MIHAIL SEBASTIAN OPERE VI. PUBLICISTIC (1935) ACADEMIA ROMÂNĂ INSA FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ Colecţia OPERE FUNDAMENTALE Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION /r-V3 ü. oÿ/S^/o MIHAIL SEBASTIAN OPERE VI. PUBLICISTICĂ (1935) Ediţie coordonată de MIHAELA CONSTANTINESCU-PODOCEA Text ales şi stabilit, note, comentarii şi variante OANA SAFTA şi PETRUŞ COSTEA Academia Română Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă Bucureşti *2014 Tehnoredactare computerizată: EUGEN CIUCĂ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SEBASTIAN, MIHAIL Opere / Mihail Sebastian. - Bucureşti: Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, 2010-vol. ISBN 978-973-1744-90-2 Voi. 6: Publicistică / ed. de Mihaela Podocea, Alexandra Safta şi Costea Petruş. Bucureşti: Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, 2014. - ISBN 978-606-555-112-1 I. Constantinescu-Podocea, Mihaela (ed.) II. Petruş, Costea (ed.) III. Safta, Oana (ed.) IV. Simion, Eugen (pref.) 821.135.1-821 Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” Lucrare realizată în cadrul Proiect editorial finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă ARTICOLE CRONICI ESEURI 1935 1935 NOTĂ LA UN ROMAN ENGLEZ „Eram într-o mică barcă ce ne ducea spre vapor, seara. Soarele apusese, luna se ridica. Pe valuri erau adorabile reflexe argintii... Era viaţa, era moartea. Marea imensă ne înconjura... Cine ştie unde mergeam şi de ce; nu ştie nimeni nimic, decât că iubirea este credinţa noastră... iubirea...” Transcriu aceste rânduri oarecum la întâmplare, dintr-un roman de Virginia Woolf, recent cetit (Night and Day, traducere franceză la „Editions du Siècle”). Imaginaţi-vă un asemenea pasaj într-un roman românesc şi gândiţi-vă dacă ar fi suportabil. Vi s-ar părea naiv, declamator, fals, „poetic” în sensul cel mai ruşinos al vorbei. De la Vlahuţă cred că nimeni nu mai scrie la noi astfel. Platitudinea în literatura românească modernă joacă mai mult pe cartea cinismului decât pe a sentimentului. Care din romancierii noştri ar subscrie fraza de mai sus a Virginiei Woolf? Poate niciunul. Ar risca să treacă drept sentimental, ceea ce, se ştie, este un păcat de moarte. Dar nici în franţuzeşte nu văd posibilă o asemenea frază. Soarele care s-a stins, luna pe cer, valurile argintii, viaţa, moartea, amorul - e aici un abuz de frumuseţi greu de îndurat într-un roman francez, în care de obicei se ţine o cumpănă severă între efuziuni şi expresii. Se scrie cu mai multă MIHAIL SEBASTIAN răceală şi, în orice caz, cu mai multă circumspecţie în Franţa, chiar de romancierii cei mai patetici. (E de observat, bunăoară, ce justă măsură păstrează în trivialitate André Maurois, căruia rareori îi poţi reproşa flagrante greşeli de gust, deşi în întregime este atât de plat şi melancolic.) Foarte rar un romancier francez se „abandonează” cărţii pe care o scrie. De cele mai multe ori o domină, o ţine sub observaţie. Cred că acest lucru îl deosebeşte radical de romancierul englez, mai puţin" critic, dar mai creator. Momentele tari, eroii extraordinari, melodrama şi apoteoza îl înspăimântă pe francez,/în timp ce îl câştigă uşor pe englez, prin nu ştiu ce gust înnăscut pentru ceremonie şi solemnitate. De aceea poate şi temele de roman englez au amploarea cunoscută, îndrăzneala de a ataca largi cercuri de viaţă, obişnuinţa de a pune oamenii în situaţii decisive, dificil de realizat sub obsesia simţului critic. Cred într-adevăr că este la mijloc o chestiune de abandonare, de renunţare la control. Este astăzi o idee curentă că inteligenţa e un rău instrument pentru roman. (Cazul Gide, romancier ratat de prea multă inteligenţă, a fost exploatat de toţi criticii.) Această explicaţie e seducătoare ca orice paradox, dar nu e cu totul lipsită de adevăr. în orice caz, în romanul francez inteligenţa, sau mai bine spus simţul critic, a făcut serioase ravagii. El este factorul ponderator al acestui roman, dar probabil, în acelaşi timp, şi cauza sa de sterilitate. Nu cred că se poate face un mare roman, cuprinzător de viaţă, de mari pasiuni şi de mari PUBLICISTICĂ catastrofe, fără curajul de a merge puţin orbeşte în inima vieţii, din instinct, fără ezitări, fără rezerve, cu preţul ridicolului, al gafei sau al prostului gust, dar cu senzaţia de a trăi nemijlocit între oamenii pe care îi creezi. Acest curaj explică resursele romanului rus şi, în bună parte, pe ale romanului englez. E un curaj pe care literatura franţuzească l-a avut foarte rar - poate niciodată. Există totdeauna într-un roman francez - la Balzac chiar - o zonă de răceală între autor şi erou, o sticlă izolatoare între autor şi dramă, care face categoric demarcaţia în actul de creaţie. Această uşoară dar precisă depărtare este fără îndoială distanţa lucidităţii. Ea marchează ficţiunea: ea indică limitele dintre artist şi artă, ea îl desolidarizează pe romancier de roman. Simt mereu, în aproape toate cărţile franţuzeşti, ochiul pânditor al celui care a scris. E o prezenţă străină pe care nici o artă, cât de subtilă, nu o poate suprima complet. E o prezenţă care poate fi instructivă, pasionantă, revelatoare, dar care nu încetează niciodată de a fi străină. Ea deplasează axa operei puţin în afară de operă, ceea ce strică integrităţii ei. Acest ochi care scrutează cartea, de dincolo de ea, este totdeauna o primejdioasă indiscreţie. Căci romanul e un gen făcut pentru ingenuitatea noastră, pentru copilăroasa noastră putinţă de a crede în ficţiune, de a ne lăsa convinşi de realitatea ei. Tot ce tulbură această încredere e un atentat împotriva romanului, este o negare a lui. Romanul solicită naivitatea noastră: i se adresează direct. Dar nimeni nu este mai bănuitor decât un naiv: întâiul truc surprins este sfârşitul irevocabil al mitului. MIHAIL SEBASTIAN „Truc” e probabil un termen prea violent. El presupune înşelăciune, lucru de care nu poate fi vorba aici. Vreau să spun doar că, lucid prin dispoziţie naturală, scriitorul francez aduce în roman o rezistenţă la legendă, o rezervă continuă faţă de ficţiune, faţă de poveste, o permanentă veghe care împiedică visul. Romancierul francez îşi judecă ficţiunile şi, judecându-le, se defineşte în raport cu ele. Vechiul exerciţiu al ideilor generale îl urmăreşte şi aici, unde ideile stingheresc viaţa, simplificând-o, impunându-i armonioase linii directoare, dar sărăcind-o în acelaşi timp şi făcând-o să-şi piardă forţa originară de a crea. S-ar părea că denigrez această artă a romanului francez. E nevoie să spun cât îmi e de scumpă? Romancier şi moralist sunt două calităţi contrarii, incompatibile poate în ultimă esenţă. Romancierul se îndreaptă către oameni, moralistul către idei. Totuşi aliajul lor în literatura franceză a dat opere de o adâncime, de o graţie şi de o demnitate care răscumpără în alt sens tot ce simţul critic e obligat prin firea lui să anuleze în arta romanului. Englezii, a căror naivitate este inalterabilă, au păstrat însă romanul departe de orice avarii posibile. Ingenuitatea lor îi predestinează acestui gen literar. Este în romanul Virginiei Woolf, de la care am pornit, o expresie ce mi se pare caracteristică pentru romanul britanic în genere: a fi lacom de tragedie. E o aptitudine de a lua mereu viaţa în serios, de a trăi fiecare clipă cu o gravitate aproape egală, de a crede în semnificaţia ultimului gest, a celui mai mărunt fapt. E un fel de onestitate temă în faţa existenţei, un refuz PUBLICISTICĂ permanent de a glumi cu ea, un sentiment de solemnitate a faptului de a trăi. Am adesea, cetind un roman englezesc - nu importă care - impresia că eroii cărţii sunt pătrunşi de responsabilitatea actelor lor şi că nu există pentru ei nici un act derizoriu, nici unul secundar. De aici vine poate obişnuinţa romancierului englez de a-şi construi opera prin acumulare de detalii; un roman fiind un organism complex, asemeni unei colonii de corali. „Numai viaţa are valoare, nimic altceva decât viaţa”, reflectează cu seriozitate o eroină din Zi şi noapte, carte în care toată lumea este serioasă şi nimeni nu râde. Această demnitate de atitudine, această înţelegere solemnă a vieţii le permite eroilor de roman englez să vorbească despre amor, moarte, pasiune, sacrificiu şi alte lucruri gingaşe, cum ar fi spus Zarifopol, fără ridicul sau stridenţă. V-aţi întrebat vreodată cum se explică numărul mare al femeilor romanciere în Anglia? De la Jane Austen şi surorile Bronte până la Mary Webb, Katherine Mansfield, Norah James, Rosamond Lehmann, Virginia Woolf, câte mari scriitoare, câte capitale opere! Cine va lămuri această ciudăţenie, strict specifică literelor engleze? M-am gândit adesea la acest lucru şi nu am ambiţia de a-1 fi dezlegat. Socotesc însă că în bună parte ceea ce o face pe englezoaică îndeosebi aptă pentru roman este tocmai acest sentiment solemn al existenţei, pe care îl notam mai sus. în artă, femeile sunt rareori frivole. Gustul de a glumi, voluptatea jocului intelectual, detaşarea şi ironia sunt apucături bărbăteşti. Femeia merge din instinct către dramă. Ea MIHAIL SEBASTIAN are la superlativ acea „lăcomie de tragic”, despre care scrie în trecere Virginia Woolf, ceea ce o predispune de cele mai multe ori la ridicul, dar o şi ridică uneori la emoţionante posibilităţi de expresie. „Ea se simţea îngheţată, abătută şi oribil de clarvăzătoare” (Nuit et jour, p. 135). Acest trist dispreţ pentru luciditate, pentru clară vedere, este o excelentă definiţie. Ea explică poate pe trei sferturi romanul englez, care n-are ce face cu luciditatea şi clara vedere, prea reci, prea exacte, prea egotiste pentru a comunica direct cu viaţa. E un fel de nostalgie, poate nu de-a dreptul de inconştienţă, ceea ce ar fi prea mult, dar în orice caz o nostalgie după nu ştiu ce confundare cu mersul existenţei, fără a-i rezista, fără a i te supune, lăsând-o să treacă peste tine şi să te ducă unde va voi. Această acceptare gravă, plină de emoţie şi de seriozitate, stă în pragul romanului englez. Romanul englez este, şi în structura lui epică şi în psihologia lui, realist - de un realism minuţios, atent şi strict. Totuşi nici o altă literatură nu are atât de mult sensul feeriei. Nu mă gândesc numai la cărţile de imaginaţie (Swift, Daniel Defoe) şi nici la gustul britanic pentru povestirile utopice (veşnic pasionante, de la Thomas Morus la Butler sau, mai recent, Huxley). Dar în romanele cele mai exacte, cele mai realiste, este un nimb de emoţie, de poezie şi de sentimentalism care arată câtă ingenuitate aduc aceşti oameni în scris. Ei au curajul de a fi romanţioşi. Au ingenuitatea de a inventa mici legende şi de a crede în PUBLICISTICĂ ele. „A face frumos” este în estetica noastră continentală, ca să zic aşa, un lucru de ruşine. Romancierul englez însă nu ezită să-şi transfigureze materialul de viaţă, să-l ridice puţin spre legendă. El aduce feeria în cotidian, o modestă feerie familiară, dar care abureşte puţin faptele vulgare dimprejur şi le dă oarecare frumuseţe, oarecare melancolie. Cei mai „răi” din analiştii englezi sunt sensibili la acest sentiment şi nu mi-a fost greu să notez pe vremuri, chiar în Samuel Butler - acerbul, necruţătorul Butler - momente de candoare. Există un mic roman de George Meredith, surprinzător în acest sens, prin delicateţea, prin romantismul, prin tonul candid al povestirii. L-am cetit acum vreo patru ani, într-o veche traducere franceză, şi îi spunea, dacă ţin bine minte, La maison de la grève. Nu-i cunosc titlul englezesc şi nici nu ştiu unde ar putea fi găsit, dar dacă daţi într-o zi peste această carte, n-o pierdeţi. Este cu totul curioasă în opera lui Meredith şi te întrebi de unde vine această briză de poezie romanţioasă, de unde dacă nu din ceea ce numeam gustul pentru feerie? O întreagă familie de cărţi descind din această aptitudine de a transfigura lucrurile mici şi de a descifra visul în faptele cele mai plate. Este o familie de cărţi pure, simple, candide, care fac faţă într-un categoric contrast romanelor de sexualitate şi de tensiune. Nu se poate o mai puternică opunere decât între cele două surori Brontë, romanul Emilyei ( Wuthering Heights) fiind o carte nebuloasă, agitată şi febrilă, în timp ce romanul Charlothei (Shirly) este o 10 MIHAIL SEBASTIAN poveste calmă şi egală. Această din urmă carte patronează o lungă serie de romane simple, curate, străbătute de un fir de emoţie romantică, pe care numai literatura engleză şi-l mai poate permite. Aţi cetit Invitaţia la vals a Rosamundei Lehmann? De acolo se poate vedea cât de puţin trebuie pentru un miracol, când ai ochii exercitaţi cu recunoaşterea miracolelor. Englezii cunosc acest exerciţiu. Nu vă cer scuze pentru faptul de a fi divagat. Plecasem din capul locului cu acest gând, iar romanul Virginiei Woolf, de la care am pornit, nu era decât un pretext. Nici n-ar fi prea multe de spus despre această carte mediocră, de la începutul carierei. Virginia Woolf a devenit o mare scriitoare mai târziu, cu Mrs. Dalloway şi cu Plimbarea la far. Noapte şi zi este o operă de tinereţe, inabil construită pe o interminabilă dezbatere psihologică, din care puţine lucruri rămân vii. Lectura însă este totuşi utilă, căci fixează un debut stângaci, pe care e instructiv să-l confrunţi apoi cu operele de maturitate. Pe de altă parte, în cariera Virginiei Woolf a intervenit un fapt uşor de recunoscut: între Noapte şi zi şi Plimbarea la far, la o distanţă de vreo 10 ani, scriitoarea l-a cetit pe Marcel Proust. Influenţa de la o carte la alta este decisivă: metodă, stil, viziune, totul a fost modificat, adâncit, disciplinat. Nu insist însă. Chestiunea e fără interes pentru lector, şi de acea nu-1 îndemn să încerce confruntarea. (Pentru un critic însă, cazul nu e lipsit de utilitate.) Dar nu de Virginia Woolf ne interesăm aici. Vă repet că Noapte şi zi e un roman mediocru. PUBLICISTICĂ Un roman mediocru, dar nu mai puţin un roman englez. Disting în această carte, dincolo de valoarea ei literară redusă, anumite semne caracteristice literaturii insulare. Este o manieră de a înlănţui progresiv elementele poveştii, de a prezenta personajele pe mai multe planuri, diferit de luminate şi de a le imprima un ritm continuu, fără opriri, fără momente eliptice. E o curgere lentă a faptelor. Trecerea timpului devine în romanul englez sensibilă. Ţin foarte mult la adevărul acestei observaţii. Ar trebui să-i dedic poate un întreg studiu, nu o simplă notă ocazională. Ceea ce este abstract într-un roman francez este lipsa de realitate a timpului. Nu ai, de la prima la ultima pagină, senzaţia că a trecut vremea. Drama se desfăşoară pe primul plan, pe un singur plan, şi între două momente de timp diferit distanţa mi se pare a fi numai cronologică, numai istorică, dar nu reală şi nu sensibilă, într-un roman francez, faptele nu se întâmplă, ci se relatează. Iei cunoştinţă de ele prin mijlocirea unui al treilea, fără sentimentul că asişti la desfăşurarea lor. Se tot discută definirea romanului în raport cu nuvela. Vă propun următoarea nuanţă: nuvela dispune materialul de viaţă pe un singur plan, romanul pe o multiplicitate de planuri. Francezii sunt şi în roman mari nuvelişti. între un roman francez şi unul englez mi se pare că este oarecum diferenţa dintre un tablou dinainte şi de după Renaştere. îi desparte „perspectiva” (care, să nu uităm, este şi ea o invenţie vizuală, nu un instinct). întocmai ca în acele tablouri primitive, în care diversele episoade ale aceleiaşi vieţi 12 MIHAIL SEBASTIAN sunt înfăţişate simultan, privitorul având înainte fazele descompuse ale aceluiaşi eveniment, ca şi cum s-ar fi întâmplat toate deodată, romanul francez dispune elementele unei singure drame tot pe un plan unic, fără să le poată despărţi în spaţiu şi în timp, fără să poată adică realiza sensibil această despărţire. De aceea sunt în romanul francez atât de puţini oameni vii şi atât de mulţi eroi schematici. A crea oameni nu însemnează poate în ultimă analiză decât a crea timp: a realiza cu alte cuvinte mediul în care un act să-şi poată desfăşura toate momentele sale distincte. E o problemă de perspectivă. Dintre francezi, puţini au rezolvat-o. Poate Marcel Proust, pentru care trecerea timpului a fost singura dramă esenţială a existenţei. Dar un romancier englez realizează această condiţie de creaţie simplu, uşor, direct, cel din urmă roman purtând cu el câţiva ani demni de viaţă. „Romanul-fluviu”, termen la modă, îmi place doar pentru ideea de trecere lentă a timpului pe care o sugerează şi care poate fi uşor recunoscută chiar într-o carte stângace ca romanul de debut al Virginiei Woolf. LITERATURA ÎN ANUL 1934 58 de romane, 16 volume de critică, memorii şi eseu, 14 cărţi de versuri - iată literatura românească în 1934. Poate mă înşel asupra cifrelor, dar în niciun caz asupra raporturilor dintre ele. Preponderenţa romanului rămâne strivitoare. Inutil să reiau aici o problemă şi obositoare, şi inutilă: PUBLICISTICĂ 13 romanul este o superstiţie editorială foarte rezistentă. Să-i aşteptăm cu răbdare declinul. în acest sens, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, care şi-a inaugurat anul acesta activitatea, va îndeplini un oficiu decisiv. Este de altminteri faptul capital al vieţii noastre literare din 1934 şi mi se pare obligatoriu a-1 însemna în fruntea acestui sumar tablou. Fundaţia afirmă în alegerile sale o limpede preferinţă pentru poezie şi critică. Fundaţia are şi posibilitatea şi datoria de a se sustrage gustului public şi de a-i impune alte preocupări decât acelea pe care le fixează cererea şi oferta. Fără obsesii comerciale, ea nu cunoaşte teroarea marelui public, şi tocmai de aceea i se poate adresa acestui mare public, de la care nu aşteaptă indicaţii, ci cel mult adeziuni. Este un oficiu de educare a cetitorului absolut de neînlocuit. Nu cred că exagerez spunând că în cultura românească anul 1934 va rămâne anul în care Fundaţia Regală şi-a inaugurat tipăriturile. Registrul nostru de sfârşit de an nu va fi complect. E şi greu, este şi neinteresant să ţinem seama de tot ce s-a tipărit. Neinteresant, pentru că timpul nu va păstra decât puţine din abuziva activitate tipografică a anului. Greu, pentru că nu-i putem impune memoriei noastre imposibilului exerciţiu de a recapitula totul. Să procedăm metodic, după genuri. 1) Roman D. Liviu Rebreanu a publicat Jar. Este un roman de psihologie, gen care alternează în opera sa 14 MIHAIL SEBASTIAN cu romanele de masă. Ion, Pădurea spânzuraţilor şi Răscoala alcătuiesc o familie de cărţi, în timp ce A dam şi Eva, Ciuleandra şi Jar formează o altă familie. Mijloacele de expresie ale d-lui Rebreanu răspund desigur mai mult evocărilor epice de mari proporţii decât analizelor psihologice intime. Nu mai puţin Jar e o carte străbătută de suflul vieţii, ultim criteriu al romanului. D. Cezar Petrescu şi-a continuat şirul regulat de romane, publicând la distanţe nu prea mari: Oraş patriarhal, Apostol şi Duminica orbului. D. Cezar Petrescu este un romancier egal cu sine însuşi, laborios şi puţin didactic prin preocupări, ceea ce îi deschide însă un solid drum în publicul cel mare. D. Mihail Sadoveanu a regăsit în Nopţi de Sânziene câteva accente vechi de povestire. D. Gib Mihăescu a tipărit o nuvelă fără mari ambiţii, Femeia de ciocolată, şi un lung roman inegal, Zilele şi nopţile unui student întârziat, nu lipsit de calităţi, dar înăbuşit în lungimi. D. Ionel Teodoreanu n-a izbutit în Crăciunul de la Silivestri nici să regăsească emoţia Medelenilor, nici s-o piardă complect, pentru a da romanul realist, orăşenesc şi obiectiv pe care îl caută. D. Mircea Eliade şi-a surprins cetitorii de două ori, bruscând aşteptările celor care cetiseră Maitreyi, prin două romane fundamental deosebite. întoarcerea din rai este un roman stufos, complex, cu variate drumuri interioare, cu multiple planuri de acţiune şi meditaţie - roman de reci dezamăgiri, roman de lente descompuneri. Lumina ce se stinge, carte stranie, obscură, deoncertantă, care se aşează între roman de PUBLICISTICĂ 15 aventuri şi soliloqiu metafizic, a provocat uluite neînţelegeri. Preţuiesc foarte mult curajul aestui scriitor, care înfruntă simpatia publică ridicându-i în faţă voite dificultăţi. Industria literară începe totdeauna de la complicitatea scriitorului cu publicul său. D. Eliade îşi necăjeşte publicul - şi bine face. Cred de altfel că timpul va reveni asupra întoarcerii din rai, carte care va rămâne să fie descoperită mai târziu. Premiul Tekirghiol-Eforie, căruia îi datorăm în 1933 Maitreyi, ne-a dat în 1934 Arsenic de Sergiu Dan. E o carte admirabil scrisă, cu un ton just şi mărturisind prezenţa continuă a inteligenţii celui care a scris. Arsenic înclină însă prea mult spre nuvelă. Un material de viaţă mai amplu va osteni oare condeiul subtil al acestui scriitor? Nu cred. O întrebare exact contrarie poate fi pusă romanului d-lui I. Peltz (Calea Văcăreşti şi Foc în hanul cu tei). D-sa nu ezită în faţa subiectelor complexe. O umanitate diversă şi confuză se agită în cărţile sale, de un realism străbătut de un dublu curent liric şi satiric. Dacă ar fi să stabilim de filiaţie, am vorbi de Emile Zola, patron literar şi al d-lui N. D. Cocea, care cu Un petec de negreaţă continuă succesul Feciorului de slugă. D. Cocea este un mare cronicar, pe care romanul îl stinghereşte. Dacă aş fi editor, l-aş obliga să-şi scrie memoriile şi am căpăta astfel un extraordinar pamflet, dacă nu un document social. Pentru că veni vorba de „documente”, să observăm că d. C. Stere n-a ajuns încă cu al 5-lea al său volum - Nostalgii - din seria In preajma 16 MIHAIL SEBASTIAN revoluţiei, la capitolul maturităţii eroului său, capitol pe care îl aşteptăm cu o curiozitate nu exclusiv literară. Dar d. Stere este incontestabil un bun povestitor. De interes tot documentar au fost Pescarii d-lui C. Ardeleanu şi - pe cu totul alt plan - Transiberiana d-lui Ion Timuş. între doument şi roman, care din aceste două trăsături va domina în Mite a d-lui E. Lovinescu? blam cetit cartea, prea de curând apărută, dar ma voi referi la timp asupra ei. Acelaşi lucru pentru Bagaj de d. H. Bonciu, pentru Mângâierile panterei, romanul d-lui Mihail Sorbul şi pentru Vagabonzii d-lui Emil Dorian, apărut într-o nouă editură, nu mai departe decât săptămâna trecută. Nu cred însă că va fi nevoie să revenim asupra d-lui Damian Stănoiu, care cu Parada norocului şi O zi din viaţa unui arhimandrit continuă să uzeze şi să abuzeze de facilitatea sa de a scrie. Ne va trebui însă neapărat o cronică pentru d-na Henriette Yvonne Stahl, care în Steaua robilor duce mai departe remarcabilele sale resurse de analiză, pe care anumite pagini din Mătuşa Matilda le revelau mai demult. D. Ion Călugăru a tipărit Don Juan Cocoşatul, roman defectuos construit, dar în care regăsim aliajul de peisaj orăşenesc şi de viziune folclorică ce distinge arta acestui scriitor. D. Tudor Teodorescu-Branişte a dat în Băiatul popii o cronică pe care dispoziţiile satirice ale autorului au servit-o bine. PUBLICISTICĂ 17 Au mai publicat romane d-nii Lascarov Moldovanu (Mamina), M. Sevastos (Aventurile din strada Grădinilor) şi G.M. Vlădescu (Moartea fratelui meu). Prin preocupările, dacă nu de-a dreptul prin obsesiile lor, pot fi grupate laolaltă Drumul dragostei de Sandu Teleajen, Rumilia de D.V. Bamoschi, Neastâmpăr de Octav Dessilă şi Mâl de Isaiia Răcăciuni. Sunt romanele „erotice” ale anului. D. Sandu Teleajen, supărător de liric pe alocuri, d. Bamoschi, jenant prin „gândire socială”, d. Dessilă, tem - toţi valorifică prin contrast cartea d-lui Răcăciuni, scrisă fără gravitate, cu o peniţă alertă şi ironică. Anul 1934 nu ne-a adus numai producţia regulată a romancierilor mai vechi. Există desigur un grup de sriitori de la care editorul, librarul şi cetitorul aşteaptă periodic un roman. Nu pot lăuda îndeajuns această obişnuinţă, care dă ritm, continuitate şi ordine unei vieţi literare. Dar 1934 a fost şi un an de debuturi în roman. De la d. Horia Furtună, care după o lungă carieră poetică şi dramatică face cu Iubita din Paris o primă experienţă epică, până la d. Puiu Gărcineanu, care cu Lângă schitul lui Târăţă face o juvenilă intrare pe poarta literelor, sunt nenumărate debuturile de consemnat. D. Ury Benador a dat cu Ghetto veac XX o carte patetică, neliniştită, febrilă, cu o lume foarte vie, prinsă într-un elan liric, încă necristalizat. Este un debut care justifică toate aşteptările. 18 MIHAIL SEBASTIAN Ileana Lupului al d-lui Theodor Râşcanu este un roman de reminiscenţe sămănătoriste, foarte robust totuşi prin accent epic. Inegal şi în orice caz prea lung, Cei şapte fraţi siamezi de d. T.C. Stan. Nesemnificativ, A doua viaţă a lui Şerban Varu de d. Luca Gheorghiade. Prea de curând apărut pentru a-1 fi citit, romanul Urechea lui Dionys de d. Virgiliu Monda. Un „caz” a constituit debutul d-lui Petre Bellu, cu Apărarea are cuvântul, op incalificabil, de cea mai categorică periferie literară, absolut lipsit de interes, trivial până la refuz - din care totuşi, o reclamă susţinută a făcut o revelaţie. Debuturi simpatice, fără să spună prea mult, dar de asemeni fără să excludă pe viitor posibilitatea unei surprize, au fost într-o gară mică de d-ra Sidonia Drăguşanu şi Intr-un pension de domnişoare, de d-ra Anişoara Odeanu. Vai, de ce nu mai sunt debutante d-rele Martha Rădulescu (Să ne logodim) şi Erastia Peretz (Ceai dansant)? Am mai putea spera. Am păstrat anume la urmă, pentru consolarea noastră, Ioana d-lui Anton Holban, apărută în făgăduitoarea editură Pantheon, de la Brad. Vom vorbi despre Ioana în prima noastră cronică literară. 2) Critică şi eseu Cu puţină vreme înainte de a muri, Paul Zarifopol şi-a publicat în volum câteva studii critice mai vechi: Pentru arta literară. Este o subtilă, adâncă şi variată revizuire de valori glorioase, pe care ochiul criticului le detronează cu incoerenţă. PUBLICISTICĂ 19 Menţiunile critice ale d-lui Perpessicius cuprind în a doua lor serie, tipărită de „Fundaţiile Regale”, literatura anilor 1927, 28 şi 29. D. Perpessicius ar trebui obligat să publice anual cele 52 de studii critice, în care - când îi permite cenzura -urmăreşte scrisul românesc. Lectura „menţiunilor” în volum este menită să reveleze în d. Perpessicius un critic orientat şi just, nu un comentator benevolent, cum se spune. D. N. Iorga a tipărit o fantastică Istorie a literaturii contimporane, remarcabilă prin umor şi invenţie. Din fericire, aproape în acelaşi timp, ne-a dat o nouă tipăritură a vechilor sale portrete şi eseuri. Oameni cari au fost, carte de proză românească admirabilă, cu vaste şi variate orizonturi deschise dincolo de o imagine, de o evocare, de un cuvânt. D. Al. O. Teodoreanu a publicat în Tămâie şi otravă câteva articole, pamflete şi recenzii despre cărţile de poezie ale ultimilor ani. Trebuie oare să enumerăm printre cărţile de critică cele două glume proaste care se numesc Nu şi Negativismul tinerei generaţii, prima de d. Eugen lonescu şi a doua de d. Mihail Ilovici? Critica anului nu se judecă însă atât după volume - prea rare, prea depărtate de public, prea ineficace prin izolarea lor -, cât prin activitatea susţinută şi continuă a celor doi-trei observatori literari pe care îi mai avem. Ne bucuram în anii trecuţi de o echipă critică complectă. D. Perpessicius a fost însă scos din joc prin suprimarea „Cuvântului”, d. G. Călinescu abandonase şi d-sa într-un timp, d-nii Ion Cantacuzino şi Octav Şuluţiu scriu prea rar şi fără 20 MIHAIL SEBASTIAN continuitate. Rămân „pe poziţii” d-nii Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu, excelenţi servitori ai cărţii, în afară de jocul editurilor, al reclamelor, al amiciţiilor şi al adversităţilor (cu excepţia propriei lor adversităţi reciproce). O singură carte de eseuri în 1934 - şi aceasta apărută în ultimele zile ale anului: Oceanografie de d. Mircea Eliade, tipărită de editura Cultura Poporului, de la care aşteptăm o activitate pe măsura acestui admirabil debut. Păstrăm acestei Oceanografii un foileton special. Este Mi se pare că..., volumul d-lui H. St. Streitman, un volum de eseuri? Poate nu. Culegere de reflexii, note, judecăţi, cartea d-lui Streitman are ceva din acele , jurnale” atât de iubite în Franţa şi Anglia. Foarte frumoase Izvoarele şi popasurile d-lui G. M. Cantacuzino, care aliază unei cunoaşteri tehnice a artei un scris surprinzător de simplu şi plin. D. F. Aderca prezintă în Oameni excepţionali câteva mari existenţe, solicitate celor mai felurite planuri de viaţă, politică, artă, arme... E o carte vie, în care documentul cedează viziunii personale. „Descoperiţi” de premiul scriitorilor „needitaţi”, d-nii C. Noica şi Emil Cioran ne interesează inegal. Preţuim în d. Noica o inteligenţă supravegheată şi totuşi liberă, armonioasă, justă. E un scriitor de frumoase posibilităţi de expresie, pe care abstracţia nu-1 păcăleşte. Vom spune exact contrariul despre d. Cioran, nebulos, febril, confuz şi „paradoxal” (Groaznic gen pe care d. Cioran îl practică cu talent, în timp ce diverşi filozofi de ziar îl practică fără). PUBLICISTICĂ 21 Nu vom vorbi deocamdată nici despre Existenţa tragică a d-lui D. D. Roşea, nici de Estetica d-lui Tudor Vianu, pe care le lăsăm pe seama unui eventual „an filozofic”, nu literar. Vom mai semnala însă, ca să încheiem, capitolul eseului şi al criticii, trei monografii şi trei cărţi de călătorie. D. G Călinescu a tipărit un nou Eminescu în continuarea biografiei romanţate din 1933 şi ocupându-se de astă dată de opera poetului. D. C. Antoniade continuă şi d-sa, cu un al doilea volum, vasta monografie închinată lui Machiavelli. în sfârşit, d. Em. Ciomac ne dă Viaţa şi opera lui Richard Wagner, studiu sintetic, de expoziţie clară şi cu multe pagini de reală emoţie. Simplificăm desigur foarte mult socotind America văzută de un tânăr de azi a d-lui Petre Comarnescu drept o carte de voiaj. Mai mult decât reportaj, volumul acesta este o prezentare vie a unei lumi în care favoarea călătorului n-a anulat simţul critic al intelectualului. D. Mircea Eliade în India (a patra sa carte din 1934) surprinde peisagii, oameni, probleme, fapte, cu vivacitatea romancierului, dar şi cu obişnuinţa gânditorului de a merge totdeauna până la semnificaţie. Cât despre Arena cu un singur spectator a d-lui Horia Oprescu, nu o cunosc deocamdată. 3)Poezie Antologia poeţilor tineri, tipărită de „Fundaţiile Regale” ar fi putut să fie un volum 22 MIHAIL SEBASTIAN edificator. Nu este totuşi. într-un sens abuzivă, în alt sens incomplectă, prea săracă şi prea încărcată în acelaşi timp, e o carte care nu revelează şi nu compromite nimic. Dar să nu fim prea aspri: o antologie este un lucru extrem de greu. Două retipăriri interesante: Bacovia (Poezii) şi Ion Pillat (Pasărea de lut). Amândouă melancolice prin revizuirile pe care ţi le impun şi prin amintirile pe care le deşteaptă. Inegal, cu impurităţi satirice sau teziste, d. George Gregorian {La poarta din urmă) nu este mai puţin o mare surpriză în lirica anului. D. Demostene Botez continuă, în Cuvinte de dincolo, o poezie aşezată, fără îndrăzneli, fără cântări, cu o cuminte graţie familiară. D. Adrian Maniu tipăreşte Cartea ţării pe o foarte dificilă temă poetică, greu de biruit. D. Camil Baltazar, în întoarcerea poetului la uneltele sale, ne dă mai mult decât o „întoarcere”. Volumul său este o nouă experienţă poetică, de sensibilitate, de vocabular, de imagine. SCRISOARE DESCHISĂ D-LUI MINISTRU DE FINANŢE Domnule ministru, Editorul meu, d. Ciornei mi-a transmis zilele acestea un mesagiu pe care aţi avut extrema PUBLICISTICĂ 23 amabilitate de a mi-1 dedica. Este o onoare la care nu vă pot spune cât sunt de sensibil. Totuşi, oricât aş părea de ingrat, îmi voi lua inima în dinţi şi vă voi mărturisi cinstit că n-am deschis dublul plic - al Domniei voastre şi al domnului Ciornei - fără un anume sentiment de panică. D. Ciornei e un aprig negustor, care nu dă 5 lei pe timbrele unei scrisori numai aşa, ca să-mi facă mie plăcere. Nu-1 cunoaşteţi poate şi - dacă mi-e permis să vă dau un sfat - nici să nu-1 cunoaşteţi: ar fi în stare să facă o declaraţie fiscală de să vă lase pe drumuri. Veţi înţelege deci de ce plicul său m-a pus pe gânduri, înainte chiar de a-1 deschide. Când am băgat însă de seamă că acest plic este însoţit de o misivă a Domniei-voastre, Domnule ministru, m-am socotit un om pierdut. Vedeţi, eu am trăit într-o lume de oameni necăjiţi, pe care i-a(u) terorizat mereu preceptorul, portărelul şi gardistul. O lume care duce şi în vis obsesia somaţiunilor de vânzare. Nu m-am putut de aceea stăpâni - primind adresa Domniei voastre, care sunteţi un fel de împărat al perceptorilor - să mă întreb, legitim îngrijorat: Ce o fi vrând oare Domnul ministru de la mine? Domnule ministru, Am cetit şi am aflat. E foarte simplu: dvs. vreţi 9 la sută din drepturile mele de autor. 4 la sută impozit pentru stat, 2 la sută impozit pentru comună, 24 MIHAIL SEBASTIAN 1 la sută impozit pentru judeţ, 2 la sută impozit pentru drumuri. Total, 9 la sută. Mi-am închipuit întâi că este o exigenţă strict personală - un fel de amabilă atenţiune faţă de mine (lucru care m-ar fi măgulit nespus). După o sumară anchetă, am aflat însă că aceeaşi scrisoare aţi trimis-o tuturor camarazilor mei de scris - tineri şi bătrâni. Toţi autorii de cărţi au avut, odată cu mine, privilegiul de a vă ceti. Tuturor le cereţi aceşti 9 la sută. Domnule ministru, N-aş vrea să aveţi impresia că glumesc. Sunt un om politicos, dar nu glumeţ. Vă asigur, chestiunea aceasta nu mi se pare deloc veselă. Vă voi spune de aceea, răspicat, că aceşti 9 la sută pe care îi cereţi scriitorului român sunt abuzivi, nedrepţi şi brutali. în plus, sunt inutili. Eu nu pot duce cruzimea până acolo încât să vă doresc a deveni scriitor. Dar dacă aţi fi împărtăşit 5 minute o asemenea soartă, n-aţi mai fi recurs la marea reformă pe care ne-o comunicaţi. Un impozit asupra cărţilor? Asupra căror cărţi, Domnule ministru? Sper că nu asupra celor pentru tipărirea cărora scriitorul îşi dă ultimii bani. Trebuie să ştiţi că în ţara noastră a tipări poezie, eseu şi filozofie este - să nu zicem un sacrificiu, căci nu vreau să vă înduioşez - dar, pentru a vorbi într-un limbaj adecvat, o proastă afacere. Rămân „romanele” - singurul gen literar pentru care se mai găsesc cumpărători şi singurul deci impozabil. Ei bine, rentabilitatea medie a unui roman PUBLICISTICĂ 25 nu depăşeşte, după cea mai optimistă socoteală, 30.000 de lei (trei zeci de mii). Sunt unele, foarte puţine, care produc şi 60.000 sau 80, dar sunt altele -enorm de multe - care nu produc nici 10.000. Să ne oprim deci la cifra medie pe care v-am propus-o. Vă asigur că nu păcălim, astfel, fiscul. Ei bine, v-aţi întrebat Dvs. vreodată cât timp îi trebuie unui scriitor pentru a scrie o carte? Nu v-aţi întrebat, desigur. întrebarea mea nu era de altfel decât o figură de stil (dacă-mi daţi voie). Să vă spun eu: o carte se scrie în trei ani. Cel puţin în trei. Nu vorbesc desigur de timpul material, în care scriitorul ţine condeiul în mână. Căci, doară a scrie o carte nu este un fapt mecanic, material, fizic. Vorbesc de elaborarea unei cărţi, elaborare îndelungată, complexă, care uzează mult, consumă neînchipuit de mult. Cum să vă spun eu, Domnule ministru, ca să ma fac înţeles? Materialul prim, materialul brut al unei opere literare nu este hârtia şi cerneala, care se văd, ci alte lucruri, care nu se văd, deşi nu există mai puţin. O carte se face cu un gând pe care l-ai purtat ani de zile în tine, cu o emoţie pe care ai rupt-o timpului, cu o cunoaştere de oameni pe care ai educat-o mereu. Toate acestea cer timp, răbdare, tenacitate şi - cu riscul de a fi sentimental - jertfe. Pe toate acestea se construieşte o carte. Pe toate acestea le aduni între două coperţi, strângând într-un ceas un lung travaliu nevăzut, de ani şi - poate - decenii. Ei bine, distribuiţi cei 30. 000 de lei de care vorbeam mai sus pe tot timpul necesar pregătirii unei cărţi şi veţi afla că, în realitate, un scriitor român este plătit cu mai puţin de 500 de lei pe lună. 26 MIHAIL SEBASTIAN Exagerez. Exagerez din jena de a nu vă spune lucruri mai grave, mai triste şi mai deprimante, care privesc însă numai singurătatea, amărăciunea şi orgoliul nostru. Domnule ministru, Ştiu că visteria o duce greu. Nu eu vă voi da sfaturi şi remedii, deşi profesorul meu de ştiinţe financiare, d. Pomme de Mirimonde, îmi prevedea la Paris, pe vremuri, că voi deveni profesor de finanţe. După cum vedeţi, s-a înşelat. Dar, fără să vă dau sfaturi, voi cuteza să vă spun că de astă dată vă înşelaţi. Nu veţi drege visteria avariată a Statului Român cu prăpădiţii, nefericiţii bani pe care îi veţi sustrage lui Camil Petrescu, lui F. Aderca, lui Mircea Eliade, mie sau oricărui alt scriitor. Toţi laolaltă -socotindu-i şi pe „latifundiarii” scrisului (d-nii Sadoveanu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu), toţi laolaltă nu vă vor acoperi nici cea mai ridiculă fracţiune, a celei mai ridicule fracţiuni de fracţiune de paragraf bugetar. în schimb, vă veţi împovăra amintirea cu o măsură injustă, asupritoare, duşmănoasă, lipsită nu de eleganţă, nu de omenie, dar de cea mai vagă consideraţie, pe care statul cultural simulează uneori că o poartă scrisului românesc. în ce mă priveşte, Domnule ministru, sunt decis să-mi apăr drepturile mele fiscale cu îndârjire şi voi face apel la toţi camarazii mei de scris să facă acelaşi lucru. Primiţi, vă rog, întristatul meu salut. PUBLICISTICĂ 27 PENTRU O NOUĂ EDITURĂ în avalanşa de cărţi care a inundat de două săptămâni încoace vitrina librăriei este un volum pe care, fără îndoială, l-aţi remarcat: Ioana de Anton Holban. Nu vorbesc aici despre operă (o voi face în prima mea cronică literară), ci despre tipăritură. E o carte de format nou, legată în pânză, tipărită cu o literă care nu este a tiparului bucureştean. în totul, o apariţie care surprinde ochiul cetitorului de literatură românească. Se pare că acestui nou format de carte îi va răspunde un nou spirit editorial. într-adevăr, cartea aceasta nu vine dintr-un colţ de ţară pe care nu-1 cunoaştem decât foarte vag, din nume: Brad. Ea iese de sub teascurile unei tipografii despre care auzim pentru întâia oară vorbindu-se: Zarand. Ea îşi rosteşte pentru întâia dată numele: Pantheon. Nu ştiu cine sunt oamenii care au conlucrat la această faptă. Nu ştiu ce vor, ce proiectează, ce pot. Dar începutul mi se pare excelent şi posibilităţile de viitor libere. Fără să risc un entuziasm grăbit - pe care l-ar putea foarte repede pedepsi o gravă deziluzie - am impresia că editura Pantheon merită un cuvânt bun de întâmpinare. Ea debutează într-un moment de criză acută a cărţii româneşti. Nu criză comercială -căci cărţi se scriu, se tipăresc şi se vând. Dar criză de prestigiu, de inteligenţă, de criterii, de selectare. Editurile în fiinţă, cu rare excepţii şi cu oarecare distincţii obligatorii, pe care le vom face cu vremea -se zbat într-o dezorientare dintre cele mai comice. Cu 28 MIHAIL SEBASTIAN câteva idei fixe (roman, erotism etc), cu câteva gusturi rudimentare, cu o laşitate intelectuală supremă, cu o spaimă naivă de câştig şi pierdere, aceşti bieţi editori tipăresc la întâmplare toată imensa maculatură sub care gem pe urmă. Foarte rareori, prin accident, le scapă şi câte o carte bună, fără voia lor, fără ştiinţa lor, fără răspunderea lor. în această stare de spirit (cer scuze cuvântului „spirit”), nu e de mirare că breasla editorilor cade pradă tuturor micilor şantagii culturale, grosolan înscenate, şi mai grosolan reuşite. Voi reveni asupra acestei chestiuni şi voi reveni cu date precise, cu exemple peremptorii. Da, există o criză a cărţii, o criză de demnitate a cărţii. Am impresia că editura Pantheon de la Brad este un act de protest împotriva acestei nedemnităţi. Am impresia, am mai ales nădejdea, că editura Pantheon încearcă să restabilească, în tipăriturile noastre literare, drepturile justei alegeri. Faptul că, pentru a începe, s-a adresat, nu unui vulgar fabricant de romane, ci lui Anton Holban, scriitor de elită, închis orgolios într-o rezervă până la care editorul bucureştean nu poate ajunge - acest simplu fapt valorează cât un program. Editura Pantheon lucrează undeva departe de Bucureşti, într-un orăşel cu nume proaspăt, tăgăduitor. Cred că este un simbol. Vreau să fie un simbol. Depărtarea de capitală, unde sunt atâtea bande culturale, atâţia corsari, atâţia martiri intransigenţi, gata să sucombe pentru 500 de lei, depărtarea de intelectualitatea aceasta înăbuşitoare, deprimantă şi laşă, care aliază criteriile absolute cu chitanţele discrete sau nu, depărtarea aceasta îi va da PUBLICISTICĂ 29 tinerei edituri de la Brad independenţă în alegere, perspectivă în judecată, libertate în fapte. Oricât i-ar fi de reduse resursele materiale, oricât de modeste ar fi ele, un gând limpede, o stăruinţă neînduplecată, un refuz tenace de a ceda în faţa trivialităţii generale ajunge pentru o acţiune care poate într-o zi să fie decisivă. Căci acţiunile decisive se fac cu mintea, nu cu portofelul. Acest simplu adevăr îi va face să se strice de râs pe „culturalii” bucureşteni. Dar el va fi înţeles de oamenii de la Brad. DESPRE PROSTIA OBLIGATORIE Colonelul de La Rocque este deocamdată un nume necunoscut în Europa. Deocamdată. Ce va fi mâine, nimeni nu poate spune în acest timp, în care miturile se surpă şi se creează cu o rapiditate de vis. N-ar fi de mirare ca acest domn să intre în istoria lumii. Ceea ce astăzi nu este decât o fotografie comică, mâine poate fi o efigie. Colonelul de La Rocque? Este un fascist parizian. Şef al unuia din numeroasele grupuri revoluţionare de extremă-dreaptă, care pregătesc pe malurile Senei o nebuloasă dictatură. „Nebuloasă” fiindcă nimeni nu ştie niciodată ce iese dintr-o asemenea învălmăşeală. în 1930, colonelul de La Rocque nu exista. în 1931, era un personaj ridicul, subiect copios al revuiştilor din Montmartre. în 1934, la 6 februarie, era un început de erou al unui început de legendă. 30 MIHAIL SEBASTIAN începea să fie enigmatic. Un semn de întrebare îi preceda numele. îngrijorare, îndoială, aşteptări incerte, speranţe încă neformulate, atacuri nesigure, ezitarea de a-1 ataca cu violenţă sau de a-1 aştepta cu nedumerire -toate acestea făceau în jurul colonelului o zonă de tăcere, din care poate exploda orice. Colonelul de La Rocque putea să primească defilarea cămăşilor lui albastre, verzi sau negre (nu ştiu bine), fără să pară ridicul, pe străzile Parisului, unde deobicei ridiculul îngheaţă spectacole mai puţin riscate. Omul devenea legendar, începea să semene cu o statuie equestră. Iată însă că un editor parizian, Bemard Grasset, îi cere o carte de ideologie politică. Grasset e un editor abil, care de câtăva vreme cochetează cu toate eventualităţile de dreapta. Dar dacă Grasset este abil, de La Rocque nu este. Imprudenţa geniului rău sau perfidia propriei sale vanităţi i-au smuls cartea cerută. Vai! Ce nefericire! Plat, rudimentar, simplu -simplu ca un scaun, ca o gheată - limitat, mediocru, prost. Sunt prostii monumentale, care au anumită grandoare în înţepenirea lor. nu. Prostia acestei cugetări politice nu are nici acest farmec. Nu vorbesc despre stil. Talentul nu este indispensabil. Vorbesc însă despre gândire, despre înţelegere, despre tot ceea ce acest şef prezumtiv de revoluţie propune pentru salvarea lumii. Biete, nefericite, jalnice „idei”, cărora accentul cazon nu le dă energie, iar cordialitatea falsă nu le dă căldură. Ce e surprinzător însă este că o asemenea proză găseşte justificare. Din însăşi categorica ei prostie, se scoate un argument. PUBLICISTICĂ 31 „înlături cu inteligenţa” se spune. Ne-am săturat de retori, de intelectuali, de oameni deştepţi, de arguţii, de dialectică, de subtilitate. Ne-am săturat de formule, de explicaţii, de nuanţe, de probleme. Ne trebuie câteva adevăruri tari, simple, unitare. Ne trebuie oameni „dintr-o bucată”. Ne trebuie proşti. Proşti cu intuiţie, proşti creatori. Această laudă a prostiei nu este o glumă. E aproape un „Weltanschaung”, o nouă concepţie asupra lumii, pe care - se zice - au obosit-o cărţile şi intelectualii, încât trebuie neapărat să se îndrepte către plutonieri. Prostia începe abia acum să fie sarea pământului Dar niciodată nu am înţeles mai bine cât de mediocru este acest eroism decât cetind cartea lui de La Rocque, prost fără patetism, prost fără grandoare, prost fără scuză, prost pur şi simplu. Iubitorii de libertate ar trebui să tipărească pe banii lor asemenea proză. „TE DISTRUG!” „A distruge”, „a suci gâtul”, „a face praf’ este obsesia criticului bucureştean. L-am văzut de multe ori ridicându-se de la masa lui de scris, după un articol fulminant, şi frecându-şi mâinile justiţiar: „l-am distrus!” Mă mir de câţi oameni valizi au rămas totuşi în cultura noastră după atâtea executări, cum se zice, „sângeroase”. E cu totul interesant chipul în care îşi 32 MIHAIL SEBASTIAN reprezintă combatantul cultural bucureştean lumea ideilor, scara valorilor... Valori şi idei au pentru el înfăţişarea de duşmani personali fizici, cărora trebuie „să le dea la cap” (altă expresie culturală curentă). Nu vorbesc nici de polemiştii plătiţi, nici de polemiştii bolnavi. Nici de acei care scriu contra ordin de plată, nici de cei care scriu pentru răcorirea unui microb ascuns şi încins. Vorbesc pur şi simplu de „oamenii de idei” oneşti, de militanţii sinceri, de revoltaţii convinşi. Toţi întrebuinţează acelaşi vocabular de artilerie. în ceea ce-1 priveşte pe cetitor - cetitorul din mulţime - el n-a depăşit punctul de vedere puţin mirat, puţin satisfăcut, al lui Jupân Titircă Inimă-Rea: „Bine cumbate ăsta dom'le”. Despre violenţa bucureşteană se pot scrie, cred, volume întregi. în ordine morală, în ordine politică, în ordine literară nimic nu e mai pitoresc, mai colorat, mai vioi şi mai comic decât înclinarea bucureşteană către intransigenţă. „Nu admit”, „nu voi tolera”, „nu dau voie”, „ard ca fierul roşu”, „protestez”, „nu permit” etc., etc., etc. în literatură, în critică şi în cultură în genere nu cunosc atitudine mai primară, mai obtuză, mai lipsită de sens decât aceasta. Nu că aş fi pentru o critică blajină, tolerantă, fără asperităţi sau fără exigenţe. Dimpotrivă. O gândire critică presupune o expresie netă şi directă. E singurul fel în care ea poate deveni eficientă, poate stimula, poate fi creatoare. Dar violenţa intelectuală este cu totul altceva decât violenţa verbală. Distincţia aceasta simplă, cultura noastră de fiecare zi n-a izbutit încă s-o facă. PUBLICISTICĂ 33 Cu superstiţia invectivei, cu obsesia cuvântului „tare”, a epitetului şi a injuriei, critica devine un exerciţiu stupid şi inutil, pe care îl rezumă cu atâta vehemenţă şi veselie această vocabulă bucureşteană: „te distrug!” Mă gândesc la criticii care au izbutit cu adevărat să „distrugă” ceva - să scoată adică o carte sau un nume din circulaţie, să denunţe o falsă valoare, să detroneze o falsă reputaţie. Sainte-Beuve, Lemaître, France sau - astăzi - Benjamin Cremieux. Niciunul nu a trecut vreodată dincoace de limitele artei şi ale gândirii demn exprimate. Nici în paginile de şarje cele mai vii, nici în atacurile cele mai categorice, violenţa gândirii n-a făcut apel la violenţa cuvântului. Dar, recunosc, aceste exemple sunt excesive. Ele dau acestui articol o întorsătură prea gravă pentru oamenii la care se referă, prea serioasă pentru micile istorii locale pe care le evocă. Nu trebuie să disperăm de trivialitatea scrisului actual, atâta timp cât ne amuză. Şi ne amuză. ANTON HOLBAN: IOANA Sunt foarte puţine elemente epice în cartea d-lui Holban. Puţini oameni, puţine fapte. Un peisaj geografic şi uman redus, câteva linii, câteva indicaţii. E o carte ce nu se poate rezuma. Nu se întâmplă nimic în aceste 270 de pagini, nimic altceva decât un lung joc psihologic, cu ridicări şi căderi repetate, cu tensiuni şi oboseli alternative, joc ce se 34 MIHAIL SEBASTIAN desfăşoară oarecum în gol, fără suportul vreunei drame vizibile. Simplu vorbind, Ioana nu este decât jurnalul intim al unei iubiri terorizată de gelozie. Acesta este, dacă vreţi, „subiectul” cărţii. în realitate însă, drama este mai puţin certă. Ea rezultă din confruntarea a două sensibilităţi excesive, tragice, care se pândesc, se caută, se sprijină şi se exasperează reciproc. O femeie foarte sensibilă şi un bărbat foarte inteligent -nu se poate cuplu mai dificil, mai neliniştit, mai disarmonic. Iubirile fericite se răscumpără probabil cu o doză de insensibilitate, în orice caz cu o bună doză de inconştientă. Eroii d-lui Holban au însă dubla nenorocire de a fi sensibili până la maladie şi lucizi până la absurd. Cu o asemenea povară de inimă şi de inteligenţă, o dragoste nu poate fi decât o catastrofă. Ioana este romanul acestei catastrofe: „întotdeauna, sub orice iniţiativă de a mea, cea mai spontană posibilă, surprind şi instinctul de a mă analiza” (pag 12). Instinct? Mai degrabă, viciu. Este în cartea d-lui Holban o îndârjită, o sălbatecă alergare după semnificaţia fiecărui gest. Nu este fapt cât de mărunt sau de întâmplător care să nu fie descompus, disecat, pus sub toate luminile posibile, mutilat de o inteligenţă care nu iartă nicio umbră, dar nu se mulţumeşte cu nicio certitudine. E ceva atroce în această permanentă vigilenţă interioară, care nu permite nici odihnă, nici nepăsare, nici încredere, vigilenţă ce paralizează din rădăcină spontaneitatea mişcărilor. PUBLICISTICĂ 35 Oamenii d-lui Holban sunt obsedaţi de ei înşişi. Sunt propriul lor obiect de studiu, unicul lor obiect de studiu. înecaţi în exerciţii psihologice se comentează, se răstălmăcesc, se complică la nesfârşit sau, dimpotrivă, se simplifică dintr-o dată cu violenţă. Evaziunea vieţii? în fond, e o curiozitate felul cum trăiesc - toţi şi toate sunt lipsite de realitate, căci dânşii trec ori fără să vadă, ori construind infinite jocuri sufleteşti, care modifică momentele de viaţă cele mai clare: „Aceeaşi iluzie a mea că, dacă aş clarifica, aş fi fericit” (pag 88). A clarifica! Este o tragică păcăleală a acestor doi eroi - Ioana şi iubitul ei - care, din exces de atenţie, mai rău îşi umbresc viziunea vieţii. în fond, curiozitatea lor psihologică este o lipsă de vitalitate, o inaptitudine de a trăi, o deformare lentă, dar probabil iremediabilă. Viaţa presupune înainte de orice oarecare indiferenţă faţă de tine însuţi. Să te laşi puţin în voia lucrurilor, să le cuprinzi şi să te laşi în acelaşi timp împins de ele, să calci cu oarecare brutalitate înainte, fără a ţine seama prea mult de lucrurile pe care le striveşti în trecere. Altminteri, a trăi este intolerabil. Eroii d-lui Holban au pierdut de mult facultatea salutară de a fi, în acest sens biologic, brutali. Incapabili de un gest ferm, pe care să-l facă şi să-l uite apoi complect, ei sunt mânaţi de toate clipele vieţii lor, pe care le poartă după ei, necicatrizate, incomplect arse, incomplect trăite: „Scumpă Ioana, nicicând n-a fost un dezastru mai mare ca al nostru” (pag 56). 36 MIHAIL SEBASTIAN Dar dacă în existenţa lor ar interveni un dezastru real, fizic, o nenorocire materială - ştiu eu? un incendiu, un naufragiu - ceva care să-i zguduie direct, nu prin comentariu şi reflex psihologic, ci prin suferinţă fizică, aşa cum suferă un animal rănit, poate că „dezastrul” ar fi mai uman, mai cald, mai fertil. Căci ce e dezolant în Ioana nu este suferinţa, ci sterilitatea ei, lipsa ei de palpitare, răceala ei, oarecum abstractă, oarecum artificializată de prea multă inteligenţă. De aceea cartea aceasta, scrisă atât de lucid, evocă totuşi o lume atât de fantomatică, de improbabilă, de lunară. „Este un defect funest, căruia unii îi spun, ca să-i dea aparenţă suportabilă: luciditate” (pag 125). Nu ştiu dacă eroul d-lui Holban, care observă atât de just incapacitatea sa de a trăi, nu trage totuşi de aici un involuntar orgoliu. Este o mândrie maladivă de om înfundat în propria sa dramă, din care cu timpul izbuteşte să-şi facă o vocaţie, o misiune, un scop. Prins într-o ceaţă de reflexii şi incertitudini, el opune vieţii un surâs închis, care ascunde un mare orgoliu, cel mai mare probabil, orgoliul de a suferi şi de a te complăcea în suferinţă. Am avut pe alocuri în timpul lecturii o impresie de sufocare morală, care mi-ar fi dat gustul de a deschide larg ferestrele acestei cărţi, pentru ca să-i fac loc luminii, aerului, zgomotului. E o nevoie de descătuşare, de libertate şi de spaţiu, pe care romanul d-lui Holban ţi-o impune prin contrast, lucru ce constituie de altminteri întunecata frumuseţe a cărţii. PUBLICISTICĂ 37 Elementele epice din Ioana sunt, după cum am mai spus, reduse. Câte sunt însă, încadrează într-o ramă fragilă şi delicată de fapte invizibila tragedie din centrul cărţii. D. Holban schiţează just şi povesteşte simplu în momentele nepatetice. Un val de ironie, care nu recurge, de altfel, niciodată la facilităţi, acoperă personagiile de plan secund, ce se agită în jurul dramei, fără să o bănuiască însă şi desigur, fără să intre în miezul ei. Tensiunea tragică rămâne exclusiv între cei doi amanţi. Peisagiul geografic în care evoluează această mică lume este sumar. Simt totuşi, martoră dramei, prezenţa mării în micul port Cavama, unde se desfăşoară povestea. Este poate singurul lucru deschis, larg, cuprinzător, generos din această carte torturată. Marea evocată sau numai bănuită umanizează şi adânceşte jocul înăbuşit al celor două sensibilităţi pe care romanul le confruntă. Este o evadare către larg, singura posibilitate a eroilor de a-şi uita pentru un moment sterila lor frământare. Nu vreau să vă recomand lectura acestui roman fără a vă preveni că este deconcertantă. D. Holban scrie minuţios şi fără perspectivă epică. Cetitorul de romane nu iubeşte acest fel de a scrie. Dacă lui Marcel Proust publicul i-a iertat în cele din urmă scrisul analitic, digresiv şi nuanţat până la abuz, a fost pentru că viziunea epică proustiană este largă, unitară în ciuda episoadelor, construită în ciuda parantezelor. Există în Proust şi un interes anecdotic, care poate satisface gustul cetitorului. Ce a devenit Charlus, cu cine se va culca Odette, pentru cine fuge Albertine - 38 MIHAIL SEBASTIAN toate acestea au uneori un accentuat interes epic, de pură anecdotă, pentru care lectorul consimte să înfrunte complexul stil proustian. D. Holban este un analist, fără să fie un scriitor epic. Faptele nu-1 interesează decât cu totul incidental, în măsura în care îi alimentează soliloquiile. Foarte rar va duce d-sa până la capăt, până la „deznodământ”, o situaţie. Nu că nu ar putea. (Sunt şi în Ioana unele momente epice remarcabile, în special, episodul întâlnirii de la Braşov - pag 146-159 - dramatic, adânc, just.) Dar povestea în sine ni se pare exterioară şi numai semnificaţiile ei interesante. De aceea atâtea discuţii, atâtea întrebări, atâtea îndoieli în cărţile sale: „...câteodată reaprind o discuţie numai ca să îndepărtez o stare prea limpede, fără nicio semnificaţie, care durează de prea mult timp”. Felul d-lui Holban de a scrie corespunde în totul gustului său de a diseca, obsesiei sale de a găsi semnificaţii, necesităţii de a stabili nuanţe. Un om care scrie ştie prea bine că limitele expresiei sunt foarte strânse şi că nimic nu se exprimă fără a falsifica în oarecare măsură gândirea, fără a o trăda, căci cuvintele au inerţia lor, autonomia lor, şi e imposibil să te urmeze întocmai, prin toate drumurile interioare ale unui gând. Dar d. Holban, cunoscând această regretabilă fatalitate, nu i se supune. El încearcă să exprime totul, în cele mai mici umbre, şi de aceea fraza sa se frânge şi se pierde în nenumărate detalii: „A lupta cu Ioana (căci se numesc luptă îndelungatele noastre neînţelegeri şi veşnica veleitate PUBLICISTICĂ 39 de a învinge, a pleca dacă nu se mai poate învinge altfel, ca să te întorci în acelaşi timp învins şi învingător) e o supremă satisfacţie pentru orgoliu (dar lipsită de umanitate, căci ne distruge pe amândoi), o convingere nemărturisită că am un noroc rar în chiar necazul meu, că soarta mi-a făcut o mare cinste de a mă considera demn de a-i fi Ioanei inamic, şi o schimbare de tactică, lăsând-o în voia ei de pildă, ar semăna cu o laşitate, cu un semn că sunt un om mediocru, vrând să-mi asigur o pace burgheză.” Câte incidente, câte precizări, câte reveniri -toate pentru a întregi o idee, cu teama de a o fi exprimat insuficient. Foarte proustiană ca linie şi stil, fraza nu-i aparţine mai puţin lui Anton Holban, căci nu trebuie să vedem aici o influenţă literară exagerată, ci mai mult o dispoziţie temperamentală de a scrie astfel. în ce mă priveşte, preţuiesc mult această artă, pentru probitatea ei, pentru dificultăţile ei, pentru efortul ei către adevăr. îmi dau seama, însă, de riscurile ei în roman şi de greutatea ce o ridică în faţa cititorului. Dacă d. Holban scrie de multe ori greu, obscur, abstract, cu nu ştiu ce răceală aclimatică pe alocuri, aceasta se datoreşte refuzului său de facilitate, care îl onorează, dar îl şi pierde în anumit sens. Ioana nu va trece în marele public. E o carte care va provoca neînţelegeri existente sau atacuri plictisite. Ea depăşeşte cu mult linia generală a literaturii de fiecare zi. 40 MIHAIL SEBASTIAN PENTRU UN SINDICAT AL SCRIITORILOR Nu este, evident, vorba de o nouă societate a scriitorilor. Aceea pe care o avem ne ajunge. Trebuie să ne silim doar să-i dăm un caracter profesionist mai precis. S.S.R.-ul nu poate fi o asociaţie cu vagi obiective culturale, ci un sindicat pentru apărarea breslei, pentru reprezentarea ei, pentru impunerea practică a dezideratelor ei. Nu există cred profesionist mai dezarmat decât scriitorul. Nu există meserie mai aleatorie, mai riscată, mai supusă bunului plac decât scrisul. Regimul cărţii literare româneşti este în momentul de faţă revoltător. El trebuie neapărat reglementat, disciplinat, pus pe baze de demnitate profesională, care să împiedice pe viitor abuzurile de orice fel. Ceea ce spun aici nu este un vag protest. Mai ales n-ar trebui să fie un protest fără consecinţe. Iată chestiunea impozitului de 9% asupra drepturilor de autor. Am arătat aici, zilele trecute, într-o scrisoare deschisă către ministrul de Finanţe, strigătoarea injustiţie a unei asemenea măsuri. D. Tudor Arghezi a protestat şi d-sa, în „Adevărul literar”, cu un articol trist şi ironic. D. Mircea Eliade, în sfârşit, reia în „Vremea”, cu o vibrantă violenţă, chestiunea. Dar aceste proteste individuale sunt ineficace. Domnul ministru, în cel mai bun caz, le va citi şi -dacă-1 vor amuza - va surâde. E tot ceea ce poate face fiscul pentru noi. Dar problema e prea gravă pentru a fi abandonată condeielor noastre personale. Scriitorii români trebuie să intervină oficial şi direct, prin PUBLICISTICĂ 41 organul lor de luptă profesională. Acest organ nu este altul, nu poate fi altul decât S.S.R.-ul. Foarte rezistentă la argumente, articole, atacuri şi interpretări individuale, oficialitatea va trebui să cedeze în faţa unei acţiuni unitare, care îi grupează pe toţi scriitorii decişi să-şi apere pe orice cale sărăcia. „Pe orice cale” pare o simplă formulă. Ar trebui să fie însă un adevăr ferm. Numai atunci se va ţine seama de el. Sunt nesfârşite problemele de breaslă care ne stau înainte şi pe care la ignorăm totuşi cu o intolerabilă lene. Ştie S.S.R.-ul ce este un contract de editură? Nu crede că în tipul de contract pe care editorii l-au fixat şi pe care ni-1 impun, un sindicat de scriitori ar avea de spus cuvântul său? S-a gândit vreodată S.S.R.-ul la disproporţia, aproape imorală, dintre procentele librarului şi ale scriitorului asupra cărţii? S-a întrebat dacă nu cumva aşa-zisul tiraj pentru presă este în realitate un mijloc în plus de a-i sustrage scriitorului încă o parte din drepturile sale? Şi-a pus vreodată problema controlului de tiraj, a termenelor de conturi, a condiţiilor de plată? Sunt lucruri mărunte? Evident, mărunte - dar pe ele se sprijină o viaţă de scriitor. Cu aceste lucrui mărunte se face prosperitatea editorului şi tot cu ele stupida sărăcie a scriitorului de cărţi. Nu pledez aici pentru o adversitate între scriitor şi editor. Dar dacă „bunele socoteli fac buni prieteni”, nicăieri bunele socoteli n-au fost mai necesare decât aici. Societatea Scriitorilor Români - care nu este o asociaţie de diletanţi, ci una de lucrători - trebuie să 42 MIHAIL SEBASTIAN dea un sprijin autoritar şi eficace în raporturile noastre cu Statul, cu editorii, cu librarii. Trebuie să ne libereze de sentimentul demoralizant că suntem singuri cu cărţile noastre, la buna voie a celor care, tipărindu-le, ni le-au expropriat. Trebuie să ne dea conştiinţa solidarităţii noastre şi - fără să dăm acestui cuvânt vreun înţeles agresiv - conştiinţa puterii noastre. Şi, deocamdată, pentru a nu rămâne la dezideratele mai mult sau mai puţin sentimentale, Societatea noastră va trebui să lupte împotriva birului abuziv, nedrept şi brutal pe care Ministerul de Finanţe l-a pus pe scrisul românesc. Aşteptăm cu foarte multă încredere. LA NORD CU POLONIA... România este o ţară care se mărgineşte la nord cu Polonia. Ştiaţi acest lucru? Din auzite probabil. în genere, despre vecinii noştri noi nu cunoaştem decât ce am prins să aflăm din geografia de clasa a treia liceală, când învăţam „ţările Europei”. Restul culturii noastre în această direcţie îl completează telegramele Rador. Nu vi se pare stupidă ignoranţa noastră, indiferenţa noastră faţă de ţări, oameni şi lucruri care sunt la doi paşi de noi? Câte cărţi poloneze aţi cetit, afară de romanele lui Sienkiewicz? Câţi autori iugoslavi cunoaşteţi? Câţi autori bulgari? Câţi unguri? PUBLICISTICĂ 43 încercaţi să răspundeţi şi poate că vă va fi penibil să observaţi cât de vastă ne este ignoranţa. E un semn de lene intelectuală, de nepăsare, de neseriozitate acest fapt, care vi se pare poate mărunt, dar este în realitate foarte grav. Ne interesăm de toate fleacurile care se întâmplă la Paris, cetim şi comentăm toate cărţile care ne vin de acolo, de la Berlin sau de la Londra, dar nu ştim nimic, absolut nimic din ceea ce gândesc, scriu, cred şi creează oamenii din dreapta Dunării, din dreapta Tisei, din dreapta Ceremuşului. Sunt în acest moment oameni tineri la Varşovia sau la Sofia care lucrează pentru o artă a lor, pentru o literatură, un teatru, o plastică a lor. Poate am avea unele lucruri să le spunem, poate ar avea să ne spună ei altele, poate că din cunoaşterea noastră ne-am lărgi vederea, poate că ne-am descoperi prieteni - dar un zid opac ne desparte de parcă ar fi între noi câteva continente, câteva oceane. Poartă mare vină în această stare de fapte felul în care se face la noi schimbul de cărţi cu străinătatea. „Schimbul” e un termen greşit, căci noi nu trimitem nimic peste graniţă, dar importăm cât putem. Apar cel puţin 100 de cărţi traduse anual. Toate din franţuzeşte, italieneşte, englezeşte şi nemţeşte. Atât. Restul lumii pentru noi nu există. Nu sunt împotriva traducerilor. Sunt însă, cu energie, cu violenţă, împotriva traducerilor aşa cum se fac astăzi. Prost alese, fără criteriu, la nimereală, ele ne aduc în ţară zdrenţele literaturilor occidentale (Pitigrilli, Kiribiri, Guido da Verona, Dekobra). Din când în când, pentru consolarea noastră, se mai 44 MIHAIL SEBASTIAN întâmplă şi un autor de elită: Axei Munthe, Rosamond Lehmann. Traducerea nu trebuie să îndeplinească însă numai acest oficiu strict comercial, cu atâtea trivialităţi şi atât de rare bune excepţii. Traducerea poate fi un eminent instrument de cunoaştere. Ea ne poate deschide drumuri de înţelegere şi de amiciţie mai eficace şi mai durabile decât toate înţelegerile diplomatice. Suntem aici, în acest colţ al Europei, o ţară în mijlocul unor popoare pe care nu le cunoaştem. Nu avem nimic să le cerem acestor oameni, nimic de aflat de la ei, nimic de descoperit în viaţa, în gândirea, în scrisul lor? Ar trebui să facem din vecinătăţile noastre realităţi vii, organice. Drumul cărţilor este primul drum: cel mai simplu, cel mai direct. El duce de la minte la minte, de la sensibilitate la sensibilitate. Ne trebuie cărţi, ne trebuie traduceri din scrisul polonez, bulgar, iugoslav, ungar, ceh, slovac, rus, ne trebuie legătura aceasta vie cu ceea ce face viu, dincolo de graniţe, în imediata noastră apropiere, dar deocamdată în totala noastră ignoranţă. „Editura Fundaţiilor Regale” a tipărit zilele acestea un roman al unui scriitor polonez: Gelozie şi medicină de Mihai Choromanski. E numai o întâmplare? Sau e un început? Dacă e o întâmplare, ea e binevenită. Dar dacă e un început, este un lucru esenţial, pentru care nu avem destule cuvinte de laudă. „Fundaţiile Regale” au posibilitatea de a întreprinde o asemenea operă de cultură. Mai mult decât posibilitatea, obligaţia. Căci PUBLICISTICĂ 45 orizontul lor de activitate trebuie să îmbrăţişeze un peisagiu larg, divers, pe toate liniile de viaţă românească şi în toate raporturile ei cu lumea. Un singur lucru îi reproşăm traducerii pe care ne-o înfăţişează Editura Fundaţiilor: lipsa unei explicaţii introductive. Cine ste Mihai Choromanski? Ce a scris? Care este locul lui în literatura polonă? Care este locul romanului tradus în propria sa operă? îi cerem Fundaţiei nu numai să aleagă just şi să traducă bine, dar, în acelaşi timp, să încadreze ceea ce traduce. Programul său editorial de traduceri trebuie să aibă cadre critice precise. Ar trebui să stăruim pe acest drum. Aşteptăm o traducere din literatura modernă bulgară. Aşteptăm traduceri din toate literaturile actuale ale Europei de Sud-Est. Atâta lucru putem face pentru cunoaşterea locului nostru pe continent. PENTRU ESEU ŞI CRITICĂ „Cultura Naţională” inugurează o colecţie de eseuri şi de mici monografii critice. Am stat mult pe gânduri dacă am sau nu dreptul să scriu despre acest fapt, de vreme ce noua colecţie este inaugurată cu o carte a mea. Dar nu pot, de dragul unei modestii obligatorii desigur, să trec peste efortul admirabil al unei edituri care îşi impune asemenea preocupări, 46 MIHAIL SEBASTIAN foarte nobile, dar şi foarte riscante sub raportul comercial. „Cultura Naţională” nu se va îmbogăţi desigur tipărind critică şi eseuri. Dimpotrivă poate (Doamne fereşte!). Dar lucrurile nu pot fi judecate numai cu asemenea criterii. A scrie cărţi este un act riscant. A le tipări, de asemenea. Critica este funcţiunea de asimilare a unei culturi. Ea elimină şi reţine. Rolul ei e de control, de alegere, de încadrare. Mă întreb de ce avem noi oare impresia că s-a tipărit enorm de multă literatură în 1934, sufocant de multă? Câte au fost? 50, 60, 100? Sunt chiar atât de multe? Nu cred. Din nefericire însă, tot ce apare se îngrămădeşte automat pe mesele noastre, în bibliotecile noastre, în ordinea apariţiei, cu egal titlu, cu egală indiferenţă. Nu există criteriu de selecţie, nu există posibilitate de orientare. în străinătate, adică acolo unde critica este o funcţiune culturală vie, orientarea cetitorului este mult mai facilă. Există cadre stabilite, există puncte cardinale în acest univers imens al hârtiei tipărite. Indicaţiile încep de la copertă. Fiecare editură însemnează o adevărată familie de cărţi, sunt anumite condiţii indispensabile, de gust, de spirit, de mentalitate, pe care un manuscris trebuie să le îndeplinească pentru a fi tipărit de un editor şi nu de altul. Există un spirit Pion, unul N.R.F, unul Grasset. O carte apărută la Pion îşi indică din vitrina librăriei caracterul ei. Ba chiar aceste distincţii merg până la PUBLICISTICĂ 47 nu ştiu ce automatism riguros, de bisericuţă literară, reprobabil în acest sens, dar nici vorbă preferabil debandadei noastre. Aceste cadre, formale, sunt continuate în domeniul propriu-zis al criticii de câteva poziţii ferme, precise, categorice: este o direcţie Henri Massis, este o direcţie Benjamin Cremieux (pentru a nu vorbi decât de liniile mari), direcţii care încadrează o carte, o pun în legătură cu operele de aceeaşi familie, îi precizează filiaţia, îi lămuresc sensul. Ceea ce este înăbuşitor într-o literatură nu este abundenţa cărţilor, ci neputinţa orientării. 1000 de cărţi, grupate după după spiritul lor, sunt o mai mică povară decât 50 de cărţi aruncate la întâmplare, după cum 100 de case aliniate pe străzi şi bulevarde dau ceva mult mai simplu decât 50 de case îngrămădite fără rost. Ori, critica acest lucru îl face într-o cultură: străzi şi bulevarde. Ea organizează căile de comunicaţie. Cultura noastră îţi dă o impresie aproape fizică de îmbulzeală. Confuzia de valori, absenţa ierarhiei intelectuale, amestecul de planuri fac imposibilă circulaţia normală a ideilor. Cetitorul nu ştie ce să facă anume cu cartea care i-a căzut în mână: nu ştie unde să o pună. Critica românească a fost obligată, dintr-o prejudecată editorială grosolană, să se limiteze la activitatea sporadică a revistei, care nu permite vederile de ansamblu şi nici construcţiile unitare. Ea este fatal fragmentară, ocazională, redusă la dimensiunile cronicii. Am impresia însă că un nou 48 MIHAIL SEBASTIAN spirit îşi face loc în ceea ce aş numi „politica tiparului”. Critica şi eseul încep a fi chemate să-şi exercite funcţia ordonatoare. „RENAŞTEREA NUVELEI” Aşa se numeşte o nouă colecţie de cărţi, inaugurată de curând la Paris, sub conducerea d-lui Paul Morand: „La renaissance de la nouvelle”. Titlul are un înţeles oarecum programatic ofensiv. El promite un fel de înfruntare a gustului public sau a obişnuinţelor scriitorului - gust şi obişnuinţe care au dus la declinul acestui gen literar. Poate că ar fi excesiv să vorbim despre o cădere generală a nuvelei. în Anglia, care este în literatură ţara epicii, după cum Germania este a poeziei lirice şi Franţa a criticii, nuvela n-a cunoscut şi nu cunoaşte eclipsă. Pe continent însă, unde superstiţia romanului face grave ravagii, nuvelistica insulară este ignorată. Cei mai cetiţi prozatori britanici n-au izbutit să-şi încetăţenească dincolo de Canalul Mânecii cărţile lor de nuvele. E aproape inexplicabilă lipsa de interes ce se poartă pe continent lui D.H. Lawrence ca nuvelist. Dacă nici o asemenea glorie, cu atât ecou în cele mai diverse categorii de lectori n-a fost în stare să menţină, dacă nu pasiunea, cel puţin curiozitatea publică, se vede că nuvela se află de-a binelea bolnavă. Explicaţii? E foarte greu de dat, într-un domeniu în care decide gustul general, atât de PUBLICISTICĂ 49 capricios, atât de sumar în simpatiile lui subite sau în adversităţile lui fără apel. Cine poate spune cu precizie de ce se poartă pălării mari sau mici, ghete cu vârf ascuţit sau bombat, haine cu trei sau cu doi nasturi? Nimeni, desigur. Mici mistere, mici enigme, derutante în lipsa lor de logică, dar rezistente ca un adevăr absolut. Declinul nuvelei europene este cu atât mai ciudat, cu cât nuvela e un gen care în principiu ar trebui să i se potrivească de minune timpului nostru. Se tot vorbeşte de mobilitatea psihologică a omului modern, de neliniştea lui, de iubirea lui pentru aspectele repezi, provizorii şi schimbătoare ale vieţii. Dar nuvela este tocmai instrumentul de expresie al unei asemenea psihologii. Viziunea sa e lapidară, câmpul său de observaţie e imediat, temele sale sunt variate. Mobilitatea ei o apropie în anumit fel de reportaj şi cinematograf - două moduri de expresie strict modeme. însuşi Paul Morand - care nu din întâmplare ia asupra-şi ceea ce am putea numi „lupta pentru nuvelă” ce altceva este, în nuvelistica sa, decât un excelent reporter şi un inspirat „operator”? Amintiţi-vă volumele sale de nuvele - Ouvert Ia nuit, Fermé la nuit, Europe galante, - de acesta din urmă mai ales - şi veţi recunoaşte în recea lor febrilitate, în respiraţia lor de cursă violentă printre lucruri şi oameni, în aviditatea lor de pitoresc, de straniu, de original, ochiul reporterului sau al obiectivului care surprinde evenimentul şi îl înregistrează nud, fără comentarii, fără amintiri, fără consecinţe. 50 MIHAIL SEBASTIAN Şi totuşi, cu asemenea aderenţe, nu numai cpntemporane, dar actuale, nuvela trece printr-o criză, aproape letargică. Din punctul de vedere al gustului public, lucrul este numai ciudat şi puţin enervant, cu toate micile fleacuri din care capriciul străzii face lege. Din punctul de vedere al artei însă, el este profund regretabil. Căci, scriitoriceşte vorbind, meşteşugăreşte (dacă-mi permiteţi cuvântul), nuvela rămâne o experienţă delicată, foarte instructivă pentru tehnica scrisului, simplă şi dificilă în acelaşi timp. Romanul, de care uzăm şi abuzăm, este un gen complex, ameninţat de un păcat mortal: prolixitatea. Nuvela îi impune scriitorului limite - ceea ce este un exerciţiu de disciplină, de economie, de severitate. Materialul ei este mai dur - rezistenţa acestui material, mai mare. Din fericire, noi avem în literatura noastră exemple care ne dau dreptul să spunem acest lucru, nu abstract şi teoretic, ci referindu-ne la o frumoasă şi mare tradiţie. Caragiale ne poate învăţa lucruri admirabile în această direcţie, şi o lectură a nuvelelor sale trebuie să-i dea, oricui ştie ce se cheamă dificultatea de a compune, un sentiment de mirare şi încântare, ca în faţa unui giuvaer extrem de limpede şi extrem de fin, care nu-şi trădează, în graţia lui, travaliul artistic ce l-a creat. Nuvela „renăscută” va aduce poate acest dublu folos (şi care în anumit fel pare contradictoriu), de a varia materialul epic, dându-i ritm, vioiciune şi actualitate şi - pe de altă parte - de a redeştepta grija de construcţie literară. PUBLICISTICĂ 51 HENRIETTE YVONNE STAHL: STEAUA ROBILOR Antecedentele literare ale d-rei Henriette Yvonne Stahl ne prevesteau o carte de forţă, stăpânirea şi adâncimea romanului său recent: Steaua robilor mi se pare, fără ocol vorbind, o carte excepţională. Nici despre Voica - primul său roman -, nici despre Mătuşa Matilda, volumul de nuvele apărut, dacă nu mă înşel, în 1930, nu s-ar putea vorbi astfel. Voica era o povestire confuza, pe alocuri idilică, în totul naivă şi stângace. Mătuşa Matilda, o serie de schiţe minore, delicate, cu oarecare pagini subtile de analiză, care îşi obosea însă repede resursele. Cu aceste două cărţi, d-ra Stahl îşi câştigase dreptul de a fi aşteptată. Locul său în literatura românească era însă destul de indistinct, destul de impersonal. Steaua Robilor rupe dintr-o dată linia scrisului său şi îl aruncă spre nebănuite posibilităţi. Larg în cuprindere epică, lapidar şi intens în momentele dramatice, precis în desemnarea unei situaţii, subtil în urmărirea ecourilor ei psihologice, romanul acesta revelează un scriitor sensibil şi sobru, foarte atent la cele mai îndepărtate vibraţii interioare, dar foarte exact în exprimarea lor nuanţată. Niciun moment fals în această carte, nimic retoric, nimic factice, nimic silit. Totul e natural, spontan, viu şi simplu, în ciuda faptelor, care de multe ori sunt neaşteptate, în ciuda oamenilor, care de multe ori sunt derutanţi. 52 MIHAIL SEBASTIAN Sentimentul că ceea ce se întâmplă în carte se întâmplă cu adevărat, senzaţia aceasta de participare la anecdotă este măsura unui roman. Prezenţa ei verifică viaţa, absenţa ei trădează „literatura”. Steaua Robilor e o lectură pe care e greu s-o urmăreşti cu tocul în mână. De la un moment anumit ai trecut dincolo de coperţile cărţii, angrenat în jocul eroilor. Pulsul vieţii este, aici, incontestabil. Steaua Robilor este romanul unei senzualităţi, incomodată de propria ei luciditate. O tensiune a simţurilor, care nu merge niciodată până la inconştienţă, dar care e permanentă, difuză şi febrilă. Măria Măneanu - eroina cărţii -, o senzuală pe care o oboseşte inteligenţa. Judecata ei despre oameni este rece şi incisivă. Vulgaritatea lor o simte direct, ca pe o injurie. Singură între ei, cu un gust suprem pentru singurătate, se lasă totuşi în voia lor, siluită într-un amestec de repulsie şi voluptate (locotenentul Florin Negrea) sau iubită în totala ei indiferenţă, plăcut excitată (George Veroniade). Foarte complexă această femeie, cu reflexe greu de prevăzut, comandate de undeva din adâncul biologiei ei, leneşe, cu sclipiri violente, descurajată cu accese de voinţă, bună cu crize de sălbăticie. E în toată viaţa ei un amestec de lâncezeală şi acuitate. Ceva surd şi exasperat în acelaşi timp, ceva toropitor şi vehement: „Fiecare umbră a feţii ei pare să cuprindă o aviditate de conştient”, reflectează despre ea doctorul Lucian Panu (pag 73). „O aviditate de conştient”, desigur, dar în acelaşi timp parcă o egală aviditate de pierdere, de predare în mâna întâmplării, de cădere. întâlnirea cu George Veroniade în Cişmigiu PUBLICISTICĂ 53 (p. 123) este unul din aceste momente de profundă oboseală oboseala singurătăţii, oboseala convorbirilor cu sine însăşi, oboseala simţurilor somnolente. Pasagiul este admirabil în strigătul lui de indiferenţă şi disperare. Senzualitatea rătăcitoare a Măriei Măneanu e când resemnată, cînd neliniştită. „O melancolie densă aşezată pe o sănătate şubredă”, notează aproape medical autoarea, într-una din acele fericite formule care închide în cinci cuvinte un mister. D-ra Stahl vorbeşte cu oarecare cruzime despre bărbaţi. E o cruzime pe care am mai întâlnit-o undeva, în romanele d-nei Colette, învăluită acolo de un uşor ton ironic, emoţionat. O femeie lucidă este un martor intolerabil pentru un bărbat, chiar atunci când îl iubeşte. Ridiculul, în formele cele mai imperceptibile, nu-i scapă. Sunt gesturi de vanitate virilă, pe care nu le iartă ; sunt mici semne de meschinărie, pe care le identifică ; sunt inocente sau grave terori, pe care le suportă numai pentru plăcerea de a le observa. „Şi nu înţelegea nici pentru ce, cu toate că o revolta purtarea lui Saşa, simţea o mulţumire în a-i da lui Saşa posibilitatea de a fi obraznic cu ea şi de a observa în tăcere, fiecare surîs şi intonaţie cu care Saşa o lovea” (pag 209). Răzbunarea autoarei e cumplită. Singurii bărbaţi îngăduitor prezentaţi - Lucian Panu şi Geoorge Veroniade - sunt în fapt inexistenţi - şterşi, episodici, neconvingător desemnaţi. Dimpotrivă Florin Negrea şi Saşa Velescu sunt vizual şi epic 54 MIHAIL SEBASTIAN prezenţi. Primul prea violent caricaturizat, dar al doilea urmărit minuţios, în detalii, în nuanţe şi creat cu o răutate lucidă, care merge până la repulsie fizică. E aproape sensibilă direct impresia de gras şi puhav, pe care o dă apariţia lui Saşia în ultima sută de pagini a cărţii. Din cîteva notaţii, care nici nu insistă, nici nu îngroaşă prea mult, personagiul devine trivial, obscen şi obtuz, cu graba cu care s-ar descompune un cadavru. Preţuiesc foarte mult siguranţa artistică sobră cu care autoarea a destrămat până a o nimici imaginea eroului. Scenele viguroase de roman abundă în Steaua Robilor. începutul chiar (care aminteşte halucinantul început al romanului lui Norah James - La vaine équipée) este de o putere sugestivă directă, imediată. Aş vrea să citez întreg capitolul al doilea, în care cu deosebire e remarcabil momentul în care Maria, abia părăsită de Saşa, are brusca senzaţie că e însărcinată şi, în panică, opreşte pe întâia femeie întâlnită, ca s-o întrebe ce zi anume este. N-am însă loc de prea multe citaţii, mai ales că îmi rezerv dreptul de a face cîteva mai jos. Dar îl trimit pe cetitor îndeosebi la două pasagii ale cărţii, decisive pentru a indica posibilităţile de romancier ale domnişoarei Stahl, capacitatea sa de a înfrunta situaţiile complexe şi de a le povesti cu întreaga lor adâncime şi greutate. Mă refer la capitolul XVI, care îi confruntă, într-o scenă de intimitate morocănoasă, pe soţii Măneanu (pag 112-118) - capitol ce sugerează un întreg tablou familiar, aş spune balzacian în siguranţa trăsăturilor - şi la capitolul PUBLICISTICĂ 55 XXIII (pag 147-151), care realizează dens şi cu străfulgerări ce merg foarte departe şi foarte adânc, moartea bătrânei doamne Velescu. Ascuţimea şi severitatea jocului psihologic este aici virilă. O singură notaţie - de infinită graţie - aminteşte mâna de femeie care a scris: „Câteva violete, care fuseseră acum câteva ceasuri emoţionant de proaspete şi parfumate, plecaseră capul peste pahar, căzute, omorâte de căldura odăii. Moartea sosise.” Ceea ce ridică foarte sus nivelul acestei cărţi este stilul ei. Personal, nu am prejudecata scrisului frumos. îmi place doar scrisul propriu, just, aplicat ideii, adoptat nuanţelor. „A face stil” este altminteri o copilărie. Un profesor de gramatică ar avea suficiente motive să-i pună d-rei Stahl nota 3. în realitate scrisul său este de o frumuseţe aspră şi pe alocuri stângace, care exprimă însă în anumite pasagii, nuanţe de o delicateţă ultimă. E un scris senzual, care simte lucrurile şi le exprimă plastic, vizual, tactil. „Gura avea o moliciune de fruct lovit” (pag 21). Notaţia aceasta mi se pare admirabilă în violenţa ei, în exactitatea ei. „Apoi se simţea liniştită ca şi cum ar fi uitat deodată pentru ce suferă. O pierdere bruscă a conştiinţei durerii, fără pierderea durerii însă, aşa cum poţi fi trist dimineaţa, când te deştepţi înainte de a-ţi fi adus aminte de nenorocirea din ajun. Ceva copleşitor şi cu gustul lacrimilor ascuns în tot corpul” (pag 22). „Gustul lacrimilor ascuns în tot corpul” e mai mult decât o imagine; e transpunerea imediată, 56 MIHAIL SEBASTIAN palpitând încă, a unei senzaţii, aşa de greu de definit altfel. Nimic nu e mai dificil decât o exprimare, o durere, şi cu toţii am fost de nenumărate ori în situaţia stupidă de a nu putea răspunde la stupida întrebare: cum te doare? Ei bine, domnişoara Stahl poate individualiza o senzaţie fizică de durere, îi poate spune fiecare nuanţă, îi poate preciza gustul. Unele din expresiile sale au o putere senzorială fără egal. Aceasta bunăoară, care mi se pare întru totul profundă: „un glas răguşit de apăsarea nervilor” (p. 50). Nu voi putea desigur cita totul şi îmi pare rău căci sacrific o seamă de lucruri, peste care - ca sa fiu sincer - mă tem ca cetitorul să nu treacă neglijent. Voi mai smulge timpului rezonabil pentru scrierea unei cronici, două ultime citate: „A auzit toate uşile, una câte una. Primele încet, cele din urmă brutal, concentrat şi apoi nimic” (p. 40). „Ceva neplăcut venea din nou în gânduri. Le ocoli cu dibăcie, cum ai căuta locuri mai uscate, mai înalte, ca să treci printr-o băltoacă” (pag 47). Mă opresc. Steaua Robilor e o carte care rămâne în bibliotecă, între cărţile cele mai scumpe. ARTĂ Şl REVOLUŢIE E surprinzătoare incapacitatea revoluţiilor de a-şi crea o literatură proprie. Prima grijă a unei dictaturi revoluţionare este aceea de a confisca tiparul şi de a-1 servi cauzei sale. E o metodă ca oricare alta şi ar fi un PUBLICISTICĂ 57 exces de sentimentalism să protestezi împotriva acestui „abuz”, când însăşi ideea de revoluţie presupune abuzul, adică ruperea normelor, spargerea legilor. Nu e deci vorba să protestăm împotriva acestei metode. Avem însă dreptul să ne întrebăm asupra rezultatelor ei. Şi aceste rezultate sunt, cel puţin până astăzi, nule. Există mari scriitori sovietici, dar nu există o artă sovietică. Există mari scriitori italieni, dar nu există o artă fascistă. Ambiţia unei mişcări sociale de a trece în artă, de a-i servi artei teme noi, un stil nou, un suflu creator nou, este inutilă şi artificială de câte ori ea încearcă să se realizeze prin apăsarea de fapt a regimului politic asupra scriitorului şi a artistului. „Literatura dirijată” este cea mai stearpă dintre toate mizeriile dirijate, atât de plăcute timpului nostru. „Literatura dirijată” a omorât în mai puţin de doi ani hitlerişi, cartea germană, teatrul german, muzica germană. Nu prin eliminarea „nearienilor” (fapt secundar, dacă vreţi), dar prin formidabila oprimare psihologică exercitată asupra omului în genere şi asupra scriitorului în special. Ca să ne amintim decât un exemplu, cel mai mărunt, cel mai la îndemână, „literatura dirijată” a făcut din Hanns Heinz Ewers un romancier opac, tem şi inexpresiv, în aşa măsură încât romanul său apologetic Horst Wessel a fost neoficial scos şi din bibliotecile partidului, care - se ştie - nu duc totuşi exigenţele artistice prea departe. Arta nu poate trăi sub teroare, chiar când e teroarea unui mit. Abjectă sau sublimă, intervenţia 58 MIHAIL SEBASTIAN mulţimii în artă, prin organele sale de poliţie, este paralizantă. Şi „organele de poliţie” pot fi foarte subtile sau foarte grosolane, de la reacţiunea „spontană” a opiniei publice, până la mandatul de arestare pur şi simplu. „Creaţiunea unei opere de artă este un lucru individual, aş spune chiar intim”. Cine credeţi că spune acest adevăr îndrăzneţ? Un burghez? Un infam individualist? Un reacţionar? Nu, o spune scriitorul sovietic llya Ehrenburg - şi o spune într-o adunare oficială, la Moscova, în plin congres al scriitorilor revoluţionari. De altfel, tot ce s-a spus acolo, în acel congres, care a avut loc în august 1934, dar care nu-şi va pierde multă vreme actualitatea, este capital pentru înţelegerea raporturilor dintre artă şi politică. Scriitorul sovietic şi-a declarat acolo autonomia în sânul revoluţiei. Nu s-a desolidarizat de ea, nu a dezavuat-o, desigur, dar a afirmat necesitatea libertăţii şi dreptul valorilor individuale. Sunt mirat că aceste documente au trecut fără comentariu. în ce mă priveşte, păstrez anumite rapoarte cetite la congresul de la Moscova ca pe un semn fericit de reacţiune a spiritualui împotiva politicului. Că faptul s-a întâmplat într-o capitală marxistă este cu atât mai miraculos, dar şi cu atât mai plin de semnificaţii. Se vede că libertatea de gândire şi creaţie a omului este un adevăr mai puternic decât o revoluţie, mai eficace decât o armată, mai sigur decât o „cekă”. El străbate prin cele mai sufocante rezistenţe. Multă vreme literatura sovietică s-a considerat pe picior de război împotriva capitalismului. Ea PUBLICISTICĂ 59 evolua între pamflet şi apologetică. Sofocle, Virgil, Rabelais şi Shakespeare erau judecaţi din punctul de vedere al revoluţiei proletare. Acest punct de vedere, primar şi redus, n-a fost nici azi cu desăvârşire părăsit şi, în chiar congresul de care vorbim, Maxim Gorki a putut spune acest lucru comic şi ridicul, că „Dostoievski a arătat în imaginea eroului său până la ce abjecţie poate ajunge un individualist”. Iată de ce adevăruri obtuze de curs seral este capabil nefericitul spirit partizan când coboară în artă. Dar acest fel de a înţelege arta sucombă astăzi în Rusia sovietică, sub reacţiunea scriitorilor care îşi regăsesc din instinct vocaţia de libertate, indispensabilă scrisului. E un efort de întoarcere la om, la viaţa intimă, la viaţa personală, care până acum a fost sacrificată revoluţiei, dar astăzi se sileşte să-şi recapete singurătatea. E de-a dreptul emoţionantă mărturisirea „camaradei” Gerasimova, care în raportul său vorbeşte despre eroii sovietici ca despre „maşini sonore”, „monumente de beton armat”, din care suflul vieţii lipseşte. „Mai multă bucurie, mai multă intimitate, mai multă individualitate” cere Ehrenburg şi după el, în termeni decişi, Butiharin, Pasternak, Karl Radek, fără să mai vorbim de grupul scriitorilor revoluţionari francezi, Gide, Malraux şi Jean Richard Bloch, individualişti categorici. Vă sfătuiesc să cetiţi toate aceste rapoarte. Ele au fost scrise şi cetite într-o ţară mesianică, intolerantă prin fatalitate, opresivă prin destinul revoluţiei pe care o trăieşte. Ceea ce însemnează că, 60 MIHAIL SEBASTIAN cel puţin pe planul artei, sufocarea omului şi a libertăţii lui este imposibilă. BAUDELAIRE PAMFLETAR Numărul pe ianuarie al excelentei N.R.F. aduce un inedit senzaţional, pe care descoperitorul său, d. Jacques Crepet, îl atribuie, după minuţioase cercetări şi cu serioase rezerve, lui Charles Baudelaire. „La Nouvelle Revue Française” are de obicei mână bună în găsirea ineditelor. Nu sunt decât trei luni de când publică două magnifice scrisori de Stendhal, necunoscute până atunci, două rapoarte diplomatice, pe care Henry Beyle, consul la Civita Vechia, le adresa şefului său ierarhic, ministrul de Externe al Franţei. Căutaţi vă rog acele pagini şi cetiţi-le. Dacă sunteţi stendhalieni, veţi fi fericiţi de tonul lor viu, de mişcarea şi culoarea stilului lor, egal celor mai bune pagini ale maestrului nostru. Dacă nu sunteţi stendhalieni, veţi fi surprinşi de actualitatea politică pe care scrisorile sale de la 1834 o păstrează astăzi, după o sută de ani, şi vă va ului cât de bine se potrivesc ele vieţii bucureştene din 1935. Cu această lungă digresiune, pe care vă rog să mi-o iertaţi şi care îmi stă de mult la inimă, să ne întoarcem la Baudelaire. Paginile care i se atribuie sunt desprinse dintr-un lung pamflet anonim, apărut în martie 1844, privitor la viaţa teatrelor pariziene, la culisele lor amoroase, intrigi, aventuri, cabale... PUBLICISTICĂ 61 „Proiectul nostru, prietene cetitor, este să vorbim de rău aceste dame şi demoazele”, mărturiseşte pamfletarul, cu o uşurinţă frivolă, deloc baudelairiană. „Proiectul” este, de altfel, cu prisosinţă realizat, căci întreaga broşură este de o indiscreţie, de o răutate şi de o perfidie pe care nu ştiu cum Baudelaire criticul de artă i-o ierta pamfletarului Baudelaire. Surprinzător este în aceste „Mistere galante ale teatrelor din Paris” accentul de moralist ultragiat, indignarea de burghez onest şi „tată de familie” în faţa desfrâului. S-ar spune că nu acelaşi om avea să fie adus în faţa tribunalelor câţiva ani mai târziu pentru vina de a fi scris Florile răului. S-ar spune că nu aceeaşi mână a scris lauda „paradiselor artificiale”, că nu aceeaşi peniţă a evocat atmosfera tulbure de alcov, de păcat, de sânge, de alcool. S-ar spune că nu aceeaşi minte şi simţire a suferit de opacitatea morală a publicului, „acest gros monstru plictisit” (formula e admirabilă). Pamfletarul Baudelaire - dacă este el cu adevărat - nu ezită să intre în cele mai lamentabile detali: „A doua parte a culegerii noastre va cuprinde câteva picante indiscreţii asupra Celimenei N. 2. Nu vom uita mai ales să dezvăluim originea rochiilor consternante pe care le poartă eroina noastră...” Iată-1 pe poet introdus în garderoba damelor galante, în speţă garderoba domnişoarei Plessy, actriţă a Comediei Franceze la jumătatea veacului trecut. Violenţa i se îndoieşte în clipa în care, trecând la un al doilea capitol, se ocupă de Rachel, de marea Rachel în persoană: „La petite ne portait pas de bas, attendu qu'on 62 MIHAIL SEBASTIAN peut y cacher quelques sous. L'aînée, l'hiver ne portait pas de caleçon, va que celle prolonge la virginité”. Prefer să nu traduc. Gluma este riscantă chiar sub pana cuiva ce nu se numeşte Charles Baudelaire. Istoriografia literară nu cunoaşte desigur scrupule. Nu există mistere îndeajuns de respectabile, care s-o intimideze. La 1844, editorul Le Gallois angajează câţiva gazetari anonimi pentru redactarea unui pamflet scandalos. Condeie libere şi sărace, care să facă o asemenea treabă sub garanţia anonimatului şi cu scuza salariului, se găsesc din nefericire totdeauna, întâmplarea - noroc sau nenoroc - aruncă în această afacere pe un om care în acea vreme nu era aproape nimic, dar care, jumătate secol mai târziu, avea să fie recunoscut drept unul din cei mai mari artişti ai timpului. Astfel, prinsă fără voie de un nume glorios, broşura lui Le Gallois ajunge până la noi pentru a ne prezenta un Charles Baudelaire derutant, fals moralist, îndoielnic pamfletar, cu sclipiri de spirit care sar dintre rânduri, dar şi cu o inevitabilă platitudine, ce nu este desigur a lui, ci a genului, a împrejurărilor, a oamenilor imunzi, pentru care sau împotriva cărora scria. Cetiţi, dacă nu se poate altfel, pamfletele acestea, închideţi-le, uitaţi-le şi deschideţia apoi Les fleurs du mal. ARTICOL NUMAI PENTRU DOMNI Domnii mei, vreau să vă atrag atenţia asupra unei primejdii, cu atât mai mare, cu cât mai este puţin PUBLICISTICĂ 63 vizibilă. Fiecare dintre noi colaborăm, binevoitori şi imprudenţi, la răspândirea ei - fără să băgăm de seamă unde ne duce şi ce ne aşteaptă. Personal, sunt sincer îngrijorat pentru ginta noastră coborâtoare din Adam. Vreau să vă vorbesc despre literatura femeilor şi despre funestul lor amestec în artă. Aţi băgat de seamă? De la o vreme, cărţile scrise de femei s-au înmulţit considerabil. Asaltul e general - şi sunt sigur că aş putea sustrage memoriei grăbite cu care scriu aceste rânduri cel puţin 20 de nume de femei din câte ocupă astăzi primul loc în vitrina librăriei. Mary Webb, Norah James, Katherine Mansfield, Virginia Woolf, Rosamond Lehmann, Irène Némirowski, Geneviève Fauconnier, Marie Anne Comnène, Monique Saint-Hélier... E nevoie să continui? E nevoie să vă amintesc că departamentul literar românesc nu este în acest sens mai sărac decât cel britanic sau francez? E nevoie să verific acelaşi fapt şi în librăria italiană? în cea germană? Inutil. Invazia este egală pe toate fronturile. De aceea mi se pare primejdioasă. Trebuie să precizez: primejdioasă nu prin întinderea ei, cât prin sensul ce-1 ascunde. în definitiv, femeile au scris cărţi şi în alte timpuri. Mai puţine, dar au scris. De la Madame de Sevigné şi Madame de Lafayette, până la Marceline Desbordes-Valmore, literatura franceză cunoaşte câteva. Literatura anglo-saxonă - cu deosebire în epoca victoriană - cunoaşte mai multe. Dar toate mi se par inofensive, spre deosebire de consoartele 64 MIHAIL SEBASTIAN noastre actuale, despre care nu mă tem să spun că sunt de-a dreptul nocive şi ameninţătoare. E în joc mai mult decât prestigiul bărbatului, este în joc buna lui stare, comoditatea, securitatea lui psihologică. Nu ţin să vă alarmez zadarnic şi de aceea mă grăbesc să vă dau explicaţii. Vedeţi, psihologia iubirii a fost multă vreme, a fost totdeauna un monopol de mascul. Despre iubire, despre pasiune, despre voluptate am vorbit numai noi. Femeile au tăcut. De ce? Din pudoare, din lene, din prejudecată, din imposibilitate materială de a se rosti într-un domeniu atât de gingaş, acoperit cu multă prudenţă de morala publică. Foarte rar - şi numai incidental, pe cale de confesie directă (vezi scrisorile lui Ninon de Lenclos) - s-a auzit vreo voce de femeie. Ea n-a străbătut însă niciodată dincolo de pereţii alcovului, în cărţi. Domeniul a rămas în stăpânirea noastră, stăpânire de care am uzat şi abuzat cât am vrut. E un lucru ciudat, ca aproape toate lucrurile simple. Despre iubire, despre singurul lucru capital din existenţa unei femei, a vorbit numai bărbatul. Ceea ce numim noi „amor” este un fapt pe care îl înţelegem uneori şi prin experienţa noastră de viaţă, dar mai ales printr-un imens bagaj de adevăruri psihologice, certitudini şi întrebări, cristalizate în artă, în statui, în cărţi, în poeme... Ne-ar fi cu siguranţă extrem de greu să despărţim în conştiinţa noastră ceea ce am trăit noi şi ceea ce am deprins de la alţii odată cu aceste adevăruri, certitudini şi îndoieli. Căci, dacă e destul de greu să spui în ce măsură viaţa modifică arta, e mult mai dificil să spui în ce chip arta, la rândul ei, schimbă şi alterează viaţa. PUBLICISTICĂ 65 în orice caz, în drama sau comedia iubirii noi ne-am servit de o armă, care era foarte puternică pentru că era numai a noastră: putinţa de a judeca fără să fim judecaţi. Veacuri de-a rândul am fost liberi să vorbim despre partenera noastră, femeia, aşa cum am vrut. Am vorbit despre sensibilitatea ei, despre trădarea ei, despre egoismul ei feroce sau despre generozitatea ei sfâşietoare, despre candoarea sau inconştienţa ei - despre tot. Eram calmi şi siguri de noi înşine. Nimeni nu ne putea da replica. Situaţia aceasta a durat câteva sute de ani şi, slavă Domnului, nu ne-a mers deloc rău. Era o injustiţie bine consolidată, o injustiţie de tout repos cum se zice. Buni psihologi, mânuitori ai unei psihologii pe care ei o inventaseră, bărbaţii dominau exclusiv jocul iubirii. Mă tem că lucrurile se vor schimba radical de aici încolo dacă nu găsim un mijloc represiv şi grabnic pentru a le reduce pe femei la tăcere. Să fim atenţi, cărţie lor ne ameninţă în tot ce avem mai dulce în lume: despotismul nostru psihologic. Femeile au intrat în literatură şi au început să se apropie de o zonă care până acum ne era rezervată numai nouă. Romanele lor încep să vorbească deschis, direct despre senzualitate, despre iubire fizică, despre psihologia acestei iubiri, despre întreg procesul ei moral - proces pe care noi izbutiserăm să-l cunoaştem foarte bine, de la Racine la Proust, iar ele încep de-abia acum să-l complice cu o seamă de lumini şi umbre confuze, tulbure, dibuitoare. Este neliniştitor. Profund neliniştitor. 66 MIHAIL SEBASTIAN Iată o întreagă literatură, care începe a ne judeca pe noi - şi nu cu normele psihologiei noastre, ci cu alte criterii de sensibilitate, de inteligenţă, de înţelegere. Iată o femeie care rupe legământul de tăcere al câtorva veacuri morale şi prinde să vorbească despre sine, despre ceea ce simte, despre ceea ce vede, cu o ascuţime senzorială intolerabilă şi cu o lipsă de prejudecăţi fără precedent. Această femeie este dna. Colette - mare prozatoare evident, dar sălbatecă psiholoagă, pe care o societate bine organizată ar trebui să o cenzureze pentru salvarea egoismului bărbătesc, salutar egoism, aşa de grav ameninţat. Dna. Colette - şi cu ea atâtea altele, Norah Jones în special - nu se sfieşte să ne spună: „nu ştiţi nimic, nu înţelegeţi nimic, vorbiţi despre sensibilitatea noastră cum ar vorbi orbul despre culori, vorbiţi de senzualitatea noastră cum ar vorbi lemnul despre mercur”. Qu'en savez-vous? spune mereu Colette, de câte ori sub peniţa ei se nimereşte un bărbat. E o nouă psihologie care începe, e un nou egoism care se instaurează. Şi, băgaţi de seamă, egoismul acesta nu mai este al nostru. Nu vă simţiţi pândiţi, scrutaţi, ameninţaţi de un ochi prea îndrăzneţ atunci când cetiţi o carte scrisă de o femeie? Nu aveţi impresia că ceva din bunul, solidul, orbul şi veşnicul nostru drept de a fi egoişti, opaci şi puternici este dintr-o dată compromis? întrebarea cred că e gravă, deşi tonul îi este glumeţ. PUBLICISTICĂ 67 BILET INDISCRET D-LUI PAUL MORAND Rândurile acestea vă vor ajunge poate din urmă, stimate Domn, pe la Ciuc sau Arad, în trenul ce vă duce spre Parisul părăsit acum o lună. Sau, cum zăpezile sunt mari şi trenurile merg greu, nu vă vor mai ajunge deloc. Cu atât mai rău pentru ele. Aţi făcut, Domnule, pentru cunoaşterea ţării noastre, un lucru emoţionant: aţi stat aici la noi câtăva vreme, ascuns, neştiut, ocolind mijloacele de informaţie oficială - atât de simple şi comode, dar atât de înşelătoare - aţi încercat, în sfârşit, să vedeţi direct, prin contact personal, lucrurile şi oamenii. Din toate acestea, se pare, veţi face o serie de articole documentare şi poate - mai târziu - o carte. „Viaţa pretutindeni este tulbure astăzi - numai cărţile sunt clare”. Mi-e îngăduit să vă reproduc această replică? (Desigur, de vreme ce m-am decis să fiu indiscret!) Veţi face aşadar o carte clară despre foarte tulburea noastră stare actuală. Veţi face, în orice caz, o carte frumoasă. Ei bine, îmi voi lua inima în dinţi şi vă voi spune că aţi putea face nesfârşit mai mult pentru noi. Vorbind cu sinceritate, francezii nu ştiu nimic mai mult despre România decât ceea ce le spune, din când în când, „Le Temps”. Suntem nişte amici simpatici, undeva în Balcani, când lăudaţi (dacă se întâmplă să contractăm un împrumut), când mustraţi cu severitate (dacă se întâmplă să nu-1 putem plăti). Asta e tot, sau aproape tot. Nici geografic, locul nostru în lume nu este precizat la Paris, şi nu ştiu câţi francezi ne-ar putea arăta fără ezitare cu degetul pe 68 MIHAIL SEBASTIAN hartă. Cât despre eventuala noastră existenţă culturală, să nu mai vorbim. Indiferenţa aceasta ni se pare profund injustă. Aici, la Bucureşti, aţi înţeles desigur ce însemnează Parisul pentru noi, cât cântăresc oamenii, cărţile, problemele, ideile ce vin de acolo. E o pasiune care merge până la exces, la abuz, uneori până la obsesie, căci e nepermis să trăieşti exclusiv sub bătaia unei singure lumini, cât ar fi ea de mare. Dar lucrurile sunt totuşi aşa - şi noi nu le putem regreta decât în exagerare, în niciun caz în esenţa lor. Nu e vorba să cerem francezilor un echivalent al pasiunii cu care îi urmărim. Dar există, cred, o curiozitate intelectuală franceză şi ne mirăm că ea nu se îndreaptă puţin spre noi. Nu din gratitudine, nu din politeţă, ci pur şi simplu din curiozitate. E adevărat că Statul nostru - care nu e nimic altceva decât un „stat”, adică o maşinărie greoaie, obtuză, fără iniţiativă, fără mobilitate - nu a făcut nimic pentru a înlesni cunoaşterea noastră în străinătate. E adevărat că tot ce a încercat a fost mort dinainte. Dar aceasta e altă poveste, pe care o vom lichida noi între noi, când va fi să stabilim răspunderea noastră, care, nici vorbă, este cea mai mare. Să vorbim însă puţin de răspunderea Dvs. -dacă vorba nu vi se pare prea tare. Există la Paris colecţii din literatura foarte multor neamuri. La N.R.F. se editează, dacă nu mă înşel, o colecţie poloneză. Cunosc una ungară, una a tinerilor scriitori ruşi. Le cunoaşteţi fără îndoială şi dvs. în plus, în colecţii nespecializate pe naţiuni („Feux croisés”, de exemplu) apar mereu traduceri PUBLICISTICĂ 69 din cele mai variate culturi. Pretutindeni România e absentă! O singură dată am încercat să vă trecem o carte a noastră - romanul lui Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, şi atunci a fost tipărită obscur, la Perrin, editor de mâna a treia, care a şi dispărut de altfel între timp. Dar Pădurea spânzuraţilor este un mare roman, amplu, puternic, viu, unul din cele mai bune din câte cunoaşte Europa de după război. Nimeni n-a aflat la Dvs. de această apariţie, nimeni n-a deschis această carte. Ghinion, desigur, dar şi indolenţă. Iar dacă ghinionul este al nostru, indolenţa - cel puţin în acest caz - nu e a noastră. Avem, cred, o exactă conştiinţă a lucrurilor proaste şi bune care se fac la noi. Proaste sunt infinite. Dar sunt şi câteva bune. Pe acestea am vrea să vi le arătăm. Nu pentru a vă smulge o privire plictisită, binevoitoare şi fără memorie, ci pentru a vă invita la o atenţie eventual neamicală, dar neapărat serioasă. Nu sunteţi primul francez care trece pe la noi. Sunteţi însă primul care aţi refuzat banchete, aţi refuzat interviuri (J'en sais quelque chose), aţi refuzat prea multe explicaţii şi aţi încercat să observaţi, liniştit şi singur, ceea ce vi se înfăţişa. Iată de ce, prudenţi cu toate speranţele, ne permitem să avem totuşi, de astă dată, câteva. S-ar putea ca din trenul ce vă duce dincolo de hotarele noastre să aruncaţi în urmă o privire, care să nu fie ultima. 70 MIHAIL SEBASTIAN CUM MOR CUVINTELE S-a deschis zilele trecute la Paris aşa-numitul „Salon al Independenţilor”. Este un eveniment parizian de mare răsunet, un vernisaj care valorează, în mondenitatea marelui oraş, cât o premieră de gală, cât o somptuoasă cursă de cai. Oamenii politici vin să-şi privească portretele expuse, femeile elegante vin să-şi arate ultimele toalete, ziariştii să afle cancanuri, burghezul de treabă să caşte gura... E mai mult decât o expoziţie: este o reuniune mondenă, un bal, o promenadă. Şi, toată această comedie - amuzantă, dar naivă şi artificială - toată această comedie se cheamă „Salonul independenţilor”. Cum mor cuvintele! Salonul acesta a fost într-adevăr cândva al unor „independenţi”. Era un act de ofensivă artistică, un semn de libertate, de tinereţe, de curaj. Existenţa lui era o provocare. Fără prejudecăţi de niciun fel, fără obligaţii de tradiţie, de şcoală sau de dogmă, „salonul independenţilor” îşi putea îngădui să urmărească viaţa artistică în toate cutezanţele ei. „Independenţa” ce-i servea drept titlu nu era o simplă carte de vizită, ci o adevărată identitate. Oficialitatea este pretutindeni aceeaşi: ţeapănă, noduroasă, greoaie, fără iniţiativă, fără fantezie, terorizată de toate prostiile impunătoare, fricoasă şi obtuză. în pictură mai ales, unde ponei fele sunt mai greu de clintit decât în orice altă artă. Astfel, „salonul oficial” parizian reprezenta un stadiu inactual de artă, criterii depăşite, o artă împăiată, bine crescută, cenuşie. Academismul nu este mai inteligent în île Saint-Louis decât e - să PUBLICISTICĂ 71 zicem - la Ateneul Român. De acest „salon oficial” se loveau toţi pictorii şi sculptorii tineri, toţi cei care năzuiau o artă dincolo de legile pompierismului legiferat, premiat şi medaliat. „Salonul independenţilor” s-a născut atunci prin reacţiune şi semnificaţia lui a fost din capul locului protestatară. El deţinea un nou spirit, opus celui oficial, alte valori, alte ambiţii, alte obiective. Ce existenţă agitată şi, într-un fel, eroică! Nu e simplu să provoci adevărurile academice. Publicul, care are cultul certitudinilor cu viză oficială, i-a primit pe „independenţi” cu murmure, dacă nu de-a dreptul cu pietre şi bastoane. Dar ei au rezistat. Pentru că spiritul rezistă. Dar rezistă cu adevărat? Ce a rămas din fronda „independenţilor”, din dispreţul lor pentru burghezi, din violenţa lor faţă de autorităţi şi glorii, ce a rămas din admirabila lor pasiune revoluţionară? Nimic sau mai nimic. Un singur cuvânt, care pare ridicul astăzi, ca o firmă de tinichea ştearsă de ploi: independenţă. Sub acest nume melancolic se adună astăzi tablourile miniştrilor, ale femeilor de lume, ale aventurierilor cu bani. Revoluţionarii de pe vremuri au devenit ei academici, doctorali, pompieri. „Independent” nu mai însemnează nimic altceva decât tot compromis, respect înfricoşat de părerea publicului, vanitate copilăroasă de medalii şi diplome. Cuvintele mor cu o repeziciune dezolantă. De la „salonul independenţilor” s-a trecut la „salonul supraindependenţilor”, refugiu şi el trecător al tinereţii, căci „supraindependenţii” n-au întârziat şi ei să devină conformişti, prudenţi, obtuzi. 72 MIHAIL SEBASTIAN E un destin fără sfârşit să ne luptăm pentru câteva mari iluzii, pe care le vom compromite şi noi la rândul nostru, agăţându-ne de ele şi făcând noi dogme ţepene, pe care le vom opune altor tineri, altor revolte. în fiecare din noi aşteaptă probabil un suflet de pensionar, care va ieşi la iveală atunci când febra pasiunii va trece - un suflet de vameş, de comisar, de jandarm, care demult, în tinereţe, a fost „independent”, „supraindependent”, „simbolist”, „constructivist”, „revoluţionar”... Răzbunările scepticismului sunt târzii, dar teribile. MIRCEA ELIADE: OCEANOGRAFIE N-am scris niciodată despre Mircea Eliade, despre cărţile sau despre gândirea sa, fără sentimentul de a fi incomplect şi fără făgăduiala de a reveni pe larg odată. Aceasta desigur pentru că scrisul său este pentru mine una din cele mai absolvitoare pasiuni intelectuale (ceea ce poate fi, dacă vreţi, un motiv de ordin „personal”), dar şi pentru că în genere acest scris are complexităţi greu de clarificat după o primă lectură, într-un singur articol. Oceanografie este o carte ce poate oferi material de gândire şi de reflexie pentru nesfârşite convorbiri cu tine însuţi. E o lectură care te invită să gândeşti, îţi dă sugestii, deschide nebănuite ferestre în jurul tău, îţi variază câmpul de vedere. Citeşti cartea aceasta cu acea senzaţie de curiozitate vigilentă pe care ţi-o comunică adevăraţii eseişti - Alain sau PUBLICISTICĂ 73 Valery Larbaud, Egenio d'Ors sau Unamuno, Butler sau Huxley. Eseul, care are atâtea lucruri comune cu jurnalul intim, este gândirea în tot ce are acest act mai viu, mai direct, mai spontan. Fără diletantism şi fără improvizaţie (căci - băgaţi de seamă - aproape toţi marii eseişti sunt mari erudiţi, începând cu Montaigne) eseul îşi depăşeşte rădăcinile livreşti şi pune accentul pe experienţă, pe contactul imediat cu viaţa. Digresiunea, căreia Eliade îi scrie în această carte o frumoasă laudă, nu este în eseu o lipsă de organizare sau de disciplină, ci un instrument mai mult de cunoaştere, un mod de a urmări o idee în toate inflexiunile ei, în toate nuanţele şi aderenţele ei. Digresiunile din Oceanografie sunt - dacă mi se poate permite gluma - digresiuni sistematice, convergente. Ele definesc şi organizează câteva linii de gândire concretă. Mircea Eliade întruneşte în scrisul său două calităţi de obicei greu de împăcat: e un metafizician, e un critic. Metafizician prin pasiune pentru marile întrebări ale existenţei, pentru miracolele ei, pentru umbrele ei, pentru simbolurile ei. Intuiţii, mituri şi simboluri - i se par mai vii, mai esenţiale, decât orice idei, comentarii şi interpretări. între „trăire” şi inteligenţă, Eliade optează pentru cea dintâi. De altfel, termenul i se datorează lui în bună parte, căci înainte de a fi trecut în bagajul ideologic al tinerei generaţii - „trăirea” a fost în vocabularul lui Mircea Eliade un cuvânt-cheie, o idee centrală. Efortul său de a degaja faptul vieţii, 74 MIHAIL SEBASTIAN simplul fapt de a trăi, de toate superstiţiile inteligenţei şi de a-i reda astfel pe de o parte sensul biologic, carnal, iar pe de altă parte sensul grandoarei, al misterului, al valorii simbolice. „O conşiinţă în care nu s-a zbătut într-un fel sau în altul problema morţii” (p. 237) este pentru Mircea Eliade fatal superficială, secundară, nerelevantă. „Problema morţii”, deci problemele centrale, întrebările mari, experienţele decisive. Această atitudine nu e posibilă fără un anumit retorism, fără anumit avânt liric. Primele pagini ale lui Eliade aveau, de aceea, pe lângă o sumbră căldură, un ton de pamflet şi de manifest - trivializat astăzi de toţi câţi l-au pastişat (Cioran, Manoliu), dar de o veritabilă tensiune în 1927, când apăreau Itinerariul spiritual în Cuvântul sau Apologia virilităţii în Gândirea. Dar Mircea Eliade este critic - şi încă unul sever, foarte lucid - prin conştiinţa valorilor de cultură, prin înţelegerea organică a faptului de artă, prin facultatea de a distinge fenomenul autentic de gestul simulat. Nicăieri nu se poate simula mai lesne decât în metafizică, nicăieri nu se poate monta cu mai mic efort o atitudine „originală”: „Viziunea catastrofică a vieţii”, cum notează cu o justă ironie autorul acestei Oceanografii (p. 35), are un dramatism atât de facil, încât se află la îndemâna oricui. Şi dacă domeniul inteligenţei o fi meschin prin lipsa de generozitate şi abuz de scheme, domeniul „viziunii catastrofice” este trivial prin lipsă de control, prin iresponsabilitate, prin cabotism. PUBLICISTICĂ 75 Se găsesc în Oceanografie câteva pagini de o salutară acuitate, dedicate acestui fel de a fi profund şi genial cu parale puţine, ca să zic aşa. Despre entuziasm şi altceva şi fragmentul despre „ceva” şi fragmentul despre „expresiile facile” (p. 292-295). Mircea Eliade studiază aici facilitatea aşa-zisă a gândirii profunde, stupiditatea paradoxului, mecanismul copilăros al cugetării prin contrast. „Este mediocritatea transfigurată, alambicată, majestuoasă” (p. 294). Sunt dezolat de economia ingrată a foiletonului, care nu-mi permite să dau acestei pagini din Oceanografia întreaga lor valoare, urmărind toate implicaţiile foarte riguroase şi foarte acide. Cred că micul fragment despre „expresiile fericite” explică resortul a trei sferturi din publicistica noastră genială, îl explică şi îl sparge. Oceanografie oscilează între aceste două direcţii de atitudine şi preocupări, oscilaţie ce face ritmul întregii opere de până acum a lui Mircea Eliade. De la primul eseu - Invitaţie la ridicul - care este oarecum un manifest pentru „trăire”, împotriva inteligenţei, până la ultimul eseu, Despre expresiile fericite, care este, dimpotrivă, definirea unui spirit critic îngrijorat de abuzurile aşa-zisei „adâncimi metafizice”, cartea aceasta e o suită de meditaţii, în care elanul vieţii interioare este temperat de prezenţa lucidităţii, a controlului sever de sine. Care este problematica eseului lui Eliade? Problemele îi sunt foarte diverse, pe planuri inegale, din domenii diferite. Dar - în măsura în care se poate 76 MIHAIL SEBASTIAN stabili o linie centrală într-o carte cu o atât de largă cuprindere - preocupările îi sunt unitare. Oceanografie este scrisă în căutarea a ceea ce Mircea Eliade numeşte „un om nou”. Termenul îl obsedează şi revine de nenumărate ori. Critica vieţii noastre modeme europene Eliade nu o face decât din punctul de vedere al unui alt fel a înţelege viaţa şi a o trăi. Pretutindeni în artă, în morală, în literatură, în modă, în căsătorie, în arhitectură, în iubire - pretutindeni autorul acestei Oceanografii identifică forme moarte, inserţii, prejudecăţi, idei fixe, un otrăvitor bagaj de lanţuri care ne meschinizează, ne sufocă, ne întunecă. „Căci, trebuie să recunoaştem, viaţa aceasta de bric-a-brac, în care se complac aproape toţi modernii, nu prea merită să fie trăită, când ştim că e la îndemâna noastră o viaţă nouă, a unui om nou care aşteaptă în fiecare din noi.” Ce însemnează acest „om nou” pentru Mircea Eliade? N-aş putea răspunde decât prin echivalenţe, care ar trebui şi ele, la rândul lor, explicate: un om viu, un om spontan, un om liber. Oceanografie surprinde şi studiază o seamă de lente descompuneri, o grămadă de falimente morale, de adevăruri pe jumătate moarte, instincte somnolente, nostalgii anemice, certitudini înţepenite. Le surprinde global, atunci când discută în mare o problemă (Despre fericirea concretă), sau le surprinde în detalii, atunci când discută un aspect oarecare, frivol dacă vreţi, al existenţei noastre (Despre moda bărbătească). Ei bine, „omul nou” ar trebui să fie un om care să fi ars, să fi lichidat această povară morală şi să o fi PUBLICISTICĂ 77 depăşit, în sensul în care omul Renaşterii va fi ars şi va fi depăşit cadavrele spirituale ale evului mediu. „Omul nou” va lua fiinţă printr-o adevărată nouă naştere, căreia Mircea Eliade izbuteşte să-i dea pe alocuri o plenitudine aproape fizică. Ezit între multe citate posibile, dar mă opresc la acesta, admirabil prin sentimentul larg de eliberare, de bucurie, pe care îl realizează. „Câteodată îţi simţi gândirea organică, plastică, pliabilă. Simţi cum luminează direct obiectele, cum înţelegerea creşte firesc şi viu, ca un organism. Parcă se luminează altfel întreaga lume. Nu mai întâlneşti obstacole, nu mai întâlneşti incoherenţe. Gândeşti aproape fără să vrei, şi sentimentul acesta că înţelegi îţi dă o plenitudine interioară nemaiîntâlnită, este un sentiment stenic, de creştere, de rodire. Cred că rodirea aceasta plastică ne descoperă adevărata noastră esenţă; aceea de a fi organisme, celule vii. De aici bucuria obscură pe care o încercăm de câte ori gândim organic. Parcă ne-am întoarce la un izvor pierdut, de mult uitat. Este singurul prilej când intuim grandoarea lumii vegetale, a cristalelor, a curenţilor de aer.” Formula ultimă o cred admirabilă deschizătoare de mari perspective. A intui grandoarea lumii vegetale, a cristalelor, a curenţilor de aer mi se pare definirea tulburător de solemnă şi generoasă a unei vieţi nouă, care să fie viaţa omului nou. Dar despre acest „om nou” am putea discuta, cu cartea lui Mircea Eliade în mână, zile întregi. „Omul are acest miracol la îndemână că ar putea fi întotdeauna ceea ce în fond este”, scrie el 78 MIHAIL SEBASTIAN puţin sibilinic (p. 71), voind să exprime însă foarte limpedele adevăr că elementele renaşterii noastre se află în noi înşine, în fiecare din noi, dar că ar trebui să le strângem la un loc şi să le facem eficiente - ceea ce este pe atât de greu, pe cât e de simplu. Să nu uităm că Oceanografie este o carte de eseuri. Mă tem că insistând asupra problematicii sale centrale am schematizat puţin această operă, mult mai diversă şi mai „polivalentă” decât am lăsat poate să se creadă. Şi problemele sale, şi punctele de vedere sub care ele sunt privite se situează pe câteva planuri. Nu mă pot resemna să le părăsesc fără a le fi subliniat. Voi reveni şi - ca să fiu consolat - voi reveni într-un foileton apropiat. PROCESUL BOGZA Ieri s-a înfăţişat din nou Tribunalului Ilfov delicventul Geo Bogza, poet primejdios, pe care forţele constituite îl urmăresc de vreo doi ani, cu o neobosită tenacitate. Codul penal se simte ultragiat în cele mai sensibile articole ale sale de lira acestui foarte tânăr poet, care îşi cântă cu asprime şi cu inocenţă visele lui confuze. Ciudată fiinţă şi Codul Penal, ăsta! Rabdă liniştit cele mai categorice mizerii, suportă cu inima împăcată cele mai vizibile infamii, asistă cucernic şi visător la atâtea crime morale care mişună în jurul nostru, dar tresare cu o subită intransigenţă atunci PUBLICISTICĂ 79 când sub cuţitul său legal se nimereşte o carte, un vers, un poet. Nu trebuie desigur să mergem prea departe pentru a vedea cât e de prost făcută lumea, dar am impresia că aducerea lui Geo Bogza la judecată exprimă o proastă rânduială a tuturor lucrurilor, o aşezare a lor atât de încurcată, încât disperi să le mai pui vreodată în ordine. Bogza e judecat pentru un volum de versuri. Volum pe care l-a tipărit pe banii lui, pentru câţiva prieteni ai lui - aşa cum se tipăreşte totdeauna poezia la începuturile ei eroice, înainte de a fi recunoscută de Stat şi înainte - deci - de a sucomba. Poemul invectivă - titlu provocator, de o juneţe şi o naivitate ce mi se pare vădită - încearcă şi nu izbuteşte să ascundă, sub câteva silite violenţe verbale, o inimă sfâşiată, un nostalgic dor de puritate, o tristeţe metafizică, de adolescent rănit de spectacolul vulgar al existenţei. Invectiva poetului încearcă să purifice cu flacăra, cu piatra, cu pumnul. Se poate crede orice despre această poezie. Nimeni nu este obligat să o iubească. Eu însumi am ezitat o bucată de vreme, până a-1 fi descifrat pe Geo Bogza. El era un „modernist” - ceea ce eu n-am fost niciodată. Am suspectat mereu arta care se face cu mistere pur verbale, pentru a-i „epata pe burghezi” -şi numai pentru asta. Dar, începând în „modernism”, Bogza a terminat în poezie pur şi simplu - o poezie simplă, umană, largă. Poemul petrolifer, pe care îl publica în primăvara trecută, avea un suflu epic de o încruntată grandoare, ceva care putea foarte bine fi un început de epopee modernă, cântec al uzinelor, al mulţimilor, al marilor valuri de viaţă. MIHAIL SEBASTIAN E surprinzător drumul acestui tânăr scriitor, care numai după un an sau doi de exerciţii literare abstracte, sparge tiparul modernist şi intră în plină mişcare a vieţii, atent la „vocile unanime”, sensibil la glasul surd al existenţei. Reporterul Geo Bogza -revelaţie esenţială, cred - e un descoperitor de medii umane noi, cercetător al fabricilor, al minelor, al închisorilor, pe unde trece cu un ochi atent, ce nu se lasă păcălit nici de satiră, nici de revoltă, şi înregistrează cu o crudă fidelitate tot ce vede. Reportagiile sale din „Vremea” şi „Cuvântul liber” formează un material de viaţă vast şi complex - lucru ce nu se poate datora decât unei sensibilităţi de mari resurse intime. Cred că Geo Bogza poate să ne dea într-o zi o poezie pe care să o străbată, în toată plenitudinea, fluviul vieţii - o poezie neanemiată de joc estetic, o poezie robustă, dură şi simplă - de simplicitatea plantelor şi a metalelor. ... între timp, nu e rău că băiatul acesta timid, cu faţa de copil şi cu mâinile lungi, domoale, de lucrător îngândurat, stă faţă în faţă cu Codul Penal. STUDIO 28 Mai citesc şi astăzi rubrica spectacolelor din ziarele pariziene şi caut, cu emoţie, în primul rând cinematografele din cartierul meu, Lecourbe-Pathé, Convention, Magic - şi pe urmă, schimbând de arondisment, spre Jardins des Plantes, Ciné Monge, Message... Obscure săli de mahala, cu aroma greu de PUBLICISTICĂ evocat a tutunului prost şi a cojilor strivite de portocală, cu mamele onorabile din cartier făcând coadă de cu ziua la casa de bilete, cu băieţii de prăvălie comentând sumar şi în gura mare scenele palpitante ale filmului, cu şorţurile albe ale ouvreuse-lor trecând prin staluri, cu strigătul lor atât de familiar {chocolat, esquimots, pochettes-surprise), cu toată această lume simplă, învălmăşită, vie şi - vai! -pierdută. Nu pot spune exact de ce, dar simt o mare bucurie ştiind că astă seară, la Cinéma Convention, se joacă Mon cœur t'appelle, operetă stupidă probabil, care m-ar indigna la orice cinematograf de pe Bulevardul Elisabeta, dar mi-ar face atâta plăcere acolo. Mi se pare că aş putea coborî în stradă, că aş regăsi, aşa cum am lăsat-o, rue de Vaugirard, la numărul 330. Văd foarte bine, casă cu casă, drumul meu până la poarta cinematografului, vitrinele, cafeneaua din colţ, staţia de metrou, totul. Erau serile mele plebee de cinematograf, cu 3 franci şi 25 de centime, când se întâmpla să-i am. Dar mai erau, mai rare, serile somptuoase, la Studio 28, la Studio des Ursulines, la Studio des Agriculteurs. Acolo mi-am făcut educaţia de spectator, foarte delicată şi dificilă educaţie. De ce vă vorbesc astăzi de aceste lucruri? Pentru că, de atâţia ani, când am început să-mi cred rana Parisului vindecată, am dat cu ochii de o reclamă a micului Studio 28, ceea ce mi-a declanşat dintr-o dată, cu o exactitate vizuală absolută, amintirea acelui cinematograf din rue Tholozé, unde am văzut demult, în 1930, într-o seară de noiembrie, Un chien andalou, 82 MIHAIL SEBASTIAN neuitat film mut, pe care, fără îndoială, nu-1 cunoaşteţi, şi apoi atâtea admirabile sau numai derutante filme. Există un spectator de cinematograf la Bucureşti în sensul în care poate exista un cetitor de cărţi? Un spectator care să poată observa un plagiat, o simulare, o influenţă, un spectator care să-şi poată da seama de „stilul” unei opere de cinematograf, de maniera unui regizor, de evoluţia unui artist? Nu cred. Nouă ne lipseşte aici posibilitatea materială de informaţie. Câmpul cinematografic pe care îl avem în faţă nu depăşeşte niciodată producţia a şase luni. Consumăm filmele cu o rapiditate ucigătoare, le vedem, le aruncăm şi le uităm. De aceea, ne şi păcălim aşa de des în cinematograf, ca în atâtea altele. Studiourile pariziene - Studio 28 şi Studio dea Agriculteurs, în special - îndeplineau indispensabilul oficiu de a crea, oarecum, un repertoriu permanent al filmului. Programul lor era grupat pe epoci, pe şcoli, pe probleme tehnice. De la 1920 până la zi, cinematograful era îmbrăţişat în toate etapele lui şi, dacă frecventai o bucată de timp studioul, cunoşteai un tablou sintetic al acestei arte, care a evoluat într-un deceniu atât cât poezia sau teatrul n-au evoluat în două veacuri. Primeam la două săptămâni, în plic personal adresat (căci spectatorii studioului formau un fel de tacită familie intelectuală), programul seral pe jumătate lună, şi astfel, îmi puteam pune la punct cultura mea cinematografică, văzând sau revăzând un film pe care nu-1 cunoşteam sau nu-1 cunoşteam suficient. Câte lucruri am învăţat acolo! Nu vorbesc PUBLICISTICĂ 83 numai de filmele mari, care - din accident? din lene? din prostie? - nu veneau în România. (Cum a fost incomparabilul A girl in every port, nici astăzi cunoscut la noi, când ar fi de altfel prea târziu). Nu vorbesc nici de filmele documentare, pe care publicul mare le dispreţuieşte. (îmi amintesc de un documentar văzut la Studio des Agriculteurs, Perdu au pole, frumos ca un poem). Mă gândesc însă la filmele care vin la noi, pe care le vedem şi pe care apoi le pierdem, din neatenţie, din nepăsare. La Paris, la oricare din studiourile de specialitate, se poate revedea oricând Opinia publică a lui Chaplin, film evident depăşit de tot ce s-a făcut de atunci încoace, dar depăşit în sensul în care - ştiu eu? - Victor Hugo e depăşit de Tristan Tzara. Un spectator astfel educat începe să distingă clasicii filmului de romantici, precursorii de elevi, stilul de procedeu, originalitatea de pastişă, emoţia de truc. Dar o asemenea educaţie - care cere timp, răbdare, respect pentru nuanţe, oroare de improvizaţie - nu se poate face oriunde. Parisul e o cetate care îndeplineşte din instinct funcţia selecţiunii. Dar iată-mă făcând critică atunci când nu voiam decât să evoc o amintire personală. PANA1T ISTRATI, IDEOLOG POLITIC După câte îmi amintesc, n-am scris niciodată despre d. Panait Istrati. Nici pentru a-1 lăuda, nici pentru a-1 critica - laudă şi critică ce i-ar fi fost de 84 MIHAIL SEBASTIAN altminteri totuna. Omul acesta, al cărui scris cunoaşte, sau oricum a cunoscut, o glorie mai puternică decât toate graniţele posibile, nu are ce face cu adeziunea unui scriitor bucureştean şi, sper, nu se necăjeşte prea tare de „atacul” unui astfel de scriitor. Spun toate acestea fără ironie şi, mai ales, fără umilinţă simulată. Le spun, pentru că le cred. Am cetit puţine lucruri de d. Panait Istrati şi mi-au plăcut inegal. Dintre toate cărţile sale pe care le cunosc, îmi place îndeosebi Neranţula, admirabilă poveste, curată, simplă, evocatoare de nu ştiu ce tristeţe suavă, care mângâie şi consolează. Cât despre „gândirea” d-lui Istrati, n-am luat-o niciodată prea în serios, înţelegând că unei inimi care a suferit atâtea şi a iubit atâtea nu i se cer neapărat teorii, atitudini, doctrine... D. Istrati era puţin „ideolog”, în sensul în care, la Brăila, sunt mai mulţi muncitori mai răsăriţi din port, care au tras pe undeva cu urechea despre Marx, despre conştiinţa de clasă, despre revoluţie, material suficient pentru discursuri ce-i vor duce o bucată de vreme Ia naţional-ţărănişti sau la liberali, dar în orice caz la camera de muncă sau, mai bine, în consiliul comunal. Nebulos anarhism, puţin revoluţionar, puţin vindicativ, simpatic la început prin inconsitenţă, dar abject la urmă prin preciziune practică. La urma urmelor, pentru un loc în consiliul comunal, nu era nevoie chiar de atâta idealism. Nu e cazul d-lui Istrati. Cred că nu este. Sper că nu este. Dar „gândirea” sa politică nu era mai articulată decât a d-lui Stoica Mihalcea, de exemplu, căruţaş din portul Brăila, binecunoscut întrunirilor de PUBLICISTICĂ 85 acolo. O gândire retorică, sentimentală, cam groasă în teoriile ei, dar lirică, animată, făcută să încălzească inimile simple. Totul putea să-i fie pus la îndoială, numai sinceritatea nu. Uneori, d. Istrati găsea acestei cugetări, atât de vagi, formulări admirabile, de o melancolie largă, plină de îndepărtate ecouri. N-aş vrea să uit vreodată - oricât ar fi de respingătoare orientările actuale sau viitoare ale d-lui Istrati, şi chiar dacă d-sa ar ajunge cândva agent de Siguranţă, de exemplu - n-aş vrea să uit vreodată emoţionantele pagini pe care le publica în 1931, sub titlul puţin grandilocvent, dar atât de uman totuşi: Pour avoir aimé la terre. „Iată - spunea el acolo în rezumat - am rămas singur. Am fost la ruşi, n-am putut răbda minciuna, am vorbit deschis şi am rămas singur. Am fost la mine acasă, în România, am vorbit şi acolo răspicat şi m-au gonit şi de acolo. Ce îmi mai rămâne acum? Franţa. îi voi cere Franţei să mă primească, dar îi voi spune mai întâi că niciodată nu-i voi îmbrăca haina de soldat, niciodată nu voi ridica arma împotriva unui om. Am rămas singur. Şi de ce toate acestea? Pentru că am iubit pământul”. Eu rezum prost şi grăbit. Dar d. Panait Istrati scria frumos şi cald, de acea solemnă simplicitate pe care numai Knut Hamsun o mai are când vorbeşte oamenilor. D. Panait Istrati se putea înşela oricât, grav, capital, definitiv, dar greşelile sale aveau un sens omenesc, anumită grandoare chiar. Căci d-sa nu era un teoretician, un intelectual, un gânditor - şi un biet om sensibil, ceea ce e foarte puţin, dar şi imens de 86 MIHAIL SEBASTIAN mult în acelaşi timp. Nimeni nu-i cerea adevăruri exacte, judecăţi juste, comentarii inteligente. Iată însă că vremea a trecut şi acest vagabond, care - cum zice Hamsun - „cânta în surdină”, s-a întors în ţară, s-a fixat la Bucureşti şi, după câteva viragii între stânga şi extrema stângă, s-a instalat deodată în plină „dreaptă”. D. Istrati luptă astăzi pentru „Cruciada Românismului”, căutând o formulă de antisemitism rezonabil (nici prea-prea, nici foarte-foarte), o posibilitate de şovinism mai gentil, o acomodare cuminte între vocaţia sa anarhică şi spargerea metodică de capete. Nu ştiu dacă a ajuns aici tot „pentru a fi iubit pământul” - dar a ajuns. Socotesc că nimeni mu are să-i reproşeze nimic în fond. Bolşevic sau nazist, d. Istrati e la fel de inocent. E treaba d-sale. Cu atât mai mult treaba d-sale, cu cât atitudinile îi sunt fără consecinţă. Dar d. Istrati face acum mai mult decât ideologie politică. D-sa construieşte un sistem, propune soluţii, preconizează formule. Aceasta îi este imprudenţa. Se amestecă acolo unde inima - fie ea o inimă bătută de toate vânturile - nu mai ajunge. Ar mai trebui ceva în plus şi - Doamne iartă-mă - mă tem că nu e. Ar trebui un cap. Ceea ce spune d. Istrati în materie de doctrină politică e hilariant, pretenţios, mediocru şi - ca să vorbim limpede - prost. Dictatura democrată sau democraţia dictatorială, pe care ne-o propune, nu este - cum îşi imaginează dispreţuindu-se - o teorie de zugrav. E mai rău: o teorie de semidoct, de om mărginit, de minte încuiată. Noi nu avem prejudecata analfabetismului. Nu stimăm prea tare diplomele şi nu PUBLICISTICĂ 87 credem că un analfabet e scos din umanitate. Preferăm chiar un om care se orientează prin intuiţii, unui deştept care bâjbâie prin dialectică. Dar, fără să ne însuşim superstiţia intelectualului, refuzăm cu mai multă tărie cultul falsului intelectual. E ceea ce d. Istrati încerca să fie astăzi. Dialectica lui e săracă, lemnoasă şi moartă. „Ideile” îi sunt sub-idei. Ceva încăpăţânat şi întristător apasă această lungă proză, din care lipseşte cultura, exerciţiul gândirii, simţul nuanţelor, jocul inteligenţei. Şi mai lipseşte singurul lucru care ar fi salvat totul: inima. Vrea d. Istrati să devină la bătrâneţe un intelectual? Vai, ce decădere! ARTICOL CU CITATE Făgăduisem la sfârşitul cronicii mele despre Oceanografie („Rampa”, 24 ianuarie) să revin asupra acestei cărţi, pe care aveam sentimentul de a o fi trădat printr-o prea schematică expunere. Nu am de gând, la dreptul vorbind, să vă ofer un nou articol critic, ci să vă invit a răsfoi cu mine cartea, reţinând anumite pasagii, aşa cum le-aţi reţine pentru o fişe personală. în ce mă priveşte, sunt unii oameni despre care nu scriu decât cu scuza tacită de a face o fişe provizorie, ce-mi va servi odată la o cercetare complectă. Mircea Eliade este printre aceşti oameni. Oceanografie este o carte de problematică spirituală şi am încercat să o definim ca atare. Dar mai este o carte de meditaţii familiare asupra unor MIHAIL SEBASTIAN lucruri simple, modeste, imediat înconjurătoare, un jurnal de reflexii aproape domestice. „îmi place să reviu mereu la problemele banale sau insolubile (ceea ce poate să însemne acelaşi lucru) şi găsesc în contemplarea lor o hrană pe care nici actualitatea, nici problematica de avantgardă nu mi-o pune la îndemână.” „Problemele banale” sunt de altfel materialul oricărui eseist adevărat, căci a cugeta asupra faptelor de viaţă însemnează a intra împăcat în ritmul domol al lucrurilor şi a încerca să descifrezi dincolo de aparenta lor monotonie un sens. Montaigne vorbeşte aproape întotdeauna despre o sumă de banalităţi (mâncare, reumatism, ape minerale, haine etc., etc.), iar marii eseiştii actuali, Alain de exemplu - pe care îl iubesc între toţi - sau Keyserling, nu pleacă nici ei de la pretexte mai puţin plate. Mircea El iade crede într-un fel de mister al lucrurilor banale, într-o semnificaţie a lor deosebită. Frumoasa prefaţă a volumului se explică îndelung asupra acestui punct: „Nu am deloc impresia că zonele cele mai puţin luminate într-un suflet contemporan sunt aşa numitele activităţi subconştiente şi inconştiente. Cred, dimpotrivă, că obscurităţile cele mai impermeabile şi mai primejdioase se găsesc în gesturile şi intenţiile socotite de toată lumea clare, evidente, simple şi etern valabile. întrebaţi în jurul vostru despre cele mai imediate şi mai decisive fapte, şi veţi vedea cât de neclare, de inerte sau de complicate zac ele în sensibilitatea şi în inteligenţa oamenilor. Un om vă poate spune foarte mult despre memoria lui, despre PUBLICISTICĂ 89 îndoielile, nostalgiile, regretele lui - dar va fi incapabil să lege două fraze coherente asupra unui lucru socotit neesenţial sau de la sine înţeles, bunăoară de ce face cutare lucru, de ce vorbeşte, de ce porneşte în fiecare dimineaţă la lucru...” (Nu vă cer scuze pentru acest prea lung citat. Am pornit din capul locului cu intenţia de a vă oferi un „articol de citate”, o răsfoire, cum spuneam mai sus, nu un comentariu). O bună parte din viaţa noastră se pierde în ceea ce Mircea Eliade numeşte „experienţa indistinctă”: fapte, oameni, deprinderi, idei, sentimente, care, fiind mereu în apropierea noastră, îşi pierd căldura, culoarea, realitatea tactică, gustul, îşi pierd conturul şi devin atât de cenuşii şi neutre, atât de indistincte, încât nu le mai trăim, la dreptul vorbind, ci le lăsăm să existe parazitare undeva alături de noi. Din această ceaţă a obişnuinţelor, din această tocire şi năclăire, încearcă să le smulgă gândirea lui Mircea Eliade, punând anumite întrebări uluitoare prin simplicitatea lor. Un exemplu. V-aţi gândit vreodată în ce chip optica omului modem este schimbată de ceasornicul pe care îl poartă şi la care se uită automat cam de o sută de ori pe zi? în acest mărunt fapt, Eliade desluşeşte un punct nevralgic de sensibilitate modernă: „Nu vă înspăimântă aderenţa aceasta ciudată a omului modem la ceasornic? Nu vă înspăimântă continua verificare a timpului prin săgeţile ceasornicului? De mult doresc să mă informez undeva 90 MIHAIL SEBASTIAN despre felul cum îşi dedeau întâlnire oamenii altor secole. Aş vrea să ştiu, de pildă, dacă şi ei cunoşteau aceste cruzimi (pe care eu le cred cu desăvârşire modeme) ale aşteptărilor, ale amânărilor, ale întârzierilor. Oare de ce suferim noi după indicaţia limbilor de oţel ale ceasornicului? De ce bătăile ornicului ajung şi bătăile inimilor noastre? Nu este ceva cu desăvârşire nefiresc această EXTERIORIZARE a timpului nostru, această transformare a unui sentiment într-un indicator automat?” Vedeţi, punctul de plecare e un fapt anodin, oarecare, banal, dar de aici eseistul ne transpune printr-un adevărat salt pe planul semnificaţiilor, unde ierarhia faptelor este cu totul alta. De aceea Mircea Eliade îşi poate lua libertatea să mediteze despre modă, despre femei, despre iubire, despre prietenie şi despre o mie de alte „platitudini”, pe care le ridică subit cu o notaţie, cu o imagine, la rangul de problemă esenţială. lată un mic fragment despre „raporturile cu oamenii”, oarecum didactic în primele rânduri, dar devenind la un moment dat de o ascuţită pătrundere psihologică: „Nu-ţi complica viaţa încercând să fii tu însuţi cu toată lumea... Este o superstiţie de prost gust, aceea care îţi cere să fii Tu în orice clipă, în orice împrejurare a vieţii. Dimpotrivă, învaţă arta de a fi un OARECARE faţă de câţi mai mulţi oameni; există şi în viaţa socială o lege a rezistenţei materialelor. în comerţul tău cu oamenii, oamenii respectă cât mai mult această lege a rezistenţei materialelor... După PUBLICISTICĂ 91 cum un sculptor ţine seama de rezistenţa materialelor când lucrează în lemn, în marmoră sau în lut, tot aşa învaţă să respecţi materialele omeneşti, pe care le ai în faţă.” Aş putea continua să transcriu, de vreme ce titlul articolului îmi dă întreaga libertate. Sunt o mulţime de teme secundare în Oceanografie care detailează sau simplifică axele cărţii, o seamă de paranteze, reflexii incidentale, observaţii de amănunt, un material de sugestii de o varietate ce implică nenumărate domenii, fără să le confunde însă. CHARLES BAUDELAIRE: FLORI ALESE DIN „LESFLEURSDU MAL” Ceea ce a întreprins d. A. Philippide traducându-1 pe Charles Baudelaire în româneşte este un fapt într-un fel eroic. Ceea ce a reuşit ţine însă de-a dreptul de miracol. Vă rog să credeţi că sunt un cetitor stăpânit şi un mai stăpânit critic. Nu-mi las niciodată cuvintele să-mi alerge înaintea condeiului şi nu risc de bunăvoie să fie păcălit de cine ştie ce accidente verbale care te fac să spui mai mult decât ai fi gândit. Dar tălmăcirile acestea din Baudelaire, pe care le am în faţă, sunt o inexplicabilă victorie asupra unui text poetic din cele mai dificile. Ele reprezintă o îmblânzire a limbii româneşti, o înfrângere a rezistenţelor de vocabular, de sintaxă şi de armonie, 92 MIHAIL SEBASTIAN pe care limba noastră le opunea până la incompatibilitate poeziei lui Baudelaire. A traduce o poezie din orice limbă în nu importă ce limbă este din capul locului o operaţie grea. Traducerea mutilează aproape totdeauna versul, atenuându-i fie sensul, fie armonia. Nu e nevoie să crezi în „poezie pură” pentru a înţelege imposibilitatea unei perfecte transpuneri dintr-o limbă într-alta. Dar în limitele acestei dificultăţi există totuşi poeţi traductibili şi există alţii imposibil de tradus. Care? E greu de stabilit o lege generală. Cred că pot fi traduşi în primul rând poeţii de a doua mână. Cei care n-au inventat forme noi de expresie, n-au găsit un ritm personal, n-au creat cu poezia lor o nouă armonie. Nu ştiu dacă există bune traduceri româneşti din Sully Prudhomme bunăoară. Bănuiesc însă că s-ar putea face cu relativă uşurinţă. De asemeni, bănuiesc că s-ar putea foarte bine tălmăci în franţuzeşte poezia lui Alexandru Vlahuţă fără să se piardă mare lucru. Numai Eminescu e intraductibil, Vlahuţă nu, căci platitudinea are pretutindeni porţile deschise, de aceea este şi sinonimă cu facilitatea. De altminteri, ca să fiu precis, a fi traductibil nu este neapărat o injurie. Francis Jammes e unul din poeţii cei mai uşor de transpus într-o limbă streină -dar aceasta pentru că materialul său poetic este familiar, domestic, într-adins lipsit de strălucire, într-adins şters şi umil. O traducere de poezii întâmpină două greutăţi de ordin diferit. Una de ordin tehnic: sintaxă, vocabular, ritm, rimă. Alta, mai greu de definit, mai PUBLICISTICĂ 93 subtilă, dar nu mai puţin severă: dificultatea de a reconstitui în limba străină suflul specific al poeziei, sunetul ei interior, căldura ei intimă, complexitatea ei de fenomen viu. Căci nu e vorba de fidelitatea textului (care se poate în definitiv respecta cu oarecare exerciţiu de tehnică), ci de accentele lui, de însufleţirea lui. O traducere bună repetă, mi se pare, minunea biologică a transfuziunii de sânge - sânge care se integrează noului organism fără să-şi piardă energia vitală. Este posibilă transfuziunea unei mari sensibilităţi poetice din trupul unei limbi, din sistemul ei circulator, în trupul alteia? Pentru Charles Baudelaire răspunsul mi se părea până deunăzi unul singur: nu. Armonia baudelairiană, retorismul ei rece, febrilitatea ei lucidă, marile ei străfulgerări romantice, formulele ei lapidare de gheaţă şi de foc, cristalele ei pure şi negurile ei sumbre, toate acestea mi se păreau definitiv închise în forma lor originală, de unde eram sigur că nimeni nu le va putea rupe, aşa cum nu poţi rupe o inimă de aortele şi venele ei pentru ca s-o legi apoi de alte aorte şi alte vine, într-un trup străin. M-am înşelat. D. A. Philippide ne prezintă în româneşte un Charles Baudelaire viu, o poezie care -chiar dacă şi-a pierdut pe drum o flacăre sau un cristal - a rămas în întregul ei paralelă originalului francez. Vă sfătuiesc să citiţi aceste tălmăciri fără a le confrunta, cel puţin la prima lectură, cu originalul. Nu pentru că această confruntare ar fi primejdioasă, ci pentru că ea v-ar abate de la linia principală a lecturii, 94 MIHAIL SEBASTIAN oprindu-vă la diverse detalii de text. Ceea ce interesează în versiunea d-lui Philippide nu este exactitatea termenilor (apreciabilă şi ea ca măestrie şi ca exerciţiu), ci suflul general al poemului. Versiunea sa este baudelairiană prin stil, prin armonie, prin sonoritate, înainte de a fi prin „subiect”. D. Philippide trădează poate pe alocuri o imagine sau o frază, sacrificate tălmăcirii, dar păstrează intact tonul poeziei. Baudelairiene în cele 22 de poeme traduse nu sunt „temele” poetice (pe acestea le-ar fi tradus oricine), ci acordurile muzicale, culorile descriptive, toate nuanţele sensoriale ce fac viaţa unui poem, căldura lui, respiraţia lui. Traducerea d-lui Philippide porneşte de la o identificare temperamentală cu poetul, nu de la o cercetare sintactică a textului. D-sa recreează, nu reconstituie. D-sa pleacă de la sursa generatoare a poemului, de la rădăcinile lui spirituale. Astfel, traducerea creează un climat baudelairian, o tensiune lirică baudelairiană, a cărei prezenţă în cartea românească a d-lui Philippide mi se pare, repet, un miracol. Evident, dacă treci de la lectura volumului la o confruntare de texte, revenind astfel la consideraţiile tehnice ale traducerii, obiecţile posibile sunt numeroase. Eu le cred neesenţiale - şi am arătat de ce. Neesenţiale, dar nu neglijabile. Un prim eşec - absolut inevitabil - îl formează traducerea versurilor celebre, care - desprinse din poem - au căpătat cu timpul o valoare de circulaţie autonomă. Baudelaire abundă în asemenea formule PUBLICISTICĂ 95 lapidare, cu pregnanţă de proverb, care stăruie în memorie: Je hais le mouvement qui déplace les lignes Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris Sau: — Ah! Seigneur! donnez-moi la force et le courage De contempler mon coeur et mon corps sans dégoût. Sau: J'ai plus de souvenirs que j'avais mille ans Asemenea versuri, pe care le ştim parcă de totdeauna, asemenea versuri, ce fac parte oarecum din folclorul nostru personal, a căror muzică este familiară auzului nostru, asemenea versuri sunt strict şi absolut intraductibile, căci oricare ar fi noua lor formă, ea contrariază o prea veche obişnuinţă, o prea intimă deprindere. lată de ce, probabil, versurile corespunzătoare, în versiunea d-lui Philippide, mi se par prin excepţie atât de sărace şi lipsite de expresie: Urăsc tot ce e zbucium turburător de linii Şi nu ştiu nici să sufăr şi nici să râd nu ştiu. Sau: — O, Doamne! dă-mi curajul şi apriga voinţă Ca să-mi contemplu gândul şi trupul, nescârbit! Sau: Am amintiri mai multe decât un milenar. Primejdia este fără îndoială mai mică pentru versurile pe care o celebritate specială nu le-a întipărit prea puternic în memorie. Aici libertatea 96 MIHAIL SEBASTIAN traducătorului de a se mişca este mai mare şi, de altfel, traducerea nici nu ar fi posibilă fără unele îndrăzneli, fără unele iniţiative. Acolo unde nu poate urmări literal textul, d. Philippide încearcă să-l redea prin echivalenţe, unele foarte fericite, altele mai puţin. Când, bunăoară, versul: Je suis belle, ô mortels! Comme un rêve de pierre devine: în trupul meu o doină de piatră-şi toarce cântul, transformarea mi se pare regretabilă, căci versul seamănă mai mult a Ion Pillât sau Nichifor Crainic decât a Charles Baudelaire, pe care în niciun caz nu-1 ştiam sămănătorist. De asemeni, nu regăsesc prea mult din baudelairianul Sorcière au flanc d'ébène, enfant des noirs minuits în echivalentul său românesc: Cu şold ca abanosul lucios şi mers felin, de unde acel admirabil „enfant des noirs minuits” a dat inexpresivul „mers felin”. Alteori însă schimbările traducătorului sunt norocoase şi, de pildă, când Hélas et je ne puis. Mégère libertine devine în româneşte: Şi, vai, nu pot amantă cu viţii lungi şi grele, trebuie să remarcăm cât de profund baudelairiane sunt aceste „viţii lungi şi grele”, absente în versul original. Dar nu vreau să continui acest examen, pe care îl socotesc irelevant şi injust. Injust, căci d. Philippide nu şi-a ocolit dificultăţile tehnice - ba, dimpotrivă, şi le-a provocat. Alegerea sa n-a sărit piesele grele şi, despre un traducător care se opreşte la Une charogue, PUBLICISTICĂ 97 Les métamorphoses du vampire, Un voyage à Cytère, A un malabaraise şi A une passante nu se poate spune că ar fi încercat să-şi uşureze sarcina. Marile accente baudelairiene se regăsesc intacte în versiunea d-lui Philippide şi uneori, în anumite fragmente, traducerea sa nu numai că păstrează forţa şi densitatea originară, dar îi adaugă parcă o mai intensă valoare. Bunăoară în aceste două strofe, magnific recreate în româneşte şi a căror confruntare este un adevărat titlu de glorie pentru tălmăcitor. Les mouches bourdonnaient sur ce ventre putride D'où sortaient des noirs bataillons Tout cela descendait, montait comme une vague Ou s'élançait en pétillant On eût dit que le corps, euflé d'un soufle vague Vivait en se multipliant Strofe de culoare complexă, violentă, amintind marile tablouri orgiace de măcel ale lui Delacroix, pe care d. Philippide îl evocă vizual în versiunea sa: Din putrezitul pântec din care muşte grase Zburau greoi c-un zumzet ascuţit Curgeau oştiri de larve ca nişte bale groase De-a lungul trupului învineţit. Cu ondulări de valuri şi sfârâit de foaie Zvâcnind şi opintindu-se din greu Părea că trupul iarăşi, umflat de-un suflu moale Trăieşte înmulţindu-se mereu. Obiecţiile de detaliu ar putea continua. Ele nu vor altera însă întru nimic valoarea unică de lung şi MIHAIL SEBASTIAN complex travaliu artistic, ce a dus la aceste tălmăciri, care definesc pe de o parte studiul limbii româneşti şi posibilităţile ei expresive nebănuite, iar pe de altă parte înviază în alt material sonor o simţire pe care o credeam inaccesibilă, o melodie pe care o socoteam irevocabil închisă în viorile ei iniţiale. „REVISTA BURGHEZĂ” Nu vreau să scriu nicio recenzie, niciun „atac”. O recenzie ar fi excesivă, un atac ar fi inutil. Apare de câtva timp o revistă cu acest nume. Juvenilă, amuzantă, mediocru scrisă, fără mare strălucire, dar şi fără impardonabile gafe. De-ale tinereţii valuri... Dacă am vrea s-o lăudăm, am găsi probabil oarecare citate pe care să le putem părinteşte aproba. Dacă am vrea, dimpotrivă, să fim aspri, am găsi nenumărate fragmente meritând să fie trase de urechi, puse la colţ şi apoi trimise în clasa doua de liceu, pentru completarea studiilor. Dar nu ţin decât să remarc şi să aplaud cu multă convingere titlul acestei publicaţii, singurul ei lucru absolut valoros: „Revista burgheză”. Este o mărturisire apăsată, limpede, fără echivoc. Este o sinceră definire de poziţie, o recomandare ce nu recurge la niciun eufemism, la nicio parafrază. Observaţi declinul termenului „burghez”. El a devenit nu numai peiorativ, dar infamant. Şi-a pierdut cu desăvârşire conştiinţa orgolioasei lui origini, sensul PUBLICISTICĂ 99 lui iniţial, de afirmare, de stăpânire, de victorie. „Burghez” a devenit sinonim cu „lacom”, „avid”, „asupritor”. Nu e ciudată această decădere într-o societate care în fapt continuă a fi burgheză? Nu e un grav semn de disoluţie faptul că această societate acceptă să-şi bată joc de propriul ei nume? Primejdia mi se pare dublă: şi pentru burghezi şi pentru neburghezi. Pentru burghezi, fiindcă îşi slăbesc propria lor conştiinţă, propria lor poziţie,. Pentru neburghezi, fiindcă identitatea adversarilor devine din ce în ce mai vagă, mai neconsistentă, mai greu de localizat. Şi de o parte şi de alta, grave confuzii se nasc. Evident, burgheziei nu-i merge bine. îşi simte foarte adânc criza, şi atunci, sub apăsarea agoniei ce i se tot prevesteşte, încearcă tot felul de soluţii medii, tot felul de acomodări gentile. Pe la 1900 inventa naiva formulă a „solidarităţii sociale”, astăzi se joacă cu „intervenţionalismul de stat”, care e un fel de socialism, un sfert vin şi restul apă. Posibilităţile de camuflare ale burgheziei sunt, desigur, nesfârşite. Şi ultimul exemplu al revoluţiei hitleriste ne arată cu câtă abilitate, cea mai sălbatecă burghezie industrială îşi poate crea o haină revoluţionară. Pe planul politic, jocul acesta de eufemisme şi camuflări este foarte complex, dar nu ne interesează aici. El răspunde însă şi pe planul ideilor, al culturii, al artei, unde dă loc la confuzii egal de serioase. Preferăm o poziţie burgheză strict pozitivistă, antispirituală, antimetafizică, oricât ar fi ea de opacă şi de mărginită, o preferăm unei poziţii tranzacţionale, care să-i permită şi d-lui Tancred Constantinescu să 100 MIHAIL SEBASTIAN fie idealist. (Bineînţeles ne gândim la un echivalent cultural al d-lui Constantinescu, la familia sa morală, nu la forma sa individuală). Mentalitatea burgheză, spiritul burghez se refugiază sub felurite denumiri evazive, care împacă absolutul cu renta viageră, spiritualitatea cu cariera, metafizica cu sistemul bancar. Toată lumea îşi ajustează, pe măsură, o atitudine radicală, rezervându-şi însă, în fapt, deliciile situaţiei de burghez nenumit. E o lipsă dezonorantă de sinceritate, este o puerilă ocolire a cuvintelor răspicate. îmi place mult curajul tinerilor care scriu -bine sau rău - această „Revistă burgheză”. Atitudinea lor nu e a mea. Este o atitudine de băieţi bogaţi, care au de apărat o moştenire, titluri de rentă, imobile, o carieră, o mondenitate, anumite prejudecăţi, anumite privilegii, anumite drepturi. Ei bine, şi le apără deschis, din faţă, cu un dram de cinism, dar cu multă hotărâre. Meschină, de un egoism atroce, mentalitatea lor de jouisseuri ameninţaţi, are o mare calitate pe care o respect: este articulată, precisă şi clară. Curajul de a fi cu sinceritate ceea ce eşti valorează cât un act de disciplină morală. Ar trebui să fim bucuroşi dacă s-ar izbuti o reabilitare a cuvântului „burghez”. Aceasta ne-ar ajuta în definirea situaţiilor limpezi, în stabilirea exactă a forţelor ce-şi stau astăzi faţă în faţă, gata să se încaiere într-o luptă, care abia ea va răpune burghezia astăzi ucisă doar în vocabular, dar vie şi robustă în formele ei, în instinctele ei, în inerţiile ei. PUBLICISTICĂ 101 SUCCES DE PRESĂ Un ziar francez publică, cu titlul de curiozitate, proiectul de contract pe care o recentă casă de editură pariziană îl propune autorilor de cărţi literare. Una din clauzele contractului sună cam aşa: „Editura îşi ia angajamentul de a vă asigura o primire binevoitoare în presă”. Faptul pare amuzant. Este. Dar mai este, cel puţin în egală măsură, compromiţător pentru tot ce am visat vreodată despre cărţi, despre scriitori, despre artă. Cetitorul care nu este iniţiat în maşinăria atât de complicată şi totuşi atât de simplă a publicităţii nu-şi poate imagina ce se cheamă „atitudinile”, „lansările”, „laudele”, „atacurile” etc. etc., aceste copilării, aceste stupidităţi, care - se zice - fac un succes sau provoacă o cădere. Superstiţia laudei este surprinzătoare la scriitori. Surprinzătoare pentru că nimeni mai mult decât ei n-ar trebui să-şi dea seama de inutilitatea unui elogiu sau a unei injurii, ei, care văd prea bine cât de repede, cât de lesne mor cuvintele scrise, sub tipar, adeseori sub peniţă. Nici laudele, nici injuriile nu au nicio importanţă, căci ele nu vor salva neantul şi nici nu vor nimici valoarea. Adevărul se va alege singur, răbdător, cu vremea - dacă este adevăr. Iar dacă nu este, la ce bună orice zbatere, orice nelinişte? N-am priceput niciodată aviditatea de publicitate a scriitorilor. „Scrie, te rog, despre mine” este o imensă copilărie. Am primit de multe ori această solicitare, dar mărturisesc că n-am înţeles-o niciodată, căci nu înţeleg cum un om serios îşi poate 102 MIHAIL SEBASTIAN face o problemă din faptul că i se pomeneşte sau nu numele. Este de altfel o copilărie de care au suferit unii dintre cei mai mari literaţi, Marcel Proust îndeosebi, care recurgea la cele mai savante strategii pentru a obţine o notă elogioasă în pagina a treia, la cutare rubrică literară. Iar Maurice Barrés, semnând un contract cu „Figaro”, nu ezita să fixeze dinainte numărul articolelor admirative ce se vor publica obligatoriu anual despre cărţile sale. Cine ar sta să studieze culisele unui „succes de presă”, chiar când, din întâmplare, acest succes ar fi justificat de o reală valoare, s-ar îngrozi de meschinăriile pe care le ascunde. Tranzacţii, presiuni, ameninţări, schimburi de laude sau injurii, o întreagă strategie minuţioasă şi rapace, care regizează, în umbră, glorii, reputaţii, zvonuri. Dar, de la o vreme, în această comedie, care n-a apucat niciodată să fie tristă, ci numai amuzantă şi -uneori - dezamăgitoare pentru naivi, intervine cu brutalitate editorul. Şi editorul nu convinge, nu roagă, nu ameninţă, nu înduplecă; editorul plăteşte. Nu vreau să polemizez cu nimeni. N-am de gând să dau exemple, să fac chestii personale, să „atac”. (Dacă aş fi poftit, aş face-o.) E de-ajuns să spun că reclama şi critica s-au amestecat aşa de mult una cu alta, încât un ochi neexersat n-ar mai putea să le distingă. „Critica contra chitanţă” este o inovaţie recentă. Scrii un articol, treci în prealabil pe la editor, îţi încasezi banii şi pe urmă îl publici. Pentru editorii recalcitranţi, se utilizează articolul în dublă versiune. Versiunea nr. 1 - gentilă - şi versiunea nr. 2 - PUBLICISTICĂ 103 intransigentă. Prima, pentru cazul unei casierii cumsecade, a doua pentru casieriile obtuze. Dar mai există oare casierii obtuze? Bunele maniere editoriale au stabilit norme fixe de comportare, un tarif care e în acelaşi timp o politeţă. Inutil să spun că un critic cu pasiunea şi respectul scrisului nu va ceda niciodată acestor procedee. Inutil să spun că există trei sau patru condeie critice ferite şi de injoncţiunile inimii şi de argumentele subsidiilor. Dar dacă valorile se identifică prin recunoaşterea acestor condeie, reputaţiile se stabilesc mai uşor prin larma cotidiană, excesivă şi iresponsabilă, amestecând criteriile absolute cu sumele încasate. Să recunoaştem că asemenea moravuri nu sunt exclusiv bucureştene. Nici la Paris, în lumea cărţilor nu se întâmplă altfel, şi prospectul acelui editor care declară public că garantează oricărui autor o „bună primire în presă” nu este decât o loială sinceritate de negustor, puţin cinic, dar foarte practic. Nimeni nu va spune până la ultimele detalii universul de infamii nostime ce se ascund sub cartonul alb ce anunţă în vitrină: Vient de parraître. NU REZISTĂM! Iertaţi-mă că insist. Poate chestiunea nu vă interesează. Poate socotiţi că nu vă priveşte. Poate vă spuneţi că s-a vorbit destul, prea des, prea mult... Iată această nefericită întâmplare cu impozitul pe scris. Am semnalat-o aici, cel dintâi cred. Au urmat 104 MIHAIL SEBASTIAN câteva foarte energice proteste, adăugate protestului nostru. A urmat adunarea generală la S.S.R., memoriul către ministru, interpelarea d-lui Pillat la Cameră. Rezultatul? D. ministru retractează ordinul iniţial şi lucrurile reintră în starea lor dinainte. Victorie deci. Scriitorul român - teribil personaj - învinge guvernul, schimbă legile, pune la pământ fiscul. Vivat scriitorul român! După aceste zile de febră, când din nu ştiu ce adâncuri somnolente ale conştiinţei lui, scriitorul a smuls câteva gesturi decise, câteva cuvinte ritoase, după acest efort de atitudine, care i-a extenuat sensibilitatea, el se va întoarce, s-a şi întors în cenuşia indiferenţă a redacţiilor, a cafenelelor, a librăriilor, pe unde răsfoieşte o carte, fumează o ţigare, aşteaptă să treacă ziua de azi, ziua de mâine, ziua de poimâine, toate zilele... Nu ştiu dacă vă daţi seama exact ce reprezintă practic „victoria” pe care am repurtat-o. Ministerul dăduse ordin ca impozitele noastre, ale scriitorilor să fie reţinute direct de editor. Ministerul revine şi zice ca aceste impozite să nu ne fie reţinute, ci să le declarăm noi de bunăvoie în foile noastre de impozit... în fapt, ministerul ştie prea bine că noi nu vom declara nimic. Că vom trage, cu alte cuvinte, chiulul. Şi ne dă voie să tragem chiulul, ne invită, ne îndeamnă. Avem astfel putinţa legiferată de a păcăli fiscul. Cer scuze pentru brutalitatea acestei sincerităţi, dar n-am ce face. Asta e tot ce am câştigat - asta şi nimic altceva. îmi veţi da prin urmare voie să nu iau parte la retragerea cu torţe cu care vă sărbătoriţi succesul. PUBLICISTICĂ 105 Aşteptasem cu totul altceva. O soluţie radicală în chestiunea impozitelor şi - dincolo de ea - o adevărtă ofensivă de ordin profesional. Soluţia radicală era una şi singură: suprimarea pură şi simplă a impozitelor pe scris. Nu modalităţile de plată ne îngrijorau doară, ci impozitul în sine. Dar şi aşa, chestiunea o credeam secundară. O mizerie mai mult într-u sistem de mizerii. Faptul interesa numai ca simptom şi ca semnificaţie. El trebuia să fie un strigăt care să ne deştepte din toropeală şi să ne oblige imediat la acţiune. Un pretext mai mult decât o cauză. Un text care să declanşeze o vie mişcare de breaslă, categorică în revendicările ei, precisă în obiectivele urmărite, tenace în procedee. Am spu-o deschis în adunarea generală a S.S.R-ului. Obligaţia noastră nu este de a cere, ci de a impune. Obligaţia nu faţă de noi, fiecare în parte, dar faţă de funcţia scrisului, faţă de demnitatea lui, faţă de necesităţile lui fireşti. Un spirit de ofensivă trebuie instaurat în organizaţia noastră profesională. Prilejul era cu atât mai bun, cu cât nu noi îl provocasem. Mărturisesc că am dus naivitatea până acolo, încât am crezut un moment că nenorocul scrisului românesc va înceta brusc. Vedeam o lege care să instaureze un nou regim al cărţii. Vedeam stabilite anumite norme elementare în relaţiile dintre editor, librar şi scriitor. Vedeam o acţiune de traduceri şi tipărituri în străinătate. Vedeam un sindicat care să apere efectiv condiţiile minimale de lucru, să interzică exploatarea tânărului scriitor, să controleze clauzele contractelor ce se încheie cu revolverul foamei la 106 MIHAIL SEBASTIAN tâmplă, să organizeze câteva case de odihnă omeneşti, să creeze o Casă de Pensii pentru atâţia nefericiţi bătrâni... Şi gândul meu mergea mai departe, dincolo şi de aceste „revendicări”. începeam să cred că e posibilă o revizuire totală a funcţiunii scriitorului în societatea românească. Visam un S.S.R. care să ia asupra-şi programul „muncii intelectuale” a lui Camil Petrescu şi să militeze pentru primatul culturii în viaţa noastră publică. Visam un S.S.R. care să-i dea societăţii româneşti, în derută, anumite norme de orientare, de reculegere, de acţiune. Vi se pare o prea mare ambiţie. Vi se pare că un Stat şi o colectivitate au mai multe de învăţat de la profesioniştii politici decât de la savanţii, gânditorii şi scriitorii lor? Toate acestea au căzut a doua zi chiar. Domnul ministru, gentil, ne-a iertat, iar noi, bucuroşi, am tăcut. Asta e toată rezistenţa noastră. Mai mult nu ne ajută puterile. Nu rezistăm. Nu sunt în noi destule resurse pentru a fi dârzi, pentru a duce o luptă, pentru a o menţine. Obosim repede. De altfel, pe oboseala noastră se sprijină întreaga aşezare a Statului român, pe insensibilitatea noastră, pe neputinţa noastră de a reacţiona. Primim orice, răbdăm orice, ne acomodăm cu orice. Revoltele noastre sunt de o dimineaţă, de un ceas, de cinci minute. „Las-o-ncurcată!” este o deviză specifică, un întreg program. Le lăsăm pe toate încurcate şi ne ducem acasă. De aceea avem stăpânii pe care îi avem, cenzura pe care o avem, cultura pe care o avem, PUBLICISTICĂ 107 teatrul pe care îl avem, atmosfera morală pe care o avem... Şi, pentru cât rezistă, avem prea mult. POLITICĂ ŞI DESEN Un fapt mărunt. Un tânăr desenator bucureştean „lucrează” - cum se zice - pentru mai multe publicaţii: unele de dreapta, altele de stânga, întrebat asupra acestei inconsecvenţe, el se explică spunând că nu are convingeri politice, că nu-1 interesează atitudinile, că nu este decât un zugrav şi că în această calitate munceşte cinstit pentru cine plăteşte cinstit. Aşa să fie oare? Desenul să nu fie decât o zugrăveală fără semnificaţie? E greu de crezut. Căci nu e vorba de un desen academic, „desen pur”, dacă se poate spune astfel. Fără îndoială, Delacroix nu este nici de dreapta, nici de stânga. Da Vinci nu este nici reacţionar, nici democrat. Diirer nu este nici socialist, nici marxist. în domeniul artei, asemenea judecăţi sunt absurde şi ele relevează o minte obsedată de idei fixe. Să nu uităm însă că desenul are şi posibilităţi polemice, ceea ce presupune neapărat anumită atitudine. Daumier nu este un formidabil pamfletar? Desenul lui nu fixează o atitudine socială? De altfel, niciodată mai mult ca astăzi desenul nu şi-a folosit resursele polemice. Evoluţia ziarului modern, influenţat atât de mult de progresele tehnice MIHAIL SEBASTIAN ale tiparului, a trecut oarecum pe planul secund scrisul, promovând fotografia, ilustraţia, desenul. Este un mod de expresie mai simplu, mai direct, mai pregnant. Pentru graba omului de azi, pentru nervii lui, pentru blazarea lui nimic nu rezumă mai lapidar o situaţie şi nu fixează mai precis o opinie decât desenul. în străinătate, desenatorii sunt foarte exact orientaţi politiceşte şi, după cum există ziarişti de dreapta sau de stânga, există caricaturişti de o parte sau de alta. Şi asta nu prin înregimentare - ceea ce ar fi un criteriu stupid - ci prin sensibilitate, prin gândire. Dreapta franceză dispune de câteva peniţe remarcabile unele, mediocre altele. Desenele lui Sennep, Abel Faivre, Hermann-Paul cântăresc în luptele dreptei franceze tot atât cât articolele lui Léon Daudet, Pierre Gaxotte sau Lucien Romier. Şi dacă Faivre sau Hermann-Paul sunt talente de a treia mână, Sennep este în schimb un mare pamfletar, de o virulenţă ucigătoare. (între altele, cred că plecarea lui Chéron de la Ministerul Justiţiei a fost grăbită de cele două pagini de caricaturi pe care i le dedicase Sennep în Candide.) Stânga franceză îşi are şi ea desenatorii ei, care secondează cu atâta vervă şi ingenuitate campaniile antifasciste din „L’Oeuvre”, „Marianne” sau din „Le canard enchaîné”. Gassier de la „Marianne” şi mai ales Dubout fac lucruri de o strălucită polemică, într-adevăr redutabilă. Dar şarja lor nu este strict grafică, ci în primul rând politică. Peniţa lor serveşte o atitudine, nu o leafa. PUBLICISTICĂ 109 E de observat că desenul e o armă pe cât de violentă, pe atât de perfidă. Ea rezistă regimurilor de opresiune şi în acest sens repetă destinul fabulei, care - se ştie - e un gen specific timpurilor de teroare. Semnificativ este ce se întâmplă azi în Germania. Caricatura cu tendinţă socială a cunoscut acolo după război un succes unic. Cu deosebire caricatura de extremă stânga. Cunoaşteţi desenele lui Georg Grosz? Burghezia şi capitalismul n-au suportat vreodată o mai sălbatecă palmă. Venirea hitleriştilor la putere a însemnat suprimarea tuturor publicaţiilor de opoziţie, înăbuşirea celor mai timide condeie de stânga. Şi totuşi, acestui măcel tipografic i-a rezistat o singură revistă, care continuă încă a fi o publicaţie de stânga: „Simplicissimus”. Desigur, atitudinea acestei vechi reviste democrate se resimte de prezenţa teroarei, curajul ei este înjunghiat, revoltele ei sunt mutilate de teamă, dar dincolo de această spaimă uşor de înţeles, caricatura din „Simplicissimus” continuă vechile atacuri contra burgheziei, a plutocraţiei, a exploatatorilor, a grofilor, a militariştilor. Humorul desenului are o supleţe pe care scrisul nu o va avea niciodată. Se poate vorbi în mod serios despre „zugravii” care lucrează pe bani şi pentru dreapta, şi pentru stânga, şi pentru Diavol, şi pentru îngeri, cu scuza că nimic nu-i angajează, nimic altceva decât banii? Cunosc un „zugrav” care s-ar simţi ultragiat de o asemenea judecată. Este Ion Anestin, despre care voi scrie într-o zi, curând. 110 MIHAIL SEBASTIAN 6 FEBRUARIE Azi un an, în Piaţa Concordiei la Paris, un început de revoltă publică a trântit în câteva ceasuri un guvern, a asediat Palatul Bourbon, a secvestrat 24 de ore pe reprezentanţii naţiunii, a înfruntat „garda mobilă” şi „gărzile republicane”, a lăsat, în sfârşit, pe caldarâm, în jurul Obeliscului de la Luxor, câţiva morţi, câteva sute de răniţi... Care era înţelesul politic al acestei zile sângeroase nu se poate spune nici azi cu deplină siguranţă. Pe noi, aici unde nu facem politică, nici nu prea ne interesează. Simplă manevră fascistă, aşa cum afirmă stânga? Reacţiune spontană de caracter popular, aşa cum pretinde dreapta? E greu să răspunzi, mai ales când îţi lipseşte contactul direct cu oamenii şi lucrurile de acolo. Prieteni francezi, care îmi mai scriu din când în când, în amintirea prieteniei noastre de pe vremuri, mă asigură că „ceva s-a schimbat” şi că, dacă revenind la Paris, nu l-aş mai recunoaşte, ar fi - în bună parte -din cauza acelui 6 Februarie, care a trecut, dar nu s-a uitat. Dar nu despre acest lucru vreau să vă vorbesc. Am mai spus-o cred şi, în orice caz, pentru a fi bine înţeleşi, o repet: faptele politice nu ne interesează aici, decât în măsura în care răspund pe planul faptelor de cultură, în ordinea ideilor. Şi acest 6 Februarie a avut incontestabile consecinţe în lumea „clericilor”, pentru a utiliza încă o dată termenul consacrat. S-a scris foarte mult despre mica răscoală din Place de la Concorde. Au scris PUBLICISTICĂ III Maurras şi Daudet, ceea ce nu a fost o surpriză. Dar au scris Albert Thibaudet, Jules Romains, Benjamin Crémieux, Daniel Halévy şi - mirare! - Julien Benda însuşi. E un semn, şi încă unul extrem de revelator. Scriitorii încep a-şi pune direct întrebări asupra vieţii publice. Scurtă vreme după 6 februarie, marile reviste pariziene au reluat o temă veche de anchetă: care sunt raporturile dintre cultură şi politică? Are dreptul un scriitor să intervină efectiv în treburile publice? Nu este o trădare a artei în favoarea politicii? Nu este o incompatibilitate între amândouă? Răspunsurile n-au lămurit nimic fiindcă, în genere, o anchetă nu lămureşte nimic. Dar în fapt, niciodată cultura franceză nu şi-a pus mai apropiat şi mai acut problema participării sale la ceea ce se numeşte acolo „la chose publique”. Exista înainte de 6 Februarie Asociaţia scriitorilor revoluţionari? Nu ştiu; poate că da. Dar această existenţă nu a devenit vie, prezentă şi afirmativă decât după tulburările din februarie. Ecouri ale întâlnirilor de la Palais de la Mutuelité, unde André Gide, Jean Richard Bloch şi André Malraux vorbeau într-o atmosferă de febră populară, au ajuns şi până la noi, ceea ce ar fi de ajuns ca să indice brusca schimbare, nu de atitudine, dar de ritm, pe care lumea scrisului o suportă sub presiunea evenimentelor publice. Căci, până într-o vreme, singurii scriitori care participau personal la dezbaterile politice erau cei de extremă dreaptă, lucru care li se ierta ironic, îngăduitor, cum ierţi un capriciu unei femei frumoase. 112 MIHAIL SEBASTIAN Nu ştiu dacă trebuie să deplorăm sau să aplaudăm coborârea scriitorului în stradă. între artist şi militant alegerea e grea şi, cântărind bine, cred că până la urmă socoteala s-ar sfârşi cu un groaznic deficit. Căci revolvere se mai găsesc, dar conştiinţe mai rar. Melancolică sau nu, constatarea rămâne: autonomia spiritului se păstrează din ce în ce mai greu. Invazia faptului public e generală. Şi, dacă în Franţa ea este temperată de o veche disciplină a ideilor, de o perfectă ştiinţă a înţelegerii dintre inteligenţe şi sensibilităţi, aiurea, în alte ţări, cu cadre morale mai puţin ferme, această invazie nu va întâlni desigur niciun baraj. Sunt unele cuvinte comice, care devin cu timpul din ce în ce mai comice, după cum vinul devine, îmbătrânind, mai tare. Unul din aceste generoase cuvinte este „turnul de fildeş”. I. PELTZ: FOC ÎN HANUL CU TEI Eram decis să scriu săptămâna aceasta despre Mite, romanul d-lui E. Lovinescu, dar lectura e prea recentă şi mă tem să nu fie judecată prea grăbit. Obişnuiesc să le las cărţilor despre care scriu timpul de a-şi căpăta integritatea pe care o lectură fatal hărţuită de amănunte o tulbură. S-o amânăm deci pentru cronica viitoare pe această suavă Mite şi să cedăm locul d-lui I.Peltz şi ultimului său roman, Foc în hanul cu tei. PUBLICISTICĂ 113 E o alăturare de nume care nu se justifică decât prin contrast. D-nii Lovinescu şi Peltz sunt doi scriitori care se află la antipozi. D. Lovinescu, măsurat, circumspect, rece, uneori schematic - d. Peltz, dimpotrivă, febril, năvalnic, pasionat, abundent. Dar, cât de contradictorie pare această confruntare, vă rog să credeţi că nu e accidentală. Socotesc într-adevăr că d-nii Lovinescu şi Peltz definesc amândoi, până la exces, două familii de romancieri. Sunt unele „romane de inteligenţă”, făcute cu un material de viaţă redus şi în care precumpăneşte nu anecdota, omul şi viaţa, ci psihologia, compoziţia şi analiza. Romane de tip francez, scrise pe un singur plan epic, urmărind în linii simple desfăşurarea unui plan ce implică puţine personaje, dar multe nuanţe. Mite e un astfel de roman. Sunt altele însă care, dimpotrivă, pun accentul nu pe analiză şi construcţie, ci pe suflul epic al vieţii, pe contactul nemijlocit cu oamenii. Romane de largă cuprindere, impuse în rostogolirea lor, care nu alege prea mult, ci târăşte după ea pietre, buruieni, oameni şi dobitoace, acumulând astfel un material de viaţă foarte întins, foarte divers, foarte pitoresc. Foc în hanul cu tei este o asemenea carte. Raza acestui roman este impresionantă: ea descrie un cerc imens în care încape o umanitate îmbulzită, drame mărunte, poveşti umile, tipuri episodice, eroi de periferie, momente „tari”, situaţii patetice, caricaturi violente, idile înduioşătoare, canalii şi îngeri, bandiţi şi poeţi, prostituate şi fecioare. Posibilităţile d-lui Peltz de a înregistra viaţa sunt întinse. D-sa nu ezită, nu alege, nu insistă: MIHAIL SEBASTIAN 114 oamenii răsar şi se pierd sub condeiul său cu o facilitate care este probabil facilitatea vieţii. Cu o trăsătură, cu un epitet, cu un nume, a creat un om, l-a aruncat într-un colţ al romanului, l-a uitat acolo. Ce fac toţi aceşti oameni care mişună prin carte nu interesează. Ei sunt însă prezenţi, îşi fac umbră unul altuia, îşi încrucişează vocile, şi toată această învălmăşeală dă o rumoare depărtată, surdă, indistinctă, prin care eroii principali trec fantomatici, palizi. Câte personaje se află în cartea d-lui Peltz? Ar fi foarte greu să le numărăm. Câteva sute în orice caz. Ei bine, indiferent de calitatea lor psichologică sau chiar artistică, prezenţa atâtor oameni într-un roman dovedeşte o forţă de evocare remarcabilă. Romanul modern, anemiat de prea multă psichologie - ba mai rău, de prea mult psichologism - are nevoie de asemenea afluenţă, care să-l repună în legătură cu mulţimile, cu strada, cu maidanele. Un rol de vulgaritate robustă îi este necesar. De aici poate succesul şi justificarea „populismului”. D. Peltz este un satiric. înclinarea sa spre şarjă, spre caricatură şi spre defăimare este violentă. Lumea romanelor sale este obeză, monstruoasă, descompusă. Romancierul acesta nu şi-a pierdut deprinderile de pamfletar. Pitoresc până la desfrâu, el alege culorile tari, invectivele sângeroase, epitetele vehemente: „E un dans al reumatismelor dezlănţuite, al diabetelor stârnite, al astmelor reînviate, al ftiziilor trezite din somn, un dans al bolilor şi al veseliilor, şi al tristeţelor mascate, un dans al cămurilor obosite şi PUBLICISTICĂ al desnădejdilor milenare, al gândurilor desferecate şi al durerilor până mai ieri îngropate adânc, sub haine şi cămaşe, un dans al rinichilor putrezi, al plămânilor şubrezi, al ovarelor moarte” (p. 46). Pasajul este evident dintre cele excesive şi din fericire nu toate paginile cărţii se menţin în acest ton intolerabil. Nu mai puţin, aceste rânduri indică lirismul polemic al autorului, dispoziţiile sale brutal satirice, şarja care merge până la repulsie fizică. Cred sau mai bine zis mă tem că această violenţă ajunge uneori strict verbală şi că un adjectiv imund atrage pe urma lui alte zece, într-un joc sonor specific pamfletului, nu lipsit de expresivitate, dar îndoielnic ca adevăr. D. Peltz deformează şi se lasă apoi în prada deformărilor sale, transpunând pretutindeni senzaţiile de biologie avariată, pentru care mărturiseşte o regretabilă predilecţie. Mi se pare de exemplu un exces de viziune „pesimistă” să vezi în balcoanele unei clădiri nişte „buboaie de piatră”. Faptul mă îngrijorează şi ca procedeu, căci nu ştiu dacă la urmă autorul nu ajunge la asemenea notaţii monstruoase în chip mecanic, prin asociaţii şi contraste de vocabular. D. Peltz nu este un psiholog şi desigur nici nu vrea să fie. (Dar este Céline un psiholog? înţelegeţi că eu nu fac aici o „obiecţie”, ci doar o remarcă). D-sa conturează un personagiu din linii tranşante, global, cu foarte mult negru sau cu foarte mult alb, fără nuanţe, fără treceri, fără atenuări. E ceva viguros în prezentarea oamenilor săi, dar şi ceva primar, prea simplu, prea noduros, prea sălbatec. „Micu Braun e un bloc de carne împuţită care se tolăneşte în fotolii comode, fumează trabucuri 116 MIHAIL SEBASTIAN scumpe, se îndoapă cu icre negre şi se umple cu coniacuri tari şi nici nu-i pasă de calicii multelor lui hanuri”. „Un bloc de carne împuţită” este desigur o expresie pregnantă, care pălmuieşte, dar, pentru o viaţă de om - fie ea cât de imundă, cât de criminală -nu e prea puţin, prea sumar, prea definitiv? Există, cred, şi în decrepitudine trepte, nuanţe, reticenţe. D. Peltz nu le vede. Arta sa este justiţiară, vindicativă, revoltată. Ea creează canalii în dreapta şi martiri în stânga, simplificând aşa cum numai melodrama simplifică. Spun „melodramă” fără nicio intenţie pejorativă. Dacă mergem într-adevăr către o artă a mulţimilor, ne vom întoarce neapărat la melodramă şi la farsă, cei doi poli ai sensibilităţii populare. Mă întreb dacă ceea ce fac regizorii sovietici cu marile opere dramatice pe care le montează pentru popor este altceva decât o vehementă reducere a lor la una sau la alta din cele două fibre de simţire a marelui public: râs, plâns. O mască tragică şi una comică rezuma teatrul antic - şi dacă arta îşi caută drumurile de întoarcere către mulţime va reveni desigur la această dublă expresie. Nu insist asupra mijloacelor rudimentare cu care creează d. Peltz eroi şi drame decât pentru a sublinia caracterul popular sau, dacă vreţi, „populist” al operei sale. Mie, eroii săi - şi cei abjecţi, şi cei diafani - mi se par uneori falşi, factici, „rusificaţi” prin abuz de oroare sau idealism. Micu Braun este o canalie excesivă, dar Ioină este un martir excesiv, ceea ce e aproape acelaşi lucru. PUBLICISTICĂ 117 „Apariţia ta... m-a făcut să obosesc asupra gândului că totuşi mai aflăm în adâncimi posibilităţi de sensibilizare a bietului nostru hoit”. Limbajul acesta melancolic este mai puţin sumar decât cinismul lui Micu Braun? E poate injust a cita din d. Peltz . Căci scrisul d-sale este aproape totdeauna fals în detalii, dar puternic şi viu în ansamblu. E ceva nebulos, liric, exaltat în fraza sa, un retorism cu urcări şi prăbuşiri jenante, dacă le cercetezi fragmentat, dar evocator în liniile lui mari, în deschiderea de braţe cu care cuprinde viaţa şi o povesteşte. Odată acordat acestui ton, cetitorul se va lăsa învins de mersul povestei şi va găsi unele pasagii de emoţie reală. Mă gândesc în special la două momente ale romanului, dar mi-e teamă să le citez, căci nu ştiu, dacă smulse din corpul cărţii şi prezentate aici izolate, nu-şi vor pierde căldura şi spontaneitatea lor. Le indic doar, pentru cine vrea să verifice. Primul se află la pagina 196 (încercarea de sinucidere a lui Mehală), al doilea la pagina 333 (venirea lui loină la căpătâiul Lizei Braun). Dar Foc în hanul cu tei este o carte ce nu se judecă prin izbânzile sau insuccesele de detaliu, ci prin efortul ei integral de a crea viaţă. Cu acest criteriu - care primează - d. Peltz este incontestabil un romancier. Specia nu e chiar atât de frecventă cât aţi putea crede. MIHAIL SEBASTIAN I 18 ANESTIN Probabil, cetitorule, că vei fi surprins aflând, într-o zi, că Anestin e un mare artist. Nu pentru că lucrul ar fi în sine greu de înţeles. Dar pentru că nu te-ai gândit niciodată la asta. Te-ai deprins să deschiszi gazeta, să priveşti desenul lui Anestin, să-i citeşti legenda, să râzi şi... să treci mai departe. E aşa de simplu ce face Anestin, aşa de uşor, aşa de natural. Tot astfel, pe vremuri, ai fi cetit în „Universul” rubrica lui Caragiale şi ai fi făcut ochii mari dacă cineva ţi-ar fi şoptit că gluma pe care ai cetit-o este o mică pagină de geniu. Arta lui Anestin e o artă facilă, în sensul în care este facil Mozart sau Beaumarchais: nu i se vede efortul. E ceva spontan în creionul său, spontan ca un gest. Linia îi este simplă, netedă, puţin caligrafică. Nu insistă prea mult, nici pentru oameni, nici pentru peisagii. E o imagine sumară, care mai mult simplifică decât exagerează, o imagine nudă, clară, în plină lumină. O uşoară sensualitate însufleţeşte uneori desenul şi îl duce până spre limitele frivolităţii. Mă tem atunci de un Anestin - „Vie parisienne”. Mă tem zadarnic, căci el ştie mai bine decât am putea şti noi unde să se oprească. E o chestie de nuanţe. Nu uitaţi că şi Stendhal era aproape frivol. Dar iată, prea mulţi maeştri străini pentru un artist bucureştean. Arta lui Anestin descinde direct din Caragiale. E o filiaţie căreia îi adaugă noi posibilităţi de sensibilitate, dacă nu chiar de emoţie, cu rădăcini subţiri, ce merg până spre câteva scumpe lecturi. Dar, înainte de orice, spiritul lui Anestin e local. A făcut o PUBLICISTICĂ 119 dată o pagină de caricaturi pe texte de Caragiale. Era de o actualitate imediată, urgentă. întreaga Scrisoare pierdută trăia în 1934 cu eroi din guvern, din parlament, din presă. Imaginile aveau exact violenţa textului, puterea lui lapidară. Anestin transpune vizual pitorescul vocabularului caragealesc. Sunt nenumărate teme comice pe care i le datorează lui Ion Luca. De exemplu: copiii teribili. îi ţineţi minte din Momente? Junii de 8 ani, care fumează admiraţi de „mamiţa”, îţi toarnă dulceaţă în galoşi, scot limba la trecători. Când anul trecut câţiva adolescenţi aventuroşi se constituiseră în bandă, ne-am alarmat cu toţii, am vorbit despre morală, despre regenerare etică, despre comandamentele educaţiei... Anestin a desenat doar o pagină, în care o duzină de „domni Goe” făceau diverse isprăvi. Toată problema era dintr-o dată încadrată în psichologia „momentelor”. Faptul redevenea bucureştean. Dar humorul lui Anestin are o trăsătură de melancolie, absentă la Caragiale. Anestin a inventat un personagiu - Ion Ion -, care la început n-a fost decât un „tip”, dar cu vremea a devenit un om, cu o psichologie a lui, cu o dramă a lui. Ion Ion, desculţ, despuiat, în camaşe şi pălărie tare, e un boem, un naiv, un om de treabă, un „fraier”. El plăteşte, el îndură, el rabdă... şi el râde. E singura lui armă. Fiecare nou desen aduce o nuanţă în plus acestui suflet de copil revoltat. Ion Ion are nenumărate „miticisme”, dar şi o nostalgie de poet. Frondeur, neserios, sceptic, uneori cinic, Ion Ion e un sentimental, pe care îl păcăleşte toată lumea. Burghezia românească, statul poliţist şi fiscal, 120 MIHAIL SEBASTIAN societatea morală şi obeză n-au un martor mai primejdios decât pe acest Ion Ion resemnat şi glumeţ. E o siluetă de filozof, de poet, de vagabond. Şi mai este, în acelaşi timp, un revoluţionar. Cu umbrela lui placidă, care deocamdată nu ia foc, Ion Ion va instaura într-o zi o lume mai dreaptă. Căci Anestin e un artist, dar şi un pamfletar. Radical prin gândire, prin spirit, prin humor, el reprezintă o atitudine de rezistenţă în faţa puterilor constituite, în faţa miturilor solemne, în faţa rigidităţii oficiale. A turti un joben este o voluptate civică esenţială. Cine n-a avut niciodată acest gust, nu iubeşte cu adevărat libertatea. Anestin este respectuos cu capetele şi ireverenţios cu jobenele. Am impresia că am definit astfel radicalismul. în temele cele mai uzate, peniţa lui ştie să descopere un motiv nou, o invectivă tânără, un acid activ. Atacul lui Anestin este rezumativ, scurt, cu o vigoare de proverb. Când „lupoaica” din Piaţa Sfântul Gheorghe a fost mutată în Dealul Mitropoliei, prezenţa lui Romulus şi Remus ospătându-se lângă Parlamentul român, între dublul defileu al maşinilor cu deputaţi, miniştri şi oameni de afaceri, Ion Ion ridica întreg tabloul - cu trei cuvinte - la o putere de simbol: Neam de sugaci! Lovitura era fără replică. Anestin este un mare gazetar. Desenul lui înlocuieşte articolul, intimidează vocabularul, umbreşte peroraţia. N-am văzut în presa de stânga, nici de la noi, nici de aiurea, un mai vehement atac antihitlerist, decât acea extraordinară caricatură a lui Hitler, pe care o publica anul trecut după măcelul nazist de la 30 iunie. PUBLICISTICĂ 121 Anestin este unul dintre foarte puţinii noştri pamfletari care nu recurg la trivialitate. Şi asta nu însemnează că nu e violent. Dar violeţa sa este violenţa spiritului, a simţului critic, a observaţiei lucide. Râsul lui este râsul inteligenţei jignită de spectacolul imund al vieţii zilnice. NU CRED ÎN TELEVIZIUNE! V-aţi speriat puţin - nu-i aşa? - când aţi citit zilele trecute în ziare că televiziunea a trecut din faza experienţelor de laborator şi că primele aparate comerciale se vor zări curând în comerţ. Aşadar, vom avea acasă o cutie mai mare decât aparatul de radio, vom vedea - „cum te văd şi mă vezi” - spectacolul pe care îl vom alege de oriunde: pe harta pământului. Se duc, se pierd, mor serile noastre de spectacol, sălile albe de teatru, luminile foaierelor, foşnetul rochiilor de mătase, strălucirea mată a braţelor goale de femei, rumoarea parterului, tăcerea solemnă a lojilor, bunăvoie cordială a galeriilor, secunda de tăcere înfiorată a ridicării de cortină... Nu, nu cred în televiziune. Un spectacol nu se poate transmite, după cum un tablou nu se poate fotografia. Un spectacol este un act de prezenţă. în definiţia însăşi a cuvântului intră această idee, fără de care spectacolul este orice, reproducere mecanică, simulacru fonografic, copie fidelă, orice, numai spectacol nu. 122 MIHAIL SEBASTIAN Teatru este înainte de orice un miragiu. O ficţiune în care crezi. Un joc la care participi. Este o delicată păcăleală, o subtilă păcăleală, care te subjugă, îţi modifică optica, te obligă să-ţi părăseşti criteriile de om singur. Un om singur nu poate fi un spectator. Nu cred că există operă care să reziste unei asemenea experienţe. Hamlet jucat pentru un singur om trebuie să fie de neînţeles, fals, imposibil. îi trebuie dramei -oricărei drame - o atmosferă specială, fizică aproape. Respiraţia mulţimii, ca fapt biologic, nu ca simbol, respiraţia atâtor vieţi prezente este indispensabilă. Râsul şi plânsul au altă rezonanţă, altă semnificaţie atunci când sunt ale unei adunări de oameni pe care îi străbate aceeaşi emoţie. Spectacolul s-a născut pe stadioane, în arene, în pieţe publice. Această origină îi fixează legile de viaţă. Nu le va putea rupe decât murind. N-aş vrea să le dau acestor observaţii un aer dezolat, de protest sau melancolie. V-am spus dar: nu cred în televiziune. Spectacolul e un instinct şi nici o născocire industrială nu-1 va suprima. Spectacolul răspunde instinctului nostru de feerie, de transfigurare, de evaziune. E cu atât mai puţin probabil că această pasiune naturală va ceda în faţa artei mecanizate, cu cât pretutindeni mergem către o mai intensă viaţă a mulţimilor. Tot ce este căutare astăzi în dramă şi regie e obsedat de chemarea marilor mase, cărora le trebuie o artă simplă, directă, vizuală, în stare să ridice valurile PUBLICISTICĂ 123 de emoţie ce au însoţit întotdeauna, de-a lungul timpurilor, faptul dramatic. Nu cred că vom închide vreodată această bucurie a mulţimii într-o cutie cu şuruburi, lată de ce nu cred în televiziune. DESPRE ARTA DE A FI NEDREPT Sper că a povesti micul incident ce urmează nu este o prea mare indiscreţie. în orice caz, nu am nicio intenţie polemică. Cred doar că anecdota - veţi vedea îndată - nu e lipsită de tâlc şi că oricum merită un comentar. Aşadar, iată ce s-a întâmplat. Am scris de multe ori în anii trecuţi despre opera d-lui E.Lovinescu. Aproape totdeauna cu rezervă şi cu rezerve (nu e acelaşi lucru). Critica d-sale, foarte interesantă în liniile ei generale, mi se părea de multe ori contestabilă de la caz la caz. Cât despre aptitudinile d-sale de romancier, nu credeam în ele. Nu credeam şi am spus-o fără ocol. Se întâmplă însă ca d. Lovinescu să fie un colaborator foarte stimat al „Rampei”; pe bună dreptate stimat, căci - orice aş avea de spus împotriva scrisului său - d. Lovinescu nu e mai puţin scriitor de nivel şi prestigiu ridicat. Zilele acestea, un redactor al „Rampei” i-a cerut - ca altădată - d-lui Lovinescu un articol şi a căpătat din partea d-sale un răspuns neaşteptat: 124 MIHAIL SEBASTIAN „Nu voi da articolul decât după apariţia cronicii literare despre Mite. D. Sebastian este duşmanul meu personal. Vreau să văd dacă mă atacă şi de astă dată. Dacă mă atacă, nu mai scriu la «Rampa»”. Puteţi crede orice despre acest răspuns. Pe mine însă mă înduioşează. Nu-1 credeam pe d. Lovinescu atât de sensibil la atât de vane lucruri. îmi închipuiam că la vârsta sa, cu certitudinea, calmul şi prestanţa pe care i-o dau părul alb şi 25 de volume, trece mai neatent peste ceea ce se spune despre sine. Ei bine, descopăr în îngrijorarea sa uşor enervată o pasiune juvenilă care îmi face plăcere. Este ceva naiv în răspunsul său, ceva naiv, simpatic şi tânăr, care îi strică gravitatea. Dar ni-1 apropie. Căci trebuie într-adevăr multă juneţe sufletească pentru ca cineva să nu se blazeze de tot în 30 de ani în publicistică şi să mai păstreze destule resurse de a se indigna sau a se bucura pentru un cuvânt scris. Aceasta este întâmplarea. Ea îmi impune două explicaţii. Cea dintâia, de ordin personal. Voi scrie despre Mite. Am anunţat acest lucru în cronica mea de joia trecută. Dar supă răspunsul d-lui Lovinescu, mă aflu într-o curioasă situaţie: 1) scriu „rău” - însemnează că sunt într-adevăr „duşmanul” d-sale personal. 2) scriu „bine” - însemnează că am cedat unei ingerinţe şi că sub ameninţarea de a-i cauza „Rampei” o gravă pierdere am dat - cum se spune - înapoi. Ambele alternative sunt, se înţelege, la fel de penibile şi, dacă mă gândesc bine, compromiţătoare. PUBLICISTICĂ 125 Ce ma fac? Nu ştiu. în orice caz, veţi vedea joi, când apare cronica despre Mite. A doua observaţie e mai gravă şi priveşte, cred, un întreg fel de a înţelege critica. Vedeţi, eu nu sunt chiar atât de susceptibil, dar oricum am cam rămas pe gânduri aflând că sunt „duşmanul personal” al d-lui Lovinescu. Mă ştiam un om paşnic. „Duşmănii personale” nu-mi prea cunosc şi cu atât mai puţin în lumea cărţilor, unde încerc să mă orientez fără prejudecăţi. De altfel, cum critica mea nu este altceva decât o vie plăcere de a ceti, m-aş păcăli pe mine însumi dacă aş pomi la drum cu duşmănii „preconstituite” (cum se zice la Tribunal). Nu vreau să credeţi că aş fi - Doamne fereşte! -imparţial. Asta nu. Am preferinţe şi am aversiuni - şi unele şi altele foarte decise. Ele nu sunt însă „personale”, de la om la om, ci privesc anumite familii de cărţi, anumite stiluri, anumite procedee. Critica nu este „eclectică”. Acesta e un eufemism pentru diletanţi, amatori, oameni gentili, băieţi serviabili... Am spus odată - şi mă veţi ierta dacă reproduc - am spus că spiritul critic este „putinţa de a stabili incompatibilitatea dintre lucruri”. Ţiu foarte mult la această definiţie, pentru vigoarea ei. Nu spun că am servit-o întotdeauna, dar cred că nici n-am trădat-o. Imaginea unui critic care înregistrează valori cu suprema indiferenţă cu care un cântar înregistrează întâi un kilogram de cuie şi pe urmă unul de brânză este o copilărie. „Criticul imparţial”, în sensul birocratic al vorbei, este un personagiu mediocru, plat, de la care nu vom învăţa niciodată nimic. 126 MIHAIL SEBASTIAN Critica se face cu pasiune. Altfel ar fi un exerciţiu pustiu, ridicul, lipsit de sens. Se face cu pasiune şi - evident - cu nedreptate. Căci cine optează pentru o anumită valoare refuză implicit alte valori contrarii. O afirmaţie este stingheră ca o plantă fără rădăcini dacă ea nu-şi stabileşte în jur câteva negaţii corespondente. Se înţelege că acest fel de a fi „nedrept” nu are decât justificări intelectuale. Fără ele, jocul nu mai are haz. Critica nu poate avea decât o singură lege morală: consecvenţa interioară. Este ceea ce Thibaudet numea de curând, foarte frumos, o „probitate de artist părtinitor”. Şi criticii nu sunt critici decât în măsura în care sunt părtinitori. O TRAGEDIE INEVITABILĂ: LICEUL „Cuvântul liber” dedică un număr special liceului şi problemelor lui. E o alegere justă, care localizează foarte exact unul din punctele nevralgice ale crizei actuale. Liceul exprimă în toată dezorganizarea lui lipsa de criterii a vieţii noastre, absenţa liniilor directoare, disoluţia vechilor adevăruri, înţepenirea, uscarea, moartea vechilor valori. Mai este liceul o şcoală vie, o şcoală de azi, o şcoală prezentă? Sunt multe lucruri letargice în alcătuirea acestei vechi lumi pe care o vedem farâmiţându-se PUBLICISTICĂ 127 sub ochii noştri, dar cel mai prăpădit şi mai periculos rămâne tot şcoala, căci ea menţine împăiate o mulţime de idei, superstiţii şi sentimente, care altfel ar cădea brusc la pământ. Un muzeu cu figuri de ceară -iată ce este liceul, cărţile lui, învăţătura lui, oamenii lui. Vom avea într-o zi o altă şcoală? Desigur, dacă vom avea o altă lume. Puţine timpuri trebuie să fi încercat în istorie senzaţia de înăbuşire pe care o încearcă timpul nostru. Puţine generaţii trebuie să fi simţit mai violent decât noi nevoia de a deschide largi ferestrele pentru a lăsa să intre aerul şi soarele. E o sufocare morală, precisă ca o sufocare fizică. Vom sparge cândva gratiile nevăzute care ne împresoară de pretutindeni? Poate da. Dar va trebui să începem cu gratiile şcolii, cu ale liceului. Pedagogia este cea mai lentă, cea mai leneşă dintre disciplinele morale. N-are imaginaţie. Este senilă prin destin. Răspunderea ei în complexul tragediei modeme este imensă. Un liceu nou, care să-şi aibă rădăcinile în uzine şi stadioane, acolo unde se face viaţa cea mare, un liceu fără scheme şi fără superstiţii, care să nu ucidă spiritul şi spontaneitatea sub bolovanul „culturii generale” (groaznică formulă!), un asemenea liceu ar fi o revoluţie. Mai este generaţia noastră capabilă de acest gest viu? Dar mă tem că a pune întrebarea este încă un optimism exagerat. Mă tem că liceul este totuşi o tragedie inevitabilă. Nu numai liceul de astăzi, dar şi cel de mâine, oricare ar fi el. Căci liceul este, înainte 128 MIHAIL SEBASTIAN de orice, confruntarea adolescenţei cu bătrâneţea. Copilul în faţa omului mare, clasa în faţa cancelariei. Nu e o chestiune de pedagogie. Este una de sensibilitate. Liceul pune pentru întâia oară în viaţa noastră problema libertăţii. Şi o pune brutal, fără menajamente, fără delicateţe. Cu toporul. Este, în viaţa liceanului, un moment dacă vreţi mărunt, dar care rezumă pentru mine întreaga sa dramă: tunsul. Nu râdeţi. Urăsc din toată inima această perversitate, pe care pedagogia a inventat-o pentru a-i umili pe copii. Sunt profesori care îşi fac o vocaţie din tunderea băieţilor ce le stau sub stăpânire. E actul de autoritate cel mai simplu, cel mai la îndemână şi cel mai represiv. Experienţa este într-adevăr infailibilă. Rezistenţa morală a adolescentului, curajul lui personal, ingenuitatea lui, toate cad răpuse de acest foarfece, care mutilează şi umileşte. Dârzul cap de înfruntare, de ironie, de spontaneitate, pe care băiatul de 15 ani îl ridică din bancă spre catedră, cade învins de această tiranie de frizer. Copiii tunşi nu sunt inteligenţi. Iată de ce liceul îi tunde pe copii. Numai indiferenţa oarbă şi obosită pe care o avem cu toţii pentru dramele mari a fost în stare să lase nedezlegat misterul sinuciderilor în liceu. Sunt atâţia copii care se omoară în fiecare an pentru un examen pierdut. Şi aceşti copii nefericiţi sunt cei mai buni, căci, a face dintr-un fleac o dramă este un semn de sensibilitate, de profunzime, de extremă gingăşie. Dar noi nu vedem, nu înţelegem. Am vedea ce am înţelege dacă şcoala ar fi altă şcoală? Nu cred. Copiii sunt mereu copii, adolescenţii PUBLICISTICĂ 129 sunt mereu adolescenţi şi, orice şcoală le-am face, tot prea ţeapănă ar fi, căci am face-o pe măsura noastră, a „oamenilor mari”, nu pe măsura lor, prea delicată, prea plină de nuanţe, prea suavă. E. LOVINESCU: MITE Poate un critic să fie romancier? întrebarea e prea generală ca să capete un răspuns valabil. Spiritul uman este capabil de mai multă supleţe decât permite o idee generală. Nu cred de aceea că se pot decreta inaptitudini absolute, după anumite categorii intelectuale, după anumite specializări stricte. Un scriitor adevărat este un mic univers autonom, cu legile lui surprinzătoare, cu posibilităţile lui derutante. E riscat să-i stabileşti dinainte hotarele: te pomeneşti într-o zi că le sare - şi că le sare bine. Totuşi, cu această rezervă iniţială, e permis să meditezi asupra raporturilor normale dintre genurile literare şi să stabileşti anumite caractere distincte fiecăruia. Fără a fixa neapărat o regulă, se poate de aceea vorbi despre dificultatea criticilor de a scrie romane. Actul creator şi judecata critică par a fi două lucruri ce se stingheresc reciproc. Creaţia presupune oarecare lipsă de control, anumită oarbă mergere înainte, pe care un om deprins cu jocul ideilor o realizează greu. Romancierul se orientează prin instinct, prin intuiţie, prin reflexe. El nu-şi judecă prea mult materialul de viaţă pe care îl lucrează. 130 MIHAIL SEBASTIAN Nu vreau să dau acestor observaţii un caracter definitoriu. în orice caz, băgaţi de seamă că nici un mare romancier nu a fost un mare critic. Eseist da, memorialist nici vorbă, dar critic, în sensul unei activităţi organizate, niciodată. Iar de obicei tentativele criticilor mari de a scrie romane au eşuat lamentabil. Taine are pe conştiinţa sa un început de roman - Etienne Mayrau - mort, lemnos, fără culoare. Vă imaginaţi un roman de Brunetiere, de Lemaître, de Souday? Credeţi cu putinţă un roman de Ernst Robert Curtius sau unul de Croce? Arta romancierului este plastică, vizuală. Nimic nu o contrazice mai mult decât ideile, problemele, abstracţiile. Amestecul lor e funest. Un abuz de dialectică sau unul de platitudine didactică ucide atunci povestea. Şi nu ajută cu nimic aici nici inteligenţa, nici stilul, nici bunul-gust, căci ele nu vor suplini niciodată viaţa. Mi s-a amintit zilele acestea de L 'ordination a lui Julien Benda. Ce carte artificială, lipsită de suflu, pusă parcă sub sticlă. E un exemplu perfect de sterilitate prin exces de inteligenţă. Şi v-aş mai putea oferi câteva exemple. Toate aceste consideraţii - destul de vechi de altfel - le actualiza în 1932 apariţia romanului Bizu de d. E. Lovinescu. Era un debut neaşteptat. D. Lovinescu se afla la capătul unei lungi şi laborioase cariere critice, pe care singur o considera terminată. Depăşise, credeam, vârsta experienţelor. PUBLICISTICĂ 131 E adevărat că pe vremuri, în tinereţe, scrisese un roman (retipărit după război sub titlul Viaţa dubla), dar nici d-sa nu-1 mai considera drept o operă semnificativă. Mai e adevărat că d. Lovinescu dovedise totdeauna în scrisul său superioare preocupări de stil şi compoziţie. Nu era numai un critic: era un prozator. Fraza d-sale elegantă, pe alocuri puţin obosită de adjective, dar bine articulată, era fraza unui artist. D. Lovinescu ştia să scrie frumos. Mai târziu tot d-sa a formulat primejdioasa explicaţie a creaţiei prin „efluvii muzicale”, regretabilă evident pentru un critic, dar dovedind mereu certe preocupări de artă. Totuşi aceste circumstanţe nu scădeau cu mult mirarea noastră de a-1 vedea pe d. Lovinescu abordând romanul. Faptul ni se părea o mică aventură şi o mare imprudenţă. Bizu ne-a confirmat temerile. Cartea era într-adevăr total ratată. Ceva mort, împăiat, inform, cădea greu ca plumbul în tot romanul, împiedicându-1 să se urnească din loc. Simţeam efortul şi îi simţeam inutilitatea. Paginile de analiză erau abstracte, paginile de povestire erau terne. Am înţeles atunci încă o dată ce neputincios este „stilul”, când lipseşte simplul şi misteriosul abur al vieţii. Bizu era prin excelenţă un roman scris de un critic. Verificam în el tot ce gândisem despre inaptitudinea inteligenţei de a da viaţă. Aveam un nou Etienne Mayrau, scris în româneşte. D. Lovinescu se împiedicase exact acolo unde căzuse iremediabil Taine: pe hotarul dintre didacticism şi creaţie. 132 MIHAIL SEBASTIAN Cred că d. Lovinescu a înţeles lecţia lui Bizu. A înţeles-o fără resemnare, dar cu clară vedere. Romanul care a urmat - Firu-n patru - utiliza vizibil o seamă de învăţăminte tehnice. Era mai bine făcut, mai limpede construit, mai unitar. Dar nu atenua impresia de răceală, de indiferenţă şi de factice, pe care ne-o lăsase Bizu. Criticul se ghicea încă în romancier şi vorbea de multe ori în locul lui. Travestirea era incomplectă. Cum incomplectă este astăzi în Mite. Dar Mite e altceva. Mite îl îngăduie pe critic, îl utilizează, îi dă posibilitatea de a fi prezent fără a compromite mica poveste ce se desfăşoară. De astă dată d. Lovinescu găseşte exact genul de „roman”, care convine posibilităţilor sale. O lume restrânsă, o anecdotă fără amploare epică, un cadru bine precizat - puţini oameni, puţine fapte, puţine sentimente. Toată cartea se strânge în jurul „amiciţiei amoroase” dintre Mite Kremnitz şi Mihail Eminescu, fapt ce nu declanşează complicaţii prea mari nici în viaţa eroilor, nici în psihologia lor. Tema este esenţial statică şi un condei de critic, mai ales când are supleţea şi eleganţa acestuia, găseşte desigur în tratarea ei şanse mari de realizare. Mite e o carte armonioasă. Cercul ei închide o poveste sumară, expusă just şi comentată subtil. Eroii trec fără acea realitate fizică ce identifică prezenţa vieţii într-un roman. Am impresia că-i văd răsfrânţi în luciul unei oglinzi, unde gesturile lor au ceva unduios şi rece, glasul lor ceva stins şi depărtat. Dar însăşi această impresie sporeşte calitatea cărţii, frumuseţea ei de mică stampă neînsufleţită. PUBLICISTICĂ 133 Jocul psihologic dintre Mite şi Eminescu, lipsit de vehemenţă, lipsit de vigoare, ezitând între familiaritate casnică şi poezie timidă, este urmărit cu o alternare de gravitate şi humor, ce exclude desigur o adâncire a povestei până la dramă. „Gestul de menuet” pe care îl notează la p. 45 d. Lovinescu măsoară linia psihologică a cărţii. Eroii săi sunt realizaţi mai mult prin portrete morale, exemplificate de anecdotă (procedeu tipic de memorialist), dar acestor portrete nu le lipseşte expresia evocatoare, nuanţa caracteristică. îmi place cu deosebire următorul mic pasaj, foarte frumos prin imagine: „Eminescu plecase a doua zi la Iaşi şi ea sperase să-l uite; în plasa subţire de păianjen a imaginaţiei ei despre dânsul, poetul căzuse ca un bondar greoi ce-i rupsese aţele” (p. 75). Dar sunt şi unele fragmente ce, depăşind acest fel de a caracteriza prin imagine sau epitet, recurg direct la gest. Acolo, d. Lovinescu se apropie mai mult de arta romanului. Paginile 136-137 (pasagiul lecturii din Dante) ne servesc un asemenea exemplu. Nu voi discuta valoarea documentară a cărţii. Este acest Eminescu pe care ni-1 prezintă autorul adevăratul Eminescu? Nu ştiu. Imaginea ne contrariază puţin şi poetul mi se pare mai ingenuu decât îl bănuiam noi. Viforosul, tragicul Eminescu nu încape sub acoperişul cărţii d-lui Lovinescu. Dar cum nu avem a face cu o „viaţă romanţată” şi nici cu o monografie critică, nu avem dreptul de a-i limita autorului libertatea. 134 MIHAIL SEBASTIAN Literatura nu evoacă pentru întâia oară eroi reali şi, dacă stabilim din capul locului hotarele exacte dintre viaţă şi fantezie, ştiind care e partea uneia şi care a celeilalte, exerciţiul e fără primejdie. Evident, nimeni nu se va documenta asupra lui Iuliu Cezar din piesa lui Shakespeare şi nici asupra lui Napoleon din Madame Sans-Gêne. Tot astfel, când vom încerca să-l înţelegem pe Eminescu, ne vom duce la izvoare. D. Lovinescu este un prea serios critic, pentru a nu-şi pune în gardă cetitorii, prevenindu-i că Mite este o lucrare de imaginaţie. Elementele sale de istoriografie sunt unele exacte, altele plauzibile, dar toate subordonate idilei dintre erou şi eroină. Am abuza discutându-le şi am depăşi intenţiile autorului. Figurile lui Carp, Maiorescu şi Caragiale trebuie şi ele luate drept figuri de roman, personaje de plan secund al unei poveşti la care întâmplător asistă. Mărturisesc chiar că uneori aş fi preferat să nu mai poarte aceste nume istorice, căci dialogul d-lui Lovinescu - cel puţin în privinţa lui Caragiale - mi se pare pe alocuri de o forţată familiaritate. Vorbea într-adevăr Caragiale aşa cum vorbeşte în Mi tex Personajul este facil, uşor caracterizat, exterior - şi îmi vine greu să cred că acesta a fost admirabilul Ion Luca. în genere, este enorm de greu să stabileşti dialoguri „în empireu”. D. Lovinescu nu este primul care încearcă. însuşi Eminescu, fără îndoială eroul cel mai bine conturat al cărţii, este de multe ori artificial în vorbire şi nu o dată cade într-un stil abstract, aproape didactic, în orice caz impersonal. PUBLICISTICĂ 135 Exemple: „Pe fundalul unei unităţi larg înţeleasă, trebuie să admitem discontinuitatea ca însuşi principiul de existenţă a sufletului omenesc. Pe un fond moral, de pildă, trebuie să admitem posibilitatea unor variaţii şi deficienţe” (p. 36). „...Caracterul dominant este, prin urmare, o noţiune relativă. Preferinţele mele merg aiurea, spre multilateralitate, spre posibilitatea soluţiei de continuitate... o astfel de literatură polivalentă e mai aproape de realitate decât clasicismul uniform, monoton şi egalizator...” (p. 38). „Frumuseţea este o noţiune relativă, determinată adesea şi de imponderabile individuale” (p. 44). „...Cât despre fond, el reprezintă formula temperamentului meu...” (p. 259). Şi, vă rog să credeţi, nu sunt aici decât un număr redus din toate citatele posibile. Ele dovedesc un ton critic, tehnic, profesoral, un ton de conferinţă, nu de convorbire, şi aici criticul Lovinescu l-a învins încă o dată pe romancier. Primejdia e serioasă şi de-a lungul celor 302 pagini ale cărţii, ea nu a fost totdeauna egal de prevenită. Sunt pasagii pe care criticul pune exclusiv stăpânire, introducând în cursul povestei adevărate disertaţii critice, desprinse parcă din volumele de critică ale d-lui Lovinescu. Veţi găsi astfel la pagina 48-49 o scurtă dar complectă expunere despre formele perfectului simplu în limba română. La pagina 127-132, un articol despre Creangă. La pagina 35-38, o disertaţie 136 MIHAIL SEBASTIAN despre clasicism şi psihologie. Sunt digresiuni şi paranteze ce îngreunează desfăşurarea altfel simplă şi armonioasă a cărţii. Mite este în rezumat o carte construită cu tact, scrisă frumos, suferind încă de răceala deprinderilor critice ale autorului, un roman făcut numai cu două dimensiuni, un roman plan, ca un tablou sau ca o gravură, o lectură de calitate şi - în opera d-lui Lovinescu - un efort interesant. LAWRENCE ÎN ROMÂNEŞTE Fii şi amanţi, romanul lui D. H. Lawrence, apărut zilele acestea în româneşte, este, dacă nu ne înşelăm, a patra sa carte tradusă la noi. Provocator de scandal, ridicând în „conştiinţa publică” indignare şi curiozitate, proteste demne şi şoapte lacome, Lawrence a început prin a fi un „caz” şi termină prin a fi un autor oarecare. Este curba oricărui succes violent. între aviditate şi indiferenţă, publicul mare nu cunoaşte multe trepte. Entuziasmul lui este enervat, nepăsarea lui e leneşă. între aceste extreme, nicio carte, nicio glorie, nicio inteligenţă nu poate rezista prea mult. E un noroc poate că moda Lawrence a trecut atât de repede. Părăsit de periferie (înţelegând prin acest cuvânt o mahala spirituală, nu una topografică), el îşi va câştiga în sfârşit şi la noi locul de mare scriitor, o valoare de mare poet, descoperitor de noi PUBLICISTICĂ 137 sensuri, noi mituri. Atenţia lectorului se va deplasa de la Doamna Chatîerly la Şarpele cu pene. Această schimbare de accent ar fi suficientă pentru a revizui chipul barbar în care a fost până azi înţeles şi mutilat Lawrence. Personal, am avut norocul de a debuta în lectura lui, nu prin Lady Chatterly, ci printr-un mic roman-nuvelă, necunoscut la noi şi nici prea mult iubit în străinătate: Anglie, Anglia mea (England', my England). Era o poveste de iubire conjugală, devastată de izbucnirea războiului, mică şi subţire dramă, făcută din fire foarte delicate, ce se pierdeau în nu ştiu ce fundal de umbră. Povestea era simplă, liniară, prinsă toată în două-trei momente, dar se bănuia dincolo de acest cadru o tragedie de sânge şi iubire, aşa cum se aude sub o stâncă gâlgâind un depărtat şuvoi de apă, ce-şi caută drumul. Un misterios calm plana asupra oamenilor, o primejdioasă lumină sculpta conturul precar al lucrurilor. England, my England ar deruta pe cetitorii Doamnei Chatterly, dezamăgindu-i pe entuziaşti şi neliniştindu-i pe indignaţi. Dacă ar trebui să recomand o „introducere la cunoaşterea lui Lawrence”, aş începe probabil cu această cărţulie. Nu pentru că aş nesocoti valoarea Doamnei Chatterly. Dar cred că un cetitor neavizat nu trebuie lăsat să ajungă la această dificilă carte înainte de a fi bănuit cel puţin resorturile tragice ale operei lui Lawrence, nostalgia sa după o viaţă nouă, ruptă din nămolul civilizaţiei şi orientată către sursele instinctului, ale intuiţiei, ale plenitudinii biologice. Şi, de asemeni, nu înainte de a fi aflat ce riguros cunoscător de oameni 138 MIHAIL SEBASTIAN este acest Lawrence, cât de departe merge puterea lui de a urmări plastic o dramă morală. Fii şi amanţi, cartea ce stă azi la îndemâna cititorului român, e o lectură în realitate mul mai periculoasă decât Lady Chatterly, deşi vocabularul îi este, ca să zic aşa, rezonabil. Problema raporturilor dintre părinţi şi copii, o dramă ce obsedează mereu romanul englez, de la Samuel Butler la Huxley, găseşte aici motive noi, nuanţe ce merg pe creasta dintre conştient şi inconştient, peisagii sufleteşti peste care de obicei preferăm să tragem oblonul, spre a nu înţelege prea mult, spre a nu vedea prea departe... E o lectură aspră, severă, presupunând o rezistenţă morală maximă. Nu cetiţi dacă n-o aveţi. Sper că ciclul Lawrence nu e terminat în româneşte. Aştept o versiune a Şarpelui cu pene, despre care nu voi obosi spunând că e o carte capitală, începătoare de epocă. O nouă religie, o nouă mitologie, un nou folclor, surprinse în mişcările lor iniţiale, cum ai surprinde viaţa în primele ei oarbe tendinţe, se desfac din această carte demiurgică, ce repetă miracolul facerii lumii. NU SUNT BANI PENTRU PREMIUL NAŢIONAL! Nu cred în premii. în niciun soi de premii şi, cu atât mai puţin, în cele literare. Premiul este ideea de valoare redusă la tot ce are ea mai puţin esenţial. Este ideea de ierarhie intelectuală revăzută prin ochii PUBLICISTICĂ 139 micului funcţionar, ai micului burghez, ai micului cititor. Premiul este, în sfârşit, prestigiul cu certificat, prestigiul legal, prestigiul cu bilet de la poliţie. Iată de ce nu cred în premii. Ele sunt totuşi singurul fel în care oficialitatea stima sa pentru cultură. Mijlocul este discutabil, evident, dar e cel puţin bine intenţionat. După cum ştiţi, există un „mare premiu naţional”, pe care Statul român îl destina anual poeziei şi prozei. Una sută mii lei. La atâta se cifra consideraţia statului faţă de scrisul românesc. Era mult? Era puţin? Nu ştiu. Era, în orice caz, ceva. Ce importanţă efectivă avea acest premiu nu discutăm acum. Cred că nu avea niciuna. Premiile naţionale de literatură, prin felul în care au fost distribuite, şi-au uzat grabnic orice valoare critică. Nu erau nici un îndreptar pentru public, nici o distincţie pentru premiat. Lista premianţilor de până acum este impresionant de lungă şi plină de gafe. Confuzii imposibile, deprecieri strigătoare, alăturări absurde de nume, iată ce este această listă pestriţă, în care valorile autentice îşi pierd semnificaţia prin vecinătatea personagiilor îndoielnice. Dar nu vreau să reiau aici un proces care e prea vechi şi - astăzi - prea inutil. Dacă Statul ar fi suprimat premiile naţionale pe motivul lipsei lor de prestigiu, am fi aplaudat acest gest. L-am fi primit drept o dovadă de justă severitate. Dar nu. Statul nu-şi permite asemenea brutalităţi elegante. Mentalitatea sa nu este justiţiară, ci fiscală. Premiul naţional deci a fost suprimat pentru că nu sunt bani. Bani nu sunt, desigur. O ştim cu toţii, şi nimeni dintre noi nu l-a aşteptat pe d. Roger Auboin ca să 140 MIHAIL SEBASTIAN afle acest lucru. Dar, cântărind o clipă suma de bani ce se suprimă, micul bacşiş omagial acordat până deunăzi literaturii naţionale, cântărindu-1 şi comparându-1 cu alte capitole şi subcapitole cultural-bugetare, măsura devine de-a dreptul meschină. Nu sunt bani? în anul în care de sub pământ se scot câteva milioane pentru o voce răguşită, dar devoratoare? în anul în care „cultura română” ne îmbogăţeşte cu muzica d-lor Robert Stolz, Paul Abraham şi Franz Lehâr, servită între două trenuri şi plătită împărăteşte? Nu apăr premiul naţional. Am spus mai sus de ce - şi încă n-am spus tot. Dar acest premiu era tot ce ştie Statul să facă pentru zonele superioare ale culturii noastre. Acest premiu era micul său gest de largheţe, de sentimentalism, de duioşie, de „idealism”. El era contravaloarea - minimă evident, dar inimoasă - a tuturor jetoanelor, a tuturor afacerilor, a tuturor fraudelor. Era „floarea la ureche” a bugetului român. Bunele intenţii nu se discută. Consideram premiul naţional o inutilitate simbolică, un fel de „plată simbolică”, prin care Statul se recunoştea debitorul culturii române, debitor deocamdată în dificultate, dar de bună credinţă şi aşteptând alte vremuri pentru a-şi plăti în întregime datoriile. Adevărul e că, în fapt, cultura noastră nu avea ce face cu acest premiu, care nu clarifica nimic, nu stimula nimic, nu fertiliza nimic. Dar ne interesa semnificaţia lui şi nimic mai mult. După cum astăzi ne interesează nu faptul că aceşti bani nu se vor mai plăti, ci mentalitatea revelată de suprimarea lor. Iată ce jena bugetul general al României Mari, iată unde PUBLICISTICĂ 141 era nodul tuturor nenorocirilor, iată unde se afla cheia tuturor soluţiilor. Una sută mii lei. Cultura română trebuie să fie fericită a fi oferit ea remediul suprem. MEDITAŢIE DESPRE PUBLIC Semn incontestabil de criză: oamenii de teatru încep a se preocupa de public. „Ce place publicului?” este o întrebare care a circulat în ultimul timp prin mai toate marile reviste europene, franceze în special. Benjamin Crémieux, Jacques Copeau. Louis Jouvet, Édouard Bourdet - critici, regizori, autori şi actori -se întreabă îngrijoraţi care să fie cheia acestui monstru cu toane, când entuziast fără pricină, când indiferent fără îndurare. Unde stă resortul unui succes? Ce îl explică? Ce îl determină? Foarte greu de răspuns unei asemenea întrebări. Nu numai în materie de teatru, dar în toate domeniile vieţii. Cercetaţi orice succes - de orice natură - şi veţi descoperi că el ascunde un punct de plecare inexplicabil. Luaţi, pentru ca jocul să fie mai amuzant, formele cele mai simple de succes: succesul unei paste de dinţi, al unei creme de ghete, al unei mărci de cerneală. Fiecare din noi are asemenea preferinţe, care i se par juste, bine cumpănite, obligatorii. Fidelitatea noastră faţă de furnizori, faţă de produsele uzuale, faţă de mărcile preferate este instinctivă. E un orgoliu, ca o afirmare de voinţă şi de personalitate, în această mică frază pe care o repetăm 142 MIHAIL SEBASTIAN cu toţii zilnic, în o sută de împrejurări: „eu scriu numai cu cerneala X”, „eu mă rad numai cu lama Y”, „eu port numai galoşii Z”. Acest „numai” este exclusiv, individual, imperios. El presupune discernământ, gust personal, cunoştinţă tehnică, simţ critic. El ne dă, pe bani puţini, sentimentul unei judecăţi personale. Din asemenea mărunte manii - inocente, dar tenace - se creează curentele de simpatie sau repulsie publică, succesele şi insuccesele. Ideea de valoare nu are ce căuta aici. Ar fi şi imposibil. Noi nu avem nici timp, nici putinţa materială de a selecta prin experienţă, prin verificare. Ne lăsăm atunci cuceriţi de anumite idei fixe contagioase, ne lăsăm seduşi de anumite judecăţi, pe care le primim docili, dar le păstrăm intransigenţi. Cred cu toată seriozitatea că nu există o diferenţă de mecanism psihologic între succesul unui ziar, al unei cărţi sau al unui film. Fenomenul e la fel de difuz, pierdut într-un număr imens de capricii individuale, pe care norocul le întruneşte. Daţi orice răspuns vă convine. Numai pe unul să nu-1 daţi: să nu spuneţi cumva că are vreun amestec aici calitatea scrisului, probitatea atitudinii, seriozitatea informaţiei. Pentru că nu are niciun amestec, absolut niciunul. Succesul cade din senin, fără logică, fără justificare. Recunosc că problema este puţin mai derutantă în teatru. Pentru că - vedeţi - publicul care face succesul unui săpun, al unei cărţi, al unui ziar sau al unei mărci de bicicletă, este un public nevăzut, fără realitate, fură contur. în anumit sens, un public PUBLICISTICĂ 143 fantomatic. Deşi puterea lui e strivitoare, nu ştii unde să-l localizezi, unde să-l identifici. E o forţă oarbă şi abstractă. Dimpotrivă, publicul de teatru este o prezenţă fizică. îl bănuieşti mai uman, îl crezi mai logic. Toate acestea pentru că îl vezi şi te vede. Asta şi face frumuseţea teatrului, mirajul său. Contactul dintre creator şi mulţime este, aici - sau ar putea să fie - direct, simplu, fără dificultate. Şi totuşi, nicăieri succesele sau căderile nu sunt mai brutale, mai implacabile, mai neaşteptate. Cine poate preciza dinainte legile de reacţiune ale acestui public, care râde când nu vrei, e grav când ai vrea să râdă, e neatent în scenele de tensiune şi e încordat în cele de umplutură? Ce place publicului? întrebarea e nefastă. Un om de teatru care a ajuns să-şi pună această întrebare e pierdut. Terorizat de o preocupare fără soluţie, el va pândi surâsul publicului, aplauzele lui, indispoziţiile lui, prostiile şi ideile lui fixe, le va pândi şi va încerca să-şi adapteze lor spectacolul. Ce place publicului? Cunosc o altă întrebare, la fel de inutilă, la fel de insolubilă: ce place femeilor? E o întrebare ce se pune deobicei spre bătrâneţe. Până atunci nu e nevoie. Să fie teatrul cu adevărat o artă senilă? HAUPTMANN, ULTIMA VEDETĂ America este o societate tânără şi feroce. Cazul Hauptmann e o dovadă în plus. E vinovat într-adevăr 144 MIHAIL SEBASTIAN acest Hauptmann de răpirea şi moartea micului Lindbergh? Nimeni nu ştie. Ceea ce însă ştie toată lumea este că, vinovat sau nu, Hauptmann va muri. Nimeni nu smulge din mâinile mulţimii americane un cap care a fost sortit morţii. Nimeni nu smulge din mâinile unui copil o jucărie. E o fatalitate fără întoarcere. Germaniei hitleriste i s-au putut smulge vieţile lui Dimitrof şi Popoff. Presiunea sensibilităţii europene, care de bine de rău funcţionează încă în faţa anumitor injustiţii, a fost mai tare decât raţiunea de stat. Nu este însă nimic pe lume mai tare decât teroarea colectivă americană. Sacco şi Vanzetti au fost condamnaţi pe o prezumţie şi au murit apoi pentru orgoliul instanţei. Judecăţile americane sunt rapide şi fără apel. Curtea de Casaţie nu poate revizui ceea ce strada a ratificat. Americanii nu sunt în fond un popor, ci numai un public. Toată viaţa e pentru ei un spectacol, la care participă cu intoleranţa omului care şi-a plătit biletul: vrea să vadă, să aplaude şi să fluiere. Are opinia lui gata făcută, are simpatiile lui violente, are repulsiile lui brutale. Judecă sumar, pe impresii imediate, pe indicii simple, pe detalii grosolan mărite. E psihologia unui public hrănit cu reclame, cu manşete de ziar, cu fotografii, cu titluri de senzaţie, o întreagă lectură care incită, enervează, convinge. E o psihologie cu reflexe puţine, dar puternică, fără nuanţe, fără atenuări, fără îndoieli. Un public virtuos şi sălbatec. Virtuos, pentru că e plin de moralişti. Sălbatec, pentru că e plin de obsesii. Istoria prohibiţiei este cea mai tipică tragedie americană: câteva zeci de milioane de oameni care. PUBLICISTICĂ 145 pe de o parte, îşi interzic de bunăvioe să bea vin, din teamă de viciu, iar pe de altă parte se otrăvesc cu alcool de contrabandă, din exasperare... Pretutindeni, în morală, în religie, în educaţie, în politică, pretutindeni se poate ceti această stearpă zbatere între puritanism şi nevroză. Şi pe urmă rămâne - revelatoare - problema oamenilor de culoare. Viaţa negrilor în America este una din cele mai cumplite drame pe care „civilizaţia” le mai păstrează. Viaţa, şi mai ales moartea lor. Numărul negrilor linşaţi anual este imens. Americanii aceştia blonzi, înalţi, candizi, înscrişi în atâtea societăţi morale, de binefacere, de cultură, de protecţie, ei, care fac institute pentru fetele desfrânate, pentru câinii nenorociţi, pentru bătrânii dezabuzaţi, americanii aceştia preocupaţi să-şi transforme întreg continentul într-un vast Kindergarten, naivii, idilicii, sentimentalii americani, năvălesc cam o dată pe săptămână în arestul poliţiei, fură de acolo un nefericit negru închis pentru furtul unei potcoave de cal mort, îl târăsc în piaţa publică, unde în văzul şi în aplauzele tineretului îl scuipă, îl jupoaie, îl calcă în picioare, îl spânzură, îl împuşcă, îl ard... Şi pe urmă se duc la cinematograf. Astăzi le-a căzut în mână neamţul ăsta nefericit. Nu-1 vor scăpa. Nu vedeţi ce entuziasm, ce indignare, ce febră, ce răscoală în jurul bietului lui cadavru, deocamdată viu? Nu e un proces: este un film cu vedete, cu scenariu, cu mişcări de mase. Juraţii care l-au condamnat au şi fost angajaţi de un impresar inteligent cu 300 de dolari pe an pentru a face un turneu prin toată America. Faptul ar părea o 146 MIHAIL SEBASTIAN şarjă grotescă, o caricatură tendenţioasă, dacă nu ar fi riguros exact: ni-1 comunică agenţia Rador. Publicul are nevoie de vedete. Cei 5, 7 sau 10 cetăţeni respectabili, care au decis moartea lui Hauptmann, vor lua pentru câtva timp locul Clarei Bow, al Gretei Garbo, al lui Maurice Chevalier în atenţia, în voluptatea, în delirul public. Valurile de emoţie au rupt şi gratiile închisorii. Tot o telegramă Rador ne informează că, la închisoare, Hauptmann a fost întâmpinat de puşcăriaşi cu urlete de moarte şi că numai foarte cu greu a scăpat de linşaj. N-au şi puşcăriaşii dreptul la spectacol? Ce e mai jalnic în toată această demenţă e că nimeni nu se gândeşte în realitate la oribila crimă ce trebuia expiată. Uciderea micului Lindberg - abject asasinat, rămas în plin mister - nu mai preocupă pe nimeni. Blândul lui surâs de 6 luni a ţinut prea mult afişul. E rândul lui Hauptmann. A ucis? N-a ucis? Nicio importanţă. Cum bine spunea prezidentul Curţii în mesagiul său: „Sperăm că publicul american va fi satisfăcut”. Şi trăim, doamnelor şi domnilor, în anul una mie nouă sute treizeci şi cinci. „CA ÎN ROMANE...” Un zugrav îşi ucide tovarăşul de lucru, îl mutilează, îl ciopârţeşte şi îl aruncă apoi într-un colţ de pod, toate acestea ca să-i fure... paltonul. Un PUBLICISTICĂ 147 avocat, fost consilier de curte, trăieşte de ani de zile în concubinaj cu servitoarea lui şi, într-o zi, din distracţie, din plictiseală, din ambiţie, la o cafea neagră, o împuşcă. Un tânăr ofiţer pătrunde noaptea în casa unei bătrâne domnişoare, prietenă a familiei, o gâtuie şi pe urmă o violează. Detaliu comun tuturor celor trei crime: toţi trei ucigaşii s-au denunţat sau au fost descoperiţi mai multe zile după faptă. Continuă să trăiască, să umble, să mănânce, să lucreze. I-am întâlnit poate pe stradă, au trecut pe lângă noi, ne-m încrucişat poate privirile în trecere, cu acea grăbită neatenţie cu care privim atâţia oameni indiferenţi. Cine ar fi desluşit, sub masca morocănoasă a fostului magistrat, groaznica crimă din Precupeţii Vechi? Este ceea ce mă derutează mai mult în aceste crime. Indiferenţa lor aparentă. Lipsa lor de indiciu exterior. Cu puţin calm, cu puţin „noroc”, cu un dram de abilitate, toţi trei ucigaşii ar fi izbutit să încurce definitiv firele misterului. Uitarea ar fi completat restul. Căci este, în aceste groaznice întâmplări, ceva absurd, lipsit de logica unei crime, lipsit de necesitatea tragică a crimei. Fapte diverse, revoltătoare, fapte diverse, ca un scurtcircuit, ca un geam spart, ca o pană de motor. Te opreşti cinci minute în loc, repari ce s-a stricat şi pe urmă lucrurile merg mai departe. A fost mai multă iniţiativă în aceste trei crime decât este într-o „siguranţă” care arde? O clipă de întuneric şi apoi, după ce firele au fost din nou legate, lumina revine. Dar firele nu se mai leagă peste un cadavru. Ce săracă este reflexia cititorului de gazetă: „ca în romane, domnule!”. Exclamaţia asta măsoară 148 MIHAIL SEBASTIAN profunda noastră necunoaştere a vieţii. Trăim într-o zonă de certitudine şi de nepăsare, în care înecăm toate faptele, toţi oamenii, toate zilele. E zona normalului, a mişcărilor automate, a sentimentelor bine drămuite. Dincolo de acest cerc, înăuntrul căruia convorbim, ne salutăm, ne iubim şi ne suportăm unii pe alţii, dincolo de acest cerc sunt atâtea umbre, atâtea lumini, atâtea forţe înăbuşite. Când crapă pe undeva crusta existenţei noastre legiuite şi răspunde de „dincolo” o prea bruscă, o prea tragică flacăre, rămânem uluiţi şi ne grăbim cu o comică panică să o aruncăm înapoi, în imaginaţie, în poveste, în fabulă: „ca în romane, domnule!”. Dar nu e deloc ca în romane. Romanul e mai cuminte, mai logic, mai timorat decât viaţa. El nu îndrăzneşte niciodată pre mult. Terorizat de psichologie, romanul, până nu înţelege, nu înregistrează. Sunt atâtea lucruri ce rămân în afara posibilităţilor lui pentru motivul că sunt absurde, prea mari sau prea derizorii pentru cât poate cuprinde o carte. Prejudecata faptelor „verosimile” este încă cheia romancierului - o cheie veche ar merge la prea multe uşi deschise şi, dimpotrivă, se încurcă în broasca porţilor iremediabil ferecate. Ce poate imaginaţia în raport cu viaţa? Puterea lor este comic disproporţionată. închipuirea romancierului este circumspectă, respectuoasă cu adevărul, prudentă, dispusă să menajeze nuanţele, să atenueze loviturile. Viaţa nu are astfel de scrupule. Ea loveşte cu sălbăticie, inventându-şi jocuri dintre cele mai atroce, pe care, pe urmă, psichologia scuturată din deprinderile ei, trebuie să le explice. PUBLICISTICĂ 149 Imaginaţia romancierului? Se hrăneşte cu firimiturile din marea învălmăşeală a vieţii, firimituri pe care clădeşte apoi, cu respectul regulamentelor de construcţie, poveşti bine făcute, în care totul e clar, obligatoriu şi demonstrat. Se întâmplă într-o zi o dramă răsunătoare, stupidă, fără justificări psihologice, absolut ferecată în legile destinului, şi atunci imaginaţia romancierului rămâne umilită şi inutilă, asemeni unui seismograf pe care un mare cataclism îl sparge, întorcându-i mecanismul pe dos, cu rotiţele, şuruburile şi resorturile în aer. F. ADERCA: OAMENI EXCEPŢIONALI D. Aderca îşi integra singur volumul de faţă în ansamblul operei sale, când - zilele trecute - în convorbirea acordată „Rampei” - ne amintea etapele ce au dus spre aceşti Oameni excepţionali. „Consecvenţa mea e veche. De la Personalitatea, carte de copilărie, scrisă la o bibliotecă publică din Craiova... am trecut mai târziu la Idei şi oameni. Când am stat de vorbă cu scriitorii români, alcătuind Mărturia unei generaţii, am umblat tot după perla secretă a scoicei bolnave din sufletul lor. Şi, nemulţumit, făgăduisem în prefaţa volumului o călătorie prin Europa, întru cercetarea psihologiilor reprezentative...” Iată în câteva rânduri o întreagă estetică. D. Aderca este un căutător de semnificaţii. Oriunde ceva iese din rânduri - un sentiment, o faptă, 150 MIHAIL SEBASTIAN o carte, un om - oriunde se întâmplă ceva în afară de norme, în afară de automatisme, curiozitatea sa e prezentă. „Excepţionalul” îl interesează în sine. îl caută fără prejudecată, cu o pasiune exclusivă pentru tot ce e original şi cu o indiferenţă totală faţă de orice alte consideraţii. De dreapta sau de stânga, negru sau alb, imoral sau candid, totul îi este indiferent, totul păleşte şi cade în faţa unui singur semn de viaţă personală. Niciun conformism nu stă în calea acestei curse după formele strict individuale de viaţă. Nici Codul Penal, nici simpatia politică, nici prudenţa morală - nimic. Singură ironia punctează din când în când o rezervă sau un surâs, care nu atenuează însă întru nimic bucuria de a fi descoperit un gest rar, un cuvânt nou, o situaţie inedită. Este o atitudine profund aristocrată. Ea porneşte de la conştiinţa inegalităţii dintre lucruri, ea pune accent doar pe valori şi ignorează masa informă de evenimente şi vieţi anonime, din care printr-un miracol, mereu altul, răsare la distanţe inegale un erou, un mare bandit, un genial bancher, un vizionar, un artist, cineva care face gol în jurul său şi lasă în istorie o urmă de lumină, de sânge sau de întuneric. Istoria pentru d. Aderca este făcută de câteva capete, de câteva inimi - nu de valul obscur al mulţimii. Aventura este principiul motor al vieţii istorice şi aventurierii sunt agenţii ei. Sensul existenţei trebuie căutat deci pe culmi - şi acolo îl caută autorul acestor vieţi excepţionale, strânse într-o carte ce nu e altceva decât un breviar de viaţă contimporană. PUBLICISTICĂ 151 Nu ştiu care e materialul documentar de care se serveşte d. Aderca pentru evocarea eroilor săi. îl bănuiesc imens. Cele 17 vieţi pe care ni le prezintă sunt atât de diverse, răspândite pe atât de felurite planuri, încât informaţia prealabilă trebuie să fi fost căutată în cele mai întinse domenii. Politică, artă, istoria religiilor, teatru, jurnalism, industrie, finanţe, economie, muzică - nimic din ce constituie existenţa atât de complexă a omenirii nu e străin acestor 315 pagini de reportaj. Dificultăţile de informare erau probabil cu atât mai mari cu cât d. Aderca e pretenţios cu materialul său informativ. Nu-i cere simple date de enciclopedie, ci îi pretinde semnificaţii, lămuriri, simboluri. Un gest trebuie să fie revelator, un cuvânt să fie rezumativ. D. Aderca este un biograf care nu-şi permite libertăţi de imaginaţie. D-sa nu romanţează. Dar în acelaşi timp nici nu înregistrează pur şi simplu, cu o fidelitate de copiat. Biografiile sale au această ciudăţenie de a fi exacte în informaţie şi totuşi îndrăzneţe în desen. Cu datele istorice cele mai viguros verificate, d. Aderca construieşte figuri surprinzătoare. Din mulţimea de fapte pe care le pune la îndemână cronica sau istoria, d-sa alege pe unul singur, clădind în jurul lui o psichologie, un destin. Este, în fiecare din vieţile aici prezentate, un punct central ce grupează episoadele, le dă logică, le însufleţeşte, le organizează. Iată, luat la întâmplare, portretul lui Sir Basil Zaharoff. E o existenţă imens de mult comentată, fotografiată, povestită. D. Aderca reproduce şi d-sa 152 MIHAIL SEBASTIAN într-un tablou sintetic elementele acestei biografii pitoreşti, dar nu le lasă să se piardă în pitoresc şi anecdotă, ci le caută o explicaţie, o cheie, un sens. Viaţa lui ZaharofF? „Un simţământ al singurătăţii, ridicat uneori până la panică”, (p. 64) Dintr-o dată, omul capătă relief, adâncime, dimensiuni sufleteşti. Detaliile anecdotice, care lăsate în voia lor nu ar fi decât simple ecouri de cafenea, prind accent şi valoare. Eroul e rupt din artificiile cronicii de ziar şi integrat în desfăşurarea unui destin. Interpretările d-lui Aderca sunt uneori arbitrare. Ele pleacă de la o simplă impresie, de la o imagine abuzivă, de la o glumă. Cel puţin aşa ni se pare la început, când din complexul unei figuri morale, d-sa ne propune pentru înţelegerea totului cine ştie ce detaliu derizoriu, cine ştie ce paradox cutezător. Pe urmă însă peisajul psihologic se ordonează, se clarifică, se impune. Sarah Bemard? „... era un general şi un preşedinte de republică revoluţionară”. Vi se pare o glumă desigur această caracterizare - ba chiar o glumă exagerată. Dacă cetiţi însă cele 20 de pagini dedicate artistei, înţelegeţi că ceea ce la prima vedere vi se părea o şarjă devine cu adevărat o cheie psihologică. D. Aderca îşi scrie biografia eroilor cu foarte multă iniţiativă în ce priveşte interpretarea personalităţii lor, dar - repet - cu multă grijă de adevăr în interesul documentar al cărţii. Sunt multe elemente de „mică istorie” pe care un lector chiar harnic şi orientat le-ar găsi cu greu. Un exemplu din PUBLICISTICĂ 153 câteva zeci posibile: scrisoarea lui Hearst către Brisbane (p. 285) despre societăţile anonime. D. Aderca are ochiul bun, curiozitatea exersată, intuiţia justă. Ştie să-şi aleagă documentele şi ştie să le prezinte aşa încât să nu-şi piardă ataşele, cadrul general, circumstanţele. Ce uşor poate cineva să cadă în mozaic, bric ă brac şi bazar când lucrează cu elemente atât de disparate! Dar d. Aderca nu este un colecţionar de curiozităţi, ci un observator şi un critic. Problemele politice implicate în existenţa eroilor săi politici (Hitler, Stalin, De Valera) sunt desenate cu precizie, deşi nu problemele formează obiectivul cărţii, ci oamenii, nu ideile, ci sentimentele. Nu voi insista asupra scrisului d-lui Aderca. îmi simt condeiul greoi şi lent în faţa acestui stil subtil, minuţios, cu fine nuanţe, cu subţiri linii, cu inflexiuni metalice, cu vibraţii ce nu se sting. Cunoşteam viaţa Isadorei Duncan. O cunoşteam din autobiografia dansatoarei miraculoasă carte de sinceritate, de curaj, de pasiune şi de nepăsare. Mai mult nici d. Aderca nu avea cum să ştie, căci alte izvoare nu sunt. Şi totuşi, Isadora sa pare o fiinţă nouă şi nu citesc fără emoţie aceste 14 pagini care-i rezumă cu zgârcenie destinul, fără fără să i-1 trădeze însă şi păstrându-i întregi grandoarea şi tragedia. Oameni excepţionali e o carte patetică şi incisivă, care pune în slujba marilor sale subiecte o sensibilitate şi o inteligenţă fără niciun soi de fanatism. 154 MIHAIL SEBASTIAN DE CE NU SCRIŢI TEATRU? Nu vă surprinde diferenţa de nivel dintre dramaturgia şi literatura noastră originală? Nu vi se pare că teatrul românesc se află la alt stadiu decât romanul sau poezia? Faceţi o socoteală simplă. Număraţi cărţile de proză de după război. Număraţi cărţile de versuri. Veţi găsi, judecând cu oricâtă severitate, câteva opere excepţionale. Număraţi însă piesele originale de teatru scrise în acelaşi răstimp şi nu veţi afla decât foarte puţine încercări interesante. Bune intenţii, experienţe pe jumătate reuşite, schiţe parţial remarcabile - da. O realizare întreagă, o operă bine încheiată, o dramă mare - nu. Ion, Pădurea spânzuraţilor şi Răscoala nu au echivalent în teatrul nostru actual. Nimeni n-a scris pentru scenă un lucru egal Patului lui Procust. Nu există în acest teatru valori comparabile Cuvintelor potrivite. Veţi căuta zadarnic un Concert din muzică de Bach, o Maitreyi, o Fuga lui Sefki, un Omul descompus. Nimic din ceea ce se face în proza românească de azi, în roman, în eseu, în critică, nu-şi găseşte valori corespondente în teatru. Linia mijlocie a literaturii noastre se află acum la o altitudine ce justifică anumite exigenţe. Un minim de inteligenţă, de imaginaţie, de ştiinţă a scrisului este implicat în mişcarea noastră literară în stadiul ei actual de evoluţie. Generaţiile de scriitori de după război i-au adus scrisului românesc preocupări noi, i-au deschis anumite perspective, i-au dat teme, subiecte şi obiective pe care înainte nu le cunoştea. La PUBLICISTICĂ 155 toate acestea, literatura noastră dramatică a rămas închisă. Nimic din ce a fertilizat proza şi poezia nu a izbutit să pătrundă în teatru. De ce? Se tipăresc anual zeci de cărţi. Există o echipă de scriitori care şi-au ordonat astfel munca literară, încât periodic dau librăriei o nouă lucrare. Există un ritm regulat al producţiei literare, ritm căruia uneori ne permitem şi luxul de a-i reproşa excesul. Ne plângem de „supraproducţie”. Ne plângem de „industrializare”. Fapt este însă că literatura noastră a ieşit din faza diletantismului şi a improvizaţiei. Şi alt fapt e că o cultură nu se creează numai cu geniu şi talent, ci şi cu muncă, aplicaţie, continuitate în efort. Se scrie mult: roman, eseu, nuvelă, critică, poezie. Nu se scrie însă deloc teatru. De ce? Ultimele generaţii (ceea ce s-a numit „generaţia nouă”, 1926-1934) au dat în toate domeniile culturii româneşti tinere valori greu de contestat. Poeţi, romancieri, critici, eseişti, gazetari. Niciun scriitor de teatru. De ce? Printre puţinii dramaturgi interesanţi, pe care totuşi teatrul i-a căpătat fără să-i caute şi fără să-i merite, cei mai mulţi au abandonat. Camil Petrescu a trecut la roman. Ion Marin Sadoveanu nu scrie. Mircea Ştefanescu nu scrie. Lucian Blaga îşi tipăreşte poemele dramatice refuzându-le scenei, pe care nu o caută, dar care nici ea la rândul ei nu-1 caută. Băgaţi de seamă acest lucru uluitor, că noi nu avem astăzi scriitori de teatru? Observaţi că singura artă pentru care Statul a făcut şi face serioase sacrificii este o artă fără creatori? 156 MIHAIL SEBASTIAN Absenţa aceasta nu poate fi fără explicaţii. Este teatrul un gen dificil? O artă până la care cultura tânără nu poate ajunge decât după ce a străbătut etape preliminare? S-ar putea. Dar să nu uităm că noi l-am avut pe Caragiale, atunci când în proză domnea Sandu Aldea, iar în poezie Alexandru Vlahuţă. Teatrul românesc se află în această paradoxală situaţie, de a-şi fi dat măsura - o măsură genială - cu 40 de ani în urmă. Iar de atunci n-a făcut altceva decât să coboare. Să fie atunci teatrul într-un moment de criză generală? Să se descompună oare acest gen, să se apropie el - sub presiunea cinematografului, a radiofoniei şi a televiziunii - de moarte şi, tocmai din cauza puţinei lui vitalităţi, să nu mai atragă condeiele creatoare? Şi asta s-ar putea. Numai că, în străinătate, există o dramaturgie vie, foarte actuală, foarte diversă, foarte valabilă. Nu e de crezut că teatrul şi-a ales înadins reşedinţa de moarte în România. Să lăsăm deci explicaţiile „structurale”, întrebarea noastră este mai simplă, şi ea rămâne intactă: De ce nu se scrie teatru românesc? Explicaţia cea mai la îndemână şi de bun simţ ar fi următoarea: nu se scrie teatru pentru că nu este talent. Ea devine însă insuficientă dacă vom completa întrebarea noastră: de ce „este talent” în roman, critică, eseu, poezie... şi „nu este talent” în teatru? Să existe oare undeva un misterios mecanism care să distribuie talentele române prin toate departamentele artei, obligându-le să-l ocolească neapărat pe al teatrului? PUBLICISTICĂ 157 Fără îndoială, teatrul îşi are legile lui proprii, viziunea lui specifică, necesităţile lui distincte. Fără îndoială, el cere anumite daruri, el presupune anumite calităţi de creaţie. Dar de ce, din senin, cultura românească ar fi pierdut aceste resurse? în ce mă priveşte, cred că explicaţia este foarte simplă. E timpul să v-o comunic, după ce v-am pus atâtea întrebări. Cred că nu se scrie teatru pentru că nu se cere acest lucru. Este la mijloc mai mult o neglijenţă de ordin administrativ decât un fenomen de ordin estetic. Noi râdem de editorii care îi asaltează pe scriitori cu cererea lor monotonă şi tenace: „dă-mi un roman”, „scrie-mi un roman”, „semnează-mi un contract pentru un roman”. Râdem de ei, dar dacă nu ar fi cererea aceasta, puţin naivă desigur, exagerată şi prea comercială, dacă nu ar fi această insistenţă, nu s-ar scrie. Se scriu romane pentru că se cer. Nu se scrie teatru pentru că nu se cere. Jumătate - ce zic? - trei sferturi, nouă zecimi din cărţile care apar au fost înainte de a exista cu adevărat, un contract. Câte cărţi a a scris Balzac numai pentru a respecta un angajament? Nu dispreţuiţi acest fel de creaţie. Faceţi rău dacă vedeţi în el numai respectul „industrial”. Orice artă are nevoie de un stimulator, care este ori editorul, ori impresarul, ori vânzătorul de tablouri, ori directorul de teatru. Modigliani a fost un vagabond leneş, până în ziua în care a găsit un negustor care să-l oblige să picteze. 158 MIHAIL SEBASTIAN E timpul să părăsim tragica glumă a inspiraţiei, glumă pe care de obicei o evocă bancherii împotriva poeţilor. Arta este o disciplină. Avem dreptul să-i vorbim de rău cât ne place pe editori. Să recunoaştem însă că ei, - aşa cum sunt, nepricepuţi şi neinformaţi, - stimulează scrisul românesc, îl obligă la efort, îi asigură continuitatea. Editorul care a chemat în biroul său un scriitor şi i-a cerut o carte a făcut posibilă o creaţie. E de ajuns. Spuneţi-mi, care este directorul de teatru care a chemat la el un scriitor şi i-a spus: „dă-mi o piesă de teatru”? Nu râdeţi. Nu spuneţi că arta se face altfel decât din porunceală. Louis Jouvet îi cere lui Jean Giraudoux, care nu era decât un romancier, să facă o piesă din Siegfried et le Limousin, şi iată că se naşte un autor dramatic dintre cei mai subtili. Tot Jouvet îl obligă pe Drieu la Rochelle să-i dea o dramă, tot el pe Roger Martin du Gard. Iar astăzi, Jacques Copeau se sileşte să-i smulgă lui François Mauriac semnătura în josul unui contract. Mauriac n-a scris niciodată teatru. Va scrie. Vom avea teatru când vom avea un Jacques Copeau. îl vom avea? „CONTIMPORANUL” Mâine se deschide expoziţia „Contimporanul”. E un eveniment ce nu-i de „resortul” meu şi nu voi uzurpa drepturile cronicii plastice. PUBLICISTICĂ 159 Dar „Contimporanul” e o mişcare complexă, susceptibilă de a fi urmărită nu numai în manifestări particulare - plastică, poezie, proză, arhitectură, ci şi în întregul ei. „Contimporanul” reprezintă în cultura noastră de după război mai puţin decât un curent sau o şcoală: reprezintă un moment de sensibilitate. A face bilanţul acestei grupări, bilanţul realizărilor ei, ar fi un lucru fără folos. Poate şi fără obiect. Căci ce cărţi a dat „Contimporanul”? Ce poeţi a creat? Ce prozatori a descoperit? Revista aceasta care apărea neregulat, scrisă de câteva condeie inspirate, dar de multe ori contradictorii, nu şi-a precizat niciodată cu vigoare criteriile. între pamflet şi ideologie - o vagă ideologie de artă revoluţionară -câte contraziceri nu încăpeau în paginile sale, câte imposibile alăturări de nume, câte dibuieli, câte ezitări? „Contimporanul” a avut o existenţă inegală şi precară. îşi căuta mereu forma şi stilul, formă şi stil pe care nu izbutea totuşi să le găsească. Cu fiecare nouă apariţie, făcea o nouă experienţă - experienţă ce mergea de la schimbarea formatului la schimbarea preocupărilor. A avut câteva vieţi, câteva variante, câteva maniere. Totul era nesigur, neliniştit şi provizoriu. „Contimporanul” apărea într-o bună zi pe neaşteptate, dispărea fără motiv, rămânea în umbră o lună, un trimestru, un an şi, tocmai când izbutea să se facă definitiv uitat, ieşea iar la lumină, cu aceeaşi inexplicabilă tinereţe, care i-a însufleţit mereu zbuciumata lui viaţă. Se poate vorbi de o activitate a „Contimporanului”, de o orientare proprie, de o 160 MIHAIL SEBASTIAN poziţie critică pe care s-o fi definit? Există în cultura noastră de azi un capitol „Contimporanul”? Evident, nu. Şi totuşi „Contimporanul” e încă un lucru viu, o parolă de tinereţe, o chemare ce-şi regăseşte nestinse ecourile din primul moment. Nu e un criteriu, nu a fost niciodată un criteriu, dar a fost totdeauna şi este încă un semn. Cei care se întrunesc sub acest semn n-au servit niciodată Academiile, Birourile, Gloriile Oficiale, Pompierismele, Gustul Comun - niciunul din monştrii cu majusculă ai unei culturi. „Contimporanul” nu a ajuns să fie o „revoluţie” în arta noastră, şi dinamita sa juvenilă era cu totul disproporţionată şi faţă de resursele revistei, şi faţă de dimensiunile derizorii ale obiectului atacat. Focurile de armă pe care „Contimporanul” le trăgea în aer erau mai mult platonice, demonstrative, fără eficacitate. Dar ele exprimau un spirit neconformist, o vie curiozitate pentru jocul inteligenţei, o sensibilitate ce respingeau din instinct formele somnolente ale vieţei şi ale artei, înregistrând dimpotrivă tot ce era spontan, treaz, cutezător. „Contimporanul” era punctul de întâlnire a câtorva virtualităţi, nebuloase poate, incerte, precare, dar orgolioase în efortul lor de a descoperi alte instrumente de expresie, eforturi ce mergeau spre rădăcina cuvintelor, spre rădăcina culorilor, spre rădăcina formelor arhitectonice. Nu pot păşi în expoziţia de azi a „Contimporanului” fără emoţie. Anii trec, entuziasmele se uzează, cutezanţele obosesc, totul intră pe încetul în apele calme ale maturităţii, un fum PUBLICISTICĂ 161 de oboseală şi de neîncredere pluteşte asupra atâtor frumoase şi inutile nădejdi - dar „Contimporanul” renaşte iar cu juneţea lui inalterabilă, în care intră atâtea naivităţi, dar şi atâtea veritabile nelinişti, în căutare de soluţii. OMUL ŞI MASCA „Omul şi masca” este o temă care ar fi meritat poate o soartă mai bună decât a avut. în pictură, în sculptură, în teatru, în literatură, de câte ori nu s-a exploatat acest subiect patetic? „Râzi, paiaţă!” e o prea generoasă melodramă, plină de contraste tari, ca să nu fi ispitit pe cabotin. Raporturile dintre mască şi om au fost reduse la tragedia, atât de ieftină, a paiaţei ce trebuie neapărat să râdă în clipa în care suferă mai mult. Verific încă o dată simpatia generală pentru simbolurile groase şi vizibile de la distanţă. Nu e nedreaptă compromiterea acestei teme? „Omul şi masca” exprimă poate lucruri mai adânci, mai delicate, mai umane decât nenorocirea -regretabilă evident - a clovnului obligat să râdă când inima îi plânge. Masca ne poate spune multe din secretele pe care e făcută să le ascundă. V-aţi întrebat vreodată care să fie sensul măştii? Nu originea ei istorică, ci - dacă nu vi se pare prea pretenţios - funcţia ei psihologică? Iată eu nu mi-am pus niciodată această întrebare, care mi s-ar fi părut probabil insultător de 162 MIHAIL SEBASTIAN simplă. Dar acum, că mi-o pun, întrebarea mă găseşte încurcat. Căci, în orice caz, e greu de crezut că acest ciudat obiect - masca - a străbătut toate veacurile numai printr-o serie de capricii repetate. Carnavalul să nu fie decât o tradiţie mondenă? Masca numai un joc fără sens? Un joc, fără îndoială. Un joc, deci un fapt de libertate, un fapt de uitare personală. Ceva care iese din regulile vieţii, din normele societăţii, din mecanismul în care existenţa noastră se află angrenată. Un joc: adică o păşire dincolo. Masca exprimă şi satisface această nevoie de „a păşi dincolo”. Ea răspunde instinctului nostru de evaziune. Instinct ca al foamei, ca al setei, ca al iubirii - instinct somptuar desigur, luxos şi scump, dar nu mai puţin natural. Omul e un animal cu facultatea de a se închipui altul decât este. Mai mult: cu necesitatea acestei închipuiri. Nu există viaţă destul de bogată, nu există fericire destul de largă pentru a închide irevocabil în cercul ei un om. Acest cerc trebuie sărit. Şi îl sărim fiecare cum ne pricepem, arareori în fapt, totdeauna în vis. Să fii tu şi să fii altul, iată o nostalgie pe care o simt nebulos copiii de cum încep să înţeleagă limitele dintre ei şi ceilalţi. Unul din cele mai tulburătoare lucruri pentru o conştiinţă ce prinde a-şi pipăi hotarele trebuie să fie tocmai acesta: aici sfârşesc eu, de aici mai departe începe lumea, tu, el, ei, ceilalţi... E începutul singurătăţii. Dar nu ne acceptăm niciodată complect singurătatea în care ne aflăm zăvorâţi. Nu ne PUBLICISTICĂ 163 resemnăm niciodată să rămânem fără schimbare aşa cum suntem, ăştia care suntem. Dincolo de noi sunt atâtea vieţi posibile. Le vom căuta, le vom închipui. Masca ne ajută. Masca ne transfigurează. Ea împlineşte uşor miracolul acestei călătorii în afară de noi - călătorie pe care nu e nimeni destul de obez, destul de insensibil, destul de trândav, pentru ca să n-o fi dorit, măcar o dată, într-o străfulgerare ce nelinişteşte cea mai opacă dintre inimi. Masca e destinul schimbat. Meditaţia poate fi dusă mai departe. Nu masca este începutul teatrului? Şi teatrul exprimă el altceva decât aceeaşi necesitate de a ne imagina altfel, de a ne închipui întrupaţi în alţi oameni, trăind alte vieţi decât pe a noastră? „Omul cu mască” este poate jocul însuşi al artei, în expresia cea mai simplă a acestui joc. Raporturile dintre om şi mască sunt raporturile dintre realitate şi imaginaţie, dintre luciditate şi vis, dintre adevăr şi feerie. în simplul gest al omului care îşi acoperă fapta cu o mască stă resortul actului de creaţie în artă. Platitudinea moralistă a dat măştii un înţeles peiorativ. „A purta mască” e în înţelesul curent un act de perfidie, o lipsă de sinceritate, o înşelăciune. Dimpotrivă, a „demasca” pe cineva este un act salutar, răzbunător. Dar a nu înţelege o operă de artă nu este altceva decât a-i smulge măştile, a nu-i pricepe jocul de transfigurări, a nu-i reţine decât înţelesul direct, calp, trivial. A „demasca” o fi în ordine morală un 164 MIHAIL SEBASTIAN lucru lăudabil. în ordinea artei, este o siluire. E uciderea feeriei. Trebuie să existe undeva un studiu despre carnaval în legătură cu viaţa socială şi cultura unei ţări. M-aş mira să nu fi ispitit pe nimeni o asemenea cercetare, ce nu-mi pare numai pitorească, dar şi serioasă. Am afla de aici, cu siguranţă, lucruri interesante. Carnavalul n-o fi cumva o supapă de siguranţă? în libertatea lui scurtă, dar completă, nu s-or fi rezolvând anumite obscure procese de conştiinţă, care dacă n-ar respira pe alei, ar trebui să-şi provoace cu forţa alte drumuri? Vacanţa de carnaval, uitarea, refugiul în alte zone, toate acestea nu cheltuiesc brusc în legendă ceea ce mocneşte lent în viaţa reală? Iată câte întrebări grave pentru o temă facilă! „Omul şi masca” părea un subiect mai puţin periculos. PRINTRE CĂRŢI O arie veche „Pacifismul secolului liberal trebuie să fie depăşit dacă vrem să continuăm a trăi. Strigătul contra războiului este el un gest intelectual sau doar o autentică retragere din istorie, cu preţul demnităţii, al libertăţii, al onoarei? Dar viaţa este un război. Putem noi să-i respingem acest sens şi să o păstrăm totuşi? Nevoia de linişte senilă, de asigurare împotriva a tot ce poate tulbura trecerea PUBLICISTICĂ 165 domoală a zilelor, asigurare împotriva destinului sub toate formele sale pare să dorească acest lucru, este simularea morţii în faţa primejdiei, happy-end-ul unei existenţe vide, a cărei plictiseală e acompaniată de muzica jazzului şi de dansul negrilor care intonează marşul funebru al unei vechi culturi”. Dar acest lucru nu poate să se întâmple şi nu trebuie să se întâmple... Ne-ar trebui o mare educaţie, o educaţie pe care eu o numesc prusiană şi pe care liberi sunteţi a o numi „socialistă” - căci ce importanţă au cuvintele? O educaţie care să deştepte forţa adormită printr-un exemplu viu, nu o şcoală, nici o ştiinţă, nici o instrucţiune, ci o disciplină morală, care să facă a ieşi la suprafaţă ceea ce mai există încă, să-l fortifice şi să-l ducă la o nouă înflorire. Noi nu ne putem permite să fim obosiţi. „Istoria ce vine se ridică mult dincolo de nevoile economice şi de idealurile de politică interioară. Forţele elementare ale vieţii însăşi intră în luptă, şi-n această luptă e vorba de tot sau de nimic... Singur va rămâne, şi nu numai în Germania, spiritul războinic prusian, care va fi puterea generatoare de forme noi”. Cui i se datoreşte acest discurs? Cine este autorul acestui mic delir de grandoare? Hitler? Goebels? Goering? Nu, Oswald Spengler. După cum vedeţi, statul totalitar creează o filozofie totalitară. Pledoarie pentru prefaţă A apărut de curând în traducere românească Comoara din insulă a lui R. L. Stevenson. E o mare 166 MIHAIL SEBASTIAN operă, de o poezie, de o forţă evocatoare, de o vigoare epică unică. Este mai ales o carte pe care lungi generaţii de adolescenţi au visat-o, o carte ce a fertilizat imaginaţia, spiritul de aventură şi melancolia atâtor tineri, atâtor copii. E o carte de căpătâi. Se ştie la noi acest lucru? îl vor şti mai ales copiii care, intrând în librărie să-şi aleagă o carte, vor trece neatenţi pe lângă această copertă roşie? A traduce Comoara din insulă este o faptă bună, dar insuficientă. Nu e de-ajuns s-o traduci, iar apoi s-o laşi să se piardă între zecile de coperţi ale vitrinei care expune cu egală indiferenţă pe Stevenson şi pe Menny Toneghin. Editura românească n-a descoperit încă valoarea prefeţelor. O prefaţă este pentru editorul nostru un bucluc, o cheltuială în plus, o inutilitate. Prefaţa care documentează, care explică şi prezintă critic o carte, nu se cunoaşte încă la noi. Nu ne miră acest lucru decât pentru o singură editură: a Fundaţiilor Regale. Este singura care ţine să facă, înainte de orice, cultură. Are şi posibilitatea materială, o are şi pe aceea critică. Descifrăm în programul său de tipărituri vizibile preocupări de educare a lectorilor. însăşi această Comoară din insulă este o dovadă. Dar atunci de ce nu-şi dă osteneala Editura Fundaţiilor să creeze cărţilor pe care le tipăreşte condiţiile cele mai bune de a fi înţelese? Sunt anumite prezentări indispensabile o traducere este un lucru pe jumătate lipsit de sens dacă nu e prezentată cum trebuie. Căci nu traducem pentru a crea confuzii, ci pentru a informa. Când cineva îl traduce pe Stevenson, nu are dreptul să rişte un PUBLICISTICĂ 167 insucces sau o jumătate de succes, care este o jumătate de înţelegere. Romanele cu cheie De câte ori apare un roman, publicul „informat” se aruncă asupra personagiilor cărţii pentru a le descifra. Cine-i ăsta? Cine-i ăla? Cine-i ălălalt? Potrivit acestei curiozităţi cam simpliste, fiecare erou de roman ascunde un model din „viaţa reală”. în acest sens au cunoscut anul trecut adevărate succese de curiozitate publică romanul întoarcerea din rai al d-lui Mircea Eliade şi Pentru un petec de negreală, cartea d-lui N. D. Cocea. Nu sunt singurele aşa-zise „romane cu cheie”. Nu s-au stabilit la fel de precis „cheile” cărţilor d-nei Hortensia Papadat-Bengescu? Nu e dispus fiecare cetitor bine informat să-ţi comunice o sută de cancanuri mondene pe care le-a recunoscut în cutare carte? Nu e tot „roman cu cheie” Steaua robilor? Toate aceste ecouri, drepte şi presupuneri, sunt de o naivitate fără pereche. Nimic nu se poate verifica mai greu decât modelul real al unui personaj de roman. Căci, chiar când porneşte de la un model, romancierul îşi modifică personajul şi îl recreează prin însuşi procesul de construcţie a operei. în acest sens, sunt cu totul instructive unele recente cercetări flaubertiene. Se ştie că Madame Bovary a lui Flaubert este de asemeni un „roman cu cheie”. Emma Bovary nu ar fi altcineva decât o doamnă, Delphine Delamarre, care ar fi trăit în orăşelul Ry (devenit în carte Yonville) o dramă 168 MIHAIL SEBASTIAN asemănătoare. Cercetările istoriografilor au făcut o seamă de identificări, descoperind pentru toate personajele cărţii modelele ce au servit autorului. Dar toate aceste cercetări sunt totuşi de o imprecizie care dovedeşte indirect lipsa lor de temeinicie. Pentru spiţerul Homais s-au găsit nu mai puţin de 15 modele probabile, ceea ce evident e excesiv. Iar dacă d. Brunon Guardin, flaubertian de autoritate se pare, optează pentru un anume Adolphe Jouanne, în care îl recunoaşte pe Homais, această preciziune este destul de arbitrară. Nu există „romane cu cheie”. Sau chiar dacă or fi existând, cheia lor este din fericire irevocabil pierdută. Un breviar de estetică „îmi spun: cât e de frumoasă viaţa! Noi, care ne cufundăm în dificultăţi până la genunchi, până la brâu, până la gât, nu ştim acest lucru. Dar ştim noi oare cu adevărat să ne bucurăm şi, când viaţa se face mai uşoară şi se desface din strânsoarea ei, nu ne simţim noi atunci descumpăniţi? Profundă ne este inima, dar, dacă nimic nu ne obligă cu de-a sila, nu coborâm niciodată până în fundul ei. Şi totuşi trebuie să mergem până în fund. Asta e tot”. Asta e într-adevăr tot. O spune unul care se pricepea puţin: Rainer Maria Rilke (Scrisoare către Arthur Holitscher, din 13 dec. 1903). Cehov premiat Juriile literare nu se înşeală totdeauna, iar premiile nu nimeresc obligatoriu şi exclusiv PUBLICISTICĂ 169 mediocritatea. Anton Cehov a fost şi e premiat pentru un volum de nuvele, căruia i s-a acordat jumătate din premiul Puşkin. E amuzant de cetit astăzi raportul de premiere: „Comisiunea se orientează după referatul ce arată că povestirile d-lui Cehov, cu toate că nu răspund cu totul exigenţelor criticii de artă superioară, constituie totuşi o revelaţie în literele dezvoltării talentului său, autorul va putea să evite defectele sus-numite: comisiunea îl socoteşte demn de a primi jumătate din Premiul Puşkin”. „Defectele sus-numite” nu i-au stricat prea mult lui Cehov. Cât despre „exigenţele criticii de artă superioară” e probabil că între timp s-au resemnat. Singurul noroc al criticilor este că nu-şi supravieţuiesc. Altminteri, ar fi o tortură să-şi recitească judecăţile peremptorii şi să vadă ce devin ele după un veac. „VREMEA” Şapte ;ani de la apariţie nu este o cifră excepţională/ nici la noi, unde în regulă generală revistele şi ziarele mor totuşi foarte repede şi fără agonie lungă. Dar cei şapte ani pe care îi sărbătoreşte revista săptămânală „Vremea” sunt un act de victorie. Ei consacră un gen de publicistică pe care multă vreme l-am socotit cu totul în afară de posibilităţile publicului nostru cetitor. 170 MIHAIL SEBASTIAN Revista de informaţie care să cuprindă toate aspectele actualităţii, de la politică la teatru, de la finanţe la literatură, e un gen care, în ciuda fragilităţii sale aparente, presupune o curiozitate educată, un simţ exact al alegerii. Cred că se poate face fără prea mare greutate o bună revistă de specialitate. O revistă de economie bunăoară,'sau de apicultură, sau de şah, sau de radiofonie. O asemenea publicaţie îşi are dinainte fericit cadrul. E însă nesfârşit mai greu să faci o revistă pentru toate manifestările vieţii moderne, aşa încât să le cuprindă pe toate în măsura semnificaţiei lor. Ceea ce se numeşte „magazinul”, „hebdomadarul”, „bazarul” nu e neapărat o superficială adunare de lucruri disparate. Un spirit de sinteză poate prezida diversitatea materialului. Este cazul acelor admirabile săptămânale franceze - de la „Candide” la „Marianne” - ascunzând, sub frivolitatea genului, întreaga complexitate a vieţii noastre de azi, nu numai surprinsă în aspectele ei cele mai pitoreşti, dar şi studiată în problemele ei cele mai serioase. Un asemenea „magazin” e un adevărat document modern. „Vremea” a făcut la Bucureşti o astfel de experienţă. Nu prin imitaţie (căci o bună parte din hebdomadarele pariziene sunt mai tinere decât confratele lor de pe malurile Dâmboviţei), ci printr-un efort ce ţinea seama de nevoile noastre locale, de problemele noastre, de publicul şi scriitorii noştri. Experienţa e reuşit în totul. „Vremea” şi-a creat cu timpul un stil propriu, la care colaborau, în egală măsură, înfăţişarea sa grafică, atitudinea sa intelectuală, calitatea scrisului. E ceva PUBLICISTICĂ 171 deschis, curat, amical în aceste pagini - impresie ce merge de la literă la desen, de la desen la articol. Fără rigoare şi fără intransigenţă, „Vremea” a izbutit totuşi să-şi lămurească o poziţie clară. în limbaj parlamentar, aş spune că e o revistă de „centru-stânga”. Nu are simpatii pentru extreme şi nici pentru fanatisme. Simţul critic, literatura, respectul ideii şi al cuvântului scris - iată atitudinea „Vremii”. Dincolo de acest cerc sunt posibile unele excursii întreprinse de vreun temperament prea fugar, dar am impresia că revista le tolerează cu scepticism. Nu tot ce se tipăreşte în „Vremea” e bun. Ar fi şi greu. Dar nu laud aici decât linia generală a revistei, nivelul ei moral, eleganţa ei. E reconfortant să citeşti o cronică literară pe care eşti sigur că n-a „aranjat-o” în prealabil nicio intervenţie, nicio duşmănie personală, niciun complot cultural. Uneori, spiritul nepolemic al „Vremii” mă şi supără. Aş dori-o mai combativă, mai decisă, mai violentă. Dar pe urmă mă întreb dacă într-o cultură cu atâtea violenţe periferice, cu atâtea isterii şi nădufuri, nu e nevoie de oarecare îngăduinţă, de puţin calm, de acest simţ „prezidenţial”, pe care cu prea multă seninătate îl păstrează, de la apariţie, „Vremea”. Nu vorbesc decât în calitatea mea de cetitor. Personal, am avut cu „Vremea” o gravă neînţelegere, cu care prilej am comis şi o mai gravă nedreptate. Pe mărturia şi plângerea unui tânăr poet - ginte iritabilă! - am pornit, întru apărarea acestuia, un atac „tare”. „Vremea” s-a răzbunat în tăcere, obligându-mă s-o cetesc săptămânal, căci nu mă puteam lipsi de lectura singurului nostru săptămânal bun. 172 MIHAIL SEBASTIAN Ţineam de mult să spun acest lucru revistei căreia îi datorăm Oceanografia lui Mircea Eliade, Oamenii excepţionali ai lui F. Aderca, Homo Americanus al lui Petru Comarnescu, cronicile lui Pompiliu Constantinescu, reportagiile lui Geo Bogza... Şi n-am spus tot. DESPRE „FRANŢUZISMUL” NOSTRU Va apărea curând în româneşte Condiţia umană a lui André Malraux. Şi va mai apare - se zice -Călătoria la capătul lumii a lui Céline. Două cărţi mari, care au însemnat două momente mari în literatura europeană actuală. Le înregistrăm cu oarecare întârziere, dar le înregistrăm. Vor fi, dacă nu mă înşel, singurele traduceri de literatură franceză recentă. Căci nu ştiu ce superstiţie vrea ca să nu publicăm tălmăciri din franţuzeşte. „Nu se vinde, domnule”, zice librarul. „Nu se vinde, pentru motivul că se citeşte de-a dreptul în original”. într-adevăr, o cât de sumară socoteală vă va arăta că procentul traducerilor din limba noastră „soră” este infim faţă de numărul celor din englezeşte sau chiar nemţeşte. Este încă un semn de superficialitate specifică. Suntem doar o ţară de cultură franceză. Aşa se zice. Aşa ne place să susţinem. Ba mai mult: aşa ne place să ne plângem. Cine n-a protestat contra influenţei exagerate a Parisului? Cine n-a atacat prea marea noastră docilitate faţă de valorile pariziene? Cine n-a cerut să ne dezlegăm o dată de obsesia modelor ce vin PUBLICISTICĂ 173 de acolo şi ni se impun în cultură ca în croitorie, în artă ca în ştiinţă? Mă întreb însă dacă „franţuzismul” nostru este cu adevărat o realitate şi dacă el nu se reduce cumva la o ridiculă fierbere în jurul fleacurilor ce se spun sau se poartă la Paris, rămânând totuşi străin de lucrurile esenţial franceze, de valorile şi problemele veritabile. E adevărat că directorii noştri de teatru îşi fac repertoriul după rubrica spectacolelor din „Intransigeant”. Mai e adevărat că foiletoniştii noştri îşi aleg subiectele din ultimele romane apărute la „Bernard Grasset”. E, în sfârşit, adevărat că problemele noastre sociale, când sunt de extremă dreaptă vin de la „Action Française”, iar când sunt de extremă stângă de la „Humanité”. Aceasta e cultura noastră franceză. Enervată, nostimă, mereu „la curent” cu tot ce e nou. Cetitorul de limbă românească nu are astăzi posibilitatea de a cunoaşte nimic din Franţa actuală. Traducerile pe care le poate găsi se opresc aproape toate pe la 1900. E o pierdere nu prea mare, poate, pentru cultura franceză, dar considerabilă pentru cultura noastră. Căci - am mai spus-o şi cu alt prilej, dar nu e rău să repetăm - funcţia traducerilor într-o cultură tânără este capitală. Gândiţi-vă ce poate însemna Molière transplantat şi asimilat într-o altă cultură. Ce curios e că până la război, traducerile noastre erau metodice, diverse şi complecte. Aveau un contact susţinut cu aproape toate literaturile, şi îndeosebi cu cea franceză. Personal, înainte de a fi 174 MIHAIL SEBASTIAN citit franţuzeşte, până la 15 ani cunoşteam din traducerile „Bibliotecii pentru toţi”, ale „Minervei” şi ale „Căminului”: întreg Balzac, întreg Maupassant, întreg Alphonse Daudet, o bună parte din Hugo, din Lamartine, din Renan, din Taine. Nu ştiu care era valoarea acelor traduceri, nu-mi mai amintesc cine le făcea, n-aş putea spune cât erau de bune sau de proaste. Dar erau. Nu este deloc indiferent faptul că un adolescent poate cunoaşte din timp o operă universală. Cine ştie ce vocaţie se poate lămuri din întâlnirea unui copil de 15 ani cu Cervantes, cu Dante, cu Balzac, la o verstă la care toate lecturile sunt confuze, dar toate sunt febrile şi pătimaşe? Nimeni nu va spune ce imens cântăreşte în cultura generaţiei mele „Biblioteca pentru toţi”, această uriaşă enciclopedie care ne-a deschis din prima copilărie literatura tuturor timpurilor, câteva sute de cărţi pe care nu le-am cetit şi nu le-am uitat fără folos. Astăzi legăturile acestea sunt rupte. Nivelul traducerilor a căzut penibil. Nu mai poate fi vorba de prezentarea complectă a unui autor mare, a unui clasic, a unui modem. Se traduce într-o zăpăceală obştească, fără sens, fără ţintă, la nimereală. Dincolo de „Biblioteca pentru toţi”, dincolo de 1900, n-am izbutit să păşim. în special literatura franceză - care este, pasă-mi-te, literatura noastră de adopţiune - ne e cu desăvârşire străină. Nici o traducere din André Gide, nici una din Proust, nici una din Valéry. înainte de război aveam traduse operele complete ale lui... André Theuriet - iar astăzi ne lipseşte tot ce s-a făcut PUBLICISTICĂ 175 mai bun şi mai mare în 70 de ani de artă contimporană. „Franţuzismul” nostru e caricatural. El e măsurat de mondenitatea unei săli de premieră şi se reduce la plăcerea de a răsfoi în fiecare miercuri cel mai recent număr din Candide. Aş vrea ca traducerea lui André Malraux şi a lui Louis Ferdinand Céline să fie nu o întâmplare, ci un semn. H. BONCIU: BAGAJ {STRANIA DUBLĂ EXISTENŢĂ A UNUI OM ÎN PATRU LABE) Sunt câteva lucruri care îmi displac net în cartea d-lui Bonciu, prea iritante ca să nu le spun din capul locului. în primul rând subtitlul: Strania dublă existentă a unui om în patru labe. Este ceva „satanic” în această existenţă, care e şi stranie, şi dublă, şi în patru labe. E un exces de satiră sau de profunzime, care îmi aminteşte supărător de anumite ticuri moderniste cu totul ineficace astăzi. Subtitlul acesta nu e fără consecinţe. Cartea cuprinde într-adevăr câteva elemente „stranii”, edgar-poeşti, violent simbolice. Anumite pagini ezită între fantastic şi caricatură, între febră şi rânjet, între profetism şi şarjă. Eroul principal se desface în două („dubla existenţă”), într-un indescifrabil interior cu un personaj intim „piticul dinlăuntru”, „piticul dintre coaste”, „filozoful caraghios din întunericul meu lăuntric”. Procedeul mi se pare cam sumar, iar misterul 176 MIHAIL SEBASTIAN facil. Intervine şi un alt personaj satanic, „omul cu ciocul de aramă”, ale cărui discursuri incendiare nu suplinesc însă o halucinaţie. Am impresia că autorul mai mult enunţă misterul decât îl creează şi că simbolurile sale au ceva programatic, convenţional, simplist: „Omul cu capul de păstâmac îmi împlântă în creier ciocul de aramă, clătinându-şi zarzavatul ţestei şi gesticulând cu hulubele mâinilor întinse în spaţiul negru cenuşiu, fixat ca un hotar în jurul tristeţii mele, peste care nimeni nu va trece niciodată”, (p. 15) Umbrele ce brăzdează cartea nu vin prea de departe, prea din adânc. Ele n-au, nu par să aibă necesitatea unei conştiinţe cu adevărat torturată de viziuni. Pentru ca să-mi spun gândul întreg, mă întreb dacă d. Bonciu nu-şi complică de bunăvoie scrisul şi dacă aceste complicaţii sunt de alt ordin decât strict tehnic. Surprind în acest scris anumite şuruburi de estetică modernistă, cărora nu e greu să le stabileşti filiaţia: „Vina că mă cheamă Ramses cade 'desigur întreagă pe craniul calcinat al tatii, care de cincisprezece ani îl mişcă mereu spre stânga şi spre dreapta, ori de câte ori vreun cuvânt clatină pământul”, (p. 22) Fraza aceasta nu poate fi de Urmuz? Sau - mai rău - de Saşa Pană? E o manieră în care n-am crezut niciodată. Absurdul nu mi se pare o mai stimabilă temă decât banalitatea. Spun aceste lucruri - şi le spun atât de limpede - tocmai pentru că Bagaj este totuşi o carte interesantă, relevând unele calităţi remarcabile. PUBLICISTICĂ 177 Un roman? Evident, nu. (Ar trebui să înţelegem în sfârşit că „romanul” e totuşi un gen foarte larg, foarte suplu, foarte variat, dar în orice caz un gen cu anumite inevitabile exigenţe). Nu se poate vorbi aici de un erou. Acest Ramses (al cărui nume istoric e o butadă pe care n-o gust prea mult, în acelaşi gen „Urmuz”) nu are nici identitate civilă, nici identitate psihologică. Un fel de Barnabooth cinic, bogat, leneş, cu vicii mintale de miliardar feroce: „M-a înspăimântat întotdeauna munca sistematică, pe care o dispreţuiesc şi o întâmpin cu dezgust de câte ori nu o pot ocoli. Cred că din pricina asta nu voi putea deveni niciodată bolşevic, deşi mă înnebunesc după marşul Internaţionalei”, (p. 19) Sau ^i mai lămurit: 1 în loc să crăp de foame, îmi tai din curcanul fript o felie subţire, pe care o mănânc în silă. E drept... că toată friptura mi-o împart în două porţii egale, ca să-mi hrănesc buldogii, dar după ce îi văd săturaţi şi le dau apă, alerg la tribunal să obţin un sechestru cu ridicata şi să car în camioane prăvălia debitorului, căzut pe un fotoliu, obosit să-şi tot plătească datoriile”, (p. 93) Dar e inutil să organizăm noi „un tip” din elementele disparate pe care le aruncă ici şi colo scriitorul, probabil fără intenţia de a crea un erou, ci doar pentru a indica anumită dispoziţie morală, anumită tensiune rece, sub care aleargă în dezordine câteva întâmplări fără şir, câteva momente rupte unul de altul, câteva fulgere lirice fără urmare. Acest Ramses nu este un om, ci doar un ochi care priveşte şi 178 MIHAIL SEBASTIAN o inteligenţă care comentează. De aceea nici cartea nu este un roman, ci un album de aspecte destrămate. Faptele răsar şi cad în Bagaj cu o indiferenţă de accident. Nu văd firul care le leagă. Nu numai firul epic, desigur inexistent, - dar nici pe cel subteran, interior. E o diferenţă totală de calitate între unele fragmente şi altele. Acolo unde autorul insistă, încercuind aproape datele prime ale unei poveşti (episodul Marcu-Ramses-Laura), cartea lâncezeşte. Dar ritmul se precipită brusc în unele scurte tablouri de o lapidară vigoare, foarte acute, foarte dense. Micul episod Hilda-Egon (p. 106-114) este incandescent în bruscheţea lui. Remarcabil de asemeni capitolul cuceririi Matildei, scurtă dramă sexuală în cinci pagini. Sunt „piese detaşabile”, fragmente care ar putea fi scoase din carte şi prezentate în parte, căci rotiţele lor nu se angrenează deloc. Şi totuşi, câte din aceste prea sumare evocări nu ne lasă un gust de nelinişte şi de aşteptare? Am vrea să ne apropiem de prea repede uitatul Peter Alienberg, de docila Hilda, de Peter Hille, de Egon, de Alfons Petzold - umbre pe care cartea d-lui Bonciu le detaşează brusc din vis, aruncând asupră-le o subită pată de lumină prea necruţătoare în graba trecerii ei. Un romancier nu-şi extermină eroii cu o atât de indiferentă facilitate. Dl. Bonciu ridică în fuga acestor pagini de jurnal câteva fantome neliniştitoare, dar le redă uitării, lăsându-ne cu prea multe întrebări nedezlegate. D. Bonciu nu-şi construieşte cartea. Nu ştie, nu vrea sau nu-1 interesează. Totuşi sunt în Bagaj certe PUBLICISTICĂ 179 indicii pentru o vocaţie de scriitor epic. E în primul rând un simţ concret al gesturilor, al mişcărilor. Scrisul său are pe alocuri o precizare plastică, cuprinde şi exprimă fizic un moment oarecare: „... şi-a rezimat spinarea de gard şi a murit în picioare, cu stânga în dreptul inimii, iar cu dreapta încleştată pe mânerul de argint al bastonului, pe care l-a frânt o secundă mai târziu cu greutatea trupului, în clipa prăbuşirii”, (p. 24) Notaţia aceasta este concretă, are relief şi duritate. E curios poate, dar în ciuda manierei sale lirice şi în ciuda simpatiei sale pentru absurd şi fantastic, d. Bonciu scrie pe alocuri cu o viguroasă precizie senzorială şi cu o foarte exersată ureche pentru nuanţe: „Şi-a desprins butonii rochiţei, începând de la tivul de jos, cu o singură mişcare râpâită, cu ploaia scurtă de mărgele risipite pe parchet...” (p. 84-85). Rareori o senzaţie auditivă este prinsă aşa de direct, aşa de just. Aceste calităţi de expresie se organizează uneori în portret, desenând cu nu ştiu ce forţă vizuală o figură de erou sau eroină, din care nu lipseşte linia burlescă, linia de şarjă şi satiră, dar nu lipseşte mai ales senzaţia irevocabilă a vieţii. lat-o pe Matilda: <*■ „Era mare, bolnăvicioasă, cu părul spălăcit, făcut coc pe creştet, dintr-o codiţă încolăcită şi subţire ca de şoarec, cu un cap pătrat şi un nas de clown, butucănos, cu nările în vânt, tăiate parcă din două bucăţele de întuneric.” 180 MIHAIL SEBASTIAN „Privirea ochilor ei de peşte fiert era ştearsă. Buzele groase lăsau să i se întrevadă lopeţile dinţilor albi, puternici şi rari.” (p. 121) ) Inegalărv- şi am arătat de ce -/cartea d-lui H. Bonciu are antimite pagini excepţionale: sunt paginile dedicate iubirii fizice. Mi-e greu să citez. Mă tem că izolate într-un articol de critică, aceste pasagii şi-ar pierde forţa lor de sumbră sensualitate. Mă tem că l-ar putea deruta pe lector, păcălindu-1 cu o trivialitate ce în carte nu există. E de ajuns să spun că numai în Lawrence am găsit astfel de evocări ale actului amoros, evocări păstrând parcă în cuvinte flăcările mitului. Sunt câteva femei în Bagaj şi toate trăiesc într-altfel, cu altă tensiune, în alt vârtej sensorial, prezenţa masculului. Dar e în scrisul d-lui Bonciu o înclinare spre grotesc, ce adaugă acestor pagini un depărtat rânjet tragic. / ţ Supărătoare prin superstiţii tehnice şi procedee moderniste, Bagaj e o lectură ce oboseşte prin intenţiile sale pirandeliene, de disociere, de psihologism, de dedublare. Socotesc întreagă această parte a operei, complet caducă. Dar cartea are lucruri de înaltă calitate, iar d. H. Bonciu e un scriitor cu posibilităţi mari. P.S. I-am fi fost recunoscători d-lui H. Bonciu dacă ne-ar fi spus cine este acel Egon Schiele, care semnează cele câteva admirabile schiţe şi desenuri ce însoţesc cartea. Sunt unele imagini halucinante, de vis, între catastrofa şi grotesc. PUBLICISTICĂ 181 ANASTASE SIMU A fost un om care reabilita noţiunea de avere. Banii pe care i-a stăpânit, i-a stăpânit cu conştiinţa de a-i avea în păstrare nu pentru el, ci pentru noi toţi. Nu era un om bogat: era un mandatar al colectivităţii, un administrator al unui bun public. îndeplinea o funcţiune socială pentru care norocul i-a dat toate posibilităţile. închipuiţi-vă că într-o zi de idealism Statul Român s-ar fi decis să întemeieze un muzeu de artă plastică şi că ar fi însărcinat pe cineva cu alegerea pieselor de muzeu. Anastase Simu ar fi putut fi numit în această demnitate. Dar Anastase Simu n-a aşteptat un asemnea idealism de stat şi s-a numit singur, fără decret, din iniţiativă proprie, din vocaţie, din devotament, ctitorul primului nostru muzeu de artă. E patetică simplicitatea cu care acest bătrân se făcuse servitorul propriei lui averi, de care personal se detaşase fără prea multe gesturi. De câte ori am fost la muzeul Simu - duminicile dimineaţa, mai demult - l-am găsit acolo. Nu ştiu dacă venea totdeauna sau dacă a fost o întâmplare. Era ceva meticulos în privirea cu care l-am văzut făcând ocolul sălilor, oprindu-se în faţa unui tablou, dând un ordin unui om de serviciu. Dacă nu i-aş fi cunoscut chipul din ziare, aş fi crezut că este „conservatorul” muzeului. Asta şi era, la drept vorbind. Cum vreo doi tineri se opriseră în faţa unei vitrine cu medalii, Anastase Simu se apropiase de ei să le dea explicaţii. Nu-1 auzeam din colţul în care mă oprisem, dar îl priveam vorbind. Ce cap de profesor! 182 MIHAIL SEBASTIAN Ar fi trebuit poate să i se ceară din timp să scrie istoria muzeului său. Ne-ar fi spus lucruri juste, cuminţi, instructive despre piesele pe care le-a adunat de-a lungul unei lungi vieţi de căutare. Anastase Simu nu era un colecţionar capricios, nu era un diletant, nu era un amator. Muzeul acesta o dovedeşte, muzeul acesta care nu e bazar de achiziţii întâmplătoare, ci o adunare ordonată de opere, pe care le-a selectat un ochi educat, un bun gust fără mari îndrăzneli, dar şi fără vechi prejudecăţi, o sensibilitate artistică, înţelegătoare. La timpul lui, Anastase Simu a făcut un gest de mică revoluţie: a preţuit sculptura lui Bourdelle. A preţuit-o într-o vreme în care această sculptură depăşea cu mult nivelul înţelegerii generale. îmi amintesc a fi citit undeva câteva cuvinte ale lui Anastase Simu despre Bourdelle, cuvinte de o fervoare şi o căldură ce contraziceau aparenţa lui placidă. Adevărul e că, sub expresia lui potolită, de bătrân calm, puţin obosit, Simu păstra o pasiune permanentă pentru artă. Era bătrân, şi moartea îl găseşte împăcat, la sfârşitul unei vieţi care s-a împlinit armonios pe sine însăşi. Dar ne plăcea să-l ştim pe Anastase Simu printre noi. Gândul că undeva se află un om de calitatea lui morală era consolator. Omul acesta răscumpăra prin prezenţa lui atâtea deprimante aspecte ale vieţii noastre. El ne da dreptul să credem în resursele de creaţie, de devotament, de pasiune intelectuală ale societăţii pe care le învrednicise. De câte ori gazetele ne aduceau vestea unei noi mizerii morale, de câte ori se descoperea o nouă afacere, o PUBLICISTICĂ 183 nouă mare escrocherie, o nouă brutalitate oficială, o nouă injustiţie, de câte ori eram pe pragul de-a deznădăjdui de soarta vieţii noastre publice sau de soarta culturii noastre, avem totuşi dreptul să ne amintim şi să ne facem curaj spunându-ne: „da, dar mai este Anastase Simu”. Anastase Simu nu mai este. PERPESSICIUS L-am ascultat serile trecute la radio, vorbind despre cărţi. Şase cărţi într-un sfert de oră. Pentru fiecare a spus cuvântul just, din fiecare a ales citatul revelator. Perpessicius iubeşte ca nimeni altul cărţile. L-am ascultat cetind versuri - versuri pe care şi eu le citisem, şi totuşi aveam impresia că atunci întâia dată le cunosc. Lectura lui Perpessicius este ea însăşi un act de critică, un act de înţelegere. Restabileşte accentul, reliefează detaliul, pune în valoare fiece nuanţă. V-aţi gândit cât pierde de mult viaţa noastră literară prin absenţa lui Perpessicius din scrisul „activ”? Abia acum, când foiletonul lui de sâmbătă ne lipseşte, abia acum, după 14 luni de tăcere silită, putem măsura locul pe care acel articol săptămânal de critică îl ocupa în lumea noastră, a celor care cetim, a celor care scriem. O carte românească apare aproape totdeauna într-un complex de adversităţi şi indiferenţe, 184 MIHAIL SEBASTIAN deopotrivă de rezistente. Se pot prevedea până în detalii reacţiunile ce vor urma. „Jocurile sunt făcute”, jocurile sunt de mult făcute în clipa în care o nouă operă a pătruns cu timiditate sau cu insolenţă în vitrina librăriei. Sunt totuşi câteva şanse - extrem de puţine - ce pot schimba destinul unei cărţi şi o pot rupe din plasa de simpatii şi antipatii preconstituite. Una sin aceste şanse este critica lui Perpessicius. O carte care a ajuns în mâinile lui a ajuns în mâinile celui mai bun dintre cetitori. Umanist prin cultură, modem prin curiozitate, Perpessicius ştie să încadreze o operă în familia ei spirituală, să-i distingă firele ce o leagă de timpul ei, să-i găsească valorile corespondente, să-i aducă la lumină rădăcinile ascunse. Cărţile sunt vii în mintea acestui admirabil cetitor, care nu schematizează şi nu reduce, dar face lumină şi pune ordine. Peisagiul său critic e larg, divers, multiplu. Urmăresc cu o vie bucurie jocul variat de lumini sub care un articol al lui Perpessicius pune o carte, cum ar pune sub diverse proiectoare un vas de alabastru, spre a-i descoperi toate reflexele, toate nuanţele. Plăcerea de a-ţi confrunta judecăţile tale critice cu ale altuia este îndeobşte un subtil joc de gândire. Dacă ar fi numai pentru asta, şi încă n-aş renunţa vreodată la critică. Dar când judecata cu care îţi măsori o impresie este a lui Perpessicius, desfătarea e fără egal. El n-a trădat nicio carte. Câţi din noi ar putea spune acelaşi lucru? Scrisul lui nu e ofensiv, critica lui nu e „combatantă”. Acolo unde estetica noastră, jignită sau iritată, reacţionează cu un cuvânt tare, PUBLICISTICĂ 185 Perpessicius pune doar un surâs, o aluzie, o reticenţă. Noi avem părtiniri şi aversiuni intelectuale, el nu are decât o largă dispoziţie de a înţelege. Dar dacă scrisul îi este îngăduitor, gustul îi e ferm şi decis. Cetitorul de literatură nu are un tovarăş de lectură mai instructiv decât Perpessicius. Iar scriitorul nu cunoaşte un mai atent şi mai sensibil martor. O carte e un lucru pe trei sferturi pierdut în momentul în care ai aruncat-o în lume. O spun şi din scurta mea experienţă personală, o spun şi din lecţia -mai veche şi mai autorizată - a altora. Trebuie să te resemnezi a lăsa în umbră o bună parte din lucrurile pe care ai încercat să le exprimi. Se întâmplă însă câte un cetitor miraculos, care să vadă tot. Un cetitor care să vadă mai mult şi mai departe decât ai fi vrut să-l laşi. Un cetitor care să treacă direct spre resorturile cele mai intime ale actului de creaţie. încerci atunci un sentiment de surpriză şi de emoţie care îţi răscumpără un car de brutalităţi şi neînţelegeri. Acest cetitor e Perpessicius. Ani de-a rândul i-am aşteptat foiletonul de sâmbătă ca să verificăm o impresie sau să ne supărăm de o laudă ce contraria temperamentul nostru mai vehement. Ani de-a rândul ne-am servit în lecturile noastre de acest ghid, care aducea literelor române mai mult spaţiu, o mai largă perspectivă, mai numeroase şi mai diverse puncte de reper. Astăzi, când Perpessicius e redus la critica zgârcit cronometrată a postului de radio, ne simţim, în dubla noastră calitate de scriitori şi cetitori de cărţi, prădaţi de un îndreptar, lipsiţi de un prieten. 186 MIHAIL SEBASTIAN JURNAL DE RADIOFONIST Mă lupt în fiecare seară cu şuruburile aparatului meu de radio ca să prind şi să fixez glasul Parisului, dar nimic nu e mai greu şi mai nesigur. Raporturile franco-germane nu sunt prea cordiale nici în lumea undelor hertziene, se găseşte aproape totdeauna o voce teutonă care să-mi întrerupă contactul cu Paris P.T.T. sau Paris Eiffel. M-am apucat să opresc placa luminoasă în dreptul postului căutat şi să aleg din primele huiete câteva cuvinte limpezi, m-am apucat să prind de coarda lui sonoră un arcuş de vioară, şi din dreapta sau din stânga năvăleşte un discurs al d-rului Brick, o cuvântare a d-rului Goebbels, un comunicat al poliţiei din Konigsberg... E un război nevăzut care se dă seară de seară la gura difuzorului meu francofil. Oriunde aş căuta vocea Franţei, mă împiedec de un „Siinder” german. La Paris P.T.T. stă de strajă un Breslau, la Toulouse, Berlinul, la Lyon, Koln. E o rivalitate pe care cetăţenii fără radio nu o pot bănui, căci - am băgat de seamă -, dacă ridici capul spre cer, nu se observă nicio încăierare între norii aceştia alburii, între aceste stele reci de martie, printre care totuşi se plimbă nevăzute vocile lumii... Nu pot să explic bucuria cu totul specială de a prinde un post parizian. Programul e de cele mai multe ori mediocru şi se repetă la nesfârşit. (Am auzit-o cred de 50 de ori pe Ninon Vallin cântând A Paris torn Ies deux din Manori). Dar vocea acestui speaker ce-mi anunţă că e ora 18 şi 32 minute deschide deodată, dincolo de cutia PUBLICISTICĂ 187 aparatului de radio, un ochi de lumină spre acele bulevarde care parcă mă simt mai aproape ştiind cât arată ceasul din faţa staţiei de metrou... Ascult cu o copilăroasă patimă buletinul meteorologic, şi faptul de a şti că plouă, e înstelat sau e ceaţă îmi dă oarecum iluzia că mă aflu acolo. Căci „plouă” sau „e frumos” nu într-un Paris abstract, care e un punct pe hartă sau o linie pe placa aparatului de radio, ci „plouă” sau „e frumos” în Place de la Convention, unde mă opresc o clipă ca să cumpăr cu 25 de centime „L'Intrantrois”, plouă în rue Lacépède, pe unde cobor spre autobuzul G, plouă pe rue La Boétie, unde am intrat într-o galerie de tablouri... Uneori, Paris-ul P.T.T. e îndurător. Am prins serile trecute al patrulea concert brandenburghez de Bach şi a fost de ajuns pentru a ierta tot chinul necesar ca să captezi şi să conservi, clar, timp de 15 minute un post atât de anemic, capricios şi pândit din toate părţile de concurenţii germani cu voce mai tare. Şi pe urmă, în altă seară, au fost o serie de tablouri muzicale pariziene de Jacques Aubert. O încântare! Este la Stuttgart o voce de speaker-iţă care răscumpără glasul tunător al miniştrilor Reichului. Cea mai frumoasă voce de care dispune aparatul meu de radio între 600 şi 2000 lungime de undă. Caldă, plină de nuanţe, vibrând parcă de sensibilitate şi inteligenţă. Stuttgartul este, de altfel, cel mai european dintre posturile germane. Noaptea, după 1, ascult de acolo muzică totdeauna bună. A fost, nu demult, o seară Prokofiev - spre uluirea mea -, căci, aproape în acelaşi timp, d. Goebbels declara, la 188 MIHAIL SEBASTIAN Berlin, că muzica modernistă este o invenţie bolşevică şi trebuie, prin urmare, exterminată. Aveam impresia că a asculta de la un post nazist concertul pentru pian şi orchestră al lui Prokofiev era un act de dizidenţă spirituală. încerc şi eu să pun puţină ordine în Europa cu aparatul meu de radio. E o împărăţie de care dispun. ÎNTRE CARAGIALE ŞI ZARIFOPOL Am subliniat într-o scurtă notă de „breviar” însemnătatea studiului pe care îl publică d. Şerban Cioculescu în „Revista Fundaţiilor Regale” despre Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol. E un material informativ care ne este pentru întâia oară prezentat, un capitol de istorie şi anecdotă literară dintre cele mai pitoreşti, dintre cele mai instructive. Este nepermis, este inacceptabil cât de puţine lucruri cunoaştem despre oamenii noştri mari. Consider drept o dovadă supremă de superficialitatea noastră a tuturor faptul că nu avem până azi o biografie a lui Caragiale. Dacă nu devoţiunea, cel puţin curiozitatea ar fi trebuit să ne îndemne a cerceta şi a evoca viaţa acestui om, viaţă ce cuprinde în peregrinările ei, în realizările, în munca, în pierderea de timp şi în diversitatea lor boemă, nu numai destinul unui mare artist, dar tabloul viu al unei epoci. Ne mulţumim cu un „nenea Iancu” anecdotic care -de ce să nu o spunem? - nu este în evocarea noastră PUBLICISTICĂ 189,J amuzată mai mult decât alt nenea Iancu - Brezeanu de exemplu. Imaginea aceasta prea gros împinsă spre caricatură este aşa de mult răspândită, încât atunci când un scriitor de calitate, ca d. Lovinescu, încearcă să ne învieze chipul lui Ion Luca, recurge tot la ea, utilizând aceleaşi efecte directe de vocabular, aceeaşi dispoziţie cheflie de bun băutor. Am suspectat totdeauna această brutală prezentare a lui Caragiale. Pentru mai multe motive, de ordin diferit, din care cel puţin două mi se par convingătoare. întâiul, sunt în Caragiale o seamă de elemente de-a dreptul tragice, în contrazicere totală cu legenda lui de umorist exclusiv. E un vechi gând, pe care nădăjduiesc să-l realizez odată, acela de a scrie un studiu despre această latură, vizibilă nu numai în teatrul său {Năpasta), dar chiar în Momente şi schiţe. Recitiţi Grandjtiotel Victoria Română, Cănuţă, om sucit, Două IdzuYi. Vă vor pune pe gânduri şi vă veţi întreba dacă prea simpla imagine a unui Caragiale umorist şi stâlp de cafenea, celebru în şuete, nu trebuie revăzută. Este apoi un al doilea element - de biografie acesta - ce contrazice această greşită faimă: este exilul la Berlin. Fuga lui Caragiale, singurătatea atât de sever păstrată, voita depărtare de ţară, exilul cu un cuvânt nu este actul unui Mitică oarecare şi nici al unui Mitică de geniu, trebuie poate căutată aici cheia unei vieţi mult mai complexă decât ne-am obişnuit să credem. Aceste gânduri sunt actualizate azi de studiul d-lui Cioculescu asupra corespondenţei cu Zarifopol. 190 MIHAIL SEBASTIAN Aşteptăm cu o nerăbdare ce egalează fervoarea noastră de cetitori ai lui Caragiale, aşteptăm publicarea acestei corespondenţe. 416 scrisori, cărţi poştale şi telegrame, oricât de succinte ar fi, constituie un dosar cu adevărat revelator. Ne-o dovedeşte deocamdată d. Cioculescu în acest comentariu, atât de metodic şi cuprinzător, încât ne dă impresia de a fi răsfoit noi înşine nepreţuitele hârtii. Inutil să spunem că nu ne mulţumim cu atât şi că aşteptăm editarea lor. Nu o simplă întâmplare l-a făcut pe Caragiale să-şi aleagă dintre toţi corespondenţii posibili pe Paul Zarifopol. E o amiciţie ce justifică încă o dată întrebările noastre asupra complexităţii acestui om, care a lăsat prin cafenele atâţia boemi hazlii, pentru a alege cu un ochi foarte sigur inteligenţa subţire şi simţul critic excepţional al lui Zarifopol. E un cuplu intelectual surprinzător şi plin de revelaţii. „... multe lucruri bune mi-ar fi plăcut şi mie, ca oricărui muritor, pe lumea asta, însă niciunul mai mult ca VORBA PE DEASUPRA LIMPEDE, DAR ADÂNCĂ LA ÎNŢELES” (R.F.R., anul II, nr. 3, p. 645). „Vorba pe deasupra limpede, dar adâncă la înţeles” e o întreagă estetică, şi găsită într-o scrisoare a lui I.L. Caragiale către Paul Zarifopol îi defineşte pe amândoi, şi arta unuia, şi critica celuilalt. Asemenea fericite expresii se găsesc numeroase în puţinele texte care ne-au fost deocamdată înfăţişate. Aşteptăm cu emoţie restul. PUBLICISTICĂ 191 MADAME HANAU A fost arestată zilele trecute la Paris, pentru a ispăşi trei ani de închisoare corecţională. Excrocherie, abuz de încredere, bancrută frauduloasă... Deznodământ stupid al unui mare temperament. Dacă e îngăduit să facem puţină psihologie în dauna moralei, ne putem lua dreptul de a deplânge destinul d-nei Marthe Hanau, care termină între gratii o extraordinară aventură. Femeia aceasta este fără îndoială „cineva”. Câmpul ei de luptă nu a fost alcovul, ci bursa - unde şi-a strămutat fără sentimentalism armele de seducţiune, de patimă, de ferocitate. Seducţiune financiară, se înţelege, căci a avut bunul gust de a nu trişa cu feminitatea şi a fost din capul locului un om de afaceri, nimic altceva. Până la Marthe Hanau, femeile - aventuriere luptau cu ceea ce le era mai la îndemână: cochetărie, farmec, buduar. Aventura lor trecea neapărat prin amor, dacă nu rămânea definitiv acolo. Marea aventurieră era marea curtezană. Alte resurse de a forţa poarta destinului, femeile nu aveau. Madame Hanau e o deschizătoare de drumuri, e prima emancipată, fiindcă e prima femeie desfăcută complet de superstiţia dragostei. Afacerea Hanau este o afacere de bani, de acţiuni, de scripte. Nicio adiere de iubire în acest dosar, al cărui erou principal e o femeie. Niciun bilet roz, nicio slăbiciune, niciun capriciu. Cu cât e mai feminină afacerea Stavisky! Excroci galanţi, excroci patetici, excroci romanţioşi, niciunul n-a avut forţa acestei femei, care-şi juca jocul până la urmă fără să suspine după nimeni, 192 MIHAIL SEBASTIAN fără să suporte suspinul cuiva. Este în viaţa Marthei Hanau un moment care-i ridică până la eroism curajul şi care dă întregii poveşti, oricât ar fi de abjectă, un accent de vitejie morală. Cuvântul pare deplasat, dar îl risc totuşi. Era în 1930, prin mai. M-me Hanau fusese pentru prima oară arestată şi depusă în prevenţie la închisoarea Santé. Ca să protesteze împotriva detenţiei, pe care o socotea abuzivă, prizoniera declară greva foamei şi o ţine timp de vreo zece zile, când e transportată în stare aproape letargică la un sanatoriu, sub paza permanentă a doi gardieni. De aici, printr-un efort pe care medicii se declarau mai târziu incapabili să-l înţeleagă, evadează noaptea, de sub ochii gardienilor. Senzaţie, rumoare, scandal! Unde e Madame Hanau? A dispărut Madame Hanau! Madame Hanau n-a dispărut. Madame Hanau se află în celula ei de la Santé, unde s-a întors singură şi de unde nu vrea să plece decât liberă. Ziarele nu aveau titluri destul de groase ca să anunţe această stupefiantă veste. Imaginaţi-vă cursa acestei femei, în a 11-a zi a foamei, pe străzile Parisului, noaptea, evadată de sub dubla pază a gardienilor şi a infirmierilor, aruncându-se într-un taxi, ajungând la porţile închisorii, bătând să i se deschidă şi cerând în sfârşit să fie închisă. Recunoaşteţi că trebuie pentru o asemenea nebunie mult orgoliu, multă rezistenţă, mult dispreţ de oameni, multă îndârjire intimă. A urmat apoi o interminabilă serie de procese, unde Madame Hanau s-a apărat cu sălbăticie, provocând, ameninţând, explicând. A urmat, în sfârşit, PUBLICISTICĂ 193 ziarul „Forbes” prin care, pe trei sferturi silită, Martha Hanau schiţa un plan de redresare economică, indicând cu largheţe cele mai rapide şi mai pitoreşti metode de a deveni bogat. Toate acestea se termină, poate nu definitiv, astăzi, când porţile închisorii i se deschid eroinei pentru trei foarte lungi ani. Cariera va continua după trecerea lor? Fie că da, fie că nu, Madame Hanau rămâne un caz pe marginea căruia avem multe de gândit. Directoare de bancă, directoare de ziar, ea abordează cu o decizie virilă domenii ce erau exclusiv rezervate gangsterilor de sex masculin. Nu este comic să mai discutăm despre drepturile femeii, despre revendicările ei publice şi despre obligaţiile ei sentimentale când o femeie ne oferă un asemenea exemplu de cutezanţă şi de aventură? Viaţa modernă îi creează mereu femeii cele mai extravagante forme de libertate, în timp ce noi, cu o înduioşătoare inocenţă, cugetăm mai departe despre pasiune, psihologie, amor, fidelitate, sentimentalism. Vă propun un excelent subiect de meditaţie, Madame Hanau şi eternul feminin. N. DAVIDESCU: HELADA Cetitorul a remarcat, sper, silinţa noastră de a schiţa în aceste cronici literare cadrul general al unei cărţi: „antecedentele” ei, sensul ei în ansamblul operei aceluiaşi scriitor. 194 MIHAIL SEBASTIAN Nu voi face acest lucru pentru Helada, deşi de mult mă ispiteşte o privire generală asupra scrisului lui N. Davidescu. Dar ar fi un lucru prea dificil şi necesitând un spaţiu mult mai încăpător decât al cronicii noastre obişnuite. Socotesc capitolul literar Davidescu un adevărat „caz” în literatura noastră. E unul din cei mai interesanţi scriitori români şi totuşi unul din cei mai puţin cunoscuţi. Publicul mare a rămas departe de opera sa, atât de multiplă prin preocupări, prin metode, prin posibilităţi. E adevărat că ceea ce numim noi „publicul mare” este opac în general faţă de poezie şi critică - prin urmare şi faţă de poezia şi critica d-lui Davidescu. Dar explicaţia aceasta devine insuficientă când considerăm activitatea d-sale de romancier, la fel de puţin cunoscută în conştiinţa publică. Dacă am face unul din acele stupide plebiscite, frecvente mai ales în presa străină, şi am cere publicului să noteze în ordinea valorii lor zece nume de scriitori, mă întreb dacă d. Davidescu ar fi -cum se zice de la o vreme - „plébiscitât”. înclin să cred că nu. De ce? Cum se explică această răceală în jurul unei opere ce însumează 25 de ani de activitate, câteva cărţi de poezie, câteva cărţi de critică şi mai multe romane, toate menţinute într-o zonă superioară de artă? Iată o întrebare pentru care, repet, pentru care cronica de faţă se recunoaşte a fi insuficientă. Păstrez întrebarea şi îmi rezerv dreptul de a-i răspunde în capitolul dedicat d-lui Davidescu în studiul despre „romanul românesc” ce va apare cândva, dar nu prea târziu. PUBLICISTICĂ 195 Lirica d-lui Davidescu este foarte exact organizată. Simţul construcţiei o domină. E o poezie de gândire, de reflecţie, de luciditate. Nimic confuz, nimic lăsat în voia elanului liric, nimic nesupravegheat. „Inspiraţia” în sens de transă îi este străină. Emoţia nu încape în această poezie decât după ce a fost purificată de tot ce avea obscur, direct, visceral. Dacă au fost vreodată oarecari flăcări în acest lirism, ele nu se văd. Ele au precedat actul de creaţie şi au fost definitiv consumate în acest act. Poezia d-lui Davidescu e deliberată. Ea pleacă de la o concepţie bine lămurită, pe care apoi o desăvârşeşte detaliu cu detaliu, aşa cum clădirea unui edificiu nu face altceva decât să împlinească în fapt ceea ce în schemă fusese prestabilit. Decis să-şi cânte destinul istoriei umane, în momentele ei culminante de echilibru şi cultură, d. Davidescu a întreprins o vastă construcţie poetică, ce trebuie să cuprindă Iudeea, Helada şi Roma. Este ceva epic în acest proiect, ale cărui prime două etape se află azi realizate. în Cântecul omului, poetul a evocat Iudeea. în Helada cântă antica Grecie. Când va scrie Roma (pe care o anunţa nu demult prin „Rampa”)^ ciclul va fi închis. (Afară dacă acest 'cântec al omului nu-şi va întinde mai departe braţele spre Evul Mediu şi spre timpurile moderne.) Helada e un breviar clasic prin temele alese, prin eroii cântaţi, prin peisajele evocate. Mitologia elenă, epopeea şi drama îi dau poetului subiecte sau numai pretexte pentru cântecul său. Nereide, argonauţi, bacante, zei, zeiţe şi eroi populează aceste pagini închinate geniului helenic. Teme străvechi, desprinse din Homer, 196 MIHAIL SEBASTIAN sunt din nou evocate în scurte tablouri. Momentele mari (plecarea lui Homer, moartea lui Agamemnon...), cupluri celebre (Alfeu şi Aretusa, Pasifae şi taurul, Andromeda şi Perseu, Dafnis şi Cloe), figuri tragice (Ifigenia, Oreste, Prometeu), o întreagă lume de legendă îi creează acestei Helade culoarea locală. Nu cred însă că esenţa clasică a poemului d-lui Davidescu se reduce la aceste elemente, în definitiv exterioare. Clasic este în volumul acesta suflul interior al cântecului, spiritul evocării, stilul poetului, atitudinea sa (dacă acest cuvânt este posibil aici) faţă de materialul epic şi liric pe care îl lucrează: Şi ceasul întreg e vizibil de sus ca pe o largă Şi caldă privelişte... (p. 143) O asemenea viziune „de sus”, cuprinzând întreg peisajul helenic în aspectele lui, dar mai ales în semnificaţiile lui, ne prezintă cartea aceasta. Cerebral, d. Davidescu e preocupat îndeosebi de semnificaţii, nu de pitoresc. De aceea poemul său pare pe alocuri abstract, liric, urmărind mai mult o idee decât o senzaţie: Trec una după alta formele Şi-n cercul fraged al ideii Obârşia-şi găseşte zeii Şi rostul îşi arată normele (p. 5) Forme, idei, norme, iată elementele Heladei d-lui Davidescu. Ele sunt exprimate de multe ori cu răceala unei sentinţe, cu preciziunea unui proverb: Ispăşirea şi durerea sunt doar trepte de suit Către o mereu mai largă şi mai luminoasă sferă De-n(elegere cu rostul omului în nesfârşit! (p. 146) PUBLICISTICĂ 197 Iată o adevărată frază de eseu, iată o adevărată definiţie. Această manieră dă uneori poemului un ton didactic, un ton rece şi reţinut, un ton de expunere, a cărui lipsă de căldură este compensată de demnitatea expresiei. D. Davidescu scrie cu răceala unui epigramist clasic şi versul său are în unele pagini o lapidaritate de epitaf, de inscripţie. Dar nici în măsura în care e narativ, didactic, abstract, poemul aceasta nu sărăceşte misterul Heladei pe care o cântă, ci îi lasă întreagă realitatea ei plastică: Nemurirea e aici un fapt Şi gloria e pipăită, (p. 66) Orgolioase versuri, ce indică arta poetică a volumului. Ceea ce am numit eu cu un termen primejdios „didacticismul” liricii d-lui Davidescu nu este singura trăsătură a operei sale şi poate nici cea mai importantă. Helada cuprinde o anumită splendoare alexandrină, făcută din lumini somptuoase, din jocuri sonore. Voluptatea, bucuria de a trăi, instinctul jocului sunt cântate cu o artă minuţioasă, ce nu opreşte însă vivacitatea mişcării, buna ei voie, libertatea ei. Accentele dionisiace ale poemului nu se sting sub severitatea formei, care ştie să urmeze cu supleţe senzaţia păgână de euforie în mijlocul naturii: TnApurile-n spumă albă, ale lor Stau ca nişte trunchiuri de copaci în noapte Şi strivesc pe cerul apei de fosfor Stelele ca nişte fructe-n flăcări coapte (p. 11) 198 MIHAIL SEBASTIAN sau: Era strălucitoare şi rădea Ferindu-se de val pe gâtul lui Şi mirosea nostalgic a gutui Şi-a nufăr, marea când o atingea (p. 116) Marmora rece a versurilor, aşa de sever dăltuite, se încălzeşte aici de suflul senzaţiei şi al pasiunii, mereu prezente, deşi de atâtea ori voluntar reprimate. Emoţia străbate lumina printr-un cristal, prin armura versului. Şi ne-am găsit de-a pururi două şivoaie Al căror curs în aur moale se-ndoaie Şi se-mpreună-n largul mării ca un îmbrăţişat de nimfă şi de faun. (p. 21) Sau: Vino în singurătatea mea Să privim cu gândurile florile Şi sforţarea lor în sus de stea înainte de-a se-ntoarce zorile, (p. 122) Dar mulţimea citatelor pe care m-aş simţi obligat să le fac mă descurajează. Aş fi vrut să transcriu în întregime cel puţin poemul Stela funerară (p. 100). Cetitorul va repara singur această omisiune şi pe celelalte. Helada este şi din alt punct de vedere o operă de excepţional interes. Ea constituie o complexă experienţă poetică de ordin tehnic. D. Davidescu nu e numai un poet: e şi un meşteşugar. (De altfel, în anumit sens, cuvintele acestea, dacă nu sunt sinonime, sunt complimentare.) Arta versului îl preocupă în toate nuanţele ei posibile. în cele o sută de poeme pe PUBLICISTICĂ 199 care ni le prezintă în ciclul Heladei, sunt încercate şi duse până la virtuozitate formală nesfârşite ritmuri, rime, nenumărate moduri de expresie poetică. Varietatea lor arată o ştiinţă a prozodiei demnă să formeze o lecţie de artă şi disciplină. Din insule departe-n INSULE Şi parcă cu tot DINADINSUL E De pe un ţărm... (p. 12) Din al cărei tainic ZVON A Răsărit Eroina-n asfinţitul întrupată-n ANTIGONA (p. 101) Am înfruntat uscatul ionic şi MAREA Şi gândul meu cu valuri repezi în ZARE A Strigat... (p. 20) Nu citez aceste rime de extravagantă inventivitate pentru valoarea lor în sine. Nu cred că d. Davidescu crede în rime. Vreau doar să indic cetitorului până la ce originale construcţii de amănunt merge în tehnica versului acest poet. Helada e o carte densă şi limpede, fruct al unei sensibilităţi organizată de cugetare şi al unui aspru travaliu artistic. PREMII Sunt doi ani de când d. profesor Guşti, pe acea vreme ministru de Instrucţie, ne-a chemat la o 200 MIHAIL SEBASTIAN consfătuire neoficială pe câţiva scriitori, pentru a ne face o neaşteptată comunicare: „Domnilor, am găsit în bugetul ministerului meu o sumă disponibilă de 140.000 de lei. M-am gândit să-i pun la dispoziţia dv., spre a face cu ei un lucru de folos, pe care să-l decideţi împreună. Ajutoare scriitorilor tineri? O revistă? Un început de editură? Nu ştiu. Vă las să hotărâţi singuri. Eu nu mă voi amesteca. Sfatuiţi-vă, decideţi şi comunicaţi-mi rezultatul. Banii sunt puşi deoparte şi îşi aşteaptă destinaţia.” Eram de faţă vreo zece scriitori, niciunul din noi în calitate oficială. Nu ştiu pe ce criteriu ne convocase ministrul; îndrăznesc să cred că pe simplul criteriu al bunei credinţe şi al tragerii de inimă. Astfel, a luat atunci naştere ceea ce se cheamă azi „Premiile Tinerilor Scriitori”. Conveniserăm din capul locului să nu dăm acelor bani o destinaţie de „asistenţă socială”, care ar fi fost şi umilitoare şi ineficace. Ne era silă de raporturile de la cerşetor la filantrop, pe care le întreţinea de obicei scriitorul român cu statul român. Era mai demn şi mai fertil să dedicăm acea sumă de bani cărţilor şi scrisului. Aşa s-a şi făcut. Nu trebuie să uitaţi că acum câţiv ani editarea unei cărţi era o grea problemă. Editorii se opriseră la contingentul 1925, dincolo de care nu mai cunoşteau pe nimeni. Se tipărea Pitigrilli, Kiribiri sau Dekobra, dar cu niciun preţ Mircea Eliade, Ion Călugăru sau Anton Holban. Cred că, în bună parte, lucrurile s-au schimbat datorită acestor „premii ale tinerilor scriitori”. Nu numai direct, prin cele şapte cărţi premiate în primăvara lui 1934, dar şi indirect, prin PUBLICISTICĂ 201 stimularea celorlalţi editori. Mă întreb dacă astfel ar fi fost tipăriţi tinerii romancieri B. Iordan şi Dan Petraşincu. E probabil că nu. în altă ordine, premiile acestea au încercat să corecteze superstiţia abuzivă a romanului, dând preferinţă poeziei şi eseului - genuri blestemate, care fac spaima editorului comerciant. Activităţile cele mai „subţiri” ale unei culturi au căpătat astfel o elegantă primă de consolare. E oricum puţină lumină, puţină graţie într-o literatură sufocată de buruieni. Era în această iniţiativă o singură primejdie: aceea de a nu promova, sub pretextul tinereţii, diverse mediocrităţi sau farse. A fi tânăr nu este un merit personal, iar a fi needitat nu este o prea dificilă glorie. Condiţiile erau insuficiente, mai trebuia prezenţa talentului, singur şi ultim criteriu. Bucuria de a înlesni un debut interesant se cerea dublată de o aspră alegere. Iată de ce trebuie aprobată severitatea comisiunii, care anul acesta nu a decernat decât trei premii din şapte. Nu trebuie compromis unul din puţinele lucruri frumoase de care dispunem. Căci lucrurile frumoase se compromit pe atât de uşor, pe cât se fac de greu. Premiile „tinerilor scriitori” se află azi în grija Fundaţiilor Regale. Regulamentul lor de funcţionare a suferit oarecare modificări, iar planurile noastre iniţiale s-au schimbat după necesităţi practice, pe care nu le puteam prevedea din primul moment. Dar e un act de dreptate să amintim astăzi din ce gând bun s-au născut aceste premii şi cui se datorează ele. D. Guşti a uitat poate că e părintele lor. Noi nu vom uita acest lucru, căci considerăm şi azi gestul de libertate, de curaj, de iniţiativă. Mai simplu spus: o faptă bună. 202 MIHAIL SEBASTIAN JACQUES RIVIÈRE / Nu cred că i se mai citesc cărţile astăzi. La Nouvelle Revue Française/îi poartă încă numele pe frontispiciu, dar e probabil că cei mai mulţi cititori nu ştiu exact ce reprezintă acest nume. Jacques Rivière a murit în primele zile ale lui martie 1925. Se împlinesc zilele acestea zece ani. E o amintire căreia timpul nu i-a şters întreaga tristeţe. N-a fost un scriitor mare. N-a avut timpul să devină un scriitor mare. Dar a fost o mare inteligenţă, o admirabilă inimă, o prezenţă. Rivière era un martor pasionat al vieţii. Ştia să vadă semnele, le recunoştea, le punea în lumină. L-a iubit pe Claudel când Claudel era pentru cei mai mulţi un necunoscut. A venit spre Gide când Gide era singur. A crezut în Proust din primul ceas, din 1913, când A la recherche du temps perdu era doar o temeritate, o ciudăţenie. Rivière a făcut critică din fervoare. Era un act de iubire, o necesitate de a înţelege şi de a adera. Nu ştiu dacă studiile sale critice „rezistă”. Sunt ani de când nu l-am recitit. M-aş mira însă să nu găsesc în ele pasiunea, patetismul, gravitatea cu care au fost scrise. Această „tensiune” îi dădea lui Rivière acea calitate, de „director” de conştiinţe, pe care vârsta nu i-a permis s-o realizeze deplin, dar care nu e mai puţin reală şi puternică în scurta sa viaţă. Rivière nu trebuie măsurat prin cărţile sale, ci mai mult prin răsfrângerea spiritului său asupra oamenilor ce l-au apropiat. E o influenţă directă, care radiază, animă, dsciplinează. O forţă psihologică naturală, un PUBLICISTICĂ 203 ascendent intelectual necăutat, o totală sinceritate care nu trişează niciodată, cu nici un preţ, iată ce făcea din Rivière un căutător şi un director de suflete. Corespondenţa lui cu Alain-Fournier (4 volume, N.R.F.) indică această vocaţie. Activitatea la ^ouvelle Revue Française” o desăvârşeşte. Acolo, in biroul lui de director al celei mai severe reviste literare, Rivière a primit timp de 6 ani atâţia oameni, atâtea manuscrise, atâtea confidenţe. Le-a primit pe toate cu o încordată voinţă de a descoperi un semn personal într-un manuscris tern, un om adevărat într-un solicitant timid, o vocaţie reală într-o încercare confuză. E de neînchipuit seriozitatea pe care Rivière o punea în citirea manuscriselor, infinitele lui scrupule de a le respinge sau accepta. Omul acesta nu se juca cu oamenii. I se părea că cel din urmă poate ascunde un semn unic de inteligenţă sau de simţire. Există o cărţulie mică, pe care îmi place cu deosebire să o evoc astăzi, la zece ani de la moartea lui Rivière. Corespondenţa lui cu Alexandre Arnoux (colecţia OJne oeuvre, un portrait, 1927). Arnoux îi prezentase lui Jacques Rivière câteva poeme, pentru a fi publicate la N.R.F. Rivière le respinge. Poemele i se par interesante, dar nu realizate. Dar pentru a-i explica tânărului poet cauzele acestui eşec, motivele lui, sensul lui, îi scrie câteva scrisori în care îi cere explicaţii, îi dă explicaţii, îl obligă să se clarifice, îl ajută să se clarifice. Gestul acesta numai Rivière îl putea face. Trebuie o prea mare iubire, un prea atent interes pentru tot ce e nuanţă şi posibilitate, pentru ca să te 204 MIHAIL SEBASTIAN opreşti cu atâta grijă în faţa unui debutant respins. „Coşul redacţiei”, prilej obişnuit de glumă, era pentru Jacques Rivière un prilej de investigaţii morale. Din acest coş a salvat el câteva condeie care altfel - fără el - n-ar fi ajuns niciodată să ia cunoştinţă de propriile lor sensibiliăţi. La 35 de ani, Jacques Rivière era criteriul moral al unei generaţii, judecătorul ei, stimulatorul ei. Tânăr fără grabă, matur fără oboseală, entuziast şi metodic, fervent şi ferm, el făcea pace între inteligenţă şi pasiune, alegând mereu hotarul dintre ele, cel mai dificil hotar. O moarte tragică l-a rupt nu numai unui destin de artă şi iubire, pe care l-ar fi dus, desigur, până la mari victorii, dar l-a răpit tinerelor generaţii pentru care putea fi un îndreptar. „TOTUL E ÎN REGULĂ” Sunt ceasuri în care disperez de soarta acestei tinere culturi româneşti, pentru care de vreo zece ani s-au afirmat atâtea bune intenţii. N-am crezut niciodată prea mult într-o „tânără generaţie” omogenă, de aceeaşi structură spirituală, cu aceleaşi orientări, cu aceleaşi obiective în artă, în gândire şi în politică. Un asemenea contingent cultural disciplinat ar fi fost şi imposibil şi regretabil. Dar am crezut, mărturisesc, într-o nouă etică intelectuală. Tinerii care debutau în scrisul românesc actual păreau să aducă un dezgust total pentru PUBLICISTICĂ 205 metodele vechi. Indignaţi de tranzacţiile, ezitările, laşităţile celor care-i precedaseră, prezenţa lor părea justiţiară. Prea mulţi sceptici, prea mulţi indiferenţi, prea mulţi farsori mişunau prin ceea ce se cheamă „publicistica”, „literatura”, „cultura” noastră. Culisele acestei culturi erau intolerabile. Un consens unanim de infamie metodică organiza succesele, stabilea reputaţiile, menţinea falsele valori. împotriva acestei lamentabile plase de păianjen părea să se ridice echipa tinerilor scriitori. Nu aveau superstiţii, nu aveau situaţii personale de apărat, nu cunoşteau susceptibilităţi de menajat. Violenţa lor putea fi injustă: nu era în niciun caz interesată. Cu mâinile libere, cu un curaj din fericire imprudent, puteau lovi fără să se teamă de bilete, de telefoane, de intervenţii, de ameninţări. Era un oficiu de ecarisaj moral. Aveau putinţa să-l facă, aveam dreptul să-l aşteptăm. Numai în acest sens am crezut în „tânăra generaţie” şi numai în acest sens eram bucuros să mă simt solidar cu ea. A restabili drepturile competenţei, a lichida diletantismele de orice fel, a face imposibil jocul atât de facil al plagiatului camuflat, a revizui vechea scară de valori, falsificată cu bună ştiinţă sau cu inconştienţă, a pune puţină ordine pe acest maidan al reputaţiilor - iată ce putea să ceară cultura românească tinerilor ei lucrători din ultimele generaţii. Astăzi suntem edificaţi. Junii justiţiari au trecut prin proba clasică a relaţiilor personale. Obsesia succesului i-a dezarmat pe unii, oboseala pe alţii. 206 MIHAIL SEBASTIAN Iată un tânăr debutant, care dă un interview despre sine însuşi, cu o juvenilă importanţă, dar şi cu o intolerabilă lene morală: „Dacă cetitorii îmi cumpără cartea, totul e în regulă”. Cine e acest blazat, acest sceptic, acest acrit, acest amărât, acest cinic, acest prost, care poate spune şi semna liniştit o asemenea mărturisire, o asemenea platitudine? Cine e acest agent electoral, care face din sufragiul cumpărătorilor săi un criteriu de artă? La atâta lucru se reduce bucuria lui de a da viaţă unei cărţi? „Dacă cetitorii îmi cumpără cartea...” Dar dacă n-o cumpără? Cetitorii nu l-au cumpărat pe Eminescu şi nu-1 cumpără pe Arghezi, nu l-au cumpărat pe Mallarmé şi nu-1 cumpără pe Valéry, nu l-au cumpărat pe Stendhal, nu l-au cumpărat pe Rimbaud, nu l-au cumpărat pe Proust. Cetitorii nu cumpără şi nu cunosc cărţile d-nei Bengescu, nu cumpără cărţile lui Anton Holban, nu le cumpără pe ale lui Ion Vinea... Nimeni, desigur, nu dispreţuieşte banii cetitorilor şi nimeni nu duce indiferenţa până acolo încât să refuze un succes de librărie. E o chestiune de noroc, de întâmplare, de accident... Căci altfel nu veţi explica niciodată de ce Samuel Butler moare sărac, necunoscut, ignorat, cu cărţile nevândute, cu manuscrisele netipărite. Cetitorul cumpără orbeşte: cumpără o carte excelentă a lui Axei Munthe, dar cumpără şi o mizerie de Toneghin-Bilciurescu. Cine îşi poate imagina că aceste accidente au vreo legătură cu arta? „Totul e în regulă!” Cu astfel de ideal, câte concesii, câte desfrânate umilinţi, câte trivialităţi nu PUBLICISTICĂ 207 va consimţi scriitorul obsedat de foamea tirajului? Totul poate fi în „regulă” pentru un bătrân plictisit de scris, pentru un jurnalist cinic, pentru un scrib uzat de ţigări, bârfeală şi şvarţuri. Dar pentru un tânăr? Ascultaţi-1 cum vorbeşte: „Cărţile nu trebuie să fie mari. Cărţile trebuie să placă, să indigneze... Cărţile care obligă pe cetitor să-şi închidă revolverul în casa de fier şi să arunce cheia pe fereastră, sau cele care-1 silesc să-şi bage picioarele în apă rece ca să le înţeleagă, ar trebui arse”. Trec peste trivialitatea „picioarelor în apă rece”. Reţin numai atacul împotriva cărţilor „mari” (între ghilimele) şi împotriva operelor dificile. La foc deci cu Shakespeare, care e greu de înţeles. La foc cu Dante, care e plictisitor. La foc cu Proust, care este apa-n piuă. Să rămânem doar cu: Sunt studentă, Camere mobilate şi Kremlin. Le vom înţelege fără apă rece. Această batjocorire a efortului, acest dispreţ pentru seriozitate, această „luare peste picior” a orgoliului artei, aceste mărunte atentate de prost gust le comite un tânăr. N-are încă 30 .de ani, n-a făcut mare lucru în viaţă, nu i-a simţit încă vânturile cele mari, n-a luptat cu nimeni, n-a rezistat nimănui - dar a şi cedat banilor, tirajului, publicului, succesului. Totul e în regulă... TEATRUL DE IDEI Mă gândeam serile trecute, asistând la piesa lui Pirandello de la Naţional, mă gândeam cât sunt de 208 MIHAIL SEBASTIAN puţin încăpătoare formulele critice şi cât de repede îşi uzează ele înţelesul. Teatrul lui Pirandello este un teatru de idei. (Dacă aş avea loc, aş preciza: teatru de „idei fixe”.) Cu 30 de ani în urmă, teatru de idei făcea Paul Hervieu. înaintea lui - evident pe un plan superior de artă - Ibsen. Şi mai înainte Dumas-fils. Era teatrul de probleme, teatrul cu teză. Simplicitatea lui tehnică ni se pare azi săritoare în ochi. Procedeele lui ni se par rudimentare. O „idee” transformată în dramă. Un personaj pentru, un personaj contra, o scenă în care cele două atitudini se ciocnesc - şi pe urmă deznodământul, care punea concluzii. Construcţia dramatică avea ceva silogistic. Trei acte - două premise şi o concluzie. Asta era tot. Astfel s-a discutat în teatru problema divorţului, problema emancipării femeii, problema libertăţii individuale, problema eredităţii şi alte câteva duzini de probleme. Ne vine greu să înţelegem astăzi cum publicul putea lua în serios aceste „simpozioane” dramatice şi cum câteva generaţii de spectatori s-au bătut eroic pentru a promova un asemenea teatru care pe atunci era „obscur”, „abstract”, „superior”, dar nu e azi decât fără interes şi pueril. Nu e vorba numai de Paul Hervieu, evident ilizibil azi. E vorba şi de Henrik Ibsen, care rămâne mare în ceea ce avea uman şi pasional, dar se dovedeşte definitiv uzat în ideologie şi gândire. Se poate spune fără ezitare că tot ce a fost „idee” în teatrul său a căzut. Dacă rămâne ceva din Nora, nu e PUBLICISTICĂ 209 desigur teza ei - comic de inactuală - ci viaţa ce îi animă pe eroi, dincolo de orice dispută ideologică. Suprimaţi cu creionul roşu tot ce nu mai rezistă în teatrul ibsenian şi veţi vedea că i-aţi suprimat problemele, ideile, dialectica, lăsând doar fragmentele de viaţă directă, de umanitate simplă. Mă întreb dacă teatrul lui Pirandello nu este sortit în viitor aceluiaşi sfârşit. în viitor? Adică atunci când jocurile de psihologie aberantă pe care îşi clădeşte dramele vor fi prea clare. Orice artă care porneşte de la un rebus riscă să piară odată cu dezlegarea lui. Şi nu există rebusuri etern nedezlegate. Pirandello este, neîndoielnic, un mare tehnician. Aceasta îi este prima calitate, dar şi cea mai primejdioasă. Căci destinul tehnicii este de a fi mereu depăşită. Când au debutat în Europa cele Şase personagilJn căutarea unui autor, a fost o uluială generală. Ce profund! ce obscur! ce complex! Astăzi, după zece ani, complexitatea pirande-Iliană a început să-şi piardă umbrele. Se face lumină în această lume de fantoşe şi abstracţii. Sunt unele resorturi pe care le-am descoperit, sunt unele fire pe care le-am identificat. Familiarizaţi cu psicjiologia—-pirandelliană, am început să desluşim şi în aberaţiile ei anumită logică, anumite legi, anumiţi factori constanţi. E de ajuns pentru ca misterul să intre în declin. Gândiţi-vă bine dacă mecanismul dramei pirandelliene nu este un mecanism de farsă. Un personaj este confundat cu altul. Un erou trece drept 210 MIHAIL SEBASTIAN decedat şi în realitate e viu. Un om de treabă cade de pe cal, se loveşte la cap, îşi pierde memoria şi crede că e împărat. Câte drame, atâtea păcăleli. O serie de cacialmale psihologice, reciproc trase şi reciproc suportate, iată schema teatrului pirandellian. E aici un exces de trucuri, de falsificări, de simulări care devin sufocante. Te întrebi cine va interveni aici, cu un pumn brutal, să dea peste cap aceste savante construcţii mintale şi să facă loc unui gest viu, unei bătăi de inimă, unui strigăt cald. întrebare zadarnică. Ficţiunea continuă, hrănindu-se din ea însăşi, din propriile ei absurdităţi, cu ferestrele închise, cu perdelele trase, sub singura lumină a lămpilor electrice. E un „teatru de idei” - s-a spus la început şi se mai spune şi astăzi. Poate. E în orice caz un teatru de inteligenţă. Ficţiunile lui sunt cerebrale, reci, mecanice. Se mişcă desigur cu uşurinţă, cu vervă, într-un ritm nervos, ce simulează destul de bine uneori spontaneitatea, dar nu ajunge niciodată să creeze viaţa. Ai impresia că, dacă ai apropia de buzele acestor eroi o oglindă, luciul ei nu s-ar aburi. Sunt morţi. Nişte morţi inteligenţi. Discută cu vioiciune, se amuză cu paradoxe, se stimulează cu idei. Dar rămân mereu fantomatici. Sunt descărnaţi. N-au sistem sanguin, n-au căldură animală, n-au realitate fizică. Din clipa în care ai lămuri farsa psihologică ce-i adună la un loc, drama ar cădea la pământ ca un joc de fantoşe cărora le-ai spart resorturile. Pirandello e un mare scriitor de teatru, care din nefericire lucrează, într-un groaznic vid moral. Arta PUBLICISTICĂ 211 lui vine „din cap”. De aceea viaţa n-o străbate. Teatrul de idei nu poate suplini teatrul de pasiune, după cum problemele nu pot suplini oamenii. O artă nu este niciodată mare dacă ferestrele ei nu sunt direct deschise spre viaţă. COMENTARIU LA O „CĂDERE” Nu cunosc Miss Ba..., piesa lui Rudolf Besier, atât de fulgerător căzută la Bucureşti încât a determinat şi închiderea teatrului care o juca. Cunosc însă ca şi dv., din ziarele străine, succesul neobişnuit pe care aceeaşi piesă l-a cunoscut aiurea; la Londra şi la Paris cel puţin, unde îi e atât de greu unei opere străine să străbată, Miss Ba ţine de trei luni afişul teatrului „des Ambassadeurs”. Cum se explică această deosebire de noroc? De ce aceeaşi piesă poate face un mare succes pe malurile Tamisei sau ale Senei şi nu poate da decât o lamentabilă cădere pe malurile Dâmboviţei? Să fie bucureşteanul mai dificil, mai sever şi mai exigent decât spectatorul londonez şi parizian? Mă grăbesc să vă spun că, personal, n-am văzut spectacolul de la Bucureşti. Mă temeam. Văzusem nu demult, la cinematograf, Fecioarele din Whimpole Street - film care nu-i decât transpunerea lui Miss Ba... din teatru pe ecran - un film de o graţie, de o delicateţă şi o profunzime psihologică perfectă. Rareori o carte sau un spectacol îţi dă o bucurie aşa de egală, aşa de plină. Până în cele mai mărunte 212 MIHAIL SEBASTIAN detalii este păstrată grija de adevăr uman. O poezie nesigură, ca un abur de dimineaţă, ca un fum de seară, învăluie drama atroce pe care de-abia o lămurim. Ei bine, n-am îndrăznit să confrunt această emoţie cu experienţa riscată a reprezentaţiei teatrale bucureştene. Am toată stima pentru d-na Buzescu şi pentru d-nii Vraca şi Lăzărescu, dar amintirea Normei Shearer, a lui Frédéric March şi a lui Charles Laughton prea era apăsătoare. Totuşi, fără să fi văzut spectacolul, nu cred imposibil să-i înţeleg şi să-i explic căderea, grabnica şi definitiva lui cădere. Explicaţia trebuie căutată mereu în naivitatea cu care se fac la noi repertoriile de teatru. E o goană speriată după succes, fără niciun criteriu, fără nicio logică. Directorul îşi imaginează că se poate dispensa de a gândi cu propriul său cap şi de a alege sub propria sa răspundere. Foarte comod, el recurge la succesele străine, pe care le transplantează de aiurea şi le aruncă aici în nădejdea că odată cu piesa va putea transporta şi aplauzele şi publicul şi reţetele şi succesul. E o nefastă prostie, pe care până azi teatrul bucureştean a plătit-o scump, cu o cumplită serie de falimente morale. Oamenii noştri de teatru nu vor să înţeleagă acest lucru extrem de simplu, că un succes nu este o plantă care, ruptă dintr-un loc şi sădită într-altul, să dea exact aceleaşi roade. Grădinăria asta e cam grosolană şi, în orice caz, mincinoasă. Fiecare succes are un climat al său. Sunt nenumărate elemente locale ce îl determină şi îl menţin. Sunt o seamă de condiţii „atmosferice” - de atmosferă intelectuală, de tradiţie, de modă, de PUBLICISTICĂ 213 curiozitate - condiţii care creează succesul sau îl fac imposibil. Nicăieri mai limpede decât în cazul Miss Ba... nu se poate preţui importanţa acestui lucru, pe care -cu voia dv. - îl numim „climatul” unui succes. De ce „a prins” la Londra piesa lui Besier? Pentru că, în primul rând, înfăţişa o dramă şi câţiva eroi dintr-o lume scumpă englezului. Iubirea Elisabethei Baring şi a lui Robert Browning este acolo legendară. E o legendă vie, care a fecundat imaginaţia câtorva generaţii de adolescenţi şi a urmărit visurile câtorva decenii de poezie. Elisabeth Baring nu e un nume mort în conştiinţa Angliei literare, ci, dimpotrivă, un nume prestigios, un cuvânt nostalgic, o amintire veşnic nouă. Cu deosebire în ultimul timp, această amintire deşteaptă un adevărat cult. Cu ani în urmă se vorbea mult despre surorile Bronte. Acum e momentul Elisabethei Baring. Iată că în timp ce Rudolf Besier prezenta în teatru pe Miss Ba..., Virginia Woolf îl prezenta în roman pe Flush, câinele aceleiaşi ciudate Elisabeth. Vedeţi ce concurs de împrejurări, de simpatii, de curiozităţi pregătea succesul spectacolului de la Londra. Cât despre Paris, lucrurile sunt aproape identice. Curentele de simpatie literară trec mai uşor Canalul Mânecii decât ar trece şapte ţări, până la noi. Elisabeth Baring şi Robert Browning sunt citiţi la Paris r în timp ce nimeni nu-i ştie la noi. Romanul Virginiei Woolf se discută acolo pe larg, iar piesa lui Besier a cunoscut în prealabil un frumos succes de librărie. 214 MIHAIL SEBASTIAN Adăugaţi acestor lucruri moda foarte pariziană a spectacolelor de epocă, succesul tuturor evocărilor din veacul trecut, interesul foarte viu pentru mondenitatea dinainte de 1900 - interes ce a dat loc unei avalanşe de cărţi, expoziţii, concerte şi reprezentaţii - şi veţi înţelege de ce Miss Ba... poate ţine şi astăzi afişul la „Théâtre des Ambassadeurs”. Cunoştea aceste lucruri directorul de teatru care a avut nefericita idee de a traduce şi a prezenta la Bucureşti Miss Ba...? Probabil că nu. Erau prea complicate, prea vagi, prea nelămurite. Singurul lucru precis era „succesul”. Rădăcinile lui, cauzele lui, cadrul lui, spiritul lui nu interesau. E o gravă eroare, ce nu mi se pare destul de grav plătită. Poate fi însă şi o eroare fertilă? Poate constitui ea o lecţie? Poate schimba ea ceva din lenea, din nepăsarea, din lipsa de curaj şi din spaima de iniţiativă a oamenilor de teatru? Dacă-mi permiteţi să răspund fără a mai aştepta viitoare deziluzii, vă voi spune sincer: nu cred. EM. CIOMAC: VIAŢA ŞI OPERA LUI RICHARD WAGNER Nu cred că impietez asupra drepturilor cronicii muzicale scriind despre cartea d-lui Em. Ciomac. Studiul său despre Wagner nu este o monografie critică, închisă în preocupări strict tehnice, ci e mai degrabă romanul unei vieţi. Evident nu trebuie să abuzăm de acest cuvânt. D. Ciomac n-a vrut - din PUBLICISTICĂ 215 fericire - să romanţeze viaţa lui Richard Wagner. Sperăm că d-sa detestă ca şi noi acest procedeu bastard, care nici istorie nu e, nici literatură nu poate fi. Gen alimentat de toate confuziile posibile, lipsit de rigoare, lipsit de răspundere intelectuală, viaţa romanţată e o comodă poartă de diletantism şi improvizaţie. Dar viaţa lui Wagner este în ea însăşi atât de patetică, plină de atâtea mari aventuri, bătută de atâtea furtuni personale, încât simpla, recea, obiectiva ei povestire ia un involuntar ritm de roman. Critic, d. Ciomac nu consideră această calitate incompatibilă cu creaţia. O spunea foarte lămurit şi foarte frumos în interview-ul nu de mult acordat „Rampei”, prin care - cu un neascuns orgoliu -revendica pentru critică un prim loc. în ierarhia literară: „Critica, astfel cum o concep, cum o visez, e un gen literar căruia îi atribui o valoare de creaţie neasemănat mai mare decât a majorităţii aşa-zisei literaturi a «creatorilor» - romancieri, nuvelişti. Ideile ce le plăsmuieşte criticul, sensibilitatea căreia îi dă el naştere... această operă să nu fie mai pozitivă, mai de preţ decât cea a simplilor povestitori de istorioare?” Nu vom răspunde acestei întrebări. (în ce mă priveşte - deşi critic - optez pentru „simpli povestitori de istorioare”. Cu ei este viaţa.). Vom observa însă că d. Ciomac aduce în critică reale daruri de evocare, de emoţie, de sensibilitate şi că toate acestea animă scrisul său şi îi dau, chiar şi în fragmentele de comentariu tehnic, o supleţă şi o vioiciune ce depăşesc stilul monografic. D-sa îşi 216 MIHAIL SEBASTIAN defineşte singur resursele atunci când ne vorbeşte despre „mijloacele criticului emoţionat”. Formula aceasta împacă luciditatea cu emoţia şi simţul critic cu sensibilitatea. Ea defineşte de asemeni drepturile cărţii de faţă de a intra în câmpul unei cronici literare. Viaţa şi opera lui Richard Wagner îl cuprinde în egală măsură pe artist şi pe om, urmărindu-i în dublul lor drum. „Un subiect mereu actual, în care muzica este numai unul dintre elementele constitutive” spune autorul în postfaţă, explicând astfel caracterul complex al eroului, care nu poate fi înţeles integral în muzică fără a-i cunoaşte agitata lui viaţă. D. Ciomac încearcă să stabilească îndeaproape corespondenţa psichologică dintre fiecare operă a sa. Zece capitole, dedicate de la Olandezul zburător la Parsifal fiecărei opere wagneriene, surprind treptat zece momente de biografie. Sensul muzicii lui Wagner este luminat mereu de sensul tragic al existenţei sale. D. Ciomac nu părăseşte niciun moment hotarul de mijloc dintre artă şi viaţă, de unde poate realiza dificila lor sinteză. Evident, nu e în căderea noastră să judecăm elementele de interpretare muzicală pe care ni la înfăţişează cartea. Ele ni se par de un excepţional interes şi, în ce ne priveşte, vor fi în viitor, pentru fervoarea noastră wagneriană, atât de incompetentă, un preţios breviar. Ni se pare că vom avea mai multe şanse de a înţelege şi de a ne orienta în universul acesta muzical dispunând de un asemenea ghid. Dar, încă o dată, acest aspect al cărţii scapă drepturilor noastre de cronicar literar. PUBLICISTICĂ 217 Ne rămân însă în legiuită stăpânire elementele de istorie culturală şi de biografie propriu-zisă. D. Ciomac îl încadrează pe Wagner în epoca sa, punându-1 în raport cu tot ce a făcut atmosfera morală şi socială a timpului. Wagner faţă de Rossini, Wagner faţă de Berlioz, Wagner faţă de Heine - sunt numeroase confruntările pe care le schiţează. Cu citate din ziarele timpului, cu fragmente de scrisori, cu elemente de informaţie luate de la cele mai diverse izvoare, criticul recreează personalitatea omului nu numai în grandoarea sa de erou de-a pururi transfigurat de istorie, ci mai ales în înfăţişarea vie, inegală, pitorească ce se răsfrânge în conştiinţa contimporanilor, mult mai irespectuoasă decât a noastră, desigur, dar şi mult mai naturală. Să nu uităm că noi îl privim pe Wagner „din stal”, cu psihologia deformatoare a spectatorului. D. Ciomac izbuteşte să dea viaţă unui Richard Wagner pieton - dacă mi se permite această glumă frivolă - un Richard Wagner care trecea inegal şi vulnerabil printre contimporanii săi. Cu emoţie, dar şi cu deplin curaj, d. Em. Ciomac, care este critic, nu apologet, ni-1 învie pe acest Wagner, om divers, om frământat, cu fulgerătoare trăsături de geniu, dar şi cu penibile umbre. Nu este un personaj festiv, factice şi retoric, pentru un muzeu de glorii recunoascute. E, dimpotrivă, un „prodigios om inegal” (p. 214). Sau, mai vehement, „omul cu splendorile şi mizeriile lui geniale de curtezan şi curtezană”. De un feroce egoism, de o sălbatecă indiferenţă sau de o ură la fel de sălbatecă, ipocrit uneori în 218 MIHAIL SEBASTIAN accesele lui de sentimentalism şi intolerant în atitudinile lui de om genial, care îşi cunoaşte întinderea geniului, Richard Wagner, aşa cum ni-1 prezintă biograful lui român, nu-şi pierde totuşi prestigiul lui aproape magic, căci toate acestea nu fac altceva decât să dea un accent de unanimitate, uneori meschină, alteori înduioşătoare prin slăbiciune, unui om care altfel ar fi fost pentru noi o simplă statuie glorioasă. Calităţile de scriitor ale d-lui Ciomac se verifică tocmai în ştiinţa sa de a spune aceste lucruri fără a le da acel intolerabil aer de bârfeală indiscretă pe care de obicei îl au vieţile romanţate. Se simte în aceste pagini preocuparea gravă de a înţelege eroul în complexitatea lui, cu toate luminile şi umbrele ce-1 pot întregi şi revela. Fervent şi ironic, emoţionant şi stăpân totuşi pe emoţia sa, care nu e niciodată oarbă sau deformatoare, d. Ciomac ştie să formuleze toate rezervele psihologice pe care năvalnica viaţă a eroului le impunea, fără ca prin aceasta să reducă întrucâtva semnificaţiile sale superioare. Viaţa şi opera lui Richard Wagner este o lucrare de sinteză, bogat informată, just scrisă. Apariţia unei asemnea cărţi e un semn de seriozitate culturală. Suntem obligaţi să-l înregistrăm. ZECE CĂRŢI? Am reprodus ieri într-o notă de „breviar” ştirea pe care ne-o comunică prin ziarul „Adevărul” d. PUBLICISTICĂ 219 Victor Eftimiu: zece cărţi româneşti vor fi traduse şi tipărite în curând la Paris. Vestea este, fără îndoială, de un interes excepţional. Nu o dată ne-am plâns de vitregia pe care o suportă literatura românească în ceea ce se cheamă „concertul european”. Nu o dată am reclamat pentru scrisul românesc posibilitatea materială de a trece dincolo de hotare. Nu o dată, în sfârşit, comparând regimul celorlalte literaturi vecine, am subliniat bunul lor renume în occident şi am deplâns totala ignoranţă ce ne apasă, dimpotrivă, pe noi. Amintesc toate acestea pentru a spune cât de serioasă, cât de esenţială ni se pare chestiunea şi cu câtă bucurie primim, în principiu, marea veste ce ni se dă. Spun „în principiu”, fiindcă depinde de cum va fi organizată prezentarea literaturii noastre în străinătate, ca acest fapt să fie un început fertil sau o ireparabilă gafa. Nu am intenţia să polemizez cu nimeni. Preţuiesc foarte mult eforturile d-lui Eftimiu de a servi literele române. Este un devotament pentru care îi rămânem îndatoraţi. Să ni se dea voie însă să remarcăm că atâta lucru nu ajunge. Devotament are şi d. Claudiu Isopescu de la Roma, care a tradus în italieneşte vreo 40 sau 50 de cărţi româneşti, vechi şi moderne. Cine le citeşte însă? Cine le cunoaşte? Se ofilesc la Roma în podurile tipografului, iar la Bucureşti în podurile Ministerului de Externe. Nu avem dreptul să reedităm o asemenea experienţă. Ne trebuie, înainte de orice, o justă alegere. Trebuie să găsim pentru început cărţile care au cele mai multe şanse de a-şi găsi prin ele însele cetitori. Să judecăm şi să alegem, nu din punctul de 220 MIHAIL SEBASTIAN vedere al propagandei noastre, ci din punctul de vedere al publicului străin căruia ne adresăm. Nu uitaţi că suntem în 1935, nu uitaţi că lectorii francezi pe care vrem să-i câştigăm sunt astăzi la anumit stadiu literar, nu uitaţi că preferinţa lor merge între anumite familii de cărţi. Trebuie să ţinem seama de aceste consideraţii, sub sancţiunea altfel inevitabilă a unui categoric faliment. Podurile şi pivniţele pariziene ne aşteaptă. Toată dificultatea este să facem cunoscute o carte sau două, capabile a indica cetitorului străin nivelul actual al scrisului nostru. Pe urmă, tipărirea literaturii române în Occident nu va mai fi o problemă, ci o obişnuinţă. Dar repet, e nevoie pentru aceasta de o carte actuală, o carte modernă. D. Eftimiu propune, între altele, o culegere de povestiri de I. Agârbiceanu. Foarte frumos. Scrisul d-lui Agârbiceanu are în cultura noastră un loc pe care istoria îl va fixa cu devoţiune în condiţiile aşa de aspre ale literaturii dinaintea războiului. Dar Agârbiceanu însemnează o operă literară depăşită, şi opera sa nu-şi capătă justele ei dimensiuni decât încadrată în perspectiva istoriei literare. Cetitorului străin îi lipseşte această perspectivă. El va găsi cartea d-lui Agârbiceanu expusă în vitrina librăriei, alături de Giraudoux, de Lawrence, de Wassermann. Este vecinătatea aceasta posibilă - nu ca valoare, desigur - dar ca stil, ca mentalitate, ca atmosferă? Va putea fi înţeles Agârbiceanu de cetitorul francez din 1935? D. Eftimiu propune, de asemeni, Viaţa dublă a d-lui E. Lovinescu. Sper că e o greşeală de tipar, o PUBLICISTICĂ 221 nebăgare de seamă, nevrând să cred că e numai o rea alegere. Prea ar fi rea. D. Lovinescu a scris, de la acest roman din tinereţe, în care de altfel nu se mai recunoaşte, lucruri mult mai bune, mai realizate. Dacă ar fi să alegem una din cărţile sale, în niciun caz nu ne-am opri la Viaţa dublă. Şi sunt sigur că e de acord cu noi. Nu am intenţia să comentez întreaga listă de traduceri anunţate. Nu vreau să supăr zadarnic pe nimeni. Sunt în această înşiruire de cărţi multe lucruri foarte bune. Majoritatea lor însă improprii obiectului propus. Dar pentru că prea e uşoară critica şi pentru că nu vreau să mă sustrag răspunderii unei alegeri, m-am întrebat care anume ar fi cărţile româneşti pe care -dacă aş avea bani - le-aş traduce şi tipări, lată-le: Ion de Rebreanu, Patul lui Procusl de Camil Petrescu, Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu, Maitreyi de Mircea Eliade. Iar într-un al doilea contingent: Femeia cu carne albă de Aderca, Rusoaica de Gib JMihăescu, Arsenic de Sergiu Dan, Steaua robilor de Henriette Yvonne Stahl. Fiecare din ele pentru alt motiv artistic, iar toate la un loc pentru faptul de a crea un peisaj literar şi psihologic foarte apropiat de sensibilitatea lectorului din apus. Dacă e nevoie de alte explicaţii, sunt gata să le dau. j\ P.S. Când vom putea îndrăzni să înfăţişăm străinătăţii şi un volum de critică, vor trebui, desigur, traduse studiile lui Paul Zarifopol. : b MIHAIL SEBASTIAN ALEGER£ LA S.S.R. NOTE PRELIMINARE / I E prea devreme ca să ng. facem focurile!”, cum ne invita ieri sărmanul Klopştpk. Dar e/desigur( timpul să medităm la alegerile care se apropie. Aceste alegeri pot ele avea un sens cultural? Atunci, ele vor constitui într-adevăr o problemă. Dacă nu, vor fi un simplu fapt divers. Ne e perfect indiferent cine va fi preşedinte la S.S.R. Ne interesează însă în cel mai înalt grad ce va fi acest S.S.R. Ce va fi, căci ceea ce este prea e puţin. Societatea Scriitorilor Români se află încă o dată în faţa unei întrebări esenţiale, căreia încă nu s-a decis să-i răspundă. E o întrebare ce priveşte însăşi fiinţa sa. Ce e această societate? Un birou oficial având mandat de a-i reprezenta pe scriitori la diverse festivităţi? Sau un sindicat de interese profesionale? _ ‘ S.S.R. i^ul a avut de multe ori prilejul să opteze între aceste două atribuţii. Din nefericire nu a facut-o, şi a continuat să funcţioneze pe o sumă de confuzii, într-o integrală necunoaştere a propriilor sale rosturi. Nimeni nu poate desigur dori pieirea acestei societăţi. Ea ne este însă datoare un răspuns. Scriitorii au o serie de probleme profesionale, ce se cer D rezolvate. Poate S.S.R. gul să şi le asume? Dacă da, suntem bucuroşi să lucrăm în cadrele ei. Dacă nu, să ne-o spună şi, pe de-o parte vom rămâne cu un sentiment filial în venerabila ei casă, dar pe de altă parte ne vom face, dincolo de zidurile şi arhivele ei, un sentiment nou de acţiune profesională. Raporturile noastre cu editorii, raporturile cu Statul, regimul cărţii în genere, chestiunea domeniului PUBLICISTICĂ 223 public, problema traducerilor în străinătate, problema bibliotecilor, toate acestea sunt lucruri ce privesc direct scrisul românesc, nu în accepţiunea sa festivă şi declamatoare, ci în înţelesul ei strict de profesiune, de muncă şi de luptă. Care e organul destinat să exprime, să cuprindă şi să soluţioneze aceste necesităţi? întrebarea nu e de ordin teoretic, ci dimpotrivă foarte practică, foarte actuală. S-a văzut cu prilejul impozitului pe cărţi, care ne-a găsit într-un ridicul hal de uluială, neştiind ce ni se cere, ce vrem, ce putem. Adunarea generală de atunci era dezorientată, gata să accepte cu resemnare orice. în această resemnare se simţea încă o dată lipsa de orizont a singurei noastre asociaţii de breaslă. Socoteam momentul potrivit pentru a-i smulge S.S.R. -ului o tresărire de orgoliu şi energie, prin care să-şi precizeze în sfârşit funcţiunea de regulator al muncii intelectuale. Pretextul în sine era meschin, în orice caz secundar. Obiectivul însă era cu totul altul: o schimbare generală de atitudine a Societăţii, o regenerare a sa, un nou suflu de rezistenţă şi de acţiune. Evident, totul a căzut în aceeaşi lene şi indiferenţă de mai înainte, şi astfel singurul moment de revoltă scriitoricească se dezumflă singur, ca un balon înţepat. Astăzi, la schimbarea comitetului, Societatea e datoare să se întrebe încă o dată care îi sunt îndatoririle şi care posibilităţile. îi cerem unicul efort de a fi clară cu sine însăşi. Restul nu interesează. Persoanele? Oricine va fi bun într-o societate cu simţul ascuţit al nevoilor de breaslă. Oricine va fi 224 MIHAIL SEBASTIAN prost într-o societate adormită în propria ei inacţiune solemnă. Este la mijloc nu o problemă de persoane, ci una de orientare. Rebreanu, Comeliu Moldovanu, Arghezi, Camil Petrescu, Perpessicius - fiecare din ei sau oricare altul va putea face tot sau nu va putea face nimic, după cum îl vom sili prin încordata noastră participare la destinele societăţii, sau îl vom lăsa singur şi indiferent, prin vechea noastră indiferenţă. înainte de a-şi alege preşedintele, scriitorii îşi datorează o proprie revizuire a conştiinţei lor faţă de breaslă, faţă de societate, faţă de vitrega lor muncă. Vom încerca să-i facem să vorbească. DECOR 1937 Mai târziu, peste câteva decenii, oamenii care vor putea studia epoca aceasta, pe care o numim însă „de după război”, vor fi surprinşi de lipsa ei de stil. Casele noastre, hainele noastre, mobilele noastre, tot ceea ce formează decorul în mijlocul căruia ne ducem viaţa în ultimii douăzeci de ani, nu au nimic perfect, nimic organic. Este o întâlnire zăpăcită de forme vechi şi experienţe nesigure, un bazar în care se întâlnesc cele mai felurite „stiluri”, degradate şi compromise prin ciudate împerecheri. Cu ce uluire va privi cetăţeanul din 1937 fotografia unei străzi de la 1930! Ce comice şi absurde îi vor părea interioarele noastre, dacă fotografia sau filmul le va păstra până atunci PUBLICISTICĂ 225 imaginea! Nu va fi numai ridicolul obişnuit al lucrurilor demodate. Casele şi mobilele noastre nu vor fi atunci ridicule, numai în sensul în care sunt astăzi lucrurile de la 1900. Această specie de ridicul este doar simpla rană a timpului şi are în ea un element de melancolie, aproape de dramă: tristeţea lucrurilor care mor. Nu va fi aşadar o simplă demodare, ci o ieşire la lumină a tot ce este fals şi artificial în decorul nostru. Presupunem - nu-i aşa? - că felul oamenilor de a se îmbrăca, de a-şi clădi casele şi de a-şi mobila odăile de locuit nu este întâmplător, ci că el e în legătură cu sensibilitatea unui timp, cu atmosfera lui. Presupunem că decorul exprimă ceva. Exprimă viaţa şi în acelaşi timp o stimulează. Forma scaunelor, linia sufrageriilor, culoarea tapetelor nu sunt vulgare capricii. Ele au un sens; ele corespund unui stil de viaţă. Din nefericire, nu se poate vorbi în această epocă de după război, prelungită până azi, despre un stil unitar de viaţă. Lumea nu s-a aşezat încă pe temeliile ei. Cele vechi sunt în descompunere, cele noi sunt în căutare. Se întâlnesc în viaţa noastră, pe toate planurile ei de manifestare, cele mai pestriţe elemente. în politică, în gândire, în literatură, „lumea veche” şi „lumea nouă” se întâlnesc într-o primejdioasă confuzie, cu graniţele imprecise, cu legile neformulate. Nu se ştie încă bine ce este un „om nou” şi ce e un „om vechi”. De aceea, toate simulările sunt posibile şi toate travestirile au succes. După cum poţi găsi o rocă eruptivă într-un strat sedimentar, tot astfel 226 MIHAIL SEBASTIAN descoperi elemente senile într-un fapt revoluţionar sau, dimpotrivă, identifici pulsaţii tinere rătăcite într-un fenomen de reacţiune. Vârstele nu sunt bine despărţite. Stilurile se amestecă la întâmplare, fără a simţi tot ceea ce le este reciproc incompatibil. Această ameţeală, care măsoară mai mult decât orice realitatea crizei modeme, se petrece nu numai în adânc, ci se manifestă şi la suprafaţă, în formele exterioare ale vieţii noastre: în decor mai cu seamă. Este probabil un simptom de dezorientare neputinţa noastră de a ne găsi odihna şi împăcarea într-un anumit stil de artă decorativă. Căutăm mereu, nu găsim nimic, nu ne oprim nicăieri. „Linia modernă” nu este deocamdată decât un deziderat, în niciun caz o înfăptuire. Tot ce s-a făcut pe acest drum al decorului s-a făcut în chip artificial, din birourile inginerilor, din cataloagele industriilor. Expoziţia de arte decorative de la 1926 a izbutit pentru un moment să impună un anumit standard, care n-a fost însă un stil, căci prea repede s-a degradat. Linia dreaptă, mobila nudă, decorul de studio - toate acestea au surprins, au plăcut, s-au impus. Astăzi le găseşti mutilate în ceea ce şi la mahala se numeşte „stilul cubistic” (sic!). Răsfoiesc cu plăcere prospectele caselor de mobilă. Am impresia - o impresie de privitor fără cunoştinţe tehnice - că toate proiectele se silesc să facă mereu alte varietăţi pe aceleaşi motive uzate şi că nici talentul, nici imaginaţia nu pot remedia lipsa originară de orientare. Lipseşte aici stilul organic, care să-i permită creaţiei a fi altceva decât o formă rece, fără viaţă. PUBLICISTICĂ 227 Aştept cu o nerăbdare întru totul dezinteresată expoziţia de arte decorative ce se pregăteşte la Paris pentru 1937. (Zic „dezinteresată” pentru că nici industriaş de mobile nu sunt şi - vai! - nici cumpărător nu pot fi). E probabil că această expoziţie va reuşi să dea artelor decorative noi îndreptare şi să impună lumii, pentru câţiva ani, noi forme, noi culori, noi cadre. Decorul european va fi pentru câtva timp refăcut, îşi va căpăta oarecare tinereţe, îi va da ochiului nostru surprize şi, poate, bucurii. Dar şi acest curent înnoitor va avea probabil soarta „revoluţiei” decorative de la 1926. Nu va trece mult timp şi ne vom simţi din nou prizonierii unor forme moarte, care nu vor fi ale noastre. Până când? Probabil până în ziua în care vom ieşi la lumină, străbătând negura ce apasă asupra lumii de la război încoace şi vom instaura o nouă viaţă, cu care vom fi împăcaţi. Atunci „decorul” nu va răsări spontan, ci din însuşi traiul nostru zilnic. „FAMILIA” Am spus adesea bune cuvinte despre „Familia”, „revistă lunară de cultură”, ce apare la Oradea. Cele 120 de pagini pe care ni le dăruieşte în fiecare lună, într-un volum ce este el însuşi o frumoasă izbândă tehnică, sunt mărturia unui efort 228 MIHAIL SEBASTIAN care şi aici, între noi, la Bucureşti, şi-ar avea preţul său, dar care/venit de unde vine, dintr-un îndepărtat colţ de ţară, capătă o însemnătate cu totul specială. „Familia” este pentru noi nu atât o revistă bună (ceea ce desigur este), cât mai ales o revistă de la Oradea. Acest loc de origină nu poate fi o întâmplare pur administrativă, ci socotim că impune un adevărat program. Faptul că apare la un punct de frontieră şi nu pe Calea Victoriei, în capitală, îi dă „Familiei” semnificaţii şi îndatoriri pe care nioio altă revistă nu le are. Cu voie sau fără voie, ea trebuie să le accepte. A scrie şi a tipări dincolo de raza Bucureştilor poate fi un fapt cu oarecari dificultăţi: de informaţie, de contact, de comunicare. , Dar compensaţiile nu lipsesc - şi ele sunt mari. Actualitatea bucureşteană este totdeauna enervată, periferică, flecară. Jocurile strategice primează asupra ideilor. Obsesia momentului care trece e mai tare decât conştiinţa timpului, care rânduieşte şi clarifică. O revistă apărând în provincie are, din capul locului, prin însuşi acest fapt, norocul de a se sustrage fără efort acestei obsesii. Ea îşi creează, odată cu distanţa geografică, o distanţă intelectuală, lată de ce am preţuit foarte mult editura Pantheon de la Arad. Iată de ce preţuim revista „Familia” de la Oradea. Un program de editură întocmit de la distanţă scapă şantajului moral al raporturilor personale. Un sumar de revistă făcut de la frontieră scapă presiunii tribunalelor culturale. Libertatea critică este astfel întreagă. PUBLICISTICĂ 229 Dar „Familia” nu este, şi în nici un caz nu ar trebui să fie, o revistă bucureşteană cu sediul la Oradea. Ea trebuie să-şi afirme, înainte de orice, caracterul regional. Este o obiecţie pe care am mai facut-o şi pe care o repetăm, chiar dacă s-ar întâmpla să contrazicem astfel intenţiile conducătorilor revistei. Noi le cerem o revistă din acele locuri. Cu colaborări de pretutindeni, dacă vreţi, dar încadrate într-un program de cultură şi documentare regională. E o funcţiune culturală pe care nu ezit s-o numesc de primă importanţă. Fixată la Oradea, „Familia” poate să însemneze un punct de raliere, un punct de contact între cultura românească şi cultura minoritară. Ea poate fi un vehicul între două lumi care, convieţuind între aceleaşi graniţe, se cunosc totuşi atât de puţin. Există o literatură transilvăneană a maghiarilor şi o literatură a saşilor. Noi nu o cunoaştem, iar ei nu o cunosc pe a noastră. Este admisibilă această reciprocă ignoranţă? Ştim tot ce se întâmplă la Paris, Londra şi Berlin şi să nu ştim ceea ce se petrece aici, la dreapta noastră, în mijlocul nostru? Dacă nu de altceva, cel puţin de curiozitate intelectuală ar trebui să facem puţină lumină înspre scrisul, plastica şi teatrul concetăţenilor noştri de altă limbă. E un oficiu pe care pe vremuri încercase să-l împlinească „Gândirea” - apărută la Cluj tocmai cu acest sens. „Gândirea” a sucombat însă repede în faţa politicii. De ce nu şi-ar asuma această sarcină „Familia” de la Oradea? 230 MIHAIL SEBASTIAN Să nu ne lăsăm păcăliţi de diversele accese şovine care circulă azi pe stradă. Simple platforme de agitaţie electorală, ele nu vor clinti din loc acest adevăr elementar, că România e o ţară cuprinzând câteva grupe minoritare. Nimeni nu are interesul să facă din aceste grupe nişte insule impenetrabile, ci dimpotrivă, să creeze cât mai multe puncte de contact între viaţa şi cultura românească şi viaţa şi cultura minoritară. Accesele şovine vor trece de îndată ce criza economică nu va mai avea nevoie de diversiuni; ele vor trece, dar România va rămâne mai departe cu aceşti oameni care trebuie cunoscuţi şi ajutaţi să ne cunoască. Ne este nouă indiferentă o cultură maghiară transilvăneană sau o cultură germană transilvăneană? Aceste culturi nu trebuie ele integrate în acest Stat? Nu trebuie ele socotite ca funcţiuni ale acestui Stat? Trebuie lăsate ele la periferia vieţii româneşti? Să lăsăm politica. Ea a fost totdeauna iresponsabilă şi isterică. Dar în lumea cărţilor, în lumea scrisului, în lumea valorilor intelectuale se poate realiza o bună înţelegere, nesfârşit mai creatoare chiar în sens naţional, decât orice program politic. „Familia” nu se simte ispitită de o astfel de muncă? D1NTR-UN CARNET DE CRITIC. CONVERSAŢIE ŞI DISCUŢIE Sunt mai multe feluri de a sta de vorbă cu oamenii, dar de obicei noi nu cunoaştem decât unul PUBLICISTICĂ 231 singur: ofensiv, violent interpelator. Intransigenţa noastră verbală este absolută. Nu numai în discuţiile din tren, de pe stradă, de la cafenea şi din tramvai, care se deplasează repede de la un incident de cinci parale la o problemă de stat („de-aia merge rău ţara, domnule”), dar chiar în dezbaterile intelectuale ne-am obişnuit să fim agresivi. E amuzant de privit la noi doi oameni care discută: niciunul nu-1 ascultă pe celălalt. Sunt numai două monoloage, care se ridică faţă în faţă, impenetrabile, fără niciun punct comun de contact. A sta de vorbă e o artă - şi nouă ne lipseşte cu totul. O convorbire e un act de inteligenţă, dar şi unul de politeţă, de stăpânire. Să ştii să asculţi, să ştii să aştepţi, să ştii, în sfârşit, să primeşti ceea ce ţi se spune fără nerăbdare, fără intoleranţă, fără răspunsuri reflexe. Convorbirea e un lucru simetric, ordonat, care dă valoare nuanţelor, dă relief ideilor şi stabileşte, între două puncte de vedere, o linie de mijloc, de unde subiectul poate fi privit în toată întinderea lui, ca un peisaj. Nu se poate voluptate de inteligenţă mai subtilă. Noi nu o cunoaştem. Limbajul nostru zilnic este plin de formule care terorizează, plin de sentinţe lapidare şi de exclamaţii viguroase: „Să ştii de la mine!”, „ţi-o spun eu”, „ştii cine sunt eu?”. Faptul însuşi de a discuta este echivalent cu o agresiune: „te execut”, „te desfiinţez”, „te fac praf”. Instinctul nostru de luptă intelectuală a mers atât de departe, încât de la o vreme „a face critică” a devenit strict sinonim cu „a înjura”. „Ai văzut cum te înjură Cioculescu?”, îl întreabă prietenul binevoitor pe scriitorul român despre care criticul „Adevărului” a 232 MIHAIL SEBASTIAN scris cumva cu oarecari rezerve. Evident, Cioculescu nu înjură, ci comentează critic, dar acest lucru e greu de înţeles la noi, unde scrisul e, înainte de orice, o chestie personală. „Ce-o fi având cu mine, domnule?” Naivă, consternată, copilărească uluire a scriitorului, care nu pricepe că se poate să nu ai nimic cu el şi să-i discuţi totuşi fără complezenţă cartea. M-am gândit de multe ori la neputinţa noastră de a convorbi - (înţelegând desigur prin convorbire un exerciţiu de raporturi intelectuale). E un subiect la care revin adesea, îndeosebi de când am reluat armele de cronicar. Nu puteţi bănui cu câte dificultăţi sociale se ţine o rubrică de critică. Să se întâmple astfel şi aiurea? Nu cred. Urmăresc bunăoară cronicile dramatice ale lui Benjamin Cremieux, săptămânal publicate în „Je suis partout”. Cremieux a inventat o nouă formă de critică: un dialog cu autorul operei despre care e vorba. Un dialog în care spune deschis tot ce gândeşte, iar autorul răspunde, dă lămuriri şi se explică fără nicio supărare. Ce e remarcabil în aceste convorbiri critice e că ele sunt într-adevăr critice. Cremieux vorbeşte foarte net, fără grija de a menaja, iar autorul răspunde răspicat, fără intenţia de a-i capta bunăvoinţa. „— Impresia mea că personagiile dv. sunt de astă dată... numai personagii şi aproape fantoşe de teatru... nu vi se pare justă? — Sincer vorbind, nu. Pentru a exprima în teatru un mare adevăr uman, trebuie ca personagiile să-l suporte... PUBLICISTICĂ 233 — Vă voi mărturisi că mă jenează încă un lucru: lipsa de linie şi de progresie continuă în piesa dv., digresiunile ei. — Am oroare de scenele în doi şi de progresia liniară...” Acesta e tonul general al cronicilor lui Benjamin Cremieux. Citatul de mai sus e dintr-o convorbire cu Henri Duvemois despre Rouge, ultima piesă a acestuia. Şi, băgaţi de seamă, Duvemois este un autor stimat în cercul N.R.F. şi despre care Cremieux însuşi are foarte bune opinii. Uneori, când se întâmplă un scriitor de mai joasă calitate, tonul cronicii devine de-a dreptul aspru, fără să-şi piardă desigur calmul, siguranţa şi tactul ce dau valoare unui atac. Iar preopinentul - victimă îşi suportă cu bunăvoie situaţia, răspunzând fără vulgaritate, foarte decis să-şi apere punctele de vedere. Imaginaţi-vă o astfel de critică la noi şi gândiţi-vă la ce grave incidente ar da loc. Revolverul sau, în cel mai bun caz, bâta ar trebui să păzească distanţa dintre convorbitori şi viaţa personală a criticului temerar. în fond, cultura unei ţări este tot o problemă de moravuri. CUVINTE DESPRE SPECIFICUL NAŢIONAL Dacă aş fi avut curajul să vă vorbesc liber, direct, fără sa fac apel la aceste pagini pe care le am înaintea mea şi fără să-mi pese de gravele greşeli de franceză pe care aş putea să le fac - şi pe care le voi face desigur -, dacă aş avea acest curaj să angajez 234 MIHAIL SEBASTIAN conversaţia mea liberă cu dumneavoastră, în loc să citesc un text întocmit dinainte, cred că lucrurile despre care trebuie să vă vorbesc s-ar fi arătat mai puţin dificile pentru mine. N-a fost vorba de o problemă generală pentru care am fost invitat să vă întreţin astă-seară. Titlul acestei conferinţe este puţin abuziv - şi prefer să vă previn asupra acestui delict. Cuvinte despre specificul naţional! Cred că este ceva prea larg şi că depăşeşte tema mult mai modestă şi mult mai restrânsă care mi-a fost solicitată mai întâi. E vorba de oarecari aspecte ale problemei specificului naţional, aspecte care se degajează dintr-o recentă dezbatere literară românească. Am publicat în iunie 1934 o carte care n-a avut nici un ţel politic, dar al cărei subiect era totuşi iritant. Iritant prin sine însuşi, iritant mai ales pentru circumstanţele în care a trebuit să apară cartea. A fost un roman. Romanul unui tânăr evreu din România care, oarecum pe neaşteptate, puţin brutal chiar, este obligat să-şi pună chestiunea apartenenţei sale sociale şi spirituale. Cine este acest om? Este un evreu? Este un român? Poate şi una şi alta în acelaşi timp? Se simte român prin multe lucruri: prin limba pe care o vorbeşte, prin peisajul natal, Dunărea copilăriei sale, prin cărţile pe care le iubeşte, prin prieteniile pe care le cultivă. Dar el se recunoaşte în acelaşi timp evreu, prin anumite trăsături de sensibilitate şi de inteligenţă, printr-un fel de febrilitate intelectuală, printr-un anumit sens al tragicului. PUBLICISTICĂ 235 între aceste două forţe - iudaismul şi românismul său, să-mi permiteţi să născocesc un cuvânt care nu există în franceză, dar care singur poate traduce termenul atât de frecvent de românism - între iudaismul său şi românismul său, el nu se vede obligat să aleagă. El crede că le poate reuni în aceeaşi viaţă, el crede că poate ajunge la un acord interior al valorilor româneşti şi valorile evreieşti care formează fiinţa şi spiritul său. Aceasta este nu teza socială a cărţii, căci nu are niciuna, ci problema ei psihologică. Ei bine, ea a provocat o furtună polemică de o violenţă pe care n-a întrecut-o decât pitorescul ei, o violenţă de idei şi mai ales de vocabular, surprinzător chiar într-o ţară aşa de puţin liniştită ca a noastră. Scandalul - fiindcă a fost unul - s-a datorat prefeţei pe care a scris-o pentru carte profesorul meu Nae Ionescu, teoretician al dreptei româneşti şi totodată teoretician al acestui „specific naţional” despre care vom vorbi imediat. Un adevărat război s-a deschis în jurul acestui roman şi al prefeţei sale, un război care trece dincolo de literatură, stabilindu-şi câmpul de bătaie pe un plan absolut politic. Oamenii de dreapta şi cei de stânga, marxiştii şi fasciştii, evreii naţionali şi antisemiţii, toată lumea s-a considerat atacată printr-o carte care avusese curajul, naivitatea sau imprudenţa de a afirma că a fi român şi evreu nu sunt două lucruri imcompatabile. Doamnelor şi domnilor, Nu am intenţia să redeschid înaintea dumneavoastră o cauză care pentru mine este definitiv judecată şi definitiv închisă. Am publicat 236 MIHAIL SEBASTIAN acum două luni o carte nouă, în care am încercat să răspund la toate obiecţiunile formulate şi în care m-am silit să limpezesc tot ceea ce rămăsese obscur sau nesigur pe urmele acestui teribil război intelectual. în ce mă priveşte, această carte închide dezbaterile şi mi-am promis să nu mai revin niciodată. Revin totuşi - după cum puteţi constata. Da, e adevărat, revin. Dar n-o fac pentru a relua o polemică atât de penibil stinsă, ci ca să desprind de ea acele câteva idei, puţinele probleme care se găsesc implicate, şi mai cu seamă această problemă a specificului naţional. Ea conţine aproape chestiunea dezbaterii. Problema noastră nu este de a şti dacă specificul naţional există. Evident că el există. Există forme naţionale de cultură, există sensibilităţi naţionale, anumite caractere naţionale, de inteligenţă, de gândire. Toate aceste forme particulare de existenţă şi de expresie se bazează pe un gând comun de resurse spirituale. Este ceea ce numim - nu-i aşa? - specificul naţional. Dar fără să negăm realitatea lui, putem să ne punem o dublă întrebare. Mai întâi dacă acest „specific naţional” e inpenetrabil? - dacă este inasimilabil? A doua: dacă nu există un grad de profunzime umană care nu este altceva decât leagănul acestui specific naţional, funciarmente limitat, dacă nu există anumite adevăruri atât de largi, atât de esenţiale care formează permanenţa sufletului omenesc de-a lungul timpurilor, în faţa vieţii, în faţa amorului, în faţa morţii. PUBLICISTICĂ 237 Aceste chestiuni asupra întinderii, asupra importanţei şi asupra caracterului specificului naţional sunt destul de vechi în cultura română. Ele revin în mod periodic, întotdeauna, cum e şi natural, în momente de criză, când se caută peste tot puncte de reper şi de orientare. Am recitit zilele acestea, cu o vie surpriză, un vechi articol asupra acestei vechi chestiuni a specificului naţional. Daţi-mi voie să vă citesc câteva rânduri fără să vă spun deocamdată de cine sunt şi când au apărut: „Se pare că neamul românesc se află în ajunul unei adânci prefaceri, menită a preciza şi adânci individualitatea sa etnică. Numeroasele frământări culturale ale vremii noastre: creşterea uimitoare a gustului cetitului, gust care tinde a deveni o nevoie sufletească; exuberanţa mişcării literare - care îndreptându-se pe dibuite spre obârşia sufletului naţional, spre viaţa ţărănească, făgăduieşte a prinde odată şi a fixa originalitatea întreagă a acestui suflet; - accentuarea crescândă a unui curent cultural, care, începând, ca tinereţea, prin negaţie - cere, în ultima analiză, afirmarea intensă a geniului românesc şi a darurilor sale specifice. Iată tot atâtea simptome sugestive ale acestei prefaceri prin care înfăptuind închegarea deplină a sufletului său naţional, poporul românesc va să plătească datoria supremă către sine şi către celelalte neamuri.” Nu s-ar putea spune, domnilor şi doamnelor, citind aceste câteva rânduri, nu s-ar putea spune că sunt desprinse dintr-un ziar de astăzi, martie 1935, când se vorbeşte atâta de o transformare naţională, de 238 MIHAIL SEBASTIAN o viaţă etnică regenerată, de o viaţă ţărănească destinată pe primul plan existenţei naţionale? * * * Ei bine, nu! Rândurile pe care vi le-am citit nu sunt din 1935, ci din 1911! Autorul lor a fost criticul Ion Trivale, mort în războiul din 1916, un elev şi discipol al d-lui Rădulescu-Motru. El era de origine evreiască, ceea ce nu l-a împiedicat, după cum vedeţi, să scrie o pledoarie pentru specificul naţional românesc, pledoarie pe care orice naţionalist de dreapta sau de extrema dreaptă va fi obligat astăzi s-o semneze. Ceea ce nu e lipsit de un anumit umor. Dar nu pentru a face această observaţie am citat articolul lui Trivale, l-am citat numai ca să remarc tulburătorul său aer de actualitate. Aceleaşi preocupări de originalitate etnică, aceleaşi griji, aceleaşi probleme, aceleaşi cuvinte. E oare cazul să se spună că nu s-a schimbat nimic în viaţa românească din 1911? Să fie oare [pentru] că această veghe în ajunul unei adânci prefaceri pe care o anunţa Trivale durează întruna? Nu cred. E aici o problemă care dispare şi revine regulat la noi, totdeauna când o criză, indiferent de ce ordin ar fi ea, economică, socială, sau politică, impune căutarea unui suport moral şi a unui criteriu de reorganizare. Este o dezbatere pe care perioadele liniştite o fac inutilă, dar pe care cele neliniştite o fac să renască. Nu cred, de altfel, că ea vă este pe de-a-ntregul străină chiar dumneavoastră, francezilor. Nu există şi în Franţa obiceiul de a discuta asupra specificului PUBLICISTICĂ 239 naţional? Ce a fost polemica între Gide şi Barrés în jurul Desrădăcinafilor? Ce a fost dacă nu o veche dezbatere asupra specificului naţional? Trebuie recunoscut că la noi se pune mult mai des şi cu pasiune specială. Aceasta din cauza condiţiilor particulare care au dat naştere vieţii moderne româneşti, culturii noastre şi societăţii noastre modeme. Ele pornesc de la o bruscă şi violentă ruptură cu trecutul. Revoluţia română de la 1848 marchează sfârşitul puţin brutal al vechilor tradiţii şi al legilor locale şi începutul unei civilizaţii transplantate din Occident. Este sigur că, lăsate singure şi cu destinul lor natural, dispoziţiile spirituale şi politice româneşti n-ar fi ajuns niciodată la actuala formă de viaţă şi de cultură. Este cert că lumea de la '48, „paşoptiştii”, cum li se spune în româneşte, les^ quarante-huitards au violentat^ specificul naţional. " ' Divorţul a fost prea brusc, disproporţia dintre formele adoptate şi necesităţile interioare foarte mari pentru că ori de câte ori regimul nostru politic sau cultura noastră se găseau în criză, cauzele acestei crize să nu fie aruncate asupra revoluţiei de la ’48. Atunci soluţia cea mai simplă, soluţia care se prezintă de îndată spiritului este întoarcerea la realităţile locale, întoarcerea la specificul naţional. Această întoarcere este oare o revoluţie? Iată o întrebare mai gravă decât pare. Ea este poate linia de împărţire a sensibilităţilor româneşti. Căci se poate afirma că societatea românească e alcătuită din două mari familii intelectuale, potrivit cu felul de a răspunde la această întrebare. 240 MIHAIL SEBASTIAN Sunt mai întâi cei care au nostalgia valorilor specifice şi care duc o viaţă bazată pe sine şi, de-i cu putinţă, cu extirparea anului 1848 din istoria românească. Pe urmă, sunt ceilalţi care nu acceptă decât o Românie europeană, care păzesc şi completează formele vieţii noastre moderne, facându-le vii, active şi creatoare. Pentru ei, specificul naţional, dacă nu este în mod exact o superstiţie, este în orice caz o forţă reacţionară, de obscuritate şi de întârziere. Cele două atitudini în faţa problemei corespund la două mentalităţi bine definite: mentalitatea ţărănească şi rurală de o parte, şi mentalitatea citadină de cealaltă parte. Sunt două linii de orientare, două directive care pot fi urmărite, cred, în cultura, în arta şi în politica românească începând de la 1848 până în prezent, două directive care se confruntă într-un război intim de ordin spiritual şi politic. Acest război are, fireşte, perioadele sale de criză şi perioadele sale de calm, căderile sale şi oboselile [torpeurs] sale, violenţele şi oboselile sale, dar nu încetează niciodată complet. A le urmări în toate fazele lor de-a lungul ultimilor 80 de ani de istorie românească ar fi fără îndoială o operaţie plină de interes, dar aceasta va depăşi prea mult ambiţiile mult mai modeste ale subiectului nostru. Mă mulţumesc să remarc că generaţia mea despre care s-a luat obiceiul să i se spună „tânăra generaţie”, deşi nu este chiar atât de tânără, n-a scăpat nici ea de această dezbatere, ba dimpotrivă, ea a exprimat-o cu o anumită violenţă PUBLICISTICĂ 241 intelectuală care a dat problemei un accent patetic pe care foarte rar l-a avut în trecut. Era în 1927 când au debutat toţi camarazii mei de generaţie. Ei bine, grupările s-au identificat repede şi nu fac un abuz când spun că criteriul împărţirii n-a fost altul decât atitudinea faţă de ideea specificului naţional. Ca să marcheze şi mai bine poziţia lor, noii recruţi intelectuali s-au grupat în jurul a două reviste adversare: „Duh şi Slovă” şi „Kalende”. Existenţa acestor reviste era destul de vagă, dar programul şi ideologia lor nu erau deloc. Dimpotrivă: nimic mai simplu, nimic mai limpede, mai intransigent. „Duh şi Slovă” a reunit pe metafizicieni: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Stelian Mateescu. Trebuie oare să numesc şi pe Pefru^Comarnescu? El a părăsit între timp grupul, cu toate că a fost cândva cel mai vajnic combatant pentru specificul naţional. Revista adversară, „Kalende”, promovează pe criticii Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu. Bătălia fusese în mod precis angajată: primii erau pentru tradiţie, pentru valorile autohtone, pentru o spiritualitate ţărănească şi ortodoxă, pentru o existenţă autarhică - dacă putem să întrebuinţăm acest cuvânt care nu ajunsese încă la modă în 1927, dar care a ajuns acum. Au găsit astfel un cuvânt pentru „specificul naţional”. Ceilalţi, cei de la ^Kalende”, reprezentau, dimpotrivă, o poziţie intelectualistă, critică, anti-mistică, radicală şi europeană. Dacă „Duh şi Slovă” preconiza o întoarcere către Orient, către Bizanţ şi către Balcani, din care revoluţia de la 1848 ne-a făcut 242 MIHAIL SEBASTIAN să ieşim, „Kalende” apăra dreptul spiritului modern occidental. E de la sine înţeles că aceste două reviste, foarte modeste, de altfel, şi foarte tinere, nu ne interesează decât în măsura în care ele continuă o dezbatere mai veche şi mai statornică decât efemera lor existenţă. Ceea ce „Duh şi Slovă” şi „Kalende” încercau să fie în 1927 au încercat înaintea lor alte două reviste mult mai vechi, „Gândirea” şi „Viaţa românească”, care, prin cei doi directori respectivi, d. Crainic, de o parte, şi d. Ralea, de cealaltă parte, au discutat destul de violent aceeaşi opoziţie a spiritului critic contra naţionalismului ortodox. Dar dacă trebuie găsit tinerilor scriitori angajaţi în 1927 în lupta privitoare la specificul naţional, dacă trebuie, zic, să li se găsească patroni şi inspiratori, atunci cel puţin numele a doi dintre ei trebuie invocate. Cel al lui Nae Ionescu pentru apărătorii specificului naţional şi cel al lui Camil Petrescu pentru adversarii lui. Camil Petrescu: a atacat în revista lui personală „Cetatea literară” şi într-o lungă serie de studii critice, publicate începând din 1922, poziţia mistică, ortodoxă a naţionaliştilor, partizani ai „specificului naţional”, cărora le-a opus o directivă critică intelectualistă, pe care a numit-o cu un termen care îi este foarte scump: substanţialismul. îi las lui sarcina să vi-1 explice el singur, dacă va binevoi s-o facă. Cât priveşte pe d. Nae Ionescu, prin tot ce ne-a învăţat la cursurile sale de la universitate şi prin tot ce a scris în articolele sale, el a fost şi a rămas PUBLICISTICĂ animatorul, inspiratorul şi teoreticianul unei metafizici a naţionalismului. în concepţia sa, specificul naţional ia forma unei realităţi organice biologice, structurală, cu totul invincibilă. O realitate de ordin colectiv, care are valorile sale proprii, legile sale, geniul său autonom. O realitate la care nimeni nu vrea să adere şi de la care nimeni nu se poate dezice, nici printr-un act de voinţă, nici printr-un efort de adaptare. Pentru Nae lonescu specificul naţional merge atât de departe, că se reclamă chiar de la înseşi elementele biologice ale rasei, de la anumite rădăcini metafizice fără de care nimeni nu poate fi român. Ortodoxia creştină este o astfel de rădăcină şi d. Nae lonescu n-a ezitat să conteste românilor catolici calitatea lor de români. A făcut-o într-d. răsunătoare discuţie cu un profesor român catolic, d. M. FrollaL Doamnelor şi domnilor, îmi dau seama că am schiţat foarte insuficient vechea dezbatere, eterna dezbatere poate, a specificului naţional în viaţa românească. Dacă trebuie să revin la primul nostru punct de plecare şi să reiau cartea care constituie pretextul conferinţei noastre, vă voi spune că, fără să fi avut intenţia de a „romanţa” în vreun fel problema specificului naţional, acest roman îl conţine totuşi. Există în acest roman doi eroi, profesorul Ghiţă Blidaru, un spirit tradiţionalist, şi arhitectul Mircea Vieru, un spirit european. întâlnirea lor, cu toate că n-am intenţia de a face din ea un simbol, pune în mod exact premisele problemei noastre de astăzi. îmi cer libertatea de a traduce o singură pagină: 244 MIHAIL SEBASTIAN „între Ghiţă Blidaru şi Mircea Vieru este o întreagă istorie de rezolvat, o întreagă cultură de înţeles. Dacă n-ar fi pitorescul personal al fiecăruia, capul de faun blond al lui Vieru, capul de lup viforos al lui Ghiţă Blidaru, dacă n-ar fi vieţile lor atât de vii şi de diverse, cu pasiuni, cu lupte, cu amoruri, ce personaje de dialog platonician ar face aceşti doi, ce stâlpi opuşi de teoremă! Grosolan vorbind, cultura românească n-a depăşit încă stadiul problemelor de conştiinţă, pe care le punea la 1860 apariţia drumului de fier. Cu apusul sau cu răsăritul, cu Europa sau cu Balcani, cu civilizaţia urbană sau cu spiritul rural, întrebările sunt mereu aceleaşi. Le formula cu naivitate Vasile Alecsandri - le formulează cu spirit critic Ghiţă Blidaru şi Mircea Vieru. Tipul rural şi tipul urban rămân totuşi singurele categorii mereu valabile în cultura românească. Cred că se pot stabili filiaţii foarte sigure într-unul sau altul din aceste două sensuri, oriunde, în literatura română, în politică, în muzică, în jurnalism...” Mă tem că romanul meu o să vă apară, după această pagină pe care v-am citit-o, un fel de eseu politic. N-o cred, totuşi, şi dacă problema specificului naţional se întâlneşte totuşi, ea nu apare pe calea unei discuţii teoretice, ci dimpotrivă, prin simpla developare a episoadelor, prin mişcarea eroilor, prin evenimentele la care ei iau parte. Este în acest roman un episod care încearcă să refacă într-un cadru foarte redus şi de a restrânge între limitele unui conflict local destinul societăţii noastre româneşti moderne. PUBLICISTICĂ 245 Pentru a exploata un bogat teren petrolifer, ocupat de un sat de viticultori, o societate americană decide să dărâme toate casele din acest sat - Uioara -şi să clădească un fel de cetate industrială în locul lui. Cât despre sat, el e strămutat la câţiva kilometri şi construit din nou. în paranteză fie spus, această întreprindere care părea înainte puţin fantastică, la apariţia romanului, nu mai este la fel astăzi. Se pare că societatea Ford va face aproape aceeaşi operaţie de demolare şi construire pentru a instala fabricile sale în România, îi sunt recunoscător că a ratificat atât de repede fantezia unui romancier. Lucrurile merg destul de bine la Uioara la început. Societatea petroliferă are bani şi ea nu-i refuză. Dar când situaţia este definitiv fixată, când noua Uioara, cu prunii şi viţele sale de vie, se găseşte în faţa vechii Uioare, cu sondele sale şi valurile sale de petrol, conflictul izbucneşte pe neaşteptate. Este punctul de vedere al podgorenilor care intervin. E vocea prunarilor şi vocea sondelor. Fără a forţa simbolul, nu credeţi că aceste două mari şi distincte voci reprezintă în modul cel mai exact cele două poziţii adversare în chestiunea specificului naţional? Mircea Vieru, arhitectul care a dărâmat vechea Uioara şi a construit în locul ei o cetate a petrolului, apără cu vigoare prezentul împotriva trecutului. Ghiţă Blidaru, dimpotrivă, cere pentru acest trecut dreptul de a impune legile sale proprii. îngăduiţi-mi să-i las să vorbească în locul meu şi să citez pentru ultima dată câteva fragmente din carte. Mai întâi vorbeşte Ghiţă Blidaru: 246 MIHAIL SEBASTIAN „Să fim bine înţeleşi: nu e vorba să punem aici în cauză valoarea lucrărilor arhitectului Vieru la Uioara. Ele reprezintă poate un fapt de geniu. E de discutat însă semnificaţia lor în raport cu spiritul românesc şi (...) în raport cu economia românească, întrebarea mea este dacă cineva are dreptul de a avea geniu împotriva necesităţilor pământului pe care trăieşte. Mai precis: dacă cineva, prin fapta sa individuală, poate interveni în procesul latent al forţelor de viaţă colectivă, spre a le modifica, impunându-le un obiectiv străin lor... La Uioara, în cinci ani un om îndrăzneţ a substituit unei aşezări de podgoreni o aşezare de industriali. în virtutea cărei socoteli? în virtutea unei prejudecăţi după care un coş de fabrică are drepturi mai mari decât un butuc de viţă. Ei bine, această judecată e monstruoasă. Nici coşul de fabrică, nici butucul de viţă, luate de unul singur, nu înseamnă nimic. Ele nu prind sens decât încadrate într-o familie, într-o structură. Dincolo de această structură, ele rămân simple şi moarte abstracţii. Abstracţie coşul de fabrică la Uioara şi nu mai puţin abstracţie butucul de vită la Manchester. Această ignorare a legilor specifice de viaţă, această ignorare a formelor specifice de trăire. Acest atac viu al lui Ghiţă Blidaru primeşte o replică nu mai puţin vie din partea arhitectului Mircea Vieru: „Hotărât, nu mă voi înţelege niciodată cu profesorul Ghiţă. E un seminarist, un teolog. Un om care e fericit când se poate supune la ceva, nu importă la ce. Cu o mie de moldoveni ca el şi cu o mie de PUBLICISTICĂ 247 munteni tot ca el, nu mă mir că aici a stăpânit veacuri de-a rândul cine a vrut: şi turcii, şi ruşii, şi fanarioţii. Toată viaţa lui e făcută din supuneri. „Supuneri la realităţi”, cum zice el. Supunere la tot ce te depăşeşte. Eu, unul, în ziua în care aş crede că prin simpla mea condiţie de om sunt condamnat să fiu depăşit, m-aş împuşca. Sunt un om liber sau nu mai sunt nimic. Liber să gândesc, liber să stabilesc valori şi să fixez ierarhii. Lumea se poate înţelege prin discriminări critice şi prin cercetări severe. Şi, dimpotrivă, se poate întuneca definitiv prin renunţări la gândire şi prin refugiu la intuiţii mistice.” Doamnelor şi domnilor, Vă cer iertare pentru acest prea lung citat. Am făcut-o de altfel pe riscul meu, căci v-am citit pasagiile cele mai abstracte dintr-o carte care are totuşi ambiţia de a fi un roman şi nu un studiu social. Am făcut-o numai pentru ca să indic cât mai exact termenii acestei probleme a specificului naţional aşa cum se reflectă indirect în această carte. Nu e nevoie să vă spun că în cursul romanului lucrurile nu au chiar acest aspect rece şi schematic pe care am reuşit fără îndoială să vă transmit prin citatele mele stângace. N-am vrut să scriu şi sper că n-am scris un roman cu teză. Dacă probleme, dacă discuţii, dacă idei, dacă programe se găsesc în ea, e [pentru] că ele au fost antrenate prin mersul lucrurilor şi prin mişcarea personajelor mele. Lupta este angajată între noua Uioara şi Uioara cea veche, între glasul podgorenilor şi cel al sondelor şi n-am făcut alta decât să urmăresc această luptă cu neliniştea unui romancier, căci ce este un romancier dacă nu spectatorul propriilor săi eroi? 248 MIHAIL SEBASTIAN Care va fi sfârşitul acestei lupte? Nu ştiu nimic. Aştept. Doamnelor şi domnilor, Dacă poziţia romancierului a fost destul de comodă, pentru că el avea dreptul să nu ascundă nimic, poziţia eroilor săi este mult mai gravă. V-am vorbit deja la începutul întreţinerii noastre de acest erou, un tânăr evreu-român care credea că este şi vroia să fie român şi evreu. Nu e pentru el un act deliberat, nu e un act de voinţă, e o realitate. O simte astfel. Nu va putea niciodată să renunţe. Este o dramă sau, dacă vreţi, pentru a evita să fiu patetic, este o chestiune care se pune destul de des şi nu numai în România, dar mai peste tot. în 1921 deja Jacob Wassermann a publicat în Germania o mică lucrare care era un caz personal de conştiinţă: Mein Weg als Deutscher und Jude (Drumul meu ca german şi evreu). în Franţa de asemenea, lunile trecute, un scriitor de origine evreiască, Benjamin Cremieux, angajat într-o polemică cu Charles Maurras, medita asupra relaţiei posibile între amintirile sale evreieşti îndepărtate şi viaţa sa franceză. Mai dramatic sau mai calm, după diversele circumstanţe care le determină, aceste cazuri de conştiinţă ale evreului trăind într-o ţară de care se simte fizic şi spiritualmente ataşat, aceste cazuri de conştiinţă există întotdeauna şi ele vor întâlni întotdeauna rezistenţa acestei teorii care face din specificul naţional o noţiune biologică, rasială şi metafizică, o valoare impenetrabilă, intransmisibilă, inasimilabilă. Ea va întâlni rezistenţa partizanilor acestei teorii pentru care vă cer permisiunea, spre a PUBLICISTICĂ 249 facilita sarcina mea, să-i numesc „specificii”. Cuvântul este oribil, sunt de acord, dar e totuşi atât de simplu. Ce putem să gândim de această lege „specifistă” care închide oamenii în structuri ireductibile? Nu am pretenţia să rezolv problema, dar gândesc, sau mai curând, ca să fiu exact, eroul meu gândeşte, că sufletul omenesc este mult mai suplu şi mult mai capabil de nuanţe. Pentru a afirma aceasta, el nu pleacă de la o idee abstractă, ci de la contemplarea propriei sale vieţi care întruneşte fără să le ciocnească şi fără să le simtă incompatibile, cele două voci ale sale, de evreu şi de român, cele două voci care nu sunt decât una singură. Specificul naţional? Evident, el nu-1 ignoră, cu toate că are de a face cu două feluri de „specifice naţionale”, cel românesc şi cel evreiesc, şi cu toate că trebuie să suporte furiile, indignarea şi intransigenţa celor două feluri de „specifişti”, specifiştii români şi specifiştii evrei, unii tot atât de exageraţi ca şi ceilalţi. Specificul naţional el nu-1 ignoră, dar îl înţelege nu ca un freamăt, ci ca un climat spiritual, ca un stil de viaţă - climat şi stil destul de cuprinzătoare, destul de suple, ca să adăpostească la umbra lor sensibilităţi diferite. Se înţelege bine că această manieră de a gândi nu va fi uşor acceptată, dar el are timp să aştepte. Şi experienţa lui Ion Trivale poate fi oricând reluată. 250 MIHAIL SEBASTIAN FLORICA MUMUIANU: JOC ÎN TIMP; AGATHA GRIGORESCU-BACOVIA: PE CULMI DE GÂND; ALEXANDRU TUDOR-MIU: STANDARD, POEME DE PETROL ŞI ENERGIE Este foarte greu să înregistrezi toate cărţile pe care le primeşti. Mai ales pe cele de versuri. Fiecare săptămână adaugă o serie de noi poeţi în biblioteca mea de cronicar şi singurul fapt de a privi aceste grămezi de hârtie tipărită este un început de remuşcare. Când să citeşti? Când să alegi? Uneori lucrurile sunt extrem de simple: „poetul” se află vizibil sub orice exigenţă minimală. îl îndepărtezi fără remuşcare. Alteori însă găseşti într-un întreg volum de platitudini sau de reminiscenţe un vers care sună cu o tristeţe a lui proprie - şi atunci, pentru a salva acest unic vers, ce poate deveni mâine un poem şi poate da mai târziu un poet, pentru acest unic vers eşti silit să opreşti întreaga carte. Care va fi destinul avalanşei de versuri tipărite în ultimii ani la noi? Cine va selecta acest imens material poetic? Cine va pune ordine în aceste tumultuoase generaţii de poeţi tineri, care solfegiază mereu în căutarea unui cântec încă negăsit? Nu trebuie să deplângem această profuziune lirică. Ea nu este poate decât o acumulare prealabilă de sunete pentru un cântec ce va veni. E nevoie să se uzeze definitiv formulele poetice vechi, e nevoie să se elimine prin întrebuinţare atâtea locuri comune şi clişee poetice, e nevoie în sfârşit să se pregătească un climat liric, făcut din nenumărate izbânzi sau PUBLICISTICĂ 251 înfrângeri modeste, ce vor fi fasciculate într-o zi în versul unui mare poet. în aşteptarea acestui mare poet, sunt atâţia poeţi care ne dau cântecul lor modest. Timpul, care decide în ultimă instanţă, îi va opri sau îi va respinge. D-ra Florica Mumuianu nu e o debutantă. Primele versuri şi le-a publicat, dacă ţiu bine minte, prin 1925 sau 1926 la „Universul literar” al d-lui Perpessicius. De atunci, oarecum la marginea vieţii literare, a continuat să scrie şi să publice, fără să întregească însă un peisaj liric precis, organizat. Nici astăzi, când îşi strânge în volum şaizeci de poeme, impresia de imprecizie, de ezitare, pe care poezia sa ne-o dădea din primul ceas, nu e cu totul înlăturată. Vom căuta zadarnic în volumul său o linie lirică unitară. Temele sale, mijloacele sale de expresie sunt disparate. O deosebire de ton, de sensibilitate, de stil le desparte, nu cum ai despărţi un poem de altul în acelaşi volum, ci versul unui poet de versul altuia. E în poezia d-rei Mumuianu o anumită gravă înclinare spre meditaţie: puţin abstractă, recurgând la simboluri mari sau - uneori - de-a dreptul la cugetări sentenţioase despre viaţă: Sunt un copac la marginea lumii Afund în golul umbrei ca într-un lac. (35) Sau: Un om în ploaie înfrânt cânta, cânta «— Nimica nu e mai mult decât gluma» (p. 25) 252 MIHAIL SEBASTIAN Această gravitate meditativă, care dă uneori poeziei d-rei Mumuianu un ton de poezie filozofică, alternează cu anumite dispoziţii lirice intimiste, francis-jammiene: O, m-aş întoarce în fotografii vechi Cu bucle moi şi râsul palid de început. (P- 37) Scrisul său nu e lipsit, nici în prima sa manieră, nici în cea de-a doua, de reminiscenţe. Sunt urme din Arghezi, sunt urme din Blaga, mai ales din Camil Baltazar. Aici influenţa e directă: influenţă de vocabular, de ritm, de temă. D-ra Mumuianu are câteva poeme despre tristeţea, melancolia şi moartea tinerilor ftiziei, poeme ce amintesc până la transcriere Vecerniile lui Camil Baltazar. Remarc îndeosebi Moarte bună (p. 47), Moarte obişnuită (p. 63) şi Crizanteme (p. 76). Prietenul învins doarme cu flori albe pe piept Cineva murmură o rugăciune. Cineva plânge şi spune că nu trebuia să moară, fiindcă era bun şi drept. Nu vreau să insist asupra acestei observaţii, care de altminteri nu este un reproş. Ţin doar să observ că poezia d-rei Mumuianu se află încă în faza influenţelor, ceea ce e un semn de nesiguranţă personală, dar şi de tinereţe, de cântare. De altminteri, şi s-a înţeles acest lucru şi din citatele de mai sus, expresia sa lirică are o delicateţă ce marchează fără îndoială o vocaţie de poet. Versurile frumoase abundă în volum. Bunăoară acest delicat catren: PUBLICISTICĂ 253 Aş vrea să dorm în soare Pipăit de umbletul adierii de vânt Simţind cum sub coastă, în pământ Inima se prinde ca un răsad de floare. Fragilă, cu incertitudini numeroase de simţire şi de expresie, pierdută uneori în exclamaţii metafizice, meditative, pierdută alteori în tânguiri minore, în culori palide, clar-obscure, poezia d-rei Mumuianu realizează totuşi momente simple, bune, ca în acest poem puţin didactic parcă, prin simbol, dar de o liniştită solemnitate: între toate luminile lumii, Ciudată, lumina frunţii omeneşti, Cruce culcată pe gânduri cereşti De la ţărmul visării până într-al glumii Cărăbuşii ochilor când încep a-şi lua zbor Sub pleoapa căzută, vin mările şi munţii Să se ghemuiască înapoia frunţii Umil, ca dulăii la picior. O, majestatea vinului, în firul spumei împleticească limba, stingă ochii de smoală, Doar fruntea să vorbească, limpede şi goală, Lumină între toate luminile lumii. Titlul volumului d-nei Agatha Grigorescu indică destul de lămurit ambiţiile poeziei sale. Pe culmi de gând este un adevărat program poetic: a cânta haosul, infinitul, spaţiul, tăcerea, golul, moartea... Tăceri... tăceri de gând, Pe simţuri Pe visare 254 MIHAIL SEBASTIAN A-ncremenit amurgul vasta zare Şi-o-nvâluie cu întuneric greu Tăcere!... Vreau să ascult pe Dumnezeu. (p. 32) Sau: Spaţii cu tăceri obositoare Striveşte mintea un nou gând Spaima trupului din nou te doare, Şi te surprinzi plângând... (57) După cum vedeţi, e destul de clar. D-na Grigorescu se menţine de-a lungul întregului său volum la această altitudine de preocupări D. Alexandru Tudor-Miu e un nume pe care l-am întâlnit adesea în revistele noastre de avantgardă: în „Contimporanul”, în „Urmuz” şi - dacă nu ne înşelăm - în „Integral” şi „Unu”. N-am fost niciodată un prieten al poeziilor moderniste făcute să epateze pe burghezi. Modernismul ca formulă nu mi se pare mai lăudabil decât pompierismul ca formulă. Lipsa lor de valoare e egală. Platitudinea revoluţionară cântăreşte la fel de greu ca şi platitudinea academică. Până a nu fi evadat din superstiţiile moderniste, llarie Voronca n-a fost poetul pe care îl cunoaştem azi. Geo Bogza n-a scris nici el poemele mari, largi, cuprinzătoare ce ne dau dreptul să bănuim în el un cântăreţ de mari resurse, până a nu se fi despărţit de aceleaşi prejudecăţi de revoluţie exterioară, facilă. D. Alexandru Tudor-Miu a rămas încă prizonier al debutului său şi al şcoalei literare în care s-a încadrat. O regret pentru bunul său gust, pentru dispoziţiile sale scriitoriceşti veritabile, pentru devoţiunea sa emoţionantă faţă de poezie. PUBLICISTICĂ 255 Dar nu pot considera decât o naivă dorinţă de a fi cu orice preţ obscur şi abstract un volum de versuri pe care le preceda următoarea prefaţă: „Poemele de faţă sunt la faţa locului bătute sub teroarea soarelui, pe muchii zgâriate în spasmul disperării, cu unghii scormonind după unde limpede ca după jar în culcuşul focului.” Din nefericire „poemele de petrol şi energie” ale d-lui Tudor-Miu respectă şi continuă stilul acestor puţine rânduri de prefaţă. într-o zi, d-sa se va decide să rupă formulele moarte, tiparele inutil abstracte ale unei arte poetice atât de convenţională şi va scoate la lumină cântecul simplu, pe care astăzi îl simt sufocându-se sub pietrele acestui Standard. UN GLAS DE LA 1911 Am recitit zilele acestea, cu o vie surpriză, un articol vechi, despre vechea chestiune a „specificului naţional”, atât de la modă în timpul din urmă. îngăduiţi-mi să transcriu câteva rânduri, fără să vă spun deocamdată nici cine, nici când au fost scrise: „Se pare că neamul românesc se află în ajunul unei adânci prefaceri, menită a preciza şi adânci individualitatea sa etnică. Numeroasele frământări culturale ale vremii noastre, creşterea uimitoare a gustului cetitului, care tinde a deveni o nevoie sufletească; exuberanţa mişcării literare - care, îndepărtându-se pe dibuite spre obârşia sufletului naţional, spre viaţa ţărănească, făgăduieşte a prinde odată şi a fixa originalitatea întreagă a acestui 256 MIHAIL SEBASTIAN suflet; accentuarea crescândă a unui curent cultural, afirmarea intensă a geniului românesc şi a darurilor sale specifice: iată tot atâtea simptome sugestive ale acestei prefaceri, prin care, înfăptuind închegarea deplină a sufletului său naţional, poporul românesc va să plătească datoria supremă către sine şi către celelalte neamuri”. Nu s-ar spune, cetind aceste câteva rânduri, nu s-ar spune că ele sunt desprinse dintr-un jurnal de astăzi, din martie 1935, când se vorbeşte atâta de o transformare naţională, de o viaţă etnică regenerată, de o viaţă ţărănească promovată pe primul plan al existenţei şi al culturii româneşti. Ei bine, nu. Rândurile pe care le-aţi cetit mai sus nu sunt din 1935, ci de la 1911. Autorul lor este criticul Ion Trivale. Evreu de origine, pe numele lui de acasă Iosif Netzler, ceea ce nu-1 împiedica, după cum vedeţi, să scrie o pledoarie pentru specificul naţional românesc, pledoarie pe care orice naţionalist de dreapta sau de extremă dreaptă ar fi obligat, în bună consecvenţă cu sine însuşi, s-o semneze. Lucru ce n-ar fi lipsit - nu-i aşa? - de oarecare umor. Dar nu pentru a face această observaţie glumeaţă am citat fragmentul de mai sus din articolul lui Trivale. L-am citat doar pentru a observa tulburătorul lui aer de actualitate. Aceleaşi preocupări de originalitate etnică, aceleaşi griji, aceleaşi probleme, aceleaşi cuvinte. „Am spus că naşterea conştiinţei are de efect de a scoate structura sufletească, din starea ei de încremenire, în sfera necesităţii şi de a-i împărtăşi o anumită mobilitate a elementelor, care o face accesibilă înrâuririlor din afară şi, deci, schimbărilor de tot felul. în această stare, acumulările ereditare, PUBLICISTICĂ 257 neatinse până aici, sunt deodată ameninţate cu subminarea şi cu treptata disoluţie. în adevăr, sau conştiinţa - în rolul ei de selecţionare - veghează ca elementele externe care intră să fie din acelea care menţin şi stimulează calităţile ereditare; sau conştiinţa a adormit legănată de încredere şi siguranţă, iar elementele vrăjmaşe intră în voie, nimeni necerându-le parola.” Nu vă cer să vă miraţi că cel ce scria această mărturisire naţionalistă era un evreu. El a a căpătat, cel puţin retroactiv, ratificarea acestor rânduri publicate în „Noua revistă română”, la 23 octombrie 1911; a căpătat-o această ratificare 5 ani mai târziu, când murea într-o dimineaţă de toamnă, pe front. Dar, vă spun, nu despre asta e vorba acum, ci de textul în sine, de acest text care e neverosimil de actual, de parcă l-am fi descoperit, nu într-un vraf de hârtii vechi, ci în primul ziar cumpărat azi-dimineaţă de la primul chioşc întâlnit în cale. Să însemne oare că nimic nu s-a schimbat în viaţa românească de la 1911 până azi? Să însemne oare că acel „ajun al unei adânci prefaceri, menită a preciza şi adânci individualitatea etnică”, acel ajun s-a prelungit neschimbat de-a lungul a 24 de ani? ALEGERE LA S.S.R. LIN PREZIDENT,CU „prestTgiu” Se zice că la Societatea Scriitorilor Români va fi ales un fost ministru. Ba se zice ceva mai mult: că 258 MIHAIL SEBASTIAN alegerea e în momentul acesta gata făcută şi că adunarea noastră de la 31 martie sau de la 7 aprilie nu va avea alt rost decât s-o ratifice formal. D. 1. Gr. Perieţeanu, strălucitul advocat, distinsul om politic, ar urma să ia prezidenţia Societăţii. Tronul acesta mi se pare fantezist. Dacă cele două sedii oficioase ale literelor române - Capşa şi Corso - ar fi fost singure în a-1 lansa, am fi socotit că nu e la mijloc decât o glumă proastă şi am fl zâmbit sau nu am fi zâmbit, după cum suntem sau nu suntem sensibili la glumele proaste. Dar „ştirea” a fost înregistrată de un ziar, reprodusă de vreo două reviste şi crezută de toată lumea. Credem că e la mijloc o farsă. Şi, în orice caz, o nedelicateţă faţă de d. Perieţeanu, de numele căruia se abuzează - suntem siguri - împotriva propriei sale voinţe. D. Perieţeanu este un prea bun prieten al scriitorilor pentru a râvni să le fie preşedinte. împărţit între barou şi politică, între două obositoare profesiuni atât de serioase, d-sa păstrează nostalgice legături cu poezia. E un lucru emoţionant, desigur, şi îi suntem recunoscători pentru el. Dar noi avem dreptul să-i cerem unui om cu atât de puţin timp să-şi asume o sarcină care cere multă muncă, multă energie, multă stăruinţă? D. Perieţeanu este în primul rând advocat, este în al doilea rând om politic şi este, în fine, „cu totul în subsidiar” -cum se zice - literat. Literatura, d-sa, o face cu titlul de diletant, cu titlul de amator, ceea ce desigur nu exclude talentul, dar exclude calitatea de scriitor profesionist. Sunt o seamă de chestiuni profesionale care pe d. Perieţeanu nu-1 interesează. Nu-1 pot interesa. Ce vreţi să însemne pentru d-sa impozitele asupra cărţii, când d-sa PUBLICISTICĂ 259 nu publică decât plachete de tiraj restrâns? Cum să-l preocupe pe d-sa problema drepturilor de autor? Ce are d-sa comun cu chestiunea, pentru noi foarte gravă, a controlului tirajului? A raporturilor cu editorii? A bibliotecilor comunale? Fără îndoială, d. I. Gr. Perieţeanu este un om de valoare. Ca cetăţean, n-aş ezita niciodată să-l votez la Cameră sau la Senat. Ca advocat, n-aş ezita să-l votez la barou. Un mandatar mai valoros nu se poate. Dar ca scriitor, mărturisesc, mi-aş da votul mai bucuros - şi aşa voi şi face - unui scriitor. Un scriitor care va lua preşedinţia Societăţii conştient de toate problemele precise, de ordin tehnic, de ordin practic, ale breslei şi li se va dedica în întregime. De altfel, nu am nicio îndoială că d. Perieţeanu gândeşte la fel. D-sa cel dintâi trebuie să fi fost surprins de propunerea incomodă care i se făcea. D-sa cel dintâi va vota alături de noi pentru un comitet de scriitori şi pentru un preşedinte scriitor. Dar mai rămâne chestiunea „prestigiului”. Este cea mai revelatoare pentru mentalitatea S.S.R-eului. „Ne trebuie un prezident cu prestigiu” sună parola. Foarte frumos. Dar de ce prestigiu e vorba? Căci prestigii sunt de tot felul. Definiţia nu e totuşi greu de dat în speţă. Se numeşte la S.S.R. „prestigiu” trecerea la autorităţi. Calitatea personală de a putea intra la Ministerul de Finanţe înainte de ora 11, salutat de gardist, de uşier, de odăiaş, de şef de cabinet şi de secretar general, în ordine ierarhică. Ansamblul de daruri fizice şi de merite sociale, care să se acordeze cu un frac bine purtat şi cu o decoraţie bine prinsă. Acesta e prestigiul de care scriitorii au neapărată 260 MIHAIL SEBASTIAN nevoie. Şi nici nu ne jenează a o mărturisi. „Ne trebuie un prezident cu prestigiu, care să obţină bani pentru Societate”. Iată argumentul suprem. Iată criteriul după care S.S.R-ul îşi caută prezidenţii pe băncile Parlamentului. Dacă asta înseamnă prestigiu, atunci noi vom spune - şi vom opune cu adevărat în plină adunare -că Societatea Scriitorilor Români are în sfârşit nevoie de un prezident fără prestigiu. Un prezident care să aibă sentimentul că îndeplineşte un mandat şi că singurul său prestigiu în faţa autorităţilor din acest mandat decurge. Un prezident care să formuleze pentru Societatea sa drepturi, nu să ceară favoruri. Ce timidă, ce bază, ce umilită conştiinţă despre rostul lor în stat trebuie să aibă scriitorii, pentru ca să simtă nevoia de a-şi propti Societatea lor cu prestigiul unei personalităţi de „mare suprafaţă”. Până astăzi Societatea s-a dat bine cu autorităţile, a menajat pe miniştri, a dat banchete guvernelor şi a aşteptat în schimb filantropia lor adulată. Noţiune de „prestigiu” s-a conformat acestui fel de politică scriitoricească. Astăzi, când încercăm să punem societatea pe bazele unui organism de luptă profesională, singurul prestigiu la care facem apel este cel de ordin intelectual. Chiar dacă nu este ratificat şi recunoscut de poliţie. O SEARĂ LA INSTITUTUL FRANCEZ Joia trecută, la Institutul francez de înalte studii, câţiva intelectuali francezi şi români au stat de PUBLICISTICĂ 261 vorbă sub preşedinţia plină de atenţii a d-lui Dupront, directorul acestui institut, despre o serie de probleme foarte delicate, pe care, mărturisesc, le socotisem până atunci cu totul improprii unei dezbateri publice. Dar pe de-o parte nu era, la drept vorbind, o dezbatere publică, iar pe de altă parte, sub privegherea unui asemenea prezident de discuţii, nu există subiect care să nu fie „primejdios”. D. Dupront, care este normalian şi francez, are în această dublă calitate arta de a dirija just un joc de idei. Nicio nuanţă nu e pierdută, nicio precizare nu lipseşte, niciun cuvânt nu spune mai mult decât trebuie. O impresie de simetrie şi de echilibru stăruie de-a lungul întregii dezbateri, deşi nimeni nu-şi simte stingherite dispoziţiile combative. Nu vreau să vă vorbesc nici despre Institutul francez, nici despre D. Dupront şi colaboratorii săi. O voi face într-o zi într-un articol informativ, în care nădăjduiesc să pot expune pe larg activitatea acestui oficiu de cooperare intelectuală franco-română. Nu cred că s-a făcut până astăzi un lucru de egală seriozitate, de egal prestigiu. Institutul nu are nimic comun cu vechea, festiva şi retorica superstiţie a propagandei. E mai mult un organ de muncă, de căutare, de efort intelectual bine organizat. El oferă francezilor ce vor să ne cunoască anumite cadre generale, ce coordonează şi simplifică cercetările individuale - şi în acelaşi timp oferă românilor posibilitatea de a cunoaşte Franţa în cele mai bune, mai substanţiale şi mai just alese aspecte ale culturii sale. E un oficiu universitar, nu un birou de propagandă. 262 MIHAIL SEBASTIAN Dar, repet, despre toate acestea vă voi vorbi altădată. Ţin doar să remarc deocamdată excelentul gând al Institutului de a reuni uneori în casa sa câţiva prieteni francezi şi români şi de a-i invita să converseze în jurul unei probleme dinainte aleasă. Unul din oaspeţi face în prealabil o comunicare, şi aceasta serveşte drept punct de plecare al discuţiei, foarte animată, foarte diversă, după oamenii şi atitudinile pe care le confruntă. Sunt aici, în Bucureşti, o seamă de intelectuali francezi, trăind între noi, unii veniţi să lucreze în misiunea franceză, alţii fără calitate oficială, muncind în felurite instituţii particulare. Nu-i cunoaştem, nu ne cunosc. Am avea atâtea lucruri să ne spunem: noi am avea atâtea de aflat de la ei; ei ar avea - poate - unele lucruri de aflat despre noi. E un schimb de puncte de vedere, întru totul valoros. Institutul francez ni-1 înlesneşte. Mi-am amintit joi seara despre reuniunile intelectuale pariziene la care luam pe vremuri parte. Ce încântare! Replicele se întâlneau vii, spontane, fără nervozitate însă, fără violenţă, cu oarecari puncte de ironie, cu acea vivacitate ce dă unei conversaţii franceze elan, graţie şi siguranţă. Nu pot spune că plecam de acolo dumirit. Dar totdeauna stimulat, sedus de o perspectivă sau alta, pe care o deschisese fulgerul scurt a două replici încrucişate. Acest sentiment mi l-a comunicat întrunirea amicală de la Institutul francez. întrebările se puneau cu acea curiozitate subtilă ce ştie să reţină dintr-o chestiune exact punctul ei central şi să-i lumineze detaliile semnificative. PUBLICISTICĂ 263 Plăcerea de a vedea circulând o idee fără piedici piezişe, fără neînţelegeri opace, fără adversităţi preconcepute, plăcerea de a convorbi şi de a asculta cu unica preocupare de a înţelege şi a te face înţeles era un exerciţiu pe care îl uitasem. L-am regăsit recunoscător la Institutul din strada Bălcescu. DESPRE O ANUMITĂ MENTALITATE HULIGANICĂ Dacă oamenii se. înţeleg atât de greu de la un timp încoace este cred din cauza câtorva obsesii, care intervin pretutindeni şi amestecă punctele de vedere, planurile de discuţie şi poziţiile de gândire. Sunt câteva idei fixe, atât de răspândite, atât de încăpăţânate în fixitatea lor, atât de asupritoare în lipsa lor de nuanţe, încât ori de unde ai porni o dezbatere, trebuie să ajungi neapărat la ele. Le simţi pretutindeni rezistenţa, le simţi pretutindeni opacitatea. în ultimii ani, ne-am lăsat pradă politicii şi toate obsesiile noastre sunt de ordin politic. Formule grosolane, simple până la absurd, convinse până la teroare, stăruie în vocabularul nostru şi, de acolo, trec pe nesimţite în gândirea noastră, în obişnuinţele noastre. . > Urmăriţi bunăoară gravele ravagii pe care le face în mentalitatea actuală cuvântul „lireapta” sau cuvântul „Stânga”. Sensul lor s-a dilatat bolnăvicios şi s-a întins din politică în cultură, în artă, în 264 MIHAIL SEBASTIAN literatură. în afara acestui unghi care măsoară totul, nimic nu poate rămâne liber, în altă sferă logică, în alt câmp vizual, pe alt plan de gândire. Ceva trebuie să fie „de dreapta” sau „de stânga”. Neapărat. Obligatoriu. Altfel nu se poate. Am cetit zilele trecute într-un studiu - de altfel foarte bine scris şi probabil bine informat - că muzica lui Bach este o muzică...de dreapta, în timp ce muzica lui Hăndel este, dimpotrivă... de stânga. Şi să nu credeţi că era o glumă sau un paradpx. Nu. Se dovedea/cu destulă abilitate dialectică, de ce Bach era naţionalist/ şi de ce Hăndel un european, un internaţionalist. -> Numesc acest fel de judecată, o judecată huliganică. Adică o judecată care face să intervină criteriile politice pe un plan nepolitic. Este o confuzie de puncte de vedere, ce devastează lumea ideilor şi o aruncă tuturor pasiunilor joase, primare, nediferenţiate. Un huligan este un obsedat. Sălbăticia lui este înainte de orice mintală. Inteligenţa lui, sensibilitatea lui a fost diformată până la o anumită schemă, dincolo de care nu mai înţelege nimic. Este fără îndoială un început de demenţă - inofensivă uneori, funestă ;dq alteori.-- Exemplul de mai sus e din specia inocentă. Mai cunosc şi altele. Unul de la noi. Mircea Eliade scrie un studiu despre „autonomia vieţii spirituale”. După trei zile, cineva, prin „Cuvântul liber”, îl somează să răspundă dacă această „autonomie” este sau nu fascisţă. Te întrebi uluit cât de încurcată trebuie să fie o minte*-pentru ca să coboare imediat, direct, de la o problemă spirituală la o formulă politică. PUBLICISTICĂ 265 E un automatism mintal care reduce fără întârziere orice dezbatere, orice problemă,, la întrebarea ultimă: „de dreapta’7 ori „de stânga”? Prevăd o zi în care se va inventa o botanică fascistă şi una radicală, o chimie reacţionară şi una progresistă, o algebră liberală şi una conservatoare. Se va stabili că anumite plante sunt burgheze, în timp ce altele sunt marxiste. Se va preciza că o categorie de corpuri chimice - bunăoară acizii - sunt democrate, câtă vreme alte corpuri chimice - bazele -sunt oligarhice. Se va descoperi că anumite funcţiuni matematice sunt hitleriste, iar altele sunt bolşevice. Nu suntem departe de această fază a civilizaţiei umane. Cu graba cu care consumăm fenomenele şi le supunem obsesiei noastre politice, vom izbuti să înscriem toate elementele naturii, focul, apa şi pământul - în câte un partid. Vor fi amurguri subversive, vor fi ploi tendenţioase, vor fi aştri suspecţi. Omenirea merge cu paşi repezi spre o înţelegere poliţistă a lumii. Pe fiecare zi ce trece, complexitatea universului sărăceşte, misterele cad, existenţa se simplifică şi tot ce a neliniştit veacuri de-a rândul inima şi mintea umană încape umilit între dinţii acestui cleşte cu gura căscată: dreapta-sţânga. DESPRE O „LUNĂ” Şl DESPRE O / r „SĂPTĂMÂNĂ” Bănuiesc că există undeva o comisie care se ocupă de pe acum să organizeze „luna Bucureştilor”. 266 MIHAIL SEBASTIAN Bănuiesc că această iniţiativă, pentru care au şi curs până acum câteva fluvii de cerneală omagială, nu este un simplu cuvânt aruncat la întâmplare, ci un gând foarte serios. Bănuiesc, în sfârşit, că nu ne vom lăsa surprinşi de „prea frumoasa lună mai” fără a fi pus la punct un program precis de organizare, îmbrăţişând toate aspectele vieţii,Capitalei noastre. Undeva, într-o sală de consiliu, la primărie, se află poate în acest moment adunaţi o serie de domni care lucrează febril la fixarea tehnică a programului. Acestor domni cutez să le supun o modestă observaţie de principiu. Nu ştiu/deocamdată prea lămurit ce este, în intenţia iniţiatorilor ei, „luna Bucureştilor”. După nume, presupun că va trebui să fie o lună care să afirme prestigiul Capitalei. O lună în care tot ce este preţios în acest oraş să fie pus în valoare şi cunoscut. O lună, în sfârşit, în care oraşul să constituie un punct de atracţie pentru provinciali şi - dacă se poate - pentru străini. Lucrul nu este absolut original. Parizienii au şi ei „une grande saison de Paris”, iar londonezii un mare „season”, amândouă în acelaşi timp, spre începutul verii, când, în mod firesc, viaţa metropolelor lâncezeşte, în aşteptarea vacanţei care adoarme totul într-un val de căldură şi plictiseală. Este probabil că „luna Bucureştilor” va încerca să fie o soră modestă a acestor două strălucitoare „sezoane” care se pregătesc în acelaşi timp în Occident. Va trebui, în acest caz, să le urmeze exemplul. Accentul lor cade pe viaţa artistică a metropolei. Este un anotimp al teatrelor, al muzeelor, al concertelor, al cărţilor. Este un mare spectacol, la PUBLICISTICĂ 267 care colaborează tot ce este manifestare de spirit şi de artă. Aceste „sezoane”, cu care luna Bucureştilor are ambiţia de a se înrudi, nu au alt sens decât pe acela de a prezenta viaţa Capitalei în zonele ei superioare. O „capitală” nu e în definitiv o noţiune strict administrativă. Nu e numai un sediu de autorităţi centrale, ci este, ar trebui în principiu să fie, un centru de valori artistice, un punct de comandă în viaţa intelectuală a ţării, un laborator care selectează de pretutindeni elemente felurite, pentru a le organiza, a le da expresie, a le da unitate. Bucureştii noştri exercită din nefericire asupra provinciei un prestigiu exclusiv politic. Nu se află în conştiinţa provinciei imaginea unui Bucureşti capitală de cultură. Această imagine ar trebui să o cultivăm noi şi, dacă „luna Bucureştilor” nu va fi o somptuoasă inutilitate, această imagine ar trebui s-o servească. „Luna Bucureştilor” va cuprinde probabil şi „săptămâna cărţii”, care se inaugurează de obicei în a doua jumătate a lunii mai. Această întâlnire nu trebuie să fie o simplă întâmplare, o coincidenţă fără sens. Dimpotrivă, credem că „săptămâna cărţii” poate constitui manifestarea esenţială a „lunii Bucureştilor”, care inaugurată astfel, printr-o manifestare de cultură, îşi va impune un nivel ridicat pentru întregul său program de festivităţi. „Luna Bucureştilor” aparţine teatrului, muzicii, cărţii. Ea nu va fi o izbândă decât în măsura în care va şti să le utilizeze şi să le pună în lumină. Nu e prea devreme să o spunem. 268 MIHAIL SEBASTIAN IOACHIM BOTEZ: ÎNSEMNĂRILE UNUI BELFER Făcută din fragmente, cartea d-lui Ioachim Botez are totuşi o incontestabilă unitate. Nu numai de preocupări, nu numai de material uman, dar de ton şi de atmosferă. însemnări de belfer, aceste pagini întrunesc, într-un acelaşi peisaj moral, oameni şi cărţi, amintiri şi reverii, meditaţii intime şi vehemente imprecaţii polemice, o alternare de melancolie şi revoltă, ce face probabil psihologia belferului de totdeauna, biet om sensibil refugiat între copii şi cărţi, de unde lumea cealaltă îi apare puţin fantomatică, depărtată, greu de atins. Un belfer este un învins - un om care a renunţat să aştepte, a renunţat să spere. Lumea lui e mică, viaţa lui e strânsă în ea însăşi, evenimentele sunt puţine, schimbările sunt rare. O psihologie deformată de lecturi şi de nemişcare îi dă belferului o mare timiditate în faţa vieţii, o atitudine de resemnat, de visător fără voie, de privitor nostalgic. Naivităţile lui sufleteşti sunt imense -dacă prin naivitate înţelegem puterea de a tresări la anumite mărunte miracole zilnice: un amurg, un copac, un drum de munte. O rezonanţă sufletească de copil primeşte ecourile din afară şi le măreşte enorm, dând importanţă, sens, bucurie şi durere unor mici fleacuri, pe lângă care omul de toată mâna trece nesimţitor, neatent, plictisit. Acesta este belferul ale cărui însemnări ni le înfăţişează d. Ioachim Botez. Să o spunem lămurit: este o cunoştinţă care ne emoţionează de la primele cuvinte, un prieten în a PUBLICISTICĂ 269 cărui tovărăşie suntem bucuroşi să străbatem şi drumurile mizere ale târgului basarabean, şi satul de lipoveni din balta Dunării, şi străzile Sucevei în Bucovina, toate căile pe unde un ordin al ministerului sau un nostalgic dor de ducă îl mână pe autor. D. Botez scrie în primul rând despre şcoală, despre şcolari, despre examene. Tragedii şcolăreşti pe care, oricât de tineri sau oricât de bătrâni, nu le vom uita niciodată, sunt evocate de d. Botez cu un accent dramatic şi cu o pasiune ce animă ultimul detaliu. Tragedia tinerei şcolăriţe adolescente, terorizată de dăscăliţa pizmăreaţă. Tragedia copilului încăput pe mâna profesorului maniac şi sălbatec în maniile lui. Tragedia, în sfârşit, a belferului terorizat de clasa „micilor canalii” - elevii -, mici brute sub care încetul cu încetul vor sucomba toate visele, toate nădejdile belferului poet. „Când am păşit întâia dimineaţă în clasa ceea cu puzderie de copii mărunţi şi neastâmpăraţi ca albinele când se pornesc a roi, am socotit că voi putea să săvârşesc ceea ce făcuse odată Tolstoi la şcoala lui slobodă din Iasnaia Poliana, şi - întâmplarea nedreaptă şi oarbă m-a doborât. Nu ştii, poate, ce înseamnă asuprirea celor slabi, dar mulţi. Eu am văzut cândva într-o grădină un biet măgar umflat cimpoi, cu dinţii rânjiţi către zodiile cerului, fiindcă se scărpinase în treacăt de un stup de albine... A, e grozavă tirania fără istov şi fără noimă a unui puhoi de copii care simt o volupate drăcească să chinuie un belfer prins în colivia clasei lor ca un biet scatiu rătăcit prin bălăriile şi scaieţii pedagogiei infantile... 270 MIHAIL SEBASTIAN ... Şi am îndurat un an de zile tirania inocentă a atâtor canalii mititele, care nu doreau altceva decât să se joace cu un om înfricoşat ca vraciul care-şi însufleţeşte păpuşile lui năzdrăvane...” Iată în câteva rânduri amare şi triste, dar nu lipsite de un îndepărtat surâs de îngăduinţă, iată întreaga dramă a belferiei... Descurajare, monotonie, înceată pierdere, înceată înămolire în apele mediocrităţii provinciale, pânză deasă de plictiseală, de indiferenţă, de tristeţe - toate acestea capătă pe alocuri în scrisul d-lui loachim Botez o acuitate tragică fără seamăn. Mica schiţă împuşcat la Mizil (p. 93-98), care imaginează destinul unui belfer împuşcat pe străzile Mizilului de un elev corijent, ascunde o înăbuşitoare tristeţă, pe care doar ici-colo o luminează un accent de humor definitiv resemnat. Belfer prin mediul în care trăieşte, scriitorul acestor însemnări este mai ales belfer prin lecturi, prin pasiune de erudiţie, prin gust pentru poezie, prin acel aer uşor livresc al paginilor sale, gata să invoce la fiecare pas un vers, un autor preferat, o carte iubită. Fără să fie critic, fără mai ales a voi să fie critic, d. Botez găseşte nu rareori o formulă fericită, care defineşte o operă sau rezumă un destin. lată în patru rânduri portretul moral al lui Hajdău: „O înaltă minte de mistagog, clădită pe pilaştri de lumină, dar peste care întunericul morţii şi dragostea copilului iubit au azvârlit zăbranicul rătăcirii. între viaţă şi nefiinţă este o prăpastie de netrecut”. PUBLICISTICĂ 271 Asemenea paranteze sunt fără număr în această carte, care îşi permite în ritmul ei nesilit de convorbire sfătoasă, oricâte digresiuni, pornind de la o imagine, de la un text, de la o replică... O strofa de Charles D'Orléans, o vorbă din Rabelais, un vers din Clément Marot, o aluzie din Homer, din Calust sau din VirgiT vin să ornamenteze cu eleganţă - uneori cu preţiozitate - monologul viu al autorului, care îşi va fi reamintit de la Montaigne că memorialistului îi şade bine cu citatul, aşa cum drumeţului îi şade bine cu drumul. D. Ioachim Botez este şi una şi alta: şi memorialist şi drumeţ. în prima calitate, vorbeşte despre oameni pe care i-a cunoscut, despre medii pitoreşti în care a trăit, despre întâmplări şi timpuri trecute, pe care nu le bănuim nu prea depărtate, dar care n-au căpătat mai puţin acel gust de floare şi cenuşă al amintirilor din juneţă. Sunt câteva suveniruri din boema bucureşteană de u^surprinză-tor pitoresc, vioaie şi colorate unele, melancolice toate. „Aşa-mi trebuie, mă judecam singur, furişându-mă pe sub streşini, lăcrimând din jgheaburi, pe lângă zidul casei unde într-o noapte, patru făclii aprinse îl vegheau pe Bogdan-Piteşti. Şi cotind pe sub copacii plânşi şi desfrunziţi de la intrarea Nordului, am pătruns în grădina cu sălcii triste şi poteci pustii... Acolo, pe-o laviţă udă, sub un platan care sta şi el de vorbă cu ploaia, m-am gândit mult la viaţa de lumini şi umbre a lui Bogdan-Piteşti, la cei doi poli pe care mi-i dăduse cu atâta mărinimie pentru o traducere din 272 MIHAIL SEBASTIAN Strindberg, Gewissensbisse - Mustrare de cuget, la sfârşitul lui de hulă şi osândă...” Dar, spuneam, d. Botez e şi un pasionat drumeţ. Ştie să umble, să privească, să descopere un peisaj, să-i exprime evocator nuanţele de culoare, de lumină, de umbră. Câteva orăşele de provincie învie sub scrisul său, câteva pasteluri de baltă şi de munte, câteva orizonturi deschise larg. Dacă s-a vorbit despre Hogaş ca de un maestru al d-lui Botez, de aceea se va fi vorbit. Pentru această bucurie de a privi amurgurile şi răsăriturile, pentru această putinţă de a vibra în faţa unui peisaj ca în faţa unei femei iubite... în slujba preocupărilor sale de belfer, în slujba cărţilor iubite, în slujba amintirilor din juneţe şi a peisajelor evocate, d. Ioachim Botez pune o proză dintre cele mai frumoase. E un scriitor acest „debutant”,* un scriitor sigur de frazele lui, care aleargă repezi sau întârzie leneşe, scurte şi lapidare uneori, în momentele de violenţă polemică, dar unduioase şi grele în clipele de meditaţie şi melancolie. Aprigă în epitete, suavă în imagini, nervoasă şi firească în vorbire, domoală şi înflorită în comentarii, limba d-lui Ioachim Botez este o adevărată revelaţie. E ceva amar şi subtil în această proză, capabilă suntem siguri - să poarte spre viitoare izbânzi un material de viaţă pe care îl bănuim încă bogat dincolo de coperţile acestei prime cărţi, care a spus mult, dar n-a spus tot. PUBLICISTICĂ 273 DESPRE NIŞTE DIPLOME FALSE Se tot întruneşte şi se tot judecă de vreo doi ani o afacere de diplome false. Trebuie să fi auzit şi dvs. despre ce e vorba, căci toate ziarele au urmărit cu indignare fazele „cazului”. Un liceu de provincie -liceul din Buzău - a eliberat ani de-a rândul, se pare prin complicitatea secretarului şi a unor foşti directori, numeroase diplome măsluite de bacalaureat, în schimbul unei sume de bani, tot cetăţeanul putea deveni bacalaureat fără a mai suporta tirania a opt ani de liceu şi încercarea, evident dezavuabilă, a unui examen. Examenul are riscuri, diploma însă nu. Exact nu se ştie cum se petreceau lucrurile. Fapt e că de doi ani încoace cercetările judiciare se ţin lanţ şi, nu mai departe decât ieri, citeam în ziar că tribunalul din Buzău a audiat o nouă serie de martori pentru a stabili mecanismul prin care se măsluiau cataloagele. Poate vă indignează şi pe dvs. această întâmplare. Poate că şi dvs. vă spuneţi că falsificatorii de diplome ar trebui puşi - vorba ceea - „la zidul infamiei”, iar deţinătorii diplomelor contrafăcute scoşi din funcţii. Poate... N-aş vrea să vă contrariez sănătoasa dvs. revoltă morală. Vă voi mărturisi însă, cu toată timiditatea de care sunt capabil, că în ce mă priveşte nu văd care e vina bieţilor oameni de la Buzău. Nici a celor care au măsluit, nici a celor care s-au servit de hârtiile măsluite. Pretind cu alte cuvinte - şi o spun cu glas tare -, pretind anume că o diplomă falsă e tot aşa de bună ca şi o diplomă bună. Sau, dacă vreţi, că o 274 MIHAIL SEBASTIAN diplomă bună e la fel de falsă cât o diplomă falsă. Amândouă au exact aceeaşi valoare. Amândouă atestă, cu egală îndreptăţire, aceleaşi aptitudini intelectuale. Aş vrea să nu luaţi această afirmaţie drept o glumă. Pe care, de altfel, o confirmă comedia de la Buzău. Vedeţi, câţiva oameni îşi procură - nu interesează cum - anumite diplome. în virtutea lor, candidează la diverse funcţiuni publice şi izbutesc a le ocupa. Uzurpatori? Da, dacă acest procedeu îi duce la demnităţi şi funcţiuni pe care nu sunt capabili să le îndeplinească din lipsă de instrucţie. Dar, după câte ştim, oamenii aceştia au funcţionat de minune: adică nici mai bine, nici mai rău decât toţi ceilalţi. Nimeni, absolut nimeni n-ar fi bănuit că „documentul” lor dovedindu-le cultura generală ar fi neautentic. Nimeni nu s-a îndoit o clipă de titlurile lor. Nimeni nu le-a pus la îndoială capacitatea, pregătirea, instrucţia. De unde reiese că îşi purtau cu destulă pricepere demnitatea de bacalaureaţi. De unde mai reiese că incultura lor satisfăcea cu prisosinţă exigenţele de cultură ale zapisului falsificat. Nu cred că e la mijloc un simplu fapt divers. El măsoară, la drept vorbind, resursele şcoalei noastre, nivelul ei, adevărul judecăţilor ei. Căci, oricum am întoarce lucrurile, învăţământul cazului de la Buzău e unul singur: cineva poate îndeplini cu o diplomă falsă exact aceeaşi funcţiune şi cu exact aceeaşi competenţă ca şi cu o diplomă autentică. Nu există diferenţă. Şcoala lucrează în vid. Ea pune în mişcare un mecansim sterp de formalităţi administrative, care se PUBLICISTICĂ 275 încheie cu o ultimă formalitate - examenul - şi cu o ultimă hârtie - diplomă. Ea nu creează în realitate decât această hârtie finală - scopul ei, menirea ei, justificarea ei. Oameni nu există, inteligenţă nu, sensibilitate nu, muncă şi cultură nu. Există doar o hârtie, o pecete, încă o pecete şi încă o pecete... Dacă această diplomă ar fi într-adevăr adeverinţa unei pregătiri efective, atunci ea ar deveni pe de o parte inutilă, iar pe de altă parte absolut imposibil de falsificat. Inutilă pentru că, înainte de a produce zapisul oficial, deţinătorul ei ar fi recunoscut după alte semne, mai sigure, de pricepere şi distincţie intelectuală. Imposibil de falsificat, pentru că oricine poate falsifica o pecete, dar nimeni nu poate măslui o cultură. lată de ce nu mă indignează întâmplarea de la Buzău. Iată de ce nu pot crede că purtătorii diplomelor buzoiene sunt uzurpatori. Secretarul liceului a găsit un mijloc de a fabrica diplomele mai uşor, mai prompt şi mai repede decât putea să fabrice liceul însuşi. Iar calitatea produselor era identică. Ceea ce ne permite să spunem un adevăr alarmant, dacă vreţi, dar evident: toate diplomele care circulă prin ţară sunt false. Indiferent de modul cum au fost obţinute. Şi dacă ar fi totuşi câteva diplome bune, să ştiţi că liceul n-are nicio vină într-asta. Acolo nu mai sunt diplomele care vorbesc, ci oamenii. Câţiva. Puţini. UN SCRUTIN ACADEMIC Sunt în Franţa două prestigii la care e sensibilă toată lumea, spiritele cele mai conformiste, ca şi cele 276 MIHAIL SEBASTIAN mai revoluţionare. E „Legiunea de onoare” şi „Academia Franceză”. Sunt oameni care luptă cu toate prejudecăţile, înfruntă toate duşmăniile, rezistă celor mai grave forţe oficiale, dar sucombă în faţa „Legiunii de onoare”. A o avea este o problemă capitală. A nu o avea e o dizgraţie intolerabilă. De asemeni, sunt scriitori care nu ezită să zguduie din temelii cele mai solide adevăruri comune, să provoace eroic certitudinile publice, să lupte pentru o idee nouă, pentru o cauză revoluţionară, şi totuşi, toate acestea nu ajung pentru a-i lecui de o supremă ambiţie: Academia! E o slăbiciune naţională. Nimeni nu i se poate sustrage. Nu e bunăoară ciudat că un Paul Valéry, care şi-a dovedit de atâtea ori imensul său orgoliu de om singur, refugiat în meditaţie, a râvnit şi el la un frac verde de academician şi s-a supus comediei puerile a vizitelor academice? Nu e surprinzător că ursuzul Charles Maurras, de obicei imbufnat, agresiv, retezător în atitudini şi în cuvinte, a urcat şi el - fără succes - scări, a scris scrisori, a solicitat voturi, a făcut complimente? Nu e, în sfârşit, de neînţeles că Francis Jammes - poetul acesta fără nicio vanitate, fără nicio ambiţie, fără nicio altă pasiune decât poezia, el, care este seninătatea însăşi, umilinţa însăşi, a cerut şi el, o singura dată e drept, dar a cerut oricum, dreptul de a purta J'habit ver/”? E cu atât mai greu de explicat, cu cât e vorba de o ţară în care gravitatea oficială e ironizată fără rezervă. Francezul e un frondeur, un insurect, un dizident. Ceea ce nu-1 împiedică să-şi scoată pălăria PUBLICISTICĂ 277 în faţa unei cărţi scrisă de un domn „de l'Académie Française”. O alegere academică este un eveniment parizian, care pasionează cel puţin cât o alegere parlamentară. Toate forţele intră în joc: presa, finanţe, politica, guvernul, saloanele modeme, saloanele literare. Se fac pronosticuri, se fac „pontaje”, se pregătesc lovituri obscure, se pun la punct comploturi. Academia rezumă în mic configuraţia Franţei oficiale. Există o „stângă”, o „dreaptă” şi un „centru”. Există partidul ducilor şi cel al prelaţilor, partidul militarilor şi cel al radicalilor. între aceste diverse forţe, candidatul la Academie trebuie să navigheze cu precauţie, cu abilitate, să laude pe cine trebuie, să atace pe cine se cuvine, să vorbească şi să tacă exact cât trebuie. în arta aceasta, Louis Barthou era un mare maestru. Elector sigur, era în stare să aleagă pe cine voia. Fără nefericirea de la Marsillia, Georges Duhamel ar fi fost azi academician. Era candidatul lui Barthou. Lăsat însă în voia jocurilor de culise, Duhamel a căzut. Acum e rândul lui Paul Claudel. O telegramă de ieri ne anunţă căderea lui şi succesul lui Claude Farrère. Pentru un iubitor de literatură, acest scrutin este lamentabil. Claudel e un mare poet, unul care va însemna în eternitatea poeziei un mare moment de simţire şi artă. Cât despre Farrère, e probabil un om simpatic, este evident un scriitor agreabil - dar cine va mai citi La bataille peste 30 de ani? Cine o mai citeşte azi? Şi, indiferent de tiraj sau de succes, nu e 278 MIHAIL SEBASTIAN ofensator simplul gând de a compara L'annonce faite à Marie cu La bataille? Dar scrutinul academie nu măsoară valorile şi nici nu le preţuieşte. El exprimă cu totul alte consideraţii, de ordin politic sau de ordin monden. Să nu uităm că cel mai tânăr academician francez, deci cel care ar trebui să indice nivelul de actualitate al bătrânei instituţii, este Pierre Benoit, povestitor nostim de aventuri nostime, sortit unei fioroase mediocrităţi şi unei irevocabile uitări. De ce cade Claudel? în primul rând pentru că toată lumea aştepta alegerea lui. Nu e o glumă. Academia e o adunare care nu suferă injoncţiuni din afară. Geloasă de libertatea ei, ea contrazice, capricioasă ca o femeie, orice sugestie ce se încearcă a i se impune. Şi într-asta seamănă perfect cu toate adunările şi juriile franceze. Céline a pierdut în 1933 premiul Goncourt numai fiindcă a avut nenorocul să întrunească sufragiile anticipate ale presei. Este în psihologia oricărei adunări dorinţa orgolioasă de a nu se supune opiniei generale. Claudel era alesul cetitorilor de literatură, el nu mai putea deci să fie alesul Academiei. Căderea lui însă are şi alte explicaţii, foarte ciudate. Ea e provocată oarecum de aripa dreaptă a ilustrei adunări, împotriva aripei stângi, întocmai ca şi căderea lui Duhamel. Dar dacă Duhamel poate fi considerat într-un fel un scriitor de sensibilitate radicală (pentru motivul de a scrie două tragice cărţi despre război), Claudel este un om de dreapta. Ducii, prelaţii, mareşalii şi reacţionarii Academiei ar fi trebuit în mod firesc să-l voteze. N-au PUBLICISTICĂ 279 facut-o totuşi. De ce? Pentru că, din întâmplare, în arena literară, Paul Claudel - deşi catolic - se află angajat pe o redută radicală de stânga, anume în careul „Nouvelle Revue Française”, atât de suspectat ,$iùcôté de l'Académie". Grupurile politice primează ăsupra oamenilor şi asupra spiritului. Frumoase sunt cărţile, dar groaznică este viaţa literară! NOTĂ DESPRE CRITICA FRANCEZĂ ACTUALĂ Subiectul este nesfârşit mai larg decât îngăduie un articol rezumativ. E o temă de monografie, nu de cronică. O simplă înregistrare de nume - şi încă ar depăşi dimensiunile convenabile unei cronici. Nu scrim deci această notă decât pentru a nu lipsi de unul din peisajele sale cele mai interesante, harta intelectuală franceză pe care numărul de faţă încearcă s-o pună la îndemâna cetitorului. E mai mult o invitaţie a lectorului de a medita la acest, subiect, decât o expunere a subiectului. Critică este un gen prin excelenţă francez. Mai mult decât un gen: o funcţiune de inteligenţă. Vizionarii au în cultura franceză o climă nefastă. Luciditatea primează aici asupra aşa-ziselor „forţelor obscure creatoare”; ordinea primează asupra tumultului. Interesat mai mult de semnificaţia vieţii decât de „trăirea” ei - cum se zice aşa de patetic dincolo de Rhin 280 MIHAIL SEBASTIAN - francezul se îndreaptă în mod firesc către actul critic, care nu e altceva decât un act de înţelegere şi definire. „Critică” nu însemnează, în ultimă instanţă, decât aşezarea omului în lumea ce-1 înconjoară. „Critică” fac nu numai criticii - adică scriitori care se ocupă cu comentarea operelor de artă - ci şi moraliştii şi chiar romancierii. E de observat că romanul francez este foarte aproape de eseu prin interesul său pentru comentariu psihologic. Dacă romanul acesta este de multe ori puţin abstract şi în orice caz lipsit de acea forţă vitală ce animă romanul englez sau pe cel rus, este tocmai din cauza gustului francez pentru ordine, pentru definire exactă, pentru înţelegere justă. E foarte greu deci de stabilit despărţământul criticilor în cultura franceză. într-un anumit sens, toţi scriitorii francezi sunt critici. Şi cu cât ne apropiem de timpul nostru, cumulul de calităţi devine mai frecvent. Dacă în veacul trecut a fi poet şi a fi critic erau două lucruri de neîmpăcat, dacă de asemeni a fi romancier şi critic era o imposibilitate aproape structurală, astăzi aceste „atribuţii” merg foarte bine laolaltă. Taine nu avusese curajul să-şi ducă până la urmă romanul pe care îl începuse şi nici Saint-Beuve să-şi publice versurile de tinereţe. Astăzi critica este un instrument ce se aliază foarte des şi versurilor, şi romanului. Paul Valéry este unul din cei mai pasionaţi exegeţi ai poeziei, iar Gide n-a părăsit niciodată exerciţiul criticii literare, pe care dacă nu-1 mai împlineşte în cronici regulate, îl menţine în paginile sale de jurnal. PUBLICISTICĂ 281 Numele romancierilor-critici sunt fără număr, de la Edmond Jaloux la Marcel Arland, de la Léon Daudet la Roger Fernandez. Dar ar fi necesar să facem o distincţie între „critic” şi „cronicar” - căci nu toţi care ţiu o cronică literară regulată depăşesc prin aceasta ambiţiile unei simple recenzii şi puţini sunt cei care îşi organizează activitatea lor de comentatori ai faptului literar până a-i da consistenţa unei poziţii critice. în primul plan al criticii literare se plasează câteva activităţi foarte divers orientate: Albert Thibaudet, Henri Massis, Benjamin Crémieux, Alain, Edmond Jaloux, René Lalou. Thibaudet este probabil, dintre toţi, cazul cel mai sistematic. Profesor prin metodă, prin ştiinţa de a organiza materialul informativ, prin persuasiune, prin claritate. Critica lui uneşte cea mai îndrăzneaţă iniţiativă cu cea mai disciplinată expunere. în acest sens, e un model cartea sa, Le liseur de romans, plină de sugestii cutezătoare, intuiţii, presupuneri, ipoteze, imagini, dar în acelaşi timp solid construită ca un manual de şcoală. Termenul nu e deloc pejorativ şi se poate spune că cele patru volume ale sale din ciclul Trente ans de vie française au fost abecedarul nostru, ghidul nostru în cultura franceză contimporană. Rolul lor în Franţa a fost de a rezuma şi a preciza o întreagă epocă intelectuală. De alt stil, de altă şcoală, de altă poziţie critică este Henri Massis. Dacă Thibaudet e un radical, Massis e un catolic. Critica sa, mai puţin sistematică, e mai pasionată însă, mai combativă. Henri Massis 282 MIHAIL SEBASTIAN este cel care a deschis procesul Gide şi cărţile sale de critică nu se cheamă printr-o simplă întâmplare Jugements. E ceva justiţiar în critica aceasta, care evocă în sprijinul ei criteriile majore: catolicism, ordine, etică. Pentru a-1 încadra pe Massis între doi radicali, să vorbim aici despre Alain. Radical militant în politică, acest scriitor de scurte şi substanţiale studii („Les propos d'Alain” n-au niciodată mai mult de trei pagini) aduce în critica literară un gust de infinite nuanţe şi în acelaşi timp un riguros simţ de construcţie. Système des Beaux-Arts ni se pare, din cărţile sale de critică literară, cea mai edificatoare. Benjamin Crémieux a fost primul critic al generaţiei GiraudomÇMorand. Le XX-ème siècle, cartea sa de studii critice era o adevărată introducere la noua literatură franceză. Nume care ne-au devenit de atunci familiare, le-am întâlnit prima oară în cartea lui Crémieux. Puţin schematic, puţin abstract şi rece, criticul acesta are o curiozitate intelectuală de cea mai bună calitate, veşnic în căutare. Se ştie cât îi datorează Pirandello. La fel de mult, Italo Svevo. în literatura franceză, aduce o siguranţă de judecată care este fără greş, fără ezitare. Edmond Jaloux ni se pare mai puţin exact, mai puţin precis decât Crémieux, dar în schimb mai sensibil, mai emotiv. Critica sa e un act de simpatie cu opera. Se sileşte mereu să judece o carte din propriul ei punct de vedere. Romancier el însuşi, aduce în critică o căldură radiantă de creator. Admirabil cunoscător al literaturilor germană şi engleză, reuşeşte să stabilească instructive raporturi de familie PUBLICISTICĂ 283 spirituală în jurul operei pe care o discută. Romanul englez are să-i mulţumească, în mare parte lui Jaloux, răspândirea sa în Franţa. E un oficiu critic la care au colaborat deopotrivă Valéry Larbaud şi René Lalou. Larbaud ni se pare unul din spiritele cele mai curioase ale literaturii franceze de azi. Romancier, eseist, filolog, critic, trăieşte şi scrie oarecum în marginea actualităţii, la care nu participă deloc. E, în tot ce face, un poet înainte de orice. Cât despre Lalou, este primul care a făcut să intre noua literatură franceză în şcoli, prin sistematica sa Istorie a literaturii, sobru scrisă, cu o delicateţă neobişnuită genului. Oarecum didactic - şi de aceea instructiv - Lalou nu este însă un critic „oficial”, în înţelesul regretabil al vorbei. Mai puţin angajaţi în critica activă sunt André Suarès, Julien Benda, Charles du Bos. Comentator deseori sentimental, cu oarecari accente romantice, Suarés este mai mult eseist. Aproximaţiile lui Charles du Bos suferă şi ele de un exces de fervoare. Cât despre Julien Benda, nu a făcut critică decât în cadrul studiilor sale de filozofie a culturii, în acel Belphegor atât de discutat la timpul său. O figură ciudată a criticii franceze este Paul Léautaud, misogin, gourmontian, sceptic, excepţional de cinic în paradoxele sale. Dacă nu ne înşelăm, Léautaud a fost autorul antologiei poeziei moderne apărută acum câţiva ani la Kru. Câţiva critici interesaţi din familia N.R.F. Aproape toţi crescuţi sub dublul patronaj moral al lui 284 MIHAIL SEBASTIAN Gide şi Proust, pe care înainte îi reprezenta într-o devoţiune intelectuală comună Jacques Rivière. Sunt criticii din generaţia tânără a ilustrei reviste: Léon Pierre Quint, Pierre Abraham, Marcel Arland, Ramon Fernandez. Pierre Quint e cunoscut îndeosebi prin cele două cărţi despre Proust şi despre André Gide, amândouă reuşind să aducă informaţii noi în atât de mult cercetate teme literare. Pierre Abraham are câteva interesante studii despre Proust şi Balzac, îndeosebi unul despre semnificaţia portretului în roman. Marcel Arland, cunoscut mai ales ca romancier (premiul Goncourt 1930) e un bun critic al romanului modem, pentru înţelegerea căruia nu dispune numai de un gust personal foarte cert, dar şi de o experienţă tehnică instructivă. Cât despre Fernandez, e un inteligent cronicar, ce nu trece cu mult dincolo de necesităţile unei cronici săptămânale, dar e aproape totdeauna just şi precis. Tot cronicile săptămânale, semnate în diverse reviste, ne-au familiarizat cu numele lui André Bellessort, Gabriel Brunet, Robert Brasillach, André Rousseaux, Jean Jacques Brousson (ireverenţiosul şi bârfitorul secretar al lui France), Jean Cassou. Acesta din urmă se ocupă aproape exclusiv cu critica poeziei. Ar fi greu de spus în ce măsură această amplă activitate critică franceză (pe care am schiţat-o nepermis de vag şi incomplect) exercită orice influenţă asupra criticei noastre literare. PUBLICISTICĂ 285 Să stabilim relaţii personale de la critic la critic ni se pare un joc fără concludenţă, chiar dacă am spune că d. Lovinescu este un impresionist din familia Faguet - Lemaître sau că Paul Zarifopol avea vizibile înrudiri de temperament cu Paul Leautaud sau că d. Şerban Cioculescu se află pe linia critică Paul Souday sau, în sfârşit, că d. Perpessicius ne pare un critic de o formaţie asemănătoare lui Edmond Jaloux - încă nu cred că am lămuri prea mult chestiunea influenţei criticii franceze. E mai just şi mai complect să observăm că scrisul nostru literar în genere se află în strânsă legătură cu critica modernă franceză, contact deosebit de preţios şi prin foloasele sale de ordin documentar, şi prin sugestiile, perspectivele, problemele pe care le deschide. E o legătură ce ia uneori forme excesive de dependenţă (nu s-a discutat la noi ani întregi despre poezia pură, pentru motivul că la Paris, abatele Bremond polemiza cu Paul Souday pe această temă?), dar care în general îi dă publicisticei noastre o diversitate, un interes pentru problemele actualităţii şi un gust de a-şi varia propriul său peisaj intelectual, interes şi gust pe care altfel e probabil că nu le-ar avea. PE O HARTĂ DE METRO... Era o vreme în care aş fi ştiut să spun pe dinafară toate staţiile de metro de la Porte de Versailles până la Porte de la Chapelle. Mi se părea că 286 MIHAIL SEBASTIAN acest exerciţiu de memorie îmi conservă Parisul - şi rostind cu glas tare acele nume de staţii, aveam credinţa ca străbat cu adevărat oraşul de la miază-zi la miază-noapte, pe vechea linie a nord-sudului. Mai târziu, în această lungă linie de nume s-au ivit câteva spărturi şi câte o staţie se ştergea din itinerarul meu aşa cum un dinte sare din rotiţa dinţată a unui mecanism. „Mergeam” destul de bine de la .Porte de Versailles până la G§ra Montpamasse, dar aici mă opream disperat că"nu pot smulge uitării /*; numele de gară ce-mi lipsea. Saint Placide? Nu, nu Saint Placide. Mai e până acolo. încă o staţie, încă una, una singură... Şi abandonam jocul cu un sentiment - pe care nu vi-1 pot explica - de înfrângere, de renunţare. Pe urmă, într-o bună zi, din senin, cuvântul răsărea brusc „din noaptea timpurilor”, ca un strigăt de victorie: Notre-Dame-des-Champs! Linia era din nou liberă şi Notre-Dame-des-Champs fiind cucerit puteam continua drumul prin gările albe de metro. Dar vai, dincolo de Gara Saint-Lazare mă aştepta o altă catastrofa, mai gravă decât prima. Gara Saint-Lazare-Trinite... Şi pe urmă! Pe urmă nimic. O gaură de întuneric, un drum surpat, un zid de uitare. Dincolo, departe, strălucea Place Pigalle - dar cum să ajungi până acolo, când înaintea ta, iremediabil pierdute, se scufundă în umbră, două-trei sau - cine ştie? - patru gări de metro, patru magice cuvinte, pe care niciodată nu le voi mai zări! ...Cu trecerea timpului mă refugiasem spre începutul liniei, stăpîn pe primele cinci gări, decis să nu le abandonez niciodată uitării, căci aveam sentimentul că pierzându-le, voi fi pierdut Parisul PUBLICISTICĂ 287 întreg. Porte de Versailles! Convention! Vaugirard! Volontaires! Pasteur! Dincolo, porţile erau închise. Un prieten mi-a trimis de curînd, de la Paris, o hartă de metro. O frumoasă şi mare hartă de metro, de exact dimensiunile hărţilor ce păzesc acolo intrarea fiecărei staţii. Una din acele hărţi, de care, în doi ani, m-am rezemat de atâtea ori, le-am studiat înainte de a cobori spre peron. Grani Plan de Paris, contenant toutes les lignes du Métropolitain. Échelle 1-10.000. O deschid larg pe masă şi am întreaga cetate sub ochi. Liniile albastre ale metroului curg asemeni unor şerpuitoare fluvii şi împart ţinutul în insule, în regiuni, în provincii. Paralelipipede, cercuri, romburi cuprind între laturile lor bucăţi de oraş, cu grădini, cu biserici, cu scuaruri, cu pieţe. Nu e decât o schemă harta asta, dar mi se pare plină de viaţă, tumultuoasă, populată. îi aud vocile, îi bănuiesc ecourile larg răspândite de la un capăt la altul al Senei, îi simt prezenţa fizică - aşa cum, probabil, se aude de sus, dintr-un avion zburând cu motorul oprit, tumultul surd al oraşului ce-i stă sub aripi... îmi place şi ca simplă imagine - indiferent de tot ce evocă - împletirea liniilor albastre pe hartă. E un albastru marin, strălucind pe hîrtie, ca pe o placă albă de email. Prind o linie de metro de unul din capete şi o urmăresc apoi prin toată cetatea, oprindu-mă la fiecare staţie, întârziind la fiecare răscruce. Nu e uşor să nu te pierzi şi dacă plecînd cu degetul pe hartă de la Porte d'Orléans am ajuns la 288 MIHAIL SEBASTIAN Porte de Glignancourt, sau de la Porte de Vincennes la Porte Maillot, consider această ispravă drept o victorie personală. Uneori la staţiile de legătură, greşesc drumul (aşa cum în primele timpuri greşeam peronul şi mă trezeam la cine ştie ce capăt al Parisului), dar mă întorc repede pe calea cea bună, bucuros de ezitările cu care explorez şi astăzi, în amintire, galeriile subterane ale trenului. ...Misterioase nume de metro, care cuprind în ele imaginea, rumoarea, aroma unui întreg cartier: Reaumur-Sebastopol, Denfert-Rochereau, Censier-Daubenton... Madeleine, Quai de la Gare, Butte-Chaumont... Toate staţiile îşi seamănă şi fiecăreia îi corespunde totuşi, în amintire cel puţin, o senzaţie diferită. Peronul e acelaşi, plăcile albastre de asemeni. Dar simt dincolo de bolta tunelului, afară, la lumină, prezenţa unei alte lumi. Sunt staţii vorbăreţe, gălăgioase, populare: Convention, de exemplu, sunt staţii mondene, frivole: Chaussée d'Antin. Sunt în sfârşit, staţii grave: Wagram. Atât de imposibile cât par, atât de uniforme cât sunt, gările de metro au personalitatea lor, au umanitatea lor, au moravurile lor. Strada îşi trimite până aici atmosfera ei morală, deosebită de la cartier la cartier, glumeaţă şi tolerantă în arondismentele muncitoreşti, rece şi puţin severă în arondismente burgheze şi aristocrate. Poate mă înşel, dar mi se pare că o fată, pe care ai întâlnit-o la Marbeuf, iubeşte altfel decât una întâlnită la Vaugirard. Altă lume, alte deprinderi. Iubirile încep uşor în metro. De ce? Un surâs surprins, un cuvânt schimbat vor continua afară, în PUBLICISTICĂ 289 stradă, până la prietenie, până la amor. Scurte, simple, patetice iubiri pariziene! Au un gust de eternitate şi trec aşa de repede. în 1931, prin primăvară, a fost un proces de crimă pasională la juri. Poveste obişnuită. O femeie îşi ucide amantul (I-am uitat numele. A fost condamnată la muncă silnică pe viaţă. Drieu la Rochelle a scris atunci un admirabil reportaj în Les Nouvelles littéraires.) Ce mă emoţionase în această dramă, altminteri banală cum nu se poate mai mult, fusese un singur detaliu: eroii se cunoscuseră în metro. Un fapt divers, în care năvălise nu ştiu de unde, vântul fatalităţii. Simplă glumă, simplă aventură de amor, una din zece mii câte se întâmplă zilnic; doi oameni care nu se cunosc, îşi surâd în metro, intră în vorbă şi urcă scările la braţ, o pereche mai mult între cele zece mii de perechi pe care metroul prietenos le-a făcut într-o singură seară - o pereche mai mult urcă scările spre lumină şi spre moarte. ...Altminteri deznodămintele sunt mai puţin tragice. Amorezii se sărută mult în vagoanele de metro. Dacă eşti singur, îţi citeşti mai departe jurnalul, fără să bagi nimic în seamă. Dacă nu eşti singur, săruţi şi tu. Ceea ce mă bucură în harta mea de metro, este scara ei: 1/10.000. Destul de mare pentru a cuprinde Parisul în detalii. Legenda adaugă: „10 centimètres sur le plan représentent 1 kilomètre sur le terrain”. Nu ştiu de ce, dar acest lucru îi dă hărţii mele ceva real, ceva fizic. Hârtia asta nu mai este o ficţiune. 10.000 de hărţi la 290 MIHAIL SEBASTIAN un loc - şi iată întreg Parisul. îmi permit să imaginez - ba mai mult, să văd - străzile, casele, arborii, oamenii. Fiecare punct albastru de pe hartă este pentru mine o întreagă lume. Monge! Tot cartierul e viu înainte-mi. îl studiez pe hartă şi pe urmă - ridicând ochii - îl am întreg în faţă. De unde să încep? în care parte să pornesc? Sunt în rue de la Clef, la numărul 52, în pragul micului hotel „Jeanne d'Arc”. Dau în true'Lacepede şi pe urmă la dreapta, spre Jardin des Plantes. Voi găsi sub primul cedru, amintirea unui student care citea acolo un tratat de ştiinţe financiare, în mai 1930, dimineţile. Aş vrea să-i spun că timpul a trecut peste ştiinţele lui financiare, dar nu va trece niciodată peste cedrul, sub care citeşte insensibil, neştiutor de fericirea de a se afla acolo. Dar n-am timp de colocvii melancolice cu umbra mea studenţească. Mă întorc pe la rue Lacepede, trec la Place Monge şi dau în rue Mouffetard. Rue Mouf-Mouf, cum i se spune în cartier. E o invazie de lumini, voci, strigări, cântece, ţipete. Grămezi de unt, brânză, ouă, sticle de vin... Cameloţii te strigă din urmă... Un gramofon cu pâlnie rage la o fereastră deschisă... Şi pe urmă, o inexplicabilă oază de linişte. Place de la Contrescarpe. Verdele autobuzelor oprite în staţie, albastrul violent al firmelor, zidul de argint şi de cenuşă - totul e un mic tablou de Utrillo. N-am văzut niciodată Place de la Contrescarpe în expoziţiile lui Maurice Utrillo? în orice caz, rue Clovis, care se deschide puţin mai sus, la stânga, am văzut-o. PUBLICISTICĂ 291 Dar nu plec din cartier, înainte de a trece o dată cel puţin prin îngusta, melancolica, dureroasa rue du Pot de Fer, unde locuia pe vremuri Salavin, eroul lui Georges Duhamel şi bunul nostru prieten. Ce sfâşietor se aud de aici strigătele vesele din rue Mouf-Mouf... Convention! Am scris în Femei un întreg capitol numai pentru bucuria de a-mi aminti cartierul acesta, care a/fost al meu. Dacă n-ai trăit în el, nu-ţi spune mare'lucru. Car tier parizian de muncitori, de mici burghezi, funcţionari, midinete. Mondenitatea lui e de prost gust, atmosfera lui e provincială. Sâmbătă seara'' la cafeneaua principală dintre rue de la Cofivention şi (fâie Peclet, o orchestră condusă de CjMonsieur Serverius, premier prix du conservatoare ae Bruxelles” cânta salecţiuni din Bellini, Bizet, Gounod şi Verdi. Familiile onorabile ascultau cu devoţiune în faţa bokurilor goale. Fetele dansau cu diverşi băieţi serioşi sub privirea vigilentă a mamelor, înduioşătoare atmosferă de bal într-un foarte mic târg de provincie. Trebuie să treci mai departe pe rue de Vouille, ca să găseşti mici colonii de boemă, locuind într-una din acele clădiri leproase, care fac mizeria, tristeţea şi poezia vieţii tinerilor artişti, veniţi să câştige aici gloria în pictură, în muzică, în literatură, gloria sau moartea într-o cumplită mediocritate, fără bani şi fără pâine... Trebuia să treci în rue Blomet ca să găseşti la „Bal Negre” un jazz (singurul din cartier) şi oarecare atmosferă de viciu, care li se pare indispensabilă celor care nu cunosc Parisul. Altfel cartierul Convention era 292 MIHAIL SEBASTIAN onest, burghez, de treabă. Un miros de cartofi fierţi învăluia străzile, o aromă familiară. Am impresia că o regăsesc acum, când străbat cu degetul pe hartă toate aceste străzi, pe unde am trecut nepăsător un an întreg, zi de zi; rue Vaugirard, rue St.- Lambert, rue Desnouettes, rue de la Croix Nivert, rue Lecourbe... Şi este undeva, pe această hartă, plimbarea pe care am facut-o într-o seară de noiembrie, în sus pe rue de la Convention, până la Pont Mirabeau, unde am găsit, ca în versul lui Apollinaire, fluviul mohorât de toamnă: Sous le pont Mirabeau coule la Seine... Oriunde mi-aş arunca ochii pe această hartă, găsesc numai amintiri. Şi toate capătă brusc, la simpla lectură a unui nume de metro, o acuitate, o prezenţă, o precizare vizuală, care biruie uitarea. Saint-Germain-des-Près. Serile tîrzii de primăvară, pe terasă, la „Café des deux magots”! Biserica din faţă, neagră, cu iedera de un verde umed, răcoros, suind pe zidurile sumbre. Scuarul cu porţile scunde, ca o jucărie. Peisajul era odihnitor, amical, de o suavă gravitate. Tăceam ceasuri întregi, cu ochii spre această cuminte minune şi plecam târziu cu sentimentul de a fi lămurit nu ştiu câte gânduri şi întrebări. Bastille! Nopţi în rue de Lappe la Bal-Musette. Mai am şi astăzi undeva, prin sertare, câteva jetoane de metal, de 25 centime fiecare şi dând dreptul la un dans: bon potir tine danse. Sunetul tulbure al acordeoanelor se auzea de cum ieşeam din galeria metroului în piaţa Bastiliei. Apaşi, care nu erau de cinematograf, fete care nu erau PUBLICISTICĂ 293 de roman-foileton, treceau prin faţa noastră, beţi de alcool, de tinereţe, de aventură şi de inconştienţă. Nici azi n-am uitat glasul răguşit, dar cu surprinzătoare vibraţii curate, al fetei care cântase într-o seară, la balul Noyges: Car j'suis née Dans l'faubourg Saint D'nis Et j'suis restée Une vraie gosse de Paris. Port Marie! La dreapta, spre Hotel de Ville, era biserica Saint-Gervais. Aici ascultam în săptămână Patimilor orga şi corul bisericii. Aici am învăţat să-l iubesc pe Bach. La stânga intram în Ile Saint Louis şi după ce-i făceam cu băgare de seamă ocolul, mă opream la 45 Quai de Bour-bon „à la pointe de l'île”, în faţa casei prinţului Anton Bibescu, de unde fluviul se despărţea în două, îmbrăţişând insula. Spectacolul podurilor ce se succedau până departe, pierzându-se în zare, era către seară insuportabil de frumos. Spatele bisericii Notre-Dame păzea din primul plan peisajul. Erau unele amurguri de aprilie, care te făceau să-ţi pleci umilit capul. Glacière. Aici metroul ieşea de sub pămînt şi făcea câteva suite de metri pe un pod exterior, în aer, la lumină. Aveam o bucurie de copil să privesc pe fereastră, să văd oamenii trecând pe stradă, să vad cerul. Pe urmă, trenul reintra huruind sub pământ, în întuneric. Aceeaşi minune între Austerlitz şi Quai de la Râpée sau între La Motte Piquet-Grenelle şi Passy. La Grenelle, tumul Eiffel părea aproape, de ai fi vrut să întinzi mâna spre el. 294 MIHAIL SEBASTIAN y Alma-Marceau, unde coboram pentru Avenue Montaigne, când mergeam la opera rusă, la concertele simfonice de sâmbăta sau la teatrul lui Jouvet. Vagonul de clasa întâia/era plin de melomani. îi cunoşteai după grabă, după nelinişte, după nu ştiu ce expresie de aviditate, când se apropiau de staţie. Pe urmă, de la gara metroului, până la Théâtre des Champs-Elysées, era cţ adevărată cursă de întrecere. Aici am asciiltat magnificul Martiriu al Sfântului Sébastian cţfc Claude Debussy pe versuri de D'Annunzio. Tot aici, la un concert Walther Straram, două concerte brandeh-Bttrgheze de Bach. Alma-Marceair'é de atunci, pentru mine, o staţie de metro muzicală. Saint-Philippe-du-Roule era, în schimb, o staţie de artă plastică. Aici se deschide într-o parte rue la Boétie, iar în altă parte rue du Fauborg Saint-Honore, amândouă pline cu galerii de tablouri: Rosenberg, Bernheim, Bernheim-jeune. Aici am cunoscut tablourile lui Pascin, ale lui Modigliani, Marc Chagall, Suzanne Valadon, Marie Laurencin, Picasso, Braque, Dufy... Neuitate ceasuri, pe care astăzi le strâng în acest punct albastru, de şapte silabe. Sunt, pe harta mea, prea multe locurile care mă cheamă. Aştept să se facă seară ca să mă opresc la „Vavin”, în plin Montparnasse. Voi privi de pe ultima treaptă a scării, în pragul bulevardului, luminile ameţitoare de la Dom, de la Cupolă şi de la Rotondă. Dimpotrivă, îmi trebuie o dimineaţă - şi încă una foarte clară - ca să iau metroul pentru Botzaris şi Danube. La Botzaris voi face o lungă plimbare prin PUBLICISTICĂ 295 imensul parc Buttes Chaumont şi voi ocoli lacul acela de carte poştală. La Danube, voi revedea curtea spitalului Herold, de unde priveam răsfirându-se în câmp ultimele case pariziene... Dar la sfârşit, când trebuie să-mi închid harta, mă urc spre Montmartre la Abesses, de unde o scară nesfârşită duce la ireal de alba Eglise du Sacre-Coeur. Aici voi vedea deznădăjduita Place du Tertre, pe care am cunoscut-o sub o ploaie rece de martie şi de atunci nu mi-o mai pot imagina altfel - şi apoi, de pe treptele bisericii Sacre-Coeur voi cuprinde într-o singură şi largă privire Parisul întreg, aşa cum se află pictat copilăreşte pe un paravan decorat de Raoul Dufy, Parisul aşa cum l-am privit într-o dimineaţă de 1 ianuarie 1931, la ceasurile 6, când din ceaţa de iarnă începeau să se desprindă încet umbrele cetăţii, umbre pe care mai târziu trebuia să le pierd într-o şi mai deasă ceaţă, a uitării şi a timpului. TOT DESPRE CORESPONDENŢA CARAGIALE - ZARIFOPOL Criticul Şerban Cioculescu termină în „Revista Fundaţiilor Regale”, numărul recent, studiul său despre „corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol”, studiu început în numărul pe martie al aceleaşi reviste. Am remarcat încă de luna trecută, de când am luat cunoştinţă de prima parte a observaţiilor d-lui Cioculescu, excepţionalul lor interes documentar şi critic. Nu ni se pare excesiv să revenim. 296 MIHAIL SEBASTIAN D-sa a clasat deocamdată corespondenţa nu cronologic (ceea ce va face poate la o eventuală tipărire integrală a textelor), ci după „subiect”, dacă se poate spune astfel. După ce în prima parte a studiului ne-a înfăţişat documente suficiente pentru a ne indica tonul acestei corespondenţe, caracterul ei familiar, aspectul ei general, după ce ne-a făcut să întrezărim, prin citate bine grupate, ce puteau fi întrevederile lui Caragiale cu Zarifopol la Sachsenhof sau la concertele de la Grewandhaus, d. Cioculescu strânge în a doua parte a studiului său fragmentele de corespondenţă privitoare la literatură. Este desigur partea ce interesează mai mult istoria literară. Ce lucra I.L. Caragiale, cum lucra, ce gândea despre anumiţi contimporani ai săi, ce gândea despre gloriile literare oficiale - iată atâtea chestiuni care, dacă nu sunt perfect elucidate în această corespondenţă atât de sumară, capătă totuşi destule lumini pentru a fi înţelese sau cel puţin bănuite. Căci, dincolo de tonul glumeţ şi persiflant al scrisorilor, dincolo de calambur şi renghiu, scapă câteodată un detaliu, o mărturisire sau o remarcă ce te face să vezi nesfârşit mai mult decât la prima vedere. Faptul că i se adresa lui Paul Zarifopol cu un hilariant „Prea stimate cetăţene” sau că-şi semna scrisoarea „devotat cârpaciu literar, practicant daco-român” nu-1 împiedica pe Caragiale nici să spună uneori lucruri de o extremă delicateţă amicală şi nici să exprime alteori opinii şi judecăţi surprinzătoare. Caragiale era un critic ireverenţios. El, care n-a fost la Academie, nu s-a supus valorilor ei. Nu-şi drămuia deci violenţele de limbaj atunci când un lucru nu-i plăcea. „Cu ce răbdare urmăresc în vastul PUBLICISTICĂ 297 câmp al publicisticei daco-romane ceva bun de împuşcat”. Bune de împuşcat pentru el erau texte foarte felurite şi uneori foarte ilustre: Heliade, Alecsandri, Delavrancea. Despre Heliade: îndată ce mă întorc, cu d-a sila am să te fac să citeşti ceva din Părintele Literaturii Române, Heliade - e fenomenal! D-ta încă nu-ţi poţi da seama bine de calităţile fiicei, dacă nu cunoşti de aproape pe părintele ei - geaba!”. Despre Delavrancea şi Apus de soare: „Dar dintre acest Apus, a opta minune a lumii, mai pe larg când ne-om vedeo, ca să-i înţelegi gustul, d-ta, care n-ai fost sufler, trebuie să te ajut şi eu puţintel - care am fost. Sunt înăuntru comori teatrale”. Violenţa acestui limbaj, lipsa aceasta de „pietate” pentru cele mai unanim onorate opere trebuia să-i încânte pe cei doi corespondenţi, amândoi deopotrivă de nevoiaşi sau, cum spune Caragiale „nişte sceptici, gata oricând a transige, ca noi”. ■M Evident, nu am intenţia de a rezuma studiul d-lui Cioculescu. El trebuie cetit în întregime. Nu ştiu cum un iubitor al lui Caragiale sau, şi mai simplu, un cititor de literatură românească s-ar putea dispensa de această lectură. Prin urmare, fără ambiţia de a-1 rezuma pe D. Cioculescu, reţin încă un citat pe care ni-1 pune la îndemână şi care ne pare întru totul vrednic de meditaţie: „Pfintre picături aş vrea să completeaz pe Rostogatin şi să fac o ediţie frumoasă. Dar aş găsi editor? Zic,~un editor nu cu 300-400 de lei, â la Alcalay, unul care să-mi dea pentru o ediţie de 3000 de exemplare măcar 2000 de lei - fie chiar pentru o ediţie de 5000. Dar să lăsăm visurile...” 298 MIHAIL SEBASTIAN Să lăsăm visurile?! Un vis de 2000 de lei era pentru cel mai mare scriitor al României, după cum vedeţi, irealizabil. „Dar aş găsi editor?” îşi pune această întrebare nu un Cragiale debutant şi obscur, ci un Caragiale din 1905, în plină activitate, un Caragiale care dăduse demult Scrisoarea pierdută. Nu vi se par sfâşietor de triste aceste câteva rânduri, deşi vremea a trecut peste ele şi deşi, acolo unde este, umbra scriitorului nu va mai fi având nevoie de drepturi de autor? Dacă acest lucru nu e o impietate, voi ceti rândurile de mai sus ale lui I.L. Caragiale, duminica ce vine, la Societatea Scriitorilor Români. Corespondenţa lui I.L. Caragiale cu Paul Zarifopol prezintă, în afara interesului ei de documentare literară, o valoare psihologică remarcabilă. Ea ne ajută să reconstituim figura morală a unui mare scriitor, „denaturată de legendă” - cum observă just d. Cioculescu. Simţeam de mult că acel Caragiale grosolan şi lipsit de nuanţe, pe care ni-1 atestau „amintirile” unora sau altora, era nefiresc, neadevărat. Vedeam în opera sa destule semne ce indicau un om sensibil, care râde pentru a-şi apăra singurătatea sa, mult mai complexă decât puteau înţelege tovarăşii de cafenea. Corespondenţa cu Zarifopol ne întăreşte impresia noastră. Dar ea ne face şi mai simţită lipsa unei biografii critice, pe care n-am încetat niciodată să o aşteptăm. Destinul, care nu i-a dat lui Paul Zarifopol răgazul de a-şi duce la bun sfârşit editarea critică a unui Caragiale întreg, ni l-a luat pe cel mai bun biograf cu putinţă. PUBLICISTICĂ 299 Nu va voi d. Şerban Cioculescu să ia cândva asupra-şi această dificilă, dar scumpă sarcină? Delicateţa, simţul critic, precizia metodică cu care a scris ultimul său studiu îl indică înaintea tuturor. „ERDÉLYI HELIKON” Primesc de la Cluj această revistă, ce apare de câţiva ani acolo. Ungureşte nu ştiu, dar e de ajuns să răsfoieşti volumul cu coperţi galbene ale acestui „helicon” transilvănean, pentru a bănui care îi sunt intenţiile şi câtă muncă se pune în slujba lor. E un caiet mare, admirabil tipărit, cu studii, nuvele, versuri şi cronici, ilustrat cu gravuri ce amintesc de volumele galbene ale lui Arthème Fayard, din colecţia „Le livre de demain”. O impresie de sobrietate, de bun gust, de respect pentru cuvântul scris se desprinde din aceste pagini, care ar suporta fără greutate, cel puţin sub raportul tehnic, vecinătatea oricărei reviste occidentale de literatură. „Erdélyi Helikon” este revista câtorva scriitori transilvăneni de limbă maghiară. Ce loc ocupă în această literatură, ce directivă prezintă, - presupunând că reprezintă vreuna - care îi este orientarea literară, care poziţia critică, nu vă pot spune. Presupun că e o revistă modernă, cu preocupări actuale, cu o tendinţă de informaţie europeană, şi îmi întemeiez această presupunere pe simpla lectură a sumarului din cursul anului trecut. Găsesc în acest sumar cronici şi studii despre Aldous Huxley, despre L. F. Céline, despre 300 MIHAIL SEBASTIAN John Dos Passos, despre André Malraux - tot nume şi cărţi ce ne sunt şi nouă familiare. Există probabil în jurul lui „Erdélyi Helikon” câţiva scriitori care sunt, prin preocupările lor, foarte aproape de camarazii lor scriitori români, de vreme ce, fără să vrea, se întâlnesc şi unii şi alţii în aceleaşi lecturi, în aceleaşi preferinţe. Ç^ \*t în ce mă priveşte, găsesc cu emoţie într-un număr mai vechi al revistei un articol despre romanul lui Robert Hughes^ Un ciclon la Jamaica, roman pe care' puţină lume îl cunoaşte la noi şi despre care am scris cu pasiune mai demult. Faptul că există în Ardeal un scriitor maghiar - d. Jârosi Andor -, care să fi reţinut şi el o carte atât de rară şi atât de puţin ştiută, mă face să cuget la toate prieteniile intelectuale posibile, pe care cultura minoritară din Marea Românie mi le rezervă. Toate acestea ar fi de ajuns ca să facă din „Erdélyi Helikon” o publicaţie simpatică. Cred însă că e mai mult decât atât, căci revista încearcă să realizeze anumite legături directe cu literele române, şi această activitate îi sporeşte pentru noi interesul. „Erdélyi Helikon” apare la Cluj şi nu ignorează acest lucru. Este o revistă maghiară, dar o revistă maghiară din România. Ceea ce se petrece în cultura ţării nu-i este indiferent. Scrisul românesc, scriitorii români găsesc în redactorii revistei clujene o seamă de urmăritori atenţi. Ei încearcă nu numai să fie la curent cu viaţa literară românească, dar să o şi prezinte cititorilor maghiari. Prin traduceri şi prin cronici, „Heliconul” acesta pune la îndemâna ungurilor transilvăneni putinţa de a cunoaşte anumite PUBLICISTICĂ 301 aspecte din lumea scrisului românesc. N-or fi cele mai semnificative aceste aspecte, n-ar fi ele ideal alese şi poate nici ideal prezentate, dar când într-o revistă maghiară găsesc traduceri din C. Stere, Mihail Codreanu, Nichifor Crainic, Elena Farago şi Zaharia Stancu, eu n-am dreptul să mă întreb dacă alegerea lor a fost bună sau rea, ci îl am numai pe acela de a mă bucura că o asemenea faptă s-a împlinit. Ea dovedeşte curiozitate, interes, voinţă de a cunoaşte, voinţă de a înţelege şi poate voinţă de a iubi. „Erdelyi Helikon” se află pe drumul cel bun. Oamenii strânşi în jurul său vor fi înţeles că România este o ţară ce poate găzdui şi stimula mai multe culturi, dar că ele au datoria de a se cunoaşte reciproc pentru a întregi un complex de valori nu neapărat omogene, dar în niciun caz adversare. „Erdelyi Helikon” merită o replică din partea noastră. Care revistă românească îşi ia asupra-şi sarcina de a ne face cunoscută în româneşte literatura maghiarilor din Ardeal? „Familia” de la Oradea n-ar vrea să fie un alt „Helikon”? E o întrebare pe care nu i-o punem întâia dată. TUDOR ARGHEZI: OCHII MAICII DOMNULUI Ochii Maicii Domnului reprezintă îh ochii d-lui Tudor Arghezi trecerea de la Ctabletă^’ la roman. Dificilă trecere. Imposibilă, aş fi spus acum două săptămâni, înainte de citirea cărţii. 302 MIHAIL SEBASTIAN De ce? Pentru că romanul contrazice, prin înseşi legile lui de creaţie, tableta. Nici vorbă, noi putem discuta la nesfârşit regulile genului, le putem nega şi batjocori - d. Arghezi însuşi a facut-o, şi cu câtă vervă! - dar nu mai puţin romanul îşi păstrează, desigur fără nici un fel de rigiditate didactică, condiţiile sale specifice. Nu scrim aici un tratat despre arta romanului şi nu vom înşira deci toate aceste condiţii. Vom sublinia doar pe una. Un roman pleacă de la o viziune de ansamblu. Prin însăşi această precizare, am şi indicat de ce romanul şi „tableta” sunt incompatibile. Pentru că punctul lor iniţial de plecare este total diferit: pentru roman întregul, pentru tabletă detaliul. „Tableta” este în literatura românească o invenţie a d-lui Tudor Arghezi. Un gen nou, scornit de necesităţi speciale de expresie. între pamflet şi poem, ea încape întreagă pe o pagină de caiet. Pe această pagină, pe acest „bilet de papagal” (care nu a fost nici el o întâmplare, ci un mod de expresie), se realizează prozatorul Arghezi întreg. De la un cuvânt, de la o întâmplare, de la o glumă, condeiul scriitorului porneşte să descrie cu o foarte fină peniţă nesfârşite arabescuri, modulaţii, lumini şi umbre, toate pe spaţiul limitat al unei singure pagini, care îşi ajunge sie-însăşi şi se închide perfect în graniţele ei. O tabletă de Arghezi e un lucru sfârşit. Tot ce a vrut să spună a spus. Nu rămâne nimic pe marginile ei, nimic care să aibă nevoie a fi dus mai departe şi completat. Fiecare tabletă e un mic univers autonom. Rotund ca un disc de patefon, care închide în şanţurile lui subţiri PUBLICISTICĂ 303 o melodie înregistrată. Tableta lui Arghezi e un lucru perfect; îşi este propria ei finalitate. Dar romanul nu e o artă de momente autonome, ci de raporturi. Un gest nu înseamnă nimic prin el însuşi, o imagine nimic, un cuvânt nimic. Toate privind valoarea numai în măsura în care iau parte la ceva care le depăşeşte şi care este viaţa, drama, povestea. Nu există lucruri izolat frumoase în roman, când un roman este ceva organic şi nu un bazar de detalii suprapuse. Viziunea unitară primează. De o asemenea „viziune unitară”, de o asemenea „viziune de ansamblu” era capabil condeiul unui scriitor care ani de-a rândul cizelase tablete? Tableta putea fi dusă până la roman? D. Arghezi în orice caz de la tabletă voia să plece şi - de ce nu am spune-o? - punctul său de plecare era primejdios. Eu nu sunt sculptor, dar îmi închipui că o statuie, întâi se vede toată şi abia în urmă se lucrează în amănunte. D. Arghezi părea însă un gravor pornit să facă statui, începând cu lucrări de filigran, ceea ce este o incompatibilitate de material. Acest lucru se vede foarte bine în Ţara de Kuty, carte care şi ea fusese oarecum o încercare de roman. Materialul d-lui Arghezi îşi păstra aici întreaga lui rezistenţă. „Tableta” refuza să cedeze. Zadarnic scriitorul desemnase un fir conducător, o fabulă, câteva personaje: pietrele nu voiau să se lege spre a face o casă. Tabletele nu fuzionau. Fiecare luată în parte era un lucru foarte frumos, dar cartea în întregul ei era hibridă. Ochii Maicii Domnului este o nouă experienţă pe acest drum. Am aşteptat-o fără teamă, dar cu o vie 304 MIHAIL SEBASTIAN curiozitate. Fără teamă, fiindcă d. Tudor Arghezi este un mare prozator şi, orice ar fi fost cartea sa, ea ne-ar fi dat pagini magnifice. Dar am aşteptat-o cu vie curiozitate, pentru că mă interesa experienţa ei tehnică. Va fi un roman? Vă rog să mă credeţi că aceasta nu era o întrebare de manual didactic, obsedat de puritatea genurilor literare - ci mai mult o problemă de scriitor care cugetă la arta sa, aşa cum un zidar cugetă la piatra pe care o lucrează. Ochii Maicii Domnului nu răspunde în totul întrebării de mai sus. Este desigur o însemnată etapă în cariera d-lui Arghezi, dar nu e încă definitivă. Fără îndoială, suntem departe de Ţara de Kuty. Avem înaintea noastră o carte, nu o colecţie de momente izolate. „Romancierul” Arghezi a făcut serioase cuceriri. Ceea ce nu însemnează însă că tableta a cedat complet. Se pot desprinde cu uşurinţă din Ochii Maicii Domnului numeroase tablete, ce „ies din rând”, asemeni unor pietre insuficient zidite. Se pot desprinde pagini care şi-au păstrat individualitatea şi n-au avut sau n-au putut să o sacrifice romanului. Ar fi fost un exerciţiu de renunţare, de umilinţă, pe care orgoliosul condei al scriitorului nu l-a consimţit. De aceea, atâtea din paginile cărţii par digresive şi sunt fără utilitate epică. întreg al doilea capitol, de exemplu, care, în cadrul sanatoriului de la Saconer, ne înfăţişează un registru de „tablete” individuale, o colecţie de „bilete de papagal”, pe care vechea noastră cunoştinţă - Coco - le împarte fără să-i pese de roman. „Senatorul avea un papagal, pe Coco, un uriaş de pui alburiu, cu irizări printre pene roze, PUBLICISTICĂ 305 încălţat cu dantelă şi purtând coiful de culoarea scrumului, al cameliei şi al daliei de fildeş...” Tableta lui Coco ţine două pagini. Urmează apoi tableta lui Pierre grădinarul, tableta d-nei Alin, a d-lui Sandoz, a doctorului Ax, a celor trei Filip... Pagini admirabile de sarcasm, de duioşie, de pitoresc verbal, de vervă intelectuală - dar pagini care sunt aici şi ar putea fi în orice altă carte a d-lui Arghezi, fără ca linia cărţii să fie cât de puţin modificată. Şi nu sunt singurele „tablete” identificate. Am mai însemnat de-a lungul lecturii câteva zeci de exemple. Şi totuşi sunt elemente de roman în ultima carte a d-lui Arghezi. Sau, ca să fiu exact, elemente de poveste. O legendă, câţiva oameni, câteva momente de încordare şi mai ales o atmosferă egală, o temperatură ce unifică episoadele. Subiectul? Sunt câteva. Toate adunate în jurul unei teme foarte simplă şi atât de suavă, că ţi-e frică să o rezumi. Un tânăr se călugăreşte din iubire pentru mama sa moartă, pe care o regăseşte parcă într-o icoană a Fecioarei. Această tânără mamă, iubită până dincolo de hotarele vieţii, a fost Sabina Voinea. Fiul ei este Vintilă Voinea. Tatăl lui şi iubitul Sabinei a fost căpitanul de marină Wiliam Horst, mort intr-un naufragiu. Sunt trei eroi de legendă. Povestea lor este extrem de simplă şi scăldată totuşi, în miracol. Detaliul realist vine foarte rar să aducă vreo preciziune în desfăşurarea lucrurilor. Faptele vin, trec şi se înlănţuie muzical, ca intr-un poem. Necesitatea lor nu e niciodată psihologică, ci lirică. Ele sunt 306 MIHAIL SEBASTIAN 'v"\ aproape totdeauna arbitrare, dacă le judeci „psihologic”. Lumina miracolului intervine însă mereu ca să dea sens lucrurilor ce se întâmplă. Dacă acceptaţi această poveste fantastic solemn, ca într-o poveste de amor legendară. Iubitul şi iubita se recunosc din primul morhent predestinaţi, uniţi. Mâna lui Dumnezeu e undeva pe aproape, unindu-le mâinile. „I se părea' că s-a petrecut fenomenul pe care nu-1 înţelesese niciodată, al suavei întâlniri, mai presus de voinţă, de prudenţă şi de interese, un fenomen irizat ca lumina dintr-un oval de opal în Buna-Vestire a Măriei,/rămas obscur pentru grosul lumii creştine. S-a isprăvit! îşi zise Sabina. Am înţeles. «Bucură-te, Mărie...»,, < Astfel început, sub/auspiciile duhului-sfant, amorul Sabinei şi al lui Wilîâm nu mai e un subiect de roman. El se impune cu oYorţă simbolică, pentru care psihologia şi epica propriu-zisă devin unelte grosolane, neîncăpătoare. Poemul singur poate exprima ceea ce se petrece între cei doi eroi - şi într-adevăr, tot capitolul iubirii lor nu e decât un mare poem străfulgerat de unele accente lirice de cel mai frumos suflu arghezian. „Cum s-a iscat iubitul meu? Din trestie, din papură, din spice, din cremene, din pulberea ridicată de turme? Când s-au încrucişat firele de iarbă ale vremii ca să prindă făptura rostogolită în rouă a bobului de mărgăritar? Luna seamănă lacrimi...” (p. 120) Romanul PUBLICISTICĂ 307 „Munţii lui sunt nădejdile mele. Râpele sunt chinurile, ledul de căprioară e inima mea. Ferestrele îi sunt ochii lui şi gratiile genele de fier. Voi merge cu tine unde voieşti şi dacă s-or isprăvi şi florile, şi miresmele, şi pământul, voi merge înainte, dincolo de isprăvituri.” (p. 121) {/{ Lucrurile se întâmplă între Sabina şi Wilj)am cu f , f o simplicitate de vis. Totul le e îngăduit, toate porţile [\ li se deschid în faţă, palate de cleştar îi aşteaptă... D-lui Arghezi i-ar fi fost greu să ducă această pereche de îndrăgostiţi vizionari într-un oraş cunoscut, într-un hotel obişnuit, la o masă ca toate mesele. îi va purta dimpotrivă printr-un oraş fără nume, îi va introduce în săli miraculoase cu oglinzi, îi va da în grija unui maître d'hotel atotputernic ca un vrăjitor. Decorul e şarjat şi ireal. Totul e evaziv, incert şi arbitrar în jurul lor şi nu rămâne decât un singur lucru adevărat, marea lor pasiune, brusca lor pasiune. D. Arghezi povesteşte eliptic, fără nici o grijă de compoziţie, fără mai ales nici o consideraţie. W/fîiam Horst moare în intervalul dintre două capitole, ădbina va muri şi ea la fel. Vintilă nu va fi născut pe pagina 169, va împlini 22 de ani, o pagină mai departe, la 170, şi va avea din nou 7 ani la pagina 212. Comentariul nostru e obligat să simplifice mult lucrurile şi să le grupeze într-o ordine pe care autorul o refuză în carte. , 1 -j 7 De la cuplul Sabin^WiMm, trecem la cuplul ' ^ Sabina-Vintilă. Mama şi fiul fac şi ei o pereche şi iubirea lor nu e mai puţin pasionată, mai puţin febrilă şi lirică. 308 MIHAIL SEBASTIAN Paginile dedicate copilului în acest roman sunt dintre cele mai frumoase, Nimeni n-a vorbit, în literatura românească şi poate nici în cea europeană, despre copii, cu mai multă înţelegere, cu mai multă delicată iubire, decât Arghezi. O ştim din Cartea cu jucării. O ştim din anumite tablete. O ştim, în sfârşit, din anumite versuri. Scriitorul acesta nu vorbeşte ca un om mare care „face pe copilul”. El are miraculoasa putere de a simţi şi gândi ca un copil, fără nici o simulare, fără nici o greutate. Vorbele, culorile, sunetele îşi recapătă în scrisul său misterul dintru început. „Veneau să se lupte cu el de-a joaca iepurii cu urechile lăsate pe spate ca nişte frunze de catifea, mişcându-şi nasurile ca şi cum le-ar fi mirosit urât, numai ca să-l facă să râdă pe Vintilă, alesul tuturor vietăţilor, de la cămile până la cărăbuşi. Girafele însă cu căpăţâna dusă la cer păreau de lemn şi mergeau rigide pe rotile. Peştii scoteau capul şi făceau la el cu ochiul...” Lumea e un fantastic spectacol pentru un copil, spectacol pe care vârsta îl sărăceşte. Tudor Arghezi ştie însă să-l regăsească, cu toate minunile intacte. Tot ceea ce scrie despre viaţa de şcolar a micului său erou (p. 212-218) este de o admirabilă invenţie. Cifrele cărţii de aritmetică sunt vii, literele abecedarului sunt însufleţite - şi unele şi altele au o mişcare, un ritm, o vervă, un pitoresc încântător. Nu se poate imagina o pagină mai suavă, mai ingenuă, mai spontană, decât acest dialog al Sabinei cu copilul ei. Al treilea moment sufletesc al cărţii se aşează după moartea Sabinei. El se desfăşoară între Vintilă şi tânăra umbră a mamei. Băiatul va continua s-o PUBLICISTICĂ 309 iubească. Nu în amintire, ci în prezent. Pentru el, Sabina există în chip real, fizic aproape. Şi o iubeşte nu ca un copil, ci ca un amant cast. „Căprioara mea! zise exaltat Vintilă... Când venea de la şcoală mi se părea că nu ne văzuserăm de mult, îmbrăţişarea era lungă, privirile ochi în ochi. îi sărutam ca un nebun mâinile, un deget după altul, şi mi le săruta şi Ea... Eram aproape de aceeaşi vârstă. Nu era ea cu doi ani mai mică decât fiul ei?” , Ca şi iubirea Sabinei cu Wiliam, pasiunea lui Vintilă pentru tânăra maică moartă nu se poate povesti. Ea nu încape în fapte, ci în anumite nuanţe de lumină interioară pe care nu romancierul, ci poetul Arghezi le va spune. „Sunt untdelemnul din candela ei, vreau să mă mistui în flacăra mică, până la ultima picătură... Am iscălit cu sânge...” Cu o fervoare, uneori religioasă, alteori senzuală, cu o nostalgie, când resemnată, când deznădăjduită, Vintilă Voinea trăieşte prezenţa mamei sale, o respiră, o reflectă în gândurile lui, o poartă în fiinţa lui. E propria lui umbră. Şi nu se împacă definitiv decât atunci când o recunoaşte într-o icoană de mănăstire, din cadrul căreia Sabina îi surâde prin ochii Maicii Domnului. Aceasta e, într-o foarte redusă schemă, cartea d-lui Arghezi. Ca experienţă de roman, ea prezintă desigur un punct câştigat în opera marelui scriitor, fără să fi găsit însă soluţia pentru toate ezitările tehnice ale unui gen pentru care d. Arghezi e prea mult poet şi prea puţin psiholog. Nu cred însă că acesta e punctul de vedere dominant pentru judecarea unei opere care îşi 310 MIHAIL SEBASTIAN depăşeşte cu mult inegalităţile de construcţie prin marile sale calităţi de poezie şi de artă. REFLECŢII NETEATRALE LA UN SPECTACOL Am văzut cu întârziere Nădejdea lui Henri Bernstein şi nu pentru a vă vorbi despre spectacol scriu aceste rânduri. Nu e de „resortul” meu. M-au interesat însă în această piesă, aşa de abil construită, elemntele ei „teziste”. Poate vă surprind. Teatrul lui Bernstein nu este doară un teatru de idei, ci - um zice toată lumea - un teatru de pasiuni. Piesele lui n-au „teză” şi nici „tendinţă”. Totuşi, sunt în L'Espoir câteva aluzii destul de străvezii la preocupările sociale de azi. Sunt câteva replici cu vădit subînţeles politic. Ele nu mă interesează direct, prin valoarea lor, ci mai mult prin mentalitatea pe care o revelează. Forţând puţin lucrurile, - dar nu prea mult, căci nu e nevoie - lupta dintre tânărul Thierry Keller şi bătrâna Thérèse Goinard poate fi simbolul luptei dintre libertate şi teroare. Sunt în actul ultim câteva replici ce ne dau dreptul să facem această bănuială. Sunt pasajele în care Thierry vorbeşte despre slăbiciunea teroarei. „Oameni puternici - spune el undeva, şi îmi permiteţi să-l citez aproximativ din memorie -oamenii care ţin să-şi impună numai voinţa lor, vor fi totdeauna învinşi”. Şi, pentru ca simbolul să fie cu totul limpede, adaogă: „De altfel, lucrurile se întâmplă la fel nu numai între indivizi, ci şi între PUBLICISTICĂ 311 popoare”. Nu încape nicio îndoială, această replică e scrisă pentru domnii de dincolo de Rhin. Dacă între Thérèse Goinard şi Thierry Keller, cel care învinge este Thierry, acest lucru nu e un simplu eveniment familiar, ci are - în intenţia lui Bernstein - şi o semnificaţie generală. Este victoria libertăţii, a generozităţii şi a sincerităţii împotriva teroarei, împotriva egoismului şi împotriva minciunii. Thierry este un personaj simbolic. Victoria lui este simbolică. El e nădejdea. Chiar dacă nu am înţelege noi acest lucru, autorul ni-1 explică foarte lămurit prin bătrânul Goinard - raisoneur-ul piesei. Rareori am înţeles mai direct ce se cheamă un ideal mic burghez. Hotărât lucru, există oameni vechi şi oameni noi. Este singura despărţire substanţială dintre oameni, despărţire mult mai definită decât dintre „stânga” şi „dreapta”. E o despărţire de sensibilitate, de înţelegere a vieţii, de atitudine în faţa existenţei. Bernstein este un iremediabil om vechi. Pentru el, „nădejdea” este Thierry Keller. Thierry însemnează viitorul, ordinea morală, spiritul constructiv, eroismul. E „omul de mâine”. Este omul simbolic. E tinereţea creatoare. Dar cine este acest simbolic Thierry Keller? E un băiat bun, care câştigă 44^000 franci, plus alte venituri nedeclarate la fisc. Ăm reţinut detaliul şi cred că el luminează întreaga problemă a piesei. Nădejdea lui Bernstein are nevoie neapărată de acest capitol iniţial pentru a fi o adevărată nădejde. Evident, tânărul Thierry e un idealist - şi autorul nu pierde 312 MIHAIL SEBASTIAN ocazia de a ne înduioşa. Dacă ar voi, băiatul ăsta s-ar putea căsători cu o zestre de un milion (franci francezi la cursul real al zilei; nu e puţin!...). Pentru că însă e idealist, va renunţa la milion şi va asculta vocea inimii, luând de soţie o fată fără bani. între amor şi bogăţie optează pentru amor şi, deci, pentru sărăcie. Dar e o sărăcie de 44.000 de franci francezi anual. Cu condeiul în mână cam 4000 de franci, cam 40.000 de lei pe lună. Să mi se ierte criteriul meschin, dar d. Keller nu va muri de foame, iar tânăra sa soţie îşi va putea permite să fie elegantă. Nu am nimic cu d. Keller. Este un om modest şi stimabil. Găsesc însă că asta e prea puţin pentru a fi „nădejdea”. Idealul lui Bemstein pleacă din securitate şi merge spre securitate. E un ideal care locuieşte într-o casă nouă, frumos mobilată, prosperă. E un ideal care se sprijină pe un venit modest, dar apreciabil. Un ideal cu calorifer, cu dejunuri regulate şi cu judecăţi morale tihnite. Ce vreţi să priceapă din tumultul existenţei moderne un om pentru care limita extremă a sărăciei este 44.000 de franci? Cum să înţeleagă el febrilitatea, neliniştea, căutarea unor generaţii care au văzut descompunându-se în jurul lor atâtea adevăruri, atâtea fantoşe? Ce are el comun cu o tinereţe care în faţa vieţii se află cu paharele goale, cu mâinile inutile? Pretutindeni numai porţi închise. Pretutindeni gratii. Gratii de tot felul: morale, psihologice, intelectuale. Sunt atâtea valori înţepenite. Sunt atâtea adevăruri împăiate. Sunt atâtea umbre care apasă. „Nădejdea” este să ne regăsim cândva dincolo de ele, la lumină. PUBLICISTICĂ 313 Şi o astfel de nădejde nu pleacă de la patruzeci şi patru de mii de franci... Henri Bernstein trebuie invidiat pentru confortul lui moral. PREMIUL NAŢIONAL LUI GALA GALACTION Dacă e adevărat, e cu atât mai bine. Premiul naţional de proză îşi găseşte un laureat care îşi va cinsti distincţia tot atâta cât ea îl va cinsti pe el. Şi nu ştiu, zău, cine avea mai multă nevoie: Galaction de premiu sau premiul de Galaction? Căci, să recunoaştem, premiile naţionale de literatură şi-au pierdut de mult prestigiul lor. Nu e guvern care să nu se fi târguit la acest mărunt capitol bugetar, să nu-1 fi suprimat şi reînfiinţat de câteva ori, să nu-1 fi redus, să nu-1 fi meschinizat prin tot felul de mizerii contabiliceşti. Marile reforme financiare româneşti au început toate, fără excepţie, de la suprimarea premiului naţional. Aşa încât, la vestea premierii părintelui Gala Galaction, veste pe care ne-o comunica joi d. Al. Rosetti, directorul Fundaţiilor Regale, am rămas surprinşi: care premiu? Mai există? cine îl dă? când îl dă? Iată unde a ajuns „suprema distincţie” a literelor române. Căci - nu-i aşa? - o supremă distincţie trebuia să fie acest premiu. Expresia recunoştinţei naţionale pentru o mare operă, pentru o mare viaţă închinată cuvântului românesc. Nu atât 314 MIHAIL SEBASTIAN răsplătirea unui succes parţial, nu atât recunoaşterea unei cărţi de valoare, cât mai ales consacrarea unei activităţi luată în întregul ei, în semnificaţia ei de ansamblu. Era o intenţie frumoasă. Una din puţinele bune intenţii ale acestui stat birocratic faţă de literatura şi arta noastră. Ea n-a întârziat însă să fie compromisă. Din capul locului, din primii ani, premiile nţionale au scris în istoria lor câteva ireparabile gafe. Una, cea mai gravă, nedreptatea făcută lui Ioan Slavici. Bătrânul a plecat dintre noi fără această bucurie, care nu ştiu dacă ar fi fost mare, dar care, în orice caz, i-ar fi cruţat, într-o viaţă de suferinţi, o ultimă suferinţă. Vă mai amintiţi îndârjirea cu care câţiva scriitori tineri luptaseră pentru premierea lui Slavici? Era un mare începător al scrisului românesc; era un nume ce se pierdea în primele timpuri ale literaturii noastre modeme, era o operă ce lega două jumătăţi de veac. Comjsia a ales pe d-nul... Brătescu-Voineşti. Nu era rău/'desigur. D. Brătescu-Voineşti reprezintă şi d-sa un rrîic capitol de proză românească şi, uns cu felurite demnităţi oficiale, avea dreptul şi la aceasta. Dar nu înaintea lui Slavici. în niciun caz înaintea lui Slavici. Bătrânul s-a grăbit de altfel să facă repede imposibilă orice retractare: a murit. în acea clipă, prestigiul premiilor naţionale era pe jumătate pierdut. Numai o aspră conştiinţă de artă în alegerile ulterioare ar fi fost în stare să le reabiliteze. Dar, după cazul Slavici, au urmat - la fel de grave - cazurile Arghezi şi Galaction. Erau două PUBLICISTICĂ 315 nume ce se impuneau dintru început. Nu se putea trece peste ele în chip decent. Orice altă alegere se făcea împotriva lor. Orice ales era sortit să suporte, ca pe o remuşcare, numele lor: Arghezi şi Galaction. Nu ştiu prin ce ironică fatalitate alegerile comisiei se precipitau de la injust la derizoriu. Premierea d-lui Gh) Topîrceanu a fost - şi a rămas de atunci - o culme de neseriozitate. Premiile erau pierdute definitiv. Existenţa sau neexistenţa lor ne era indiferentă, căci acum nivelul lor ne era cunoscut, şi acest nivel exclude orice exigenţă critică, orice ambiţie de artă, cât de modestă, cât de minimă. De atunci, n-am mai dorit premierea lui Arghezi şi a lui Galaction. E probabil că nici ei nu o doreau. Totuşi, astăzi, după atâţia ani, după ce aşteptarea ne-a fost de atâtea ori dezamăgită, după ce, din oboseală şi din indiferenţă, renunţasem la acest act de dreptate, iată ne vine, cu o întârziere de aproape un deceniu, vestea premierii lui Galaction. Să fie un semn? Să însemneze oare acest fapt o schimbare de criterii în judecata comisiunii? Să se fi decis oare, acum la bătrâneţe, „revalorizarea” premiilor naţionale? (Căci, de o „revalorizare” este vorba, de o restabilire a valorilor de artă într-un domeniu în care până azi decisese politica, incompetenţa şi nepăsarea). Să fie oare premierea părintelui Galaction o reîntoarcere înapoi? Să fie ea punctul unei revizuiri de conştiinţe? Ca să vorbim deschis şi sincer: nu cred. E o întâmplare, e o bună întâmplre, dar nimic mai mult. Oficialitatea noastră - ca toate oficialităţile poate - nu 316 MIHAIL SEBASTIAN e capabilă de lucruri bune decât din nimereală şi din lene. Ceea ce nu ne va împiedica să ne bucurăm totuşi de premiul părintelui Gala Galaction. P.S. Şi o ultimă întrebare... (Din prudenţă!) A fost cu adevărat premiat Gala Galaction? Nu e cumva la mijloc o mistificare? RĂSCOALA - A DOUA EDIŢIE Librăria cunoaşte şi ea - ca şi teatrul - un repertoriu permanent. Sunt cărţile care nu ţin de un anotimp, de o modă şi de o trecătoare actualitate, ci rămân mereu prezente, totdeauna vii, totdeauna noi. Din cărţile lui Liviu Rebreanu, trei sunt acelea care nu vor cunoaşte niciodată povara timpului trecut. Ion, Pădurea spânzuraţilor şi Răscoala sunt trei vaste construcţii epice, făcute să-şi ducă, de-a lungul timpurilor, adevărul lor uman inalterabil. Valoarea lor de artă e egală valorii lor documentare. Trei mari priviri de ansamblu în societatea românească, în trei momente sociale decisive. Nicio monografie socială, nici un tratat de istorie, nici un studiu politic nu va prezenta generaţiilor viitoare cu atâta precizie şi cu o forţă de evocare mai vie imaginea Ardealului dinaintea unirii, imaginea marelui război şi imaginea răscoalei ţărăneşti de la 1907. Atunci când documentul istoric va lipsi sau va fi incert, romanele lui Liviu Rebreanu vor mărturisi un adevăr mai puternic decât al tuturor documentelor posibile. Căci PUBLICISTICĂ 317 un artist care trăieşte o dramă până la semnificaţiile ei cele mai esenţiale e mai instructiv decât o istorie care înregistrează, cu indiferenţă şi fără culoare, orice. Acest caracter de document social nu cred că poate fi nesocotit. El aparţine celor mai mari opere. El îl defineşte pe romancierul mare. Balzac e un istoric al veacului său. Tolstoi de asemeni. Dickens la fel. Cine va voi mai târziu să studieze primul nostru sfert de veac nu se va putea dispensa de lectura lui Galsworthy pentru a cunoaşte societatea britanică, şi nici de lectura lui Marcel Proust pentru a cunoaşte pe cea franceză. Romanul e un gen de cuprindere socială. Rebreanu este romancierul vieţii româneşti modeme, în aspectele ei rurale, în deplasările ei de masă, în marea ei geografie socială. Cu un instinct genial al forţelor vitale elementare, Rebreanu lărgeşte romanul până la epopee. Puterea sa de a crea viaţă şi de a-i da suflul inexorabil al catastrofelor este excepţională. Instrumentele sale de expresie sunt făcute pentru marile dimensiuni, pentru orizonturile largi, pentru săpăturile adânci. E o artă ciclopică. Răscoala ne-a confirmat-o încă o dată. Ne vine greu să credem că această carte nu e apărută decât de doi ani. O simţeam încorporată în amintirile noastre cele mai statornice - căci e o carte ce trece direct în conştiinţa unui timp. Răscoala a încetat parcă să fie un volum de literatură: este o lume reală până la vizual, până la concret, o lume cu oameni, cu suferinţi, cu strigăte, ce intră în învălmăşeala propriilor noastre vieţi. 318 MIHAIL SEBASTIAN Apărută în a doua ediţie, cartea nu măsoară decât insuficient întinderea influenţei sale. Desigur 16000 de exemplare în doi ani e o cifră de mare succes literar. Asta însemnează efectiv 50000 de cetitori, căci fiecare volum trece prin câteva mâini. Dar Răscoala e o carte destinată nu numai „iubitorilor de literatură”, ci şi marilor mase. Este una din acele cărţi care ar trebui să numere sute de mii de exemplare, sute de mii de cetitori. Putem noi să-i dăm Răscoalei lui Rebreanu această rezonanţă? Poate da, dar pentru aceasta ar trebui s-o facem să coboare la sate, în mâinile oamenilor care au sângerat pentru această „răscoală”, care înainte de a fi o poveste a fost o dramă. Răscoala nu şi-a terminat destinul o dată cu a doua sa ediţie. Ea aşteaptă să fie descoperită de marile mulţimi de la noi şi de dincolo de hotare. Ceea ce într-o zi, astăzi sau peste zece ani, se va întâmpla fără îndoială. 99 DE VOTANŢI Atâţia au fost duminică la Societatea Scriitorilor Români. 99. Rezultatul îl cunoaşteţi. Dacă, timp de o lună înaintea acestei adunări, n-am fi încercat de atâtea ori să-i dam un caracter cu totul altul decât cel electoral, dacă n-am fi crezut că această dată de 7 aprilie 1935 poate să însemneze un început de orientare nouă în viaţa noastră scriitoricească, dacă în sfârşit am fi legat de această zi PUBLICISTICĂ 319 atâtea nădejdi, am lăsa întâmplarea de duminică fără niciun comentariu. Ar fi un fapt divers, nimic altceva. Nici nu este altceva decât un fapt divers. Dar naivitatea noastră trebuie pedepsită. Nu avem dreptul să fim în aşa hal de naivi şi pe urmă să trecem sub tăcere propria noastră păcăleală. Datorez cititorilor mei cel puţin un act de persistenţă. E de datoria mea să le spun că tot ce am scris în ultim vreme aici despre „conştiinţa de breaslă”, „spiritul ofensiv”, „spiritul profesional”, „organizarea muncii intelectuale”, tot ce am scris era fals, imaginar, inexistent. Credeam că sunt probleme, nu erau decât glume. Nu-i ardea nimănui de asemenea fleacuri. Erau „chestii arzătoare, la ordinea zilei”. Era comitetul, era votul, era alegerea. E de la sine înţeles că pe noi aceste „chestii arzătoare” nu ne interesau. Care va fi comitetul Societăţii era pentru noi un fapt de amănunt. Dumneata de aici, ori dumnealui de colo, ori dumnealui de dincolo... Oricare. Singura noastră întrebare se referea nu la persoane, ci la însăşi substanţa Societăţii. Ce este această Societate? Ce vrea? Ce poate? îi ceream un singur lucru: să se definească. Şi scriam foarte lămurit, la 1 martie, trei săptămâni înaintea „marelui eveniment”: „Societatea Scriitorilor Români se află încă o dată în faţa unei întrebări esenţiale, căreia încă nu s-a decis să-i răspundă. E o întrebare ce priveşte însăşi fiinţa sa. Ce e acestă societate? Un birou oficial, având mandat de a-i reprezenta pe scriitori la diverse festivităţi? Sau un sindicat de interese profesionale?” Credeam că această întrebare va domina adunarea. Că ea va fi un prilej de revizuiri morale. Că ea 320 MIHAIL SEBASTIAN va constitui adevăratul accent al dezbaterilor. Credeam cu atât mai mult cu cât nu ne ştiam singuri în a dezbate chestiunea. Camarazi de presă erau alături de noi. Camarazi de literatură ne comunicau solidaritatea lor. Miercuri seara a fost la S.S.R. o consfătuire prealabilă şi acolo dicuţiile păreau să se grupeze în chip firesc pe probleme, nu pe persoane. Erau de faţă vreo 20 de scriitori, nu toţi de aceleaşi păreri, dar toţi hotărâţi să menţină alegerile în cadrul precizărilor de program. „Comitetul” era un lucru secundar şi, în orice caz, subordonat orientării. Asta a fost miercuri. Iar duminică n-a mai fost nimic... Nimic decât o lamentabilă cursă după voturi, un lamentabil „pointaj”, care nu se dădea înapoi de la nimic, nici de la solicitarea sentimentală, nici de la ameninţarea discretă. Grupurile se făceau şi se desfăceau. Şoapta trecea din legător în legător. Buletinele falfaiau alarmate. Trebuia să-i vedeţi pe „candidaţi” urmărind despuierea scrutinului, congestionaţi de emoţie la fiecare vot „pentru”, palizi la fiecare vot „contra”. Era un spectacol de un comic fără pereche. Am înţeles din acel moment că lupta - dacă „luptă” a fost - era pierdută fără nădejde. Ce avea să iasă din pălăria cu voturi nu avea nicio importanţă. Importanţă nu avea decât comedia din jurul pălăriei. Şi această comedie era de un strivitor ridicul. Cum se poate supune un scriitor unui astfel de spectacol, iată un lucru de neînţeles. Un scriitor, adică un om care prin destin e un om singur, un om care se află de atâtea ori faţă în faţă cu propria lui fiinţă, căreia are să-i dea riguroase socoteli pentru fiecare gest, pentru PUBLICISTICĂ 321 fiecare gând. Un scriitor? Adică un om care a depăşit de mult vanitatea situaţiilor oficiale, care a renunţat de mult la victoriile ce se văd, pentru a se putea dărui victoriilor mai mari, invizibile, incerte... Vedeam pierzându-se în fum de ţigară capul lui Anton Holban, ochelarii absenţi ai lui Mircea Eliade, privirea autoritară a lui Tudor Vianu, fruntea melancolică a lui V. Voiculescu... Ce frumos le şade în sala asta de întruniri! Ar trebui fotografiaţi... 99 de scriitori sunt 99 de votanţi. Atâta tot. 99 de votanţi, cu acelaşi stil, cu aceeaşi febrilitate, cu aceeaşi dezorientare, cu aceeaşi probă, cu aceeaşi superficialitate ca toţi votanţii din totă lumea. Sunt atât de mulţi, că au devenit opaci. Simt inutil orice efort. Simt deplasată orice idee. Să votăm! să votăm! să votăm! Mai repede! mai repede! mai repede! Cine n-a votat? Grăbiţi-vă, că se termină. încă două minute, încă unul, încă jumătate... Pălăria e plină de buletine. Iată recolta Societăţii Scriitorilor Români. Adunarea de duminică a ales un comitet care nu va fi mai rău decât niciunul din comitetele precedente. Asta e sigur. Dar adunarea de duminică a lichidat definitiv orice ambiţie de atitudine profesională. lat un subiect închis, mort, îngropat. Vă făgăduiesc să nu ne mai revenim. PE UN TEXT DE ANDRÉ GIDE Paginile de jurnal pe care le publică André Gide în ultimul N.R.F. nu aduc nimic nou. nimic 322 MIHAIL SEBASTIAN modificat îm ceea ce ştiam că este gândirea lui, sensibilitatea lui. Dar e consolator să le citeşti şi e reconfortant să afli că undeva, într-un colţ de ţară, la Cuverville, o mare conştiinţă îşi duce mai departe singurătatea, marea ei singurătate capabilă să înfrunte demenţa acestui timp plin de entuziasme, plin de confuzii, plin de fanatisme. E reconfortant să regăseşti singura, suprema, unica întrebare umană care dă sens vieţii: libertatea. Libertatea, nu ca o revendicare de ordin politic (ceea ce este desigur mult, dar nu este de ajuns), ci libertatea ca fapt de conştiinţă. Un moment am putut crede că Gide răzvrătitul, eternul insurect, renunţa la revoltă şi accepta o dogmă: a fost momentul - să recunoaştem, uluitor -al convertirii sale la comunism. El, care nu fusese toată viaţa decât un căutător fără linişte, avea oare să accepte a deveni un partizan? Nu. Sunt nenumărate textele care afirmă limpede voinţa de a nu ceda nimic dogmei şi de a păstra, în faţa certitudinilor totdeauna moarte, îndoiala totdeauna vie. Dreptul de control în faţa dreptului de a stăpâni - iată la ce nu putea să renunţe André Gide. A spus-o din primul moment al adeziunii sale. A scris-o în paginile de jurnal publicate anul trecut în volum. A respectat-o astă vară, în mesajul său către Congresul Scriitorilor Sovietici, mesaj în care nu se sfia să afirme drepturile individualităţii. O repetă acum în ultimele fragmente de jurnal tipărite: „Şi ceea ce mă sperie este că şi această religie comunistă comportă şi ea o dogmă, o ortodoxie, o abdicare de la critică... E prea mult...” PUBLICISTICĂ 323 A fi liber, pentru André Gide, este o stare dramatică, foarte riguroasă, foarte dificilă, care îi creează nenumărate obligaţii interioare şi îi impune o continuă veghe morală. în chiar spiritul de revoltă, el îşi suspectează înclinarea spre conformism. Căci lenea omului e imensă - probabil cea mai tenace virtute umană - şi sunt atâţia revoluţionari care îşi fac din revoluţie un confort. Din momentul în care o idee devine comodă, din acel moment, cel care o gândeşte îşi pierde libertatea. Sunt atâtea fire nevăzute care te leagă de un adevăr, - firele obişnuinţei, firele bătrâneţei - încât atunci când acest adevăr moare, tu rămâi mai departe legat de un cadavru, de care nu ai puterea să te desparţi. îmi place mult faptul că vorbele „conformism” şi „confort” au aceeaşi rădăcină. Sunt noţiuni corespunzătoare. Gândirea lui Gide începe de la negarea confortului în ordine morală. E o inteligenţă care îşi ridică singură cele mai grele dificultăţi, din teama de a nu renunţa la sinceritate: „îmi place să gândesc liber şi începe să-mi fie frică din clipa în care trag vreun folos din opinia pe care o profesez.” Iată o frază care ar trebui afişată în biroul tuturor dictatorilor. Iată o frază care însemnează ruina spiritului partizan. E ceva eroic în această lege morală. Ea îşi scrutează cele mai ascunse reacţiuni intime şi denunţă fiecare început de tranzacţie, fiece început de abdicare. E un examen de conştiinţă de permanentă luciditate. E un control psihologic de o neiertătoare atenţie. Câţi din profeţii care turbură astăzi globul, în stare de hipnoză morală, ar fi în stare să suporte o 324 MIHAIL SEBASTIAN asemenea lege? Câţi din martirii aceştia nebuloşi, rezemaţi jumătate pe metafizică şi jumătate pe revolvere, ar putea privi în ei înşişi, fără ca prin aceasta să-şi zdruncine însăşi temeliile „revoluţiei” lor. Există în viaţa omenească un fapt decisiv, ireductibil, fără apel: întâlnirea omului cu sine însuşi. Tot ce se întâmplă azi în lume nu are alt rost decât să escamoteze această întâlnire, să o evite, să o facă imposibilă. Bariere, cât mai multe gratii, cât mai multe lacăte, pentru a ni se închide drumurile către noi înşine. Dar toate acestea nu sunt decât semne de exasperare şi de neputinţă, zbateri convulsive şi inutile. într-o zi, omul se va regăsi totuşi faţă în faţă cu sine însuşi. Nu e o problemă politică. E o problemă de viaţă intimă. Pentru această întâlnire, pentru această confruntare scrie Gide. TUDOR MUŞATESCU: MICA PUBLICITATE, E un lucru excelent în cartea d-lui Tudor Muşatescu şi care primează asupra tuturor rezervelor noastre: e abundenţa ei de viaţă. Cu o uşurinţă extremă, cu o naturaleţe fără greş, oamenii răsar în aceste pagini, trec, se agită, vorbesc, fac o seamă de gesturi mărunte şi zilnice, se lasă prinşi în nenumărate întâmplări. Foarte mulţi oameni. 20, 30, 40 de oameni. Nu ştiu câţi sunt, mi-ar fi greu să-i număr. Şi PUBLICISTICĂ 325 dacă nu toţi sunt de acelaşi interes, toţi sunt în schimb de aceeaşi vizibilă forţă de viaţă. Trăiesc. Există. Prezenţa lor este incontestabilă, de la cel mai indiferent personaj secundar, până la primii eroi din însăşi inima romanului. E de-ajuns un gest pentru a face un om, e de-ajuns o replică pentru a schiţa o situaţie. întâlneşti în cartea aceasta oameni cum i-ai întâlni pe stradă: îi vezi! Unii trec repede pe lângă tine şi se pierd după primul colţ, în uitare, în necunoscut. Nu reţii decât un zâmbet, o culoare de haină, sunetul unei voci... dar toate acestea la un loc fac rumoarea surdă a vieţii, senzaţia greu de exprimat, dar precisă până la certitudine fizică, senzaţia de a te afla într-un val de oameni care respiră. Dincolo de orice criteriu estetic, această putere de a face oameni, nu fantoşe, este esenţială. Arta romanului începe aici şi sfârşeşte aici. Dincolo de această facultate, veţi găsi orice: eseu, poezie, critică, meditaţie - orice, dar numai roman nu. D. Muşatescu are instinctul faptului viu. Oamenii săi se mişcă firesc. Ştiu să şeadă la masă, să umble pe stradă, să se împiedice de o piatră, să intre într-un hotel, să bea un pahar cu apă. Ştiu să facă toate aceste lucruri mici cu neglijenţă. E, dacă vreţi, o calitate derizorie. Cu o condiţie: să o ai. Căci ea devine inaccesibilă pentru cine nu o are. Iată, vorbeam săptămâna trecută despre cartea d-lui Arghezi, Ochii Maicii Domnului. Ei bine, nu există în acel lung şi admirabil poem în proză un singur moment în care eroii săi să facă vreun lucru -oricare - în chip direct, fără comentariu, fără efort. S-ar spune că fiecare gest al lor întâmpină o serie de 326 MIHAIL SEBASTIAN invizibile rezistenţe. Şi de aici necesitatea autorului de a evada în fantastic, în legendar, în transfigurare, domeniu unde va scăpa de teroarea faptelor exacte. Această teroare, d. Tudor Muşatescu nu o simte. Scrisul d-sale e direct, nervos, grăbit să surprindă mişcarea şi să o exprime. Faptele se adună multe, inegale, diverse şi se urmează într-un ritm care este al vieţii însăşi. D. Muşatescu povesteşte cu o bunăvoie care animă ultimul detaliu, îi dă mai ales acel gust inimitabil al adevărului. „Uite, domnule, parcă trăieşte!”, exclamaţia aceasta naivă a burghezului privind un tablou este desigur cam grosolană, dar - vă cer iertare! - ea exprimă foarte sumar, dar şi foarte just nevoia noastră de a regăsi în roman oameni şi viaţă. Mica publicitate e o carte cu mare întindere epică. Cercul ei închide nu numai foarte mulţi eroi, dar şi foarte multe întâmplări. Foarte multe „conflicte” - cum s-ar spune în termeni de critică didactică. Sunt câteva drame şi câteva comedii distincte, care se leagă însă în aşa chip, încât romanul devine o construcţie coerentă, dar complexă. Tehnic vorbind, socotesc reuşita d-lui Muşatescu în totul remarcabilă, căci d-sa vine din teatru şi am fi avut dreptul să ne temem că va aduce de acolo anumite deprinderi de construcţie teatrală, nu epică. Aşteptam bunăoară să găsim în primul său roman o viziune scenică a povestei. Ei bine, d. Muşatescu nu este nici un moment în decursul cărţii de faţă „dramaturg”. E romancier, ba chiar romancier foarte abil. Planurile povestei sunt exact desemnate, episoadele bine organizate, trecerea de la un grup de oameni la alt PUBLICISTICĂ 327 grup este totdeauna oportună. E o încântare să vezi ce just „se leagă” lucrurile şi cum, pornind din mai multe puncte de plecare, firele romanului se adună, se strâng, se împletesc până ce dau o reţea cu felurite ramificaţii, dar cu un punct central de comandă. Buna economie a cărţii, organizarea unui material atât de larg, făcut din atâtea episoade şi detalii, este un exemplu de stăpânire şi de clară vedere, cu atât mai preţioasă cu cât Mica publicitate este - nu-i aşa? - un debut. Dar dacă părăsim preocupările de tehnică, ajungem la o altă surpriză, cel puţin la fel de mare. Mă gândesc la ceea ce s-ar putea numi „materialul uman” al cărţii. Adică oamenii, sentimentele şi faptele pe care le cuprinde. D. Muşatescu are o reputaţie de „umorist”. Cronicile sale de ziar au pregătit această reputaţie, piesele de teatru au confirmat-o. Iar umorul său se limita la anumită lume: mica burghezie, mahalaua, provincia. Era un material plin de pitoresc, dar şi plin de facilitate. Ei bine, Mica publicitate nu e o carte de umorist. Dacă lumea acestei cărţi este aceeaşi mică burghezie care a dat Titanic vals şi ...Eseu, dacă şi aici veţi găsi ofiţeri de cavalerie berbanţi, funcţionari, maniaci pensionari cu idei politice, stâlpi de cafenea, matroane voluntare şi bătrâne voluptuoase, toată această lume nu va mai fi prinsă în clişeele prea sumare ale burlescului, ale farsei, ale calamburului, ci, cel puţin prin anumite aspecte, va fi dusă până la dramă, ba chiar până la tragedie. E adevărat că progresia spre dramă se face lent şi că toţi aceşti oameni ne sunt la început prezentaţi 328 MIHAIL SEBASTIAN >;• într-o formă placidă, într-o viaţă de plictiseli sau voluptăţi mediocre, în care n-aţi bănui niciodată sâmburele dramei ce va izbucni mai târziu, dar de pe la jumătatea cărţii sau mai exact de la capitolul VIII (Nef), lucrurile se schimbă şi eroii încep să se grăbească spre o descompunere tragică. Cine va spune că Bébé Arvătescu, colonelul de cavalerie chefliu şi jouisseur, va muri împuşcat de Margareta? Cine ar ghici în domnul Paveliu, placidul funcţionar şi violoncelist, pe viitorul puşcăriaş? Cine ar aştepta ca blânda şi simpla Madam Săraru să moară spânzurată?... O întreagă lume modestă, cuminte, patriarhală aproape, peste care, deodată - nu ştii de unde - suflă vântul unei fatalităţi pustiitoare. Mi-e greu - şi ar fi inutil - să rezum fiecare din episoadele acestei drame cu atâtea victime, dar trebuie să remarc - şi e singura obiecţie puternică de adus romanului de faţă - trebuie să remarc că multe din aceste tragedii cad în melodramă. Uneori, într-o supărătoare melodramă. Găsesc, de exemplu, excesivă până la refuz povestea Margaretei, decăderea ei, viciul, beţia etc. etc. Şi descoperirea tatălui necunoscut în persoana colonelului Arvătescu e de-a dreptul o situaţie de roman-foileton. D. Muşatescu, care e înainte de orice un om inteligent şi cu simţul ridicolului, trebuie să fi înţeles tot ce e excesiv, retoric, melodramatic în acest episod. Cât despre romanul lui Sergiu Zaharescu, între iubirea Margaretei şi superficialitatea Michaelei, nu e lipsit de momente delicate, dar acest Sergiu seamănă foarte bine cu un alt erou literar: Dan Deleanu din Medeleni. Amândoi sunt din aceeaşi familie PUBLICISTICĂ 329 intelectuală şi sentimentală: visători, inteligenţi, melancolici, generoşi... E un gen de eroi cu care personal nu mă împac. Din invidie, probabil. Prea sunt frumoşi. Dar e în Mica publicitate o figură integral interesantă şi o figură fără nici un moment fals în desfăşurarea ei. Este Caliopi Zaharescu şi povestea amorurilor ei senile. Aici, romanul îşi capătă sobrietatea de ton, siguranţa de trăsături, subtilitatea înţelegerii psihologice. Văduva răposatului „locotenent colonel intendant Zaharescu Dumitru”, cucoana aceasta între două vârste, jucătoare de maus şi de poker, ar putea fi o „coloneleasă” de periferie, ridiculă şi autoritară, cum d. Muşatescu a ştiut adesea să schiţeze. Şi, într-adevăr, începutul romanului aşa o găseşte. Dar, în această femeie cu trupul adormit în pacea conjugală, moartea soţului - şi cu ea libertatea - trezeşte din adâncul unei sensualităţi adormite, aşteptări, nădejdi... E o nouă viaţă, e o întoarcere timidă spre tinereţe. Prezenţa unui adolescent de 18 ani în casă dă acestei sensualităţi, brusc deşteptate, un accent de ezitare, de delicateţă, de melancolie, care şterge din târzia ei pasiune orice trivialitate. Această Caliopi ar putea fi ridiculă, caricaturizată, grotescă. Nimic n-ar fi mai uşor. Şi deasemeni nimic nu mi se pare mai grav decât să faci din amorul unei „babe” un sentiment patetic. D. Muşatescu acest lucru a reuşit. Primele pagini, când sentimentele bătrânei sale eroine sunt încă imprecise, aceste prime pagini (întreg capitolul 111) sunt învăluite de o înţelegătoare emoţie - emoţie ce va căpăta cu timpul nuanţe noi de 330 MIHAIL SEBASTIAN compasiune, de repulsie, de severitate, pe măsură ce etapele amorurilor femeii vor cădea de la Sergiu la Bébé Arvătescu, de la Paveliu la Plăviţescu şi de la cel din urmă la o târzie, tragică şi ultimă renunţare. Episodul Caliopi - care de altfel se menţine mereu în centrul cărţii - indică posibilităţile largi ale romancierului Tudor Muşatescu. Cartea, în întregul ei, este un bun roman şi o bună lectură. SCRIITORUL N.M. CONDIESCU Am sentimentul că a trecut foarte multă vreme de atunci, deşi nu era decât prin 1929... Astăzi mi se pare că am dreptul să spun că eram foarte tânăr. Şi eram într-adevăr. într-o zi mi-am văzut numele citat într-un articol. Cineva vorbea despre mine! Cineva vorbea despre un articol al meu! Curioasă senzaţie!... Egală cu emoţia - la fel de copilăroasă, dar la fel de irezistibilă - pe care o avusesem mai demult la apariţia întâiului meu articol. Miraj pueril al tiparului! Este ca mirajul teatrului, al scenei, al barei... Nimeni dintre noi nu scapă acestei bucurii, acestei naivităţi. Mai târziu, după ce ai renunţat la atâtea deşertăciuni mari şi mici, după ce ai devenit insensibil la atâtea visuri de juneţe, te miri amintindu-ţi cât de emoţionat puteai fi în aşteptarea unei pagini de tipar... Aşadar, cineva scria despre mine! Câteva cuvinte, în trecere, în paranteză, dar câteva cuvinte atente, bune, afectuoase, câteva cuvinte care dovedeau PUBLICISTICĂ 331 că era undeva un ochi care cetise, un gând care se oprise o clipă deasupra paginii mele. Dintr-o dată te simţi mai puţin singur. Există undeva un prieten. Articolul era semnat N. M. Condiescu: „colonelul” Condiescu. Nu-1 cunoşteam decât din nume şi din lectură. Peste câteva zile abia i-am fost prezentat. De ce vă povestesc astăzi această întâmplare? Vremea a trecut nepăsătoare peste fapte şi lucruri nemăsurat mai grave, uitarea a şters momente nesfârşit mai „memorabile”, dar păstrez încă şi voi păstra multă vreme amintirea acelui mic fapt care mă mirase atâta! „Colonelul” Condiescu era în 1929 un scriitor cu opere tipărite, cu nume făcut, cu reputaţie mare. Tânărul despre care vorbea şi din al cărui articol reproducea un lung citat era un tânăr. Mai mult nu se putea spune. Câtă iubire pentru cuvântul scris, câtă pasiune literară, ce resurse de curiozitate intelectuală, ce generozitate de camarad trebuie să aibă cineva pentru ca, după patruzeci de ani, să se mai poată interesa de scrisul tinerilor, să-l caute, să-l urmărească şi -inexplicabil lucru! - să-l promoveze. Trebuie timp, trebuie pasiune, trebuie dezinteresare critică - tot lucruri dificile, care se pierd treptat cu vârsta. Scriitorul bătrân nu este poate neapărat un monstru de egoism, dar e un om plictisit. Plictisit de viaţă, plictisit de deziluzii, plictisit de mizerii literare. Şi dacă vreunul îşi păstrează deasupra acestui înec moral nealterată inima lui sensibilă la cele mai îndepărtate ecouri, e un miracol. 332 MIHAIL SEBASTIAN Iată de ce nu uit mica întâmplare din 1929. L-am revăzut câţiva ani mai târziu, după o lipsă de doi ani din ţară, în care timp multe se schimbaseră. L-am revăzut pe „colonelul” Condiescu în biroul său de la Palatul regal, unde mă dusesem să-i spun bun găsit. Un birou plin de dosare şi hârtii, un telefon care suna mereu, ordine de comunicat, ordine de primit, hârtii de semnat... Totuşi, am vorbit un ceas încheiat şi am vorbit despre... cărţi. Adică a vorbit, căci în ce mă priveşte, din depărtare, nu urmărisem ce se scrisese în ultimii ani. „Colonelul” însă citise tot. Cunoştea fiecare carte, era la curent cu munca fiecărui scriitor. Vorbea animat, cald, cu nu ştiu ce foame tinerească de lector pătimaş. Nimic nu-i scăpase. Şi mă întrebam, puţin umilit de această energie, mă întrebam de unde ia omul acesta timp pentru atâtea lucruri. Când citeşte? Când scrie? Astăzi, „colonelul” Condiescu e generalul Condiescu. Director general al Fundaţiilor Regale, preşedinte al Societăţii Scriitorilor biroul său e un adevărat minister, un centru complex de iniţiative şi acţiuni. Şi totuşi, dincolo de atâtea apăsătoare îndatoriri, scriitorul N. M. Condiescu rămâne mai departe scriitor. Acum, ca şi altădată, îţi va vorbi de ultima carte apărută, acum, ca şi altădată, te va opri să-ţi spună ce mai face Safirim. Despre cărţile tale, despre cărţile lui, despre cărţile tuturor, scriitorul acesta e gata mereu să vorbească şi astăzi cu aceeaşi neobosită fervoare de totdeauna. PUBLICISTICĂ 333 PENTRl^IUA CĂRŢII.,,A RECITI Nu-mi aduc bine aminte cine spunea - André Gide dacă nu mă înşel - că el nu scrie ca să fie citit, ci ca să fie recitit. E o vorbă cu tâlc. Trecerea anilor adaugă întotdeauna noi lumini şi noi umbre cărţilor şi nimic nu măsoară mai nuanţat drumul timpului, decât o lectură reluată la mari distanţe. E o verificare personală, dar este şi un examen critic. Verificare personală, căci sunt atâtea emoţii pe care nu le mai regăseşti redeschizând o carte şi sunt atâtea rezonanţe intime pe care abia acum ţi le descoperi. Şi examen critic, fiindcă timpul cufundă în umbră şi scoate la lumină atâtea aspecte ale unei opere, care ori au fost abuziv impuse la întâia citire, ori nu s-au văzut deloc atunci. Cărţile au şi ele viaţa lor, creşterea, declinul, amiaza şi amurgul lor. A ceti este un act de curiozitate. A reciti e un act de cultură, în sensul cel mai viu şi mai fertil al cuvântului „cultură”. La noi se citeşte poate destul. Nu se reciteşte însă deloc. Şi aceasta este semnul cel mai grav de superficialitate. Cărţile mor repede la noi. Nu scriu pentru întâia oară acest lucru, dar dacă îl repet e fiindcă niciodată n-a fost mai actual. Librăria românească devorează volumele cu o grabă exasperată. Ea trăieşte sub obsesia ultimei cărţi. Ultima carte sau - cum se zice - „ultima noutate” este singura valoare recunoscută. O viaţă scurtă de o zi, de o săptămână, de o lună, 334 MIHAIL SEBASTIAN de trei luni şi, după asta, uitarea. Treptele uitării se precipită: întâi vitrina, apoi etalajul, în urmă raftul şi - la urmă de tot, ca un fel de piatră de mormânt -podul. Viaţa noastră literară şi-a găsit un ritm căruia toată lumea, scriitori, editori, librari şi cititori i se supune. Ritm lent, cu câteva momente de precipitare, de aviditate şi de panică: 1 noiembrie, 20 decembrie, 15 martie, 1 mai. Adică un sezon de toamnă, unul de Crăciun, unul de Paşti şi, în sfârşit, unul de Ziua cărţii. „Sezonul” ţine două săptămâni şi atunci cărţile cad în avalanşe, câte 5, câte 10, câte 20. Curierul literar înregistrează, critica discută, librarul se agită. Şi pe urmă... linişte. O linişte indiferentă, definitivă, fără apel. O cravată din 1934 mai are poate şanse să fie vândută în 1935, dar o carte apărută în noiembrie nu va mai fi cerută de nimeni în mai. E prea veche. Nu ştiu cine e vinovat de scurta viaţă a cărţilor româneşti. (Vorbesc Besigur/de cărţile bune şi numai de ele. Celelalte se descurcă mult mai bine.). De altfel, n-am deloc gândul să stabilesc responsabilităţi. Observ numai că e în viaţa noastră literară un ritm de grabă, care duce fatal la neatenţie, la ignoranţă, la provizorat. Valorile critice nu au timp să se aşeze, să se definească, să se încadreze în acel ansamblu de linii directoare ce fac o cultură. Suntem în situaţia unor viticultori care nu ştiu să-şi valorifice recolta şi o cheltuiesc pe toată în must, nedându-i nici timpul, nici putinţa de a merge până la formele delicate şi fine de alcool evoluat. Nu ştim să PUBLICISTICĂ 335 folosim trecerea timpului şi, dincolo de un „sezon”, nu mai vedem nimic. Sunt în ultimul nostru deceniu literar o seamă de cărţi preţioase, scoase complect din circulaţie. în loc ca vremea să le fi selectat, să le fi desprins din noianul de tipărituri mediocre şi să le fi aşezat definitiv pe primul plan al literaturii actuale, ea le-a acoperit în aceeaşi nepăsare, ce nu alege. Cetitorul nostru nu are obişnuinţa de a se întoarce înapoi. Şi aceasta îi este păcatul cel mare. Căci nu-i lipseşte poate acestui cititor nici entuziasmul, nici curiozitatea, nici vioiciunea de preocupări, dar îi lipseşte nevoia de a se informa complet şi mai ales putinţa de a privi lucrurile în ansamblu, în cadre largi, în perspectivă. De ce oare este Fuga lui Şejki a d-lui Emanoil Bucuţa' o carte uitată? De ce nu mai citeşte nimeni Craii de la Curtea Areche, romanul d-lui Matei Ion Caragiale? Cine ştie că a existat cândva o carte de supremă poezie a sexualităţii, Femeia cu carngalbă de d. F. Aderca? în ce vitrină de librărie veţi întâlni Vioara mută a d-lui N. Davidescu? Câţi ştiu că înainte de Maitreyi, d. Mircea Eliade a scris lsabel şi apele diavolului? Cum e posibil să nu se tipărească o nouă ediţie din Ultima noapte de dragoste, prţmp noapte de război, a d-lui Camil Petrescu? Mai ţine cineva minte Fecioarele despletite, primul volum din întinsul roman al d-nei Papadat-Bengescu? Şi, băgaţi de seamă, nu sunt cărţi care, la vremea lor, să fi trecut neobservate. Dimpotrivă, sunt mari succese de critică şi - cum se zice - „de stimă”. Mai mult chiar: sunt unele memorabile succese de 336 MIHAIL SEBASTIAN public. Totuşi, astăzi, după cinci, după şapte, după zece ani, niciun editor nu se gândeşte să le retipărească, niciun cetitor nu le cere. Ca şi cum n-ar fi fost... Am citit zilele trecute un comunicat oficial, care anunţa „ziua cărţii” ca pe o zi de „premiere” literare. N-ar fi mai bine, n-ar fi mai util să fie o zi de „reluări”? O zi de revizuiri? O zi de readucere în actualitate a cărţilor bune din trecut? O zi care să-i facă cetitorului român educaţia exerciţiului de a reciti? BILET PENTRU COROIU Nu-i vom ierta niciodată lui Coroiu deziluziile pe care ni le provoacă. Aşteptam un bandit, nu e decât un pezevenghi. _ Fotografia lui de târgoveţ/cu guler, cu cravată, cu pălărie de feijtru turtit, alura lui de crai de mahala, zâmbetul lui grds de chefliu mahmur, toate arată un borfaş ordinar, fără orgoliu, fără vocaţie, fără grandoare. \- Am zis „grandoare” £ şi nu cred că exagerez. De ce să nu mărturisim? L-am urmărit în fuga lui prin codri, şi această fugă ni se pare patetică. Un om încolţit, care se strecoară printre pomi şi mitraliere, ca un lup mereu singur, mereu victorios. Nu sunt vânător, dar îmi închipui că cine este nu-şi îndreaptă ţeava spre nicio fiară fără un ascuns simţ de respect, PUBLICISTICĂ 337 de stimă înfiorată pentru destinul ei de libertate şi de moarte. Fără să ultragiem bunele moravuri, trebuie să recunoaştem că oamenii au fost totdeauna sensibili la aventură şi că i-au urmărit cu o simpatie directă, sinceră, pe marii bandiţi, pe marii corsari, pe marii haiduci. E în noi, în fiecare din noi, o nostalgie după lumea largă, după libertatea fără margini, după orizontul fără sfârşit. E comod aici unde suntem: sunt tramvaie, sunt gardişti, sunt birouri, sunt regulamente, sunt ore fixe. Toată viaţa ne e trecută în calendar, cu zile de sărbătoare şi de lucru, cu bucurii cumpătate şi cu plictiseli egale. Simţim în jurul nostru un cerc invizibil, dincolo de care nu vom sări niciodată. Numai câteodată, spre toamnă, trece înalt, deasupra oraşului, câte un vultur cu aripile lungi şi ne trezim la un colţ de stradă, pironiţi cu ochii spre acel punct negru, sub ciocul căruia lumea întreagă stă deschisă, cu toate drumurile libere. Şi atunci apasă pe umerii noştri o greutate pe care altminteri o ducem în fiecare zi fără să o simţim. Acest sentiment de nostalgie, de năzuinţi sufocante, de trecere dincolo, ni-1 dau câteodată marii aventurieri. îi judecăm de o parte cu Cddul Penal, dar de altă parte, în adâncul inimii noastre nelegaliste, nu putem opri un salut ascuns de simpatie. Cu ei sunt vânturile mari, zările nevăzute... Societatea modernă, care a meschinizat atâtea lucruri, a meschinizat şi aventura: l-a inventat pe escroc. Dar escrocul e un tip de mentalitate poliţistă, birocratică. Nimic eroic în el. Are totdeauna paşaport, chiar dacă e fals. „Loviturile” lui pornesc de la o 338 MIHAIL SEBASTIAN cifră, de la o semnătură, de la un act. Lucrează cu hârtii. Toate eforturile lui sunt să se menţină în cadru legal. în ziua în care e descoperit, e pierdut. Coroiu ăsta părea că trece cu sinceritate în codru. Asta e, dacă vă place! Era un evadat. Unul care nu-şi camufla loviturile. Unul lua viaţa ca o împărăţie a lui. Părea să fie un om liber din instinct, din chemare, din neputinţă de a face altceva. Este în marea mulţime un spirit insurect natural. Marii bandiţi îl satisfac undeva în obscurele gânduri ale marilor mulţumiri. Dar Coroiu ăsta a fost un pehlivan. LIV1U REBREANU LA ACADEMIE Propunerea a facut-o d. Soare Z. Soare într-unul din acele vii şi pitoreşti portrete pe care le semnează săptămânal în „Rampa”. Ne luăm libertatea să o repetăm. îndeobşte, adunările constituite sunt refractare sugestiilor venite din afară. S-a văzut nu demult în Franţa, unde Paul Claudel a „căzut” la Academie numai şi numai pentru că... toată lumea aştepta să fie ales. Academiile sunt de genul feminin, nu numai prin gramatică, ci şi prin psihologie: au capricii şi încăpăţânări de neînvins. Să sperăm că nu va fi, cel puţin de astă dată, cazul Academiei Române. Să sperăm că Liviu Rebreanu va fi ales, în ciuda păcatului său de a fi un PUBLICISTICĂ 339 mare scriitor şi de a întruni, înaintea sufragiilor academice, sufragiile unei admiraţii literare unanime. Alegându-1 pe Rebreanu, Academia Română nu va face de altminteri numai o justă alegere, ci şi un act de definire proprie. Este poate timpul să se stăruie mai mult asupra caracterului ei de păstrătoare a valorilor spiritului şi ale artei. Elementele tehnice şi ştiinţifice, respectabile fără îndoială, nu pot precumpăni totuşi în acest lăcaş, destinat în primul rând limbii româneşti şi creaţiilor ei. Desigur, o academie este un organ complex, întrunind cele mai variate aspecte de cultură, de la poezie la matematici, de la muzică la politică, de la artă plastică la strategie militară - dar, dacă e o axă centrală în stare să unifice toate aceste manifestări şi să le dea o expresie coerentă, ea nu poate fi căutată altundeva decât în ordinea spiritului. Academia aparţine în primul rând gândirii şi literaturii unei ţări. Celelalte discipline vin în urmă. Avem impresia că Academia Română a stăruit, până într-un timp, prea mult asupra secţiunilor sale tehnice şi că a lăsat în umbră poezia şi proza. E timpul să revină pe linia ei firească. Şi este cu atât mai mult timpul de a o face, cu cât anumite întâmplări recente îi vor impune o adevărată revizuire de conştiinţă. Ne referim anume la „Academia de ştiinţă” înfiinţată zilele trecute. Se ştie cu ce dureroasă surpriză a primit Academia Română această veste. Se ştie de asemeni cu ce îndârjire s-a opus, apărându-şi numele şi integritatea. 340 MIHAIL SEBASTIAN în ce ne priveşte, îndrăznim să credem că înfiinţarea „Academiei de ştiinţă” e mai degrabă un lucru util. Util nu în sine (căci nu ştim dacă noua Academie va fi creatoare în ordine ştiinţifică şi dacă nu va rămâne o simplă instituţie decorativă), dar util în chip indirect, căci va „degreva” Academia Română de sarcinile ei tehnice, lăsându-i în seamă zonele superioare de cultură. Cu voia ei sau fără voia ei, Academia Română va trebui să revină pe marea ei linie iniţială, linie unde o aşteaptă artele ei, literele române. Alegerea lui Liviu Rebreanu poate avea acest sens. Ar fi poate o simplă coincidenţă, dar una binevenită. Ea ar marca la timp întoarcerea Academiei spre creaţiile de artă, iar pe de altă parte ar împăca-o cu conştiinţa publică, în tot ce această conştiinţă are mai clar-văzător, mai pasionat şi mai just. Să nu se spună că o Academie nu e ţinută a fi de acord cu indicaţiile de simpatie publică. Evident că nu. Dar noi nu ne referim la „opinia publică”, ci la acel consens al elitelor care consacră fără greş o valoare autentică. Aceste elite îl descoperă pe un Mihail Eminescu, înainte cu mult ca Academia să-l cunoască. Aceste elite ştiu să vadă într-un Caragiale pe scriitorul de geniu, atunci când Academia nu-1 socoteşte vrednic nici de ultimul său premiu. Caragiale şi Eminescu n-au fost academicieni. Acest unic fapt e de-ajuns pentru a-i face pe academicienii de azi prudenţi: să nu repete şi ei erorile ireparabile ale colegilor lor întru nemurire, astăzi răposaţi. PUBLICISTICĂ 341 Cu Liviu Rebreanu, va intra la Academia Română un mare creator de umanitate, unul din cei mai mari scriitori epici ai timpului nostru. PANAIT ISTRAT1 Era un nomad. Viaţa lui a început de câteva ori şi în fiecare din aceste începuturi a găsit noi raţiuni de nelinişte, noi motive de a lăsa totul în drum şi de a fugi. Un evadat. Popasurile lui erau toate înşelătoare. E greşeala noastră că am crezut în ele. Marile momente ale vieţii lui Panait Istrati, momentele lui de răscruce par, privite de pe pragul din urmă, nişte formidabile gafe. Le lipseşte acel minim de prudenţă, de chibzuială şi de simţ realist, indispensabil oricărei aventuri, pentru a fi o aventură, nu o „aiureală”. Panait Istrati a fost un „aiurist”. Nu mă tem că acest cuvânt ar fi nepios. Un aiurist, un neserios, un copil. Nu e nimic logic în viaţa lui şi, dacă vrem să-l măsurăm cu astfel de criterii, nu vom înţelege nimic. „Dreapta” va vedea în Istrati un penitent de ultimă oră, „stânga” va vedea un renegat. Pentru noi, care nu suntem decât oameni, el a fost doar un om, cu tot ce e mai patetic, mai trist şi mai inegal într-un om. E neliniştitor cât de multe lucruri a ratat omul acesta. S-ar spune că le-a ratat cu bună ştiinţă, cu îndârjire, dinadins. întâmplarea îi pusese pe umeri una din cele mai vaste glorii pe care literatura o poate dărui cuiva. Tipărit în toate limbile pământului, iubit 342 MIHAIL SEBASTIAN de marile mulţimi, numele lui era un mit, un miraj, o forţă. Cuvântul lui străbătea ţările. Toate acestea pentru a sfârşi într-o polemică bucureşteană, fără eroism, fără grandoare, fără ecou. De ce? Din nepăsare, din neglijenţă, din gratuitate. Că doar nu veţi crede serios în ultimele lui avataruri. Dar îl plictisea să rămână locului, legat de prietenii câştigate, supus unui destin cucerit, servitor al unui nume glorios. îi lipsea până la absurd simţul confortului. De aceea se arunca orbeşte în cele mai dubioase aventuri, fără să-i pese dacă sunt farse sau nu. Era ceva donquijotesc în fiinţa lui. îşi plimba inima lui ca o flacăre, prin mari războaie sau mici mizerii, fără să ştie unde sfârşesc unele şi de unde încep celelalte: fervoarea lui era aceeaşi. „Descoperirea” lui de către Romain Rolland a fost un accident. Câţi Panaiţi Istrati obscuri nu se plimbă şi azi pe cheiurile deşerte ale marilor porturi, făcând visuri imposibile, pe care viaţa le va duce de-a valma odată cu valurile!... Un brânci al destinului l-a smuls pe Istrati din mulţimea lor fără nume şi vagabondul care „cântase în surdină” - cum zice titlul unei cărţi de Knut Hamsun - a putut în sfârşit vorbi cu glas tare. Nu era un glas răzbunător. Era o voce calmă, bună, egală, puţin obosită, cu inflexiuni de melancolie, sub care numai rar răzbătea de departe tunetul revoltei. Poveştile lui aveau mult soare, multă lene, o nostalgie imensă după odihnă. Erau uneori de o simplicitate pastorală. Dar omul care le scria rămânea mai departe torturat, zăpăcit, nesigur de el, cu acea eternă nelinişte a marinarului, care în largul PUBLICISTICĂ 343 oceanului pândeşte pământul, iar pe pământ lâncezeşte de dorul largului. Istrati nu era niciodată în cărţile lui, nu era niciodată în faptele lui. Totdeauna dincolo de ele... îl lăudam sau îl judecam pentru cărţi şi pentru acte de care de mult se despărţise, căci viaţa lui era plină de despărţiri şi de plecări. Singurul lucru constant în el era acest freamăt, care îl mâna printre cele mai contradictorii fapte, agitat, pătimaş şi instabil. Este singurul lucru pe care îl duce azi morţii şi pământului, singurul lucru care moare cu el, căci celelalte - visurile, poveştile şi iluziile lui - ne rămân mai departe în câteva cărţi, ce vor trăi mereu ca să răscumpere o viaţă de om tristă în toate victoriile şi căderile ei. Panait Istrati se odihneşte astăzi pentru întâia dată. DAN PETRAŞINCU: SÂNGELE Aveam pentru cartea d-lui Dan Petraşincu, înainte de a fi o cetit, ceea ce pe franţuzeşte se numeşte o „prejudecată favorabilă”. Cunoşteam puţine lucruri din câte publicase până azi - foarte multe! - prin diverse reviste, acest scriitor şi din câte cunoşteam era greu să lămuresc o judecată de valoare. Dar îi aşteptam întâia carte cu o curiozitate pe care o 344 MIHAIL SEBASTIAN păstrez oricărui debut. Fiindcă un debut este un nod de posibilităţi. Sângele nu-mi dezamăgeşte toate aşteptările, dar nici nu mi le confirmă pe toate. Dacă aş spune că e o carte inegală, n-aş spune mare lucru, căci o carte de scriitor tânăr nu poate fi altfel. Dar cartea d-lui Petraşincu nu are acea inegalitate expresivă de scriitor tânăr care îşi ratează cartea derutat de prea multe lucruri pe care ar vrea să le spună. Sunt cărţi tinere în care viaţa se îmbulzeşte febrilă, nerăbdătoare, tumultuoasă, cărţi scrise din necesitatea de „a spune tot”, cărţi care aduc acel aer de spargere bruscă, de dezghiocare, ce exprimă cu violenţă naşterea vieţii, îmi plac aceste cărţi devastate, care se pierd în o mie de greşeli tehnice şi suferă de lipsa experienţei de construcţie, cărţi făcute de-a valma din moloz şi cărămidă, din pietroaie prost aruncate la mijlocul drumului şi din ape ce nu şi-au găsit încă albia. Ştiu că plugul maturităţii va trece mai târziu pe aici şi va avea ce să are. Ştiu că ordinea se va alege ea singură cu timpul din acest haos fertil al unui debut. Ei bine, romanul d-lui Petraşincu nu ne aduce nici asemenea greşeli tehnice, dar nici asemenea valuri puternice de material nou. Sângele este o operă bine distribuită, oarecum bine făcută, scrisă cu o frază plină şi uneori fericit întoarsă - dar mai este o carte temă, cenuşie, cu o seamă de generalităţi pretenţioase, cu o seamă de „idei” inexpresive. Se simte prea mult, prea direct influenţa lecturilor catastrofale - Ibsen, Nietzsche... în dizertaţiile lui Martin Stroici, eroul central al cărţii. însăşi „tema” romanului - ereditatea, fatalitatea sângelui moştenit, acest „sânge” obscur, PUBLICISTICĂ 345 care determină reacţiuni tragice - e un dostoievskia-nism regretabil. Regretabil nu în principiu (căci evident, drama eredităţii poate fi şi ea un subiect de roman), dar în maniera inutil retorică, inutil abstractă, cu care ideea cărţii este pusă în valoare. Plecând de la o asemenea dificilă temă psihologică, d. Dan Petraşincu nu putea trece mai departe decât pe puntea inevitabilă a fantoşelor convenţionale. Tot ce e legat, pentru a spune astfel, de „drama sângelui” este în romanul său complect factice. Elementele patologice ale eroilor, psihologia lor maladivă, zonele lor obscure de conştiinţă mi se par pe de-ntregul false. O mulţime de „rusisme” mişună prin cugetările eroilor, o seamă de ţipi neveridici şi inutili se încurcă între faptele lor. Mi-e cu desăvârşire imposibil să înţeleg ce caută Samy Goldenberg în carte. Nu înţeleg de-asemeni la ce e bună intervenţia lui Niculae Mălin, în afara lungii, imposibilei, artificialei scene cu Martin Stroica, din a treia parte a volumului (capitolul Joc subteran). Cât priveşte pe Leanca epileptica, mi se pare că nu are decât o necesitate decorativă: încă un personaj simbolic într-o carte invadată de simboluri. De altfel, această Leanca seamănă grozav cu Ion din Năpasta lui Caragiale, uneori până la identitate de limbaj: „Ştii, mata, duhul rău! Aşa, ca o holeră, ca o ciumă care vine în pripă şi te ameţeşte şi îţi taie chicioarele de pe la genunchi şi... gata. Că vezi, domnişorule, dacă mă închin, vine Maica Precista şi, numai cu un semn din degetul ei mic, da, numai cu un semn, îl goneşte de rupe pământul în fugă Necuratul. Că are multă putere Maica Precista în degetul ei mic”, (p. 346 MIHAIL SEBASTIAN 37). Nu găsiţi aici ingenuitatea lui Ion, blânda lui inocenţă de nebun, cu care Maica Precista stă de vorbă ca un copil? Şi, fiindcă suntem la capitolul reminiscenţelor, să observăm că întreaga curte în care se desfăşoară drama ne aminteşte foarte precis curtea la fel de tragică pe care ne-a înfaţisat-o mai demult George Mihail - Zamfirescu în Maidanul cu dragoste. Mă tem că am insistat prea mult asupra rezervelor pe care mi le impune lectura romanului de faţă. Mă grăbesc să spun că el are câteva calităţi foarte ferme. Atât de ferme, că pot suporta - sunt sigur - sinceritatea poate brutală cu care am scris rândurile de mai sus. Dar d. Petraşincu sper că nu aşteaptă din partea noastră o laudă evazivă, o menţiune binevoitoare şi neangajantă. Acest prim roman al său, cu atâtea jenante naivităţi, are totuşi o anumită forţă epică, ce răzbate pe alocuri prin lâncezeala paginilor inutile, şi atunci cartea capătă dintr-o dată acel accent convins şi biruitor care desparte viaţa de ficţiune. Episodul asasinării bătrânei bunice este excelent (minus comentariile psihologice care o preced). Faptul în sine al omorului e povestit cu o siguranţă şi o stăpânire care nu mai ezită deloc: aici d. Petraşincu merge exact spre notaţia plastică, spre detaliul relevant. Voi cita câteva fragmente din acest episod, cu siguranţă că ele sunt de ajuns pentru a vă indica în scriitorul lor pe un romancier cu virtualităţi certe. „Şi deodată, cu o mişcare nervoasă, ca de resort ţinut multă vreme strâns, vârî acul într-un punct PUBLICISTICĂ 347 de sub lobul urechii, adânc, în diagonală, până în deget, având senzaţia unui ac viu, în directă legătură cu trupul lui, şi pe care-1 simţia îndesându-se prin came, trecând precaut pe lângă oasele craniene şi, în fine, frecându-se prin materia cenuşie a creierului, adânc, tot mai adânc... Şi contractarea trupului cu creierul străpuns fu un fulger de tinereţe reînviată care se iroseşte într-un singur spasm. Velinţa se dădu deoparte de pe piept, capul se zbătu de două ori spre dreapta şi spre stânga şi trupul tot: mâinile, picioarele, trunchiul se întinse ca într-o voluptate supremă. Apoi se lungi, se făcu uriaş; picioarele se bălăbăniră dincolo de marginea dormezei, devenită prea scurtă, şi mâinile se răsuciră ca nişte şerpi loviţi la mijloc, electrizate. Peste o clipă totul se zgârci, contorsionându-se ca de frig, deveni mic, ghemuit mădular în mădular, fibră în fibră şi, în fine... se moleşi într-o nouă destindere mai lentă, redevenind aşa cum fusese înainte: proporţional şi nemişcat”, (p. 191-192) Este - repet - cel mai bun moment al romanului. Nu este însă singurul. Sângele cuprinde câteva siluete interesant schiţate, câteva puncte epice tari şi acestea ajung pentru a ridica debutul d-lui Petraşincu la un nivel de artă pe care defectele sale nu izbutesc să-l anuleze. Căci, ce e interesant în Sângele nu e cartea propriu-zisă, ci cărţile care vor veni. 348 MIHAIL SEBASTIAN DE LA CONDIŢIA UMANĂ LA CĂPITANUL CON AN 7 întâmplarea uneşte aproape în acelaşi timp, în vitrina românească, ultimele două premii Goncourt, pe 1933 şi 1934. într-adevăr, Condiţia umană a lui André Malraux a apărut zilele acestea în traducere, iar Căpitanul Conan al lui Roger Vercel o va urma în scurtă vreme. Sunt două cărţi de nivel deosebit şi de semnificaţie deosebită. Malraux, romancier al destrămărilor sociale modeme, spirit revoluţionar, martor lucid, înainte de a fi patetic, al prăbuşirii latente în care e prinsă lumea veche... Roger Vercel, povestitor pitoresc, sensibil, amuzat de spectacolul vieţii chiar în cele mai tragice clipe ale ei... Condiţia umană e o carte de tensiune, una din acele cărţi care marchează un timp. Căpitanul Conan e o lectură plăcută. Totuşi, dincolo de aceste diferenţe de nivel, cele două cărţi pe care le datorăm premiului Goncourt au unele trăsături comune, care ne pot ajuta să desprindem oarecari caractere generale ale romanului francez. Condiţia umană (căci refuzăm titlul Destine omeneşti, insuficient şi impropriu, sub care ni se înfăţişează cartea în româneşte) e o carte de revoluţie. Căpitanul Conan e o carte de război. Amândouă privesc deci două momente de viaţă colectivă, în tot ce această viaţă are mai rezistent, mai tenace, mai direct. „Revoluţia” şi „războiul” depăşesc drama individuală a eroului de roman. Sunt două prezenţe, PUBLICISTICĂ 349 care domină desfăşurarea faptelor personale. Sunt două climate care îi cuprind pe oameni, îi subordonează, dând gesturilor şi sentimentelor lor o altă rezonanţă, un alt înţeles, o altă intensitate decât ar avea prin ele însele. în principiu, un roman social -sau, mai exact, un roman de cuprindere socială - ar trebui să pornească de la o anumită „anonimizare” a personajelor. Vă cer iertare pentru acest termen barbar. El exprimă însă lipsa de prezenţă a eroului în raport cu mişcările mari de masă. Vă amintiţi cât se vorbea după război despre o artă a mulţimilor? despre un nou spirit colectiv în literatură? Apariţia lui Barbusse cu Le feu şi L’enfer făcea să se vorbească despre o nouă formă modernă de roman epopee. Blocuri mari de umanitate aveau să ia locul eroilor individuali. Dacă în Occident acest principiu critic n-a dat decât oarecari încercări, destul de abstracte (unanimismul lui Jules Romains, de exemplu), în Rusia revoluţionară el a orientat timp de 15 ani toate eforturile de artă. S-a încercat organizarea unei adevărate „literaturi dirijate”, cu echipe şi brigăzi de scriitori lucrând pe subiecte date şi servind marile cauze colective, marile construcţii, marile întreprinderi. La construirea unei uzine, lucrau nu numai echipe de ingineri, de arhitecţi, de zidari şi de mecanici, ci şi o echipă de scriitori, însărcinaţi cu glorificarea literară a muncii întreprinse. Unde au dus toate aceste eforturi, atât de mişcătoare în fervoarea lor, dar atât de naive? Nicăieri, evident. Zic „evident” pentru că, în ultimă esenţă, arta este un fapt individual. Au aflat-o, cu 350 MIHAIL SEBASTIAN întârziere, şi scriitorii sovietici, care la ultimul congres nu mai ştiau cum să facă să tresară, sub apăsarea formulelor colectiviste, dorul lor de viaţă individuală. Şi nu e o simplă întâmplare faptul că la acel congres André Malraux a vorbit şi el tot despre această viaţă individuală, pe care în primul rând o cunoaşte şi o realizează literatura. Roman de revoluţie, Condiţia umană nu este totuşi romanul unei revoluţii. Roman de război, Căpitanul Conan nu este romanul unui război. Sunt amândouă romanele unor oameni, al unor anumiţi oameni, care imprimă condiţiilor din afară accentul propriei lor personalităţi. Ceea ce îl interesează pe Malraux în revoluţia pe care o povesteşte este în primul rând calitatea umană a eroilor părtaşi evenimentelor. Kyo, Ferrai, Tchen nu sunt trei inşi rupţi din mulţime, tipi-simbol, ci trei oameni cu dramele lor individuale implicate în fenomenul social pe care îl trăiesc. Acelaşi lucru despre Căpitanul Conan, unde războiul este în definitiv un lucru de detaliu, singurul lucru important fiind oamenii, nu toţi laolaltă, ca grup, ci fiecare în parte, ca individ. Căpitanul Conan, locotenentul De Séeve, locotenentul Norbert sunt trei oameni care reacţionează diferit în faţa unei experienţe comune. între Tchen al lui Malraux şi Căpitanul Conan al lui Vercel este o trăsătură de caracter comună. Amândoi sunt creaturile marei învălmăşeli la care participă. Tchen este un revoluţionar fără leac, Conan e un războinic irevocabil. Revoluţia pentru cel dintâi, războiul pentru cel de-al doilea devine aproape o PUBLICISTICĂ 35! aventură personală. A ucide este pentru amândoi un exerciţiu, o voluptate, o obsesie de care nu se vor mai despărţi niciodată. Un război câştigat - şi deci sfârşit - o revoluţie reuşită - şi deci terminată - ar fi în realitate pentru ei o ratare, căci pumnalul lor rămâne fără întrebuinţare şi aventura le este pe viitor interzisă. Acest interes pentru psichologia eroului desprins ca individ dintr-o dramă colectivă, mi se pare semnificativ pentru romanul francez, care nu a cunoscut niciodată (sau foarte rar: Zola) mulţimi indistincte, ci doar oameni cu drame psichologice foarte strict definite. în acest sens, şi numai în acest sens, se poate justifica alăturarea numelor lui Malraux şi Vercel, atât de deosebite altminteri prin realizări, orientare şi posibilităţi. DOUĂ INSTITUTE Există în capitală două institute de cultură pe care marele public încă nu le cunoaşte bine, dar care de la o vreme dau ele singure mişcare, ritm şi diversitate vieţii intelectuale bucureştene. Vreau să vorbesc despre Institutul italian şi despre Institutul francez de înalte studii. Despre cel din urmă am mai avut de altfel prilejul de a vorbi. ^ Pe vremuri? - nu prea demult -^'Bucureştii aveau anumite asociaţii intelectuale neoficiale, care organizau anual serii întregi de conferinţe şi prelegeri. Erau adevărate cursuri libere, de cele mai multe ori 352 MIHAIL SEBASTIAN deosebit de interesante prin materialul lor documentar şi prin diversitatea punctelor de vedere angajate. Căci, bineînţeles, nu facem aluzie la invazia de „procese literare” care au năvălit de la un timp prin cinematografele de cartier pentru a face lumină în arzătoarea chestie a avortului, a părului scurt sau lung şi a fetei cu sex-apeal. Este acesta un semn de vulgaritate şi de prost gust la care nu te miri cum de participă diverşi foşti-miniştri sentimentali sau diverse feministe cu temperament, dar te întrebi cum poate lua parte un scriitor. Nu, nu despre aceste comedii intelectuale e vorba. Amintiţi-vă însă ce a însemnat pentru circulaţia ideilor în mediul nostru activitatea „Ideii Europene”. Nu numai partea ei scrisă, dar şi partea ei „orală” - dacă se poate spune astfel. Ciclul anual de conferinţe al „Ideii Europene” punea în valoare probleme, idei, cărţi şi oameni pe care Universitatea era prea conformistă şi prea incertă ca să le găzduiască. Pe urmele „Ideii Europene” a venit apoi gruparea „Poesis” şi, mai târziu, gruparea „Criterion” (unde s-au realizat, cu voia dvs., atâtea serioase dezbateri de idei). Ce era preţios în activitatea acestor asociaţii era gândul de ansamblu ce prezida alcătuirea programului lor. Nu dizertaţii improvizate ni se ofereau, ci adevărate cicluri de probleme, just încadrate şi complet schiţate. Fiecare conferinţă era o piesă întregitoare a unei probleme mai mari; fiecare conferinţă era dedicată unui punct de vedere special în aceeaşi chestiune generală. Un spirit organizator de viteză făcea din aceste expuneri săptămânale o PUBLICISTICĂ 353 adevărată disciplină. Nu cred că exagerez spunând că cel puţin generaţia mea datorează foarte mult „păcii europene” şi prelegerilor ei din trecut. Astăzi, aceste grupări nu mai există. Ar fi prea lung de explicat pentru care motive. Ajunge doar să spunem că atmosfera generală publică rezistă mai puţin astăzi decât altădată unei dezbateri obiective, senine. Ceea ce coboară penibil nivelul vieţii noastre de fiecare zi. Locul „Ideii Europene” îl ocupă procesele literare despre sex-apeal\ Dacă totuşi, de la un timp, bucureşteanul iubitor de cultură găseşte oarecari refugii într-un mediu propice de gândire, într-un mediu prielnic schimbului de vederi şi discuţiei intelectuale ordonate, acest lucru se datorează celor două institute de care pomeneam la începutul acestui articol cu atâtea digresiuni. Ultimele vizite ce au onorat universitatea românească - profesorii Bruschwick şi Bertoni - au avut desigur un caracter academic, dar ele au subliniat şi cu acest prilej viu, inteligenta, persuasiva prezenţă a celor două institute străine la Bucureşti. „Străină” e un cuvânt rău ales, căci e admirabilă ştiinţa cu care institutele francez şi italian au ştiut să se apropie de noi, să ne cunoască, să participe la viaţa noastră intelectuală, să i se facă utilă şi în acelaşi timp să o utilizeze. Prelegerile pe care le organizează aceste institute - chiar în afara unor evenimente atât de solemne ca vizita celor doi profesori - sunt de o seriozitate şi de o coerenţă care le ridică cu mult deasupra noţiunii de „conferinţă” în sens bucureştean. 354 MIHAIL SEBASTIAN Aţi fi trebuit pentru aceasta să urmăriţi ciclul despre Evul Mediu, organizat anul acesta de Institutul francez în Sala Dalles, ciclul pe care am regretul de a nu-1 fi cunoscut nici eu în întregime, dar care a fost şi - mi se pare - continuă a fi un serios fapt de cultură. Dar va trebui să scriu într-o zi pe larg despre fiecare din aceste două institute, despre organizarea lor, despre metodele, programele şi posibilităţile lor. O voi face, şi nu prea târziu. ARTICOL SUBVERSIV D. Const. Kiriţescu, directorul general al moralei publice din România, a făcut ieri prin coloanele „Rampei” o declaraţie cinematografică de un deosebit interes. D-sa a spus anume că cel mai bun film al anului a fost Viva Villa, zfyjb' L/va VMcft Cunoaşteţi dv. un film cu acest nume? L-aţi văzut? S-a jucat undeva? Când? Unde? Nu. Fiţi pe pace. D. Kiriţescu se grăbeşte să precizeze: Viva Villa a fost cu adevărat cel mai bun film al anului, însă „cenzura l-a interzis pe bună dreptate”. Cunoaştem şi noi întâmplarea, dar o socoteam atât de subversivă, încât nu cutezam să o încredinţăm tiparului. Doamne fereşte! Acum însă, după ce d. C. Kiriţescu o aduce de bunăvoie în discuţie, d-sa, care este judecătorul suprem al lucrurilor ce se cuvin şi al celor ce nu se cuvin, acum ne considerăm şi noi PUBLICISTICĂ 355 dezlegaţi de mister. Fie-ne deci îngăduit să dăm drum liber unei vechi indignări. Da, filmul Viva Villa este o mare operă de artă. O ştiam de multă vreme. Ne-au spus-o toate ziarele străine, din toate ţările lumii, căci filmul s-a jucat pretutindeni. Ne-au spus-o toţi criticii de specialitate din Occident. Ne-au spus-o atâtea articole şi studii entuziaste, care l-au însoţit de-a lungul continentului. La noi însă, filmul a fost interzis. De ce? Nu se ştie. Mai ales nu se întreabă. E o întrebare dubioasă, o curiozitate anarhistă. A fost interzis şi pace bună! Cenzura are raţiunile ei intime, care scapă controlului nostru imprudent. Simpli cetăţeni neinformaţi, noi n-avem de unde cunoaşte marile raţiuni de stat. Dar d. Kiriţescu le cunoaşte. Şi d-sa ne asigură: filmul a fost interzis pe bună dreptate şi cu tot regretul. Apreciem foarte mult „regretul” cenzurei, dar -dacă nu e o prea mare indisciplină - am vrea să-i cunoaştem şi „buna dreptate”. Suntem nişte cetăţeni paşnici şi, în fundul inimii noastre, suntem bucuroşi că există undeva o comisie care veghează asupra sentimentelor noastre civice, împiedicându-le să vie în contact cu operele corupătoare. Dar am vrea să ştim şi noi de unde începe primejdia. întrucât Viva Villa pune în primejdie siguranţa statului? E un film revoluţionar? E un film anarhic? E un film agitator? După câte ştim, filmul acesta povesteşte într-adevăr un episod dintr-o revoltă mexicană. E un film jumătate istoric, jumătate legendar, făcut cu autorizaţia guvernului mexican! S-a jucat în Mexic, în acest Mexic cu atâta temperament insurect, şi n-a provocat decât aplauze. Era totuşi un 356 MIHAIL SEBASTIAN fragment de istorie locală şi dacă într-adevăr ar fi avut cea mai vagă urmă anarhistă, ar fi constituit în primul rând o primejdie acolo, la faţa locului, nu aici la noi, unde eroii acestui film, povestea, decorurile, replicile, totul în sfârşit nu poate fi decât o îndepărtată legendă. Dar filmul s-a jucat în Italia, în Italia fascistă, în Italia reacţionară, în Italia dictatorială, în această Italie care ni se pare că are cel puţin tot atât cât şi noi simţul de ordine şi de groază de anarhie. Telegramele „Rador” nu ne-au anunţat încă izbucnirea revoluţiei în marea peninsulă, în urma trecerii lui Walace Beery pe ecranele fasciste. Mai e timp, evident. Deocamdată însă, nu aflăm decât faptul că la Veneţia, la concursul anual cinegrafic, Viva Villa a luat premiul întâi. Filmul a trecut prin austera Londră, prin fugosul Paris, prin sfâşiatul Madrid, prin destrămata Vienă, a trecut de-a lungul acestei Europe plină de nelinişti şi primejdii, dar nicăieri, absolut nicăieri n-a îngrijorat pe nimeni. Singurul oraş din lume care nu şi-a recunoscut tăria de a-1 suporta, singurul oraş cu nervii prea slăbiţi, au fost Bucureştii noştri! Nu vi se pare grav? Lăsând orice glumă deoparte, nu vi se pare foarte grav? Comisia noastră de cenzură nu socoteşte că gestul ei este un gest de panică? Cum, oameni buni, aici am ajuns, că ne speriem de un film, de o poveste, de o legendă? Rezistenţa noastră morală, rezistenţa noastră civică sucombă în faţa unei drame de cinematograf? îngăduiţi-ne să nu credem. îngăduiţi-ne să considerăm activitatea comisiei de cenzură o nefastă copilărie. îngăduiţi-ne să ne considerăm mai tari, mai echilibraţi, mai sănătoşi pe noi toţi, oamenii simpli, PUBLICISTICĂ 357 care umblăm pe stradă şi mergem la cinematograf, mai sănătoşi şi mai rezistenţi moralmente decât ne socoteşte cenzura filmelor. Există de la o vreme o mentalitate odioasă de suspiciune, de spaimă, de laşitate. Se masacrează filmele cele mai inocente, se înlătură replici de o puerilă inocenţă, se suspectează idilele cele mai fade, cele mai revoltător banale. Pretutindeni se caută primejdii. Pretutindeni aluzii. Nu e film căruia să nu i se descopere un subînţeles politic, un substrat referitor stărilor de la noi. Dacă doi eroi se uită cruciş într-un film, înseamnă că au decis să atace legea conversiunii. Dacă un om cu chef sparge un pahar de bere într-o comedie americană, asta e o dovadă că protestează contra stării de asediu. Dacă un june amorez vrea să fugă după iubita lui, asta însemnează o contravenţie la regimul devizelor. E prea mult. Suntem excedaţi de această pedagogie poliţistă. E înăbuşitor să ştii că te pândesc, până şi în filmele de cinematograf, marile raţiuni de stat. Noi mergem la cinematograf ca să ne mai odihnim şi să mai uităm. Atâta lucru ni se poate permite. „AZI” îmi vine greu să cred că aceasta este revista pe care o făceam să apară în 1931, purtătoarea de atâtea speranţe, de atâtea aşteptări. Cu câtă bucurie îi 358 MIHAIL SEBASTIAN primeam pe atunci primele corecturi, cu ce emoţie cercetam proiectele de copertă pe care ni le înfăţişa Mac Constantinescu spre alegere. în ziua în care am văzut primul volum în vitrina librăriilor - cu scoarţa lui albă brăzdată de o linie albastră şi cu titlul lapidar imprimat ca o pecete - am crezut că e vorba de o etapă a generaţiei noastre, înţeleasă în sfârşit nu ca o ceată de surbagii metafizici, ci ca o tovărăşie de lucru. Revista aceasta putea fi o casă, care să găzduiască toate preocupările scrisului tânăr, dându-le spaţiu, cadru şi - ceea ce le lipsea mai mult - o viziune de ansamblu. Titlul tânăr, orgolios, afirmativ - acest „Azi”, scurt ca o parolă - făgăduia să cuprindă într-o imagine unitară diversitatea de probleme, de inteligenţe, de temperamente, care agita de câţiva ani, cu prea mult abuz de pitoresc verbal, actualitatea culturală. Era timpul să ne strângem laolaltă şi să dăm lucrului nostru un sens de continuitate şi de cooperare fără de care o generaţie nu poate depăşi stadiul realizărilor individuale, izolate, împrăştiate. Niciuna din revistele existente nu răspundea, nu putea să răspundă necesităţilor noastre. Ele îndepliniseră, fiecare la timpul ei, oficiul de reprezentare intelectuală a altor generaţii de scriitori. „Viaţa românească” însemna un timp care nu mai era al nostru... „Gândirea” de asemeni. Nouă ne trebuia o casă nouă, pe care s-o facem de la început, fără cârpeli, fără remanieri, fără atenuări, o casă care să nu datoreze nimănui nimic şi să nu aştepte de la nimeni nimic. Atunci s-a născut „Azi”. Ni se părea un semn bun faptul că primul care se gândise la revistă şi PUBLICISTICĂ - ‘ *59 venise către noi, cerându-ne conlucrarea, era un poet. Pe Zaharia Stancu nu-1 indica nimic pentru pretenţioasa sarcină de director al unei reviste. Era un poet modest, de inspiraţie francis - jammistă, care tipărise catrene delicate / şi purta în manuscris admirabile traduceri din SergiuEssennhEra un băiat timid, cu ochi albaştri, care privea tot timpul în pământ şi te încurca mereu vorbindu-ţi speriat la a doua persoană plural. Nimeni nu era mai străin de probleme, idei şi cărţi, nimeni nu era mai puţin intelectual decât el, dar dacă gândul de a face o revistă îl muncea numai pe el, se vede că într-adevăr această revistă era o necesitate şi că ea le trebuia noilor contingente de scriitori ca un adevărat organ de respiraţie. îl văd pe Zaharia Stancu desfăcându-şi pe masă hârtiile lui, planurile, sumarul, listele de colaboratori pe care trebuia să le ratificăm şi nu pot uita încordarea aproape patetică pe care o punea în rugămintea lui: „Dacă nu acceptaţi dumneavostră, atunci eu renunţ, atunci eu las totul...” Am acceptat, desigur. în sumarul primului număr erau Mircea Eliade, Mircea Vulcănescuv Petru Comamescu, A.A. Stahl şi subscrisul. ' , După patru ani, „Azi” maLa^are dnT'când în când, în numere duble, triple, (qt^klruple de Crăciun, de Paşti, de Sfântul Petre, la ocazii anumite, trăind din diverse comploturi culturale, care nici ele nu sunt destul de mari ca să-i dea, cel puţin în sensul acesta, vreo semnificaţie. Un sumar pestriţ, în care se încurcă lucruri bune într-un ocean de platitudini, de rea 360 MIHAIL SEBASTIAN credinţă şi de mediocritate. Fondatorii revistei, cei care, cu numele lor, cu scrisul lor, cu efortul lor i-au dat în primul an de apariţie un prestigiu de mare revistă, au părăsit-o pe rând, lăsând-o aşa cum este azi, împărţită între câţiva băieţi de îngrijorător geniu. Tânărul poet cu ochi albaştri din 1931 a devenit între timp un „temut polemist”, calitate în care umblă cu mitraliera prin cultura română şi execută fără milă incompetenţa, improvizaţia, necesitatea, lăudând în acelaşi timp dezinteresarea, puritatea morală, austeritatea. O flacăre de martiraj luminează drumul albei reviste „Azi”. Răsfoiesc revista şi mi se pare că e o impostură titlul acesta, sub care, cu patru ani în urmă, strângeam atâtea bune nădejdi, pentru a le vedea azi culcate la pământ. SERGIU DAN: SURORILE VENI AMIN Iată o carte în care niciun cuvânt - niciunul, vă spun - nu sună fals. Nimic excesiv în acest roman, nici în scrisul său, nici în faptele sale, nici în psihologia eroilor săi. Un ton de naturaleţă perfectă, o degajare firească în mişcări, în replici, în notaţiile de observaţie intimă. Nu pot spune îndeajuns ce se cheamă o carte fără excese. Sunt un cetitor asiduu de literatură românească şi, cel puţin din obligaţie profesională, dacă nu din curiozitate, citesc aproape tot ce se publică la noi. Ei bine, dacă ar fi să spun în ce se PUBLICISTICĂ 361 deosebeşte o carte românească de una engleză sau franceză, aş spune probabil că are anumite excese de psihologie şi de vocabular. Sunt anumite trăsături tranşante, în sensul seraficului sau în sensul abjectului, anumite linii sumare ce simplifică viaţa şi o reduce la extremele ei. Sunt foarte mulţi idealişti în literatura românească şi foarte multe canalii. Dan Deleanu şi Tănase Scatiu, aceştia sunt polii de psihologie ce orientează în linii mari romanul nostru. E aici ceva rudimentar, prea simplist, prea îngroşat -ceva care se apropie de clişeu, fiindcă exclude nuanţa şi nu cunoaşte estompa. „A scrie adecvat”, iată singura lege de stil pe care o recunosc în ce mă priveşte şi iată în acelaşi timp arta poetică în care cred. A face adică, altfel vorbind, ca expresia să nu treacă niciodată dincolo de obiect, scrisul fiind, înainte de orice, un sistem de limite. D. Sergiu Dan scrie cu această precizie de nuanţe. Aş spune că e ceva ingineresc în stilul său şi în arta sa de a compune, dacă în acelaşi timp cărţile sale nu ar avea un aer de spontaneitate, de mişcare liberă, de lumină directă. Foarte clare, foarte stăpânite de ochiul romancierului, ţinute mereu sub supravegherea lui discretă, dar sigură, cărţile d-lui Dan nu au totuşi nimic „făcut”. E adevărat: marile valuri de viaţă nu le străbat, marile vânturi pasionale nu le agită. Nu sunt cărţi de „tensiune”, cum se zice. Sunt cărţi de observaţie, de măsură, de înţelegere rece, care îşi reprimă reacţiunile brusce sau accentele tari. Dar clima lor temperată nu e o climă de laborator, nu este 362 MIHAIL SEBASTIAN mai ales o climă de cabinet. Nimic împiedicat, nimic amorf în viaţa eroilor - deşi această viaţă le este surprinsă mai mult în aspectele ei nepatetice, nedramatice. Am preţuit foarte mult anul trecut Arsenic. Era, prin întinderea sa epică, mai puţin decât un roman, căci materialul său de viaţă se înscria într-un cerc redus, cu foarte puţini oameni, cu foarte puţine sentimente. Ceva unduios se strecura în intervalul sufletesc dintre eroi şi îi făcea să alunece unul pe lângă altul fără să se lovească, fără să aibe acea ciocnire făţişă care provoacă o dramă. Cartea era, prin stilul ei şi prin echilibrul perfect al momentelor epice, un model de compoziţie şi de delicateţă. Ne întrebam însă atunci dacă d. Sergiu Dan va şti să-şi amplifice viziunea sa epică, dacă va şti să-i lărgească hotarele, îmbrăţişând oameni mai mulţi, tipuri mai diverse, conflicte mai categorice. Şi ne mai întrebam dacă, o dată cu această amplificare de material, mijloacele de expresie ale d-lui Sergiu Dan nu se vor dovedi prea graţioase, prea liniare, prea subtile. Este „prea subtil” un defect? într-un anumit sens, pentru arta romanului, poate că da. Căci romanul însemnează creaţie, iar creaţia cere oarecare abandon, oarecare neglijenţă, o anumită lăsare a lucrurilor să se împlinească singure, peste capul creatorului. Ei bine, Surorile Veniamin însemnează faţă de Arsenic o etapă de reală lărgire epică. E mai mult spaţiu în acest nou roman. E o suprafaţă mai întinsă de fapte. Momentele povestei sunt mai aderente şi au o consistenţă ce le leagă foarte strâns. în Arsenic PUBLICISTICĂ 363 plutea nu ştiu ce lene morală, ca un fum, ca un abur, şi ea destrăma faptele, fâcându-le să treacă prin oameni, fără rezistenţă. în Surorile Veniamin ritmul e mai decis, întâmplările mai articulate, iar ceea ce se cheamă „subiectul” cărţii pune în joc o serie de culise epice - aş spune - culise în care se petrec lucruri decisive: o grevă, agitaţii, arestări. D. Sergiu Dan merge vădit către viaţă, către stradă, către complexul existenţei actuale. Romanul său îşi multiplică planurile şi, de la notaţia de amănunt, trece la construcţia de ansamblu. Surorile Veniamin e o carte cu câţiva afluenţi şi linia ei de mijloc întruneşte o seamă de mici grupuri distincte. E mai multă viaţă în Surorile Veniamin decât era în Arsenic. Mai multă viaţă în sens cantitativ: se întâmplă mai multe lucruri. Totuşi, această amplificare nu dezorganizează precizia scriitorului. Nu e un val de viaţă care să ţâşnească în carte şi să-i spargă digurile. Mărindu-şi unghiul de cuprindere epică, romanul d-lui Dan îşi păstrează nemodificat simţul de proporţie şi de echilibru. Este în Surorile Veniamin o simetrie perfectă; linie cu linie, cartea îşi desenează planurile corespunzătoare. E de o parte Felida Veniamin cu lumea ei; e de altă parte Maria Veniamin cu lumea ei. E de o parte Adalbert Komer; e de altă parte Mihai Vasiliu. E de o parte Metropol Oii; e de altă parte greva minerilor. Totul se întregeşte perfect, şi aceste două surori Veniamin par două sisters, care fac în acelaşi ritm mişcări simetrice, fiecare cu graţia ei personală, de blondă şi de brună. Cadrele romanului sunt strict desenate. Harta povestei este o precizare grafică fără cusur. Eroii de 364 MIHAIL SEBASTIAN plan secund - siluete schiţate fără insistenţă, dar cu un humor căruia nu-i lipseşte forţa de a evoca - se grupează în trei puncte: Metropol Oii, pensiunea Isăcescu şi grupul Vasiliu. La Metropol Oii îi vom cunoaşte pe Silbert, Teodorescu, Stamatiu, Gerta Tulig, Elena Calciu şi Ana Silaghi. în pensiunea Isăcescu îi vom întâlni pe Paludis, Atanasiu, madam Isăcescu, duduia Angela. în cercul revoluţionarului Vasiliu, pe Adamov, pe Ştefan Pârvu, pe Grigorcea. Nu e personaj, cât de neimportant, care să nu aibă locul său viguros fixat în desfăşurarea povestei, nu e gest care să nu devină util pentru înregistrarea ei. D. Sergiu Dan îşi regisează cu autoritate eroii. Dar am făcut prea multă „technică”, vorbind de o carte a cărei valoare nu este numai de construcţie. Surorile Veniamin ne înfăţişează câteva personagii şi câteva momente de un real interes uman. în primul rând, aceste două surori - Felicia şi Maria Veniamin -, încântătoare în ingenuitatea lor, în graţia lor tânără, în sensualitatea lor atât de diferită. Felicia, voluntară, gravă, cu un naiv şi frumos simţ de responsabilitate în faţa vieţii. Maria, frivolă, puţin inconştientă, grăbită să trăiască. Cuplul acesta de fete ni se părea, în primele două sute de pagini ale cărţii, destul de limpede desenat: genul major şi genul minor, femeia patetică şi femeia ingenuă. Oarecum Monica şi Olguţa Medeleni-lor d-lui Ionel Teodoreanu., văzute de un romancier mai puţin idilic. Jurnalul Feliciei, care cuprinde unele pagini admirabile, rezuma în ostilitatea capricioasă dintre cele două fete exact această situaţie. Sfârşitul romanului schimbă însă PUBLICISTICĂ 365 această simetrie psihologică dintre major şi minor, dintre blond şi brun. Maria Veniamin capătă în ultimele pagini accente noi şi îşi dezvăluie resurse de pasiune ce îi depăşesc ingenuitatea. Iubirea ei pentru Mihai, pe care îl va răpi, fără să ştie, Felicia, renunţând cu nepăsare la Komer, e o surpriză emoţionantă. Ea adânceşte retrospectiv lucrurile întâmplate înainte şi îi dă frivolei Maria o densitate psihologică pe care n-am fi bănuit-o. D. Sergiu Dan e un romancier care nu iubeşte „tipurile”. Oamenii săi îşi păstrează până la urmă o mobilitate plină de surprize. I-ar şi fost desigur foarte uşor să-i „tipizeze” pe Adalbert Komer şi Mihai Vasiliu. Ar fi făcut prin primul un „capitalist tip”, ar fi făcut din celălalt un „proletar tip”. Numesc „a tipiza” a construi un personaj din aşa-zise trăsături „reprezentative”. N-a făcut-o. Komer e un om cu mentalitate de cuceritor, dar d. Sergiu Dan ştie să îşi deteşte cu multă discreţie eroii antipatici şi, în orice caz, niciodată în dauna înţelegerii juste. Cât despre Vasiliu, dacă prima parte a romanului, îl prezintă într-o serie de ticuri revoluţionare iritante şi obtuze, sfârşitul îi dă prilejul să redevină simplu şi uman. Surorile Vasilescu e o carte excepţional de frumoasă. Va trebui s-o cetiţi. (Aţi băgat poate de seamă că nu obişnuiesc să dau asemenea sfaturi. Numi place să iau asupra-mi riscuri şi răspunderi literare. De astă dată sunt fără grijă.) Nu e vorba deci de pus în cauză valoarea cărţii. Mă întreb însă care va fi drumul d-lui Sergiu Dan de aici încolo, în roman. Este ceva în d-sa care îl face în anumită măsură impropriu pentru epică: este marea inteligenţă, prea 366 MIHAIL SEBASTIAN multă luciditate. Prea mult simţ critic, în sfârşit. Am impresia că oamenii săi au anumită jenă de a trăi, fiindcă se simt responsabili de romancier - faţă de un romancier care va zâmbi de naivităţile lor, dacă ar avea curajul să le comită. E un surâs reţinut, care pluteşte deasupra întregii cărţi. Acest surâs „amortizează” ciocnirile dintre eroi, le atenuează pasiunile, le reprimă actele reflexe. E o pudoare psihologică, ce exclude momentele tari, strigătele, violenţele. îmi place cuvântul - fiindcă mi se pare just - şi îl repet: eroii d-lui Sergiu Dan sunt amortizaţi. Nu ştiu dacă vreodată d-sa va rupe aceste zăgazuri ale simţului critic şi va lăsa drum liber marilor valuri de viaţă, pentru ca să-i străbată opera. Ştiu însă că inteligenţa îşi găseşte aici o desfătare plină de nuanţe. UN BELFER însemnările unui belfer desfid rigiditatea genurilor literare. Ce sunt aceste pagini? Eseu? Pamflet? Memorii? Jurnal intim? Articol de ziar? Câte puţin din toate. Dar mai ales altceva: o carte de admirai bilă proză românească. Nu ştiu dacă autorul şi-a propus într-adevăr să „atace” anumite probleme şcolare. Nu ştiu dacă intenţia sa a fost să discute organizarea învăţământului, să-i indice păcatele şi să propună remedii. Cred însă că acest lucru este cel mai puţin important în cartea sa, care nu e un referat asupra problemelor pedagogice, ci mai degrabă memorialul unei vieţi. PUBLICISTICĂ 367 „însemnările” d-lui Ioachim Botez trec cu mult dincolo de obiectivul lor didactic şi moral - dacă cumva un asemenea obiectiv există. Nu dezideratele scriitorului, nu critica sa, nu propunerile sale fac substanţa cărţii. D. Botez scrie despre nivelul scăzut al bacalaureatului, despre proasta pregătire a profesorilor, despre „plaga politicianismului în şcoală” - cum se zice - şi despre nenumărate alte chestiuni dăscăleşti, regretabile sau excelente, dar cititorul nu va face greşala enormă de a-1 socoti pe autor drept un militant şi un polemist. Nu politica şcolară îl preocupă pe scriitorul acestor însemnări, ci viaţa şcoalei, aspectele ei, umanitatea ei, dramele şi comediile acestei umanităţi. Şcoala este un vechi câmp de experienţe morale. „Clasa” şi „cancelaria” ridică faţă în faţă două ireductibile lumi, între care punte de înţelegere nu există. Deopotrivă de opace una faţă de alta, „clasa” şi „cancelaria” se terorizează cât pot. Copilul şi omul mare, confruntaţi zilnic într-o luptă surdă - iată cumplita dramă a pedagogiei. Nu e vorba nici de belferii-funcţionari, prinşi în mecanismul mort al orariului, unde îşi aduc plictiseala lor, dezgustul înăcrit de viaţă, maniile lor groaznice, ucigătoarea lor lipsă de imaginaţie. Nu e vorba nici de stupiditatea elevului puşlama, chiulangiu şi şmecher. Şi unii şi alţii se simt destul de bine între zidurile şcoalei. Dar aceste ziduri îl închid în acelaşi timp pe belferul poet şi pe copilul sensibil. Unul căutând în clasa cu „atâtea canalii mititele” lăcaşul de inteligenţă ce trebuie surprins şi ajutat; celălalt aşteptând dinspre cancelaria 368 MIHAIL SEBASTIAN feroce un semn de prietenie, un cuvânt de stimă. Pierduţi deopotrivă în acest pustiu cu bănci, manuale, trimestre, note, corijenţe, belferul şi copilul suferă într-o singurătate fără scăpare. „Părerea mea de belfer necăjit şi sceptic e că întreg meşteşugul pedagogic de la descălecătoarea lui Pestalozzi până la Marius Chicoş Rostoganul şi ultimile teorii de pedagogie infantilă, suferă de un mare şi ireparabil cusur: e născocit şi aplicat de oameni care nu mai sunt şi nu mai pot fi copii.” (p. 57). Diagnosticul este pe cât de precis, pe atât de delicat. El rezumă una din cele mai suave dureri, din câte ne este dat să trăim, căci probabil nimic nu egalează în fineţe şi în nuanţe un suflet de copil, terorizat de neînţelegerea omului mare. Belfer, d. Botez se sileşte să-şi priceapă „canaliile mititele” ce-i stau înaintea catedrei, înşiruite în bănci. Autoritatea sa de dascăl n-o întrebuinţează pentru a ucide misterul copilăriei şi al adolescenţei. îi lasă acestei copilării şi acestei adolescenţe întreaga libertate intimă, întreaga autonomie, încercând doar cu foarte subţiri degete să desprindă din impulsiile, tăcerile şi misterele lor, puţină muncă, puţină atenţie. „Belferia” aceasta e o vocaţie, o artă, un exerciţiu de supleţe morală. Şcoala îi furnizează d-lui Botez o serie de tipuri variate şi pitoreşti, pe care le evocă în aceste însemnări, când cu melancolie, când cu violenţă, când cu emoţie, când cu asprime. Scrisul său are o pregnanţă plastică şi o putere vizuală, care nu sunt ale unui eseist, ci ale unui romancier. Fiecare din PUBLICISTICĂ 369 personajele cărţii prinde viaţă din două trăsături, dintr-o notaţie, dintr-un epitet. „Filistinul”, „Păianjenul”, „Limbricul”, „Pupăza”, nu sunt simple porecle şi nici abstracte categorisiri morale, ci adevăraţi eroi vii, surprinşi într-un moment grotesc sau patetic din trista lor viaţă. Iat-o pe „Pupăza”: „Dar într-o noapte, când la răspântia de la Poştă carul mare clipea aşa de languros, când gângăniile jucau nebune în jurul lămpii singuratice, când mirosul teilor înfloriţi pe sub care mergeam îţi pătrundea în suflet, luând-o sfios de braţ, i-am şoptit: «Ce frumoasă trebuie să fi fost în rochia aceea cu volane la logodna Lalei!»... Şi ea, plecând repede calpul: «Ei, hai, d-le Botez, nu mă mai lua aşa în bălălău». Carul mare nu mai clipea. Teii şi-au oprit răsuflarea. Gângăniile lămpii au încremenit o clipă” (p. 102). Iată-1 pe „Filistin”: „Era un om înamorat de economie şi precizie, un drămuitor al necunoscutului, într-o noapte cu lună plină, plutind visătoare printre norii fugari ca fulgii de păpădie, el îmi zise: «Cu ce viteză o fi mergând?»... Iar când ajunserăm în dreptul uzinei electrice, o biată magherniţă bocănind ca o moară stricată, se opri deodată locului ascultând ca o moaşă bătăile pruncului din pântecele mamei; în huruitul de noapte al motoarelor el auzea ceva smintit... Am intrat amândoi înăuntru, s-a oprit, a mai ascultat câteva clipe, şi s-a dus drept la piesa cu beteşug” (p. 86). Uneori, condeiul d-lui Botez nu se mulţumeşte să evoce, ci atacă, loveşte şi invectivează. Scrisul său 370 MIHAIL SEBASTIAN adaogă atunci unui delicat simţ de poezie, neaşteptate accente de luptă. Ele sunt poate, artisticeşte, mai puţin valabile. „Acesta-i... Limbricul... Acesta-i viermele... Acesta-i dascălul care murdăreşte breasla şi şcoala... L-aţi privit vreodată ţintă în ochii rătăciţi care cată spre pământ?... I-aţi urmărit slova care se întinde moale, fetidă, ca zeama de varză trezită, aruncată la canal?” (p. 125). D. loachim Botez întruneşte în scrisul său suave nuanţe şi invective tari, o melancolie intimă dispusă spre pace şi un simţ de revoltă morocănoasă, ce nu cunoaşte iertare. Visător şi acid, blajin şi virulent, aruncă asupra vieţii o privire ce îmbrăţişează şi respinge cu egală pasiune: „Un scai ţepos lângă o dalie târzie...” (p. 118). Valoarea primă a însemnărilor unui belfer nu este însă nici în materialul lor, nici în temele abordate, nici poate în incontestabila viaţă ce le însufleţeşte. Aceste însemnări revelează, înainte de orice, un prozator de mari posibilităţi, o proză bogată, cu un ritm ce leagă şi rotunjeşte fraza, dându-i mişcare, densitate, putinţa de a se ridica fără efort şi de a cădea fără oboseală. Vocabularul îi este colorat, sinteza firească. Ceva solemn şi familiar în acelaşi timp stăpâneşte fără vigoare acest scris. E o proză pe care o hrăneşte un dublu curent de vorbire arhaică şi de lectură umanistă, împreunarea dă o savoare nouă, o strălucire care ar fi factice, dacă nu ştiu ce simţ sigur n-ar păzi aliajul de excese sau descompuneri. Belfer, d. loachim Botez nu este, în scris cel puţin, livresc. PUBLICISTICĂ 371 Aş vrea să transcriu cât mai mult pentru edificarea lectorului. Dar nu vreau să rup din întregul paginilor o frază pe care n-aş putea-o reproduce decât sărăcind-o. Citiţi prima pagină a cărţii: este o mică şi completă minune. Nu-i lipseşte nici coloarea vie a peisajului evocat, nici imaginea jumătate funebră, jumătate grotescă a omului învins, nici vocativul puţin retoric al scriitorului ce meditează la vanitatea lucrurilor, nici ironia înfiorată în faţa morţii, nici invocarea versurilor de demult... E o pagină tristă şi împăcată, gravă şi surâzătoare, dureroasă şi senină, întreaga artă a d-lui Botez e rezumată aici. Nu voi consimţi să pun în primejdie această pagină fragmentând-o. Dar voi transcrie cu orice risc, din alt capitol al cărţii, un scurt pasaj: „A, ce biserică smerită, măruntă ca o băbuţă, prididită de ani, de pomi încărcaţi cu roadă, de seninul dimineţii de toamnă, cu ciripit de lăstuni, cu o horă de morminte împrejur, năpădite de buruiană şi de melci, cu băieţi şi fete de şcoală înghesuiţi până în tindă, ascultând distraţi cazania din altarul pierdut în fumul iute al luminărilor... Atâta tinereţe fragedă în ceaţa asta vânătă de fum înăbuşitor, când sus, în jurul turlelor se zbenguiesc în voie lăstunii, iar melcii îşi fac plimbarea de dimineaţă în frunza cu lacrămi de rouă, pe lespezi cu poveşti de moarte, din care n-a fugit încă răcoarea nopţii... De aş fi fost eu preot, ieşeam cu darurile sfinte afară sub bolta albastră a templului pe care Dumnezeu l-a zidit înainte de toţi vecii şi i-a aprins pentru totdeauna o candelă cu care paracliserii n-au a se mai necăji potrivindu-i mucul.” 372 MIHAIL SEBASTIAN O gravitate bucolică, nu lipsită de anumit suflu retoric, străbate acest fragment. Cu asemenea strălucite calităţi, ce drum va lua în literatură d. Ioachim Botez, în momentul în care va fi terminat capitolul şcolar? Bun povestitor, drumeţ atent, privitor sensibil ar putea să ne dea un nou itinerar geografic şi psihologic, asemeni unui nou Calistrat Hogaş, al cărui discipol pare a fi bucuros să se numească. Iată, desigur, o bună cunoaştere de sine însuşi. Sunt însă anumite elemente în cartea aceasta primă, care indică pentru viitor posibilităţi cu totul speciale. Mă gândesc la paginile propriu-zise de memorii. Aflăm cu surprindere că belferul a fost pe vremuri boem şi că, dincolo de zidurile şcoalei, el a cunoscut o juneţe agitată, prin redacţii, prin cercuri scriitoriceşti. Silueta lui Bogdan-Piteşti, portretul lui Nae D. Ţăranu ţin de acest capitol de memorii, deocamdată abia în treacăt deschis. D. Botez nu se va opri mai mult în acest despărţământ al amintirilor sale? Noi îl socotim deocamdată un memorialist. „AMERICA” DE LA CLEVELAND Citii zilele acestea că ziarul „America” al românilor din Cleveland îşi va sărbători în curând 20 sau 25 de ani (nu ţin bine minte) de apariţie. Poate nu cunoaşteţi această gazetă, pe care chioşcurile bucureştene nu o vând. Eu am avut-o însă de câteva ori în mâini şi niciodată n-am răsfoit-o fără PUBLICISTICĂ 373 anumită emoţie. E mişcătoare pasiunea pe care aceşti români de dincolo de Atlantic o pun în păstrarea limbii lor de acasă şi devoţiunea cu care urmăresc ei, de la celălalt capăt al globului, tot ce se întâmplă aici la noi, „în patrie” cum spun ei cu nostalgie, căci, deşi americani prin drepturi de nimeni tăgăduite, n-au încetat să considere România drept patria lor. Se pare că acolo, la Cleveland, ei formează o colonie românească foarte strânsă. Au biserica lor, au şcoala lor, au societăţile lor corale, au asociaţiile lor de cultură, au tiparul şi bibliotecile lor, au în sfârşit ziarul lor - această „America”, ce îşi va sărbători curând un sfert de veac de existenţă. E o colonie cu mult pitoresc, în viaţa căreia trăsăturile americane şi tradiţiile româneşti se îmbină surprinzător. Bine adaptaţi noului continent, muncitorii în uzine, liber-profesionişti, sportivi, funcţionari, comercianţi, ei păstrează totuşi un stil de viaţă românească aproape patriarhală, de mic oraş ardelean sau de un sat românesc chiabur. Lucrul se poate vedea mai ales din anunţurile lor de „mică publicitate”, care reflectă în genere viaţa măruntă a unei mulţimi, cu preocupările ei zilnice, cu grijile ei obişnuite, cu moravurile ei comune. îmi amintesc de un anunţ pe care l-am cetit acum câţiva ani, într-un număr mai vechi al ziarului „America”: un român din Cleveland, obligat să se mute în altă regiune, îşi vindea gospodăria şi căuta prin ziar cumpărător. Era în inventarul lucrurilor acelora o adevărată gospodărie transilvăneană, ca într-o pagină din Slavici sau Agârbiceanu. E poate de mirare persistenţa acestei insule de românism în mijlocul unei societăţi a cărei forţă de 374 MIHAIL SEBASTIAN asimilare s-a dovedit unică în lume. Nicăieri mai mult decât în Statele Unite, fuziunea de rase, de mentalităţi şi de tradiţii nu s-a făcut mai repede şi mai uniform. Totuşi, iată câteva zeci de mii de români (mai mulţi poate, nu cunosc datele statistice) care îşi păstrează fără efort anumite caractere originare, ceea ce bineînţeles nu-i împiedică întru nimic să participe la viaţa politică şi culturală americană, în rând cu toată lumea. Faptul acesta este, cred, de natură să ne pună puţin pe gânduri. O mică revizuire de conştiinţă acum, când sunt la modă atâtea „numere” restrictive, n-ar strica. Sărbătoarea ziarului românesc „America” din Cleveland e un fapt, - mic dacă vreţi, dar aceasta nu-1 împiedică să fie revelator -, un fapt care spune mult pentru înţelegerea ideii de naţiune. „Naţiunea” nu poate fi un lucru simplu, noduros, tranşant, determinat prin da şi nu, alb şi negru. E la mijloc o chestiune de supleţe spirituală, o chestiune de nuanţe. Un om poate trăi mai multe iubiri deodată fără să o trădeze pe niciuna. E loc în sufletul lui pentru o întreagă gamă de sentimente, şi numai o minte de poliţist poate crede că a iubi Biblia înseamnă a nu mai putea iubi Mioriţa, ca şi cum a iubi marea îţi ia dreptul şi putinţa de a iubi muntele. Sunt o seamă de deformări, de idei fixe, de obsesii care încurcă buna înţelegere dintre oameni pe această problemă, totuşi aşa de frumoasă în ea însăşi, a naţiunii. Mă gândesc ce poate gândi un american „pur sânge” - d. Roosevelt de exemplu - despre românii din Cleveland şi cu ce sentiment ar putea el răsfoi PUBLICISTICĂ 375 ziarul românesc pe care aceştia îl tipăresc de atâţia ani acolo. Fără îndoială, ultimul gând care i-ar putea trece prin cap ar fi că aceşti oameni fac un act de desolidarizare de comunitatea americană. Dimpotrivă, lămuresc, că ar considera devoţiunea lor pentru românism drept un semn de distincţie sufletească şi de seriozitate spirituală, care e mişcătoare pentru România, dar este, în acelaşi timp, bogată în nobile semnificaţii pentru America. N-ar fi rău să luăm sărbătorirea ziarului românesc de Ia Cleveland nu numai drept un act de afirmare românească, ci şi drept un act creator de îndatoriri aici, la noi. PETRE PANDREA: FILOZOFIA POLITICO- JURIDICĂ A LUI SIMION BĂRNUŢIU Motto: O carte este un oficiu sacru. Nici greşelile de tipar nu sunt permise în număr prea mare într-o operă. Bietul Caragiale venea de la Berlin pentru a îndrepta o eroare. Petre Pandrea („Adevărul literar”, sept. 1934) Dacă lucrarea d-lui Petre Pandrea ar fi cu adevărat un studiu de „filozofie politico-juridică”, ea n-ar intra în cadrul unei cronici literare. Dar pe de o parte titlul volumului ni se pare pretenţios şi inexact, iar pe de altă parte lectura sa ne prilejuieşte o seamă de reflexii de ordin mai mult literar decât „filosofic, politic şi juridic”. Stilul, limba şi sintaxa acestei cărţi 376 MIHAIL SEBASTIAN formează un adevărat caz în scrisul românesc. Nu pentru că d. Petre Pandrea n-ar avea dreptul să scrie prost româneşte (după cum veţi vedea îndată), dar pentru că apariţia sa într-o editură oficială de stat dă scrisului său un periculos gir. O astfel de carte, intrată în şcoli şi dată pe mâna tinerilor elevi şi studenţi, poate provoca serioase ravagii în ştiinţa lor gramaticală. Voi cita în decursul articolului câteva exemple de monştri stilistici şi veţi împărtăşi - sunt sigur - îngrijorarea mea. în prealabil însă, câteva cuvinte despre cartea propriu-zisă, despre materialul şi valoarea ei. A scrie despre „filozofia politico-juridică” a lui Simion Bărnuţiu este o idee pur didactică. Disproporţia dintre termeni şi om devine în cazul acesta o impietate. Căci Bărnuţiu nu a fost niciodată „filozof’ şi memoriei lui nu i se cuvin asemenea poveri. El are într-adevăr dimensiuni istorice în trecutul românesc, dar nu prin „gândirea” lui, ci prin faptele şi prin semnificaţia anumitor gesturi, care îl făceau mandatarul instinctiv al maselor ardeleneşti. E ceva eroic în această figură. Bărnuţiu e aproape un om de legendă, unul din linia lui Heliade-Rădulescu, a lui Lazăr, a lui Bălcescu. El trebuie înţeles în mişcarea generală a timpului său, în atmosfera acelui timp, în tensiunea istorică pe care o trăia. Numai astfel naivităţile sale, marile sale naivităţi generoase prind sens şi nobleţă. Numai astfel, personalitatea sa inegală, împărţită între pitoresc şi fervoare, poate fi înţeleasă unitar şi prezentată în tot ce a avut fecund. PUBLICISTICĂ 377 Ce admirabil subiect de monografie! Un condei viu, care ştie să evoce, să însufleţească, să dea culoare, să imprime ritm, ar putea reconstitui prin Bămuţiu o întreagă epocă şi ar putea surprinde societatea românească modernă în primele ei dibuiri, în primele ei eforturi de constituire şi de clarificare. Un condei viu? Să o spunem lămurit: în niciun caz condeiul d-lui Pandrea. Spirit confuz, speriat de lecturi şi autorităţi şcolare, fără iniţiativă intelectuală, pierdut, sufocat, înămolit în capitole, paragrafe şi sub-paragrafe, terorizat de idei generale şi termeni tehnici neasimilaţi, transcrişi de-a dreptul din dicţionar, spirit obscur, fără facultatea de a selecta din maculatura informă, detaliul revelator - d. Pandrea îşi compromite integral subiectul şi pune o grea lespede peste amintirea scumpă a lui Simion Bămuţiu. Incapabil să vadă omul (pentru că în genere orice semnificaţie umană îi scapă), d-sa a ales din Bămuţiu tot ce îi era mai puţin propriu: cursurile universitare. Nişte modeste compilaţii greoaie, pe care Bămuţiu le făcuse târziu, din lecturile sale de student. Pe aceste texte, în care nimic din suflul creator al omului de la 2 mai 1848 nu putea să străbată, pe aceste texte fără valoare personală şi fără originalitate, d. Pandrea are impietate de a construi „filozofia politico-juridică a lui Simion Bămuţiu”. E un exces, o imprudenţă intelectuală, o naivitate. Subiectul, astfel tratat, nu e posibil nici la seminarul de anul I al cursului de enciclopedia dreptului. De altfel, lucrarea însăşi nu e altceva decât o compilare. Din 167 de pagini de text, aproape jumătate sunt ocupate cu diverse citate inutile şi 378 MIHAIL SEBASTIAN abuzive. Mai bine de 20 de pagini (singurele interesante din volum) sunt transcrise din lucrările lui Bogdan Duică asupra lui Bărnuţiu. Restul? Restul e o lungă, o tristă, o cenuşie însăilare de abstracţii moarte despre Savigny, despre Krug, despre Smend, despre Kelsen, despre Mannheim, despre Hei Ier, despre Rotteck. Capitolul dedicat lui Kelsen (p. 132-144) e un exemplu de digresiune inutilă, fără raport cu subiectul, fără altă justificare decât aceea de a propti în mijlocul cărţii un bolovan de „erudiţie” confuză şi eminamente dubioasă. Zic „dubioasă” pentru că nimic nu ne asigură că d. Pandrea i-a cetit cel puţin pe autorii pe care cu atâta dezinvoltură bibliografică îi invocă. Avem serioase indicii contrarii. D-sa ne vorbeşte bunăoară tot timpul despre Savigny ca despre maestrul esenţial al lui Bărnuţiu, dar când e să citeze un pasaj din acest Savigny, pentru a-1 confrunta cu pasajul corespunzător din Bărnuţiu, nu se adresează nici textului original al lui Savigny, nici textului original al lui Bărnuţiu, ci - comodă erudiţie! - copiază direct din Bogdan Duică. E un detaliu care indică nivelul ştiinţific al lucrării. E timpul să părăsim însă acest punct de vedere „ştiinţific”. (Cu atât mai mult cu cât ne promitem a-1 relua într-un articol special, dedicat tezei de doctorat a d-lui Pandrea, şi ea recent apărută în nemţeşte). E timpul să revenim la „literatura” volumului. Cetitorul nostru ştie că noi nu avem în cronicile noastre critice obsesii de gramatică. E un punct de vedere, care ni se pare oarecum exterior PUBLICISTICĂ 379 faptului de artă. O operă nu poate fi judecată cu virgula şi punctul. PREMIILE S.S.R. Nu vreau să fac un examen critic al cărţilor premiate anul acesta de Societatea Scriitorilor Români. Premiile acestea nu au nicio semnificaţie critică -absolut niciuna - şi nu e drept să le acordăm o exigenţă la care n-au râvnit niciodată. Sunt nişte lozuri anuale -destul de meschine ca sumă lozuri pe care le câştigă când unul, când altul, cum se nimereşte. Sunt între operele laureate unele pe care nu le cunosc. Le voi ceti. Sunt altele pe care - vai! - le cunosc, şi încă prea bine. Sunt, în sfârşit, printre ele câteva - cele mai puţine - de reală valoare. Ele scuză gafele comisiei însărcinată cu această loterie. Să înscriem în rândul întâi numele d-lui Perpessicius, care împrumută prestigiul său premiului de critică. Este şi cel mai valoros (nu în bani) dintre premiile Societăţii. I s-a decernat pe vremuri lui Paul Zarifopol. L-a avut pe urmă, dacă nu mă înşel, d. Pompiliu Constantinescu. I se dă astăzi d-lui Perpessicius. D-sa, care are şi calitatea şi justificarea de a împărţi medaliile critice, este pus în situaţia de a primi astăzi, la rândul său, o „medalie”. Gestul e drăguţ, desigur, dar insuficient. Lui Perpessicius i s-ar fi cuvenit premiul naţional de critică, astăzi din nefericire desfiinţat. 380 MIHAIL SEBASTIAN Un astfel de premiu ar fi răsplătit prin Perpessicius o muncă dintre cele mai organizate, o iubire fără seamăn pentru cărţi, un devotament emoţionant pentru poezie, un simţ suprem de dreptate şi înţelegere. Omul acesta, neîngăduit de modest şi dezarmant de sensibil, omul acesta, care duce între bibliotecă şi şcoală o admirabilă viaţă de cărturar, este una din cele mai frumoase, din cele mai nobile figuri ale literaturii noastre. E drept să o spunem răspicat şi să o repetăm mereu, oricât i-am supăra dorul de singurătate şi de discreţie. A mai fost premiat - cu un premiu derizoriu -d. Anton Holban. Este şi aşa un lucru de mirare. Căci romanele sale sunt cărţi dificile, ciudate, aspre, în total dezacord cu ceea ce poate cuprinde şi accepta gustul oficial. în specie, Ioana, romanul premiat, e o lectură derutantă, fără comodităţi psihologice, fără specific naţional, fără satiră socială, fără vampiri, fără idealişti, fără pitoresc. Nu ştiu cărui lucru datorăm acest premiu, cred că mai mult plictiselii membrilor din comisie şi indiferenţei lor. Căci, dacă premierea lui Anton Holban ar fi un act reflectat, atunci n-ar mai fi fost posibila premierea d-lui Dessila. Sunt lucruri incompatibile. Eu nu spun că dl. Dessilă e o proastă alegere. Dimpotrivă, mi se pare că e o alegere sinceră - şi deci bună -, căci defineşte precis nivelul comisiei. Afirm însă că ar fi trebuit să se aleagă între d-nii Holban şi Dessila, optându-se pentru unul singur. Amândoi laolaltă nu merg. în sfârşit, e o bună întâmplare premierea lui Emil Gulian. Am spus, de câte ori am avut prilejul, PUBLICISTICĂ 381 cât de mult credem în valoarea acestui poet. Volumul său, Duh de basm, a fost în avalanşa lirică din 1934 o apariţie singulară, o insulă de poezie severă, o complexă experienţă poetică. într-o generaţie de poeţi căzuţi pradă facilităţii, Gulian reprezintă un moment de luciditate, de control şi de stăpânire, toate puse în slujba unei sensibilităţi cu multe resurse, cu multe nuanţe. Acestea sunt premiile S.S.R. pe 1935. Ele nu vor schimba evident nimic din „scara de valori” a literaturii noastre, căci le lipseşte căderea de a o face şi autoritatea minimă necesară. Dar sunt câteva cărţi pe care le vom redeschide cu acest prilej, şi asta e singurul lor folos real. REFLEXII ÎNTR-SALĂ DE JOC Nu am niciun fel de vocaţie pentru revolta socială. E o mărturisire pe care am mai facut-o şi altă dată şi pe care a trebuit să mi-o repet zilele trecute cu umilinţă, în sala Cazinoului de la Sinaia, unde urmăream cu o curiozitate absolut dezinteresată bila albă a ruletei. Trebuie să fie ceva deprimant şi provocator în spectacolul acestor oameni care aruncă aici banii într-un val de inconştienţă, nişte bani care pierd orice greutate, orice sens, orice valoare, aceşti bani care altundeva, în alte mâini, ar putea fi pâine, cărţi, haine, o casă curată, un ceas de linişte... Un om sensibil la 382 MIHAIL SEBASTIAN injustiţiile vieţii ar avea cu ce să-şi hrănească indignarea privind aceste mese verzi. Mă veţi ierta dacă vă voi spune că am privit cu destul calm şi fără nicio indignare cursa monedelor, a hârtiilor de bancă, a fiselor şi că n-am participat la acest spectacol decât cu un interes de ordin psihologic. Mă interesează oamenii puşi faţă în faţă cu banul. E o confruntare decisivă pentru cunoaşterea lor. Singura poate în care nimeni nu simulează. E ceva ameţitor în jocul de bani. Aici, în Cazinou, unde lucrurile se petrec în mare, roata ruletei pare însăşi roata destinului. Cer scuze pentru banalitatea acestei imagini. O întrebuinţez numai pentru că o cred cu stricteţe justă. Nu e om care, urcând treptele sălii de joc, să nu-şi facă visul absurd al unei vieţi schimbate. Căci nu e imposibil, deşi e absurd... închizi ochii şi faci socoteli minuţioase pe o presupunere stupidă, care ştii că nu se va împlini şi în care crezi totuşi cu o copilăroasă putere. E într-adevăr fascinant pentru că e absurd. Şi nu mă pot opri să cred că e ceva patetic în încordarea acestor oameni, veniţi să îşi joace aici nu câteva sute de lei, nu câteva mii, ci o şansă de evaziune, de răsturnare a norocului, o poartă a destinului. Altfel, fără această ascunsă, instinctivă şi copilăroasă nădejde, spectacolul unui om holbat cu spaimă la miza lui e meschin. Meschin şi în ce poate pierde şi în ce poate câştiga. Foarte interesant personaj crupierul. E o răceală, o demnitate, un prestigiu în toată ţinuta lui, PUBLICISTICĂ 383 inimitabil. Deferent fără servilism, degajat fără cordialitate, obiectiv ca însuşi principiul abstract al jocului. Un crupier e un preşedinte prin excelenţă. Surâde imperceptibil, se încruntă nevăzut, nu se supără, nu se bucură, nu are niciun entuziasm, nu-şi permite nicio opinie. Gesturi foarte puţine. Expresiv numai prin lipsa lui de expresie, care îi este însă personală, specifică. De comparat un crupier cu un maître d'hôtel. E cu totul altceva, deşi au anumite asemănări de ţinută. Dar e altă categorie morală, este altă psichologie. Un maître d'hôtel este un sentimental, un expansiv. Crupierul e, dimpotrivă, un dezabuzat. El serveşte o voinţă mai tare, mai prestigioasă decât capriciul unui client cu toane. „Fisa” e o invenţie de mare subtilitate psihologică. Cred că e piesa esenţială a jocului. Observaţi rapiditatea discretă cu care crupierul şi „changeurul” transformă hârtiile de bancă în fise. Fiecare masă are cutii nevăzute, în care cu gesturi mecanice crupierul face să dispară banii. Pe masă nu rămân decât fisele: albe, roşii, albastre, verzi... E parcă o uşoară alarmă la apariţia unei hârtii de bancă, într-o clipă ea a dispărut, undeva, nu se ştie unde, asemenea unui porumbel în fundul unui joben de prestidigitator. De ce această grabă? Probabil pentru că moneda propriu-zisă este ostilă jocului. Orice joc de bani se sprijină cred pe o devalorizare a banului. E la mijloc o pierdere a noţiunii de valoare. Jucătorul care ar avea prezente în minte bursa valorilor, preţul cerealelor, tariful impozitelor şi cifra de afaceri, n-ar 384 MIHAIL SEBASTIAN mai putea juca. Dar în sala de joc există un miraj care schimbă perspectiva lucrurilor. E o năruire de valori care face posibilă şi normală orice nebunie, orice risc. Bucata de os roşu sau verde, sau alb e ceva atât de vag, atât de aleatoriu, atât de abstract, încât ceea ce se cheamă „puterea de cumpărare” a monedei se volatilizează. Dar aceasta e o meditaţie de economist. Inutil să spun că reflexiile de mai sus sunt ale unui privitor. Jucătorul de vocaţie, jucătorul de profesie, jucătorul de experienţă îmi va ierta incompetenţa şi va râde de diletantismul meu. UN VOLUM DE NUVELE Iniţiativa editurii „Adevărul” de a prezenta într-un singur volum 20 de nuvele inedite, scrise de 20 de scriitori, ne va da desigur o carte pitorească. E un fel de block-house literar, cu douăzeci de apartamente, şi va fi amuzant să circulăm de la un etaj la altul pentru a descoperi deosebiri de decor, de atmosferă, de temperatură... Bănuiesc că e un exerciţiu de lectură plăcut. Sunt în orice caz convins că va fi un exerciţiu critic instructiv. Se întrunesc în această carte nume atât de diverse ca semnificaţie, încât confruntarea lor n-ar fi fost altfel posibilă. Alte generaţii, alte mentalităţi, alte stiluri, alte orientări îşi dau întâlnire aici. între părintele Agârbiceanu, de exemplu, şi d. Anton Holban nu stă o întreagă lume PUBLICISTICĂ 385 despărţitoare? între d. Bassarabescu şi d. Camil Petrescu există oare un singur punct de contact? între d. Sadoveanu şi d. Mircea Eliade vedeţi cu putinţă un raport de artă, oricât de vag? Fără a fi avut ambiţia de a fi o antologie, cartea aceasta este în anumit sens o hartă rezumativă a prozei noastre actuale, cu toate tendinţele ei, de la tradiţia sămănătoristă până la arta de analiză psichologică. Evoluţia epicei noastre în ultimele două decenii a cunoscut într-adevăr etape esenţiale, schimbări de stil, de preocupări şi de nivel, care ar fi cerut, într-o desfăşurare obişnuită a lucrurilor, un timp nesfârşit mai îndelungat. Acest fapt nu devine sensibil decât în perspectivă, îmbrăţişând într-o privire o serie de cărţi, care însemnează o serie de momente. O asemnea privire de ansamblu este în putinţa cititorului, care de obicei nu are timp să-şi recapituleze lecturile. Volumul colectiv de nuvele îi va facilita un examen literar dintre cele mai edificatoare. Cartea aceasta ar putea fi însă mai mult decât o iniţiativă izolată. Ea ar putea marca o întoarcere către un gen literar al cărui declin nu este decât artificial. Nuvela românească este tratată cu o vitregie pe care nu o merită. înainte de război era genul literar preferat. Nuvela şi schiţa însemnează un întreg capitol de literatură română. Toţi prozatorii noştri mari până la război au fost nuvelişti. După cum astăzi se debutează cu roman sau eseu. înainte de 1916 se debuta cu nuvelă. Există cel 386 MIHAIL SEBASTIAN puţin un „clasic” care îşi sprijină întregul său renume pe acest gen: Brătescu-Voineşti. Fără îndoială, trecerea de la nuvelă la roman însemnează o etapă de maturizare. Ea presupune lărgire de cadru şi amplificare de material. Ea dovedeşte o viaţă literară mai complexă, mijloace de expresie mai variate, experienţe epice mai consistente. Dar prin aceasta nu trebuie redusă nuvela la rangul pejorativ de exerciţiu preliminar. Nuvela nu este neapărat anticamera romanului. Ea poate fi o realizare autonomă, cu legi proprii de creaţie, cu frumuseţi distincte. Dacă există o voluptate a construcţiei literare perfecte, în nuvelă trebuie să o căutăm. Simplicitatea de linii impune o economie strânsă a materialului. Nuvela este în proză ceea ce sonetul e în poezie. Mai puţin viguroasă desigur, mai puţin fixă, mai capabilă de variaţii şi inflexiuni, reprezintă totuşi disciplina, stăpânirea, siguranţa. Un roman, oricât de bine construit, nu va realiza niciodată acea impresie de echilibru şi armonie, pe care o comunică o nuvelă bine făcută. Orice nuvelă de Merimee este un mic monument de sobrietate şi graţie. Dar, lăsând la o parte aceste consideraţii tehnice, sunt anumite subiecte care presupun neapărat dimensiuni de nuvelă. E aici ceva organic, o corespondenţă naturală între material şi expresie. Totuşi, moda, superstiţia, zvonul public, lipsa de iniţiativă editorială au ucis nuvela românească. E mai mult decât un declin: este un asasinat lent. Nu se mai scriu nuvele pentru că nu se mai publică. Care PUBLICISTICĂ 387 scriitor român, având imprudenţa de a prezenta un volum de nuvele editorului său, n-a fost obligat să le lege cu aţă albă, pentru a putea pune pe copertă: roman? Acest regim ar trebui să înceteze. Volumul de nuvele ce apare zilele acestea să fie un stimulent. D-ALE CARNA VALULUI „Ciclul Caragiale”, pe care îl anunţă pentru luna aceasta Teatrul Naţional, va readuce pe prima noastră scenă, după mulţi ani de uitare, o comedie despre care nu exagerez spunând că e necunoscută. D-ale carnavalului are o reputaţie de farsă - şi nimic mai mult. în liceu, manualele de literatură, care dau largi extrase din toate piesele lui Caragiale, pe aceasta o ignorează. Iar teatrele naţionale o reprezintă rar sau deloc. în aproape patruzeci de ani mă întreb câte reprezentaţii va fi avut D-ale carnavalului1?... Cu siguranţă mai puţine decât Extemporalul, Moritz a! II-lea, Birlic. Sunt anumiţi eroi carageleşti de circulaţie curentă: Caţavencu, Conu Leonida, jupân Titircă, Pristanda etc. Sunt anumite formule pe care le citează toată lumea: „Aveţi puţintică răbdare”, „curat constituţional”, „Familie mare, remuneraţie mică”, „Ruşinoasă, mie-mi spui?” etc. etc. Ei bine, niciunul din aceşti eroi, atât de des evocaţi, nu e luat din lumea, totuşi extrem de bogată şi pitorească din D-ale carnavalului. Niciuna din aceste locuţiuni, intrate în 388 MIHAIL SEBASTIAN limbajul nostru zilnic asemeni unor proverbe mereu actuale, nu i se datorează acestei comedii, plină totuşi de replici memorabile prin humorul lor. E inexplicabil de ce Nae Girimea, frizerul din D-ale carnavalului este un necunoscut, în timp ce Chiriac, tejghetarul din O noapte furtunoasă e, dimpotrivă, celebru. Nu vreau să-l ponegresc pe Chiriac, dar Nae Ghirimea mi se pare mai bogat, mai expresiv, mai „fante” de mahala. De asemeni, socotesc că Miţa Pampon este o nedreptăţită faţă de Tiţa, din aceeaşi Noapte furtunoasă. Miţa Pampon nu e numai o femeie de temperament, ci şi o femeie de atitudine, o sufragetă, o agitatoare politică... Dar este în deosebi un personaj din D-ale carnavalului pe care îl consider o victimă dintre cele mai regretabile. Mă gândesc la „catindat” şi îl compar cu tovarăşul său, mult mai norocos, „cetăţeanul turmentat”. De ce „cetăţeanul turmentat” şi-a câştigat gloria pe care o are, de ce a devenit el un tip legendar, lăsându-1 pe „catindat” în umbră - e de neînţeles. „Catindatul” are doar, în D-ale carnavalului, aproape acelaşi rol pe care în Scrisoarea pierdută îl împlineşte „cetăţeanul”. Şi vocabularul său nu e mai puţin viu, aventurile nu-i sunt mai puţin groteşti, apariţiile nu-i sunt mai puţin comice. Are şi el o artă de a se plimba zăpăcit printre eroii comediei şi de a înnoda lucrurile pe dos, are şi el acea irezistibilă ingenuitate a „cetăţeanului”, ingenuitate care-i ţine loc de psihologie. E una din cele mai izbutite siluete din întreaga operă a lui Caragiale şi îmi dau seama că nu e puţin lucru o astfel de afirmaţie. Totuşi... Totuşi, lumea nu cunoaşte D-ale carnavalului. PUBLICISTICĂ 389 Cred că e la mijloc o vină oficială. Vina manualelor didactice de literatură. Vina teatrelor naţionale. D-ale carnavalului a fost prost primită din capul locului. Critica timpului a socotit la premieră că Caragiale prea se întrece cu gluma şi că prea uşoare lucruri scrie. O farsă! Estetica se simţea ultragiată. Mă tem că am rămas cu această prejudecată. Răceala de la premieră s-a păstrat din inerţie până azi. De aceea, comedia aceasta scânteietoare de inteligenţă şi invenţie scenică nu se învaţă în şcoli. De aceea nu se reprezintă - decât aşa de rar - la teatru. E o eroare şi poate că a venit timpul să-i punem capăt. D-ale carnavalului - farsă cum este - e o lecţie de teatru, de siguranţă în construcţie, de vervă în dialog. D-nii Amold şi Bach, maeştrii teatrelor bucureştene, ar avea multe de învăţat de aici. Nu e detaliu în această intrigă, puerilă dacă vreţi, pe care se sprijină întreaga piesă, nu e detaliu care să nu-şi găsească sens, utilitate, valoare în desfăşurarea lucrurilor. Observaţi cum toată piesa se înnoadă în jurul unui abonament la frizerie şi urmăriţi câte fire se desfac din acest amănunt, la început derizoriu, dar mai târziu devenit punct central al comediei. E o mână de mare maestru care a desenat scheletul acestei „farse”. Totul în D-ale carnavalului are un ritm, o vioiciune, o precipitare, o spontaneitate, o bunăvoie, care aduce un val cuceritor de viaţă. Ar trebui să fie jenant a mai spune astăzi aceste lucruri, pe care copiii s-ar cuveni să le înveţe în şcoală. Dar Caragiale rămâne încă cu mult dincolo de ceea ce un manual oficial poate asimila. 390 MIHAIL SEBASTIAN ION BIBERI: PROCES D. Ion Biberi, deţinătorul premiului Tekirghiol-Eforie pe anul acesta, ne oferă o carte derutantă, dar se şi grăbeşte să ne pună în acelaşi timp la îndemână o cheie critică foarte lesnicioasă. într-adevăr, nu cred că o simplă întâmplare a făcut ca odată cu romanul Proces, d-sa să publice în „Revista Fundaţiilor Regale” un studiu despre James Joyce. Bănuiesc că acest fapt este o mărturisire, o indicaţie sinceră de izvoare şi influenţe. D. Biberi nu este numai un fervent admirator al lui Joyce, ci este şi un emul al său. Cartea de faţă nu ar fi fost posibilă fără Ulysse. Tehnica, stilul, procedeele, psihologia - totul descinde direct din arta lui Joyce, pe care d. Biberi o comentează cu pătrundere în studiul din „Revista Fundaţiilor”, dar o imită cu supunere în romanul Proces. Nu este la mijloc o simplă influenţă. E o prezenţă care exclude orice iniţiativă personală, o obsesie care anihiliează resursele personale de expresie, un model care îşi impune până în detalii legea lui. D. Biberi împrumută de la Joyce sintaxa, vocabularul, ritmul, şi acest împrumut merge atât de departe, încât sunt unele pagini care par o bună traducere românească după textul original al maestrului. Nu cunosc în literatura noastră un exemplu de influenţă dusă atât de departe. Arta lui James Joyce şi, prin adopţiune, a d-lui Ion Biberi, porneşte de la o premisă de un foarte PUBLICISTICĂ 391 profund adevăr: că anume vorbirea noastră logică este faţă de viaţă un instrument insuficient, schematic şi plin de abstracţii. în timp ce viaţa e un fapt complex, cu lumini şi umbre încrucişate, cu stări discontinue de conştiinţă, vocabularul nostru şi mai ales sintaxa noastră au o logică formală, care nu exprimă decât parţial existenţa, sărăcind-o, reducând-o, simplifi-când-o. Cuvintele au anumită inerţie, care le face incapabile să urmărească mobilitatea vieţii. De aceea, orice om care vorbeşte despre el însuşi şi mai ales care scrie despre el însuşi se mutilează din obligaţia de a fi logic. Tot ce spune este fatal inexact, căci e condamnat să ignoreze o imensitate de nuanţe prea subţiri, prea instabile, prea rapide, ca să intre într-o frază. Scrisul e în definitiv un seismograf grosolan, care înregistrează marile cutremure, dar rămâne insensibil la pânza nesfârşită de oscilaţii interioare ale fiecărei clipe. Nu există în cartea lui Joyce elemente simple de viaţă. Totul poate fi descompus la nesfârşit. Nu există gesturi simple, nu există senzaţii simple. Fiecare gest e un tumult de mişcări secrete, fiecare senzaţie un haos de fenomene imperceptibile. Luaţi faptul cel mai anodin cu putinţă. Traversarea unei străzi, de pe un trotuar pe altul, de exemplu. Pentru oricare romancier, acest lucru încape în zece cuvinte. Pentru Joyce însă, el constituie un întreg univers interior, care trebuie amănunţit descris. Sunt atâtea senzaţii auditive, atâtea senzaţii vizuale, atâtea amintiri, atâtea impresii, atâtea automatisme care intră în mişcarea omului de a traversa o stradă. 392 MIHAIL SEBASTIAN El aude un claxon de automobil, un uruit de oblon ce se ridică, un sunet de geam care se sparge, un fâlfâit scurt de vrăbii, un plânset de copil, un râs de femeie, o înjurătură de birjar... El vede o firmă roşie, o uniformă verde de ofiţer, un ou de ciocolată într-o vitrină, o hârtie pe jos, o coajă de portocală, o rochie albă care trece, o perdea fluturând la o fereastră, un coş cu fructe... Pe toate acestea le vede în acelaşi moment. Toate la un loc îi sunt sensibile, toate într-un val imens de viaţă surdă, minuţioasă, complexă. Şi fiecare din elementele acestei clipe trage după el din trecut, din amintiri, o altă serie de imagini, care se suprapun celor prezente, se amestecă cu ele, li se substituie, le modifică, le anulează, le destramă... E un univers de sute şi mii de senzaţii simultane. A le exprima presupune un efort dincolo de putinţa vocabularului nostru. James Joyce îl face. Şi pentru aceasta, construieşte o nouă frază, o nouă sintaxă, o nouă logică. Nicio convenţie stilistică nu rămâne în opera sa. Vorbirea directă şi vorbirea impersonală se succed dezordonat, fără indicaţii ortografice şi mai ales fără indicaţii epice. Eroii sar brusc, fără tranziţie, din planul prim în planul secund. Ca printr-un joc de lentile de puteri felurite, oamenii şi lucrurile apar când monstruos de mari, când monstruos de mici. Cuvintele destramă fraza, o rup, o pulverizează. Ritmul se schimbă brusc, accidental. Prezentul şi trecutul se încrucişează fără motivare logică. Ce a fost şi ce este se amestecă. Timpul, lucrurile, oamenii, sentimentele devin penetrabile. Totul alunecă PUBLICISTICĂ 393 insensibil într-o instabilitate fizică şi psihologică ce năruieşte şi reface viaţa într-o fracţiune de secundă. D. Ion Biberi cunoaşte foarte bine această tehnică a lui James Joyce. O studiază just şi o exprimă clar în articolul său din R.F.R.: „Planurile se întretaie, apoi se îmbină. Expunerea trece brusc de la descrierea exterioară la monologul interior, de la aspectul străzii la asociaţia de gânduri a eroului, de la gândul acestuia la viziunea halucinatorie şi grotescă pe care o îmbracă strada şi oraşul. Un permanent vârtej de asociaţii şi imagini, de transpoziţii şi de salturi, pe planuri opuse, dau pe alocuri cărţii un aspect haotic, incoherent, asemănător delirului de confuzie mentală.” („Revista Fundaţiilor Regale”, mai 1935, p. 394) Rândurile acestea definesc perfect şi structura romanului Proces. D. Ion Biberi dovedeşte astfel un simţ critic apreciabil. într-adevăr, niciunul din procedeele lui Joyce nu este lăsat deoparte. în primul rând alternarea persoanei întâia şi persoanei a treia, procedeu care sugerează acea „întretăiere de planuri” pomenită mai sus. Eroul romanului este astfel văzut când din lăuntrul lui, când din afară, sub o dublă lumină analitică. în al doilea rând, dl. Biberi utilizează jocul de asociaţii fortuite, intercalate în cursul logic al faptelor. Dar urmăreşte un ciclu de idei şi îl suspendă apoi brusc, pentru a declanşa nu ştiu ce film interior, purtând alte imagini, din cu totul alt timp. Recunoaştem aici întreaga manieră digresivă a lui Joyce: 394 MIHAIL SEBASTIAN „Treci neştiut, alunecat, dintr-o realitate într-alta. Te crezi mereu în prima şi, când colo, de mult ai părăsit-o, părăsită, perimată, depărtată.” (Proces, p. 143) Fiecare detaliu din afară poate fi o cheie de vis, un prag al unei amintiri, în care eroul trece direct, fără să marcheze tranziţia de la prezent la trecut, de la real la ficţiune: „în afară nu erau decât pretexte, reperuri, puncte. înlăuntru: dănţuire de planuri, de forme şi de lumini.” (p. 119) Nu e inutil să observăm că acest joc instabil al memoriei, care îşi strecoară fluxul şi refluxul în realitate până a dizolva hotarele dintre real şi fictiv, se sprijină pe un mecansim proustian. E de altfel singurul lucru care justifică apropierea dintre Joyce şi Proust, atât de des făcută. Fragmentele proustiene nu lipsesc din cartea d-lui Biberi. Acesta bunăoară, în totul caracteristic: „în copilărie mă deşteptam dintr-un coşmar gemând, apoi readormeam pentru a relua firul visului, neîncetat, epuizant, de-a lungul nopţii opace... Când mă deşteptam din somn de plumb rămâneam - câtă vreme? - suspendat şi gâfâit. Ce era? Unde era? Crâmpeie de întrebări, curiozităţi timide, veleităţi turburi... Unde eram? în jur, noapte, întunerec. Ochii erau închişi. Ba nu. Acelaşi întunerec. Privirea e oarbă. Dar unde eram? A da, în pat. Dar de care parte era păretele şi unde eram?” etc., etc. (p. 119-120) Un alt procedeu strict specific lui Joyce şi pe care d. Biberi şi-l însuşeşte cu o fervoare ce ni se pare PUBLICISTICĂ 395 cel puţin de astă dată excesivă, este asociaţia verbală. De foarte multe ori fraza lui Joyce se rupe în două, împiedicată de un cuvânt pe care îl repetă, îl deformează până la onomatopee sau calambur, dând gândurilor o altă direcţie decât cea iniţială. Jocul de cuvinte este în sintaxa lui James Joyce o piesă de resort. D. Biberi nu ignorează acest lucru, pe care îl notează în studiul său din „Revista Fundaţiilor”: „...Joyce trece succesiv la asociaţia neprevăzută şi grotescă, la onomatopee, calambur, creaţie sau di formare verbală...” Conştient de acest procedeu, aşa de limpede observat, d. Biberi îi aplică în Proces de nenumărate ori. Aleg două exemple: „Oameni cari au dormit şi care... eu mă destram şi-mi tremură corpul în convulsie înclinată pe o axă şi ridicată la patrat, scripet cu legi şi tablele legii pe muntele Sinai, Sinaia, Sinagogă, hipnagogă, pedagogă.” (p. 182) „Unde e tot ce simţeam pentru el? Risipit. Unde? S-a cufundat... Am uitat totul? Proces, suferinţe, îndoieli? Şi recunoştinţa?... Avocatul. Strângere de mână acuturată. Mă dezarti... Artichaut. Restaurant, la Gambrinus” etc... (p. 205) Se poate vedea din aceste două exemple cât de simplu funcţionează mecanismul verbal pe care autorul îl adoptează după exemplul marelui său maestru. D-lui Biberi i se poate reproşa faptul de a fi împrumutat direct, fără transpunere, fără modificări, o 396 MIHAIL SEBASTIAN serie de procedee literare străine. Despre valoarea acestor procedee în sine ar fi poate deplasat să vorbim în cadrul acestei cronici. Discuţia ar fi legitimă într-un articol despre Joyce, nu într-o cronică despre d. Biberi. Totuşi, sunt ispitit să spun că experienţa de expresie a lui Joyce îmi pare un artificiu. Un artificiu genial, dar nu mai puţin un artificiu. Arta aceasta pleacă de la o viziune microscopică a vieţii. E ceva aberativ în obsesiile ei. Pierdută în labirintul fracţiunilor de senzaţie, a fracţiunilor de gând, a fracţiunilor de mişcare, ea pierde sensul existenţei. Analitică până la descompunere, disociativă până la pulverizare, ea se destramă într-o căutare fără sfârşit, fără orizont, fără obiect. Cu microscopul nu se poate nici trăi, nici crea. Dar această judecată prea sumară ar trebui complectată. Poate, într-o zi. în ce-1 priveşte pe d. Biberi, să spunem că debutul său este prea mult aservit maestrului, pentru a fi concludent. Dacă Joyce însemnează una din cele mai vaste şi mai profunde experienţe modeme de poezie şi psihologie, repetarea procedeelor sale nu poate constitui un titlu de creaţie. Proces e o carte prea vizibil „făcută”. Sunt însă în această carte calităţi de sensibilitate, de inteligenţă, de subtilitate, o anumită tensiune interioară, o anumită acuitate intelectuală. D. Biberi le-ar putea da o expresie personală dacă s-ar decide să se despartă de tirania lui James Joyce. E un mare maestru, dar tocmai de aceea e un rău maestru. PUBLICISTICĂ 397 „EU NU SUNT AICI DECÂT UN FRANCEZ...” Este poate o bună întâmplare faptul că, venind la Bucureşti, d. Paul Boncour vine în simplu drumeţ, fără niciuna din calităţile oficiale pe care, de-a lungul unei strălucite cariere politice, le-a împlinit. Protocolul are reticenţe pe care prietenia nu le are. Evident, prezenţa d-lui Boncour între noi nu poate fi lipsită de tâlc politic, sunt oameni pe care nimic - nici chiar buna lor voie - nu-i poate smulge din cadrul vieţii publice. Gesturile lor, vorbele lor au, dacă se poate spune, un coeficient de interes general. Există o plenipotenţă la care ei niciodată nu pot renunţa. Actele lor - oficiale sau neoficiale - îşi păstrează mereu o indirectă semnificaţie. Sunt mandate care nu încetează niciodată. D. Boncour exercită în Europa actuală un astfel de mandat, împuternicirea sa e de ordin spiritual înainte de a fi de ordin diplomatic. Dar nu sensul politic al vizitei sale ne preocupă aici, ci mai mult sensul ei intelectual. D. Boncour reprezintă, într-un timp de opresiuni politice şi morale, un spirit de libertate fără de care gândirea, scrisul, sensibilitatea şi arta devin nişte biete iluzii ucise. „Eu nu sunt aici decât un francez...” E un cuvânt de modestie. Dar este şi unul de orgoliu. El e rostit de cetăţeanul unei ţări în care ideea de libertate îşi păstrează întreaga ei forţă activă. Franţa modernă nu poate fi înţeleasă dincolo de această idee, care este însuşi climatul ei moral. O libertate care e acolo un 398 MIHAIL SEBASTIAN principiu de viaţă. O libertate care nu se sperie de excese, căci excesele se anulează ele singure, aşa cum toxinele se anihilează în mod natural într-un organism sănătos. O libertate care nu recurge la expediente, la măsuri de alarmă, la instrumente de panică. O libertate care, înainte de a fi un regim politic, este un regim moral, ale cărui izvoare trec dincolo de Marea Revoluţie şi urcă spre Voltaire şi Montaigne. Ceea ce se întâmplă azi în Europa este incontestabil de domeniul aberaţiei. E o atmosferă de puşcărie, pe care omenirea o suportă desigur, fiindcă resursele ei de răbdare sunt imense, dar din care nimeni nu va putea face o normă de viaţă sănătoasă, firească şi fecundă. Un delir de grandoare istorică, o profunzime de eroi absoluţi, un val de vizionari, metafizicieni şi profeţi întunecă cerul acestui continent bătrân, pradă tuturor intransigentelor, tuturor fanatismelor, tuturor ideilor fixe. O atmosferă de rapt, de vindictă, de teroare îneacă acest timp, care va fi mai târziu un capitol tragic şi comic de istorie modernă. Sunt, în acest ocean de violenţe, câteva insule de demnitate umană în care libertatea, respectul omului, răspunderea faţă de viaţă îşi păstrează greutatea şi sensul. Prima dintre aceste insule spirituale e Franţa. „Eu nu sunt aici decât un francez...” este astfel un cuvânt cuprinzător, care defineşte o atitudine, o mentalitate, o poziţie în faţa istoriei. Rostit de Paul Boncour, acest cuvânt capătă puteri şi înţelesuri multiple. E glasul unui european pentru care Europa n-a fost niciodată o ficţiune diplomatică, ci o realitate PUBLICISTICĂ 399 de spirit e un glas ce străbate frontierele şi vorbeşte în numele unei conştiinţe comune, pe care tratatele n-or fi cunoscând-o, dar care nu există mai puţin. Sunt valori de artă, sunt valori de cugetare, sunt valori de simţire pe care se construieşte o prietenie de spirit europeană, mai organică, mai vie, mai eficace decât rezistenţa vechii lumi, care a pus pe umerii noştri atâtea dezastre, nici azi uitate. Cuvântul d-lui Boncour e un mesaj împotriva acestei lumi vechi. PROIECT DE DISCURS LA SĂPTĂMÂNA CĂRŢII Am găsit aseară, pe b-dul Elisabeta, la o staţie de tramvai, câteva foi, în care, răsfoindu-le, am descoperit nu fără mirare un proiect de discurs. Din text reiese destul de limpede că e vorba de o cuvântare ce trebuia rostită azi dimineaţă la inaugurarea „Săptămânii Cărţii”. Hârtiile au căzut fără îndoială dintr-un buzunar oficial. Cine le-a pierdut - nu ştiu şi mi-a fost greu să aflu. Din cei cinci, zece sau cincisprezece oratori de la Fundaţia Dalles, care anume să fi avut nenorocul de a-şi fi pierdut manuscrisul? Sunt dezolat de această întâmplare şi aş fi fericit ca nenorocosul autor să-şi regăsească la timp în paginile „Rampei” discursul, pentru a şi-l mai putea citi în cadrul programului. Numai cu acest gând facem indiscreţia de a-1 tipări. 400 MIHAIL SEBASTIAN Domnilor, Dacă ar fi cu putinţă să reprezentăm grafic mersul lucrurilor în România în cursul ultimului sfert de veac, dacă ar fi cu putinţă să exprimăm în cifre mergerile înainte şă dările înapoi, pe care viaţa românească le-a cunoscut sub toate raporturile, în toate domeniile, de la 1910 până astăzi, dacă în sfârşit am putea spune cât anume am pierdut şi cât am câştigat în politică, în industrie, în comerţ, în comunicaţii, în şcoală, în agricultură, în tehnică... este sigur că în fruntea acestei socoteli ar sta literatura noastră. Sunteţi aici, domnilor, între scriitori, un neam de oameni fără nicio vanitate, dar cu foarte mult orgoliu. îngăduiţi-le deci să vă spună acest lucru: pe niciun plan de activitate, în niciun fel de muncă nu s-au realizat la noi atât de mari, atât de decisive progrese ca în scrisul românesc. între nivelul literaturii noastre dinainte de război şi nivelul literaturii actuale, există o distanţă pentru care 25 de ani sunt insuficienţi ca s-o explice. Este o deosebire esenţială de ritm, de calitate, de preocupări, de material, de viziune. Nu vorbim de culmi. La 1910 cunoscuserăm de mult fenomenul Eminescu şi fenomenul Caragiale. Dar vorbim de linia generală a vieţii noastre literare, de configuraţia ei, de caracterele ei generale, de posibilităţile ei. Această „linie generală” exprimă în 25 de ani schimbări profunde, schimbări de esenţă şi de structură. Naivă încă, fixată în genuri minore de expresie, confuză, ezitând între o proză cu prea retorice PUBLICISTICĂ 401 preocupări sociale şi o poezie patriotică bine-intenţionată, dar fără valoare de artă, literatura noastră se află încă, în primul deceniu al acestui veac, într-o fază de dibuire, de nesiguranţe, de încercări. Astăzi, în 1935, fără a vorbi de anumite cărţi sau anumiţi scriitori, ci numai de linia de mijloc a vieţii noastre literare, de orizonturile ei, de orientările ei, avem dreptul să spunem că într-un sfert de veac am străbătut etape şi experienţe hotărâtoare pentru fixarea scrisului românesc în valorile timpului de faţă. Domnilor, Ne e îngăduit să ne întrebăm ce ar fi societatea românească dacă toate ramurile ei de activitate ar fi făcut un progres egal. Dacă în 25 de ani politica românească ar fi făcut saltul de calitate, de disciplină şi de creaţie de care a fost capabil scrisul literar românesc. Dacă administraţia noastră, dacă lucrările noastre publice, dacă economia noastră naţională, dacă şcolile noastre, dacă întregul angrenaj de forţe şi instituţii ce alcătuiesc existenţa unui stat ar fi crescut în ritmul creator al literaturii noastre. E o diferenţă de stil, domnilor, între arta noastră literară şi celelalte manifestări publice, o diferenţă de valoare, de putere, de semnificaţie, care ne măguleşte ca scriitori, dar ne întristează ca români. Avem curajul, dar şi obligaţia de a spune că literatura românească de azi nu este contimporană cu politica noastră de azi şi nici cu economia noastră şi nici cu şcoala noastră. Sunt între ele decenii de evoluţie. Literatura este la alt stadiu, în altă fază, la altă etapă. Ea este în alt timp. 402 MIHAIL SEBASTIAN E un lucru cu atât mai miraculos cu cât, fiind cea dintâi prin valoarea ei, este cea din urmă prin regimul la care e supusă. Bugetul statului nu cunoaşte munca literară. El protegueşte vânzarea cerealelor şi bine face. Protegueşte fabricarea hârtiei proaste - şi rău face. Sume imense se pierd în neant pentru o seamă de abstracţii moarte, pe care nimic nu le va scoate din sterilitatea lor eternă. Nu vom socoti cât cheltuieşte în proporţie statul român pentru scriitorii de cărţi şi cât pentru fabricanţii de gheaţă artificială. Nu se cuvine să facem o asemenea socoteală într-o zi de sărbătoare. Dar scriitorii de cărţi au o foarte puternică răzbunare: răzbunarea de a scrie cărţi, care singure vor rămâne dintr-un timp plin de inutilităţi gălăgioase. Domnilor, Sărbătoarea aceasta e o ciudată sărbătoare. Ea cinsteşte cu o floare şi cu un cuvânt regal o muncă de oameni singurateci, care au avut fantezia de a se sorti de bunăvoie unei vieţi ştiută dinainte foarte grea. Nimeni dintre noi nu are dreptul de a se plânge, căci nimeni nu a fost silit să scrie poezie şi romane, în loc de a scrie manifeste electorale. Alegerea profesiunii este o chestiune de libertate personală. Această alegere trebuia plătită. Nu vom cere deci nici protecţie fiscală, nici organizare profesională, nici pensii pentru scriitorii bătrâni şi bolnavi, nici case de odihnă pentru vacanţele scriitorului sărac. Nu vom cere decât un singur drept: acela de a spune astăzi, în această zi, care este o zi a cărţilor, că PUBLICISTICĂ 403 singurul lucru mare, curat şi esenţial din câte se întâmplă astăzi, nu se află nicăieri altundeva decât aici. Acesta e textul găsit. îl publicăm fără a şti dacă tonul său răspunde sau nu caracterului oficial al serbării Fundaţia Dalles. Şi îl mai publicăm, declinându-ne responsabilitatea noastră de simpli reproducători. MICI ŞI MARI REVOLUŢII LA ZIUA CĂRŢII Publicam în „Rampa” de duminică un „proiect de discurs”, care mi se părea atât de subversiv, încât nu cutezam să-l înfăţişez decât cu scuza de a-I fi găsit pe stradă. Aveam impresia că, rostit cu adevărat la Fundaţia Dalles, de /Ziua Cărţii^ un asemenea discurs ar provoca panică. M-am înşelat, şi nu vă pot spune cât de mult m-am înşelat. S-au spus acolo lucruri nemăsurat mai grave, pe un ton nemăsurat mai decis. O clipă am avut cu toţii teama că jachetele oficiale de faţă se vor sufoca sub valul adevărurilor neprotocolare ce cădeau unul după altul. Trebuie să o spunem limpede, căci acesta a fost sentimentul tuturor, prieteni sau adversari: discursul prezidentului scriitorilor români a fost un act de revoluţie. Niciodată nu se vor fi spus, la o solemnitate oficială, în faţa regelui şi a guvernului, atât de tari lucruri. Nimic convenţional în această cuvântare, 404 MIHAIL SEBASTIAN nimic atenuat, nimic ascuns. Nicio ezitare, nicio timiditate. Dl. Condiescu a găsit accente şi formule, care îl făceau nu mandatarul statuar al scriitorilor - ceea ce este puţin lucru - dar purtătorul de cuvânt al unui suflet unanim. Aplauzele care îi însoţeau fiecare frază transformau acea cuvântare într-un glas plebiscitar. El spunea regelui tot ce se ascunde sub acele flamuri festive ale „Zilei Cărţii”. El vorbea despre condiţiile sălbatice ale muncii literare. El vorbea despre situaţia umilitoare a scriitorului pe scara socială. „La noi nu putem dovedi încă scriitor care să trăiască ca orişice meşteşugar, din agonisita meşteşugului...”, „Revistele noastre sunt susţinute cu baloane de oxigen. Literatura ţării româneşti, cu tot trecutul glorios, nu şi-a dobândit locul care i se cuvine...”, „Meşterii noştri au minunat meşteşug, au scule, dar n-au odihnă. Ei nu pot cerşi. Săraci în haine negre”. Cuvântarea aceasta a avut un rezultat practic imediat. Se poate spune că în clipa aceasta Căminul scriitorilor este înfăptuit şi că pe terenul acordat de primăria Capitalei este sigur că vom avea o clădire demnă de o societate a scriitorilor. Darul suveranului - două milioane de lei -, căruia i s-au alăturat imediat alte daruri, a făcut posibilă această faptă. Nu este însă rezultatul cel mai însemnat al zilei de duminică. îndrăznesc să cred şi să spun că a avea un palat este un lucru de ordin secundar. Cel mult am scăpat de o prea veche grijă şi ne vom putea îndrepta atenţia spre alte obiective. însemnătatea discursului rostit de preşedintele S.S.R.-ului stă însă cu deosebire în valoarea lui de PUBLICISTICĂ 405 gest, în semnificaţia lui ca atitudine. A fost un act de sinceritate. A fost un act de curaj deplin. Politica noastră scriitoricească a fost multă vreme o politică de mici laşităţi evazive. Supremul nostru gând era să nu-i supărăm pe „cei mari” şi să ne punem bine cu guvernul. „Banchetul” era unicul nostru act de energie. Discursul de duminică al d-lui Condiescu marchează o schimbare totală de orientare. Tonul său sincer, direct, oarecum brutal în sinceritatea lui, este prin el însuşi un întreg program. Nu cred că exagerez spunând că a fost un moment de revoluţie. ...Şi n-a fost singurul. D. doctor Angelescu, ministrul Instrucţiunii, după o ineficace şi regretabilă expunere despre „cartea sănătoasă” şi „cartea imorală” (vechi şi în veci nelecuite prejudecăţi pedagogice), ne-a făcut senzaţionala surpriză de a se ridica - închipuiţi-vă! - împotriva trustului hârtiei. Nu e senzaţional? Un ministru, un ministru liberal! Dar noi ştiam că „Letea” este o afacere delicată, cu acţiuni, cu cointeresări, cu interese complexe... Am suferit ani de zile un regim inacceptabil, am avut cea mai scumpă şi mai proastă hârtie din lume, am fost obligaţi să vindem o carte literară scumpă, inaccesibilă marilor mase - şi toate acestea de ce? Pentru că hârtia era o afacere „tabu”. Astăzi, guvernul însuşi, guvernul liberal în persoană ne anunţă sfârşitul acestui sinistru bir pe care cartea noastră l-a plătit ani şi decenii. „...scumpetea hârtiei, de două ori mai costisitoare ca în streinătate - ea reprezentând cam 406 MIHAIL SEBASTIAN 40-50% din preţul de cost necesar pentru tipărirea unui volum. Acestei situaţii i se datoreşte faptul dureros că sunt atât de puţini scriitori cari pot trăi de pe urma muncii lor”. Spune acest lucru d. doctor Angelescu. Nu vi se pare că e şi aici un fel de revoluţie? Şi mai sunt vreo câteva... Le vom discuta, cu voia dumneavoastră, mâine. BASMUL CU MORALA PUBLICĂ Din nou s-a vorbit duminică despre morala în artă, despre cartea sănătoasă, despre literatura indecentă, despre conruperea sufletelor fragede etc., etc., etc. E un subiect inevitabil. Suntem la a treia serbare a cărţii şi, de fiecare dată, reprezentanţii oficiali ai culturii de stat - guvernul şi Academia -revin la acelaşi vechi cântec. E un subiect solid, răbdător, rezistent, care suportă discursuri în serie şi nu se mai termină. D. doctor Angelescu a cerut sancţiuni împotriva cărţilor literare îndrăzneţe, care pătrund în şcoală şi sustrag atenţia bieţilor şcolari de la geografie şi matematici. Din punctul său de vedere, d. Angelescu are dreptate. D-sa este pedagog. Şi pedagogia nu s-a împăcat niciodată cu literatura, căci ar trebui să se împace cu Baudelaire, cu Dostoievski şi cu Lawrence, ceea ce nu este posibil. PUBLICISTICĂ 407 Dar, după câte ştim noi, săptămâna aceasta este a cărţii, nu a pedagogiei. Moralismul ministerial s-ar fi încadrat mult mai bine în săptămâna mamei, a copilului sau a laptelui... Dacă d. ministru a fost numai puţin deplasat, d. Mrazec, reprezentant al Academiei Române a fost întristător. Este de neînţeles cum un intelectual, reprezentând o asociaţie de intelectuali, îşi poate asuma ingrata sarcină de a vorbi împotriva cărţilor. Căci aceasta a făcut venerabilul academician. A cerut sancţiuni împotriva cărţilor aşa-zise imorale, în favoarea cărţilor care îmbărbătează virtuţile cetăţeneşti. Criteriul este atât de ţeapăn încât, potrivit lui, poet nu este Tudor Arghezi (în opera căruia se găsesc accente de patetic sensualism), ci d. Stelu Tricolor, patriot integral. E de neînţeles că se mai pot astăzi invoca puncte de vedere atât de rudimentare, atât de improprii artei şi literaturii. Cu atât mai de neînţeles cu cât cel care le invocă este un academician, iar în biblioteca Academiei trebuie să fie câteva sute, dacă nu câteva mii de volume de critică şi estetică din care d. Mrazec ar fi putut afla că problema raporturilor dintre morală şi artă este mult mai subţire şi mai complexă decât soluţiile brigăzii de moravuri. E un punct de vedere poliţist în artă şi cel puţin de „ziua cărţii” s-ar fi cuvenit să fim scutiţi de ravagiile lui. Odată pentru totdeauna ar trebui să se înţeleagă că arta şi morala sunt două lucruri net distincte, fără niciun raport posibil. Criteriile lor sunt deosebite, planurile lor sunt străine, legile lor îşi sunt reciproc indiferente. Operele nu sunt morale şi imorale, ci MIHAIL SEBASTIAN numai bune şi proaste. Atât. Unde vorbeşte arta, acolo tace morala. Este, în structura însăşi a faptului de artă, o lumină purificatoare, oricare i-ar fi materialul, pudic sau impudic, brutal sau delicat. Pedagogii n-au aici cuvânt. Iar împotriva pornografiei, - pe care noi o detestăm mai profund şi mai puternic decât guvernul sau Academia, căci indignarea noastră este critică, nu moralistă - împotriva pornografiei există o armă mai sigură şi mai crudă decât toate celelalte: timpul. Timpul, care nu iartă nicio trişare, nicio lipsă de sinceritate, nici o impostură. Timpul, care alege precis şi pedepseşte fără ezitare. A fost cineva la Ziua Cărţii care a spus destul de limpede aceste lucruri. A fost cineva care, împotriva moralismului obtuz, a afirmat primatul artei. Acest „cineva” a fost Regele. El a vorbit ca un scriitor, apărând autonomia literaturii şi independenţa ei faţă de pedagogie. Refuzând să-i urmeze pe calea prejudecăţilor moraliste, Regele a reprezentat în discursul său o poziţie critică. Singura valabilă. „La fiecare dintre aceste serbări se ridică veşnic problema, aş putea să zic, a moralei în artă, problema care, de la cei mai vechi filozofi şi până în zilele noastre, a fost veşnic discutată, dar niciodată rezolvată”. E clar, nu-i aşa? Şi este şi mai clar dacă ne amintim cuvintele regale de anul trecut, în aceeaşi problemă: „Nu e locul să discutăm aici dacă arta este pentru morală sau arta este pentru artă; acesta e un lucru pentru libera conştiinţă a fiecăruia”. PUBLICISTICĂ 409 Iată o declaraţie care valorează cât un program, în căminul pe care se pregătesc să şi-l clădească, scriitorii ar trebui să graveze aceste cuvinte regale pe frontispiciu. Ele sunt un apel la libertate. TUDOR ARGHEZI: CĂRTICICĂ DE SEARĂ Sunt câteva cărţi ce ne sunt cu deosebire scumpe, din cele apărute săptămâna ce trecu, şi alegerea ne-ar fi foarte grea, dacă între ele nu s-ar găsi o carte cu poeme. Poemul are locul întâi. Astfel, ezitarea noastră între Şantier de Mircea Eliade şi Logodnicul de Hortensia Papadat-Bengescu, între Subiect banal de Benador şi Ambigen de Octav Şuluţiu este învinsă de bucuria, între toate mai mare, de a întâmpina cartea de poezie a d-lui Tudor Arghezi. Nu este numai o îndatorire critică. Este şi un fapt festiv, căci poezia, atât de rar primită în această cronică asaltată de romane, nu rămâne mai puţin preferinţa noastră cu mult cea dintâi. Dar o carte cu versuri de Arghezi este, înainte chiar de a o deschide, o emoţie ce merită şi imprudenţa de a scrie despre ea numai patru zile de la apariţie. Căci, incontestabil, o imprudenţă este. S-ar cuveni să le dăm acestor poeme timpul de a-şi clarifica înţelesul şi de a-şi fixa singure locul în cadrul operei argheziene, la dreapta Cuvintelor potrivite şi a Florilor de mucigai. S-ar cuveni să lăsăm între noi şi prima noastră lectură distanţa ce precizează şi verifică. 410 MIHAIL SEBASTIAN Dacă înfruntăm totuşi toate riscurile unei cronici imediate nu o facem decât în nădejdea de a ne mai întâlni cândva cu această „cărticică de seară”, cândva când ne vom decide să privim din faţă întreaga operă a d-lui Arghezi, într-un studiu de ansamblu, studiu ce rămâne unul din cele mai scumpe proiecte critice ale noastre. Până atunci ne vom mulţumi să răsfoim volumul recent apărut şi să transcriem câteva versuri. Este, vă previu, mai mult o prezentare decât un comentar. Cărticica de seară este un album de 23 de poeme, în care regăsim marile accente ale artei argheziene, dar şi micile ei jocuri. O carte minusculă, care începe în graţios, în amănunt, în glumă şi trece apoi neaşteptat în vis şi transfigurare: O carte pentru buzunar O carte mică, o cărticică, (p. 7) Poetul îmi defineşte dintru început, cu simplicitate, puţinele ambiţii ale cântecului său: Măcar câteva crâmpeie Măcar o ţandără de curcubeie. Măcar niţică scamă de zare, Niţică nevinovăţie, niţică depărtare... E aici o artă poetică uşoară, aeriană, făcută din delicate jocuri, din atingeri abia sensibile de clape. Este ceea ce aş numi elementul de candoare al poeziei argheziene. Elementul ei de umor. Este ceea ce o înclină spre copii, spre gâze, spre firul de iarbă, spre un univers mărunt de senzaţii mici, de imagini microscopice, de jocuri infime. PUBLICISTICĂ 411 Dacă ne e îngăduit să refacem tabla de materii a volumului şi să grupăm poemele, nu în ordinea fixată de poet, ci după înrudirea lor lirică, aşa cum o bănuim noi, vom strânge laolaltă bucăţile De Paşti (p. 19), Miere şi ceară (35), Fabulă (3), Vaca lui Dumnezeu (47), Domniţa (51) şi Ghicitoarea (25). Toate au aceeaşi uşurinţă de joc, de glumă, de cântec, ce trece ca o lumină deasupra lucrurilor. îngeri, gândaci şi copii se îmbulzesc în aceste poeme, în care o zoologie îndrăzneaţă, o botanică fantezistă şi o meteorologie originală creează o lume privită parcă printr-un ochean. Două poeme îşi prelungesc dincolo de acest ciclu graţios ecoul lor, făcând o neaşteptată trecere spre gravitate. E poemul Maica Scintila (p. 31) şi glumeaţă Zăbavă (p. 55), aceasta din urmă ascunzând în ultima strofa o tristeţă ce nu vrea să se rostească întreagă. Cât despre Maica Scintila, după ce ni se prezintă în câteva linii foarte graţioase, ezitând într-un zâmbet neisprăvit, în cele trei versuri din urmă, se umbreşte brusc ca sub o aripă de dramă ce trece: ... Maica Scintila îngheaţă La uşa şcolii de o viaţă, Descuie şi încuie, deschide şi închide Cu chei palide şi livide. Cunoaşte toate domnişoarele mititele Care poartă pe Hristos între mărgele Şi pe cele ce s-au măritat. Cu diplomă şi certificat. Maica mai descuie uşa din coridor Fetelor fetiţelor. 412 MIHAIL SEBASTIAN Maică tristă, maică suavă, Eşti bolnavă De seninătate şi slavă. Sunt în Cărticica de seară câteva poeme de iubire, risipite între jocurile pentru copii. Ele nu păstrează strigătele de foc ale eroticei argheziene. Nimic întunecat, nimic beaudelairian în cântecul lor. Dacă e să indicăm oarecare echivalenţe, vom recunoaşte mai degrabă pasul bătrânului nostru Francis Jammes, cu care pateticul Tudor Arghezi are unele accente comune de pace şi simplicitate bucolică. Este de astă dată o poezie de iubire casnică, familiară, împăcată, fără acele dungi de îndoială şi nelinişte ce tulbură de obicei cântecul arghezian de dragoste. însăşi senzualitatea, atât de tragică altădată în tensiunea ei, este aici odihnită, limpede şi castă. Este ceva solemn în apropierea iubitului de iubită. Un sentiment de participare a plantelor şi a dobitoacelor la iubirea lor îi dă acestei iubiri o aureolă de ceremonie. Ar trebui citat întreg ciclul, sau, ca să fim exacţi, toate poemele pe care, cu de la noi putere, le grupăm în acest ciclu: Haide (p. 63), Logodna (75), Mirele (79), Ingenunchiare (83), Mireasa (87), Căsnicie (91). Voi opri însă, pentru a indica tonul solemn şi totuşi înfiorat de sensualitate pastorală, voi opri acest final de cântec: Voi ridica viţele fragede, cu ghimpi de mărăcine Ca nişte omizi lungi lipite de tine PUBLICISTICĂ 413 Te voi strecura ca printr-o plasă, Dândfoile şi umbra deoparte Cum ai făcut şi tu în carte, Mireasă! După ce te voi fi trecut şi apărat De fiarele mici, de gâzele de un carat, De şarpe, de lanţuri şi de metale Vegetale, O să mă laşi să-ţi pui inele de mâini, brăţări de picioare Şi alte veştminte dogorâtoare. (p. 88) între aceste poeme - unele de simplă şi graţioasă joacă, altele de iubire calmă şi deplin împăcată - se află, înşelător ascunse, câteva cântece tragice, din cea mai tragică tristeţe argheziană. Nu e locul să definim aici acel sentiment de năruire, de destrămare, de moarte, care alternează în lirica d-lui Arghezi cu seninătatea şi umorul. Nu vom încerca să înţelegem aici prin ce joc sufletesc ascuns poezia d-sale poate trece de la Creion la De-a v-aţi ascuns. Este, cred, una din cheile esenţiale ale fenomenului poetic arghezian şi ne rezervăm dreptul de a încerca s-o dezlegăm în viitor. De-ajuns să spunem că în această „carte mică, o cărticică” caut câteva insule sufleteşti în care senzaţia morţii, a singurătăţii, a trecerii dincolo, capătă o expresie unică. Ora zece (p. 9), Mă uit (13), Ploaie (25), Cântec de fluier (57), Ora târzie (65) şi Transfigurare (p. 69) fac în acest sens un grup unitar de tonalitate şi, cu excepţia poemului Ploaie, care nu-mi place în chip deosebit, toate celelalte mi se par 414 MIHAIL SEBASTIAN printre cele mai frumoase lucruri datorite d-lui Arghezi. Mă uit în cer, mă uit în pământ. M-am întrebat cine sunt. Gânduri se duc, vin. Din vânt, din senin. Ca nişte păsări rotunde. încotro? De unde? Glasuri mă strigă cu nume străine. M-aţi chemai pe mine? Sunt eu cel căutat? Mi se pare că vântul s-a înşelat. Veche incertitudine care dizolvă conştiinţa însăşi despre viaţă, veche senzaţie de desfacere, de pierdere, de neant. Ea capătă în acest volum o simplicitate care este a morţii. Cărticica de seară cuprinde un poem, care -între toate - e o mare flacăre liniştită. îi spune Transfigurare. Nu-1 transcriu, pentru că ar fi nepios. îl veţi ceti însă neapărat, dacă iubiţi poezia. „CARTEA ROMÂNEASCĂ” Sunt câţiva ani de când mă lupt cu venerabila „Cartea Românească”. „Mă lupt” este evident un cuvânt exagerat, căci forţele sunt inegale. „Cartea Românească” este o instituţie bogată, cu milioane multe, cu clădiri imense, cu sucursale fără număr, cu acţiuni prospere, cu acţionari influenţi... Eu nu sunt decât un scriitor. Când trec pe Bulevardul Elisabeta şi ridic ochii spre această PUBLICISTICĂ 415 superbă construcţie cu multe etaje am un sentiment de respectuoasă descurajare. Cum să polemizezi cu un block-housel Pe cine să zgudui din indiferenţă, din somn şi din lene în această casă, în care se află ascensoare, telefoane, birouri, arhive, direcţii, subdirecţii şi secretariate, dar nu se află niciun om, nicio inteligenţă, nicio iniţiativă? Pe cine să faci răspunzător de descompunerea intelectuală a celei mai mari case româneşti de editură? Cui să-i ceri o schimbare de atitudine, de organizare, de criterii? Un mare pustiu se ascunde sub această firmă, care ştie Dumnezeu de ce s-o mai fi chemând „Cartea Românească”. între mingii de football, vase de bucătărie, maşini de călcat, plăci de gramafon, pălării de damă şi cremă de ghete, cartea - biata de ea - şi-a pierdut de mult, în prăvălia de pa Bulevardul Elisabeta, drepturile. Din punct de vedere comercial o fi o bună socoteală. Ea îi priveşte exclusiv pe acţionarii şi directorii întreprinderii. Dar „Cartea Românească” este prin numele ei o instituţie de cultură, iar prin trecutul ei un serviciu de interes public. Dacă ea s-ar numi în loc de „Cartea Românească”, Bicicleta automată sau Gramofonul modem, sau Gheata solidă, sau Mingea de tenis, soarta ei ne-ar fi total indiferentă. Dar cu numele pe care îl poartă, „Cartea Românească” are îndatoriri pentru care suntem în drept a-i cere socoteală. Am facut-o adesea şi cu deosebire în două scrisori deschise, pe care i le adresam în 1932 - prin „Cuvântul” - profesorului 1. Simionescu, membru în comitetul de lectură al editurii. Dar ce poate face un mare profesor şi un 416 MIHAIL SEBASTIAN mare om de cultură acolo unde director intelectual este tânărul Menny Toneghin? Hotărât lucru, nimeni nu va readuce spiritul în magazinul acesta universal, de unde el a dispărut irevocabil. Am ascultat de aceea cu surprindere, cu nedumerire, cu îndoială cuvântarea pe care d. N. Ionniţiu, directorul general al zisului magazin, a ţinut-o în faţa suveranului la „Ziua Cărţii”. în ce calitate cuvânta d-sa? „Cartea în genere şi cartea literară îndeosebi se poate spune că şi-a găsit locul cuvenit în interesul şi simpatia tuturor... Suntem prin urmare în plin progres şi sperăm ca în fiecare an să putem urca câte o treaptă nouă spre culmile ce ne sunt rezervate în viitor”. Nu s-ar spune, cetind aceste declaraţii festive, că d. Ionniţiu este un umorist? Discursul său, pentru a-şi căpăta întreaga forţă intelectuală, trebuie confruntat cu lista cărţilor editate de „Cartea Românească” anul acesta. Numai astfel vom înţelege care este „plinul progres” pe care îl sărbătoreşte d-sa şi care sunt „culmile” pe care ni le anunţă în viitor. lată câteva din marile opere literare apărute în 1934-1935 în editura d-lor Ionniţiu şi Toneghin: 1. Nunta Lizetii, roman de Take. 2. Mazuru. Nuvele de Horia Miclescu. 3. Răspântia lui Mefistofele. Roman de Gh. Gh. Dumitrescu. 4. Ghiare. Roman de Remus Dumitrescu. 5. închinare. Poeme de Adalbert Sukup. 6. Poezii de Const. Alex. Mironescu. 7. De pe pragul morţii de T. D. Radu. PUBLICISTICĂ 417 Dacă vi se pare o glumă, controlaţi. Veţi găsi în librării, purtând numele „Cărţii Româneşti”, numele ei şi deci girul ei moral, recomandaţia ei critică, prestigiul ei intelectual, veţi găsi Nunta Lizetii şi Răspântia lui Mefistofele şi Mazuru şi Ghiare şi închinare. Veţi afla că romancierul „Cărţii Româneşti” este domnul Take (scurt şi conchis: Take! şi nimic mai mult). Veţi afla că poetul „Cărţii Româneşti” este d. Adalbert Sukup. Editura care poartă glorioasa moştenire a „Minervei”, editura lui Alecsandri, a lui Coşbuc, a lui Caragiale, a lui Slavici, editura tuturor clasicilor noştri a ajuns să-l tipărească pe d. romancier Take şi pe d. poet Const. Alex. Mironescu. Editura lui Mihail Sadoveanu şi a lui Liviu Rebreanu este azi editura d-lui T. A. Radu, prozator şi a d-lui Sukup, poet. Acestea sunt „culmile” pe care ne cere d. Ionniţiu prin discursul său festiv să le aplaudăm azi şi să le aşteptăm în viitor. E penibil. E cu atât mai penibil cu cât, dincolo de zidurile „Cărţii Româneşti”, 0 literatură activă, tânără, diversă, cu posibilităţi mereu mai largi, cu orizonturi mereu schimbate, dă acestor din urmă ani un ritm demult necunoscut scrisului nostru. De la această febrilă mişcare creatoare, „Cartea Românească” lipseşte. Nimic din ce s-a făcut în domeniul literar în ultimii ani, nimic nu 1 se datoreşte. Nicio carte mare. Niciun autor nou. Operă absentă, absorbită de vânzarea articolelor de sport, comercializată până la absurd, din ce în ce mai bogată şi din ce în ce mai insensibilă la vechile sale ambiţii intelectuale, „Cartea Românească” a rămas definitiv în afara culturii româneşti, pe care nu 418 MIHAIL SEBASTIAN o serveşte cu nimic, dar o jigneşte anual sub orice nivel, sub orice aşteptare. Foarte rar, cu un strigăt ultim de disperare, încearcă să-şi scoată capul în lume o carte de Sadoveanu, dar valurile de maculatură ale d-lor Take, Radu şi Sukup o înving prin cantitate. Dar, între timp, bieţii noştri clasici, de la Alecsandri la Caragiale, suferă şi ei sub regimul tânărului Toneghin o soartă egală. Dar acesta e un alt capitol şi îi rezervăm o cercetare specială. A FI BUCUREŞTEAN Bucureştii sunt un oraş mare. E un lucru pe care l-am aflat în parcul Carol, privind acele admirabile hărţi reliefate, care deschid sub ochii noştri un peisaj de avion. Este sentimentul dominant, unic, optimist cu care am plecat de acolo: sentimentul că trăiesc într-un oraş mare. Aveam senzaţia că în jurul meu s-au lărgit nişte hotare, pe care le simţeam înainte înăbuşitor de apropiate. „A Fi bucureştean” este o calitate ce trebuie în anumit sens revizuită. Expoziţia din parcul Carol ne dă o mână de ajutor pentru această revizuire. Bucureştii se rezumă pentru noi la un cerc foarte îngust şi se întind pe o suprafaţă foarte mică. Fiarta noastră nu cuprinde decât câteva edificii publice, câteva teatre, câteva cafenele, câteva restaurante. Aceasta e toată capitala. Acesta e oraşul pe care îl locuim. PUBLICISTICĂ 419 Suim şi coborâm treptele ministerelor, ne îmbulzim în Palatul de Justiţie, ne vedem la premierele de la Naţional sau Regina Maria, ne întâlnim la cinematografe când se schimbă programul, răsfoim o carte într-o librărie, schimbăm un cuvânt la Capşa sau la Corso, ne zâmbim vineri seara la simfonie, ne salutăm uneori la Colonade, la Vişoiu, la Continental, la Modem... Şi pe urmă? Pe urmă, nu mai e nimic. Asta e toată viaţa bucureşteană. Aceeaşi oameni, aceleaşi figuri, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi manii. Cu ochii închişi vei putea spune pe cine vei întâlni la teatru, la minister, la restaurant. Sunt în totul câteva sute de bărbaţi şi femei, care fac acelaşi lucru, se preocupă de aceleaşi istorii, cunosc aceleaşi evenimente, şoptesc aceleaşi mistere. Circulă cu toţii pe o suprafaţă de o mie de metri pătraţi, în care nu-şi dau seama că sunt închişi, ei între ei, ca într-un invizibil ţarc. îşi cunosc hainele, cravatele, ghetele, pălăriile, umbrelele, preferinţele de mâncare, superstiţiile, amorurile... într-un oraş în care trăiesc şi prin care trec aproape un milion de oameni, există câteva sute care populează inevitabil Calea Victorei. Şi aceasta se cheamă „a fi bucureştean”. Este o existenţă provincială, de cel mai strâmt cadru provincial, cu o înşelătoare sclipire de vioiciune, de grabă şi de variaţie, dar în fond de o mediocritate şi de o monotonie fără scăpare. îţi dai seama de acest lucru privind imensele hărţi şi planşe din parcul Carol. Ele restabilesc dimensiunile oraşului. Ele îţi redau conştiinţa de a fi locuitorul unei mari cetăţi în plină viaţă. Cartiere noi, străzi 420 MIHAIL SEBASTIAN necunoscute, fiindcă ori sunt prea vechi, ori sunt prea recente, bulevarde ieşite în câţiva ani de sub pământ, colţuri şi pieţe cu pomi, cu clădiri mari, cu tramvaie, totul pare ridicat de un regizor abil pentru un film de cinematograf. îţi vine greu să crezi că, în mai puţin de zece ani, un oraş îşi poate schimba aşa de mult nu numai înfăţişarea, dar chiar geografia. Căci, de geografia Bucureştilor e vorba. O geografie pe care o simţi plastică, vie, capabilă de mari transformări, de mari îndrăzneli, căutându-şi mereu formele cele mai adecvate şi izbutind să le degajeze dintr-un material atât de inert şi de confuz ca al vechilor Bucureşti. Oraşul acesta a crescut multă vreme orbeşte, la întâmplare, dezordonat, când îmbulzindu-se peste măsură în anumite puncte, nu de circulaţie, ci de adevărată sufocare, când risipindu-se cu o indolenţă rurală spre margini. De câţiva ani lucrurile s-au schimbat, şi impetuoasa forţă de creştere a Capitalei şi-a găsit punctele cardinale. Fără să-şi atenueze întru nimic ritmurile de progresie, oraşul şi-a găsit anumite ritmuri directoare, anumite orientări largi. E reconfortant să priveşti planul general de sistematizare al Bucureştilor. înţelegi de acolo că nimic din ce se face şi se creează în jurul nostru nu este stingher şi că totul, ultima casă ce se ridică, ultimul pom ce se plantează intră într-un ansamblu de eforturi şi victorii. înţelegi că oraşul acesta al nostru, care trăieşte dintr-o imensitate de fapte individuale, este totuşi o realitate organică, unitară, cu un suflet propriu, ce trece deasupra noastră a tuturor şi ne cuprinde pe toţi. N-am reflectat niciodată cât e de frumoasă expresia „arteră de circulaţie”. Cuvintele uzuale se PUBLICISTICĂ 421 tocesc repede şi nu stă nimeni să le prindă înţelesul originar, demult atrofiat. Ce cuvânt frumos totuşi! El exprimă aşa de direct, aşa de puternic viaţa unui oraş, funcţiunile lui de nutriţie, de circulaţie sanguină. E o bătaie de puls în acest cuvânt. O bătaie de puls pe care n-am auzit-o decât acum întâia dată, numărând pe harta reliefată a Bucureştilor viitori marile căi ce se vor tăia de-a lungul oraşului - căi ce nu sunt simple proiecte abstracte făcute cu echerul şi rigla pe planşă, ci le simţi răsărite în chip firesc din legea intimă a acestei mari fiinţe, care trăieşte, respiră şi naşte cu o spontaneitate unică. Oricât am fi de sceptici, oricât am fi de descurajaţi, nu se poate să nu ne bucurăm de frumoasa lecţie pe care ne-o serveşte expoziţia Capitalei. „A fi bucureştean” devine un sincer orgoliu. LE TEMPS DU MÉPRIS Noul roman al lui André Malraux întrerupe oarecum marea linie a Cuceritorilor şi a Condiţiei umane. Literar vorbind, această nouă carte este prin dimensiunile ei mai puţin decât un roman. Iar ca semnificaţie socială - punct de vedere obligatoriu când e vorba de Malraux - ea rămâne cu mult în urma celor două cărţi anterioare, tocmai din cauza materialului de viaţă foarte redus pe care îl utilizează. Le Temps du mépris ar putea fi replica europeană a Condiţiei umane. Un episod german al 422 MIHAIL SEBASTIAN contrarevoluţiei pe care, cu doi ani în urmă, André Malraux o studia în extremul orient, iar astăzi o studiază dincolo de Rhin. Ciang-Hai-Sek îşi găseşte în Europa o variantă destul de originală in Adolf Hitler. Iar represiunea hitleristă seamănă destul de bine cu represiunea chineză, nu atât (sau nu numai) prin autorităţile ei, cât mai ales prin funcţiunea ei politică. Paralela e lesne de stabilit. Malraux putea deci, fără să forţeze lucrurile, să scrie în Le Temps du mépris un capitol german al neuitatei Condition humaine. Până la un punct, lucrurile aşa se şi întâmplă şi, cetind primele pagini din Le Temps du mépris, ai impresia că te afli în continuare de lectură. Kassner, eroul cărţii, e un tip din familia lui Garline şi a lui Kyo. Dacă Les conquérants ni l-au dat pe Garine (admirabil şi complex om, pe care personal îl prefer dintre toate personajele lui Malraux), dacă La condition humaine ni l-a dat pe Kyo, Le Temps du mépris părea să creeze în Kassner încă un tip de revoluţionar din această galerie de oameni trişti, frenetici, neliniştiţi, împărţiţi între spiritul de aventură şi un tragic sentiment de frăţie cu marile mulţimi („marile mulţimi” nefiind pentru ei o noţiune vagă şi abstractă, ci dimpotrivă, o prezenţă vie, caldă, carnală). Kassner, căruia îi bănuiam de la întâia pagină aceleaşi resurse de sensibilitate şi patetism, nu are însă timpul să şi le contureze. Nici pe departe nu are el profunzimea şi complexitatea interioară a marilor eroi din opera lui Malraux. E mai mult o schiţă fugară decât un portret complet. Drama lui are ceva episodic. PUBLICISTICĂ 423 De altfel, întreaga carte nu este altceva decât un episod. Nu regăsim aici acele întretăieri de planuri, care făceau ca în La condition humaine să fie implicate atâtea existenţe, atâtea tragedii, atâtea fascicule de oameni şi de interese, toate aglomerate într-un val unanim de viaţă. Este în Le Temps du mépris ceva liniar. Povestea nu are ocoluri, nu are planuri multiple, nu are bifurcări. Schema ei e simplă şi sumară. Schema de nuvelă. Anecdota întreagă, fără nicio omisiune, încape într-un rezumat de câteva rânduri. Ea cuprinde evaziunea comunistului Kassner dintr-o închisoare hitleristă şi fuga lui cu avionul la Praga, unde se întâlneşte cu soţia şi copilul lui. Atât. Câteva detalii întregesc acest prea redus schelet de nuvelă. Fără îndoială Le Temps du mépris este o excelentă lectură. Regăseşti aici acel ciudat freamăt tragic al tuturor cărţilor lui André Malraux, „ciudat” fiindcă aliază unui sentiment de cataclism nu ştiu ce febră ascunsă, nu ştiu ce fior liric, învăluitor, larg, viril. Este o tristeţe fără iluzii, dar nu fără puncte de sprijin. Un suflu de mândrie, de curaj, de nobleţe -fără însă nimic retoric - trece peste toate dezastrele. Toate acestea sunt desigur prezente în Le Temps du mépris, dar cadrul prea restrâns al cărţii nu le lasă să capete sumbra grandoare pe care o cunoscusem altădată. Era în Les conquérants şi în La condition humaine un element documentar apreciabil. Revoluţia şi contrarevoluţia chineză nu erau acolo romanţate fantezist, ci surprinse în mecanismul lor intim, în jocul esenţial al forţelor angajate. Lectura acestor două cărţi suplinea un reportaj sau un studiu. 424 MIHAIL SEBASTIAN Extremul Orient îşi simplifica peisajul politic fără să-l trădeze. Le Temps du mépris nu ne spune nimic nou despre noua Germanie. Regimul închisorilor şi al lagărelor de concentrare îl cunoaştem din atâtea mărturii directe. Malraux adaugă însă atrocităţii, semnificaţia tragică pe care un reporter nu o poate indica. E de remarcat tonul reţinut, sever pe alocuri, cu care sunt povestite umed, rece, precis ororile închisorii. Este o voluntară reprimare în faţa durerii, o putere de a observa cu obiectivitate, dacă nu cu nepăsare, cele mai sălbatice cruzimi. Sunt pagini care amintesc de multe ori calmul sfâşietor tocmai prin resemnarea lui, calmul cu care Dostoievski îşi povestea amintirile sale din „casa morţilor”. Durerea creează un fel de anestezie morală, pe care e greu s-o înţelegi din fotoliu. De aici impresia halucinantă pe care ţi-o comunică unele pagini din Le Temps du mépris. BIEŢII NOŞTRI CLASICI! Am promis în articolul nostru de săptămâna trecută, dedicat venerabilei edituri „Cartea Românească”, să revin asupra unui capitol special din activitatea sa: tipărirea clasicilor români. întâmplarea face într-adevăr ca somptuoasa prăvălie de pe Bulevardul Elisabeta să fie proprietara de fapt a întregii literaturi româneşti până după PUBLICISTICĂ 425 război. Ea a moştenit de la vechea editură Minerva, printr-un regretabil noroc, tradiţia de a tipări o serie întreagă de autori din trecut, de la Vasile Alecsandri până la Alexandru Vlahuţă, trecând prin Caragiale şi Slavici. Este aproape un monopol, dacă nu de drept, în orice caz de fapt. în aşa măsură încât „a cădea în domeniul public” este sinonim cu a cădea în stăpânirea „Cărţii Româneşti”. Este - recunoaştem - o sarcină plină de dificultăţi şi răspunderi. Din nefericire însă, răspunderi numai de ordin moral. Căci o legiuire incomplectă şi neglijentă dă editorului libertatea de a dispune de opera văzută în domeniul public cât vrea, cum vrea, când vrea. De această libertate, „Cartea românească” uzează fără niciun scrupul intelectual, pentru a nu mai vorbi de alte soiuri de scrupule. Există într-adevăr în editura ei o colecţie de clasici, pe nume „Scriitorii români”, care constituie pur şi simplu un scandal. Cuvântul pare violent, dar vă rog să credeţi că nu e în această ocazie decât palid. N-am nicio simpatie pentru termenii de pamflet şi obişnuiesc să-mi cântăresc bine vorbele „tari”. Nu cred însă că e posibil - oricât de placid ar fi cineva -să răsfoiască fără indignare această zisă colecţie. Vă voi spune, pentru a preciza, că am avut în mână cinci volume din „Scriitorii români” şi anume: 1. Alexandru Vlahuţă. Opere complecte. Dreptate. 2. I. L. Caragiale. Momente. Schiţe. Amintiri. ediţia V-a. Volumul II. 3. I. Slavici. Nuvele. Voi. II. 4.1. Slavici. Nuvele. Voi. IV. 426 MIHAIL SEBASTIAN 5. Vasile Alecsandri. Teatrul. Voi. I Toate aceste cărţi (şi dealtfel toate apărute în aceeaşi colecţie) sunt tipărite în condiţii abosolut barbare. De la copertă la paginaţie, de la hârtie la tipar, totul este umilitor de urât, umilitor de prost, ruşinos de sărac. Nu există comparaţie posibilă în librăria românească. Nici Submarinul Dox, nici Rumba dragostei, nici Răpită în noaptea nunţii nu au ajuns la oroarea grafică în care „Cartea Românească” îi prezintă pe Alecsandri, Caragiale şi Slavici. Cărţile acestea trebuie expuse, văzute. Hârtia lor de împachetat, litera lor meschină, paginaţia lor zgârcită, coperta lor de strigător prost gust, toate trebuie popularizate pentru a se şti de câtă veneraţie, de cât devotament, de cât respect suntem capabili faţă de aceia pe care îi numim clasicii noştri. Ar fi o singură scuză - şi ea greu de acceptat, dar posibilă cu multă bunăvoinţă. Scuza de a fi voit să se facă o colecţie populară, ieftină şi de mare răspândire. (Deşi o colecţie populară nu presupune obligatoriu asemenea orori de ordin technic. Vezi, pentru edificare, colecţia Gamier în Franţa). Ei bine, ştiţi cu ce preţuri vinde „Cartea Românească” aceste cărţi - pentru care, în bună parte, nu plăteşte niciun drept de autor? Vă va fi greu să credeţi, dar vă este uşor să controlaţi. Iată: 1. Dreptatea de Vlahuţă, 170 de pagini, lei 60. 2. Momente de Caragiale, 170 de pagini, lei 50. 3. Nuvele de Slavici. Voi. II, 276 de pagini, lei 75. 4. Idem. Voi. IV, 300 de pagini, lei 70. PUBLICISTICĂ 427 5. Teatru de Alecsandri. Voi. I, 380 de pagini, lei 100. Comparaţi aceste preţuri cu preţul obişnuit al cărţilor literare, faceţi deosebirea de cost dintre o carte decent tipărită şi una ruşinos imprimată pe cea mai proastă hârtie posibilă, SCĂDEŢI 20 LA SUTĂ DREPTURI DE AUTOR, pe care „Cartea Românească” nu le mai plăteşte umbrei lui Vasile Alecsandri - şi veţi înţelege că acestea nu sunt preţuri de carte, ci un adevărat tarif fiscal, care apasă asupra culturii româneşti în beneficiul unor acţionari ce şi-au plasat capitalul în literatură, după cum şi l-au plasat în tramvaie, în petrol, în hârtie sau în ace de gămălie. Acesta fiind nivelul activităţii culturale desfăşurată de opulenta „Cartea Românească”, ar fi naiv şi ridicol să ne amintim care sunt îndatoririle unei ediţii faţă de clasicii editaţi. La ce bun să vorbim de o ediţie critică a lui Alecsandri, a lui Eminescu sau a lui Caragiale? La ce bun să cerem ediţii de opere complecte, puse sub îngrijirea unor profesori şi critici competenţi? „Cartea Românească” n-are timp. Puţin îi pasă că o editură nesfârşit mai modestă a tipărit acum doi ani un monumental Eminescu (ediţia Botez). Puţin îi pasă că d. Perpessicius lucrează şi d-sa pentru o altă casă de editură, la un nou Eminescu, de mari proporţii şi de severe puneri la punct. Puţin îi pasă că de trei ani încoace, prin efortul altora, ni se dăruieşte un magnific Caragiale, în ediţia critică Zarifopol - Cioculescu. Toate acestea sunt neserioase şi în orice caz nerentabile. E mult mai comod să-l vinzi pe Alecsandri cu 33 de lei suta de pagini. 428 MIHAIL SEBASTIAN Iar dacă e vorba de ediţii7critice, are şi „Cartea Românească” una: Creangg^îngrijit de cunoscutul critic şi om de ştiinţă ISmmy Toneghin. Ceea ce rămâne evident dincolo de orice atac posibil. Chestiunea nu e închisă. Ea depăşeşte cazul „Cartea Românească” şi impune întrebări şi soluţii mult mai grave. Problema domeniului public în literatură cere o legiferare modernă şi o atitudine de totale revizuiri. Vom încerca să le discutăm într-un articol viitor. MIRCEA ELIADE: ŞANTIER La cea de a opta sa carte, d. Eliade îşi nelinişteşte încă o dată cetitorii. Foarte greu de cuprins într-o singură formulă arta acestui scriitor. A publicat până astăzi opt cărţi, care nu sunt opt etape ale unei construcţii literare, ci opt momente discontinue. De la volum la volum, trecerile sunt subite, uneori derutante, întotdeauna neaşteptate. O scară grafică (dacă ar fi posibil) care să reprezinte mersul literaturii d-lui Eliade ar înscrie o linie de opt ori frântă. Refuzul acestui scriitor de a-şi păstra poziţiile câştigate este neînduplecat. Niciuna din cărţile sale trecute nu a fost un indiciu pentru cele viitoare, căci niciuna din aceste cărţi nu a fost un punct de oprire. Este în scrisul său nu ştiu ce grabă de a-şi lichida singur victoriile şi de a trece mai departe, în experienţe necunoscute. PUBLICISTICĂ 429 D. Eliade îşi ocoleşte popasurile şi îşi provoacă - s-ar spune - riscurile. Fără îndoială, există în scrisul său anumite constante. Ele sunt însă de inteligenţă, de temperament, de psihologie chiar - niciodată de formulă literară. într-un studiu complect, s-ar putea desigur stabili (şi sper s-o fac într-o zi) resorturile ascunse ce leagă Isabel de Lumina ce se stinge, Soliloquii de Oceanografie şi India, Maitreyi de întoarcerea din rai şi pe toate şapte de recentul Şantier. Ele nu rămân însă mai puţin, în ciuda ţesăturii spirituale ce le unifică, opt cărţi profund distincte, opt fapte diferite până la adversitate Şantier nu este desigur un roman, cum doreşte editorul cărţii, şi nu este nici un „roman indirect”, cum glumeşte autorul ei, dar este fără îndoială un şantier. Titlul exprimă perfect materialul şi stilul acestei cărţi, care nu e altceva decât un jurnal personal, un carnet de lucru, o agendă. Se găsesc aici, prinşi direct, aşa cum îi îngrămădeşte viaţa, în stare de „material prim”, oameni, întâmplări, lecturi, reflexii, proiecte, procese de conştiinţă, frivolităţi, note de lucru, scrisori. Este o multitudine de fapte şi obiecte netriate, care n-au avut timpul să se sedimenteze în memorie. Ele nu şi-au precizat sensul, greutatea şi importanţa. Uitarea care sărăceşte şi ordonează va trece într-o zi prin această masă, la început în formă de evenimente şi va cufunda în umbră pe cele mai multe din ele, oprindu-le pe cele esenţiale. Dar nu este în această selecţie a uitării şi a memoriei ceva arbitrar? Jocul lor este fără greşeală? 430 MIHAIL SEBASTIAN Nu se întâmplă de multe ori să sacrifice lucruri profunde şi dimpotrivă să salveze futilităţi? Probabil că da. Funcţia de asimilare a memoriei îşi are erorile ei. Dar un jurnal intim - un jurnal care înregistrează, pe măsura trecerii timpului, evenimentele şi oamenii - se opune tocmai acestui joc de lumini şi umbre arbitrare. El opreşte locului, în starea lor iniţială, o seamă de senzaţii, idei, certitudini şi îndoieli. Vremea va trece şi le va modifica, dar rămâne undeva, într-un caiet, imaginea lor primă, cu care pot fi oricând confruntate. Această confruntare o face posibilă Şantier-ul de faţă. Scris între anii 1928 şi 1931, jurnalul d-lui Mircea Eliade ne este prezentat cu adnotări din 1935. El înfăţişează astfel la o distanţă de patru, cinci şi şase ani, aceleaşi fapte privite însă prin două ferestre deosebite -una foarte apropiată, cealaltă foarte depărtată. E o alternare de punct de vedere, care dă Şantierului o mobilitate psihologică de extrem interes. Avem astfel aproape simultan imaginea inedită a lucrurilor - din momentul luării de contact cu ele - şi imaginea lor modificată prin trecerea timpului. Este un dublu plan de memorie, ce ne prezintă aceeaşi viaţă cu alte dimensiuni, cu alte înţelesuri, cu alte rezonanţe. Fără să aibă nimic proustian nici prin scrisul său, nici prin gândirea sa, d. Eliade ne dă astfel prilejul de a medita o dată mai mult la complicatul mecanism al memoriei şi la dramele irevocabile ale trecerii timpului. Ţin să revin la titlul cărţii de faţă şi să-i subliniez şi mai mult elementele sale de „şantier”. E PUBLICISTICĂ 431 într-adevăr precisă, în timpul lecturii, senzaţia că te afli pe un teren de construcţii, în mijlocul unui imens material acumulat pentru viitoare realizări. Sunt blocuri mari de viaţă, sunt experienţe preliminarii, sunt însemnări provizorii ce-şi aşteaptă verificarea, sunt câteva curente sufleteşti ce se întretaie, purtând fiecare o seamă de eforturi, observaţii şi încercări, confuze încă, dar confuze tocmai prin abundenţa lor. Toate acestea pot alimenta nenumărate cărţi. Puse în ordine, grupate după sensul lor, fasciculate după logica lor anecdotică sau spirituală, ele pot trece de la această stare oarecum haotică, la forme echilibrate. Un proces de cristalizare va ordona fecunditatea destrămată de prea multe direcţii a „şantierului”. Acest proces de cristalizare s-a întâmplat. Căci Şantier nu este altceva decât rezervorul iniţial al tuturor cărţilor de până azi ale d-lui Eliade. Le regăsim pe toate aici, în prima lor formă, în primele lor izvoare, nediferenţiate încă, prinse toate într-o mare şi complexă experienţă de viaţă, de unde se vor detaşa una câte una, cu atât mai straniu deosebite cu cât punctul lor de plecare era comun. Veţi înţelege că nu e vorba să reconstituim „cheile” romanelor d-lui Eliade şi să ghicim în Şantier modelele sale din Isabel sau Maifreyi. Ne e foarte uşor să descoperim în Dr. Stella Koramisch pe turburătoarea domnişoară Roth din Isabel şi apele diavolului sau să spunem că M. din Şantier este Maitreyi, că doamna P. este doamna Axon, că Frank poate fi Tom, că D. este Narendrapeu etc., etc. Aceste identificări pe cât sunt de facile, pe atât ar fi de neinteresante, dacă ele n-ar răspunde decât 432 MIHAIL SEBASTIAN curiozităţii de a şti ce se petrece dincolo de culisele unei opere. Interesul lor este cu totul altul, şi orice scriitor îl va înţelege. Sunt în Şantier o seamă de indicaţii de ordin tehnic, ce arată - fără voie poate -procesul de creaţie al unui roman, modul în care elementele reale din viaţă se transpun în epică, fuziunea adevărului cu ficţiunea. Ceea ce în mod deliberat făcuse André Gide în Journal des Faux Monnayeurs, Mircea Eliade face întâmplător - sau mai bine zis fără intenţii critice - în jurnalul său. Şantier este în acest fel şantierul propriilor sale romane. Dar ne-am oprit prea mult la „tehnica” acestei cărţi (extrem de interesantă, desigur, foarte revelatorie şi plină de sugestii) şi am neglijat valoarea ei de substanţă. Şantier este, şi fără implicaţiile sale de ordin literar sau critic, o carte densă, fertilă, bogată în semnificaţii spirituale sau psihologice, o carte care te obligă să gândeşti asupra vieţii, să-ţi verifici anumite gânduri sau atitudini, să-ţi pui o serie de întrebări. Este, cred, o carte majoră, cu mult dincolo de posibilităţile unui roman, o carte de sincerităţi grave şi de analize directe, o carte de singurătate, de răfuieli intime, de lichidări sufleteşti, de vigilenţă permanentă, de luciditate şi luptă. Lipsa ei de artificii este aproape tragică. Fiindcă - nu-i aşa? - scrisul literar este totdeauna o tehnică de a simula, de a spune adevărurile numai pe jumătate, de a le travesti, de a le depersonaliza. Jurnalul acesta însă este scris fără martori. El e un fapt de singurătate - o încercare a unui om de a fi faţă în faţă cu el şi de a se trage la PUBLICISTICĂ 433 răspundere pentru toate actele sale. Cine n-a ţinut niciodată condeiul în mână nu va şti ce greu poate scăpa un om de automatismele lui de expresie şi ce greu poate săpa prin inerţia vocabularului galerii care să ducă spre sine însuşi, spre realităţile lui cele mai profunde şi mai ascunse. Este în jurnalul pe care d. Mircea Eliade are curajul de a-1 publica o febră, o nelinişte, un freamăt care dă ultimelor rânduri acuitate şi vibraţie. Sunt înălţări şi căderi, sunt tensiuni şi depresiuni care devastează aceste pagini, dându-le unora o temperatură de flacăre, dându-le altora o dezolare de cenuşă, de cataclism consumat, de moarte inutilă. Pasajele de analiză critică alternează cu valurile de luptă nebuloasă. Sunt observaţii reci şi exacte, care aparţin unui moralist obiectiv - sunt altele care aparţin unui om pasionat, liric, retoric chiar. (Retorismul lui Mircea Eliade, pe care nu e locul să-l lămuresc aici, a creat în tânăra cultură română o şcoală din toate punctele de vedere regretabilă. Este ceea ce aş numi „departamentul agonicilor” în tânăra generaţie, genul Cioran-Manoliu). Citate aş putea şi ar trebui să fac multe. Prefer să vă trimit la lectura cărţii în întregime. Voi desprinde însă, pentru siguranţa notaţiei şi pentru subtilitatea ei, următoarea reflexie: „îmi era somn... şi totuşi zâmbeam prefacându-mă amuzat. Probabil din obişnuinţă şi groază de disconfort. Mi se pare că ceea ce numim ipocrizie nu e decât lenea de a ne mişca de pe o poziţie cu care neam familiarizat - pe alta cu riscuri neprevăzute”, (p. 186) 434 MIHAIL SEBASTIAN Asemenea reflecţii surprinzătoare prin caracterul lor de observaţie generală, obiectivă, alternează cu nenumărate soliloquii fantastice („... fluviile mele fantastice care mă alimentează zilnic...”) (p. 26), solioquii ce păstrează Şantierului caracterul de document confesional. Mi-e greu să reduc la câteva formule simple dramele acestui jurnal intim şi ştiu bine că spunând bunăoară că Şantierul acesta e jurnalul unui orgoliu otrăvit de luciditate nu exprim decât vag problematica lui mult mai complexă. Căci cartea aceasta se mişcă pe mai multe planuri, în mai multe direcţii, uneori contradictorii, şi o linie de mijloc este greu de găsit. Nici autorul nu izbuteşte a ne-o indica fără preţul unor simplificări globale şi în fond trădătoare. „în mine se zbat, de când mă ştiu, două mari şi seducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continui nimic. Dar aş vrea, în acelaşi timp, să pot găsi un punct fix, de unde nicio experienţă şi niciun raţionament să nu mă poată deplasa; o viziune statică, o contemplaţie directă - fără mijlocirea experienţei -şi universală (oh, mai ales universală!) - un absolut” (p. 219). Da, acest diagnostic este precis şi clar, mai mult chiar, el este exact, dar în acelaşi timp este insuficient, fiind prea simplu, prea liniar pentru o mult mai complexă viaţă. Există o carte cu care Şantierul d-lui Eliade are multe apropieri de atitudine în faţa existenţei (deşi cei PUBLICISTICĂ 435 doi oameni care au scris sunt în destule privinţi deosebiţi). E o carte despre care am scris adesea în ultimii patru ani, am recomandat-o cât am putut, am trecut-o din mână în mână, m-am silit să fiu -recunosc, fără prea mare succes - colportorul ei. Această carte este Jurnalul unui om dezamăgit de W.N.P. Barbellion (cetiţi-o, dacă o găsiţi!). De la lectura lui Barbellion, nu-mi amintesc să fi întâlnit o carte mai revelatoare. Şantierul d-lui Eliade face parte din aceeaşi familie. Când va fi tradus într-o limbă occidentală, aceste două cărţi vor sta alături în bibliotecă. Ar trebui să spun un cuvânt - şi chiar mai mult! - despre elementele de roman („direct” sau „indirect” - cum voiţi) din Şantier, adică despre oamenii observaţi în aceste pagini, despre comediile relatate, despre „scenariul” lor (deşi acest termen este total impropriu). Este în Şantier o profuziune de personaje, siluete, imagini, schiţe — nu toate egale ca interes psihologic şi epic, dar toate egal de vii. E o foarte bogată galerie de tipuri - şi ne-ar trebui încă o cronică pentru a le trece în revistă. (Poate altă dată...) Vă voi atrage doar atenţia asupra episodului morţii lui Emest şi al ecourilor ce trezeşte această moarte în familia Helenei (201-214). Este într-adevăr aici un roman concentrat, capabil să alimenteze o carte de două sute, nu de patrusprezece pagini. Spaţiul - de care şi aşa am abuzat - nu-mi permite să fac decât o observaţie generală pentru toţi oamenii ce populează Şantierul. Toţi sunt priviţi şi încorporaţi jurnalului, nu din necesitate epică, ci 436 MIHAIL SEBASTIAN dintr-una de ordin spiritual. Ei sunt raportaţi la anumite criterii şi exigenţe, care nu desprind din viaţa lor decât semnificaţiile ultime, nu detaliile anecdotice. Este o frază care rezumă lapidar acest lucru: „Rezistenţa materialului uman în faţa vieţii -iată ce mă interesează”, (p. 269) Este un cuvânt edificator pentru întreaga activitate de romancier a d-lui Mircea Eliade. Aş considera această cronică incomplectă (sau exact vorbind, mai incomplectă decât este) dacă n-aş spune un ultim lucru: nu ştiu dacă literatura românească în stadiul ei actual poate asimila o carte de structura acestui Şantier. E mai mult decât o lectură. E un examen. „LETEA” Imprudenţa d-lui Dinu Brătianu - după câte ştim, şef al Partidului Liberal - de a lua oficial cuvântul la festivităţile de la „Letea” este simbolică. Ea dă trustului de hârtie un caracter politic, burghez, bancar şi liberal, pe care până azi nu-1 avea de cât în fapt. E poate un act de cinism. Este cu siguranţă un act de sinceritate. Se întâmplă, desigur, în viaţa noastră publică fapte mai grave şi mai serioase. Niciunul nu este însă mai semnificativ decât acesta. El exprimă o întreagă mentalitate, un întreg spirit. „Letea” e mai puţin un centru industrial decât un centru politic. Trece pe PUBLICISTICĂ 437 acolo una din axele Statului actual. Spune imens de mult pentru mecanismul acestui stat, pentru orientările lui, pentru obiectivele lui, faptul că între primele lucruri pe care le-a confiscat în beneficiul clasei stăpânitoare a fost hârtia. Era un gest instinctiv de autoapărare. Hârtia este un obiect subversiv. Atâta timp cât tipăreşti cu ea bilete de bancă, acţiuni şi cupoane, nimic de zis! Dar când faci ziare, cărţi şi manifeste, când în locul unui divident imprimi o idee, funcţia hârtiei devine profund dubioasă. Trustul hârtiei nu a fost deci un simplu act de analfabetism, ci înainte de orice un act de prudenţă. Cam la 1855 cenzura nu fusese încă inventată şi, în orice caz, nu ajunsese la gradul actual de perfecţie, statul nu avea un mijloc mai fericit de a-i lua scrisului românesc libertatea decât supunându-1 unui regim sever de taxe şi impozite. „Letea” este primul atentat organizat în România modernă împotriva libertăţii de a scrie. „Letea” este prima noastră formă de cenzură. Sărbătorind jumătate veac de existenţă, fabrica liberală de lângă Bacău comemorează jumătate veac de opresiune, de obscurantism, de cenzură indirectă, de stare de asediu cultural. Bilanţul cetit acolo, în faţa unei armate de acţionari, este bilanţul unei sufocări metodice a tot ce a fost de-a lungul celor cincizeci de ani încercare de a gândi, de a scrie, de a lupta prin cuvânt, de a birui prin cuvânt. Copii, şcolari, studenţi, profesori, poeţi, romancieri, gazetari, cetitori - toţi câţi au întârziat vreodată deasupra unui mnuscris sau a unei cărţi - au plătit zi de zi birul lor pentru „Letea”. Este un bir rezervat special oamenilor de 438 MIHAIL SEBASTIAN carte şi de care profitorii lui sunt total scutiţi, căci ei nu citesc şi nu scriu. Este răzbunarea analfabetului împotriva intelectualului. Dacă ziarul românesc e un ziar scump (deşi cei care îl scriu şi îl tipăresc o fac totdeauna cu mari sacrificii personale), dacă mai ales cartea românească e o carte scumpă, dacă librăria românească este inaccesibilă, dacă scrisul nu poate ajunge în mâinile celor mulţi, dacă la un popor de 18 miliarde, cetitorii de carte nu trec aproape niciodată de 5000, dacă procentul acestor cetitori este catastrofal, dacă soarta intelectualului român este mizeră, toate acestea şi multe altele se datorează celor douăzeci sau treizeci de domni care sărbătoresc la „Letea” cinci decenii de fiscalitate culturală, cinci decenii de lene productivă la umbra unui tarif vamal sălbatec. Monopolul tutunului, al sării, al spiritului, al tramvaielor, al chibriturilor, tot angrenajul de case autonome, societăţi anonime, bănci şi trusturi, toată ţesătura aceasta complicată de consilii de administraţie, trăind parazitare sub protecţia unei politici burgheze în cea mai dezolantă accepţie a vorbei, întreg acest complex de organisme somnolente şi rapace nu a fost atât de nefast cât a putut fi în jumătate de secol optimista prăvălie de la „Letea”. Să ne fie îngăduit a spune acest cuvânt de răzbunare la solemnitatea de astăzi. El nu va supăra pe nimeni, dar ne va consola puţin pe noi. Cât despre stăpânii „Letei”, ei au împotriva noastră o armă mai puternică şi mai perfidă decât toate: hârtia pe care scriu astăzi aceste rânduri a lor este, iar hârtia pe care PUBLICISTICĂ 439 vor tipări, tot a lor. Şi, pentru această hârtie le dăm bani. Restul e literatură. REGIMUL „DOMENIULUI PUBLIC” Articolele noastre recente despre editura „Cartea Românească” ne impun o cercetare a problemelor cărţii într-un cadru mai larg decât al unui simplu exemplar, oricât ar fi el de ilustru şi de edificator. Trebuie căutate soluţii de ordin general şi trebuie revizuit întreg regimul cărţii. în puţine ramuri de activitate există o mai mare dezordine. Bunul plac pe de o parte, rutina şi inerţia pe de alta/domnesc în industria şi comerţul cărţii de literatură. Legea care reglementează acest regim este veche, insuficientă, confuză, tratând de prea multe lucruri şi totuşi de prea puţine. Au fost consultaţi scriitorii la facerea ei? S-a interesat cineva de chestiunile practice, simple, curente ale comerţului de cărţi? Ştiu' vreunul dintre autorii acestei legi cum se face un contract de editură? Care îi sunt clauzele? Care îi sunt lacunele? Desigur că nu. Cetiţi „Legea proprietăţii artistice şi literare” din 23 aprilie 1923 şi veţi vedea cât de puţin răspunde ea nevoilor foarte speciale ale cărţii, confundată în această lege cu tablourile, cu ziarele, cu notele de muzică. Profesiunea de scriitor va fi multă- vreme supusă arbitrariului dacă nu se vor legifera condiţiile ei materiale. Contractul, tirajul, 440 MIHAIL SEBASTIAN decontările, obligaţia de a retipări o operă epuizată, reclama, exemplarele de presă, raporturile dintre scriitor şi editor, dintre editor şi librar, procentul fiecăruia din aceşti trei producători ai cărţii - sunt atâtea mici sau mari probleme rămase în afară de lege. E cu neputinţă să se pună ordine în acest haos? E oarecum naiv să speri asemenea lucru. Dar prea e necesar, prea e obligatoriu, ca el să nu se înfăptuiască totuşi cândva. Din ansamblul chestiunilor ce fac obiectul legii din aprilie 1923, una cu deosebire va trebui desprinsă şi cercetată de aproape. Este regimul aşa-zisului „domeniu public”. Ştiţi desigur despre ce e vorba. O operă de artă încetează a mai fi proprietatea cuiva după treizeci de ani de la moartea autorului, dacă acesta are moştenitori, şi imediat după moartea sa, dacă nu ar moştenitori. în ambele cazuri, opera cade în „domeniul publicaşi drept consecinţă „oricine o poate exploata”, cum zice foarte precis şi elegant legea. Este un caz special de anulare a dreptului de proprietate pe temeiul - foarte frumos de altfel - că valorile spirituale nu pot aparţine de-a pururi unui om sau unei familii, ci sunt transmise colectivităţii. Ele fac parte din patrimoniul social al unei naţiuni. Aceasta în teorie. în fapt însă, „domeniul public” este pur şi simplu domeniul editorului. El îl exploatează fără control, fără răspunderi, fără obligaţii. Abuzurile cele mai sălbatice sunt posibile şi, oricât mi-ar fi de greu să întrebuinţez un cuvânt patetic, domeniul public devine în realitate (şi mai PUBLICISTICĂ 441 ales la noi) o jefuire de morminte. Liber de obligaţia drepturilor de autor, editorul se liberează şi de obligaţia - destul de jenantă - de a lăsa să i se controleze textul imprimat şi condiţiile în care îl tipăreşte. Există un aşa-zis „drept moral de control”, pe care legea îl recunoaşte autorului unei opere de artă. Căci proprietatea artistică este o noţiune complexă. Ea nu este un fapt strict material, ci unul de ordin spiritual. Dacă cineva poate renunţa la drepturile sale băneşti asupra unei opere de creaţie, nu poate în niciun caz renunţa - şi legea afirmă acest lucru foarte neted, dar din nefericire ineficace - la drepturile sale de ordin moral. E un drept de control imprescriptibil şi inalienabil. Ce se întîmplă cu acest „drept moral de control” în momentul în care o operă a căzut în domeniul public? îl mai exercită cineva? Cine anume? în principiu, legea din 1923 (art. 6, aliniatul ultim) face buna glumă de a-1 lăsa în păstrarea Academiei Române. în fapt, el devine iluzoriu. Academia e un organism prea lent şi prea complicat pentru a exercita asemenea sarcină, care presupune spirit activ, vigilenţă şi iniţiativă. S-a interesat vreodată Academia Română de condiţiile în care e tipărită opera lui Eminescu? A cerut ea vreodată socoteală unui editor pentru faptul de a fi mutilat un clasic? Evident că nu. Iată de ce „Cartea Românească” îşi poate permite să-i editeze pe Alecsandri, Eminescu şi Caragiale în cele mai meschine condiţii tehnice, pe o hârtie şi un tipar ce degradează şi insultă. 442 MIHAIL SEBASTIAN „Domeniul public” nu poate rămâne mereu un maidan al culturii româneşti. El nu poate fi la discreţia tuturor celor care, conform legii, vor să-l „exploateze”. Se impun aici o seamă de măsuri de apărare. In primul rând e nevoie să se pună ordine în preţurile cărţilor căzute în domeniul public. Preţurile lor actuale constituie un adevărat tarif prohibitiv. E inacceptabil să cumpărăm o carte de 300 pagini de Vasile Alecsandri, în ediţie ordinară, cu 100 de lei. Este mai ales inacceptabil ca aceşti bani să intre în buzunarul editorului sub cuvânt că Alecsandri face parte din patrimoniul naţional. Argumentul e candid, iar consecinţele lui excesiv de idealiste. Cărţile clasice trebuie să fie ieftine! Faptul de a nu plăti drepturi de autor trebuie schimbat într-un beneficiu al cetitorilor celor mulţi, nu al negustorului exploatator. în al doilea rând, e necesar să se menţină, chiar după căderea în domeniul public, un procent anumit -care nu va fi, evident, de 20 la sută, ca pentru scriitorii în viaţă, ci numai de 5 la sută sau chiar de 3 la sută - procent care să alimenteze un fond al culturii naţionale, o fondaţiune oarecare, un fond de bune, de lucrări ştiinţifice, de tipărituri mari. Acest mic procent va da un înţeles real termenului de „domeniu public”. El va afirma că într-adevăr naţiunea întreagă este moştenitoarea artiştilor săi. în sfârşit, va trebui să se precizeze exercitarea aşa-numitului „drept moral de control”, care să fie dat în seama unui organ efectiv şi viu, o comisiune de scriitori funcţionând pe lângă Ministerul Artelor sau, şi mai bine, în cadrul S.S.R-ului - comisiune care să PUBLICISTICĂ 443 poată interveni oricând pentru a impune editorului anumite limite de respect faţă de textul editat. Datorăm clasicilor noştri cel puţin o haină decentă. Este unul din puţinele lucruri pe care îl mai putem face pentru memoria lor. CONFESIUNE SPORTIVĂ Există probabil un snobism al sportului. Există probabil o mondenitate, o nouă mondenitate, ce se creează în jurul matchurilor de foot-ball. Pe zi ce trece, terenurile sportive bucureştene ne apropie mereu mai mult de imaginea unei săli de spectacol. E acolo o atmosferă de vernisaj, de premieră, de reuniune festivă bucureştenă. Pluteşte peste bănci acea rumoare, acel freamăt de curiozitate, de simpatie, de bârfeală şi de emoţie ce adie în serile de teatru înainte de ridicarea cortinei. Se creează o modă a matchului, se creează un stil al matchului. E o ţinută anumită, pe care spectatorul învaţă să o respecte. Sunt rochii de match, sunt costume de match, e un întreg angrenaj de reguli mondene care, cât par ele de fanteziste, devin de la un timp obligatorii. Ţinuta de rigoare, rochia albă sau imprimată, haina gris deschisă, pantoful de culoare sunt, în după-amiezile sau serile de foot-ball echivalente smokingului de teatru. Degajat la început, neglijent şi pestriţ, terenul de sporturi începe şi el să-şi precizeze, în tribune şi la peluză, exigenţele lui de stil. 444 MIHAIL SEBASTIAN Totuşi, în ciuda acestui snobism, pe care liberi sunteţi să-l dezaprobaţi, voi cuteza să-mi fac confesiunea de sportiv amator şi să scriu aici o laudă necompetentă, dar pasionată în cinstea spectacolului de foot-ball. E poate o frivolitate, dar mi-o asum şi încerc să răspund de ea. E poate o frivolitate şi este cu siguranţă o copilărie. Singura care ne mai rămâne. Ultima. De aceea o şi iubesc atâta. E într-adevăr ceva profund şi total pueril în acest joc de o simplicitate la început dezamăgitoare. O minge care se plimbă din picior în picior, între 22 de băieţi, cu idealul puţin cam simplu la drept vorbind de a intra sau a nu intra pe una din cele două porţi de la extremitatea terenului. Până nu cunoşti tensiunea nervoasă a unui match, până n-ai fost prins, târât şi învins de valul de emoţie ce se revarsă din tribune peste capul tuturor pentru a-i electriza pe jucători, nu vei înţelege cum e posibilă o asemenea pasiune. Jocul cu mingea ţi se pare derizoriu. O clipă te vei întreba dacă nu asişti la o teribilă aberaţie, la care participă din cine ştie cc perversitate zece mii de oameni cu sufletul la buze. Da, foot-ballul este un joc cu un mecanism ridicul de simplu şi tocmai de aceea este el fascinant. Simplicitatea lui e directă, spontană, imediată. Cu o privire ce îmbrăţişează câteva sute de metri pătraţi cuprinzi şi stăpâneşti o partidă care n-are ascunzişuri, n-are refugii, n-are culise. Totul e aici, sub ochii tăi, nimic nu mai este dincolo. De la o poartă la alta mingea a trecut printr-o seamă de aventuri, printr-o seamă de accidente şi schimbări care pot modifica subit jocul, pot decide o PUBLICISTICĂ 445 victorie, pot încheia o prăbuşire. Toate posibilităţile sunt deschise şi necunoscutul înconjoară acest balon rotund, care - tot urmărindu-1 din lovitură în lovitură - ai impresia că prinde viaţă, viaţă şi iniţiativă. Nu cunosc spectacol mai odihnitor. Un intelectual, un om care trăieşte printre cărţi, un om care are obişnuinţa de a gândi, nu va găsi nicăieri un spectacol mai capabil să-i simplifice atenţia. E o reînvăţare a ochilor de a privi lucrurile şi culorile. Este o desotrăvire de complicaţii, de nuanţe, de soliloquii. E o chemare afară. Care este viaţa interioară atât de tragică, atât de obscură, atât de întortocheată, încât să reziste acestei mari copilării de a urmări un ceas şi jumătate jocul unei mingi? Foot-ballul te obligă să uiţi de tine. Pentru puţină vreme, din nefericire, dar în această puţină vreme uitarea e întreagă, fizică, recreatoare. ...Şi mai cred că, pentru un intelectual, un match de foot-ball este şi o lecţie de etică. Am mai scris-o şi altădată, o repet şi astăzi, cu sporită experienţă. Şi scrisul o fi o luptă, dar cu câte posibilităţi de a trişa, de a fi nesincer, de a falsifica textele, de a simula competenţa! Ce meschină este o „luptă de idei” când o cunoşti în toate culisele ei! O luptă între sportivi are nespus mai multă grandoare decât o luptă între intelectuali. Nu poţi trişa la foot-ball. Eşti ceea ce eşti şi atâta cât eşti. Orice încercare de a depăşi limitele adevărului este pedepsită imediat de fluierul arbitrului. Din nefericire, nu există în cultură un rbitru care să fluiere când ai spus un neadevăr, ai mutilat o idee, ai pus piedică unui 446 MIHAIL SEBASTIAN argument, ai dat cu pumnul într-o nuanţă. Sancţiunile intelectuale sunt târzii, ocolite, nesigure. N-am izbutit încă să-mi fixez preferinţa pentru C. A. O. Sau pentru Venus, nu ştiu încă să-l deosebesc pe Medve de Georgescu, mi-e greu să-i strig din tribună lui Petea dacă trebuie să paseze la centru sau să şuteze la poartă, mă jenez să-l apostrofez pe arbitru când nu-mi place cum fluieră -cu un cuvânt, n-am izbutit încă să devin unul din acei spectatori informaţi şi intoleranţi, cu viguroase afirmări de voinţă, lângă care stau cu timiditate la match şi pe care îi invidiez din toată inima. Dar mă voi sili să le învăţ pe toate. ACADEMIA NU-I IUBEŞTE PE CREATORI Alegerea d-lui Titulescu la Academia Română este ceea ce în Franţa s-ar numi - cu un termen repede ajuns tradiţional - „une élection de maréchal”. Una din acele alegeri de prestigiu, care suspendă orice competiţie şi dau fotoliului academic un caracter de magistratură. După cum există senatori de drept şi senatori electivi, tot astfel există - cel puţin în fapt - academicieni de drept. Prezenţa lor sub Cupolă nu se datorează atât sufragiului formal, cât mai ales unor demnităţi ce sunt prin natura lor academice. Sunt alegeri festive, care mai mult ratifică decât aleg. Aşa fiind, nu alegerea ministrului nostru de Externe este caracteristică pentru criteriile electorale ale nemuritorilor. Mult mai vorbitoare şi mai plină de PUBLICISTICĂ 447 semnificaţii este alegerea d-lui Th. Capidan şi jumătatea de alegere a d-lui I.A. Bassarabescu. Domnul Capidan? E un nume pe care nu-1 cunoaşteţi dacă cumva aţi făcut liceul mai demult. Dacă l-aţi făcut mai de curând şi dacă aveţi memorie bună, trebuie să vă amintiţi a fi cetit acest nume în legătură - mi se pare - cu anumite studii asupra rotacismului. Este probabil un bun profesor, un bun filolog, un bun cetitor de texte, un om foarte muncitor şi mai ales un om eminamente merituos. în plus, pe lângă atâtea calităţi pozitive, are şi una negativă, care trebuie să fi fost hotărâtoare întru numirea sa: d. Capidan nu este un creator. Sutele sau miile de pagini pe care le va fi scris stau undeva sub sticlă, cetite de studenţi la examene şi uitate după aceea. Timpul, al cărui spirit antididactic este fără cruţare, a trecut peste aceste pagini cu o indiferenţă absolută. Niciun semn de viaţă, nicio idee, nicio chemare n-a răzbit prin scoarţele lor în conştiinţa oamenilor pentru care cultura nu este numai o tehnică, ci şi o formă de viaţă. Să fie filologia o disciplină neapărat inertă? E greu de spus asemenea lucru, căci doar în această filologie a găsit fantastica minte a lui Haşdău material de lucru şi gândire. Nu există discipline inerte şi oameni inerţi. D. Capidan este un necreator. Abia în rândul al doilea este d-sa şi filolog. Academia nu-i iubeşte pe creatori. Iată de ce îl iubeşte pe d. Th. Capidan. Academia - nu numai la noi, dar pretutindeni - academia, ca funcţiune intelectuală, reprezintă drumul de mijloc, fără excese de niciun fel, fără personalitate, fără originalitate. 448 MIHAIL SEBASTIAN Este ceva nivelator în fiinţa ei, şi poate că aceasta îi este menirea: să niveleze, să simplifice, să parcurgă cu întârziere etapele, să scoată din joc valorile uzate, încorporându-şi-le şi, dimpotrivă, să lase în luptă experienţele vii, refuzându-le. E un destin de mediocritate în orice academie şi simpla lectură a listelor succesive de „nemuritori” ajunge pentru a-1 înţelege. La o distanţă de treizeci de ani, academicienii devin anonimi. D. Capidan nu va avea nevoie să aştepte atâta. Nu trebuie de altfel să facem un „caz” din alegerea sa. Academia franceză, care oricum reprezintă valori, tradiţii şi exigenţe mai mari decât sora sa mai tânără de pe Calea Victoriei, îşi permite gafe nesfârşit mai violente. Nici două luni nu sunt de când l-a ales pe d. Claude Farrere, respingându-1 pe Paul Claudel. Trebuie să recunoaştem că d. Capidan ne indignează mai puţin. Şi trebuie să mai recunoaştem că nimeni mai mult decât d-sa nu răspunde climei intelectuale academice. Rebreanu? Arghezi? Ar fi fost acolo nişte străini, nişte intruşi. Oameni care scriu, oameni care trăiesc, oameni care sunt în directă legătură cu viaţa, cu faptele, cu timpul. Prea actuali, prea prezenţi, prea vii. Dacă acum o lună arătam aici, într-un articol, motivele pentru care Academia ar trebui să renunţe la configuraţia sa de asociaţie tehnică-ştiinţifică (lăsând această sarcină pe seama diverselor institute de specialitate) şi să insiste mai mult asupra elementelor de creaţie din cultura românească, dacă în cadrul acestor idei găseam că alegerea unui mare scriitor ar PUBLICISTICĂ 449 fi un adevărat act de proprie definire, dacă în sfârşit rosteam numele lui Liviu Rebreanu, o făceam fără nicio nădejde. Nu i se pot cere venerabilei şi somnolentei instituţii astfel de îndrăzneli. Ea rămâne la filologie şi la d. Th. Capidan. Iar în ordine literară şi artistică rămâne la d. Bassarabescu. Ce păcat că d. Bassarabescu n-a găsit în plenul Academiei unanimitatea pe care a găsit-o în secţiunea de litere. E o eroare şi o surpriză! Căci d. Bassarabescu reprezintă într-adevăr tipul academic de scriitor. în primul rând nu scrie. Iar în al doilea rând, când scrie, nu-1 citeşte nimeni. E un fost scriitor. Un nuvelist cu resursele secate încă de la 1907 sau 1909 sau 1911. autor al câtorva schiţe, d-sa odihneşte definitiv în uitarea istoriei noastre literare. La Academie, locul său ar fi fost excelent plasat lângă al d-lui Brătescu-Voineşti, fost şi d-sa pe vremuri scriitor. Academia Română este în cultura română ceea ce Curtea de Conturi este în administraţie: refugiul marilor pensionari. PRIETENUL NOSTRU, LIBRARUL Nu e prudent pentru un scriitor să-i supere pe librari. în mecanismul destul de complicat al lansării unei cărţi, ei deţin un rol pe cât de tăcut, pe atât de primejdios. Dacă un librar vrea cu tot dinadinsul să împiedice succesul unei cărţi, el izbuteşte. O ţine în umbră, o ascunde, o dă cu întârziere şi cu plictiseală clientului care a cerut-o sau nu o dă deloc. 450 MIHAIL SEBASTIAN Degeaba ne străduim noi să citim o carte, să o prezentăm într-o cronică literară, să o explicăm pe larg, să-i afirmăm valoarea sau lipsa de valoare, toate acestea sunt procedee ineficace. Ele nu influenţează decât un număr restrâns de cetitori, şi anume pe cei de elită. Restul - lectori de bunăvoinţă, dar fără prea mult timp de a se informa, funcţionari, ofiţeri, studenţi, care intră în librării nu pentru a cere o carte de Arghezi, de Camil Petrescu sau de Sergiu Dan, ci pentru a cere „o carte frumoasă pur şi simplu”, restul, adică marea majoritate a cumpărătorilor de cărţi, rămân la discreţia librarului, la discreţia gustului, simpatiilor şi antipatiilor lui. Foarte primejdios personaj librarul! Şi extrem de puternică arma lui: vitrina. Vitrina este oarecum „repertoriul permanent” al literaturii. Ea menţine în actualitate o carte sau, dimpotrivă, o „dezactualizează” trei zile după apariţie. Nu e nimeni destul de naiv pentru a-şi închipui că în câmpul comerţului de cărţi poate circula cu de la sine putere o idee critică. Librarii sunt mai tari decât ideile. Sunt şi eu scriitor şi, vă asigur, n-am niciun zor să mă cert cu „prietenul nostru, librarul”. Totuşi, pentru că librarii s-au adunt în congres şi pentru că au discutat despre soarta cărţii de literatură, nu mă voi sfii să le spun câteva lucruri dezagreabile. Fie ce-o fi. Aştept cu resemnare represaliile. Aştept să mi se evacueze cărţile din vitrine şi să fie bine înţepenite în rafturi. Voi spune deci că o „legiferare a comerţului de librărie”, aşa cum o cer librarii înşişi prin moţiunea PUBLICISTICĂ 451 congresului lor de alaltăieri, trebuie să debuteze neapărat cu o scădere a procentului lor comercial la cărţile literare. Librarul încasează 30 la sută din preţul unui volum. Este un procent imoral. Imoral mai ales în comparaţie cu drepturile de autor, care nu sunt niciodată mai mari de 20 la sută, uneori de 15 la sută, ba chiar, pentru scriitorii debutanţi, 10 la sută. Nu răneşte oare un sentiment elementar de echitate faptul că cel care scrie o carte primeşte mai puţin decât cel care o vinde? O singură carte vândută însumează desigur o seamă de investiţii: tipar şi hârtie din partea editorului, chirie, lumină electrică şi salarii din partea librarului. Aceste investiţii nu vor depăşi însă nici ca valoare materială, nici - cu atât mai puţin - ca valoare morală, tot ceea ce datorează o carte autorului său: timp, bani, lecturi, talent, sacrificiu personal, energie, entuziasm şi tensiune nervoasă. Faţă de scriitor, librarul şi editorul sunt numaai agenţii exteriori ai cărţii, auxiliarii ei, funcţionarii ei. (Nu vreau să spun exploatatorii ei, ceea ce n-ar fi exagerat). Rolul librarului şi al editorului în producerea cărţii este atât de diproporţionat faţă de actul de creaţie în sine, aparţinând exclusiv scriitorului, încât partea lor la beneficiile unei cărţi devine o adevărată spoliere. Şi dacă editorul ar putea invoca riscurile reale ale capitalului investit, librarul nici atât nu are dreptul să facă, de vreme ce el nu cumpără cărţile, ci le ţine în depozit. Comercialmente vorbind şi lăsând la o parte orice argument ce ar putea fi considerat „sentimental”, trebuie să remarcăm că nu există negoţ în lume care să se bucure de avantajele negoţului de 452 MIHAIL SEBASTIAN librărie. Sprijinit pe consignaţie, el nu cere nici capital, nici risc. E un oficiu de intermediar şi nimic mai mult. Iar pentru acest oficiu, îşi asumă procentul cu adevărat cămătăresc de 30 la sută. O legiferare a comerţului de librărie? Perfect. Să începem prin a reduce câştigul vânzătorului la 20 la sută. Vor rămâne zece procente libere, pe care le vom întrebuinţa pe de o parte la îmbunătăţirea condiţiilor materiale ale scriitorului român, iar pe de altă parte la ieftinirea cărţii româneşti. „Prietenul nostru, librarul” va citi această propunere cu indignare, cu atât mai mare indignare cu cât va simţi că nu are dreptate. URY BENADOR: SUBIECT BANAL D. Benador a depăşit repede, cu prima sa carte, limitele obişnuite ale unui debut. Ghetto veac XX era un roman a cărui bogăţie de viaţă îi biruia dificultăţile de ordin literar. Oameni, drame, peisaje, discuţii, examene de conştiinţă se îmbulzeau în acele 300 de pagini, cu o grabă, o nelinişte şi o abundenţă ce exprimau nu atât o simplă experienţă de ordin tehnic, cât mai ales un tumult de fapte şi preocupări, tumult încercând să ia cunoştinţă de sine însuşi şi să se clarifice în scris. Un anumit lirism, un anumit accent retoric îi dădeau cărţii acel aer de descărcare personală pe care un PUBLICISTICĂ 453 roman autobiografic nu poate niciodată să-l escamoteze. La o depărtare numai de un an, d. Ury Benador ne dă o carte de cu totul alt stil - ceea ce dovedeşte posibilităţi apreciabile de înnoire. Subiect banal nu păstrează din Ghetto veac XX decât cel mult aceeaşi febrilitate de scris, aceeaşi ardere exagerată în cuvinte, în frază, în imagini. Scrisul d-lui Benador are pulsul foarte agitat. De aici vine desigur şi acea impresie de retorism, de care vorbeam mai sus şi pe care o regăsim şi în ultima sa carte, în ciuda caracterului ei analitic. Dar în afara acestor asemănări de stil, Subiect banal este faţă de Ghetto veac XX o experienţă distinctă din alte zone epice şi - mai ales - din alte zone sufleteşti. Subiectul e într-adevăr banal. Un adulter. Mai puţin banal îi e deznodământul (sau mai bine zis deznodămintele, căci sunt două), mai puţin banal, dar în acelaşi timp mult mai melodramatic. In trei cuvinte, romanul d-lui Benador ar fi de o simplicitate primejdioasă. Un bărbat înşelat de soţia lui o părăseşte, pentru a o reîntâlni la căpătâiul copilaşului lor muribund - întâlnire după care e închis într-un sanatoriu, unde se spânzură. Poveste sumară, cu două lovituri „tari” (moartea copilului şi sinuciderea soţului), poveste care ar fi intolerabilă, dacă accentul cărţii ar cădea pe anecdotă. Ea este însă secundară în romanul acesta, al cărui interes nu este niciun moment în evenimente, ci în rezonanţa lor psihologică. 454 MIHAIL SEBASTIAN Subiect banal e mai puţin romanul unui adulter, cât este jurnalul unei gelozii. Faptele povestite au o minimă importanţă faţă de încordarea nervoasă cu care sunt analizate. Sentiment complex, mobil, făcut dintr-o seamă de procese intime obscure, gelozia este o formă de luciditate şi exasperare ce trăieşte şi se alimentează nu din fapte, ci din pretexte. Comedia acestui sentiment este de a se voi logic, iar tragedia lui este de a fi aproape totdeauna just. Este o sensibilitate excesivă, o sensibilitate microscopică, ce înregistrează tot, complică la nesfârşit, avariază ultimele certitudini, atacă cele din urmă celule de linişte. Paradoxul geloziei este de a uni cu egală putere voinţa de a şti adevărul şi teama de a-1 afla. A cunoaşte şi a ignora sunt perversităţile psihologice ale geloziei, amândouă deopotrivă de intense, deşi contradictorii. Jocul lor interior este complicat, făcut din nesfârşite păcăleli reciproce. E în gelozie o dezbatere fără sfârşit între o mulţime de înclinări adverse, toate fără soluţie. D. Benador cunoaşte complexitatea temei pe care şi-a ales-o. o cunoaşte şi o întâmpină direct, din faţă, fără intenţia de a o simplifica. E o temă psihologică şi literară străveche, iar autorul Subiectului banal are pe acest drum câţiva antecesori iluştri. Pe Marcel Proust înaintea tuturora, pe acel Marcel Proust care, în Un amour de Swan, a spus tot ce se putea spune despre iubire, despre dramele ei, despre farsele geloziei, despre toxinele ei. Tot ce e patetic şi lamentabil într-un amor, toate laşităţile şi bravurile de care e capabil un îndrăgostit, ciudata lui voluptate de a suferi şi de a-şi provoca suferinţa, nostalgia lui după PUBLICISTICĂ 455 odihnă şi linişte - toate aceste mărunte sau mari spasme psihologice ale geloziei sunt genial realizate în întreaga cântare a Timp-ului pierdut, dar mai ales în Un amour de Swan şi în La prisoniere. Nu pot îndepărta amintirea lor cetind Subiect banal. Regăsesc aici acel viciu de a descompune fiecare detaliu, de a-1 interpreta în toate sensurile posibile, de a-1 socoti când derizoriu, când catastrofal, de a găsi în el când o siguranţă, când o îndoială. E o instabilitate psihologică ce-şi distruge cu încăpăţânare orice reazem, orice punct de reper, ridicând şi distrugând în fiece clipă alte serii „logice” de dovezi, la fel de adevărate şi la fel de mincinoase. Oricât de departe merge în interpretări, comentarii intime şi soliloquii întortochiate, oricât de complicat este labirintul pe care cu fiecare pagină îl sapă în sufletul eroului său, d. Benador nu cade niciodată, de-a lungul celor 160 de pagini ale acestui mic roman, în păcatul de a fi abstract, schematic, sau artificial. Dacă femeia şi amantul său ni se par puţin fantomatici şi pe alocuri convenţionali, în schimb eroul central al cărţii găseşte în tensiunea cu care îşi scrie confesiunea o incontestabilă forţă de a trăi şi de a se convinge. Departamentul proustian al literaturii româneşti capătă cu Subiect banal o carte pe care o vom pune bucuros alături de Ultima noapte de dragoste..., Patul lui Procust şi Ioana. E un Ioc ce nu se câştigă uşor. Volumul d-lui Benador adaugă romanului Subiect banal nuvela Appassionata. Confruntarea 456 MIHAIL SEBASTIAN acestor două bucăţi va indica o dată mai mult resursele variate ale scriitorului. E o diferenţă totală de material şi de ton între una şi alta. Appassionata ţine mai mult de Ghetto veac XX decât de Subiect banal. Nu numai prin mediu, prin personaje şi în anumită măsură prin culoare locală, dar mai ales printr-o abandonare a atitudinii analitice pentru o manieră de evocare solemnă, lirică, apropiindu-se uneori de poem în proză. UN ESEIST Valori e un titlu riguros. Cartea pe care o desemnează este, dimpotrivă, o operă degajată. Mă tem că titlul nu o serveşte suficient şi că în orice caz nu o reprezintă. Este o culegere de divagaţii, de digresiuni, de paranteze. Şi prin dispoziţie grafică, dar şi prin spirit, aceste fragmente îmi amintesc de Disocierile lui Remy de Gourmont. Sunt adnotaţii la o lectură, glose la un fapt divers, pretexte pentru meditaţie. Fragmentar scrise, ele întregesc poate o atitudine critică, dar pentru definirea ei nu ne oferă totuşi elemente destule. Voi începe cu sfârşitul şi voi cita penultimul fragment al cărţii. Se numeşte Clasificarea muzicală a sistemelor filozofice şi nu e altceva decât o transpunere de echivalenţe de pe planul filozofiei pe planul muzicii: PUBLICISTICĂ 457 „Kant = Bach Renouvier = Cesar Franck Guyau = Bizet Nietzsche = Wagner Schopenhauer = Berlioz Rousseau = Schubert Goethe = Beethoven Hegel = Brahms Bergson = Richard Strauss” (p. 161). Mi se pare semnificativ pentru spiritul întregului volum acest exerciţiu. După cum vedeţi, el nu are nimic dogmatic. E un simplu joc de sugestii, care deschide cititorului posibilitatea unor confruntări, uneori aşteptate (cum e cazul Nietzsche = Wagner sau Goethe = Beethoven), dar alteori surprinzătoare (cum e cazul Bergson = Richard Strauss). Ce este mai arbitrar decât să stabileşti identităţi de valori de pe un plan pe altul? Operaţia este aproape fără control posibil. Dacă voi spune că lui Bergson îi corespunde, după impresia mea, mai mult Debussy decât Strauss, nu voi infirma poate ecuaţia propusă de d. Ralea, dar voi recunoaşte prin aceasta eficacitatea jocului, pe care, din moment ce îl discut, l-am acceptat. Să recunoaştem că într-adevăr este un exerciţiu seducător. ÎI puteţi face nu neapărat pentru muzică -filozofie, dar şi pentru plastică - literatură sau - ştiu eu? - pentru literatură - politică. A găsi corespondenţe între valorile a două planuri de activitate presupune ori o înţelegere de ansamblu a unei culturi, aşa încât liniile ei directoare, funcţiunile ei mari să fie exprimate unitar în direcţiuni diverse - ori, ceea ce este cazul, cred, pentru volumul d-lui Ralea, presupune anumită curiozitate intelectuală, bucuroasă să-şi inventeze mici rebusuri de inteligenţă şi de sensibilitate, şi, odată inventate, să le dezlege. 458 MIHAIL SEBASTIAN Nu vreau să insist prea mult asupra unui fragment care prin dimensiunile sale nu e decât un detaliu în volum, dar această notă despre „clasificarea muzicală a sistemelor filozofice” indică destul de exact stilul gândirii d-lui Ralea. Puţin înclinat spre paradox, de multe ori sedus de pitorescul unei idei, d-sa circulă uşor între artă şi viaţă, pe hotarul lor comun, împrumutând uneia şi alteia lumini ce se întretaie, pentru a pune în valoare o surpriză, un raport neaşteptat, o corespondenţă nebănuită. Cum câmpul de vedere pe care îl regizează este destul de larg (literatură, politică, economie, idei, cărţi, oameni...), cartea sa invită la un spectacol moral foarte divers şi stimulator. D. Ralea e un sceptic. Sceptic în ciuda titlului de carte pe care şi l-a ales. Valorile am impresia că nu-1 interesează decât pentru a le denunţa mecanismul. în acest sens, scriam mai sus că eseurile sale sunt gourmontiene. Autorul se amuză să „disocieze” noţiunile şi să descopere, dincolo de demnitatea lor aparentă, resortul ascuns. Este un gust special de a degrada noţiunile festive sau, cum spunea Zarifopol, ortografiind cu majusculă, „Lucrurile Sfinte”. Ce e curajul? Ce e dreptatea? Ce e ascetismul? D. Ralea răspunde ireverenţios. Curajul e o neglijenţă; dreptatea e o răzbunare; ascetismul e o dietă. „De cele mai multe ori, curajul se reduce la un moment de distracţie. Sufletul preocupat în altă parte uită pericolul care-1 pândeşte. Fără să scădem prea mult acest sublim, am zice despre curaj că e o neglijenţă. Iată de ce intelectualii, lucizi ori PUBLICISTICĂ 459 imaginativi, sunt laşi. între bravură şi luciditate nu există acord posibil. Nimeni nu e aşa de tare ca să privească de bunăvoie, liber, cu voluptate, drept în lumina orbitoare a soarelui” (p. 12). „Dreptatea, târzie derivaţie a răzbunării...” (p. 74). „Asceţii se recrutează de cele mai multe ori din foştii păcătoşi, din destrăbălaţii care şi-au epuizat tinereţea până la dezgust. în ordinea fiziologică, ascetismul abuzivilor nu e decât o dietă. Oroarea şi apărarea organismului de gută şi ateroscleroză” (p. 159). Nu vă voi spune un lucru nou spunându-vă că d. Ralea nu e un metafizician. în orice caz, cele trei citate de mai sus sunt doveditoare. Avem de-a face cu un sceptic în ordinea inteligenţei, cu un prudent în ordinea sensibilităţii, cu un lucid în ordinea artei, cu un radical în ordinea politicii. Evident, apelez - pentru a stabili aceste judecăţi - şi la activitatea anterioară a d-lui Ralea, la orientarea d-sale bine precizată până astăzi, căci volumul de faţă ne dă mai multe indicaţii decât criterii. Materialul îi este prea divers şi linia prea frântă, pentru a descifra doar cu el poziţia scriitorului. f Dar iată o frază, cuprinzătoare cât o carte de vizită: ? „De cele mai multe ori scepticii sunt oameni cumsecade. Foarte adeseori entuziaştii ascund, în alte planuri, profunde canalii” (p. 120). Entuziasmul e absent din scrisul d-lui Ralea. îmi e îngăduită mărturisirea că acest lucru constituie una din puţinele punţi ce mă apropie de acest scris? 460 MIHAIL SEBASTIAN Sunt în notele d-lui Ralea din acest volum unele care aparţin moralistului, altele criticului. Despărţirea e puţin silită. Vreau să spun doar că unele pagini cuprind anumite judecăţi asupra vieţii, asupra sentimentelor şi asupra moravurilor, iar altele se referă la cărţi, artă şi literatură. în primul „despărţământ” se află câteva observaţii remarcabile. Să-mi fie îngăduit, înainte de a le cita pe acestea, să pomenesc - şi să regret - unele fragmente ce mi se par în schimb de o banalitate cotidiană. Mă refer cu deosebire la micile capitole despre Intimitate şi familiaritate (p. 39), Nebunia şi teoria cunoaşterii (p. 40), Utilizarea sinuciderilor şi Don Juan misogin (p. 45). „Nu trebuie confundată intimitatea cu familiaritatea, cea dintâi e expresia unei comuniuni respectuoase, cea de a doua e o profanare”. Evident. Dar le confundă cineva? Distincţia aceasta e din fericire veche. „Conştiinţa noastră despre lumea exterioară e rezultatul unei medii organice cuprinsă între un prag maximum şi unul minimum. Ceea ce trece deasupra sau ceea ce rămâne dedesubtul unui număr de vibraţii pe secundă ne va fi necunoscut în veci. Avem câteodată însă deosebitul noroc să avem între noi câţiva semeni care din diferite împrejurări se nasc sau devin altfel constituiţi... Aceşti preţioşi indivizi sunt nebunii. Şi noi, în loc să-i ascultăm, să le înţelegem secretul furat naturii, îi închidem ca pe criminali în celule păzite şi îi paralizăm în cămăşi de forţă.” Da. Aşa e. Este prea mult, prea limpede, prea evident „aşa”. Este însă d. Ralea întâiul care observă PUBLICISTICĂ 461 acest lucru delicat, dar străvechi, că inteligenţa şi sensibilitatea nebunilor pot fi un alt mod de cunoaştere? Tema e, dacă nu uzată, în orice caz prea cunoscută. Aceeaşi observaţie pentru meditaţia sa despre sinucigaşi, despre călătorie, despre Don Juan şi despre alte câteva teme. Renunţ însă la citate, căci vreau să utilizez spaţiul nu pentru ceea ce volumul acesta are nevalabil, ci pentru pasajele sale semnificative. Pentru că suntem la capitolul ce-1 priveşte pe d. Ralea ca moralist, să reţinem în special două note, dintre cele mai frumoase: Ceea ce e nobil (p. 26) şi Femeile superioare şi sexualitatea (p. 49). Transcriu: * ,^rSe afirma curent că ceea ce caracterizează nobleţea e dezinteresarea... Dar lucrurile trebuiesc împinse mai departe şi distincţiunea căutată mai adânc. Dezinteresarea e o facultate care se poate învăţa... Ea e o valoare socială... Caracterul nobleţei trebuie să fie înnăscut, psihologic, nu social; aş zice, mai mult, biologic. Acest stigmat mi se pare a fi distracţia. Distracţia e dezinteresarea fiziologică. într-un om distrat, dezinteresarea e aşa de adânc înfiptă, încât devine o particularitate nervoasă, cu alte cuvinte e aşa de asimilată, încât ajunge o funcţiune a organismului. Dacă atunci când cele mai adânci, mai vitale din nevoile noastre sunt în joc, ne gândim fără finalitate, fără sens, adesea complet inutil, la cu totul altceva decât la ce trebuie, fără măcar să ne dăm seama cât riscăm, poate însemna aceasta altceva decât 462 MIHAIL SEBASTIAN o eroică dispreţuire a celor mai urgente interese? Omul vulgar e veşnic la pândă... Vigilenţa perfectă e poate cea mai profundă vulgaritate. Distracţia e cu mult superioară dezinteresării... Omul nobil e omul distrat...” Evident, am tăiat mult din acest pasaj, spre a-1 reduce la dimensiunile unui citat cuviincios, dar cred că şi astfel cititorul va preţui delicateţea acestei definiţii, nuanţele fine pe care autorul le distinge într-o noţiune atât de festivă, atât de retorică, atât de globală ca „nobleţea”. Am regretat mai sus simpatia autorului pentru temele banale, dar e frumoasă surpriză să-l vezi luminând un aspect nou într-o idee veche, schiţând o nuanţă în plus într-o judecată pe care o credeai uzată. Ce subiect de meditaţie mai uzat decât „femeile superioare”? D. Ralea izbuteşte să-l salveze din mlaştina locului comun: „Femeile obişnuite sunt acelea a căror senzualitate e exprimată direct, întipărită evident în toată expresivitatea lor. Ea sugerează în permanenţă o anumită animalitate. Femeile superioare se deosebesc încă prin aceea că au sexualitatea derivată. Ea nu sugerează direct o anumită dragoste, ci e revărsată, infiltrată imperceptibil în cele mai minuscule gesturi... Sexualitatea lor nu e concentrată, ci difuză. Farmecul lor..-?) se recompune din obscure şi imperceptibile nuanţe... Fără să aibă mai puţină viaţă în ele, dragostea (tot aşa de sexuală) pe care o inspiră nu reiese din corpul lor, ci din gânduri, din voce...” Fără mari cutezanţe de gândire, fără o viziune organizată a vieţii, eseurile d-lui Ralea izbutesc să PUBLICISTICĂ 463 aducă totuşi la lumină, într-un stil de conversaţie şi cu o uşurinţă de care nu abuzează, nuanţe sufleteşti şi distincţii de idei, interesante şi în ele însele, şi ca joc intelectual. Notele de critică literară din acest volum sunt variate. Ele trec de la condiţiile generale ale scrisului (p. 99) la comentarea unei cărţi, de la consideraţiile obiective de estetică (Arta ca mentalitate de clasă, Arta şi jocul, Subiectul în artă şi morală etc.) la discutarea unui autor, de la problemele de stil la problemele de cultură. Diversitatea acestui material, pe de o parte, caracterul de glosă al notelor, pe de altă parte, ne împiedică să le atribuim o gândire critică unitară. Ar fi desigur o încercare depăşind şi trădând obiectivul mult mai modest al cărţii. Voi sublinia însă micul eseu despre Cehov şi cu deosebire notele despre Caragiale. Sunt trei note: Caragiale şi Balzac (p. 51), Lumea lui Caragiale (p. 109) şi Crima lui Caragiale (p. 128). D. Ralea ne sugerează un punct de vedere cu totul neaşteptat în cunoaşterea lui Ion Luca şi ne invită să medităm la un anumit caracter idilic al personajelor lui, la un caracter patriarhal, „rousseauist”, cum spune foarte îndrăzneţ, căci niciodată n-am fi apropiat lumea Momentelor de lumea Noii Heloise. Dar, oricât de ciudat ni s-ar părea la primă vedere acest aspect, el nu e lipsit de adevăr şi mai ales nu e lipsit de farmec: „Ori de câte ori s-a scris despre Caragiale, s-a uitat una din marile lui plăceri pe care o lasă cititorului această operă: impresia de patriarhalitate. Se desfăşoară dinaintea noastră o viaţă simplă, bună, optimistă, câteodată chiar idilică. Eroii lui 464 MIHAIL SEBASTIAN Caragiale sunt sănătoşi sufleteşte, trăiesc fără deziluzii amare şi fără ciocniri tragice. Ridicolul lor nu ni-i face odioşi, nici dezgustători. Majoritatea acestor personaje sunt simpatice. ... Şi apoi nu sunt răutăcioşi. Ei rezumă psihologia momentului istoric de atunci: mentalitatea în fond bucolică... ...Dacă ne gândim bine, este ceva rousseauist în Caragiale... De aceea comicul lui Caragiale... e mai aproape de umor sau de burlesc decât de ironie...” (p. 51-53). Iată o remarcă de bună calitate, o sugestie ce adaugă noi înţelesuri unei lecturi asupra căreia credeam că nu mai e nimic de aflat. D. Ralea duce mai departe aceste observaţii şi stabileşte în unghiul Caragiale-Balzac măsurătoarea deplasărilor pe care le suferă societatea românească actuală. Sunt unele din cele mai bune pagini ale volumului. DESPRE UN ARTIST MILITANT Frans Masereel, artistul ale cărui trăsături revoluţionare le cunoaştem din cele câteva volume de gravuri („romane în imagini”, cum le spunea el) expune de câtăva vreme la Moscova. Cu acest prilej face o declaraţie programatică foarte ritoasă, dar în acelaşi timp plină de primejdii. O reproduc după „Journal de Moscou”: „Nu admit arta pentru artă; am considerat totdeauna şi consider că arta este un mijloc, nu un scop în sine; în zilele noastre arta PUBLICISTICĂ 465 trebuie să fie mijlocul care serveşte celei mai bune părţi din omenire în lupta sa pentru a-şi crea un regim din care vor fi excluse exploatarea omului şi războiul. Locul artistului este în primul rang al celor ce luptă pentru acest regim”. Această declaraţie este în fond o renunţare expresă la libertate. Ea echivalează cu o înrolare, cu o trecere în rândurile militanţilor, cu o supunere fără condiţii la necesităţile luptei. Politic şi social vorbind, gestul îşi are probabil frumuseţea lui. Din punctul de vedere al artei însă, el este o trădare. Aservită unui regim - oricare ar fi el -arta încetează a mai exista. Căci libertatea este de esenţa ei şi orice se ridică împotriva acestei libertăţi, se ridică împotriva artei însăşi. Oricât ar fi de justă, de sinceră, de generoasă poziţia politică a unui artist, din momentul în care ea încearcă să se substituie unui criteriu de artă, un fanatism de partid, din acel moment devine ruinătoare. Spiritul partizan este funest în domeniul artei. Bunele intenţii, sinceritatea de convingeri, idealurile largi, nimic nu ajunge pentru a-1 îndreptăţi pe artist să renunţe la libertatea lui spirituală. O asemenea renunţare nu e un sacrificiu, ci o sinucidere. Ce e deprimant e că azi, cum gândeşte la extrema stângă Franz Masereel gândeşte la cealaltă extremă Hanns Heinz Ewers. Dacă unul e fericit să se angajeze în slujba „maselor muncitoare”, celălalt pare la fel de fericit angajându-se în slujba „maselor rasiste”. Şi Ewers crede că „locul artistului este în primul rang al celor ce luptă pentru acest regim”. Cu simpla deosebire că „acest regim” este alt regim. Atât. 466 MIHAIL SEBASTIAN încolo, raţionamentul e acelaşi - raţionamentul ce justifică cenzura, lagărul de concentrare, asasinatul moral, atrofierea sistematică a personalităţii şi a valorilor individuale. Dacă în ordinea publică ideea de libertate şi-a pierdut de mult virulenţa, în ordinea intelectuală, ea îşi păstrează însă oarecari puteri ce supravieţuiesc. Sub cele mai sălbatice terori, scrisul, cartea, desenul, muzica izbutesc să păstreze neatinse câteva refugii de singurătate. Până acolo nu ajunge nicio dictatură. Artiştii sovietici cei dintâi au început să-şi caute un drum de libertate, de iniţiativă, de autonomie. N-am uitat încă glasurile ce vorbeau anul trecut la Congresul Scriitorilor Sovietici despre drepturile artei individuale într-o societate colectivistă. Era un act de mare curaj şi el răspundea unei nevoi urgente de a respira. Scriitorii păreau obosiţi de a fi funcţionarii intelectuali ai regimului. Declaraţia lui Masereel e cu atât mai surprinzătoare, cu cât arta lui toată exprimă o imensă nostalgie după libertate. Masereel nu e un luptător, ci un nostalgic, un sentimental, un melancolic, un liric. Eroul gravurilor lui proletare este un lunatec. El visează o evadare din uzină, spre câmp, spre flori, spre dobitoace. E ceva bucolic în această artă, care, revoltată fiind, nu este mai puţin înclinată spre lucrurile simple şi pure. Făcând o declaraţie de luptă, afirmându-şi dorinţa de a fi un partizan, un soldat, un militant, Franz Masereel se pune în contradicţie cu propria sa operă şi riscă să devină el însuşi un delincvent. într-adevăr, cronicarul plastic al lui „Journal de Moscou” se grăbeşte să-i dea o lecţie de intransigenţă PUBLICISTICĂ 467 revoluţionară, mustrându-1 pentru „factura melancolică a pânzelor sale”. Citez: „De ce devine el elegiac atunci când ia penelul în mână? Mânia lui se domoleşte în resemnare. în sintezele lui intervine moliciunea abstracţiei. în procedeele lui artistice forţa descreşte. Este Iară îndoială că îşi îndreaptă arta cu conştiinţa unui artist în plenitudinea talentului său. Dar noi nu pe acest Masereel îl iubim. El se trădează pe sine însuşi. Maeterlinck apare prin Verhaeren în pictura sa. Dar ce poate face un artist revoluţionar cu Maeterlinck? Drumul acesta nu e cel bun... în ţara revoluţiei socialiste, noi simţim profund acest lucru şi noi avem dreptate”. Masereel va fi trebuit să facă triste reflexii pe marginea acestui text, care e o severă admonestare şi o viguroasă chemare la ordine. Cronicarul sovietic, dintr-un lăudabil simţ de disciplină revoluţionară, nu-i dă voie artistului să fie melancolic. E un delict revoluţionar. După cum în Germania hitleristă ar fi un delict bolşevic. Arta şi artistul nu au nimic de aşteptat de la regimul politic cu care se identifică. E o predare fără întoarcere. UN CERTIFICAT DE OPERETĂ Credeam că stagiunea aşa - zisului „Teatru al Banatului”, care în scurta sa existenţă dăduse mai mult de lucru cronicii judiciare, decât cronicii dramatice, a fost definitiv închisă încă de acum două 468 MIHAIL SEBASTIAN luni, când fosta soprană, Avram Nicolau şi binecunoscutul senator Marioara Cinsky au tras oblonul peste câteva milioane de lei muzicali. Ni se părea că repertoriul acestui teatru fusese în întregime consumat şi că d-nii Emmerich Kâlmân şi Ralph Benatzky nu mai aveau nimic de spus în cultura română. .----... Ne-am înşelat. Rubrica spectacolelor înscrie zilele acestea o nouă premieră la Timişoara, nu prea inedită la drept vorbind, dar nici cu totul lipsită de picanterie. Duetul CinskyJ-Nicolau se produce pentru ultima oară într-o operetă, nu atât muzicală, cât administrativă - şi trebuie să recunoaştem că cel puţin de astă dată şansele succesului sunt asigurate. Subiectul acestei ultime piese este extrem de ingenios. într-adevăr, cei doi artişti lirici, învinuiţi de presă şi de asociaţiile profesionale că ar fi administrat cu prea multă ingenuitate câteva perechi de milioane, s-au gândit să obţină... un certificat. Un certificat de onorabilitate. Pe care, în candoarea lor, nu l-au cerut altcuiva decât primarului Timişoarei şi prefectului de Timiş-Torontal, adică exact celor două personaje politice care le acordaseră în septembrie milioanele în chestie. Nu ştiu dacă d-voastră sunteţi sentimentali, dar acest procedeu e atât de elegant, atât de virtuos şi în acelaşi timp atât de candid, încât te emoţionează. Conştiinţa rănită a duelului de la Timişoara nu-şi putea potoli scrupulele decât sub dubla aripă municipală şi judeţeană a unei anchete. Au cerut-o cu abnegaţie şi li s-a acordat cu mărinimie. într-adevăr, iată ce spuneau ziarele de ieri: PUBLICISTICĂ 469 „Pentru clarificarea deplină şi definitivă a chestiunii, d. Nicolau şi d-na Cinsky s-au adresat primăriei şi prefecturii cu rugămintea de a întreprinde cercetările necesare în legătură cu acuzaţiile ce li se aduc. S-a instituit o comisie care după două luni de cercetări a depus ieri rapoartele respective, din care se constată că toate sumele pe care prefectura şi primăria le-a acordat ca subvenţie concesionarilor au fost întrebuinţate cu bună credinţă şi corectitudine”. Drăguţ din partea „comisiei de anchetă”. Două luni de zile s-a luptat cu cele mai sfâşietoare probleme de conştiinţă, două luni de zile şi-a pus la încercare spiritul de intransigenţă morală şi, după această comeliană dezbatere intimă, a eliberat un certificat de inocenţă. Ar fi o lipsă de delicateţă din partea noastră şi ar mai fi o gravă indiscreţie să întrebăm cine-a făcut ancheta, sub ce control, cu ce normă, în baza căror acte. Nu putem duce scepticismul până acolo încât să suspectăm peceţile de „corectitudine şi bună credinţă” pe care le aplică ancheta pe falimentul numitului teatru. Mai rămâne doar pe urma acestui certificat de absolvire morală, mai rămâne doar simplul, măruntul, neglijabilul fapt că în patru luni menajul Nicolau a pulverizat mai multe milioane de lei cântând prost trei operete între Bucureşti şi Timişoara. E un nimic, un detaliu, un fleac. E un meschin punct de vedere practic, în timp ce „buna credinţă şi corectitudinea” sunt noţiuni de ordin superior. Că în acelaşi stat şi în acelaşi an în care se închid din sărăcie trei teatre naţionale se aruncă totuşi opt milioane de lei subvenţie pentru operetă. Şi că, dintre toţi oamenii de 470 MIHAIL SEBASTIAN cultură pe care îi avem, singurul ales spre a menţine cuvântul şi arta românească la frontieră e d. Avram Nicolau - este de-asemeni un lucru fără importanţă. Nimeni nu răspunde de această alegere. Ridicolul ei este fără sancţiune legală, obrazul ei este afară de controlul cuiva. Comisia de anchetă verifică recipisele şi dă certificate. Restul rămâne în plata Domnului. E prea târziu şi e prea cald ca să ne indignăm. Ancheta de la Timişoara este tipul clasic de anchetă: ni vu, ni connu. Noi n-am făcut parte din comisiune, n-am văzut scriptele, n-am pătimit două luni de zile spre a face diverse operaţiuni contabile - dar, uite aşa, în deplină necunoştinţă de cauză şi cu ochii închişi, am fi putut spune încă de acum două luni care avea să fie rezultatul anchetei. Căci, după cum într-o operetă este inevitabil ca la urmă tenorul să se însoare cu primadona, tot astfel într-o comisiune de anchetă e inevitabil ca la urmă inculpatul să fie „corect şi de bună credinţă”. Este sărutul final al unei melodrame pe care numai naivii au luat-o în serios de-a lungul primelor acte. Să recunoaştem că epilogul de la Timişoara e amuzant. Pentru întâia dată Teatrul Banatului îşi distrează publicul. Puţin cam târziu şi puţin cam scump. AFACEREA VICTOR HUGO S-ar spune că Franţei îi trebuie în permanenţă un subiect de discuţie publică, un prilej de indignare PUBLICISTICĂ 471 sau aclamaţie, un caz de conştiinţă care să provoace atitudini contrare, poziţii adverse şi dezbateri violente. Este o voluptate naţională, care îşi găseşte sau îşi inventează mereu alte obiective. Anul trecut a fost Stawisky. Acum doi ani, Oustric. Astăzi e Victor Hugo. Apropierea aceasta de nume pare jignitoare. Cine citeşte însă ziarele şi revistele pariziene îşi dă seama că „afacerea Hugo” este, în violenţa ei polemică, nu o problemă de cultură, ci un mic război civil, o conflagraţie politică, un scandal de stradă. în jurul mormântului de la Pantheon, în jurul acestei cripte de jumătate veac, s-a încins azi o bătălie oarbă, care nu mai cunoaşte niciun fel de rezervă, niciun fel de pietate. Victor Hugo este atacat ca un simplu candidat la deputăţie. Atacul merge până la injurie, iar apărarea până la devoţiune. Infam şi sacru în acelaşi timp, abject şi sublim, imbecil şi genial, meschin şi generos, poetul trece din superlativ în superlativ, pradă acceselor de furie sau entuziasm deopotrivă de excesive. Nu încape nicio îndoială că la mijloc este o luptă politică. „Afacerea Hugo” reprezintă încă un caz de deformare intelectuală sub presiunea vieţii publice. Este încă un exemplu de invaziune politică în domeniul culturii. „Stânga” şi „dreapta”, aceşti monştri de judecată modernă, năvălesc în domenii până azi autonome şi îşi descoperă adepţi pretutindeni, în muzică, în matematici, în poezie, în mecanică. Victor Hugo a fost decretat poet de stânga. Aşa cum Richard Wagner a fost şi el decretat, dincolo de 472 MIHAIL SEBASTIAN Rhin, compozitor de dreapta, membru obligatoriu al trupelor de asalt. Identificat deci ca om al stângii, socialist, radical şi democrat, Victor Hugo trebuie să răspundă azi în faţa tribunalelor de opinie reacţionară. D. Pierre Gaxotte îl face responsabil de tulburările de la 6 februarie şi cere darea lui în judecată, odată cu d-nii Chautemps, Daladier şi Frat. Iar d. Léon Daudet îl denunţă ca pe un agent al Siguranţei, al francmasoneriei şi al sovietelor, atacându-1 cu dezinvoltura cu care l-ar înjura pe d. Caillaux, pe d. Malvy sau pe d. Léon Blum. Nici Émile Zola, căruia dreapta franceză nu-i va ierta niciodată crima de a fi făcut lumină în „afacerea Dreyfus”, nici el n-a cunoscut în presa reacţionară franceză atacuri de egală vehemenţă. Cincizeci de ani după moarte, Victor Hugo continuă să fie un personaj iritant. E un semn incontestabil de supravieţuire şi de prezenţă. Nimeni nu se luptă din simplă perversitate cu un mormânt. Sunt însă morminte incomode - şi al lui Victor Hugo este incomod până la culme. Lupta nu e grea când lupţi cu un om vast. Hugo are o viaţă, o operă şi un destin de proporţii colosale. Este ca un imperiu ce nu-şi cunoaşte limitele din cauza prea marei lui întinderi. Oricine îl poate ataca într-un punct anumit. Nimeni nu-1 poate cuceri în ansamblu. Judecat în detalii, Victor Hugo devine uşor rizibil. Se pot face cu zecile citate comice din opera lui. Se pot găsi cu sutele gafe ridicule în viaţa lui. Dar o asemenea operaţie este fără sens, după cum fără PUBLICISTICĂ 473 sens este să judeci o pădure şi un munte după balega jivinelor ce-o locuiesc. O pădure este un întreg. Viaţa se descompune şi se recreează acolo într-un miliard de fenomene microscopice, care sunt poate abjecte fiecare în parte, dar al căror glas unanim este pur. Liber este oricine să studieze excrementele păsărilor dintr-o pădure, sau sudoarea lupilor, sau păduchii brazilor - dacă asta îl interesează. Pădurea rămâne însă deasupra acestor mizerii şi, cu ele laolaltă, un mare foşnet, o mare umbră, o mare viaţă. Victor Hugo trebuie cetit fără mofturi, cu sentimentul drumeţului pornit la drum lung, şi prin iarbă, şi prin băltoace, şi prin frunze putrezite, ştiind că o pădure nu este o sală de recepţie. Hugo nu este un scriitor de antologie. Orice citat din el este primejdios. O ştiu prea bine adversarii săi, care nu mai ostenesc tot transcriind diverse versuri ţipătoare, diverse cugetări naive. Cu aceste versuri, cu aceste cugetări s-a putut lansa acel strigăt profanator: imbecilul Victor Hugo! A fost un imbecil? E cam dificil de spus. Ceea ce este sigur e că n-a fost un intelectual. N-a fost un „om de idei”, n-a fost un om cu probleme, n-a fost un critic, n-a fost un eseist. Din fericire, n-a fost nimic din toate acestea, căci altfel n-ar tl fost creatorul de imense resurse pe care îl ştim. E ceva demiurgic în Victor Hugo. E un principiu de creaţie în el, care merge până la izvoare, până la origini. Şi este de aceea ceva orb în opera lui, orb ca instinctul şi ca forţa de germinare a pământului. Spiritul critic n-ar fi avut ce să caute în acest câmp liric fecund, în care buruenile şi plantele subţiri creşteau împreună de-a valma, fără alegere, 474 MIHAIL SEBASTIAN fără control, cu neglijenţă, cu nepăsare, cu acea opintire ciclozică a marilor făcători de viaţă sau de istorie. (Mă gândesc cu acest prilej că dacă legenda îl vrea pe Homer orb este poate tocmai pentru a exprima această obscuritate primară firească actului creator, biologic sau artistic, cum o fi el.) Spiritul critic, pe care existenţa lui Victor Hugo l-a neglijat dintr-un fel de necesitate organică, şi-ar putea lua astăzi o răzbunare sigură, dar prea facilă şi prea meschină, supunându-1 pe poet unui examen atent. Dar „afacerea Hugo” nu este totuşi o problemă critică, ci un caz politic. RĂSPUNS UNIC LA MAI MULTE EPISTOLE „Prietenul meu, librarul”, despre care scriam săptămâna trecută un articol cam dezagreabil, nu este unul singur. Sunt mai mulţi. Am primit în urma acelui articol câteva scrisori, din mai multe oraşe din ţară. Astăzi am primit-o pe a şasea. îmi scrie un librar de la Huşi, altul de la Galaţi, unul de la Timişoara, altul de la Giurgiu, unul de la Cernăuţi şi, în sfârşit, ultimul de la Chişinău. Toate provinciile sunt reprezentate în această corespondenţă, care însă dovedeşte cât de exact am lovit în „regimul” cărţii atunci când am pus chestiunea comerţului de librărie. Dacă-1 pun la socoteală şi pe „prietenul meu, librarul” din capitală, bag de seamă că articolul meu a provocat un adevărat congres de breaslă. Am dintre librarii bucureşteni câţiva adevăraţi amici. Un scriitor PUBLICISTICĂ 475 nu se poate dispensa de această amiciţie. Librarul îmi pune la dispoziţie o informaţie vie, nouă, diversă. îmi arată ultimul catalog, ştie ce se lucrează în editurile din străinătate, îmi cunoaşte autorii preferaţi, ştie care sunt lucrurile ce mă preocupă, ştie ce cărţi să-mi păstreze. Când m-am hotărât deci să scriu despre librari eram sigur că o să-i supăr şi mă decisesem să le suport supărarea. întâmplă-se ce s-o întâmpla. Ei bine, trebuie să recunosc cu surprindere că n-am izbutit să-i supăr deloc. Ce rău îmi pare că nu pot publica toate cele şase scrisori primite! Am citat la „Breviar” câteva rânduri din scrisoarea librarului de la Huşi şi voi mai cita chiar aici alte rânduri din altă scrisoare. Aş fi vrut însă să vă arăt întreaga această corespondenţă, care cuprinde nenumărate plângeri, făcute pe un ton de o incontestabilă bună credinţă. De aceea mă şi simt dator să le dau un răspuns, în primul rând, toţi corespondenţii mei încep... prin a-mi da dreptate. Da - spun ei - 30 la sută este un procent prea mare pentru o marfa primită în depozit. Dar aceşti 30 la sută devin iluzorii dacă luaţi în consideraţie toate celelalte dificultăţi nebănuite ale comerţului de librărie. în provincie cu deosebire. „Librarul în capitală e una şi librarul în provincie e alta”, îmi scrie d. Constantinescu, proprietarul librăriei „Lumina” de la Galaţi. Şi îmi explică, dând o seamă de detalii comerciale, cauzele acestei diferenţe. Nu vreau să insist asupra acestei obiecţii, ca să nu provoc zâzanie în propria breaslă a librarilor. Voi reţine însă altă observaţie, care trebuie 476 MIHAIL SEBASTIAN să le stea la inimă, de vreme ce o găsesc în scrisorile tuturor: „Eu sunt într-un centru de şcoli secundare... Cu librăria o duc foarte greu din cauză că în şcoala comercială de băieţi un grup de profesori au deschis o librărie sub formă de cooperativă, unde se vând tot timpul rechizite şcolare, fără a se plăti impozite, lumină, chirie...” Chestiunea cooperativelor şcolare pare să fie foarte gravă. în orice caz, librarii sunt îngrijoraţi. Toate acestea - şi altele multe - sunt fără îndoială plângeri juste. Ele ar merita să fie cercetate serios. Dar ele nu modifică întru nimic dreptatea articolului meu de săptămâna trecută. (Lucru pe care, de altfel, una din scrisori îl recunoaşte: „Aveţi şi dv. dreptate, dar avem şi noi”). Rămâne mai departe întrebarea dacă disproporţia dintre drepturile de autor şi procentul librarului nu e injustă. Rămâne mai departe întrebarea dacă cel care scrie o carte nu ar trebui să aibă mai multe drepturi decât cel care o vinde. Şi mai rămâne o seamă de alte întrebări jenante. Ar fi nedrept să le adresez tocmai librarilor care mi-au făcut plăcerea de a-mi scrie. Nu mă îndoiesc - felul lor de a scrie nu înşală - nu mă îndoiesc că aceşti prieteni corespondenţi sunt printre librarii cei mai destoinici şi mai pasionaţi de meseria lor. Ce facem însă cu librarii de rea credinţă? Ce facem cu acea armată de librari, care îngroapă conştient, cu premeditare o carte, numai pentru a nu trimite la timp decontările? în fond, toate întâmpinările ce mi-au fost adresate cu această ocazie nu fac altceva decât să PUBLICISTICĂ 477 confirme necesitatea unei legiferări noi în ceea ce priveşte regimul cărţii. O legiferare pe care nu o cerem împotriva librarilor, ci pentru carte şi pentru muncitorii ei, inclusiv librarii. Atunci, „dreptatea lor” şi „dreptatea noastră” îşi vor ţine cumpănă. BRĂILA ŞI ALTE AGONII „Lasă cinematograful azi şi vină Să ne preumblăm pe chei cât e lumină” PERPESSICIUS Cine nu cunoaşte Brăila, cine nu o iubeşte (aşa cum o iubim noi brăilenii: ca pe un om) va găsi probabil exagerată emoţia cu care vorbim de obicei despre oraşul nostru. în ultimii ani, de câteva ori Brăila a încercat să iasă din toropeală cu un gest de deznădejde sau de chemare. Festivă sau revoltată, îmbrăcând haină de sărbătoare (1929 - centenarul eliberării de sub turci) sau, dimpotrivă, haină de doliu (1933 - săptămâna de jale a portului), biata noastră cetate şi-a văzut toate străduinţele de reînviere culcate la pământ. E acolo, în oraşul acela cu atâta soare, cu atâtea străzi albe, cu atâţia castani şi salcâmi, un început de moarte treptată, care descompune încet, cu răbdare, cu indiferenţă. „Luna Brăilei”, pe care ziariştii brăileni s-au decis să o pregătească, va fi şi ea încă o silinţă de a lupta cu destinul. în ce mă priveşte, faptul mi se pare mai mult trist şi nu ştiu dacă plecând acasă - Brăila 478 MIHAIL SEBASTIAN va rămâne mereu pentru noi „acasă” - nu ştiu dacă voi izbuti să iau această lună festivă drept o sărbătoare. „Vă rugăm să ne daţi tot concursul dv.”, scrie cu o involuntară melancolie prospectul pe care l-am primit. Da, da, tot concursul, se înţelege - dar cum, pentru ce şi pentru cine? Vom primi acolo 1 000 sau 10 000 de excursionişti, îi vom plimba cu tramvaiul la Lacul Sărat, îi vom duce în port, le vom arăta bălţile noastre, îi vom purta pe canalul Filipoiu spre lacul Şerban, le vom spune şi le vom dovedi că se află acolo, la 3 ceasuri de tren de la Bucureşti, unul din cele mai frumoase şi mai bogate peisaje româneşti. Pe mină, vor pleca şi vor uita. Brăila va rămâne cu aceleaşi bulevarde pustii, sfâşietor de frumoase, cu aceleaşi cheiuri deşarte, cu acelaşi port alb, fără catarge, cu elevatorul înţepenit, cu barcagiii fără lucru, cu docurile răsunând de pasul santinelei păzind trecerea valurilor, că altceva nu mai rămâne acolo de păzit... Nu cred că această tristeţe este numai brăileană. E la mijloc o dramă mult mai serioasă decât o nostalgie provincială. Ar trebui să înţelegem cât mai e timp - dacă cumva mai este timp. Asistăm cu nepăsare la o agonie ce nu e numai a Brăilei, ci a provinciei noastre în genere. Sunt două săptămâni de când ieşenii îşi plângeau la Ateneu oraşul lor. A auzit cineva acest strigăt? PUBLICISTICĂ 479 Camil Petrescu, reîntors dintr-o călătorie în Ardeal, povestea zilele trecute într-un articol de ziar jalnica decădere a Timişoarei, pe care o lăsase acum 15 ani prosperă şi o regăseşte astăzi adormită. Brăila, Iaşi, Timişoara.„Şi mai sunt. E un val de somn, de cenuşă, de mâl, care încarcă de câţiva ani oraşele de provincie, le încetineşte ritmul de viaţă, le paralizează. Evaziunile spre capitală se fac în masă. Prosperitatea Bucureştilor - prosperitatea nervoasă, exasperată, ascunzând atâtea simptome de panică - e plătită scump cu decăderea provinciei. Pentru fiecare nou blok-house bucureştean, câte case rămân în paragină în provincie? N-am văzut de cinci ani încoace nicio casă nouă la Brăila. în schimb, am văzut nenumărate obloane trase şi porţi zăvorâte. Pe măsură ce capitala se aglomerează, provincia se pustieşte. Dacă nu băgăm de seamă, ne vom trezi într-o zi cu o congestie fără leac. Noi nu facem aici politică, dar ne este totuşi îngăduit să spunem că raporturile dintre capitală şi provincie constituie o chestiune de structură naţională, una din problemele de viaţă ale acestui stat. Prima poate, în importanţă şi în urgenţă. De altfel, problema aceasta nu are numai aspecte politice şi economice, ci şi o foarte importantă latură culturală. O ţară vie nu trăieşte numai prin capitală, ci şi prin câteva centre regionale de creaţie. Teatre, biblioteci, universităţi, ziare, edituri, muzee, asociaţii simfonice - toate aceste instrumente de cultură nu pot fi monopolul capitalei. MIHAIL SEBASTIAN Există într-o ţară regiuni destul de robuste, cu suficiente resurse specifice de creaţie şi expresie, pentru a putea şi a trebui să-şi păstreze o viaţă locală, nerobită centrului până la caricatură. Gândiţi-vă ce însemnează oraşul de provincie francez, german sau italian în aceste trei mari culturi şi nu încercaţi să faceţi vreo comparaţie cu soarta provinciei româneşti. Ar fi ridicul. Ar fi mai ales deprimant. Oraşul nostru de provincie se descompune în tot ce avea propriu, creator. Dacă se întâmplă să fie vreun lucru, vreo iniţiativă sau vreun om excepţional, în scurtă vreme evadează spre Bucureşti. Revista „Gândirea”, apărută pe vremuri la Cluj, n-a suportat nici doi ani întregi şi a fugit în capitală. Revista „Ramuri” de la Craiova - bună, rea, cum era - nu mai apare, sau, dacă o fi apărând, nu se mai vede. Revista „Viaţa românească”, în sfârşit, a lăsat şi ea acum trei ani laşii, într-un gest de plecare ce echivala cu o adevărată sinucidere. Nu vă îngrijorează această permanentă secătuire a forţelor provinciale? Nu vi se pare că e aici o boală de circulaţie a valorilor româneşti? Că e ceva stricat în mecanismul nostru vital, că e ceva care nu mai funcţionează? Nu am căderea să dau semnale de alarmă, dar cu toată liniştea şi cumpănirea vorbind, oraşul de provincie românesc reprezintă o mare dramă. O dramă pe care Brăila o merită mai puţin decât orice alt oraş. Nu spun asta din egoism PUBLICISTICĂ 481 municipal. O spun dintr-o bună cunoaştere a oraşului meu. Brăila n-a fost niciodată un târg resemnat. Ea n-a cunoscut niciodată acea mediocră atmosferă de ratare, de încetineală şi melancolie din poveştile d-lui Brătescu-Voineşti. A fost totdeauna o cetate aprigă, dârză, activă. Luminile ei erau vii, culorile ei tinere, peisajul ei variat. Puţină reverie orientală se amesteca nesimţită cu febrilitatea portului şi a oraşului. Pe cheiurile ei era totdeauna acea lumină despre care vorbeşte versul lui Perpessicius. Şi dacă de câţiva ani au coborât de-a curmezişul ei mari umbre, care apasă şi întunecă, ele nu sunt ale Brăilei, ci ale unui stat rău făcut şi ale unui timp rău înţeles. Răspunderile nu sunt greu de stabilit — dar la ce bun? HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU: LOGODNICUL Exista până nu demult, în literatura română actuală, un caz Papadat-Bengescu. O mare operă ignorată de public, rău cunoscută de critică, greu primită de editori. Un mare romancier necitit, din când în când persiflat, mereu neînţeles. Această operă era ciclul Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach şi Drumul ascuns. Acest romancier era d-na Hortensia Papadat-Bengescu. O reputaţie de obscuritate înconjura cărţile sale, împiedicându-le accesul. Zvonul public convenise că e o „lectură grea”. 482 MIHAIL SEBASTIAN Adevărul e că scrisul d-nei Bengescu opunea o reală rezistenţă cetitorului mijlociu. De la sintaxă la psihologie, totul era în cărţile sale lipsit de facilităţi şi clişee. Ceva aspru, colţuros, uneori prea abstract, alteori cu prea multe nuanţe şi fracţiuni de nuanţă, îi dădea prozei sale o înfăţişare derutantă. Sintaxa d-nei Bengescu avea îndrăzneli sau neglijenţe îngrijorătoare. Un anumit fel de a rupe fraza, de a lăsa să alunece în paranteze, de a o strămuta prin surprindere de la persoana treia la vorbirea directă, o complectă dezinteresare de simetrie, căderi subite, suişuri anevoioase, un vocabular ce-şi permitea tot felul de stridenţe, împerecheri brutale de termeni, cacofonii, un amestec pitoresc dar şi iritant de argo periferic şi de vorbire livrescă, o risipă de contraste iată ce era, sau ce părea să fie, la primul contact, proza acestei scriitoare. Căzută pe mâna unuia din acei critici poliţişti, cu obsesia punctului şi a virgulei, oricare din frazele sale s-ar fi transformat lesne într-un măcel. Nu mai puţine erau obstacolele în ceea ce priveşte psihologia romanelor d-nei Bengescu, eroii lor, dramele şi comediile lor. Literatura noastră a fost multă vreme (şi continuă în bună parte să fie şi azi) dedicată câtorva probleme epice foarte simple ca mecanism sufletesc: conflictul dintre sat şi oraş, conflictul dintre tânărul idealist şi societatea conruptă, lupta dintre eroul dezinteresat şi femeia fatală. Puţini sunt scriitorii ce trec dincolo de acest lot cam sumar de preocupări. Puţini şi - cel puţin în roman - recenţi: Camil Petrescu, F. Aderca, N. Davidescu, Mircea Eliade, PUBLICISTICĂ 483 Anton Holban, Sergiu Dan... Altfel, lectorul de romane româneşti rămâne într-o lume de eroi, caractere şi atitudini monotone, cunoscute, simple, evoluând între pensionarul tacticos şi ţăranul idilic, între intelectualul dezamăgit şi politicianul exploatator, între fecioara sacrificată şi curtezana perversă. Câteva solide criterii morale îl ajută pe cetitor să se orienteze fără greutate în această lume de roman, cu sentimente limpezi, cu situaţii ritoase, cu deznodăminte tranşante. Romanele d-nei Bengescu schimbau brusc şi total această perspectivă. Intrau, odată cu ele, în epica românească, o seamă de personaje neliniştitoare. Suflete obscure, stări nesigure de conştiinţă, sentimente duble, maladii stranii, gânduri complexe, grimase, caricaturi, probleme, întrebări - o întreagă umanitate ce contrazicea schemele de psihologie gata făcută ale cetitorului harnic. Oamenii pe care îi prezenta scriitoarea rămâneau oarecum suspendaţi, imposibil de aliniat într-o categorie dinainte ştiută. D-na Bengescu descoperea în societatea românească medii până atunci necercetate, iar în psihologie zone până atunci nedeschise cetitorului nostru. Descoperirea era incomodă. Lectorului îi lipseau puncte de reper, nu ştia ce să creadă, nu se regăsea pe sine, nu-şi regăsea vechile tabieturi literare. Imaginaţi-vă un iubitor de poezie crescut în umbra lui Alexandru Vlahuţă, căruia i se dă într-o zi de cetit Les Chants de Maldoror. Cam acesta era saltul de înţelegere pe care literatura d-nei Bengescu îl cerea. „Cazul Papadat-Bengescu” pare a trece azi printr-o fază fericită. O echipă de admiratori cu multă 484 MIHAIL SEBASTIAN răbdare şi cu multă tenacitate, angajaţi voluntari în slujba unei mari opere, s-au străduit ani de zile să explice, să afirme şi să impună valorile ei. Au izbutit? Nu cred. Arta d-nei Bengescu cere timp mult până să devină asimilabilă şi să treacă în conştiinţa marelui public. Tot ce se poate obţine deocamdată este acel respect încurcat pe care publicul îl păstrează faţă de operele pe care nu le pricepe, dar pe care nu are curajul să le ironizeze, tocmai fiindcă a auzit că sunt „mari”. Mai mult nici Marcel Proust n-a obţinut, el care a devenit glorios, dar n-a izbutit să devină nici până astăzi cetit. Să nu ne înşelăm. Există un decalaj de câteva decenii între apariţia unei mari opere şi stadiul de comprehensiune a publicului. O carte, un tablou, o sonată, care au fost imediat înţelese şi imediat iubite, au toate şansele să fie de calitate inferioară. Nu e o regulă generală, dar este un adevăr adesea confirmat. Cărţile care nu incomodează pe nimeni la apariţia lor nu vor trăi mult timp. D-na Bengescu scrie pentru o foarte restrânsă elită. Opera sa nu va căpăta rezonanţa la care e îndreptăţită în mod absolut decât peste multă vreme de aici încolo. Timpul singur va restabili deplorabila noastră scară de valori literare. Cu această lungă introducere, să spunem în sfârşit că Logodnicul nu este cea mai bună carte a d-nei Bengescu. în orice caz, n-aş recomanda-o ca lectură de început. Sunt în acest roman nenumărate din calităţile romancierei. Regăsim aici preocupări pe care i le PUBLICISTICĂ 485 ştiam familiare, o tehnică bine verificată în cărţile precedente, o siguranţă psihologică fără greş, aceeaşi ştiinţă de a pune în lumină detaliile semnificative. Dar povestea mi se pare lungă, de la un anumit punct lâncezitoare şi în anumite pasaje de la sfârşit, inutilă. Pentru a fi mai clar, voi preciza că de la pagina 126 romanul îmi face impresia că se opreşte. Pe cât îi e de viu ritmul în primele două părţi, pe atâta îi e de lent şi leneş în ultimele şase. Situaţia eroilor se află, înainte de jumătatea cărţii, clarificată. O cunoaştem pe Nina, îl ştim pe Costel, o ştim pe Ana. Triunghiul e stabilit. Ce se mai întâmplă de aici încolo? Nu se mai întâmplă nimic. Revenirile şi plecările Ninei, boala Anei, concubinajul ei cu „logodnicul” Costel - toate sunt cuprinse în prima sută de pagini. Obişnuiţi cu ştiinţa d-nei Bengescu de a face să intervină în desfăşurarea unei poveşti scurte lovituri epice care răstoarnă într-o clipă o situaţie şi deschid subit neaşteptate drumuri viitoare, ne întrebam mereu, în timpul lecturii, unde va coti romanul, unde îşi va schimba cursul, spre ce ţări, deocamdată ascunse, ne va îndrepta. Aşteptarea ne este însă zadarnică: romanul se termină fără a ne fi adus acea deplasare de situaţii pe care o bănuiam mocnind sub banalitatea faptelor. Rămân deci acele prime 126 de pagini, despre care vorbeam mai sus. Sunt excelente. Ele se află pe linia celor mai bune cărţi ale d-nei Bengescu. Prezentarea lui Costel Petrescu, introducerea în familia Dragu, primele scene de idilă cu Nina, logodna şi pe urmă - ca un trăsnet! - dezlegarea 486 MIHAIL SEBASTIAN misterului din casa Dragu sunt realizate cu o putere epică excepţională. D-na Bengescu povesteşte cu o răceală necruţătoare, fără să se înduioşeze şi fără să râdă, reprimându-şi perfect ironia, din care nu mai rămân decât ici-colo uşoare urme. Putinţa d-sale de a realiza un mediu familiar, cu atmosfera lui specifică şi cu acel amestec de intimitate şi mister pe care orice casă îl are când păşeşti în ea, merge până la amănunt. D-na Bengescu are o predilecţie marcată pentru studiile de familie. (Este de altfel o pasiune caracteristică romancierilor de vocaţie. Gândiţi-vă la Balzac şi la Proust.) D-sa ne-a prezentat pe vremuri familia Dragu, deopotrivă devastată de vicii şi maladii. (Lucreţia nu este o nouă ediţie a neuitatei Mika-Le?) Povestea bătrânului unchi Dragu, trăind în aceeaşi casă cu trei nepoate, este un episod dintre cele mai groteşti din câte cunoaşte până azi opera d-nei Bengescu. Resursele lui tragicomice nu sunt, de altfel, uzate şi n-ar fi de mirare să-l mai întâlnim pe Dragu cu cele două nepoate ale sale rămase în viaţă, într-o notă carte. Am observat şi altă dată - şi avem prilejul să repetăm - curiozitatea specială cu care d-na Papadat-Bengescu studiază în opera sa maladiile şi eroii bolnavi. Nevroza Lenorei în Fecioarele despletite, tuberculoza lui Maxenţiu în Concert..., boala de inimă a lui Drăgănescu în Drumul ascuns au găsit în condeiul scriitoarei nu un instrument literar, ci un adevărat instrument chirurgical, care taie, disecă şi clarifică organ cu organ, simptom cu simptom. Logodnicul ne aduce un nou pacient şi o nouă boală: PUBLICISTICĂ 487 pe Nina, care suferă şi moare de un ulcer al stomacului. Studiul maladiei este aproape clinic. Mersul răului, progresiile lui lente, crizele, întremările înşelătoare, totul e urmărit cu atenţie şi însemnat precis ca într-un buletin de sanatoriu. Fără îndoială, nu e la mijloc o simplă curiozitate pentru formele degradate ale vieţii, ci mai mult convingerea legitimă că maladia reprezintă şi ea un mod de simţire şi că acolo psihologia bolnavului descoperă zone obscure de sensibilitate, interzise stării normale. E oricum de remarcat că şi în noul său roman autoarea îşi păstrează preocupări de studiu ce au devenit constante în opera sa. Fără diversitatea de material a romanelor anterioare, redus la un mediu de mică burghezie, mediocră şi în posibilităţile ei de aventură, şi în posibilităţile ei de simţire, Logodnicul este o carte care menţine toate calităţile de scriitor şi romancier ale d-nei Bengescu, dar nu le dă întreaga amploare. E o carte bună, depăşită însă de opera de până acum a romancierei. DUPĂ URECHE A murit de curând în Anglia, în împrejurări tot atât de ciudate ca şi întreaga lui viaţă, un personaj misterios: colonelul Lawrence. 488 MIHAIL SEBASTIAN A fost un veritabil agent de istorie, dar retras de bunăvoie în umbră şi lucrând de acolo cu o seamă de mijloace puternice şi nevăzute. A participat mai ales la două fapte decisive în mecanismul lumii actuale: revolta arabă şi politica mondială a petrolului. Studiul vieţii lui angajează de aceea o seamă de probleme tehnice de economie, de politică, de industrie, de finanţe, de strategie militară, de geografie. Lawrence însuşi a scris câteva cărţi. Una dintre ele - despre mişcarea arabă şi despre rolul colonelului în succesul emirului Feisal - a fost tipărită şi în româneşte în buna traducere a lui Mircea Eliade. Este nu numai o lectură substanţială ca interes uman şi ca valoare literară, dar este în primul rând un document foarte serios. Pe de altă parte, despre Lawrence s-au scris un număr de monografii, reportaje şi studii, toate cu un net caracter informativ. Nu numai că omul este tulburător ca personalitate, dar evenimentele în care a fost implicat îl impuneau atenţiei generale. Moartea lui a provocat în presa mondială o avalanşă de comentarii, memorii şi cercetări. Subiectul era copios. în chip firesc, el a căzut pradă şi publicisticei bucureştene, fericită a fi găsit în acest început călduros de vară un pretext comod de articol. Am urmărit zi de zi tot ce s-a scris la noi, sub diverse semnături june şi entuziaste, despre colonelul Lawrence. Să o spun deschis: e lamentabil. Nu-ţi vine a crede că forţa de a ignora poate atinge asemenea cutezanţe. Lawrence nu este doar o temă de nuvelă şi nici de şuetă. El reprezintă un mănunchi de probleme PUBLICISTICĂ 489 definite - şi ele trebuie în prealabil cunoscute. Este la mijloc o chestiune de informaţie, şi ea nu poate fi eludată prin stil. „Stilul” nu suplineşte niciodată cunoaşterea exactă a lucrurilor. Cu simboluri lirice nu se poate înlocui studiul modest al hărţii Arabiei şi nici cu accese nebuloase de metafizică nu se poate compensa o lectură conştiincioasă despre problema petrolului. Las deoparte aspectul comic al acestor metode. Reţin însă semnificaţia lor de procedeu intelectual. Un om obişnuit cu disciplina cetitului nu poate parcurge fără stupoare un text ca acela pe care voi avea regretul de a-1 transcrie îndată: „îmi dau seama că este posibil ca în ora când noi însemnăm aceste rânduri, colonelul Lawrence să nu fie decât un muşuroi de tăcere prefăcută în viermi şi putreziciune, în cupele ochilor, odinioară cuiburi gemene de scânteietore lumină, întunericul greu şi rece a căzut peste aripile privirilor. Se poate ca şi îngerii ochilor colonelului Lawrence, ţinându-se de mână cu îngerii glasului, să fi îngenuncheat în cenuşă şi suvenir”. „Muşuroi şi tăcere”, „viermi şi putreziciune”, „cupele ochilor”, „cuiburi de lumină”, „aripile privirilor”, „îngerii ochilor”, „îngerii glasului”, „cenuşă şi suvenir” - ce are de a face acest delir sonor cu colonelul Lawrence? Ce raport între această freză cu febră şi personalitatea severă a colonelului? Nu mă preocupă pentru moment chestiunea stilului. „îngerii glasului” şi „îngerii ficatului” sunt la urma urmelor licenţe de cugetare poetică. îngrijorător este numai faptul că aceste drăgălăşenii stilistice vin să acopere o totală recunoaştere a unui subiect foarte 490 MIHAIL SEBASTIAN precis, impunând o serie de cercetări foarte bine determinate. înţelegeţi desigur că faptul în sine e anodin. El merită să fie reţinut numai cu titlul de simptom, simptom de lene, de ignoranţă, de improvizaţie, de zăpăceală, toate îmbăiate într-un val de lirism confuz, obscur, nebulos. Acolo unde trebuie o cifră, găseşti un răcnet; unde aştepţi o idee, dai de un leşin; unde ceri o precizare, ţi se oferă o alegorie. E poate un defect de inteligenţă, avariată de prea mult temperament. Cred însă că este mai ales un defect de informaţie, de seriozitate şi de moralitate intelectuală. Tinerii de geniu care delirează în tânăra cultură bucureşteană nu citesc, nu se informează şi nu ştiu. Materialul lor de gândire este prins din zbor şi reprodus după ureche. Cu o sugestie verbală fac o teorie, cu un joc de cuvinte rezolvă o problemă, cu un paradox înlocuiesc o cercetare. Maltratarea colonelului Lawrence în publicistica bucureşteană este plină de învăţăminte pentru metodele noastre de informare. Ravagiile „îngerilor” în juna gândire română pot fi apreciate după acest foarte inocent exemplar. UN CUVÂNT LA O POLEMICĂ Cetitorul de revistă asistă de câtăva vreme la o violentă încrucişare de condeie între doi scriitori de obicei foarte calmi şi stăpâniţi în scrisul lor: d-nii Tudor Vianu şi Vladimir Streinu. PUBLICISTICĂ 491 Bucureştiul este desigur o patrie de polemişti, un cuib de temperamente fugoase, de reşedinţă de conştiinţe intransigente. Invectiva creşte aici în stare naturală, cu variante şi varietăţi infinite. Trecerea maidanului în cultură s-a făcut direct, fără schimbări de vocabular, maniere şi moralitate. Dar din această republică a înjurăturii, a praştiei şi a geamurilor sparte, ne-am obişnuit să socotim lipsă cel puţin câţiva oameni. Printre ei erau şi cei doi îndârjiţi combatanţi de mai sus. D-nii Vianu şi Streinu păreau a locui alt cartier în cultura noastră decât pe acela al mardeiaşilor. într-o jună cultură plină de nervi şi istericale metafizice erau doi intelectuali neaventuroşi, care cunoşteau greutatea cuvintelor. De atâţia ani de când le urmărim scrisul, nu ţinem minte să fi surprins sub semnătura lor o pripeală, o brutalitate sau un neadevăr. Ba - pentru a ne spune gândul întreg - de multe ori le-am fi cerut parcă mai multă vivacitate. D. Vianu, metodic şi cumpănit, d. Streinu, sever şi artist duceau scrisul lor până la forme reci şi uneori impersonale. Cu atât mai mare şi mai necăjită ne-a fost surpriza de a vedea izbucnind între aceşti doi critici, aşa de măsuraţi în expresie, o polemică dezordonată, nervoasă, repede deviată de la problemă la atac personal. Ni se părea că avem dreptul să ne aşteptăm de la o discuţie între astfel de parteneri, la un schimb de idei - fie el cât de impetuos, - dar în niciun caz un schimb de insulte. Dezbaterea în sine nu avea obiective prea iritante: era vorba doar de un capitol din Estetica d-lui Vianu în raport cu oarecari izvoare din Croce. O simplă confruntare de texte ar fl fost suficicentă pentru a pune lucrurile la punct. 492 MIHAIL SEBASTIAN Din nefericire au intervenit violenţele de limbaj şi acum nimănui nu-i mai arde de rezolvarea chestiunei discutată, ci doar de răpunerea adversarului. Cine nu e angajat în această bătălie şi cine nu are prea dezvoltat gustul exhibiţiilor polemice, nu poate ceti fără tristeţe paginile aruncate în luptă ca nişte granate. Ultimul pamflet al d-lui Vladimir Streinu împotriva d-lui Vianu (Plagiatorul strateg, „Vremea”, 9 iunie 1933) este de-a dreptul deprimant. Nu pentru d. Vianu, nici pentru d. Streinu, dar pentru condiţiile generale în care se lucrează, se gândeşte şi se scrie la noi. „Plagiator”, „animal corpolent”, „clown care simulează sforţări uriaşe” - cum e posibil un asemenea limbaj într-o dezbatere critică? Ce raport există între asemenea injurii şi jocul ideilor? întrucât decid ele de dreptatea sau nedreptatea poziţiilor de luptă? „Opinia publică”, martor grosolan şi obtuz, ia parte cu bună dispoziţie la acest meci, din care nu pricepe mare lucru, dar care îi flatează gustul combativ. „Bine combate acesta, domnule!” Victoria e aşa de uşoară, că devine dezonorantă. E bine înţeles că noi nu luăm nici apărarea d-lui Vianu împotriva d-lui Streinu şi nici pe a d-sale împotriva d-lui Vianu. Cine are dreptate în fondul dezbaterii nu ne interesează pentru moment. Ştim însă că nimeni nu poate avea dreptate pe această cale! Polemica este şi ea o metodă care presupune simţ de nuanţe, respect de adevăr, conştiinţă a proporţiilor juste. Chiar în ofensivă, chiar în şarje există limite obligatorii. Violenţa în gândire cere neapărat stăpânire în PUBLICISTICĂ 493 expresie. Altfel îşi pierde prestigiul, calitatea, eficienţa. Suntem convinşi că e nevoie în cultura noastră de un spirit activ. E necesară prezenţa unui control permanent, care să nu cedeze nici banilor, nici amiciţiilor, nici lenei, nici diletantismului. Numai o critică militantă, mereu prezentă, mereu decisă, poate restabili justele valori în scrisul nostru. Dar spiritul critic este una şi spiritul de pamflet e alta. Distincţia aceasta se face tot mai greu la noi şi ajungem astfel în situaţia de a ceti cu jenă, cu ruşine, paginile pe care le publica zilele trecute un profesor universitar - d. C. Giurescu - pagini în care cuvintele „canalie”, „nemernic” şi „puturos” abundau. Când întâlneşti asemenea cuvinte în cine ştie ce rubrică de mizerii zilnice plătite este poate dezgustător, dar în niciun caz grav. Când ele trec însă de zona periferiei intelectuale pentru a invada zonele centrale, atunci nu mai este vorba despre dezgust sau reprobare, ci de o descompunere a ideii de demnitate a inteligenţei. La această descompunere colaborează domnul Vladimir Streinu. Este sigur că nu aceasta îi este intenţia. LA MOARTEA DOCTORULUI PROUST Ziarele noastre nu au înregistrat moartea doctorului Robert Proust, pe care o aflăm abia azi dintr-un necrolog publicat în „Les nouvelles littéraires”. Vestea este dureroasă pentru proustieni şi ea trezeşte emoţii pe care nu mi se pare exagerat să le numesc familiare. 494 MIHAIL SEBASTIAN Marcel Proust nu este pentru noi ceea ce se cheamă un „autor preferat”, ci o existenţă scumpă, un om din cea mai profundă intimitate a noastră, un destin încorporat propriului nostru destin. Nu e un romancier, e un frate. Un om care a gândit pentru noi, înaintea noastră, o seamă de lucruri esenţiale, trecute apoi direct, nu în experienţa noastră literară, ci în experienţa noastră de viaţă. E o amintire la care ne referim mereu în ceasurile noastre de iubire, de dezgust sau de îndoială, cu senzaţia de a retrăi momente vii dintr-un trecut ce a fost propriul nostru trecut. Nu este o admiraţie critică. Ea rămâne pe planul al doilea. E o adevărată iubire pentru omul acesta, pentru umbra lui, pentru tot ce a fost viaţa, neliniştea, tandreţea lui, pentru toţi oamenii care i-au fost aproape, pentru toate lucrurile care l-au înconjurat. Proust, ca şi Stendhal, nu reprezintă pentru noi o lectură, ci o prietenie absolută. Cetirea operei lui ne introduce într-o intimitate fără rezervă. El ne vorbeşte cu pasiune despre el însuşi, despre amorurile lui, despre dramele lui, despre superstiţiile, maniile, preferinţele, aventurile lui - şi pe toate ni le comunică direct, ni le face sensibile, cu greutatea, culoarea, gustul, căldura şi vibraţia lor iniţială. E o putere plastică în scrisul lui Marcel Proust (abstractul Proust!), care suplineşte recunoaşterea vizuală a lucrurilor. Am văzut-o pe Albertine, am văzut-o pe Gilberte, ne-am plimbat la Combray, am lâncezit răpuşi de melancolie pe plaja de la Balbec. Pe toate le-am trăit cu acea febră clarvăzătoare a lui Marcel PUBLICISTICĂ 495 Proust însuşi şi toate au intrat fizic în propria noastră viaţă aşa de mult, aşa de apropiat, încât de acolo nu le-ar mai putea smulge decât timpul şi uitarea, care cicatrizează totul. A fi proustian este, nu o pasiune literară, ci o aviditate de a simţi, a înţelege şi a-ţi însuşi amintirea acestui om care, prin sensibilitatea lui infinit nuanţată, a anticipat tot ce o inimă omenească poate cunoaşte de-a lungul unei vieţi. Sunt pagini în care ne recunoaştem până la identitate şi ne sperie gândul că cineva a trăit înaintea noastră, până la fracţiune de nuanţă, un sentiment ce ni se părea exclusiv personal. Există în această inimă omenească zone pe care Marcel Proust să nu le fi adus la lumina dureroasă a conştiinţei? A iubi nu este poate altceva decât a avea nevoie de prezenţa cuiva. Proust n-a încetat niciodată să fie present pentru noi. l-am căutat numele în scrisori, în amintiri, în anecdote, în fotografii. Ultimul detaliu ni se părea revelatoriu. încercăm să-i reînviem vocea, pasul, mâinile. încercăm să-i refacem itinerariile, să-i evocăm, în cele mai neînsemnate relicve, umbra. Nu e un fetişism de muzeu. E, dimpotrivă, nevoia de a-1 şti încă viu, de a-1 păstra în tovărăşia noastră, de a-1 menţine prezent. Doctorul Robert Proust, care moare 12 ani după durerosul său frate, ne ajuta până acum în acest efort de a-1 şti pe Marcel Proust între noi. O seamă de amintiri îl legau de el, şi în cronica familiei Proust calităţile diverse ale lui Marcel şi Robert nu formau capitolul cal mai puţin semnificativ. Celebru înaintea fratelui său, doctorul Robert Proust părea destinat să 496 MIHAIL SEBASTIAN salveze singur ambiţiile familiei, în timp ce Marcel, snob, salonard şi leneş, era pentru toată lumea un inevitabil ratat. Nimeni n-ar fi crezut că, 20 de ani mai târziu, celebrul Robert se va pune în slujba neînsemnatului Marcel, pentru a-i edita textele postume, a-i clasa corespondenţa, a-i descifra peticele de hârtie... îi datorăm doctorului Robert Proust publicarea ultimelor volume din Căutarea timpului pierdut, acele tragice cărţi smulse unei agonii eroice, în care frivolul Marcel, pe pragul morţii, scria, exasperat de apropierea sfârşitului, cronica vieţii sale. îi datorăm câteva volume de scrisori, un imens material informativ şi documentar, cu ajutorul căruia ne-am silit să facem dintr-o umbră pierdută o fiinţă vie. Moartea lui este parcă a doua moarte a lui Marcel Proust, şi ea descoperă în noi o tristeţe pe care o vom mări serile acestea redeschizând A la recherche du temps perdu. OCTAV ŞULUŢIU: AMBIGEN D. Octav Şuluţiu exercită aproape de la debutul d-sale - adică de cinci sau şase ani încoace - un oficiu critic regulat. Cronicile şi recenziile sale publicate în diverse reviste au urmărit cu atenţie viaţa noastră literară din ultimii ani, constituind un bun ghid pentru cetitori şi un preţios punct de reper pentru scriitori. PUBLICISTICĂ 497 Lector pasionat, spirit curios şi vioi, orientat de o frumoasă cultură literară şi de un bun-gust care greşeşte rar, d. Şuluţiu s-a înscris repede la acea restrânsă echipă de critici de care dispun astăzi literele române... într-un timp în care spiritul critic este înlocuit cu icneala metafizică, iar convingerea intelectuală cu contractele de publicitate, faptul de a ţine la zi o cronică literară informată precis şi scrisă cumpănit este un act de demnitate. Acolo unde de la o vreme se instaurează leşinul ca metodă de cunoaştere, câţiva critici - din vocaţie, din devotament sau din simplă curiozitate intelectuală - încearcă să menţină drepturile inteligenţii. între ei, dl. Şuluţiu ocupă un loc bun de observaţie, şi pentru aceasta cetitorul de literatură românească îi datorează recunoştinţă. E adevărat că până astăzi activitatea sa critică nu şi-a găsit încă - sau nu şi le-a formulat - liniile directive. Ar fi greu de definit „poziţia” d-lui Şuluţiu, dar mai ales ar fi prea devreme. O justă intuiţie a valorilor înlocuieşte fericit un sistem critic pe care, de altfel, acest tânăr scriitor n-a avut nici timpul, nici ambiţia de a-1 construi. Inteligent şi sensibil, cu un simţ artistic personal, d. Şuluţiu aduce în critică posibilităţi de înţelegere şi de expresie pe care ne aşteptam să le întrebuinţeze cândva într-o operă literară proprie. Ambigen, primul său volum, nu este în acest sens o surpriză. Am tăcut adesea în cronicile noastre despre diverse romane o distincţie, cam globală poate, şi care ar necesita o seamă de precizări de la caz la caz, dar pe care MIHAIL SEBASTIAN o cred în genere justă. Am distins anume două familii de romane: romanul de creaţie epică şi romanul de introspecţie psihologică. Nu sunt două categorii incompatibile. Ele pot uneori fuziona (Proust, Joyce, Svew. La noi, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu). Dar fuziunea lor e dificilă şi de cele mai multe ori un romancier se realizează exclusiv într-un sens sau într-altul. Exemplu: Li viu Rebreanu şi N. Davidescu. Sau 1. Peltz şi Anton Holban. Rebreanu e un creator: el vede oameni. Davidescu e un intelectual: el vede idei. Este în opera primului o fabulaţie bogată, un suflu impetuos de mişcare. în opera celui de al doilea sunt scheme, noţiuni şi abstracţii. Acelaşi unghi despărţitor între Peltz şi Holban. Ambigen e o carte din a doua familie de romane. O carte cu numai două dimensiuni. Eroii săi nu iau loc în spaţiu. Existenţa lor nu e plastică. Ei cresc undeva într-o dezbatere interioară, până unde nu străbat decât foarte puţine elemente fizice de viaţă. Faptele sunt secundare în acest roman. Ele nu valorează decât prin diversele lor semnificaţii posibile. Ele se macină până a deveni fantomatice, într-un proces de comentarii, dispute intime, incertitudini. Nimic nu e conturat în anecdota vieţii. Totul e suspendat, improbabil, nesigur. Pe oameni îi cheamă Di, Ata, Elina, Elinor... Niciunul nu are nume de familie. Niciunul nu are stare civilă. E o carte făcută din fragmente, din stări discontinue, din solilognii ce se reazămă foarte puţin pe evenimente şi foarte mult pe fluxul intim al vieţii. PUBLICISTICĂ 499 Senzaţii, amintiri, îndoieli, reverii trec fără consistenţă prin carte, fără să adere, fără să lase urme. Ambigen e jurnalul unei descompuneri. Ceva vegetativ stăruie în această carte destrămată, în care singurul principiu activ este pasiunea eroului de a se observa pe sine însuşi şi de a se privi reflectându-se în zece mii de oglinzi morale, ce-i descompun gesturile, sentimentele, încercările de voinţă. E un fel de narcisism psihologic. Oa atenţie, o pândă interioară care merge până la obsesie, până la oboseală. O incapacitate absolută de a uita de sine însuşi, de a evada din cercul strâmt al personalităţii proprii şi de a se lăsa dus de viaţă. E o maladie şi e în acelaşi timp o voluptate. O maladie de orgoliu şi o voluptate de psihologie. Obiect de studiu pentru propriile sale exerciţii psihologice, eroul d-lui Şuluţiu se complace în singurătatea sa abulică, în care îşi descoperă felurite jocuri abstracte. îi place să-şi pună diagnosticul fiecărui moment sufletesc, să-şi întreţină foaia de temperatură, să-şi urmărească buletinul său moral, ca la căpătâiul unui pat în care zace el însuşi: „Suflet instabil, balansând între neputinţă şi ambiţie, suflet ros de uri mărunte pe care le îmbracă sub pretextul artificios al cunoştinţei critice.” (p. 21) După cum se vede, eroul acesta nu are niciun fel de complezenţă pentru sine însuşi. Dimpotrivă, cultivă un fel de ostilitate faţă de tot ce este el, nu-şi iartă niciun defect, nici fizic, nici moral, îşi măreşte până la caricatură tot ce ar putea fi ridicul sau incomod în viaţa lui. Este în monologul lui interior un amestec ciudat de cruzime şi bucurie. Un efort 500 MIHAIL SEBASTIAN exasperant de a-şi face rău şi în acelaşi timp o irezistibilă plăcere de a se tortura. Nu poţi urmări această luptă interioară fără un anumit sentiment de osteneală. Lectura cărţii îţi comunică, prin contrast, un dor de simplicitate, de calm, de bună voie. închizi cartea cu nostalgia unei vieţi ferme, în care suferinţa - dacă este - să nu fie lichefiată, inconsistentă şi vidă ca aici, ci să se sprijine pe o durere vitală, nu pe o închipuire. E în cartea d-lui Şuluţiu o îmbinare ciudată de abstracţii şi sentimentalism. Obicinuit cu lungi examene de conştiinţă, eroul său se lasă în acelaşi timp devastat de obsesia iubirii carnale, care e pentru el cu atât mai chinuitoare, cu cât se leagă de mai multe piedici de inteligenţă, de luciditate, de psihologism. O senzualitate confuză, neclarificată, în permanentă panică, nu prea bine ieşită din adolescenţă, nu prea precis intrată în bărbăţie, o senzualitate complexă şi dramatică face din eroul cărţii un infirm. Infirmitatea sa nu este biologică, ci morală. Prea multe inhibiţii, prea multe refulări otrăvesc viaţa sexuală a tânărului Di, care îşi agravează „cazul” prin comentarii şi introspecţii. Puţină vulgaritate, puţină inconştienţă nu i-ar strica acestui tânăr exagerat de sensibil şi abuziv de lucid. Toate femeile care circulă în jurul lui sunt şi ele prea abstracte sau prea inexperte. Ata, ludith, Eline, Eveline, chiar atunci când sunt evocate în cele mai exacte detalii fizice, rămân fumurii, descompuse, incerte. Gândul eroului le creează şi le destramă, fără să le dea răgazul de a prinde realitate şi a se instala viguros în viaţă. Un sentiment de nelinişte le alungă PUBLICISTICĂ 501 dincolo de limitele conştiinţei. Sunt în tribulaţiile erotice ale lui Di câteva naivităţi, pe care am impresia că dl. Şuluţiu le complică prea mult comentându-le. Este o adolescenţă sexuală care îşi va găsi desigur cu timpul echilibrul. Echilibru ce nu duce neapărat în patul conjugal al unei prostituate, aşa cum ne sileşte să credem deznodământul cam factice al cărţii. Ambigen e o frumoasă experienţă literară şi, pentru posibilităţile de expresie ale d-lui Şuluţiu, un examen hotărâtor. Scrisul său este neted, articulat, expresiv. Ameninţat să se piardă într-un labirint de senzaţii obscene, adâncit într-o viaţă plină de incoherenţe şi incertitudini sufleteşti, scrisul acesta izbuteşte totuşi să rămână clar, precis, sigur în notaţii, exact în nuanţe. Ambigen nu e poate un roman, dl. Octav Şuluţiu este cu siguranţă un scriitor. P.S. 1) Romanul Ambigen a cunoscut, până la apariţie, o seamă de aventuri de ordin administrativ. Cenzura, morala publică, Ministerul Instrucţiunii au făcut tot ce au putut pentru a-i împiedica apariţia. Autorul expune aceste întâmplări şi încearcă să le degaje semnificaţia într-o bogată prefaţă, intitulată Paragraf pentru o eventuală istorie a gândirii româneşti. Cum chestiunea - deşi interesantă în sine - mi se pare exterioară unei cronici literare, am lăsat-o pe seama unui viitor articol. 2) Ambigen apare însoţit de 17 gravuri ale d-lui I. Anestin. Am spus altădată, mai pe larg, admiraţia 502 MIHAIL SEBASTIAN ce se cuvine acestui artist, atât de variat în resursele sale. Gravurile acestea ne revelează însă o latură nouă în arta d-lui Anestin, şi sunt între ele câteva de o dramatică senzualitate şi în acelaşi timp de o fermecătoare simplicitate tehnică. SOLUŢII UNIVERSITARE Universităţile noastre au luat o măsură care n-are decât o singură calitate: aceea că nu va 11 niciodată aplicată. Noul regulament universitar decide anume că, începând din toamna lui 1936, accesul în facultăţi va fi, ca să zic aşa, contingentat. Se va fixa un număr redus de studenţi pentru fiecare facultate, se vor institui aspre concursuri de intrare, se vor tria cu severitate candidaţii. Astfel, excedentul insuportabil de studenţi va fi lichidat. Avem o populaţie universitară în absolută disproporţie şi cu necesităţile profesiunilor libere şi cu posibilităţile învăţământului nostru superior. Pe de o parte, universitatea noastră nu poate suporta o asemnea afluenţă şcolară, căci nu posedă profesori, săli, biblioteci, laboratorii şi institute tehnice suficiente, iar pe de altă parte societatea românească nu este în stare să ofere debuşeuri atâtor generaţii de titraţi. Ce e de făcut? Foarte simplu: închidem uşile, tragem zăvoarele, punem lacăte. Soluţia este într-adevăr de o simplicitate care dezarmează. Te întrebi cum de n-a fost găsită mai din PUBLICISTICĂ 503 timp... Nu cumva pentru că, în extrema ei simplicitate, este inaplicabilă? Deocamdată, decizia consiliului interuniversitar a căzut într-o indiferenţă totală. Nu reacţionează nimeni, nu ridică nimeni glasul. E prea cald şi e prea devreme. Cine să protesteze la 50° Celsius? Şi, pe urmă, mai e timp destul. Căci, foarte îndrăzneţ în proiecte, consiliul e foarte prudent în fapte. E adevărat că a luat o hotărâre revoluţionară, dar a avut grijă să o amâne până la toamna lui 1936. Până atunci mai sunt 17 luni şi în 17 luni câte nu se pot întâmpla!... Pentru moment nicio primejdie deci. în septembrie 1936 însă vom avea în faţa noastră câteva mii de bacalaureaţi care se vor strânge la Bucureşti, vor face scandal trei zile şi vor obţine cu siguranţă suprimarea noului regulament. Porţile facultăţilor vor fi din nou libere şi iureşul universitar va continua. Nu se poate altfel, căci soluţia consiliului interuniversitar ignorează voit gravitatea lucrurilor şi încearcă să le remedieze din afară, artificial. E o măsură în plus, dintr-o serie întreagă de măsuri ce s-au dovedit până azi complect ineficace. De la 1926 se tot pune problema excedentului de studenţi şi se tot oferă soluţii, care se prăbuşesc una după alta. A fost întâi bacalaureatul. Doi ani de panică, o serie de sinucideri şi pe urmă reintrarea în „normal”, adică revenirea la un regim de îngăduinţă care anulează de fapt bacalaureatul. A fost apoi legea avocaţilor din 1934, trântită la pământ în mai puţin de un an. A urmat legea avocaţilor din 1932, care se mai ţine deocamdată pe 504 MIHAIL SEBASTIAN picioare pentru că nu există încă nicio generaţie de stagiari intraţi în Barou sub imperiul acestei legi, dar care va cădea cu certitudine la toamnă. Băgaţi de seamă că toate aceste „soluţii” sunt de acelaşi tip: ele se reduc la introducerea unui „şurub” în învăţământul superior şi la strângerea acestui şurub. Dar presiunea generaţiilor ce ne ajung din urmă este mare, ca să nu rupă toate stavilele artificiale, prin care încercăm, prea târziu, să le oprim în faţa porţilor închise. Universitatea îşi pune o întrebare cam simplistă: „Cum să micşorăm numărul studenţilor?” în realitate, chestiunea e cu totul alta: ce să facem cu tinerele generaţii? E prea lesne să închidem ochii şi să ne astupăm urechile, pentru a nu vedea şi a nu auzi, dar destinul tinerilor pe care îi lăsăm dezorientaţi pe stradă e o problemă mai complexă decât regulamentul de funcţionare a facultăţilor. Statul burghez român a cultivat metodic an de an o studenţime numeroasă şi insuficient pregătită. Cămine, cantine, reduceri, gratuităţi, burse, subvenţii - toate acestea au creat situaţiei de student privilegii unice în lume. Mizere ca valoare materială, ele contribuiau totuşi să îngroaşe nefiresc rândurile „tineretului studios”. De ce îi trebuia statului nostru acest „tineret studios”, la ce îi trebuia, cum îi trebuia - e altă poveste. Recitiţi-1 pe Caragiale, amintiţi-vă de aprigul Coriolan Drăgănescu şi veţi vedea că problema nu e de azi, de ieri. Fapt e că aşa-zisa noastră politică culturală a dus cu premeditare spre inundaţia universitară de care ne plângem azi şi pe care voim să PUBLICISTICĂ 505 o lichidăm cu brutalitate, fără să ne întrebăm dacă avem dreptul de a o face. O reformă a învăţământului superior nu poate începe cu soluţii aritmetice. Ea trebuie să pornească din centrul învăţământului, nu de la periferia lui. în prealabil, universitatea ar trebui să-şi revizuiască propria ei fiinţă, să se întrebe asupra justificărilor ei de a fi, să-şi schimbe metodele, să-şi revadă personalul, să-şi controleze programul, catedrele şi cursurile, să devină o şcoală vie... Abia atunci s-ar pune chestiunea cu totul secundară a unui regulament de funcţionare, regulament care în niciun caz nu va putea condamna la sinucidere generaţii întregi de tineri, victime ale unei proaste orientări profesionale. Să nu ne alarmăm însă zadarnic. Nu se va întâmpla însă nimic, şi fabrica de diplome va funcţiona netulburată mai departe. 44 % SAU CULTURA PROHIBITĂ Aveam de mult intenţia să scriu despre o anumită bursă neagră, ce funcţiona în plină capitală, la lumina zilei, în văzul fiecăruia şi cu complicitatea tuturor. Această bursă neagră era librăria. Leul românesc, leul stabilizat, acel leu abstract, ideal şi invizibil, pe care „cursul zilei” îl mai înregistrează ironic „15.15 fr. fr. 100 lei la Paris” devenea în librării flexibil, nervos, plin de toane. De la o zi la alta era de nerecunoscut. Capriciile lui te sileau să plăteşti o revistă de 75 de centime franceze, 506 MIHAIL SEBASTIAN cu 10 sau 11 lei, francul ajungând la cursul ilegal poate, dar obligatoriu, de 12, 13 sau 14 lei. Situaţia de cetitor devenea mereu mai dificilă şi capitolul bugetar al cărţilor începea să apese mai greu decât oricând. A comanda o carte începea să fie, în ultimul timp cel puţin, o operaţie plină de riscuri, căci o cereai la un preţ şi îţi venea la cu totul altul, complicându-se pe drum cu o sumă de variaţii monetare, din ce în ce mai greu de prevăzut. Eram decis să atrag respectuos atenţia d-lui ministru de finanţe, sau de industrie, sau de instrucţie publică, sau în sfârşit - dacă era nevoie - întregului consiliu de miniştri asupra acestei situaţii şi îmi propuneam să le cer o intervenţie în această materie, când - pentru a ne curma orice grije - guvernul ne-a făcut cunoscut noul regim al devizelor: 44 la sută peste cursul oficial vom plăti pentru orice marfa venită din străinătate. Pentru orice marfă, deci şi pentru reviste şi cărţi. E mai simplu şi e mai sigur. Noi nu avem căderea şi nici ispita de a discuta aici măsurile economice ale guvernului. Bune, rele, le suportăm cu întreaga noastră incompetenţă şi supunere. Dar în măsura generală care aruncă dintr-o dată un bolovan de 44 % asupra costului vieţii, socotim că este just, că este imperios, că este urgent să se facă o discriminare pentru regimul cărţilor. Noi nu putem suporta o asemenea brutală schimbare în cel mai nefericit şi mai eroic dintre capitolele bugetului nostru personal. „Noi” - adică cei 100, 500, 1 000 sau maximum 2 000 de oameni care citim cărţi, care avem nevoie de cărţi, care nu ne putem dispensa de ele. PUBLICISTICĂ 507 Din nefericire, măsura aceasta de grevare fiscală e luată de nişte domni care ne vor înţelege greu. Cartea nu este pentru ei un obiect de consumaţie şi cu atât mai puţin de necesitate. Mai sensibili la preţul şampaniei, al rujului de buze şi al izmenelor de mătase, decât la preţul volumelor de ştiinţă sau literatură, aceşti domni nu-şi pun o problemă pentru ei inexistentă. Am vrea totuşi să le explicăm că nu e la mijloc o chestiune strict fiscală sau strict economică, ci o problemă de respiraţie culturală, care nu mă priveşte pe mine, pe dumneata ori pe dumnealui, ci priveşte viaţa întregii ţări şi în zonele ei cele mai delicate şi mai esenţiale. Ne-am resemnat de mult să ştim că statul nostru nu este un stat de cultură. E prea târziu şi e prea inutil să mai punem încă o dată problema vieţii noastre universitare, a bibliotecilor noastre, a institutelor de cercetări tehnice, a condiţiilor economice ale muncii intelectuale. Toate acestea sunt pierdute şi compromise în actuala stare de lucruri. Dar tot ce nu face, nu vrea sau nu poate să facă statul rămâne pe seama intelectualului, care lucrează singur la el acasă, între cărţile lui, cu materialul lui, pe banii lui. Neputând activa în centre organizate de muncă, nu-i rămâne decât să-şi organizeze singur, izolat, condiţiile de cercetare şi de creaţie. Intelectualul român se află astfel într-un serviciu public neretribuit, acceptat de bunăvoie, ca să nu spunem cu sacrificiu. Fiecare din aceşti oameni, care rezistă politicii, afacerilor, succesului facil în domenii inferioare, pentru a se devota studiului, lecturii şi scrisului, face un act fertil de renunţare, pe care societatea nu are 508 MIHAIL SEBASTIAN decât să-l ignoreze, dar nu are dreptul să-l interzică. Căci impozitul de 44 la sută echivalează cu o interzicere. El are un caracter prohibitiv, care nu ne îngrijorează în materie de pudră, tutun, stofa englezească şi ghete cehoslovace, dar ne deprimă în materie de cărţi şi reviste. Lovitura nu va putea fi suportată. Un intelectual nu-şi cumpără cărţile din capitalul cheltuielilor somptuoase, ci printr-un efort bănesc stors până la limită. Nu mai încap aici surplusuri de sacrificiu, 44 la sută mai mult însemnează pur şi simplu un ordin de închidere a graniţelor intelectuale. Faptul e grav. Mai grav decât şi-ar permite să o spună condeiul nostru, care nu obişnuieşte a fi patetic. Mai grav decât îngăduie un comentar de gazetă. Dacă, de bine de rău, ducem fără deznădejde povara acestor timpuri absurde, inundate de isterii politice şi mesianisme funeste, este pentru că, dincolo de demenţa lor, mai avem dreptul de a ne retrage într-o lume de gânduri, pe care o păstrăm ca pe o rezistenţă la barbarie, până în ziua în care lumea modernă îşi va fi regăsit busola. în timp ce pământul se împarte în câteva imense lagăre de concentrare, rămâne această lume de idei şi sentimente ce pot circula peste fruntarii, unind inteligenţele şi inimile câtorva mii de oameni liberi. Nu rupeţi aceste ultime, fragile şi nevăzute căi ale spiritului. Domnule guvernator al Băncii Naţionale, domnule ministru de Finanţe, domnule ministru de Industrie şi Comerţ, domnule prim-ministru, scoateţi cartea de sub birul celor 44 la sută. Economia naţională nu va fi prin aceasta minată. PUBLICISTICĂ 509 CRITICA, FUNCŢIUNE PUBLICĂ La congresul pe care scriitorii francezi l-au ţinut nu demult pe Coasta de Azur, la Nissa, s-a făcut între altele o propunere ce este fără îndoială glumeaţă în formă, dar nu ascunde mai puţin o reală problemă de muncă intelectuală. Un congresist a cerut ca pe viitor criticii literari să fie retribuiţi de stat. De ce? Pentru a-i împiedica să cadă în solda editurilor şi pentru a le da posibilitatea materială de a-şi exercita funcţia lor de control critic, liberi de orice influenţă neliterară. Chestiunea aceasta a fost discutată într-un ciclu de alte preocupări, mai puţin fanteziste. Se pleca anume de la constatarea că ceea ce se numeşte de câţiva ani „criza cărţii” nu este numai o criză de ordin economic, ci şi una de ordin critic. Mai ales de ordin critic. Spiritul critic, spiritul de selecţie nu mai funcţionează. Se tipăreşte enorm şi nu se triază deloc. Cărţile sunt aruncate în serie, aglomerând librăriile şi bibliotecile, iar critica se dovedeşte insuficientă pentru a impune în acest ocean de hârtie anumite directive. Ideea de valoare se descompune. De aici, o sumă de confuzii, de păcăleli şi de false glorii, ce-1 năucesc pe cititor, îl descurajează şi, cu vremea, îl îndepărtează de carte. Dacă funcţia criticii trece printr-o asemenea criză, nu este desigur pentru că spiritual critic însuşi ar fi în eclipsă. Franţa este doar o ţară de critici şi, deocamdată, despre Franţa e vorba. Dar acest spirit critic este redus la prudenţă şi la echivoc, împins spre 510 MIHAIL SEBASTIAN concesii şi nesinceritate, anulat în virulenţa şi prestigiul lui printr-un întreg angrenaj de forţe strategice, dintre care cea dintâi este banul. Critica se cumpără şi, prin acest fapt, se desfiinţează. Exerciţiul ei ar trebui să fie o magistratură, şi nu e decât un instrument comercial. Limitele dintre critică şi publicitate devin tot mai străvezii, tot mai iluzorii. De la prospect la recenzie drumul este direct. Nici vorbă, sunt câteva conştiinţe ce scapă acestui joc degradant. Sunt câteva inteligenţe de prim ordin, care depăşesc în nobleţe asemenea combinaţii. Dar caracterul general al activităţii critice actuale este de a fi camuflarea reclamei. Serviciul de presă s-a substituit independenţei de judecată. Astfel că, după cum vedeţi, a transforma critica literară într-un fel de funcţiune publică, plătită de stat, deşi este o ironie a unui congresist bine dispus, ar putea totuşi să fie un mijloc de a sustrage scrisul comerţului. Lucrurile nu se întâmplă altfel nici la noi. Nu-i trebuie cititorului prea multă perspicacitate pentru a descifra, sub un elogiu, o chitanţă. Noţiunea de publicitate face adevărate ravagii în literatură, unde a cumpăra un articol de critică nici nu mai este un fapt clandestin, ci o ispravă ce se consumă cu destulă degajare. Sunt critici pe care editurile şi-i anexează pur şi simplu, ca pe nişte funcţionari. Nu vreau să dau nume, pentru că n-am intenţii polemice şi de altfel ar fi şi de prisos. Dar situaţia e notorie. Toate editurile noastre - „Editura Fundaţiilor”, „Cultura Naţională”, „Universala Alcalay”, „Ciornei” - toate în sfârşit au PUBLICISTICĂ 511 un fond special destinat cronicii literare. E un lucru ce poate fi verificat şi pe care nimeni nu se oboseşte să-l ascundă. Există serii întregi de publicişti care îşi taxează cu toată liniştea articolele la ghişeul editurii. Operaţia se face normal, simplu, direct, ca şi cum ea n-ar fi decât un străvechi uz comercial, perfect onorabil. Rubrici întregi (una în special despre care îmi voi face via plăcere de a vorbi pe larg într-o zi), rubrici întregi acomodează intransigenţa şi mica publicitate, în aşa chip încât devin pentru iniţiaţi un adevărat izvor de distracţie, dar rămân pentru cititori o tristă înşelăciune. Fără îndoială nu li se poate reproşa nimic editorilor. Ei sunt comercianţi şi reclama este pentru ei un mijloc firesc, ba chiar necesar de activitate. Mai trist este faptul că se găsesc publicişti care să-şi împrumute numele unor astfel de aranjamente. Ei colaborează din nepăsare sau din inconştienţă la compromiterea valorilor, la confundarea lor, la falsificarea lor. Este just să amintim încă o dată, cu gratitudine, devotamentul intelectual al câtorva veritabili critici, care îşi păstrează orgolioşi dreptul lor de judecată şi libertatea lor de expresie. Este oarecum un miracol stăruinţa cu care un Perpessicius, un Şerban Cioculescu, un Pompiliu Constantinescu se sacrifică scrisului românesc, pentru a urmări o producţie literară atât de abundentă şi - rar! - atât de inegală, care îi răsplăteşte aşa de rar cu bucuria unei lecturi frumoase. Pentru nimeni mai mult decât pentru ei, lectura nu este inexplicabil viciu. Câtă tenacitate, câtă 512 MIHAIL SEBASTIAN răbdare, câtă generozitate intelectuală le trebuie pentru a se ţine la curent cu tot ce se publică. Poate că le-ar fi mai plăcut să-l recitească pe Montaigne, să-l reia pe Balzac, să-şi complecteze lectura din Dostoievski, să-l revadă pe Thomas Hardy. Poate că le-ar fi mai lesne să reţină din literatura românească numai cărţile cu mari garanţii de valoare, iar restul timpului să-l dedice marilor lecturi clasice, nu producţiei noastre anuale. Mă gândesc dacă pentru această trudă, pentru acest devotament, pentru această muncă, gluma congresistului de la Nissa nu devine o glumă foarte serioasă. SAMUEL BUTLER Publicarea carnetelor lui Samuel Butler în traducerea franceză a lui Valery Larbaud vine la timp pentru a ne reactualiza, după câţiva ani de neglijenţă, dacă nu de uitare, o mare pasiune intelectuală. Personal, am trecut prin două foarte aprinse faze „butleriene”, în 1928 o dată şi în 1931 a doua oară, la prima şi la secunda lectură a operei lui Butler, când - cu acel elan mereu tânăr pe care ţi-1 dă „descoperirea” unei cărţi mari - am încercat s-o impun prietenilor şi cititorilor mei. E o plăcere - şi sunt convins că o cunoaşteţi - de a împărtăşi altora o emoţie de lectură şi de a o vedea înţeleasă, trecută mai departe, îmbogăţită de ecouri noi, crescând cu PUBLICISTICĂ 513 fiecare inteligenţă cucerită, cu fiecare adeziune câştigată. Ştiu eu dacă am izbutit în această îndârjită acţiune „pro-Butler”, şi dacă vreunul din cele cinci sau şase articole pe care le-am publicat la diverse răstimpuri despre el şi cărţile lui a reuşit să smulgă din indiferenţă un cititor în plus pentru Erewhon sau pentru ciudat tradusul A inşi va tont chaifi Eu însumi nu eram în ceea ce Valery Larbaud numeşte „familia militantă intelectuală a lui Samuel Butler” decât un membru de recentă dată, un membru de „a patra generaţie”, de vreme ce Larbaud se socoteşte dintr-a treia şi de vreme ce prin el l-am cunoscut şi datorită traducerilor lui l-am citit. Fascinantă viaţă şi trist destin a avut acest om care, murind în 1902 cu desăvârşire necunoscut, avea să-şi câştige abia peste câţiva ani, în Anglia, şi nici până astăzi în Europa, atenţia şi renumele ce nu i-au fost sortite în decursul unei vieţi pline de privaţiuni, neînţelegeri şi sacrificii. Multă vreme cărţile pe care şi le tipărea pe banii lui, cărţile pentru care nu se găsea niciun editor, au umplut casa, podul şi biblioteca lui Butler. Astăzi încă, Larbaud nu se codeşte să mărturisească deschis că cele patru cărţi traduse de el şi tipărite la N.R.F. {Erewhon, A inşi va toate chair, La vie et l'habitude şi Nouveaux voyages en Erewhon) zac în depozitele editurii, de unde foarte rar pleacă un volum sau două, pentru a se rătăci în cine ştie ce librărie depărtată, de unde un om norocos ca mine sau ca dumneata le va descoperi într-un ceas bun. 514 MIHAIL SEBASTIAN Altminteri, Samuel Butler rămâne în afara marelui public, necunoscut mulţimilor cititoare şi aparţinând doar unui cerc restrâns de iniţiaţi care, chiar dacă nu se cunosc, se bănuiesc din depărtare şi se consideră făcând, sub patronajul său, o adevărată familie. E şi aceasta un fel de imortalitate, mai puţin iluzorie poate şi în orice caz mai activă decât nemurirea ce o conferă manualele oficiale, şi se poate spune că în fond Butler nu se înşela când îşi prezicea cam un veac de nemurire. „Şi totuşi, nu ştiu, dar îmi pare că n-aş putea găsi curajul de a trăi, dacă n-aş crede că e probabil că voi avea în medie şaptezeci de ani de imortalitate”. Termenul expiră deci în 1972. Până atunci mai e destul timp. Aştept publicarea integrală a Carnetelor, pentru a încerca poate un studiu de mai mari dimensiuni decât articolele mele din trecut. (Până atunci, Mircea Eliade, butlerian oarecum, prin descendenţă directă, căci n-a trecut prin Valéry Larbaud, îşi va fi tipărit poate studiul pe care îl pregăteşte.) Deocamdată lectura puţinelor fragmente din Carnete, tipărite în fruntea ultimului număr din „Nouvelle Revue Française”, e suficientă pentru a prevesti bucuria ce ne aşteaptă când vom avea întreaga carte în mână. Până atunci aş fi fericit ca aceste rânduri să-i cucerească lui Samuel Butler câţiva cititori mai mulţi. Nu este numai un mare autor ce rămâne de descoperit, un romancier ce merge cu luminile sale până în inima PUBLICISTICĂ 515 celor mai dificile complexe psihologice, un gânditor ce nelinişteşte când nu convinge, o inteligenţă care-şi scorneşte cele mai variate câmpuri de vedere în lumea ideilor, o sensibilitate ce uneşte simţul fantasticului cu cunoaşterea rece a vieţii, nu este numai toate acestea, ci mai este un spirit actual, un tovarăş, un prieten. A-l ceti, a-l cunoaşte echivalează cu un fapt personal, capabil să-ţi modifice în multe feluri propria ta viaţă. LA TRICENTENARUL ACADEMIEI FRANCEZE E remarcabilă arta Franţei republicane de a-şi însuşi instituţiile vechiului regim şi de a lega prin ele firul unei tradiţii pe care trei republici, două regate şi mai multe monarhii au izbutit să o tulbure uneori, dar niciodată să o suprime. D. Albert Lebrun, asistând la requiemul Cardinalului de Richelieu - ce dovadă mai plastică de continuitate în istorie i se poate cere republicii laice, democrate şi liber-gânditoare? Dacă umbra cardinalului va fi fost ofuscată de prezenţa atâtor civili la mormântul său ducal şi episcopal, nu mai puţin presupunând că umbrele îşi păstrează simţul politic - trebuie să se fi bucurat că, după trei veacuri, memoria ţării sale n-a slăbit şi că ştie să facă o punte justă deasupra timpului trecut. Academia franceză, de care francezul mijlociu îşi râde pe faţă, dar o respectă în secret, este, în ciuda tuturor ciudăţeniilor sau maniilor ei, o puternică realitate în societatea acestei ţări. Poate chiar în 516 MIHAIL SEBASTIAN istoria ei. Spune în orice caz foarte mult faptul de a fi durat trei sute de veacuri şi de a fi supravieţuit atâtor regimuri politice, care n-au izbutit s-o antreneze în prăbuşirea lor. Albert Thibaudet ne amintea la timp zilele trecute într-o mică schiţă rezumativă că Academia fusese suprimată de Constituantă şi că una dintre primele victime ale marei revoluţii ea fusese. (Aşa că, din cei 300 de ani astăzi sărbătoriţi lipsesc vreo 20). Totuşi, fără voie şi fără premeditare, Academia s-a reconstituit singură, utilizând câteva imprudenţe ale imperiului şi ale restauraţiei şi a reluat în scurtă vreme tradiţia ruptă temporar. Suportând când ingerinţele lui Napoleon, când pe ale lui Louis Philippe, când pe ale celui de al doilea Napoleon, trebuind să facă pace între spiritul ei de obedienţă faţă de stăpânire şi dorul ei legitim de emancipare, Academia franceză a izbutit să se conserve prin câteva condiţii nesigure şi să ajungă până la complecta ei securitate de azi. Despre o prezenţă activă a Academiei în cultura franceză nu poate fi desigur vorba. Ceea ce se cheamă „spiritul academic” este prin definiţie inert, greoi, necreator, inactiv. Academiile nu creează. Ele pun cel mult ordine. Şi ordinea lor e totdeauna întârziată, vetustă, timidă în iniţiative, bogată în prejudecăţi. Fără exagerare, se poate spune că lipsa Academiei franceze n-ar fi modificat întru nimic mersul culturii franceze. Flaubert, Balzac, Baudelaire n-au fost academicieni. Hugo, Painte Benoc, Lamartine au fost. Academia nu le-a luat celor dintâi PUBLICISTICĂ 517 şi nu le-a dat celor din urmă nimic. Academia a fost mereu în contratimp cu valorile spiritului. Lentă, opacă, inaccesibilă mişcărilor de idei sau sentimente, ea venea cu o întârziere de cel puţin 30 de ani în urma vieţii. Alegerile ei au fost de multe ori penibile, premiile ei au fost aproape totdeauna eronate. Faptele decisive în gândirea, în sensibilitatea, în stilul francez au fost totdeauna în afara Academiei. Ea nu şi le încorpora decât în momentul în care îşi pierduseră de mult virulenţa. Toate acestea se ştiu, se spun, se repetă. Academia este un bun subiect de polemică pentru scriitori şi de humor pentru şansonetişti. Totuşi, nepăsătoare, calmă, rece, Academia suportă toate aceste atacuri şi glume, care sunt foarte juste, dar ineficace. De ce? Pentru că mai puternică decât toate defectele ei mari şi adesea ridicule, Academia franceză este o realitate şi îndeplineşte o funcţiune. Nu ştiu dacă funcţiunea sa e de ordin cultural. Mai degrabă ar trebui să credem că nu. E o funcţiune de ordin social şi, în anumite momente, de ordin politic. Academia este înainte de orice un „corp constituit” şi aici îi este marea ei forţă. Ea este „une assemblée”, o adunare de oameni ce reprezintă provincii, mentalităţi, psihologii, discipline, preocupări, toate foarte diverse, fuzionând însă într-un „spirit de corp” printr-un proces delicat de raporturi şi forţe. Franţa, care înainte de a fi un stat a fost o societate, cunoaşte şi stimează puterea unei adunări de oameni. Nu numai Franţa democrată, şi cea monarhică. Oriunde a existat în vechea monarhie 518 MIHAIL SEBASTIAN „une assemblée” (prefer să nu traduc cuvântul, care în sensul lui adânc este, cred, intraductibil), acolo s-a creat cu timpul şi o putere. Gândiţi-vă că vechiul „parlament” nu era altceva decât un fel de grefa judiciară şi amintiţi-vă cu ce tenacitate şi-a depăşit acest parlament rolul iniţial, pentru a deveni... ceea ce ştiţi că a devenit. Tot astfel, Academia - simplă societate de litere şi ştiinţă - prin faptul că era o „societate” devenea în viaţa Franţei un punct de rezistenţe. Tot Thibaudet ne spunea de curând că singura forţă de opoziţie politică sub Restauraţie devenise Academia, apărătoare a libertăţilor presei. Detaliul e pe cât de surprinzător, pe atât de semnificativ. Astăzi însă, rolul Academiei în politica republicii este destul de serios, deşi neoficial. Neiubind extremele, suspectând foarte mult stânga şi suficient dreapta, ea rămâne în centru, reacţionară prin mentalitate şi prudentă prin spirit. Ce îi aduce Academia republicii? Oarecare fast, oarecare ceremonial, o anumită strălucire festivă, o anumită gravitate în ţinută, extrem de utile pentru a fixa stilul officiai al vieţii publice. în plus, Academia păstrează un simţ de ierarhie, de ordine, de politeţă, de bune maniere, de forme, factice dacă vreţi, ridicule, îmbătrânite, dar prestigioase într-o ţară în care a trăi este mereu o artă şi o ştiinţă. Toate acestea par copilăroase şi au totuşi valoarea lor. Ziariştii, şanosnetiştii, desenatorii vor râde mereu de Academie şi academicieni, dar lumea va veni mereu cu aceeaşi emoţie intimidată la recepţiile academice. PUBLICISTICĂ 519 MIHAIL DAN: SENS UNIC Sens unic este o carte de debut. Nu numai pentru că este primul volum al autorului său, dar mai ales pentru că prezintă toate incertitudinile, ezitările şi confuziile unui început. Fără butadă, aş spune că acest Sens unic are mai multe sensuri, între care nu ştie să aleagă. Placheta d-lui Mihail Dan cuprinde numeroase şi puternice reminiscenţe de lectură practică, cu atât mai greu de împăcat între ele, cu cât vin din direcţii opuse. Autorul le păstrează cu fidelitate (o fidelitate ce merge uneori până la pastişe), respectând forme de expresie şi teme lirice pe care le-ai crede desprinse de-a dreptul din poeţii săi familiari. Care sunt aceşti poeţi familiari nu e greu de spus după lectura volumului. Ei îşi consacră în transcrierea d-lui Mihail Dan caracterele cele mai vizibile, aşa că lectorul atent va putea însemna fără greşeală prezenţa lui Ion Barbu, Cocteau, Esenin, Maiakovski, Eluard. Şi încă nu i-am spus pe toţi. Căci sunt în acest volum influenţe dintre cele mai disperate, de la simboliştii francezi la revoluţionarii sovietici. întâlnim bunăoară cu surprindere un perfect titlu de poem simbolist: Notaţii în clar major. Dacă ţin bine minte, este titlul unui poem de Théophile Gauthier, Symphonie en blanc majeur. Nu se găseşte în volumul Emaux et camées? Cred că da, deşi s-ar putea să mă înşel, căci e o lectură veche de vreo 12 ani. Desigur, nu i se poate reproşa d-lui Mihail Dan această apropiere, poate involuntară. Ea este însă semnificativă pentru 520 MIHAIL SEBASTIAN confuzia lirismului său, care nu numai că nu şi-a găsit propriile sale legi de expresie, dar nici n-a izbutit să-şi fixeze în oarecare ordine modelele şi preferinţele. E o poezie ce se află deocamdată în prima fază a căutărilor. O observaţie generală pentru poezia d-lui Mihail Dan: expresia abstractă, versul eliptic, imaginea obscură. Sunt legile pe care, din nefericire, le-a stabilit în tânăra poezie română d. Ion Barbu, victimă a unei întregi şcoli ce i-a adoptat tehnica, ducând-o până la loc comun. D. Mihail Dan se supune şi d-sa acestei poetici „barbiene”, care a încetat de mult să mai fie proprietatea cuiva, intrând în rândul instrumentelor comune de expresie. Durat altar şi frânt în tors musclat, Şi prevăzut în rugi cu semn de rug aprins, Triunghiu ascuns pe veacul meu: cel mai aflat Acestor mulţi în rictus, un imn întors în Ins. (Piedestal, p. 41) Strofa aceasta mi se pare violent „barbiană”, dar exemple mai pot fi citate destule. Imperativul ars şi steaua e pe drum Ca din scrumitul foc, o caldă aşteptare... (P- 25) PUBLICISTICĂ 521 Sau: Determinat incendiu, ţi-s oazele austere (p. 26) Sau: încovoiate stau pe aspru inelat nocturn... ... Din luturi moi strigat acestui sfânt diurn (P- 42) Vocabular, ţinută, ritm, întorsătură de frază, rimă - toate amintesc, cu o uşoară şi desigur nevoită notă de parodie, lecţiile ,jocului secund”. Lecţii funeste, pe care nu e just să le punem numai în sarcina d-lui Mihail Dan, când ele aparţin întregii noastre literaturi poetice din ultimii cinci ani, formând un capitol mult mai grav decât cazul său particular. Voi relua poate chestiunea într-o cronică viitoare, când voi vorbi despre Podul eleat al d-lui Simion Stolnicu, dar ţin să spun de pe acum că „tehnica Ion Barbu” nu mi se pare deloc superioară tehnicii Depărăţeanu sau tehnicii Traian Demetrescu. Altminteri, cheia poeziei ar fi în toate mâinile. Cu o asemnea artă poetică, d. Mihail Dan încearcă totuşi paradoxul de a face poezie socială. Este o împerechere cel puţin stranie, căci lira d-sale îl adaugă lui Ion Barbu pe Sergiu Essenin. Sunt în Sens unic fragmente retorice de revoltă, de chemare, de luptă, fragmente de poezie profetică, vindicativă, 522 MIHAIL SEBASTIAN vizibil „teziste”, vizibil sociale. Sarcasmul şi satira întâlnesc aici violenţa şi spiritul ofensiv. Reptile trecute-n oameni căzuţi pe brânci In pământ şi sânge au lins numai stăpâni. Toate începuturile put de nesiguranţă. Toate declanşările s-au oprit aici. Toate entuziasmele s-au destins aici. Făceţi-mi loc în sânge, în carnea în prietenia şi dragostea mea. Pentru voi, cari locuiţi la acelaşi Etaj al revoltei ca şi mine. (p. 38) Citatul acesta e de ajuns pentru a indica tonul apocaliptic al poeziei d-lui Mihail Dan, în pasajile sale socializante. Dacă vom mai adăuga o ultimă strofa, nu va mai fi nevoie să arătăm în ce măsură Essenin şi Mayakowski participă la volumul tânărului nostru poet. Sunt paratrăznetul soarelui Sunt receptacolul pământului Toate durerile, toate nădejdile Toate înfrângerile sunt în mine. (p. 17) Dacă n-ar fi excesiv, am mai putea distinge în Sens unic încă un „sens”, care nici el nu este cel din urmă. Poezia d-lui Mihail Dan cade uneori din retorism social în retorism meditativ. Polenul neîncăput în revărsări tirane Să inunde în Sfârşit şi-n început, (p. 30) „Sfârşit” şi „început” ortografiate cu majusculă ne duc spre un simbolism filozofic şi spre o „poezie de idei”, pe care nu pot să nu le regret. PUBLICISTICĂ 523 De asemeni, versul: Undeva, cineva în clipa aceasta începe (p. 34) este de cel mai penibil stil misterios, încercând şi el o poezie de atmosferă şi de cugetare asupra căreia ar fi bine ca poetul să nu stăruie. Dar sunt în volumul d-lui Mihail Dan o ultimă serie de reminiscenţe, care de astă dată îmi par mult mai apropiate de posibilităţile sale şi mă întreb dacă nu de aici vor trebui să plece în viitor exerciţiile sale poetice. Mă gândesc anume la oarecare pasaje de ironie şi de umor, în care amintirea lui Jean Cocteau trebuie recunoscută, dar care îşi păstrează şi în versul d-lui Mihail Dan acel simţ delicat de glumă şi melancolie cunoscut din lectura poetului francez. Suiţivă-n cer, că pământul pleacă Aglomeraţia nu-i permisă regulamentar. Profesionistul catolic în orgă se-ncearcă Iar stelele cerului au luna păndar. Cine mi-a furat carul mare? Ştie cineva sau nu ştiţi nimic? Plopule, de ştii, vorbeşte mai tare... (p. 18) Este singurul moment calm al acestei cărţi agitate, obscure, plină de confuzii, de obsesii, de amintiri livreşti nesubliniate, de intenţii neajunse până la expresie, de încercări complicate, în care efortul este prea vădit şi posibilităţile prea neclare. NE PLICTISIM Poate v-a amuzat telegram ape care o publicau ieri toate ziarele noastre, relatând o nuntă pariziană 524 MIHAIL SEBASTIAN celebrată în avion: „Mireasa îmbrăcată în alb şi ginerele în frac şi cilindru au luat loc într-un avion bimotor împreună cu abatele Forcioli de la biserica Sf. Ion Botezătorul. Ceilalţi nuntaşi au luat loc în alte cinci avioane, împreună cu mai mulţi fotografi şi operatori de cinema. După o scurtă cuvântare a preotului, avionul mirilor a decolat, escortat de celelalte cinci avioane, iar în timpul zborului preotul a celebrat cununia religioasă. După un sfert de oră de zbor, aparatele au aterizat în condiţiuni perfecte şi nuntaşii s-au înapoiat cu automobilele la Paris”. Poate, zic, v-a amuzat această veste care, ce e dreptul, nu e lipsită de pitoresc. în ce mă priveşte, nu mă pot opri să surâd, gândindu-mă la imensa naivitate cuprinsă în această întâmplare, ce pare fantezistă, îndrăzneaţă şi modernă, dar care e - când te gândeşti bine - o copilărie. Suntem încă, în ciuda aşa-zisului nostru spirit modern, nişte provinciali speriaţi de civilizaţie. Nu ne-am obişnuit nici cu avioanele ce zboară deasupra noastră, nici cu zgârie-norii ce se ridică pe străzi, nici cu antenele de radio ce ne aduc până în apartamente vocile lumii. Toate sunt încă pentru noi motive de uluială şi, oricât ne place să vorbim despre scepticismul şi blazarea noastră, am rămas - din fericire poate - nişte copii capabili să se mire de „minunile tehnicei”. Poate că ţineţi minte automobilele de pânză din baraca fotografilor „â la minut”, automobile - decor dincolo de care luau loc pentru poză recruţi speriaţi şi servitoare candide. Ca psihologie, nunta de la Paris nu este mai puţin rudimentară. Mirele şi mireasa care au ţinut PUBLICISTICĂ 525 morţiş să se cunune cu o viteză de 200 kilometri pe oră nu sunt mai complicaţi sufleteşte decât perechile de amorezi fotografiaţi în bărci şi automobile ţepene de pânză şi hârtie. Omul, bietul de el, e un animal a cărui candoare este nesfârşită... Nu trebuie desigur să dăm unui fapt mai puţin decât divers interpretări prea pretenţioase. Nunta aceasta este doar un capriciu, o glumă, o toană... Dar o glumă cam săracă în invenţie şi cam pustie în sensul ei sufletesc. Mă gândesc ce vor avea să-şi spună de-a lungul unei vieţi întregi doi oameni care - pentru a fi emoţionaţi de ziua nunţii lor - au avut nevoie să se urce în aeroplan. Ce trist, ce banal, ce indiferent trebuie să fi devenit în sine actul unirii a doi oameni, dacă solemnitatea lui trebuie căutată în primejdia excitantă a unui voiaj prin aer. Mi se pare că e aici o groaznică stupiditate şi că faptul acesta mărunt, care ne amuză la prima vedere, trădează în fond o lipsă de sensibilitate, de emoţie de farmec. E ceva americănesc, ceva de grosolană farsă cinematografică în idila aviatică de la Paris. Mai ales mi se pare ciudată situaţia abatelui care a consimţit să colaboreze la această comedie. „Abatele Farcioli de la biserica Sf. Ion Botezătorul”, cum îl recomandă telegrama, ştia desigur prin meserie, dacă nu prin vocaţie, că o căsătorie este o taină. El cel puţin nu-şi putea permite asemenea frivolităţi decât recunoscând în acelaşi timp superioritatea „avionului bimotor” asupra Sfântului Duh. Că doar nu în căutarea acestui Sfânt Duh s-a suit abatele în aer, de vreme ce, cum zice versul lui Apollinaire: „// voie plus haut que Ies aviateursDar 526 MIHAIL SEBASTIAN cuviosul abate trebuie să fi fost şi el sedus de aventură şi, probabil - oficiind sacra ceremonie în timpul unui looping - trebuie să fi descoperit noi voluptăţi meseriei sale austere. Liberi sunteţi să apreciaţi fantezia mirilor de la Paris... Cred însă că e un semn de tristeţe şi de sterilitate sufletească în acest unic fapt divers. Este fapta unor oameni plictisiţi. Şi toată întâmplarea nu e altceva decât un simptom de plictiseală. Ne plictisim şi atunci ne căutăm pretexte de curiozitate, simulacre de cele mai ieftine glume. Consumăm senzaţionalul acolo unde îl găsim. Când avionul va deveni prea cert, când o călătorie prin aer va fi la fel de sigură ca una cu tramvaiul, vom căuta alte excitante. Ne vom căsători în submarin, în paraşută, în balon stratosferic. Şi ne vom plictisi mai departe. QUERIDO VERLAG Mai apare „Der Querschnitt”? Mai apare „Literarische Welt”? Probabil că nu. Vor fi dispărut o dată cu revoluţia trupelor de asalt sau vor fi fost expropriate de Ministerul Propagandei pentru a celebra victoria naţional - socialistă. Ceea ce tot un fel de dispariţie este. Fapt e că noi nu le mai primim la Bucureşti şi că astfel, singurele noastre mijloace de comunicaţie directă cu lumea literelor germane au fost suprimate. Câtva timp am încercat cu toată răbdarea de care dispuneam să cetim mai departe cel PUBLICISTICĂ 527 puţin „Die Literarische Welt ”, deşi redacţia îi fusese total schimbată şi în locul poeţilor şi al criticilor fuseseră instalaţi agenţii guvernului. Voiam să facem abstracţie de politica revistei şi, stăpânindu-ne repulsia, să căutăm printre valurile de literatură aservită, informaţia. Singurul lucru care ne interesa. Pentru a şti ce se scrie, ce se publică şi ce se pregăteşte în literatura germană de azi, consimţeam să cetim şi prospectele politice obligatorii. Dar am sucombat repede în faţa acelor opt pagini săptămânale, care deveniseră nu numai mediocre, plate şi cenuşii, dar mai ales inactuale, inutile, triste în inutilitatea lor. Astăzi nu ştiu dacă revista mai apare. Sunt doi ani de când n-am mai văzut-o prin librării. în schimb, pentru că de la Berlin nu mai vine decât literatură de propagandă, de la Amsterdam sosesc reviste şi cărţi ce îi păstrează scrisului german circulaţia europeană. Acolo s-a refugiat în recenta „Querido Verlag” tot ceea literatura germană de azi nu poate sacrifica cenzurii, spiritului de cazarmă şi ordinelor politice. Dacă niciuna din vechile reviste de literatură, teatru, critică şi eseu ale Germaniei dinainte de 1933 nu a putut supravieţui „revoluţiei”, editura de la Amsterdam tipăreşte o nouă revistă, care le înlocuieşte cu eroism pe toate. „Die Sammlung” nu numără decât doi ani de existenţă, dar sumarul său este un breviar de literatură modernă şi o trăsătură de unire între scrisul german şi cel european, pe care le sileşte să le ţină în permanent contact. Situaţia este însă anormală şi e de întrebat cât va ţine. Pentru moment, literatura germană se face la 528 MIHAIL SEBASTIAN Amsterdam. Berlinul, Leipzigul, Munchenul sunt reduse la tipărirea clasicilor (ceea ce desigur nu e deloc rău) şi la editarea pamfletelor naziste. în absenţa spiritului critic, interzis ca funest şi subversiv, tot ceea ce se tipăreşte acolo este ori grosolan apologetic, ori grosolan defăimător. Superioritatea cărţilor de la „Querido Verlag” este deci explicabilă. Ele reprezintă un spirit dramatic de luptă, de suferinţă, de luciditate, pe care volumele scrise şi publicate sub oblăduirea sufocantă a unui minister de propagandă nu-1 poate avea. Dar cât poate dura o asemnea situaţie? „Querido Verlag” este o editură de refugiu. Ea aparţine unei literaturi de emigraţie. Ceea ce, în primele timpuri, provoacă o tensiune nervoasă care animă şi creează, dar până la urmă oboseşte şi cade. „Până la urmă”, adică în cinci, în zece, în cincisprezece ani. Emigraţia nu poate crea. Spiritul ei ofensiv şi de rezistenţă, admirabil ca energie la început, pierde cu vremea legătura cu realitatea. îi lipseşte pământul. îi lipsesc oamenii, societatea, mediul de observaţie şi materialul de lucru. Avem înainte exemplul emigraţiei ruseşti, care a izbutit să întreţină cam până prin 1925 o literatură încă vie, dar a pierdut-o vertiginos în anii din urmă. Un ultim supravieţuitor - Ivan Buniu - şi el readus în actualitate de premiul Nobel, dar altfel condamnat la indiferenţă. Se va întâmpla la fel cu echipa admirabililor scriitori de la „Querido Verlag”, care menţin singuri astăzi în lume nivelul literaturii germane? Poate nu. Nu e de dispreţuit considerentul că emigraţia rusească era reacţionară, aparţinea unor timpuri irevocabil trecute, reprezenta o mentalitate şi ea agresivă, în PUBLICISTICĂ 529 timp ce emigraţia germană reprezintă, dimpotrivă, un simţ de libertate considerabil mai viu şi mai virulent. Totuşi, dacă destinul i-ar ţine pe aceşti oameni prea mult departe de pământul şi societatea germană, opera lor n-ar fi ameninţată să piardă acea bogăţie pe care numai contactul direct cu viaţa o poate da unei literaturi? întrebarea e cu atât mai grea şi tristă cu cât e cert că declinul eventual al literaturii germane din străinătate nu şi-ar putea găsi în patria nazistă compensaţia. Căci un asemenea regim nu poate nici el da viaţă spiritului, gândului, sensibilităţii. Dictaturile sunt secetoase în ordine spirituală. Italia fascistă şi Rusia sovietică nu sunt nici ele departe de a confirma acest adevăr. Germania trupelor de asalt nu are nicio şansă de a-I contrazice. Deocamdată, în primăvara lui 1935, cartea esenţială a anului nu apare nici la Berlin, nici la Leipzig, nici la Munchen, unde sunt milioane de mărci subvenţie, ci la Amsterdam, unde nu există decât o mână de oameni fugăriţi. Această carte, apărută la „Querido Verlag” este a lui Alfred Doblin şi se cheamă - cu un involuntar înţeles simbolic -Pardon wird nicht gegeben. AU TRECUT 9 ZILE Au trecut 9 zile de când guvernul a interzis lectura cărţilor străine pe tot teritoriul României. Nouă zile de la punerea în vigoare a noului regim de 530 MIHAIL SEBASTIAN devize, regim care în fapt echivalează cu o prohibiţie a culturii, impusă la biruri, taxe şi suprataxe paralizante. Am scris aici fără violenţă, cu resemnare şi cu atâta ironie câtă ne mai îngăduia stupiditatea măsurii, am scris că cele 44 la sută puse în sarcina cărţilor şi a revistelor echivalează cu o interzicere a oricărei activităţi intelectuale. Nu exagerăm. O sumară anchetă prin librării vă va confirma acest adevăr. Nu se mai comandă cărţi. Cele comandate sub vechiul regim nu se mai cumpără. Revistele rămân împachetate, aşa cum au venit. Volumele apărute de curând în străinătate - şi care altădată se aflau în vitrinele noastre trei zile după apariţie - nu ne-au mai fost trimise. Am suspendat de nouă zile orice legătură cu viaţa intelectuală de dincolo de graniţă. Nu este un gest de protest. E unul de necesitate. Nu mai cumpărăm cărţi pentru că nu le putem cumpăra. Că doar nu suntem chiar atât de naivi, încât să credem că o eventuală a lecturii ar putea intimida diversele comisiuni tehnice, economice, monetare, vamale şi cum le-o mai fi spunând, comisiuni care au decis într-o bună dimineaţă acest regim antiintelectual. Puţin le pasă în definitiv dacă se citeşte sau nu se citeşte, dacă se lucrează sau nu se lucrează într-un domeniu ce le este atât de străin şi atât de necunoscut. Dacă nu mai intrăm în librării, nu o facem deci demonstrativ. Accesul lor însă ne este materialmente interzis. Nu avem de unde găsi banii pe care guvernul PUBLICISTICĂ 531 ni-i cere pentru a ne îngădui lecturile noastre obişnuite. între timp, Ministerul de Industrie şi Banca Naţională au înregistrat două intervenţii a două grupuri de scriitori şi profesori, alarmaţi de situaţia creată. Le-a înregistrat şi atâta tot. Le-a dat un număr de ordine, le-a clasat undeva într-un colţ de arhivă şi a trecut mai departe la alte „chestiuni arzătoare la ordinea zilei”. Cât va mai dura această stare de lucruri? Nu se ştie. A durat 9 zile, va mai dura 99 sau 999. Acum un an plăteam o carte de 15 franci francezi între 90 de lei şi 100. acum zece zile o cumpăram cu 120 sau 130. astăzi ni se cer cam 170 de lei. Nu se ştie ce va fi mâine. O dublă panică domneşte în librărie: cetitorul nu ştie dacă mâine nu va putea cumpăra mai ieftin, librarul se întreabă dacă nu va vinde mai scump. Bursa funcţionează în plin. Etalonul aur este înlocuit cu etalonul carte. Nouă zile nu constituie desigur o catastrofa. Pierdem cel mult câteva ziare, câteva gazete, utile desigur, dar nu indispensabile. Vom repara uşor această întrerupere şi ne vom pune repede la punct, dacă lucrurile nu vor dăinui exagerat. Va fi un scurtcircuit în lecturile noastre, un accident trecător, o rupere de siguranţă la contorul bibliotecilor noastre. Restabileşti uşor contactul şi întâmplarea, oricât de dezagreabilă, s-a uitat. Dar nu e niciun semn, de nicăieri, că ar cugeta cineva la o revenire asupra recentului regim. Problema parcă nici nu s-ar pune. Insensibilitatea oficială este remarcabilă. Se măsoară în această 532 MIHAIL SEBASTIAN împrejurare cât de puţin prestigiu, cât de infimă importanţă se acordă intelectualului în statul nostru. Şi se mai verifică încă o dată complecta lui dezarmare faţă de puterile constituite. Iată, în această situaţie, ce constituie neîndoielnic un atentat împotriva vieţii noastre culturale, niciuna din asociaţiile calificate nu a intervenit. Nici Societatea Scriitorilor Români, nici Societatea Autorilor Dramatici, nici Pen - Clubul, nici asociaţiile profesioniştilor liberi, nici asociaţiile de presă, nici societăţile cu caracter universitar. Doar o mână de cărturari în calitatea lor de particulari, fără mandat şi fără putere, s-au unit pentru un slab şi neascultat protest. După nouă zile de aşteptare, te întrebi dacă în anumit fel nu ne merităm soarta şi dacă nu ar trebui să le fim recunoscători guvernanţilor că nu scornesc şi mai sălbatice mijloace de opresiune anticulturală. Căci, despre noi, suportăm orice. O CATASTROFĂ CARE NU PREA ESTE Cred că nu merităm deloc reputaţia noastră de oameni sceptici. I se reproşează în genere vieţii noastre publice lipsa de gravitate. Glumind se zice -cu prea multe lucruri. Luăm în serios prea puţine. Nu suntem capabili de revoltă. Acceptăm cu uşurinţă, cu un zâmbet, orice. Mă întreb însă dacă aceste judecăţi sunt juste. Mă întreb dacă, dimpotrivă, păcatul nostru nu este de PUBLICISTICĂ 533 a fi prea patetici, prea gravi, prea solemni. Şi dacă ne lipseşte ceva, cred că în primul rând e simţul a ceea ce este derizoriu şi a ceea ce este capital. Românul e desigur jovial, dar nu e sceptic. A nu se confunda. (Aţi băgat de seamă că în Caragiale există extrem de puţini glumeţi? Eroii săi sunt, din contră, serioşi, convinşi, respectabili, intransigenţi...). Zilele acestea, un foarte mărunt incident din lumea literelor m-a silit să observ încă o dată incapacitatea noastră de a râde la timp. Ne revoltăm uşor, dar zâmbim greu. Ce s-a întâmplat? o revistă literară, - pe nume „Adevărul literar” - condusă de un domn pe nume M. Sevastos - a publicat la o rubrică de debuturi literare, sub o semnătură necunoscută, un poem care s-a descoperit câteva zile mai târziu a fi de Mihail Săulescu, autorul Săptămănei luminate. Era un plagiat sau era o farsă? în ambele cazuri, întâmplarea era comică. Nu o dată, criticii literari, directorii de revistă, opinia publică au fost păcăliţi de diverşi farseuri, care i-au pus în situaţia fie de a admira o inepţie semnată cu un nume ilustru, fie de a-şi bate joc de o operă clasică, iscălită de un anonim. Gustul literar este atât de ezitant şi poltron, încât în această materie toate păcălelile sunt posibile. Există cazuri celebre - şi ori de câte ori s-au produs ele au provocat râsul şi ironia cetitorului avizat. Un zâmbet este singura sancţiune ce se poate aplica unei asemenea farse. Mai mult e prea mult. Ei bine, dacă aţi fi urmărit ce s-a scris la noi în jurul poemului din „Adevărul literar”, v-aţi fi cutremurat. Farsa a devenit repede „caz”. Gluma s-a transformat în crimă, confuzia în catastrofă. Cu litere 534 MIHAIL SEBASTIAN groase se redactau somaţii, puneri în întârziere, apeluri de alarmă. Să se sesizeze justiţia! Să intervină Societatea Scriitorilor! Să ia seama guvernul! Să se termine scandalul! Să se decapiteze vinovaţii! Nostima, inocenta, benigna farsă lua proporţii de cataclism. Un funest atentat moral, o sângeroasă crimă literară, o tragică ruşine naţională ne apăsa pe fiecare, oprindu-ne respiraţia până la soluţionarea chestiunii. Vă asigur, nu exagerez. Textele polemice aveau întocmai acest aer sumbru şi fără de speranţă, citindu-le, nu ştiai dacă nu asişti la o şi mai teribilă farsă. Inutil să mai spun că eu nu iau apărarea „Adevărului literar” şi cu atât mai puţin pe a d-lui Sevastos. „Adevărul literar” este o tristă publicaţie, înecată în mediocritate şi platitudine, iar d. Sevastos un biet cetăţean rătăcit, ştie Dumnezeu din ceruri pentru ce, cum şi până când. Sunt ani de când am plictisita onoare de a spune şi a repeta aceste lucruri, în nădejdea că într-o zi „Adevărul literar”, căpătând o conducere inteligentă, va fi redat vieţii noastre literare. De altfel, d. Sevastos nu este la prima gafă. Poate n-aţi uitat - eu în niciun caz nu - candoarea cu care acum trei ani, într-un articol dedicat lui Coşbuc, mustra tinerele generaţii că nu-1 mai citesc pe marele poet al ţărănimii, autor al frumosului vers: „Cântă un marinar la proră". Niciodată un citat n-a avut mai mult â propos, mai multă vervă, mai mult humor. D. Sevastos rectifica surprinzător istoria literară. în comparaţie, întâmplarea cu poemul lui Săulescu este o nimica toată. PUBLICISTICĂ 535 Nu este deci în cauză ignoranţa d-lui Sevastos şi nici deplorabila calitate a nefericitului „Adevăr literar”. E însă în cauză neputinţa noastră de a da unui fleac exact importanţa pe care o are şi nimic mai mult. E în cauză mentalitatea catastrofală pe care, fără să-şi dea seama de ridicul, o instaurează câţiva publicişti care au pierdut de mult măsura, calmul, controlul ideilor, simţul proporţiilor. Să fie aşa de greu a surâde când trebuie? Micul fapt divers (pe care înţelegeţi desigur că nu-1 comentăm pentru valoarea sa în sine, ci pentru implicaţiile sale) are, întâmplător, o perfectă asemănare cu o istorie nu prea veche petrecută la Paris. Se organizase - era, cred, în 1933 - un concurs de poveşti scrise de copii până la 14 ani. Juriul, alcătuit din câţiva critici eminenţi, a premiat o excelentă bucată de proză, delicioasă prin ingenuitatea, fantezia şi stilul ei într-adevăr proaspăt şi tânăr. După publicarea rezultatului însă, consternare! Textul, premiat ca fiind al unui copil de 12 ani, nu era altceva decât un fragment din Diderot. Vă daţi seama de imensitatea gafei? Situaţia era cu atât mai penibilă, cu cât din juriu făcea parte André Billy, biograf şi critic al lui Diderot, prezumat - nu-i aşa? - a-i cunoaşte perfect opera. Rareori victima unei farse a fost în mai grea postură. Căci, fără impietate, Diderot e oricum altceva în ordinea valorilor franceze decât este Săulescu în ordinea valorilor româneşti şi, de asemeni, André Billy e altceva decât confratele său bucureştean, d. Sevastos. Trebuie totuşi să spun că în urma acestui incident pământul nu s-a cutremurat la Paris. A 536 MIHAIL SEBASTIAN petrecut lumea câteva clipe, s-a râs şi pace bună! Să nu ne jucăm însă cu intransigenţa bucureşteană. Nu există nimic mai bufon. „BLESTEMUL” DE A SCRIE Confratele „Facla” (care ne face plăcerea de a ne adresa prin excelenta sa rubrică literară, când uşoare şi neaşteptate note polemice, când cuvinte de simpatie, la care suntem deosebit de sensibili) a întreprins de curând o anchetă nouă pe o temă veche. „De ce scrieţi?” este întrebarea pe care o pune scriitorilor noştri, întrebare ce a recoltat până astăzi o numeroasă serie de răspunsuri. Cât pare de simplă, atât e de grea chestiunea aceasta, ca toate chestiunile ce se referă la actele noastre familiare, obişnuite şi zilnice. Ne e totdeauna greu să justificăm faptele noastre curente şi ne e cu atât mai greu cu cât sunt mai curente. Un „de ce” aruncat asupra celui mai normal dintre gesturile noastre ne găseşte totdeauna încurcaţi. O viaţă nu se trăieşte cu prea multe justificări. Sunt deprinderi, sunt distracţii, sunt superstiţii care ele decid asupra celor ce facem, şi când cineva ne obligă să dăm socoteală pentru aceste fapte, ne surprinde într-o sinceră nedumerire. De ce umbli pe trotuarul drept şi nu pe cel stâng? De ce fumezi ţigări şi nu pipă? De ce porţi pălărie tare? De ce te piepteni peste cap şi nu cu cărare? N-aş vrea să par frivol cu o problemă majoră, dar credinţa mea e că PUBLICISTICĂ 537 „de ce scrii?” e o întrebare din familia celor de mai sus. Ea comportă, ca şi celelalte, o sumă de răspunsuri mici, derizorii, simple şi variate. De ce faci cutare lucru? Din plictiseală, din distracţie, din obişnuinţă, din lene, din silă, de nevoie, din capriciu. Ca să uiţi, ca să-ţi aduci aminte, ca să-ţi câştigi timpul şi, în sfârşit - raţiune ultimă - „ca să întrebi dumneata”. Fiecare din aceste explicaţii, şi mai ales cea din urmă, este suficientă pentru a lămuri de ce un scriitor scrie. Se pare însă că puţini literaţi pot duce confesiunea până la asemenea nepioase declaraţii, şi atunci răspunsul lor devine mai grav, mai profund, mai complex. în recolta „Faclei” se află câteva declaraţii cu totul patetice: „Scriu pentru că nu pot altfel”. Sau: „Scriu aşa cum respir. M-aş sufoca dacă n-aş scrie”. Sau: „Scriu pentru că scrisul e o funcţiune vitală pentru mine”. Sau: „Scriu pentru că sunt blestemat să o fac. Aşa m-am născut”. Fără să suspectez sinceritatea acestor confesiuni, cred totuşi că ele reprezintă exagerarea unei prejudecăţi, care dăinuieşte de prea mult şi pe care ar trebui să o revizuim în sfârşit. „Blestemul vocaţiei artistice” e o formulă de un strigător romantism. Personal, consider scrisul drept un act foarte responsabil - şi aş fi dezolat dacă acest comentar al meu ar părea glumeţ sau sceptic. Dar nu văd în literatura noastră actuală care este scriitorul atât de tragic, atât de macerat, atât de demonic robit, încât scrisul să fie pentru el un act de salvare, fără de care ar muri! Asemenea exemplare constituie în istoria poeziei cazuri unice. Poate Verlaine, poate Rimbaud, poate Dostoievski, poate Proust... 538 MIHAIL SEBASTIAN Este o idee melodramatică aceea de a considera scrisul un „stigmat”, căruia nu i te poţi sustrage. Dacă n-ar exista edituri, tipografii, ziare, reviste, public -dacă n-ar exista, cu un cuvânt, o industrie literară -câţi din „stigmatizaţii” scrisului ar mai scrie? Dacă cumva literatura a creat tiparul în sensul în care o funcţie creează un organ, nu e mai puţin adevărat că şi tiparul s-a răzbunat creând şi provocând la rândul lui literatură. Să nu uităm că literatura este o muncă organizată. Ea are cadre, funcţiuni, debuşeuri, oferte, cereri, contracte, obligaţii. E o maşinărie care trebuie să funcţioneze pentru că există. O maşinărie ce trebuie alimentată. Odată angrenat în această industrie, un scriitor scrie inevitabil. Nu e dealtfel nicio ruşine. Aşa scria Molière, care crea pe măsură ce trupa sa avea nevoie de repertoriu. Aşa scria Balzac. Nici Molière, nici Balzac nu s-au considerat vreodată „blestemaţi”. Poate că nici la Bucureşti nu se scrie în definitiv altfel. Supunem această bănuială modestă atenţiei confraţilor noştri. ŞERBAN CIOCULESCU: CORESPONDENŢA DINTRE I. L. CARAGIALE ŞI PA UL ZARIFOPOL (1905-1912). D. Şerban Cioculescu are cochetăria de a „debuta” în volum, nu cu acea culegere de studii critice, pe care de atâţia ani îl rugăm să ni le pună Ia PUBLICISTICĂ 539 îndemână şi care, strânse laolaltă, ar furniza material pentru câteva tomuri, ci cu un mic studiu ocazional, ce este mai mult un extras de revistă decât o carte propriu-zisă. Cochetărie nu greu de înţeles în cazul acestui critic, care ani de-a rândul, primind, cetind şi judecând zeci de cărţi, va fi căpătat un explicabil scepticism faţă de tipărituri. în orice caz, introducând în biblioteca noastră primul volum semnat Şerban Cioculescu, facându-i loc între atâtea cărţi, pe care la timpul lor le-a judecat cu asprime sau cu devotament intelectual, nu putem considera aceste 88 de pagini ale sale decât drept un act de modestie ironică. Gestul nu e lipsit nici de spirit, nici de frumuseţe. Căci, fără îndoială, nu în aceste 85 de pagini vom putea studia activitatea d-lui Cioculescu, mult mai variată, mai întinsă şi mai profundă decât îngăduie cercetarea unor texte de corespondenţă şi prezentarea lor. Critic personal, decis, foarte exact orientat, d-sa a preferat să ne ofere pentru „debut” un studiu mai mult de monografie istorico-literară, decât o lucrare de critică militantă. Veţi înţelege jena mea de a vorbi despre „debutul” său şi stăruinţa de a pune acest cuvânt între ghilimele. D. Şerban Cioculescu este într-adevăr titularul unei bogate munci critice. în mai bine de un deceniu, de când îi urmărim prin diverse reviste şi ziare scrisul (încă de la vechea „Faclă literară”, unde a apărut pe vremuri articolul său despre Panait Cema, atât de surprinzător şi eficace în violenţa atacului critic), în mai bine de un deceniu, d. Cioculescu nu numai că a fost un martor atent al vieţii noastre literare, dar a ştiut să dea comentariilor sale 540 MIHAIL SEBASTIAN consistenţa, suita şi logica ce le era necesară pentru a constitui o poziţie fermă, un criteriu, o direcţie. D. Cioculescu nu este numai un om de gust. (Ceea ce este enorm, căci critica de aici începe.) Cronica sa nu este doar un comentariu de la caz la caz, o recenzie care subliniază anumite calităţi şi defecte ale unei cărţi. Departe de a se opri la un astfel de examen limitat, care e mai degrabă treaba unui amator decât a unui critic, studiile d-lui Cioculescu au stabilit cu vremea o serie de coordonate intelectuale, ce au definit, dacă nu o dogmă, desigur o atitudine. Fără să fi încercat până astăzi să-şi formuleze sistematic, într-o lucrare unitară, poziţia sa critică, d-sa ne-a oferit totuşi destule elemente pentru a i-o cunoaşte. De altfel, câteva gesturi militante (cum a fost bunăoară înfiinţarea revistei „Kalende”, în tovărăşia d-lor Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu şi Tudor Şoimaru) au subliniat uneori cu preciziune orientarea d-lui Cioculescu. Raţionalist şi cartezian, d-sa îşi recunoştea familia spirituală spre Mediterana, nu spre Rhin. Foarte puţin metafizician şi foarte mult critic, preţuitor al lucidităţii şi suspectând cu vehemenţă obscurităţile mistice şi vitaliste, d. Cioculescu a însemnat în tânăra noastră cultură o reacţiune sceptică şi o rezistenţă bănuitoare la valurile, de altfel camuflate, al aşa-zisului misticism tânăr. Toate violentele polemici în jurul tinerei generaţii (1927 -1930) au găsit în d. Cioculescu un comentator ireverenţios. Deşi nu se sfia, întru afirmarea atitudinii sale raţionaliste, să-şi aleagă şi să-şi mărturisească pe cel mai dificil maestru - pe excesivul şi uneori PUBLICISTICĂ 541 ridiculul Paul Sonday - trebuie să recunoaştem că judecata critică a d-lui Cioculescu nu a fost, în linie generală, întunecată de aversiunile sale principiale. Acolo unde o adeziune intelectuală nu i s-ar fi putut cere, criticul o suplinea cu înţelegerea valorilor de artă, de expresie sau de psihologie. Este în acest sens demn de amintit că d-sa este cel care - în ciuda tuturor deosebirilor flagrante de gândire ce-i despărţeau - l-a „descoperit” cel dintâi pe Mircea Eliade. Este într-adevăr primul critic care a înţeles, a prevăzut şi a afirmat valoarea excepţională a acestui scriitor, într-o vreme în care d. Eliade nu dăduse decât o serie de foiletoane inegale şi un „Itinerar spiritual” furtunos scris, cu ideile căruia d. Cioculescu nu putea fi de acord. De asemeni, trebuie remarcată înţelegerea cu care acest critic a scris despre Vasile Pârvu, pe care altfel, „în principiu”, ar fi trebuit să-l atace puternic. Dar sensibilitatea sa artistică şi puterea de a înţelege obiectiv un fenomen cultural, chiar când e adversar, i-a dat d-lui Cioculescu, şi în această ocazie şi în altele asemănătoare, calitatea de a vorbi just, chiar dacă personal se desolidarizează de un lucru. Recunosc în acest fapt semnul cel mai sigur al unei serioase atitudini critice. Va fi desigur greu să privim în ansamblu activitatea d-lui Cioculescu pornind de la broşura sa recentă. Oricât de mult m-ar interesa o asemnea cercetare, (căci scrisul d-lui Cioculescu este o veche plăcere a mea, nu numai în ce ne este comun, dar şi în ce ne desparte, nu numai în judecăţile cu care sunt de 542 MIHAIL SEBASTIAN acord, dar şi în cele care mă intrigă şi mă contrazic), oricât de bucuros aş fi să rezum în sfârşit într-un articol întreg, atâtea impresii şi sugestii strânse de-a lungul anilor din lectura cronicelor sale, trebuie să recunosc că această operaţie nu e posibilă azi, căci ne lipseşte materialul pe care să o sprijinim. Broşura dedicată corespondenţei dintre Caragiale şi Zarifopol cuprinde un studiu prea special pentru a ne servi drept punct de plecare. Va trebui deci să aşteptăm o viitoare carte a d-lui Cioculescu spre a întreprinde un studiu mai amplu despre critica d-sale. Va fi această carte eseul despre Arghezi, anunţat în editura „Cultura Naţională”? Va fi o eventuală culegere în volum a cronicelor din „Adevărul”? Până atunci, vom urmări mai departe, uneori amuzaţi, alteori indiferenţi, totdeauna însă cu un viu interes intelectual, dubla critică orală şi scrisă, pe care d. Cioculescu o exercită incisiv în publicistica şi lumea literară. Bag de seamă că am ajuns la finele acestei cronici fără să fi vorbit însă despre cartea pe care veţi bănui că am uitat s-o recenzez. Nu, n-am uitat. Dar despre „Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol” am scris încă de la apariţia studiului în „Revista Fundaţiilor”şi am scris în două rânduri („Rampa” din 6 martie, „Rampa” din 3 aprilie anul acesta). Am spus atunci care e valoarea documentară a textelor publicate de d. Cioculescu şi cât e de inteligent, de evocator, de nuanţat comentariul său. Regăsind în volum paginile sale, nu pot decât menţine bucuria noastră din primul moment. PUBLICISTICA 543 Caragiale şi Zarifopol, întreţinând o convorbire delicat luminată de adnotările d-lui Şerban Cioculescu, formează o societate pe care v-o recomand. E un strălucit joc de inteligenţă. REFLEXII DESPRE „SUPERLATIVE” Nu e probabil nimic pe lumea asta mai efemer decât superlativul. „Cel mai mare”, „cel mai puternic”, „cel mai rapid” - sunt glorii ce se uzează repede. E ciudat de observat foamea noastră după recorduri şi, în acelaşi timp, graba cu care ne silim să le doborâm de îndată ce le-am câştigat. E la mijloc, cred, un amestec de naivitate şi de blazare. Pe de o parte facem eforturi de tot felul pentru a cuceri un punct maxim într-un domeniu oarecare, iar pe de altă parte, orice punct maxim realizat ne nelinişteşte şi ne invită parcă să-l depăşim. Ne este greu să acceptăm propriile noastre limite şi, oriunde se află un punct limită, se ridică automat un semn de întrebare. Printr-un fel de paradox, care nu e lipsit de humor, idea însăşi de record este o idee de provizorat, de incertitudine, de efemeritate. Să nu-i invidiem pe campioni. Legea lor de viaţă este îndoiala. Ce dramatică a fost, de exemplu, în ultimii ani succesiunea campionilor mondiali de box: Schmeling, Sharkey, Camera, Baer, Bradok... Fiecare din ei părea un moment - în momentul triumfului - că ocupă un loc stabil, sigur, inexpugnabil. Victoria avea ceva absolut. Omul care părăsea învingător ringul ducea cu 544 MIHAIL SEBASTIAN el un superlativ: „cel mai puternic din lume”. în realitate, nu era decât o iluzie. în chiar faptul biruinţii era închisă în germen viitoarea înfrângere. Şapte zile după ce Bradok îl biruieşte pe Baer, apare din senin negrul Louis, care îl pune la pământ pe Camera şi se îndreaptă ameninţător spre titlul mondial abia disputat. „Cel mai tare om din lume” devine astfel o simplă închipuire, o abstracţie. Iubirea oamenilor pentru „superlative” nu se explică poate decât prin perversitatea de a le vedea căzând. Asta nu numai în sport, unde exemplele sunt directe, dar în orice ramură de viaţă. Am urmărit cu toţii, cu o curiozitate de copii, lansarea lui Normandie, „cel mai mare”, „cel mai rapid” transatlantic. Presa de pe întreg globul, cinematografele de pretutindeni ne-au dat detalii, fotografii, descrieri, scene... A fost timp de o săptămână „faptul - vedetă”. Păstrăm, se vede, destulă ingenuitate pentru a ne emoţiona de asemenea lucruri şi într-un fel era reconfortant să vezi o întreagă armată de academicieni, miniştri şi fotografi mobilizaţi pentru a celebra primul voiajul unui vapor. Era un entuziasm care dovedea oarecare fantezie, oarecare bogăţie de imaginaţii. Normandie satisfăcea şi el acelaşi gust pentru superlative, aceeaşi veche voluptate a oamenilor de a se lăsa epataţi de ceva care, într-un sens sau într-alt sens, reprezintă un record. Era „cel mai mare vapor”. Zic „era”, pentru că aproape nu mai este. Normandie îşi va pierde foarte repede titlul de record şi în rândul vapoarelor banale. într-adevăr, undeva, într-un şantier britanic se pregăteşte febril construirea PUBLICISTICĂ 545 unui transatlantic care va fi - evident! - „cel mai mare”. Acest vas poartă numele reginei Angliei. Queen Mary va depăşi dimensiunile lui Normandie şi va realiza cursa până la New - York într-un timp şi mai scurt. Detronarea vasului francez va avea loc la toamnă, când va intra în circulaţie Queen Mary. Aşa de repede? Da, aşa de repede. Recordul, care numai acum două săptămâni uimise întreg globul, va fi la toamnă inactual. Cinematografele, ziarele, revistele ilustrate vor urmări cu aceeaşi febrilitate, iar noi cu aceaşi inocentă iubire de senzaţional, primul voiaj al celui mai mare transatlantic... Atunci, tot ce s-a scris astăzi despre Normandie va părea ridicul, vechi şi inutil. Aceste rânduri, bunăoară, ale unui gazetar american, premiat pentru „cel mai bun articol” (tot „cel mai”) despre vasul francez, rânduri reproduse cu orgoliu în ziarele franceze: „Normandie este fără vârstă, impersonal şi etern ca şi oceanul pe care îl străbate”. Uşoară şi incertă eternitate, care sucombă atât de repede. Nu. Eternă nu este decât naivitatea noastră, simpatia noastră pentru victorii eterne, iubirea noastră de superlativ. PATIMILE DOMNULUI DIMITRIE CANTEMIR Nu încape îndoială, mormântul domnesc de la Iaşi, abia de zece zile închis, ascunde un necunoscut. Dimitrie Cantemir rămâne să fie de aici încolo 546 MIHAIL SEBASTIAN descoperit. Deocamdată nu este în conştiinţa românească decât un nume de legendă, un mit îndepărtat, un anonim cu prestigiu. în anul una mie nouă sute treizeci şi cinci Dimitrie Cantemir îşi aşteaptă încă un traducător. Nu avem până azi o ediţie românească a operelor sale complecte. Acest fapt măsoară în simpla lui brutalitate, seriozitatea noastră, devoţiunea noastră, pasiunea pe care suntem în stare să o dedicăm existenţei lor miraculoase, cu care istoria şi cultura românească au fost învrednicite. Nu-mi place - vă rog să credeţi - nu-mi place deloc acest stil cronicăresc şi solemn în care scriu rândurile de mai sus, dar a vorbi despre Cantemir e un fapt în sine însuşi solemn. Vast prin tot ce a trăit, a gândit şi a scris. Cantemir rămâne încă dincolo de hotarele culturii noastre, pe care nu ne-am ostenit să le lărgim atâta încât să-l cuprindă. De altfel, aproape acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre un alt erou al culturii noastre, mult mai recent încă, aproape contimporan nouă şi totuşi, ca şi Cantemir, ignorat. Mă gândesc la Hajdeu. S-ar spune că ne sperie tot ce depăşeşte anumite limite şi dimensiuni. S-ar spune că ne temem de tot ce e vast şi complex. Personalităţile prea cuprinzătoare ne intimidează. Nu ne place să cunoaştem decât pe suprafeţe mici, în orizonturi mărginite, în capitole scurte. De îndată ce o minte românească aruncă prea multă lumini în prea multe domenii, ea e sortită unei ignorări cel mult respectuoasă, dar de neclintit. Este un sistem al culturii noastre, ceva care respinge automat tot ce este PUBLICISTICĂ 547 meteoric, miraculos, extraordinar. Nici Eminescu n-a scăpat acestui spirit limitat de asimilare a valorilor. Am reţinut din el versurile (nici acelea pe toate) şi am lăsat apoi în întuneric 16 000 de pagini de manuscris pe care abia acum o echipă de eminescieni studioşi le triază din propriul îndemn. Cantemir a fost şi mai sumar lichidat. L-am clasat undeva în cărţile de şcoală şi am terminat cu el. Opera i-am tradus-o pe apucate, fragmentar, destrămând-o. Viaţa i-am lăsat-o nedezlegată, ascunzătoare de mari fapte, nici astăzi ştiute. Şi ce vie, ce fertilă, ce creatoare ar putea fi prezenţa lui Cantemir într-o cultură care l-ar scoate din uitare! E adevărat că „Fundaţiile Regale”, încă din primul ceas al înfiinţării lor, au înscris şi în programul de tipărituri un studiu despre Cantemir. Dar, nu ştiu cui o fi nenorocul (al Fundaţiilor? Al lui Cantemir?) - nici până azi lucrarea nu a pornit la drum. Câţi ani vor mai trece până vom dispune de o astfel de introducere la cunoaşterea lui Cantemir? Şi, pentru a ne spune gândul întreg, nu trecerea anilor ne îngrijorează, ci gândul că ei vor trece inutil şi că nu vor aduce niciun pas mai mult pe acest drum nebătut. „Fundaţiile” au făcut o alegere nefericită în persoana unui gazetar, care până acum n-a publicat decât „coupuri” din jurnale şi inserţii editoriale. Recunosc şi că n-a fost o „alegere” propriu-zisă şi că mâna editurii a fost forţată de o „campanie” prealabilă, ca prin minune încetată exact în ziua încasării acontului. Afacerea e prea obscură ca aspect moral, pentru ca să ne mai ocupăm de ea. Ne întrebăm doar dacă - încredinţând cuiva excesiva sarcină a unei monografii asupra lui Dimitrie 548 MIHAIL SEBASTIAN Cantemir - Fundaţia n-ar fi trebuit să-şi sacrifice titlurile. Era doar nevoie de un cărturar, nu de un agent de publicitate. Se cerea un om obişnuit cu textele, cu munca de bibliotecă, un erudit şi un creator în acelaşi timp, un intelectual şi un critic. Toate acestea nu se pot suplini cu delirul stilistic al unui tânăr care n-a scris niciodată pe o suprafaţă mai mare de zece centimetri. Neluând asemenea precauţii, Fundaţia se vede astăzi în situaţia de a i se compromite una din cele mai frumoase iniţiative ale sale. Căci, după doi ani de la semnarea unui contract, - din multe puncte de vedere generos - am fi în drept să cerem, dacă nu lucrarea terminată, cel puţin un raport serios asupra stadiului în care se află. Ei bine, în locul unei astfel de informaţii, tânărul şi ipoteticul biograf al lui Dimitrie Cantemir ne oferă... un buletin medical. Citez: „îmi stă cartea aceasta în piept ca un gol, ca o dorinţă. îmi lipseşte sufletul fără dânsu şi trupul îmi lipseşte.” Condoleanţele noastre! Şi sincerele noastre urări de însănătoşire! Trebuie să fie o senzaţie cu totul dezagreabilă lipsa sufletului, complicată în lipsa trupului. Dacă mai adăugaţi şi „astmul” din piept, starea pacientului e profund regretabilă. Dar, pentru Dumnezeu! Ce are a face această declaraţie de lirism biologic cu Domnul Dimitrie Cantemir? Dacă toţi biografii ar fi la fel de sensibili şi s-ar prăpădi cu firea, vă închipuiţi unde am ajunge. în definitiv, de ce Perpessicius, care lucrează de doi ani la Academie opera lui Hajdău (2 cuvinte indescifrabile) lui Eminescu, nu ar declara şi el că Eminescu e o astmă, o febră sau o anghină pectorală PUBLICISTICĂ 549 şi nu ar considera astfel îndeplinite clauzele unui contract de editură? De ce Mircea Eliade, care transcrie de luni de zile, tot la Academie opera lui Hajdău, nu ne-ar comunica şi el că Hajdău e o apendicită, punând astfel punct unei munci prea grele? Să încetăm această glumă. Adevărul e că tânărul biograf al lui Cantemir nu are cu victima sa domnească niciun raport, de niciun fel. E infinit probabil că nici nu l-a cetit. De aceea se refugiază în astmă. Fundaţia ar face bine să caute un cărturar serios, mai puţin delirant, dar mai sigur într-o muncă dificilă, care nu cere lirism, ci conştiinciozitate. ÎNTRE EDITORI ŞI „OFICIUL HÂRTIEI”. Când acum şase săptămâni, la Ziua Cărţii, d. dr. Angelescu ridica glasul împotriva trustului hârtiei, cerând o revizuire a tarifelor vamale în acest domeniu, nu ne-am făcut prea multe iluzii. Ne-am mirat, dar iluzii nu ne-am făcut. Desigur, gestul ministrului de Instrucţiune era o surpriză, un act de curaj, o lovitură ciudată. Hârtia este doar o afacere eminamente liberală, iar d. dr. Angelescu este un liberal din vechea generaţie, unul care ştie că nu principiile au păstrat de-a lungul anilor partidul, ci acele câteva solide, respectabile şi solemne afaceri care i-au dat liberalismului român tradiţie, consistenţă şi forţă: Banca Românească, 550 MIHAIL SEBASTIAN Tramvaiele, Hârtia (le scriu cu majusculă dintr-o legitimă deferenţă). Cu atât mai greu de explicat era declaraţia sa fermă, în faţa regelui, a guvernului şi a unui parter de scriitori că va revizui regimul hârtiei. Colegii de minister ai d-lui Angelescu nici astăzi nu trebuie să-şi fi revenit din stupoare, dacă cumva i-au luat în serios declaraţia revoluţionară din acea dimineaţă de mai. Bănuim însă că nu s-a emoţionat niciunul, ştiind câtă valoare practică avea acel strigăt de alarmă culturală. Câte nu spune omul într-o frumoasă zi de primăvară!... Lucrurile au reintrat într-adevăr foarte repede în ordine. D. Dinu Brătianu, care fusese absent din ţară în momentul când ministrul liberal sburda la Fundaţia Dalles, a admonestat cum se cuvine pe insurgentul domn Angelescu. Şi, pentru ca toată lumea să fie edificată, a patronat d-sa, şef al partidului, acea înduioşătoare festivitate de la Letea, unde au bătut la unison atâtea inimi liberale câţi acţionari au fost. D. dr. Angelescu a înţeles şi a tăcut. „Revizuirea regimului hârtiei” este înmormântată. O şi uitasem, când un schimb de memorii şi contramemorii între „Oficiul hârtiei” şi „Asociaţia editorilor români” ne-a amintit că mai există totuşi o problemă a hârtiei. Editorii, care la început luaseră de bune făgăduielile ministrului, văzând că nimeni nu mai vorbeşte de chestiune, au păşit oarecum la luptă, adresând celor de cuviinţă un lung memoriu despre soarta cărţii româneşti în raport cu specula hârtiei. La acest memoriu, „Oficiul” a răspuns cu o nu mai puţin lungă întâmpinare, demonstrând că, dacă PUBLICISTICĂ 551 într-adevăr cartea românească e scumpă, vina cea mare o poartă editorii înşişi şi că, în orice caz, specula Oficiului este infimă faţă de specula editorului, care este pur şi simplu cămătărească. Lucrurile n-au rămas aici, ci au continuat din replică în replică. Nu mai departe decât ieri, ziarele de dimineaţă publicau ultimul comunicat de protest al „Asociaţiei editorilor”. Cum în scris greu este doar să te porneşti, sperăm că „Oficiul hârtiei” nu se va lăsa mai prejos şi va continua să polemizeze. Foarte bine! Dar între timp ce facem cu hârtia? Verva polemică a combatanţilor nu va rezolva întru nimic scumpetea cărţii şi calitatea mizerabilă a hârtiei. Vom plăti tot între 70 şi 100 de lei un volum românesc, iar odată cetit, volumul tot ca o varză desvoiată va arăta, din cauza oribilei hârtii pe care inexpugnabil este tipărit. Noi nu-i prea iubim pe editori. Am spus-o adeseori şi am arătat de ce. Suntem deci gata a conveni, odată cu „Oficiul hârtiei”, că există în activitatea editorială destule puncte negre. Găsim îndeosebi extrem de serioasă observaţia cu privire la cărţile didactice. Aceste cărţi au constituit totdeauna un obiect de spoliere în mâna editorului. O simplă trecere în revistă a tarifelor manualelor de şcoală ar fi în acest sens edificatoare. Vom reveni poate asupra chestiunii şi, de altfel, nu va fi pentru întâia oară când vom cere o reglementare mai atentă a cărţii didactice. Dar aceste obiecţii - pe care, vedeţi, ni le însuşim în bună parte - nu înlătură defel procesul hârtiei româneşti. „Oficiul hârtiei” nu se poate sustrage prin aceasta grelelor sale răspunderi. 552 MIHAIL SEBASTIAN Căci, oricum am întoarce-o, rămâne acest fapt apăsător în simplicitatea lui, că la adăpostul unui tarif vamal prohibitiv, o mână de acţionari exploatează de ani şi decenii materialul prim de ziar şi cărţi, impunând preţuri ridicol disproporţionate şi coborând în acelaşi timp nivelul calităţii. Avem hârtia cea mai proastă şi mai scumpă din lume. Acesta e un fapt. Nu un memoriu şi nu zece, ci o sută, o mie, zece mii de memorii să publice „Oficiul hârtiei” şi tot nu va escamota acest adevăr, care îi este poate incomod, dar ştie Dumnezeu cât de rentabil. în ultimă instanţă este de altfel singurul lucru care decide: rentabilitatea. Pe aceasta o va păstra. Zadarnic se plâng editorii, zadarnic protestăm noi, zadarnic se vaită cetitorii, „Oficiul hârtiei” îşi va păstra netulburat monopolul. Numai un instinct pervers de proprie pierzare trebuie să-i fi îndemnat pe domnii de la „Oficiu” să ia condeiul în mână. Nu vor avea nimic de câştigat din asemenea discuţii, care de altfel sunt profund, total şi definitiv inutile. Milioanele se acumulează mai lesne în tăcere. LA HEIDELBERG NU SE MAI RADE Heidelbergul a fost una din calamităţile operetei sonore. Era un timp când, din trei filme, două se petreceau la Heidelberg. Eram intoxicaţi cu „Gaudeamus”, cu bere, cu studenţi melancolici, cu Gretchen tădate. Povestea aceasta devenise sufocantă. PUBLICISTICĂ 553 Prostul ei gust o destina marelui public, care găsea acolo un vis de libertate, de aventură, de poezie în tot ce poate fi mai ruşinos sentimental Nu că în ele înşile aceste voluptăţi studenţeşti ar fi fost lipsite de farmec. Dar ele erau o prea mare copilărie ca să poată furniza material de artă sau măcar de interes dincolo de cercul tinerilor studioşi ce le trăiau. Ceea ce se cheamă „viaţa studenţească” este un amestec pestriţ de fantezie şi trivialitate, pe care îl pricepi greu „quand on n 'a plus vingt ans” cum zice cântecul. Aproape toate moravurile festive academice - cele care în Germania au făcut reputaţia Heidelbergului, iar în Franţa pe a Cartierului Latin -sunt de o sărăcie inventivă deplorabilă. Nu cunosc nimic mai trist, mai stupid, mai lipsit de imaginaţie, mai lipsit de umor decât aşa-zisele cortegii studenţeşti care străbat, spre admiraţia excursioniştilor, Bulevardul Saint-Michel, în monom, urlând de o sută de ori, de o mie de ori, aceleaşi silabe profund imbecile: „Sont cocus ceux qui nous regardenf'. La Heidelberg, ce e dreptul, n-am fost niciodată, dar n-am nici un motiv să cred că junii studioşi de-acolo sunt mai dificili în distracţii decât camarazii lor de la Seine. Ba chiar - socotind după cele aproximativ opt duzini de filme în care ni s-a arătat cum se bea şi se iubeşte la Heidelberg - avem tot dreptul să acordăm tinerimii heidelberghere locul întâi în ordinea stupidităţii. Iată de ce nu m-a întristat prea rău, cel puţin în primul moment, vestea pe care ne-o dădea ieri o telegramă Rador, facându-ne cunoscut un comunicat 554 MIHAIL SEBASTIAN oficial german: „Agenţia D.N.B. anunţă că «Asociaţia studenţilor din Heidelberg» a fost dizolvată printr-o hotărâre a consiliului universitar”. Desigur - mi-am spus - acest consiliu universitar s-a săturat şi el de faima sentimentală, amoroasă şi cheflie pe care bătrâna lor Academie o căpătase de la bătrânul Wilhelm Mayer Forster. Prea mulţi amorezi şi prea puţini studenţi! Prea multe fete blonde şi prea puţine examene severe. Măsura lor îmi părea că restabileşte austeritatea universitară într-un oraş de operetă. Foarte bine, prin urmare. Din nefericire, lucrurile nu s-au întâmplat aşa. A fost de-ajuns să citesc până la capăt telegrama pentru ca să înţeleg: „Mai mulţi studenţi au fost pedepsiţi cu excluderea din universitate. Motivul pentru care Asociaţia a fost dizolvată este că s-ar fi dedat la farse irespectuoase faţă de cancelarul Hitler”. Poate mă înşel, dar această telegramă este o gravă recunoaştere de slăbiciune, de bănuială şi de teamă. Semnificaţia ei este mult mai politică decât faptul care în sine însuşi e cu totul anodin. Atât de şubred, atât de nesigur pe propriile sale resorturi este regimul, încât îl sperie „farsele irespectuoase” ale unor băieţi cu chef? Se dezvăluie cred aici un complex psihologic de incertitudine şi de teroare. Un regim, o putere, un om, un sistem care nu suportă râsul sunt virtual condamnate. Râsul măsoară vitalitatea unui regim. A-l suporta este un gest de linişte. A încerca să-l reprimi e un gest de panică. De aproape trei decenii, a Treia Republică -această şubredă, precară, minabilă republică - suportă PUBLICISTICĂ 555 cu zâmbetul pe buze farsele cele mai îndrăzneţe. Şansonetiştii în Montmartre, caricaturiştii în revistele reacţionare de pamflet, studenţii în Cartierul Latin ridiculizează cât pot instituţiile republicane, simbolurile regimului, pe marii demnitari. Nimeni nu se emoţionează însă şi - calmă prin atâtea farse şi glume - Republica merge mai departe ştiind că doar humorul poate răspunde humorului. E acolo un profund sentiment de solidaritate, care îngăduie oricui să râdă fără a fi naiv. Nu e cu atât mai îngrijorător să vezi cum, dincolo de Rhin, un regim, care se declară instaurat pentru o sută de veacuri păleşte de mânie, frică şi indignare când nişte băieţoi de 20 de ani fac la un pahar cu bere o „farsă irespectuoasă”? Această exasperare nu e un semn de debilitate? Neputinţa de a primi cu voie bună un surâs de ironie nu dovedeşte o gravă spaimă? Nu e aceasta atitudinea unui regim terorizat de propriul lui coşmar? Iată o întrebare care nu ţine atât de domeniul politicii, cât de al psihologiei. La Heidelberg nu se va mai râde, dar nu e scris că acest surâs, astăzi interzis, nu va izbucni altcândva, altundeva, mai viguros şi mai puţin inocent. FEMEI ÎNTR-ALT FEL FATALE... Moartea lui René Crevel, sinucis tocmai în clipa în care comunismul părea să-i dea o nouă 556 MIHAIL SEBASTIAN raţiune de a trăi, a fost săptămâna trecută o deplorabilă veste. I-aţi văzut poate portretul prin ziarele pariziene. La 35 de ani era încă un copil. îi ţineţi poate minte oarecari pagini din cărţile lui mai vechi, în suprarealism, unde se amesteca atâta farsă cu atâta inocenţă, el aducea un spirit grav, anunţător de moarte. Obosit, descurajat, plictisit, se sinucide acum, trăgând zăvorul peste ultimul lui mister, mai dificil de descifrat decât oricare din textele lui dificile. Nu o întâmplare face ca la căpătâiul lui să vegheze Marie Laurencin. Ultimele bune cuvinte despre René Crevel, ea le spune, într -un scurt bilet de o sfaşietore tristeţe: „Toi qui, physiquement, luttais avec les monstres, tu nous saturais de fraîcheur". Marie Laurencin? Trebuie să o ştiţi din nume cel puţin, dacă nu i-aţi văzut niciodată tablourile - acele tablouri halucinante, albe, transparente, care vin parcă la lumină de undeva dintr-o lume de forme nesigure, fără contur, fără realitate. „Esprits des poètes habitez ma maison!". Umbrele poeţilor locuiesc într-adevăr în casa Măriei Laurencin, unde le cheamă probabil cine ştie ce aripă protectoare, cine ştie ce instinct de familie. Sunt femei de acestea, care au vocaţia dramelor. Ele ştiu să descopere în jurul lor o frunte de poet, un destin tragic, o moarte ascunsă. în mulţimea de frivolităţi, de fleacuri, de prostii uşoare, de banalităţi zilnice, ele au darul de a ghici semnul unei vieţi grave. O bătaie de pupilă, un braţ ce cade descurajat, o încruntare, un PUBLICISTICĂ 557 nimic ajunge pentru a le pune pe urma unui mister cine ştie cu câtă avariţie ascuns de ochii lumii. Sunt femei de acestea predestinate să fie surori şi amante, prietene şi confidente... Prezenţa lor cicatrizează şi linişteşte, aduce pace şi pune ordine. Fiecare durere îşi are orgoliul şi gustul ei de singurătate, dar sunt mâini care dezleagă orgoliul şi simplifică suferinţa. Acestea sunt totdeauna mâini de femeie. Ele răscumpără, poate prin contrast, tot ce poate fi trivial, abject şi dizgraţios într-o femeie „ca toate celelalte”. E o fatalitate în întâmplarea ce-1 aducea pe René Crevel, frumosul sinucis, aproape de Marie Laurencin. Cu 30 de ani în urmă, un alt René Crevel visa şi scria pentru aceeaşi Marie Laurencin: Guillaume Apollinaire. Anii, uitarea, timpul, bătrâneţea nu i-au luat acestei Marie suava putere de a mişca un suflet de poet: „ Vous y dansiez petite fille / Y danserez - vous mère grande / C'est la maclotte qui sautille / Toutes les cloches sonneront / Quand donc reviendrez - vous, Marie". Versurile sunt vechi, de pe la 1900, 1905. Marie a revenit mereu de atunci - şi astăzi încă revine pentru un alt nefericit Apollinaire, pentru acest trist René Crevel, pe a cărui frunte rece îşi plimbă degetele subţiri în ceasul din urmă. Familiară cu moartea, care pe ea nu o sperie, Marie Laurencin l-ar fi putut învăţa pe René Crevel să treacă dincolo de viaţă fără spaimă, cu presentimentul de a regăsi dincolo, simplificate, dezlegate, limpezite, întrebările de aici. L-ar fi putut învăţa să moară, dacă el n-ar fi grăbit printr-un act de 558 MIHAIL SEBASTIAN voinţă ceea ce i se părea probabil că este însăşi menirea lui. Sunt în tablourile Măriei Laurencin unele chipuri palide, albe, lunatice, făcute din var, din lumină, din seneală. Fiinţe incerte, oprite într-un fel de adolescenţă nedecisă, de parcă ar sta să aleagă dacă să se destrame în nefiinţă sau să prindă corp şi să iasă la suprafaţă. Totul s-ar petrece parcă într-o clar-obscuritate aquatică, într-un peisaj ireal, scufundat, până unde vin stinse sunete şi luciri din altă lume. în această plutire, în această visare pare să fi trecut René Crevel sub paza bătrânei lui prietene Marie Laurencin. MESAJUL LUI GIDE Cum interesul nostru pentru scrisul lui André Gide nu coincide cu adeziunea sa la comunism, şi cum această adeziune are pentru noi o semnificaţie mai mult de ordin psihologic şi spiritual decât de ordin politic, ne este poate îngăduit să cetim cu oarecare libertate de judecată mesajul său la ultimul congres internaţional „pentru apărarea culturii”. Textul acestui mesaj e dramatic prin contradicţiile pe care le cuprinde, prin incertitudinile personale ce le dezvăluie, prin incapacitatea sa de a afirma un lucru fără a fi obligat apoi să-l infirme prin o seamă de nuanţe contrarii Verificăm încă o dată aici (cum am mai făcut-o în anumite pagini recente din jurnalul publicat la PUBLICISTICĂ 559 N.R.F), verificăm discuţiile grave pe care comunismul lui Gide le implică. Acest comunism nu poate eluda tot ce este mai profund, mai obsedant, mai rezistent în psihologia gideană: conştiinţa existenţei individuale. Până la orgoliu, până la disperare, până la ostilitate, Gide este un om singur. Inteligenţa sa e un act de delimitare faţă de viaţă. Simţirea sa e un act de opoziţie. Scrisul său, în sfârşit, este un act de retragere în sine. Tot ce e ne-asemenea, nepereche, neconform este gidean. Spiritul său se hrăneşte din contradicţii, din dizidenţe, din opuneri. A lua contact cu existenţa în sens gidean este a stabili faţă de existenţă punctele de adversitate. Astfel, a trăi devine un lanţ de rezistenţe, de nesupuneri, de revolte. Insubordonarea este etica lui Gide, morala lui, metafizica lui. Ştiind toate acestea şi mai ales refuzând a le uita, convertirea comunistă a lui André Gide nu încetează a fi o enigmă. în orice caz, o dramă. Căci ea nu poate fi decât o negare de sine, o lucidă contrazicere personală, un tragic efort de a sări dincolo de umbră. Omul acesta, care s-a lăsat exasperat de toate neputinţele, încearcă o neputinţă supremă: aceea de a se confunda în mulţime, el care nu e decât un singuratic fără leac. Orice convertire trebuie că este în ultimă analiză o uitare, dar niciuna mai mult ca aceasta. Pentru a fi comunist, Gide trebuie să uite atât de mult de sine însuşi, încât această uitare să echivaleze cu o moarte. De patruzeci de ani, de la Caietele lui André Walter, omul acesta se controlează pe sine însuşi, se verifică, se măsoară, se studiază. îşi este propriul său 560 MIHAIL SEBASTIAN obiect de observaţie, unica preocupare, ultima raţiune de a fi. Şi deodată, printr-un act de voinţă, îşi aminteşte că există în afară de el sute de milioane de oameni care suferă - oameni pentru care exerciţiile intime de psihologie rămân fără ecou şi fără sens. A fugi din singurătate către aceste milioane de oameni, a se pierde în mulţimea lor, a se topi cu conştiinţa lor anonimă, este însă un imposibil sacrificiu. André Gide îl consimte, fără să-l poată realiza. Nu-i putem suspecta buna-credinţă, dar ne putem îndoi de succes. Un André Gide comunist este o contrazicere absolută. Citiţi-i discursul de la 22 iunie. Câte semne de întrebare insolubile! „Mi se pare aproape imposibil astăzi, în societatea capitalistă în care trăim, ca literatura de valoare să fie altceva decât o literatură de opoziţie”. Literatură de opoziţie? Dar e posibilă o altă literatură? Supunerea ei - oricărui regim - nu echivalează cu o suprimare? „U.R.S.S. ne oferă actualmente un spectacol fără precedent... Acela al unei ţări în care scriitorul poate intra în comuniune directă cu cititorii săi. în loc de a merge în contra curentului, cum suntem noi obligaţi să facem, el n-are decât să se lase în voia lui”. Iată un Gide care - cum e posibil? - exprimă nostalgia unei literaturi conformiste; iată un Gide pe care „a naviga împotriva curentului” îl oboseşte. Dar trei rânduri mai jos îşi dă seama de gravitatea afirmaţiei şi revine, observând cât e de primejdioasă situaţia unui artist supus unui regim: „Ceea ce fără îndoială nu merge fără alte primejdii, căci opera de PUBLICISTICĂ 561 artă comportă o rezistenţă învinsă. Dar, despre aceste primejdii de nou ordin va fi timpul să vorbim mai târziu”. Rânduri care - citite cu atenţie - anulează net tot ce spusese înainte despre condiţiile diferite ale scriitorului burghez şi ale celui proletar. Rămâne valabilă doar afirmaţia că opera de artă este „o rezistenţă învinsă”. Şi nu e singura contrazicere din lungul său mesaj. S-ar mai putea culege câteva, cel puţin la fel de flagrante. Ele n-ar dovedi evident un viciu de gândire, dar negreşit un viciu de poziţie. Incapabil să se rupă de vechea lui atitudine individualistă, Gide rămâne un comunist de bune intenţii, dar un izolat, un singuratec, un observator. Şi poate că aceasta este totuşi cea mai bună manieră de „a apăra cultura”. SIMION STOLNICU: POD ELEAT, VIRG1L GHEORGHIU: MAREA VÂNĂTOARE; ŞTEFAN BACIU: POEMELE POETULUI TÂNĂR După zece ani de activitate poetică, d. Simion Stolnicu este încă în faza experienţelor. Debutul său din „Sburătorul” - 1925 sau 1926 - legitima orice aşteptare. Poemul de toamnă (Septembrie dacă ţiu bine minte) care ne aducea pentru prima dată semnătura sa revela un vers straniu, cu ciudate sonorităţi metalice şi în acelaşi timp cu o misterioasă 562 MIHAIL SEBASTIAN sintaxă abstractă, care pe atunci nu făcea încă parte din locurile comune ale liricii tinere. Debutând strălucit, d. Stolnicu n-a urmărit însă toate drumurile pe care le deschidea cu primul său pas. în zece ani, acest scriitor, care e un poet de vocaţie, n-a reuşit să-şi clarifice mijloacele de expresie. Lirismul lui s-a pierdut în formule mereu mai obscure, mereu mai artificioase, într-un simbolism pe cât de greoi, pe atât de abstract. Eliptic când vrea să fie concis, nebulos când vrea să fie abstract, schematic, rece şi „făcut”, versul d-lui Simion Stolnicu păstrează prea evidente urmele efortului de a construi. Formula sa - ca orice formulă - este, din momentul în care ai descoperit-o, cum nu se poate mai simplă. îl cred pe d. Stolnicu victima unei poetice de rebus. Victimă dintre cele mai regretabile, căci nici talentul, nici simţirea, nici inteligenţa artistică nu-i lipsesc, dar pe toate le sacrifică unei estetici artificiale. Lirica d-lui Stolnicu se afundă în inutile mistere verbale, care pierd tot mai mult contactul cu emoţia. Este într-asta şi vina d-lui Ion Barbu -primejdios maestru! -, dar şi o înclinare proprie către sterile jocuri sintactice: „Ai verdefosforos, sau -fie - capilar! Transfiguratele stamine Auresc mesagii spre zodii museline, să-ţi fiu - cât el! - zidit în propriu-mi cleştar...” (p. 25) Recunoaşteţi desigur aici, fără prea mare dificultate, o clasică strofa de tip ionbarbist. D. Stolnicu ştie însă să dezvolte astfel de exerciţii şi cu PUBLICISTICĂ 563 mijloace proprii. întreg ciclul Pod eleat (p. 7-18) e un exemplu de jocuri verbale abstracte. Totuşi, se pot desprinde şi de aici momente de spontaneitate, în care graţia sentimentului, libertatea emoţiei nu sunt răpuse de sterilitatea expresiei. Iată o surprinzătoare notaţie de humor: „Mi-am jucat fantezia la ruleta insomniilor... Aştrii cuprieri se schimbau la orizon Jucătorii verzi s-asvârleau din balcon.” (p. 8) Când şi când, din partea amorfa a poemului, se detaşează melodios un vers, pe care l-ai vrea dus mai departe: ,JEu, toamnelor marine dau zece albe veste" (P- 26) Sau: ,yjNoi, muzicile lumii plimbăm după sextant" (p. 27) Sunt indicii care ne confirmă credinţa că d. Simion Stolnicu este un poet sacrificat manierei sale nefericite. Un poet pe care un stil impropriu îl împiedică să ia cunoştinţă de propriile sale resurse. Acolo unde d-sa renunţă la stilul mecanic al Podului eleat, izbuteşte să scrie un poem de frumuseţea şi gravitatea admirabilei Viata lupului (p. 39-40): „Când steaua nordului (i-aprinde un chibrit, Primeşti doar de la lună jar în două pipe: Când urletul tău frănse plăci de bronz în munţi Strunele lor de piane pe brazi s-au surghiunit. Lingi, dintre stânci, săgeţile de-azur spre vârf orar, Muşti cârjele de gheată irealilor munţii 564 MIHAIL SEBASTIAN Cu părul năpârlit înfunzi orgile zării Şi-aştepţi o botniţă divină de mărgăritar." Poezia d-lui Stolnicu trebuie să-şi impună un efort de simplificare. Sau - pentru a vorbi mai exact -poezia d-sale trebuie să renunţe la efort. îşi va găsi atunci în mod firesc drumurile interioare, pe care le simţim astăzi înăbuşite sub apăsarea acestui pod prea eleat. Volumul d-lui Virgil Gheorghiu este o binefăcătoare insulă de poezie în tumultul de abstracţii poetice, atât de familiare liricii noastre juvenile. Când toţi - sau aproape toţi - camarazii săi de generaţie poetică arpegiază pe urmele d-lui Ion Barbu, d. Gheorghiu restabileşte drepturile cântecului, ale baladei, ale reveriei. Poezia sa e reconfortantă şi prin naivităţi. E inegală, e uneori retorică, e de-a dreptul sentimentală pe alocuri, dar sinceritatea ei de simţire scuză astfel de păcate, nu pot spune cât de simpatice. D. Virgil Gheorghiu este odihnitor şi prin reminiscenţele sale, căci dacă găsim ecouri livreşti, ele nu mai vin de la Ion Barbu, ci de la Bacovia: „Toamnele puneau în pâlniile de alamă A muzicii funebre, Ca o batistă la gură surdina ploilor." (p. 8) Sau: „Prietenă, nu mă lăsa mai singur; Un vânt autumnal oftează în prohod cenuşiu de planetă. Nopţi le-s plânse de cucuvae. Gem ruginile în ultima flaşnetă Şi vara mi-o sfăşii în aspre ferestraie." (p. 19) PUBLICISTICĂ 565 Bacovia nu este de altfel pentru d. Virgil Gheorghiu o amintire întâmplătoare. Poezia d-sale este elegiacă, chiar în elementele ei nebacoviene. O elegie înfiorată de accente solemne, grave, uşor retorice, de o melancolie protectoare, ca în foarte frumosul poem de la pagina 27, pe care e o bucurie să-l transcriu în întregime: ,JRugaţi-vă-n singurătatea dintre perne Pentru noaptea rădăcinilor din pământ Pentru oraşele de sub deşerturi Şi pentru fântânile oarbe negăsite de oameni. Rugaţi-vă pentru umilinţa plugurilor Şi a aurului -fugind cu soarele ţării în râuri Să nu pâlpâie în coliere. Rugaţi-vă pentru ultima privire a căpitanului de bord Care va măsura ca un fir de plumb Temeliile de cicoare a mării Aprindeţi o lacrimă pentru câmpurile înjunghiate de trenuri Pentru toate sufletele care nu pot veni pe pământ Să ne stârnească pe frunţile reci muşuroaiele stelelor Citat prea lung pentru a ne mai îngădui şi altele, dar citat concludent. Marea vânătoare e un veritabil album de poezie Cred că trebuie să i se evite d-lui Ştefan Baciu ceea ce s-ar putea numi „un succes de curiozitate”. Se 566 MIHAIL SEBASTIAN ştie că d-sa este un foarte tânăr poet, elev de liceu, nu de mult intrat în cursul superior. Juriul Fundaţiilor Regale i-a decernat un premiu de debut, alăturându-i numele de al d-lor Stolnicu şi Gheorghiu. Nimic mai primejdios decât un copil-minune. Primejdios prin tot ce curiozitatea publică îi pune în sarcină. E dificil să suporţi la 16 ani un rol de notorietate. Toate acestea nu ne vor împiedica însă să spunem că Poemele poetului tânăr sunt profund simpatice prin simplicitatea lor, prin tânăra lor melancolie, prin graţia versului, prin inocenta lor gravitate, prin alternanţa lor de bucurie ingenuă şi de tristeţe precoce. „E-atăt de bine să stai uşor în zi Să cânţi încet, să nu auzi Că ierburi cresc, să muşti din traiul ca un măr Să mergi pe drumul neted lângă pomii uzi Şi să visezi cu palma rătăcită-n basme şi în păr.” Această pace a unui bard de 16 ani e o adiere de seninătate în poezia noastră tânără prea chinuită de obscurităţi. RESPINŞI 1777 Bilanţul bacalaureatului de anul acesta pare să fie cel mai dezastruos dintr-o lungă serie de dezastre. Războiul dintre candidaţi şi comisiuni s-a terminat PUBLICISTICĂ 567 prin triumful integral al comisiunilor: duşmanul a căzut în proporţie de 70 la sută. Ni se oferă, pentru explicarea acestui măcel şcolar, o sumă de informaţii şi exemple, dovedind nivelul ruşinos de scăzut al elevilor. Ni se citează texte absolut imbecile din lucrările scrise. Ni se povestesc răspunsuri abracadabrante, recoltate la examinarea orală. Ministerul însuşi dă comunicate oficiale, pe care ziarele le publică, iar postul de radio le transmite, comunicate prin care se certifică limpede că cei 1777 de tineri respinşi sunt 1777 de cretini, leneşi şi ignoranţi. Nu vi se pare că acest procedeu e cam ciudat? Entuziasmul cu care se decretează dobitocia unei întregi generaţii de adolescenţi nu credeţi că este cel puţin, ca instrument pedagogic, primejdios? Nu avem niciun motiv să luăm partea celor 1777 de candidaţi mofluzi. Suntem convinşi că ei nu reprezintă un contingent de savanţi persecutaţi. Suntem de asemenea convinşi că nici o mare vocaţie ştiinţifică, nici o arzătoare pasiune intelectuală nu se află înăbuşită printre aceşti juni repetenţi. Dar problema nu se pune sub acest aspect. Noi nu punem la îndoială afirmaţiile oficialităţii. Suntem într-adevăr convinşi că examenul a fost o probă de ignoranţă. Cine răspunde însă de această ignoranţă? Ministerul nu poate da un rezultat catastrofal fără a-şi pune în acelaşi timp problema responsabilităţii. Căci bacalaureatul nu este numai examenul liceenilor, ci mai ales examenul liceului. 70 la sută de candidaţi căzuţi însemnează 70 la sută licee proaste, 70 la sută profesori incapabili, 70 la sută manuale greşite... 568 MIHAIL SEBASTIAN Repetenţi nu sunt numai 1777 de candidaţi respinşi: repetent e ministerul, repetent e programul, repetentă e mentalitatea oficială, repetent e întreg sistemul învăţământului nostru. E greu de susţinut că o întreagă generaţie de tineri e o generaţie de imbecili. Sperăm că nici ministerul nu are intenţia să facă asemenea nepatriotice afirmaţii. Vom conveni cu toţii că bacalaureaţii din 1935 au de la Dumnezeu aceleaşi aptitudini ca bacalaureaţii din 1923 sau din 1915. Dacă nivelul lor didactic este totuşi inferior, de vină nu poate fi decât şcoala care i-a pregătit. Când vorbiţi de ignoranţa lor, în realitate de ignoranţa acestei şcoli vorbiţi. Când vă plângeţi de incultura lor, de incultura acestei şcoli vă plângeţi. Când denunţaţi lenea lor, lenea acestei şcoli o denunţaţi. Suntem obişnuiţi a râde de orice. Râdem prin urmare - şi cu câtă poftă! - de rezultatele bacalaureatului, care ne amuză nespus de mult. „Dans le Moldov dominations en ce temps D. Cantemir une de plus l'anseignement Ies Hommes a l'Europe et membre a l'academie en Berlin. II conesai plussieur langue: turcă, greque, slavonă ancienne, russe et francez”. Iată un fragment din teza unui candidat din capitală, fragment pe care un spiritual confrate îl publică foarte amuzat. Ministrul cunoaşte probabil sute de mostre asemănătoare. Le cunoaşte şi probabil se distrează împărăteşte plimbându-se din birou în birou. Vă daţi seama însă că un astfel de text ar trebui să tulbure până în adâncime liniştea ministerului? Vă daţi seama că un moment de seriozitate ar fi de ajuns pentru a se PUBLICISTICĂ 569 pricepe că un astfel de text echivalează cu falimentul total al învăţământului nostru? De ce oare s-o fi certând d. Angelescu pentru fondul de construcţii şcolare? E absolut necesar să clădim institute oficiale de ignoranţă? 1777 de repetenţi nu ajung? CULISELE UNEI POLEMICI Era, cred, prin 1929 când a apărut în „Ideea europeană”, în plină epocă de entuziasm arghezian, pamfletul d-lui Ion Barbu împotriva volumului Cuvinte potrivite. Faptul a provocat stupoare. Ţin şi astăzi minte orgoliosul vers ce preceda, ca un stindard, atacul: „Cu îndârjire mă îndoiesc de acest astru". Astrul de care se îndoia cu îndârjire d. Barbu era pentru noi toţi un mare poet. Nimeni până atunci nu cutezase să-i conteste locul întâi în lirica română modernă. Paralela Eminescu - Arghezi era un adevăr de toată lumea acceptat. Cuvintele potrivite circulau din mână în mână, precedate de un mit, pe care generaţii de cetitori pasionaţi îl cultivaseră mult timp în umbră, pentru ca, deodată, să-l impună tuturor cu o strălucitoare putere. Marile poeme argheziene -Psalmii, Inscripţiile, Apetrecătoare, Lingoare, De-a v-a(i ascunselea - erau descoperite pentru a doua oară, cu o devoţiune ce mergea până la violenţă. Nu ştiu dacă am fi făcut moarte de om pentru ele, dar am 570 MIHAIL SEBASTIAN fi rupt fără întârziere orice relaţii cu îndrăzneţul care nu le-ar fi iubit cum le iubeam noi. Este în orice pasiune literară o anumită intoleranţă, sacră dacă vreţi, dar nu mai puţin vehementă. Cu această intoleranţă este admirată poezia d-lui Arghezi şi de zidul ei se lovea atacul critic al d-lui Barbu, dezlănţuit din senin. Impresionant în acest atac era mai ales punctul superior de plecare. Ion Barbu îl recenza pe Tudor Arghezi în numele unui principiu sever de poezie, pe care Cuvintele potrivite l-ar fi nesocotit prin retorism, prin abundenţă verbală, prin facilitate, prin pitoresc... Justiţiar, d. Barbu ridica discuţia dincolo de orice consideraţii personale, pe o culme de gheaţă şi de argint, unde simţeam că nu mai respiră decât principiile supreme de judecată, normele, legile, abstracţiile... Noi rămâneam mai departe credincioşi mitului Arghezi, dar trebuia să recunoaştem că, având dreptate sau nu, atacul din „Ideea europeană” reprezintă o poziţie adversă de mare prestigiu intelectual. în plus, justă sau injustă, polemica d-lui Barbu ne revela un prozator concis, virulent şi stăpân pe mijloacele sale de expresie. Anii au trecut de atunci, aruncând un val de uitare peste o seamă de lucruri, mai grave chiar decât conflagraţia Barbu - Arghezi. Uitasem deci şi de această întâmplare când, pe neaşteptate, d. Tudor Arghezi - care dovedeşte că posedă o răzbunătoare şi cu totul inoportună memorie - dezgroapă incidentul şi îi scoate la lumină oarecari amănunte de culise. Aflăm (iar scrisoarea pe care o publică ieri d. Barbu în „Facla” nu infirmă prea ritos), aflăm că la originea PUBLICISTICĂ 571 „cazului” de mai sus nu se află altceva decât o mică ceartă confratemală, o farsă, o glumă sau un capriciu, dar în niciun caz o „problemă”. Toată istoria este de o copilărie fără pereche. D. Barbu i-a cerut d-lui Arghezi un volum. D. Arghezi i-a refuzat acest volum d-lui Barbu. Atunci d. Barbu s-a supărat pe d. Arghezi şi reciproc, d. Arghezi s-a supărat pe d. Barbu. Epilogul acestei grave afaceri de onoare a fost... articolul din „Ideea europeană”. Sau, cum spune d. Arghezi: „La câtva timp după acest neînsemnat eveniment, poetul Barbu a publicat un studiu cu mult prea lung asupra poeziilor lui Tudor Arghezi, judecat sub toate aspectele plus alte câteva...” Amuzantă la prima vedere, povestea aceasta nu e lipsită în fond de oarecare tristeţe. Căci e dezolant să vezi oameni de valoare, de seriozitatea (cel puţin prezumată), de prestigiul acestora, lăsându-se antrenaţi într-un joc care confundă condeiul cu prostia şi conştiinţa critică cu năduful personal. Ne consternează gândul că la apariţia textului din „Ideea europeană” am avut naivitatea de a transforma acel atac într-o gravă problemă de exegeză poetică, plină de răspundere intelectuală, când toată întâmplarea se reducea la o atât de comică istorie personală. Strategia literară păstrează secrete de nesfârşit haz. UN EROU INVOLUNTAR Colonelul Dreyfus moare după 30 de ani de obscuritate voită. Din momentul în care ultimul act 572 MIHAIL SEBASTIAN juridic al dramei sale a fost încheiat, omul acesta, al cărui nume desemnează un capitol de istorie, s-a retras în umbră şi a refuzat să rupă vreodată jurământul său de tăcere. Se vor găsi printre hârtiile lui documente noi asupra „afacerii”? Glasul acesta, care a tăcut trei decenii, va vorbi de dincolo de mormânt? Nu e nimic eroic în acest Alfred Dreyfus, nimic decât puterea lui extraordinară de a tăcea. Nici suferinţa, nici nedreptatea, nici inocenţa nu fac din el un om excepţional. Excepţională a fost numai tăria de a părăsi scena publică şi a evada definitiv în necunoscut. Excepţional este numai refuzul său de cabotinaj. Toate privirile erau aţintite spre el, toate reflectoarele curiozităţii îl luminau numai pe el, înteg globul îl urmărea, gata să-i înregistreze fiecare cuvânt, fiecare gest. Poate că nimeni, de-a lungul veacurilor, n-a fost vreodată într-o situaţie care să justifice mai mult a poza în faţa istoriei. Act de dezgust, de oboseală sau de renunţare, refugiul lui în umbră era cu adevărat eroic. Biblioteci întregi au fost tipărite pentru a explica afacerea Dreyfus. Memorii, documente, romane, manifeste, reviste, pamflete - tone de hârtie tipărită. Filme de cinematograf, piese de teatru, spectacole reconstituind fazele dramei. El părea absent de la toate acestea. Odată, în 1931, când se juca, la Teatrul Marigny, Afacerea Dreyfus în versiunea a doi dramaturgi germani, colonelul Alfred Dreyfus a fost zărit în fundul unei loji. Ziarele înregistrau cu surpriză apariţia. 11 credeau mort. PUBLICISTICĂ 573 în fond, această singurătate, care mergea până la depersonalizare, până la ştergere de sine, era poate singura atitudine justă. Omul înţelesese că el personal nu fusese decât o piesă a destinului într-un joc mult mai complex decât o viaţă de om. Ofiţerul meticulos, timid şi birocratic de la Statul Major, nu justifica prin el însuşi revoluţia politică pe care întâmplarea o provoca prin el, dar hotărâtă peste capul lui. în alte condiţii, la alt ceas istoric, „Afacerea Dreyfus” ar fi fost un simplu fapt divers. Nici nu era altceva decât un fapt divers. Dar când un organism social trebuie să plesnească, nu-şi alege prea mult punctele de ruptură. Explodează pe unde se nimereşte. Din această nimereală s-a născut „Afacerea Dreyfus”. Republica Treia nu-şi găsise încă un spirit propriu. „Comuna” era aproape, dar nici Imperiul nu era prea departe. Iar legile constituţionale de la 1875 erau o operă... regalistă. Generalul Boulanger fusese un episod terminat în tragicomedie. Dar dacă generalul n-ar fi fost un sentimental abulic, opereta sa ar fi devenit cu uşurinţă definitivă... Toate acestea erau în aer, incerte şi posibile, vagi şi ameninţătoare. Un accident le putea împlini sau distruge. Acest accident a fost stupida afacere a borderoului. O infamă excrocherie de duzină, o pungăşie care în chip normal s-ar fi soluţionat la Parchet, a declanşat fără sens, fără logică, toată drama. Nu era drama obscurului căpitan Alfred Dreyfus. Era drama unei generaţii fără puncte cardinale, drama unui regim tânăr sufocat de pasiuni 574 MIHAIL SEBASTIAN bătrâne, drama unui spirit radical, paralizat de instituţii înţepenite. întâmplător, cu totul întâmplător, afacerea căpitanului Dreyfus devenea punctul de plecare al unei revoluţii. Dacă n-ar fi fost Dreyfus, trebuia să fie altcineva. Dacă n-ar fi fost borderoul, trebuia să fie altceva. Nefericitul căpitan înţelegea desigur cât de puţin cântărea destinul său personal în această vâltoare. Dacă întreaga societate franceză se disloca, dacă vechi structuri reacţionare se prăbuşeau în neant, dacă din lenta, din greoaia provincie franceză se ridicau generaţii de luptă şi rezistenţă, dacă peste minele clericalismului doborât, un spirit radical activ îşi regăsea virulenţa de la 1789, dacă în sfârşit în toate domeniile bătea un aspru vânt regenerator, toate acestea nu se întâmplau pur şi simplu pentru a revizui o eroare judiciară. între valurile dezlănţuite, modestul ofiţer simţea cât de puţin însemnează el şi „cazul” lui. Copleşit, acest purtător al unui mare nume, care intra în istorie, în literatură, în politică, în jurnalism, fixând cu cele două silabe ale sale întreg tabloul moral al societăţii dintre două secole, copleşit de propria lui soartă, în tragică disproporţie cu sine însuşi, Alfred Dreyfus intra de bunăvoie în anonimat. Căci numele său nu-i aparţinea la dreptul vorbind, şi personajul legendar care tulburase un deceniu de istorie franceză trebuie să i se fi părut tot atât de străin cât ne este nouă. Numai astfel se poate înţelege cum acest om a supravieţuit trei decenii dramei lui, reîntors la o obscuritate din care fără îndoială ar fi prefera să nu fi ieşit niciodată. Dar istoria nu-şi întreabă instrumentele pe care le utilizează. PUBLICISTICĂ 575 CAMUSSO SALVEAZĂ ABISINIA! Nu am cu Abisinia, personal, nimic comun, nimic decât cel mult faptul de a nu fi scris niciodată volumul Abisinia, de d. Mihail Tican Rumano, pe care nu demult un zeţar distrat mi-1 atribuia printr-o măgulitoare greşeală de tipar: „Cetiţi Abisinia de Mihail Sebastian!” N-am avut de atunci ocazia să-i cer scuze d-lui Tican pentru această confuzie, care mă onora nespus - dar o fac cu atât mai bucuros astăzi, cu cât îmi pot astfel dovedi perfecta mea obiectivitate în conflictul italo - abisinian. Nu, nu sunt angajat cu niciuna din cele două puteri adverse şi pot spune că judec întreaga problemă cu o inimă absolut neutră. De aceea mă şi consider în stare să aduc lumini cu totul revelatoare în această afacere mondială şi să vă ofer criterii pe de-a-ntregul inedite în rezolvarea ei. Am într-adevăr impresia că toată chestia aceasta a fost din capul locului rău pornită şi că ne pierdem vremea căutându-i cheia la Roma, când la Adis-Abeba, când la Geneva, speriindu-ne când de ce zice d. Mussolini, când de ce răspunde Majestatea Sa Negusul. Nu, domnii mei, nodul conflictului italo-abisinian stă în altă parte, iar soluţia lui se află în alte mâini. Un peronaj mult mai modest e destinat să decidă de soarta Abisiniei. El va menţine pacea sau -Doamne fereşte! - va provoca războiul. Acest personaj e d. Camusso, de profesiune biciclist. Poate vă surprind destăinuindu-vă acest lucru -şi nu e de mirare. Problemele de politică externă sunt atât de complexe! însuşi Camusso e probabil că nu 576 MIHAIL SEBASTIAN cunoaşte rolul istoric pe care îl joacă în conflictul italo-abisinian. La ora aceasta el se află pe bicicletă între Nisa şi Cannes, alergând în a 11-a etapă a Turului Franţei şi silindu-se din răsputeri să câştige tricoul galben, pe care deocamdată îl poartă junele belgian Romain Maes. Va câştiga Camusso? Nu va câştiga? Iată întrebarea! Italia, patria sa, are nevoie de o victorie. Nervii italieni se află astăzi la o tensiune ce impune neapărat un act de triumf. Daţi-le acest triumf şi calmul va reveni brusc. Abisinia nu este o problemă politică, sau teritorială, sau economică, sau financiară. Abisinia este pur şi simplu o chestiune de nervi. Este o problemă de sensibilitate. Mai exact, o afacere sentimentală. Sunt anumite psihologii care să întreţin cu victorii. Succesul este oxigenul lor. Premiul întâi este funcţia lor vitală. Aplauzele, ovaţiile, uralele formează clima lor naturală. Există o psihologie de prestigiu. Ea presupune mult optimism, multă candoare, o totală lipsă de simţ critic şi o vastă aptitudine de a fi fericit. A fi fericit din nimica toată. Acest „nimica toată” poate fi foarte grav sau foarte inocent, după împrejurări. El poate fi un război sau numai un malch de foot-ball. In orice caz, el trebuie să fie un succes. Fascismul trăieşte din această psihologie a victoriilor. Actele lui de voinţă sunt elocvente, sunt retorice, sunt metalice, sunt orbitoare. Ele au creat în 12 ani o atmosferă de eroism, care acum - pentru a nu lâncezi - are nevoie de suporteri şi stimulente. Italia PUBLICISTICĂ 577 lui Mussolini nu poate trăi în cotidian. Ea nu suferă acea banalitate lent creatoare a ţărilor sceptice, ca Franţa sau Anglia. Această Italie trebuie să-şi provoace obligatoriu izbucnirile de temperament. De aceea, Ducele - care e genial psiholog - procedează faţă de supuşii săi prin chocuri nervoase. Un astfel de „choc nervos” este azi Abisinia. Necesitate economică? Expansiune colonială? Demonstraţie anti-britanică? Nu. Secretul este considerabil mai simplu: nevoia urgentă de a repurta o victorie. Nu pentru valoarea ei materială, ci pentru simbolul ei. Italia fascistă are nevoie de o destindere nervoasă. îi trebuie o retragere cu torţe. M-am întrebat de aceea, ca paşnic european ce sunt, dacă nu cumva expediţia din Abisinia n-ar putea fi înlocuită cu altceva. M-am întrebat - de vreme ce fascismului îi trebuie neapărat o victorie - dacă nu i s-ar putea oferi, drept compensaţie, o victorie în alt domeniu decât al morţii... Şi mi-am adus aminte de salvatorul Tour de France. Cred că aici se află pedala istoriei. închipuiţi-vă o clipă că echipa italiană câştigă Turul Franţei şi că bicicletele peninsulare se întorc victorioase în patrie! Ce entuziasm! Ce arzător orgoliu! Ce delirantă descărcare de nervi! Sunt sincer, sunt profund convins că în acea clipă festivă problema Abisiniei ar deveni automat inactuală. Cine ar mai avea vreme să se gândească la Negusul de la Adis-Abeba în ziua fericită în care Camusso şi-ar face intrarea triumfală, cu o mână pe ghidonul bicicletei şi cu alta în aer, pentru a saluta „romanamente”? Voi urmări cu inima strânsă de speranţe şi griji etapele viitoare ale Turului Franţei. Nu am nimic cu 578 MIHAIL SEBASTIAN Romain Maes, mi-e foarte simpatic Speicher, dar vreau din toată inima să câştige Camusso. Dacă nu Camusso, Bergamaschi. Dacă nu Bergamaschi, Di Paco. Unul din ei trei, un italian, un fascist. Pacea lumii este între roţile bicicletelor lor. Oameni buni rugaţi-vă să câştige Camusso! UN FILM CU GĂINI ALBE Am văzut săptămâna trecută un film nemţesc extrem de semnificativ pentru noua mentalitate, nu numai artistică, dar socială şi umană, instaurată în Germania ultimilor ani. Filmul se chema Aşa începe dragostea şi, în ciuda acestui titlu de operetă, avea ambiţia să fie mai mult decât o comedie muzicală cu un june prim, o fată drăguţă şi câteva „şlagăre”. Era un film cu teză. Avea o tendinţă, încerca să demonstreze o idee socială, era, în sfârşit, un film de idei. „Ideea” pe care o ilustra făcea vizibilă parte din spiritualitatea revoluţiei naziste: întoarcerea la pământ! Civilizaţia este mincinoasă. Ea îl deformează pe om. Fericirea adevărată nu este decât la ţară, între oameni simpli, între dobitoace şi plante. Bogăţia nu însemnează nimic. Oamenii bogaţi sunt nişte nenorociţi. Să-i lăsăm să se plictisească în automobilele şi palatele lor, iar noi - modeşti şi lipsiţi de invidie - să ne ducem la sate, unde să creştem găini şi să fim fericiţi. PUBLICISTICĂ 579 Cam aceasta era, fără ironie, teza filmului. Un film „bien pencant”. Nu supără pe nimeni şi consolează pe toată lumea. Un film de concordie între clase, de vreme ce bunurile pământeşti sunt atât de armonic împărţite: banii sus, iar fericirea jos. Nu vă pot spune până la ce catastrofale forme de prost gust ajunge optimismul acesta social. Ar trebui neapărat să vedeţi cu proprii dv. ochi filmul pentru ca să-l înţelegeţi şi să-i gustaţi imensa lui candoare. E însă un detaliu care ni se pare genial prin trivialitate, şi pe acesta nu renunţ să-l povestesc, chiar dacă ar fi să vă răpesc astfel bucuria de a-1 descoperi singuri. Eroul filmului este un miliardar declasat. El şi-a pierdut subit toată averea şi cu acest prilej, amicii şi iubitele lui - perfizi şi perfide - l-au lăsat muritor de foame. Scârbit de atâta răutate omenească, el se decide să nu se mai întoarcă niciodată în lumea mare, ci să se stabilească la ţară, într-o familie de treabă, săracă şi onestă, cu care să deschidă în tovărăşie o fermă pentru creşterea găinilor. Această fermă simbolizează evident puritatea vieţii în mijlocul naturii. Dar, pentru ca această puritate să fie complectă şi pentru ca simbolul să aibă întreaga lui putere ideologică, toate găinile pe care le creşte tânărul revenit la natură, absolut toate găinile, sunt albe! Efectul e fulgerător. Rămâi de la această privelişte cu un sentiment de pace, de virtute, de speranţă. Nu se poate ceva mai delicat, mai virginal, mai senin. Or fi existând în lumea aceasta şi găini pestriţe, şi găini negre, şi găini de tot felul. Dar ele nu 580 MIHAIL SEBASTIAN au forţa simbolică a găinilor albe. De aceea, ferma filmului nostru, fiind o fermă cu tendinţă politică, nu procreează decât găini albe, exclusiv albe, integral albe. Niciodată un sentiment nu va fi fost exprimat cu mai multă convingere... Am plecat de la această stupiditate cu destulă melancolie. O melancolie nu de ordin cinematografic, ci de ordin uman pur şi simplu. Germania de după război a fost un mediu dramatic prin curentele de pasiune, de inteligenţă şi de sensibilitate care o străbăteau. Creştea acolo o societate febrilă şi patetică ce încerca să dea expresie dezastrelor pe care le trăiau. De aceea, această Germanie izbutise să fie laboratoriul spiritual al Europei. Dacă vorbeam de o lume nouă, în bună parte prin experienţele confuze ale acestei Germanii neliniştite o întrezăream. Punctele nevralgice ale noului spirit european acolo se aflau. în teatru, în muzică, în plastică, în cinematograf. Germania spărgea ziduri, deschidea orizonturi... un suflu uman grav, răscolitor, profund venea dintr-acolo. E posibil ca acest mediu complex şi dramatic să fi dispărut pur şi simplu prin simpla „revoluţie” din martie 1933? E posibil ca, de la o societate bătută de cele mai aspre vânturi interioare, să se fi trecut la o societate cuminte şi candidă? Hotărât nu. Dar vocile acestei Germanii de adânci rezerve spirituale sunt deocamdată reprimate, pentru a face loc unei spiritualităţi care nu ezită să-şi recunoască simbolul în nişte găini albe. PUBLICISTICĂ 581 I. PELTZ; ACTELE VORBEŞTE Actele vorbeşte este un roman buf. Prin anecdotă, prin personaje, prin stil, cartea aceasta cultivă o anumită comedie, care nu ezită să meargă până la cele mai uşoare procedee. Este în opera, până astăzi atât de dramatică a d-lui Peltz, un gen neaşteptat, dacă nu o surpriză. E adevărat că acest scriitor, remarcabil prin abundenţa scrisului, ne-a dat în cărţile sale anterioare tablouri epice mai mult sumbre, ba chiar - uneori - melodramatice. Culorile tari, reacţiunile morale violente, fragmentele de revoltă socială, vocabularul apăsat şi retoric, predilecţia pentru o psichologie excesivă, evoluând fără tranziţie între abject şi serafic - toate acestea făceau din romanele d-lui Peltz opere robuste, dar patetice până la melodramă. E tot atât de adevărat însă că această epică întunecată se alia cu un spirit satiric pe care n-am neglijat niciodată să-l semnalez, ori de câte ori am vorbit despre una din cărţile d-lui Peltz. Arta d-sale este în egală măsură lirică şi persiflantă. Ea recurge adesea la caricatură şi multe din personajele romanelor precedente sunt surprinse doar într-o grimază, un rânjet sau un rictus. In cele mai dezolante episoade ale cărţilor sale, autorul face să intervină gustul său pentru satiră şi, din această alternare de tragic şi de buf, rezultă o serie de efecte pe care noi le putem considera de speţă inferioară, dar 582 MIHAIL SEBASTIAN cărora nu le putem nega forţa de a convinge şi a seduce largi straturi de cetitori. Dacă deci Actele vorbeşte este un roman satiric sau - şi mai simplu - un roman umoristic, acest lucru întrerupe poate linia centrală a cărţilor d-lui I. Peltz, dar nu o contrazice. Căci, dispoziţiile pentru humor autorul le avea şi dinainte şi le-a utilizat adesea. Atâta doar, că de astă dată, le desparte de lumea tragică din Horoscop, Amor încuiat, Calea Văcăreşti şi Foc în hanul cu tei, lăsându-le să alimenteze singure noua sa carte, devenită astfel o operă de umor exclusiv Nu ştiu dacă e un accident. Cred că nu. D. Peltz trebuia să ajungă şi aici. îl obliga materialul epic pe care îl întrebuinţează de atâţia ani. D-sa este un romancier al micii burghezii şi al periferiei. Este un mediu care, prin deformările sale de moravuri şi limbaj, e predispus ridicolului. Un scriitor care descinde în acest mediu nu poate refuza să-i înregistreze elementele comice. De altfel, drumurile sunt bătute în această regiune morală, atât de pitorescă: la cei dintâi paşi dai de Caragiale. De Caragiale a dat şi d. Peltz. Reminiscenţele sunt numeroase. Unele sunt extrem de precise. Convorbirea dintre Conu Puiu şi Tică - îndeosebi p. 19 - are unele replici pe care le veţi găsi în bucata Amicii (din') Momente. Iar jalba gospodarilor din Crângăşânf către secretarul general (p. 252-258) aminteşte îndeaproape de admirabilul Proces verbal din aceleaşi Momente. E nevoie să vă spun că fac aceste apropieri numai pentru a indica familia literară a romanului Actele vorbeşte şi nicidecum pentru a presupune o PUBLICISTICĂ 583 intimitate exagerată cu Caragiale? D. Peltz e un scriitor care are condeiul prea uşor şi creaţia prea abundentă pentru a recurge la izvoare străine. Dar genul ultimului său roman îl implică pe Caragiale. Este un maestru inevitabil. Cartea d-lui Peltz îi recunoaşte autoritatea tutelară începând cu titlul: Actele vorbeşte e un titlu caragelesc. Şi nu e numai titlul. Este lumea care populează cartea, sunt pasiunile ce agită această lume, sunt gravele probleme care o preocupă, este limbajul ei deformat, sunt comediile de vanitate, de amor, de politică, de „idei”... Toate, în cadrul unui mic târg de provincie, reconstituie, cu prea multă facilitate desigur, lumea Momentelor. Conflictele politice din Crângăşani, rivalitatea familiilor Protopopescu - Scoarţă şi Udrea, societatea culturală „Busuiocul”, concurenţa dintre cârciumile respectivilor Niţă Craioveanu şi Dumitru Lungu, idilele domnişoarelor Oancea şi Vrabie - iată atâtea episoade de comedie periferică ce se întretaie în Actele vorbeşte. Fiecare în parte are o valoare de anecdotă detaşabilă din corpul romanului. Sunt „poante”, unele de un real haz, altele mai puţin reuşite, dar însuşi acest caracter de simplă anecdotă indică limitele modeste fixate de d. Peltz acestei cărţi, cu care n-a vrut să fie prea exigent. Humorul ei este variat şi ca resurse şi ca nivel. Jocuri de cuvinte, calambururi, farse, ironii puternic îngroşate alimentează lectura. Citate în acest sens se pot face fără număr: — E frumos, dom'le, la „Eforie”? 584 MIHAIL SEBASTIAN — Da, răspunse liniştit funcţionarul. E. Milstein. — Ce Milstein? Nu joacă „Sing Sing”? — Nu! Azi e concertu' lui Milstein. — Ce film e ăsta? — Nu-i film, dom'le director, e concert. Şi pe urmă: „Când îţi spun că fii-mea are... asta... sex appeall Crede-mă. Păi ce? Grigorescu venea la mine acasă de ştie ce are şi ce n-are fii-mea?” Acest ultim citat e făcut din fragmentele unui lung epiod (p. 109-114), care în întregime se sprijină doar pe gluma, la urma urmelor destul de inocentă, că d. Protopopescu-Scoarţă nu ştie ce-i aia sex-appeal. Procedeul se repetă. Un alt capitol al cărţii se datorează aceluiaşi erou, de astă dată pentru că nu ştie ce se cheamă un „autograf’. Tot felul de efecte hilariante se nasc din această încurcătură. Cred că ar fi deplasat să judecăm valoarea artistică a acestor elemente de comedie. D. Peltz a vrut să scrie o carte uşoară şi a izbutit. Ceea ce n-a izbutit însă - şi îl felicităm - a fost să-şi anuleze aptitudinea sa de a scrie viu, de a schiţa în câteva linii un om, de a cuprinde în câteva pagini o întâmplare, de a face să umble, să palpite şi să existe o serie de eroi care, cât ar fi de scăzuţi ca interes psihologic, nu sunt mai puţin şi mai viguros prezenţi. Ceea ce ne dă dreptul să-i aşteptăm viitoarele cărţi. PUBLICISTICĂ 585 PSIHOLOGIA ÎN JURUL UNUI CANTALUP Vă cer iertare, dar - fără să încerc a părea cinic şi fără a voi să vă jignesc în sentimentele dv. de moralitate publică - voi mărturisi că în afacerea celor 25 de milioane, ce umple ziarele de informaţie din ultimele zile, singurii care ni se par buimăciţi, naivi şi speriaţi sunt oamenii cinstiţi. Ceilalţi, excrocii, îşi păstrează întregul lor calm. Să fim loaiali şi să le recunoaştem această calitate: au stil! Cei care au fost de faţă la confirmarea mandatelor au admirat perfecta ţinută a d-lor Vasilescu şi Nacht. Dunga pantalonilor se păstra intactă. Nodul cravatei era perfect. Haina, just tăiată, cădea fără cută. Gesturile erau măsurate, liniare şi fără efort. Puteţi avea orice opinii despre aceşti domni, dar, dacă nu sunteţi orbiţi de patimă, veţi conveni că eleganţa lor de maniere în această împrejurare este un act de tărie psichologică, ce-i face net superiori asupra noastră. Noi suntem indignaţi, ei sunt reci şi distanţi. Noi suntem volubili, ei sunt discreţi şi cumpăniţi. Noi, în sfârşit, punem în această istorie pasiune, nervi şi revoltă, în timp ce ei nu aduc decât un admirabil tact. Sunt poate singurii oameni obiectivi în această afacere iritantă. Singurii care îşi păstrează spiritul de observaţie şi libertate de judecată. Noi prea suntem aprinşi şi vindicativi. E curios, dar excrocheria celor 25 de milioane ne-a speriat pe noi, nu pe ei. 25 de milioane ni se pare o sumă imensă, catastrofală. In mediocritatea noastră de ţipi oneşti - adică de oameni fără resurse şi fără 586 MIHAIL SEBASTIAN imaginaţie - cifra aceasta sparge porţile visului. Poate ale demenţei. Nimeni dintre noi ăştia, care ne numărăm banii de tramvai şi ne facem o problemă de conştiinţă înainte de a opri un taxi, nimeni dintre noi nu are calitatea intelectuală de a judeca nişte oameni de genul Vasilescu - Nacht. Pentru că noi trăim în altă lume de valori decât a lor. Un mi-li-on, aceste patru silabe au cu totul altă rezonanţă pentru noi decât pentru ei. (se pune virgula înainte de decât). Ca în acele candide reclame de loterie, în care peste noapte se ridică palate, automobile şi parcuri, în cifra aceasta absurdă noi ascundem etern inaccesibile visuri. Pentru d-nii Vasilescu - Nacht însă, un milion e un lucru curent, şters, mecanic, fără nimic fabulos. E o prăpastie între ei şi noi. Dar nu o prăpastie „morală”. îmi cer încă o dată scuze, dar acest punct de vedere mă plictiseşte şi nici nu mi se pare sincer. E o prăpastie de mentalitate şi de criterii. Boxa acuzaţilor nu desparte atât excrocheria de probitate, cât face hotar între două psihologii. A fost în decursul procesului de confirmare a mandatelor un amănunt care exprima cu o deosebită savoare această distanţă dintre două lumi. A fost anume povestea cantalupului. Aşadar, magistrul care prezida şedinţa l-a văzut într-o seară pe d. Vasilescu consumând la un restaurant un cantalup de 600 de lei. într-o afacere de 25 de milioane, detaliul acesta i s-a părut revoltător. Iar noi, în mediocritatea noastră, am confirmat această indignare. Un cantalup 600 de lei! Este de-a dreptul sufocant... Revolta noastră capătă aici o explicabilă violenţă. Vedeţi, câtă vreme nu e vorba decât de zeci PUBLICISTICĂ 587 de milioane, afacerea păstrează pentru noi un oarecare aer de irealitate. Dar când dăm de un fapt aşa de tangibil, aşa de apropiat, aşa de cert ca preţul unui cantalup, măsurăm subit dimensiunile pungăşiei: 600 de lei un cantalup!!! Cred că d. Vasilescu, care e un om inteligent, a înţeles în acest moment că e definitiv pierdut. A înţeles că între noi şi el este un zid opac. Că absoluta noastră meschinărie ne va împiedica să pricepem vreodată un suflet de excroc. Prea suntem limitaţi terre ă terre, lipsiţi de fantezie, zgârciţi şi mediocrii. Vă jur că vorbesc serios. Vă jur că nu pun în aceste rânduri nici umbră de ironie. Mă silesc doar să-i smulg acestui cantalup toate semnificaţiile lui psihologice. Oamenii din familia Vasilescu - Nacht trăiesc într-o lume cu alte puncte de reper decât ale noastre. De aici vine reciproca noastră neînţelegere. în lumea lor, valurile au ceva fluent, liber, capricios. în lumea noastră, ele au o cenuşie fixitate. Noi socotim cu o invizibilă tablă de preţuri maximale. Viziunea noastră asupra lumii se reazămă de câteva solide şi uimitoare certitudini: ştim că o vânătă costă 5 lei, că un kilogram de caise costă 12, o pâine 10, o ţigară 1 leu şi 50. Aceste jerpelite cifre ne dau o prudenţă timorată în materie de bani. Pentru ei însă, pentru Vasilescu - Nacht, cifrele se îmbulzesc depersonalizate ca cifrele pe o masă de ruletă. Un milion. Zece milioane. O sută de milioane. Ei şi? A dat trei milioane lui X pentru că i-a strâns mâna belgianului. Două milioane lui Y pentru că a dat 588 MIHAIL SEBASTIAN un telefon. Opt milioane lui Z pentru că-1 durea capul. Da. E infinit probabil că aşa s-au împărţit banii, pe fleacuri, pe nimicuri, la întâmplare, la nimereală. Oamenii aştia toţi trăiau într-o lume de ficţiuni, de abstracţii, de iluzii. Ceva feeric anima dansul milioanelor, febrile, uşoare, generoase. E o cruzime, e o sălbăticie întâmplarea care opreşte această feerie a cifrelor, lovind-o brutal de un stupid cantalup, care readuce la realitate nişte oameni cu multă imaginaţie, încolţiţi de o magistratură prozaică. H. SANIELEVICI Sunt ani de când d. H. Sanielevici, pe vremuri critic literar de extraordinară violenţă şi fantezie, părăsit - spre sincerul nostru regret - acest domeniu, în care prezenţa sa era plină de pitoresc şi nu lipsită de instructive sugestii - pentru a se dedica exclusiv biologiei. Nimeni din câţi numărau viaţa noastră literară nu a uitat desigur fulgerătoarele campanii pe care acest critic le întreprindea împotriva celor mai bine stabilite valori şi idei. O vervă polemică ce nu cunoştea limite, un orgoliu personal răsturnător de munţi, o mobilitate dialectică febrilă, o totală lipsă de prudenţă sau ipocrizie şi, de asemeni, o absolută absenţă de simţ al ridicolului îi permiteau d-lui Sanielevici să deschidă perspective fantastice acolo unde, pentru un om cu mai puţin temperament, nu era loc decât pentru cuminţi consideraţii. Critica sa excentrică făcea să PUBLICISTICĂ 589 intervină în câmpul ideilor puncte de vedere de o variaţie, de un curaj şi de o inocenţă de-a dreptul buimăcitoare. A-l ceti pe d. Sanielevici era un exerciţiu ce te îngrijora şi îţi forţa admiraţia rând pe rând. Până şi ridicolul scrisului său avea dimensiuni umilitoare. E greu să râzi de lucrurile foarte mari, ori în ce sens ar fi ele mari. Şi pe urmă de ce n-am recunoaşte-o? - preferam cu mult lectura paginilor abracadabrante şi neliniştitoare ale acestui critic, cărţilor de treabă, mărginite şi pierdute într-o meticuloasă mediocritate, cărţi ce circulau între timp cu o forţă de manual. D. Sanielevici ne aduce în vârful condeiului său o dâră de fantastic. Pentru aceste motive - şi pentru altele, prea multe ca să le înnumărăm într-un articol, care nu e un studiu critic - am regretat trecerea d-sale într-o disciplină unde nu-1 mai puteam urmări. Regret legitim, căci d. Sanielevici a dus mai departe în biologie formidabilele sale resurse de imaginaţie şi umor, lucru ce se poate vedea, dacă nu din La vie des mamijeres, opera sa capitală, pe care nu o cunoaştem, cel puţin din ultimul său volum, în slujba Satanei, apărut de curând în editura „Adevărul”. Aici, într-o lungă prefaţă, autorul însuşi ne comunică rezultatele activităţii sale în biologie, psihologie şi sociologie: „Pe drumul pe care l-am deschis, în veacurile viitoare, nu sute, ci mii de savanţi vor face cercetări şi întreaga omenire civilizată va cunoaşte numele creatorului român Sanielevici, apărut ca prin minune în mijlocul unei culturi de un secol...” (p. XIII). După această declaraţie, în stare să taie respiraţia unui cetitor sceptic, d. Sanielevici revine şi precizează: „Un om 590 MIHAIL SEBASTIAN de geniu, care se respectă adânc, care s-a războit toată viaţa cu sine şi cu alţii... iată pe scurt povestea lui H. Sanielevici”. (p. XVI) Fără îndoială, d-sa cunoaşte rezistenţa pe care lumea o opune şi o va opune încă mult timp descoperirilor sale: „Ştiu bine că multe decenii vor trece după moartea mea, până să ajung recunoscut şi preţuit cum merit”, (p. XXXVII); „înmormântate pentru secole - ori pentru totdeauna? - vor rămâne şi genialele mele descoperiri...” (XLIV). Dar după multe decenii şi după multe secole, ele tot vor birui şi tot vor ieşi la lumină: „... descoperirile mele ştiinţifice, despre care susţin că vor străbate veacurile...” (p. XXXIX). Şi ar fi greu să nu le străbată, de vreme ce ele cuprind Jumătate din ştiinţa umană”. într-adevăr: „Această formulă, azi de nimeni bănuită, coordonează în fine prin legi jumătate din ştiinţa umană. în veacurile următoare unii din cercetători mă vor urma pe drumul pe care l-am deschis”. Sunt unele pasaje în care glasul autorului capătă un sunet apocaliptic, un cutremurător accent evanghelic: „Acela pe care-1 vestiţi că va să vie după veacuri sunt eu. Am creat ştiinţa cea adevărată, curăţită de orice minciună convenţională: ştiinţa raporturilor cauzale şi a legilor cari coordonează faptele”, (p. XXXVI); „Pretindeţi a aduna fapte pentru arhitectul ce va să vie. Iată, am venit. De ce întoarceţi spatele aceluia în numele căruia trăiţi ca prinţii?” (p. XXXVII) Aş vrea să fie limpede că fac aceste citate fiiră nici un fel de intenţii ironice. Ar fi şi inutil, ar fi şi injust. Inutil pentru că de pe Ceahlăul certitudinilor PUBLICISTICĂ 591 sale atât de patetice şi de riguroase, d. H. Sanielevici are dreptul să nu fie sensibil la ironii. Cine va clătina vreodată cu un milimetru această fenomenală putere de a crede în sine? După o recenzie insolentă apărută în revista „L'Anthropologie”, d. Sanielevici a scris profesorului Marcellin Boule, directorul acestei publicaţii că „între cartea mea şi recenzia individului, raportul este acelaşi ca între o simfonie de Beethoven şi un lătrat de câine”. Vedeţi dar cât e de riscant să surâzi în primejdioasa sa vecinătate. Dar a surâde în faţa acestui om mi se pare şi injust, căci - foarte serios vorbind - nu este ceva emoţionant în viaţa acestui om, împărţită între câteva obsesii, care pot fi ridicule, dar n-ar fi imposibil să fie şi geniale? Fantastic, orgolios, incisiv, retoric, violent până la sălbăticie când atacă, sentimental până la candoare când vorbeşte despre el însuşi, foarte inteligent şi foarte naiv, răzbunător şi credul, lucid şi orbit, d. H. Sanielevici întruneşte calităţi şi defecte prăpăstios de mari, într-un joc de contraziceri scânteietoare, ce dezorientează şi încântă. O scânteie de geniu e în toate acestea, chiar dacă formele lui de manifestare solicită râsul - un râs pe care, în ce ne priveşte, am căutat să-l reprimăm circumspecţi. RAINER MARIA R1LKE: LETTRES (1900-1911) Publicarea scrisorilor lui Rilke în franţuzeşte vine puţin cam târziu, într-un moment în care 592 MIHAIL SEBASTIAN amintirea lui a pierdut acea actualitate aproape combativă pe care o cunoştea pretutindeni - dar mai ales la noi, în România - înainte cu câţiva ani. Ar fi de studiat partea de răspundere -involuntară din fericire - pe care Rainer Maria Rilke a avut-o în confuzia de idei, de sentimente şi de atitudini ce se înscrie între 1922 şi 1929, de la începuturile „Gândirii” până la „polemica generaţiei”, confuzie cu regretabile manifestări în literatură şi -dacă nu e prea pretenţios - în ideologie. Ar fi de arătat câte false vocaţii s-au aruncat în această bătălie asupra unui „nou misticism” din simplă supunere la modă şi mai ales câte convertiri s-au datorat exclusiv unei lecturi din Rilke. Ar fi în sfârşit de văzut câte cariere scriitoriceşti îşi datorează linia lor nu numai literară, dar şi aşa-zis „spirituală” aceluiaşi Rilke. (Vreţi să vă întrebaţi care ar fi fost orientarea lirică a d-lui Crainic fără Standenbuch? Iată un Vlahuţă care şi-a descoperit la timp un maestru). Dar toate acestea se referă la un capitol literar încheiat, depăşit ori descompus. E prea târziu să le mai aducem în actualitate. Dacă le pomenesc totuşi, este numai pentru a observa cât de superficial a fost la noi „momentul Rilke” şi din câte elemente exterioare artei s-a hrănit pasiunea bucureşteană pentru opera lui. Odată trecută moda, autorul lui Malte Lawrids Briyge a fost abandonat. Nu e puţin melancolică indiferenţa cu care foştii „rilkeeni” au lăsat să treacă publicarea corespondenţei maestrului, apărută întâi în germană (trei volume) şi nu demult în franceză, în culegerea PUBLICISTICĂ 593 restrânsă, cu caracter oarecum antologic de la Stock? Volumul nu e de tot recent. Sunt câteva luni de când se află în librării. Nu-mi amintesc să fi văzut vreundeva un comentariu. Imaginaţi-vă inundaţia de exegeze pe care ar fi provocat-o în 1929. Dar ce frumoasă carte! Rilke, pe care lecturile noastre - vechi şi ele de câţiva ani - ni-1 păstrau în memorie mereu mai şters şi mai nesigur, revine dintr-o dată viu şi familiar. Cărţile lui, prieteniile, drumurile prin Europa, pasiunea pentru plastică, problemele de artă poetică, totul se întretaie în această corespondenţă, se ramifică şi se uneşte într-o viziune foarte diversă şi totuşi unitară. Regăsesc în această carte plăcerea specifică tuturor corespondenţelor, plăcerea greu de definit, dar aceeaşi, fie că e vorba de corespondenţa lui Stendhal, a lui Flaubert sau - mai aproape de noi - a lui Proust, a Katerinei Mansfield, a lui Jacques Rivière. Interesul prim al unei corespondenţe stă, cred, în varietatea punctelor ei de vedere. A întreţine o corespondenţă cu mai mulţi oameni însemnează a schimba pentru fiecare din ei un centru de preocupări, de idei şi de fapte. Există astfel în jurul unei corespondenţe o adevărată comedie umană. (Gândiţi-vă ce „ar da” corespondenţa lui Proust studiată sub acest unghi! Păstrez subiectul.) E adevărat că - cel puţin în volumul redus de la Stock - scrisorile lui Rilke nu ne oferă destule elemente pentru a putea reconstitui etapele vieţii sale şi mai ales pentru a confrunta diversele iubiri şi prietenii ce au marcat aceste etape. Nu vom afla din 594 MIHAIL SEBASTIAN această corespondenţă decât anumite ecouri prea vagi din marea prietenie cu Rodin, din iubirea cu Clara Westhoff, devenită repede Clara Rilke, din amiciţia cu Ellen Key sau cu Lou Andreas-Salome... Ceea ce numesc „comedie umană” a unei corespondenţe este în volumul de faţă greu de reconstituit. O corespondenţă are însă un al doilea caracter, deosebit de preţios, şi pe acesta scrisorile lui Rilke îl păstrează de minune. E un caracter de „şantier”. Corespondenţa unui scriitor este de multe ori breviarul operei sale. Ea cuprinde, în forme încă neprecizate, preocupări, gânduri şi proiecte, pe care abia mai târziu opera de artă le va exprima ferm. Fără a voi să grupezi pe capitole distincte materialul volumului de faţă, nimic nu este mai firesc în literatura lui decât să desprinzi anumite cicluri de idei, surprinzător de constante de-a lungul unei corespondenţe de unsprezece ani. Sunt în aceste scrisori unele fragmente care, strânse laolaltă, definesc atitudinea lui Rainer Maria Rilke în faţa vieţii şi a artei. E o poziţie gravă, dramatică, responsabilă. Viaţa pentru Rilke e un fapt solemn. Iar arta e un act de participare la această solemnitate, un act prin care îţi aduci partea ta de răspundere. E în Rilke un sentiment de singurătate şi în acelaşi timp este un efort de cuprindere cât mai largă şi de comuniune cu existenţa. „Această singurătate ilimitată care face din fiecare zi o viaţă”, această singurătate despre care vorbeşte atât de frumos într-o scrisoare din 1906, pare să fie legea lui interioară. Dar, în acelaşi timp, această PUBLICISTICĂ 595 singurătate nu trebuie să fie o evaziune, ci dimpotrivă, o prezenţă activă şi vie. s'installer dans un coin qui, par une grande fenêtre, participe à l’univers...” îi scrie el lui Emile Verhaeren, justificând în aceste puţine cuvinte întreaga lui artă. Nu e un detaliu în Rilke care să nu fie „o mare fereastră”, căci cel din urmă fapt, cel mai mărunt dintre lucruri deschide un drum către un semn, către un sens. Rilke duce până la o gravitate de copil silinţa lui de a fi sincer. E dezarmantă prin ingenuitate întrebarea pe care i-o pune lui Rodin, de cum îl cunoaşte: „Ce n’est seulement pour faire une étude que je suis venu chez vous, c'était pour vous demander: comment faut-il vivre?" El primeşte viaţa ca pe o lecţie. E un exerciţiu de răbdare, de supraveghere, de supunere, asemeni naşterii unui arbore. Rodin nu e un maestru intelectual. Rilke nu-i cere idei, ci un exemplu de viaţă. „învaţă-mă cum trebuie să trăiesc!” Fără orgoliu şi fără rezistenţă, el acceptă prezenţa lui Rodin, cum o bucată de pământ acceptă ploaia. Cunoaşterea bătrânului sculptor nu e pentru el o experienţă cerebrală, ci un întreg climat, cu atât mai profund, cu cât îl primeşte mai fără de rezervă. Toate paginile dedicate lui Rodin sunt străbătute de o solemnitate care duce scrisoarea până la imn. Ceea ce pe de o parte surprinde, iar pe de altă parte dă valoare paginilor fervente până la misticism din corespondenţa lui Rilke, sunt fragmentele sale critice. Luciditatea lor e remarcabilă. în artă, viziunea lui Rilke e de o precizie riguroasă. Când vorbeşte 596 MIHAIL SEBASTIAN despre poezie, despre muzică sau - mai ales - despre politică, nu-şi iartă nicio confuzie. „Mi se pare - scrie el în 1902 - că abia încep a şti să privesc pictura. Nu cumva am văzut-o până acum sub unghiul literaturii sau, mai precis, nu cumva am ţinut mai mult seama de calităţile ei lirice, luându-le drept valori plastice?” Distincţia aceasta dintre „calităţi lirice” şi „valori plastice” este de o severitate critică ce reconfortează în lectura unui om care a fost victima tuturor mistagogilor. Rilke se dovedeşte şi aici - şi în numeroase alte pagini, prea multe ca să fie transcrise - o minte lucidă. Misticismul său nu duce la dizolvarea ideilor şi la surparea limitelor dintre valori. El nu suferă de acea „Schwărmerei”, de acel lirism ameţit, care prin „intuiţie” rezolvă - sărind treptele cunoaşterii - „marile întrebări”: „Cred că «intuiţiile şi cunoaşterile ultime» se apropie numai de cel care este şi rămâne la lucru; cine le priveşte de departe nu are nicio putere asupra lor”. Mă întreb dacă această frază nu este în anumit fel rezumativă pentru viaţa şi opera lui Rilke. Ea exprimă un refuz de facilitate. Scrisorile" sunt mult mai diverse, mai bogate, mai cuprinzătoare decât poate sugera cronica noastră, prea metodică şi deci prea liniară sau - ca să nu scoatem cuvântul - prea seacă pentru o astfel de carte, a cărei frumuseţe stă tocmai în abundenţa ei de culori, în bruscheţea cu care îşi schimbă peisajul, în febrilitatea cu care îşi urmăreşte gândurile mereu întrerupte şi mereu reluate. PUBLICISTICĂ 597 Ar trebui poate să remarc şi să comentez îndelung paginile dedicate Parisului, serilor din île Sainte-Louis, micilor comuniante din luna mai, albei Sacré-Coeur, toamnelor din Luxemburg... Dar sunt cele mai suave acorduri ale acestei cărţi sensual de frumoasă şi mă tem să le desprind din întregul cărţii. Cartea trebuie cetită. V-o recomand cu atât mai liniştit cu cât acum, într-un moment atât de puţin rilkean, exerciţiul nu mai prezintă nicio primejdie. MADAME HANAU Nu e multă vreme de când deploram aici arestarea d-nei Marthe Hanau, admirabila escroacă. Destinul care scotea din joc un mare temperament combativ era meschin, lipsit de înţelegere, stupid. Codul Penal n-are psihologie de doi bani. El nu ştie să distingă o vocaţie de o simplă găinărie. El împarte cu acelaşi spirit obiectiv - ceea ce însemnează cu aceeaşi lipsă de supleţe - anii de puşcărie între bandiţii de rând şi între escrocii de geniu. Criteriile de sensibilitate, de gust, de pasiune superioară nu-şi găsesc loc în această lege ţeapănă. E păcat. Un păcat care în cazul d-nei Martha Hanau a mers până la execuţia capitală. Căci femeia aceasta a fost pur şi simplu executată. Ea fusese condamnată, nu la cinci ani recluziune, ci la sinucidere obligatorie. Telegramele de ieri anunţau îndeplinirea definitivă a pedepsei: Madame Hanau s-a omorât. 598 MIHAIL SEBASTIAN Cinci ani de recluziune n-ar fi fost pentru ea cinci ani de degradare morală. Nu cred că avea asemenea sentimentalisme. Dar ar fi fost cinci ani de inacţiune. Ceea ce era probabil pentru ea o formă a morţii. Femeia aceasta nu iubea banii în felul trivial în care îi iubim dumneata, dumnealui sau eu. Ca să-i aibă. Ca să-i cheltuiască. Nu. îi iubea pentru tot ce era în jurul lor iniţiativă, fantezie, curaj personal, senzaţie, o victorie... Există zone inferioare în escrocherie, ca în orice altă manifestare umană. Dar există şi zone superioare, unde se pot găsi variante de generozitate, de dezinteresare, de eroism, variante ce zăpăcesc desigur o bună şi solidă conştiinţă morală, dar nu constituie mai puţin o veritabilă etică. Cât pare de curios, Madame Hanau făcuse din escrocherie un apostolat. Cu toată seriozitatea, credea că operaţiile ei reprezentau o soluţie de salvare generală. Escrocii pur şi simpli lucrează în umbră. Marthe Hanau lucra într-un val luminos şi sonor de publicitate. Am cetit puţine lucruri mai arzător scrise, mai intense, mai convinse decât articolele ei de ziar. Erau lapidare şi violente, categorice şi tari. Femeia aceasta, pe care o instruiau câteva cabinete de instrucţie şi o ameninţau câteva mandate de arestare, gata să fie semnate, găsea - nu ştiu de unde - puterea de a fi în scrisul ei ameninţătoare şi incisivă. Nu era în stilul ei vindicativ un gest de panică. Marthe Hanau credea sincer în vocaţia ei de a salva francul, a reface finanţele publice, a recrea sistemul bancar. Când o arestau - şi a fost de atâtea ori arestată! - furia ei, legendară printre paznicii închisorilor, era nu furia PUBLICISTICĂ 599 unui criminal prins, ci a unui inventator smuls din laboratorul său, dintre eprubetele sale, în mijlocul unei experienţe decisive, pe care nimeni altul în lume nu va mai fi în stare să o ducă la bun sfârşit. Dintre escrocii contimporani, singur Dunicowski, fabricantul de aur, o egalează poate pe Marthe Hanau în pasiune, în dezinteresare ştiinţifică şi în elan eroic. De la puşcărie, el se întorcea regulat la laborator, unde îşi continua experienţele lui, nelegale poate, dar convinse. La fel, Marthe Hanau revenea la bancă, la redacţie, punându-şi încă o dată în joc libertatea, dar continuându-şi formidabilele ei incursiuni în domeniul aventurii, de unde spera să se întoarcă odată cu formula generală de fericire pentru toată lumea. Există un grad de mesianism într-o escrocherie care nu e o pungăşie ordinară. Marthe Hanau implica în toate loviturile ei această fărâmă de idealism. Era şi ea o escroacă cu reale aptitudini de martiră. Dar societatea în care trăim nu are destulă fineţe în alcătuirea ei, nu are destulă imaginaţie şi libertate de spirit, pentru ca să înţeleagă destinele excepţionale. Marthe Hanau moare de o moarte socratică. Nu ştiu dacă ar trebui o prea mare deplasare de criterii în judecata noastră morală, pentru ca aceste cuvinte să nu fie o glumă. NIŞTE PREMII CARE NU SE VĂD N-am fost dintre cei care s-au bucurat prea tare de felul în care s-au decernat anul acesta premiile 600 MIHAIL SEBASTIAN S.S.R. S-au comis câteva grosolane erori de gust şi nu ne-am ferit să le arătăm limpede. N-am fost însă nici dintre cei care - odată decernate premiile - au încercat să creeze un adevărat „caz cultural” dintr-o chestie în fond atât de mediocră. N-am cerut deci nici „casarea” procesului verbal de premiere, nici demisia comisiei respective, nici reintrarea în legalitate etc. etc. Am luat de mult bunul obicei de a fi sceptici în materie de politică scriitoricească. în cazul special al premiilor, le-am considerat drept nişte sume de bani împărţite fără niciun criteriu de valoare, prin rotaţie, între membrii Societăţii. Dacă am fi fost consultaţi, am fi propus diverse metode sistematice de distribuire, care ar fi înlăturat orice dificultate. După catalog, bunăoară. Sau după culoarea părului: brunii întâi, blonzii pe urmă. Sau după sex: întâi membrele şi pe urmă membrii. în sfârşit, ar fi existat o mie de sisteme practice pentru decernarea justă a celor şapte - opt premii de proză, poezie şi critică date în paza Societăţii Scriitorilor Români. Totuşi, S.S.R.-ul a rămas la procedura complicată şi inutilă a unei comisiuni speciale de selecţie, ceea ce a creat lungi şi obositoare polemici, căci li se lua premiilor caracterul lor simpatic de câştig de loterie, dându-li-se un caracter exigent şi mincinos de distincţie critică. Dar, aşa cum le-a fost dat să fie, bune sau rele, juste sau injuste, onorabile sau compromiţătoare, premiile s-au decernat şi decernate au fost. Nu mai rămânea decât să fie plătite. Premianţii s-au prezentat în luna mai la ghişeul S.S.R.-ului şi, în momentul în PUBLICISTICĂ 601 care sorim aceste rânduri, tot acolo se află: aşteaptă să li se dea banii. Vor aştepta mult şi bine. Ministerul a uitat să înscrie în buget catastrofala sumă de 25.000 lei, necesară marelui premiu de proză, cu care a gratificat într-un elan inexplicabil literele române. Şi acum, acest minister generos se află în trista situaţie de a se scotoci dezolat prin buzunare, asemeni unui jucător inocent, care a pus la chemin de fer banco, fără să aibă cu ce plăti. întâmplarea e mai mult comică. Fiindcă -sperăm - confraţii noştri premiaţi nu vor sucomba de lipsa celor câteva hârtii de o mie prin care li s-au recunoscut oficial eminentele calităţi literare. în schimb, statul îşi dovedeşte încă o dată stima specială pe care o dedică scrisului românesc, artistului român, cărţii româneşti. E în această poveste cu premiile care se dau, dar nu se plătesc, şi se împart, dar nu se văd, o lipsă de eleganţă, o lipsă de curtoazie şi de bune maniere, care indică foarte precis cât e de joasă cota scriitorului la bursa prestigiului. Suma e atât de meschină, încât nici nu poate fi vorba de economie. De altfel, ministerul n-o invocă. Nu, e la mijloc o măsură de „economii bugetare”. E mai rău. E un act de neatenţie, de plictiseală, de indiferenţă. „Ei, şi scriitorii ăştia! Să ne mai slăbească!” Cred că acesta e sentimentul autorităţilor oficiale faţă de scribul român. O singură zi pe an, de ziua cărţii, există un fel de sentimentalism cultural, când pe miniştri îi ia gura pe dinainte, angajându-i în diverse promisiuni imprudente: să ieftinească hârtia, să instituie burse, să creeze fonduri... 602 MIHAIL SEBASTIAN Trei ceasuri mai târziu, regăsindu-şi şefii de cabinet, hârtiile curente şi problemele de stat, guvernul redevine actual, iar scribul redevine scrib. în săptămâna în care domnul Vasilescu explică - de altfel cu multă vervă - cum de câştigă 25 de milioane, statul român nu poate explica de ce nu găseşte 25 de mii pentru Societatea Scriitorilor. Potrivirea aceasta de cifre are un real humor. CU 50 DE ANI ÎN URMĂ... Publicarea Jurnalului fraţilor Goncourt într-o nouă ediţie coincide cu apariţia câtorva cărţi ce se referă la aceeaşi epocă şi priveşte aceleaşi fapte, aceeaşi oameni, aceeaşi atmosferă literară şi mondenă. Anii 1880-1890 cunosc o subită vogă, asemănătoare aceleia pe care nu demult o avusese anul 1900. După cum în 1931 expoziţia retrospectivă Toulouse-Lautrec şi cartea lui Paul Morand, 1900, aduseseră în actualitate fericitul şi pitorescul început al veacului nostru, tot astfel acum sunt câteva cărţi care evocă sfârşitul veacului trecut. Este o adevărată modă. Veţi găsi în librării câteva volume recente, cuprinzând cam acelaşi material documentar, văzut -se înţelege - din felurite puncte de vedere, ceea ce dă şi mai multă diversitate peisajului acestei epoci reînviate. Din acest grup de cărţi, două sunt în mod special instructive şi merită să fie cetite o dată cu PUBLICISTICĂ 603 Jurnalul fraţilor Goncourt, pentru a-1 întregi şi a-i recrea cadrul, atmosfera şi „culoarea locală”. Mă gândesc anume la Carnetele lui Ludovic Halévy (publicate de fiul său, Daniel Halévy) şi la memoriile editorului Stok, tipărite sub titlul modest Memorandum d'un éditeur. împreună cu jurnalul fraţilor Goncourt, iată trei cărţi documentare, trei cărţi „de la faţa locului”, întâi trăite şi apoi scrise sau, mai exact, scrise pe măsură ce au fost trăite. Toate trei au un aer direct de reportaj, care le păstrează faptelor povestite ritmul viu şi inimitabil al cotidianului. E poate o plăcere de ordin inferior, dar trebuie să mărturisesc deschis că aspectele anecdotice ale unui timp trecut formează o voluptate de lectură la care ţin foarte mult. (în treacăt fie spus, dacă-mi place să citesc şi să revin des la Saint-Simon, este în bună parte pentru că e guraliv, indiscret şi bârfitor). Cu Goncourt, Halévy şi Stok fac un voiaj extrem de amuzant prin cenaclurile, redacţiile, cafenelele şi teatrele epocei. Ştiu bine că, în sine, toate anecdotele n-au avut mai mare valoare „istorică” decât are astăzi la Corso cearta dintre Şerban Cioculescu şi Ion Barbu. Dar e o bucurie să alegi din cenuşa timpului, care a scufundat în uitare atâtea lucruri capitale, e o bucurie să alegi câteva nimicuri ce au supravieţuit totuşi deceniilor printr-o scânteie de umor sau de melancolie, mai rezistentă decât evenimentele istorice. Ceea ce e izbitor în aceste „cărţi de epocă” este numărul imens de nume necunoscute pe care le întâlneşti la fiecare pagină. Nume de romancieri, de 604 MIHAIL SEBASTIAN poeţi, de critici, înregistrate foarte firesc, fără prea multe explicaţii, ca şi cum a le cunoaşte ar fi un fapt elementar sau obligatoriu: Georges Darien, Philippe Gille, Charles Monselet, Louis Desprez, Auguste Vitu, Alexandre Pothey, Auguste de Chatillon... Vă spune ceva această listă de nume celebre? Le-aţi cetit pe undeva? Le-aţi auzit cândva? Şi totuşi sunt numele unor oameni care au trăit în centrul de atenţie al timpului lor. Au publicat cărţi, au provocat polemici, au fost obiect de critică şi elogii, au fost lăudaţi şi atacaţi, au avut adversari şi prieteni, iar adversităţile şi prieteniile lor alimentau ecourile ziarelor, zvonurile culiselor, curiozitatea publicului. Din agitaţia lor, din accesele lor de orgoliu, din rivalităţile lor răsunătoare, din speranţele lor de artă şi glorie nu mai rămâne nimic, cu desăvârşire nimic, nici măcar atâta cât ar trebui pentru ca numele lor să nu sune cu această implacabilă indiferenţă anonimă: Philippe Gille... Louis Desprez... Auguste Vitu... Ce e mai melancolic în această defilare de glorii înmormântate este gândul că poate absoluta lor uitare nu-i decât un nenoroc, o întâmplare absurdă, un ghinion... Poate nu valoarea sau lipsa de valoare a decis care opere să supravieţuiască şi care anume să moară... poate că sunt aici o serie de coincidenţe fericite sau nenorocite, hotărând de notorietatea unei cărţi sau, dimpotrivă, de moartea ei... Norocul are şi aici cel din urmă cuvânt. Dacă nu ne-ar fi lene, dacă n-am simţi că e inutil, dacă în sfârşit am avea atâta curiozitate, încât să revizuim judecata unei jumătăţi de veac ce ne-a impus definitiv valorile şi poate injustiţiile sale, cât de PUBLICISTICĂ 605 instructiv ar fi să luăm la întâmplare din grămada de cărţi asasinate în trecut una sau două pe care să le cetim astăzi. Cine ştie ce surprize ne-ar rezerva o astfel de încercare! „N-am putut niciodată să determin - în afara câtorva cazuri excepţional de nete - cauzele unui insucces sau ale unui succes. Se stabileşte ca la joc, de la început, o atmosferă de baftă sau de ghinion, de bunăvoinţă sau de rea-voinţă, care decide de tot”. Spune acest lucru Léon Daudet, contimporan în oarecare măsură al acelor „iluştri necunoscuţi” care, din jurnalul fraţilor Goncourt şi din umbra irevocabilă a timpului, ne trimit un fel de apel depărtat, plin de reproşuri şi de amărăciune. Poate că nu şi-au meritat soarta, poate că într-adevăr n-a fost la mijloc decât o chestiune de „baftă”, „veine et déveine" cum zice Daudet - dar, vai!, nu mai e nimic de făcut astăzi pentru ei. C. STERE: CIUBÂREŞTII Cu al şaselea tom, vasta întreprindere epică a d-lui C. Stere, în preajma revoluţiei, se depărtează şi mai mult de construcţia unui roman, pentru a împrumuta stilul digresiv al unei opere de memorialist. Ştiam de la început, de la apariţia acelei remarcabile Smaragda Theodorovna, care marcase spre surprinderea tuturor un debut literar de mari resurse, ştiam că romanul d-lui Stere va avea un 606 MIHAIL SEBASTIAN caracter autobiografic. Dar puterea autorului de a povesti sobru şi concentrat, calităţile sale de portretist, ştiinţa sa de a evoca un mediu familiar, de a urmări un dialog şi de a fixa o situaţie reprimau accentele prea direct personale şi îi păstrau operei un caracter oarecum detaşat şi obiectiv. Identitatea romancierului cu eroul său, vizibila ecuaţie C. Stere - Vania Răutu nu altera întru nimic perspectiva lucrurilor, evocate dacă nu cu răceală, în orice caz cu multă stăpânire. Era desigur în această operă cu atâtea „idei” şi „teze” un suflu eroic, un suflu mesianic, un suflu ibsenian - cum spuneam într-o cronică din 1932 - dar în ciuda acestor valuri de profetism social destul de liric şi, pe alocuri, destul de retoric, romanul izbutea să rămână un tablou just al unei epoci, al unor moravuri şi al unor peisage cu care literatura românească făcea pentru întâia oară cunoştinţă. Ciubăreşti, mutând acţiunea operei d-lui Stere dincoace de Prut, în vechiul regat, o deplasează pe un teren primejdios. Să fie oare pentru că noi cunoaştem mai bine oamenii şi stările de lucruri de aici decât pe cele din Basarabia? Să fie pentru că faptele ce alcătuiesc materialul acestui ultim volum sunt prea apropiate de noi? Să fie deci lipsa de perspectivă, lipsa de distanţă şi prin urmare lipsa de obiectivitate de eroii reali ai romanului? Fapt e că Ciubăreştii prezintă un tablou social iritant şi iritat. Tonul polemic răzbate prin ficţiunea povestei, ficţiune de altfel extrem de redusă. S-ar zice că anecdota primează aici asupra construcţiei epice. Romancierul cedează memorialistului. PUBLICISTICĂ 607 Dacă romancierul nu ar avea decât să urmărească destinul eroului său, Vania Răutu, în schimb memorialistul se lasă solicitat şi sedus de o seamă de amintiri, exterioare romanului propriu-zis, o seamă de întâmplări care au cel mult un interes de cronică politică, în niciun caz însă un interes epic. Ciubăreştii reprezintă, cred, în opera d-lui Stere un moment foarte dificil. Poate decisiv. Volumul acesta este o întretăiere de drumuri, şi el ar trebui să rezolve într-un sens sau într-altul o întrebare pe care d. Stere a putut să o amâne până astăzi, dar nu o va mai putea amâna multă vreme. Ce scrie d-sa? Un roman? Sau o confesie personală? Un roman este o operă de creaţie - şi o astfel de operă îşi are legile ei autonome, legi de economie, de disciplină, de echilibru. El poate desigur întrebuinţa elemente din viaţa adevărată, cu condiţia însă de a le subordona liniei de ansamblu. Un roman nu se poate lăsa inundat de fapte sub pretextul că aceste fapte sunt adevărate. Ele pot fi adevărate, dar nesemnificative. Ceva mai mult: ele pot fi de un extrem interes documentar şi totuşi absolut nule ca interes psihologic sau epic în desfăşurarea romanului. Dimpotrivă, o carte de memorii, o carte de confesiuni personale, al cărei accent cade tocmai pe caracterul de document al faptelor, nu are să-şi impună nicio restricţie în înregistrarea lor. Mă tem că Ciubăreştii orientează opera d-lui Stere spre un gen hibrid de „memorii romanţate”. Linia de demarcaţie între roman şi cronică este aici ezitantă şi nesigură. 608 MIHAIL SEBASTIAN Nu încape îndoială, întreg volumul este un tablou de fapte şi oameni desprinşi direct din viaţa publică dinainte de război şi ascunşi în carte sub foarte străvezii măşti. Un roman cu cheie? Mai mult decât atâta. Fiecare personaj are un echivalent în viaţa reală şi ar fi un joc dintre cele mai uşoare să-i identificăm pe toţi. Miron Osmanii nu e Caragiale? Arghir nu e d. Iorga? Gheorghe Răsboiu- Vrânceanu nu e d. Dobrogeanu-Gherea? Aurel Crăsneanu nu e Ionel Brătianu? Şi aceşti Ciubăreşti caricaturali nu reprezintă o formă degradată, violent satirică, dar uşor de recunoscut, a laşilor culturali şi politici? Sunt în cartea d-lui Stere numeroase pagini de un real interes documentar, dar regretul nostru este dublu. Pe de o parte am fi vrut să cunoaştem pe numele lor adevărat atâtea întâmplări al căror martor a fost d. Stere în decursul unei vieţi publice dintre cele mai agitate şi mai patetice cu putinţă - iar pe de altă parte am fi vrut să putem urmări povestea lui Vania Răutu, descongestionată de prea multele ei paranteze, digresiuni şi episoade secundare, ce destramă unitatea operei şi o împovărează inutil. Tabloul Ciubăreştilor are excese de satiră care ating caricatura. D. Stere şarjează puternic. Paginile privitoare la universitatea ciubăreană, la profesorii şi cursurile ei, la cercurile intelectuale, la cenaclurile de literaţi sunt aspre până la desfigurare. Mai mult decât aspre: vindicative. E un aer de farsă, care nu ştiu dacă serveşte o mare operă epică, aşa cum are dreptul să fie în preajma revoluţiei. Mai PUBLICISTICĂ 609 detaşat, mai sceptic, mai îngăduitor şi mai ironic, d. Stere ar fi fost poate la fel de acid, dar nu atât de brutal. în satiră, nimic nu este mai primejdios poate decât trăsăturile prea apăsate, ironiile prea directe, batjocura prea netă. Dar nici d. Stere, nici Vania Răutu nu sunt capabili să surâdă cu scepticism în faţa spectacolului vieţii, care este pentru ei un lucru grav până la lipsa de nuanţă şi solemn până la rigiditate morală. Pus în faţa unei femei frumoase, Vania Răutu îi va ţine un mic discurs, profund caracteristic pentru naivitatea lui ideologică: „Am simţit cu toate puterile gândului meu că şi conştiinţa umană e o putere cosmică, un factor al evoluţiei mondiale; că şi singură credinţa noastră în ideal poate ridica pe om deasupra lutului firii sale şi a-1 încununa în adevăr ca stăpân al lumii”... Acest limbaj ibsenian, ţinut în condiţiile de obicei mai facile ale unui tête-à-tête cu o femeie tânără, pe o bancă în pădure, arată cât de intransigentă este „forţa morală” a lui Vania Răutu. Reacţiunile lui faţă de o societate pestriţă şi conruptă ca a burgheziei noastre dinaintea reformei agrare nu pot fi decât aşa cum sunt: tari, violente, retorice. Cum spuneam mai sus, poate numai lipsa de perspectivă în timp ne împiedică să le dăm dreptate lui Vania Răutu şi d-lui Stere. Inversul ar putea fi însă şi el adevărat. Se înţelege, observaţiile noastre nu au decât o valoare de „fişă” provizorie. Ne aflăm abia la mijlocul unei opere care, în ciuda inegalităţilor sale, 610 MIHAIL SEBASTIAN ne-a dat până azi realizări de amploare. Rezervele noastre poate nu vor fi decât simple obiecţii de detaliu, atunci când ne va fi îngăduit să privim nu un volum de trei sau patru sute de pagini, ci o operă de 12 tomuri şi de câteva mii de pagini. Atunci, de pe ultimul prag al unei vaste lucrări, s-ar putea ca observaţiile noastre să fie minime şi să se piardă sub liniile mari ale operei. Până atunci nu facem altceva decât să urmărim etapele unui şantier pe care se face, incontestabil, o experienţă unică în epica românească. TRAVELLERS BANK Aşa cum mă vedeţi sau - în sfârşit - aşa cum mă cunoaşteţi (dacă am cumva onoarea să mă cunoaşteţi) sunt un om care a încasat o dată un cek de la Travellers Bank. Mi s-au numărat la ghişeurile din 18 rue de la Paix trei sute de franci. O pot spune liniştit, fără teama de a cădea în contravenţie la legea devizelor dată prin 1930. Travellers Bank! Ce melancolic era drumul care ducea prin rue de Rivoli, pe la statuia Jeanei d'Arc şi tăia apoi Place Vendome, spre a se opri la numărul 18 în rue de la Paix! Şi ce timid, ce ridicul, ce umilitor mi se părea bietul meu cek în acea incintă sobră, dar elegantă şi largă. întreg cartierul acela era prea somptuos pentru mine. Când veneam de la Porte de Versailles, unde coşurile cu artişouri şi etalajele cu brie şi camamber! PUBLICISTICĂ 611 făceau un ecou degajat, Place Vendôme şi rue de la Paix păreau un peisaj fastuos. Numai bănci şi bijuterii. Piaţa aceea, prezidată de coloana Vendôme, era centrul câtorva miliarde de aur. De acolo, prin nevăzute fire de telegraf şi telefon, plecau şi veneau ordine de bursă în stare poate să răstoarne lumea. Simţeam prestigiul acestor invizibile averi deschizând poarta lui Travellers Bank, păzită de patru mari şerpi de bronz, încolăciţi pe gratiile de fier. Travellers Bank nu era o bancă mare. Dar, ca în acele restaurante extrem de scumpe, al căror orgoliu este tocmai de a fi foarte mici, ca şi cum acest lucru ar impune o selecţie severă, domnea acolo un aer de cerc închis, simplu şi impenetrabil, rezervat numai iniţiaţilor. Cu bietul meu cek, îmi făceam impresia unui intrus şi poate n-a lipsit mult să-i cer scuze casierului, care-mi număra trei hârtii de o sută, indiferent din obligaţie profesională, dar probabil indignat în intimitatea lui de insolenţa nefericitei mele sume. între cekurile puse la dosar, cekul meu trebuia să facă figura comică şi revoltătoare a unui tip în sacou pierdut între fracuri impecabile. Cred că am să scriu într-o zi o carte întreagă despre bani. Despre banii pe care îi aştepţi, despre banii pe care îi visezi... Sfertul de ceas petrecut acolo, în incinta de la Travellers Bank, fusese plin de gânduri, de imagini, de regrete absurde, de proiecte cinematografice. Nu e nimic mai stimulator pentru fantezia unui om care a păstrat destulă naivitate pentru a se lăsa dus de un gând încotro se nimereşte, nu este, zic, nimic mai stimulator decât un decor de 612 MIHAIL SEBASTIAN bancă sau unul de cazino. (în treacăt, îmi place foarte mult faptul că acelaşi cuvânt, „bancă”, serveşte şi în lumea finanţelor şi în lumea ruletei. Este aici o subtilitate psihologică a limbajului, pe care cred că aţi remarcat-o de mult). Aş vrea de altfel să vă asigur de nevinovăţia acestor consideraţii oarecum ilicite. Personal, n-am -vai! - nicio legătură cu lumea băncilor şi sunt prea placid pentru a întreţine raporturi cu lumea celor 36 de numere de ruletă. Sunt şi într-un domeniu şi într-altul un diletant. Mai puţin decât diletant. De aceea mi-am şi păstrat atât de vie sensibilitatea în faţa unor lucruri care reprezintă pentru mine necunoscutul, aventura, incertitudinea... Ce simple şi ce misterioase erau lucrurile acolo, la Travellers Bank. O ţin încă minte şi o voi ţine totdeauna minte pe tânăra englezoaică ce coborâse dintr-o maşină albă şi luase apoi - cu câtă nepăsare! cu câtă neatenţie! - un pachet de bancnote, pe care din colţul meu le evaluam la cifre imposibile. Totul se petrecea aşa de uşor, aşa de fără efort, aşa de repede la Travellers Bank. Automobilele stopau şi porneau tăcute, ca într-un film mut. Formalităţile erau puţine, politicoase : o semnătură, început de surâs, poarta ce se deschide cu un gest de prietenie reţinută. Câte existenţe încrucişate acolo pe ghişeul casierului, câte puncte de destin, câte ferestre spre aventură... Ieri am cetit că Travellers Bank s-a închis. Banca a dat faliment. Directorii, fugiţi şi apoi arestaţi la debarcaderul din New - York. Veţi înţelege sau nu veţi înţelege, dar eu am primit această veste cu o PUBLICISTICĂ 613 umbră de tristeţe personală. Revăd o dimineaţă de octombrie frumos la Paris... SACRILEGIUL DE LA BALDOVINEŞTI Nu ştiu dacă deshumarea oaselor bătrânei Joiţa Istrati s-a făcut într-adevăr în condiţiile macabre pe care le povestea cu vădit exces de fantezie un ziar zilele trecute. Poate că lucrurile n-au fost chiar aşa. Ţăranii de la Baldovineşti, revoltaţi, grupul de profanatori dând târcoale satului, moş Dumitru blestemând în pragul casei pe care nepotul a eternizat-o în Oncle Anghel, groparii furişaţi în cimitir, la miezul nopţii, sub lună... Tabloul prea este sumbru ca să fi fost adevărat. Bănuim că faptele au fost mai simple şi mai puţin teatrale. Tinerii bucureşteni s-au prezentat probabil cu billet în regulă de la prefectură şi au deschis groapa nefericitei bătrâne în indiferenţa generală a ţăranilor, care nu aveau prea multe de spus într-o poveste ce le era - vă asigur - total necunoscută. M-aş mira să fie la Baldovineşti vreun om care să fi cetit un rând de Panait Istrati. E cu atât mai puţin plauzibilă versiunea misterioasă a reporterului bucureştean, cu cât în reportajul său se află o mică, dar capitală eroare geografică. Mormântul bătrânei n-a fost niciodată la Baldovineşti, ci la Brăila, în micul cimitir „Sfânta Maria”, cimitirul catolicilor, unde oasele ei de spălătoreasă au putrezit fără nume până ce, după mulţi ani, feciorul întors de departe a descifrat pe o cruce de 614 MIHAIL SEBASTIAN lemn câteva litere şterse de ploaie şi vreme. Este prin urmare greu de acceptat întunecatul tablou al „sacrilegiului de la Baldovineşti”. Şi totuşi un sacrilegiu a fost. Cu voia ţăranilor sau fără voia lor, cu blestemul lui moş Dumitru sau fără acest blestem, mormântul bătrânei a fost siluit, acest mormânt pe care Panait Istrati l-a iubit copilăreşte, nu ca pe o rece movilă de lut, ci ca pe o fiinţă vie, blândă şi ocrotitoare. Tot ce a scris Istrati despre această bătrână este de o simplicitate sfâşietoare. Dacă uneori cărţile lui sunt pretenţioase prin atitudine revoltată, dacă alteori te descurajează prin exces de idilă şi romantism sumar, în schimb imaginea mamei îi dă scrisului său o neuitată lumină de iubire, de tristeţe, de regrete stinse... Ultimul lui gând a fost pentru ea, pentru bătrâna ce dormea în cimitirul „Sfânta Maria”, având să răscumpere, într-un somn de o veşnicie, oboseala unei vieţi de 60 de ani. Vagabondul care cutreierase globul în lung şi în lat cerea să fie pus în pământ alături de acea maică trudită, care nu părăsise niciodată Brăila, Baldovineştii şi Dunărea. „Le charme troublant de Brăila...". Istrati va fi sperat să regăsească acolo, în cimitirul Sfintei Marii, acest „farmec tulburător”, ce-i va fi împrejmuit lespedea. Va fi sperat să ajungă uneori în dimineţile de martie, până la el, vuietul Dunării trezită din iarnă, purtătoare de sloiuri, mirosul sălciilor tinere, salutul salcâmilor rechemaţi la viaţă, zvonul depărtat al portului în soare... Gândul lui din urmă a fost trădat. Cu complicitatea cui? Din inconştienţa cui? Necesităţi de PUBLICISTICĂ 615 ceremonie, de demonstraţie politică sau de simplă comoditate au dus la călcarea brutală a voinţei unui om care, de dincolo de moarte, nu mai avea cum să spună: nu! A fi înmormântat la Brăila, la dreapta mamei lui, avea Panait Istrati un sens de întoarcere acasă. Era gândul unui om obosit de drumuri. Era atât de greu să se priceapă simbolul pe care pe patul de moarte şi-l alesese singur pentru a da sens vieţii lui zbuciumate? Cred că nu e absolut necesar să fi brăilean pentru ca să înţelegi că fapta groparilor entuziaşti ai lui Istrati şi ai mamei lui e o crimă morală. Dar un brăilean va simţi mai ascuţit şi mai direct această oribilă dramă. MARCEL ARLAND: LA V1GIE. La Vigie este aşa de mult un roman de tip francez, încât interesul lecturii încetează a mai fi de ordin literar şi rămâne doar de ordin critic. Vreau să spun că nu calităţile de substanţă, de psihologie şi de umanitate determină interesul cărţii. Aceste calităţi sunt în La Vigie minime. Sub raportul vieţii, romanul lui Marcel Arland este o operă săracă, limitată, sterilă în oamenii, în peisajele şi în sentimentele ei. Pe un metru pătrat de pământ începe mai multă viaţă şi spontaneitate, decât în cele două sute de pagini ale acestei cărţi. La Vigie este totuşi o lectură instructivă, şi dacă nu aş recomanda-o prea bucuros lectorului care 616 MIHAIL SEBASTIAN citeşte doar pentru simpla lui plăcere, o cred în schimb extrem de utilă acelor cetitori pentru care literatura nu este numai o voluptate, ci şi o disciplină cu probleme proprii. în acest sens, spuneam mai sus că interesul cărţii de faţă este mai mult critic decât literar. într-adevăr, La Vigie nu este un roman, dar e o perfectă schemă de roman. Se găsesc aici, reduse până la punct şi linie, toate elementele romanului francez. Este o carte-tip, cu subiect-tip. E ceva didactic în liniile simplificate ale acestui scurt roman şi îl văd foarte bine figurând într-un manual de literatură, ca piesă exemplară. Doi eroi, Manuel şi Geneviève, soţ şi soţie. Un singur cadru fizic, domeniul La Vigie, unde cei doi soţi trăiesc singuri. O singură dramă în sfârşit: iubirea lor. Dramă calmă, latentă, zilnică, total lipsite de accidente exterioare. întreaga carte este făcută din confruntarea psihologică a bărbatului cu femeia lui. Este un fel de conversaţie între două caractere. Amorul le uneşte, dar le şi desparte. Fiecare din cei doi parteneri îşi simt reciproc limitele şi rezistenţa. Sub ţesătura egală a faptelor de fiecare zi, ei urmăresc un joc instabil de sentimente, de gânduri, de regrete şi de aşteptări, care e cu atât mai dureros cu cât fiecare îl simte impenetrabil pentru celălalt. E un sentiment de singurătate şi un efort de comuniune, care se contrazic şi îi dau amorului lor un aer precar şi alarmat. Evenimentele lipsesc din acest joc. Ele sunt cenuşii şi fără importanţă. Nu se PUBLICISTICĂ 617 întâmplă nimic între Manuel şi Geneviève. Această absenţă de fapte face din dialogul lor psihologic o luptă subterană, care foarte rar are prilejul de a izbucni. „Luptă” este de altfel prea mult spus. E mai degrabă o tatonare, plină de ezitări, de incertitudini, de erori. Bărbatul şi femeia caută în iubirea lor un punct de echilibru, o zonă în care înţelegerea lor fizică şi morală să devină inalterabilă. Acest punct de echilibru, Manuel şi Geneviève îl găsesc. Iată deznodământul romanului - deznodământ la fel de abstract, ca şi drama pe care o rezolvă. După cum se vede, La Vigie este romanul psihologic al unui cuplu amoros. Nu se poate subiect de mai veche tradiţie literară franceză. Romanul francez nu iubeşte suprafeţele mari. Cel puţin nu în regulă generală. Spaţiul său preferat este restrâns. Oamenii pe care îi place să-i regizeze sunt puţini. în epică, geniul francez nu înclină în mod obişnuit spre marile valuri de viaţă, spre tumultul psihologic, spre bucăţile masive şi confuze de umanitate. El îşi rezervă, dimpotrivă, dramele individuale, zonele clare de simţire. îl interesează mai puţin viaţa şi mai mult aspectele ei morale; mai puţin lucrurile şi mai mult semnificaţiile. Faţă de romanul englez sau rus, cred că romanul francez este ceea ce muzica de cameră e faţă de muzica simfonică. Un roman de bună tradiţie franceză are o construcţie de sonată. într-un cadru foarte precis desenat, două sau trei instrumente încearcă să scoată dintr-o singură frază melodică, toate secretele ei posibile. 618 MIHAIL SEBASTIAN Niciun subiect nu-i poate oferi romanului un mai bun „cadru de sonată” decât o poveste de iubire. Un cuplu, un peisaj, un sentiment - iată materialul ideal al romanului francez. De la Madame de Lafayette el s-a menţinut mereu pe această linie. Astăzi încă, ceea ce aş numi „romanele de cuplu” abundă. în literatura ultimilor ani există o întreagă familie şi sunt unele care duc acest caracter de familie până la o asemănare izbitoare. La Vigie reprezintă în schemă acest grup de cărţi. E un roman simetric, divizat în două zone morale distincte: bărbatul şi femeia. Concizia lui epică, dublată de un minuţios examen psihologic, refuzul permanent de a înregistra fapte şi, dimpotrivă, căutarea de nuanţe şi oscilaţii interioare, sunt caractere generale acestei familii literare. Există îndeosebi două romane - apărute în ultimii ani - pe care La Vigie le evocă nu numai prin manieră, dar chiar prin subiect şi prin detalii. Este Eva ou le Journal inîerrompu de Jacques Chardonne şi Duo de Colette. în anecdota acestor cărţi sunt unele puncte comune derutante: situaţii şi momente identice. Aceeaşi este drama, acelaşi cadrul, aceeaşi sunt pe alocuri oamenii. Şi dacă Duo se detaşează prin simţul plastic al scriitoarei, prin poezia sensuală a fiecărei pagini, prin tristeţea carnală a iubirii, în schimb Eva (despre care s-a vorbit ca despre o carte de geniu) rămâne, odată cu La Vigie, la fel de artificială, de abstractă şi inertă. Căci, revenind la punctul nostru iniţial de plecare - voi repeta că interesante în noua carte a lui Marcel Arland sunt numai chestiunile de compoziţie artistică şi de filiaţie literară. PUBLICISTICĂ 619 Judecată în sine, cartea e de o dezolantă sărăcie umană. Totul vine „din cap”. Neliniştea ei este premeditată. Tragicul ei este compus. E o carte cu ferestrele închise. E un amor fără libertate. Un amor terorizat de abstracţii, artificializat de raţionamente, atrofiat de probleme: „Dans un amour comme le notre, ce qui est normal c'est le miracle. Mais le jour où nos joies ne nous paraîtront plus un miracle, ne vont - elles pas devenir basses. Je ne sais que trop ce qui les menace: un abandon sans réserve, la certitude de ces joies, leur plénitude même. Il est un point qu'elles ne peuvent dépasser. S'il est atteint déjà, que faire? Ou que deviendrons - nous quand il le sera?” (p. 140). Prea multă luciditate, prea multe întrebări. Le lipseşte celor doi oameni din La Vigie acel abandon, fără de care nicio fericire nu e posibilă. Nicio fericire şi poate nicio nefericire, dacă una sau alta trebuie să fie fertilă. Le lipseşte acestor oameni putinţa de a uita de ei înşişi, ceea ce însemnează putinţa de a se regăsi. „O/7/ Et puis. Manuel, assez de raisonnements.” (p. 213) Este singurul strigăt de libertate al cărţii. EI este şi cel mai sever cuvânt, ce se poate spune despre La Vigie. SCRISOARE CĂTRE OFICIUL DE TURISM Domnii mei, nu ştiu dacă Oficiul ce cu onoare conduceţi îşi poate asuma rezolvarea unor probleme 620 MIHAIL SEBASTIAN atât de intime şi de personale ca acelea pe care am intenţia să vi le supun în această epistolă. Dar fie că sunt, fie că nu sunt de resortul domniilor - voastre, eu tot vi le voi expune, căci odată, mai demult, tot un Oficiu de turism, dar nu la noi din ţară, ci în Franţa, a izbutit să-mi dea soluţia unei teribile crize de conştiinţă, ce mi se părea altfel insolubilă. Nu văd de ce Oficiul de pe Calea Victoriei ar avea mai puţină pătrundere psihologică decât confratele său din avenue Montaigne. Sunt, domnilor, de câtăva vreme la foarte grea cumpănă. Caut un loc de vacanţă şi mi-e imposibil să-l găsesc. Am consultat câteva hărţi de diverse scări grafice şi mi-am oprit degetul explorator în câteva puncte, dar orice efort de a descoperi mai mult decât un nume necunoscut a fost zadarnic. Ştiu eu ce mă aşteaptă în aceste mici sate de munte, greu de descifrat pe hartă şi unde totuşi aş pleca dacă ar fi cineva să-mi spună cât e de departe pădurea de sat şi cât costă un litru de lapte! Aş vrea un loc undeva unde să nu fie literaţi, să nu fie polemici, să nu fie idei, să nu fie probleme... Un loc unde căderea guvernului să nu fie un mai grav eveniment decât o cădere de frunză... în sfârşit, un loc de munte, care să nu fie totuşi transplantarea Capşei la 1000 de metri altitudine. Există un astfel de loc în munţii României, care poartă nu numai aur, cum zice poetul, ci şi umbră şi răşină? Cred că trebuie să existe. Dar unde? Mi-e greu să cred că bradul şi ozonul sunt indisolubil legaţi de roata ruletei şi de sabot-ul jocului de chemin de fer. Bănuiesc că brazii se află nu numai PUBLICISTICĂ 621 la Sinaia, Braşov, Tuşnad, Herculane şi Vatra Domei, invadate vară de vară de bucureşteni mondeni, care-şi duc acolo maniile, obsesiile, stupidităţile şi inteligenţele, toate la fel de obositoare. Fără să fiu nici idilic, nici sămănătorist, nici bucolic, sper că cerul nu e de un albastru mai puţin noros la Poiana Negrei decât în parcul de la Sinaia. Dar cine-mi va spune ce a devenit acea admirabilă Poiana Negrei, pe unde, copil încă, am trecut o dată, imediat după război, din întâmplare? Şi cine-mi va vorbi despre alte asemenea „Poiene”, prin care n-am avut norocul să trec vreodată? Cine mă va învăţa cum să fiu fericit o lună pe an? Veţi zice, domnilor, că fericirea e o chestie intimă, că mă priveşte personal şi că Oficiul de Turism, care este autoritate publică, nu are a se preocupa de afacerile mele sufleteşti. Vă voi răspunde că vă înşelaţi şi că un Oficiu de Turism este un institut pentru indicarea celor mai bune metode practice de a fi fericit. De aceeaşi părere era şi funcţionarul Oficiului din avenue Montaigne, care a stat o după-masă întreagă de vorbă cu mine, mi-a arătat nenumărate hărţi, planşe şi fotografii, mi-a vorbit cu o uluitoare abundenţă de amănunte despre cel mai pierdut colţ din Alpi sau din Normandia, mi-a evocat peisaje de munte şi de mare, până ce şi-a proptit degetul pe hartă undeva în Haute-Savoie şi mi-a spus: aici! Acolo am plecat. Cine îl plătea să-şi piardă trei ceasuri cu un viligiaturist dezorientat, ca să-şi găsească un loc de vacanţă? De unde cunoştea aşa de viu, aşa de plastic, aşa de limpede Franţa întreagă, cu 622 MIHAIL SEBASTIAN toate nuanţele ei de răcoare şi lumină? L-am întrebat cu nedumerire, iar el mi-a răspuns cu simplicitate: „Păi, ăsta e rostul nostru. Nu suntem Oficiu de Turism?”. Atunci am înţeles că un astfel de oficiu e un fel de „Institut de fericire dirijată”. Ceea ce vă doresc din toată inima mea de bun cetăţean să izbutiţi să faceţi şi din „Oficiul Românesc de Turism”. Până atunci însă, unde plec eu? D. IORGA LA MICROFON L-am ascultat de două ori în ultimul timp pe d. N. Iorga vorbind la radio. O dată despre „vacanţă”, a doua oară despre „grădinile de vară”. După cum vedeţi, două subiecte destul de sărace. Nu vă pot spune totuşi ce încântare a fost. Aş fi vrut să pot prinde din zbor câteva fraze, să le fixez pe hârtie, dar creionul n-ar fi ajuns niciodată ritmul vorbitului. D. Iorga este singurul om din România care are dreptul să vorbească la microfon fără text scris. E o flagrantă călcare de regulament şi, după câte ştiu, această infracţiune numai d-sale i se iartă. Ceilalţi conferenţiari trebuie să se supună unei cenzuri prealabile cam supărătoare, dar legitimă, căci - nu-i aşa? - postul de radio este un fel de gazetă oficială vorbită şi nu e posibil să se deschidă celea undelor oricui are de întreprins o polemică, o luptă prea îndrăzneaţă sau o chestiune prea personală. Un microfon nu are voie să aibă nici geniu, nici PUBLICISTICĂ 623 temperament, nici gust personal, nici opinii critice. El trebuie să fie mai degrabă tern, limpede şi prob. O bună doză de mediocritate nu-i strică; un dram de pasiune însă i-ar putea fi funest. Totuşi, microfonul îşi are clipele lui de libertate, de uşoară revoltă, de vorbire spontană şi de sinceritate. Sunt clipele în care vorbeşte d. Iorga. în acea mică odaie din strada General Berthelot, în care nimeni din câţi au cuvântat n-a intrat probabil fără o tresărire de emoţie, de la acea masă, misterios păzită de roata microfonului şi de plăcile luminoase pentru semnale, d. Iorga vorbeşte fără jena îngheţată a conferenţiarului, cuvântând între patru pereţi. E greu să vorbeşti în absenţa auditorilor tăi. Nevăzuţi, departe de a te stimula, ei te înspăimântă. Auzindu-te pe tine însuţi vorbind cu glas tare, ai penibila impresie că vorbeşti în faţa oglinzii. Din cauza aceasta probabil, mai toţi conferenţiarii de radio par terorizaţi de ortografie şi intonaţie. Parcă şi-ar caligrafia propria lor voce. Ce formidabil vorbitor este acest om, a cărui voce învinge rezonanţa metalică a aparatului de radio şi îşi păstrează întreaga ei căldură metalică, întreaga bogăţie de nuanţe, tot suflul ei generos, arzător şi bun. Ce spunea d. Iorga la radio? Mi-ar fi greu să rezum. O seamă de lucruri, unele în legătură cu subiectul anunţat, altele nu, unele pornind liniştit în jurul unei idei, altele trecând năvălitoare dincolo, deschizând mari paranteze de umor, de melancolie, de polemică, de amintiri. Trebuia să vorbească despre „vacanţele şcolare” şi a vorbit în realitate despre vacanţele lui, despre copilăria lui, despre primii lui 624 MIHAIL SEBASTIAN ani de tinereţe, despre mirosul de ulei proaspăt al şcoalei în septembrie, despre mirosul cărţilor noi, despre nuanţele de aromă ale cărţilor străine, cele mai mirositoare fiind cele englezeşti. Trebuia altă dată să vorbească despre „grădinile de vară” (voind să recomande „Teatrul Ligii Culturale”) şi în realitate au fost 20 de minute de amintiri vechi, când copil mergea la „Café Français” la Botoşani sau când, tânăr, se ducea să vadă o actriţă brună, de care se amorezase consulul rus, amor greu de explicat de altfel, căci vedeta era foarte urâtă. Toate acestea spuse fără gravitate, cu bună voie, cu simplicitate, aruncând deasupra cuvintelor un surâs, pe care undele sonore ni-1 transmiteau şi nouă, fără televiziune, din simpla flexiune a vocii, ce venea până la noi fără să-şi piardă niciunul din focurile ei interioare. Poate că nu realizăm în totul privilegiul de a-1 putea asculta şi nu ne mirăm îndeajuns când speaker-ul anunţă: a vorbit d. profesor Iorga. Aceste puţine cuvinte vor părea într-o zi legendare. EXISTĂ O LEGE A BIBLIOTECILOR! Zilele acestea, răsfoind un repertoriu de legi şi regulamente pe ultimii ani - fără nicio intenţie de ordin literar sau critic, vă asigur - am făcut o descoperire extrem de interesantă şi, în orice caz, sunt convins, total necunoscută până azi. PUBLICISTICĂ 625 Ştie cineva că există în România o lege a bibliotecilor publice? Daţi-mi voie să răspund tot eu. Nu, nu ştie nimeni. Fiindcă noi, care ne ostenim de atâta amar de vreme în lumea tipăriturilor, vorbind despre editori, scriitori şi librari, despre problema cetitului, despre condiţiile muncii literare, despre toate problemele cărţii în sfârşit, mici şi mari, dacă noi n-am aflat de existenţa unei astfel de legi, e puţin probabil că o veţi fi cunoscut dv., care aveţi alte treburi. Ei bine, da, închipuiţi-vă că România are o admirabilă lege de organizare a bibliotecilor publice, lege sistematică, inteligentă şi energică. E de-ajuns să spunem că simpla ei aplicare ar constitui o soluţie generală şi definitivă a problemei cărţii! Mai e necesar însă să adăugăm că această lege a rămas literă moartă, că nimeni nu o respectă şi că ea n-a existat efectiv niciun moment, toate bunele ei intenţii rămânând iluzorii? Legea prevede organizarea unor serii de biblioteci comunale şi judeţene obligatorii pentru primării şi prefecturi. Fiecare comună urbană trebuie să aibă o bibliotecă centrală şi câteva biblioteci de cartier, în raport cu numărul populaţiei. Comunele rurale de asemeni sunt obligate să aibă câte o bibliotecă sătească. Aceste îndatoriri nu sunt platonice. Ele au o sancţiune ce le face strict inevitabile. Un articol din lege prevede că niciun buget comunal nu va fi aprobat de Ministerul de Interne sau de prefecturi dacă nu va avea un capital bugetar special pentru cumpărarea de cărţi. 626 MIHAIL SEBASTIAN Aplicarea acestor dispoziţii ar duce în mod automat la crearea a cel puţin 600 de biblioteci, socotind numai un număr de 8 - 10 biblioteci pe judeţ, ceea ce este evident o cifră modestă. Prin urmare, 600 de exemplare ar trebui să fie asigurate oricărei cărţi literare româneşti din primul moment al apariţiei ei, 600 de exemplare desfăcute direct şi fără efort, înainte chiar de punerea ei în vânzare. Vă daţi seama ce „primă de încurajare” ar constitui acest fapt pentru cartea noastră literară? Rar se întâmplă ca 600 de exemplare să nu acopere cheltuielile unei ediţii obişnuite. Asigurat deci în bună parte asupra riscurilor materiale, editorul şi-ar putea îngădui acte mai îndrăzneţe. Ar putea edita tineri, ar putea retipări clasici. Iar scriitorul ar fi în situaţia de a conta oricând pe un număr de cetitori stabili. Inutil să mai vorbim despre foloasele culturale ale unui asemenea regim. 600 de cărţi bine distribuite în bibliotecile judeţene şi comunale sunt 600 de cărţi vii, care circulă, descoperă categorii noi de lectori, formează şi cultivă un mare public necunoscut, care altfel nu va fi niciodată câştigat literaturii. Ce e mai comic este că fondurile necesare bibliotecilor publice au fost efectiv rezervate, efectiv aprobate şi efectiv cheltuite. Nici nu se putea altfel. Primăriile şi prefecturile erau ţinute să prevadă în buget fondurile de bibliotecă. Altfel bugetul era nul. Atunci unde se află cărţile cumpărate în decursul a patru ani, de vreme ce legea datează din 1931? Iată o întrebare fără răspuns. Editorii vă vor spune că ei n-au remarcat nicio urcare de tiraj peste tirajurile obişnuite. Librarii vă vor afirma că în patru PUBLICISTICĂ 627 ani n-au vândut nicio foaie de carte prefecturilor sau primăriilor. Cât priveşte fondurile de bibliotecă, ele s-au dus probabil în alegeri, camuflate în diverse subvenţii culturale şi distribuite de clubul partidului la putere. Dacă ne-ar rămâne puţină naivitate, supravieţuind descurajării noastre de gazetari obişnuiţi cu inutilitatea oricărui protest, am spune că o serioasă anchetă se impune, că Societatea Scriitorului ar trebui să-şi ia asupra-şi studiul acestei grave chestiuni, că Ministerele de Interne şi Instrucţie Publică s-ar cuveni să desmormânteze legea bibliotecilor publice şi să-i dea sensul ei iniţial. Evident însă, nimeni nu va face nimic şi lucrurile vor rămâne cum sunt. NUVELE INEDITE Cu excepţia unui articol al d-lui Pompiliu Constantinescu (şi acela mai mult de consideraţii generale decât de critică literară propriu-zisă), volumul de nuvele tipărit de editura Adevărul n-a fost înregistrat de nicio cronică. Cred că această tăcere se datoreşte mai mult dificultăţii de a vorbi despre o carte atât de variat compusă decât unei presupuse lipse de interes literar, încercarea de a-i reda nuvelei româneşti nu primatul, pe care l-a avut pe vremuri - ceea ce ar fi excesiv şi imposibil -, dar posibilităţile de a se menţine între 628 MIHAIL SEBASTIAN genurile vii de creaţie, această încercare mi se pare de cea mai serioasă însemnătate. Nuvela este un gen de tradiţie tehnică. E un meşteşug. în proză ea este echivalentul sonetului. Mai puţin viguroasă decât sonetul, cu o formă mai puţin fixă, nuvela presupune totuşi un cadru limitat, o anumită distribuire echilibrată a materialului, o anumită manieră de a construi o poveste pe un singur plan. Existenţa nuvelei presupune deci o sumă de instrumente de compoziţie şi expresie, instrumente ce pot fi menţinute, perfecţionate şi transmise, dar de asemeni pot fi pierdute prin lipsă de exerciţiu. Este, cred, o chestiune de ordin tehnic înainte de orice. Un povestitor se naşte, dar un nuvelist se formează. Se formează pe o anumită linie de tradiţie literară, într-un anumit cadru de preocupări şi deprinderi de compoziţie artistică. Când se vorbeşte astăzi despre o renaştere a nuvelei, cred că nu se înţelege altceva decât o încercare de a păstra cadrele acestui gen literar, de a nu le lăsa să se atrofieze definitiv, de a le menţine şi a le trece mai departe, continuând o foarte veche şi foarte sobră formă de artă. în ce măsură serveşte volumul editurii Adevărul această cauză e greu de spus de pe acum. Ar putea fi un excelent început dacă acest volum ar fi doar primul dintr-o întreagă serie. Izolat însă, nu văd cum va izbuti cu cele 500 de pagini ale sale să constituie o „renaştere”. E prea puţin ca efort şi e prea mult ca obiectiv. PUBLICISTICĂ 629 Evident, nu-i lipsesc acestei culegeri de nuvele, cu vag caracter antologic, anumite bucăţi admirabile. Ele nu pot însă decide de soarta unui întreg gen literar, care - spre a fi repus pe picioare - presupune o activitate editorială şi literară îndelung susţinută. Exemplul editurii N.R.F, care îşi eşalonează pe câţiva ani programul său de nuvele, este edificator. Totuşi, în afara acestor câteva consideraţii generale, volumul Adevărului impune o lectură atentă şi merită o trecere în revistă a tablei de materie, în care se găsesc, după alfabet, multe pagini regretabile, dar şi unele foarte frumoase. Dăscăliţa, nuvela care deschide volumul, e o poveste scrisă de părintele Agârbiceanu, cu acelaşi aliaj de vigoare epică şi naivitate idilică ce-i caracterizează opera. D. C. Ardeleanu abuzează puţin de melodramă în schiţa sa De cincizeci de ani. D. C. A. Bassarabescu scrie liniştit în anul 1935 cum scria la 1905. în goana trenului e o schiţă veselă, de o perfectă lipsă de imaginaţie. Contagiune, nuvela d-nei Papadat-Bengescu este, în ordinea preferinţelor noastre, cea mai frumoasă bucată a volumului. Dacă Logodnicul ne-a dezamăgit prin tot ce era tem în umanitatea rudimentară a romanului, Contagiune aduce, dimpotrivă, o tensiune pasională, pe care d-na Bengescu s-a silit mereu să şi-o atenueze de la Femeia în faţa oglinzii, până a ajuns la construcţia rece şi schematică a ultimului său roman. Nuvela din volumul Adevărului e devastată de un suflu liric, pe care ochiul atent al psihologului îl studiază 630 MIHAIL SEBASTIAN precis, dar căruia artistul ştie să-i păstreze toată căldura, toată intensitatea. Mai e în Contagiune un tablou de viaţă provincială, viu, pitoresc şi exact, care situează epic criza pasională a eroinei şi dă nuvelei o perspectivă de unic roman. Sub cerul baltic, nuvela d-lui Ludovic Dauş nu este... nuvelă. Mai mult un jurnal de călătorie sau note de drum. Dl. Sergiu Dan utilizează agreabil în Logodnicul soţiei mele un subiect de vodevil. Dar e un scriitor de gust şi măsură, care poate trece cu bine asemenea experienţe discrete. Despre Un trio, schiţa d-lui Ion Dongorozi, vezi ce am spus mai sus cu privire la d. Bassarabescu. în Aventura, d. Mircea Eliade ne face surpriza unei nuvele de cu totul alt tip şi stil decât literatura sa. Sunt surprins de stăpânirea, siguranţa şi preciziunea cu care şi-a compus nuvela. Un fapt divers în jurul căruia a grupat câteva personaje mediocre, angrenându-le însă într-o succesiune de coincidenţe mărunte, ce se adună neaşteptat în ultima pagină. Cred că, tehnic vorbind, bucata sa este nuvela prin excelenţă a volumului. Debora părintelui Gala Galaction. P.V. STOCK: MEMORANDUM D'UN ÉDITEUR Un scriitor nu poate ceti fără tristeţe memoriile editorului Stock. Vai! Cât de puţin s-au schimbat în cincizeci de ani condiţiile muncii intelectuale... PUBLICISTICĂ 631 Problemele tehnice ale editării unei cărţi - tirajul, exemplarele de presă, drepturile de autor - au rămas aceleaşi şi nu ştiu dacă e un sentiment de duioşie sau unul de silă, surpriza de a regăsi în urmă cu jumătate veac aceleaşi mici şi poate pitoreşti mizerii, ce constituie culisele vieţii de scriitor. E un capitol pe care cetitorul îl cunoaşte puţin. Tinerii debutanţi, cărora se face greşeala de a nu li se interzice cu aspre penalităţi nostalgia de a deveni literaţi, îşi imaginează multă vreme o redacţie sau o editură drept o insulă miraculoasă, în care poezia, arta, critica nu numai că sunt onorate, dar - Dumnezeule mare! - sunt plătite! Cine dintre noi n-a primit cu o copleşitoare emoţie primii bani pentru scrisul său? Să fii plătit pentru ceea ce toată adolescenţa ta ai visat să faci, să fii plătit pentru cărţile pe care le citeşti, pentru poemele de iubire pe care le scrii, să fii plătit pentru ca numele tău să apară în ziare şi în vitrine - nu e ameţitor? E ameţitor şi... funest. De multe ori mi-am spus că scriitorul este victima acestor zecimi de bani, care - pentru că nu au fost speraţi - par dăruiţi, par generoşi, par facili. Fără acest entuziasm inevitabil, dar cam orb, al primilor bani câştigaţi din literatură, poate că poezia şi proza n-ar recruta atât de mulţi nefericiţi robi. „Nefericiţi robi” este - recunosc - un termen cam melodramatic şi n-aş vrea aici să-l luaţi â la lettre, nici - mai ales - să-i acordaţi vreun înţeles autobiografic. Nu. în ce mă priveşte, prefer să mă cert cu editorii mei pentru conturile mele, decât să mă plâng dumneavoastră. 632 MIHAIL SEBASTIAN Dar sunt încă sub impresia cetirii cărţii lui P.V. Stock, şi lectura aceasta „anecdotică” are foarte multe elemente deprimante. Mizeria scriitoricească apare aici nudă, directă, fără poezia detestabilă, dar la urma urmei consolatoare, a boemei şi a visului. E o mizerie ce reiese din contracte şi chitanţe, din cifre şi conturi. Lupta dintre editor şi scriitor, luptă pentru o reglare de socoteli, spune singură, cu elocvenţa puţin seacă a scriptelor - ce forme ia sărăcia literară. Or, j’ai très froid, mes revenus ne me permettant pas un chauffage suffisant... ... Voyons, ne pourriez-vous m’avancer vingt sous par jour pendant deux mois? Cela me suffisait et, vraiement, c'est peu de chose. Cine scrie aceste rânduri umilitoare, cerându-i editorului său 1 franc pe zi? Nimeni altul decât Léon Bloy. J'ai à cent lieues d'ici un pauvre petit garçon que j'adore et que je nourris en operant des miracles. Or, ce soir il faut absolument que j'envoie vingt francs... Si je ne les trouve pas, l'enfant et la mère crèveront de faim demain... Je deviens fou. Dar nu toată lumea poate cere aşa de direct şi de brutal ca Léon Bloy. Mai sunt cei care roşesc de jenă când e vorba de sărăcia lor. Mai e această patetică Louise Michel, care scrie cu o sfâşietoare timiditate: Cher Monsieur Stock, un troisième ordre de chose qui est comique, mais en même temps bien ennuyeux:... pourrez-vous me donner quoi que ce soit de ce petit volume? PUBLICISTICĂ 633 Nu lipseşte din corespondenţa lui Stock cu autorii săi niciuna din micile comedii caracteristice şi astăzi vieţii intime a unei edituri. Atunci, ca şi acum, dacă autorul cere, editorul refuză. „Criza cărţii” nu este un termen inventat de d. Ciornei, căci la 1884, colegul d-sale, d. P. V. Stock, îi scris lui Léon Bloy această epistolă, ce ar putea constitui un răspuns editorial tip: Il m’est impossible de vous faire l'avance dont vous me parlez. J'en suis personnellement très désolé, croyez-le bien. Les affaires, vous n'êtes pas sans t'ignorer, ont été cette année, pour la librairie, des plus mauvaises; aussi bien, des livres et des meilleurs sont restés en rayons. Nu pot abuza de citate, dar orice scriitor va găsi în arhiva sa personală texte ce seamănă perfect cu multe documente din memoriile acestui editor de la 1880, ale cărui amintiri sunt de o deprimantă actualitate. Şi totuşi Stock nu era un vulgar tipăritor de cărţi. S-a spus despre el că a fost în editură ceea ce Antoine a fost în teatru. în orice caz, e excepţional exemplul unui tânăr de 20 de ani, care intrat în librăria unei mătuşi bătrâne, izbuteşte să facă din această prăvălie de cărţi un centru al tinerei generaţii de scriitori. Mărturisesc că am cetit multe din paginile memoriilor sale cu un sentiment de involuntară ostilitate. Probabil pentru că - scriitor fiind - sunt parte din proces. Nu pot fi decât cu Léon Bloy, cu Louise Michel şi cu Charles Cros împotriva d-lui Stock, care, în anumit fel, reprezintă „cealaltă tabără” şi, prin urmare, a duşmanilor. 634 MIHAIL SEBASTIAN Dar e în „memorandum” -ul lui Stock un fragment ce îl reabilitează. îl traduc în întregime: „La începutul carierei mele de editor, am avut pretenţia să citesc eu însumi manuscrisele ce-mi erau trimise şi pretenţiunea nu mai puţin mare de a descoperi tineri autori. în trei ani n-am găsit decât un singur manuscris care să mă satisfacă: Evoluţia naturalistă. Dar, vai! Era o carte de critică literară scrisă de un necunoscut, o carte imposibil de vândut! Totuşi, m-am decis s-o editez; cartea îmi plăcea şi autorul ei îmi părea plin de viitor”. Pentru acest „totuşi m-am decis s-o editez” multe i se pot ierta unui editor. Căci numai un astfel de cuvânt de devotament intelectual poate justifica industria editurii Cartea lui P. V. Stock e interesantă nu numai prin informaţiile sale de ordin profesional. Sunt în paginile acestui volum o sumă de elemente de istorie literară anecdotică, ce ne ajută să reconstituim o întreagă epocă de sfârşit de secol, cu tot ce a fost ritmul, culoarea, mentalitatea şi atmosfera timpului. Cancanuri, ecouri, şoapte, calomnii, glume inocente şi poveşti tragice colaborează să ne dea tabloul unui timp care n-a fost nici mai bun, nici mai rău decât al nostru, dar care în depărtarea a cinci decenii ni se pare desuet şi puţin ridicul, asemeni acelor filme dinainte de război, hilariante prin toaletele cucoanelor şi mustăţile domnilor. Dar dincolo de acest decor comic prin demodare, se ascunde o umanitate ce o egalează pe a noastră cel puţin prin tristeţile ei. PUBLICISTICĂ 635 CARNET DE VACANŢĂ. POLEMICI DE LA 348 KILOMETRI Lacul Ghilcoş, 17 august 1935 Un prieten sau un glumeţ mi-a trimis aici un vraf de reviste şi ziare. Ce dezolantă surpriză! De la 348 de kilometri depărtare, de la 1200 de metri altitudine, după două săptămâni de singurătate, nu pot spune ce searbăde, ce triste, ce nedemne mi se par aceste ecouri bucureştene. Nu vreau să scriu un imn despre lauda brazilor, a izvorului de munte şi a tălăngilor ce se aud seara, de departe. Este şi în această poezie rustică ceva trivial. Sentimentalismul târgoveţului când dă de câmpie, munte sau mare este de un prost gust funest. Dar, fără a ceda unor astfel de dispoziţii pastorale, voi spune cât e de bună depărtarea, cât de uşor restabileşte ea simţul proporţiilor juste, cât de firesc reface ea educaţia ochiului. Ceea ce e derizoriu, nu poate să mai pară capital la 300 de kilometri depărtare. Binecuvântată distanţă! Tu pui ordine în cele mai destrămate lucruri! Tu faci dreptate între cele mai insolente păcăleli! Tu aşezi la locul lor imposturile şi farsele, luându-le de urechi şi cuminţindu-le! Ziarele şi revistele pe care le-am primit sunt pline de nume, chestii, puneri la punct, pamflete, rectificări, atacuri şi polemici. Niciodată nu mi-am dat mai bine seama de pornirile combative ale bucureşteanului cultural. La fiecare cuvânt, un început de conflict. în fiecare opinie, un punct de 636 MIHAIL SEBASTIAN adversitate. Nu ştiu ce sumbră intransigenţă animă acest măcel de idei şi temperamente, care angajează laolaltă oameni de valoare şi personaje vizibile. Nu ştiu mai ales cum în toiul acestei dezonorante ameţeli, nu se trezeşte vreunul şi nu e copleşit de dezgustul propriului său joc verbal. Nu voi scrie niciun nume. Le-am uitat pe toate de cum am aruncat ziarele necunoscutului meu binevoitor din Bucureşti. Nu voi scrie niciun nume, pentru că valoarea lor este nulă, dar şi pentru că întreagă această zarvă nu mă interesează decât ca simptom general. Ea defineşte până la deprimare ceea ce s-ar numi „societatea spiritelor” în viaţa bucureşteană. Mi se pare că niciodată liberul acces al tiparului nu a făcut mai grave ravagii. E de văzut dacă vreodată viaţa noastră publică a atins puncte atât de joase în aşa-zisele ei zone de elită. Găsesc în jurnalul lui Gide (pe care acelaşi curier, mai fericit inspirat însă, mi-1 aduce) aceste rânduri, pentru mine greu de înţeles: „Evidemment le soulire du déni de certains. Oui, cette obstination dans le refus, la volontaire incompréhension, la haine, m'est parfois extrêmement douloureuse”. E o confesiune care surprinde. în orice caz, n-am fi aşteptat-o din partea lui André Gide, care trebuie să ştie ce preţ are o singurătate bine apărată. Nimic nu e prea scump pentru a o apăra. Singurătatea e o stare dificilă. Atâtea lucruri ne invită să o părăsim şi atâtea facilităţi seducătoare încearcă să ne abată din drumul ei. Armele noastre de apărare sunt cu atât mai PUBLICISTICĂ 637 îndârjite, cu cât sunt mai puţine. Fiecare adversitate din jurul nostru ne va menţine, fie chiar fără voia noastră, integritatea. Nu, nu mă voi plânge niciodată de „denegarea de justiţie”, de „încăpăţânarea în refuz” sau de „voluntara neînţelegere”. Ele creează în jurul meu un cerc izolator, care va face mai greu contactul cu lucrurile minime din afară - şi mai uşoară conversaţia cu mine însumi. E un climat aspru poate, dar un climat stenic. Puţinele prietenii esenţiale - pe care ne e dat să le realizăm în viaţă - puţinele acorduri perfecte, n-ar fi de niciun preţ dacă n-ar avea de răscumpărat un ocean de agresiuni mici şi mari. Spun asta ca să se ştie că rândurile de faţă nu au niciun obiectiv personal. De altfel, aici, de unde scriu, nu există nimic personal. Un fel de calmă indiferenţă îi lasă fiecărui lucru pacea lui. CARNET DE VACANŢĂ. DESPRE TÂRGOVEŢUL METAFIZIC Ghilcoş, 21 august 1935 Dificultatea târgoveţului de a se întoarce cu simplicitate la plante şi animale este grotescă. Iarba îl stinghereşte, o veveriţă surprinsă îl sperie, luna plină ieşind dintre brazi îi dă accese de entuziasm gălăgios, florile de dimineaţă, albe, galbene şi violete îl fac melancolic. 638 MIHAIL SEBASTIAN Simt că e ceva trivial în aceste tresăriri de sentiment, în faţa unor lucruri care cer să fie iubite cu mai multă nepăsare. Ce frumoasă e indiferenţa ţăranilor de aici, pe care răsăritul soarelui nu-i aruncă în extaz! Şi mi se pare totuşi că liniştea lor neînfiorată nu se cheamă nesimţire. Ba această tăcere, pe drumurile Bicazului, printre stânci, printre copaci, această tăcere ţărănească nu e lipsită de anumită solemnitate. Orăşeanul coboară la ora 11 dimineaţa din autobuz, iar la 3 după-amiază cel mai târziu, îndată ce şi-a găsit cameră şi s-a instalat, este gata pentru sublim. Când, în plus, orăşeanul este şi intelectual, calamitatea este integrală. Nu e adiere în amurg, nu e licurici surprins noaptea în iarbă, nu e nor acoperind ca un abur luna, nu e copac, nu e stâncă, nu e izvor din care acest târgoveţ superior să nu facă pe loc un simbol. Numesc „târgoveţ metafizic” acea specie de vilegiaturist care nu se poate apropia de natură decât complicând-o cu simboluri şi semnificaţii nebuloase. Acest viciu ascunde, sunt sigur, o lipsă de sensibilitate reală. El simulează profunzimea acolo unde e absentă simţirea. E o formă gravă de grosolănie a simţurilor. Citesc într-o revistă bucureşteană care s-a rătăcit pe aici, citesc, distrându-mă împărăteşte, următoarele rânduri: „Acei cari intră în Cheile Bicazului să nu facă imprudenţa de a privi înapoi, deoarece, în clipa în care ochiul ar căta îndărăt, sufletul s-ar preface în stânca groazei, căci năruirea castelanilor, molozuri titanice îţi arată că drumul se PUBLICISTICĂ 639 sfârşeşte la marginea pasului tău. Şi această margine este abis...” Nu ştiu ce sens vor fi având aceste fraze la Bucureşti, pe Calea Victoriei. Aici însă ele sunt sincer comice. Căci acest Bicaz, aşa de fantastic şi tenebros evocat de cronicarul metafizic, curge sub ferestrele noastre. îi aud sgomotul vioi, în timp ce scriu cuvintele de faţă. Şi dacă las o clipă condeiul din mână şi mă ridic de la masa de scris, îl văd foarte bine, curgând printre brazi şi pietre, la 20 de metri depărtare. Aceasta e „marginea de abis” pe care o întrezăreşte sumbrul şi pateticul bucureştean într-un tablou retuşat până la abuz. Iar Cheile Bicazului („năruirea castelanilor”, „molozuri titanice”, „neanturile începutului”, „lumea însingurărilor” etc., etc.), ei bine, Cheile Bicazului se află exact la patru kilometri de aici. E o plimbare de fiecare zi. Dacă pleci la ora 11 dimineaţa şi nu te grăbeşti, eşti tocmai bine la ora 1 înapoi, pentru prânz. „Acei care intră în Cheile Bicazului să nu facă imprudenţa de a privi înapoi...” Ei bine, vă mărturisesc că am făcut această imprudenţă. Nu o dată, ci de zeci de ori. Am stat ore întregi în inima acestor chei. Am privit piatră cu piatră, colţ cu colţ, pisc cu pisc. Am privit şi nu s-a întâmplat nimic. Sufletul nu mi s-a prefăcut în „stânca groazei”, cum zice cronicarul metafizic. Singura urmare a unei atât de grave imprudenţe a fost doar că am ajuns să cunosc foarte bine Cheile Bicazului. Să le cunosc foarte bine şi - de aceea - să nu suport degradarea lor întorşi la dreapta şi la stânga 640 MIHAIL SEBASTIAN şi - Dumnezeule mare! - înapoi. Am privit şi nu mi s-a -o atât de confuză şi abracadabrantă literatură. Târgoveţul metafizic nu cruţă nimic. El împroaşcă pretutindeni puternice şi mortale doze de sublim. A fost alaltăieri o seară foarte frumoasă, după câteva zile de ploaie. M-am dus pe la orele 7 seara spre lac. Aerul era pur şi fiecare sunet avea o limpezime extremă. Se auzeau distincte vocile pescarilor de la marginea apei. Cu puţină atenţie, s-ar fi auzit poate trecerea păstrăvilor prin apă. De undeva a pornit o toacă fină şi repede. Bătăi scurte şi ritmic repetate, ca un tic-tac nervos, umpleau întreaga vale. Un ecou repeta sunetele, iar un al doilea ecou le răspândea apoi cu o octavă mai jos. (E un foarte curios dublu ecou la începutul lacului, când mergi de la Ghilcoş spre Gheorghieni. Două voci de intensitate şi timbru diferit.) Am stat câteva clipe locului, încercând să definesc această toacă, să ştiu ce este şi de unde vine. într-un târziu am aflat, vă rog să mă iertaţi dacă vă dezamăgesc, dar eu tot vă voi spune: se tocau vinete la viile Vajda pentru masa de seară. Târgoveţul metafizic n-ar fi întârziat să găsească repede un simbol, pentru a nu-şi strica momentul sublim. Eu însă sunt bucuros când un fapt familiar ca acesta vine să strice o viziune serafică. Si amurgul nu era mai puţin frumos pentru că la villa Vajda se tocau pătlăgele vinete. PUBLICISTICĂ 641 LEFEU Cred că am cetit prima oară Focul lui Henri Barbusse prin 1918, când nemţii erau încă la Brăila, sau puţină vreme după plecarea lor. Circula pe atunci o traducere românească a romanului, cenzurată de Komandatură, cu multe episoade suprimate şi cu multe pete albe în text. Sper că memoria nu mă înşală şi că dacă aş căuta cu stăruinţă, aş găsi la vreun anticar acel volum cu coperţile, pe care parcă şi astăzi le văd, în roşul lor decolorat într-adevăr, probabil spre a nu fi prea subversiv. Nu ştiu dacă prima ediţie franceză, tipărită în plin război, a apărut necenzurată. Ar fi de mirare. Şi este şi astăzi greu de înţeles cum această carte, disperată, tragică, sfâşiată, a fost îngăduită într-o vreme care trăia doar prin exasperarea ultimelor resurse de orbire colectivă. Le Feu este un strigăt de rezistenţă. Cel dintâi poate. Ironia făcea ca acest strigăt să capete un premiu literar. Mă întreb dacă Academia Goncourt, dând un premiu lui Henri Barbusse, nu încerca astfel să localizeze explozia romanului reducându-1 la valoarea unui fapt literar, nu la semnificaţia unui gest uman. De ce permiteau nemţii traducerea cărţii şi răspândirea ei în Germania şi în ţările ocupate? Fără îndoială, pentru a demonstra „moralul scăzut” al inamicilor. Dar arma era primejdioasă şi cu dublu tăiş. Căci în paginile ei, oricât de prudent forfecate, cetitorul din tranşeele germane recunoştea o dramă pe care, sub alte steaguri, o trăia el însuşi. 642 MIHAIL SEBASTIAN Toate birourile de cenzură au mutilat romanul lui Barbusse, dar nimeni nu izbutea să oprească inima însângerată care bătea acolo. Cine a inventat stupida vorbă după care pacifismul - adică iubirea de pace -este o atitudine nevirilă? Le Feu este o operă de răscolitoare puteri. Cel care o scrisese venea de pe front, unde luptase eroic în primele rânduri, dar eroismul său moral de scriitor era nesfârşit mai îndârjit, iar primejdiile pe care de bună voie le înfrunta erau mai grave decât ale morţii fizice pe câmpul de război, unde totuşi nu ocolise această moarte. ...Se poate spune orice despre acţiunea lui Barbusse după război. A fost o foarte agitată luptă, care a trezit şi la extrema dreaptă şi la extrema stângă duşmănii tari. Fondarea grupului „Clarté”, despărţirea de Romain Rolland, tipărirea pamfletului Le couteau entre les dents contraziceau imaginea, evident mai comodă, a unui literat care, oricât ar fi de revoltat, şi-ar putea totuşi acomoda revoltele cu exigenţele şi cu satisfacţiile artei. Războiul şi revoluţia îl despart pe Barbusse definitiv de literatură. De la Le Feu n-a mai scris nimic, decât pamflete, apeluri şi manifeste. Nu este de căderea noastră să desprindem scrisul lui Barbusse din marea încăierare anonimă căreia singur s-a sortit. Dar Le Feu rămâne una din cele mai mari cărţi ale timpului nostru. Va supravieţui tuturor cărţilor de război pe care le-a creat moda, sau cererea publicului, sau exigenţele editorilor. Va fi cândva un document sigur al acelor timpuri tragice care, pe măsură ce se depărtează de noi, îşi pierd realitatea. Şi va fi totdeauna o ocară în care inima omului îşi va PUBLICISTICĂ 643 recunoaşte suferinţele - vai! - identice. Căci iată, în timp ce la Moscova Henri Barbusse închide ochii lui obosiţi, pe continent se pregătesc viitoare catastrofe, pe care mâine, un alt Henri Barbusse - mereu acelaşi şi mereu altul - le va povesti. PARALELA 42 SAU CUM MOR REVOLUŢIILE LITERARE Paralela 42, romanul celebru al lui John Dos Passos, e o carte veche. Am cetit-o abia acum, într-o vacanţă în care am încercat să pun la punct câteva lecturi neglijate. Nimic nu se uzează mai uşor decât revoluţiile literare. Tot ce e cutezanţă formală, tot ce este invenţie pur tehnică, tot ce este, în sfârşit, procedeu, oricât de original, oricât de îndrăzneţ, se învecheşte şi devine în scurtă vreme desuet. Cunoaşteţi ceva mai îmbătrânit şi mai demodat decât expresionismul? Durabile nu sunt în realitate decât lucrurile simple, care nu epatează, care nu revoltă, dar care exprimă adevăruri omeneşti de totdeauna. Montaigne e încă tânăr, actual şi nou. John Dos Passos, pe care îl citeam în tovărăşia Eseurilor, este în schimb pe jumătate scos din uz. Paralela 42 e o carte care datează. Simţi că vremea a trecut peste ea, ca peste un costum de la 1925. Materialul e încă bun, dar forma e imposibilă. John Dos Passos aducea în arta romanului o nouă tehnică. Altă manieră de a prezenta personajele, 644 MIHAIL SEBASTIAN altă distribuire a episoadelor, altă logică în construcţia povestei. Totul era derutant în tipul de roman pe care încerca să-l stabilească prin spargerea multor obişnuinţe. înainte de a fi psihologică sau artistică, originalitatea sa era grafică. Simpla răsfoire a cărţii te intrigă. O variaţie inexplicabilă de caractere tipografice - drepte, aldine, cursive, bloc, verzale - dădea romanului un pitoresc vizual, deştepta din capul locului un interes, poate facil, dar incontestabil. Fără îndoială, noua tehnică de roman a lui John Dos Passos nu se reducea la această prea simplă reformă tipografică. Un sens mai adânc exista desigur în fantezista construcţie a cărţii, construcţie „triplană”, dacă aş putea spune astfel. Romanul este urmărit într-adevăr pe trei planuri deosebite, al povestei propriu-zise, al mediului social înconjurător şi, în sfârşit, al vieţii interioare. Fiecare capitol are un ,jurnal de actualităţi”, „o cameră obscură” şi, în sfârşit, un episod epic. „Actualităţile” sunt făcute din tăieturi din ziarele timpului: fapte diverse, ştiri politice, fragmente de romanţe la modă, reclame, mica publicitate. E greu să prinzi de la început sensul acestei introduceri cinematografice. Ea fixează mediul în care se va desfăşură episodul imediat următor. Sunt indicaţii ingenioase de cronologie şi atmosferă. Camera obscură este — şi mai enigmatică. Notaţii intime dezordonate, fără absolut niciun raport vizibil cu linia generală a cărţii. Dar există o „linie generală”? Oamenii apar fără necesitate epică. Existenţe izolate, grupuri PUBLICISTICĂ 645 distincte de fapte alternează în decursul cărţii şi nu există niciun punct de legătură care să angreneze elementele disparate ale operei şi să le unifice. Paralela 42 este făcută din câteva cicluri epice, care se încalecă spre uluirea lectorului, solicitat să fie atent în prea multe direcţii şi să urmărească prea multe linii rămase în suspensie. Abia te-ai familiarizat cu o figură de roman şi ai prins să desluşeşti cadrul, când, ca şi cum cineva ar întoarce brusc un comutator electric, luminile se deplasează, peisajul e altul, oamenii sunt schimbaţi şi puntea e complect tăiată între capitolul terminat şi cel început. John Dos Passos datorează probabil acestor ciudăţenii de compoziţie renumele său literar şi dacă Paralela 42 a trecut de mult frontierele tuturor ţărilor, devenind un roman de circulaţie universală, acest lucru se explică nu atât prin calităţile de substanţă ale operei, cât mai ales prin loviturile ei exterioare, prin surprizele ei pur tehnice. Câtă valoare au aceste surprize şi ce va rămâne pe urma lor nu e greu de spus de pe acum, căci iată au trecut doar câţiva ani şi cartea pare factice, trucată, cu inutile complicaţii, cu inutile mistere. Paralela 42 este, într-un fel, demodată ca un spectacol expresionist de la 1922. Simţi formula depăşită, simţi experienţa ce vine exclusiv din cap, simţi efortul fără emoţie şi fără adevăr, simţi, în sfârşit, decorul pustiu, mort. Dar rămâne încă viu şi durabil, ceea ce n-a fost „revoluţionar” în operă: rămân oamenii, faptele, dramele, comediile, lucrurile simple şi eterne, lucrurile „banale” şi juste. John Dos Passos începe să 646 MIHAIL SEBASTIAN fie un mare scriitor exact de acolo de unde se termină „originalitatea” lui. E un învăţământ mai general decât cazul său propriu. G. CĂLINESCU: OPERA LUI MIHAIEMINESCU, VOL. II ŞI III Oricât ar fi de plăcut, ca îndeletnicire critică, să cercetăm activitatea publicistică a d-lui G. Călinescu în întregul ei, ultima sa lucrare nu ne oferă un prea bun prilej de a o face. Ea ne închide într-un cerc de preocupări prea speciale, pentru ca pornind de aici să putem încerca o judecată de ansamblu. După un deceniu de prezenţă activă în scrisul românesc, d. Călinescu, care a căutat să se realizeze nu numai în mai multe moduri de expresie (poezie, roman, critică, istoriografie literară), ci şi pe mai multe şi contrazicătoare poziţii critice („Sburătorul”, „Gândirea”, „Viaţa românească”), ar avea desigur dreptul la un mai atent studiu. Atât varietatea preocupărilor sale, atât calitatea lor, cât şi interesul psihologic al omului (nici el de neglijat) ar justifica un asemenea studiu. Critica d-lui Călinescu, plină de rezerve mintale şi de prudenţe tactice, suspectă când în tăcerile ei încruntate, când în bunăvoinţele ei excesive, este un exerciţiu care ne amuză totdeauna, pentru mobilurile psihologice sau numai strategice, de PUBLICISTICĂ 647 multe ori mai interesante decât judecata critică în sine. Am încercat de câteva ori în trecut să fixez oarecari elemente ale carierei d-lui Călinescu şi sper să găsesc în viitor o ocazie nimerită pentru a relua mai strâns şi mai de aproape acest subiect, servindu-mă de un material pe care anii l-au îmbogăţit. Dar o astfel de ocazie nu o constituie cele două ultime tomuri din Opera Iui Mihai Eminescu, lucrare extrem de preţioasă, dar de caracter mai mult informativ şi în care sunt de admirat calităţile de muncă disciplinată ale autorului, nu calităţile de sensibilitate artistică şi de inteligenţă critică, ce vor fi fără îndoială utilizate mai târziu într-un cadru mai propice. D. G. Călinescu ne dă o lucrare de informaţie, în toiul unei regretabile mode de „vieţi romanţate”. Cred că trebuie să-i fim recunoscători pentru acest lucru. Terenul cercetărilor eminesciene a fost invadat în cursul ultimului an de prea multă literatură. Nu vreau să discut valoarea diverselor reconstituiri epice, cărora figura lui Mihai Eminescu le-a servit de pretext. Despre unele am vorbit, despre altele nu. Mite a d-lui Lovinescu şi Luceafărul d-lui Cezar Petrescu pot fi foarte bune romane. Ele nu rămân însă mai puţin arbitrare din punctul de vedere al cunoaşterii lui Eminescu. Este aici o primejdie de facilitate, pe care numai lucrări foarte sobre şi foarte aplicate o pot înconjura. Eminescu este încă un necunoscut. Manuscrisele lui constituie un vast domeniu 648 MIHAIL SEBASTIAN insuficient umblat şi mai ales insuficient adus la lumină. Reconstituiri şi „romanţări” epice nu pot decât îndepărta şi mai mult timpul în care va fi definitiv lichidată atitudinea romanţioasă şi eroică, dar tocmai de aceea neserioasă şi nefertilă faţă de amintirea poetului. Cu această atitudine se luptă d. G Călinescu, opunându-i un spirit lipsit de fanatism diletant, dar animat de o sobră pasiune de a cunoaşte. Poate nu greşim socotind că lucrările sale ultime pe tărâmul eminescian sunt într-adins reduse la o expunere impersonală, cât mai aproape de texte şi cât mai departe de interpretări. Este poate un act de devotament intelectual şi (oricât pare de curios pentru d. Călinescu, muncit adesea de copilăreşti vanităţi) este un act de modestie. După ce în Viaţa lui Mihai Eminescu (apărută în 1932 la „Cultura Naţională”) ne dovedise excepţionale aptitudini de sinteză şi interpretare -căci continuăm şi azi a crede că pentru înţelegerea poetului nu s-au scris lucruri mai juste decât unele pagini ale acestei excelente biografii - după ce deci a început incursiunile sale eminesciene printr-o carte de cuprindere generală, n-a ezitat să părăsească pentru moment acest drum şi să se dedice unei munci grele, şi în anumit fel obscură, de simplă ordonare a textelor. într-adevăr, Opera lui Mihai Eminescu nu este altceva. Aceste două tomuri fac oficiul de ghid în domeniul manuscriselor eminesciene. D. Călinescu şi-a propus un dublu obiectiv. Să stabilească pe de o parte un tablou cât mai complect al lecturilor şi PUBLICISTICĂ 649 cunoştinţelor poetului (capitolul Cultura) şi să ridice pe de altă parte o hartă amănunţită a manuscriselor lui literare (capitolul Descrierea operei). Nici una, nici alta din aceste operaţii nu sunt desigur prea complicate şi nu cer altceva decât stăruinţă şi aplicaţie. D. Călinescu s-a dovedit un bun lucrător. Desigur, a vorbi despre „cultura” lui Eminescu enumerând pur şi simplu cărţile pe care se poate presupune că le-a cetit este puţin cam schematic. Un registru de lecturi nu este o „cultură”. Pentru a o fixa este nevoie de procedee mai puţin statistice. Dar îi putem face credit d-lui Călinescu şi aştepta în linişte „studiul critic propriu-zis, către care ţintesc toate sforţările de până acum” (voi. III, p. 320). Pentru moment, d-sa nu a vrut altceva probabil decât să degajeze materialul de lucru. E ceva preliminar. Ultimele două pagini ce încheie capitolul Cultura (voi. I, p. 128-129) arată suficient că autorul va şti să întrebuinţeze materialul ordonat. De altfel, de multe ori acest material este în sine însuşi extrem de valoros şi îmi pare rău că dimensiunile cronicii mele nu-mi permit să insist. Dar cine nu va reţine în cursul lecturii acea încântătoare scrisoare franţuzească scrisă de Eminescu (voi. I, p. 53), surprinzând mai puţin prin neaşteptata ingenuitate a stilului? Descrierea operei este al doilea obiectiv al autorului şi într-adevăr este o descriere propriu-zisă. în ordine cronologică, d. Călinescu ne face o expunere a tuturor scrierilor eminesciene necunoscute 650 MIHAIL SEBASTIAN ediţiilor curente. Tot ce a rămas nepublicat sau neterminat, în stare de ciornă sau numai proiect, este „descris” metodic şi clar. Vaste poeme, vaste construcţii dramatice, nuvele şi romane fantastice, o imensă operă nebuloasă, nedusă până la cristalizare - iată ce sunt manuscrisele lui Mihai Eminescu. Cu drept cuvânt spune d. Călinescu că operele apărute în timpul vieţii poetului sunt doar „florile de spumă” ale unei „fierberi titanice”. Această „fierbere titanică” încearcă d-sa să ne-o prezinte, într-o expunere generoasă în citate şi economică în rezumări. „Când n-am transcris în întregime, am avut grija să transportăm toate ideile şi toate imaginile mai de seamă, încât părţile lăsate la o parte sunt cu totul fără însemnătate.” Nu cunoaştem manuscrisele lui Eminescu, dar n-avem nici un cuvânt să punem la îndoială această afirmaţie a d-lui Călinescu. Putem deci considera volumele sale ca o adevărată editare de texte eminesciene. Este un material de cel mai viu interes şi, confruntându-1 cu ceea ce cunoaşte despre Eminescu istoria literară oficială, îţi dai seama că marele poet rămâne să fie descoperit abia de aici încolo şi că aşa-zisa pietate naţională pentru memoria lui a răbdat şi a susţinut decenii întregi o extraordinară ignoranţă. Dar nu este în intenţia noastră să vorbim aici despre materialul pe care autorul volumelor prezentate ni l-a pus la dispoziţie. Ar fi o sarcină ce ar depăşi cu mult o cronică dedicată, să nu uităm, nu PUBLICISTICĂ 651 ineditelor lui Eminescu, ci muncii devotatului său biograf şi cercetător. D. G. Călinescu a făcut un mare serviciu literelor române. „BANCA H” SAU DESPRE O ATITUDINE CRITICĂ ÎN TEATRU Directorul Teatrului Naţional i-a convocat alaltăieri pe cronicarii dramatici la tradiţionala „consfătuire” de început de an. Este, mă tem, un simplu act de curtoazie. Nu vi se pare că aceste „consfătuiri” anuale sunt în practica noastră de teatru cam ceea ce în practica noastră constituţională sunt consultările suveranului cu prezidenţii Corpurilor legiuitoare, la schimbarea guvernelor? Toată lumea ştie că dacă mâine dimineaţă d. Tătărăscu ar demisiona, primii musafiri poftiţi la palat ar fi d-nii Leonte Moldovanu şi N. N. Săveanu. Dar de asemenea toată lumea ştie că vizita acestor venerabili domni n-ar schimba absolut întru nimic soluţia eventualei crize. Niciodată prezidenţii de Cameră şi Senat „consultaţi” n-au abătut din cursul ei o criză de guvern. Aproape acelaşi lucru se întâmplă în teatru, unde se poate spune că niciodată critica gramatică n-a determinat un repertoriu sau un program. D. Prodan este un om extrem de politicos şi plin de delicate atenţii faţă de foştii săi colegi întru critică teatrală, din tagma cărora a făcut parte, cum 652 MIHAIL SEBASTIAN singur spunea, douăzeci de ani. Totuşi d-sa îşi dă fără îndoială seama ce minimă semnificaţie are aşa-zisa consfătuire la care i-a chemat. D-sa ştie că acea Bancă H, „BANCA CEA MAI TEMUTĂ DE DIRECTORI ŞI ACTORI”, este în realitate un şir de fotolii de treabă de care nimeni nu se sperie. Nu există o „Bancă H” în teatrul românesc. Nu există o atitudine critică acolo. Şi dacă există, cu atât mai rău pentru ea: nimeni nu o vede, nimeni nu o simte, nimeni nu i se supune. Acesta e un fapt. Critica dramatică românească nu are priză nici asupra teatrului, nici asupra publicului. Dacă ar avea-o asupra teatrului, poate că repertoriile nu ar fi atât de arbitrare. Dacă ar avea-o asupra publicului, poate că succesele şi insuccesele nu ar fi atât de stupide şi nejustificate. Nu, nu există un control critic în viaţa noastră de teatru. De ce? întrebarea e grea şi vă spun deschis că nu voi încerca să-i răspund. Poate însă că lipsa de prestigiu şi de eficacitate a criticii dramatice nu se datorează exclusiv oamenilor. Sunt între cronicarii teatrali câţiva oameni sensibili, inteligenţi şi informaţi. Puţini, dar sunt. Totuşi scrisul lor este la fel de ineficace şi judecata lor critică la fel de indiferentă. Nimeni - nici directorii, nici actorii, nici publicul - nimeni nu ia act de observaţiile lor. D. Prodan vorbea în cuvântarea sa de miercuri despre „verdicte”. Dacă nu este o banalitate, este cu siguranţă o glumă. Căutaţi în arhiva teatrului românesc din ultimii 5 ani şi găsiţi, dacă se poate, un singur caz - unul singur! - PUBLICISTICĂ 653 în care cuvântul criticii să fi determinat succesul unei piese de calitate superioară, sau, dimpotrivă, căderea justiţiară a unui spectacol grosolan. Căutaţi în această arhivă şi găsiţi o singură idee care plecând din „Banca H” să fi trecut dincolo de cortină şi să se fi impus pe scenă. Căutaţi şi găsiţi o singură problemă pe care s-o fi deschis în aceşti cinci ani „Banca H”. Căutaţi şi găsiţi un criteriu, o directivă, o linie de atitudini coerente, un punct de vedere... Teatrul este, ca mediu de viaţă, un domeniu dificil. Sunt acolo prea multe ambiţii (inevitabile, căci un spectacol ar fi mort dacă n-ar avea acest resort, acest stimulent, această forţă motrice). Sunt prea multe temperamente iritabile, prea multe obsesii, prea multe prejudecăţi, prea multe visuri. Este o atmosferă de scenă şi de culise, care ţine de psihologia mediului, de tot ce e artificial şi în acelaşi timp sincer în acest mediu. Altfel nu se poate. Altfel nu era nici în teatrul lui Molière. Altfel nu era nici în trupa lui Shakespeare. Cabotinajul este de esenţa teatrului. Tot ce e cu adevărat mare în teatru trebuie să aibă şi o doză de cabotinaj. Nu vom cere deci luciditate, calm şi viziune critică oamenilor care sunt pe scenă. De acolo nimeni nu poate vedea just! Sunt deformări de vedere, de judecată şi de sensibilitate, inevitabile. Teatrul fiind, prin însăşi structura lui, o lume de artificii, exclude o dreaptă vedere critică. Cred că trebuie suspectaţi în această ordine profesioniştii. 654 MIHAIL SEBASTIAN Dumnezeu să mă ferească să cer unui actor veritabil opinia despre un spectacol. Sunt convins că nimic nu poate fi mai fals. Este în căderea criticii dramatice să aducă teatrului controlul lucid, pe care scena şi mai ales culisele îl anulează. Este în căderea acestei critici să facă a circula prin viaţa teatrală altceva decât „roluri frumoase”, „succese”, „reţete” - tot criterii nefaste. Dacă teatrul e o manifestare de cultură, dacă există acolo un sistem de idei, o suită de probleme, un stil, o linie de orientare, atunci toate acestea nu pot fi descifrate decât prin colaborarea intelectuală a criticii. Dacă un „repertoriu” e altceva decât o succesie de accidente bune şi rele, dacă un repertoriu este o construcţie organică, atunci el nu poate fi scos de sub controlul criticii active. Ceea ce d. Prodan numeşte „Banca H” ar trebui să fie - şi efectiv este, în ţările în care teatrul e încă viu, în ciuda crizei - ar trebui să fie laboratorul intelectual al activităţii dramatice. Criza teatrului - criza lui morală, criza lui artistică, nu comercială - este o criză de ordin spiritual. Şi simptomul ei cel mai grav este carenţa totală, carenţa absolută a spiritului critic. Nu există o „Bancă H” în teatrul nostru. „BANCA H”. TEATRUL CU PUNŢILE TĂIATE Una din ciudăţeniile teatrului românesc este de a constitui în cultura noastră un domeniu izolat. Cu PUBLICISTICĂ 655 ferestrele astupate, cu uşile bine închise, iată un edificiu în care nu străbate nimic din ceea ce se gândeşte, se realizează sau se agită în literatură, în plastică, în critică. Există - nu-i aşa? - de bine, de rău, în cultura noastră actuală o mişcare de idei, o serie de preocupări, câteva poziţii şi directive. Teatrul nu le cunoaşte. El îşi duce mai departe, de unul singur, o existenţă făcută din câteva obişnuinţe bine înţepenite. Repertoriul său nu înregistrează niciuna din neliniştile sau din căutările timpului. Acest repertoriu nu răspunde nici sensibilităţii noastre, nici problematicii noastre. Nimic din ceea ce pentru o conştiinţă modernă este acut şi esenţial, nimic nu se găseşte în teatru. Putem vorbi oricât de rău poezia noastră de azi, romanul, eseul şi critica. Sunt desigur în aceste domenii numeroase lucruri inferioare, destule farse, destule imposturi şi destule trişări. Să recunoaştem totuşi că în acelaşi timp există o linie superioară de gânduri şi că această linie este absentă în teatru. Teatrul românesc de astăzi nu are nici pe departe valori echivalente valorilor de poezie, de creaţie epică şi de gândire critică contimporane. Este o disproporţie imensă între poezia şi proza noastră de o parte şi literatura dramatică de altă parte. Nu există un Arghezi al teatrului. Nu există un Rebreanu. Cuvinte potrivite, Răscoala, Patul lui Procust, Concert din muzică de Bach, Maitreyi nu au nimic corespunzător pe scenă. Am mai spus, altă dată, în altă ordine de idei, aceste lucruri. Mă tem că nu se înţelege încă gravitatea lor. Dacă ar fi undeva, în viaţa noastră de 656 MIHAIL SEBASTIAN teatru, un om responsabil, care să-şi pună serios problema existenţei unei literaturi dramatice, cred că s-ar cutremura observând că ÎN ULTIMII ANI NICI UN TÂNĂR NU A VENIT SPRE TEATRU. Debuturi interesante au fost aproape în toate manifestările literare. Tineri romancieri, tineri eseişti, tineri poeţi -confuzi încă, neclarificaţi, plini de dibuiri, îndoieli şi erori, dar pasionaţi de scris şi dornici de experienţe. E un puls care bate, e o viaţă care se afirmă. Singur teatrul a rămas deoparte, izolat şi pustiu. Nicio vocaţie, niciun efort, niciun semn. Teatrul cu punţile tăiate! Este un întreg capitol de creaţie artistică în curs de atrofiere. Viaţa dezertează de acolo. Oamenii vechi sunt osteniţi sau indiferenţi, iar cei noi se îndreaptă din instinct spre domenii mai deschise. Teatrul nu mai participă la viaţa intelectuală prezentă. El nu comunică nici cu plastica, nici cu muzica, nici cu poezia, nici cu gândirea. Punţile îi sunt tăiate. Cercul său de activitate se strânge până la sufocare, cuprinzând doar câteva chestiuni tehnice fără orizont. Am spus-o şi în articolul meu de ieri, nu mă interesează să stabilesc aici „răspunderile”. Problema e prea complexă şi mi se pare că ea depăşeşte cazul special al teatrului românesc. Totuşi, fără a lărgi discuţia şi păstrându-ne punctul de plecare, avem dreptul să ne întrebăm dacă „Banca H”, banca cronicarilor dramatici, nu are nicio vină în acest divorţ dintre teatru şi cultură. Cred, dimpotrivă, că are o vină precisă şi că această vină e foarte mare. „Banca H” contribuie la izolarea teatrului. Judecata ei critică este lipsită de perspectivă şi de PUBLICISTICĂ 657 lărgime. Totul e văzut sumar, înghesuit şi limitat. Spectacolele sunt judecate pe câteva elemente tipice şi de multe ori neesenţiale. De aici şi asemănarea, până la uniformitate, a tuturor cronicilor. Pentru ca teatrul să fie reintegrat în ansamblul vieţii noastre intelectuale, critica dramatică ar trebui să aducă în funcţiunea ei o viziune de sinteză mai cuprinzătoare, mai variată şi mai gravă decât trecerea în revistă a câtorva fleacuri actoriceşti, mereu aceleaşi. Dar „Banca H” se complace în foarte strâmtul ei cerc de idei. E semnificativ că pe această „Bancă H” nu se află decât „specialişti”, adică oameni cu această singură îndeletnicire intelectuală. Nu li se poate, desigur, face nici o vină, dar de asemenea, nu se poate tăgădui că critica teatrală ar căpăta noi puteri de înţelegere şi orizonturi mai largi dacă pe „Banca H” ar lua loc, între aţâţi specialişti, un singur filozof sau un singur poet. Şi mai ciudată este absenţa criticilor literari. în directă legătură cu întreaga mişcare de idei şi curente din cultura românească, drepturile lui încetează totuşi la uşa teatrului, care astfel găseşte încă o dată prilejul de a rămâne izolat. Niciun loc din „Banca H” nu-i revine criticii literare. Inutil să vă spun că critica de teatru germană (pe vremea în care exista un teatru german) o făcea Alfred Kerr, poet şi eseist. Inutil să vă amintesc de asemenea că critica de teatru franceză o face Benjamin Crémieux sau Roger Martin du Gard sau René Labon sau Albert Thibaudet, cu toţii veniţi spre teatru din domenii de cultură exterioare teatrului. 658 MIHAIL SEBASTIAN Acest mod de recrutare a cronicarilor dramatici are un sens foarte limpede: să pună teatrul în raport cu toate manifestările şi direcţiile unei culturi. Şi-a pus vreodată „Banca H” această problemă? Desigur că nu. Ceea ce e şi mai curios este că nici critica literară nu şi-a pus-o. Ca şi cum un pact secret ar fi intervenit între cronicarii literari şi cei teatrali, nimeni nu cutează să facă o încălcare de funcţiune. Teatrul rămâne inaccesibil: domeniul interzis. Lucrurile merg atat de departe, încât atunci când o piesă apare în volum, critica literară refuză să ia cunoştinţă de ea. A fost, dacă nu mă înşel, cazul admirabilului Danton al lui Camil Petrescu, pe care cronicarii teatrali nu l-au înregistrat, pentru că n-a fost reprezentat pe scenă, iar cei literari pentru că nu era... de resortul lor. E o prejudecată veche şi durabilă, pe care mă tem că nu o vom lichida niciodată. Mă întreb dacă nu tot acestei prejudecăţi i-a căzut victimă şi d. E. Lovinescu atunci când, scriind o istorie a literaturii române moderne, a scris despre toate genurile -poezie şi proză - dar s-a oprit la teatru, amânând apariţia unui volum, care nici până azi n-a apărut. Altfel, Doamne fereşte! s-ar fi iscat un grav conflict de atribuţii. Cine va restabili într-o zi punţile tăiate ale teatrului românesc şi-l va readuce, din izolarea lui de astăzi, în organismul viu al culturii noastre? PUBLICISTICĂ 659 PAUL CLAUDEL: CONVERSATIONS DANS LE LOIR-ET-CHER Conversaţiile acestea sunt o foarte frumoasă carte de poezie, dar o ineficace încercare de gândire politică şi socială. Paginile de poezie abundă şi sunt admirabile. Un suflu solemn le străbate, ca un acord prelungit de orgă. îmi pare rău că nu sunt în muzică decât un ascultător neinstruit. îmi închipuiesc că s-ar putea spune lucruri revelatoare despre Claudel în legătură cu Johan Sebastien Bach. Nimeni nu cred că a izbutit să exprime în literatură valori mai apropiate de muzica acestuia. Când, în chiar volumul de faţă (p. 215), Claudel defineşte el însuşi tehnica dialogului spunând că e „ideea ce trece ca o flacăre de la un spirit la altul şi se dezvoltă într-un joc de propoziţiuni alternante, sprijinindu-se una pe alta...”, mă întreb dacă nu ne serveşte schema unei construcţii de Bach. Voi încerca, la prima ocazie, să ascult o fugă sau un coral, tocmai pentru a distinge acest ,joc de propoziţiuni alternante”. Sunt în prezentele Conversations dans le Loir-et-Cher câteva teme de poezie, pe care cele opt personaje ale cărţii le dezvoltă succesiv. în loc de opt personaje, ar fi poate mai just să spunem opt voci. Căci structura conversaţiilor, regizate de autor, este mai mult muzicală decât dramatică. Eroii săi (Furius, Flaminius, Acer, Civilis, Florence şi Palmyre, iar în ultima conversaţie Saint -Maurice şi Grégoire) nu constituie individualităţi 660 MIHAIL SEBASTIAN fizice şi nici măcar intelectuale. Niciunul dintre ei nu reprezintă o poziţie adversă celuilalt, sau cel puţin distinctă de celălalt. Ei participă la desfăşurarea ideii, aşa cum mai multe voci participă la un cor. Este doar o diferenţă de timbru sau de octavă, care le desparte, dar în acelaşi timp le şi unifică. Un pasaj al cărţii ilustrează cu deosebire această tehnică corală a conversaţiei, pasaj pe care 1-aş numi „tema culorilor” (p. 82-91). E un imn, cântat pe patru voci, pentru lauda albastrului, a roşului, a verdelui, a galbenului... O voce (Acer) propune tema şi celelalte trei voci (Florence, Palmyre şi Civilis) o dezvoltă. Fiecare culoare îşi are imnul ei şi fiecare imn bemolii şi diezii corespunzând nuanţelor de lumină şi intensitate: „Le bleu est l'obscurité devenue visible. ... avec le bleu, ta matière de la nuit est pénétrée. ... quelque chose d’élémentaire et de général, de frais et de pur, d’antérieur au mot. Il convient à tout ce qui enveloppe et baigne. ... rapport du noir avec la lumière..." Şi motivul e schimbat când întâia voce a dat semnalul: „Passons à une autre couleur. Le jaune est l'esprit extreme, la lumière même quand de la matière il ne lui reste plus attaché qu 'un peu de sable ou de pollen..." Culorile nu sunt singura temă de poezie a Conversaţiilor din Loir-et-Cher. Mai sunt fluviile, mai este tăcerea („...le silence comme la différence de ce qui se tait à ce qui n’a pas parlé..."), mai sunt PUBLICISTICĂ 661 catedralele, mai este noaptea („...cettepatrie nouvelle qui est la nuit..."), mai sunt, în sfârşit, o sumă de motive lirice, care se adună şi se despart, se amplifică şi se simplifică după această dilectică pe care am numi-o „corală” şi pe care Claudel o defineşte puţin mai abstract, numind-o „argumentaţie rotativă”. Din această carte, al cărei obiect prim nu pare să fi fost poezia, ci gândirea politică, cred totuşi că nu trebuie reţinute decât temele ei muzicale, paginile ei de inspiraţie lirică, elementele de meditaţie poetică, acele câteva mari acorduri, care prin misterul şi claritatea lor sunt constante în întreaga operă a lui Paul Claudel. Dar Conversations dans la Loir-et-Cher nu este numai o operă de poezie. Am indicat din capul locului preocupările politice şi sociale ale acestei cărţi şi e vremea să insist. Dacă în rubrica de faţă ar fi predominat punctul de vedere politic, nu cel artistic, mi-ar fi fost extrem de uşor să consider acest volum drept un text de actualitate imediată. Claudel se lasă şi el sedus de problema libertăţii, a democraţiei, a economiei modeme, de problema vieţii colective şi a vieţii individuale, de problema formelor de proprietate, a relaţiilor dintre rural şi urban, a războiului şi a păcii, a industriei şi agriculturii. Sunt chestiuni „la ordinea zilei”, văzute de un catolic, dar nu cu acel ferm simţ politic atât de realist al Vaticanului, ci cu o foarte confuză dispoziţie idilică, la care convorbitorii din Loir-et-Cher nu vor converti desigur pe niciun observator laic. Este o stare ingenuă, la care e dificil să participi dacă nu eşti iniţiat, e un fel de état de grâce 662 MIHAIL SEBASTIAN care cuminţeşte prea repede şi prea uşor atâtea chestiuni tehnice ce sunt în viaţă mai terne decât în versiunea lui Claudel şi cu siguranţă mai tragice. Soluţiile pe care vocile de pe malul fluviului Loire le oferă crizei contimporane (căci sub aspectul ei politic, cartea de faţă este o carte de criză), aceste soluţii sunt oricum prea simple. ,flous sommes à cheval entre ce qui n ’est plus et ce qui n 'est pas encore”, rezumă o voce diagnosticul timpului nostru şi, desigur, diagnosticul e just, deşi cam vechi şi cunoscut. între „ceea ce nu mai este” şi „ceea ce nu este încă”, între formele descompuse ale societăţii vechi şi între formele încă necristalizate ale celei viitoare rămân nenumărate probleme deschise. Direct sau numai prin aluzie. Claudel le cercetează pe toate, trecând prin cele mai variate ordini de idei şi de fapte. Arhitectură sau aviaţie, urbanistică sau sport, industrie grea sau artă, sunt puţine manifestări de viaţă pe care vocile din Loir-et-Cher să nu le implice în conversaţie. Uneori convorbitorii se mulţumesc cu o simplă sugestie, alteori schiţează o întreagă teorie. Nu lipsesc din aceste explicaţii nici locurile comune, nici platitudinile de gândire. Ceea ce se spune bunăoară despre funcţiunea intelectualului în societate (p. 26, 27 şi 30) este un etern loc comun, spus, repetat şi mestecat de atâţia eseişti. fl ’appelle intellectuel un inadapté... Il n’y a qu ’une classe dangereuse, c ’est celle des intellectuels, c’est-a-dire des gens qui possèdent un instrument pour lequel il n’y a pas d’emploi". PUBLICISTICĂ 663 Nu cred că sunt de mai bună calitate reflexiile despre război, despre viaţa oraşelor, despre individualismul francez. O impresie aproape penibilă de jurnalism tulbură, în pasajele de comentarii sociale, linia de poezie a cărţii. Sunt în schimb unele fragmente în care meditaţia politică îndrăzneşte construcţii personale, propunându-ne pentru înţelegerea istoriei modeme explicaţii pline de surpriză. Orizontul se lărgeşte brusc şi gânditorul pune în legătură fapte dintre cele mai disparate, strângându-le într-o singură formulă. Ca joc dialectic este de multe ori interesant. Mă întreb doar cât este de eficace ca gândire. Este bunăoară fără îndoială seducătoare explicaţia ţarismului şi a revoluţiei ruseşti prin stabilirea unei legi de îngheţ şi dezgheţ în structura nu numai fizică, dar şi spirituală a Asiei. „La révolution russe de 1917 était géologiquement solidaire de la disruption chinoise de 1911. C’est le même movement de terrains”. (p. 217) Dar asemenea explicaţii globale, care procedează oarecum printr-un choc (căci schimbă subit ordinea unei probleme, reţinând din ansamblul ei un detaliu derizoriu, căruia îi dă valoare centrală), asemenea explicaţii nu vi se pare că se sprijină pe un procedeu pe cât de ingenios, pe atât de facil? Mi-e milă gândindu-mă ce uşor se poate parodia această gândire prin „lovituri de surpriză”, şi nu mai departe decât la noi cunosc câţiva tineri publicişti - unul în special, căruia m-ar plictisi să-i 664 MIHAIL SEBASTIAN scriu numele - care duc până la degradare această manieră de a fi profund fără dificultate. Când, de exemplu, Claudel spune într-un loc (p. 210) că punctul nevralgic al Asiei este „atenţia la rădăcină”, formula este extrem de frumoasă, dar în acelaşi timp nu este ea teribil de arbitrară? vous croyez qu’il y a une idée commune à tous ces peoples de l’Asie? — Je le crois. — Qu 'elle est-elle? — L’attention à la racine.” Foarte frumos. Dar de ce „atenţia la rădăcină” şi nu „atenţia la creştet”? La urma urmelor, ar putea fi la fel de just şi în orice caz s-ar putea găsi tot atât de multe justificări. Conversations dans le Loir-et-Cher este o admirabilă lectură dacă faci abstracţie de ambiţiile ei de eseisitică politico-socială. E adevărat că oricare publicist politic - Daniel Halévy sau Emmanuel Beri, Lucien Romier sau Pierre Dominique - ar putea spune lucruri mai juste, mai informate şi mai puţin fanteziste despre criza socială modernă. Nimeni însă n-ar şti să găsească unul măcar din acele acorduri lirice prin care Paul Claudel transcende materialul de atâtea ori ingrat al cărţii sale. „BANCA H”. NU AVEM CĂRŢI DE TEATRU întâmplarea face ca odată cu aceste comentarii în jurul „Băncii H”, care nu e rău să fie puţin PUBLICISTICĂ 665 scuturată din lenea şi prejudecăţile ei, acum, în pragul unei noi stagiuni teatrale - întâmplarea face, zic, să citesc volumul recent al lui Pierre Brisson, criticul dramatic al ziarului „Le Temps”. Brisson nu este desigur un mare critic. Mi se pare mai degrabă un om cenuşiu, cu judecata justă poate, dar fără sclipire personală, fără iniţiativă şi fără acel spirit direct şi acut, care constituie o viziune critică. Nici vorbă, îl prefer lui Brisson pe oricare din cronicarii dramatici recrutaţi din literatură, fie Benjamin Crémieux, fie Roger Martin du Gard, fie - înaintea tuturor - Jean Richard Bloch. Dar nu despre Brisson va fi vorba în articolul de faţă, ci despre genul de cărţi din care face parte recentul său volum Au hasard des soirées. Este o simplă culegere de cronici dramatice. Un tablou cronologic al pieselor jucate, al rolurilor distribuite, al succeselor pe scenele Parisului. O reunire de foiletoane săptămânale - nimic mai mult. Astfel de cărţi sunt frecvente în străinătate, unde critica dramatică, geloasă de drepturile şi conştientă de obligaţiile ei, se fereşte să-şi lase meseria pradă cotidianului. Desigur, teatrul e făcut dintr-o serie de momente efemere, dar tocmai rolul criticii este să extragă din aspectele trecătoare ale teatrului liniile constante. E un rol de „conservator”, în înţelesul strict al cuvântului: rol de a conserva, a menţine şi a trece mai departe anumite învăţăminte. Dacă teatrul n-ar avea alţi judecători decât pe nişte oameni ce scriu o dată la săptămână un articol, care a doua zi după apariţie a şi fost îngropat în colecţia ziarului, atunci în 666 MIHAIL SEBASTIAN realitate teatrul ar fi o activitate fără sancţiuni. Publicul n-are memorie. El uită repede ce s-a jucat anul trecut şi această uitare acoperă cu aceeaşi indiferenţă şi marile gafe teatrale, dar şi puţinele victorii de artă. E o evidenţă şi o banalitate să spui că arta actorului este efemeră. Ea are totuşi o singură şansă de a dura şi această şansă o oferă numai critica teatrală. Glasul lui Rachel este de mult stins, dar undeva într-o cronică a lui Sarcey se mai poate găsi o pagină care să-i evoce jocul şi să-i explice mijloacele de expresie. închipuiţi-vă un actor francez care abordează pentru întâia dată un rol din marele repertoriu: el va avea la îndemână cel puţin zece cărţi de critică teatrală, prin care va putea reconstitui şi urmări linia unui rol de-a lungul unui secol de teatru. Ce extraordinară lecţie de tradiţie, de disciplină şi de cultură! Toate lucrurile au ceva comic dacă le deplasezi de pe scara Parisului şi încerci să le aduci la scara redusă a Bucureştilor. Dar aceasta nu mă va împiedica să observ şi să deplorez lipsa cărţilor de teatru la noi. (A cărţilor de teatru „militante” - dacă se poate spune astfel - căci cărţi de probleme generale se mai pot găsi. Bunăoară Arta actorului, studiul d-lui Tudor Vianu, pe care, de altfel, putem fi siguri că niciun om de teatru nu l-a cetit. N-au timp, săracii...) Nu eu am să iau apărarea „Băncii H”. E, lăsând deoparte câteva excepţii, o reşedinţă de incultură, de prost-gust şi de frică intelectuală. Totuşi - cum am PUBLICISTICĂ 667 mai spus - se află pe această bancă şi câteva capete bune. Cunosc şi ţin minte din jalnicul tablou al criticii dramatice româneşti unele activităţi extrem de interesante. Cicluri întregi de cronici teatrale, pasionat făcute, aprig scrise, admirabil gândite. Totuşi, niciunul din puţinii critici veritabili pe care i-am avut sau pe care s-ar întâmpla să-i mai avem, niciunul nu s-a gândit vreodată să-şi scoată scrisul din noaptea irevocabilă a ziarelor vechi şi să-l readucă la actualitate într-un volum. Dacă nu mă înşel, singura carte de cronici dramatice publicată vreodată la noi este un volum mai vechi al d-lui Corneliu Moldovanu {Autori şi actori parcă). Dar d. Moldovanu era în teatru un amator, nu un critic. Iar de atunci au trecut poate mai bine de 15 ani şi exemplul său n-a mai fost urmat de nimeni. Fără verificarea volumului tipărit, cronica teatrală rămâne pierdută în fleacuri săptămânale. Uitarea şterge şi absolvă totul. De aceea, fiindcă nu există nicio rigoare şi niciun risc, critica dramatică e invadată de atâţia băieţi fără treabă, iar discreditul ei intelectual este în momentul de faţă absolut. în absenţa unui control critic real şi constant, e lesne de înţeles că directorii de teatru se pot angaja în cele mai pestriţe repertorii. în fond, cine să-i tragă la răspundere? Atacul sau lauda critică nu durează mai mult decât un căscat. Au fost în teatrul românesc de după război câteva momente interesante. Nu multe, dar câteva au fost. Experienţa lui Karl Martin. Intrarea lui Bernard Shaw în repertoriu. încercarea de a impune noua literatură dramatică străină prin programul Teatrului 668 MIHAIL SEBASTIAN Ventura. Studioul Teatrului Naţional. Experienţa trupei din Vilna. Experienţa Barnowski. Unde sunt oare acestea? Cine le mai ţine minte? Nimeni, desigur. Critica dramatică, al cărei rol este de a fi memoria şi conştiinţa teatrului, a tăcut odată cu ruperea foilor din calendar. Există o „asociaţie a cronicarilor dramatici” şi nimeni nu ştie ce sens are ea, ce păzeşte şi ce vrea. Şedinţe de comitet, adunări generale, statute, procese-verbale, fleacuri, fleacuri, fleacuri... Cred că nu i-a trecut niciodată comitetului prin cap că această asociaţie ar putea edita câteva cărţi de critică teatrală. La ce bun? De altfel sunt convins că dreptatea e cu ei. Somnul acesta care domneşte voluptuos în teatrul românesc e o stare de beatitudine. Şi când scriu în fruntea articolului de faţă: „Nu avem cărţi de teatru”, îmi dau perfect seama că acest strigăt, ce pare alarmat, poate fi înlocuit cu altul: nu avem tichie de mărgăritar! ULTIMA CONVORBIRE CU „BANCA H” A fost în stagiunea trecută un moment care a verificat până la limită lipsa de sensibilitate critică a „Băncii H”. Am înţeles atunci încă o dată că această bancă e un drum mort în teatrul românesc. Mă gândesc anume la reluarea comediei D-ale carnavalului, primăvara trecută la Teatrul Naţional. Nu era la drept vorbind o reluare, ci o adevărată PUBLICISTICĂ 669 premieră. Pe scena Teatrului Naţional, această extraordinară şi necunoscută operă a lui Caragiale nu mai fusese jucată de nenumăraţi ani. Mai demult, dacă nu mă înşel, o trupă de vară izbutise s-o joace cu destul succes într-un teatru de cartier. Lucru semnificativ, căci D-ale carnavalului a rămas mereu, din întreg repertoriul caragialesc, la periferia teatrului nostru, care s-a dovedit astfel incapabil să-şi corecteze erorile vechi. Există într-adevăr un caz D-ale carnavalului. Piesa aceasta a cunoscut una din cele mai stupide injustiţii din teatrul nostru. A căzut la premieră. Era în 1883 sau 87 (nu am pentru moment cum să verific data), când Caragiale era încă suspectat de spiritele „subţiri” din cultura română. Dacă vreţi să cunoaşteţi atitudinea contimporanilor săi, buimăciţi ca totdeauna de apariţia unui geniu, pe care nu-1 înţeleg, cetiţi corespondenţa lui Duiliu Zamfirescu cu Titu Maiorescu (corespondenţă din multe puncte de vedere interesantă, publicată de d. Em. Bucuţă în „Revista Fundaţiilor”). Veţi vedea de acolo cum superioara cultură română „strâmba nasul” în faţa formidabilei forţe comice pe care o reprezenta teatrul lui Caragiale. Revolta a fost deosebit de violentă faţă de D-ale carnavalului, care a fost pur şi simplu trântită de la prima reprezentaţie. După cum vedeţi, exista şi pe atunci o „Bancă H”... De la 1883 şi până azi, adică în mai mult de jumătate secol, teatrul românesc n-a fost în stare să revizuiască procesul D-ale carnavalului. El a primit, a menţinut şi a confirmat căderea de la 1883, căderea unei comedii în care varietatea tipurilor, pitorescul 670 MIHAIL SEBASTIAN verbal, logica perfectă a unor situaţii totuşi absurde, ritmul dramatic al faptelor, tehnica minuţioasă a construcţiei şi, înainte de orice, atmosfera de invenţie şi spontaneitate ce animă de la un capăt la altul scena sunt pur şi simplu extraordinare. Manualul de şcoală repetă şi astăzi, cu nu ştiu ce comică blazare, că D-ale carnavalului este o farsă. Spune asta ca şi cum l-ar mustra, de dincolo de mormânt, pe bietul Caragiale. Uită însă să adauge -uită sau nu ştie - că e o farsă de geniu. De câte ori recitesc teatrul lui Ion Luca, mă întreb cum se poate explica proasta înţelegere a acestei piese. Sunt convins că Ziţa şi Veta îşi merită mai puţin notorietatea decât ar merita-o Didina şi Miţa, iar Chiriac nu e nici pe departe atât de variat cât Nae Girimea. Cât despre „catindat” este marele nedreptăţit al teatrului lui Caragiale. Este un tip din familia „cetăţeanului turmentat” şi ar fi fost just să-i împartă pe jumătate gloria. Eram convins că într-o bună zi procesul acestei piese va fi revizuit. în definitiv, nu suntem obligaţi să suportăm fără crâcnire „verdictul publicului” de la 1883. „Banca H” avea prilejul să redeschidă cazul D-ale carnavalului şi să-l rezolve cu limpezimea critică pe care perspectiva unei jumătăţi de secol o poate da unei opere. Afişul care anunţa, în stagiunea trecută, reluarea spectacolului purta o menţiune extrem de gravă: 17 reprezentaţii de la premieră! în cincizeci şi trei de ani, şaptesprezece spectacole! Era o cifră de dezastru. PUBLICISTICĂ 671 Ne dăm cu toţii seama că I. L. Caragiale rămâne, în ciuda timpului ce trece, linia mare a teatrului românesc. (Acest lucru e atât de adevărat, încât atunci când se înregistrează un mare succes, el tot pe linia Caragiale se află. Exemplu: Titanic-Vals). Ne dăm cu toţii seama că aici este filonul nostru dramatic original şi că numai prin el teatrul românesc există ca valoare de creaţie. Ei bine, pentru ca o piesă de Caragiale să facă în jumătate veac numai 17 reprezentaţii, trebuie ca ceva să nu funcţioneze în teatrul nostru, trebuie să fie acolo ceva mort, ceva sucit, ceva inert. 17 reprezentaţii în 53 de ani, când ultima mizerie de Amold şi Bach merge uşor până la 100 de spectacole, iată un fapt care pune în cauză însăşi raţiunea de a fi a unui Teatru Naţional. Mărturisesc că aşteptam ca această constatare să provoace uluire şi jenă. Mai mult chiar: revoltă şi scandal. îmi spuneam: Ce imprudent e Teatrul Naţional! Lipeşte în văzul lumii un astfel de afiş! Face o astfel de destăinuire şi o pune sub ochii tuturor! Ce gravă, ce primejdioasă indiscreţie! în realitate n-a fost nici grav, nici primejdios. Nimeni n-a văzut nimic. Şi mai puţin decât oricine, „Banca H”. în seara spectacolului, care de altfel a fost printre cele mai frumoase seri de teatru din stagiunea trecută (căci e un fapt: Caragiale se joacă perfect: e poate singurul teatru care se joacă la noi, fără rezervă, bine), în seara spectacolului, zic, „Banca H” era deşartă. N-a avut nimeni curiozitatea să vină, n-a avut nimeni gândul să scrie. Un fapt divers teatral, care a trecut obscur, neobservat, într-o totală indiferenţă. 672 MIHAIL SEBASTIAN Când te gândeşti că la Paris e de ajuns ca în distribuţia unei comedii de Molière să intre, fie şi într-un rol de mâna a doua, un nou interpret, e de ajuns atât, pentru ca Lucian Dubech şi Pierre Brisson să studieze încă o dată stilul Comediei Franceze de a-1 juca pe Molière, dispreţul cronicarilor teatrali din judeţul Ilfov pentru ceea ce numim teatrul nostru clasic devine un act de nesimţire. Va fi poate peste cincizeci de ani, sau peste o sută de ani, un tânăr actor cu iubire şi patimă pentru arta lui, un tânăr actor care, apropiindu-se de Caragiale, va voi să ştie cum a fost jucat de-a lungul timpului un erou sau o comedie. El va căuta la Academie, în ziarele timpului, o mărturie, un document, un indiciu, un semn... Şi nu va găsi decât o mare tăcere. Este tăcerea „Băncii H”. DOUĂ MAHALALE ROMÂNEŞTI Se pare că există în cultura română un „caz” Caragiale. L-a deschis, cam din senin, dl. N. Davidescu, într-un articol în care-i contesta pur şi simplu marelui scriitor calitatea de român. Caragiale este pentru d. Davidescu un „fanariot”. Desigur, nu din origine etnică, criteriu ce ar fi cel puţin primejdios, căci dacă l-am pune în funcţiune, cred că o bună parte din extrema dreaptă românească ar rămâne în derută. Asemenea chestiuni e mai bine să nu fie răsolite, căci ştii prea bine de unde încep, dar nu ştii nicodată unde se termină. De altfel, d. PUBLICISTICĂ 673 Davidescu este un critic, nu un agitator, iar atacul lui e oricum mai subtil. Dacă d-sa îl acuză pe Caragiale de defecţiune naţională sau, mai precis, de inaderenţă la realităţile autohtone, este nu din cauza originii sale, ci din cauza atitudinii satirice. Lipsa lui de simpatie faţă de burghezia românească i se pare d-lui Davidescu o lipsă de înţelegere. „Da - pare să spună d. Davidescu, - da, mahalaua românească o fi un mediu deformat şi ridicul, dar este în acelaşi timp un mediu viu, cu destule caractere originale, cu destule resurse de creaţie, un mediu tânăr şi plastic, un rezervor de umanitate mai profundă decât formele lui imediat caricaturale. Acest lucru, Caragiale nu l-a văzut. Şi nu l-a văzut pentru că nu era român”. Nu am intenţia să mă angajez în această discuţie, care prin obiectul ei nici nu mă interesează. Operaţia aceasta de a da sau de a refuza certificate de naţionalitate în cultură, îndrăznesc să spun că mi se pare inferioară. N-am cetit până azi în absolut nicio carte că Stendhal nu ar fi francez pentru motivul că a defăimat societatea franceză şi că, de câte ori i-a trebuit un exemplu de grandoare umană, a recurs când la italieni, când la englezi. Acest Stendhal, care a detestat cu atâta violenţă societatea ţării sale, încât şi astăzi odihneşte în Atacul său are anumite corelaţii de ordin literar. împotriva mahalalei lui Caragiale, d-sa reprezintă o altă mahala, şi în numele ei vorbeşte. Mă explic. Multă vreme, literatura noastră n-a cunoscut din periferia societăţii româneşti decât formele ei degradate. Caragiale le-a fixat definitiv. 674 MIHAIL SEBASTIAN Moravuri, vocabular şi tipuri, toate erau puternic comice. în acest mediu, literatura nu recunoştea nicio fărâmă de umanitate nemutilată. Totul era strâmb, ridicul, fals şi caricatural. O mahala tragică, o mahala gravă, o mahala umană, în sfârşit, nu exista. Nu exista sau nu o vedeau? Caragiale făcuse loc în jurul lui, căci orice operă de geniu are ceva secetos prin consecinţele ei imediate, împiedicându-i pe contimporani să vadă altfel decât prin tablourile pe care ea le impune. Cine ar fi cutezat să exploreze noi straturi de umanitate în mahalaua prin care umblase autorul Momentelor? Nimeni, desigur. Şi totuşi, aceste straturi de umanitate se aflau în mahalaua românească. Caragiale însuşi le surprinsese de câteva ori, fără să insiste. (Este un capitol critic ce ar putea fi scris şi pe care de multă vreme mi l-am propus: „Elementele tragice din opera lui Caragiale”). Noua literatură română, cam de la război până azi, a săpat drumuri mai adânci către rezervele grave ale mahalalei. Periferia, fără să înceteze total a fi un mediu satiric, a început să-şi dezvăluie şi alte aspecte. Romanul românesc făcea cu vremea o descoperire uluitoare: el începea să vadă în mahala şi oarecari elemente de iubire, de pasiune, de eroism. Fără să revizuiască psihologia şi comedia socială a mediului caragealesc - rămase până astăzi la fel de vii şi de exacte - literatura nouă înţelegea că mai există o altă mahala, de alt tip, de altă întindere, de altă semnificaţie sufletească. Suferinţa nu este în definitiv apanagiul centrelor de oraş. Sunt şi zone sociale inferioare, în care sufletul omenesc poate trăi experienţe de viaţă complexe. PUBLICISTICĂ 675 Mahalaua ne-a dat Caţavenci, Nae Ipingeşti, Ziţe şi Didine. Nu ne putea da şi altceva? Ba da. Literatura noastră actuală şi-a pus această problemă şi a rezolvat-o de câteva ori în chipul cel mai fericit. în mahalaua cea nouă, în mahalaua necaragelească şi-au găsit material de creaţie tineri scriitori cu vocaţie epică: George Mihail Zamfirescu, I. Peltz şi acum, de curând, Dan Petraşincu. Din aceeaşi mahala, un mare romancier -d-na Hortensia Papadat-Bengescu - ne-a adus o întreagă galerie de eroi şi drame. Unul din personajele sale - excelentul Lică Trubadurul - exprimă foarte limpede diferenţa de nivel dintre cele două mahalale româneşti, căci acest Lică Trubadurul porneşte pe o linie caragelească, dar trece foarte repede într-un angrenaj epic mult mai întins şi mult mai complex. Şi nu este singurul erou valabil al acestui mediu pe care îl numim „a doua mahala românească”. D-na Bengescu studiază minuţios infiltrarea mahalalei în straturile sociale de sus (prinţesa Ada tot o mahalagioaică este), şi acest proces de prefaceri este lent, variat şi ramificat pe o mare suprafaţă. în numele acestei mahalale cred că ridică d. Davidescu vocea, atacând mahalaua lui Caragiale. Literar vorbind, (dar nu social şi spiritual, cum se pare că ar vrea) are dreptate să o facă. Are dreptate pentru că şi d-sa este unul din exploratorii psihologici ai acestui mediu. Romanul său, Conservator & Co., îşi recrutează mulţi eroi din rândurile mahalalei, ducându-i apoi spre (indescifrabil) în orice caz, Conservator & Co. oferă o contribuţie decisivă la cunoaşterea mahalalei noastre 676 MIHAIL SEBASTIAN pe linia ei necaragelească, iar unul dintre eroii acestei cărţi - Mustiriu - duce până foarte departe resursele de viaţă ale mahalagiului. în acest sens, problema deschisă de d. Davidescu faţă de opera lui Caragiale ar putea reprezenta o realitate. Sunt multe elemente indicate să alimenteze această dispută, care ar fi extrem de interesantă pe plan literar, dar care devine - nu vi se pare? - puţin odioasă pe planul politic, unde o situează atacul pomenit. BREVIAR „Banca H”, seria noastră de articole în jurul criticii dramatice bucureştene, a deşteptat aprobări, obiecţii, comentarii şi rectificări, care - indiferent de obiectul lor - ne bucură. Căci totul este preferabil somnolenţei şi dacă noi n-am fi făcut altceva decât să provocăm puţină atenţie, puţină nelinişte, puţină curiozitate pentru problemele de teatru, încă am avea motive să ne felicităm. Este însă o rectificare ce trebuie înregistrată, cu privire la articolul nostru Nu avem cărţi de teatru, apărut în „Rampa” de duminică. Ni se atrage atenţia că există totuşi unele cărţi de teatru şi anume două colecţii de cronici, datorate una d-lui Paul Prodan şi alta d-lui Ion Marin Sadoveanu {Drama şi teatrul). Sper că nu e nevoie să adăugăm şi volumele d-lui Mihail Dragomirescu. Le-a scris la 1905, 6 sau 7. PUBLICISTICĂ 677 Nu credem însă că volumele d-lor Prodan şi Sadoveanu schimbă prea mult adevărul constatărilor noastre. Nu-1 schimbă mai întâi „statistic” vorbind: două cărţi în 15 ani veţi conveni că nu formează o bibliotecă excesivă. Şi apoi nu-1 schimbă calitativ: căci cadrele generale ale criticii noastre dramatice sunt atât de sărace, încât chiar atunci când se întâmplă să existe o activitate individuală sistematică, ea se pierde în uitare şi indiferenţă... De altfel, aţi înţeles că chestiunea cărţilor de teatru era cu totul secundară în şirul consideraţiilor noastre. Problemele sunt mai multe şi uneori mai grave. N-am avut decât să le deschidem. Ceea ce se pare că am izbutit... N. IORGA: OAMENI CARI AU FOST V OL. I ŞI II Cine şi-a pus vreodată o întrebare asupra destinului efemer al scrisului de ziar nu va închide netulburat cele două volume tipărite de Fundaţiile Regale. Iată o operă făcută din tăieturi de gazetă! Oameni „cari au fost” şi cari au încetat de mult să mai fie nu numai în viaţă, dar şi în amintire; fapte care şi ele au fost, dar nu mai sunt astăzi decât cenuşe şi fum; pasiuni, în sfârşit, ce şi-au pierdut de mult puterea. Peste toţi şi peste toate, timpul a trecut cu imensa lui indiferenţă, care toceşte asprimile, nivelează diferenţele de sentiment, face de neînţeles 678 MIHAIL SEBASTIAN aversiunile sau patimile, altădată violente, dar astăzi moarte. Acesta e materialul oricărui gazetar şi acesta este şi materialul cărţilor de faţă. Materialul lor, dar şi miracolul lor, căci - în ciuda anilor ce trec şi macină -nu veţi găsi nicăieri o carte mai vie, mai clocotitoare, mai tânără, o carte cu un mai pasionat accent de viaţă, cu o mai caldă vibraţie personală. Paginile furtunoase, furtunoase au rămas. Cuvântul lor este încă de foc, ritmul lor este încă de luptă. Paginile de durere îşi păstrează întreagă sfâşierea dintâi. Răzbunător şi melancolic, sarcastic şi îndurerat, violent şi visător, scrisul acesta nu şi-a pierdut niciun fulger şi nicio stea. Aş vrea să pot transcrie în întregime cele 43 de rânduri scrise la moartea lui Leo Tolstoi (voi. I, p. 433). Sunt din toamna lui 1910, dar parcă e un mormânt deschis ieri. Aş vrea să vă pot ceti cu glas tare cele două pagini publicate la moartea împăratului Franz-Josef (voi. II, p. 247). E o întreagă dramă, cutremurătoare în concizia ei, care face dreptate. E adevărat că am ales astfel două din cele mai emoţionante momente ale operei. Dar nu le-am ales într-adins. Oriunde aş deschide cartea, regăsesc acelaşi punct grav. Şi nu m-aş codi să o deschid nici în paginile ei cele mai supuse uitării, acolo unde au mai rămas cuvinte injuste, judecăţi polemice, accente de orgoliu personal şi preferinţi prea directe, la un prea derizoriu cotidian. Domnul Iorga e un om de PUBLICISTICĂ 679 temperament inegal şi furtunos, cu vaste aversiuni, cu mici plictiseli, cu neaşteptate capricii. Poate că nici astăzi nu l-ar ierta pe de-a-ntregul pe Caragiale, dar în 1912 desigur că nu-1 iertase şi aceasta se simte foarte bine din o seamă de reticenţe, care nouă ni se par nedrepte. Dar nedreptatea face parte din geniul d-lui Iorga şi această admirabilă carte nu ar fi atât de bogată, de spontană şi de tânără, dacă autorul ei ar fi avut - retipărind-o - târzii ezitări şi ar fi încercat să-i domolească flăcările. Nu, hotărât, e mai bine aşa, e mai bine chiar dacă simţul nostru de justiţie ar voi să restabilească pe alocuri judecăţi prea repede încheiate de condeiul patetic al scriitorului. E ceva emotiv în scrisul său şi nu-i vom reproşa lavei ce străbate, nici astăzi răcită, cartea - nu-i vom reproşa că a târât cu ea, ducându-le până la noi, pitoreşti şi poate regretabile resturi. Nervozităţile personale, răbufnelile antisemite, aluziile polemice se pierd în cadrul mult mai solemn şi mai uman al ansamblului. Uman! Iată un cuvânt care este o cheie în înţelegerea operei d-lui Iorga, un cuvânt pe care anumiţi oameni îl evită speriaţi, un cuvânt subversiv, bănuit de moliciune şi de sentimentalism, dar un cuvânt cu bogate sensuri şi rădăcini spirituale, pe care acest mare scriitor le restabileşte şi le menţine. Cărţi, fapte sau oameni sunt văzuţi şi judecaţi prin prisma unei „conştiinţe umane”, din care nu este exclusă niciuna din experienţele decisive ale vieţii, niciuna din valorile ei majore. Este undeva un punct de eternitate care îşi aruncă voalul ei de melancolie MIHAIL SEBASTIAN asupra zbaterii noastre pe pământ, asupra celor ce credem sau nu credem, asupra celor ce am cucerit sau pierdut, asupra celor ce am aşteptat în zadar, sau am înfăptuit tot în zadar. Este undeva, dincolo de tot ceea ce facem, umbra morţii şi lumina iubirii - moarte şi iubire pe care scrisul domnului Iorga le evocă în străfulgerări de o clipă, care ridică brusc un portret până la semnificaţia unui erou, şi un detaliu până la puterea unei tragedii. Omul acesta îi iubeşte pe oameni. îi iubeşte poate cu un grăunte de intoleranţă, cu oarecare amărăciune, cu anumite izbucniri răzbunătoare. E ceva profetic în atitudinea sa faţă de viaţă şi de aici vine acea vehemenţă de ton, acel accent interpelativ, care somează, obligă şi trage la răspundere, dar tot de aici vine emoţia care sparge zidurile despărţitoare, duioşia ce face să scadă vocea până la şoaptă, melancolia care duce pe drumuri larg ocolite până la o destăinuire de cea mai profundă intimitate sufletească. Nu o întâmplare face ca Oameni cari au fost să fie o carte închinată morţilor. Acolo unde drumurile se termină, acolo unde socotelile se încheie, acolo unde stă cea din urmă treaptă, sau poate - în alt sens -cea dintâi, nimeni n-ar şti să arunce mai departe suprema privire. Este o prea frumoasă carte, pentru a o cerceta în elementele ei de istorie literară şi critică. Ar fi un punct de vedere fără îndoială interesant, dar sunt alte lucrări ale d-lui N. Iorga mai susceptibile de un astfel de examen. PUBLICISTICĂ 681 Se regăsesc aici judecăţi critice pe care timpul le-a depăşit de mult. D. lorga a rămas credincios vechilor sale preferinţi literare şi desigur nu e vina cărţii de faţă dacă aceste preferinţi sunt astăzi, pentru noi, total infirmate. Ar fi o inutilă impietate să spunem cât de puţin înseamnă astăzi Vlahuţă pe scara valorilor literare, acest blând Vlahuţă, pe care desigur nimeni nu-1 mai caută „peste orice schimbări de gust deasupra veacurilor” (p. 465, voi. II). Am putea de asemeni spune că, dimpotrivă, rândurile de preţuire moderată dedicate lui Dimitrie Anghel sunt injust de reticente. Că Luchian e şi el nedreptăţit şi neînţeles. Că de multe ori cumpăna nu este riguros ţinută între oamenii de treabă poate, dar mediocri, şi între cei neplăcuţi uneori, dar valoroşi. Dar cum vom cere „rigoare” unei cărţi de pasiune şi iubire? Criteriul este impropriu şi, dacă neam servi de el, am trăda opera aceasta neriguroasă, dar patetică. Şi, de altfel, în chiar această ordine critică, nu-i lipsesc cărţii d-lui N. Iorga capitole mari. Bunăoară cel care îl priveşte pe Hajdeu sau pe Titu Maiorescu, acesta din urmă evocat şi înţeles cu o sobrietate exemplară. Cetitorul va reţine de asemeni toate paginile despre Eminescu, aprige, justiţiare, limpezi şi nu arareori adânci. Va reţine acest cetitor portretul lui Ibsen (pe care dacă nu-1 transcriu aici este fiindcă, pornit pe această cale, n-aş mai termina, căci orice alegere între numeroasele texte admirabile ale cărţii ar fi o 682 MIHAIL SEBASTIAN nedreptate) şi va reţine prima pagină din articolul despre Dante. Sunt atâtea judecăţi critice nuanţate, generoase, revelatoare, ce răscumpără în bună parte poziţia sămănătoristă, cu care un lector modem nu se mai poate împăca. „Poziţia sămănătoristă”... Sunt şi aici multe lucruri de spus. îmi pare rău că nu o voi putea face în chiar acest articol, care ia proporţii îngrijorătoare. Totuşi, fără să insist, voi spune un lucru pe care de multe ori l-am gândit, cetindu-1 pe d. N. Iorga. D-sa nu este un scriitor sămănătorist! Lucrul poate părea paradoxal, dar cetitorul nostru, care ştie că nu vânăm astfel de succese uşoare prin surprindere, ne va face creditul necesar pentru a reflecta un moment. Nu, d. Iorga nu este un scriitor sămănătorist. Critic sămănătorist, da! Sămănătorist prin ideologie, prin poziţia politică, prin atitudine culturală. Dar niciodată şi în niciun chip, sămănătorist prin stil propriu. Stilul său e modern, proza sa este modernă. Dacă vă gândiţi bine, este cel mai îndrăzneţ prozator al nostru. Este un spărgător de forme. Sintaxa sa are violenţe, iniţiative şi cutezanţe capabile să înspăimânte pe toţi profesorii de literatură. Mi-e penibil să fac apropieri uluitoare, care iau ochii cetitorului şi îl descumpănesc fără să-i pună la dispoziţie elemente de convingere, dar voi spune că fraza d-lui Iorga e mai mult o frază din familia Claudel decât din familia Sandu Aldea. Mai mult PUBLICISTICĂ 683 chiar: este fraza analitică şi digresivă, ramificată şi complexă, construită pe câteva planuri, fraza pe care o recunoşti, cu nesfârşite variaţii desigur, la Proust, la Joyce şi la atâţia prozatori moderni de tipul lor. Dar, fiindcă nu ţiu să scandalizez pe nimeni, voi reveni asupra acestei chestiuni şi voi scrie mai amănunţit despre stilul d-lui Iorga. E o problemă de critică, pe care nu înţeleg cum ar putea cineva s-o înlăture din registrul literaturii româneşti. ARTA LA NURENBERG Am ascultat marţi seara la radio, transmis de la Niirenberg, Maeştrii cântăreţi. Iar o zi mai târziu am ascultat, de la acelaşi post, discursul d-lui Hitler asupra esteticei naziste. Discursul îl cunoaşteţi, cel puţin în rezumat. L-au publicat ziarele de ieri. Nu avem intenţia să-l comentăm. Sunt vechi idei rudimentare, a căror valoare politică o fi mare, dar care în ordine spirituală sunt... ceea ce ştiţi că sunt. Ciudat în discursul acesta nu mi s-a părut decât un singur lucru, oarecum lăturalnic întregii teorii expuse: prezenţa lui Richard Wagner, convocat de dincolo de mormânt ca să prezideze trupele de la Niirenberg. Simpla lui evocare era acolo ilogică şi -pentru o minte liniştită - ar fi pus în primejdie tot eşafodajul dialectic al Fuehrerului, vorbind în calitatea surprinzătoare de critic literar. 684 MIHAIL SEBASTIAN D. Hitler este un classic. D-sa nu iubeşte experienţele modeme în artă. Pictura nouă i se pare a fi de esenţă bolşevică. Arhitectura nouă, o maşinaţie judaică. Literatura nouă, un complot francmasonic. D-sa cere o artă ascultătoare, pusă la punct şi respectuoasă. Nu e desigur o surpriză. Dimpotrivă, e o consecvenţă. Cum totul este reacţionar în hitlerism, ar fi fost absurd ca singură estetica să fie altfel. Revoluţia trebuie suprimată sub toate aspectele ei, deci şi sub cel artistic. Academismul este, în ordine estetică, poziţia naturală a nazismului. Tot ce e îndrăzneală, spargere de forme vechi şi căutare de expresie nouă, e neapărat subversivă. Fiindcă, în orice experienţă de artă care depăşeşte tradiţia şi clişeele, este ceva insurgent. Nu e nevoie să spunem de ce d. Hitler nu poate iubi insurgenţa, fie ea numai psihologică, poetică sau teatrală. Toate acestea sunt uşor de înţeles. Mai puţin uşor se va înţelege însă ce căuta într-o astfel de estetică Richard Wagner. Wagner a fost şi el, la vremea lui „un modernist”. Unul din acei modernişti pe care Hitlerii veacului trecut i-ar fi denunţat drept spirite funeste. Arta lui este şi ea un act de revoltă, de descompunere a legilor vechi, de căutare a unor legi noi. D. Hitler nu înţelege nimic din pictura modernă, din arhitectura modernă şi din muzica modernă. Dar ar fi înţeles ceva din muzica lui Richard Wagner atunci când această muzică era „modernistă”! Destinul artei este de a descoperi mereu semne noi pentru adevăruri eterne, semne ce par obscure PUBLICISTICĂ 685 contimporanilor, dar care devin cu vremea clare şi directe. Inteligenţa oficială şi sensibilitatea oficială nu sunt în stare să asimileze o operă de artă decât după o trecere de cel puţin jumătate de veac. Altfel nu se poate. Maeştrii cântăreţi, pe care partidul hitlerist îi asculta cu veneraţie marţi seara la Niirenberg, au fost şi ei odată, pentru auzul comun, o operă monstruoasă, confuză, haotică şi, poate, dementă. Oamenii cuminţi, guvernul, Academia, Universitatea, Statul Major şi prefectura de poliţie îl priveau fără îndoială cu îngrijorare pe acel tânăr Richard Wagner, care insulta cu vocabularul lui toate opiniile respectabile, toate conştiinţele solide, toate certitudinile estetice. Vremea a trecut şi „vacarmul” a devenit o muzică limpede. Guvernul şi prefectura de poliţie - în uniforme de gală - o ascultă acum la Numberg în poziţie de drepţi. Acest lucru ar fi trebuit să-i dea de gândit Fuehrerului, dacă cumva programul festivităţilor permitea un moment de gândire. D-sa nu iubeşte muzica de astăzi, prea „zgomotoasă” şi „isterică”. (Sfânta eternitate a prostiei! Wagner şi el tot „zgomotos”, tot „isteric” fusese. Termenii sunt neschimbaţi de-a lungul timpurilor). D-sa nu iubeşte mai ales arhitectura de azi, cu liniile ei simple, cu terasele ei drepte, cu ferestrele ei mari. Ar vrea o întoarcere spre grandios, spre monumental, spre retoric. Aceste albe clădiri, aceste luminoase clădiri, care schimbă astăzi faţa oraşelor, jignesc probabil gustul său de grandilocvenţă. D-sa îşi imaginează, nu fără candoare, că dacă avem o nouă arhitectură şi o nouă artă decorativă, dacă avem noi armonii sau 686 MIHAIL SEBASTIAN disonanţe în muzică, noi forme în poezie şi în epică -toate acestea se datorează bolşevismului sau evreilor şi nu unui stil de viaţă, unei sensibilităţi modeme, unei cântări generale de adevăr şi sinceritate. D-sa îşi închipuie că un minister de propagandă poate suplini un spirit, iar un program politic poate suprima un stil. ... Nu era la Ntirenberg decât un singur om care ar fi fost indicat să-i spună lui Adolf Hitler cât de profund, cât de total, cât de prăpăstios se înşeală. Acest singur om se numeşte Richard Wagner. Dar primise ordin de la poliţie să-şi ţină gura. O „UNIUNE PENTRU ADEVĂR” LA BUCUREŞTI A circulat foarte mult în ultimul timp prin Bucureşti o broşură care, la Paris - de unde este ea -a provocat cu siguranţă mai puţină fierbere decât la noi. Aşa suntem noi: entuziaşti! Broşura cu pricina se numeşte André Gide et notre temps (N.R.F.) şi nu este altceva decât dosarul unei dezbateri publice, organizată în primăvara trecută de către asociaţia franceză „Union pour Ia vérité”, asupra atitudinii marelui scriitor faţă de problemele sociale. Gide a reprezentat mereu, în cultura franceză a ultimilor treizeci de ani, un punct de rezistenţă radicală, un centru de nelinişte, un exemplu de insurecţie... Multă vreme a fost un hughenot, ceea ce era de ajuns pentru a fi suspect. Astăzi este marxist, ceea ce este prea mult. PUBLICISTICĂ 687 Dacă a existat totdeauna un proce Gide, niciodată acest proces n-a fost mai sever decât e astăzi. Ne dăm bine seama că ceea ce se întâmpla la reuniunea de la „Union pour la vérité” era un lucru foarte grav, menit să atingă cele mai profunde fibre de simţire tânără în Franţa. Cazul Gide durează de multă vreme - de la polemica Dezrădăcinaţilor lui Barrés -şi de atunci şi-a sporit mereu acuitatea, dar nu şi-a modificat deloc elementele. Aceleşi poziţii sunt în joc, aceleaşi tendinţe şi - în bună parte - aceeaşi oameni. Barrés, desigur, nu mai este de faţă, dar grupul „anti-Gide” îşi continuă prin Massin şi Maritain linia tradiţională. Ei bine, a fost posibil acest lucru admirabil, ca spiritele cele mai opuse şi mai fundamental adverse să-şi dea întâlnire şi să se confrunte în aceeaşi dezbatere. Totul s-a petrecut cu o nobilă asprime, fără concesii şi fără atenuări, fără ezitare şi fără menajamente, dar cu acea stăpânire pe care o disciplină morală de câteva veacuri o poate da oricărei duşmănii de ordin spiritual. Ori în ce tabără politică ai fi angajat (şi cu atât mai mult dacă nu eşti angajat în niciuna), nu se poate să nu înţelegi şi să nu stimezi valoarea umană a unei asemenea experienţe. Ea restaurează puţin demnitatea gândului şi a omului în acest timp în care vorbesc revolverele şi pumnii. E deci firesc să aderi - fie şi de la Bucureşti, de unde nu-ţi cere nimeni adeziunea - la această superioară faptă. Socotesc însă că entuziasmul bucureştean a mers prea departe atunci când, zilele trecute, un confrate - ziarul „Facla” - a propus, nici MIHAIL SEBASTIAN mai mult nici mai puţin, decât o... „Union pour la vérité” „Uniune pentru adevăr” pe malurile Dâmboviţei. Să fim serioşi, domnilor! Chestia asta nu e de noi. Suntem o societate încă prea jună. Suntem cu toţii prea irascibili, prea temperamentoşi, prea intransigenţi. încă n-am ajuns la acel stadiu psihologic în care nu se confundă o idee contrarie cu un ultraj personal. Ideile noastre sunt indignate, sunt agresive, sunt „dintr-o bucată”. Au şi ele şapte vieţi în pieptul lor de aramă, aşa că pot supravieţui oricărui argument care, Doamne fireşte!, le-ar clătina din loc. O „uniune pentru adevăr”? pentru care adevăr? Pentru adevărul meu n-am nevoie de uniune. Iar pentru adevărul d-tale, te aştept să treci pe strada mea dacă-ţi dă mâna. Restul e blazare, lipsă de entuziasm, scepticism şi atitudine sentimentală. N-avem timp. Am avut şi noi, aici la Bucureşti, o dezbatere despre André Gide. Sunt numai doi ani de atunci. Nici doi ani. Era într-o seară de noiembrie, la Fundaţia Carol. Trebuia să vorbească Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Şerban Cioculescu şi nu mai ştiu cine. Ţin foarte bine minte geamurile sparte, uşile scoase din ţâţâni, becurile făcute ţăndări cu bastonul şi câteva uşoare urme de sânge... Mi le amintesc fără nicio tristeţe. Treaba asta nu-i cu supărare. Cum să te superi pe un fir electric care plesneşte atunci când curentul ce-1 străbate este mai intens decât poate el suporta? Dacă n-am uitat cu totul manualul meu de fizică din clasa şaptea de liceu, chestia aceasta se cheamă electricitate - rezistenţă. în ordine inte- PUBLICISTICĂ 689 lectuală, tot „rezistenţă” se cheamă. Există adică unele idei cu prea mare voltaj pentru viaţa noastră intelectuală. Şi atunci le scoatem din joc... cum s-a văzut mai sus. „Uniunea pentru adevăr” ar fi o uniune pentru un lucru prea iritant. Noţiunea noastră de adevăr nu îngăduie verificări, control reciproc, supunere la raţiune, îndoială, respect pentru poziţia adversă şi modestia în atitudinea proprie. Dacă în certitudinile noastre ar străbate, când şi când, slaba, nesigura, subtila lumină a unui început de întrebare, am fi pierduţi. Să fim prudenţi! ALAIN: STENDHAL Deşi publicat într-o colecţie de prezentări critice cu caracter informativ şi chiar didactic („Les maîtres des littératures”), acest studiu al lui Alain este un manual. Nu l-aş recomanda ca lectură introductivă la cunoaşterea lui Stendhal. Cine nu este familiarizat cu opera marelui scriitor poate găsi cărţi de introducere mai instructive şi mai comode. Émile Henriot, Paul Hazard şi doctorul Henri Martineau sunt excelente călăuze în domeniul Stendhal ian şi primii paşi pot fi făcuţi cu încredere în tovărăşia lor. Alain trebuie păstrat pentru zonele de sus ale cunoaşterii stendhaliene, acolo unde lectorul care a călătorit multă vreme prin romane şi corespondenţă, 690 MIHAIL SEBASTIAN prin paginile de jurnal şi prin cele de voiaj încearcă să cuprindă într-o privire de ansamblu toată opera. Nu că acest studiu al lui Alain ar fi prea cuprinzător şi decisiv. Este oarecum o lucrare de circumstanţă, ceea ce se simte foarte bine în decursul lecturii. Stendhal, scriind odată (în La vie d'Henri Bru lard) că aşteaptă să fie cetit în 1935, editorul Rieder a avut bunul gând de a comemora această prezicere şi de a oferi un studiu critic în chiar anul în care romancierul îi fixase posterităţii o întâlnire. La această întâlnire, Alain este mandatarul iubitorilor lui Stendhal, mandat pe care îl îndeplineşte cu fervoare şi pasiune, dar cu mici omisiuni şi, pe alocuri, cu un aer de trecere în revistă prea sumară, inevitabil probabil unei lucrări ocazionale. Dacă în ciuda acestui caracter de circumstanţă, studiul lui Alain izbuteşte totuşi să fie o excelentă exegeză şi să ne repună în contact cu toate elementele stendhaliene, oferindu-ne, cum spuneam mai sus, o privire de ansamblu, este pentru că puţine spirite din cultura franceză sunt prin însăşi structura lor mai aproape de Stendhal. Aşteptam de mult această confruntare dintre Alain şi Beyle. Desigur, Alain nu este un nou venit în critica stendhaliană. Micile lui studii din Propos de littérature şi mai ales din Systhème des Beaux-arts, nici un stendhalian nu le poate uita. Dar aşteptam o mai făţişă intrare în materie şi mai multă intimitate în tratare. Adică exact ceea ce ne dă volumul de faţă. De câteva ori, Alain vorbeşte despre obiectivele modeste ale cărţii sale, pe care o prezintă PUBLICISTICĂ 691 ca pe un fel de abecedar stendhalian, nu ca pe un veritabil studiu critic: je n'écris pas pour un lecteur qui saurait Stendhal par coeur...” (p. 61) j'ai repris l'analyse des oeuvres de Stendhal à partir des élémentes et dans l'ésprit d'un homme qui a tout à apprendre.” (p. 90) Să nu ne înşele aceste reticenţe. Studiul lui Alain este scris cu prea multă libertate personală pentru a fi o carte pentru începători. El îşi permite câteva judecăţi riscate, ce ar putea să dăuneze lectorului neprevenit. Bunăoară, Alain neglijează întreaga operă de memorialist a lui Stendhal: La vie d'Henri Brulard, Souvenirs d'égotisme şi Corespondenţa. Nu e locul să deschidem aici vechea dispută dintre stendhalieni şi beylişti (prea complexă pentru a o discuta într-o paranteză), dar între romane şi memorii, adică între ceea ce îi aparţine romancierului Stendhal şi ceea ce îi aparţine omului Henri Beyle, greutatea de a alege este foarte mare. Alain optează prea uşor şi prea exclusiv; cetitorul care l-ar urma pe această cale mă tem că ar pierde jumătate din voluptatea cunoaşterii lui Stendhal. Alain îşi permite şi alte dizidenţe critice. Nu-i place romanul Armance şi spune acest lucru ritos: ,Je ne compte pas Armance parce que je crois bien que je n'en pense rien." Sunt infidelităţi pe care familia stendhaliană nu le-ar ierta nimănui altuia; Alain le răscumpără însă prin pasiunea, prin flacăra, prin vehemenţa ce-i animă profesiunea de credinţă stendhaliană. „Profesiunea de credinţă” nu mi se pare un termen exagerat. Stendhal 692 MIHAIL SEBASTIAN nu este un autor care să-ţi placă sau să-ţi displacă cu detaşare. E mai mult decât o pasiune literară. E o familie din care faci sau nu faci parte. E un spirit la care aderi sau de care te desparţi. E o morală în care te recunoşti sau pe care o reprobi. Este în sfârşit o atitudine în faţa vieţei. „Ou est stendhalien - spune Alain - ou on ne l'est pas, et il n'y a pas de position intermédiaire". A-l ceti pe Stendhal este un act de intimitate. Puţini autori îţi dau ca el senzaţia de a trăi în apropierea lor, de a fi încorporat în lumea lor de gânduri şi de pasiuni. Nu există în literatură o sinceritate mai profundă, mai fără de rezerve ca a lui Stendhal. Omul acesta, care este un incredul, nu trişează niciodată cu sine sau cu alţii. Sunt grade de ipocrizie în orice sinceritate, dar nu în sinceritatea lui Stendhal, care poate fi supărătoare, frivolă sau incomodă, dar nu e niciodată simulată sau prudentă. „... en tous sujets, il pense à fond et il s'engage sans peur". Din această loialitate în faţa cetitorului, din această decisă hotărâre de a spune totdeauna adevărul, vine desigur acel curios aer de ingenuitate şi poate de candoare al anumitor pagini stendhaliene, cu atât mai curios cu cât sunt paginile unui om lucid şi atent. Incredul dar sincer, stăpânit dar pasionat, sceptic dar sensibil, Stendhal este un tovarăş de viaţă, nu un romancier. îl iubim ca pe un om viu, aşa cum numai Montaigne sau Proust pot fi iubiţi. El e mereu în actualitate şi lecţia lui este, nu o lecţie de artă (aceasta abia în rândul al doilea), ci o lecţie de viaţă. PUBLICISTICĂ 693 Cine are nefericirea de a nu fi stendhalian (zic „nefericirea” pentru că a nu-1 cunoaşte pe Stendhal este a fi lipsit de o mare bucurie a inimii şi a minţii) nu va înţelege tenacitatea cu care zeci de cercetători i-au restabilit manuscrisele şi i-au refăcut etapă cu etapă viaţa. Sunt drumuri de-a lungul Europei pe care şi astăzi fervenţii le mai străbat în căutarea paşilor lui şi, nu mai departe decât aici la Bucureşti, cunosc pe cineva care ar fi fericit să poată poposi cândva la Civita-Vechia, unde speră să regăsească umbra consulului Henri Beyle, care exact acum o sută de ani, la 1835, îl scria acolo pe Henri Brulard. Cine nu e stendhalian nu va înţelege aceste nostalgii, pe care le va considera exagerate şi maniace. Dar cred că e cea mai frumoasă calitate a studiului lui Alain, aceea de a explica foarte limpede caracterul personal şi intim al iubirii noastre pentru Stendhal: „... tout est porté au niveau de la franchise avec soi” (p. 43). Cuvântul e admirabil. El ne dă cheia principală a operei şi lămureşte acea senzaţie de a participa la o confesiune directă, senzaţie pe care o încerci mereu, fie că citeşti La chartreuse de Parme, fie că citeşti scrisorile către Pauline. Pretutindeni eşti îndemnat să întâmpini viaţa fără ipocrizie, loial şi deschis, în acord doar cu tine însuţi şi cu sentimentul tău de onoare, după o morală pe care Alain o numeşte, frumos, „morale de soi à soi, seule valeur au monde". Şi adaugă: „Cela explique un peu comment Stendhal, si négligé et quelques fois si sec, sans aucune 694 MIHAIL SEBASTIAN éloquence, et même piqué contre l'éloquence, touche pourtant le coeur en un point fort sensible, et non exploré jusque là par la littérature". Este în cartea lui Alain un cuvânt care exprima în chip absolut adeziunea lui la spiritul lui Stendhal. je demande comme une grâce de vivre avec des êtres comme Stendha/”. Această frază indică atitudinea cărţii. Ea îi va nedumeri pe străini, dar le va face mare plăcere iniţiaţilor. E o parolă de raliere intelectuală. Nu vreau să termin lăsându-vă impresia că avem de-a face cu o carte apologetică. Alain e un critic, ba chiar unul capabil să formuleze neted nuanţe dintre cele mai evazive. Se găsesc în volum câteva pasaje de analiză literară strictă. De exemplu cel referitor la romanul Lucien Leuwen. De asemeni pasajul, în totul excelent, unde lămureşte punctele de contact între Stendhal şi Montaigne, linia de tradiţie pe care se află amândoi. „... cette tradition du sérieux toujours prêt à rire, cette légèreté même dans le drame, ce détachement de soi, enfin cette généreuse méthode d'aimer”. între toate însă trebuie remarcat şi reţinut capitolul privitor la stilul lui Stendhal. E un examen atent, aplicat, foarte riguros, cu caracterizări dintre cele mai fericite, cu observaţii ce merg până în adâncime. Alain e dintre puţinii critici care pot explica un fenomen de artă respectându-i totuşi integritatea şi misterul. PUBLICISTICĂ 695 DUVERNOIS Deşi „descoperit” subit acum doi ani de André Gide, Henri Duvemois a rămas, pentru un anumit cerc de cetitori subţiri, necunoscut. Toată lumea convine, din auzite, că e un romancier agreabil, dar agreabil în sensul în care Louis Verneuil e în teatru. Facil, frivol, lesne de uitat. Poate mai ţineţi minte uluirea pe care o provoca Gide în 1933, când din senin - la apariţia romanului Les soeurs Hortensius - recunoştea în Henri Duvemois un mare scriitor. Se părea că e o glumă sau o ciudăţenie. în orice caz, un lucru greu de priceput. Nimic comun, absolut nimic, între cel care scrisese Les nourritures terrestres şi plăcutul autor al Surorilor Hortensius. Gide, torturat, cerebral, complex; Duvemois, senin, anecdotic, simplu. E un scriitor fără „idei”. Nu pune probleme, nu cunoaşte cazuri de conştiinţă, nu face examene psihologice. E un povestitor, un om cu voluptatea de a povesti direct, abundent, dus el însuşi de miezul povestei, de viaţa eroilor, de spontaneitatea faptelor. Nu răspunde, desigur, niciunei mari întrebări. Nimeni nu va găsi în cărţile lui motive de nelinişte, pretexte de examen intim. Dar rămâne de văzut dacă nu-i cerem prea mult romanului când îi cerem asta. Poate că nefericirea acestui gen literar este de a fi fost invadat de intelectuali şi că, în locul simplelor curente de umanitate, care îl străbăteau altădată, astăzi nu-1 străbat decât idei, probleme şi discuţii, adică un material din ce în ce mai schematic şi mai steril. 696 MIHAIL SEBASTIAN Hotărât, Duvemois e prea simplu pentru noi. Spun asta fără ironie. Un roman de Gide, unul de Huxley, unul de Wassermann alimentează meditaţia noastră, oferindu-i o mie de sugestii. E un activant intelectual. Un roman de Duvemois însă este doar o plimbare printre oameni. îi vezi, le vorbeşti, le surprinzi un gest, te opreşti asupra unui cuvânt - şi nu duci din această grăbită trecere decât amintirea unui val de viaţă, în care se pierd nedistincte figurile eroilor, aşa cum se pierd în mulţime feţele anonime întâlnite pe stradă şi apoi uitate. Am cetit multe romane de Duvemois. Nu-mi mai amintesc cu precizie decât de trei: Crapotte, La poule şi Les soeurs Hortemius. Fără îndoială, nu sunt cărţi mari. Nu cred că timpul le va opri (deşi timpul face atâtea farse). Dar ce lecturi bune, amicale, odihnitoare! Câtă simpatie umană se desprinde din paginile lor, acea simpatie umană care te leagă de un roman şi te face părtaş cu oamenii lui. Duvemois îmi aminteşte uneori de Alphonse Daudet, tocmai prin căldura pe care o comunică tipurilor modeste, mediocre, ratate. Şi totuşi nu e un romancier idilic. Ironia lui este prezentă pretutindeni, nu bătătoare de joc desigur, dar plutind cu un zâmbet de îngăduinţă peste toate prostiile şi suferinţele. Am spus Alphonse Daudet. S-ar putea adăuga: Courteline. E un umor placid, neagresiv, puternic însă prin siguranţa unei trăsături lapidare şi inventiv prin variaţia tipurilor. Oamenii răsar cu uşurinţă sub condeiul lui Duvemois, care nu adânceşte poate, dar dă viaţă totdeauna. Nu există fantoşe în cărţile lui. PUBLICISTICĂ 697 Există schiţe sumare, există şarje (mai rar), există mici personaje de plan secund, dar toate trăiesc nemijlocit, toate prind suflu din primul moment al prezentării lor. Fără să fi avut ambiţia de a construi o „frescă socială”, cum se zice, Duvemois este romancierul unei întregi societăţi de cartier. Populist înaintea populismului, el n-a aşteptat o modă literară pentru a pătrunde în foburguri, în mica burghezie, în această omenire îmbulzită, de cartier, pe care nimeni până la el - dintre contimporani - nu s-a dus s-o caute seara în staţiile metropolitanului. Nu este un moralist, dar se vor putea într-o zi reconstitui moravurile, culoarea şi pitorescul micii societăţi burgheze pariziene, surprinsă în viaţa ei cea mai sinceră. Şi, cel puţin cu titlul de document, Duvemois are o şansă de a supravieţui. E însă prea devreme să vorbim de supravieţuire. Duvemois trăieşte şi opera lui e vie. Cred că fac un bun serviciu literar cetitorilor mei amintindu-le acest lucru. înainte de a deschide ultimul lui volum (La maison Cam iile, nuvele „Grasset”), apărut zilele acestea, vroiam să-mi recapitulez câteva impresii mai vechi de lectură. Şi am găsit un Duvemois ca niciodată mai fermecător. SPORT ŞI POLEMICĂ Am rugat pe un sportiv, mai puţin diletant decât mine (care nu sunt decât un spectator neglijent 698 MIHAIL SEBASTIAN de foot-balf), să-mi explice mecanismul diverselor categorii în care sunt grupaţi jucătorii şi echipele. Este un organism foarte complex şi nu am ambiţia să vi-1 expun. E probabil, de altfel, să-l cunoaşteţi mai bine decât mine. Reţin numai observaţia că în sport există o ierarhie excepţional de viguroasă. Sunt clase de jucători aşa de bine determinate, încât fiecare luptă sportivă exprimă un raport de forţe echilibrate. E o scară de valori pe care nimeni nu o poate nesocoti. Cei care nu cunosc sportul îşi imaginează că domneşte acolo nu ştiu ce mentalitate eroică, provocatoare, plină de orgoliu. Nimic nu e mai fals. In puţine activităţi umane e mai mult loc pentru modestie decât în sport. Impostura nu rezistă aici. Ea rezistă poate în artă, în literatură, în muzică sau în filozofie, dar nu rezistă nici în box, nici în nataţie, nici în foot-ball. Pentru că în domeniul spiritului sancţiunile sunt invizibile şi târzii, în timp ce în sport ele sunt fizice şi imediate. Un prost poet va putea oricând ataca pe un poet de geniu. în schimb, un prost boxeur nu va putea niciodată să provoace pe un boxeur excepţional. „Diferenţa de clasă” în poezie este abstractă şi fără autoritate. Diferenţa de clasă în box este, dimpotrivă, un fapt absolut, acceptat fără discuţie. Această deosebire este plină de înţeles. Un intelectual ar trebui să mediteze la toate învăţămintele ei. Este în sport o noţiune, care din nefericire îi lipseşte culturii. Noţiunea de „calificare”. Pentru a întreprinde o luptă, un match sau un concurs trebuie să fii „calificat”. Să ai calitatea de a lupta. Să ai adică PUBLICISTICĂ 699 un minim de resurse, care să te pună pe acelaşi plan cu adversarii tăi. Cum funcţiunea primară a sportului este aceea de a selecta, vă închipuiţi ce dezastru ar fi dacă un campion ar trebui să lupte cu toţi concurenţii care ar avea gustul să-l provoace. Ar fi numai o grozavă pierdere de timp, dar mai ales o cheltuială absurdă de energie inutilă. Pentru a stabili o ierarhie, nu e nevoie să elimini zece mii de indivizi, unul câte unul, ci e suficient să scoţi din joc categoria lor întreagă. Mi-e foarte scumpă această noţiune de calificare. Ea este rezultatul unui proces de selecţie, de ordine, de cristalizare. Ea evită confiiziile de valori, ea delimitează planurile de activitate, ea simplifică orientarea. E o disciplină morală la baza ei şi e un simţ de justiţie care funcţionează fără erori. Nu sunt pentru reglementarea scrisului, căci acest drum este plin de primejdii. Poate că cea mai dezordonată libertate este încă preferabilă celei mai cuminţi cenzuri administrative. Totuşi, nu o dată, m-am gândit la inferioritatea noastră, a intelectualilor, faţă de sportivi, sub raportul simţului critic. Sportivii au nesfârşit mai mult simţ critic - dacă a-1 avea însemnează a recunoaşte valorile şi a te supune lor. Ei nu sunt capabili de marile noastre gafe. Ei recunosc cu simplicitate ierarhiile de valori şi nu le sabotează. Dacă termenul n-ar părea glumeţ, aş cere să introducem puţină sportivitate în lumea ideilor. Şi să începem prin a introduce un început de simţ sportiv în polemică. Să nu mai nesocotim cu atâta uşurinţă categoriile diferite de intelectuali. 700 MIHAIL SEBASTIAN Citeam nu de mult, într-un ziar, acest titlu, pe trei coloane: Eugen Ionescu şi Tudor Arghezi! E posibil? Nu supără pe nimeni această alăturare de nume? Am pierdut oare în aşa hal simţul măsurii şi al bunei cuvinţi intelectuale, încât să împerechem numele unui foarte mare poet cu al unui foarte mic băiat? Un sportiv ar fi înţeles uşor absurditatea unui asemnea „afiş”, care confundă doi adversari de categorie absolut opusă. Un sportiv nu-şi va imagina niciodată o luptă între Jim Bradock şi... Mielu Doculescu. Iar d. Eugen Ionescu nici atâta lucru nu este în publicistica noastră. Nu e vorba să contestăm cuiva dreptul de a avea opinii cât de îndrăzneţe sau ofensive, sub cuvânt că e tânăr. Putem însă cere ca această libertate să se exercite în numele unor garanţii de seriozitate. Putem verifica şi trebuie să verificăm „calitatea” celui ce atacă. înţelegeţi, desigur, că exemplul de mai sus nu e decât un exemplu. Dar sunt o sută de fapte mărunte de acelaşi gen, o sută de mici detalii, care colaborează zilnic la destrămarea limitelor dintre valori, dintre planuri, dintre categorii, transformând întreaga cultură actuală - cel puţin sub aspectele ei imediate -într-un teren devastat, fără puncte cardinale, fără busolă. Şi totuşi, eu nu pledez pentru „respectabilitate”, ci pentru o justă cunoaştere a valorilor. Ceea ce nu e totuna. PUBLICISTICĂ 701 ARON COTRUŞ: HORIA\ VICTOR STOE: VEDENII A apărut anul acesta o antologie regională a poeţilor tineri de dincolo de munţi, strânşi de către d. Octavian Şireagu în volumul Noua lirică ardeleană. Poate vom cerceta odată această culegere de poezie -deşi, s-o spunem de pe acum, interesul ei literar ni se pare redus. Nu există o „nouă lirică ardeleană” şi oricum ea nu se vede din antologia sus-zisă. Poeţi înzestraţi, poate că da. Dar o poezie cu caracter regional distinct, o poezie care să constituie în lirica românească de azi un capitol aparte şi să-i aducă noi elemente de simţire, de vocabular sau de stil, o asemenea poezie care să nu fie „ardeleană” numai prin locul ei de origină, ci şi prin spiritul ei, nu cred că există. în orice caz, din cărţile şi revistele pe care le avem la îndemână (şi nu cred să ne fi scăpat prea multe sau prea importante), din aceste cărţi şi reviste, ea nu se vede. Observaţia ar merita poate să fie extinsă şi dusă mai departe. Ne-am putea întreba dacă în toată literatura noastră de după război, în genere, există o infiltraţie ardeleană. Dacă această literatură - poezie şi proză - a ştiut să încorporeze şi să exprime tot ceea ce Ardealul, reîntors acasă, aducea ca material, ca experienţă şi ca mediu. Poate că e prea devreme pentru asta. Asta este o expresie finală de sinteză şi până a ajunge în această zonă, Ardealul avea de străbătut în comunitatea românească etape mai puţin esenţiale, dar mai urgente: etape politice, economice şi sociale. 702 MIHAIL SEBASTIAN Se pot evident găsi o sumă de explicaţii faptului, dar ele îl vor lămuri, fără să-l înlăture: nu avem un capitol ardelean în literatura noastră actuală. Ardelenii veniţi în această literatură i-au acceptat repede preocupările şi s-au încadrat perfect. Un poet orădean scrie cu acelaşi lexic poetic şi cu aceleaşi motive lirice ca şi confratele său din Bucureşti. Dovadă însăşi acea antologie presupusă a fi „ardeleană”, dar stăpânită, ca şi lirica din regat, tot de Arghezi şi tot de Ion Barbu. Aceaşi maeştri, aceleaşi influenţe, aceeaşi manieră, aceeaşi linie generală. Şi iată totuşi un poet ardelean: d. A. Cotruş. Un poet care reprezintă în lirica noastră un drum personal, la o parte de tot ce se scrie şi mai ales de tot ce se repetă în poezia de azi. Arta sa, care nu e prea bogată în nuanţe, este în schimb ferm conturată. E un poet stăpân pe mijloacele sale de expresie, puţine, dar aspre, simple, dar proprii. Ardelean, d. Cotruş nu-i aduce poeziei româneşti numai o temă de culoare locală. Pe Horia îl putea cânta şi un regăţean. Nu ne-am lăsa atât de lesne înşelaţi de „subiect”. Ardelene în poezia d-lui Cotruş sunt alte elemente, mai puţin săritoare în ochi şi mai puţin istorice. E în primul rând limba poemului, o limbă românească tare, colţuroasă şi crudă, o românească de piatră, care se modelează greu, căreia îi lipseşte desigur supleţea, dar nu vigoarea. în sărăcia ei este ceva pietros şi abrupt, ceea ce dă pe alocuri versului o încremenită frumuseţe. PUBLICISTICĂ 703 Poezia d-lui Cotruş este desigur solemnă şi retorică, dar simplă şi în solemnitatea, şi în retorismul ei: ... ai despicat în două istoria ţăran de cremene cum n-a fost altul să-ţi semene Hor ia!... E ceva întunecat şi sclipitor în versul său, un reflex granitic în poemul care se construieşte doar din câteva linii, pentru a deschide cu o singură cădere sau ridicare o foarte largă perspectivă. Versul e uneori lapidar, concis, frânt parcă dinlăuntrul lui: tu, munte al vrerilor noastre celor mai crunte Horia Sau: o stemă roşie: inima lui, împărătească stemă a Ardealului singură una pe totdeauna... Poezie socială, poezia d-lui Cotruş arată că niciun drum nu este închis poetului adevărat. Nu este la mijloc decât o condiţie de sinceritate şi de profunzime. Foarte puţin şi foarte mult. Poezia noastră socială, când e patriotică, este găunoasă şi festivă, iar când e revoluţionară este melodramatică. Idei şi atitudini, iată ce veţi găsi în poezia socială pe care în ultima vreme - sub influenţa liricei ruseşti noi - câţiva tineri încearcă s-o cultive. Dar ideile şi 704 MIHAIL SEBASTIAN atitudinile sunt moartea oricărei poezii, artificiul ei, sterilitatea ei. Horia al d-lui Cotruş e o voce simplă şi dură, cu oarecari izbucniri profetice, violente, dar în general cu o frumoasă sobrietate de accent şi simţiri. Nu ştiu unde duce mai departe această poezie, nu ştiu care pot fi drumurile ei viitoare, mă întreb dacă resursele ei nu sunt limitate tocmai prin vigoarea lor cam rudimentară, dar aşa cum e, volumul acesta de poezie este incontestabil un moment în lirica noastră, pe care o înăbuşe prea multe şi moarte clişee. D. Victor Stoe nu e un debutant. Prima oară, numele d-sale l-am întâlnit în 1927, într-o revistă din acel timp, care se numea „Est-West” şi care a fost poate primul punct de întâlnire a „tinerei generaţii”. De atunci, d. Stoe şi-a menţinut semnătura în diverse reviste literare, dar activitatea sa nu ne oferea suficiente elemente pentru a-i putea urmări o eventuală linie de orientare. Anul trecut şi-a tipărit primul volum de versuri - întrebare de stele - o plachetă delicată, dar incertă. Nu cred că actualele Vedenii ne vor ajuta să construim o mai fermă şi mai decisă imagine despre posibilităţile d-sale lirice. Sunt versuri suave, de o difuză melancolie, versuri elegiace, puţin prea preţioase, dar realizând uneori momente de frumoasă simplicitate. De exemplu acest Semn mic (p. 17), pe care îl transcriu cu plăcere: Cerul uitat Pe corale ucise PUBLICISTICĂ 705 A căzut în pământ. Să nu fie singură şi întunecată Privirea ta, luminată. Eu nu mai am daruri. Şi nici ce am rămas aici Nu pot să-ţi spun -Aştept să viu lângă mine, Fără vise şi năluciri Luminat şi bun. îmi place mai ales, în acest mic poem, lipsa imaginilor minore, care împovărează în schimb multe alte versuri ale volumului. D. Victor Stoe abuzează de imagini, ceea ce îl predispune la manierism: „Cireşii mâinilor tale” (p. 24); „Chiparoase din inima ta au fugit să dea cerului sărutare” (p. 29); „Cerul va fi străvezie pansea” (p. 33), iată exemple de imagini graţioase desigur, dar prea graţioase, prea fragile, prea uşor alterabile. Ele datează. Ne amintesc de Samain şi de Ionel Teodoreanu, de o poezie care ne-a fost şi nouă dragă odată, în adolescenţă. Un simbolism depăşit şi răsdepăşit nu poate fi reactualizat de oricât talent ar fi el servit. Se adaugă acestui manierism o atmosferă tulbure, nesigură, de reverie confuză, în atmosferă în care nu e greu să recunoaştem acorduri vechi din Bacovia şi Camil Baltazar. Cu sunet de violoncel şi cu reflexe violete nu se mai poate scrie astăzi poezie. D. Stoe îşi lasă volumul pradă acestor notaţii auditive şi vizuale, care şi-au pierdut de mult puterea de sugestie: „Albastre viole” (p. 11), „violete viori” (p. 29), „violeta sonată” (p. 37), 706 MIHAIL SEBASTIAN „sonata violetă” (p. 38), „violetul căzut din înserare” (p. 36), „violetele cerului” (p. 53). Este fără îndoială un exces. Reminiscenţele din Bacovia şi Baltazar nu rămân de altfel în acest stadiu de materie primă, aş spune, al imaginii. Sunt unele poeme care în întregul lor îşi mărturisesc origina lirică. Cu deosebire Vizita de la pagina 12: Toamna a adus vizite vechi In salonul cu umbre Şi vechi amintiri. Fotoliile au cuprins schelete gonite De spaimă din camere mortuare Ce mai aşteaptă oamenii albi. Când stau imobili la ferestre. Cu privirea moartă spre lumină? Cine n-a uitat admirabilele Vecernii ale d-lui Camil Baltazar va recunoaşte aici umbra sanatoriului şi lumina toamnei. Iar în finalul poemului, glasul lui Bacovia este incontestabil: Afară toamna atât de greu oftează. Dar d. Victor Stoe are frumoase calităţi şi suntem îndreptăţiţi a considera aceste Vedenii drept exerciţiile preliminare ale unei viitoare poezii. UN EROU PE LINIA 16 Ar trebui spus un cuvânt de dreptate pentru sinucisul din noaptea de marţi. Reporterii sunt severi PUBLICISTICĂ 707 cu tânărul Costică Raicu, şofeur, care a iubit-o pe Ioana Marinescu şi s-a omorât din amor. Povestea aceasta e puţin grotescă, dar nu este lipsită nici de frumuseţe. Să mori nu este chiar atât de lesne cât îşi imaginează ziarele. în orice caz, asupra tuturor reporterilor ce-1 judecă aşa de aspru, Costică Raicu are o superioritate: că ei n-au murit până azi niciodată - nici măcar de încercare - în timp ce el zace acum în pământ, printr-un act de voinţă. E parcă mai greu decât să faci psihologie. Am cetit undeva că tânărul Costică n-a avut ce pierde. Era bolnav, era gata să fie arestat, nu-i mai păsa de nimic... Prin urmare, s-a omorât din calcul. Bietul băiat! Psihologia nu e blajină cu el. Ea explică perfect totul, dar uită câteva mici fleacuri. Ultimul clopot de tramvai pe care-1 auzi din stradă, ultima stea pe care o vezi prin fereastra înnegrită de fum, ultimul sărut al fetei de lângă tine, ultimul coş cu struguri pe care l-ai văzut aseară pe podul Mihai-Vodă şi pe care nu-1 vei mai vedea niciodată, niciodată... Până la moarte, sunt atâtea gesturi mici care trebuie ucise, şi fiecare în parte este o nouă agonie. O fărâmă de eroism trebuie pe drumul acesta, chiar când nu te cheamă decât Costică şi nu eşti decât şofeur pe linia de autobuz numărul 16. Să fim sinceri şi să recunoaştem că ceea ce ne scandalizează în această întâmplare este meseria eroului. E o dramă care ar fi făcut frumos într-o garsonieră. E o moarte pentru suflete delicate şi pentru persoane subţiri. La periferie, ea ni se pare abjectă. într-un block-house ar fi fost emoţionantă. Ne rezervăm nouă, numai nouă, dreptul de a fi subtili, 708 MIHAIL SEBASTIAN de a fi sensibili. Psihologia este un domeniu rezervat oamenilor care-şi schimbă cel puţin gulerul, dacă nu cămaşa, în fiecare zi. Ceilalţi n-au destulă delicateţă pentru problemele noastre interioare. Cine să-i bănuiască lui Costică Raicu insolenţa de a avea o pasiune? Nu e ridicol să te gândeşti că şofeurul care te duce pentru patru lei din Piaţa Mare la Matache Măcelaru are amintirile lui, nostalgiile lui, sufletul lui de moarte? Să nu fim patetici în autobuz. E de prost gust. Dacă băgaţi de seamă, aici stă cheia lamentabilei poveşti de amor sfârşită cu o mână de cărbuni aprinşi într-o cameră dubioasă de hotel. O spunea, cu multă simţire, şi speaker-w\ de la Radio Bucureşti, alaltăieri la prânz. O fată „cu inima cultivată” (textual!), care se amorezează de un „analfabet” (tot textual!). Costică nu citea din Paul Geraldy. Costică nu era student la Drept. Costică nu avea idei. Costică era Costică. Era Costică şi avea totuşi curajul să moară la 26 de ani pentru ceva care şi în inima lui de analfabet tot iubire se va fi chemat. Dincolo de motorul autobuzului pe care îl conducea pe linia 16, el nu pricepea multe lucruri, dar asta nu-1 împiedica să descopere singur, fără lecturi poetice, o nălucă mai mare decât „viaţa interioară” a pasagerilor săi grăbiţi şi culţi. Tânăra lui iubită va fi descoperit în el un amant de legendă - şi, dacă nu mă înşel, în legende, amanţii nu au totdeauna bacalaureatul. E un rău exemplu. Ioana Marinescu a greşit fără scuză. Dacă ar fi fost cuminte, s-ar fi măritat cu un sublocotenent, cu un avocat sau cu un doctor de cartier. Ar fi făcut un frumos voiaj de nuntă, ar fi PUBLICISTICĂ 709 primit multe cadouri şi n-ar mai fi umblat niciodată cu autobuzul. Dar a fost o proastă şi toată lumea cumsecade i-o strigă astăzi ca să audă de acolo de unde s-a dus. în ceea ce mă priveşte, nu ştiu ce i-aş spune acestei Ioane, care ar avea nesfârşit mai multe lucruri să spună, cu surâsul ei încremenit. Cred că n-aş certa-o. Destinul ei e vechi şi - vă cer iertare! - sacru. La fel a murit Virginia. La fel a murit Julieta. Şi dacă amantul ei nu era nici Paul, nici Romeo, ci numai un vulgar Costică, el tot din vis cobora. Cărţile elevei Ioana Marinescu erau foarte bune, liceul era excelent, educaţia era perfectă, dar cărţile, liceul şi educaţia n-au izbutit niciodată să rupă din rădăcină o inimă care-şi poartă ridicula, dar ireductibila ei soartă. E un moment de tragedie pe linia 16, un moment de delicateţă, de naivitate... Nu suntem, desigur, obligaţi să-l înţelegem. CEVA DESPRE TEATRUL LUI GIRAUDOUX Era un timp în care Jean Giraudoux trecea drept un autor dificil. Acum 10 sau 12 ani, Benjamin Crémieux îl prezenta cu destulă teamă în studiul critic din volumul XX-ème siècle. Prea sensibil, prea nuanţat, prea minuţios, scrisul său părea, nu numai ca psihologie, dar şi ca sintaxă, o artă rece şi abstractă tocmai prin extrema ei fineţe. Era un joc de inteligenţă, joc strălucitor prin verva lui cerebrală, prin mobilitatea imaginilor, prin 710 MIHAIL SEBASTIAN varietatea detaliilor. Giraudoux era un „subtil”, elogiu care, dacă vă gândiţi bine, e destul de primejdios, căci subtilitatea e desigur agreabilă, dar nu e creatoare. Marii creatori - în roman, în teatru şi poate chiar în poezie - nu sunt subtili. Ei sunt mai degrabă colţuroşi, abrupţi şi inegali. E mult moloz în orice mare operă, multă piatră, mult material opac şi dur. Scrisul lui Giraudoux era fascinant prin arabescuri. O idee sau un sentiment găsea o nesfârşită gamă de nuanţe în acest stil lucid şi sensual, care ştia să descopere mereu alte rezonanţe aceluiaşi moment sufletesc. Cu asemenea dispoziţii literare era greu de crezut că autorul lui Siegfried et le Limousin va merge spre teatru. Teatrul parcă cere o viziune mai organizată a vieţii, un simţ mai precis de construcţie, oarecare neglijenţă în ce priveşte detaliile şi, dimpotrivă, aptitudini de concizie şi vigoare în punctele centrale. Arta lui Giraudoux era prea difuză pentru scenă. Dar toate prevederile sunt ridicule atunci când viaţa le depăşeşte. Giroudoux, care părea exclus din teatru prin însăşi structura talentului său, a pătruns totuşi în acest domeniu, ce-i era interzis, şi a izbutit să-şi creeze un loc propriu. Cât de instructivă e o confruntare între Siegfried et le Limousin, romanul, şi Siegfried, piesa de teatru! Trecerea de la epic la dramatic se face cu delicateţa şi siguranţa cu care un grădinar ar dezrădăcina o plantă dintr-un pământ şi ar duce-o să-şi continue viaţa în alt pământ. E o schimbare de PUBLICISTICĂ 711 climă, de cadru, de condiţie fizică, dar nu e o schimbare de substanţă. Nu ştiu cât trebuie să fie de dificilă o asemenea operaţie în grădinărie. Ea este însă, fără îndoială, foarte grea în literatură. Transplantările în teatru reuşesc rar şi incomplect. Ştiţi bine ce forme hibride au luat cele mai multe romane prelucrate pentru scenă. Giraudoux izbutea magistral operaţia, de la prima încercare. Siegfried îşi menţinea, în cele 4 acte de dramă, bogăţia interioară pe care i-o cunoscusem în roman. Mai strâns, mai liniar, mai precipitat în partea finală, materialul de viaţă al operei îşi conserva totuşi integritatea. Şi dacă uneori ne amintim unele pagini de reverie, sacrificate scenei şi abandonate din motive de economie, nu e mai puţin adevărat că scena îi aducea poveştii o frumuseţe plastică, o frumuseţe carnală, pe care literatura n-o realizează poate niciodată. între un roman şi o piesă de teatru este, cred, în primul rând o diferenţă de ritm. E o cadenţă specială a dramei şi pe aceasta romancierul, obişnuit tehnicei digresive, o va deprinde greu. Giraudoux a realizat-o fără dibuiri. După Siegfried a urmat acel extraordinar Amphytrion 38, în care strălucirea textului se alia vivacităţii comediei, dând un moment de poezie superioară, dar şi de teatru adevărat. Mă şi întreb dacă nu se abuzează de acest termen. Teatru adevărat? Nu este teatrul lui Musset „adevărat”? Poezia să fie absolut exclusă de pe scenă şi fantezia, spiritul, inteligenţa să nu poată suplini, ba chiar întrece, o construcţie perfect teatrală? 712 MIHAIL SEBASTIAN Uităm cu prea mare uşurinţă că teatrul este înainte de orice spectacol, adică miraj, adică artificiu, adică joc. Obsesia realistă face numai prostii, în teatru ca şi în roman. Să nu ducem prea departe exigenţele „adevărului teatral”. Teatrul e iluzie şi de asta e teatru. Este ceva factice în fiinţa lui, ceva inevitabil factice şi acest „ceva” face parte din strălucirea teatrului, din voluptatea lui. Giraudoux aduce pe scenă un filon de poezie, de sensibilitate şi de visare. S-ar spune că dincolo de rampă încetează pentru el legea gravităţii, care îi lipeşte pe oameni de pământ. S-ar spune că, desprinşi dintr-un conformism apăsător şi zilnic, oamenii intră acolo într-o zonă de libertate, de invenţie, de fantezie. Giraudoux îi redă teatrului puţin din mirajul pe care platitudinea realistă i l-a răpit. E o întoarcere spre poezie şi deci o întoarcere la izvoare. PRINCESSE BIBESCO: ÉGALITÉ Ultimul roman al Principesei Bibescu este pentru un vechi admirator, cum mărturisesc a fi, o bucurie şi o dezamăgire. Voi spune mai târziu de ce o bucurie. Să încerc deocamdată a-mi preciza dezamăgirea. Egalité este romanul unei drame, pe care literatura a compromis-o până astăzi de nenumărate ori. E un subiect clasic de melodramă: amorul dintre un plebeu şi o aristocrată. Tânărul din popor, generos, PUBLICISTICĂ 713 eroic şi puternic, de o parte; femeia din aristocraţie, frumoasă, înţelegătoare şi sensibilă, de altă parte, între unul şi altul, o întreagă lume de prejudecăţi, de moravuri, de duşmănii pe care desigur amorul - mai tare ca orice - le va învinge. îmi pare rău că rezum cu atâta brutalitate. O fac însă într-adins, tocmai pentru a sublinia naivitatea iniţială a unei astfel de teme, căreia nici arta Principesei Bibescu nu i-a putut smulge lucruri noi. E un subiect uzat până în ultimele lui resurse şi nimeni n-ar mai putea să-l reabiliteze. Un „maître des forges”, fie şi într-o versiune mai puţin romanţioasă, tot un erou inacceptabil rămâne, şi trebuie fineţea, gustul perfect, luciditatea şi inteligenţa unui scriitor de calitatea Principesei Bibescu pentru ca povestea să nu cadă în retorism şi pentru ca Egalité să îndepărteze umbra lui Georges Ohnet. Căci e o carte idilică, de un retorism riscat, care stă pe o muche de cuţit, gata să se prăvălească în romanţios, în declamator, în serafic... Şi primejdia este cu atât mai mare, cu cât mediul social al romanului este politica, mediu dificil pentru o temă pastorală, mediu de prea puternice şi colţuroase realităţi ca să suporte un exces de fantezie. Dacă Pierre Caniot, eroul din Egalité ar avea altă meserie decât aceea de deputat socialist, nu zic că amorul său pentru principesa Alys de Lambere ar fi mai puţin romanţios. Ar avea însă mai puţine riscuri pe acest greu drum. Dar deputat fiind, socialist fiind, tribun al poporului fiind, iubirea lui pentru o prinţesă ia nu ştiu ce valoare de simbol social, supărător prin facilitatea şi candoarea lui. 714 MIHAIL SEBASTIAN „Concordia dintre clase”, realizată de un socialist şi o prinţesă, uniţi prin amor, iată o „uniune naţională” de ordin prea sentimental. Autoarea n-a evitat de altfel această semnificaţie socială a povestei, şi sunt numeroase situaţii în care „teza” se desenează limpede dincolo de episoadele romanului. Pierre Caniot, deputat şi primar proletar, o salvează dintr-un accident pe prinţesa de Lambere şi o duce la... Notre Dame de Bon Secours. El ateul, el laicul, el anti-clericalul va sui treptele lăcaşului catolic, şi acest drum este o mică, discretă , dar vizibilă Canossă socialistă. Biserica iartă, iar marxismul se pocăieşte. Este prima, dar nu cea din urmă ingerinţă politică a doamnei de Lambere: „O consulta asupra problemelor de edilitate; după cererea ei, fură luate mai multe deciziuni, care îngăduiră să se restituie terenurile aparţinând fostelor congregaţii...” (p. 15) Totul pregăteşte restabilirea armoniei dintre cele două regimuri şi dacă Pierre se duce la călugăriţe, nu mai puţin Alys aderă la republică, făcând o vizită aproape oficială primăriei socialiste. De aici încolo, drumul iubirii şi drumul democraţiei se vor împleti mereu mai intim, în aşa măsură încât prima declaraţie de dragoste a lui Caniot va fi discursul lui festiv de 14 iulie. în faţa unei mulţimi de proletari entuziaşti, el vorbeşte despre Alys, iar ei îşi închipuie că e vorba de revoluţia socială: „El cuteză să le vorbească de aceea pe care o iubea; o adorase fără să o cunoască, fiind încă slab şi mic, o slujise, oricât de sărac şi umil ar fi fost, PUBLICISTICĂ 715 din tinereţe, îi închinase nopţile de veghe; acum, când o cunoştea, voia s-o slujească până la moarte”. (P- 24) Neînţelegerea e perfectă şi propice: mulţimea aclamă Revoluţia, iar Pierre o aclamă pe Alys. „Alys! Alys! Alys! striga Pierre în furtună, fără ca nimeni să-l audă”. E un nume pe care de altfel alegătorii lui Caniot îl vor cunoaşte în curând foarte bine, căci primarul, construind un cartier de locuinţe muncitoreşti, le va denumi „Aleile Alys”, ceea ce subliniază încă o dată excelentele raporturi dintre aristocraţie şi proletariat. Dar pentru ca simbolul să fie complect, aceste alei „trebuie să ducă la monumentul lui Jaurès”. Inutil să insist. Inutil şi prea uşor. Semnificaţiile sociale ale cărţii sunt atât de idilice, încât comentariul lor devine fără voie ironic. Şi nu am această intenţie. Dacă le-am subliniat totuşi este pentru a explica de ce romanul acesta în întregul lui era din capul locului o întreprindere imposibilă. Pierre Caniot era sortit, prin falsa lui poziţie, prin excesul lui de inocenţă intelectuală, să nu poată exista realmente. Fiindcă un erou de carte poate suporta orice, numai ridicolul în sublim, nu. Un plebeu acest Pierre Caniot? Un animator de masse? Un răzvrătit? Prea este naiv pentru o astfel de apăsătoare vocaţie. Socialismul lui păstoresc nu pare să fie o păcăleală, dar e cu siguranţă o copilărie. Ceva fals, monden, salonard şi trandafiriu: „... el numea revendicări sociale ceea ce ea numea opere caritabile şi asta e tot”. 716 MIHAIL SEBASTIAN Nu ştiu dacă autoarea a vrut să fie ea însăşi severă cu eroul său, dar această frază este o judecată definitivă. De sub greutatea ei, nu se poate în niciun caz ridica un revoluţionar. Cât despre restul romanului, larg în prima parte, el devine prea concis şi rapid în partea finalului. Ascensiunea lui Caniot la prezidenţia republicii, căsătoria cu principesa de Lambere, atentatul şi moartea se precipită exagerat de sumare pentru senzaţionalul faptelor. Oarecare violenţă răzbunătoare (neobicinuită sub condeiul, în genere atât de stăpânit al autoarei), oarecare indignare prea vizibilă încadrează episodul numitei Eudoxia, rivală şi viperă. E, mi se pare, încă un punct de melodramă, în orice caz, nu-mi amintesc să fi cetit în vreo altă carte a Principesei Bibescu un portret atât de sumbru ca cel ce urmează: „Asemănarea înspăimântă; una se explică prin cealaltă: aceleaşi cărnuri de broască ţestoasă, aceleaşi sprâncene aşezate ca nişte lipitori ce se unesc la rădăcina nasului porcesc...”. E un exces verbal care surprinde. Am ezitat să scriu despre Egalité. Principesa Bibescu este o mare scriitoare, încă necunoscută la noi, aşa cum opera sa, de atâtea ori admirabilă, ar cere-o. M-am întrebat dacă n-ar fi mai just să trec peste un roman care nu-mi place şi să nu descurajez astfel eventualii lectori bine veniţi. Dar nu. Opera Principesei Bibescu nu merită insulta de a fi „menajată”. Le datorez cetitorilor mei, dar şi vechei stime intelectuale pe care o port romancierei, să-i previu că drumul spre opera aceasta nu trebuie în PUBLICISTICĂ 717 niciun caz să înceapă cu Egalité, ci cu oricare dintre cele două minunate romane precedente, Catherine-Paris şi Le perroquet vert, sau cu oricare din cărţile de memorii şi portrete (Quatre portraits, Croissade pour l'anémone, Le destin du Lord Thomson of Cardington). Ceea ce nu înseamnă că nu vor găsi în Egalité calităţile de stil, de sensibilitate, de poezie şi de observaţie ale prozatoarei Martha Bibescu. Ele au greaua sarcină de a încadra un subiect ingrat, situaţii false şi eroi convenţionali, dar nu puţine sunt paginile pe care ai vrea să le detaşezi - şi să le salvezi - din această operă, pierdută din chiar punctul de plecare. Este o bucurie lectura lor şi la această bucurie nădăjduiesc să vă pot asocia transcriind cel puţin următorul început de capitol, pe care însă nu voi îndrăzni a-1 traduce, de teamă să nu pierd sau să nu atenuez vreuna din nuanţele lui delicate şi grave: „Le printemps dans cette partie du midi de la France est une saison sans feuilles, nullement exubérante, comme on pourrait le croire, mais faite d’une sorte de flame blanche partout répandue. Les campagnes qui entourent la ville de X... obliguent à cliguer les yeux. Au mois d'avril, il n 'est presque pas d’ombre sur ces collines, sur ces routes, dans ces villages éblouissants, parce que tes platanes, les plus paresseux des arbres, ne verdissent que beaucoup plus tard. Quant aux pachers, qui y poussent en abundance, étant alors au fleurs, ils ne font que de la lumière. Les cypress, qu 'on voit ici et là, au sommet des coteaux, ou bien en bordure des champs, ne donnent pad d'ombre; ils la gardent toute pour eux ”. 718 MIHAIL SEBASTIAN Pagină pe care nu o poţi reciti fără un uşor regret pentru tot ce ai gândit - cu oricâtă dreptate -despre carte. DE LA SACCO ŞI VANZETTI... LA ABISINIA Şi dumneata, cetitorule, şi dumneata ai o opinie în chestia abisiniană. Poate că nu ştii prea bine unde se află Abisinia, ce conţine raportul comitetului de cinci, care este mecanismul sancţiunilor de la Geneva şi ce caută în această afacere Canalul de Suez, poate că nu ştii nimic din toate acestea, dar asta nu te împiedică să ai o opinie în chestia abisiniană. Mărturiseşte că de aici, din Bucureşti, din colţul dumitale, unde n-a venit nimeni până azi să-ţi ceară soluţii politice, dumneata nu eşti un simplu spectator al dramei care se desfăşoară, ci eşti un participant activ şi un om de atitudine. Hotărârea dumitale a fost demult luată şi nimeni nu ţi-o va zdruncina. în această oră în care cancelariile europene sunt încă ameţite de precipitarea faptelor, dumneata gândeşti ferm aceea ce gândeşti. Dumneata eşti cu Mussolini sau eşti cu Negusul. Eşti cu Italia sau eşti cu Abisinia. Nu te codeşti să afirmi limpede pentru cine votezi. Abil, n-are decât să fie d. Titulescu. Asta e meseria şi obligaţia dumnealui. Noi, simplii cetăţeni, care nu angajăm politica statului, ci numai politica noastră personală, noi ne putem îngădui să vorbim, cum se zice, cu cărţile pe faţă. PUBLICISTICĂ 719 Prin urmare, să nu ne ascundem. Fiecare din noi s-a rostit de mult în conflictul african. Dacă cetim cu emoţie telegramele Rador şi Havas, nu e pentru că pielea noastră ar fi în joc (deşi nu se ştie...), ci pentru că simpatia sau antipatia noastră e angajată. Ni se pare că acolo, la frontierele incerte ale Etiopiei, se decide ceva mai mult decât o stăpânire de pământ, ceva mai abstract şi mai general. Miraculoasă capacitate a oamneilor de a transforma într-o pasiune personală o chestiune vagă, depărtată şi confuză! Am impresia că, ori de câte ori se pune pe pământul ăsta mare, într-un fapt oricât de derizoriu, o problemă de simplă dreptate omenească, lumea redevine brusc sensibilă. în fond, câte mizerii nu tolerăm în vecinătatea noastră, câte tragedii obscure nu ne stau nevăzute în apropiere, câte crime stupide nu răbdăm din lene şi indiferenţă... Totuşi, într-o bună zi, undeva se întâmplă un accident mic sau mare şi, dintr-odată, toate privirile sunt aţintite într-acolo. E un fel de contagiune universală, un fel de subită cădere de hotare, un moment de atenţie generală, care dintr-odată împarte lumea toată în două blocuri adverse. Unul care spune „da” - şi altul care strigă „nu”. Aşa s-a întâmplat acum aproape 50 de ani, când căpitanul Dreyfus a fost condamnat. Aşa s-a întâmplat în 1914, când Belgia a fost cotropită. Acelaşi lucru în 1927, când doi anarhişti italieni, Sacco şi Vanzetti, au fost ucişi pe scaunul electric. Acelaşi lucru astăzi, când Ducele... Vedeţi, nu alegem prea mult. Suntem la fel de sensibili la o simplă ucidere individuală sau la un 720 MIHAIL SEBASTIAN măcel colectiv. O viaţă sau un milion de vieţi capătă în judecata simplă a mulţimilor aceeaşi importanţă cutremurătoare. E un sentiment de justiţie care nu procedează statistic. El nu numără. El simte violenţa şi o judecă instinctiv, fără să verifice prea mult piesele de dosar. De ce luăm cu toţii parte cu atâta pasiune, cu atâta părtinire, la drama abisiniană? Avem, doar, aici în Europa, mai aproape de noi, probleme mult mai grave şi mai complexe. Este Anschlussul. Este coridorul polonez. Este Tirolul italian. Sunt puncte de nelinişte, care astăzi întâmplător sunt calme, dar ieri au fost acute şi mâine vor redeveni acute. Totuşi, niciodată ele n-au emoţionat pe nimeni. Ni se par reci, indiferente, de ordin strict tehnic. Sunt multe cifre, multe documente, multe statistici, scări grafice, tablouri comparative etc., etc. Ne interesează cel mult ca discuţie de bibliotecă, dar nimeni n-a simţit vreodată că ideea însăşi de om ar fi cuprinsă în aceste „probleme”. Ideea de om! Pare ceva abstract şi depărtat. Gândiţi-vă însă bine şi veţi vedea că totuşi la aceasta se reduce valul de emoţie cu care lumea întreagă aşteaptă astăzi veşti din sumbra Etiopie, cum altădată le aştepta din strălucitorul Paris sau din civilizata Americă, unde trebuia să cadă sau să nu cadă capul lui Dreyfus, să moară sau să nu moară Sacco şi Vanzetti. Erau nişte necunoscuţi, nişte indivizi obscuri, viaţa lor în orice altă împrejurare ne-ar fi fost perfect indiferentă; puteau să moară de diabet, de scarlatină sau de înec şi puţin ne-ar fi păsat, dar pentru că PUBLICISTICĂ 721 mureau printr-un act de justiţie siluită sau numai pusă la îndoială, moartea lor devenea un caz de conştiinţă pentru fiecare dintre noi, solidari cu voie sau fără voie cu tot ce mutilează ori înalţă pe om, pe ultimul om. Cât de mult se înşală propaganda fascistă când răspândeşte cărţi, fotografii şi documente despre barbaria abisiniană. Nu că aceste documente ar fi dubioase. Ele pot fi absolut exacte, dar nu încetează a fi inutile. Căci doară nimeni, absolut nimeni nu-1 va părăsi pe Dante şi Leonardo spre a se converti la estetica de la Adis-Abeba. Şi nimeni nu va uita că prin Roma conştiinţa umană a căpătat lumini pe care Majestatea sa Helasie I-ul nu ni le va da niciodată. Dar nu această diferenţă de cultură e în joc. Ea poate demonstra cel mult că acolo unde se pune o întrebare esenţială de dreptate sau nedreptate, de abuz sau justiţie, de violenţă sau pace, acolo nimic altceva nu mai are cuvânt. E la mijloc acea ireductibilă „idee de om” şi, după cum crezi sau nu crezi în ea, vei fi cu Abisinia sau cu Mussolini, vei fi cu Sacco şi Vanzeti sau împotriva lor, vei fi cu cel ce dă moartea sau cu cel ce o primeşte, vei fi cu cel care oprimă sau cu cel care suferă. E o chestiune de sensibilitate, nu de politică. DE CE NU AVEM MONOGRAFII CRITICE? într-un recent articol al său, Mircea Eliade deplânge lipsa monografiilor şi studiilor critice de 722 MIHAIL SEBASTIAN mare întindere în cultura românească. Stadiul criticii noastre este recenzia şi cel mult eseul. N-am ajuns încă la acele mari lucrări de sinteză care dau atâta prestigiu, ordine şi metodă literaturilor străine: „Critica noastră se mărgineşte la articol; de foarte rare ori la un studiu sau eseu. Nu n-am deprins, încă, la truda şi responsabilitatea unei cărţi de critică dedicată unui singur autor”. Observaţia este fără îndoială exactă. Noi suntem încă în faţa fişelor: n-am izbutit nici până azi să trecem la o activitate critică de ansamblu. în realitate, nici n-am încercat. Avem o excelentă echipă de observatori literari (Perpessicius, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Octav Şuluţiu, Vladimir Streinu), care stau în slujba cărţii româneşti, oferindu-i lectorului variate explicaţii, din variate puncte de vedere - şi nimeni nu va tăgădui valoarea oficiului de informaţie şi orientare, exercitat de aceşti judecători ai scrisului nostru. Critica lor însă, limitată la producţia literară curentă şi supusă obligaţiei de a recenza săptămânal sau lunar, rămâne fatal într-un câmp prea divers, prea aglomerat şi nu-şi permite răgazul de a cuprinde mai puţin, spre a adânci mai mult. E ceva „mozaical” în această înregistrare de cărţi. Cercetându-mi propriile mele cronici literare, trebuie să observ ce dezordonate salturi e obligat să facă de la o săptămână la alta recenzentul, care joia asta vorbeşte despre opera d-lui Iorga, pentru ca joia viitoare să vorbească despre d. Victor Stoe, iar în altă joie despre d. Păstorel Teodoreanu. E o succesie pe care o determină programul - aşa de întâmplător! - al editurilor, nu PUBLICISTICĂ 723 vreo presupusă logică a gândirii critice. Recenzia e mai puternică decât gustul de iniţiativă al criticului. Ea îşi impune legile ei de înregistrare. Nimeni nu-i va contesta desigur valoarea, dar trebuie să recunoaştem că recenzia nu este decât un exerciţiu preliminar. Ea selectează materialul, simplifică, pune ordine - toate acestea pentru a pregăti terenul unei viitoare lucrări de aprofundare. Monografia şi studiul de ansamblu sunt manifestări majore ale criticii. De ce oare noi nu le cunoaştem şi nu le practicăm? Să fie, cum crede Mircea Eliade, din superficialitate, din grabă şi din neputinţă? „Cred că dezinteresarea aceasta de monografie istorică şi critică, lipsa aceasta de pasiune pentru un scriitor sau un gânditor - este un viciu de structură specific românesc. în nicio altă ţară civilizată, după ştiinţa mea, nu se întâlneşte o asemenea lene sau lipsă de pasiune... S-ar spune că criticul român - criticul român de totdeauna, nu numai cel de astăzi - nu are răsuflare lungă.” Constatările sunt încă o dată juste, dar explicaţiile mi se par grăbite. Lene? Lipsă de pasiune? Răsuflare scurtă? Eu cred mai degrabă că este la mijloc o lipsă de condiţii materiale propice. Cred că, dacă în critică nu părăsim recenzia şi nu mergem spre monografie, este în primul rând fiindcă o astfel de muncă nu-şi găseşte la noi, nu zic răsplata, dar elementara retribuire care s-o facă posibilă. E o explicaţie mai cenuşie, mai plată, dar mai lesne de verificat. E adevărat că nu avem până azi nicio carte despre lorga (o carte care să privească viaţa şi opera, 724 MIHAIL SEBASTIAN să le cuprindă pe amândouă, să le găsească o explicaţie centrală, să le clarifice cunoaşterea). Nu avem o carte despre Arghezi, sau despre Rebreanu, sau despre Sadoveanu. Nu mai vorbim despre d-na Bengescu, despre Camil Petrescu, despre Lucian Blaga. între timp, în streinătate sunt nenumărate monografiile, nu numai despre Gide sau Valéry, Papini sau D'Annunzio, Rilke sau Mann, dar despre opere şi spirite mai puţin esenţiale. Noi şi astăzi mai avem de a face cu manuscrisele lui Eminescu, nici acum în întregime cunoscute. Corespondenţa marilor noştri scriitori ne e necunoscută. Ineditele lor, necercetate. Iar în materie de monografie, n-am trecut dincolo de Vasile Alecsandri sau Costache Negruzzi. „Multă vreme am dat vina pe editori. Dar, iată, atât «Fundaţiile Regale» cât şi «Cultura Naţională» nu ezită să publice studii temeinice asupra marilor scriitori şi artişti în viaţă.” N-or fi ezitând, dar e de-ajuns? O monografie critică se tipăreşte în o mie de exemplare, se vinde cu 60 de lei şi se epuizează în opt ani. Să presupunem nu o mie şi trei mii de exemplare, nu 60 de lei, ci o sută, nu opt ani, ci unul singur. Faceţi socoteala şi veţi afla că pentru munca sa, autorul va primi ridicula şi totuşi încă improbabila sumă de 60.000 lei. Dar o monografie se lucrează în bibliotecă, cere efort, cere timp, cere să i te dedici exclusiv. Care este criticul român destul de bogat pentru a putea părăsi catedra lui de profesor, sau biroul lui de funcţionar, sau procesele lui de avocat şi a lucra timp de zece ani la o monografie asupra lui PUBLICISTICĂ 725 Iorga sau Ia o reeditare complectă a lui Hajdău? Cine va plăti anii de muncă pentru o bibliografie complectă şi un studiu critic despre Arghezi? Cu ce bani va trăi criticul care va avea destul devotament intelectual pentru aceasta, dar nu va avea bani de chirie, de haine şi de cărţi? Nu am dreptul să vorbesc prea lămurit, dar cine a înţeles vreodată că, pentru a ne da o ediţie complectă a lui Eminescu, d. Perpessicius a trebuit să-şi lase catedra de la „Matei Basarab” şi să se închidă de dimineaţa până seara la Academie, unde nimeni nu-i serveşte nicio rentă? Asta merge o lună, două, cinci... Pe urmă, viaţa îşi cere birul ei. Şi viaţa e făcută de proprietar, de cizmar, de băcan, oameni foarte cumsecade, dar care nu primesc drept plată manuscrisul monografiei. înainte de a vorbi despre „lene” şi „lipsă de pasiune”, să nu ne jenăm a vorbi încă o dată şi încă o dată despre sălbaticele condiţiuni materiale ale muncii intelectuale în România. E adevărat că în Franţa, un Henri Martineau îşi dedică întreaga viaţă lui Stendhal, pentru a-i cunoaşte biografia, a-i descifra ultimul manuscris, a-i edita toate variantele. E adevărat că un Marcel Bouteran lucrează câteva decenii studiindu-1 pe Balzac. Iar devotamentul lor intelectual găseşte în mod firesc, fără efort, condiţiuni materiale strălucite. A fi balzacian sau a fi stendhalian este în Franţa o profesiune, cel puţin la fel de generoasă cât o direcţie generoasă de minister. Munca aceasta nu cade în vid. Ea răspunde unei necesităţi şi de aceea poate exista. 726 MIHAIL SEBASTIAN De ce nu avem monografii? Pentru că nu avem nevoie de ele. Altfel, vă asigur, ele nu ne-ar lipsi, căci lucrătorii nu lipsesc niciodată. PROZA DOMNULUI lORGA Nu e desigur un subiect de articol. Nici măcar recenzie. Ar trebui un studiu complect, care să utilizeze un material de lucru întins, solicitat nu numai literaturii d-lui N. lorga, ci tuturor domeniilor în care a lucrat. Proza sa ar trebui studiată în lucrările de ştiinţă, ca şi în cele de critică, în gazetărie ca şi în memorialistică, în oratorie ca şi în teatru. Ar trebui un cercetător care să străbată din nou atâtea ţinuturi de artă şi de ştiinţă, câte au fost fertilizate de cuvântul acestui mare creator, ar trebui cineva care să caute în diversitatea acestei imense opere liniile majore, liniile constante - şi numai cu preţul unui asemenea efort s-ar putea vorbi mulţumitor despre proza d-lui lorga. Este un subiect nu numai de analiză critică, dar mai ales de sinteză, un subiect ce presupune o privire unitară asupra întregii opere. înţelegeţi desigur că nu am o astfel de covârşitoare ambiţie şi nu pun în sarcina modestului articol de faţă asemenea îndatoriri. Rândurile acestea sunt doar un „post-scriptum” la cronica pe care am publicat-o acum două săptămâni despre cele două volume din Oameni cari au fost. Făcusem acolo oarecari observaţii asupra prozei d-lui lorga, PUBLICISTICĂ 727 observaţii ce păreau paradoxale, pentru că dimensiunile cronicii nu-mi permiteau să insist. Spuneam anume că d-sa nu este un scriitor sămănătorist: că sămănătorismul d-sale este de ordin politic, de ordin cultural şi ordin educativ, dar în niciun caz de ordin artistic. în artă, d. Iorga este un spirit modem şi un creator cu mari cutezanţe personale. Proza sa este de stil şi de structură modernă. E desigur o proză care n-a pierdut contactul cu clasicii, dar care prin ritm, prin abundenţă, prin multiplicitatea planurilor pe care o desfăşoară, prin complexitate sintactică, prin bogăţie lexică, este o proză modernă, actuală, participând la linia generală a scrisului contimporan. Nu e vorba numai de calităţile de culoare şi de sunet ale acestei proze. Nu e vorba nici de forţa ei vizuală, adică de extraordinara ei aptitudine de a evoca fizic un om şi de a da căldură de viaţă unui portret. Exemple în acest sens se găsesc nenumărate în Oameni cari au fost şi dacă transcriu imaginea lui Henrik Ibsen nu fac decât să reţin oarecum la întâmplare un exemplu din o sută: „...bătrânul cu ochii pătrunzători sub ochelari, cu favoritele răsfirate ca barba unui viching, unui rege al Mării bătut de vântul vrăjmaş, cu părul alb ridicat pe frunte în neorânduială ca aureola de zăpadă a unui sălbatec de sub cenuşiile ceruri ale miazănopţii, cu gura tăiată ca de sabie, desluşită în rostul ei de energie neînfrânată prin buza de sus rasă”. (Voi. I, p. 151) Dar nu aceste daruri de poezie, de evocare, de precizie în imagine, de strălucire în epitet mi se par a defini în primul rând proza d-lui Iorga - şi dacă 728 MIHAIL SEBASTIAN vorbesc despre „modernismul” său nu mă refer la ele, ci mai mult la construcţia prozei, la arhitectonica ei, la complexitatea ei simfonică. Cum nu am intenţia să studiez aici chestiunea, ci mai degrabă să vă ofer oarecari elemente de meditaţie şi cum - pe de altă parte - în cronica mea nu mi-am permis niciun citat, voi recurge aici la mai întinse exemple. E mai instructiv, chiar dacă e un mic abuz. lată bunăoară o frază, pe care o supun examenului dv.: „Versurile cele mai cuprinzătoare, mai lapidare din orice literatură a oricărui timp, o adâncime până în fondul căreia nu răzbate totdeauna nici cititorul cel mai bine pregătit - şi pregătirea în acest caz nu poate însemna altceva decât cunoaşterea deplină a scolasticei medievale şi vieţii italiene şi universale în veacul al XlII-lea -, un amestec uriaş de tragedie, de superstiţie, de închipuire înflăcărată, de simbole pline de înţeles şi de alte simbole, al căror înţeles s-a pierdut demult, icoane care trec desăvârşite în fulgerul unui singur vers adesea, unind lumea noastră cu altă lume care pentru noi e adesea poezie religioasă, iar pentru contimporani înfăţişa o realitate îngrozitoare sau plină de mângâiere şi, pe lângă toate acestea, revelaţia unei limbi literare nouă, minunată ca mlădiere, ca energie şi putinţă de expresie, dar purtând încă pe dânsa toată rouă scânteietoare şi nevinovată a tinereţii sale - aceasta este opera Iui Dante”. (Voi. I, p. 219) încercaţi să-i faceţi acestei fraze ceea ce în liceu, la gramatică, se numea „analiza sintactică”. E un exerciţiu de buchisire, de migală, de PUBLICISTICĂ 729 descompunere mecanică - dar nu e lipsit de folos. Desfaceţi piesă cu piesă elementele ei, cum aţi desface un mecanism de ceasornic, urmăriţi propoziţiunea principală, distrugeţi propoziţiile secundare, scoateţi din trupul frazei propoziţiile incidente şi relative, încercaţi să descompuneţi cu atenţie, cu rigoare, fără nicio altă preocupare critică, acest organism uluitor de complex şi de fin care este imensa frază de mai sus, şi veţi intra astfel în intimitatea prozei d-lui lorga. Cred că s-ar putea desemna schema grafică a acestei fraze, harta ei, asemeni hărţii unui fluviu cu afluenţii şi insulele lui. Propoziţiunile se unesc şi se despart, se depărtează şi se apropie, se adună şi se amplifică, până ce, cu o singură trăsătură finală, prozatorul le strânge brusc şi ferm, ca printr-o miraculoasă întoarcere de resort. Nu este o frază: este o întreagă geografie. Şi nu e un moment singular în proza d-lui lorga: este însuşi stilul ei. „Aşa era scris să isprăvească, după lungi ani de neînsemnătate, aceluia care se temuse odinioară, cum nu s-a temut mai tare vreun om pe lume, ca sfârşitul, un tragic şi sângeros sfârşit, să nu-i vie, în mijlocul voluptăţilor plăcerii absolute, de la asasinul meşter şi viclean, care ar fi pătruns pe drumuri neştiute până la adăpostul lui, aşa de strict supravegheat de către garda sa albaneză, de către poliţiştii şi curtenii încrederii şi răsplătirilor sale, spre a răzbuna atâtea şi atâtea victime ale unor porniri sângeroase, la izvorul cărora era aceeaşi atotputernică simţire, stăpânitoare a şovăitorului său suflet, veşnic pândind, veşnic bănuind, veşnic pedepsind frica.” (Voi. II, p. 380) 730 MIHAIL SEBASTIAN Veţi recunoaşte aici, cu alte ocoluri, cu alte variaţii, cu alte inflexii, aceeaşi linie recunoscută în fraza primă şt veţi admira încă o dată puterea abreviativă a ultimului cuvânt, care strânge scurt toate elementele ramificate ale frazei, le strânge aşa cum pedala strânge coardele pianului într-un acord final. Când vă gândiţi că sămănătorismul nu e în literatură decât o artă rudimentară, utilizând o psihologie idilică de ruralism cam bucolic, o tehnică plină de clişee, subiecte etern aceleaşi, conflicte de o dezarmantă banalitate, când vă gândiţi că sămănătorismul e pe toate planurile depăşit de experienţe noi, prozatorul Iorga devine faţă de această şcoală, care-i este părinteşte scumpă, un răzvrătit, un insurgent, un „modernist”. CONSTANTIN NOICA: MATHESISSAU BUCURIILE SIMPLE Mathesis a apărut în mai 1934. N-am avut atunci prilejul să vorbesc despre această carte, căci eram într-un fel de silită vacanţă şi - mai târziu -reluându-mi foiletonul săptămânal, alte cărţi, mai recente, îşi disputau locul. Nu e prima dată când deplâng teroarea pe care actualitatea o exercită asupra cronicarului literar. Şi actualitatea nu trăieşte la noi mai mult de trei luni. Dar Mathesis îmi este o carte scumpă şi, după un an şi jumătate de la apariţie, îmi place să verific încântarea acestei lecturi, în care disciplina gândirii se PUBLICISTICĂ 731 uneşte cu graţia cuvântului, dând cel mai echilibrat, mai just şi mai nobil lucru de care generaţia mea s-a învrednicit până astăzi. „Generaţia mea”. Cuvântul să nu vă înşele. D. Noica, autorul lucid şi măsurat al acestei Mathesis, nu are nimic de împărţit cu niciuna din valorile confuze care au alimentat ani de zile polemicele junelor contingente de intelectuali români. „Disperarea”, „trăirea”, „refugiul în biologie”, „apelul la forţele oarbe”, toate aceste formule, care pentru câţiva (foarte puţini) reprezentau experienţe sincere, dar pentru alţii (foarte mulţi) nu erau şi nu sunt decât imposturi, farse sau mici accese de demenţă, toată această problematică incertă, pasională, profetică şi lirică găseşte în gândirea d-lui C. Noica o rezistenţă cu atât mai fermă cu cât este mai limpede şi mai calmă. Mathesis este o întoarcere către inteligenţă, un refuz opus posibilităţii descompuse, un resort spre unitate, spre integrare, spre forme simple, un imn dedicat abstracţiei şi ideilor. Este o operă de „simţire ordonată”. Ea continuă pe planul vieţii interioare preocupări intelectuale foarte exact definite - şi nu o întâmplare face ca cel care a scris Mathesis să fie acelaşi care a tradus în româneşte de curând apărutele Regulae ad directionem ingenii. Această traducere e mai mult decât un exerciţiu: e o stabilire de filiaţie. Mathesis distinge un tip de cultură istorică şi unul de cultură geometrică. Se înţelege că optează pentru secundul. „Toată cultura noastră pare că suferă după nostalgia anului. Stăruie ceva din spiritul monoteist şi în cultură.” 732 MIHAIL SEBASTIAN Istorismul înseamnă invazia faptelor, înecul legilor generale sub valurile anecdotei, uitarea punctelor cardinale de dragul „prezenţelor”. „Culturile de tip geometric au legi, au câte o Mathesis sau tind către una, au construcţii grandioase şi fac altele noi; dar nu au în schimb nicio realitate, niciun fel de concret altul decât concretul palid construit de spirit, pus de spirit pentru înalta glorie a spiritului.” Astfel formulată, poziţia d-lui Noica nu numai că riscă obiecţia de a fi abstractă şi schematică, dar merge înaintea acestei obiecţiuni, o acceptă şi îşi face din ea un titlu de orgoliu. Ambiţia istorismului de a reprezenta „viaţa”, „biologia” şi „mişcarea”, faţă de schemele gândirii, care ar fi moarte şi sterile, i se pare d-lui Noica o impostură. Procesul e vechi. Intelectualii nu au fost niciodată iubiţi de vitalişti. Astăzi sunt mai puţini iubiţi decât oricând. Observaţi voga furioasă pe care de la un timp o cunoaşte defăimarea intelectualului. El e atacat pentru arficialitate, pentru sărăcie interioară, pentru sterpiciune... La noi, aceste atacuri capătă, când forme catastrofale (Emil Cioran), când numai forme ridicule (Puiu Gârcineanu). Nu e mai puţin adevărat că această adversitate îşi caută rădăcinile în metafizică şi că ea răspunde unei culturi de „tip istoric” ce încearcă să se constituie. Şi e de asemeni adevărat că argumentul vitaliştilor e impresionant, chiar când nu e retoric: inteligenţa e sterilă, contactul ei cu viaţa dificil, drumurile ei sunt limitate, orizontul ei este redus... şi aşa mai departe. PUBLICISTICĂ 733 Dar ceea ce am numi „argumentul vieţii” nu-1 înduplecă pe Noica. El se întreabă dacă nu cumva e vorba aici despre „viaţa elementară a ţesuturilor”. „De aceea ar trebui odată protestat împotriva unei categorii de oameni care, închinându-se biologiei imediate, se cred singurii deţinători de viaţă. Hotărât, nu. Nu aceştia sunt singurii deţinători de viaţă. Viaţa pe care o deţin ei, de altfel, e joasă şi trivială. Acestei vieţi într-adevăr vroim să-i punem capăt. Dar rămâne viaţa cealaltă, viaţa omului. Şi aceasta se petrece dincoace, printre scheme.” Şi în altă parte: „Ar trebui să încercăm, odată, o rezistenţă împotriva istoriei, împotriva curgerii, împotriva vieţii joase. Poate că nu e atât vorba de ales între istorie şi adevăr, dar trebuie ales, în orice caz, între istorie şi ordine, între istorie şi geometrie”. Iar pentru a lichida definitiv cu dispreţul pentru scheme, nu ezită să le invoce fără ocol: „Când vine viaţa peste tine, fii gata pregătit cu schemele. N-o lăsa niciodată să te acopere. Ai întotdeauna cu ce să ieşi la suprafaţă: ideile”. Nu e nevoie să fi abuzat de drame confuze, de patetisme nebuloase şi de „culmile disperării”, nu e nevoie să fi delirat în jurul biologiei, al forţelor obscure şi al „vocii sângelui” pentru ca această lege a lui Noica să ţi se pară rece şi aspră. Dar fie că o primeşti, fie că o înlături, nu se poate să nu-i înţelegi severa frumuseţe. E un act de disciplină, de supremă stăpânire, un act de demnitate umană - şi nu e totuşi un act de 734 MIHAIL SEBASTIAN negare a vieţii. Este numai un fel de a trăi, fără a lăsa inteligenţa să sucombe în faţa biologiei. „E atât de greu să gândeşti viaţa, să o ridici până la planul adevărului? Nu. Trebuie doar să cureţi terenul vieţii tale. Să laşi apele să se reverse peste tine, peste toate momentele neorganizate ale vieţii tale, peste toată istoria ta. Geometria - adică sistemul, adică viaţa ordonată, lucidă - vine pe urmă ca refluxul. Geometria e răspunsul meu către ape.” D. Noica este un poet al ideilor. Un riguros poet, un sever poet. Dacă viziunea sa este simplă, ordonată şi liniară, dacă viaţa se reduce la câteva forme geometrice pe care le uneşte un principiu de veşnicie şi identitate, dacă zonele cele mai tumultuoase de trăire pot încăpea prin simplificare într-un cerc sau într-un triunghi, pentru că „destinul nostru e de a desena figuri regulate”, dacă în sfârşit întreg peisajul acestei gândiri şi al acestei sensibilităţi îşi găseşte toate elementele în geometrie, nu e mai puţin adevărat că o undă de emoţie clară trece deasupra acestor mărturisite scheme şi ea dă un sens uman, abstract desigur, dar nu artificial. „Ar trebui scris încă o dată un imn pentru idei.” Acest imn d. Noica îl scrie, într-adevăr, şi îl scrie cu o solemnitate, cu o linişte, cu o luciditate ce dă un fior de altă calitate decât al răcnetului metafizic. Sunt pagini despre singurătate, despre destinul omului, despre moarte, despre iubire, pagini pe care cugetătorul le scrie în bună înţelegere cu artistul spre a ne dărui admirabile momente de meditaţie, dar şi superioare victorii de proză. PUBLICISTICĂ 735 Nu fără ezitare vom alege între multe pagini pe una singură şi nu fără o limpede emoţie o vom transcrie pentru a da un final just cronicii noastre insuficiente: „Acum aştept să cadă peste lucruri noaptea. A fost o zi atât de luminoasă şi vedeam tot îngrozitor de bine, aşa că n-am înţeles nimic. Prea multe sunt colorile. Incalculabile formele. Monstruos, respingător, păianjenul cu atâtea picioare - pământul. Aştept noaptea. Ea vine încet, cu «liniştea ei ştiinţifică» peste lucruri. Şterge colorile, reduce formele, păstrează doar raporturile mari, adevărurile de contur ale realităţii. Noapte a toate simplificatoare!... Acum pot să înţeleg. Acum văd, pentru că e întuneric. Urmăresc contururi, sfârşesc conturul formelor abia schiţate, operez în spaţiul omogen şi aproape negru, rotunjesc solidele prea ascuţite; ştiu, încep să ştiu, vag, şters, estompat, atâta cât îmi trebuie. Simţurile se liberează de obsesii, nicio coloare nu mai e insistentă, niciun ţipăt prea asurzitor. Spiritul e liber şi dialectica lui poate începe. Sus, pe cerul lui Platon, pe cerul acesta despre care el spunea că a fost cel mai mare profesor de calcul al omenirii - stelele au început să se noteze una câte una, ca nişte puncte luate la întâmplare în geometri întunericului.” REFLEXII NUMAI APARENT POLITICE Din noianul de ştiri alarmante, pe care telegraful ni le aduce zilnic, desprind o telegramă 736 MIHAIL SEBASTIAN anodină. Ziarele de ieri nu i-au dat nicio importanţă şi au publicat-o mai mult cu titlul de curiozitate. Cred însă că e o veste ce are tâlcul ei - un tâlc mai adânc şi mai durabil decât faptul în sine. E vorba despre o lege militară sovietică: o reformă a gradelor ierarhice în armată. Se restabilesc prin această lege vechile grade din armata imperială şi se reînfiinţează vechiul statut al ofiţerilor ruşi. Gradele militare devin din nou ceea ce au fost înainte de revoluţie. Ele formează un titlu personal al ofiţerilor, titlu ce rămâne în stăpânirea lor chiar atunci când trec în rezervă. Lege spune clar despre dreptul lor de a rămâne şi în civilitate „generali” şi „căpitani”. Drept justificare, se vorbeşte despre necesitatea socială a ordinei şi a disciplinei. Cum vă spun, chestiunea aceasta nu are mare importanţă. Totuşi, niciodată n-am avut mai netă impresia că spiritul revoluţionar e în lichidare. Multe au fost renunţările lui, multe au fost abaterile lui de la intransigenţă, dar abia în acest mărunt fapt văd limpede cum rutina pune capăt revoluţiei şi cum tradiţia biruie iniţiativa. E o lege implacabilă: orice revoluţie moare exact în momentul victoriei sale. Moare obligatoriu, fiindcă tinereţea trebuie să moară. Şi revoluţia nu e altceva decât o tinereţe, explozivă la începuturile ei, iar mai pe urmă atenuată, cuminţită şi treptat descompusă de trecerea vremii, trecere insensibilă, dar implacabilă. Revoluţia rusească a început cu un act de mare copilărie: suprimarea salutului în armată. Era o naivitate, dar tocmai de aceea forţa ei de sugestie era fulgerătoare. PUBLICISTICĂ 737 Trebuia atunci un semn de libertate, un semn copilăros, dacă vreţi, dar imediat şi concret. Oamenii aceia, care prezentaseră arma pentru onor o viaţă întreagă, găseau în suprimarea salutului un gest ameţitor de eliberare. Era libertatea sub forma ei cea mai tangibilă. Atât de viguroasă, atât de frenetică era această „reformă”, încât atunci când, în 1918, revoluţia a trecut din Rusia în Germania, întâia ei manifestare a fost dreptul soldatului de a nu mai duce mâna la chipiu. Restul nu avea importanţă... Orice revoluţie este la origina ei un moment de recreaţie, dar asta nu schimbă întru nimic nevoia generală de a ieşi din rânduri şi de a-şi face puţin de cap. Nimeni nu va spune întreaga voluptate a liceanului care după bacalaureat poate trece pe lângă profesorul de ştiinţe naturale fără să-l salute. Sovietele restaurează salutul - şi acest mic, infim lucru este o reintrare în ordine, o renunţare la revoltă. Este poate, în ordine psihologică, un semn de oboseală. Regimul începe să se respecte pe sine însuşi. îşi surprinde dintr-odată sentimente de stimă şi consideraţie. Vă repet că nu mă interesează elementul politic al acestei întâmplări. Reţin numai învăţătura ei pur şi simplu umană. Căci toţi suntem la fel. Cât suntem tineri, puţin ne pasă de cine ne salută şi cine nu, cine ne laudă şi de cine ne înjură, puţin ne pasă dacă cravata noastră e impecabilă sau şifonată, dacă ideile noastre sunt respectabile sau insolente. Vine însă un timp când începem să fim atenţi şi la salut, şi la cravată, şi la idei. Vine un timp în care neglijenţa ne supără şi îndrăzneala ne sperie. Vine un timp când devenim respectabili. 738 MIHAIL SEBASTIAN Este în orice morală a respectului puţină gută, puţină bătrâneţe, puţină panică a morţii. Aşa suntem noi oamenii şi tot aşa sunt faptele noastre. Aşa sunt deci, inevitabil, şi revoluţiile. „Ale tinereţii valuri” nu trec numai prin iubire, ci şi prin politică. Sunt şi acolo simpatice nebunii, mari aventuri, imense naivităţi - dar toate se ordonează cu vremea, se cuminţesc, îşi pierd elanul, îşi uită entuziasmul şi devin morale, cuminţi şi prudente, asemeni acelor femei uşoare care se fac la bătrâneţe intolerante bunici. Sunt treptele ce duc spre respect şi spre moarte. ÎNTR-UN LICEU DE FETE... Ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută la Chişinău, unde cursurile Liceului de fete „Regina Maria” au început printr-un examen medical al elevelor, spre a se stabili care sunt virgine şi care nu sunt, e monstruos. Cred că niciodată pedagogia n-a făcut un gest mai sălbatec şi mai trivial. E un viol în masă. E o mentalitate de bătrâne libidinoase împotriva adolescenţei care stă, fără apărare şi plină de mistere, în faţa lor. Să nu cerem sancţiuni. Să nu ne întrebăm dacă ordinul era legal sau abuziv. S-a întâmplat acolo un fapt de moarte. Ar trebui să facem tăcere şi să încercăm a-1 uita. Nu se vorbeşte cu glas tare despre asemenea drame. A, desigur, nu e uşoară sarcina „omului mare”, pus în faţa unei clase de tinere fete. PUBLICISTICĂ 739 Câte şorţuri negre, atâtea inimi nesigure. Adolescenţa este o întreagă lume de fantome, un întreg univers de aşteptări, de îndoieli, de dibuiri. Catalogul tău de profesor va pune note la purtare, la geografie şi la latină, dar nu va înţelege nimic dincolo de lecţia spusă prost sau bine „la tablă”. Rămâne undeva, în dosul acelor frunţi de 15 ani, o lume inaccesibilă. Nu totul e diafan acolo. Sunt umbre monstruoase poate, sunt gânduri obscure, sunt vise de senzualitate incertă. Tot ce putem face e să le ignorăm. Se vor clarifica singure, atunci când vor trece de această vârstă delicată şi tragică. Câte disperări, câte pasiuni, câte amoruri, câte deziluzii într-o clasă de fete! Am râde dacă am şti. Vor râde şi ele, mai târziu, într-o zi când vor fi aflat „ce e viaţa”. Nimic nu e mai ridicol şi mai emoţionant decât un „album” de fată la 15 ani. E plin de întrebări grave. Ce e viaţa? Ce e amorul? Ce e prietenia? Ce e idealul? Şi mai sunt şi alte întrebări, mai puţin candide, pe care şi le pun în şoapte, când se adună într-un colţ de clasă. Nu trageţi cu urechea! Ceea ce pentru noi e trivial, este pentru ele misterios. Nu vorbiţi despre pudoarea lor pentru că nu ştiţi ce înseamnă această pudoare. E ceva mai pur şi în acelaşi timp mai tulbure decât morala noastră de oameni mari. Nu vorbiţi despre cuminţenia lor. Nu veţi şti niciodată câte presentimente ascunde. Suntem cu toţii prea bătrâni, prea insensibili, prea sceptici pentru o clasă de tinere fete. Fiecare din ele poartă o taină atroce şi suavă, care este trecerea de la copilărie la maturitate. Să închidem ochii şi să ne 740 MIHAIL SEBASTIAN prefacem că nu ştim nimic. Adevărul este că nici nu ştim. Fiecare din ele este un mic mister, o mică lume de visuri confuze şi de aşteptări neclare. Să nu punem întrebări, căci Fiecare întrebare poate deschide o rană. Marea artă a părinţilor şi a profesorilor este, cred, arta de a ignora la timp. Oribila brutalitate a pedagogiei, care scotoceşte prin ghiozdane, controlează corespondenţe, interzice lectura, citeşte caietele intime! Oribilă şi nefastă lipsă de discreţie faţă de nişte copii care, siluiţi astfel în tot ce au mai tainic, se vor simţi mai singuri, mai neînţeleşi, mai părăsiţi. Dar niciodată teroarea „omului mare” asupra adolescentului n-a ajuns la violenţa şi la lipsa de ruşine pe care vizita medicală de la liceul din Chişinău o deovedeşte. Nu cred să fie din partea-mi un exces de sensibilitate, dar am impresia că acest fapt este un grosolan atentat. Despuiate într-o sală de şcoală, trecând prin faţa directoarei şi a medicului ca să-şi probeze cuminţenia, umilite din prostie şi nesimţire, acele nefericite adolescente s-ar putea să nu uite niciodată stupidul supliciu la care au fost supuse. Un dezastru sufletesc poate începe şi cu mai puţin. Car j'aime comparer à de très jeunes filles mes pensées qui ont la courbe de leurs jambes craintives et l'effarouchement moqueur d'éclats de rire. A trebuit să revin la un poet din juneţe, a trebuit să mă întorc la cărţile lui Francis Jammes, care le-a cântat aşa de frumos pe fetele tinere, a trebuit să recitesc aceste versuri, pentru a şterge dezgustul crimei de la Cişinău. Seules les jeunes filles ne m'ennuyèrent jamais Vous savez qu'elles vont, d'on ne sait quoi, causer... PUBLICISTICĂ 741 Această taină, pe care poetul nu o cunoştea, o directoare de liceu şi un felcer de spital au ţinut s-o afle. Regulamentul nu se opune. JULIEN BENDA: DÉLICE D'ÉLEUTHÈRE Eleuthère nu este decât un Julien Benda în intimitate. Un Benda mai puţin sever, mai puţin viguros, mai degajat. De la Scrisorile către Melisanda - acele lecţii de filozofie la ora ceaiului - Benda n-a mai găsit până astăzi acest ton îngăduitor. Belphégor şi La Trahison des clercs aveau ceva aprig şi prin accentul lor polemic, şi prin ariditatea poziţiei pe care o apărau. O bună doză de intoleranţă le anima. Această intoleranţă nu mai e de găsit în recenta carte, care este o carte de divagaţii, de glose şi de meditaţie cotidiană. Cele mai felurite subiecte şi pretexte îl seduc pe filozof, care comentează cu destulă neglijenţă fapte, probleme sau idei din toate domeniile posibile. Politică sau artă, iubire sau muzică, morală sau literatură, filozofie sau economie politică, tot ce o minte poate gândi în legătură cu actualitatea imediată sau cu marile întrebări eterne, totul este cuprins în aceste pagini, care nu insistă asupra niciunui lucru, dar le cuprinde pe toate cu simplicitate. Trecerea de la o problemă la alta se face direct, cu o vioiciune de convorbire ce ştie prea bine că nu va rezolva nimic şi tocmai de aceea încearcă cel puţin să-şi varieze pretextele şi punctele de vedere. 742 MIHAIL SEBASTIAN Acesta să fie „deliciul” de care vorbeşte titlul volumului? S-ar putea. Este un deliciu străvechi, care vine de departe, de la Montaigne, şi pe care nu-1 bănuiam austerului Julien Benda. E adevărat că dacă a renunţat la obişnuitul său accent profetic şi la acea rece violenţă intelectuală, cu care a purtat numeroase războaie de idei, n-a renunţat în schimb la niciuna din vechile lui certitudini şi aversiuni. Éleuthère este mai puţin combativ, dar nu mai puţin decis. Nu şi-a pierdut adversităţile familiare. Mai ales nu l-a pierdut pe Bergson, împotriva căruia revine - iar şi iar! - fără agresivitate, dar cu stăruinţă. „Nimeni - notează el cu vizibilă impietate -nimeni, nici Sfânta Tereza, nici Bergson n-a gândit până acum fără concepte.” Alăturarea este perfidă, iar ironia de un voit terre-à-terre. Pe Bergson şi bergsonismul îl vom întâlni, foarte puţin voalat, ori de câte ori va fi vorba în carnetele lui Éleuthère despre psihologie, despre iubire, despre conştient şi inconştient, despre „inefabil”, despre poezie, despre diverse „purisme” (poezie pură, percepţie pură, senzaţie pură etc., etc.). Atunci vechea indignare împotriva belphegorismului reînvie şi Julien Benda rupe încă o lance în umbra lui Bergson, mereu prezent. Inutil să subliniem aceste elemente polemice, pe care lectorul cărţilor anterioare le cunoaşte mai bine şi care aici nu a avut decât aluzii sau obsesii, dar iată o profesie de credinţă: ,JDrames du conscient, vrais drames de l'homme. Ceux de l'inconscient, o PUBLICISTICĂ 743 romantiques, il les partage avec les bêtes, avec les pierres”. Şi, oarecum pentru a dovedi că nu există domenii interzise inteligenţei, că opoziţia dintre „sensibil” şi „inteligibil” este o prejudecată, că „ideea” şi „emoţia”, departe de a se exclude, se întregesc, Éleuthère îşi asumă sarcina de a analiza el însuşi un moment sufletesc complex, în care nu va găsi totuşi nimic „inefabil”, ci numai nuanţe clare şi definite. Este examenul psihologic al unei nopţi de iubire (p. 60-65), examen în care se sileşte „a limpezi principalele idei” ce constituie fericirea amorului. E o ambiţie care nouă ni se pare didactică, dar care pentru Éleuthère este normală, de vreme ce totul poate fi redus la idee. Inconştientul, realitatea indistinctă, viaţa interioară insesizabilă - toate sunt pentru el păcăleli şi nimic nu rămâne dincolo de concept. Trebuie să recunoaştem de altfel că cele cinci pagini de analiză a iubirii, pe care ni le oferă Éleuthère, sunt admirabile. Mi se pare însă că ele se datorează mai mult fostului romancier Julien Benda -adică artistului, şi nu filosofului. Este un întreg capitol care face elogiul abstracţiei împotriva percepţiei directe. De astă dată nu în amor, ci în artă. E un capitol de meditaţii într-un muzeu de pictură (p. 131-152). Veţi găsi aici un pătrunzător, deşi rapid, proces al futurismului şi o laudă a valorilor clasice, crescute sub semnul inteligenţei. Nu există emoţie de artă „netrecută prin intermediul unei idei”. Nu există „o stare afectivă pură, nestrăbătută de intelectualitate”. 744 MIHAIL SEBASTIAN Arta care face apel doar la sensibilitate şi urăşte prezenţa inteligenţei, bizuindu-se exclusiv pe aşa-zisa „percepţie pură”, recurge la o formă inferioară de înţelegere, care pentru Éleuthère este „le mode de réception du chien”. Nobleţea artei este tocmai abstracţia şi capacitatea oamenilor de a înţelege, arta nu e altceva decât o „sensibilité à l'abstrait”. N-aş vrea să insist prea mult asupra filozofiei lui Éleuthère. Ar fi să trădez această carte, care e un carnet intim, nu un tratat. Apropo, tot ce este filozofic în paginile ei e pretext, paranteză şi digresiune. Éleuthère rămâne mai bucuros în mijlocul faptelor diverse, pe care le comentează fără rigoare. Foarte multe pagini despre femei, despre moravurile lor, despre psihologia lor, pagini delicate şi vag ironice, purtând acelaşi surâs ce-i era dedicat pe vremuri Melisandei, corespondenta de juneţe a lui Julien Benda. Éleuthère se complace în această societate galantă, şi rolul de confesor, de director de conştiinţe, de moralist tolerant îi convine perfect. „Éleuthère imagine les belles Athéniennes couronnant de roses le vieux Socrate qui leur parlait amicalement de leur âme. Il s'endort en cette douce vision.” „Le vorbea prieteneşte despre sufletul lor” -iată definit cu eleganţă tonul întregii cărţi. Desigur, nu vom comenta, capitol cu capitol, toate preocupările lui Éleuthère. Sunt prea diverse şi, PUBLICISTICĂ 745 unele din ele, prea sumar tratate. Cetitorul va reţine fără îndoială reflecţiile despre poezie (p. 71-84). Sunt unele observaţii de tehnică poetică, iar altele de motive lirice, care arată în Julien Benda un critic cu ochiul bun. Acest detractor al sensibilităţii „pure” este totuşi un sensibil, şi luciditatea nu-i interzice să comunice cu emoţia de artă. Cetitorul va reţine de asemeni excelentul capitol despre Wagner (p. 155-165) şi despre emoţia dramatică în genere, dar va conveni odată cu noi că examenul scenei din Romeo şi Julieta, cu care acest capitol începe, este totuşi prea didactic (ceea ce e adevărată manieră a autorului). Abandonând atâtea probleme ale cărţii şi lăsându-le în sarcina cetitorului, care le va cerceta singur, să reţinem în schimb din Délice d'Éleuthère o grupă de idei care ocupă un important loc în volum: politica. E o mare surpriză, pe care Julien Benda a făcut-o în ultimul an lectorilor săi. Este o neaşteptată adeziune la politic, o subită luare de atitudine într-un domeniu din care cel ce scrisese Trădarea clericilor părea exclus. Délice d'Éleuthère nu ne dă destule elemente, pentru a putea vorbi despre o adevărată poziţie politică. Dar cine urmăreşte „Nouvelle Revue Française” ştie că rubrica politică a revistei este de la un timp aproape cu exclusivitate intrată în stăpânirea lui Benda, care nu ezită să discute acolo o alegere municipală sau o întrunire publică, atacând dreapta sau extrema stângă. Fascismul şi comunismul, ca duşmani ai spiritului, îl au pe Julien Benda duşman 746 MIHAIL SEBASTIAN natural, dar această adversitate nu se opreşte pe planul ideilor, ci trece pe acela al participării directe la viaţa publică. Nu lipseşte mult ca, uitându-i pe clerici, să devină un militant, chiar dacă acest lucru îl face tot în numele spiritualului şi al autonomiei lui. Identitatea de criterii din filozofie şi din politică este pentru el perfectă şi cu siguranţă că aversiunea fascismului şi a comunismului nu i se pare decât o consecvenţă naturală a aversiunii sale faţă de bergsonism. Este de altfel în carte un pasaj (p. 198) care sugerează - şarjând puţin - o paralelă între Bergson şi comunism. Ideea e extravagantă, dar ea pledează pentru justificarea Iui Benda care, convertit la politică, se consideră rămas pe vechea lui linie spirituală. Alain va recunoaşte în Éleuthère un perfect radical, tocmai pentru că vocaţia lui politică începe exact în momentul în care se pune problema libertăţii. Orice altă problemă este secundară pentru un radical. Pe alt drum decât pe acela al libertăţii ameninţate, Julien Benda n-ar fi descins niciodată în politic. Dar barbaria e aproape şi Délice d'Éleuthère, deşi e o carte de odihnă, e o carte de rezistenţă. Rezistenţă la barbarie. IAŞII IN LITERATURA DE AZI Era o vreme - nu prea depărtată - când Iaşii păreau să reprezinte în literatura românească o forţă PUBLICISTICĂ 747 locală. Nu numai în sensul de forţă artistică, ci şi în sensul de forţă strategică. Simţeam că există în politica noastră culturală o directivă a Iaşilor -directivă ce se manifesta şi în ordinea ideilor, dar mai ales în ordinea practică. Era acolo un grup de scriitori, solidari până la intoleranţă, care prin tăcerea lor sau prin scrisul lor făceau - cum zice vorba franţuzească - ploaia şi vremea frumoasă în literele române. Un cenaclu la fel de tenace în simpatiile lui regionale, cât şi în adversităţile lui, mai întâi geografice şi numai în al doilea rând critice, aduna într-o familie unică pe toţi poeţii şi prozatorii moldoveni. Revista „Viaţa românească”, redactată şi tipărită la Iaşi, era monitorul familiei. în Bucureşti, un ministru plenipotenţiar al grupului, d. M. Sevastos, conducea „Adevărul literar”, devenit şi el organ oficios al literaturii ieşene. „Secesiunea” moldo-valahă în literatură lua formele cele mai precise. îmi aduc aminte că prin 1927 glumeţii afirmau că la „Adevărul literar” există un tarif dublu: maxim pentru moldoveni, minim pentru munteni. Nu era probabil decât o glumă. O glumă semnificativă însă, căci nu se putea contesta rezistenţa tăcută, dar îndârjită, pe care scriitorii de la Iaşi o opuneau literaturii bucureştene. De la 1925 până la 1930, cred că în „Viaţa românească” nu s-au publicat nici cinci recenzii despre cărţile scriitorilor care nu avuseseră graţia de a se naşte dincolo de Milcov. Despre Vinea, despre Camil Petrescu, despre Aderca, despre Perpessicius - niciun cuvânt. Ani de zile, niciun cuvânt. Ca şi cum n-ar fi fost, ca şi cum n-ar fi existat... în timp ce ultima schiţă a domnişoarei 748 MIHAIL SEBASTIAN Lucia Mantu, ultima strofa a domnişoarei Otilia Cazimir erau întâmpinate cu aplauze uluite, prozatorii, poeţii şi criticii de pe malurile vulgare ale Dâmboviţei nu puteau obţine din partea austerei „Viaţa românească” nici cel mai vag semn de recunoaştere. Doar d. Sevastos - critic de vocaţie -avea în răstimpuri dezlegarea de a tipări un nume de neieşean, cu condiţia bineînţeleasă de a-1 înjura, dacă nu e cuminte. Era o atitudine copilăroasă, care n-ar fi avut mare gravitate dacă ar fi rămas doar în critică. Din nefericire, ea se făcea foarte greu simţită în viaţa profesională a scrisului. Două momente arătaseră până unde putea merge această solidaritate regională. Mă gândesc la premiul de roman al ziarului „Dimineaţa” şi la Premiul naţional de poezie din 1926. din ambele jurii făceau parte ieşeni în majoritate. Drept consecinţă, premiul de roman i-a fost dăruit d-rei Lucia Mantu pentru nuvela simpatică dar mediocră Cucoana Olimpia, iar Premiul naţional de poezie i-a fost făcut cadou d-lui G. Topîrceanu, probabil pentru volumul său Migdale amare. Căzuse la primul examen romanul lui F. Aderca, Omul descompus, iar la al doilea examen căzuse Tudor Arghezi. „Viaţa românească” era triumfătoare, iar bucureştenii la pământ. S-ar putea să aveţi impresia că rândurile de mai sus sunt o şarjă. Vă asigur totuşi că nu au nimic exagerat. Le scriu, dimpotrivă, cu oarecare melancolie. Căci, făcând socoteală, acum, când în capitala sărăcită a Moldovei se inaugurează o PUBLICISTICĂ 749 disperată „lună a laşilor”, pentru a trezi cetatea din letargie, făcând - zic - socoteala, mă întreb dacă nu trebuie să regretăm acele timpuri, când Iaşii mai aveau destulă energie, destulă tinereţe, pentru a menţine în scrisul nostru literar un război, fie el şi nedrept, dar pasionat. Noi nu iubeam desigur revista „Viaţa românească”. „Sburătorul” era mai aproape de noi - şi asta nu pentru că domicilia pe strada Câmpineanu, ci pentru că valorile în care credea erau mai actuale, mai juste, mai tinere. Noi nu iubeam revista de la Iaşi, dar, dacă nu o recunoşteam atunci, trebuie să o recunoaştem astăzi: existenţa ei acolo era un lucru frumos. S-a abuzat prea mult la noi de ideea atât de mediocră, atât de stupidă, că oraşul de provincie este un loc mort, care duce la ratare, înăbuşe talentele, descurajează iniţiativele. Nici până astăzi n-am izbutit să punem capăt acestei idei plate, pe care eroii d-lui Brătescu-Voineşti au făcut-o populară. Iaşii reprezentau imaginea unui oraş de provincie care poate duce o viaţă intelectuală autonomă. Un oraş cu orgoliul lui, cu voinţa lui, cu gândurile lui. Pentru cultura unei ţări, asemenea centre regionale reprezintă o necesitate, o putinţă de înnoire, o metodă de selecţie, o lărgire de cadru. Puteam fi de partea literaturii ieşene sau împotriva ei, dar eram obligaţi să înţelegem că, oricare ar fi fost poziţia critică pe care o reprezenta, oricare ar fi fost metodele practice pe care le utiliza, această literatură era un ultim punct de rezistenţă, de energie şi de creaţie, nu numai al Iaşilor, dar al întregii provincii româneşti. 750 MIHAIL SEBASTIAN BUCUREŞTII D-LUI PAUL MORAND Să nu ne grăbim a ne supăra pe d. Paul Morand, care scrie în „Marianne”, în fiece săptămână, diverse lucruri fanteziste, aproximative şi dezagreabile despre Bucureşti. E mai cuminte să aşteptăm sfârşitul reportajului său, cu atât mai mult cu cât „mult a fost, puţin a rămas”. Săptămâna viitoare îşi va strânge cele 14 pagini mari de revistă ilustrată dedicate capitalei noastre, dacă le va strânge într-un volum - aşa cum a făcut pentru New York şi Londra -, atunci vom avea textul integral al voiajului său, text din care - pentru moment - ne lipseşte un capitol confiscat din ordinul cenzurii române. în legătură cu această confiscare, este locul să observăm „o gravă lacună”, cum zice vechiul nostru prieten Mache. De ce nu găseşte cenzura mijlocul de a confisca revistele străine chiar de la locul de origină? în definitiv, dacă d. Morand spune lucruri penibile despre noi, nouă n-are decât să ni se spună -că doar noi nu le credem -, dar să nu le spună franţujilor, care - de! - nu se ştie... Suntem recunoscători Ministerului de Interne că ne pune la adăpost de o proză ce ar putea să tulbure conştiinţa noastră critică, dar parcă mai eficace ar fi dacă ar interzice această proză dincolo de hotare. Câte nostalgii trebuie să aibă un cenzor, gândindu-se că pământul e mare şi cenzura mică!... Aşadar, revenind la d. Morand, să aşteptăm calmi lectura integrală a notelor sale pentru a le judeca. De pe acum însă putem spune că prea riguros informate aceste note nu sunt. PUBLICISTICĂ 751 D. Morand este un reporter monden, nu un monografist. Remarcabil de inteligent şi destul de sensibil, d-sa nu alege prea mult sursele de informaţie. Călăuza sa este pitorescul. Materialul său este anecdota. Pentru un excursionist, nu e rău. Din acele imagini rapide pe care le surprinzi pe fereastra trenului, dintr-o ţară străină, repede văzută şi repede uitată, câte adevăruri nu poţi ghici? Nu spune într-un loc Keyserling (parcă în Psihanaliza Americii, dacă nu mă înşel), nu spune el că cu cât stă mai puţin într-o ţară, cu atât o înţelege mai bine? Dar Keyserling este un filozof nordic, în timp ce Paul Morand este un reporter parizian. Diferenţa e sensibilă. Keyserling caută rădăcinile, Morand vânează efectele. Şi în materie de efecte, tot ce e mai pestriţ, mai violent şi mai săritor în ochi îl seduce. E aşa de greu să pătrunzi o stare de lucruri dintr-un mediu social străin - şi, dimpotrivă, e aşa de lesne, aşa de ispititor să sugerezi o „culoare locală”! Nu s-ar zice că d. Morand vorbeşte cu antipatie despre Bucureşti. Vorbeşte Caragiale cu antipatie despre Mizil? Nu, desigur. Mi se pare că este chiar -în anumit fel - oarecare duioşie, anumită blândeţe ironică, multă cordialitate. Cordialitatea pe care o păstrăm şi noi faţă de oamenii care ne amuză. Şi pe d. Morand îl amuzăm incontestabil. Dar se vede că are totuşi râsul dificil, că în acest Bucureşti, în care - vai! - lucrurile vizibile sunt tară număr, d-sa se sileşte a scorni fapte inexacte. De exemplu: „Regulă generală: nu cumpăraţi niciodată într-un magazin în care vi se spune «Domnule»: este o 752 MIHAIL SEBASTIAN probă de obrăznicie şi de glumă proastă... în România toată lumea se tutuieşte: ba chiar există două feluri de a spune «tu», un tu respectuos şi un tu intim. Dacă vrei să insulţi pe cineva, spune-i: «Domnule»...” Te întrebi cu îngrijorare în ce jalnic mediu a încăput d. Morand la Bucureşti, pentru a afla asemenea teribile moravuri? în ce magazin a fost insultat? Care birjar l-a tutuit? Cine i-a explicat acest mahalagism obligatoriu? E posibil să fi stat de vorbă cu un român de limbă românească (nu cu un român parizian) şi să nu i se fi lămurit, în puţine cuvinte, că, dimpotrivă, limba aceasta are trei forme pentru persoana a doua, şi că acolo unde francezul nu cunoaşte decât pe „tu” sau pe „vous”, noi avem o treaptă intermediară de respect şi familiaritate? Să nu fi găsit pe nimeni aici care să-i explice că, între atâtea bădărănii de care am fi vinovaţi, avem totuşi câteva lucruri frumoase şi că românescul „dumneata” este o nuanţă de vocabular, de reală delicateţă, dacă ai puţin timp să te gândeşti la rostul cuvintelor într-o limbă? N-ar fi nici asta prea grav, dar de aici d. Paul Morand construieşte o întreagă teorie asupra psihologiei bucureştene, psihologia pentru care - aţi văzut - cuvântul „Domn” este o insultă, un ultragiu, o înjurătură. Hotărât, d. Morand nu se oboseşte a fi serios. Cetiţi ultimul său foileton şi veţi afla, scumpii mei lectori bucureşteni, cum viaţa dv. este un chef permanent, cum dormiţi până la prânz, cum staţi la taifas până seara, cum dansaţi până dimineaţa, cum trândăviţi mereu, mereu, mereu... PUBLICISTICĂ 753 Cetiţi... ba mai bine nu cetiţi. Să-i dăm d-lui Paul Morand răgazul de a spune tot. Vom ceti pe urmă - şi vom încerca atunci să-i spunem şi noi unele mici lucruri. Pe care însă, din nefericire, nu le va auzi. DESPRE HUNII PROPRIU-ZIŞI Există o specie de barbarie pe care nu se poate să nu o stimezi. E barbaria pură şi simplă. Barbaria fără justificări. Barbaria hunială. Barbaria care spune ritos: „asta sunt!” şi care nu-şi caută explicaţii sau scuze. Este sincera barbarie vizigotă, ostrogotă sau hună. Este focul care aleargă prin lume, sunt vânturile dezlănţuite, sunt marile valuri de sânge. Nimeni nu poate şti dacă asemnea cataclisme umane nu fac parte din însăşi legile vieţii. Poate că pământul are din când în când nevoie să respire pe propriile lui mine. Poate că prea multă ordine, prea multă linişte, prea multe certitudini sunt înăbuşitoare. O cultură este un punct de echilibru. Poate că istoria nu-şi suportă prea mult echilibrul şi poate că, pentru a merge înainte, viaţa are nevoie de o spargere, de o violenţă, de o cufundare în întuneric. Poate... Atunci apar, din cine ştie ce adâncimi nocturne ale istoriei, hunii. Te dai la o parte din drumul lor, dacă mai ai timp. Sau cazi sub copitele cailor, dacă e prea târziu. Dar aşa sau altminteri, vei înţelege că norul de praf şi sânge care a trecut pe lângă tine a fost un lucru elementar şi sălbatec, un ţipăt al speciei, din 754 MIHAIL SEBASTIAN străfundul pădurilor, din străfundul timpurilor, de dincolo de memorie... Şi e ceva mare în aceşti huni, care n-au de dat nicio socoteală nimănui. Vă cer îngăduinţa de a mărturisi că, personal, am foarte multă stimă pentru hunul propriu-zis. Detestabili nu sunt decât hunii ceilalţi, hunii cu problemă spirituală, hunii cu conflicte de conştiinţă, hunii cu misiune de civilizaţie. Barbaria lor e ipocrită. Ea invocă exact acele idealuri pe care le striveşte. Ea recurge la exact acele criterii pe care le distruge. Nu are destulă grandoare, destul curaj şi destulă cunoştinţă de forţă, pentru a fi cu sinceritate ceea ce este. Dacă e o flacăre, flacăre să fie. Dacă e un trăsnet, trăsnet să fie. Un lup înfometat nu umblă după raţiuni superioare. Raţiunea lui este însăşi foamea. Justificarea lui este însăşi legea lui de lup. Atât. Mai departe nimic nu există - şi e un cutremurător absolut în acest nimic. De doi ani, în centrul şi nordul Europei se pregăteşte prin foc şi sabie o lume, care nu este a carităţii şi a omeniei, ci a forţei. De doi ani au căzut capete tăiate cu toporul, au murit oameni împuşcaţi peste noapte, ca nişte câini turbaţi, au fost aruncate în beznă, pentru un cuvânt, pentru o părere, nenumărate fiinţe. Este o dezlănţuire aşa de atroce, încât toate protestele „civilizate” par prin contrast ridicule. Ironiile care se adresează barbariei nu sunt nici mai brave, nici mai inteligente decât ironiile care s-ar PUBLICISTICĂ 755 adresa unui cutremur. Şi nimeni până azi n-a convorbit cu un vulcan despre bunele maniere. Cine nu este sentimental, ar trebui să vadă în aceste atrocităţi fastuoase o lege istorică, o aspră lege istorică ce se împlineşte. Attila nu năvăleşte pentru întâia oară în Europa şi nici pentru cea din urmă, probabil. Dar dacă ne interzicem nouă înşine un sentimentalism, pe care îl simţim inutil şi deplasat, cum să iertăm sentimentalismul de care noii huni uzează la rândul lor? Am cetit toate telegramele privitoare la alegerile din Klaipeda şi au fost unele de o ipocrizie care pe hunii autentici, pe hunii cei mari, pe hunii propriu-zişi i-ar fi făcut să roşească. Fiindcă ei incendiau şi ucideau, dar nu-şi agravau incendiile şi omorurile cu criterii de civilizaţie. „«Berliner Montagspost» scrie că impresia generală este că aceste alegeri sunt o monstruozitate care va fi respinsă de întreaga lume civilizată.” Spune „Berliner Montagspost” asta? Există/aşadar, o lume civilizată? Există aşadar fapte monstruoase? Există aşadar un simţ general de omenie, cu dreptul de a accepta sau respinge ceea ce se întâmplă într-o ţară străină? Fără îndoială, „Berliner Montagspost” nu şi-a dat seama, publicând aceste inofensive rânduri, cât de primejdioase sunt ele. Căci e aici o afirmaţie de solidaritate umană. E un apel la sentimentul obştesc de justiţie. E o întoarcere către legea care trece dincolo de forţă. Trista condiţie a barbarilor moderni, care nu sunt decât huni pe jumătate, e de a fi însă obligaţi să 756 MIHAIL SEBASTIAN întrebuinţeze un limbaj anti-hunic. Ceea ce este o înfrângere. CREDITUL LUI SHAKESPEARE într-un foileton din „Adevărul”, d. Victor Eftimiu deplora mai eri inegalitatea de tratament la care sunt supuşi autorii autohtoni faţă de cei străini. Subiectul e vechi, desigur. D. Eftimiu îl înnoieşte însă printr-un exemplu curajos şi riscat. D-sa nu ezită să observe şi într-un fel să regrete „creditul” de care beneficiază scriitorul Wiliam Shakespeare, în detrimentul colegilor săi români. „Prestigiul de trei ori secular al lui Shakespeare, prestigiul de şapte ori universal al imperiului britanic ne fac pe toţi să acceptăm, prosternaţi până la pământ, orice ne vine de la Stradford pe Avon.” E adevărat. Din fericire, este adevărat. Simţul nostru critic, teribilul nostru simţ critic bucureştean, renunţă la intransigenţă şi acceptă fără crâcnire „orice ne vine de la Stradford pe Avon”. O face din prudenţă? O face din laşitate? O face din respect pentru prestigiul a trei veacuri de glorie? Nu ştiu. Fapt e că o face şi că astfel - din prudenţă, din laşitate sau din frică - ne-a dat să cunoaştem teatrul lui Shakespeare. Bunul gust trebuie apreciat, chiar atunci când operează prin violenţă. în loc să deplângem „creditul” lui Shakespeare, ar trebui să fim fericiţi că o mare lecţie de poezie şi de PUBLICISTICĂ 757 umanitate ne este servită, cu voia sau fără voia noastră. Iată o formă de sublim pe care nu o vom pierde. Nu vom trece insensibili pe lângă ea, nu o vom lovi familiari şi dispreţuitori cu cotul, nu vom face ochii mici din fotoliul nostru şi nici nu vom spune în antract: „da! nu e rău, în definitiv actul 2 merge, dar...” Nu, aici nu mai e loc pentru iniţiativa noastră personală, pentru suficienţa noastră, pentru gustul nostru, pentru ironia noastră. Aici admirăm şi tăcem. Scurt. „închipuiţi-vă acest Henric IV (spune d. Eftimiu în continuare), pe care-1 laudă toată lumea, scris de un român.” Dar nu vreau deloc să mi-1 închipui. Nu vreau şi nici nu pot. Henric aI IV-lea nu este un text oarecare, bătut la maşină şi supus aprecierii mele sau aprecierii dumitale. Henric al IV-lea este o operă în care sunt încorporaţi 300 de ani de emoţie artistică obligatorie. Ce mă fascinează înainte de a deschide cartea sau înainte de a se ridica cortina sunt aceşti 300 de ani, care vor fi ei măsura sensibilităţii mele, nu eu măsura lor. Dacă e vreo întrebare de pus, dacă este vreo îndoială de ridicat, apoi această întrebare şi această îndoială este asupra mea, cetitor şi spectator singuratec, pus în faţa unui semn de eternitate. Ce s-ar întâmpla dacă un român ar scrie Henric al IV-lea? Mai întâi şi-ntâi ar fi o farsă. (S-ar descoperi adică foarte repede că textul e de Shakespeare). Iar în al doilea rând, n-ar mai fi Henric al IV-lea. N-ar mai fi, chiar dacă drama ar fi aceeaşi, personagiile aceleaşi, textul acelaşi. Nicio operă, 758 MIHAIL SEBASTIAN ruptă din timpul ei şi cunoscută în afară de cadrul ei organic, nu rezistă. Ea face parte din stilul unei epoci şi intră în eternitate tocmai prin acest stil, fără de care ar fi ceva hibrid şi monstruos. închipuiţi-vă - pentru a relua jocul propus de d. Eftimiu - închipuiţi-vă un tânăr literat din anul 1935 ducându-se, nu la d. Ciornei, ci la d. Bemard Grasset, cu manuscrisul unei epopei care să fie Iliada sau Heneida sau Paradisul pierdut. Nu e nevoie să vă spun cât de ridicol ar fi şi tânărul poet şi absurdul lui manuscris. închipuiţi-vă că la salonul oficial de la şosea, un pictor, care n-ar fi altcineva decât Giotto în persoană, ar trimite un tablou. Nu văd care e juriul din lume care nu s-ar socoti pur şi simplu victima unui debutant insolent. Hotărât, jocul de imaginaţie al d-lui Eftimiu este imposibil. El porneşte de la o judecată care anulează pur şi simplu capodoperile, aducându-le sub focurile deformatoare ale actualităţii. Această judecată minează brusc toate acele certitudini de artă pe care le-am primit cu modestie şi supunere din mâinile nesfârşitelor generaţii ce ne-au precedat. Ni se pun astfel în primejdie marile noastre voluptăţi estetice. „Creditul” lui Shakespeare. Da, el există - şi se cheamă în fond renunţarea noastră la liberul arbitru. Este poate la mijloc un act de ipocrizie care ne ajută să admirăm şi să înţelegem tot ce este pus sub girul unui mare nume. Dacă am fi foarte sinceri cu noi şi dacă am analiza cu atenţie momentele noastre de entuziasm artistic, ar trebui să recunoaştem că de multe ori începem printr-un act de laşitate şi nu PUBLICISTICĂ 759 totdeauna ajungem la o deliberată şi sinceră iubire a capodoperei pe care nu avem curajul de a nu o înţelege. Admirabilă ipocrizie şi admirabilă lipsă de curaj! E o ipocrizie care ne face educaţia gustului. E o ipocrizie care ne impune să cunoaştem marile opere ce ne depăşesc. E în sfârşit o ipocrizie care ne face modeşti şi, poate, până la urmă, sensibili. Admiraţia e un proces intelectual şi psihologic foarte complex, cu o mulţime de mici curse, pe care ţi le întinzi tu însuţi şi în care cazi cu cea mai teribilă inocenţă. întâi admiri din imitaţie, sau din respect, sau din supunere. Pe urmă te admiri pe tine însuţi pentru această admiraţie, care îţi dă o foarte bună opinie despre propria ta persoană. în sfârşit, te laşi antrenat de voluptatea de a admira şi, de la un moment dat, devii sincer. Fazele admiraţiei sunt extrem de nuanţate şi subtile. Ele reprezintă o formă de bucurie intelectuală la care, personal, nu vreau cu niciun preţ să renunţ. Iată de ce, presupunerea pe care d. Eftimiu ne invită s-o facem mă dezolează oarecum. Nu ţin deloc ca Henric al IV-lea să fie o producţie bucureşteană. FRANCIS JAMMES: DE TOUT TEMPS  JAMAIS Primele poeme ale lui Francis Jammes sunt din 1888. A trecut de atunci aproape jumătate veac - şi Francis Jammes este totuşi între noi, neschimbat. Bătrânul de 70 de ani nu scrie altfel decât scria 760 MIHAIL SEBASTIAN copilul de 20. Nimic modificat în arta lui poetică. Aceleaşi teme simple, acelaşi vocabular fără strălucire, aceleaşi inflexiuni de vers. La o depărtare de câteva decenii, sunt versuri care au sunetul identic. Duparc, je vous ai bien aimé... vocativul acesta, cu care începe poemul către Henri Duparc din volumul de faţă, trezeşte din amintire acel: Mon cher Samain, c'est à toi que j'écris..., care deschide elegia pentru Albert Samain din Le Deuil des primevères, emoţionant tradusă de Perpessicius în româneşte. Totul este intact în poezia lui Jammes, care a ştiut să străbată prin anii cei mai furtunoşi şi mai tragici ai lumii moderne, fără a-şi abate totuşi lira de la lucrurile simple şi eterne, pe care din primul ceas le-a cântat. Din primul ceas şi până la cel din urmă. De tout temps à jamais: de totdeauna spre totdeauna. Este ceva orgolios în acest titlu, care afirmă unitatea şi veşnicia poeziei. Jammes nu este un intelectual, un om cu probleme, un om cu idei. „Problemele” ce se pun conştiinţei omului de azi îi sunt străine. Nu numai că nu le înţelege, dar le şi detestă. I se par prea complicate, prea abstracte, lipsite de sinceritate, maladive şi imorale. Până la Hasparren - unde trăieşte şi scrie - până acolo, nu ajunge nici ecoul dramelor de simţire şi de inteligenţă ale timpului nostru. Nelinişte? Incertitudine? Zone obscure de conştiinţă? Francis Jammes nu cunoaşte. Toate trebuie să i se pară demoniace, pornind de la un spirit de perversiune, de PUBLICISTICĂ 761 care îl crede poate exclusiv responsabil pe fostul său prieten de tinereţe, André Gide. Bătrânul poet este pentru prima dată iritat. îl necăjeşte această epocă, pe care n-o înţelege şi de care se teme a nu fi la rândul lui înţeles. îl indignează aceste complicaţii intelectuale, la care nu poate participa. îl supără această artă plină de obscuritate şi nelinişte. A spus-o destul de limpede acum câţiva ani, când - spre stupoarea tututror - a ridicat piatra împotriva lui Gide, pentru care pe vremuri (1899), în a unsprezecea elegie, o ruga pe iubită: Tu mettras, en souvenir de Gide, des narcisses, Car c'est lui qui paya l'édition dlin jour. De atunci drumurile s-au despărţit şi, dacă André Gide a călătorit prin variate şi contradictorii ţinuturi sufleteşti, Francis Jammes a rămas locului, fără să renunţe la nimic şi fără să adauge nimic primelor lui acorduri de poezie. „Eu am urmat aceeaşi linie - spune el în prefaţă. Este linia poeziei eterne care, de totdeauna spre totdeauna, de la Teocrit la La Fontaine, de la La Fontaine la Lamartine, urmează şi leagă culmile Pamasului.” E adevărat însă că această artă poetică, altădată simplă şi strălucind numai prin umilinţa ei, îmbracă astăzi, în ultimul volum al lui Jammes, un stil pe alocuri agresiv. Poetul, pe vremuri detaşat de orice vanitate literară, nu-şi poate ascunde oarecari amărăciuni de acest ordin. N-am cunoscut până azi un Francis Jammes satiric - iar acum, când îl cunoaştem, n-am putea spune că este cea mai fericită formă a sa. Lunga scrisoare către Lamartine, din volumul prezent (p. 15-25), este un adevărat pamflet în versuri 762 MIHAIL SEBASTIAN împotriva vremurilor de azi, şi pamfletul nu e un gen care să-i convină unui poet bucolic. Jammes îşi pierde aici acea luminoasă şi împăcată ironie în care de obicei îmbracă lucrurile şi oamenii. Ironia lui actuală devine rece, duşmănoasă, răzbunătoare şi retorică. Diverse aluzii politice fac şi mai naiv pamfletul, naiv prin însăşi violenţa lui. La France est pire encore qu’en les jours attristés Aux poètes épris des suprêmes beautés. Le génie est banni, les gloires sont à vendre; Le Chrétien mépris se recouvre de cendre; L’ergastule est ouvert et la vase des cœurs Déborde en engraissant un vain peuple d'auteurs. Şi desigur nu lipseşte atacul împotriva literaturii modeme, împotriva desfrâului moral, împotriva Sodomei. On étale partout les produits des gens ivres Du suc de ces pavots, dont s'endorment leurs livres. Sodome a triomphé... Dezolare ce se va sfârşi cu un ultim cuvânt de dispreţ pentru sport, pentru cinematograf şi pentru radiofonie: D’ailleurs un dur cynisme a remplacé l'amour La radio la Voix qui fit naître le Jour. Sunt erorile combative ale unui poet căruia arma nu i-a stat niciodată bine, decât cel mult când se ducea să vâneze iepuri. Accesele satirice sunt crispante în opera lui. Din fericire însă sunt atât de puţine, încât pot fi ignorate. Dacă lăsăm deoparte prefaţa (inutil indignată şi inutil orgolioasă) şi dacă înlăturăm de asemeni scrisoarea către Lamartine, De tout temps à jamais rămâne o carte de poezie ce poate PUBLICISTICĂ 763 fi liniştit aşezată lângă De l'Angélus de l'aube à l'Angélus du soir şi Le Deuil des primevères. Jammes rămâne acelaşi poet al lucrurilor simple, al iubirii netragice, al peisajelor familiare, al culorilor cuminţi, al tinereţii curate şi al bătrâneţii glorioase. El cântă mai departe atâtea lucruri derizorii, care îl emoţionează tocmai pentru că sunt derizorii. Şi s-ar spune că de când a trecut pragul bătrâneţii, poezia lui a devenit şi mai clară, căci nici acea undă de melancolie, care sfârşea elegiile de pe vremuri, nici acel ecou de durere nu se mai găseşte în ultimele poeme, scrise cu o nobilă resemnare. Sunt în cartea lui ultimă câteva legende de moarte: este moartea păstorului Endymion şi moartea fecioarei Alouette. Dar e o moarte în lumină. Un fel de a muri cu încredere în eternitatea iubirii şi a tinereţii, aşa cum se moare probabil numai pe drumul poeziei, care vine „dinspre totdeauna” şi se îndreaptă „către totdeauna”, ignorând micile noastre drame, micile noastre întrebări, micile noastre nelinişti. Dar nu e vina noastră dacă din inima acestor drame, întrebări şi nelinişti, poezia lui Francis Jammes ni se pare un paradis cam simplu şi inaccesibil. O PREMIERĂ LA CURTEA DE APEL Zilele trecute, aşteptând rândul unui proces la o secţie a Curţii de Apel, am asistat fără voie la un spectacol de teatru emoţionant şi ridicul, cum rar li se întâmplă adevăratelor spectacole să fie. 764 MIHAIL SEBASTIAN Procesul care se judeca nu era în sine decât o stupidă escrocherie teatrală pe care a comis-o acum vreo câţiva ani un fost şef de cabinet al unui fost ministru de interne. Eu nu vă voi da nume (căci n-am de gând să fac aici o cronică judiciară), dar poate că ţineţi minte. într-o bună zi, un personaj tuciuriu, cu inexplicabilă trecere pe lângă un ministru sentimental, a deschis în sala Poştelor un teatru, care după vreo două luni a lichidat, lăsând în urmă nenumărate datorii şi o întreagă trupă de cabotini pe drumuri. Detaliile procesului sunt pur şi simplu neruşinate. Se vorbea în faţa Curţii, fără nicio jenă, despre banii daţi de diverse ministere, din diverse fonduri. Ba chiar un martor cu humor a făcut un tablou al politicii naţionale în raport cu aventurile pitorescului căpitan de teatru adus în faţa justiţiei. Mă gândeam, privindu-1 pe oacheşul personaj cu haine bleumarine, ghete de lac, cravată roşie şi -supremă eleganţă! - şnur alb la vestă, mă gândeam la nenumăraţii tineri intelectuali care duc în orgolioasa lor sărăcie o viaţă de lupte necunoscute pentru o carte, pentru un gând, pentru o pagină scrisă... Şi îmi spuneam încă o dată cât e de tristă, cât e de lamentabilă viaţa politică a unui stat care, atunci când era nevoie de un „agent cultural”, recurge la lăutarul acela cinic şi cu cravată roşie... Dar nu despre asta vroiam să vă vorbesc. Vă cer iertare că m-am abătut de la subiect şi că m-am lăsat cuprins de revoltă. Spectacolul de la Curtea de Apel era interesant nu prin latura lui, ca să zic aşa, morală, ci prin aspectele lui teatrale. Afacerea PUBLICISTICĂ 765 judicioasă era desigur abjectă, dar spectacolul era patetic, variat, plin de culoare şi cu neaşteptate izbucniri de comedie şi melodramă. Ce se întâmplase? Fusese citat ca martor întreg „personalul artistic” al fostei trupe. Actori, actriţe, decoratori, regizori... Un grup de nefericiţi cabotini, fără angajament, strânşi acolo în faţa sălii de şedinţe. N-aş putea spune pe niciunul din ei şi, chiar dacă i-aş numi, nu i-aţi cunoaşte. Bieţi oameni de treabă, care vor fi făcut pe vremuri, în tinereţe, figuraţie la Teatrul Naţional, pentru ca mai târziu să joace roluri de a doua mână în turneu la Calafat, la Roman, la Buzău... Bieţi rataţi, pe care viaţa i-a purtat prin obscure săli de provincie, unde iluzia gloriei se amesteca cu umilinţa mizeriei şi unde o inimă de geniu ignorat tresărea în cele mai retorice scene de dramă... „Nu, nu, niciodată... Vei trece peste trupul meu... Contesă, ia seama! Fiica mea? Tu nu eşti fiica mea...” Replici furtunoase, vocative tunătoare îmi veneau în amintire şi nu puteam privi fără o îndurerată simpatie acele umbre care îşi aşteptau rândul, acele feţe uzate de fard şi de timp. Dar, din când în când, uşa sălii de şedinţă se deschidea, uşierul striga un nou nume de martor, din grup se desprinea cel chemat şi atunci, în momentul în care trecea pragul, se întâmpla o mică minune. Intrat în sală, actorul se lumina brusc. Avea impresia că intră în scenă. Se făcea un moment de tăcere, toate privirile se îndreptau spre el, toată lumea îl aştepta... Decorul îi era cunoscut. Era decorul din Taifun, actul al doilea. Decorul din Necunoscuta, actul al treilea. Magistraţi, avocaţi, public... 766 MIHAIL SEBASTIAN N-aş putea să vă spun valul de căldură, de voluptate, de duioşie, care îl cuprindea pe martorul-actor păşind în acest decor, în care în sfârşit - după câţi ani de şomaj? - avea să joace un rol. Sunt ani de când n-a mai ieşit la rampă. Sunt ani de când n-a mai simţit privirile unei întregi săli urmărindu-1. Aici e un decor - un decor adevărat. Aici e un public adevărat. Aici e un rol adevărat. Şi sunt magistraţii în robă neagră. Şi e procurorul care întrerupe. Şi e grefierul care scrie. Şi sunt avocaţii care întreabă. Şi e această tăcere absolută, când vorbeşte el martorul, care în sfârşit şi-a găsit un rol, el actorul, care în sfârşit joacă... Vorbeşte încet şi pe urmă tace, rar şi pe urmă grăbit, grav şi pe urmă alarmat: ridică vocea, o lasă să coboare, o înalţă iar. Nu mă întrerupeţi, domnule preşedinte. Vreau să vorbesc. Sunt aici şi vreau să vorbesc. Sunt aici şi vreau să joc. Afară, în stradă, mă voi pierde în mulţime, nimeni nu mă va cunoaşte, nimeni nu mă va privi, nimeni nu mă va asculta. Mai am de spus câteva replici. Nu vreau să ies din scenă. Nu vreau încă să ies din scenă. Am găsit un rol, lăsaţi-mă să-l joc... DESPRE FILMUL FRANCEZ Iar am avut o invazie de filme franţuzeşti proaste. De unde le mai scoateţi, oameni buni? Intriganţi cu barbă, amante leşinate, scene de sacrificiu - ţi se rupe inima privind. PUBLICISTICĂ 767 Mă întreb uneori dacă nu e la mijloc o conjuraţie şi dacă avalanşa aceasta de vulgarităţi filmate nu ne e aruncată într-adins, ca să ne dezguste. în ce mă priveşte, sunt un spectator răbdător de filme franţuzeşti, la care mă duc mai mult pentru plăcerea de a asculta o limbă ce-mi este scumpă sau pentru surpriza, totdeauna emoţionantă, de a găsi un peisaj parizian. Sunt nostalgii vechi, de care te vindeci greu. Dar cât de scump plăteşti aceste modeste plăceri, cât de scump le plăteşti dacă, de dragul lor, eşti silit să suporţi kilometri de platitudini fotografice şi sonore. S-ar zice că cinematograful francez e blestemat să nu poată trece dincolo de Georges Ohnet, care reprezintă limita lui de sensibilitate şi de inteligenţă. (Lucru care, dacă mă gândesc mai atent, nu este o glumă, ci un adevăr. Le Maître de forges n-a fost în stagiunea trecută cel mai curat şi mai acceptabil dintre filmele venite de la Paris?) Nici vorbă, cinematografia franceză poartă vina acestor lucruri. N-o spun eu, care nu sunt decât un spectator incompetent, dar o spun toţi oamenii de specialitate, critici cinematografici de la noi şi din Franţa. Totuşi, am impresia că puţină răspundere în detestabilul repertoriu francez al cinematografelor noastre purtăm şi noi. Noi - adică nici dumneata personal, nici eu, nici dumnealui, ci aceia dintre noi care au sarcina să aleagă filmele şi să ni le prezinte. Sunt unele experienţe în cinematograful francez, sunt unele eforturi, sunt unele izbânzi pe care noi nu le cunoaştem. Nu ştim cine le ocoleşte sistematic. Fapt e 768 MIHAIL SEBASTIAN că le ocoleşte şi că, dacă n-am afla câteva ecouri în presa străină, ar trebui să credem că filmul francez se reduce într-adevăr la mizeriile retorice care ni se servesc nouă aici. Citeam de curând cartea de amintiri şi portrete a lui Jean Cocteau şi aflam de acolo că autorul Copiilor teribili a pus în scenă în ultimii ani câteva filme. Nu sunt, nu pot fi filme de serie. E probabil că nici în Franţa n-au fost prezentate decât unui public select, în săli specializate şi mai mult cu titlu de experienţă. Dar Cocteau este o minte îndrăzneaţă, un temperament cu demonul spectacolului. în teatru a făcut o mulţime de lucruri derutante şi scânteietoare. E cert că în cinematograf aduce aceeaşi vervă inventivă, aceeaşi intuiţie poetică a imaginii. Dar nimeni nu se gândeşte să ne facă şi nouă cunoscute aceste experienţe care, la marginea cinematografiei oficiale, deschid poate un nou drum în arta ecranului. Recunosc că sunt pretenţios. Cocteau e prea mult. Cocteau lucrează într-o regiune estetică inaccesibilă unui antrepenor de filme. Dar sunt alte experienţe, mai puţin abstracte şi mai la îndemâna publicului. Iată, s-a transpus anul trecut în film romanul lui Flaubert, Madame Bovary. Este fără îndoială o încercare serioasă, un efort demn. O mare eroină care trece din literatură în cinematograf, unde de altfel îşi găseşte o interpretă extraordinară: Valentine Tessier. Nu ştiu cum e filmul, că nu l-am văzut. Dar ştiu cum e Flaubert, cum e Madame Bovary şi cum e Valentine Tessier. E de-ajuns pentru ca filmul să fie cel puţin o PUBLICISTICĂ 769 extrem de interesantă experienţă. Noi nu avem dreptul să o cunoaştem? Nu. Pentru că noi trebuie să vedem în schimb La route impériale, această sinistră prostie. Madame Bovary nu este, se vede, de noi. Şi nu e de noi nici Angèle, filmul lui Pagnol, după romanul lui Jean Giono. Şi nici Paquebot Tenacity, filmul lui Duvivier, după piesa lui Charles Vildrac. Nu l-am văzut nici pe unul, nici pe celălalt, dar m-ar mira ca un roman de Giono să nu dea un scenariu cinematografic viu şi proaspăt. Giono e un om cu viziune nouă, tânără, creatoare. El poate sparge, prin simpla lui prezenţă, toate saloanele de carton în care se înăbuşe filmul francez senil şi declamator. De ce nu se gândeşte nimeni la aceste tentative de artă, care poate ne-ar împăca în sfârşit nu cu producţia franceză, iremediabil mediocră, dar cu câţiva realizatori francezi ce încearcă să menţină şi în film un prestigiu pe care cultura ţării lor l-a cucerit în orice alt domeniu? E o întrebare pe care o pun fără nicio intenţie polemică. E o rugăminte. ION I. CANTACUZINO: NOTE PENTRU AZI-, HAI SĂ FIM FERICIŢI-, DRIDRI D. Ion I. Cantacuzino este un scriitor mai interesant decât cele trei cărţi pe care le-a publicat până acum. Nu că aceste cărţi ar fi lipsite de interes şi de farmec. Dar ele reprezintă doar câteva aspecte - şi 770 MIHAIL SEBASTIAN desigur nu pe cele mai esenţiale - dintr-o activitate intelectuală şi literară pe care o ştim variată. Desigur atât Notele pentru azi, cât şi Dridri sau Hai să fim fericiţi sunt lecturi agreabile. Vom vorbi despre fiecare în parte, dar ţin să precizăm de la început că nu le considerăm definitorii pentru autorul lor, care de altfel - în prefaţa Notelor pentru azi, ca şi în prefaţa comediei Hai să fim fericiţi - le prezintă cu multă detaşare, ca pe nişte experienţe de tinereţe. Dl. Cantacuzino nu se desolidarizează desigur de scrisul său (şi n-ar avea niciun motiv de a o face), dar ne previne că paginile sale tipărite reprezintă fază pe care d-sa personal a depăşit-o. Cu această remarcă iniţială, ne este deosebit de plăcut să strângem într-un foileton cele trei volume ale acestui scriitor, pe care însă bineînţeles nu vom înceta să-l urmărim pe alte planuri şi în alte direcţii. D. Cantacuzino este într-adevăr un spirit de deosebită mobilitate. Curios, sensibil, inventiv, cu multă iniţiativă personală, d-sa a urmărit astăzi câteva probleme, dintre care a refuzat să opteze exclusiv pentru una singură. Medicină, psihiatrie, literatură, critică, teatru, cinematograf - iată preocupările sale egal de pasionate. între spitalele şi laboratoriile în care ani de zile a lucrat sistematic, între catedra de liceu pe care a ocupat-o în acelaşi timp, între redacţia unde îşi scria articolul aproape zilnic, între revistele literare în care publica lungi studii de critică - unde anume trebuia căutat acest scriitor ce refuza să se fixeze? Medic şi critic de cinematograf, profesor de liceu şi autor de teatru, eseist şi sportiv, această alăturare bizară de calităţi aşa de diverse trădau în d. PUBLICISTICĂ 771 Cantacuzino o vie curiozitate intelectuală, dacă nu o vie nelinişte în faţa vieţii. Să fim sinceri şi să mărturisim că în genere oamenii cu prea multe meserii sunt suspectaţi. Este o prezumţie de grabă, de improvizaţie, de neseriozitate. Această prezumţie trebuie înlăturată în cazul de faţă. Nu graba îl îndrepta pe d. Cantacuzino spre atâtea obiective străine unul de altul. Nu graba, ci o anumită supleţe de inteligenţă, anumită necesitate de a-şi varia experienţele personale, în sfârşit darul de a cuprinde într-o viziune unitară elemente de cunoaştere luate din cât mai largi câmpuri de vedere. E remarcabilă uşurinţa sa de a se mişca pe mai multe planuri şi poate că această diversitate, departe de a trăda un diletant, ascunde un umorist. Ceea ce dă într-adevăr sens preocupărilor sale multiple este curiozitatea pentru om şi pentru viaţă, pe care încearcă s-o surprindă şi s-o cunoască în manifestările ei moderne, atât de pestriţe uneori, atât de dramatice totdeauna. Este la mijloc o onestitate de reporter - reporter nu de fapte brute, ci de semnificaţii şi probleme. Este o acumulare de material (emoţii, peisaje, cărţi, discuţii, oameni), o acumulare de material care poate va hrăni într-o zi o operă de sinteză, dar care şi astăzi, în simplul stadiu al experienţelor de viaţă, constituie o pagină interesantă în registrul de sensibilităţi şi inteligenţe ale tinerei noastre generaţii. Notele pentru azi au fost scrise între anii 1929 şi 1931. „Vremea le-a făcut să fie, în bună parte, de ieri”, explică, nu fără umor, d. Cantacuzino în prefaţă. 772 MIHAIL SEBASTIAN „Punctele lor de vedere sunt de atunci. Poate că astăzi autorul priveşte aceste lucruri într-alt fel. în orice caz, mai complex. Nu se simte astfel nici definit, nici angajat, în atitudinea lui de azi prin aceste pagini. A socotit însă că, într-un moment de bilanţ, îi este îngăduit să se elibereze de aceste texte în forma lor primitivă.” E limpede deci că eseurile strânse în acest volum nu au nimic riguros. Nu vom căuta în ele îndreptări exlusive pentru a înţelege poziţia autorului. Mai vorbitoare în acest sens cred că sunt unele studii pe care d. Cantacuzino le lasă în afară de volum. De exemplu, excelentul studiu de critică literară pe care d-sa l-a publicat mai de mult în „România literară” despre d. Ionel Teodoreanu. Este o cercetare critică nu numai întinsă ca dimensiuni, dar cuprinzătoare ca substanţă. Dacă acestui eseu, autorul ar adăuga studiile sale despre Ion Barbu (tot din „România literară”) şi despre Ion Pillat („Revista Fundaţiilor Regale”) ne-ar da o foarte frumoasă carte de critică. Notele pentru azi sunt consideraţii mai generale. Ele cuprind reflexiile unui om tânăr asupra câtorva probleme de viaţă modernă, reflexii asupra unui timp pe care îl iubeşte, la care participă şi pe care vrea să-l înţeleagă cu clară vedere, dar şi cu simpatie. Sunt observaţii despre sport, despre reportaj, despre literatură, despre moravuri, despre psihologie. Fapte curente, texte, gesturi, cuvinte -toate reţinute în măsura în care revelează un nou aspect al omului de azi şi al vieţii lui. Scriitorul nu ezită în faţa faptelor, oricât de mărunte sau cotidiene ar fi ele. El caută - cum spune PUBLICISTICĂ 773 într-un loc - „sensul adânc al acestor fapte ce par de suprafaţă”, (p. 94) îl caută şi de multe ori îl găseşte. Iar dacă nu insistă, dacă nu se sileşte să smulgă subiectului său toate nuanţele posibile este pentru că ceea ce îl interesează nu-i atât să rezolve vreo problemă, ci să ia contact cu ea, să o formuleze, să prindă o sugestie şi să o comunice mai departe. Este cartea de meditaţii nu prea stricte, dar vii şi stimulatoare, a unui spirit tânăr, deschis, receptiv, trăind într-o atmosferă intelectuală pe care Gide, Montherlant, Huxley o animă, tocmai cât trebuie, pentru a ne afla într-o tovărăşie de idei şi de gânduri familiare. Hai să fim fericiţi este de asemeni o carte de „ieri”. Poate chiar de „alaltăieri”, căci precede cu trei ani Notele mai sus discutate. E o comedie de tinereţe, nu numai prin vârsta la care a fost scrisă, dar şi prin calităţile ei de fantezie, de naivitate, de bunăvoie. „Aproape uitasem că am scris-o cândva... în orice caz, recitind-o după atâta timp, pot să vorbesc despre ea ca despre piesa altuia. Se simte că autorul, scriind-o, avea 20 de ani şi ştia că-i are. Dar se simt şi câteva calităţi ale acestei vârste.” Iată o proprie judecată spusă cu sinceritate, foarte simplu şi foarte natural. Cine va ceti această mică şi uşoară comedie va înţelege simpatia nostalgică şi înduioşată pe care autorul ei e în drept să i-o poarte. Este o comedie de iubire - foarte simplă ca schemă, dar la fel de proaspătă şi ingenuă ca mişcare, ca ritm, ca suflu. 774 MIHAIL SEBASTIAN întreg mecanismul ei interior oscilează între două replici. Un tânăr porneşte într-o seară să caute, să găsească şi la nevoie să inventeze „o aventură fără niciun reazăm în realitate”. O aventură făcută din nimic, din simpla hotărâre de a ieşi din banalitate şi a intra în vis. Dar odată mirajul realizat, odată femeia găsită, odată porţile fanteziei deschise, eroul suferă de a nu avea contact cu realitatea, cu buna şi certa banalitate, care şi ea îşi are odihnitoarea ei poezie. Ar avea atunci „să dea o stare civilă visului”, cuvântul mi se pare excelent şi îl cred capabil să dea substanţă şi lumină unei întregi comedii. Hai să fim fericiţi e desigur o experienţă de juneţe, dar care nu şi-a pierdut nimic din verva, din imaginaţia, din animaţia ei de pe vremuri. * Dridri a înfruntat prea de curând scena pentru a o putea anexa cu depline puteri unei cronici literare. Cealaltă cronică - cea dramatică - şi-a spus cuvântul acum câteva luni. N-am fost la spectacol şi nu ştiu ce a devenit comedia sub focurile rampei. La lectură este un text plăcut, care supără însă prin excesele ei verbale. Ideea de a dramatiza mica nuveletă sentimentală a lui Vasile Alecsandri a fost fără îndoială un gând fericit. Era o întreagă atmosferă de epocă, ce putea fi evocată cu duioşie, cu ironie, cu pitoresc. Gândiţi-vă ce poezie desuetă şi graţioasă au astăzi toate reconstituirile de acest fel. D. Cantacuzino părea indicat să facă din Dridri un lucru fermecător, fluent, spumos. Erau elemente de decor, de culoare locală, de vocabular, de gest, de PUBLICISTICĂ 775 atitudine, care puteau găsi în d-sa un evocator subtil şi înţelegător al melancoliei ce se degajă dintr-o atât de veche şi romanţioasă poveste de amor. Şi sunt anumite momente în piesă care realizează just acest ton, această ţinută, această atmosferă. Din nefericire, dramaturgul nu stăpâneşte destul firele propriei sale construcţii şi îngăduie ca teatrul să treacă în retorism. Poate că spectacolul a izbutit să acopere aceste pasaje, pe care lectura nu le atenuează, ci dimpotrivă... Dar d. Cantacuzino este un autor de teatru. Dialogul său nu poate înşela asupra acestui lucru: e prea articulat, viu şi bine ritmat. Dar ce poate însemna Dridri - succes sau insucces - într-o carieră de scriitor cu atât de diverse posibilităţi şi resurse? CU SAU FĂRĂ... D. Mussolini face şcoală. Nu numai politică, ci şi literatură. Vă reamintiţi, desigur, succesul pe care l-a reputat în septembrie cu acea extraordinară declaraţie, care a făcut să se cutremure cancelariile Europei: „cu Societatea Naşiunilor, fără Societatea Naţiunilor sau împotriva Societăţii Naţiunilor”. Să recunoaştem, era o frază tare. Scurtă, netă, fulgerătoare. Diplomaţia nu e obişnuită cu asemnea izbucniri. Diplomaţia nu are temperament. întocmai ca acele femei care spun - vorba anecdotei - „nu” în 776 MIHAIL SEBASTIAN loc de „poate” şi „poate” în loc de „da”, diplomaţia afirmă, nu neagă, nu desminte... ea are totdeauna câţiva bemoli pentru fiecare cuvânt, cîţiva diezi pentru fiecare opinie. Orice exces o nelinişteşte. Mai ales excesele verbale. Ea nu se simte bine decât în situaţiile medii, care nu cer accent. Jumătate din farmecul dictaturilor - ce zic? trei sferturi, nouă zecimi din farmecul lor - este de ordin verbal. Dictatura satisface în omul de pe stradă gustul lui de violenţă orală. „Bine i-a spus-o!”, exclamă cetăţeanul care citeşte la gazetă un cuvânt ritos. Această satisfacţie, această răcorire, acest năduf răzbunat, diplomaţia niciodată nu o poate servi. Ea e corectă, ea trebuie să fie corectă. Şi corectitudinea nu seduce pe nimeni, nu electrizează nimic. Dacă-mi permiteţi o vulgaritate, diplomaţia n-are sex-appeal. Ceea ce, dimpotrivă, dictatura are. „A violat tratatele...” „A violat pactul...” „A violat convenţia...” Ziarele sunt pline de violuri internaţionale, pe care le anunţă reprobativ cu litere de o şchioapă, fără să-şi dea seama că, în realitate, această suită de violuri câştigă mai mult simpatia decât indignarea lectorului simplu. Ce vreţi? Oamenii au fost totdeauna sensibili la actele de violenţă în ordine sentimentală - iar termenul acesta de „viol”, în materie de politică internaţională, devine aproape sensual, aproape excitant. Nu vreau să fiu frivol (ne cunoaştem, cetitorule, de suficient timp, pentru a şti că nu am asemenea moravuri), dar cred cu toată tăria că succesul de public, succesul de scenă al dictatorilor se PUBLICISTICĂ 777 explică în bună parte prin atitudinea lor de a viola cât mai multe şi mai diverse lucruri. D. Mussolini - pentru a ne întoarce la d-sa - a violat până astăzi pacte, teritorii, idei şi idealuri. Dar mai ales a violat - şi aici e succesul său mai răsunător - a violat un întreg stil oratoric. Gândiţi-vă cât de searbăde sunt lungile, onctuoasele, evazivele fraze diplomatice pe care le schimbă între ei miniştrii prin telegraf, ca şi cum telegraful n-ar costa parale. Cât de searbăde aceste discursuri scrise cu o lună înainte de a fi cetite, aceste declaraţii spontane bătute în prealabil la maşina de scris. D. Mussolini le dă pe toate la o parte şi aruncă în loc o frază care fulgeră, un epitet care arde, un gest care strigă. „Cu sau fără...”. „Da sau nu...”. „Acum ori niciodată...”. Acest stil de mitralieră retorică este irezistibil. Nici Richelieu, nici Mazarin, nici Talleyrand, nici Metternich, nici Disraeli, fiecare în parte şi toţi laolaltă n-ar fi în stare să-i ţină piept. Ei reprezintă o tradiţie, în timp ce d. Mussolini e un original. O singură primejdie îl pândeşte, tocmai pentru că e original: primejdia de a se banaliza. Primejdia de a face şcoală. Atunci stilul mussolinian va deveni clişeu şi s-ar putea să nu mai impresioneze pe nimeni. Mă tem că acest timp se apropie. Fiindcă, iată, după ce au fost spuse la Roma, cuvintele Ducelui au fost textual reluate la Tokyo, într-o împrejurare identică. Ştiţi că Japonia are şi ea o Abisinie personală, care se numeşte China. Ei bine, stimulată de expediţia fascistă, Japonia se pregăteşte acum să civilizeze în 778 MIHAIL SEBASTIAN scurtă vreme teritoriul chinez, se înţelege, ocupându-1. Dar, după exemplul italic, un general japonez declara ieri: „Suntem gata să colaborăm cu mareşalul Chiang Kai-Shek. Colaborarea o vom face cu el sau fără el...”. Vedeţi, întocmai ca d. Mussolini: CU SAU FĂRĂ! Ei bine, de astă dată nu mai are haz. Prima oară a fost perfect. Ne-a plăcut, ne-am emoţionat, am admirat. Dar acum, când auzim istoricele cuvinte pentru a doua oară, nici nu mai tresărim. E un fel de vervă care a rămas de la prânz şi care ni se serveşte seara, încălzită. Nu, nu merge. Şi va merge din ce în ce mai puţin dacă d. Mussolini nu ia măsuri, interzicând reproducerea stilului său personal. PENTRU UN PRIETEN DE DEPARTE... Găsesc în programul editurii N.R.F. pe anul în curs un nume care, desigur, nu vă va spune dv. mai nimic, dar care pentru mine este un nume familiar: André Fraigneau. în 1928 îmi căzuse în mână un mic volum, tipărit la o mică şi obscură editură din Nîmes. Era o nuvelă, se numea Spectacles şi era semnată André Fraigneau. O cărţulie despre care nu cred că s-a scris în revistele pariziene vreun cuvânt. Prea era mică, prea uşor se putea pierde în avalanşa de tipărituri curente. Eu însumi n-am cetit-o decât datorită unei întâmplări. Erau pagini emoţionante prin tensiunea lor interioară, prin curiozitatea ce le anima, printr-un PUBLICISTICĂ 779 sentiment de tinereţe pasionată şi confuză. Sunt unele cărţi care preţuiesc nu prin valoarea lor literară, ci mai mult prin nu ştiu ce strigăt ascuns ce vesteşte dincolo de ele altceva decât o vocaţie literară. Era în cartea lui Fraigneau un semn de freamăt, de nelinişte, de aşteptare. Am tradus Spectacles şi am publicat-o în „Universul literar”, pe care în acel timp îl conducea Camil Petrescu. Cred că n-a observat-o nimeni. Repet că nu era un lucru extraordinar şi că pe mine personal nuvela mă cucerise doar ca un mesaj de juneţe, mesaj venit de departe. în acelaşi timp, am publicat în altă revistă o notă destul de lungă despre volumaşul lui Fraigneau. Se putea să mă înşel, dar nu m-am înşelat. Câte semne din acestea nu se pierd în obscuritate, fără ca vreodată să ajungă a se împlini pe ele înşile? Câte începuturi nu sucombă înainte de a-şi împlini drumul? Ratarea, mediocritatea, renunţarea pândesc din colţul lor - şi sunt multe vocile tinere care cad după primul lor strigăt, care este - de atâtea ori - şi ultimul lor apel. Se putea deci să mă înşel şi se putea ca André Fraigneau să nu treacă mai departe de subtilele, dar oricum insuficientele Spectacole ale debutului său atât de obscur. Câţiva ani mai târziu publica, la Paris de astă dată (mi se pare la Editions du Carrefour, dar nu ştiu sigur, căci am rătăcit volumul), un scurt roman - Val de grâce - care era mai mult un jurnal intim. O anumită cruzime clarvăzătoare se amesteca cu un sentiment patetic de tristeţe, de nostalgie, de iubire. Cartea avea farmec şi graţie, dar nu-şi ascundea 780 MIHAIL SEBASTIAN complet - şi nici nu voia să şi le ascundă - dramele ei încă tinere, drame de inteligenţă, de simţire, de psihologie. De la 1931, Fraigneau a păstrat o tăcere pe care o rupe abia astăzi, tipărind în „La Nouvelle Revue Française” romanul său Virrésistible. Nu ştiu ce va fi această carte. O aştept cu legitimă curiozitate a cuiva care a întrezărit primele jaloane ale unui lucru încă de pe vremea când el nu exista decât ca tumult, ca virtualitate, ca foarte vagă promisiune. îmi place această carieră de scriitor care a crescut pe planul secund al literaturii franceze, dincolo de reviste, până ce, după atâţia ani de izolare, a răzbit la lumină, alăturându-se prestigioasei „Nouvelle Revue Française”. Şi mai aştept cartea lui André Fraigneau pentru un motiv cu totul personal: am impresia că voi relua prin ea acea convorbire, întreruptă într-o seară de iunie 1931, când în curtea spitalului Herold ne despărţeam în timp ce departe, spre „zonă”, începeau să tremure nesigure, primele lumini... JEAN COCTEAU: PORTRAITS - SOUVENIR Cocteau trebuie cetit fără rezistenţă. E un joc de imaginaţie şi de simţire, la care aderi sau pe care îl refuzi. Dar dacă ai primit să iei parte la acest joc, trebuie să renunţi la orice rezervă. Citeşte-1 pe Cocteau fără scepticism sau nu-1 mai ceti deloc. El vrea să fie crezut. E poate cea mai imperioasă din PUBLICISTICĂ 781 obsesiile lui: să fie crezut. E singurul lucru pe care îl cere lectorului. Arta lui Cocteau este o artă de sincerităţi şi de artificii. Simplicitate şi cabotinaj, adevăr şi mit, preciziune şi simulare - toate fuzionează în scrisul său, până a deveni imposibil de separat. în justiţie, se zice că mărturiile sunt indivizibile. Ele nu pot fi scindate. Le primeşti în bloc sau le respingi în bloc. Opera lui Cocteau este şi ea un mesaj indivizibil. Farsa şi emoţia merg împreună şi nu vei şti niciodată unde sfârşeşte una, unde începe cealaltă. Cocteau e poate un farseur, dar un farseur care se lasă prins în propriile lui curse şi care, pornind de la un artificiu, ajunge la o tragedie. Sunt atâtea lucruri pe care le face din frondă, din naivul gust de scandaliza, din curiozitate, din plăcerea de a fi excentric, dar prima sa victimă este el însuşi, căci este primul convertit al farselor lui, în care începe să creadă până la halucinaţie. Cocteau este copilul care s-a travestit ca să-i păcălească şi să-i sperie pe oamenii mari, dar care, în momentul când se uită în oglindă, se păcăleşte şi se sperie pe el însuşi. Jocul lui devine realitatea lui: ,Je suis un mensonge qui dit toujours la vérité". Asta nu poate să însemneze decât: „eu sunt o minciună, care crede atât de mult în ea însăşi, încât devine adevăr”. Este aici o perfectă definire a spiritului lui Cocteau, care îşi face din copilărie o stare naturală. Credul, ingenuu, dispus să accepte orice mit - mai ales pe acele mituri pe care şi le inventează singur -sensibil mai mult la fantome decât la obiecte, lucid numai prin sentiment, niciodată prin raţiune (şi există 782 MIHAIL SEBASTIAN o luciditate a inimii, care e mai pătrunzătoare decât a inteligenţii), acest spirit afirmă încă o dată identitatea dintre poezie şi copilărie: „...l’enfance que les poètes prolongent jusqu’à la mort". Şi în altă parte: ,Je souhaite d’être lu par les personnes qui restent des enfants coûte que coûte". Este o anumită „feerie primitivă” a copilăriei -şi Cocteau, această feerie ţine s-o păstreze în cartea lui. Sunt imagini fabulos deformate, sunt senzaţii confuze, e un tumult de culori, este o lume de gusturi şi mirosuri - toate învălmăşite într-un trecut în care oamenii şi obiectele îşi pierd realitatea lor fizică pentru a deveni plutitori, fantastici, sustraşi gravitaţiei terestre. Tot ce se referă la copilărie în această carte de portrete şi amintiri este admirabil. Este universul reconstituit al unui copil („ivre de ténèbres, de secousses, de rêves”), este nu evocarea, ci retrăirea directă şi sensibilă a copilăriei prin „somnul treaz al poetului”. De la Marcel Proust nimeni nu a spus mai frumos dramele de conştiinţă ale copilului, prizonier neînţeles al visurilor lui şi retras într-o singurătate rănită, care este „o mică moarte”: „...une petite mort, un jeu de petite mort, une angoisse exquise, attirée, cachée, redoutée, compliquée à l’extrême..." Cocteau memorialist nu este un Cocteau reporter. Şi Paul Morand a scris despre aceeaşi epocă ce face obiectul volumului nostru. Dar ce deosebire! Morand se amuza. Era un observator ironic. Anul PUBLICISTICĂ 783 1900 era în viziunea lui un timp grotesc şi simpatic. îi plăcea să râdă de acele toalete complicate şi somptuoase, ce îl distra mai ales în epoca lui 1900 era prostul gust. Cocteau nu râde. Oamenii de la 1900, gustul lor, moda lor, scandalurile de care se emoţionau, spectacolele la care luau parte, întreg stilul epocii îl tulbură. E în aceste măşti vechi, în aceste drame defuncte, în aceste comedii lichidate, o rezervă de poezie, pe care se sileşte s-o aducă la lumină, cum ar developa o serie de clişee de demult. E greu de spus câtă graţie, câtă delicateţă, câtă fantezie pune în evocarea timpului trecut. El, care şi-a făcut educaţia ochiului în plastică şi în cinematograf, ştie să descopere poezia vizuală a imaginilor, şi sunt unele pasaje scrise literalmente cu acceleratorul sau cu încetinitorul, întocmai ca într-un film, în care regizorul - pentru a indica toate aspectele unui lucru - schimbă brusc ritmul mişcărilor. Veţi găsi într-un loc (p. 100-102) o rapidă trecere în revistă a modei feminine de-a lungul ultimelor trei decenii şi veţi recunoaşte în acestă frază enormă, făcută din nenumărate trăsături minuscule, tehnica unui desen animat. întreaga epocă, de la 1900-1914, îşi regăseşte misterul, nostalgia, naivităţile, pitorescul, culoarea în acest tablou, care e făcut fără nicio grijă de compoziţie, dar care tocmai de aceea, în dezordinea lui, sugerează rumoarea şi spontaneitatea unei societăţi şi a unui timp. Câteva figuri se detaşează şi trec în primul plan: Mistinguett, De Max, Isadora Duncan, Catulle Mendes. Poate că „portret” nu este termenul cel mai 784 MIHAIL SEBASTIAN potrivit, deşi titlul ni-1 impune. Cocteau nu insistă prea mult asupra trăsăturilor fizice, pe care le lasă în seama desenatorului. El reconstituie altceva, mai greu desigur de surprins: climatul ficărui personaj, atmosfera ce-1 înconjoară, spiritul lui, lumina ce se degajă dintr-o prezenţă umană şi îi dă un sens unic, inimitabil, individual. Nu sunt studii, desigur; sunt schiţe. Au ceva provizoriu şi rapid, ca un desen preliminar pe care n-a avut timp să-l ducă până la sfârşit, fiindcă între timp alte imagini se îmbulzeau şi îşi cereau dreptul la viaţă. Doar pentru Anna de Noailles condeiul se opreşte, revine, insistă şi, în aproape douăzeci de pagini învie chipul moartei, într-o neliniştită şi patetică chemare, căreia ea pare să-i răspundă de undeva. Capitolul c dintre cele mai frumoase. Un cuvânt despre desenele lui Cocteau, deşi ele nu intră în competenţa unei rubrici literare. Am socotit pe vremuri incursiunile sale în plastică o simplă glumă. Max Jacob n-a pictat şi el? Apollinaire nu? De ce n-ar fi făcut şi Cocteau experienţa, mai ales că putea astfel să-şi scandalizeze încă o dată publicul? Ne-am înşelat, desigur. Cocteau este incontestabil un artist în desen. Schiţele care ilustrează textul cărţii au o fantezie şi o putere de expresie remarcabile. Recunosc pe alocuri - mai ales în desenele de circ şi în scenele de stradă (p. 63, 65, 83, 87, 95) - influenţa lui Râul Dufy, cu care de altminteri Cocteau are certe asemănări de spirit. Mult humor, extremă graţie, şarjă care nu deformează, ci simplifică, o sensualitate dibuitoare a liniilor, o expresie continuă de joc - iată PUBLICISTICĂ 785 câte lucruri duce Jean Cocteau din literatură mai departe, în desen. ATHÉNÉE ROUMAIN: PREMIER CONCERT DE LA PHILHARMONIQUE La tâche d’ouvrir une nouvelle saison musicale n 'est certainement pas facile. Sans doute M. Georges Georgesco le savait et le concert qu ’il nous a offert jeudi soir montrait clairement son désir et son effort de ne pas décourager les espoirs avec lesquels le public habituel de la Société Philharmonique avait retrouvé les fauteuils quittés au mois de mai. Un début de saison est une sorte de „rentrée des classes ”. On est ému de revenir à des habitudes que les vacances ont rendues - justement par leur absence - plus chères. On fait des projets, on se fait des promesses, on attend avec impatience des choses, qui sont peut-être vieilles, mais qui nous paraissent rajeunies, nouvelles, inédites... Il y a un souffle de jeunesse, d’émotion, de sympathie dans toute salle de spectacle ou de concert après de longues vacances. Le temps qui passe se chargera „hélas” d’éteindre cette passion du spectateur au début d’une saison, qui n’étant pas encore ouverte lui paraît pleine de mystères. Il est quant même agréable et émouvant, après avoir écouté tout l’été uniquement les vagues de la 786 MIHAIL SEBASTIAN mer ou le vent de la montagne, il est quand même émouvant, dis-je, de revenir à Wagner ou à Debussy. „Wagner et Debussy” ne sont évidemment qu’une façon de parler, car ils ne figuraient pas au programme de jeudi. Un très beau programme d’ailleurs. D’abord Juventus ce poème symphonique de Victor de Sabata, que nous ne nous rappelons pas avoir écouté en 1929, date de sa première audition en Roumanie. Chef d’orchestre de la Scala de Milan, Sabata pourrait être un des plus intéressants compositeurs actuels de l’Italie. Quant à Juventus - le poème dirigé par M. Georgesco - est un morceau riche en images musicales, parmi lesquelles an reconnaît sans difficulté des réminiscences de Richard Strauss. C’est une inlluence bien nette, et le début du Juventus (surtout par la brièveté étincelante de la première phrase) est presque détaché de Don Juan ou de Till Eulenspiegel. Mais nous avons beaucoup aimé le troisième concerto pour piano et orchestre de Serge Prokofiev. C’était - à notre goût - la plus belle chose de ce programme où les belles choses ne manquaient pas. Voici un Prokofiejf plus simple, plus limpide, plus mélodieux que d’habitude. Un Prokofiev qui renonce à sa construction abstraite et qui se laissa parfois réduire par le mouvement spontané de sa propre phrase sonore. Il y a de la vivacité, de la fantaisie, de la liberté dans cet admirable concerto. Il y a une sorte de joie d’invention, à laquelle le compositeur ne peut résister, une joie d’invention musicale qui l’entraîne, qui l’emporte... Cest une PUBLICISTICĂ 787 pièce symphonique de la même famille que la Symphonie classique, si surprenante par sa clarté, dans l'œuvre plutôt schématique de Serge Prokofiev. Ce qui ne veut d’ailleurs pas dire que le troisième concerto joué jeudi soit exempt de ces trouvailles de construction précise, laconique et parfois déroutante, qui font l’originalité du compositeur. Mais cette technique abstraite se trouve ici adoucie par l’élan musical. Le thème et les cinq variations de Andantino ne sont pas seulement un problème symphonique complexe, mais aussi une émouvante page mélodique. Au piano, Mme Sylvie Serbesco avait la charge difficile de nous faire oublier l’interprétation de Léopold Muenzer. Elle a parfaitement réussi. Elle a dominé les difficultés avec beaucoup de force et de grâce, elle a joué enfin avec une compréhension très sûre pour l’ensemble et avec une délicatesse nuancée pour les détails. * Le succès, Mme Serbesco l’a partagé avec M. Constantin Stroesco, qui a chanté dans la seconde partie du programme quelques pièces de Duparc, Chausson et Ravel. M. Stroesco n 'est pas un ténor de grand opéra. Cest un artiste sensible, intelligent, qui chante avec une légère nuance de mélancolie ironique. Il ne fait pas des „prouesses" vocales, il ne veut pas en faire. C ’est un art de discrétion, de subtilité, de nuances. Il a chanté avec une émotion retenue et avec une intelligence musicale parfaite cinq chansons, entre lesquelles il est difficile de choisir. Est-ce à cause du 788 MIHAIL SEBASTIAN poème de Beaudelaire que nous avons spécialement aimé L’invitation au voyage de Duparc? La Rhapsodie espagnole de Maurice Ravel a été la pièce finale du programme. C’est une première audition, qui vient assez tard et si M. Georges Georgesco n 'avait racheté ce retard par une interprétation brillante, les admirateurs roumains de Maurice Ravel auraient le droit de lui reprocher une négligence qui leur fait connaître seulement après 27 ans une œuvre essentielle du grand maître français. La Rhapsodie est éblouissante de richesse, de diversité, d’éclat mélodique. C’est une subtile joie de pouvoir suivre les quatre notes initiales du morceau, parcourant d’un bout à l'autre la rhapsodie - ces quatre notes dont la simplicité résiste aux vagues énormes de sonorité, qui croissent et décroissent déchaînées sans pouvoir engloutir définitivement cette simple, cette douce, cette modeste mélodie du début. Un beau concert, un très beau concert, mais aussi un engagement de continuer sur cette voie difficile - voilà ce qu ’a été le premier concert de la Philharmonique. PREMIERE ÎN BALCANI Domnii Kondylis şi Tsaldaris, domnii Velchev şi Georgiev, primii la Atena, secunzii la Sofia, se căznesc de două săptămâni să lanseze două noi PUBLICISTICĂ 789 spectacole pe scena internaţională. Zadarnică trudă. Casa de bilete e pustie, stalurile deşerte, lojile goale. Bieţii actori joacă în indiferenţa generală a publicului. Ambele premiere au căzut catastrofal de la prima ridicare de cortină. Şi nu se poate spune că nu s-au făcut sacrificii de montare. Două comploturi, o răsturnare de regim, câţiva generali, multe uniforme, numeroase arestări şi destule cadavre. Purpură, sânge şi aur, ca într-o tragedie shakespeariană montată realist. Totuşi, publicul e absent. Premierele din Balcani n-au ecou. Iar vedetele din peninsulă n-au noroc. Nu vedeţi? Ziarele abia consimt să înregistreze, undeva la „Mica publicitate”, marile scene bulgaro-elene. Se trage cu pistolul, se trage cu mitraliera, se trage cu tunul - şi toate aceste eroice fapte nu sunt onorate, nu zic cu o ediţie specială, dar nici măcar cu un reportaj mai răsărit. Citeşti negru pe alb cum domnul general Kondylis a dărâmat republica şi s-a făcut vicerege şi această veste senzaţională nu te impresionează mai mult decât dacă ai ceti la rubrica faptelor diverse că „aseară la orele 9.30, pe strada Popa Tatu, colţ cu Ştirbey Vodă, domnul Kondylis a fost lovit de un autobuz care mergea cu viteză neregulamentară: victima a fost pansată în prima farmacie şi e în afară de orice pericol”. Publicul are ciudăţeniile lui nepătrunse. El se emoţionează de cine ştie ce fleac fără importanţă, dar refuză să ia în serios marile evenimente epocale. Nu are simţul exact al istoriei. E adevărat însă că d-nii Kondylis şi Velchev au ales prost momentul premierelor de la Atena şi Sofia. Afişul e ocupat. 790 MIHAIL SEBASTIAN Ocupat de un spectacol, poate nu mai valoros, dar în orice caz mai oportun inaugurat. Este binecunoscută drama italo-abisiniană, care se joacă de aproape două luni cu casa închisă. Şi este strălucitul duet Mussolini - Selasie, care provoacă zilnice aplauze şi şuierături în plină scenă. Dacă protagoniştii balcanici ar fi fost veritabili oameni de teatru, nu simpli diletanţi, ar fi înţeles că nu e prudent să deschidă stagiunea tocmai acum, când tot publicul se îmbulzeşte spre Addis-Abeba. Două săbii nu pot încăpea într-o teacă, dar nici două succese teatrale într-o seară. Cu atât mai puţin trei. Vedeţi, nu e de pus la îndoială talentul personal al d-lui Kondylis. Aptitudinile sale dramatice sunt incontestabile şi, desigur, n-aţi uitat nici astăzi ce răsunător succes a repurtat d-sa astă primăvară, când a pus în scenă bombardarea flotei greceşti. Era un spectacol perfect şi - cum în acea vreme Abisinia nu intrase încă în faza de civilizare - d. Kondylis putea să ocupe singur scena internaţională. Dar astăzi lucrurile sunt schimbate şi, oricât fast, oricâte reflectoare, oricâtă figuraţie ar întrebuinţa acest talentat element al trupei din Balcani, efortul său este sortit să cadă în deşert. Cum a şi căzut. „Banca H” a politicii externe este ocupată în altă parte. Când s-or potoli lucrurile, când succesul abisinian va fi fost epuizat, când repertoriul fascist va căuta alte scene, atunci publicul de premieră, devenit disponibil, va fi fără îndoială bucuros să asiste şi la alte comedii decât la comedia africană. Va fi atunci momentul Balcanilor. PUBLICISTICĂ 791 Cred că noi înşine, dacă cumva ne pregătim să-i dăm Europei vreun spectacol - şi e adevărat că de mult nu i-am mai dat - ar fi prudent să aşteptăm momente mai propice. Se tot vorbeşte de schimbări de guvern, de reforme mari, de fapte capitale, de revizuiri importante. Ei bine, să nu ne grăbim. Nu e momentul. Noi nu putem risca să investim bani, oameni şi nervi într-o premieră pe care s-o jucăm în faţa unui parter vid. Jucăm aşa de rar în Europa, încât n-avem dreptul să suportăm o cădere. Ne trebuie un succes. Şi poate că astăzi, cel mai sigur succes e acela de a aştepta o altă stagiune. Stagiunea în curs este dată. TICU ARCHIP Nu cunosc teatrul domnişoarei Archip. îi cunosc în schimb volumele de nuvele - şi e de ajuns pentru a spune că numele său trebuie numărat printre cele dintâi în noua literatură românească. Nu m-aş mira ca această afirmaţie să vă surprindă. Din orgoliu, din timiditate sau - ştiu eu? -din indiferenţă, Ticu Archip a rămas oarecum la marginea vieţii literare, într-un fel de penumbră, în care îmi face impresia că se complace cu destulă ironie. Marele public n-a cunoscut-o niciodată, editorii nici ei, critica foarte puţin. 792 MIHAIL SEBASTIAN Cred totuşi că domnişoara Archip este cel mai puternic scriitor de nuvele pe care îl avem. Am obiceiul să mă feresc de asemenea judecăţi superlative: „cel mai puternic”, „cel mai bun”, „cel mai frumos”... Fac însă o foarte atentă socoteală a nuvelisticei româneşti moderne şi nu găsesc nicăieri simţul de perfectă compoziţie al scrisului său, concizia sa epică, remarcabila sa ştiinţă de a organiza cadrul unui conflict, de a-i pune în valoare momentele acute, de a brusca ritmul faptelor şi de a le strânge implacabil într-un deznodământ. Nuvela este - mai mult decât romanul - o problemă de compoziţie. Romanul îşi poate permite digresiuni, inegalităţi, pauze. Nuvela este, dimpotrivă, un corp omogen şi unitar. Ea îşi are o economie proprie. (Sunt tentat să spun o „economie de sonet”, dar ar fi să duc până la rigiditate legea compoziţiei în nuvelă). Ticu Archip să fi învăţat din matematici simţul compoziţiei pe care îl manifestă aşa de strict în literatură? Se poate. Dar nu tot de acolo va fi deprins subtilele jocuri psihologice pe care - în cadrul exact şi precis al nuvelei - le urmăreşte până la cele mai evazive şi mai nesigure nuanţe. Căci acesta este aliajul foarte dificil realizat în opera d-şoarei Archip: preciziune şi lirism. Eroii săi îşi trăiesc dramele într-o regiune neclară a conştiinţei. Visuri, gânduri ascunse, sentimente gonite de la lumina zilei şi refugiate undeva în noaptea interioară, acesta e materialul cu care lucrează prozatoarea. Un material fluent, incert, nebulos, pus sub lentilele unui observator sever. Din această contradicţie, care nu e PUBLICISTICĂ 793 decât o dificultate superioară de creaţie, rezultă caracterul cu totul personal al cărţilor d-şoarei Archip. E ceva rece şi în acelaşi timp pasionat în oamenii săi: este o lumină analitică, ce îi scurtează moment cu moment şi, în acelaşi timp, sunt zone de întuneric, ce rămân inaccesibile. Ticu Archip nu a scris desigur mult. Două volume, tipărite după lungi pauze de tăcere. Două volume, adică nu mai mult de 15 sau 20 de nuvele. E puţin, fără îndoială, dar puţinul acesta este atât de expresiv, atât de intens ca putere emoţională, atât de limpede definit ca mijloace artistice, încât ajunge pentru a constitui un articol principal în registrul prozei contimporane. E cu atât mai bine dacă afirmaţia aceasta va părea exagerată. Nimeni nu poate cere ca marele public să asimileze din primul moment o operă profundă. Trebuie mai întâi să fie uzate gloriile false, valorile de moment şi erorile triumfătoare. Numai după aceasta, după ce toate imposturile cad în mod firesc, se face loc pentru valorile durabile. Şi tocmai pentru că sunt durabile, ele îşi pot permite şi luxul de a fi răbdătoare. Nu este deocamdată loc pentru Ticu Archip, după cum n-a fost loc pentru Hortensia Papadat-Bengescu. Nu - Doamne fereşte! - pentru că cineva şi-ar fi pus anume în cap să le nedreptăţească (eu nu cred în comploturi), ci pentru că sunt unele valori incompatibile, valori care nu merg împreună, care nu pot convieţui şi care deci se exclud automat. A fost mai ieri un moment Otilia Cazimir. Poate mai este încă. Vine şi un moment Papadat- 794 MIHAIL SEBASTIAN Bengescu. Şi va veni cu siguranţă un moment Ticu Archip. Restabilirea ordinei în lumea cărţilor se face lent, dar sigur. Ultimul volum al d-şoarei Archip a apărut în 1929. Se numea Aventura şi a fost tipărit, mi se pare, pe bani proprii. în 1929, un editor ar fi socotit drept o nebunie să editeze acea operă. (Astăzi încă, editura „Adevărul” face un volum colectiv de nuvele şi îşi închipuie că se poate dispensa de numele d-şoarei Archip). Nu e nimic: în 1939, cinci edituri vor voi să retipărească necunoscutul şi uitatul volum din 1929. Şi zece ani nu sunt prea mulţi pentru o răzbunare. JAZZUL SUBVERSIV Revoluţia hitleristă a făcut un nou pas înainte pe calea reformelor sale de ordin politic şi spiritual. A suprimat jazzul. Este un moment solemn în istoria germană. Este o nouă întoarcere spre Nibelungi şi o nouă rupere de conrupţia modernă. „Fuhrerul radiofoniei Reich-ului - spune o telegramă de duminică - a dat un ordin prin care se interzice pe viitor difuzarea muzicii de jazz de către posturile germane. Muzica neagră e înlocuită cu vechi cântece populare.” Mereu aceeaşi mentalitate de pension, pe care „revoluţia” din martie 1923 n-a încetat s-o cultive ca într-o vastă patrie de fecioare rătăcite. S-a reglementat la început legea costumelor de baie. Pe urmă s-a PUBLICISTICĂ 795 interzis femeilor să fumeze. în sfârşit, s-a suprimat pudra şi roşul de buze. Iar acum se restabileşte prin decret valsul obligatoriu, în locul muzicii sincopate. Este o pedagogie de călugăriţe, care, sub cingătoarea de revolvere, îşi păstrează aceeaşi naivitate extremă, aceeaşi pudoare specială, din şcolile de provincie, unde bunele fete de familie învaţă bunele maniere. Sœur Lucrèce, Schwester Liberata şi Frâu Oberin, pe care le vedeam în copilărie trecând pe străzile Brăilei, cu pasul lor pâslă, cu privirea lor albastră şi rece, cu rochiile lungi şi negre, nu făceau alte legi în micul lor Reich din strada Radu S. Câmpiniu, unde un popor de 200 de fete trăia sub controlul lor, nu făceau alte legi decât cele pe care astăzi le fac în centrul Europei, pentru 65 de milioane de oameni, d-nii Hitler, Goebbels şi Goring. „Mădchen in Uniform”, iată ce trebuie să devină cei 65 de milioane de germani, bărbaţi sau femei. „Mădchen” chiar când poartă revolver, chiar când comandă un batalion de asalt, chiar când execută o mică expediţie de agrement la München, ca la 30 iunie 1934. Niciodată sufletul lor candid nu va mai trebui să fie conrupt de ritmul tăiat al jazzului, de sunetul gutural şi trist al saxofonului, de apelul languros al banjoului. Niciodată urechea lor cuminte nu va mai trebui să suporte aceste chemări barbare, aceste ecouri de pădure sălbatecă, aceste valuri sonore venind din cine ştie ce nostalgii negre. Niciodată vocea dublă a negrului american, vocea lui de violă profundă şi de flaut copilăros, vocea lui tulbure şi surdă, din care izbucnesc uneori strigăte de o sfâşietoare puritate, niciodată această voce nu va mai 796 MIHAIL SEBASTIAN trebui să se ridice pe pământul sever al Reichu-lui moralizat. Posturile de radio vor intona la timp Oh du lieber Augustin, ceea ce va înlocui cu un desăvârşit succes moral desfrânatul AII I want to do îs to be with you al celor cinci Sofomori care cântau pe vremuri pentru plăcile de patefon Columbia. * Dar nu e prea târziu? Muzica neagră n-a semănat ireparabile dezastre? Decretul Fiihrerului radiofonic va putea să elimine nefasta infiltraţie neagră din programele teutone? Negrii aştia, vedeţi, au fost atât de perfizi încât nu s-au mulţumit să cânte cu blestematele lor voci şi cu neruşinatele instrumente, ci, încetul cu încetul, au impus şi muzicii albe, ca să zicem aşa, ritmul lor, disonanţele lor, straniile lor melodii, vacarmul lor plin de culoare, de stridenţă, de frenezie, de nelinişte. Toate acestea au intrat în muzica modernă şi se găsesc acolo atât de intim asimilate, atât de profund înrădăcinate în structura cântecului şi a piesei simfonice, încât te întrebi cum anume va proceda poliţia nazistă pentru a le da afară, păstrând numai ceea ce demnitatea albă şi morala familiară poate îngădui în limitele bunei cuviinţi. Cu cei cinci Sofomori, cu cei cinci Revellers, cu cei doi Layton şi Jolmston nu e greu de procedat. Nu le vizezi paşapoartele, le spargi discurile înregistrate, eventual îi omori. Ce te faci însă cu Gershwin, care este anglo-saxon şi a cărui simfonie, de atâtea ori cântată în Germania, este un jazz scandalos? Ce te faci cu Hindemith, care este de-a dreptul german şi în a cărui muzică sunt atâtea PUBLICISTICĂ 797 acorduri şi fraze suspecte? Ce măsuri iei contra lui Honegger, care nu mai departe decât anul ăsta a scris şi a făcut să se execute un concert pentru saxofon şi orchestră? Cum îl suprimi pe Stravinsky, cum îl suprimi pe Prokofiev, din care postul Stuttgart ne-a dat până astăzi nenumărate audiţii de noapte? Vai! reforma radiofonică hitleristă vine prea târziu! Răul este ireparabil, contaminarea generală. Negrii au invadat pe căile cele mai nevăzute şi tocmai de aceea cele mai primejdioase, estetica ariană. în pictură, culori şi forme, în muzică, ritmuri şi sunete poartă până în centrul Europei ecoul unui suflet pe care noi albii am făcut tot ce am putut să-l civilizăm: l-am ciuruit de gloanţe, i-am dat whisky, i-am ţinut predici misionare, l-am linşat în marile noastre momente de entuziasm - dar totul a fost de prisos, căci şi astăzi glasul lui vine de departe, din umbra pădurilor virgine, ca un ţipăt de libertate şi de copilărie. Nu e prea târziu pentru a ne astupa urechile? G.M. VLĂDESCU: MOARTEA FRATELUI MEU Revenind după o lungă tăcere la literatură, d. G.M. Vlădescu a cucerit cu primul său roman, Menuetul, şi apoi cu acesta de al doilea - Moartea fratelui meu - un succes de public, cu atât mai însemnat, cu cât a fost mai spontan. Sunt cărţi care pentru a ajunge în mâinile marelui public, trec mai întâi prin acel cerc restrâns, nu zic neapărat de critici, 798 MIHAIL SEBASTIAN dar de lectori de elită, care selectează prin însăşi adeziunea lor o operă şi reuşesc apoi s-o impună mai departe. Nu e cazul romanelor d-lui Vlădescu, care şi-au făcut singure drum şi care au stabilit din primul moment un contact direct cu mulţimea cetitorilor, peste capul oricărei judecăţi critice. Atât Menuetul cât şi Moartea fratelui meu sunt la a treia ediţie, ceea ce înseamnă cel puţin zece mii de exemplare şi cel puţin patruzeci de mii de cetitori. Dacă fac această socoteală, ce nu intră în îndeletnicirile mele obişnuite - căci nu mă interesează punctul de vedere statistic în judecarea unei opere -este pentru că îl socotesc pe d. Vlădescu un scriitor popular tipic şi pentru că - tocmai de aceea -, succesul său mi se pare că arată ceea ce publicul mare îi cere literaturii şi aşteaptă de la ea. „Public mare” nu este aici un termen de dispreţ, pe care un estet dificil l-ar arunca celor „mulţi şi proşti”. Trebuie să înţelegem că există o mulţime de oameni simpli, care au o simţire a lor, fără complexitate, fără „probleme”, fără idei, dar o simţire sinceră şi modestă, şi că aceşti oameni caută în cărţi emoţii, gânduri şi imagini pe măsura vieţii lor interioare. Aceste emoţii, literatura modernă le-o refuză. Este o literatură de examene intime, de subtilităţi individuale, de drame abstracte. Este o literatură a scriitorului, nu a publicului. Accesibilă doar unei categorii de lectori iniţiaţi, ea rămâne închisă cercurilor largi de cetitori, care nu se pot recunoaşte în aceste regiuni literare, valoroase fără îndoială, dar PUBLICISTICĂ 799 severe. Rezultă de aici o izolare a scriitorului într-o lume personală, într-o singurătate impenetrabilă, din centrul căreia nu va comunica decât cu o societate de spirite înrudite. Câteva inimi, câteva inteligenţe -, iată tot ce poate nădăjdui să cucerească un scriitor, care scrie doar pentru a sta de vorbă cu sine însuşi. Dar un scriitor poate de asemeni socoti că el nu este un simplu individ, având de răfuit diverse probleme intime cu propria sa viaţă, ci că, dimpotrivă, scrisul său, departe de a fi un act personal, care îl priveşte doar pe el, este un lucru aparţinând cetitorilor, acelor cetitori care aşteaptă să râdă, să plângă, să se emoţioneze, să spere, să uite.... Când un romancier are această conştiinţă despre rostul operei sale, el nu-şi va mai pune desigur problema de măsură, de nuanţe, de psihologie. El vorbeşte unor oameni simpli şi ceea ce le spune trebuie să fie simplu, puternic, direct, fără ezitări, fără nuanţe, fără rezerve. O artă pentru marele public este o artă care duce pe cale nemijlocită la lacrimi sau la râs. Reacţiunile intermediare aparţin altor zone artistice. Dar cine poate să-şi facă cetitorii să plângă este hotărât un scriitor popular, în sensul deloc pejorativ în care afirm că este d. G. M. Vlădescu. Publicul iubeşte emoţiile tari şi situaţiile excesive. Le iubeşte pentru că le înţelege. Drama unui om care suferă - numai pentru că un surâs al femeii iubite avea o umbră necunoscută - este o dramă de neînţeles, dincolo de cercul a 2000 de cetitori. Dincolo de acest cerc, e nevoie de drame mai concrete, mai vizibile, mai rudimentare. E nevoie de orfani abandonaţi, de bastarzi umiliţi, de crime 800 MIHAIL SEBASTIAN monstruoase, de sacrificii care merg până la sânge. Les deux orphelines este o operă eternă - şi aş vrea să credeţi că spun acest lucru fără nicio ironie. O literatură având curajul să recurgă la sublim şi la abject este o literatură care nu moare niciodată. Contrastele violente dintre omul bun şi omul rău, dintre orfan şi vampir, vor trezi totdeauna în sufletul simplu al oamenilor din mulţime un val de duioşie şi de revoltă, de care nu avem dreptul să râdem. Nici Dickens nu se citeşte pentru alte motive. Sublimul şi abjectul abundă în romanul d-lui Vlădescu. Faptele crunte, tragice se succed unul după altul. Iată o mamă care, din cea mai nobilă viaţă, ajunge în cea mai neagră mizerie, lată un copil care va trebui .să cerşească pentru a o salva pe această mamă. Iată nişte oameni răi, care duc sălbătăcia lor până a-1 bate şi a-1 batjocori pe copil. Dar viaţa, care e foarte întunecată, poate fi şi foarte luminoasă. Sunt fiinţe groaznice în cartea d-lui Vlădescu. Sunt în schimb şi fiinţe senine, blânde, binecuvântate. Este un colonel visător şi generos. Este soţia lui, sensibilă şi gata de orice sacrificiu. Lumina şi tenebrele alternează. în cea mai dezolantă mizerie pătrunde şi o rază de speranţă, dar şi această speranţă se prăbuşeşte în cele mai sinistre tragedii. Nu vreau să povestesc romanul d-lui Vlădescu. Ar fi şi greu. Sunt complicaţii nenumărate, sunt scene de groază, sunt crime, sunt morţi, sunt idealuri frânte, sunt visuri căzute - toate într-o înlănţuire epică greu de urmărit. Vreau doar să subliniez bogăţia de PUBLICISTICĂ evenimente care populează această carte şi să observ că cetitorul tocmai prin această bogăţie de drame cumplite şi sfâşietoare este cucerit. Este în Moartea fratelui meu povestea unei afaceri de spionaj, povestea unei crime misterioase, dezlegarea acestei crime, răzbunarea ei târzie. Sunt atâtea lovituri care surprind, care provoacă într-o inimă simţitoare milă sau dezgust, atâtea lovituri care, prin tot ce au excesiv, dau cărţii o putere de emoţie cam melodramatică, dar biruitoare. Cred de altminteri că melodrama nu este pentru d. Vlădescu un gen dispreţuit. Sinceritatea acestui scriitor îl face să nu ocolească nici scenele atroce, nici pe cele sublime, şi dimpotrivă să le povestească direct, pe acel ton întunecat şi puţin retoric care amplifică şi mai mult emoţia. Deznodământul romanului său este de un tragic aproape insuportabil. Eroul cărţii trebuie să-l ucidă pe fratele şi prietenul său, osândit la moarte: „E cu putinţă? Nucu? Osândit la moarte? Şi eu sunt paznicul şi, poate, călăul lui? Dar ce blestem urmăreşte vieţile noastre şi cine creează asemenea sinistre coincidenţe? Ce mână nefastă a subscris această dramă de care s-ar fi înspăimântat cea mai diabolică fantezie? Care este cugetul care să nu osândească şi gura care să nu blesteme un atât de neîndurat destin?” Se poate vedea din acest scurt citat că d. Vlădescu este un romancier fără reticenţe şi cu foarte mult curaj. D-sa are, anume, supremul curaj de a-şi lăsa eroii să străbată cele mai sumbre aventuri şi de a-i urmări prin fazele extreme ale acestor întâmplări, în 802 MIHAIL SEBASTIAN care sângele şi lacrima se amestecă. Marele public cetitor trebuie să-i poarte recunoştinţă - căci literatura este astăzi aşa de săracă în emoţii tari şi simple - iar critica literară e ţinută să reţină această operă chiar dacă nu-i poate da adeziunea sa intelectuală. Spun cu atât mai mare linişte acest lucru, cu cât - sunt convins - d. G.M. Vlădescu nu are nevoie de această adeziune a noastră. NOTTARA L-am văzut prima dată când aveam 14 ani. Juca la Brăila, în turneu, Fântâna Blanduziei. Nottara era un nume de legendă. Un nume pe care îl înconjura acel nimb depărtat ce despărţea de mine oamenii şi lucrurile „dinainte de război”. Cu foarte mari eforturi izbuteam parcă să desprind din uitarea anilor - 1912? 1913? - o seară de demult, când, mi se povestea în familie, fusesem pentru prima oară la teatru. Totul se pierdea într-o ceaţă nesigură, din care se desprindea doar numele lui Nottara, legendar, prestigios. Toate acestea reveneau brusc, trezite din uitare, în seara în care - elev într-a patra de liceu - mă duceam să văd Fântâna Blanduziei la teatrul „Lux” din Brăila pentru 6 lei, ştie Dumnezeu cu ce emoţie şi greutate căpătaţi. Aşteptam ridicarea cortinei cu o strângere de inimă, cu o nerăbdare, cu o teamă, pe care de atunci n-am mai regăsit-o niciodată într-o sală de spectacol. PUBLICISTICĂ 803 Cât am fost de încurcat în acea seară până la sfârşitul actului întâi! Spectacolul începuse de mult, actorii intrau şi ieşeau din scenă, şi eu încă nu ştiam care este Nottara. Nu ştiam şi mi-era frică să aflu. Căci vedeam acolo un bătrân care vorbea calm, se mişca liniştit, deschidea cu nu ştiu ce obosită graţie braţele, în timp ce în jurul lui o seamă de voci teribile (voci de turneu!) tunau şi fulgerau. Aş fi vrut ca Nottara să fie unul din acei baritoni fioroşi care făceau să răsune rezemătoarea de lemn a galeriei cu strigătele lor. Dar, în antract, când s-a făcut lumină, programul nu mi-a mai iertat nicio iluzie. Nottara nu era într-adevăr nimeni altul decât acel bătrân modest şi şters. N-am spus nimănui nimic şi am închis cu teamă, în cea mai ascunsă tăcere, acea primă deziluzie. Au trebuit să treacă ani pentru a înţelege că Nottara era într-adevăr o apariţie extraordinară în teatru, dar că tocmai de aceea era prea devreme ca să-l fi înţeles. Tot astfel, n-am fost silit ani de-a rândul să citesc în clasă cu glas tare poemele de Eminescu, pe care nu le pricepeam, care nu-mi plăceau şi pe care totuşi eram obligat prin programa analitică să le admir? Eminescu şi-a deschis porţile pentru mine mult mai târziu, la sfârşitul adolescenţei, când marile lui lumini începeau să se desluşească într-o carte ce până atunci fusese doar o lecţie de şcoală. Şi pe Racine, nu în clasa şasea, când învăţam pe dinafară marea scenă dintre Andromaca şi Pyrrhus, nu atunci l-am iubit, ci câţiva ani mai târziu, recitindu-1. MIHAIL SEBASTIAN Nottara avea o nobleţe care îl ridica nesimţit într-o regiune de artă foarte umană, dar şi foarte strictă. Cu atât mai strictă, cu cât era mai simplă. Se zice că a fost un mare romantic. Nu ştiu. N-am avut norocul să-l văd jucând Shakespeare. Dar, în tot ce 1-am văzut, mi s-a părut de o sobrietate de-a dreptul clasică. Mijloace simple, atitudini calme, gesturi de o infinită discreţie. Până şi acea voce, cu ştiutele ei inflexiuni retorice, avea momente de densitate, de stăpânire, de reţinere. Marele actor era înainte de orice o mare prezenţă. Cineva care prin simplul fapt că intră în scenă - înainte de a vorbi, înainte de a schiţa un gest - devine un punct de foc, un centru de unde sufleteşti. Căldura acestei prezenţe, tăcuta ei putere, concentrata ei strălucire interioară - aceasta este geniul actoricesc. Nottara era o astfel de prezenţă şi nu copilului din clasa patra de liceu i se putea cere s-o înţeleagă şi să i se supună. Dar într-o zi misterul s-a dezlegat singur, aşa cum se dezleagă misterul lui Eminescu când treci pragul copilăriei spre viaţa cea mare. ERICA MORINI. MOLINARI Revenue chez nous après une très longue absence, Mlle Erica Morini nous a donné un récital (qui nous a un peu déçus - et nous dirons tout de suite pourquoi) et un concert symphonique, dont elle a été la soliste. PUBLICISTICĂ 805 Nous avions le souvenir d’une Erica Morini enfant-prodige, violoniste d’une belle technique malgré son âge et, ce qui est plus rare, d’une sensibilité fine et délicate. Il y avait dans son jeu une certaine fraîcheur, une certaine ingénuité, qui lui donnait du charme, quand il n ’avait pas de profondeur - et il est bien difficile qu ’un artiste de 15 ans soit un profond interprète musical. Erica Morini avait une sorte de spontanéité enfantine qui rachetait par sa grâce le manque d’expérience. C’est justement cette spontanéité, cette liberté ingénue que nous n 'avons plus retrouvées cette fois-ci - du moins dans le premier récital de l’artiste. Un jeu très sûr sans doute, une maîtrise qui ne fléchit pas, une complète possession des moyens techniques. Mais, avec celà, je ne sais pas quelle froideur, quel manque de résonance intérieure qui nous empêchait d’oublier qu’un morceau de musique est tout de même autre chose qu ’un simple problème mécanique. Sous son archet, Mozart était sans éclat, Brahms sans flamme. Il nous est facile de ne pas cacher cette première déception, car certainement Erica Morini n ’a pas besoin d'être ménagée. Elle n ’a pas tardé de prendre sa revanche et son second concert, dans le cadre symphonique de l’Orchestre Radio, sous la direction de M. Ionel Perlea, ce second concert a été pour la violoniste une occasion qu ’elle ne rata pas. A un interval de cinq jours, Erica Morini nous a offert un beau concert d’une beauté inattendue. Est-ce parce que Bach lui convenait mieux que Mozart? De toute façon, le Concerto pour violon et MIHAIL SEBASTIAN orchestre en la mineur de Jean Sebastien Bach a trouvé en Mlle Morini une interprète juste, sûre et calme. Quant au Concerto de Mendelssohn (facile par son inspiration musicale, mais très complexe par ses difficultés techniques), il a donné à l’artiste la possibilité d’employer de la façon la plus heureuse toute sa science et toute sa virtuosité. M. Perlea au pupitre et M. Bucholtz au piano ont accompagné le violon de Mlle Morini avec intelligence et discrétion. Nous avons spécialement remarqué dans la seconde partie du programme la Habanera de Ravel (que Piatigorsky nous fera prochainement entendre au violoncelle) et l’admirable Danse espagnole de Granados. * Le concert que M. Bernardino Molinari a dirigé jeudi soir à la Philharmonique n ’avait pas un programme exceptionnel. Sauf la petite Suite de Corelli, aucune surprise au programme. La troisième symphonie de Beethoven et l’ouverture à Tanhauser de Wagner nous sont un peu trop familières. Respighi lui non plus n ’est pas une découverte pour nous, car on pourrait dire qu’il fait partie du répertoire permanent de notre Philharmonique. Il n 'est pas trop longtemps depuis que nous avons écouté les Feste di Roma, voici que M. Molinari nous présente (pour la seconde fois d’ailleurs) les Fontane di Roma; enfin M. Georgesco nous prépare pour la semaine prochaine les Pini di Roma. Nous sommes donc en plein Respighi. PUBLICISTICĂ Mais si le programme de jeudi soir n 'avait par lui-même rien d'extraordinaire, le concert n 'était pas moins beau. Car il y avait au pupitre un grand chef d’orchestre - et cela suffisait. Un grand dirigeur, un incomparable artiste, un animateur pathétique et clairvoyant. C’était une leçon d’art et il n 'était peut-être pas inutile que cette leçon nous fût donnée sur une matière musicale classique. Nous avons naturellement bien de fois écouté la troisième symphonie, mais elle n'a jamais eu la richesse, l'ampleur, la puissance d’émotion que la baguette de Molinari sait découvrir, rendre claires et imposer à l'orchestre comme au public. La troisième symphonie que l'orchestre a l’habitude de nous jouer généralement en fin de saison, par lassitude ou par commodité, n 'est qu 'une pâle lecture du texte musical et ce n 'est que sous la baguette d’un Molinari que Beethoven retrouve sa grandeur. L ’orchestre a suivi avec docilité et soumission le grand chef de jeudi soir qui dépassait parfois les ressources des exécutants, par un élan resté sans réponse et sans écho. Précédant la symphonie de Beethoven, la Suite de Corelli a été un charmant „lever de rideau” du concert. On sent fort bien qu 'à son origine cette petite pièce symphonique fut une sonate. Pinelli, l'adaptateur moderne du vieux maître, a gardé cette résonance intime de musique de chambre que la sonate de Corelli devait probablement avoir. On ne pourrait dire la grâce, la délicatesse, la précision 808 MIHAIL SEBASTIAN minutieuse et serrée avec laquelle Molinari nous a présenté ce petit chef-d’œuvre. Ce qui nous paraît être la qualité maîtresse de Bernardino Molinari c’est la clarté. Une clarté qui est à son aise non seulement dans une musique limpide par elle-même, comme celle de Corelli, mais également dans la musique si complexe de Respighi, dont les Fontaines de Rome nous donnent, dans un ordre polyphonique très vaste et divers, des images musicales étincelantes, mais bien dé fais obscures et confuses. Molinari a dominé avec une admirable clarté cette masse sonore instable et fuyante. Mais ordre et clarté ne veulent pas dire sécheresse. Ce musicien est un grand lyrique. Il y a une passion, une chaleur, une conviction dans son art qui sont capables des élans les plus hauts. On l’a bien vu dans l’ouverture de Tanhâuser, qui avait une telle grandeur pathétique, un souffle tragique, large et si triomphant, que nous avions le sentiment d’écouter pour la première fois la vieille ouverture. GIB MIHĂESCU E mai mult decât un mare scriitor care moare. E chiar mai mult decât o tânără viaţă care se sfârşeşte. E un creator doborât pe şantier, în mijlocul unor opere lăsate la jumătate şi pe care nimeni niciodată nu le va mai duce la capăt. E un om rupt de la lucrul lui dătător de viaţă. Gib Mihăescu duce în mormânt, la 36 de ani, toate cărţile pe care nu le-a scris. PUBLICISTICĂ 809 E o povară care trebuie să fi fost singura spaimă, suprema durere a celui din urmă lui ceas de luciditate. Atâtea voci care aşteptau, undeva, ceasul când va vorbi prin el... Atâtea umbre care într-o zi ar fi trebuit să prindă trup şi să devină realitate. Toate, totul stins, căzut, suprimat... Ceea ce lasă Gib Mihăescu în urma lui este enorm. Ceea ce duce cu el este sfâşietor. Sunt câteva cărţi mari care ne rămân. Le avem, le cunoaştem, le vom reciti, le vom trece mai departe. Ele ajung pentru a păstra definitiv numele lui Gib în literatură. E un moment esenţial în proza şi romanul românesc. Dar Gib cade în plină muncă, în plină creaţie, atunci când, stăpân pe toate mijloacele lui de cunoaştere şi de expresie, se pregătea pentru mai mari victorii. O vreme a dibuit. Era în el o bogăţie de imagini, o febrilitate de simţire, o îmbulzire de gânduri şi strigăte, care treceau nu de ajuns cristalizate în cărţile lui dintâi, confuze din prea multă şi prea neliniştită imaginaţie. Un realism brutal, înecat în mari flăcări fantastice... Dar din aceste căutări a izbucnit Rusoaica, extraordinară carte, de o putere epică halucinantă. Nu o spun astăzi, când moartea lui Gib Mihăescu ne copleşeşte pe toţi şi când căutăm o copilăroasă consolare în tot ce putem gândi frumos şi bun despre el. Am spus-o în primul ceas, la apariţie, şi am repetat-o de atunci mereu. Rusoaica e o carte ce marchează în opera lui Gib o ridicare în cele mai de sus regiuni de artă epică. Forţa ei de creaţie, flacăra senzuală care o străbate, vigoarea peisajului, ritmul 810 MIHAIL SEBASTIAN strâns al faptelor, larga desfăşurare a dramei - totul era admirabil şi decisiv. Gib Mihăescu deschidea cu acest roman porţile unui nou drum. l-a fost dat să nu-1 străbată până la capăt, căci iată-1 căzut după primii paşi, după primele mari izbânzi. Moartea aceasta mutilează literatura românească. E o întreagă lume care dispare cu Gib Mihăescu. Sunt oameni, sunt situaţii, sunt peisaje, sunt caractere, sunt vieţi pe care nu le vom mai cunoaşte. Toate se aglomerau în scrisul lui Gib, cu o bogăţie, cu o variaţie, cu o grabă de a ieşi la lumină, atât de imperioase, atât de urgente, încât cărţile lui ultime păreau scrise sub somaţia propriului lor elan. Moartea lui Gib face o mare şi profundă rană în proza românească. Pierdem aşa de mult pierzându-1 pe el, încât multă vreme îi vom simţi, cu precizie fizică, absenţa... Nu vom certa pe nimeni. Abia dacă vom spune în şoapte gândul nostru că Gib Mihăescu a murit poate printr-o stupidă fatalitate, dar şi printr-o nevăzută şi iresponsabilă crimă a celorlalţi. Abia dacă vom spune foarte încet că marele scriitor care a murit în noaptea de vineri la spitalul poliţiei a fost ucis de muncă, de sărăcie, de apăsarea unei vieţi care nu-i dădea nici timp să se odihnească, nici timp să se caute, nici timp să trăiască. Abia dacă vom spune că ne jigneşte acel pat de poliţie pe care şi-a dat sufletul un scriitor căruia cărţile lui toate la un loc nu-i puteau cumpăra o cameră albă, într-un sanatoriu civil. Nu vom certa pe nimeni şi nu e nimeni de certat. Toate sunt în bună ordine. Nimic nu poate fi PUBLICISTICĂ 811 altfel. De undeva, din preajma lui, dintr-un colţ al redacţiilor în care a înnegrit hârtia zi de zi, ridicată puţin deasupra mesei lui de lucru, s-a desprins moartea, aşa cum altădată, din negura Nistrului, din ceaţa albicioasă a stepelor, se desprindea, plutind pe ape, Rusoaica... Gib Mihăescu avea un surâs de copil. Un surâs bun, deschis, puţin melancolic. Fie ca acest surâs să-l fi petrecut până dincolo de viaţă. „...ŞI 20.000 LEI” (DUPĂ MOARTEA LUI GIB MIHĂESCU) Nu cred să fie scriitor care să fi cetit fără sfâşiere comunicatul, pe care nu ştiu cine l-a dat gazetelor sâmbătă, după moartea lui Gib Mihăescu. Era bine intenţionat şi umilitor. „Ministerul de Externe a acordat văduvei scriitorului un important ajutor bănesc, iar direcţiunea Fundaţiilor Regale suma de lei 20.000”. Foarte frumos din partea ministerului. Foarte frumos din partea Fundaţiilor. Foarte frumos, dar puţin deprimant. încă o dată, şi în condiţiuni din cele mai tragice, încercăm tristeţea, jena şi disperarea acestei meserii nenorocite care este scrisul. La ora când scriu aceste rânduri, trupul Iui Gib Mihăescu nu este încă în pământ, şi sicriul lui încă prezent ne opreşte să spunem toate lucrurile tari pe care am avea dreptul să le spunem. Ne e teamă să nu jignim memoria lui, care sângerează, discreţia lui, 812 MIHAIL SEBASTIAN care stăruie parcă şi dincolo de moarte. Ne e teamă să cerem socoteli şi să stabilim răspunderi la căpătâiul tinerei lui vieţi răpuse. Şi de altfel cui să cerem socoteală şi pe cine să tragem la răspundere? Nu este nimeni individual vinovat. Niciun om, nicio instituţie. Dar există o vină generală, o vină a tuturor, o vină a întregii societăţi româneşti, care are destulă insensibilitate, destulă indiferenţă, destulă brutalitate plictisită, pentru a-şi lăsa scriitorii să moară cum mor. Orice meserie să fi avut Gib Mihăescu, alta decât literatura, n-ar fi lăsat astăzi în urma lui o familie fără sprijin. în orice altă profesiune să fi muncit aşa cum a muncit în literatură, cu darurile lui, cu energia lui, cu pasiunea lui, nu încape îndoială că ar fi fost un om bogat. Dar scrisul e o meserie comică şi tragică. Ea cere tot şi nu dă nimic. Imaginaţi-vă un medic care să aibe în medicină valoarea lui Gib în literatură. Un avocat care să aibe în lumea baroului locul lui Gib în lumea literară. Un arhitect care să realizeze în arhitectură lucruri echivalente realizărilor lui Gib în roman. Care din ei nu ar avea consolidată o viaţă calmă, sigură, plină de victorii materiale şi de aşa-zis „prestigiu social”? Care din ei, în mijlocul unei cariere atât de strălucite, ar muri cu disperarea de a-şi lăsa copiii şi familia în grija nimănui? E un lucru atroce, pe care nu-1 spunem cu inimă uşoară astăzi, dar care trebuie spus, măcar că nimeni nu-1 aude şi că nimic nu este de făcut. Lui Gib Mihăescu literatura i-a dat tot ce a fost în stare să dea. Adică ucigător de puţin. PUBLICISTICĂ 813 Mai mult nu poate, mai mult nu are. I-a dat „succes”, i-a dat cetitori. Dacă ar fi fost un scriitor abstract, sever, inaccesibil, dacă scrisul său ar fi fost un act de orgoliu intelectual, dacă volumele lui ar fi fost tipărite pentru 200 de lectori „subţiri”, am fi înţeles. Lucrurile n-ar fi fost mai puţin triste, dar cel puţin mai explicabile. Gib Mihăescu a fost însă un romancier cetit. Cetit şi de elită, cetit şi de marele public. Cărţile lui au ajuns unele până la a patra ediţie. E punctul limită al unui succes literar în România. Asta e tot ce putem oferi unui scriitor pe care îl admirăm, îl recunoaştem şi îl răspândim. Două ediţii, trei ediţii, patru ediţii. 4000 de exemplare, 6000, 10000. Mai departe nu mai e nimic. Un mare proces câştigat îi asigură unui mare avocat ani întregi de linişte materială. O mare clădire construită îi dă unui arhitect bani şi linişte. O mare operă literară nu dă nimic sau ceva mai meschin decât nimicul. A doua zi munca trebuie luată de la început, şi mereu de la început, până în ziua în care odihna vine odată cu moartea, iar nişte oameni cu bunăvoinţă acordă, printr-un comunicat plin de discreţie, un „important ajutor” şi 20.000 lei. INTERNAŢIONALA ANECDOTEI Aţi băgat de seamă ce repede circulă anecdota? E singurul lucru care mai circulă în acest univers de sârmă ghimpată. Nu mai circulă banii, nu mai circulă ideile, nu mai circulă mărfurile. Graniţele devin din 814 MIHAIL SEBASTIAN ce în ce mai opace, mai strânse, mai severe. Autarhie economică, autarhie politică, autarhie spirituală - s-ar zice că tot pământul se sileşte să-şi uite unitatea şi să se pulverizeze în mici redute locale, ermetic închise. Europa de provincializează. Un singur lucru mai poate străbate prin aceste graniţe de fier: anecdota. Este singura monedă internaţională. Este ultimul vehicul dintre popoare. Nu glumesc. E pur şi simplu excepţională repeziciunea cu care se propagă anecdotele. La Berlin, la Paris, la Londra sau la Bucureşti, în aceeaşi săptămână, în aceeaşi zi, se povestesc aceleaşi anecdote. Nu sunt multe: trei sau patru. Trec din om în om, din cerc în cerc, se spun, se transmit, se repetă până ce se uzează complet şi atunci - prin nu ştiu ce mecanism de creaţie folclorică - alte trei sau patru anecdote vin să le ia locul. Dacă cetiţi săptămânalele pariziene, veţi găsi cu certitudine glume şi vorbe de spirit pe care, cu puţin înainte, le-aţi auzit aici, la cafenea, la tribunal sau la redacţie. Mi s-a întâmplat nu o dată acest lucru, care mă făcea să mă întreb dacă nu cumva Bucureştii noştri furnizează Parisului material de umor. Adevărul e că există o internaţională a anecdotei şi nu se poate spune unde este sediul ei de origine. Anecdota se naşte prin generaţie spontanee, aşa cum pe vremuri se năşteau baladele, cântecele populare şi zicătorile. Este forma modernă a folclorului. Geniul inventiv al mulţimilor, geniul lor anonim dă viaţă anecdotei, care circulă apoi cu forţa pe care numai anonimatul o are. PUBLICISTICĂ 815 E un adevărat fenomen modem. Veacurile trecute în niciun caz nu l-au cunoscut cu amploarea de azi. Anecdotieri mari au fost în trecut: Brantome, Chamfort. în oarecare măsură, chiar Montaigne. Dar anecdota lor avea ceva personal. Era specia cultă a geniului. Dimpotrivă, anecdota modernă este un fenomen popular şi folcloric. Subiectul vi se pare poate frivol. Aveţi desigur dreptate, dar cred că anecdota are şi o semnificaţie gravă. Este un simptom. Gândiţi-vă anume dacă anecdota de azi nu joacă funcţia fabulei sub regimurile absolutiste. Vă amintiţi că origina fabulei se explica în şcoală prin lipsa de libertăţi publice. Opinia publică fiind înăbuşită prin teroare, încearcă să se exprime pe cale indirectă, prin simboluri şi alegorii. Aşa începe fabula. Tot aşa începe probabil anecdota. Mai ales anecdota politică - cea mai frecventă azi. Este o creaţie directă a cenzurii, a stării de asediu, a dictaturii. Este supapa prin care răsuflă protestele înăbuşite, revolta mutilată, pasiunea de critică şi de ironie. Anecdota este singura formă de satiră care mai poate supravieţui dictaturilor. Ea nu are nici girant responsabil, nici domiciliu. Nimeni nu o poate suprima, nimeni nu o poate interzice. Căci, cum să interzici surâsul, cum să suprimi şoapta? Sunt valuri de şoapte care cresc la adăpostul celor mai straşnice legi de teroare. Nici ghilotina, nici securea, nici scaunul electric nu pot extirpa gustul primordial al omului de a râde de tot ce îl oprimă. 816 MIHAIL SEBASTIAN Când libera exprimare a gândului este oprită, omul îşi inventează instrumente de expresie cu atât mai subversive, cu cât par mai inocente. Anecdota este pamfletul dictaturilor. MITICĂ LA ZID Istoria lui Mitică este istoria întregii noastre civilizaţii. Recunoaşteţi că nu e lesne de făcut. Mitică în cafenea, desigur e foarte simplu. Dar e cea mai benignă formă de Mitică. Există forme mai grave şi mai puţin studiate. Mitică politic. Mitică intelectual. Mitică metafizic. Miticismul nu este un caz. E o psihologie. E o inteligenţă, o sensibilitate, o morală. E, în sfârşit, o atitudine în faţa vieţii. Pretutindeni, în finanţe sau în teatru, în critică sau în aviaţie, veţi recunoaşte punctul de vedere al lui Mitică. Când cade un avion, a doua zi după recepţie, nu căutaţi prea departe. E mâna lui Mitica. Când pe o scenă românească Shakespeare se prăvăleşte în trivialitate, tot mâna lui Mitică este. Când un nou universitar se înfundă în nedivinitate şi plagiat, e mereu Mitică. Când un împrumut de stat devine un dezastru de stat, e acelaşi Mitică. Mitică e proteic. Resursele lui sunt nesfârşite. Variantele lui sunt fără limită. Caragiale l-a fixat pe Mitică într-un cadru prea îngust. Dar Mitică vrea aer, vrea spaţiu, vrea libertate. Va trebui într-o zi să se studieze formele superioare ale lui Mitică. Aştept într-o viitoare sociologie românească un capitol pentru PUBLICISTICĂ 817 „morfologia miticismului”. Un capitol mă şi tem să nu fie prea puţin. Poate un tratat... Vă cer un moment de atenţie pentru limbajul lui Mitică. Are o remarcabilă variaţie verbală şi în acelaşi timp o curioasă tenacitate în idei. „Las’ pe mine!”, „Nu se-nghite!”, „Asta să i-o spui lui mutu’!” „Ţi-o spun eu!”, „Nu ţi-am spus eu?”, „Vezi de altul!”, „Cu mine nu merge!”, „Cu mine nu te pui!”, „Mai slăbeşte-o, şefule!”, „Nu admit!”, „Nu permit! Mie-mi spui?” Evident nu am nici pe departe ambiţia de a fi epuizat în acest scurt registru de expresii miticeşti întreg vocabularul eroului nostru. Cred însă că sunt dintre cele mai tipice şi că, dacă numărul lor poate fi mărit, semnificaţia lor este în schimb stabilă. Ei bine, dacă priviţi cu atenţie aceste 12 exemple de expresie miticeană, veţi observa că ele pot fi grupate în numai trei familii psihologice: 1) Familia termenilor sceptici 2) Familia termenilor intransigenţi 3) Familia termenilor dominatori Nomenclatura e poate puţin arbitrară, dar nu uitaţi că sociologia miticismului este o ştiinţă încă tânără şi abia în curs de constituire. Acceptând deci nomenclatura propusă, vom spune că fac parte din primul grup, denumit „familia sceptică”, următoarele expresii : a) „Nu se-nghite!” b) „Asta să i-o spui lui mutu’!” c) „Vezi de altul!” d) „Cu mine nu merge!” e) „Mai slabeşte-o, şefule!” f) „Mie-mi spui?” Se observă de aici un spirit dubitativ dus la extrem. Scepticismul lui Mitică găseşte nu mai puţin 818 MIHAIL SEBASTIAN de 6 expresii foarte tari pentru a da glas refuzului său de a se lăsa păcălit. Mitică este omul care ştie dinainte. Le ştie pe toate („Mie-mi spui?“). El e omul care nu se lasă niciodată în nimic şi de nimeni tras pe sfoară. Vecinul lui, da. Dumneata, da. Dumnealui, da. El însă, el, Mitică, niciodată. Scepticismul nu-1 împiedica pe Mitică să fie intransigent. Căci, dacă băgaţi de seamă, însuşi scepticismul lui este o afirmare de voinţă. De la primul grup de expresii la cel de al doilea este, deci, mai mult o tranziţie de nuanţe. Fac parte din acest grup secund, denumit de noi „familia intransigentă14, numai două expresii miticeşti din cele 12: „Nu admit!44 şi „Nu permit!44. Ele îşi răscumpără însă numărul redus prin violenţa lor lapidară. „Nu admit44 şi „Nu permit44 sunt fulgerele lui Mitică. Sunt momentele lui de imperialism acut. Pentru că Mitică este un dominator. Sceptic faţă de întreg universul, el faţă de un singur lucru nu e sceptic: faţă de el însuşi. Mitică crede în Mitică. Crede în infailibilitatea lui. Grupul al treilea - „familia dominatoare44 - această infailibilitate o exprimă. „Las’ pe mine!”, „Ţi-o spun eu!”, „Nu ţi-am spus eu?”, „Cu mine să nu te pui!” Ce extraordinară, ce laconică, ce implacabilă forţă este în acest EU al lui Mitică, „eu” exclusiv, „eu” absolut. Limbajul lui Mitică are desigur variante şi nuanţe. Recunosc că eu am plecat de la cele mai simple elemente şi că deci examenul de mai sus este foarte sumar. A lua fiecare dintre cei 12 termeni miticeşti şi a studia toate schimbările pe care le-a suportat în PUBLICISTICĂ 819 regiunile superioare ale vieţii noastre sociale - ar fi o vastă lucrare. Vastă şi, sunt convins, plină de revelaţii. Ar trebui, de exemplu, să ştim ce a devenit „Nu se-nghite!” sau „Ţi-o spun eu!” în metafizică, în politică, în artă, în finanţe. Este absolut cert că, în toate aceste domenii, miticismul şi-a adoptat limbajul după necesităţi. Bunăoară - şi nu e decât o simplă sugestie - nu e greu de văzut că miticismul „Las’ pe mine!” a dat în politica românească pe celebrul şi gravul „îmi asum toate răspunderile”. E un eufemism, pe care l-au utilizat pe rând şi liberalii, şi ţărăniştii, şi averescanii, şi naţionalii, căci toţi „şi-au asumat răspunderile”, ceea ce inseamna ca fiecare dintre ei a spus la un moment dat Regelui şi Ţării: „las’ pe mine”. Şi noi am lăsat. DAMIAN STĂNOIU: PENSIONARII D. Damian Stănoiu este un scriitor care a rezistat atâta cât i-a permis materialul său iniţial de inspiraţie. Pe urmă, când acest material s-a terminat, D. Stănoiu a intrat în degringoladă. Astăzi nu se mai poate vorbi despre d-sa decât ca despre un autor de la periferia literaturii româneşti. Debutul său - 1926? 1927? - aducea oarecari calităţi de observaţie, de umor, de satiră. Aducea mai ales o lume, nu nouă în proza noastră epică, dar mereu amuzantă, bogată în tipuri şi plină de pitoresc: lumea mănăstirilor. Hogaş, Sadoveanu au trecut şi ei pe acolo. D. Stănoiu se deosebea însă prin aceea că 820 MIHAIL SEBASTIAN aducea un spirit critic vioi şi nicio nostalgie. Mănăstirea nu era pentru d-sa un subiect sămănătorist. Mediul monahal era văzut şi surprins în linii satirice nete şi pregnante. Dar motivele călugăreşti, oricât de copioase, se termină. D. Stănoiu le-a utilizat într-o carte, în două cărţi, în trei, în cinci. Prima a fost excelentă, a doua a fost bună, a treia suportabilă, a patra cam plictisitoare. A cincea carte a fost categoric proastă. E de ajuns să vă spun că d. Stănoiu a continuat să coboare vertiginos pe acest drum şi că ultima sa carte este a cincisprezecea. Părăsindu-i pe călugări, despre care nu mai avea nimic de spus, scriitorul a încercat să intereseze în literatura sa noi categorii de cetăţeni. A scris o carte (Camere mobilate) pentru chiriaşi. A scris altă carte (Parada norocului) pentru jucătorii de ruletă. Astăzi scrie pentru pensionari. Mâine va scrie poate pentru şofeuri, pentru plasatorii de cinematograf, pentru coristele de revistă, pentru cofetari. E vizibil că d. Damian Stănoiu furnizează cărţi pentru anumite categorii de public. Cetitorului simplu îi place să regăsească în lecturile sale lucruri din mediul lui apropiat. El e flatat când descoperă într-o carte o glumă de la minister, sau un tip din tribunal, sau o vorbă de la cafenea - glumă, tip sau vorbă pe care le cunoaşte dinainte. Parada norocului a circulat prin mâinile tuturor jucătorilor de ruletă, fericiţi să afle într-un roman toate micile lor manii şi superstiţii de cazino. „Prima duzină”, „transversala simplă”, „27 cu cai”, PUBLICISTICĂ 821 „ultimele patru”... toţi aceşti termeni de joc au făcut succesul d-lui Damian Stănoiu, care avusese ideea, nu extrem de ingenioasă, dar foarte fericită, de a transpune într-un roman cazinoul de la Sinaia. Procedeul a fost deopotrivă de simplu pentru Camere mobilate, unde au fost găzduite de către autor diverse ticuri, expresii şi anecdote din lumea „micii publicităţi”. Cum un sfert din populaţia capitalei locuieşte în camere mobilate, subiectul romanului era din capul locului făcut să recruteze cu uşurinţă cetitori. Ceea ce a izbutit. Pensionarii români vor avea aceeaşi curiozitate pe care înaintea lor au avut-o chiriaşii şi vor cumpăra ultimul roman al d-lui Damian Stănoiu. Dar, odată această urare făcută, ne putem întreba ce este comun între întreprinderile comerciale ale d-lui Stănoiu de o parte şi literatura de altă parte. Pensionarii, pe care editura Ciornei ni-i oferă spre a inaugura un nou sezon literar, sunt dezolanţi prin lipsă de haz. în 227 de pagini, n-am găsit niciun moment de umor. Nu poate fi vorba de exigenţă în cazul d-lui Stănoiu. Nu i-am fi cerut nici bun gust, nici tact, nici măsură. Am fi acceptat să fie vulgar - ceea ce este până la desfrâu. Am fi acceptat farsa cea mai grosolană, gluma cea mai trasă de păr, situaţiile cele mai absurde - cu condiţia minimă ca în toate acestea să fie şi o urmă de simţ comic. Dar d. Damian Stănoiu e un umorist fără umor, fără vervă, fără invenţie, fără spirit şi fără talent. Scrisul său e cenuşiu, platitudinea sa e integrală, plictiseala sa e fără salvare. Simţi pretutindeni efortul 822 MIHAIL SEBASTIAN de a smulge un surâs lectorului şi neputinţa definitivă de a-1 obţine. Tot ce face d. Istrate Călinescu şi consoarta sa, „cucoana Zoe”, este totdeauna indiferent, uneori stupid şi din când în când penibil. Niciodată însă comic. Şi d. Damian Stănoiu nu le cruţă totuşi personajelor sale nicio situaţie care ar putea fi „hilariantă”. îi caută în pat, îi urmăreşte la masă, îi pune să discute politică, le dă să citească „Universul”, îi învrăjbeşte, îi împacă... De prisos. Nicio licărire de zâmbet, nicio bănuială de spirit. Totul e de lemn, totul e inert, totul e mort. Nu mai vorbesc de sărăcia de invenţie a unui asemenea subiect de roman şi a unor astfel de personaje. E plină literatura românească de domni Istrate şi de cucoane Zoe. E plină de cafeluţe negre, de grădinuţe patriarhale, de dulceţuri şi murături. Ani de zile nuveliştii noştri n-au cunoscut alt mediu, altă umanitate, alte psihologii, altă viaţă. Funcţionarul meticulos şi pensionarul tabietliu au dat tot ce-au avut de dat literaturii, care astăzi cunoaşte, din fericire, alte zone sociale şi sufleteşti. D. Damian Stănoiu vine prea târziu, mult prea târziu. Colonelul său pensionar, preotul său pensionar, inspectorul său pensionar, toată această societate de pensionari ne deprimă prin mediocritate, prin lipsă de pitoresc, prin lipsă de semnificaţie. La urma urmelor, un domn Istrate am mai cunoscut noi. Numai că pe acela îl chema cuconul Leonida. Avea şi el pensie, avea şi el gazetă, avea şi el opinii politice, avea şi el tabieturi - dar pe lângă toate acestea mai avea un lucru de nimica: avea viaţă. PUBLICISTICĂ 823 Nu scriu aceste rânduri din simpla plăcere de a fi violent. D. Damian Stănoiu e un scriitor care se aşează dincolo de preocupările noastre literare. D-sa reprezintă o lume, un gust şi o mentalitate ce exclud orice examen critic. De aceea am şi refuzat să urmăresc diversele sale căderi şi succese. îl privesc exclusiv. Ele nici nu adaugă, nici nu scad nimic din tabloul literelor româneşti. Dar prima îndatorire a unui cronicar este aceea de a-şi informa cititorii. Şi cel puţin o dată trebuia spus un cuvânt despre un romancier care e autorul unei respectabile biblioteci de 15 volume. Prin cantitate, opera d-lui Stănoiu ne forţează atenţia. E prima dată şi va fi ultima. VOLUPTATEA DE A FI SCRIITOR Dacă birul cel mai greu al teatrelor sunt biletele de favoare, birul cel mai greu al cărţilor sunt aşa-zisele „exemplare de presă”. La apariţia unui nou volum, scriitorul află dintr-odată că numărul amicilor săi este enorm. Pe stradă, la tribunal, la cinematograf şi acasă, prin viu grai şi prin telefon, diverşi domni şi doamne îţi aduc aminte imperios de obligaţiile amiciţiei. „Nu mă aşteptam, tocmai dumneata, de la care...” E uşor de spus ce anume „nu se aştepta”. Nu 824 MIHAIL SEBASTIAN se aştepta ca tocmai dumneata să nu-i trimeţi o carte, cu dedicaţia respectivă. Să lăsăm dedicaţia pe altă dată. în „voluptatea de a fi scriitor”, dedicaţiile formează un capitol special. Vă voi vorbi într-o zi şi de ele, dacă cumva confesiunile acestea de ordin profesional nu vă plictisesc. Deocamdată e vorba numai de exemplarele gratuite - cu sau fără dedicaţie. Aşadar, la orice nouă apariţie, un scriitor datorează cunoscuţilor săi, proprietarului, furnizorilor, cucoanelor pe care le-a cunoscut acum trei veri la Eforia, domnilor cu care a jucat anul trecut pocker într-o zi de ploaie la Sinaia, factorului poştal, mie, dumitale şi dumnealui, tuturor persoanelor care îl salută, tuturor care nu-1 salută, întregului univers, în sfârşit, datorează cărţi. Este o regulă de politeţă. Este o lege de bună-cuviinţă. Delictul de a o nesocoti se plăteşte scump. Cine poate suporta - cine are destul curaj moral ca să suporte? - surâsul îngheţat şi plin de mustrări severe pecare ţi-1 aruncă, fără cuvinte, domnul care încă n-a primit cartea, „deşi (adaugă fluturătorului zâmbet), deşi a apărut alaltăieri”? Eu unul mărturisesc că n-am această rezistenţă. Prefer să renunţ la toate drepturile mele de autor decât să sucomb sub atâtea priviri care mă somează, discrete dar ferme, să-mi fac datoria. Şi mi-o fac! Aţi putea crede că e o glumă. Din păcate e un lucru serios. Meschin şi serios. Meschin, fiindcă toată această poveste a exemplarelor de presă reprezintă doar câteva mii de lei: cinci - şase mii. Serios, fiindcă PUBLICISTICĂ 825 totuşi, în raport cu tot ceea ce constituie ca aport material o carte, aceşti cinci mii de lei sunt o sensibilă povară. Vedeţi, un scriitor plăteşte asupra veniturilor sale literare 13 la sută către stat şi mai plăteşte apoi, prin exemplarele de presă, 10 la sută, nu ştiu către cine. Către editor? Către amici? Către presă? Nu ştiu bine. Să zicem că sunt 10 la sută jertfiţi pe altarul politeţei. Asta face un impozit total de 23 la sută - şi mi se pare că nimeni în ţara românească nu plăteşte asemenea bir. Daţi-mi voie să vă explic cu oarecari amănunte „tehnica” exemplarelor de presă. La semnarea unui contract, scriitorul renunţă la drepturile sale de autor pentru a zecea parte din tiraj. Dacă ediţia are 4000 de exemplare (cifră curentă), editorul va trage în plus 400 de volume, pentru care nu va plăti autorului niciun ban. Ce va face cu aceste volume? Le va împărţi. Le va împărţi oricui, numai dumitale nu. Dumneata, care n-ai făcut pentru cartea apărută nimic mai mult decât că ai scris-o - adică un lucru fără importanţă - vei primi 25 de volume. Dacă-ţi trebuie mai multe, cumperi. Cred că nimic nu este în experienţa scriitoricească mai elocvent decât acest fapt: din 400 de exemplare, autorul dispune de 25 iar editorul de 375. Proporţia aceasta exprimă, ca să zic aşa, raportul de forţe. Şi încă povestea aceasta n-ar fi gravă, dacă cel puţin ai avea siguranţa că toate cele 375 de exemplare ce-ţi sunt sustrase sunt efectiv împărţite. Cum însă nu există niciun control, editorul le poate împărţi, dar le 826 MIHAIL SEBASTIAN poate şi vinde. Le poate vinde, cel puţin în parte, fără să-ţi mai dea drepturile de autor. E o subtilă fraudă - pe care nu există niciun mijloc legal să o previi şi care astfel te frustrează regulat, la orice operă tipărită, de o mică şi iritantă sumă. Mică şi iritantă, pentru că aproape totul este mic şi iritant în „voluptatea de a fi scriitor”. Am încercat de multe ori să găsesc o soluţie acestei „probleme”. întâi direct, stând de vorbă cu editorii, înainte de a semna un contract. Apoi, oarecum oficial, ridicând chestiunea în adunarea generală a Societăţii Scriitorilor. Ceream un lucru destul de simplu, care în străinătate se face de totdeauna. (La noi îl obişnuieşte doar editura Alcalay). Ceream anume ca exemplarele de presă să poarte o menţiune tipărită, care să le distingă de exemplarele de librărie. Două iniţiale imprimate în locul preţului: S. P. Serviciu de presă. Atâta ar ajunge pentru ca să ni se dea certitudinea că la încheierea conturilor, un scriitor nu se va mai lovi de cele 300, 400 sau 500 de volume, pe care contractul îl obligă să le dăruiască, dar pe care editorul obişnuieşte să le reţină. Propunerea era simplă şi sigură. Tocmai de aceea nu a fost primită. Mi se pare că S.S.R.-ul şi astăzi o mai studiază. DESPRE CĂRŢI ŞI COPERŢI „Sezonul” a început în sfârşit. în vitrină îşi fac loc primele cărţi noi. Pe masa scriitorului se PUBLICISTICĂ 827 aglomerează paginile de corectură, umede încă de cerneala tipografică. Rubricile literare respiră uşurate de a găsi în fine material de informaţie. începe acea febrilitate care pleacă de la editură, trece prin tipografii, se răspândeşte în librăriile din centru, urcă scările redacţiilor, animă micile conversaţii de stradă... E un fel de întoarcere la şcoală. E un fel de reintrare în clasă. Puţină emoţie, puţină nelinişte e în toată această agitaţie care străbate poporul literar. Nu sunt un om posac şi n-am suficientă blazare pentru a nu participa la aceste modeste şi simpatice emoţii de început. O carte este încă un lucru solemn şi - deşi critica literară are obsesiile ei - niciodată nu deschid un volum nou fără o tresărire de speranţă. Este, în orice copertă care răsare în vitrină, o fărâmă de necunoscut. Cine ştie? Poate că de acolo vei trece mai departe cu un gând nou, cu un sentiment regăsit... în orice copertă? Exagerez. în niciun caz nu în coperţile care au invadat săptămâna aceasta vitrinele. Dacă le-aţi văzut, veţi înţelege. Sunt câteva oribile. Prostul lor gust este strigător. E parcă un semnal de alarmă: „nu vă apropiaţi!” Am vorbit mai ieri, în cronica noastră literară, despre Pensionarii d-lui Damian Stănoiu. Nu vreau să repet ce am spus, dar pot adăuga că banalitatea textului este întrecută de vulgaritatea coperţii. Un desen ridicul, o literă urâtă, o culoare spălăcită. Ceva care respiră trivialitate de la distanţă. Alături de această nenorocire grafică, se află expusă în librării o altă nenorocire de acelaşi gen: coperta Cărţii de demult a lui Axei Munthe, apărută în a doua ediţie. 828 MIHAIL SEBASTIAN Nu ştiu cine a desenat-o şi nici nu vreau să aflu. Poate că e un biet om necăjit şi n-am deloc intenţia să-i fac vreun rău scriind despre el. Dar cred că e vorba despre prestigiul tiparului românesc şi despre respectul pe care cu toţii îl datorăm cărţii. O vitrină de librărie trebuie să fie o bucurie a ochiului. O vitrină trebuie să fie o invitaţie, o promisiune, o ispită. De aceea, oricine tipăreşte o carte ar trebui să se simtă responsabil nu numai faţă de sine însuşi, dar şi faţă de toate cărţile celelalte. O copertă urâtă compromite o întreagă vitrină. Nu cred că este numai vina desenatorilor. Ştiu prea bine cât de prost le este retribuită munca. Nu este poate nici vina editorilor: nici ei nu-şi pot permite cheltuieli somptuoase. Dar în acest caz, n-ar fi mai cuminte şi mai frumos să se revină la simpla copertă tipografică pe care o întrebuinţam pe vremuri? Noi am luat de la editorii germani moda copertei ilustrate. La început a fost o surpriză care încânta ochiul. Pe urmă însă, am căzut într-o cromolitografie ţipătoare. Pentru câteva coperţi reuşite {Arsenic, Maitreyi, Fecior de slugă), am avut zeci de coperţi greşite, disgraţioase şi greoaie, când n-au fost de-a dreptul vulgare. Fotomontajul e bun numai când e foarte bun. O copertă simplă nu e niciodată urâtă. în schimb, un fotomontaj ratat este ceva pretenţios şi ridicul. Aş putea să vă dau zeci de exemple. Dar e mai simplu să vă uitaţi cu atenţie într-o librărie la rayon-u\ cărţilor româneşti şi veţi vedea. Cred că e timpul să punem capăt acestor zugrăveli fără gust şi fără sens. Să lăsăm culorile tari şi să lăsăm fotografiile „expresive”. Să ne întoarcem PUBLICISTICĂ 829 la simplicitatea copertei care nu loveşte ochiul, dar nici nu-1 insultă. Puţină modestie nu strică în acest domeniu. Ce frumoasă este o vitrină franceză sau italiană! Coperţi albe sau gris, chenare regulate, litere subţiri şi elegante tocmai prin discreţia lor, variaţii reduse de culoare. E ceva intim, familiar, decent în aceste cărţi, care îţi vorbesc parcă cu glasul scăzut numai ţie, ca şi cum ar fi o mică taină de prietenie între ele şi tine. Ce expresivă este aparenta răceală a coperţi i de la N.R.F. - totdeauna aceeaşi, dar totdeauna amicală şi promiţătoare! Ce suavă este coperta editurii Grasset - copertă-tip şi totuşi individualizată de la caz la caz, printr-un mărunt detaliu, care nu ţipă niciodată, dar te reţine totdeauna! Şi poate nici nu e nevoie să recurgem la exemple străine. Ar fi de ajuns să ne întoarcem puţin în urmă şi să căutăm aici la noi o tradiţie grafică. Vă amintiţi albele coperte ale editurii Ancora? Litera neagră şi albastră se detaşa pe hârtia albă, cu o graţie şi o delicateţă perfectă. Un volum de la Ancora era într-adevăr un obiect care deschidea un colţ de casă. Dar chiar, dacă mergem cu mult în urmă, vom prefera fără ezitare coperţile Minervei dinaintea războiului actualelor orori murdărite de cele mai abracadabrante culori. A fost o sdevărată plăcere anul trecut să vedem romanul d-lui Sadoveanu - Fraţii Jderi - apărând cu o copertă puţin desuetă, dar nesfârşit de evocatoare, în stilul coperţilor dinainte de război. Reveniţi, domnilor editori, la coperta simplă! Costă mai puţini bani, are mai puţine pretenţii, e mai 830 MIHAIL SEBASTIAN uşor de făcut şi este nesfârşit mai demnă. Cazurile în care o carte se pretează la o copertă în fotomontaj sau desen colorat sunt rare. De obicei o carte se simte bine într-o haină modestă, dincolo de care poate străluci lumina ei interioară, nu vopselile ei multicolore. Şi nu spuneţi că în definitiv coperta e un lucru de nimic. Coperta este pentru carte ceea ce rama este pentru tablou: un cadru, un orizont, o limită, un nimb. JEAN SCHLUMBERGER: HISTOIRE DE QUATRE POTIERS Nu v-am cerut niciodată să cetiţi cărţile despre care vă vorbesc aici. îmi place să mă socotesc un lector cumpănit, care îşi cunoaşte cu destulă preciziune propriul său gust literar, dar care tocmai de aceea nu încearcă să-l impună celorlalţi. Sunt foarte bucuros dacă vă pot oferi oarecari idei şi comentarii în marginea lecturilor mele, dar n-aş risca să vă dau recomandări şi sfaturi. E un risc pe care l-am luat foarte rar, căci nu mă consider un cetitor infailibil şi nu vreau deci să mă cert cu lectorii mei, cărora le las întreaga libertate de a iubi cărţile pe care eu le detest şi eventual de a le detesta pe acelea care mie îmi sunt foarte dragi.. Dar voi face o excepţie pentru Hisîoire de quatre potiers şi vă voi ruga să cetiţi acest roman, admirabil prin sobrietate şi justeţe de ton. PUBLICISTICĂ 831 Veţi face astfel cunoştinţă nu numai cu o carte frumoasă, dar şi cu un scriitor de mare valoare, inexplicabil de puţin cunoscut. Jean Schlumberger este într-adevăr, din întreg grupul N.R.F, scriitorul cu cea mai mică circulaţie. De ce? Mărturisesc că nu pot şti. Din aceeaşi generaţie cu André Gide, prieten din primele timpuri cu el, fondator sau în orice caz colaborator din primul moment al severei „Nouvelle Revue Française”, romancier, dramaturg şi eseist, Schlumberger are suficiente titluri pentru a fi un nume de prim ordin în registrul literaturii franceze de astăzi. Totuşi, nu este. Puţin cetit în Franţa, foarte puţin sau deloc cetit la noi, el nu are prezenţă activă, care face ca un autor să dea naştere unui ciclu de idei, de sugestii, de probleme - toate provocate sau stimulate de scrisul său. Viaţa literară cunoaşte desigur multe ciudăţenii şi capricii - şi nu pot considera decât ca o ciudăţenie în plus faptul că Jean Schlumberger e un scriitor fără priză asupra publicului. (Nu desigur asupra publicului mare, pentru care este fără îndoială prea subtil şi de care deci în chip firesc este exclus, dar asupra lectorilor de elită.) în ce mă priveşte, am cetit numai două romane de Schlumberger. Cel de faţă este al treilea. A fost precedat de L'inquiète paternité şi Saint-Saturnin. Primul este o dramă concisă şi laconică. Are o simplicitate de linii şi, în acelaşi timp, un ritm aşa de riguros, aşa de strâns, încât e mai mult o tragedie decât un roman. Romanul este prin firea lui digresiv, în sensul în care digresivă este o şosea ce urcă în 832 MIHAIL SEBASTIAN serpentină un munte. Accesul în roman este ocolit, iar desfăşurarea faptelor presupune multiple schimbări de plan. Dar L'inquiète paternité are o bruscheţe tragică. E un roman care şi-a suprimat treptele preliminare. Eşti din primul moment aruncat în centrul unei drame, atât de urgentă încât nu mai e loc pentru acea depărtare de perspectivă, proprie romanului. Tragedia e angajată cu nu ştiu ce fatalitate exactă şi implacabilă. Saint-Saturnin e cu totul altceva. Un roman de dimensiuni mai mari şi de desfăşurare mai minuţioasă. Balzacian prin temă şi prin figura centrală a cărţii, bătrânul Colombe. Dar despre Saint-Saturnin am mai scris în toamna anului 1931 un întreg foileton în „Cuvântul” şi nu mai vreau să scriu aici. îl amintesc numai pentru că ultima carte a lui Schlumberger - această Histoire de quatre potiers, despre care vom vorbi îndată - fără să fie propriu-zis o continuare a lui Saint-Saturnin, reia totuşi anumiţi eroi din vechea carte şi îi angajează într-o nouă poveste. Astfel opera capătă mai multă profunzime în spaţiu, devenind poate - ştiu eu? - un simplu capitol într-o mai largă „comedie umană”. Histoire de quatre potiers este într-adevăr, cum zice titlul, istoria a patru olari. Fernand Colombe, Pierre Faurestier, Walter Jorg şi Dauvergne. Trei tineri burghezi (scoşi din mediul lor prin propria voinţă sau prin incapacitatea de a fi fericiţi acolo) şi un bătrân lucrător de fabrică, Dauvergne. Toţi patru se asociază spre a întemeia într-un colţ pierdut de ţară - la Courcebceuf - o mică fabrică de faianţă. PUBLICISTICĂ 833 Pe fiecare îl aduc acolo alte raţiuni. Pe Femand Colombe o veche tuberculoză cicatrizată, care îl face inapt pentru o viaţă de citadin. Pe Pierre Faurestier un spirit de insurecţie faţă de familia lui şi mai ales faţă de tatăl lui. Pe Walter Jorg lipsa de orientare şi de aderenţă, într-o Germanie care după război îşi descompune toate vechile valori. Mai greu de spus este ce îl aduce la Courcebceuf pe Dauvergne, om de 50 de ani, olar cu firmă şi suficient de sceptic. Poate aceeaşi tentaţie de a încerca o viaţă nouă, tentaţie nelămurită pentru el, dar seducătoare şi puternică prin tinereţea celor trei băieţi de familie evadaţi din lumea lor. Se constituie astfel la Courcebceuf un fel de falanster. întreg romanul este povestirea acestei experienţe. Alegerea terenului, încercarea argilei, construirea cuptorului, primele eşecuri, primele dibuiri - toate fazele, în sfârşit, prin care patru oameni săraci dar îndărătnici au de luptat până a-şi câştiga dreptul să trăiască singuri la marginea societăţii actuale, într-o ordine nouă, într-o libertate nouă şi într-o disciplină nouă. Fără să insiste asupra simbolului pe care această poveste îl constituie, Schlumberger ne lasă să întrezărim în istoria celor patru olari drama vieţii sociale modeme şi soluţia ei posibilă. Căci avem în acest falanster de la Courcebceuf trei băieţi tineri care nu mai pot trăi în vechea societate, fie că această societate nu mai are loc pentru ei, fie că ei nu mai au nicio vocaţie în ea. Ei nu aderă la nimic din ce este „lumea veche”. Nu aderă nici la familia burgheză, din care evadează, nici la morala socială, pe care o 834 MIHAIL SEBASTIAN ignoră, nici la idealul de „carieră”, pe care îl refuză. Sunt trei tineri suspendaţi în aer, fără rădăcini în ordinea veche. Trei tineri pe care „marele dezgheţ al adolescenţei” îi găseşte disponibili şi inutili. Colonia lor de la Courcebceuf trebuie să-i redea vieţii - unei vieţi de muncă, de sinceritate, de încredere, de iubire. Este mai puţin o aventură extravagantă şi mai mult o căutare de a da sens unei existenţe care şi-a descompus toate sensurile posibile. Cineva care ar avea obişnuinţa ideilor generale ar vedea uşor în romanul lui Schlumberger o carte de criză. Criza actuală - economică, spirituală, psihologică, politică - se poate ceti între rânduri, iar olarii de la Courcebceuf nu sunt decât pionierii unei noi societăţi, pornită de la elemente mai simple, mai sincere, mai concrete decât vechile abstracţiuni sociale. Tinerii eroi ai lui Schlumberger nu fac altceva decât să ia contact cu pământul ferm. ,^iinsi la civilisation serait sauvée”, reflectează în ultimele rânduri autorul - şi această mică propoziţiune este singura lui intervenţie „tezistă” în roman. Dar fac rău că insist asupra „problemelor” din Povestea celor patru olari. Ele sunt indirecte în carte, acoperite mereu de fapte şi lăsate cu multă discreţie în umbră. Pe planul întâi al romanului rămâne viaţa. Chiar dacă prezenţa lui Walter Jorg în colonia franceză de la Courceboeuf ar avea rostul de a formula vechea confruntare Germania - Franţa, încă această prezenţă nu pare să fie un element de teoremă ce urmează a fi demonstrată, ci este un fapt viu, emoţionant povestit şi subtil înţeles. PUBLICISTICĂ 835 între cei trei francezi („ces sobres français qui sacrifient toujours à leur lucidité ce qu'ils ont de plus généreux’’’), Walter Jorg este rezerva de poezie, de sentimentalism, de spontaneitate, de copilărie a coloniei. Toate reacţiunile pe care un astfel de caracter le poate provoca într-o sensibilitate franceză sunt luminate admirabil în menajul de la Courceboeuf - şi luminate nu prin idei sau abstracţii, ci prin câteva momente de reală încordare sau destindere psihologică. Mai este în romanul lui Schlumberger un element pe care ar fi poate mai bine să nu-1 indic aici, căci ar putea fi penibil, şi ceea ce îl salvează în carte este numai delicateţa scriitorului, lipsa lui de ipocrizie, dar şi extrema lui ştiinţă a nuanţelor. între cei patru pionieri de la Courceboeuf sunt doi care se iubesc. Walter Jorg şi Fernand Colombe. Pentru colonia de la Courceboeuf această întâmplare trebuie să măsoare rezistenţa morală de care încă familia e capabilă. Nu e vorba de a aproba sau dezaproba pasiunea celor doi tineri. (De multă vreme, în romanele franceze, chestiunea nu se mai pune cu această alternativă.) Walter şi Femand greşesc sau nu greşesc, îi priveşte. Pentru falansterul tinerilor olari, întrebarea este alta: va putea asociaţia, care este o asociaţie de sinceritate în primul rând, să ducă lipsa ei de ipocrizie până acolo încât să facă din această pasiune, nu un lucru degradant şi nu o dramă refulată, ci un fapt pe care îl salvează însăşi sinceritatea lui? Trebuie, după 836 MIHAIL SEBASTIAN cum bănuiţi, mult curaj, dar şi multă pudoare pentru a risca să pui o astfel de întrebare. Schlumberger o face cu un tact desăvârşit şi nu e niciun moment în care acest mic mister intim al familiei celor patru olari să cadă în trivialitate. Există, dimpotrivă, un accent grav şi responsabil ori de câte ori luminile se întorc spre cei doi tineri „marcaţi” - şi această gravitate este supremă în momentul foarte dificil, dar şi foarte simplu ca ton, când Fernand Colombe îi scrie surorii sale, Laurette, despre pasiunea lui. „Walfer est plus sentimental que moi; je suis plus sensuel; mais nos différences, nous sommes bien résolus à n'y avoir qu'un mutuel enrichissement. Et nous serons ce qu'il y a de plus solide dans Courcebœuf" Nici în Gide, nici în Proust, nu există un astfel de moment. Veţi ceti Histoire de quatre potiers şi sensibilitatea dvs. morală nu va suferi. Este în această carte o tinereţe, o seriozitate, o asprime în faţa vieţii, un curaj moral, o pudoare de gesturi şi de sentimente, un efort de a rupe cu poverile trecute şi de a lua viaţa de la început, care - toate la un loc - dau mai mult decât o carte frumoasă. KEDROFF. PROARTE. HENRYK SZERYNG ET LA PHILHARMONIQUE Nous n ’avons écouté que le premier des trois concerts que le quatuor vocal Kedroff a donné à PUBLICIST1CÀ 837 Bucarest. Ces quatre chanteurs russes - dont nous connaissions très vaguement le nom avant leur arrivée chez nous - sont incontestablement d’une valeur exceptionnelle. Leur début à l’Athénée Roumain a été une surprise, une joie et une découverte. Quatre chanteurs qui, malgré la diversité de leurs qualités individuelles, réussissent à faire un ensemble musical d’une homogénéité parfaite. Leur discipline artistique est égale à leurs dons naturels. Depuis les Cosaques du Don de Serge Jaroff nous n’avons plus entendu un ensemble choral d’une telle précision technique, d'une telle richesse de ressources vocales. Chacun des quatre chanteurs -Kaidanoff, la basse, le bariton Kedroff le ténor Kedroff et le ténor Kozakoff- est un véritable artiste, qui se soumet volontiers, avec une admirable modestie, aux besoins et aux exigences de l'ensemble. Le programme faisait une juste part aux compositeurs russes (Glazunov, Borodin) et allemands (Mozart, Strauss). Mais se sont surtout les chansons populaires qui ont permis de donner toute la mesure des possibilités d’expression musicale du quatuor Kedroff. Il faut féliciter la jeune association musicale Pro Arte d’avoir dédié sa première séance publique de cette année à la mémoire de Jean Sebastien Bach. N’avez-vous pas l’impression qu’on a un peu négligé chez nous la commémoration de ce grand classique que tous les pays de l’Europe viennent de 838 MIHAIL SEBASTIAN fêter à l’occasion de la 250-ème année de sa naissance, avec tant de piété, avec tand d’éclat? A l’exception de la magnifique audition de la Passion selon saint Matthieu, que M. Bickerich nous avait fait entendre au mois d’avril, aucun concert n 'a souligné pour le public de Bucarest la solennité d’une date qui marque dans le calendrier musicale „ l’anné Bach”. C’est une preuve d’indifférence, une marque de ferveur et une négligence que nous déplorons vivement et qu ’il faut réparer s’il n ’est pas trop tard. Naturellement, les moyens de la société Pro A rte sont encore trop modestes pour pouvoir nous offrir un concert Bach substantiel. N’oublions pas le caractère didactique de ces auditions qui s’adressent surtout à un jeune public, qu’il faut initier à la musique, lui donner les informations élémentaires, lui faciliter le contact avec les grands maîtres et lui faire ainsi progressivement l’éducation musicale. L’audition que la société Pro Arte nous a offert samedi avait justement ce caractère didactique, un peu terne si vous voulez, mais utile. Nous ne croyons pas que les organisateurs de ces matinées musicales aient pour le moment des ambitions plus exigeantes. M. Georges Cocea a fait précéder le programme par une conférence sur la vie et l’œuvre de Bach, conférence instructive d’un professeur qui est aussi un artiste sensible et doué. Mme Cionca Pipos a joué à titre démonstratif trois pièces pour piano. Quant au Concerto en re mineur pour deux violons et orchestre, il avait le désavantage d’avoir été connu dans l’interprétation idéale d’Enesco et PUBLICISTICÀ 839 Yehudi Menuhin. MM. Theodoresco et Sarvas ont fait des louables efforts pour ne pas céder sous le poids d’un tel souvenir. L’orchestre manquait un peu de décision et de fermeté. Mais somme toute, c ’est une expérience qui fait beaucoup d’honneur à l'association Pro Arte et à ses membres. * Henryk Szeryng, le dernier soliste de la Philharmonique, est un très jeune violoniste qui, à seize ans, possède une remarquable sûreté de l’archet jointe à cette grâce ingénue, habituelle aux jeunes musiciens. Il a joué jeudi soir, accompagné par la Philharmonique que dirigeait M. Georges Georgesco, le Concerto pour violon et orchestre de Tchaikovsky, si vieux, mais si beau toujours par son élan romantique, par ses pages un peu désuètes et pourtant pathétiques. Le jeune artiste a interprété l’Allégro du début avec tout l'abandon de sentiment et aussi avec toute la précision technique exigés par le texte. Au contraire, l’Andante et le Finale nous ont fait l’impression de languir. Le violoniste paraissait hésitant, ayant perdu quelque chose de sa jière et belle décision du début. Ce sont les Escales de Jacques Ibert, qui ont précédé, et les Pini di Roma de Respighi qui ont suivi le Concerto de Tchaikovsky. Les Escales sont trois petites esquisses symphoniques, charmantes per leurs brusques transitions de rythme, par leur intensité de couleur, par leur vivacité. M. Georgesco a su mettre en valeur les brillants détails de ces Escales, dont les 840 MIHAIL SEBASTIAN beautés sont des beautés d'orfèvrerie musicale, tant elles sont minutieuses. Avec les Pini di Roma de l’italien Ottorino Respighi, nous sommes en continuation, car il n’y a qu’une semaine depuis que nous avons écouté les Fontane di Roma, du même auteur. Après les Fontaines, voici les Pins. Il ne reste que les Fêtes pour que le cycle romain soit complet. Ces Pins de Rome ont la même structure descriptive de la musique de Respighi. Ce sont des tableaux sonores. Il y a l’élément pittoresque qui ravit le compositeur et qui l'entraîne parfois vers des effets peut-être trop directs, trop faciles. C’est une musique d’onomatopées et - pourquoi ne le dirions-nous pas - cette manière d’imiter avec une réalisme fidèle les cris des oiseaux (comme dans le „lento") est plutôt un procédé naij). Autrement, la solide science de composition, dont Respighi dispose largement, lui donnne la possibilité de bâtir dans les quatre parties de l’œuvre un schéma symphonique complexe et intéressant. L’orchestre et son chef ont servi dignement ces Pins italiens. * L’ouverture de l’Opéra Roumain a eu lieu hier soir avec un éclat particulier. Faute de place, nous reviendrons amplement dans notre prochain feuilleton. UN DENUNŢ INCOMOD Am remarcat mai demult, într-o notă de „Breviar”, violenta prefaţă scrisă de Francis Jammes PUBLICISTICĂ 841 la ultimul său volum de versuri De tont temps ă jamais. Era o pagină de incriminări, de proteste, de afirmări orgolioase. Bătrânul poet de la Orthez devenea pentru prima oară agresiv - ceea ce nu-i stă deloc bine. Elegiile, rugăciunile şi meditaţiile îi convin desigur mai mult. Nu mai puţin prefaţa sa era curajoasă şi făcută să provoace scandal. Ea spunea cu glas tare ceea ce toată lumea şoptise până atunci cu discreţie. „De la primele mele versuri până la cele patru cărţi de catrene, încă neînţelese, dacă nu voluntar trecute sub tăcere de către o critică nedemnă de a scrie, conruptă de banii publicităţii, de politică, de oportunism.” Critică nedemnă de a scrie! Critică conruptă! Critică cumpărată cu bani! Palmele erau răsunătoare. Cu atât mai răsunătoare, cu cât veneau de departe, din izolarea unui poet care până la 60 de ani părea să nu fi avut nicio ambiţie. Vocea lui era o voce de judecător. Am urmărit de atunci, prin reviste şi ziare, reacţiunile breslei incriminate. La început, vreo trei-patru săptămâni, a fost tăcere. Tăcerea uluită, tăcerea încurcată a domnului care a primit o palmă şi nu ştie ce să facă: să treacă mai departe, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat? Să protesteze cu vehemenţă? Să surâdă cu dispreţ? Dar ultragiul fusese prea în văzul lumii pentru ca o „tăcere demnă” (toate tăcerile sunt demne) să fie posibilă. Au început atunci replicile. Unele indignate, altele ironice, altele glumeţe. Erau franctirorii criticei literare, care până una alta aveau de apărat o poziţie personală. Acestor puşti 842 MIHAIL SEBASTIAN individuale li s-a adăugat, în ultimă instanţă, mitraliera oficială a criticii franceze, care prin d. Jean Vignaud - prezident al „Cercului criticilor” - a dat un comunicat plin de ameninţări. Bătrânul Francis Jammes trebuia dat în judecată, iar „cercul” ultragiat se constituia parte civilă cu o importantă sumă. în ultim moment, oamenii s-au dezmeticit, dându-şi seama în ce compromiţătoare gafa s-ar fi lăsat antrenaţi. Francis Jammes în faţa tribunalului ar fi fost mult mai naiv decât într-un volum de poezie. S-a renunţat deci şi tot scandalul a rămas în faza protestelor scrise. Cu vremea calmul va reveni. Rămâne din această poveste - pe care am povestit-o fiindcă are şi oarecări aplicări în viaţa literară bucureşteană - rămâne din această poveste sentimentul, dacă nu certitudinea, că într-adevăr critica literară este o magistratură conruptă. Rămâne un sentiment de neîncredere faţă de judecăţile criticei, faţă de verdictele ei, faţă de valorile ei. Şi acest lucru este profund regretabil, căci pune în primejdie acea funcţiune de selecţie, de ordonare şi de disciplină intelectuală pe care critica este chemată s-o exercite. Este o consecinţă a publicităţii, care de la război încoace a devenit o obsesie, o manie şi o prejudecată. încetul cu încetul, publicitatea a încălcat domeniul criticii şi acolo unde altădată nu era loc decât pentru atitudini, s-a făcut loc pentru inserţii. Critici nedrepţi au existat în toate vremurile. Dar nedrepţi din pasiune, din convingere, din eroare. Nedrepţi cu sinceritate. Am crezut totdeauna că o oarecare critică, pornită de la o poziţie personală de PUBLICISTICĂ 843 gândire, este mai fertilă decât o opinie justă, dar fără accent individual. Nu erorile sunt de reproşat criticii. Ele au existat totdeauna. Nu erorile, ci venalitatea. Şi am impresia că, în acest domeniu, venalitatea este o invenţie modernă. Criticul cedează în faţa agentului de publicitate. Pasiunea intelectuală cade în faţa retribuţiei pecuniare. Cronicarul devine funcţionarul editorului. E o slujbă degradantă, care din păcate nu-1 degradează numai pe slujbaşul cu condeiul închiriat, ci degradează o întreagă activitate, un întreg domeniu. Fiindcă atunci când în sfârşit se ridică o piatră răzbunătoare, ea nu mai stă să aleagă sinceritatea de impostură, ci loveşte în bloc. Aşa cum a lovit piatra aruncată de Francis Jammes. „COPIII CÂNTĂ PESTE HOTARE” A fost duminică seara la radio un lucru emoţionant. Cine l-a ascultat nu se poate să nu-şi fi spus că omul nu este totuşi un dobitoc obligatoriu brutal şi prost. Două ceasuri, câteva sute de posturi radiofonice din întreaga lume au fost lăsate pe seama copiilor. Toată reţeaua nevăzută a radiofoniei mondiale era ocupată de vocile lor, de la extrema Asiei până în nordul Europei, din fundul Africii până în cele două Americi şi până în Australia, glasul 844 MIHAIL SEBASTIAN copiilor - acelaşi glas parcă - trecea liber peste hotare. Simplul gând că toate posturile de pe glob erau deschise pe aceeaşi lungime de undă, ca într-un organism sonor omogen şi unitar, ca şi cum fiecare din ele n-ar fi fost altceva decât un nerv într-un mare sistem nervos, într-un mare circuit de senzaţii şi sentimente - acest simplu gând era prin el însuşi copleşitor. Despre „marea familie internaţională” am auzit adesea vorbindu-se. Era o ficţiune frumoasă. Era o idee. Era o abstracţie. Duminică însă, am simţit pentru întâia dată că această „familie” poate fi o realitate, că poate fi ceva concret, tangibil, real. Un cuvânt spus undeva la ecuator străbătea în aceeaşi clipă globul până la linia polilor. Aş fi vrut să urmăresc pe hartă saltul geografic al vocilor, salt care anula distanţele, împreuna extremele, suprima oceanele şi lanţurile de munţi. După Hawaii cânta Spania, după Cehoslovacia urma Argentina, după România, Finlanda, după Paraguay, Siamul. Circuitul a început la Berlin şi s-a terminat la Tokyo, 31 de ţări, parcă într-adins rânduite nici după ordinea lor geografică, nici după ordinea lor alfabetică, ci împerecheate astfel încât să lege fără „ierarhie” un continent de altul, 31 de ţări participau la acest cântec deasupra hotarelor. S-ar fi spus că un regizor ciclopic, dominând întreaga planetă, ţinea socoteala acestor grupuri de copii şi le indica la timp când să-şi ridice glasul şi când să-l coboare. Vocea Siamului n-a lovit în văzduh glasul Paraguayului, iar cântecul micilor italieni nu s- PUBLICISTICĂ 845 a încăierat cu melodia micilor negri din Uniunea Sud-Africană. Glasul copiilor este acelaşi. Fie că vine din centrul Parisului, fie că se înalţă din pădurile Australiei, e aceeaşi voce simplă, cristalină, lipsită de inflexiuni, voce fără vârstă, fără mister, voce deschisă, sinceră, care. nu ascunde nimic, pentru că e toată numai lumină şi transparenţă. Este glasul pe care nu l-a alterat alcoolul, nu l-a devastat sexualitatea, nu l-a descompus tristeţea de a trăi. Este un glas fără istorie, fără geografie, fără rasă. Erau duminică seara la microfon câteva civilizaţii, câteva religii, câteva culturi. Dar era o singură copilărie. Era aceeaşi copilărie. Nimic nu e mai miraculos decât să simţi cum nici şcoala, nici limba, nici moravurile, nici educaţia nu pot rupe din ultimele ei rădăcini identitatea fiinţei umane. Identitatea omului cu el însuşi. Nu ştiam ce spuneau copiii de pe întreaga suprafaţă a globului, strânşi alaltăseară în aparatul meu de radio. Nu înţeleg nici limba cubană, nici pe cea finlandeză, nici japoneza, nici slovaca. Dar aveam impresia că ascult acelaşi apel, trecut pe alte buze, acelaşi apel străbătând meridiane şi paralele, pentru un legământ de prietenie, de cunoaştere şi de iubire. Două ceasuri, cântecul copiilor acoperise bătaia mitralierelor. Dar numai două ceasuri. MIHAIL SEBASTIAN CARAGIALE ÎN MUZICĂ Cred că pot spune - fără a mă face vinovat de un grav conflict de atribuţii - marea plăcere cu care am ascultat vinerea trecută la Operă schiţa muzicală a d-lui Paul Constantinescu pe textul Nopţii furtunoase. Verva, ironia, humorul acestei mici opere comice sunt cu adevărat pe linia lui Caragiale. Transpus din teatru în muzică, geniul caragelesc îşi păstrează toată virulenţa. Se înţelege, nu voi discuta chestiunile de ordin muzical ce se pot formula cu acest prilej. Ele rămân pe seama specialiştilor. Dar încă o dată trebuie să observăm cât e de actual, cât e de viu, cât e de prezent Caragiale în viaţa românească, dacă într-un domeniu atât de izolat ca al muzicii, spiritul lui găseşte şi astăzi afinităţi creatoare. Orice am spune, mahalaua românească este un mediu viu. Vulgară, trivială şi perstriţă, această mahala posedă totuşi geniul ei personal, culoarea ei locală, spiritul ei specific. E o lume tânără, o lume optimistă, o lume în anumit fel candidă. Până şi prostul ei gust este un semn de bogăţie vitală. E un prost gust sănătos. E un prost gust robust. Culori ţipătoare, vocabulat violent, gesturi agitate - câtă energie, câtă juneţe nu este în această cheltuire de viaţă plină de temparament? Mitocanul nu este un om obosit de viaţă. Dimpotrivă, e un tip care abia începe să trăiască. E un entuziast, un debutant, un inocent. Pe scara culturii umane, este un copil sau cel mult un adolescent. E un tip care n-a avut ev mediu. Rezervele lui de viaţă sunt pur şi simplu infinite. PUBLICISTICĂ 847 De aceea, Caragiale este, dintre toţi clasicii noştri, cel mai viu. A lucrat cu un material de inepuizabile resurse. Mahalaua şi mitocanul sunt realităţi româneşti pe care, nu cinci decenii, dar nici cincisprezece decenii nu le vor suprima. Este în mahalaua noastră o anumită forţă de creaţie originară, care e departe de a se epuiza. Mahalaua nu imită, ea creează. Cuvintele „radicale” pe care le schimonoseşte capătă o nouă putere de expresie. Moda femenină, pe care o degradează, dobândeşte noi graţii. Mahalaua se alimentează din centrul oraşului, dar tot ceea ce extrage de acolo se transformă apoi după geniul periferiei. Culori, sunete, sentimente, atitudini - totul este autentic la mahala. Stilul ei de viaţă e veşnic biruitor, prin marea lui sinceritate. Caragiale a văzut şi a creat în literatură această lume, care însă este destul de bogată şi diversă pentru a furniza material de inspiraţie şi expresie nu numai literaturii, ci şi muzicii sau plasticii româneşti. în plastică, Juquidi ne-a dat admirabile echivalente vizuale mediului caragelesc. Anestin şi el (dar mai evoluat, mai subtil, mai intelectualizat) a urmărit şi urmăreşte în anumit sens directiva Caragiale. în muzică, nu ştiu ce s-a făcut până acum. Poate că anumite lucrări de Mihail Jora sunt din aceeaşi atmosferă a operei lui Ion Luca. (Mă gândesc anume la baletul în piaţa mare, pe care nu am norocul să-l cunosc). Fapt este însă că încercarea tânărului compozitor Paul Constantinescu este o directă şi fericită traducere muzicală a mahalalei româneşti, MIHAIL SEBASTIAN surprinsă în pitorescul ei sonor şi trecută, din dialogul lui Caragiale, în jocul dialectic al orchestrei. SANDA MOVILĂ: DESFIGURAŢII Lector al primelor sale versuri, n-am fi bănuit niciodată în d-na Sanda Movilă un viitor romancier şi nuvelist. Lirismul acestei scriitoare era delicat, graţios şi sensibil. Poezia sa era o poezie de intimitate, de miniatură, o poezie de acorduri mici. De la poezie la roman drumul e lung şi dificil. Este o trecere dintr-o lume într-altă lume. Este o schimbare totală de plan. Este altă optică, alt spirit şi probabil alt proces de creaţie. D-na Sanda Movilă străbate acest drum, poate nu cu uşurinţă şi poate nu lipsită de ezitări, dar îl străbate de la prima oră. Desfiguraţii sunt incontestabil un roman. Un roman în care umbrele şi penumbrele poeziei nu s-au clarificat încă deplin. Un roman în care spiritul de observaţie n-a descompus încă acea negură lirică ce înconjoară de obicei proza poeţilor. Dar un roman oricum, cu o complexă ţesătură epică, ce angrenează multe personaje, multe situaţii, multe drame, multe deznodăminte. Pentru un poet este surprinzător acest efort de a regiza în cadrul unei singure cărţi, nu dezbaterile interioare ale unui erou, ci mişcarea amplă, diversă şi schimbătoare a unei întregi societăţi de tipuri şi personaje. PUBLICISTICĂ 849 Romanul d-nei Sanda Movilă are o linie centrală, care poate fi lesne urmărită: viaţa Adei Udrescu. Dar, paralele cu această linie sau încrucişându-se cu ea, sunt o sumă de alte drumuri ce se deschid de-a lungul romanului. Sunt, aş zice, o sumă de alte romane secundare (secundare prin dimensiuni, nu prin importanţă). Millya Brâncuşi sau Coralia Marcian ar putea foarte bine să fie, fiecare în parte, eroina unei alte cărţi. Destinul lor are ceva paralel cu destinul Adei şi, de altfel, titlul le cuprinde pe toate, căci „desfigurate” de viaţă sunt toate aceste trei tinere femei. „Dacă ne-ar fi aruncat cineva vitriol în faţă tuturor, n-am fi atât de desfiguraţi. Unde sunt sufletele noastre drepte de odinioară? Suntem desfiguraţi, desfiguraţi pentru tot restul vieţii”, (p. 256). Dar, lăsând acest grup central - Ada, Millya şi Coralia - romanul îmbrăţişează numeroase alte existenţe abia schiţate, care ar putea constitui metrialul tot atâtor romane distincte. Mătuşa Lalla, d-şoarele Lazu, Eudoxia Marcian, Nicolae Marcian, Nina Alexandrovna Ivanovici - iată câte siluete tragice, abia schiţate în treacăt, dar ascunzând posibilităţi confuze de viaţă, pe care romanciera a refuzat să le aducă la lumină. Bag de seamă, făcând acest repertoriu al personajelor, că nu se află între atâtea femei niciun bărbat. Simplă întâmplare? Nu cred. Figurile bărbăteşti din Desfiguraţii rămân pe planul al doilea. E ceva convenţional în aceşti bărbaţi. Şi Ştefan Mânu, şi Lucian, şi Barbu, şi Colea sunt schematici, 850 MIHAIL SEBASTIAN neconvingători, insuficienţi. Femeile, dimpotrivă, sunt văzute complex şi prezenţa lor în carte este reală. „Desfigurarea” de care ne vorbeşte titlul este o lentă descompunere de visuri. Este psihologia tulbure, nesigură şi tragică a unor tinere fete, care nu pot trece fără dezastru prin experienţa iubirii. O adolescenţă străbătută de nostalgii, de muzică, de lecturi, o adolescenţă plină de ezitări, de dibuiri, de alunecări interioare este atmosfera primei jumătăţi a romanului. E o tensiune pe care lirismul scriitoarei o realizează prin sugestii de multe ori fericite. Elanul său liric, marile sale acorduri romantice, notaţiunile sale de poezie intimă - prea vagi, prea tulburi, prea incerte în pasajele realiste ale cărţii - sunt, dimpotrivă, evocatoare şi expresive în paginile de reverie ce ridică de la început întregul roman într-o regiune sufletească stranie. „Desfiguraţii” d-nei Sanda Movilă au ceva halucinant, neterestru. Ei nu aderă la realitatea faptelor, nu sunt în contact cu realitatea lucrurilor, între ei şi viaţă este un fir rupt, o legătură tăiată. De aceea desigur, atâtea din episoadele romanului (mai ales din partea finală) ni se par lipsite de necesitate. S-ar zice că totul se petrece pe două planuri: unul indiferent şi mecanic al faptelor, şi altul al vieţii interioare, complect detaşată de evenimentele povestite. Văd foarte bine exasperarea Adei, lipsa ei de reazăm intim, disoluţia ei psihologică, mergerea ei progresivă către neant, dar nu înţeleg situaţiile complicate în care se angajează, nu înţeleg linia de prea multe ori ocolită a povestei şi etapele ei prea PUBLICISTICĂ 851 digresive. E o abundenţă primejdioasă de evenimente, primejdioasă pentru că fiecare dintre ele deschide un nou drum, pe care îl va lăsa suspendat. Romanul d-nei Sanda Movilă este plin de drame deschise şi apoi abandonate. Acest lucru poate dovedi oarecare nesiguranţă de tehnică şi compoziţie, dar dovedeşte, în acelaşi timp - ceea ce este mult mai important -, o mare bogăţie de gânduri şi imagini. Şi e mult mai uşor să ordonezi un peisaj sufletesc, confuz din cauza prea marei lui bogăţii, decât să adaugi substanţă vie unui peisaj ordonat dar steril. Desfiguraţii e o carte încă nesigură, o operă ce încă îşi caută cadrul, dar e un debut strălucit nu numai prin calităţile sale de sensibilitate, de stil şi de poezie, ci şi prin ezitările sale de compoziţie, ezitări ce prevestesc viitoare clarificări. Viitoare? Nu. Prezente. Căci dacă ţinem seama de opera nuvelistică a d-nei Sanda Movilă, dacă ne referim la tot ceea ce a scris d-sa posterior Desfiguraţilor (carte tipărită cu o întârziere de trei ani), atunci suntem în drept a vedea în autoarea acestui roman o prozatoare ce se află astăzi în stăpânirea tuturor resurselor sale de creaţie epică. MULT E DULCE ŞI FRUMOASĂ... D. T. Pisani duce de la un timp un crunt război împotriva „stricătorilor de limbă”. D-sa luptă pentru o 852 MIHAIL SEBASTIAN limbă românească neaoşă, pentru o sintaxă cuminte, pentru o gramatică respectată. Sarcina nu este dintre cele mai uşoare. Grămăticii n-au fost niciodată prea mult iubiţi. Se zice că punctul lor de vedere este cam îngust, criteriul lor cam mărunt, judecata lor cam sâcâitoare. Este şi în gramatică un spirit de habotnicie, care nu iartă pe nimeni. Un fel de intoleranţă, ce duce la fanatism şi la idee fixă. D. Pisani vânează neologismele şi le denunţă. Treaba aceasta nu e simpatică. în orice caz, d-lui Pisani nu i-a câştigat până acum simpatii. Ba, s-ar putea spune, dimpotrivă. Din câmpul duşman (al aşa-zişilor „stricători de limbă”) i-au răspuns până acum, cu destulă violenţă, d-nii Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, doi critici care reprezintă, mai mult decât o opinie personală, o direcţie literară. Nu avem de gând să ne alăturăm acestor luptători pentru drepturile neologismului. Deşi poziţia d-lui Pisani ne este hotărât străină, tocmai prin spiritul ei strâmt şcolăresc, nu o vom ataca. Polemica aceasta nu e de azi, de eri. E de totdeauna. Şi ea nu este specific românească. E generală. (D. Pisani ar spune probabil „obştească”). în orice limbă vie există o mişcare de lărgire a vocabularului şi una de strângere a lui, o tendinţă de evoluţie şi una de tradiţie. Sunt în joc forţe de înnoire şi forţe de conservare - şi unele şi altele mergând foarte adesea până la exces. D. Pisani îşi apără atitudinea până la limitele ei extreme. Dar trece prin foc şi sabie întreaga proză românească modernă, pe care o blestemă în numele PUBLICISTICĂ 853 cronicarilor, aceştia reprezentând desigur suprema lege. Nouă ni se pare prea lesne a lua în derâdere lupta d-lui Pisani. Prea lesne, căci este într-adevăr copilăros de simplu să arăţi că, de la diaconul Coresi până azi, viaţa a creat fapte noi, simţirea şi-a descoperit nuanţe neştiute, sufletul însuşi a trecut prin experienţe mai complexe şi că întreagă această îmbogăţire a vieţii are pentru a fi exprimată o limbă care să se fi îmbogăţit cel puţin în egală măsură. Iar o limbă se poate îmbogăţi fie prin crearea de cuvinte, fie prin încorporare de vorbe străine, fie, în sfârşit, prin spargerea formelor sintactice înţepenite. Este exact procesul de regenerare pe care îl trăieşte limba românească, nu acum, sub ochii speriaţi ai d-lui Pisani, ci de o sută cincizeci de ani, de când Europa începe să fie o realitate pentru noi. Este procesul de regenerare pe care această limbă românească l-a cunoscut în forma cea mai activă în decursul veacului al XlX-lea, de la Heliade la Eminescu, trecând prin cele mai imposibile şi înduioşătoare reforme. Ne vine bine să râdem astăzi de teoriile linguistice ale lui Heliade, Aron Pumnul, Bămuţiu sau Hajdău, dar trebuie să recunoaştem că în fanteziile lor de atâtea ori comice era zbaterea instinctivă a unei limbi ce-şi căuta albia, drumul, destinul... Toate acestea sunt prea clare pentru a nu fi uşor să ai dreptate împotriva d-lui Pisani. E chiar prea uşor. Jenant de uşor. (Sau, cum ar zice d-sa, „stingheritor de uşor”, numai că această rimă nu cred să fie o prea lăudabilă floare de stil). Credinţa noastră este că d. Pisani îndeplineşte la drept vorbind o funcţiune utilă. Nedreaptă, dar 854 MIHAIL SEBASTIAN utilă. E bine ca cineva să ţină frâna în mijlocul marilor schimbări pe care proza românească modernă le suferă. E bine ca cineva să opună o rezistenţă, chiar dacă această rezistenţă este exagerată, retrogradă şi strâmt formalistă. (Ce de neologisme! Exagerat, retrograd, formalist... Sunt pierdut!) Cutez să spun că atitudinea aceasta va fi cu atât mai folositoare, cu cât va fi mai înapoiată, mai brutală, mai opacă. Ne trebuie într-adevăr un om care să refuze a fi subtil. Un om care să nu accepte nicio nuanţă. Unul care să judece scurt, fără fineţe, fără distincţie, cu gramatica în mâna dreaptă şi cu filologia în mâna stângă. Acest om e d. Pisani şi în ce ne priveşte nu putem a nu-i mărturisi simpatia noastră pentru sarcina îngustă pe care şi-a luat-o asupra-şi. Glasul său sună din fericire în deşert, dar nu e rău că sună. Să ne fie îngăduit acest cuvânt de amiciţie pentru „gramatica integrală”. VOLUPTATEA DE A FI SCRIITOR. DEDICAŢIILE Mă gândesc de mult să propun Societăţii Scriitorilor un regulament al dedicaţiilor. Cred că măsura cea mai bună ar fi interzicerea lor absolută. Cum bănuiesc însă că o astfel de reformă extremă nu are şanse să fie primită, m-aş mulţumi cu oarecari schimbări mai modeste. Ne trebuie un regim maximal PUBLICISTICĂ 855 al dedicaţiei. Ne trebuie puţină ordine în acest supliciu. Veţi zice că „supliciu” e un cuvânt exagerat. Cum se cunoaşte că nu sunteţi scriitori! Cum se cunoaşte că n-aţi stat niciodată închişi în biroul editorului, faţă în faţă cu un munte de volume abia ieşite de sub teascuri, umede de cerneală, aşteptând cu prima lor pagină ameninţător de albă, să găsiţi pentru fiecare o dedicaţie! Editorul îţi deschide înainte un registru de nume şi tu trebuie să semnezi în ordine alfabetică diverse omagii automate. Sunt nume de oameni pe care îi cunoşti sau nu-i cunoşti, te interesează sau nu îi interesează, îi interesezi sau nu-i interesezi... N-are a face. Tu vei semna supus şi vei arunca în necunoscut aceste mesaje admirative şi puţin ridicule. Primele dedicaţii merg uşor. Un adjectiv, cinci adjective, zece adjective se găsesc. După jumătate oră însă, operaţia se împotmoleşte. Ai treptat penibila impresie că ţi se termină vocabularul. Există desigur mai multe tipuri de dedicaţie şi fiecare tip este susceptibil de mai multe variante. Este dedicaţia admirativă („Cu cea mai profundă admiraţie”). Este dedicaţia nostalgică („în amintirea frumoaselor ceasuri etc.”). Dedicaţia modestă, dedicaţia orgolioasă, dedicaţia interpelativă, dedicaţia polemică... Sunt multe şi totuşi sunt insuficiente. Le termini repede şi de la un moment dat te trezeşti părăsit, fără resurse, fără imaginaţie, fără vocabular într-un pustiu de cărţi. Din două sute de autografe, câte dai de fiecare carte tipărită (fără să numeri pe cele de la „Ziua 856 MIHAIL SEBASTIAN cărţii” - căci de această comedie va trebui să scrim odată un capitol special), din două sute, abia douăzeci îţi aparţin cu adevărat. Sunt câţiva oameni cărora într-adevăr ai vrea să le trimeţi cartea ta, aşa cum le-ai trimite o scrisoare. Ce sens poate avea o dedicaţie, ce sens altul decât al unei legături directe de simpatie, de amiciţie, de comunitate intelectuală? Restul dedicaţiilor sunt o plictisitoare corvoadă, care nu face plăcere nimănui, nici măcar adresanţilor. Nu vorbesc numai pentru mine. Vorbesc pentru toţi confraţii mei, victime ale aceloraşi obligaţiuni profesionale. N-ar trebui să ne decidem odată pentru totdeauna să suprimăm acest tic, această manie, care industrializează omagiul şi îi ia orice preţ? Am acasă câteva sute de volume cu dedicaţii dintre cele mai fanteziste. Admiraţie, prietenie, colegialitate şi iar admiraţie şi din nou admiraţie... Ar fi ameţitor de frumos dacă n-ar fi dezolant de monoton. Ar fi emoţionant dacă n-ar fi stereotip. E o „admiraţie” în serie, o admiraţie numerotată, o admiraţie alfabetică. E un omagiu pe care stiloul, lăsat să alerge singur pe hârtie, îl scrie de la sine, fără nicio răspundere, cu o fidelitate mecanică de şapirograf. Dedicaţiile acestea au fost născocite de cineva care nu iubea cărţile. Dar eu le iubesc şi tocmai de aceea aş vrea să le salvez de cerneala unui omagiu care de atâtea ori nu este cu adevărat nimic mai mult decât o pată de cerneală. Aş vrea să păstrez dedicaţia pentru un schimb de semne personale între oameni care au realmente gânduri comune de împărţit. Aş vrea s-o păstrez pentru o mică familie de spirite. Aş vrea să-i redau PUBLICISTICĂ 857 valoarea directă, valoarea de gest spontan pe care pe vremuri trebuie s-o fi avut. Astfel aş şti la rândul meu că, primind o carte semnată de autorul ei, primesc un salut care mi se adresează mie, nu un tribut jertfit meseriei. CĂRŢI FRANCEZE DESPRE ABISINIA. HENRY DE MONFREID: VERS LES TERRES HOSTILES DE L'ÉTHIOPIE Dintre toţi călătorii francezi care ne vorbesc despre Abisinia, desigur Henry de Monfreid este cel mai informat. Nu e un excursionist. E un om care a trăit acolo ani îndelungaţi. E un om care a participat, cel puţin ca martor, la istoria modernă a Etiopiei. Această intimitate cu viaţa abisiniană îi dă lui Monfreid autoritatea omului care cunoaşte bine lucrurile. Dar Monfreid e un pasionat. El nu e un simplu observator în Abisinia. E un om care face o politică personală, apară interese, simpatii sau idei care îi aparţin, militează pentru cauze care îi sunt proprii. Mărturia lui este incontestabil interesantă, dar plină de accente polemice. Henry de Monfreid se află în luptă cu administraţia franceză de la Djibouti şi astfel cel puţin jumătate din cartea sa e un pamflet împotriva guvernatorului Chapon-Baissac. Noi, care nu suntem parte în proces, nu putem decât regreta aceste accese combative ce diminuează mult valoarea documentară a reportajului. 858 MIHAIL SEBASTIAN De altfel, Henry de Monfreid nu este un ghid sigur. Dispoziţiile sale sunt îngrijorător de variabile. Pro-abisinian în 1932, el devine cel mai îndârjit pro-italian în 1935 - astfel că lectorul, care nu este nici „pro” nici „contra”, având doar simpla dorinţă de a se informa, găseşte în Henry de Monfreid o călăuză nervoasă, versatilă şi cu prea mult temperament. Vers les terres hostiles de l’Éthiopie este o pledoarie netă. Este un glas ce se ridică nu pentru a apăra o Abisinie „în curs de civilizare”, cum promite Negusul, ci o Abisinie perfectă, aşa cum este. Monfreid găseşte aici scuze pentru tot: şi pentru xenofobia abisiniană, şi pentru feudalismul abisinian, şi pentru sclavia abisiniană. „... acest popor a ajuns, după evoluţiuni milenare, la o stare socială definitivă, în armonie perfectă cu solul, cu climatul şi mai ales cu ambianţa rasei negre, cu sufletul african, dacă pot spune, în mijlocul căruia civilizaţia etiopiană... s-a adaptat, a înflorit şi s-a fixat. înconjurată de aceste popoare africane, în mod naiv denumite primitive, căci civilizaţia lor a găsit înaintea civilizaţiei noastre formula sa definitivă. Etiopia şi-a găsit forma sa socială... Rezultă de aici un magnific echilibru, graţie căruia moravurile, obiceiurile, riturile s-au conservat de-a lungul veacurilor. Nouă, europenilor, această dulce Etiopie ne apare azi ca o viziune a vârstei de aur, o corabie de salvare în potopul destructiv al progresului mecanic.” Fragmentul este categoric. L-am transcris, tocmai pentru a fixa caracterul de pledoarie integrală PUBLICISTICĂ 859 al volumului. Scrise în 1932, aceste pagini aveau de pe atunci posibilitatea să presimtă, dacă nu să prevadă, complicaţiile italo-etiopiene de mai târziu. Şi, într-adevăr, Henry de Monfreid formulează aici cu discreţie, dar şi cu precizie, toate problemele politicii coloniale, franceză, italiană şi britanică, în Africa. Cartea sa cuprinde o conversaţie cu Negusul (p. 225-234), conversaţie în care se afirmă fără niciun ocol poziţia etiopiană faţă de o eventuală expansiune colonială. Nu exagerez spunând că întreg războiul etiopian de astăzi se află în germene în aceste pagini, scrise de Monfreid în 1932. Şi, trebuie să adaug, scrise cu multă căldură, cu multă simpatie pentru Abisinia şi cu o uşoară dar vădită nuanţă de ironie pentru Italia. (Vezi în special fragmentul privitor la „il signor Campini”, consulul fascist de la Addis Abeba). Cartea se termină cu o declaraţie pe care -oricât de filo-abisinian ar fi cineva - nu se poate să nu o găsească abracadabrantă: „Etiopia este ultimul soldat al vechilor civilizaţii umane, în care individul putea să se dezvolte şi să înflorească”. HENRY DE MONFREID: LE DRAME ÉTHIOPIEN Ce s-a întâmplat de la 1932, când a apărut Vers les terres hostiles de l’Éthiopie, până la 1935, când apare Le drame éthiopien, nu ştiu. Ceea ce ştiu însă este că prima carte era o pledoarie, iar secunda este 860 MIHAIL SEBASTIAN un rechizitor. Acelaşi glas, dar altă partitură. Cu totul altă partitură. în urma unor complicaţii personale, care nouă ne sunt necunoscute, Henry de Monfreid a fost expulzat din Etiopia. Drept urmare, Negusul, care în 1932 era „un suveran de înaltă valoare morală şi politică”, devine în 1935 un tip de „disimulaţie bizantină”. în 1932, Haile Selassie era în curs de a „întemeia o dinastie şi o naţiune liberă în vecii vecilor”, iar în 1935 „imperiul etiopian actual este incapabil să-şi administreze teritoriile”. Contradicţia este stupefiantă. Schimbări de atitudine s-au mai văzut, dar nu cred să fi fost vreodată mai brutale, mai directe şi mai penibile. De altfel, explicaţia nu e dificil de găsit. Vers les terres hostiles de l’Éthiopie a fost scrisă la Addis-Abeba, în umbra palatului imperial. Dimpotrivă, Le drame éthiopien este redactată din cartierul generalului De Bono. „Un magnific Fiat 40 c.v., conducere interioară, purtând faimosul tricolor, aşteaptă la poartă.” După cum se vede, magnificul Fiat n-a aşteptat tară folos. Prima carte a lui Monfreid se termina cu un imn pentru Negus. Secunda se termină cu un imn pentru Mussolini. Unde este adevărul? Probabil undeva pe la mijloc. PUBLICISTICĂ 861 UNE NUIT ORAGEUSE ET CONSTANTIN BRANCOVAN À L’OPÉRA ROUMAIN. PIATIGORSKY. WILHELMKEMPFF En laissant à deux compositeurs roumains la charge et l’honneur d’occuper l’affiche de sa première représentation, V Opéra Roumain répond sans doute à sa tâche la plus essentielle, qui est non seulement de maintenir un grand répertoire classique, mais surtout d’aider et de stimuler l’essor des œuvres originales. L’Opéra Roumain n ’a jamais mieux justifié son nom qu’elle ne l’a fait par sa double première du 25 octobre. La grande surprise de la soirée fut certainement le jeune compositeur Paul Constantinesco, dont le nom nous était jusqu’à ce jour inconnu. Si M. Sabin Dragoi, l’auteur de Constantin Brancovan occupe depuis longtemps déjà une place importante dans la nouvelle musique roumaine. M. Constantinesco est un débutant, ou, pour être exacte, il ne l’est plus, car son petit opéra comique nous donne du premier moment la certitude de nous trouver devant un musicien de vocation incontestable. M. Constantinesco n’évite pas les difficultés. Au contraire, on dirait qu’il les cherche et qu’il les provoque. Car c’est aller à l’encontre d’une grande difficulté que de choisir un texte de Caragiale pour en faire le schéma d’un opéra. La nuit orageuse est une comédie d’une grande force théâtrale, un chef-d’œuvre d’invention comique, un chef-d’œuvre d'observation et de satire. Essayant de transposer en 862 MIHAIL SEBASTIAN musique ces géniales qualités du théâtre de Caragiale, M. Constantinesco risquait évidemment de rater sous le poids d'un texte trop célèbre et dangereux. Y-a-t-il éloge plus grand que de reconnaître dans l'opéra de M. Constantinesco un heureux équivalent musical de l’athmosphère comique du texte théâtral? Ce jeune compositeur a réussi en effet de nous suggérer admirablement le monde de Caragiale, ce monde burlesque de farce, de caricature sociale et psychologique, de faux sentimentalisme. Il a trouvé l’expression symphonique et mélodique d’un monde qui pouvait paraître intraduisible sur le plan de la musique. Utilisant des éléments d’inspiration populaire et sachant leur donner une structure musicale moderne. M. Constantinesco a construit de la sorte un véritable tableau symphonique du faubourg roumain, de cette „mahala” roumaine, qui représente non seulement une région psychologique et sentimentale, une région qui possède son propre style de vie et d’expression. C’est ce style que le compositeur a su réaliser musicalement dans Une nuit orageuse, avec une ironie, une intelligence, un sens du comique remarquables. Si par ses dimensions (fort réduites par rapport au texte de la comédie) Une nuit orageuse est plutôt une esquisse symphonique, par ses qualités, elle est une œuvre qui compte non seulement dans la carrière de M. Paul Constantinesco, mais aussi dans le répertoire de la musique roumaine. M. Ionel Perlea au pupitre, Mme Emilie Gutiano, Mme Costesco-Duca, MM. Nicolesco-Bassu, PUBLICISTICĂ 863 Dem. Galman, I. Oprisan et L. Nanti, dans la distribution, ont collaboré à ce beau succès. * Constantin Brancovan, l’œuvre de M. Sabin Dragoi, est un oratorium de vastes proportions. Son architecture sonore est impressionnante par la multiplicité des plans et par leur diversité. L'orchestre, les chœurs, les solos font une masse symphonique et chorale fort complexe, dont il nous faudra certainement plusieurs auditions pour préciser les grandes lignes. Mais nous connaissions déjà le contact si vif si intime, si puissant que ce musicien venu de la Transylvanie gardait avec les sources les plus pures du folklore musical roumain. Nous le connaissons par son œuvre de folkloriste et aussi par celle de compositeur, car son premier opéra, représenté il y a quelques années, nous révéla toutes les possibilités d’une inspiration populaire et paysanne, transplantée dans une musique de structure moderne. Constantin Brancovan continue dans le sens de la musique religieuse cette tradition folkloriste, à laquelle s ’ajoutent certaines influences russes, certaines empreintes moussorgskiennes (surtout dans le mouvement choral). Une scène de théâtre n’est peut-être pas le cadre le plus indiqué pour un oratorium. Il y a quelque chose de statique dans une telle œuvre et une mise en scène réaliste a le désavantage d’accuser ce trait et de l’exagérer jusqu ’à une certaine immobilité fatigante. C’est ce que nous reprocherons à M. Enesco du Théâtre National qui a convenablement 864 MIHAIL SEBASTIAN mis en scène Une nuit orageuse, mais a donné par contre à Constantin Brancovan un rythme scénique pas trop pauvre. Nous retrouverons certainement avec émotion l'oratorium de M. Dragoi dans le répertoire des grands concerts réligieux. Mme Marie Snejina, Mme Alexandra Grozea, MM. Folesco, Stefanovici, Shilton et Teodorian auront dans le cadre d’un concert les mêmes qualités vocales et, de plus, une liberté de mouvement, qui sur la scène de l'Opéra est impossible. * Nous serons forcés, à notre grand regret, de ne dire que quelques mots sur les concerts Piatigorsky et Wilhelm Kempff. Le cadre du feuilleton nous y oblige. Mais nous aurons sans doute l'occasion de revenir sur ces deux grands artistes dans notre prochaine chronique. M. Piatigorsky est beaucoup plus qu 'un virtuose du violoncelle. Son instrument est un petit orchestre. On ne pourrait dire la complexité des tons, des résonances, des inflexions, des nuances que cet artiste sait obtenir. Sous son archet, le violoncelle perd toute lourdeur et devient d'une souplesse que le violon pourrait envier. Grave et simple, solennel et émouvant, l'instrument de Piatigorsky passe avec une aisance miraculeuse par n 'importe quelle musique, si grande que puisse être la diversité des styles. Un artiste qui peut jouer avec la même maîtrise et avec la même compréhension du Bach ou du Ravel, du Boccherini ou du De Falla dépasse de beaucoup toute PUBLICISTICĂ 865 technique et atteint tout simplement les sources mêmes de la création musicale. La manière avec laquelle Piatigorsky a joué la Suite de Jean Sebastien Bach est celle d’un grand maître. Son violoncelle avait une ampleur et une profondeur d’orgue. Attendons le concert de dimanche matin, où M. Wilhelm Kempjf va nous jouer trois concertos pour piano et orchestre de Beethoven, attendons-le pour dire plus amplement ce que nous devons comme émotion musicale à ce grand pianiste. Mais il est juste de remarquer déjà la grâce, la sûreté, la simplicité parfaite, le détachement objectif, mais non pas dénué d’émotion, que M. Kempff a mis dans l’interprétation du concerto de Mozart, qu’il joua ce jeudi, dans le cadre du concert hebdomadaire de la Philharmonique. Mozart peut encore être une découverte et il l’a été doublement jeudi soir. D’abord parce que le concerto exécuté était une première audition (et il faut l’avouer avec une certaine mélancolie, n ’est-ce pas?) et ensuite parce que l’interprétation de M. Kempjf nous donnait un Mozart d’une pureté classique, ce qui n ’arrive pas trop souvent à Bucarest. Le programme était complété par une Passacaille de Jean Sebastien Bach dans l’orchestration de Respighi et dans l’interprétation confuse, hélas!, de notre Philharmonique. Mais M. Georges Georgesco a pris une belle revanche avec la première symphonie de Brahms qu ’il dirigea brillamment. 866 MIHAIL SEBASTIAN UN GLAS PROFETIC ÎNTR-UN GALANTAR Ieri, trecând pe Bulevardul Elisabeta, în dreptul Cărţii Româneşti, m-au oprit locului două inscripţii poruncitoare, ce străluceau cu litere de foc într-una din vitrinele librăriei: „Munca te onorează! Economia înstăreşte!” N-am ştiut în primul moment despre ce e vorba. Cuvintele erau atât de săritor expuse, încât aveam impresia că le strigă cineva cu glas tare. Iar tonul lor era interpelativ şi direct, ca şi cum mi-ar fi fost adresate mie personal. M-am oprit, având nu ştiu de ce sentimentul, că este acolo în vitrină cineva care aşteaptă un răspuns. „Munca te onorează!” Acest „te” era indiscret ca un deget întins spre trecător. Nu era vorba de muncă în general, sau de onoare în general - ci era vorba de mine, de munca mea şi de onoarea mea. Lucruri prea grave, pentru ca să trec indiferent mai departe. Abia după câteva clipe mi-am dat seama că mă înşelasem şi că frumoasele fraze din galantarul Cărţii Româneşti nu aveau nimic personal, ci erau doar simple meditaţiuni obiective, simple cugetări generale. N-am înţeles întâi ce caută ele acolo, în prăvălie. După câte ştiu Cartea Românească nu face comerţ de proverbe morale. Vinde ghete, vinde mingi, vinde linguri de supă, vinde chiar - când nu mai are încotro - cărţi, dar sfaturi şi maxime nu ştiam că vinde. După un lung şi atent examen al vitrinei, m-am PUBLICISTICĂ 867 dumirit în sfârşit: era o vitrină alegorică. O vitrină dedicată spiritului de economie. O vitrină de propagandă. O dată pe an - la 31 octombrie - lumea întreagă celebrează pe întinsul întregului pământ această virtute, cea mai cuminte dintre toate virtuţile. Placarde şi afişe îi invită pe oameni la cumpătare şi îi somează să devină bogaţi. Cartea Românească, veche instituţie virtuoasă, care cu sudoarea frunţii a ajuns să agonisească numeroase şi nobile milioane, a luat asupră-şi pioasa sarcină de a stimula instinctul nostru de economie. Ar trebui să fim prea uşurateci, ca să râdem de această operă. Ea vine la timp să ne zguduie din desfrâul în care trăim şi din permanentul banchet, care este viaţa noastră plină de voluptăţi. Suntem cu toţii nişte cheltuitori, nişte mână-spartă, nişte rentieri.cinici. In timp ce sus, în birourile Cărţii Româneşti, acţionarii acestui templu de cultură se extenuează încasând dividende, noi ne plimbăm fără nicio răspundere pe stradă, în voia tuturor capriciilor, în căutarea tuturor aventurilor. Cu ce asprime morală, de la ce înălţime etică, ne admonestează galantarul de pe bulevard: „Munca te onorează! Economia înstăreşte!” Un val de remuşcări ne-a pălit acolo, pe trotuar, în faţa cuvintelor de foc. Era ceva biblic în severitatea lor. Era ceva răzbunător, justiţiar, profetic. Un glas care venea din străfundurile moralei. O voce care plutea ca o flacăre, peste Sodoma şi Gomora noastră. „Munca te onorează! Economia înstăreşte!” Inspirate cuvinte, respectabile legi... Inspirate şi 868 MIHAIL SEBASTIAN respectabile, dar parcă puţin inutile în aceşti Bucureşti conrupţi, în care nu mai e nimic de făcut, căci cu excepţia câtorva societăţi anonime liberale, care transpiră muncind, nimeni nu mai vrea să lucreze şi toată lumea, într-un glas, refuză să se înstărească. „Munca te onorează!” Nu ne mai spuneţi nouă, domnilor, acest cuvânt sublim. Vă pierdeţi timpul zadarnic. Suntem nişte desfrânaţi fără leac. Dar spuneţi-1, strigaţi-1, miilor de şomeri care au neruşinarea să refuze de lucru, uite aşa, pentru că sunt leneşi şi pentru că în ruptul capului nu vor să fie „onoraţi”. Spuneţi-le lor mica poezie, pe care d. Mimy Toneghin ilustrul poet, o afişează în galantar, ca să ne convertească la economie: Fii asemeni cu albina Ce din flori adună miere Pune ban cu ban deoparte Şi-ai să vezi că ai avere. Răspândiţi această prea frumoasă poezie de-a lungul şi de-a latul României Mari, duceţi-o moţilor care n-au mămăligă, duceţi-o basarabenilor din nord, care aşteaptă pâine, repetaţi-o tinerilor intelectuali declasaţi prin foame şi mizerie, aruncaţi-o prin mari megafoane în cele patru colţuri ale ţării - şi veţi vedea - vorba d-voastră - cum din 18 milioane de români, veţi face 18 milioane de milioanari virtuoşi. Va fi prima oară când poezia lirică va fi repurtat o victorie. PUBLICISTICĂ 869 CÂND EDITORII POLEMIZEAZĂ... Ştiam că gintea poeţilor este iritabilă, dar bănuiam că gintea editorilor este în schimb calmă. M-am înşelat, se vede, căci iată, d. Em. Pauker, directorul editurii Adevărul, răspunzând la câteva observaţii, pe care de altfel nu i le adresasem personal, întrebuinţează un ton prea viu. Nu mă voi lăsa antrenat de această neaşteptată izbucnire polemică şi voi încerca să dau cât mai simplu şi mai precis lămuririle necesare. D. Pauker scrie (Probleme editoriale, „Dimineaţa”, nr. 10.358, 4 noiembrie 1935): „Dar... d-lui Sebastian nu-i plac editorii. Ce-o fi având de împărţit cu dânşii, nu ştim. Sau poate din activitatea d-sale «autoricească» n-a avut de împărţit nimic şi de aici supărarea”. Las deoparte „activitatea autoricească”. Este o fineţe de stil la care sunt foarte sensibil, dar căreia nu-i voi răspunde. Reţin însă restul - şi din acest rest se poate vedea că d. Pauker două lucruri ţine să afle: 1) ce am eu de împărţit cu editorii; 2) ce nu am de împărţit cu editorii. Voi răspunde ambelor chestiuni, în ordine: 1) Am de împărţit cu editorii drepturile mele de autor. Drepturi de autor pentru, deocamdată, şase cărţi. Din aceste şase cărţi, trei sunt apărute, una sub tipar, iar două angajate pentru viitor. Cred că e clar. 2) Să venim la ce nu am de împărţit cu editorii. Nu am de împărţit cu ei elogii nesincere. Nu am de împărţit cu ei subvenţii pentru reclamă. Nu am de 870 MIHAIL SEBASTIAN împărţit cu ei chitanţe discrete pentru activitatea mea critică. Sper că d. Pauker mă înţelege. Dacă nu mă înţelege, sunt gata să-i dau lămuriri suplimentare. Dacă editorii „îmi plac” sau „nu-mi plac” e altă întrebare şi ea n-are ce căuta aici. D. Pauker e un sentimental - eu însă nu sunt. Port cea mai bună amiciţie editorilor mei, dar această amiciţie nu-mi angajează atitudinea faţă de activitatea lor. Şi este o atitudine care nu şi-a schimbat niciodată criteriile după firma editorilor. îmi place să apăr cu îndârjire cărţile în care cred şi să resping tot cu îndârjire cărţile pe care le detest. Şi, pentru a iubi sau a detesta o operă, nu întreb în prealabil pe nimeni la telefon. înţeleg prea bine ca un editor să prefere un agent de publicitate unui critic. E mai costisitor, dar este în schimb mai comod. Ideile critice care se bat la maşină cu hârtie indigo şi se tipăresc apoi la diverse rubrici închiriate sunt fără îndoială cele mai blajine. Dar editorii ar trebui totuşi să permită şi astfel de critică. Nu le cer să ne fie recunoscători pentru articolele noastre de admiraţie, dar le-aş cere să fie mai puţin nervoşi cu articolele noastre de obiecţii. Le cer mai ales să nu răspundă criticii noastre, care poate fi justă şi poate fi injustă, dar care în orice caz este sinceră - să nu-i răspundă întrebându-ne „ce avem de împărţit”. închipuiţi-vă că nu avem nimic de împărţit, închipuiţi-vă că nu aşteptăm nimic din partea d-voastră. închipuiţi-vă că scriem despre cărţi, pentru ele sau împotriva lor numai pentru că le iubim. închipuiţi-vă, PUBLICISTICĂ 871 în sfârşit, că acest lucru e posibil. Puţin naiv, puţin copilăros, puţin ridicul, şi totuşi posibil. Voi fi mai scurt cu faptele la care se referă d. Pauker. E vorba despre două articole ale noastre, unul despre coperţi, altul despre exemplarele de presă. 1) în primul observam că ultimele coperţi apărute în vitrine sunt urâte. D. Pauker crede că sunt frumoase. E o chestiune de gust personal - şi nu-i vom interzice d-sale să admire ceea ce noi detestăm. Ţin doar să observ că nu atacam în acel articol pe niciun editor, ci că vorbeam în general despre stilul coperţii româneşti, în comparaţie cu stilul german, francez şi italian. Preconizam o întoarcere la coperta simplă, liniară şi sobră. Este o părere şi nimic mai mult. Liber este d. Pauker să aibe alta. 2) Al doilea articol care mi se reproşează cu atâta fugă polemică este acela prin care - dacă vă mai amintiţi - propuneam săptămâna trecută ca exemplarele de presă să poarte o menţiune tipografică specială. în locul preţului, să se imprime două iniţiale: S.P. Lucrul acesta se obişnuieşte de către toate editurile, în toate ţările. în toate ţările, cu o singură excepţie, pe care nu e greu s-o ghiciţi: România. D. Pauker ne-ar fi putut da asupra acestui lucru un singur răspuns interesant: anume dacă acceptă sau nu acceptă propunerea. Restul e prea complicat, prea în afară de chestiune, prea indiferent. De ce să ne enervăm pentru un atât de mărunt detaliu, când îl putem rezolva prin două iniţiale? De ce să punem în discuţie buna sau reaua credinţă a unuia sau a altuia, 872 MIHAIL SEBASTIAN când e mai simplu şi mai elegant să înlăturăm din capul locului orice bănuială posibilă? D. Pauker sesizează Asociaţia editorilor. E o măsură cuminte, pentru care îl felicit. Cu acest prilej va putea să obţină din partea comitetului o decizie ce va închide orice discuţie. Veţi ceti mâine în toate ziarele următorul comunicat: „Asociaţia editorilor a luat hotărârea ca pe viitor toate exemplarele de presă să poarte menţiunea specială S.P., pe care toate editurile străine o întrebuinţează şi pe care editurile româneşti numai din neglijenţă n-au adoptat-o până azi”. Şi astfel, o polemică nervoasă va avea un epilog calm. Pe care, în orice caz, nu editura Adevărul şi nu directorul ei vor avea de ce să-l regrete, căci numai un spirit de solidaritate, lăudabil ca devotament, dar excesiv, l-a putut face pe d. Pauker să ia cuvântul într-o cauză care refuz să cred că ar fi a sa sau a editurii sale. KEMPFF SAU DESPRE CABOTINAJUL INDISPENSABIL Cronicarul d-voastră v-a vorbit la timp despre arta lui Wilhelm Kempff şi nu am de gând să vă repet lucruri pe care tot el mi le-a explicat şi mie. Sunt un ascultător de muzică incompetent. Acest lucru nu mă împiedică - ba, dimpotrivă, poate mă ajută - să fiu un ascultător fericit. PUBLICISTICĂ 873 Fapt este că cele patru concerte pe care ni le-a cântat Kempff săptămâna trecută - unul de Mozart şi trei de Beethoven - ne-au dat câteva momente de emoţie copleşitoare. Voi uita foarte greu şi foarte târziu tensiunea nervoasă, flacăra interioară cu care am plecat dumnică dimineaţa, după patru ore de Beethoven, patetic ca niciodată. Dar nu despre acest concert memorabil vreau să vă vorbesc. Nici nu vreau, nici nu am dreptul. Ţin doar să observ un mic detaliu, cu totul în afară de muzică. Apariţia lui Kempff, apariţia lui fizică are ceva comic. Nu este o impietate a spune acest lucru. Cred că toată lumea a observat. în orice caz, foarte mulţi au surâs. E un om cu o sumă de elanuri necontrolate. Are gesturi pur şi simplu burleşti. Se încruntă, zâmbeşte, face cu ochiul, ameninţă... Se pierde brusc în nu ştii ce visare, ca într-un nor. E absent. Nu vede nimic. Spre ce astrale depărtări a plecat? Simţi parcă nevoia să-l baţi pe umăr, să-l zgudui şi să-l aduci înapoi. Dar nu ai timp să îndeplineşti acest gest imaginar, căci pianistul - proiectat parcă dinlăuntrul lui printr-un exploziv invizibil - redevine cu aceeaşi bruscheţe agitat, nervos, vehement. Se răsteşte la pian, se răsteşte la public, se răsteşte la orchestră. Prezenţa lui Kempff pe scenă este o continuă pantomimă. Dacă l-ai izola între patru pereţi de sticlă, aşa încât să nu-1 auzi, dar să-l poţi vedea, spectacolul ar fi de un comic irezistibil. Din fericire însă, o astfel de experienţă, pe cât ar fi de glumeaţă, pe atâta e de imposibilă. Kempff este un „aiurit” care cântă genial. Şi această licărire de geniu răscumpără orice. 874 MIHAIL SEBASTIAN Mă întreb - şi mă întrebam mai ales ascultând concertul - dacă cumva cabotinajul nu este indispensabil unui mare artist. In fond, nu este cabotin cine vrea. Cabotinajul este şi el un mod de simţire. A fi cabotin este un fel de copilărie, un fel de ingenuitate, un fel de inocenţă sufletească. E o nevoie de a plăcea, o nevoie de a convinge. în doză rezonabilă, cabotinajul este o necesară sustragere de la o prea severă autocritică. Cine se observă prea mult, cine se controlează prea minuţios, nu se poate lăsa în voia elanurilor sale. Fără să intre în „transă”, un artist are nevoie de anumit abandon. Acest abandon este cabotinajul. Am râs prea mult de cabotini. Am râs de ei pentru că i-am considerat mai ales în formele lor degradate, caricaturale. Dar cabotinajul nu este neapărat stupid. El poate fi o marcă de personalitate, un semn de distincţie intimă. Cine o vede pe Wanda Landowska intrând în scenă, cu rochia ei de la 1750, cu coafura ei dinaintea Marei Revoluţii, nu se poate opri de a râde. Dar când această comică apariţie femenină pune stăpânire pe clavecin, nu mai e loc pentru nicio glumă, ci numai pentru emoţie. înţelegi atunci că un artist are nevoie de un miraj - şi că acest miraj primează. Cabotinajul este desigur un gen de „scrânteală”. Dar un dram de scrânteală este indispensabil oricărui moment de artă. A.L. ZISSU: CALEA CALVARULUI D. A. L. Zissu a publicat mai demult - întâi în 1926, apoi în 1930 - două volume de nuvele, care i-au PUBLICISTICĂ 875 câştigat atenţia criticii literare, deşi prin mediul şi materialul lor cărţile sale erau destinate unui cerc foarte special de lectori. După ce ani de zile fusese polemistul, pamfletarul şi ideologul politic al judaismului din România, debutând în literatură, d. Zissu devenea povestitorul acestui judaism. Dacă astăzi romanul românesc cunoaşte un întreg capitol ce-şi datorează materialul său ghetoului (Ion Călugăru, I. Peltz, Ury Benador), trebuie să i se recunoască d-lui A. L. Zissu calitatea de a fi deschis acest drum. E o lume pe care cărţile sale au facut-o pentru întâia dată cunoscută cetitorului de literatură românească, e o lume cu atmosfera ei proprie, cu dramele ei distincte, cu problemele ei speciale. Dacă Ghetto veac XX, dacă Foc în hanul cu tei şi Calea Văcăreşti, dacă Omul de după uşă şi Don Juan cocoşatul (ca să nu mai socotim admirabila, dar încă neapăruta Copilărie a unui netrebnic) l-au familiarizat pe cititor cu dramele şi comediile ghetoului, ar fi injust să uităm că această familie de cărţi a fost precedată şi în anumit sens patronată de primul volum al d-lui Zissu. Acest prim volum se numea Spovedania unui candelabru şi surprindea nu numai prin noutatea cadrului şi prin pitorescul personajelor, ci şi prin ciudatul ei stil - complex, alambicat, neguros, cu stranii străfulgerări de imagini şi cu depărtate pulsaţii interioare. Târgul evreiesc, micul târg evreiesc devenea în povestirile d-lui A. L. Zissu un mediu fantastic, populat de misterioase umbre, străbătut de un suflu 876 MIHAIL SEBASTIAN mistic, ce-şi căuta rădăcinile foarte departe în legendă şi în folclor. Spovedania unui candelabru inaugura această cale, iar câţiva ani mai târziu, Ereticul de la Mănăstirea Neamţu o continua. Dacă vom mai aminti volumul de studii şi polemici Noi (despre care am publicat în 1932 un foileton în ziarul „Cuvântul”) şi romanul Marcu sin Marcu, pe care am regretul de a nu-1 cunoaşte, vom fi schiţat toate antecedentele literare ale romanului pe care d. A. L. Zissu îl publică acum, în 1935. Roman? Hotărât Calea calvarului nu este un roman. Este cel mult un eseu romanţat. O carte de idei, o carte de probleme, o carte de discuţii. Fiecare idee, fiecare problemă, fiecare punct de vedere este reprezentat de un personaj, cu valoare mai mult simbolică decât epică. Problematica volumului este mereu judaismul - iar faţă de judaism autorul distinge mai multe atitudini posibile. Un judaism spiritual şi intelectual cu rădăcini în tradiţia sa de mai multe ori milenară. Această atitudine autorul o lasă pe seama personajului principal al cărţii, Iaffe. Nu departe de această poziţie, dar pe alt plan oricum, este un judaism politic, naţionalist „integral” cum se zice cu o vorbă la modă, un fel de judaism fascist, pe care îl reprezintă în carte tânărul Goldin. Adversă acestei poziţii este atitudinea marxistă, susţinută de Altenberg. Mai există apoi un evreism asimilist, pe care autorul îl cedează tinerei Nelly de la Reims. Un PUBLICISTICĂ 877 judaism indiferent şi, dacă se poate spune, „diletant”, reprezentat de Sandu Emmanuel. în sfârşit - se înţelege - o atitudine antisemită, care e exprimată întâi prin o mie de detalii, incidente şi fapte mărunte, până ce capătă consistenţă şi justificare dialectică prin Dan Gorcea, mandatarul ideologic al anti-judaismului. Vi se va părea poate puţin cam schematic acest registru de personaje, fiecare identificat cu altă problemă. Dar nu e vina noastră. în cartea d-lui Zissu, problemele primează asupra vieţii, ideile sunt mai tari decât oamenii. O linie propriu-zis epică lipseşte. Anecdota e redusă, conflictele sunt mult mai abstracte, episoadele sunt sărace. Povestea (şi în fond un roman este înainte de orice o poveste) e nesfârşit de sumară. Dacă aş încerca s-o rezum, cred că n-aş izbuti - atâta este de vag şi de inconsistent scheletul anecdotic al cărţii. Momente de tensiune sunt în romanul d-lui Zissu, dar tensiunea lor e cerebrală. Dacă eroii săi îşi opun reciproc oarecare rezistenţă, dacă întâlnirea lor dă naştere la conflicte, toată această rezistenţă şi toate aceste conflicte sunt numai de ordin intelectual. De aici impresia de abstracţie şi schematism pe care eroii săi ne-o lasă. Este o anumită căldură animală, ce poate face ca un erou de carte să nu fie o fantoşe, ci o prezenţă fizică reală. Această căldură lipseşte oamenilor d-lui Zissu. Singurul lucru care îi animă este dialectica. Ceea ce poate fi enorm sub raportul inteligenţii, dar extrem de puţin şi extrem de sterilizat sub raportul vieţii. Un lector care s-ar decide să considere Calea calvarului nu ca roman, ci ca eseu sau ca studiu 878 MIHAIL SEBASTIAN politic, ar găsi desigur nenumărate elemente preţioase. Idei, puncte de vedere, precizări de atitudini. Sunt fără număr discuţiile din această carte, discuţii lungi (abuziv de lungi pentru economia unui roman, dar interesante prin ele înşile), discuţii despre cele mai diverse probleme posibile: despre dictatură, despre politica engleză în Palestina, despre metafizica lui Martin Buber, despre conflictul Stalin-Troţki, despre revizionism, despre republica Biro-Bidjan, despre ortodoxism, despre antisemitism... Eroii d-lui Zissu discută cu îndârjire, persuasivi, colorat, cu argumente, cu fapte, cu citate. în decursul unei singure convorbiri, o replică a lui Iaffe ţine, fără nicio întrerupere, 20 de pagini (p. 180-200). Aş spune că e obositor - dar în realitate nu e. Cel mult este neplauzibil. Este imprudent ca procedeu de construcţie literară. Este în sfârşit nefast din punctul de vedere al creaţiei epice. Dar obositor nu este. Dialectica d-lui Zissu - şi prin urmare dialectica eroilor săi - are nerv, ritm, variaţie. Accentele ei patetice sunt impresionante. Nuanţele ei ironice sunt subtile. Detaşate din corpul unui roman unde se încadrează insuficient, aceste pagini ar face un excelent eseu, un excelent pamflet. în cadrul romanului însă sunt de o disproporţie ce primejduieşte ansamblul cărţii. Nici vorbă, problemele ridicate de personajele d-lui Zissu au o valoare proprie. Nu o valoare epică, dar incontestabil una intelectuală. Fiecare din ele ar merita un examen special. Dar o astfel de operaţie PUBLICISTICĂ 879 depăşeşte criteriile unei cronici literare şi încetează a mai fi de resortul ei. LUNĂ PLINĂ PERMANENTĂ! Dacă telegrama pe care o publicau aseară ziarele se adevereşte, atunci cred că putem aştepta mari catastrofe în psihologia umană. Ştiţi desigur despre ce e vorba. Sir James Jeans, ilustru astronom englez, ba chiar preşedinte al Societăţii Naţionale de Astronomie, a declarat că în curând Luna se va fărâmiţa. Telegrama precizează: „Se vor desprinde întâi două părţi din ea, apoi patru şi la urmă opt bucăţi, care se vor aşeza în jurul Lunii ca inelul din jurul lui Saturn”. Vechi iubitori ai nopţilor cu lună, am fi deplorat această tristă soartă a satelitului nostru, dacă telegrama nu s-ar fi grăbit să adauge o veste şi mai senzaţională decât prima: „După această catastrofă a lunii ar urma, după Sir James Jeans, ca în toate nopţile pământul să aibă lună plină”. Mărturisesc că nu pricep bine logica acestui fenomen. Că Luna se fărâmiţează este fără îndoială trist. Dar că după ce se fărâmiţează devine permanentă este cel puţin straniu. Iată un mister astronomic greu de dezlegat. în orice caz, nu noi îl vom dezlega - şi mai ales nu eu, care, cu excepţia cosmografiei din clasa Vl-a modernă, nu-i pot opune lui Sir James decât un scepticism fără arme şi fără argumente. Să luăm deci de bună prevestirea sa şi să 880 MIHAIL SEBASTIAN aşteptăm răbdători producerea fenomenului. El va perturba, sunt convins, mai puţin legile cerului şi mai mult legile sufletului. Va provoca mai mici schimbări în astronomie decât în psihologie. Vă daţi seama ce fundamentale modificări va suferi conştiinţa umană în urma acestui eveniment ceresc? Luna are mari responsabilităţi în ideea noastră despre amor. La lumina ei s-a păstrat, de-a lungul veacurilor, aceeaşi emoţie care a străbătut marile poeme de dragoste şi marile platitudini de gândire. De departe, din adâncul timpurilor, de la psalmii lui David până la poemele lui Virgil, de la Horaţiu până la Dante, de la Leopardi până la Musset, de la Heine până la Eminescu, inima omenească a trăit marile ei elanuri sub această lumină, care era cu atât mai plină de mister, cu cât era mai veche. Am asociat-o vieţii noastre intime şi, printr-un instinct străvechi, am facut-o protectoarea amorurilor noastre, care, oricât de sceptice, tot au nevoie de o fărâmă de miracol. Nu ajută să fii sceptic. Nu ajută să fii cinic. Nu ajută să fii dezabuzat. Sunt nopţi cu lună care sunt mai puternice decât simţul critic. Şi atunci, la lumina lunii, îţi regăseşti puţină stângăcie, puţină inocenţă, puţin delir. Câteva veacuri de liberă cugetare încă nu ajung să dizolve această eternă ameţeală din nopţile cu lună. Eternă? Vai, nu! Sir James Jeans a vorbit clar. Vom avea lună în fiecare noapte - şi asta înseamnă că nu o vom mai avea deloc. Ce vreţi să ne spună o lună permanent agăţată de cer? O lună care va arde în permanenţă ca un bec municipal? PUBLICISTICĂ Luna era fascinantă prin prezenţa ei, dar şi prin absenţă. în nopţile fără lună, în nopţile de antraceu, negre, umbrite, sumbre, simţeam că acele mari umbre tot ale ei erau. Şi cînd mai târziu, spre miezul lunilor, răsărea pe cer destrămând în jurul ei vaporoase valuri albastre, dacă era halucinantă, era fiindcă o ştiam în acelaşi timp trecătoare... Sir James Jeans nu s-a gândit desigur Ia consecinţele funeste ale descoperirii sale. Nu ne trebuie o lună permanentă. Nouăzeci la sută din poezia universală rămâne fără obiect. LA NOUVELLE LITTÉRA TURE ET L’ÉCOLE Il y a toujours entre la vie et l’école un décalage d’au moins trente années. Par prudence, par esprit de tradition ou bien plutôt par crainte, l’école refuse de prendre connaissance des événements, des faits et des découvertes trop récentes. Elle attend qu 'elles soient d’abord vérifiées par l’avenir. Elle ne veut pas être trompée. Elle ne veut pas être dupe. La nouveauté l'effraie. Comme elle est assez vieille, l’école préféré que tes nouvelles choses vieillissent à leur tour avant de les adopter. C’est pour cela qu’un livre d’école a toujours un petit air démodé, un petit air vieillot. Il est toujours en retard sur la vie. Il n ’est jamais à la page. Il aime les bonnes vieilles certitudes et il laisse passer avec un regard méfiant les expériences trop jeunes. 882 MIHAIL SEBASTIAN N’enseigne-t-on pas toujours au collège la bonne vieille théorie de ce bon vieux Charles Darwin comme si elle était encore le dernier mot de la science? Met-on en doute la vérité absolue de ce darwinisme qui pourtant a souffert dans les derniers temps assez de brèches at assez d’avaries? N’enseigne-t-on pas toujours, avec une sorte de conviction réligieuse, la théorie de Newton et ose-t-on dire aux élèves que ce monde newtonien se trouve en grande danger depuis Einstein? Non, l’école ne veut rien savoir. Elle connaît bien ses maîtres et elle les garde avec piété, sinon avec un certain désespoir. Dans trente années, dans cinquante années, elle acceptera peut être de réviser son répertoire. Pour le moment, elle se contente de ce qu ’elle sait. Si cet esprit de tradition est assez fort dans les sciences exactes, il est presque absolu dans les matières plus libres et plus souples par leur nature même. La littérature surtout est soumise, dans l’enseignement scolaire, à un régime des plus vigoureux. Il n’y a pas de littérature moderne pour l’école. La poésie, le roman, le théâtre s’arrêtent nettement en 1900. Franchir cette limite serait une aventure que l’école ne peut et ne veut pas essayer. Notre manuel de littérature roumaine avançait courageusemnet jusqu'à 1890. Là, il s’arrêtait un moment avant de passer plus loin, comme s’il voulait scruter des dangers invisibles. Très éloquent pour les auteurs anciens, il devenait brusquement très discret et parcimonieux pour les modernes. Il avait évidemment le courage de consacrer un chapitre à PUBLICISTICĂ Eminesco et un autre à Carageale mais, cette limite une fois franchie, notre cher manuel littéraire n ’osait plus avancer ni avec une etrême prudence. Duilio Zamfiresco et Alexandre Vlahutza étaient déjà un peu trop modernes. Quant à Sadoveano et à Goga, ce n’ était que par un effort d’esprit novateur que l’école consentait à les reconnaître. Aussi ils étaient les derniers. La prose de Sadoveano et la poésie d’Octavian Goga étaient le „point terminus” de l’évolution littéraire roumaine. Ils étaient l’étape finale. Après? Il n’y avait à l’école aucun „après". C’était tout, c’était bien tout. L’école supprimait purement et simplement trente années de vie littéraire. Elle supprimait la poésie de Tudor Arghezi, de Lucian Blaga, d. Adrian Maniu, de Ion Pillât. Elle supprimait la prose de Livio Rebreano, de Camil Petresco, de Jonel Teodoreano, d'Emmanuel Boucoutza. Naturellement on ne pouvait pas lui demander de tout enregistrer. L’école n ’a pas le droit d’intervenir dans une vie littéraire trop mobile, trop indécise, trop inégale. Elle a besoin d’une certaine perspective et d’un certain esprit d’ordre. La vie littéraire connaît des luttes acharnées et on ne peut raisonnablement pas demander à l’école de prendre pas à ces luttes. Mais sans lui imposer aucun excès, sans lui demander que ces manuels soient „la dernière heure ” de la littérature, nous avions pourtant le droit de réclamer un peu plus de compréhension pour la nouvelle poésie et pour la nouvelle prose. 884 MIHAIL SEBASTIAN Sans doute nous ne chercherons pas dans les livres scolaires des informations sur le dadaïsme ou sur le futurisme, mais nous voudrons que les collégiens y trouvent quelques directives générales pour comprendre ce qu’il y a de neuf et de vivant dans la littérature qui se trouve aujourd’hui en plein progrès. Douiliou Zamfiresco est incontestablement un écrivain de grand mérite, mais arrêter l’étude du roman roumain à Zamfiresco c’est l’arrêter à son point de départ, c’est le priver de ses réussites les plus grandes, c’est abolir la phase de maturité du roman national qui a trouvé dans l’œuvre d’un Rebreano, d’un Petresco ou d’un Gib Mihaesco l’expression de ses possibilités supérieures. Voici pourquoi les nouveaux manuels de littérature, qui ont eu cette année l’audace d’introduire pour la première fois des grands chapitres dédiés aux écrivains roumains contemporains, nous font l’impression de provoquer une véritable révolution dans l’enseignement. KEMPFF. CASSADO. LA PHILHARMONIQUE Après le Concerto en do majeur de Mozart, dont nous avons décrit dans notre précédente chronique avec quelle grâce, avec quelle finesse, avec quel brilliant éclat Wilhelm Kempff l’avait joué, le pianiste allemand nous donna, dans le cadre d’un PUBLICISTICĂ 885 concert extraordinaire de la Philharmonique, trois concertos pour piano et orchestre de Beethoven. Disons-le sans réserve: ce fut un grand événement musical. On peut avoir d’innombrables reproches à faire à M. Georges Georgesco et à l’institution qu’il dirige. On peut lui reprocher la pauvreté du répertoire, l'inégalité des exécutions, la lassitude et l’ennui qui marquent presque toujours la fin des saisons musicales. On peut lui reprocher tout cela (et on n’en perd pas l’occasion, car le génie polémique est toujours plus fort que le goût artistique), on peut le lui reprocher, mais pourquoi ne pas reconnaître qu ’un concert de la qualité de celui qu ’il organisa pour dimanche dépasse de beaucoup tous les griefs possibles et rachète toutes les fautes? Ce n ’est que par un effort de travail, de discipline et de dévouement qu’on peut executer dans le même programme trois grandes pièces du plus grand répertoire classique. Nous devons à notre émotion musicale de dimanche matin cet acte de simple justice d’exprimer notre gratitude pour la Philharmonique et pour son dirigeur. Il va sans dire que le mérite suprême revient au soliste du concert, M. Wilhelm Kempff. Ce grand interprète de Mozart n ’est pas un moindre interprète de Beethoven. Il le joue - et nous n ’avons plus besoin de le dire, car la question ne se pose même pas - il le joue avec une technique parfaite. Mais il le joue aussi avec une sensibilité qui donne à la matière sonore des vibrations, des nuances, des lumières et des ombres uniques. MIHAIL SEBASTIAN Ce n’est pas une surprise pour les passages mozartiens de Beethoven (et il y en a surtout dans le Concerto en do mineur/ Ici Kempff se trouve chez lui. Mais si nous avions quelque vague inquiétude, quelque timide doute, c’était pour les Andantes, pour les Adagios, pour le Concerto en mi bémol majeur surtout -c ’est à dire pour tout ce qui est en Beethoven pathétique, grave et solennel. Kempff n’allait-il pas jouer ce Beethoven douloureux, avec la nuance d’esprit dont un grand mozartien peut rarement de défaire? N'allait-il pas être un peu trop fin, un peu trop subtil pour ce Beethoven qui demande plutôt une certaine sévérité? Cette inquiétude était vaine. Moins sévère que Bakhauss, si l’on veut, moins sobre que Horowitz, Wilhelm Kempff ne fut pas moins pathétique. Son lyrisme musical était plus fort que ses souvenirs mozartiens. * C’est pour M. Gaspar Cassado une charge assez difficile de succéder si rapidement à Piatigorsky sur le podium de l’Athénée. Les accords du violoncelle russe ne se sont pas encore dissipés et nous sommes déjà sollicités par le violoncelle espagnol. Etablir une comparaison entre les deux artistes serait un exercice critique vain. Peut-être le ferons-nous quand même après le récital de samedi soir, où M. Cassado nous promet de jouer la magnifique Suite de Jean Sebastien Bach que Piatigorsky nous avait fait également entendre. Attendons ce récital pour parler plus longuement de l’art, de la manière, de la sensibilité de cet artiste. Gaspar Cassado est un interprète de grande classe. Son PUBLICISTICĂ 887 instrument est d’une richesse sonore dont l’artiste sait exclure toute impureté, toute rudesse. Il a interprété dans un beau style, très ferme, très classique le Concerto pour violoncelle et orchestre en ré majeur de Haydn, don t l’Adagio a été un chef d’œuvre de justesse et de puissance musicale retenue. Quant aux Variations sur un thème Rococo de Tchaïkovsky, M. Cassado leur a donné tout l’élan qu ’il refusait, avec raison, au Concerto de Haydn. Le programme du concert était complété par la Symphonie en mi bémol de Mozart, les Impressions de Tchécoslovaquie de M. Nottara et L’Oiseau de feu de Stravinsky. Déplorons la symphonie de Mozart, que nous avions grand mal à reconnaître dans l'interprétation (mais était-ce une „ interprétation ”?) fatiguée, terne, confuse de la Philharmonique. On aurait dit que M. Georgesco et son orchestre tenaient absolument à nous rappeler que s’ils savent nous donner des véritables fêtes musicales, ils peuvent aussi nous servir quelque grande erreur sans explications et sans excuse. Leur Mozart de jeudi soir avait perdu tout son éclat, toute sa légèreté, toute sa grâce. C ’était quelque chose de lourde et de plat. Stravinsky nous a un peu consolé vers la fin de la soirée. P.E.N. CLUBUL ŞI PACEA E naivă pretenţia intelectualilor de a opri în loc mersul lumii spre dezastru. Cine îşi imaginează că o MIHAIL SEBASTIAN pagină scrisă poate întoarce din drum o demenţă sistematic organizată este un optimist. în realitate, niciodată cuvântul nu biruie sabia, deşi ne place să ne amăgim cu această veche iluzie. Sau poate că sabia, la urma urmelor, ar birui-o, dar mitraliera, tunul şi ecrazita în niciun caz. De aceea nu poţi ceti fără a surâde moţiunea propusă zilele acestea de către P.E.N. Clubul francez, comitetului executiv de la Londra: „în prezenţa deplorabilelor evenimente actuale, a stării de război creată şi a riscurilor de război general care se ivesc, membrii federaţiunii P.E.N., asociaţie internaţională a scriitorilor din patruzeci de ţări, cred de datoria lor să reamintească în mod solemn paragraful 3 din articolul I al statutelor: «Membrii P.E.N. Clubului vor uza în orice moment de influenţa şi scrisul lor în favoarea înţelegerei şi respectului mutual al popoarelor.»” E mişcător acest paragraf 3 din articolul I. Mişcător prin candoare. El ar trebui tipărit într-o mică ediţie de lux şi trimis tuturor şefilor de stat. Nu încape îndoială că-i va amuza. Poeţii ăştia au totdeauna haz... Aşadar, au decis să uzeze de influenţa lor. Vă daţi seama cât e de grav? Fabricile de muniţii lucrează zi şi noapte. Laboratoarele pregătesc infernale otrăvuri. Avioanele de atac brăzdează cerurile. Submarinele străbat oceanele. Dar să fim liniştiţi: P.E.N. Clubul a decis să uzeze de influenţa sa. Dacă orice glumă n-ar fi macabră când e vorba de moarte, am crede că este o glumă. în realitate, nu este decât o mică naivitate, o tragică naivitate. PUBLICISTICĂ 889 Intelectualii nu-şi dau seama, sau se prefac a nu-şi da seama, că puterea politică îi rabdă atâta timp cât îi ştie inofensivi. în momentul în care ar deveni nu primejdioşi, dar măcar incomozi, i-ar suprima fără ezitare. Industria de război are genul ei de humor. în timp ce organizează metodic viitorul mare măcel universal, se distrează lăsându-i pe poeţi să semneze manifeste pentru „respectul mutual dintre popoare”. E un ideal elegant şi care nu tulbură întru nimic fabricarea gazelor asfixiante. Politeţa şi bunele maniere au fost totdeauna pe gustul negustorilor de tunuri. Sunt nişte oameni subţiri, cu foarte delicată simţire personală. Moartea, pe care o servesc în uzinele lor, este ceva abstract. O problemă de cifre. O problemă tehnică. Numai aluminiu, numai oţel, numai ebonit. Este respectul impersonal al morţii. Sângele nu se vede - acest sânge care pătează, murdăreşte şi strică armonia cifrelor pure. P.E.N. Clubul vrea să-şi exercite influenţa? N-are decât. Va avea în acest scop concursul tuturor guvernelor, al tuturor poliţiştilor, al tuturor puterilor constituite. Respect mutual? La dispoziţia d-voastră. Nu costă bani şi nu supără pe nimeni! Iar la momentul oportun, nu respectul mutual vă va împiedica să vă ucideţi reciproc peste gardul de sârmă ghimpată ce vă va despărţi. E deprimant poate să iei în batjocură cuvântul de pace, pe care îl aruncă lumii câţiva oameni ce, la un moment dat, într-un ceas de iluzii, şi-au închipuit că pot face deasupra graniţelor o familie de 890 MIHAIL SEBASTIAN inteligenţe, o familie liberă de orice prejudecată locală, de orice minciună partizană, de orice orbire aşa-zis patriotică. E deprimant, dar nici timp de amăgire nu avem. P.E.N. Clubul este şi el prizonierul civilizaţiei actuale şi nu poate valora mai mult decât această civilizaţie. Astăzi protestează împotriva războiului pentru că mai are voie de la poliţie să protesteze. Mâine nu va mai avea voie şi nu va mai protesta. Mâine prozatori, eseişti şi nuvelişti se vor înrola în batalioanele respective şi vor relua de la capăt războiul „spiritual” pe care l-au întrerupt în 1918. Se vor găsi totdeauna alţi 93 de profesori universitari, artişti şi poeţi care să declare, cum au declarat în 1914, că ocuparea Belgiei este un act de umanitate. Va fi poate altă Belgie, va fi poate alt război, vor fi poate alţi 93 sau 993 de intelectuali, dar va fi mereu acelaşi spirit de laşitate sau de neputinţă pe care inteligenţa l-a avut totdeauna când i-a stat revolverul la tâmplă. Dar, până atunci, nimeni nu se opune la aplicarea paragrafului 3 din articolul I. JEAN D’ESME: A TRA VERS L EMPIRE DE MENELIK Este jurnalul unei călătorii întreprinse în 1925 „prin imperiul lui Menelik”, din Somalia franceză spre Addis-Abeba şi apoi, la nord, spre Eritreea italiană. Marea calitate a cărţii - dacă nu singura - PUBLICISTICĂ 891 este de a fi fost scrisă şi tipărită într-un timp când Abisinia era departe de a constitui o problemă de politică internaţională. Nu este deci un reportaj de circumstanţă. Publicată în 1928, cartea lui Jean d'Esme este astăzi adusă în actualitate de evenimentele în curs. Jurnalul de călătorie - cu oarecari ambiţii literare valoarea sa documentară e relativă. Am fi preferat desigur o bună monografie istorică, geografică şi politică a Etiopiei. Aventurile personale ale autorului şi ale echipei ce-1 însoţea sunt desigur agreabile, dar neconcludente. Câteva hărţi, câteva cifre statistice, câteva studii tehnice, ne-ar fi fost fără îndoială nesfârşit de utile. Dar le-am căutat zadarnic în librăria franceză. Totuşi, veţi găsi în cartea lui Jean d'Esme o sumă de informaţii care nu sunt ale unui monografist şi care deci nu au nimic riguros, dar care oferă destule elemente de orientare. Interesante paginile dedicate dinastiei etiopiene, în special acelui ciudat Menelik, organizator al Abisiniei moderne, întemeietor al capitalei Addis-Abeba, unificator al patriei sale. Un „Napoleon etiopian” spune autorul (p. 82) şi nu pare să exagereze, căci, deşi Menelik este un împărat modern, numele lui a intrat în legendă. Tot ce s-a întâmplat de la 1913, anul morţii lui Menelik, până astăzi, formează o sumbră şi misterioasă poveste orientală. Cadavrul împăratului ascuns trei ani în palat, pentru a fi înmormântat abia în 1916, scurta domnie a lui Lidj Iyasou, aventurier şi împărat la 16 ani, căderea acestui Lidj prin revoluţia organizată de 892 MIHAIL SEBASTIAN împărăteasa. Zewditu, regenţa lui Tâfari Makonnen, devenit mult mai târziu negusul Haile Selassie - toate acestea sunt etapele melodramatice ale aventurei abisiniene. Jean d'Esme le povesteşte cu abilitate. Nu ştiu cu câtă rigoare, dar cu abilitate fără îndoială. Un excelent portret al negusului afctual în care autorul descoperă surprinzătoare aseifiănări - nu numai fizice, ci şi politice - cu Henri IVi Paginile 96-99 insistă asupra acestei paralele, care e mai mult decât o sugestie. Dar autorul e un om cu imaginaţie şi se lasă ispitit de asemenea viziuni amuzante şi riscate. Căci mai departe (p. 270) nu ezită să stabilească o nouă paralelă istorică între Ras Hailou, rege al Godjamului, şi... François I.\ în genere, cartea e instructivă, deşi abuzează de literatură şi ne oboseşte prin abundenţa „impresiilor de călătorie” lipsite de semnificaţie şi valoare documentară. Interesant un incident cu Rasul Gugsa (p. 296-298), care refuză să recunoască paşapoartele puterii centrale de la Addis-Abeba. Dacă vă amintiţi că acest Gugsa a trecut zilele trecute la italieni, trădându-1 pe Negus, veţi vedea în acest unic incident de la 1925 mai mult decât un fapt divers. HERMANN NORDEN: LE DERNIER EMPIRE AFRICAIN EN ABYSSINIE Hermann Norden este american şi ziarist. Dublă calitate care îl împiedică să fie un observator PUBLICISTICĂ 893 strict. Nici cartea lui nu ne oferă documente, ci cel mult impresii. Dar impresii din 1928 şi prin urmare impresii pe care nu le-a diformat actualitatea politică. Mai strâns, mai organizat, mai concis decât Jean d'Esme, Hermann Norden este şi mai informativ. Volumul său este cel puţin un reportaj. O schiţă istorică desemnează de la primele două capitole cadrul geografic al imperiului, evoluţia lui politică, configuraţia lui socială. Sunt câteva date utile pentru orientarea lectorului. Asupra peisajului etiopian, asupra moravurilor, asupra societăţii, informaţiile lui Norden sunt informaţii de ziarist. Un ziarist vioi, inteligent şi amabil. Puţin prea amabil poate pentru cineva care vrea să se documenteze. Regăsim aici aceleaşi lămuriri despre Addis-Abeba şi dinastia lui Menelik. Figura ciudatului Lidj Yassou - împăratul detronat - se desenează cu discreţie. E vorba de captivul imperial al negusului, acel captiv din care Mussolini ar vrea să facă astăzi un împărat docil. Se poate înţelege din discreţia puţin speriată a lui Hermann Norden că Lidj Yassou era încă în 1928 un punct misterios în politica Abisiniei. Un pitoresc capitol e închinat Etiopiei italiene: tJLes negrillons nus, dans Ies ruelles tortueuses, saluenî â la romaine”. Observaţia este de un umor involuntar, căci Hermann Norden nu vrea şi poate nici nu ştie să facă ironie. Foarte curios capitolul „Chez Ies juifs noirs” (p. 150-165). Este vorba de mica provincie Falacha, locuită de un trib negru iudeu. Cultul lor se deosebeşte enorm de al evreilor albi, dar păstrează oricum serioase rădăcini iniţiale, dinainte de 894 MIHAIL SEBASTIAN captivitatea babiloniană. Există asupra acestor ciudaţi locuitori din Falacha un raport al unui rabin german, Plaim Nahum şi un studiu al misionarului anglican Flad (Sixty Years in the Mission to the Falashas). Norden le indică, fără să insiste. în sfârşit, nu ne despărţim nici de această carte fără a-1 întâlni pe acelaşi buclucaş Ras Gugsa, care pare a-şi grada treptele trădării. Personajul este fără îndoială pitoresc. HENRY DE MONFREID: DERNIERS JOURS DE L'ARABIE HEUREUSE Nu e propriu-zis o carte de actualitate. A fost scrisă în 1934, înainte deci ca tensiunea italo-abisiniană să fi devenit acută. De altfel, nici nu este o carte direct referitoare la Abisinia. Vers les terres hostiles de l’Ethiopie era scrisă din centrul însuşi al ţării. Le drame éthiopien era scrisă de la frontieră. Punctul de vedere era cu totul altul, după cum am remarcat în cronica noastră precedentă. Derniers jours de l’Arabie heureuse are alte obiective geografice. Autorul trece pe ţărmul advers al Mării Roşii şi înaintează într-un ţinut care nu este direct angajat în actuala dramă africană. Este vorba de provinciile Yemen şi Asir şi de luptele, astăzi inactuale, dintre imamul Yahya şi Ibn Saud. Dacă aveţi memoria bună, vă veţi aminti aceste nume care populau ziarele prin 1933 şi 1934. Dar scena internaţională este ingrată şi uitucă. Astăzi nu mai PUBLICISTICĂ 895 vorbeşte nimeni despre Ibn Saud. Tristul noroc de a fi pe primul plan îi revine exclusiv Negusului. Dar, deşi străină de câmpul propriu-zis al conflictului italo-etiopian, cartea lui Monfreid este instructivă. Deplasându-ne de partea cealaltă a Mării Roşii şi a Golfului Aden, ea ne obligă să privim lucrurile într-o perspectivă mai largă. în fond, problemele nu s-au strâns toate nici la Adua, nici la Addis-Abeba. Etiopia este o simplă piesă într-un complex de probleme mai vaste. Monfreid ne ajută să înţelegem acest fapt şi reintegrează Abisinia în mecanismul tuturor chestiunilor africane, cu care este, vrând-nevrând, solidară. Nu trebuie să înţelegeţi de aici că Henry de Monfreid ar fi un informator riguros. Lectura lui e interesantă cel mult prin sugestii, în niciun caz prin informaţii. E un gazetar, nu un om de ştiinţă. Şi încă un gazetar având de răfuit o sumă de chestiuni personale. E în polemică cu Negusul, în polemică cu administraţia franceză colonială, în polemică cu guvernatorul de la Djibouti... Viziunea lui e deformată deci de o politică proprie în chestiunea africană, politică destul de măruntă prin obiective, prin simpatii şi prin resentimente. în plus, Henry de Monfreid e un om cu imaginaţie. De la un fapt divers se ridică uşor până la o construcţie fantezistă. Este de exemplu nespus de amuzant capitolul în care vorbeşte despre jocul Japoniei în Africa şi în special în Abisinia. Este vorba despre nişte misterioase principese nipone care ar fi trecut prin Djibouti şi s-ar fi îndreptat spre Addis- 896 MIHAIL SEBASTIAN Abeba, unde probabil urmau să fie luate în căsătorie de diverşi prinţi etiopieni. Svon pueril, de un mister cam grosolan, pe care Monfreid îl ia în serios şi îl ridică până la semnificaţie internaţională. După cum se vede Intelligence Service face şcoală. Arabia e un pământ care oferă mult material fantastic. Ce nu poate face un gazetar inteligent şi imaginativ cu un astfel de material? Poate face orice. Chiar o carte frumoasă. Şi într-adevăr e frumoasă această carte, care trebuie cetită cu mult scepticism în ce priveşte valoarea ei documentară, dar cu toată simpatia pentru adierea de melancolie şi visare ce-i străbate paginile. BRONZUL DE LA PLOIEŞTI Cetăţenii ploieşteni au dovedit că ştiu de glumă. Au ridicat în mijlocul oraşului lor un monument lui I. L. Caragiale, care n-a fost totuşi prea respectuos cu urbea lor. Miţa Pampon era ploieşteancă. „în vinele mele curge sângele martirilor de la Ploieşti”, zicea ea agitând sticluţa cu „vitrion”. Nu era decât cerneală „violentă”, ce e dreptul, dar inima era republicană, iar temperamentul revoluţionar - amândouă, şi inima, şi temperamentul, moşteniri prahovene. „Catindatul” şi el tot de la Ploieşti venea, ca şi fiorosul „Nenea lancu Bogosierul”. Este plină opera lui Caragiale de ploieşteni. Nu ştiu dacă Cuconul Leonida este şi el de aceeaşi origine municipală, dar în orice caz, în PUBLICISTICĂ 897 momentele critice, gândul lui tot spre urbea libertăţii zboară. Vă amintiţi? „Ne strângem binişor lucrurile, spargem uşa din dos şi în zori ajungem la Ploieşti. Acolo suntem între ai noştri.” Şi nu sunt singurele ecouri ale revoluţiei de la 11/23 Făurar, care n-a lăsat niciun rând în ingrata istorie română, dar a înscris în schimb pagini întregi în istoria comică a societăţii noastre. Ploieştii vor rămâne în eternitate memorabili prin Boborul lui Ion Luca. Este o eternitate pe care nu o dispreţuieşte, deşi e făcută doar dintr-un surâs. Ploieştenii s-ar fi putut supăra. Orgoliul lor comunal putea să protesteze împotriva acestui fiu denaturat, care şi-a luat în râs urbea natală. Nu e uşor de suportat zâmbetul lui Caragiale. Sentimentul de mândrie ploieşteană ar fi putut tresări de indignare şi să declare apel în faţa posterităţii. Dar ploieştenii se dovedesc oameni de gust şi de spirit. Ei au înţeles că cel mai bun lucru ce-1 au de făcut este să primească surâsul lui Caragiale cu voie bună. O glumă împărtăşită nu cunoaşte victime. Nicăieri chipul de bronz al marelui scriitor n-ar fi fost mai fericit aşezat decât este acolo, în centrul oraşului. Caragiale nu şi-a urât niciodată eroii. A râs de ei, dar râsul lui n-a fost decât de puţine ori amar. Câteva momente de sarcasm în întreaga lui operă, câteva momente de dezgust... încolo, multă simpatie, multă amiciţie, multă cordialitate faţă de toate personajele lui. Băgaţi de seamă, nu există canalii nici în teatrul, nici în schiţele lui Caragiale. Este totdeauna o undă de bonomie în 898 MIHAIL SEBASTIAN ridicolul lor. Mai mult chiar: oarecare sentimentalism, oarecare generozitate. Femeile sunt toate „dame bune”, iar bărbaţii sunt toţi „onorabili”. Această cordialitate în satiră face farmecul lui Caragiale, care nu are niciun fel de încruntare moralistă, ci dimpotrivă e marcată simpatic pentru formele de viaţă comice, dar nu sinistre. Sunt convins că dacă mai există undeva, prin mahalalele ploieştene, oarecari Miţe Baston, oarecari „catindaţi” şi Leonizi, nu vor trece pe Bulevardul Independenţei, în faţa bronzului recent descoperit, fără să trimeată un salut de recunoştinţă omului care i-a cunoscut cu atâta îngăduitoare ironie. Ploieştenii revendică şi câştigă pentru ei dreptul de a închina cei dintâi o statuie memoriei lui Caragiale. După ce, cu jumătate veac în urmă, i-au dat un nesfârşit material de humor, plin de pitoresc, plin de culoare locală, plin de bogăţie comică, astăzi îi ridică în bronz chipul pentru a mărturisi, parcă printr-un simbol plastic, solidaritatea lor cu rîsul lui, cu satira lui, cu amintirea lui. Niciodată o bucată de bronz n-a fost mai vie şi n-a răspuns mai direct sentimentului că, dincolo de moarte, un om şi o operă pot trăi şi pot învinge timpul, uitarea sau ingratitudinea. PRECIZARE DINCOLO DE PROBLEMA AFRICANĂ Nu-mi pot explica cum am putut lăsa să treacă până astăzi, fără a lua cunoştinţă de el, lungul articol PUBLICISTICĂ 899 pe care d. Camil Petrescu l-a publicat în „Gazeta” drept răspuns unei notiţe din breviarul nostru. Sunt trei săptămâni de atunci şi, desigur, chestiunea în sine nu mai este actuală. Mărturisesc însă că nu „chestiunea în sine” mă preocupă, ci răspunsul d-lui Camil Petrescu. „Chestiunea” sunt convins că se va rezolva şi fără mine. Va învinge Italia sau va învinge Etiopia - care cum îi va fi norocul. în orice caz, nu eu decid. Dar, sincolo de problema africană, îi datorez d-lui Camil Petrescu o preciziune. Nu pot accepta ca aproape zece ani de bună înţelegere intelectuală să fie, nu zic puşi în primejdie, dar măcar umbriţi de operaţiile generalului De Bono în provincia Tigre. Nu vreau să angajez în această expediţie colonială absolut niciun sacrificiu personal - şi cu atât mai puţin pe cel mai scump. Camil Petrescu pleacă de la o scurtă notiţă informativă, scrisă în cel mai desăvârşit ton de neutralitate, şi ajunge la câteva concluzii, de care declar ritos că mă desolidarizez. Iată notiţa: „D. Camil Petrescu a publicat în chestiunea abisiniană câteva articole de tactică militară. Recent, un francez, Marcel Griaule, a făcut acelaşi exerciţiu, ajungând însă la concluzii exact contrarii. După Griaule, tactica abisiniană este o „tactică de aşteptare, tactică umană”. Şi el nu ezită să-i prevadă acestei strategii, viitoare succese”. Atât. Citesc, recitesc şi nu ajung să văd în aceste opt rânduri nicio nuanţă de aprobare pentru Marcel Griaule şi niciuna de îndoială pentru Camil Petrescu. Este cea mai cenuşie, cea mai neutră, cea 900 MIHAIL SEBASTIAN mai rece manieră de a da o informaţie. E o notiţă fără adjective, fără atitudine, fără simpatie, fără antipatie. Cred că nici Agenţia Havas nu realizează un stil mai impersonal. Totuşi, Camil Petrescu descoperă în această informaţie, atât de banală, o sumă de sentimente reprobabile. Descoperă în primul rând „măruntă ostilitate şi neînţelegere” faţă de el însuşi. Descoperă în al doilea rând „servilitate faţă de opinia lui Marcel Griaule”. Sunt uluit. Neînţelegere faţă de Camil Petrescu? E posibil. în orice caz e o neînţelegere ce nu se datorează decât dificultăţii de a pricepe un fenomen complex, cum e gândirea şi sensibilitatea lui. Ar fi nemodest din partea mea să afirm că îl înţeleg pe Camil Petrescu atunci când el contestă acest lucru. Aşadar, rămâne neînţelegere. Dar ostilitate? Şi încă „măruntă”? Nu văd, jur că nu văd, deşi am supus notiţa incriminată unui examen sintetic şi logic de cea mai strânsă severitate. Nu văd ostilitatea nicăieri. Cât despre Marcel Griaule şi despre „servi li ta tea” pe care o profesez faţă de opinia lui, voi declara că acest domn este într-adevăr unul din informatorii mei în probleme africane. Bănuiesc că este un informator util, de vreme ce însuşi guvernul italian l-a utilizat în memoriul adresat Genevei. Griaule cunoaşte Abisinia şi are asupra lui Henry de Monfreid, de exemplu, superioritatea de a nu avea acolo nicio „Chestiune personală”. Am impresia că este un observator just. în orice caz dispune de un PUBLICISTICĂ 901 material informativ bogat şi netrecut prin alte mâini, în plus, nu are nicio certitudine asupritoare, şi când exprimă o opinie, se grăbeşte a preciza că este doar o sugestie, nu o somaţie. îmi plac foarte mult autorii care nu-mi suprimă din capul locului dreptul de a gândi altfel decât ei. Aceasta este „servilitatea” faţă de Marcel Griaule, pe care nu m-am gândit niciun moment să-l opun cu titlul de jurisprudenţă lui Camil Petrescu. Cel mult vroiam să subliniez varietatea de puncte de vedere în înţelegerea conflictului etiopian. Nu era o luare de poziţie: era o simplă indicare de surse. Dar Camil Petrescu vede în acest mic incident semnificaţii nesfârşit mai grave şi îl ridică la valoarea unei drame intelectuale. Articolul său se numeşte Condiţia inhumană a scriitorului român, iar această „condiţie inhumană” este precizată cu multă melancolie. „...soarta scriitorului român e foarte tristă... în principiu el n-are nicio dreptate, în al doilea rând părerea unui francez e prin originea ei justă.” Cum să protestez împotriva unei astfel de judecăţi? Cum să arăt că „originea” unui scriitor îmi este total indiferentă şi că Marcel Griaule, francez sau turc, mă interesează numai în măsura în care mă instruieşte? Cum să spun, în sfârşit, că şi pentru mine „condiţia inhumană a scriitorului român” reprezintă o dramă? Camil Petrescu are dreptate în principiu, dar greşeşte în speţă. Cunosc această „condiţie inhumană” - şi poate mi-e îngăduit a spune că o cunosc prin proprie experienţă. Dar refuz să cred că 902 MIHAIL SEBASTIAN am servit-o vreodată cu un singur rând, cu o singură vorbă. Sunt consternat că trebuie să dau asemenea explicaţii, care cel puţin pentru Camil Petrescu ar fi trebuit să fie de mult inutile. ADIEU À LA DAMBOVITZA On ne la verra plus cette vieille Dambovitza qui traversait avec lenteur et paresse un quartier trop pressé, trop fiévreux pour son cours de calme rivière. On ne la verra plus. Elle reste à jamais cachée, à jamais ensevelie et bientôt, en passant de la rive gauche à la rive droite, nous aurons déjà oublié sa tacite présence sous le nouveau béton. Comme nous sommes ingrats! Comme nous oublions vite! Elle n ’était pas belle, elle n ’était pas propre, elle n ’était pas douce - bien qu ’une vieille chanson le prétendit. Mais elle faisait partie de la légende de Bucarest, de ses origines, de son passé. Nous avions-beau la médire, nous sentions fort bien que cette Dambovitza gardait les plus chers souvenirs de la ville. Elle était comme une vieille tante, maniaque et ridicule, dont on rit un peu gêné, mais qu’on aime quand même. Elle peut vous raconter tant de choses du temps jadis! Elle connaît la chronique de la famille, elle sait des historiés depuis longtemps oubliées, elle fait revivre des ombres et des images PUBLICISTICĂ 903 depuis longtemps mortes. Il est doux d’écouter une telle voix. Et il est triste de la perdre. Il est triste, même si c 'est nécessaire. Nous ne pouvons pas regretter la Dambovitza. Nous n’avons pas le droit d’un tel regret. Elle disparaît dans un grand mouvement de régénération de la capitale. Elle disparaît sacrifiée à la symétrie, à l’ordre, à l’aspect moderne de la cité. Elle disparaît enfin sous le poids d’une population toujours plus nombreuse et plus dense et qui a besoin de l’espace pour circuler dans ce Bucarest énormément agrandi. Ce sont des admirables travaux dont la capitale sortira transformée et il n y a aucun doute que dans quelques années „le portrait de la ville" (pour employer le terme de M. Paul Morand) sera totalement changé. Il l'est déjà - car le rythme accéléré auquel on a bâti dans les derniers temps n ’a épargné aucun quartier, aucun coin de Bucarest, de sorte que la ville est devenue un immense chantier, une immense usine, où on prépare la future métropole. On n ’a plus le temps de fixer une image, de retenir un paysage, car tout change et ce qui aujourd’hui nous paraît être surprenant et neuf sera demain dépassé par d’autres exploits, plus hardis. Qu’est-ce qu’elle pouvait bien chercher la Dambovitza, si pauvre, si humble, si lente, au milieu de ce vacarme créateur de la grande ville? Elle faisait très bien dans l’ancien Bucarest de 1914, dans ce Bucarest tranquille, provincial et traditionnel. Elle avait quelque chose de rustique, qui rappelait à la capitale de la Roumanie d’avoir été autrefois, à ses 904 MIHAIL SEBASTIAN légendaires origines, le petit patelin d’un pâtre. Ce souvenir paysan et rustique, la Dambovitza le gardait humblement, et son image désuète, légèrement ridicule, son image de petite rivière égarée dans une grande ville fière, était émouvante justement par sa modestie et par son dépaysement. Voulez-vous nous permettre un petit moment de nostalgie pour cette ancienne Dambovitza, qui sous les grandes dalles de ciment et de fer qui l’emprisonnent maintenant cache sa voix lointaine et son murmure protecteur? Dans les nuits de grand silence on entendra peut-être cette voix et ce murmure. GIDE ŞI JAMMES. O DRAMĂ ÎN LITERATURA FRANCEZĂ Când, în 1929, Francis Jammes a publicat L’anti Gide, a fost un moment de stupoare. Se prăbuşea una din cele mai vechi şi mai frumoase prietenii într-un scandal public. Blândul, seninul, visătorul bătrân de la Orthez ridica cea dintâi piatră. Gestul era penibil prin violenţă şi arunca o umbră foarte neagră peste imaginea, până atunci clară, a poetului. Piatra ricoşase. îl lovea mai puţin pe André Gide decât pe Francis Jammes însuşi. Până la un punct, conflictul era inteligibil. Poate chiar obligatoriu. Jammes catolicul avea destule socoteli de răfuit cu Gide protestantul. Socoteli de credinţă, socoteli de morală, socoteli de atitudine. PUBLICISTICĂ 905 Gide şi Jammes erau la poli opuşi de sensibilitate: diavolul şi îngerul, imoralistul şi patriarhul. Bănuiam această disensiune, dar eram convinşi că ea va rămâne mereu un secret între Orthez şi Cuverville, un secret căruia ar fi fost brutal şi meschin să fim asociaţi noi, simpli lectori, simpli privitori. Francis Jammes făcuse pe vremuri un legământ de viaţă şi de moarte cu André Gide când, în a unsprezecea sa elegie, îi arăta iubitei cum să-i fie făcut supremul buchet: „Voici comme je veux que soit le bouquet frais que tu déposeras sur ma tombe poétique: tu mettras, tout autour, de la mousse translucide et de ces lys violets qu ’on appelle colchiques. Tu mettras, en souvenir de Gide, des narcisses, car c ’est lui qui paya l’édition d’Un jour”. Dar aceşti narcişi nu vor mai fi niciodată culeşi „în amintirea lui Gide”, căci în locul lor au căzut câteva irevocabile cuvinte de insultă. André Gide n-a răspuns niciodată până astăzi. Iar astăzi, publicând câteva pagini despre fostul său prieten, nu dă propriu-zis un răspuns. într-adevăr, ultimul număr din N.R.F. (nr. 266, 1 noiembrie 1935) cuprinde oarecari note despre Jammes, dar ele au fost scrise în 1920-1921, cu mult înainte deci de izbucnirea conflictului, aşa că nu pot fi bănuite de spirit polemic. Mai mult chiar, dintr-un fel de dicreţie excesivă sau numai cochetă, nici nu dă numele lui Jammes, ci îl indică doar prin iniţiale, deşi toate faptele şi citatele se referă categoric la el. E de remarcat caracterul critic al acestor pagini. Sunt observaţii de ordin literar. Ar putea fi un 906 MIHAIL SEBASTIAN studiu, dacă li s-ar da dezvoltarea necesară. N-ar putea în niciun caz să fie un pamflet. Accente ostile nu există. Cel mult câteva puncte de ironie, care nici ea nu insistă. Cine a iubit pe vremuri versurile lui Francis Jammes, cine le iubeşte încă - dar cu temperanţa şi rezervele pe care timpul le-a impus - va găsi în notele lui Gide o schiţă critică admirabilă, precizând şi calităţile şi abuzurile poeticei jammiste. Gide pleacă de la o distincţie iniţială: Jammes este poet, dar nu e artist. Deosebirea este esenţială şi, pentru a o ilustra, criticul găseşte formule pregnante. Poetica lui F.J. „face din neglijenţă o virtute”. Ea întemeiază „o dinastie de poeţi fără artă”. Ea confundă artificialul cu arta şi „această ciudată confuzie” o face să repudieze şi artificialul, dar şi arta. „Este totdeauna necuviincios să vorbeşti în faţa poeziei lui J. despre artă”. „N-am întâlnit în întreaga literatură poate... fiinţă scriitoare căreia să-i lipsească în chip mai admirabil simţul critic”. Cetitorii lui Jammes vor înţelege cât sunt de juste aceste observaţii şi cu ce preciziune explică ele mijloacele de expresie ale poetului şi îndeosebi acea caracteristică simplicitate familiară a vocabularului şi a versificaţiei jammiste. Cât despre spiritul acestei poezii, despre inspiraţia sa, despre temele şi motivele ei lirice, despre proverbiala umilinţă francis-jammistă, Gide le explică prin psihologia, dacă nu rudimentară, în orice caz extrem de simplă a poetului. „... el, ale cărui simţuri sunt atât de sălbatec fine, rămâne în faţa unui tablou, a unei simfonii, a PUBLICISTICĂ 907 unei idei, cum rămâne câinele său în faţa florilor: nu e vânat pentru el...” Despre bunătatea lui Jammes: „Cred că bunătatea unui Gustave Flaubert era tot atât de mare, tot atât de tremurătoare, dar înţeleg prin ce pudoare o ascundea şi simt că mila poetică a lui F.J. l-ar fi iritat”. „F.J. îl vede pe bunul Dumnezeu cu o barbă ca a lui.” în sfârşit, despre întreaga lui poezie: „...l’inintelligence de FJ. autorisait sa poésie”. Cuvântul e aspru. Singurul cuvânt aspru. Dar nu poţi ceti aceste pagini fără un dublu sentiment: un sentiment de tristeţe pentru drama prieteniei moarte şi un sentiment de respect pentru demnitatea cu care această dramă capătă expresie. ADRIAN MAN1U: CÂNTECE DE DRAGOSTE ŞI DE MOARTE Cântecele d-lui Adrian Maniu sunt într-adevăr de dragoste şi de moarte. Ele evoluează între doi poli, unul de lumină şi unul de întuneric, unul de vis şi altul de coşmar. E o poezie de contraste. Culorile ei sunt când sumbre, când suave; imaginile ei sunt când tragice, când senine. Este o continuă trecere de la patetic la graţios - trecere fără trepte, trecere fără gradaţie, trecere ce acuză şi mai mult contrastele: Inserarea poleia cu jale pustietatea. 908 MIHAIL SEBASTIAN Toată priveliştea îşi trăgea sufletul în murdărie, Numai tu, înger, pluteai fără atingere, Deasupra păcătoaselor traiuri, lipsite de vis. (p. 12) Strofa aceasta mi se pare caracteristică. Poezia d-lui Maniu iubeşte asemenea asociaţii violente între „murdărie” şi „înger”. Viziunea sa merge într-un sens până la macabru, iar în alt sens până la lilial - ceea ce ne face să recunoaştem adesea, în această succesiune de lumini vii şi umbre întunecate, amintirea încă prezentă a lui Baudelaire. Accente baudelairiene sunt multe în volumul de faţă. Nu numai strofa mai sus citată, prin excelenţă baudelairiană, dar câteva poeme luate în întregul lor, cum sunt îndeosebi Furtună de toamnă (p. 51), Cules târziu (p. 95) şi Planetă moartă (p. 115). Peisajul este sinistru, atmosfera este apăsătoare, culorile sunt de cărbune, sunetele sunt reci. E ceva de apocalips în aceste negre evocări: Nori mocirloşi au gâlgâit arzând pucioasă. Fulgere verzi spărgeau în ţăndări iadul norilor. Peste cocoaşa lumii se ţâra o scorpie cleioasă... (P- 51) Sau, în altă parte, cu o voce de blestem: Ţurloaie cârligoase, smucind aracii troznesc. In timp ce spurcate păsări împuţite Ţin ghiare în scoaba umerilor găurite Cât golul tigvelor scobesc, (p. 95) „Spurcatele păsări împuţite” sunt poate aceleaşi care zburau deasupra stârvului din Les Fleurs PUBLICISTICĂ 909 du mal. Şi ele nu sunt ultimul ecou baudelairian al cântecelor d-lui Maniu: In cimitire desfundate, se ridicară cosciuge căscate. Risipind schelete împodobite cu rânjet şi nestemate, (p. 117) Mereu aceeaşi viziune a morţii, cinică şi fastuoasă, cum prea bine se vede din acest edificator sfârşit de vers, care uneşte sângele cu aurul: „rânjet şi nestemate”. Macabrul este numai un aspect al poeziei d-lui Adrian Maniu. Aspectul ei secund - sau, mai bine zis, simultan - este seninătatea, graţia, delicateţa. Acordurile de orgă, aspre şi profunde, alternează cu acordurile de violă. Poetul trece brusc de la tragic la serafic. Imaginile sinistre sunt urmate de imagini suave. în lirismul cel mai sumbru intervine o uşoară undă de reverie, de linişte, de împăcare: Văd şi-acum vorbele zburate Ca un roi de fluturi. (In surâsuri curate Le mai fluturi?) Nu pot transcrie decât aceste patru versuri din admirabila Elegie (p. 31-32), dar vă recomand în special lectura acestui poem, tocmai pentru a surprinde cum, într-o atmosferă sufletească gravă, se strecoară un început de zâmbet, un timid început de glumă. Lira d-lui Maniu are o coardă de humor care nu vibrează destul ca să-i acopere sunetele majore dominante, dar destul pentru a se face totuşi auzită. E 910 MIHAIL SEBASTIAN un glas subţire, care punctează când şi când poemul cu o mică notă de ironie sentimentală: Numai caişii au flori de hârtie. Sau puţin mai jos: Se îngână scâncet monoton Zvonul stâlpilor cu ceşti de telefon, (p.67) Uneori, aceste dispoziţii de badinerie lirică depăşesc stadiul modest de simplu detaliu şi se organizează într-un poem unitar, cum este acea fermecătoare Scăldatoare de la pagina 63, despre care nu găsesc nepios să spun că-mi evocă, prin mişcare, prin vioiciune, prin humor, un pastel de Vasile Alecsandri, evoluat. Poet de esenţă baudelairiană, d. Adrian Maniu împarte cu d. Arghezi această ilustră ascendenţă poetică. Poate din această cauză recunosc în poezia sa anumite trăsături argheziene. Sunt identităţi nu numai de ritm, nu numai de sonoritate, dar uneori chiar de vocabular. Lectura „cântecelor” sale îmi cheamă din trecut vechi amintiri. îmi pare rău că nu am acum la îndemână Cuvintele potrivite, căci aş vrea să-mi verific anumite ecouri. Poate mă înşel când ascult în poemul în seara asta (p. 35) o cadenţă argheziană şi când în ritmul lui suitor, victorios, evoc o mişcare specifică poeticii sale. Dar nu mă mai înşel atunci când versul: în toamna asta cu miros de ceară (p. 19) îmi aminteşte versul care îi este frate bun: Trupul tău zvelt şi cu miros de ceară. Alteori reminiscenţa este mai puţin precisă, dar vădit din aceeaşi familie: Aici au fost odată cântece de slavă! PUBLICISTICĂ 911 mă trimite printr-o asociaţie, care nu mi se pare exagerată, la arghezianul: O, cine-ar spune că aici Au fost... etc. Şi, de asemeni, când d. Maniu spune, emoţionant de frumos, de altfel: O, suflete, înalţă din nou aripa frântă, acest vocativ deşteaptă din memorie un alt vocativ, niciodată uitat: Ce poţi avea, suflete-al meu... Sunt amintiri, sunt ecouri, sunt acorduri care de obicei rămân risipite, fără a prinde corp şi fără a face o adevărată aluviune argheziană în poezia d-lui Maniu. O singură dată aceste reminiscenţe dau un poem categoric arghezian, de la primul la ultimul vers. Este poemul final, încheiere, pe care nu-1 voi mai transcrie în întregime, mulţumindu-mă să reţin doar primele două strofe, care descind direct, prin stil şi ton, din Cuvinte potrivite: Se stinge gândul, putrezeşte mâna Sângele inimei îngraşe ţărâna. Cine rămâne, vadă întreaga zădărnicie Nici măcar suflet să nu fie. De ce am cântat, la ce am suferit, Am păcătuit şi am iubit, M-am trudit şi m-am zbuciumat. Am înţeles, şi n-am aflat. (p. 125) Cu această excepţie se poate spune că poezia d-lui Maniu îşi păstrează totuşi autonomia în lirica românească şi că elementele străine ce pot fi 912 MIHAIL SEBASTIAN identificate în volumul său nu-i alterează inspiraţia proprie. Sunt numeroase cântecele sale care exprimă cu graţie şi fermitate o simţire capabilă de cele mai subţiri nuanţe. Patetic şi ironic, grav şi graţios, tragic şi senin, lirismul d-lui Maniu luminează un peisaj interior complex. De la o simplă schiţă degajată şi uşoară, el ştie să treacă la un mare poem de austeră şi intensă emoţie, cum este balada Şah (p. 91-92), extraordinară prin suflul dramatic ce o străbate. Aici mijloacele de expresie ale poetului sunt în absoluta lui stăpânire. D. AN G H EL On vient de commémorer D. Anghel, le poète roumain si tragiquement mort il y a vingt uns. C 'est un souvenir émouvant, mais hélas! ce n ’est qu ’un souvenir. On ne lit pas Anghel. On garde à sa poésie ce respect pieux qu’il est convenable de garder aux choses défuntes, mais on ne ta lit pas. Elle reste oubliée dans les manuels scolaires et dans les librairies. Dans les librairies? J’exagère. Non, vous ne trouerez aucun livre d’Anghel chez le libraire qui vous dira que les livres du poète sont depuis longtemps épuisés et que personne ne songe à une nouvelle édition. PUBLICISTICĂ 913 Je ne déplore pas cet oubli par simple piété pour une ombre qui m'est chère. Je le déplore d’abord parce que c’est une grave erreur critique, une grave injustice littéraire. Anghel représente dans la poésie rouimame un admirable moment de sensibilité et d’expression. Essayez de le relire et vous verrez bien. Vous serez frappés par la fraîcheur du sentiment, par le caractère moderne du style, par la grâce toujours vivante des images. Un léger accent romanesque flotte avec je ne sais quelle indécision autour de ses vers et leur donne cet air vague et lointain des chansons passées. Mais ce n'est qu’un charme de plus et la valeur moderne de cette poésie n 'en souffre nullement. Si l’on songe au destin qu’ont eu l’a plupart des contemporains d’Anghel, on ne peut ne pas s’étonner de la résistance de son œuvre, que le temps n ’a pas usée. Anghel est un oublié, mais il n ’est pas un démodé. Il résiste victorieusement à toute lecture, à tout examen. Il supporte sans péril d’être confronté avec les poètes actuels, bien que la poésie roumaine ait fait un long chemin pendant le dernier quart de siècle, et bien qu’elle ait subi des transformations considérables de style, de technique, de vocabulaire et d’inspiration. Pensez à tout ce qui sépare notre littérature d’aujourd’hui de la littérature d’avant-guerre, faites te bilan de tout ce qui subsiste encore de la poésie et de la prose de 1914, et vous serez obligés de reconnaître que la présence d’Anghel dans le tableau de nos valeurs littéraires vivantes est un petit miracle. 914 MIHAIL SEBASTIAN Car la sensibilité de la nouvelle poésie roumaine (celle qui descend d'Arghezi, de Bacovia, de Barbou, de Maniu) est un examen fort difficile pour les poètes mineurs de 1914, un examen sévère qui n’épargne pas. Cet examen, Anghel le passa brillamment. Quel est le secret de sa réussite? Quel est le mystère de sa résistance? Je ne pense pas que ce soit un secret. C’est plus simplement le modeste génie d’un sentiment qui sait durer, d’une sincérité qui sait vaincre. L’émotion ne connaît pas d’école littéraire. La sincérité ne connaît pas de formule. Anghel n ’était pas un traditionnaliste. Dans un temps où la poésie vivait encore tous l’influence écrasante d’Eminesco, pastiché éperdument par un tas de petits versificateurs, Anghel osait chercher une route personnelle. Mais s'il n ’était pas asservi à une tradition poétique stérile, il n ’était non plus entraîné par aucun abus „révolutionnaire”. Son symbolisme, dont on parle un peu trop, n ’a rien d’obscur, rien d’excessif, rien de forcé. Il ne fait appel à aucune de ses étrangetés et de ses extravagances qui font le pittoresque, mais aussi la ruine des jeunes écoles littéraires. L'art poétique d’Anghel c’est la clarté, la simplicité et l’aisance. La clarté, qui sait garder le contour des choses, sans trahir leurs ombres. La simplicité qui exprime le sentiment, sans ignorer sa complexité. L'aisaisance qui donne la liberté de mouvement, sans permettre l’abus de facilités. André Gide publiait récemment une remarque admirable qui explique le secret de toute durabilité artistique. PUBLICISTICA 915 „L’art le plus subtil - disait-il’-, le plus fort et le plus profond, l’art suprême est celui qui ne se laisse pas d’abord reconnaître. ” Ce mot convient admirablement à la poésie, si modeste en apparence et si subtile pourtant, de D. Anghel. Mais ne trouvez-vous pas qu’il est grand temps de le reconnaître? CASSADO. ARRAU. STROESCO. LA PHILHARMONIQUE Le récital que M. Gaspar Cassado a donné avant de nous quitter nous a montré bien mieux que son premier concert (dont nous avons déjà parlé dans notre dernière chronique) la grande classe de ce violoncelliste. S’il n ’a pas ce souffle démoniaque qui fait la puissance d’un Piatigorsky, il n’est pourtant pas dénué ni d’élan, ni d’émotion, ni de profondeur. Penché parfois vers une facilité technique, qui cache une égale facilité de sensibilité, Gaspar Cassado sait retrouver une parfaite sobriété dans les grandes pièces de musique grave. La Suite en sol de Jean Sebastien Bach avait toute la grandeur, toute la passion retenue, tout le calme profond qu 'elle demandait. Pressé par un public qui sentait que c ’était là l'accent grave du récital, Gaspar Cassado nous a donné „encore du Bach", en jouant - d'une manière magnifique - le prélude de la Suite en do majeur. 916 MIHAIL SEBASTIAN Le programme de la soirée lui dormait d’ailleurs la possibilité d’employer tous ses moyens, et s’il a été sévère en jouant du Bach, il a eu l’occasion d'être plein d’élan et de spontanéité en jouant du Grieg. La Sonate pour violoncelle et piano du grand norvégien a été de la sorte pour Cassado non seulement une belle épreuve technique, mais aussi un heureux moment d’inspiration. Couperin, Granados, Laserna, Sgambati complétaient un programme varié. Il est juste de retenir spécialement la Danse espagnole de Granados, offerte en supplément et admirablement jouée. Au piano, M. Dagobert Bucholz a maintenu un accompagnement ferme, discret et nuancé, la sonate de Grieg lui a donné d'ailleurs l’occasion de quitter l’effacement volontaire d’un accompagnateur et de devenir pour quelques moments un véritable soliste. Nous avons connu - il y a quelques années -M. Claudio Arrau comme un remarquable interprète de Chopin. Son récital de mardi soir voulait probablement mettre en valeur la diversité de ses moyens d’expression, car il réunissait, dans une succession un peu brusque et parfois déroutante, Bach, Brahms, Schumann, Ravel et Stravinsky. Comme vous le voyez, un programme éclectique au possible. Parfait pianiste du point de vue technique, parfait maître et connaisseur de son instrument, très sûr de son jeu, qui n’a aucune hésitation. M. Arrau passe avec une aisance égale de Bach à Brahms et de Ravel à Stravinsky. C'est justement cette égalité de PUBLICISTICĂ 917 jeu et d’attitude musicale qu’on pourrait lui reprocher. M. Arrau joue de la même manière des pièces fort différentes comme style, ce qui le mène, je ne dirais pas à une certaine raideur, mais de toute façon à un certain manque de souplesse. Ceci dit, est-il besoin d’ajouter que M. Arrau reste quand même un pianiste précieux? Si le prélude de Bach fut matériellement trop court pour être concluant, les Variations de Brahms sur un thème de Hândel et la Fantaisie en do majeur de Schumann eurent en M. Arrau un interprète juste, souvent animé, souvent sensible et toujours intelligent. Le jeu de M. Arrau ne donne peut-être pas tout le relief sonore d’une pièce, il ne distribue pas toutes les ombres et les lumières impondérables de la matière musicale, mais il ne trahit jamais et il sert toujours. Il y a eu d’ailleurs dans les Variations de Brahms et dans la Fantaisie de Schumann bien de moments remarquables. Très brillants les Jeux d’eau de Ravel et les trois fragments de Petrouchka de Stravinsky. Mais - il faut le dire - nous préférons toujours M. Arrau quand il joue du Chopin. Il nous en a donné à la fin de la so irée trois pièces qui ont été trois chefs d’œuvre d’exécution. Nous avons déjà eu l’occasion de parler de M. Constantin Stroesco, car, vous vous rappelez sans doute, il a été cette saison le soliste du premier concert de la Philharmonique. Il nous fut très agréable de l’entendre mercredi soir à la salle Dalles, dans un récital personnel. M. Stroesco est un chanteur subtil, intelligent, très sensible aux nuances, qu’il sait détailler avec 918 MIHAIL SEBASTIAN beaucoup de délicatesse et de justesse. Ses ressources vocales ne sont pas formidables, mais ce ténor n 'est hanté par aucun record. Je ne crois pas que ce fût un simple accident qui fit de M. Stroesco, il y a quelques années, l’interprète satirique d’un ténor de grand-opéra, dans un mémorable film de René Clair. En ridiculisant le ténor du genre „toréador’’ (et y a-t-il un ténor qui ne soit pas psychologiquement un toréador?), M. Stroesco définissait par contraste son propre art. Cet art est fait de discrétion, d’ironie, de sensibilité... M. Stroesco nous présenta mercredi soir un programme très riche qui, partant de Lully et Rameau et passant par Schubert, Schumann et Brahms, finissait avec Pérez et Reynaldo Hahn. Une chanson chantée par Stroesco est mise en valeur dans toutes ses nuances, dans tous ses secrets. Une pointe de mélancolie et une pointe de sourire se rencontrent dans son chant. S’il y a une objection à faire, elle ne pourrait concerner que le répertoire allemand de M. Stroesco. Il chante Schumann ou Brahms un peu trop détaché. Sa légère ironie habituelle réduit ici le ton pathétique du lied. Mais cette pointe d’ironie retrouve sa grâce dès qu’on passe de Brahms à Perez ou à Reynaldo Hahn. Le concert hebdomadaire de la Philharmonique a eu comme soliste M. Claudio Arrau qui joua, accompagné par l’orchestre sous la direction de M. Georges Georgesco, la Burlesque de Richard Strauss et le Concerto en mi bémol de Liszt. Nous n’allons pas répéter tout ce que nous avons déjà dit sur l’art PUBLICISTICĂ 919 de M. Arrau. Il a joué avec sa puissance et avec sa clarté habituelle les deux pièces pour piano de la soirée. M. Georgesco a dirigé pour compléter le programme l’ouverture des Noces de Figaro de Mozart, la Suit a brevis de M. Andricou et la déliceuse Valse de Maurice Ravel. Quant à la Suita brevis, exécutée en première audition, c ’est une esquisse symphonique intéressante, que nous voudrions bien réentendre pour préciser une première impression indécise. LÉON BOPP: ESQUISSE D’UN TRAITÉ DU ROMAN Dacă acest tratat e o glumă, atunci este o glumă obositoare - 254 de pagini sunt prea multe pentru o farsă. Dacă dimpotrivă e un lucru serios, este, cel puţin în egală măsură, stupid. Multă vreme în decursul lecturii eziţi între a crede că ai de a face cu o simplă parodie sau cu un veritabil „tratat”. Autorul şarjează vizibil. El merge până la caricatură, până la calambur. în acelaşi timp, îşi păstrează un ton profesoral, dogmatic, didactic. Uneori, parcă pentru a te deruta şi mai mult, după câteva teorii absurde - comice până la evidenţă -schiţează o idee justă sau îţi oferă o sugestie seducătoare. Şi atunci nu mai ştii dacă acest „tratat al romanului” este o gafă sau o păcăleală. 920 MIHAIL SEBASTIAN A scrie un tratat despre roman nu e în principiu un lucru disproporţionat cu obiectul. Romanul e într-adevăr un fenomen complex, care ar merita un tratat. Problemele lui directe sau numai implicate se situează în domenii foarte diverse de gândire şi cred că ar fi o lucrare de vastă sinteză aceea ce ar cerceta sistematic elementele romanului. Procesul de creaţie în roman, materialul de viaţă, optica sub care e privit acest material, distribuţia lui în timp şi în spaţiu, tehnica compoziţiei, stilurile - toate acestea ar fi mari capitole de studiu într-un astfel de tratat. Un Albert Thibaudet sau un Alain e neîndoios că ni l-ar putea da. în oarecare măsură ni l-au şi dat, primul scriind admirabilul Le liseur de romans, secundul scriind capitolul dedicat romanului în Systhème des beaux arts. Aşadar, ideea lui Léon Bopp de a face „o schiţă de tratat al romanului” nu este prin ea însăşi ridiculă. Tema e largă, bogată şi generoasă. Materialul ei este imens. Dar procedeele la care recurge autorul sunt cel puţin fanteziste - şi ele nu pot avea decât scuza insuficientă de a fi procedee de parodie. Am impresia că această carte e mai mult o satiră a romanului, decât un tratat. O satiră a genului în sine, a temelor, a problemelor uzuale, a psihologiei, a personajelor. Léon Bopp nu pleacă de la exemple de romane sau romancieri - ceea ce i-ar fi dat studiului său un caracter critic - ci de la elemente abstracte. El face, aşa cum şi spune în prefaţă, „un fel de chimie mintală, foarte artificială”. Asemeni unui chimist, care ar amesteca în laborator diverse corpuri străine, pentru a PUBLICISTICĂ 921 observa ce combinaţii noi pot rezulta din aceste experienţe, el porneşte de la diverse elemente disparate, pentru a imagina ce pot deveni ele într-un eventual roman. Bunăoară, face în primul capitol al cărţii un tablou al tuturor speciilor de roman pe care l-ar fi putut da fiecare şcoală filosofică, de la Pitagora la Bergson. Imaginează astfel un roman socratic, un roman aristotelic, unul plotinian, unul scolastic, unul cartezian, unul spinozist, kantian, hegelian - vreo 30 de specii de roman, fiecare corespunzând unui alt moment filozofic. Nu ştiu dacă acest exerciţiu îl face serios sau în glumă, dar, şi într-un caz, şi într-altul, e la fel de hibrid. într-un loc, încearcă să explice aceste construcţii schematice prin nu ştiu ce intenţie de „a reînnoi romanul prin alte spirite decât acela al simţului comun, puţin uzat de mai mult de două mii de ani, de când există romancieri şi care scriu aproape toţi în această metafizică banală”. „Alte spirite” pare cam vag. Autorul se grăbeşte a preciza. El distinge nu mai puţin de 29 de „spirite” în care un roman poate fi conceput. De altfel, întreg acest capitol se numeşte „Esprits”. (Al doilea, „Actions ou Thèmes”, iar al treilea, „Styles”). Sunt deci 29 de tipuri de roman. E ceva comic în vigoarea acestei cifre. Nici 30, nici 28, ci 29 în cap. Şi din aceste 29 de puncte de vedere, Léon Bopp oferă 29 de reţete pentru a scrie romane. Ele pot fi: a) sensuale sau pudice; b) simpatice sau antipatice; c) amare sau dulci; d) pesimiste sau optimiste; e) 922 MIHAIL SEBASTIAN revoltate sau resemnate; f) atee sau religioase; g) ironice sau admirative... şi aşa mai departe până la completarea cifrei de 29. Fiecare din aceste „spirite” sau „specii” de roman îşi are elementele ei constitutive, pe care autorul le enumeră cu băgare de seamă, indicând doza normală şi variantele posibile. De exemplu, într-un „roman sensual” aflăm că „gustul de voluptate se poate uni cu anumită indolenţă aristocratică sau, dimpotrivă, cu fugă, cu frenezie, cu căldură, cu nelinişte, cu gust de a plăcea, cu pesimism, cu bucurie, cu revoltă, cu cruzime, cu bunătate, cu impietate sau pietate, cu meschinărie, cu erudiţie, cu ciudăţenie etc.” Autorul nu uită să adauge că aceste calităţi pot fi combinate câte două, câte trei sau mai multe, dând astfel variante numeroase şi complexe. Aceeaşi analiză, la fel de minuţioasă, e făcută pentru toate celelalte 28 de „specii de roman”. Tratatul lui Léon Bopp devine în acest fel un soi de „carte de bucate”, cu reţete pentru diverse tipuri de roman. Ideea este prea comică, pentru a nu avea intenţii satirice. Dar e o satiră greoaie şi abuzivă. în a doua parte a tratatului său, autorul încearcă un lucru deopotrivă de artificial, cu aceleaşi intenţii de parodie. El construieşte un „repertoriu alfabetic de acţiuni şi teme” pentru eventuale romane. E o listă de subiecte puse la dispoziţia romancierilor, asemeni acelor „dicţionare de rime” pentru uzul poeţilor. Căci Léon Bopp duce gluma până acolo încât să-şi considere tratatul drept un manual, din care elevii silitori ar putea să înveţe tehnica romanului. PUBLICISTICĂ 923 „De ce autorii n-ar compune, ca şi muzicienii, studii gradate în dificultate şi destinate să dezvolte progresiv pe acei ce vor să înveţe arta de a scrie?” (p. 156) După cum vedeţi, el propune un fel de studii şi solfegii literare pentru începători, un fel de Czerny literar. Cu această intenţie, nu lipsită de ironie, alcătuieşte „dicţionarul de subiecte” - dicţionar plin de platitudini şi lucruri comune, dar în care se găsesc şi câteva sugestii admirabile (şi tocmai de aceea derutante). De exemplu, în repertoriul alfabetic, la litera c, la cuvântul „cenzură”, veţi afla următoarea schiţă de roman, ispititoare fără îndoială ca temă. „Cenzură: cenzura privată, tacită, anonimă; -sau cenzura politică şi militară, care s-a exercitat în timpul războiului. Aceasta ar putea să furnizeze subiectul unui roman în care s-ar imagina starea de spirit a funcţionarului care ia cunoştinţă de toată corespondenţa privată a unui mic orăşel şi de asemeni starea de spirit a celor care ştiu sau bănuiesc sau ignorează că el ştie”. Situaţia e într-adevăr ingenioasă. Amuzant ar fi ca ea să tenteze pe un romancier şi să ducă deci la scrierea unei cărţi. Din fericire însă, cărţile nu se scriu chiar aşa. Ultima parte a tratatului vorbeşte despre „stiluri”. Aici intenţia satirică este definitiv clarificată. Autorul ne propune exerciţii dintre cele mai fanteziste pentru a obţine diverse efecte originale de stil. 924 MIHAIL SEBASTIAN Cu o seriozitate admirabil simulată, sub care se ascunde o şarjă extremă, ne înfăţişează numeroase „probe de stilistică experimentală” (p. 198). După ce descompune fraza în toate elementele ei constitutive, studiază resursele de originalitate ale fiecărui element. Predicatul, subiectul, complementul direct, atributul, complementul indirect... Cu o gravitate de magistru, schiţează toată gimnastica literară ce se poate face cu fiecare membru al frazei. „Să trecem la studiul efectelor de stil ce se pot obţine printr-un tratament special al articolului indefinit”, spune el metodic, ca şi cum într-adevăr stilul ar fi o chestiune de ordin tehnic, o problemă de chimie gramaticală. Gluma este limpede. Dacă n-ar ocupa 65 de pagini de carte, ar fi excelentă. Aşa este însă cam trasă de păr. Dar iubitorii de literatură se vor distra totuşi cetind această încercare de a face critică prin caricatură. E cel puţin ingenios, dacă nu e instructiv. ÎN AJUN Romanul d-lui C. Stere este la al şaptelea tom. In ajun continuă larga construcţie epică a volumelor precedente şi pregăteşte viitoare etape ale unui drum care nu se află deocamdată decât la jumătate. Nu cunoaştem încă această ultimă carte. Nici nu am fi avut timpul să o cunoaştem, căci n-a apărut în librării PUBLICISTICĂ 925 decât ieri. Să ne fie totuşi îngăduit a scrie un cuvânt de întâmpinare. Considerăm romanul d-lui Stere nu drept o chestiune exclusiv critică şi literară, ci drept un fapt cu multe alte semnificaţii de alt ordin. Critic vorbind, putem avea faţă de opera aceasta felurite rezerve. Pe unele le-am formulat până astăzi, în diverse cronici. Pe altele le vom formula de aici încolo, pe măsură ce se vor tipări episoadele următoare. în ansamblul ei, opera d-lui Stere va putea fi judecată atunci când va ajunge la punctul final. Dar nu această judecată critică este deocamdată precumpănitoare. Fără să angajăm adeziunea noastră literară şi fără să renunţăm la o sumă de rezerve şi obiecţii de ordin artistic, trebuie să recunoaştem în romanul d-lui Stere un fenomen excepţional în viaţa publică românească. Este singurul caz când politica înapoiază literaturii o energie pe care i-a răpit-o. De obicei convertirile la politică sunt irevocabile. Nimeni nu se mai întoarce de acolo. Politica are ceva fascinant poate, dar şi ceva sterilizant. Ea rupe contactul cu tot ce îi este străin. Ea nu cunoaşte decât propriul ei orizont şi nimic dincolo de el. Ea izolează inteligenţa într-un domeniu închis. Nu există comunicaţie între politic şi spiritual. Este probabil că nu toate vocaţiile politice sunt de calitate inferioară. Este probabil că există şi în politică anumite inteligenţe, anumite sensibilităţi de grad înalt. Dar planul pe care sunt condamnate a se manifesta este prin el însuşi ingrat. Există un climat politic mai puternic decât iniţiativele personale. El dizolvă repede conştiinţele complexe şi le reduce la 926 MIHAIL SEBASTIAN acelaşi scepticism pustiu, comun tuturor oamenilor politici, oricare le-ar fi calitatea individuală. Cultura i-a dat adesea politicii material şi oameni. Politica în schimb nu i-a dat culturii niciodată nimic. S-ar zice că între cultură şi politică trecerile sunt în sens unic. Nimeni nu face drumul de întoarcere. Tocmai de aceea este patetic exemplul d-lui Stere, care după o lungă şi agitată viaţă publică, atunci când crede că a sosit momentul socotelilor supreme, abandonează tribuna şi revine la carte. Acest gest are parcă ceva extravagant şi - dacă am fi sinceri - am recunoaşte că, în primul moment, decizia d-sale de a scrie un roman ni s-a părut tuturor riscată. Câtă tinereţe, cât elan, câtă generozitate, câtă rezistenţă morală presupune o astfel de întreprindere la o vârstă când iluziile au căzut de mult la pământ şi când deasupra vieţii nu mai pluteşte de obicei decât un surâs de îngăduinţă dispreţuitoare. Politica este o groaznică şcoală! Ea ucide elanurile sufleteşti - şi le ucide lent, prin oboseală, prin descompunere, prin cinism. Prin ce miracol un om căruia nu i-a fost cruţată niciuna din greşelile, ororile şi violenţele politicii, prin ce miracol un astfel de om îşi poate păstra sâmburele de candoare intimă, necesară literaturii? Prin ce miracol, acolo unde viaţa putea să lase doar o urmă de sânge şi cenuşă, mai bate o inimă capabilă -la 70 de ani, ca la 20 - de cea mai vie şi mai spontană tresărire? E un exemplu de vitalitate, de bravură, de încredere în destin şi de iubire de viaţă. E un exemplu PUBLICISTICĂ 927 de curaj moral, care nu se crede niciodată pierdut, atâta vreme cât mai rămâne puterea cuvântului şi flacăra spiritului. Dincolo de literatură, acest fapt preţuieşte prin semnificaţia lui umană. Este un mare semn, chiar dacă n-ar fi o mare operă. PENTRU UN „INTELECTUAL RATAT” Vă voi spune din capul locului cine e „intelectualul ratat”, ca să nu lungim vorba. Este Mircea Eliade. A publicat zece cărţi - şi toate sunt în mâinile cetitorilor. A publicat nenumărate studii de erudiţie şi toate au trecut graniţa ţării. A publicat ani de-a rândul, săptămână cu săptămână, foiletoane, articole critice, eseuri - şi toate au pus în circulaţie cărţi, idei, nume, probleme. Scrisul lui a furnizat câtorva contingente de tineri, veniţi după el, informaţii, surse de lectură, puncte de reper, întrebări, răspunsuri. Are 29 de ani şi este în plină muncă. Un roman - al cincilea - e gata să apară. Un mare studiu de ştiinţă e sub tipar, în franţuzeşte. O ediţie critică a lui Hajdău este în pregătire. Toate acestea sunt inutile. Nu e nimic de făcut: Mircea Eliade este un „intelectual ratat”. O spune în „Cuvântul liber” (anul III, nr. 2, 10 noiembrie) un domn care semnează cu autoritate Tr. Sfetea. Faptul e mărunt şi dezolant. Nu pentru Mircea Eliade. Nici pentru d. Tr. Sf. Ci pentru întreaga mentalitate a ceasului pe care îl trăim. El nu jigneşte 928 MIHAIL SEBASTIAN individual pe Mircea Eliade. Dar ne deprimă pe toţi. Este în acest infim fapt divers un adevărat caz de iresponsabilitate intelectuală. Nu voi întreba cine este d. Tr. Sf. în numele căror lucruri vorbeşte, cu presitigiul căror idei, cu girul cărei gândiri, cu îndreptăţirea cărei inteligenţe... Mie, Tr. Sf. îmi ajunge. Tr. Sf. pur şi simplu. Tr. Sf. şi nimic mai mult. Nici nu voi lua apărarea lui Mircea Eliade. Găsesc că ar fi pe de o parte inutil, pe de altă parte disproporţionat. Presupun că d. Tr. Sf. reprezintă nu o simplă obrăznicie juvenilă, ci o conştiinţă, o cultură, o gândire şi o atitudine. Presupun că d. Tr. Sf. are într-adevăr de lichidat oarecari procese de atitudine cu autorul Oceanografiei. Presupun în sfârşit că d. Tr. Sf. nu este domnul Tr. Sf. Liber este d-sa prin urmare să-l atace pe Mircea Eliade. Mircea Eliade nu este infailibil. Nimeni nu este infailibil. Nimeni şi, cu atât mai puţin el, care a neliniştit cu scrisul lui atâtea lucruri, atâtea valori, atâtea certitudini. Nimic mai natural ca cineva să descopere în activitatea aceasta erori sau contraziceri sau adversităţi. Nimic mai natural ca - descoperindu-le -să le răspundă. Dar obligă acest răspuns neapărat la rea credinţă, la vulgaritate, la violenţă verbală, la insultă şi la minciună? Domnul Tr. Sf. vede în Mircea Eliade un reacţionar, un agent de dreapta, un fascist. E posibil. Nu ştiu, nu cred, n-aş vrea, dar posibil este. Am văzut atâtea convertiri stupefiante, încât am ajuns să cred orice cu putinţă. PUBLICISTICĂ 929 D. Tr. Sf. are deci dreptul de a lupta împotriva atitudinii lui Mircea Eliade. S-o denunţe. S-o combată. S-o învingă. Liber este d-sa să spună orice despre adversarul său politic. Că n-are dreptate. Că greşeşte. Că se înşală. Că este un fascist periculos. Că este un adversar al poporului. Că este un burghez absolut. Când are atâtea atacuri la îndemână, atâtea vocative la dispoziţie, atâtea fulgere polemice la discreţie, de ce să recurgă la cel mai stupid, la cel mai vizibil fals, la cel mai categoric mincinos? Intelectual ratat! Ratat în plină muncă? în plină creaţie? în plină nelinişte şi căutare? Ratat după zece cărţi, care trăiesc, animă şi stimulează? După câteva mii de pagini, care dau pulsul unui întreg moment de tinereţe, poate confuză, poate eronată, poate incertă, dar copleşitoare prin forţele ei de viaţă? Cine să fie, unde să fie acest domn Tr. Sf.? Ar trebui fotografiat. Nu pot da proporţii faptului în sine, care e derizoriu. Semnificaţiile lui însă sunt tragice. Trăim cu adevărat un moment de descompunere morală. Ideea de răspundere s-a destrămat pe toate planurile vieţii umane, dar nicăieri nu este mai pulverizată decât în ordine intelectuală. Acel respect minim, care face posibilă circulaţia ideilor într-o cultură s-a pierdut definitiv. Un oribil huliganism moral terorizează scrisul, gândirea, discuţia, schimbul de opinii. Suntem într-un val de pornografie politică ce sufocă ultimele resturi de demnitate a inţeligenţei. La dreapta e momentul d-lui Toma Vlădescu. La stânga e momentul d-lui Tr. Sf. 930 MIHAIL SEBASTIAN Cercul libertăţii de gândire - fără fanatisme, fără obsesii, fără trivialităţi, fără violenţe - se strânge mereu, izolat, nesigur, dezarmat, menţinând un stindard pe trei sferturi pierdut, în marea beznă care se lasă. O CĂMAŞĂ MAI PUŢIN Sir Oswald Mosley purta cămaşă neagră. Totuşi şi sir Oswald a căzut în alegeri. Moralitate: nu toate cămăşile negre înving. E poate un semn de dezmeticire. Este în orice caz un semn un semn de seriozitate. Iată în sfîrşit o cămaşe care se duce. Este în oricare înfrângere un sâmbure de dramă, în oricare - numai în această înfrângere, nu. Când cade o idee, este totdeauna o urmă de demnitate umană în această cădere. Dar ce vreţi să fie într-o cămaşă care se duce? O inteligenţă biruită are ceva nobil şi trist, ca un leu rănit. O cămaşă scoasă din uz este pur şi simplu grotescă. Nu-I vom plânge deci pe Sir Oswald. îşi va pune o cămaşă albă, curată, bine scrobită, îşi va îmbrăca sobrul şi elegantul său frac - şi chestia va fi uitată. în materie de cămăşi, gustul britanic nu iubeşte decât o singură culoare. Ca să ştii acest lucru, nu e absolută nevoie să consulţi istoria Angliei. Un jurnal de mode ajunge. Nu ne interesează aici semnificaţia politică a căderii fasciştilor englezi. Dar ne încântă semnificaţia PUBLICISTICĂ 931 ei intelectuală. Este o restaurare a inteligenţei în drepturile ei. Băgaţi de seamă, noi trăim un timp care fuge de gândire şi se refugiază în simboluri. Cele mai triviale simboluri din câte o umanitate somnoroasă a putut vreodată să născocească. E un simptom de imaginaţie obosită, de fantezie secată. E poate prima oară când omenirea face din rufele ei un mijloc de expresie. Până acum, un gând se exprima prin cuvânt, prin argument, prin discuţie, prin dialectică. Acum se exprimă prin cămăşi. Nu e umilitor? S-ar zice că suntem o epocă de surdo-muţi, care au pierdut de mult uzul vorbirii şi care îşi mai strigă ultimele bâlbâieli ale raţiunii lor atrofiate prin câteva semne rudimentare. Negru, verde, roşu, albastru. Acesta este alfabetul nostru politic, dicţionarul nostru ideologic, registrul nostru de atitudini. Patru culori, cinci culori, fiecare rezumând energic şi exclusiv idealurile unei epoci, complexitatea unei culturi... Nu e o sfâşietoare melancolie să ştii că veacuri de-a rândul oamenii au construit biblioteci şi au adunat cărţi pentru ca astăzi, la umbra lor, când au nevoie să dea expresie unei gândiri, să nu găsească din întreaga tradiţie a spiritului uman alt gest liberator decât agitarea unei cămăşi colorate? Nu este oare o josnică mentalitate de spălătorese aceea care face din cămăşile şi izmenele noastre simboluri de credinţă? Nu vă jigneşte gândul de a da rufelor voastre mandat de a gândi în locul vostru? 932 MIHAIL SEBASTIAN Fiţi fascişti, dacă nu puteţi altfel. Fiţi comunişti, dacă trebuie. Dar fiţi fascişti şi fiţi comunişti prin gândire, prin probleme, prin credinţă, prin sensibilitate, nu prin cămaşă. E timpul să redăm cămăşilor noastre uzul lor normal. Să le spălăm la timp şi să le îmbrăcăm cum trebuie. Orice altă exigenţă le depăşeşte competenţa. Este ceea ce va fi aflat Sir Oswald Mosley abandonându-şi cămaşa neagră în nişte alegeri care au refuzat orice criteriu vestimentar. TOT DESPRE POLEMICI ŞI POLEMIŞTI. RĂSPUNS ÎNTÂRZIAT LA O SCRISOARE Iertaţi-mă că scriu. Dar felul în care se duc astăzi „discuţiile de idei” în publicistica noastră constituie nu o simplă chestiune de moravuri literare, ci de-a dreptul o dramă intelectuală. Polemica românească a fost totdeauna brutală. Dar parcă niciodată n-a ajuns la formele ei deşănţate de astăzi. Reaua credinţă, vulgaritatea, lipsa de scrupul contaminează zonele de inteligenţă cele mai ferite. Fie că e vorba de politică, fie că e vorba de cultură, discuţiile cad repede în polemică, iar polemica în trivialitate. Nu e nevoie să vă dau exemple. Deschideţi ziarele, deschideţi revistele. Este un semn de dezorganizare morală care ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi, nu în măsura în care ne incomodează direct şi personal, ci în măsura în care tulbură şi compromite întreaga noastră viaţă PUBLICISTICĂ 933 intelectuală. în fond, noi suntem responsabili nu numai de ceea ce facem, ci şi de ceea ce răbdăm să se facă. Şi veţi conveni să răbdăm prea multe. O cultură este un fenomen delicat, o expresie comună de eforturi individuale, care colaborează tacit la menţinerea unei ordini necesară ca lumina şi ca aerul. O cultură nu e posibilă decât prin consensul tuturor şi prin supunerea tuturor la anumite legi minime de disciplină. Când calci aceste legi, nu le calci numai în dauna ta, ci în dauna tuturor, după cum când faci zgomot într-o sală de concert, nu te tulburi numai pe tine, ci tulburi întreg concertul. Iată de ce socotesc că un intelectual nu poate asista nepăsător la nicio trivialitate polemică, chiar dacă nu-1 priveşte direct pe el. Este în joc libertatea de spirit a tuturor, este în joc ideea generală de demnitate a inteligenţei, este în sfârşit în joc putinţa materială de a schimba un gând, de a exprima o judecată, de a formula sau a primi o obiecţie. Sunt convins că această grijă este împărtăşită de majoritatea celor care ţin un condei în mână şi lângă care eu însumi nu sunt decât un modest conlucrător. De câte ori am deplorat în scris desmăţul polemic în care se descompune astăzi viaţa noastră culturală, am avut bucuria de a primi numeroase adeziuni amicale - ceea ce arăta că revolta mea nu era o reacţiune personală, ci o atitudine comună. Nu mai departe decât în urma articolului meu de duminică (unde s-a înţeles foarte uşor că nu-1 „apăram” pe Mircea Eliade împotriva împotriva derizoriului său adversar, ci că semnalam un caz de 934 MIHAIL SEBASTIAN falsificare polemică), nu mai departe decât în urma acestui articol, câţiva camarazi de scris s-au simţit datori să-mi comunice aprobarea lor. Le mulţumesc tuturor, căci nu pot răspunde fiecăruia în parte. Dar această întâmplare îmi reaminteşte o scrisoare mai veche şi mă îndeamnă să fac indiscreţia de a transcrie câteva fraze din ea, tocmai pentru că ele afirmă cu autoritate şi cu o impresionantă tristeţe de intelectual, necesitatea unei reacţiuni împotriva vulgarităţii polemice. Este o scrisoare pe care mi-a făcut cinstea de a mi-o adresa d. Tudor Vianu cu câteva luni în urmă într-o ocazie asemănătoare. îl rog să-mi ierte abuzul meu de azi, pe care îl justifică însă convingerea că acest cuvânt al său nu va cădea în deşert. D. Vianu îmi scria: „Mult talent se risipeşte în scrisul nostru de azi; puţină valoare morală îl susţine. Lipsa de scrupule, calomnia uşuratecă, injuria grosolană înfloresc azi cu atâta exuberanţă, încât mă întreb cu groază ce ne mai rezervă viitorul. Oare oamenii curaţi şi drepţi n-au datoria să se unească pentru a restitui, în anarhia clipei de faţă, acel sentiment al răspunderii, în lipsa căruia funcţiunile inteligenţii şi ale talentului devin absolut primejdioase obştei omeneşti? Crede-mă că această întrebare... se dezvoltă pentru mine din prisosurile adâncului sentiment de turbare cu care urmăresc unele aspecte ale scrisului de azi”. Nu pot reciti fără melancolie aceste rânduri, de aşa de nobilă ţinută. Dare le citesc în acelaşi timp cu încredere, căci ele indică anumite puncte de rezistenţă morală în desfrâul verbal ce ne copleşeşte - şi s-ar PUBLICISTICĂ 935 putea ca până la urmă tot această rezistenţă şă fie victorioasă. VN FAUX DIPLÔME On a découvert à Focşani un professeur de lycée qui avait un faux diplôme. Les autorités scolaires sont alertées, le ministère ordonne une sévère enquête, le parquet du Tribunal cherche les complices du faussaire. Il y va - paraît-il - du prestige de tout l'enseignement. Je vous demande pardon, mais je ne peux pas partager cette alarme. Le faux professeur de Focşani est plutôt un personnage sympathique. Il a trouvé le moyen de simplifier les formalités ennuyeuses, encombrantes et inutiles de l'enseignement. Il a trouvé le moyen d’aller tout droit à son but. Le but de l’université, son unique but, son suprême but, n 'est-ce pas un diplôme? Tout l’engrenage universitaire, si compliqué qu’il soit, ne mène-t-il uniquement à un chiffon de papier? Que les signatures de ce papier soient authentiques ou fausses, croyez-vous que leur valeur intelectuelle n ’est pas la même? Un diplôme est toujours une fiction - et toutes les fictions se valent. Voici une vérité que notre héros de Focşani connaissait probablement et qu ’il a essayé de mettre en pratique. Il ne se trompait pas. La preuve, la meilleure preuve c ’est qu-il a réussi d'occuper une chaire et d’y 936 MIHAIL SEBASTIAN faire une assez bonne figure. Personne ne s’est aperçu de rien. Les leçons de l’imposteur étaient au moins de la même qualité que les leçons de ses collègues légaux. Je suis même enclin de croire qu ’elles étaient meilleures - et ceci pour une raison psychologique fort simple. Voyez-vous, une situation légale est justement par sa tranquillité, par son manque de risques, une invitation à la paresse. On se laisse engourdir du moment qu 'on n ’a rien à craindre. Il y aura toujours votre diplôme qui parlera pour vous. Ne soyez pas trop intelligent, ne travaillez pas trop, ne faites aucun effort. Personne ne vous le demande et, d’ailleurs, personne ne s’en apercevra. Votre diplôme est là pour garantir votre quiétude. Dormez bien, dormez sans craintes, dormez profondément à l'ombre protectrice de ce diplôme souverain. Mais pensez par contre à la panique permanente de celui qui travaille en vertu d’un faux. Il craint toujours d’être découvert. Il a la conscience d’être suspecte. Il a l’obsession de bien accomplir sa tâche, pour ne pas provoquer les soupçons. Il vit dans l’inquiétude - et c'est le suprême stimulant. Par inquiétude il sera le premier à son devoir. Il voudra compenser par le travail, par l’effort, par la ponctualité l’origine douteuse de sa situation. Il n ’a pas le temps, il n ’a pas le droit d’être négligent. Il se rend responsable de tout ce qu 'il accomplit. Il est son propre critique, son propre juge. Si j’étais juge d’instruction et si j’étais chargé de la petite affaire pénale de Focsani, je tâcherais plutôt de connaître l’activité professorale de PUBLICISTICĂ 937 l’inculpé, que d’examiner son diplôme. Et je ne serais pas tellement surpris de découvrir dans cet imposteur un excellent pédagogue, un admirable travailleur, un professeur plein de conscience et d’enthousiasme. Car j’ai le courage de croire dans les vertus de l’imposture. J’ai aussi le courage de dire qu'il faut bien plus d’initiative, d’intelligence et de travail pour maintenir une imposture, que de se laisser entraîner par les délices si commodes et si reposants d’une situation légale, certaine et honorable. Je me demande sans aucune ironie si on ne devrait pas encourager discrètement les faussaires de diplômes. La société disposerait de la sorte d’une catégorie agissante de bons travailleurs, qui en sachant leur carrière instable feront tous les efforts pour la maintenir. Qui sait si le faux professeur de Focsani n ’est pas un précurseur... RECOLTĂ LITERARĂ Suntem asediaţi de cărţi. Unele au şi apărut, altele sunt gata să apară. în două săptămâni faţa librăriilor va fi schimbată. Titluri noi, coperţi noi, culori noi... Tipografiile sunt copleşite de lucru, editurile freamătă de prea multă agitaţie. E imposibil să faci din memorie un registru complet al acestei proaspete recolte literare. La răspântie de veacuri, Paşte le blajinilor, Huliganii, Lorelei, Nirvana, Hilda, Sfânta mare neruşinare, 938 MIHAIL SEBASTIAN Pensionarii doamnei Pipersberg, Turnuri în apă, Conaşii, Fata din umbră, Bălăioara, De-a curmezişul. Dacă-mi permiteţi să adaug şi Oraşul cu salcâmi, sunt 15 cărţi. Şi desigur nu le-am numărat pe toate. Când le vom ceti? Când le vom recenza? Se strâng zi de zi ameninţătoare pe pe biroul nostru. Sunt câteva mii de pagini netăiate, care se aglomerează în aceeaşi lună, dacă nu în aceeaşi săptămână şi ne solicită, nu ştiu cu ce urgenţă, lectura. E un val de hârtie tipărită, care ne dezarmează prin dimensiuni înainte de a ne bucura prin calitate. Eşti tentat să stabileşti în cifră exactă kilogramele de literatură nouă depozitate pe masa de lucru. Nu sunt 15 cărţi, sunt cel puţin 30. Căci n-am numărat mai sus decât romanele - şi nu pe toate. (Am uitat bunăoară în ajun). Am lăsat deoparte volumele de versuri şi eseu. Am lăsat deoparte traducerile. Dacă le socotim pe toate, dacă punem adică laolaltă toate volumele pe care un recenzent le primeşte printr-un regulat servicu de presă, căpătăm o adevărată bibliotecă. Nu vi se pare că este excesiv? Nu vi se pare că e un semn de dezorganizare, de proastă distribuire a programelor editoriale? Nu mă gândesc numai la critici literari, puşi în dificultate de aceste excese literare. Criticii se vor descurca. Vor putea să trieze lecturile după importanţă, după calitate, după ierarhie intelectuală. Dar mă gândesc la lectorul obişnuit, la lectorul „civil” ca să zic aşa, la bunul cetitor care nu îndeplineşte nicio funcţiune judiciară şi care nu ceteşte - fericitul! - decât pentru simpla lui plăcere. PUBLICISTICĂ 939 Nu va fi puţin buimăcit acest cetitor de treabă intrând în librăria inundată de volume recente? Cum se va orienta? Cum va alege? E de presupus că nici timpul, nici banii nu-i permit acestui lector cumsecade să devoreze zece mii de pagini tipărite în trei săptămâni. E de presupus că va fi ispitit să aleagă o carte, două. Dar va trebui probabil să închidă ochii şi să tragă la sorţi, căci ce alt criteriu poate decide între treizeci de cărţi, care toate îl solicită? Am observat şi altă dată cât este de arbitrară împărţirea vieţii noastre literare în „sezoane”. Există prejudecata că cetitorul român nu ceteşte decât de Paşti, de Crăciun şi de Ziua Cărţii. Două săptămâni în decembrie, două săptămâni în aprilie şi o săptămână în mai. Asta e tot. Dincolo de aceste săptămâni faste, o carte este condamnată. Nimeni nu riscă să tipărească o carte în ianuarie. De iunie nici să nu mai vorbim. Ar fi o aventură plină de primejdii. Cred că aceste superstiţii sunt cam grosolane. Cartea nu trebuie să fie tratată ca un simplu „articol de sezon”. Cetitorul nostru merită mai multă încredere şi mai multă stimă. Ar trebui să evităm aceste desfaceri en gros de literatură. Lectura este totuşi un act de selecţie - şi nu se cuvine să-i nesocotim totuşi această nobleţe. GALA GALACTION: LA RĂSPÂNTIE DE VEACURI Romanul părintelui Galaction este precedat de o prefaţă care ridică atâtea probleme de ordin literar, 940 MIHAIL SEBASTIAN încât, pentru a le comenta, ne-ar trebui nu o simplă cronică, ci un adevărat studiu. Nu este în intenţia noastră de a-1 face - şi în niciun caz acum. Părintele Galaction vorbeşte despre superioritatea morală a generaţiilor trecute asupra celor prezente. Vorbeşte despre funcţiunea pedagogică a literaturii şi despre obligativitatea idealului moral pentru scriitor. Vorbeşte, în sfârşit, despre necesitatea „stilului frumos”. Toate acestea ar cere ample comentarii. Cu atât mai ample, cu cât atitudinea părintelui Galaction nu este atitudinea noastră. Noi suntem mai nepioşi. Bunele sentimente nu ni se par a fi un suficient criteriu de artă. Literatura pe care o preferăm nu este neapărat libertină, dar nici pedagogică nu este. Nu credem deci în estetica patriarhală a părintelui Galaction şi legea morală a unui „bun tată de familie” nu decide întru nimic în estetica noastră, mai nedecisă, mai liberă şi mai supusă greşelilor. De asemeni, nu împărtăşim exigenţele sale de stil. Noi iubim stilul just, nu stilul frumos. Scrisul trebuie să fie adecvat obiectului: e tot ce-i cerem. Dar pentru a preciza asemenea observaţii, ar trebui să depăşim cadrul precis al unei cronici şi să ne angajăm în o sumă de generalităţi. Nu avem această ambiţie. Vom abandona deci prefaţa romanului, vom amâna pentru alt prilej discutarea poziţiei pe care această prefaţă o defineşte - şi vom trece direct la lectura cărţii propriu-zise, spre a o judeca nu după obiectivele sale morale (respectabile, dar în afară de competenţa noastră), ci după interesul său de ordin strict literar. PUBLICISTICĂ 941 Trebuie din capul locului să ţinem seama că cele două volume din La răspântie de veacuri formează numai începutul unui roman mult mai întins. Va fi probabil un adevărat roman-fluviu, faţă de care aceste prime tomuri nu sunt decât un afluent. Precizarea e necesară pentru a înţelege economia cărţii. Căci dacă ar fi să rezumăm „subiectul” operei, am băga de seamă că el este foarte simplu şi sumar: iubirea tânărului Doru Filipache pentru Antonina Ţanţu, devenită repede soţia lui, şi mica criză conjugală provocată de seducătoarea Elvira Iatropol. Un triunghi sentimental îndeajuns de simplu, pe care autorul îl putea realiza cu lărgime în două sute de pagini. Cartea cuprinde însă cinci sute cincizeci şi, dacă socoteala noastră e dreaptă, atunci iată un surplus de 350 de pagini lăsate pe seama altor episoade şi personaje. Ar fi să sărăcim prea mult peisajul acestui roman dacă l-am reduce la triunghiul Antonina-Doru-Elvira. în realitate, gândul părintelui Galaction este de a îmbrăţişa o întreagă societate, cu toate preocupările şi sub toate aspectele ei. „Fabula mea are picioare de cronică”, zice autorul în prefaţă. Episodul Doru-Antonina nu este decât aspectul intim al povestei, care se ramifică însă în nenumărate momente şi schiţe, ce vor trebui să dea în totalitatea lor un vast tablou social. De aceea - şi e bine să o spunem lămurit - o judecată întreagă asupra acestei opere nu va fi posibilă decât mai târziu, când „urzeala” ei, cum zice părintele Galaction, va fi fost dusă la sfârşit. 942 MIHAIL SEBASTIAN Iubirea Antoninei şi a lui Doru este o poveste de amor foarte frumoasă, plină de bune intenţii, cu incontestabile învăţăminte morale, dar - cel puţin la început - excesivă ca ton. Este în această dragoste o risipă verbală de care romanticul şi liricul Doru abuzează. Din primul moment, sentimentul acestor doi tineri trece subit într-o zonă astrală, în care un lector, nu zic sceptic, dar cumpătat, îi va urmări cu oarecare dificultate: „Doru Filipache întoarse capul spre Antonina Ţanţu. Ochii lor se întâlniră într-o încrucişare de raze, sufletească, care se frânseră şi căzură în nevăzute scântei, spre tainicul fund al inimii” (voi. I, p. 120). Această pasiune, aşa de fulgerător aprinsă, îl duce pe tânărul erou la o adevărată criză lirică. Scrisorile sale către iubită sunt de un entuziasm, de un retorism şi de o flacără pasională ce urcă spre cele mai despletite lamentaţii şi invocări: „Domnişoară Antonina, te-am văzut neîncetat şi pretutindeni în drumurile mele de intim şi neo pelerin... Dar te-am văzut, departe, într-o glorie sacră şi solară de care eu ştiam bine că sunt nevrednic să mă apropriu” (voi. II, p. 36). Şi în altă scrisoare, implorând: „Orice s-ar fi întâmplat, scumpă d-ră Antonino, fii colega mea cea ideală, fii aleasa visurilor mele de claritate platonică” (voi. II, p. 42). Stilul epistolar al lui Doru Filipache este desigur sincer, dar abuziv. Accentele sale patetice riscă să pară false şi stridente prin exces de sentimentalism. Trebuie să mărturisim că între Doru şi Antonina, o preferăm fără ezitare pe ea, care o fi mai PUBLICISTICĂ 943 cenuşie şi mai lipsită de elan, dar tocmai de aceea este mai naturală, mai măsurată şi mai de treabă. Puţină mediocritate nu strică în această explozie de temperament poetic. De aceeaşi opinie este şi fratele lui Doru, căpitanul Naum Filipache, a cărui intervenţie în roman este salutară. El va proceda scurt şi limpede, ducându-i pe cei doi eroi la ofiţerul stării civile. E un val de bun-simţ şi de recreatoare simplicitate, pe care apariţia acestui căpitan fără probleme intime îl aduce în carte. Lectorul, obosit de pasajele sublime ale romanului, se va opri bucuros în această oază de simpatică platitudine. Consider de altfel personajele modeste ale cărţii (cum este nu numai căpitanul Naum, ci şi la fel de plăcutul Anghel Ţanţu, sau buna doamnă Filipache, sau bătrânul Borozescu), le consider a fi mult mai just şi mai veridic realizate decât personajele complexe, care împovărează romanul cu literatura lor personală. Odată căsătoriţi cei doi tineri eroi, începe problema morală a amorului - problemă morală provocată de ispititoarea Elvira latropol. Este - sau mai degrabă pare să fie - elementul demonic al povestei, spiritul rău, spiritul de aventură. O bună bucată de vreme, opoziţia dintre cele două femei care-şi dispută acelaşi bărbat este netă. Este o opoziţie tezistă, făcută din contraziceri categorice. De o parte, Antonina, bună, blândă, virtuoasă... De altă parte, Elvira, cinică, aventuroasă, frivolă... „Şerpoaica sări în pieptul lui şi-l încolăci 944 MIHAIL SEBASTIAN într-o îmbrăţişare vehementă” (p. 112, voi. II). „Şerpoaica” este spus aici fără nicio ironie. Elvira Iatropol este viciul care nelinişteşte, seduce şi pierde... De ce n-am spune că această opunere între bine şi rău ni se pare romanţioasă, iar în unele momente naivă? O putem spune cu atât mai deschis, cu cât sfârşitul volumului II ne aduce o surpriză. Elvira Iatropol se dovedeşte a nu fi chiar atât de rudimentar construită. Aici, în cele din urmă capitole, personajul se umanizează, devine mai puţin misterios. O undă de emoţie trece prin aceste pagini finale şi, dacă n-ar fi Doru, care e mereu melodramatic, dacă mai ales n-ar fi o inutilă şi teatrală scoatere de revolver, episodul ar rămâne în totul frumos. Momentul revolverului este însă regretabil: „Ştii bine că sunt grecoaică”, exclamă Elvira punând revolverul „în pieptul rătăcitului”. „Grecoaicele îşi apără cinstea cu arma.” Această izbucnire ne sileşte să evocăm memorabilul strigăt al eroinei lui Caragiale: „Nu uita că sunt ploieşteancă”. Este o amintire care ne împiedică să luăm parte la drama energicei Elvire. Nu ne va împiedica în schimb să observăm că aici romanul capătă ritm şi preciziune - adică ceea ce îi lipsea în primele sale episoade. Am schiţat foarte rezumativ romanul părintelui Galaction. El este mai bogat în evenimente, mai variat în personaje, mai amplu în desfăşurare. Scuza noastră este că La răspântie de veacuri e de-abia o ridicare de cortină şi că, deci, vom avea prilejul să ne PUBLICISTICĂ 945 complectăm observaţiile pe măsură ce opera începută se va întregi. DUHAMEL LA ACADEMIA FRANCEZĂ Academia Franceză a vrut să răscumpere lamentabila cădere a lui Paul Claudel? A vrut să şteargă penibila alegere a lui Claude Farrère, romancier de mâna treia? A vrut să-i îndeplinească lui Louis Barthou o veche dorinţă, pe care soarta nu l-a lăsat să o vadă cu propriii lui ochi, împlinindu-se? Nu ştim. Nimeni nu poate şti prin urmare de ce Georges Duhamel a fost ales joi sub ilustra cupolă. Dar a fost ales - şi acest lucru ajunge bucuriei noastre. Ciudate lucruri se întâmplă şi cu această bătrână Academie franceză. Toată lumea o ironizează şi totuşi toată lumea o doreşte. Onorurile ei ni se par deşarte şi sterile, pompoase şi seci - atunci când sunt refuzate unui scriitor pe care îl iubim. Dar aceleaşi onoruri devin respectabile şi emoţionante atunci când sunt acordate unui nume scump nouă. E adevărat, căderea lui Claudel ne-a deprimat. Am spus atunci că alegerile academice sunt stupide manevre de culise, Iară niciun sens intelectual. Dar să nu uităm că, zece ani în urmă, celebraserăm cu entuziasm alegerea lui Valéry, alegere ce ni se părea un act de adevărată revoluţie în sânul celei mai tradiţionale instituţii. 946 MIHAIL SEBASTIAN Când Maurras a fost respins de Academie, grupul „Action Française” n-a găsit suficiente injurii pentru a le arunca venerabilei cupole. Deunăzi, când a fost ales Jacques Bainville, acelaşi grup nu găsea suficiente elogii. Academia trebuie să întâmpine cu un suprem scepticism aceste variaţii de atitudine şi temperament, care n-o împiedică de altfel să-şi vadă de treabă şi să provoace, cu imperturbabilul ei calm, când furtuni de indignare, când furtuni de entuziasm - şi unele şi altele la fel de justificate. Alegerea lui Duhamel este un moment de entuziasm. Să-l marcăm cu o piatră albă. Georges Duhamel va aduce la Academie un spirit radical, pe care prea multe sutane, prea multe uniforme şi prea multe titluri nobiliare îl sufocau în nobilul corp. Cu Georges Duhamel intră la Academie spiritul neuitatului nostru prieten Louis Salavin. Acel bun, trist şi simplu Salavin din sfâşietoarea Confession de minuit. Acel admirabil vagabond care, pentru o nălucă, pentru un iluzoriu „conflict de conştiinţă, pentru o imensă copilărie” pleacă din rezonabila lui viaţă burgheză, ca să rătăcească prin mohorâte străzi de cartier, prin tragica Rue du Pot-de-Fer, unde într-o imundă mansardă va ascunde o inimă vibrând de toată suferinţa existenţei umane. Salavin, rămas până la bătrâneţe un mare copil, acest Salavin care se ruinează (vă amintiţi extraordinarul început din Journal de Salavin?) din PUBLICISTICĂ 947 simplul şi irezistibilul gust de a fi ireverenţios cu chelia ierarhică a unui director general, acest Salavin, care este până în adâncurile fiinţei lui un blajin revoltat, un blând anarhist, un cuminte insubordonat, acest Salavin care n-a suportat niciodată nicio altă teroare decât pe aceea a iubirii - ce va face sub cupolă, unde sunt atâtea chelii somptuoase, atâtea fireturi venerabile, atâtea săbii de paradă? Nu se va lăsa intimidat? Nu-1 vor dezarma atâtea splendori, atâtea vanităţi, atâtea orgolii? Cu Duhamel nu intră la Academie numai un mare scriitor, romancier de excepţionale resurse, un artist de primă valoare. Duhamel aduce cu el un suflu de pasiune, de iubire, de stimă pentru vechile valori omeneşti, astăzi aşa de mult batjocorite. E un cuvânt de libertate, e un cuvânt de prietenie. întreaga lui operă poartă un mesaj de iubire conciliantă, sentimentală, romanţioasă, fără semnificaţie şi fără fermitate. Este, dimpotrivă, o iubire demnă, bărbătească, dură, energică, o iubire care-şi găseşte şi momentele ei de generozitate, dar şi pe cele de asprime. Glasul lui Duhamel este un apel de raliere şi de solidaritate umană, dar mai este un apel de rezistenţă în faţa barbariei care se organizează şi ne cotropeşte. Este în această conştiinţă o lumină ce radiază departe. E de-ajuns să ştii că undeva gândeşte şi scrie Georges Duhamel pentru a nu dispera definitiv de destinele civilizaţiei. Nimeni dintre noi nu va rămâne niciodată absolut singur, de vreme ce oricând va putea totuşi să-l întâlnească pe Louis Salavin. Şi, pentru această binefăcătoare întâlnire, ajunge să deschizi o carte de Georges Duhamel. MIHAIL SEBASTIAN MILSTEIN. WANDA LUZZATO ET LA PHILHARMONIQUE Il est puéril de parler de la technique de Milstein. Ce mot ne lui convient pas. La perfection minutieuse, totale, absolue de son art donne une impression de simplicité qui bannit tout effort. Il y a dans une bonne technique musicale un côté mécanique. Nous ne le médisons pas. Il existe, et nous le constatons bien souvent avec une admiration spéciale. Il y a ce qu ’on pourrait nommer le „tour de force” technique, l’acrobatie musicale. Cette acrobatie n 'est pas du tout méprisable. Elle est, au contraire, respectables au moins par les difficultés et par les problèmes qu’elle a l’ambition de résoudre. Un artiste qui nous éblouit par sa technique est sans doute un bon musicien, car on n’a pas le droit de dédaigner l’élément „travail” de tout art. Mais Milstein ne nous éblouit pas. Il ne nous épate jamais. Tout ce qu’il fait est d’une telle perfection qu 'elle paraît directe, simple et naturelle. On ne voit pas le travail, la mécanique et la science. On ne les voit pas parce qu’elles sont organiques. Elles sont incorporées à la substance musicale. Elles en font partie. L’art de Milstein est un art objectif et clair. C’est d’un classique. Il n’intervient pas dans la musique qu ’il joue. Il n ’y ajoute rien et il n ’en ôte rien. Aucune nuance qui fasse défaut, mais non plus, aucune nuance qui soit de trop. La pièce musicale est présentée dans son style propre, gardé avec rigueur et PUBLICISTICĂ 949 soumission. J’aime bien ce dernier mot. Il convient parfaitement à Milstein qui, en effet, a l’air de se soumettre à ce qu 'il joue. Il n ’a pas d’initiative, il ne veut pas dominer. Il écoute, il comprend et il exprime - mais ce n’est pas l’expression substantielle de la musique même. Il y a une certaine modestie dans sa manière de jouer. Son attitude, son effacement volontaire, sa simplicité paraît nous dire à chaque moment : „ Ce n’est pas moi que vous écoutez. Ce n’est pas mon violon. Vous écoutez Beethoven, vous écoutez Bach, vous écoutez Lalo. Moi, je ne suis rien, je sers. Je suis le serviteur de cette musique - et rien de plus. ” Ceux qui ont eu la chance d’entendre Milstein, mercredi soir, se rendront fort bien compte de la réalité de ce discours, que le grand violoniste ne tient pas, mais qui respire de son jeu, de son intelligence artistique, de sa sensibilité, si digne et si sobre. Le programme du récital nous présente trois grandes pièces de concert, qui par leur différence de style furent trois grands moments de musique. Ce fut d’abord la Sonate en sol mineur pour violon solo de Jean Sebastien Bach . Milstein l’a jouée avec une sobriété qui rendait parfaitement cet accent grave, cette noblesse sereine, cette grandeur pathétique de Bach. Son violon avait une ampleur et une diversité orchestrales. La Sonate en mi bémol majeur (op. 12 No. 3) de Beethoven nous révéla chez Milstein des ressources d’émotion qu’il avait justement réprimées pour Bach. Son Beethoven est un chef d’œuvre de puissance émue. Rien de facile dans son interprétation. On dirait qu ’il cherche volontairement 950 MIHAIL SEBASTIAN d’atténuer des phrases qui pouvaient se prêter à la sensiblerie. Il joue Beethoven avec une discrétion qui rend plus ferme et plus profond ce souffle passionnel des grandes pièces beethoveniennes. Quant à la Symphonie espagnole de Lalo, disons tout simplement qu’elle fut sous archet du violoniste une véritable symphonie. On ne pourrait pas dire la richesse de ton, l’ampleur polyphonique avec laquelle cette symphonie fut jouée, sans souffrir nullement de l'absence de l’orchestre. Moins intéressants par eux-mêmes, les derniers morceaux du programme donnaient au violon de Milstein la possibilité de passer avec une simplicité infinie des étapes musicales parfaitement distinctes. Nous avons donc écouté II pleut dans la ville de Kodâly, La couturière de Moussorgsky, une nocturne de Chopin et La Campanella de Paganini, toutes les quatre dans la transcription pour piano de Milstein. Les suppléments formèrent, par leur abondance, une véritable et généreuse troisième partie du concert: Rimsky-Korsakov, Debussy, de Falla et encore une fois Paganini. Il est juste de faire une mention spéciale pour l’accompagnement de M. Léopold Mittmann. La compréhension avec laquelle il a suivi le violon, lui donnant la réplique, le soutenant, lui faisant une sorte de perspective musicale très large et aussi fort discrète, cette compréhension n’est pas d’un simple accompagnateur, mais d’un artiste. Malheureusement, ces deux mots ne sont pas toujours synonymes. Mlle Wanda Luzzato, la soliste de jeudi soir de la Philharmonique, un enfant qui possède des dons PUBLICISTICĂ 951 musicaux certains. Elle a joué le Concerto pour violon et orchestre de Mendelshon, ce qui n ’est pas l'examen le plus facile pour un violoniste. Elle l’a joué pourtant avec sûreté et sans aucune hésitation. Son jeune âge rend plus remarquable ce succès. Nous allions dire cet „exploit ”. Mlle Luzzato joue avec la charmante application des enfants, avec cette attention et ce sérieux qui font la grâce des jeunes virtuoses. Elle a toutes les chances de devenir, en grandissant, une artiste accomplie. Abstraction faite de cette apparition sympathique, il n’y a plus rien à dire du concert de jeudi. Il a été dirigé par M. Alfred Alessandresco avec un si total manque de tempérament et d’autorité, que le programme entier devint une masse sonore morne, plate, confise, désarticulée. Nous le regrettons pour la Suite No. 2 d'Enesco, qui a de charmantes pages, nous le regrettons pour la suite Karagueuz de Mihalovici, dont nous n ’avons rien compris, nous le regrettons enfin pour le Till Eulenspiegel de Richard Strauss. Mais ne soyons pas ingrats. Cette saison musicale nous a donné assez de belles choses pour se permettre une petite vacance au sein recréateur de la médiocrité. SERGE LIFAR: DU TEMPS QUEJ’A VAIS FAIM I-a fost într-adevăr vreodată foame lui Serge Lifar? Titlul o pretinde, dar cartea n-o arată. Este categoric cartea unui „băiat de familie”. 952 MIHAIL SEBASTIAN Din toate paginile lui, din fiecare frază, din fiecare cuvânt respiră un puternic spirit de burghezie, de proprietate, de stimă pentru vechile aşezări şi de dispreţ pentru noile frământări. Nu. Lifar nu e un înfometat. Este cel mult un tânăr care şi-a pierdut provizoriu cafeaua cu lapte. Atâta lucru nu e de-ajuns pentru o tragedie - şi iată de ce n-am găsit decât foarte puţine momente de emoţie în cartea aceasta. E o carte indignată, dar nu răzvrătită. E cartea unui om incomodat de împrejurări, dar nu zguduit de ele. Cu deosebire reţin un detaliu care mi se pare de un comic involuntar, dar edificator, lată-1 pe Lifar în timpul Revoluţiei ruseşti. E în 1919. Kievul, oraşul său natal, este ocupat de trupele albe de sub comanda generalului Stackelberg. Tinerii de bună condiţie din oraş primesc onoarea de a face parte din gărzile generalului. Şi Lifar notează cu inocenţă: „Când eram trimeşi să patrulăm pe străzi, mamele noastre se grăbeau să ne aducă dimineaţa cafea caldă în termos şi comuri.” (p. 62) Pentru o carte ce se cheamă Du temps que j'avais faini, această frază nu e lipsită nici de candoare, nici de puţin ridicul. E un volum de memorii. începe cu cele mai vechi amintiri din copilărie şi se termină cu intrarea lui Lifar în baletul lui Diaghilev. Se termină adică exact acolo de unde începe adevăratul Serge Lifar, dansatorul. Cortina cade în clipa în care abia am fi aşteptat să se ridice. Căci - de ce nu am spune-o? -nouă ne sunt suficient de indiferente aventurile PUBLICISTICĂ 953 personale ale tânărului Li far, dar ne-ar fi interesat în cel mai înalt grad experienţele sale de artist. Din nefericire, pe acestea le trece deocamdată sub tăcere. E un volum dedicat adolescenţei şi primei sale tinereţi - şi cum această adolescenţă s-a petrecut sub revoluţie, se poate spune că e un volum dedicat revoluţiei. Pe aceasta Serge Lifar nu o poate judeca şi înţelege decât cu mentalitatea mediului în care a trăit. O familie foarte bogată, o familie de proprietari, funcţionari şi ofiţeri ţarişti, câteva întinse moşii, câteva zeci de sclavi, obişnuinţa de a trăi în opulenţă, în respectul speriat al servitorilor, în certitudinea pe care ţi-o dă puterea - toate acestea îl împiedecau pe Lifar să vadă în revoluţia din 1917 altceva decât o stupiditate. Pe el şi pe familia lui revoluţia îi incomoda, îi plictisea. „Existenţa plicticoasă pe care ne-o făuriseră Sovietele” zice el într-un loc, fără să-şi dea probabil seama cât e de frivol aceast cuvânt. Sunt semnificative nostalgiile lui Lifar. Se visează dansând cu femei frumoase la curtea ţarului (p. 62). îi plac uniformele, galoanele, pintenii. în Kievul revoluţionar nu aşteaptă decât Je bonheur de revoir les Volontaires revêtus du vieil uniforme, avec leur épaulettes dorées Obsesia uniformei e semnificativă. Cred că dacă Lifar ar fi obligat să-şi precizeze atitudinea sa contrarevoluţionară, ar rezuma-o în iubirea sa pentru fastul ţarist. Băiatului acestuia îi place să se joace de-a soldaţii, îi place să aibă sabie, să bată din pinteni, să fie salutat: „Răspundeam cu deliciu acestor saluturi; eram încântat să-mi duc cu preciziune mâna înmănuşată în alb la viziera căştii mele metalice.” (p. 61) 954 MIHAIL SEBASTIAN Şi în altă parte, la fel de fericit, deşi în altă uniformă: „Purtam o uniformă nou-nouţă, bine strânsă pe talie, cu curelele strălucitoare: le centiron aveam un nagan-revolver de mare calibru.” Se înţelege că, cu asemenea psihologie, Lifar, care se mândreşte a fl fost „membru al miliţiei albe”, nu are prea multe de iubit într-o revoluţie de proletari. Simţul lui de politeţe şi de eleganţă este jignit de năvala acestor bădărani cu ghetele murdare şi mâinile bătătorite. De aceea nu este în Lifar niciun accent de sinceră revoltă umană faţă de „atrocităţile bolşevice”, ci numai un fel de grimază dispreţuitoare. Pentru el, oamenii revoluţiei sunt, înainte de orice, prost crescuţi. Instinctul său de clasă este atât de tenace, încât ajunge le izbucniri dintre cele mai penibil partizane. Iată de exemplu o reflecţie despre un funcţionar bolşevic, pentru care manifestă totuşi simpatie - şi veţi vedea îndată de ce: était en tous points différent: issu d'une famille très honorable, il avait été autrefois officier.” (p. 130) Aşadar, cineva putea totuşi să fie bolşevic fără a fi absolut odios. Cu o singură condiţie însă: „să se tragă dintr-o familie onorabilă şi să fi fost ofiţer”. Acest criteriu de „onorabilitate” indică spiritul şi mentalitatea întregii cărţi. Nu e nevoie să mai arăt în ce fel e privită revoluţia în sine. Este, se înţelege, o simplă măcelărie de oameni, o dezlănţuire de brute, de pungaşi, de hoţi. PUBLICISTICĂ 955 Lifar nu cruţă niciun efect. Sânge, cadavre, orgii, femei fatale... E mai ales un episod - al numitei Assia, agentă bolşevică şi amantă cu temperament -, episod strident prin neadevăr psihologic, prin exagerare melodramatică, prin furie caricaturală. Desigur, nu s-ar putea contesta atmosfera sângeroasă a acelor zile pe care le evocă Serge Lifar. Am putea însă observa cât este el de sever cu barbariile bolşevice şi cât este de complezent cu barbariile contra-revoluţionare. S-ar zice că moartea este mai ieftină când o împrăştie o mitralieră ţaristă. Şi pe urmă, chiar aşa fiind, nu ştiu de ce sumbrele tablouri ale lui Lifar rămân fără ecou, fără emoţie, fără sens tragic. Mai cunosc o carte din acel timp. Tot o carte de sânge, tot o carte de foame. Tachkent, viile d'abondance a lui Alexandr Neverov. Dar ce deosebire! Tragedia nu mai era văzută acolo din punctul de vedere al cafelei cu lapte. Sunt şi câteva pagini frumoase în memoriile lui Lifar. Puţine ce e dreptul, dar e just să le semnalăm. în primul rând evocarea unei nopţi petrecută în pădure, în mijlocul unei haite de lupi (p. 90). Apoi episodul evadării în Polonia (p. 222). în sfârşit, momentul sosirii la Paris (p. 233-234), unde artistul izbuteşte, în sfârşit - cam târziu din nefericire - să-l înlăture pe polemist şi să găsească un accent de adevărată emoţie. Şi sunt de asemeni frumoase toate detaliile care se referă la dans, la Nijinska şi la Diaghilev. Dar aceste detalii sunt atât de puţine, încât nu izbutesc să 956 MIHAIL SEBASTIAN salveze cartea. Ea rămâne neconvingătoare, rece şi lipsită de acel suflu de ardere interioară, care singur poate scăpa de banalitate genul memoriilor. O EXECUŢIE CAPITALĂ Nici jocurile noastre din copilărie nu erau totdeauna îngereşti. Şi noi născoceam felurite aventuri fantastice cu bandiţi, cu umbre, cu oameni mascaţi... Şi noi visam în visul treaz al copilăriei poveşti tenebroase, la care participam fascinaţi... Totuşi, cred că „de-a execuţia capitală” nu ne-am jucat niciodată. Caut bine în amintirile mele de demult şi nu găsesc acest joc atroce, pe care l-au jucat deunăzi la Praga câţiva nefericiţi copii, până ce capul unuia a căzut retezat. E o nenorocire cumplită, mai cumplită chiar decât însăşi moartea copilului. E o nenorocire care te obligă să te întrebi dacă nu cumva omenirea începe să fie otrăvită de la chiar izvoarele ei, de la primele ei începuturi de simţire. Telegrama Rador, care ne povesteşte cum mai mulţi copii „au simulat o execuţie capitală”, este deprimantă nu numai prin atrocitatea faptului în sine, dar şi prin întreaga lume de gânduri pe care o dezvăluieşte. „Fratele «condamnatului» în vârstă de 8 ani - care juca rolul călăului - a ridicat securea care, fiind prea grea, i-a scăpat din mână şi, căzând peste gâtul «condamnatului», i-a retezat capul.” PUBLICISTICĂ 957 De unde poate veni un astfel de gând, oribil prin preciziunea lui materială? De unde îşi alege imaginaţia unui băiat de 8 ani această macabră punere în scenă, această secure ridicată deasupra unui grumaz ţintuit la pământ? Copiii îşi fac şi ei jocurile lor mici din jocurile noastre mari. Când se joacă „de-a moartea”, simulează o moarte pe care au văzut-o. Când se joacă „de-a execuţia capitală”, maimuţăresc, cu o tragică inocenţă, ceea ce oamenii mari fac cu o tragică luciditate. De doi ani Europa a devenit un continent de execuţii capitale. Moartea şi-a trecut din metropolă în metropolă cartierul general. Berlin, Viena, Madrid, Munchen, Sofia, Atena... Spânzurători, plutoane de execuţie, pumnale... Şi, pentru că moartea prin glonţ este prea dulce, pentru că moartea prin frânghie este prea banală, s-a repus în funcţie ancestralul topor, străvechea secure. Omul trebuia să-şi recapete simţul exact al uciderii, simţul concret, direct, material. Numai o umanitate viciată de sentimentalism a putut născoci scaunul electric. O umanitate sănătoasă însă, cu nervii tari şi cu moralul ridicat, e datoare să revină la gesturile sale răspicate. Şi nu e nimic mai răspicat, mai afirmativ, mai voluntar decât o secure ce retează un cap. Când acum câtăva vreme citeam cu oroare şi spaimă relatându-se în ziare, până la cele mai minuţioase detalii, cum două femei au fost decapitate cu toporul, nu ne dădeam seama că această atrocitate răspunde mai departe şi mai adânc decât oroarea noastră individuală, că ea poate atinge fibrele cele 958 MIHAIL SEBASTIAN mai intime, mai delicate ale sensibilităţii umane şi că poate imprima acolo ireparabile imagini. Nu ştiu dacă nefericiţii copii de la Praga ceteau ziare. Nu ştiu dacă au văzut publicându-se acolo cu imense litere, pe care şi ei puteau să le cetească, cifrele condamnaţilor, fotografiile spânzuraţilor, fotografiile capetelor retezate. Ceea ce ştiu însă este că sinistrul lor joc seamănă aşa de bine cu jocul oamenilor mari, încât pare să fie doar o nevinovată copie, o inocentă lecţie oribil de bine învăţată, un simplu exemplu cutremurător de bine repetat. Că doar nu le putem refuza copiilor să facă în glumă ceea ce noi facem cu toată seriozitatea... NEMURITORUL MONTAIGNE! Doamnelor şi domnilor, Cred că lui Montaigne nu i-ar fî plăcut titlul scurtei noastre comunicări de astă seară. L-ar fi găsit pretenţios şi retoric. Nemuritorul Montaigne! acest cuvânt ar putea răni simplicitatea omului despre care vorbim şi, înainte de orice, Michel de Montaigne a fost un om simplu. El nu iubea cuvintele mari şi le iubea cu atât mai puţin când i se adresau lui însuşi. Dacă totuşi am îndrăznit să aleg acest grav cuvânt de „nemurire” este pentru că ţineam să exprim din capul locului extraordinara impresie de viaţă şi de actualitate ce se desprinde din fiecare pagină a lui. Eseurile lui Montaigne poartă cu o nemăsurată uşurinţă povara celor 355 de ani, câţi au trecut de la PUBLICISTICĂ 959 prima lor ediţie, şi sub această povară ele îşi păstrează, printr-un miracol de tinereţe, spontaneitatea, vioiciunea, aerul degajat şi liber, pe care l-au avut din prima zi. S-ar zice că între noi şi Montaigne nu sunt trei veacuri şi jumătate. Este ceva recent în scrisul său, ceva direct şi imediat, ca un glas, ce încă nu s-a stins, cu o culoare ce încă nu s-a şters. Vedeţi, de obicei, noi ne apropiem de marii clasici cu un sentiment de reverenţă. Ne intimidează eternitatea lor, ne impune gloria lor strălucitoare prin veacuri. Le deschidem deci cărţile cu modestie, cu supunere, în sfârşit cu anume solemnitate. A citi un clasic este aproape un act pios. Cu totul altfel se citeşte Montaigne. El nu ne solicită acel respect speriat cu care obişnuim să ne apropiem de vechile glorii, dar ne provoacă în schimb reacţiuni mai vii, mai tinere, mai spontane. O pagină de Montaigne te animă. Ea deşteaptă în tine un ecou de simpatie şi de curiozitate. Parcă ai sta de vorbă cu un om - şi nu cu unul ce-ţi vorbeşte din negura timpurilor, de la înălţimea nemuririi lui, cu gravitatea unui prestigiu secular - nu, ci cu un om viu, actual, apropiat de tine, atât de apropiat încât parcă i-ai auzi vocea, parcă i-ai simţi răsuflarea. E ceva cald în scrisul lui Montaigne, omeneşte cald, trupeşte cald. Când stai în odaia ta, cetindu-i cartea, te simţi într-o tovărăşie. Nu eşti nici o dată singur, când eşti cu el. E aici lângă tine, e prezent. Şi, vă rog să credeţi că spunând acest lucru nu recurg la o simplă şi banală imagine. Montaigne este perceput în strictul înţeles al vorbei. întreaga lui operă vorbeşte despre el şi numai despre el, despre 960 MIHAIL SEBASTIAN gândurile, despre sentimentele, despre faptele lui, cu atâtea detalii, cu atâta stăruinţă, cu atâta preciziune, încât, sfârşind lectura acestei opere, ai intrat în intimitatea unei vieţi şi ai legat o prietenie. Trebuie subliniat mai ales caracterul personal al Eseurilor lui Montaigne - şi el însuşi a facut-o foarte deschis în prefaţa de la 1580: „Aceasta este o carte de bună credinţă, cititorule - zicea Montaigne acolo. Ea te prevesteşte din pragul ei că eu nu mi-am propus alt scop decât sensul casnic şi intim. N-am luat în seamă nici folosul tău, nici gloria mea. Puterile mele nu sunt în stare de asemenea lucru. Am sortit această carte plăcerii personale a rudelor şi prietenilor mei: când mă vor fi pierdut (ceea ce se va întâmpla foarte curând) să poată regăsi aici oarecari trăsături din apucăturile şi simţirile mele şi în felul acesta să facă mai întreagă şi mai vie cunoaşterea pe care au avut-o despre mine. Dacă ar fi fost să caut lauda lumii, m-aş fi împodobit mai mult şi mi-aş fi studiat înfăţişarea. Dar vreau să fiu văzut în felul meu simplu, firesc şi obişnuit, fără schimonosire şi artificiu, căci eu pe mine mă descriu. Defectele mele şi alcătuirea mea naivă se vor ceti în această carte lămurit, în măsura în care respectul public mi-a permis. Dacă aş fi trăit în acele naţiuni despre care se zice că vieţuiesc încă sub dulcea libertate a primelor legi naturale, te încredinţez că foarte bucuros, m-aş fi descris în întregime şi cu totul gol. Astfel, cetitorule, substanţa cărţii mele sunt eu însumi : nu merită să-ţi pierzi timpul liber cu un subiect atât de frivol şi deşert. Aşadar îţi spun de la Montaigne, în acest întâi de martie din 1580, rămâi cu bine.” PUBLICISTICĂ 961 Se vede din acest cuvânt către lector caracterul personal, aş spune confesional, al Eseurilor lui Montaigne. Ele formează, ca să întrebuinţăm o vorbă modernă, un jurnal intim. Sunt nişte hârtii de familie în care un om notează cu sinceritate şi fără niciun fel de ipocrizie, o seamă de lucruri despre viaţa lui, despre gândurile lui, despre femeile pe care le-a iubit, despre cărţile pe care le-a cetit, despre întâmplările mărunte sau mari la care a luat parte şi în care se afla totdeauna răsfrântă o lumină sau o umbră din veşnica inimă omenească. Montaigne iubeşte faptele mici. El ştie că aceste fapte mici, aceste fapte familiare ascund adevăruri nepătrunse. „Nu e nevoie (spune el într-unul dintre cele mai frumoase eseuri care se numeşte Despre asemănarea copiilor cu părinţii) nu e nevoie să ne ducem prea departe spre a căuta miracole şi secrete; mi se pare că printre lucrurile pe care le vedem în mod obişnuit, există ciudăţenii atât de neînţelese, încât depăşesc tot secretul miracolelor.” De aici probabil vine şi curajul său de a vorbi cu cea mai mare libertate despre propria lui viaţă. Nu e un act de orgoliu sau vanitate: dimpotrivă este un act de modestie. Montaigne are sentimentul că el este un om ca oricare altul, dar că tocmai de aceea gândurile lui se vor întâlni cu ale cetitorului. „Fiece om - zice el undeva - poartă întreaga formă a condiţiei umane.” Dacă acest lucru e adevărat, atunci el, Michel de Montaigne, vorbindu-ne despre bucuriile sale intime, despre tristeţile sale ascunse, despre nădejdile sau deziluziile sale din 962 MIHAIL SEBASTIAN trecut, ne vorbeşte în acelaşi timp despre bucuriile noastre, despre tristeţile noastre ... Ne regăsim mereu în scrisul lui, pe noi înşine - şi când Montaigne ne duce cu el în intimitatea sa, la drept vorbind ne ajută să descoperim propria noastră intimitate. Montaigne nu e ipocrit şi nu ne lasă nici pe noi să fim. Sinceritatea lui este totală. Nu are nici rezerve, nici ascunzişuri. „Nu mă iubesc cu atâta indiscreţie şi nu sunt atât de amestecat cu mine însumi, încât să nu mă pot desprinde şi privi deoparte ca pe un arbore, ca pe un vecin.” Nu este în această frază o admirabilă lecţie de modestie? „A te privi ca pe un arbore” cum cere Montaigne, însemnează a te privi pe tine însuţi cu luciditate, cu linişte, fără fanatism, fără intoleranţă, fără dorinţa de a te măguli pe tine, fără pofta de a umili pe altul - cu singura grijă de a te cunoaşte şi, dacă e posibil, de a te corecta. întreg Montaigne este în aceste câteva cuvinte. Doamnelor şi domnilor, nu-mi fac nicio iluzie despre puţinele lucruri pe care vi le pot spune în 15 minute despre opera lui Montaigne. Ştiam din capul locului că o asemenea încercare nu ne-ar putea duce prea departe în cunoaşterea unei cărţi pe care personal o iubesc cu prea multă devoţiune ca să o trădez în sfertul de oră al unei convorbiri la microfon. Dar aş fi foarte bucuros dacă aş putea convinge pe câţiva dintre ascultătorii mei de astă seară să deschidă Eseurile. Nu ar face cunoştinţa unei cărţi, ci cunoştinţa unui om. Şi nu ar câştiga o lectură, ar câştiga un prieten. Sunt scriitori - dintre cei mai mari - care au în opera lor anumită intoleranţă de idei, anumită asprime PUBLICISTICĂ 963 de atitudine care te dezarmează. în umbra lor nu-ţi poţi permite a gândi altfel decât ei. Este ceva fascinant şi asupritor în opera lor. Ceva care te obligă să spui „da” sau „nu”. Să pleci sau să rămâi. Dar dacă rămâi, atunci trebuie să renunţi la orice libertate personală, la orice îndoială, la orice rezervă. Nu mai eşti decât cutia lor de rezonanţă, ecoul lor, reflexul lor. Montaigne nu are această asprime. El îşi iubeşte prea mult libertatea lui de gândire, pentru ca să nu ţi-o respecte pe a ta. „Dacă am altă călăuză decât pura şi libera mea voinţă, nu valorez nimic.” Iar această liberă voinţă nu este anterioară. El nu încearcă s-o impună nimănui -şi mai ales nu cetitorului său cu care stă de vorbă prieteneşte, expunându-i gânduri impuse din capul locului greşelii. Montaigne nu are certitudini poruncitoare. El nu cunoaşte adevăruri infailibile. Gândirea lui e făcută din îndoieli, din dibuiri, din ezitări. Este gândirea unui om care caută. Scrisul însuşi nu este pentru el altceva decât o căutare. Este un mijloc de a sta de vorbă întâi cu tine însuţi, apoi cu alţi oameni, pentru ca astfel să te apropii de un adevăr, care de altfel mereu va rămâne instabil, tremurător, depărtat... De aceea, pentru Montaigne nu există o mai categorică prostie decât a dispreţui opiniunile adverse. Cât de frumos spunea el acest lucru: „încăpăţânarea şi înflăcărarea de opinie este cea mai sigură dovadă de dobitocie : există oare ceva mai sigur de sine, mai decis, mai dispreţuitor, mai contemplativ, mai grav, mai serios, decât măgarul?” 964 MIHAIL SEBASTIAN Montaigne nu numai că nu dispreţuieşte gândirile opuse lui, dar le caută, ba chiar le preferă, „învăţ mai mult prin ceea ce-mi este contrar, decât prin ceea ce-mi este simetric.” Iar în altă parte tot atât de frumos adaugă: „Eu nu urăsc gândurile potrivnice gândurilor mele. Eu nu mă sperii văzând discordanţa dintre judecata mea şi judecata altuia şi nu vreau să devin incompatibil cu societatea oamenilor pentru motivul că ei sunt de altă gândire ... Niciodată n-au fost în lume două opinii identice, după cum n-au fost două fire de păr sau două grăunţe. Calitatea cea mai universală este însăşi diversitatea.” Veţi înţelege, doamnelor şi domnilor, din aceste citate, atât de puţine din păcate şi atât de scurte - căci Montaigne e mare, iar efectul nostru de ură e mic; veţi înţeleg, zic, ce strălucitoare tovărăşie de idei vă poate oferi lectura acestui om. El nu vrea să va convingă de nimic. El nu vă somează să spuneţi ca el, şi nu vă obligă să-l urmaţi orbeşte pe drumurile subtile ale inteligenţei şi ale simţirii. S-ar zice că fiecare idee a lui o aşteaptă pe a noastră pentru o confruntare, pentru o înţelegere. Nu este un profesor. E un confident. Un om care nu vă ascunde nimic şi căruia n-aveţi de ce să-i ascundeţi ceva. Vă vorbeşte deschis şi îi puteţi vorbi deschis. E un glas consolator care aduce un mesaj de îngăduinţă, de omenie, de delicateţă în aceste timpuri în care îngăduinţa, omenia şi delicateţa nu ne prea copleşesc. E un glas care vine de departe, de foarte departe, nu numai din depărtarea a 350 de ani, ci din eternitatea unui lucru care se chema atunci, se cheamă şi astăzi şi, să sperăm, se va chema totdeauna inima omenească. PUBLICISTICĂ 965 PĂRINŢI ŞI COPII Nunta de argint, piesa lui Géraldy, despre care d. V. Timuş a făcut atâtea pătrunzătoare observaţii în cronica sa dramatică de duminică, pune o veche problemă de psihologie. Drama „părinţi-copii” a obsedat din toate vremurile literatura şi, dacă ar fi să schiţăm istoria acestui „subiect”, ar trebui probabil să mergem foarte departe, până la Œdip rege, dacă nu şi mai departe, până la anumite pagini din Biblie. Ţin să vă liniştesc şi să vă spun de la început că nu am de gând să fac asemenea incursiuni. S-a întâmplat însă ca spectacolul de la teatrul „Regina Maria” să coincidă pentru mine cu recitirea câtorva capitole din Montaigne, şi acest lucru mi-a deschis, dincolo de drama lui Géraldy, mult mai largi perspective. Sunt în Montaigne cel puţin două eseuri care se referă la legăturile dintre părinţi şi copii: „De l’institution des enfants” şi ,JDe Ia ressemblance des fils aux pères". E vorba acolo despre educaţie şi despre toate dramele sau comediile implicate în raporturile dintre bătrâni şi tineri. Cetind acele pagini, îţi dai încă o dată seama că totul s-a spus şi că nu mai e nimic de inventat în cunoaşterea inimii omeneşti. Cu cât ne apropiem mai mult de timpurile noastre, cu atât drama părinţi - copii devine însă mai acută şi ia forme mai răspicate. Morala, sfânta şi liniştita morală familiară, reduce legătura dintre părinţi şi copii la abnegaţie din partea unora şi la recunoştinţă din partea altora. E foarte frumos, dar e prea puţin. Dincolo de această venerabilă ecuaţie psihologică, rămân resurse de surdă ostilitate, de 966 MIHAIL SEBASTIAN reciprocă rezistenţă morală, de latentă şi subtilă duşmănie. Nu trebuie să uităm că primul obstacol pentru un copil sunt părinţii lui. Ei sunt prima autoritate de care se lovesc, prima teroare pe care o suportă. Drama părinţilor - copii este întâia formă pe care o îmbracă drama libertăţilor personale. De aici decurge gravitatea ei. Geraldy simplifică prea mult datele problemei. El vede prea simplu lucrurile şi astfel îşi face sarcina mult mai uşoară decât este. A pune în conflict o mamă admirabilă cu doi copii superficiali şi frivoli este un efect sigur din punct de vedere dramatic, dar nerevelator ca psihologie. Fiica d-nei Hamelin este o gâsculiţă drăguţă şi nimic mai mult. N-a cetit o carte, nu cunoaşte un tablou, confundă numele cele mai ilustre. Cât despre fratele ei, e un tip de un egoism absolut şi inconştient. Confruntaţi cu mama lor, inteligentă, cultă, subtilă, plină de nuanţe, aceşti doi copii sunt striviţi de superioritatea ei morală. Drama ar fi mult mai dificilă şi mai complexă, dar în acelaşi timp mai umană, dacă în faţa acestei mame admirabile s-ar ridica un copil de egală valoare sufletească. M-am gândit, ascultând-o pe juna şi prostuţa fiică a d-nei Hamelin, m-am gândit la sfâşietoarele pagini scrise despre neînţelegerile dintre mamă şi fiu în  la recherche du temps perdu a lui Marcel Proust. E acolo o nobilă figură de mamă, dar şi o emoţionantă figură de copil. Este o iubire de o delicateţă, o graţie şi o profunzime unice - dar tocmai de aceea momentele de încordare, de rezistenţă şi de jenă sunt mai tragice ca semnificaţie. PUBLICISTICĂ 967 Şi nu e ultima amintire literară pe care Nunta de argint mi-a prilejuit-o. Am revăzut, într-o rapidă trecere de lecturi uitate, anumite pagini decisive prin sobrietatea lor tragică, din André Gide, din Roger Martin du Gard... Am revăzut întunecate scene din Dostoievski, incisive gânduri din Samuel Butler, fantastice umbre din Emily Brontë. Am revăzut, în sfârşit, romanul Virginiei Woolf, Plimbarea la far, unde lupta dintre părinţi şi copii este reprimată până în cele mai ascunse zone de conştiinţă, de unde se zbate să se libereze de prea multe poveri şi prejudecăţi. Este într-adevăr o veche şi complicată dramă a sufletului omenesc şi chiar dacă ea depăşeşte spiritul miniatural al lui Géraldy, încă îşi păstrează oarecari ecouri. UN GOLF CARE NU EXISTĂ O recentă expediţie ştiinţifică, întreprinsă de Soviete în Marea Kara, a dus, între altele, la o descoperire dintre cele mai ciudate. S-a dovedit anume că un golf presupus până atunci ca existent -golful Spindler - în realitate nu există. Se află pe hartă, dar nu se află pe glob. Geografia îl indică cu precizie într-un anumit punct, la o anumită latitudine şi longitudine, dar navigatorii duşi să-l cerceteze nu l-au găsit. Nu există şi n-a existat niciodată. Faptul pare o glumă, o farsă, o fantezie. Dar telegrama care ni-1 relatează este oficială: „Expediţia 968 MIHAIL SEBASTIAN a făcut sondagii şi măsurători în fundul mării în aproape 53.000 de puncte, identificând aproape 800 km de ţărmuri. Membrii expediţiei au stabilit un lucru important din punct de vedere geografic, şi anume că golful Spindler din Marea Kara, care este trecut pe hartă, nu există în realitate”. Nu e fantastic acest lucru? De ani, de decenii, copiii învaţă la şcoală golful Spindler, vapoarele îl înscriu în itinerariile lor, navigatorii îl caută cu busola, geografii îl trec în cărţi... De ani, de decenii, poate de veacuri, golful Spindler trăieşte în pură ficţiune, cine ştie prin ce eroare, cine ştie prin ce păcăleală, cine ştie prin ce neglijenţă... Şi în ziua în care un grup de călători increduli încearcă să-şi arunce ancora în apele acestui golf-nălucă, bagă de seamă cu stupoare că numele lui nu se sprijină pe nimic... Te întrebi cu umilinţă dacă ştiinţa omenească nu este încă un registru sistematic de iluzii, care atâta vreme cât sunt necontrolate stau în picioare, dar când te apropii de ele să le verifici, se destramă şi se descompun. Nu este o formidabilă lecţie se scepticism această întâmplare, ce clatină pe cea mai concretă dintre ştiinţe? Că sunt incertitudini în psihologie este uşor de înţeles. Că sunt erori în metafizică e natural. Dar în geografie, pentru Dumnezeu! în geografie, unde materialul este pipăibil şi investigaţia este inginerească? Dacă şi aici mai e loc pentru ezitări, atunci unde şi când vom putea să găsim totuşi o rădăcină de adevăr absolut, în care să ne putem încrede în toată liniştea, convinşi că nu se va nimici la prima privire mai atentă? PUBLICISTICĂ 969 Când Jules Romains construia într-o piesă de teatru oraşul iluzoriu Donogoo Tonka, aveam impresia că este şarja unui sceptic împotriva imbecilei certitudini umane. Dar astăzi, când vedem dispărând sub ochii noştri acest ipotetic golf Spindler, pe care 1-a creat doar fantezia unui geograf şi l-a menţinut credulitatea noastră imensă, înţelegem că jocul iluziilor este totuşi mai puternic decât jocul faptelor. Se cuvine să-i purtăm recunoştinţă golfului Spindler. A fost o păcăleală inofensivă, deşi putea să fie o farsă tragică. închipuiţi-vă bunăoară că s-ar fi ivit un conflict diplomatic pentru stăpânirea acestui golf. închipuiţi-vă că Japonia, să zicem, l-ar fi cerut de la Soviete şi că Sovietele, pe drept cuvânt, l-ar fi refuzat. Iată declanşat un război pentru cucerirea golfului Spindler; iată două flote care se distrug reciproc; iată armate care luptă până la ultimul obuz; iată milioane de morţi şi de răniţi; iată fluvii de sânge... La urmă de tot, la încheierea tratatului de pace, s-ar fi băgat de seamă că golful Spindler nu există... Din fericire, această stranie descoperire s-a făcut o clipă mai devreme. Asta nu înseamnă însă că popoarele se bat de obicei pentru realităţi mai puternice sau mai certe decât fantomaticul golf din Marea Kara. Dacă ne-am decide să cercetăm cu luciditate toate „marile probleme” pentru care ne complicăm viaţa, câte inexistente golfuri Spindler nu am descoperi şi în modesta noastră existenţă individuală, dar şi în marile destine colective? Să nu suprimăm iluzia şi să nu o despărţim de realitate. Am băga de seamă cu uluire că nu mai avem 970 MIHAIL SEBASTIAN niciun motiv să facem ceea ce facem. Golfurile Spindler trebuie menţinute, ca să justifice supremele noastre raţiuni de a exista. MIHAIL SADOVEANU: PAŞTELE BLAJINILOR Paştele blajinilor este un tipic roman sadovenist. Tipic prin simplicitatea povestei, prin facilitatea tipurilor, prin naivitatea conflictului. Tipic mai ales prin trăsăturile sale de pitoresc social, de pitoresc psihologic şi de pitoresc verbal. Tipic, în sfârşit, prin accentele sale romantice şi prin efectele sale de culoare locală. Ar fi desigur uşor ca, pornind de la această lectură, să precizăm rezervele noastre faţă de literatura sadovenistă. Nu o voi face însă, căci nu cu această intenţie am deschis cartea. Nu sunt cetitor persistent al d-lui Sadoveanu. D-sa scrie cu abundenţă, iar tot ce scrie se închide în anumită formulă. îmi este imposibil, din lipsă materială de timp, să urmăresc o producţiune literară pe de o parte atât de fertilă, iar pe de altă parte atât de egală cu ea însăşi, ca să nu spun atât de monotonă. Dar tocmai pentru că nu sunt un cetitor credincios al său, o lectură de Sadoveanu este o reală plăcere. E un anumit farmec desuet, o anumită graţie cumpănită, un anumit simţ al luminii şi al culorilor, care se află în oricare din cărţile sale. Şi, indiferent de arta poetică pe care un critic o poate profesa, el nu-şi poate refuza plăcerea de a se odihni într-o lectură PUBLICISTICĂ 971 care, chiar când îi contrazice preferinţele majore, îl încântă. Sadoveanu e o lectură odihnitoare. Primiţi, prin urmare, Paştele blajinilor drept un moment de vacanţă în corul cronicilor noastre literare. îmi cer libertatea de a citi cu bucurie această carte, pe care toate raţiunile noastre critice ar trebui s-o refuze, dacă şi-ar păstra întreaga lor vigoare. N-aş putea povesti subiectul cărţii fără un involuntar surâs. Este de o nesfârşită şi simpatică naivitate. Toate personajele clasice ale povestei sămănătoriste sunt prezente. întâi, se înţelege, bătrânul boier. Aspru şi totuşi bun, sever şi totuşi generos, aristocrat şi totuşi familiar. îl cheamă Vrânceanu şi i se spune „cuconu Gheorghiţă”. în alte romane, în nenumărate alte romane, îl chema altfel. Silueta este însă mereu aceeaşi. Opus cuconului Gheorghiţă este arendaşul, vechilul, ciocoiul. Dacă boierul este loaial, vechilul va fi desigur trădător. Dacă boierul este sobru şi demn, vechilul va fi trivial şi meschin. Aşa este într-adevăr, după cea mai bună tradiţie sadovenistă, necinstitul Gherasim Tulbure. Urmează, în ordine, clasica tânără aristocrată, trăită în străinătate şi întoarsă apoi la ţară, unde va încerca să se readapteze. Urmează tânărul boier sentimental, puţin lunatec, puţin timid şi puţin înamorat. Urmează sluga credincioasă, urmează perceptorul abuziv, urmează preoteasa volubilă şi urmează alte câteva mici tipuri secundare dar utile pentru complectarea atmosferei. 972 MIHAIL SEBASTIAN Am păstrat pentru final rolurile cele mai pitoreşti şi mai obligatorii: haiducul şi samsarul. Un haiduc - Ilie Siminicaru - generos, eroic, pătimaş, pedepsind pe păcătoşi şi proteguind pe drept. Este partea de aventură a romanului. Cât despre samsar - Levi Tof -, este „evreul de casă” al boierului, agentul de legătură al povestei, raisonerul ei, micul ei filozof diletant. După cum vedeţi, registrul e complet. îmi pare rău că n-am izbutit să trec în revistă această mică lume de roman fără oarecare ironie. îmi pare rău, fiindcă, deşi convenţionale, personajele cărţii radiază o incontestabilă căldură. E un suflu de simpatie şi de visare ce-i înconjoară şi la care un cititor, cât ar fi de sceptic, va trebui să participe. D. Sadoveanu are darul inimitabil al povestirii. E vădit că povestea sa pluteşte în plină banalitate. E limpede că eroii săi sunt vechi cunoscuţi şi răscunoscuţi. Locurile comune şi clişeele abundă. Totuşi el nu merge până la platitudine. în ciuda lor, lumea atât de modestă, atât de banală, cu resurse psihologice atât de sărace şi uzate, lumea cu orizont limitat a romanelor sadoveniste devine totuşi un material plăcut şi viu, cu sclipiri de emoţie, cu sclipiri de humor. Desigur, schema cărţii de faţă nu e prea complexă. Dar, chiar aşa fiind, încă e remarcabilă siguranţa cu care scriitorul o construieşte, delicateţea de trăsături şi nuanţe cu care desemnează unele momente sufleteşti. PUBLICISTICĂ 973 Figura duduii Constanţa are o reală nobleţă. Puţină oboseală, puţină melancolie dau tinereţii ei nu ştiu ce gravitate. Trebuie de asemeni reţinută silueta lui Levi Tof, nu nou ca tip de roman, dar adăugând oricum la vechea schemă psihologică a samsarului evreu câteva detalii mai subtile. Acest Levi Tof este un Zeilig Schor evoluat. Nu atât de incisiv ca Zeilig Schor, dar mai suplu, mai discret, mai atent la nuanţe. Un amestec de Zeilig Schor şi de Monsieur Bergent -ceea ce, să recunoaştem, este un aliaj suficient de dificil. Adăugaţi la aceste toate o proză de reală bogăţie, o proză curată, limpede, fermă, cu discrete accente de emoţie şi, pe alocuri, cu un uşor ton cronicăresc - şi veţi avea rezumat, cam sumar poate, farmecul unei lecturi fără mari ambiţii, dar de luminoasă calitate. LIVIU REBREANU $X ' Né en 1885, M. Liviu Rebreanu a fêté hier ses cinquante années. C’est un anniversaire qui dépasse - et de beaucoup - le caractère personnel d’un tel événement. M. Rebreanu représente un grand nom dans les lettres roumaines et une grande œuvre dans notre littérature moderne. C’est incontestablement notre premier romancier, non seulement dans l'ordre de la valeur, mais aussi dans l'ordre chronologique. 974 MIHAIL SEBASTIAN On peut dire sans trop exagérer qu ’il n’y a pas de roman roumain avant Rebreanu. Les formes habituelles de notre prose étaient avant la guerre la nouvelle et l’esquisse. C’est Rebreanu qui apporte de la perspective, de l’espace et de la grandeur. Il y avait toujours Sadoveanu, naturellement, mais l’art de Sadoveanu c’est le conte, non pas le roman. Notre première grande construction romanesque, première par son ampleur, par ses dimensions, par sa puissance objective, est sans doute cet admirable Ion, qui établit une véritable architecture sociale dans le cadre du roman. Ion nous est doublement cher: par ses vigoureuses qualités de création et ensuite par sa matière humaine. Nous avons dans ce grand livre le tableau vivant de notre Transylvanie, dans un temps où elle était encore sous la domination étrangère. La dure et pathétique résistance du paysan roumain, fermé dans sa tradition obstinée, comme dans une cité absolument inaccessible aux influences étrangères; la lutte héroïque des nouvelles générations animées par l’idéal d’un affranchissement que la politique montrait éloigné, mais que l’instinct - plus sûr - annonçait inévitable; les transformations profondes d’une société diverse et complexe - voici tout ce que Ion contient dans le vaste tableau social de son sujet. La valeur littéraire de Rebreanu est grande, mais il ne faut pas oublier la valeur documentaire de son œuvre. Il laisse aux génération futures un roman de la paysannerie transylvaine (Ion,), un roman de la grande guerre (La forêt des pendus,), un roman de la tragédie de 1907 (La révolt e). PUBLICISTICĂ 975 Rebrecmu n ’est pas seulement le romancier de la société roumaine; il en est l'historien. Un historien qui met de la fantaisie créatrice dans la présentation anecdotique des choses, mai qui garde une rigoureuse vérité dans leur sens général et profond. L’anniversaire d’un demi siècle de vie laborieuse et féconde trouve Liviu Rebreanu en plein travail. C’est un écrivain que le succès n’a pas fatigué et qui ne veut pas jouir de la juste gloire que ses anciennes œuvres lui ont gagnée sans leur ajouter des nouvelles victoires, des nouvelles réalisations. Si nous ne pouvons lui donner pour son anniversaire un meilleur signe de reconnaissance que notre admiration, lui, il nous donne un nouveau livre, ce qui est la plus heureuse manière de célébrer un âge, qui est toujours la jeunesse puisqu'il est le travail. Cinquante années? Il y a d’habitude une certaine pointe de mélancolie dans un tel anniversaire - mais la mélancolie n’a rien de commun avec ce jeune Liviu Rebreanu qui conserve, je ne sais par quel secret, son enthousiasme de toujours, sa foi et son élan. LA LITTÉRA TURE DU FA UBOURG Une de nos maisons d’édition vient de lancer un livre surprenant au moins par la qualité de son auteur. En effet, l’auteur du petit roman Hôtel Maidan, M. Stoian Gh. Tudor n ’est pas un écrivain de 976 MIHAIL SEBASTIAN profession et il déclare franchement ne pas vouloir l’être. C’est un simple travailleur, un jardinier, qui, pour avoir écrit un livre, n 'abandonne pas son vrai métier. Je ne connais pas encore ce livre, mais on peut déjà remarquer qu’il ne représente pas un simple accident dans notre nouvelle littérature et qu ’il n ’est pas un phénomène tout à fait isolé. Au contraire, on peut l’attacher à une véritable famille littéraire, on peut lui trouver des prédécesseurs et des compagnons, on peut enfin le comprendre par rapport à une direction littéraire très nettement affirmée dans les dernières années. Il existe en effet depuis quelque temps une littérature du faubourg, je veux dire une littérature qui cherche dans le monde du faubourg sa matière, ses expériences, sa psychologie, ses héros. Vous direz que la chose n ’est pas nouvelle. Vous direz que notre vieux Caragiale lui non plus n’a cherché ailleurs le monde de son œuvre. Il y a pourtant une grande différence entre le faubourg de Caragiale et celui de notre nouvelle littérature. Caragiale ne voyait dans la périphérie roumaine que son côté satirique, grotesque et caricaturel. (Faut-il ajouter qu’il le voyait d’une manière générale et que toutes les discussions récentes autour de sa valeur nous paraissent injustes?) Pourtant, ce modeste milieu périphérique cachait également des ressources de vie plus profondes, plus sérieuses, plus tragiques. PUBLICISTICĂ 977 On commence à s’en apercevoir. L’existence du faubourg a ses côtés sombres, ses réserves de sensibilité, qui dépassent le simple pittoresque verbal. Ce sont ces couches plus obscures de l’humble vie populaire qui attirent maintenant l'attention des romanciers et spécialement des jeunes romanciers. Ce n ’est d’ailleurs pas un fait particulier, mais bien plutôt une tendance générale, car on connaît la puissance de l’école populiste à l'étranger et surtout en France, où elle constitue déjà un important chapitre du roman actuel. Céline, Pierre Hamp, Jules Romains, Eugène Dabit, Jean Giono et tant d’autres se sont orientés avec précision vers le roman populiste, ce qui veut toujours dire le roman du faubourg. En Roumanie, ce mouvement devient incontestablement une réalité. Il y a les romans et les pièces de M. Georges Mihail Zamfiresco, il y a les romans de M. I. Peltz, ceux de M. G.M. Vladesco. Même dans les manifestations littéraires d'ordre inférieur (comme le succès de M. Bellou, auteur du roman La défense a la parole), même dans cet ordre, la tendance vers l’humanité du faubourg est visible. M. Stoian Gh. Tudor, la nouvelle recrue de la prose roumaine, n ’est donc pas un isolé. Il répond à une orientation très claire, très nette des écrivains vers la périphérie, où il y a tout un monde de sentiment, de pensées, de drames et de comédies qui attend d'être découvert et connu. 978 MIHAIL SEBASTIAN EXPOZIŢIA ZAMBACCIAN Vom avea în curând la Bucureşti o expoziţie de pictură şi desen dedicată în întregime plasticei franceze modeme. O parte din colecţia de artă pe care un pasionat strângător de tablouri a format-o în decurs de ani va fi pusă câteva zile la dispoziţia publicului. „Colecţia Zambaccian” va deveni astfel, câtva timp, „expoziţia Zambaccian”. E un eveniment pe care trebuie să-l salutăm cu recunoştinţă şi cu anticipată emoţie. E de-ajuns să citeşti afişul care anunţă pentru ziua de 5 decembrie deschiderea expoziţiei, pentru ca să-ţi dai seama de valoarea ei. Câte nume prestigioase! Câte opere admirabile! De la Delacroix la Utrillo vom face cunoştinţă sau vom revedea aproape un veac de pictură franceză, în toate etapele ei principale de sensibilitate, de expresie, de manieră... Dacă nu vom avea o imagine complectă a lucrurilor (căci oricum o colecţie particulară nu este un muzeu), vom avea în orice caz destule sugestii, destule elemente pentru a bănui linia generală a evoluţiei. Courbet, Corot, Pissarro, Renoir şi Sisley, prezenţi în colecţia Zambaccian (unii dintre ei, Renoir de exemplu, cu piese esenţiale) ne vor evoca sfârşitul veacului trecut, în timp ce Laprade, Bonnard, Matisse, Marquet şi Derain ne vor apropia, fiecare cu o treaptă mai mult, de momentul contimporan. Dacă adăugăm acestui capitol de pictură capitolul desenelor şi amintim că registrul colecţiei cuprinde lucrări de Ségonzac, Raoul Dufy, André PUBLICISTICĂ 979 Lhote, Paul Signac şi Vlaminck, înţelegem amploarea expoziţiei şi interesul ei nu numai artistic, dar documentar. Nu putem deplora îndeajuns lipsa muzeelor de artă. E o gravă inferioritate, la care suntem cu toţii supuşi şi de care cultura noastră se resimte. Nu e posibil să înţelegem stilul unei epoci, stilul ei de cultură, spiritul ei, dacă nu-1 putem urmări în toate formele de expresie. Poezia şi proza unei epoci nu sunt decât o manifestare a tendinţelor ei. Muzica şi plastica au fără îndoială egală valoare de semnificaţie. Dar dacă literatura ne este la îndemână, dacă muzica şi ea, cu oarecari eforturi, cu oarecari lacune, o putem cunoaşte, plastica rămâne pentru acei din noi care n-au cum trece dincolo de hotare, un domeniu absolut închis. Şi nu fotografiile vor compensa o astfel de pierdere... Cum va înţelege cineva în chip organic romantismul francez fără să-l cunoască pe Delacroix? Cum va urmări simbolismul fără să aibe echivalentele sale picturale? Fără să-l cunoască pe Seurat, pe Pissarro, pe Sisley! Nu exagerez spunând că o cultură făcută la Bucureşti, exclusiv cu mijloacele pe care le avem aici, este fatal incomplectă. Chiar dacă ignorăm sărăcia bibliotecilor, nu vom putea ignora absenţa muzeului. D. Zambaccian, după Anastase Simu, reprezintă un admirabil efort personal de a schimba această stare de lucruri. O face mânat de acel demon intim al iubitorului de frumos. O face cu acea îndârjire metodică a unei vechi pasiuni. O face, în MIHAIL SEBASTIAN sfârşit, cu un perfect bun gust şi cu un ochi ce nu se înşală. Raţiunile pentru care un om colecţionează obiecte de artă pot fi de tot soiul. Balzac vă poate spune unele lucruri utile în această direcţie. Dar d. Zambaccian nu este un simplu colecţionar, rob al unei generoase idei fixe. Este un privitor sensibil şi inteligent. Micile sale eseuri de artă, pe care le-a publicat nu demult în câteva numere succesive ale „Revistei Fundaţiilor”, au dovedit acest lucru. Cea mai bună garanţie pentru valoarea operelor pe care d. Zambaccian le strânge de atâta vreme este alegerea sa. Trebuie să-i fim recunoscători pentru nobila sa pasiune. Banii, o ştim prea bine, pot servi la fabricarea tunurilor. Dacă însă, prin capriciul admirabil al unui astfel de om, banii se schimbă în tablouri şi desene, este un mic miracol de delicateţă sufletească. Voiam de mult să spun acest modest cuvânt de recunoştinţă pentru d. Zambaccian - şi sunt bucuros să-l spun astăzi, când se pregăteşte a ne primi în suavul său tezaur. CUVÂNTUL, MUZICA ŞI CULOAREA PROHIBITE Nu veţi ceti fără dezolare lunga telegramă care ne anunţă măsurile de represiune ordonate de guvernul fascist împotriva operelor artistice străine. Este un moment de abdicare a spiritului - poate cel PUBLICISTICĂ 981 mai trist în aceste timpuri, care totuşi ne-au dat până astăzi destule probe de brutalitate morală. Nimeni nu-i va contesta Italiei dreptul de a răspunde sancţiunilor la care este supusă. Aprobând sau dezaprobând aceste sancţiuni, trebuie să recunoaştem că în orice caz ele erau de natură să provoace o reacţiune. Dar de ce tocmai această reacţiune care, lovind în valorile spiritului, este pentru o mare putere politică ineficace, iar pentru o ţară de veche şi nobilă cultură dezonorantă? De ce această reacţiune care în ordine practică nu apără nimic, iar în ordine morală jigneşte totul? Italia e lovită de o serie de sancţiuni economice şi comerciale. Ea răspunde cu sancţiuni de ordin intelectual şi artistic. Confuzia de planuri este deprimantă. Dacă Anglia îi refuză Italiei bumbac, Italia se răzbună refuzând... ce? Poezia lui Byron, proza lui Hardy, teatrul lui Galsworthy. Dacă Franţa opreşte la graniţă grâul, Italia replică oprindu-1 la graniţă pe Balzac, pe Debussy, pe Mallarmé. în cine loveşte asemenea prohibiţie? în arta pusă la index sau în mediul intelectual italian, căruia îi vor lipsi pe viitor atâtea elemente creatoare, atâtea stimulente, atâtea puncte de reper? Măsurile ministerului de propagandă de la Roma nu vor putea desigur să scadă nimic din eternitatea marilor opere pe care le interzice sau le „contigentează”. Singurul rezultat direct şi pozitiv va fi că va tăia contactul Italiei cu spiritul culturii mondiale. O astfel de „autarhie” dovedeşte un orgoliu 982 MIHAIL SEBASTIAN care se va întoarce tot asupra fiinţei culturii italiene, ca un glonte ricoşat. Naţiunile sunt oare condamnate să confunde mereu furiile lor pasagere cu adevărurile superioare? Ele sunt definitiv incapabile să păstreze puţină măsură, puţin respect, puţină obiectivitate în momentele de exasperare? Anglia e „sancţionistă”, cum se zice, dar Swift - de acolo, din veşnicia lui - nu este. E sigur că în Câmpiile Elizee nu există o problemă abisiniană. Liberă e Italia să se certe cu Anglia - dar de ce cu Swift? de ce cu Milton? de ce cu Dickens? Se repetă astăzi oficial, prin măsuri politice directe, ceea ce în 1914 se întâmpla indirect, printr-o formidabilă laşitate intelectuală. Când Germania a declarat război Franţei, a intrat automat în război cu Montaigne, cu Racine, cu Voltaire. Câte sinistre dobitocii nu s-au scris atunci! Pentru presa germană, Descartes era un imbecil, Bergson un plagiator, Delacroix un zugrav vulgar, Rodin un impostor. în schimb, pentru presa franceză Goethe era un mistificator, Mozart un chefliu superficial, Nietzsche un dement... A ceti o carte franţuzească era dincolo de Rin o trădare; iar dincoace de Rin, a asculta un concert de Beethoven era o defecţiune. Platitudinea spiritului uman este fără limită în marile momente de beţie istorică. Asta s-a văzut în 1914 şi se vede cu egală violenţă astăzi. Conflictul abisinian era o dramă cu felurite aspecte, atâta vreme cât rămânea pe plan politic, pe plan financiar, pe plan economic, pe plan militar. PUBLICISTICĂ 983 După criterii, după sensibilitate, după atitudine personală, puteai fi cu Italia sau împotriva ei, cu Etiopia sau împotriva ei. Dar acum, când războiul se strămută de pe harta geografică pe harta spirituală, nu mai e loc decât pentru o sinceră şi totală dezolare. E de ajuns să fii om pentru ca să fii umilit. MILSTEIN ET L’ORCHESTRE RADIO. LE REQUIEM DE MOZART À BRASOV ALFRED CORTOT ET LA PHILHARMONIQUE Nous avons le regret de ne pas pouvoir parler plus amplement du concert que le violoniste Milstein donna dimanche matin à l'Athénée Roumain, avec le concours de l’Orchestre Radio, dirigé par M. Alfred Alessandresco. Un „ imprésario ”, dont la politesse n ’est certainement pas le vice suprême, nous a mis dans l’imposibilité d’assister à cet événement musical. Un véritable événement - et, après notre dernière chronique, il n’est plus nécessaire de dire pourquoi Milstein est un grand musicien - un des plus grands. Ajoutons seulement qu’il y avait au programme de dimanche trois grandes pièces symphoniques: notamment les concertos pour violon et orchestre de Brahms, de Glazounov et de Tchaïkovsky. Résignés, nous avons écouté le concert grâce à notre appareil de T.S.F, car le poste Bucarest avait eu l’excellente initiative de diffuser la seconde partie (hélas! seulement la seconde) du programme. 984 MIHAIL SEBASTIAN Si nous avons donc perdu le Concerto de Brahms, nous avons eu quand même la possibilité d’entendre ceux de Glazounov et Tchaïkovsky. Malgré les défauts inévitables d’une audition radiophonique (altération des nuances, éclat métallique du ton, sonorité confuse etc.), le violon de Milstein triompha. On sentait fort bien la puissance de cet art qui brisait la distance et qui rayonnait dans sa pure clarté de toujours. Le bon vieux concerto de Tchaïkovsky gagnait même dans ses pages les plus faciles, dans les fragments les plus désuets, une gravité d’émotion qui redonnait à toute sa matière sonore je ne sais qu ’elle noblesse. * Bien que les ondes ne soient pas de notre ressort, il est juste de remarquer ici l’admirable transmission radiophonique qui nous fit entendre dimanche soir, de Brasov, le Requiem de Mozart. Il y a à Brasov une tradition musicale de la meilleure qualité. L'organiste de la célèbre Eglise Noire, M. Victor Bickerich, lui-même admirable interprète des classiques, est l’animateur d’une activité locale qui dépasse de beaucoup une manifestation provinciale. Des grandes auditions de musique religieuse ont fait la juste réputation de cette église et de son organiste. Quant au publique de Bucarest, il doit à M. Bickerich plusieurs concerts de grande valeur et surtout l’inoubliable audition de la Passion selon saint Matthieu de Jean Sebastien Bach, qui fut exécutée ce printemps à l'Athénée. PUBLICISTICĂ 985 Voici maintenant ce Requiem de Mozart, d’une architecture musicale si belle, d’une richesse instrumentale si variée, d’une puissance intérieure à la fois si grave et si simple. Ce fut vraiment une belle heure de musique et il est juste de citer à côté de M. Bickerich, qui fut le dirigeur, les solistes du concert, c’est-à-dire Mmes Rose Baumann Radulesco et Fabritius, MM. Alexandresco et Dr. Witting. Il est bien difficile d’exprimer la moindre réticence quand il s’agit d’un artiste de la valeur et de la gloire de M. Alfred Cortof. Mais ce grand pianiste est trop grand pour que nous n ’ayons pas ta franchise d’avouer quelque doute sur son concert de jeudi soir, où il fut largement acclamé par une salle pleine d’enthousiasme et de ferveur. M. Cortot était-il fatigué? Ou bien exagérait-il la sobriété de son jeu? Quelle que soit l’explication, le Concerto en la mineur pour piano et orchestre de Schumann nous sembla un peu terne. Nous n 'avons pas retrouvé cet éclat, ce relief, cette richesse que nous lui connaissions. Il va sans dire, M. Cortot reste un pianiste de toute première classe et notre réticence ne concerne ni la sûreté de sa technique, ni la maîtrise de l’instrument. On l’a bien vu dans les Variations symphoniques de César Franck, admirablement jouées, et surtout dans la trop célèbre Valse de Chopin, qu 'il nous donna en supplément et qui fut un chef d’œuvre de grâce, de finesse, de précision délicate et minutieuse. MIHAIL SEBASTIAN M. Georges Georgesco dirigea pour ouvrir le programme La Mer de Debussy et, pour le finir, deux fragments de la suite d’Albéniz, Iberia. Nous aurions souhaité pour les trois tableaux symphoniques de Debussy plus de nuances et une plus grande attention aux détails. Il y a dans La Mer une certaine dentellerie sonore et on peut dire que jeudi soir elle fut noyée non pas dans les vagues, mais dans le tumulte de l’orchestre. Nous nous rappelons avoir écouté une fois La Mer dirigée par Gaston Poulet (qui n’est pourtant qu 'un dirigeur correct) et il y avait bien de subtilités que nous aurions vainement cherchées dans l’interprétation de M. Georges Georgesco. Ce qui ne veut pas dire que sa présence au pupitre fut sans mérite. Il a eu, même dans La Mer quelques moments de maîtrise, et il fut excellent dans la dernière part du programme, an dirigeant les deux charmantes tableaux d’Albéniz: Triana et Navarra. Tout compte fait et malgré toutes nos réserves, une belle soirée de musique. UN PRECURSOR: DOMNUL CUDALBU Ingratitudinea oamenilor este atât de mare, încât nu m-aş mira deloc să vă văd, la cetirea acestui nume, ridicând din umeri: domnul Cudalbu? Recunoaşteţi că nu ştiţi cine e domnul Cudalbu. Recunoaşteţi că aţi uitat. Recunoaşteţi că nu vă mai amintiţi. PUBLICISTICĂ 987 Si totuşi a fost un nume care a ţinut la un moment dat afişul comediei noastre publice. A fost un nume popular, un nume de succes, o vedetă. Nu e prea mult de atunci. Să tot fie nouă ani. Ba mai puţin chiar. Domnul Cudalbu era ministru de justiţie în ultimul cabinet Averescu. De ce ajunsese ministru, pentru care merite, cu ce titlu, cu ce valoare, nu ştiam atunci, şi cu atât mai puţin am putea şti acum. Fapt e că ajunsese ministru şi că în această calitate a făcut o ispravă dintre cele mai răsunătoare: un proiect de lege a presei! Ce petrecere a fost! De mult nu se mai inventase un text mai hilariant! D. Cudalbu, care până atunci nu se distinsese în literatură, repurta cu prima sa operă un categoric succes. Rareori un debutant reuşeşte să câştige din pritnul ceas unanima atenţie şi generala simpatie, pe care acest original ministru le declanşa cu întâiul său manuscris. Erau în proiectul său multă fantezie, mult curaj, multă inventivitate, un teribil instinct al ridicolului, o imensă candoare. Se înţelege, proiectul Cudalbu n-a devenit niciodată mai mult decât un proiect. Nici nu-mi mai amintesc dacă a fost prezentat Camerei. Cred că nu. A sucombat în servieta d-lui Cudalbu înainte de a ieşi la lumină. Nu ştiu dacă l-a înăbuşit un rest de pudoare politică sau numai lipsa materială de timp: într-adevăr, în scurtă vreme, guvernul Averescu a căzut -si odată cu el a intrat în noaptea uitării domnul Cudalbu, cu proiect cu tot. Astăzi, când guvernul Tătărescu se joacă de-a legea presei, nu vi se pare că este un elementar fapt de MIHAIL SEBASTIAN justiţie să-l reintegram pe d. Cudalbu în toate drepturile sale? D-sa este un nedreptăţit. Toată lumea polemizează, când cu d. Tâtărescu, când cu d. Vaier Pop - şi nimeni nu se gândeşte că adevăratul tată spiritual al proiectului atât de aprig discutat este în realitate modestul şi uitatul domn Cudalbu. E un nrccursor. Un deschizător de drumuri. Un vizionar. A văzut încă din 1927 soluţia supremă a problemelor noastre politice şi economice. Dacă ar fi fost ascultat, dacă presa ar fi fost suprimată în chip metodic şi legal încă de atunci, poate că n-am fi ajuns în halul în care suntem. Leul ar fi fost leu, aviaţia ar fi fost aviaţie, şomajul n-ar fi fost şomaj, foamea n-ar fi fost foame... Dar, ca toţi profeţii în ţara lor, d. Cudalbu a fost trecut în rezervă, iar ideea sa genială a fost strivită sub tăcerea a opt ani de ingratitudine. Toate guvernele care au urmat de atunci până astăzi au recurs, în vajnicul lor război contra presei, la o mulţime de metode empirice: cenzură, suspendare şi suprimare. Nu sunt nici aceste metode cu totul ineficace -dar se compară ele cu procedeul rapid şi radical pe care îl poate oferi o lege a presei bine făcută? Iţi vine să râzi în faţa acestor măsuri demodate şi timide, bune pentru alte timpuri, dar nu pentru secolul nostru motorizat. D. Cudalbu plecase de la o constatare în aparenţă simplă, dar în realitate profundă: o presă care nu există n-are nevoie să fie cenzurată. Acest adevăr capital îl descoperă - dar cu câtă întârziere! - guvernul Tătărescu. PUBLICISTICĂ 989 L-am felicita din toată inima pentru ingeniozitate, dacă n-am şti că este la mijloc, conştient sau inconştient, un mic plagiat. Să restabilim deci meritele juste şi să salutăm în memorabilul domn Cudalbu pe întâiul bărbat din Europa care a descoperit ceea ce câteva veacuri de opresiune nu izbutiseră până acum: cum se stârpeşte, definitiv şi de la rădăcină, cuvântul scris. Guvernul Tătărescu vine abia în rândul al doilea. Este, cel puţin în această ordine, un şcolar. LES PRIX DES JEUNES ÉCRIVAINS La Fondation pour Littérature et Art „Le Roi Carol II", à qui nous devons déjà tant d’heureuses initiaties et réalisations dans le domaine du livre, publie les conditions de son futur concours, réservé aux jeunes écrivains. Il s'agit d’un jury littéraire spécialement formé pour lire les manuscrits des débutants - jeunes poètes, jeunes critiques ou jeunes essayistes - et pour leur faciliter (sans doute après une sérieuse sélection) les premiers pas dans ta voie qu 'ils ont choisie. Ces premiers pas sont partout les plus difficiles, mais leur difficulté est encore plus grande dans la littérature. Il est bien rare qu'un éditeur reconaisse du premier moment la valeur d’un jeune écrivain. Il est d'ailleurs bien rare qu 'un éditeur se donne la peine de lire un manuscrit qui lui est présenté. L'éditeur redoute 990 MIHAIL SEBASTIAN l’inconnu. Il n’aime pas les surprises. Il préfère suivre tranquillement les réputations déjà faites. Ce n ’est que le hasard et la chance qui peuvent ouvrir à un débutant la possibilité d'imprimer un livre - et ceci à condition que ce livre soit un roman. Car s’il a l’imprudence impardonnable d’écrire un livre de poésie ou de critique, il est absolument certain de ne jamais trouver un éditeur. C’est contre cette véritable résistance à la jeunesse que „les prix des jeunes écrivains”, décernés par la Fondation Royale, essaient de lutter. Ils ont justement le but d’encourager non seulement les jeunes écriains, mais aussi les genres littéraires que le goût public ou le préjugé comercial refusent d’accepter. C’est pour cela que ces prix sont destinés aux ouvrages de poésie, de critique ou de philosophie, le réglement du concours éliminant le roman qui n ’a pas besoin d’être protégé. Tout en affirmant sa volonté d’aider les débuts littéraires, le jury de la Fondation Royale ne renonce pas aux exigences critiques. Etre jeune ne doit pas constituer un empêchement, mais ça ne doit pas être non plus une dispense de valeur. Au contraire, pour atteindre leur but et pour imposer réellement à l'attention publique tes écrits des jeunes, ces prix ne doivent être décernés qu ‘avec le plus grand soin. Plus le choix est sévère, plus son prestige est grand. Nous n’avons pas besoin d’encourager les médiocrités. Jeune ou vieille, une médiocrité est toujours la même chose. Un jeune écrivain n’a pas besoin d’indulgence: la justice doit lui suffire. PUBLICISTICĂ 991 Nous devons jusqu ’à présent à la Fondation Royale neuf jeunes livres: les premiers six parus en 1934, les trois autres en 1935. Nous ne dirons pas que tous les neuf sont excellents. Il y en a même des médiocres. Mais parmi ces neuf prix nous trouvons un admirable livre de pensée, de réflexion et d’art, qui est le le substantiel essai Mathésis de M. Constantin Noica. Nous trouvons ensuite les livres de poésie de M.M. Jebeleanu, Stamatiu, Gheorghiu et Stolnico - tous les quatre apportant d’incontestables dons de sensibilité et d’expression. Voici donc cinq livres que les „prix des jeunes” ont réussi de découvrir et d’imposer, en épargnant à leurs auteurs la fatigante et inutile épreuve d’une attente découragée par l’indifférence. Espérons qu ’en 1936 les prix des jeunes auront la chance de découvrir parmi les candidats quelques véritables vocations littéraires. „REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE” Sunt în sumarul ultimului număr al acestei reviste unele semnături şi unele pagini care nu mi se par de prim ordin. Nu ne-ar fi greu să arătăm care sunt aceste pagini şi ce anume le reproşăm. Poate că o vom face într-o notă de „breviar”. Dar, cum am mai avut prilejul să o spunem, o revistă nu se judecă pe detalii, ci în ansamblu. Şi, în ansamblul ei, „Revista Fundaţiilor Regale” este un serios fapt de cultură. 992 MIHAIL SEBASTIAN în primul rând, prin materialul documentar şi informativ pe care ni-1 pune la îndemână. Acest volum de 250 de pagini ne aduce în fiecare început de lună câteva texte şi documente de incontestabilă valoare. „Revista Fundaţiilor” merge, în materie de istoriografie literară, direct la surse. S-a văzut acest lucru când s-au publicat memoriile - atât de revelatoare - ale colonelului Locusteanu, când ni s-a făcut cunoscută corespondenţa Caragiale-Zarifopol, când în sfârşit ne-au fost prezentate scrisorile lui Duiliu Zamfirescu. Iată cel puţin trei texte pe care le datorăm revistei regale şi, pentru a indica importanţa lor activă în publicistica românească, e de ajuns să amintim larga discuţie pe care a provocat-o corespondenţa Caragiale-Zarifopol, deschizând aşa-zisul „caz Caragiale”, nici până în acest moment definitiv lămurit. Când o revistă izbuteşte să dea materialul de gândire, de discuţie şi de polemică unei întregi publicistice (care, în treacăt fie zis, nu este copleşită de subiecte de meditaţie critică), rolul ei este fără îndoială împlinit. I se poate face „Revistei Fundaţiilor” imputarea de a nu reprezenta o atitudine critică militantă. Dar o asemenea atitudine este oare de resortul unei reviste oficiale de cultură? Am în faţă „tabla de materie” pe anul 1935. Foarte multe nume, şi dintre cele mai diverse. Fără deosebire de cenaclu, fără deosebire de tendinţă, fără deosebire de vârstă, fără deosebire de „şcoală literară” (dar mai există astăzi şcoli literare?), veţi găsi în acest registru numele cele mai diverse ale scrisului românesc de azi. PUBLICISTICĂ 993 Evident, o publicaţie care ar reprezenta un punct de vedere critic ofensiv, nu ar putea îmbrăţişa cu această egalitate de spirit valori atât de felurite, dacă nu - uneori - contrazicătoare. Ea ar încerca să marcheze limitele dintre diversele familii literare, respingându-le pe unele şi afirmându-şi solidaritatea cu altele. Dar e sigur că nu un astfel de spirit de luptă critică a prezidat la fondarea „Revistei Fundaţiilor”. Din primul moment, revista şi-a propus să fie un tablou general al scrisului românesc de azi, o arhivă literară, un înregistrator obiectiv al fenomenului literar actual. întâmplarea (şi nu cred că a fost o simplă întâmplare) a făcut ca sarcina de a împlini acest oficiu de strictă observare să revină în primul rând lui Paul Zarifopol, iar mai târziu d-lui Camil Petrescu - şi unul, şi altul critici de foarte decisă şi combativă atitudine. Ni s-ar fi părut cel puţin naiv să-l învăţăm pe Paul Zarifopol cum să fie, în estetică, intransigent. Necruţătorul critic dăduse suficiente probe de rigoare în preferinţele sale. De asemeni, ni s-ar părea straniu să-i dăm d-lui Camil Petrescu lecţii de severitate critică. Toate actele sale de critică militantă probează cu prisosinţă fermitate în atitudine şi intransigenţă în expresie. Dar, chemaţi în fruntea „Revistei Fundaţiilor”, atât Paul Zarifopol, cât şi d. Camil Petrescu au înţeles că locul ce li se oferea nu era un post personal, ci o magistratură. Au înţeles că rolul nu este de a impune de acolo estetica lor, ci de a exercita, în limitele unui program dinainte trasat, un anumit control intelectual. Cât de uşor - şi poate cât de plăcut - le-ar fi fost să 994 MIHAIL SEBASTIAN transforme revista ce le era încredinţată într-un organ al propriei lor atitudini literare. Dar printr-o renunţare, pe care noi o considerăm un act de modestie şi de devotament intelectual, ei au lăsat în umbră combativitatea naturală criticului, pentru a pune pe primul plan voluntara nepărtinire a observatorului. E atât de ispititor să te laşi angajat în propriile tale preferinţi, încât a lucra deasupra lor este un efort de justiţie şi de disciplină, probabil nesfârşit mai dificil decât ceea ce numim noi „intransigenţa”. Numai datorită acestui efort de voluntară depersonalizare, „Revista Fundaţiilor Regale” a izbutit la finele celui de al doilea său an de apariţie să ne dea 24 de mari volume, cuprinzătoare a unui vast şi variat material instructiv cu toată inegalitatea lui. Cercetătorul de mâine va găsi în colecţia acestei reviste un bogat câmp de cercetări. STOIAN GH. TUDOR: HOTEL MAIDAN Nu cu un simplu interes de curiozitate am deschis micul „roman” prezentat de „Cultura Naţională”. Faptul că d. Stoian Gh. Tudor este grădinar, în loc de a fi scriitor, nu constituie o valoare în sine. Dar această origină proletară putea să dea cărţii sale un material de viaţă inedit şi mijloace de expresie neuzate. Este în orice carte de literatură o doză de artificiu. Sunt procedee de stil, sunt elemente PUBLICISTICĂ 995 convenţionale de tehnică, sunt culisele ficţiunii. Şi după cum la teatru rampa pune între spectator şi dramă un obstacol pe care nu-1 uiţi decât în marile momente de emoţie, tot astfel într-o carte de literatură, tehnica ei, artificiul ei îi opune lectorului anumită rezistenţă. Debutând fără ucenicie literară, d. Stoian Gh. Tudor avea putinţa să spargă aceste artificii, să le depăşească, să le anuleze. Un mare val de sinceritate umană este nesfârşit mai puternic decât o mare abilitate technică. O voce care strigă direct marile ei chemări nu are ce face cu tiparele de stil, cu disciplina de artă, cu compoziţia literară şi cu alte asemenea lucruri, respectabile poate, dar sterile când sunt reduse la ele însele. Domnului Stoian Gh. Tudor nu-i cerem prin urmare „aptitudini scriitoriceşti”. Aşteptam însă de de la d-sa un nou filon de umanitate, adus la lumină din zonele sociale întunecate şi anonime, de unde ne trimite acest Hotel Maidan. Aşteptam o carte cu ferestrele şi uşile vraişte, o carte bătută de vânturi şi străbătută de strigăte, o carte care să nu fie altceva decât o mică bucată de viaţă surprinsă direct şi exprimată direct. E bine să spun de la început: Hotel Maidan nu răspunde acestor aşteptări. Este o carte de literatură mai mult. Este încă o carte de literatură. Dar nu este nici un document omenesc şi nici un mesaj tragic. Este pur şi simplu o carte cu oarecari calităţi, cu multe şi inutile confuzii, cu o sumă de naivităţi declamatoare, cu nenumărate situaţii false. O carte inundată de literatură - în cel mai regretabil înţeles al cuvântului. 996 MIHAIL SEBASTIAN Oarecari calităţi... Nu sunt multe, aşa că vom începe prin a le sublinia. D. Stoian Gh. Tudor, pe alocuri, când scapă de obsesia de a scrie „natural” (adică cu voluntare brutalităţi de stil), are frumoase notaţii de peisaj. Cu toată înclinarea sa spre sumbru, izbuteşte să dea anumite nuanţe surprinzător de subtile. D-sa nu pare să pună preţ pe nunaţe: arta pentru care bănuiesc că militează este mai degrabă noduroasă, masivă, retorică. Nu e surprinzător să decoperi totuşi în cartea sa anumite clape delicate? „în juru-i, pe o pajişte mai mult lungă decât lată, creşteau înalt diferite buruieni rele, ce unduiau ca nişte valuri fixe, stranii, schimbându-şi nuanţele după tăria vântului.” Sau, în altă parte, acest sumar dar evocator pastel de toamnă: „Vara îşi mânase trupul cald spre toamnă. Ierbăria din preajma hotelului se scorojea pe zi ce trecea; gâtejele de mărăcini îşi lepădau bolzii la pământ, îngreuind, oprind trecerea pe piciorul desculţ prin orice loc. Dimineţile apăsau încărcate de-o ceaţă deasă, ce mai târzior, către nămiezi, pica opărită de razele soarelui într-o puzderie fină, umedă şi albă ca laptele. Toamnă, toamnă şi rugină...” Dacă vă voi spune că asemenea fericite fragmente nu abundă în cartea d-lui Stoian Gh. Tudor, ci sunt dimpotrivă foarte rare, veţi înţelege de ce meritele ei, fie şi sub raportul stilului, nu ni se par excesive. Dar nu e trist că singurul lucru oarecum meritoriu în cartea aceasta este stilul - adică tocmai PUBLICISTICĂ 997 ceea ce ar fi trebuit să fie mai secundar în ea? Noi nu-i ceream Hotelului Maidan nici sintaxă, nici gramatică, nici imagini, nici vervă. Poate puţină culoare, dacă se poate - şi dacă nu se poate, nu trebuie. îi ceream în schimb oameni, sentimente, gânduri. Ei bine, oamenii săi sunt falşi, sentimentele sunt teatrale, gândurile sunt de o primară inocenţă. Eroii d-lui Stoian Gh. Tudor sunt câţiva vagabonzi, o prostituată, un romancier burghez. în plus, o sumă de figuri şterse, rămase pe planul al doilea. Greşesc vorbind de „planul al doilea”. Cartea aceasta nu are planuri distincte, nu are punct central, nu are linie anecdotică. Oamenii apar şi dispar, se încrucişează şi se despart fără necesitate. Niciunul dintre eroi nu este conturat până a căpăta individualitatea fizică. Poate că este totuşi o singură şi slabă excepţie: Puica. Al nimănui, realizat însă cu facilitate, căci nu e greu să fixezi o apariţie de degenerat pe jumătate mut şi în întregime cretin. Procedeul frizează aici caricatura - se înţelege, o caricatură tragică. Cât despre ceilalţi eroi, când nu sunt strident de convenţionali, sunt inaccesibil de falşi. Lisandru Vasile - sau Basil, cum i se mai zice - este veşnicul vagabond filozof din romanele ruseşti, dar redus în Hotelul Maidan la tot ce este factice în acest clasic personaj. Unde este fiorul de emoţie copleşitoare ce îi animă pe vagabonzii lui Gorki? Unde este melancolia sfâşietoare a înfometaţilor lui Hamsun? Egal de convenţională este tânăra Creaţa, prostituată sentimentală, ca atâtea Sonii, Nataşe sau Vere de romanţă slavă. întreg episodul acesta este fals 998 MIHAIL SEBASTIAN până la refuz. Iar intervenţia romancierului Belizarie, venit să facă studii naturaliste la bordel, intervenţia aceasta, care are probabil intenţia de a fi satirică nu reuşeşte să fie decât penibilă. Povestea se complică apoi cu o violoncelistă, pe care o pradă don Bazil, ceea ce îi provoacă acestuia, spre sfârşitul cărţii o mortală criză de remuşcări. Este un „rusism” greu de suportat. Toate scenele legate de acest incident (şi mai ales scena concertului, inclusiv discursul prefectului) înoată în artificial şi literatură. Nu am intenţia să urmăresc firul anecdotic al cărţii. Un astfel de fir nici nu există. Dar impresia de factice, de convenţional şi de lipsă de emoţie pe care ţi-o lasă această lectură se datorează nu numai elementelor sale epice, ci, cel puţin în egală măsură, elementelor sale de cugetare socială. Toţi eroii d-lui Stoian Gh. Tudor filozofează. Gânduri primare, abstracte, fără realitate personală, fără ecou interior, fără vehemenţă intimă. „Ah! De dragul banului, omul îşi înăbuşe şi ultimul zvâcnet al sentimentului. Pe noi ne munceşte un singur gând: goana după aur... goana după pâinea gurii noastre. De pâinea altuia nu ne joacă inima. Servitute? Generozitate? Sunt flori ce se deschid rar în putreziciunea capitalismului individual.” Acesta este stilul de gazetă în care eroii d-lui Stoian Gh. Tudor conversează despre marile întrebări ale existenţei. „Te-ai întrebat vreodată de ce trăieşti? Şi-a bătut careva capul să afle scopul final al omenirii - că orice creaţie trebuie să aibe şi ea un scop?” PUBLICISTICĂ 999 Tot ce se poate spune despre această gravă întrebare este că vine puţin cam târziu. Şi faţă de dimensiunile cărţii d-lui Stoian Tudor, şi faţă de redusa ei valoare literară, şi, în sfârşit, faţă de puţina ei semnificaţie umană, cronica aceasta este prea întinsă. Dar dacă am insistat este pentru că nu voim să colaborăm prin tăcerea noastră la consolidarea unui nou „caz literar”. Cazul Petru Bellu ne ajunge. O CUTIE CU CHIBRITURI Sunt un devotat cititor al telegramelor de presă. Şi nu al celor politice pe care le găsesc de o monotonie fără pereche, ci al telegramelor de simple fapte diverse. Nimic nu e mai banal decât un mare eveniment istoric. Şi, dimpotrivă, nimic nu este mai expresiv decât un mic incident de viaţă. Oamenii pot fi cunoscuţi din faptele lor mărunte, dar niciodată din gesturile lor solemne. Mă veţi ierta, prin urmare, dacă din gazetele de ieri, pline de evenimente memorabile şi de declaraţii epocale, eu voi reţine un biet fapt divers, în care nu e vorba nici de Abisinia, nici de Germania, nici de marxism, nici de fascism, ci pur şi simplu de o cutie cu chibrituri. Este o întâmplare atât de neînsemnată, încât te întrebi cum de a îndrăznit să ocupe două minute un fir telegrafic, pentru a fi transmisă agenţiilor de presă. 1000 MIHAIL SEBASTIAN LONDRA, 4 (Rador). - O cutie cu chibrituri a luat foc în sacul de mână al unei fete, în timp ce aceasta scotocea în sac după banii necesari pentru achitarea unui bilet de tramvai. Până aici nimic extraordinar. E un accident care ni s-a întâmplat tuturor - fără să alarmăm pentru asta telegraful şi fără să dăm de veste ziarelor de pe întinsul globului. Dar chibriturile fetei de Ia Londra au avut consecinţe mai grave. Căci telegrama continuă: „Speriată, fata a scăpat sacul cu chibriturile aprinse care s-au împrăştiat pe duşumeaua vagonului de tramvai. Călătorii din vagon, cuprinşi de panică s-au repezit spre uşă şi mulţi din ei au sărit în stradă, în timp ce tramvaiul mergea cu toată viteza. Zece persoane s-au ales cu răni mai mult sau mai puţin grave”. Poate mă înşel, dar această întâmplare, mai mult comică decât tragică, mi se pare plină de tâlc. Ceva din psihologia eternă a mulţimilor se ascunde în acest accident de stradă care începe cu o prostie şi se termină cu o dramă. îi văd pe aceşti oameni în toată firea buimăciţi de spaimă, orbiţi de panică, strigând după ajutor, sărind nebuneşte din viteză, strivindu-se unul pe altul. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat. Nimeni nu are atâta stăpânire de sine, încât să privească, să vadă şi să înţeleagă. Ce străveche panică, ce ancestrală nelinişte a fost brusc trezită în aceşti călători londonezi, pentru ca în mijlocul celei mai sigure civilizaţii din lume, sentimentul lor de securitate personală să se PUBLICISTICĂ 1001 prăbuşească fulgerător, aruncându-i în necunoscut? O întreaga istorie de ordine, de disciplină, de demnitate nu e suficientă pentru a statornici în conştiinţa omului siguranţa de sine? E de ajuns o scânteie, e de ajuns o flacără, pentru ca din străfundurile uitării să iasă la suprafaţă panica focului? Această cutie cu chibrituri este un adevărat simbol. Cred că epoca noastră este plină de asemenea derizorii catastrofe. Trăim de la un timp în plină panică. Nimeni nu mai ştie încotro merge, nimeni nu mai ştie ce aşteaptă. Ne aruncăm orbeşte în toate aventurile posibile - şi nu găsim nicăieri un petec de pământ ferm. Ne agăţăm de diverse simulacre, de diverşi trimişi providenţiali, de diverse formule salvatoare. Toate se destramă, toate se descompun. Ceea ce acum este un ideal va fi peste cinci minute o deziluzie, iar peste un sfert de oră un păcat. Din eroare în eroare, din păcăleală în păcăleală, din exasperare în exasperare, fugărim mereu o nălucă ce ne scapă printre degete, când ne închipuim că am prins-o. Este o învălmăşeală, un tumult, o năruire în care cele mai vechi certitudini, cele mai solide adevăruri sunt târâte într-o avalanşă de avalanşe. Toate acestea de ce? Nu o fi cumva la origina lor o inocentă, o inofensivă, o copilăroasă cutie de chibrituri, pe care nimeni nu o vede, tocmai fiindcă toată lumea e intrată în panică? Nu o fi cumva o stupidă farsă? S-ar putea ca „revoluţia”, despre care toţi vorbim şi pe care toţi o aşteptăm într-un sens sau într- 1002 MIHAIL SEBASTIAN altul, s-ar putea ca această teribilă revoluţie să nu fie altceva decât o sănătoasă corecţiune, o cuminte urecheală aplicată acestei omeniri zăpăcite. De ce vă agitaţi? - ne va spune. Iată! nu e decât o cutie ou chibrituri. UNE VIE „ROMANCÉE ” Vous n'avez pas oublié la terrible vogue des „romancées”. Ce fut un véritable déluge de biographies aventureuses, plus pu moins exactes, qui assaillirent les librairies pendant quelques années. Depuis 1925jusqu 'à 1930, on ne publia presque plus que des romans vaguement historiques, dont le caractère d’indiscrétion était le plus saillant. Rarement une mode littéraire eut un succès si rapide, si brusque et si contagieux. La „petite histoire”, l’histoire faite d'anecdotes et de raconteurs, l'histoire chuchotée inonda la littérature. C’est par la porte du boudoir que les „vies romancées ” nous introduisaient dans la connaissance des grandes existences héroïque. Mais les modes littéraires ne sont pas plus durables que les modes vestimentaires. La vogue des „vies romancées" fut énorme mais brève. Elle s’imposa avec une extraordinaire puissance, mais passa avec une égale rapidité. Après 1930 on n ’écrivit plus - ou on écrit très rarement - des „ vies romancées”. Le public n’en veut plus. Son désir d'indiscrétion est saturé. Il commence à chercher PUBLICISTICĂ 1003 dans I’histoire non pas le scandale à tout prix, mais la vérité, le document et l'information exacte. La vie romancée est abandonée pour un genre plus digne, plus sobre, plus humain, qui est la biographie. Lytton Strachey en Angleterre, Emil Ludwig en Allemagne, Stefan Zweig en Autriche et même André Maurois en France ne cherchent pas dans l’histoire une matière de fantaisie, mais au contraire une vigoureuse connaissance des événements qui peuvent être interprétés sans qu 'on les déforme. Quant à nous, en Roumanie, nous sommes toujours en retard. Nous n’avons pas eu des „vies romancées” quand cette mode battait son plein à l’étranger (et il n’y avait aucune perte dans cette absence) et il paraît que nous avons l’ambition d’en avoir maintenant, quand ce genre littéraire inférieur est définitivement oublié. On nous donne presque dans le même temps deux „vies romancées” de notre grand et cher Eminesco. M. Cezar Petresco, le romancier bien connu, d’une part - M. Lovinesco, critique de grand prestige, d’autre part, nous offrent deux grands romans, dont le personnage principal est le génial poète. Certes, il y a dans cette rencontre une preuve de la force spirituelle que l’œuvre de Mihail Eminesco exerce toujours sur l’âme roumaine. Son souvenir est vivant, sa présence est permanente. Mais est-ce par une „vie romancée” que nous connaîtrons plus intimement et plus dignement l’œuvre poétique la plus profond qui nous fut destinée, l’existence la plus pathétique et la personnalité la plus fascinante de 1004 MIHAIL SEBASTIAN notre littérature? Quand les manuscrits d’Eminesco ne sont pas encore entièrement connus, quand son œuvre posthume reste encore un secret pour nous, est-ce bien une „ vie romancée ” qui nous éclaircira sa vie, son œuvre, sa création artistique, son esprit? Nous avons bien de la chance que les deux romans dédiés à la vie d’Eminesco soient écrits par deux écrivains de la qualité du romancier Cezar Petresco et du critique Lovinesco. Nous sommes donc certains d’avoir deux beaux livres, même s’ils n 'étaient pas les véritables livres de notre Eminesco. Et ça ne sera pas la faute des deux écrivains, mais uniquement la faute du genre qu ’ils ont choisi. Quel que soit le talent d'un auteur, il ne peut pas dépasser les ressources de création et de vérité d’un genre littéraire. Et ces ressources sont bien limitées dans le genre des „ vies romancées ”. ALFRED CORTOT. RUDOLF SERKIN, IONEL PERLE A ET LA PHILHARMONIQUE Faut-il répéter que M Alfred Cortot est un grand musicien? La tâche du critique n ’est pas aisée quand il est obligé de parler d’un artiste célèbre. Même un éloge paraît indiscret et prétentieux, car il faut avoir de la fatuité - n’est pas? - pour se reconnaître le droit de juger ce que tout le monde a depuis longtemps reconnu, établi et consacré. PUBLICISTICĂ 1005 Disons donc encore une fois que M. Cortot est un interprète de grande classe. Il nous l'a montré dans le concert donné comme soliste de la Philharmonique (concert dont nous avons déjà parlé dans notre précédente chronique); il nous l’a surtout confirmé dans son récital de samedi soir. Nous avions remarqué une certaine froideur dans le jeu de M. Cortot. Il faut ajouter que cette froideur est plutôt volontaire. Ce n 'est pas un manque de sensibilité. C’est, au contraire, un signe de discrétion, de sobriété. Il refuse également l'éclat. On dirait qu 'il cherche à réprimer et atténuer les effets. Il n 'aime pas les traits saillants. Il accepte plus volontiers une certaine monotonie, une certaine objectivité didactique. Aussi son art est clair, odonné, explicite, comme une grande leçon de musique. Quand on pense que ses auteurs préférés sont Chopin et Schumann, on comprend combien cette manière de jouer demande de maîtrise. Car y a-t-il une musique plus susceptible d’abandon, de spontanéité et de grâce facile? Mais M. Cortot ne s'abandonne jamais à la musique qu 'il joue: il la domine. Il ne veut pas être spontané: il est réfléchi. Voici ce que son récital de samedi, dédié entièrement à Chopin et à Schumann, nous a fait encore une fois comprendre. Le dernier concert de la Philharmonique avait un triple intérêt. D’abord te début à Bucarest du pianiste Rudolf Serkin. Ensuite, la présence de M. Ionel Perlea au pupitre du dirigeur. Enfin, la 1006 MIHAIL SEBASTIAN première audition d’une œuvre personnelle de M. Perlea. Le pianiste Rudolf Serkin a été précédé chez nous par les échos de ses succès à l’étranger. Disons-le dès le début, M. Serkin confirme largement ces succès. C’est un admirable artiste et l’interprétation du Concerto en sol majeur de Beethoven pour piano et orchestre ne nous laisse aucun doute. Pathétique et puissant, ce pianiste reste en même temps simple et nuancé. Très brillant, très „mozartien" dans l’Allégro et dans le Rondo, il a été admirable d’émotion et de sobriété dans le second mouvement du concerto. C’est un des plus beaux Andante que nous avons écouté jusqu 'à ce jour. Une technique sans obstacle, une technique qui a dépassé - on le voit bien - depuis longtemps les simples problèmes mécaniques du piano, donne à I ’artiste la liberté complète de se mouvoir dans les pures zones de la musique. Espérons que nous reverrons souvent M. Serkin chez nous. Quant à M. lonel Perlea, c’est avec une supérieure satisfaction esthétique que nous le voyons reprendre la baguette. Ce dirigeur apporte un sérieux dont on n ’abuse pas dans notre monde musical. Il n ’improvise pas, il ne laisse rien au hasard. Il travaille et il demande du travail. On le voit bien, car la sûreté de l’orchestre ne nous trompe pas. Peut-être M. lonel Perlea a quelque lourdeur dans son art de diriger - mais combien cette lourdeur est-elle préférable à toute superficialité étincelante et vide! PUBLICISTICĂ 1007 Nous avons donc écouté jeudi soir un concert symphonique non seulement correct, mais juste. Pourquoi ne pouvons-nous rendre les mêmes éloges à M. Perlea en sa qualité de compositeur? Evidemment une seule audition est insuffisante pour un jugement critique, mais de toute façon l’œuvre que M. Perlea nous présenta jeudi, nous paraît confuse, lourde, schématique, obscure. On y trouve des passages intéressants du point de vue de l’orchestration, mais ce sont des qualités plutôt abstraites, plutôt mécaniques. Ces Variations sur un thème propre ne manquent peut-être pas de qualités d’ordre technique, mais que peut-on construire uniquement dans l’abstraction? Comme problème de composition, l’œuvre de M. Perlea nous retient. Mais la musique est quand même autre chose. VOLUPTATEA DE A FI SCRIITOR. VITRINA Din toate experienţele legate de publicarea unei cărţi, vitrina nu este cea mai lipsită de interes. Dimpotrivă, am impresia că ea constituie un moment hotărâtor în raporturile sufleteşti dintre scriitor şi opera sa. Când spun „vitrina”, nu înţeleg desigur decorul ei: plăcile luminoase de sticlă, inscripţiile de reclamă, fotografia... Toate acestea sunt mici sau mari cabotinaje, pe care scriitorul le consimte vrând-nevrând editorului, care nu e obligat prin contract să MIHAIL SEBASTIAN ţină seama de reticenţele sau modestiile personale. Există o technică a „lansării” unei cărţi - şi ea nu cunoaşte probleme de conştiinţă. De altfel, dacă-mi permiteţi să fiu foarte sincer, cred că problemele de conştiinţă, plasate în acest domeniu, când nu sunt ipocrite, sunt triviale. Altceva mi se pare esenţial pentru etica unui scriitor: să nu trişeze cu propria lui operă, să nu facă concesii de substanţă sau de stil, să nu se abată de la sinceritatea lui. Restul - chiar dacă în acest fapt intră şi inevitabila fotografie - are nesfârşit mai mică importanţă. Dar, pentru a reveni la gândul nostru iniţial, prin „vitrină” nu înţeleg decorul ei. Pe acesta, scriitorul îl suportă cu resemnare, cu puţină jenă şi -sunt convins - fără niciun fel de bucurie. Vitrina marchează însă în chip material, în chip concret, despărţirea autorului de operă. Fără sentimentalisme vorbind, între un scriitor şi manuscrisul său este un legământ tainic. Acest legământ încetează în momentul în care, între unul şi altul, intervine geamul librarului. Vitrina este un hotar. N-am văzut niciodată un scriitor care să nu tresară cu un fel de instinctivă alarmă atunci când cineva se apropie de un manuscris al său. Este aici o pudoare ireductibilă. Cartea pe care o scrii sau pe care ai scris-o, dar o păstrezi încă în sertare, face parte din singurătatea ta cea mai profundă, cea mai ascunsă. Sunt nenumărate fibre care vă leagă şi orice ochi străin care ar pătrunde în această regiune ţi s-ar părea indiscret, jignitor. PUBLICISTICĂ 1009 Aş vrea să înţelegeţi şi mai ales să credeţi că această rezervă a creatorului nu este nici modestie, nici prudenţă, nici ipocrizie. E pur şi simplu un gest aproape reflex, de apărare. Ei bine, vitrina rupe cu brutalitate această taină. E un moment, aş spune, orbitor, în care toate rezistenţele cad. Cartea ta nu mai este cartea ta. E un obiect. Câte înţelesuri nu descifrez eu în aceste puţine vorbe: a expune o carte! A expune o carte însemnează a pierde o carte. A expune o carte însemnează a o rupe de tine şi a ridica între voi irevocabile bariere. Când îmi privesc propriile mele cărţi într-o vitrină de librărie, am sincerul sentiment că nu sunt ale mele. îmi aduc aminte că eu le-am scris - dar e o simplă amintire de fapt, nimic mai mult. Vitrina le depărtează, le dă nu ştiu ce materialitate rece şi indiferentă. Ţin foarte mult la un cuvânt pe care l-am spus o dată, mai sus, dar care exprimă pentru mine perfect ceea ce numesc eu „experienţa vitrinei”. De aceea îl voi repeta: vitrina transformă cartea în obiect. Acest lucru marchează cred trecerea definitivă a visului creator în realitatea fizică. O carte devenită obiect, o carte devenită lucru se detaşează de scriitorul ei şi începe să existe autonom. E o despărţire de drumuri. De aceea şi cred că un scriitor poate asculta nu cu nepăsare (căci nepăsarea ar fi aici nesimţire), dar cu inimă senină toate opiniile, oricât de contradictorii, despre cărţile lui. De aceea mai cred că un scriitor nu are nici dreptul, nici necesitatea de a-şi ajuta cartea să-şi facă drum. Cum am mai spus şi altădată: treaba ei! 1010 MIHAIL SEBASTIAN HENRY DE MONTHERLANT: SERVICE INUTILE Montherlant pune în prefaţă o întrebare, ce rămâne fără răspuns. în orice caz, cartea nu răspunde: „Cum să împăcăm viaţa contemplativă cu viaţa civilă?” Este o întrebare de intelectual pe care drama socială încearcă să-l scoată din lumea spirituală. Este întrebarea-tip a intelectualului. El ezită între două realităţi la fel de puternice, una în ordinea spiritului, cealaltă în ordinea politicului. Şi dacă e adevărat că această întrebare nu e de azi sau de ieri, ci de totdeauna - este tot atât de adevărat că niciodată n-a fost ea mai categorică şi mai urgentă. Ar fi uşor să arătăm că de trei ani încoace -adică de când ritmul fenomenelor sociale a devenit mai nervos - aproape tot ce s-a scris în Franţa (... şi aiurea, desigur... dar nu putem depăşi geografia cronicii noastre) este turmentat de aceeaşi alternativă ce se pune inteligenţei: să rămână în domeniul ei propriu sau să adere la fapte, la actualitate, la social? Abundenţa cărţilor de politică scrise de literaţi, de poeţi, de artişti aduce poate puţine lucruri obiective în înţelegerea problemelor propriu-zise -căci, tehnic vorbind, ele rămân în plin diletantism -, dar această abundenţă dovedeşte în schimb cât e de profundă neliniştea ce-şi caută pretutindeni soluţia. Evident, nu-i vom cere lui Jules Romains (Problèmes européens) şi nici lui Drieu la Rochelle (Socialisme fasciste) şi nici lui Julien Benda (Délice d'Eleuthère) şi nici lui André Gide lămuriri tehnice asupra complexului social şi politic pe care îl trăim. PUBLICISTICĂ 1011 în această direcţie poate că sunt mai vorbitoare cifrele, statisticile şi scările grafice. Dar ne preocupă în cel mai înalt grad semnificaţia umană pe care o exprimă aceste tatonări ale intelectualului în domeniul politic, unde caută cu o dramatică încordare un punct ferm. Cartea lui Henry de Montherlant nu este deci un gest izolat. Ea participă la o întreagă familie de cărţi, pe care le-am numit cu alt prilej (vorbind mi se pare despre Claudel) „cărţile de criză”. Sunt cărţi care reflectează criza actuală şi care, dacă nu-i oferă soluţii, o exprimă cel puţin. Dacă problema aceasta începe să se pună şi pentru Montherlant, atunci înseamnă într-adevăr că ea a devenit acută. Fiindcă Montherlant reprezintă o sensibilitate care nu aderă, o inteligenţă ce detestă să se fixeze, un spirit care îşi taie sistematic eventuale ataşe cu realitatea. Este un „disponibil”. De acest termen s-a abuzat, dar pentru înţelegerea lui Montherlant mi se pare indispensabil. Liber până la destrămare, curios până la extravaganţă, mobil până la agitaţie, Montherlant ţinea să meargă spre „izvoarele dorinţei” (definitor titlu de carte, Les fontaines du deşiri), pentru ca să ia de-acolo singurele indicaţii ce i se păreau esenţiale. Restul nu avea nicio însemnătate. Orice contrazicere era salutară, orice eroare bine venită, orice despărţire tonică. Este în Montherlant o anumită vehemenţă temperamentală -şi aceasta este singura lui constanţă. Mai departe, toate drumurile sunt deschise şi rămân posibile: ,Je vivais dans le bruit de moi-meme” (p. 16), zice acum, definindu-se excelent. PUBLICISTICĂ 1013 pare cu atât mai derizoriu, cu cât îl prezintă ca pe un simptom al crizei sale morale! întreaga prefaţă e plină de asemenea confesiuni, pe care - literar vorbind - le salvează flacăra unui admirabil scris personal, dar, ca valoare de semnificaţie, sunt minime şi naive. Este totuşi în această prefaţă (şi în multe pagini ale cărţii) o ardoare papiniană, în faţa căreia scepticismul nostru cedează bucuros. Evident, am simplificat mult, Service inutile nu este o carte cu o singură problemă. Ar fi şi greu, căci volumul e făcut din reunirea mai multor articole, eseuri, conferinţe şi fragmente de manuscris inedit. De aici, o apreciabilă varietate de preocupări şi subiecte. Dar în loc să le înregistrez pe toate, mi s-a părut mai edificator să degajez o linie generală - şi această linie generală este, repet, îndoiala între spiritual şi politic. îndoială ce se rezolvă într-un melancolic provizorat, căci dacă scriitorul consimte să îndeplinească un „serviciu” (aderând astfel la actualitatea socială), în acelaşi timp îşi dă seama că în lumina marei sale legi interioare acest „serviciu” consimţit rămâne în orice caz „inutil”. DESPRE STILUL CATASTROFIC Confraţii mei de la „Facla” ţin cu tot dinadinsul să mă angajeze într-un „caz cultural”. Cum îi ştiam oameni de spirit, socoteam că o glumă ajunge. 1014 MIHAIL SEBASTIAN Văd însă că, odată instalaţi în plină problemă de conştiinţă, nu mai vor cu nici un preţ să coboare în zone mai modeste. E vorba despre etică, despre steaguri, despre intransigenţă critică, despre imperative morale. Voi mărturisi sincer că acest brusc acces de asprime intelectuală mă intimidează. în ce mă priveşte, ezit să implic absolutul în notiţele zilnice de gazetă. Este poate în această ezitare puţină frivolitate, dar mai este încă ceva: am observat că de obicei conştiinţele absolute merg mână în mână cu chitanţele relative. De la această constatare am luat bunul obicei să suspectez marile crize de morală, de intransigenţă şi de puritate. Dar, fiindcă sunt somat să iau totuşi lucrurile în serios, le voi lua în serios. „Facla” mă face vinovat de două mari crime. 1. Am afirmat că „Revista Fundaţiilor Regale”, în forma ei actuală, răspunde întocmai funcţiunii sale fireşti. 2. Am afirmat, în altă ordine de idei, că toi scandalul făcut în jurul piesei Confraţii, a bunului nostru Gib Mihăescu, e lipsit de seriozitate. Se pare că a spune, fie şi cu timiditate aceste două lucruri, este o insolenţă. Mai grav chiar: un aci de /ese-literatură. Eu voi stărui totuşi a susţine că atmosfera de scandal ce se întreţine de vreo doi ani încoace în publicistica noastră literară este copilăroasă. De când s-au inventat „ţintarele” metafizice, în care reclama cu tarif se amestecă grosolan cu diverse meditaţii PUBLICISTICĂ 1015 lirice, am început să pierdem sentimentul proporţiilor juste. E un stil catastrofic, ce se instaurează în viaţa noastră literară, care pe vremuri avea parcă mai multă decenţă şi, în orice caz, mai mult simţ al ridicolului. Un stil fulminant, un stil vindicativ, un stil de somaţie fulgeră zilnic prin presa noastră oarecum literară. Numai cataclisme, numai dezastre, numai catastrofe! Ultimul fleac devine un „caz”. Ultima copilărie o „problemă”. Cea mai derizorie farsă dă loc la o ploaie de clamori. Să se ia măsuri! Să intervină Societatea Scriitorilor! Să se sesizeze Parlamentul! S-ar spune că sunt în aer iminente furtuni... S-ar spune că se zbucuimă sub pământ mari cutremure... Ştiam că asemenea accese de febră stilistică deşteaptă la oamenii calmi cel mult un surâs. Şi acest surâs ne-a fost plăcut să-l întâlnim adesea în chiar paginile „Faclei”, care nu se lăsa contagiată de stilul catastrofal. O platoşă imaterială de scepticism îl ferea pe acest confrate de ravagiile unui asemenea stil. Am impresia - şi în acelaşi timp sincera îngrijorare - că totuşi amicii mei de la „Facla” trec astăzi printr-o criză de stil catastrofic. Altfel nu-mi pot explica seriozitatea cu care de două săptămâni discută cele două „cazuri” mai sus numerotate. Şi nu numai că le discută, dar - cu o intoleranţă regretabilă pentru nişte democraţi - nu permit nimănui să aibe altă opinie. De două săptămâni lansează, pe un ton extrem de nervos, diverse somaţii neiertătoare. Vor să afle unde se găseşte un manuscris al lui Gib Mihăescu 1016 MIHAIL SEBASTIAN - şi pentru aceasta aruncă vehemente întrebări în văzduh. Nu ar fi mai simplu să-şi ia informaţiile necesare în tăcere - şi apoi să facă serviciul de a le comunica şi cetitorilor? Ar fi de mai mic efect polemic, dar ar fi mai util. Eu nu iau apărarea nimănui. îi rog pe confraţii mei să creadă că soarta unui manuscris al lui Gib Mihăescu mă interesează cel puţin în aceeaşi măsură. Dar nu despre acest manuscris e vorba acum, ci de regretabila manieră de a utiliza o memorie scumpă drept pretext pentru o polemică lipsită deocamdată de obiect. E neserios, este injust şi e inutil. Un telefon sau o scrisoare ar fi adus fără îndoială informaţia căutată - dacă într-adevăr ceea ce căuta era o informaţie şi nu un scandal. Cât despre memoria lui Gib Mihăescu, ea putea fi mai pios şi mai demn servită. Prilejul nu lipsea. Iată, nu mai departe decât luna trecută a apărut în fruntea „Revistei Fundaţiilor” o nuvelă postumă a celui care a scis Rusoaica. Nuvela aceasta este un admirabil lucru. Puterea ei de evocare, lărgimea ei epică, siguranţa notaţiilor psihologice - totul este de prim ordin. Ei bine, cine a cetit-o? Cine s-a obosit s-o remarce? De două săptămâni s-au scris câteva zeci, dacă nu câteva sute de proteste în aşa-zisul caz Confraţii. Dacă o singură foaie de hârtie, din câte au fost înnegrite în această teribilă bătălie, dacă o singură foaie ar fi servit unui mic articol dedicat nuvelei din PUBLICISTICĂ 1017 revistă, nu credeţi că memoria lui Gib I. Mihăescu ar fi fost mai frumos servită? Dar bunii mei confraţi erau ocupaţi cu lectura d-lor Ilovici şi Molea. Pe Gib I. Mihăescu nu-1 vedeau. Ceea ce nu-i împiedică să mă mustre cu severitate că „nu iubesc într-adevăr literele”. Nu, nu le iubesc. E adevărat că zi de zi citesc toate cărţile româneşti ce apar; e adevărat că de câţiva ani mă silesc prin cronicile mele să pun oarecare ordine în gustul public; e adevărat că, fără spirit partizan, am apărat tot ce mi s-a părut bun şi, fără concesii, am criticat falsele valori; e adevărat că în loc să arunc iresponsabile note de „ţintar” despre cărţi necetite, am scris cu sobrietate despre nenumărate cărţi cetite toate cu un sentiment de răspundere... E adevărat, dar toate acestea nu înseamnă nimic. Eu nu iubesc „într-adevăr” literele. Confraţii mei de la „Facla” o ştiu foarte bine - şi eu îi cred. VOLUPTATEA DE A FI SCRIITOR. ROMANUL CU CHEIE Cinci zile după apariţia unui roman, autorul începe să fie interogat de prieteni şi cunoscuţi asupra eroilor cărţii sale. Cine este femeia blondă? Cine este bărbatul brun? Cine este domnul bătrân? Fiecare personaj trebuie neapărat să aibe un model. Fiecare personaj ascunde o figură cunoscută. 1018 MIHAIL SEBASTIAN Eşti somat să dai explicaţii. Şi dacă le refuzi, cu atât mai rău: vei justifica prin tăcerea ta toate presupunerile. Publicul nu crede în fantezia scriitorului. El nu acceptă că o invenţie este o invenţie. El nu acordă imaginaţiei niciun credit. Primul sentiment al lectorului de romane este unul de curiozitate: cine se ascunde sub această poveste? Este o curiozitate analogă curiozităţii spectatorului de teatru, care totdeauna vrea să ştie ce se întâmplă dincolo de culise. Tot astfel cetitorul încearcă să intre în culisele romanului. I se pare că undeva, în intimitatea povestei pe care o ceteşte, este un fel de cabină unde se travestesc eroii, aşa cum se grimează actorii de teatru. Cetitorul vrea să privească romanul prin gaura cheii. Este o indiscreţie prea ispititoare, tocmai pentru că e o plăcere inferioară. S-ar putea face o comedie de nesfârşite complicaţii pirandelliene, dacă s-ar scrie reacţiunile cetitorilor faţă de o carte în care se recunosc pe ei înşişi sau recunosc persoane din societatea lor. Este la mijloc un fel de joc de oglinzi paralele între literatură şi viaţă, una reflectându-se în cealaltă, până la infinit, realitatea transformându-se în ficţiune şi apoi ficţiunea devenind din nou realitate. Este în fond vechea comedie a lui Don Quijote, fără îndoială în forme mai puţin grave. Imaginaţi-vă un cetitor care se descoperă într-un erou de roman, se convinge că a servit de model PUBLICISTICĂ 1019 pentru acest roman, e obsedat de imaginea lui şi, fără să-şi dea seama, începe să mimeze gesturile şi situaţiile din carte. Nu vi se pare că ar fi un caz interesant de imixtiune a literaturii în viaţă? Cred, de altfel, că nu este o simplă presupunere fantezistă şi că, într-adevăr, în chip efectiv, literatura îi dă mai mult realităţii, decât îi cere acesteia. Cu mai multă dreptate se poate spune că cetitorul îl imită pe eroul de roman, decât invers. Dar acest lucru pare paradoxal. Prejudecata generală este că romancierul e un arhivar de fapte brute, pe care le modifică puţin, ca să-l înşele pe cetitor, şi le trece apoi în literatură. Cetitorul însă nu se lasă înşelat. El face cu tenacitate investigaţiile necesare, pentru a identifica toate personajele romanului abia apărut. Această operaţie se numeşte „descoperirea cheilor”. Nu este scriitor care să nu fi protestat împotriva acestei mentalităţi detective, de o dezolantă simplicitate. Creaţia în fond este un mecanism mai delicat, mai puţin grosolan, mai puţin rudimentar decât o înregistrare de fapte întâmplate. Chiar atunci când un roman are un punct de plecare în realitate, punctul său final este neapărat în ficţiune. Şi asta nu fiindcă romancierul ţine să-l deruteze pe lector şi să îngreuneze aflarea pistelor adevărate - dar pentru că logica interioară a povestei este mai puternică decât linia inertă a faptului real. Nu se poate ceva mai comic decât eforturile de a descoperi în viaţă sursele unui erou de carte. 1020 MIHAIL SEBASTIAN Se vor găsi totdeauna câteva modele şi toate vor fi la fel de plauzibile, ceea ce înseamnă că niciuna nu va fi adevărată. Pentru Homais al lui Flaubert, specialiştii flaubertieni au descoperit nu mai puţin decât opt modele principale şi vreo treizeici-patruzeci de modele secundare. Dar asemenea rezultate ridicule nu dezarmează pe nimeni, „romanul cu cheie” rămâne în preferinţa publicului. Chestiunea aceasta, ca problemă de tehnică literară, este în fond destul de indiferentă. Grav este însă că ea creează complicaţii de fapt. „Modelele” se revoltă totdeauna contra personajelor. Şi la acest război între realitate şi ficţiune, romancierul asistă dezarmat. DICHTER HELFEN Am în faţă o carte cu acest titlu scurt ca un strigăt. Sunt 16 scriitori din felurite ţări, care publică un volum colectiv de nuvele în editura Oprecht din Ziirich, cedând drepturile lor de autor pentru ajutorarea intelectualilor aflaţi în exil. Semnează: Georges Duhamel, Léo Ferrero, Ernst Glaeser, Selma Lagerlôf, André Malraux, Thomas Mann, André Maurois, Upton Sinclair şi alţi de acelaşi renume. Pe pagina de gardă, două rânduri avertizează pe cetitor: „Der Reinertrag des Buchesfliesst dem PUBLICISTICĂ 1021 Comité International pour le Placement des Intellectuels Réfugiés in Genfzu Din introducerea scriitorului elveţian William E. Rappard aflăm oarecari detalii despre acest „comitet” care patronează tipărirea cărţii. Este un birou anume creat pentru a sistematiza ajutorarea intelectualilor refugiaţi politici. Deşi lucrează ca organ al Societăţii Naţiunilor sau poate tocmai de aceea, acest comitet nu posedă fonduri speciale. Acţiunea lui se reduce deci la colectarea contribuţiilor benevole şi la justa lor împărţire. Resursele comitetului sunt conferinţele şi concertele pe care le organizează, cărţile pe care le tipăreşte. Resurse sărace după cum se vede şi fără prea mari nădejdi. Căci nu un concert şi nu o carte vor reda miilor de intelectuali, aflaţi astăzi în pribegie, o casă. Cu atât mai puţin le vor reda liniştea creatoare, pentru totdeauna pierdută. Nu pot privi această carte, ce poartă un apel de caritate, nu o pot privi fără umilinţă. întreg destinul intelectualului mi se pare că este oglindit în acest timid Dichter helfen. Cât de puţin lucru însemnează intelectualii! Cei dintâi loviţi la o schimbare de regim (căci politica loveşte din instinct în zonele inteligenţei) sunt cei din urmă în putinţa de a se apăra. Sunt puţini, sunt singuri, sunt dezarmaţi. Când li se taie punţile de contact cu publicul, rămân în absolută izolare. Poate că nici n-ar fi nevoie de închisori şi lagăre de concentrare. Ajunge cenzura, darea afară din laboratorii şi excluderea de la catedră. Este un asasinat lent, metodic şi elegant. Dacă politica nu are totdeauna răbdare de a-1 practica şi recurge mai 1022 MIHAIL SEBASTIAN repede la revolver, este din nervozitate, din grabă, din exces de temperament. Cui se poate adresa un intelectual pribeag? Organizaţii de breaslă nu există sau, dacă există, ele sunt total aservite regimului politic. O asistenţă internaţională a scriitorilor este în chip material imposibilă, căci solidaritatea poliţiilor este mai puternică decât solidaritatea inteligenţelor. Şi poliţiile îşi dau eventual o mână de ajutor peste hotare, dar intelectualii, scriitorii şi artiştii nu. Dacă există cumva o familie intelectuală deasupra graniţelor, atunci ea leagă de la minte la minte, de la inimă la inimă, oameni fără nicio altă putere decât a gândului. Nevăzută familie, destrămată familie, care trebuie să-şi apere drepturile ei de iubire şi de solidaritate împotriva tuturor forţelor de opresiune. A participa la această solidaritate intelectuală este un act individual, un act de răspundere faţă de tine însuţi. Nimeni nu te obligă să-ţi1 asumi astfel de îndatoriri fără scadenţă, fără sancţiuni, fără control, afară de propriul său control intim. Acestei familii spirituale, aşa de nesigură, aşa de săracă, aşa de izolată, i se adresează cartea tipărită la Ziirich. „Există oare o comunitate culturală a intelectualilor?”, se întreabă în prefaţă William Rappard. Există mai ales în lumea de azi un simţământ general al omeniei? Introducerea aşteaptă un răspuns. Şi acest răspuns nu trebuie să fie o declaraţie de principiu, ceea ce ar fi şi prea mult, şi prea puţin, ci modesta PUBLICISTICĂ 1023 faptă de a colabora la munca celor 16 scriitori, primind cartea pe care ei o răspândesc în lume, mai mult pentru valoarea simbolică a gestului, decât pentru rezultatul ei practic. Dichter helfen\ Este un apel de raliere sufletească. IL N’Y A PLUS DE PAPIER La guerre italo-éthiopienne a provoqué sans doute bien des malheurs, mais, parmi tant de désastres, elle a eu quand même un heureux effet, dont il faut que nous lui sachions gré. Vous avez probablement lu ce télégramme de Rome qui nous informe que, de toutes les matières frappées par les sanctions économiques, celle qui manque spécialement en Italie c ’est le papier. Il n’y a plus de papier ou bien il y en a si peu, que le gouvernement est obligé de restreinde à l’extrême limite l’usage de l’encre. Les italiens sont invités de renoncer à l’habitude d’écrire, afin d’épargner de la sorte ce précieux papier, devenu brusquement un objet de luxe. Je ne sais pas si vous vous rendez compte de la bienfaisante influence qu’un régime d’économie peut avoir dans le monde. Notre époque souffre d’une grave inflation typographique. Elle succombe sous le poids du papier imprimé. Les journaux, les livres, les revues nous écrasent par leur quantité, par leur 1024 MIHAIL SEBASTIAN nombre, par leur multitude. Il est certain que le papier qu ’on imprime de notre temps, dans un seul jour, aurait suffi autrefois à la littérature de quelques siècles. Ne pensez-vous pas, en effet, que toutes les œuvres de l'univers, depuis Homère jusqu’à La Fontaine et même jusqu’à Balzac, pourraient être largement imprimées sur le papier qu’on gaspille dans le monde d’aujourd’hui rien que pour les journaux d’un seul matin? Il y a des montagnes de livres qui s’amassent chaque jour. A-t-on le temps de les lire? Personne ne s’en soucie, mais tout le monde continue d’écrire et de publier dans une sorte de fièvre générale, qui est un des plus saillants caractères de notre temps. Il faut se demander si cet abus de littérature, si ce formidable excès ne nous prépare pas une humanité fatiguée, morne et triste, qui aura perdu la faculté de ses simples joies et de ses simples douleurs, pour sombrer dans une psychologie faussée par le livre et par le journal. Il faut se demander si l’humanité ne se prépare pas de mourir noyée dans l’océan de papier qu ’elle produit et noircit dans un rythme effréné. Voici pourquoi le manque du papier en Italie me paraît plutôt un heureux accident, dont les conséquences peuvent être salutaires. Je ne vois aucun malheur dans le fait que les italiens seront obligés de réprimer un peu leur goût d’écrire. C’est une mesure qui doit être applaudie surtout par les petits italiens, qui auront la conscience d’aider un peu la patrie, en ne faisant pas leurs devoirs. Imaginez-vous la joie du petit colégien fasciste, qui PUBLICISTICĂ 1025 sacrifie son cahier de mathématiques ou de sciences naturelles aux besoins du pays. N’est-ce pas touchant? Je vous prie de croire, je ne mets aucune ironie dans cet éloge de l’absence de papier. J'ai la certitude que pour la vertu de l’homme, pour sa tranquillité morale, pour sa sobriété psychologique, un régime de prohibition du papier vaut un régime de prohibition de l'alcool. Et si la seconde expérience a été déjà faite, je ne vois pas les raisons pour lesquelles on ne ferait pas la première. Vous verrez bien, la psychologie humaine se trouvera plus saine et plus calme, après une période de modération littéraire. Le papier est au fond une invention assez subversive. E. LOVINESCU: BĂLĂUCA De vreme ce d. E. Lovinescu e decis să persiste în roman, trebuie să ne aşteptăm ca d-sa să ajungă în cele din urmă la o formulă adecvată mijloacelor sale. Stăruinţa şi răbdarea pot orice, când sunt servite de inteligenţă. D-lui Lovinescu nu-i lipseşte nici stăruinţa de a continua o experienţă începută, nici discernământul de a folosi învăţămintele pe care i le oferă etapele acestei experienţe. Căci un lucru este cert: d. Lovinescu nu este un romancier de vocaţie. Romanul pentru d-sa este un act de voinţă. Un fel de prinsoare de a reuşi într-un gen care în chip firesc îi este străin. Romancierul este 1026 MIHAIL SEBASTIAN un tip vizual. în contact natural cu viaţa, el are despre oameni şi lucruri o imagine concretă, directă, spontană. El se lasă oarecum antrenat de abundenţa faptelor, de ritmul lor, de mişcarea lor. E anumită uşurinţă a fabulaţiei care îl distinge fără greş pe romancier. Această uşurinţă îi lipseşte total d-lui Lovinescu, a cărui formaţie de spirit este mai mult didactică. D-sa este un comentator, un exeget, un moralist, dacă vreţi, triplă calitate care îi uşurează comerţul ideilor şi al abstracţiilor, dar care îi interzice accesul direct în viaţă. Thibaudet vorbeşte undeva despre „la petite porte de rintelligence”, cuvânt care se potriveşte de minune criticului nostru, căci într-adevăr d. Lovinescu „prin poarta mică a inteligenţei” păşeşte în lumea romanului, nu prin porţile largi ale fanteziei şi ale pasiunii. Dar dacă într-adevăr pentru autorul lui Bizu romanul este un act deliberat, făcut oarecum împotriva resurselor d-sale naturale, nu însemnează că prin efort, prin aplicaţie şi prin exerciţiu, nu va reuşi să-şi înfrângă propriile obstacole şi să se adapteze necesităţilor genului. De la Bizu până la Bălăuca, d. Lovinescu nici nu face altceva decât să se supună mereu legilor de creaţie epică, criticul cedând din ce în ce mai mult în faţa romancierului. Efortul este vizibil, iar experienţa - deşi are în ea însăşi ceva artificial, ceva de laborator - nu este lipsită de interes teoretic. Mite păstra încă puternice reminiscenţe didactice, pe care le-am remarcat la timp. Bălăuca le elimină. Eroii noului volum nu mai ţin lungile disertaţii abstracte, pe care le rosteau în cartea precedentă. PUBLICISTICĂ 1027 Nu e greu de văzut că d. Lovinescu a vrut să se debaraseze de povara ideilor şi să meargă direct spre fapte, spre poveste, spre mişcare. D-sa simplifică şi reduce incursiunile psihologice, altădată abuziv de lungi, şi le înlocuieşte cu diverse indicaţii anecdotice. Tonul critic şi explicativ mai revine din când în când şi sună cu nu ştiu ce stridenţă profesorală: „Neputinţa de a fi fericit forma, negreşit, elementul esenţial al conştiinţei lui”. Sau în altă parte - şi mai supărător, fiindcă vorbeşte însuşi eroul cărţii: „...spaima faţă de realitate şi inconformismul meu iniţial”. Când întâlneşti asemenea analize sufleteşti de stil abstract şi artificios, înţelegi ce violenţe trebuie să fi exercitat d. Lovinescu asupra scrisului său, pentru a-1 face să accepte mobilitatea unui stil epic. * Prefer să privesc Bălăuca drept o experienţă de tehnică literară, decât să o consider în ea însăşi, ca realizare. D. Lovinescu e mai interesant decât romanele sale. Cazul acestui critic, angajat într-o întreprindere ce-i contrazice toate calităţile specifice, nu ne poate fi indiferent. Este o experienţă instructivă, indiferent de rezultatele la care ajunge. Dar dacă ar trebui să referim asupra acestei cărţi, despărţind-o de cariera d-lui Lovinescu, dacă ar trebui să o judecăm ca valoare în sine, am fi probabil siliţi să remarcăm că este o poveste confuză, care nu şi-a precizat obiectivele şi care ezită mereu între 1028 MIHAIL SEBASTIAN anecdotă - ceea ce este prea puţin - şi între roman -ceea ce este prea mult. Cred că este vina genului, nu a scriitorului. Genul în care d. Lovinescu s-a angajat pornind să scrie viaţa lui Mihai Eminescu este prin el însuşi hibrid. Nu e nici biografie, nu e nici roman. Pentru a fi biografie îi lipseşte materialul documentar. Pentru a fi roman, îi lipseşte materialul epic. îi lipseşte aşa de mult acest material epic, încât autorul e obligat să construiască diverse fapte imaginare şi să le izoleze într-un fel de plan secund al cărţii - liberate de orice îndatorire către adevărul istoric - se împletesc într-un nou roman al lui Mihai Eminescu, care poate tot atât de bine să fie romanul oricărui anonim cu fantezie. Cetitorul va observa că tot ce este vioi şi articulat în noul roman al d-lui Lovinescu se află la periferia subiectului propriu-zis. Călătoria din tren, întâlnirea cu Nusăm Cucoş, episodul tinerei Madame Preuţescu nu au absolut nicio legătură cu viaţa lui Eminescu. Sunt anecdote mai mult sau mai puţin agreabile, dar complect străine nu numai de adevărul „istoric”, dar - ceea ce este mai grav - străine de adevărul sufletesc al eroului. Căci nu înţeleg în ce măsură faptul că Madam Preuţescu se culcă cu d. Carandâ ni-1 revelează, sau ni-1 explică pe Eminescu. Impresia noastră este că autorul abuzează punând în scenă viaţa poetului şi că metoda sa nu diferă prea mult de metoda regizorilor de filme, care utilizând un erou ilustru - Chopin sau Schubert - îl PUBLICISTICĂ 1029 implică într-un scenariu cu totul fantezist, atribuindu-i fapte şi aventuri pe care niciodată nu le-a avut. De aceea vă sfătuiesc să nu-1 căutaţi pe Eminescu în Bălăuca, dar să urmăriţi cu interes evoluţia literară a d-lui E. Lovinescu. Situaţia sa în literatura românească justifică acest interes. CÂND VORBEŞTE UN OM TĂCUT Miercuri seara, la banchetul care i l-au oferit colegii săi de breaslă, domnul Liviu Rebreanu a avut, în cuvântul său de răspuns, câteva sincerităţi „admirabile”. în acea atmosferă festivă, de prietenie, de entuziasm şi elan, figura romancierului ni se părea biruitoare. Niciun obstacol între opera lui şi admiraţia publică. Nicio rezistenţă în faţa gloriei. Nicio disonanţă în iubirea unanimă pentru om şi pentru cărţile lui. Dar în mijlocul acestui optimism general s-a ridicat un glas de melancolie şi acest glas a fost al lui Liviu Rebreanu însuşi. Erau câteva lucruri ce-i stăteau pe suflet şi pe care refuza să le uite, într-un ceas de amintiri. Ne-a vorbit deci nu despre victorii, ci despre înfrângeri. Nu despre succese, ci despre obstacole. Nu despre elogii, ci despre adversităţi. De ce alegea momentul acestei confesiuni tocmai într-o zi de sărbătoare? Probabil din aceeaşi modestie pe care gesturile şi cuvintele sale au avut-o 1030 MIHAIL SEBASTIAN totdeauna, din aceeaşi discreţie şi lipsă de vanitate pe care faptele sale au păstrat-o mereu. Liviu Rebreanu a fost pe vremuri atacat cu violenţă. Lucruri de o deprimantă rea-credinţă, de o nesfârşită brutalitate s-au scris împotriva sa şi a operei sale. Nu a fost numai neînţelegere. Pe aceasta un scriitor o primeşte cu destulă linişte şi, în orice caz, cu stimă pentru adversar. Dar a fost un val de duşmănie personală, de orbire polemică, de sălbăticie pamfletară. Aveam impresia că Liviu Rebreanu trece netulburat prin aceste provocări. Prezenţa lui fizică respiră atâta calm, atâta stăpânire de sine, atâta siguranţă intimă, încât ni se părea că pietrele nu-1 lovesc, iar insultele nu ajung până la el. Sunt scriitori care pot la nevoie să-şi schimbe condeiul în spadă. Demonul polemicii îi aruncă în bătălii în care, chiar dacă sunt împinşi fără voie şi cu puţin dezgust, până la urmă tot descoperă acea tensiune nervoasă ce face voluptatea unei polemici. Rebreanu nu a cunoscut asemenea izbucniri. Singura sa replică era opera pe care o construia. Replică sobră, copleşitoare tocmai prin demnitate, dar sortită să nu biruie decât deasupra timpului. în „actualitate” Liviu Rebreanu prefera să fie biruit -ştiind că revanşa sa va fi poate târzie, dar definitivă. Ani de zile, marele romancier a tăcut. Era asemeni unui lucrător pe şantier. El nu are de „vidat” (cum se zice) chestiuni personale. Legea lui e mai simplă şi mai aspră: să ducă la bun sfârşit lucrul pe care îl face, casa pe care o ridică, piatra pe care o ciopleşte. Este tăcerea creatorului. Este tăcerea şi singurătatea omului ce poartă în el o chemare de viaţă. PUBLICISTICĂ 1031 Ştiam prea bine că o astfel de voluntară rămânere în umbră este un act de mândrie şi nobleţe, dar nu bănuiam câtă energie îţi cere, câtă putere de a te domina, câtă rezistenţă sufletească. Ne-a spus-o miercuri seara Liviu Rebreanu şi mai ales ne-a făcut s-o înţelegem, când - după ani de tăcere - ne-a povestit cu aceeaşi voce potolită, fără grabă, fără asprime, fără răzbunare, ceasurile lui grele. Nu ştiu ce surâs, care nu îndrăznea să se împlinească, nu ştiu ce dungă de melancolie trecea prin acele vorbe, ce nu se adresau nimănui în chip direct, dar ne învăluiau pe toţi în acelaşi sentiment. Dacă n-aş şti că lucrurile sunt etern aceleaşi şi că ele se repetă cu o stupidă monotonie de la generaţie la generaţie, aş spune că experienţa lui Liviu Rebreanu este o lecţie. LA LITTÉRATURE ROUMAINE À L’ÉTRANGER Une des pins graves questions qui se posent à notre littérature est celle des traductions. Le livre roumain est mis dans une situation d’infériorité absolue par rapport aux livres étrangers. Il ne s’agit pas de professer un nationalisme excessif - qui serait si déplacé dans le domaine de l’intelligence et de l’art - mais il est juste de remarquer que si la Roumanie est un des meilleurs débouchés pour la littérature occidentale et surtout pour celle de la France, elle ne trouve nulle part la compensation de ce bon accueil. 1032 MIHAIL SEBASTIAN L’écrivain roumain, si grande que soit sa valeur, ne dépassera jamais le modeste tirage que notre public peut lui assurer. Il ne connaîtra pas cette notoriété européenne, qui donne à une grande œuvre la possibilité de trouver son chemin au-delà des frontières. Il reste fermé dans son pays, toute communication avec la monde lui étant interdite. C 'est évidemment une grande perte pour nous, mais il faut aussi avoir la courage de dire que l’ Europe, elle non plus ne gagne trop à nous ignorer. Car elle s’ignore elle-même dans la complexité de ses ressources créatrices, quand elle refuse de prendre connaissance des manifestations artistiques et littéraires d’un pays, qui géographiquement lui appartient, mai qui spirituellement lui reste inconnu. Il y a quelques grandes œuvres dans notre littérature. Les étrangers en parlent avec une vague amabilité (ce qui ne leur coûte rien et surtout ne les engage à rien), mais ils ne se donnent pas la peine de connaître et d’approcher ces valeurs, qui gagneraient sans doute beaucoup plus d’une connaissance sobre et attentive, que d’un éloge poli et superficiel. Il serait probablement difficile de présenter dans une langue étrangère notre poésie. Un poète ne peut être connu que dans sa version originale. Nous n ’avons donc pas la prétention de faire comprendre à un anglais ou à un français la poésie d’un Eminesco ou d’un Arghezi. Mais il nous reste les livres de prose, il nous reste les romans - et parmi eux il y a quelques-uns de tout premier ordre. Pourquoi ne pas dire que La forêt des pendus de Liviu Rebreanu ne cède en rien à aucun de ces livres de guerre qui ont eu la vogue mondiale PUBLICISTICÀ 1033 d’un Remarque? Pourquoi ne pas dire que 1er romans de madame Papadat-Bengesco valent bien les livres si célèbres de Virginia Woolf ou de Rosamond Lehman ? Pourquoi ne pas dire enfin qu ’un Camil Petresco, un F. Aderca, un Mircea Eliade, un Sergiu Dan sont toujours à un niveau d’art, d’intelligence et de sensibilité qui les apparente aux plus subtiles des leurs confrères occidentaux? Les écrivains qui ont la chance d’écrire dans une langue de circulation mondiale ne trouvent-ils pas que cette chance leur impose quelques devoirs envers les littératures de moindre célébrité, mais souvent non pas de moindre intérêt humain et artistique? N’ont-ils pas la curiosité de découvrir d’autres résonances, d’autres échos dans un monde qui n ’est pas leur monde et qui possède une psychologie, un caractère et un style différent? Chaque fois qu’un grand écrivain étranger nous fait l’honneur de nous visiter, il n ’oublie pas de nous promettre son concours pour faciliter à nos livres l’accès de l’occident. Mais on oublie vite ce qu ’on promet dans un moment d’enthousiasme, et une fois parti on se laisse gagner par l’oubli. Et pourtant il est grand temps dé faire quelque chose pour une littérature injustement ignorée. CELLA DELAVRANCEA ETSANDUALBU. ADOLF BUSCH ET LA PHILHARMONIQUE Le concert que Mlle Cella Delavrancea nous donna lundi soir à la salle Dalles, en compagnie de M. 1034 MIHAIL SEBASTIAN Sandu Al bu, n ’était pas un qu ’on pourrait nommer un „concert de vedettes’’. Mlle Delavrancea est sans doute une pianiste d’un art fin et nuancé; quant à M. Sandu Al bu c’est un violoniste qui sert avec compréhension la musique. Leur concert n’avait pourtant pas l’ambition de nous présenter deux virtuoses, mais de nous offrir un programme musical supérieur. Il faut leur savoir gré pour cette modestie, à qui nous devons une belle soirée de musique de chambre, ce qui est assez rare chez nous. N’avez-vous pas remarqué, en effet, que cette saison musicale -qui est d’ailleurs une des plus heureuses - a été presque uniquement dédiée aux solistes et aux symphoniques? A part les séances de la société „Pro-Arte”, dont le caractère est plutôt didactique, nous n ’avons eu cette année comme musique de chambre que le cycle des trios de Beethoven, exécutés en quatre séances par MM. Fi/ionesco, Theodoresco et Sarvach. Le concert des sonates de Mlle Delavrancea et M. Sandu Albu avait donc un intérêt plus marqué, et son programme était d’une exceptionnelle valeur. Mozart, Schumann et Franck réunis dans la même soirée donnaient par leur simple présence au programme une note de hauteur et de gravité à ce concert. Dire que les deux interprètes n ’ont pas trahi leurs trois maîtres, c ’est déjà un éloge. Ajouter qu ’ils ont même réalisé quelques moments d’émouvante simplicité, qu ’ils ont joué avec intelligence le Mozart et avec délicatesse le Schumann, c ’est reconnaître la qualité du concert. Et même en disant que la Sonate PUBLICISTICĂ 1035 de Franck avait quelque lourdeur, nous ne réduirons pas le mérite des deux artistes. Il ne faut rien exagérer. Le Festival Beethoven de jeudi soir n’était pas un festival. C'était une occasion d’entendre M. Adolf Busch, qui est un grand artiste et un grand interprète. Mais comme à lui seul il ne pouvait pas occuper une soirée de musique symphonique, comme l’exécution du Concerto en ré pour violon et orchestre de Beethoven ne durait qu’une demi-heure, comme la durée obligatoire du programme est de 9 heures du soir à II heures, on a ajouté au concerto joué par Busch deux des plus commodes pièces du répertoire de notre orchestre. L’ouverture Leonore et surtout la cinquième symphonie sont depuis longtemps pour M. Georgesco un des plus sûrs réfuges quand il n ’a pas le temps de préparer autre chose. Nous ne lui reprocherons pas cette préférence, qui a le désavantage d’être un procédé facile. Nous ne pouvons le lui reprocher, car Beethoven est toujours une leçon et une source d’émotion - mais nous n’aimons pas trop cette manière de présenter comme un festival ce qui en réalité n ’est dû qu ’à la hâte de „boucler" un programme. Ceci dit, ajoutons que M. George Georgesco a dirigé le concert avec cette maîtrise qui lui est propre quand il n ’improvise pas. Il a dominé fermement l’orchestre dans l’ouverture et la symphonie et il a accompagné avec discrétion le soliste dans le concerto du violon. 1036 MIHAIL SEBASTIAN M. Busch nous donna une de ces interprétations qui vont profondément aux sources de l’inspiration beethovenienne. D’une simplicité absolue, d’une simplicité de grand classique, son jeu détache et met en valeur, avec une égale limpidité, non seulement les grandes lignes architectoniques du concert, mais aussi ses détails, ses finesses, ses nuances. Sobre, il sait être pathétique. Profond, il sait rester clair. Un alliage admirable de sensibilité et de puissance font le caractère de son art. Nous serons heureux de pouvoir entendre M. Adolf Busch dans son concert de dimanche matin, dont l’initiative revient à la Philharmonique, ce qui gagne notre reconnaissance. DE LA CELIBATARII LA SERVICIU INUTIL în 1933, Henry de Montherlant facea lectorilor săi o inexplicabilă surpriză, publicând romanul Les Célibataires. Nimic în opera sa anterioară nu prevestea o astfel de carte. Montherlant, pe care îl ştiam neliniştit, liric, pasionat, retoric chiar, devenea deodată un autor obiectiv şi rece. Cel care scrisese Aux fontaines du désir - carte devastată de orgoliu personal, de sensualitate şi de violenţă morală - ne dădea în Celibatarii o inexplicabilă operă de creaţie impersonală. Tot ce poate fi expresie directă, tot ce poate fi accent individual fusese reprimat şi ţinut în umbră. S-ar fi spus că, obosit de propriile lui valuri de lirism, scriitorul se refugia într-o regiune mai aspră, PUBLICISTICĂ 1037 mai exigentă, mai fermă. S-ar fi spus că de bunăvoie se supune unui regim de cenzură. Era vădit că Montherlant îşi barează singur vechile sale drumuri şi se obligă pe el însuşi a căuta alte direcţii. Celibatarii au fost rezultatul acestei experienţe de severitate. Era o carte reflectată, o carte construită metodic, disciplinat, cu excluderea oricărui gest de confesiune. Era un adevărat roman de tip balzacian. Acest caracter balzacian era de altfel atât de pronunţat, atât de categoric, încât pe alocuri aveam impresia că autorul merge spre pastişe, ca şi cum, conştient sau inconştient, ar fi protestat astfel împotriva unui stil care temperamental îi rămânea străin, chiar dacă din punct de vedere artistic izbutea să-l realizeze. Rareori un scriitor poate da o mai frumoasă dovadă de luciditate şi stăpânire de sine decât a dat Montherlant în aceşti Celibatari, pe care i-a creat cu cea mai strictă tehnică realistă, deşi nici stilul, nici maniera, nici procedeele nu-i conveneau. Dar un artist autentic nu are dreptul să-şi acorde niciun fel de facilitate. Dacă se lasă prea mult în voia temperamentului personal, ajunge repede la clişeu. Montherlant a înţeles acest lucru şi, nesilit decât de conştiinţa sa de creator, şi-a ridicat în faţă dificultăţi deosebit de mari, întocmai ca acei jucători de biliard care îşi complică singuri situaţiile, ca să nu le poată rezolva decât printr-o extremă abilitate. Comparaţia pare frivolă, dar experienţa lui Montherlant este mult mai serioasă şi mai profundă decât un simplu record de ordin sportiv. Cât de serios trebuie să fi luptat Montherlant cu el însuşi pentru a-şi simplifica stilul şi pentru a 1038 MIHAIL SEBASTIAN ajunge la fraza netă, rece şi lapidară din Celibatarii, se poate vedea din ultima sa carte, Service inutile, apărută nu de mult. Scriitorul se regăseşte aici. El revine la persoana întâia, la scrisul confesional. Eliberat parcă de o constrângere exterioară, iată-1 angajându-se ca altădată într-un nesfârşit monolog, animat, rapid, nervos, cu izbucniri vehemente, cu întoarceri asupra lui însuşi, cu deschideri subite. Adjectivul reintră cu toate somptuoasele lui drepturi în fraza pe care Celibatarii o simplificaseră până la linie, până la schemă. Lumini şi culori - orbitoare lumini şi strigătoare culori - sunt reintegrate în scrisul acestui meridional, care un moment a vrut şi a izbutit să fie un romancier sobru şi un observator aspru. Dar experienţa trebuie şi ea depăşită. Nimeni nu-1 poate obliga pe Montherland să rămână prizonierul actelor sale de voinţă. Celibatarii au fost un act de demonstraţie. Serviciu inutil e o întoarcere la temperament. PARADOXELE PREMIULUI GONCOURT Puţine lucruri sunt mai ridicule şi în acelaşi timp mai glorioase în viaţa literară franceză decât premiul Goncourt. Cine poate explica formidabilul său prestigiu, imensa forţă de sugestie pe care o exercită asupra presei şi a publicului? Cine poate spune prin ce secret votul celor zece domni, care prânzesc la restaurantul Drouant în prima joie a lunii decembrie, izbuteşte să PUBLICISTICĂ 1039 facă într-un singur ceas dintr-un nume obscur un nume celebru? Acum zece zile d. Joseph Peyré era un necunoscut, iar romanul său Sang et Lumières o carte pierdută într-un val de cărţi. Astăzi, portretul autorului circulă de-a lungul şi de-a latul Europei; biografia sa e în toate ziarele; declaraţiile sale, în toate revistele. Cartea este celebră înainte de a fi cetită, autorul ilustru înainte de a fi verificat. Desigur, cei doi fraţi Goncourt n-au visat niciodată că numele lor va fi într-o zi nu numai glorios, dar dătător de glorie. Ei, care au fost mereu obsedaţi de gândul notorietăţii (şi asta de vede din o mie de mici vanităţi copilăroase izbucnind în jurnalul lor intim), ar fi fost fericiţi să primească fie numai o umbră din celebritatea care astăzi se împarte în fiecare an în amintirea lor. Premiul Goncourt este o superstiţie. O colosală superstiţie - dar nimic mai mult. Căci puterea sa de persuasiune nu se datorează nici celor doi Goncourt, pe care nimeni nu-i mai citeşte, şi nici membrilor juriului, pe care nimeni nu-i cunoaşte. Ironia lucrurilor face într-adevăr ca din acest juriu literar, care este cel mai influent din lume, să facă parte scriitori complect scoşi din uz, complect eliminaţi din actualitate. Dacă-i lăsăm deoparte pe Léon Daudet şi pe Roland Dorgelès, câţi din membrii Academiei Goncourt mai există cu adevărat în conştiinţa cetitorilor? Poate Lucien Descaves, dar numai prin cronicile de teatru. Poate Raoul Ponchon, dar numai prin reputaţia de om spiritual. Cine îl 1040 MIHAIL SEBASTIAN ceteşte însă pe Léon Hennique? Cine poate să citeze un titlu de Jean Ajalbert? Cine poate afirma că a cetit un rând de Pol Neveux? Cine îşi aminteşte un roman de Rosny aîné? Cine a văzut vreodată un volum de Rosny jeune? Cu toţii se pierd într-un anonimat compact şi rezistent, unde nimeni nu are curiozitatea să-i cerceteze. Nu e melancolică şi nu e, în acelaşi timp, stupidă soarta acestor respectabili domni, care au posibilitatea să acorde cu amândouă mâinile oricărui tânăr publicitate, bani şi glorie, dar nu pot obţine pentru ei înşişi nici trei mii de cetitori? E de presupus că prestigiul unui premiu e făcut din prestigiul intelectual şi critic al juriului. Totuşi, în cazul premiului Goncourt nu aceasta poate fi explicaţia, căci dacă Léon Hennique şi Gaston Chérau şi Pol Neveux ar exercita individual oarecare influenţă asupra publicului, atunci ar utiliza-o probabil pentru a-şi pune în valoare propriile lor opere, care deocamdată dorm în librării, încărcate de vreme şi indiferenţă. Din această simplă constatare, se poate înţelege că extraordinarul răsunet al premiului Goncourt nu răspunde valorii sale intrinsece, nici de ordin material (5000 de franci!), nici de ordin critic. Este pur şi simplu o prejudecată literară, dar o prejudecată atât de puternică şi de generală, încât toată lumea i se supune vrând-nevrând. Seducţiunea acestei comedii este contagioasă. Ea capătă formele cele mai comice. Un spirit cancanier de cea mai joasă speţă animă întreaga poveste. Ce a mâncat d. Jean Ajalbert, PUBLICISTICĂ 1041 ce a băut d. Neveux, ce culoare avea pălăria d-lui Rosny, ce fel de ţigări fuma d. Léon Daudet... Un ziar nu uită să relateze cu ample detalii disputa dintre d-nii Gaston Chérau şi Raoul Ponchon, asupra jigoului pe care primul îl propunea, iar secundul îl refuza. Din asemenea fleacuri, mai mult sau mai puţin amuzante, se creează în fiecare an un nume celebru. Evident, ne dăm seama de inferioritatea acestor procedee, de nivelul lor scăzut, şi totuşi, nu le putem rezista. Prestigiul premiului Goncourt operează şi asupra noastră, iar ironia pe care am vrea să i-o opunem este inutilă. Acum câţiva ani, dacă ţineţi minte, editorul Grasset a publicat un fulgerător atac împotriva acestui premiu, pe care îl considera de-a dreptul dezonorant. Astăzi însă, când premiantul este un scriitor publicat în editura sa, d. Grasset tipăreşte în toate ziarele triumfătoare reclame. Şi nu este la mijloc o vulgară inconsecvenţă, ci sentimentul că nu te poţi opune unei puteri de proporţiile acestui premiu, chiar dacă puterea lui este injustă, fără raţiune şi fără calitate. De aceea, şi lupta ce se dă anual, în primele zile din decembrie, în jurul Academiei Goncourt este atât de aprigă. Un complicat angrenaj de forţe contrarii, evaluând între amiciţie şi duşmănie, este pus în mişcare - fiecare candidat şi fiecare alegător construind zeci şi sute de combinaţii. în corespondenţa lui Marcel Proust, puţine scrisori sunt mai obosite, mai descurajate şi mai triste decât cele ce au urmat premierii sale. Se ştia că adversul său era Roland Dorgelès, care, căzând cu patru voturi contra şase în faţa lui Proust, a regizat 1042 MIHAIL SEBASTIAN atunci una din cele mai dezolante şi mai oarbe campanii de presă împotriva scriitorului de geniu care agoniza în rue Hamelin. Tot Dorgelès a inaugurat atunci sistemul, destul de pretenţios, de a afişa cu ostentaţie eşecul. Placarde mari anunţau în librării: „Roland Dorgelès nu a luat premiul Goncourt!” - aşa încât de atunci nu numai faptul de a fi premiat este considerat cu un titlu de glorie, ci şi faptul de a nu fi premiat. Poate că în bună parte, Louis-Ferdinand Céline datorează succesul romanului său, Voyage au bout de la nuit, tocmai căderii sale în faţa lui Guy Mazeline. Sistemul e continuat azi de editura N.R.F., care tipăreşte următoarea curioasă reclamă: „En effet, Le sang noir de Guilloux n'a pas eu le prix Goncourt”. Atât de copleşitoare este influenţa premiului Goncourt, încât el devine o recomandaţie chiar şi prin negaţiile lui. Este poate o farsă, dar o farsă totdeauna biruitoare. „CERVELLA FRITTA DEISANZIONISTI” Sunt ani de când nu mai fusesem în acel mic restaurant italian din pasaj unde, cu un ceremonial anumit şi cu o savantă punere în scenă, se serveau diverse mâncăruri bucureştene, prezentate în stil peninsular. Dar am intrat acolo într-una din serile trecute cu doi prieteni, pentru că ne trebuia un colţ mai liniştit, în care să putem sta îndelung de vorbă. PUBLICISTICĂ 1043 Seara era calmă, iar dispoziţia noastră personală cu totul pacifică. Ne pregăteam pentru o conversaţie amicală, în care nu trebuia să fie vorba nici despre politică, nici despre război. Blajinul restaurant din pasaj ni se părea un cadru optim pentru ceasul nostru de odihnă. Poate că o conştiinţă severă mi-ar putea face o vină din alegerea unui restaurant italian. Noi ne aflăm faţă de Italia într-un regim de sancţiuni economice -şi este de întrebat dacă un cetăţean disciplinat îşi poate permite să facă altă politică externă decât a statului său. Vă voi răspunde sincer că în acel moment nu-mi puneam o asemenea problemă şi că în egoismul meu personal nu-mi dădeam seama că angajez câteva chestiuni de ordin internaţional. Vă voi mai spune de asemeni că ţin să-mi păstrez libertatea mea de acţiune în ce priveşte regimul meu de nutriţie. Aşadar - deşi încălcăm astfel dispoziţiile Genevei şi contraziceam politica noastră de stat - am intrat în restaurantul italian, făcând un gest de perfectă neutralitate, ba chiar - aş putea spune - de amiciţie. Ei bine, trebuie să mărturisesc cu umilinţă, m-am înşelat. Atitudinea mea neutrală a fost violent pedepsită. A trebuit să constat încă o dată că nimic nu e mai greu de conservat în aceste timpuri extremiste decât o poziţie moderată. A trebuit să înţeleg că într-adevăr, dacă nu eşti de dreapta, trebuie să fii de stânga, şi dacă nu eşti de stânga, trebuie să fii de dreapta, dar că la centru nu ai voie cu niciun preţ să rămâi. Ori cu Italia, ori cu Abisinia! Nici cu una, nici cu alta nu se poate! Nu se poate nu numai în politică, 1044 MIHAIL SEBASTIAN dar nici măcar în gastronomie, unde spiritul fanatic este la fel de furtunos. Am găsit în micul restaurant italian o atmosferă de mobilizare generală. S-ar fi zis că tot războiul italo-abisinian este refugiat acolo şi că în acest locaş închinat pe vremuri celor mai placide macaroane cu sos tomatr, domneşte acum Marte dezlănţuit. Lista de bucate era un adevărat masacru. Poate că nici cucerirea oraşului Adwa n-a cerut atâta sânge cât se găsea în menu-ul pe care ni-1 propunea chelnerul nostru. în special, ţinea cu tot dinadinsul să ne ofere o friptură de abisinian la tigaie: Biftecca Etiopica. Noi sentimentali nu suntem, dar nici came de om nu mâncăm, deşi se afirmă că nimic nu este mai fraged decât carnea necivilizată. Am refuzat deci să consumăm această friptură de etiopian şi am căutat un fel mai puţin războinic, când chelnerul nostru - al cărui entuziasm ofensiv nu mai slăbea - ne-a indicat pe listă o altă mâncare cu substrat politic: Cervella fritta dei Sanzionisti! Nu e greu de tradus. Creieri de sancţionişti prăjiţi! Aici, ca să fim sinceri, am refuzat, nu din simplă indignare umanitară, ci din prudenţă. Căci sancţionişti suntem şi noi - şi dacă italienii s-au decis într-adevăr să prăjească şi să mănânce numai came de etiopian şi creieri de sancţionist, cine ne asigură că într-o bună zi nu vom figura noi înşine pe o listă de bucate? Iată singurul mod în care refuz categoric să colaborez la războiul italo-abisinian... Dar nu erau acestea singurele manifestări patriotice ale restaurantului nostru războinic. întreaga PUBLICISTICĂ 1045 campanie militară din Africa figura în menu. Marea Roşie, provincia Ogaden, lacul Tana, toate erau prezentate. Imposibil de găsit o singură mâncare pacifică. Cea mai nevinovată consumaţie te implica automat într-un conflict mondial. Manzo bollito del Ogaden, 45 lei. Rane del Mar Rosso, 45 lei. Dindo a la Negus, 75 lei (noblesse oblige!). Minestrone a la S.D.N., 35 lei. Branzino del Lago Tana, 65 lei. Zabaglione Macalle, 65 lei. Spiritul nostru de justiţie internaţională suferea văzându-se supus la alternativa de a ne lăsa nemâncaţi sau de a ceda. Şi a cedat! Era în fond un mic caz de legitimă apărare. Dacă am lăsa pentru moment gluma deoparte, v-aş ruga să observaţi ce formidabilă tinereţe trebuie să posede un popor pentru ca să ducă atât de departe furiile lui şi pentru ca, fără nicio teamă de ironie, de simţ critic sau de ridicol, să cadă în asemenea forme puerile de entuziasm şi de fervoare. Un patriotism care se satisface cu asemenea jocuri inocente n-a cunoscut - se vede bine - niciun moment de tragedie veritabilă. Dar tocmai de aceea este o formă de juneţe şi fericire. UN SFERT DE MUME DE SECUNDĂ... Vorbim mereu, de la o vreme, despre întunericul ce coboară în viaţa actuală a omenirii. 1046 MIHAIL SEBASTIAN Vorbim despre „seara care se lasă”, despre „umbrele care cresc”, despre „bezna care se apropie”. Avem cu toţii impresia că într-adevăr ne îndreptăm către o noapte istorică, în care se vor pierde toate valorile luminoase ale omului, pentru a nu lăsa să supravieţuiască decât rădăcinile lui telurice, obscure şi primare. Dar credem că această obişnuinţă a noastră de a rezuma timpul de faţă într-un fel de luptă între întuneric şi lumină răspunde mai mult unei nevoi de a simplifica lucrurile şi de a le găsi o expresie simbolică. Nimeni dintre noi - nu-i aşa? -, când vorbeşte despre noaptea care ameninţă civilizaţia şi cultura umană, nu se gândeşte la o noapte fizică, la o noapte materială. Nimeni dintre noi nu-şi imaginează că întunericul va fi altceva decât un întuneric spiritual, un întuneric abstract, de domeniul nevăzut al sufletului. Ei bine, se pare că „noaptea istorică” de care vorbim nu este totuşi o simplă figură de stil. Se pare că ea nu va fi o noapte simbolică, ci o noapte efectivă. Se pare că întunericul către care mergem nu este numai de ordin moral, ci în acelaşi timp de ordin fizic. Ceea ce noi socotim un simbol este poate o realitate. O realitate care nu se simte doar cu antenele spiritului, ci se poate măsura matematic în laboratoare. Nu ştiu dacă aţi văzut sau dacă aţi reţinut acea telegramă, de sursă germană, pe care o publicau deunăzi ziarele, anunţând rezultatele unor calcule astronomice, privitoare la lungimea zilei şi a nopţii. Eu nu am cetit-o fără melancolie. PUBLICISTICĂ 1047 Berlin, 14 (Rador). „Institutul de fizică din Berlin măsoară din 1932, în fiecare zi, cu cronometre de mare precizie, lungimea astronomică a zilei. Institutul anunţă că în iunie 1935 lungimea zilei astronomice scăzuse cu o fracţiune egală cu un sfert de miime de secundă şi că tendinţa de scădere se accentuează.” Un sfert de miime de secundă! Este ameţitor de puţin. Gândul nu poate realiza această fracţiune absurdă, pe care doar cifrele reuşesc s-o înregistreze, în cine ştie ce complexe ecuaţii şi formule. Un sfert de miime de secundă! Este fantastic de puţin! Şi totuşi este ceva. Este în fundul timpurilor, în fundul destinelor, un punct de moarte. Undeva, la rădăcinile vieţii şi ale luminii este o imperceptibilă alunecare spre întuneric. Mă întreb dacă, vorbind mereu despre „noaptea istorică ce ne cuprinde”, nu facem să răsune în această formulă cam melodramatică un ecou din drama ce se dezbate cu adevărat undeva între lumină şi întuneric. Mă întreb dacă acest „sfert de miime de secundă”, care pe hârtie devine o simplă fantomă (căci de câte ori zece mii de ani vor trebui să treacă pentru ca „sfertul de miime de secundă” să devină un ceas de întuneric?), mă întreb dacă el nu răspunde totuşi, în conştiinţa omului, silindu-I să alerge cu o grabă de sinucigaş spre propria lui întunecare... Ceea ce în legile mari ale universului este o infimă fracţiune de timp devine poate în logica noastră de oameni, care nu contează cu mileniile ci cu anii şi uneori cu zilele, un fenomen urgent şi actual. Pentru că nu putem aştepta definitiva noapte 1048 MIHAIL SEBASTIAN astronomică, ne grăbim să provocăm o cât mai rapidă noapte morală şi, pentru că nu putem aştepta stingerea soarelui, ne însărcinăm să stingem punctele de lumină care ne stau la îndemână: puţina inteligenţă, puţina simţire câtă îi mai rămâne acestei culturi în derută. Şi pentru o a distruge definitiv avem oricum mai multă vreme decât un sfert de miime de secundă. UN POINT DE VUE ROUMAIN SUR VICTOR HUGO Le cinquantenaire du romantisme sera célébré ce soir au Théâtre National, dans le cadre d’une représentation de gala. On y reprendra Ruy Blas, que notre première scène n ’a plus joué depuis des années. Cette reprise nous donne une double joie, dont un côté est certainement de nature spirituelle, car il nous faut avouer notre penchant pour ce génie créateur, et l’autre de nature dramatique, car nous avons toujours écouté Ruy Blas avec un certain recueillement. Victor Hugo a été délaissé dernièrement par les théâtres roumains, aussi bien que dans les milieux intellectuels. On aurait dit que „l’affaire Victor Hugo”, qui avait fait couler tant d’encre il y a six mois à Paris et qui avait fini par se transformer en une querelle politique, avait impressionné l’opinion publique roumaine à tel point que l’on se contenta de PUBLICISTICĂ 1049 suivre attentivement les débats de cette affaire, sans y prendre part d'aucune façon. L'attitude passive adnotée en Roumanie, pendant l'évolution de ce procès posthume, dériva-t-elle d’un sentiment de pieux respect devant ce colosse du romantisme ou passa-t-elle inaperçue, à cause des certaines circonstances dues au hasard? Je ne saurais vous le dire, mais il demeure toutefois que les intellectuels roumains ont adopté là une attitude qui ne correspondaient point à leur caractère. Songez que toute manifestation, soit-elle de nature artistique, littéraire, économique ou politique, qui passe pour actuelle en France, est soigneusement commentée, discutée, disséquée en Roumanie. La culture intellectuelle roumaine est trop près sentimentalement de la France pour que tout problème soulevé à Paris n'ait un correspondant dans une ébauche du même problème à Bucarest, surtout quand la discussion dégénère en une manifestation politique, comme ce fut le cas pour „ l'affaire Victor Hugo ”, déclanchée avec une furie non accoutumée par la droite. Après que Claude Farrère lança la devise que Victor Hugo était un imbécile, après que Pierre Gaxotte l’ait accusé ni plus ni moins d’être l’auteur moral des journées sanglantes de 6 février, la gauche se hâta de le revendiquer. Pour un écrivain dont l'œuvre est aussi considérable, rien n 'était plus facile que de le trouver soit génial, soit médiocre. Mais ceci n 'est certainement pas de nature à justifier la querelle 1050 MIHAIL SEBASTIAN politique qui dérive d’une discussion apparemment littéraire. Le tempérament du roumain, qui le pousse à s'emparer de n ’importe quel problème pour en faire un sujet de polémique, s'est montré cette fois-ci retenu. L'attitude fut peut-être trop réservé, car rares furent les manifestations qui eurent lieu soit pour commémorer le cinquantenaire du romantisme, soit pour déclancher même une simple polémique. L’opinion publique roumaine était probablement préoccupée par la cas de Caragiale, que ses détracteurs s’obstinaient à lui trouver un dessous politique. Nous verrons donc ce soir Ruy B las, cette pièce qui représente mieux que tout autre la conception dramatique de Victor Hugo. Le père du romantisme sera cette fois-ci, en Roumanie, un peu tardivement, à l’ordre du jour. MINOS, ÉAQUE ETRHADAMANTHE... À PARIS Il paraît que les trois juges de l’Enfer, las d’un séjour forcé auprès du diable, séjour qui a toutes les chances de s’éterniser, viennent de faire une petite escapade sur la terre. Rassurez-vous, Minos, Eaque et Rhadamanthe ont débarqué à Paris, non à Bucarest, ce qui nous vaut tout de même une petite consolation. Cependant, tout contact avec la terre devient dangereux, même pour les habitants de l’Enfer, car à peine reposés d’un voyage probablement fatigant, nos PUBLICISTICĂ 1051 trois juges se laissèrent entraîner par les mœurs terriennes et commencèrent par faire de la politique! Non contents de partager la justice dans les domaines de l’Enfer, Minos, Eaque et Rhadamanthe se mirent consciencieusement à continuer leur profession sur notre planète et firent de Paris leur premier champ d’essais. En effet, ils envoyèrent à des nombreuses personnes innoffensives une circulaire où il était clairement expliqué te programme d’action, ainsi que des arguments irréfutables, dont la conclusion était la suivante: „ Pour ces motifs, avons décidé que te gourdin symbolique continuerait à frapper sans distinction de rang, d'âge ni de sexe sur le peuple souverain, dont les individus sont responsables de l’inégalité de leur justice Signé: Minos, Éaque et Rhadamanthe. „ Le gourdin symbolique ’’ était tout simplement une sorte de poudre employée par les artificiers, où le chlorate de potasse était mélangé avec du charbon pulvérisé. Les destinataires de ces mystérieuses lettres avaient la désagréable surprise, en les décachetant, d’être légèrement brûlés par une explosion qu’une allumette, habilement dissimulée sous le pli, faisait éclater. Avouons-le sans détours: les mœurs de l’Enfer sont beaucoup plus inoffensives que celles auxquelles nous sommes généralement habitués sur la terre et qu ’on met en exécution en pareilles circonstances, c ’est-à-dire coups de révolver, poignards, matraques etc. Réjouissons-nous donc. L’Enfer n’est pas tout aussi désagréable qu ’on était en droit de le croire. Si, pour une œuvre de propagande, Minos, Eaque et 1052 MIHAIL SEBASTIAN Rhadamanthe ont trouvé comme répression destructive ces simples pétards, c 'est que probablement ils ignoraient un moyen offensif plus efficace. Cependant, on pourrait vraisemblablement s’inquiéter de la tournure que prennent les choses sur notre bonne vieille planète. Si la vie este devenue aussi risquée sur la terre, le séjour qui nous attend en Enfer sera probablement un véritable... paradis. A moins que Minos, Eaque et Rhadamanthe ne soient de ces fins diplomates qui essayent de nous tendre un piège, afin qu’on double nos méfaits sur la terre et pour toute consolation se dire: „ Tant mieux, quand je mourrai, j’irai en Enfer ”. Mais, trêve de plaisanteries! L’exploit des „trois juges de l’Enfer” à Paris n’est certainement pas banal. En attendant, la police est à leur trousse: l’on saura donc bientôt où voulaient exactement en venir ces trois farceurs. MIRCEA ELIADE: HULIGANII îmi voi îngădui să fac abstracţie în această cronică de problemele morale sau politice pe care romanul d-lui Mircea Eliade le implică. Ele ar merita un studiu special. Numai pentru a comenta titlul cărţii şi sensul pe care i-1 acordă şi încă ar trebui să scriem câteva pagini. Fără să fie un romancier „tezist”, angajează în opera sa teme de ordin moral, social ori politic, ce sunt prin ele însele interesante. Dar acesta este un aspect pe care prefer să-l las în sarcina unei cercetări PUBLICISTICĂ 1053 deosebite. Huliganii este o operă de suficientă întindere materială şi de prea complexă cuprindere psihologică, pentru ca să nu permită a fi considerată din mai multe puncte de vedere. Pentru moment (şi cu conştiinţa de abia a unui exerciţiu preliminar în cunoaşterea acestei cărţi), să privim Huliganii exclusiv sub raportul problemelor de literatură. Tehnic vorbind, romanul acesta reprezintă în opera d-lui Eliade un moment decisiv. A fost totdeauna în scrisul său o extraordinară abundenţă vitală, o imensă bogăţie de forţe şi de sentimente, dar această abundenţă avea ceva năvălitor şi obscur. Era o impresie de furtună şi de fagaşuri rupte. Odată cuprins într-o dezlănţuire pe care o provocase, dar pe care nu o putea stăpâni, autorul părea covârşit de material, şi de la un moment dat nu mai avea controlul exact al cărţii sale. De aici venea acea atmosferă nebuloasă, în care intrau spre sfârşit, ca într-o ceaţă, unele din romanele sale precedente (şi îndeosebi Lumina ce se stinge). Veţi regăsi în Huliganii aceeaşi bogăţie febrilă de evenimente şi gânduri, aceeaşi diversitate de ritmuri, aceeaşi amploare de material, dar le veţi găsi organizate într-un cadru de o preciziune şi de o logică ce merge până la virtuozitate. Huliganii e un roman vast, construit pe mai multe planuri. El cuprinde trei direcţii epice principale şi considerabil de multe ramificări. Cuprinde câteva grupuri familiare distincte, câteva medii sociale de atmosferă deosebită, câteva conflicte autonome. Cuprinde în sfârşit o serie de personaje de 1054 MIHAIL SEBASTIAN prim-plan şi, apoi, o mulţime de figuri secundare. E o întreagă geografie umană - foarte colţuroasă, foarte variată, cu un relief agitat, ce merge de la întinderea plană la depresiune şi apoi la ridicare muntoasă. Harta acestui roman este într-adevăr complexă. Ei bine, în această aglomerare romanul reuşeşte să-şi păstreze tot timpul, cu o perfectă claritate, drumurile sale atât de sinuoase. Chiar atunci când merg spre episodic sau spre digresiv, aceste drumuri nu rup integritatea operei prezente, fluviile paralele ce străbat subteran romanul, pentru ca alternativ să răzbească la lumină, după un foarte maritim ciclic. Sunt în această tehnică de roman elementele din Huxley şi Dos Passos, dar nici unele, nici altele nu merg până la „influenţă”, căci e prea organică şi prea strictă construcţia cărţii d-lui Eliade, pentru a o reduce la o formulă sau la un tip. Consider episodul recepţiei de la Felicia Baly (care ocupă o bună parte din al doilea volum) o izbândă unică în literatura noastră, prin dificultăţile magistral soluţionate. Romancierul face să coincidă aici toate liniile operei sale şi le urmăreşte simultan într-o viziune de o mobilitate şi de o precizie care aparţine - sunt convins - numai unui foarte mare scriitor epic. M-am ocupat până aici de schema cărţii, de scheletul ei. Trebuie să vă spun că nu este lucrul cel mai valoros al operei. PUBLICISTICĂ 1055 Niciodată tehnica nu este de altfel mai interesantă decât substanţa unei opere. Dar Huliganii reprezintă şi ca substanţă epică - sau mai ales ca substanţă epică - o realizare excepţională. Oamenii pe care îi prezintă, situaţiile, conflictele, dramele şi comediile ce fac materialul de viaţă al romanului sunt de o remarcabilă varietate psihologică şi de o putere expresivă ce ajunge uneori la bruscheţe, la brutalitate. Huliganii e o carte cu relief net. Caracterele au ceva liniar şi dramatic în preciziunea lor. Oamenii sunt prinşi lapidar, cu o siguranţă uneori simplificatoare, mai totdeauna direct vizuală. Nu am intenţia să rezum ceea ce se numeşte „subiectul” cărţii. Prefer să subliniez lucrurile pe care le reţin îndeosebi, la primă lectură, pentru interesul lor epic sau pentru semnificaţia lor psihologică. Există, în romanul d-lui Eliade, un mic grup ce reprezintă un tablou de familie nou în literatura noastră: familia Lecca. Deşi schiţat cu uşoare note caricaturale, acest grup familiar ascunde secrete de viaţă şi adâncimi de psihologie capabile să furnizeze material unui întreg roman despre neînţelegerile dintre soţ şi soţie, dintre părinţi şi copii, dintre soră şi soră, sunt marcate în câteva scurte scene revelatoare, ce aruncă lumină asupra unei întregi vieţi intime, în care s-au surpat vechi drame, vechi suferinţe, vechi nelinişti. Sunt obscure tragedii în această familie Lecca, iar intrarea lui Petru Anicet în extravaganta casă de la Şosea nu face altceva decât să le precipite. Puţină demenţă, anumită exasperare, nu ştiu ce latentă, ce difuză senzualitate este în familia Lecca, 1056 MIHAIL SEBASTIAN până ce tânărul Petru va deschide largi uşile dezastrului. Prezenţa lui Petre în casa Lecca este un moment de subită declanşare. Ritmul acestui episod este halucinant. E o tensiune nervoasă care simţi câ trebuie să spargă. Acest grup de femei pe jumătate înnebunite de apropierea bărbatului care vine din ploaie, aducând parcă nu ştiu ce fluid electric din furtuna de afară, formează unul din punctele nevralgice ale cărţii. în ordinea realizării obiective, voi reţine după familia Lecca figura lui Mitică Gheorghiu. Ce este de recunoscut în acest Mitică este mediocritatea lui - mediocritate în care autorul descoperă resurse de energie, de intensitate şi de decizie de-a dreptul tragice. Personajul este probabil cel mai complect din întreaga galerie pe care ne-o prezintă d. Eliade. El evoluează între episodul, aproape emoţionant prin candoare, al călătoriei la [...] şi episodul grotesc şi sălbatec al călătoriei la Viena. Deşi acest Mitică trece prin câteva experienţe de observaţie psihologică foarte dramatice, totuşi el rămâne complect la mediocritatea lui iniţială - ceea ce mi se pare că este ca observaţie psihologică foarte adevărat, iar ca realizare extrem de dificil. Sunt convins că nu mă înşel. D. Eliade dă literaturii româneşti în acest Mitică Gheorghiu un tip de semnificaţie umană foarte curentă, un tip în multe privinţi reprezentativ, un tip în sfârşit care ar putea foarte bine să devină o realitate fizică, aşa cum eroii lui Caragiale sunt pentru noi realităţi fizice. PUBLICISTICĂ 1057 Apropierea aceasta de nume nu este întâmplătoare - căci, în anumit sens, Mitică Gheorghiu vine din Caragiale, dar trece mai departe, în regiuni de viaţă pe care niciodată nu le-ar fi lămurit descrierea mahalalei. Nu încape îndoială, Mitică al d-lui Eliade este un mahalagiu evoluat, dar organic, persistent şi fundamental mahalagiu. Este asta o concepţie care prin comprehensiune şi obiectivitate devine o figură general valabilă. Nu pot trece în revistă toate personajele principale ale romanului, dar nici măcar pe cele centrale - eroii „protagonişti” ai romanului. îi las pentru un studiu viitor. Poate pentru capitolul dedicat d-lui Mircea Eliade în cele două volume de critică pe care le voi publica despre romanul românesc. Nu voi vorbi prin urmare aici nici despre Petru Anicet (probabil eroul care ne rezervă cele mai mari surprize în desfăşurarea viitoare a operei), nici despre Alexandru Pleşa (puţin schematic acesta şi oarecum demonstrativ). Nu voi vorbi despre personajele feminine atât de felurite, de la patetica doamnă Anicet, până la lamentabila Marcella. Opera d-lui Mircea Eliade devine, cu Huliganii, atât de densă încât o cercetare atentă ar cere un adevărat repertoriu de personaje. îmi e cu neputinţă să-l fac acum. Dar voi sublinia încă o dată extraordinara varietate de tipuri psihologice pe care această carte le cuprinde şi voi spune că în d. Mircea Eliade societatea românească actuală îşi găseşte romancierul capabil să-i exprime toate aspectele. 1058 MIHAIL SEBASTIAN ADOLFBUSCH. ORNELLA SANTOLIQUIDO. LA PHILHARMONIQUE Si le concert qu 'il a donné la semaine passée dans le cadre ordinaire de la Philharmonique (et dont nous avons déjà parlé dans notre chronique précédente) nous a fait connaître en M. Adolf Busch un remarquable interprète de Beethoven, son second concert, donné dimanche matin, nous a prouvée que l ’art de ce violoniste est encore plus riche et qu ’il est capable d’exprimer avec une compréhension égale les œuvres les plus diverses. Il y a un écart sensible de style, de manière et d’inspiration du Concerto de Brahms au Concerto de Mendelssohn et de tous les deux à la Romance en fa majeur de Beethoven et au Rondo en do majeur de Mozart. Pourtant, M. Busch a joué les quatres pièces de son concert avec une maîtrise technique et une intelligence qui font preuve d’un art puissant et objectif. Son violon ne connaît pas des préférences ou des partis-pris. Il sert avec la même sensibilité pleine de nuances, des œuvres qui marquent une très nette différence. Pathétique dans le Concerto pour violon et orchestre de Brahms, M. Busch a été serein dans la Romance de Beethoven, limpide dans te Rondo de Mozart et plein d’élan dans le Concerto de Mendelssohn. S’il faut indiquer un préférence, nous serions tentés de retenir le Mozart, que le grand violoniste joua avec une grâce, une délicatesse et une discrétion idéales. C ’était du pur Mozart dans tout ce que Mozart a de plus indéfinissable et aérien. L ’orchestre, sous la PUBLICISTICĂ 1059 direction autoritaire et discrète de M. Georges Georgesco, a servi avec obéissance son illustre soliste. Nous devons à la jeune „Association pour la musique nouvelle” la chance d’avoir entendu à Bucarest pour la première fois la pianiste italienne, Mme Or ne lia Santoliquido. Nous regrettons de ne pas pouvoir parler plus amplement de l’œuvre fort intéressante que cette association entreprend dans notre vie musicale, organisant chaque mois des auditions de musique d’avant-garde. Il y a une littérature musicale moderne, que les grands concerts officiels n'ont pas encore découverte. Est-ce à cause d’un esprit de tradition ou bien est-ce par un simple sentiment de crainte, que ce qu ’on pourrait nommer „l’officialité musicale" évite de connaître les jeunes efforts de création? Il convient de remercier l’initiative particulière qui nous fait le grand service d’explorer pour nous le domaine inconnu de la nouvelle musique roumaine et étrangère et de nous présenter tout ce qu ’elle y trouve d’intéressant. L’activité de I’„Association pour la musique nouvelle” est encore trop récente pour justifier un bilan, mais il n ’est pas trop tôt de lui adresser notre vœu de continuer une tâche, qui est des plus difficiles, mais aussi des plus fertiles. Pour son second concert, l’Association s’est assuré le concours de Mme Santoliquido, qui a été sans doute la grande surprise de la soirée de vendredi à la Salle Dalles. Imaginez une artiste qui 1060 MIHAIL SEBASTIAN n 'était précédée par aucune réclame et dont le nom nous était jusqu 'à ce jour inconnu, ce qui ne l’empêcha pas de s’affirmer du premier moment comme une interprète exceptionnelle. Mme Santoliquido a une manière de jouer à la fois précise et spontanée. Il y a dans son jeu quelque chose de minutieux, une certaine aptitude de souligner les détails - et en même temps il y a dans ce jeu une maîtrise très nette de l'ensemble. La pianiste sait construire fermement le cadre général du morceau qu’elle joue, sans sacrifier aucune des finesses du texte. C’est un assez rare alliage de puissance et délicatesse, qui fait le caractère personnel de son art. Nous avons entendu Mme Ornella Santoliquido mercredi soir au poste radiophonique de Bucarest et jeudi soir au concert hebdomadaire de la Philharmonique. Elle nous a confirmé l’impression du premier moment. La sonate de Scarlatti, qu’elle joua mercredi et qu’elle répéta jeudi soir à la demande du public, nous indique en Mme Santoliquido une interprète des classiques, égale à l’interprète des modernes. Quant au Concerto pour piano et orchestre de Sgambati, on ne pourrait dire l’intelligence, la vivacité et l’humour presque mozartien avec lesquels la pianiste l’a exécuté. C’est à M. Nonna Otesco qu’est revenu la charge de diriger la dernier symphonique. Il s'est présenté au pupitre dans la double qualité de chef d’orchestre et de compositeur. En effet, il y avait au programme quelques fragments symphoniques et vocales de son opéra. De la Matei cetire, où nous PUBLICISTICĂ 1061 avons reconnu quelques heureux éléments de folklore, adroitement utilisés. Mme Evantia Costinesco et M. Dinu Badesco ont soutenu la partie vocale du texte. Le programme commença avec la quatrième symphonie de Beethoven et finit avec l’ouverture aux Maîtres Chanteurs de Wagner. M. Nonna Otesco les a dirrigées correctement, sans éclat personnel, mais avec une modeste et didactique soumission au texte. NAPOLEON Savez-vous ce que j'admire de plus dans le monde? Cest l'impuissance de la force pour organiser quelque chose. Ce este „nou” în apariţia lui Napoelon este explosiva lui tinereţe. La 16 ani, comandant suprem al armatelor din Italia. Prim-consul la 30 ani, împărat la 35 ani. Etapele se succed fascinant. E ceva absurd în această viaţă, care se desfăşoară din prima zi în plină legendă. Istoria lui Napoleon a rămas până astăzi un mit. Faptele n-o explică suficient. Nu există necesitate politică în succesia lor. Fiecare în parte este o „lovitură”, care abia mai târziu îşi clarifică posibilităţile ulterioare. Napoleon forţează destinul şi pe urmă se lasă târât de el. Obscurul elev ce absolvă şcoala militară de la Brienne (unde, printr-o ironie a lucrurilor, fusese 1062 MIHAIL SEBASTIAN bursier al lui Ludovic al XV-lea) nu-1 prevesteşte pe general. Generalul care înăbuşe în sânge contrarevoluţia regalistă în numele libertăţii nu-1 anunţă pe dictator. Dictatorul nu-1 face plauzibil pe împărat. Totuşi, din aventură în aventură, din absurditate în absurditate, Bonaparte străbate într-un sfert de secol cariera cea mai fantastică pe care timpurile modeme au cunoscut-o. Tânărul locotenent melancolic, care citea la 16 ani literatura clasică şi tratatul de artilerie, putea cel mult să viseze o aventură personală în Corsica, romantică patrie deschisă rivalităţilor de familie, sumbrelor comploturi locale, misterioaselor afaceri de stat, atât de teatrale, încât nu se ştia bine dacă sunt un simplu brigandaj sau o veritabilă luptă politică. Tot ce era în adolescentul ofiţer ambiţie, nelinişte, orgoliu, sete de glorie, nostalgie a necunoscutului, tot ce era în el imaginaţie găsea în insula natală drum deschis. Din garnizoana lui de la Auxonne, mic orăşel de provincie, niciodată poate gândul lui n-a cutezat să treacă mai departe de Ajaccio. Imaginea lui 18 brumar i s-ar fi părut atunci dementă. Cât de comice par în acel timp descinderile lui Bonaparte în Corsica! Ce caută aici acest ofiţer venit în vacanţă? Nimic mai mult decât o comandă supremă, o armată care să-i aparţină, chiar dacă această armată nu este decât o ceată de corsicani, seduşi de trompete. Napoleon, colonel în gardă, un fel de „gvardie naţională”, cum am avut şi noi una. Mă întreb cât îi lipsea revoluţiei din Corsica pentru a fi o revoluţie de stil ploieştean - şi cât îi lipsea junelui ei comandant pentru a fi un tip ridicol. PUBLICISTICĂ 1063 „Eu nu am sentimentul ridicolului (va spune el mai târziu, cu o adevărată tresărire de geniu), Puterea nu este niciodată ridicolă.” Dar pentru moment, Napoleon Bonaparte, locotenent nesupus în armata franceză şi colonel fantezist în gvardia corsicană, nu are pentru a preîntâmpina ridicolul unei asemenea aventuri decât vocaţia intimă. în vremuri aşezate, reîntors la regiment, ar fi fost pedepsit cu toată seriozitatea pentru libertăţile luate în insulă. Acum însă, în plină febră revoluţionară, într-o armată invadată de civili bine intenţionaţi, dar nepregătiţi, un artilerist este un artilerist. Şi Bonaparte este un artilerist cu pregătire excelentă. Iată-1 prin urmare conducând la asediul Toulonului operaţiile, pentru că generalul însărcinat cu comanda e bucuros să găsească un ofiţer inferior, care să gândească în locului lui. Toulonul cedează şi Bonaparte este făcut general. Pur şi simplu. Asemenea salt ar fi fost oricând o aberaţie. Dar suntem în revoluţie. Vechile cadre sunt sparte. Vechile ierarhii nimicite. Aşadar, general! E un accident şi ar putea fi un accident fără urmări. Dar Convenţiunea trecu prin momente grele. Reacţiunea devine ameninţătoare în toamna anului 1795. E nevoie de un general care să poată trage în mulţime. Generalul în funcţiune ezită. Convenţiunea tremură. Atunci, Barras, care fusese la Toulon, îşi aduce aminte de un nume. în noaptea de 12 vandemiar, Bonaparte ia comanda garnizoanei Parisului, ucide patru sute de răsculaţi şi face linişte. Dimineaţa, numele lui e celebru. Şi nu este decât un nou accident. 1064 MIHAIL SEBASTIAN Dar încă nu sunt deschise porţile aventurii. Ele se vor deschide în Alpi, unde un an mai târziu e trimis să comande o armată, care aşteaptă acolo extenuată de inacţiune. Amintirea lui Cezar trebuie să-l fi fulgerat pe generalul de 26 de ani care în sfârşit deschidea harta Europei. Primele cuvinte sunt ale unui stăpân. Războiul este al lui, armata e a lui, Italia e a lui. „Soldaţi, sunteţi goi, sunteţi înfometaţi. Vreau să vă duc în cele mai fertile ţinuturi ale lumii... onoare, glorie, bogăţie...” E un cuvânt de corsar. El vorbeşte cu sinceritate despre pradă. Cu un gest, cucereşte simbolic ceea ce va cuceri foarte repede efectiv. „Vedeţi ţara asta? E a noastră!”. Şi asta înseamnă: e a mea! Intrând în Italia, intra într-o ţară de condotieri, de briganzi geniali, de aventurieri superbi. O întreagă istorie furtunoasă îi vorbea acolo 27 de ani! Cetăţile cad în drumul lui, regatele se supun, armatele se destramă. Totul decurge cu o uşurinţă ameţitoare. Bonaparte face legi, oferă constituţii, încheie tratate. Foarte respectuoase rapoarte, domnilor de la Paris, dar nimic mai mult. Şi, când pleacă, le vorbeşte milanezilor pe un ton de o grandoare suzerană: „Vă părăsesc curând... Voi purta totdeauna o vie solicitudine pentru fericirea şi gloria Republicei noastre”. Omul care a gustat beţia supremă a unor astfel de cuvinte va mai accepta să reintre vreodată în rânduri? PUBLICISTICĂ 1065 Puterea cere putere. Gloria cere glorie. Aventura cere aventură. La Turin, va mărturisi fără înconjur unui adjudant: „J’ai goûté du commandement et je ne puis plus y renoncer”. Poate că întreg destinul lui e în această vorbă. Napoleon reprezintă o acţiune individuală. Asta îi face pe de-o parte gloria, iar pe de altă parte sterilitatea. Istoria nu-i cerea - dacă cumva e adevărat că istoria cere vreodată anumite lucruri. Napoleon nu răspunde niciunei legi obiective. El răspunde doar propriei lui legi - ceea ce ajunge pentru a face un erou, dar nu pentru a clădi o realitate. Un formidabil orgoliu este desigur o formidabilă putere, dar o putere destinată să se exercite în vid. Astăzi încă, citind istoria lui Napoleon, eşti tentat să crezi că n-a fost la mijloc decât o colosală mistificare. Totul e atât de artificial, atât de grotesc în anumite clipe. Să lăsăm expediţia în Egipt. Poate că era acolo un obiectiv politic, nu o simplă demonstraţie fastuoasă. Poate că Franţa credea cu sinceritate că va înfrânge Anglia pe acest drum ocolit. Decisivă totuşi în această aventură a fost tot imaginaţia lui Bonaparte, obsedată de exemple antice şi umbrită de amintiri ilustre care trebuiau egalate. E un tânăr imperator acest general care părăseşte Europa înconjurat de o întreagă Academie, pentru a discuta în sânul ei şi la umbra piramidelor, diverse probleme de geometrie şi literatură şi pentru a putea scrie de acolo fratelui său Joseph: „La gloire est fade à 29 ans 1066 MIHAIL SEBASTIAN I s-ar putea răspunde că nu e chiar atât de fadă, dacă am număra zecile de mii de morţi pe care i-a semănat în urmă. Dar e un punct de vedere mediocru şi lipsit de sublim. Politic vorbind, statistic vorbind, expediţia în Egipt este poate o tragică deşertăciune - dar, în ciuda acestor socoteli, dezolante, episodul rămâne fascinant şi nici astăzi nu-1 citim fără respect. Dar 18 brumar? Se poate ceva mai arbitrar personal, mai abuziv personal şi în acelaşi timp mai retoric, mai teatral, mai umflat? Momentul în care Lucien smulge o spadă la întâmplare şi, în faţa trupei, simulează că-1 împunge pe Napoleon, strigând: „Jur să străpung pieptul propriului meu frate, dacă vreodată se atinge de libertatea Francezilor!” - acest moment este de-a dreptul grotesc. Grotesc şi genial, căci el duce în chip direct la dictatură. în istorie, bunul sau prostul gust nu cântăreşte prea mult. 18 brumar este o lovitură strict personală. Acest fapt marchează irevocabil destinul lui Napoleon. Este un viciu pe care nu-1 va escamota, este un păcat pe care-1 va plăti. Un despotism, care-şi caută unica justificare în exclusiva lui voinţă (şi ce despotism are altă justificare?), e condamnat să se menţină printr-o serie eternă de lovituri. Nu axistă punct final pe acest drum. Nu există odihnă. Gloria nu se menţine decât prin glorie. Tirania are absolută nevoie de strălucire: altfel se prăbuşeşte. De nenumărate ori, Napoleon a vorbit despre iubirea lui de pace. Era probabil sincer. Avea nevoie de pământ ferm, de linişte, de stabilitate. Avea PUBLICISTICĂ 1067 nostalgia securităţii. Dar înţelegea din instinct că acest lucru îi este refuzat. Războiul este în fatalitatea dictaturii care nu poate dura decât prin sânge şi aur. Orice regim personal are conştiinţa provizoratului său şi încearcă de aceea cu disperare să-şi acopere prin zgomot de arme propria sa nelinişte. Nu există drum de întoarcere. Acest gând este obsesia lui Napoleon. Abia a ocupat Spania, pentru a o reda fratelui său, „regele Joseph”, şi îşi şi dă seama că situaţia e falsă, că ea nu poate ţine, că totul se va prăbuşi. „De ce nu renunţă Majestatea Voastră?”, îl întreabă cu inocenţă un devotat, care nu ştia că un tiran nu poate renunţa la nimic, căci orice renunţare este o sinucidere. Iar Napoleon o ştie şi o spune: „Gândeşte-te la situaţia mea. Eu sunt un uzurpator; pentru ca să ajung aici a trebuit să am cel mai bun cap şi cea mai bună spadă din Europa. Trebuie să salvez această reputaţie. Nu pot să spun în faţa universului că m-am înşelat grav şi că mă dau bătut”. „Eu sunt un uzurpator”. Strigătul revine mereu ca un leit motiv. „Nu vedeţi că eu nu mă pot menţine pe acest tron decât prin gloria ce mi l-a dat şi că un particular care s-a ridicat la rolul de suveran nu se poate opri, ci trebuie să-şi continue ascensiunea sub pedeapsa de a pieri?” Spune acest lucru de covârşitoare luciditate, exact în momentul în care se grăbeşte spre propria lui pieire, adică în momentul în care începe a doua campanie în Rusia. Nimeni nu-1 obligă la această funestă aventură, nimeni decât demonul perfid al gloriei şi, prin urmare, al morţii. 1068 MIHAIL SEBASTIAN îi spune şi-i va repeta mai târziu la Dresda, lui Metternich, după ce campania din Rusia se va fi prăbuşit. „Suveranii voştri, născuţi pe tron, pot să fie de douăzeci de ori învinşi şi să se întoarcă totuşi în capitalele lor; eu un pot, pentru că eu sunt un soldat parvenit. Dominaţia mea nu va supravieţui zilei în care voi înceta să fiu puternic şi, deci, temut.” E o scadenţă într-adevăr inevitabilă. Tot ce se construieşte prin forţă este sortit să cadă odată cu ea. Şi forţa cade totdeauna. Mai curând sau mai târziu: dar cade. Să nu existe într-adevăr o politică napoleoniană? întreagă această epopee să nu fie într-adevăr decât expansiunea unui temperament? Dacă lăsăm deoparte adversitatea Angliei, care formează constanta politică a epocii lui Napoleon, dar pe care el a moştenit-o de la Republică şi n-a făcut altceva decât s-o ducă la consecinţele extreme, dacă lăsăm deoparte acest punct de reper, singurul stabil, restul devine doar o serie de mari acte izolate, care nu izbutesc să prindă corp şi cărora Napoleon va încerca zadarnic să le imprime unitate. „Statele Unite ale Europei?” Napoleon a spus adesea acest cuvânt - dar dacă ţinem seama că fiecare ţară cucerită însemnează un nou tron pentru familia Bonaparte, visul îşi pierde grandoarea politică. Şi de altfel e îndoielnic că acest vis a preexistat războaielor sale: mai degrabă a venit la sfârşitul lor, pentru ca să le dea o întârziată justificare. „îmi trebuiau 800.000 de oameni - îi spune lui Fouche - şi îi am: duc toată Europa cu mine şi Europa PUBLICISTICĂ 1069 nu mai este decât o bătrână curvă, din care o să fac tot ce vreau cu cei 800.000 de oameni ai mei.” Cu o astfel de introducere, declaraţia sublimă care urmează câteva minute mai târziu, îşi pierde din nefericire sensul: „Destinul meu nu este împlinit: vreau să duc la sfârşit ceea ce până acum abea am schiţat. Ne trebuie un cod european, o Curte de casaţie europeană, aceeaşi monedă, aceleaşi greutăţi şi măsuri, aceleaşi legi, trebue să fac din toate popoarele Europei acelaşi popor”. Ar putea fi o politică: nu este însă decât o criză de orgoliu, la momentul în care ministrul încearcă să-l împiedice pe împărat a se angaja într-un război fără şansă şi, în orice caz, fără necesitate. Dar Napoleon are facultatea de a construi pe loc uluitoare teorii în sprijinul actelor sale de voinţă. Şi pentru că ultima campanie în Rusia nu este decât un act de voinţă, pentru că diplomaţii săi - în special lucidul Caulaincourt - se silesc să-i expună riscurile şi mai ales inutilitatea unei astfel de aventuri, împăratul va găsi imediat axa politicii sale. „Trebuie să-i iau colosului rus şi hoardelor lui posibilitatea de a mai năvăli vreodată în Sud... Voi înainta până la Nord şi voi restabili acolo vechile frontiere ale vechei Europe.” „Colosul rus”, „hoardele ruseşti”, termenii nici până azi nu s-au uzat. Imperialismele nu au imaginaţie deloc sau, dimpotrivă, au prea multă? Orice explicaţie politică a lui Napoleon păcătuieşte prin logică. Nu e nimic logic în această aventură grandioasă. E ceva „ciclonic” în apariţia lui 1070 MIHAIL SEBASTIAN - şi a stabili legi într-un ciclon este cel mult un exerciţiu de dialectică. Napoleon se explică prin Napoleon - sau nu se explică prin nimic. Mai ales nu trebuie explicat prin „realizări”. Poate că nimic nu dovedeşte mai precis panica lui intimă, lipsa de realitate a istoriei lui, lipsa ei de certitudine, decât avalanşa marilor lucrări napoleoniene de construcţie. Le enumeră el însuşi într-o celebră pagină din memorialul lui Las Cases: „...bazinul de la Anvers, bazinul de la Flessingue, lucrările hidraulice de la Dunkerque, de la Havre, de la Nisa, giganticul bazin de la Cherbourg, lucrările maritime de la Veneţia: şoselele de la Anvers la Amsterdam, de la Maienţa la Metz, de la Bordeaux la Bayonne; trecătorile din Alpi, podurile de pe Sena. Austerlitz...; canalul dintre Rin şi Ron...”. Lista continuă, evocând mereu clădiri, şosele, instituţii - un imens şantier de construcţie, care se întinde de la un capăt la altul al imperiului. Dar nu e semnificativ că, în momentul derutei, Napoleon evocă, pentru justificarea lui, zidurile pe care le-a ridicat? Poate că în acest strigăt final al său, este tocmai un sentiment de covârşitoare zădărnicie, îşi dă seama că totul se prăbuşeşte şi atunci încearcă să reziste, atârnându-se de singurele lucruri care durează: pietre, schelete de fier, blocuri de marmoră. Toate dictaturile, în toate timpurile, au mers către monumental. Nu numai din vocaţie retorică, dar mai ales din nevoia dramatică de a căuta în concret, suportul pe care nu l-au putut niciodată găsi în spirit. Dictatura clădeşte din lipsă de securitate intimă. Clădeşte din panică. Clădeşte ca să se uite pe sine PUBLICISTICĂ 1071 însăşi. Clădeşte ca să-şi creeze în afară certitudini materiale şi fizice, care să compenseze vastul ei vid interior. E un simptom de exasperare. Cel mai tragic şi tocmai de aceea cel mai respectabil. Când Napoleon moare, întreg eşafodajul imperial rămâne pustiu, scheletic, dezolat de grandioasa lui inutilitate. „Ce pot face eu dacă un exces de putere mă târăşte spre dictatura lumii?” într-adevăr, nu poate face nimic, decât să meargă înainte - şi să cadă. Este destinul oricărui exces de putere. Totuşi, nici astăzi nu te poţi apropia de amintirea acestui om, fără să te subjuge. De dincolo de moarte, de dincolo de legendă, imaginea lui este fascinantă. E singurul lucru care supravieţuieşte istoriei lui. Tot ce a ridicat a căzut. Trebuia să cadă. „Savez-vous ce que j'admire de plus dans le monde? C'est l'impuissance de la force pour organiser quelque chose. ” Spuse de el, aceste cuvinte sunt de o înspăimântătoare luciditate. Orgoliu, voinţă, semeţie -tot ce e arbitrar şi grandios în voluptatea puterii - este condamnat irevocabil cu acest singur cuvânt, care ar putea servi de epitaf lespedei lui Napoleon Bonaparte. A fost un om nou? A fost un spărgător de cadre. A fost un om împotriva istoriei. A fost un om singur. Câteva piscuri absurde şi inutile în absurditatea lor vor fi totdeauna prin veacuri. Poate pentru a ne învăţa, din singurătatea gloriei lor, tragedia celor care înfruntă viaţa. Omul vechi se întoarce totdeauna - după o asemenea explozie de lumină - către straturile 1072 MIHAIL SEBASTIAN profunde, obscure, calme - şi de aceea durabile - ale umanităţii, unde se va afla că om vechi însemnează poate om etern. CUM I-AM CUNOSCUT! N-am pierdut nici până azi - când literatura, vai! a încetat să mai fie vechiul câmp fermecat pe care îl visam odată -, n-am pierdut cu totul nici până azi emoţia foarte naivă ce împrejmuia la 16 ani lumea cărţilor, lumea scriitorilor, lumea revistelor... Un scriitor era o apariţie miraculoasă, inaccesibilă, venită dintr-o regiune absolut în afară de viaţa noastră de rind. Mi se părea că între el şi noi sunt depărtări fără sfârşit. Mi se părea că simplul fapt de a-1 privi este o favoare. Când venea Perpessicius la Brăila, îl urmăream pe strada Regală/de la nu ştiu ce speriată distanţă (căci n-aş fi îndrăznit niciodată să-i vorbesc - iar uniforma mea de liceu îmi interzicea asemenea acte de curaj), dar eram oricum fericit să pot umbla la câţiva paşi de el, să-l privesc, să-i surprind un gest sau un cuvânt. Nici această timidă bucurie nu era lipsită de riscuri, căci noi nu aveam voie să ne plimbăm pe strada Regală 4'şi cred că nu puţine au fost orele de arest pe care le-am făcut numai ca să-l pot vedea pe Perpessicius. îi pot mărturisi astăzi acest lucru, în speranţa că nu-i va provoca târzii remuşcări. Mai târziu am lucrat ani de-a rândul în aceeaşi redacţie cu el, în aceeaşi cameră, aproape la aceeaşi masă de scris, dar totdeauna am păstrat ceva din PUBLICISTICĂ 1073 vechea mea emoţie şi din sincera mirare că mi-e îngăduit să vorbesc şi să-l ascult. Mirajul literaturii nu e o vorbă goală. îl înţeleg şi astăzi, după destui ani de blazare şi după suficiente experienţe stupide. E greu să-ţi păstrezi iluzii despre teatru când îl cunoşti din culise; e tot atât de greu să ţi le păstrezi despre literatură. Totuşi ^scepticismul la care viaţa literară te obligă, atunci când o descoperi în secretele ei, de atâtea ori dezolante, nu este mai tare decât acea totală uluire cu care intri prima oară în lumea scriitorilor. Vremea îşi va lua sarcina să-ţi potolească entuziasmele tale de neofit, dar vei păstra totdeauna o inimă de copil şi vei mai tresări uneori la gândul că prin acest univers de şvarţuri, tutun, bârfeală, neîncredere şi renunţări, trece totuşi un drum nevăzut, care este drumul visului. Primul scriitor pe care l-am cunoscut a fost Camil Petrescu. Apărea în acel timp „Cetatea literară”. Primele trei numere ajunseseră la Brăila şi le descoperisem cu o imensă bucurie. Tonul aprig al notelor critice îmi satisfăcea poate un gust înnăscut pentru dispută. Cititor al lui Arghezi, al d-nei Bengescu, al d-lui F. Aderca, eram fericit că găsesc în „Cetatea literară” îndreptăţirea de a iubi cărţile pe care le iubeam şi de a le detesta pe celelalte. N-am izbutit niciodată să-i explic, mai târziu, lui Camil Petrescu îndârjirea cu care îl ceteam atunci, furia personală cu care participam la luptele lui, neliniştea cu care aşteptam replicile. în ce mă 1074 MIHAIL SEBASTIAN priveşte, cred că existenţa mea de scriitor ar fi deplin justificată faţă de mine însumi, dacă aş şti că undeva, într-un oraş de provincie, se află un singur băiat care să-mi citească scrisul, cu aceeaşi pasiune cu care citeam pe vremuri „Cetatea literară”. Un astfel de lector - prin participarea lui activă la sufletul unei opere - este poate/mai preţios decât cinci mii de cetitori amorfi. După trei numere, „Cetatea literară” n-a mai venit la Brăila. Am crezut întâi că e un accident. Pe urmă am aflat că revista nu se mai trimite în provincie. Eram dezolat. O vreme am încercat s-o capăt prin diverşi brăileni care făceau mai des voiajul la Bucureşti, dar era imposibil să am astfel revista la timp. Nu exagerez spunând că lipsa ei era pentru mine o suferinţă. „Cetatea literară” nu aducea numai scrisul lui Camil Petrescu, ci în acelaşi timp scrisorile unei enigmatice femei, care semna misterios cu o singură iniţială: T. - „Scrisorile doamnei T.” erau halucinante prin preciziunea senzaţiilor, prin luciditatea sentimentului. Aveam siguranţa că femeia aceasta există şi că, într-adevăr, în acele scrisori îşi povesteşte,.cu o sinceritate fără precedent, viaţa. f' Aşteptam şi pentru acest motiv „Cetatea literară”, adăugând pasiunii mele de cetitor, o adevărată curiozitate personală. După o lună am plecat la Bucureşti. N-aş putea spune că o făceam exclusiv pentru a cumpăra „Cetatea literară”, dar fără îndoială că printre lucrurile care mă hotărâseră să „trag la fit” de la şcoală şi să plec pentru câteva zile, a fost şi gândul acesta. PUBLICISTICĂ 1075 La Bucureşti am găsit la chioşcuri doar ultimul număr al revistei. Pe celelalte cine mi le-ar fi putut da? Nimeni altul, desigur, decât Camil Petrescu. Şi tot el, dacă aveam noroc şi accepta să stea de vorbă cu mine, tot el mi-ar fi putut destăinui cine este doamna T. Am sunat deci într-o dimineaţă în strada Regală, nr. 12, la etajul al doilea. Cred că eram palid şi de emoţie, dar şi de marele efort pe care îl făcusem asupra propriei mele timidităţi, pentru a urca până acolo şi a mă opri în faţa uşei. Am privit lung cartea de vizită ţintuită deasupra soneriei: Camil Petrescu. Pe urmă am sunat şi am rămas cu şapca mea de licean în mână, neştiind cum s-o ascund. Câteva clipe, câteva imense clipe nu mi-a răspuns nimeni nimic. Apoi uşa s-a crăpat cu foarte multă zgârcenie şi în prag, barând intrarea, s-a arătat un domn scund, blond, cu ochii albaştri-verzi şi cu nu ştiu ce aer puţin plictisit, puţin alarmat. f,Ce vrei d-ta? N-am timp acuma. Vino mai târziu. Vino altă dată.” Aşa l-am cunoscut prima oară pe Camil Petrescu. N-a fost singurul meu debut dificil de prietenie literară. Cu Mircea Eliade^lucrurile n-au mers mult mai uşor, deşi cel puţin vîpSta, dacă nu altceva, ar fi trebuit să ne uşureze înţelegerea. Primul meu foileton din „Cuvântul” a /ost un răspuns la un articol al său despre Rémy de Gourmont. Mircea Eliade era antigourmontian şi înţeleg foarte bine de ce. Gourmont era însă pentru mine în 1076 MIHAIL SEBASTIAN acel timp o lectură de căpătâi. Am răspuns deci atacului, apărându-mi autorul preferat. Peste vreo două luni, venind la Bucureşti şi înainte de a mă duce la ziar, unde nici nu prea cutezam să intru şi nici nu ştiam ce mă aşteaptă (căci nu deschisesem uşa până atunci niciun^i redacţii - şi aveam impresia că trebuie să fie uiT mediu ameţitor prin noutate), am căutat să-l cunosc pe Mircea Eliade. . \ Un amic comun m-a condus în mansarda <^in strada Melodiei şi a fost martorul unei întrevederi/de care îmi amintesc cu destulă plăcere, dar care atunci mi s-a părut stingherită şi ostilă. Mansarda aceea aglomerată de cărţi, reviste, fişe, manuscrise părea un decor puţin fantastic, iar stăpânul acelor munţi de hârtie, un alchimist întrerupt din misterioase calcule şi obligat să vorbească despre oarecari fleacuri fără sens cu un mosafir frivol. Mircea Eliade a fost, cred, primul om pe care l-am auzit vorbind cu dispreţ despre literatură. „Literatura” era pentru el un cuvânt infamant, ceea ce desigur nu mă putea decât scandaliza pe mine, care descindeam în Bucureşti cu Mallarmé, cu Rimbaud, cu Proust, cu Gide, cu Jacques Rivière, cu Alain-Foumier... Am plecat din strada Melodiei cu sentimentul că nu voi obţine niciodată de la noul meu camarad nimic mai mult decât ostilitatea netă, pe care nici nu se ostenise s-o ascundă. Timp de câteva luni articolele noastre, deşi apăreau în foiletonul aceluiaşi ziar, au păstrat unele faţă de altele o vizibilă pace armată, gata să cadă la primul semnal de atac. Nu mi-era greu să descifrez, PUBLICISTICĂ 1077 ici şi colo, mici lovituri aruncate cu neglijenţă şi totuşi cu precizie în direcţia mea. Astăzi le-aş reciti cu o nesfârşită bucurie. Mi-ar aminti cât eram de tineri. Din ceea ce s-a chemat, prin 1927-1928, „generaţia tânără”, eu n-am făcut propriu-zis parte. Căci nu era vorba de generaţie, ci mai mult de o „echipă”. Şi cu această echipă m-am găsit repede în stare de război. Nu mai ştiu când, nu mai ştiu unde mi-am cunoscut camarazii de generaţie: Mircea Vulcănescu, Ionel Jianu, Constantin Noica, Petru Comarnescu... Nu-mi pot, într-adevăr, aminti în ce împrejurare i-am cunoscut pe fiecare din ei. Ţiu însă minte anumite reuniuni, unde se discuta aprins şi interminabil şi unde, nu o dată, în momentele de tensiune dialectică, deveneam ţinta proceselor de conştiinţă. „în definitivata nu ai nicio metafizică?” am fost somat într-o seară să răspund. Aveam 20 de ani, dar nu aveam nicio metafizică. Şi a trebuit să recunosc această ruşine. După câtăva vreme conflictul a devenit mai grav şi am avut atunci întâia polemică - ceea ce constituie, oricum, o mică dată memorabilă. Adversarul meu era Petru Comarnescu - un adversar fugos, vehement şi energic. îmi pare rău că nu am strâns textele. Le-aş revedea cu oarecare nostalgie pentru acele bătălii foarte june şi foarte vehemente. Zilnic, la orele două după-masă, găseam în ziarul „Ultima oră”, în pagina doua, cel puţin o notiţă şi adesea un întreg articol împotriva mea. Atacul era condus de Petru Comarnescu, dar ţiu minte un articol 1078 MIHAIL SEBASTIAN de Ionel Jianu, altul de Constantin Noica/şi multe, foarte multe note anonime. întregului grup îi răspundeam la rândul meu cu o formulă globală: „tinerii de la orele 2”. „II faut que polémique se passe” - aş schimba puţin proverbul cunoscut şi nu cred că i-aş modifica prea mult înţelesul. Căci, într-adevăr, polemica este o formă de juneţe literară şi e bine să treci prin ea şi apoi s-o laşi să treacă. Tot în acea vreme l-am cunoscut pe d. Lovinescu. Vizita în strada Câmpineanu 40 era obligaţie pentru cineva care tocmai bătea la porţile literaturii. Cu ani în urmă, când „Sburătorul” fusese o redută radicală împotriva „Gândirii” şi a „Vieţii româneşti”, cenaclul acesta mi se părea un loc ideal şi nici n-aş fi îndrăznit să sper că într-o zi îi voi trece pragul. Citeam cu devoţiune acele mici comunicate săptămânale ce apăreau în revistă, înregistrând asistenţa de la fiecare şedinţă duminicală şi lecturile făcute. încercam să evoc cu ajutorul acelor câtorva rânduri cadrul locului, atmosfera, ceremonialul. Aveam pentru fiecare din numele citate acolo un respect amestecat cu admiraţie. Când la examenul de enciclopedia dreptului, în anul 1,1-am cunoscut pe Emil Gulian, nimerit din întâmplare într-o serie cu mine, nu-mi venea să cred că un camarad de facultate poate fi acelaşi Emil Gulian care se duce duminica în strada Câmpineanu şi este apoi pomenit în procesele verbale de şedinţă. Desigur, întreg acest miraj s-a prăbuşit din prima zi în care am intrat în casa din Câmpineanu. E PUBLICISTICĂ 1079 adevărat că 1927 era primul său an de declin, ba chiar de degringoladă. Vechii sburătorişti dezertau câte unul şi salonul devenea din ce în ce mai pestriţ. Nu vreau să repet lucrurile glumeţe care s-au povestit de atâtea ori despre recepţiile duminicale ale cenaclului. Legile acestei societăţi literare, timpurile ei, personajele ei, expresiile ei obişnuite —-toate s-au povestit şi nu am de ce să le repet, mai ales că le-am cunoscut prea puţin. Ţiu minte că m-a surprins totuşi un lucru: faptul că d. Lovinescu, de cum i-am fost prezentat, mi-a vorbit despre foiletoanele mele. Mi s-a părut într-adevăr extraordinar ca un critic de prestigiul şi situaţia sa să fi cetit cele două-trei articole publicate de un necunoscut şi să-i fi reţinut numele. Consider şi azi acest mic fapt ca un semn de neobişnuită curiozitate intelectuală. încolo, cenaclul din Câmpineanu era o groaznică deziluzie şi n-am aşteptat să treacă prea multe săptămâni pentru a scrie acest lucru şi pentru a-1 scrie cu acea sănătoasă lipsă de tact specifică oamenilor tineri. Mi s-a povestit mai târziu că în strada Câmpineanu articolul s-a cetit cu glas tare în prima şedinţă. Dar sunt de atunci opt ani ^ ceea ce am impresia că este foarte mult... À QUAND LA FIN DU MONDE Tant que l’homme aura encore le sens de l’instinct de conservation, il n’y a rien à craindre. A MIHAIL SEBASTIAN moins d’un cataclysme général qui transformerait en miettes cette planète qu’on nomme „Terre” et sur laquelle les êtres humains se multiplient à l’infini pour chercher le repos éternel, les hommes ont toujours vaincu les éléments déchaînés de la nature. Les tremblements de terre n’ont pas englouti encore le Japon, la destruction de Pompei n’y a été pour rien dans la disparition de l’Empire Romain et si l’Atlantide, submérgée par les flots, entraîna avec sa perte tous les fruits d’une civilization qui nous demeureront à jamais inconnus, il n ’en reste pas moins que d’autres continents se sont formés, qui à leur tour donnèrent naissance à d’autres civilisations, et parce que personne ne peut contester la fait que l'histoire se répète, il n’y a pas de raison pour croire virtuellement à une fin du monde, aussi éliognée soit-elle. Seulement voilà que depuis quelques temps les hommes manifestent une indifférence assez nette envers leur instinct de conservation. Si nous sommes tous voués à l’état de piétons, il n y en a d’autres qui ont le double privilège d’être en même temps piétons que propriétaires d’automobiles. Ceux-ci pourront aisément constater, le plus naturellement du monde, que les piétons (dont ils font également partie en leurs moments de loisirs) ont commencé par se moquer tout simplement de leur instinct de conservation. En effet, sans le moindre geste d'effroi, sans le moindre sans-gêne, sans le moindre regret, avec un air de triomphe et de supériorité, ils s’en vont, tête devant, dans les roues des automobiles. Si les chauffeurs manifestent une certaine gratitude vis-à-vis de leurs semblables et se PUBLICISTICĂ 1081 mettent à claksonner méthodiquement, les piétons n ’offrent pour toute réponse qu ’un grâcieux sourire, s’ils sont bien disposés, et un malencontreux juron, si ce jour-ci, leurs affaires n 'ont pas marché comme ils l’escomptaient. Quant à se mettre à l’abri, pour frayer un passage aux véhicules, ils n’en pensent même pas. Dans ce siècle de progrès, nous sommes-nous habiFtués au machinisme de telle façon que nous laissons le trac aux conducteurs, pour arborer, nous-même, l’indifférence de ta machine? Il serait difficile de répondre. Il est cependant aisé de constater un regrès sensible de l’instinct de conservation et ceci peut mener à des conclusions fort peu réjouissantes quant à la durée du monde. Ajoutons à tout ceci l’inquiétante découverte de l’Observatoire de Berlin, par quoi la durée des journées a baissé d’un centième de millième de seconde, et faisons dès maintenant notre deuil en ce qui concerne la Terre. A moins que, d’ici là, tout le monde ne devienne chauffeur et que l’espèce de piéton disparaisse complètement. Alors peut-être une lueur d’espoir pointerait à l’horizon de cette nuit éternelle qui devient menaçante...! 1 1 NOTE ŞI COMENTARII 1935 NOTĂ LA UN ROMAN ENGLEZ „Revista Fundaţiilor Regale”, II, nr. 1, ianuarie 1935, p. 171-177. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. îngrijită şi studiu introductiv de Cornelia Ştefănescu, Fundaţia pentru ştiinţă şi artă, I.I.T.L. „G Călinescu”, 2002, p. 141-146. \y LITERATURA ÎN ANUL 1934 ,Rampa”, XVIII, nr. 5092, 2 ianuarie 1935, p. 4. SCRISOARE DESCHISĂ D-LUI MINISTRU DE FINANŢE „Rampa”, XVIII, nr. 5095, 6 ianuarie 1935, p. 1. PENTRU O NOUĂ EDITURĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5096, 7 ianuarie 1935, p. 1. DESPRE PROSTIA OBLIGATORIE „Rampa”, XVIII, nr. 5097, 9 ianuarie 1935, p. 1. „TE DISTRUG!” „Rampa”, XVIII, nr. 5098, 10 ianuarie 1935, p. 1. 1086 NOTE ŞI COMENTARII ANTON HOLBAN: IOANA „Rampa”, XVIII, nr. 5099, 11 ianuarie 1935, p. 1,2. („Cronica literară”) Retipătrit în Mihail Sebastian, JumaI de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 329-332. într-un articol anterior acestei cronici, „Literatura în anul 1934”, Sebastian apreciază romanul lui Holban drept un debut demn de reţinut, făgăduind a reveni cu o analiză minuţioasă a prozei. Observând dimensiunea restrânsă a epicului în favoarea celei psihologice, Sebastian consideră Ioana o carte imposibil de rezumat, al cărei conţinut îl sintetizează totuşi în câteva cuvinte: Jurnalul intim al unei iubiri terorizată de gelozie”. Intriga se ţese însă pe baza unei drame mult mai profunde, născută din complexitatea unor eroi vinovaţi de a nutri o obsesie a semnificaţiilor, caracterizaţi de un orgoliu al suferinţei superioare, în dauna vitalităţii, a naturaleţii. în viziunea publicistului, Anton Holban se face vinovat de o hiperluciditate care dă naştere unei drame oarecum artificială, unei suferinţe sterile, căreia îi lipseşte căldura umană. Preocupat nu de poveste, ci de semnificaţii, cu o plăcere a detaliului şi a nuanţelor, publicistul identifică la Holban o dispoziţie temperamentală care apropie fraza acestuia de caracteristicile scrisului proustian. Totodată, minuţiozitatea, lipsa perspectivei epice l-ar obosi şi deconcerta pe cititor, astfel că Sebastian se îndoieşte de succesul de public al cărţii. PENTRU UN SINDICAT AL SCRIITORILOR „Rampa”, XVIII, nr. 5100, 12 ianuarie 1935, p. 1. LA NORD CU POLONIA... „Rampa”, XVIII, nr. 5101, 13 ianuarie 1935, p. 1. NOTE ŞI COMENTARII 1087 PENTRU ESEU ŞI CRITICĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5103, 16 ianuarie 1935, p. 1. „RENAŞTEREA NUVELEI” „Rampa”, XVIII, nr. 5104, 17 ianuarie 1935, p. 1. HENRIETTE YVONNE STAHL: STEAUA ROBILOR „Rampa”, an. XVIII, nr. 5105, 18 ianuarie 1935, p. 1,3. Retipărit în Mihail Sebastian. Eseuri. Cronici. f Memorial, ed. cit., p. 290-294 ~ ARTĂ ŞI REVOLUŢIE „Rampa”, XVIII, nr. 5106, 19 ianuarie 1935, p. 1. Sebastian condamnă în repetate rânduri imixtiunea socialului şi politicului în artă. Publicistul vede o ambiţie absurdă şi dăunătoare în încercarea dictaturilor de a-şi subordona literatura şi de a impune teme şi conduite scriitorului: „Ambiţia unei mişcări sociale de a trece în artă, de a-i servi artei teme noi, un stil nou, un suflu creator nou, este inutilă şi artificială de câte ori ea încearcă să se realizeze prin apăsarea de fapt a regimului politic asupra scriitorului şi a artistului”. Exemplificând prin influenţa dezastruoasă pe care teroarea hitlerismului a exercitat-o asupra artelor germane, Sebastian salută atitudinea scriitorilor sovietici de la congresul de la Moscova din 1934, care au susţinut autonomia şi individualitatea creaţiei. NOTE ŞI COMENTARII BAUDELAIRE PAMFLETAR „Rampa”, XVIII, nr. 5107, 20 ianuarie 1935, p. 1. ARTICOL NUMAI PENTRU DOMNI „Rampa”, XVIII, nr. 5108, 21 ianuarie 1935, p. 1. BILET INDISCRET D-LUI PAUL MORAND „Rampa”, XVIII, nr. 5109, 23 ianuarie 1935, p. 1. CUM MOR CUVINTELE „Rampa”, XVIII, nr. 5110, 24 ianuarie 1935, p. 1. MIRCEA ELIADE: OCEANOGRAFIE „Rampa”, XVIII, nr. 5111, 25 ianuarie 1935, p. 1,3. („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sebastian, Juma! de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 298-301. PROCESUL BOGZA „Rampa”, XVIII, nr. 5112, 27 ianuarie 1935, p. 1. Procesul Bogza a fost anunţat în „Vremea”, la 22 septembrie 1934, într-o notă nesemnată: „Vineri 21 crt., în timp ce rândurile acestea se vor afla sub presă, într-una din sălile tribunalului Ilfov se va judeca procesul lui Geo NOTE ŞI COMENTARII 1089 Bogza, învinuit de a fi ultragiat morala publică prin îndrăzneala unor poezii din volumul său Poemul invectivă... Scriitorii Mihail Sebastian şi I. Brucăr, unul romancier atât de discutat în ultima vreme, celălalt autorul a numeroase cărţi în domeniul filosofiei şi-au luat sarcina de a-1 apăra pe Geo Bogza în faţa tribunalului care credem că se va arăta înţelegător faţă de poezie şi nu va da o sentinţă împotriva unuia din cei mai tineri şi mai înzestrat reprezentant al ei.” Procesul s-a încheiat în aprilie 1937 cu condamnarea lui Bogza. Mihail Sebastian, avocat al apărării, a notat în Jurnal la 4 aprilie 1937: „Arestarea lui Bogza m-a înmărmurit. Mi se părea un act de nebunie, care va trece la cea dintâi explicaţie. Eram convins că, după o noapte petrecută la poliţie, îi vor da drumul. [...] A doua zi, confirmarea mandatului. Un avocat nu trebuie să pară aşa de mult angajat într-un proces. Dar voi putea vreodată să fac ceva - nu importă ce - fără pasiune? [...] Un asemenea proces pierdut (proces în care dreptatea juridică, pentru a nu mai vorbi de cealaltă, este strigătoare la cer) ajunge pentru a te dezgusta irevocabil de avocatură.” STUDIO 28 „Rampa”, XVIII, nr. 5113, 28 ianuarie 1935, p. 1. PANAIT ISTRATI, IDEOLOG POLITIC „Rampa”, XVIII, nr. 5114, 30 ianuarie 1935, p. 1. Articol în care Sebastian îşi exprimă rezervele legate de virajele politice ale lui Panait Istrati, considerat nesincer prin oscilaţiile între bolşevism şi un naţionalism de tip antisemit. Sebastian nu judecă însă ezitările dintre cele două extreme, ci critică încercările repetate ale 1090 NOTE ŞI COMENTARII romancierului de a crea ideologii şi de a se implica în politică în lipsa capacităţilor necesare acestui domeniu. ARTICOL CU CITATE „Rampa”, XVIII, nr. 5115, 31 ianuarie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 301-303. CHARLES BAUDELAIRE: FLORI ALESE DIN „LES FLEURS DU MAL" „Rampa”, XVIII, nr. 5116, 1 februarie 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) „REVISTA BURGHEZĂ” „Rampa”, XVIII, nr. 5117, 2 februarie 1935, p. 1. SUCCES DE PRESĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5118, 3 februarie 1935, p. 1. NU REZISTĂM! „Rampa”, XVIII, nr. 5119, 4 februarie 1935, p. 1. POLITICĂ ŞI DESEN „Rampa”, XVIII, nr. 5120, 6 februarie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 619-620. NOTE ŞI COMENTARII 1091 6 FEBRUARIE „Rampa”, XVIII, nr. 5121,7 februarie 1935, p. 1. I. PELTZ: FOC ÎN HANUL CU TEI „Rampa”, XVIII, nr. 5122, 8 februarie 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) ANESTIN „Rampa”, XVIII, nr. 5123, 9 februarie 1935, p. 1. NU CRED ÎN TELEVIZIUNE! „Rampa”, XVIII, nr. 5124, 10 februarie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 520-521 şi în Mihail Sebastian comentat. Ce vârstă daţi acestor texte?,Hasefer, Bucureşti, 2007, p. 279-281. DESPRE ARTA DE A FI NEDREPT „Rampa”, XVIII, nr. 5126, 13 februarie 1935, p. 1. O TRAGEDIE INEVITABILĂ: LICEUL ,Rampa”, an. XVIII, nr. 5127, 14 februarie 1935, p. 1. E. LOVINESCU: MITE „Rampa”, XVIII, nr. 5128, 15 februarie 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) 1092 NOTE ŞI COMENTARII Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 347-350. Mărturisindu-şi scepticismul în ceea ce priveşte capacitatea unui critic de a realiza şi o beletristică valoroasă, Sebastian consideră că rigoarea critică şi „platitudinea didactică” încorsetează elanul, intuiţia şi reflexele romancierului, iar excesul de inteligenţă conduce adesea la sterilitate epică, la lipsa suflului vital. Pe firul acestor consideraţii, publicistul urmăreşte seria romanelor lui E. Lovinescu, de la Bizu, în perspectiva sa creaţie ratată, împotmolită în didacticism, la Mite, un roman ce se suprapune fericit peste calităţile critice ale autorului. Cu o temă statică şi o poveste fără adâncime psihologică, o delimitare precisă a cadrului şi puţine personaje, Mite reprezintă pentru Sebastian o carte „armonioasă”, „construită cu tact”, cu o frumuseţe „de mică stampă” neînsufleţită. Reproşurile publicistului se îndreaptă însă către artificialitatea exprimării eroilor, exemplificată prin replicile abstracte şi forţat didactice ale personajului principal, Eminescu. LAWRENCE ÎN ROMÂNEŞTE „Rampa”, XVIII, nr. 5129, 16 februarie 1935, p. 1. Considerând că romancierul englez nu a beneficiat de o critică justă, Sebastian este convins că receptarea literaturii acestuia va cunoaşte o turnură semnificativă. Catalogat şi încadrat într-un mod simplist, împins la periferia literaturii, Lawrence urmează după părerea publicistului să fie descoperit de un receptor pe măsură, cunoscător al resorturilor intime ale scrierilor sale şi capabil de a rezona cu profunzimea şi duritatea acestora. NOTE ŞI COMENTARII 1093 NU SUNT BANI PENTRU PREMIUL NAŢIONAL! „Rampa”, XVIII, nr. 5130, 17 februarie 1935, p. 1. Articol în care Sebastian îşi exprimă scepticismul în ceea ce priveşte justeţea încadrării valorii literare într-o ierarhie. Urmărind listele anuale ale scriitorilor premiaţi la nivel naţional, publicistul constată arbitrariul acestora, dar şi deprecierea cu care literatura este privită de oficialitate. Suprimarea premiilor anuale din considerente economice este pentru Sebastian cel puţin hilară, atâta timp cât suma implicată are o valoare materială insignifiantă. MEDITAŢIE DESPRE PUBLIC „Rampa”, XVIII, nr. 5131, 18 februarie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 521-522. HAUPTMANN, ULTIMA VEDETĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5132, 20 februarie 1935, p. 1. Articol în care Sebastian reia critica îndreptată spre poporul american pentru o psihologie colectivă rudimentară. Prin superficialitatea lui zgomotoasă, plăcerea spectacolului, uşurinţa etichetării şi incapacitatea de a se sustrage manipulării mediatice, americanii nu ar alcătui o colectivitate istorică, ci un public adesea barbar, avid de violenţe, care nu-şi poate reprima rasismul şi alte excese. „CA ÎN ROMANE...” „Rampa”, XVIII, nr. 5133, 21 februarie 1935, p. 1. 1094 NOTE Şl COMENTARII F. ADERCA: OAMENI EXCEPŢIONALI „Rampa”, XVIII, nr. 5134, 22 februarie 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) DE CE NU SCRIŢI TEATRU? „Rampa”, XVIII, nr. 5135, 23 februarie 1935, p. 1. întrebarea formulată în titlul articolului vine să atragă atenţia asupra diferenţei de valoare între dramaturgia românească şi restul speciilor literare. Observând numărul semnificativ mai mic al scrierilor teatrale în raport cu proza sau poezia, Sebastian semnalează mai ales discrepanţa calitativă. Apreciind literatura română ca fiind perfect sincronizată cu literatura europeană în cazul speciilor precum romanul sau poezia, publicistul consideră că „nimic din ceea ce se face în proza românească de azi, în roman, în eseu, în critică, nu-şi găseşte valori corespondente în teatru”. Constatând că toţi cei care şi-au demonstrat valoarea în această direcţie întâmpină diverse dificultăţile. Petrescu, L. Blaga), publicistul mai întrevede o piedică în calea celor dornici de a scrie dramaturgie, concurenţa pe care aceasta o are în explozia mijloacelor media, precum cinematograful şi radiofonia. „CONTIMPORANUL” „Rampa”, XVIII, nr. 5136, 24 februarie 1935, p. 1. OMUL ŞI MASCA „Rampa”, XVIII, nr. 5137, 25 februarie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 485-487. NOTE ŞI COMENTARII 1095 PRINTRE CĂRŢI „Rampa”, XVIII, nr. 5137, 25 februarie 1935, p. 6. „VREMEA” „Rampa”, XVIII, nr. 5138, 27 februarie 1935, p. 1. DESPRE „FRANŢUZISMUL” NOSTRU „Rampa”, XVIII, nr. 5139, 28 februarie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 690-691. H. BONCIU: BAGAJ (STRANIA DUBLĂ EXISTENŢĂ A ->■ UNUI OM ÎN PATRU LABE) „Rampa”, XVIII, nr. 5140, 1 martie 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) ANASTASE SIMU „Rampa”, an. XVIII, nr. 5141,2 martie 1935, p. 1. PERPESSICIUS „Rampa”, XVIII, nr. 5142, 3 martie 1935, p. 1. JURNAL DE RADIOFONIST „Rampa”, XVIII, nr. 5143, 4 martie 1935, p. 1. 1096 NOTE Şl COMENTARII ÎNTRE CARAGIALE ŞI ZARIFOPOL „Rampa”, an. XVIII, nr. 5144, 6 martie 1935, p. 1. MADAME HANAU „Rampa”, XVIII, nr. 5145, 7 martie 1935, p. 1. N. DAVIDESCU: HELADA „Rampa”, XVIII, nr. 5146, 8 martie 1935, p. 1,3. („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 201-204. Sebastian îl consideră pe N. Davidescu unul dintre cei mai interesanţi scriitori români, un „caz” în literatura română, în vasta construcţie poetică plănuită de acesta, conţinând trei cicluri (Iudeea, Helada, Roma), publicistul vede „o complexă experienţă poetică de ordin tehnic”, iar în autorul ei un virtuos al expresiei poetice, un tehnician al versului, care nu se lasă purtat de efuziuni lirice, ci creează cu luciditate şi reflecţie. Dincolo de conţinutul clasic al ciclului, există o clasicitate prozodică, şi criticul identifică o dozare precisă de stricteţe, severitate, minuţiozitate şi voluptate, supleţe, emoţie. PREMII „Rampa”, XVIII, nr. 5147, 9 martie 1935, p. 1. JACQUES RIVIÈRE „Rampa”, XVIII, nr. 5148, 10 martie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., 2002, p. 146-148. NOTE ŞI COMENTARII 1097 Articol omagial, la zece ani de la moartea celui care, chiar dacă n-a avut timp pentru a ajunge un scriitor mare, este văzut de Sébastian drept „o mare inteligenţă, o admirabilă inimă, o prezenţă\ Director al publicaţiei „Nouvell Revue Française”, Rivière ar fi dat dovadă de intuiţie şi gust, fiind un critic capabil să intuiască adevărata valoare încă de la debut, ca în cazul lui Claudel, Gide sau Proust. „TOTUL E ÎN REGULĂ!” „Rampa”, XVIII, nr. 5149, 11 martie 1935, p. 1. TEATRUL DE IDEI „Rampa”, XVIII, nr. 5150, 13 martie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 487-488 şi în Mihail Sebastian comentat. Ce vârstă daţi acestor texte?, ed. cit., p. 271-275. COMENTARIU LA O „CĂDERE” „Rampa”, XVIII, nr. 5151, 14 martie 1935, p. 1. Sebastian militează pentru un repertoriu teatral în conformitate cu gusturile şi lecturile publicului spectator. Totodată, subliniază importanţa întrgului cadru cultural pentru succesul receptării. EM. CIOMAC: VIAŢA ŞI OPERA LUIRICHARD WACNER „Rampa”, XVIII, nr. 5152, 15 martie 1935, p. 1. („Cronica literară”) 1098 NOTE Şl COMENTARII ZECE CĂRŢI? „Rampa”, XVIII, nr. 5153, 16 martie 1935, p. 1. ALEGERI LA S.S.R. NOTE PRELIMINARE „Rampa”, XVIII, nr. 5154, 17 martie 1935, p. 1. DECOR 1937 „Rampa”, XVIII, nr. 5155, 18 martie 1935, p. 1. „FAMILIA” „Rampa”, XVIII, nr. 5156, 20 martie 1935, p. 1. DINTR-UN CARNET DE CRITIC. CONVERSAŢIE ŞI DISCUŢIE „Rampa”, XVIII, nr. 5157, 21 martie 1935, p. 1. CUVINTE DESPRE SPECIFICUL NAŢIONAL Conferinţă susţinută la Institutul Francez din Bucureşti la 21 martie 1935 Retipărită în Mihail Sebastian comentat. Ce vârstă da(i acestor texte? ed. cit., p. 287-311. NOTE ŞI COMENTARII 1099 FLORICA MUMUIANU: JOC ÎN TIMP; AGATHA GRIGORESCU-BACOVIA: PE CULMI DE GÂND; ALEXANDRU TUDOR-MIU: STANDARD, POEME DE x PETROL ŞI ENERGIE „Rampa”, XVIII, nr. 5158, 22 martie 1935, p. 1,3. („Cronica literară”) UN GLAS DE LA 1911 „Rampa”, XVIII, nr. 5159, 23 martie 1935, p. 1. ALEGERE LA S.S.R. UN PREZIDENT CU „PRESTIGIU” „Rampa”, XVIII, nr. 5160, 24 martie 1935, p. 1. O SEARĂ LA, INSTITUTUL FRANCEZ „Rampa”, XVIII, nr. 5161,25 martie 1935, p. 1. DESPRE O ANUMITĂ MENTALITATE HULIGANICĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5162, 27 martie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 621-622. DESPRE O „LUNĂ” ŞI DESPRE O „SĂPTĂMÂNĂ” „Rampa”, XVIII, nr. 5163, 28 martie 1935, p. 1. 1100 NOTE Şl COMENTARII IOACHIM BOTEZ: ÎNSEMNĂRILE UNUI BELFER „Rampa”, XVIII, nr. 5164, 29 martie 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) DESPRE NIŞTE DIPLOME FALSE „Rampa”, XVIII, nr. 5165, 30 martie 1935, p. 1. UN SCRUTIN ACADEMIC „Rampa”, XVIII, nr. 5166, 31 martie 1935, p. 1. NOTĂ DESPRE CRITICA FRANCEZĂ ACTUALĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5166, 31 martie 1935, p. 8. PE O HARTĂ DE METRO... „Rampa”, XVIII, nr. 5166, 31 martie 1935, p. 16-17. Retipărit în Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memoria!, ed. cit., p. 627-634 TOT DESPRE CORESPONDENŢA CARAGIALE - ZARIFOPOL „Rampa”, XVIII, nr. 5168, 3 aprilie 1935, p. 1. „ERDELYI HELIKON” „Rampa”, XVIII, nr. 5169, 4 aprilie 1935, p. 1. NOTE ŞI COMENTARII 1101 TUDOR ARGHEZL OCHII MAICII DOMNULUI „Rampa”, XVIII, nr. 5170, 5 aprilie 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 243-247. REFLECŢII NETEATRALE LA UN SPECTACOL „Rampa”, XVIII, nr. 5171, 6 aprilie 1935, p. 1. PREMIUL NAŢIONAL LUI GALA GALACTION „Rampa”, XVIII, nr. 5172, 7 aprilie 1935, p. 1. RĂSCOALA - A DOUA EDIŢIE „Rampa”, XVIII, nr. 5173 / 8 aprilie 1935, p. 1,5. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 393-394. Pentru Sebastian, Ion, Răscoala şi Pădurea spânzuraţilor sunt cele trei romane ale lui Rebreanu menite să dăinuiască în timp, atât prin valoarea artistică, cât şi prin cea documentară. In viziunea publicistului, fresca socială realizată de romancier prezintă o forţă de evocare superioară oricărui studiu metodic, prin coparticipare, prin implicarea sufletească, căci „un artist care trăieşte o dramă până la semnificaţiile ei cele mai esenţiale e mai instructiv decât o istorie care înregistrează, cu indiferenţă şi fără culoare, orice”. Plasându-I într-o galerie ilustră (Balzac, Tolstoi, Dickens), Sebastian vede în Rebreanu „romancierul vieţii româneşti modeme, în aspectele ei rurale, în deplasările ei de masă, în marea ei geografie socială”, 1102 NOTE ŞI COMENTARII stăpânind mijloace de expresie ce-1 fac capabil de construcţii narative ample, de dimensiuni epopeice. 99 DE VOTANŢI „Rampa”, XVIII, nr. 5174, 10 aprilie 1935, p. 1. PE UN TEXT DE ANDRÉ GIDE „Rampa”, XVIII, nr. 5175, 11 aprilie 1935, p. 1. TU DOR MUŞATESCU: MICA PUBLICITATE „Rampa”, XVIII, nr. 5176, 12 aprilie 1935, p. 1,3. („Cronica literară”) SCRIITORUL N.M. CONDIESCU „Rampa”, XVIII, nr. 5177, 13 aprilie 1935, p. 1. PENTRU ZIUA CĂRŢII. A RECITI „Rampa nouă ilustrată”, XVIII, nr. 5178, 14 aprilie 1935, p. 1. BILET PENTRU COROIU „Rampa”, XVIII, nr. 5179, 15 aprilie 1935, p. 1. NOTE Şl COMENTARII 1103 LIVIU REBREANU LA ACADEMIE „Rampa”, an. XVIII, nr. 5180 / 17 aprilie 1935, p. 1. PANAIT ISTRATI „Rampa”, XVIII, nr. 5181, 18 aprilie 1935, p. 1. DAN PETRAŞINCU: SÂNGELE „Rampa nouă ilustrată”, XVIII, nr. 5182, 19 aprilie 1935, p. 1,3. („Cronica literară”) Articol apărut iniţial cu semnătura Andrei Tudor; în „Breviarul” numărului următor se precizează greşeala. DE LA CONDIŢIA UMANĂ LA CĂPITANUL CONAN „Rampa”, XVIII, nr. 5183, 20 aprilie 1935, p. 1. DOUĂ INSTITUTE „Rampa”, XVIII, nr. 5184, 21 aprilie 1935, p. 1. ARTICOL SUBVERSIV „Rampa”, XVIII, nr. 5185, 22 aprilie 1935, p. 1. „AZI” „Rampa”, XVIII, nr. 5186, 24 aprilie 1935, p. 1. 1104 NOTE ŞI COMENTARII SERGIU DAN: SURORILE VENIAMIN „Rampa”, XVIII, nr. 5188, 27 aprilie 1935, p. 1,3. („Cronica literară”) UN BELFER „Revista Fundaţiilor Regale”, II, nr. 5, mai 1935, p. 431-434. Retipărit în Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 310-314 „AMERICA” DE LA CLEVELAND „Rampa”, XVIII, nr. 5190, 2 mai 1935, p. 1. PETRE PANDREA: FILOZOFIA POLITICO-JURIDICĂ A LUI SIMION BĂRNUŢIU „Rampa”, XVIII, nr. 5191, 4 mai 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) PREMIILE S.S.R. „Rampa”, XVIII, nr. 5192, 5 mai 1935, p. 1. REFLEXII ÎNTR-SALĂ DE JOC „Rampa”, XVIII, nr. 5193, 6 mai 1935, p. 1. NOTE ŞI COMENTARII 1105 UN VOLUM DE NUVELE „Rampa”, XVIII, nr. 5194, 8 mai 1935, p. 1. D-ALE CARNAVALULUI „Rampa”, XVIII, nr. 5195, 9 mai 1935, p. 1. ION BIBERI: PROCES „Rampa”, XVIII, nr. 5196, 10 mai 1935, p. 1,3. („Cronica literară”) ,EU NU SUNT AICI DECÂT UN FRANCEZ...” „Rampa”, XVIII, nr. 5197, 11 mai 1935, p. 1. PROIECT DE DISCURS LA SĂPTĂMÂNA CĂRŢII „Rampa”, XVIII, nr. 5198, 13 mai 1935, p. 1. MICI ŞI MARI REVOLUŢII LA ZIUA CĂRŢII „Rampa”, XVIII, nr. 5199, 15 mai 1935, p. 1. BASMUL CU MORALA PUBLICĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5200, 16 mai 1935, p. 1. Pentru Sebastian, „arta şi morala sunt două lucruri net distincte, fără niciun raport posibil. Criteriile lor sunt 1106 NOTE ŞI COMENTARII deosebite, planurile lor sunt străine, legile lor îşi sunt reciproc indiferente”. Consecvent acestor convingeri, publicistul ia atitudine în favoarea scriitorilor Geo Bogza, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, ale căror scrieri sunt incriminate pentru aspecte pornografice, susţinând că evaluarea operelor acestora nu trebuie să se facă decât din perspectiva artei: „Operele nu sunt morale şi imorale, ci numai bune şi proaste. Atât. Unde vorbeşte arta, acolo tace morala. Este, în structura însăşi a faptului de artă, o lumină purificatoare, oricare i-ar fi materialul, pudic sau impudic, brutal sau delicat. Pedagogii n-au aici cuvânt.” TUDOR ARGHEZI: CĂRTICICĂ DE SEARĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5201, 17 mai 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 205-208. Admirator al liricii lui Arghezi, Sebastian realizează o cronică de prezentare la doar patru zile de la apariţia volumului. Publicistul e uimit de capacitatea poetului de a se scinda sufleteşte, pentru a aduce laolaltă cântece senine, necomplicate, poeme de iubire pe linia lui Francis Jammes şi poeme aparţinând registrului tragic, dominate de sentimentele de destrămare şi moarte. Grupând poemele, criticul identifică o îmbinare de miniatural, graţios, candoare cu accente profunde, grave. „CARTEA ROMÂNEASCĂ” „Rampa”, XVIII, nr. 5202, 18 mai 1935, p. 1. A FI BUCUREŞTEAN „Rampa”, XVIII, nr. 5203, 19 mai 1935, p. 1. NOTE ŞI COMENTARII 1107 LE TEMPS DU MÉPRIS „Rampa”, XVIII, nr. 5205, 22 mai 1935, p. 1. BIEŢII NOŞTRI CLASICI! „Rampa”, XVIII, nr. 5206, 23 mai 1935, p. 1. MIRCEA ELIADE: ŞANTIER „Rampa”, XVIII, nr. 5207, 24 mai 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 303-308. „LETEA” „Rampa”, XVIII, nr. 5208, 25 mai 1935, p. 1. REGIMUL „DOMENIULUI PUBLIC” „Rampa”, XVIII, nr. 5209, 26 mai 1935, p. 1. CONFESIUNE SPORTIVĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5210, 27 mai 1935, p. 1. ACADEMIA NU-I IUBEŞTE PE CREATORI „Rampa”, XVIII, nr. 5211,29 mai 1935, p. 1. NOTE ŞI COMENTARII PRIETENUL NOSTRU, LIBRARUL „Rampa”, XVIII, nr. 5212, 30 mai 1935, p. 1. URY BENADOR: SUBIECT BANAL „Rampa nouă ilustrată”, XVIII, nr. 5213, 31 mai 1935, p. 1,3. („Cronica literară”) UN ESEIST „Revista Fundaţiilor Regale”, II, nr. 6, iunie 1935, p. 662-667. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 437-441. DESPRE UN ARTIST MILITANT „Rampa”, XVIII, nr. 5214, 1 iunie 1935, p. 1. UN CERTIFICAT DE OPERETĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5215, 2 iunie 1935, p. 1. AFACEREA VICTOR HUGO „Rampa”, XVIII, nr. 5216, 3 iunie 1935, p. 1. RĂSPUNS UNIC LA MAI MULTE EPISTOLE „Rampa”, XVIII, nr. 5217, 5 iunie 1935, p. 1. NOTE ŞI COMENTARII 1109 BRĂILA ŞI ALTE AGONII „Rampa”, XVIII, nr. 5218, 6 iunie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 591-593. HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU: LOGODNICUL „Rampa”, XVIII, nr. 5219, 7 iunie 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 378-381. DUPĂ URECHE „Rampa”, XVIII, nr. 5220, 9 iunie 1935, p. 1. UN CUVÂNT LA O POLEMICĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5221, 12 iunie 1935, p. 1. LA MOARTEA DOCTORULUI PROUST „Rampa”, XVIII, nr. 5222, 13 iunie 1935, p. 1. OCTAV ŞULUŢIU: AMBIGEN „Rampa”, XVIII, nr. 5223, 14 iunie 1935, p. 1,3. („Cronica literară”) 1110 NOTE ŞI COMENTARII SOLUŢII UNIVERSITARE „Rampa”, XVIII, nr. 5224, 15 iunie 1935, p. 1. 44% SAU CULTURA PROHIBITĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5225, 16 iunie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 696-698 şi în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 622-624. CRITICA, FUNCŢIUNE PUBLICĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5226, 17 iunie 1935, p. 1. SAMUEL BUTLER „Rampa”, XVIII, nr. 5227, 19 iunie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 148-149. LA TRICENTENARUL ACADEMIEI FRANCEZE „Rampa”, XVIII, nr. 5228, 20 iunie 1935, p. 1. MIHAIL DAN: SENS UNIC „Rampa”, XVIII, nr. 5229, 21 iunie 1935, p. 1,3. („Cronica literară”) NOTE ŞI COMENTARII NE PLICTISIM „Rampa”, XVIII, nr. 5230, 22 iunie 1935, p. 1. QUERIDO VERLAG „Rampa”, XVIII, nr. 5231,23 iunie 1935, p. 1. AU TRECUT 9 ZILE „Rampa”, XVIII, nr. 5232, 24 iunie 1935, p. 1. O CATASTROFĂ CARE NU PREA ESTE „Rampa”, XVIII, nr. 5233, 26 iunie 1935, p. 1. „BLESTEMUL” DE A SCRIE „Rampa”, XVIII, nr. 5234, 27 iunie 1935, p. 1. Pornind de la o anchetă întreprinsă de cotidianul „Facla”, publicistul se declară circumspect în privinţa celor care asociază scrisul unei fatalităţi divine. Condamnând formulările grandilocvente de genul „blestemul vocaţiei artistice”, Sebastian remarcă graba scriitorilor contemporani de a face apel la sintagme care nu ar fi justificate decât în cazul câtorva personalităţi literare. A scrie este pentru Sebastian un act responsabil, căruia nu i se mai potriveşte ideea romanţioasă a stigmatului divin, cu atât mai mult cu cât printre contemporanii săi identifică persoane interesate mai ales de beneficiile furnizate de industria literară. 1112 NOTE Şl COMENTARII ŞERBAN CIOCULESCU: CORESPONDENŢA DINTRE I.L. CARAGIALE ŞI PAUL ZARIFOPOL (1905-1912) „Rampa”, XVIII, nr. 5235, 28 iunie 1935, p. 1,3. („Cronica literară”) REFLEXII DESPRE „SUPERLATIVE” „Rampa”, XVIII, nr. 5236, 29 iunie 1935, p. 1. Articol semnat M. S. B. PATIMILE DOMNULUI DIMITRIE CANTEMIR „Rampa”, XVIII, nr. 5236, 30 iunie 1935, p. 1. ÎNTRE EDITORI ŞI „OFICIUL HÂRTIEI” „Rampa”, XVIII, nr. 5238, 3 iulie 1935, p. 1. LA HEIDELBERG NU SE MAI RÂDE „Rampa”, XVIII, nr. 5243, 8 iulie 1935, p. 1. Relatând măsurile îndreptate împotriva unor tineri studenţi, acuzaţi de atitudine ireverenţioasă faţă de Hitler, Sebastian descoperă în panica şi intransigenţa fascismului, „un complex psihologic de incertitudine şi de teroare”. în ochii publicistului român, un regim politic incapabil de a suporta ironia, de a accepta umorul ca o realitate tonică şi indispensabilă existenţei, este condamnat la dispariţie: „Un regim, o putere, un om, un sistem care nu suportă râsul sunt virtual condamnate. Râsul măsoară vitalitatea unui regim. A-l suporta este un gest de linişte. A încerca să-l reprimi e NOTE ŞI COMENTARII 1113 un gest de panică”. Considerând că atitudinea oficialităţilor germane este semnificativă mai ales din punct de vedere psihologic, nu politic, Sebastian încheie articolul cu o remarcă profetică: „La Heidelberg nu se va mai râde, dar nu e scris că acest surâs, astăzi interzis, nu va izbucni altcândva, altundeva, mai viguros şi mai puţin inocent” . FEMEI ÎNTR-ALT FEL FATALE... „Rampa”, XVIII, nr. 5244, 10 iulie 1935, p. 1. MESAJUL LUI GIDE „Rampa”, XVIII, nr. 5245, 11 iulie 1935, p. 1. Pentru Sebastian, structura intimă a romancierului francez nu este compatibilă cu implicarea politică şi socială pe care adeziunea la comunism le pretinde. Veşnic revoltat, în contradicţie cu normele şi rigorile morale, Gide nu ar putea rezona cu suferinţele mulţimilor. Considerându-1 pe Gide un individualist incurabil, un spirit animat de contradicţii şi dizidenţe, publicistul vede în îmbrăţişarea comunismului de către acesta o dramă, „căci ea nu poate fi decât o negare de sine, o lucidă contrazicere personală, un tragic efort de a sări dincolo de umbră”. Oscilând între conformism şi opoziţie, Gide este pentru Sebastian un comunist de bune intenţii, capabil încă să sesizeze pericolul subordonării artei de către politic. SIMION STOLNICU: POD ELEATi VIRGIL GHEORGHIU: MAREA VÂNĂTOARE( ŞTEFAN BACIU: POEMELE POETULUI TÂNĂR „Rampa”, XVIII, nr. 5246, 12 iulie 1935, p. 1,3. („Cronica literară”) 114 NOTE Şl COMENTARII RESPINŞI 1777 „Rampa”, XVIII, nr. 5247, 13 iulie 1935, p. 1. CULISELE UNEI POLEMICI „Rampa”, XVIII, nr. 5248, 14 iulie 1935, p. 1. UN EROU INVOLUNTAR „Rampa”, XVIII, nr. 5249, 15 iulie 1935, p. 1. CAMUSSO SALVEAZĂ ABISINIA! „Rampa”, XVIII, nr. 5250, 17 iulie 1935, p. 1. UN FILM CU GĂINI ALBE „Rampa”, XVIII, nr. 5251, 18 iulie 1935, p. 1. I. PELTZ: ACTELE VORBEŞTE „Rampa”, XVIII, nr. 5252, 19 iulie 1935, p. 1. („Cronica literară”) PSIHOLOGIA ÎN JURUL UNUI CANTALUP „Rampa”, XVIII, nr. 5253, 20 iulie 1935, p. 1. NOTE ŞI COMENTARII 1115 H. SANIELEVICI „Rampa”, XVIII, nr. 5254, 21 iulie 1935, p. 1. RAINER MARIA RILKE: LETTRES (1900-1911) „Vremea”, VIII, nr. 397, 21 iulie 1935, p. 10. MADAME HANAU „Rampa”, XVIII, nr. 5254, 22 iulie 1935, p. 1. NIŞTE PREMII CARE NU SE VĂD „Rampa”, XVIII, nr. 5255, 24 iulie 1935, p. 1. CU 50 DE ANI ÎN URMĂ... „Rampa”, XVIII, nr. 5256, 25 iulie 1935, p. 1. C. STERE: CIUBĂREŞTII „Rampa”, XVIII, nr. 5257, 26 iulie 1935, p. 1. („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sébastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 408-410. TRAVELLERS BANK „Rampa”, XVIII, nr. 5258, 27 iulie 1935, p. 1. 1116 NOTE Şl COMENTARII SACRILEGIUL DE LA BALDOVINEŞTI „Rampa”, XVIII, nr. 5259, 28 iulie 1935, p. 1. MARCEL ARLAND: LA VIGIE „Vremea”, VIII, nr. 398, 28 iulie 1935, p. 10. („Cartea franceză”) SCRISOARE CĂTRE OFICIUL DE TURISM „Rampa”, XVIII, nr. 5260, 29 iulie 1935, p. 1. D. IORGA LA MICROFON „Rampa”, XVIII, nr. 5261, 31 iulie 1935, p. 1. EXISTĂ O LEGE A BIBLIOTECILOR! „Rampa”, XVIII, nr. 5262, 1 august 1935, p. 1. NUVELE INEDITE „Rampa”, XVIII, nr. 5263, 2 august 1935, p. 1. („Cronica literară”) P.V. STOCK: MEMORANDUM D'UN ÉDITEUR „Vremea”, VIII, nr. 399, 4 august 1935, p. 8. („Cartea franceză”) NOTE ŞI COMENTARII 1117 CARNET DE VACANŢĂ. POLEMICI DE LA 348 KILOMETRI „Rampa”, XVIII, nr. 5279, 21 august 1935, p. 1. CARNET DE VACANŢĂ. DESPRE TÂRGOVEŢUL METAFIZIC „Rampa XVIII, nr. 5284, 26 august 1935, p. 1. LEFEU „Rampa”, XVIII, nr. 5291,4 septembrie 1935, p. 1. Retipărit în M. Sebastian, Opere alese, ediţie îngrijită de Vicu Mândra, EDPL, 1962, voi. II, p. 373-375. PARALELA 42 SAU CUM MOR REVOLUŢIILE LITERARE „Rampa”, XVIII, nr. 5292, 5 septembrie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 694-696. G CĂLINESCU: OPERA LUI MIHAIEMINESCU, VOL. II ŞI III „Rampa”, XVIII, nr. 5293, 6 septembrie 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 441-444. 1118 NOTE ŞI COMENTARII „BANCA H” SAU DESPRE O ATITUDINE CRITICĂ ÎN TEATRU „Rampa”, XVIII, nr. 5294, 7 septembrie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Juma! de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 530-532. „BANCA H”. TEATRUL CU PUNŢILE TĂIATE „Rampa”, XVIII, nr. 5295, 8 septembrie 1935, p. 1. Retipărit în M. Sebastian, Opere alese, voi. I, p. 467-470 şi în Mihail Sebastian, Juma! de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 532-534. PAUL CLAUDEL: CONVERSATIONS DANS LE LOIR-ET-CHER „Vremea”, VIII, nr. 404, 8 septembrie 1935, p. 9. „BANCA H”. NU AVEM CĂRŢI DE TEATRU „Rampa”, XVIII, nr. 5296, 9 septembrie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 534-536. ULTIMA CONVORBIRE CU „BANCA H” „Rampa”, XVIII, nr. 5297, 11 septembrie 1935, p. 1. Retipărit în: M. Sebastian, Opere alese, voi. I, p. 471-474, Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 536-538, Mihail Sebastian comentat. Ce vârstă daţi acestor texte?, ed. cit., p. 11-16. NOTE ŞI COMENTARII 1119 DOUĂ MAHALALE ROMÂNEŞTI „Rampa”, XVIII, nr. 5298, 12 septembrie 1935, p. 1. BREVIAR „Rampa”, XVIII, nr. 5298, 12 septembrie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 538-539. N. IORGA: OAMENI CARI AU FOST, VOL. I ŞI II „Rampa”, XVIII, nr. 5299, 13 septembrie 1935, p. 1 („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 332-335. ARTALANURENBERG „Rampa”, XVIII, nr. 5300, 14 septembrie 1935, p. 1. O „UNIUNE PENTRU ADEVĂR” LA BUCUREŞTI „Rampa”, XVIII, nr. 5301, 15 septembrie 1935, p. 1. Retipărit în „Observator cultural”, supliment, VIII, nr. 135, 10 octombrie 2007, p. 7. ALAIN: STENDHAL „Vremea”, VIII, nr. 405, 15 septembrie 1935, p. 7. („Cartea franceză”) 1120 NOTE Şl COMENTARII DUVERNOIS „Rampa”, XVIII, nr. 5303, 18 septembrie 1935, p. 1. SPORT ŞI POLEMICĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5304, 19 septembrie 1935, p. 1. ARON COTRUŞ: HORI A] VICTOR STOE: VEDENII „Rampa”, XVIII, nr. 5305, 20 septembrie 1935, p. 1. („Cronica literară”) UN EROU PE LINIA 16 „Rampa”, XVIII, nr. 5306, 21 septembrie 1935, p. 1. CEVA DESPRE TEATRUL LUI GIRAUDOUX „Rampa”, XVIII, nr. 5307,22 septembrie 1935, p. 1. Retipărit în M. Sebastian, Opere alese, ed. cit., p, 475-477 şi în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 489-490. PRINCESSE BIBESCO: ÉGALITÉ „Vremea”, VIII, nr. 406, 23 septembrie 1935, p. 7. DE LA SACCO ŞI VANZETTI... LA ABISINIA „Rampa”, XVIII, nr. 5308, 23 septembrie 1935, p. 1. NOTE ŞI COMENTARII 1121 DE CE NU AVEM MONOGRAFII CRITICE? „Rampa”, XVIII, nr. 5309, 25 septembrie 1935, p. 1. PROZA DOMNULUI IORGA „Rampa”, XVIII, nr. 5310, 26 septembrie 1935, p. 1,3. Retipărit în Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 337-340 şi în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 335-337. CONSTANTIN NOICA: MATHESIS SAU BUCURIILE SIMPLE „Rampa”, XVIII, nr. 5311, 27 septembrie 1935, p. 1, 3. („Cronica literară”) REFLEXII NUMAI APARENT POLITICE „Rampa”, XVIII, nr. 5312, 28 septembrie 1935, p. 1. ÎNTR-UN LICEU DE FETE... „Rampa”, XVIII, nr. 5313, 29 septembrie 1935, p. 1. JULIEN BENDA: DÉLICE D’ÉLEUTHÈRE „Vremea”, VIII, nr. 407, 29 septembrie 1935, p. 7. 1122 NOTE Şl COMENTARII IAŞII ÎN LITERATURA DE AZI „Rampa”, XVIII, nr. 5314, 30 septembrie 1935, p. 1. BUCUREŞTII D-LUI PAUL MORAND „Rampa”, XVIII, nr. 5315, 2 octombrie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 149-151. DESPRE HUNII PROPRIU-ZIŞI „Rampa”, XVIII, nr. 5316, 3 octombrie 1935, p. 1. CREDITUL LUI SHAKESPEARE „Rampa”, XVIII, nr. 5318, 5 octombrie 1935, p. 1. FRANCIS JAMMES: DE TOUTTEMPS JAMAIS „Vremea”, VIII, nr. 408, 6 octombrie 1935, p. 7. („Cartea franceză”) O PREMIERĂ LA CURTEA DE APEL „Rampa”, XVIII, nr. 5321,9 octombrie 1935, p. 1. Retipărit în M. Sebastian, Opere alese, ed. cit., voi. I, p. 478-480. NOTE ŞI COMENTARII 1123 DESPRE FILMUL FRANCEZ „Rampa”, XVIII, nr. 5322, 10 octombrie 1935, p. 1. ION I. CANTACUZINO: NOTE PENTRU AZI; HAI SĂ FIM FERICIŢI; DRIDRI „Rampa”, XVIII, nr. 5323, 11 octombrie 1935, p 1, 3. („Cronica literară”) CU SAU FĂRĂ... „Rampa”, XVIII, nr. 5324, 12 octombrie 1935, p. 1. PENTRU UN PRIETEN DE DEPARTE... „Rampa”, an. XVIII, nr. 5325, 13 octombrie 1935, JEAN COCTEAU: PORTRAITS - SOUVENIR „Vremea”, VIII, nr. 409, 13 octombrie 1935, p. 7. („Cartea franceză”) A THÉNÉE ROUMAIN: PREMIER CONCERT DE LA PHILHARMONIQUE „L’indépendance roumaine”, LX, nr. 18183, 13 octombrie 1935, p. 2. („Chronique musicale”) Semnat Flaminius NOTE ŞI COMENTARII 1125 Retipărit în Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memoria!, ed. cit., p. 340-344. NOTTARA „Rampa”, XVIII, nr. 5331, 20 octombrie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 490-491 ERICA MORINI. MOLINARI „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18189, 20 octombrie 1935, p. 2. („Chronique musicale”) Semnat Flaminius GIB MIHĂESCU „Rampa”, XVIII, nr. 5332, 21 octombrie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 362-363. „...ŞI 20.000 LEI” (DUPĂ MOARTEA LUI GIB MIHĂESCU) ,Rampa”, XVIII, nr. 5333, 23 octombrie 1935, p. 1. INTERNAŢIONALA ANECDOTEI „Rampa”, XVIII, nr. 5334, 24 octombrie 1935, p. 1. 1126 NOTE ŞI COMENTARII MITICĂ LA ZID „La zid”, nr. 4, 24 octombrie 1935, p. Retipărit în „Observator cultural”, supliment, VIII, nr. 135, 10 octombrie 2007, p. 8. DAMIAN STĂNOIU: PENSIONARII „Rampa”, XVIII, nr. 5335, 25 octombrie 1935, p. 1. („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sebastian. Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 344-346. VOLUPTATEA DE A FI SCRIITOR „Rampa”, XVIII, nr. 5336, 26 octombrie 1935, p. I. DESPRE CĂRŢI ŞI COPERŢI „Rampa”, XVIII, nr. 5337, 27 octombrie 1935, p. 1. JEAN SCHLUMBERGER: HISTOIRE DE QUATRE POTIERS „Vremea”, VIII, nr. 411, 27 octombrie 1935, p. 10. („Cartea franceză”) KEDROFF. PRO ARTE. HENRYK SZERYNG ET LA PHILHARMONIQUE „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18195, 27 Octombrie 1935, p. 2. („Chronique musicale”) Semnat Flaminius. NOTE ŞI COMENTARII 1127 UN DENUNŢ INCOMOD „Rampa”, XVIII, nr. 5338, 28 octombrie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 696-698 şi în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 624-625. „COPIII CÂNTĂ PESTE HOTARE” „Rampa”, XVIII, nr. 5339, 30 octombrie 1935, p. 1. Retipărit în: M. Sebastian, Opere alese, ed. cit., voi. II, p. 305-306, Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 698-700, Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 625-626. CARAGIALE ÎN MUZICĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5340, 31 octombrie 1935, p. 1. SANDA MOVILĂ: DESFIGURAŢII „Rampa nouă ilustrată”, XVIII, nr. 5341, 1 noiembrie 1935, p. 1. („Cronica literară”) MULT E DULCE ŞI FRUMOASĂ... „Rampa”, XVIII, nr. 5342, 2 noiembrie 1935, p. 1. VOLUPTATEA DE A FI SCRIITOR. DEDICAŢIILE „Rampa”, XVIII, nr. 5343, 3 noiembrie 1935, p. 1. 1128 NOTE ŞI COMENTARII CĂRŢI FRANCEZE DESPRE ABISINIA: HENRY DE MONFREID: VERS LES TERRES HOSTILES DE L'ETHIOPIE; HENRY DE MONFREID: LE DRAME ETHIOPIEN „Vremea”, VIII, nr. 412, 3 noiembrie 1935, p. 10. („Cartea franceză”) UNE NUIT ORAGEUSE ET CONSTANTIN BRANCOVAN A L’OPÉRA ROUMAIN. PIATGORSKY. WILHELM KEMPFF „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18201, 3 noiembrie 1935, p. 2. („Chronique musicale”) Semnat Flaminius. UN GLAS PROFETIC ÎNTR-UN GALANTAR „Rampa”, XVIII, nr. 5344, 4 noiembrie 1935, p. 1. Retipărit în M. Sebastian, Opere alese, ed. cit., voi. II, p. 307-308. CÂND EDITORII POLEMIZEAZĂ... „Rampa”, an. XVIII, nr. 5345, 6 noiembrie 1935, p. 1. KEMPFF SAU DESPRE CABOTINAJUL INDISPENSABIL „Rampa”, XVIII, nr. 5346, 7 noiembrie 1935, p. 1. NOTE ŞI COMENTARII 1129 A.L. ZISSU: CALEA CALVARULUI „Rampa”, XVIII, nr. 5347, 8 noiembrie 1935, p. 1. („Cronica literară”) LUNĂ PLINĂ PERMANENTĂ! „Rampa”, XVIII, nr. 5348, 9 noiembrie 1935, p. 1. LA NOUVELLE LITTÉRATURE ETL’ÉCOLE „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18206, 9 noiembrie 1935, p. 1,2. Semnat Flaminius. KEMPFF CASSADO. LA PHILHARMONIQUE „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18207, 10 noiembrie 1935, p. 2. („Chronique musicale”) Semnat Flaminius. P.E.N. CLUBUL ŞI PACEA „Rampa”, XVIII, nr. 5349, 10 noiembrie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian. Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 700-702 şi Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 626-628. JEAN D’ESME: A TRAVERS L’EMPIRE DE MENELIK; HERMANN NORDEN: LE DERNIER EMPIRE AFRICAIN EN ABYSSINIE-, HENRY DE MONFREID: DERNIERS JOURS DE L'ARABIE HEUREUSE „Vremea”, VIII, nr. 413, 10 noiembrie 1935, p. 8. L.Cartea franceză’”) 1130 NOTE ŞI COMENTARII BRONZUL DE LA PLOIEŞTI „Rampa”, XVIII, nr. 5350, 11 noiembrie 1935, p. 1. PRECIZARE DINCOLO DE PROBLEMA AFRICANĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5351, 13 noiembrie 1935, p. 1. ADIEU À LA DAMBOVITZA „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18209, 13 noiembrie 1935, p. 1. Semnat Flam in ius. GIDE ŞI JAMMES. O DRAMĂ ÎN LITERATURA FRANCEZĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5352, 14 noiembrie 1935, p. 1. ADRIAN MANIU: CÂNTECE DE DRAGOSTE ŞI DE MOARTE „Rampa”, XVIII, nr. 5353, 15 noiembrie 1935, p. 1. („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sebastian. Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 238-242 şi Mihail Sebastian, Juma! de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 208-211. D. ANGHEL „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18212, 16 noiembrie 1935, p. 1,2. Semnat Flaminius. NOTE ŞI COMENTARII 1131 CASSADO. ARRAU. STROESCO. LA PHILHARMONIQUE „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18213, 17 noiembrie 1935, p. 1, 2. („Chronique musicale”) Semnat Flaminius. LÉON BOPP: ESQUISSE D VN TRAITÉ DU ROMAN „Vremea”, VIII, nr. 414, 17 noiembrie 1935, p. 9. ÎN AJUN „Rampa”, XVIII, nr. 5355, 17 noiembrie 1935, p. 1. PENTRU UN „INTELECTUAL RATAT” „Rampa”, XVIII, nr. 5356, 18 noiembrie 1935, p. 1. O CĂMAŞĂ MAI PUŢIN „Rampa”, XVIII, nr. 5357, 20 noiembrie 1935, p. 1. TOT DESPRE POLEMICI ŞI POLEMIŞTI. RĂSPUNS ÎNTÂRZIAT LA O SCRISOARE „Rampa”, XVIII, nr. 5358, 21 noiembrie 1935, p. 1. UN FAUX DIPLÔME „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18216, 21 noiembrie 1935, p. 1. Semnat Flaminius. 1132 NOTE Şl COMENTARII RECOLTĂ LITERARĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5359, 22 noiembrie 1935, p. 1. GALA GALACTION: LA RĂSPÂNTIE DE VEACURI „Rampa”, XVIII, nr. 5360, 23 noiembrie 1935, p. 2. („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 320-322. DUHAMEL LA ACADEMIA FRANCEZĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5361,24 noiembrie 1935, p. 1. MILSTEIN. WANDA LUZZATO ET LA PHILHARMONIQUE „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18219, 24 noiembrie 1935, p. 2. („Chronique musicale”) Semnat Flaminius. SERGE LIFAR: DU TEMPS QUE J'AVAIS FAIM „Vremea”, VIII, nr. 415, 24 noiembrie 1935, p. 9. („Cartea franceză”) O EXECUŢIE CAPITALĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5362, 25 noiembrie 1935, p. 1. Retipărit în M. Sebastian, Opere alese, ed. cit., voi. II, p. 310-312. NOTE ŞI COMENTARII 1133 NEMURITORUL MONTAIGNE Conferinţa radiofonică, difuzată la 25 noiembrie 1935, după cum consemnează revista „Radio”, an VIII, nr. 375, 1935, p. 2. Manuscrisul de 17 file se află în arhiva S.R.R., dosar 13/1935. Textul inedit a fost transcris de Gabriela Gârmacea. PĂRINŢI ŞI COPII „Rampa”, XVIII, nr. 5363, 27 noiembrie 1935, p. 1. UN GOLF CARE NU EXISTĂ „Rampa”, XVIII, nr. 5364, 28 noiembrie 1935, p. 1. MIHAIL SADOVEANU: PAŞTELE BLAJINILOR „Rampa”, XVIII, nr. 5365, 29 noiembrie 1935, p. 1. („Cronica literară”) Retipărit în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 397-398. LIVIU REBREANU „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18223, 29 noiembrie 1935, p. 1. Semnat Flaminius. LA LITTÉRATURE DU FA U BOURG „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18224, 30 noiembrie 1935, p. 1. Semnat Flaminius. NOTE ŞI COMENTARII 1135 STOIAN GH. TU DOR: HOTEL MAIDAN „Rampa”, XVIII, nr. 5371,6 decembrie 1935, p. 1. O CUTIE CU CHIBRITURI „Rampa”, XVIII, nr. 5372, 7 decembrie 1935, p. 1. UNE VIE „ROMANCÉE" „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18230, 7 decembrie 1935, p. 1. Semnat Flaminius. ALFRED CORTOT. RUDOLF SERKIN, IONEL PERLEA ET LA PHILHARMONIQUE „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18231, 8 decembrie 1935, p. 1. („Chronique musicale”) Semnat Flaminius. VOLUPTATEA DE A FI SCRIITOR. VITRINA „Rampa”, XVIII, nr. 5373, 8 decembrie 1935, p. 1. HENRY DE MONTHERLANT: SERVICE INUTILE „Vremea”, VIII, nr. 417, 8 decembrie 1935, p. 4. („Cartea franceză”) DESPRE STILUL CATASTROFIC „Rampa”, XVIII, nr. 5374, 9 decembrie 1935, p. 1. 1136 NOTE ŞI COMENTARII VOLUPTATEA DE A FI SCRIITOR. ROMANUL CU CHEIE „Rampa”, XVIII, nr. 5375, 11 decembrie 1935, p. 1. DICHTER HELFEN „Rampa”, XVIII, nr. 5376, 12 decembrie 1935, p. 1. IL N’Y A PLUS DE PAPIER „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18234, 12 decembrie 1935, p. 1. Semnat Flaminius. E. LOVINESCU: BĂLĂUCA „Rampa”, XVIII, nr. 5377, 13 decembrie 1935, p. 1. Retipărit în Mihail Sebastian, JumaI de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 350-352 CÂND VORBEŞTE UN OM TĂCUT „Rampa”, XVIII, nr. 5378, 14 decembrie 1935, p. 1. LA LITTÉRATURE ROUMAINE À L'ÉTRANGER „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18236, 14 decembrie 1935, p. 1. Semnat Flaminius. NOTE ŞI COMENTARII 1137 CELLA DELAVRANCEA ET SANDU ALBU. ADOLF BUSCH ET LA PHILHARMONIQUE „L'indépendance roumaine”, LX, nr. 18237, 15 decembrie 1935, p. 2. („Chronique musicale”) Semnat Flaminius. DE LA CELIBATARII LA SERVICIU INUTIL „Rampa”, XVIII, nr. 5379, 15 decembrie 1935, p. 1. PARADOXELE PREMIULUI GONCOURT „Rampa”, XVIII, nr. 5380, 16 decembrie 1935, p. 1. „CERVELLA FRITTA DEISANZIONIŞTI" „Rampa”, XVIII, nr. 5381, 18 decembrie 1935, p. 1. UN SFERT DE MUME DE SECUNDĂ... „Rampa”, XVIII, nr. 5382, 19 decembrie 1935, p. 1. Retipătrit în Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 706-707 şi în Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 629-630. UN POINT DE VUE ROUMAIN SUR VICTOR HUGO „L'Indépendance roumaine”, LX, nr. 18240, 19 decembrie, 1935, p. 1. 1138 NOTE ŞI COMENTARII MINOS, ÉAQUE ETRHADAMANTHE... À PARIS „L'Indépendance roumaine”, LX, nr. 18242, 21 decembrie 1935, p. 1. Semnat Flaminius. MIRCEA ELIADE: HULIGANII „Rampa”, XVIII, nr. 5384, 21 decembrie 1935, p. 1, 4. („Cronica literară”) ADOLF BUSCH. ORNELLA SANTOLIQUIDO. LA PHILHARMONIQUE „L'Indépendance roumaine”, LX, nr. 18243, 22 decembrie 1935, p. 2. („Chronique musicale”) Semnat Flaminius. NAPOLEON „Vremea”, VIII, număr de Crăciun 1935, p. 8. Reprodus în „Realitatea evreiască”, 284-285, 11 octombrie-6 noiembrie 2007, Supliment „Centenar Mihail Sebastian”, p. VIII. CUM I-AM CUNOSCUT! „Rampa”, XVIII, nr. 5389, 30 decembrie 1935, p. 1, 6. Retipărit în Mihail Sebastian. Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 638-643. À QUAND LA FIN DU MONDE? „L'Indépendance roumaine”, LX, nr. 18247, 31 decembrie 1935, p. 1. Semnat Flaminius. INDICE DE NUME A Abraham, Paul 140 Abraham, Pierre 284 Aderca, Felix 20, 26, 149-153, 172, 221, 335, 482, 747, 748, 1033, 1073, 1094 Agârbiceanu, Ion 220, 373,384,629 Ajalbert, Jean 1040, Alain-Fournier 203, 1076 Albéniz, Isaac 986, Albu, Sandu 1033, 1034, 1139 Aldea, Sandu 156, 682, Alecsandri, Vasile 244, 297, 417, 418, 425- 427, 441,442, 724, 774,910 Andor, Jarosi 300 Andreas-Salomé, Lou 594 Andricu, Mihail 919 Anestin, Ion 109, 118-121,501,502, 847, 1091 Anghel, Dimitrie 681, 912-915, 1133 Antoniade, D. C. 21 Apollinaire, Guillaume 292,525, 557, 784 Ardeleanu, Carol 16, 629 Arghezi, Tudor 40, 206, 224, 252, 301-309, 314, 315, 325, 407- 414, 448, 450, 542, 569-571, 655, 700, 702, 724, 725, 748, 883, 910, 914, 1032, 1073,1101,1106, 1107 Arland, Marcel 281, 284, 615,618, 1117 Arnoux, Alexandre 203, Arrau, Claudio 915- 919, 1133 Aubert, Jacques 187 B Bach, Johann Sebastian 154, 187, 221, 264, 293, 294, 389, 457, 481, 655, 659, 671, 805, 806, 837, 838, 864, 865, 886, 915- 917,949,984 Baciu, Ştefan 560, 565, 1115, Bacovia, George 22, 250, 564, 565, 705, 706, 914, 1099 Baltazar, Camil 22, 252, 705,706 I 140 INDICE DE NUME Balzac, Honoré de 5, 157, 174, 284, 317, 463, 464, 486, 512, 516, 538, 725, 980,1024, 1102 Barbellion, W.N.P. 435 Barbu, Ion 519-521, 562, 564, 569-571, 603, 702, 772,849 Barbusse, Henri 349, 641-643 Barnoschi, D.V. 17 Barthou, Louis 277, 945 Bassarabescu, loan A. 385, 447, 449, 629, 630 Baudelaire, Charles 60-62, 91-94,96,406,516, 908 Bàlcescu, Nicolae 376 Bàmutiu, Simion 375, 377,378, 853, Beaumarchais, Pierre 118 Barrés, Maurice 102, 239, 687 Beethoven, Ludwig van 457, 591, 806, 807, 865, 873, 885, 886, 949, 950, 982, 1006, 1034, 1035 1058, 1061 Bellini, Vincenzo 291 Bellessort, André 284 Bellu, Petre 18, 999 Benador, Ury 17, 409, 452-455, 875, Benda, Julien 111, 130, 283,741-746, 1010, Benoit, Pierre 278 Bergamaschi, Vasco 578 Bergson, Henri 457, 742, 746, 921,982 Berl, Emmanuel 664 Berlioz, Hector 217, 457 Bernard, Sarah 152 Bernstein, Henri 310-313 Besier, Rudolf 211,213 Biberi, Ion 390, 393-396, Bibescu, Anton 293, Bibescu, Martha 712, 713,716,717 Bickerich, Victor 838, 984,985 Bilciurescu, Al. 206 Billy, André 535 Bizet, Georges 291,457 Blaga, Lucian 155, 252, 724,883,1094 Bloch, Jean Richard 59, 111,665 Bloy, Léon 632, 633 Boccherini, Luigi 864 Bogdan-Piteçti, Alexandru 271,372 Bogza, Geo 78-80, 172, 254,1089,1106 Benatzky, Ralph 468 Bonciu, Horia 16, 175, 176, 178-180 Boncour, Paul 397-399 Borodin, Alexandr Porfirievici 837 Bos, Charles du 283 Botez, Demostene 22 Botez, Ioachim 268-272, 367-372, 1100 INDICE DE NUME 1141 Boule, Marcellin 591 Bourdelle, Antoine 182 Bourdet, Édouard 141 Bow, Clara 146 Brahms, Johannes 457, 805, 865, 916-918, 983, 984,1058 Braque, Georges 294 Brasillach, Robert 284 Bràtescu-Voineçti, 1. Al. 314,386,449, 481,749 Bràtianu, Dinu 436, 550 Bràtianu, Ionel 608 Brémond àbatele 285 Bronte, Emily 7, 9, 213, 967 Brousson, Jean Jacques 284 Brunet, Gabriel 284 Brunetière, Ferdinand 130 Bukharin, Nikolai 59 Bucholz, Dagobert 916 Busch, Adolf 1033, 1035, 1036, 1058,1139, 1141 Butler, Samuel 8, 9, 73, 138, 206, 512-514, 967, 1111 Buzescu, Aura 212 Byron, George Gordon 981 C Camusso, Francesco 575-578, 1115 Cantacuzino, George Matei 20 Cantacuzino, Ion I. 19, 769-775, 1125 Cantemir, Dimitrie 545-549, 568,1113 Capidan, Theodor 447-449 Caragiale, I. L. 50, 118, 119, 134, 156, 188-190, 295, 298, 340, 345, 375, 387-389, 400, 417, 463, 464, 504, 533, 538, 542, 543, 582, 583, 608, 669-676, 679, 751, 816, 846-848, 861, 862, 896-898, 944, 976, 992, 1050, 1056, 1057, 1096, 1101, 1113, 1129 Caragiale, Mateiu I. 335 Carp, ÇetFU) 134 Cassado, Gaspar 884, 886, 887, 915, 916, 1131, 1133 Cassou, Jean 284 Cazimir, Otilia 748, 793 Càlinescu, G 19, 21, 646-651,722, 1119 Càlugàru, Ion 16, 200, 875 ' Ceaikovski, Piotr Ilici 839,887,983,984 Cehov, Anton Pavlovici 168, 169,463 Céline, Louis Ferdinand 115, 172, 175, 278, 299, 977,1042 Cerna, Panait 539 1142 INDICE DE NUME Cezar, iGaius Iulius 134 Chagall, Marc 294 Chaplin, Charlie 83 Chevalier, Maurice 146 Choromanski, Mihai 44, 45 Cervantes, Miguet de 174 Chamfort, Nicolas 815 Chardonne, Jacques 618 Chausson, Emest 787 Chérau, Gaston 1040, 1041 Chopin, Frédéric 916, 950,985,1005, 1028 Cinsky, Marioara 468, 469 Cioculescu, Şerban 20, 1880190, 231, 232, 241, 285, 295-299, 427, 511, 538-542, 603, 688, 722, 852, 1113 Ciomac, Emanoil 21, 214-218, 1098 Cionca, Aurelia 838 Cioran, Emil 20, 74, 433, 732 Ciornei, Nicolae 22, 23, 633,758 Clair, René 918 Claudel, Paul 202, 277-279, 338, 448, 659-664, 682, 945, 1011, 1097, 1119 Cocea, George 838 Cocea, N. D. 15, 167 Cocteau, Jean 519, 523, 768,78-785, 1125 Codreanu, Mihait 301 Colette 53,66,618 Comamescu, Petru '21, 172,241,359, 1077 Comnène, Marie Anne 63 Condiescu, vNicolae M. 320-322,404^405, 1103 Constantinescu, Mac 358 Constantinescu, Paul 846, 847 Constantinescu, Pompiliu 20, 172, 241, 379, 475, 511,540, 627, 722 Constantinescu, Tancred 99,100 Copeau, Jacques 141, 158 Corelli, Arcangelo 806-808 Corot, Jean-Baptiste (Camille 978 dortot, Alfred 983, 985, 1004, 1005, 1137, 1138 Coşbuc, George 417, 534 Cotruş, Aron 701-704, 1121 Courbet, Gustave 978 Courteline, Georges 696 Crainic, Nichifor 96, 242, 301,592 Creangă, Ion 135, 428 Crémieux, Benjamin 33, 47, 111, 141, 232, 233, 2248, 281, 282, 657, 665, 709 INDICE DE NUME 1143 Crepet, Jacques 60 Crevel, René 555-558 Croce, Benedetto 130, 491 Cros, Charles 633 Curtius, Ernst Robert 130 D Dabit, Eugène 977 Dan, Sergiu 15, 221, 360-366, 450, 483,630, 1033, 1104 D'Annunzio, Gabriele 294,724 Dante, Alighieri- 133, 178, 207, 682, 728, 880 Darwin, ÇhâdÊS-582 Daudet, Alphonse 174, 696 Daudet, Léon 108, 111, 281,472, 605, 1039, 1041 Daumier, Honoré 107 Dauç, Ludovic 630 Davidescu, Nicolae 193-199, 335, 482, 498, 672-676,1096, 1097 Da Vinci, Leonardo'107 Debussy, Claude 294, 457, 786, 950, 981,986 Defoe, Daniel 8 Dekobra, Maurice 43, 200 Delacroix, Eugène 97, 107,978, 979, 982 Delavrancea, Barbu 297 Delavrancea, Cella 1033, 1034, 1139 Depàràtéanu, Alexandru 521 De Sabata, Victor 786 Desbordes-Valmore, Marceline 63 Descaves, Lucien 1039 Desprez, Louis 604 Dessila, Octav 17, 380 De Valera, Éamon 153 Diaghilev, Serghei 952, 955 Dickens, Charles 317, 800,982,1102 Diderot, Denis 535 Dobrogeanu-Gherea, Constantin 608 Dongorozi, Ion 630 Dorgelès, Roland 1039, 1041,1042 Dorian, Emil 16 Dos Passos, John 300, 643-645, 1054 Dostoievski, Feodor Mihailovici 59, 406, 424, 512,537,967 Dôblin, Alfred 529 Dràgànescu, Coriolan 486, 504 Dràgoi, Sabin 861-863 Dràguçanu, Sidonia 18 Dreyfus, Alfred 472, 571-574,719, 720 Drieu la Rochelle, Pierre 158, 289, 1010 1144 INDICE DE NUME Dubout, Albert 108 Dufy, Raoul 294, 295, 784,978 Duhamel, Georges 277, 278, 291, 945-947, 1020, 1134 Dumas, Alexandre - (DumasTfils) 208 DumitresèU, Gh. Ch. 416 Dumitrescu, Remus 416 Duncan, Isadora 153, 783 Duparc, Henri 787 Dürer, Albert 107 Duvemois, Henri 233, 695-697, 1121 Duvivier, Julien 769 E Ehrenburg, Ilya 58, 59 Eftimiu, Victor 219, 220, 756-759 Eliade, Mircea 14, 15, 20, 21, 26, 40, 72-77, 87, 88-90, 167, 172, 200, 221, 241, 264, 297, 321, 335, 359, 376, 385, 409, 428-436, 482, 488, 514, 541, 549, 630, 688, 721, 723, 927-929, 933, 1033, 1052-1057, 1075, 1076, 1106 Éluard, Paul 519 Eminescu, Mihai 21, 92, 132-134, 206, 340, 400, 427, 441, 547, 548, 569, 646-651, 681, 724, 725, 803, 804, 853, 880, 1028, 1029,1092, Enescu, George 838, 863, 951 Esenin, Serghei 519 Ewers, Hanns Heinz 57, 465 F Faivre, Abel 108 Falla, Manuel de 864, 950 Farago, Elena 301 Farrère, Claude 277, 448, 945,1049 Fauconnier, Geneviève 63 Fayard, Arthème 299 Fernandez, Ramon 284 Fernandez, Roger 281 Flaubert, Gustave 167, 516, 593,768, 907, 1020 Fraigneau, André 778-780 Furtună, Horia 17 G Galaction, Gala 313-316, 630, 939-941,944 Galsworthy, John 317, 981 Garbo, Greta 146 Gassier, H.-P. 108 Gaxotte, Pierre 108, 472, 1049 INDICE DE NUME 145 Gărcineanu, Puiu 17, 732 Georgescu, George 785, 786, 788, 806, 839, 865, 885, 887, 918-919, 986, 1035,1059, 1126 Géraldy, Paul 708, 965, 966 Gheorghiade, Luca 18 Gheorghiu, Virgil 561, 564,565 Gide, André 4, 59, 111, 174, 202, 239, 280, 282, 284, 321-324, 333, 432, 558-561, 636, 686-688, 695, 696, 724, 761, 773, 831, 836, 904-906, 914, 967, 1010, 1076, 1097, 1114 Giono, Jean 769, 977 Giraudoux, Jean 158, 220, 282, 709,710-712, Glaeser, Ernst 1020 Glazunov, Alexandr 837 Goebbels, Joseph ,186, 187,795 Goering, Hermann 165 Goga, Octavian 883 Concourt (fraţii) 602, 603,605, 1039 Gorki, Maxim 59, 997 Gounod, Charles 291 Granados, Enrique 806, 916 Grasset, Bernard 30, 758, 1041 Gregorian, George 22 Grieg, Edvard 916 Grigorescu-Bacovia, Agatha 250, 253, 254, Gille, Philippe 604 Grosz, Georg 109 Gulian, Emil 380, 381, 1078 Gusti, Dimitrie 199, 201 H Hàndel, Georg Friedrich 264,917 Hahn, Reynaldo 918 Haile Slassie I 860, 892 Halévy, Daniel 111, 603, 664 Halévy, Ludovic 603 Hamp, Pierre 977 Hamsun, Knut 85, 86, 342,997 Hanau, Marthe 191-193, 597-599, 1096,1116 Hardy, Thomas 513, 981 Hasdeu, Bogdan Petriceicu 270, 546, 548, 549, 681,725,853,927 Hauptmann, Bruno Richard 143-146, 1093 Haydn, Franz Joseph 887 Heine, Heinrich 217, 880 Heliade-Ràdulescu, Ion 297, 376, 853 Hennique, Léon 1040 Hermann-Paul, René Georges 108 1146 INDICE DE NUME Hervieu, Paul 208 Hitler, Ajfolf' 120, 153, 165, 422, 554, 683-686, 795, 1113 Hogaş, Calistrat 272, 372, 819 Holban, Anton 18, 27, 28, 33-39, 200, 206, 321, 380,384, 483,498, 1086 Holitscher, Arthur 168 Homer 195, 196, 271, 474,1024 Hugo, Victor 83, 174, 470-474, 516, 1048-1050, 1109, 1140 Huxley, Aldous 8, 73, 138,299,696,773, 1054 I Ibert, Jacques 839 Ibsen, Henrik 208, 209, 344, 681,727 /: Ilovici, Mihail 19, 1017 lonescu, Eugen 19, 700 lonescu, Nae 235, 242, 243 lonniţiu, Nicolae 416, 417 Iorga, Nicolae 19, 608, 622-624, 677-683, 722-730, 1117, 1120,1123 Isopescu, Claudiu 219 Istrati, Panait 83-87, 341 -343, 613-615, 1089, 1090, 1103 Iyasou V, împărat al Etiopiei 891-893 J Jacob, Max 784 Jaloux, Edmond 281-285 James, Norah 7, 54, 63 Jammes, Francis 92, 276, 412, 724, 759-763, 840, 842, 843, 904-907, 1107, 1124,1132 Jebeleanu, Eugen 991 Jora, Mihail 847 Jouvet, Louis 141, 158, 294 Joyce, James 390-396, 498, 683 K Kâlmân, Emmerich 468 KempfT, Wilhelm 861, 864, 865, 872, 873, 884-886, 1130, 1131 Kerr, Alfred 657 Key, Ellen 594 Keyserling, Eduard von 88,751 j Kiribiri (Toneghin, Menny) 43, 166, 200, 206, 416, 418 Kiriţescu, Constantin 354, 355 Kodâly, Zoltân 950 INDICE DE NUME 1147 Kondylis, Georgios 788-790 Kremnitz, Mite 132 L La Fontaine, Jean de 761, 1024 Lagerlôf, Selma 1020 Lalou, René 281,283 Lamartine, Alphonse de 174,516, 761,762 Landowska, Wanda 874 La Rocque, François de 29-31 Laughton, Charles 212 Laurencin, Marie 294, 556-558 Lawrence, D.H. 48, 136-138, 180, 220, 406, 1092, 1093 Lawrence, T.E. 487-490 Làzàrescu,Cezar 212 Léautaud, Paul 283, 385 Lehar, Franz 140 Lehmann, Rosamond 7, 10, 44, 63 Lemaître, Jules 33, 130, 285 Lenclos, Ninon de 64 Leopardi, Giacomo 880 Lhote, André 979 Liszt, Franz 918 Locusteanu, Nicolae B 992 Lovinescu, E. 16, 112, 113, 123-125, 129-136, 189, 220, 221, 285, 647, 658, 1025-1029, 1078, 1079, 1092, 1139 Luchian, Ştefan 681 Ludwig, Emil 1003 Lully, Jean-Baptiste 918 Luzzato, Wanda 948-951, 1134 M Maes, Romain 576, 578 Maeterlinck, Maurice 467 Maiakovski, Vladimir 519 Maiorescu, Titu 134, 669, 681 Mallarmé, Stéphane 206, 981, 1076 Malraux, André 59, 111, 172, 175, 300, 348, 350, 351,421-424, 1020 Maniu, Adrian 22, 883, 907-912,914, 1132 Mann, Thomas 724, 1020 Mansfield, Katherine 7, 63,593 Mantu, Lucia 748 Masereel, Frans 464-467 March, Frédéric 212 Marot, Clément 271 Martin du Gard, Roger 158, 657, 665,967 Marx, Karl 84 1148 INDICE DE NUME Massis, Henri 47, 281, 282 Maupassant, Guy de 174 Mauriac, François 158 Maurois, André 4, 1003, 1020 Maurras, Charles 111, 248, 276, 946 Mazeline, Guy 1042 Mendelssohn-Bartholdy, Felix 806, 1058 Mendès, Catulle 783 Menelik II 890, 893, 1132 Menuhin, Yehudi 839 Meredith, George 9 Mérimée, Prosper 386 Michel, Louise 632 Mihàescu, Gib 14, 221, 808-813, 1014-1017, 1127 Milstein, Nathan 584, 948-950, 983, 984, 1134, 1137 Mironescu, Const. Alex. 416,417 Mittmann, Leopold 950 Modigliani, Amedeo 157, 294 Moldovanu, Comeliu 224 Moldovanu, Lascarov 17 Moldovanu, Leonte 651, 667 Molinari, Bernardino 804-808 Molière 173,538, 653, 672 Monda, Virgiliu 18 Montaigne, Michel de 73, 88, 271, 294, 398, 512, 620, 621, 643, 692, 694, 742, 815, 958-965, 982 Morand, Paul 48, 49, 67, 282, 602, 750-753, 782, 903 Morini, Erica 804-806 Morus, Thomas 8 Movilă, Sanda 848-851 Mozart, ! Wolfgang Amadeus 118, 805, 837, 865, 873, 884-887, 9191, 982-985, 1034, 1058 Muenzer, Leopold 787 Mumuianu, Florica 250-253 Munthe, Axel 44, 206, 827 Musset, Alfred de 711, 880 Mussolini, Benito 575, 577, 718, 721, 775, 777, 778,790,860,893 Musorgski, Modest Petrovici 950 Muşatescu, Tudor 324-330 N Napoleon Bonaparte 134, 516, 891, 1061-1071 Napoleon al 11-lea al Franţei 516 INDICE DE NUME 1149 Negruzzi, Constantin (Costache) 724 Némirowsky, Irène 63 Neveux, Pol 1040,1041 Nicolau, Avram 468-470 Niculescu-Basu, George 862 Nijinska, Bronislava 955 Noica, Constantin 20, 730-734, 991, 1077, 1078 Nonna Otescu, Ion 1060, 1061 Norden, Hermann 892-894 Nottara, Constantin C. 887 Nottara, Constantin I. 802-804 O Odeanu, Anişoara 18 Oprescu, Horia 21 Orléans, Charles D' 271 Ors, Eugenio d’ 73 Oustric, Albert 471 P Paganini, Niccolô 950 ' Pană, Saşa 176 Pandrea, Petre 375-378 Papini, Giovanni 724 Pascin, Jules 294 Pasternak, Boris 59 Pasteur, Louis 287 Pauker, Em. 869-872 Pârvu, Vasile 541 Peltz, I sac 15, 112-117, 498, 581-584, 675, 875, 977 Peretz, Erastia 18 Perieţeanu, loan Gr 258, 259 Perlea, Ionel 805, 806, 1004-1007 Perpessicius 19, 183-185, 224, 251, 285, 379, 380, 427, 477, 481, 511, 548, 722, 725,747, 760, 1072 Petraşincu, Dan 201, 343-347, 675 Petrescu, Camil 26, 106, 155, 221, 224, 242, 335, 385, 450, 479, 482, 498, 658, 727, 747-749, 899-902, 993, 1073-1075, 1094 Petrescu, Cezar 14,26,647 Philippide, Alexandra 91-97 Piatigorsky, Gregor 806, 861,864,t 865, 886,915 Picasso, Pablo 294 Pillat, Ion 22, 96, 104, 772,883 Pirandello, Luigi 207-210, 282 Pisani, T.S. 851-854 Pissarro, Camille 978, 979 .: Pitigrilli 43, 200 1150 INDICE DE NUME Ponchon, Raoul 1039,1041 Poulet, Gaston 986 Prokofiev, Serghei 187, 188, 786, 787, 797 Proust, Marcel 10, 12, 37, 65, 174, 202, 206, 207, 284, 317, 394, 454, 484, 486, 494-496, 498, 537, 593, 683, 692, 782, 836, 966,1041,1076, 1097 Proust, Robert 493, 495, 496 Prudhomme, Sully 92 Q Quint, Léon Pierre 284 R Rabelais, François 59, 271 Rachel (Elisabeth Rachel Félix) 61,666 Racine, Jean 65, 803, 982 Radek, Karl 59 Ralea, Mihail 242, 457-464 Rameau, Jean-Philippe 918 Ravel, Maurice 787, 788, 806, 864,916,917,919 Rücàciuni, Isaiia 17 Ràdulescu, Martha 18 Râçcanu, Theodor 18 Rebreanu, Liviu 13, 14, 26, 69, 221, 224, 316- 318, 338-341, 417, 448, 449, 498, 655, 724, 973-975, 1029-1032, 1102 Renan, Ernest 174 Renoir, Auguste 978 Respighi, Ottorino 806, 808, 839, 840, 865 Rilke, Rainer Maria 168, 591-596, 794 Rimbaud, Arthur 206, 537,1076 Rivière, Jacques 202-204, 284,593, 1076, 1097 Rodin, Auguste 594, 495, 982 Rolland, Romain 342, 642 Romains, Jules 111, 349, 969, 977, 1010 Romier, Lucien 108, 664 Roosevelt, Franklin 374 Rosetti, Alexandru 313 Rosny aîné, J.-H. 1040, 1041 Rosny jeune, J.-H. 1040, 1041 Rossini, Gioachino 217 Roşea, D. D. 21 Rousseaux, André 284 S Sacco, Nicola 144, 718-721 Sadoveanu, Ion Marin 155,676,677 INDICE DE NUME 1151 Sadoveanu, Mihail 14, 26, 385, 417, 418, 724, 819, 829, 970-972, 974 Saint-Hélier, Monique 63 Saint-Simon, Louis de Rouvroy, duce de 603 Sainte-Beuve, Charles Augustin 33, 280 Samain, Albert Victor 705,760 Sanielevici, Henric 588-601 Santoliquido, Omella 1058-1060 Sàulescu, Mihail 533- 535 Scarlatti, Domenico 1060 Schubert, Franz, 457, 918,1028 Schumann, Rohért 916-918,985, 1005, 1034 Ségonzac, André Albert Marie Dunoyer de Sennep, Jean 978 Serkin, Rudolf 1004-1006 Seurat, Georges 979 Sevastos, Mihail 17,533-535, 747, 748 Sgambati, Giovanni 916, 1060 Shakespeare, William 59, 134, 207, 653, 756-758, 804, 816 Shaw, Bernard 667 Shearer, Norma 212 Sienkiewicz, Henryk 42 Signac, Paul 979 Simu, Anastase 181-183, 979 Sisley, Alfred 978, 979 Slavici, loan 314, 373, 417,425,426 Sofocle 59 Sorbul, Mihail 16 Souday, Paul 130,285 Speicher, Georges 578 Spengler, Oswald 165 Stahl, Henriette Yvonne 16,51-56, 221 Stalin, I. V. 153,878 Stan, T.C. 18 Stancu, Zaharia 301, 359 Stavisky, Alexandre 191 Stănoiu, Damian 16, 819-i 823,827 Stendhal 60, 118, 206, 494, 593, 673, 689-694, 725 Stere, Constantin 15, 16, 301,605-609, 924-926 Stevenson, R. L. 165, 166 Stock, Pierre-Victor 593, 630-634 Stoe, Victor 701, 704-706, 722 Stolnicu, Simion 521, 561-566 Stolz, Robert 140 Strachey, Lytton 1003 Straram, Walther 294 Strauss, Richard 457, 786, 837,918, 951 1152 INDICE DE NUME Stravinsky, Igor Fiodorovici 797, 887,916,917 Streinii, Vladimir 241, 490-493,540,722,852 Streitman, H. St. 20 Strindberg, August 272 Stroescu, Constantin 787, 915,917,918 Suarès, André 283 Sukup, Adalbert 416-418 Svevo, Italo 282 Swift, Jonathan 8, 982 Szeryng, Henryk 836, 839 Ş Şerbescu, Silvia 787 Ştefănescu, Cornelia 1085 Ştefănescu, Mircea 155 Şuluţiu, Octav 19, 409, 496+501,722 T Taine, Hippolyte 130, 131,174,280 Teleajen, Sandu 17 Teocrit 761 Teodoreanu, Al. O. (Păstorel) 19, 772 Teodoreanu, Ionel 14, 26, 364,705, 772 Teodorescu-Branişte, Tudor 16 Tessier, Valentin 768 Theuriet, André 174 Thibaudet, Albert 111, 126, 281, 516, 657, 920, 1026 Tican Rumano, Mihai ,57,5 Timuş, Ion 16 Titulescu, Nicolae 446, 718 Tolstoi, Lev Nicolaevici 269,317, 678, 1102 Tonpghin, Menny 166, 206, 41x6, 418, 428, 868 Topârceanu, George 315, 748 ' Trivale, Ion 238, 249, 256 Tsaldaris, Konstantinos 788 Tudor-Miu, Alexandru 250,254,255 .. Tzara, Tristan 83 U Urmuz 176 Utrillo, Maurice 290, 978 V Valadon, Suzanne 294 Valéry, Paul 174, 206, 276,280,724, 945 Valéry Larbaud 73, 283, 512-514 Vallin. Ninon 186 INDICE DE NUME 1153 Vanzetti, Bartolomeo 144, 718-720 Velchev, Damyan 788, 789 Verdi, Giuseppe 291 Vercel, Roger 348-351 Verhaeren, Émile 467, 595 Verlaine, Paul 537 Verona, Guido da 43 Vianu, Tudor 21, 321, 490-492, 666, 668, 934 Vildrac, Charles 769 Vinea, Ion 206, 747 Virgiliu 59,271,880 Vitu, Auguste 604 Vlahutà, Alexandru 3, 92, 156, 425, 426, 483, 592, 681 Vlaminck, Maurice de 979 Vlàdescu, G.M. 17, 797-802 Voiculescu, Vasilé 321 Voltaire 398, 892 Vraca, George 212 Vulcànescu, Mircea 241, 359,688, 1077 W Wagner, Richard 21, 214-218, 457, 471, 683,-686, 745, 786, 806, 1061 Wassermann, Jakob 220, 248, 696 Webb, Mary 7, 63 Westhoff, Clara (Clara Rilke) 594 Woolf, Virginia 3, 6-8, 10, 12, 63,213,967, 1033 Z Zaharoff, Basil 151, 152 Zamfirescu, Duiliu 669, 992 Zamfirescu, G.M. 346, 675 Zarifopol, Paul 7, 18, 188-190, 221, 285, 295-298, 379, 427, 458, 538, 542,543,992,993 Zewditu 1 892 Zola, Émile 15,351,472 Zweig, Stefan 1003 CUPRINS 1935 Notă la un roman englez .......................3 (1085) Literatura în anul 1934........................12(1085) Scrisoare deschisă d-lui ministru de Finanţe....22 (1085) Despre prostia obligatorie .....................29 (1085) „Te distrug!”....... 31(1085) Anton Holban: Ioana ............................33 (1086) La nord cu Polonia..............................43 (1087) Pentru eseu şi critică .........................45 (1087) „Renaşterea nuvelei”............................48 (1087) Henriette Yvonne Stahl: Steaua robilor..........51 (1087) Artă şi revoluţie...............................56 (1087) Baudelaire pamfletar....... 60(1088) Articol numai pentru domni .....................62 (1088) Bilet indiscret d-lui Paul Morand ..............67 (1088) Cum mor cuvintele.......... 70 (1088) Mircea Eliade: Oceanografie ....................72 (1088) Procesul Bogza................................. 78 (1088) Studio 28 .....................................80(1089) Panait Istrati, ideolog politic ............... 83 (1089) Articol cu citate...............................87 (1090) Charles Baudelaire: Flori alese din „Les Fleurs du mal"... 91 (1090) „Revista burgheză”.............................98(1090) Succes de presă .............................. 101 (1090) Nu rezistăm' 103 (1090) Politică şi desen..............................107 (1091) 6 Februarie ...................................110 (1091) I. Peltz: Fos în hanul cutei ..................112 (1091) 1156 CUPRINS Anestin .....................................118(1091) Nu cred în televiziune! ...................121 (1091) Despre arta de a fi nedrept ...............123 (1091) O tragedie inevitabilă: liceul ..............126(1092) E. Lovinescu: Mite.......................129 (1092) Lawrence în româneşte .......................136(1092) Nu sunt bani pentru premiul naţional! ..... 138 (1093) Meditaţii despre public....................141 (1093) Hauptmann, ultima vedetă ..................143 (1093) „Ca în romane...”..........................146 (1093) F. Aderca: Oameni excepţionali ..........149 (1094) De ce nu scriţi teatru?.. 154 (1094) „Contimporanul”............................158 (1094) Omul şi masca..............................161 (1094) Printre cărţi..............................164 (1095) „Vremea”... 169(1095) Despre „franţuzismul” nostru...............172 (1095) H. Bonciu: Bagaj (Strania dublă existenţă a unui om în patru labe) .....................................175 (1095) Anastase Simu..............................181 (1095) Perpessicius...............................183 (1095) Jurnal de radiofomsl.......................186 (1095) între Caragiale şi Zanfopol ...............188 (1096) Madame Hanau ..............................191 (1096) N. Davidescu: Helada ......................193 (1096) Premii.....................................199(1096) Jacques Riviere .............................202(1096) „Totul e în regulă”........................204 (1097) Teatrul de idei 207(1097) Comentariu la o „cădere”...................211 (1097) Em. Ciomac: Viaţa ţi opera lut Richard Wagner .214(1097) Zece cărţi?................................218(1098) Alegere la S.S.R. Note preliminare.........222 (1098) Decor 1937 ..................................224(1098) „Familia”..................................227(1098) Dintr-un carnet de critic. Conversaţie şi discuţie . 230 (1098) CUPRINS 1157 Cuvinte despre specificul naţional .......... 233 (1098) Florica Mumuianu: Joc în timp-, Agatha Grigorescu-Bacovia: Pe culmi de gând, Alexandru Tudor-Miu: Standard, poeme de petrol şi energie............................250 ( 1099) Un glas de la 1911 ..........................255(1099) Alegere la S.S.R. Un prezident cu „prestigiu” .... 257 (1099) O seară la Institutul francez................260 (1099) Despre o anumită mentalitate huliganică .....263 (1099) Despre o „lună” şi despre o „săptămână”......265 (1099) Ioachim Botez: însemnările unui belfer.......268 (1100) Despre nişte diplome false ..................273 (1100) Un scrutin academic..........................275 (1100) Notă despre critica franceză actuală.........279 (1100) Pe o hartă de metro..........................285 (1100) Tot despre corespondenţa Caragiale - Zarifopol ..295 (1100) „Erdélyi Helikon” ...........................299(1100) Tudor Arghezi: Ochii Maicii Domnului ........301 (1101) Reflecţii neteatrale la un spectacol.........310 (1101) Premiul naţional lui Gala Galaction..........313(1101) Răscoala - a doua ediţie ....................316(1101) 99 de votanţi.............. 318(1102) Pe un text de André Gide ....................321 (1102) Tudor Muşatescu: Mica publicitate............324 (1102) Scriitorul N.M. Condiescu ...................330 (1102) Pentru Ziua Cărţii. A reciti ................333 ( 1102) Bilet pentru Coroiu..........................336 (1102) Liviu Rebreanu la Academie 338 (1103) Panait Istrati ............ 341 (1103) Dan Petraşincu: Sângele.... 343 (1103) De la Condiţia umană la Căpitanul Conan .....348 ( 1103) Două institute............. 351(1103) Articol subversiv ......... 354(1103) „Azi”...................... 357 (1103) Sergiu Dan: Surorile Veniamin................360 (1104) Un belfer ...................................366(1104) „America” de la Cleveland....................372 (1104) 1158 CUPRINS Petre Pandrea: Filozofia politico-juridică a lui Simion Bărnuţiu ...................................375 (1104) Premiile S.S.R...... 379(1104) Reflexii într-o sală de joc ................381 (1104) Un volum de nuvele 384(1105) D-ale carnavalului .........................387 (1105) Ion Biberi: Proces . 390 (1105) „Eu nu sunt aici decât un francez..." ......397 (1105) Proiect de discurs la Săptămâna cărţii......399 (1105) Mici şi mari revoluţii la Ziua Cărţii ......403 (1105) Basmul cu morala publică....................406 (1105) Tudor Arghezi: Cărticică de seară...........409 (1106) „Cartea Românească ’ .......................414 (1106) A fi bucureştean .... 418(1106) Le Temps du mepris..........................421 (1107) Bieţii noştri clasici ..................424 (1107) Mircea Eliade: Şantier .....................428 (1107) „Letea”...................................... 436(1107) Regimul „domeniului public" ................439 (1107) Confesiune sportivă.........................443 (1107) Academia nu-i iubeşte pe creatori...........446 (1107) Prietenul nostru, librarul..................449 (1108) Ury Benador: Subiect banal..................452 (1108) Un eseist.................................... 456(1108) Despre un artist militant...................464 (1108) Un certificat de operetă . 467 (1108) Afacerea Victor Hugo ........................ 470(1108) Răspuns unic la mai multe epistole..........474 (1108) Brăila şi alte agonii ....................... 477(1109) Hortensia Papadat-Bendescu: Logodnicul......481 (1109) După ureche ................................487 (1109) Un cuvânt la o polemică.....................490 (1109) La moartea doctorului Proust................493 (1109) Octav Şuluţiu: Ambigen .....................496 (1109) Soluţii universitare .........................502(1110) 44% sau cultura prohibită...................505 (1110) CUPRINS 1159 Critica, funcţiune publică...................509 (1110) Samuel Butler................................512(1110) La tricentenarul Academiei Franceze..........515(1110) Mihail Dan: Sens unic........................519 (1110) Ne plictisim........ 523 (1111) Querido Verlag ..... 526(1111) Au trecut 9 zile.............................529 (1111) O catastrofă care nu prea este...............532 (1111) „Blestemul” de a scrie.......................536 (1111) Şerban Cioculescu: Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905-1912) ..................538 (1112) Reflexii despre „superlative” ...............543 (1112) Patimile domnului Dimitrie Cantemir..........545 (1112) între editori şi „Oficiul hârtiei” ..........549 (1112) La Heidelberg nu se mai râde.................552 (1112) Femei într-alt fel fatale....................555 (1113) Mesajul lui Gide.............................558 (1113) Simion Stolnicu: Pod eleat; Virgil Gheorghiu: Marea vânătoare; Ştefan Baciu: Poemele poetului tânăr .561 (1113) Respinşi 1777 ...............................566(1114) Culisele unei polemici.......................569 (1114) Un erou involuntar .. 571 (1114) Camusso salvează Abisinia! ..................575 (1114) Un film cu găini albe 578(1114) I. Peltz: Actele vorbeşte....................581 (1114) Psihologia în jurul unui cantalup............585 (1114) H. Sanielevici ..............................588 (1115) Rainer Maria Rilke: Lettres (1900-1911) .....591 (1115) Madame Hanau ....... 597(1115) Nişte premii care nu se văd .................599 (1115) Cu 50 de ani în urmă.........................602 (1115) C. Stere: Ciubăreştii......................605 (1115) Travellers Bank .... 610(1115) Sacrilegiul de la Baldovineşti...............613(1116) Marcel Arland: La Vigie......................615 (1116) Scrisoare către Oficiul de turism............619(1116) 1160 CUPRINS D. Iorga la microfon........................622 (1116) Există o lege a bibliotecilor! ...............624 (1116) Nuvele inedite................................627 (1116) P.V. Stock: Memorandum d’un éditeur...........630 (1116) Carnet de vacanţă. Polemici de la 348 kilometri ..635 (1117) Carnet de vacanţă. Despre târgoveţul metafizic ...637 (1117) LeFeu ........................................641 (1117) Paralela 42 sau cum mor revoluţiile literare ....643 (1117) G Călinescu: Opera lui Mihai Eminescu, Vol. II şi III ....646 (1117) „Banca H” sau despre o atitudine critică în teatru...651 (1118) „Banca H”. Teatrul cu punţile tăiate..........654 (1118) Paul Claudel: Conversations dans le Loir-et-Cher.....659 (1118) „Banca H”. Nu avem cărţi de teatru..........664 (1118) Ultima convorbire cu „Banca H” .............668 (1118) Două mahalale româneşti.....................672 (1119) Breviar ....................................676 (1119) N. Iorga: Oameni cari au fost, Vol. 1 şi II.677 (1119) Arta la Niirenberg..........................683 (1119) O „uniune pentru adevăr” la Bucureşti.......686 (1119) Alain: Stendhal.............................689 (1119) Duvernois........................ 695 (1120) Sport şi polemică................ 697 (1120) Aron Cotruş: Horia\ Victor Stoe: Vedenii....701 (1120) Un erou pe linia 16 ........................706 (1120) Ceva despre teatrul lui Giraudoux...........709 (1120) Princesse Bibesco: Égalité .................712 (1120) De la Sacco şi Vanzetti... la Abisinia......718 ( 1120) De ce nu avem monografii critice? ..........721 (1121) Proza domnului Iorga........................726 (1121) Constantin Noica: Mathesis sau bucuriile simple ...730 (1121) Reflexii numai aparent politice ............735 (1121) într-un liceu de fete........................738(1121) CUPRINS 1161 Julien Benda: Délice d'Éleuthère.............741 (1121) Iaşii în literatura de azi..................746 (1122) Bucureştii d-lui Paul Morand ...............750 (1122) Despre hunii propriu-zişi .... 753 (1122) Creditul lui Shakespeare .... 756 (1122) Francis Jammes: De tout temps a jamais .....759 (1122) O premieră la Curtea de Ape 1 763 ( 1122) Despre filmul francez..... 766 (1123) Ion I. Cantacuzino: Note pentru azi; Hat să fim fericiţi; Dridri ......................................769(1123) Cu sau fără............... 775 (1123) Pentru un prieten de departe 778 ( 1123) Jean Cocteau: Portraits - Souvenis..........780 ( 1123) Athénée Roumain: premier concert de la Philharmonique 785 (1123) Premiere în Balcani.........................788 (1124) TicuArchip .................................791 (1124) Jazzul susbversiv...........................794 (1124) GM. Vlădescu: Moartea fratelui meu..........797 (1124) Nottara ................'........ 802(1125) Erica Morini. Molinari .....................804(1125) GibMihăescu...................... 808(1125) „...şi 20.000 lei” (după moartea lui Gib Mihăescu) ....811 (1125) Internaţionala anecdotei ...................813 (1125) Mitică la zid ..............................816(1126) Damian Stănoiu: Pensionarii ................819 (1126) Voluptatea de a fi scriitor ... 823 (1126) Despre cărţi şi coperte... 826 ( 1126) ,. Jean Schlumberger: Histoire de quatre potiers 830 (1126) Kedroff. Pro Arte. Heniyk Szeiyng et la Philharmonique 837 (1126) Un denunţ incomod...........................840 (1127) „Copiii cântă peste hotare”.................843 (1127) Caragiale în muzică.........................846 ( 1127) Sanda Movilă: Desfiguraţii..................848 (1127) 1162 CUPRINS Mult e dulce şi frumoasă.....................851 (1127) Voluptatea de a fi scriitor. Dedicaţiile ....854 (1127) Cărţi franceze despre Abisinia. Henry de Monfreid: Vers Ies terres hostiles de l’Éthiopie................857 (1128) Henry de Monfreid: Le drame éthiopien........859 (1128) Une nuit orageuse et Constantin Brancovan à l'Opéra Roumain. Piatigorsky. Wilhelm Kempff...........861 (1128) Un glas profetic într-un galantar ............866 (1128) Când editorii polemizează......................869 (1128) Kempff sau despre cabotinajul indispensabil ...872 (1128) A.L. Zissu: Calea calvarului..................875 (1129) Lună plină permanentă!........................879 (1129) La nouvelle littérature et l'école ...........881 (1129) Kempff. Cassado. La Philharmonique ...........884 (1129) P.E.N. Clubul şi pacea........................887 (1129) Jean d’Esme: À travers l’empire de Menelik ....891 (1129) Hermann Norden: Le dernier empire africain en Abyssinie 892 (1129) Henry de Monfreid: Derniers jours de l'Arabie heureuse 894 (1129) Bronzul de la Ploieşti .......................896(1130) Precizare dincolo de problema africană .....898 (1130) Adieu à la Dambovitza.......................902 (1130) Gide şi Jammes. O dramă în literatura franceză ...904 (1130) Adrian Maniu: Cântece de dragoste şi moarte ....907 ( 1130) D.Anghel ...................................912(1130) Cassado. Arrau. Stivesco. La Philharmonique ....915(1131) Léon Bopp: Esquisse d'un traité du roman....919(1131) în ajun ....................................924(1131) Pentru un „intelectual ratat”...............927 (1131) O cămaşă mai puţin..........................930 (1131) Tot despre polemici şi polemişti. Răspuns întârziat la o scrisoare ..................................932 (1131) Un faux diplôme.............................935 (1131) Recoltă literară ...........................937 (1132) Gala Galaction: La răspântie de veacuri.....939 (1132) CUPRINS 1163 Duhamel la Academia Franceză...............945 (1132) MUstein. Wanda Luzzato et la Philharmonique ...948(1132) Serge Lifar: Du temps que j'avais faim.....951 (1132) O execuţie capitală........................956 (1132) Nemuritorul Montaigne! ....................958 ( 1133) Părinţi şi copii ..........................965 (1133) Un golf care nu există ....................967 (1133) Mihail Sadoveanu: Poştele blajinilor.......970 (1133) Liviu Rebreanu ............................973 ( 1133) La littérature du faubourg.................975 (1133) Expoziţia Zambaccian.......................979 (1134) Cuvântul, muzica şi culoarea prohibite ....980 (1134) MUstein et l'Orchestre Radio. Le Requiem de Mozart à Braşov. Alfred Cortot et la Philharmonique...983 ( 1134) Un precursor: domnul Cudalbu ..............986 (1134) Le prix des jeunes écrivains ..............989 (1137) „Revista Fundaţiilor Regale” ..............991 (1134) Stoian Gh. Tudor: Hotel Maidan.............994 (1135) O cutie cu chibrituri .....................999 (1135) Une vie „romancée " .......................1002 (1135) Alfred Cortot. Rudolf Serkin, Ionel Perlea et ta Philharmonique......................................1004(1135) Voluptatea de a fi scriitor. Vitrina.......1007 (1135) Despre stilul catastrofic..................1013 (1135) Voluptatea de a fi scriitor. Romanul cu cheie.1017(1136) Dichter helfen.............................1020(1136) Il n ’a plus de papier 1023 (1136) E. Lovinescu: Bălăuca ...................1025 (1136) Când vorbeşte un om tăcut..................1029 ( 1136) La littérature roumaine a l'etranger ......1031 (1136) Cella Delavrancea et Sandu Albu. Adolf Busch et la Philharmonique.............................1033 (1137) De la Celibatarii la Serviciu inutil ......1036 ( 1137) Paradoxele premiului Goncourt .............1038 (1137) „ Cel-vel/a fritta dei sanzionisti ".......1042 ( 1137) Un sfert de miime de secundă...............1045 (1137) Un point de vue roumain sur Victor Hugo...1048 (1137) Minos, Éaque et Rhadamanthe... à Paris ...1050 ( 1138) Mircea Eliade: Huliganii..................1052 (1138) Adolf Busch. Omella Santoliquido. La Philharmonique .. 1058 (1138) Napoleon..................................1061 (1138) Cum i-am cunoscut! ........................1072(1138) À. quand la fin du monde .................1079 (1138) f/ ' j ; ■