că operele noastre de seamă nu sunt traduse, că arta noastră rămâne ignorată. Dar pe cine am trimis noi să le vorbească străinilor despre aceste creaţii ale noastre? Să le vorbească nu festiv şi nu oficial, ci cu acea seriozitate nesuspectă pe care numai un raport intelectual de la om la om o poate realiza. Care este Institutul Român destinat să împlinească la Paris, la Berlin sau la Londra oficiul pe care îl îndeplineşte cu atâta discreţie, cu atâta simplicitate, dar şi cu atâta prestigiu intelectual Institutul Francez de la Bucureşti? PUBLICISTICĂ 213 Desigur, un reprezentant de tactul şi de valoarea d-lui Dupront nu se găseşte uşor, dar cunosc totuşi cel puţin câteva nume care ar răspunde perfect unui asemenea serviciu. Vă gândiţi ce poate însemna, pentru recomandarea noastră peste hotare, faptul că într-o capitală a lumii ar lucra, puternic sprijinit de stat, dar fără nici-o politică, un Camil Petrescu, un Tudor Vianu, un Mircea Eliade sau un Mircea Vulcănescu? Din păcate, noi facem propaganda prin funcţionari decorativi şi nu ştim să ne utilizăm intelectualii. 1 1 MARTIE Ieri la o secţie a Tribunalului Ilfov, am auzit o vorbă care pe Jules Renard l-ar fi încântat. Era o dezbatere lungă, cenuşie, avidă. Sala mică, avocaţi mulţi, dosare imense. Era o atmosferă de arhivă, un miros de hârtie îngălbenită, ceva descompus în aer, un gust general de oboseală, de somnolenţă, de înnămolire. Mi se plimba o frântură de vers prin minte şi o repetam, nu pot să vă spun cu ce nostalgie, în timp ce pledoariile se succedau una după alta, lungi şi dezolate. „Fuir! là-bas, fuir... ” Feţe galbene, priviri plictisite, paltoane înăbuşitoare, o lumină prăbuşită, căzând fără fluiditate pe obiecte şi pe oameni... Cineva, care avea probabil aceeaşi senzaţie de sufocare, s-a îndreptat deodată spre una din ferestre şi a deschis-o. A fost un moment de buimăceală. Tot soarele părea că intrase brusc în odaie, tot soarele, toată lumina, toată primăvara. A fost un moment de tăcere, de parcă ar fi năvălit cineva în sală, un necunoscut, un neaşteptat -şi ne-ar fi surprins în nu ştiu ce secrete dezbateri de la care ar fi vrut să ne rupă. Am simţit cu preciziune că într-adevăr este acolo, între noi, un intrus - şi dacă nu m-aş teme de bine cunoscutul d-tale scepticism, cetitorule, aş spune că acest intrus era primăvara însăşi. Avocatul care vorbea a tăcut, întrerupt parcă de un nevăzut adversar, judecătorii au privit cu mirare spre fereastră, grefierul a ridicat şi el ochii din dosar... „Fuir! là-bas, fuir... ” Era o voce care venea pe fereastră şi repeta fără cuvinte apelul acesta de plecare. îl vedeam răsfrânt în toate privirile şi îl simţeam străbătând tăcerea noastră de o clipă. Dar un tribunal e mai puternic decât o primăvară. Cel dintâi care şi-a revenit a fost prezidentul. El a bătut cu creionul în masă, a tuşit şi apoi ne-a spus scurt: - Să fim serioşi, domnilor. Aprod! închide fereastra. Să fim serioşi! De două zile, de când a izbucnit primăvara, am impresia că fiecare din noi îşi spune acest cuvânt cuminte. E ceva în această lumină de martie care ne umileşte. Ea ne dă sentimentul subit de a ne trezi într- PUBLICISTICĂ 215 o lume plină de lucruri inutile şi moarte. Ea ne dă sentimentul absurd poate, dar irecuzabil că viaţa e în altă parte decât între aceste idei pe care le uzăm, între aceste cărţi pe care le citim, în aceste probleme cu care ne amăgim. De undeva - din ce conştiinţă vegetală sau animală a primăverii? - vine până la noi o chemare de viaţă nouă. E un strigăt copilăros şi etern. Nu suntem destul de opaci, nu suntem destul de sceptici, nu suntem destul de gravi, pentru a nu-1 auzi. „Fuir! là-bas, fuir...” Toate primăverile încep la fel. Până când un prezident de tribunal - în sufletul nostru - ne cheamă înapoi spre seriozitate. „Să fim serioşi, domnilor” ...Toate primăverile sfârşesc la fel. UNE CORRESPONDANCE LITTÉRAIRE La „Revue des Fondations Royales” publie depuis quelques mois une correspondance d'un grand intérêt littéraire. Il s'agit d'un important nombre de lettres adressées jadis par Duiliou Zamfiresco à Titu Maïoresco, son ami, son protecteur et son critique. On imagine difficilement un couple intellectuel plus indiqué: il y a entre ces deux hommes des véritables correspondances de pensée, de psychologie, de style, de mentalité. Leur clarté formelle, un peu froide, un peu hautaine, mais d'une élégance toute naturelle; leur sens critique si avisé, si lucide; leur formation et leur culture classique - tout les réunit malgré l’âge qui les sépare. Maïoresco est déjà un homme politique de premier plan quand son jeune ami n ’est qu’un modeste attaché de légation. Ceci sur le plan de la vie publique. Sur le plan littéraire, la différence est encore plus grande. Maïoresco est la voix critique la plus autorisée de son temps, le personnage qui exerce une influence absolue dans le monde de la littérature, pendant que Duiliou Zamfiresco se trouve au début de son œuvre et aux premiers pas de la notoriété. Mais leur sympathie intellectuelle est plus grande que leurs différences d’âge ou de situation. Une grande sincérité de pensée et d’opinion est à la base de cette amitié qui, tout en gardant un ton courtois, n’hésite pas d’exprimer ouvertement ses controverses d’ordre critique. Zamfiresco n’approuve pas toujours les passions littéraires de son ami et il proteste bien souvent contre certaines pages de la revue „ Conversations littéraires ” („ Convorbiri literare”), publication glorieuse dont Titu Maïoresco est l ’animateur. A son tour, celui-ci juge avec une sévérité amicale, mais ferme, les manuscrits de Duiliou Zamfiresco, l’obligeant parfois de renoncer à leur publication - ce que celui-ci accepte de bonne grâce. Il y a vraiment dans ces lettres un sentiment de confiance intellectuelle, de sobriété critique, de modestie personnelle, un sentiment d’élégance morale innée qui cherche la vérité sans orgueil et avec une admirable souplesse d’esprit. Je me demande ce qu’il y a de plus précieux dans cette PUBLICISTICĂ 217 correspondance: sa belle tenue littéraire ou sa valeur simplement documentaire. Sans doute, nous avons là quelques-unes des plus belles pages que Duiliou Zamfiresco ait écrites. Mais nous avons également un document de l’époque, un miroir des événements, des hommes, des pensées et des sentiments qui formèrent jadis la vie politique et littéraire des dernières années du XlX-ème siècle et des premières années du XX-ème. Espérons qu ’après la publication intégrale de cette correspondance dans la „Revue des Fondations Royales” on ne manquera pas d’en faire un livre. ALICE VOINESCU: MONTAIGNE. OMUL ŞI OPERA D-na Voinescu nu ascunde intenţia sa de a face din această lucrare, dedicată lui Montaigne, mai mult un ghid de lectură decât un studiu propriu-zis. Domnia sa îşi precizează de la început obiectivele, asigurându-ne că nu a vrut să scrie nici o carte de „adâncă erudiţie”, nici una de „reflexiuni strict personale”. Lucrarea sa îşi asumă sarcina, modestă dar dificilă, de a-1 face cunoscut pe Montaigne unui public tânăr, ne familiarizat cu Eseurile. Ea tinde să deseneze o imagine simplificată, dar complectă, a omului şi a operei. Este deci o monografie mai mult informativă decât critică. Construită pe un plan foarte clar, referindu-se cu fidelitate la text, alegând just 218 MIHAIL SEBASTIAN citatele şi rezumând cuprinzător întreaga operă, cartea d-nei Voinescu este o nouă introducere la cunoaşterea lui Montaigne. Am impresia că pentru a o scrie astfel şi pentru a se limita la exigenţele oarecum didactice pe care şi le-a impus autoarea a trebuit să facă un efort asupra propriei sale pasiuni literare, reprimând-o, interzicându-i accente prea directe, oprindu-i elanurile prea personale. Profesoara a vrut să primeze asupra artistei, iar spiritul de metodă să reziste spiritului critic. D-na Voinescu ne oferă astfel nu un comentariu al Eseurilor, ci o prezentare materială a lor. Rezumatul este luminos şi concis, dar nu depăşeşte decât arareori valoarea unui rezumat. Nu-1 depăşeşte, fiindcă nu vrea. Sunt convins că scrierea unei astfel de cărţi este un act de devotament şi de modestie. El sacrifică iniţiativa personală, unei obligaţii de utilitate. D-na Voinescu a renunţat - şi poate nu cu uşurinţă - de a-şi exprima gândurile sale proprii în legătură cu Montaigne, pentru ca în schimb să-l poată servi mai exact şi mai eficace pe cetitor. Există în orice bună lecţie un anumit grad de impersonalitate voită - iar cartea de faţă este în primul rând o lecţie. D-na Voinescu nu face propriu-zis o biografie. Dar cum Eseurile prin ele însele nu sunt altceva decât o vastă şi minuţioasă confesiune personală, este de ajuns să ni se vorbească despre ele, pentru a ni se vorbi în acelaşi timp despre Montaigne. „Eu însumi sunt materialul cărţii mele” zice el undeva. Această identitate dintre om şi operă, d-na PUBLICISTICĂ 219 Voinescu o urmăreşte cu cartea în mână, descoperind în desfăşurarea textului, etapele de viaţă ale eroului său. Biografia lui Montaigne ne este prezentată în măsura în care ea se reflectează în scrisul lui. Metoda este simplă, dar autoarea ştie s-o întrebuinţeze cu delicateţă, cu o sumă de nuanţe evocatoare şi să facă a vibra într-un citat, nu numai sensul lui obiectiv, ci şi minutul de viaţă care îi va fi dat naştere. în special trebuie remarcat lungul capitol denumit în castelul Gournay (p. 252-312) în care figura Măriei de Gournay este schiţată cu o discretă graţie, iar anumite pasaje din Eseuri capătă o încadrare psihologică, ba chiar epică, pe care o simţi plauzibilă deşi este mai mult intuită decât dedusă. „Poate se înserase de-a binelea. Montaigne nu mai desluşea ce străluceşte în ochii fetei lui de suflet, dar simţi deodată, puternic, şi gândi limpede: «cette âme sera quelque jour capable de plus belles choses» ... Şi cu mâna pe creştetul plecat al fetei, Montaigne, în gând, a făgăduit să şteargă la viitoarea ediţie din Eseul 3, cartea a IlI-a pasajul: «Je sçay bien, que je ne lairray après moy aucun respondant etcy>\ Fragmentul acesta uşor romanţat arată tactul şi simţul de poezie pe care le pune autoarea în evocarea figurii lui Montaigne. Mai aspră, mai rece, mai şcolărească este expunerea propriu-zisă a Eseurilor, rezumate sistematic, dar fatal redusă la o expresie abstractă, din care bogăţia lor originală lipseşte, fără vina cuiva. Un rezumat este prin definiţie o operaţie ingrată. D-na Voinescu i se supune cu voie bună, dar şi cu toate riscurile inevitabile. 220 MIHAIL SEBASTIAN Ar fi injust să nu remarcăm că în această expunere care lasă atât de puţin loc exegezei personale, autoarea izbuteşte totuşi să ne intereseze de câteva ori prin observaţii de reală fineţe critică. E adevărat că devotamentul său faţă de text, îi interzice prea mari libertăţi de interpretare. „Sunt aici - spune d-sa - nuanţe de o delicateţă ce nu suferă tălmăcire” (p. 140). Totuşi, în ciuda acestei discreţii excesive, d-na Voinescu ne dă pe alocuri sugestii preţioase. Bunăoară următoarea explicaţie a unei construcţii sintactice, frecventă în scrisul lui Montaigne, sprijinită pe două negaţii (nici-nici: ny ange ny beste\ ny comme cecy, ny comme cela): ,JVy-ny, întorsătură de frază pe care o întâlnim des la Montaigne, e formula tipică a celui hotărât să nu se oprească locului. Pe când et-et e formula celui care adună, ca să posede, ny-ny trădează deprinderea unui duh închinat căutărei” (p. 336). Remarca e într-adevăr subtilă şi ea merge mai departe de stilul lui Montaigne, pentru a răspunde în psihologia şi spiritul lui. De altfel, dacă d-na Voinescu ar fi vrut să insiste asupra problemelor de stil, pe care le deschide lectura Eseurilor, cred că ne-ar fi dat foarte multe elemente critice de aceeaşi valoare. Este un capitol, peste care am impresia că trece prea sumar. D-sa insistă asupra cugetătorului Montaigne cu intenţia mărturisită (p. 222) de a evita „celor care-1 iubesc, greşeala de a-şi închipui că admiraţia lor e datorită mai ales artistului, iar filosofului numai ca o concesie”. PUBLICISTICĂ 221 Dar pentru a evita o greşeală, d-na Voinescu riscă altă greşeală, poate tot atât de mare: aceea de a nu pune suficient în valoare calităţile de artă, de poezie, de humor ale Eseurilor, care - orice s-ar zice - sunt un fenomen de sensibilitate şi de expresie, înainte de a fi unul de cugetare metodică. Dar studiul lui Montaigne sub raportul acesta ar cere desigur un volum special. D-na Alice Voinescu ne dă suficiente dovezi că l-ar putea întreprinde. DEVENEZ ROMANCIERS! Je viens de lire un bien curieux livre. Une sorte de „traité du roman " (Léon Bopp, Editions de la N.R.F) qui n'est pas une étude critique, mais plutôt un livre de recettes littéraires. L'auteur veut nous enseigner l'art de devenir romanciers, à l'exemple de ces étranges instituts qui se chargent de nous apprendre en cinq leçons l'art de dessiner, de maigrir ou de parler parfaitement l 'anglais. Avouons que cette manière de traiter la littérature comme une industrie nous choque. Nous avons tous, sinon le culte du talent et du génie, au moins la superstition. L'écrivain est pour nous un „élu". Sa destinée nous paraît singulière, sa vocation mystérieuse. Mais il n'y a pas de vocation - nous dit énergiquement le traité de M. Léon Bopp. Il n'y a que de l'entraînement. Ici, comme ailleurs, c'est la décision qui compte. La décision, la persévérance, 222 MIHAIL SEBASTIAN l'habitude. On devient menuisier en travaillant. Ce n'est pas d'une autre manière qu'on devient romancier Devenez donc romanciers! L'auteur de cet étrange ouvrage ne se borne pas de nous offrir un conseil si surprenant. Il nous indique en même temps les moyens de parvenir au métier qu 'il nous propose. Il écrit un véritable traité technique dans lequel il expose tranquillement -comme s'il s'agissait d'un travail matériel — les divers moyens de faire un roman. Il vous faut d'abord une action et puis quelques personnages et enfin un style. M. Léon Bopp met gracieusement à notre disposition un dictionnaire alphabétique d'„actions ou thèmes". Le choix est grand: il y en a quelques centaines. Vous pouvez écrire le roman de l 'abaissement, ou de l'abandon, ou de l'abâtardissement, ou bien - pour changer de lettre - le roman de la bataille, de la bêtise, de la bienfaisance, ou encore le roman de la calomnie, de la candidature, de la capitulation, etc., etc. Pour chaque lettre de l'alphabet, le traité de M. Bopp vous propose quelques douzaines de thèmes, chacun formant un petit roman en miniature qui n'attend qu 'un auteur disponible. Pirandello avait lancé dans le théâtre six personnages en quête d'auteur. M Léon Bopp lance trois cents sujets en quête de romancier. Il les lance, mais il ne les abandonne pas. Au contraire, il a le soin de rédiger, avec la même exactitude, les recettes de style qui lui paraissent les plus indiquées. PUBLICISTICĂ 223 „Passons maintenant - nous dit-il - à Vexamen des principaux styles dans lesquels ces trames de romans pourraient être développées. ” Cet examen des styles il le fait avec une application de grammairien. L'originalité pour lui n 'est pas un don personnel, c 'est tout simplement un procédé. Et en matière de procédés, rien ne nous empêche de nous y exercer. En terminant la lecture de ce livre, on ne sait exactement si c 'est une farce ou bien une étude sérieuse faite avec beaucoup de candeur. De toute façon, le „ liseur de romans " -pour employer le terme de Thibaudet - trouve ici matière à réfléchir et à sourire. Pourvu qu'il ne devienne pas romancier, il peut lire sans risque ce traité moitié grave, moitié burlesque. DE LA STRESEMANN LA HITLER Ratificarea pactului franco-sovietic a deşteptat dincolo de Rin o reacţiune dublă. Una de intimidare, alta de seducţiune. S-a vorbit la un moment dat de denunţarea în bloc a tratatului de la Versailles. Se mai vorbeşte încă de remilitarizarea zonei renane. Aceasta ar fi replica de intimidare. Dar Berlinul mai dispune de o replică de seducţiune. Pe aceasta a dat-o cancelarul Hitler însuşi, în interviul de zilele trecute, interviu cu vizibil caracter de mesaj. 224 MIHAIL SEBASTIAN D. Hitler, care ştie cât de vii sunt în conştiinţa şi în prudenţa franceză paginile din Mein Kampf,\ în care Franţa este denunţată drept inamicul ereditar şi etern, ţine să ofere astăzi asigurări paşnice, mai angajante decât o simplă ediţie revăzută. Propunerile sale politice sunt deocamdată vagi. Vocabularul este însă ferm. De la război încoace poate că un singur german a mai vorbit francezilor cu atâta aprindere despre pace. Ironia istoriei vrea ca acest german să fi fost... Stresemann. Iată-1 deci pe d. Hitler căutând în 1936 un Locamo pe care, în 1926, îl socotea funest. Situaţiile sunt simetrice, dar răsturnate. Căci dacă în Germania noul Stresemann este d. Hitler, în Franţa noul Aristide Briand este d. Maurras. Intr-adevăr, dreapta franceză cere astăzi cu hotărâre o înţelegere franco-germană - înţelegere ce cu zece ani în urmă îi părea mai mult decât primejdioasă, criminală. E un loc de contradicţii, care arată încă o dată că politica externă nu este decât reflexul jocului politic intern. între timp orientarea Franţei pe continent îşi păstrează liniile constante. Răspunsul francez la apelul de amiciţie venit de la Berlin a evocat cu preciziune cadrul general în care orice tratative trebuiesc să se angreneze: Societatea Naţiunilor, organizarea bazinului dunărean, colaborarea cu Marea Britanie. Toate acestea sunt pentru Franţa probleme solidare. PUBLICISTICĂ 225 De cum trecem din faza dispoziţiilor de sentiment, în faza problemelor tehnice, situaţia devine mai puţin sumară... * „Conflagraţia războinică italo-abisiniană constituie un episod”, spune în interviul publicat joi d. Stalin. Şeful sovietic are curajul îngrijorător de a vedea situaţia lumii cu o claritate brutală. Pentru prima oară de la încheierea păcii, un şef de stat vorbeşte despre perspectivele viitorului război mondial - şi nu în chip ipotetic, ci foarte precis, foarte neted. Dacă Japonia atacă republica mongolă, declară d. Stalin, Sovietele vor intra în acţiune. Iată astfel desemnată o viitoare Serbie, care ar putea servi de punct de plecare războiului general. Va juca Japonia rolul Austro-Ungariei? Judecând după ce se petrece de zece zile la Tokio, e probabil că da. Lucrurile continuă să fie confuze acolo, dar -condiţiile stranii în care s-a produs insurecţia militară, timiditatea aparatului de guvernământ, carenţa autorităţii, lipsa sancţiunilor - totul lasă să se vadă o victorie efectivă a răsculaţilor, chiar dacă oficial ei sunt înfrânţi. Fapt e că Japonia nu va realiza politica de pace pe care corpul electoral o cerea prin ultimele alegeri, ci va continua cu o nouă intensitate acţiunea sa de expansiune teritorială. Va găsi în faţa ei o Chină descompusă, dezamăgită, haotică, dar va mai găsi 226 MIHAIL SEBASTIAN Sovietele, care aşteaptă - cum se vede - cu hotărârile luate. Cine va mai putea vorbi atunci de „localizarea” conflictului? SI J’ÉTAIS ROI A U OPÉRA ROUMAIN. JOHANN STRAUSS À LA PHILHARMONIQUE Une semaine d'avant-guerre. Une semaine de souvenirs, une semaine d'évocations. Elle a été dédiée à l 'opérette et à la valse. Est-ce par un simple hasard que le vieux Adolphe Adam à l'Opéra et te vieux Johann Strauss à la Philharmonique se sont rencontrés dans la même semaine? Il ne s'agit pas d'aimer cette musique vieillotte, sentimentale, vaguement mélancolique. Il s'agit tout simplement d'accepter son souvenir avec indulgence et, si possible, avec sympathie. La sympathie qu 'on réserve toujours aux choses versées, aux passions défuntes. Nous avons donc essayé l'autre samedi, à l'Opéra, d'écouter sans aucun esprit critique l'opérette d'Adam. Son livret puéril, sa musique d'une platitude si reposante, ses mélodies qui manquent de couleur et de vivacité, son inspiration honnête, sans éclat, sans spontanéité - tout cet enfantillage, qui a fait dans le temps le bonheur de nos pères et de nos grands-pères, mérite au moins notre piété filiale puisqu 'il ne peut plus gagner notre émotion. C'est donc avec une immense bonne volonté et avec une totale et PUBLICISTICĂ 227 volontaire absence de scrupules artistiques que nous avons assisté à la „première" de Si j’étais roi. Il existe un charme des choses démodées, une sorte d'attendrissement que nous vouons à tout ce qui est désuet, à tout ce qui est oublié. N'avez-vous pas le goût de feuilleter de vieux albums de famille, de regarder les vieilles photos, de contempler les chapeaux, les robes et les coiffures de jadis? C'est le même sentiment de mélancolie qui nous fait relire les chroniques de 1900, d'aimer encore les tableaux de Toulouse-Lautrec et de fredonner avec nostalgie les romances d'amour d'il y a cinquante ans. Ne jugeons pas d'un point de vue critique un tel sentiment. Il ne vaut peut-être pas grand-chose sous le rapport artistique, mais il est touchant pour tout ce qu 'il évoque. Voici pourquoi je ne veux pas médire le dernier spectacle de l'Opéra Roumain. Nous lui devons un plaisir innocent qui n'a aucune prétention d'art et qui demande un peu d'indulgence pour son mauvais goût, qui ne manque ni de fraîcheur, ni de jeunesse. Je ne sais pas si M. Nicolesco-Bassu, à qui nous devons la mise en scène de Si j’étais roi, a voulu souligner ce trait de comédie indirecte qu 'une telle représentation possède. Il y a une légère parodie à faire valoir dans les œuvres démodées, mais j'ai l'impression que M. Bassu l'a réalisée sans aucune intention satyrique. L 'effet n 'a été que plus vif. Une profusion de couleurs criantes et de costumes saugrenus, un style irrésistiblement solennel, des gestes et des attitudes d'une conviction touchante nous ont transportés par leur désarmante nécessité dans le passé le plus éloigné. 228 MIHAIL SEBASTIAN Pour la direction musicale de M. Nonna-Otesco, les interprètes Mmes Marie Snejina et Evantia Costinesco, MM. Nicolesco-Bassu, Dinu Badesco, Serban Tassian et Lucian Nanu ont chanté et joué avec dévouement les rôles principaux. * M. Johann Strauss, petit fils et neveu des deux glorieux Strauss qui Vont précédé dans la famille et dans la gloire, a fait jeudi soir, au pupitre de la Philharmonique, une apparition touchante à force d’être naïve. M. Strauss n’est pas un dirigeur. Il est plutôt un Kapellmeister viennois - tel que les opérettes cinématographiques l’ont depuis longtemps popularisé dans les scènes qui se passent au Prater ou à Grinzig. Il a gardé je ne sais quelle rigidité militaire qui dénonce en lui l’ancien „chef de musique de la cour impériale”. La musique de son oncle, ce Johann Strauss dont il porte le nom glorieux, demande peut-être plus de souplesse, un certain sens de l’humour, une certaine facilité gracieuse, badine, sentimentale, que le neveu n ’a pas. Mais ne soyons pas sévères. Il faut être „bon enfant” pour goûter tout ce qu’il y a d’amusant dans son apparition. Tâchons de l’être. Sourions un peu en regardant ce vieux chef d’orchestre viennois, aux gestes graves, à la tenue rigide, au style solennel, qui dirige avec une dignité inénarrable Le Beau Danube bleu ou l’ouverture de la Chauve-souris. Sourions surtout - mais sans méchanceté, sans ironie - quand il prend brusquement son violon et, abandonnant la baguette, devient lui-même un violoniste qui joue en vedette. PUBLICISTICĂ 229 C'est innocent et c'est gentil.. Et, pour être juste, c'est un peu déplacé dans le cadre d'un concert symphonique. POEZIA LA CABARET In ianuarie la „Noctambuli”, barul boem din Cartierul latin, cânta Francis Carco. Seară de seară, în faţa unei săli pestriţ populată, cu femei uşoare şi academicieni solemni, autorul Inocenţilor spunea versuri, cânta romanţe de cartier şi desfăcea un foarte leneş acordeon cu tonuri când metalice, când mătăsoase - acelaşi acordeon pe care l-a evocat în romanele lui cu apaşi şi fete pierdute. Carco părea să descinde el însuşi dintr-un asemenea roman şi aducea cu el pe scenă stângăcia debutantului puţin buimăcit de luminile rampei, dar şi nu ştiu ce aer de nepăsare familiară, pe care l-a deprins din peregrinările lui prin bal-uri-musette, prin cafenele obscure, prin cabarete de mahala. Eh! Francis! îl strigau din sală diverşi camarazi nu de literatură, ci de vagabondaj, cu tradiţionala caschetă - pusă pe o ureche şi cu o eternă ţigară în colţul buzelor. „Francis” le răspundea cu un zâmbet de complicitate, pe care domnii din primele rânduri - de „P Académie française” - nu se cuvenea să-l înţeleagă. 230 MIHAIL SEBASTIAN Revedeam cărţile lui Carco, poveştile lui de moarte şi amor, în care argot-ul este un mister poetic, nu o vulgaritate, iar periferia este o lume pasionată, nu un mediu degradat. Revedeam acel miraculos De Montmartre au Quartier Latin, scris cu atâta nostalgie pentru o tinereţe nebună şi eroică, pentru un Paris familiar şi fantastic, pentru o lume de zăpăciţi, de entuziaşti, de năuci. Nicăieri nu este desfrâul mai candid, mai pur, mai generos decât în literatura lui Carco. E într-adevăr un suflu de inocenţă, care o străbate şi o luminează - iar titlul celui mai frumos roman al său -Les innocents -este mai mult decât un titlu, este o adevărată artă poetică. A trecut timpul, a venit gloria, s-a apropiat bătrâneţea. îl credeam pe Francis Carco obosit. Candidatura lui la „Academie” devenea un zvon insistent. Se şi făceau calcule de scrutin. De la o vreme cu toţii devenim respectabili. Mai curând sau mai târziu ne pregătim să intrăm în rândul oamenilor „aşezaţi”. Drumul care pleacă din Montmartre şi trece prin Cartierul latin, tot la Institut duce. începi viaţa cu o caschetă si o termini cu un tricorn academic. Francis Carco n-a vrut să accepte acest drum. în ultimul moment l-a recâştigat gustul său de frondă. Când i se oferea o recepţie sub Cupolă, a preferat o apariţie pe scenă la „Noctambuli”. îl aştepta acolo acea rumoare cordială, patetică, sinceră a nopţilor lui de tinereţe şi - prin fum de ţigară, prin zgomot de pahare, prin murmurul confuz PUBLICISTICĂ 231 de voci - îl chema sunetul ce nu se uită, al acordeonului. Acum, cântă la „Noctambuli”, André Salmon. Literatura se instalează la cabaret. După un romancier, iată un critic. Dar amândoi - şi Carco şi Salmon - înainte de a fi romancieri sau critici, sunt poeţi. André Salmon vine din aceeaşi tradiţie boemă, din aceeaşi lume, pe care o cânta Apollinaire la 13 iulie 1909, într-un poem „cetit la nunta lui André Salmon” - baladă de o tristeţe, copleşită de amintiri. Nous, nous sommes rencontrés dans un caveau maudit Au temps de notre jeunesse Fumant tous deux et mal vêtus attendant l ’aube Epris, épris des mêmes paroles. ” „Cavoul blestemat” de care vorbeşte Apollinaire nu mai există. Astăzi. Dar la „Noctambuli” cântă acelaşi André Salmon, căruia anii i-au putut da cel mult haine mai bune, dar nu un alt suflet, nu alte cuvinte. El recită versuri pentru un public, „prost îmbrăcat şi aşteptând zorile” întocmai ca în poemul de la 1909. Nimic nu-1 împiedică pe André Salmon să facă o astfel de copilărie, în care nu intră nici o umbră de cabotinaj, ci doar o nesfârşită nepăsare pentru ce poate zice lumea respectabilă. Poezia simte în lumea cabaretului o legătură de rudenie. E o oarecare iubire pentru vis, pentru uitare, pentru iluzie. E aceeaşi generozitate, aceeaşi nevoie de a fi sincer, acelaşi sentiment de a redeveni în anumit fel, copil. 232 MIHAIL SEBASTIAN Poezia este şi ea un fapt de noapte, cum este şi scena cabaretului, închisă şi nepătrunsă ziua, dar deschizându-se odată în întunericul spre lumini mai fastuoase decât ale soarelui. în timp ce Carco sau Salmon apar la „Noctambuli”, Collete cântă la A. B. C., iar Cocteau scrie romanţe pe care Marianne Oswald le va ţipa apoi în diverse localuri de noapte, cu dureroasa ei voce rănită. Este o tradiţie care leagă poezia de cabaret şi urcă departe în trecut poate până la Villon. ION CĂLUGĂRU: DE LA CINCI PÂNĂ LA CINCI Ceea ce surprinde în romanele d-lui Călugăru este o anumită viziune fragmentată a vieţii. Atât Omul de după uşă cât şi Don Juan Cocoşatul sunt cărţi a căror unitate este mai degrabă nervoasă decât epică. Ele sunt străbătute de la prima la ultima pagină de o nelinişte febrilă care leagă episoade şi pagini altminteri destrămate. Romanele d-lui Călugăru sunt construite anecdotic. Faptele sunt scurte, digresive, fără continuitate. Acţiunea lor este pulverizată. Sunt cărţi fără schelet. Eroii se îmbulzesc fără să adere, evenimentele se adună fără să se organizeze. Este o curioasă lipsă de ligamente interioare, care dă fiecărui episod o perfectă independenţă în economia romanului. PUBLICISTICĂ 233 S-ar zice că d. Călugăru nu-şi construieşte romanul, ci îl „decupează”. E un procedeu de tehnică cinematografică: tablouri sau episoade scrise şi gândite separat sunt ulterior întrunite într-un scenariu ce se va resimţi însă de această intervenţie a foarfecelor. Este ceva brusc, ceva eliptic în arta de romancier a d-lui Călugăru şi nu o dată, citindu-i cărţile, ai impresia că lipsesc anumite pagini, aşa cum simţi lipsa unei scene dintr-un film cenzurat. în realitate, ceea ce lipseşte este sentimentul organic al vieţii, sentimentul ei de continuitate, de creştere, de împlinire. D. Călugăru are o curiozitate mobilă, săritoare, aventuroasă, care trăieşte din surprize mereu cucerite, mereu abandonate. Când pitorescul unui personaj a fost cuprins într-o replică sau printr-o situaţie, personajul este lăsat în drum ca un obiect uzat. De aceea trec prin opera d-lui Călugăru atâtea figuri ce vin şi pleacă fantomatic, pierzându-se undeva în culisele cărţii, de unde nu se vor mai întoarce niciodată. Este pentru fiecare erou o licărire de curiozitate ce se va stinge însă înainte ca această lumină subit aprinsă să-l fi lovit din faţă şi să-l fi cuprins în întregime. Nu acum voi discuta semnificaţia psihologică şi valoarea de artă a literaturii acesteia. Am facut-o în trecut - mai ales la apariţia Omului de după uşă - şi o voi mai face ulterior, după ce Copilăria unui netrebnic, noul roman al d-lui Călugăru (pe care îl cunosc în manuscris), va fi tipărit. 234 MIHAIL SEBASTIAN Observ pentru moment că acest mod de a povesti fragmentar este cu deosebire propriu nuvelei. în roman, el îmi pare deconcertant, lipsit de axă, lipsit de viziunea ansamblului. în cadrul redus al nuvelei însă, tehnica aceasta anecdotică se aplică perfect obiectului. în zece pagini, în douăzeci de pagini d. Călugăru schiţează portretul unui om, portretul unui oraş, schema unei drame sau a unei comedii, în linii scurte, nervoase şi vii. Aici ziaristul îi oferă literatului o preţioasă colaborare, în pregnanţa stilului, în rapiditatea notaţiei, în ştiinţa de a expune direct faptul divers. Caracteristice în volumul de faţă sunt nuvelele Pipa şi Iubeşte în locul meu! Amândouă pleacă de la un mic fapt comic, puţin absurd care pe urmă declanşează felurite complicaţii. Sunt povestiri cu „poantă”; sunt anecdote scrise pe proporţii de nuvelă, cu un humor sec, puţin artificial, puţin şarjat. D. Călugăru cultivă detaliile stranii, asimetrice, caricaturale, fie în trăsături, fie în vocabular. Personajele sale se numesc Neno, Diogen Miracol, Măriei Ceapă, Agathon Mathias, Garibaldi Zuckermann... în această predilecţie pentru numele groteşti, observ încă o dată înclinarea sa spre şarjă şi satiră. Ironia autorului e mereu prezentă. Ea barează drumul emoţiei, punându-i în cale o glumă care uneori devine obositoare, fiindcă o simţi voluntară. Nuvelele d-lui Călugăru merg adesea până la farsă -de unde le salvează însă inteligenţa sa exersată în mânuirea paradoxelor. Rezultă de aici o impresie de artificiu care, în patru din nuvelele volumului (şi anume în Luceafărul morţii, L-am împuşcat?, Pipa şi PUBLICISTICĂ 235 Iubeşte în locul meu!), domină complect lectura. Spontaneitatea inspiraţiei pare aici înlocuită cu procedee mecanice de humor. Nuvela Un sandvici într-un buzunar este scrisă pe o idee excelentă -jumătate tragică, jumătate ridiculă - dar opunerea de contraste între sătul şi flămând are în anumite momente ceva tezist care goneşte emoţia. Despre nimic nu se scrie probabil mai greu decât despre foame. Bucata pe care o prefer din întreg volumul este Judah Benjamin, trapistul din Folsan Frison. Este şi ea o nuvelă de tipul celorlalte, construită adică tot pe un fapt divers absurd, dar verva nebuloasă a d-lui Călugăru găseşte aici replici, observaţii şi imagini de un humor mai complex, mai ascuns, mai puţin verbal, mai puţin schematic decât în alte pagini. Cât priveşte nuvela De la cinci până la cinci, care împrumută întregii cărţi titlul, ea părăseşte aproape cu desăvârşire tonul persiflant, pentru a ne introduce de-a dreptul într-o lume de nelinişti grave. „Intre un îndrăgostit şi un revoluţionar care duce o existenţă ilegală sunt multe trăsături comune. Dar ce-i înrudeşte mai mult este sentimentul necontenitei primejdii ce spânzură asupra lor” (p. 140). întreaga nuvelă este scrisă pe acest dublu plan al iubirii şi al revoltei - într-o atmosferă de panică, de descompunere, de aiureală, admirabil sugerată. Resursele de imaginaţie şi de expresie ale d-lui Călugăru sunt diverse. Volumul se încheie cu o evocare ce schimbă total şi cadrul, şi peisajul, şi oamenii. Paltoane şi nimic altceva este nu numai o bună idee de comedie - în genul de farsă obişnuit autorului 236 MIHAIL SEBASTIAN nostru - dar mai este un tablou tumultuos în care pitorescul ghetoului este confruntat cu marile vânturi ale revoluţiei. încă o dată, d. Călugăru implică într-o anecdotă gânduri şi sentimente mai largi, mai profunde decât faptul propriu-zis ar presupune. în rezumat, cartea sa se citeşte cu interes, cu ciudă, cu nelinişte. E o lectură care te intrigă chiar atunci când te cucereşte. Simţi că în aceste pagini se joacă un condei turmentat de mari chemări. LE TRISTE SORT DES ÉCRIVAINS La littérature doit-elle rester toujours un métier de misère et ceux qui ont Timprudence, le courage ou la naïveté de lui vouer leur vie doivent-ils toujours finir dans la pauvreté? Il n’y a que quelque mois, le romancier Gib Mihaïesco mourrait dans une triste chambre d’hôpital et laissait sa femme et ses enfants dans une détresse que la pauvreté rendait d’autant plus tragique. Il a fallu que la Société des Écrivains et que les Fondations Royales viennent au secours de la famille pour lui éviter; au moins dans les premiers jours qui suivirent le malheur, les soucis humiliants d’un triste pain quotidien. L’histoire se répète maintenant douloureusement avec ce souriant A. de Herz, qui vient de mourir. Les journaux ont fait l’indiscrétion de parler de la gêne dans laquelle il vivait PUBLICISTICĂ 237 dernièrement et dans laquelle il laisse, si jeune encore, ses deux enfants et sa femme. On ne peut parler sans une certaine pudeur de ces choses intimes, mais nous avons le sentiment qu’elles ne regardent pas seulement le cas particulier d’un Gib Mihaïesco ou d’un A. de Herz, mais qu ’elles engagent bien au contraire la responsabilité de toute notre société, assez mal faite pour ne pouvoir réserver à ses écrivains, à ses poètes et à ses artistes autre chose qu ’une vie difficile et qu ’une mort désespérée. Et, remarquez, il ne s ’agit pas dans le cas d’A. de Herz, d’un écrivain inconnu ou méconnu, un écrivain que la faveur du public ait évité. L’auteur de l’Araignée, cette délicieuse comédie, qui garde encore sa saveur, son humour et sa vivacité, a connu les succès les plus sincères et les applaudissements du public ne lui ont jamais manqué. Directeur de théâtre, il ajouta à ce succès public une confirmation officielle. Tout cela ne l’a pas empêché de finir comme il a fini. S’il avait été avocat, médecin, ingénieur ou homme politique et s’il eût réalisé, dans n’importe lequel de ces métiers, les belles choses qu’il réalisa dans la littérature, il aurait été riche. Mais il ne fut qu ’un écrivain - et un tel courage, une telle fantaisie se payent cher. A. de Herz l’a payé... Je n ’ai pas lu sans mélancolie les journaux qui annonçaient l’émouvante décision de notre Roi de prendre sous sa haute protection les deux enfants du malheureux écrivain. Ce n’est pas pour la première fois qu’un geste royal vient corriger l’injustice du sort. Mais ceci ne rend pas ce sort - qui est celui de 238 MIHAIL SEBASTIAN tous les écrivains, qui est celui de l’esprit, qui est celui de l'art - non, il ne le rend pas moins décourageant. JACQUES THIBAUD. LA PHILHARMONIQUE Des deux concerts donnés par M. Jacques Thibaudà l'Athénée Roumain, nous n 'avons écouté, à notre grand regret, que le premier. Ce fut une soirée de musique qui compte parmi les meilleures de cette année. L 'art de M. Thibaud est un art de nuances, un art de subtilité. Il n 'a pas cette rigueur technique à laquelle nous ont habitués les maîtres allemands du violon ou du piano. Il n 'a pas cette sévérité grave qui détache l'architecture musicale d'une œuvre et l 'impose dans son unité dépouillée de tout ornement. M. Thibaud est un poète de la nuance. Il sait dessiner avec une finesse extrême tous les détails d'une œuvre, si minutieux qu'ils soient - et il sait les mettre en valeur, les rendre clairs, les découvrir. Son violon est surtout sensible aux images musicales de grande finesse. S'il fallait trouver dans la littérature un correspondant de M. Jacques Thibaud, je dirais que sa manière de jouer me rappelle la prose de Jean Giraudoux qui a dans ses phrases la même grâce, à la fois émue et lucide. Mais n'abusons pas de telles comparaisons qui ont toujours quelque chose d'arbitraire. Après la Chaconne de Vitali, qui ouvrait le programme de son premier récital, M. Jacques PUBLICISTICĂ 239 Thibaud exécuta le Concerto en ré majeur de Mozart, à notre goût un des plus beaux de la littérature mozartienne pour violon. Surtout l’Andante, qui nous surprend par sa mélancolie, nous paraît une page d'une profondeur d'inspiration et d'une sincérité pathétique singulière dans l'œuvre de notre très clair, de notre très limpide Wolfgang Amadeus Mozart. Aussi, M. Thibaud joua cet Andante avec une compréhension admirable. Il nous parut au contraire dans les deux autres mouvements, moins précis, plus flou, plus estompé. Il y a dans tout allegro mozartien une sorte de relief sonore que nous avons l'impression de ne pas avoir trouvé dans l'interprétation de M. Thibaud. Est-ce à cause du piano, que M. Janopoulo occupait avec intelligence, mais qui ne pouvait quand même nous faire oublier l'absence de l'orchestre? C'est possible. (A Vienne et à Budapest, M. Thibaud avait joué le même Concerto en ré accompagné par les orchestres symphoniques des deux villes). La Sonate de César Franck eut une interprétation excellente. Le violoniste l'exécuta avec une émotion qui manquait peut-être de flamme, mais qui enveloppait toute l'œuvre dans un souffle de douce douleur et de noblesse. La dernière partie du programme fut réservée à quelques petites pièces étincelantes: La Fontaine d’Aréthuse de Szymanowski, admirable de couleur et d'invention, Minstrels de Debussy, Malaguena d'Albéniz et la Vie brève de Manuel de Falla. Beethoven était réservé - hélas! - pour le second récital, auquel nous fûmes empêchés de 240 MIHAIL SEBASTIAN prendre part. Nul doute que la Sonate en sol majeur de Beethoven fut pour l 'art de M. Thibaud une belle expérience. * Après Vapparition excentrique de M. Johann Strauss, qui avait Vunique et insuffisant mérite d'être le neveu modeste d'un grand-père glorieux, la Philharmonique revient aux choses sérieuses. Elle s'est prêtée la semaine passée avec trop de complaisance à cette exhibition regrettable, bien qu'amusante, et il est grand temps de finir de finir avec des telles expériences. Considérons donc le concert symphonique de jeudi comme un retour au sérieux. M. Michel Jora, qui en fut le dirigeur, doit être félicité d'avoir repris - après combien d'années d'oubli? - la troisième symphonie de Schumann. Il paraît qu'elle ne jouit pas de la faveur du public. Nous estimons qu 'un tel critérium ne peut et ne doit pas conduire le répertoire de la Philharmonique dont le rôle n 'est pas de se soumettre au goût public, mais bien au contraire de le guider et de lui imposer certaines valeurs. M. Jora dirige avec une autorité et avec une intelligence artistique qui nous font regretter ses trop rares apparitions au pupitre. Il est un animateur, convaincu de notre musique originale et nous n 'avons pas oublié le concert qu 'il dédia, il y a deux mois, aux compositeurs roumains. Il a tenu cette fois encore d'inscrire au programme une œuvre originale. Ce furent les Trois caprices de M. Silvestri, donnés en première audition. M. Silvestri est un musicien des plus intéressants de PUBLICISTICĂ 241 sa génération. D’une facture moderne, ses compositions n’ont pourtant pas cette sécheresse abstraite qui fait le vice des modernistes. Il y a une certaine spontanéité, une certaine richesse d’invention qui justifie tout espoir et toute attente. Des Trois caprices exécutés jeudi, nous avons surtout aimé le troisième, pour sa vivacité pleine de trouvailles rythmiques. La Siegfried Idyll et l’ouverture de Faust de Schumann complétèrent le programme de la soirée. M. Jora les dirigea avec la même fidélité et application qui font de lui un dévoué serviteur de la musique. G. IBRĂILEANU Cei ce l-au cunoscut pe G. Ibrăileanu, vorbesc despre o apriţie fantastică, despre o figură de mag, pe care noi n-am avut cum s-o bănuim din simpla lectură a cărţilor lui. Cărţi metodice (cum este excelenta monografie Spiritul critic în cultura română), cărţi meticuloase, scrise într-un spirit didactic, de interpretare justă, fără cutezanţă, fără flacăre personală. Omul trebuie să fi fost nesfârşit mai complex decât opera lui ne ajută să-l vedem. Când a apărut Adela, am socotit această apariţie drept un mic fapt miraculos. Atâta graţie, atâta nuanţată melancolie, atâta suavă lumină contrazicea până la descumpănire imaginea cenuşie şi 242 MIHAIL SEBASTIAN indiferentă pe care o păstrasem până atunci despre profesorul de la Iaşi. Recitesc astăzi acest mic roman şi, după patru ani, regăsesc, cu mirarea din prima zi, atmosfera lui de intimitate, de pudoare sentimentală. Gândul că o astfel de carte a fost scrisă de un bătrân care de mult îşi aştepta moartea mă emoţionează. Este o ingenuitate în Adela, o inocenţă de simţire, ascunsă sub un zâmbet dezamăgit, o întâlnire de nostalgii şi deziluzii care-i dau întregii cărţi o frumuseţe din alte timpuri. Este ceva de Jeune fille” în sufletul acestui bătrân, despre care şi astăzi se vorbeşte cu oarecare teamă ca despre o foarte bizară fiinţă. Adela e o carte pe care ar fi putut s-o scrie, fără a ne surprinde, Rosamond Lehmann. Se poate o mai ciudată alăturare de nume? A. DE HERZ Moartea lui A de Herz adaugă tristeţii de a pierde un om tânăr, câteva gânduri deprimante despre destinul scriitorului român. N-am avut prilejul nici să revăd, nici să citesc Păianjenul sau Mărgeluş. Cred totuşi că sunt piesele lui cele mai fericite - şi că acea scânteie de viaţă indispensabilă teatrului nu s-a stins nici până azi în ele. De ce n-a dus A. de Herz mai departe darurile sale dintru început? Avea o vivacitate de spirit, o uşurinţă de dialog, un simţ natural al situaţiei comice care puteau PUBLICISTICĂ 243 fără îndoială să-şi propună mai mari ambiţii, decât o producţie mecanică de „humorisf’. E un blestem care îi interzice de cele mai multe ori scriitorului român să-şi ţină făgăduielile de tinereţe. O operă presupune consecvenţă şi muncă organizată. Dar în societatea noastră scriitorul trăieşte într-un permanent provizorat, într-o totală lipsă de securitate morală şi materială. Asta e de-ajuns pentru a-1 descompune, a-1 duce sistematic spre ratare. Când s-a jucat acum câteva luni comedia Bichon a lui Jean de Letraz, nu ştiu dacă a observat cineva că acest Bişonel parizian era o versiune mai palidă a lui Mărgeluş - versiune mai palidă, mai ieftină, mai lipsită de vervă. Asemănarea celor două piese este enormă. Dar şi deosebirea între ele e impresionantă: în timp ce Mărgeluş îi va fi adus lui A de Herz banii de chirie pentru un trimestru, Bichon se joacă la Paris de aproape un an, seară cu seară aducându-i fericitului său autor o avere. ÎNTRE CHAPLIN ŞI BUTLER Despre filmul lui Charlot vor scrie fără îndoială cronicarii de specialitate. în ce mă priveşte, nu am această intenţie, deşi opera mi se pare covârşitoare ca semnificaţie umană. O singură observaţie ţin să notez - observaţie privitoare la prima parte a filmului şi anume la episodul „maşinii de mâncat”. Această tragică parodie a maşinismului mi-a amintit un eseu al lui Samuel Butler, Viaţa maşinilor. 244 MIHAIL SEBASTIAN Este imaginată în acest eseu o lume pe care o cucereşte complect maşina, asemeni unui nou animal ce-şi insaturează epoca sa geologică în faţa unei umanităţi dezarmată şi umilită. Charlot, fixat în faţa unui dejun automat, care posedă voinţa lui proprie de mecanism impenetrabil, voinţă absolută ce nu ţine seama de reflexele personale ale omului, Charlot fixat în faţa acestui monstru electric exprimă hilariant, dar şi dramatic, destinele vieţii ucisă de maşină. Mi se pare că niciodată această dramă nu a fost mai acut văzută decât în eseul lui Samuel Butler şi nici mai acut trăită decât în filmul lui Charlot. LE RÉCITAL DES DANSEURS RUSSES Nous avons attendu le récital de danse de Mme Liubova Bank et de M. Mihail Gabovici, les deux artistes de TOpéra de Moscou, avec une curiosité spéciale. C'était la première manifestation artistique soviétique depuis la reprise de nos relations avec la Russie. A l'exception du cinéma, qui nous donne de temps en temps certains indices artistiques sur la nouvelle Russie et à l'exception de la littérature, dans la mesure où elle nous est transmise par la voie des traductions françaises, nous ne savons presque rien du mouvement créateur qui anime au-delà du Dniester la vie intellectuelle, spirituelle et esthétique. Il y a une nouvelle musique russe, mais - sauf une petite pièce pour orchestre de Mossolov, exécutée en 1934 par la Philharmonique - qu 'en savons-nous? Il y a une nouvelle peinture russe, une nouvelle sculpture russe, mais en dehors de quelques reproductions photographiques nous les ignorons complètement. Sans doute, dans la mesure où Part soviétique est imbu d'esprit politique il ne nous intéresse pas, mais l'art possède aussi des zones pures qui restent inaccessibles à toute propagande, à toute politique. C'est là qu'il faut chercher l'âme d'un peuple et ses ressources de création originale. De tous les arts, la danse et la musique sont probablement les plus dépourvues de tendance, les plus détachés de toute chose qui n 'est pas l 'émotion. Les Russes ont depuis longtemps prouvé leur génie chorégraphique. La danse est pour l'âme russe une expression instinctive qui a ses racines dans les couches les plus profondes du folklore. Est-ce à cause de leur vaste terre - comme disait Rainer Maria Rilke quelque part - est-ce à cause du vaste espace de leur patrie, qui les oblige aux grands gestes, aux grandes attitudes plastiques? Nous n'en savons rien et d'ailleurs nous ne voulons pas nous perdre dans des explications métaphysiques. Ce qui est certain c 'est que les Russes ont fourni à la danse non seulement quelques grandes artistes (Nijinsky. La Pavlova, Iradova, Duncan, Lipau), mais - ce qui est bien plus important - ils lui ont fourni une tradition admirable, une technique parfaite, un style qui est maintenant la loi même de la danse européenne. On ne pourra jamais dire quel a été le rôle de Diaghilev dans l 'histoire moderne de la danse et quel a été son rayonnement dans les autres 246 MIHAIL SEBASTIAN arts, comme la musique, la peinture ou l'art décoratif. Nous avons donc considéré comme un heureux présage le fait que notre premier contact direct avec l 'art soviétique fût un récital de danse. Mme Liubova Bank et M. Mihail Gabovici, qui dansèrent vendredi soir sur la scène du théâtre Vox, ne sont peut-être pas deux grandes personnalités de l 'art soviétique. Nous n 'avons pas reconnu dans leur apparition cet éclat indéfinissable qui accompagne le danseur de génie et qui jette sur lui une lumière intérieure plus forte que la lumière de la rampe. Mais ils ont vécu et ils ont travaillé dans une tradition d'art, d'une discipline et d'un prestige qui dépasse les qualités individuelles et leur donne une signification plus générale. Cela se voit. Cela s'est vu vendredi soir dans la danse des deux artistes, remarquables par leur sûreté technique, par leur souplesse d'interprétation qui passait de la danse classique à la danse grotesque avec un délicieux mélange de sensibilité et d'humeur. REMILITARIZAREA RENANIEI Ar fi exagerat să spunem că intrarea trupelor germane în Renania constituie o surpriză. Este o etapă mai mult în procesul de lichidare a tratatelor şi pactelor existente - proces început cu timiditate sub Republică şi continuat cu ostentaţie sub Reichul al treilea. După ce a eludat reparaţiile de război, după ce a călcat sistematic - întâi pe sub mână şi apoi deschis PUBLICISTICĂ 247 - interdicţiile de înarmare, după ce a părăsit Societatea Naţiunilor, după ce a reintrodus printr-o lovitură bruscă serviciul militar - era oare vreo îndoială că Germania se va desface într-o zi sau alta, cu oarecare simplicitate, de ultimele ei obligaţii? Lovitura era de aşteptat. Ea intră aşa de firesc în procedeele germane, încât este de mirare că a mai putut provoca atâta emoţie pe continent. Europa a avut în ultimii ani destule prilejuri de a se obişnui cu stilul „forte” al diplomaţiei germane. Puţină blazare, puţin scepticism, credeam că va rămâne pe urma atâtor experienţe... Trebuie să observăm în primul rând că ocuparea Renaniei nu reprezintă în sine un fapt de importanţă materială. D. Iiitler are dreptate, poate, afirmând caracterul simbolic al acestei ocupaţiuni. Căci în cazul unui război, nu Renania demilitarizată ar putea opri, şi nici măcar amortiza, un atac german, când trupele pot străbate întreagă această zonă în trei ore, iar avioanele în treizeci de minute. Obiectivele Fuhrerului - cel puţin obiectivele sale imediate - sunt altele. Ele au un substrat, am spune „retoric”. Este o nouă demonstraţie de forţă, pentru uzul intern. Este un nou curent de entuziasm, care trebuie neapărat provocat într-o opinie publică ce ameninţă să devină somnolentă şi pasivă, dacă nu critică şi lucidă. Jocul diversiunii interne este vizibil şi - să recunoaştem - excelent regizat. Dizolvarea Reichstagului (a cărui ultimă funcţiune de altfel nu mai este decât aceea de a fi dizolvat şi reales la diverse momente oportune), fixarea de noi alegeri şi deschiderea 248 MIHAIL SEBASTIAN imediată a campaniei electorale indică destul de lămurit necesitatea guvernului german de a-şi împrospăta raporturile sale pasionale. Din şase în şase luni un regim dictatorial are nevoie de un act violent. Este oxigenul lui psihologic. Ocuparea militară a Renaniei şi denunţarea unilaterală a pactului de la Locamo îndeplinesc exact această funcţiune. Nici din punctul de vedere francez nu ni se pare că evenimentul prezintă vreo importanţă strict materială. Armata germană nu va fi cu mult mai periculoasă de la Koln decât era de la Hanovra. Dar problema se pune în principiu, şi nu în fapt. Dacă gestul d-lui Hitler era alarmant, e mai mult pentru semnificaţia lui decât pentru valoarea lui efectivă. Acest gest exprimă o voinţă de război, care nu e scadentă azi şi poate nici mâine, dar care va fi cu siguranţă poimâine. Franţa, care a trăit de la 1918 până astăzi cu obsesia „securităţii” (ceea ce i-a creat un adevărat complex de inferioritate), nu poate primi fără consternare noua lovitură de la Berlin. Franţa, care a făcut tot ce a putut pentru a menţine în politica europeană o poziţie juridică, este pusă astăzi în faţa unei stări de fapt ce trece categoric peste orice convenţie scrisă. Ea rămâne încă o dată cu un contract în mână - contract redus la neant printr-un simplu gest de degajare. Situaţia este penibilă. Ea cere deciziuni ferme şi aspre de astă dată. Discursul d-lui Sarraut, suficient de vag, în ciuda tonului apăsat, lăsa să se întrevadă că Franţa se PUBLICISTICĂ 249 află la o răscruce. Este poate ultimul moment în care ordinea stabilită în 1918 mai poate fi în parte restaurată. După episodul renan nu mai rămâne nimic din eşafodajul păcii. încă o dată, Franţa priveşte peste Canalul Mânecii, aşteptând din partea Marii Britanii un semn de solidaritate în apărarea tratatelor. De acest semn depinde desfăşurarea viitoare a politicii europene. Foarte virulent sancţionistă în afacerea etiopiană, Marea Britanie redevine evazivă în afacerea germană. Jocul ei diplomatic îşi capătă din nou reticenţa cu care ne obişnuise. Discursul d-lui Eden este în acest sens elocvent. Foarte abil, acest discurs lasă toate porţile deschise. Dezaprobator faţă de Germania, dar fără exces, amical faţă de ministrul de externe al Angliei, nu ia nici un angajament, înclinarea sa, de astă dată pentru Franţa, dar de asemeni fără exces, este mai mult spre negocieri decât spre sancţiuni. Diferenţă sensibilă de atitudine, în raport cu tot ce s-a întâmplat în jurul conflictului italo-abisinian. Intransigenţa britanică scade subit. E aceeaşi Anglie care ţine de câteva luni întreaga ei flotă concentrată în Mediterana. Cu simpla deosebire că acolo nu e vorba de un simplu principiu, ci de un foarte complex interes - pe câtă vreme în afacerea renană Anglia nu este decât formal implicată. De altfel, lovitura a fost astfel făcută încât Anglia să fie din capul locului neutralizată. Exact un ceas după ce d. Hitler a vestit ocuparea Renaniei, d. Mussolini a vestit că acceptă 250 MIHAIL SEBASTIAN propunerea de pace a comitetului de 13. Roma mergea mână în mână cu Berlinul, pentru a calma în momentul cel mai potrivit sancţionismul englez. Coincidenţa a fost de o abilitate cam săritoare în ochi, dar aceasta n-a împiedicat-o să fie eficace. D. Eden ar fi vorbit poate altfel în chestiunea renană, dacă d. Mussolini ar fi răspuns altfel în chestiunea etiopiană. Sub aceste auspicii neclare se deschid conversaţiile de la Londra între semnatarii pactului de la Locamo. Care vor fi deciziunile acestor conversaţii e greu de spus. Mai puţin greu, însă e de lămurit care le vor fi rezultatele practice. Ele se pot rezuma scurt: armatele d-lui Hitler rămân în Renania. Acesta e un fapt irevocabil. Nu mai poate fi escamotat prin proteste platonice. UN NOUVEAU VICE On vient d'ouvrir à Londres une nouvelle boîte de nuit, dont la spécialité est de servir à ses clients une seule sorte de boisson. Quel est cet étrange alcool que le nouveau bar britannique estime assez fort pour remplacer le whisky; le gin et l'absinthe? Quel est ce mélange secret capable de dépasser les cocktails les plus compliqués, les ivresses les plus profondes, les paradis les plus „artificiels"? Ce Carlton de Londres (car tel est le nom du bar) paraît avoir découvert l'alcool suprême - et il l'offre avec une exclusivité qui est à la fois PUBLICISTICĂ 251 orgueilleuse et corruptrice. Pour peu qu ’on soit tenté par la perdition, on est prêt de lui adresser le fameux appel baudelairien: Verse-nous ton poison pour qu’il nous réconforte! Nous voulons, tant ce feu nous brûle le cerveau, Plonger au fond du gouffre, Enfer ou Ciel qu’importe? Au fond de l’Inconnu pour trouver du nouveaul Rassurez-vous, cher lecteur, cet „Inconnu”, qu ’évoque le poète n ’est pas cette fois-ci trop mystérieux et le „nouveau” dont il parle, n’est pas trop excentrique. En effet, la boisson que le Carlton de Londres essaye de lancer est une boisson placide bourgeoise, honnête et modeste, qui entre probablement pour la première fois dans une boîte de nuit. Il est grand temps de vous le dire: apprenez donc que si par hasard „un soir de demi-brume à Londres” (comme dit le vers de Guillaume Appolinaire) voua entrez au Carlton, on vous y servira du.... lait. Mais oui, Messieurs, du lait. Rien que du lait. „On ne consomme que du lait”, vous prévient-on, dès que vous ouvrez la porte du bar. Il paraît que cette innovation a été reçue avec un enthousiasme extraordinaire et que la nouvelle boisson lancée par le Carlton connaît un succès qui fait pâlir le whisky. L’idée est amusante et comique, mais je ne crois pas qu’elle soit seulement comique. Au 252 MIHAIL SEBASTIAN contraire, il me semble qu 'elle recouvre une signification psychologique très subtile. Remarquez que cette vogue du lait n'est pas l'œuvre d'un moraliste ou d'un puritain, mais d'un barman. Ce n 'est pas dans un but moralisateur qu 'il offre à ses clients du lait au lieu de leur alcool habituel. C'est au contraire, parce qu'il espère découvrir, dans cette vieille et vertueuse boisson, des voluptés oubliées, un goût inédit, une sensation excentrique que le whisky et le gin ont presque complètement perdus, à force de vieillir. Tel est l'homme: il a un besoin puéril de nouveauté, d'originalité. Il court toujours à la recherche des choses compliquées, qui - une fois trouvées - lui paraîtront trop simples. Il court toujours à la recherche des sensations bizarres qui seront demain trop banales. Et à la fin il revient sur ses pas, pour découvrir une nouvelle saveur à ses anciennes habitudes, à ses anciens goûts. Je crois bien que ce qui est plus fort dans l'homme c 'est sa candeur. GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU: SFÂNTA MARE NERUŞINARE îmi pare rău că nu am la îndemână cronica pe care o scrisesem despre d. G. M. Zamfirescu în 1932, la apariţia Maidanului cu dragoste. Cred că aş putea-o republica astăzi fără nici o schimbare - şi că ea s-ar putea potivi întocmai noului său roman. PUBLICISTICĂ 253 La o distanţă de patru ani, Sfânta mare neruşinare nu modifică întru nimic judecata noastră despre literatura d-lui Zamfirescu. E o lectură care ne lasă intacte şi adeziunea noastră critică şi rezervele noastre. Ne aflăm în continuarea Maidanului, continuare nu numai în ce priveşte povestea şi personajele, dar mai ales continuare din punctul de vedere al stilului şi al psihologiei. Nu este o nouă carte. Este exact aceeaşi carte, dusă puţin mai departe ca desfăşurare epică, dar rămasă pe loc ca atmosferă generală. Interesul principal al romanelor d-lui Zamfirescu este unul de ordin geografic. D-sa lărgeşte geografia socială a romanului românesc, împărţit cam arbitar între sat şi oraş. D-sa duce la lumină o lume, care în genere - când nu este văzută pe latura sa comică - scapă literaturii noastre. D. Zamfirescu este romancierul mahalalei, după cum altădată (în Domnişoara Nastasia) a fost dramaturgul ei. Mahalaua, pe care ne-o prezintă acest scriitor, nu este însă un mediu intermediar între lumea rurală şi lumea urbană, ci un mediu distinct, autonom, cu legi de viaţă şi de sensibilitate - proprii. Nu întâmplător ciclul său de romane poartă titlul general Bariera. Există într-adevăr o „barieră” fizică şi sufletească între mahala şi oraş, barieră ce desparte net nu două faze de evoluţie socială, ci două lumi total diferite. In acest sens, este seminficativă ultima parte a volumului doi (cea mai frumoasă, de altfel, după impresia mea) când micul erou al romanului păşeşte 254 MIHAIL SEBASTIAN pentru prima oară dincolo de mahala. Descoperind Bucureştii, cum ar descoperi o depărtată ţară străină. Dintre toţi scriitorii care s-au ocupat în literatura noastră cu mahalaua mi se pare că d. G. M. Zamfirescu este singurul, care nu o consideră ca pe o formă degradantă a oraşului şi nici ca pe o treaptă ce duce spre oraş. Mahalagiul, pentru d-sa, este un tip uman complect, care poate trăi cu egală sinceritate şi profunzime dramele omului - iubirea, ura sau moartea. Consider acest fel de a privi mahalaua românească drept cel mai interesant aport literar al d-lui Zamfirescu. îi datorăm un material de viaţă, pe care mi se pare că nimeni n-a avut curajul să-l cerceteze sub aspectele lui grave. Nimeni - adică nici Sărmanul Klopstock, nici d. I Peltz, şi unul şi altul cronicari ai periferiei, dar şi unul şi altul rămaşi în bună parte sub influenţa satirei caragialeşti. Din obişnuinţă burgheză, din prejudecată sau din comoditate psihologică, literatura plasează marile ei drame într-un mediu social de anumit nivel. Ni se pare (şi ştiu eu în ce măsură ne înşelăm?) că viaţa capătă semnificaţie morală şi interes psihologic, numai de la o anumită zonă în sus, de unde conştiinţa începe a-şi descopri resorturi mai puţin primare, mai nuanţate. Formele rudimentare de viaţă dau şi forme rudimentare de sensibilitate. De aceea probabil literatura nu şi-a căutat niciodată marii eroi dramatici la periferie. Printre declasaţi da, dar printre mahalagii nu. D. Zamfirescu nu-şi însuşeşte această preferinţă. Dar ne duce curajos într-o lume de hamali, PUBLICISTICĂ 255 cizmari, muncitori de fabrică, băieţi de cârciumă, covrigari - şi în această lume informă, simplă, primară urmăreşte jocul complex al pasiunilor, cum le-ar urmări într-o lume de suflete evoluate. Prin acest simplu fapt, romanul d-lui Zamfirescu îi deschide literaturii noastre noi perspective de peisaj, de moravuri de viaţă, descoperind, dincolo de linia ferată, pe unde nu circulă nici tramvaie, nici automobile, o societate necunoscută, o atmosferă necunoscută, o existenţă până într-un timp inaccesibilă. în acest înţeles, spun că literatura d-sale are înainte de orice un interes „geografic”. Maidanul cu dragoste ne prezintă câteva figuri de un pitoresc cam violent şi melodramatic, dar de o remarcabilă putere. Simţeam că e ceva fals în aceşti eroi - fals, excesiv, teatral - dar forţa lor de a trăi era mai mare, decât rezistenţa noastră sceptică. Cu voia noastră sau fără, eroii d-lui Zamfirescu ne antrenau într-o poveste, plină de lovituri crispant de neverosimile. Dar probabil că astfel se recunoaşte un romancier de vocaţie: prin capacitatea lui de a înfrunta neverosimilul şi de a-1 impune cetitorului. Sfânta mare neruşinare reia personajele Maidanului fără să le adauge nimic nou. De aici, rezultă o sensibilă scădere de interes şi o impresie de stare pe loc, impresie ce devine obositoare de-a lungul unei lecturi de 670 de pagini. Faptele’s mai puţine, mai lente, mai diluate. Simplu vorbind, se întâmplă mult mai puţine lucruri în Sfânta mare 256 MIHAIL SEBASTIAN neruşinare decât se întâmplă în Maidanul cu dragoste: incidentele epice sunt reduse, episoadele destrămate, ritmul încetinit până la nemişcare. Primejdia e destul de serioasă. D. Zamfirescu e un romancier puternic, dar un psiholog confuz şi un cugetător prolix. Acolo unde nu povesteşte, d-sa este înclinat să abuzeze de incursiuni lirice în sufletul eroilor săi şi de meditaţiuni generale - şi unele şi altele greoaie, nebuloase, retorice. Observasem şi în 1932, sunt obligat să observ şi acum: stilul acestui scriitor are o emfază lirică în supărătoare disonanţă cu lumea pe care ne-o înfăţişează. Pagini întregi de declamaţie socială sau metafizică se succed cu sonorităţi excesive, culori violente, izbucniri romantice - toate împovărate de un vocabular impropriu, în care abuzul de adjective şi avalanşa de epitete fac serioase ravagii. Eroii d-lui Zamfirescu îţi fac penibila impresie de a vorbi „pe radical” - iar efortul d-sale de a introduce în acest limbaj pretenţios oarecare familiaritate nu izbuteşte decât să dea o neconvingătoare alternanţă de trivialitate şi falsă nobleţe. De altfel şi ca psihologie, nu numai ca stil, romanul d-lui Zamfirescu, oscilează între sublim şi abject, contrast ce duce la o sumă de „rusisme” greu de suportat prin enorma lor naivitate. Mi-ar fi uşor să citez, dar mă feresc de a o face. D. Zamfirescu nu trebuie judecat nici cu fraza, nici cu pagina. D-sa scrie cu mari impurităţi de expresie, cu mari stridenţe de ton, dar opera sa prezintă calităţi de material care îl îndreptăţesc pe cetitor să înfrunte toate dificultăţile ei formale. PUBLICISTICĂ 257 De altfel sunt convins că nu e nimic de făcut. Retorismul autorului este iremediabil. Singurul lucru pe care l-am putea dori ar fi ca schema romanului să fie mai strânsă, faptele mai abundente - aşa încât materialul să primeze asupra stilului, iar interesul epic să îmvingă oboseala volubilităţii. Este mai mult decât un deziderat - este o aşteptare - căci romanul d-lui Zamfirescu nu se opreşte aici, iar Sfânta mare neruşinare nu e decât al doilea popas pe un drum mai lung. ŒDIPE DE GEORGES ENESCO. RICARDO ODNOPOSOFF ET LA PHILHARMONIQUE Le grand événement de la semaine - destiné peut-être à devenir le grand événement non pas d'une semaine, mais d'une époque - fut la première de l'opéra Œdipe de Georges Enesco au Grand Opéra de Paris. Nous l 'avons écouté, retransmis par le poste de T.S.F Radio-Bucarest et tous les défauts inévitables d'une audition radiophonique n'étaient pas suffisants pour troubler notre joie, notre émotion et notre certitude de nous trouver devant une grande œuvre artistique. Nous n'aurons pas la témérité de juger le travail de Georges Enesco, d'après cette première audition. Œdipe est une construction symphonique et dramatique trop complexe pour nous permettre la légèreté d'un jugement hâtif. Il nous faudrait une 258 MIHAIL SEBASTIAN connaissance intime du texte, une étude appliquée de la partition et surtout cette intimité spirituelle qui nous aide à déchiffrer les mystères d’une grande œuvre, cette intimité qu ’on gagne lentement et patiemment. Il n’y a pas de doute, nous n’écoutons pas Œdipe pour la dernière fois. C’est une œuvre qui entre du premier moment dans le grand répertoire musical et nous le retrouverons toujours dans le programme des théâtres lyriques de chez nous ou de l’étranger. L’Opéra Roumain ne tardera pas de prendre la charge de nous la présenter - et quant à l ’Opéra de Paris, il la gardera parmi ses plus nobles victoires. Nous aurons donc l’occasion de compléter et vérifier les impressions émues de cette première audition que la distance rendait vendredi soir plus difficile et que notre émotion rendait moins concluante. Mais nous avons dès aujourd’hui le droit d’affirmer que nous nous trouvons en présence d’une œuvre magnifique qui marque dans l ’histoire moderne de l’art un moment d’expression musicale. L'Œdipe de Georges Enesco nous surprend doublement par sa pureté de construction et par sa complexité de style. C’est une œuvre classique et c ’est en même temps une œuvre de sensibilité moderne. Ses lignes architectoniques nous paraissaient - dans la mesure où nous pûmes les dégager - d’une grande beauté ordonnée et d’une clarté parfaite. Mais dans ce schéma dramatique si pur, si clair, il y a des pages d’une richesse musicale, d’une abondance symphonique qui nous rappellent les moments PUBLICISTICĂ 259 wagnériens les plus profonds. „Rappel” n'est pas le mot juste. De toute façon, il ne veut pas dire „influence” car /'Œdipe d’Enesco est une œuvre qui possède une individualité puissante qui dépasse toute formule étrangère, toute influence, tout souvenir. Son souffle tragique rejoint les ombres du classicisme en leur donnant une nouvelle vie, une nouvelle voie. Notre fierté égale notre émotion. Enesco représente dans la culture humaine les ressources d'un esprit qui pour la première fois fait valoir sinon ses droits au moins ses trésors. * Rentré à Bucarest après une longue absence, pendant laquelle l'institution dont il est le directeur général ne nous a pas comblés avec ses exploits d'art, M. Georges Georgesco fit un beau début jeudi soir, à l'Athénée, en dirigeant la seconde symphonie de Brahms. Disons-le sans détour: ce fut l'un des meilleurs Brahms que M. Georgesco nous aie jamais donnés. Il a eu de l'émotion, de la grâce, de la finesse, de la discrétion - tout ce que cette symphonie délicieuse, mais un peu mièvre demandait pour ne pas tomber dans les excès de son style. Il y a des beautés de lied dans cette symphonie de Brahms, des petites merveilles de détail, un peu trop ornementales dans l'ensemble de l'œuvre, mais excquises par elles-mêmes. Le soliste de la soirée fut M. Ricardo Odnoposoff premier violon de la Philharmonique viennoise. C'est un artiste de grand mérite qui montre avec aisance non seulement des qualités de virtuose, mais surtout des qualités de musicien. Il joua avec 260 MIHAIL SEBASTIAN une maîtrise technique et avec une sincérité qui nous ravirent. Mais il faut déplorer encore une fois le goût malencontreux de ceux qui font le choix du programme. Est-ce M. Georgesco? Nous n'avons cette fois-ci aucune raison de l'en féliciter. Pourquoi obliger un soliste, qu 'on veut nous présenter pour la première fois, pourquoi l'obliger de faire ses débuts en exécutant le concerto de Saint-Saëns, ce concerto correct, académique et dépourvu de toute signification? Ce n'est pas simplement une erreur, c 'est un système. Car - il y a quelques semaines et nous ne l'avons pas oublié - la Philharmonique obligeait M. Zino Francescatti, lui aussi venu pour la première fois à Bucarest, de jouer - Dieu sait pourquoi et pour qui - le concerto de Paganini. Enfin, le programme de jeudi soir finit par la Rhapsody in blue de Gershwin, que M. Georgesco et son orchestre rendirent confuse, terne, lourde, méconnaissable. Au piano, M. Filionesco, dont les qualités d'interprète des modernes sont depuis longtemps connues, réussit parfois de sauver quelque chose de cette ,,rhapsody'' étincelante et - pour une fois - sacrifiée. „SIMBOLURI” LA LONDRA Ar trebui oarecare frivolitate de spirit pentru a râde de faptele ce s-au petrecut săptămâna aceasta în Europa. PUBLICISTICĂ 261 Chiar dacă în tratativele de la Londra au fost unele aspecte de vodevil, fondul lucrurilor este destul de serios, pentru a ne interzice orice surâs. Totuşi este în această complicată comedie diplomatică un detaliu al cărui humor probabil nu v-a scăpat. Mă gândesc anume la aburul de „simboluri”, consumate în şase zile pe agitatul nostru continent. Germania îşi trimite trupele în Renania - şi apoi declară că aceasta este o ocupaţie simbolică. Franţa cere ca trupele germane să fie rechemate - şi declară că aceasta va fi o retragere simbolică. Puterile locamiene decid, prin acordul lor, crearea unei zone renane - pusă sub controlul armatelor neutre - şi adaugă că aceasta va fi un control simbolic. Nu sunt prea multe simboluri? Şi nu sunt prea puţine realităţi? Este un fel de cochetărie diplomatică în acest schimb de semne care nu vrea decât să menajeze prestigii, susceptibilităţi şi capricii. Diplomaţia seamănă grozav cu amorul. Spun asta nu pentru a vă oferi un paradox, care de altfel ar fi prea ieftin. Cred însă cu adevărat că nimic nu este mai femenin, mai instabil, mai depedent de o sumă de fleacuri imponderabile, decât diplomaţia. Şi mi se pare că tehnica diplomatică nu cunoaşte un manual mai pătrunzător decât De Vamour a lui Stendhal. Poate că nu întâmplător consulul francez de la Civitavecchia era cel mai fin psiholog al amorului. 262 MIHAIL SEBASTIAN Simboluri, simboluri ... Parcă ar fi vorba de flori, de bileţele, de mănuşi pierdute, de încruntări sau zâmbete capricioase. în toată această dramă a Europei un singur lucru nu este simbolic: sângele câtorva milioane de tineri, care va fi vărsat într-o zi, nici el nu ştie pentru ce. CODUL PENAL Glumele care circulă asupra noului cod penal au câteodadă haz, dar nu ştiu dacă au şi dreptate. Am cetit articolele care au provocat mai multă ilaritate în public - şi într-adevăr naivitatea lor virtuoasă mi s-a părut prea ingenuă, prea inocentă. Dar nu e aceasta soarta oricărui cod? Viaţa noastră e făcută din nuanţe individuale, în timp ce codurile sunt făcute din norme generale. Un cod are nevoie de o puternică doză de insensibilitate. Să nu-i cerem lui supleţe morală. Tot ce-i putem reclama este anumită rigoare - şi în orice rigoare intră un grad de ridicul inevitabil. Un cod trebuie să fie prin însăşi definiţia lui mărginit. El nu-şi poate permite să facă psihologie. El nu are dreptul să fie larg, generos, comprehensiv. Unde începe subtilitatea acolo sfârşeşte codul. Nu cred că noul nostru cod cuprinde dispoziţii mai burleşti, decât orice altă culegere de legi. PUBLICISTICĂ 263 Aţi cugetat vreodată la ironia comică, de exemplu în străvechiul şi respectabilul dicton juridic: Pater his est quem justae nuptiae demonstrant? O satiră mai lapidară a comediei amorului este greu de găsit. Şi totuşi această satiră figurează în toate codurile civile din întreaga lume. Marea putere a codurilor este aceea de a-şi stăpâni zâmbetul de ironie pe care, sub cele mai grave aparenţe, îl adresează vieţii omeneşti. COPILĂRIA UNUI NETREBNIC A apărut zilele acestea o carte pe care o aşteptam de mult. Este romanul Copilăria unui netrebnic de Ion Călugăru. Am avut norocul să-l citesc încă de acum un an în manuscris. Nu ştiu dacă a suferit de atunci vreo schimbare, dar - aşa cum am cunoscut-o eu -Copilăria unui netrebnic este o mare operă. Spun fără ezitare acest lucru. Poezie, humor, un sentiment turbure al vieţii, surprinsă la izvoarele unei sensibilităţi de copil, imagini ceţoase de vis, scurte viziuni dramatice, concise, de o izbitoare preciziune senzorială - totul trece în această carte, când într-o somnoroasă legănare, când într-o grabă precipitată de spaimă. Copilăria unui netrebnic are rădăcini complexe şi depărtate. Prin culori, prin simţire, prin obsesii vine, cred, din Marc Chagall. 264 MIHAIL SEBASTIAN Prin limbă, prin simţ folcloric, prin dar de a spune povestea, vine din Ion Creangă. Vedeţi posibil un astfel de straniu aliaj? Ion Călugăru e un scriitor care îşi derutează de multe ori cetitorii - şi formula lui se resimte de nenumărate artificii. Dar Copilăria unui netrebnic este cartea lui cea mai sinceră, cea mai patetică. Vă sfătuiesc s-o cetiţi. UN MOMENT DINTR-UN FILM Dacă Copilăria unui netrebnic este cartea săptămţnii ce a trecut, filmul acestei săptămâni este fără îndoială excelenta Revoltă de pe Bounty. E unul din acele filme în care viaţa are o densitate de roman. Voiam de multe ori să observ cât de semnificative sunt pentru arta romanului, anumite filme anglo-saxone. în ce mă priveşte trebuie să recunosc că, de exemplu, Fiicele d-rului March m-au ajutat să-mi precizez o sumă de idei privitoare la romanul englez şi că numai datorită acestui film am scris mai de mult - în „Revista Fundaţiilor” - un mic eseu despre romanul englez în genere şi despre Virginia Woolf în special. Este şi în Revolta de pe Bounty o scenă, ce mi se pare semnificativă pentru spiritul romanului englez. Este anume episodul rătăcirii căpitanului Bligh într-o barcă pe mare. PUBLICISTICĂ 265 Acest Bligh este un monstru, un tip odios, o canalie. Totuşi când soarta se întoarce şi monstruosul Bligh e pus în faţa unei catastrofe, el se umanizează subit şi capătă o grandoare, cu atât mai emoţionantă cu cât trebuie să înfrângă ostilitatea noastră puternică. Charles Laughton joacă acest moment cu resurse actoriceşti geniale. Acest joc dublu de aspecte sufleteşti ale aceluiaşi personaj este o trăsătură clasică în epica engleză. Scena m-a făcut să mă gândesc la Tess din Urberville şi la Primarul din Casterbridge, romanele neuitatului Thomas Hardy. Nu totdeauna cinematograful evocă atât de nobile amintiri. ŒDIPE ET SES CRITIQUES Les journaux arrivés cette semaine de Paris nous apportent un tas de chroniques écrites après la première d’Œdipe au Grand Opéra. L'œuvre de Georges Enesco est reçue avec une sympathie et un respect unanime. „ Grandeur ", „puissance ", „ valeur exceptionnelle ", „pureté classique ", „ vastes proportions" - voici les termes qui abondent avec générosité dans les chroniques consacrées à Georges Enesco et à son œuvre. Avouons pourtant que toutes ces chroniques -si admiratives, si généreuses qu'elles soient - nous déçoivent. Elles nous déçoivent non pas par les 266 MIHAIL SEBASTIAN réserves de quelques-unes ou bien par leur jugement évasif. Elles nous déçoivent surtout par leur manque de précision critique et - disons le mot - par leur insuffisance. Nous qui n'avons pas eu la chance d'entendre Œdipe par T. S. F., nous attendions avec impatience, avec émotion, le témoignage de ceux qui avaient eu le privilège d'être présents à la première. Nous attendions que leur témoignage nous aide à retrouver tout ce qu'une audition radiophonique, fatalement défectueuse, nous avait fait perdre comme intégrité d'émotion. Il nous manquait à nous - blottis tout près de notre appareil de T. S. F., à l'autre bout de l'Europe -, il nous manquait, pour bien comprendre Œdipe, non seulement la chaleur irremplaçable de la présence humaine de l'œuvre, mais aussi cette clarté matérielle, cette clarté plastique que seule la scène peut rendre quand il s'agit d'une œuvre de construction dramatique. Eh bien, les critiques parisiens d Œdipe n 'ajoutent pas beaucoup à notre insuffisante connaissance de l'œuvre. Assez vagues dans leur admiration, ils restent également vagues dans leurs objections. Nous n'apprenons rien de neuf sur la ligne générale de l 'opéra de Georges Enesco, aucune précision sur son style, aucun détail sur la complexité architectonique des voix, des chœurs et de l'orchestre, qui nous paraissaient pourtant réalisés sur une etraordinaire diversité de plans sonores. C'est une lourde épreuve pour la critique musicale, c 'est un très difficile examen qu 'elle devait passer et qui nous fait l'impression de l'avoir dépassée, justement par la difficulté des problèmes. Il PUBLICISTICĂ 267 n’y a qu’une seule explication possible de cette insuffisance de la critique. Cette explication c’est toujours un critique (M. André George des „Nouvelles littéraires”) qui l’a donnée avec une touchante modestie: „Et je voudrais confesser, en terminant, deux choses: d’abord la disproportion cruelle que je ressens entre cette œuvre d’une vie et la pauvre impression éphémère d’une seule condition...; et le besoin de déclarer alors comme Goethe: «Je suis ici pour admirer». ” Oui, nous sommes ici pour admirer. Attendons donc le jour où nous pourrons comprendre. I. I. PELTZ: NOPŢILE DOMNIŞOAREI M1LI Domnişoara Mili nu este singura „Mili” din opera d-lui Peltz. Dacă nu mă înşel, pe eroina romanului său Amor încuiat (apărut, cred, în 1932) tot Mili o chema. Iar vieţile acestor două omonime nu diferă prea mult. Intr-adevăr, Mili din Amor încuiat era o fată, pe care un defect organic (destul de lămurit indicat de titlul cărţii) o obliga să rămână fată bătrână. Iubită de un tânăr pe care la rândul ei îl iubea, ea era silită totuşi să i se refuze şi să-şi ducă singură viaţa, într-o singurătate involuntară, dar obligatorie şi în cele din urmă, resemnată. Acea domnişoară Mili a romanului din 1932 îşi termină existenţa castă ca profesoară -guvernantă într-o familie de burghezi. 268 MIHAIL SEBASTIAN Destinul domnişoarei Mili din 1936 este acelaşi. Şi ea este iubită, şi ea iubeşte, dar şi ea va refuza dragostea pentru a se închide într-o virginitate intransigentă, care devine un fel de vocaţie. De astă dată însă nu este o vocaţie biologică - ci una sufletească. Nu o proastă conformaţie fizică o împiedică pe noua domnişoară Mili să accepte amorul şi căsătoria -pentru a deveni întocmai ca eroina din 1932 guvernantă la copii (să nu fi observat d. Peltz această repetare de situaţii?) - nu o proastă conformaţie fizică, zic, ci o complicaţie de ordin psihologic. Fata aceasta păstrează o stranie fidelitate tatălui ei - biet dement, mort în condiţii triste. Ea convieţuieşte cu umbra lui, cum ar trăi cu un om viu. Vorbeşte cu el, îl mângâie, îi spune tot ce face, îi cere sfatul - şi în felul acesta îşi creează o viaţă imaginară alături de viaţa adevărată, dar pentru ea mai reală şi mai puternică decât această aşa-zisă „viaţă adevărată”. Ziua, domnişoara Mili duce o existenţă obişnuită: lucrează, dă lecţii de pian, îngijeşte de copiii patroanei sale. De cum se lasă seara însă, de cum se închide în odaia ei, umbra tatălui revine şi în tovărăşia aceasta, domnişoara Mili îşi trăieşte a doua viaţă, viaţa ei nocturnă de obsesii şi amintiri. Acestea sunt nopţile domnişoarei Mili şi aceasta este, n-aş zice ideea centrală a cărţii, dar episodul ei principal. Este în opera d-lui Peltz o temă până azi neîntâlnită, de dificultăţi psihologice incontestabile - lucru ce constituie măcar prin efort o încercare stimabilă, cu atât mai stimabilă cu cât nu de mult {Actele vorbeşte) deploram facilităţile în care se pierdea acest scriitor. PUBLICISTICĂ 269 Este o anumită tristeţe aproape voluptoasă în nopţile albe ale domnişoarei Mili, tristeţe la care suntem sensibili atunci când ea nu este turburată fie de execese melodramatice - obişnuite în scrisul d-lui Peltz fie de naive discuţii abstracte şi pretenţioase, tot atât de obişnuite. Spuneam mai sus că noul roman al d-lui Peltz nu are propriu zis o temă centrală. într-adevăr e o carte făcută din episoade, uneori destul de arbitrar împreunate. însăşi povestea domnişoarei Mili nu este decât un episod mai mare, care ocupă cam 60 de pagini de la finele volumului. Restul cărţii e populat cu o sumă de eroi şi întâmplări, care nu aderă şi nu fac corp. Sunt mici poveşti fragmentare, mici schiţe care „figurează” în roman, fără a face însă efectiv parte din el. Ar fi interesant de numărat anecdotele din Nopţile domnişoarei Mili. Numesc „anecdotă” într-un roman, un fapt ce nu are legătură cu substanţa acestuia, un fapt care nici nu întregeşte povestea nici nu-i defineşte pe eroi, un fapt lipsit şi de utilitate epică şi de semnifiacţie psihologică, un fapt, în sfârşit, care n-a fost înregistrat decât pentru „poantă”. Asemenea anecdote sunt sumedenie în romanul d-lui Peltz. De exemplu anecdota băiatului, pe care îl apucă durerea de burtă în toiul unei bătăi (p. 37), sau a junelui care cade cu ibovnica lui într-un coş cu ouă (p. 73), sau a hahamului trezit de nişte cheflii în puterea nopţii, ca să precizeze dacă taie orice fel de păsări (p. 96), sau anecdota negustorului cu firma „Englezul din America” trezit şi el din somn de 270 MIHAIL SEBASTIAN aceiaşi cheflii, ca să declare (p. 99) din ce Americă este, „America de nord, de sud, laterală, neutră sau paralelă”, sau anecdota femeii care-şi adoarme soţul ca să vie la bal (p. 107), etc. etc. Toate aceste pasaje anecdotice au hazul lor mai mare sau mai mic, dar ce e cert este că, în raport cu romanul, ele sunt parazitare. Numai rareori, autorul dezvoltă o astfel de anecdotă până la proporţiile unui episod - reuşind să-i facă pe eroii cărţii să participe în oarecare măsură la desfăşurarea faptului. Este cazul întâmplării cu nevasta infidelă a comisarului, episod scris cu o vervă comică într-adevăr fericită. Cetitorul îşi va putea da seama cel puţin din lectura acestui fragment, că înclinarea d-lui Peltz spre humor nu este o simplă reminiscenţă din Caragiale (deşi influienţa acestuia este categorică) şi că ea răspunde unui instinct comic natural. Aceasta însă nu infirmă observaţia noastră despre abuzul de anecdote în cartea de faţă. Acest abuz destramă linia romanului şi îi dă o inconsistenţă epică regretabilă. Inconsistent (adică fluu, confuz, lipsit de schelet, lipsit de preciziune vizuală) romanul d-lui Peltz mai este şi din alte pricini. Bunăoară din cauza curioasei sale maniere de a nu-şi desemna personajele prin nume exacte. Nu există în acest roman decât două nume: domnişoara Mili şi doamna Hellman (aceasta din urmă, apariţie cu totul secundară de altfel). Ceilalţi eroi, mari şi mici, sunt indicaţi prin porecle sau prin adjective: Bărbosul, Mătuşa, Bătrâna din han, El, Minorul, Văduva, Brunetul, Bălanul, Ofticoasa, Uriaşul, etc., etc. PUBLICISTICĂ 271 Cred că e o eroare. Prima condiţie a unui personaj de roman, este aceea de a fi individualizat. Şi e greu să fie individualizat, dacă nu i se dă un nume, care să-l desemneze. A conta pe puterea de sugestie a unui adjectiv este - mi se pare - un procedeu de poet, nu unul de romancier. De altfel, d. Peltz îl încearcă pentru prima şi, să sperăm pentru ultima oară. De câte ori am vorbit în cronicile noastre despre d. Peltz, am observat amestecul de lirism şi de ironie al literaturii sale. Nopţile domnişoarei Mili prezintă excese şi într-un sens şi în celălalt. Nu vreau să repet lucruri spuse altă dată despre această manieră. De ajuns să remarc că polii de sensibilitate ai acestei cărţi (ca de altfel a întregei sale literaturi) sunt pe de o parte melodrama, iar pe de altă parte satira - melodramă şi satiră egal de apăsate. E o artă „tare”, care solicită emoţia şi indignarea cetitorului - adică reacţiunile lui simple. Niciodată nu m-am simţit îndreptăţit să recuz o asemenea artă. M-am mulţumit să observ că personal n-o împărtăşesc. LE REQUIEM DE VERDI À LA PHILHARMONIQUE. UN RÉCITAL ANNA KLEINE Il Il est juste de féliciter M. lonel Perlea pour le courage et la ténacité de nous avoir présenté jeudi soir le Requiem de Verdi, tâche doublement difficile, d'abord par la complexité de l'appareil symphonique 272 MIHAIL SEBASTIAN et choral qu ’il fallait diriger et difficile encore par le peu de faveur que le public montre toujours à des pareilles auditions qui lui paraissent lourdes et fatigantes. En effet, la salle de VAthénée était à moitié vide, ce qui prouve encore une fois le manque d’intérêt musical réel de la part de notre public qui est capable de tout enthousiasme, mais qui refuse tout effort. Ne serait-ce que pour sa valeur historique ou didactique, ce Requiem de Verdi doit être connu. Nous aurions peut-être nous aussi préféré un Requiem de Mozart, mais là n’est pas la question. Car il ne s ’agit pas de nos préférences. Il s ’agit tout simplement de savoir si on a le droit de rater l’occasion d’entendre une œuvre de l’importance de ce Requiem, exécuté jeudi soir par la Philharmonique, si on a le droit de rater une audition si rare et qui suppose un travail si long et si minutieux de la part des exécutants, si on a ce droit uniquement parce qu ’on méprise Verdi. Méprisez-le si vous vouliez, mais ayez d’abord la prudence de le connaître. Il y a plusieurs sortes de snobisme. D’abord, le snobisme qui accepte les yeux fermés tout ce qui est moderne, révolutionnaire et hardi, bien qu’on n’y comprend rien. Deuxièmement, le snobisme qui refuse avec une totale indifférence la musique originale, la musique des compositeurs roumains. (Il suffit qu’on annonce un tel programme...). Il y a enfin une troisième sorte de snobisme qui est sa forme la plus hautaine et la plus orgueilleuse: c ’est le snobisme qui n ’accepte pas la musique facile. Verdi - n ’est-ce pas? PUBLICISTICĂ 273 - est quelque chose de trop simple, de trop vieux pour un auditeur fatigué par sa propre supériorité intellectuelle. Je n'ai pas l'intention de faire un plaidoyer pour Verdi et pour son Requiem, mais j'estime que l'indifférence manifestée à l 'égard du concert de jeudi est significative pour la psychologie du public. Ceci ne doit décourager personne. * Nous avons entendu pour la première fois le Requiem de Verdi, diffusé il y a un an par le poste viennois de T. S. F., avec Orchestre Symphonique de Vienne sous la direction d'Arturo Toscanini. Ce fut une belle soirée et une véritable révélation Le Requiem du vieux Verdi se révélait comme une œuvre solidement bâtie, une œuvre sage, puissante, sans aucun éclair de génie, mais avec une abondance mélodique des plus heureuses. Aucune lourdeur dans cette construction sonore qui se déroule sur plusieurs plans, sachant utiliser avec une sûreté parfaite l 'orchestre, les chœurs, les solistes - toute une masse sonore de grande ampleur et de grande diversité. On reconnaît parfois dans ce Requiem le style théâtral du maître, ses accents rhétoriques, sa fugue déclamatoire (surtout dans le Dies irae), mais la surprise n'est pas de retrouver tout cela: la surprise est d'observer que toutes ces choses sont dominées par un souffle général plus serein, plus profond, plus pur. L'Agnus Dei, par exemple, est admirable par sa simplicité, par sa grâce, par sa modestie mélodique. La fureur théâtrale, la musique à grands gestes reviennent seulement vers la fin. 274 MIHAIL SEBASTIAN Je le répète, M. Ionel Perlea a rendu un grand et instructif service au public roumain. Il a déposé un travail des plus durs pour aboutir à un ensemble homogène. L ’orchestre de la Philharmonique, Vassociation chorale „Carmen” (dont nous serons très contents de parler un jour plus longuement), les quatre solistes - Mmes Alexandra Grozea et Melanie Bugarinovici, MM Mircea Lazar et George Folesco -ont collaboré à la réussite du concert. Une mention spéciale revient à Mme Bugarinovici, excellente soprano de l’opéra de Belgrade. * Le récital que Mme Anna Kleine donna mercredi à la Salle Dalles fut un beau concert dont nous avons surtout aimé les quelques lied de Liszt, Brahms, de Rubinstein que l’artiste chanta avec délicatesse et justesse de ton. Le programme manquait cependant un peu d’unité. Wagner, Saint-Saëns, Rachmaninov; Hàndel y figuraient également. Au piano, M. Paschill fut un collaborateur dévoué. MOARTEA LUI TIKTIN Dacă societatea noastră ar avea curajul de a-şi pune făţiş marile întrebări, privitoare la alcătuirea ei, moartea izgonitului H. Tiktin ar trebui să provoace o serioasă revizuire de conştiinţă. Cuvântul rostit de profesorul Iorga la Senat, a fost fără îndoială emoţionant. Articolul pe care tot d-sa îl publica două zile mai târziu în „Neamul PUBLICISTICĂ 275 Românesc”, a fost, de asemenea, un act de pietate. în sfârşit, omagiul adus de Academia Română prin glasul profesorului Rădulescu-Motru, prezident al şedinţei publice de vineri, e exprimat oficial doliul culturii româneşti la moartea bătrânului savant, pierdut dar nu uitat, în singurătatea lui de la Berlin. Toate acestea sunt frumoase, dar insuficiente. Insuficiente pentru că ele nu vor opri ca mâine, sub ochii noştri, un nou caz Tiktin să se repete. Destinul său, de muncă şi de nedreptate, nu se sfârşeşte cu o piatră de mormânt. Ostilitatea sălbatecă, refuzul orb, opacitatea totală, ce i-au stat înainte lui Tiktin, sunt astăzi tot atât de crunte, ca pe vremuri. Antisemitismul rămâne încă reduta cea mai simplă şi cea mai sigură a mediocrităţii organizate. în cultură sau în politică, în ştiinţă sau în economie, el oferă şi astăzi diversiunea cea mai uşoară. Atât de uşoară, încât pentru a nu recurge la ea, îi trebuie cuiva un adevărat eroism moral. Moartea lui Tiktin ar putea fi o mustrare. Prin ce miracol de rezistenţă sufletească, acest om ultragiat în iubirea lui, mutilat în puterea lui de muncă, a stăruit decenii întregi în studiul unei culturi, care a făcut tot ce a putut ca să-l descurajeze? Prin ce miracol omul acesta gonit, a rămas mai departe, de-a lungul unei vieţi, admirabilă prin modestia ei laborioasă, credincios unui legământ ce nu-1 lega decât pe el? Nimeni nu va răspunde. Nimeni nu-şi va aminti. La Londra, Moses Gaster, la Paris Lazăr Şeineanu, la Berlin H. Tiktin au trebuit să plătească 276 MIHAIL SEBASTIAN cu pribegia greul păcat de a fi iubit limba românească, greul păcat de a fi servit spiritul şi istoria ei. Moartea trebuia să-l ajungă pe Tiktin într-o cameră de student - pentru ca asfel viaţa lui întreagă să capete o ultimă lumină tragică. CRITICA ŞI OEDIP Observ că ziarele noastre reproduc cu mult entuziasm - un fel de entuziasm uluit - elogiile presei franceze pentru Enescu şi pentru Oedip al său. Găsesc această mirare speriată cu care întâmpinăm opiniile pariziene, o găsesc cel puţin exagerată. Am cetit tot ce s-a scris la Paris despre Oedip şi mărturisesc că totul mi s-a părut sub orice aşteptare. Nu le-a lipsit cronicarilor nici bunăvoinţa, nici generozitatea. Dar Enescu nu de generozitate are nevoie, ci de înţelegere. Cetind cronicile scrise pentru Oedip, te cuprinde o sinceră îndoială despre sensul criticii, ca funcţiune intelectuală. Un om de valoarea şi profunzimea lui George Enescu lucrează un sfert de veac la o mare operă, în care întruneşte tot ce arta lui i-a relevat de-a lungul unei vieţi de eforturi şi victorii - pentru ca la capătul acestei munci, în clipa când el o înfăţişează lumii, zece cronicari generoşi sau sceptici să scrie şaptesprezece rânduri de ziar. PUBLICISTICĂ 277 Elogiile mi se par tot atât de nesigure ca şi rezervele - căci şi unele şi altele sunt de o umilitoare disproporţie, faţă de dimensiunile operei şi de valoarea omului. E prima oară când m-am întrebat dacă nu cumva critica reprezintă într-adevăr o formă de sterilitate. E prima oară când am avut sentimentul că între creaţie şi critică sunt punţi ireparabil rupte. O CARTE Dintre cărţile apărute în ultimul timp, va trebui să cunoaşteţi Carnetele lui Samuel Butler, publicate în traducerea franceză a lui Valery Larbaud, în editura N. R. F. Destinul cărţilor este la fel de capricios ca şi al oamenilor. Cine va spune de ce Samuel Butler, mort în obscuritate acum treizeci de ani, şi lăsând în urma lui câteva cărţi pe care nimeni nu le cetise intră abia acum în conştiinţa cetitorului european, după ce cu egală dificultate a izbutit foarte târziu să învingă indiferenţa cetitorului britanic. Cetiţi aceste Carnete. Sunt ale unui om sincer, fără ipocrizii, fără nici un fel de conformism. Un humor rece, ascuţit, limpede, o satiră admirabilă a societăţii şi a civilizaţiei, o înţelegere unică a faptelor de artă (Butler a fost compozitor, pictor, romancier ...), o cunoaştere fără fanatism, dar şi fără cruzime a omului - toate fac din Samuel Butler unul din spiritele cele mai complexe ale Europei 278 MIHAIL SEBASTIAN modeme - iar „carnetele” lui sunt un adevărat breviar de cultură. Nu vă lăsaţi terorizaţi de ultima noutate a librăriei. Rezistaţi cărţilor care trăiesc o săptămână -şi se duc. încercaţi să-l cunoaşteţi pe Samuel Butler. NOTĂ LA UN COMENTAR DESPRE MONTAIGNE Am impresia că o carte despre Montaigne şi Eseurile sale nu poate fi decât ori o lucrare de erudiţie, ori o carte de confesiune personală. Ceea ce se chiamă propriu-zis „critică” e mai greu de făcut în cazul lui, fiindcă Montaigne este un autor care te angajează direct şi pe care nu-1 poţi judeca de la depărtare. Când vorbeşti despre Montaigne, vorbeşti despre tine. Nu numai fiindcă „fiecare om poartă în el forma întreagă a condiţiei umane” (cum aminteşte el într-o sentinţă definitorie), dar mai ales fiindcă cunoaşterea lui Montaigne nu este o cunoaştere de ordin literar, ci una familiară şi concretă. E înainte de orice un prieten, cu care ai străbătut lungi ani de intimitate. Intre el şi tine nu este nici o ipocrizie, nici o rezervă mintală, nici un lucru vechi. «C'est icy un livre de bonne foy, lecteur. Il t’advertit dés Ventree, que je ne m’y suis proposé aucune fin, que domestique et privée... Je Vay voüé à la commodité particulière de mes parens et amis: à ce que m’ayans perdu... ils y puissent retrouver aucuns traicts de mes conditions et humeurs, et que par ce PUBLICISTICĂ 279 moyen ils nourrissent plus entière et plus vijve, la connoissance qu'ils ont eu de moy...» Prefaţa este limpede. Ea subliniază din prag caracterul confesional al Eseurilor şi ne previne că volumul pe care îl deschidem nu cuprinde altceva decât nişte hârtii de familie. Este o carte „casnică”, scrisă pentru „rude şi prieteni”, spre a păstra „mai vie şi mai întreagă cunoaşterea pe care am avut-o despre mine”. Rudă sau prieten, iată ce-ţi cere Montaigne să fii pentru a-ţi încredinţa această carte, care este tot una cu viaţa şi cu persoana lui. «Ainsi, Lecteur, je suis moy-mesme la matière de mon livre...» E un legământ de prietenie, pe care ţi-1 oferă, cu o sinceritate ce-şi păstrează parcă peste veacuri vibraţia glasului. „A Dieu donq. de Montaigne, ce premier de Mars mille cinq cents quatre vingt”. Acest „zi ntâi de martie una mie cinci sute optzeci”, ai sentimentul că nu s-a prăbuşit în neant, ci că a rămas deasupra timpurilor, o foaie din calendarul propriei tale vieţi, o dată fericită, o zi recentă, care mai stăruie şi azi nu numai în memorie, dar şi în simţuri, cu bucuria ei de atunci, căzând pe hârtia încă umedă de cerneală a lui Michel de Montaigne... E greu să citeşti Eseurile cu alt sentiment decât de participare vie. Este mai ales greu să scrii altfel despre ele. Se înţelege, că un cercetător poate găsi în Montaigne un nou subiect de monografie. El se pretează de minune unui studiu de strictă informaţie şi 280 MIHAIL SEBASTIAN deschide nenumărate drumuri eruditului; numai studiul complet al ediţiilor succesive, pe care le-au avut Eseurile de la prima apariţie până azi, ar putea alimenta câteva tomuri. O bibliografie montaigniană de asemeni ar fi o vastă lucrare. Un studiu lingvistic, sprijinit pe materialul Eseurilor, îmi închipui că ar putea constitui, la rândul său, o cercetare foarte largă şi foarte minuţioasă. Montaigne e un teren pe care marile teze de doctorat îl pot explora în toate sensurile. Dar de îndată ce trecem dincolo de erudiţie şi intrăm în exegeză, Eseurile scapă unei atitudini critice „obiective” şi ne angajează pasional. Ne apropiem de noi înşine, când ne apropiem de ele. «Les aucteurs se communiquent au peuple par quelque marque speciale et estrangiere; moy, le premier, par mon estre universel: comme Michel de Montaigne, non comme grammairien, ou poète, ou jurisconsulte. Si le monde se plaind dequoy je parle trop de moy, je me plainds dequoy il ne pense seulement pas à soy». (Du repentir). E un pasaj - unul dintr-o mie - care ne solidarizează cu Eseurile şi ne identifică cu scriitorul lor. D-na Alice Voinescu, întreprinzând primul comentar sistematic al operei lui Montaigne în româneşte, a înţeles desigur şi a subliniat în chip fericit acest caracter de legătură personală, pe care îl stabileşte citirea Eseurilor. D-sa îşi dă seama că ceea ce solicită Montaigne în noi nu este o atenţie rece şi exactă, ci, în primul rând, un sentiment de încredere, o mare sinceritate şi o bună prietenie. El vrea să fie PUBLICISTICĂ 281 citit cu „atenţia inimii”. Cuvântul acesta îi aparţine d-nei Voinescu (p. 140) şi exprimă perfect singura atitudine posibilă în faţa Eseurilor. „...sunt adevăruri ce nu se pot comunica şi în ultimă instanţă cititorul nu poate ajunge la Montaigne decât prin propriile sale puteri. Fiecare avem pe Montaigne al nostru - fiindcă ultima întorsătură de drum ce duce spre el e tocmai cărarea ce ne poartă spre noi înşine” (p. 41). Se poate o mai modestă dare la o parte a criticului din faţa textului? Se poate o mai sinceră recuzare proprie? „...intenţia acestui studiu e ca să ne găsim în Montaigne pe prietenul şi pe vecinul nostru, al celor din veacul al XX-lea” (p. 169). „Acestui vecin al nostru „al tuturor”, orişicine îi poate face confidenţele sale, pe când el ne face pe ale lui” (p. 223). S-ar putea crede din aceste fragmente că ceea ce autoarea ne oferă este mai mult un jurnal de lectură, decât un studiu, un jurnal personal în care să consemneze meditaţiile sale în marginea Eseurilor, reacţiunile sale proprii în faţa lor şi fazele progresive ale cunoaşterii lui Montaigne. Mărturisesc că, în ce mă priveşte, termenul de Jurnalul de lectură”, mi se pare formula cea mai indicată pentru o carte dedicată Eseurilor. Dar obiectivele d-nei A. Voinescu sunt mai puţin personale. Poate chiar, în anumit sens, mai puţin diletante. Sedusă pe alocuri de emoţia lecturii, d-sa îşi impune totuşi obligaţia unei expuneri metodice -lucru ce o îndreaptă spre manual. Lucrarea sa îşi ia 282 MIHAIL SEBASTIAN sarcina devotată şi dificilă de a prezenta Eseurile în rezumat şi de a degaja în acelaşi timp marile lor linii de gândire. Astfel, studiul său se decide a fi instructiv, dar riscă poate a nu fi revelator. Riscul este voluntar, căci - după cum am văzut autoarea cunoaşte foarte bine ispita Eseurilor. O cunoaşte, dar îi rezistă. Planul lucrării, pe care ne-o înfăţişează d-na Alice Voinescu, este simplu. El tinde la o prezentare a lui Montaigne, aşa cum poate fi descifrat din operă. Viaţa, caracterul, gândurile, psihologia lui sunt lămurite printr-o continuă referire la text. Cum Eseurile au avut trei versiuni, pentru a nu o mai socoti pe cea de la 1582, de mai mică importanţă, şi cum fiecare din ele prezenta un material serios remaniat la un interval de ani suficient de mare, d-na A. Voinescu încearcă a urmări cronologia evoluţiei lui Montaigne, despărţind în text pasajele aparţinând unor timpuri diferite, de la 1580 la 1588 şi apoi de la 1588 la 1595 (sau mai exact la 1592, anul morţii), Eseurile marchează schimbări de poziţie, amendări de atitudine sau gândire, pe care d-na A. Voinescu vrea să le vadă în desfăşurarea lor evolutivă. Montaigne este un om complex. Contrazicerile lui interioare sunt mari. Cum tot ceea ce spune sau gândeşte se sprijină pe nuanţă, când îl rezumi ajungi uneori la rezultate ce derutează. D-na A. Voinescu vrea să-i ofere cititorului său criterii clare şi ordonate în străbaterea unui peisaj sufletesc atât de mobil, atât de contrazicător. De aceea comentariul d-sale simplifică mult, din necesitatea de a explica. PUBLICISTICĂ 283 Montaigne e un cugetător fără formulă, un veşnic disident. D-na A. Voinescu ţine totuşi să-l încadreze. In măsura în care Eseurile nu se opun în chip absolut, d-sa se sileşte să le reducă la un sistem coerent -operaţie foarte utilă pentru o prezentare metodică, dar operaţie ce este - mă tem - prea didactică. Căpătăm astfel un Montaigne abstract, un Montaigne schematic, un Montaigne simplificat, ca să poată intra într-o istorie a filosofiei. D-na Voinescu îşi trădează calitatea de profesor, vizibilă şi în efortul d-sale de a expune sistematic un material atât de fluent, si - mai ales — în obişnuinţa de a duce gândirea lui Montaigne până la formulă. Este, poate, o manieră care uşurează accesul Eseurilor, dar în acelaşi timp le reduce la o prea liniară expresie. Capitolul Criza sceptică de exemplu (p. 56-109) este hotărît un capitol de manual filosofic. De altfel nu puţine sunt, de-a lungul întregii lucrări, explicaţiile de spirit didactic. Nu trebuie să se înţeleagă greşit observaţia de „didacticism”, pe care o fac despre lucrarea d-nei Alice Voinescu. Nu este o obiecţie, este o constatare. De altfel, autoarea nu ascunde mobilul oarecum pedagogic al cărţii sale. Ceea ce şi-a propus să facă a fost un ghid de lectură, o introducere la citirea Eseurilor. Este remarcabil şi uneori emoţionant, devotamentul cu care d-sa nu numai că-1 rezumă pe Montaigne, dar îl şi justifică în anumite detalii, ce i se par primejdioase. D-na A. Voinescu îi este o prietenă 284 MIHAIL SEBASTIAN ferventă şi nu acceptă, nu vrea să accepte, elementele deconcertante ale psihologiei lui. De exemplu, o supără faptul că în calitate de primar al oraşului Bordeaux, în timpul unei cumplite epidemii, Montaigne fuge pur şi simplu din cetate. E o dezertare, care, se teme d-na A. Voinescu, ar putea să-l indigneze pe cititorul neprevenit, ceea ce o determină să facă o foarte abilă interpretare a faptului, ca şi cum nu ar fi la mijloc o probă de egoism, ci dimpotrivă una de curaj moral. „Problema gestului său se schimbă, prin urmare, astfel: E fapta impulsivă a unui egoism natural, sau fapta deliberată a unei conştiinţe morale?” (p. 172). Silinţa d-nei A. Voinescu de a innobila Eseurile, chiar în pasajele lor incomode pentru morala curentă, este emoţionantă. încă o dată intenţia pedagogică se întrezăreşte printre rânduri. Dar acest exces de virtute nu cred că este indispensabil, pentru a-1 iubi pe Montaigne, al cărui „egoism natural” -cum spune reprobativ autoarea - e salvat de o sinceritate ce desarmează: «ma principale profession en cette vie estoit de la vivre mollement». O astfel de declaraţie înlătură obiecţiile de ordin moral, pe care Montaigne le depăşeşte prin lipsă de ipocrizie şi prin absolută sinceritate - lucru care nu cere poate mai puţin eroism şi nici mai puţină bravură. „Fapta morală specifică lui Montaigne e isprava lucidităţii”, notează cu justeţe d-na A. Voinescu (p. 184). E inutil deci să-l judecăm cu alte criterii etice. Am impresia însă că d-sa se teme că-1 va speria pe cititor. Montaigne e un libertin, un sensual, un PUBLICISTICĂ 285 iubitor îndrăzneţ al vieţii şi al voluptăţilor ei. El vorbeşte deschis, fără reticenţe şi fără falsă pudoare. „...e cam îndrăzneţ şi plin de amănunte asupra fiinţei sale trupeşti” - cum spune autoarea (p. 221), care încearcă să dea acestei „indiscreţii” o valoare filosofică, în timp ce nouă ni se pare mai mult o delicioasă trăsătură temperamentală. „Indiscreţia lui morală nu e decât o nevinovată anticipare a metodei ştiinţelor pozitive” (p. 331). O asemenea declaraţie de sobrietate, ba chiar de severitate morală, nu poate avea alt scop, decât de a-1 linişti pe cititorul virtuos. ÎI aşteaptă însă în Eseurile lui Montaigne pagini scrise verde, pagini de o sensualitate şi de o suculenţă, care în literatura libertină a Renaşterii reprezintă un moment unic de artă, de ironie şi de sinceritate a simţurilor şi a limbajului. Dar d-na Voinescu preferă să-şi menajeze lectorii - şi nu ştiu dacă în această atitudine nu trebuie descifrată discreţia şi abilitatea sa pedagogică. Este în cartea d-nei Alice Voinescu un lucru de mare delicateţă, pe care numai o cititoare a Eseurilor ~ şi nu un cititor - ar fi putut să-l schiţeze cu atâta înţelegere. Sunt anume pasajele privitoare la cele două femei din viaţa lui Montaigne, soţia lui şi tânăra Maria de Gaumey. Autoarea le evocă într-o lumină discretă, cu o simpatie şi o subtilitate, ce exprimă aproape un sentiment de solidaritate familială. „...figura cam obosită a soţiei şi glasul ei, în care e melancolie, sună ca o învinuire pentru inima sensibilă a lui Montaigne” (p. 233). 286 MIHAIL SEBASTIAN Această simplă notaţie ne deşteaptă în amintire toate paginile, pe care le dedică Montaigne căsătoriei - atât de generale în aparenţă, atât de intime însă în realitate - şi cu deosebire paginile magnifice din eseul Sur des vers de Virgile (Cartea a IlI-a, capitolul V), unde confesiunea personală capătă o discreţie nuanţată într-un joc de ironii înşelător inocente. E greu să exprimi preferinţe exclusive, când e vorba despre Eseurile lui Montaigne, căci, după dispoziţie şi după timp, iubeşti cu mai multă atenţie, când un fragment, când altul - dar mi se pare că aceste pagini, din al cincilea capitol al cărţii a treia, sunt printre cele mai frumoase. Niciodată un bărbat nu şi-a reclamat cu mai multă fineţe şi cu mai multă candoare ironică dreptul de a nu-şi iubi soţia - şi aceasta nu în numele libertinajului, ci, dimpotrivă, în numele virtuţii însăşi. Amorul şi căsnicia sunt lucruri distincte - spune Montaigne - şi a le confunda este o impietate. «Ceulx qui pensent faire honneur au mariage, pour y joindre l’amour, font, ce me semble, de mesme ceulx qui, pour faire faveur à la vertu, tiennent que la noblesse n’est aultre chose que la vertu. Ce sont choses qui ont quelque cousinage; mais il y a beaucoup de diversité: on n-a que faire de troubler leurs noms et leurs tiltres: on faict tort a l’une ou à l ’autre de les confondre». Pentru a-şi apăra libertatea sa personală în căsnicie, Montaigne are dibăcia de a denigra amorul şi de a lăuda căsătoria, prezentându-le ca pe nişte lucruri aproape adverse. Căsătoria este o „înţeleaptă învoială”, o înrudire „venerabilă şi sacră”, aşa încât a-ţi iubi cu pasiune fizică soţia este oarecum un „incest”. PUBLICISTICĂ 287 «Aussi est ce une espece d'inceste d'aller employer a ce parentage venerable et sacré les efforts et les extravagances de la licence amoureuse». Surâsul abia se ascunde sub aceste onorabile cuvinte, care traduc un scânteietor libertinaj, într-un stil de ireproşabilă virtute. Cine a scris vreodată o mai frumoasă şi mai primejdioasă laudă pentru „Venera maritală”? De altfel întreg acest eseu, dedicat în cea mai mare parte amorului, este un adevărat studiu psihologic al pasiunilor. Cititorii lui Laclos, Stendhal şi Proust găsesc aici turburătoare anticipaţii. Cartea d-nei Alice Voinescu are calitatea de a te întoarce spre lectura Eseurilor, dacă cumva ai părăsit-o vreodată. E un prilej de a revedea pagini uitate, de a confrunta propriile tale amintiri cu judecata autoarei, de a primi şi duce mai departe sugestiile pe care ţi le oferă. E un prilej de a vedea încă o dată cât de „proaspete, tinere, actuale” au rămas aceste bătrâne eseuri şi - cum spune Montaigne însuşi - cât de «leginire, volage, demoniacle» este şi astăzi arta lor. Sunt numeroase în studiul d-nei Voinescu, observaţiile care te invită să le verifici sau să le completezi1. Observaţii de stil, de psihologie, de 1 Nu e lipsit de interes să remarcăm, în trecere, că există în Eseuri o referinţă la ţările noastre, în afară de aceea pe care o subliniază d-na Voinescu. „Poate avusese zvon despre Valahia - spune d-sa -de la Petru Cercel, care se afla la Curtea lui Henric al III-lea, unde câştigase simpatia regelui şi a mamei sale, Caterina de Medicis” (p. 254). 288 MIHAIL SEBASTIAN moravuri, de politică, - observaţii ce trec mult dincolo de literatură şi deschid perspective mereu valabile pentru înţelegerea destinului omenesc, îmbrăţişat în Eseurile lui Montaigne, până la cele mai ascunse resorturi ale sale. în tovărăşia lui Montaigne, criza prin care omenirea trece în prezent devine poate nu mai puţin dureroasă, dar în orice caz mai puţin confuză şi mai uşor de înţeles. Montaigne ne ajută să regăsim liniile stabile ale conştiinţei noastre, elementele ei externe şi victorioase deasupra timpurilor. UNE SEMAINE BACH Je ne crois pas exagérer en disant que la semaine passée fut une semaine Bach. L'exécution des deux grands oratorios du maître (La Passion selon saint Jean et selon saint Matthieu) est un événement qui dépasse de loin non seulement tous les faits-divers de la vie artistique, mais tous les autres faits-divers, grands ou petits, dont notre vie journalière est faite. La culture humaine ne connaît în această ordine de idei, să observăm cel puţin cu titlu de curiozitate, pasajul final din cartea Il-a, capitolul XXIII, unde este vorba despre poştă. îl transcriem întocmai: «J'entends que Ies Valachi, courriers du Grand Seigneur, font des extremes diligences, d'autant qu'ils ont loy de desmonter le premier passant qu'ils treuvent en leur chemin, en luy donnant leur cheval recreu; et que pour se garder de lasser, ils se serrent a travers le corps bien estroictement d'une bande large, comme font assez d'aultres. Je n'ay trouve nul séjour a cet usage». PUBLICISTICĂ 289 pas beaucoup de choses de la même grandeur, de la même simplicité, de la même profondeur que cette magnifique Passion selon saint Matthieu. C'est une cathédrale sonore qui nous donne physiquement la sensation de sa grandeur architectonique. On reste sous sa voûte, plié, vaincu, avec un sentiment douloureux de tout ce qui est passager et inutile devant cette image d'éternité. C'est sans doute une preuve de maturité artistique que de pouvoir exécuter à Bucarest une telle œuvre qui suppose une vieille tradition musicale, une puissante discipline des artistes, une éducation sévère du public. Cette tradition nous ne l'avons pas, cette discipline artistique non plus, et quant à l'éducation musicale du public, il vaut mieux ne pas en parler. Pourtant, dans les conditions les plus pénibles, luttant avec des difficultés que nous ne soupçonnons même pas, quelques musiciens, qui n 'étaient soutenus dans cet effort que par leur enthousiasme, nous ont donné la plus belle fête artistique de l'année, car ce fut une fête, une grande et solennelle fête, le concert de dimanche matin. Il y a quelque chose d'héroïque dans une telle entreprise et seul l'amour, un grand amour de la beauté, une grande piété et un dévouement absolu peuvent faire ce miracle - et c'en était un - de réaliser ici, chez nous, une œuvre de telle importance. Ce que je trouve surtout émouvant dans la manifestation musicale de dimanche c 'est le manque de tout appui, de tout concours officiel. C'est à une initiative particulière que nous devons la joie d'avoir entendu les deux „passions " de Bach. 290 MIHAIL SEBASTIAN Ni la Philharmonique, ni le Conservatoire, ni l'Opéra, nos trois institutions principales de musique, n'ont collaboré à cette réussite. C'est au contraire, une jeune société musicale, qui n'a rien d'officiel, „l'Association Musicale Roumaine", dirigée par M. N. Radulesco (admirable serviteur du clavecin et, par conséquent, de la musique classique), qui a organisé, patronné et réalisé cette audition. Tous ceux qui ont collaboré avec l'initiateur du concert - Mme Baumann-Radulesco, Mme Nella Dimitriu, MM. Victor Bickerich, Aurel Alessandresco, Alfred Witting, Alfred Schmidt, J. Stadelmann, le chœur „Bach" de Brasov - tous méritent nos applaudissements et notre reconnaissance pour cette semaine qui fut la semaine de Jean Sébastien Bach, admirablement servi par tant de talent et surtout par tant d'amour. G. CIPRIAN: SOŢ ORI FĂR 'DĂ Dacă d. Ciprian ar fi un scriitor cu îndatoriri precise faţă de sine şi faţă de cetitorii săi aş spune că Soţ ori făr 'dă este o gravă eroare. O astfel de carte nu se scrie şi mai ales nu se publică decât ori dintr-o absolută indiferenţă faţă de literatură, cetitor şi artă, ori din simplu gust de a glumi. Cred că pentru d. Ciprian a doua presupunere este mai exactă. D-sa glumeşte cu noi. Am putea să ne încruntăm şi să refuzăm gluma. Nu cred însă că ar fi cuminte. Să nu fim deplasat de serioşi. PUBLICISTICĂ 291 în definitiv d. Ciprian este o apariţie pitorească în literatura noastră. D-sa vine din teatru, unde - şi ca autor şi ca actor - a făcut o sumă de lucruri, când admirabile, când prăpăstioase. Nu printr-o simplă întâmplare îi datorăm în acelaşi timp şi cea mai bună comedie românească scrisă după război. (Omul cu mârţoaga), dar şi cea mai proastă (Nae Nicolae). Mari calităţi de fantezie şi de umor se luptă în scrisul său cu o grozavă lipsă de discernământ. E greu de închipuit o personalitate mai divers înzestrată şi mai confuz stăpânită. D. Ciprian ne va surprinde la fel de mult sau la fel de puţin, când ne va înfăţişa un lucru excelent sau ne va oferi o gafa categorică. Şi într-un caz şi într-altul o va face din neglijenţă, din boemie, din gust de farsă şi din gust de frondă. Am impresia că nu-i displace să-şi scandalizeze publicul. Este o plăcere, ce denunţă în d-sa un vechi şi nici astăzi pocăit modernist. Soţ oh făr'dă nu e o carte lipsită de vioiciune. Dimpotrivă, unele pagini sunt scrise nervos, uşor, cu vivacitate în dialog şi cu preciziune în notaţii. Dar materialul acestei cărţi este iremediabil neinteresant. Comedia jucătorului de ruletă a fost până astăzi secătuită de toate resursele de humor pe care le va fi avut cândva. în literatura noastră ne era de ajuns, în această ordine, Parada norocului a d-lui Damian Stănoiu. D. Ciprian nu avea nimic nou de descoperit şi nimic nou de câştigat luându-se la întrecere cu verva d-lui D. S. E adevărat că d-sa se mai sprijină şi pe alte elemente de humor - şi anume în primul rând pe un 292 MIHAIL SEBASTIAN humor verbal. Vocabularul d-lui Ciprian cultivă un fel de mitocănie ce trebuie să ne sugereze psihologia cordială a unui „brotăcel de la gurile Ialomiţei” - cum spune undeva cu imperceptibil orgoliu. Cartea sa e plină, de aceea, de expresii pitoreşti şi forţate: a fârfâi, a legumi, cârcioboc, teşcherea, jambirboc, spârcă, jală, zborzit, opăcit, turbăcit etc., etc. Sunt efecte verbale de o violenţă comică, ce mi se pare inutilă şi ineficace. O altă resursă de humor, la care face apel d. Ciprian (şi pe care o moşteneşte de la Urmuz) este absurdul. E un humor sec, mecanic, un humor de surprize şi de asociaţii neverosimile. Un exemplu: „Ca să mai scurteze din drum, Haralambie se opreşte din când în când în faţa trecătorilor, îi salută până la pământ şi trăgând pe unul sau pe altul de o parte şoptea misterios: — Domiciliul meu legal, scumpe domn e următorul: pensiunea Mansanarez, strada Guay Lusac, patruzeci şi opt. Prospecte la cerere. Iar doamnelor în vârstă le spunea tainic: — întrebuinţaţi, vă rog, numai vestita pudră Haralambie Cutzafitachis (p. 134-135). Scena e tipică. Variante ale ei se mai pot găsi la pagina 326 şi la pagina 238. Toate au aceeaşi tehnică de „gag”, care provoacă râsul prin absurd. Procedeul mi se pare simplist. Pentru că ne aflăm la capitolul citatelor, să mai spunem că am regretat aproape până la indignare (deşi indignarea nu face parte din reacţiunile mele critice) paginile 108 şi 109, de o vulgaritate fără scuză. Dacă autorul va tipări cândva o nouă ediţie, va trebui neapărat să le suprime. PUBLICISTICĂ 293 Dar cel mai bun lucru pe care-1 are de făcut d. Ciprian nu este să reediteze Soţ ori făr’dă, ci să ne dea un nou Omul cu mârţoaga. Sunt în d-sa daruri, care merită să fie cruţate. G. TOPÂRCEANU: PIRIN-PLANINA N-am deschis fără un sentiment de tristeţe cartea d-lui Topârceanu. îl ştiam un scriitor sfârşit. După volumele sale de versuri - prea uşoare, pentru a face un poet mare, prea îndepărtate pentru a face un scriitor actual - d. Topârceanu s-a închis într-o tăcere pe care nu aveam nici un motiv să o socotim torturată de întrebări grave sau muncită de laborioase pregătiri. D. Topârceanu era pur şi simplu un scriitor sfârşit, în sensul în care un scriitor sfârşit este bunăoară d. Brătescu- Voineşti. Adică un scriitor care a spus ce avea de spus - şi a terminat. Ar trebui să înţelegem că un scriitor aduce cu el o lume de imagini, de simţiri şi de expresii, care nu totdeauna are capacitatea naturală de a se recrea. Ea se uzează ca orice material - şi într-o bună zi scriitorul este silit ori să se repete, ori să tacă. D. Topârceanu optase pentru tăcere. Când după ani de renunţare d-sa revine la literatură, cu un volum de „episoduri tragice şi comice din captivitate” (cum ne anunţă subtitlul cărţii), impresia noastră primă avea dreptul să se 294 MIHAIL SEBASTIAN considere confirmată. „Amintirile” sunt o specie de epilog. Ele sunt de multe ori refugiul literar al imaginaţiei epuizate. Şi d. Brătescu-Voineşti tot amintiri scrie de câţiva ani încoace. Tipărind Pirin-Planina -amintiri din război - d Topârceanu părea că se desparte încă o dată de literatură şi de creaţia vie. Prefaţa cărţii - cu totul regretabilă prin tonul ei de ironie silită - ne-a întărit în această credinţă. Răbufniri polemice, aversiuni trezite, glume învechite la adresa scriitorilor bucureşteni şi a „criticii din ziua de azi”, toate exprimau fără voie o acreală întristată şi întristătoare. Hotărât, am început lectura volumului, sub cele mai rele auspicii. Cu atât mai surprinsă şi cu atât mai sinceră ne-a fost bucuria de a descoperi în Pirin-Planina o carte graţioasă, inteligentă, de observaţie nuanţată, cuprinzând unele pagini de proză de-a dreptul admirabilă. D. Topârceanu povesteşte scene şi momente de război, fără patetism, fără nimic retoric dar cu o emoţie stăpânită ce nu pierde nimic din vibraţia ei omenească. Tragicul este evocat cu sobrietate, ce merge până la expresia cea mai liniară. E ceva concis şi sigur noţiunea d-lui Topârceanu, care ştie să nu insiste, acolo unde o singură lumină sau o singură umbră ajunge. Sunt multe momente, multe tipuri, care merită să fie reţinute din cartea sa. Nu le voi remarca pe toate. Ajunge doar să spun că deasupra tuturor pluteşte o melancolie, o resemnare, un sentiment împăcat de moarte şi o nostalgie descurajată a vieţii care dau celui din urmă detaliu o lumină de reală de poezie. PUBLICISTICĂ 295 Voi reţine totuşi în special două pasaje, care nu sunt de altfel decât două fugare imagini de femeie. O dată (p. 72) o tânără femeie elegantă, zărită la o fereastră de tren, surâzând depărtat unui lamentabil convoi de prizonieri, femeie căreia eroul cărţii simte nevoia de a-i trimite un mesaj de iubire puţin romanţios, puţin juvenil, dar emoţionant, aruncându-i un inel scos din deget; a doua oară tot o femeie tânără (p. 234) privită de la o fereastră de spital militar, imagine inaccesibilă de libertate, de tinereţe, de iubire, răsfrântă într-o lume de atrocităţi şi de sânge. Sunt momente de subtilă graţie şi nu sunt singurele. Pirin-Planina este o surpriză. Nu ştiu însă în ce măsură această declaraţie e un omagiu. VIVE HAUPTMANN! Il y a dans la psychologie américaine un trait qui est à la fois enfantin et sauvage: c'est le goût pour le spectacle. Tout est spectacle dans cette jeune société: le sport, la bourse, la politique, le crime, l'église, la vie publique, la vie privée. Une curiosité maladive, une indiscrétion sans limites, une joie puérile de tout savoir et tout de couvrir - voici ce que c 'est que „ l 'opinion publique " américaine. Keyserling a très bien étudié cette psychologie enfantine et cruelle dans son admirable Psychanalyse de l’Amérique. C'est une volupté de l'indiscrétion qui ne connaît aucune morale, aucun scrupule. Ce qui compte ce n'est ni la justice, ni la vérité, mais 296 MIHAIL SEBASTIAN simplement Vévénement sensationnel. Le public américain exige des émotions fortes. Il veut du mélodrame. Il veut des vedettes. Le mélodrame du cinéma ne lui suffit pas. Les vedettes du cinéma non plus. Il aime les coups de théâtre dans la vie. Il aime les vedettes dans la rue. Il n’y a pas des héros dans la société américaine. Il n’y a que des vedettes. Lindbergh en était une. On ne l ’aimait pas pour son courage moral, ni pour sa ténacité physique, ni pour sa jeunesse fière et héroïque. On l ’aimait tout simplement, tout bêtement parce qu’il avait fait un „coup” sensationnel. On aime de la même manière, et sans aucune différence, Dempsey ou le professeur Einstein, Lindbergh ou Greta Garbo, Dillinger ou Edison. Un grand savant ou un grand gangster, un grand boxeur ou un grand poète, c’est toujours la même chose - pourvu qu ’ils soient grands et pourvu que les journaux en parlent. L’Amérique les réunit dans la même sorte d’admiration épatée. Ce n ’estpas de la gloire, c ’est de la publicité. Elle est puissante et passagère. Elle a toujours besoin de nouveauté et d’inédit. C’est donc le tour de Bruno Hauptmann d’en jouir - si ce mot peut convenir à un homme qui attend la mort. Il est maintenant la personne la plus célèbre de l’Amérique. C’est la vedette du jour. Tout le continent le regarde et l’applaudit, comme s’il se trouvait sur la scène d’un immense music-hall. Attention! Le célèbre condamné à mort va débuter ce soir, Mesdames et Messieurs! Tout cela est tragique et honteux. Personne ne se demande plus si cet homme est coupable ou non. PUBLICISTICĂ 297 Là n 'est pas la question. On n ’a rien à faire avec sa culpabilité ou avec son innocence. Ce qui intéresse tout ce public, qui depuis une semaine attend dans une sorte de pénible excitation psychologique le dénouement de l’histoire, ce qui Vintéresse c'est tout simplement la comédie de la mort et rien d'autre. Il veut savoir, mais savoir jusqu'au dernier détail, ce que Bruno Hauptmann a mangé ce matin, comment il était habillé, qu'est-ce qu'il a dit au pasteur, comment s'appelle l'homme qui l'a rasé, comment Mme Hauptmann s'est évanouie et, au cas où elle ne s'est pas du tout évanouie, pourquoi elle ne l'a pas fait... Il veut tout savoir ce public si lamentable dans son inconsciente cruauté, il veut tout savoir et il craint que le spectacle finisse trop tôt. Il a payé son billet et, comme au cinéma, il veut que le spectacle recommence de nouveau. Le gouverneur a ajourné l 'exécution de Hauptmann? Tant mieux alors. Vive le gouverneur, vive Hauptmann! Voici encore quarante-huit heures de spectacle pour le même prix... LA PASSION SELON SAINT JEAN ET SELON SAINT MATTHIEU DE J. S. BACH. MARIO ROSSI ET LUIGI SILVA. ALEXANDRE UNINSKYETLA PHILHARMONIQUE Nous avons déjà parlé des deux grands concerts donnés vendredi et dimanche derniers par l'Association Musicale Roumaine avec les deux 298 MIHAIL SEBASTIAN oratorios de Jean Sébastien Bach, mais nous ne saurions trop dire la valeur exceptionnelle de ces auditions, leur qualité musicale, le mérite de Veffort artistique qu 'une telle exécution exigeait. Si la Passion selon saint Jean est une œuvre saine et simple, solidement bâtie, comme toutes les grandes pièces liturgiques de Bach, la Passion selon saint Matthieu est de loin le premier chef-d'œuvre du maître, son œuvre la plus complexe, la plus vaste. Il dépasse par ses proportions architectoniques non seulement la belle et honnête Johannes-Passion, mais aussi cet inoubliable Oratorio de Noël qui est si beau pourtant. Il y a dans la Passion selon saint Matthieu un souffle de grandeur tragique qui n 'est égalée que par la simplicité d'inspiration musicale, par la fraîcheur enfantine de certains airs, par leur grâce ailée. Le sentiment tragique, le sentiment de la mort n 'ont peut-être jamais trouvé une voix plus pure. Y a-t-il un plus grand hommage à rendre aux artistes qui ont interprété l'oratorio de Bach que de leur dire qu'ils ont parfaitement répondu à leur grande et difficile tâche? Mme Rosi Baumann-Radulesco, qui a chanté la partie du soprano, est une artiste de grande valeur et ce n'est par pour la première fois qu 'elle nous le prouve. Admirable interprète des classiques, de Mozart et de Bach surtout, elle ajoute à ses qualités vocales une science et un style des plus purs. Le ténor Aurel Alexandresco, qui n'est pas heureusement un ténor d'opéra, chante avec un manque d'artifice et une sobriété parfaite. Les autres chanteurs, Mme Nella Dimitriu et les deux basses, MM. Witting et Schmidt, ont collaboré avec tout le sérieux nécessaire. Au clavecin M. Radulesco, à Vorgue (qui était d'ailleurs un petit harmonium) M. Stadelmann complétèrent un ensemble instrumental et vocal (l 'Orchestre Radio et le chœur Bach) que M. Victor Bickerich dirigea avec une autorité, une maîtrise et une compréhension de tout premier ordre. Nous avons eu plusieurs fois la chance d'entendre la Passion selon saint Matthieu à l 'étranger. Eh bien, l 'exécution qu 'on en a donnée à Bucarest n 'a contrarié aucun de nos beaux souvenirs. * La Philharmonique nous a présenté dimanche soir à la Salle Dalles un concert de musique de chambre consacré aux jeunes compositeurs italiens. Le dirigeur de ce concert fut M. Mario Rossi, jeune maître de la baguette, qui s'est affirmé du premier moment comme un musicien remarquable. Une autorité innée, une souplesse musicale capable d'exprimer les nuances les plus fines, un mélange de passion et d'objectivité, un mélange d'enthousiasme sentimental et de sévérité technique - voici ce que nous paraît être l'art de M. Rossi. Il a dirigé un Divertissement pour huit instruments de Gorini, Ricercari pour onze instruments de Malipiero, Historiettes pour cinq instruments de Rocca et Chansons pour onze instruments de Rota. L'impression d'ensemble qui se dégage de ce programme est celle d'une musique hardie, de style très moderne, qui aime et qui cultive les paradoxes de rythme et de dissonance et qui garde et poursuit pourtant la leçon de clarté des grands 300 MIHAIL SEBASTIAN classiques italiens. Nous avons surtout remarqué l’étrange et spirituel Ricercari de Malipiero et nous avons aimé l’humour des Historiettes de Rocca. Le programme fut complété par un Adagio et Allegro pour violoncelle et onze instruments de Nielsen et par un Concerto pour violoncelle et douze instruments de Rieti, tous les deux joués au violoncelle par M. Luigi Silva, le soliste de la soirée. M. Silva fut, comme M. Mario Rossi, une heureuse révélation. Sa jeunesse lui donne une ardeur, une richesse d’émotion, une sensibilité musicale émouvantes, mais elle ne le prive pas de cette maîtrise qui manque parfois aux meilleurs musiciens à leurs débuts. L’instrument de M. Silva possède une gravité de ton et une ampleur qui le destine sans doute au grand répertoire classique. Nous l y attendons. Espérons que la Philharmonique nous donnera dans la saison prochaine l ’occasion de réentendre M. Silva dans le cadre d’un concert symphonique. * La manière dont M. Georges Georgesco dirigea jeudi soir le poème de Richard Strauss, Une vie de héros, nous rappela, sans jeu de mots, les temps héroïques où son apparition au pupitre était une garantie d’art, de travail et de talent. Il fut ce jeudi le dirigeur inspiré que nous connaissions autrefois. Rarement le poème de Strauss eut tant de poésie, tant de délicatesse dans les détails, tant de force dans ses grandes pages pathétiques. On se rendait fort bien compte que toutes les nuances avaient été sérieusement étudiées et on sentait surtout qu’un PUBLICISTICĂ 301 esprit d'ensemble régnait sur cette grande construction polyphonique en lui donnant de l'unité. Un grand et juste succès personnel de M. Georgesco, un beau travail de son orchestre, une bonne journée pour la Philharmonique et pour son public, trop souvent déçu. M. Alexandre Uninsky, le nouveau soliste de la Philharmonique, exécuta un Concerto pour piano et orchestre en la majeur de Mozart et le concerto également en la majeur de Liszt. Son interprétation nous paraît manquer de clarté pour Mozart et manquer de force pour Liszt. M. Uninsky joue du Mozart avec je ne sais qu 'elle imprécision „chopinienne" (si une telle expression nous est permise). Il a une manière molle, indécise, vague, qui serait peut-être excellente pour Chopin ou pour Schumann, mais qui ne nous semble pas mozartienne. Voilà pourquoi nous avons eu l'impression que le style et l'esprit du concerto étaient un peu trahis. Mais pour le mieux juger, attendons le récital que M. Uninsky nous offre pour dimanche matin. HAUPTMANN Crima lui a fost abjectă - dacă într-adevăr crimă a fost. Dar şi moartea lui a fost lamentabilă prin laşitatea judecătorilor, prin spaima lor de a-şi revizui conştiinţa, prin fuga lor de răspundere morală. Sunt şi acum, după electrocutarea lui Bruno Hauptmann, lucruri rămase fără dezlegare în această dramă. 302 MIHAIL SEBASTIAN Ipocrizia puritană a ezitat luni de zile în faţa scaunului electric pe care, ca în cea mai atroce şi mai strigătoare melodramă, ba îl cerea vindicativă, ba îl evita cuprinsă de îndoieli. Sălbăticia unei civilizaţii puritane este mai cruntă decât orice formă de sălbăticie. E o sălbăticie fără spontaneitate, fără patimă, fără tinereţe. E ceva cenuşiu şi inert, rece şi obtuz în logica ei. Este bestialitatea juridică, metodică şi conformă tuturor regulilor de morală. De luni de zile se joacă la Trenton farsa scaunului electric. De câteva ori, condamnatul a fost la un pas de moarte şi de tot atâtea ori a fost, în ultimul moment întors la viaţă. Supliciul acesta nu figurează în nici un cod penal. E o idee de scenariu cinematografic şi nu e nici o îndoială că regizorii de film vor şti s-o exploateze. începi să ai oarecare stimă pentru regimul mai rapid, la care sunt supuşi - fără judecată şi fără conflicte morale - oamenii de culoare din America. Năvălesc o sută de puritani în închisoare, sparg porţile, îl prind pe prizonierul negru, îl târăsc pe străzi până în piaţa centrală, îl spânzură, îl ung cu gaz şi îi dau foc. E parcă mai multă bravură îmtr-un linşaj american, decât într-un conflict de conştiinţă. JOCURI DE NOROC Se zice că s-au interzis. Cred că este o simplă supărare de moment - şi că va trece. Jocul de noroc PUBLICISTICĂ 303 este mai puternic decât virtutea şi mai durabil decât ea. De altfel, deşi legea a fost votată şi de Cameră şi de Senat, aplicarea ei a fost amânată pentru „motive bugetare”. Cred în eternitatea cazinoului de la Constanţa. N-aş vrea să dau acestei note un caracter de paradox frivol. Personal nu sunt judecător şi nici n-am plecat dintr-un cazinou fără un sentiment de compasiune pentru acea lume aberantă care îşi întreţine superstiţii, laşităţi şi manii printr-un fel de tacit consens, greu de priceput pentru cine nu este iniţiat. Dar există un miraj al mesei de joc, pe care nici o lege nu-1 va suprima. E ceva fascinant - şi ca exerciţiu mintal şi ca decor şi ca expresie psihologică. O sală de joc este un spectacol colorat, divers, intens. Fracurile negre, postavul verde, fisele multicolore, luminile orbitoar de albe - totul face dintr-un cazinou un mediu fastuos, puţin înclinat spre fantastic, puţin înclinat spre mister. îşi închipuieşte cineva în mod serios că se pot extirpa asemenea voluptăţi? E lăudabilă buna intenţie a legiuitorilor care, într-un moment aproape eroic de cumpătare, au votat în unanimitate suprimarea jocurilor de noroc. Bănuiesc însă că aceşti deputaţi şi senatori nu l-au cetit pe Balzac. Sau, dacă l-au cetit - l-au uitat. Nu există mare romancier în opera căruia masa verde să nu ocupe un important loc. Drame, moravuri, comedii, intrigi, speranţe vin şi pleacă de acolo. Balzac în special ne poate învăţa o sumă de lucruri în privinţa aceasta. Şi ce legiferează Balzac, vă 304 MIHAIL SEBASTIAN rog să credeţi că nu se poate suprima printr-o simplă lege ordinară. UN MESAJ DE TINEREŢE Duminica trecută, la sala Dalles, am ascultat un concert de muzică italiană, organizat de Filarmonică şi de Institutul italian. Cronicarul dvs. muzical v-a spus sau vă va spune cât de interesantă a fost această audiţie. Vreau să remarc un singur lucru: tinereţea celor trimişi la noi să reprezinte noua muzică italiană. Nu numai dirijorul Mario Rossi, nu numai violoncelistul Luigi Silva, dar aproape toţi compozitorii ce alcătuiau programul concertului (Rieti, Rocca, Nielsen) sunt tineri în jurul vârstei de 30 de ani. Unii dintre ei sunt încă departe de această vârstă. îţi facea plăcere să le citeşti notele biografice, tipărite în program: născuţi în 1914, 1911, 1908. E emoţionantă nu numai tinereţea lor, dar mai ales încrederea ce se pune în această tinereţe. Pentru a face cunoscută peste hotare mişcarea nouă de spirit, de preocupări, de prombleme din cultura sa de azi, Italia nu ezită să facă apel la elementele cele mai noi, mai nesigure, dacă vreţi, dar mai bogate în posibilităţi, în resurse, în nădejdi. Niciodată cred, n-a apărut la pupitrul Filarmonicii noastre, un tânăr de vârsta lui Mario Rossi. Nu-1 avem? Nu ştiu. Mi se pare că nu-1 căutăm. Nu facem nimic pentru a-1 găsi. Nu facem nimic pentru a-1 recunoaşte. PUBLICISTICĂ 305 Şi acest lucru e adevărat nu numai la muzică, dar şi în orice altă ordine. Priviţi numele emisarilor noştri la diverse congrese interanţionale. Sunt mereu aceiaşi. Aşa de mult, aşa de obositor aceiaşi, încât cu vremea noi am izbutit să facem un fel de echipă volantă de plenipotenţiari culturali, care au unica profesiune de a voiaja şi de a ne reprezenta când la Oslo, când la Barcelona, când la Roma. Nu polemizez cu nimeni şi nu vizez pe nimeni. Persoanele îmi sunt absolut indiferente. Dar sistemul mi se pare greşit, mort şi condamnat definitiv la sterilitate. Era un mesaj de tinereţe în concertul de duminică şi poate că el a făcut să vibreze undeva în indiferenţa bătrânilor noştri puţină emoţie, dacă nu oarecari regrete. MIHAIL CELARIANU: FEMEIA SÂNGELUI MEU Cât sunt de arbitrare schemele critice - nu înţelegi decât atunci când eşti pus în faţa unui scriitor veritabil, care prin însăşi prezenţa lui literară le contrazice şi le anulează. Avem bunăoară obiceiul de a invoca adesea incompatibilitatea dintre poezie lirică şi roman. Incompatibilitate de structură şi de vocaţie. Nu o dată am observat cât de greu şi cât de artificial se adaptează un poet operelor de creaţie epică. Este un fapt pe care l-am sudiat mai de aproape atunci când a 306 MIHAIL SEBASTIAN fost vorba despre romanele d-lui Ionel Teodoreanu şi - mai ales - despre ale d-lui Tudor Arghezi. Dar literatura îşi păstrează iniţiative pe care nimeni nu le poate închide în nici o formulă. Orice judecată de principiu riscă să fie infirmată de rezervele, niciodată cunoscute, ale unei sensibilităţi creatoare, ce-şi depăşeşte brusc limitele. în măsura în care literatura nu este industrie, în măsura în care ea este un fenomen viu, surprizele ei sunt surprizele vieţii. Ce rămâne din „legea generală”, care îi exclude pe poeţi din arta romanului, ce rămâne din această lege când apare o carte de puterea epică şi de preciziunea plastică a romanului Femeia sângelui meul „Legea generală” cedează atunci umilită în faţa cazului particular. Şi mi se pare că liteatura nu este cu adevărat valabilă, decât prin cazurile ei particulare. La a treia sa carte, d. Mihail Celarianu ne surprinde pentru a treia oară. Nici unul din volumele sale nu-şi seamănă. Nici unul nu-1 prevesteşte pe celălalt. Poet de sensibilitate aproape romantică în Drumul, poet de inspiraţie şi de expresie uşor retorică, dar mereu graţioasă, cu nimic nu ne putea mira mai mult decât cu primul său roman Polca pe furate, publicat la o distanţă de câţiva ani. Era o carte de satiră în totală contrazicere cu lirismul debutului, o carte de observaţie caragelescă, plină de pitoresc verbal şi de vervă comică. Era, fără calambur, al doilea său „drum” literar. Al doilea, dar nu cel din urmă. Căci iată, d. Celarianu îşi frânge încă o dată linia literară şi ne oferă cu Femeia sângelui meu o operă gravă, dramatică, senzuală, care nu descinde PUBLICISTICĂ 307 nici din Drumul, nici din Polca pe furate, o operă care - şi prin simţirea ei, şi prin mijloacele ei de expresie -ne revelează un scriitor nou. Poetul nu este desigur absent din romanul acesta. Dimpotrivă, prezenţa lui se afirmă de la prima la ultima pagină, într-un fel de exaltare lirică fără odihnă, fără repaos. Stări confuze de conştiinţă, sentimente turburi, o melancolie latentă cu subite izbucniri pasionale, un fel de ceaţă interioară, leneşă şi voluptuoasă, prin care trec scurte fulgere de lumină - toate acestea sunt exprimate cu anumită febrilitate verbală (uneori excesivă), pe un ton direct de invocaţie lirică şi cu o aglomeraţie de imagini, chemări, întrebări. Surprinzător este că această frenezie de stil nu micşorează întru nimic preciziunea vizuală a romancierului. E un curios amestec de sentiment ceţos al vieţii şi de evocare plastică a ei. D. Celarianu care este un liric, realizează paradoxul de a fi în acelaşi timp un artist al detaliului exact, concret, fizic. Acolo unde cu deosebire arta sa atinge o adevărată plenitudine sculpturală, este în portretele de femei şi mai ales în schiţele de nud (dacă se poate spune astfel). Sunt câteva femei în cartea aceasta. Toate sunt evocate cu o siguranţă plastică şi cu o varietate de nuanţe excepţionale. De obicei, în literatură, femeia ca prezenţă fizică este văzută sumar şi abstract chiar în „descrierile” cele mai îndrăzneţe. Este o anumită dificultate de a vedea şi de a exprima nuanţe personale într-o imagine atât de veche cât este imaginea amorului fizic. D. Celarianu distinge aici detalii de extremă fineţe. Din iubire, scrisul său 308 MIHAIL SEBASTIAN analitic reţine mai ales „ora calmă a detaliilor” cum spune foarte frumos undeva. Greşesc vorbind despre un scris analitic. E mai mult decât atât. E un scris ce posedă dubla calitate de a analiza şi în acelaşi timp de a păstra integralitatea carnală a lucrurilor analizate. Este un aliaj de „febril” şi „lucid”, despre care foarte adesea vorbeşte d. Camil Petrescu, aliaj care nu i-a lipsit nici unui mare romancier al iubirii şi nici unui mare poet al pasiunilor. Preciziunea analitică nu atenuează în romanul d-lui Celarianu nimic din tensiunea senzuală ce-i străbate paginile. însăşi tema centrală a cărţii, motivul ei epic, este o dramă a simţurilor. Bărbatul (Emanoil Ghineanu) care iubeşte o singură femeie, (Hermina Gond) femeia destinată, femeia unică, „femeia sângelui”, va ezita mereu în apropierea ei, nu o va vrea niciodată, dar, ca şi cum ar încerca să o surprindă şi să o recunoască în alte trupuri, se va culca cu toate femeile apropiate Herminei, cu mama ei, cu sora ei, cu tânăra ei mătuşă, fiecare din ele - şi Virginia Gond, şi Eugenia Gond, şi Pauline Bissand - nefiind decât alt trup al aceleiaşi chemări, un alt suflu al aceluiaşi sânge. Mi se pare că este o temă în care îşi dau întâlnire obscure şi profunde intuiţii ce vin mai de departe decât din „psichologie”. Strigarea comună ce uneşte în aceeaşi iubire o întreagă familie de femei, găseşte în romanul d-lui Celarianu pagini de un accent patetic remarcabil. Momentul în care - pe pragul de a ceda aceluiaşi bărbat - mama încă tânără îşi sărută fata abia nubilă (p. 134) deschide viziuni grave într-o zonă de simţire, PUBLICISTICĂ 309 plină de delicate şi primejdioase mistere. Se află în Femeia sângelui meu câteva momente de aceeaşi intensitate. Ele ridică romanul d-lui Celarianu mult peste producţia noastră literară curentă. Sunt o sumă de alte lucruri ce ar merita observate într-o cronică literară. Le voi expune foarte pe scurt, mai mult pentru informarea cetitorului, decât pentru explicarea cărţii. In primul rând, o reamarcă privitoare la compoziţie. D. Celarianu şi-a construit romanul cu vădite reminiscenţe din Patul lui Procust. Sunt reminiscenţe? Sunt elemente definitiv câştigate romanului românesc şi care constitue astăzi aproape un „tip de roman”? Nu ştiu. Este însă curios de observat că deşi Patul lui Procust era un roman „rău construit” - cum se zice - un roman cu mari îndrăzneli de compoziţie, care păreau mai de grabă mari erori de compoziţie, totuşi cartea aceasta a făcut şcoală, iar d. Camil Petrescu a autorizat („orice influenţă este o autorizare” zice Gide, cu o formulă de neuitat), a autorizat cutezanţe ce, fără exemplul său, ar fi fost imposibile. Această manieră de a compune „prost” - adică digresiv, pe planuri diverse şi întretăiate capricios - îi dă d-lui Celarianu prilejul să adauge romanului său numeroase incidente de plan secund, numeroase episoade aproape autonome (cum este excelenta şi concisa schiţă de la p. 45-46), episoade pe care le leagă însă de corpul cărţii nu ştiu ce identitate emoţională. 310 MIHAIL SEBASTIAN De asemeni, autorul are astfel libertatea de a ne purta fără nici o obligaţie de compoziţie, printr-un Paris (acţiunea în mare parte se petrece în capitala Franţei) suav realizat, cu o fermecătoare bogăţie de culori, de sunete, de lumini. Nu e cel mai mic farmec al romanului său, acela de a ne trezi cu vivacitate amintiri şi nostalgii, nici astăzi închise, nicodată închise ... Dar înainte de orice Femeia sângelui meu este un roman de iubire şi aceasta este valoarea sa esenţială, cum am încercat să arăt în această lungă şi insuficientă cronică. LE RECITAL UNINSKY Nous disions dans notre chronique musicale de la semaine passée que M. Alexandre Uninsky - le soliste du dernier concert de la Philharmonique -avait une manière „chopinienne" quand il jouait du Mozart ou du Liszt. Nous ne savions pas si bien dire. En effet le récital de dimanche matin nous fit connaître un excellent interprète de Chopin. Tout ce qui nous paraît dans le jeu de M. Uninsky flou, indécis et vague devient, quand il s'agit de Chopin, qualité propice. Le manque de clarté favorise les grandes ombres romantiques des nocturnes, le manque de précision aide les pages pathétiques des polonaises en leur donnant une sorte d'hésitation. Ce qui était un manque de force dans l'interprétation du concert de PUBLICISTICĂ 311 Liszt devint une véritable délicatesse de touche dans Vinterprétation des études de Chopin. Aussi ce fut Chopin, qui occupa la plus grande et la meilleure partie du récital. M. Uninsky nous joua une fantaisie, une nocturne, trois études, deux mazurkas et une polonaise - et il nous en donna une interprétation admirable. Nous avons également aimé la manière dont il joua les Variations sur un thème de Paganini de Brahms, avec un éclat surprenant (car son jeu est plutôt terne) et avec un sens très fin des nuances. Quant aux trois sonates de Scarlatti, il faut répéter les remarques déjà faites sur le concert de Mozart: M. Uninsky raffine trop. La finesse d'un Mozart, d'un Scarlatti exige une sorte d'exactitude objective, une sorte de froideur même qui puisse leur garder la clarté cristalline. Tout ce qui trouble leur transparence sonore est un écart de leur style naturel. Le danger de confondre la grâce avec la mièvrerie est un danger d'une facilité toujours trompeuse. Dans lAppassionata de Beethoven, M. Uninsky eut certains moments remarquables, mais dans l 'ensemble son jeu nous parut extérieur et privé de toute vibration profonde. Le récital fut quand même remarquable, et ceci ~ nous le répétons - grâce à la seconde partie du programme, entièrement dédiée à Chopin et parfaitement jouée par l'artiste. M. Uninsky nous prouva que son tempérament artistique, qui manque peut-être de force, ne manque en échange ni de finesse, ni d'intelligence, ni de sensibilité. Intimidé et dépassé par le cadre et les dimensions d'un concert 312 MIHAIL SEBASTIAN symphonique, il redevient lui-même quand il se trouve uniquement devant son piano, sans avoir à suivre et à vaincre la présence trop puissante d'un grand orchestre. QUELQUES LIVRES DE POÉSIE Le printemps était autrefois la saison littéraire des poètes: la saison de la poésie. Il ne l'est plus. On ne publie presque plus des vers. Les éditeurs sont assaillis uniquement par les romanciers, les vitrines des libraires sont occupées par une quantité de romans. Est-ce la faute du public? Est-ce la faute des écrivains? Est-ce la faute des éditeurs? Je ne sais pas. C'est peut-être la faute de la poésie elle-même. Elle est trop timide pour se faire entendre. Elle est trop orgueilleuse pour vaincre l'indifférence générale et pour imposer sa douce voix. S'il fallait réunir les livres de poésie roumaine publiés dans les dernières années - mettons dans les deux dernières années - je me demande si on aurait plus de cinq ou six volumes. Commençons par le plus récent: ces Poèmes d’un seul vers que M. Jean Pillât vient de publier dans un tirage restreint, comme pour mieux marquer le destin solitaire de la poésie. C'est un nouveau genre poétique que M. Pillât essaie d'établir avec ces poèmes réduits à l'expression la plus simple, la plus concise: un seul vers, un seul cri, une seule image. Ce n'est qu 'un appel qui attend son écho, ce n 'est qu 'un son qui attend sa réponse. Le lecteur doit continuer lui-même la chanson inachevée, la chanson qui s 'est tue. PUBLICISTICĂ 313 „ Un seul vers, né et non pas fait, por/e pendant des années, souvent inconsciemment, filtrant peut-être des années de passions, résumant en lui des nombreux vers, non écrits, e/ tant de visages et tant d'endroits -peut nous rendre le mystère voyageur de la poésie réduite à son unique richesse d'être nue et d'être étemelle. " Voici l'art poétique que l'écrivain établit lui-même pour ses Poèmes d’un seul vers, dans une préface qui est à son tour une belle page de prose. Nous les avons lus ces Poèmes d’un seul vers et nous avons trouvé quelques-uns d'une délicatesse, d'une fraîcheur bucolique, d'une mélancolie et d'une grâce qu'on dirait cachée dans l'ombre du vers, dans son silence, dans sa mélodie sans voix... Mais le jeu ne court pas le risque d'être trop facile? Si. Le poète le sait et il l'avoue. Mais il sait aussi que là où se trouve une véritable émotion poétique il n'y a pas de facilité. Il fait donc confiance à son lecteur et il lui laisse la liberté de continuer avec son imagination, avec sa sensibilité personnelle, avec sa voix intérieure, la chanson que lui - le poète - a refusé d'achever... * Par contre, vous ne trouverez rien d'inachevé dans le poème Rome de M. N. Davidesco. Son art poétique est plus sévère, plus froid: il a moins de souplesse et plus de vigueur. M. Davidesco n 'est pas un poète qui chante. C'est un poète qui construit. M. Pillât distinguait dans la préface, que j'ai déjà citée, les vers-nés et les vers-faits. Eh bien, les vers de M. Davidesco sont toujours „faits”. On y sent l'effort lucide de l'artisan. 314 MIHAIL SEBASTIAN D'ailleurs, son livre est dans son ensemble une construction ordonnée, faite d'après un plan méthodique, comme un discours ou comme un essai. C'est la troisième étape d'une entreprise plus vaste, qui demande à l'écrivain un travail patient et équilibré. M. Davidesco a pris la décision de faire un long poème sur l'histoire humaine, évoquée dans ses époques essentielles de culture. C'est ainsi qu'il nous donna tout d'abord une Judée, qui fut suivie d'une Hellade, dont la présente Rome est, à son tour, la suite. Le poète prépare maintenant un poème sur le Moyen-Age et un autre sur l 'époque moderne. Avouons que cette formule poétique nous paraît académique, imbue d'un esprit didactique, d'une certaine lourdeur. Nous demandons à la poésie plus de spontanéité, plus de richesse d'émotions, un mouvement plus vif et plus direct. M. Davidesco est un intellectuel. Sa poésie est une poésie de raison, une poésie réfléchie, une œuvre d'intelligence... Elle ne manque ni de beautés de style, ni de virtuosité technique, ni d'une certaine noblesse des formes, mais nous n y trouvons pas ce souffle d'inquiétude, de douleur et de rêve, qui reste quand même le souffle de la poésie... * Inquiétude, douleur, rêve... Nous les trouvons exprimés avec une sincérité troublante dans le livre de poésies de M. Adrian Maniu, Chansons de l’amour et de la mort. Voici un poète dont l'inspiration se dirige vers la simplicité, mais qui ne perd rien de sa profondeur dramatique. Cette poésie n'a plus les étrangetés qui faisaient de M. Maniu - avant la guerre - un poète PUBLICISTICĂ 315 moderniste, un poète abstrait et difficile. Au contraire, e//e cherche la clarté, la pureté de style, la simplicité d'expression. Mais M. Maniu reste un poète de sensibilité complexe et ses chansons n 'ont pas perdu ce lointain écho qui les reliait au souvenir de Baudelaire et parfois au souvenir de Jules Laforgue. Sentimental et ironique il chante l'amour et il chante la mort - mais sans jamais perdre un vague sourire qui apaise les accents les plus sombres, les moments les plus graves. Ce qui est remarquable dans la poésie actuelle de M. Maniu c'est son art d'exprimer une sensibilité, si riche et si nuancée, avec des moyens de plus en plus purs et qui cherchent leur style dans les racines folkloriques de la poésie roumaine. * Petit livre pour le soir s'appelait le livre de poèmes publié par M. Tudor Arghezi, il y aura bientôt un an. Nous le relisons avec notre première joie et nous retrouvons toutes les émotions d'une lecture qui nous paraît déjà vieille. Il y a tout Arghezi dans ce petit et cher bouquin. Il y a ses chansons d'amour, pures, graves, d'une sensualité presque chaste dans sa force et dans sa sincérité. Il y a ses „ berceuses ” ingénues, ironiques, pleines de candeur et pleines de grâce — ces berceuses qui font de cet écrivain un admirable poète de l'enfance. Il y a aussi ses poèmes d'inquiétude, de tristesse, de nostalgie sans limites, les poèmes de la destinée et de la mort. Ce Petit livre pour le soir est un véritable bréviaire de l'œuvre poétique de M. Arghezi non seulement parce qu 'on y trouve quelques merveilleuses pièces, mais parce que par leur 316 MIHAIL SEBASTIAN diversité d'inspiration, par leur richesse musicale, elles expriment toutes les possibilités de son art. J'exagère peut-être, car cc/ ar/1 rce nous découvre jamais toutes ses ressources. Il nous réserve toujours des nouvelles découvertes et ce n'est pas sans surprise que nous avons lu il y a deux mois les dix poèmes, que M. Arghezi publia dans la „Revue des Fondations Royales ", poèmes qui ajoutaient des nouveaux accords à son admirable œuvre. * Il nous reste les livres des jeunes poètes. Combien sont-ils? Nombreux, sans doute. Mais parmi eux, combien sont-ils ceux qui ont dépassé le pastiche plus ou moins conscient, pour trouver les accents d'une chanson personnelle? Faites le compte des romanciers et vous verrez, par comparaison, que la poésie passe par un bien mauvais moment. CĂRŢI VECHI ŞI HÂRTII REGĂSITE Am pierdut nădejdea de a mai regăsi vreodată caietul de dictando pe care transcrisesem pe vremuri -1924?, 1925? - traducerea aproape întreagă a Herodiadei lui Stéphane Mallarmé. E mult de când am renunţat la asemenea exerciţii, sunt ani de când n-am mai scris un vers şi desigur nu voi mai scrie niciodată, dar şi astăzi mă gândesc cu părere de rău la acel caiet pierdut. Nu pot şti cât de mult sau cât de puţin izbutisem să-i dau versului francez un echivalent în româneşte. îmi PUBLICISTICĂ 317 vine greu să cred că această Herodiadâ, pe care astăzi recitind-o în original o găsesc intraductibilă, păstra în versiunea mea oarecari urme din strălucirea ei mată, de metal sumbru. Totuşi, cu câtă plăcere aş revedea acel text de juneţe şi cât de curios aş fi să-l pot confrunta astăzi, după atâţia ani, cu originalul! Zile de-a rândul mă luptasem cu cele şapte versuri ale oglinzii şi, mai ales, cu cele dintâi: „O miroir! Eau froide par l’ennui dans ton cadre gelée...” Era cu neputinţă ca în douăsprezece silabe să fac să intre nuanţa de lene regală, atât de unduioasă, în versul original. Nu-mi pot aminti deloc formula ultimă, la care mă oprisem după multă trudă şi cu mari îndoieli. Poate că am pierdut la timp manuscrisul. E probabil că nu era decât o versiune de cetitor, cu acea fidelitate şcolărească pe care o au traducerile lipsite de flacăre. Dar faptul de a-1 fi pierdut îmi dă dreptul de a-1 regreta şi de a mă întreba uneori dacă nu cumva, totuşi, s-a rătăcit odată cu caietul acela de dictando, un frumos ecou al Herodiadei. Dar, în schimb, n-am pierdut nici una din traducerile mele din Francis Jammes. Sunt destul de numeroase şi toate datează cam din aceeaşi vreme. Las deoparte cele 14 rugăciuni, traduse împreună cu Andrei Tudor şi pe care nu am dreptul să le denigrez, întrucât nu îmi aparţin decât pe jumătate. Am găsit însă, rătăcite într-un sertar pe care de ani de zile nu-1 mai deschisesem, am găsit o serie de catrene, traduse în 1925, imediat după apariţia celor patru cărţi de catrene ale lui Jammes. 318 MIHAIL SEBASTIAN Le recitesc fără severitate şi cu destulă îngăduinţă pentru aceste exerciţii, care îmi par astăzi nespus de vechi. Ce m-a decis să răsfoiesc din nou, acum de curând, catrenele lui Francis Jammes a fost apariţia Poemelor într-un vers ale d-lui Ion Pillât. Mi se pare că Poemul într-un vers, coboară de-a dreptul din catrenul jammist, nu numai fiindcă d. Pillât este un poet de aceeaşi familie lirică, iar Florica sa este un mic Orthez românesc, dar mai ales pentru că acest poem într-un vers răspunde aceleiaşi necesităţi de simplicitate şi concizie, care l-a dus pe Jammes spre catren. Oricum datorez, acestei sugestii, bucuria de a fi recitit în întregime cele patru cărţi de catrene şi - în plus - surpriza de a regăsi, după atâţia ani, câteva exerciţii uitate de poezie. Nu au nimic mai mult decât acea „fidelitate şcolărească” de care vorbeam mai sus, dar tocmai de aceea sunt bucuros de regăsirea lor. Transcriu la întâmplare două sau trei. De exemplu acest catren, ce se numeşte Le dernier voeu (Troisième livre des quatrains, p. 48): Mourir comme le vent s ’apaise dans les feuilles, Dont il essuie, apres un orage, les pleurs, Avec un espoir que sa bonté l’accueille Laisser mon cœur aller dans celui du Seigneur. Ceea ce în româneşte dădea patru versuri lipsite de strălucire, dar credincioase: Să mor aşa cum vântul în foi se linişteşte Când după o furtună le şterge lacrima Nădăjduind umil că bun el o primeşte Să las să-mi plece atuncea spre Domnul inima. PUBLICISTICĂ 319 Din al doilea volum, găsesc o dedicaţie familiară, care îmi pare şi azi graţioasă: A mon père, guadeloupéen. Je songe à Veau des mers qui toujours se balance Et j 'ai la vision au milieu de la nuit Du gouffre tour à tour vide et plein d'où sortit Le hochet de coral de ta lointaine enfance. Traducerea catrenului însă are liniile mai apăsate şi lipsite de impreciziunea lor aeriană: Gândesc la marea, care se leagănă în unde Şi parcă văd acum în noaptea asta grea Adâncul nesfârşit, când gol, când plin de unde Ieşi - coraliu pur - copilăria ta. Uneori jocul este mai liber, mai facil, aproape epigramatic, cum este surâzătorul „contrast” din volumul prim. Sur un vase léger planent de fleurs légères Et comme si doigts de nymphes bocagères En le laissant neiger les avalent mise... Mais c'est la lourde main d'un obèse prélat. Plutesc uşoare flori pe apă, într-un vas De parcă mâini de nimfă, le-ar fi lăsat să cadă Acolo, precum ar fi nins fulgi de zăpadă Şi doar a fost o mână de popă scund şi gras. Alteori traducerea urmăreşte cât poate mai strâns textul, dar pierde toate reflexele lui de lumină, cum se întâmplă cu acest catren, trădat în simplitatea lui suavă, pe care traducătorul nu o mai regăsea: J'ai revu hier soir, dans l'automne confuse, La prairie aux pommiers ou nous péchions l'été, 320 MIHAIL SEBASTIAN Tu t’en vas mon enfant, et je suis attristé Comme dans le lointain un chant de cornemuse. Nelămurit în toamnă, aseară am revăzut Aceeaşi luncă unde am pescuit noi doi Tu pleci şi eu rămân mai trist şi neştiut Cum sună de departe un cântec de cimpoi. De ce mă opresc astăzi la aceste vechi copilării? Nu ştiu şi nici nu mă întreb prea mult. Plăcere de a revedea imagini uitate, de a umbla prin hârtii regăsite, de a redeschide cărţi de mult lăsate în voia uitării. Nu eşti responsabil de naivitatea lor şi nu de frica acestei naivităţi, vei renunţa la astfel de bucurie... Trebuie să mai fie pe undeva, cine ştie prin ce fund de sertar poemele rhénane ale lui Guillaume Apollinaire, traduse şi ele cam în acelaşi timp, şi cu deosebire o Rhénanà de toamnă, din care multă vreme am ţinut minte trei dureroase versuri: Oh! Je ne veux pas que tu sortes L ’automne est plein de mains coupées Non, non ce sont des feuilles mortes ... Apollinaire era pe atunci ultima mea descoperire poetică, Venea după Jammes, după Verlaine, după Rimbaud, după Mallarmé. Mi se părea cea mai îndrăzneaţă lectură - şi toate grimazele lui, toate jocurile lui de cuvinte, toate simbolurile lui confuze şi persiflante mă încurcau, cucerindu-mi în acelaşi timp o înciudată curiozitate. Cred că ce m-a intrigat mai întâi în el a fost portretul făcut de Picasso şi reprodus în ediţia originală a volumului Alcools, tipărit de Mercure de PUBLICISTICĂ 321 France în 1933, ediţie pe care întâmplarea mi-a scos-o în cale într-o librărie din Brăila, unde nici azi nu-mi explic cum de se rătăcise. Pe urmă, am descifrat cu răbdare o mulţime de şarade şi caligrame, unele bufone, altele tragice, dar cred că-mi dădeam seama de pe atunci cât de mare era acest poet, ce se păcălea el însuşi cu o mulţime de farse de stil. Mă întreb de ce, dintre toate poemele lui, mă silisem să le traduc numai pe cele rhenane, Probabil pentru că era ciclul cel mai cuminte, cel mai limpede, îmi dau astăzi seama că Apollinaire trebuie cunoscut şi iubit în tot ce avea el mai frondeur mai „modernist”, mai obscur. Recitindu-1 astăzi, după câţiva ani de uitare, nu mai găsesc nimic obscur. Nici o enigmă. Totul este de o claritate ingenuă. Pe vremuri mi se părea că Apollinaire e un poet „maudit”. în realitate satanismul lui este o candoare aproape sentimentală. Ceva din Heine, ceva din Verlaine găsesc în cele mai complicate, în cele mai anarhice poeme ale lui. Il pleut de voix des femmes Comme si elles étaient mortes Même dans le souvenir. Spune o caligramă ce părea stranie, din cauza dispoziţiei grafice pe pagină, dar care în realitate e un vers cuminte şi melancolic, de parcă ar fi de Albert Samain. Voi încerca poate să comentez mai pe larg într-un studiu special, toate descopririle pe care le datorez recentei recitiri din Apollinaire. E cu adevărat un mare poet pe trei sferturi necunoscut,, iar pe ultimul sfert uitat - destin care nu 322 MIHAIL SEBASTIAN l-ar fi deprimat poate pe el, care a cântat aşa de frumos, aşa de nostalgic uitarea: Et tant d'univers s 'oublient Quels sont les grands oublieurs Qui donc saura nous faire oublier telle ou telle partie du monde Où est le Chrisophe Columb à qui l'on devra l'oubli d'un continent Cât aş fi totuşi de bucuros să-l pot întoarce din această uitare şi să-i câştig noi prieteni printre cetitorii mei. Un poet revelat este o altă viaţă care începe. P. MIHĂESCU (SĂRMANUL KLOPSTOCK): GINTA LATINĂ După mai bine de 13 ani de carieră literară, Sărmanul Klopstock renunţă la dificilul său pseudonim şi devine P. Mihăescu. N-am înţeles pe vremuri de ce îşi alesese un nume literar atât de curios şi înţeleg mai puţin astăzi de ce renunţă la el, după ce izbutise să-l impună. „Sărmanul Klopstock” era un nume incomod. Se declina greu - şi nu o dată, scriind despre acest scriitor, am fost încurcat de genitivul şi dativul numelui său, pe care preferam să le ocolesc. Totuşi, din momentul în care un nume de scriitor capătă o anumită circulaţie, el îşi pierde orice ciudăţenie de sunet. Orice nume cunoscut este un nume propriu. Nimeni nu se mai gândeşte la sensul PUBLICISTICĂ 323 iniţial al cuvântului, care se leagă prea strâns de persoana fizică a unui om şi de activitatea lui. V-aţi gândit vreodată cât de comic trebuie să fi fost în primii ani numele lui Anatole France? E greu de imaginat un pseudonim mai riscat. Dar obişnuinţa dă naturaleţe şi simplitate celor mai ciudate denumiri. Nu există extravaganţe pe care timpul să nu le facă normale Nu am crezut de aceea niciodată în superstiţia titlurilor de carte. Se zice că sunt titluri bune şi titluri proaste. Nu cred. După un timp anumit, un cuvânt capătă o valoare de circulaţie mai puternică decât înţelesul lui literal. Ne va fi greu să ne deprindem cu d. P. Mihăescu. Sărmanul Klopstock era o cunoştinţă veche. O cunoştinţă veche, căreia îi datorăm câteva amintiri literare excelente. Nu se ştie - sau nu se ştie suficient - ce frumoasă carte de proză românească este Feciorul lui nenea Tache Vameşul. O rară bogăţie lexică, multă culoare, mult pitoresc, un ciudat şi fericit aliaj de arhaisme şi neologisme, expresiv opuse, o limbă de savoare ţărănească şi de îndrăzneală modernă - aceasta era proza Sărmanului Klopstock. Cât despre substanţa literaturii sale, ea ne aducea o lume de o rară diversitate în timpurile ei, în moravurile, în psihologia, în personagiile ei. Mahalaua, pe care ne-o revela Feciorul lui nenea Tache Vameşul avea rădăcini rurale încă proaspete, aşa încât ea se aşeza la jumătate drum între lumea lui Creangă şi între lumea lui Caragiale. Am observat de la prima mea cronică, scrisă despre Sărmanul 324 MIHAIL SEBASTIAN Klopstock (în „România literară” 1932) această dublă ascendenţă literară a sa. De atunci, am păstrat mereu dorinţa de a reveni asupra acestui scriitor, care, sunt convins, nu şi-a câştigat încă - nici în judecata criticii literare, nici în conştiinţa publicului cetitor - locul pe care îl merită. Din păcate noul său volum Ginta latină nu este un prilej optim de prezentare critică. Volumul are vizibile calităţi - parţiale, dar în ansamblu este sub posibilităţile scriitorului şi sub nivelul cărţilor sale precedente. Cetitorul care nu cunoaşte Feciorul lui nenea Tache Vameşul nu ar trebui să înceapă cu Ginta latină, lectură care-i va arăta un scriitor inegal, cu momente remarcabile de observaţie şi humor, dar şi cu o sumă de pagini inutile, lipsite de semnificaţie şi pierdute într-o volubilitate de cele mai multe ori fără vervă reală. Intr-un volum de 350 de pagini Ginta latină ne prezintă aproape 50 de mici schiţe, care îm marea lor majoritate sunt pur şi simplu anecdotice. Ele se sprijină pe o „poantă”, pe o glumă, pe un joc de cuvinte. Uneori, nici atât. Faptul divers este atunci atât de sărac, încât ai impresia după ce ai terminat de cetit schiţa, că ţi s-a povestit o anecdotă întreruptă la jumătate. Cele mai multe schiţe, autorul le ia din lumea arhivarilor şi grefierilor: un fel de „anedote judecătoreşti”, cum ar fi spus răposatul Theodor Speranţia. Aşa sunt schiţele Drept de servitute (al cărui haz mărturisesc că-mi scapă cu desăvţrşire), Hapsânul, Răzbunarea lui Gălătuşe, Filotimia mortului, Cercetare locală, Jurământul preotului, PUBLICISTICĂ 325 Compturi de gestiune etc., etc. Toate utilizează aceleaşi elemente de humor judiciar, al căror comic se pierde prin repetiţie. Amintirea lui Caragiale este pretutindeni evidentă - şi uneori nu este o simplă amintire ci de-a dreptul o foarte precisă reminiscenţă de text. De la prima pagină, identific fără greutate un pasaj desprins din Caragiale. „în primul pasaj o tulim prin fund, prin corcoduşi, sărim ulucile Ghioalei şi dăm în uliţa Concordiei... D’acolo ... tăiem Podul Beilicului şi facem colindu în toată mahalaua tabacilor ...”(p. 5). Nu vi se pare că-1 auziţi pe jupân Dumitrache istorisindu-i lui Nae Ipingescu drumul de la grădina „Iunion” până acasă? Calul ştie drumul. îndată ce a cotit podişca din răspântia lui Dumitru din Suseni, micşorează pasul, ciuleşte urechile şi sforăie pe nas, bătătorind pământul şi oprindu-se în şleau ...” (p. 52). Nu aşa începe La Hanul lui Mânjoalăl Mi se pare că niciodată Sărmanul Klopstock nu a fost atât de obsedat de autorul Momentelor, pe care ni-1 aminteşte la tot pasul prin dialog, prin vocabular, prin personaje - toate reluate într-o versiune mai palidă şi mai ştearsă. Din când în când îşi regăseşte însă resursele proprii şi atunci ne dă pagini frumoase, ca în admirabila Dreptate regească (p. 47), al cărei început este emoţionant prin delicateţea observaţiei, (exprimată cu imagini de minuţioasă fineţe, ca într-o pagină de Jules Renard), dar în acelaşi timp cu nu ştiu ce robusteţe ţărănească, plastică şi crudă; comedia 326 MIHAIL SEBASTIAN familiară ce se desfăşoară în jurul unor stupi de albine, apig disputaţi de doi cumetri, se resfrânge în viaţa intimă a stupurilor, şi astfel albinele trăiesc în lumea lor - cu o seriozitate aproape dramatică - un conflict din lumea oamenilor. Cred că această schiţă este cel mai bun lucru, pe care ni-1 oferă volumul. Ea poate sta alături de cele mai frumoase pagini din Feciorul lui nenea Tache Vameşul. Ginta latină ne rezervă în plus supriza unui scriitor de melodramă, pe care nu-1 cunoşteam în Sărmanul Klopstock. Sunt o serie de mici nuvele patetice, cu totul discordante în volum. Printre ele, trebuie să înumărăm Crăciunul lui Hobjilă, Interogatoriul, Recunoştinţa, Năluca, Iubirea care nu trebuia să moară şi altele câteva. Tot ce se poate spune despre ele este că tragicul lor este cam rudimentar şi simplu. Fete care decad de la virtute la viciu, oameni care sunt subit cuprinşi de crize mistice, fecioare care se jertfesc, orfani, orfane, sinucigaşi, criminali. E ciudat că un scriitor, căruia desigur nu-i lipseşte simţul humorului, poate fi redus de asemenea efecte sumbre. Lucrul devine şi mai regretabil, atunci când la atrocitatea faptelor, se adaugă şi diverse consideraţii psihologice. „Supremaţia geloziei având la obârşia ei o pasiune ucigătoare pentru femeia intransigentă, a strivit în îndrăgostitul pătimaş, iubirea, respectul şi mila de mamă”, (p. 268) Asemenea cugetări se găsesc fără număr în cartea d-lui P. Mihăescu. Un moment, eziţi să le primeşti. Ţi se pare că autorul glumeşte şi parodiază. PUBLICISTICĂ 327 Dar îndoiala nu se datorează decât stimei literare, pe care o păstrezi scriitorului şi - din nefericire - îţi dai repede seama că acolo unde l-ai voi ironic, el este iremediabil melodramatic. Cartea reuşeşte astfel să fie amuzantă în pasajele ei cele mai lugubre. Sunt convins că Sărmanul Klopstock nu aştepta asemenea efecte prin ricoşeu. Repet sunt în Ginta latină câteva lucruri de calitate. Ele însă sunt numeric insuficiente pentru a salva volumul, care rămâne astfel o eroare literară. Sunt unele erori literare mai fertile, prin învăţământul lor, decât un succes. Să sperăm că va fi cazul cărţii de faţă. L'OPÉRA ROUMAIN: DON JUAN DE MOZART La dernière première de l'Opéra Roumain nous console un peu de toutes les soirées qu'il nous avait fait perdre cette année. Don Juan de Mozart nous fait oublier Si j’étais roi et Taïna. Ce n'est évidemment pas une réalisation idéale de l'opéra mozartien, mais c'est quand même un bel effort artistique dont il faut savoir gré à la direction, aux interprètes, au chef d'orchestre, au metteur en scène, à tous ceux qui ont collaboré avec leurs bonnes intentions, sinon avec leur compétence, à cette difficile tâche qui est l'exécution d'une grande œuvre classique. „Grande œuvre classique?" On hésite un peu de le dire, tant elle paraît légère, facile, simple. Son 328 MIHAIL SEBASTIAN invention musicale nous éblouit par l ’abondance, par le manque de difficulté, par Vaisance, par ce mouvement spontané et direct qui rend si naturelle la conversation de l’orchestre, des voix et des chœurs. Il n’y a rien de „théâtral” dans l’œuvre de Mozart. Je veux dire qu ’on n y trouve pas de l’éloquence. Il ne veut jamais convaincre, il ne veut jamais persuader. C’est une musique qui déteste les grands gestes. Rien n y est appuyé, rien n y est souligné. Tout se passe en nuances, tout est exprimé par des nuances. Même dans les pages musicales les plus dramatiques je reconnais je ne sais quelle discrète ironie qui a peur de son propre sentimentalisme et qui fuit tout excès pathétique, toute exagération de ton ou de style. Nulle sécheresse pourtant, nulle froideur. Au contraire, un certain frémissement sensuel qui rend les violons plus mélodieux et les accents métalliques plus doux. L’émotion ne manque pas, mais elle craint de se trahir soi-même et reste à demi cachée sous le jeu étincelant de l’invention musicale. La musique de Don Juan est une musique nocturne. Non seulement parce que l’action de l’opéra - l’avez-vous remarqué! - se passe presque entièrement la nuit, mais surtout parce que le style même de cette musique a une douce et mystérieuse clarté lunaire, une sorte de transparence qui est la transparence de la nuit. Ne croyez pas que c ’est une simple impression arbitraire. Non. Il y a dans le Don Juan de Mozart des pages qui nous rappellent la délicieuse Eine kleine Nachtmusik du même Mozart et certains tableaux de l’opéra ne sont d’ailleurs qu’une véritable „petite PUBLICISTICÀ 329 musique nocturne”. On ne peut dire la grâce, la simplicité, Vémotion, Tesprit de cette musique qui sous l’apparence d’une frivolité féminine garde une pureté de style unique. * La représentation offerte par l’Opéra Roumain est sans doute une expérience de beaucoup de mérite. Il est juste de le dire et de le répéter. Ceci nous donne le droit de remarquer, dans le même esprit de justice, tout ce qui lui manque pour être une bonne exécution du texte mozartien. Tel qu ’il nous est représenté sur la scène de notre premier théâtre lyrique (c ’est une façon de parler, car il n’y en a pas de second) Don Juan nous paraît trop lourd. L ’opéra de Mozart dans l’interprétation bucarestoise manque un peu de vivacité. C’est une version honnête et sage, d’une œuvre qui exige moins de sagesse et plus d’esprit. Une bonne partie de la verve mozartienne, de sa souplesse et de sa grâce, se perd sous le poids d’une interprétation plate qui manque de fantaisie, qui manque de liberté et qui manque surtout de rythme. Cette lourdeur terne et figée est à la fois une erreur de mise en scène, de jeu et de direction musicale. M. Pavel en partage avec M. Perlea la responsabilité et tous les deux la partagent à leur tour avec les interprètes des différents héros du drame. On voit très bien l ’application et le sérieux de M. Pavel, qui a sans doute beaucoup travaillé, mais ceci n ’empêche que ses décors soient somptueux, sans être élégants, et que le mouvement scénique soit juste sans être léger. Ce qui manque surtout à la mise en 330 MIHAIL SEBASTIAN scène de M. Pavel c ’est la poésie. C ’est peu de chose si vous voulez - mais c ’est tout. Quant à M. lonel Perlea, il a imprimé à Vorchestre le même manque de spontanéité et de fantaisie que le metteur en scène avait imprimé aux artistes et aux décors. C’est toujours cette impression de lourdeur qui nous empêche de saisir le vrai style de Mozart, ce style détaché et libre, ce souffle aérien, indéfinissable, subtil. J’aime mieux féliciter les interprètes en bloc pour leur travail que de faire des remarques personnelles pour chacun d’eux. Il faudrait par exemple observer que si les ressources vocales de M. Tassian sont belles, son jeu est parfois vulgaire et „anti-mozartien ”. Il faudrait également dire que Mme Grozea n ’a pas le droit de paraître dans un opéra de Mozart, car sa présence guerrière contredit la délicatesse du texte musical. Il faudrait dire que le jeu et la voix de Mme Massini ont quelque chose de cassant. Il faudrait aussi faire une mention spéciale pour M. Chicideano, qui a chanté avec une surprenante modestie, abandonnant sa fatuité habituelle, pour M. Folesco, pour M. Alger et surtout pour Mme Gufiano qui fut excellente et qui, seule dans un ensemble trop lourd, comprit le sens et l’humour de la musique. Mais je préfère ne pas faire toutes ces remarques et répéter que, malgré toutes nos observations, la représentation de Don Juan à l’Opéra Roumain est une réussite qui fait honneur à l’institution et aux artistes. PUBLICISTICĂ 331 ALBERT THIBAUDET A MURIT O scurtă telegramă Rador atât de scurtă, încât un moment m-am întrebat dacă nu e la mijloc o confuzie de nume - anunţă moartea lui Albert Thibaudet, „profesor la Universitatea din Geneva”. E tot ce a găsit de spus redactorul telegramei. Se duce cu Albert Thibaudet una din cele mai frumoase minţi ale timpului nostru. Spiritul francez şi spiritul european pierd o admirabilă figură de intelectual. Thibaudet reprezenta în cultură poezia erudiţiei. Era un învăţat şi n-a încetat niciodată să fie un artist. El întrunea în scrisul său disciplina şi supleţea, siguranţa metodei şi graţia stilului. A fost un istoric şi critic al ideilor - dar în acest domeniu de abstracţii, nimeni n-a gândit mai viu, mai degajat, mai firesc. Nici o aviditate în opera lui Thibaudet. Totuşi nici un diletantism. Când a cercetat o problemă, a dus-o până la o preciziune şi la o claritate de manual clasic. Dar expunerea lui simplifica fără să sărăcească. A fost un ordonator. A fost un profesor în sensul cel mai generos al cuvântului. Nenumărate generaţii de tineri europeni, au făcut în tovărăşia cărţilor lui, paşii cei mai siguri în cultură. Nici astăzi nu există o mai bună cale spre bergsonism, decât studiul lui Thibaudet. Nici astăzi nu există o mai intimă, o mai profundă explicare a lui Mallarmé, decât aceea pe care ne-a dat-o el. Cărţi solide, clare, juste, construite cu un instinct de ordine intelectuală şi scrise cu o necăutată artă. 332 MIHAIL SEBASTIAN în critica literară, calitatea lui Thibaudet era de a surprinde liniile mari de orientare, familiile de spirit, grupurile înrudite, tendinţele comune. Critica lui era clasificatoare. Ducea această artă a clasificării până la explicaţiile cele mai surprinzătoare. Cred că era în Albert Thibaudet un botanist prin vocaţie. A fost un Linne al literaturii. L-au tentat mereu tablourile sistematice: vedea istoria literară în districte, în departamente şi subdepartamente. Cine cunoaşte minunata sa carte Le liseur de romans ştie ce bogăţie de nuanţe, ce seducător joc de asociaţii, ce lărgime de vederi, ce supleţe intuitivă însufleţea critica, în aparenţă dogmatică, a lui Albert Thibaudet. Puţine cărţi îţi dau mai convingător sentimentul că literatura este un lucru viu. Aceeaşi artă de a exprima fără schematism ideile generale (artă profund franceză, artă etern franceză) Thibaudet a realizat-o în studiile sale politice. împreună cu Alain, el a fost criticul şi teoreticianul radicalismului francez. Mi se pare că nu exagerez spunând că pentru a înţelege politica Franţei, structura Republicii, constanţele ei este indispensabil să cunoşti cel puţin două din studiile de politică ale lui Albert Thibaudet: Republica profesorilor şi Ideile politice ale Franţei. Cu un astfel de ghid, nu ai niciodată surprize. El îţi comunică un sentiment de securitate pe care faptele actuale nu-1 pot zdruncina. Ultimii ani de viaţă, Thibaudet i-a petrecut la Geneva. A fost poate un involuntar simbol. îşi afirma astfel cetăţenia sa europeană. PUBLICISTICĂ 333 Mă gândesc cu tristeţe că nu voi mai găsi de aici încolo în N.R.F. articolul său lunar, plin de lumină - lumina unei mari culturi şi a unei inteligenţe din cele mai cuprinzătoare. Am sentimentul că mi-a murit un profesor. Era liniştitor gândul că în aceste întunecate vremuri trăia şi cugeta undeva Albert Thibaudet. CONGRESUL ISTORICILOR Reuniunea câtorva oameni de ştiinţă la Bucureşti, într-un cadru festiv şi în atenţia respectuasă a publicului, a ziarelor şi a guvernului, este un fapt ce ne mai salvează puţin din vulgaritatea faptelor „la ordinea zilei”. Abuzul de popularitate al politicii este jignitor. Un stupid spirit de cabotinaj menţine politica şi pe oamenii ei în permanenta preocupare a omului de pe stradă. Se abuzează până la lipsă de pudoare, de fotografiile miniştrilor, ale şefilor şi subşefilor de partide, ale prefecţilor şi subprefecţilor, ale comisarilor şi subcomisarilor. E o mentalitate de vedete, care te deprimă. Suntem la urma urmelor sătui de ce face, de ce zice, de ce nu face şi de ce nu zice d. prim ministru. Mult mai interesant - nesfârşit mai interesant şi mai profund - este ce face şi ce gândeşte G. Ţiţeica sau George Enescu sau doctorul Parhon sau Tudor Arghezi sau profesorul Rădulescu-Motru. Din modestia lor, din tăcerea lor, din munca lor fără zgomot şi fără fotografii se face eternitatea noastră. 334 MIHAIL SEBASTIAN E reconfortant ca - măcar din când în când - să ne aducem aminte de acest lucru. E reconfortant ca cel puţin o dată în an, omul de pe stradă să ştie că un învăţat e mai mult decât un ministru şi un cărturar mai mult decât un şef de gărzi politice. Am urmărit cu bucurie toate festivităţile organizate în onoarea istoricilor aflători în ţară. Ştiam că fiecare nume reprezintă o viaţă de muncă, de loialitate, de încredere în destinele spiritului. Şi aveam sentimentul că steagurile ce le-au fost ridicate în întâmpinare nu flutură în zadar. WALDEN Am văzut într-o librărie o carte prost tipărită, ca în vremurile eroice ale tiparului, cu literă mică, rânduri înghesuite, hârtie neagră, şi care totuşi mi s-a părut emoţionantă prin devotamentul care trebuie să fi fost cheltuit pentru a fi scoasă la lumină. Este Walden de H. D. Thoreau, tradusă şi tipărită de Panait Muşoiu. Panait Muşoiu este un nume aproape legendar al publicisticii româneşti. Noi, care ne permitem să fim blazaţi la 30 de ani, ar trebui să-l privim cu oarecare remuşcare pe acest bătrân admirabil, muncind de ani de zile cu condeiul în mână pentru câteva delicate închipuiri în care el crede în ciuda timpului, în ciuda noastră, în ciuda lui... Nu ştim cum a descoperit Panait Muşoiu pe Thoreau şi cum de s-a oprit la Walden. Este o alegere norocoasă. PUBLICISTICĂ 335 Henri David Thoreau este - sunt convins un necunoscut la noi. Pe vremuri, când l-am cetit pentru prima dată (într-o traducere mai veche la N.R.F.) am încercat să conving pe cetitorii mei de valoarea umană a acestui scriitor american din veacul trecut, de interesul documentar al cărţilor lui şi de poezia lor primitivă, sinceră, bucolică. Cred că n-am izbutit. Walden e o carte frumoasă, bogată, plină de umanitate, plină de încredere în viaţă, o carte salubră, care redă plantelor, peisagiilor, culorilor un gust originar, o tinereţe de izvoare. URY BENADOR: HILDA D. Benador reia în Hilda tema, pe care a tratat-o anul trecut în Subiect banal. O reia nu pentru a o duce mai departe, ci pentru a ne-o prezenta din nou, într-o perspectivă schimbată. Se întâmplă cu romanul său ceea ce se întâmplă cu un tablou pe care - după ce l-ai privit multă vreme dintr-un anumit loc - îl deplasezi spre a-1 pune sub un nou unghi de vedere. Atâta lucru e de ajuns uneori, pentru ca într-o privelişte veche să descoperi aspecte până atunci ascunse. într-un roman, o asfel de experienţă poate fi deosebit de interesantă. Seria faptelor rămânând identică, semnificaţia lor poate deveni cu desăvârşire alta, numai prin simplul fapt că le priveşti şi le înţelegi în numele altui personaj. 336 MIHAIL SEBASTIAN Dacă ne gândim că fiecare personaj al unui roman are o altă viziune a dramei, atunci nu este exagerat să spunem că acest roman închide atâtea romane virtuale, câte personaje cuprinde. Romancierul alege una singură din aceste virtualităţi - şi o realizează. Pe celelalte le sacrifică, le lasă în umbră, le opreşte de a se exprima. După ce în Subiect banal d. Benador scrisese romanul lui Ludwig Holdengraeber, iată-1 scriind - cu aceleaşi fapte - romanul Hildei. Singurul lucru care se schimbă este centrul de atenţie. Restul rămâne intact. Intenţia sa este să pună în lumină „din amândouă părţile problema tragică a căsătoriei” (p. 14). A facut-o anul trecut pentru soţ , o făcu de astă dată pentru soţie. Ciclul ar putea fi închis printr-o a treia versiune, scrisă tot cu aceleşi fapte, dar din punctul de vedere al amantului. Triunghiul ar fi astfel complect, iar fiecare din cele trei unghiuri ale lui s-ar afla succesiv luminate. Exerciţiul este fără îndoială interesant, l-a încercat acum câţiva ani André Gide când a scris urmarea la L'école des femmes dând cuvântul lui Robert. „A da cuvântul” mi se pare în această împrejurare o destul de exactă expresie. Nu o dată terminând lectura unui roman m-am despărţit cu greu de eroii lui. Aveam impresia că ar mai avea multe lucruri să-mi spună şi că închizând ultima pagină, autorul a oprit în chip arbitrar destăinuiri rămase irevocabil în umbră. Hilda d-lui Benador, rechemată dintr-o poveste pe care o consideram închisă, nu ne reveleză totuşi PUBLICISTICĂ 337 prea multe secrete. Versiunea ei şi versiunea soţului sunt simetrice. Aceleaşi sunt faptele, acelaşi este procesul psihologic. Drumurile nu sunt numai paralele: ele sunt suprapuse şi uneori se confundă. în aşa de mare măsură, încât, pe alocuri, romancierul se vede silit să transcrie pur şi simplu pasaje întregi din Subiect banal - pasaje care nu numai că-şi păstrează nemodificat cuprinsul material, dar îşi păstrează întocmai sensul lor prim. Mărturisesc că nu înţeleg prea bine aceste repetări. Ele ar fi avut un rol determinat dacă -reluând anumite incidente - autorul le-ar fi dat o nouă comunicaţie - întocmai cum, într-o compoziţie muzicală, o temă din allegro poate reveni în andante, dar altfel încadrată şi altfel pusă în valoare. Nu este însă cazul temelor repetate în Hilda. Ele revin aici fără să capete alte lumini pe care le-am cunoscut prima oară. Cred că d. Benador a pierdut astfel ocazia unei foarte subtile experienţe de literatură şi de psihologie. D-sa scrisese în Subiect banal un roman al geloziei, un roman de tortură morală, un roman de sensibilitate exasperată prin analiză. Avea, mi se pare, în Hilda prilejul de a descoperi reversul acestei drame - ceea ce i-ar fi creat într-adevăr o nouă perspectivă întregii opere. Gelozia e o dramă de contraste şi de disproporţii. E o dramă cu dublă. Ceea ce într-o parte este derizoriu, devine de cealaltă parte mortal. Ceea ce într-o parte este o calmă indiferenţă, devine de cealaltă parte o încordată nelinişte.. Acelaşi fapt este trăit de doi oameni, dar „unghiul de refracţie 338 MIHAIL SEBASTIAN psihologică” (dacă se poate spune) al acestor doi oameni este diferit, aşa încât acelaşi fapt provoacă reacţiuni duble, aici nepăsare, dincolo dezastru. Această alternanţă de insensibilitate şi de exasperare constituie tragi-comedia geloziei. în subiect banal d. Benador ne înfăţişează aspectul ei patetic. Aşteptam în Hilda aspectul ei temperat. Văzusem regiunea dureroasă a dramei, aşteptam regiunea ei neutră. Mi se părea că Hilda ne va arăta ce puţină realitate aveau stafiile cu care luptase, într-o continuă febră interioară, bărbatul ei. Dar romancierul ne contrazice aşteptarea. Hilda nu este reversul Subiectului banal - ci este acelaşi roman, absolut acelaşi roman, povesit încă o dată. Precizez: povestit încă o dată, nu povestit altfel. Drama Hildei este exact drama lui Ludwig. Şi ea este o neliniştită. Şi ea se torturează cu acelaşi joc de presupuneri. Şi ea se pierde în sălbatica logică a geloziei. Şi ea suferă de aceeaşi neputinţă de a crede şi de aceeaşi necesitate de a şti. îşi pulverizează metodic toate certitudinile - deşi singura ei nostalgie este a unei odihnitoare certitudini. Tânjeşte după un mare repaos sufletesc, dar face tot ce poate pentru a turbura acest repaos. D. Benador urmăreşte cu pătrundere şi uneori cu acuitate acest proces de disoluţie morală, dar impresia că repetă - chiar dacă repetă foarte bine - exerciţii psihologice anterior făcute, mă obligă să observ că Hilda face „double emploi” cu Subiect banal. Aş fi vrut ca trecând de la Ludwig la Hilda, romancierul să treacă efectiv de la o regiune psihologică la altă regiune psihologică, de la un PUBLICISTICĂ 339 climat la alt climat. Ar fi trebuit pentru aceasta să încerce o schimbare totală de ton, de vocabular, de stil. Se poate? Nu ştiu dacă se poate. Ştiu doar că o asemenea încercare ar merita osteneala. Aş fi vrut să revăd romanul Hildei şi al lui Ludwig scris cu un ton mai jos. întrebuinţez într-adevăr acest termen - pentru că totdeauna am avut sentimentul că este ceva excesiv în scrisul d-lui Benador, ca într-o voce care nu ştie să coboare. „Atmosfera înaltă şi pură”, „dom de singurătate şi tristeţe”,,plimbat de nu ştiu ce lumină cerească şi legănat încet în spaţiu”, „stare de spaimă şi evlavie”, „luminiş de însorire şi virginitate”, „fluid de castitate” - iată numai câteva expresii patetice, familiare d-lui Benador şi care -prin impreciziunea lor lirică - dau scrisului său un accent solemn, dar îl şi acoperă în nu ştiu ce negură verbală pe care, în ce mă priveşte, o regret. O Hildă mai puţin complexă, o Hildă mai simplă şi mai lipsită de probleme i-ar fi impus desigur autorului şi o revizuire de stil. Dar are un critic dreptul de a-i propune unui scriitor alte obiective decât acelea pe care singur şi le-a propus? Desigur că nu. D. Benador a scris cartea pe care a vrut s-o scrie - şi să recunoaştem că pentru aceasta şi-a regăsit toate calităţile sale - de atâtea ori remarcabile - de simţire, de analiză, de stil. LES ÉCRIVAINS ET LA POLITIQUE Puisque les élections françaises approchent, un grand hebdomadaire parisien vient de questionner 340 MIHAIL SEBASTIAN plusieurs illustres écrivains et artistes sur leurs opinions politiques. La plupart ont répondu qu'ils n 'en avaient pas. „Je n'en pense absolument rien, affirme M. Paul Valéry. Je suis complètement absent de la politique. Je suis partisan de la séparation la plus absolue entre la politique et la littérature. " Le même dédain pour la chose publique nous le trouvons dans la réponse de M. François Mauriac: „Ah, que me demandez-vous là? Les élections? Pourquoi les journaux veulent-ils que j 'aie des opinions sur tout? " Cette attitude est sans doute très élégante, mais n 'est-elle pas aussi trop commode? Ne vouloir rien savoir de ce qui agite la cité, de ce qui fait la passion des foules, de ce qui tourmente la vie de la nation est peut-être une preuve de noblesse et de solitude. Néanmoins, cette solitude ressemble un peu trop à l'indifférence et il n'y a rien d'héroïque dans l'indifférence, si orgueilleuse qu 'elle soit. „La tour d'ivoire" est une formule de dignité morale en tant qu'elle est un refus de la bassesse politique, mais elle devient une formule de lâcheté plus ou moins subtile, plus ou moins délicate quand elle cache, sous l'orgueil de la solitude, la crainte de la responsabilité. Est-ce un acte d'orgueil cette „tour d'ivoire " ou est-ce simplement une fuite? Ne pas s'occuper de la politique c'est très beau. Mais peut-on le faire? A-t-on le droit de le faire? Voici une question que se posait, il y a trente ans déjà, un écrivain qui n'avait pourtant pas le goût de l'héroïsme, puisqu 'il n 'avait pas le goût de PUBLICISTICĂ 341 l’hypocrisie. Je pense à Jules Renard' ce poète, ce fantaisiste, ce? ingénu qui lui aussi aimait à sa façon la „tour d'ivoire", car il aimait la solitude. Je trouve dans le journal de Renard une petite observation d'une ironie et d'une justesse très actuelles: „Je ne m 'occupe pas de politique... C'est comme si vous disiez: Je ne m'occupe pas de la vie. " Aujourd'hui plus que jamais la politique décide de notre existence collective et individuelle. Notre liberté, notre sécurité, notre travail, notre dignité d'homme, notre vie en défend. Que nous le voulions ou non, nous sommes solidaires avec la politique - et si nous refusons de la faire, nous ne pouvons pas, hélas!, refuser de la subir. Et puisque de toute façon nous sommes obligés de supporter ses conséquences, ayons au moins l 'énergie et le courage d'affirmer notre pensée. Ne pas avoir des opinions n'est pas trop courageux de la part d'un écrivain. C'est plutôt une déclaration d'impuissance. Les intellectuels ont l'habitude de médire la politique et les politiciens. Ils n'ont pas tort sans doute, mais pourquoi ne cherchent-ils pas de sauver la chose politique par leur présence active, par leur conscience civique, par leur volonté de faire triompher l'esprit dans la vie de l'État? Une désertion est toujours une désertion, même quand elle est pleine de noblesse. Les clercs ont plusieurs manières de trahir et leur dédain de la politique en est une. 342 MIHAIL SEBASTIAN LOLA BOBESCO. VITTORIO GUI. LA PHILHARMONIQUE Après de courtes vacances, la Philarmonique a repris son activité et nous a offert deux concerts symphoniques dans la même semaine, pour compenser ainsi le relâche de jeudi passé. Nous avons donc eu un concert dimanche matin et le second concert jeudi soir, comme d'habitude. C'est Mlle Lola Bobesco qui fut la soliste du premier symphonique et nous avons salué son apparition avec grande joie. Elle n'est déjà plus l'enfant que nous avons connue il y a quelques années, timide, incertaine, émue sous le poids d'une vocation artistique qui dépassait de beaucoup le manque d'expérience de son extrême jeunesse. Elle n'est déjà plus l'enfant prodige que nous regardions avec une certaine crainte, de ne pas la voir fléchir sous la flamme pathétique de la musique. Mlle Bobesco est maintenant une artiste qui a gagné de la maîtrise, sans rien perdre de sa spontanéité première. Son violon est plus calme, plus clair, plus sûr. C'est le violon d'une artiste qui ne cherche pas des exploits de bravoure, qui ne se laisse pas entraîner par la virtuosité et par les effets techniques trop simples. Ce qui nous émeut surtout dans l'art de Mlle Lola Bobesco c'est son sérieux. Elle pourrait sans doute faire valoir tant ce qui est prodigieux dans l'apparition d'une violoniste de son âge. Le public est assez naïf pour aimer les exhibitions. Mais Mlle Bobesco ne flatte pas son public. Elle refuse de le gagner par d'autres moyens que ceux de la sincérité PUBLICISTICĂ 343 artistique. Il y a quelque chose de facile, de naturel, de loyal dans son jeu: c 'est la facilité heureuse de sa jeunesse. Et il y a en même temps un trait grave dans ce jeu, un trait de maturité précoce. Mlle Bobesco a exécuté dimanche matin la Symphonie espagnole de Lalo. On ne saurait dire la grâce, le sens musical nuancé, Vélan, la sincérité dont elle a joué cette œuvre si généreuse par son inspiration et par son éclat. Son violon est un des plus mélodieux que nous ayons écoutés dernièrement. Et s'il manque parfois d'ampleur, il ne manque jamais de sensibilité et de finesse. Le programme du concert était complété par la Suite en fa d'Albert Roussel et par Daphnis et Chloé de Maurice Ravel - ce qui, avec la Symphonie de Lalo, faisait une sorte de festival de musique française. Au pupitre, M. Georges Georgesco fut un dirigeur sensible aux nuances. * Après avoir reçu cette année Bernardino Molinari, représentant de la vieille génération musicale de l'Italie, et Mario Rossi, représentant de sa toute jeune génération, la Philarmonique a offert jeudi soir la baguette à M. Vittorio Gui, directeur de l'Orchestre Symphonique de Florence. M. Gui est un dirigeur d'une autorité qui nous paraît un peu trop sévère. Il domine l'orchestre jusqu'à lui supprimer toute liberté de mouvement, tout élan, toute vivacité. H y a quelque chose de cassant dans sa manière. Il y a une certaine dureté qui va jusqu'à la sécheresse. Son art nous paraît parfois schématique, abstrait et 344 MIHAIL SEBASTIAN toujours froid. Ce n'est pas un reproche, c'est une remarque. D‘ailleurs, cette manière peut nous donner des réussites remarquables. J'ai beaucoup aimé par exemple l'exécution de l'ouverture à L’italienne à Alger de Rossini. Tout ce qui est excès de mélodie, excès de facilité dans cette ouverture, se trouve réprimé sous la baguette de M. Gui qui lui donne une certaine simplicité linéaire. Nous faisons de la sorte la connaissance d'un Rossini moins riche, moins expansif moins méridional mais justement à cause de cela plus précis, plus simple, plus „mozartien " oserais-je dire. La même remarque peut convenir à certains passages de la Symphonie pastorale de Beethoven, exécutée avec une sobriété heureuse parfois, mais exagérée dans l'ensemble. Car si l'interprétation de M. Gui nous évite cette lassitude sentimentale, que nous avons l'impiété de sentir de temps en temps en écoutant un certain Beethoven, elle nous ôte en même temps - et elle a bien tort - ce souffle de grandeur un peu rhétorique, mais si généreuse, si large, si dramatique de l'éternel Beethoven. Nous nous rappelons l 'interprétation que Molinari donna, il y a quelques mois, à la troisième symphonie - et ce souvenir nous oblige de remarquer encore une fois tout ce qu'il y a de trop sévère dans l'art de M. Vittorio Gui. Les deux chorales de Jean Sébastien Bach, exécutés dans la deuxième partie du programme et orchestrés par M. Gui lui-même, nous parurent d'une orchestration confuse et, de toute façon, d'une PUBLICISTICĂ 345 structure trop moderne pour le style initial de Vœuvre. Au contraire la façon, dont M. Gui dirigea les Fontaines de Rome de Respighi fut excellente. Inscrites au programme au dernier moment - pour commémorer leur auteur mort il y a quelques jours à Rome - les Fontaines trouvèrent jeudi soir un dirigeur qui sut leur donner toute la splendeur musicale du texte. La soirée finit de la meilleure façon avec Vouverture des Maîtres chanteurs. ALEGERILE FRANCEZE Astăzi are loc în Franţa primul scrutin al alegerilor pentu Cameră. Nu este decât o etapă a procesului electoral - şi nu cea mai importantă. Rezultatele finale, rezultatele decisive se vor cunoaşte abia duminica viitoare după al doilea scrutin. Deocamdată, astăzi, vor ieşi din joc arondis-mentele „cuminţi”, arondismentele fidele care obişnuiesc să aleagă decenii de-a rândul acelaşi candidat fără ezitare şi aproape fără luptă. Vor rămâne pentru scrutinul de la 3 mai, arondismentele indecise, cele care pot fi deplasate de la legislatură, la legislatură şi care, tocmai de aceea, determină sensul în culoarea alegerilor. Totuşi de pe acum, toată lumea este de acord să prevadă un mare succes de stânga. Nu se pot desigur preciza cifrele, dar se cunoaşte orientarea generală. Ea merge net spre frontul popular. 346 MIHAIL SEBASTIAN Acest fapt este de două ori surprinzător. 1. în primul rând fiindcă el contrazice ritmul regulat al alegerilor franceze de după război. Ele au avut, de la 1920 până astăzi, o mişcare de pendul: o dată la dreapta, o dată la stânga ... într-adevăr, alegerile de la 1920 au dat puternice majorităţi reacţionare. Cele de la 1924 au marcat dimpotrivă un violent succes cartelist. Reacţiunea a câştigat apoi terenul în 1928 şi l-a pierdut din nou în 1932, când l-a recucerit stânga. Pulsul electoral bătea cu o regularitate aproape monotonă. Din patru în patru ani, „opinia publică” refăcea o experienţă inversă celei precedente. 1920 dreapta, 1924 stânga ... Simetria era perfectă. Pentru ca ea să continue şi pentru ca seria să fie complectă, 1936 ar trebui să fie la dreapta. Jocul se întrerupe însă aici. 1936 refuză să-l ducă mai departe. E prima dată când oscilaţia pendulară a politicii franceze e deranjată. Mecanismul nu mai vrea să funcţioneze. Stânga urmează stângii. Dreapta pierde pasul. 2. în al doilea rând, acest rezultat - dacă va fi într-adevăr confirmat - este surprinzător pentru că vine în urma unor unor puternice lovituri de reacţiune. Să nu uităm afacerea Stawisky. Să nu uităm 6 februarie 1934. Să nu uităm crucile de foc. Iată trei elemente care ar fi trebuit să provoace descompunerea democraţiei franceze, nu succesul ei. De ce nu provoacă totuşi această descompunere? Pentru că toate trei aceste fenomene (şi afacerea Stawisky şi 6 februarie şi crucile de foc) sunt PUBLICISTICĂ 347 fenomene pariziene, în timp ce democraţia franceză este provincială. Parisul nu decide în politica Franţei, care este o politică de structură morală şi provincială. Albert Thibaudet numea această lege „principiul lui Mazarin”. El spune în Republica profesorilor câteva lucruri de o cuminţenie ce nu poate fi mai oportun evocată decât astăzi: „Franţa este o ţară în care literatura se cheamă Paris, exclusiv Paris, şi în care politica se cheamă provincie, nimic altceva decât provincie ... Nu se guvernează decât împotriva Parisului. Nu se poate guverna împotriva provinciei. Nu se poate guverna împotriva Lyonului şi a Tuluzei”. Alegerile de azi şi cele de săptămâna viitoare vor ilustra încă o dată opunerea de structură şi de funcţiune între Paris şi provincie. Nu va fi pentru prima oară în istoria Franţei. LOLA BOBESCU Nu o ascultasem niciodată pe această tânără violonistă. Nu ştiu de ce. Poate dintr-o teamă personală de tot ce este „copil minune”. Am fost însă la concertul Filarmonicei de duminica trecută şi am auzit Simfonia spaniolă de Lalo cântată de Lola Bobescu. Ce suavă, ce delicată, ce clară apariţie această tânără fată, pe jumătate gravă, pe jumătate ingenuă -ţinând cu decizie vioara (decizia puţin aspră şi 348 MIHAIL SEBASTIAN stângace a adolescenţilor) şi ridicând cu nu ştiu ce uşurinţă inspirată arcuşul. N-aş putea spune lucru mare despre arta ei. Nu e nici în căderea mea redacţională - şi nici nu mă pricep. Dar aş vrea să pot spune un cuvânt pentru emoţia, pentru graţia, pentru fineţea acelei imagini de adolescentă în rochie albă, înfruntând cu bravură, cu puţină cochetărie şi cu un mic zâmbet de ironie copilărească o întreagă sală atentă şi sceptică Părea că descinde dintr-un poem de Francis Jammes. UN RECITAL DE POEZIE Aseară la Fundaţia Carol, Marietta Sadova şi Haig Acterian au cetit versuri. Trebuia puţin curaj pentru un astfel de lucru. Curajul de a face ceva, care prin firea lui este sortit să fie înţeles de puţini oameni. Să nu deplasăm destinul poeziei. Să nu privim cu melancolie cele câteva cărţi de versuri care -tipărite prin devotamentul şi cheltuiala poeţilor - sunt apoi sortite să se piardă în librării sub avalanşa unei literaturi mai norocoase. Sunt destule facilităţi în cultura şi viaţa noastră. E bine ca poezia să-şi păstreze drumul ei aspru, drumul ei necunoscut, treptele ei greu de suit. E bine ca poezia să rămână o faptă eroică, prin renunţările pe care şi le impune şi prin singurătatea pe care o acceptă. PUBLICISTICĂ 349 Avem încă sentimentul că poezia este un fapt de taină şi că glasul ei nu poate fi auzit decât de cine e chemat pentru aceasta. Să fim bucuroşi că mai rămâne acest semn secret de recunoaştere şi să încercăm a-1 păstra sus, foarte sus, deasupra zilelor ce trec. Un recital de poezie este o întrunire de familie. ALBERT THIBA UDET Nous ne lirons plus les admirables Réflexions qu'il publiait chaque mois dans la „Nouvelle Revue Française ". C'était toujours quatre ou cinq pages de pensée claire et juste, nourrie de la plus riche et de la plus vivante culture. Universitaire par profession, il est toujours resté artiste par vocation littéraire. Son goût égalait son érudition. Nous ne savions pas ce qu 'il fallait surtout admirer dans ses œuvres critiques: la richesse de l'information, l'esprit d'ordre ou bien ce sens poétique qu'il savait deviner et rendre clair dans les œuvres les plus sobres, les plus froides. Il y a dans toute critique un côté artificiel, abstrait, schématique - comme tout ce qui touche au monde des idées. Ce côté d'artifice intellectuel nous ne le trouvions pas chez Albert Thibaudet, tant il était humain par sa compréhension, tant il était libre par son esprit. Il avait pourtant des manières de professeur. Il enseignait. Chacun de ses livres est un manuel, un précis, un petit traité. Il aimait classifier. 350 MIHAIL SEBASTIAN Il aimait voir les choses dans leur enchaînement méthodique. Un livre était tout de suite rattaché à une famille de livres, une idée était étudiée par rapport à une série plus grande d’idées, un homme était expliqué par ses points de contact avec les groupes, avec les partis, avec les grandes écoles de pensée ou de littérature. Et pourtant, il n y avait aucune étroitesse dans ce jeu un peu didactique des classifications. Au contraire, Albert Thibaudet y mettait une fantaisie, une invention, une mobilité d’esprit qui nous ravissaient. Ses associations d’idées nous surprenaient toujours par leur inattendu, par leur courage, par leur hardiesse. C’était une manière séduisante de découvrir les traits d’union entre les choses les plus différentes. Là où nous ne voyions qu’un amas de faits sans rapport, il voyait, lui, une suite ordonnée et logique de phénomènes. Combien cet excès d’ordre, de clarté et d’esprit logique était pourtant privé de toute sécheresse, de toute pédanterie! Combien était-il riche en suggestions et en découvertes! Nous ne pouvons pas oublier Le liseur de romans, ce petit bréviaire de lecture. Ce n ’est pas le meilleur livre d’Albert Thibaudet, mais si je le crois spécialement c ’est justement à cause de ses classifications qui paraissent à la fois fantaisistes et rigoureuses. Thibaudet nous révèle dans ce petit bouquin les secrets les plus délicats, les plus fins, les plus nuancés d’une bibliothèque. Les livres ont pour lui une vie complexe, une vie commune. Ils PUBLICISTICĂ 351 constituent une sorte de communauté dans laquelle il distingue des groupes, des clans, des familles reliées par des attaches pour nous invisibles, mais pour lui évidentes. Je relis avec tristesse ce petit livre si vivant, si ingénieux, et je ne peux encore croire qu'une telle intelligence soit à jamais perdue. La mort d'Albert Thibaudet n 'est pas seulement une perte de la France, c'est un deuil pour tous ceux pour qui la culture européenne n 'est pas un vain mot. NOTĂ LA UN ROMAN FEMININ Am mai remarcat şi altă dată lipsa de frivolitate a literaturii femeilor. Pare curios, dar femeile aduc în literatură un accent de gravitate ce contrazice prejudecăţile noastre despre uşurinţa lor. Băgaţi de seamă că nu există opere satirice scrise de femei? Mă şi întreb dacă există propriu-zis un humor feminin. Anumită ironie, da. Anumită ingenuitate, desigur. Dar şi ironia lor, şi ingenuitatea lor au un gust de melancolie care le împiedică să meargă mai departe de zâmbet. E uşor de verificat această observaţie în literatura engleză, unde femeile formează o adevărată familie psihologică de la George Elliot prin Jane Austen şi surorile Bronte, până la Virginia Woolf, Rosamond Lehmann, Katherin Mansfield sau Mary Webb. Linia lor comună nu ni se pare a fi aceeaşi gravitate de simţire? Lucrurile nu mi se par diferite în Franţa, unde Geneviève Fauconnier sau Louise de Vilmorin (aceasta din urmă, autoarea unei cărţi mai puţin cunoscute, Sainte Unefois, admirabilă prin graţia ei simplă şi în acelaşi timp fastuoasă) oferă, în peisajul literar francez, aspecte sufleteşti de o curiozitate pe care numai măsura şi tactul o împiedică să devină solemnă. Şi nici Colette nu infirmă remarca noastră -Colette mai puţin decât oricine -, căci, sub facilitatea ei atât de înşelătoare, ni se revelează una din sensibilităţile cele mai nuanţate şi mai subtile din câte literatura de astăzi ne poate înfăţişa. Dacă ne întoarcem spre literele române, prezenţa femeilor se distinge prin acelaşi spirit, pe care l-am numit grav, prin acelaşi refuz de frivolitate. Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Henriette Yvonne Stahl, Sanda Movilă1 şi, acum de curând, Lucia Demetrius surprind prin accentul patetic al scrisului lor -patetic chiar când acest scris are preciziunea şi luciditatea d-nei Bengescu sau a d-rei Archip, amândouă prozatoare de mare concizie artistică. Singură d-ra Otilia Cazimir - dintre scriitoarele care justifică atenţia criticului - aduce o notă de „badinerie” şi de humor, care, când nu recurge la efecte de cronică rimată, se învăluie şi ea într-un uşor sentiment de tristeţe. Nu vreau să abuzez de această observaţie şi nici să-i dau semnificaţie de lege generală. îndeobşte 1 Nu atât în romanul Desfiguraţii, prea inegal după credinţa mea, cât în unele din nuvelele sale şi, mai ales, în excepţionala bucată 15 minute - bucată de cea mai severă antologie - apărută în R.F.R. însă, literatura femeilor mi se pare a fi o literatură de atmosferă gravă. Oricum, nu cunosc un exemplu de scriitoare sceptică. Cel mult dezabuzată - dar niciodată sceptică. Nu gândesc pentru prima oară acest lucru şi nici nu-1 scriu pentru prima oară. Dar lectura cărţii de curând apărute, a d-rei Lucia Demetrius - Tinereţe -îmi reaminteşte o sumă de reflecţii cu privire la literatura feminină. Mi le reaminteşte şi mi le verifică. îmi dau seama că orice generalizare este riscată şi că, mai ales, orice judecată globală despre scrisul femeilor este abuzivă. D-ra Demetrius protestează într-un loc, cu destulă violenţă, împotriva acestei maniere de a gândi. „E stupid ce spune, nu pot să sufăr bărbaţii care «cugetă» asupra femeilor”. Totuşi romanul său este aşa de mult, aşa de vizibil, aşa de adânc o carte scrisă de o femeie! în primul rând, prin anumită fervoare sentimentală, directă, exaltată, excesivă. Primele pagini, paginile în care se vorbeşte despre jocul lui Moissi, au o devoţiune lirică care sub condeiul unui bărbat mi s-ar părea indiscretă. „Tot frumosul pe care l-am crezut e cu putinţă. Am fost martori aşezaţi, acolo, la un pas, Ia coborîrea Duhului Sfânt în om, la supranaturalul ca o rază într-un om pe care-1 face străveziu, şi anormal, şi extraordinar, şi foarte om...” „Aseară actorul Moissi n-a fost un om, a fost o faptă, după săvârşirea căreia am plecat cu miezul sufletului scos din coaja indiferenţei...”. 354 MIHAIL SEBASTIAN Asemenea accente de fervoare sunt numeroase în carte şi ele întreţin o tensiune patetică, dezarmantă prin sinceritate, dar şi prin lipsa ei de rezervă şi stăpânire. „Am alergat - îi spune eroina cărţii pictorului Vladimir Lascăr, atunci când îl cunoaşte întâia oară -am alergat câteva zile să te caut, eram în trecere prin Bucureşti, voiam să cunosc pictorul şi omul din care au ţâşnit şi pasiunea şi arta ...”. Acest fel „presant” de a vorbi - ţinându-1 parcă de mâini pe cititor şi privindu-1 în ochi - acest fel de a vorbi cu sufletul la gură, dintr-o nevoie urgentă de a crede şi de a te face crezut, este un defect de adolescenţă sau de feminitate extremă. Sunt elanuri pe care un bărbat - din lene? din pudoare? din indiferenţă? - nu le va exprima niciodată. Aceste elanuri, pe jumătate frânte, pe jumătate descurajate, fac melancolia întregii cărţi, o carte în care trei „fete singure, bolnave de dragoste” îşi întreţin reciproc, îşi exaltă reciproc o sumă de iluzii puerile, de aşteptări zăpăcite, de întrebări fără răspuns. E un exces de sensibilitate în acest mic roman, exces ce dă fiecărui gest înţelesuri disproporţionate şi fiecărui cuvânt rezonanţe care îl depăşesc. De aici, bogăţia - uneori confuză - de colori, de senzaţii, de nuanţe. De aici, un sentiment continuu de freamăt, de copleşire, de pierdere. „în piaţă două precupeţe şi-au aşezat coşurile vinete. Sunt flori! Flori care se grăbesc înaintea primăverii, înaintea vântului care miroase crud, înaintea aerului care se albăstreşte, peste zăpada netopită. Sunt ghiocei, nu brebenei, poate brebenei vineţi, cu cozi scurte, fragede. PUBLICISTICĂ 355 îi iau în mâini şi nu mai ştiu ce să fac cu ei. I-aş vrea pe obraz, pe ochi, pe buze, aş vrea să-mi pot desface nu haina la piept, chiar pieptul ca pe o armură; să strâng primăvara asta grăbită, umedă, rece, dulce, vioaie, înăuntrul meu, cât mai în mine, mai aproape de tot ce tremură acum în faţa primăverii, de tot ce doare şi se mistue...”. Mereu aceeaşi sensibilitate dureroasă până şi în bucuriile ei, mereu aceeaşi febrilitate care-şi excede cuvintele. Pasajul este de altfel foarte frumos: un mic poem de graţie, de tristeţe, de iubire difuză, aşa cum se găsesc foarte multe în paginile acestui volum. E cu adevărat o carte de tinereţe. Nu ca semnificaţie literară - căci d-ra Demetrius scrie cu o surprinzătoare siguranţă în notaţii şi cu mijloace remarcabile de stil. Este însă o carte de tinereţe prin atmosfera ei, prin colorile ei crude, chiar prin oboseala ei în anumite momente, oboseală de Martie în amurg, când simţi împrăştiate şi încă nesigure, puterile de viaţă aşteptând undeva în aer, undeva în pământ, un semn care trebuie să vie. Roman de tinereţe, cartea d-rei Lucia Demetrius mai este şi un roman de iubire. Cititorii lui Stendhal şi ai lui Proust vor regăsi aici gânduri vechi despre jocul dragostei, despre treptele uitării, despre păcăleala dramatică a aşteptărilor inutile. Le vor găsi, nu sub formă de reminiscenţe literare - deşi şi asta se poate şi nu e de loc reprobabil - ci prin intuiţia directă şi sinceră a suferinţei. Dacă uneori eroina cărţii face reflecţii naive despre bărbaţi („Dacă noi ne păcălim, de ce nu ne 356 MIHAIL SEBASTIAN trezesc ei? De ce sunt laşi sau mincinoşi?...”) - nu e mai puţin adevărat că, de cele mai multe ori, paginile sale de analiză sunt de o rară subtilitate. Cursele psihologice ale amorului, chinul organizat al geloziei, sofismele acestei gelozii, jocul obositor de iluzii şi renunţări, totul este evocat cu un simţ de poezie, care face dovadă de autenticitatea cărţii şi de vocaţia literară a scriitoarei: „...Dragostea mea e un pian cu coarde moarte, nu pot cânta toată claviatura, sunt, clape cărora nu le corespunde nimic, sunt zile cărora nu le corespunde nimic” - spune undeva d-ra Demetrius, explicând admirabil impresia de oprire pe loc, de somnolenţă şi descompunere, pe care unele fragmente ale volumului său ţi-o lasă, ca pe un gust de cenuşă fină şi zadarnică. Dar clapele moarte ale acestei sensibilităţi sunt răscumpărate de alte nenumărate clape vii, sensibile până dincolo de limitele unei cunoştinţe obişnuite, clape ce răspund unor atingeri abia perceptibile. Nu pot transcrie toate notaţiile sale, demne de a fi reţinute - dar un cititor atent va fi cucerit de precizia expresiei, de fineţea senzaţiei, de suavitatea imaginii - toate pornind nu atât dintr-un efort de artă, cât din bucuria spontană a unei simţiri ce-şi găseşte expresie şi realitate în scris. Tinereţe e o carte care dă ecouri noi unei drame de totdeauna: iubirea. ION PILLAT: POEME ÎNTR-UN VERS Prefaţa - foarte frumos scrisă - a volumului d-lui Pillât îi depăşeşte cu mult cuprinsul propriu-zis. PUBLICISTICĂ 357 Ea stabileşte o întreagă artă poetică, ce mi se pare disproporţionată faţă de cele 90 de versuri pe care le prezintă. Să fie într-adevăr „poemul într-un vers” un nou gen de poezie? D. Ion Pillat încearcă a ne convinge -şi se sileşte a-i defini acestui nou gen legile proprii, încercarea este exagerată. Ea nu izbuteşte să suplinească teoretic ceea ce poetul n-a reuşit să realizeze artistic. în ciuda explicaţiilor preliminare, „poemul într-un vers” al d-lui Pillat nu este altceva decât un vers dintr-un poem. Deosebirea aceasta este esenţială. Din momentul în care cetitorul a facut-o, întreaga teorie poetică a d-lui Ion Pillat rămâne fără obiect. „Un vers dintr-un poem” - adică un fragment. Cum un sonet, de exemplu, are 14 versuri, e de ajuns să tipăreşti acest sonet nu pe o singură pagină, ci pe 14 pagini, vers cu vers - pentru ca astfel să capeţi 16 mici poeme de tipul prezentat în volumul de faţă. Poemele s-ar înmulţi astfel prin dezagregare. Ar fi un mod de sciziparitate prozodică. Poate că acest fel caricatural de a explica „poemul într-un vers” este injust. Dar la fel de injust - în sens invers însă - este d. Pillat când îi atribuie „poemului într-un vers” funcţiuni lirice majore. Lectura poemelor sale minuscule ne lasă o impresie de fragmentar, de neisprăvit, de arbitrar, care le condamnă categoric, cel puţin în măsura în care ele îşi propuneau ambiţiile prefeţei. Un vers nu e decât un vers - oricât ar fi el de frumos. E un acord într-o frază muzicală, este o 358 MIHAIL SEBASTIAN nuanţă într-un sentiment. El se defineşte prin luminile încrucişate ale versurilor perechi. El îşi capătă plenitudinea în măsura în care se integrează în poem. Rupt de acolo, devine în cel mai bun caz un detaliu ornamental izolat. Cartea d-lui Pillat ne face impresia unui ierbar - aşa cum făceam în clasa doua de liceu, când presam într-un bloc de hârtie petale de frunze pentru profesorul de botanică. Nimic mai pestriţ... Există în dulapul nostru cu cărţi un mic volum care seamănă de minune cu al d-sale. Este o Antologie de imagini tipărită acum doi-trei ani de un tânăr publicist, d. Teodor Scarlat, care avusese strania idee de a face o colecţie de metafore din poeţii români. Exerciţiul era cu totul lipsit de sens, iar bietele imagini sufereau în antologie, sângerând încă de briceagul care le tăiase. De multe ori, „poemele într-un vers” ale d-lui Pillat sunt simple - foarte simple - imagini. Exemple: Cad frunzele, pământul e plin de rândunele (p. 51) sau Am întâlnit azi toamna venind în car cu boi (p. 56) sau Brotacul: frunză verde; sitarul: frunziş mort (p. 64) sau Zburau fazani de aur în focul de cămin (p. 27) PUBLICISTICĂ 359 Nu discut valoarea fiecărei imagini. Prima mi se pare elementară. A doua de gust sămănătorist. A treia, pastel Vasile Alecsandri. A patra, frumoasă. Dar nu aceasta interesează. E vorba (chiar când imaginile sunt foarte frumoase - şi unele dintre ele sunt cu adevărat), e vorba de funcţiunea individuală a unei imagini, de posibilităţile ei de a trăi prin ea însăşi. Nu cred într-o astfel de funcţiune. Afară de rarele cazuri când o imagine este o străfulgerare de geniu, o intuiţie incandescentă, ea este un mod subordonat poemului. Această remarcă rezumă pentru noi problemele de poezie pe care le ridică „poemul într-un vers” al d-lui Ion Pillat. MIHAIL: URMARE Nu-mi amintesc în ce an a apărut primul volum de „stihuri” {Agonie), semnat cu acelaşi prenume care astăzi semnează placheta Urmare. Cred însă că au trecut de atunci şapte sau opt ani. Autorul reia exact de acolo unde îl lăsase firul întrerupt. Urmarea e într-adevăr o urmare. Ea continuă filmul liric al volumului precedent. E un lirism de nelinişte metafizică şi de inspiraţie religioasă, lirism copleşit de întrebări mari, fără răspuns. Dacă trebuie să-i fixăm acestei poezii un loc în geografia noastră poetică, am spune că ea se află undeva la confluenţa Arghezi-Blaga. 360 MIHAIL SEBASTIAN De la Blaga, autorul Agoniei şi al Urmării păstrează o anumită înclinare spre simbolurile mari, globale, apocaliptice. Ziuă, semicerc din întuneric năzărit (p. 17) Sau Plămânii mei în haos har inspiră (p. 22) Acest simbolism solemn, grav şi nebulos pe alocuri, aduce când spre vocative dramatice, de anumit accent retoric, când spre imagini reci, definitorii. Din primul gen iată un exemplu convingător: Oameni buni, hei, oameni buni, sufletul mi s-a furat (p. 24) Din al doilea gen, un exemplu nu mai puţin limpede, prin formularea explicită a simbolului: Un om e-o peţteră săpată de ape nevăzute şi sărate (p. 18) Cred că trebuie recunoscut în toate aceste versuri un ecou din Lucian Blaga (şi dacă versurile datează din 1928-29, atunci această influenţă este nu se poate mai firească), ecou căruia i se adaugă oarecari accente argheziene. Ele vin mai ales din Prapuri şi din Duhovnicească (aceasta din urmă amintită cu deosebire de poemul Lepădare de la p. 24). Odată degajat de aceste reminescenţe, poetul îşi găseşte fără dificultate cântecul propriu. Sunt câteva momente de simţire clară în volumul său, cum este, de exemplu, poemul închipuire, în întregime frumos, în ciuda a două cuvinte discordante din versul al treilea şi din versul ultim. Simplicitatea emoţiei însă biruieşte şi poemul rămâne aspru şi grav ca un acord de orgă. PUBLICISTICĂ 361 Iubire, te întreb, când ai venit în umbra gândului sărac sub care mă închin? Un pas al tău ivit în iarbă fu în un alb amin. Te-ai împlinit ca un descântec Te-ai subţiat ca un surâs In acest munte singuratec In care nimeni nu a râs Aici sunt vulpi, sunt regi şi oi; Iubire te întreb, când ai venit cu soare, smirnă şi oloi? Catrenul de la mijloc este admirabil prin contrastul lui de severitate şi graţie. La fel de realizat, deşi în cu totul alt gen, este poemul După cea din urmă vamă (p. 21), de o frumoasă stăpânire supremă, în care sentimentul morţii este exprimat cu o reală putere tragică, dar şi cu o profundă linişte. Ne-om întâlni ca morţii-n acelaşi pământ Ne-om aduna ca sunetele într-un cânt... Dacă uneori vigoarea accentelor lirice merge până la un ton interpelativ, prea dramatic şi prea retoric, după cum am observat mai sus, nu e mai puţin adevărat că această severă putere de emoţie capătă alteori o simplicitate cu totul remarcabilă. Peste capetele noastre ne ajungă Galbena lumină dintr-o toamnă lungă Vom rămâne poate jnepeni pe un munte Crengi întortochiate - amintiri pe-o frunte. Prefer în genere din poezia lui Mihail momentele calme, temele nemetafizice, versurile simple, tot ce este nepatetic, nesimbolic. Şi cu aceasta, nu-mi mai rămâne decât să vă spun cine este 362 MIHAIL SEBASTIAN poetul Mihail: este d. Haig Acterian. Sper să-mi ierte această indiscreţie. SANDUALBU ET L’ORCHESTRE RADIO. IRÈNE DUBISKA ET LA PHILHARMONIQUE Ce que nous estimons surtout dans l 'activité de M. Sandu Albu c 'est sa probité artistique, son sérieux, son travail, sa manière très appliquée, très attentive de préparer un programme et de Texécuter sans rechercher aucune facilité, d'effet. On peut avoir confiance en lui. Il ne vous trahira pas. Si ses dons sont modestes, si ses ressources sont belles sans être extraordinaires, si son talent est certain, sans avoir cette richesse de nuances qui fait un grand musicien, sa bonne volonté, son dévouement nous assurent en échange une exécution juste, intelligente et claire des œuvres les plus pertinemment choisies. M. Albu représente dans notre vie musicale, si pauvre en ce qui concerne les initiatives et les actes de courage, une activité personnelle très courageuse et qui cherche, par ses propres forces, non seulement de se frayer un chemin, mais aussi de nous découvrir quelques nouvelles perspectives musicales. Nous n 'avons pas oublié par exemple le beau programme de musique américaine que M. Albu nous présenta il y a quelques semaines dans un festival organisé par lui-même à la Salle Dalles. Ce fut une rare occasion d'entendre quelques échos d'un art qui nous reste inconnu, car on n'a pas chez nous hélas! la curiosité PUBLICISTICĂ 363 de rechercher au-delà du domaine si commode du „répertoire permanent”. Il faudra poser un jour plus directement et, s'il est nécessaire, avec plus de sévérité, le problème de notre répertoire musical. Personne ne s'en occupe. Ni pour la présentation des classiques, ni pour la sélection des modernes, il n'y a pas de directive, il n'existe aucun plan réfléchi, il n'y a aucune suite. ,,Les premières auditions” sont déterminées par le hasard et les reprises par la paresse. Et il n'y a pas beaucoup à attendre de la part d'une activité artistique qui se partage entre le hasard et la paresse. Voici pourquoi nous sommes heureux quand un artiste a le courage de marcher tout seul sur un chemin encore inconnu. Le festival de musique américaine, que M. Sandu Albu nous avait donné au mois de février, fut une expérience remarquable. Remercions-le maintenant, puisque nous avons négligé de le faire il y a deux mois. Mais ceci nous éloigne trop du concert de mardi soir. Il est grand temps d'y revenir. Accompagné par l'Orchestre Radio, sous la direction de M. Alfred Alessandresco, M. Sandu Albu joua mardi à l'Athénée Roumain trois grands concertos pour violon et orchestre, notamment le Concerto en mi majeur de Jean Sébastien Bach, le Concerto en ré mineur de Beethoven et la Symphonie de Lalo! Il fut dans tous les trois morceaux non seulement d'une bonne exactitude technique, qui ne laissait voir ni de l'effort, ni de l'hésitation, mais aussi d'une sensibilité et d'une délicatesse qui sut 364 MIHAIL SEBASTIAN avoir parfois assez de force pour Beethoven, assez d'éclat pour Lalo. L 'Orchestre Radio est un ensemble symphonique correct. Nous suivons avec plaisir ses concerts hebdomadaires donnés au poste Bucarest chaque mardi. Nous lui devons en outre quelques bonnes soirées musicales qui sans son concours n'auraient pas été possibles: tel le concert Erica Morini et surtout le concert Milstein. Au fait, pourquoi cet orchestre ne deviendrait-il une association musicale stable et pourquoi ne donnerait-il dans une salle quelconque un concert par semaine? Naturellement il devrait subir préalablement des sérieux remaniements. Jusqu'à l'automne, puisque la saison présente touche à sa fin, on a bien le temps de le faire. C'est une suggestion et c 'est une espérance. * Décidément, le Concerto pour violon et orchestre de Tchaïkovsky n'a pas de chance cette année à la Philharmonique. C'est pour la troisième fois, si nous ne nous trompons pas, qu'on l'inscrit dans son programme de cette saison. Mlle Irène Dubiska, violoniste polonaise, le joua jeudi soir. Les prédécesseurs furent son jeune compatriote Henryk Szeryng et la violoniste italienne, plus jeune encore, Wanda Luzzato. Ni l'un, ni l'autre ne nous avaient donné une exécution parfaite, bien qu 'ils fussent tous les deux profondément sympathiques par leur jeunesse et par leur élan. Mlle Dubiska joua le Concerto de Tchaïkovsky avec beaucoup d'application. Ce fut une exécution méritoire — mais est-ce bien suffisant pour justifier un PUBLICISTICĂ 365 long voyage? Nous avons chez nous quelques violonistes qui pourraient faire bien mieux et il ne faudrait pas les chercher trop loin. M. Theodoresco ou M. Cara§, pour ne pas quitter les éléments de la Philharmonique même, se seraient acquittés parfaitement dune telle tâche. Mais on a le préjugé des noms inconnus et des solistes étrangers. Le reste du programme, au niveau musical et artistique du dirigeur: M. Egizio Massini. C'est bien une fin de saison. On le voit très bien et d'ailleurs on ne s 'efforce pas de nous le cacher. NIŞTE ALEGERI... ŞI UN CANDIDAT O scrisoare apocrifa, care ar putea fi autentică Astăzi are loc la S.S.R. adunarea generală anuală, care - între altele - va vrea să decidă asupra câtorva noi candidaturi de membri. Cu mari sacrificii şi numai în dorinţa de a le rezolva cetitorilor mei o informaţie preţioasă am izbutit să-mi procur din dosarul acestor alegeri, o piesă de extrem interes. Este vorba de o petiţie semnată de d. Const. Kiritzescu, cunoscutul cenzor general al culturii române. Este această petiţie autentică? Nu ştiu. Tot ce pot face este să o dau publicităţii, semnând pentru copie conformă. Iat-o: Domnule Preşedinte, Cu surprindere aflu că la alegerile de noi membri în Societatea Scriitorilor Români, alegeri ce 366 MIHAIL SEBASTIAN au loc astăzi, figurează între candidaţi un domn ce poartă numele meu. Trebuie să fie la mijloc o gravă confuzie şi ţin să protestez în timp util ca nu cumva - din eroare - să ajung la situaţia regretabilă de a fi membrul unei societăţi, pe care încă din cea mai fragedă tinereţe am detestat-o cu tot ce era în mine spaimă de artă, groază de libertate şi iubire de virtute. Mă îndeamnă la această precizare două raţiuni de ordin diferit. Ca om metodic ce sunt, îngăduiţi-mi să le numerotez. 1. O raţiune de consecvenţă intelectuală. Cunoaşteţi desigur, domnule Preşedinte, sacra indignare cu care am avut cinstea să denunţ în repetate rânduri, literatura română. Tot ce am putut face împotriva ei, am făcut. Nu mare lucru din nefericire, căci mi-au lipsit soluţiile radicale. Eu aş fi preconizat un incendiu general al bibliotecilor sau - pentru a suprima răul de la rădăcină - o mitralieră introdusă din timp la una din adunările dvs. Bunăoară la cea de azi Mărturisesc cu regret că n-am găsit concursul necesar pentru a realiza asfel de soluţii totale. Suntem încă un stat lipsit de justă orientare culturală. Dar, în aşteptarea unor zile mai bune, am dus singur lupta împotriva literaturii, mulţumindu-mă pentru moment cu măsuri provizorii şi parţiale. Am eliminat-o din şcoală. Am rupt-o din mâna tinerelor generaţii. Am dat-o afară din biblioteci. Sunt convins că n-aţi uitat, Domnule Preşedinte, fulminanta mea circulară din 1933, prin PUBLICISTICĂ 367 care dezvăluiam turpitudinea poeţilor, prozatorilor şi criticilor români. Nici unul n-a scăpat. îi luasem după catalog. De la Arghezi la Rebreanu, de la Camil Petrescu la Mircea Eliade, de la Ionel Teodoreanu la Gib. Mihăescu, de la Panait Istrati la Cezar Petrescu de la Hortensia Papadat Bengescu la F. Aderca - toţi, absolut toţi, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, morţi şi vii, toţi au intrat în răzbunătoarea mea socoteală. Nu e un singur membru al Societăţii dvs., Domnule Preşedinte, nu e unul singur pe care să nu-1 consider pernicios sănătăţii morale a naţiei. Şi într-o astfel de tovărăşie compromiţătoare vreţi dvs. să mă înglobaţi? Nu, de o mie de ori nu! E o maşinaţie, în care nu mă voi lăsă prins. Să nu credeţi că nu înţeleg manevra aceasta. Sunt anumite persoane care, speriate de viguroasa mea acţiune pentru moralizarea literaturii, s-au gândit să-şi asigure complicitatea mea introducându-mă în Societate, pentru ca astfel, la adăpostul numelui meu să continue în lbertate opera lor de corupţie. Ei bine, se înşală. De pe acum şi pentru a spulbera orice vană aşteptare, afirm că voi continua cu şi mai mare furie lupta pentru virtute. Am intenţia de a pune bazele unei asociaţii noi, care va purta frumosul nume de „Liga contra cetitului” şi nu mă îndoiesc că ea va trezi în opinia noastră publică, ameţită de abuzul de cultură, o sănătoasă reacţiune de analfabetism curat, puternic şi virtuos. Aceasta ca să se ştie. 2. în al doilea rând, Domnule Preşedinte, există o raţiune de prudenţă, care face candidatura mea imposibilă. 368 MIHAIL SEBASTIAN Să presupunem că aş avea vanitatea sadică de a fi primit în S. S. R. Să presupunem că eu - directorul general al moralei publice din România, eu, bărbatul serios care şi-a făcut din virtute o profesie - aş avea acest viciu, această aberaţie, acest sadism de a năzui să ajung membru al Societăţii Scriitorilor. Ei bine, credeţi-mă vicios, dacă vreţi (mă aştept la orice din partea unui scriitor), dar de ce să mă credeţi naiv? Cun vă imaginaţi că după ce i-am prigonit pe fiecare în parte şi pe toţi la un loc, eu aş avea naivitatea să solicit scriitorilor un vot? Scriitorii sunt şi ei o breaslă. Breaslă pe care eu am toată bunăvoinţa de a o extermina, dar care din păcate pentru moment există. Nu pot bănui, nu pot spera, că această breaslă nu are şi ea - ca toate breslele - un simţ de solidaritate. Nu pot bănui că oameni pe care i-am denunţat cu toată puterea şi prestigiul funcţiei mele publice, vor uita că i-am insultat în ceea ce pretid ei că este arta lor, vocaţia lor şi raţiunea lor de a trăi. Cui să solicit eu votul, domnule Preşedinte? Lui Tudor Arghezi? Lui Liviu Rebreanu? Lui Camil Petrescu? Lui Cezar Petrescu? Lui Ionel Teodoreanu? Cui? Mă uit pe lista membrilor dvs. şi nu văd pe nici unul, care - fie şi din neglijenţă, fie şi din sceptcism -să voteze pentru mine. O singură posibilitate ar mai fi: să voteze din ironie. PUBLICISTICĂ 369 Dar declar sus şi tare că ironia este un ce subversiv, pe care am refuzat totdeauna să-l înţeleg sau să-l admit. Pentru toate aceste consideraţiuni, domnule Preşedinte, veţi înţelege că persoana mea, activitatea mea, misiunea mea sunt incompatibile cu Societaea Scriitorilor Români şi că petiţiunea ce v-a fost supusă spre aprobare nu poate să fi fost semnată decât ori de un impostor ori de un glumeţ. Pentru a fi impostor, nu am destul curaj -pentru a fi glumeţ, nu am destulă fantezie. Vă rog să credeţi în sincera aversiune pe care o păstrez breslei dvs. literare. (ss)Const. Kiritzescu p. conformitate Mihail Sebastian ION CĂLUGĂRU: COPILĂRIA UNUI NETREBNIC Trebuie să despărţim Copilăria unui netrebnic de tot restul operei de până azi a d-lui Ion Călugăru. E o carte pe care a scris-o cu toate resursele d-sale de scriitor, dar limpezite, puse în ordine, simplificate. D. Călugăru era, până la această ultimă carte, un prozator tumultos, febril, inegal, împărţit între un lirism uneori despletit şi între un simţ de satiră aproape totdeauna crispată. Patetic şi caricatural, scrisul său avea o tensiune nervoasă care ne obosea prin propriile lui excese. Erau ridicări şi depresiuni subite în acest scris copleşit de lacrimi şi grimase. 370 MIHAIL SEBASTIAN Toate cărţile sale ne lăsau un sentiment de artificiu şi - în anumită măsură - de nesinceritate, prin tonul lor persiflant, prin ironia lor seacă, prin humorul lor mecanic, toate insuficiente pentru a masca o dezolare latentă, incurabilă. D. Călugăru era un scriitor trist, care se amăgea şi ne amăgea prin volubilitate. Omul de după uşă şi Don Juan Cocoşatul sunt cărţi volubile. Nu trebuie să fiu rău înţeles. Aproape tot ce a scris acest scriitor este interesant. Pe harta literaturii noastre el ocupă un loc propriu. Dar scriitor „interesant” nu e totuna cu un scriitor mare. Aş spune chiar dimpotrivă - dacă aţi vrea să primiţi acest paradox. în fond, artificiile sunt totdeauna mai „interesante” decât viaţa. Preţuiam tot ce era nou, cutezător, personal, în opera d-lui Călugăru, dar o preţuiam oarecum ca pe o curioasă experienţă literară, care ne intriga prin elementele ei complexe. Copilăria unui netrebnic însă nu este o carte „curioasă”, „interesantă” sau „originală”. Este pur şi simplu o mare carte liniştită. Ea nu ne intrigă, nu ne bruschează, nu ne surprinde - dar ne cucereşte prin puterea ei simplă de a trăi viaţa şi de a o exprima. Copilăria unui netrebnic e romanul unui târg moldovenesc. Un roman de savoare folclorică, prin lumea pe care o prezintă şi prin viziunea ei originară ce-şi are rădăcinile într-o sensibilitate de copil, care pentru prima oară se deschide în faţa existenţei. Târgul propriu-zis este un mediu variat, plin de culoare, plin de pitoresc, o lume închisă, trăind cu superstiţiile ei de veacuri, cu legendele ei locale, cu atmosfera ei morală foarte tenace, cu dramele ei de PUBLICISTICĂ 371 moarte, de iubire, de foame. Este un mediu de ghetou evreiesc, cu infiltraţii ţărăneşti - infiltraţii în limbaj, în moravuri, în fel de a privi şi înţelege viaţa. Amestecul este poate ciudat, dar el reprezintă o realitate minuţios şi profund cercetată. Acest mic târg evreiesc din Copilăria unui netrebnic are duble rădăcini iudaice şi moldoveneşti. Este ceva rural în existenţa lui, o anumită apropiere de pământ, de peisaj, de animale şi plante, ceea ce dă întregii cărţi un gust viu, senzual, plin. Este de remarcat vigoarea plastică pe care o au în Copilăria unui netrebnic faptele simple de viaţă: lumina zilei, întunericul nopţii, ploaia, anotimpurile. Toate cresc cu o realitate, cu o plinătate senzorială, cu o bogăţie de culoare şi de sunet, ce sunt cu adevărat de sursă folclorică. Mi-ar fi greu să citez (pentru că aproape totul trebuie să fie reţinut şi citat din această carte), dar lectorul va reciti începutul capitolului al patrulea, până la pagina 113 şi va observa până la ce preciziuni de senzaţii este evocată o ploaie, ca un început de potop. Sunt foarte mulţi oameni în cartea d-lui Călugăru, ca şi în cărţile sale anterioare. Dar, în timp ce altă dată ei se pierdeau într-un fel de negură, de unde era foarte greu să-i desprinzi ca existenţă individuală, aici fiecare personaj este diferenţiat văzut, conturat. Nu este nici o apariţie nesemnificativă în galeria eroilor săi. Fiecare aduce o comedie proprie sau o dramă proprie - şi de multe ori ajunge o singură trăsătură, o singură notaţie, pentru a realiza convingător un tip, o prezenţă. Nu vorbesc numai despre personajele care ocupă planul întâi al cărţii. 372 MIHAIL SEBASTIAN Vorbesc despre siluetele episodice, despre apariţiile secundare, despre vocile care se pierd în rumoarea, în mişcarea, în aglomerarea întregii opere. Este vorba despre Caceabule - figură de un tragic concis şi burlesc - este vorba despre învăţătorul Peisich, comică şi sinceră siluetă de apostol al meseriei lui, este vorba despre Saniil Căruceru, despre comisarul Precup, despre Strul Purţache, Moişă Lungu, Mochi Ciucălău, Iordache Mantu, Baba Clonţ, Nuţa Câma. Trecerea lor prin carte este - s-ar zice -întâmplătoare, dar de neuitat. Ultima lecţie pe care o ţine Peisich cu desculţii lui elevi îmi aminteşte, prin emoţie, o ultimă lecţie a lui Alphonse Daudet, din Lettres de mon moulin. Apropierea poate să vi se pară riscantă (căci atmosfera celor două cărţi este aşa de profund diferită), dar nicăieri în altă parte n-am găsit această melancolie înfrântă a profesorului care e smuls din mijlocul clasei lui. Fac rău că mă refer la anumite momente ale romanului d-lui Călugăru. Fac rău, fiindcă orice preferinţă însemnează o nedreptate faţă de lucrurile rămase nemenţionate. Adevărul e că nu am rezerve (şi asta nu mi se întâmplă prea des), nu am nici un fel de rezervă în adeziunea mea la această carte, adeziune care este emoţională înainte de a fi critică, dar adeziune care rezistă celei mai severe şi mai cumpănite cercetări. Sinceră, fără impudoare, Copilăria unui netrebnic îmbrăţişează viaţa în cele mai delicate procese ale ei - naştere, pubertate, iubire, moarte - şi străbate până în regiuni de conştiinţă pe care numai o PUBLICISTICĂ 373 intuiţie de mare artist le poate aborda fără a cădea în grotesc, în trivial sau în vulgaritate. Dacă aş face istorie literară, aş observa că ceea ce distinge îndeosebi Copilăria unui netrebnic în literatura noastră este faptul că pentru prima oară realizează, cu adâncime dar şi cu naturaleţă, o conştiinţă de copil. Copii se găsesc destui în romanele noastre. Ei au graţie în cărţile d-lui Ionel Teodoreanu, au ingenuitate în paginile d-lui Arghezi, au un fel de gravitate retorică în literatura d-lui N.D. Cocea {Fecior de slugă) sau a d-lui G.M. Vlădescu {Moartea fratelui meu), au nu ştiu ce lirism romanţios şi excesiv -sub condeiul d-lui G.M. Zamfirescu sau al d-lui I. Peltz - dar în toate aceste variante descoperi mâna omului matur care îi regizează, îi conduce, îi comentează. Toată viaţa din cartea d-lui Călugăru e trăită, văzută, simţită prin conştiinţa unui copil. Este de aceea un sentiment de mirare, de-a lungul întregului roman, în faţa tuturor lucrurilor ce se întâmplă şi a tuturor oamenilor ce trec. Este senzaţia de a descoperi pentru prima oară moartea, toamna, ploaia, de a vedea pentru prima oară lumina, culorile, de a auzi întâia dată sunetele, strigătele. Nici un clişeu, nici o convenienţă, nici o obişnuinţă. Totul este simţit, direct, ca şi cum s-ar fi spart cu violenţă crusta ce acoperă lucrurile, lăsându-le astfel deschise până la fibrele lor cele mai intime, până la rădăcina lor de nervi şi de sânge. Este o carte feerică şi exactă. Exactă prin puterea şi plasticitatea notaţiei. Feerică, prin elementele ei de vis şi legendă. 374 MIHAIL SEBASTIAN Recitesc ce am scris şi mă îngrijorează tonul apologetic al cronicii mele. îmi veţi face dreptatea de a recunoaşte că nu l-am întrebuinţat prea des în scrisul meu. Dar Copilăria unui netrebnic este o apariţie de excepţie! împreună cu Huliganii d-lui Mircea Eliade, cu întâmplări în irealitatea imediată, a d-lui M. Blecher şi cu Femeia sângelui meu a d-lui Celarianu e tot ce am cunoscut mai frumos în literatura noastră din acest an. Restul este bun, interesant sau mediocru, dar în nici un caz de aceeaşi valoare ca cele trei opere mai sus citate. LA SEMAINE DU LIVRE La Semaine du livre, qui commence demain, ne représente pas chez nous une trop vieille tradition. Elle ne date que de 1933. C'est donc notre quatrième semaine du livre que nous nous préparons à inaugurer demain. Pourtant, bien que cette fête soit assez récente, elle a réussi à vaincre cette indifférence ennuyée, dont on regarde d'habitude les problèmes de la vie littéraire, et elle a surtout réussi de devenir un véritable événement, attendu avec curiosité et avec intérêt non seulement par les gens de métier, mais aussi par le grand public! Autrefois, à partir du mois d'avril il n'y avait plus de saison littéraire. Les éditeurs fermaient presque leur boutique, les libraires chassaient les livres de leur vitrine et mettaient à leur place des PUBLICISTICĂ 375 articles de sport. On aurait dit que fatigué d'un long abus hivernal d'intelligence, le public se hâtait de retrouver sa santé morale par l'oubli. Si la lecture est réellement un „vice impuni”, comme le prétend Valéry Larbaud, on peut dire tranquillement que notre public n 'a jamais souffert de ce vice. C'est un public sobre et vertueux. Est-il moins vertueux depuis 1933? La „semaine du livre”, qu'on fête chaque année avec tant d'éclat, a-t-elle réussi de le corrompre un petit peu? A-t-elle réussi de lui donner le goût dangereux de la lecture? Je ne sais pas. Pour savoir en quelle mesure la semaine du livre a contribué au progrès de la lecture et à la diffusion de la littérature roumaine, il nous faudrait une statistique. Il nous faudrait savoir les chiffres de la vente de nos livres avant et depuis 1933. Nous n 'avons pas ces informations. Personne n 'a pensé les calculer. Est-ce de la paresse, est-ce de l 'indifférence ou bien, ce qui est plus probable, ce n 'est que de la crainte? Pourtant, même dans l'absence d'une information précise, nous pouvons nous rendre compte qu'il y a quand même quelque chose de changé dans le destin du livre roumain. Vous n 'avez qu'à regarder les vitrines, les affiches, les réclames. Notre littérature ne connaissait pas autrefois cet air de fête, ce rythme vivant, cette décision de lutter et de vaincre. Chaque éditeur s 'estime obligé d'offrir pour la semaine du livre des nouvelles œuvres, des nouvelles éditions. Chaque libraire se fait un devoir de mettre le livre roumain en évidence, de le présenter dans un 376 MIHAIL SEBASTIAN cadre plus digne, plus attrayant, plus neuf. Et si les écrivains acceptent de rester des heures entières à Vexposition du livre et s'ils acceptent de donner des centaines d'autographes, ce n'est certainement pas par vanité (car cette opération est plutôt fatigante et un peu pénible), mais uniquement par dévouement. Tant de travail, tant d'énergie, tant d'initiative ne peuvent rester à la longue sans résultat. La semaine du livre doit devenir une victoire de l 'esprit et elle le deviendra. ADRIENNE LECOUVREUR^ L'OPÉRA ROUMAIN. LE RÉCITAL NADIA CHER AP. LA PHILHARMONIQUE Mme Florica Cristoforeano est sans doute une remarquable artiste d'opéra. Nous le savions fort bien et nous étions contents toutes les fois qu'elle revenait sur la scène de l 'Opéra Roumain. Mais était-il bien nécessaire pour faire valoir ses qualités vocales et son talent dramatique, était-il bien nécessaire de recourir à Adrienne Lecouvreur, ouvrage d'une parfaite médiocrité et dépourvu de tout intérêt musical ou artistique? C'est de l'argent gaspillé et c 'est du temps perdu. Il y a certaines œuvres qui s 'imposent par leur valeur d'ordre historique. Elles occupent dans l'évolution d'un genre d'art une place qu'on n'a pas le droit d'ignorer. On peut ne pas aimer la musique d'un Verdi ou d'un Puccini, mais on est quand même PUBLICISTICĂ 377 obligé de la connaître. Une institution dont le premier rôle est de faire l ’éducation musicale du grand public a Vobligation de présenter une telle musique, même si c ’était à contre-cœur. Mais ce n ’est pas le cas de cette banale Adrienne Lecouvreur et de son auteur. Heureusement, Francesco Cilea ne représente rien dans l’histoire de l’opéra et son manque de valeur artistique est égal à son manque de signification historique. Nous n ’avons aucune exigence déplacée. Nous ne demandons pas à la direction de l ’Opéra de limiter son répertoire à Mozart, à Beethoven, à Wagner, à Debussy, à Richard Strauss et à Stravinsky: Nous savons fort bien que ses obligations sont bien plus larges et bien plus variées. Mais un répertoire éclectique ne veut pas dire un répertoire sans directive, sans critère et sans choix. Il n’y a aucune raison qui puisse justifier la première de dimanche. Mme Cristoforeano chante fort bien, ses qualités sont de premier ordre, mais nous aurions préféré qu ’elles fussent mieux employées. Mmes Marie Snejina, Eugénie Babad, Zoe Corfesco, MM. Stefanesco-Goanga, Secareano, Mircea Lazâr, Nanu, avec des mérites inégaux, ont complété un ensemble dévoué qui ne pouvait pourtant pas sauver le spectacle. M. Alessandresco a dirigé avec beaucoup de résignation une musique plate, vide et inutile. * Mardi soir, à la Salle Dalles, Mme Nadia Chebap nous a offert un récital de piano, intéressant surtout par la variation du programme: Bach, 378 MIHAIL SEBASTIAN Brahms, Chopin, Stravinsky. Le jeu de Mme Chebap est correct, juste, e/ didactique. On reconnaît sans difficulté la touche exacte et froide du professeur. On reconnaît aussi cette sûreté un peu terne, un peu indifférente, gwz vowj rappelle la classe, Vécole, le travail. Tout cela est très honorable et nous avons écouté le concert sans émotion, mais avec beaucoup d'estime. Mme Chebap a fait peut-être un choix qui dépassait ses moyens d'expression en jouant les variations de Brahms sur un thème de Hàndel. Le souvenir de Claudio Arrau, qui avait joué sur la même scène le même morceau, il y a quelques mois, était bien difficile à surmonter. Arrau lui-même n'en fit pas la meilleure pièce de son programme, mais son éclat, sa clarté, sa vivacité étaient de beaucoup supérieurs à l'interprétation de mardi soir. Il ne faut pas risquer des telles comparaisons. Nous avons de l'estime pour l'effort et le travail de Mme Nadia Chebap, mais son jeu, qui manque surtout de relief, ne convient pas aux variations de Brahms et il ne peut convenir non plus aux trois mouvements de Petrouchka de Stravinsky. La complexité dramatique de ses trois mouvements, leur richesse de rythme, leur abondance orchestrale découragent forcément une interprète si placide. Par contre, Mme Chebap a eu quelques moments plus heureux en jouant du Bach et du Chopin. * Puisque nous sommes à la fin de la saison, puisque le public est indifférent, puisque l'orchestre est fatigué, puisque tout le monde attend le repos, le départ et les vacances (les vacances artistiques PUBLICISTICĂ 379 commencent chez nous très tôt et finissent très tard), puisque la salle de VAthénée est vide, pourquoi la Philharmonique ne nous donnerait-elle pas, pour nous divertir et surtout pour se divertir, pourquoi ne nous donnerait-elle pas un concert symphonique avec le concours de M. Grigorash Dinico? L’idée est excellente. Elle est simple, elle nous amuse, elle est commode. On a bien eu un concert Johann Strauss -il est juste d’avoir un concert Dinico. M. Dinico nous est sympathique. Nous l ’écoutons avec le plus sincère plaisir quand il dirige son délicieux orchestre national. Personne ne sait jouer avec plus d’esprit, avec plus de verve les romances, les airs populaires, les chansons tziganes. Mais c ’est justement parce que nous l ’estimons dans ce qu ’il fait de mieux, que nous regrettons pour lui et pour nous son apparition à l’Athénée comme soliste de la Philharmonique. Il avait l ’air gêné et il n ’a pas trouvé sa belle sincérité dégagée, simple et spirituelle de toujours. ...Et pourquoi, pour qui, pour quelle raison joue-t-on le concert de Wieniawski? La question n ’est pas pour M. Dinico, qui fait probablement ce qu’on lui demande, mais pour M. Ionel Perlea, le dirigeur du concert, qui n’a pas le droit de nous engager dans une telle aventure musicale, assez innocente, mais non dépourvue de signification. Nous n ’avons non plus compris la raison pour laquelle M. Perlea a tenu à diriger /'Ouverture académique (pas si académique que ça!) de Brahms. Il s’est rattrapé heureusement dans la seconde partie du programme en dirigeant, parfois d’une manière admirable, la Symphonie fantastique 380 MIHAIL SEBASTIAN de Berlioz. Brahms, Wieniawski et Berlioz - voilà un programme qui ne manquait pas de pittoresque. ZIUA CĂRŢII După patru ani de la prima ei sărbătoare, ne este poate îngăduit să fim mai puţin festivi în cuvinte şi mai precişi în exigenţe. Ziua cărţii nu poate fi un simplu prilej de solemnităţi - fie ele de strălucirea celei care a vut loc ieri dimineaţă la Şosea. Ziua cărţii trebuie să ne oblige a gândi încă o dată cu tot curajul şi de a le formula cu toată sinceritatea, problemele cărţii româneşti. Există înainte de orice o problemă, care se rezumă statistic, în două cifre: la o populaţie de 18 milioane de locuitori, cifra medie a cumpărătorilor de carte este de 5000. Procentul e dezolant. El indică o adâncă prăpastie între marile mulţimi şi între regiunile superioare de gândire, de sensibilitate şi de artă ale societăţii noastre. Ar trebui să se înţeleagă - şi scriitorii sunt cei dintâi obligaţi a o face - că nouă nu ne trebuie măsuri de asistenţă, de filantropie şi de graţie. Singura soluţie posibilă este ca scrisul să devină o funcţiune vie, cu independeţa ei morală, cu autonomia ei materială, cu orgoliul ei. Atunci când un scriitor se poate sprijini pe cetitorii săi - şi numai pe ei - el devine un element de PUBLICISTICĂ 381 libertate, de control şi de curaj de care o societate demnă nu se poate dispensa, fără a-şi pierde mândria. Un scriitor care ar avea conştiinţa de a vorbi nu pentru 3000 de lectori mai mult sau mai puţin indiferenţi, ci pentru 30 mii de spirite atente şi active ar reprezenta o extraordinară forţă de acţiune, de generozitate, de viaţă. Aceşti 30.000 de cetitori trebuie să-i găsim cu orice preţ, cu orice efort. Ziua cărţii trebuie să fie nu o zi de melancolie, în care să recapitulăm toate necazurile şi dezamăgirile noastre, ci o zi de afirmaţie îndţrjită. LUNA BUCUREŞTILOR Trei ore, cât am stat în noul parc de la Şosea, n-au fost de ajuns, pentru a privi cu de-amănuntul lucrările făcute. Dar impresia de ansamblu este admirabilă. Mult spaţiu, multă lumină, o încântătoare simplicitate de linii, o frumoasă şi odihnitoare prietenie între peisaj şi clădiri. Te întrebi când a crescut, de unde a crescut acest mic oraş alb, care îţi dă impresia că te afli undeva departe de Bucureşti, într-un mic port, pe ţărmul unui golf albastru, cinematografic de frumos. E în totul o lărgime de vedere, un simţ de simetrie, un fel generos de a construi deschis, liber ... Nimic meschin, nimic zgârcit. Plante, apă, coloane albe, trepte larg coborâtoare - totul este odihnitor 382 MIHAIL SEBASTIAN pentru ochiul citadinului venit din capitala aceasta înghesuită, sufocată, care încearcă să cucerească puţin cer ici şi colo fără să izbutească totdeauna. Din „Luna Bucureştilor” nu cunosc deocamdată decât decorul. Decorul e foarte frumos. Restul trebuie cercetat pe îndelete. SPECTACOLELE VIENEZE Nici una din cele două comedii jucate de actorii vienezi la Teatrul „Regina Maria” nu avea mare valoare. Ping-pong, un vodevil de rând, iar Grosse Liebe, o comedie sentimentală cu destule facilităţi de efect... Totuşi, ambele spectacole mi s-au părut excepţionale. De mult. o reprezentaţie de teatru nu ne-a dat emoţia pe care am resimţit-o sâmbăta şi duminica trecută. E o senzaţie inimitabilă de natureleţă, de simplicitate de „aisance”. Când se ridică cortina, glasul actorului nu ţipă, gestul nu loveşte, ritmul nu este împiedicat. Totul se desfăşoară uşor, ca în continuarea vieţii. Nu erau mari actori. O singură mare actriţă: Lilly Darvas. Ceilalţi, apariţii agreabile, fără nimic extraordinar. însuşi domnul Hans Jaral (care a cunoscut un succes excesiv, e indiscret şi - pentru noi neplăcut) nu este decât un actor degajat şi simpatic. Dar ce era categoric superior în cele două spectacole era spiritul de ansamblu, discreţia jocului, efortul tuturor de a întregi simfonic interpretarea. PUBLICISTICĂ 383 Greşesc spunând „efort”. Nu era nimic silit, nimic apăsat. Totul venea simplu cu acel aer de facilitate pe care îl au realizările gândite armonios. Erau foarte mulţi oameni de teatru români în sală. Mă întreb dacă n-au plecat puţin stingheriţi acasă. Mă întreb dacă nu i-a întristat puţin (măcar atâta cât m-a întristat pe mine, care nu sunt om de teatru) impresia că între spectacolele vieneze şi cele bucureştene este o mare, mare distanţă. Ce ne lipseşte nouă pentru a înfăptui un teatru de subtilitatea, de inteligenţa, de siguranţa acestuia? Cred că nu ne lipsesc actorii şi nici banii. Nu e o chestiune de ordin material. E o problemă de stil şi de directivă. DESTINUL MARSEILLEZEI Ştiţi care a fost în decursul propagandei electorale imnul partidelor de dreapta? Marseillezal îl cântau pentru a-1 opune Internaţionalei. Batalioanele colonelului de la Rocque n-au găsit altceva mai reacţionar decât marşul revoluţiei de la 1789. Contele relua după 146 de ani cântecul iacobinilor. Este o convertire întârziată. Văd în acest fapt un întreg destin: destinul poziţiilor cucerite. Soarta lor este de a deveni cu vremea forţe de rezistenţă. Mersul înainte al lucrurilor este poate irevocabil şi, atunci, singura soluţie ce le mai rămâne oamenilor care sunt legaţi de trecut este 384 MIHAIL SEBASTIAN de a adopta cât mai târziu adevărurile pe care la început le-au refuzat. Marseilleza, subversivul strigăt de arme, tunătorul apel de libertate devine după un veac şi jumătate imnul viconţilor împotriva iacobinilor. Simbolurile îmbătrânesc şi ele, mai încet decât noi uneori, dar la fel de implacabil ca şi noi. UN LIVRE DE POLÉMIQUE M. Camil Petresco, Vauteur du Lit de Procuste cette œuvre admirable qui marque dans la jeune histoire du roman roumain une nouvelle directive dans le sens de Vanalyse psychologique, n'a pas toujours été l'écrivain serein que nous connaissons aujourd'hui. Esprit critique d'une remarquable clarté, tempérament combatif et inquiet, intelligence orgueilleuse et attisée par toute contradiction, par toute résistance, M. Camil Petresco a mené pendant une dizaine d'années un long combat littéraire, combat des plus acharnés et des plus vifs, par son ton, par son style, par sa décision, par son intransigeance. Dans les journaux et les revues, dont il était le collaborateur, et surtout dans les revues qu'il fondait et dirigeait lui-même (notamment dans l'inoubliable „ Cité littéraire ", à laquelle nous ne lui pardonnerons jamais d'avoir renoncé), M. Petresco faisait la critique du théâtre, la critique des livres, la chronique des événements culturels - et il la faisait PUBLICISTICĂ 385 avec une rare franchise, avec un loyal manque de „prudence", avec une sincérité de pensée et de langage qui devaient lui gagner un grand nombre d'adversités et de rancunes. A vrai dire, il n 'était pas un critique commode. Sa façon de parler et d'écrire était brusque, sans détour, sans ménagements. Il dérangeait les opinions les plus solides, il froissait les réputations les mieux établies. Un certain manque personnel de souplesse rendait sa critique virulente et passionnée dans tout ce qu 'elle affirmait et dans tout ce qu 'elle niait. Aussi, cette activité critique réussit à la fin de l'engager dans une série retentissante de combats polémiques d'une violence que nous avons rarement connue, même dans une vie littéraire si peu docile que la nôtre. Depuis 1930, M. Petresco renonça presque complètement à la critique. Etait-ce de la lassitude? Etait-ce du découragement? Non. Du moins, nous ne le croyons pas. L'écrivain abandonnait la polémique afin de se livrer à la construction d'une œuvre moins passagère et plus difficile. Le pamphlétaire devenait romancier. Il allait nous donner son premier roman en 1931, son second roman en 1933. Tous les deux furent des œuvres d'une valeur exceptionnelle et aujourd'hui il n'y a plus de doute sur leur place dans notre histoire littéraire. Mais le critique Camil Petresco, le polémiste, le pamphlétaire, que devient-il? A-t-il pour toujours renoncé à ses brillants et périlleux exercices dialectiques? Reviendra-t-il un jour à ce jeu violent et subtil? Nous ne le savons pas. Mais ce que nous 386 MIHAIL SEBASTIAN savons c'est qu'il ne l'oublie pas et qu'il s'en souvient avec le sentiment d'avoir fait dans le passé une expérience très utile et très riche. Cette expérience nous la trouvons résumée dans ses étapes les plus importantes, dans le nouveau livre de M. Camil Petresco Thèses et antithèses, où il publie, après quelques années de silence, une partie de ses vieux articles et études critiques. Rarement un vieux livre a la chance et le pouvoir de garder un tel air de jeunesse et d'actualité. C'est un livre vivant, parfois injuste, parfois cruel, mais un livre de véritable passion critique. TUDOR ARGHEZI: CIMITIRUL BUNA-VESTIRE D. Tudor Arghezi publică în Cimitirul Bunavestire o nouă serie de „tablete”, pe care le romanţează şi mai puţin decât în cartea sa precedentă, Ochii Maicii Domnului. Sunt câteva zeci de schiţe şi pamflete, grupate fără prea multă rigoare în jurul unui personaj destul de abstract, destul de schematic, pentru a servi de pretext celor mai felurite divagaţii. Pe un schelet de farsă - foarte simplu şi foarte rudimentar — se ridică o sumă de anecdote, comentarii, portrete, caricaturi, provocate mai mult de verva digresivă a scriitorului, decât de necesitatea intimă a operei. „Necesitatea intimă a operei” e prea mult spus. Cimitirul Bunavestire nu este o operă. Este o adunare de fragmente care - deşi strânse la un loc - îşi păstrează caracterul PUBLICISTICĂ 387 autonom, individual, de bucăţi străine ce nu fuzionează. E inutil să reluăm vechea întrebare, dacă d. Arghezi poate scrie un roman. Am certitudinea că nici nu vrea. Vrea astăzi mai puţin chiar decât voia anul trecut. In Ochii Maicii Domnului începea a se distinge o construcţie de roman mai strânsă, mai organizată. Digresiunile erau însă numeroase, dar sub negura lor se desemnau câteva linii epice precise. Era acolo un sâmbure de poveste, era o dramă schiţată, erau câteva siluete individualizate. Cu lucrarea pe care o publică astăzi, d. Arghezi renunţă la experienţa romanului. Efortul de a vedea unitar întreaga carte şi de a o scrie unitar este cu totul abandonat. Punctele de legătură între capitole sunt nesigure, neglijente, artificiale. Din lipsă de stimă pentru un gen literar pe care niciodată nu l-a considerat drept un mod diferit de artă, sau din convingerea că „tehnica” şi „construcţia” unei cărţi sunt lucruri secundare, sau, în sfârşit, din plăcerea de a contraria orice formulă critică, d. Arghezi ne face impresia că nici nu s-a ostenit să dea tabletelor pe care le publică astăzi un minim de suită epică. Volumul său este un dosar cu hârtii disparate. Aceste hârtii nu pot fi judecate în bloc. Ele trebuie cetite şi judecate aşa cum au fost scrise: fragmentar. Bucată cu bucată. „O să scot un pamflet şi o să vă fac cu ou şi cu oţet”, spune undeva eroul d-lui Arghezi. (Zic „erou” pentru că poartă nume şi pentru că toate disertaţiile cărţii lui îi sunt atribuite. In fapt, acest erou este o 388 MIHAIL SEBASTIAN ficţiune, fără consistenţă psihologică, fără viaţă interioară, fără realitate fizică. Singurul lucru care îl animă este strălucitoarea lui vervă.) Ameninţarea este tradusă în fapt prin însăşi cartea de faţă, care într-adevăr e un pamflet - şi anume unul din cele mai tari pamflete scrise vreodată la noi. Personagiile pe care le atacă d. Arghezi nu sunt greu de descifrat. Dacă autorul nu le dă numele, în schimb ne oferă suficiente indicii pentru a-1 recunoaşte pe fiecare, fără greutate. Pentru aceasta, d-sa nu cmţă nimic: nici notorii defecte fizice, nici binecunoscute fapte de familie, nici detalii precise de culise. De obicei, când un scriitor întrebuinţează oarecari modele din viaţă, se sileşte a le travesti în anumită măsură. D. Anghezi nu vrea însă să atenueze în nici un fel loviturile sale polemice. Atacul e direct, făţiş, fără eufemisme. Cartea sa este mai mult decât o carte cu cheie. Este o carte cu uşile gata deschise. De la prima pagină, de la primele trăsături, victima e identificată. Nu vă voi spune cine sunt personajele care formează obiectul acestui pamflet. Este un oficiu de informaţie care nu intră în atribuţiile mele critice. Dar cine va ceti cartea va fi edificat. Nu va trebui să dezlege nici o enigmă: paginile sunt transparente. Dar lăsând acest punct de vedere mai mult gazetăresc decât literar, trebuie să observăm violenţa verbală a cărţii d-lui Arghezi. Un vocabular vehement, culori strigătoare, imagini de o rară brutalitate, un fel sălbatec de a spune tuturor lucrurilor pe nume - cu nu ştiu ce voluptoasă decizie de a rupe orice rezervă, de a călca orice reticenţă, de a merge până la cele mai interzise expresii (interzise nu PUBLICISTICĂ 389 de prejudecata literară, dar de sentimentul că de la un anumit moment mai departe, cuvintele se sparg prin exces şi nu mai spun nimic), un joc permanent de aluzii, o ploaie de epitete, un val de adjective pălmuitoare, zguduitoare... Să rezum? Nu se poate. Să citez? Nu îndrăznesc. Nu îndrăznesc, nu atât din jenă (căci - vechi cetitor al lui Rabelais - am oarecare antrenament şi destulă rezistenţă), dar mai ales din teama de a nu falsifica, prin câteva exemple izolate, lucruri care nu pot fi înţelese şi acceptate - dacă într-adevăr pot fi înţelese şi pot fi acceptate - decât cu verva brutală a autorului lor. Se înţelege că d. Arghezi adaugă totdeauna acestui limbaj excesiv şi uneori monstruos prin precizie, îi adaugă - zic - toate nuanţele primejdioase şi subtile ale artei sale de a scrie. Jocul sintaxei (şi există o sintaxă argheziană) intervine adesea pentru a salva la timp -într-o perfidă abstracţie - o rituoasă pornografie. Cartea d-lui Arghezi ridică o întrebare dintre cele mai ciudate. E vorba despre raportul dintre lirism şi pamflet. Acest raport există. Nu o dată un mare liric a fost în acelaşi timp şi un mare pamfletar. Victor Hugo este cel mai elocvent exemplu. în literatura noastră Eminescu ne surprinde cu acelaşi straniu aliaj. Să fie resorturi comune care comandă, la poluri opuse de sensibilitate, şi lirismul, şi violenţa? Să fie un necesar contrast psihologic între serafic şi abject, între pur şi impur, între lumină şi întuneric? 390 MIHAIL SEBASTIAN Explicaţia, recunosc, ar fi simplă şi de anumit gust romantic. Totuşi ea mi se pare, în anumită măsură, justă. Nu văd altă punte de trecere între Creioanele d-lui Arghezi şi între Blestemele d-sale, după cum nu văd altă legătură între Luceafărul lui Eminescu şi între poemele sale lubrice, rămase până azi în manuscris. Zonele de simţire şi de expresie pe care le străbate un poet sunt complexe şi ele se aşează de multe ori între extreme. Pamfletul pentru d. Arghezi este desigur un tot atât de organic mod de expresie, cât îi este elegia sau psalmul. Cetitorul trebuie să primească această lege de mari şi uneori derutante contraste. Cu această remarcă nu punem capăt reflecţiilor pe care noua carte a d-lui Arghezi ni le impune. în definitiv, un volum de Tudor Arghezi ne interesează nu numai prin el însuşi, ci prin felul în care se integrează în ansamblul operei. El ne aduce câteva noi elemente pentru înţelegerea stilului arghezian şi ne oferă perspective mai largi, în care ar trebui să revedem etapele sale literare anterioare. S-a vorbit foarte mult despre lirica d-lui Arghezi. Este poate timpul să ne apropiem de satira d-sale. CimitirulBuna-Vestire este un prilej. LES ÉCRIVAINS SE LAMENTENT! Depuis quelques jours, notamment depuis l *inauguration du Mois du livre, on voit partout, dans PUBLICISTICĂ 391 les journaux et dans les revues, de longs articles indignés sur le sort des écrivains, sur leur misère, sur leur triste destin. Je ne peux lire ces lamentations sans une certaine gêne. Il y a là un manque d'orgueil et de fierté qui est décourageant quand il s 'agit d'une classe d'intellectuels et d'artistes. Plus de tenue, plus de discrétion et aussi plus de fermeté seraient sans doute nécessaires. „Les écrivains - écrit un journaliste - tels qu 'ils sont, mal vêtus, affamés, usés par la maladie... " Je vous demande pardon, mais cette plainte me paraît plutôt pénible, même si elle est juste, même si elle sincère. On dirait qu'elle veut gagner la compassion publique et qu 'elle veut forcer la larme du bourgeois. C'est du mélodrame et c'est de la mauvaise littérature. Je sais bien que le métier littéraire est un dur métier et que les conditions matérielles de l 'écrivain sont assez tristes. Je sais bien qu'on ne peut se risquer - et on n'en a pas le droit d'ailleurs - à accepter la situation telle qu 'elle est. Mais il ne faut pas se lamenter. Il faut lutter. C 'est plus digne, c 'est plus propre et c'est plus sûr. Avec la mentalité actuelle de lamentation et de philanthropie, nos hommes de lettres n 'aboutiront à rien. Ils n 'ont pas la juste et claire conscience de leurs problèmes d'organisation professionnelle et ils ne savent pas encore formuler avec décision leurs revendications d'ordre pratique. N'est-il pas grotesque de voir s'engager un formidable débat sur la question de savoir si les écrivains auront ou n'auront pas l'entrée libre à 392 MIHAIL SEBASTIAN Vexposition, s'ils payeront ou ne payeront pas les douze lei d'entrée? La discussion est d'un comique touchant et il faut vraiment croire que les écrivains sont des grands naïfs, puisqu 'ils peuvent mettre tant d'indignation dans une histoire à tel point dérisoire. Pourquoi ne peuvent-ils hélas! défendre avec la même énergie, avec la même violence, avec la même dignité leurs vrais et grands intérêts? Pourquoi ne peuvent-ils organiser une fois pour toutes leur travail, le régime du livre, le problème des bibliothèques, la question des œuvres classiques, exploitées sans aucune responsabilité - ni morale, ni matérielle -par les éditeurs? Pourquoi ne peuvent-ils résoudre les questions grandes ou petites qui sont en rapport direct avec le contrat d'édition, avec le contrôle du tirage, avec la diffusion du livre? Je ne sais pas si c'est le courage qui leur manque, mais ce qu 'ils n 'ont certainement pas c 'est le sentiment de constituer une profession, consciente de sa force, de ses droits et de ses devises. Se lamenter est évidemment plus simple... LE DERNIER CONCERT DE LA PHILHARMONIQUE Quelques auditeurs, dont il faut admirer la persévérance résignée et le dévouement qui ne fléchit pas, ont écouté jeudi soir, dans une salle presque vide, le dernier concert de la Philharmonique. C'est bien la fin. Dès que le mois de mai arrive, notre PUBLICISTICĂ 393 public, fatigué par son excès d'activité intellectuelle, par ses abus artistiques, malade d'avoir trop lu et trop pensé, exténué de littérature, de peinture et de musique, se dépêche de prendre des justes et longues vacances, car rien n 'est plus dangereux que l'abus de l'intelligence et de l'esprit. Les salles d'exposition sont désertes, les théâtres jouent pour cinq spectateurs endormis, les librairies, une seconde agitées par la Semaine du livre, rentrent dans un profond sommeil, les concerts, quand ils ont le courage héroïque de continuer, restent sans auditeurs, sans écho... C'est bien la saison morte qui commence, qui a déjà commencé. Pourtant, malgré cette atmosphère d'ennui et de lassitude, ce dernier concert symphonique ne fut pas un des moins intéressants que la Philharmonique nous ait donnés cette année. M. Nonna Otesco le dirigea avec une surprenante aisance et il réussit parfois (surtout dans la Symphonie de Chausson) de nous donner une exécution qui ne manquait pas de nuances. Avouons que de tous les dirigeurs de notre orchestre il n'y a que deux dont l'activité est suivie avec confiance: M. Georges Georgesco (quand il veut travailler sérieusement - car il ne le veut pas toujours) et M. lonel Perlea. Les autres ont de l 'application, de la bonne volonté et leurs efforts nous sont sympathiques, mais la mission d'art d'un chef d'orchestre est quand même trop complexe pour que les bonnes intentions suffisent. M. Otesco nous donna jeudi soir un de ses meilleurs concerts et sa baguette eut à certains moments une autorité et en même temps une souplesse que nous ne lui connaissions pas. 394 MIHAIL SEBASTIAN Le soliste du concert fut M. Theodoresco, premier violon de la Philharmonique. C'est un artiste sérieux, honnête, sobre, qui possède des solides qualités techniques. S'il n'a pas cette inspiration musicale, ce sens profond, cette fugue et cette flamme, qui font qu'un bon instrumentiste soit un grand musicien, il a par contre une sûreté, une maîtrise, une science du jeu, grâce auxquelles M. Teodoresco figure parmi les éléments les plus utiles de notre vie musicale. Il aime travailler et son activité dans l'orchestre philharmonique et en dehors de son cadre, représente un travail suivi, organisé, réfléchi. Nous n'avons pas oublié le cycle complet des sonates de Beethoven qu'il avait exécuté l'année passée accompagné dans cette belle tâche par M. Filionesco. Cette année il continua par les trios de Beethoven, qu 'il nous présenta en quatre séances, toujours avec M. Filionesco, auquel s 'est ajouté M. Sarvas. Chef d'un quatuor qui porte son nom, M. Theodoresco est un des animateurs les plus actifs de la musique de chambre, si délaissée, si ignorée par nos institutions musicales officielles. A sa première place dans l'orchestre de la Philharmonique, dans les récitals personnels, dans les ensembles de musique de chambre, dont il fait partie, au poste de T. S. F, partout, M. Theodoresco reste toujours le même artiste qui nous impose par la probité de son travail. Plus d'une fois, son violon a l'occasion de se détacher de l'orchestre et d'affirmer sa présence. Vous vous souvenez sans doute Une vie de héros, le poème de Richard Strauss, exécuté il y a quelques semaines sous la direction de M. Georgesco. PUBLICISTICĂ 395 Ce fut un beau succès et M. Theodoresco y était pour quelque chose. Si nous nous rappelons tout cela, c'est pour nous dire combien nous avons trouvé juste que le rôle de soliste du dernier concert de la saison lui fut réservé. M. Theodoresco est l'égal de bien de violonistes qui furent les hôtes de la Philharmonique rien que grâce à la fausse gloire d'un nom étranger. Il joua jeudi soir le Concerto en mi mineur pour violon et orchestre de Nardini. Il le joua avec une netteté très opportune et avec une bonne rareté. Il le joua sans cet éclat, que nous aurions peut-être voulu, sans cette grâce scintillante, de style mozartien, qui irait si bien à Nardini. Il y a quelque chose de terne et d'impersonnel dans le jeu de M. Theodoresco, ce qui n 'empêche pas notre estime pour son travail. Tamara, le poème symphonique de Balakirev, compléta la première partie du programme. C'est une œuvre remarquable par sa richesse de mélodie et de rythme, une œuvre nourrie par des généreuses sources folkloriques. Nous l'avons écouté avec plaisir, essayant d'imaginer tout ce qu'une interprétation inégale et parfois confuse ne nous révélait pas directement. Par contre, l'exécution de la Symphonie de Chausson (à l'exception d'une erreur pénible au milieu du dernier mouvement) fut d'une bonne qualité, comme nous l'avons déjà dit au commencement de notre article. M. Otesco fut autoritaire et sensible, juste et nuancé et l'orchestre le suivit d'une façon heureuse. Ce fut d'ailleurs la plus belle partie de ce programme qui 396 MIHAIL SEBASTIAN avait la charge un peu solennelle de marquer la fin d'une saison musicale. UNNOU IMPERIU Scepticismul are voie să surâdă, dar nu să ignoreze. Ultima fază a războiului african s-a desfăşurat într-un ritm pe care nimeni nu-1 aştepta. Poate nici italienii. Armata a învins geografia. Mitraliera a fost mai puternică, decât rezistenţa oarbă şi inertă a pământului. Care va fi soarta noului imperiu constituit deunăzi la Roma, printr-un decret lege? Un imperiu împlică ideea de durată şi de echilibru. Imperiul fascist vine într-un veac de durată şi de panică. E o formulă care şi-a greşit secolul. Cu o sută de ani în urmă un imperiu ar fi fost posibil. Cu o sută de ani mai târziu, poate că va mai fi. Astăzi însă, când suntem într-un proces de descompunere istorică, imperiul este ori o formulă întârziată, ori una prematură. Cine poate vedea mai departe de 1940? Cine poate spune ce va supraveţui deznodământului pe care într-un fel sau într-altul îl simţim apropiat? Războiul cel mare a doborât în chip firesc, în chip reflex, trei imperii. Imperiul nu suportă înfrângerile. într-asta constă şi splendoarea şi slăbiciunea lui. El trăieşte din magnificienţă, din glorie, din grandoare, din orgoliu. PUBLICISTICĂ 397 Dar omenirea este azi angajată într-o epocă nu de glorie, ci de suferinţă. Ea nu-şi caută un decor, ci un sens. Multă vreme coloniile n-au dat Europei posibilitatea de a-şi escamota crizele ei de structură provocând aiurea, pe alte continente, în Asia, în Africa, puncte de fixaţie. Prin colonii, lumea veche îşi refula dramele latente, pe care nu avea curajul sau putinţa de a le rezolva altfel. Italia încearcă încă o dată acest vechi joc. Nu e prea târziu? în Indii, Anglia abia izbuteşte să se menţină alternând concesiile cu represiunea. Egiptul este în stare de insurecţie perpetuă. Dominioanele merg spre o inevitabilă, chiar dacă îndepărtată, secesiune. Este aceasta un moment propice construirii unui nou imperiu? Meseria noastră nu e de a face profeţii. Dar imperiul constituit marţi 12 mai 1936 la Roma, nu ni se pare a fi decât un mic episod, într-o complexă tragedie mondială. Să nu ne gândim: poate că - vai! -ne este dat să o trăim. MOARTEA LUI SPENGLER Oswald Spengler moare exact în săptămâna în care se naşte un nou imperiu. Poate că a mai avut timp să vadă în acest fapt, înainte de a închide pe totdeauna ochii o confirmare a prevestirilor lui. 398 MIHAIL SEBASTIAN Spengler scria în ianuarie 1933: „Lupta pentru planetă a început”. E una din acele formule apocaliptice care abundă în scrisul lui şi care simplifică destinele lumii până la mari şi globale legi metafizice. Dacă cineva s-ar sili să facă un tablou exact al ideilor cu putere actuală de circulaţie în România, ne-ar surprinde poate arătând cât de mult este în toate acestea prezent Oswald Spengler. Trei sferturi din eseistica noastră de dreapta, trei sferturi din filozofia noastră de dreapta, coboară spre Spengler. Chiar atunci când nu-1 citeşte. A fost un reacţionar. Un reacţionar deschis, sincer, brutal. Credea în nobilime, în proprietate, credea în sfinţenia gradelor şi a averilor. Credea în război şi îl iubea. Visa o formă de cultură prusacă, impusă lumii întregi. O spune în termeni fără echivoc. Detesta muţimile şi afirma că funcţiunea lor socială este a păstra „distanţele respectuoase” dintre ranguri. Nu se jena să vorbească ironic despre „aşa-zisa mizerie a ţăranilor”, „aşa-zişii şomeuri”, „aşa-zisă suferinţă”. E de remarcat cât de des întrebuinţează cuvântul „aşa-zis”. El indică o formă supremă de dispreţ. Ce e important în Spengler este lipsa de ipocrizie. Niciodată nu a vorbit despre pace, decât ca despre un fapt obscen şi dezonorant. Cinismul lui impune prin loialitate. Spengler e filozoful generalilor, al latifundiarilor şi al căpitanilor de industrie. A avut nobleţea - stimabilă şi ea - de a nu ascunde acest lucru. „Bogăţia este rezultatul unei expresii de superioritate”, zice el. PUBLICISTICĂ 399 Iată un principiu care rezumă metafizica industriei metalurgice germane. Şi o rezumă fără confuzie, fără laşitate, fără compromis. JE SUIS PARTOUr A dispărut de bună voie ca un jucător de şah, care cedează când îşi dă seama că partida e pierdută irevocabil. A dispărut a doua zi după alegeri şi după succesul stângii. Un intelectual nu se poate bucura de moartea unui ziar, chiar atunci când este un ziar advers. Mărturisesc că lectura din ,Je suis partout” îmi era utilă, pentru a vedea şi din alt punct de vedere, decât al meu, unele fapte şi unele probleme. Şi îmi era utilă pentru încă un lucru: jurnalul acesta strălucitor scris şi pătimaş gândit, pătimaş până la orbire, arăta în chip viu şi concret că există o solidaritate internaţională a tuturor fascismelor. Ce poate fi mai contradictor, mai structural duşman decât reacţiunea germană, faţă de cea franceză? Totuşi ,Je suis partout” realiza acest straniu paradox de a fi un monitor hitlerist la Paris. Corupţie? Nu ştiu. Cred în orice caz că nu era numai atât. Era mai ales, şi în primul rând, solidarizarea instinctivă cu tot ce este în lume forţă de reacţiune şi luptă împotriva libertăţii ... La fel, în 1783, nobilimea franceză se alia cu monarhiile străine împotriva propriei lor patrii - pentru că totdeuna opresiunea a făcut front împotriva spiritului de libertate. 400 MIHAIL SEBASTIAN în anumit sens, ,Je suis partout” reprezenta cu adevărat o hartă mondială. Harta tuturor dreptelor, harta tuturor imperialismelor. Pierdem prin suis partout” o lectură instructivă, chiar dacă această pierdere reprezintă un just şi meritat faliment. 15 ANI DE POEZIE Marietta Sadova, Lilly Popovici şi Haig Acterian au continuat marţi la Fundaţia Carol, într-un nou recital de poezie, lecturile, pe care au avut bunul gând să le întreprindă, din literatura noastră lirică. De astă dată a fost mai mult rândul poeziei modeme, cu deosebire al poeziei de după război, din ultimii 15 ani. Nu vreau să subliniez realizările de detaliu pe care cei trei artişti ni le-au prezentat. Au fost unele poeme spuse cu o înţelegere, cu o emoţie şi cu o intuiţie a nuanţelor, care ne făcea să mergem mai departe în cunoaşterea intimă a unor opere ce nu erau totuşi străine. Au fost unele poeme realizate perfect, ca nişte mici piese de artă puse în valoare sub cele mai variate lumini şi până la cele mai subţiri detalii. Dar nu acest lucru mi s-a părut cel mai important în recitalul de marţi, ci efortul în ansamblul lui. Fără ca alegerea bucăţilor cetite să fi fost făcută pe criterii stricte de antologie, cei trei lectori au izbutit să ne prezinte într-un ceas şi jumătate un tablou foarte cuprinzător al literaturii româneşti, atât PUBLICISTICĂ 401 de cuprinzător încât la sfârşit aveam sentimentul de a fi străbătut un întreg capitol de istorie literară în cele mai diverse şi mai bogate aspecte. Plecând de la Fundaţie, aveam vie în memorie o frumoasă perioadă de poezie românească şi aveam sentimentul de a fi privit de sus desfăşurarea unui peisaj poetic foarte larg. Şi eram bucuros că datorez acest lucru unor actori. Am scris odată despre „teatru cu punţile tăiate”. E un cuvânt care a provocat destul de vii proteste. II menţin totuşi - cred într-adevăr că ceea ce este în primul rând regretabil în teatrul românesc de azi este totala lui lipsă de contact cu ansamblul culturii noastre. Nici o legătură cu poezia, cu plastica, cu romanul, cu gândirea, cu critica. Teatrul rămâne închis în lumea lui fără porţi, fără ferestre, fără nici o comunicaţie, fără nici un raport cu ce se întâmplă dincolo de el. E cu atât mai grav, cu cât teatrul ar trebui să îndeplinească o funcţiune de sinteză culturală, un oficiu central, de comandă. Este emoţionant că în acest „teatru cu punţile tăiate” se găsesc trei actori care să vină, din propriu îndemn şi printr-un simplu gest de solidaritate artistică, spre poezie şi spre poeţi. L INDUSTRIE DES „AUTOGRAPHES” Je ne sais pas exactement dans quelle mesure la mode des „ autographes ” littéraires aide la vente 402 MIHAIL SEBASTIAN des livres. De toute façon, je trouve qu ’on abuse de cette faveur qui a cessé d’en être une. Il y a une sorte d’indiscrétion dans cette manière commerciale de mettre l ’écrivain en contact avec les acheteurs de ses œuvres. C’est un cabotinage d’un goût douteux, auquel - vous pouvez en être certains - un véritable écrivain ne se soumet pas sans ennui. La semaine du livre devient ainsi une sorte de spectacle mondain, une sorte de frivolité littéraire -comme un „thé dansant”. La dédicace monotone, mécanique, stéréotype, que l’auteur répète pour chaque acheteur ne représente rien. Elle ne vaut ni par ce qu ’elle exprime (car elle n ’exprime rien), ni par sa rareté, car tout le monde peut l’avoir. L ’écrivain la donne sans joie, le lecteur la reçoit sans curiosité. C’est une mode stupide qui est exactement le contraire de l’amour du livre. Celui qui aime un livre n ’attend pas la signature de l’auteur pour le lire. Une dédicace devrait être un message personnel: une marque de sympathie, d’amitié, d’intimité. Elle suppose, entre celui qui la donne et celui qui la reçoit, un lien d’intelligence, un rapport de pensée. C ’est une lettre, c ’est un appel, c ’est une réponse... Mais depuis qu’on a inventé une industrie de la dédicace, depuis que l’autographe de l’auteur est devenu un accessoire commercial du livre, depuis que n’importe qui peut avoir la prétention d’acheter la «sympathie», l’„admiration” ou V„hommage” de l’écrivain (car les formules ne varient pas et elles sont toujours les mêmes), la dédicace est devenue une chose sans signification, sans valeur et sans noblesse. Sans noblesse surtout. PUBLICISTICĂ 403 Les écrivains doivent faire attention. Se soumettre à cette comédie des autographes, rien que pour faire plaisir aux éditeurs ou pour répondre à leurs exigences commerciales, n'est pas une excuse suffisante. Un écrivain a certaines responsabilités plus graves, plus sérieuses qu 'une forte vente de ses livres. Il est responsable envers lui-même et envers son œuvre. Il est obligé de garder avec fierté sa solitude, sa résistance morale, son orgueil. Je dirais même qu 'il est obligé de garder un peu de ce dédain qui fait la solitude et la grandeur d'un poète. Il y a dans les lettres, comme dans tout art, un mirage de l'inaccessible, du lointain et du mystérieux. Ce mirage il faut le garder. Aidez le lecteur de rêver. Aidez-le de vous connaître sans vous voir, de vous suivre sans vous regarder, de vous aimer sans vous chercher en dehors de vos livres. Soyez pour lui un ami lointain, soyez pour lui un camarade de solitude, qu'il ne verra jamais, mais qu 'il pourra toujours appeler. Et surtout ne l'attendez pas dans les librairies pour lui vendre une signature et pour lui briser une illusion... DAN PETRAŞINCU: OMUL GOL Există în volumul acesta de nuvele o bucată, care face puternică dovadă de chemare literară a d-lui Petraşincu. Este nuvela Părintele Pricup. Vă sfătuiesc să începeţi cu ea lectura cărţii. Veţi găsi aici tot ce este de remarcat în scrisul tânărului autor: anumită 404 MIHAIL SEBASTIAN vigoare epică, o surprinzătoare îndrăzneală de a merge direct la situaţiile tari, o intuiţie, pe alocuri bruscă, a stărilor difuze de conştiinţă şi mai ales a unei senzualităţi neclare, nebuloase. „Viziune ieşită din pâcla unui vis de pubertate”, spune autorul însuşi (p. 160) caracterizând astfel foarte just atmosfera nuvelei sale. într-adevăr întreaga bucată este un amestec de somnolenţă şi de acuitate senzuală. Se află aici schiţate două siluete femenine - o adolescentă şi o femeie matură - surprinse goale pe marginea Argeşului, ca în înplinirea unui rit sexual, şi această alăturare de imagini, una abia nubilă, cealaltă aproape bătrână, are o forţă expresivă de excelentă calitate. Cu anumite rezerve de stil - pe care le voi preciza mai jos şi care se referă la întreaga literatură a d-lui Dan Petraşincu - consider nuvela aceasta drept o foarte frumoasă realizare. Ea este cu mult superioară romanului său de debut, Sângele - şi, în chiar volumul de de faţă, este categoric cel mai bun lucru pe care ni-1 oferă. în ordinea preferinţelor, voi opri apoi nuvela Accidentul şi nuvela Revelaţie. Amândouă sunt interesante prin concizia faptelui anecdotic care declanşează procesul psihologic al eroilor. D. Petraşincu nu este propriu-zis un povestitor. Dimpotrivă, d-sa înclină spre o literatura de analiză, în care faptul epic ocupă un loc secundar şi nu e decât un pretext al dramelor interioare. Totuşi cu voia sau fără voia d-sale, ceea ce mi se pare mai realizat în carte nu sunt paginile de PUBLICISTICĂ 405 „analiză” (greoaie, uneori naive şi suferind totdeauna de generalităţi şi abstracţii împovărătoare), ci paginile de povestire, în care schiţează cu preciziune un fapt, un gest sau un moment. Accidentul, Râsul, Revelaţia şi chiar Aventură de primăvară sunt nuvelele pe care le reţin pentru acest motiv al desenului anecdotic simplu, redus la un accent sau la o linie lapidară. Cât priveşte nuvelele mai mari, ele sunt interesante tot prin elementele lor epice (din păcate însă, diluate şi pierdute într-o lungă literatură de psihologie, de simboluri şi de comentarii abstracte). Dacă d. Petraşincu pune accentul principal pe nuvela Omul gol - care dă şi titlul volumului - cred că greşeşte şi că se înşeală asupra adevăratelor d-sale calităţi literare. Acest „om gol” este un simbol mai mult confuz, decât dificil şi mai mult pretenţios, decât adânc. Toată drama intelectualului oscilând între pământ şi spirit, pământul fiind întrupat de o femeie şi spiritul de altă femeie este de un simbolism mult prea artificial. Iar lungul poem explicativ, pe care îl recită în pădure eroul d-sale (p. 98-99) nu face altceva decât să sublinieze tot ce e factice în „tema metafizică” a omului gol. Pentru aceleaşi motive, voi despărţi neted paginile epice din Aura halucinată, de paginile ei simbolice şi voi opta fără ezitare pentru cele dintâi. Unele din acestea sunt foarte frumoase şi egalează, cel puţin fragmentar, nuvela Părintele Pricup. Dacă voi mai spune că nuvela de la începutul volumului, retoric intitulată Povestea unei morţi umane, este excesiv de melodramatică, voi fi trecut în revistă întreaga tablă de materie a volumului. 406 MIHAIL SEBASTIAN E un volum, după cum se vede, inegal, întrunind lucruri fără unitate, ceeea ce dovedeşte că autorul continuă să fie în căutarea drumului său. Dar e un volum ce nu face îndoielnică justificarea de a scrie a d-lui Petraşincu. De la Sângele până la Omul gol, d-sa a parcurs o bună distanţă şi, dacă avem dreptul să considerăm că ultima sa etapă este nuvela Părintele Pricup, atunci putem spune că scriitorul acesta se află astăzi în stăpânirea unor mijloace de expresie considerabil evoluate faţă de activitatea sa anterioară. Am păstrat pentru la urmă o serie de observaţii de stil, care mi se pare că nu-1 privesc numai pe d. Petraşincu, ci pe o bună parte din scriitorii ultimelor generaţii. Au apărut în primăvara aceasta atâtea cărţi de literatură, incât - privind cu dezolare la teancurile ce se strâng pe masa mea de lucru - mă întreb dacă voi izbuti să vorbesc la timp despre fiecare în parte. Cred că maniera de a scrie a d-lui Petraşincu este semnificativă nu numai pentru d-sa, ci şi pentru mulţi din camarazii săi, mai tineri sau mai bătrâni, această manieră reprezentând aproape un stil general de gândire şi de expresie. Este la mijloc o îngrijorătoare lipsă de simplicitate şi de măsură. Simboluri nebuloase, cuvinte extreme, expresii excesive, abstracţii deplasate - toate par a se aduna doar printr-un efort voluntar de a fi obscur, de a fi complex, de a fi profund. Repet, nu spun acest lucru anume pentru d. Petraşincu. II spun pentru o întreagă categorie literară, dezorientată de ravagiile unui stil zadarnic chinuit. PUBLICISTICĂ 407 D. Petraşincu scrie: „tonul ciudat de ireversibil”, „echilibrul lăuntric al golului spiritual”, „fulgerătoarea încremenire lăuntrică”, „starea de înaltă luciditate a simţurilor”, „eliberarea necesitată tiranic”, „starea de înnebunitoare irealitate”, „încordarea magiei lăuntrice”, „ frenezia inifinitei pasivităţi” etc., etc. Toate aceste expresii sunt stridente prin exagerare, prin neadevăr şi uneori prin lipsă de sens. Ce poate oare să însemneze „echilibru unui gol”? sau „frenezia unei pasivităţi”? O pasivitate nu este frenetică chiar dacă este, cum zice autorul, infinită. Dacă ar fi mai atent la nuanţe, d. Petraşincu nu şi-ar ierta asemenea arbitrare alăturări de cuvinte. Ar înţelege atunci că nimic nu ucide mai sigur un cuvânt decât întrebuinţarea lui abuzivă. Caracteristică, de exemplu, în scrisul său abundenţa cuvântului „straniu”. „Stranie vioiciune”, „strania veselie”, „nelinişte stranie”, „ stranie arătare”, „stranii nuanţe”, „stranie apariţie” etc. Ar fi prea uşor dacă prin simpla, prin mecanica repetare a unui cuvânt, am putea sugera o senzaţie sau un sentiment. Dar nimic nu poate înlocui observaţia justă, exactă, limpede înţeleasă şi limpede spusă, observaţia unui detaliu, a unui gest, a unui semn. Restul este joc verbal - şi nimic mai mult. D. Petraşincu scrie: „Purificându-şi iubirea prin moarte el realizase inconştient o indestructibili-tate sufletească care putea rivaliza cu o eternă contopire” (p. 32). Sau: „ Şi spiritul ... spiritul era acum însuşi acest neant, însăşi proiectarea teribilă a nonsensului într-un hău nedefinit şi luminos”(p.67). 408 MIHAIL SEBASTIAN Sau: „Gemea în el un sfinx cu întrebările închise ca într-un gol”. O indestructibilitate care poate rivaliza cu o contopire sau „un nonsens proiectat într-un hău” sunt enigme stilistice cu atât mai grave cu cât înainte de a-1 deruta pe cetitor, îl derutează pe autorul redus de asemenea deşarte efecte verbale. Sunt convins că d. Petraşincu îşi va pune cu severitate problema unei revizuiri, la care îl obligă toate calităţile sale de substanţă epică, rău servite de maniera sa de a scrie. într-aceasta îl va ajuta şi experienţa gazetăriei, salutară pentru a desliteraturiza un condei speriat de cuvinte. Cu ceastă experienţă, va depăşi desigur prezentul Om gol. L’ORCHESTRE PHILHARMONIQUE DE BERLIN Voici le grand événement musical de l’année. Il vient à la fin de la saison, mais il dépasse de beaucoup tout ce qu ’on nous a offert depuis longtemps en matière de musique. Je pèse bien mes mots. Nous avons eu des bonnes soirées, nous avons écouté des grands maîtres, nous avons applaudi des grands musiciens. Je n’oublie pas - et d’ailleurs peut-on les oublier? - Rubinstein, Milstein, Piatigorsky; Busch, Cortot. Je n ’oublie pas les quelques dirigeurs étrangers qui - au cours des dernières années - ont passé au pupitre de notre orchestre philharmonique. Je n ’oublie pas Félix PUBLICISTICĂ 409 Weingartner, Clemens Krauss, Bernardino Molinari... Pourtant, le concert d’hier soir se trouve - comme qualité artistique - à une distance très nette, très claire de tous ces souvenirs musicaux, 57 excellents qu’ils soient. Car ce wc /w/ simplement un concert, ce fut surtout une magnifique leçon d’art. En écoutant l’Orchestre Philharmonique de Berlin, on se rend compte combien la musique symphonique de chez nous manque de style et de tradition. Il ne s ’agit pas de faire des reproches. Les conditions générales de la musique allemande, sa longue tradition historique, l’atmosphère culturelle au milieu de laquelle elle s ’est développée - voici des choses qu ’on n ’acquiert pas du jour au lendemain. Il y a quelques siècles de musique, dans cette discipline, dans cette cohésion, dans cette suprême aisance, qui est la marque d’un grand ensemble symphonique allemand. Il y a une continuité de style que rien ne remplace et qui est plus forte que le travail, plus forte que le talent. Car que peut faire un talent musical isolé, s’il ne trouve le cadre, le terrain, le milieu qui lui permette de s ’épanouir et de donner pleinement ses fruits? Nous avons écouté le premier concert de la Philharmonique berlinoise avec un sentiment de respect, qui s’adressait non seulement aux excellents musiciens, qui la composaient, mais à l ’idée suprême d’art, qu’ils représentaient avec une force presque impersonnelle. C’est un ensemble symphonique d’une précision, d’un équilibre, d’une homogénéité qui font de cet orchestre une sorte d’unique instrument, très complexe, très puissant, mais commandé - dirait-on - 410 MIHAIL SEBASTIAN par un seul ressort central. Très rarement à l 'étranger (et jamais chez nous...) un orchestre nous a donné un tel sentiment de plénitude organique. Les cordes, les instruments à vent, les instruments de cuivre, la batterie - tout est soumis à la loi de T ensemble, avec un sens de la cohésion, avec une science du détail, avec une intelligence des plans sonores, qui rend à chaque son sa fonction de minutieuse finesse. Ce qui est frappant dans cet orchestre c'est d'une part la qualité individuelle de chaque instrument et d'autre part la grandeur architectonique de l 'ensemble. Le violon, le hautbois, le cor, la flûte ont une délicatesse, une précision, une fermeté étonnantes. Quand il se détache de l'ensemble, chaque instrument garde, avec une fraîcheur sonore incomparable, son individualité. Mais il sait rentrer dans cet ensemble, d'où il s'est détaché un instant, et il y retrouve exactement sa place, sur le plan qui lui revient. Car on peut enfin parler d'un „plan sonore ". Il existe, il a une réalité -une réalité presque tangible. On n'abuse pas en parlant d'un relief sonore, quand il s'agit d'un pareil orchestre. Il y a un volume, une profondeur, une hauteur de la masse sonore - et cette „ masse sonore " possède ses trois dimensions, ses contours, sa réalité physique dans l'espace. On voit les grandes lignes architectoniques, on peut suivre la logique de la construction, ses étages, ses arrière-plans, ses ailes symétriques. On voit la musique. Elle acquiert une véritable force visuelle et - croyez-le - ce n'est pas là une simple image. On ne sait pas quelle est la part du PUBLICISTICĂ 411 dirigeur et quelle est celle de Vorchestre. Nous prenons la liberté de croire que le grand mérite revient à l’ensemble, à la qualité individuelle de chaque exécutant et à l ’admirable esprit de corps qui les lie. Car des grands chefs d’orchestre nous en avons vu — ici même, à Bucarest. Mais que peut faire un „grand chef d’orchestre” - si grand qu’il soit -quand il travaille avec un matériel inerte et lourd? M. Hermann Abendroth est sans doute un dirigeur intéressant qui possède des solides dons et une parfaite discipline. S’il n ’éstpas de la classe d’un Bruno Walter ou d’un Furtwângler, il est quand même un musicien qui inspire la plus juste confiance. Sa baguette est énergique, sa présence est sobre, ses indications sont claires, son attention ne fléchit pas. Voici ce qu ’il faut pour mettre en valeur un orchestre de la puissance, de la cohésion et de la souplesse de l’orchestre berlinois. Le programme de ce premier concert fut dédié à Bach, Haydn et Beethoven - chacun réalisé dans une pureté de style qui vaut une leçon académique, sans rien perdre de l’émotion et de la ferveur artistique. Le troisième concert brandebourgeois de Bach fut une merveille de précision, d’exactitude, d’intelligence rythmique. Nous l’avions écouté jadis à Paris, admirablement joué chez Walter Straram (si fin, si juste dans les exécutions des classiques, Bach et Mozart surtout) et nous l ’avions aussi écouté avec Mengelberg au pupitre - mais il ne nous est pas difficile de choisir: l’exécution que les berlinois nous en ont donnée hier au soir est la meilleure. Seul Bruno Walter avec la Philharmonique de Vienne nous semble faire mieux - si „ mieux ” est possible. 412 MIHAIL SEBASTIAN La Symphonie en ré de Haydn continua de la plus heureuse façon le programme. On ne peut dire la grâce, la fraîcheur, la précision exempte de toute sécheresse, la poésie, l'intimité de cette exécution. Elle nous paraissait d'autant plus merveilleuse un quart d'heure plus tard, quand le même orchestre abordait avec une gravité dramatique, avec une puissance solennelle, qui allait jusqu'au tragique le plus pur, la septième symphonie de Beethoven. Le métier de critique est bien humiliant après une telle émotion... BALCANIADA Nu sunt un „sprit sportiv”. O ştiam de mult şi mi-am dat încă o dată seama, acum, cu prilejul Balcaniadei când, într-o arenă copleşită de douzeci de mii de strigăte războinice, mi-am păstrat un compromiţător simţ de dreptate. Voi mărturisi deci, cu ruşine, că sunt unul din acei spectatori timizi şi laşi, care joi - la match-ul Grecia - Bulgaria - n-a avut vitejia morală de a-i huidui pe bulgari. Voi agrava şi mai mult vina mea, mărturisind nu numai că nu i-am huiduit, dar i-am şi aplaudat. I-am aplaudat (după cum i-am aplaudat şi pe greci) de câte ori au realizat o fază interesantă, de câte ori au marcat un gol sau dimpotrivă au salvat unul. Venisem fără prejudecată şi cu sinceră hotărâre de a privi liber o luptă liberă. PUBLICISTICĂ 413 Ştiam că dacă vor învinge grecii, succesul nostru va fi definitiv asigurat. Tocmai de aceea mi se părea că nu am dreptul să fiu injust - eu care eram oarecum parte în match-ul angajat. în plus mi se părea o soluţie lăturalnică, aceea de a-i scoate pe bulgari din joc cu ajutorul grecilor. îmi spuneam că orgoliul nostru sportiv cere ca lupta dintre echipa noastră şi echipa bulgară, să nu fie facilă, tocmai pentru ca izbânda să nu fie fără merit. Se vede că asemenea atitudine nu este decât o stupidă subtilitate de intelectual. Un sportiv robust nu se încurcă în astfel de procese de conştiinţă. El huiduieşte şi aplaudă. El neagă evidenţa, el încurajează orbeşte nedreptatea, el refuză adevărul. Cu acest sistem galeria de joi a izbutit să-i supună pe bulgari la o presiune pe care nu ezit s-o numesc eroică. O echipă care învinge în astfel de condiţiuni este o echipă cu nervii tari. Mi se spune că tratamentul pe care publicul nostru l-a aplicat echipei bulgare este de o cerească blândeţe, în comparaţie cu sălbăticia cu care anul trecut publicul de la Sofia i-a primit pe jucătorii noştri. E posibil, dar acest lucru nu scade întru nimic obligaţiile noaste de eleganţă sportivă. Din contră, le măreşte. Noi avem conştiinţa de a reprezenta pe harta Europei un alt stadiu de cultură, iar cultura unei ţări nu se face numai în academii şi universităţi ci şi pe stadioane, acolo unde, în culmea celor mai aprinse pasiuni de luptă, mai rămâne loc pentru demnitatea nnui gest. 414 MIHAIL SEBASTIAN Sportul este un fapt de orgoliu şi de victorie, numai în măsura în care el resfrânge un sentiment de respect al adevărului. Dincolo de acest respect rămâne păruiala pură şi simplă. Aştept de la match-ul care are loc azi la O. N. E. E, o dublă victorie: victoria echipei româneşti şi victoria eleganţei de atitudine în public. Gândindu-mă bine, nu ştiu care din aceste două victorii, este cea mai de preţ. ALEGERI LA ACADEMIE Vineri în şedinţa intimă (şi poate şi secretă -căci ziarele nu scriu nimic despre aceasta) secţiunea literară a Academiei a fixat trei candidaturi pe care mâine, în şedinţa plenară, ilustra instituţie ar urma să le ratifice. Să sperăm că o va face. Este într-adevăr [vorba] de pictorul Pătraşcu, de criticul E. Lovinescu şi de poetul Lucian Blaga. Trei nume fără ezitare demne de a figura printre academicieni. Nu e momentul să vorbim despre preferinţele noastre. Nu e locul să spunem că Tudor Arghezi şi Liviu Rebreanu ar fi trebuit să intre cu precădere în venerabila casă de pe Calea Victoriei, unul reprezentând poezia, celălalt epica noastră în tot ce au astăzi mai limpede cucerit. Să fim bucuroşi cu ceea ce ni se oferă şi să remarcăm că intrarea d-lor Lovinescu şi Blaga la Academie (căci candidatura strălucită şi justă a pictorului Pătraşcu, va fi cu uşurinţă acceptată), deschide oricum porţile ei unei zone literare active şi vii. PUBLICISTICĂ 415 Academic nu trebuie să fie sinonim cu somnolent. Din nefericire, Academia a încurajat mereu acest pleonasm şi - cel puţin în domeniul literar - a refuzat să ia contact cu elementele creatoare. Ni se spune că din cele trei candidaturi, una mai ales va întâmpina serioase rezistenţe: a d-lui Lovinescu. Se invocă împotriva d-sale un argument jenant. Se zice anume că d. Lovinescu ar fi tratat cu lipsă de pietate figura lui Mihai Eminescu în romanele sale. E o penibilă greşeală la mijloc. Şi noi avem obiecţii împotriva romanelor Mite şi Bălăuca - dar obiecţii de ordin excusiv literar şi critic. Indignarea academică - dacă există - este cel puţin tardivă, ca să nu spunem ipocrită. După câte ştim, Academia n-a prea fost emoţionată nici de viaţa, nici de opera, nici de destinul lui Eminescu, atâta vreme cât poetul a trăit. Iar dacă acest trist destin ar fi vrut ca Mihai Eminescu să fie încă în viaţă, Academia nici azi nu s-ar emoţiona prea tare. Renunţând la asemenea piezişe şi nedrepte opuneri, ilustrul corp va aproba poate cele trei candidaturi, făcând asfel o triplă alegere, fericită mai ales prin bunul început, pe care îl marchează. HENRI DE RÉGNIER La 2 martie 1894, Jules Renard scria în jurnalul său, cu obişnuita lui cruzime ingenuă: „Régnier îmi 416 MIHAIL SEBASTIAN cere prea multă atenţie. Citesc cu greutate povestirile lui dure. Cel puţin dacă ar fi mort”. Iată, Régnier este mort. Cu o întârziere de 42 de ani asupra notei lui Renard, dar oricum iată-1 mort. Rămâne acum întrebarea dacă, împlinind teribila condiţie pe care i-o punea prietenul său de tinereţe, va deveni mai lesne de cetit, decât era pe vremuri. Puţini poeţi s-au „academizat” mai complect decât Henri de Régnier. Ne vine greu să credem că acest elegant, rece şi indiferent scriitor de versuri, a fost cândva un simbolist, că ocupa deci o poziţie literară avansată şi că reprezenta în literatură un post de luptă. Toată activitatea lui ni se pare echilibrată, cuminte, condusă de un spirit potolit, cu închinare mai mult spre parnasieni, dacă nu de-a dreptul spre clasici, dar în orice caz nu spre simbolişti. în Francis Jammes mai simţi şi azi cutezanţele poetului de 20 de ani. în Albert Samain chiar, mai descifrezi, mai bănuieşti pe unde a trecut gândul inovator, astăzi de mult depăşit. E acel suflu damnat al poeziei, care nu se înlocuieşte cu nimic. El lipseşte din opera limpede, armonioasă, simetrică şi rece a lui Régnier. în această simetrie, în această răceală este desigur o anumită graţie care persistă, un anumit senzualism, atenuat de jocurile fine ale artei. Sunt calităţi pe care poetul le împărţea cu prozatorul Henri de Régnier - şi nu ar fi de mirare ca numele lui să rămână mai mult prin acele scurte şi clare romane de iubire, sobru şi nuanţat scrise, decât prin o operă lirică, întrecută de timp. PUBLICISTICĂ 417 Moare cu Régnier un tip de scriitor inactual. Vremurile noastre sunt prea tulburi, prea încordate, prea tumultoase pentru figura lui uşor desuetă prin scepticism, prin eleganţă şi prin indiferenţă artistică. IL N'Y A PAS DE CRISE Je ne veux pas médire le football Je Vaime assez comme spectacle et j 'avoue que je regarde avec beaucoup d'intérêt et avec un sincère plaisir un beau match quand il représente une lutte équilibrée entre deux équipes de force à peu près égales. J'ose même affirmer qu 'il y a un côté de curiosité intellectuelle dans tout spectacle du football, car la stratégie, la tactique, la résistance morale, l'imagination, la fantaisie y sont pour quelque chose. Bien souvent les qualités d'ordre psychologique d'une équipe sportive sont plus grandes et plus importantes que la simple force physique, qui compte sans doute beaucoup, mais qui n 'est pas seule à décider de la victoire. J'ai toujours estimé qu 'ily avait quelque chose de borné et de superficiel dans le mépris de l'intellectuel pour le sport. Mais - ceci dit -permettez-moi d'ajouter que j'ai regardé quand même avec un peu de mélancolie les grandes foules qui se pressaient la semaine passée vers le terrain de l'O.N.E.F., où avaient lieu les trois matchs de la Balkaniade. Vous ne pouvez pas vous imaginer la patience héroïque de cette foule, son attention passionnée, ses sacrifices de temps, d'énergie, 418 MIHAIL SEBASTIAN d'enthousiasme. 20.000, 30.000 personnes - des hommes, des femmes, des enfants — peuplaient les tribunes, les pelouses, les toits des maisons environnantes, les arbres, attendant depuis 11 heures du matin un match qui ne devait commencer que vers 5 heures et demie de l'après-midi. Les cartes d'entrée étaient épuisées depuis plusieurs jours et on n 'en trouvait plus qu 'à la „ bourse noire" (le football possède lui aussi une „bourse noire "). Pourtant, elles étaient assez chères ces cartes. 107 lei pour une entrée est un prix respectable - et ce n'était que le prix officiel, doublé et triplé par les revendeurs. Je me demandais (et je ne pouvais pas m'empêcher de le faire avec un peu d'amertume), je me demandai quel pourrait être le grand musicien pour lequel on aurait trouvé une telle foule, capable de l'écouter, capable de l'aimer avec le même dévouement, avec la même, ardeur, avec la même joie. Les livres ne se vendent pas, les salles de concert sont à moitié vides, les théâtres mènent une vie précaire, toujours menacée - et tout cela pourquoi? A cause de la crise - dit-on. Mais non, il n'y a pas de crise. Regardez cette masse de spectateurs avides, qui ont payé leurs places avec des sommes qui dépassent deux ou trois fois le prix d'un livre; faites le compte de ces millions de lei encaissés dans quelques jours pour la Balkaniade; pensez à la facilité extrême avec laquelle toutes ces petites gens ont trouvé l'argent et le temps nécessaires pour un match de football et dites vous bien qu 'il n'y a pas de crise, qu'au contraire la vie est facile, l'argent est abondant, le public est généreux. PUBLICISTICĂ 419 Et pourtant si. Il y a une crise quand même -mais c 'est la crise de l 'esprit qui ne vaut pas, qui n ’a hélas jamais valu 107 lei... I. IGIROŞIANU: NELINIŞTI; ION IOVESCU: NUNTĂ CU BUCLUC Din avalanşa de tipărituri recente, cetitorului îi vă fi desigur greu să desprindă atât de modesta carte a d-lui I. Igiroşianu. Apărut într-o editură necunoscută (şi care, în treacăt fie zis, realizeză cu acest volum o delicată victorie grafică, - totul, de la copertă până la ultima pagină fiind un exemplu de bun gust şi de discreţie) romanul Nelinişti nu are de partea sa nici autoritatea unei firme de editură, nici notorietatea unui autor „lansat”. Nu ştiu din ce pricini, d. Igiroşianu - care nu e totuşi un nume nou în publicistica noastră - a rămas până azi în afară de viaţa literară „activă”. Cronicile, eseurile şi nuvelele sale semnate încă din 1926 în „Universul literar” al d-lui Perpessicius, iar mai târziu în „Cuvântul”, „Curentul” şi „Adevărul literar”, indicau un spirit viu, mobil, agitat de o frumoasă curiozitate intelectuală şi servit de un scris precis, just, de multe ori inspirat. Totuşi, astăzi, după zece ani de variate preocupări literare şi critice, tipărindu-şi întâia carte, d. Igiroşianu face încă figură de debutant. Nu e semnificativ că în timp ce editurile bucureştene ne 420 MIHAIL SEBASTIAN copleşesc cu volume pe trei sferturi deplorabile şi din care în mai puţin de un an nici praful nu se va alege, un manuscris de calitatea acestuia este silit să se refugieze la Sibiu? Din oboseală, din indiferenţă - mai probabil -din refuz de a participa la o penibilă cursă literară, autorul acestor Nelinişti îşi lasă de bună voie prima sa carte oarecum în umbră. Aş vrea să-l conving pe cetitorul meu, dacă îşi pune cumva problema selectării lecturilor sale, că romanul d-lui Igiroşianu trebuie neapărat scos din această umbră şi reţinut din producţia ultimă, descurajator de bogată. Nelinişti e o carte din familia operelor de confesiune şi analiză intimă. „Este prin excelenţă romanul în care exterior nu se petrece nimic”, spune autorul însuşi în ultima parte a cărţii, care este oarecum jurnalul critic al propriului său roman. Prin temă centrală, romanul acesta datează. El aparţine mai mult deceniului trecut decât deceniului actual. „Neliniştea” a fost o problemă în 1926. Nu cred că mai este astăzi. Vreau să spun că ea nu mai constituie un obiectiv literar, acum, după ce zeci de romane şi eseuri au tratat-o cu felurite reminiscenţe din Gide şi Proust. Genul şi-a găsit cu ani în urmă o carte „tip” în Notre inquiétude a lui Daniel Raps. Eroul d-lui Igiroşianu este şi el un neliniştit din aceeaşi familie, cu aceeaşi filiaţie psihologică şi literară. El trăieşte o viaţă intimă de căutări, de incertitudini, de dibuiri, o viaţă fără axă şi fără punct central de sprijin. PUBLICISTICĂ 421 Termenii în care se exprimă această dramă interioară, sunt aceiaşi termeni care - cu zece ani în urmă - circulau în eseistica timpului: „destrămare morală” (p.16), „răul de care suferea echilibrul său moral” (p. 17), „a suferi de neputinţa de a găsi un scop” (p.20), „marş orbesc de la neant la neant” (p. 21), „căutare disperată a unei ţinte” (p. 87), „neputinţa iremediabilă de a trăi prin el însuşi” (p. 205). Mărturisesc că sub acest raport - al problemei psihologice (nelinişte, descompunere, dezaxare etc.) -cartea d-lui Igiroşianu mi se pare depăşită de timp. Ea îmi lasă prin dezbaterile ei intime o impresie de livresc. Simt obsesia lecturilor, tirania morală a literaturii, jocurile dialectice ale unei conştiinţe alterată de analiză. De altfel, autorul înţelege cu luciditate acest caracter livresc şi nu o dată în decursul cărţii eroii săi se plâng de abuzul şi ravagiile literaturii care se suprapune vieţii lor, ca un fel de nouă viaţă parazitară. „Cărţile ne mănâncă, da, cărţile” spune într-un loc, cu oarecare patetism, eroul nostru. Totuşi, şi aici este unul din meritele acestui roman - drama aceasta, cât ar fi ea de artificioasă, capătă în examenul moral pe care i-1 face d. Igiroşianu, o întreagă scară de nuanţe, deosebit de fine. Tortura monologului interior, pânda intimă a fiecărei oscilaţii sufleteşti, teroarea de a găsi semnificaţia până şi celui mai intim fapt, descompunerea aceasta analitică ce merge până la pulverizare devin un fel de dureroasă voluptate, de multe ori exprimată cu o neobişnuită preciziune de amănunt şi cu o remercabilă supleţe psihologică. 422 MIHAIL SEBASTIAN Aş numi această carte, un roman al literaturii. Un roman al unei conştiinţe pentru care ,jocul secund” al artei (spre a relua termenul fericit al d-lui Ion Barbu) şi Jocul prim” al vieţii se împletesc şi se confundă până a descompune cu totul limitele dintre iluzie şi realitate. Ecouri din Marcel Proust, din Montherlant, din Valery Larbaud,1 acorduri din Rahmaninov, din Albeniz, culori din Utrillo şi Vlaminck, siluete din Degas, se adună pentru a da acestor Nelinişti un cadru de lumini şi umbre familiare prin care trece ezitând un spirit hrănit, şi în acelaşi timp derutat, de atâtea apeluri încrucişate, ca focurile unui joc de oglinzi. D. Igiroşianu ne prezintă literatura în literatură, aşa cum există un teatru în teatru sau un cinematograf în cinematograf. Cetindu-i cartea, ai impresia că urmăreşti acelaşi fapt, acelaşi gând trecut printr-o serie de ecrane suprapuse, fiecare reproducând mereu mai alterată, aceeaşi imagine iniţială. Această impresie este cu deosebire accentuată în partea finală a romanului, unde în mod brusc (la pagina 232) autorul se desparte de proprii săi eroi, pentru a-i privi critic, de la depărtare, întocmai cum un actor ar coborî în sală pentru a privi din stal filmul ce se proiectează pe ecran şi în care el însuşi joacă rolul principal. Această subtilă schimbare de poziţie este poate un procedeu riscat. Cetitorul iese pe neaşteptate din plasa ficţiunii, care devine astfel şi mai vizibilă - dar, întreaga carte fiind un roman al ficţiunilor, acel epilog 1 Cele două poeme franţuzeşti - foarte frumoase - de la pagina 93 şi 96 ar putea perfect figura în albumul de poezii al lui Bamabooth. PUBLICISTICĂ 423 îmi pare că-i dă un sens cu atât mai dramatic, cu cât este mai artificial. Nu e la mijloc un simplu „pirandelism” ... Sunt numeroase calităţile romanului Nelinişti. în loc de a le semnala pe toate, am preferat să schiţez sensul general al cărţii. Cetitorul va trebui însă să observe cele două trei siluete femenine, admirabil evocate, cele câteva momente epice, just şi încordat scrise. Dar ceea ce mi se pare cu deosebire fermecător în cartea d-lui Igiroşianu este tabloul unui Bucureşti aproape desuet, deşi nu prea vechi, un Bucureşti de la 1926, cu atmosfera lui de vară, cu nopţile lui calde, cu după amiezile lungi de la Tir, cu rumoarea teatrelor de cartier, cu serile uneori plictisite, alteori senzuale din grădinile restaurantelor, tablou schiţat cu o melancolie, cu un bun simţ de poezie, cu o putere de evocare ce-ţi dă uneori impresia că te-ai întors într-adevăr cu zece ani în urmă. Un fior de emoţie nostalgică străbate paginile acestei cărţi cu atâtea întrebări grave. * Numai un accident de lectură ne face să punem laolaltă, în aceeaşi cronică, Nunta cu bucluc a d-lui Ion Iovescu şi Neliniştile d-lui I. Igiroşianu. Nu se poate două cărţi mai profund diferite. D. Iovescu este un rural. Acolo unde d-sa încearcă să depăşească, în gândire sau în expresie, această stare - ajunge la regretabile stridenţe. De câteva ori d-sa ne face impresia că se sileşte a vorbi -cum se zice - „pe radical”, „nu-şi pusese ipoteze ...”, „Nu precizez că nu poţi pune mare bază ...”. Dacă 424 MIHAIL SEBASTIAN ţineţi seama că romanul său se petrece într-un sat oltenesc, înţelegeţi cât de nelalocul lui e un astfel de stil inutil pretenţios. Şi mai supărător devine scrisul acesta când împreunează diversele localisme pitoreşti cu un vocabular de jurnal bucureştean. „începu să se enerveze şi să se perpele Observaţia nu se referă numai la vocabularul d-lui Iovescu, ci şi la maniera sa de a prezenta unele personaje, de a comenta evenimentele, de a lua parte cu un ochi superior la desfăşurarea povestei. Figura lui Sandu Ţulucă - filozoful cinic al satului - este o serioasă şi greu de suportat eroare. Apariţia lui este în totul inutilă şi se datoreşte desigur ambiţiilor intelectuale ale autorului. Dincolo de aceste rezerve însă pe care le formulez răspicat şi din capul locului, tocmai pentru că le consider remediabile printr-un efort de simplificare, cartea d-lui Iovescu este o frumoasă intrare în literatură. Dacă bogăţia ei folclorică mi se pare pe alocuri artificial obţinută prin acumulare de oltenisme şi prin abuz de proverbe (sunt unele monologuri de câte o pagină, făcute exclusiv din proverbe volubil legate unul de altul), nu e mai puţin adevărat că, în această vervă aşa de pitorească, este prezent un simţ înnăscut de a povesti, un dar fericit de a da culoare, de a imprima ritm, de a anima oameni. Humorul ţărănesc al d-lui Iovescu nu stă - cum s-ar putea crede la prima vedere - în bogăţia arhaismelor şi a provincialismelor, ce abundă în PUBLICISTICĂ 425 paginile sale. Unele din aceste expresii sunt savuroase, altele obositoare prin exces. Stoplocată, ropină, a oblicări, a bâstâcâi, paradichiu, zăprit, ojejit, cirmocit, odârlit, cosorob, garlup şi alte zeci, alte sute de cuvinte de acelaşi gen nu ajung pentru a da un caracter propriu, viu şi organic unei cărţi de literatură. Alta cred că este calitatea primă a d-lui Iovescu: este puterea plastică a imaginilor sale, culoarea şi relieful evocărilor, simţul concret al lucrurilor. „Aerul era rece închegat. De l-ai fi pleznit cu mâna rămâneai cu degetul strâmb”. Notaţia e precisă, viguroasă, clară. „Spre miază-zi, câţiva nori costelivi şi lungi, şire de paie, ţineau în zadar balanţa unui morman de la Nord, negru şi întunecat, singur pe ploaie, că tot cerul părea că se lăsase p-un călcâi, într-acolo de greutate. Şi, cu toate acestea, ploaia nu veni.” Astfel de imagini netede, puternice, exprimând o simţire frustă de ţăran în directă legătură cu pământul şi cu fenomenele originare ale vieţii, sunt numeroase în Nunta cu bucurie. Dincolo de rezervele noastre, debutul d-lui Iovescu aduce într-o literatura ostenită - ori de prea multe platitudini, ori de prea multe subtilităţi - un suflu nou ce vine din vechi şi mereu noi zăcăminte de viaţă. Nu ştiu ce va face mai târziu d. Iovescu, dar pentru moment are dreptul să ne ceară un cuvânt de bun venit. 426 MIHAIL SEBASTIAN DEUXIÈME CONCERT DE L'ORCHESTRE PHILHARMONIQUE DE BERLIN. LE CONCERT EUROPÉEN DES POSTES ROUMAINS DE RADIO Nous avons salué, dans notre chronique précédente, avec un enthousiasme qui ne connaissait aucune réserve, le début de l'orchestre berlinois à Bucarest. Son deuxième concert, qui eut lieu le lendemain soir, c'est-à-dire samedi passé, confirma avec le même éclat, avec la même conviction, nos premières impressions. Ce qui nous paraît de tout premier ordre dans cet ensemble instrumental, c'est d'abord son homogénéité. Il y a un esprit de collaboration intime, profond, qui lie tous les instruments de l'orchestre, comme s'ils n 'étaient que les organes d'un seul corps, à la fois unitaire dans son existence et différencié dans ses fonctions. En écoutant un tel ensemble orchestral, on pense à ces grandes toiles d'un P anini ou d'un Francesco Guardia, miraculeuses par la richesse des détails et en même temps par l'expression générale du tableau à laquelle tous ces détails se soumettent, sans se perdre. Nous étions tentés de suivre, au dernier concert de la Philharmonique berlinoise, la ligne musicale de chaque instrument, car chacun était admirable par la qualité du ton, par la pureté des nuances. Avec quelle émotion avons-nous attendu l 'entrée des instruments de cuivre dans la symphonie de Brahms! C'était comme si nous les écoutions pour la première fois. Et pourtant - et c 'est là qu 'il faut insister pour se rendre compte de la véritable leçon que ces deux PUBLICISTICĂ 427 concerts nous ont donnée - pourtant, dis-je, ce n 'est pas la valeur individuelle de chaque instrument qui est mise en évidence, mais bien au contraire c 'est la solidarité artistique de Vensemble, sa cohésion, son unité, cette unité qui nous donne parfois l 'impression d'écouter un seul instrument, complexe comme un orgue et sûr comme un violon. Cette impression d'unité nous la devons probablement dans une certaine mesure à M. Hermann Abendroth, dirigeur de grande autorité, chef puissant et sobre, qui paraît viser plutôt les grandes lignes architectoniques d'une construction musicale, que ses nuances, ses détails et ses finesses. Nous regrettons de ne pas avoir eu l'occasion d'entendre M. Abendroth dirigeant du Mozart, ce qui aurait été pour nous la meilleure façon de vérifier cette impression. Pour finir avec les regrets, ajoutons que nous aurions entendu avec joie une pièce de musique française, du Debussy notamment, afin de connaître la souplesse de cet admirable orchestre et la variété de ses ressources d'interprétation. Mais n 'exagérons rien! Il est plus juste de reconnaître que les deux programmes de vendredi et samedi nous ont offert un répertoire musical varié, sans risquer quand même des transitions trop brusques de style et d'atmosphère. Après avoir donc entendu au cours du premier concert du Bach, du Haydn et du Beethoven (et nous en avons parlé longuement la semaine passée) ce fut le tour de Weber, Schumann et Brahms. L'ouverture d'Obéron fut-elle jamais plus généreuse dans son abondance d'inspiration musicale, plus étincelante 428 MIHAIL SEBASTIAN dans sa facilité? Nous l'avons écouté samedi soir avec une surprise et un plaisir tout neuf émus par ses vieilles beautés, auxquelles nous nous estimions depuis longtemps insensibles. Quant à la quatrième symphonie de Schumann, elle fut exécutée avec toute la richesse de moyens qu 'elle suppose. Ses accents de mélancolie romantique, son souffle de tristesse, ses brusques explosions de joie, ses lentes courbes mélodieuses, son tragique et son humour furent exprimés avec une compréhension, une délicatesse, un élan qui touchaient la perfection. Si nous n 'insistons pas sur la première symphonie de Brahms c'est que pour en parler, il faudrait répéter les mêmes éloges. L 'Orchestre Philharmonique de Berlin nous donna un Brahms de grandeur beethovénienne dans la première et dans la dernière partie, un Brahms léger, fin, subtil dans la troisième partie et ce „grazioso" que le texte indique ne fut jamais plus gracieux. Longuement applaudi par un public qui avait montré une compréhension émue et attentive, M. Abendroth remercia de la façon la plus charmante: il dirigea en supplément l'ouverture aux Maîtres chanteurs, ce qui fut une heureuse occasion de nous faire entendre du Wagner, joué par un grand orchestre allemand. Ce fut - est-il besoin de le dire? - un Wagner admirable, d'un style qu'on ne réalise peut-être que dans la patrie même de ces Maîtres chanteurs. * Puisque la saison des concerts est finie, nous aurons le temps de nous entretenir un peu sur nos PUBLICISTICĂ 429 programmes musicaux de Radio. Nous Vavons déjà fait plusieurs fois, mais seulement en passant. Or, la musique diffusée par nos deux postes de T. S. F. mérite un peu plus d'attention. Commençons par souligner le concert européen transmis mercredi soir de Bucarest et retransmis par la majorité des grandes stations radiophoniques de notre continent. L'Orchestre Radio, sous la direction de M. Alfred Alessandresco, joua un Divertissement rustique de M. Sabin Dragoi, Six danses populaires de M. Tiberiu Brediceano et la Rhapsodie roumaine de M. Georges Enesco. M. Aurel Alexandresco, accompagné par l'orchestre, joua quatre mélodies populaires de Dragoi, Andreesco-Skeletti, Kiriac et Brailoïu. Comme on le voit, ce fut un concert dédié à notre musique d'inspiration folklorique. L'Orchestre Radio, qui supporte assez mal une salle de concert (où ses défauts sont saillants), est un ensemble honorable au microphone. Quant au ténor Alexandresco, nous avons déjà eu l'occasion de dire tout le bien que nous pensons de son art discret et délicat. Nous nous rappelons surtout avec un vif plaisir son apparition dans les deux passions de Jean Sebastien Bach, il y a deux mois. NOTĂ DESPRE ALBERT THIBAUDET Am scris undeva despre Albert Thibaudet că a fost un Linne al literaturii. îmi permit să reiau acest cuvânt şi să-l precizez. 430 MIHAIL SEBASTIAN Thibaudet a fost un clasificator. Critica lui nu cunoaşte probleme individuale şi nici valori izolate. Funcţiunea ei este de a încadra. Când a reuşit să-i stabilească unei opere rădăcinile, filiaţia, legăturile de rudenie, Thibaudet îşi consideră rolul împlinit. Obiectivul lui prim - poate unic - este de a găsi tipul general la care poate fi redusă specia pe care o studiază. Aşa cum un naturalist descifrează într-o frunză de ferigă legile generale ale criptogamelor, Thibaudet distinge într-o carte sau într-un scriitor o lege generală de familie. Cărţile pentru el nu sunt decât variantele câtorva tipuri de sensibilitate sau de inteligenţă, aşa cum plantele nu sunt decât variantele câtorva tipuri vegetale, cu structura bine definită. Rezultă de aici poate o viziune critică simplificatoare, schematică. Dincolo de om, Thibaudet vede grupul. Dincolo de operă, el vede categoria. Literatura pentru el este un domeniu, în care jocul relaţiilor este mai important decât al faptelor unice, ireductibile. De altfel, Thibaudet nici nu cunoaşte asemenea fapte. Totul poate fi încadrat într-o serie, totul poate fi cuprins într-un ciclu, totul poate fi văzut într-o succesiune de fenomene literare, repetate de la epocă la epocă, de la veac la veac. Pe Thibaudet îl interesează constantele unei culturi (şi mai cu seamă ale culturii franceze), iar cazurile particulare numai în măsura în care servesc şi relevează aceste constante. Printr-o întâmplare, ce mi se pare astăzi plină de o involuntară melancolie, ultimul articol, publicat PUBLICISTICĂ 431 de Thibaudet înainte de moarte, defineşte spiritul criticii sale. Mă refer la Reflexiunile tipărite în Nouvelle Revue Française din aprilie 1936, în care el apără - vădit pro domo - simţul social al literaturii. Simţul social? Thibaudet se explică: „...un sentiment al asemănărilor, al afinităţilor, sentiment obligat să se exprime prin clasificări”. „Sentiment al afinităţilor” este o formulă incompletă. „Sentiment al relaţiilor” ar fi o expresie mai justă şi mai cuprinzătoare. într-adevăr, Thibaudet n-a urmărit în istoria literară numai „afinităţile”, ci cu o egală pătrundere contrastele, antagonismele, direcţiile contrarii, spiritele adverse. Cultura pentru el era o vastă conversaţie între câteva tipuri spirituale; care se întregesc, se opun, îşi fac reciproc echiilibru, îşi răspund, se definesc reciproc prin contrast. Era o viziune organică a culturii, viziunea unui naturalist, viziunea unui geograf. Există un mic eseu, în care el şi-a lămurit şi mai strâns - aproape dogmatic - poziţia critică. Acest eseu se numeşte Pour la géographie littéraire şi a fost publicat prima oară în N. R. F. din Aprilie 1929 (Anul, 16, Nr. 187, p. 534). Nu ştiu dacă de atunci a fost retipărit, dar e unul din textele cele mai revelatorii din întreaga lui operă. Vorbea acolo despre imposibilitatea de a găsi în cultura franceză un tip „goethean” - adică un tip unic reprezentativ. Această cultură franceză el o înţelegea desfaşurându-se dialectic, în antiteze, în contraste, în „binomuri”, în „dualităţi”, şi refuza să-i găsească un centru, a Refuzul meu de a centra şi de a fixa”. 432 MIHAIL SEBASTIAN Nu un punct, ci o linie (linie eventual de mai multe ori frântă), stabilea Thibaudet ca expresie reprezentativă a geniului francez. De exemplu linia Montaigne-Pascal-Voltaire-Chateaubriand. E un exemplu contestabil, dar Thibaudet nu ţine decât să indice expresia obligatoriu plurală a Franţei. „Le seul point que je maintienne avec énergie, c'est mon pluralisme, mon Contr’ Un”. Fraza aceasta este rezumativă pentru critica lui. E o declaraţie de principiu. Ea capătă mai departe puternice precizări. „Franţa nu este o insulă, literatura franceză este eminamente socială şi sociabilă. Chiar atunci când un mare om este un solitar, ca Rousseau, destinul său literar îl constrânge la viaţa plurală, îl conjugă. Rousseau, prin el însuşi, însemnează mai puţin decât binomul Voltaire-Rousseau... ... Eu am sentimentul de a locui într-o literatură, care trăieşte sub legea multiplului sau a cuplului. O lege care funcţionează, în ordinea timpului, căci, de la secol la secol, genii antitetice sau simetrice îşi răspund sau se opun, sau se completează, formând o durată reală”. Legea cuplului devine pentru Thibaudet o „teorie generală a literaturii franceze” şi el îi dă, prin analogie, valoarea pe care în geografie o are „teoria reliefului”. Ideea este admirabilă şi ea îi conferă jocului de asociaţii critice, de care Thibaudet abuzează adesea şi care uneori ni se par arbitrare, fanteziste sau cel puţin PUBLICISTICĂ 433 riscate, îi conferă, zic, un sens organic şi rădăcini mai mult decât dialectice. Ceea ce Thibaudet numeşte legea cuplului (şi ceea ce ar mai putea fi numit „legea ciclului”) joacă în opera sa critică rolul prim. Această lege comandă întreg sistemul de clasificări, „sistemul de paralele” -ca să întrebuinţez un termen familiar lui - şi sistemul de antagonisme, în care, cu o supremă ordine, poate chiar cu o excesivă ordine, el a rezumat marile directive ale culturii franceze. Nu vreau să împovărez această notă cu prea multe citate, dar cititorul care ţine să cunoască funcţiunea pe care a exercitat-o Albert Thibaudet în critică trebuie neapărat să ia cunoştinţă de acel eseu din aprilie 1929 - eseu ce poate servi de introducere generală la lectura întregii sale opere. De câte ori a vrut să-şi definească atitudinea, Thibaudet a recurs la ideea de dialog între contraste, el rezervându-şi doar rolul de conducător al dezbaterii. Je me vois obligé d'être un petit Paris, avec sa rive gauche et sa rive droite, défendant la rive gauche quand je suis sur la rive droite et vice-versa, agent sinon de liaison, du moins de dialogue (La Ripublique des professeurs. p. 230). „Agent de dialog” este o definiţie perfectă pentru acest critic cu vocaţie prezidenţială. De altfel dialogul pentru el este însăşi funcţia criticii. O spune de nenumărate ori el care se recunoaşte a fi un „profesionist al criticii, al discuţiei şi al dialogului” (N. R. F., mai 1933), el care nu caută decât „viaţa, 434 MIHAIL SEBASTIAN dialogul, contrastele şi nuanţele literaturii” (N. R. F., martie 1935), el care nu se sileşte decât să dea glas spiritelor şi direcţiilor diferite, să angajeze dialogul lor” (N. R. F., august 1931). Stăruinţa cu care acest cuvânt revine sub condeiul lui Thibaudet nu cred să fie întâmplătoare. El exprimă într-adevăr arta lui de a pune în raport valorile cele mai diferite, spre a degaja din această confruntare formule sintetice. „Franţa - spune el într-un loc - este o foarte veche societate, sau mai degrabă o suprapunere de vechi societăţi, o societate de societăţi...” în această Franţă complexă, Albert Thibaudet distinge - ca într-un teren sedimentar - straturi succesive de cultură, cicluri diferite de mentalitate, de psihologie, de formaţie, de tradiţie. Este o încântare să-l vezi urmărind o idee sau o problemă în desfăşurarea ei de-a-lungul vremurilor şi de-a-lungul generaţiilor. Nu e numai istoria unei probleme, este morfologia ei. Cunosc de exemplu un scurt eseu despre secolul al XVIII-lea sau despre „optsprezecism” (.dix huitiemisme) cum zice el cu o formulă uşor pedantă. Este un exerciţiu tipic prin ingeniozitatea analogiilor, prin expunerea metodică a faptelor şi mai ales prin viziunea lor în cicluri, ce se repetă1. 1 Oricât de zgârcit aş fi cu citatele, nu mi-aş ierta să nu vi-1 prezint pe acesta: „Tradiţia secolului al XVIII-lea, genul de viaţă şi de gândire al secolului al XVIII-lea, au circulat de-a-lungul secolelor XIX şi XX, unde apele lor şi-au păstrat coloarea discemabilă. Stendhal, Mérimée, Sainte-Beuve au reprezentat trei dialecte de optsprezecism şi au constituit prima generaţie de optsprezecişti în PUBLICISTICĂ 435 Nu e fapt, cât de mărunt, cât de accidental, pe care Thibaudet să nu-1 cuprindă într-o formulă. De altfel, accidente nici nu cunoaşte. Cunoaşte doar scheme generale, în care intră - cu mai mari sau mai mici variaţii - evenimentele. Dacă Gide se prezintă la o dezbatere publică spre a-şi explica în contradictoriu atitudinea politică, Thibaudet observă că acesta e un fapt tradiţional în Franţa, că el există şi se repetă de două veacuri şi că, la timpul lor, Rousseau, Chateaubriand, Renan şi Barrés l-au făcut, fiecare în maniera lui. veacul al XIX-lea. Se va vedea a doua generaţie în normalienii de la 1848, adică în Taine, discipol al lui Condillac şi Stendhal, şi în cei. care formează ceea ce s-ar putea numi grupul său: Paradol, About, Weiss. Tradiţia lui Journal des Débats începând cu al doilea imperiu, aceea a criticii universitare până la război, aceea de la „École des sciences politiques” formată de Boutmy şi Sorel, poate chiar biroul simbolic al lui Vergennes de la Afacerile Străine, iată atâtea filoane sau terenuri care prelungesc în secolul al XIX-lea, roca celui de al XVIII-lea. Şi n-aş mai termina, dacă aş aborda acum peisajul literar contemporan. Ştiu prea bine că termenul cronologic de secol al XVIII-lea devine foarte arbitrar, de îndată ce vrei să faci din el un termen şi o temă ideologică. Din acest punct de vedere, nu există un singur secol al XVIII-lea, ci mai multe secole al XVIII-lea, cel al lui Voltaire, cel al lui Rousseau, al lui Diderot, Condillac Laclos, La Harpe (ecou în veacul XIX al luptelor din al XVIII-lea) în conflict unele cu altele şi între care, la un moment dat, trebuie să alegi. Cu aceste rezerve, nu există mai puţin trăsături generale, după care se recunoaşte, în secolul XIX sau XX, un spirit care a optat pentru valorile oficiale şi generale ale celui de al XIX-lea”... (N. R. F, mai 1933. nr. 236. Année 21 ). Urmează aici o admirabilă definiţie a spiritului „optsprezecist”, dar şi aşa citatul este prea lung. L-am reprodus pentru siguranţa cu care se stabileşte evoluţia unei probleme şi i se indică succesivele ei forme. Pentru rest, eseul trebuie citit în întregime. 436 MIHAIL SEBASTIAN Dacă Daniel Halévy publică un pamflet despre Decadenţa libertăţii, Thibaudet ne atrage atenţia că cu o sută de ani în urmă - în 1830 - Tocqueville făcuse acelaşi lucru. Dacă Pagnol scrie o comedie politică, Thibaudet schiţează istoria genului în teatrul francez şi stabileşte imediat punctele de legătură între câteva generaţii de dramaturgi, împărţiţi pe epocă şi pe echipă. Pretutindeni, în toate domeniile literaturii, ceea ce îl interesează şi ceea ce se sileşte să marcheze este „întoarcerea anumitor ritmuri”. Pretutindeni, critica lui încearcă să lumineze construcţia simfonică a culturii. O spune el însuşi, cu o foarte frumoasă formulă: „...întoarcerea anumitor ritmuri dă ansamblului literaturii franceze o calitate de simfonie” (N. R. R, aprilie 1935). E atâta ordine, atâta simetrie în istoria literară, aşa cum o vede Thibaudet, încât ele ţi se par arbitrare prin abuz de logică. Prea frumos îşi răspund fenomenele, prea strâns le este echilibrul, prea armonioasă convieţuirea. Ciclurile se închid perfect, treptele lor urcă şi coboară cu eleganţă, bazele lor se succed disciplinate. Intr-un gen literar, într-o epocă literară, într-o generaţie literară, Thibaudet distinge sectoare, direcţii, familii, grupate în număr egal. E ceva alfabetic în ordinea pe care o stabileşte el. Fie că face istoria unui veac, fie că face istoria unui cenaclu, pasiunea lui clasificatoare se exercită la fel de minuţios. PUBLICISTICĂ 437 Citiţi reflexiunile pe care le publica (N. R. F. martie 1929) la sărbătorirea a 20 de ani de apariţie a revistei N.R.F. Sunt un model de discernământ. Tendinţele diferite se fasciculează, generaţiile se despart, punctele de trecere se clarifică, întreg cenaclul devine o lume complexă, în care jocul de forţe, atitudini şi orientări este urmărit până la ultimă nuanţă. Intră desigur în acest exces de spirit clasificator, multă imaginaţie şi oarecare doză de arbitrar. Sistemul de analogii, pe care îşi sprijină Thibaudet construcţiile critice, este totdeauna seducător, dar nu totdeauna riguros. Punctele lui de vedere ne surprind, ne intrigă, ne contrazic. De multe ori eşti înclinat să le suspectezi, pentru că prea sunt ingenioase. Avem, citindu-1 pe Thibaudet, sentimentul că ne pândeşte la fiecare rând un „trouvaille”. Thibaudet gândeşte prea mult cu formule fericite - şi o formulă fericită nu e totdeauna exactă. Este o anumită facilitate de efect în concizia ei, în paradoxele ei, în neliniştitoarea ei simplicitate. Este laturea de „tur de forţă”, laturea de „virtuozitate” din maniera lui Albert Thibaudet. Nu îi rezişti niciodată, dar - după ce ai fost sedus de abilitatea lui dialectică - începi să devii bănuitor şi ai vrea să ştii în ce constă artificiul, pe care nu îl vezi, dar pe care îl presimţi. îmi pare rău că am limitat această notă numai la opera de critic literar a lui Thibaudet. Activitatea lui de eseist politic este egal de interesantă. Nu mă gândesc numai la cele două volume ale sale de 438 MIHAIL SEBASTIAN politică propriu-zisă {Les idées politiques de la France şi La république des professeurs). Mă refer la toate articolele sale scrise în marginea vieţii publice, pe care a urmărit-o paralel cu viaţa literară, considerându-le de altfel ca pe două domenii în strânsă comunicaţie reciprocă. Politica Franţei şi cultura Franţei sunt solidare în studiile lui Thibaudet şi nu o dată el a formulat legi de tradiţie, de formaţie, de psihologie, valabile şi pe plan politic şi pe plan literar. Cu aceeaşi meticuloasă metodă, de naturalist şi de geograf, a urmărit succesiunea generaţiilor politice, repetarea ritmică a faptelor sociale, mişcarea de culanţă a orientării publice. Din tumultul politicii a încercat să degajeze - ca şi din tumultul literaturii- o hartă simplificată, redusă la liniile ei mari. A văzut, a înţeles şi a formulat tipurile generale de om politic. După origine geografică, după formaţie şcolară, după tradiţie religioasă, după spirit provincial, după profesie, a studiat personalul politic al Republicii, despărţindu-1 în sectoare de sensibilitate, de psihologie sau de gândire, neverosimil de simetrice. Citindu-1 pe Thibaudet, critic politic, te întrebi dacă politica franceză nu s-a realizat printr-un misterios proces de cristalizare care a grupat puterile naţionale conform unor adânci legi de structură. Când vorbeşte despre generaţia Deschanel, Jonnart, Barthou, Poincaré, ajunge la o formulă de o derutantă unitate, pentru a explica destinul celor patru oameni. „...o carieră eschileană, în care cele patru destine capătă în mod ciudat aceeaşi formă, ca nişte PUBLICISTICĂ 439 munţi de formaţie geologică, ce se termină în acealaşi punct cardinal cu aceeaşi ruptură”. (N. R. E, ianuarie 1935). Astfel de explicaţii centrale, care rezumă într-o singură expresie o întreagă epocă politică, se găsesc fără număr sub pana lui Thibaudet. Om de centru (cu anumită înclinare spre radicali, cum se cuvine unui profesor, unui normalian şi unui fost discipol al lui Péguy), temperament de arbitru, Albert Thibaudet se află pe „linia de partaj a sensibilităţilor franceze” - ca să întrebuinţăm o expresie devenită clasică - pe linia ce face hotar între stânga şi dreapta. De aici, de la acest punct de confluenţă sau de despărţire, el vedea desfaşurându-se peisajele variate, când plane, când abrupte, ale societăţii franceze şi izbutea să le exprime valorile sintetice. A fost una din acele inteligenţe, prin care o cultură ia cunoştinţă şi de diversitatea ei şi de armonia acestor diversităţi. TUDOR ARGHEZI ÎN EDIŢIE DEFINITIVĂ îngăduiţi-mi să cred că marele eveniment românesc nu numai al acestei săptămâni, dar al acestui an este nu un fapt politic şi nici unul economic, ci un fapt literar. Apariţia operei poetice a d-lui Tudor Arghezi în ediţie definitivă este un moment cultural pe care timpurile viitoare îl vor 440 MIHAIL SEBASTIAN înţelege în toată solemnitatea lui, dar faţă de care nici noi nu putem fi insensibili. Norocul de a fi contimporanii lui Arghezi noi nu-1 simţim poate îndeajuns. Ni se pare firesc să-l vedem, să-1 cetim, să-i vorbim. - şi o facem uneori cu oarecare neglijenţă aproape - ca şi cum această favoare ne-ar fi datorată, ca şi cum ea ar fi de la sine înţeleasă. Poate că totuşi, dacă unii dintre noi vor trece mai departe de zarea câtorva decenii, şi dacă numele lor va supravieţui vieţii şi operii lor, va fi pentru că l-au cunoscut cândva pe Tudor Arghezi şi, într-un fel sau într-altfel, şi-au legat numele de al lui. Se va zice mai târziu despre anul 1936: „anul în care au apărut versurile lui Arghezi”. Nu se va şti atunci nici cine a fost şeful guvernului, nici care era cursul leului la bursă, nici cine prezida Academia Română. Se va şti însă că în acest an a apărut o carte. Nu pot ceti fără emoţie justificarea tirajului: „această ediţie s-a tras în două mii două sute douăzeci şi cinci de exemplare”. Nu suntem deci decât 2225 de oameni care deţinem în întreaga ţară un astfel de exemplar, care astăzi mai este în librării - dar peste câţiva ani va constitui desigur o rară piesă de bibliograf, iar peste câteva decenii o nepreţuită avere. E una din cele mai frumoase tipărituri realizate la noi. E un volum somptuos şi simplu, demn de cuvântul pe care îl poartă şi de mesajul de artă ce i-a fost încredinţat. Multe glorii vor fi pălit, multe lumini se vor fi stins, multe glasuri vor fi tăcut, când acest glas va fi încă viu, în eternitate viu ... PUBLICISTICĂ 441 „CĂDEREA” D-LUI LOVINESCU Nu trebuie să luăm drept o dramă, accidentul mai mult dezagreabil, decât tragic, al „căderii” d-lui Lovinescu la Academie. Tot ce s-a scris în această chestiune (inclusiv proiectul de discurs al criticului însuşi) este excesiv. Academia s-a dezonorat! - am cetit undeva. Recunoaşteţi că formula este prea melodramatică. Şi nici măcar nu este justă. Aş prefera să spun că Academia s-a definit. Termenul e mai puţin catastrofic şi răspunde mai precis votului academic de luni. Academia se defineşte mai puţin prin ce aprobă, decât prin ce respinge. Ea îşi constată singură limitele, acolo unde opune o rezistenţă sau un refuz. Un refuz de a primi, însemnează o neputinţă de a primi. Când Academia îl ţinea departe de ea pe Mihai Eminescu, în fapt ea recunoştea cu sinceritate că nu e în stare să-l asimileze. La fel s-a întâmplat cu I. L. Caragiale, căruia i s-a refuzat nu numai un fotoliu, dar şi un premiu - cerut cu o inexplicabilă stăruinţă de marele scriitor şi refuzat cu o mult mai explicabilă încăpăţânare de Academie. Ilustrul corp îşi simţea din instinct incompatibilităţile. El continuă să şi le simtă şi astăzi, cu un salutar simţ de tradiţie. Academia Română - şi în genere orice academie - reprezintă forţele medii ale unei culturi, aspectele ei neutre, punctele ei calme. Este un fel de „birou de măsuri şi greutăţi”. 442 MIHAIL SEBASTIAN De ce să-i cerem a primi sau a înţelege valorile extreme, manifestările vii de sensibilitate sau de artă, activităţile în plină desfăşurare? îi cerem astfel să-şi trădeze propria ei fiinţă. Să nu fim deplast de trişti şi nici exagerat de indignaţi. Dacă Academia Franceză şi-a permis să-l respingă pe Paul Claudel, de ce Academia Română, care oricum nu e cea franceză, nu şi-ar permite să-l respingă pe d. Lovinescu, care oricum - nici în ordinea valorilor noaste - nu este Claudel. Respectuoşi cu bătrâneţele mai mult sau mai puţin glorioase, mai mult sau mai puţin nemuritoare ale domnilor care au votat luni să aflăm încă o dată că destinele culturii noastre nu se decid în placida casă de pe Calea Victoriei. E tot ce se poate spune, fără prea mari regrete şi fără nici un fel de violenţă. SAINT-EXUPERY N-am fost la conferinţa, pe care a ţinut-o vineri seara, la Ateneu, d. Antoine de Saint-Exupéry, dar prezenţa sa în Bucureşti ne dă prilejul de a spune un cuvânt despre acea frumoasă şi clară carte, care -acum vreo doi ani - ne surprindea prin accentul ei de sinceritate, prin tonul ei sobru, stăpânit, aproape metalic, deşi vibrând de atâtea nuanţe subtile. Vol de nuit se resimţea în chip fericit de faptul că nu era opera unui literat. PUBLICISTICĂ 443 în genere, tot ce vine din alte zone decât ale lumii literare propriu-zise, aduce un mai pronunţat accent de autenticitate, căci nu e scris din automatism profesional, ci din aspra nevoie de a exprima o lume de gânduri şi de sentimente care îşi caută, odată cu expresia, sensul lor de a fi. Un fel de probitate severă respira cartea d-lui Saint-Exupéry, probitatea cuiva care mai înainte de a încerca rezistenţa cuvintelor, încercase rezistenţa mai strictă, mai strânsă a mecanicei, a legilor de mişcare prin văzduh, rezistenţa maşinii şi rezistenţa necunoscutului. Un om care trăieşte în intimitatea unui avion, legat de mecanismul lui ce nu permite nici cea mai slabă insubordonare, aduce în chip fatal şi în viaţa sa şi eventual în arta sa, acelaşi simţ de răspundere veşnic controlată, aceeaşi necesitate de a fi mereu în adevăr, în miezul adevărului - pentru că orice impostură este penalizată implacabil. Un inginer, un marinar, un aviator, un matematician - oricine simte deasupra sa o lege dominatoare, oricine cunoaşte prin însăşi munca sa limitele obligatorii ale libertăţii morale - nu se va amăgi nici pe sine, nici pe ceilalţi, cu vane jocuri de impostură, de simulacru, de minciună. Vol de nuit era o carte frumoasă în primul rând prin irecuzabilul ei accent de adevăr. UNE POLÉMIQUE A CADÉM1QUE Les Académies ne sont pas populaires. Elles nyont pas ce qu'on appelle une „bonne presseLe 444 MIHAIL SEBASTIAN public n'aime pas les cercles fermés. Il les respecte parfois, il les craint d'une certaine façon - même sans l'avouer, même sans le savoir - mais il ne les aime pas. Voyez l'Académie française. Y-a-t-il un sujet qui prête plus souvent aux chansonniers et aux dessinateurs l'occasion de rire et de faire rire? L'académicien ramolli fait la joie des revues satiriques et vous ne trouverez aucun numéro du „Canard enchaîné" par exemple, où les illustres immortels ne soient assez brutalement malmenés. Souvenez-vous du scandale provoqué il y a deux ans par la publication de la grammaire officielle de l'Académie française. L'accusation d'incompétence sinon d'ignorance fut le moindre des griefs. Il n'y a pas de nouvelle élection qui ne donne lieu à vives polémiques, à des violentes attaques, à des bruyantes disputes. Il n'y a pas de prix accordé par l'Académie qui ne soit contesté, ridiculisé, suspecté. On dirait que les académiciens non seulement reçoivent avec un grand calme leur impopularité, mais qu 'ils la recherchent et qu 'ils font de leur mieux pour contrarier „l'opinionpublique". Il suffit que les journaux, les revues, les critiques, les lecteurs - enfin ce qu'on pourrait nommer le „sentiment public " -indiquent une candidature quelconque, pour que l'Académie la refuse. (C'est la même curiosité psychologique qui fait qu'à l'Académie Goncourt le candidat le plus notoire, le plus admiré, le candidat „ratifié "par la presse, soit d'avance certain d'être recalé.) Ce qui se passe ailleurs se passe également chez nous. PUBLICISTICĂ 445 Plus jeune, plus modeste, plus obscure que son aînée française, VAcadémie Roumaine Végale pourtant en ce qui concerne Vimpopularité, Vesprit d'étroite défense, le manque d'actualité et le manque de courage, dans le choix, dans les directives, dans l'activité publique. On a été surpris, pour ne pas dire indigné, par les résultats des dernières élections académiques. Un critique de grande valeur, M. E. Lovinesco, très estimé pour ses travaux et généralement pour sa longue activité littéraire, eut la désillusion de se voir refusé par l'Académie, après avoir été sollicité par certains de ses membres. Cet insuccès a valu à M. Lovinesco la sympathie spontanée du public cultivé et les témoignages les plus divers de solidarité intellectuelle de ses confrères. Il a valu en même temps à l'Académie Roumaine une nouvelle vague d'adversité polémique. On la dénonce comme une institution sénile, rétrograde, qui manque de jugement critique, de clairvoyance et de générosité intellectuelle. L'Académie reçoit toutes ces attaques avec une placidité bien académique. Elle doit penser qu 'elle a quand même bien choisi, puisque son choix provoque tant de mécontentement. Et elle continue son sommeil tranquille, dédaigneux, universitaire, avec un petit sourire d'ironie pour tout cet orage polémique qu 'elle vient de déclencher. Tout cela passera, tout cela a déjà passé, et l'Académie reste égale à elle-même, dans son indifférence éternelle. C'est d'ailleurs la seule chose réellement éternelle dans cette maison d'immortels: l'indifférence. 446 MIHAIL SEBASTIAN ION MINULESCU: NU SUNT CE PAR A FI în ciuda titlului său de carte, d. Ion Minulescu este totuşi ceea ce pare să fie şi ceea ce totdeauna a fost. Un poet amuzat de jocuri verbale, sedus de efecte sonore, victimă uşoară a ritmului cursiv şi a rimelor bogate, un poet care nu luptă prea mult cu versul, un poet volubil, fără severităţi de nici un fel, nici de gândire, nici de expresie, încântat de propria sa vervă, care se cheltuieşte abundent în monoloage, vocative, interjecţii, toate răspândite într-o jerbă de artificii ce a încetat de mult să fie îndrăzneaţă, dar continuă şi azi a fi amuzantă. Nu aş vrea să dau acestui cuvânt din urmă un înţeles peiorativ. D. Minulescu scrie versuri cu o mare facilitate. Le scrie pentru o rimă, pentru un cuvânt bizar, pentru o glumă fericită, pentru o „poantă”. Lipsa de efort este vizibilă, lipsa de solemnitate de asemeni. Este un ton de „poezie de circumstanţă”, un ton de improvizaţie, de neglijenţă, de „şuetă” dacă vreţi, ton pe care poetul e destul de sceptic pentru a nu încerca să-l ascundă. Oarecare bonomie, oarecare cordialitate intră în accentele sale lirice cele mai grave. La această impresie contribuie în mare măsură tehnica sa poetică atât de simplă prin procedee. Melodia minulesciană - căci incontestabil există o astfel de melodie în lirica noastră - se obţine invariabil prin versul când lapidar, când abundent, prin repetarea cifrelor fatidice - trei, şapte -, prin neologismul strident, prin numele geografice evocatoare, prin apariţiile uşor romantice, uşor misterioase (Necunoscutul, Necunoscuta, Matelotul PUBLICISTICĂ 447 blestemat), prin avalanşa de adjective, de exclamaţii, de întrebări, de răspunsuri. Desigur, nu e greu de văzut cât sunt de mecanice aceste procedee şi la ce comode jocuri de versificare pot fi ele întrebuinţate. Nu prin simplă întâmplare, d. Ion Minulescu este cel mai paradoxal poet al nostru. Secretele d-sale prozodice nici n-au nevoie să fie dezlegate - atât sunt de săritoare în ochi. Ele stau la îndemâna oricui vrea să pastişeze şi nici nu cer pentru aceasta prea mult exerciţiu. Totuşi, oricât e de exterioară originalitatea d-lui Minulescu, ea rămâne un fapt de care trebuie să ţinem seama. D. Minulescu e un poet care şi-a inventat singur tipul său de poezie. Nu-1 datorează nimănui. In literatura românească nu are premergători, iar în literatura străină nu are patroni spirituali. Modele directe, nu. Vocabularul său, ritmurile sale, tipurile sale preferate de rimă, atmosfera generală a poeziei sale, toate îi sunt proprii. Nu întrebaţi prin ce mijloace. Nu măsuraţi valoarea acestor mijloace, adâncimea lor, complexitatea lor. Ele sunt contestabile şi ca semnificaţie emoţională, şi ca putere de sugestie, şi ca adevăr artistic. Dar aşa cum sunt, îi aparţin. Nu e puţin lucru. în istoria noastră literară, poezia d-lui Minulescu marchează un capitol distinct, pe care nu-1 împarte cu nici o altă operă. E un glas ce poate fi individualizat şi acest fapt, într-o literatură în care apariţiile singuratice sunt atât de rare, constituie un titlu remarcabil. Uzat de timp, consumat de parodişti, depăşit de sensibilitatea evoluată a cititorului de poezie, decăzut 448 MIHAIL SEBASTIAN din calitatea de revoluţionar în poezie, d. Ion Minulescu păstrează totuşi un loc inexpropriabil pe harta liricii româneşti. A fost în poezia d-lui Minulescu - încă de la primele sale romanţe - o notă de umor. Nu sunt ce par a fi accentuează această notă şi o duce mai departe, o notă de umor până la burlesc, până la calambur, până la proprie parodie. Dar volumul de faţă mai păstrează unele din temele „bizare” de demult (poezia plecării, poezia necunoscutului, corăbiile care se pierd, umbrele care trec etc., etc.), aceste teme sunt din ce în ce mai rare şi în orice caz întrecute numeric de elementele parodice. Lăsând deoparte glumele strict gazetăreşti (de exemplu, o strofa pentru Arcul de Triumf de la Şosea - p. 12), să recunoaştem că humorul d-lui Minulescu, fără prea complicate ecouri interioare, desigur, nu este lipsit de ingeniozitate: Te vei putea-ncuia chiar fără voie Intr-un poem postum de Edgar Poe — Al cărui nume adevărat e Edgar Po Ca şi cum l-ai ceti numai până la „ o (p. 43) E un humor de conversaţie, curgător, uneori nu lipsit de fantezie şi aproape totdeauna spumos, viu. Am pe alocuri impresia că d. Minulescu se distrează a se pastişa pe sine însuşi - ceea ce reuşeşte cu un haz cu care nici d. Al. O. Teodoreanu, nici d. G. Topârceanu nu-1 întrecuseră în parodiile lor. Azi noapte, a plouat ca de-obicei, Că Dumnezeu face ce vrea... PUBLICISTICĂ 449 O noapte, plouă-n cinstea mea, O noapte, plouă-n cinstea ei. Azi noapte însă a plouat în cinstea celei care a plecat. A plecat?... Cine-a plecat? N-am plecat nici eu, nici ea -A plecat altcineva... (p. 29) Mai puţin de acord suntem cu humorul d-lui Ion Minulescu acolo unde cade, definitiv şi fără nici un efort de a se salva, în cronică rimată, ca orice revuist obişnuit să versifice. De exemplu: Mizil... Buzău... Şi Pullmanul nostru cu 80 pe oră îşi bemolează viteza sonoră Şi-n gară, deodată, tăcut se opreşte!... Dar Pullmanul - „ Made in England” Glumeşte: „Ce-o fi.. să fie!... Şi vesel, porneşte din nou — Porneşte cu aceeaşi viteză sonoră Şi cu acelaşi obraznic ecou: „ Cu 80pe oră... ” „Cu 80pe oră!... ” O biată cireadă de vaci şi viţei Ne-ntămpină-n gara de la Făurei, Iar gara pustie din Lacul Sărat 450 MIHAIL SEBASTIAN Ne-anunţă că „Lacul Sărat”... a secat. (p. 70-71) Voi opri aici citatele. De altfel, d. Ion Minulescu este atât de egal cu sine însuşi, încât orice citat este inutil pentru cine îi cunoaşte dinainte opera. Iar la această operă Nu sunt ce par a fi nu adaugă nici o nouă dimensiune. LE ROI ET LA CULTURE „Messieurs, je suis heureux d’être aujourd’hui parmi vous, car je me sens dans un cercle d’amis. ” C’est avec ces paroles que saluait le Roi les écrivains, qui Le recevaient pour la première fois, en mai 1933, dans une séance solennelle qui était en même temps la première fête du livre. Cette amitié royale, déclarée avec une telle simplicité, n ’était pas une parole de circonstance. Le Roi l’a prouvée depuis. Comme prince héritier, on connaissait déjà Sa passion pour les lettres et pour les arts, qui étaient d’ailleurs dans la plus belle tradition de la famille royale. On savait que le Prince était un grand lecteur et bien souvent 11 avait surpris Ses interlocuteurs par la précision, la variété et la profondeur de Ses connaissances en matière de littérature roumaine. Aujourd’hui encore, quand la lourde tâche de Souverain d’un peuple de 18 millions Lui pose tant de difficiles problèmes et Lui exige tant de travail, le Roi PUBLICISTICĂ 451 reste quand même grand liseur de livres. Il sait tout ce qu 'on publie. Il est au courant de tout ce qui agite la vie littéraire, Il suit de près révolution de ses auteurs préférés, Il lit avec intérêt et sollicitude les jeunes écrivains. Mais le Roi n 'est pas, et ne se contente pas d'être, en matière de littérature, un „amateur”. Il est un travailleur actif, un agent important de notre culture, un facteur d'initiative qui donne des directives, impose des suggestions, imprime un rythme de jeunesse au monde des lettres. Il a fondé, comme on le sait, les Fondations Royales de culture, mais II est resté leur premier directeur, non seulement en traçant leur grandes lignes d'activité, mais en contrôlant personnellement la réalisation du programme jusqu'aux plus minutieux détails. Relisez ce discours du Roi à la première fête du livre en 1933, discours que nous avons déjà rappelé au début de notre article: vous y trouverez avec étonnement le programme complet de la Fondation pour arts et lettres qui porte Son nom et vous verrez que tout ce que cette Fondation a réalisé au cours de ses trois années d'existence avait été d'avance prévu, établi et ordonné par le Roi, qui est à la foi son fondateur, son protecteur et son directeur. Il nous serait difficile de rappeler ici en détail toutes les initiatives royales (cela serait plutôt un sujet de monographie, qu 'un sujet de modeste article de journal), mais il faut sans doute faire une mention spéciale pour un grand travail, dont l'importance marquera une date dans l'histoire de notre culture: 452 MIHAIL SEBASTIAN nous pensons notamment à la grande édition de la Bible, dans une nouvelle version roumaine, version à rétablissement de laquelle le Souverain a chargé deux prêtres, dont le premier est un des nos meilleurs prosateurs, Gala Galaction, et le second une autorité théologique, le prêtre Vasile Radu. La Bible du Roi Carol II se place sur la ligne des plus vieilles traditions de culture roumaine. Par elle notre jeune Souverain rejoint les ombres toujours vivantes des Voïvodes, dans la perspective des siècles passés. Pour estimer Vampleur des préoccupations que le Roi voue aux problèmes de la culture roumaine, Il suffit de lire Ses discours, récemment publiés dans une édition populaire. On y a réuni surtout les discours concernant les événements d'ordre intellectuel: les discours prononcés à l'Académie, à nos Universités, aux associations de culture, aux instituts scientifiques. Si diverses que soient les circonstances où ces discours furent prononcés, le Roi nous éblouit toujours par l 'étendue et l'exactitude de ses informations. Rien de vague, rien d'imprécis dans les sources qu'il emploie, dans les souvenirs qu 'il évoque. Quand II se trouve dans une institution académique, universitaire ou ecclésiastique, Il aime tracer son histoire, résumer sa tradition, éclairer son esprit. Le Roi rattache toujours par Sa parole le présent au passé, mais II sait en même temps entrevoir l'avenir. Il est le lien vivant entre ce qui fut, ce qui est et ce qui sera, Il est la synthèse des valeurs permanentes de l'esprit roumain. PUBLICISTICĂ 453 SFÂRŞIT DE STAGIUNE încă o satgiune care a trecut fără glorie, fără pasiune, fără eroism. Rămâne la închiderea ei o impresie de cenuşiu, de indiferenţă, de renunţare plictisită. Din când în când, un spectacol agreabil. Din când în când, o încercare izolată de a face ceva. Pe urmă totul cade în aceeaşi veche nepăsare descurajată. Nu vreau să citez nume şi nici să stabilesc răspunderi. Răspunderile sunt globale, nu individuale, întreg teatrul nostru trece printr-o perioadă de depresiune, de descompunere. Nu este o criză de public, cum prea comod şi prea grăbit se spune. Publicul e docil şi de treabă. El e capabil de mari copilării, de mari generozităţi. El umple până la ultimul loc cinematografele şi stadioanele. E o criză de orientare în teatru, o criză de suflu interior, o criză de convingere şi de credinţă, o criză a teatrului ca funcţiune creatoare în ansamblul culturii noastre. Suntem la un punct aşa de scăzut, încât teamă mi-e că un astfel de criteriu să nu pară, chiar oamenilor cu bunăvoinţă, pretenţios şi deplasat. Cultură şi teatru au devenit noţiuni străine. Teatrul resimte această criză în toate manifestările lui: joc actoricesc, literatură dramatică, regie, critică , artă decorativă. în nici unul din aceste domenii, stagiunea care s-a sfârşit, nu ne-a revelat nicio apariţie nouă, nici un temperament, nici o inteligenţă, nici o vocaţie. 454 MIHAIL SEBASTIAN Actori pe care îi cunoşteal dinainte, autori, regizori, pictori decorativi încearcă să-şi menţină vechile poziţii câştigate. Unii dintre ei reuşesc. Asta e tot. Unde este glasul care să spargă aceste obişnuinţe somnoroase? Unde este chemarea care să zguduie puţin această lene organizată, să înfioare puţin această blazare generală? îi trebuie teatrului nostru puţină nelinişte. îi trebuie un moment de elan, de imprudenţă. îi trebuie poate un moment de spaimă. Să vadă, să înţeleagă că izvoarele lui sunt sterpe, resorturile lui uzate. Să vadă cu brusca şi ultima luciditate a celui ce se apropie de moarte, să vadă că drumurile lui de azi sunt drumuri închise, sfârşite ... Că avem o viaţă teatrală mediocră poate că încă nu e atât de grav. Dar că această mediocritate este placidă, resemnată, fără cunoştinţă de sine, fără întrebări şi fără aşteptări - iată ce sete deplorabil. EMINESCU ÎN BIOGRAFIE ŞI CRITICĂ Nu cunosc încă ultimile două volume din lungul ciclu de cercetări, dedicat lui Mihail Eminescu de către criticul şi biogaful său G. Călinescu. Dacă ele sunt la nivelul şi de valoarea biografiei publicată în 1932 în editura „Cultura Naţională” atunci nu exagerez spunând că apariţia acestor ultime cărţi constituie un moment în cultura noastră. PUBLICISTICĂ 455 D. Călinescu ne-a dat de la primul său volum de critică eminesciană o viziune a marelui poet organică, profundă, complexă, surprinzător de nouă, cuceritor de vie. El ni l-a restituit pe Mihail Eminescu slavându-ni-1 de două ori: întâi dintr-o întreagă arhivă de „documente” fără orizont, iar apoi dintr-o literatura apologetică, falsă şi nepioasă prin excesele ei retorice. Ne-a dat astfel un Eminescu sobru şi patetic,studiat cu preciziune, dar în acelaşi timp evocat cu o arzătoare pasiune. De atunci d. G. Călinescu s-a dedicat unei munci de bibliotecă pentru care îi rămânem recunoscători, căci ne-a pus la îndemână texte de primă importanţă, până la care ediţiile „complecte” de până acum nu ajunseseră. Cu atât mai stimabil a fost acest devotament, cu cât, în acelaşi timp, umbra lui Eminescu servea drept subiect câtorva romane - gen mai facil, mai puţin riguros şi mai ispititor, tocmai prin lipsa lui de rigoare. D. Călinescu a rezistat. Să ne fie îngăduit a vedea în acest fapt, o dovadă de seriozitate critică. Poate că dacă un mare premiu academic încununează la timp munca sa, aceasta se datoreşte mai mult întâmplării, decât unui just examen. Academia comite gafe şi nimereşte gesturi strălucite, cu o egală lipsă de discernământ. Nici de unele, nici de celelalte ea nu trebuie făcută răspunzătoare. Dar pentru că o fericită întâmplare atribuie în chip fericit un premiu, să nu pierdem prilejul de a spune cât de sus păstrăm în stima şi în recunoştinţa noastră munca d-lui G. Călinescu. 456 MIHAIL SEBASTIAN UN STENDHALIAN PRIM-MINISTRU Noul prim-ministru al Franţei este un vechi cetitor al lui Stendhal şi unul din criticii săi de cea mai sigură autoritate. Cartea sa Stendhal et le beylisme ocupă un loc esenţial în bibliografia stendhaliană. Din nefericire este de mult epuizată şi, după câte ştiu, n-a mai fost de atunci retipărită. Pe vremuri, pentru a o ceti a trebuit să capăt un permis special, ca să intru în rezerva bibliotecii Sainte-Geneviève, unde un exemplar rarisim mi-a fost încredinţat câteva ore. Admirabilă operă, limpede, subtilă, fermecător de apropiată de spiritul lui Henry Beyle. Ce l-a dus pe Leon Blum - umanist normalian, critic de artă şi de teatru - spre politică? Poate aceeaşi curiozitate intelectuală, care îl facea şi pe maestrul său, Stendhal, să participe cu pasiune la jocurile diplomaţiei, ale Curţii, ale partidelor şi să scrie în romanele sale nu numai cronica psihologică a timpului său, dar şi cronica sa politică. Lucien Lenweu nu este prin anumite capitole un tratat de tactică şi morală politică? îndrăznesc să cred că în cariera lui Leon Blum şi în destinele primei lui guvernări, faptul de a fi stendhalian este mai important decât acela de a fi socialist. Prin Stendhal, el rămâne în legătură cu spiritul francez cel mai neconformist, dar şi cel mai ordonat, înflăcărat şi lucid, generos şi precis, convins fără fanatism, sceptic fără frivolitate, exigent cu sine, PUBLICISTICĂ 457 înţelegător cu ceilalţi, liber prin instinct, prin tratament, prin tradiţie, Stendhal este patronul ideal al unui şef de guvern. îmi spun că prezidenţia Consiliului de miniştri francez, i-a fost dată pe jumătate lui, când i-a fost dată lui Leon Blum. Şi nu este o glumă. LES REVUES ET LA CRITIQUE La publication récente du livre de M. Camil Petresco, Thèses et Antithèses, dont nous avons déjà incidemment parlé, nous fait sentir encore une fois -et la regretter vivement - T absence d’une revue critique telle que cet auteur dirigeait autrefois avec l’intransigeance, l’esprit de combat et la vivacité polémique, que l’on sait. Certes nous avons aujourd’hui encore quelques revues littéraires assez utiles et assez variées, mais il nous semble qu ’elles manquent toutes, sans exception, de direction critique. Il y a un certain désarroi dans leur activité, un certain manque de critérium, ce qui fait que cette activité reste indifférente et terne même quand elle est appréciable du point de vue de la valeur littéraire. Il arrive sans doute de trouver dans la „ Viaţa românească”, dans la „Gândirea”, dans V„Adevărul literar”, dans la „Vremea” des belles pages de littérature, des beaux poèmes, des beaux morceaux de prose, mais toute cette matière littéraire nous paraît s y trouver sans nécessité, sans justification 458 MIHAIL SEBASTIAN intérieure, un peu par hasard. Croyez-vous qu’une revue de littérature n’est qu’une petite anthologie mensuelle ou hebdomadaire de vers et de prose? Croyez-vous que son rôle n’est que le rôle d’une vitrine qui expose avec indifférence des choses plus ou moins chères? J’estime au contraire que le rôle d’une revue est bien plus personnel, plus actif, plus agissant. Une revue doit représenter avant tout, un point de vue, une échelle de valeurs, une manière originale de regarder et de juger la chose littéraire. Si elle n ’est pas animée et dirigée d’un esprit critique, une revue n ’est rien de plus qu ’un magasin illustré ou non. Je ne veux pas dire que les quelques revues, que nous avons encore, manquent totalement d’attitude. Je sais bien que la „Viaţa românească” par exemple garde toujours de son glorieux passé certaines normes, certains principes. Je sais aussi que la „Gândirea”, déjà vieille avec ses quinze ans d’existence, n’a jamais quitté sa position traditionaliste. Mais j’observe que dans la défense de leurs positions, elles mettent une sorte de froideur académique qui les rend passives, indifférentes. C’est peut-être une question d’âge. C’est peut-être aussi une question de prestige. On ne peut quand même pas demander à une revue, qui a gagné une haute place dans la vie littéraire d’un pays, de garder le ton vif, la voix puissante, le style de combat. C ’est plutôt le rôle des jeunes. Leur tempérament, leur inquiétude, leur imprudence et aussi leur générosité les y obligent. Mais - est-ce un simple hasard? - les jeunes n ’ont pas de revue et quand ils l’ont, leur revue nous PUBLICISTICĂ 459 surprend ou bien par sa simple violence de vocabulaire (quand nous attendons de la décision dans la pensée et dans l’esprit critique...) ou bien nous surprend-elle par son conformisme critique et par la tiédeur des attitudes. Je me trompe peut-être, mais malgré les abus de polémique et de pamphlets, dont nous nous plaignons souvent - avec combien de raison! - notre vie littéraire passe par une période de lassitude et de passivité. Ses violences sont extérieures - violence de geste, violence de parole - mais sa pensée est timide. YOGA Il faut féliciter la Fondation pour littérature et art Roi Carol II de Bucarest et la Librairie orientaliste Paul Geuthner de Paris, qui par un effort commun ont publié récemment le grand ouvrage de philosophie et d'histoire de M. Mircea Eliade, Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne. Nous connaissions depuis longtemps l'activité littéraire et critique de M. Eliade et nous savions qu 'elle était animée d'un esprit bien plus large que le roman ou l'essai pouvait nous le faire voir. Romancier puissant, également capable d'étudier avec une grande force objective la nouvelle société roumaine (comme il l'a fait dans son dernier roman Huliganii^) ou d'évoquer avec un admirable souffle de poésie une légende d'amour, telle que l'inoubliable légende de sa Maitreyi, ou bien encore de construire, 460 MIHAIL SEBASTIAN avec une déroutante fantaisie, un roman d'étrange aventure où la métaphysique et l’esprit inventif collaborent d’une façon unique (comme ils l’ont fait pour le roman déjà vieux La lumière qui s’éteint,), M. Mircea Eliade n’a pourtant jamais caché que la littérature était pour lui une préoccupation secondaire et qu’il gardait comme principal but de ses travaux non pas les lettres, mais la science, et notamment l’histoire des religions à laquelle il s’était d’ailleurs depuis longtemps dévoué. Cette préférence n ’était pas une surprise pour ceux qui avaient suivi les écrits de M. Eliade - et même ses écrits littéraires. Une belle culture, une grande érudition, une étonnante possibilité de s’orienter avec aisance dans les domaines de l’histoire et de la science - voilà ce que l’essayiste Mircea Eliade nous avait toujours obligés de voir et de sentir dans ses essais et dans ses pages de critique. Je connais quelques-unes des leçons que M. Eliade fait depuis trois ans à l ’Université de Bucarest, mais je suis - hélas - trop vieux pour assister aux travaux pratiques qu ’il entreprend avec ses étudiants. Il paraît que ce sont de très sévères exercices de lecture et d’exégèse. Je rappelle tout cela pour montrer que dans son cas l’homme de lettres a toujours cédé le pas à l’homme de science. M. Eliade s’est fait un devoir de marquer toujours la préférence qu’il donnait à ses travaux scientifiques. Quand il publiait un roman de la valeur et de l’importance des Huliganii par exemple (le titre en est intraduisible), il s’arrangeait d’imprimer en même temps, comme par hasard, PUBLICISTICĂ 461 Tétude sur /'Alchimie asiatique - et ce hasard avait visiblement une signification. Nous voici maintenant devant son œuvre principale. Yoga représente presque dix ans de travail trois années de recherches dans les bibliothèques et les facultés indiennes, quelques années d'organisation systématique d'une vaste matière historique. C'est un livre destiné aux spécialistes et il les trouvera sans doute au-delà de nos frontières. Publié en français, ce livre sera-t-il le point de liaison avec la culture mondiale, ce point de liaison, ce point de contact que nous attendons et que nous espérons, pour mettre en valeur une Roumanie intellectuelle trop injustement méconnue? Espérons-le. EMIL CIORAN: CARTEA AMĂGIRILOR Cartea amăgirilor este o carte delirantă. D. Cioran însuşi este un scriitor în delir, care îşi iubeşte delirul, îl alimentează, îl întreţine, îl stimulează. E un om care nu numai că are febră, dar are şi orgoliul febrei sale. Febra pentru d. Cioran este un mod de a privi şi a înţelege lumea. Febra pentru d-sa este un program, o filozofie şi o metafizică. Dacă aş fi sigur că vorba nu va fi luată drept o glumă, aş spune ca această „carte a amăgirilor” este o carte tifică. Ea reprezintă o formă gravă de tifoidă, transpusă pe plan moral şi considerată ca o concepţie a vieţii. 462 MIHAIL SEBASTIAN E grav? Nu ştiu dacă e grav. Nu ştiu dacă e grav, pentru că mai întâi nu ştiu în ce măsură d. Cioran delirează sincer. D-sa este un bolnav, un ipohondru sau un impostor? Delirul d-sale este un delir de natură biologică sau numai un delir literar? în cazul întâi, cartea d-sale poate fi cel puţin un document de psihologie. în cazul al doilea ea devine cel mult un exerciţiu de stil. Mărturisesc că nu pot da un răspuns categoric acestor întrebări. Cazul d-lui Cioran este poate mai complex. Poate că el cuprinde şi elemente de nelinişte reală, de nelinişte organică, dar acestea se complică şi se agravează cu o deformare voluntară de atitudine. Cine poate spune unde este limita dintre a fi bolnav şi a voi să fii bolnav? D. Cioran este un delirant, care vrea să delireze. D-sa este un tific, care nu consimte să renunţe la febră. Se complace în ea şi îşi dă toată silinţa să o menţină. Iată de ce cetindu-i nu numai cartea de faţă, ci în genere întreaga sa literatură (primul volum Pe culmile disperării, precum şi aproape toate eseurile sale din diferite publicaţii), te întrebi dacă d. Emil Cioran este cu adevărat un disperat sau dacă o face numai pe disperatul. întrebarea, repet, nu se rezolvă aşa. Am sincera dorinţă de a pricepe drama acestui om (dacă dramă este?) - şi tocmai de aceea nu pot simplifica prea lesne lucrurile socotindu-1 pe d. Cioran în plină impostură psihologică şi metafizică. E adevărat însă că scrisul său ne îndeamnă mai mult către această din urmă presupunere. E un scris PUBLICISTICĂ 463 umflat, gongoric, declamator, cu false violenţe, cu false lamentări, un scris exterior, plin de procedee retorice, plin de vocative, imprecaţii şi apeluri, copleşit de adjective, interjecţii şi epitete. Este un stil eminamente catastrofic (ale cărui influenţe literare sunt de altminteri uşor de identificat), un stil care strigă, care ţipă, care urlă - şi nu ştii dacă urlă dintr-o nevoie organică de expresie, sau dintr-o manieră literară deliberată. D. Cioran îşi defineşte singur arta poetică: „...a gândi în febră, a face gândurile arzătoare, a scoate aburi din idei” (p. 88). Definiţia ultimă are o vizibilă turnură comică. Sunt însă decis să nu râd şi nici măcar să surâd, cetindu-1 pe d. Cioran. Altfel n-ar mai avea nici un sens să vorbim despre cartea aceasta pe care orice cronicar bine dispus ar putea să o ridiculizeze numai prin citate. N-am căutat prea des asemenea efecte şi cu atât mai puţin le voi căuta astăzi. D. Cioran dezarmează tocmai prin imprudenţa sa. In anumit sens, este eroic curajul său de a scrie astfel, înfruntat şi, poate, acceptând ridicolul sub toate formele, cu conştiinţa - probabil - că depăşeşte acest ridicol. Ironia e o rezistenţă absolut insuficientă în faţa delirului. Să nu fim ironici cu d. Cioran. Ar fi şi prea uşor şi prea puţin. D-sa scrie cu „flăcări şi fulgere”, scrie „exaltat, vrăjit şi înnebunit”, scrie într-o „ebrietate de sonorităţi”,scrie cu „elanuri barbare şi explozii”, scrie într-o „beatitudine de o bestială intensitate şi de o demonică unicitate”, scrie „într-un elan pervers şi într-un tremur total”. 464 MIHAIL SEBASTIAN Ceea ce mă îngrijorează în acest stil catastrofic (şi e singurul lucru pe care prieteneşte l-aş supune meditaţiei d-lui Cioran) nu este valoarea lui literară, ci incapacitatea lui reală de expresie. Stilul d-lui Cioran este un stil spart. Cuvintele sale sunt distruse prin exces, strivite prin abuz, stinse, decolorate şi ucise prin artificiu. Nimic nu omoară mai sigur cuvintele, decât superlativul său. Cartea d-lui Cioran zace doborâtă de superlative. De aceea ne este aşa de greu să credem în dramele ei. De aceea avem mereu sentimentul că ne avem mereu angajaţi într-o teribilă farsă. Poate că d. Cioran însuşi este victima acestei farse. Se lasă dus de cuvinte, se lasă târât de ritmul lor oratoric şi încetul cu încetul devine prada propriului său joc verbal, în care printr-o conştientă mistificare începe să creadă. Sunt un disperat! Sunt un disperat! - strigă d. Emil Cioran şi pe măsură ce strigă, se convinge de propria d-sale disperare. Dacă i-am spune că nu e un disperat, ci un om sănătos, zdravăn şi echilibrat, d. Cioran s-ar considera fără îndoială jignit. De altfel, într-un loc, cu o surprinzătoare şi imprudentă clară vedere, d-sa observă că şi disperarea e o formă de entuziasm. Remarca mi se pare apreciabil de juvenilă, iar pe de altă parte mă face să sper că tragediile acestui eseist nu sunt incurabile. Am scris altădată, cu alt prilej - şi referindu-mă la alţi scriitori ai noştri - despre un gen de tragic, pe care îl denumeam „tragicul declarativ”. Formula se potriveşte de minune şi d-lui Cioran. PUBLICISTICĂ 465 D-sa declară: eu am murit de mai multe ori” (p. 54). Sau: „sunt un Raskolnikov fără scuza crimei” (p. 100). Asemenea afirmaţii trebuie primite cu multă aproximaţie, atâta vreme cât nimic din scrisul d-lui Cioran nu ne constrânge să credem în realitatea lor interioară. O conştiinţă tragică nu se realizează prin simple declaraţii de catastrofa şi faptul de a trăi o dramă nu va putea fi niciodată înlocuit cu diverse exerciţii verbale. Aş putea să invoc exemplul lui Dostoievski (care de altfel se află prezent în cartea d-lui Cioran sub formă de reminiscenţă literară). Voi aminti însă două exemple mai apropiate de noi.: al lui Barbellion (autorul acelui neuitat Jurnal al unui dezamăgit) şi exemplul tânărului M. Blecher, autorul acelor magnifice întâmplări în irealitatea imediată, despre care adesea v-am vorbit. Iată două cărţi care sunt cu adevărat fiecare în parte jurnalul unei conştiinţe tragice. Cât despre d. Cioran, d-sa nu ne dă decât o carte de literatură, în care umbrele lui Nietsche, Gide şi Dostoievski se încrucişează destul de vizibil. P. S. îmi pare rău că nu pot încadra în acest articol elementele „mozartiene”, pe care d. Cioran le recunoaşte spre marea noastră mirare, în sensibilitatea sa. Iată un punct - singurul - prin care, în ce mă priveşte, aş putea fi în contact cu acest eseist. Dar poate că voi avea cândva prilejul să scriu. Mai ales ţinând seama că d. Cioran este un scriitor activ. 466 MIHAIL SEBASTIAN UNE ÉLECTION ACADÉMIQUE EN... 1907 Je lis avec beaucoup de méfiance les déclarations des écrivains qui affirment avec trop de modestie, ou bien trop d'orgueil que leurs succès ou leurs insuccès leur sont également indifférents. Cette indifférence est un genre de cabotinage qui me gêne par son hypocrisie. Je lui préfère de beaucoup le cabotinage qui a le courage de ses naïvetés, de ses enfantillages et de ses orgueils puérils. Briguer un prix littéraire, une décoration rare ou un fauteuil académique - ce sont sans doute des ambitions un peu naïves. Mais si on leur ajoute un faux dédain et si on les cultive à l'abri d'une fausse indifférence, elles perdent leur naïveté pour devenir nettement stupides. La pruderie des hommes de lettres n 'est pas une heureuse forme de modestie intellectuelle. Pourquoi un écrivain n 'aurait-il pas le courage de sa vanité? L'art ne va pas sans une certaine exaltation, sans un certain manque de mesure. Il est fait d'élan, d'ingénuité, d'enthousiasme — et n 'est-il pas touchant de voir un homme qui reste encore, même dans la vieillesse, sensible à un éloge ou à une critique? C'est une preuve de jeunesse, de foi, de conviction. Genus irritabile vatum! Mais les écrivains n 'aiment pas se reconnaître sensibles. Ils ne veulent pas avouer qu 'ils sont en effet „irritables". Ils s'estiment plus élégants quand ils sont blasés. Être blasé - quelle preuve de distinction! Ils désirent de leur cœur un grand prix ou un fauteuil d'académicien, mais - tout en faisant tout ce qu'ils PUBLICISTICĂ 467 peuvent pour le succès de leur candidature - ils font semblant de s ’en désintéresser. Avez-vous lu les déclarations faites après les dernières élections à VAcadémie Roumaine par certains candidats qui ont eu la malchance d’être „recalés ”? Je ne discute pas les résultats de ces élections. Ils sont en partie regrettables et injustes. Mais je trouve qu’il faut avoir plus de sincérité pour accepter un insuccès, si injuste qu’il soit. Je ne peux croire à la sincérité du candidat malheureux qui feignait, après avoir connu les résultats, un mortel dédain pour l’Académie. Il déclarait, par exemple, à un journaliste: „ Que voulez-vous que ce résultat me fasse? Il ne me touche nullement. Il ne me regarde même pas. Il m’est totalement et absolument indiffèrent”. Est-ce possible? La vie littéraire serait-elle à tel point triste et ennuyée, les écrivains seraient-ils à tel point blasés, qu’une élection académique ne puisse émouvoir personne, ni même ceux qu ’elle vise directement? J’ai cherché la réponse dans un de mes plus chers auteurs et dans un de mes plus chers livres: le Journal de Jules Renard. Lui aussi fut académicien (de l’Académie Goncourt, où il succéda à Huysmans), mais comme il n’avait aucune hypocrisie il raconta avec une parfaite franchise toutes les inquiétudes, toutes les émotions qu ’il avait éprouvées dans l ’attente de son élection. Renard nous enchante par la sincérité ingénue de ses vanités littéraires. C’est lui qui avoue quelque part avec une charmante franchise: „Chaque fois que le mot «Jules» n’est pas suivi du mot «Renard» j’ai du chagrin. ” 468 MIHAIL SEBASTIAN Et c'est toujours lui qui nous désarme par le courage de cette confession personnelle: „Il y a beau jour que j'ai renoncé à rougir de ma vanité et même à m'en corriger. De tous mes défauts, c 'est celui qui m'amuse le plus. " Il fut élu à l'Académie Goncourt en novembre 1907, après des longs débats, des laborieuses discussions et à une faible majorité, réalisée après quelques jours de combat, d'incertitude et d'adversité. Il raconte tous les incidents de cette élection si mouvementée et, s'il les raconte avec cette délicieuse ironie qui ne le quitte jamais, il n 'est pas moins vrai qu 'il y met beaucoup de passion. Du dépit, de l'espérance, de l'acharnement, de l'orgueil, de la lassitude - voilà tout ce qu 'il sentait dans son attente à la fois ironique et fiévreuse. Il y a trente années qui sont passées depuis, mais ceci ne nous empêche pas de relire aujourd'hui encore avec une grande émotion et une grande sympathie sa confession: „Hier soir, en rentrant à six heures, je trouve dans mon cabinet Mirbeau et Thadée (probablement Thadée Natansohn de «La Revue Blanche». N. R.). - Votre élection est sûre, me dit Mirbeau. Nous avons vos cinq voix. - Puis-je dire que je suis très content? - Non. Mais il y a une formalité indispensable: il faut poser votre candidature... Sûrement, au second tour, vous aurez vos cinq voix. Toute la journée, inquiet. Tout à coup grosse envie de pleurer, comme un homme heureux et sans courage contre le bonheur. PUBLICISTICĂ 469 Et à chaque instant, des poses, des mots de théâtre. ” Et le lendemain, le 24 octobre, il avoue: „ Mal dormi. A partir de cinq heures, j ’attends. Rien, ce matin. Pas une lettre, pas un journal agréable... Au fond je m ’en passerais bien, mais toute la surface nerveuse est agitée. Aurais-je la certitude que mes nerfs ne se calmeraient pas encore. Sans l ’orgueil, la vie serait lamentable. ” Le jour de l’élection arrive, mais il n ’apporte aucun soulagement. C’est le 20 octobre 1907. „Nuit du 24 au 25 passée à me promener, à regarder ma montre, puis par la fenêtre. L ’aventure finit par n’avoir aucun sens. Il ne reste qu’à se coucher et, ma foi!, abruti, je m’endors tout de suite. Réveillé de bonne heure, le matin. Si, tout de même, j’étais élu? Le premier, «Le Figaro» m’apprend qu’il n’y a aucun résultat... Victor Marguerite a eu quatre voix, Céard trois, moi deux... Je n ’en conclus rien, je ne pense à rien. Je cherche à me reposer”... Jules Renard fut quand même élu, une semaine plus tard, malgré les résistances qu’on peut déjà supposer d’après les phrases citées plus haut. Mais il ne s’agit pas d’une phrase ou d’un fragment, il s ’agit de toutes les pages dédiées par lui à cet événement, pages qu ’il faut lire, pour l’intérêt documentaire sans doute, mais aussi pour leur admirable franchise humaine. 470 MIHAIL SEBASTIAN O PRĂBUŞIRE CARE SE VEDE ... ŞI MAI MULTE CARE NU SE VĂD Nenorocirea de luni nu poate trece fără a zgudui în conştiinţa noastră, a tuturor, simţul adormit al răspunderilor. Poate că în nici un alt stat din lume nu se abuzează atât de acest cuvânt. „Pe răspunderea mea”, „îmi iau orice răspundere” şi „Eu răspund” sunt vorbe care se aruncă la noi cu cea mai despletită uşurinţă. E totdeauna cineva, care îşi „asumă răspunderea” şi - de vreme ce nu fiecare prostie este matematic urmată de o catastrofa - e totdeauna cineva, care poate spune la sfârşit, triumfând: „nu ţi-am spus eu? vezi că nu s-a întâmplat nimic?”. Dar uneori se „întâmplă” totuşi ceva şi atunci - în faţa dezastrului - toţi rămânem buimăciţi, neînţelegând că plătim prin sânge şi prin moarte o lungă serie de neglijenţe acumulate, o lungă serie de crime uşuratice, frivole, stupide şi, într-un fel, inocente. Urmăresc cu încordare diversele anchete întreprinse în jurul catastrofei de pe câmpul Cotrocenilor şi nu mă mir că - oricât de severe, oricât de drastice sunt aceste anchete - ele nu pot stabili o răspundere certă, nominală, limpede. Fiecare din cei arestaţi prezintă scuze şi explicaţii mai mult sau mai puţin variabile. Fiecare e cu actele în regulă şi fiecare poate spune: „nu sunt eu - e altul”. Şi într-adevăr este totdeauna „altul”. Numai că acest „altul” este fiecare dintre noi, este fiecare cetăţean, complice prin pasivitatea lui, la nesfârşita uşurinţă ce domneşte în viaţa noastră publică. PUBLICISTICĂ 471 Prăbuşirea tribunei de la Cotroceni este un dezastru care prin brutalitate ne năuceşte. Dar sunt atâtea alte prăbuţiri, care nici nu se văd. Tribuna aceasta nenorocită este un simbol pentru întreaga noastră rânduială socială. Făcută peste noapte, improvizată în câteva ceasuri, spoită somptuos pentru a-şi camufla scândurile putrede, lucrată la nimereală, primită cu ochii închişi - ea rezumă condiţiile grave în care, aproape în toate domeniile, se lucrează în acest regim grăbit, distrat, destul de energic în teroarea pe care o exercită, dar superficial în funcţiunile lor creatoare. Există şi în politica noastră, şi în economia noastră, şi în cultura noastră nenumărate asemenea tribune, care se prăbuşesc a doua zi după ce au fost ridicate - dar pentru că ele nu sunt din lemn şi din tablă, ci din cifre, din idei şi din cuvinte, prăbuşitea lor nu se observă. Ceea ce nu înseamnă că dezastrul este mai puţin dureros. Ar trebui să cetim în nenorocirea de luni nu un simplu accident tragic, ci un simptom general. Şi ar trebui să căutăm nu sancţiuni mizere de cod penal (nu strică nici ele, evident), ci sanţiuni centrale, care să opereze fiinţa şi strategia societăţii româneşti. ÎNŢELEGEREA BALCANICĂ A PRESEI S-a constituit, ca un auxiliar al înţelegerii Balcanice, un comitet de presă, în care ţările 472 MIHAIL SEBASTIAN respective îşi vor avea reprezentanţii lor. Primele banchete s-au şi ţinut, primele discursuri s-au şi rostit. Pe urmă? Pe urmă, nimic. La anul vor fi noi banchete şi noi discursuri. Mai mult nu cere nimeni, mai mult nu aşteaptă nimeni. Totuşi, ce rol fecund ar putea să joace acest organism, dacă ar face un efort de a-şi lămuri propriile sale rosturi ! Ar putea fi, înainte de orice, un adevărat birou al raporturilor culturale interbalcanice. Ar putea fi agentul de legătură între culturile celor patru ţări asociate. Ar putea, mai mult chiar, să încorporeze în activitatea sa şi ţările ce nu fac parte din înţelegerea Balcanică propriu-zisă, cum sunt Cehoslovacia şi Bulgaria. Suntem în această parte a Europei, câteva ţări care trăiesc într-o absolută ignorare reciprocă, cel puţin în ceea ce priveşte puterile noaste de creaţie spirituală. Tributari Parisului, Londrei sau Berlinului, nu ştim ce se întâmplă în imediata noastră vecinătate. Cărţile care apar la Bucureşti sunt total necunoscute la Sofia, cele care apar la Belgrad sunt cu desăvârşire ignorate la Bucureşti. Intre Atena, Praga, Sofia, Belgrad şi Bucureşti nu există nici un punct de contact altul decât cel diplomatic. Nu este regretabil? Nu va fi dimpotrivă firesc ca între elitele acestor capitale să fie o permanentă comunicare intelectuală? Teatrul, muzica, plastica şi literatura ar câştiga astfel în această parte a Europei o lărgime de activitate care le-ar îmbogăţi şi substanţa artistică şi posibilităţile materiale. PUBLICISTICĂ 473 Nimeni nu ar fi mai în drept să-şi asume acest rol decât presa, care prin însăşi definiţia ei este un factor de legătură, un agent de circulaţie al valorilor. Organismul de presă recent creat are de ales între a fi o firmă solemnă şi inutilă şi între a fi o fiinţă vie. Să nu ne amăgim. Va alege desigur prima alternativă - fiindcă este mai simplă, mai comodă. Nu cere nici muncă, nici imaginaţie. O TIPICĂ ALEGERE DE ACADEMICIAN ...A fost alegerea lui Léo Larguier la Academia Goncourt. Băgaţi de seamă, cu ce instinct sigur merge compania celor zece către oamenii fără strălucire, către numele fără semnificaţie personală? Mediocritatea învinge încă o dată. Cine este Léo Larguier? Un literat cumsecade, cenuşiu, cuminte, nici prea bun, nici prea rău. Marele lui merit este de a fi obscur - şi Academiile iubesc obscuritatea pe care o consideră drept o formă de modestie. Când literatura franceză de azi este plină de atâtea spirite interesante, vii, actuale, Academia Goncourt optează pentru un pensionar al literelor, pentru un veteran placid, pe care nimeni nu-1 cunoaşte şi nimeni nu-1 citeşte, afară poate de tovarăşii săi de generaţie. Nu e o întâmplare, este un sistem. Larguier este succesorul lui Léon Hennique. Cine a fost Hennique? Ce a scris Hennique? 474 MIHAIL SEBASTIAN Nimeni nu ar putea răspunde. Acelaşi mister îl acoperă şi pe noul ales, egal în mediocritate cu cea mai mare parte a colegilor săi academici. Cine îl citeşte pe Jean Ajalbert? Cine pe Pol Neveux? Cine pe Gaston Chérau? Cine pe fraţii Rosny? Te întrebi cu mirare în virtutea căror calităţi de mult apuse, îşi mai păstrează aceşti scriitori un prestigiu pe care astăzi nimeni nu-1 mai susţine. Un mare paradox literar vrea totuşi ca juriul Goncourt, în marea lui majoritate alcătuit din venerabile personagii mediocre, să exercite în întreaga lume o influienţă critică unică. La acest mister, Léo Larguier va colabora cu tot ce este neinteresant în persoana şi opera lui. „ VIENT DE PARAÎTRE ” J’ai fait une visite à mon libraire et je l’ai trouvé bien triste. De toutes les „saisons-mortes” celle du livre est la plus morte. On n ’en vend pas, on n ’en demande pas, on n ’en lit pas. Il y a un mois, c’était la semaine du livre. Une atmosphère agitée nous faisait croire que la littérature passait par une période de bonheur, de prospérité, de vive activité. Une avalanche de nouveaux livres avait en quelques jours changé l ’aspect et la couleur des vitrines. Des tas de nouveaux romans - vingt romans, trente romans, cinquante romans - nous intimidaient PUBLICISTICĂ 475 par leur nombre et nous rendaient bien difficile notre choix. „ Voici de quoi lire pour un siècle " se disait un peu effrayé le passant, en regardant la vitrine inondée. Il a suffi d'un mois, d'un seul mois, pour que toute cette immense production de papier imprimé soit oubliée, périmée, vieillie, morte... Déjà oubliée? Déjà morte? Mais oui. Vous n'avez qu'à regarder une vitrine de librairie pour vous en convaincre. Vous y lirez des titres qui vous paraîtront vieux de quelques années, vous y verrez des noms d'auteurs qui vous paraîtront, même quand ils sont très jeunes, depuis longtemps connus et depuis longtemps oubliés. Quelle mélancolie dans ce petit écriteau qui accompagne le premier jour, en guise de recommandation, un livre qui fait son entrée dans la librairie: „ Vient de paraître ". On dirait que c 'est plutôt une ironie, une ironie discrète et amère. On dirait que cet ironique „vient de paraître" n'a d'autre but que de souligner par sa présence la hâte avec laquelle un bouquin perd son actualité, la rapidité avec laquelle il vieillit, la promptitude avec laquelle il rejoint les livres déjà passés, déjà vieux, déjà sortis de l'attention publique. „ Vient de paraître " c 'est une promesse d'oubli, c'est un gage d'inactualité, c'est une traite à courte échéance, à très courte échéance hélas! A qui la faute? Je ne sais pas. Mais j'estime que les auditeurs, les librairies et même les écrivains ont collaboré eux aussi, sans le vouloir, à ce discrédit de la littérature. Ils ont trop appuyé sur le côté pour que celle-ci ne se venge pas. Nous avons assisté à une production littéraire artificielle, mécanique, 476 MIHAIL SEBASTIAN provoquée par une véritable course des contrats d'édition. Hantés par la nouveauté, les éditeurs avaient l'ambition de „lancer" toujours du neuf. Séduits par les acomptes les écrivains acceptaient de signer n'importe quel engagement, dans n'importe quelles conditions. Tout cela nous a menés vers une inflation littéraire qui est vivement ressentie non seulement dans l'ordre des valeurs artistiques, mais aussi dans l'ordre des valeurs commerciales. La comédie littéraire a certains côtés qui ne sont pas du tout comiques. La tristesse des livres oubliés avant d'être lus, morts avant d'avoir vécu, a quelque chose d'humain qui ne me laisse pas insensible. Il faudrait faire quelque chose pour les livres. Le mieux serait peut-être de ne pas les écrire. VIRGIL CARIANOPOL: SCRISORI CĂTRE PLANTE GEORGE DUMITRESCU: ZĂPEZI ŞI PURPURĂ ŞTEFAN ION GEORGE: ARGO încerc să păstrez în această rubrică o justă distribuţie între roman, poezie şi eseu - chiar dacă până la urmă romanul învinge şi ocupă pentru sine majoritatea cronicilor noastre este pentru că, numeric, el rămâne mai puternic decât celelalte genuri de carte. Totuşi este timpul să restabilim puţin balanţa prea PUBLICISTICĂ 477 mult aplecată spre roman şi să facem un popas în poezie. Sunt numeroase volumele recente de versuri care ne solicită lectura. E adevărat că printre ele - cel puţin printre acelea pe care le am pe masa mea de lucru - nu văd nici un mesaj poetic excepţional. Ecouri lirice modeste, exerciţii de versificare interesante, accente de sinceritate pierdute de cele mai multe ori în reminiscenţe vizibile - iată un scurt bilanţ, cam sumar, dar nu injust, al ultimei producţii poetice româneşti. Să oprim pentru azi trei cărţi de poezie şi să sperăm ca - împăcând versul cu proza - să punem la punct registrul nostru critic şi să luăm cunoştinţă mai de aproape de tinerii poeţi, care ne aşteaptă... Scrisorile către plante ale d-lui Virgil Carianopol se resimt cu deosebire de trei influenţe: Esenin, Arghezi şi Baltazar. In ce-1 priveşte pe Esenin, tânărul poet nu numai că nu face nici un efort de a ni-1 ascunde, dar are şi sinceritatea lăudabilă de a-1 recunoaşte drept maestru şi îndreptar. Unul din poemele volumului poartă drept titlu însuşi numele Iui Esenin. O mai loială indicaţie de izvoare nu se poate. De la poetul rus, d. Carianopol ia tot ce este în volumul acesta accent de revoltă, atitudine nihilistă, melancolie de vagabond, frondă revoluţionară: Ce, dacă fur? Ce, dacă sunt laş? Ce, dacă sparg soarele ca pe-un ou Şi-i vărs gălbenuşul pe oraş? 478 MIHAIL SEBASTIAN Sau: Frumoasă, frumoasă necunoscută, Unde să-ţi aduc viaţa mea abătută? Unde eşti să-ţi aduc toată capitala asta ţie Să-ţi pun peste frunte luna pălărie. Opresc numai aceste două strofe, dar cetitorului nu-i va fi greu să recunoască în volum atâtea poeme care sunt, de la primul la ultimul vers, nimic altceva decât un ecou din Esenin. îndeosebi, cetitorul va remarca bucăţile însemnări (p. 35), Rugăciune de fum (p. 39), Cântec pentru azi (p. 45), însemnări dintr-o toamnă (p. 53), Revolta din noiembrie (p. 61) şi Esenin (p. 77). Toate păstrează acel accent dur, sumbru, încordat, acel glas de răzvrătire şi de tristeţe pe care poezia lui Esenin nu l-a pierdut nici în traducerea românească, nici în versiunea, evident mai palidă, a emulilor săi - printre care d. Carianopol se înnumără ascultător. Reminiscenţele din Camil Baltazar sunt mai puţine, dar la fel de certe. Când d. Carianopol cântă toamna, sanatoriile, agonia ftizicilor, suavitatea împăcată a morţii, cântecul său aduce acorduri cunoscute din Vecerniile d-lui Baltazar şi un cetitor care n-ar mai avea proaspătă amintirea acelor - pentru mine neuitate -Vecernii, ar putea crede că d. Carianopol nu face altceva decât să transcrie: Prietenă, prietenă de spital în voal! De ce te-au învăluit surorile De ce, de azi dimineaţă până acum, Te-ai făcut fum? PUBLICISTICĂ 479 în sfârşit, pentru a veni la capitolul Arghezi, să observăm că şi elementele argheziene sunt mai reduse ca număr în volumul d-lui Carianopol, dar nu mai puţin categorice. Vreţi un ecou din Duhovnicească? Ia uită-te, tremură vântul. Ori îngenunche pământul? Mie mi se pare, Că dă cineva din aripi în zare. Parcă o mână S-a oprit în furtună, Parcă prin singurătate Trece cineva cu noaptea în spate... Bunico, aud? Umblă cineva în peretele ud? Vreţi un ecou din Cărticica de seară? Iată-1: Soră, soră. Ai vrea să bei auroră. Ţi-e sufletul greu. Sau te-ai înamorat de Dumnezeu? Vreţi, în fine, o reminiscenţă din Flori de mucigai? Femeia Constantina Maria Este soră cu pribegia, îşi târăşte în fiecare dimineaţă 480 MIHAIL SEBASTIAN Trupul cusut cu aţă, Scrie primele litere pe zăpadă Şi stă la poarta sanatoriului, în stradă. Cu atâtea influenţe - aşa de puternic resimţite, aşa de supus acceptate - d. Virgil Carianopol mai poate interesa pe un cetitor de poezie? Cred că da. Cartea d-sale se face simpatică tocmai prin lipsa ei de artificii, prin loialitatea cu care acceptă influenţele lirice, prin devoţiunea modestă pe care o pune în slujba lor. Pe de altă parte, d. Carianopol nu e lipsit nici de sensibilitate, nici de gust. Elegiac, înclinat mai mult spre o poezie de notaţie intimă, spre stările nesigure, de melancolie, de renunţare, de înfrângere, versul d-sale găseşte uneori o simplicitate de expresie care biruie orice amintire literară aservitoare. Nimeni nu trebuie să treacă neatent pe lângă foarte frumosul poem Sâmbăta de Sus (p. 31) şi dacă n-ar fi fost decât acest singur poem - încă volumul d-lui Carianopol ar fi meritat o menţiune. Tot un elegiac este şi d. George Dumitrescu, autorul volumului Zăpezi şi purpură. Izvoarele sale de inspiraţie însă sunt cu totul altele. D. Dumitrescu ne face surpriza de a ne oferi în 1936 o poezie de tip 1900-1906. D-sa este un eminescian întârziat. Poate ultimul, singurul eminescian din tânăra poezie românească. Nimic din experienţele poetice ale ultimelor trei decenii nu atinge lira acestui poet meditativ - nimic, nici sub raportul sensibilităţii, nici PUBLICISTICĂ 481 sub raportul vocabularului, nici sub cel al tehnicii prozodice. Zăpezi şi purpură este o carte dinainte de Arghezi, dinainte de Minulescu, dinainte de Bacovia, dinainte chiar de Pillat. Este o carte din generaţia Vlahuţă. Nu spun acest cuvânt la întâmplare. Cred într-adevăr că lirica meditativă a d-lui George Dumitrescu nu descinde direct din Eminescu, ci reprezintă un eminescianism de a doua, ba chiar de a treia zonă, un eminescianism trecut mai întâi prin Alexandru Vlahuţă şi Traian Demetrescu, în care trebuie să vedem pe adevăraţii săi maeştri. Citiţi pentru inspiraţia sa de tip Vlahuţă poemul Fantomele singurătăţii (ce elocvent titlu!), în care totul datează în chip înduioşător: tonul de elegie filozofică, simbolurile globale, marile cuvinte de mister, scrise cu majusculă şi în sfârşit „ideea”, „subiectul”, „tema” - toate exagerat de didactice: Cum stăm cu fruntea răzimată-n palmă, între ceasloave şi hrisoave prăfuite, Cu gândul ros de mucegaiul oboselii, -Mi-a ciocănit în uşă cineva... Cu zgomot am dat uşa la o parte Ca să-mi răsai în prag, lumină nouă... Dar nu era... Ci două mogâldeţe Urâtul şi Dezgustul de viaţă, La fel de hâde, cu privirea moartă Şi cu surâsul veşted pe figură, Ţinându-se de mână cu tristeţe, Veniră după mine. 482 MIHAIL SEBASTIAN Citatul este destul de lung şi mi se pare îndeajuns de semnificativ pentru a mă dispensa de altele. El fixează lămurit familia spirituală a d-lui George Dumitrescu. Spiritul poeziei d-sale are pentru noi ceva anacronic şi tocmai prin aceasta se distinge într-o literatură tânără care înclină mai mult spre formule poetice încă incerte, decât spre cele de mult depăşite. Sentimentele d-lui Dumitrescu sunt respectabile, probitatea d-sale literară este de asemeni stimabilă - dar toate acestea sunt insuficiente pentru a-1 apropia de simţirea lectorului de azi. Poate că, de altminteri, nici nu ţine... Voi fi şi mai scurt cu volumul Argo al d-lui Ştefan Ion George. Nici d-sa nu este un poet cu identitate proprie (dacă se poate spune astfel). Pe legitimaţia d-sale literară se pot citi o sumă de semnalmente străine. îşi dau întâlnire aici şi Cocteau, şi André Breton, şi Tristan Tzara. De la noi nu lipsesc reminiscenţe de la „Integral” şi „Unu”. Nu ştiu dacă d. Ştefan Ion George a făcut parte din grupările noastre „moderniste” şi dacă a colaborat la revistele lor. Nu-mi amintesc să fi întâlnit semnătura d-sale în acele pagini. în orice caz, poezia d-sale urmează acelaşi stil, aceeaşi manieră, acelaşi tip. E o poezie rebusistă, care caută cu dinadinsul obscuritatea - o obscuritate de clişeu, de procedeu. Să recunoaştem că pentru aceasta nu-i lipseşte oarecare vervă, oarecare spirit inventativ, oarecare humor. PUBLICISTICĂ 483 Dar d. Ştefan Ion George ezită încă. Uneori, d-sa greşeşte în sensul clarităţii. Atunci se vede cât efort depune pentru a fi obscur. Este o estetică pe care n-o împărtăşesc. Aceasta însă nu mă va opri să văd în d. Ştefan Ion George un poet, victimă a unei formule, dar poet dincolo de această formulă, biruind-o, depăşind-o. Când consimte a ceda în faţa emoţiei, când nu se bruschează pe sine însuşi din frondă, din gust de revoltă juvenilă şi din plăcerea de a-i epata pe burghezi, tânărul autor (îl bănuiesc într-adevăr foarte tânăr) reuşeşte să spună lucruri de reală vibraţie interioară. Cât e de simplu, cât e de curat începutul - mai precis primele trei strofe - ale poemului Cântecul orbului\ Nu este, de altfel, singurul lucru citabil din întreg volumul. Dimpotrivă, găsesc în acest Argo numeroase notaţii, numeroase detalii admirabile, pierdute însă, umbrite, atenuate de „atitudinea” poetului, de fronda lui, de maniera lui violent modernistă şi - îmi permit să spun - pueril modernistă. Nu am însă nici o îndoială că, cu d. Ştefan Ion George, ne vom mai întâlni în câmpul poeziei. Ciclul de elegii care încheie volumul prezent constituie o garanţie ce m-ar mira să fie dezminţită. [LA VIE MUSICALE DE BUCAREST] Il est triste le sort de Vamateur de musique roumaine pendant les vacances, mais bien plus triste 484 MIHAIL SEBASTIAN encore est celui du critique musical, qui au regret de ne pas avoir de concert à entendre, ajoute Vobligation -pas du tout commode, je vous assure - d'écrire quand même des chroniques. Des chroniques sur quoi? Sur ce qu'il rêve d'entendre? Sur ce qu'il voudrait entendre? Sur ce qu 'on joue ailleurs, dans les capitales européennes, qui sont moins fatiguées d'art, moins lasses de musique que ce Bucarest estival? Avouez qu 'on a chez nous une curieuse manière, pour ne pas dire une stupide manière, de comprendre les vacances. Elles commencent toujours par un arrêt total des activités de l 'esprit et de l'art. On dirait que c'est surtout dans ces domaines que nous ressentons le besoin de nous reposer. On dirait que notre fatigue est d'abord une fatigue de l'intelligence, de l'esprit, du goût et que les vacances nous offrent pour notre santé morale une bonne dose de bêtise recréatrice. Le mot est peut-être un peu fort, mais je le maintiens quand même. Car je ne comprends vraiment pas pourquoi on n 'aboutit jamais chez nous de faire un beau programme estival de spectacles et de concerts. C 'est, j'en suis sûr, une question d'initiative et de courage. Je n 'accepte pas de croire que le mauvais goût est une condition absolue pour qu 'un spectacle ait du succès. L'intelligence n 'est pas au fond si dangereuse que ça et l'organisateur d'un spectacle ou d'un concert qui aurait le courage de ne pas la bannir entièrement, ne risquerait peut-être pas d'une façon absolue la ruine. Evidemment, il y a des choses qu'il est plus prudent de ne pas représenter pendant une saison PUBLICISTICĂ 485 d'été, mais est-il si difficile de mettre d'accord le côté divertissant d'un spectacle et ses obligations artistiques? L'ennui n'aurait-il d'autre alternative que la grossièreté? Et pour ne pas être ennuyeux un programme doit-il devenir à tout prix trivial? Je n'ose pas le croire. Je ne veux pas le croire. J'ai plutôt l'impression que c'est seulement par paresse d'esprit et par manque de courage que ceux qui organisent les programmes théâtraux et musicaux pour la saison d'été ne dépassent jamais dans leur choix la vulgarité la plus basse. Et quant aux „programmes musicaux ", parlons-en. D'abord - comme disait notre vieux Caragiale - ils sont admirables, mais ils n'existent pas. Et quand ils existent quand même - quelle misère! Je vous propose un seul exemple. Il y a eu dans le programme des fêtes organisées pour l'exposition de Bucarest un concert de „musique roumaine moderne ". Savez-vous quelle est cette „musique moderne"? Si vous ne le savez pas, ne cherchez pas à le deviner. Ce sont tout simplement les tangos, les fox-trot, les romances de MM. Vasilesco, Dendrino, Halm, Roman etc. Rien à dire contre la musique de ces messieurs qui ont assez d'habilité pour être amusants même quand ils ne sont pas originaux et peut-être surtout quand ils ne le sont pas. Rien à dire non plus contre leurs productions. Le public les aime, les chante et les oublie avec une docilité charmante. Il est bon enfant le public. On a donc très bien fait d'organiser un concert de tangos et de romances. Pour une fête populaire, c 'était assez bien. (Seulement, on aurait pu 486 MIHAIL SEBASTIAN éviter cette fâcheuse confusion, provoquée par l’affiche, qui prétendait nous offrir de la „musique moderne ”). Mais si le „grandpublic”, qu’on confond trop aisément avec le „gros public”, fut content d’écouter ce concert de romances, pourquoi n ’a-t-on pas organisé une soirée musicale pour ceux qui ont l’honorable malchance d’avoir en musique des exigences qui dépassent le tango?Les fêtes de l ’exposition ont montré un certain souci intellectuel et si par exemple on leur a associé la „Semaine du livre”, c’était justement pour affirmer des ambitions de culture plus délicates. Imaginez-vous ce qu’aurait pu être - non seulement comme succès matériel (bien que ce succès n ’eût certainement pas manqué), mais surtout comme éclat artistique - un concert de nuit donné dans ce délicieux Parc Carol I, avec un programme symphonique de choix. Imaginez-vous par exemple une audition des sérénades de Mozart, organisée dans ce cadre. Nulle part la subtilité mozartienne, la grâce, la finesse légère, l’ironie délicate et émue de Mozart et de sa „musique de nuit”, ne seraient plus simplement mises en valeur. C’est à la fois une question de décor, d’atmosphère et de cadre qu ’aucune salle de concert ne pourrait résoudre. Dans les grandes capitales, qui ont le souci de leur vie artistique, on ne laisse pas passer l ’été sans utiliser pour le théâtre et pour la musique tout ce que cette saison offre comme possibilité. Comment lire sans mélancolie les programmes d’été des concerts parisiens! Wanda Landowska qui joue du Scarlatti, du PUBLICISTICĂ 487 Rameau, du Debussy, dans le parc de Saint-Leu, où son clavecin retrouve toute la grâce qu ’il peut perdre à la salle Pleyel La Société d’études mozartiennes qui invite le public de venir à Versailles pour y entendre du Mozart dans un cadre estival. Tout ceci nous rend plus pénible notre obligation d’écouter M. Massini dirigeant les derniers tangos. Un peu d’initiative, un peu d’ambition, un peu d’amour véritable pour la musique c’est tout ce qui nous manque. Ce n ’est pas beaucoup et c ’est pourtant énorme. GORKI în ordinea literară, Gorki a anticipat cu câteva decenii revoluţia din 1917. Este glasul unei alte omeniri, care până la el nu avusese dreptul de a se face auzită. Când un mare talent se iveşte în clasele stăpânitoare, faptul nu are nimic miraculos. Mă şi întreb dacă vorba „se iveşte” nu este o expresie greşită. Căci totul e făcut pentru a pregăti, a uşura, a permite manifestarea unui astfel de talent. Şcoala, cultura, intimitatea cu marile opere, educaţia, obişnuinţa de a trăi în lumea ideilor, tradiţia unei tehnici de artă - toate acestea simplifică drumul celui ce-şi caută expresia. Porţile sunt deschise. Miracolul începe de acolo, de unde o vocaţie de artă reuşeşte să răzbată din străfundurile societăţii şi să ia cunoştinţă de ea însăşi împotriva tuturor rezistenţelor. 488 MIHAIL SEBASTIAN Un Gorki nu vine la lumină decât printr-o încordată luptă cu obscuritatea, cu mizeria, cu nemişcarea. Este ceva exploziv în apariţia lui. Este o rupere din întuneric. în geologia spiritului omenesc o astfel de apariţie echivalează cu o răsturnare de terenuri, care aduce la suprafaţă straturi profunde, ce păreau pe vecie destinate să doarmă în inima pământului. Gorki este un fenomen la început de viaţă. Prin ce patetică luptă, prin ce originară forţă reuşeşte el să se desprindă din regiunile larvare ale conştiinţei umane, pentru ca să ajungă la o atât de clară, atât de cuprinzătoare viziune a vieţii, a omului şi a dramelor lui? Nici o poartă nu i-a fost deschisă în cale. Ordinea socială îi bara în chip absolut drumul, lui şi celor în mijlocul cărora se născuse. Zeci, sute , mii de Maxim Gorki cad înainte de a fi plecat, sunt doborâţi înainte de a fi ajuns. Istoria este făcută din tăcerea lor. Totuşi, câteodată din adâncurile fără nume ale gloatei, străbate până la noi un cuvânt, un strigăt, un apel - şi atunci ascultăm înfioraţi acest mesaj al unei umanităţi care n-a ajuns încă până la viaţă, dar nici nu a pierdut nădejdea de a câştiga cândva. în acest sens Maxim Gorki a fost un miracol şi o prevestire. LITERATURĂ „AMNISTIATĂ” Un nou proces de atentat literar la „bunele moravuri” s-a terminat zilele acestea prin amnistierea PUBLICISTICĂ 489 „delincventului”. Este după câte ştiu, al treilea caz în mai puţin de doi ani. Scriitorul F. Aderca, poet, romancier, critic -unul din spiritele cele mai subtile şi din condeiele cele mai nobile ale literaturii româneşti de azi - „tradus” în faţa tribunalelor pentru una din cărţile sale, s-a văzut după nesfârşite amânări procedurale, amnistiat. E o soluţie poate comodă, dar plină de echivocuri. Orice scriitor, conştient de chemarea lui şi gelos de drepturile scrisului literar, va înţelege acest lucru. Literatura nu cere să fie amnistiată. Ea cere să fie înţeleasă. Este desigur mai greu, dar e singurul ei chip de a-şi stabili o dată pentru totdeauna autonomia sa spirituală faţă de „bunele moravuri”. Criteriile judiciare sunt dezorientate până la comedie, când încearcă să intervină în domeniul poeziei. S-a văzut în de-a pururi ridicolul proces Baudelaire. S-a văzut în nu mai puţin ridicolul proces Flaubert. E multă vreme de când justiţia franceză a tras învăţămintele de rigoare din aceste ilustre şi penibile două cazuri. Ea şi-a interzis de atunci asemenea gafe estetice. Nimeni nu pune la îndoială grija legitimă a judecătorilor de a face distincţia dintre pornografie şi artă. Dar pentru a face această distincţie, ar trebui poate nu numai cunoaşterea textului de lege ci şi o fărâmă de intuiţie artistică. Altfel, riscăm să-l trimitem la puşcărie nu numai pe Rabelais (savuros şi genial pornograf) ci şi pe La Fontaine, care cel puţin 490 MIHAIL SEBASTIAN prin anumite istorioare ar face să se cutremure de-a lungul veacurilor întreaga morală publică. O dată pentru totdeauna ar irebui sa sc dezbată pc larg în faţa justiţiei problema aceasta, pentru a scuti pe viitor tribunalele de ingrata sarcină de a oprima creaţia literară prin tot felul de nefericite procese. Când turpitudinea politică rămâne liberă şi nepedepsită, când batjocura celor mai elementare sentimente de onoare, de adevăr, de sinceritate este în atâtea domenii nestingherită, e dezolant să vezi cum sensibilitatea morală nu găseşte alt prilej de revoltă, decât în câmpul abstract al creaţiei literare, unde singur faptul de a fi prezent constituie în realitate un act de eroism şi de frumuseţe etică. Literatura nu poate accepta cu inima uşoară gesturi de clemenţă. Ea cere respectul legilor ei de creaţie şi nimic mai mult. La viitorul proces - dacă va mai fi vreunul -scriitorii vor trebui să-şi apere cu îndârjire orgoliul de a nu fi amnistiaţi. DOCTORUL GASTER La optzeci de ani, „în ciuda vârstei sale înaintate şi a ochilor săi întunecaţi” cum spune singur într-o emoţionantă prefaţă, doctorul Gaster ne dă -din melancolica şi târziu împăcata lui depărtare de ţară - o nouă ediţie a lui Anton Pann. O introducere de aproape o sută de pagini, numeroase note, numeroase planşe însoţesc textul, controlat cu prestigiul şi cu rigoarea unei munci „care a început de PUBLICISTICĂ 491 mai bine de cincizeci de ani, căci eu am început de la 1877, să mă ocup de dânsul”. Care tânăr om de carte va ceti fără un sentiment de umilinţă aceste cuvinte modeste ale unui mare bătrân? Cine nu va primi drept o lecţie de demnitate viaţa acestu om, oprit să lucreze, supus celui mai aspru regim, contestat, refuzat, alungat şi continuându-şi totuşi din pribegia lui, din exilul lui, munca devotată, iubitoare pentru literatura şi istoriografia românească? Manuscrisele doctorului Gaster sunt de câtăva vreme în ţară. Bătrânul savant a vrut ca cel puţin ele să se întoarcă în patrie. Academia se află în posesia lor şi -la toamnă probabil - va face recepţia lor oficială. Să nu ne întrebăm ce ar fi făcut doctorul Gaster, pus din tinereţe în fruntea unui institut universitar. Să nu ne întrebăm ce drumuri noi ar fi deschis studenţilor săi, dacă i-ar fi fost îngăduit să aibă studenţi. / Nu. Să privim viaţa lui ca pe un simbol necesar, astăzi mai util ca oricând, mai mândru şi mai consolator decât oricând. Şi să nu rostim cu glas tare ceea ce el are blândeţea, resemnarea şi ironia de a tăcea, când după aşa o zbuciumată şi fertilă viaţă semnează: „M. Gaster, îa preajma anului al optzecilea al vieţii mele în iulie 1935, în casa mea 193 Maida Vale London W. 9”. NOTRE „ SYMBOLISME ” Puisqu 'on fête le cinquantenaire du symbolisme en France, qui est son pays de naissance, 492 MIHAIL SEBASTIAN voulez-vous essayer de faire le bilan du symbolisme roumain et de vous souvenir de sa courte carrière dans Vhistoire de nos lettres? Elle n’est pas trop vieille cette histoire du symbolisme chez nous et pourtant elle nous paraît depuis longtemps dépassée, oubliée, très ancienne, bien que si proche de nous. Un symboliste était en 1910 encore un personnage suspect, subversif, dangereux - une sorte de socialiste de la poésie, une sorte de révolutionnaire, dont il était prudent de se méfier et que l’école, l’Académie et tout ce qu’on pouvait nommer les autorités officielles de l’art préféraient tenir à l’écart. Le symbolisme c’était le désordre, l ’insoumission, l ’esprit de fronde, l’anarchie. Les timides accords poétiques d’un Anghel, pourtant si sage dans ses vers légèrement animés par le souffle d’une nouvelle poésie, semblaient déjà un peu trop osés. Un peu plus tard, le jeune Iacobesco déroutait le lecteur et se rendait incompréhensible par tout ce qu’il y avait d’incertain dans sa mélancolie ironique, dans sa pâle grâce. Minutesco choquait tout le monde avec ses Romances pour plus tard et Adrian Maniu avec sa mystérieuse Salomée -l’un et l’autre raillés par un public qui n’y comprenait rien et qui restait toujours à l’idéal poétique d’un Vlahutza ou d’un Panait Cerna, idéal si reposant par son peu d’ambition et par sa médiocrité généralement acceptée. Quant à Tudor Arghezi, le connaissait-on? Le lisait-on? Les rares lecteurs de la „Ligne droite” et plus tard de la „Chronique” que pouvaient-ils faire contre l’indifférence du grand public? Ce grand public considérait les symbolistes PUBLICISTICĂ 493 comme une secte de nihilistes et il y avait sans doute dans cette attitude hostile un certain effroi devant la nouveauté, devant la jeunesse. Que tout cela est maintenant lointain! Comme elle nous paraît inexplicable la résistance du public de 1910 devant la poésie d’un Minulesco ou d’un Adrian Maniu! Comme les, Romances de l’un nous paraissent simples, comme la Salomée de l’autre nous paraît claire! Comme la poésie de Tudor Arghezi est limpide, précise, puissante. Nous avons vraiment du mal à nous imaginer qu’il fut un temps où ces „symbolistes” (qui parfois ne l’étaient d’ailleurs pas) étaient considérés comme difficiles, leur littérature abstraite et leur pensée confuse. Que ce „symbolisme” nous semble aujourd’hui placide et - parfois - bien pensant! Si sa jeunesse fut agitée, sa vieillesse est bien sage, un peu trop sage pour une ancienne révolution. N. M. CONDIESCU: ÎNSEMNĂRILE LUI SAFIRIM Nu-mi pot da pentru moment bine seama nici de proporţiile, nici de linia generală a romanului, pe care d. N. M. Condiescu întreprinde a-1 publica şi din care deocamdată nu ne oferă decât primul volum. Aşa cum se prezintă acest prim volum este mai mult un jurnal intim, o cronică de familie, o carte de memorii. El întruneşte pagini la primă vedere fragmentare - fapte şi oameni se succed ca într-un 494 MIHAIL SEBASTIAN film al amintirilor - cu imagini când încete şi minuţioase, când scurte şi eliptice. Se pare că toate aceste pagini sunt străbătute de o idee unitară şi că întreaga operă este concepută pe o dramă centrală. Autorul ne dă oarecari indicii, dar ele sunt pentru noi deocamdată nesigure. Capitolul introductiv - scris ca un fel de prefaţă la publicarea unui „manuscris găsit” - ne vorbeşte despre un Safirim aproape legendar, erou al unei vieţi patetice şi aventuroase. însuşi manuscrisul acestui Safirim face felurite aluzii enigmatice la existenţa sa tragică (pe care probabil volumele celelalte ne-o vor limpezi) şi schiţează- pe marginea povestei propriu-zise o sumă de comentarii simbolice şi de întrebări metafizice, greu de dezlegat pentru cetitorul care nu cunoaşte desfăşurarea viitoare a operei. D. Condiescu îşi pregăteşte probabil de pe acum eşafodajul întregului roman şi unele lucruri, care în volumul de faţă ni se par convenţionale sau confuze (cum sunt de exemplu toate convorbirile eroului cu misterioasa satuetă a lui Pap), nu au poate decât rolul de a justifica şi a pregăti punctele de legătură cu etapele din viitor ale acestu roman, abia început. A.stfel fiind, îmi voi permite să neglijez unele aspecte ale cărţii prezente - şi anume pe acelea asupra cărora va trebui să revin când ciclul va fi încheiat - şi să nu mă ocup în cronica de azi decât de materialul epic al primului volum. Despre sensul operei d-lui Condiescu, despre compoziţia acestei opere, despre spiritul ei, ar fi prematur să vorbim. Trebuie să aşteptăm împlinirea lucrului început. PUBLICISTICĂ 495 însemnările lui Safirim ne prezintă înainte de orice un mediu de familie, o atmosferă morală specifică, un cadru de provincie, toate evocate cu preciziune şi uneori cu o forţă surprinzătoare de a povesti o întâmplare, de a schiţa o situaţie, de a realiza plastic o figură. Spun că această calitate este surprinzătoare, pentru că d. Condiescu era - şi în anumită măsură a rămas - un romantic, înclinat când spre satiră, când spre lirism. Dovadă notele sale de călătorie (recent tipărite şi despre care voi vorbi cu alt prilej), animate de un lirism deseori retoric . Dovadă, pe de altă parte, Conu Enake, nuvelă satirică ce merge până la şarjă de pamfletar. în fine, în Safirim facem cunoştinţa unui scriitor epic, foarte stăpân pe mijloacele sale de expresie, foarte sobru, fără excese verbale, fără abuzuri „stilistice”, un scriitor de o sinceritate emoţională vădită, dar şi de o simplicitate remarcabilă. Exemple sunt numeroase, dar unul cu deosebire merită a fi subliniat. Mă gândesc la întreg capitolul al cincilea, în care e povestită drama conjugală a lui Jupân Ţenea Dupin. Mai mult decât un episod, este un mic roman de o concisă putere, în care personajele sunt tăiate net, în câteva linii pregnante, iar povestea surprinsă în momentele ei cele mai încordate.Această istorie de amor din veacul trecut are în cartea d-lui Condiescu o frumuseţe de stampă. Atmosfera timpului, culoarea locală, silueta tinerei femei senzuale, imaginea romanţioasă a amantului, figura blândă şi sumbră a soţului trădat - totul 496 MIHAIL SEBASTIAN păstrează o frumuseţe aburită, depărtată, de cronică trecută. Sunt unele momente - în deosebi semnele de intimitate între Jupân Ţenea şi pasionata lui nevastă -sunt unele situaţii în care autorul dovedeşte o înţelegere psihologică foarte sigură, biruind dificultăţi dintre cele mai delicate. De altfel silueta acestei amante fatale de pe la 1830, este în ea însăşi o frumoasă reuşită literară. „Coana Profira” devine în cartea d-lui Condiescu un personaj complex şi e de admirat cum autorul a izbutit să nu o transforme într-un personaj de melodramă, deşi caracterul ei furtunos o predispunea la astfel de excese. Nu e singurul episod interesant al romanului. Este cel mai dezvoltat, cel mai bogat în incidente, cel mai susţinut, dar nu e singurul. Cu egală îndreptăţire, aş reţine episodul Maiorului Ciortan (p. 120-124) sau al lui Dom’Nae (p. 214-217), amândouă Impresionante prin vigoarea lor concentrată, prin bruscheţea trăsăturilor, prin laconismul deznodământului. Faţă de capitolul dedicat lui Jupân Ţenea ele sunt însă mai simple ca psihologie şi e un caracter mai accentuat anecdotic. Este vorba undeva în cartea aceasta despre un album de familie în care sunt strânse felurite fotografii. Cartea d-lui Condiescu este ea însăşi un astfel de album. Se găsesc în ea chipurile când şterse şi vagi, când puternice şi precise a câtorva generaţii de femei şi bărbaţi, revăzuţi în cadrul demodat - şi tocmai de aceea melancolic - al timpului lor. „Tot neamul acesta de negustori cu începuturi neguroase, uneori îndoielnice, cu vieţi viciate la temelia averii lor, sânge cu amestecuri şi cu obârşia pierdută de la o generaţie la alta”. Nu lipseşte din evocarea acestei „vieţi viciate” nici nostalgia vremurilor în care au trăit, nici poezia prăfuită a acelor vremi, dar nici humorul, nici observaţia incisivă. Tabloul este făcut cu o reală bogăţie de expresie şi cu o mare varietate de culoare. Uneori, d. Condiescu - sedus de jocul amintirilor, nu ezită să treacă din roman în cronică, şi atunci abandonează „subiectul” propriu-zis al cărţii, pentru a scrie adevărate pagini de memorialistică. Aşa este capitolul în care e vorba despre liceu şi despre profesori, capitol de un incontestabil accent personal, cu câteva figuri de dascăli ce sunt în chip vădit altceva decât simple ficţiuni literare. Tot aşa este pasajul dedicat presei de pe vremuri (p. 174-175) sau Teatrului Naţional (p. 198-205). Aici autorul nu mai „romanţează”, ci povesteşte direct - uneori cu melancolie, alteori cu asprime satirică - fapte şi lucruri dintr-un trecut destul de îndepărtat, pentru ca astfel de pagini să aibe astăzi şi un interes documentar. însemnările lui Safirim par deci a fi nu numai romanul unui erou şi al unei drame individuale, nu numai romanul unei familii şi al unui mediu provincial, dar în acelaşi timp, romanul unei epoci şi al unei societăţi. Dacă întâiul volum nu schiţează decât foarte sumar aceste largi obiective epice, el face în schimb dovadă de posibilităţi literare remarcabile şi justifică 498 MIHAIL SEBASTIAN în totul şi efortul romancierului şi aşteptarea criticului. [LES PROGRAMMES MUSICA UXÀ LA RADIO I] Le programme musical de nos deux postes radiophoniques - Radio România et Radio Bucarest -n 'est pas assez riche, ni assez varié pour fournir la matière d'une chronique musicale hebdomadaire. Mais on y trouve quand même certaines choses intéressantes qui valent la peine d'être mentionnées. Et d'autre part, nous n'avons pas le droit d'être ingrats avec la seule institution à laquelle nous devons la possibilité d'écouter de la musique pendant les grandes et vides vacances de cette saison. C'était par exemple un beau concert, celui que donnèrent ce lundi devant le microphone de Bucarest, Mmes Rosi Baumann-Radulesco et Nella Dimitriu, MM. N. Radulesco, Koganoff, Boni§, Ghiga et Fotino. Voici des noms qui nous sont assez connus et que nous estimons depuis longtemps. Voici surtout un ensemble de musique de chambre, dont nous avons souvent remarqué dans nos chroniques le travail discipliné, la cohésion intime, les belles qualités vocales et instrumentales. M. Radulesco qui est l'animateur d'une jeune association musicale, à laquelle nous devons quelques admirables auditions (vous n 'avez certainement pas oublié la Stabat Mater de Pergolèse, exécutée cet hiver à l'Église Saint-Joseph, ni les deux PUBLICISTICĂ 499 passions de Bach exécutées au mois de mars à VAthénée Roumain), M. Radulesco - dis-je - est un fervent de la musique classique et tout ce qu 'il nous donne dans ce domaine est remarquable de précision, de clarté, de justesse. Le programme de lundi soir fut lui aussi dédié aux classiques et à la musique ancienne. Il débuta par la sonate de Veracini, jouée par M. Koganoff au violon et par M. Radulesco au clavecin. Il continua par un air du Retour d’Ulysse de Monteverdi, que Mme Nella Dimitriu, accompagnée par le quatuor „Les amis de la musique ” et par le clavecin, chanta avec cette belle voix ferme — un peu rude parfois -que nous lui connaissons. Après trois courtes pièces pour clavecin, jouées par M. Radulesco (une Bourrée de Krebs, une Gavotte de Lully et un Allegro de Pergolesi), ce fut le tour de Mme Baumann-Radulesco de chanter un air de Bassani (Dormite posate^) un autre de Fasolo (Cangia, cangia^) et de les chanter avec cette grâce, avec cette intelligence et avec cette émotion subtile, qui fait que cette cantatrice soit une grande artiste, bien qu 'insuffisamment connue par le grand public. Le concert finit par le Trio en do mineur de Locillet, exécuté par MM. Koganoff, Fotino et Radulesco. Ce fut une excellente heure de musique et tout ce qu'on peut dire de mieux, c'est que la transmission sut garder et communiquer la qualité d'une exécution, qui ne fut aucunement altérée par le „ micro ". Nous fûmes moins contents mardi soir en écoutant, dans le cadre d'un concert symphonique 500 MIHAIL SEBASTIAN dirigé par M. Jean Bobesco, la Symphonie en ré mineur de Franck, qui nous parut lourde, confuse et dont les grandes beautés furent atténuées - pour ne pas dire compromises - par le son métallique et un peu artificiel de notre appareil Un concert radiophonique a ceci de commode, pour les exécutants, qu'on peut toujours rendre responsable... l'appareil). Quant à la deuxième partie du programme, j'avoue l'avoir abandonné pour un concerto pour piano et orchestre de Mozart, diffusé en même temps par le poste de Prague. Le choix ne fut pas difficile... Par contre, la Sonate en la majeur de Brahms jouée par Mme Grette Miletineano au piano et par M. Koganoff au violon, mercredi soir au poste Radio Bucarest (pendant que Radio România transmettait un concert choral) nous l'avons écoutée avec un vif plaisir. C'était une bonne séance de musique de chambre, un peu trop correcte, un peu trop froide, mais juste et non pas dépourvue de certaines nuances. Voici pour cette semaine... Quant à la semaine passée, elle ne fut peut-être moins abondante, mais nous fûmes, en ce qui nous concerne, un auditeur moins attentif, moins diligent... Nous avons par exemple noté la symphonique de mardi 16 juin, dirigée par M. Ionel Perlea, et dont le programme avait quelques pièces intéressantes, notamment un poème symphonique de Franck et des variations symphoniques du même Franck. Ce fut probablement une semaine „franckiste ", car le lendemain soir on joua - et cette fois nous ne PUBLICISTICĂ 501 l'avons plus noté - le Quintette en fa majeur de César Franck avec le quatuor „Les amis de la musique " et au piano Mme Cella Delavrancea. La présence de Mme Delavrancea au piano se fit remarquer par la délicatesse et la sensibilité d'un jeu qui nous paraît trop fin pour la rude voie de la T. S. F, mais qui sut quand même vaincre cette difficulté. Faut-il reculer encore et vous parler du programme radiophonique de la première et de la seconde semaine de ce mois? Je crois que non. N'abusons pas de notre droit d'être inactuels pendant la morte-saison et tâchons plutôt de suivre à l'avenir de plus près les programmes de nos deux postes et de vous en rendre compte. Ce sont des programmes d'une valeur artistique assez inégale, mais ce sont les seuls programmes de musique que nous ayons à présent. C'est leur plus grande qualité. CONSTANTIN STERE Au fost în politica românească multe cariere, dar puţine destine. Constantin Stere a fost un om cu destin. Un om „marcat”. O aripă de tragedie trece deasupra existenţei lui. Când viaţa nostră publică ne umileşte înainte de orice prin formidabila ei trivialitate, figura lui Constantin Stere capătă o grandoare dramatică, ce impune cel puţin tăcere dacă nu admiraţie. Sufletul lui de leu rănit, trebuie să fi trecut spre moarte cu un surâs încruntat până la care nici o injurie 502 MIHAIL SEBASTIAN nu mai ajunge. Tăcerea acestui om, în ultimii lui ani de viaţă, era copleşitoare. Un orgoliu fără sfârşit şi un dezgust fără iertare, iată ce simţeam că se ascunde în refugiul de la Bucov. Societatea românească nu cunoaşte învinşi. Singurul ei învins de până astăzi a fost Constantin Stere. învins prin propria lui asprime interioară, învins prin tot ce era neînduplecat în el, învins prin voinţa lui implacabilă de a privi în faţă duşmăniile. Dacă ar fi fost mai puţin aprig, mai puţin colţuros, un „caz” Stere n-ar fi existat niciodată. Dar oameni comozi avem destui. Era nevoie, cel puţin pentru a-1 privi ca pe un îndepărtat exemplu, era nevoie de un om incomod, singuratec, furtunos. Un pisc tragic, ridicat într-o viaţă publică joasă, măcar atâta lucru va fi amintirea lui Constantin Stere. La 70 de ani, oamenii mor de obicei cu toate socotelile încheiate. La 70 de ani el moare în mijlocul unei opere pe care o lasă fără punct final. Moartea îl rupe de la lucru ca pe un om tânăr. Flacăra lui interioară era făcută să ardă în câteva vieţi nu într-una singură. Pe toate le-ar fi trăit cu aceeaşi nelinişte, cu aceeaşi lipsă de odihnă, cu aceeaşi cruntă pasiune. L-am văzut în toamna trecută la Bucov, într-o glorioasă zi de octombrie, între florile şi cărţile lui. Vorbea cu nu ştiu ce încordare ursuză, sub care simţeam strigăte de tinereţe, chemări de viitor. Când şi când, un surâs nu de resemnare, ci de mândrie stupid jignită îi acoperea cuvintele şi îl oprea într-o scurtă tăcere suspendată. Pe urmă cu o tresărire de luptă, redevenea volubil, incisiv, aprig. Sclipiri PUBLICISTICĂ 503 profetice şi zâmbete sceptice se încrucişeau în acea zi de toamnă care nu se va mai întoarce. Niciodată .un om nu mi s-a părut mai covârşitor prin simpla lui prezenţă. PREMIILE SCRIITORILOR Dacă o întâmplare, pe care nici măcar nu-mi pot permite să o regret, n-ar fi făcut din semnatarul acestor rânduri un „premiant”, aş fi putut vorbi cu mai multă libertate despre premiile noastre literare. Puţine sunt, săracele! Puţine şi mărunte. Unele dintre ele ajung în cifre penibile. Au ceva de canios, 1000, 2000,3000 de lei. E poate jenant să privesc lucrurile sub acest aspect. O fac însă tocmai pentru că personal nu am nici o vocaţie de premiant şi pentru că sunt convins că asemenea accidente nu mi se vor mai întâmpla. O fac pentru prestigiul scriitoricesc în genere. Societatea Scriitorilor Români nu dispune decât de 60.000 de lei anual pentru premii. Suma este ridiculă - şi dacă o salvează ceva, este autoritatea critică a celor ce o distribuiesc. Dar atunci mă întreb dacă n-ar fi preferabile simple menţiuni onorifice în locul acestor bani care cifrează încă o dată mizeria vieţii literare. Există burse de voiaj pentru tinerii actori. Există burse de studii pentru tinerii ziarişti. Există, în sfârşit, asemenea burse pentru artiştii plastici. Singura 504 MIHAIL SEBASTIAN asociaţie de breaslă intelectuală care nu dispune de astfel de resurse este S. S. R-eul. Ce lucru util ar face Societatea noastră, dacă acum, în anotimpul premiilor, ar putea trimite în strinătate câţiva tineri scriitori, care n-au trecut încă graniţa. Să-i trimită să vadă alte lucruri, alţi oameni, să privească un tablou, să cunoască un mare oraş. Un premiu care să facă posibilă o călătorie sau o vacanţă ar fi un stimulent de lucru, ar fi o faptă efectivă, ar fi un gest creator. Dar Societatea Scriitorilor este săracă. Ea nu are sutele de milioane ale Academiei - milioane somnoroase, zgârcite, leneşe. Ea nu are subvenţiile teatrelor şi operelor. Ea nu are fondurile de „cultură” ale ministerelor. Ea are 60.000 de lei - şi atâta tot. Nu este nici o mare întreprindere particulară (din acelea care câştigă anual nenumărate milioane şi care tot anul aruncă averi întregi pentru a plăti figuranţi iluştri în consiliile de administraţie) nu este nici una care să instituie câteva premii de proză şi poezie, lăsând pe seama S. S. R.-eului grija de a distrubui? E aşa de greu de găsit jumătate de milion la începutul fiecărei veri pentru o astfel de faptă? Cred că este enorm de greu - fiindcă ea cere puţină imaginaţie şi oarecare iubire de carte. UN ISTORIC LITERAR Primesc o carte pe care o deschid cu uimire. Se numeşte nici mai mult nici mai puţin decât Istoria PUBLICISTICĂ 505 literaturii române şi este semnată de un domn al cărui nume îmi scapă. Subtitlul - şi de aici cazul începe a fi grav - ne anunţă că această „istorie” este scrisă „pentru candidaţii la bacalaureat şi elevii şcoalelor secundare”. Ceva mai jos adaugă: „conform cu ultima programă analitică”. Nu vă pot spune ce este această istorie. Rar mi-a fost dat să citesc asemenea violente prostii. Vă dau un simplu exemplu luat la întâmplare: „Simbolismul se caracterizează prin perfecţionarea expresiei a unor anumite elemente de sensibilitate, cu ajutorul educaţiei intelectuale, ca o condiţie sine qua non, urmărind în finalul elaborării creatoare, comunicarea unor emoţii pure, susţinute, ca acompaniament, şi de sugestia unei muzici mistice, degajată din orchestraţia cuvintelor şi venită parcă dintr-o lume transcendentală”. întreaga carte (335 de pagini) este scrisă cam aşa. în plus, o sumă de banalităţi înfiorătoare despre scriitorii noştri clasici şi o sumă de obrăznicii fudule despre scriitorii noştri moderni. Două întrebări sunt de pus cu prilejul acestei cărţi. Una se adresează d-lui Georgescu-Delaffas, editorul ei. D-sa este un editor inimos şi plin de bune intenţii. Dacă a vrut să publice un manual de istorie literară pentru elevii de liceu, de ce nu s-a adresat unui cărturar adevărat? Oricare dintre criticii noştri, care sunt în acelaşi timp şi profesori i-ar fi putut da o lucrare serioasă, alcătuită cu autoritate. D-nii Perpessicius, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, G Călinescu 506 MIHAIL SEBASTIAN şi Octav Şuluţiu ar fi dat cu siguranţă o carte de cea mai sigură valoare, atât literară, cât şi şcolărească. A doua întrebare se adresează Ministerului Instrucţiunii. Este îngăduit ca primul venit să scrie pentru elevii de şcoală o istorie a literaturii româneşti? Nu este la mijloc o impostură? Ministerul nu are sub controlul său manualele didactice? Profesorii şi elevii ar trebui deopotrivă preveniţi şi nimeni nu o poate face mai autoritar decât ministerul de resort. NOTĂ LA TEZE ŞI ANTITEZE Aparenta lipsă de organizare, cu care d. Camil Petrescu a ţinut să-şi prezinte ultimul volum, nu trebuie să ne înşele. Puţine cărţi de critică sunt mai strâns gândite, mai coerent concepute, decât aceste Teze şi antiteze care, sub o derutantă neglijenţă de „plan”, ascund o fermă unitate de spirit. Nu e prima oară când d. Camil Petrescu alege această formă de „dosar” pentru cărţile sale - dosar în care se întâlnesc documente, fapte şi texte la primă vedere disparate, dar relevându-şi la un mai atent examen, solidaritatea lor intimă ce merge până la rădăcinile aceleiaşi gândiri şi ale aceleiaşi sensibilităţi. Tot un dosar fusese şi Patul lui Procust, roman construit pe câteva planuri, cu o desfăşurare de multe ori eliptică, cu o sumă de ramificări ce păreau -cel puţin la început - digresive şi cu o foarte precară unitate anecdotică. PUBLICISTICĂ 507 Dincolo de această „dezorganizare” tehnică însă, rămânea o puternică operă, excepţional articulată, nu prin momentele ei bine sau rău „gradate” (cum se zice în termeni rudimentari de recenzie), ci prin semnificaţiile ei superioare1. Oricât de variate ca preocupări, oricât de discursive ca ton, oricât de fragmentare ca suită dialectică, Tezele şi antitezele de faţă îşi păstrează o ordine interioară foarte strictă. Aş spune că şi-o păstrează aproape împotriva autorului lor, care se sileşte în prefaţă - fără a reuşi din fericire - să le dea un caracter de „simple delimitări preliminare”. De ce n-am avea dreptul să preferăm unei unităţi formale, obţinută printr-o distribuţie cuminte a tablei de materie în capitole şi paragrafe, o unitate mai profundă, mai reală, care constă nu în „compoziţie”, ci în însăşi structura unei cugetări omogene? Este în acest dosar, împărţit între atâtea probleme, solicitat de atâtea domenii diferite, scris cu mijloace aşa de diverse (uneori de expunere dogmatică, alteori de luptă polemică, uneori grav şi abstract, alteori cursiv şi aproape anecdotic) este - zic - o poziţie centrală, care comandă întreg materialul cărţii şi îi imprimă o ireductibilă marcă personală. Cititorul - şi cu atât mai mult criticul - care s-ar lăsa sedus de incidentele cărţii (şi sunt atâtea 1 Ce e mai ciudat este că, până la urmă, Patul lui Procust s-a impus Şi ca formulă de roman, ceea ce părea la început o lipsă de compoziţie, devenind cu vremea un adevărat gen de a compune. Există astăzi în romanul nostru un „tip Patul lui Procust”. Nu se poate ca citind o carte ca Femeia sângelui meu (romanul, de altfel, atât de valoros al d-lui Mihail Celarianu, să nu se observe această vizibilă ascendenţă. Şi nu este un exemplu unic... 508 MIHAIL SEBASTIAN incidente în această carte, plină de digresiuni, aluzii, note, deschideri de paranteză...) pierzând astfel din vedere punctele ei de comandă ideologică, ar trăda fără îndoială, în spiritul ei, întreaga operă. Obiecţii de detaliu se pot desigur face oriunde, dar niciodată ele n-ar fi mai „de detaliu”, mai secundare, mai periferice, decât în acest caz, căci nu incidentele jocului dialectic ne interesează, ci logica lui intimă, principiul lui regulator. Sunt în Teze şi antiteze studii de literatură, de teatru, de politică, de viaţă socială, toate încadrate într-o armătură filozofică, ce-şi găseşte coordonatele în fiecare din aceste domenii. Cine cunoaşte opera de creaţie a d-lui Camil Petrescu se orientează mult mai precis în acest material atât de întins şi variat, căci studiile sale critice nu fac altceva decât să formuleze dogmatic, ceea ce în prealabil scriitorul a realizat artistic. Deşi d. Camil Petrescu nu recunoaşte criticii decât o „funcţiune selectivă”, un rol militant, ofensiv, critica d-sale mi se pare că îndeplineşte, în economia întregii opere, un oficiu mult mai complex decât al unui simplu control de valori. Această critică reprezintă în lumea ideilor, poziţiile câştigate de d. Camil Petrescu în ordinea creaţiei. Când d-sa ne propune un termen, un criteriu sau un punct de vedere, ele sunt deja confirmate în opera sa anterioară, operă care serveşte astfel volumului prezent drept câmp propriu de experienţă, deşi autorul are discreţia de a nu se referi la ea. PUBLICISTICĂ 509 Când, de exemplu, ne vorbeşte despre „sensul regiei interioare”, ne este cu atât mai uşor să-l urmărim, ba chiar să întregim ceea ce ne spune, cu cât oricare din lucrările sale dramatice, de la Suflete tari la Danton, nu e decât un exemplu viu de regie interioară1. In felul acesta, Teze şi antiteze e mai mult decât „viaţa romanţată a unui deceniu literar”- cum anunţă editura pe banderola volumului, iar obiectivul său este mai important decât, cum însuşi autorul o spune într-o notă, acela de a restaura „climatul vieţii literare în deceniul trecut”. Refuz să cred că interesul prim al cărţii este de ordin documentar sau informativ, deşi îmi dau seama cât e de real acest interes. Dar d. Camil Petrescu este nesfârşit mai mult decât cronicarul epocii sale literare. Teze şi antiteze reprezintă elementele convergente ale experienţelor d-sale în roman, în poezie, în teatru, în gândire politică, în critică literară, toate unificate printr-o viziune de ansamblu de o irecuzabilă consecvenţă. Aci, în acest volum, îşi dau întâlnire toate drumurile deschise de d. Camil Petrescu în cultura română modernă. Este cartea d-sale definitorie. Mărturisesc că un examen complet, care să o cuprindă în totalitatea problemelor ei, mi se pare greu de făcut altfel decât într-un studiu asupra întregii sale opere. 1 De remarcat că piesele d-lui Camil Petrescu, în forma în care sunt tipărite, cuprind pe lângă textul dramatic propriu-zis, un adevărat caiet de regie, cu cele măi minuţioase indicaţii de joc, interpretare, punere în scenă, atmosferă. 510 MIHAIL SEBASTIAN Dacă trebuie să-i găsim volumului Teze şi antiteze un punct central, vom căuta acest punct în studiul său de politică Despre noocraţia necesară (p. 215-241). E prima oară când directorul fostei „Săptămâna muncii intelectuale” dă poziţiei politice, pe care o reprezentase în acea revistă mai mult sub laturea ei militantă, o expresie doctrinară. După o critică pe cât de concisă, pe atât de acută a regimului burghez pe de o parte, a formelor fasciste şi marxiste pe de altă parte, autorul construieşte cu o voită rigoare, ce merge până la schematic şi abstract1, „doctrina Ultimei Revoluţii”. Această „ultimă revoluţie” se va realiza prin găsirea a ceea ce d. Camil Petrescu numeşte „sensul noocratic al societăţii”. „Introducerea în istorie a intelectului ca principiu regulativ şi de autoritate, reorganizarea şi redistribuţia socialului în ecuaţii condiţionate intelectual, aceasta e Ultima Revoluţie care va face societatea omenească nu bună, dar măcar cea mai bună cu putinţă. Dincolo de ea orice mişcare de protestare, in viitor, nu va fi decât răzvrătire” (p. 233). „Noi trebuie să aşezăm la temelia societăţii viitoare postulatul: Inteligenţa (în sens fenomenologic) nu greşeşte niciodată, toate greşelile sunt istorice... (p. 235). «De altfel nu ne împăcăm nici cu condamnarea formelor abstracte ». E o aberaţie teoretică nădejdea că vreodată o acţiune asupra concretului, din momentul în care a depăşit condiţia individuală, se va dispensa de conceptul determinant. A dori să fixezi reguli de conduită şi să crezi că poţi să rămâi lipit în istoric, e puţin excesiv». («Teze şi Antiteze». P. 229). PUBLICISTICĂ 511 ...corabia lumii trebuie aşezată cu direcţia pe axa valenţelor intelectuale... (p. 237). Căci ordinea noocrată este ordinea strictă a valorilor semnificaţiei, opusă ordinii valorilor simplu trăite” (p. 238). Din această declaraţie de principii, pe care autorul le consideră fundamentale, decurg o sumă de consecinţe în ordine economică, socială, politică, toate comandate riguros de principiul unificator, sistematizator al intelectualităţii. Aici se resorb şi se rezolvă toate falsele conflicte, toate falsele antinomii - false, de vreme ce sunt văzute din puncte neesenţiale de observaţie. Stânga şi dreapta, reacţiune şi radicalism, tradiţie şi modernism, toate aceste vechi expresii antinomice nu reprezintă pentru d. Camil Petrescu decât „antagonismul suprafeţelor”. Examenul critic care merge mai în adânc, dincolo de aparenţele prime, dincolo de formulele gata făcute, descoperă soluţii ce depăşesc în chip absolut datele prea rudimentare ale „stângii” sau ale „dreptei”, ale „tradiţionalismului” sau ale „modernismului”. „Şi stânga şi dreapta au pericolele lor, au exagerările lor, pretenţii şi obligaţii care în mod inevitabil ulcerează conştiinţele vii, inteligenţele care nu vor să se trădeze pe ele însele... Acestor oameni li s-a oferit, încă de acum zece ani, calea mai modestă poate, fără spaliere de armate roşii, ori de cămăşi negre, dar organic onestă a unei politici a muncii intelectuale”. Problema individ-colectivitate, care se pune cu aşa de tragice consecinţe pentru destinul persoanei 512 MIHAIL SEBASTIAN umane, în doctrinele naţionalist-fasciste sau în marasm, problema existenţei individuale faţă de clasă sau faţă de naţiune, capătă în sistemul „noocrat” o soluţie de o frumuseţe, căreia nu i-am putea reproşa decât cel mult ideala ei simplicitate, simetrica ei ordine. Coroborat cu cele două capitole despre, Suflet naţional şi încercare fenomenologică despre conştiinţa românească, studiul Despre noocraţia necesară se aşează în inima problemelor actuale, aşa de dramatic dezbătute, privitoare la criza generală de orientare pe care o suferă lumea în genere şi viaţa românească în special. Fără noţiuni patetice şi nebuloase, fără termeni retorici, fără facilitări de gândire sau de expresie, ni se dă aici în câteva linii puternice (susceptibile probabil de ample precizări şi puneri la punct) posibilitatea de a cuprinde foarte de sus toate întrebările deschise ale societăţii româneşti, întrebări ce capătă un răspuns de o impresionantă coerenţă ideologică. Abuzând puţin de termenul creat de d. Camil Petrescu, ne-am lua libertatea să spunem că există în aceste Teze şi antiteze nu numai un „sens noocrat” al societăţii, ci şi un sens noocrat al artei, al literaturii, al poeziei, al teatrului. Când d-sa atacă - se ştie cu câtă virulenţă!-poezia pură, o face în numele unei literaturi de cunoaştere. Când ridică o problemă de teatru, afirmă primatul emoţiei asupra tehnicei, primatul inteligenţei asupra PUBLICISTICĂ 513 procedeelor. Ceea ce e decisiv pentru d-sa în teatru este „emoţia pornită din centrii de gândire şi afectivitate”. Formula esta rezumativă. Ea se poate aplica cu egale şanse in concepţia d-lui Camil Petrescu despre poezie, despre roman, despre limba literară. Pretutindeni analiza sa vizează aceşti „centrii de gândire şi afectivitate”. Acolo unde îndeosebi critica d-lui Camil Petrescu reuşeşte să-şi definească foarte strâns şi metoda şi criteriile, este în studiul despre Marcel Proust, fără îndoială cercetarea cea mai organizată, mai sintetică, mai substanţială din toate exegezele proustiene pe care le cunoaştem. Aflăm aici un Marcel Proust plasat în centrul epocii sale, la punctul de interferenţă a orientărilor modeme din filozofie, fizică, chimie, din biologie, psihologie - opera proustiană răspunzând „noii structuri” pe care toate aceste orientări o întregesc. ...,,o literatură trebuie să fie sincronică structural, filozofiei şi ştiinţei ei”. E o contribuţie cu totul de prim ordin în explicarea lui Marcel Proust, care nu a fost până astăzi studiat - în privinţa implicaţiilor filozofice ale operei sale - decât ca un bergsonist foarte ascultător. Şi chiar studiul bergsonismului său n-a depăşit deocamdată nivelul observaţiilor elementare. în 42 de pagini (din care încă ar trebui scăzute câteva facilităţi de expunere, cerute de faptul că acest studiu a fost iniţial o conferinţă, rostită în public), d. Camil Petrescu prezintă succint, dar complet, un material care cu uşurinţă ar putea alimenta un volum de 300 de pagini, dedicat exclusiv lui Proust. 514 MIHAIL SEBASTIAN Dar nu văd ce i s-ar putea adăuga altceva decât exemplificări şi referinţe la text. Vorbind într-un loc despre o carte franceză de politică, d. Camil Petrescu o defineşte într-un chip ce convine perfect şi propriilor sale Teze şi antiteze. ...„nu e propriu-zis o carte de doctrină, ci mai curând una de polemică... Avantajul unor asemenea lucrări e însă că ne dau coordonatele poziţiei”. Carte de polemică, Teze şi antiteze se angajează pe câteva fronturi, căci nu a fost în viaţa noastră literară de după război un polemist mai deschis, un critic mai neînduplecat, un spirit de intransigenţă mai riscat, mai lipsit de prudenţă tactică decât spiritul ce a însufleţit ani de zile delimitările critice, astăzi strânse în volum. Recitind aceste pagini de luptă, după zece ani de la întâia lor apariţie, eşti ispitit să te întrebi care este destinul pamfletului. Detaşat din timpul care prin anumite împrejurări îl justifica, el nu mai poate în nici un caz subzista prin simplă vervă, violenţă verbală şi brutalitate satirică. Ceea ce rămâne dintr-un pamflet, după ce elementele lui de actualitate au pierit complet, nu este decât tot gândirea care - dincolo de orice exagerări temperamentale - îl comanda. Dacă la o distanţă de un deceniu, paginile polemice ale d-lui Camil Petrescu biruiesc trecerea timpului şi se citesc cu o încordare de eveniment imediat, este datorită puterii lor de a depăşi un incident şi de a merge totdeauna spre semnificaţii. PUBLICISTICĂ 515 Recitesc unicul articol din 1922 Cazul „Vieţii Româneşti” şi bag de seamă că atacul său nu numai că n-a fost decolorat de vreme, dar îşi păstrează intactă virulenţa iniţială. Dar în această ordine de idei, ceea ce a realizat mai puternic, mai adânc, mai complex ca semnificaţie d. Camil Petrescu, este neîndoios acel Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici, care în realitate constituie un pamflet unic nu numai al teatrului nostru, dar în genere al societăţii noastre, cu moravurile, atmosfera, ierarhiile ei morale, dezorganizarea ei intelectuală, descompunerea valorilor ei juste. îmi rezerv dreptul de a reveni într-un capitol special de carte, asupra acestui Fals tratat, pe care istoria literară îl va reţine fără îndoială drept un moment de viziune clară şi de critică stringentă. Excesele verbale şi exagerările de ton nu izbutesc să scadă valoarea obiectivă a unui astfel de document. UNE REVUE D'ORADEA Je lis tous les mois avec un intérêt spécial la revue littéraire „Familia” („La Famille”), qui n'est certainement pas une de nos meilleures publications de littérature, mais qui a la qualité d'être éditée dans une ville de Transylvanie. Faire paraître chaque mois un volume de littérature et de critique à Oradea, me semble un petit acte héroïque qu 'on n 'a pas le droit d'ignorer. 516 MIHAIL SEBASTIAN Loin de la capitale du pays, loin de tout mouvement intellectuel organisé, loin du milieu littéraire et artistique de Bucarest, ça doit pas être facile de trouver d’abord les écrivains qui consentent à envoyer régulièrement leurs manuscrits et ensuite les lecteurs qui consentent à lire une revue qui a le courage de venir d’une ville de province. Notre vie littéraire - comme toute notre vie artistique d’ailleurs et comme presque toute activité intellectuelle - fuit les villes de province pour se concentrer à Bucarest. C ’est comme cela qu ’on perd le contact vivant avec les forces régionales, avec les couches plus profondes et plus modestes de la sensibilité du pays, c ’est comme cela qu ’on décourage toute initiative locale, tout effort de création originale. II y a une uniformité dangereuse, qui est le résultat de cette course vers la Capitale, de cette désertion de la province. On étouffe, bien avant qu ’elle ait le temps de se faire valoir, la voix distincte de la province, cette voix qui pourrait peut-être exprimer une sensibilité propre, une pensée différente, et qui pourrait peut-être trouver de nouveaux accents dans la littérature roumaine. On réduit le paysage moral, le paysage psychologique de cette littérature, qui ne connaît plus que l’horizon de Bucarest, bien pauvre et bien monotone pour un grand pays de la diversité de la Roumanie. N’est-il pas triste de constater que nous n ’avons pas un roman de la Transylvanie et que les paysages, les mœurs, l’atmosphère morale de cette admirable province n’ont plus tenté aucun écrivain depuis le magnifique Ion de M. Rebreano? PUBLICISTICĂ 517 Que deviennent-ils les jeunes poètes, les jeunes prosateurs transylvains? C'est bien simple. Ils viennent à Bucarest et là ils adoptent rapidement le point de vue de la Capitale, les préoccupations de son milieu intellectuel, les directives de ses revues, de ses „écoles ". Cela prouve d'une part l'unité intérieure de nos nouvelles générations, mais cette unité a-t-on le droit de la réaliser avec le sacrifice des qualités particulières et du génie spécifique de la province? Nous assistons à un déclin général de la ville de province et c 'est un phénomène bien regrettable. Il y avait un temps où une ville comme Jassy ou comme Craïova comptait dans l'ensemble de notre vie littéraire. Il y avait un temps où la „ Viatza româneasca" de Jassy occupait le premier plan de l'actualité et son prestige était suffisant pour „lancer" un auteur ou une livre. Mais elle a quitté la Moldavie et elle est venue mourir sans gloire à Bucarest. Voilà pourquoi la „Familia" d'Oradéa me semble jouer un rôle remarquable et pourquoi le simple fait d'exister est pour cette revue plus important que sa valeur littéraire, qui - j'en conviens - n 'est pas pour le moment la meilleure. EN LISANT DES VIEILLES LETTRES... Le dernier numéro de la „Revue des Fondations Royales " nous apporte la fin de la correspondance de Duiliu Zamfiresco adressée à Titu 518 MIHAIL SEBASTIAN Maïoresco et publiée par M. Emanoil Boucoutza. J'ai déjà souligné l'importance exceptionnelle de cette correspondance, son intérêt documentaire et sa belle qualité littéraire. Nous avons là un dialogue entre deux esprits d'une noblesse morale, d'une fierté intellectuelle et d'une probité littéraire, qui constitue sans doute une des plus belles pages de l'histoire des lettres roumaines. Malheureusement, si on a trouvé presque toute la correspondance de Duiliu Zamfiresco, celle de Maïoresco reste au contraire perdue, de sorte que pour connaître son rôle dans cette longue amitié littéraire il faut se fier uniquement au témoignage de Zamfiresco et deviner les répliques du vieux critique, seulement dans la mesure où elles se reflètent dans les lettres de son jeune ami. M. Boucoutza nous présente 197 lettres adressées par Duiliu Zamfiresco à Titu Maioresco. C'est, comme on le voit, une correspondance assez riche. Elle a été entièrement publiée dans la „Revue des Fondations Royales” depuis juin 1935 jusqu'à juillet 1936, c’est-à-dire dans les treize derniers numéros de la grande revue. Riche, quand au nombre des lettres, cette correspondance est également riche par ses préoccupations, par ses idées, par ses problèmes. Homme de lettres et homme politique, vivement intéressé par la diplomatie et par la littérature, Zamfiresco nous donne des précieux aperçus sur l'état politique de l'Europe et en même temps sur le mouvement artistique de l'époque. C'est un observateur juste, qui a le goût de la précision, les PUBLICISTICĂ 519 opinions sont d'une sobriété, d'une modestie et en même temps d'une sûreté qui nous ravissent. On voit bien qu 'il a le don d'observer et l 'art de comprendre. Je vais laisser de côté les éléments politiques de sa correspondance (bien qu'ils méritent une attention spéciale) et remarquer surtout les lettres qui regardent spécialement la littérature et la vie littéraire. On y trouve des détails amusants sur la vie de l'écrivain à l'époque, sur ses relations commerciales avec l'éditeur, sur ses rapports avec les revues et avec la critique. Tout cela a un air assez récent et on ne dirait pas que nous sommes à une distance d'un demi-siècle. Mais ce qui est surtout remarquable, c'est le jugement critique de Zamfiresco, sa lucidité littéraire, la sûreté avec laquelle il juge d'une part son propre travail littéraire, d'autre part les œuvres et les livres des autres. S'il se trompe dans certains cas (comme il se trompe sur la valeur de Carageale, qu'il ne comprend point et dont le sens comique génial lui paraît simplement vulgaire), son jugement est généralement d'une exactitude étonnante. Quelle compréhension par exemple dans ce passage d'une lettre de 1889, où il parle du „jeune" d'Annunzio: „....J'ai prié le libraire Bocca d'envoyer à votre adresse un roman italien d'un jeune écrivain: Il piacere de Gabriele D'Annunzio. C'est un livre plein d'erreurs et de longueurs — mais il renferme un trésor de talent... Les descriptions et certaines analyses de l'âme sont d'un maître. Et cet individu d'auteur n'a que 24 ans et une longue vie de folies misérables et héroïques. " 520 MIHAIL SEBASTIAN Écrire ceci en 1889, quand D’Annunzio était encore un inconnu, c ’est sans doute la preuve d’un sens critique non ordinaire. Lisez encore le passage dédié à Paul Bourget, dans une lettre de la même année, et vous serez surpris par la précision du jugement. „Je n’ai jamais vu un psychologue plus puissant parmi les critiques, allié - dans le même homme - à un romancier plus précieux, plus banal et plus fatigant. ” Et sur le même Bourget, dans une autre lettre, quelques semaines plus tard: „... après la lecture du Disciple, je me suis décidé pour toujours de ne plus faire de la psychologie dans mes livres. Et d’ailleurs qu’est-ce que cela veut dire „faire de la psychologie ” dans un roman? Qu’est-ce que c’est qu’un „roman psychologique”? C’est un mot vide - car tout bon roman doit être psychologique. Est-ce que les nouvelles de Bret Harte, est-ce que Le Lys dans la vallée ou Eugénie Grandet ou les Illusions perdues de Balzac, ou les romans russes, ne sont-ils pas, dans leur genre, psychologiques? Qu’est-ce que c’est par exemple une toute petite nouvelle de Tolstoï. Histoire d’un Musicien ou Les Précoces de Dostoïewski, dans lesquels on ne voit pas l’auteur et où il n’y a pas de théorie? De la psychologie, de l’étude de l’âme humaine et, beaucoup plus que chez M. Bourget, de l’art. Car il faut se demander: qu’est-ce que c’est qu ’un roman et quel est le but d’un écrivain? Je crois que c ’est de nous donner l’illusion la plus puissante de la réalité de la vie. ” PUBLICISTICĂ 521 Ce ne sont pas là les seules observations concernant l 'art du roman, qu 'on peut trouver dans la correspondance de Zamfiresco. Romancier lui-même, il était préoccupé par les problèmes de cet art et il les discutait non seulement avec la clarté d'un homme de culture, mais aussi avec l'intuition généreuse d'un créateur „... ce Monsieur a bien voulu déclarer que j'étais le plus grand romancier de la Roumanie, opinion que je partage entièrement: il est si facile d'être le plus grand quand on est le seul" (lettre du 10 décembre 1901). „Le plus grand romancier de la Roumanie" certes Duiliu Zamfiresco ne l'est plus. Nous avons eu depuis les grandes œuvres de Rebreano, de Sadoveano, de Camil Petresco, de Mme Bengesco - et le roman roumain a sans doute dépassé la littérature de Duiliu Zamfiresco. Mais il est resté un de nos plus clairs écrivains, un de nos plus élégants prosateurs - et cette correspondance le prouve encore une fois. DUHAMEL À L'ACADÉMIE FRANÇAISE M. Georges Duhamel, l'auteur admirable de la Confession de minuit et des Scènes de la vie future a payé bien cher l'honneur de devenir académicien: il a été en effet reçu sous la coupole par M. Henry Bordeaux. Est-ce un simple hasard ou bien une de ces ironies, dont l'Académie connaît le secret et qu 'elle se permet sous le sourire? 522 MIHAIL SEBASTIAN C'est un genre d'ironie grave solennelle, qui ne manque pourtant pas d'ingénuité. Faire recevoir I 'auteur de Salavin par M. Henry Bordeaux, qui est le plus conformiste, le plus moral, le plus respectable, le plus ,,réactionnaire'' (non pas dans le sens politique, mais dans le sens psychologique du mot), le plus salonnard des immortels, c'est vraiment mettre du premier moment M. Duhamel devant tout ce que l'honorable institution a de plus contraire à son tempérament de poète, à sa sensibilité d'homme. C 'est comme on aurait voulu lui dire: „ Vous avez voulu être académicien? Eh, bien vous l'êtes. Mais prenez garde, l'Académie c'est ce Monsieur grave qui vous parle, ce Monsieur solennel qui écrivait des romans bien-pensants vers 1900 et qui en écrit toujours tranquillement, comme si depuis rien ne s'était passé dans le monde ". Je connais quelqu'un qui aurait dû bien rire l'autre jeudi à l'Académie Française, en écoutant le discours de M. Bordeaux. C'est Salavin, notre vieux, notre cher, notre bon Salavin. Mais y était-il présent? II aurait fallu avoir une carte d'invitation et d'habitude on ne donne pas des cartes d'invitation à Salavin. Il n'est pas assez mondain, il n'est pas convenablement habillé, il n 'a pas l'usage du monde. Et puis je ne crois pas que Salavin ait des relations parmi les Académiciens. C'est un type douteux, une sorte d'anarchiste, un „salopard” - pour employer une expression à la mode - et personne n 'aurait osé offrir une carte d'invitation à un personnage si louche, capable de scandaliser les belles robes, les PUBLICISTICĂ 523 beaux uniformes et les beaux habits, qui peuplaient sans doute l'éclatante salle académique. Mais si pourtant, par un hasard quelconque, Salavin a quand même réussi de trouver Vautre jeudi une petite place, un petit coin, un tout petit coin, dans la salle de VAcadémie, et s'il a regardé le spectacle de la réception de son ami, et s9il a entendu le beau discours de M. Henry Bordeaux, alors - vous pouvez en être certains - il a passé un bon moment et il s9est terriblement amusé. Il n'aime pas, lui, ces comédies officielles, il n 'aime pas les beaux messieurs graves, les personnages pleins de moralité, de prestige, d'orgueil, d'importance... Il en a dû bien rire et regardant son vieux camarade, Georges Duhamel, condamné d'accepter sans révolte l'hommage de M. Henry Bordeaux, il a dû songer que les temps sont passés, où ils se promenaient tous les deux - Duhamel et Salavin -inconnus et malheureux sur les rues désertes d'un humble Paris nocturne. Quelle énorme distance de la Rue du Pot de feu, jusqu 'à l'Académie Française! Mais puisque nous connaissons Duhamel, puisque nous aimons ses livres, nous sommes certains qu'il n'a pas écouté le discours de M. Henry Bordeaux sans un sourire de complicité adressé à son lointain et toujours vivant Louis Salavin. SI J’AVAIS UN MILLION C'était, si vous vous en souvenez, le titre d'un film américain de 1934 ou de 1933: un très beau film, 524 MIHAIL SEBASTIAN dont le sujet avait une simplicité comique vraiment touchante. Il s'agissait d'un riche vieillard qui, se sentant près de mourir et n'ayant aucun héritier, avait pris la décision dé distribuer lui-même sa fortune, en envoyant des chèques d'un million, au hasard, à n'importe quel modeste inconnu. Le film se proposait de surprendre le premier moment, où les divers „gagnants" apprenaient qu'ils avaient un million: surprendre, leur premier moment de stupeur ou de joie, leur premier geste devant la fortune, leur premier sentiment devant le sort qui change brusquement. Le régisseur avait eu l'intelligence et l'humour de comprendre et de nous montrer qu 'un tel événement - un million qui intervient tout à coup dans votre vie - éveille et atteint tout ce qu 'il y a de plus refoulé dans votre sensibilité, dans votre mémoire, et qu 'il vous donne une idée enfantine et burlesque du bonheur, qui devient tangible et réel par je ne sais quel geste comique de délivrance. Il y avait par exemple, dans ce film un petit employé dans un magasin de verrerie. Toute sa vie il avait vécu sous la terreur de ne pas casser les verres, les assiettes, les soucoupes qu 'il devait montrer aux clients sous le regard terrible de son patron. Eh bien, le jour où ce petit employé apprend qu 'il est devenu millionnaire, son premier geste de bonheur est de... casser. Il casse tout et il paye tout. C'est sa manière de sentir la liberté et de la saluer. Un autre personnage du film, fonctionnaire dans une grande administration, dès qu'il ouvre l'enveloppe PUBLICISTICĂ 525 qui contient le chèque inattendu, se lève avec un suprême calme de sa place, se dirige vers le bureau du directeur général, le salue respectueusement et puis... il lui tire la langue. Rien que ça - mais on sent bien que ce petit geste le sauve, le délivre, le rend heureux. Pourquoi vous raconter le sujet d'un vieux film? Pourquoi vous rappeler ces deux scènes que vous connaissiez peut-être aussi bien que moi? Parce que j'ai lu ces jours-ci dans les journaux une petite histoire qui ressemble étonnamment à ce film américain. On dirait que ce n 'est que la suite du film, un nouvel épisode de son scénario. C'est un fait divers d'un comique et d'une mélancolie, qui dépasse de beaucoup le style habituel des dépêches, qu 'on lit dans les journaux. Jugez-en : „Paris, 6 (Rador) - Les journaux s'occupent largement de la disparition mystérieuse de Charles Prunier, chef d'équipe des porteurs de la Gare de Lyon, qui vient de gagner un million de francs à la dernière loterie nationale. Prunier est disparu le 1er juillet, à 14 heures. La femme de Prunier déclare qu'elle est sortie le 1er juillet se promener avec son mari sur le boulevard Daumesnil. Son mari lui a dit de rester sur un banc et de l y attendre. Il n 'est plus revenu depuis. " La disparition du brave M. Prunier ne vous semble-t-elle plutôt une évasion? N'y voyez-vous pas ce premier geste de liberté, ce geste brusque de liberté, qui fit autrefois le sujet d'un film et qui fait aujourd'hui la tragicomédie d'un fait divers parisien? 526 MIHAIL SEBASTIAN [LES PROGRAMMES MUSICA UXÀ LA RADIO II] Il nous est difficile de suivre régulièrement le programme de nos postes radiophoniques, car notre amour de la musique n 'est pas assez fort, avouons-le, pour lutter avec la chaleur accablante des lourdes soirées de cet été, qui rend héroïque tout effort d'attention pour une autre musique que celle du jazz et des Tziganes - mais nous revenons quand même de temps en temps auprès de notre appareil de T. S. F., qui fait de son mieux pour récompenser un tel dévouement. Le poste de Bucarest nous a offert cette semaine deux chanteurs étrangers, M. Arturo Goffman, de l'Opéra de Prague et M. Serge Benoni de Milan. Nous n'avons pas écouté M. Goffman qui chanta mardi soir quelques airs d'opéra, mais nous avons par contre entendu jeudi soir le concert donné par M. Benoni devant le microphone roumain. M. Benoni est une bonne basse, sans rien d'extraordinaire; on l'écoute avec plaisir, mais il est loin de dépasser les deux chanteurs roumains, que nous avons eu parfois l'occasion d'écouter au même poste: MM. Folesco et Nicolesco-Bassu. La comparaison s 'imposait inévitablement, puisque M. Benoni avait choisi quelques pièces qui font justement partie du répertoire des deux basses de l'Opéra Roumain. Il chanta notamment la balade Ecco il mondo de Boito (et nous ne pouvons pas oublier la manière magistrale dont M. Nicolesco-Bassu la chante d'habitude), le monologue de Boris PUBLICISTICĂ 527 Godounov de Moussorgski, un air du Prince Igor de Borodine et quelques autres pièces d'opéra. Mais ce ne fut pas le chant qui occupa la première place du programme de cette semaine. Signalons plutôt le concert symphonique de mardi soir, dirigé par M. Théodore Rogalski et entièrement dédié à Beethoven. Signalons-le, mais n 'en parlons pas, puisque... nous ne l'avons pas écouté. Je ne le regrette ni pour l'ouverture à Coriolan qui commençait le programme, ni pour la huitième symphonie qui le finissait, mais pour le Concerto pour piano et orchestre en mi bémol majeur, dont le soliste était M. Radu Negreano, jeune pianiste qui justifie les meilleurs espoirs. Nous l 'avons écouté l'année passée dans le cadre d'un premier récital, qui fut son début et il nous fit, malgré la timidité et la confusion d'une première apparition devant le public, une excellente impression. Le concert de musique de chambre de lundi soir nous ne l'avons par contre pas raté. MM. Koganoff, Boni§, Ghiga et Fotino, membres du quatour „Les amis de la musique", nous donnèrent le Quatuor en si bémol majeur de Haydn, exécuté avec une vivacité et une finesse, qui paraissait être un défi à la rude voix de la T. S. F. Nous aurions sans doute répété le même éloge pour le quatuor Théodoresco, qui joua le 1er juillet un Quatuor en sol mineur de Grieg, si nous l'avions entendu. Mais comme nous n'aimons pas trop la musique de Grieg, nous avons pris la liberté de quitter ce soir-là l'écoute et de préférer un film de cinéma. 528 MIHAIL SEBASTIAN L'avant-dernier symphonique (celui du 30 juin) eut - sous la baguette de M. Nonna Otesco - un programme assez chargé et d'une variété un peu capricieuse: Mozart, Henri Rabaud, Tchaïkovsky et Enesco. Mlle llly Wexler fut la soliste du Concerto en si bémol majeur pour piano et orchestre de Tchaïkovsky; que nous avons écouté avec une pointe d'ironie, mais également avec un vif plaisir. L'abondance musicale, la facilité d'invention, la puissance pathétique de cette œuvre nous charment encore. Pourtant, disons encore une fois la joie avec laquelle nous entendrions un concert symphonique dédié entièrement à Mozart - et pour que ce soit un véritable concert d'été — dédié à ses sérénades. Faut-il partir pour Salzbourg pour écouter la Petite musique de nuit? Si nous faisions encore mention du concert de Mme Cella Delavrancea (le 2 juillet) et de M. Iuliu Hertz (le 8 juillet), nous aurions retenu tout ce qui fut de plus intéressant dans le programme radiophonique des deux dernières semaines. Mme Delavrancea joua, avec la délicatesse et l'intelligence que nous lui connaissons, quelques petites pièces de Chopin et de Debussy, quant à M. Hertz, il nous donna, dans un programme d'intérêt inégal, une polonaise de Chopin et l'admirable Malaguena d'Albéniz. Comme vous le voyez, notre bilan n'est pas trop riche, mais nous sommes en juillet et il faut se consoler avec ce que l'on nous donne. La T. S. F. nous aide au moins de ne pas perdre nos habitudes. PUBLICISTICĂ 529 UN HOMMAGE À THIBAUDET Nous avons attendu avec émotion le dernier numéro de la „Nouvelle Revue Française”, dédié à la mémoire d'Albert Thibaudet. Nous savons bien que la connaissance de l'homme mort si tragiquement à Genève, la connaissance de son œuvre et de son esprit, c'est toujours lui-même qui peut nous la rendre, par sa présence encore vivante dans les pages de ses livres, par son intelligence si humaine, si généreuse, si profonde que nous avons vraiment de la peine à penser que cet homme n 'est plus. Nous savons bien que pour retrouver l'image d'Albert Thibaudet, le mieux que nous pouvons faire c'est de revenir encore et toujours à sa Campagne avec Thucydide, à son Flaubert ou à son Liseur de romans. Pourtant, ce témoignage d'admiration, que la „Nouvelle Revue Française” lui rend, au moment où elle perd en lui un des plus anciens et des plus illustres de ses collaborateurs, nous aide à évoquer la figure, d'Albert Thibaudet et de la voir avec cette richesse de souvenirs et d'émotions, que la brusque douleur d'une dernière séparation fait toujours revivre. On résiste encore, on ne veut pas consentir à la mort ce qu 'elle a déjà pris, on tâche de lui arracher tout ce qu 'il y a encore de vivant dans cette ombre qui s'en va et de retenir ses paroles, ses signes, ses appels. Il y a une sorte de stupeur devant le tombeau qui s'ouvre, une sorte de refus devant la mort, le refus de comprendre, le refus d'accepter. Et alors, on 530 MIHAIL SEBASTIAN cherche dans le souvenir ce que la vie ne peut plus nous donner. On écrira sans doute, sur la vie d'Albert Thibaudet et surtout sur son œuvre, des ouvrages plus systématiques, plus ordonnés, mieux composés, mais nous doutons qu 'on puisse écrire un livre plus vivant, un livre d'évocation plus directe, plus spontanée, un livre qui garde si fraîche, si proche, si amicale la présence de Thibaudet, sa mémoire, son esprit, son souffle. Nous avons déjà un exemple qui est devenu illustre. C'est l'hommage à Marcel Proust, publié par la même „Nouvelle Revue Française" en 1923 et qui est resté sans doute depuis le document de critique proustienne le plus complet, le plus juste et le plus émouvant. La bibliographie proustienne contient d'innombrables livres, des monographies critiques, des études - mais aucun de ces ouvrages, parmi lesquels il y en a quelques-uns qui sont admirables, aucun ne saurait dépasser ni l 'émotion, ni la variété, ni la profondeur du „témoignage" que les amis, les lecteurs et les critiques de Proust lui rendirent dans ce premier volume, publié immédiatement après sa mort., L 'hommage à Thibaudet nous paraît être de la même qualité. Il réunit les noms les plus divers, les positions les plus contradictoires, les „partis" les plus opposés. De gauche ou de droite, tout intellectuel a le sentiment de perdre avec Thibaudet une grande intelligence française et européenne, capable d'exprimer au-delà de toute adversité PUBLICISTICĂ 531 partisane, l’unité de l’esprit, la solidarité des idées, l’équilibre des forces spirituelles. La diversité de cet hommage prouve une dernière fois la diversité de Thibaudet. UN SUICIDE À GENÈVE Les journaux de Bucarest ne nous ont donné aucun détail sur les circonstances dans lesquelles le journaliste Stéphan Lux se tua il y a deux semaines à Genève, en pleine séance de la Société des Nations, troublant un moment avec sa mort la tranquillité diplomatique des ministres. Il a fallu lire la presse étrangère pour savoir tout ce qu ’il y avait de tragique dans ce suicide qui ne fut pas l’acte de détresse d’un désespéré, mais bien au contraire l’appel réfléchi d’une conscience qui avait besoin de faire quelque chose pour secouer -fût-ce au prix de sa vie - l’attention du monde pour un drame social et politique qui continue depuis quelques années dans une indifférence plus ou moins sceptique, plus ou moins sentimentale. Les lettres adressées par Stéphan Lux à M. Eden, à M. Litvinov et à un de se amis personnels, sont d’une émouvante simplicité, la simplicité de celui qui s ’est décidé de mourir. On ne fait pas de phrases devant la mort. Quand l ’esprit guerrier triomphe partout, quand l’injustice brutale et cynique devient un principe de gouvernement, quant au nom même de la 532 MIHAIL SEBASTIAN civilisation on détruit systématiquement la liberté et on insulte la personne humaine, sans que cette civilisation humiliée et flétrie puisse réagir autrement que par de beaux et longs discours, ce journaliste a le courage de crier le seul mot qui garde encore un sens. „Assez!” fut la dernière parole de Stéphan Lux et il ne récrivit pas avec son stylographe et avec son encre „ bleu-noir ” mais avec son revolver et avec son sang rouge. Il n'est pas difficile d'imaginer la stupeur, la panique, l'indignation que le suicide du jeune journaliste provoqua à Genève. Genève est une ville heureuse, placide, calme et commode. Elle n'aime pas les drames. Un suicide à Genève n'est pas seulement un drame - c'est une inconvenance, c'est une impolitesse. A quoi bon déranger la tranquillité de ces Messieurs qui rêvent mélancoliquement sur les bords du bleu et gentil lac Léman, à quoi bon secouer leur déformation professionnelle et à quoi bon leur dire que là où ils ne voient que des dossiers il y a du sang, et que là où ils ne voient que des froids problèmes techniques il y a une tragédie. Non, non, ce Stéphan Lux ne fut pas un monsieur bien élevé et son suicide est un geste malencontreux. COMMENT AIDER LES ÉCRIVAINS C'est le sujet d'une enquête entreprise récemment par un hebdomadaire littéraire de Bucarest. Comment aider les écrivains? Les réponses PUBLICISTICĂ 533 publiées déjà apportent un grand nombre de suggestions et propositions, assez diverses par la solution du problème, mais qui ont ceci de commun qu'elles partent presque toutes de l'idée d'assistance et de philanthropie. Je me demande si la question même, telle qu 'elle a été posée, n 'est pas un peu humiliante. Je n'aime pas trop ce mot - ,,aider'' - quand il s'agit d'écrivains et d'artistes. Veut-on savoir quels sont les meilleurs moyens d'assistance pour les écrivains dans les cas de maladie, de vieillesse ou d'accident, alors la question se pose et elle se pose exactement comme pour n 'importe quelle autre profession. Mais si par „ aider les écrivains " on comprend une manière philanthropique de traiter les hommes de lettres et leur travail, l'expression devient pour le moins gênante. Je ne crois pas qu 'un écrivain veuille être „ aidé ". Il a sans doute la conscience de faire lui aussi un travail, et tout ce qu 'il demanderait ce serait peut-être que ce travail soit dignement et justement rétribué. „Aider” les écrivains en leur offrant des subventions, des petites propriétés, des terrains, des appartements (comme on le propose et, parfois, comme on le promet) c'est très beau et cela prouve une bienveillance touchante. Mais aussi cette bienveillance, si honorable qu 'elle soit comme sentiment, a le défaut de rendre l 'écrivain je ne dirais pas „l'esclave de l'État ”, car je n'aime pas les formules pathétiques, mais elle le rend quand même l'obligé de l'État et de la politique. Or un écrivain ne doit être l'obligé de personne et surtout ne doit-il pas 534 MIHAIL SEBASTIAN être l'obligé du politique. Sa liberté morale, son indépendance intellectuelle ne sont pas simplement une question d'orgueil: elles constituent la fonction sociale de l'écrivain. Un artiste „aidé"par un régime est un artiste qui a accepté par cela même de se taire. Il a renoncé à son droit de contrôle, à son droit de critique et à ses obligations de sincérité. Mais alors, pourra-t-on nous demander, puisque pour des raisons de dignité intellectuelle il ne faut pas „aider" les écrivains, faut-il les laisser souffrir les conditions matérielles terribles de leur métier et est-il préférable de les abandonner à cette lutte stupide et exténuante qu'est ce métier, du moins sous son aspect économique? Sans doute, non. Mais la question peut se poser autrement et elle veut viser des solutions plus justes et moins superficielles. Ne nous donnons pas la peine de savoir „ comment aider les écrivains ". Ils n 'en veulent pas de cette aide. Demandons-nous plutôt comment organiser le travail des écrivains pour qu'il leur donne, par le simple fait de travailler, la possibilité de vivre dignement et librement une vie d'intellectuel. Demandons-nous comment faire pour qu'un livre, auquel l'auteur a travaillé parfois des années et des années, trouve, dans un pays de 19 millions d'habitants, non pas les 3000 lecteurs, qui constituent aujourd'hui le chiffre moyen des acheteurs des livres, mais les 30000 lecteurs qui, par leur simple existence, donneraient à l'artiste la liberté matérielle de vivre, de penser et d'écrire. PUBLICISTICĂ 535 Demandons-nous comment faire pour qu’un grand ouvrage littéraire ne soit plus payé par les misérables cinquante mille lei qui constituent aujourd’hui le rendement moyen d’un livre qui a du „ succès ” et comment faire pour qu ’un tel ouvrage qui n ’exige de son auteur ni moins de talent qu ’un grand procès exige d’un grand avocat, ni moins d’énergie et d’application qu’une construction exige d’un architecte, comment faire pour qu ’un tel ouvrage lui rapporte ce que le même talent et le même travail apportent à un avocat, à un médecin, à un architecte ou à un ingénieur. Fondez 3000 bibliothèques populaires, à la charge des grandes municipalités et à la charge des préfectures, et obligez-les de se tenir au courant de la production littéraire roumaine, et vous aurez par ce simple fait doublé le tirage de nos livres et vous aurez par conséquent doublé le „rendement” du travail littéraire. C’est une solution. Ce n ’est pas la seule. Il y a de nombreux problèmes qui se posent à l’écrivain, concernant son travail, ses relations commerciales avec l’éditeur, ses rapports avec la librairie. Il y a le problème des traductions, le problème du contrôle des tirages, le problème du contrat type imposé par les maisons d’édition. Il y a un tas de questions techniques qui demandent d’être examinées non pas dans un esprit de philanthropie, mais dans un esprit de discipline syndicale — car le travail littéraire est d’abord un travail comme tous les autres et l’orgueil de l’écrivain lui exige d’être un travailleur et de garder cette fierté. UNE JEUNESSE QUI VEUT VIVRE Les journaux publient des longs reportages sur le concours ouvert par la direction générale des Postes et sur les 2000 candidats qui espèrent occuper les 18 places libres et qui attendent fiévreusement le résultat de leur examen. Dix-huit places pour deux mille candidats ce n 9est pas beaucoup - n9est-ce pas? Quel que soit le résultat du concours, une chose est certaine: il y aura 1982 jeunes hommes et jeunes filles qui sortiront de là sans travail, avec une nouvelle attente inutile, avec plus d9amertume et avec moins d9 espoir Que feront-ils? Que deviendront-ils? La question est grave. Beaucoup plus grave que les reportages des grands journaux nous le laissent croire. Car si pour le moment le spectacle de cette jeunesse, agglomérée sur les marches du palais des Postes, a cet air fiévreux et quand même joyeux d9un examen, où se trouvent réunis par un sentiment de camaraderie spontanée un grand nombre de jeunes gens, demain ce spectacle sera plutôt dramatique. Car il y a un drame qui se joue là - et c9est le drame de la jeunesse. Elle veut vivre cette jeunesse, elle veut travailler. Disons le mot avec toute sa terrible simplicité: elle veut du pain. Mais les places sont occupées, les portes sont fermées, les cadres sont complets. Partout des obstacles - et non pas de ces obstacles qui demandent de l9énergie et de la fierté pour être vaincus, non pas de ces obstacles qui stimulent la volonté et l9héroïsme. Les nouvelles générations donnent la lutte la plus triste: une lutte sourde avec la vie, une lutte PUBLICISTICĂ 537 obscure, sans issue et sans espoir, dans une société qui ne sait plus employer la jeunesse. C'est à partir de ce drame que commence toute aventure politique. Une jeunesse, à laquelle on refuse le droit de travailler, est capable - par désarroi, par désespoir -d'accepter les explications les plus grossières, les mensonges les plus irresponsables, les théories les plus cyniques. Cette jeunesse est la proie facile, innocente et fatale de l'anarchie. Elle souffre et la souffrance ne lui donne plus le temps de réfléchir. N'importe quel agitateur de profession, n'importe quel agent politique sans scrupules trouvera dans cette jeunesse, désabusée par l 'attente, fatiguée par le désœuvrement, tourmentée par la faim, une clientèle désarmée et tragique. Et pourtant, cette jeunesse ne veut pas choisir la voie du désespoir. Qu'on lui donne du travail, qu'on lui donne le sentiment que sa vie n'est pas indifférente, que ses mains ne sont pas inutiles - et vous verrez comme toutes les théories stupides, qui empoisonnent l 'esprit des jeunes et les mènent parfois jusqu 'au crime, tomberont d'elles-mêmes. S'il y a une crise dans le monde, elle n'est pas politique, mais sociale. Seulement la politique en profite. [LES PROGRAMMES MUSICA UXÀ LA RADIO III] Le concert que nos deux postes de radio nous ont offert ce dimanche fut sans doute un grand événement musical. Nous avons fait grâce à cette 538 MIHAIL SEBASTIAN audition magnifique le voyage de Bayreuth et nous avons de la sorte assisté à Vouverture des célèbres „Festspiele” avec le regret de ne pas y être physiquement et de ne pouvoir voir la grandeur plastique du spectacle, mais aussi avec la joie d'entendre par la voie des ondes une des plus pures réalisations musicales wagnériennes que l'on puisse imaginer Nous n'ignorons pas les défauts techniques d'une telle audition et nous savons bien la distance énorme qui sépare du point de vue de la qualité et de la pureté artistique un concert donné dans une salle spéciale du même concert entendu par la T.S.F. Nous savons aussi que ces défauts sont encore plus graves - du moins nous y sommes plus sensibles - quand il s 'agit de Wagner La complexité musicale de l'œuvre, la grandeur de son architecture, la multiplicité des plans sur lesquels se déroulent les grands thèmes symphoniques, les chœurs et les voix -toute cette immense masse sonore exige de l'espace, du relief... Elle ne peut être captée par le téléphone et il y a quelque chose de rapetissant dans l'idée que la musique de Wagner peut être écoutée au bout d'un fil ou emprisonnée dans la boîte d'un appareil „sans fil". Déjà les disques wagnériens (et il y en a certains, exécutés avec les soins les plus minutieux et dans les conditions techniques les plus sévères), déjà ces disques trahissent dans une certaine mesure le maître. Les inconvénients de la radio sont encore plus grands. Car il n'y a pas seulement le ton artificiel de l'appareil, la vibration confuse du bois, la sécheresse, la froideur du son, il y a encore les „parasites ", qui PUBLICISTICĂ 539 sont regrettables d'habitude, mais qui deviennent un vrai crime, quand nous entendons du Wagner. Mais ne médisons plus. En voilà assez de réserves et de regrets. Il convient de dire enfin que, malgré tous ces défauts presque obligatoires, l'audition de dimanche fut excellente et que nous acceptâmes avec grande joie la rigueur d'un programme qui nous demandait de rester six heures à l'écoute - car les entractes sont immenses à Bayreuth - de sorte que le concert, commencé à cinq heures de l'après-midi, ne finit qu'à onze heures du soir, quand nous le quittâmes fatigués par l 'émotion et un peu par l'effort. Que dire de ce Lohengrin de Bayreuth, exécuté dans la tradition la plus haute, la plus stricte, la plus juste? Ce n'est pas seulement le travail d'un certain chef d'orchestre qu'on y trouve, ou de certains interprètes, ou de certains instruments. C'est surtout un esprit général d'art auquel ont collaboré le temps, les générations passées, le souvenir du grand maître, la volonté de ses héritiers spirituels, la dévotion du public. C'est un esprit général qui dépasse les initiatives personnelles et qui impose sa terrible et splendide loi créatrice à tous ceux qui travaillant à Bayreuth n 'ont qu 'une chose à faire: s y soumettre. Dire l'équilibre, la puissance, la précision, dont se détachaient les trois actes de Lohengrin, dire le sentiment de grandeur épique qui nous était imposé par la simplicité royale de l'exécution, dire le souffle de pathétisme qui entraînait l'œuvre entière et la menait vers les sommets du drame lyrique - tout cela décourage un peu, avouons-le, notre „ esprit critique " 540 MIHAIL SEBASTIAN qui aime mieux se rendre que trop discuter une émotion assez grande et assez puissante pour se suffire à elle-même. Ce spectacle fut dirigé par Wilhelm Furtwângler. Sa présence au pupitre fut sensible même à ceux de ses auditeurs, dont il était séparé par plusieurs centaines de kilomètres. La baguette d’un Furwângler n’a pas besoin d’être vue pour qu ’on sache qu ’elle est là. Si les chœurs et l’orchestre ne nous ont pas été rendus par la radio dans toute leur pureté, si une certaine confusion et un certain manque de relief les empêchèrent de garder jusqu ’à nous toute leur profondeur symphonique, les voix des solistes par contre eurent la chance de ne pas être du tout abîmées. L’éclat métallique de la voix du ténor, la richesse infiniment nuancée des ressources vocales de la soprano nous arrivèrent intactes. Maria Millier, l’interprète d’Eisa, est une cantatrice qui a la vocation wagnérienne. On ne peut dire la douceur dramatique de cette voix, sa mélancolie profonde, sa puissance sans effort, sa grâce naturelle. Le rêve d’Eisa fut chanté, comme nous ne l’avons jamais entendu chez nous et assez rarement à l’étranger. D'ailleurs, toutes les grandes scènes d’Eisa et de Lohengrin furent magnifiques. Le plus grand, le plus pur, le plus noble souffle wagnérien y était. Il faut remercier la Société de la Radio Roumaine pour ce concert unique. L’occasion ne se présentera pas trop souvent et il est juste de ne pas la perdre. PUBLICISTICĂ 541 SADOVEANU EN FRANCE Puisque toute notre presse se réjouit de voir publier par „Le Temps”, dans son feuilleton quotidien, la traduction française d'un roman de notre grand écrivain Mihail Sadoveanu, qu'on nous permette, tout en prenant part à cette satisfaction générale, de remarquer que cet événement n'est qu 'une compensation tardive et insuffisante de l'indifférence que la France a toujours montrée pour notre littérature. Osons dire la chose sans dépit, mais aussi sans détour. Nous aimons trop la France pour ne pas lui parler en toute sincérité. La Roumanie qui est dans le monde, après la Belgique, le second acheteur de livres français, a la tristesse de voir que ses livres ne sont jamais traduits à Paris, que ses revues n y sont jamais lues. Les éditeurs français ont publié dans les dernières dix années un nombre considérable d'œuvres étrangères. Les critiques français se sont donné la peine de découvrir, de traduire, de recommander et d'imposer de nombreux auteurs non seulement anglais, italiens ou allemands, mais assez souvent des auteurs tchèques, polonais et hongrois. Il y a plusieurs collections spéciales, dédiées uniquement aux traductions. Comme le disait récemment M. Valéry Larbaud, le français est une langue de communication européenne. Il remplit le double rôle de créer des valeurs nationales françaises et de faire connaître les valeurs des autres nations. Traduire 542 MIHAIL SEBASTIAN pour la France n'est pas une faculté, c'est une fonction. Les lettrés roumains ont le regret de remarquer que cette fonction n 'est pas trop juste en ce qui les concerne. Pas une pièce roumaine sur les scènes parisiennes; pas un livre roumain chez Grasset, chez Plon ou à la N. R. F.; pas un auteur roumain dans le catalogue des „Feux croisés", l'admirable collection de traductions. Traduire une œuvre de Mihail Sadoveanu c 'est très bien. Mais la traduire en 1936 et la publier dans le feuilleton d'un journal n'est-il pas un peu tard et n'est-il pas insuffisant? Nous n'oublions pas que d'autres écrivains d'origine et d'inspiration roumaine, qui étaient loin d'avoir le génie et la force d'un Sadoveanu, ont connu en France un accueil autrement généreux. Ce fut le cas de Conrad Bercovici. Ce fut surtout le cas de Peter Neagoe. Leur chance était d'écrire en anglais. On importe plus volontiers à Paris les œuvres qui arrivent de New York que celles qui viennent de Bucarest. Que Peter Néagoé soit un écrivain de seconde main, qu'il soit un Sadoveanu de troisième classe -cela n 'empêche que Peter Néagoé soit publié par les grandes maisons d'édition de Paris et connu par toute la critique française, tandis que Sadoveanu reste voué en France à une obscurité certaine, car ce n'est pas dans le feuilleton des journaux que MM. Edmond Jaloux, Benjamin Crémieux, Valéry Larbaud et René Lalou cherchent leurs lectures littéraires. Il est grand temps de créer à la littérature roumaine d'autres conditions de vie - des conditions plus justes et plus dignes. PUBLICISTICĂ 543 NOTĂ DESPRE JURNALUL LUI JULES RENARD Nota de faţă nu este decât o „fişă” de lectură. Ea va servi poate într-o zi la scrierea unui studiu mai întins despre Jules Renard şi despre jurnalul său -operă ce mi se pare că-şi depăşeşte nesfârşit de mult mica faimă, de care se bucură. Nu înţeleg de ce jurnalul fraţilor Goncourt este mai celebru decât al lui Renard. Sub niciun raport -nici măcar al interesului documentar - nu mi se pare că-1 întrece. Fraţii Goncourt sunt supărător de artificiali, veşnic în căutare de efecte, veşnic pozând, lipsiţi de naturaleţă şi făcând vizibile eforturi de a fi inteligenţi, cinici şi blazaţi. Jules Renard este sinceritatea însăşi. Jurnalul său consemnează, fără ipocrizie, tot ceea ce o conştiinţă de om poate cunoaşte de-a-lungul unei vieţi, care nu e totdeauna făcută din eroisme. El ne dezarmează prin curajul confesiunii. Puţini oameni au luat vreodată condeiul în mână pentru a fi atât de necruţători cu ei înşişi. Este o lege de vanitate, pe care e greu să o nesocoteşti: oricine scrie despre sine, despre viaţa şi gândurile sale proprii, este prin instinct înclinat să se flateze. Simplul fapt de a scrie este făcut din o sumă de ipocrizii subtile, din o mulţime de simulări aproape involuntare, cărora e greu să nu le cedezi. Nimeni nu se denigrează de bunăvoie - afară doar de cazul când, în această proprie denigrare, găseşte o nouă formă de vanitate. Jules Renard este un caz rar de sinceritate. Examenul său intim este fără menajamente. El are 544 MIHAIL SEBASTIAN curajul vanităţilor lui, curajul invidiilor lui, curajul laşităţilor lui. Le mărturiseşte direct, fără a se scuza, cu un fel de cruzime ironică, pe care numai copiii o au. Sunt pagini, sunt momente, în care omul acesta mi se pare feroce. Feroce şi ingenuu. Spune cele mai aspre lucruri despre el şi despre ceilalţi, dar le spune cu o ingenuitate, cu o candoare, cu o inocenţă, care te farmecă înainte de a te indigna. Un spirit de observaţie crunt şi un instinct al poeziei miraculos, îşi dau întâlnire în acest om, care ar fi un cinic, dacă nu ar fi un mare poet - şi ar fi un sentimental, dacă nu ar fi de o periculoasă luciditate. Nimeni nu poate simula faţă de Renard. Nimeni - şi mai ales nu el. De câte ori se surprinde exagerând cu o cât de uşoară nuanţă, se chiamă la ordine şi se obligă a rectifica. Şi totuşi, acest om lucid este un naiv. Un „picat din lună”, cum spune el însuşi undeva. Spectacolul vieţii are pentru el ceva nou, inedit, pe care abia acum îl descifrează, abia acum îl descopere. Imaginile atât de abundente, atât de ingenioase în scrisul lui Renard, nu sunt pentru el procedee de stil. Ele reprezintă, dimpotrivă, un mod de a vedea, o sensibilitate care înregistrează raporturi de coloare, de desen şi de sunet, care nouă ne rămân inaccesibile. E un aliaj de facilitate şi profunzime în scrisul lui Renard, care-mi aminteşte de Mozart. Totul pare simplu, fără efort, cursiv, direct - şi, totuşi, această simplicitate de expresie este capabilă de cele mai subţiri nuanţe, de cele mai adânci sentimente. Prin PUBLICISTICĂ 545 aceste pagini vii, alerte, fanteziste, nu o dată trece un fior de moarte. Jurnalul lui Renard este jurnalul unei vieţi, de la începutul lui iunie 1887 până la 6 aprilie 1920, timp de 23 de ani, aproape zi de zi, de cum a trecut pragul adolescenţei şi până a murit, Jules Renard a însemnat aici totul: oamenii pe care i-a cunoscut, femeia pe care a iubit-o, fiinţele pe care le-a văzut murind, cărţile pe care le-a scris, ambiţiile, deziluziile, elanurile, regretele - tot ce poate însufleţi o viaţă de om sensibil. Când ajungi la capătul acestui jurnal, cunoşti nu o carte, ci un om. îl cunoşti şi îl iubeşti pentru marea lui lealitate, pentru încântătoarele lui defecte, pentru inteligenţa lui feerică, pentru simţirea Iui de extreme nuanţe. Douăzeci şi trei de ani de viaţă nu se pot rezuma. Cu atât mai puţin s-ar putea rezuma, cu cât îi povesteşte Renard, într-un stil de o diversitate poate fără exemplu. Verva lui este când animată de admirabile elanuri, când punctată de lovituri lapidare, implacabile. Lirismul lui şi humorul lui se întâlnesc într-un joc de lumini şi de umbre, a cărui fineţe e de nedefinit. Cel mai spiritual dintre lirici, dar cu siguranţă cel mai sensibil dintre humorişti - iată ce este Jules Renard. Formula este încă insuficientă. Nu cred, de altfel, că există formulă care l-ar putea cuprinde întreg. Jurnalul lui ar trebui cercetat pe grupuri de probleme. Dacă aş scrie o carte despre Renard (şi odată, într-o vacanţă, când voi putea să scriu pentru simpla mea plăcere, poate că o voi face...) aş împărţi 546 MIHAIL SEBASTIAN imensul material al jurnalului, în mai multe capitole. Văd foarte bine tabla de materie a unei astfel de cărţi: 1. Jules Renard, „français-moyen”. 2. Jules Renard, radical. 3. Jules Renard în familie. 4. Jules Renard şi comedia literară. 5. Jules Renard, om de teatru. 6. Jules Renard, anecdotier. 7. Jules Renard, poet. Cred că distribuind astfel materialul jurnalului, aş putea m numai să dau o imagină exactă a sa, dar să şi surprind liniile principale ale omului şi ale artistului. Renard a fost într-adevăr un „francez-mijlociu” şi prin origină şi prin viaţă şi prin psihologie şi prin spirit. Cei ce iubesc Franţa, cei care o iubesc în calităţile ei medii, în calităţile ei latente, modeste, ferme, vor recunoaşte în Jules Renard încă un motiv de a o iubi. „Francez-mijlociu” - până şi în aspectele uşor ridicule ale caracterului său, el are virtuţi solide, un fel de probitate încăpăţânată, mici vanităţi de provincial. Nu poţi ceti fără a surâde peripeţiile decorării sale cu legiunea de onoare de exemplu, sau ale alegerii sale la Academia Goncourt. Recunoşti în aceste pagini un spirit cazanier, mic-burghez, anumită tenacitate în faptele mărunte, anumit egoism limitat. Renard nu este totuşi un burghez. Este un radical, un iacobin, şi radicalismul său are rădăcini ţărăneşti. Sunt unele pagini de foc în jurnalul său, cum este bunăoară magnifica pagină de revoltă scrisă la condamnarea lui Zola (23 Februarie 1898), sau PUBLICISTICĂ 547 cum este pagina mai domoală, dar plină de o solemnă iubire ţărănească de adevăr, scrisă la 14 Iulie 1903, pe vremea când era primar în satul Chaumot. N-ar trebui să uit un capitol despre Jules Renard, ţăran. Psihologia satului, a ţăranilor, poezia aspră a câmpului, rezistenţa impenetrabilă a sufletului rural - câte lucruri de tragică adâncime în jurnalul acestui „humorist”. Dar adevăratele elemente de tragedie din jurnalul lui Renard ar trebui grupate în capitolul dedicat vieţii sale familiare. E poate unic în literatură exemplul acestui om care îşi detestă mama cu un fel de ură organizată, metodică, rece, aplicată - şi în psihologia copilului, în drama raporturilor dintre copii şi părinţi. Renard aduce lumini de o acuitate, pe care nici moraliştii englezi (Samuel Butler de exemplu) nu ştiu dacă le-au atins. Poil de Carotte era desigur un moment dramatic, dar jurnalul pune această tragedie într-un cadru mult mai strâns, mai aprig. Să spun că, ori de câte ori vorbeşte despre acea bătrână mamă, accentul lui Renard are o forţă balzaciană ar fi prea puţin. In schimb ce grandoare, ce împăcată linişte, ce patetică şi blândă lumină în figura tatălui. Moartea lui este de o frumuseţe de epopee. De un interes documentar excepţional ar fi capitolul pe care l-am denumit „Jules Renard şi comedia literară”. Jurnalul său, sub acest raport, este jurnalul unei întregi epoci literare. Nu există figură din viaţa literară şi artistică a Franţei, de la 1880 la 1910 (cu excepţia inexplicabilă a lui Marcel Proust, pe care poate Renard nu l-a cunoscut sau nu l-a 548 MIHAIL SEBASTIAN observat), nu există figură, pe care să n-o fi surprins, schiţat, evocat cu o trăsătură, cu un cuvânt. Jurnalul se plasează într-un timp, care este linia de schimbare a generaţiilor. Este contigentul Alphonse Daudet-Goncourt-Zola faţă în faţă cu echipa, încă neprecizată, Gide-Claudel-Valery. Sunt ultimele zile ale naturalismului, sunt zilele de glorie ale simboliştilor. Este începutul lui „Mercure de France” şi momentul atât de interesant de la „Revue Blanche”. Totul este viu sub condeiul lui Jules Renard şi în tovărăşia lui ai impresia de a retrăi această febrilă şi pitorească epocă literară- şi de a o trăi din culisele ei, din intimitatea ei. Tot din iubire ne prezintă , jurnalul” său viaţa teatrală a epocii, generaţia Antoine, Lucien Guitry, Lugne Poe, şi nu se poate ceva mai savuros decât prezenţa acestui poet pierdut într-o lume de cabotini şi „oameni de teatru”. Observaţiile lui Jules Renard despre scenă, actori şi literatură dramatică sunt de o forţă incisivă, care în lumea deformată a teatrului trebuie să fi provocat pe vremuri adevărate revolte. Cred că le-ar provoca şi astăzi, dacă, detaşate din , jurnal”, ar fi tipărite anume pentru uzul actorilor şi al specialiştilor. în teatru, Jules Renard nu era un „specialist” şi tocmai de aceea ochiul său ştia să vadă just, exact, direct, cu sinceritate. (Nu sinceritatea îi lipseşte înainte de orice teatrului?). Nu era desigur un „teoretician” şi nici un om de idei. De multe ori, observaţia sa se exprimă printr-un joc de cuvinte sau printr-o anecdotă, dar nu este prin aceasta mai puţin profundă. Jules Renard anecdotier nu este ipoteza sa cea mai puţin PUBLICISTICĂ 549 interesantă. Avea geniul anecdotei. Concisă, retezătoare, cu „poantă” care nu iartă - dar în acelaşi timp cu un accent de graţie, de poezie, ce îndepărtează vulgaritatea, şi acoperă violenţa. Sunt în acest jurnal unele anecdote, sunt unele vorbe de spirit, care deschid fără exagerare porţile visului. Dacă nu le citez, este din frica de a alege, din neputinţa de a sacrifica. Şi pe urmă să nu uităm că nu scriu aici decât o simplă „notă...”. Fiecare din aspectele jurnalului lui Jules Renard - aspecte pe care am încercat să le rezum în câte un titlu de capitol - ar trebui cercetat cu răbdare, nu pe dimensiunile unui scurt articol, ci pe ale unei cărţi. Repet, această carte aş vrea să o pot scrie într-o zi. NOTĂ DESPRE LITERATURA DRAMATICĂ Dacă cineva ar face socotelile ultimului nostru deceniu literar - ale acestui deceniu care i-a văzut debutând, manifestându-se şi ajungând la o relativă maturitate de creaţie pe scriitorii din „tânăra generaţie” - ar fi poate mirat observând rezerva lor aproape totală faţă de literatura dramatică. Mi se pare că niciodată nu s-a scris mai puţin pentru teatrul românesc decât se scrie azi. Emil Nicolau şi Haralamb Lecca reprezintă în literatura noastră dramatică un moment mai productiv decât al nostru. Şi nu cred că e o simplă întâmplare faptul că din când în când, la o distanţă de cinci-şase ani, 550 MIHAIL SEBASTIAN scenele bucureştene îl reiau pe Haralamb Lecca, jucându-i Suprema forţă sau Jucătorii de cărţi. Nu e nici o simplă întâmplare, nici un simplu act de pietate. Haralamb Lecca este în teatrul nostru un clasic fără voie. Ne întoarcem spre el probabil pentru că producţia actuală nu este în stare să îndestuleze exigenţele - totuşi aşa de modeste, aşa de reduse - ale repertoriului original. Această sărăcie pe care o marchează literatura noastră dramatică de azi este cu atât mai ciudată cu cât ea corespunde unei adevărate activităţi febrile în celelalte domenii literare şi artistice. Când romanul, poezia, critica şi eseul au câştigat în ultimii zece ani o vivacitate pe care niciodată n-au avut-o înainte, când şi sub raportul producţiei materiale (adică al numărului de cărţi tipărite - criteriu elementar, desigur, dar nu lipsit nici el de interes) şi mai ales sub raportul valorilor, fiecare din aceste genuri a trăit în ultimul deceniu o perioadă de reînnoire - reînnoire de substanţă, de stil, de spirit - singur teatrul a rămas în afara acestei mişcări generale, ca şi cum el n-ar fi fost solidar cu ansamblul celorlalte domenii de artă şi literatură, ca şi cum el ar fi dus în mijlocul lor o existenţă de insulă. Când spun teatru nu înţeleg scenă. înţeleg literatură dramatică. Poate că pe scenă s-au petrecut unele lucruri interesante. Interesante din punct de vedere actoricesc sau regizoral. Aş putea să spun că nu cred, dar prefer să spun că nu ştiu. Nu acest aspect al lucrurilor mă interesează aci. Ceea ce e sigur este că în literatura teatrului nu s-a întâmplat în ultimii zece ani nimic. Câteva lucrări izolat interesante, poate PUBLICISTICĂ 551 da. Dar o literatură dramatică vie în întregul ei, organică prin necesităţile ei de expresie şi de creaţie, hotărât nu avem. Nu este an care să nu ne aducă în epică sau în lirică un nume nou, o realizare neaşteptată, un mesaj personal. Sunt cărţi confuze, sunt talente inegale, sunt conştiinţe artistice care se caută încă - dar marea lor calitate este că sunt. In zece ani, literatura românească a fost solicitată de o lungă serie de debutanţi - nu toţi valabili, nu toţi originali, nu toţi destinaţi să creeze, dar, din acest material prim, timpul a putut să aleagă şi va mai putea alege în viitor anumite realizări clarificate. Este pretutindeni în tânăra noastră literatură o abundenţă pe care m-am ferit totdeauna să o laud global - ba chiar m-am silit să o denunţ, în tot ce avea de la caz, la caz mecanic, artificial şi nesincer — dar care, aşa cum se găseşte, este fără îndoială un remarcabil fapt de istorie literară. în această abundenţă, care - recunosc - ia uneori forme îngrijorătoare de inflaţie, apariţiile puternice, definite şi personale, n-au lipsit. Nu voi invoca numele cele mai cunoscute şi nici operele de cea mai largă circulaţie. Dar mă gândesc la o carte ca Mathesis, eseul de nobilă substanţă al d-lui Constantin Noica, şi mă gândesc la un poet ca d. Eugen Jebeleanu. De ce în teatrul românesc al ultimilor zece ani nu avem nimic corespunzător acestor fapte? De ce literatura dramatică nu înregistrează manifestări corespondente celor de pe planul poeziei, al eseului 552 MIHAIL SEBASTIAN sau al romanului? De ce un alt Constantin Noica sau un alt Eugen Jebeleanu nu s-a orientat spre teatru şi de ce în zece ani literatura dramatică românească nu a câştigat nici un nou element şi nu a întreprins nici o nouă experienţă? Dacă un organism este în criză atunci când funcţiunile sale de nutriţie şi de circulaţie sunt oprite, atunci teatrul nostru trece printr-o gravă criză, căci în zona sa superioară - adică a literaturii dramatice - el a pierdut de mult contactul cu noile resurse de viaţă, de inspiraţie şi de muncă. Reîntoarcerea la Haralamb Lecca este de-a dreptul simbolică. E un act definitoriu. El arată precis vârsta la care se găseşte astăzi literatura noastră dramatică, spiritul ei, exigenţele ei, ambiţiile ei de gândire, de sensibilitate, de bogăţie psihologică. Când în poezie punctul culminant este Arghezi, când în epică este Rebreanu, în teatru punctul limită este Haralamb Lecca. Există în celelalte domenii ale literaturii noastre etape absolut şi definitiv depăşite. Este sigur că nu ne vom mai întoarce niciodată la momentul Vlahuţă. Este sigur că nu vom mai reface niciodată etapa Gârleanu. Proza românească, versul românesc sunt astăzi la un stadiu de evoluţie ce anulează capitole întregi din istoria noastră literară, lăsându-le doar un interes pur şi simplu documentar. Ei bine, nu există în teatrul nostru etape depăşite, nu există capitole anulate. Nu am mai citit de mult, de vreo 15 ani, o piesă de Emil Nicolau, dar m-aş mira ca recitind-o să o găsesc la o prea mare distanţă de limitele actuale ale dramaturgiei noastre. PUBLICISTICĂ 553 Există un decalaj între teatrul nostru de o parte şi proza sau poezia noastră de altă parte. Este între ele o deosebire de stadiu. Trăiesc, s-ar zice, în timpuri diferite. Literatura noastră dramatică de azi nu e contemporană cu romanul nostru de azi, cu gândirea noastră, cu lirica noastră. S-a întâmplat, în poezia românească, în ultimii 10-15 ani, o profundă transformare de tehnică, de vocabular, de inspiraţie, pe care nimeni nu o mai poate nesocoti. Elementele de expresie şi de sensibilitate pe care pe vremuri le aducea apariţia revoluţionară a unui Arghezi, Barbu, Maniu sau Blaga sunt astăzi încorporate poeziei româneşti şi ele marchează un nivel dincoace de care nu se mai poate descinde. Transformările sunt la fel de mari în roman. Cele câteva teme rudimentare ce au alimentat altădată romanul românesc (drama „inadaptării”, conflictul sat-oraş, descompunerea boierimii etc.) sunt astăzi defuncte. Romanul şi-a descoperit, cu Rebreanu, cu Hortensia Papadat-Bengescu, cu Camil Petrescu, perspective sociale mai largi, ţinuturi psihologice mai ascunse, mijloace de expresie mai complexe. Teatrul nu urmează aceeaşi evoluţie. El rămâne la preocupările sale de la 1910 şi, în orice caz, de la Alexandru Davila până astăzi nu cucereşte, în chip efectiv, nici o poziţie nouă. Cred că acest divorţ între teatru şi ansamblul culturii noastre este un fapt de mare gravitate. Trebuie să ne întrebăm dacă prin această lentă atrofiere a unui întreg gen de creaţie literară nu se pune în primejdie o funcţiune centrală a culturii noastre. 554 MIHAIL SEBASTIAN Intr-adevăr, teatrul nu este numai un gen literar, care poate trece întâmplător printr-o criză, fără ca prin aceasta celelalte domenii de creaţie artistică să se resimtă. Nu putem vorbi despre criza literaturii dramatice aşa cum am vorbit despre criza nuvelei. Şi semnificaţia este alta - şi consecinţele sunt altele. Teatrul îndeplineşte într-o cultură o funcţiune de sinteză, pe care nici un alt gen nu şi-o poate asuma. El reprezintă punctul direct de contact al unei culturi cu publicul. El mai reprezintă laboratorul în care sensibilitatea unei epoci îşi găseşte, îşi formulează, îşi legiferează conştiinţa de sine. Toate drumurile de artă se întâlnesc în teatru şi numai prin teatru ele îşi pot stabili unitatea spirituală. Poezia unei epoci este solidară cu plastica ei, cu muzica ei, cu gândirea ei, şi această solidaritate nu poate avea altă expresie mai completă decât teatrul. în orice caz, un lucru e limpede: marile bătălii de orientare artistică s-au dat totdeauna în teatru. Romantismul a avut „bătălia lui Hernan?\ iar simbolismul la rândul lui a făcut din Pelleas et Melisande o nouă bătălie. Revoluţiile şi rezistenţele se definesc cu cortina ridicată. Scena precipită marile explicaţii: ea aduce la lumină, cu substanţă, cu claritate, uneori cu violenţă, procese de creaţie care în poezie sau în epică sunt mai lente, mai greu de recunoscut, mai ascunse. De aceea mi se pare îngrijorătoare absenţa tinerilor scriitori din teatrul românesc actual. Ar fi timpul ca ceea ce s-a cucerit în roman şi în poezie să fie dus mai departe în literatura dramatică, pentru ca de acolo să treacă în conştiinţa marelui public, până la PUBLICISTICĂ 555 care o carte ajunge foarte rar, dar un spectacol ajunge aproape totdeauna. Teatrul ajută circulaţia valorilor, limpezirea lor, selectarea lor. Când teatrul abdică de la această chemare, el anulează o întreagă funcţiune de cultură. LA CULTURE ROUMAINE À L ÉTRANGER Le Ministère de Tinstruction publique annonce la création d'un nouveau service, dont nous ne connaissons pas encore exactement le programme du travail, mais qui portera un nom plein de promesses. Il s'agit d'un „Service des relations culturelles internationales ". Est-ce un simple service administratif, qui bornera son activité au contrôle des diplômes universitaires obtenus à l'étranger, un simple bureau pour faire enregistrer les bourses, les diplômes et les certificats? Dans ce cas, la question ne nous intéresse pas spécialement. Mais si le nom du nouveau service n'est pas une vaine formalité, s'il représente réellement le désir d'un organisme vivant, capable de diriger nos relations intellectuelles avec les autres pays, de stimuler ces relations et de leur imposer une direction unitaire, alors quel vaste champ d'activité et quelle admirable tâche pour ceux qui auront la charge d'y travailler. Un „service des relations culturelles internationales " pourrait être un véritable ministère de la propagande. Je n 'aime pas trop ce mot, depuis 556 MIHAIL SEBASTIAN qu'il sert le plus bruyant „bourrage de crâne" qui existât jamais. Mais il y a aussi une autre propagande, que celle de M. Goebbels: il y a la propagande qu 'on fait sans brutalité verbale et sans cabotinage, non pas pour éblouir le monde, mais pour l'informer et pour lui donner la possibilité de nous mieux connaître. Nos rapports artistiques et littéraires avec les grands pays de l 'Occident ont un caractère unilatéral qui devrait cesser. Tout ce qui agite ou préoccupe la culture étrangère trouve chez nous une large audience. Les livres français, anglais, allemands ou italiens ont eu en Roumanie un important nombre de lecteurs. Il y a certaines revues littéraires françaises dont la vente chez nous est plus forte que la vente de certaines de nos propres revues. Nous fournissons aux écrivains étrangers un public nombreux, curieux, enthousiaste et fidèle. Nos théâtres préfèrent les auteurs qui viennent de Londres ou de Paris - et cette préférence exagérée est parfois gênante pour l 'auteur roumain qui accepte pourtant sans protester une situation bien des fois injuste. C'est à Bucarest et non à Paris qu'on joue pour la première fois une pièce de Paul Raynal. C'est à Bucarest et non pas à Rome qu'on joue le Jules César d'Enrico Corradini. Dès qu'il s'agit d'un livre étranger, d'une composition musicale étrangère, d'un tableau ou d'une pièce de théâtre, notre public perd sa terrible sévérité critique qu 'il réserve uniquement aux compatriotes. Il serait injuste de regretter cette situation. Elle prouve peut-être un certain degré de snobisme, mais PUBLICISTICĂ 557 elle prouve également une véritable curiosité intellectuelle, un esprit vivant, attentif et jeune. Mais nous avons le droit de nous demander si en échange de cette attention si vive, que nous avons pour tout ce qui nous vient de Paris, de Londres ou de Berlin, il ne serait pas juste que nous trouvions, au-delà de nos frontières, un peu d'intérêt pour notre propre littérature, pour notre propre mouvement artistique. Ce n'est pas pour la première fois que nous posons ce problème. C'est que nous le considérons d'une grande importance, bien qu'il soit si négligé par le monde officiel. Nous sommes convaincus qu 'il n'y a pas de meilleure propagande pour un pays que ses créations d'art, ses livres, sa musique, sa peinture. Mais nos livres ne sont jamais traduits à l'étranger, nos pièces de théâtre n'y sont jamais représentées, nos tableaux n y sont pas exposés. Et si notre musique moderne (Filip Lazar, Marcel Mihalovici...) trouve quand même une certaine place dans les programmes symphoniques français, c'est grâce à la chance unique de nos jeunes compositeurs d'avoir eu devant eux la gloire d'un Georges Enesco. On a beaucoup d'amabilité pour nous à l'étranger, mais c'est une amabilité qui n'engage pas à grande chose. Nous serons sûrement plus contents de trouver, à la place d'une bienveillance platonique, un désir réel de nous connaître. Une sympathie avisée, basée sur l'estime, vaut bien mieux que tous les discours enthousiastes du monde, basés sur la vague politesse de la diplomatie. 558 MIHAIL SEBASTIAN Voici donc un grand programme d'activité pour le nouveau „Service des relations culturelles internationales" qu'on vient de créer. Organiser la traduction de nos grandes œuvres littéraires et leurs diffusion en Europe, dans les centres de culture occidentale. Organiser, dans les grandes capitales, des expositions d'art plastique roumain. Obtenir la représentation de nos meilleures pièces de théâtre sur les scènes étrangères. Tout cela n 'exige pas de grosses dépenses. Il s 'agit tout simplement de donner au mot „relations internationales'' un sens réel. Il s 'agit de faire que ces „ relations " soient de véritables échanges de valeurs, non pas une obédience soumise de notre part. Le „Service des relations culturelles internationales " pourrait par exemple traiter directement avec les maisons étrangères d'édition. Il pourrait expliquer aux éditeurs français que la Roumanie, étant le deuxième acheteur de livres français dans le monde entier, attend que cette preuve effective de solidarité intellectuelle avec la France trouve une réponse, un écho de sa part. Il pourrait leur demander, non pas comme une récompense, mais comme une obligation naturelle, de publier au moins deux ou trois livres roumains chaque année - ce qui ne serait d'ailleurs pas une mauvaise affaire commerciale. Il pourrait également expliquer à la Société des auteurs dramatiques français que les scènes roumaines, étant un si important débouché pour leurs productions (car au moins la moitié de notre répertoire théâtral est composé de pièces françaises), PUBLICISTICĂ 559 les auteurs roumains auraient le droit d'attendre qu 'ils soient eux aussi mis en contact avec le public de la France - et il ne serait pas trop difficile de trouver dans notre production théâtrale quelques pièces qui soient autrement intéressantes que n 'importe quelle comédie boulevardière qu 'on se hâte de traduire et de faire jouer chez nous. Ce „Service des relations culturelles internationales " pourrait vraiment faire une grande œuvre, plus durable, plus grave, plus fertile que la propagande politique. Etre notre agent de liaison avec l 'étranger, nous faire connaître dans ce que nous avons de plus spécifique, de plus profond' de plus propre, faire valoir notre travail créateur et aider notre expansion spirituelle, sans cette nuance de provocation orgueilleuse qui caractérise la propagande de certains pays, rendre claire l'image de la Roumanie et expliquer sa destinée modeste mais originale dans l'ensemble de la culture européenne -voici 1 'admirable tâche qui reste pour le moment vacante. Le nouveau service organisé par le gouvernement aura-t-il le courage de la remplir? UN ROMANCIER, SECRÉTAIRE GENERAL AUX BEAUX-ARTS Le nouveau ministre des cultes et des beaux-arts a pris visiblement la décision de rajeunir une moitié de son ministère, celle qui fut jusqu 'à présent la moins importante et la moins active. Il s'est 560 MIHAIL SEBASTIAN rappelé que son département n 'est pas seulement le Ministère de VEglise, mais aussi le Ministère des Beaux-Arts, des Théâtres et de la Littérature. C'est une chose qu'on avait presque oubliée. M. Victor Iamandi essaie de rendre de nouveau à son département toutes les charges, toutes les attributions, toutes les compétences, auxquelles on avait peu à peu renoncé au cours des dernières années, en les laissant dans l'ombre épaisse des bureaux subalternes. De cette ombre, le ministre veut les faire sortir et leur donner l'accent d'actualité d'un problème vivant. Il fait dans cette nouvelle voie, un début excellent, dont la signification intellectuelle doit être soulignée. En effet, la première mesure prise par le nouveau ministre fut de nommer comme secrétaire général aux beaux-arts un écrivain bien connu, M. César Petresco. M. Petresco ne fait pas de la politique. Il n 'est pas l'homme d'un parti. C'est un écrivain, dont la seule préoccupation est son métier. Romancier fécond (on lui reproche parfois cette fécondité, qui ne va pas sans une certaine négligence, sans une certaine facilité, dont il paraît abuser), il est un grand travailleur. La littérature n'est pas pour lui un jeu d'amateur, c'est une profession, et personne ne peut mieux connaître d'une part son rôle dans l'ensemble d'une culture, d'autre part ses difficultés matérielles. Vivant dans les réalités immédiates du monde littéraire et artistique, il apporte dans ce très important poste, qui lui est confié par un geste de courage, une connaissance directe des problèmes, un PUBLICISTICĂ 561 esprit ouvert et libre, une attitude privée de tout préjugé politique, de toute passion partisane. Les écrivains ne sont pas généralement aimés par les politiciens. Ils sont trop indépendants, trop fiers, trop libres pour la politique qui est dirigée tout d'abord par l'esprit de parti. Un écrivain est rarement un partisan. Il préfère garder son indépendance critique, sa liberté morale, son droit de tout juger du point de vue des valeurs, non pas de celui des opportunités. C'est un personnage parfaitement incommode. Aussi on le laisse à son travail personnel, à ses livres, à ses naïves et dangereuses idées - et on emploie dans les postes de direction culturelle des hommes qui, faute de compétence intellectuelle, ont une bonne discipline partisane. C'est plus sûr et plus simple. La nomination de M. César Petresco est un événement qui change cette vieille mentalité. Faire appel à un écrivain pour lui confier un poste d'une telle importance, c'est rendre hommage au noble métier qu 'il représente, c 'est préférer la compétence à n 'importe quel titre politique, c 'est vouloir transformer un bureau quelconque dans un organisme vivant. Nous ne connaissons pas pour le moment le programme de M. César Petresco. Mais s'il a accepté de quitter ses livres, son travail, son œuvre, ce qui est sans doute pour un homme de lettres un sacrifice, nous sommes certains qu 'il ne l'a fait que pour se dévouer à une œuvre d'organisation, si nécessaire pour le progrès du livre, de l'art et de la culture. 562 MIHAIL SEBASTIAN Nous ne connaissons pas ce programme, mais son nom est déjà un programme. C'est le nom d'un écrivain. Cela suffit. EN MARGE D'UN LIVRE DÉJÀ VIEUX Je remarquai dans notre feuilleton de la semaine passée combien la Roumanie est peu connue à l'étranger, combien sa culture, son esprit, ses valeurs d'art sont ignorées au-delà de ses frontières. Ces réflexions, qui sans doute ne sont pas nouvelles, mais qui restent hélas! dans une permanente actualité, m 'ont été récemment confirmées par la lecture d'un livre, paru il y a cinq ou six années, mais que le hasard fit que je ne le lise que ces jours-ci. C'est un ouvrage du comte Hermann de Keyserling, le chef de cette curieuse „École de la Sagesse" de Darmstadt, qui connut une certaine célébrité en Allemagne après la guerre et qui paraît avoir presque disparue depuis l'avènement du national-socialisme. Le titre de l'ouvrage est d'une sévérité technique qui vous fait attendre une grande, difficile et profonde lecture de philosophie: Analyse spectrale de l’Europe (Librairie Stock, Paris 1931). Mais le texte du livre éloigne dès les premières pages les prétentions exagérées du titre. Non, ce n'est pas une „analyse spectrale" du vieux continent, que nous donne M. de Keyserling; c'est plutôt un livre de voyage, un journal d'impressions personnelles, un „Bedeker" psychologique, écrit avec beaucoup de PUBLICISTICĂ 563 fantaisie, avec une certaine grâce, avec un certain esprit, mais sans aucune vigueur. L 'auteur n 'a pas le souci de Vexactitude. Ses sources d'informations sont assez vagues et assez arbitraires. Bien de fois une anecdote - rien qu'une anecdote - lui suffit pour établir avec une théorie, une loi historique, un jugement général. Le procédé ne manque pas d'humour, ni de pittoresque, il mène à un jeu d'intelligence, séduisant par sa facilité ingénue et par ses paradoxes inattendus. M. de Keyserling est plutôt un essayiste, un causeur et un journaliste, qu'un philosophe. Son Analyse spectrale de l’Europe est une causerie agréable sur les nations européennes, sur leur psychologie, sur leur destinée - une causerie qui vous offre des suggestions agréables sur des problèmes graves. Si on ne cherche pas autre chose qu'une revue un peu rapide, un peu sommaire, de l'Europe, si on se contente du tableau très amusant que l'auteur s'est efforcé d'en faire - alors, la lecture de son livre est vraiment exquise. Mais si on devient plus exigeant, si on veut que cette „ analyse " soit réellement une analyse - „spectrale" ou non -si on s'attend qu'elle vous donne une image plus profonde, plus complexe des réalités de l'Europe -alors, le livre du comte Keyserling commence à vous décevoir. Je n'ai pas l'intention de commencer l'ouvrage, bien que - lu avec un retard de six années ~ il vous donne la possibilité de voir combien les choses ont changé dans le monde depuis 1931 et de constater combien des formules, vraies en 1931, ne le 564 MIHAIL SEBASTIAN sont plus aujourd'hui, combien de certitudes, absolues en 1931, sont à présent déchues. Mais ce n'est pas dans un feuilleton que je pourrais faire un tel commentaire. Je retiens seulement pour aujourd'hui les quelques pages consacrées par l'auteur à notre pays. Très peu de pages: à peine six pages, dans un livre qui en réserve trente-cinq à la Hongrie? C'est une remarque, ce n 'est pas un reproche... Car on peut fort bien expliquer dans six pages le caractère essentiel d'un peuple, indiquer les lignes générales de sa culture, tracer le sens de son histoire. Pour le comte de Keyserling, la Roumanie est un ,,pays balkanique de frontière". Rien de plus. C'est un pays „d'esprit byzantin". La preuve? Elle n'est pas trop difficile pour l'auteur. Elle est même d'une simplicité désarmante. „Le meilleur esprit satirique ou blagueur des Roumains est effectivement byzantin. Aujourd'hui encore il existe en Roumanie un art de l'épigramme qui, depuis la fin de l'antiquité, ne fleurit plus nulle part ailleurs au monde", (p. 302) Voilà un excès d'honneur qui nous flatte énormément, mais qui surtout nous surprend. Nous ne savions pas détenir le record du monde de l'épigramme et le fait d'avoir deux ou trois épigrammistes de talent ne nous paraissait pas à tel point intéressant pour fixer les origines historiques de l'âme roumaine. Feu Cincinat Pavelesco - qui fut notre meilleur écrivain d'épigrammes - ne se douta sans doute jamais de l'importance de ses quatrains satiriques dans l'histoire roumaine. Il est mort. Hélas! - sans connaître le livre de M. de Keyserling. PUBLICISTICĂ 565 Et ce n'est pas le seul renseignement que l'auteur de cette Analyse possède pour analyser la Roumanie. Il sait encore que nous sommes un peuple de poètes. Il le sait - et il le dit gracieusement: ,,...la poésie lyrique, plus importante dans ce pays que dans tout autre à notre époque "... Et pour dissiper toute incertitude, il constate statistiquement le nombre des poètes roumains, par rapport à la population totale du pays: „...on entend dire d'un Roumain marquant sur trois que c 'est un poète de valeur. " Nous ne pouvons lire de telles affirmations - si bienveillantes qu'elles soient - sans regretter le manque de sérieux de l'auteur, la fantaisie de ses informations, la frivolité de son jugement. Remarquez: ce n 'est pas de la malveillance de sa part, c 'est tout simplement un défaut de connaissance. Il ne nous connaît pas. Et de tous les étrangers qui sont venus chez nous, il n 'est pas le seul à ne pas nous connaître. Une même aventure est arrivée à M. Jérôme Tharaud, qui écrivit il y a quatre années des reportages pleins de bonnes intentions, mais d'une charmante inexactitude. Ce fut encore le cas de M. Paul Morand, qui publia un Bucarest inconnaissable pour ceux qui l 'habitent et qui l'aiment avec moins d'enthousiasme peut-être, mais sûrement avec plus de justice. Car il faudra une fois pour toutes expliquer aux étrangers de marque qui viennent chez nous, afin de nous visiter et de nous connaître, il faudra leur expliquer que nous préférons leur compréhension à leur éloge. Une connaissance sobre, exacte, juste de 566 MIHAIL SEBASTIAN ce pays et du peuple qui l'habite, une compréhension exacte de ses possibilités, de ses ressources spirituelles, valent plus que n 'importe quelle sympathie vague, excessive et superficielle. Nous ne voulons pas être flattés: nous espérons tout simplement être un jour connus. Il y a certains esprits d'élite qui ont une véritable curiosité intellectuelle pour la Roumanie. M. Valéry Larbaud avait avoué un jour son désir d'apprendre le roumain, afin de lire les grandes œuvres de notre littérature. M. Benjamin Crémieux lui aussi déclarait vouloir faire un long séjour chez nous, pour étudier notre langue, nos lettres et notre art. C'est le seul moyen qui puisse établir entre nous et les pays de l'Occident un contact direct, sincère et fertile. C'est le seul moyen de mettre fin à toute cette mauvaise littérature qu 'on publie à l 'étranger sur la Roumanie, mauvaise même quand elle est aimable, car ce n 'estpas de l'amabilité que nous attendons. Le jour où notre poésie, nos romans, notre théâtre auront droit d'accès en Europe, la Roumanie ne sera plus le pays inconnu qu 'il est à présent. NOTĂ DESPRE POEZIA D-LUIARGHEZI Eu veneam de sus, tu veneai de jos, spune un vers al d-lui Tudor Arghezi. Versul acesta mi se pare că rezumă un aspect al poeziei sale. Este una din acele deschideri subite care PUBLICISTICĂ 567 ne introduc în intimitatea unei opere, o fereastră de unde peisajul interior al poeziei se lărgeşte mult dincolo de cuprinsul imediat al unui vers. Eu veneam de sus, tu veneai de jos. Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi. Este aci redusă la expresia cea mai simplu antitetică, oscilarea argheziană între întuneric şi lumină, între moarte şi viaţă, între diavol şi înger, între sumbru şi serafic. Ceea ce derutează şi astăzi încă pe anumiţi cititori care se apropie de opera d-lui Arghezi şi ceea ce constituie ultimele rezistenţe ale acestei opere -ultimele, dar şi cele mai tenace - este poate violenţa contrastelor ei. Intre „psalmi” şi „blesteme” legătura e greu de făcut, cel puţin la prima vedere. Lirismul lor pare la poli opuşi. Poetul marilor poeme tragice şi poetul micilor cântece de copii se împacă greu într-o singură formulă, de la delicateţa glumeaţă a „creioanelor”, până la accentele de teroare din Duhovnicească, trecerea nu poate fi urmărită în linie dreaptă. Undeva, pe harta sensibilităţii argheziene, este un punct de despărţire. Acolo se alege ziua şi noaptea, dar nu prin umbre ce scad progresiv şi nici prin lumini ce se ridică treptat, ci printr-o bruscă rupere de drumuri. Există un Arghezi intim, dar există şi unul retoric. Există un Arghezi miniatural, dar există un altul ciclopic. Vocea care cântă pentru a o adormi pe Miţura: Doamne, fă-i bordei în soare, Intr-un colţ de ţară veche, 568 MIHAIL SEBASTIAN Nu mai ’nalt decât o floare Şi îngust cât o ureche: nu este vocea cumplită ce sfârşeşte Psalmul de taină. Ridică-ţi din pământ urechea în ora nopţii când te chem, Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem. Accentul de umor arghezian contrazice prin uşoara lui graţie laturea pe care aş numi-o „damnată” în poezia argheziană. Colori violente, dure, fulgerătoare stau alături de nuanţe ce merg până la transparenţă. Dacă sunt în poezia d-lui Arghezi mari furtuni, sunt în ea şi refugii calme. Tragicului îi răspunde mereu, parcă din alte zone ale sufletului, un ecou de badinerie şi de joc. Imprecaţii lirice, încruntări severe, retorisme patetice - tot ce este impetuos în lirica argheziană, tot ce este dramatic îşi găsieşte replica într-o poezie de miniaturi, de pastel, de cântec de leagăn. Este odihna sentimentelor de pe culme. Este regiunea de „jos” a poeziei sale. Până cunoşti în întregul ei opera d-lui Arghezi, dubla d-sale calitate de pamfletar şi de poet pare paradoxală. Ce legi de echilibru psihologic, ce legi de compensare intimă fac dintr-un mare liric un mare polemist? Prin ce secret joc al creaţiei, versul său e destinat când să ’mbie, când să ’njurel întrebarea se pune nu numai pentru poetul nostru, dar pentru orice mare liric. Ea îl priveşte şi pe PUBLICISTICĂ 569 Eminescu, a cărui înclinare spre satiră cred că n-a mirat îndeajuns pe criticii săi. De la înălţimea Luceafărului, prin ce schimbare de regiune lirică versul poate coborî până la „bulgăroii cu ceafa groasă”? Ce straniu drum duce poezia de la melancoliile ei siderale la invectivă? întrebarea devine cu atât mai turburătoare, cu cât se verifică mai des. Victor Hugo n-a fost numai cel mai mare poet liric al Franţei din veacul trecut, dar şi cel mai furtunos pamfletar al ei. Paul Louis Courier e un sceptic blând, faţă de acest Victor Hugo, a cărui voce de leu rănit a străbătut secolul şi l-a cutremurat aşa de rău, încât şi astăzi mai sunt ziduri care tremură de ecourile sale încă nestinse. Literatura ridică puţine chestiuni mai dificile şi mai ciudate, decât această chestiune a raporturilor dintre lirică şi pamflet. Să nu fie una şi cealaltă decât feţele opuse ale aceluiaşi fenomen, expresia dublă a aceleiaşi sensibilităţi, „polul pozitiv” şi „polul negativ” al aceleiaşi tensiuni spirituale? Să nu fie decât regiunea de „sus” şi regiunea de „jos” ale aceluiaşi act creator? Nu aş vrea să reiau aici în această notă, dedicată doar câtorva reflexii răzleţe, grupate în jurul unui vers ce-mi serveşte de pretext, nu aş vrea - zic -să reiau aci întrebarea asupra aptitudinii sau inaptitudinii d-lui Arghezi pentru roman. întrebarea e delicată şi mi se pare că e singura la care marele poet devine susceptibil. Dar dacă d. T. Arghezi nu este în „romanele” sale un creator epic - şi hotărât aceasta nu este - e poate tocmai pentru că d-sa nu reţine din spectacolul 570 MIHAIL SEBASTIAN vieţii decât aspectele ei extreme: cele de sus şi cele de jos. Nu cunoaşte situaţii medii şi nici momente sufleteşti medii. Sensibilitatea sa de scriitor trece Uşor de la serafic la abject1. într-un sens sau intr-altul, d-sa şarjează totdeauna - şi când nu o face spre lauda îngerilor, o face spre bucuria Satanei, şi într-un caz şi în celălalt, cu o forţă verbală care este, când solemnă, când incisivă, după cum adoră sau detestă. Condiţia romancierului adevărat este poate mediocră, în comparaţie cu libertăţile extreme ale unui spirit liric. Cât trebuie să dispreţuiască un poet -şi cu bună dreptate din punctul său de vedere -exerciţiile de observaţie, notaţia exactă, examenul minuţios. Toate aceste trepte de cunoaştere, el le suprimă printr-un cuvânt de foc, care merge poate şi el spre înţelegerea lucrurilor, dar pe alte drumuri. Romanul este o literatură de şes - pentru a întrebuinţa o vorbă, care am impresia că i-ar fi plăcut lui Albert Thibaudet. Poezia şi pamfletul, dimpotrivă, sunt genuri de altitudini şi depresiuni alternate. ,Jsu veneam de sus, tu veneai de jos”. De aci vin toate personajele romanelor d-lui Arghezi: de sus sau de jos. Sunt ori figuri de anumită lumină angelică (în Ochii Maicii Domnului mai cu seamă), ori - în Cimitirul Buna-Vestire - măşti groteşti, surprinse şi fixate într-o grimasă vitriolată. S-ar zice că romancierul Arghezi nu poate vedea decât în aureolă sau în tenebre. De fapt însă lumina adevărată a romanului este lumina de zi, simplă, egală şi sigură. Pe aceasta, d. T. Arghezi nu o cunoaşte sau refuză a o cunoaşte. 1 A şi expus-o undeva, şi, dacă nu mă înşel, în chiar aceşti termeni. PUBLICISTICĂ 571 ...Dar m-am îndepărtat prea mult de punctul nostru de plecare. îngăduiţi-mi să mă întorc la versul de la care am pornit. Abuzând puţin de termenii lui, l-am putea considera drept una din cheile literaturii d-lui T. Arghezi. Este o întreagă artă poetică de descifrat în acest vers. Dar el mai este revelator şi pentru lirica erotică argheziană, pentru drama iubirii din Cuvinte potrivite. „Eu veneam de sus, tu veneai de jos” - este un vers care ridică între poet şi femeie punţi de netrecut, distanţe spirituale ce nu vor fi niciodată străbătute, o singurătate orgolioasă pe care iubirea nu va putea să o suprime. Acest „eu veneam de sus” este un strigăt de orgoliu, chiar dacă e un strigăt de suferinţă. E încă o dată, o dramă de luceafăr. E sentimentul major, viril, mândru că în iubire sunt anumite trepte de coborât. E sentimentul de renunţare şi de cădere pe care o conştiinţă de mascul o păstrează ca pe o rană în iubire -chiar când această iubire i se pare a fi însăşi raţiunea lui de a trăi. Nici o femeie, nici o pasiune nu va trece peste acest sumbru şi mândm cuvânt: Eu veneam de sus! Sunt în poezia d-lui Arghezi câteva momente care exprimă mai puţin lapidar, şi poate cu mai puţină forţă - ba chiar cu o notă de humor melancolic, acelaşi sentiment de orgoliu: Te cânt şi acum din depărtare Necunoscut, ascuns şi tutelar... întreg poemul {Din drum) este scris cu această depărtare, ce nu poate ceda femeii decât un zâmbet, dar nimic din secretele sale mari. ... Fără să vreau, fragilă cititoare A stihurilor mele bărbăteşti 572 MIHAIL SEBASTIAN Să ştiu, trecând prin timp călare Nici cine sunt, nici cine eşti. Tot ce e regal într-o psihologie de mascul, tot ce-1 evocă pe stăpân - un stăpân care nu-şi uită amintirile „de sus” - este în anumite momente ale poeziei argheziene exprimat cu o mândrie, care abia consimte să coboare până la ironie. Dar când acest sentiment de regalitate bărbătească nu vrea să surâdă, când dimpotrivă vrea să pedepsească; el merge până la jignire: Femeie scumpă şi ispită moale Povară-acum, când, vie, te-am pierdut, De ce te zămislii atunci din lut Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale? Nu ştiu de unde păstrează poetul sentimentul acesta aspru faţă de femeie, certitudinea că între el şi ea sunt lumi despărţitoare. Ar fi exagerat să spunem că din Bibliei Mi se pare într-adevăr de acolo străbate până în poezia argheziană sentimentul elementar că femeia reprezintă forţele obscure ale vieţii, forţele confuze, somnoroase, vegetale, forţele de pământ. Tu veneai de jos! De jos, adică din acest lut, care aşteaptă să fie „zămislit”, care aşteaptă să fie străbătut ...De chinul dulce dat de Dumnezeu Care a trecut prin mine şi te umple. Simbolul este prea citeţ în poemul Jignire. El este în altă parte mai puţin direct, dar drama rămâne aceeaşi - drama bărbatului care, faţă de femeie, îşi păstrează nedezlegate întrebările şi singurătatea. Iubirea pentru el va fi mereu o călcare de soartă, o abatere de la marile drumuri. PUBLICISTICĂ 573 Aplec eternitatea spre tine şi rămân. Numai aşa, cu „eternitatea plecată”, numai cu această cădere, cu acest destin trădat, va afla iubirea şi va găsi femeia. Ceea ce nu înseamnă că va pierde vreodată conştiinţa chemării sale, rămasă pentru totdeauna fără răspuns. Dar spune-mi la crepuscul, încet, sunt fericit? Iată o întrebare ce pluteşte dureroasă peste poezia de dragoste a d-lui Arghezi. Ea spune încă o dată drama fără sfârşit a destinelor opuse, ireconciliabile şi totuşi unul în căutarea celuilalt până dincolo de viaţă. Eu veneam de sus, tu veneai de jos. LA LECTURE, UN LUXE TROP CHER... On ne sait pas encore quelles seront exactement les conséquences des grands événements monétaires, qui viennent de se passer en France. Espérons que notre économie nationale sera plutôt stimulée par les nouvelles conditions économiques européennes. De toute façon, qu 'il me soit permis de considérer pour le moment la situation d'un point de vue très limité et un peu égoïste. Je ne suis pas un homme politique, les problèmes financiers ne me disent pas grande chose et quant à l'économie, je ne m'y connais pas. Aussi une première réflexion en apprenant la dévaluation du franc français, fut d'une simplicité et d'un égoïsme parfait. Je me suis dit en lisant les journaux: „tant 574 MIHAIL SEBASTIAN mieux, je payerais moins cher mes livres et mes revues ”. Car en effet la situation du lecteur roumain qui achète les publications étrangères - livres ou revues - est vraiment pénible. Je pense que nulle part la lecture n ’est plus chère que chez nous surtout par rapport à notre monnaie et à notre „standard” de vie. Valéry Larbaud prétend dans un de ses livres que la lecture est un „vice impuni”. La formule est charmante, mais hélas! elle n’est pas exacte. Car la lecture est bien au contraire un vice très gravement puni, un vice qu’on paye cher, avec des sacrifices certains. C’est le luxe de l’intellectuel et l’intellectuel n ’est pas généralement un homme riche. Le plus grand contingent de lecteurs n ’est pas sans doute fourni par les banquiers, ni par les propriétaires, ni par les rentiers. Ce sont surtout les gens de condition modeste, ceux qui gagnent durement leur vie, ce sont les professeurs, les magistrats, les écrivains, les étudiants qui forment le public des bibliothèques et la clientèle des librairies. Ils ont très peu d’argent, mais la lecture est pour eux une nécessité absolue, un vice, si vous voulez, mais un vice auquel ils ne peuvent renoncer. Depuis deux ans, le livre français était devenu, à cause du change, un objet inaccessible. A un certain moment, nous étions obligés de payer 12 lei le franc, et ce n ’est qu ’après une énergique campagne de presse, menée par quelques écrivains, qu’on fixa uniquement pour les livres un change moins prohibitif Ce qui ne veut pas dire que la situation était satisfaisante. La moyenne d’un livre français revenait toujours à 180 lei, un chiffre énorme pour le budget d’un lecteur. PUBLICISTICĂ 575 Mais la question devenait plus pénible encore, quand il s ’agissait des revues littéraires françaises. Ici le change imposé par les libraires représentait un véritable impôt, pour ne pas dire un véritable scandale. On nous obligeait de payer 14 lei le franc - c'est-à-dire de donner 14 lei - et parfois 16! pour une revue dont lé prix était d'un franc français. On nous obligeait!... On nous oblige encore. Nous sommes simplement à la discrétion des libraires, qui nous imposent les prix les plus fantaisistes, les plus arbitraires. Je ne sais pas à vrai dire qui sont les responsables. Je ne sais pas surtout si les libraires font ce qu 'ils veulent ou s'ils se soumettent aux ordres de l'agence qui organise l'importation et la distribution des revues. Mais ce que je vois c 'est que cet abus ne peut pas durer. Les autorités ont le devoir d'intervenir et de mettre un peu d'ordre dans cette sorte de monopole qu 'on a institué arbitrairement et dont les frais sont supportés par les intellectuels. Naturellement, le nouveau change du franc français amènera de toute façon une diminution des prix, mais indépendamment de ces conséquences nous attendons que le régime de l'importation des livres et des revues fasse l'objet d'un règlement spécial, afin d'empêcher à l'avenir une telle spéculation. UN SPECTACLE TERMINE Bucarest vient de perdre son plus grand succès théâtral, son spectacle le plus célèbre, son film le plus émouvant: le procès Ciulley s'est terminé. 576 MIHAIL SEBASTIAN Avec quelle jalousie professionnelle ont dû regarder nos directeurs de théâtre Vénorme public qui faisait chaque jour la queue devant les portes implacablement fermées du Palais de Justice! Avec quelle explicable fureur ont-ils dû regarder ce concurrent inattendu et dangereux, qui, sans aucune compétence technique, sans aucun talent, sans aucun effort, avait réussi de conquérir Vattention générale, la curiosité de tout le monde, l 'émotion stupide mais forte de l 'homme de la rue, la faveur des salons, la notoriété, la célébrité, la gloire.... Je pense à tout ce qu'on a dépensé comme énergie, comme ténacité, comme temps perdu dans ce spectacle, je pense aux larmes qu 'on y a versées, aux accès d'enthousiasme qui ont tant de fois éclaté pendant la représentation - et je me demande quel serait l'événement historique qui serait capable de déchaîner la même passion. Un homme a assassiné ou n 'a pas assassiné sa maîtresse. Il l'a empoisonnée ou il ne l'a pas empoisonnée. Il suffit de ce mystère, pour qu'il devienne une vedette, pour que ses photographies soient regardées avec avidité dans toutes les maisons, pour que ses paroles soient répétées avec une sorte de crainte admirative par tout le monde. Il suffit de ce mystère pour que sa vie intime qui - abjecte ou non -n'a rien de glorieux, rien d'héroïque, hante l'imagination du public, obsède sa mémoire et sa curiosité. Eut-il été mêlé non pas à une obscure histoire de crime, mais à une grande découverte scientifique, aurait-il jamais gagné cette formidable PUBLICISTICĂ 577 notoriété, aurait-il jamais abouti à émouvoir les femmes, les journaux, Vopinion publique? Comme la gloire est facile! Et quelle immense naïveté que de la chercher autre part que dans les boudoirs un peu louches, capables de devenir un jour le sujet d'un roman feuilleton! Si l'accusé avait passé sa vie dans une bibliothèque, dans un laboratoire, s'il avait vécu pour je ne sais quelle grande recherche capitale, s'il avait conquis par son travail, par son génie, je ne sais quelle nouvelle lumière - il serait sans doute aujourd'hui encore un inconnu, un respectable inconnu. Le public n 'aime pas la vraie grandeur, mais il est très sensible à tout ce qui est douteux, louche, sale. Pourvu que l'amour s'y mêle... Je ne suis pas un moraliste de profession, mais je voudrais pouvoir m'expliquer la raison psychologique de l'énorme succès théâtral du procès Ciulley. Est-ce à cause de ses détails „dramatiques"? C'est possible, mais n 'importe quelle pièce de Shakespeare est infiniment plus cruelle, plus mystérieuse, plus forte. Je crois que ce qui flatte le goût du public dans un procès aux assises, c'est son sentiment qu'il assiste non pas à un spectacle, mais à la vie même. Il croit que les larmes qu'on y verse sont des vraies larmes, que les cris sont des vrais cris. Il a la sensation qu 'on ne joue pas devant lui une comédie, mais qu 'il surprend tout simplement la vie. En ceci, le public se trompe naïvement. Car nulle part le „ chiqué " n 'est plus théâtral, plus faux, plus violent et d'un goût si déplorable. Le cabotinage est incomparablement plus marqué aux assises qu'au 578 MIHAIL SEBASTIAN théâtre. C'est peut-être d'ailleurs la raison principale de son succès. [LES DISQUES] Il manque à notre vie musicale une plus grande et plus complète connaissance du disque. Nous n 'avons pas encore découvert en Roumanie la valeur du phonographe - valeur éducatrice et documentaire. Tandis que les journaux et les revues de l 'étranger ont une chronique spéciale consacrée à la musique enregistrée, chez nous le disque sert encore dans une phase purement commerciale. Ce n 'est qu 'une marchandise, laissée entièrement à la compétence, au goût et au jugement de celui qui la vend. Je n 'exagère pas en disant que la musique enregistrée n'a pas dépassé chez nous l'industrie des tangos, la basse industrie des romances sentimentales et stupides. Le disque de qualité nous est inconnu. Le phonographe qui est ailleurs le serviteur le plus utile de la grande musique, l'interprète le plus juste des classiques, ne sert chez nous que la „musique légère" - qui est plutôt triviale que légère. Une grande responsabilité revient aux maisons d'édition elles-mêmes, qui n'ont pas compris qu'une ville comme Bucarest, qui fournit un public musical appréciable comme nombre et aussi - pourquoi ne pas le dire? - comme intelligence artistique, pourrait fort bien donner une bonne clientèle pour la bonne musique enregistrée. Seulement il faudrait guider ce PUBLICISTICĂ 579 public, le familiariser avec une technique qu 'il ignore, lui donner la possibilité de s 'orienter dans le monde immense des disques. Une juste critique musicale, consacrée spécialement à la musique enregistrée, peut faire une sélection absolument nécessaire et donner à Vamateur désorienté des indications précises pour son choix. Une telle critique peut remplir une fonction bien plus utile que la critique des concerts - car le disque n 'est pas seulement un moyen d'expression artistique, il est surtout un excellent moyen d'instruction musicale. On pourrait dire que le disque c'est le manuel de la musique. Une critique des disques aurait donc la possibilité de poser avec plus de précision technique, avec plus de sûreté, avec un plus grand appui documentaire, les problèmes de l 'art musical. Mais la négligence ou l'incompétence de ceux qui représentent en Roumanie les grandes maisons d'édition est telle qu 'ils ne mettent à la disposition de la critique musicale aucun des moyens nécessaires d'informations. Non seulement ils n'envoient pas à la critique les disques imprimés (ce qui est à l'étranger un procédé de politesse élémentaire), mais ils ne se donnent pas la peine de lui communiquer au moins les catalogues courants. Ce n 'est pas simplement un manque d'égards, c'est surtout une mauvaise organisation commerciale. Car le „service de presse" n 'est pas une simple gentillesse: c 'est en vérité le seul moyen de communiquer avec le public, de l 'éclairer, de l'informer. Les éditeurs de littérature ont toujours compris la valeur de la critique. Ils savent que le critique - 580 MIHAIL SEBASTIAN même le plus sévère, le plus exigeant, /e plus âpre -est un collaborateur. Il est Vinterprète d'une œuvre, z7 est le point de liaison entre le créateur et le public. Il entretient par ses commentaires l'intérêt du lecteur, sa passion, sa curiosité. Pourquoi serait-il autrement pour l 'amateur de musique? Pourquoi ne lui donnerait-on la possibilité d'avoir un jugement éclairé ou de connaître une préférence lucide dans ce domaine si riche de la musique enregistrée? Il est grand temps de comprendre et de faire comprendre que le phonographe marque dans l'histoire de la musique un chapitre de grande importance. Il existe une esthétique du disque, il existe un art du disque et il est regrettable que cet art soit à tel point méconnu. * Ce n'est pas pour la première fois que nous signalons la valeur de la musique enregistrée dans l'ensemble de la vie musicale moderne. Si nous revenons à cette question, c 'est parce que nous avons récemment constaté de nouveau tout ce que le phonographe est capable de nous réserver comme surprise, comme variété de répertoire, comme qualité d'exécution. Voyez le programme de nos postes T. S. F. pendant les deux dernières semaines. La meilleure partie, la plus fine, la plus intéressante revient au disque. Nous avons eu par exemple l'excellente surprise d'entendre cette semaine (mercredi le 30 septembre) les Tableaux d’une exposition de Moussorgski, dans la transcription pour l'orchestre PUBLICISTICĂ 581 de Maurice Ravel. Nous ne connaissions pas la version de Ravel et ce fut une grande joie de suivre les motifs du piano, amplifiés dans une construction symphonique qui - tout en ne trahissant pas l 'œuvre initiale - lui donne de nouvelles proportions. Un alliage Moussorgski-Ravel, peut-on imaginer une formule musicale plus difficile, plus étrange? L'expérience est d'un extrême intérêt. Rarement l'amateur de musique a une occasion plus digne de méditer aux secrets de cet art, à l'esprit des deux styles différents, à la ligne mystérieuse qui peut relier deux sensibilités, deux inspirations, deux techniques si éloignées l'une de l'autre. C'est toujours grâce au phonographe que le poste Radio Bucarest put diffuser la semaine passée un admirable Tristan et Isolde, admirablement chanté, admirablement dirigé par Karl Elmendorff et admirablement enregistré. Les voix, l'orchestre, les cuivres, les cordes, tout était de premier ordre et il fallait être bien difficile pour remarquer certain timbre métallique, qui trahissait de temps en temps la présence du phonographe. Il ne faut évidemment pas exagérer. Un disque n'est quand même qu'un disque et rien ne peut remplacer la chaleur vivante d'un concert qu'on écoute dans une salle, rien ne peut remplacer cet inimitable accent humain que la présence directe de l'orchestre vous communique et qu'on ne retrouve jamais dans un disque - si parfait qu 'il soit. Mais ne préférez-vous pas à un concert médiocre, dirigé sans inspiration véritable, exécuté sans finesse, ne préférez-vous pas un bon disque où 582 MIHAIL SEBASTIAN on sent encore le souffle d'un Bruno Walter, la touche d'un Arthur Rubinstein, l'archet d'un Huberman? On nous a donné un soir, à notre poste de radio, un concert fait uniquement des œuvres enregistrées sous la direction musicale de Toscanini. Ce fut une des meilleures soirées de la Radio Bucarest. Quelle finesse minutieuse dans la Symphonie en ré majeur de Haydn sous la baguette de Toscanini! Nous nous sommes demandés si le souvenir de l'orchestre berlinois, qui joua au mois de mai à l'Athénée Roumain, sous la direction de M. Abendroth, la même symphonie, n 'était pas dépassé par ce simple enregistrement, d'une perfection si naturelle, si pleine d'aisance et de grâce. Et puis ce fut le tour de Wagner (un fragment du Crépuscule des dieux,) comme s'il fallait indiquer combien le phonographe est capable de nous transporter d'un monde musical à un autre monde musical absolument différent. UN JEUNE THÉÂTRE Une jeune troupe de théâtre, formée uniquement par des jeunes acteurs, des jeunes débutants, qui font leurs premiers pas sur la scène, vient d'ouvrir dans une salle très modèle, un petit théâtre très courageux. Il porte un nom juvénile et prétentieux, qui nous est pourtant sympathique, justement à cause de sa courageuse naïveté: „La Renaissance ". Je ne vous parlerai pas du spectacle que j'y ai vu, ni de sa valeur, ni de ses défauts. Ceci est une PUBLICISTICĂ 583 question qui regarde la chronique théâtrale. Mais je veux signaler tout ce qu'il y a d'émouvant dans l'effort de ces jeunes acteurs qui luttent avec l'indifférence du public, avec leur manque de notoriété, avec leur manque d'expérience, enfin avec toutes les difficultés d'un début, dont la seule richesse est son propre enthousiasme. C'est un exemple d'initiative, de foi et d'énergie, dans ce temps où règne le découragement et la lassitude. Au théâtre, comme partout, les jeunes trouvent difficilement aujourd'hui la possibilité de travailler. Toutes les places sont prises par ceux qui ont eu la chance de venir il y a dix ans, quand il n y avait pas encore une si forte crise et quand la volonté de travailler suffisait pour mettre en valeur une vocation réelle, un talent certain, une qualité personnelle. Maintenant tout cela est inutile. Intelligent ou non, capable ou non, ayant ou n 'ayant pas des dons remarquables, le jeune homme qui fait les premiers pas dans la vie trouvera devant lui le même accueil hostile, les mêmes portes fermées, la même résistance implacable. Le désespoir n 'est pas une solution. Les jeunes acteurs, qui se sont groupés - Dieu sait avec quels sacrifices - autour de ce petit théâtre de la „Renaissance", le savent. Ils n'ont pas voulu céder devant la vie et devant l'art, sans avoir engagé d'abord un combat. Ne trouvez-vous pas qu 'il y a vraiment quelque chose d'émouvant dans cette jeune équipe qui dans une petite salle obscure veut de toutes ses forces réaliser un théâtre d'art? La salle est incommode, les décors sont pauvres, les acteurs sont encore timides, mais ce n 'est 584 MIHAIL SEBASTIAN pas le confort, ce n 'est pas la richesse et ce n 'est pas non plus la fatuité qui font un succès d'art. N'est-il pas troublant de constater que tout ce qu'on a fait d'essentiel dans le théâtre français par exemple a été réalisé dans des petites salles obscures, inconfortables, dans des pauvres théâtres, sur des pauvres scènes? Le théâtre de Charles Dullin est d'une modestie qui vous fait pitié. Le Théâtre des Arts, où les Pitoëff connurent tant de magnifiques soirées, est une salle pitoyable. Que dire enfin du vieux et glorieux Théâtre de l'Œuvre, qui est plus laid et plus petit que n 'importe quelle salle de cinéma de n 'importe quel triste quartier, ce qui ne l'a jamais empêché d'abriter les plus nobles expériences d'art théâtral. Par contre, dans le plus élégant théâtre qu 'on ait jamais construit, le splendide Théâtre Pigalle, on n 'a rien donné de grand, rien de valable, et tout ce qu 'on y a entrepris a échoué lamentablement. C'est la victoire, la consolatrice victoire, de l'esprit contre l 'argent, de la foi contre la richesse, de l'enthousiasme contre le scepticisme blasé. Il y a trop d'affaires dans le théâtre pour que le courage de ces quelques jeunes acteurs qui commencent leur travail, uniquement pour la joie de jouer, ne force pas notre sympathie, LE CONTRATD'ÉDITION Je poursuis avec un grand intérêt la discussion si animée, si vivante, si passionnée, que le projet du PUBLICISTICĂ 585 gouvernement français, concernant la propriété littéraire, a provoquée en France. Tous les journaux, toutes les revues en parlent. Le projet n'a pas encore été présenté à la Chambre et il ne sera probablement voté que bien plus tard, car la politique a pour le moment d'autres soucis, plus pressants, pour ne pas dire plus graves, mais ceci n 'empêche pas la discussion. Les éditeurs sont alarmés, les écrivains sont inquiets, on écrit des articles, on fait des enquêtes, on donne des interviews. C'est que le „projet Zay" est plein d'innovations courageuses dans un domaine qui est resté longtemps réglé par l 'habitude, par le hasard et par l'abus. Les écrivains ont toujours demandé dans leurs congrès professionnels une réforme juridique du régime de la propriété littéraire, si mal définie, si mal défendue dans l'actuel état des choses. La propriété littéraire est une notion délicate qui ne peut former l'objet d'une loi que sous la condition d'une attention minutieuse pour chaque détail. Légiférer veut dire généraliser. Or, il est difficile de généraliser dans le domaine de l'esprit et de l'art, où ce qui compte en premier lieu ce sont les valeurs individuelles. Toutefois, on ne peut oublier que le travail littéraire est lui aussi un travail et que ses conditions matérielles doivent être organisées sur une base juridique. Les discussions et les polémiques provoquées par le „projet Zay " prouvent la difficulté du problème, mais surtout son importance. Si une réforme est nécessaire en France, où le travail 586 MIHAIL SEBASTIAN littéraire s'est quand même forgé avec le temps un régime plus ou moins stable, plus ou moins sûr, combien plus nécessaire serait une telle réforme chez nous, où le contrat d'édition ne représente autre chose, dans la plupart des cas, que le bon vouloir de l'éditeur, tout puissant devant l'auteur désarmé. Il y a tant de questions matérielles qui attendent depuis longtemps une solution juste et qui pour le moment ne sont résolues que par l'abus ou par la gentillesse de l'éditeur. Il y a par exemple la question du contrôle du tirage. Un auteur n 'a jamais la possibilité de se convaincre que son éditeur n 'a pas tiré et n 'a pas mis en vente un nombre d'exemplaires supérieur au nombre convenu. Le contrôle nul. Personne ne l'exerce, personne n'a pas surtout la possibilité pratique de l 'exercer. Il y a en second lieu le problème des droits d'auteur. Est-il possible que le libraire ait sur chaque volume un pourcentage presque deux fois supérieur au pourcentage de l'auteur? Est-il possible qu'on achète aux jeunes auteurs - naïvement déroutés par la perspective magique d'être imprimés - est-il possible qu'on leur achète leurs œuvres avec des sommes ridicules, payées une fois pour toutes? Une loi systématique du contrat d'édition devrait rendre impossible un tel abus. Il y a troisièmement la question des règlements des comptes qui permet aujourd'hui aux éditeurs de refuser indéfiniment le payement des droits d'auteur, sous le prétexte que les livres se trouvent chez les libraires et qu 'ils y restent invendus. Comme l'écrivain ne peut naturellement contrôler les dépôts PUBLICISTICĂ 587 de toutes les librairies, il est forcé de se soumettre à cet argument si commode et si vague de Téditeur La Société roumaine des gens de lettres a plusieurs fois discuté, dans ses assemblées générales, toutes ces questions. Mais discuter ne suffit pas. Il vaut mieux faire des propositions pratiques et d'établir par exemple un projet de loi, que la Société pourrait fort bien proposer au gouvernement. Avec l'expérience professionnelle de ses propres membres, la Société serait sans doute compétente de résoudre l'ensemble du problème. M. César Petresco, le nouveau secrétaire général du Ministère des Arts, lui-même écrivain actif, qui connaît profondément les nécessités matérielles du métier littéraire, pourrait être l'agent de liaison le plus indiqué entre le gouvernement et les écrivains. LE RÉCITAL MILSTEIN Le récital de violon donné mercredi soir par M. Milstein à la salle Vox commence une nouvelle saison musicale et il la commence d'une manière qui permet tous les espoirs. C'est un admirable début de saison artistique, c 'est un „ lever de rideau " excellent qui nous fait attendre avec joie - et aussi avec un peu de crainte - la suite. Avec joie, car, fatigués de ces trop longues vacances musicales qui viennent de finir, nous revenons dans les salles de concert pour y retrouver la compagnie de Bach, de Beethoven et de Mozart, ce 588 MIHAIL SEBASTIAN qui est une grande consolation, pour ne pas dire la seule, dans ce temps si agité, si plein d'inquiétude. Avec un peu de crainte aussi, car chez nous, tout commence avec des belles promesses, qui seront abandonnées plus tard, par paresse, par lassitude ou par indifférence. Espérons quand même que la saison musicale, qu'on vient d'ouvrir mercredi soir, sera digne de son admirable début. * M. Milstein est un artiste qui ne réserve à son auditeur aucune surprise. La perfection ne surprend jamais. Elle est simple, naturelle, égale à elle-même. Nous pouvions fort bien réimprimer la chronique que nous avions écrite l'année passée, lors du second passage de l 'artiste à Bucarest, sans y rien ajouter. Quand on connaît la manière de ce violoniste, quand on a essayé une fois de définir la qualité musicale de son archet et d'expliquer le secret intime de son art, on est certain d'avoir exprimé une valeur constante, ferme et stable. Milstein est un classique du violon. La pureté de son style, l'équilibre de son esprit musical, la sûreté de sa technique lui donnent une objectivité, une maîtrise vraiment classiques. Une impression de froideur peut dérouter au premier moment l 'auditeur: Mais ce n 'est pas de la froideur: c 'est plutôt de la clarté, c 'est de la simplicité d'expression (simplicité savante, réalisée par une complexité technique, que l'artiste a l'élégance et la modestie de ne pas souligner, comme si elle était parfaitement naturelle). Aucune facilité dans son jeu, aucune intention d'éblouir, une permanente volonté de ne pas ,,appuyer", de ne pas PUBLICISTICĂ 589 spéculer les effets, de ne pas flatter le goût du public pour les „ tours de force ”. Grand virtuose sans doute, mais un virtuose qui dépasse sa virtuosité, qui n ’en fait pas un but, qui ne lui donne une autre valeur que celle d’exprimer avec aisance et précision l’esprit de l’œuvre musicale. Son violon est un instrument remarquable par la qualité du ton, par l’ampleur et la richesse nuancée du son. Noble instrument, aux cordes sensibles, d’une finesse minutieuse et en même temps d’une force et d’une ampleur orchestrale! Il y a en effet des moments où on dirait que ce n’est pas un seul violon qui joue, mais un petit orchestre de chambre d’une cohésion idéale. C’est surtout dans la Chaconne de Bach pour violon seul que la grande classe de Milstein nous sembla mercredi soir, évidente. La voix grave du violon avait une plénitude d’orgue, une puissance et une maîtrise à la fois solennelle et simple. Nous parlions plus haut d’une certaine „froideur” de l’artiste. Cette „froideur” convient admirablement à l’interprétation de Bach. Milstein joue du Bach avec une sérénité objective, qui n’est jamais rigide, qui ne manque jamais de souplesse, mais qui garde cette clarté analytique si nécessaire au grand maître allemand et à l’exécution de ses œuvres. Cette manière de jouer convient peut-être moins à Beethoven. Elle semble manquer parfois de ce souffle pathétique qu’un poète du violon, comme Georges Enesco, possède toujours quand il joue du Beethoven. Milstein est plus calme, plus lucide, plus serein, ce qui rend son interprétation moins tragique 590 MIHAIL SEBASTIAN et, peut-être, moins beethovénienne. Beethoven entraîne d’habitude l’exécutant. Il lui donne une ferveur, un élan, un lyrisme musical auquel il est difficile de résister. C’est de cette manière qu’un Kempff au piano, un Enesco au violon, un Cassado au violoncelle jouent du Beethoven. Par contre, Milstein (et, comme lui, Backhaus ou Gieseking au piano, Piatigorsky au violoncelle) ne se laisse pas „ entraîné ”. Il garde encore et toujours cette belle maîtrise objective qui fait de lui non pas un „interprète ”, mais plutôt un „exécutant”, un exécutant idéal qui s ’est défendu à lui même d’ajouter quelque chose au texte ou aux indications - pour lui rigoureuses et absolues - de l’auteur. Il ne s’agit pas de préférer une manière ou l’autre. Comment choisir entre deux styles d’exécution musicale, également défendus par le grand talent de deux interprètes différents? Tout ce qu ’on peut faire c ’est d’accepter et de comprendre les deux - et d’aimer ce qu’il y a de profond dans leur différence. La Sonate en sol majeur de Beethoven, qui figurait au programme du récital, fut jouée avec une perfection rigoureuse, mais aussi avec une délicatesse de filigrane. Il faudrait imprimer cette exécution afin de pouvoir la conserver sur un disque de phonographe, comme un exemple d’exactitude et de finesse. Ce qui donne une valeur exceptionnelle à cette exécution, ce fut aussi l ’accompagnement du pianiste Mittmann, le collaborateur personnel de M. Milstein. Nous l’avons dit, je crois, l’année passée dans notre PUBLICISTICĂ 591 chronique et il nous est agréable de pouvoir le répéter: la collaboration de ces deux artistes nous sert un exemple remarquable de musique de chambre. Il y a entre le piano et le violon une cohésion si intime, une compréhension si organique, que la notion d'„accompagnement" devient insuffisante. Nous serions contents de pouvoir écouter un jour M. Mittmann dans un récital personnel, sans désirer pourtant qu'il quitte jamais l'illustre association artistique dont il fait partie. Le récital de mercredi commença avec une sonate de Vivaldi (en la majeur) - de sorte que la première partie du programme fut réservée aux classiques. Nous avons moins aimé la seconde partie du programme, qui réunissait Smetana (De mon pays), Rimski-Korsakov (un air transcrit pour violon par M. Milstein) et Wieniawski (Concerto en re mineur). Ce fut le département slave du programme et il ne fut pas du meilleur choix possible. Evidemment, on écoute toujours, avec beaucoup de joie, un violoniste comme Milstein mais, puisque l'occasion de l'entendre est si rare, on aimerait mieux que ce soit dans un répertoire plus sévère. En supplément, M. Milstein nous donna une pièce de Debussy et l'inévitable Vol du bourdon de Korsakov, morceau qui paraît avoir été écrit uniquement pour les suppléments - ce qui ne l'empêche d'ailleurs pas d'être délicieux. * Un dernier mot, qui n 'est pas pour M. Milstein, mais pour l'imprésario du concert. Il n'est pas admissible qu 'un récital d'une telle qualité soit donné 592 MIHAIL SEBASTIAN dans une salle si impropre pour la musique. Ne parlons pas de l ’acoustique, qui est détestable. Mais parlons des portes qui grincent, des chaises qui craquent. Et parlons surtout du personnel de service, qui ne sait pas parler, qui ne sait pas se taire, qui ne sait pas marcher, qui ne sait pas se tenir tranquille, qui ne sait pas vous offrir un programme, qui ne sait pas vous changer la monnaie et qui réussit facilement de vous empoisonner la soirée. Espérons que c ’est le dernier concert qu ’on donne dans cette salle. MILSTEIN ET L’ORCHESTRE RADIO. PAULBREISACH Nous avons été obligés d’écouter à la radio le concert que M. Milstein donna dimanche matin à l’Athénée Roumain et qui fut par hasard diffusé par nos deux postes de T. S. F. Les organisateurs du concert ont estimé qu ’ils n ’avaient aucune obligation envers la presse et qu ’il valait mieux vendre toutes les places, sans réserver les quelques fauteuils qui appartiennent d’habitude à la critique musicale. Sans doute il ne faut pas rendre M. Milstein responsable de cette économie sordide et il ne faut pas lui reprocher cette impolitesse, cette. grossièreté qui, nous en sommes certains, lui est absolument inconnue. Mais il faudrait qu’il sache la façon dont les organisateurs de ses concerts exploitent sa renommée. D'ailleurs, il s’en est probablement aperçu, car ce ne fut pas le seul accident du concert de dimanche, PUBLICISTICĂ 593 qui enregistra un autre accident beaucoup plus grave. Cet accident fut Vaccompagnement malheureux de VOrchestre Radio, sous la direction de M. Paul Breisach. Nous n'avons pas vu M. Breisach au travail. Invités d'assister à la répétition générale du concert, répétition qui eut lieu samedi soir, nous n 'avons pas accepté cette solution commode et impolie, qui était une manière originale de nous refuser le lendemain l'accès au concert. Il est possible que M. Breisach soit un bon dirigeur mais le concert qu'il dirigea dimanche matin fut mauvais au possible. L'admirable violon de Milstein luttait héroïquement avec le bruit violent de l'orchestre et il en est sorti plusieurs fois vaincu. On jouait mécaniquement, avec un manque d'expression, avec un manque de relief, avec une partiture totale. „Accompagner" est un art spécial, fait d'intelligence, de soumission et d'ordre, un art nuancé, qui demande une grande souplesse et une certaine modestie. M. Milstein, qui est habitué à l'accompagnement plein de sensibilité et de compréhension du pianiste Mittmann, dut souffrir plus que nous du bruit confus dirigé par M. Breisach. Nous répétons: nous ne savons pas si la faute est au dirigeur ou à l'orchestre. Il est difficile de le préciser quand on écoute un concert à la radio. Mais ce que nous savons c'est que le concert fut raté. Entièrement raté? Sans doute non. Dès que le violon du soliste réussissait de se faire entendre, dès que l'orchestre se taisait et rendait sa liberté à l'instrument de M. Milstein, on reconnaissait sans 594 MIHAIL SEBASTIAN difficulté la noblesse de son ton, la sûreté parfaite de son archet. Nous avons longuement parlé sur l'art de M. Milstein dans notre chronique précédente et nous n'avons pas l'intention de nous répéter. Il joua dimanche matin un concert brandebourgeois de Jean Sebastien Bach - et nous avons déjà dit la semaine passée les motifs pour lesquels nous estimons Milstein un interprète éminent de Bach. Il joua également le Concerto en mi mineur pour violon et orchestre de Mendelssohn et celui en la mineur de Dvorâk - les deux avec un sens musical parfait qui rachète en quelque sorte cette froideur classique du jeu de Milstein. Qu'il nous soit permis de revenir et d'insister un peu sur le cas de l'Orchestre Radio. N'oublions pas que c 'est quand même la seule institution musicale qui travaille régulièrement, qui ne prend pas les longues vacances si commodes et si paresseuses de notre respectable „Philharmonique”, et qui nous offre chaque semaine, chaque mardi, un concert symphonique. Ceci ne veut pas dire qu 'il faut exagérer ses mérites. L 'Orchestre Radio est un ensemble franchement défectueux. Il serait peut-être plus juste de dire que ce n 'est pas un ensemble. Le concert de dimanche matin l'a largement prouvé. Manque de cohésion, manque de discipline. Mais aussi ce fut une des plus mauvaises auditions que nous lui devons. Car il est juste de reconnaître, l'Orchestre Radio réussit parfois de s 'acquitter bien mieux de sa tâche. PUBLICISTICĂ 595 Sans faire rien d'extraordinaire, rien de remarquable, sans jamais dépasser - ni même dans ses meilleurs moments - une exécution correcte, l'orchestre symphonique du poste Bucarest nous donne parfois des auditions acceptables, mais ceci seulement quand il est dirigé par une baguette qui lui est familière, qu 'il connaît, qu 'il a déjà l 'habitude de suivre et qui ne fait pas l'imprudence de lui imposer des exigences déplacées. M. Breisach eut-il dimanche matin des telles exigences? Nous ne savons pas, mais s'il les a eues, il a eu tort et l'orchestre lui répondit par un beau vacarme. Par contre, le même Orchestre Radio nous donna deux jours plus tard - c'est-à-dire dans le cadre de son concert ordinaire de mardi soir - une audition musicale agréable, dont les défauts ne furent quand même pas criants. C'est que mardi soir la baguette revint à M. Georges Georgesco, qui connaissait les possibilités de cet orchestre et eut donc la sagesse de ne pas vouloir les forcer. Il nous donna donc une soirée musicale quelconque, si vous voulez, mais sympathique par sa modestie. Nous entendîmes avec un réel plaisir la Symphonie en ré mineur de Schumann et le Concerto en mi bémol pour piano et orchestre [de Liszt], joué au piano par Mme Sylvie Sherbesco, dont nous avons eu déjà je crois l'occasion de remarquer, dans nos chroniques, le talent. J'avoue ne pas avoir eu le courage d'écouter la seconde partie du programme, où figurait un poème symphonique de Richard Strauss, car il n 'était pas difficile de s'imaginer ce qu 'une telle œuvre peut 596 MIHAIL SEBASTIAN devenir dans des conditions d'interprétation si difficiles. Comme vous voyez - bien que nous soyons dans la seconde moitié du mois d'octobre -, notre ressource musicale principale reste toujours la Radio. Et si le poste de Bucarest ne nous comble pas, il y a sur la carte radiophonique de l'Europe d'autres postes plus généreux. Nous avons par exemple écouté hier soir, de Varsovie, un admirable concert symphonique, qui débuta avec une Symphonie en sol mineur de Mozart et qui continua avec le Concerto pour violon et orchestre de Beethoven, magistralement joué par Joseph Szigeti, le grand violoniste polonais. Ce fut une belle soirée, qui nous consola de nos déceptions bucarestoises. Mais n'est-il pas grand temps que la saison, la vraie saison musicale, commence? UN ACTEUR VIENNOIS À BUCAREST Il est curieux de remarquer l'influence énorme que le théâtre viennois a sur notre propre activité théâtrale. On joue difficilement chez nous une pièce si elle n'a pas été d'abord représentée à Vienne. Même les pièces françaises, même les pièces anglaises doivent faire un séjour préalable en Autriche et c'est presque seulement à cette condition qu'elles ont la chance ou la malchance d'être découvertes par nos directeurs de théâtre. PUBLICISTICĂ 597 On joue actuellement à Bucarest une pièce anglaise de Mlle Dodie Smith et une comédie française de M. André Birabeau. Mais Vune ne nous vient pas de Londres et Vautre ne nous vient pas de Paris. Nous les avons simplement importées de Vienne, où elles tenaient Vaffiché depuis quelque temps, et nous les avons importées avec leurs titres et avec toutes les modifications imposées par les traducteurs viennois. Nous n ’exagérons pas en disant que la moitié du répertoire de nos théâtres est constitué par les succès viennois. C’est la méthode la plus simple, la plus commode et la moins responsable de faire un répertoire. Au théâtre, comme partout, on a l’horreur des responsabilités. Je faisais cette remarque samedi soir en assistant au spectacle donné par la troupe Hans Moser au Théâtre „Regina Maria”. Je me demandais quelle peut être la cause, l’explication de l’énorme prestige du théâtre viennois qui nous a imposé jusqu’ici quelques bonnes pièces, mais aussi un appréciable nombre d’œuvres médiocres. Et j’ai trouvé réponse en regardant cet étonnant acteur qui jouait samedi soir dans un ensemble franchement mauvais, ce qui ne l ’empêchait pas de nous offrir une belle leçon de composition, de style et de jeu. C’est sans doute grâce à ses grands acteurs que Vienne réussit de rendre intéressante n ’importe quelle pièce et d’en faire un succès artistique. La comédie représentée samedi soir était une farce assez naïve, bâtie sur une idée comique assez vieille et que Tristan Bernard avait autrefois utilisée dans une petite pièce de sa jeunesse, bien plus fine et 598 MIHAIL SEBASTIAN plus spirituelle que les trois actes de son camarade viennois joués par M. Hans Moser. Mais ceci n'a presque pas d'importance. M. Moser est un artiste capable d'exprimer beaucoup plus que son auteur. Il possède une science scénique extraordinaire, un art minutieux du geste, de la voix, de la tenue, de la parole et du silence. Quand il se tait, quand il écoute ses partenaires, quand il s 'efface, quand il reste immobile, il continue toujours d'exprimer quelque chose par sa seule présence et même par son absence. D'un héros comique assez facile, il sait faire un type émouvant, d'une certaine profondeur d'émotion, d'une certaine qualité de sensibilité. Nous n 'avons qu 'un seul regret: c 'est que M. Hans Moser soit venu chez nous entouré d'une troupe absolument écrasée par un tel partenaire. On voyait bien l'improvisation, le manque de cohésion intime du spectacle. M. Moser a été précédé à Bucarest par une autre troupe viennoise, celle de Mme Lilly Darvas et de M. Hans Jaray, et ce fut un des meilleurs ensembles que nous ayons connus. Sans pouvoir effacer ce souvenir qui mettait sa troupe en infériorité, M. Hans Moser nous convainquit de son talent personnel vraiment remarquable. Un tel acteur peut à lui seul assurer le succès d'un spectacle. ENESCO Nous parlerons naturellement dans notre chronique musicale de demain du concert que PUBLICISTICĂ 599 Georges Enesco dirigea dimanche matin, en faisant de la sorte sa rentrée à Bucarest après une longue absence. Ce concert fut une émouvante fête artistique, une noble leçon musicale, un magnifique don que le maître voulut bien nous faire. Il est grand temps que nous nous demandions ce que nous pouvons faire à notre tour pour lui. Nous ne pouvons pas grande chose évidemment, car au sommet de sa vie, de son art et de sa gloire, Georges Enesco n'a plus rien à attendre et rien à demander. Mais il nous reste le droit de l 'aimer et le devoir de le lui faire savoir. Il nous reste l'orgueil de reconnaître en lui la plus pure, la plus noble expression de la sensibilité roumaine, la plus complexe expression du génie créateur de la nation. Dans ce temps troublé par tant de fausses gloires, dans ce temps qui a depuis longtemps perdu la conscience des justes valeurs, remplacées par les grandes impostures, la simplicité de Georges Enesco, son silence, sa solitude, sa grave et fière solitude, sont un exemple de dignité humaine. Tous ceux qui l'ont applaudi dimanche matin, avec tant d'émotion, avec tant de ferveur, saluaient en lui non seulement l'artiste, mais aussi l'homme dont la vie représente le génie sous la forme la plus modeste, la plus probe et la plus simple. Personne ne pourra dire la dévotion avec laquelle l'apparition de Georges Enesco au pupitre fut acclamée. Mais combien étions-nous dans la salle de l'Athénée Roumain? Combien avons-nous eu la chance de nous y trouver? Or il faut que Georges Enesco sache que la reconnaissance de son pays, 600 MIHAIL SEBASTIAN pour tout ce qu'il a créé, pour tout ce qu'il a accompli, pour tout ce qu 'il a rendu possible par son exemple vivant, cette reconnaissance dépasse infiniment l'admiration de quelques centaines ou de quelques milliers d'auditeurs ou d'amateurs. Il faut qu 'il sache que sa gloire touche tous les Roumains, qu'ils en sont fiers et qu'ils lui en sont à jamais reconnaissants. Puisque Georges Enesco est parmi nous, ne perdons pas l'occasion de lui témoigner d'une façon unique notre dévouement et de donner à ce témoignage une signification nationale. Hier, Enesco était à Paris, où il surveillait la première de son chef-d'œuvre Œdipe. Demain il sera à New York où il dirigera avec un prestige infini le plus grand orchestre du monde. Mais aujourd'hui il est ici et il ne faut pas le laisser partir, avant de lui avoir dit, d'une voix unanime, les sentiments de gratitude du pays entier. La Société des compositeurs roumains a pris l'initiative d'une fête solennelle en honneur d'Enesco. Cette initiative doit grouper toutes nos organisations intellectuelles et artistiques afin de donner à cette fête l'ampleur d'un événement vraiment national. Le Ministère des beaux-arts, le Ministère de l'instruction publique, l'Académie, les universités, la Société des gens de lettres, la Société des auteurs dramatiques, l'Association des critiques - toutes nos institutions d'art, de littérature ou de musique ont le devoir d'être présentes. Georges Enesco voudra sans doute se dérober. Sa modestie, sa discrétion le conseilleront de le faire. PUBLICISTICĂ 601 Mais il ne pourra pas nous refuser la grande joie de lui dire tout ce qu 'il est pour nous et pour notre pays. PREMIER CONCERT SYMPHONIQUE DIRIGÉ PAR GEORGES ENESCO La saison musicale qui vient de commencer appartient sans doute à Georges Enesco. Il la domine d'une façon absolue. Nous ne savons pas ce que cette saison nous réserve comme surprises ou comme déceptions, mais les dix concerts que Georges Enesco nous offre nous consolent d'avance de toute la médiocrité habituelle de notre vie musicale. Dix concerts Enesco sont un événement artistique d'une richesse unique. Quatre concerts symphoniques et six séances de musique de chambre - voilà de quoi remplir toute une saison musicale qui restera longtemps marquée par le souvenir d'un tel animateur. Ce n'est pas seulement une série de concerts que Georges Enesco nous donne. C'est une véritable école d'éducation musicale à laquelle il nous invite, avec la généreuse simplicité qu 'on lui connaît. De cette école -admirable par la variété de son programme, par la noblesse de son style, par la sévérité du répertoire -nous sortirons tous - musiciens ou simples auditeurs - mieux renseignés sur cet art qu 'on aime chez nous si mal et qu 'on connaît si peu. Par sa seule présence Georges Enesco apporte et impose le respect de l'art, une haute conscience 602 MIHAIL SEBASTIAN des valeurs, une grande discipline du travail. Ce sont, // me semble, les trois choses qui manquent le plus douloureusement à notre vie musicale. Grand artiste, Enesco est également un grand éducateur. Sa vocation de dirigeur répond peut-être non seulement à une nécessité d'expression personnelle, mais aussi à un certain besoin d'imposer aux autres une technique de travail, de leur transmettre une discipline de l'art. Le dirigeur est un professeur. Son rôle est d'enseigner. Quand un Georges Enesco prend la baguette, on a la certitude qu 'on se trouve devant un maître. Jamais sensibilité artistique ne fut servie d'une si calme, d'une si puissante maîtrise. Enesco est à la fois un émouvant poète de la baguette et un parfait technicien. Il nous fait vivre pleinement la musique (parce qu'il la vit lui-même), mais ceci ne l'empêche pas de contrôler avec une permanente rigueur tous les détails de l'orchestre, chaque instrument, chaque exécutant. Son élan est égal à sa vigilance, son lyrisme égal à sa précision. Travailler sous une telle direction ce serait un honneur et une chance pour n 'importe quel orchestre du monde, si grand et si réputé qu 'il soit. Mais quand il advient une telle chance à un orchestre d'une qualité si inégale, d'une discipline si incertaine, que celle de notre orchestre philharmonique, la baguette de Georges Enesco prend une valeur éducatrice extraordinaire. Dans une interview accordée à un de nos journaux d'information, le maître a exprimé son désir de travailler pendant six mois avec la Philharmonique de Bucarest. Se rend-on compte de PUBLICISTICĂ 603 Vimportance capitale qu'une telle expérience aurait pour cet orchestre? La Phiharmonique ne manque pas de musiciens individuellement doués. Mais ce qui lui manque c'est une cohésion d'ensemble, c'est une liaison organique, intime, profonde, minutieuse. Il lui manque cet esprit de corps, qui est la définition même d'un orchestre. Un long travail sous la surveillance directe de Georges Enesco serait seul capable de donner une âme à cette machine musicale qui est depuis longtemps la victime de sa propre inertie. Qu'on se souvient de l'excellente forme que la Philharmonique avait gagnée il y a quelques années, après avoir longuement travaillé pendant toute une saison avec le dirigeur Hermann Scherchen. Les possibilités artistiques d'un orchestre sont avant tout une question de direction, d'orientation. On l'a bien vu dimanche matin, à l'Athénée Roumain, quand le même orchestre, fatigué, blasé et sans élan, que nous avons tant de fois entendu, nous parut totalement transformé et rajeuni, grâce au magnifique dirigeur qui le maîtrisait avec sa calme énergie, avec sa profonde émotion. Rarement la Philharmonique nous donna de si bonnes choses, une telle justesse d'exécution, une telle sûreté technique. Dépassé par le grand souffle créateur de Georges Enesco, l'orchestre ne répondit pas à tout ce qu 'il demandait, à tout ce qu 'il voulait exprimer, à toutes les exigences d'un musicien de génie, mais il réussit quand même de le suivre et de le servir. Si le concerto de Bach ne trouva pas cette transparence sonore, que les violons de la Philharmonique ne savent pas donner (vous 604 MIHAIL SEBASTIAN souvenez-vous les cordes, les belles, les limpides cordes de l’orchestre de Berlin?), si ce concerto de Bach nous parut un peu lourd, un peu exempt de clarté et d'aisance, par contre avec quelle heureuse richesse de moyens réussit l 'orchestre de traduire les indications de son grand dirigeur dans le Venusberg de Wagner! Ce fut une des meilleures exécutions wagnériennes que la Philharmonique réalisa jamais. La partie la plus émouvante du programme, si nous avons le droit de marquer une préférence personnelle, fut la quatrième symphonie de Brahms, dirigée avec un lyrisme, un élan, une passion inégalables. Enesco rend cette symphonie d'une gravité, d'un pathétisme qui passe parmi ses pages les plus facilement mélodieuses, les plus naïvement sentimentales. Il n'y a peut-être pas de meilleure introduction dans l'art de Brahms qu'une telle interprétation. UN ROMAN DE PRAGUE Puisque la ville de Prague est un sujet si actuel pour nous, permettez-moi de vous parler d'un roman qui évoque de la façon la plus charmante son atmosphère, son „ cachet ", son histoire ancienne et en même temps son nouveau rythme de grande capitale européenne. Ce roman, écrit en français par un Roumain et paru il y a trois ou quatre ans chez Gallimard, est assez peu connu chez nous, bien que sa valeur littéraire soit des plus belles. PUBLICISTICĂ 605 II s 'agit du roman Pluie d’étoiles de M. Matila Ghyka, dont l 'action se passe moitié à Vienne, moitié à Prague. Il est bien difficile de résumer ce livre et d'ailleurs je n'en ai pas l'intention. C'est un roman vivant, divers, d'une richesse d'invention remarquable, plein de mouvement, de fantaisie, d'imagination, engageant dans une action très complexe une longue série de personnages pittoresques, surprenant le lecteur par leur variété psychologique, par leur humour, par leur sensibilité. M. Matila Ghyka est un prosateur subtil, un psychologue de grande finesse, un romancier de type „proustien", intéressé surtout par la signification intime des choses, par leur logique intérieure. Mais ceci ne l'empêche pas de construire une action vivante de roman. Il sait raconter avec une animation, une conviction, une science des détails, une puissance qui rendent son roman pathétique comme un véritable roman d'aventures. Mais ce qui donne à ce livre un charme spécial c 'est l 'évocation de Vienne et surtout de Prague, vocation pleine de poésie, de nostalgie, d'émotion et d'ironie sentimentale. Pluie d’étoiles est le roman invraisemblable d'un descendant de Wallenstein, cet étranger héros qui avait écrit dans l'histoire de Prague une des pages les plus étincelantes et les plus aventureuses. Ce descendant du glorieux prince ne connaît pas son illustre ascendance. C'est un jeune tchèque, modeste, studieux et timide, qui occupe une fonction obscure dans les bureaux d'une commission européenne du Danube siégeant à Vienne. C'est une occasion 606 MIHAIL SEBASTIAN excellente pour l'auteur de nous présenter un milieu diplomatique, cosmopolite, dans la mélancolique Vienne d'après la guerre, qui n'avait pas encore perdu toute sa grâce impériale et n 'avait pas encore trouvé toute son inquiétude révolutionnaire. Une histoire d'amour révèle au jeune héros de M. Ghyka le passé magnifique de sa famille, son nom véritable, ses droits ignorés. Il fait donc une rentrée de grand éclat à Prague, dans le palais de ses ancêtres, où il est attendu par sa jeune fiancée, qui a tout découvert, à force d'énergie et d'investigation. Si sommairement résumé, le roman de M. Ghyka risque de paraître une histoire naïve. Mais le lecteur de Pluie d’étoiles trouvera un roman admirable par l'ingénuité du sujet, par la fraîcheur des images, par l 'atmosphère douce, limpide, amicale qui baigne tout le livre. La ville de Prague vit dans les pages de M. Ghyka, avec une richesse de couleurs et une précision de dessin, qui nous la fait voir avec tout ce qu 'il y a de triomphalement ancien dans son histoire et de profondément vivant dans son image actuelle. C'est une cité qui garde tout son éclat légendaire, toute sa noblesse historique - ce qui ne l'empêche pas de vivre dans la plus jeune et la plus active actualité européenne. NOTĂ TOT DESPRE LITERATURA DRAMATICĂ într-o revistă săptămânală, d. Pompiliu Constantinescu comentează nota, pe care am publicat-o PUBLICISTICĂ 607 în R.F.R. din septemvrie anul acesta, despre literatura dramatică originală. Comentariul d-sale mă obligă să reviu asupra unei chestiuni, care desigur nu poate fi discutată complet în câteva pagini, dar din care eu n-am vrut să iau în consideraţie decât un singur aspect. Recunosc că felul acesta fragmentar de a trata o problemă are riscurile sale. E greu să te explici complet asupra unei chestiuni în întregul ei, atunci când nu pleci decât de la un element şi când nu ai intenţia - şi nici posibilitatea materială - de a scrie mai mult decât o „notă”. D. Pompiliu Constantinescu trece, în comentariul d-sale, dincolo de obiectivele foarte precise ale articolului meu din septemvrie şi îi dă discuţiei o suprafaţă mai largă, decât aceea pe care o vizam. Evident, lucrul nu e regretabil, de vreme ce ne dă prilejul unei precizări. In acel articol, plecam de la o observaţie simplă: că de vreo zece ani încoace teatrul românesc a rupt contactul cu noile contigente de scriitori. „Tânăra generaţie” - cum se spune cu un termen comod şi global, spre a desemna elementele manifestate în cultură de la 1926-1927 până astăzi - s-a orientat şi oarecum s-a stabilit în roman, poezie, eseu şi critică, dar a fugit în chip sistematic de teatru. Acest fapt mi se părea pe cât de evident, pe atât de ciudat. Nu înţeleg prin ce stranie întâmplare, distribuţia talentelor dintr-o generaţie literară s-ar face prin aglomerarea lor în anumite domenii şi prin ignorarea completă a unui gen de importanţa teatrului. Nu poate fi la mijloc o simplă coincidenţă şi nu pot accepta asemenea explicaţii confortabile. 608 MIHAIL SEBASTIAN Acesta era „subiectul” notei, pe care o comentează d. Pompiliu Constantinescu. Pentru a înlătura, cel puţin de astă dată, orice neînţelegere, îmi permit să citez: „In zece ani, literatura românească a fost solicitată de o lungă serie de debutanţi - nu toţi valabili, nu toţi originali, nu toţi destinaţi să creeze, dar, din acest material prim, timpul a putut să aleagă şi va mai putea alege în viitor, anumite realizări clarificate... Nu este an care să nu aducă în epică sau în lirică un nume nou... Este pretutindeni în tânăra noastră literatură o abundenţă... care, aşa cum se găseşte, este fără îndoială un remarcabil fapt de istorie literară... De ce în teatrul românesc al ultimilor zece ani nu avem nimic corespunzător acestor fapte? De ce literatura dramatică nu înregistrează manifestări corespondente celor de pe planul poeziei, eseului sau al romanului?” îmi cer iertare pentru acest citat dintr-un articol personal, dar e singurul mijloc de a preveni un greşit punct de plecare în discuţie. Cum răspunde d. Pompiliu Constantinescu la această observaţie, care în mod foarte vizibil se referă numai la literatura dramatică din ultimii ani? Răspunde opunându-mi o listă de opere dramatice, care, şi prin numărul şi prin valoarea lor, ar urma probabil să-mi infirme observaţia. Să cercetăm această listă şi să o primim în chiar ordinea întâmplătoare, pe care ne-o propune: Vlaicu Vodă de Alexandru Davila, Apus de soare de PUBLICISTICĂ 609 Delavrancea, Patima roşie de Mihail Sorbul, Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, Muşcata din fereastră de Victor Ion Popa, Comedia zorilor de Mircea Ştefanescu, Omul cu mârţoaga de G. Ciprian, Inşiră-te mărgărite şi Omul care a văzut moartea de Victor Eftimiu, Suflete tari, Act veneţian, Mioara şi Danton de Camil Petrescu, Domnişoara Nastasia de G. M. Zamfirescu, Meşterul Manole, Cruciada copiilor şi Avram lancu de Lucian Blaga, Molima de Ion Marin Sadoveanu, Nodul gordian de Valjean, Cometa de D. Anghel şi St. O. Iosif şi Titanic-Vals de Tudor Muşatescu. Sunt în total 21 de piese. Dar nu e lipsit de interes să observăm că şase din ele au fost scrise înainte de război, iar opt au fost scrise imediat după război şi în orice caz înainte de anul 1926. Restul de şapte piese invocate de d. Pompiliu Constantinescu au fost, e drept, scrise şi jucate în cursul ultimilor zece ani, dar autorii lor sunt d-nii Victor Ion Popa, Mircea Ştefanescu, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Ion Marin Sadoveanu, care toţi şi-au făcut debutul în teatru cu mult înainte şi care în nici un caz - cu oricâtă bunăvoinţă de istorie literară - nu pot fi socotiţi ca făcând parte din „tânăra generaţie”. Rezerve se pot face doar pentru d-nii G M. Zamfirescu şi Tudor Muşatescu, dar şi ei aparţin unui alt „contingent” literar, decât cel la care mă refeream în articolul meu din septemvrie. Adevărul este că din generaţia care a debutat în literatură în 1926 (e curios, dar acest an marchează într-adevăr o sumă de debuturi interesante) singurul care a scris teatru a fost d. Ion Cantacuzino. Nu e prea puţin? 610 MIHAIL SEBASTIAN Poate că această socoteală riscă să pară mai mult ingenioasă, decât concludentă. In definitiv, anul de naştere nu constitue un criteriu de judecată literară. Evident că nu. Dar poate constitui un indiciu de istorie literară. In fapt nu e posibil să se conteste că de zece ani încoace literatura dramatică românească nu a mai cucerit nici un condei nou. Ce semnificaţie are acest fapt, este altă întrebare. înainte de orice însă, să convenim că ne aflăm în faţa unui fapt. Nu eu voi ignora excepţionala valoare dramatică a lui Danton publicat de d. Camil Petrescu în 19321. Şi nici nu voi uita interesul Molimei, piesa d-lui Ion Marin Sadoveanu. Şi nici nu voi trece cu uşurinţă peste remarcabila Veste bună a d-lui Mircea Ştefanescu. Dar nici una din aceste lucrări nu formează un debut în teatru - ci o continuare de carieră, cu, mult înainte începută şi cu mult înainte definită în posibilităţile ei. Şi atunci, îmi permit să pun din nou întrebarea: nu e curios că de la un moment dat teatrul românesc îşi suprimă pur şi simplu orice contact cu noile generaţii de scriitori? Mi se pare că în comentariul d-sale, d. Pompiliu Constantinescu trece cu oarecare neatenţie peste această întrebare, nu-i răspunde şi astfel deplasează discuţia. Aş propune drept o foarte bună temă pentru o lucrare de seminar la Facultatea de litere, facerea unui tablou sinoptic al producţiei literare pe genuri. Aş rezerva romanului, poeziei lirice, nuvelei, teatrului, criticii, 1 Dar faptul că Danton a fost tipărit şi nu reprezentat, nu este el un simptom de criză a teatrului românesc? PUBLICISTICĂ 611 eseului, câte o rubrică specială şi an de an aş înregistra sub fiecare din aceste rubrici, producţia respectivă. Un asemenea exerciţiu ar fi neînchipuit de instructiv. Oricum, el ar ilustra cu elocvenţă remarca pe care am expus-o în articolul meu din septemvrie şi pe care încerc s-o completez în articolul de faţă. Rubrica destinaţă teatrului nu ar fi, în raport cu celelalte, decât o lungă pată albă. Şi astfel exprimată vizual, plastic, grafic, izolarea teatrului nostru în ansamblul mişcării literare româneşti n-ar mai părea nimănui - nici mai ales d-lui Pompiliu Constantinescu - o concluzie „exagerat de pesimistă”. Ce e şi mai îngrijorător este că teatrul românesc nu numai că nu izbuteşte să-şi apropie noi condeie, dar cu vremea le pierde şi pe acelea care până într-un timp l-au servit. D. Camil Petrescu declara într-o prefaţă la una din piesele sale, că nu va mai scrie niciodată teatru -şi efectiv d-sa a trecut la roman, atunci când, din motive expuse cu o precizie analitică necruţătoare în Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici, şi-a considerat sfârşită activitatea teatrală. Aceeaşi declaraţie o facea acum câţiva ani d. Mircea Ştefanescu, într-o savuroasă scrisoare deschisă către un fost director al teatrelor, pentru ca de curând tot d-sa să declare că nu va mai scrie piese, decât comandate şi cu suficiente garanţii materiale. Aici stă explicaţia crizei incontestabile prin care trece literatura dramatică originală: condiţiile sale materiale de existenţă. Literatura este o muncă organizată. Când această muncă e prost organizată, ea este în mod fatal 612 MIHAIL SEBASTIAN condamnată la ratare şi la sterilitate. Apariţii extraordinare singuratice sunt evident posibile. Dar literatura ca fenomen de cultură, ca organism, ca funcţiune, nu poate exista fără anumite condiţii exterioare minime. Aceste condiţii minime lipsesc literaturii dramatice originale. Iată pentru ce ea este în criză. Scenele româneşti sunt închise autorilor români. Ele formează un debuşeu dezorientat al tuturor pieselor străine -nu importă de unde ar veni şi nu importă ce valoare ar avea - dar opun o rezistenţă opacă producţiei originale, ori excluzând-o pur şi simplu, ori sabotând-o. Suntem încă la început de stagiune. Socotiţi spectacolele din prima lună: Paul Raynal, Dodie Smith, André Birabeau. Trei premiere, trei traduceri. De ce? Nu e anormal acest lucru ca în capitala unei mari ţări, într-un oraş de aproape un milion de locuitori, într-o epocă în care limba românească a ajuns la o bogăţie de expresie şi la o siguranţă de formă, pe care puţine limbi din această parte a Europei o posedă, într-un moment în care proza şi poezia românească modernă sunt la un stadiu de reală complexitate, nu e anormal ca teatrele noastre să afirme, cu o atât de jenantă lipsă de orgoliu, propria lor incapacitate de creaţie şi să accepte a duce o existenţă în subordine? Traducerile au de îndeplinit într-o cultură o funcţiune foarte serioasă, dar şi foarte bine definită. Ele formează punctul de contact între culturi - dar tocmai de aceea trebuie să zic condiţionate de un sever triaj. Numai cu mari şi excepţionale titluri PUBLICISTICĂ 613 artistice, e legitim să primeşti şi să transmiţi mai departe opere străine. Traducerile trebuie să-i ajute literaturii originale asimilarea marilor clasici universali. Aceasta este prima lor îndatorire. Inutil să spun că inflaţia de traduceri, care domneşte în viaţa noastră teatrală, n-a îndeplinit niciodată o asemenea funcţiune majoră - şi că a fost numai o probă de gust dezorientat, o probă de panică intelectuală, o probă de comoditate artistică, pentru că - se înţelege - este nesfârşit mai simplu să-ţi însuşeşti un repertoriu, decât să-l cugeţi şi să-l creezi. Nimic nu justifică această primă strivitoare, acordată dramaturgiei străine. Nici măcar criteriul succesului, căci cele mai categorice căderi teatrale din ultimii ani au fost furnizate de autorii francezi, germani sau unguri traduşi şi jucaţi la noi, în timp ce literatura dramatică originală era mereu ţinută la periferia activităţii scenice. Există câţiva termeni odioşi - deveniţi clauze inevitabile de stil - ce se întrebuinţează de câte ori este vorba de teatrul românesc original. „Pentru a încuraja literatura dramatică originală...”, „ca un omagiu adus literaturii dramatice originale...”. Expresiile acestea mi se par nefericite, dacă nu ipocrite. Literatura dramatică nu are nevoie să fie „încurajată” şi nici „omagiată”. Ea aşteaptă să fie creată. Aceasta este de altfel funcţiunea specifică, principală, definitorie a unui teatru: să creeze literatura dramatică. Dacă teatrul se demite din această funcţiune de cultură, atunci el nu mai are nici o justificare de rezistenţă în faţa cinematografului. 614 MIHAIL SEBASTIAN O literatură dramatică se poate crea în mod direct, în mod activ, prin aducerea scriitorilor la experienţa teatrului. Ei trebuie convinşi să lucreze, obligaţi să lucreze — obligaţi prin condiţii speciale de lucru. Nu poate nicăeri exista o literatură dramatică, dacă mai întâi nu există o scenă, gata să o primească, să o provoace şi să o realizeze. Teatrul se scrie pentru a fi jucat. Această propoziţiune este de o brutală banalitate, dar şi de un mare adevăr. Ea explică în întregime carenţa literaturii noastre dramatice. Viaţa teatrală românească trăieşte în mediocritatea ce se cunoaşte, fiindcă este în întregime stăpânită de câţiva „oameni de specialitate”, care au izolat-o de restul culturii româneşti. Această situaţie nu poate dura. Scriitorii trebuie aduşi la teatru. „Aduşi” în sensul în care au fost aduşi la teatru de către Louis Jouvet atâţia literaţi francezi, care altminteri niciodată n-ar fi scris altceva decât roman sau poezie. Datorită lui Jouvet, au scris teatru Roger Martin du Gard, Pierre Drieu la Rochelle şi Jean Giraudoux. Primul nu a reuşit în întregime, al doilea a ratat aproape complet (L’eau fraîche, piesa pe care i-a smuls-o Jouvet în 1931, era numai o experienţă schematică), dar al treilea a realizat un adevărat moment în teatrul modem francez, aşa încât se poate vorbi despre Jean Giraudoux, ca despre un nou Marivaux. E un Marivaux pe care l-a creat, de la început şi până la sfârşit, numai luciditatea şi stăruinţa unui actor, director de teatru conştient de misiunea lui esenţială. Le théâtre est quand même un métier d'homme de lettres, spune Jules Renard în jurnalul său (pe care PUBLICISTICĂ 615 îndrăznesc a-1 considera un extraordinar manual de artă dramatică). Afişaţi acest adevăr în birourile tuturor teatrelor româneşti, şi poate că în câţiva ani vom avea în sfârşit o literatură dramatică originală. Ca să nu dau decât un exemplu, eu văd în scriitorul Al. O. Teodoreanu posibilităţi dramatice certe. Dacă aş fi director de teatru, l-aş obliga să scrie o comedie. Nu o feerie în versuri - cum a mai scris în colaborare cu d. Adrian Maniu, ci o comedie orăşenească, nervoasă, lapidară. Bănuiesc că ar fi greu să-l înduplec la lucru, dar până la urmă nici un scriitor adevărat nu rezistă bucuriei de a lucra, atunci când reuşeşti să-i asiguri un minim de securitate. E un exemplu. Aş mai putea da nouă. Intr-adevăr, văd în literatura noastră actuală cel puţin zece condeie înzestrate pentru teatru, dar pe care nimeni nu s-a obosit să le convertească la teatru. Din zece piese comandate, să presupunem că nu s-ar scrie decât patru; din patru piese scrise, să presupunem că izbutită nu ar fi decât una singură. Ar fi de ajuns pentru ca existenţa unui teatru românesc să fie justificată. Dacă se pot risca bani, timp şi încredere în experienţe de decor, de regie şi de interpretare, de ce să nu se învestească cel puţin tot atâta tenacitate în experienţe de literatură dramatică? E timpul să se înţeleagă că zona superioară a teatrului nu este nici decorul, nici regia, ci literatura dramatică. Orice altă concepţie este o aberaţie industrială, comercială şi profund duşmană culturii. Ei bine, eforturile de regenerare dramatică trebuie să înceapă din această zonă superioară a 616 MIHAIL SEBASTIAN teatrului. Nu este o chestiune de resurse creatoare, ci o chestiune de organizare. Nimic mai mult. Cine ar socoti că o astfel de soluţie este artificială, în sensul că se referă numai la condiţiile materiale ale unei literaturi dramatice, nu are decât să observe ce s-a întâmplat în ultimul deceniu în celelalte domenii ale literaturii noastre. Era un timp - nu prea depărtat - când trei sferturi, dacă nu şi mai mult, din tipăriturile româneşti anuale erau traduceri. Librăriile noastre erau copleşite de romane franţuzeşti, germane şi italiene -traduse la nimereală - şi între care o carte românească originală se pierdea rătăcită şi dezarmată. în câţiva ani, lucrurile s-au schimbat total. Momentul Pitigrilli este din fericire depăşit. Astăzi editorii nu mai tipăresc traduceri, decât într-o proporţie foarte redusă şi numai cu anumite garanţii de valoare. In schimb, literatura originală a trecut pe primul plan, ocupând - aşa cum este firesc, şi numeric şi calitativ, librăria românească.. Numărul de cititori este încă modest, dar el reprezintă o realitate fermă, stabilă, care garantează şi face posibilă o activitate literară susţinută. Oricâte rezerve am avea în genere faţă de edituri, nu se poate să nu recunoaştem că un birou de editură este un centru de sugestii, de stimulare, de creaţie. Cele mai multe cărţi scrise în ultima vreme au început prin a fi un contract de editură, fără de care poate niciodată nu ar fi fost duse până la capăt. E drept că această ofensivă editorială duce în anumit sens la o inflaţie literară, dar numai dintr-o abundentă producţie se pot selecta valorile reale. PUBLICISTICĂ 617 înaintea unui sezon literar, editorii noştri încheie contracte de editură cu scriitorii români. înaintea unui sezon teatral, directorii de teatru îşi comandă repertoriul de la Paris sau de la Viena. Iată de ce avem o bogată literatură epică. Iată de ce nu avem o literatură dramatică. GEORGES ENESCO. HANS VON BENDA ET L ’ORCHESTRE DE CHAMBRE DE BERLIN. LÉOPOLD MUENZER L’activité musicale continue d’être dominée -et largement dominée - par la présence de Georges Enesco parmi nous. Il dirigea dimanche matin son second concert symphonique et il nous donna mardi soir le premier récital de sonates. Le même public attentif, ému, enthousiaste acclama encore une fois Georges Enesco le dirigeur, le violoniste et le compositeur, également grand dans chacune de ces trois qualités. Le concert symphonique de dimanche commença par l’ouverture à Coriolan de Beethoven dirigée par M. Georgesco, qui dirigea également le Concerto pour violon et orchestre de Brahms, dont le soliste fut Georges Enesco. Le violon du maître, que nous n’avions pas entendu depuis deux ans, nous revint avec ce mélange de force et de douceur que nous lui connaissons de toujours. Grand interprète de Brahms quand il est au pupitre de dirigeur (et il nous l’a prouvé d’une façon éclatante il y a deux 618 MIHAIL SEBASTIAN semaines), Enesco lui garde la même compréhension intime quand il abandonne la baguette pour le violon. Quelle largeur d'esprit, quelle noblesse mélancolique, quelle haute tristesse nous fait-il discerner dans ce concerto un peu froid pourtant, un peu académique... Si la première partie du concert appartenait au violoniste, la seconde revenait au dirigeur. Enesco reprit donc la baguette pour diriger la Symphonie de Dukas et sa propre Rhapsodie No. 1. Nous avons entendu de nombreuses fois cette rhapsodie si justement célèbre, mais nous n'exagérons pas en disant qu'elle n'a jamais eu la richesse, l'ampleur, l'humour, la variété symphonique que son auteur sut obtenir cette fois de l'orchestre. La science de recourir aux sources folkloriques les plus généreuses est alliée dans cette œuvre à une invention technique merveilleuse. Enesco sait mettre en valeur toutes les ressources d'un motif musical et ses variations n'ont rien de mécanique, rien de prévu: tout est vivant, nouveau, surprenant. L'éclat musical de cette rhapsodie, la vivacité de ses thèmes, leur extrême diversité sont une joie pour tout auditeur mais il n 'est pas difficile de s'imaginer l'étonnement admiratif d'une oreille étrangère qui, sans être habituée comme nous aux harmonies de notre folklore musical, entendrait pour la première fois cette œuvre. Nous comprenons facilement l'énorme succès que la Rhapsodie No. 1 a connu partout dans le monde. Mais il y a habituellement chez nous une manière terne, confuse, plate de l 'exécuter et Georges Enesco nous a servi une remarquable leçon de style, PUBLICISTICĂ 619 en obligeant l 'orchestre de jouer la rhapsodie avec ce relief indispensable, cette plasticité musicale (si j 'ose employer une telle expression), cette „ponctuation " qui font le système intérieur d'une œuvre. * Si nous avons le droit d'exprimer une préférence (car une préférence ne peut être, quand il s'agit d'un Enesco, un jugement de valeur...), si nous avons ce droit, nous dirons que ce que nous avons surtout aimé dans le programme du récital de mardi soir fut la Sonate de Lekeu, cette douloureuse sonate, que Georges Enesco joue avec tant de sérénité et de profondeur. Son archet est grave, ses cordes sont douces, tout son jeu est d'une clarté qui nous touche par ce qu 'il y a de plus purement musical, de plus sévèrement musical. On sent bien que ce n 'est pas par la technique, par la virtuosité qu'on nous convainc, mais par le souffle intime de la musique, par son génie, par sa substance. Au piano, M. Alfred Aies sandres co fit de son mieux pour ne pas briser le rêve. Ses bonnes intentions ne peuvent être mises en doute. * Après nous avoir envoyé au mois de juin son orchestre symphonique, Berlin nous envoie son orchestre de musique de chambre. La Berliner Kammermusik nous donna lundi soir un beau concert, sous la direction de son chef, M. Hans von Benda. Beau concert sous tous les rapports: programme, interprétation, exécution. Ce qui fait premièrement la valeur de cet orchestre est l'excellente qualité des instruments, ce 620 MIHAIL SEBASTIAN sont les cordes les plus pures, les archets les plus justes, les violons les plus limpides que nous ayons entendus à Bucarest depuis les deux concerts dirigés cet été par M. Abendroth. Ce que nous avons remarqué en juin pour VOrchestre Symphonique de Berlin est confirmé maintenant par Vorchestre de chambre de la même ville. Il y a une telle cohésion dans cet ensemble musical qu'on a l'impression d'écouter un seul instrument. Une discipline parfaite, une unité de style sans défaut, une précision technique qui va jusqu'à une certaine rigueur - voici les qualités du petit orchestre qui joua lundi soir à la Salle Dalles. S'il faut quand même faire une remarque - qui n 'est pas tout à fait un reproche - nous dirons que les cordes du Berliner Kammermusik nous paraissent un peu plus dures, un peu moins souples que celles de l'Orchestre Symphonique. Nous ajouterons aussi que la direction de M. Hans von Benda, qui est très juste, très nuancée, nous paraît parfois un peu trop appuyée. Il y a un certain excès d'effort dans son attention, daqs sa sévérité, dans sa précision. L'aisance, dafgrâce l'apparente facilité d'un Bruno Walter lui sont étrangères. Mais hâtons-nous de dire que tout cela n 'a pas empêché le concert de lundi soir d'être un véritable événement artistique. Nous avons souvent l'occasion de recevoir à Bucarest des solistes de valeur, mais la chance d'avoir parmi nous un orchestre entier ou ensemble qui apporte avec lui toute une tradition, toute une discipline, cette chance est beaucoup plus rare est plus difficilement réalisable. M. von Benda dirigea dans un Concerto grosso de Hàndel et une admirable Symphonie concertante en mi bémol majeur de Mozart. Dans la seconde partie, il nous présenta une petite musique de ballet de Gluck, trois pièces de Sibelius (dont la seconde fut une merveille de finesse et de concision), un Andante de Reyer et une Symphonie en la majeur de Mozart. Vivement applaudi par le public, il nous offrit en supplément une troisième partie, entièrement dédiée à Mozart. Dans cette partie supplémentaire du programme - si gracieusement offerte - nous avons reconnu deux fragments de la Kleine Nachtmusik (le premier et le quatrième mouvement). * M. Léopold Muenzer est une connaissance déjà vieille de notre public. Soliste de la Philharmonique en 1932 ou 1933, il est revenu plusieurs fois à Bucarest. C’est -je crois - pour la quatrième fois que nous l ’entendîmes ce mercredi soir à la Salle Dalles. Le jeune pianiste polonais — car M. Muenzer peut être considéré encore dans la première phase d’une excellente carrière — se fait remarquer par une force, un élan, une puissance de grand maître. La variété de son répertoire indique la diversité de ses ressources. Que ce soit du Mozart, du Beethoven, du Chopin ou du Debussy, Léopold Muenzer trouve le ton le plus juste, la touche la plus exacte. Tout le programme du récital fut exécuté avec une conviction, un „brio”, une souplesse de moyens qui forçaient notre admiration. Une sonate de Mozart, deux sonates de Scarlatti (dont la seconde nous ravit spécialement), 622 MIHAIL SEBASTIAN une petite pièce de Hummel (insignifiante en elle-même, mais magistralement jouée), les 15 variations et la fugue en mi bémol majeur de Beethoven, quelques pièces de Chopin, trois pièces de Debussy (Clair de lune, Feux d’artifice, L’île joyeuse), une étude de Szymanowski, quelques pièces de Liszt, dont la trop célèbre seconde rhapsodie - voici le long programme de la soirée qui ne fatigua pourtant ni le public, ni le pianiste - Lun demandant des nombreux suppléments, l 'autre se soumettant de bonne grâce. UNE NOUVELLE LOI DES THÉÂTRES Si à Paris le monde des arts et des lettres est troublé par la question du contrat d'édition, que le projet courageux de M. Zay a rendu si actuelle, à Bucarest le monde littéraire et artistique est préoccupé par le projet de la nouvelle loi des théâtres. M. Victor Iamandi, le ministre des beaux-arts, et M. Cézar Petresco, secrétaire général, ont eu la plus belle initiative en abordant, dès le commencement de leur activité, le problème difficile et complexe du théâtre. Difficile parce qu 'il embrasse un ensemble d'intérêt divers, parfois contradictoires et toujours passionnés. Difficile surtout parce qu'il concerne cette ,,genus irritabile rerum ", dont le poète nous parle, et il y a d'ailleurs dans cette affaire plusieurs catégories „ irritables ", qu 'il faut ménager: il y a les acteurs, les auteurs, les metteurs en scène, les peintres décorateurs, etc... Avouez qu’il ne sera pas trop facile pour le législateur de trouver la solution qui fasse la paix entre tous ces gens d’humeur naturellement orageuse. Mais le problème dépasse ce point de vue étroitement professionnel. Il entraîne la question entière de la politique culturelle de l’État. C’est une occasion d’examiner plus amplement, plus profondément l’attitude que l’État a toujours manifestée envers les arts et les lettres. Le théâtre est peut-être le seul art dont l’État s’est effectivement intéressé jusqu’aujourd’hui — le seul art qu’il a réellement protégé. La littérature, les arts plastiques, la musique ont été traités avec une indifférence que les chiffres budgétaires indiquent avec une éloquence sans réplique. On dépense chaque année de nombreux millions pour les subventions théâtrales, mais on ne trouve pour les livres de littérature, pour les tableaux de peinture que des sommes dérisoires. Les écrivains et les éditeurs ont toujours réclamé par exemple une loi des bibliothèques populaires, afin d’assurer une vente certaine de chaque édition. Mais ils n ’ont pas obtenu cette réforme qui aurait nécessité une dépense de quelques modestes millions. Toute dépense que l’État fait pour la culture nationale est destinée au théâtre. Il ne s ’agit pas de protester contre cette vieille injustice. Mais nous avons le droit d’exiger que le théâtre, qui jouit d’un régime de protection si forte, remplisse au moins ses devoirs envers la culture roumaine. Dix pour cent des pièces représentées en Roumanie sont des pièces 624 MIHAIL SEBASTIAN étrangères (et je crains que la proportion soit encore plus sévère). La littérature dramatique roumaine est mise dans une infériorité humiliante et injuste. Il y a des scènes bucarestoises - surtout les scènes particulières - qui jouent un répertoire exclusivement étranger. Cette situation doit cesser. La nouvelle loi du théâtre doit trouver le moyen d'imposer notre propre littérature aux directeurs de théâtres et aux acteurs, qui n'ont pas assez d'imagination, assez de curiosité et assez de générosité artistique pour la découvrir. Les seules pièces étrangères qu 'il faut admettre dans notre répertoire ce sont les grandes œuvres classiques et les œuvres modernes de toute première valeur. Mais la place, la première place doit revenir aux auteurs roumains, protégés enfin contre la médiocrité et la facilité des ,,succès" importés sans choix de Vienne, de Budapest et même de Paris. Si la loi des théâtres réussit d'imposer cette réforme, elle sera sans doute un grand événement dans notre mouvement artistique. Sinon... ENESCO: DEUXIÈME RÉCITAL ET TROISIÈME CONCERT SYMPHONIQUE. MUENZER: RÉCITAL CHOPIN Ce fut la propre sonate de Georges Enesco qui constitua la partie la plus intéressante de son deuxième récital. Assez rarement jouée chez nous, cette sonate est une des plus belles compositions du PUBLICISTICÀ 625 maître. Les sources folkloriques sont utilisées avec une discrétion parfaite et elles sont d'ailleurs largement déposées par l'inspiration personnelle du compositeur, par la finesse des nuances, par la gravité du sentiment. Le compositeur Enesco fut servi par le violoniste Enesco avec une maîtrise unique. La sonate jouée samedi soir posa à l'interprète des nombreuses difficultés techniques. Enesco les a résolues avec une simplicité et une aisance de grand virtuose, sans nous donner pourtant l'impression fâcheuse de virtuosité, c'est-à-dire de perfection purement mécanique que les plus grands violonistes nous donnent souvent. Le musicien Enesco est si profond, si complexe, sa sensibilité musicale est si authentique, que jamais l'accent de son jeu ne souligne le côté technique de l'exécution. Il y a une certaine modestie dans la virtuosité de Georges Enesco; il y a surtout la conscience que la région supérieure de l 'art se trouve dans la sensibilité de l'artiste, non pas dans ses possibilités mécaniques, si éblouissantes qu 'elles soient. Le récital de samedi commença avec une sonate de Brahms, que nous prenons la liberté de ne pas aimer énormément (c 'est un aveu, ce n 'est pas un jugement), et finit avec la Sonate Kreutzer de Beethoven, qui est une des pièces les plus glorieuses du répertoire de Georges Enesco. Nous l'avons tant de fois entendu jouer, qu 'elle s'est intimement liée à son violon, à son archet, à sa présence physique. Comment vous dire la gravité sereine, la tristesse recueillie, la noble mélancolie, l'admirable 626 MIHAIL SEBASTIAN mélancolie beethovénienne que Georges Enesco nous fait sentir dans cette vieille sonate qui redevient pourtant nouvelle toutes les fois qu 11 nous la joue? * Il est imprudent, quand il s'agit d'un tel artiste, il est peut-être injuste d'avoir des préférences. Avons-nous le droit de dire: „ ceci est bien, mais ceci est mieux"? N'est-il plus juste de répéter cette parole de soumission qu'un critique parisien écrivait le lendemain de la première d'Œdipe: „nous sommes ici pour admirer"? Enesco nous fait tout comprendre et tout accepter. Sa compréhension artistique est si large qu 'elle embrasse les styles les plus variés, les compositeurs les plus différents, les écoles les plus contradictoires. Pourtant, si une préférence nous est quand même permise, avouons avoir spécialement aimé, de tous les concerts donnés jusqu'aujourd'hui par Enesco cette saison, le concert symphonique du dimanche dernier. Et nous l'avons aimé justement à cause de la variété de son programme et de la maîtrise égale que Georges Enesco, dirigeur et violoniste, mit à interpréter des œuvres d'un style absolument différent. Bach, Beethoven, Chausson, Mozart -quatre manières, quatre styles. Enesco passa de l'un à l'autre avec une simplicité étonnante, avec une égalité d'âme magnifique, avec une puissance d'expression qui faisait de chaque morceau joué au violon ou dirigé un exemple de pureté de style. D'abord ce concerto pour violon et orchestre de Jean Sébastien Bach. Nous l'avons déjà entendu PUBLICISTICĂ 627 cette année exécuté par Milstein, avec plus de vigueur peut-être, avec cette vigueur presque froide, presque implacable, gwe Vexcellent violoniste russe possède quand il joue Bach. Enesco le rend plus gracieux, plus aérien, plus spiritualisé. En passant à la Romance en fa majeur Je Beethoven, orc franchit une frontière de l'âme, on entre dans une autre région de sensibilité. Enesco nous y mena avec une gravité sentimentale émouvante et il le continua dans le beau Poème de Chausson, dont il est le meilleur interprète que nous ayons entendu. Dans la seconde partie du programme, M. Ionel Perlea (qui en avait dirigé la première avec le sérieux qu 'on lui connaît) passa la baguette à Georges Enesco qui la prit pour diriger une symphonie de Mozart - la Symphonie de Jupiter. * Mozart, qui fut tant de fois massacré sous la vénérable coupole de l'Athénée Roumain, car il est si difficile de trouver le ton juste, gracieux, sans mièvrerie et précis sans sécheresse, fut joué sous la direction d'Enesco avec une délicatesse et en même temps avec une flamme, une passion que seuls un Toscanini ou un Bruno Walter peuvent obtenir du meilleur orchestre. Enesco garde - au sommet d'une si longue et si laborieuse carrière - une fraîcheur de sensibilité, une jeunesse intérieure, un élan qui trouvent dans le génie souriant et doux de Mozart des échos et des correspondances intimes. Puissante et fine, large et minutieuse, altière et spirituelle - telle fut la Symphonie Jupiter de ce dimanche matin. Le 628 MIHAIL SEBASTIAN programme finit avec un fragment symphonique de M. Marcel Mihalovici - la Danse des divinités infernales. Nous connaissions déjà ce fragment, mais ce fut pour la première fois que ses belles qualités de construction furent mises en valeur Dans le vacarme qu 'on nous avait autrefois présenté sous la direction d'un chef d'orchestre désorienté, Enesco sut distinguer clairement les quelques lignes dominantes de cette Danse d'inspiration si âpre, si vigoureuse, si virile. Le dévouement protecteur qu'il a toujours eu pour les jeunes musiciens roumains fut encore une fois prouvé. Les acclamations du public Georges Enesco voulut bien les partager avec M. Mihalovici, qui se trouvait dans la salle et qui fut longtemps applaudi non seulement pour la Danse mais pour toute son œuvre, qu'on connaît si peu chez nous, mais dont nous suivons avec la plus vive sympathie les succès lointains. * Nous avons plus longuement parlé de M. Léopold Muenzer dans notre critique précédente et nous avons déjà remarqué ses dons d'excellent pianiste. Son second récital, donné lundi soir à la Salle Dalles et uniquement dédié à Chopin, nous parut moins bon que le premier. Ce ne fut pas de la fatigue. M. Muenzer jouit d'une force et d'une résistance rares. Seulement il en abuse parfois. Il se laisse trop facilement séduit par les jeux mécaniques de sa virtuosité et ceci le mène à une sorte d'inexpressivité qu'on remarque plus rapidement dans la monotonie d'un programme comme celui du PUBLICISTICĂ 629 concert de lundi. Ceci ne veut pas dire que M. Léopold Muenzer n ’est pas un interprète de Chopin qui mérite d’être entendu. Il eut dans son dernier récital certains moments de tout premier ordre. Mails il a trop de qualités pour ne pas lui exiger une „performance”plus sévère, plus égale. FILIP LAZÂR Son nom était plus connu à l’étranger qu’en Roumanie. Ses compositions étaient plus souvent jouées à Paris qu’à Bucarest. Pourtant, ceux qui aiment la musique n ’apprendront pas la nouvelle de sa mort sans le sentiment de perdre un ami. Quant à la musique roumaine, elle perd un de ses travailleurs les mieux inspirés. C’est au mois de mai, je crois, qu’on a donné pour la dernière fois à Bucarest une composition de Filip Lazar. C’était un „concerto grosso” solidement bâti, un peu lourd peut-être, mais d’une structure classique surprenante pour l’esprit plutôt inquiet, plutôt aventureux du compositeur. L ’œuvre était intéressante, mais elle ne représentait pas exactement l’apport personnel de Filip Lazar dans notre musique moderne. Récemment, il n’y a que trois ou quatre semaines, un poste français (Juan-les-Pins, il me semble, mes connaissances radiophoniques ne me permettent pas de le dire avec certitude) donna, dans le cadre d’un programme de musique moderne, une 630 MIHAIL SEBASTIAN délicieuse petite pièce de Lazar, Musique pour radio. J'eus la chance d'entendre par hasard ce concert qui n'était d'ailleurs pas annoncé dans nos revues de spécialité. L'humour, la grâce, l'ironie de cette Musique pour radio, son invention technique, ses trouvailles d'orchestration nous laissaient comprendre les possibilités si variées, si nouvelles du compositeur. Maintenant que Filip Lazar est mort, il n'est peut-être pas trop tôt de présenter enfin plus amplement son œuvre au public roumain. La Philharmonique a ce devoir et l'Orchestre Radio peut la partager. Après avoir servi par ses succès personnels le nom de notre pays à l'étranger, la musique de Lazar a le droit de revenir dans sa patrie, dont elle a su si bien mettre en valeur les ressources d'inspiration musicale. Le travail et la vie d'un Filip Lazar sont pour nous bien plus précieux que n'importe quelle propagande officielle. Aucun manifeste de propagande ne peut gagner à l 'étranger la sympathie directe qu'un livre de littérature, un tableau, une pièce de théâtre ou une composition musicale peuvent gagner pour l'esprit roumain et pour la Roumanie. Nous avons eu la chance - et cela sans doute grâce à Georges Enesco, qui le premier nous a ouvert les grandes routes de l'Europe - nous avons eu la chance de conquérir une place importante dans la vie musicale moderne. Nos jeunes compositeurs -discrètement protégés par la puissante et ferme sympathie de Georges Enesco - ont passé la frontière et se sont imposés dans les milieux musicaux les plus PUBLICISTICĂ 631 importants. Nous ne nous rendons peut-être pas compte de tout ce qu 'une telle victoire artistique peut faire dans le monde pour la connaissance de notre pays, pour la compréhension de sa valeur. Il y a chez nous de grandes richesses que l'étranger ignore. On connaît notre pétrole et notre blé, mais on ne connaît pas notre poésie et notre art. Pourtant, pour la destinée historique d'une nation, l'esprit n'est-il pas plus décisif que ses ressources matérielles. La Roumanie doit pénétrer dans le monde par la voie de l'esprit et de l'art. Dans ce sens, Filip Lazar n 'était pas seulement un artiste: il était un combattant spirituel de son pays. POUR LA POÉSIE ROUMAINE Hier soir, le poste de radio Bucarest nous fit une grande surprise: une demi-heure de poésie. Mme Mariette Sadova du Théâtre National et M. Haig Acterian, le metteur en scène et l'écrivain que vous connaissez, nous présentèrent une sorte d'anthologie de la poésie roumaine, qui commença avec un de nos plus oubliés poètes et finit avec un de nos plus jeunes. Une „ anthologie " c 'est peut-être trop dire. Que peut-on choisir et que faut-il sacrifier, quand on n 'a que trente minutes de lecture pour une bibliothèque entière de poésie? Ce fut donc plutôt un bréviaire de poésie, mais un bréviaire d'un choix parfait, d'un goût littéraire certain et d'une vision d'ensemble que le meilleur critique n 'aurait pu dépasser. 632 MIHAIL SEBASTIAN Le récital commença par exemple avec un poème de... Samson Bodnaresco. Bodnaresco? C'est un nom qui ne vous dit plus rien. Vous l 'avez appris en passant à l'école - mais vous l'avez oublié depuis. De toute façon, vous ne vous doutiez pas de pouvoir trouver dans son œuvre si démodée un poème de la simplicité, de la fraîcheur de celui que Mme Sadova nous lut hier soir. Je n 'exagère pas en disant que la lecture d'un tel poème est une véritable petite découverte. Elle nous oblige de nous demander si certains de nos anciens auteurs ne représentent pas dans notre géographie littéraire une île encore inconnue - ou du moins insuffisamment connue. Et ce n'est pas la seule région littéraire que la promenade poétique, à laquelle nous fûmes invités par les deux interprètes, nous obligera de revoir. Si notre poésie ancienne est oubliée, la poésie nouvelle est méconnue. Les jeunes poètes sont accusés d'obscurité, d'extravagance, de manque de sincérité. Vous avez peut-être suivi la grande campagne de presse menée dernièrement contre notre littérature moderne. Le public est dérouté. Il n'ose plus choisir. Il est intimidé par la violence des polémiques et par la brutalité des attaques qui mettent en doute les valeurs les plus claires, les plus nobles, du point de vue de l'art. Dans une telle atmosphère d'ignorance, de mauvaise foi, ne trouvez-vous pas que c 'est un acte de courage et de justice le simple fait de présenter au public, sans aucun commentaire, quelques textes de bonne littérature moderne et de lui donner ainsi la possibilité de juger, de comprendre, de se laisser convaincre? PUBLICISTICĂ 633 La plus grande partie du récital d’hier soir, Mme Sadova et M. Acterian l’ont réservée à la poésie actuelle - à cette poésie si contestée, si incomprise. Le dévouement des deux artistes, leur compréhension littéraire, l’émotion qu’ils ont mise au service de la poésie, la conviction intime que leurs voix prouvaient avec chaque intonation - tout cela doit leur gagner la reconnaissance des lettres roumaines. Quant à la Société de Radiodiffusion, elle a l’obligation de continuer une expérience si noble, capable de donner au microphone roumain un prestige qu’il n’a pas toujours. ENESCO. DINULIPATTI. HUBERMAN. LA PHILHARMONIQUE Les lecteurs de Marcel Proust - et j’en ai reconnu quelques-uns samedi soir dans la salle de l’Athénée Roumain - ont écouté sans doute avec une émotion spéciale la Sonate de Franck, interprétée par Georges Enesco. Ils se sont probablement rappelé la sonate de Vinteuil, qui est l ’écho littéraire de celle de Franck, et tous leurs souvenirs proustiens sont brusquement revenus à l’appel du violon. C’est Marcel Proust lui-même qui écrivait dans une dédicace célèbre à Jacques de Lacretelle: „Dans cette même soirée encore, quand le piano et le violon gémissent comme deux oiseaux qui se répondent, j’ai pensé à la Sonate de Franck, surtout jouée par Enesco... ” 634 MIHAIL SEBASTIAN „ Surtout jouée par Enesco”, comme il avait raison Marcel Proust d’indiquer cette préférence. Nous avons entendu de grands violonistes, mais personne ne nous a jamais donné et personne ne nous donnera jamais l’interprétation émouvante dans sa noblesse, dans sa mélancolie, dans sa poésie, la grave interprétation que Georges Enesco nous fit entendre. Nous avions samedi soir le sentiment de vivre un moment unique - et ceci nous interdit tout autre éloge, tout autre commentaire. L’honneur d’accompagner le maître revint à M. Dinu Lipatti, jeune pianiste et compositeur, qui nous étonna par la maîtrise jointe à sa jeunesse. Il ne fut pas simplement l’accompagnateur de Georges Enesco, il fut son collaborateur. Le piano fut à l’égal du violon, surtout dans la sonate de Beethoven qui commença le programme de la soirée. Discret, puissant, inspiré, plein de grâce et plein d’émotion, M. Lipatti est un pianiste qui nous ravit par tout ce qui est spontané et vivant dans sa jeunesse et en même temps par la maturité artistique dont il fait preuve. La seconde pièce du programme nous le présenta aussi dans sa qualité de compositeur. Sa Sonatine est une petite œuvre ingénieuse qui met en valeur quelques thèmes folkloriques, traités dans un esprit musical moderne. Nous l’avons écoutée avec le plus vif plaisir. * Nous avons depuis longtemps épuisé les éloges pour l’art de Georges Enesco et pourtant toutes les fois qu ’il joua de nouveau, il nous donna l ’impression de ne pas avoir dit encore ce qu ’il y a de miraculeux dans sa présence, dans son message, dans son esprit. PUBLICISTICĂ 635 Nous étions encore charmés par la Sonate de Franck, nous n 'avions presque pas encore oublié ses derniers accords, ses derniers échos et le lendemain matin, c 'est-à-dire quelques heures plus tard, Enesco nous joua le Concerto pour violon et orchestre de Beethoven, cette grande œuvre dont le lyrisme nous émeut toujours, mais qui nous a rarement émus comme elle Fa fait ce dimanche, sous F archet du maître. Une telle joie vous ôte le droit de la juger Elle ne vous laisse qu'une seule liberté: celle de vous soumettre, celle de renoncer à vous et de vous laisser entraîner vers ses secrets et lointains horizons. Et comme pour achever une heure de musique suprême, comme si après avoir monté si haut, toute descente aurait été interdite, le Concerto pour violon et orchestre fut suivi par la troisième symphonie, combien de fois ne F avons-nous pas entendue cette symphonie sous la coupole de l'Athénée Roumain? Mais fut-elle jamais plus pathétique, plus généreuse dans ses élans, plus héroïque, plus grave, plus douloureuse et plus sereine? C'est sans doute une des meilleures réalisations du dirigeur Enesco. Elle nous rappelle la belle interprétation de Molinari (qui nous montra l'année passée que notre orchestre symphonique est capable quand même de faire de belles choses quand on lui exige ou, si vous voulez, quand on les lui impose). Beethoven connut dimanche matin, grâce à Georges Enesco, une heure solennelle. * M. Bronislaw Huberman revient à Bucarest après cinq années d'absence. Il revient dans une 636 MIHAIL SEBASTIAN époque assez dangereuse pour un violoniste, car il trouva un public musical qui a déjà vécu trois semaines sous le charme du violon de Georges Enesco. Si grande que soit la glorieuse carrière de M. Huberman, si forte que soit sa renommée, une telle comparaison n 'est pas sans péril Dépêchons-nous de dire: M. Huberman a vaincu de son premier récital, de son premier contact avec le public ces difficultés. Il est vraiment un artiste de grande classe et nous Vavons écouté non seulement avec l 'étonnement que nous impose tout virtuose exceptionnel, mais surtout avec Vémotion que seul un musicien véritable peut nous communiquer. La technique de Huberman garde une sûreté que ses quarante années de carrière n 'ont pas encore fatiguée. Cette technique fit ses majeures preuves de complexité et d'aisance dans la sonate de Bach, jouée par Huberman avec une ampleur de petit orchestre de chambre. Il nous a donné un Bach d'une simplicité géométrique quant à la construction, mais d'une profonde gravité intérieure. Ce fut, je crois, la meilleure partie d'un programme qui était pourtant fait uniquement de grandes œuvres. Une sonate de Brahms et une sonate de Beethoven encadraient celle de Bach - et quelques petites pièces de Szymanowski et Chopin complétaient le programme. Mais comme M. Huberman donne un second récital, nous aurons l'occasion de revenir dans notre prochaine chronique. Il convient de signaler dès maintenant l 'accompagnement exceptionnel du pianiste J. Gimpel. PUBLICISTICĂ 637 Jeudi soir, la Philharmonique a ouvert à VAthénée Roumain sa nouvelle saison musicale. Ce fut plutôt une ouverture officielle, car Couverture effective a déjà eu lieu il y a trois semaines à Voccasion du premier concert symphonique dirigé par George Enesco. La Philarmqnique est une de nos vieilles connaissances. Nous avons eu tant de fois l 'occasion de nous occuper de ses possibilités artistiques, de ses réussites ou de ses défauts et nous aurons encore tant de fois l 'occasion de nous en occuper, qu 'il nous sera permis de ne pas insister aujourd'hui. Le concert de jeudi soir fut un concert de la valeur habituelle des concerts que M. Georges Georgesco et la Philharmonique nous présentent chaque semaine depuis quelques années. Pourquoi ne pas avouer qu 'après avoir monté avec Enesco aux sommets de son art, il est un peu difficile, un peu triste de revenir à notre atmosphère musicale ordinaire. Mais le programme de jeudi fut quand même consolateur: la première symphonie de Schumann, un concerto pour piano et orchestre de Mozart, le Capriccio de Stravinsky et La Valse de Ravel. Le soliste du concert fut M. Dinu Lipatti et nous avons déjà dit plus haut quelles sont ses remarquables qualités. Si dans le Capriccio de Stravinsky il nous parut parfois intimidé par l'orchestre, dans le concerto de Mozart il fut par contre excellent par la finesse, la maîtrise et la clarté du jeu. 638 MIHAIL SEBASTIAN „LE PLUS GRAND ÉCRIVAIN ROUMAIN” La revue parisienne „ Vu ” nous fait la surprise de publier dans son dernier numéro un long reportage sur „le plus grand écrivain roumain”. Savez-vous quel est cet écrivain, qui est „le plus grand”? Savez-vous quel est ce prosateur, ce poète, cet homme de lettres, cet artiste qui réussit à conquérir Vadmiration, si difficile, de la revue parisienne? C'est M. Petre Bellu. Il paraît que ce monsieur est une sorte de Knut Hamsun balkanique, une sorte de Maxime Gorki bucarestois. Du moins le reportage de ,, Vu ” nous le dit avec beaucoup de conviction et d'enthousiasme. Cette générosité critique avec laquelle la revue française s'occupe des lettres roumaines nous fait en principe infiniment d'honneur, mais elle nous surprend un peu par son excès d'éloges. Nous connaissons nous aussi M. Bellu, mais il faut avouer que nous nous sommes doutés de son extraordinaire valeur littéraire. Il est, à ce que nous savons, l 'auteur d'un roman malheureux, une sorte de mélodrame puéril, rhétorique, pleurnichard, d'un mauvais goût et d'une platitude sentimentale qui dépassent de beaucoup tous les Georges Ohnet du genre. Une réclame sans aucun scrupule avait abouti, il y a deux ans, à pousser la vente de ce malheureux livre et d'en épuiser quelques éditions à 15 lei l'exemplaire - ce qui fut vraiment un double record de succès et de bas prix. Mais une réclame - si impudique, si déchaînée, si triviale qu 'elle soit - peut faire vendre, mais elle ne peut en aucun cas créer une PUBLICISTICĂ 639 valeur d'art là où il n'y en a pas. Après moins de deux ans, M. Bellu était donc rentré dans l'indifférence générale et son livre sombra dans un juste oubli. Mais le voilà de nouveau „découvert" - et cette fois-ci à Paris. Que s'est-il passé pour qu'il ressuscite et pour qu 'il devienne ni plus, ni moins que ,,le plus grand écrivain roumain”? Il s'est passé une chose assez triste. M. Bellu vient d'être le héros d'une aventure écœurante, pour ne pas employer un autre nom. Il vient de voler une certaine somme d'argent, dans des conditions qui sont restées assez confuses, ce qui lui valut quelques jours d'arrêt et... un commencement de célébrité européenne. Quel beau sujet de reportage n'est-ce pas?: „le plus grand écrivain roumain arrêté pour un vol d'argent”. Y a-t-il quelque chose de plus ,,dostoïevskien ”? Y a-t-il quelque chose de plus sensationnel? Un Raskolnikov vivant, un Raskolnikov artiste, bohème, génial et voleur. Tout cela est à tel point stupide qu 'on refuse de croire qu'une revue française ait pu „marcher” avec une si grande facilité. L'histoire me paraît plutôt triste que ridicule. On ignore en France presque tout de ce qu 'on fait chez nous. Nos livres on ne les lit pas, on ne les traduit pas; nos revues on ne les connaît pas; nos pièces de théâtre on ne les joue pas. Nous avons de grands écrivains - oui, des écrivains vraiment grands, dont l'œuvre sera un jour une surprise pour l'étranger qui les ignore - mais ceci ne suffit pas. Il faut probablement autre chose. Il faut un petit scandale, quelque chose de sensationnel, une 640 MIHAIL SEBASTIAN histoire de gangsters, pour que la presse littéraire parisienne veuille bien se souvenir de nous. Mais alors, elle comble de ses éloges... HUBERMAN. ENESCO. PIERRE FOURNIER. BRAÏLOWSKY Le second récital de Bronislaw Huberman nous présenta la Sonate de César Franck, une semaine après Lavoir entendue jouée par Enesco. Redoutable souvenir! Nous Lavons déjà dit: l ’interprétation de Georges Enesco est unique. Huberman, en jouant la Sonate de Frank, malgré sa parfaite technique, malgré sa maîtrise, malgré son incontestable sensibilité pathétique, ne réussit pas de chasser L émotion qui frémissait encore dans nos cœurs et dans notre souvenir. Que ceci ne nous fasse pas oublier les grandes qualités de M. Huberman. Il joua vendredi passé un petit fragment de Jean Sébastien Bach avec une richesse polyphonique étonnante et - comme pour faire valoir la grande diversité de ses moyens - il finit le programme avec le Concerto de Mendelssohn, exécuté avec un „ brio ” d’éclatante jeunesse. Mais la pièce du programme qui nous intéressa spécialement ce fut la Sonate de Respighi (en première audition chez nous, si je ne me trompe) -belle œuvre dont les influences sont assez claires, assez directes (on y reconnaît surtout Lombre de Franck), ce qui ne L empêche pourtant pas de nous PUBLICISTICĂ 641 prouver encore une fois le message musical authentique du compositeur italien, mort il y a quelques mois. * Veracini, Bach, Mozart, Philippe Gaubert, Tartini, Beethoven - voici quel fut le programme du quatrième et du cinquième récital de Georges Enesco. Après six semaines de concerts sans relâche, après six semaines de travail continuel, pendant lesquelles il dirigea, répéta ou joua presque chaque jour à Bucarest ou dans les villes de province, Georges Enesco garda la même force, le même enthousiasme, la même fraîcheur de sensibilité, la même puissance de conviction du premier jour. Aucune fatigue, aucune lassitude, aucune hâte... Il joua chaque soir comme s'il jouait pour Véternité. Et c'est sans doute pour une sorte d'éternité qu'il joua réellement, car l'émotion qu'il nous communique ne s'effacera jamais, malgré le temps, malgré l'oubli. Il est difficile de choisir. Tout ce qu'il joue touche au miracle. C'est la perfection, non pas cette perfection froide, impersonnelle, inanimée du virtuose, mais la perfection animée par la flamme de l'esprit. Pourtant, s'il nous est permis de faire un choix parmi nos émotions les plus chères, nous parlerons surtout des deux grandes pièces de Bach - une sonate et une partita pour violon seul - que Georges Enesco joua, l'une samedi passé, l'autre mardi soir. Gravité et simplicité, profondeur et clarté, précision et aisance, une certaine rigueur de style et un ineffable souffle de tristesse, de mélancolie - voilà tout ce que 642 MIHAIL SEBASTIAN le violon de Georges Enesco sait nous faire voir, comprendre et sentir dans les constructions sonores du calme Jean Sébastien Bach. * Jeudi soir, dans le cadre du deuxième concert symphonique de la Philharmonique, M. Georges Georgesco nous présenta pour la première fois le violoncelliste français Pierre Fournier. Excellent début! M. Fournier, qui paraît très jeune, a toutes les qualités de sa jeunesse, alliées à une maturité artistique dont on se rend compte du premier moment. Dans le vieux Concerto pour violoncelle et orchestre de Lalo (il nous a paru vraiment vieux ce concerto que nous n 'avions pas entendu depuis quelques années!) M. Fournier a mis un élan, une émotion, une flamme intérieure qui dépassait parfois par sa pathétique beauté la sagesse de F œuvre. „Sagesse prudente" n'est pas une expression péjorative. Le concerto de Lallo garde encore assez de grâce et une certaine poésie légèrement désuète à laquelle nous sommes toujours sensibles. Nous attendons avec la plus légitime sympathie le récital que M. Fournier donnera demain matin à l'Athénée Roumain. Un programme très riche et très varié, qui va de Bach à Debussy, nous donnera la possibilité de nous faire une opinion plus complète sur son art, mais dès maintenant il convient de dire que M. Fournier nous paraît destiné à une grande carrière. Son instrument possède une chaleur émouvante, une vibration qui est sans doute l'écho d'un véritable artiste. Le programme de jeudi soir commença avec le Concerto grosso de Filip Lazar, ce qui fut un juste PUBLICISTICĂ 643 hommage à la mémoire du compositeur mort tragiquement il y a deux semaines à Paris. Nous avons déjà parlé dans un de nos précédents articles de l'impatience que Filip Lazar et son œuvre représentaient pour la nouvelle musique roumaine. Ce n 'est pas ce Concerto grosso, exécuté avant-hier soir, que nous préférons de toute son œuvre. Nous l'avons entendu pourtant avec une vive émotion et nous avons de nouveau reconnu dans la solidité de la construction, dans certaines trouvailles symphoniques, les grandes qualités du compositeur disparu. M. Georgesco dirigea le Concerto de Lazar avec un dévouement et une sympathie spéciaux. A ce propos, n'oublions pas de signaler la manière très digne et pieuse, dont nos postes de T. S. F. ont commémoré le souvenir de Lazar. Le programme de l'audition de mercredi soir de la Radio Bucarest réunissait quelques-unes de ses plus importantes compositions. Pour revenir au symphonique de jeudi soir, signalons le succès personnel de M. Georges Georgesco, qui dirigea la troisième symphonie de Brahms d'une façon admirable. Sa baguette nous fait parfois de telles surprises qui, tout en confirmant les qualités naturelles du dirigeur, nous font regretter plus vivement ses inégalités d'humeur. Les Variations sur un thème propre de Szell - œuvre très intéressante par sa construction moderne - finissent le programme. * M. Braïlowsky nous revient après une très longue absence. Il revient avec tous ses dons que nous n'avons pas oubliés et qu'il nous montra de 644 MIHAIL SEBASTIAN nouveau hier soir au cours d’un concert organisé avec la collaboration de l'Orchestre Radio. Chopin, Liszt, Tchaïkovsky - le programme ne nous parut pas le plus heureux possible - mais Braïlowsky est un trop grand artiste pour ne pas nous l'imposer. „Poète du piano" il sait ajouter à une délicatesse minutieuse une grande force intime qui le fait un des artistes les plus complexes de cet instrument. Mais nous reviendrons sur son jeu dans notre prochaine chronique, après le récital annoncé pour lundi soir. L'OPÉRA ROUMAIN L'ouverture de la nouvelle saison de l'Opéra Roumain a eu lieu cette année dans un cadre auquel la présence du Roi et du Grand Voévode d'Alba Julia donnait un prestige solennel qui dépassait l'importance d'une simple „première" de théâtre. On a peut-être compris samedi soir que l'Opéra Roumain n'appartient pas seulement à ses artistes ou à son public, mais qu 'il appartient avant tout au pays. Avoir un Opéra permanent, capable de donner de grands spectacles d'art, est un devoir que l'État n'a pas le droit de négliger, si cher, si difficile que ce devoir puisse être. Une capitale européenne n 'est pas une simple résidence administrative. Elle est un centre de culture vivante qui reçoit les messages spirituels du monde entier et leur donne la possibilité de s'exprimer PUBLICISTICĂ 645 dignement. Une ville n'est pas une „capitale" uniquement parce qu'elle abrite un gouvernement, quinze ministères et un parlement. Ce qui lui confère surtout sa qualité de „capitale " - qualité spirituelle autant que politique - ce sont ses bibliothèques, ses grandes écoles universitaires, ses musées, ses théâtres d'art. N'avez-vous pas été choqués par la facilité avec laquelle on a pu discuter pendant un mois sur la possibilité de supprimer purement et simplement l 'Opéra Roumain à cause de je ne sais quel rapport technique, dont l'inexactitude fut d'ailleurs bientôt prouvée? Cette facilité nous donne le droit de croire qu 'on n 'a pas encore chez nous le sens de tous nos devoirs, de toutes nos obligations d'ordre spirituel. Maintenir l'Opéra Roumain - maintenir une institution dédiée à la grande musique, maintenir une maison qui nous conserve d'une part une grande tradition classique, celle de Mozart, de Beethoven, de Wagner, et qui ouvre d'autre part ses portes aux compositeurs roumains, en train de construire une littérature musicale roumaine - voici une tâche qu 'on ne peut négliger, sans renoncer à une des fonctions essentielles de la vie nationale. Heureusement, il y a quelqu 'un qui nous rappelle toujours par son exemple tout ce que nous avons la négligence d'oublier: c'est notre Roi. Sans doute Sa présence à l'ouverture de l 'Opéra fut un geste symbolique. On avait choisi pour ce premier spectacle la chose la plus noble et la mieux réalisée du répertoire de l'Opéra. En effet, de tous les spectacles wagnériens qu'on nous a présentés à Bucarest, Les 646 MIHAIL SEBASTIAN Maîtres chanteurs reste le meilleur Est-ce à cause de M. Sadoveano, le directeur de VOpéra? Est-ce à cause de M. Perlea, le chef d'orchestre, interprète profond de Wagner? Est-ce à cause de M. Stefanesco-Goanga, un des meilleurs Hans Sachs que nous ayons jamais entendus? Les Maîtres chanteurs gardent sur la scène de Bucarest toute cette noblesse artistique avec laquelle les grandes scènes de l'Occident nous ont habitués. Le spectacle n 'est pas sans défauts de détail, mais sa ligne générale est bonne et, si on pense à toutes les difficultés qu 'une telle œuvre comporte, on a le droit d'applaudir en toute sincérité le grand effort de notre Opéra, ce grand effort qui est en même temps un grand succès. UN CLERC INCOMMODE Les dictateurs, qu'ils soient de droite ou de gauche, ont bien raison de détester les intellectuels. Ce sont des gens dangereux qui ne savent pas parler comme il faut et qui surtout ne savent pas se taire quand il le faut. Ils perdent ce préjugé absurde de leur liberté morale et ils n 'acceptent pas de se plier devant les vérités certifiées par les autorités suprêmes. Ils ont cette naïveté inacceptable d'opposer leur doute, leur conscience, leur esprit de critique, leur volonté de justice aux ordres absolus du régime. C'est une attitude incommode et les dictatures de toute sorte savent ce qu 'elles font quand PUBLICISTICĂ 647 elles déclarent, avec une sincérité un peu brutale, mais exempte de toute hypocrisie, /ewr mépris pour la culture. // yüw/ gwe les hommes aient une opinion claire. Il faut qu'ils disent oui ou non afin que le gouvernement sache sans perdre le temps ceux qu 'il convient de fusiller immédiatement et ceux auxquels on peut laisser provisoirement la vie sans trop de danger pour la tranquillité de la dictature. Mais que faire de ceux qui ne veulent dire ni oui, ni non? Que faire de ceux qui n'acceptent pas de choisir? Que faire de ceux qui ne vont ni à droite, ni à gauche? C'est généralement le cas des intellectuels, des écrivains et, pour employer une expression qui a fait fortune, le cas des „ clercs ". Récemment, un grand écrivain espagnol, Plo Baroja, parlant du destin de son tragique pays, fit à une réunion du PEN Club français une déclaration qui résumait avec une fierté admirable l'attitude du clerc devant les folies politiques: „Un écrivain comme moi doit-il être de droite ou de gauche? Je me refuse à ce choix. J'ai grand-peur d'avoir deux sortes d'ennemis: les blancs et les rouges, et je formerais volontiers un troisième parti, qui serait celui de la tolérance... Il m'est absolument indifférent d'écrire mes livres en prison. " Une telle déclaration d'indépendance ne peut qu'indigner ceux qui aiment l'esprit partisan, les principes absolus et aveugles, la soumission totale devant la force. Comment tolérer cette espèce orgueilleuse, qui est l'espèce des „clercs" et qui 648 MIHAIL SEBASTIAN réclame pour soi le droit de contrôler; de penser, de comprendre et de juger? Ces gens sont à tel point incommodes que, même s 'ils adhèrent à un mouvement politique, ils continuent d'être encombrants par leur lucidité, par leur habitude de tout regarder, de tout connaître. N'est-il pas édifiant, par exemple, le cas récent de M. André Gide qui, faisant un voyage en U. R. S. S. - et le faisant avec la plus vive sympathie pour le régime politique et social du pays -, une fois rentré à Paris, se met à écrire un livre où il fait une âpre critique du système soviétique en dénonçant tous ses abus contre la liberté, contre la justice, contre la vérité? Tout autre militant, tout autre partisan aurait su se taire. Mais M. Gide est un clerc. Il est avant tout responsable envers sa propre conscience - et c 'est pour la paix de cette conscience qu 'il parle, même s'il le fait avec tant de mélancolie, avec tant de regrets. Et n 'est-il pas encore éloquent le cas de Cari von Ossietzky, cet écrivain allemand que M. Hitler tient en prison depuis trois années et que le prix de Nobel vient de chercher dans sa geôle, comme pour montrer que l'intelligence ne veut connaître les verdicts de la politique et que les valeurs de la morale sont tout autres que les valeurs et les vérités de n 'importe quel parti. Vous voyez bien, à droite ou à gauche, les écrivains, les intellectuels, les clercs ne savent faire que des ennuis. Qu 'ils sont embêtants quand même!... PUBLICISTICĂ 649 PIERRE FOURNIER. GEORGES ENESCO. BRAÏLOWSKY. MOLINARI. ORNELLA SANTOLIQUIDO Nous avons déjà dit dans notre chronique de la semaine passée Vimpression excellente que M. Pierre Fournier nous laissa dès sa première apparition sur la scène de VAthénée Roumain. Le récital de dimanche matin confirma avec éclat cette première impression. M. Fournier n ’est pas seulement un bon instrumentiste; il est surtout un musicien distingué. Si sa technique est bonne, sa sensibilité artistique est remarquable. Le jeu de ce violoncelliste nous révèle une gravité intérieure qui, tout en restant sobre et profonde, ne devient jamais rigide et ne perd jamais sa clarté, sa souplesse, ses nuances. Ce qui permet à M. Fournier de passer avec tant d’aisance de Bach à Debussy c'est justement cet alliage de gravité et de finesse. Sensible et sobre, fin et puissant, M. Fournier a le droit de figurer un jour, qui n ’est sans doute pas trop lointain, parmi les premiers artistes de son instrument. Le grand public, qui n ’a pas eu la curiosité de connaître ce musicien au nom encore inconnu (la salle de l’Athénée était à moitié vide dimanche matin), sera un jour obligé de reconnaître ses torts. La Philharmonique mérite d’être vivement félicitée de nous avoir présenté M. Pierre Fournier. Au piano, nous avons revu avec plaisir M. Dagobert Bucholtz, dont l’accompagnement est toujours intelligent et dévoué. * Georges Enesco vient de finir, avec son récital de dimanche soir, sa série de concerts. Obligé par le 650 MIHAIL SEBASTIAN grand succès, que le public de Bucarest lui a constamment assuré avec un rare enthousiasme, il consent de donner encore quelques soirées de musique au cours desquelles il va répéter les pièces les plus importantes de son répertoire! Mais ceux qui ont eu la chance d'entendre tous les concerts donnés à cette saison par Enesco à Bucarest peuvent considérer le récital de dimanche soir comme le dernier C'est peut-être pour cela que nous l'avons entendu avec une double émotion, avec une double ferveur. Plein de clarté, de simplicité, de grâce limpide dans le concerto de Nardini, Enesco retrouva cet accent majeur, viril et puissant qu 'il a toutes les fois qu 'il joue du Bach. La sonate exécutée dimanche soir nous fit encore une fois comprendre les lignes pures de toute construction musicale de Jean Sebastien Bach. Par son calme, par sa noblesse, par sa profonde paix de grand classique, Enesco en est l 'interprète idéal. La fontaine d’Aréthuse (que nous avions entendue l'année passée jouée par Thilbault et cette année encore jouée par Huberman) eut sous l'archet d'Enesco une fluidité, une transparence, une lumière de soie très pure et très fine. * Que M. Braïlowsky soit un grand pianiste il n'y a pas de doute. Il nous l'a prouvé il y a sept ou huit années, quand il joua pour la première fois chez nous; il l'a confirmé la semaine passée dans le concert donné avec le concours de l 'Orchestre Radio et du dirigeur viennois Fritz F ail; il nous l'a enfin de nouveau montré dans son récital de lundi soir. PUBLICISTICĂ 651 Pourtant son jeu est déroutant par son inégalité. D’une pièce à l’autre, M. Braïlowsky change de style, de manière, de conviction intime. Il y a dans son programme des réussites parfaites qui nous ravissent par leur justesse de ton, par leur finesse de sensibilité. Mais il y a aussi certaines pièces qui nous étonnent par leur manque d’expression, par leur exécution toute mécanique, to«/e extérieure. Ecoutez M. Braïlowsky quand il joue la Nocturne en ré dièse majeur de Chopin. Quelle poésie ineffable, suave, d /a fois trouble et fine, mélancolique et limpide. Mais écoutez-le quand il joue La danse du feu de de Falla. On dirait que ce n ’est plus le même pianiste: son jeu devient inexpressif vide, brutal quand il doit être puissant, anémique quand il doit être subtil. Parfois, cette différence surprenante de classe nous choque au cours de la même œuvre, admirablement jouée dans certains de ses passages, mais d’une incompréhensible insuffisance dans d’autres. Par exemple, M. Braïlowsky nous parut excellent dans les premiers mouvements de l’Appassionata (dans l’Allegro surtout), mais il nous déçut terriblement dans les deux derniers mouvements de la sonate, notamment dans le Presto, qu ’il joua avec une sorte de brutalité furieuse, nullement nécessaire. Mais ceci ne nous empêche pas de voir dans M. Braïlowsky un artiste de grande valeur. La sûreté et la grâce avec laquelle il joua le concerto de Friedemann Bach (est-il de Friedemann Bach ou de Vivaldi cet admirable concerto plein de lumière sonore?), la finesse mozartienne qu ’il mit à jouer la 652 MIHAIL SEBASTIAN Pastorale et le Capriccio de Scarlatti, enfin Véclat nuancé, comme un reflet de soie, qu'il donna à L’isle joyeuse de Debussy et aux Jeux d’eau de Ravel nous prouvèrent avec certitude la qualité exceptionnelle du pianiste. * C'est depuis quelques années une heureuse habitude de la Philharmonique d'offrir chaque saison, pour un soir, la baguette à M. Bernardino Molinari, l'illustre chef d'orchestre italien. Habitude heureuse, car M. Molinari est un dirigeur de grande autorité, artiste sensible et technicien parfait, maître clairvoyant de l'orchestre qu'il dirige et interprète pathétique des œuvres qu 'il fait exécuter. Nous avons écrit l'année passée une longue chronique sur l'art de M. Molinari et, afin de ne pas nous répéter, nous prenons la liberté d'y envoyer le lecteur qui serait intéressé par le sujet. Au cours du concert de jeudi soir, M. Molinari dirigea l'ouverture au Cendrillon de Rossini, les Canti délia stagione alta de Pizzetti, le poème de Strauss Mort et transfiguration et les Pins de Rome de Respighi. La surprise du concert fut sans doute l'ouverture de Rossini, à laquelle l'interprétation de M. Molinari réussit de donner une vivacité presque mozartienne, une admirable richesse de couleur, une spontanéité musicale charmante. Nous avons moins aimé les Canti de Pizzetti, longue œuvre d'une sagesse un peu plate, même dans ses efforts de complexité de style. Mais Mme Ornella Santoliquido, la soliste de ce concert, est une pianiste de grand mérite, ce qu'elle nous a mieux montré l'année PUBLICISTICĂ 653 passée, quand elle débuta chez nous, invitée par l1Association de Musique Nouvelle, et ce qu 'elle nous confirmera sans doute de nouveau dans le récital personnel qu ’elle annonce. Richard Strauss et Ottorino Respighi occupèrent la seconde partie du programme et eurent dans M. Molinari un interprète passionné, expressif, qui sut garder une juste mesure entre la sévérité autoritaire du dirigeur et la sensibilité méridionale de l 'artiste. Un beau concert, un grand succès. NOTĂ DESPRE SAFIRIM Sunt în romanul d-lui N. M. Condiescu două părţi distincte, de stil deosebit, care, pentru moment, probabil fiindcă nu cunoaştem economia întregii opere, mi se pare că nu fuzionează între ele şi că-şi păstrează fiecare individualitatea proprie. Un filon de exaltare lirică şi un filon de reală forţă epică străbat paginile lui Safirim, aşa cum două curente contrarii ar putea să străbată, la adâncime diferită, apele aceleiaşi mări. Safirim este un liric, dar mai este un observator just şi un psiholog clar-văzător. Lirismul său e nebulos şi se exprimă prin simboluri confuze, greu de descifrat. Dimpotrivă, observaţia sa psihologică este exactă, precisă şi nuanţată. Un astfel de aliaj este cel puţin ciudat. El pune laolaltă calităţi adverse, dacă nu incompatibile. De aceea nici nu este, propriu-zis, un aliaj. E mai mult o 654 MIHAIL SEBASTIAN alternare de stiluri. Safirim îşi scrie însemnările cu două condeie diferite. Sunt două voci, cu timbru distinct. La lectură, ele se deosebesc net. Cu creionul roşu în mână, cititorul ar putea marca foarte uşor „intrările” celor două glasuri care ne prezintă, când un Safirim romantic, liric şi aproape retoric, când un Safirim sobru, simplu şi concis. Tranziţia e de multe ori bruscă. Paginile greoi simbolice sunt urmate de episoade clare, de un interes direct şi de o preciziune psihologică remarcabilă. Dacă metafizica lui Safirim mi se pare vagă, din contră scrisul său epic este nervos, articulat, viu, de o mare putere plastică. Solilocviile lui Safirim, meditaţiile sale despre viaţă, despre destin şi despre moarte, conversaţiile sale cu Pan au ceva grandilocvent, excesiv şi ceţos. Există un anumit „stil de majuscule” (majuscula fiind nu numai o simplă obişnuinţă grafică, ci o adevărată turnură de spirit) - şi acesta este stilul lui Safirim, în momentele sale lirice. „Ş’acum, în hruba asta, - în noaptea aceasta de toamnă, sunt Eu acela care mânjesc cu slovele mele păcătoase, albul hârtiei, negustorind, - în nădejdea unei împăcări, - nesfârşita ceartă cu mine însumi şi spasmurile unui suflet zdrenţuit ca un stindard glorios?” (p. 22). Totuşi, ceea ce deocamdată mi se pare încă neclar în Safirim, sunt tocmai aceste „spasmuri ale unui suflet zdrenţuit”, tocmai această dramă interioară, care bănuesc că trebuie să formeze axa întregii opere, centrul ei, unitatea ei. Safirim reprezintă probabil înainte de orice o dramă de PUBLICISTICĂ 655 conştiinţă, dar această dramă rămâne deocamdată pentru cititorul primului volum, necunoscută sau cel puţin nerealizată. Când de la dezbaterile sale intime, Safirim trece la evocarea directă a vieţii, când părăseşte ideile pentru a regăsi oamenii, şi abandonează problemele, pentru a se îndrepta spre fapte şi lucruri, atunci tonul se schimbă dintr-o dată, iar scrisul capătă o siguranţă ce se resimte fericit până în cele mai mici detalii. Meditaţia lui Safirim este plină de vagi generalităţi, dar viziunea lui epică este concretă, viguroasă, netedă. După ce ai trecut de primele capitole, oarecum dezorientat de simbolismul lor incert, fumuriu şi destrămat, te surprinde deodată accentul ferm, pe care îl capătă romanul, liniile lui clare, realitatea lui plastică. Un Safirim liric şi artificios cedează locul unui Safirim natural, degajat, convingător, în scrisul căruia pulsează victorioasă puterea de creaţie a romancierului. E desigur riscat să facem de pe acum afirmaţii generale despre o operă, ce se află abia la început şi din care nu cunoaştem decât prima etapă, dar între cei doi Safirimi, care-şi dispută cartea, ca şi cum ar fi doi eroi deosebiţi, preferinţa noastră critică merge spre acel liniştit, sigur şi precis, Safirim, care opune unor stări de lirism confuz şi misterios, un simţ de observaţie măsurat şi lucid, deşi nici el lipsit de poezie. Cartea d-lui N. M. Condiescu este populată de numeroase personaje episodice, pe care autorul le 656 MIHAIL SEBASTIAN schiţează cu mijloace interesante de portretist. Desenul său este atent, delicat în detalii, ferm în linii. D.N.M. Condiescu posedă arta indispensabilă scriitorului epic, de a evoca vizual oamenii despre care vorbeşte. Iată în câteva trăsături un portret de bătrână: „Păstra acum, sub înfăţişarea uscată a bătrâneţii care mumiiază, o rămăşiţă de îngrijită curăţenie şi-o cochetărie de marchiză de prin al 18-lea secol, care impresiona plăcut. De sub bonetu-i în-dantelat, răsărea figura încreţită cu volănaşe de cute dese, cu goluri vinete şi striate în obraji, cu buzele tivite, strâns trimese înspre gingiile fără de dinţi. Bărbia pronunţat ascuţită, căuta ameninţător în afară, o ţăcălie de babă vrăjitoare”. Iată, cu aceeaşi economie de sugestii, cu aceeaşi simplicitate de notaţie, o siluetă de militar: „Maiorul Ciortan era un om mic de stat, dar bine zidit. Gâtu-i de taur, înfipt între umerii laţi, lega de trup un cap dac, cu fruntea boltită sub un păr negru şi mătăsos. Nasul îl avea subţire, cu nări de copoi. Buzele - cărnoase şi totdeauna însângerate parcă de muşcături - răsăreau din negura bărbiei încâlcite şi a mustăţilor lungi, răscolite de adieri. Doi ochi, necuprinşi de odihna somnului şi striaţi de vine roşii priveau totdeauna sfredelitor şi încruntat”. Pentru fiecare din personajele ce trec prin roman, d. N. M. Condiescu găseşte acea inexplicabilă trăsătură de viaţă, care surprinde expresia unui om, mişcarea Iui, sufletul lui, aşa încât în trei rânduri de carte să avem o prezenţă vie. Nu cunosc în însemnările lui Safirim nici un personaj inert. Până şi apariţiile cu totul secundare - PUBLICISTICĂ 657 cele care nu ocupă decât un incident, o paranteză -sunt de un adevăr perfect. Amintirile de şcoală ale lui Safirim (capitolul 13) ne prezintă de exemplu câteva sumare tipuri de profesor. Sumare, dar nu mai puţin vii, comunicative, convingătoare. îl văd foarte bine pe profesorul de geografie. „Subţire ca o spetează de zmeu şi nesfârşit de lung, croit în linii care se îmbinau ascuţit, cu părul tăiat în perie, cu ochii vii şi şireţi, Gogu Slăveanu, cu genunchii proptiţi în muchea catedrei, a scos pe nemereală opt elevi la ascultare”. îl văd la fel de bine pe d. Marodian, profesorul de zoologie, pe d. Gheorghiu de română, pe d. Gheorghe Stan de franceză. „Cu ochii bridaţi, striaţi de vinele roţii, sclipind fosforescent de sub pleoapele grele, cu o frunte pleşuvă, cu maxilar de lup şi o ţăcălie evocativă pe barba-i prelungă, avea mai mult înfăţişarea unui Mefisto”. De cele mai multe ori aceste personaje episodice nu trec dincolo de cuprinsul unei anecdote, dar şi atâta e de ajuns pentru a da viaţă. Cu o notă de satiră, cu un cuvânt de nostalgie, cu un epitet, cu o replică, d. N. M. Condiescu creează o mică dramă, o scurtă comedie, cu atât mai expresivă, cu cât e mai concisă. Şi uneori ceea ce prin dimensiuni nu este decât o anecdotă, devine prin semnificaţie un roman lapidar, în care simţi că rămân nenumărate posibilităţi, pe care autorul s-a mulţumit să le sugereze, când i-ar fi fost foarte uşor să le dezvolte până la proporţiile unei nuvele, independentă de 658 MIHAIL SEBASTIAN cartea lui Safirim. Mă gândesc cu deosebire la figura acelui Nicu, „fratele tatii, fost aghiotant domnesc, mort în împrejurări tragice la 1867” (p. 128). D. N. M. Condiescu nu-i acordă decât două pagini, dar în aceste două pagini e o întreagă poveste de amor, înduioşătoare prin naivitate, prin sentimentalism demodat, prin amestec de brutalitate soldăţească şi de copilărie romanţioasă. Versurile maiorului Nicu scrise „într-o agendă veche, cu însemnări de tot felul, privitoare la gospodăria batalionului” sunt de un humor nostalgic şi de o tristeţe ironică, ce evocă un întreg timp de demult. Portretul este un procedeu de memorialist. în bună parte d. N. M. Condiescu este într-adevăr un memorialist, iar cartea sa e o carte de memorii, cel puţin ca tehnică şi uneori ca material. Eroii şi întâmplările se succed nu în ordinea dictată de logica unitară a unui singur fir epic, ci cu acea degajare, cu acea aparentă neglijenţă a povestitorului de amintiri. în plus, cum copilăria lui Safirim se desfăşoară în secolul trecut, însemnările lui recreează un decor, un mediu, o atmosferă de epocă - toate cu pitorescul lor dispărut, cu stilul lor specific. Pentru aceasta, d. N. M. Condiescu renunţă de multe ori la ficţiune, pentru a ne vorbi cu o cuceritoare sinceritate despre lucruri care într-adevăr au existat şi pe care ni le transmite nealterate de nici un artificiu literar, netravestite, păstrându-le întreg caracterul lor documentar. Nu este cel mai neînsemnat farmec al cărţii sale, acela de a reînvia tabloul unor timpuri dispărute, PUBLICISTICĂ 659 dându-le un aer familial, apropiat, intim şi făcând astfel din romanul unei vieţi, cronica unei epoci. Dar memorialistul şi cronicarul, oricât de mari sunt calităţile lor, oricât de preţioasă este contribuţia lor documentară, nu-1 acoperă pe romancier. Safirim rămâne înainte de orice interesant prin materialul său literar, prin bogăţia sa epică, prin diversitatea psihologică a oamenilor pe care ni-i prezintă. Cartea aceasta nu este o galerie de portrete. Un portret e ceva static, izolat, fragmentar. Dacă posedă în foarte înalt grad, arta de a fixa vizual oamenii, d. N. M. Condiescu nu izbuteşte mai puţin să-i facă a trăi drame şi comedii uneori foarte complexe. S-a remarcat de către critică (noi înşine am făcut-o într-o cronică, publicată altundeva) episodul amoros al pasionatei Profi cu ofiţerul de cazaci Koleuska, Episod? In realitate este un adevărat roman, în care nu numai protagoniştii dramei trăiesc cu o mare intensitate emoţională, dar toate incidentele, tot cadrul, toată atmosfera sunt admirabil realizate, într-o căldură senzuală ce le transfigurează, fără să le ia nimic din preciziunea conturului, din siguranţa notaţiei. Casa lui Jupân Ţenea Dupin ocupată de tineri ofiţeri cazaci, care aduc acolo un vânt de nebunie, de senzualitate, de strălucire orbitoare, de moarte voluptoasă, reprezintă o pagină literară de excepţională valoare. Mediul familial închis, rece, în care lâncezeşte - poate fără să se cunoască - temperamentul furtunos al cucoanei Profi, în tovărăşia placidă a lui Jupân Ţenea, intră brusc în tragedie, atunci când năvăleşte acolo o furtună de tinereţe, de arme, de alcool, aducând 660 MIHAIL SEBASTIAN la lumină chemări până atunci reprimate, aşteptări până atunci obscure. Nopţile din iatacul cucoanei Profi, devin acum tragice - şi poate că cele mai frumoase pagini pe care le-a scris d. N. M. Condiescu aici, trebuie căutate, în acest studiu de mare subtilitate analitică şi de nesfârşită delicateţă, care izbuteşte să lumineze, să explice şi să precizeze sufletul unei femei pasionate, înăbuşită între pereţii unui alcov prea indiferent. E un zbucium în aceste pagini, o nelinişte a simţurilor, o fatalitate a deznodământului, care capătă nu o dată accente patetice. Figura acestei femei este incontestabil o apariţie de mare roman. Şi dacă într-adevăr în ea „zvâcneau vieţi scurse de mult, cărora eternitatea le rămăsese datoare”, autorul a ştiut să facă a izbucni toate aceste vieţi într-un singur moment de tensiune. E ceva arzător, incandescent, atroce şi în acelaşi timp biruitor în acest scurt episod de iubire. Cât despre Jupân Ţenea Dupin, nu mi se pare exagerat să recunosc în el un erou de tip balzacian. In tăcerea lui cam obtuză, în placiditatea lui resemnată, în bădărănia lui afectuoasă, romancierul a găsit replica umană cea mai plină de contrast ce putea primi din partea vieţii furtunoasa Profi. Ne-ar fi greu să menţionăm în mod special toate momentele interesante ale cărţii. Cum în cele 230 de pagini ale cărţii sale d. N. M. Condiescu întruneşte atâtea personaje, atâtea destine, eroii care ar merita să fie relevaţi sunt numeroşi. Cu un condei uneori analitic, alteori lapidar, autorul pune în mişcare o umanitate bogată, diversă, ce merge de la pitoresc la PUBLICISTICĂ 661 tragic şi nu o dată eşti ispitit să întorci capul după aceste fugare apariţii, pentru a le opri pe loc si a încerca să descifrezi mai mult decât au vrut să spună în scurta for trecere. E greu să facem într-o cronică registrul complet al personajelor lui Safirim, dar cel puţin vom rezerva o menţiune specială lui „Naie Eftimescu, frizer şi subchirurg” (p. 214-217), nu numai pentru excelentul capitol ce-i este rezervat - excelent prin simplicitate de linii, prin pregnanţă anecdotică, prin forţă de sugestie - dar mai ales pentru că acest erou dezvăluie o altă resursă a scriitorului N. M. Condiescu, resursă satirică, de izvor caragielesc, dar de expresie personală. Poate că acest „Dom’ Nae” este rudă bună cu alt „Dom’ Nae”, tot „frizer şi subchirurg”, Nae Girimea, vechea noastră cunoştinţă din D'ale carnavalului. Şi el avea - dacă vă aduceţi aminte - o chitară, şi el poate cânta în nopţile cu lună, pe prispa frizeriei „Ştii tu, când te ţineam pe braţe”, -dar până la urmă el rămânea în farsă, în timp ce nefericitul Naie Eftimescu trece mai departe în tragedie. „Intr-o dimineaţă, frizeria „la Briciul Vânătorilor” nu ţi-a deschis obloanele. Pe la prânz, vecinii au dat alarma. Au sosit autorităţile, - s-au spart lacătele... într-un lac de sânge, înjunghiată ca o viţea, zăcea Vera. Spânzurat de policandrul salonului, atârna Dom Naie, cu limba neagră, scoasă de-un cot”. Primul volum din însemnările lui Safirim ne dă dreptul să ne considerăm pe pragul unei mari opere, 662 MIHAIL SEBASTIAN ale cărei jaloane viitoare ne sunt încă necunoscute, dar pentru construcţia căreia autorul posedă incontestabil puternice mijloace de realizare. Un suflu epic robust animă scrisul d-lui N. M. Condiescu şi îl face capabil să îmbrăţişeze o întreagă comedie umană. Suntem în aşteptarea ei, dar această aşteptare nu ne împiedică să vedem de pe acum în Safirim o biruinţă literară. UN ROMANCIER CONTRE LE ROMAN M. Ionel Teodoreanu, le romancier si aimé par le grand public et dont les livres connaissent généralement un retentissant succès de librairie, vient de donner une conférence que je regrette bien de ne pas avoir eu la possibilité d'entendre. Il a parlé sur la place qui revient au roman roumain dans l 'ensemble de la nouvelle littérature européenne. Le sujet convenait parfaitement à M. Teodoreanu, qui n'est pas seulement un romancier productif mais qui est encore, ce que son public habituel ignore d'ailleurs, un véritable intellectuel, un critique avisé, un lecteur d'une sévérité et d'une intelligence remarquable. Je dirais même, sans aucune ironie, qu'il est meilleur critique que romancier. Il était donc parfaitement indiqué d'aborder le sujet qu'il s'était proposé de traiter devant le public de Bucarest. Je fus empêché par hasard d'aller dimanche au Théâtre „Regina Maria”, où M. Teodoreanu donnait sa conférence, mais j'en ai lu les comptes- PUBLICISTICĂ 663 rendus publiés dans les journaux. Je sais bien qu 'on n'a pas le droit de juger une opinion d'après un résumé, car on risque d'ignorer certaines nuances, parfois plus importantes que l'idée même. Avec cette réserve initiale, prenons quand même la liberté de ne pas accepter l'opinion que M. Teodoreanu professe envers le roman roumain et de ne pas partager son pessimisme en ce qui concerne la destinée de notre littérature actuelle. M. Teodoreanu doute de la valeur de notre roman et lui refuse le droit de cité dans la république européenne des lettres. Que nos livres ne soient pas traduits à l'étranger, qu'on ne les connaisse pas au-delà de nos frontières, M. Teodoreano ne s'en émeut pas. Il trouve que tout cela est juste et peut-être prudent. Car nous sommes, d'après son opinion, dans une phase préliminaire, préparatoire. Il faut attendre une maturité que nous n 'avons pas encore atteinte. Sans doute, une telle attitude, professée par un romancier qui est un de nos premiers romanciers, ne manque pas de courage. Mais je crains que M. Teodoreanu soit entraîné par une volupté de la modestie qui n 'est peut-être qu 'une forme plus subtile de l'orgueil. Les écrivains ont parfois des telles coquetteries. Il ne s'agit pas, et je me dépêche de le dire fermement, il ne s'agit pas d'élogier globalement toute la littérature roumaine. Une telle vanité est ridicule. Au contraire, nous croyons à la nécessité d'un contrôle critique rigoureux, intransigeant, lucide. Mais ceci ne nous doit pas empêcher de voir et de reconnaître les valeurs. 664 MIHAIL SEBASTIAN Je trouve également dangereux le „complexe de supériorité ”, qui nous fait parfois applaudir sans discernement tout ce qui nous appartient, rien que parce qu'il nous appartient, et le „complexe d'infériorité”, qui nous fait refuser, pour la même raison et avec le même manque de lucidité, tous nos efforts de création. Il y a un enthousiasme et un défaitisme qui se valent par leur superficialité. Pour revenir à M. Teodoreanu et au problème du roman, disons que nous connaissons quand même certaines de nos œuvres qui, par leur profondeur humaine, par leur qualité d'art et par leur souffle de création épique, méritent de compter parmi les premières victoires de la littérature actuelle de l 'Europe. CE QUI FAIT LE SUCCÈS D'UN LIVRE Je ne le sais pas. J'aimerais mieux vous dire ce qui fait la valeur d'un livre. Au moins ce serait un problème d'ordre littéraire et critique. Mais le „succès ”? Votre question est plutôt une devinette! D'abord, je ne crois pas qu 'il existe une seule raison qui puisse expliquer généralement les succès. Chaque succès et chaque insuccès ont des raisons particulières qui ne sont valables que pour lui-même et qui n'explique plus rien, dès qu'on essaie de le généraliser. Je connaît dans notre littérature de grandes œuvres qui ne sont lues que dans des cercles très PUBLICISTICĂ 665 restreints. Et par contre, je connais des livres de la plus basse qualité, qui ont une énorme popularité. En ce qui me concerne, j'aime les livres écrits contre le succès, contre la facilité, contre le goût du public, contre les exigences de l'éditeur, contre les habitudes du lecteur et contre mes propres habitudes d'écrivain. Il suffit qu'un de mes livres ait du succès pour que je l'aime moins. Il me semble que dans chaque succès il y a un malentendu. ORNELLA SANTOLIQUIDO. ELVIRE LOEBE. GRETE MILETINEANO ET LA PHILHARMONIQUE SOUS LA DIRECTION DE GEORGES GEORGESCO Rien de plus inégal que le rythme de notre vie musicale. Nous avons une longue saison morte qui commence parfois en avril et ne finit jamais avant le mois de novembre. Pendant ces huit mois de relâche les amateurs de musique n 'ont que la radio pour se consoler. Mais, par contre, à partir de novembre jusqu'au mois d'avril nous vivons dans une agitation musicale, dans une sorte de fébrilité musicale qui n 'a pas d'exemple dans les grandes villes de l'Occident. Nous avons eu dernièrement un programme de concerts qui aurait été fatigant s'il n 'avait pas été de la meilleure qualité. Enesco, Huberman, Braïlowsky se trouvaient presque en même temps à Bucarest. La semaine prochaine nous aurons Casais et Rubinstein, sans oublier Georges Enesco qui nous fait la grâce de 666 MIHAIL SEBASTIAN rester encore parmi nous. Il y a un excès de bonne musique, un abus de musiciens glorieux, ce qui nous rend sans doute heureux, mais ce qui nous rend aussi en quelque sorte insensibles à d'autres manifestations qui ne manquent pas de mérite, mais qui ont la malchance de devoir supporter des comparaisons écrasantes. C'est une réflexion que je faisai justement au récital que Mme Ornella Santoliquido donna à la Salle Dalles vendredi passé devant un public très peu nombreux. Mme Santoliquido est une pianiste de bonne qualité, qui connaît fort bien son métier et qui anime ce métier d'une sensibilité personnelle exquise. Les classiques italiens trouvent dans cette jeune activité une interprète remarquable par la précision et la fraîcheur du jeu. Nous avons notamment beaucoup aimé, dans le programme du récital, la sonate de Scarlatti et le concerto de Vivaldi. * La même même indifférence du public, la même fatigue un peu blasée des mélomanes ont dû sans doute supporter le baryton Michael Schell qui donna samedi soir un récital à l'Athénée Roumain (ce qui n 'était pas un jour trop bien choisi car, le même soir, l'Association pour la Musique Nouvelle donnait son concert mensuel au Conservatoire) et Mme Elvire Loebe, dont le récital de piano eut lieu à l'Athénée également mercredi soir. Ce sont de petites manifestations musicales qui, dans une saison moins mouvementée, moins riche, moins généreuse, auraient certainement eu leur part d'attention et de succès. PUBLICISTICĂ 667 Le dernier concert de la Philharmonique nous intéresse surtout pour le concerto de Lopatnikoff, donné en première audition. Le répertoire de notre orchestre symphonique n'a pas trop souvent de tels courages, de telles initiatives. Par commodité, par économie, par crainte des nouvelles expériences, si ce n 'est tout simplement par paresse, la Philharmonique se contente de répéter indéfiniment ses „pièces de résistance". Elle s'est lentement fait certaines habitudes qui ne lui demandent ni des nouveaux efforts, ni des nouveaux risques. Pour une fois qu'on a le courage de nous inviter vers de nouveaux paysages sonores, ne perdons pas l'occasion d'applaudir ce courage. Lopatnikoff est un jeune compositeur estonien qui s'est probablement formé à l'école de la nouvelle musique russe. L 'empreinte de Stravinsky est visible. Son concerto pour piano et orchestre, joué jeudi soir par Mme Grete Miletineano et par l'orchestre de la Philharmonique, a connu une certaine vogue européenne avant d'arriver chez nous. C'est une œuvre d'une structure abstraite, schématique, écrite dans une variété déroutante de rythmés, avec certains passages d'une concision musicale qui va jusqu 'à une expression elliptique. Lopatnikoff ne manque pas d'invention musicale, ni de sensibilité peut-être, mais il s'interdit toute effusion, tout élan, toute abondance expressive. Il y a quelque chose de brusque dans sa manière d'expression, une certaine brutalité lapidaire qui brise la phrase musicale, arrête la mélodie, obscurcit le thème. 668 MIHAIL SEBASTIAN Il est très difficile de juger une telle œuvre, d’une telle structure, d’après une seule audition. On est surpris, on est dérouté, on est vivement intéressé, mais on n ’a pas le temps de se rendre compte quelle peut être exactement la valeur de l’œuvre. On n ’a pas surtout le temps de savoir si la surprise qu’elle provoque n ’est pas obtenue par des effets trop faciles dans leur violence formelle. Il y a une sorte de ,,prestidigitation” musicale qui peut elle aussi éblouir, tant qu’on n’a pas réussi de découvrir ses ,,secrets”. Pourtant, certains passages du concerto de Lopatnikoff nous donnent le droit de croire qu’il ne s’agit pas dans cette œuvre d’un effet purement extérieur et exclusivement basé sur la surprise de la technique. Nous avons par exemple retenu avec joie la délicieuse petite phrase qui faisait le début de l’Andantino. Elle n’était d’ailleurs pas le seul moment heureux du concerto. Quelle que soit la valeur de cette œuvre - et, je le répète, il faudrait l’entendre plusieurs fois pour s’en rendre compte - félicitons de toute façon Mme Miletineano de nous l ’avoir présentée et la Philharmonique de l’avoir acceptée dans son programme. Une telle œuvre provoque un peu d’inquiétude. Elle nous oblige d’évader un moment de nos habitudes musicales, de nos préférences, de nos préjugés, de nos certitudes trop paisibles, trop rangées, trop facilement acceptées une fois pour toutes. Nous vivons dans un conformisme musical qui ne nous demande aucun effort de compréhension. Nous aimons avec obédience les choses qu’il faut aimer, nous avons notre vieux capital d’émotion - PUBLICISTICĂ 669 Beethoven, Schumann, Brahms... - et tout cela est si commode, si simple, si honorable. Mais voilà qu'un ,,barbare" arrive. Il lance son cri et nous ne savons plus rien, car nous ne savons pas encore si ce cri ne cache pas lui aussi un message. Si ce n 'était que pour cette inquiétude, si ce n 'était que pour ce conformisme brisé, un concerto comme celui exécuté jeudi soir mérite d'être connu. M. Georges Georgesco dirigea avec une sympathie visible les trois tableaux symphoniques du jeune compositeur Dinu Lipatti, que nous avons déjà entendus l'année passée et dont nous avons déjà parlé -et il dirigea aussi avec un brio remarquable le poème symphonique de Paul Dukas, L’Apprenti sorcier. Mais la Symphonie en mi bémol de Mozart, qui commençait le programme, nous parut dirigée et jouée avec un manque de relief et un manque de vivacité qui choquaient nos plus chers souvenirs mozartiens. UN MESSAGE D'ÉCRIVAIN On ne peut lire sans une vive émotion et sans une profonde satisfaction intellectuelle le message adressé ces jours-ci par l'écrivain anglais Charles Morgan à ses lecteurs français. „Les Nouvelles littéraires " viennent de publier cette page admirable de sincérité, de franchise et de courage moral. Car à côté du faux courage de la violence verbale, il existe encore un autre courage, fait de conviction intime, de décision tranquille et de volonté lucide. Dans le 670 MIHAIL SEBASTIAN désaroi général ou nous vivons, une seule parole de clarté vaut tous les gestes et tous les cris de provocation désespérée. Je ne sais pas si le nom de Charles Morgan est assez connu chez nous. Le succès européen de son roman Fontaine me semble ne pas avoir eu en Roumanie Vécho qu'il a suscité ailleurs. C'est pourtant un des meilleurs livres publiés dans les dernières années, un des plus nobles surtout. Un drame de haute qualité morale et d'une difficulté psychologique exceptionnelle suit la matière de cette œuvre, écrite par un poète qui est en même temps un penseur. Avant de lire Fontaine, j'étais certain que les livres de guerre formaient un chapitre littéraire fini, épuisé, définitivement clos. Après Remarque, après Ludwig Renn, après Duhamel, après Dorgelès, que pouvait-on écrire de nouveau sur une tragédie qui commençait déjà de devenir vieille? Charles Morgan nous découvrit un autre aspect de la guerre - moins atroce peut-être, moins dramatique à première vue -mais d'une tristesse qui révélait encore une fois le cœur humain devant la solitude, devant la mort, devant l'amour. Quel beau livre, baigné dans une douce lumière de crépuscule, lumière mélancolique du rêve, du souvenir, du renoncement... On n'aurait pas dit que le poète de Fontaine prenait si vivement part aux inquiétudes présentes du monde, à ses questions d'existence et d'orientation. La page qu'il écrit dans l'hebdomadaire parisien nous le prouve avec une sincérité de pensée et de langage remarquable. PUBLICISTICĂ 671 „La chose du monde à laquelle s'attache le plus de prix: la liberté de pensée " dit Charles Morgan en définissant ainsi toute une attitude politique et sociale. Il parle des relations de la France et de la Grande-Bretagne et il les définit avec une précision qui va directement à ce qui est essentiel: „Nous sommes encore libres de penser, nos imaginations gardent encore leur indépendance, nos femmes ne sont pas pour nous des machines à faire des soldats, nous n'élevons pas nos enfants comme des loups, dans «l'imagination du sang», nous ne condamnons pas nos artistes et nos hommes de science à l'exil ou à une vivante mort. Si ce lieu spirituel est méconnu ou s'il n 'est pas assez puissant pour nous faire agir ensemble, nous périrons séparément, comme périssent toujours ceux qui renient les exigences profondes de leur idéal". Les dernières paroles sont un grave avertissement, un double avertissement: pour ceux qui menacent la culture humaine et pour ceux qui ne savent pas assez la défendre. Il est consolateur de savoir que l'esprit européen possède encore des serviteurs de la valeur et de la noblesse de Charles Morgan. LA CRITIQUE LITTÉRAIRE - UN DANGER! Une nouvelle loi allemande vient d'interdire de façon absolue tout article de critique théâtrale, 672 MIHAIL SEBASTIAN littéraire et musicale. La critique est réduite à un simple office d'information. Elle peut résumer le „sujet” d'un livre, elle peut raconter le scénario d'un film, reproduire le programme d'un concert, prendre acte de la distribution d'un spectacle, communiquer le sujet d'un tableau. C'est tout. Rien ne peut dépasser le côté strictement matériel de la chose. Aucune opinion critique n'est permise, aucune attitude personnelle, aucun commentaire, aucune réserve. Tout jugement de valeur est rigoureusement défendu. A première vue, cette loi peut paraître absurde. Pourquoi poursuivre la liberté de l'opinion et pourquoi l'opprimer dans les domaines inoffensifs de l'art? Est-ce pour mettre l'esprit créateur à l 'abri de l'esprit critique? Ce serait une fausse excuse. Car le véritable créateur n 'a jamais souffert de la critique, même quand elle était injuste. Les plus brutales, les plus violentes attaques n 'ont pas découragé Wagner. Un artiste authentique serait plutôt humilié de savoir que son œuvre est défendue par la police contre la sincérité du lecteur. Une gloire si commodément acquise est compromettante. Aucun écrivain ne peut l'accepter. La sécurité n 'est pas le „climat” de la création. Au contraire, le doute, la confrontation des opinions contraires, la conscience des valeurs adverses sont le plus puissant stimulant de l'esprit créateur. „Je m'instruis par le dissemblable ” disait déjà Montaigne. Il ne s'agit donc pas de la défense de l'art. Tout ce que la nouvelle loi allemande pourra défendre ce sera la médiocrité, la peur, les non-valeurs, les faux talents, les fausses vocations. Et pourtant, sans PUBLICISTICĂ 673 aucune ironie, je trouve que cette loi est logique, pleine de prudence et absolument conforme au régime allemand actuel. Toute forme de liberté est dangereuse. On ne doit pas laisser aux hommes le goût de la liberté. On ne doit pas leur laisser le droit d'avoir des opinions. Si on leur laisse la possibilité de discuter un livre ou un tableau, une symphonie ou un spectacle, ils perdront l'habitude d'obéir, de se soumettre et de renoncer aveuglément à leur personnalité. L'esprit critique est un exercice d'intelligence plein de perfidie. Si on lui laisse un seul moyen d'expression, il trouvera toujours le moyen d'inquiéter les consciences les plus fermes, les plus tranquilles. Du moment qu 'on reconnaît aux hommes le droit de juger de la qualité d'une œuvre d'art, comment leur interdire de juger de la justice d'une loi, de la vérité d'un discours, de la sincérité d'un régime? La liberté est un vice et, comme tout vice, elle abuse si on lui cède. Libre dans ses opinions d'art et de musique, l'homme aura le désir insensé d'être également libre dans ses opinions politiques. Ce désir il faut le lui ôter. Que l'homme apprenne lentement de renoncer à cette chose malheureuse, incommode et irritante qui s 'appelle „ l'intelligence "... PABLO CASALS. ENESCO. L’ORATORIO DE NOËL DE J. S. BACH Le récital que donna Pablo Casais lundi à la Salle Aro (pour la première fois transformée en salle 674 MIHAIL SEBASTIAN de concert) fut une soirée de la plus haute et de la plus sévère musique. Nous avons écouté ce concert avec un sentiment de recueillement intérieur et de gravité que la musique ne nous impose que dans ses moments suprêmes. Casais est un artiste qui nous interdit toute frivolité, toute considération extérieure à la musique pure, toute préoccupation de détail. Ne parlons pas de sa virtuosité, de sa sûreté technique, de sa maîtrise. C'est un virtuose sans doute, mais il ne nous donne ni le droit, ni le temps de nous en apercevoir. Il est avant tout un musicien. Un musicien de génie qui exprime avec une profondeur unique l'âme même de la musique, son esprit, son essence, ses lois les plus pures, les plus nobles. Nous écoutons Casais avec la conscience certaine de nous trouver devant la vérité. C'est un sentiment de lumière parfaite, un sentiment de clarté et de certitude que seulement les plus grands maîtres peuvent nous communiquer. Nous l'écoutons - et il n'y a rien à ajouter à la voix de son violoncelle, à cette voix grave, limpide, définitive dans ses accords, comme dans ses silences. Tout ce que nous pouvons faire c 'est de nous soumettre à son appel et de dire en toute simplicité: „voici la vérité, elle est là, devant nous, simple, claire, indiscutable, unique ". Pablo Casais nous semble d'abord régner sur son royaume musical avec un calme absolu, tant son jeu est-il sûr et clair. Mais plus on l'écoute et on l'approche, plus on se rend compte du tumulte intérieur qui fait naître cette paix magnifique de l'expression. Ecoutez bien la voix de ce violoncelle et PUBLICISTICĂ 675 vous entendrez doucement, venant de loin, Je très loin, le murmure sourd de la passion, de la tragédie et de la souffrance, vaincues par la lumière de l'art. Nous avons été reconnaissants à M. Casais de n 'avoir accepté dans le programme de son récital aucune pièce facile et de n'avoir fait à l'énorme public venu pour l 'applaudir aucune concession. Ce fut un concert donné sous le signe fier de Jean Sébastien Bach. Nous entendîmes dans la première partie les Variations sur un thème de Hândel de Beethoven et le concerto de Boccherini. La seconde partie du programme revint entièrement à Bach: une suite et trois chorales. N'oublions pas l'accompagnateur de l'artiste, le professeur Otto Schulhof. C'est un pianiste excellent, un collaborateur attentif, un musicien sensible à toutes les nuances, un artiste digne de Casais et de ce voisinage qui pourrait être écrasant pour un pianiste moins sûr de son art. D'ailleurs, nous avons écouté cette saison quelques accompagnateurs de la plus belle qualité : Léopold Mittmann, Jakob Gimpel et maintenant Otto Schulhof. * Georges Enesco est en train de donner ses derniers concerts à Bucarest et le public le suit toujours avec une fidélité émouvante. Ce fut samedi soir, si je ne me trompe, son treizième concert et mardi soir le quatorzième - ce qui n 'empêcha pas la salle de l'Athénée Roumain d'être pleine jusqu'à la dernière place, ni le public d'applaudir avec un enthousiasme égal à celui du premier jour. 676 MIHAIL SEBASTIAN Comme s'il voulait, à la fin de cette longue série de concerts, nous laisser les plus chers souvenirs, Enesco répète maintenant les pièces essentielles de son répertoire. Une sonate de Bach, une sonate de Hàndel, une autre de Mozart, de Brahms, de Schulmann composaient le programme des deux derniers concerts. Quelques morceaux moins sévères s 'ajoutaient également aux classiques: la délicieuse Tzigane de Ravel et l'étonnante Fontaine d’Aréthuse de Szymanowski, toutes les deux jouées avec un art minutieux et une délicatesse parfaite. M. Ionel Gherea est un accompagnateur appliqué, dévoué et discret. Je dirais même qu'il abuse de cette discrétion et qu'il la pousse parfois jusqu 'à un regrettable manque d'expression. * Il faut que l'Oratorio de Noël de Jean Sébastien Bach soit vraiment une très belle et très grande chose pour qu 'il ait supporté l'épreuve qu 'on lui a infligée jeudi soir à l'Athénée Roumain. Nous avons beaucoup de sympathie pour l'Association Musicale Roumaine et pour son animateur M. N. Radulesco. Cette sympathie nous l'avons souvent exprimée de la façon la plus chaleureuse dans nos chroniques. Comment ne pas reconnaître les mérites d'une association particulière qui, sans aucun appui officiel, sans aucune subvention, avec l'énergie et le courage que seul l 'amour désintéressé de la musique peut nous inspirer, a organisé tant de grands concerts? Comment oublier que les grands oratorios PUBLICISTICĂ 677 de Bach ont été exécutés à Bucarest dans les deux dernières années, seulement grâce à cette jeune association? Comment oublier ce que nous lui devons d'avoir entendu la Passion selon saint Matthieu et la Passion selon saint Jean de Bach et le magnifique Stabat Mater de Pergolèse. Pourtant, ceci ne nous empêchera pas de remarquer les grands défauts du concert de jeudi, si grands qu 'ils altéraient parfois la substance même de l'œuvre. A qui la faute? A M. Alfred Alessandresco, dirigeur intimidé par la complexité des masses sonores qu 'il devait maîtriser? A l 'Orchestre Radio, ensemble orchestral incohérent et pauvre, dont les cordes sont ternes et dont les instruments de cuivre sont stridents? Au chœur „ Carmen ", ensemble choral qui prouve beaucoup de bonne volonté, mais dont les possibilités artistiques restent toutefois inférieures aux exigences d'une œuvre de Bach? La responsabilité de l'échec de jeudi est difficile à fixer exactement. Tout le monde - dirigeur, orchestre, chœur - participe peut-être d'une façon égale à l'insuccès. Nous avons regretté la baguette de M. Victor Bickerich et le chœur „ Bach " de Brasov. Je ne veux pas dire que M. Bickerich est un grand dirigeur (d’ailleurs, sa véritable profession est celle d'organiste), ni que le chœur „Bach" est un excellent ensemble choral, mais ils ont quand même l'exercice et l'habitude d'exécuter du Bach et ils le font, sinon avec éclat, du moins avec une certaine sobriété de style respectable. Du concert de jeudi soir nous n'avons pu écouter convenablement que les trois airs chantés par 678 MIHAIL SEBASTIAN Mme Nella Dimitriu. Quant au ténor Aurel Alexandresco, il chanta avec délicatesse et chaleur les récitatifs, mais il nous parut insuffisant ou du moins fatigué dans l'admirable air de la seconde partie. M. Stadelmann à l'orgue, M. Radulesco au clavecin ne réussirent, malgré leurs qualités notoires, de sauver un ensemble si défectueux. LA CHAMBRE ET LES ÉCRIVAINS La Chambre vient d'être saisie d'un projet de loi d'initiative parlementaire en vertu duquel le gouvernement sera autorisé de verser chaque mois une pension de 8000 lei à la veuve et aux enfants de l 'écrivain Gib Mihaesco, mort il y a un an dans des conditions tragiques que nous n'avons pas oubliées, et que son admirable œuvre nous interdira toujours d'oublier. La mort de Gib Mihaesco nous avait encore une fois montré - et de la façon la plus tragique - la triste destinée de l'artiste dans une société qui n 'estime pas assez les valeurs de l 'esprit et de l 'art et qui les abandonne au hasard, à l'indifférence, à l'obscurité... Gib Mihaesco n 'était pas un de ces poètes qui se laissent menés par une sorte de paresse mélancolique, trop souvent confondue avec le signe certain de la vocation littéraire. Il était un travailleur, un grand travailleur. Mort à 38 ans, il nous laissa une œuvre riche, laborieuse, touffue, dense. Ses trois PUBLICISTICĂ 679 derniers romans - Rusoaica („La Russe”), Zilele şi nopţile unui student întârziat („Les jours et les nuits d'un étudiant retardataire”) et Donna Alba - furent les grands ouvrages d'un écrivain qui voyait les choses avec ampleur Un souffle créateur d'une puissance extraordinaire animait l'œuvre de ce romancier qui avait accepté une tache littéraire écrasante. Et pourtant, Gib Mihaesco, le nouvelliste, l'auteur dramatique, le romancier, l 'écrivain si connu si aimé, devait mourir dans une pauvreté humiliante non pas pour lui, mais pour la société qui rend possible une telle injustice. Dès que sa plume, sa jeune et glorieuse plume, tomba devant une maladie, que personne n'aurait pu croire si prochaine et si fatale, Gib Mihaesco connut la plus révoltante misère. Telle est la condition de l'écrivain dans un pays où les plus grands „succès” littéraires sont dérisoires, sans conséquence durable et sans aucune sécurité matérielle. La Chambre vient de faire un acte de piété un peu tardive, mais bien venue quand même. Félicitons les députés qui ont eu cette pensée, bien plus humaine, bien plus noble que tout hommage verbal et que tout éloge critique. Mais la Chambre a peut-être le devoir de prendre des mesures plus larges, plus complètes, qui dépassent le cas spécial de Gib Mihaesco. Gib Mihaesco n'est pas - hélas! - le seul écrivain mort dans une telle pauvreté. Il y a également le souvenir du charmant A. de Herz, dont les deux enfants attendent maintenant la compassion 680 MIHAIL SEBASTIAN du public afin de vivre et de pouvoir finir l'école, la compassion de ce public que les pièces de leur père avaient autrefois amusé! N'avez-vous pas été humiliés dans votre sentiment de justice et de dignité humaine en lisant la semaine passée l'affiche par laquelle on sollicitait la générosité des spectateurs pour les deux enfants? La Chambre doit répéter pour la famille de l'écrivain A. de Herz le geste humain qu'elle a fait pour celle de Gib Mihaesco. Elle doit surtout chercher le moyen d'organiser une assistance, plus efficace, plus active et plus digne afin d'honorer le souvenir de nos écrivains morts et de rendre moins lourds les signes de leur métier admirable et malheureux. Quant aux écrivains vivants, ils ont au moins la possibilité de choisir un autre métier... EN CHINE... Tous les Chinois se ressemblent pour l'œil de l'européen, tous les noms chinois se confondent pour son oreille. Il nous est si difficile de trouver une expression différente, un trait personnel dans le visage chinois, anonyme comme un masque, indéchiffrable comme un masque. N'avez-vous pas l'impression, en lisant ces longs télégrammes alarmants qui nous viennent ces jours-ci de la Chine, qu'on nous parle d'une affaire ténébreuse et puérile dont les héros se confondent comme dans les mauvais mélodrames? Est-ce bien le général Ciang Sue Liang qui a arrêté le général Cien PUBLICISTICĂ 681 Ta Ciun? Ou au contraire le général Ciang Hu Tinn qui vient d'emprisonner le général Ciang Kai Shek? Ou enfin le général Kuang Shan Si qui combat le général Yang Hu Shen? Tous ces généraux, dont les étranges noms à trois syllabes, nous paraissent la parodie du même nom et du même personnage, sont-ils réels? Existent-ils vraiment? Et le sang qui coule dans cette Chine millénaire et tragique est-ce bien du sang humain, de ce sang rouge qui vous fait pitié à voir, quand une égratignure nous le montre et qui nous laisse presque indifférents, quand nous savons qu 'à une distance énorme, dans un autre continent, sous un ciel si lointain, il est versé avec une stupide et morne insensibilité? Je ne sais pas ce que le lecteur réussit de voir, ce qu'il réussit d'imaginer en marge de ces télégrammes qui nous racontent chaque matin le drame chinois si trouble et si confus, mais en ce qui me concerne il y a un souvenir qui m 'aide à voir avec une terrible précision l'image ensanglantée de la révolution chinoise. Ce souvenir je le dois à l'inoubliable roman d'André Malraux La Condition humaine. Encore une fois la littérature fait preuve de sa valeur documentaire. Aucun exposé politique, aucun rapport économique, aucun grand reportage d'actualité ne pourraient nous donner sur le problème chinois des renseignements plus essentiels, chargés de plus de vérité et orientés par un esprit plus clairvoyant, plus juste. La Condition humaine est un livre déjà vieux. De toute façon, c 'est un livre qui se réfère à la Chine d'il y a sept ans. Pourtant, ceci ne l'empêche pas de 682 MIHAIL SEBASTIAN garder une vision d'actualité immédiate, une signification prochaine, actuelle, brûlante. Il suffit de le relire pour que tous ces noms ridicules et indéchiffrables prennent brusquement une individualité puissante et nette. Malraux est un écrivain engagé, mais son roman n 'est pas un livre partisan. Il nous fait connaître, avec une douloureuse et sévère objectivité, les positions adverses engagées dans la bataille chinoise et il nous laisse comprendre tout ce qu'il y a de complexe, de trouble et d'obscur dans le mécanisme de cette guerre civile qui est un des points de fixation de la grande crise mondiale, crise de structure qui vise toute l'histoire et toute la destinée de notre temps. Nous n'avons pas attendu les dépêches de Nankin et de Tokyo pour savoir qu'on y jouait un terrible épisode historique. Patrie des grands cataclysmes géologiques, l'Extrême-Orient est peut-être destiné de devenir également la patrie des grandes catastrophes sociales. Malraux nous l'avait montré avec une lucidité extraordinaire. Nous lisons maintenant les télégrammes publiés dans les journaux avec le sentiment de lire un nouveau chapitre de la Condition humaine. RUBINSTEIN. KEMPFF. GEORGESCO Les trois concerts donnés par M. Arthur Rubinstein constituent un des événements artistiques les plus émouvants de cette saison musicale, si riche pourtant, si généreuse, si chargée et - pourquoi ne pas le dire? - si fatigante parfois. Après Georges PUBLICISTICĂ 683 Enesco, après Pablo Casais, qui pouvait encore nous donner une leçon d'art de la même pureté, de la même sévérité musicale? Un Braïlowsky, un Kempjf, un Kreisler sont évidemment des musiciens excellents et leurs concerts sont toujours d'une qualité remarquable. Mais ils ne nous donneront jamais ce sentiment de profondeur absolue qui touche la région la plus lointaine, la plus inaccessible de la musique. Ils nous ravissent par leur technique, par leur intelligence, par leur grâce, mais il y a toujours quelque chose d'extérieur dans leurs prouesses de virtuosité. Enesco, Casais sont la voix de la musique même, de son essence, de sa vérité. A ces deux noms il est juste d'ajouter celui de M. Arthur Rubinstein. Jamais un pianiste ne nous laissa une telle impression de force et d'aisance, de sobriété et de délicatesse, de fermeté et d'émotion, de puissance et de subtilité. Il est puissant sans violence, il est subtil sans frivolité. Il a toujours l'abandon naturel de l'homme sensible, mais en même temps la gravité réfléchie du penseur. Dans tout ce qu'il fait il met une conviction, une ardeur, une flamme qui nous émeut avant tout par la sincérité. Mais il n'y a aucun rhétorisme] dans sa sensibilité, aucune exagération d'orateur. Le piano a lui aussi ses „orateurs", ses „beaux-parleurs". Arthur Rubinstein ne fait pas partie de cette catégorie. Au contraire, son message est volontairement sobre, ce qui ne l'empêche pas de se faire écouter et de nous émouvoir parfois par son rayonnement naturel, intime, plein de noblesse. 1 1 în text, „abétorisme”. 684 MIHAIL SEBASTIAN Dans les trois concerts qu ’il nous donna, dont les premiers deux avec le concours de la Philharmonique, M. Rubinstein eut la possibilité de faire valoir la richesse de ses ressources dans un répertoire dominé par Beethoven, mais pourtant assez divers. Il joua vendredi soir le Concerto pour piano et orchestre en sol majeur de Beethoven et il le joua dans la plus pure, la plus élevée atmosphère beethovénienne. Par sa gravité pathétique, par son émotion dignement retenue, par la noblesse du style, par toute sa tenue stricte, sévère et pourtant animée par un large souffle de mélancolie et de lyrisme, Rubinstein nous rappela nos plus chers souvenirs musicaux. Il n y a que Backhaus qui sait jouer de telle manière du Beethoven. Quant à M. Kempff, qui est évidemment un pianiste de qualité et qui joua lui aussi Vannée passée le même concerto, son interprétation était plus floue, plus raffinée, plus suave, si vous voulez, mais elle ne nous donnait pas le sentiment de certitude, de vérité et de profondeur que la même œuvre nous imposa grâce à Rubinstein. Ce fut également avec un concerto de Beethoven, celui en do mineur, que commença le concert de dimanche matin et ce fut avec les mêmes qualités que l ’artiste le joua. Mais la surprise cette fois fut ailleurs. Rubinstein nous la réservait pour le Concerto en fa mineur de Chopin. Nous avons, n’est-ce pas?, entendu bien souvent de bons interprètes de Chopin. Presque tous les instrumentistes polonais le sont. Braïlowsky et même Léopold Muenzer nous faisaient oublier tout reproche dès qu ’ils nous en jouaient. Et Cortot lui aussi nous donna l’année passée un PUBLICISTICĂ 685 ravissant Chopin. Eh bien, tout ce que nous savons en matière de Chopin, tout ce que nous avons entendu en cette matière, tout ce qu ’on nous avait fait sentir et comprendre de la poésie de cette musique, tout est dépassé par Rubinstein. Le concerto joué dimanche matin, les trois études, les deux nocturnes, la polonaise jouées au cours du récital de mercredi soir nous révélèrent un Chopin dune finesse extrême, d’une grâce sans exemple. Le répertoire de Rubinstein nous étonne parfois par la diversité des styles. Que Rubinstein joue parfaitement un concerto de Rachmaninov (le deuxième concerto en do mineur pour piano orchestre), qu ’il joue admirablement une sonate de Beethoven, rien de surprenant - après tout ce qu’il nous a déjà fait entendre. Mais que de Beethoven et de Chopin il puisse passer presque sans transition à la musique espagnole et qu ’il nous la joue avec cette intelligence, cette passion dont il a fait preuve dans la dernière partie de son récital de mercredi, voilà qui est merveilleux. Comparez, si cette comparaison n’est pas trop écrasante pour M. Braïlowsky, la manière dans laquelle ce dernier avait joué la Danse du feu de Manuel de Falla et la manière dans laquelle la même pièce est jouée par Rubinstein. Il y a tout un monde de sensibilité et d’expression dans cette comparaison, dans cet écart... * Il y a longtemps depuis que M. Georges Georgesco ne nous avait pas donné l’occasion de nous occuper de son activité. Non que ses apparitions au pupitre de l’orchestre soient trop rares. Au contraire, nous voyons M. Georgesco toutes les 686 MIHAIL SEBASTIAN semaines et souvent deux fois dans la même semaine. Mais il se laisse entraîner par ses vieilles habitudes, par ses vieux succès, par son vieux répertoire et il y a dans tout cela un tel manque de jeunesse, de curiosité, d'animation, M. Georgesco finit de ne plus nous intéresser et de se complaire dans une sorte de lassitude et d'indifférence qui est infiniment regrettable pour ses dons naturels. Aussi avec quelle joie l'avons-nous applaudi vendredi soir, quand il retrouva brusquement tout son élan, toute sa spontanéité, toute sa souplesse qui nous charmaient autrefois. La quatrième symphonie de Schumann fut dirigée avec une grâce et un lyrisme de bonne qualité, mais ce fut surtout dans le poème symphonique de Richard Strauss - Till Eulenspiegel -que M. Georgesco força notre admiration. Quelle maîtrise, quel humour, quelle fantaisie! Et que toutes ses qualités étaient loin de la platitude ennuyée à laquelle M. Georgesco consent tant des fois, ignorant ou voulant ignorer son grand talent. * Que nos lecteurs nous donnent le droit de leur rappeler le long feuilleton que nous avons consacré il y a un an à M. Kempff et qu 'ils nous laissent aussi la liberté de ne pas répéter tout ce que nous avons déjà dit sur son art si délicat, si tendre, si sensible. Nous préférons attendre le concert que M. Kempff donnera demain matin et au cours duquel il exécutera un programme autrement intéressant que le trop long, trop lourd et parfois trop inutilement obscur concerto de Brahms, joué jeudi soir. Qu'on nous passe cette irrévérence: nous n 'aimons pas cette PUBLICISTICĂ 687 œuvre. Elle a des passages qui sont du meilleur Brahms et elle en a qui sont d’un Brahms prétentieux, faussement profond et faussement pathétique. Au programme de jeudi soir figurait également un Largo d’un compositeur roumain que nous ne connaissions pas, M. Georges Simonis. Il dirigea lui-même cette petite œuvre, un peu trop sage à notre goût, mais honnêtement conçue et solidement construite. A CTUALITÉS LITTÉRAIRES FRANÇAISES Le dernier numéro de la „Nouvelle Revue Française ” est une réponse discrète et un peu tardive à la malheureuse élection académique d’il y a un an, élection qui marqua la défaite de Paul Claudel et le succès de son adversaire M. Claude Farrère. La N. R. F. fut assez fière pour ne pas donner à ce pénible accident trop d’importance et elle ne protesta aucunement contre la volonté ou le caprice de l’Académie. D'ailleurs, la situation devait être beaucoup plus pénible pour les académiciens, car préférer Farrère à Claudel c ’est avouer un manque de goût, d’intelligence ou de justice, capable de compromettre infailliblement n ’importe qui. Académicien, M. Farrère reste ce qu ’il fut toujours: un romancier de second ordre, un écrivain agréable et banal, un artiste médiocre. La postérité aura du mal à se rappeler quel fut le métier de cet immortel. Refusé par l’Académie, Paul Claudel reste lui aussi ce qu ’il est, que les immortels le veuillent ou non: un grand poète, une grande voix lyrique, un artiste de génie. 688 MIHAIL SEBASTIAN La „Nouvelle Revue Française” le savait sans doute et c ’est pour cela qu ’elle eut le calme d’assister avec une ironique indifférence à cette affaire, qui indigna pourtant une bonne partie de la presse littéraire française et étrangère. Ce n ’est que maintenant que l’excellente revue rompt le silence et non pas pour protester, pour attaquer ou pour défendre, mais tout simplement pour rappeler encore une fois la place que le message de Claudel occupe dans la conscience moderne et le rôle éminent de son œuvre dans la littérature française et universelle. Ceux qui connaissent le style de digne simplicité et de sobre fierté intellectuelle de la N. R. F. reconnaîtront dans le numéro paru le 1er décembre un admirable geste d’orgueil et de discrétion. Ce numéro est entièrement dédié à Claudel. Il réunit des hommages et des études qui seront pour le lecteur déjà initié à l ’œuvre du poète une excellente occasion de revoir cette œuvre et pour le lecteur débutant une porte ouverte vers la connaissance et la compréhension d’un auteur trop grand pour ne pas être difficile. Si l’article de Francis Jammes n’est qu’un émouvant message d’amitié et d’admiration (en 1908 déjà, Jules Renard notait dans son journal, avec sa délicieuse méchanceté habituelle: „ Claudel dit de Jammes que c ’est le plus grand poète de tous les temps, et Jammes le dit aussi de Claudel”), si l’article de Ramuz n ’est lui non plus qu ’une déclaration de fidélité, les autres textes sont d’un intérêt critique remarquable. Jacques Rivière, le plus dévoué, le plus clairvoyant commentateur le Claudel, en aurait été sans doute content. PUBLICISTICĂ 689 Jean Schlumberger, Louis Massignon, Ch. A. Cingria, Wl. Weidlé, Ch. Du Bos, Denis de Rougemont sont les collaborateurs de ce numéro destiné sans doute de rester comme un document dans la bibliographie claudélienne. Sa valeur est d'ailleurs considérablement accrue par un inédit de Paul Claudel: Commentaire sur le psaume 147. Décembre est le mois des prix. Les heureux gagnants de la bataille littéraire sont enfin connus. Les photographies de M. Van der Meersch (prix Goncourt), de Mme Louise Hervieu (prix Femina), de M. Louis Aragon (prix Théophraste Renaudot), leurs biographies, leurs déclarations occupent la première page des journaux français. M. Maxence van der Meersch, qui était jusqu 'à présent un jeune auteur plus ou moins connu, devient brusquement célèbre. Aucun de ses anciens livres ne dépassa la vente modeste et un peu obscure de tout jeune écrivain. L’Empreinte du dieu, le roman couronné par les dix, connaît maintenant un succès foudroyant et injuste. M. Van der Meersch a écrit de bien meilleurs livres, mais qui eurent moins de chance. La logique des prix est plus mystérieuse que celle des valeurs critiques. Le public est vraiment bon enfant. Il „marche " avec une docilité, avec un enthousiasme, avec une confiance presque mécanique. Il suffit que les dix convives de chez Drouaut annoncent le gagnant de la course pour que ce public, si méfiant d'habitude, se dépêche de se conformer au jugement. Ne pas lire le „dernier Goncourt" - quelle inconvenance! Inutile d'expliquer ce phénomène. La comédie littéraire a des 690 MIHAIL SEBASTIAN raisons „que la raison n’a pas”. Qui pourrait dire toutes les combinaisons, tous les complots, tous les arrangements qui précèdent la décision d’un jury et qui ont pourtant la force de changer une destinée littéraire? Connaissez-vous cette charmante pièce de M. Edouard Bourdet - souriante et féroce, sans en avoir l’air - et dont le premier acte (un des meilleurs actes du théâtre français d’aujourd’hui) est l’histoire d’un prix littéraire? La pièce s’appelle Vient de paraître et je vous conseille de la lire si vous ne l’avez déjà fait. Vous aurez une image vivante, acerbe et juste, quoique satirique, de la vie littéraire, de ses héros, de ses passions... Combien de fois l’Académie Goncourt ne s’est-elle pas trompée? A l’exception de M. André Malraux, lequel de ses derniers auteurs couronnés représente-t-il une valeur, durable, uné œuvre exceptionnelle? Le prix 1935 est revenu à M. Joseph Peyré, reporter sympathique, écrivain qui ne manque pas de grâce, mais qui sera vite oublié, s’il ne l’est pas déjà. Par contre, l’Académie Goncourt n’a pas eu la vigilance ou l’objectivité de reconnaître une œuvre si riche, si puissante, si profondément humaine que le roman de Louis Guilloux, Le Sang noir, lui aussi paru en 1935 et laissé dans une sorte d’obscurité d’où il ressortira infailliblement tôt ou tard. L’Académie Goncourt s’est-elle trompée encore une fois en 1936? Je ne l’ose pas dire, L’Empreinte du dieu est un beau livre, sans être une œuvre d’exception. Il faudrait lire bien d’autres romans encore pour se rendre compte de la justesse du choix fait par les dix académiciens. Mais juste ou injuste, le prix garde son prestige. On a beau le médire, le public s’y soumet PUBLICISTICĂ 691 toujours. Demandez aux libraires de Bucarest et ils vous diront qu'aucun livre roumain ne s'est si bien vendu que le roman de M. Maxence van der Meersch. Le vote de chez Drouaut est assez puissant pour que sa volonté soit faite à Bucarest comme à Paris. Quant à l'heureux auteur de L’Empreinte du dieu, il devra beaucoup travailler pour maintenir une gloire qu'on acquiert avec assez de facilité, mais qu'on perd plus facilement encore. Si puissant qu'il soit, le prix Goncourt ne peut quand même assurer à personne une gloire perpétuelle. Qu 'est devenu M. Maurice Bedel, ancien prix Goncourt et actuellement auteur médiocre et obscur? Qu 'est devenu M. Henri Fauconnier, auteur de l'admirable Malaisie? L'un victime de sa propre platitude, l'autre victime de son propre silence sont depuis longtemps sortis de l'attention de ce public qui autrefois, un jour de 1er décembre, admirait avec curiosité leurs photographies. Non, vraiment, le prix Goncourt ne suffit pas. 1937 NOTĂ LA UN „MANIFEST PERSONALIST” Cred că nu suntem puţini cei ce rezistăm dublei somaţii care terorizează astăzi lumea şi căutăm dincolo de „dreapta” şi „stânga” un adevăr mai cuprinzător, mai viu, mai uman. în genere, prin însăşi vocaţia lor, intelectualii sunt destinaţi acestei căutări. Deoarece ei nu sunt 692 MIHAIL SEBASTIAN iubiţi nici la dreapta, nici la stânga. Deoarece şi marxismul şi fascismul îi suspectează. Trebuie să recunoaştem că o asemenea poziţie este plină de primejdii. Nu numai primejdii de ordin politic care, în definitiv nu ne interesează, ci mai ales primejdii de ordin ideologic. A refuza şi soluţiile de dreapta şi pe cele de stânga poate să pară o poziţie neutră, timorată, pasivă, lipsită de iniţiativă, lipsită de misiune. Nu este acest refuz un refugiu? Nu este o demitere, o dezertare? Nu este o soluţie prea comodă, pentru toate eventualităţile? Nu cred. Sunt anumite refuzuri, care valorează cât o acţiune. Şi când triumful politic al formulei „dreapta-stânga” este aşa de general, simplul fapt de a-i rezista, este un act afirmativ şi creator. De altfel, între „dreapta” şi „stânga”, dincolo de ele mai ales, este destul loc pentru o acţiune constructivă, organizată şi realistă, care, plecând de la principiul superior al primatului spiritualului, să nu piardă totuşi din vedere obiectivele politice şi sociale. O dovadă ne-a servit-o nu de mult d. Camil Petrescu în acea excelentă schiţă de sistem politic unitar, pe care a prezentat-o sub titlul Despre noocraţie necesară, în volumul său Teze şi Antiteze -ceea ce nu era de altfel decât formularea coerentă a unei gândiri politice, pe care cetitorii acestui scriitor au urmărit-o încă de acum 15 ani. O altă dovadă o constituie tinerele mişcări „personaliste” din Franţa, manifestate în ultimii ani cu deosebire în jurul revistelor „Esprit” şi „Ordre nouveau” şi ale căror directive principiale se găsesc PUBLICISTICĂ 693 indicate, cu o impresionantă silinţă de organizare doctrinară, în recentul Manifeste au service du personnalisme, semnat de d. Emmanuel Mounier şi tipărit în volum, după ce în prealabil ocupase întregul număr pe octombrie al revistei „Esprit”. Nu am intenţia de a face aici un rezumat al acestui manifest. El trebuie neapărat cetit în întregime, nu numai pentru strălucitele lui calităţi de expunere, dar cu deosebire pentru efortul nobil de a cuprinde, cu o largă privire circulară, dramele istorice ale momentului şi de a le găsi un răspuns. Scris de la o înălţime ideologică ce comandă de foarte de sus aspectele politice, juridice, economice şi morale ale civilizaţiei noastre, manifestul nu pierde totuşi niciodată contactul direct cu realitatea şi se foloseşte de o armătură dialectică şi critică de o acuitate şi o stringenţă în totul remarcabile. Economia sa este prea organică, pentru a o supune unui rezumat. Sunt atâtea nuanţe în gândirea politică a manifestului personalist, încât el trebuie cunoscut direct în versiunea d-lui Mounier. De altfel manifestul nu ne prezintă o formulă politică strictă, ci mai degrabă un cadru general pentru o întreagă serie de idei, ce vor trebui singure, prin liberul lor ziar, să-şi găsească expresia sintetică. însăşi definiţia cu care începe manifestul, deşi foarte clară, este lipsită de vigoare. „Numim personalistă orice doctrină, orice civilizaţie afirmând primatul persoanei umane asupra necesităţilor materiale şi asupra aparatelor colective, care îi susţin desvoltarea”. („Esprit”, Anul 5, Nr. 49, p. 7). E o declaraţie de principiu atât de largă, încât poate 694 MIHAIL SEBASTIAN adăposti o sumă de „aspiraţii convergente, ce-şi arată calea dincolo de fascism, dincolo de comunism şi dincolo de lumea burgheză decadentă”. Cu această frază, mişcarea personalistă îşi ia obligaţia de a se defini în raport cu valorile fasciste, marxiste şi burgheze. Este sarcina primă a manifestului şi d. Mounier o îndeplineşte cu o putere critică necruţătoare. Este de altfel partea cea mai articulată, cea mai pregnantă şi mai decisivă a lucrării sale. Utilizând toate obiecţiile pe care „dreapta” şi „stânga” şi le-au formulat reciproc, şi dominând aceste obiecţii de pe o poziţie ce se află cu totul dincolo de raza lor, d. Mounier reuşeşte, fără violenţă verbală, fără excese polemice, să facă unul din cele mai analitice şi mai severe rechizitorii ale marxismului pe de o parte, ale fascismului pe de altă parte şi ale burgheziei, în primul rând. Neavând nici un fel de prejudecată partizană, manifestul personalist nu respinge global valorile marxiste şi fasciste, dar, în măsura în care le poate accepta, le subordonează ideii superioare de „persoană umană”. Adevărul nu este nici la dreapta, nici la stânga sau, mai bine zis, este şi la dreapta şi la stânga şi, mai ales, mai sus de ele, dincolo de ele. ,J^a moitié de nos valeurs était en otage dans les deux camps, avec la moitié du désordre (p. 206). Va trebui deci ca valorile să fie degajate din dezordinea celor două câmpuri adverse şi aduse la lumină. ,JVous pensons - et içi nous nous rapprocherions du marxisme- qu 'une spiritualité incarnée, quand elle est menacée dans sa chair, a pour premier devoir de se libérer et de libérer les PUBLICISTICĂ 695 hommes d’une civilisation oppressive, au lieu de se réfugier dans des peurs, dans des regrets ou dans des exhortations. Mais nous affirmons contre le marxisme qu ’il n’y a des civilisations et des cultures humaines que métaphysiquement orientés 1 1 în legătură cu acest citat şi de altfel cu întreg manifestul d-lui Mounier, sunt ispitit să mă refer la un text personal, scris la sfârşitul anului 1934, şi în care găsesc astăzi o corespondenţă de poziţie şi uneori de termeni, cerni dă dreptul să cred că personalismul nu este o construcţie de cabinet, ci un curent viu de idei şi atitudini, de vreme ce la o distanţă de doi ani, în ţări diferite şi în circumstanţe diferite, oameni care nu se cunosc ajung să formuleze, într-o manieră atât de apropiată, aceleaşi gânduri. Textul la care mă refer, se află în volumul meu Cum am devenit huligan Şi este un capitol denumit cu o ironie destul de citeaţă: Despre arta de a fi reacţionar şi bolşevic în acelaşi timp. îmi iau libertatea de a desprinde de acolo un citat mai lung, nu pentru plăcerea de a mă cita (lucru de care îmi cer sincer iertare), ci pentru a aduce în sprijinul manifestului d-lui Mounier un indiciu de solidaritate intelectuală, despre care desigur nu s-ar putea spune că a fost o „probă preconstituită”, cum se zice în justiţie. „Nu ştiu încotro ne vor duce revelaţiile de azi sau de mâine. Nu ştiu unde se va sfârşi procesul de descompuneri, pe care incontestabil îl trăim. Ştiu însă că există anumite valori umane indestructibile. Ele vor rămâne”. (D. Mounier spune: Nous croyons a certaines donnies permanentes, et aussi ă certaines vocations permanentes de la nature humaine. p. 13). „Nici o revoluţie nu va anula în noi conştiinţa opunerii dintre „eu” şi „lume”. Nicio revoluţie n-a suprimat-o până azi. Progresul este posibil pe orice plan numai pe acesta nu”. (L 'apprentissage du «nous» en effet ne peut pas se passer de Vapprentissage du ,,je ”. p. 77). „Sunt câteva drame esenţiale, care i-au fost date omului şi pe care el le va păstra, indiferent de condiţiile lui materiale. Nimeni nu ne poate da o dispensă generală de a trăi aceste drame şi de a le răscumpăra fiecare cu viaţa noastră. Nici un sistem social nu va escamota realităţile de conştiinţă, prin care suntem oameni şi trecem cu un cap mai sus de zoologie”. 696 MIHAIL SEBASTIAN Manifestul nu se mulţumeşte a stabili poziţii principiale faţă de problemele sociale. E adevărat că el pleacă metodic de la anumite lucrări de poziţie faţă de (Enfin quand la domination de l’homme sur la nature serait acquise, nous pensons qu'il ne serait point guerri de lui - même. On ne s'habitue à rien si vite qu’aux commodités et la solitude reparaît, p. 53). „«Eu şi lumea»” este o dramă pe care omul în uniformă nu o cunoaşte. E un fericit. Fericit ca o albină, ca o furnică. Locul lui in lume e sigur, orizontul precis, funcţia strictă. Dar umanitatea nu poate trăi prea mult din ignorarea propriilor ei legi. Că tinde uneori spre stup şi furnicar este explicabil, stupul fiind regimul certitudinilor absolut şi deci odihnitoare. Dar condiţia noastră naturală este libertatea, stare dificilă, dramatică şi obligatorie. E mai uşor să fii albină decât om. Din nenorocire însă nu există putinţă de a opta. Vom rămâne oameni chiar dacă vom încerca să nu mai fim. Libertatea nu este o revendicare şi nici un ideal, ci o puternică obligaţie structurală, împotriva căreia ne revoltăm din când în când, invidioşi de fericirea furnicilor [...] A rezista spiritului de stup, nu este o atitudine individualistă, ci dimpotrivă o afirmare a ideii de om, care trebuie menţinută. Nu e nimic abstract în această rezistenţă. Nu este mai ales nimic egoist. Aşa-zisul nostru «individualism» nu are nimic de împărţit cu o societate, în care nouă zecimi din oameni sunt ţinuţi în zdrobitoare condiţii de inferioritate”. ( ...des hommes par millions sont ainsi écartés de la vocation de l'homme... p. 61). „Omenirea îşi va pune mai curând sau mai târziu problema săracilor şi a bogaţilor. Aşa-zisul nostru „individualism” nu stă de-acurmezişul acestui drum. Dar e un drum care nu poate trece peste viaţa noastră interioară, nu poate nesocoti singurătatea noastră şi drepturile acestei singurătăţi, singură creeatoare de valori umane”. {Aucune société humaine ne peut donc éliminer les drames et le grandeurs de la solitude, p. 77). „Marxismul şi fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice şi economice decisive, dar amândouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este şi în marxism şi în fascism o lipsă de viaţă şi un abuz de scheme, care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna”. PUBLICISTICĂ 697 întrebările politice mari: libertate, individ şi colectivitate, stat, economie dirijată şi liberă, capital şi muncă, etc. Dar odată definite aceste atitudini de principiu, personalismul nu cade în ceea ce d. Mounier numeşte cu o expresie fericită un „somn dogmatic”. Este somnul celor care „au terminat revoluţia când au aranjat conceptele”. Dimpotrivă, personalismul vrea să fie o mişcare activă. Manifestul propune deci în a doua sa parte - după ce a terminat examenul critic al burgheziei, al fascismului şi al marxismului - un program care nu mai este pur şi simplu „dogmatic”, ci aplicat direct faptelor. Este un fel de constituţie a cetăţii personaliste, o definire a funcţiunilor ei sociale. Şcoală, familie, cultură, economie, administraţie, organe de reprezentanţă politică, îşi găsesc schiţate în manifestul personalist nu numai liniile generale de orientare, dar chiar un statut scris cu anumită vigoare „constituţionalistă”. Se recunoaşte în această parte a lucrării d-lui Mounier caracterul legiferator al spiritului francez. Umbra lui Montesquieu - un Montesquieu personalist - trece undeva pe aproape. Sunt de altfel capitolele cele mai puţin convingătoare. îşi face loc aici un schematism juridic, pe care îl denunţăm în teoriile burgheze, ca şi în cele de dreapta sau de stânga, dar nu pentru a-1 regăsi sub noi forme, în personalism. Această primejdie, d. Mounier o cunoaşte şi împotriva ei spune cuvinte liberatoare în capitolul final al manifestului. ,JLe personnalisme n ’apporte pas de «solutions». Il donne une méthode de penser et de 698 MIHAIL SEBASTIAN vivre, et ceux qui les ont conduites à quelques résultats prient qu 'on ne les apprenne point pour se féliciter d'un tel bonheur, mais qu 'on aligne son effort sur le leur, et qu'on refasse la route avec ses difficultés propres, afin que le résultat soit pour chacun une véritable résultante Cu această ultimă precizare, manifestul redevine un mesaj de raliere spirituală, ceea ce însemnează mult mai mult decât un program politic. UNAMUNO Bien que très vieux, Unamuno n 'est pas mort de vieillesse. Il est lui aussi une victime de cette horrible tragédie qui s 'est abattue sur l 'Espagne. Unamuno avait supporté autrefois l'exil, la solitude, l'adversité d'un régime stupide, la haine d'un gouvernement aveugle qui porte d'ailleurs la responsabilité de tout ce qui s 'est passé depuis lors sur la tragique terre espagnole. Il avait tout supporté, parce qu'il pouvait encore lutter. Que pouvait un Primo de Rivera despotique et acharné contre un Unamuno, qui avait la foi? Tant qu 'il n 'avait pas perdu l'espoir tant qu 'il croyait encore à la destinée de sa patrie, tant que la liberté n 'était pas pour lui une parole vaine, mais un idéal vivant, le vieux poète, le vieux philosophe pouvait résister à toutes les adversités du monde. Quelle page de noblesse humaine, son exil! A-t-on jamais mis une passion plus pure au service de la PUBLICISTICĂ 699 vérité, wwe parole plus inspirée, plus chaude, plus courageuse au service de l 'esprit? Il y avait quelque chose de donquichottesque dans son combat: un vieillard qui combattait avec sa plume tout un régime, www mitrailleuses, de canons, de prisons... Il n'avait que ses livres - e/ les autres, ses adversaires, avaient tout. Spectacle émouvant et un peu ridicule de l'esprit!... Il ne veut pas se rendre, il n'accepte pas la défaite et il poursuit son combat dramatiquement inégal, contre l'évidence, contre l'impossible... L'ombre de l'illustre Don Quichotte de la Manche devait sans doute sourire avec mélancolie en contemplant, de son éternité, la naïveté héroïque de Don Miguel. Naïveté héroïque, mais surtout naïveté sévère, implacable. Blasco Ibâhez devait en mourir. Unamuno était destiné à lui survivre. La victoire, l'improbable victoire, devait couronner son exil, son combat. La révolution de 1931 était un chapitre inattendu et inédit de l'éternelle histoire donquichottesque. Unamuno assistait à ce miracle, qui prouvait encore une fois que la force n'est rien dans l'absence de l'esprit. La parole avait raison de la violence. Le vieux poète pouvait retrouver glorieusement sa vieille Salamanque. Mais il est vaincu quelques années plus tard, par la mort. Ce n 'est pas un décès, c 'est une défaite. Pourquoi cet extraordinaire combattant n 'a-t-il pas retrouvé son ancienne conviction, son énergie, sa dure volonté de combattre, de résister, de vaincre? Pourquoi ses paroles - si timides, si hésitantes - ses paroles, qui autrefois faisaient frémir l'Espagne, 700 MIHAIL SEBASTIAN ne provoquaient maintenant que la froide politesse des rebelles et l’indifférence des miliciens? C’est que Don Miguel ne comprenait plus rien à la nouvelle tragédie espagnole, qui n ’était pas cette fois un combat pour la liberté, ni un combat pour l’ordre, mais un triste accès de folie collective. Toute l’Espagne ensanglantée, toutes les grandes villes en flammes, toutes les prisons occupées par deux intolérances qui se valent par leur sauvagerie - il n ’y avait plus rien à comprendre de cette demeure, déchirant une vieille culture et une liberté récente. Et le vieux poète de Salamanque ne trouvait plus sa place dans un monde qui ne faisait aucune place à l ’esprit. Il est mort par détresse, par dégoût, par besoin d’oublier... ZINO FRANCESCATTI ET L’ORCHESTRE PHILHARMONIQUE. LE QUATUOR DES FONDATIONS ROYALES Nous regrettions l’année passée, quand M. Zino Francescatti fit ses débuts à la Philharmonique, le choix d’un programme qui l’obligeait de jouer une pièce si peu intéressante que le Concerto pour violon et orchestre de Paganini. En revenant à Bucarest, M. Francescatti prend cette fois-ci une belle revanche, car il nous donne la Symphonie espagnole de Lalo, si généreuse pour le violoniste qui la joue. PUBLICISTICĂ 701 Il est à remarquer la sympathie que les instrumentistes français vouent généralement à Lalo. Il y a quelques semaines, un compatriote de M. Francescatti, le violoncelliste Pierre Fournier, nous donnait pour ses débuts à Bucarest un concerto pour violoncelle et orchestre du même Lalo. Il est facile de comprendre cette préférence. Peu de compositeurs ont la même abondance d'inspiration, la même richesse mélodique, la même facilité heureuse, sans obstacles, sans effort, sans résistance. L'interprète trouve une matière musicale abondante, diverse, d'une grande clarté et d'un éclat sonore séduisant. Il y a une honnêteté de construction, une sagesse de style dans cette musique, qui la rend encore plus accessible au public et favorable à l'interprète. Avez-vous remarqué par exemple, au cours du concert de jeudi soir, la politesse presque froide avec laquelle le public écouta Ma mère l’oye, l'exquise suite de Maurice Ravel, et par contre l'enthousiasme spontané, chaleureux et général, avec lequel il salua la Symphonie espagnole de Lalo? Ravel lui paraît trop subtil, trop intelligent, trop nuancé. Il n'a pas cette facilité de couleur, cette simplicité d'expression, qui se fait comprendre directement. Nous n'avons pas l'intention de médire ce genre de musique, tellement agréable. Nous l'écoutons, nous aussi, avec un grand plaisir - et ce n'est pas pour des raisons intellectuelles que nous nous y refuserons. Surtout quand il s'agit de cette chère Symphonie espagnole, un peu vieille, et pourtant fraîche, limpide, pleine d'élan, pleine de 702 MIHAIL SEBASTIAN couleur et de joie. Nous la retrouvons toujours avec le même sentiment de bonheur léger et simple. M. Francescatti est un musicien sensible, un interprète communicatif, un violoniste maître de son instrument. Il dépasse, par son admirable sens musical, les problèmes purement techniques du jeu, qu'il sait d'ailleurs résoudre avec une aisance, une sûreté et un manque d'effort extérieur admirables. Ses qualités techniques nous les avons déjà appréciées l'année passée, quand il joua le Concerto de Paganini, pièce de virtuosité mécanique, où il employa une parfaite connaissance du métier. Quant à sa sensibilité artistique, nous n 'avons pas oublié la manière émouvante dans laquelle M. Francescatti avait joué, quelques jours plus tard, la Sonate du printemps de Beethoven; nous n 'avons pas oublié son lyrisme, sa conviction intérieure, la poésie suave et lumineuse de son jeu. Toutes ces qualités - de virtuose et de musicien, d'exécution et de sensibilité - nous les avons retrouvées jeudi soir. M. Francescatti nous donna une Symphonie espagnole ensoleillée, vivante et de rythme. Et quelle subtile mélancolie dans les mouvements lents, alternants avec le „brio" de l'allegro! Zino Francescatti donnera demain matin un récital dont le programme excellent comprend surtout la Sonate de César Franck. Nous avons toutes les raisons d'attendre avec émotion et confiance ce récital. * Outre la Symphonie espagnole de Lalo, le concert symphonique de jeudi soir nous fit entendre PUBLICISTICĂ 703 Ma mère l’oye de Ravel, la Procession nocturne d'Henri Rabaud et les Escales de Jacques Ibert. Ce fut - comme vous le voyez - un véritable festival de musique française. M. Georges Georgesco le dirigea avec une attention aux nuances, qui réussit d'obtenir de l'orchestre des finesses, qu 'on n 'a pas l'occasion d'entendre trop souvent sous la coupole de l'Athénée. Il paraît que le symphonique de jeudi soir fut le dernier que M. Georgesco a l'intention de diriger au cours de cette saison. Comme d'habitude il nous quitte pour faire sa tournée annuelle en Europe. Il est juste de lui adresser à cette occasion une parole de sympathie pour ses qualités de musicien, qu'il nous fait parfois l'impression de mettre insuffisamment en valeur, par indifférence, par lassitude ou par manque de travail. Mais ses dons naturels sont si précieux, si personnels, qu'il suffit d'un moment de bonne disposition que M. Georgesco anime brusquement l'orchestre dont il est depuis tant d'années le directeur trop peu exigeant. C'est un de ces bons moments que nous avons eu la chance de surprendre jeudi soir. La délicieuse suite de Maurice Ravel fut exécutée avec une délicatesse charmante dans les détails. Mais ce fut surtout les Escales de Jacques Ibert que M. Georges Georgesco réussit de réaliser, avec une grâce et un léger humour de la meilleure qualité. Et ce ne fut pas sans une certaine tristesse que nous écoutâmes la dernière „escale", celle de Valence. C'était une Valence moins tragique que la Valence ensanglantée de l'heure actuelle. * Nous ne savons pas au juste pourquoi le concert de début du Quatuor des Fondations Royales 704 MIHAIL SEBASTIAN a passé presque inaperçu par le public et par la critique. C'est par un simple hasard que nous l'entendîmes, à la Salle Dalles, où il eut lieu avant Noël, devant quelques auditeurs gênés par cette salle vide, où ils s'étaient perdus. Sans doute il serait injuste de juger cet ensemble de musique de chambre, trop récent pour avoir eu le temps et la possibilité de réaliser une cohésion intime, une liaison intérieure organique. Mais le programme du concert fut excellent: il nous présenta un quatuor de Mozart et l'admirable Quintette de César Frank, si rarement joué chez nous. Mme Emilie Gutiano, accompagnée par M. Alfred Alessandresco, chanta plusieurs lieds. Mais l'intérêt de ce nouvel ensemble musical organisé par les Fondations Royales est d'être destiné aux villes de province. La vie musicale provinciale est si pauvre, qu'une telle initiative mérite d'être saluée avec reconnaissance et suivie avec beaucoup d'attention. BUCAREST, VILLE CINÉMATOGRAPHIQUE Nous avons vu la semaine passée un film étonnant: il nous présentait un sujet d'une nouveauté, d'une richesse, d'une diversité, qui nous faisaient croire que nous nous trouvions devant une véritable découverte de pittoresque cinématographique. PUBLICISTICĂ 705 Voulez-vous savoir quel était ce film? Voulez-vous savoir quel était ce sujet? Eh bien, ce n 'est pas difficile de le dire, mais c'est un peu difficile de le croire: c'était un film de Bucarest. Oui, rien d'autre qu'un film documentaire qui nous présentait sur l'écran la ville de Bucarest. Mais quel rythme dans la succession des images, quelle diversité dans la prise des vues, quelle vivacité, quel charme, quelle allégresse dans ce voyage visuel autour de notre cité... Nous avions l 'impression de la connaître, notre Capitale. Nous y vivons, nous y travaillons, nous marchons dans ses rues, nous traversons ses jardins, nous passons tous les jours devant ses grands bâtiments. Détrompons-nous! Bucarest est quand même une ville inconnue. Elle l 'est au moins pour nous, qui l'avons trop regardée, sans l'avoir jamais vue. Un regard neuf, qui sait surprendre, qui n 'a pas perdu la joie de découvrir, qui possède encore l 'ingénuité de se laisser étonner, un tel regard neuf est capable de déchiffrer dans la ville de Bucarest des trésors de couleur. Je ne sais pas le nom du régisseur et de l'opérateur, qui furent chargés de faire ce film documentaire, mais il faut les féliciter pour la jeunesse de leur regard, pour la fraîcheur de leur choix des images. Ils nous rendent un Bucarest à la fois mélancolique dans les vestiges de son passé et optimiste dans son aspect moderne. Ils nous font voir une cité européenne, qui abrite encore avec une sorte de légère tristesse les monuments de son passé personnel. 706 MIHAIL SEBASTIAN Aucune image n ’est chargée ou inutile. Il y a de l’expression dans chaque détail, dans chaque instant. Quand on arrive à la fin du film, on a l’impression d’avoir réellement fait un voyage, avec un compagnon extrêmement sensible et averti, qui a l’art de vous présenter une ville comme s’il vous présentait un être vivant. Mais ce film, justement à cause de ses remarquables qualités, nous impose une question assez grave. Pourquoi n’avons-nous pas une production cinématographique nationale? Il ne s’agit pas de faire du chauvinisme, il ne s ’agit pas de combattre les films étrangers (Dieu nous en garde!), mais il s ’agit tout simplement d’exprimer cinématographiquement certaines richesses de paysage et de sensibilité, qui nous sont absolument propres. Un pays de vingt millions d’habitants a-t-il le droit d’ignorer un des moyens d’expression les plus complexes que la civilisation moderne met à la disposition de l’homme? Est-il digne d’accepter sans aucune exigence artistique la production tant de fois stupide des studios du monde entier sans essayer de créer un studio national, qui nous donne de bons films roumains, capables de servir notre pays et notre esprit chez nous et à l ’étranger? Tous les essais faits jusqu’à présent avaient lamentablement échoué dans une médiocrité sans excuse. Mais le film, qui nous fut présenté la semaine passée, est une trop belle réussite, pour ne pas nous imposer de grandes obligations. PUBLICISTICĂ 707 L’ÉTÉ 1914 Les lecteurs du grand roman de M. Roger Martin du Gard Les Thibault auront une grande surprise à lire les trois derniers tomes de cet ouvrage, publiés récemment. Le roman prend brusquement un caractère social, que les premiers volumes ne nous laissaient pas prévoir. Les Thibault était pour nous plutôt un roman de construction balzacienne, le tableau d'une grande famille bourgeoise, l'étude psychologique d'un certain milieu et d'un certain esprit. Ces Thibault nous faisaient l'impression d'être en France, ce que les Forsyte de John Galsworthy sont en Angleterre: un type caractéristique de famille, étudiée dans ses manifestations individuelles, qui - si diverses qu'elles soient - révèlent certains traits communs. Nous n 'oublions sans doute jamais la figure du vieux Thibault, exemplaire humain capable de supporter la plus rigoureuse comparaison avec les héros de Balzac. Sa mort mettait fin à une grande partie du roman de M. Martin du Gard et nous laissait dans l'attente de ce qui allait suivre. La nouvelle génération des Thibault devait être maintenant entraînée avec plus de responsabilité personnelle dans le jeu de la vie. C'est avec une curiosité avide que nous attendions la suite du roman et c'est avec la joie de revoir, après une longue séparation, des êtres familiers et chers que nous avons ouvert les trois volumes de L’Été 1914. 708 MIHAIL SEBASTIAN Avons-nous le droit de parler d’une déception? Sans doute, non. M. Roger Martin du Gard reste un grand écrivain et son ouvrage, une puissante construction littéraire. Mais ces trois derniers volumes, malgré leur intérêt bien souvent dramatique, nous paraissent rompre la ligne générale du roman, /a dévier, la déplacer vers d’autres buts, vers d’autres horizons. Nous attendions le roman de Jacques et d’Antoine Thibault: M. Martin du Gard nous donne le roman de l’Europe. Il fait moins attention à la destinée de ses anciens héros, qu’aux événements historiques auxquels ils assistent. L’Eté 1914 c’est l’histoire des derniers jours de la paix, des premiers jours d’alarme européenne, des premières heures de la guerre. La destinée des Thibault se perd dans les vagues tragiques de la destinée sociale. Il n’y a presque plus de drame individuel. Tout est rapporté à ce qui se passe dans ce monde désorienté, fatigué, vaincu de juillet 1914. M. Roger Martin du Gard a l ’habitude et l ’art de „romancer” les grands événements de l’histoire contemporaine. Il l’a déjà fait pour l ’affaire Dreyfus, si dramatiquement évoquée dans son roman Jean Barois. La remarquable habileté avec laquelle il sait utiliser les documents réels et les incorporer à la fiction, la puissance avec laquelle il introduit ses personnages imaginaires dans la réalité la plus fidèle réussissent de nous donner le tableau le plus vivant, le plus pathétique d’une époque. On ne sait pas exactement quelle est la part de l ’historien et quelle est celle du romancier, où finit la réalité de l’histoire et où commence l ’imagination de l’auteur. PUBLICISTICĂ 709 On a écrit d'innombrables ouvrages documentaires sur les événements de l'été 1914. mais il est infiniment probable que pour savoir au juste ce qui s'est passé, pour saisir la signification des choses et pour revivre leur atmosphère poignante, le lecteur de l'avenir ne s'adressera pas aux documents des techniciens, et cherchera la vérité dans ce „roman" d'un écrivain qui n 'est pas un historien de profession, mais qui est un grand connaisseur du cœur humain et le témoin le plus sensible, le plus pénétrant de son époque. ZINO FRANCESCA TTI. FRANZ VON HOESSLIN Je regrette de ne pouvoir vous parler du concert donné cette semaine par Fédor Chaliapine. Ce fut sans doute le plus grand événement musical du début de la nouvelle année musicale. Mais l'imprésario du célèbre chanteur russe ne nous a pas fait l'honneur de nous y inviter. Ce qu 'on nomme le „service de presse" est une question de politesse professionnelle qu'on ne peut imposer à personne. Evidemment, Chaliapine se trouve aujourd'hui au crépuscule de sa glorieuse carrière, mais ceci ne l'empêche pas de rester toujours un grand artiste. Malgré son âge, malgré sa fatigue, malgré la perte inévitable de son ancien éclat vocal, Chaliapine est aujourd'hui encore un maître de son art. Son exemple prouve d'ailleurs que ce qui compte en premier lieu 710 MIHAIL SEBASTIAN c'est la profondeur intérieure d'un artiste, sa sensibilité, scw intelligence, et non pas les ressources physiques, la virtuosité, les exploits techniques. Nous regrettons de ne pas avoir eu encore une fois l'occasion de vérifier cette vérité que l'exemple de Chaliapine rend particulièrement instructive. * Nous avons longuement parlé dans notre chronique précédente de M. Zino Francescatti et de ses qualités musicales. Après nous avoir donné, accompagné par la Philharmonique, la Symphonie espagnole de Lalo, l'excellent violoniste nous fit entendre dimanche matin, au cours d'un récital personnel et avec le concours du pianiste Jean Filionesco, un programme où figuraient Franck, Debussy, Ravel et Leclair. La Sonate de César Franck connaît cette saison une faveur spéciale. Si je ne me trompe pas, on ne nous l 'avait pas du tout donnée l 'année passée, et par contre à présent elle figure dans le programme de presque tous les violonistes qui nous visitent. Enesco nous l'a jouée le premier en novembre - et d'une façon inoubliable! -, Huberman l'a reprise quelques jours plus tard, M. Francescatti nous l'a donnée enfin dimanche matin. Il est difficile d'établir des comparaisons. Il suffit de dire que l'interprétation de M. Francescatti est très pure, émouvante de simplicité et de gravité. Elle ne peut pas lutter évidemment avec le souvenir de Georges Enesco (et quel est le violoniste qui pourrait le faire?), mais c'est quand même une belle interprétation, juste, limpide, nuancée. PUBLICISTICĂ 711 Ce que nous avons surtout aimé de tout le programme de dimanche, ce fut la Sonate de Claude Debussy, jouée par M Zino Francescatti avec une délicatesse exquise. Tant de grâce tant d'intelligence dans les détails, tant d'aisance mêlée à une émotion musicale si fine - ce n 'est qu 'un artiste français qui peut en avoir, quand il s'agit de jouer du Debussy. Nous avons applaudi avec beaucoup de chaleur et de sympathie M. Francescatti, dans l'espoir de lui faire oublier de la sorte la salle presque vide qu 'il avait devant lui. Comment comprendre, comment excuser l'indifférence de notre public - si impatient de prendre part aux concerts „célèbres", et si peu capable de discerner un véritable artiste sous un nom qui fait moins de bruit? * Nous ne savons pas exactement la place que M. Franz von Hoesslin occupe dans la vie musicale de l'Allemagne. A Bayreuth il dirige d'habitude les œuvres wagnériennes de seconde importance, comme Rienzi par exemple. Le grand répertoire revient toujours à M. Furtwângler ou à M. Elmendorff. Pourtant, être dirigeur à Bayreuth constitue un titre artistique valable et une garantie sérieuse. C'est toute une tradition d'art, tout un style, toute une atmosphère spirituelle auxquels on est intimement lié. Notre orchestre symphonique doit être fier de recevoir dans la personne de M. von Hoesslin un message de Bayreuth. Richard Wagner a été rarement mieux servi chez nous. Une connaissance parfaite des œuvres, une 712 MIHAIL SEBASTIAN connaissance qui va jusqu 'à une sorte d'identification avec leur esprit, voici ce que le dirigeur du concert wagnérien de jeudi soir nous apporte. Il serait impossible de dire ce que M. Franz von Hoesslin pourrait réaliser dans un autre répertoire. Je me F imagine avec difficulté en dirigeant du Mozart et même du Beethoven. Je me l'imagine encore plus difficilement en dirigeant de la musique française - par exemple du Debussy ou du Ravel. Mais dans sa „spécialité" (car il est vraiment un spécialiste de Wagner et c 'est comme tel qu 'il nous est présenté), dans cette spécialité, il nous donne un rare sentiment de fermeté, de maîtrise, de sérieux et de compétence. Sa tâche ne fut pas simple. Notre orchestre est un ensemble symphonique assez lourd, qui manque de souplesse, qui manque de cohésion. Ses cordes sont insuffisantes et quant aux cuivres, ils nous ont fait tant des fois souffrir! On voyait bien le dur combat que le dirigeur dut mener pour vaincre l'inertie d'un tel ensemble. La première partie du programme gardait encore certaines lourdeurs, certain manque de clarté, je ne sais quel brouillard sonore... La Siegfried-Idyll nous parut privée de son éclat habituel: elle fut, dans certains passages, terne, sans relief sans puissance. Comment oublier la même œuvre, dirigée par Elmendorff? Et comment oublier aussi la Venusberg que Georges Enesco nous fit entendre il y a deux mois? C'était à tel point plus wagnérien, plus pathétique, que l'ouverture à Tannhâuser dirigée par M. Franz von Hoesslin!... PUBLICISTICA 713 Mais la seconde partie du programme marque une liaison plus organique entre le dirigeur et Vorchestre. Le prélude de Tristan et la mort dLseult furent réalisés avec une véritable flamme wagnérienne. La marche funèbre du Crépuscule des Dieux fut aussi magistralement jouée: les cuivres mêmes paraissaient enfin soumis et maîtrisés. Mais en ce qui concerne l ’ouverture aux Maîtres chanteurs, dernière pièce du programme, malgré l ’élan du dirigeur, malgré la bonne volonté de l ’orchestre, elle ne put supporter le souvenir écrasant de la même ouverture telle qu ’elle fut jouée en juin 1930 par l’Orchestre de Berlin, sous la direction de M. Hermann Abendroth. La différence qualitative des instruments était trop grande pour être compensée, si grands que soient la force intérieure et le prestige personnel du dirigeur. M. BLECHER: INIMI CICATRIZATE Anul trecut, după lectura întâmplărilor în irealitatea imediată, cartea de debut a d-lui Blecher, nu ştiam încă dacă d-sa este sau nu scriitor, în sensul în care acest cuvânt implică o activitate literară susţinută. Cartea era fără îndoială extraordinară. Una din cele mai tulburătoare lecturi din ultimii ani. Dar putea fi un accident. Putea fi mesajul unei experienţe personale, care o dată exprimată, închide cu ea un destin literar terminat. D. Blecher putea fi omul unei 714 MIHAIL SEBASTIAN singure cărţi. Cu atât mai mult cu cât era o carte de dramă interioară: jurnalul unei conştiinţe, jurnalul unei sensibilităţi. Asemenea cărţi se scriu dintr-o necesitate dramatică de eliberare. Ele sunt poate o încercare disperată de a ieşi din singurătate. Este ceva de strigăt şi de chemare în accentul lor pasionat, în febrilitatea lor, în neliniştea lor, şi sunt anumite strigăte care nu se ridică decât o singură dată. Ce orgolioasă carte acele întâmplări în irealitatea imediată. De la titlul lor strident până la acea copertă rece, inexpresivă, totul părea făcut ca să-l îndepărteze pe cetitor. Obscur editată, prost tipărită, insuficient difuzată, semnată de un nume complet necunoscut - s-ar fi zis că toate piedicile îi stau în cale. Dar era o lectură arzătoare, una din acele lecturi în care cetitorul se angajează pe el însuşi, cu persoana lui, şi din care iese cu o viziune schimbată a existenţei, nu ca după o carte cetită, ci ca după un fapt trăit. Cu mari calităţi de expresie, cu un stil concis, virulent şi stăpânit, sub care se simţeau flăcările unei sensibilităţi complexe, autorul acelei ciudate cărţi spărgea toate obişnuinţele noastre de lectură şi ne revela - mai mult decât o vocaţie literară - un destin, o viaţă, un suflet tragic. Mă întrebam atunci dacă acea carte, în care descifram cel puţin o tresărire de geniu (şi n-am ezitat să scriu acest cuvânt din primul moment), nu era menită să rămână un lucru unic, fără urmare. Mă întrebam dacă d. Blecher va voi să spună a doua oară ceea ce spusese de la început cu o forţă expresivă PUBLICISTICĂ 715 halucinantă. Mă întrebam dacă va putea să-şi domine într-atât condeiul său sfâşietor, încât să-l poarte dincolo de orizontul unui jurnal intim, şi să-l supună unei opere obiective, de observaţie organizată. în acest sens, nu ştiam dacă d-sa avea să fie un scriitor. Dar Inimi cicatrizate ne interzice pe viitor orice îndoială. D. Blecher a răspuns. Este în cartea de faţă o mică frază care îi rezumă - mi se pare - drama centrală. „Nimeni nu poate măsura trecerea timpului cu propriul său puls”. Nu-mi amintesc să fi găsit undeva exprimat mai concis şi mai puternic sentimentul singurătăţii. Inimi cicatrizate este într-adevăr o carte de singurătate. Trec prin ea numeroşi eroi, foarte diverse personaje, o sumă de figuri pitoreşti - toate evocate precis, nervos, cu anumită vervă de povestitor, cu o veritabilă însufleţire de romancier - şi totuşi în urma lor rămâne un implacabil sentiment de singurătate. Toate aceste voci sunt insuficiente pentru a acoperi suferinţa de a fi singur, fără salvare singur, fără sfârşit singur. Nici iubirea, nici boala cu fraternitatea ei tristă, nici viciul, nici beţia nu pot înlătura acest destin. Simţi că eroul d-lui Blecher, că fiecare din eroii săi se află cu adevărat singur în faţa vieţii, pentru a măsura cu propriul său puls trecerea timpului. De aceea poate unul din momentele cele mai patetice ale romanului mi se pare acel sumbru chef între bolnavi, care constituie de altfel primul capitol 716 MIHAIL SEBASTIAN propriu-zis epic (p. 58-73) - până acolo cartea având mai mult un caracter descriptiv, pregătitor de cadru. Sunt elemente de humor real în acest episod; este o anumită vivacitate de ton, un anumit ritm de farsă, nu ştiu ce grabă silită de veselie, de expansiune, oarecare tensiune nervoasă, o mică explozie de entuziasm ameţit, volubil - dar peste tot, peste toate trece conştiinţa amară a irevocabilei singurătăţi. De ce gesticulează aceşti oameni, de ce se îmbată, de ce se iubesc, de ce se ceartă? Poate pentru că fiecare ar voi să uite de el însuşi - dar nici unul, orice ar face, nu va uita. Aceasta cred că este suferinţa din Inimi cicatrizate - nu suferinţa fizică, aşa cum ar putea crede un cititor compătimitor. Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că acţiunea romanului se petrece într-un mediu de sanatoriu, printre bolnavi, îndrăznesc să spun că acest lucru este secundar. D. Blecher nu a vrut să scrie şi nici nu a scris un roman de atrocităţi fizice. De câte ori vorbeşte despre maladie, o face cu o severitate analitică absolută. Condeiul său are atunci o preciziune fină de bisturiu - şi îmi pare rău că sunt silit să recurg la o atât de veche comparaţie, dar îmi este impusă de stilul autorului, rece şi exact ca un instrument chirugical. Niciodată d. Blecher nu se lasă înduioşat de aspectele clinice ale suferinţei. Drama cărţii sale este în regiuni mai puţin accesibile compasiunii. E o dramă de semnificaţii, nu de fapte. „Când cineva a fost scos o dată din viaţă - spune un erou al său - şi a avut timpul şi calmul necesar ca să-şi puie o singură întrebare esenţială cu privire la dânsa - una singură - rămâne otrăvit pentru PUBLICISTICĂ 717 totdeauna. Desigur, lumea continuă să existe, dar cineva a şters cu un burete de pe lucruri importanţa lor”... (p. 136) Nu se poate mărturisi cu mai mult orgoliu, cu mai puţin sentimentalism, cu mai multă răceală aparentă, o tragedie de profunzimea morală a acesteia. Şi este de primă importanţă pentru înţelegerea cărţii să se ştie că accentul ei grav cade pe sensul metafizic al suferinţei - care este singurătatea - şi nu pe formele ei exterioare. Cine crede că Inimi cicatrizate este romanul unui sanatoriu n-a înţeles nimic din această admirabilă carte. Ar trebui să insistăm asupra lui Emanuel, eroul principal al romanului. A spune despre el că e un singuratec, care-şi trăieşte cu o mare luciditate singurătatea, este încă insuficient. Personagiul mi se pare mult mai complex decât această formulă, mai nuanţat, mai bogat în resurse psihologice. De câteva ori în decursul lecturii ne derutează prin câte un gest de o libertate îndrăzneaţă, care aruncă asupra lui noi şi ciudate lumini. Sumar vorbind, acest Emanuel este un singuratec care fuge de singurătate, dar revine la ea printr-o mişcare de pendul, care îl face când s-o deteste, când s-o iubească. E în el un imens dor de efuziune, de dragoste, de prietenie, o nevoie urgentă de expansiune sufletească, de căldură, dar în acelaşi timp este o nostalgie de a fi singur, de a fi indiferent şi poate de a fi insensibil. 718 MIHAIL SEBASTIAN Cât de intolerant, cât de brusc începe iubirea lui Emanuel pentru Solange - şi pe urmă ce imperioasă este nevoia nu numai de a se despărţi de ea, dar chiar - atât timp cât o mai iubeşte poate -nevoia de a-şi crea, în cadrul acestei iubiri, refugii personale inatacabile. Este zguduitor, prin copilărie, prin ingenuitate, dar şi prin încăpăţânata voinţă de refugiu solitar, straniul episod al brichetei (p. 148), în care Emanuel încearcă să-şi asigure un fel de adăpost ascuns. „Cumpără la o tutungerie o brichetă cu un mecanism complicat, de care n-avea nici o nevoie... Se ascunse în dune, scoase bricheta din buzunar şi sub poditul trăsurii, o aprinse şi o stinse de nenumărate ori, ca puţin ieşit din minţi, bucurându-se de flacără, împărtăşind singur, singur, acest mic amuzament. îşi propuse să n-o arate Solangei la întoarcere şi s-o păstreze pentru plăcerea lui personală şi secretă.” Este în această dublă nevoie de iubire şi de singurătate, în această alternanţă de evaziuni şi întoarceri, în acest elan către viaţă, urmat brusc de o retragere în tăcere - este în acest joc de oscilaţii aşa de subtile încât par absurde, o suferinţă mult mai profundă decât mizeria fizică. E greu de surprins într-o formulă sufletul lui Emanuel. Sunt în el ciudate resurse de melancolie, de cinism, de sinceritate brutală, de ipocrizie fină, accente de pasiune acută şi neaşteptate zone de indiferenţă. Toate acestea dau un peisaj interior instabil, turbure, prin care uneori te întrebi dacă nu trece un suflu de demenţă, oprită încă pe ultimele trepte ale lucidităţii. PUBLICISTICĂ 719 Intrarea Solangei în vila Elseneur şi toată scena ce urmează între ea şi Emanuel (p. 192-198) este demonică prin tensiune - şi în acelaşi timp prin claritate analitică. Unui scriitor care poate realiza cu atâta stăpânire un astfel de moment i se poate cere orice. * Inimi cicatrizate este o carte divers populată. Emanuel, deşi personaj central, nu este singurul interesant. Până la cea din urmă siluetă, până la cea mai episodică apariţie, toţi oamenii acestei cărţi au o putere de viaţă convingătoare până la obsesie. Fapte scurte, incisive, de o concentrată forţă epică, dau fiecăruia din ei un relief extraordinar. Nimic evaziv, nimic confuz în această carte. Totul se sculptează într-o lumină albă, intensă. De neuitat figura lui Quittonce, a cărui agonie atroce este scrisă cu atâta sobrietate şi cu un refuz al melodramei aşa de controlat. „Quittonce muri cu două zile, înainte de Crăciun, în hohote de râs... Câteodată durerea se înşală, în loc să aprindă un ţipăt, aprinde un acces de ilaritate pe acelaşi traiect nervos... S-ar zice, o mână invizibilă care se înşală de comutator”... (p. 130) De altfel, întreg capitolul premergător acestei morţi, comedia pe care însuşi muribundul o joacă este un moment dramatic copleşitor. Aşa cum este de altfel, puţin mai departe, cu neaşteptate izbucniri tragice, agonia Isei (p. 214-216). Dar nu văd moment din desfăşurarea romanului care să nu merite a fi citat, nu văd pagină 720 MIHAIL SEBASTIAN care să nu aducă noi elemente de emoţie şi de cunoaştere. Ai uneori impresia că ai ajuns la o limită de încordare - şi că de-acolo va trebui să vină inevitabil o cădere de ton; îţi spui că tensiunea aceasta nervoasă nu va mai putea rezista, că va trebui să spargă, să se prăbuşească - şi totuşi, printr-un miracol repetat de luciditate şi de emoţie, cartea îşi urcă drumul ei imposibil. Cine a cetit Inimi cicatrizate va fi multă vreme urmărit de amintirea lui Emest, a lui Roger Tom, a lui Tonio şi nu va uita poate niciodată pe Solange. In orice caz, se va despărţi greu de această umanitate care impune minţii şi sensibilităţii noastre câteva întrebări de foc. Este în citirea acestui roman o „vertiginoasă senzaţie de realitate”, care depăşeşte în chip absolut literatura. Mi s-a părut totdeauna un procedeu critic grosolan a vorbi despre substanţa unei cărţi şi despre stilul ei ca despre două lucruri distincte. Cunoaşteţi vechea idee fixă a profesorilor de gramatică, rătăciţi în estetică: fondul şi forma. Totuşi, calităţile de prozator ale d-lui Blecher sunt aşa de excepţionale, încât nu mi-aş ierta să nu le remarc cel puţin în chip sumar. Scrisul său este riguros şi totuşi capabil de cele mai subţiri nuanţe. Siguranţa sa de expresie este nemiloasă. Epitetul e strâns, adjectivul adecvat, imaginea precisă şi totdeauna exactă: vizual exactă, plastic exactă. PUBLICISTICĂ 721 D. Blecher este un autentic scriitor epic şi totuşi scrisul său nu are acea abundenţă puţin neglijentă a romancierului, care în febra creaţiei se lasă antrenat de cuvinte. Nu sunt aproximaţii, nu sunt ezitări în expresia sa. Totul este minuţios şi măsurat, liniar, just, supravegheat. Rareori o proză mi-a dat un mai întreg sentiment de securitate. Ştiu că fiecare detaliu a fost verificat, supus unui control strict şi unui examen de adevăr. Şi toate acestea nu vin dintr-o grijă inutilă de „a face frumos” - ci dintr-o necesitate de cunoaştere şi de exactitudine. Nu trebuie să credeţi că e ceva mecanic în această virtuozitate stilistică. E o bogăţie de culori în scrisul d-lui Blecher, o diversitate de expresie, un accent de sinceritate directă, o putere plastică, o magică forţă de a atinge prin cuvinte esenţa lucrurilor - încât fiecare pagină pare un tablou viu, o stampă însufleţită. Aş vrea să citez, dar ce aş putea cita fără remuşcare? Cetiţi crepusculul de la Berk (p. 116), Crăciunul de la Berk (p. 134), toamna de la Berk (p. 224) - şi veţi înţelege ce mare poet şi ce extraordinar pictor este acest scriitor. Totul e văzut şi retranscris cu o elocvenţă senzorială unică: trecerea anotimpurilor, schimbarea orelor, peisajul marin, dunele, plaja, ploaia, după-amiezile toride, zilele umede, serile întunecate. Puţin obosit de literatură, puţin sceptic în ce priveşte posibilităţile ei, regăsesc în Inimi cicatrizate emoţii de mult pierdute, dar nu pentru totdeauna, de vreme ce o carte este în stare să mi le redea cu această acuitate. 722 MIHAIL SEBASTIAN ANTON HOLBAN Presque inconnu par le grand public, assez peu connu par ses confrères, Anton Holban, si brusquement, si tragiquement [disparu], fut toujours un solitaire. Il n 'y avait pas simplement de la modestie dans cette solitude. Il y avait surtout un refus de facilité, qu'il avait d'ailleurs toujours manifesté dans son œuvre. L 'accès de ses livres n 'est pas commode. Une certaine âpreté morale, un certain style abstrait, je ne sais quelle tension nerveuse, vous laissé une impression de lucidité cruelle, fatigante. Ses romans ne sont pas des „récits". Ils n'ont pas d'„intrigue", ils n'ont presque pas de sujet. Il leur manque cette abondance inventive, qui est la qualité du romancier-né. Il ne se passe presque rien dans les livrés d'Anton Holban. Les événements sont pauvres, les incidents sont brefs, l'action est lente et décomposée. Mais au-delà de cette pauvreté du récit, il se déroule un drame plus profond, plus complexe, plus pathétique, le drame d'une conscience hantée par ses doutes, par ses questions insolubles, par son inquiétude permanente. Un des plus avertis critiques de la littérature proustienne, Anton Holban était lui-même, dans l'art du roman, un élève de Proust. Ce n'était d'ailleurs pas une influence livresque. C'était plutôt une livraison de famille spirituelle, qu 'une simple réminiscence littéraire. La psychologie personnelle de Holban, son esprit, son intelligence le rendaient susceptible non pas de subir l'empreinte proustienne, mais de la PUBLICISTICĂ 723 recevoir comme une leçon vivante et de la continuer avec ses propres moyens d’expression. Esprit analytique, qui mène l’analyse de soi-même jusqu ’à une sorte de sécheresse, jusqu ’à une sorte de torture intérieure, Anton Holban était le romancier d’un drame moral. Les problèmes d’une telle littérature sont trop abstraits, trop fiers, trop singuliers, pour conquérir ce qu’on nomme les suffrages du public. S’il y avait quelque chose que Holban méprisait, c ’était justement ces „suffrages ”. Il parlait sans gêne, et peut-être avec un certain orgueil, du tirage réduit de ses livres. Il voyait dans ce manque de compréhension une nouvelle preuve de solitude et - bien qu ’il ne le dît pas - un véritable titre de noblesse littéraire. Mais cette incompréhension du lecteur moyen n’a jamais empêché la critique de reconnaître la valeur d’Anton Holban, de fixer sa place dans notre nouvelle littérature et de remarquer tout ce qu’il y avait de subtil, de nuancé, de personnel dans sa sensibilité inquiète, dans son stylé pénétrant, dans son besoin de clarté et de lucidité. Le romancier était doublé d’un intellectuel cultivé, informé, possédant une lecture variée et guidé toujours par un sens très vif des valeurs réelles. Les études critiques publiées par Anton Holban (une longue étude sur les romans de Mme Bengesco et une autre sur Marcel Proust) sont un exemple d’analyse littéraire. Les pages écrites sur la musique, sur la peinture sur la poésie, nous révèlent non pas un amateur d’art, mais un connaisseur passionné, averti clairvoyant. 724 MIHAIL SEBASTIAN Le titre d'un des meilleurs romans de Holban est d'une détresse qui nous paraît aujourd'hui sympathique: Une mort qui ne veut rien dire. Mais la mort d'Anton Holban nous dit tant de choses - des choses si tragiques sur la destinée de cette jeunesse brutalement vaincue, brutalement finie - qu'elle nous donne un sentiment d'humiliation et d'impuissance. CLAUDIO ARRAU ET LA PHILHARMONIQUE SOUS LA DIRECTION DE M. ALFRED ALESSANDRESCO M. Georges Georgesco ne peut rien faire de mieux pour sa réputation que de partir de temps en temps, et de quitter un public un peu fatigué de sa présence et qui a parfois l'ingratitude de lui faire voir cette fatigue. Il y a une certaine lassitude, un commencement d'indifférence après un certain nombre de concerts dirigés par la baguette un peu trop familière de M. Georgesco. L'orchestre regagne vite son ancienne apathie, le public, son habituel scepticisme désabusé. Plein d'autorité, de prestige et de rayonnement au début de la saison musicale, M. Georgesco perd lentement l'audience de l 'orchestre et du public à la fin de la même saison C'est pour cela que son départ lui est utile. Non, partir n 'est pas toujours „ mourir un peu partir est parfois ressusciter un peu, et même beaucoup. Il suffit que M. Georgesco soit à l'étranger, il suffit que ses remplaçants prennent la baguette vacante, il suffit que PUBLICISTICĂ 725 M. Alessandresco, ou M. Otesco, ou M. Massini reviennent avec leur vieux et total manque dfinspiration et de spontanéité au pupitre de la Philharmonique, pour que le souvenir de M. Georgesco devienne brusquement consolateur On devient alors moins exigeant, moins sévère et on attend -je ne dirais pas avec sympathie - le retour du dirigeur réhabilité infailliblement par la comparaison. L'absence de M. Georges Georgesco peut faire beaucoup plus pour sa renommée que sa présence. Ce ne sont pas les applaudissements recueillis cette semaine à Rome, et que les dépêches Rador nous ont communiquées avec un touchant enthousiasme, ce ne sont pas ces applaudissements qui nous font penser avec une certaine admiration à M. Georgesco. Il a dirigé dans la capitale de l 'Italie ses pièces de résistance (Till Eulenspiegel de Richard Strauss et la troisième symphonie de Brahms) et il n 'est pas étonnant qu 'il ait eu un réel succès dans ces deux œuvres. Non ce n'est pas le concert qu'il a dirigé à Rome, c 'est plutôt le concert qù 'il n 'a pas dirigé de Bucarest qui nous oblige de reconnaître les mérites de M. Georgesco. * Il ne s'agit pas d'être désobligeant pour M. Alfred Alessandresco, le dirigeur du dernier concert symphonique, qui a eu lieu comme d'habitude jeudi soir à l'Athénée Roumain. Personne ne peut mettre en doute sa bonne volonté, ses excellentes intentions, sa bonne foi de travailleur consciencieux - mais les bonnes volontés sont insuffisantes en matière d'art. M. Alessandresco n 'a 726 MIHAIL SEBASTIAN ni le tempérament, ni la sensibilité, ni la conviction intime d'un véritable chef d'orchestre. Il ne maîtrise pas, il n'a pas la force de maîtriser l'ensemble dont il dispose. Tout est terne, inexpressif, sans rythme, sans vigueur, décoloré, vague.... Comme la superbe, l'étincelante Ibéria de Debussy nous parut grise et terne jeudi soir! Elle manquait de relief sonore, elle manquait de cet éclat de métal et de soie, qui fait sa beauté. On aurait dit que la guerre civile ibérique avait préalablement mis en deuil l Ibéria de Débussy. Quant à M. Claudio Arrau, le soliste de la soirée, nous hésitons de le juger d'après son exécution de jeudi, car nous ne savons pas si l'impression qu'il nous a laissée doit lui être entièrement reprochée ou si elle est plutôt due au dirigeur et à l'orchestre. M. Arrau, qui commence à être pour nous une vieille connaissance, nous paraît dans un déclin inquiétant. L'année passée il nous avait déjà déçus, mais nous pensions que c 'était simplement une indisposition passagère, car les souvenirs que ce pianiste nous avait laissés lors de sa première visite à Bucarest, en 1932 ou 1933, étaient bien meilleurs. Une délicatesse pleine de nuances, une finesse de touche admirable, une clarté qui n'avait rien d'impersonnel, une émotion discrète et retenue, un souffle de poésie qui flattait mélancoliquement sur tout ce qu 'il jouait - voici quelles furent les qualités du jeune pianiste italien qui débutait il y a cinq ans chez nous. Toutes les espérances étaient justifiées, car une maturité laborieuse ne pouvait que rendre plus profonds les dons naturels d'une telle jeunesse. PUBLICISTICĂ 727 Est-ce de la fatigue? Est-ce encore une mauvaise humeur passagère? Espérons-le. M. Arrau fut jeudi soir un interprète quelconque, un pianiste timide ou intimidé. De brusques accents de fraîcheur et de sincérité nous faisaient parfois revoir Vartiste d'il y cinq années, mais ces rares moments se perdaient dans l 'atmosphère générale du concert, inexpressif et banal M. Arrau - est-il besoin de le dire? -n'apas trouvé dans l'orchestre l'appui nécessaire, et le dirigeur ne fut pas pour lui un élément stimulateur. Sous une autre baguette, secondé par un accompagnement plus vivant, il aurait peut-être maintenu son jeu au niveau d'autrefois. Tout cela est regrettable non seulement pour M. Arrau, mais aussi pour le si beau Concerto pour piano et orchestre de Schumann, qu 'on connaît si peu chez nous et qui a eu la malchance de ne pas trouver une interprétation. Quant à M. Claudio Arrau, il est possible qu 'il prenne une revanche complète demain matin, au cours du récital qu'il donnera toujours à l'Athénée Roumain. Le programme lui donne de larges possibilités. Il y aura du Bach, du Beethoven, du Chopin. Nous serons heureux d'applaudir de tout cœur un bon pianiste retrouvé. * Une seule chose nous consola de la monotonie de cette soirée musicale de jeudi : ce fut la première symphonie de Georges Enesco, si rarement jouée, si injustement inconnue. Inconnue? Evidemment, puisque depuis trois années, si nous ne nous trompons 728 MIHAIL SEBASTIAN pas, on n ’a pas senti le besoin de l ’inscrire dans les programmes de nos concerts. Vieille de trente années déjà, elle garde un accent de force, une puissance d’inspiration, une simplicité qui nous charment. Ce sont parfois des pages symphoniques sages, trop sages, mais quelle noblesse, quelle sincérité dans ce style qui, en comparaison avec le style actuel de Georges Enesco, nous paraît sans hardiesse! Le mouvement lent de la symphonie est d’une beauté que nous retrouvâmes inaltérée par le temps et par l’oubli. Espérons qu ’on donnera prochainement l’occasion d’entendre de nouveau cette œuvre, mais dans de meilleures conditions. Pourquoi - hélas! -n’avons-nous pas demandé an maître de la diriger lui-même, lors de sa présence à Bucarest? ANIŞOARA ODEANU: CĂLĂTOR ÎN NOAPTEA DE AJUN Deşi cărţile scrise de femei devin de la un timp destul de numeroase în literatura noastră, deşi acest fapt coincide cu ceea ce se întâmplă în literatura europeană - engleză şi franceză mai ales deşi, în sfârşit, scrisul femenin ne-a dat în ultimii ani convingătoare probe de posibilităţile sale creatoare, mi se pare că semnificaţia intrării femeilor în literatură nu este încă precizată în conştiinţa cetitorilor şi poate nici în conştiinţa criticii. PUBLICISTICĂ 729 Adevărul este că femeile aduc în literatură un nou fel de a privi lumea, o nouă lumină proiectată asupra câtorva lucruri vechi care ni se păreau deplin cunoscute, pentru că veacuri de-a rândul numai noi bărbaţii avuseserăm privilegiul de a vorbi despre ele. Psihologia iubirii este un domeniu pe care bărbaţii l-au stăpânit în exclusivitate, construind formule şi scheme ce se presupuneau valabile şi pentru sensibilitatea femenină. A fost aici un subtil abuz, menţinut de un sănătos egoism masculin şi ratificat de o veche tăcere a femeilor. Dar rămâneau în iubire zone de psihologie cu totul închise unei sensibilităţi de bărbat, rămâneau secrete pe care eram împiedicaţi biologic a le descifra şi pe care preferam să le ignorăm. Psihologia amorului s-a construit mi se pare pe tăcerea milenară a femeii. Liberi au fost bărbaţii să legifereze în acest ţinut al sufletului uman - şi să ridice la rangul de adevăr absolut experienţa lor limitată, femeia a tăcut mereu, din pudoare, din dificultatea de a se exprima, din obişnuinţă de a se supune. Şi totuşi erau unele lucruri în viaţă asupra cărora poate că ar fi trebuit s-o întrebăm. Erau unele mistere pentru care femeia avea desigur altă înţelegere, altă cunoaştere decât a noastră. De la un timp, iată, femeile iau deprinderea de a scrie şi de a publica. Ceea ce altă dată, în veacuri trecute, nu se intâmpla decât prin caz izolat, părând totdeauna mai mult sau mai puţin o extravaganţă, devine acum o deprindere. Numărul femeilor scriitoare este mereu mai însemnat, calitatea scrisului 730 MIHAIL SEBASTIAN lor este deseori remarcabilă şi poate că nu e departe timpul în care bărbaţii nu vor fi majoritari într-o profesiune altă dată strict rezervată lor. Nu cred că acest fapt va fi fără consecinţe. Nu cred că femeile vor spori pur şi simplu rândurile literaţilor, şi că aportul lor va fi numai cantitativ. Dimpotrivă mă întreb dacă prezenţa lor în literatură nu va modifica substanţial anumite teme literare. Experienţa iubirii - şi mai ales a iubirii fizice este aşa de profund deosebită, încât, cel puţin aici, scrisul femenin este capabil să ne dezvăluie taine pe care în câteva sute de ani de literatură nici nu le-am bănuit poate. Am scris odată despre îngrijorarea pe care mi-o dau, de exemplu, anumite pagini de Colette, mai ales acelea care vorbeau despre plăcerea fizică în iubire. Este acolo un mic univers senzorial pe care niciodată un bărbat nu l-a cetit într-un surâs pierdut de femeie. Atâta ascuţime de simţire şi, în acelaşi timp, aşa de exactă cunoaştere a ei, noi n-am crezut niciodată că se poate ascunde în golurile, în spasmurile, în efuziunile amorului. Ai brusc impresia că această veche tovarăşă de iubire, această familiară prezenţă, care este femeia de totdeauna, devine un animal străin, pentru prima oară enigmatic. Din momentul în care femeia nu mai este prizoniera psihologiei noastre, din momentul în care vorbeşte singură, cu sinceritate, despre adevărurile ei intime, pe care nici o privire de bărbat nu le-a străbătut niciodată până la ultima fibră - din acel moment vechea noastră busolă psihologică este pierdută. Asistăm atunci la o deschidere neaşteptată de peisaj interior. PUBLICISTICĂ 731 Cartea domnişoarei Odeanu m-a interesat prin o sumă de realităţi literare, dar, înainte de orice, m-a interesat prin faptul de a fi aşa de mult cartea unei femei. Sunt în ea observaţii şi reflecţii cu desăvârşire proprii unei conştiinţe femenine. Un bărbat le citeşte cu un anumit grad de adversitate, de neînţelegere. De exemplu scurtele pasaje referitoare la „posesiune” mi se par ultragiante prin indiferenţa lor. Numai o femeie ar putea asuma atâta oboseală, atâta involuntară ironie, în acest fapt în care noi cheltuim aşa de multe gesturi şi - vai! - aşa de multe vorbe. De altfel însuşi cuvântul «posesiune» devine pretenţios, încrezut, inutil de viteaz şi plin de inutile orgolii, când femeia acceptă şi cuvântul şi faptul cu atâta detaşare. „Peter m-a întrebat dacă vreau să mergem în camera mea. Am acceptat. M-am dezbrăcat şi am intrat în pat. Peter s-a aşezat pe marginea patului. E o seară de care nu-mi aduc bine aminte. Nu ştiu dacă mi-a spus că mă iubeşte. Mi se pare că m-a întrebat dacă mai am rezerva pe care o aveam în Grenoble. I-am răspuns că mi-e indiferent ce se întâmplă. Şi am aşteptat lucidă” (p. 135). Cât de puţin patetic este momentul, cât de liniştită este acceptarea! Alte lucruri au nemăsurat mai multă importanţă, decât acest fapt divers, care e departe de a fi o dramă. Eroina d-rei Odeanu este o fată turmentată, zăpăcită, în plină dezorientare - dar suferinţa ei stă in alte întâmplări, mai neînsemnate în aparenţă decât asemenea grave situaţii, care ei nu i se par deloc grave. 732 MIHAIL SEBASTIAN „I-am simţit respiraţia precipitându-se cu toate că simţeam cum mi se aprind obrajii şi tâmplele, din momentul acela eram un spectator treaz: am auzit cum se apropie paşi şi m-am gândit că e servitorul, am auzit cum coboară treptele, desigur a fost la toaletă sus”, (p. 142) E ceva derutant în această prea mare luciditate, în această lipsă de abandon, povestită puţin descurajat, puţin indiferent, cu oarecare ironie obosită la adresa efuziunilor bărbatului. Eroina romanului este incomod de atentă cu anumite gesturi cu anumite situaţii, pe care psihologia noastră le clasase definitiv. Senzualitatea ei nu e atât de tulbure, cât ne-ar flata să fie. Această senzualitate păstrează o primejdioasă clară vedere şi o imperceptibilă, dar sigură ironie. Mai sunt în afară de iubire, o sumă de alte împrejurări sau fapte pe care romanul acesta le vede foarte femenin. Intr-o carte de 370 de pagini mărunt tipărite, sunt fără număr pasajele ce se referă la îmbrăcăminte şi la decor. D-ra Odeanu nu pune în acest lucru nici o cochetărie, dimpotrivă oarecare neglijenţă. Dar privirea sa merge parcă din instinct spre detaliile decorative şi le consemnează exact, cu precizie vizuală, dar chiar cu nu ştiu ce răceală informativă. „Patul era răvăşit, un pat vechi cu plapumă roşie şi cu noptieră veche, cu marmură pe care era o lampă cu abat-jour, tot de modă veche şi un pahar de liqueur gol. Pe masa din mijloc o cuvertură roşie cu franjuri, o scrumieră de marmură alburie cu nuanţe de PUBLICISTICĂ 733 bleu cu suport pentru cutia de chibrituri în matul alb. Lângă ea o sticlă goală de vin, cu un pahar, un guler tare şi o pereche de mănuşi maro. Jos o sticlă de sifon goală pe jumătate. Eu stăteam pe o canapea acoperită cu pluş roşu ros, cu spatele spre fereastră, care avea nişte draperii din acelaşi pluş. Lângă uşă era dulapul cu oglindă. Oglinda era proastă şi toată camera apărea în ea strâmbă” (p. 223). Notaţia este directă, simplă, amănunţită. Este aici un ochi care ştie să privească. Un interior de casă are pentru noi ceva global, care se reduce la «atmosferă». O privire de femeie merge însă din deprindere familiară spre fiecare obiect în parte, în cunoştinţă de el, îl desenează, îl individualizează. Şi mai caracteristice sunt scurtele dar numeroasele notaţii de îmbrăcăminte din romanul d-rei Odeanu. E ceva din privirea reflexă a femeii în oglindă, vechea ei obişnuinţă de a se controla mereu. Autoarea vorbeşte evocator, deşi fără emoţie, şi numai cu preciziune de imagine despre o rochie, despre un pulover, despre un fular. Un bărbat când scrie despre îmbrăcămintea unei femei (amintiţi-vă paginile de acest gen ale lui Proust) o face cu o anumită mirare, cu nu ştiu ce uşoară stângăcie emoţionată, ca şi cum s-ar iniţia într-o lume străină încântătoare tocmai pentru că e străină. Când o femeie vorbeşte despre aceste lucruri (Anişoara Odeanu ca şi Colette), vorbeşte cu un fel de simplicitate, aş spune, tehnică. De aceea sunt atâtea siluete văzute direct şi comunicate de a da un sens vieţii. Din sutele de gesturi mărunte, din sutele de întâmplări infime, care alcătuiesc madreporic o viaţă, 734 MIHAIL SEBASTIAN d-ra Odeanu nu alege. Le primeşte pe toate, le consemnează pe toate, le reţine sau le lasă pe toate să treacă, cu o dezolantă nepăsare. „Apoi i-a venit în gând totuşi să telefoneze să vadă dacă e acasă. Nu era. Trebuie să fie la masă, am explicat. Nu, ea vede că Sieg a plecat din Bucureşti. Trebuia să meargă la părinţii lui la Iaşi. A stat, cât am mâncat, la mine. I-am propus să comand masa şi pentru ea.. A refuzat, nu-i i-e foame, a acceptat numai compotul şi o cafea neagră. Stătea întinsă pe divan. Mi-a cerut o pernă. Am scos-o. Eu nu scoteam niciodată pernele ziua.” (p. 221). Zeci de pagini sunt scrise în acest stil -de respiraţie tăiată, cu propoziţii scurte, direct- în paginile sale. Cartea d-rei Odeanu este romanul unei vieţi dezorientate, pierdută în prea multe incidente care nu duc nicăieri şi devin obositoare prin inutilitate, prin indiferenţă. Prea bine nu ştie ,probabil, nici tânăra eroină a cărţii ce vrea, ce aşteaptă de la viaţă, ce i-ar cere destinului. Se lasă dusă de întâmplări - întâmplări cenuşii, monotone, zilnice, pe care nu le stăpâneşte nici o voinţă şi se pierd într-o vagă nostalgie după iubire, după linişte. Fata aceasta nu trăieşte propriu-zis: mai degrabă „se lasă trăită”. Vin faptele peste dânsa - şi ea nu e în stare de altceva, decât să le suporte. De aceea sunt atât de multe incidente în acest roman, fapte mărunte înregistrate din neputinţă cu notaţii sumare, fără un adjectiv, fără un epitet, fără o PUBLICISTICĂ 735 nuanţă - sau dimpotrivă cu prea multe nuanţe şi detalii, înregistrate izolat, nearticulate. E o dublă impresie de precipitare nervoasă şi de indiferenţă obosită. Pe întinderea unui roman atât de lung, un astfel de stil prezintă desigur dificultăţi serioase de lectură. Poate că d-ra Odeanu ar fi trebuit să-şi impună un efort de concentrare şi de concizie, dar mă întreb dacă fiind mai puţin dezarticulat romanul său ar fi exprimat aşa de complect, sentimentul de ceaţă, de descompunere psihologică, de turmentare senzuală şi de tristeţe inutilă, care rămâne pe urma lecturii. ANTON HOLBAN ŞI LITERATURA Nu am intenţia să reviu aici despre literatura lui Anton Holban. La apariţia cărţilor lui, am spus în repetate cronici ce loc singuratec, orgolios ocupau ele în viaţa noastră literară - şi mă gândesc cu emoţie că undeva printre hârtiile mele trebuie să mai fie şi astăzi scrisoarea pe care mi-a trimis-o după cronica mea despre Ioana. Dar dacă pe Anton Holban, scriitorul de cărţi, îl vom mai întâlni adesea, pe omul timid, ascuzând sub un surâs nesigur nu ştiu ce panică fără leac, pe acesta l-am pierdut pentru totdeauna. Nu-1 voi mai vedea în sălile de concert, unde silueta lui era atât de cunoscută, atât de familiară. 736 MIHAIL SEBASTIAN Poate mă înşel, dar am avut totdeauna impresia că este ceva crispat în fiinţa lui Holban, iar zâmbetul lui mi se părea totdeauna oprit la jumătate, nu ştiu de ce obstacol intim. Dar în serile de concert era ceva transfigurat în acest prea febril Anton Holban. Asculta probabil cu o prea mare încordare, căci la sfârşit, după ultimul acord, avea o izbucnire expansivă de ascultător cucerit, care aplaudă zgomotos, puţin copilăreşte. îmi amintesc mai ales de un concert din primăvara trecută. Cânta la Filamomică Lola Bobescu simfonia spaniolă de Lalo. Era o dimineaţă de duminică, de la sfârşitul lui aprilie. Nu ştiu exact ce era: soarele alb de afară, tânăra fată care cânta cuminte, silitoare ca o şcolăriţă şi inspirată ca o domnişoară din elegiile lui Jammes - dar bătrâna simfonie era în acea dimineaţă strălucitoare ca niciodată. în primele rânduri, Holban aplauda cu violenţă, cu zâmbetul lui de astă dată larg deschis, luminat. M-a zărit şi a avut nu ştiu ce scurtă tresărire stingherită: „M-ai prins în flagrant delict de emoţie”. E un cuvânt pe care mi-1 amintesc astăzi cu melancolie, un cuvânt care arată mai multă ingenuitate decât ne-ar fi lăsat să bănuim scrisul său chinuit. ...Şi mai este o amintire, pe care o evocam duminică în sala îngheţată în care trupul lui Holban îşi aştepta ultima ardere. Astă-toamnă, am întârziat o oră pe plaja de la Cavama, într-un amurg de septembrie. Veneam acolo pentru întâia dată. Portul mi se părea trist, lipsit de frumuseţe, inexpresiv, prea liniar, prea impersonal. PUBLICISTICĂ 737 Venind de la un Balcic feeric şi mergând spre un şi mai feeric Surtuchioiu, Cavama mi se părea dezolată şi stearpă. Mi-am amintit atunci brusc de Cavama lui Anton Holban, de acea Cavamă din paginile Ioanei şi am ridicat ochii să văd dincolo de peisajul imediat ce se oferea privirii, un alt peisaj, tremurător, nesigur, care ştiam că este şi el acolo, undeva sub aceleaşi lucruri, sub aceeaşi lumină. Anton Holban îl văzuse -eu nu. Un scriitor care moare este o lume care se închide irevocabil. Câte Cavame, de noi nevăzute, nu duce Anton Holban în el, dincolo de viaţă? UNE PIÈCE ROUMAINE À PARIS Parmi les manifestations d’ordre artistique, que nous préparons pour la prochaine exposition mondiale de Paris, on annonce une représentation théâtrale d’un intérêt exceptionnel. Une pièce roumaine sera jouée sur une grande scène parisienne, par une troupe qui aura le concours de tous les acteurs roumains de Paris. Il n’est pas difficile de s’imaginer le succès retentissant d’un spectacle qui réunira sur la même affiche les noms de Marie Ventura, d’Elvire Popesco, d’Alice Cocea et de Yonnel. Ajoutez à ces quatre noms glorieux, la présence de Samson Fainsilber, de Mihalesco, de Lucas Gridoux et de Jenny Holt - et vous aurez sans 738 MIHAIL SEBASTIAN doute la plus diverse, la plus riche, la plus sensible équipe théâtrale possible. Mais ce qui sera surtout une surprise pour le public de Paris, ce sera non pas l’interprétation (car la réputation de ces acteurs n ’est plus à faire), mais le texte du spectacle. Pour la première fois, une pièce roumaine sera jouée en traduction française à Paris. Disons-le avec un peu de tristesse: il est grand temps qu ’un tel événement arrive. Nous n ’aimons pas faire des comptes avec nos amis, et le dévouement que nous avons toujours voué à la littérature et à l’art français n’a exigé aucune compensation. La Roumanie fournit à la France un public attentif, enthousiaste, généreux pour ses livres, que ce public achète avec une vieille et constante fidélité, pour ses pièces de théâtre qu’il applaudit depuis le début de notre vie théâtrale, sur toutes nos scènes. Depuis le commencement de l’art dramatique moderne en Roumanie, et jusqu ’à nos jours, le répertoire de nos théâtres fut constamment nourri par la production française, et il continue de l’être. Nous avons dans un certain sens exaspéré, car nous avons accepté parfois des pièces qui n’avaient que la qualité d’être françaises. Nos hommes de théâtre ont toujours travaillé sous l’influence parfois excessive de Paris. Est-ce une trop grande hardiesse, est-ce un manque de modestie, est-ce une exigence déplacée, de se demander pourquoi notre littérature dramatique (car elle existe, malgré les lourdes conditions matérielles qu ’on lui inflige) pourquoi cette PUBLICISTICĂ 739 littérature n'a pas connu à son tour un peu de sympathie en France? Les écrivains français n'ont jamais eu la curiosité de connaître la littérature de ce pays ami et lointain, qui a toujours représenté dans le centre européen une véritable île d'influence intellectuelle française. Ils nous ont visités, ils ont reçu avec beaucoup de gentillesse et parfois avec un peu de suffisance nos hommages, mais une fois de retour à Paris ils oubliaient facilement les déclarations de sympathie faites à Bucarest. Sans doute, nous aussi nous sommes responsables de cette indifférence de l'étranger envers nos livres, envers notre théâtre, envers notre art. La propagande roumaine n 'a jamais assez employé nos valeurs artistiques et elle ne s'est pas donné la peine de les faire connaître au-delà de nos frontières. Faut-il considérer l'activité qu 'on mène depuis quelque temps autour de notre pavillon à la future exposition de Paris comme un changement d'attitude et de politique de la propagande? Faut-il espérer qu'on saura mettre à l'avenir l'accent sur nos manifestations d'ordre créateur et spirituel? De toute façon, la première pièce roumaine représentée à Paris sera un événement. On a choisi une pièce de M. Lucian Blaga, dont le théâtre représente une des expressions les plus spécifiques de la sensibilité roumaine. Un souffle de grandeur folklorique anime l 'œuvre de ce poète qui n 'est peut-être pas un technicien du théâtre, dans le sens français de l'expression, mais qui est sans doute un 740 MIHAIL SEBASTIAN auteur d’une vision originale incontestable et d’une force d’expression virile, très plastique. Le public français, si compréhensif animé d’un tel désir de comprendre et d’aimer, saura déchiffrer dans ce spectacle, un message. ANDRÉ GIDE TRADUIT EN ROUMAIN On vient de traduire et de publier en roumain le dernier livre de M. André Gide, Retour de l’U. R. S. S. C’est, à ce que nous savons, de toutes ses œuvres, la seule qui a trouvé chez nous un traducteur. Ce choix ne vous paraît-il pas étrange? Pourquoi a-t-on attendu que Gide écrive un livre de politique, pour qu ’on le traduise? Pourquoi n ’a-t-on pas présenté au lecteur roumain aucune des grandes œuvres gidiennes, aucun de ses livres qui nourrissent depuis tant d’années, la vie spirituelle de la jeunesse de l’Europe, son inquiétude, ses recherches, ses débats? On traduit cher nous toutes les histoires plus ou moins sentimentales, plus ou moins romancées de M. Stefan Zweig ou de M. Emil Ludwig, mais on ignore un auteur de la valeur et de la complexité de Gide. On l’ignore - c’est une façon de parler. Sans doute André Gide a chez nous, comme partout, un grand nombre de lecteurs passionnés, et ses livres ont toujours été reçus en Roumanie avec une vive curiosité et une ardente sympathie intellectuelle. Mais il n ’est pas connu PUBLICISTICĂ 741 par une catégorie de lecteurs, qu'il ne faut pas dédaigner et auxquels nous n 'avons pas le droit d'offrir seulement des romans stupides: les lecteurs qui ne savent pas d'autres langues que le roumain et qui fournissent le public spécial des traductions. On traduit M. Farrère, M. Roger Vercel, M. Dekobra et M. Maurois, on traduit presque tout avec un manque de choix et une indifférence totale, et on néglige en même temps une œuvre de la grandeur de celle d'André Gide. Faut-il considérer la traduction du Retour de l’U.R.S.S. comme un changement d'attitude, comme une décision tardive de mettre fin à cette indifférence et de présenter enfin au public roumain un grand auteur? Je ne le crois pas. Cette traduction est plutôt un accident, c'est une concession faite à l'actualité, au goût du public, à la curiosité générale. C'est iniquement parce que ce Retour de l’U. R. S. S. est une confession politique, c 'est uniquement parce qu 'il concerne la destinée de la révolution russe, qu 'on l'a choisi pour être traduit. On y parle de Staline, on y parle du stakhanovisme, on y fait la critique du régime soviétique du point de de la liberté. C'est un livre actuel, c 'est un livre brûlant. Loin de nous l'intention d'ignorer tout ce qu'il y a de dramatiquement humain dans ce Retour - mais pour comprendre ce drame il faut d'abord connaître Gide, sa pensée, sa sensibilité. Pourquoi n 'a-t-on pas offert au lecteur roumain Les Faux-monnayeurs ou Les Caves du Vatican ou L’immoraliste? Pourquoi, à la place d'un 742 MIHAIL SEBASTIAN reportage, intéressant surtout par la personnalité du témoin, ne s’est-on pas donné la peine de présenter et de faire comprendre cette personnalité dans ses manifestations moins incidentelles, plus profondes et plus durables? Il est injuste de choisir de toute l’activité d’André Gide, un livre qui risque d’être considéré comme un livre de journaliste, si on ne sait pas que son auteur est un grand écrivain, un profond moraliste, un extraordinaire critique de l’art et de la civilisation. Si j’étais éditeur, si j’avais la possibilité de choisir, je crois que je commencerais par traduire un de ses petits récits, qui font de Gide un écrivain classique, un psychologue de la plus pure tradition française et un poète d’une si grande simplicité et noblesse: je traduirais volontiers l’inoubliable Isabelle, La Symphonie pastorale ou, mieux encore, la mélancolique, la pure, la sévère Porte étroite. Voici pourquoi après la traduction du Retour, nous avons encore l ’impression que Gide continue de rester un auteur non traduit. CLA UDIO ARRA U. LA PHILHARMONIQUE Nous avons attendu le récital que M. Arrau donna dimanche matin à l’Athénée Roumain avec une réelle curiosité et avec le sincère désir de corriger l’impression plutôt morne qu’il nous avait laissée jeudi soir. Nous avions eu en effet de la peine à PUBLICISTICĂ 743 reconnaître, dans le Concerto pour piano et orchestre de Schumann, Vancien jeu de M. Arrau, si clair, si inspiré, si libre autrefois. Nous nous sommes donc interdit dans notre chronique précédente de juger définitivement la cause. Il restait à M. Arrau une possibilité de revanche, et à nous même une possibilité de corriger une première impression: le récital. Dépêchons-nous de le dire, ce récital fut vraiment une revanche. Seul devant le piano, sans un orchestre désorienté, sans un dirigeur indifférent, M. Arrau a retrouvé certaines de ses anciennes qualités. Sans doute il fut encore loin de ce qu'il nous avait fait entendre en 1933, mais il fut encore plus loin de ce qu 'il nous a montré jeudi soir. Un programme d'excellent choix, très varié et de bonne qualité, lui permit de faire valoir le sérieux de son talent et de sa conscience artistique. Il joua tout d'abord la Partita en do mineur de Jean Sebastien Bach - et il la joua avec une clarté spécifique. Il y avait peut-être quelque chose d'impersonnel dans son jeu, mais quand il s'agit de Bach, ne faut-il pas préférer cette manière de jouer, à tout excès de „sentiment"? M. Arrau nous donna un Bach de bonne école, solide, puissant, simple, qui manque peut-être un peu trop d'esprit, mais qui n'est quand même pas trahi dans son style ferme de grand classique. Par contre, il nous semble que le pianiste italien met un peu trop de liberté sentimentale quand il joue du Beethoven. Il „raffine" trop. Il est trop 744 MIHAIL SEBASTIAN préoccupé par les petits détails, dont il est parfois la victime, car il se laisse ravir. Il insiste à dessiner -avec finesse d'ailleurs - des détails, qui prennent de la sorte une valeur ornementale, et il perd ainsi de vue la ligne générale de l'œuvre. Ceci ne veut pas dire que la Sonate en mi bémol majeur, jouée dimanche matin, ne fût pas un succès. M. Arrau la joua avec une délicate émotion, mais cette délicatesse était plutôt „ chopinienne " que beethovénienne. Il y a en Beethoven une gravité pathétique, que M. Arrau trahit légèrement par excès de délicatesse. Bon interprète de Chopin (il eut dans le temps le grand prix Chopin, tout comme Léopold Muenzer), le pianiste nous donna une ballade, une nocturne et un scherzo d'excellente qualité - ce qui ne nous empêcha pas d'évoquer un moment l'inoubliable jeu de Rubinstein et même celui de Braïlowsky. Si la première partie du programme fut nordique, allemande et polonaise, la seconde fut méridionale: française et espagnole. Nous entendîmes du Debussy, du Ravel, du Granados et du de Falla. M. Arrau met à les jouer une légèreté spirituelle, une bonne grâce, une délicatesse et une lumière, qui nous charment. Nous avons surtout aimé Ondine de Ravel et La jeune fille et le rossignol de de Falla. * Après M. Alfred Aies sandres co, voici M. Nonna Otesco au pupitre de la Philharmonique. Sa baguette n'est ni plus ferme, ni plus inspirée. Mais il a la même qualité appréciable pour un concert destiné au grand public: une certaine honnêteté de travail. Concert destiné au grand public - c 'est une façon de parler. La salle de VAthénée est depuis quelque temps à moitié vide. M. Georgesco avait déjà bien de la peine à faire venir les auditeurs habituels de la Philharmonique. Ce n'est pas, j'espère, pour empêcher cette évasion du public, qu'on a passé la baguette aux lieutenants du directeur général fGeneralmusikdirektor) comme on le dit avec tant d'involontaire ironie au poste Bucarest, quand on présente M. Georgesco en allemand). J'avoue avoir écouté avec assez de plaisir, ce jeudi soir, la Symphonie „Pathétique” de Tchaïkovsky. Inutile de nous souvenir toutes les bonnes raisons que nous avons à nous refuser un tel plaisir. Inutile de remarquer encore une fois tout ce qu 'il y a de primaire dans sa „ conception ", tout ce qu'il y a de péniblement facile dans son invention musicale, tout ce qu'il y a de trop direct, de trop extérieur, de trop „ épidermique " dans son émotion -inutiles toutes nos prudences critiques: elles ne nous empêchent pas de nous laisser quand même emporter („emporter" est peut-être trop dire), entraîner par son abondance mélodique, par la facilité des thèmes, par la richesse des motifs, par la rhétorique des effets musicaux. M. Otesco nous paraît être un esprit modéré et prudent. Il ne s'est pas laissé glisser sur la faute sentimentale de l'œuvre et il l'a dirigé avec un manque de fougue qui, même s'il n'était pas voulu, fut opportun. Ce qui nous intéresse spécialement dans le programme dirigé par M. Otesco, ce fut la suite Fantasmagories du compositeur Rogowski, un nom 746 MIHAIL SEBASTIAN inconnu chez nous, mais qui paraît occuper une place importante dans la musique polonaise et yougoslave - ce qui fait que M. Rogowski, polonais d'origine, nous soit présenté par une artiste de Belgrade, Mme Ludmila Slatiu. Félicitons la Philharmonique d'avoir eu cette initiative. Plus nos rapports artistiques avec les peuples voisins et amis seront nombreux, plus cette amitié sera consolidée et ferme. En littérature, comme en musique, il faut que notre contact avec la Yougoslavie, la Pologne ou la Tchécoslovaquie soit plus actif, plus systématique, plus continuel. Voici pourquoi avons-nous applaudi avec sympathie la suite de Rogowsky et la soliste de ce concert Mme Ludmila Slatiu excellente cantatrice. Naturellement, nous ne pouvons pas juger la suite qu'on donnait en première audition et il serait peut-être juste de l'écouter encore une fois pour la mieux juger. C'est une pièce symphonique assez confuse, dont les vocalises (si bien chantées par Mme Slatiu) se détachent parfois avec une saisissante netteté de la masse sonore générale. Les deux nocturnes de Debussy, qui complétaient le programme, furent exécutées avec un total manque de couleur et de souplesse. Il faut se résigner: notre Philharmonique n 'est pas un orchestre debussyste, comme il n'est d'ailleurs - que si rarement et si peu - un orchestre mozartien. Tout ce qui exige de la transparence sonore, de la fluidité musicale, tout ce qui demande un sens spécial des nuances, reste au dessus de cet ensemble PUBLICISTICĂ 747 symphonique dont les cordes sont trop rudes et les cuivres trop durs. Il faut un Enesco pour obtenir le minimum de souplesse, strictement nécessaire à une bonne exécution debussyste. La dernière pièce du programme fut Vouverture Anacréon de Cherubini, évidemment beaucoup plus approchée des possibilités de notre orchestre que les deux nocturnes de Debussy. MIHAIL SADOVEANU: CAZUL EUGENIŢEI COSTEA Am scris anul trecut despre Paştele blajinilor. Scriu acum despre Cazul Eugeniţei Costea. Trebuie sa fiu sincer şi să recunosc că o astfel de alegere însemnează oarecum a ocoli activitatea literară a d-lui Mihail Sadoveanu în ceea ce ea are central şi a ne opri la aspecte ale ei mai puţin profunde şi, în orice caz, mai puţin definitorii. Nici Paştele blajinilor, nici Cazul Eugeniţei Costea nu fac parte din realizările esenţiale ale d-lui Sadoveanu. Intre timp, d-sa a publicat Fraţii Jderi şi Izvorul alb, cărţi de largă întindere, de un covârşitor suflu epic şi, incontestabil, cărţi ce se află pe linia mare a geniului său creator. Totuşi, după cum se vede, am preferat pentru cronica noastră opere de un interes mai limitat şi de o valoare mai modestă, căci însuşi lucrul pe care şi l-a propus autorul scriindu-le a fost vizibil mai modest. 748 MIHAIL SEBASTIAN Cred că nu greşesc spunând că sunt cărţile de odihnă ale d-lui Sadoveanu, cărţile sale de repaos. Cetitorul nu trebuie să creadă că această preferinţă e un fel de a-mi uşura îndatoririle de cronicar. Nu la întâmplare şi nu fără socoteală am ales ce am ales. Două sunt motivele cari m-au determinat. întâi, un motiv de organizare a muncii mele personale. Lucrez de mai multă vreme la o monografie critică, destul de întinsă, a romanului românesc, în volumul secund al acelei lucrări va fi un lung studiu despre romanele d-lui Sadoveanu - şi desigur materialul va fi mai ales furnizat de cărţile sale de primă importanţă. îmi rezerv de aceea dreptul de a cerceta în cronici separate ceea ce aş numi „zona secundară” a operei d-sale. în al doilea rând, dacă-mi place să mă opresc la cărţile din această „zonă secundară” este pentru că le recunosc un farmec cu totul special, un timbru distinct în marea melodie sadovenistă. Un Mihail Sadoveanu, poet al istoriei, însufleţitor de epoci trecute, mare colorist al naturii, cunoaştem - şi îl cunoaştem de totdeauna. Dar ne este mai puţin cunoscut, mai puţin familiar, un Mihail Sadoveanu de stil modern, romancier interesat de aspectele urbane ale vieţii, sedus - foarte puţin şi nu fără oarecare ironie - de anumite incursiuni psihologice într-un suflet omenesc mai puţin primar, mai puţin răspicat, decât al vechilor săi eroi. Aici condeiul său ezită puţin, caută, se întreabă, cu ceva din timiditatea unei mâini de uriaş chemată la un joc prea fragil. Nu pot spune cât e de emoţionantă această ezitare şi ce impresie de glumă luată în serios îţi dau PUBLICISTICĂ 749 unele pagini în care acest scriitor obişnuit cu furtunile se mulţumeşte cu nuanţele. Dacă Paştele blajinilor era încă o carte pe vechiul gust al d-lui Mihail Sadoveanu, dacă şi conflictul şi personagiile acelei cărţi erau convenţional de sadoveniste, nu e mai puţin adevărat că se afla acolo o figură de tânără domnişoară simţitor deosebită de eroinele d-sale obişnuite. Cazul Eugeniţei Costea este şi mai accentuat o carte de alt stil. De aceea poate este scrisă cu mai multă ezitare, ca şi cum autorul s-ar teme de orizonturile prea nesigure spre care s-ar putea să fie dus de propriul său subiect. E mai mult un proiect de carte, decât o carte încheiată. Este o lungă explicaţie în care autorul încearcă să-i arate cetitorului de ce până la urmă nu va putea scrie povestea Eugeniţei Costea şi de ce rezistă ispitei de a o scrie. Târziu de tot, când va fi de mult antrenat în povestire şi când cartea se va apropia de sfârşit, d. Sadoveanu încă va avea cochetăria de a spune: „Presupunând, lucru extrem de puţin probabil, că totuşi cândva aş face această carte”... (p. 209). Mi se pare că niciodată d-sa n-a lăsat să se vadă că ar fi preocupat întrucâtva de chestiuni de tehnică literară. în Cazul Eugeniţei Costea - mai ales în primul capitol, dar şi în multe alte notaţii din cursul cărţii - ne vorbeşte despre o sumă de idei în legătură cu tehnica scrisului. O face, e drept, cu puţină ironie, cu anumită naivitate simulată, cu un respect prefăcut la adresa criticilor: „în interesul meu de azi, criticii au demonstrat fragilitatea genului epic ce se cheamă viaţă romanţată”. 750 MIHAIL SEBASTIAN Dar în ciuda acestui ton de glumă, d. Sadoveanu este totuşi sincer preocupat de unele întrebări în legătură cu arta romanului şi nu ştiu dacă, voind să facă din Eugeniţa Costea o figură mai neînţeleasă, cu sufletul mai incert, d-sa n-a vrut în realitate să-şi impună un exerciţiu depăşind deprinderile literare ale condeiului său. Portretul eroinei ne indică din pragul cărţii o figură în care n-am recunoaşte de la prima vedere un tip sadovenist: „Bruscă şi dramatică prin apariţie şi mişcări, cum şi prin aruncătura violentă sau languroasă a privirii; gravă prin vocea moale, cu intonaţii de contraltă. Gura ei cam mare, cu buze senzuale violent carminate, părea a da un contur misterios cuvintelor. Când protesta sau se precipita într-o discuţie absurdă, apoi se avânta cu toată inteligenţa şi mai ales cu toată forţa tinereţii şi cu toată pasiunea, ca şi cum s-ar fi avântat într-o ascensiune, ori ar fi lunecat într-o prăpastie.” Eugeniţa Costea pare a fi, în intenţia autorului, o apariţie neînţeleasă. „Bruscă şi dramatică”, spune d. Sadoveanu. Ceva straniu şi în orice caz ceva excesiv trebuie să fie în firea ei. Tocmai de aceea autorul pare intimidat de eroină - şi de mai multe ori ne face impresia că se refugiază în personaje mai puţin incerte şi prezentând o mai mare securitate. In fapt, deşi şi-a propus să ne vorbească despre Eugeniţa Costea, este parcă mai bucuros în tovărăşia celorlalţi eroi ai povestirii şi, cu voie sau fără, se lasă atras de personajele episodice. Există şi în această carte o „cucoană Smarandă” şi un „conu Gheorghiţă”, există şi aci un „Bercu crâşmarul” şi un „domnu PUBLICISTICĂ 751 Neculai Cumpănă, primarele”. Sunt momente nu lipsite de farmec, dar farmecul lor este cuminte, aşezat şi sigur. Mai tremurătoare, mai dificilă, mai improbabilă este trecerea Eugeniţei Costea prin carte - şi pasul ei graţios de domnişoară melancolică, predestinată unei morţi tinere, sună cu oarecare frică între atâţia oameni cari vorbesc tare şi calcă apăsat. Trebuie delicateţa unui astfel de autor, pentru ca un subiect ca al cărţii de faţă să dea o povestire aşa de suavă. Cazul Eugeniţei Costea ar putea fi cu uşurinţă o melodramă - şi totuşi nu e. Faptele cărţii, relatate sumar, dau o „intrigă” în care coincidenţele au ceva violent, forţat. Nu suntem prea departe de situaţiile tari pe care le iubeşte d. G; M. Vlădescu, de exemplu. Imaginaţi-vă un bărbat bun, afectuos, puţin visător, care e obligat să se sinucidă din cauza unui om aspru şi a unei soţii indiferente. Imaginaţi-vă o copilă care simte cine e vinovat de sinuciderea tatălui şi păstrează o puternică aversiune. Imaginaţi-vă, în sfârşit, că omul aspru se va îndrăgosti tocmai de văduva celui pe care l-a silit să se sinucidă şi că la rândul ei copila sinucisului îl va iubi pe el. Nu e atroce? Nu e insuportabil? Ei bine, nu. Nu e nici atroce şi nici, mai ales, insuportabil. D. Sadoveanu povesteşte totul cu un calm, cu o fină emoţie potolită, cu o gingăşie care nu numai că atenuează brutalitatea faptelor, dar le face normale, uşor de primit. Soţia indiferentă nu este monstruoasă. E în ea o eleganţă rece şi o inconştienţă calculată (dacă se pot împreuna aceste cuvinte), este o frivolitate de sentiment şi un egoism de animal frumos care, toate, intră admirabil în acel vocativ 752 MIHAIL SEBASTIAN puţin ironic, puţin omagial şi puţin melancolic pe care bărbatul trădat îl aruncă, nu fără emoţie: ducesă! Această Agripina Costea - ducesa - este o frumoasă schiţă de roman şi trebuie să admirăm graţia subţire cu care d. Mihail Sadoveanu a desemnat-o. Când mă gândesc cât de aproape era de melodramă şi cu ce mijloace simple autorul a salvat-o de acolo, înţeleg şi mai bine farmecul acestei cărţi, care desigur nu e un roman, dar este o frumoasă mică povestire. O ironie luminoasă, cristalină, arareori împânzită de o lacrimă (cum este de exemplu în mişcătoarea pagină a sinuciderii lui Laurenţiu Costea, (p. 101-102), o ironie subtilă, fără nimic violent, îngăduitoare, uşor dezabuzată, care ne aduce aminte - oricât ar părea de ciudată apropierea - de Anatole France, o asemenea ironie poate nu placidă, dar înţelegătoare şi melancolică fără să vrea, pluteşte peste paginile acestei cărţi - ce nu e poate pentru d. Sadoveanu decât o pauză în opera sa, dar este pentru noi un prilej de a medita la resursele d-sale literare mai puţin cunoscute. NOTĂ LA UN ROMAN FANTASTIC1 Ultimul roman al d-lui Mircea Eliade este primit de critica noastră literară cu neîncredere, cu ostilitate sau - în cel mai bun caz - cu un semnificativ refuz de judecată răspicată. Rareori am citit mai evazive opinii despre o carte românească. 1 Mircea Eliade, Domnişoara Christina. Roman. Editura „Cultura Naţională”. PUBLICISTICĂ 753 Pe de o parte, personalitatea acestui scriitor îl intimidează pe critic şi îi interzice să dezaprobe prea apăsat o carte purtând o astfel de semnătură; pe de altă parte, cartea aceasta este prea îndrăzneaţă prin temele şi prin tehnica ei, pentru ca să nu deştepte prudente suspiciuni. Cu o astfel de carte, orice laudă prea puternică şi orice rezervă prea categorică prezintă egale riscuri. Ea contrazice aşa de mult obişnuinţele de lectură ale criticului, încât îl dezorientează, dacă nu-1 nelinişteşte. Puţină buimăceală, salvată de un vocabular reticent, pluteşte atunci peste tonul de obicei sigur al criticii literare. Se înţelege că nu vreau să glumesc pe seama criticilor. îmi place să mă număr printre ei - şi nu-mi voi permite deci asemenea uşurinţă. Totuşi, de ce să nu mărturisesc satisfacţia pe care mi-o dă orice operă destul de incomodă pentru a zgudui puţin securitatea conformistă a criticii? Există anumite valori asupra cărora am convenit de mult. Există anumite tipuri de construcţie literară, anumite psihologii, anumite procedee, anumite deprinderi pe care le-am acceptat definitiv. Ei bine, când un autor sau o carte au suficientă îndrăzneală, destulă curiozitate, sau destulă nelinişte pentru a da peste cap acest mic capital de criterii, când un autor are curajul de a face altceva, este un adevărat exerciţiu de voluptate intelectuală să observi deruta pe care o provoacă. Un astfel de autor este d. Mircea Eliade. O astfel de carte este Domnişoara Christina. 754 MIHAIL SEBASTIAN După ce a terminat ultima pagină, cetitorul ezită, întreabă, caută... Nicăieri în lumea sa literară nu găseşte un punct de sprijin, o amintire care să-l ajute, o formulă care să-l liniştească. Obişnuit să străbată în lecturile sale peisaje cunoscute ca într-o cursă de autobuz cu parcursul dinainte fixat, cetitorul Domnişoarei Christina are un moment de stupoare când pe fereastra acestei cărţi zăreşte altă lume decât aceea cu care l-a familiarizat literatura lui de fiecare zi. Am mai observat-o şi altă dată: d. Mircea Eliade este un scriitor incomod. Ii place să-şi contrarieze cetitorii, să-i neliniştească, să le dezmintă aşteptările, să-i surprindă. E un scriitor instabil, care fuge de propriile sale formule. Abia a oferit lectorului un aspect al gândirii sau al sensibilităţii sale - şi se grăbeşte a-i înfăţişa un alt aspect, contrazicător. D. Eliade refuză să fie prizonierul cărţilor sale. Nu-1 aşteptaţi niciodată la capătul unui drum pe care l-a deschis. Nu va trece pe acolo. După Maitreyi a tipărit Lumina ce se stinge. După Huliganii, tipăreşte Domnişoara Christina. Nu cred că e o întâmplare ce se repetă. Este un adevărat ritm al creaţiei sale literare, care îi cere, după fiece mare succes, o reînnoire de material şi de stil. Nu e ceva dramatic în graba cu care scriitorul acesta se desparte de propriile sale victorii? S-ar zice că se teme a nu se lăsa subjugat de ele. Nu am intenţia să apăr Domnişoara Christina împotriva nimănui. .Dar am citit undeva că ar fi o PUBLICISTICĂ 755 carte facilă. Această afirmaţie mi se pare vizibil falsă. Rareori o operă literară a însemnat o mai severă rezistenţă la facilitate, un mai aspru refuz de a urma o pantă gata făcută. Penultimul roman al d-lui Eliade, Huliganii, a fost e carte de construcţie epică obiectivă. Aici, acest autor liric, impulsiv, uneori retoric, a dat dovezi de mare stăpânire, de perfectă luciditate şi de surprinzătoare siguranţă în compoziţie. Mari conflicte de viaţă se organizase în romanul său într-o viguroasă succesiune, într-o alternanţă de planuri epice, care mergea, în ce priveşte tehnica, până la virtuozitate. Critica şi publicul au ratificat printr-un consens perfect formula de roman pe care o realiza autorul Huliganilor. Un dublu mare succes - de presă şi de librărie - îl putea asigura pe d. Mircea Eliade că se găseşte într-un ţinut literar fericit. Nimic n-ar fi fost mai legitim şi nimic mai uşor decât să rămână pe acest teritoriu cucerit şi să continue o experienţă literară ce se dovedea aşa de generoasă. Dar d. Eliade se teme de tot ce e confortabil în literatură. Din orgoliu, din curiozitate sau din sinceră nelinişte interioară, d-sa părăseşte - cel puţin pentru moment - o întreprindere literară dinainte verificată, şi se aventurează într-o experienţă riscată, nesigură şi plină de primejdii. In acest sens Domnişoara Christina este o aventură. Este o dificultate pe care nimeni nu o impunea d-lui Eliade, nimeni decât propriul său spirit întrebător, neconformist, mereu solicitat de alte evaziuni. Mă întreb cine, în literatura noastră, ar fi capabil de atâta neprevedere. în definitiv, 756 MIHAIL SEBASTIAN Domnişoara Christina ar putea fi o eroare - dar o eroare care presupune curajul de a te fi angajat în ea fără a fi fost constrâns de nimic. Cel puţin pentru această imprudenţă, d. Mircea Eliade merită stima cronicarului, dacă nu-i poate cuceri adeziunea. Nu trebuie totuşi să se înţeleagă că Domnişoara Christina ar fi în opera acestui scriitor o carte absolut izolată, fără antecedente, fără semne prevestitoare. A fost totdeauna în d. Eliade o înclinare spre fantastic. Mari simboluri confuze, mari elanuri lirice, exprimate cu o ciudată şi nebuloasă forţă, străbat scrisul său încă de la primele manifestări. Sunt - aş spune - zonele nocturne ale operei sale, zonele ei de mister, zonele ei secrete. Personal, prin temperament, prin obişnuinţă de a gândi strict, prin necesitatea de a vedea limpede, comunic mai greu cu aceste regiuni ale literaturii d-lui Mircea Eliade, deşi un critic maliţios vorbea de curând despre „consanguinitatea noastră literară”. Dar nu pot ignora extraordinara putere de invenţie şi de emoţie, pe care acest filon de sensibilitate nebuloasă îl reprezintă în literatura românească, nu pot nesocoti temele cutezătoare pe care ni le propune, peisajele fantastice pe care le descoperă, întrebările stranii pe care le ridică. Sunt un prea măsurat scriitor pentru ca exemplul d-lui Eliade să nu mă intimideze oarecum prin tot ce aduce ca abundenţă de imaginaţie, ca bogăţie de ritmuri, ca febrilitate de expresie. E ceva aşa de năvalnic în opera PUBLICISTICĂ 757 sa, încât simplul ei spectacol te face să simţi limitele prea strânse ale propriului tău spirit. Chiar dacă ne referim la lucrările sale de primă tinereţe - cum este retoricul şi greu suportabilul Elogiu al virilităţii - nu se poate să nu remarcăm ce putere reală, ce forţă obscură străbate de sub obişnuita sa violenţă verbală. Cu vremea, vocabularul d-lui Eliade a devenit mai puţin violent, mai flexibil, mai nuanţat, dar elementele d-sale de sensibilitate fantastică au trecut spre o expresie mai interioară şi mai de substanţă. In Isabel, romancierul psiholog îşi împărţea cartea cu un romancier fantastic şi alături de o viziune exactă a vieţii, se ridicau umbre neguroase, flăcări stranii, enigme indescifrabile. Erau enigme care, duse mai departe, aveau să dea ameţitoarea Lumină ce se stinge (ameţitoare în înţelesul cel mai strict - căci cetitorii acelei cărţi nici astăzi nu cred că şi-au revenit din buimăceală) - iar acum pe această derutantă Domnişoara Christina. E uşor de înţeles că, deşi în opera d-lui Mircea Eliade Domnişoara Christina reprezintă o experienţă nouă, ea se leagă totuşi de cele mai vechi preocupări ale sale. Nu e o carte „făcută”, deşi compoziţia ei este aşa de curioasă. Nu este un roman artificial. Nu este o încercare schematică. Sunt vechi ecouri în scrisul d-lui Eliade pe care acest roman le reia, le amplifică şi le duce spre alte orizonturi. Stranie prin ea însăşi, cartea aceasta nu reprezintă mai puţin o funcţionare organică în ansamblul întregii opere. 758 MIHAIL SEBASTIAN E instructiv de văzut ce simple obiecţii se ridică în faţa acestui roman, înţeleg prea bine rezistenţa cetitorului. O înţeleg şi, în anumit fel, o împărtăşesc. Prima condiţie a unui roman este de a fi crezut. Dar e greu - nu-i aşa? - să crezi într-un roman cu strigoi. înţeleg însă mai puţin „argumentele” ce au fost expuse. între altele, s-a zis că patru oameni diferiţi nu pot trăi în acelaşi moment aceeaşi experienţă fantastică şi că, în speţă, nu pot vedea acelaşi strigoi. Argumentul mi se pare naiv. înseamnă a reduce fantasticul din Domnişoara Christina la un caz clinic, la o nevroză, ceea ce ar fi prea grosolan ca explicaţie. Dimpotrivă, ceea ce mă interesează în romanul d-lui Eliade este fuziunea directă dintre fantastic şi real. Nu sunt două planuri care alunecă fără să se întâlnească, ci două lumi care comunică aşa de strâns, încât hotarele lor se destramă de la un anumit moment, şi pier. Domnişoara Christina întinde din lumea ei de vis o mână către viaţă. Nu e o halucinaţie, nu e un caz de isterie, nu este o nălucă ce va pieri o dată cu deşteptarea din somn. Realitatea ei este certă, prezentă, plastică. „Din capătul aleei venea cu pasul grăbit, mâniată, Domnişoara Christina. Trecu pe lângă ei privindu-i în ochi, ameninţătoare; parcă ar fi vrut să-i îngheţe, într-atât de sticloase îi erau privirile... Nu mai era, acum, nălucirea de aburi şi spaimă - nici prezenţa apăsătoare a unui suflet nevăzut. Christina îi ţintuia aspră, din spaţiu - nu din vis. O vedea cu o delirantă precizie, foarte aproape de el. îl uluia mai ales pasul ei feminin, precipitat şi mâhnit. Domnişoara Christina PUBLICISTICĂ 759 se sui în rădvan strângându-şi cu amândouă mâinile mătăsurile în jurul gâtului. Rochia îi era răvăşită, bluza descheiată. O mănuşe de mătase neagră, lungă şi fină, alunecă pe scara trăsurii şi căzu apoi nevăzută în mijlocul aleei” (p. 204). Nu se poate un comentariu critic mai rudimentar decât acela care ar pomi de la grija plauzibilităţii. E plauzibilă Domnişoara Christina? Cu o asemenea întrebare, lichidăm orice viziune poetică. Punctul de vedere este prea trivial ca să nu fie victorios. Romanul d-lui Eliade nu i-ar putea desigur rezista. Există în literatura noastră un întreg ciclu de povestiri fantastice. în perioada sa de dibuire (înainte adică de Rusoaica), Gib Mihăescu a încercat şi el genul. D. Cezar Petrescu de asemeni. Nici d. Ionel Teodoreanu nu i-a rezistat. Turnul Milenei şi Golia au fost experienţe destul de neaşteptate în acest periculos şi delicat domeniu. Domnişoara Christina însă nu e dintr-o familie cu toate aceste cărţi. Ea se leagă de un fir mai depărtat. Izvoarele fantasticului, d. Eliade le urmăreşte până la Eminescu şi, de acolo, mai departe, în folclor. Dacă trebuie să-i găsim Domnişoarei Christina un punct de confluenţă în istoria romanului nostru, atunci acest punct poate că nu e altul decât Sărmanul Dionis. în stabilirea acestui zbucium ne ajută d. Eliade însuşi, căci fantomele romanului său deşteaptă din 760 MIHAIL SEBASTIAN amintire coarde eminesciene, straniu de potrivite. Chemarea luceafărului sună pe buzele stinse ale Christinei cu o naturaleţă obsedantă. Şi poate că numai în marile poeme eminesciene, un strigoi a avut vreodată acea fascinantă melancolie, acea dulce graţie, acea plutitoare reverie pe care Christina o poartă cu sine, mai mult senzuală decât lugubră, mai mult visătoare decât fantomatică, mai mult delicată decât demonică. E un personaj în cartea d-lui Eliade care singur ar ajunge pentru a-i asigura valoarea literară. Acest personaj este mica Simina, curioasă figură de fetiţă pe pragul nubilităţii, ascunzând sub un obraz de păpuşă flăcările reci ale unui demonism precoce, de o luciditate care ne crispează şi, alteori, de o inconştienţă care ne lasă dezarmaţi. încă în 1930, d. Eliade ne arătase cât de multe lucruri ştie să descifreze în lumea nesigură a copilăriei şi a primei adolescenţe. Erau deja în Isabel asemenea siluete turburătoare prin ingenuitate criminală. Asemenea tipuri de copii nu se găsesc decât în literatura engleză. Simina îmi aminteşte de anumite trăsături din The Wuthering Heights a Emilyei Bronte şi de alte trăsături din Un ciclon la Jamaica, memorabilul roman al lui Robert Hughes, mai puţin cunoscut la noi, şi pe care adesea l-am recomandat cu căldură cetitorilor mei. Dar, desemnându-i Siminei o familie psihologică, nu vreau să-i scad întru nimic interesul strict personal, farmecul ei confuz, graţia ei odioasă. PUBLICISTICĂ 761 Puţine apariţii din romanul românesc ne lasă amintiri atât de complexe şi un sentiment egal de nelinişte. HENRI DUVERNOIS Que Duvémois fut un grand écrivain, on ne le savait que depuis peu de temps. Il avait eu tout d'abord une réputation d'écrivain facile, agréable et superficiel. Mais cette réputation Colette elle aussi l 'avait eue autrefois. Rien ne me semble plus difficile que de faire la distinction entre ce qui est l'esprit véritable et ce qui n'est qu'une sorte de frivolité amusante. Rien n'est plus difficile que de faire la différence entre Sacha Guitry et Louis Verneuil. Henri Duvernois était considéré, dans certains milieux, comme une sorte de Louis Verneuil du roman. Agréable à lire, mais facile à oublier. Ce n 'est que plus tard qu'on a compris l'honneur un peu triste, un peu amer, qui se cachait sous cette facilité ravissante. Duvernois fut le romancier de Paris: le romancier d'un certain Paris, petit-bourgeois, un peu provincial, un peu ridicule, un peu émouvant. Il avait un curieux mélange d'émotion et de cruauté ironique à parler de ce petit monde. Ce qui nous charme toujours dans ses livres c'est son grand art de raconter les choses, avec un naturel si vif, si dégagé, si simple. Dans une époque littéraire, qui a perdu le goût du récit et qui s'est 762 MIHAIL SEBASTIAN orienté presque exclusivement vers les études de psychologie, dans une époque littéraire, dominée par le „monologue intérieur”, Duvernois restait avec une simplicité délicieuse un nouvelliste et un romancier, qui avait de Vinvention, qui aimait les „sujets” riches, mouvementés, et qui prenait du plaisir à se laisser entraîné par ses personnages, sans trop s'inquiéter de leurs débats intérieurs. Ceci ne veut pas dire que Duvernois n 'était pas un bon psychologue. Si, il l 'était, mais sans insister, sans trop d'explications, avec une certaine négligence, avec un certain détachement. Ce qui l'intéressait avant tout c'était le rythme du récit, l'abondance des événements, la marche des choses et des hommes, qu 'il racontait avec tant de pittoresque et de couleur. Ecrivain satirique sans doute, mais prenant toujours une sorte d'indulgence souriante envers les victimes de sa satire. Il n 'appuyait pas, il n 'exagérait pas, il n 'allait presque jamais jusqu 'à la carica ture. Son théâtre, même quand il aborde la satire politique, n 'apas l'âpreté de ton d'un moraliste. Il nous fait rire, mais il y a toujours au-delà de ses personnages les plus comiques, un trait de naïveté amusée. Duvernois n 'était pas un technicien du théâtre. Assez habile pour esquisser les trois actes d'une comédie, il n'avait pas pourtant la maîtrise d'un faiseur de pièces. Aussi son théâtre garde un mouvement, une fraîcheur, une spontanéité de véritable jeunesse. Souvenez-vous le premier acte de sa comédie Rouge. J'aime moins les deux autres, mais ce premier acte est une merveille d'esprit et d'humeur. PUBLICISTICĂ 763 Mais, s 7/ faut évoquer Vœuvre d'Henri Duvernois, ce sera toujours ses nouvelles et ses romans que nous évoquerons, ces romans qui nous gardent toute une humanité humble, émouvante, pathétique et, malgré tout, souriante. Il nous est difficile de croire que l'auteur de l'inoubliable Crapotte est mort. Cette mort nous fait un peu plus vieux. CYRIL SMITH ET KEITH FALKNER. CONCERT DE MUSIQUE ITALIENNE. KREUTZBERG Quelques jours d'absence de Bucarest nous ont empêchés d'assister aux deux concerts de violon donnés cette semaine par M. Fritz Kreisler, le célèbre virtuose. Nous nous excusons auprès de nos lecteurs de ne pouvoir leur parler de cet événement musical, qui fut sans doute le plus intéressant depuis le commencement de la nouvelle année. Notre regret est plus grand encore, en regardant le beau programme que nous avons perdu: Bach, Mozart, Beethoven. Mais nous n 'avons pas perdu la belle soirée de musique, offerte vendredi le 29 janvier, par la société „Anglo-Roumaine ", soirée au cours de laquelle deux bons artistes anglais nous furent présentés: le pianiste Cyril Smith et le bariton Keith Falkner. Les artistes de la Grande-Bretagne ne sont pas généralement connus en Europe. Nous nous rappelons ne pas avoir entendu, jusqu'au concert dont il s'agit, des musiciens anglais à Bucarest. La 764 MIHAIL SEBASTIAN France, F Allemagne, F Italie, la Pologne nous envoient tous les ans les ambassadeurs de leur vie musicale, mais F Angleterre reste en ce domaine dans une solitude vraiment insulaire. Aussi ce fut avec une curiosité et une sympathie toute spéciale que nous entendîmes le concert de vendredi passé. M. Cyril Smith est un pianiste qui connaît parfaitement son instrument. Son jeu est précis, simple, juste. Une impression de sûreté technique et d'intelligence claire se dégage de sa manière de jouer. Il n 'a sans doute pas la flamme pathétique d'un Rubinstein, ni la grâce légère d'un Kempjf, mais tout ce qu'il fait est d'une rare justesse et d'un réel sens musical. Les classiques trouvent en lui un interprète de bonne classe. Quelle clarté, quelle simplicité lumineuse dans les deux sonates de Scarlatti jouées vendredi soir! Tout son programme prouva un excellent choix (une fantaisie de Hàndel, une mélodie de Gluck, les variations de Brahms sur un thème de Paganini), mais la partie qui nous intéressa spécialement fut la dernière, réservée à la musique anglaise, si rarement jouée chez nous et généralement si mal connue en Europe. M. Keith Falkner n 'est pas un chanteur d'opéra. Sa voix ne cultive pas les „records" et ne cherche pas à nous éblouir par les „ tours de force ". C'est un artiste sensible, qui comprend et qui veut nous faire comprendre ce qu 'il chante. Ceci n 'empêche que les possibilités vocales de M. Falkner soient des plus belles. Une voix de baryton chaude, PUBLICISTICĂ 765 généreuse, émouvante est mise par cet artiste au service d’un répertoire d’une grande finesse. M. Falkner nous chante des airs et des petites pièces de Purcell, Robert Jones, Villiers Stanford, Francis Taye, George Butterworth, Hubert Parry, Eugen Goossens et Armstrong Gibbs. Si on ajoute à cette liste les auteurs interprétés par M. Cyril Smith au piano (c’est à dire John Ireland, Arnold Bax, Arthur Bliss, Frederik Delius) on obtient un riche programme de musique britannique. La tâche d’accompagner M. Falkner revint à Mlle Cristabel Fulbard, qui s’en acquitta de la manière la plus heureuse. * Empêchés d’assister au concert de musique italienne, organisé mercredi soir à la salle Dalles par la Société de Radiodiffusion, nous ne fûmes pas heureusement empêchés de l’écouter à notre appareil de radio. Félicitons la direction de nos deux postes radiophoniques d’avoir eu l’initiative de ce concert, qui sera d’ailleurs suivi d’un second concert, toujours dédié à la musique italienne. Le programme fut précédé par une petite conférence introductive, donnée par M. Emanoil Ciomac, le critique musical bien connu. M. Ciomac fait depuis quelques années une très utile chronique musicale, à l’usage du grand public. Chaque jeudi soir, avant le concert symphonique habituel, il parle devant le microphone du poste Bucarest, en présentant le programme de la soirée. Il met ainsi à la disposition de ses auditeurs une information 766 MIHAIL SEBASTIAN musicale très utile et très pédagogique. Nous sommes heureux de pouvoir Ven féliciter. Le programme de mercredi soir nous offrait un voyage un peu trop rapide, un peu trop sommaire à travers l’histoire de la musique italienne. Partis d’Arcadelt, nous arrivâmes après deux heures de concert à Vivaldi. C’est une manière de brûler les étapes. Palestrine, Orlando di Lasso, Frescobaldi, Scarlatti et Corelli furent les moments les plus illustres de ce voyage musical. Le quatuor vocal Radulesco, le chœur Madrigal et l ’Orchestre Radio furent les trois ensembles musicaux qui collaborèrent à ce concert. Les solistes furent Mme Rosi Baumann-Radulesco, M. Jiano, M. Johannes Stadelmann. Quant à la direction générale du concert, c ’est M. Radulesco qui en eut la charge. Naturellement il ne s’agit pas de faire une critique trop serrée d’une telle soirée de musique. Son caractère informatif éducatif est évident. L ’intention des organisateurs n ’est pas de nous offrir une exécution parfaite - ce qui serait impossible, si nous considérons la diversité et les difficultés d’un programme si large, si général. L’utilité d’un tel concert est surtout d’ordre didactique. C’est un point de vue qu ’il ne faut jamais négliger. * Nous fûmes obligés, ce jeudi soir, de choisir entre le concert de la Philharmonique, où nous appelait notre obligation hebdomadaire de critique musical, et entre le récital de danse que M. Harald Kreutzberg donnait à la même heure à l ’Opéra Roumain. PUBLICISTICĂ 767 Faut-il vous expliquer pourquoi ce débat intérieur ne dura pas trop longtemps? Et faut-il vous dire quel fut finalement notre choix? Non, car vous F avez deviné. Oui, nous avons sacrifié avec un léger regret le concert de la Philharmonique, dirigé par M. Egizio Massini et -trahissant en quelque sorte les devoirs imposés par cette chronique - nous nous rendîmes à F Opéra pour voir et, je me dépêche de vous le dire, pour applaudir la danse de Kreutzberg. Quel extraordinaire artiste! Sa figure, qui est elle-même une sorte de masque permanent, est d'une expressivité brusque, dramatique, poignante. Dès qu 'il apparaît, Kreutzberg vous impose sa présence, qui est puissante jusqu'à l'obsession. Sa chorégraphie est dramatique dans le sens théâtral du mot. Il y a quelque chose de violent, de rhétorique dans son jeu - ce qui fait de Kreutzberg un véritable expressionniste allemand. Mais ses ressources sont plus variées, plus complexes. Un mime, un acrobate, un clown se rencontrent dans sa personnalité. Le côté grotesque de sa danse est un aspect des plus troublants de Kreutzberg. Je ne crois pas abuser de mes souvenirs, en vous disant qu'à certains moments il me rappelait Grock. La fin si ingénue de la danse de Till Eulenspiegel était une parfaite sortie de grand clown. Evidemment, le public se laisse amuser et il applaudit de bon cœur, mais je crains qu 'il se trompe sur la signification de ce trait, qui n 'est pas du tout une facilité. Quelle est la richesse et la fantaisie de cet artiste on le peut comprendre, en faisant la 768 MIHAIL SEBASTIAN comparaison entre la délicieuse Romance de la Petite sérénade de Mozart et la „danse du bourreau” de Wilkens. L’écart qui existe entre ces deux pièces donne la mesure de toute la diversité dont ce danseur est capable. UNE MANIFESTATION MUSICALE YOUGOSLA VE Le concert donné hier soir à l’Athénée Roumain par l’Orchestre Symphonique de la Garde Royale yougoslave n ’est pas un événement musical ordinaire. Nous l’avons applaudi avec la double conviction de notre satisfaction artistique et de notre sympathie amicale. Ce n ’est pas seulement un excellent orchestre que nous avons eu le plaisir de recevoir à Bucarest. C’est bien mieux: une ambassade spirituelle d’un grand pays ami, qui nous envoie un message d’art, auquel nous sommes doublement sensibles. Le colonel Pokorny; le dirigeur de cet admirable ensemble symphonique, est un musicien accompli, mais il est surtout, dans cette circonstance, le porteur d’un message qui enrichit l’amitié yougoslave et roumaine et qui la sert de la façon la plus noble. Nous l’avons souvent dit: rien n’est plus utile qu ’une connaissance des peuples amis dans les domaines de l ’esprit. Un contact intellectuel et artistique nourrit une alliance politique et lui donne une justification intime, que la diplomatie ne saura jamais lui donner dans une conférence. Il faut laisser PUBLICISTICĂ 769 les peuples se parler - et quel langage peut être plus clair, plus direct, plus simple et en même temps plus profond, que le langage de l’art? Il y a chez nous une sincère curiosité pour tout ce qu’on pense, pour tout ce qu’on écrit à Belgrade. Chaque fois que nos écrivains et nos journalistes ont eu la possibilité de visiter la Yougoslavie, un des aspects de la vie du pays qui les a le plus intéressés ce fut l’activité littéraire, théâtrale et artistique. Etre mis en contact avec les milieux littéraires et artistiques de Belgrade c’est pour nous la façon la plus complète de prendre connaissance de ce qui fait l’atmosphère spécifique du pays, la sensibilité artistique de la nation, le caractère général de son âme et de son cœur. Avec quelle sympathie n’avons-nous pas salué l’année passée la représentation d’une pièce yougoslave sur la scène d’un de nos théâtres! Et, nous en sommes certains, nos amis yougoslaves ont le même désir amical de nous mieux connaître, et ils nous en ont donné maintes fois la preuve. Nous n ’avons pas oublié la réception chaleureuse, qu ’on avait faite il y a un an à l’Orchestre de la Garde du Palais de Bucarest, que M. Massini avait dirigé devant le public yougoslave, à Belgrade. Un public attentif, juste, plein de compréhension, avait suivi les concerts de l ’orchestre roumain avec la sympathie la plus manifeste. Le colonel Dragomir Pokomy et son orchestre nous ont donné hier soir l’occasion d’une revanche et si nous l’avons applaudi longuement ce ne fut nullement par courtoisie. La qualité du concert, la discipline de l’orchestre, la cohésion des instruments, l’autorité 770 MIHAIL SEBASTIAN musicale du dirigeur, souplesse attentive de chaque exécutant - tout collabora à faire de cette soirée musicale un événement de premier ordre. Mais ce qui nous intéressa en premier lieu ce fut le programme du concert. Nous connaissons trop peu la musique originale yougoslave, nous connaissons insuffisamment ses compositeurs. M. Pokorny a eu Vexcellente idée, pour laquelle tout amateur de musique lui doit être reconnaissant, de nous offrir un programme presque entièrement dédié à la musique de son pays. Kalinnikov, Binicki, Milojevic, Baranovic, ce sont des noms qu ’il faut retenir. Leurs compositions, que M. Pokorny dirigea avec une admirable générosité, nous laissent entrevoir une musique yougoslave nourrie d’une part par les plus fraîches sources folkloriques et disciplinée d’autre part par une technique musicale très certaine et parfois d’un étonnant accent moderne. Quelle richesse de couleur, quelle richesse d’invention et quelle complexité de rythmes dans le programme de ce concert! Ce fut vraiment les plus fertiles, les plus pittoresques, les plus originales de l ’âme yougoslave. DEUXIEME CONCERT DE MUSIQUE ITALIENNE. THÉOPHILE DEMETRIESCO ET LA PHILHARMONIQUE SOUS LA DIRECTION DE M. IONEL PERLE A Un pianiste russe inconnu chez nous a fait cette semaine ses débuts à Bucarest en donnant mercredi soir PUBLICISTICĂ 771 un premier concert à l \Athénée Roumain. Il s ’agit de M. Alexandre Borovsky. A notre grand regret, nous étions convoqués le même soir, à la même heure, à la Salle Dalles, où on donnait un autre concert, dont le programme nous paraissait remarquable: c’était le second concert de musique italienne, organisé par la Société Roumaine de Radiodiffusion. Ayons la sincérité d’avouer qu ’ily avait encore une raison qui nous déconseillait d’aller entendre M. Borovsky: c ’était la réclame indiscrète, abusive et un peu naïve qui avait précédé son concert. Les affiches étaient surchargées de superlatifs: grand, célèbre, admirable, unique... C’est un peu trop. Il est élégant de supposer que le public musical est sensible, a plus de discrétion, a moins de tapage. Ces moyens de réclame sont trop cinématographiques pour convenir à la sobriété naturelle, à la pudeur artistique d’un vrai musicien. Mais soyons justes: M. Borovsky ignore peut-être les abus de vocabulaire de son imprésario. Aussi attendons-nous avec sympathie le deuxième concert, qu’il donnera la semaine prochaine, et nous nous promettons d’y être présents. * Donc, pendant que M. Borovsky jouait à l’Athénée (un très beau programme d’ailleurs: Brahms, Prokofiev, Stravinsky, Chopin...), nous entendions à la Salle Dalles de la musique italienne ancienne. Le programme était un peu trop éclectique, pour ne pas dire fantaisiste (il commençait avec Carissimi et finissait avec Vivaldi), mais, il nous 772 MIHAIL SEBASTIAN présentait de très belles œuvres, si disparates qu 'elles fussent. Nous écoutons toujours avec un réel plaisir des chanteurs de la qualité de Mme Rosi Baumann-Radulesco, de Mme Nella Dimitriu ou de M. Aurel Alexandresco. Tous les trois nous les connaissons d'ailleurs depuis longtemps et c'est grâce à leur collaboration que nous avons souvent entendu de la bonne musique ancienne. Combien de fois n 'avons-nous pas parlé ici même de la Mater Dolorosa, du Pergolèse ou de la Passion selon saint Mathieu de Jean Sebastien Bach, dont les interprètes principaux furent notamment ses trois artistes. Mme Baumann-Radulesco est spécialement douée pour ce genre de musique: ses possibilités vocales, la pureté de son timbre, la noblesse innée de son style, tout est remarquable dans cette interprète des grands classiques. La seconde partie du programme était réservée à la musique instrumentale et symphonique. Au clavecin, comme au pupitre de dirigeur, M. N. Radulesco fut plein de compréhension et de délicatesse, dans un domaine musical où la délicatesse est obligatoire. Le concertino de Scarlatti fut une délicieuse pièce symphonique, bien que l 'Orchestre Radio ne soit pas l'ensemble indiqué pour une telle œuvre. * Le dernier concert de la Philharmonique nous donna l'occasion de revoir, après une longue absence, M. Ionel Perlea. La valeur de ce chef d'orchestre ne fait pas de doute. Il a de l'autorité, il est un bon travailleur, il PUBLICISTICĂ 773 connaît bien son métier et il a le courage d’aborder un répertoire plus varié et parfois plus difficile que celui de ses collègues. N’est-il pas significatif par exemple le fait de nous donner dès son premier concert symphonique une symphonie de Gustav Mahler, si rarement jouée dans les dernières années chez nous, et si commodément évitée par M. Georgesco? Nous n ’avons jamais caché ni notre sympathie artistique pour M. Perlea, ni notre confiance en son activité, ni notre satisfaction de pouvoir suivre attentivement cette activité. Ceci ne nous empêchera pas de remarquer toutes les erreurs de „tempérament” que M. Ionel Perlea a commises plusieurs fois dans l’exercice de ces fonctions officielles. Ce n ’est un secret pour personne la manière provocatrice dont il a fait preuve dans un récent conflit à l’Opéra Roumain, qu’il a quitté brusquement après un incident enfantin et comique. Il y reviendra sans doute, nous l ’espérons pour lui-même et surtout pour l’institution, mais ces brusques accès de mauvaise humeur qui se répètent trop souvent ne servent pas du tout son prestige artistique. Petit dictateur nerveux, M. Ionel Perlea a toujours raté les missions administratives dont il a eu la chance ou la malchance d’être chargé. Il est un musicien - et ce n ’est qu ’un musicien qu ’il doit rester. On ne doit plus lui donner l’occasion de quitter la baguette pour agiter à sa place une épée directoriale, qui ne lui convient pas du tout. Voici plusieurs semaines depuis que M. Perlea est en grève et qu ’une bonne partie du répertoire de 774 MIHAIL SEBASTIAN VOpéra se trouve par conséquent interdite purement et simplement. Quand entendrons-nous de nouveau Les Maîtres Chanteurs/ Avec cette remarque qui nous paraît obligatoire, revenons au concert de jeudi soir et disons encore une fois avec quelle joie nous avons applaudi l 'ouverture à Cosi van tutte de Mozart et la première symphonie de Mahler, toutes les deux dirigées avec une intelligence parfaite de leurs styles différents. Mais la surprise de la soirée furent les deux concertos pour piano et orchestre, en do majeur de Mozart et en la majeur de Liszt, grâce auxquels nous fîmes la connaissance de M. Théophile Demetriesco, pianiste roumain siégeant depuis de nombreuses années à Berlin, où il paraît avoir conquis une solide réputation dans le monde musical allemand. Les mélomanes plus vieux et qui ont bonne mémoire se souviennent d'un concert donné par M. Demetriesco à Bucarest il y a quinze ans, mais pour nous il fut jusqu 'à jeudi un nom inconnu. M. Demetriesco est un pianiste de bonne technique, puissant dans son jeu, clair dans l 'interprétation de l 'œuvre qu 'il joue, juste dans la ligne générale de cette interprétation. Nous trompons-nous si nous disons avoir l'impression d'une certaine froideur didactique, d'un certain manque d'expression personnelle? Il est très possible et aussi c 'est avec un sincère doute que nous le disons. Pour nous fixer, il serait nécessaire d'entendre de nouveau M. Demetriesco, dans un répertoire plus complet et plus varié. PUBLICISTICĂ 775 L 'accueil sympathique que le public bucarestois lui fit jeudi soir lui donnera peut-être Venvie de rester encore parmi nous. Espérons que nous aurons donc la possibilité de compléter notre première impression avec une étude plus attentive et plus minutieuse de son jeu. DEM. THEODORESCU: ROBUL D. Dem Theodorescu este un scriitor ironic. Ironia pentru d-sa este mai mult decât un mod familiar de expresie: este de-a dreptul o atitudine în faţa vieţii. Nu ştiu dacă o astfel de atitudine convine în totul artei romanului. Ironia duce la comentariu, la notaţie marginală, la joc verbal. Ea împiedică o luare directă de contact cu viaţa. Ea îi creează scriitorului reticenţe şi rezerve personale care îl opresc să creadă în proprii săi eroi. Romanul cere mai puţin control, mai multă libertate, o privire mai degajată. Scriitorul ironic nu se poate uita pe sine. Nici un moment el nu se lasă antrenat de jocul ficţiunii - ci îl controlează, îl comandă, îl conduce. Mi se pare că eroul principal al romanului Robul este însuşi autorul lui. El e present pretudindeni în fiecare pagină, în fiecare detaliu. Nici un moment personajele cărţii nu rămân singure. D. Dem. Theodorescu este cu ele, notând, judecând, explicând. E o tovărăşie excelentă, căci este tovărăşia unei inteligenţe. Totuşi această prezenţă continuă a 776 MIHAIL SEBASTIAN romancierului între eroii cărţii, devine cu timpul indiscretă şi obositoare. De ce nu-i lasă singuri? De ce nu le dă răgazul de a se răfui ei între ei, fără martori, cu uşile închise şi cortina trasă? Am avut, cetind această carte, impresia că asist la un film, în care se mai văd - într-un colţ al pânzei -mâna regizorului şi obiectivul aparatului. Atâta lucru ajunge, pentru ca să nu pot crede că ceea ce se întâmplă, se întâmplă cu adevărat. Robul este mai mult romanul d-lui Dem. Theodorescu, decât al lui Nicolin, Obogea, Mischianu sau Elvira. Un sigiliu cu iniţialele sale de autor se imprimă pe toate faptele şi cuvintele lor. Şi prin temă psichologică, şi prin problemă socială, şi prin atitudine morală, Robul este o carte tipică în literatura noastră. E încă un roman al ratării. Zic încă unul - pentru că sunt foarte multe romane scrise pe aceeaşi temă. Nu ştiu de ce literatura noastră epică îi iubeşte aşa de mult pe rataţi. „Drama inadaptării” a fost decenii întregi materialul aproape exclusiv al romanului românesc. Inadaptarea ţăranului la mediul orăşenesc corupt. Inadaptarea tânărului sentimental la moravurile cinice ale amorului. Inadaptarea intelectualului idealist la mizeriile politicii. Fără ironie vorbind, mi se pare că Dan al lui Vlahuţă este în acest sens un tip premergător. Deosebirile dintre el şi celelalte figuri de rataţi, ce abundă în literatura noastră, sunt deosebiri de calitate literară, nu de substanţă umană. într-adevăr nu cred că Radu Comşa al d-lui Cezar Petrescu sau Nicolin al d-lui Dem. Theodorescu sunt mai interesanţi ca oameni decât vechiul şi naivul Dan. PUBLICISTICĂ 777 Că d. Cezar Petrescu se poate lăsa sedus de un asemenea erou şi de o asemenea dramă, nu e de mirare - d-sa fiind eminamente un scriitor de sensibilitate sămănătoristă. Mai greu de explicat ar fi de ce un autor atât de acid, atât de incisiv ca d. Theodorescu se opreşte la tema melodramatică a ratării. Convorbirea dintre Nicolin şi Mangule (p. 57-60) este edificator tezistă. „Da, sunt un învins” -declară unul din ei, şi aceste patru cuvinte ar putea servi de „motto” unui întreg capitol din istoria romanului românesc. Căci „învinşi” sunt toţi eroii d-lui Brătescu-Voineşti, „învinşi” sunt toţi eroii d-lui Cezar Petrescu, „învinşi” sunt toţi eroii d-lui G. M. Vlădescu. Iar literatura romancierilor tineri, din generaţiile ultime, nu este nici ea cu totul scutită de „învinşi”. Ca psihologie, problema aceasta a învinşilor mi se pare rudimentară. Ca semnificaţie socială, mă tem că este puţin declamatorie. în sfârşit ca meterial literar, ea se pretează prea uşor la efecte de contraste strigătoare. D. Dem. Theodorescu este un scriitor subtil, nuanţat, atent la cele mai delicate detalii. Totuşi, tehnica sa de romancier nu ezită să recurgă la mijloace violente de caracterizare. Nicolin este un idealist, un sensibil, un generos. Pentru un fel de simetrie psihologică, Obogea va fi o canalie, un bădăran şi un cumplit egoist. Unul va fi excesiv într-un sens, iar celălalt excesiv în sensul contrar. Balanţa psihologică va oscila între abject şi sublim. Condeiul părtinitor al romancierului este înduioşat cu Nicolin, dar feroce cu Obogea. E o ferocitate de pamfletar, nu 778 MIHAIL SEBASTIAN de romancier. Simţi indignarea, simţi revolta, simţi oroarea morală vibrând în stilul său. Pentru un sceptic, ca d. Dem. Theodorescu, această lipsă de detaşare ne surprinde. Dar se vede că vechiul paradox, după care scepticii nu sunt decât nişte sentimentali ascunşi, este totuşi un adevăr. în orice caz d-sa îl confirmă. Cred că figura lui Obogea ar fi câştigat mult ca veridicitate, dacă ar fi fost privită mai puţin duşmănos de către autor. D. Theodorescu îl detestă în chip manifest pe Obogea. îl detestă cu o pasiune deformatoare, care merge până la violenţă verbală şi până la caricatură. „Era o forţă a întunericului politic”, notează d-sa într-un loc, declarându-se asfel în luptă personală cu eroul cărţii. Este un fel prea sumbru - prea exterior sumbru - de a construi un personaj. Invectiva este un instrument de sugestie pentru pamfletar, dar desigur nu un instrument de creaţie pentru romancier. Bestialitatea lui Obrogea este indicată prin aprecieri indignate, care rămân, tocmai pentru că sunt aprecieri, neconvingătoare. „Obogea o privea declamatoriu, cu mândria rânjită a unei săturări de brută” (p. 39). „faţa-i unsuroasă şi rânjită de lacom al simţurilor, supăra”, (p. 84) Nu mă îndoiesc că un tip ca Obogea poate exista. Nu mă îndoiesc că el există. Dar e sigur că psihologia sa este mai puţin sumară. Nu cred că există canalii care să fie integral,absolut, exclusiv şi conştient canalii. Ceea ce dă adâncime şi realitate unui astfel de suflet este, înainte de orice, sinceritatea sa aproape PUBLICISTICĂ 779 sentimentală, aproape înduioşată. D. Theodorescu face undeva (p. 46) o remarcă extrem de justă. „Candidă şi respectabilă în el era tocmai încrederea senină cu care se minţea pe sine. Obogea nu era un escroc”. Ei bine, această candoare, romancierul o observă în treacăt, dar nu o realizează. Obogea rămâne până la urmă victima unui stil vindicativ, pedepsitor, care îl pălmuieşte cu fiecare epitet, cu fiecare adjectiv. El e condamnat să fie mereu, cu o consecvenţă pe care numai literatura poate s-o imagineze, o „forţă a întunericului”. Cât priveşte valoarea de satiră politică a personajului, sunt în această direcţie inevitabile elemente caragealeşti. Obogea ţine uneori discursurile lui Caţavencu. „Suntem toţi români şi toţi vrem binele ţării” (p. 143) este o deviză ce se găseşte aproape în aceeaşi formă în ultimul act al Scrisorii pierdute. Cu un singur personaj al romanului, autorul n-a fost nici prea binevoitor, nici prea aspru. Pentru un singur personaj, ironia d-lui Dem. Theodorescu şi-a depus armele. Drept urmare, a creat o fiinţă vie, autentică, lipsită de artificii literare. Acest personaj este Margot, tânăra femeie de bordel, care intră pe nesimţite în viaţa lui Nicolin şi rămâne acolo din oboseală, din obişnuinţă, din devotament, din nostalgie după un cămin. Sunt poate singurele momente de emoţie ale romanului, emoţie ce trece de pagina cărţii, aşa cum un glas sincer poate trece de rampa scenei. Tot ce o priveşte pe Margot este scris cu simplicitate, sobru, 780 MIHAIL SEBASTIAN cu o intuiţie admirabilă a gestului revelator. Nu e nimic tezist în apariţia ei - şi de aceea totul e adevărat. In lumea de martiri şi bestii a romanului, Margot singură păstrează o inimă salvată de la excesele literaturii. Robul este o carte de frumoasă ţinută intelectuală, iar d. Dem. Theodorescu este un prozator care crede în arta scrisului. Nu este exagerat să vorbim despre voluptăţile sale de stil. Fiecare frază ne rezervă surprize de expresie. Cartea este scrisă minuţios, atent, cu o virtuozitate rară de prozator. Sunt unele împreunări de cuvinte, care scapără. Sunt în schimb unele libertăţi de vocabular (d-lui Theodorescu îi place să creeze cuvinte, mai ales prin transformarea substantivului în verb), sunt unele inţiative lexicale, ce ni se par forţate. Dar şi în acestea se vede reala fervoare stilistică a autorului. Romancieri care să-şi pună probleme de satiră socială mai avem. D. Cocea de exemplu. Nici unul însă nu are atât de mari exigenţe de artă a prozei - şi nici unul nu răspune acestor exigenţe, în chip aşa de strălucit. LA CONFÉRENCE DE LA PRESSE BALKANIQUE Nous ne connaissons pas encore le programme de la conférence de la presse balkanique qui vient d'être ouverte avant-hier à Athènes. La courtoisie la plus amicale préside aux travaux de cette conférence qui réunit les journalistes des quatre pays de PUBLICISTICĂ 781 VEntente Balkanique. C'est une assemblée collégiale, animée par le plus sincère esprit de collaboration. La presse reste quand même le meilleur trait d'union entre les nations. Il n'y a pas de doute que si le langage du diplomate a certaines réserves et prudences de style à observer, la plume du journaliste est beaucoup plus libre et plus spontanée. Mais il nous semble que cette conférence de presse, qui a lieu ces jours-ci à Athènes, est trop modeste dans ses objectifs. Il nous semble qu'elle serait capable d'une action plus ample, plus riche, plus personnelle dans le domaine des relations interbalkaniques. Nous l'avons maintes fois constaté et maintes fois déploré: les peuples balkaniques ne se connaissent pas suffisamment. Leur voisinage géographique n 'a pas facilité jusqu 'à ce jour un égal voisinage spirituel. L'art des nations balkaniques, leurs lettres, leur théâtre, leur pensée, leur activité scientifique se déroulent dans un isolement presque complet. Les livres publiés à Bucarest n'ont des lecteurs ni à Belgrade, ni à Athènes; les œuvres des écrivains yougoslaves ne sont connues ni en Grèce, ni en Roumanie; la nouvelle littérature hellène est ignorée partout dans les Balkans. Est-il admissible que nous soyons si approchés par tous nos intérêts politiques, par toute notre volonté de paix, et si éloignés dans ce qu'il y a pourtant de plus noble, de plus humain dans nos cultures nationales! L 'Entente Balkanique est une réalité politique, mais elle a le droit et la possibilité de devenir 782 MIHAIL SEBASTIAN également une réalité d'ordre culturel. Quel extraordinaire terrain de collaboration, d'étude réciproque, de recherches communes ne nous offre pas la culture des pays balkaniques? Mieux que toute autre activité, la presse est le moyen le plus sûr, le plus direct de communication, de contact et d'amitié. Elle peut devenir l'élément le plus agissant, le plus vivant de cette Entente Balkanique, qui n 'est pas simplement une construction abstraite, faite par les diplomates, mais une réalité imposée par la vie des peuples. Que la presse soit l'instrument permanent de la collaboration balkanique; qu'elle soit l'image complète de nos ressources créatrices, étudiées dans leur diversité, mais aussi dans leur tendance d'amitié. La conférence de la presse peut réaliser une collaboration étroite entre toutes les organisations intellectuelles et artistiques des pays balkaniques. Elle peut inviter par exemple les „Sociétés des gens de lettres " des quatre pays de discuter les modalités d'un échange actif de traductions littéraires. Elle peut mettre en contact les syndicats des artistes, les sociétés des auteurs dramatiques, les sociétés des critiques, les associations des éditeurs et nous sommes convaincus que, placées sur le terrain de la culture, les relations des nations balkaniques pourraient connaître un essor des plus heureux, des plus fertiles. Car la politique et la diplomatie ne représentent qu 'un seul aspect de l 'Entente. PUBLICISTICĂ 783 „NOUS VOULONS MOURIR” Un télégramme de Tokyo nous annonce le suicide de treize jeunes japonais qui se sont donné avant-hier la mort dans la capitale de leur pays, dans des conditions absolument stupéfiantes. Ils faisaient partie, tous les treize, d’une organisation politique dont le nom étrange contient tout un programme: „Nous voulons mourir”. Tel est le nom, tel est l’idéal, tel est l ’espoir de ce parti, qui paraît être un parti de la jeunesse: mourir. Le Japon est un pays lointain qui reste pour nous indéchiffrable. Tout nous sépare de ce monde asiatique: la géographie, la race, la culture... Pourtant, comment ne pas voir dans cet horrible fait-divers, un symptôme non pas du désarroi de la jeunesse japonaise en spécial, mais un cri de détresse, d’aveuglement et de folie de toute la jeunesse du monde? Comment ne pas voir dans le suicide collectif, qui fut organisé à Tokyo avec tant de sang froid, avec tant d’indifférence tragique, comment n’y pas voir encore un signe du drame moral que toute notre civilisation est condamnée de vivre à l’heure présente? Unamuno déjà, avant de fermer pour la suprême fois ses yeux fatigués d’avoir contemplé tant de douleur, déclarait que la guerre civile espagnole n’était ni une guerre idéologique, ni une guerre politique, mais uniquement un accès de folie, un désir dément d’extermination, un immense suicide collectif, une absurde volonté de mourir. 784 MIHAIL SEBASTIAN Les hommes sont-ils fatigués de vivre? On le dirait, en regardant la facilité avec laquelle on renonce à la vie, Vindifférence avec laquelle on accepte la mort - et parfois, mieux que l ’indifférence, la joie nerveuse, l ’impatience, le sombre plaisir avec lequel on marche vers la fin. Nous voulons mourir ” - voici une parole qui résume brutalement, avec une sorte d’allégresse démoniaque, presque tout ce qui se passe dans l’histoire précipitée du monde depuis 1914, dans cette histoire douloureuse qui paraît n’avoir d’autre but que l ’extinction de l ’espèce humaine. Les treize jeunes suicidés de Tokyo avaient sans doute, en se donnant la mort, le sentiment d’accomplir un geste sauveteur, un geste héroïque, de suprême courage et de suprême renoncement. On voit bien, il y a dans leur mort quelque chose de démonstratif, de protestataire. C’est une illusion de révolte et de grandeur qui les fait mourir. Pourquoi n’ont-ils pas compris quelle erreur, quelle tristesse, quel péché se cachent sous leur mortelle illusion! „Nous voulons mourir!” n’est pas un cri d’héroïsme. C’est une fuite devant la responsabilité! Mourir est trop facile, quand toute notre civilisation est pleine de l’appel de la mort. Mourir dans un monde qui existe pour ses fabriques de guerre, pour ses usines de misère, pour ses abus, pour ses injustices, pour ses ignorances, pour ses violences, mourir dans un tel monde, c ’est vraiment trop facile. Je connais un autre cri, bien plus héroïque celui-là, mais autrement difficile; je connais un autre ni plus humain, mais aussi plus dur, plus viril, plus PUBLICISTICĂ 785 sévère - un cri qui pourrait devenir un jour un grand cri de joie, mais qui pour le moment n'est qu'un devenir moral: „Nous voulons vivre!" La jeunesse d'aujourd'hui a-t-elle perdu la volonté de vivre, et est-elle condamnée de sombrer dans cette autre volonté, qui n'en est pas une - la volonté de mourir? Son esprit viril, sa nostalgie d'une existence héroïque, son désir sincère de sacrifice, ne peuvent-ils lui faire comprendre toutes les réserves de grandeur - de véritable grandeur - qui restent encore dans la vie et dans la décision de vivre? „Nous ne voulons pas mourir" et „Nous voulons vivre ", voici la parole qu 'il faut enseigner à la jeunesse, séduite aujourd'hui par l'appel funèbre et trop facile de la mort. Vivre - voici la grande difficulté et le véritable héroïsme. BOROVSKY. VÂSA PRJHODA. ENR1CO MAINARDI, GEORGES GEORGESCO ET LA PHILHARMONIQUE Une semaine musicale trop chargée nous avait empêchés d'assister au premier concert donné par M. Alexandre Borovsky à Bucarest, mais nous étions décidés de ne pas rater le second - et il faut nous en féliciter de cette décision. M. Borovsky est un des meilleurs pianistes que nous ayons entendus. II n 'a pas un nom de vedette, le public ne le connaît pas, la presse étrangère ne le cite pas trop souvent, et pourtant, malgré ce manque de célébrité, malgré 786 MIHAIL SEBASTIAN cette inexplicable obscurité, M. Borovsky est un grand artiste, un musicien surprenant, un maître de son instrument. Simple, puissant, limpide, plein de force intérieure et en même temps plein de finesse et de subtilité, il est l ’interprète égal des grands classiques et des modernes. Ses possibilités vont avec une aisance parfaite de Bach à Debussy, alliage si difficile à réaliser et qui suppose non seulement une maîtrise totale du métier, mais surtout une rare richesse de sensibilité artistique. Le récital débuta par une fantaisie et deux préludes de Jean Sebastien Bach. M. Borovsky les joua dans le plus pur, le plus sévère style. Une prévision géométrique, une clarté absolue, une extrême finesse de chaque détail - voici quelles furent les qualités de son interprétation, objective sans être impersonnelle, grave sans être froide. Il y a une véritable lumière sonore qui passe avec noblesse et simplicité à travers les accords du grand Bach, quand ils ont à leur service un tel exécutant. M. Borovsky est un artiste d’une probité impressionnante. Il méprise les succès faciles, les effets extérieurs, les ,,tours de force”. Il n’abuse jamais de sa virtuosité et c’est avec un profond sérieux, avec une sincère conviction artistique qu’il se présente devant un public qu’il n’a pas le désir d’éblouir. Ce fut une belle leçon de probité musicale, qu ’il nous fit mardi soir. D ’ailleurs le programme lui-même, l ’admirable choix des pièces prouvait le respect de M. Borovsky pour son art. Bach, Scarlatti, Beethoven, PUBLICISTICÂ 787 Scriabine, Debussy, Ravel, Chopin - il est bien rare qu un programme de concert soit composé avec tant de fierté artistique. Lumineux et plein de grâce dans les deux sonates de Scarlatti, puissant et pathétique dans l'Appassionata de Beethoven, d'une concision remarquable dans la cinquième sonate de Scriabine, d’une délicatesse et d’une légèreté charmante dans les trois petites pièces de Debussy (Pas sur la neige, Minstrels et Jardins sous la pluie,), d’une tenue classique parfaite dans la Toccata de Ravel, plein de nuances dans la nocturne, la valse et la fantaisie1 de Chopin - M. Borovsky nous donna un des meilleurs concerts de l’année. * Bien plus connu que M. Borovsky, presque célèbre et de toute façon très apprécié par le grand public, M. Vâsa Prihoda est sans doute un bon violoniste, mais il est loin d’avoir les qualités exceptionnelles du pianiste russe qui le précéda, seulement de 24 heures, sur la scène de l’Athénée Roumain. Ce qui n ’empêche évidemment pas que la sale fût presque vide mardi soir et qu’elle fût pleine d’enthousiasme mercredi soir. Heureusement, la valeur artistique n’est pas fixée par le nombre des fauteuils vendus. Ceci ne veut pas dire que le récital de M. Prihoda ne fut pas intéressant. Ayons seulement la prudence de remarquer que dans une saison musicale, qui a eu le bonheur d’enregistrer la présence parmi nous d’un Enesco, d’un Huberman, d’un Milstein, le concert 1 în text Jalousie”. 788 MIHAIL SEBASTIAN Prihoda est un événement de second ordre. Il convient de rétablir de temps en temps une hiérarchie de valeurs que la réclame ignore avec trop de facilité. M. Prihoda joua avec élan et avec une effusion musicale, à laquelle nous fûmes vraiment sensibles, une très belle sonate de Dvorâk, qui fut d’ailleurs la plus grande réussite de la soirée. Mais il nous déconcerta par sa manière de jouer du Bach et du Mozart. Il prend de trop grandes libertés avec la musique de Bach, dont il ignore peut-être volontairement la sévérité, la gravité objective, le manque d’excès, l’équilibre. Il joua du Bach, comme s’il jouait du Tchaïkovsky. Quant à Mozart, il avait des moments où nous nous demandions en toute sincérité si le programme ne se trompait pas sur le nom du compositeur tant l’interprétation de la Sonate en sol majeur fut peu mozartienne. La seconde partie du programme donna plus de liberté à M. Prihoda, qui paraissait avoir trouvé enfin son climat naturel: il y avait de petites pièces de Tchaïkovsky, Paganini et Richard Strauss, dans la transcription opportune du violoniste lui-même. * Très beau le concert symphonique que M. Georges Georgesco nous donna avant-hier soir pour sa rentrée. Très beau est assez rue (sic!). On ne nous donne pas assez souvent la neuvième symphonie de Beethoven, qui présente sans doute certaines difficultés d’ordre matériel, mais qui est quand même obligatoire dans le répertoire permanent d’un grand orchestre. PUBLICISTICĂ 789 Le programme commença avec le Concerto pour violoncelle et orchestre en si majeur de Joseph Haydn, dont le soliste fut M. Enrico Mainardi, Vartiste italien bien connu chez nous. Que ce concerto est spirituel, tendre et délicat! Quelle grâce mozartienne dans VAllégro et quelle souriante mélancolie dans VAdagio! M. Mainardi le joua en musicien inspiré. Il eut un lyrisme plein de chaleur, mais aussi plein d’humour, d’intelligence, d’esprit. Il joua avec une liberté, une émotion, une sincérité, qui nous charmèrent. Encore une fois, nous eûmes la possibilité de voir et de comprendre que ce ne sont pas les prouesses techniques qui comptent premièrement en musique, et qu’on peut être un véritable musicien sans être un virtuose à tout prix. M. Georgesco dirigea avec un tact et une discrétion remarquables ce concerto de Haydn, car il réservait probablement toute sa fugue et tous ses élans pour Beethoven. J’avoue que l’émotion d’entendre la neuvième symphonie, après deux années pendant lesquelles elle fut absente du répertoire de la Philharmonique, est plus forte que nos réserves critiques. Que les solistes - à l ’exception de M. Folesco - soient au-dessous de leur tâche, que les chœurs soient parfois confus et troubles, que certains passages de l’Adagio soient, à cause des cordes, un peu ternes - qu’importe tout cela, puisque la grande voix du maître se fait quand même entendre, cette voix céleste dans sa tristesse, comme dans sa joie, céleste dans sa gloire, qui paraît être la gloire de la musique même. 790 MIHAIL SEBASTIAN Nous sommes sortis de VAthénée Roumain avec le sentiment d'avoir entrevu encore une fois un monde inaccessible et miraculeux. E. LOVINESCU: DIANA De câteva ori în decursul lecturii acestei cărţi, m-am întrebat de ce a fost scrisă. De ce? Iată o întrebare pe care un roman adevărat nu o permite. Căci un roman adevărat se justifică prin el însuşi, prin faptul că există, prin faptul că este viu. E ceva imperios în condeiul unui romancier, când acest condei este dătător de viaţă. Din momentul în care ficţiunea devine creaţie, din momentul în care personagiile capătă acea inimitabilă realitate fizică a oamenilor adevăraţi, iar întâmplările povestite se detaşează de autor şi ni se impun cu accentul convingător al adevărului - din acel moment orice alt criteriu de judecată devine secundar. Raţiunea de a fi a unui roman este însăşi existenţa lui. Niciodată nu ne întrebăm de ce s-a scris Cei trei muşchetari. Viaţa este atât de nemijlocită în această naivă operă, sufletul ei este aşa cuceritor, aşa de direct, încât a pune la îndoială justificarea existenţei unei astfel de cărţi este a pune la îndoială dreptul vieţii însăşi de a fi ceea ce este. Dar d. Lovinescu nu a fost nici în trecut şi nu este nici astăzi un romancier care să ne poată interesa direct, prin simplul joc al faptelor, prin puterea de viaţă a personajelor. Romanele sale sunt atenuate ca PUBLICISTICĂ 791 mişcare, lipsite de dramatism, lipsite de invenţie, sărace ca substanţă epică. Un scriitor de tipul d-lui Lovinescu nu-şi va câştiga niciodată cetitorii prin ceea ce, simplu vorbind, se numeşte „intriga” unui roman. De cu totul alt ordin pot fi izbânzile unui astfel de scriitor: de ordin moral, de ordin psihologic. Am întrebuinţat un cuvânt periculos: „moral”. El nu trebuie primit în sensul îngust pe care o recentă campanie aşa-zis literară, plină de ipocrizie şi de falsă pudoare, încearcă să-l impună unui public speriat. Un moralist nu este un agent - din poliţia bunelor moravuri. în vocabularul nostru, un moralist este un scriitor pentru care dramele conştiinţei există. Atât. Sub acest unghi se cuvine să judecăm literatura d-lui Lovinescu şi din acest punct de vedere ne vedem siliţi a-i observa lipsa de interes. Că nici unul din personagiile sale nu există cu adevărat nu este poate prea grav. Că Bizu este o palidă construcţie literară, făcută didactic din câteva premise psihologice, exemplificate apoi prin anecdotă, nu e surprinzător. Procedeul este memorialistic. Că Lică Scumpu este un tip convenţional de politician - construit pe modelul caragialesc şi adaptat cu uşurinţă, dar neconvingător, de actualitate - este de asemeni explicabil. Lică Scumpu reprezintă un personaj-tip în romanul şi în teatrul nostru. Că, în sfârşit, Rosina încearcă să compenseze cu o locvacitate pur literară teribila ei inexistenţă de fapt, iar Diana la rândul ei nu se manifestă decât prin accese de volubilitate, întrerupând enigmatice tăceri - toate acestea nu sunt decât tot atâtea dovezi despre felul schematic în care 792 MIHAIL SEBASTIAN un scriitor fără vocaţie epică este silit să-şi reprezinte viaţa. Acolo unde lipseşte intuiţia - scriitorul recurge la procedee literare şi, dacă e adevărat că intuiţia nu se învaţă de la nimeni, procedeele literare, dimpotrivă, se pot dobândi prin exerciţiu şi prin răbdare. Dar - repet - nu acestea sunt obiecţiile noastre faţă de literatura d-lui Lovinescu în genere şi faţă de Diana în special. Suntem de mult edificaţi asupra resurselor d-sale de romancier - şi în această direcţie ne interzicem orice exigenţă. Ceea ce ne supără în Diana nu este lipsa de mişcare firească, impresia de „făcut”, de „convenit”, de „aranjat” - lucruri pe care de mult le-am acceptat cu resemnare din partea romancierului E. Lovinescu -ci sărăcia problemei morale pe care se construieşte întreaga carte, lipsa de dramă intimă, mediocritatea cazului psihologic, totala absenţă de semnificaţie a eroilor, a poftelor, a discuţiilor, a explicaţiilor. Poate că în intenţia autorului, Bizu este un exemplar uman complex, cu o sensibilitate dramatică neliniştită, cu o inteligenţă superioară de sceptic şi cu un suflet romanţat de poet - dar din toate aceste intenţii literare vizibile nu se alege decât un personaj fals ca prezenţă şi neinteresant ca problemă. „Vechea patimă analitică” pe care i-o acordă elogios autorul ia forme prezumţioase, goale de orice substanţă, mai mult verbale decât intime, mai mult didactice decât dramatice. într-un stil care, departe de a fi analitic, este încărcat de expresii globale şi de explicaţii generale de manual psihologic, Bizu se comentează pe el PUBLICISTICĂ 793 însuşi, direct sau prin condeiul romancierului, cu o excesivă complezenţă. în acelaşi stil se încearcă şi incursiunile „analitice” ale Dianei: ”... am citit în tine nehotărârea şi fluxul, dar şi refluxul care, după ce te împingea spre mine, te facea să te retragi repede... Am înţeles că şovăirea, complicaţiile, scrupulele şi mai ales simţul răspunderii sunt elementele esenţiale ale psihologiei tale... Am înţeles că afecţia ce-mi arătai era de natură nervoasă, cerebrală şi se nutrea din contradicţie...” (p. 217). Platitudini psihologice, banalităţi psihologice, iată materialul din care d. Lovinescu se sileşte a construi un personaj superior, o conştiinţă tragică şi un mare suflet neliniştit. Pe acest drum, d-sa nu este scutit nici de anumite accente comice, cum este penibila izbucnire a lui Bizu, în lunga sa explicaţie cu Diana. „Diano, Diano... simt în mine adevăratul traumatism...” (p. 220). Iată o exclamaţie pe care imprudentul Bizu o poate lansa în culmea exasperărilor sale analitice, dar pe care criticul E. Lovinescu, om de gust, de discreţie şi de humor, trebuia să i-o interzică. Dacă lăsăm deoparte Viaţa dublă, romanul de tinereţe al d-lui Lovinescu, - vom observa că Diana este al cincilea său roman, apărut de la 1932 până azi. Cinci ani - cinci romane. D. Lovinescu a devenit un producător disciplinat, pe care literatura noastră se poate bizui cu încredere în ceea ce priveşte regularitatea. 794 MIHAIL SEBASTIAN Sunt evidente silinţele d-sale de a remedia erorile începutului. Bizu, apărut în 1932, era un roman confuz, destrămat, fără început şi fără sfârşit, încetul cu încetul, cărţile posterioare s-au organizat mai strâns, cu o mai clară economie a povestei, cu o linie anecdotică mai precisă. în această direcţie, scriitorul a făcut incontestabile progrese. Diana este scris cu o grijă atentă a efectelor. E amuzant de observat cât de mult seamănă tehnica acestei cărţi cu tehnica unui roman poliţist. Schema intrigii poliţiste este simplă: acumulează în 200 de pagini fapte contradictorii şi derutante, pe care le vei explica brusc, printr-o lovitură neaşteptată, în ultimele cinci pagini, când un personaj oarecare va arăta într-un discurs final că toate misterele depindeau de un singur fapt, care singur rămânea tăinuit. întreagă „acţiunea” romanului de faţă se desfăşoară în jurul unor scrisori anonime. Cine scrie aceste scrisori? Luat în parte, fiecare erou al cărţii ar avea şi n-ar avea motive de a le scrie. Sunt o sută de explicaţii posibile, dar toate se contrazic. De acest mister principal se leagă numeroase alte mistere secundare: un automobil, o catedră universitară, o afacere de comision, anumite comunicaţii telefonice etc. Ei bine, tocmai în clipa în care această complicată ţesătură devine inextricabilă, intervine subit explicaţia. într-un minut, întreg sistemul de mistere cade la pământ. O cursă de automobil va lămuri brutal toată intriga, iar Rosina - mai locvace decât totdeauna — va ţine o disertaţie (p. 278-284) în care va complecta PUBLICISTICĂ 795 verbal elocvenţa faptelor. Deznodământul e brusc şi complicat. „Ca în romanele senzaţionale! Brr!” - cum observă Bizu însuşi, remarcă pe care ne-o însuşim şi noi, minus exclamaţia finală. Căci, în ciuda naivităţii procedeelor, vedem în tehnica noului său roman extraordinara d-sale aplicaţie de a învăţa legile unui gen literar pentru care nimic nu-1 destina, nimic decât o tenace voinţă. E neîndoios că în ce priveşte tehnica de romancier, d. Lovinescu mai poate face şi de aici încolo lăudabile progrese. ORAŞE ÎNECATE. ROMAN DE F. ADERCA Am impresia că ultima carte a d-lui Aderca, apărută încă din octombrie, a trecut cu totul neobservată de critică şi de cetitori. Cărui lucru se poate datora această neatenţie? Intr-o măsură, condiţiilor obscure în care volumul a fost editat şi răspândit. într-altă măsură genului literar curios pe care autorul îl abordează cu acest roman. Totuşi ambele explicaţii mi se par insuficiente. Adevărul poate că este altul: d. Aderca e un scriitor care, în anumit fel, nu mai crede în literatură. Pe vremuri, critic combativ, polemist treaz, publicist gata oricând de replică. D. Aderca îşi menţinea scrisul său în plină actualitate. In marile dezbateri literare, cuvântul său a fost totdeauna rostit cu convingere şi curaj. Nu a fost polemică de idei, în 796 MIHAIL SEBASTIAN viaţa noastră literară de după război, la care condeiul său, ce unea acuitatea cu fineţea, să nu participe. înainte de a fi poet, înainte de a fi romancier, d. Aderca era în conştiinţa cetitorilor săi, un critic cu vocaţia luptei. De câţiva ani, d-sa pare a fi renunţat. Articolele pe care multă vreme le-a publicat în revista „Vremea”, până la recenta „schimbare la faţă” a acestei publicaţii erau mai mult informative decât ideologice. D. Aderca renunţa la critică, pentru a face în schimb exerciţii de mică enciclopedie. D-sa care prin temperament, prin stil, prin inteligenţă, era destinat să fie un scriitor combatant (nu pe front politic, se înţelege, dar desigur pe front cultural), se resemna a deveni un spectator. Intra în această atitudine pasivă, oarecare oboseală, o mare doză de scepticism şi o întristată ironie pentru vremurile stupide, pe care le trăim. Retras în odaia sa de lucru, unde un aparat de radio îl pune în legătură continuă cu Mozart şi Bach - societate desigur consolatoare şi nobilă - d. Aderca părăsea de bună voie o actualitate ce fusese multă vreme alimentul cel mai stimulator al curiozităţii sale critice. Din această singurătate, editorilor le-a fost foarte greu să smulgă de la acest scriitor în ultimii ani, din când în când o carte, pe care el le-o ceda cu destulă indiferenţă. Poate că acestei indiferenţe se datorează şi faptul că Oraşele înecate, e un volum apărut în atât de ingrate condiţii, rău tripărit, nicăieri anunţat, absent din vitrine şi scăpat din vederea, de obicei mai atentă, a cronicarilor literari ... PUBLICISTICĂ 797 Oraşele înecate e un roman fără exemplu în literatura noastră. în schimb, în literatura străină, el găseşte o întreagă familie de cărţi, în a căror tovărăşie trebuie să-l punem. E o carte de tipul romanelor istorice. Romane fantastice s-au scris, la noi. De la Mihai Eminescu până la Mircea Eliade, asemenea încercări au fost numeroase. Sunt poveşti construite pe un fapt miraculos, care intervine în viaţa obişnuită şi o modifică fundamental. Un roman utopic este cu totul altceva. E romanul unei lumi imaginare. El nu se sprijină pe fantastic şi nici pe miracol. El este o construcţie logică, pornită de la anumite premize, care pot fi fanteziste, dar nu sunt fantastice. De obicei aceste lumi imaginare sunt întrevăzute în depărtarea pierdută a viitorului. Extravaganţa loe este de ordin pur tehnic. A imagina o lume transformată de progresele mecanice a câtorva secole sau câtorva milenii de civilizaţie, iată metoda romancierului utopist. Dintre autorii care au produs în acest gen literar, cel mai cunoscut este desigur H. G. Wells. Dar nu este singurul şi nici nu mi se pare a fi cel mai interesant. în ce mă priveşte îl prefer pe Samuel Butler, [care] în Viaţa maşinilor a schiţat fascinant invazia maşinei în istorie, iar în Erewhon a scris pamfletul cel mai incisiv cu putinţă al civilizaţiei noastre, deformată satiric într-o lume utopică. Anatole France a scris şi el un astfel de roman (Sur la pierre blanche) iar în literatura europeană imediat contimporană ajunge să cităm exemplul strălucit al lui Aldous Huxley sau scriitorului sovietic E. Zamiatin. 798 MIHAIL SEBASTIAN Spirit curios şi inventiv, d. Aderca era firesc să fie tentat de a scrie un asemenea roman. Nu tot d-sa este cel care a tradus cu ani în urmă, comedia utopică R. U.R. a lui Karel Capek? Era în acea alegere, o definire de gust literar şi mărturisirea unei preferinţe, pe care cunoscătorii cărţilor d-sale puteau s-o considere temperamentală. Oraşele înecate este poate cel mai îndrăzneţ roman al genului, cel puţin prin ideea sa centrală. Au fost autori care au construit lucruri imaginare, cu mai multă preciziune în detalii, cu o mai minuţioasă ordonare a materialului şi cu o mai veridică reprezentare a stărilor viitoare. Au fost autori care au pus o adevărată disciplină ştiinţifică în a crea o lume utopică până la absurd. în acest sens, trebuie încă o dată citat exemplul lui Huxley, al cărui roman (în traducere franceză Le meilleur des mondes) ne-a surprins prin armătura lui ştiinţifică, ce dovedea o bună cunoaştere de laborator. D. Aderca este în această privinţă mai diletant. Fantezia sa îşi ia libertăţi pe care nu se oboseşte a le argumenta prea strâns. Poate că este aici un defect, căci farmecul unui roman utopic este între altele, aparenţa lui de logică şi, în anumită măsură, aprenţa lui de plauzibilitate. Dar aproape toţi autorii de romane utopice, s-au amuzat a pune accentul pe transformările de ordin social. Problema familiei, şi în genere a raporturilor sexuale, este unul din efectele cele mai sigure ale romancierului utopist. O găsim la Huxley, o găsim la Zamiatin - aproape în termeni identici. D. Aderca, deşi se amuză şi d-sa să imagineze majul social al civilizaţiilor viitoare, dă romanului de PUBLICISTICĂ 799 faţă o problemă ce depăşeşte prin lărgime socialul şi merge până la cosmic. Ceea ce numeşte d-sa „oraşele înecate” reprezină o civilizaţie suboceanică, ce ia naştere după stingerea vieţii terestre. Când soarele se stinge, omenirea se retrage spre fundul pământului, cât mai aproape de centrul planetei, cât mai aproape de sâmburele de foc interior, care reprezintă ultima rezervă de căldură şi de energie. în patru mari cetăţi de sticlă, înfundate în fundul oceanelor, o umanitate refugiată îşi creează o nouă viaţă, adaptată noilor condiţii de existenţă. Se înţelege că această umanitate suferă modificări totale de biologie, de psichologie, de organizare socială. Autorul ni le indică pe toate, cam sumar uneori, dar cu o vivacitate cinematografică, ce convine de minune genului. Distribuţia funcţională a celor patru cetăţi de sticlă, mijloacele de transport ce le leagă, organizarea politică, regimul relaţiilor sexuale, regimul de nutriţie, sistemul penitenciar, medicina, artele - totul este expus cu o sugestivă naturaleţă. Cine iubeşte fantezia, va face cu plăcere această excursie în ţara imposibilului. Mai exact ar fi să spunem „curiozitate”, decât plăcere. Fiindcă lumea utopică a d-lui Aderca nu este deloc optimistă. Este o lume tragică, sumbră, dezumanizată, care îşi întârzie moartea cu ajutorul tehnicei, dar în acelaşi timp îşi ratează viaţa. Ca aproape toţi romancierii utopişti moderni, d. Aderca vede procesul mecanizării civilizaţiei noastre, ca pe un proces de asasinare. în lupta dintre om şi maşină, omul este răpus în tot ceea ce are el mai uman: inima lui, sensibilitatea lui. 800 MIHAIL SEBASTIAN întrebarea este dacă până la urmă, simţirea omului nu va fi totuşi mai tare şi nu va evada din legea de fier a maşinii. întrebarea este dacă el nu se va întoarce la elementele simple ale vieţii: lumină, aer, plante. Iubirea eternă nu va birui inerţia strivitoare a mecanicii, care sterilizează pe încetul simţirea omenească? întrebarea şi-o punea la sfârşitul veacului trecut Samuel Butler - iar de atunci ea s-a pus mereu în literatură. Dacă ţineţi minte, un act de iubire încheia piesa utopică a lui Karel Capek şi tot un act de iubire era deznodământul romanului lui Zamiatin, Acelaşi va fi deznodământul Oraşelor înecate - nu pentru că d. Aderca ar urma o formulă literară, ci pentru că soluţia este inclusă în datele dramei. Când civilizaţia suboceanică se află şi ea la capătul resurselor sale, când ultimele izvoare de energie se sting în cele patru clopote de sticlă -omenirea pare încă o dată intrată în faza finală a morţii. Ultimile pagini ale cărţii, sunt pagini de apocalips. Nu mai e de nicăieri nici o salvare. Şi totuşi, în această lume de construcţii mecanice moarte, ajunge o singură scânteie de iubire, pentru ca viaţa să înceapă iar, întoarsă parcă la începuturile ei, la întâiul om şi la întâia femeie. Un nou Adam şi o nouă Evă vor pleca pe altă planetă, să înceapă o nouă omenire, lăsând în urma lor pământul mort „planetă provincială într-un sistem solar de rang inferior”. Planeta care îi aşteaptă, îi va primi cu „o faună şi o floră uriaşă”. „Un paradis foarte monstruos, pe care oamenii vor trebui să-l atenueze”. Aşa cum l-au atenuat, adăugăm noi, şi pe cel vechi, până ce l-au redus la un schelet ars. PUBLICISTICĂ 801 Sfârşitul cărţii d-lui Aderca are o adevărată grandoare simbolică. în timp ce o ultimă pereche suboceanică se îndârjeşte a se refugia mai departe spre focul interior al pământului, agăţându-se cu disperare de bătrânul glob mort, o altă pereche va călătorii printre aştri, în căutarea unui paradis. Expunerea noastră este desigur mult prea sumară, dar ea vă va lăsa, sper, să înţelegeţi totuşi cât de mari au fost ambiţiile d-lui Aderca întreprizând scrierea unei astfel de cărţi şi în ce chip strălucit a răspuns d-sa acestor ambiţii. Oraşele înecate e o carte de orizont larg. Ea sparge dintr-odată limitele meschinizate ale literaturii şi ne oferă o privelişte spre imposibil. Impresionantă prin lărgimea vederii, prin dimensiunile simbolului, ea ne încântă în acelaşi timp prin suflul de poezie ce o străbate, prin subtilitatea ironiei, prin delicateţea detaliilor de psihologie. Un scriitor satiric, un romancier al civilizaţiei mecanice şi un poet al iubirii s-au întâlnit pentru a scrie aceste curioase Oraşe înecate. NICOLESCO-BASSU Pour le trentième anniversaire de sa carrière artistique, M. Nicolesco-Bassu a choisi un de ses meilleurs rôles, qui constitue une de ses plus glorieuses victoires: Don Basilio du Barbier de Séville de Rossini. Nous Pavons applaudi hier soir, charmés de retrouver toutes les qualités d’humour, de 802 MIHAIL SEBASTIAN fantaisie, d'expression comique, qui font de ce rôle une si complexe réussite d'art. Nicolesco-Bassu est un grand chanteur, qui possède des qualités vocales réellement extraordinaires, mais il est en même temps un acteur de grande classe. Il aurait pu sans doute faire une excellente carrière dans n'importe quel genre théâtral. Nous nous l'imaginons facilement sur la scène du Théâtre National, jouant dans le grand répertoire classique. Il aurait sans doute fait un interprète parfait de Molière et de Shakespeare. Il est bien rare qu'un chanteur ajoute de si belles possibilités dramatiques à ses qualités de musicien. Il est bien rare qu 'un chanteur soit en même temps un acteur véritable. L'intelligence scénique de Nicolesco-Bassu, son instinct théâtral, sa diversité d'expression, sa maîtrise du geste et de la parole, sa simplicité d'attitude, la sincérité de son jeu, tout contribue à faire de ce chanteur un grand artiste. Dans son discours d'hier soir, M. I. M. Sadoveano, le directeur de l'Opéra Roumain, a résumé en une seule phrase la signification de cette belle et illustre carrière. „Une autorité comme la vôtre - dit-il en s'adressant à M. Nicolesco-Bassu - ne peut être conquise et surtout ne peut être maintenue que par l'ensemble harmonieux des qualités du chanteur, de l 'acteur et de l'homme. " C'est grâce à cet „ensemble harmonieux" que Georges Nicolesco-Bassu a pu réaliser, au cours de ces trente années de travail, tant de victorieuses créations. Ce qui nous étonne dans sa carrière c 'est la diversité de ses moyens et de ses expériences. Il a PUBLICISTICĂ 803 commencé dans l’opérette, dans un temps où le théâtre lyrique n’avait pas d’autre possibilité chez nous. Mais il a passé plus tard à l’opéra, où l’attendait sa véritable destinée artistique, où il s’adapta tout de suite, sans effort, avec un naturel parfait, aux exigences supérieures du genre. Nicolesco-Bassu, qui fut à ses débuts un simple comédien d’opérette, devient un grand interprète de Wagner. Qu’on juge de sa souplesse scénique, en faisant la comparaison entre la figure de Mephisto de l’opéra de Boïto et entre la figure de Don Basilio. Est-il possible un plus grand écart entre deux rôles et pourtant une compréhension plus intime, plus organique, de chacun de ces deux rôles? J’évoquais hier soir tous les succès de Nicolesco-Bassu et je m ’étonnais encore une fois du miracle vivant qu ’est l’exemple d’un grand acteur. Après trente années de travail, il n ’a perdu ni son enthousiasme, ni sa générosité, ni la flamme de jeunesse, d’émotion et d’espérance qui font de chaque artiste un éternel enfant. Il répondait avec simplicité aux éloges qu ’on lui adressait, mais il ne nous donnait pas l ’impression de se sentir fatigué par son glorieux passé. Il regardait sans doute vers l’avenir et vers les victoires futures. MAINARDI. CARLO ZECCHI. ROBERT CASADESUS, GEORGES GEORGESCO ET LA PHILHARMONIQUE Après avoir joué à la Philharmonique le Concerto pour violoncelle et orchestre de Haydn, 804 MIHAIL SEBASTIAN avec la fraîcheur et la finesse que nous avons déjà remarquée dans notre chronique précédente, M. Enrico Mainardi nous donna samedi soir un récital, qui grâce à son programme et surtout grâce aux éminentes qualités mises au service de ce programme, fut une de nos plus belles soirées de musique. Mainardi est un musicien inspiré. Il n 'a pas la technique vigoureuse d'un Piatigorsky, il n'a pas le calme classique d'un Casais, mais sa sensibilité artistique est trop vraie, trop sincère, pour ne pas nous faire facilement oublier tout ce qu 'il y a parfois d'hésitant et de trouble dans son jeu. Quelle chaleur humaine dans son instrument, quelle voix passionnée, pathétique dans ce violoncelle, dont la plainte lyrique ne perd jamais je ne sais quel accent de force virile! Inutile de remarquer à quel point cette sensibilité expansive, ce lyrisme musical convient à la sonate de Brahms, à celle de Bréval, à la Habanère de Maurice Ravel ou au charmant Après un rêve de Fauré. Mais si le style de Mainardi nous inquiétait un peu, c 'était pour la suite de Jean Sébastien Bach, que nous attendîmes samedi soir, avouons-le, avec une certaine crainte. Bach exige plus de sérénité, moins d'expansion, une sobriété qui ne doit sans doute pas aller jusqu 'à la froideur, mais qui ne permet non plus cette chaleur méridionale qui fait le charme, la richesse et la spontanéité de Mainardi. Nos craintes étaient justes en principe, mais Mainardi nous réserva la surprise d'un jeu plus sévère, de sorte que la suite de Bach garda sa PUBLICISTICĂ 805 noblesse recueillie, sans que Vartiste sacrifiât son expressivité naturelle. Un public peu nombreux - et il faut déplorer cette désertion - applaudit longuement M. Mainardi et réussit peut-être à compenser par son enthousiasme le nombre exagéré de fauteuils vides. Assez connu à Vétranger, M. Carlo Zecchi vient pour la première fois en Roumanie. Il fit mercredi soir, à la Salle Dalles, ses débuts bucarestois, devant un public étonné de découvrir au premier moment un grand pianiste. Après Borovsky, qui lui aussi était pour nous un inconnu, voici encore un musicien de grande classe qui se cache sous un déroutant manque de célébrité. Les caprices de la notoriété sont des plus stupides. Comparez les salles surchargées, qu 'un Braïlowsky réussit régulièrement de réunir à ses concerts, à la salle si modeste de mercredi soir. L'explication n'est pas trop difficile: Braïlowsky est une vedette, Carlo Zecchi n 'en est pas une. Et pourtant quelle richesse de couleur, quelle générosité poétique, quelle clarté sonore, quelle force et quelle subtilité dans le jeu de ce jeune pianiste italien - assez jeune pour nous éblouir pas sa liberté, par son esprit spontané, et en même temps assez vieux pour imposer à sa jeunesse une véritable maîtrise et un puissant accent de maturité réfléchie. Bach, Scarlatti, Beethoven, Debussy, les classiques comme les modernes, trouvent dans cet artiste un interprète d'une compréhension intégrale. Il y avait dans le Concerto italien de J. S. Bach une limpidité cristalline, une sorte de lumière qui 806 MIHAIL SEBASTIAN nous charmait par sa totale sûreté. Quant à la Sonate op. 31 de Beethoven (récemment jouée, si je ne me trompe pas, par Claudio Arrau, mais en comparaison, avec quelle débilité) M. Zecchi la joua avec une vigueur de sentiment et d'expression qui font de ce morceau un exemple d'interprétation beethovénienne. Mais s'il faut avouer nos préférences, bien que tout le programme nous parût d'une qualité égale, nous choisissons en premier lieu les sonates de Scarlatti. Interprété par Carlo Zecchi, Scarlatti devient un miracle de fluidité, de lumière liquide, de finesse d'orfèvre. M. Carlo Zecchi donnera mardi soir un second récital. Ceux qui aiment la musique n 'ont pas le droit d'être absents à ce concert. * Nous connaissons depuis longtemps M. Robert Casadesus, que nous avons plusieurs fois eu l'occasion d'entendre à Paris et qui d'ailleurs ne nous visite pas pour la première fois. C'est un pianiste à la fois puissant et inspire, sa technique est sûre, sa maîtrise est solide. Il domine son instrument avec une autorité parfaite et avec une aisance vraiment française. Mais ce n'est pas seulement comme virtuose que nous estimons M. Casadesus. Il est surtout et avant tout un interprète intelligent, un artiste sensible. Il nous révèle la plus profonde intimité de l'œuvre qu'il joue - et il sait rendre claire cette intimité. Son jeu est clair, sans être didactique. Un alliage de passion et d'intelligence, voici quel est l'art de ce pianiste! III nous l'a prouvé avant-hier PUBLICISTICĂ 807 soir encore une fois, bien que le programme ne fût pas le plus heureux possible. Le Konzertstück de Weber nous paraît assez désuet et quant au quatrième concerto pour piano et orchestre de Saint-Saëns, pourquoi ne pas avouer que nous lui préférons bien d'autres choses du répertoire français. Mais il est juste de parler un peu moins de nos regrets et un peu plus de nos satisfactions. M. Robert Casadesus est un artiste de premier ordre et il mérite largement les ovations du public. La soirée commença avec la Symphonie en ré majeur de Haydn, dirigée par M. Georges Georgesco et exécutée par l'orchestre avec un remarquable manque d'expression et avec un ennui dont l'auditeur fut totalement contaminé. Cette symphonie est déjà par elle-même légèrement fade, mais un dirigeur moins ennuyé pouvait sans doute lui donner ce gracieux souffle mozartien qui convient si bien à Haydn et qui réussit toujours de le sauver, même dans ses pages les moins heureuses. Mais M. Georgesco prit une revanche estimable avec le Prélude, Choral et Fugue de Franck-Pierné qui finissaient le programme de la soirée. NOTĂ DESPRE UN POET ŞI - PUŢIN - DESPRE POEZIE ÎN GENERE1 Am scris cândva că e foarte uşor astăzi a avea talent în poezie. înţelegeam prin această afirmaţie, în 1 Cicerone Theodorescu. Cleştar. Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”. 808 MIHAIL SEBASTIAN aparenţă paradoxală, că există un întreg arsenal de instrumente poetice care circulă cu atâta uşurinţă, încât oricine şi le poate însuşi. Sunt anumite forme de expresie, anumite tipare de versificaţie, anumite tipuri de imagine, jocuri de ritm şi efecte de rimă, care dau poeziei tinere din ultimii ani o înfăţişare surprinzător de egală, în ciuda cutezanţelor ei de stil. De altfel, trebuie să remarcăm că aceste cutezanţe nu sunt tocmai cutezanţe. Prin uz şi abuz, orice originalitate de expresie devine cuminte. Nimeni nu se mai sperie astăzi, sper, de formele sintactice „bizare”, pe care le cultivă tinerii poeţi cu sentimentul de a făptui mari vitejii literare. Era un timp când asemenea exerciţii şi solfegii de expresie abstractă provocau stupoarea cititorului cumpătat şi uneori admiraţia de principiu a criticului imprudent. Astăzi limbajul poetic a rezolvat o sumă de mici probleme de vocabular, de sintaxă şi de prozodie, iar soluţia lor stă la îndemâna oricărui scriitor de versuri. în sensul acesta spuneam că e uşor să ai talent. O literatură care a trăit experienţa Arghezi, experienţa Ion Barbu, experienţa Blaga, Maniu, Bacovia şi Baltazar şi care a sfârşit prin a-şi încorpora elementele lor de sensibilitate şi de expresie dispune de un material pe care poeţii de zona a doua îl pot folosi cu uşurinţă. Sunt, cu un termen juridic, ,jurisprudenţele” poeziei româneşti de astăzi - şi aproape că nu este debutant care să nu le invoace în sprijinul cântecului său începător. Nu ştiu dacă nu fac o indiscreţie referindu-mă la manuscrisele pe care recent le-am cercetat în PUBLICISTICĂ 809 comitetul de premiere al tinerilor scriitori, dar acest examen critic a fost unul din cele mai instructive cu putinţă. Am citit acolo nu mai puţin de 106 volume de versuri în manuscris, ceea ce îmi permite să am o privire de ansamblu asupra tinerei poezii, surprinsă chiar la izvoarele ei. Ei bine, ceea ce e de mirare în această bogată recoltă lirică este calitatea ei medie interesantă. Se desprinde de acolo o anumită abilitate de a versifica, pe care majoritatea concurenţilor o posedă, versurile lor dovedind influenţe poetice asimilate şi un nivel stilistic în genere ridicat. Ciudăţeniile sintactice argheziene, care pe vremuri aveau o aşa de personală savoare, concizia eliptică a versului, care la d. Ion Barbu părea derutantă până la paradă, abundă acum în scrisul tinerilor poeţi, care le găsesc „în aer”, cum se spune despre ideile şi despre vorbele de mare circulaţie. Toate acestea au devenit desigur astăzi locuri comune, dar locuri comune care nu şi-au pierdut încă nici tot misterul, nici tot prestigiul. Printr-un proces de infiltraţie, ele au devenit elemente constitutive ale limbajului poetic. Tânărul scriitor de versuri ajunge la ele fără obstacol, fără efort personal, fără căutare. De aceea îi este aşa de uşor să aibă talent. Nu neg că această judecată are ceva de paradox. Ca orice paradox, ea poate fi răsturnată. S-ar putea anume spune că astăzi, mai mult ca oricând, e foarte greu să ai talent - şi aceasta tocmai pentru motivele de mai sus. într-adevăr, dacă experienţele poetice anteri-oare (Arghezi, Barbu etc.) exercită o atât de mare presiune 810 MIHAIL SEBASTIAN asupra sensibilităţii lirice şi asupra limbajului poetic de astăzi, condiţia de manifestare a unui nou talent nu este mai aspră? Pentru a-şi zări drumul său personal, pentru a discerne vocaţia sa distinctă, el va trebui nu numai să se caute pe sine, dar mai ales să reziste chemărilor străine. Pe cât e de uşor să accepţi influenţe pe care momentul literar le impune în mod firesc, pe atât de greu este să refuzi aceste influenţe şi să le domini. Trebuie într-adevăr un act de proprie severitate literară, pentru ca să nu urm^~: - Fallta deseori foarte ademenite— aiatea strălucite tipare, prin aşa de glorioase formule gata făcute, ce greu este să străbată un glas care să-şi spună propriile lui secrete! Şi ce greu este, prin urmare, în asemenea condiţii, să ai talent... D. Cicerone Theodorescu nu este desigur un poet care să se fi sustras din primul moment şi cu uşurinţă de la influenţele lirice inevitabile ale timpului în care a început să scrie. în orice caz, volumul său Cleştar nu este o carte fără rădăcini livreşti. El reprezintă de altfel o etapă pe care scriitorul a depăşit-o - căci ni se dau aici poeme de-a-lungul unui deceniu, fără a ni se da, în acelaşi timp, poemele recente, care să reprezinte etapa actuală a evoluţiei sale literare. Condiţiile materiale ale poeziei sunt din nefericire de aşa natură la noi, încât un poet - chiar când poartă un nume atât de preţuit ca al acestui subtil literat - nu poate să-şi ţină tipăriturile în pas cu mersul scrisului său. Sunt în Cleştar poeme pe care le cunosc din 1927 sau 1928 şi nu se poate să nu regret că, abia PUBLICISTICĂ 811 după zece ani de la prima lor apariţie, suntem puşi în situaţia de a le judeca în cadrul întregitor al unui volum - înc ât e de văzut în ce măsură judecata noastră îl pTriveşte pe d. Cicerone Theodorescu de astăzi. Că sunt vizibile influenţe în Cleştar nu e de mirare. Oeea ce interesează este cum sub aceste influenţe pulsează o vocaţie de poet şi cum ea izbuteşte să se elibereze din cleştele amintirilor literare, spre a se realiza pe sine, cu o putere mai mare decât a lor. Este totdeauna ceva dramatic în căutarea de sine a unui scriitor. Unul din ciclurile volumului de faţă se numeşte Sunete întâlnite. Expresia are desigur alt înţeles pentru d. Cicerone Theodoresru. Dacă ne-ar lăsa însă să o răstălmăcim puţin, am spune că într-adevăr am identificat în Cleştar câteva „sunete întâlnite”. Unde ahume le-am întâlnit? în Arghezi, în Camil Petrescu, puţin în Barbu şi mai puţin în Camil Baltazar. Argheziene sunt multe din ritmurile d-lui Cicerone Theodorescu, şi de asemeni unele expresii, unele tipice construcţii de sintaxă, precum şi următoarea strofa de accent familiar, amintindu-ne precis un moment din Cuvinte potrivite: Am şi-o dragoste-ntre-aceste: Dumneata... Zvârle-mi, rogu-te, o veste Porumbiel a flutura Peste râuri, văi şi creste Rogu-te, nu mă uita. (P- 48) 812 MIHAIL SEBASTIAN Din d. Camil Petrescu un singur poem, dar în întregime sub influenţa sa, de la titlu la temă, şi de la temă la expresie: poemul Punct transcendental, scris desigur cu amintirea vie a ciclului Transcendentalia. întrucât priveşte influenţa poeziei d-lui Barbu, ea nu poate fi aşa de precis localizată. N-aş putea indica decât versuri izolate care mi-1 amintesc, dar influenţa sa e mai mult implicată în maniera ermetică a poemelor, în stilul lor uneori eliptic. Cât despre d. Camil Baltazar, o singură strofa atestă că undeva, în camera obscură unde s-a de velopat poezia de început a d-lui Cicerone Theodorescu, a fost şi d-sa prezent cu o amintire: este prima strofa din Moartea Olguţei (p. 43), patru versuri ce evocă foarte de aproape un punct din Vecernii. De altfel, însuşi acest din urmă poem arată din ce timp de adolescenţă literară fac parte unele din paginile volumului, căci desigur d. Cicerone Theodorescu n-ar mai scrie o elegie pentru Olguţa Deleanu, eroina din Medelenii d-lui Ionel Teodoreanu. E util acest poem, căci el fixează data adevărată a cărţii, epoca în care a fost scrisă - şi astfel explică şi legitimează diversele reminiscenţe, pe care le-am observat poate cu o prea severă atenţie de registrator. Nu este singurul lucru care „datează” în cartea d-lui Cicerone Theodorescu. Sunt în ea unele preocupări prozodice, unele virtuozităţi de rimă care astăzi, cu siguranţă, nu-1 mai pot interesa în acelaşi grad. Se vede bine că ele au o valoare de exerciţiu: este o pregătire de arme, o verificare de posibilităţi. PUBLICISTICA 813 Era un timp în care jocul rimei avea în poezia noastră modernă un interes aproape autonom. Cele mai pitoreşti îndrăzneli de versificare în această ordine s-au încercat. Cât ne încânta (şi ne încântă şi acum!) ingeniozitatea rimelor d-lui Perpessicius, deşi ştiam bine că farmecul real al poeziei sale era de ordin mult superior acestui joc: Dintr-o sută ale lui, De-i erau de marcă O să-i dea schilodului Mai ales că-i clar că: Două mâini valide... etc. Rima „marcă - clar că” ne surprinde prin bruscheţe, prin neaşteptată sonoritate, prin scurtă rupere de frază: Asemenea exerciţii ingenioase de rimă d. Cicerone Theodorescu ne oferă numeroase, unele din ele dovedind în d-sa un virtuoz al versului: In cartea-nchisă, astăzi acolo unde semn e S-a rătăcit rănită încoace... Greu pesemne (p. 27) De suferinţa ce-nflorea, gălbuie Vânt înserat se-apropie, a lui e (p. 119) Locului saltă, albă, inima Nespornic joc de curbe linii m-a prins... etc. (P- 139) 814 MIHAIL SEBAST IAN De unde se vede îndemânare, stăpânire a versului - dar şi o trăsătură de humor, căci, sunt convins, un poet de calitatea d-lui Theodorescu nu se lasă antrenat într-un astfel de joc verbal fără a înţelege că în ultimă esenţă el rămâne exterior poeziei. Dacă insist asupra acestei observaţii este pentru a indica încă o dată vârsta adevărată a cărţii. Deşi în genere expresia d-lui Cicerone Theodorescu este închisă,, abstractă, ermetică, d-sa nu este totuşi un poet „făcut”. Poezia sa nu este o construcţie rece, voluntară, punct al unui travaliu intelectual din care emoţia este absentă. Dimpotrivă, autorul acestui „cleşteir” este un emotiv, un poet sensibil şi - dacă ne;-ar ierta că o spunem - un sentimental. Dovadă însăşi acea elegie scrisă la Moartea Oiguţei, puţin naivă ca intenţie, dar aşa de discret melancolică, aşa de suav tristă: Ascult cartea - pasăre galbenă la subţioară — Cântecul ei înăbuşit, prietenul meu, Vin prin vânt şi prin zăpadă murdară Ini âmplarea asta gândind-o mereu. Do câteva ori cititorul va surprinde, în acest poet de stil dificil, edificatoare accente de simplicitate şi de emoţie directă. Este acolo un sentimental care nu mai suportă a fi mereu reprimat: Nu am prieten nici un om, Te-ascunzi, prietenia ta o caut; Din crengile înaltului tău pom Ajută-mă să tai un flaut. (p. 10) PUBLICISTICĂ 815 Sau: Să-ţi cadă aurie pe umăru-n mătasă Laşi umbreluţa tristă - o aripioară ruptă. Şi-n mine e o larmă de aripi şi o luptă... Treci, leneş, pe la poartă, ca să te văd frumoasă. (p. 27) Ultimul vers este graţios ca un sfârşit de madrigal. Dar nu trebuie sa va lăsaţi înşelaţi de citatele mele. Ele prezintă un aspect secundar al poeziei d-lui Cicerone Theodorescu, aspect pe care îl cred însă semnificativ. Eu văd în autorul Cleştarului un poet înclinat în chip firesc spre cântec, spre baladă şi spre elegie, dar care îşi interzice, din scrupul artistic, aceste drumuri şi îşi impune o expresie mai aspră, mai reflectată, mai lipsită de abandon. Cleştar este de aceea o lectură poetică al cărei prim acces e dificil. Cartea nu se predă de la întâia lectură. Sunt pagini - cele mai multe - care trebuie descifrate, pagini care cer „mâini dibace”, cum spune poetul într-un poem ce mi se pare a fi fost scris pro domo. Didactice se numeşte acest poem şi el închide în şase versuri o mică artă poetică: Nu sparge tu cutia vinovată Ne-nţelegăndu-i sunetele.Din Vioara, de o parte, care trece, Ea, melodia cea adevărată. Vibrare de adânc şi de suspin. Răspunde numai mâinilor dibace. 816 MIHAIL SEBASTIAN Astfel prevenit, criticul se teme - din modestie - a spune că „melodia cea adevărată” a acestui volum i-a răspuns. „Melodia cea adevărată.” Fără îndoială, d. Cicerone Theodorescu spre această melodie merge. Dincolo de ezitările primelor solfegii lirice, dincolo de influenţele pe care le transpune de altfel cu o reală graţie personală, dincolo, în sfârşit, de exerciţiile sale ingenioase de tehnică prozodică, dincolo de acestea toate şi la capătul lor, d-sa realizează câteva admirabile poeme în care dă măsura resurselor sale cu totul proprii, resurse de emoţie profundă şi de expresie concisă fără a fi obscură, limpede fără a fi explicativă. Totul are în aceste poeme un echilibru, o adâncime, o puritate de material poetic şi o substanţă emoţională densă, care arată, prin contrast, ce dificil trebuie să fi fost drumul interior al acestei poezii, până ce s-a liberat de exerciţiile ei preliminare. întreg ciclul Mesaj ar trebui citat pentru admirabila lui unitate de nivel artistic. în corpul volumului, acest ciclu se desparte net de celelalte patru (Uvertură, Adolescenţă, Sunete întâlnite, Cleştar). Nu vreau să spun că nu se găsesc momente de egală calitate şi în acestea: dar nu sunt decât momente, adică lucruri fragmentar izbutite, în timp ce poemele Mesajului ne impun prin valoarea lor unitară. Cu cea mai avară selectare a textelor, m-aş simţi obligat să transcriu în întregime cel puţin trei poeme: Veghe (p. 77), Grădini (p. 91) şi Reamintită (p. 95). Dar cum pe de o parte această notă nu-şi poate permite să devină ea însăşi un fel de plachetă de PUBLICISTICĂ 817 versuri, iar cum pe de altă parte aş socoti-o cu totul incompletă, dacă nu ar înfăţişa cetitorului cel puţin un aspect al ciclului Mesaj - voi opri ultima strofa din Reamintită şi-mi voi acorda bucuria de a vă comunica apoi întreg poemul Veghe: Dar ne-ntălnim şi-acolo: Ca umbrele pe geam Te răspândeşti pe mine cum pe pământ e noapte Prezenţa ta, de-ar pune sigiliul unei fapte In mângâierea asta, de-a-pururea s-o am. Versul al treilea mi se pare de o extraordinară putere plastică. Nu ezit să spun că e unul din cele mai frumoase din câte ne-a dat tânăra poezie românească. Şi, în sfârşit, iată făgăduita Veghe: Odaia se cuprinde la mijloc, albă, toată Acolo unde-ncepe şi-ndată s-a sfârşit. Puterea ce vroise la dus nu vrea să poată Şi-ntoarcerea o clipă a cursului oprit. Neslobodă în moarte, tu râul în îngheţ, Foşnirile din funduri ce până sus pătrund. Zadarnice auzul le simte, fără preţ E cursul mai departe, al râului, la fund. In alb, pereţii patru, ies - stafii - din pământ Stând umăr lângă umăr cu spatele la noi. A ta singurătatea, închis, aş vrea s-o cânt -Şi să mă duci în cântec, ca mărilor un sloi. Numai o îndelungată intimitate cu arta versului, o minuţioasă cunoaştere a secretelor ei şi o severă alegere a materialului poetic poate duce la scrierea unui poem de puritatea acestuia. Cât priveşte 818 MIHAIL SEBASTIAN suflul dramatic interior al acestei poezii, el vine mai de departe şi e mai greu de explicat. Un poet adevărat nu se explică niciodată. „NON SOLUM ARMIS” C 'est avec une grande émotion que nous avons ouvert la magnifique édition définitive des Œuvres de Mateiu I. Caragiale, récemment publiée par les Fondations Royales. Le livre est admirable non seulement par la qualité du texte (car on sait quel fier et noble artiste fut ce prosateurj, mais aussi par les conditions techniques de F édition. C'est un chef-d'œuvre de goût, d'élégance, de mesure. Chaque détail prouve un choix parfait, un contrôle avisé. Certes, un grand amateur de livres, un grand bibliophile fut l'initiateur de la collection, dont le livre de Mateiu Caragiale n 'est que le deuxième paru jusqu 'à ce jour. Il n'est pas difficile d'apprendre quel est le nom de ce bibliophile: il suffit de regarder avec un peu d'attention le papier sur lequel le livre fut imprimé. Ce papier porte en filigrane le chiffre du Roi, accompagné d'une devise dont la simplicité n 'est égalée que par sa noblesse: Non solum armis. Il nous semble qu'aucun mot ne résume avec plus de force, ni avec plus de conviction, l'esprit dans lequel notre Souverain a toujours eu la volonté de régner. PUBLICISTICĂ 819 Il a toujours affirmé Sa volonté de stimuler, d'organiser, de contrôler, d'aider la vie intellectuelle, littéraire et artistique du pays. Ses discours montrent constamment quelle place occupent dans la pensée du Roi les problèmes de la culture. Mais il ne s'agit pas seulement de Ses discours, bien que leur importance programmatique soit capitale. Il s'agit en premier lieu de Sa participation active, stimulatrice, positive au travail culturel de la nation. Il s 'agit de Ses actes, de Ses exemples vivants, de Sa passion et de Son énergie d'organisateur. Les Fondations Royales, dont la complexité embrasse toutes les manifestations de la culture du pays, sont la réalisation la plus diverse et en même temps la plus homogène de la pensée royale. Non solum armis/ Quelle noblesse, quelle fierté, et quelle délicatesse humaine dans ces trois mots. Non solum armis. Ce n 'est pas seulement par les armes... Non, ce n 'est pas seulement par les armes que la Roumanie veut garder et rendre fertile son existence dans le monde. C'est surtout par l'esprit. Elle sait bien - et Son Roi le sait mieux que personne - qu'elle a un certain message de sensibilité, de poésie, de beauté à faire valoir dans l 'histoire. Elle a la conscience de son être original, de son âme, qui reste assez inconnue au-delà des frontières, mais qui ne tardera pas de se faire connaître. Ses armes n'ont jamais hésité d'agir, quand l'histoire nationale l'a exigé, mais son art, sa musique, sa poésie sauront mieux encore lui 820 MIHAIL SEBASTIAN conquérir une place dans la géographie spirituelle de l ’Europe et du monde. La Roumanie est animée d’une profonde et virile volonté de la paix: une paix qui lui donnera la possibilité d’accomplir la destinée de ses dons naturels, de ses richesses d’âme et de ses ressources créatrices. Non solum armis. ROBERT CASADESUS. L’OPÉRA COMIQUE DE PARIS. IMRE UNGÂR Le récital donné samedi passé par M. Robert Casadesus confirme encore une fois les belles qualités de virtuosité et d’intelligence artistique de ce pianiste français, dont la puissance est égale à sa finesse. Si pour le concert symphonique qui précéda de deux jours ce récital, nous fûmes obligés, dans notre chronique précédente, de regretter le choix du programme, nous eûmes samedi soir une excellente revanche de ce point de vue. M. Casadesus nous donna du Beethoven et du Chopin à la place de Weber, du Rameau et du Debussy à la place de Saint-Saëns. La différence fut sensible. Les cinq petites pièces de Rameau furent jouées avec une grâce, un éclat, une délicatesse d’orfèvre; chaque pièce devenait un gracieux petit bijou sonore. M. Casadesus a le pouvoir d’obtenir de son piano une fluidité de clavecin. Nous songions parfois à l’image PUBLICISTICĂ 821 enchantée de Rameau, tel qu 11 nous fut révélé pour la première fois par Wanda Landowska sur son merveilleux instrument démodé. De Rameau à Beethoven, il y a tout un monde: M. Casadesus le traversa avec aisance. Comme il est puissant, pathétique, convaincu, pénétré par Vesprit même de la musique, quand il joue du Beethoven! Et puis avec quelle faculté de renouvellement intérieur il passe à Chopin, qu'il abandonnera plus tard pour Debussy! Les Images furent une exécution debussyste. Leur lumière, leur frissonnante pénombre, leur souffle léger, leur lyrisme menacé, tout était inclus dans l 'interprétation de M. Casadesus. * C'est une grande fête pour nous de pouvoir saluer dans cette chronique les artistes de l'Opéra Comique de Paris, qui nous ont fait la joie de visiter notre Capitale et d'y donner deux représentations. Les messagers de l'art français savent depuis longtemps quel accueil fraternel leur est réservé dans notre pays. Ils savent à quel point notre amitié pour la France est attachée à son art, à sa musique, à ses lettres. Les écrivains français qui nous ont visités ont toujours trouvé dans ce lointain pays latin un auditeur curieux, attentif, informé, plein de sympathie, plein d'enthousiasme. Quant aux troupes françaises, elles ont été toujours applaudies par un public expansif, généreux, toujours prêt à comprendre. Nous n'avons pas encore oublié la visite que les comédiens du Théâtre Français nous firent l'année passée et les deux admirables spectacles 822 MIHAIL SEBASTIAN qu’ils donnèrent sur la scène de notre Théâtre National Il nous est agréable de rappeler aujourd’hui ce souvenir et de considérer la visite récente des artistes de l’Opéra Comique non pas comme un événement accidentel et isolé, mais comme une nouvelle preuve de l’amitié franco-roumaine, une nouvelle preuve du contact artistique qui a toujours lié Paris et Bucarest. C ’est l ’Opéra Roumain bien entendu qui eut le plaisir de recevoir sur sa scène les artistes de l’Opéra Comique. Ils chantèrent mercredi soir Manon et hier soir Carmen, sous la direction de M. Gustave Cloëz, dirigeur à la fois souple et autoritaire, maîtrisant avec une réelle sûreté l ’orchestre, les chanteurs et les chœurs. L’ensemble de la troupe fit preuve de ce style supérieur qui caractérise l’Opéra Comique. Un esprit de discipline artistique, de collaboration intime, de cohésion parfaite anima les deux représentations. Il serait juste de mentionner le nom de chaque artiste, mais il est obligatoire de remarquer spécialement les trois protagonistes de la troupe, Mme Bernadette1 Delprat et MM. Louis Musy et Roger Bourdin. Nous avons rarement entendu un Lescaut ou un Escamillo chantés avec une telle ampleur vocale et avec une si belle aisance scénique. Excellents chanteurs et excellents acteurs, les artistes de l’Opéra Comique nous ont donné deux belles soirées de musique. * Nous avouons que du dernier concert symphonique nous n’avons entendu que le Concerto 1 în text „Bernardine”. PUBLICISTICĂ 823 pour piano et orchestre de Chopin joué par M. Imre Ungâr, le dernier soliste de la Philharmonique. Nous n’avons eu ni la curiosité, ni la patience d’entendre Le Carnaval romain de Berlioz, qui commençait le programme, ni la quatrième symphonie de Glazounov qui la finissait. Le dirigeur de la soirée fut M. Egizio Massini