ACADEMIA ROMÂNĂ FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ Colecţia OPERE FUNDAMENTALE Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION MIHAIL SEBASTIAN OPERE II. TEATRU» CORESPONDENŢĂ Ediţie coordonată de MIHAELA CONSTANTINESCU-PODOCEA Text ales şi stabilit, note, comentarii şi variante MIHAELA CONSTANTINESCU-PODOCEA, LILIANA COROBCA şi PETRUŞ COSTEA Postfaţă de EUGEN SIMION Academia Română Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă Bucureşti • 2011 Tehnoredactare computerizată: EUGEN CIUCĂ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SEBASTIAN, MIHAIL Opere / Mihail Sebastian. - Bucureşti:, 2011 2 voi. ISBN 978-973-1744-90-2 Voi. 2.: Teatru, corespondenţă / ed.: Mihaela Constantinescu-Podocea, Petruş Costea şi Liliana Corobca. - Bucureşti: Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, 2011 - ISBN 978-606-555-057-5 I. Constantinescu-Podocea, Mihaela (ed.) II. Costea, Petruş (ed.) III. Corobca, Liliana (ed.) 821.135.1-821 Lucrare realizată în cadrul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” Cartea a apărut cu sprijinul Fundaţiei familiei Menachem H. Elias Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI Volumul II continuă publicarea scrierilor literare ale lui Mihail Sebastian cu dramaturgia, care, în cronologia operei, urmează prozei. Sebastian este autor de piese originale şi prelucrări teatrale în bună parte reprezentate, cu succes, în timpul vieţii scriitorului. Textele dramatice au fost publicate postum, prima ediţie fiind cea apărută în 1946 la Fundaţia pentru Literatură şi Artă: Mihail Sebastian, Opere. Teatru (.Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume). A fost urmată de apariţia, în 1954, în traducere franceză, engleză şi germană, a piesei Ultima oră (şi ea reprezentată înainte de publicare), la editura „Cartea” din Bucureşti; în 1955 a apărut în limba italiană la Roma. Două ediţii succesive datorate lui Vicu Mândra au restituit, în 1956 şi în 1962, toate lucrările dramatice ale scriitorului identificate până atunci. Potopul a fost publicat în 1991 („Jurnalul literar”). în sumarul ediţiei de faţă, piesele originale incluse în ordinea elaborării - Jocul de-a vacanţa, Steaua fără nume, Ultima oră, Insula - sunt urmate de cele două prelucrări cunoscute din autori străini: Nopţi fără lună, după John Steinbeck şi Potopul, după H. Berger. Scrierile au fost reproduse din ediţiile consacrate după cum urmează: Jocul de-a vacanţa şi Steaua fără nume din Mihail Sebastian, Opere. Teatru, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1946; Ultima oră, Insula, Nopţi fără lună din Mihail Sebastian Opere alese II, Editura pentru Literatură, 1962; Potopul a fost transcris din dactilograma aflată la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”. Este singura piesă pentru care s-au stabilit variante prin confruntarea cu forma anterioară (dactilogramă cu corecturi) de la Biblioteca 6 NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI Academiei Române. Cu excepţia acestei piese şi a unui număr de 7 file din piesa Jocul de-a vacanţa, manuscrisele textelor dramatice ale lui Mihail Sebastian nu au fost identificate până în prezent. A doua parte a volumului este atribuită corespondenţei. Corpusul epistolar (150 scrisori) cuprinde, alături de textele publicate în volume {Scrisori către Camil Petrescu II, Minerva, 1981. Ediţie îngrijită de Florica Ichim; Scrisori către Camil Baltazar, E.P.L., 1965; Mircea Eliade şi corespondenţii săi, voi. 4, Editura „Criterion” 2006. Ediţie îngrijită de Mircea Handoca) şi în reviste literare (menţionate în note), un considerabil număr de inedite, cele mai multe aflate în arhive publice. Scrisorile către Ioan Comşa şi cele către Pierre Hechter, fratele scriitorului, identificate de doamna Gabriela Gârmacea, au fost preluate din teza de doctorat a domniei sale, Literatura lui Mihail Sebastian, lucrare susţinută la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti în 2008. îi mulţumim pe această cale. Transcrierea textelor s-a făcut potrivit normelor ortografice actuale, respectându-se, ca şi în cazul prozei, particularităţile lingvistice şi gramaticale ale autorului. Au contribuit la realizarea volumului de faţă: Petruş Costea {Jocul de-a vacanţa, Steaua fără nume); Liliana Corobca {Ultima oră, Insula, Nopţi fără lună, Potopul); Variante: {Potopul); Mihaela Constantinescu Podocea {Corespondenţa). MCP JOCUL DE-A VACANŢA COMEDIE ÎN 3 ACTE PERSONAJELE DOMNUL BOGOIU ŞTEFAN VALERIU DOAMNA VINTILĂ MAIORUL CORINA JEF AGNES UN MECANIC UN CĂLĂTOR NEVASTA LUI ACTUL I Pensiune în munţi. Casă izolată în pădure. Scena reprezintă pe planul II un hall-sufragerie, care se continuă pe planul prim cu o terasă. în fund, colţul din dreapta, o scară de lemn în spirală, ce duce la etaj, unde sunt odăile unora din pensionari. Hali-ul se desparte de terasă prin două mari uşi laterale de sticlă şi printr-un oblon mare cât ambele uşi şi care se închide de sus în jos. în hali, scaune de nuia albă, un divan, o masă. în genere lucruri simple, dar de o curăţenie extremă. Este un interior pe care l-a mobilat, cu bani puţini, o femeie de gust. Culoare generală alb şi verde deschis. O impresie totală de odihnă, de simplicitate. La ridicarea cortinei, marele oblon ce desparte terasa de hali este tras până jos, aşa încât hali-ul nici nu se vede. Pe terasă, două chaise-longuri deschise, care au fost uitate peste noapte afară. în stânga terasei, bătută în peretele casei (eventual casa poate să fie făcută din bârne, cum se fac vilele la munte), o tablă neagră, tablă de şcoală, cu burete şi cretă. Lângă tablă sunt fixate în perete un barometru şi un termometru. Pe tablă se mai poate citi scris cu creta, scris încă de aseară probabil, dar şters în parte în timpul nopţii din cauza umezelii, următoarele: „Miercuri, 4 august. Presiunea atmosferică 762 mm. Temperatura 18°. Vânt de la miazănoapte. Nori răzleţi dinspre Hăşmaşul-Mare”. 10 MIHAIL SEBASTIAN în hali, pe o masă de nuiele, un aparat de radio, cu lămpile demontate. în dreapta, pe o etajeră, un telefon manual, de sistem vechi. Scena rămâne câteva clipe goală. Se aude din culise zgomotul unei vaci, care paşte undeva prin apropiere. O sumă de alte mici zgomote casnice, de gospodărie, care se deşteaptă: sunet de farfurii şi pahare, o găleată de apă ce se varsă, o fereastră ce se deschide etc... Nu trebuie să se insiste. Câteva sugestii doar - suficient pentru a da impresia de dimineaţă şi de trezire din somn. Cineva trage în sus, dinăuntru, oblonul. Este d-1 Bogoiu. După ce a ridicat până sus oblonul, dă deoparte şi de alta cele două uşi de sticlă, aşa încât acum hali-ul şi terasa sunt una în prelungirea celeilalte. SCENA I BOGOIU, mai târziu ŞTEFAN D-l Bogoiu iese pe terasă, cu ochii cârpiţi de somn şi puţin buimăcit de soarele care, odată cu ridicarea oblonului, a năvălit în hali. Se opreşte o clipă în mijlocul terasei, se întinde, se uită la cer, întinde o mână, ca şi cum ar încerca să vadă dacă plouă. E îmbrăcat într-un halat de casă, cam scurt, care lasă să i se vadă, ceva mai jos de genunchi, picioarele păroase. Flăcău de vreo 50 de ani. Puţin obez, puţin chel. Deşi în halat, poartă guler tare de cauciuc şi o cravată lungă, cu un nod enorm. BOGOIU (împiedecându-se de unul din chaise-longue- uri): Iar... (Face un zgomot de mirare cu limba lipită de cerul gurii.) ‘Nteh, ‘nteh, ‘nteh. (Pipăie pânza chaise-longu-Zw/.^ Frăulein Weber! (Se întoarce spre celălalt chaise-longue, pe care de JOCUL DE-A VACANŢA 11 asemeni îl pipăie, puţin iritat.) Iar le-a lăsat afară. AgnesL. Ude... Ude... leoarcă. (Se îndreaptă spre tablă, consultând cu mare atenţie barometrul şi termometrul Şterge cu buretele tot ce e scris pe tablă. Apoi, aplecat, caligrafic, depărtându-se din când în când de tablă, ca să-şi admire caligrafia, scrie, spunând în acelaşi timp cu glas tare) Joi, 5 august. Presiunea atmosferică 763 mm. Senin. Temperatura 22 grade. Timp frumos. {Ştefan coboară pe scară, în hali, 29-30 de ani. Este îmbrăcat în training albastru, bocanci, în cap bască. Sub scară se află, rezemat de perete, un chaise-longue strâns. Intr-o mână cu chaise- longul, în cealaltă mână cu o carte, vine spre terasă, îşi desface chaise-longul, potrivindu-l în plin soare. După aceea aruncă volumul în chaise- longue.) BOGOIU: Te sculaşi? ŞTEFAN: După cum se vede. BOGOIU: Bună dimineaţa. ŞTEFAN: ’Neaţa. BOGOIU: Asta e chaise-longul dumitale? ŞTEFAN (afirmativ): Iha... BOGOIU: Care va să zică îl duseşi aseară înăuntru, în vilă... ŞTEFAN: Exact. BOGOIU: Da’ pe astelalte de ce mi le lăsaşi afară? ŞTEFAN: Mi-era lene. BOGOIU: Lene! Ia te uită la ele. (Arată spre cele două chaise-longuri.) Leoarcă. Leoarcă, dom’le. Cade rouă aici, de parcă-i potop. Lene, zici... Da’ lene să ne strici aparatul de colo (arată spre aparatul de radio) nu-ţi fuse. 12 MIHAIL SEBASTIAN ŞTEFAN (priveşte surprins, când spre Bogoiu, când spre aparat): Eu? BOGOIU: Ba nu. Eu. Zi că eu, că numai asta mai lipseşte. Trei ceasuri am stat azi noapte de-am înşurupat şi desşurupat la el, doar, doar o să cânte. Lemn. Nu vrea şi nu vrea. Se uita biata domnişoară Corina la el, de-ţi facea milă. Zicea că are nu’ş ce să asculte de la Stuttgart. Nu zău (se îndreaptă spre măsuţa din stânga, pe care se află aparatul, şi ia în fiecare mână câte o lampă, întinzându-le declamator)9 ce-i fi având dumneata cu nenorocitul ăsta de radio? ŞTEFAN: Domnul meu, la asemenea calomnii nu răspund. (Se pregăteşte să iasă în stânga.) BOGOIU: Calomnii! (Ridică mâna dreaptă în care ţine unul din becurile demontate.) Asta numeşti dumneata calomnie? Şi asta? Şi asta? (întoarce de câteva ori butonul aparatului.) ŞTEFAN (Iese din scenă, dar în trecere se opreşte o clipă în faţa tablei lui Bogoiu. Zâmbeşte şi pe urmă, fără grabă, cu oarecare lene - lene pe care de altfel o are în toate mişcările lui, - ia buretele şi şterge tot, după care iese agale.) SCENA II BOGOIU, MADAM VINTILĂ Mişcare în pensiune, care se deşteaptă din ce în ce mai mult. Rumoare de dimineaţă, uşi care se deschid, voci care se aud strigând din diverse odăi: Agneş! Agneş! Agneş! Apă! Agneş, unde mi-ai pus şervetul? JOCUL DE-A VACANŢA 13 Madam Vintilă coboară pe scară grăbită şi se îndreaptă spre etajeră, pe care în afară de telefon, se mai află un teanc de ziare şi scrisori deschise. E o femeie tânără de cel mult 30 de ani, destul de frumoasă, dar cu anumită vulgaritate, care în niciun caz nu trebuie exagerată. M-me VINTILĂ (către Bogoiu care a rămas lângă aparatul de radio, examinându-l izolat): A venit? BOGOIU: Cine? Agneş? M-me VINTILĂ: Ei, Agneş! De Agneş ne arde nouă? Poşta. Scrisorile. (Caută nervoasă printre hârtii.) BOGOIU: Păi n-avea când, madam Vintilă. N-avea când. Nici de opt nu s-a făcut şi autobuzul trece Ia nouă. M-me VINTILĂ: Nu ştiu când trece autobuzul, dar eu una ştiu: că nu mai rabd. Uite, azi e a cincea zi de când n-a mai venit nicio scrisoare în pensiunea asta blestemată. BOGOIU: Ssst. Să nu te audă Fräulein Weber. M-me VINTILĂ: Ba să mă audă. Unde e, să mă audă? Fräulein Weber!... şi telefonul ăsta... (învârteşte cu necaz manivela telefonului.) BOGOIU: Nu-1 sgâlţâi că-i faci mai rău. Eu cred că de data asta s-a stricat. S-a speriat săracul. Prea v-aţi răstit la el. M-me VINTILĂ (puţin îmbunată): Dar la radio cine s-a răstit? BOGOIU (oarecum jenat că a fost surprins cu un bec de radio în mână): Ei, cu asta e altă poveste. Ştiu eu. (Priveşte cu subînţeles spre partea pe unde a ieşit Ştefan.) 14 MIHAIL SEBASTIAN SCENA III ACEIAŞI, MAIORUL CORINA (Se aude de undeva de sus, din odaia ei, vocea Corinei): Agneş! Agneş! (Prin uşa din stânga, jos, intră maiorul.) MAIORUL: A venit? BOGOIU: Cine? Agneş? MAIORUL: Ce Agneş, nene. Agneş! Ziarul. A venit? (Se îndreaptă şi el spre etajera telefonului şi caută în vraful de jurnale, citindu-le cu glas tare data) 28 iulie. 23 iulie. 25 iulie. Numai vechituri. De cinci zile nicio gazetă. Eu unul nu mai pot. Dacă mai ţine mult aşa, ne tâmpim cu toţi. Să nu ştii tu ce se petrece în lume... Poate-i război, domnule... Poate a căzut guvernul... BOGOIU: Ei şi? Ţi-e că n-o să cadă fară dumneata? MAIORUL: Lasă gluma, domnule. Lasă gluma că nu-i timp de glumă. E serios. Dacă nu primesc nici azi gazeta, eu am terminat. Plec. Asta-i viaţă? Gazetă nu, radio nu... M-me VINTILĂ: Scrisori nu, telefon nu... MAIORUL: Stai toată ziua cu ochii în zare şi-ţi vine să strigi într-acolo, spre Bucureşti; hai, mă! Răspunde, mă! N-auzi, mă? M-me VINTILĂ: N-aude. N-aude nimeni, nu răspunde nimeni. Nici ţipenie de om. Parc-am fi undeva la capătul pământului. Naufragiaţi. Pierduţi. MAIORUL (obidit): Of! M-me VINTILĂ: Unde suntem? Pe ce insulă? Pe ce continent? Unde? JOCUL DE-A VACANŢA 15 SCENA IV ACEIAŞI, CORINA Corina a apărut sus pe scară. Foarte tânără, mai tânără chiar decât cei 25 de ani pe care îi are. E într-o pijama de casă pe care şi-o încheie în timp ce coboară scara. A prins ultima replică a lui Madam Vintilă şi îi răspunde. CORINA: Aici! 342 kilometri de la Bucureşti. 36 kilometri de la Gheorghieni. Altitudine una mie două sute opt zeci şi cinci metri deasupra mării. (Intre timp a ajuns jos, în hall.J Bună dimineaţa. Da’ ce-i asta? Nu răspunde nimeni? Am spus bună dimineaţa. M-me VINTILĂ, MAIORUL, BOGOIU (răspund toţi deodată, dar fără prea mare chef): Bună dimineaţa. CORINA: A, nu aşa. Nu-mi place deloc. Mai tare. Nu vă e ruşine de soarele ăsta? Mai tare, pentru Dumnezeu. Hai, curaj: bună dimineaţa!... Nu vreţi. Păcat. Aveam să vă dau o veste bună, dar n-o meritaţi. Prea sunteţi lugubri. MAIORUL: O veste? M-me VINTILĂ: Bună? BOGOIU: O veste bună? (Au veni toţi trei spre ea, viu interesaţi.) CORINA (tace o secundă, lăsându-i cu răsuflarea suspendată): Bună dimineaţa. MAIORUL, M-me VINTILĂ, BOGOIU (răspund toţi trei, de astă dată mai deschis, mai vioi, cu nerăbdare): Bună dimineaţa. CORINA: Aşa da. Merge. Ei bine, aflaţi că, în curând, peste o jumătate de oră, peste o oră - azi 16 MIHAIL SEBASTIAN dimineaţă în orice caz - telefonul nostru va funcţiona. MAIORUL, M-me VINTILĂ (aproape în ace laş timp, dar auzindu-se replica fiecăruia): Nu se poate. Nu-i adevărat. BOGOIU: Serios? CORINA: Se poate, e adevărat şi serios. Aştept un mecanic de la Gheorghieni. Un om de la telefoane. Trebuie să vie cu autobuzul de 9. M-me VINTILĂ: De unde ştii? CORINA: Pentru că l-am chemat eu. Ieri, după prânz, în timp ce dv. v-aţi dus cu Maiorul la pescuit... ai prins ceva domnule maior? MAIORUL (cam dezolat, mâinile deschise, cu un gest de fatalitate). BOGOIU (cu o perfidie bonomă): îl insulţi. MAIORUL (către Bogoiu): D-ta să taci. CORINA (către Maior): Iartă-mă, n-am vrut să te supăr. Prin urmare în timp ce dv. eraţi la pescuit... BOGOIU: Vorba vine la pescuit. MAIORUL: Nu mai taci, domnule? BOGOIU: Ba tac, dar mai întâi să spui dumneatale, cu mâna pe conştiinţă, câţi peşti ai prins, de când eşti aici? (Maiorul tace încurcat.) Bun. Vasăzică ai prins... câţi ai zis. Păi asta se cheamă pescuit, nene? Prinde şi dumneata ceva. Nu zic mare lucru. Nu cer un rechin. Prinde colo un obleţ, ca să fie. Un cap de obleţ, o coadă de obleţ. Un solz domnule, un solz. Prinde-1 şi atunci mă închin. Te fotografiez. Pe onoarea mea. Când te-oi vedea cu obleţul în undiţă, te fotografiez. Uite, aparatul e aici. (Arată spre un aparat fotografic, care atârnă într-un cui sau e undeva pe-o etajeră.) Pe dumneatale te aşteaptă. JOCUL DE-A VACANŢA 17 MAIORUL (către Corina): Duduie, spune-i să tacă. Spune-i să tacă, fiindcă altfel nu ştiu ce se-ntâm- plă. Eu când mă înfurii... CORINA (îl ia de braţ pe Maior şi continuă să povestească, îmbunându-L): Prin urmare, în timp ce dvs. eraţi... la lac, eu l-am luat pe Jef, dar unde-i Jef? Nu l-aţi văzut pe Jef? Jeef! Jeef! Să ştiţi că doarme. La ora asta. Nu-i e ruşine... Mare leneş băiatul ăsta. Nu-i de mirare că a rămas corigent. Jeef. M-me VINTILĂ (iritată): Da’ mai lasă-1 odată pe Jef ăsta. Vine el, n-ai grije. E umbra dumitale. CORINA: De ce eşti rea? E prietenul meu, e pajul meu. M-me VINTILĂ: Fie şi^ paj - dacă vrei - dar spune odată ce e cu telefonul. CORINA: Ieri după masă, m-am dus cu Jef pe şosea şi am oprit o maşină. BOGOIU, MAIORUL (deodată): O maşină? CORINA: Da. închipuiţi-vă, o maşină. Mă mir şi eu ce căuta pe aici. Rătăcise drumul poate. Mergea spre Gheorghieni. Am oprit-o şi am vorbit cu un domn de la volan. M-me VINTILĂ: Tânăr? CORINA: Nu mă-ntrerupeţi. Un domn. I-am spus: Domnule, salvează-ne. Suntem un grup de oameni pierduţi în mijlocul pădurii. Ni s-a stricat telefonul. D-ta tot treci prin Gheorghieni. Opreşte un minut la Oficiul telefonic şi spune să ne trimită cu autobuzul de mâine dimineaţă, un mecanic la vila Weber. M-me VINTILĂ: Şi? CORINA: Şi nimic. A salutat, i-am mulţumit şi s-a dus. M-me VINTILĂ: Şi crezi că vine? CORINA: Mecanicul? Sigur. Nu se poate să nu vie. 18 MIHAIL SEBASTIAN BOGOIU: Mă rog. Dumneavoastră nu vi se pare ciudat? TOŢI TREI: Ce? BOGOIU: Suspect? TOŢI TREI: Ce? BOGOIU: Madam Vintilă, de când n-ai mai primit dumneata scrisori? M-me VINTILĂ: Ultima a fost... duminică parcă. Da. Duminică. BOGOIU (precizând): Duminică, întâi de august. Buun. Şi dumneata, maiorule, de când n-ai mai avut jurnale? MAIORUL: Păi să ne uităm (caută prin vraful de jurnale). Asta a fost ultimul. Duminică, 1 august. BOGOIU: Perfect, (către Corina) Radioul, când s-a stricat? Când l-ai ascultat dumneata ultima oară? CORINA: Cred că... sâmbătă seara. BOGOIU: Şi duminică la prânz... MAIORUL: Nu mai mergea. BOGOIU: întocmai. Nu mai mergea. Dar telefonul? De când nu mai avem telefon? TOŢI TREI (într-adevăr surprinşi de coincidenţe): De... BOGOIU (triumfător): De duminică. Ei? MAIORUL: Ce „ei”? BOGOIU: Cum, dom’le, asta-i puţin? Nu înţelegeţi? Păi sare în ochi. TOŢI (îl privesc miraţi, aşteptând dezlegarea.) BOGOIU: Ce s-a întâmplat duminică aici? (Nu răspunde nimeni.) Cine a venit duminică în pensiunea Weber? (Iar nu răspunde nimeni.) Nu ştiţi. Să vă spun eu: a venit domnul Ştefan Valeriu. CORINA: Şi vrei să spui... BOGOIU: Nu vreau să spun. Sunt sigur. Asta e. M-me VINTILĂ: Nu m-aş mira, nesuferit cum e... JOCUL DE-A VACANŢA 19 MAIORUL: în fond, ce susţii dumneata? BOGOIU: Eu nu susţin. Simt. Simt că el e. îmi spune inima că e el. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum, probe n- am, dar îmi spune inima. Şi pe urmă, un lucru e limpede. Pân-a venit ăsta, toate mergeau strună-n pensiunea Weber. Scrisori aveam, ziare aveam, radioul cânta, telefonul era bun zdravăn. De cum a venit el, toate s-au întors pe dos: scrisori nu mai sunt, ziare nu mai sosesc, telefonul nu mai umblă, radioul a amuţit. Ba de două zile, dacă aţi băgat de seamă, nici autobuzul nu se mai opreşte aici. MAIORUL: Dacă am băgat de seamă? Sufletul mi-a ieşit ieri dimineaţă, alergând după el. „Opreşte, dom’le, opreşte”, strigam eu. Aşi! Nici gând. Alerga cu o sută de km pe oră. CORINA: Probabil că nu avea de ce să oprească. N-or fi fost călători. N-o fi avut poştă. BOGOIU: Da’ ‘nainte vreme cum oprea? Avea călători, n-avea călători, avea poştă, n-avea poştă, el oprea. Uite aşa, ca să-l vedem şi noi. SCENA V ACEIAŞI, JEF Se aude vocea lui Jef, din culise, stânga: Duduie Corina! Duduie Corina! M-me VINTILĂ (către Corina): „Pajul” dumitale! (Intră Jef. 16-17 ani. Vizibil adolescent. Costum sportiv deschis. Poartă pe umăr un stâlp de lemn, cu o tablă tot de lemn, pe care stă scris: Pension Weber. Penszio Weber.) 20 MIHAIL SEBASTIAN JEF: Jó reggelt kívánok. Bună dimineaţa. CORINA: Unde umbli, Jef, aşa de dimineaţă? Eu credeam că dormi. JEF: Să dorm? Glumiţi, domnişoară Corina, eram de sentinelă. CORINA: Cum de sentinelă? Şi ce e parul ăsta pe care-1 porţi după tine? JEF: E descoperirea mea. (Tace un moment pentru a-şi pregăti efectul. A împlântat marţial parul în pământ şi-l prezintă ca pe un trofeu.) Acuma ştiu de ce nu se mai opreşte autobuzul la pensiunea Weber. MAIORUL: Autobuzul? M-me VINTILĂ: Ce vrei să zici? JEF: E simplu. De câteva zile firma pensiunii - ştiţi, firma de jos, pe de şosea - dispare în fiecare dimineaţă. Dispare pe la 8-9, înainte de trecerea autobuzului şi pe urmă, după ce-a trecut, apare la loc. CORINA: Nu vorbi copilării, Jef. MAIORUL: O fi vreo stafie. JEF: Nu vorbesc copilării, domnişoară Corina, şi nu e nicio stafie, domnule maior. E un domn. îl cunoaşteţi foarte bine. E domnul Ştefan Valeriu. M-me VINTILĂ: Tot el, frate? BOGOIU: Nu v-am spus eu? CORINA: Faci glume proaste, Jef. JEF: Zău că nu e glumă, domnişoară Corina. (cu timiditate, încet numai către ea) Ştiţi bine că n-aş îndrăsni cu dvs. (tare către toţi) E el. Am bănuit de ieri, de alaltăieri, dar n-am vrut să spun nimic, pentru că nu eram încă sigur. De două zile îl pândesc de la fereastra mea când pleacă JOCUL DE-A VACANŢA 21 dimineaţa pe munte. Şi azi dimineaţă a plecat. Nu s-a întors încă? BOGOIU: Acum trebuie să pice. JEF: II urmăream de la fereastra mea, dar de acolo nu se prea vede bine, din cauza brazilor. Azi dimineaţă am vrut să mă conving. Am ieşit cel dintâi din pensiune - nici d-ta nu te sculaseşi, domnule Bogoiu - am ieşit prin bucătărie, ca să nu mă simtă nimeni şi m-am dus jos la pod. M-am ascuns acolo bine şi am aşteptat până a venit. L-am văzut. Vă spun că e el. M-me VINTILĂ: Dar de ce-o fi făcând toate astea? JEF: Nu ştiu. Probabil ca să nu se mai oprească autobuzul O fi având motivele lui. Dacă nu e firma pe şosea, şoferul nici nu ştie unde să oprească. De jos, pensiunea nu se vede deloc. E pierdută toată între brazi. MAIORUL: Şi de ce n-ai bătut firma la loc? Acum trece autobuzul şi iar rămânem mofluzi. JEF: Am încercat s-o bat, dar singur mi-era greu. Nu veniţi să-mi ajutaţi? BOGOIU: Dacă vă duceţi, grăbiţi-vă, că mult nu mai e. (Se aude departe, de pe şosea, zgomotul şi clacsonul unui automobil care se apropie.) Na! Ce vă spusei eu? M-me VINTILĂ: Vai de mine! Scrisorile mele. (Aleargă spre stânga alarmată, strigând spre autobuzul ce trece undeva departe în culise.) Aaaa! Aaaa! JEF: Haide repede domnule maior, poate-1 mai prindem. (Strigă şi el.) Aaaa! Aaaa! MAIORUL: Jurnalul, meu! Să ştiţi că iar îl pierd. Opriţi-1, nu-1 lăsaţi! (Se aud mereu sunetele de claxon ale automobilului. M-me Vintilă, Jef şi Maiorul ies, alergând prin stânga.) 22 MIHAIL SEBASTIAN SCENA VI CORINA, BOGOIU BOGOIU: Ei, duduie, văzuşi? îţi place? CORINA: Nu înţeleg nimic. BOGOIU: Nici eu nu înţeleg. Dar un lucru e limpede. Valeriu ăsta e o canalie. CORINA: Exagerezi. BOGOIU: Exagerez? Păi ca să nu mergem mai departe, te întreb eu: ce are el cu mine? Stai, stai să vezi... (Se îndreaptă aproape cu teamă de tabla din stânga şi observă că i-a fost şters tot ce scrisese el pe tablă.) Sigur! Iar a şters. Eu scriu, el şterge. Eu scriu, el şterge, (cu disperare) O să mă înnebunească. O să mă scoată din sărite. Să ştii că eu nu răspund dacă s-o întâmpla o nenorocire. CORINA: Vrei să-l omori? BOGOIU: Nu ştiu. Poate şi asta. Da, da, poate şi asta. Să i-o spui. Iţi dau voie să i-o spui. Te autoriz să i-o spui. CORINA: De ce nu i-o spui singur? BOGOIU: Să-mi pun eu mintea cu el? (în timpul ultimelor patru replici, Bogoiu a luat creta si a început să scrie din nou pe tablă: joi, 5 august. Presiunea atmosferică 767 mm. Temperatura... dar în momentul ăsta i se rupe creta şi dezolat renunţă, pentru a se apropia de Corina.) Nu, zău, domnişoară Corina, ce o fi având cu mine? îi fac eu vreun rău? Fac eu cuiva vreun rău? Supăr eu pe careva? De ce nu mă lasă să-mi văd liniştit de ocupaţiile mele? CORINA: Nu ştiu, domnule Bogoiu. N-am vorbit niciodată cu el şi nici nu mă interesează. Ai JOCUL DE-A VACANŢA 23 dreptate. E un tip uricios. Dar şi d-ta... Ce e gustul ăsta să scrii mereu pe tablă cât e ceasul, de unde bate vântul? cat arată termometrul? BOGOIU (încurcat): Ei... e o plăcere a mea. Strică? Un obicei vechi. Uite, la minister, la Bucureşti, când viu dimineaţa, primul lucru pe care-1 fac, e să scriu pe o tablă ca asta: 20 octomvrie sau 5 decemvrie sau 7 martie. Ninge, sau plouă, sau e soare, după cum se-ntâmplă. CORINA: Curioasă manie. BOGOIU: Curioasă, duduie, dar blândă. Cinci oameni suntem în birou şi nu se supără niciunul. Mă lasă. El de ce nu mă lasă? (după o secundă de tăcere, tainic) Şi să ştii că nici nu e o manie. E o pasiune, domnişoară! (îi vorbeşte cu solemnitate.) Dumneata ştii unde sunt eu acum? CORINA (neînţelegând ce vrea să spună): Cred că la pensiunea Weber. BOGOIU (face semn din cap că nu, apoi se apropie de ea, priveşte de jur împrejur, ca să se asigure că nu ascultă nimeni, şi-i spune foarte confidenţial, ca şi cum i-ar destăinui un mare secret.): Sunt în Oceanul Pacific. CORINA (nu înţelege nimic. Nu ştie ce atitudine să ia. E puţin îngrijorată, dar nu vrea să pară prea mult. Surâde cu jumătate surâs, ca de o glumă.) BOGOIU (continuă cu foarte multă convingere): în Pacific. La Singapor, 126 grade longitudine, 0,10 grade latitudine nordică. Am ancorat de 5 zile şi aştept. Nu ştiu când o să ridic ancora. Miroase a ciclon... (Se uită la cer, adulmecă aerul.) Acuma, în august, e foarte primejdios... CORINA (cu stupoare): Domnule Bogoiu, d-ta glumeşti?... 24 MIHAIL SEBASTIAN BOGOIU: Deloc. Navighez. Da, da, navighez. Vezi tabla asta? E jurnalul meu de bord. în fiecare zi, în fiecare dimineaţă, notez temperatura, vânturile, presiunea atmosferică ... Umblu cu busola în buzunar şi, oriunde aş fi, eu caut nordul. Aicea ştii unde e? Uite-1 acolo! (Arată cu degetul în zare, dincolo de rampă.) îl vezi? CORINA (îl priveşte lung, fără să-şi fi revenit complet): Ciudat om eşti dumneata, domnule Bogoiu. Nu mi-aş fi închipuit. BOGOIU: Nimeni nu-şi închipuie, domnişoară, din fericire. Altfel n-ar mai fi chip de trăit. Bunăoară la minister... Ştii dumneatale câţi ţipă la mine? Bogoiu, unde-i dosarul cutare? Bogoiu în sus, Bogoiu în jos. Ei ţipă si eu tac. De unde să ştie ei că în timp ce caută dosarul care s-a pierdut, eu sunt în insulele Azore? CORINA: Călătoreşti mult... BOGOIU: Tot timpul. O iau prin Mediterana, dau în Atlantic, trec în Pacific. Numa-n Oceanul îngheţat de Nord n-am fost încă. CORINA: De ce? BOGOIU: Ei, e greu. Frig, furtuni... Şi nici n-am echipaj ca lumea. Dar odată şi odată am să mă duc şi pe acolo. Aştept condiţii atmosferice. CORINA: Te interesează condiţiile atmosferice? BOGOIU: Ei, ştii că-mi placi? Auzi vorbă... Cum n-o să mă intereseze? Păi asta-i principalul. Nu plec niciodată orbeşte la drum. îmi iau mai întâi toate măsurile. Am un prieten la institutul meteorologic, ştii casa aia galbenă, cu un etaj, din Calea Dorobanţi, la nr. 1. în fiecare zi la prânz, când ies de la minister, mă urc în autobuz, drept JOCUL DE-A VACANŢA 25 acolo mă duc... Mă aşteaptă în poartă. Băiat de treabă. CORINA: E şi el marinar? BOGOIU: Nu. E astronom. Dar lucrează la Institutul meteorologic. E la arhivă. Mâncăm împreună la acelaşi birt. Ei, acolo, la institut, ştiu tot ce se întâmplă pe tot pământul. Cum bate vântul, cum vin norii, cum se mişcă stelele. Cum plouă pe Mediterana, ei au şi aflat. Când se apropie ciclonul în Pacific. Când vine hula pe Atlantic, când se înseninează pe oceanul Indian... De la prietenul ăsta, aflu eu în fiecare zi tot ce-mi trebuie. Cum e azi la prânz, el îmi dă situaţia şi până mâine la prânz sunt liniştit. Rar se întâmplă să mă prindă pe mine furtuna în larg... Dar ce-i cu dumneatale, ai rămas pe gânduri? CORINA: Nuuu... Te ascultam. (Tace o secundă şi apoi brusc.) Cunoşti bine Mediterana? BOGOIU: Auzi colo, dacă o cunosc. Ca pe buzunarul meu. CORINA: Ştii unde vine Civitavecchia? BOGOIU: Ei bravo, mi-ai plăcut. Cum să nu ştiu? (îl arată cu mâna pe o hartă imaginară.) Păi, uite, aicea e Genova, aicea Neapole, şi între ele două, la cotitură, e Civitavecchia. CORINA (a urmărit degetul lui şi acum a rămas gânditoare, privind mereu spre punctul unde „ este ” Civitavecchia.) BOGOIU (cu discreţie, ca fi cum n-ar voi s-o trezească dintr-un somn): Domnişoară Corina... mi se pare că şi dumneata navighezi... CORINA (face uşor semn din cap că da.) BOGOIU: Şi... nu navighezi singură... CORINA (dă din cap că nu.) 26 MIHAIL SEBASTIAN BOGOIU: Eşti cu un domn... cu un prieten... (Surâde cu subînţeles.) Dar nu trebuie să fii necăjită. Ştii, pe Mediterană şi mai ales aici, pe lângă coastă... nu sunt furtuni. CORINA: Păcat că nu sunt. Ar merita să fie. BOGOIU: II iubeşti... Dumneatale îl iubeşti şi el se plimbă pe mare... Şi nici nu-ţi scrie... CORINA: Cum ai zis? Pe cine iubesc şi cine nu-mi scrie? Da ştii că ai fantezie dumneata? De unde mi-ai scos toate astea? Mai bine... (e încurcată, vrea să schimbe vorba) mai bine te-ai duce să te îmbraci. Ia te uită în ce hal eşti. Aproape gol. BOGOIU (subită pudoare): Asta aşa e, zău. Mă duc, să ştii că mă duc. E şi târziu. Acu trebuie să mergem la scăldat. (Se îndreaptă spre uşa din fund, stânga. După câţiva paşi se opreşte, se întoarce.) Domnişoară Corina... să nu mă spui... cu Singaporul, cu Oceanul Pacific... Zău, să nu mă spui... or să râdă de mine. CORINA: Fii liniştit, domnule Bogoiu. Suntem prieteni. (Bogoiu iese. Corina rămâne singură în scenă, vag gânditoare, cu un zâmbet nedecis. Se apropie de chaise-longul lui Ştefan, de care se reazimă o clipă. Zăreşte cartea pe care el o lăsase acolo, o ia în mână, o răsfoieşte, cu acelaşi surâs ce flutură fară direcţie. Se aşează pe chaise-longue.J SCENA VII CORINA, M-ME VINTILĂ, mai târziu MAIORUL, JEF M-me VINTILĂ (cu un ţipăt alarmat): Nu! (Corina sare speriată în picioare.) Pentru Dumnezeu ce era să faci? Era scaunul lui. JOCUL DE-A VACANŢA 27 CORINA (care încă nu şi-a revenit): Al cui? M-me VINTILĂ: Al lui Ştefan Valeriu. CORINA: Şi de asta trebuie să strigi aşa? M-ai speriat. M-me VINTILĂ: în loc să-mi fii recunoscătoare, îmi mai faci reproşuri. Nici nu ştii de la ce te-am salvat. Omul ăsta e în stare de orice. CORINA: De exemplu, e în stare să mă împuşte, pentru că rn-am aşezat un moment pe chaise-longul lui. M-me VINTILĂ: Nu. Dar, de exemplu, e în stare să-ţi facă ce mi-a făcut mie eri. N-ai decât să-l întrebi pe Maior, că era de faţă. Eram după masă şi o rugasem pe Agneş să-mi dea cafeaua aici pe terasă. M-am întins pe chaise-longue, fară să bag de seamă că era al lui. Domnul s-a apropiat de mine şi, fară să clipească, s-a uitat drept în ochii mei; „Doamnă, scaunul acesta îmi aparţine”. îţi jur, aşa mi-a spus; „îmi aparţine”. Un moment nici n-am înţeles ce vrea. Dar el a continuat foarte calm; „Vă rog să vă ridicaţi”. Mi s-a urcat atunci tot sângele în obraz, îmi venea să plâng, să ţip. CORINA: Şi ce-ai făcut? M-me VINTILĂ: Ce era să fac? M-am sculat. Eu m-am sculat şi el s-a aşezat în locul meu. Ah, dacă n-a fost bărbatul meu aici, i-ar fi arătat lui. CORINA: Şi Maiorul n-a zis nimic? M-me VINTILĂ: Nimic. CORINA (către Maior, care tocmai intră prin stânga, împreună cu Jef): N-ai zis nimic, domnule Maior? MAIORUL: Când? CORINA: Ieri, când domnul Ştefan Valeriu a sculat-o pe Madam Vintilă de pe scaun? MAIORUL: Păi ce era să zic? 28 MIHAIL SEBASTIAN CORINA: Frumos, domnule Maior, foarte frumos. Ce fel de cavaler eşti dumneata? Ce fel de militar eşti dumneata? MAIORUL: în retragere, duduie. CORINA: A, aşa da... Şi tu, Jef? JEF: Nu eram aici. CORINA: Felicitările mele, domnilor. Unul e în retragere, altul nu e aici şi al treilea este... în Oceanul Pacific. MAIORUL: Unde? Ce vrei sa spui? CORINA: Nimic. Vreau să spun că sunteţi trei bărbaţi în pensiune şi din trei nu e unul în stare să ia apărarea unei femei. Nu crâcneşte nimeni când trece domnul Ştefan Valeriu. V-a pus pe toţi la respect. Dă-mi o hârtie albă, Jef. Un carton. JEF: Ce vreţi să faceţi, domnişoară? CORINA: O să vezi... Nu asta. E prea subţire. (Caută singură în vraful de ziare şi hârtie de pe măsuţă şi găseşte un carton gros.) Asta. Un creion ai? JEF (îi dă un creion.) CORINA (Scrie cu litere mari şi, pe măsură ce scrie, rosteşte cuvintele): Ocupat. Ocupe. Ocupado. Besetzt. Cum s-o fi zicând pe englezeşte ocupat? JEF: Reserved. CORINA: Şi cum se scrie? JEF: Reserved. CORINA: Buuun. Acuma daţi-mi o sfoară. MAIORUL (care e lângă radio, ia de acolo un capăt de sfoară şi i-l întinde.): Asta e bună? CORINA: Fie şi asta? Vă place? Să poftească înfumuratu. (Face o gaură în carton, trece sfoara prin gaură, se apropie de chaise-longue şi leagă cartonul de spetează, ca pe un aviz.) Aşa. (Se JOCUL DE-A VACANŢA 29 instalează în chaise-longue cu aerul cuiva care aşteaptă lupta.) SCENA VIII ACEIAŞI, BOGOIU Bogoiu intră prin uşa din fund, stânga. E de astă dată îmbrăcat: guler tare, cravata, ca şi înainte, costum ceremonios, ca şi cum s-ar duce la minister. BOGOIU (cu o izbucnire ca a lui Madam Vintilă, la începutul scenei precedente): Nu! CORINA: Altul. BOGOIU (se precipită spre Corina, de parcă ar vrea s-o salveze de la înec): Nu glumi, domnişoară Corina. Nu-i de glumă. E foarte serios. Ăsta e scaunul lui. CORINA: Al cui, al „lui”? BOGOIU: Al lui Valeriu. CORINA: Ei şi? BOGOIU: Ei şi? Ei şi? O să vezi dumneata „ei şi”, când o veni el. A spus lui Frăulein Weber că pe care-1 găseşte pe chaise-longul lui, mai mult nu-i trebuie. CORINA: Nu-i nimic. îl aştept. Să vie. BOGOIU: Uite-1. SCENA IX ACEIAŞI, ŞTEFAN La intrarea lui Ştefan, Corina a sărit brusc în picioare, cu o neaşteptată tresărire de panică. 30 MIHAIL SEBASTIAN Pe urmă rămâne lângă chaise-longue, stânjenită. De altfel, toţi au încremenit aşa cum erau şi-l privesc cu ostilitate, încurcaţi. El vine de pe munte. Puţin mai prăfuit decât era în prima scenă la plecare. In mână poartă un buchet de flori, culese probabil în timpul plimbării. Aceeaşi mişcare leneşă, fără grabă, plină de nepăsare. Păşeşte domol şi nu vede pe nimeni. In faţa chaise-longului se opreşte şi dă cu ochii de „avizul” Corinei. II citeşte fără surpriză, fără schimbare de expresie. Cum Jef a rămas cu creionul în mână, i se adresează. ŞTEFAN (către Jef): Dă-mi creionul? JEF (surprins, i-l întinde maşinal, căci nu se aştepta la asta şi e foarte intimidat.) ŞTEFAN (ia creionul în mână şi corectează): Occupe se scrie doi „c”. Măcar atâta lucru puteaţi să ştiţi. (A îndreptat cuvântul şi pune la loc „avizul”. Creionul îl dă înapoi lui Jef care cu aceeaşi mişcare maşinală îl primeşte.) Dumneata mai ales, care eşti băiat de liceu. E adevărat că eşti şi corigent. (Dă să intre în hali, observă însă tabla neagră, pe care Bogoiu a scris din nou câteva cuvinte. Se apropie de tablă şi şterge totul cu buretele. Apoi intră în hali. Pune florile într-un vas ce se află pe masă. Le aşează cu băgare de seamă. In urmă urcă pe scara din fund, până sus, spre camera lui şi iese din scenă. în tot timpul, ceilalţi l-au urmărit cu privirea, pas cu pas, cu o stupoare crescândă.) JOCUL DE-A VACANŢA 31 SCENA X ACEIAŞI, fară ŞTEFAN, mai târziu AGNEŞ Moment de jenă. Au rămas cu toţi într-o atitudine încordată, din care nu ştiu cum să iasă. Parcă le e ruşine să se privească unul pe altul. BOGOIU (tuşeşte fară succes. Ar vrea să producă o destindere, să schimbe cu totul vorba.) Mie mi-e foame. (Nu răspunde nimeni.) Zău că mi-e foame. Agneş! Agneş! (Agneş intră prin fund\ dreapta, cu o tavă de ceşti de cafea. Tânără unguroaică, mai mult copilă decât proastă.) M-me VINTILĂ: Unde ai fost Agneş până acum? De un ceas te strigăm. AGNEŞ: Focut curat. MAIORUL: Şi nu puteai să ne aduci până acum cafeaua? Tu focut curat şi noi murim de foame. AGNEŞ: N-o fost gata cafe (Pune tava cu ceşti pe masa din hali şi apoi iese. Madam Vintilă, Maiorul şi Bogoiu iau fiecare câte o ceaşcă, se aşează pe divan, pe scaun. Rămân pe terasă Corina şi Jef, acesta pironit în atitudinea dinainte.) CORINA (se apropie de Jef): Tu nu mănânci, Jef? JEF (vibrant, cu lacrimi pe care abia izbuteşte să le reţină): Aţi auzit ce mi-a spus? CORINA: Lasă Jef, e o prostie. Hai să mănânci. JEF: Asta n-am să i-o iert. CORINA: Lasă, Jef. Nu e nimic grav. Trece. Du-te şi mănâncă, (cu o severitate de soră mai mare, dar şi cu puţină cochetărie) Jef, du-te şi mănâncă. JEF (o ascultă.) 32 MIHAIL SEBASTIAN BOGOIU: Şi mai repede, tinere, că e târziu. Nu mai mergem astăzi la scăldat? Dacă ne mai dichisim mult, ne apucă 12. Agneş, adu costumele de baie. MAIORUL: N-aţi văzut undiţa mea? CORINA: Domnule Maior, ai uitat să-mi spui: ce s-a întâmplat cu autobuzul? (Maiorul, care e în căutarea undiţei lui, nu răspunde. Bogoiu se furişează pe terasă, se apropie de tabla lui şi scrie din nou: joi, 5 august. Presiunea atmosferică 763 mm. Senin. Temperatura 22 grade. La întrebarea Corinei răspunde Madam Vintilă.) M-me VINTILĂ: Ce să se întâmple? Ca de obicei. Nici gând să se oprească. Când am ajuns noi jos, pe şosea, era prea târziu. Nu se mai vedea decât un nour de praf. Acuma să ştii că nici omul de la telefoane nu mai vine. CORINA: Ba eu cred că da. în orice caz îl aştept, MAIORUL (care între timp şi-a găsit undiţa sub scară): Ia te uită în ce hal a ajuns biată undiţa mea. Şi sfoara, sfoara s-a dus de tot. Nu mai e. N-aţi văzut sfoara mea? Unde să fie, dom’le? Parcă a intrat sub pământ. (O găseşte legată de aparatul de radio. E uimit.) Uite-o! Cum a ajuns aici? Cum dracu a ajuns aici? (Dă cu ochii de Bogoiu.) Dumeata! Dumneata ai umblat aseară la aparat. BOGOIU: Păi dacă trebuia să-l dreg! MAIORUL (indignat): să-l dregi cu sfoara mea? Cu sfoara mea? BOGOIU: Ei, ce faci atâta zarvă? Parcă cu sfoară sau fară sfoară nu-i tot aia? Tot atâta peşte prinzi. MAIORUL (scos din sărite): Domnule, nu-ţi permit. Mă-nţelegi? Nu-ţi permit! Dumneata mă insulţi. JOCUL DE-A VACANŢA 33 CORINA: Nu te necăji, domnule Maior. Iartă-1. Eu sunt de vină. Voiam să ascult un concert de la Stuttgart şi-l rugasem pe d-1 Bogoiu să mi-1 prindă. MAIORUL: Cu sfoara mea, domnişoară? Şi pe urmă barem să-l fi prins. Da n-a făcut nicio ispravă. BOGOIU: Ei, aici mi-ai plăcut. N-am făcut nicio ispravă. S-a şi găsit cine să mi-o zică. Păi dumneatale cu prăpădita aia de sfoară, în cinşpe zile de când chipurile pescuieşti, nici un peşte nu mi-ai prins şi eu să prind de prima seară Stuttgartul? Ştiu că ţi-ar plăcea. SCENA XI ACEIAŞI, ŞTEFAN, un moment AGNEŞ Ştefan apare in capul de sus al scării pe unde a ieşit adineauri. Şi-a dezbrăcat trainingul. E îmbrăcat în alb. Pantofi de tenis, nu poartă ciorapi, pantaloni albi de pânză, o cămaşă de asemeni albă, cu gulerul deschis şi mâneci scurte. Coboară treptele cu acelaşi aer de lene, de absenţă. A intrat pe ultima replică a lui Bogoiu, care a provocat râsul tuturora, fară să vadă pe nimeni. Vine pe terasă, îşi pune ochelarii de soare, ia cartea în mână şi se aşează pe chaise-longul lui cu o vizibilă - poate puţin provocatoare - voluptate. Va rămâne aşa în tot timpul scenelor următoare, tăcut, citind, cu desăvârşire absent de la tot ce se petrece în jurul lui. Tăcerea provocată de intrarea lui este întreruptă de Agneş, care revine aducând costumele de baie. AGNEŞ: Adus costum. BOGOIU: S-a uscat? 34 MIHAIL SEBASTIAN AGNEŞ: Uscat. BOGOIU (îi ia costumele din mână şi le alege. Apoi aruncându-i un costum maiorului): Asta-i al dumnitale. Asta-i al meu. (către Corina) Poftim p’al dumitale. CORINA (îşi ia costumul şi-l pune undeva pe scaun sau pe divan.): Mulţumesc, dar eu nu merg la baie. Rămân aici până vine mecanicul să repare telefonul. JEF: Rămân eu. CORINA: Nu, Jef, eşti prea drăguţ. Aştept un telefon. Trebuie să mă cheme cineva. (Şi ca să-l îmbuneze, fiindcă refuzul ei l-a întunecat) Dar dacă vrei, rămâi cu mine. îmi ţii de urât până vine mecanicul să repare telefonul. Vrei? JEF (cu elan): Dacă vreau? CORINA: Atunci dv. duceţi-vă înainte. Vi-1 trimit pe Jef mai târziu. BOGOIU: Treaba dv. Numai să nu vă pară rău. Ia uite ce soare. O să avem o baie ca în poveşti. Hai, Maiorule. Ia-ţi uneltele şi înainte. Vii, M-me Vintilă? M-me VINTILĂ: Vin. (către Corina şi Jef) La revedere. Şi... să fiţi cuminţi. (Agneş a ieşit şi ea prin uşa din fund, dreapta.) SCENA XII CORINA, JEF şi pe chaise-longue ŞTEFAN Corina se aşează pe divanul din hali, ghemuindu-se între perne. CORINA: Vino aici, Jef. Mai aproape, lângă mine. Aşa. (Ii dă o pernă, jos, pe podea.) Şi acum să stăm serios de vorbă. Cum merge cu matematica? JOCUL DE-A VACANŢA 35 JEF: Domnişoară Corina, v-am rugat să nu mai vorbiţi de asta. Nu-mi face plăcere. CORINA: De ce? JEF: Aş vrea să uitaţi că sunt un băiat de liceu. E jignitor. CORINA (după o scurtă tăcere): Ai surori, Jef? JEF: Nu. CORINA: Aş fi vrut să am un frate ca tine şi care să-mi spună că e jignitor să fii tânăr. Să fii aşa de tânăr... Ascultă, Jef, tu nu te superi că-ţi spun „tu”? JEF: Să mă supăr? (cu elan) Dar sunt fericit! CORINA: Atunci de ce nu-mi spui şi tu la fel? JEF: A, cu dumneavoastră e cu totul altceva. N-am să pot niciodată. Ţineţi minte, acum două săptămâni, când aţi sosit? îmi spusese Frăulein Weber că trebuie să vină o domnişoară şi m-a rugat să aştept la autobuz ca să-i arăt drumul. Nici eu nu eram decât de două zile aici, dar mă plictiseam de moarte. Când v-am văzut coborând din maşină... CORINA (simte că se pregăteşte a spune a enormitate şi nu vrea să-l lase): Când m-ai văzut coborând din maşină, te-ai apropiat de mine şi mi-ai spus: dumneavoastră sunteţi? Şi eu ţi-am răspuns: eu sunt. Pe urmă mi-ai luat cele două valize şi mi-ai spus: pe aici. Nu? Ai fost drăguţ, Jef. (Jef se ridică în picioare necăjit, încurcat că nu l-a lăsat să vorbească. Are în faţa lui o emoţie reprimată, timidă de adolescent.) CORINA: Jef, tu ştii unde este Civitavecchia? JEF: Ci vita?... N-am auzit niciodată. CORINA: E un port. Un port mic în Mediterana, între Genova şi Neapole. Ştii să desenezi harta Mediteranei? 36 MIHAIL SEBASTIAN JEF: Ştiam pe vremuri. Acuma cred că am uitat. N-am mai făcut geografia Europei din clasa a treia. CORINA (se ridică de pe divan, vine spre el şi-l ia de mână): Hai, încearcă, Jef Deseneaz-o. Te rog. deseneaz-o. Să vezi că o să-ţi aduci aminte. (II duce până la tablă, ia buretele în mână şi surâde citind cele scrise de Bogoiu pe tablă.) Săracul domnul Bogoiu! (Şterge cu buretele şi apoi pune creta în mâna lui Jef.) Haide, Jef, curaj! JEF: De unde s-o începem? De la Bosfor sau de la Gibraltar? CORINA: De unde vrei tu. De unde-i mai repede. JEF: S-o luăm de aici. (Desenează.) Uite, să zicem că aici e capul Finister, asta e peninsula Iberică, aici e strâmtoarea Gibraltar, p’ăsta am uitat cum îl cheamă... CORINA: Nu-i nimic. Mergi înainte. JEF: Aici începe Italia, golful Genua, golful Neapole. CORINA: Destul, Jef, opreşte. E de ajuns. Cred că Genova trebuie să fie pe aici.... JEF: Nu, puţin mai sus. Uite aici. CORINA: Şi dacă aici este Genova, atunci mai jos, la cotitură, trebuie să fie... da... aici... e... să ştii că-i aici. JEF (bănuitor): Cine? CORINA (ezită o clipă.): Nimeni. Civitavecchia. SCENA XIII ACEIAŞI, UN MECANIC Intră prin stânga un lucrător cu o ladă de scule. MECANICUL: Bună ziua. Mă rog, aici este pensiunea Weber? JOCUL DE-A VACANŢA 37 CORINA: Aici. Dumneata eşti de la Gheorghieni? De la Telefoane? MECANICUL: D-acolo sunt. Da departe mai staţi. Credeam că nu mai dau de dv. CORINA: Un moment, te rog. Aşteaptă-mă un moment. (către Jef) Du-te, Jef. Du-te la baie. JEF: Rămân. CORINA (punându-i costumul de baie pe umăr): Nu se poate. Nu vreau să-ţi pierzi baia. Hai, fii cuminte şi du-te. JEF: Veniţi şi dumneavoastră mai târziu? CORINA: Poate, Jef. Dacă termin mai devreme. Du-te acum. Pa! (El a ieşit din scenă. Corina se duce după el şi-i strigă.) Şi vezi, fii cu băgare de seamă, înotătorule. Nu cumva să aud că ai fost iar la adânc. SCENA XIV ACEIAŞI, fară JEF CORINA (se întoarce către mecanic): Uite, telefonul e colo. Crezi că o să fie mult de lucru? MECANICUL: Să vedem. (Se apropie de aparat, îşi scoate uneltele, deşurupează. Corina, lângă el, urmăreşte cu atenţie operaţia, în timp ce-i vorbeşte.) CORINA: Ai venit cu autobuzul? MECANICUL: Cu autobuzul... Numa că nu ştiam un’ să cobor. M-a dus, hăt departe, pân’ la trei izvoare şi d’acolo a trebuit să mă-ntorc pe jos. Am întrebat pe unul, pe altul, nimenea nu ştie de pensiunea asta. Se vede că nu-i de mult pe aici. CORINA: S-a clădit astă primăvară. 38 MIHAIL SEBASTIAN MECANICUL: Aşa da, că eu altminteri mă cunosc prin locurile astea. (A demontat cu totul telefonul) Ei drăcia dracului... CORINA: Ce s-a întâmplat? MECANICUL: Telefonul ăsta... CORINA:E grav? nu poţi să-l dregi? MECANICUL: Ba bine că nu. Până numeri trei e gata. Da să ştiţi că aici a umblat cineva. Zău aşa, parcă ’ntradins a făcut. CORINA (aruncă o privire scurtă spre Ştefan.) MECANICUL: Vedeţi şurupul ăsta? (Corina priveşte foarte atentă, absorbită de explicaţie.) L-a clătinat din loc şi s-a terminat. CORINA: Şi nu se poate pune la loc? MECANICUL: Ba l-am şi pus. Asta e tot. (învârteşte manivela telefonului.) CORINA: Ce faci acum? MECANICUL: Chem Oficiul Gheorghieni. Să vedem dacă răspunde. CORINA: Spune-i, te rog, domnişoarei de acolo că aştept un telefon azi dimineaţă. MECANICUL: Alo! Alo! Oficiul... Alo! Gheorghieni... Domnişoară Bezsi... Da, eu. N-a fost nimic. Da, da, ascultă, e aici cineva care aşteaptă un telefon... Să-i dai legătura când o veni. (închide telefonul, apoi către Corina.) S-a făcut. CORINA: Acuma, dacă ai vrea - nu ştiu dacă te pricepi - dacă ai vrea să te uiţi puţin la aparatul ăsta de radio, că nu merge deloc. MECANICUL: Se poate să nu mă pricep? Eu sunt de la Bucureşti, domnişoară. (Se apropie de radio şi-l cercetează, demontându-l) A! Bine că-mi adusei aminte. A zis domnul diriginte de la Gheorghieni, de la poştă, că ce să facă cu scrisorile? JOCUL DE-A VACANŢA 39 CORINA: Care scrisori? MECANICUL: Scrisorile pentru pensiunea Weber... S- au strâns vreo douăşpe până acum. CORINA: Cum ce să facă? Să le trimită aici. MECANICUL: Păi, le-ar fi trimis el, da a venit un domn de la dv. şi a zis să le ţină acolo. CORINA: Ce să ţină? MECANICUL: Scrisorile. Zicea că jurnalele să le trimită ‘napoi la Bucureşti, că nu mai e nevoie de ele şi scrisorile să le ţină la poştă la Gheorghieni, pân’ o veni cineva să le ia... CORINA: Un domn? A spus asta un domn?... Da... da... adevărat... uitasem.. MECANICUL (care între timp a terminat examenul aparatului de radio): Cu ăsta e mai greu, cu aparatul ăsta. E de lucru. Antena unde e? CORINA: Sus, pe acoperiş. MECANICUL: Pot s-o văd? CORINA: Sigur. Uite, du-te d-ta pe aici, pe la bucătărie. E o fată acolo. O cheamă Agneş. O să-ţi dea o scară şi tot ce-ţi trebuie. MECANICUL (şi-a luat lada cu unelte şi iese): Mă-ntorc mai târziu. SCENA XVI CORINA, ŞTEFAN Rămasă singură, Corina îl priveşte îndelung pe Ştefan cum stă în chaise-longue şi citeşte sau se preface că citeşte, într-o totală indiferenţă. După un moment de ezitare, face un pas spre el, cu ceva decis în mişcare - „ ce-o fi o fi”- şi 40 MIHAIL SEBASTIAN i se adresează cu anumită bravură în toată înfăţişarea, dar fără bruscheţe. CORINA: în fond, d-ta de ce ţii cu tot dinadinsul să fii interesant? ŞTEFAN (se ridică puţin în capul oaselor şi se uită împrejur, ca şi cum ar căuta să vadă cu cine vorbeşte): Eu? Interesant? Dar nu ţin deloc să fiu interesant. CORINA (retezător): Foarte bine faci. Nici nu eşti. ŞTEFAN: Nu sunt, dar să ştii că nu-mi comunici nimic nou. Sunt de 34 de ani - la 5 octomvrie vor fi 35 - de când ştiu cu precizie că nu sunt interesant. Nu facea, zău, să pierzi baia şi nici mie să-mi strici lectura, numai ca să-mi aduci la cunoştinţă o ştire atât de veche. (îşi reia cartea şi se pregăteşte să-şi continuie lectura.) CORINA: Eşti odios. ŞTEFAN: Asta se poate. CORINA: Şi eşti ridicul. ŞTEFAN: Şi asta se poate. Dar vezi să nu te încurci. Prea multe lucruri deodată. Ar trebui să alegi neinteresant, odios sau ridicul? CORINA: Toate la un loc. ŞTEFAN: Sunt un cumulard. CORINA (pe care răspunsul o amuză, dar o şi înciudează): Vrei să lăsăm gluma? ŞTEFAN: Glumeam? CORINA: Da. Glumeam. ŞTEFAN: Perfect. Atunci să nu mai glumim. (Se trânteşte din nou în chaise-longue, îşi reia cartea şi e gata să se cufunde din nou în tăcere.) JOCUL DE-A VACANŢA 41 CORINA: Să nu glumim, dar să încercăm a fi politicoşi. Şi atunci când ne vorbeşte o femeie să încercăm a-i răspunde. ŞTEFAN: Vai, ce urât vorbeşti, duduie. Politicoşi! Păi eu de asta am venit aici? Ca să fiu politicos? CORINA: Ascultă-mă, îţi vorbesc cu oarecare prietenie. Atâta prietenie cât merită un tip bosumflat ca d-ta. Nu te prinde. ŞTEFAN: Ce nu mă prinde? CORINA: Genul ăsta pe care l-ai ales. Bădărănia asta pe care o simulezi dumneata, (aproape confidenţial) Nu eşti un mitocan. ŞTEFAN: Vai, nu! E un vis vechi al meu. Un ideal. CORINA: Irealizabil, ca toate idealurile. Crede-mă pe mine, îţi pierzi vremea. Nu eşti şi n-ai să fii. Asta se observă din primul moment. ŞTEFAN (îngrijorat): Serios? CORINA: Foarte serios. E zadarnic orice efort. D-ta în materie de proastă creştere eşti un impostor. ŞTEFAN: Un impostor? CORINA: Da. Vreau să spun că d-ta eşti... (cu oarecare dispreţ) un om cumsecade. ŞTEFAN (cu un fel de tresărire alarmată): Ai aflat? CORINA: Sigur c-am aflat. Sau mai bine zis am văzut. Ei, ce-ţi imaginezi d-ta: că o mitocănie, dar ştii, o bună mitocănie, se improvizează aşa, de la o zi la alta? ŞTEFAN: Nu. Dar oricum... cu puţină aplicaţie... cu puţină silinţă. CORINA: Nu ajută. Asta nu se învaţă. Asta e de la Dumnezeu. Uite, d-ta ce nu faci ca să fii prost crescut? Nu răspunzi când ţi se vorbeşte, te serveşti primul la masă, nu dai bună ziua, nu spui bună seara, lupţi din răsputeri să fii dezagreabil şi 42 MIHAIL SEBASTIAN izbuteşti uneori - dar cu câte eforturi, cu câtă oboseală! - îl exasperezi pe bietul domnul Bogoiu, îl revolţi pe Maior, o înfurii pe M-me Vintilă... ŞTEFAN (întrerupând): Te indignez pe d-ta. CORINA: Nu, pe mine mă amuzi. Eu văd foarte bine jocul d-tale. Eşti un băiat de treabă, care şi-a lipit barbă şi mustăţi fioroase, ca să sperii lumea. Dar când se răsteşte mai tare, îl pufneşte râsul şi i se dezlipesc mustăţile. Au fost prost lipite. ŞTEFAN: E un simbol? Nu înţeleg simbolurile. CORINA: Ba înţelegi. Dar faci tot ce e posibil să nu înţelegi, ai dumneata impresia că-ţi şade bine să fii prost. ŞTEFAN (vagjignit): Duduie, mi se pare că... CORINA ...că nu sunt politicoasă. Nu sunt. Dar parcă spuneai că n-am venit aici ca să fim politicoşi. ŞTEFAN (începe să fie enervat): La urma urmelor ce vrei d-ta? CORINA: Vreau să spun că nu mă sperii. Vreau să-ţi spun că te cunosc. Şi mai vreau să-ţi spun că tot jocul dumitale e naiv. De cinci zile, de când ai intrat în pensiune, te căzneşti să fii interesant. Tăcerile dumitale! Singurătatea dumitale! Fruntea dumitale copleşită de gânduri! Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! (Râde, bună, prietenoasă, cu o subită destindere.) Ce copil eşti! Ţi-a intrat în cap să fii (cu un gest declamator) „teroarea pensiunii Weber”. Ei bine, m-aş sufoca dacă nu ţi-aş spune: nu eşti. Poate că o sperii pe domnişoara Weber, poate pe M-me Vintilă, sigur pe Agneş. Pe mine, nu. Zău că nu. Nu ţi-o spun din orgoliu. Ţi-o spun, dar ai să înţelegi?... ţi-o spun din loialitate. Mi se pare că JOCUL DE-A VACANŢA 43 nu e cinstit din partea mea să stau deoparte, să te privesc şi să râd, fară ca dumneata să ştii că eşti observat şi că eşti puţin, dar ştii? foarte puţin... ridicul. (cu o tresărire) Stai! nu te supăra. Nu te supăra încă. Mai este!... Vezi, e ca şi cum am fi la o masă de bridge... joci bridge? ŞTEFAN: Nu. CORINA: Nici eu. Dar nu-i nimic. Parc-am fi la o masă de bridge şi - fară voia mea - din neatenţie, din neglijenţă, m-aş uita în cărţile dumitale. Aş trişa, dacă nu ţi-aş spune că le-am văzut. Le-am văzut, înţelegi? Nu mai putem continua. Hai să începem de la început. Să începem alt joc... Vrei? ŞTEFAN: Nu vreau. (Se ridică din chaise-longue şi face câţiva paşi.) Aşadar, d-ta îţi închipui că eu joc. Joc ca să te seduc pe dumneata. CORINA: Nu să mă seduci. Să mă impresionezi. ŞTEFAN: Pe dumneata, pe domnu Bogoiul - Bogoiu îl cheamă, nu? - pe Maior, pe M-me Vintilă? CORINA: Vintilă o cheamă. ŞTEFAN: Eşti odioasă CORINA: E rândul meu. Şi pe urmă nici nu sunt odioasă. Dar ţi se pare aşa de distins lucru, să te faci că nu ştii cum îi cheamă pe oamenii din pensiune? Eşti un om distrat, eşti un om distins. ŞTEFAN: Ştii ce-ar trebui să fac eu acuma? Dacă aş fi un tip tare... CORINA: Dar nu eşti... ŞTEFAN: Nu. Dar dacă aş fi... Ar trebui să-mi iau din nou cartea, să mă întind iar în chaise-longue şi să-ţi spun; „bravo duduie, eşti foarte inteligentă, ai înţeles tot, să creşti mare”. Şi pe urmă mi-aş vedea de treabă. CORINA: Totuşi... 44 MIHAIL SEBASTIAN ŞTEFAN: Totuşi n-am s-o fac. Din slăbiciune, din vanitate. Bag de seamă că nu pot suporta în linişte să mă crezi un imbecil. Păcat. Ar fi aşa de odihnitor... (A rămas o secundă pe gânduri. Pe urmă, cu anumită decizie apropiindu-se de ea şi apucând-o de braţ.) Dumneata eşti tot ce am detestat mai mult în viaţă. CORINA (cap surprins, întrebător.) ŞTEFAN: O fată deşteaptă. Groaznică specie. CORINA (acelaşi joc, mai accentuat.) ŞTEFAN: Obositoare. Vorbeşte mult, vede tot, e ironică. E teribilă. Cunoşti ceva mai insuportabil decât oameni teribili? CORINA: Şi dumneata eşti un om teribil. ŞTEFAN: Nu. Eu sunt un om leneş. Dar asta n-ai s-o înţelegi dumeneata. CORINA: Eu înţeleg aproape tot. ŞTEFAN: E încă drăguţ că ai spus „aproape”. înţelegi aproape tot, dar asta n-ai s-o înţelegi. Lenea, ştii dumneata ce este... lenea? CORINA: Cred că da. ŞTEFAN: Cred că nu. Eşti prea superficială pentru a fi leneşă, CORINA: în schimb, dumneata eşti destul de profund pentru asta. ŞTEFAN: încerc să fiu destul de profund. Vezi, aveai dreptate când spuneai adineaori că sunt un om cumsecade. Da. Unsprezece luni pe an. Dar am şi eu luna mea de libertate - şi nu există decât o singură formă - supremă! - de liberate: lenea. Am şi eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Şi fac tot ce pot ca să n-o pierd. D-ta te agiţi, vorbeşti, repari telefoane, eşti într-o veşnică mişcare, într-o veşnică aşteptare. Eu stau, privesc, JOCUL DE-A VACANŢA 45 tac şi nu aştept nimic. Dacă ai ştii ce mare lucru este să nu aştepţi nimic... Unsprezece luni pe an sunt şi eu un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar după unsprezece luni mă duc undeva departe de oraş, să iau lecţii de lene, de la piatra asta, de la copacul ăla. Uită-te la el. Nu ţi se pare că e ceva împărătesc în indiferenţa lui? Totdeauna lângă un pom m-am simţit puţin umilit. Nemişcarea lui... CORINA (recită puţin sentenţios): „Je hais les mouvements qui déplacent les lignes. Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris”. ŞTEFAN: încă un vers dacă mai spui, incă un autor dacă mai citezi, am terminat cu dumneata. Văd bine că nu m-am înşelat, (cu compătimire) Eşti o intelectuală! CORINA (protestează scurt, sincer, cu mâna la inimă): Nu. Numai asta nu. îţi jur că nu. ŞTEFAN: Ba da. Eşti plină de lecturi, de muzică, de idei. Nu e nimic de făcut cu dumneata. Mă întreb ce cauţi aici. Nu simţi, nu vezi că eşti prea deşteaptă pentru locurile astea somnoroase? Stai! Lasă mâna asta în jos. (S-a apropiat iar de ea, o apucă de mână, cu oarecare severitate.) Şi pe asta! Rămâi aşa. încearcă să nu gesticulezi cinci minute. Şi termină cu surâsul ăsta. Termină-ţi spun. Nu te-ai plictisit de 25 de ani, de când îl porţi? CORINA: 22. ŞTEFAN: 22. Şi? Găseşti că nu-i de-ajuns? Eu sunt aici de cinci zile şi m-am săturat de el. Schimbă-1. Uită-1. Dar d-ta nu ştii să uiţi. Nici unul din voi, dumneata şi ăştia - Bogoiu sau cum le mai zice - nu ştie să uite. Ameţiţi când vi se întâmplă să nu 46 MIHAIL SEBASTIAN vă aduceţi aminte, trei secunde, în ce zi sunteţi. D-aia zăpăcitul ăla bătrân, de cum se scoală, n-are altă treabă decât să scrie pe tablă: 5 august, 6 august... D-aia vă strângeţi pâlc în jurul aparatului de radio, ca să vă spună ora exactă. (aproape violent) Eu nu vreau să ştiu ora exactă. Şi nu vreau să ştiu ce e azi, ce va fi mâine şi ce a fost alatăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de-ajuns. îmi faceţi milă, zău, când vă văd cu ce disperare, cu ce panică vă agăţaţi de tot ce aţi lăsat dincolo, acasă, la Bucureşti. Şi, la drept vorbind, n-aţi lăsat nimic acolo. Aţi adus totul cu voi, în valiză: mânii, regrete, zâmbete, amoruri. Ziceai: „vrei să începem un joc nou”? Sigur că vreau, dar nu vezi ca jocul meu e nou şi că al vostru e vechi, bătrân, trist? CORINA: Şi cum se cheamă jocul dumitale? ŞTEFAN: Are mai multe nume, dar dumneata eşti o fată cinică şi ai să râzi. CORINA: Şi ţi-e frică de râsul meu? ŞTEFAN: Nu. Se cheamă jocul de-a vacanţa. Şi se mai cheamă jocul de-a uitarea. Şi s-ar mai putea chema jocul de-a fericirea. CORINA: Ai dreptate. E un nume puţin comic. Totuşi n-am să râd. Jocul de-a fericirea... Şi e greu jocul ăsta? ŞTEFAN: A! Sigur că da. E un lucru complicat fericirea. Trebuie învăţat cu răbdare, cu metodă... Acasă, la Bucureşti, nu am timp. Am alte lucruri mai urgente. Nu mai serioase, pentru că nimic nu e mai serios decât fericirea, dar mai urgente. Aici însă, aici sunt absolut decis să fiu fericit. Cu orice preţ. Cu brutalitate, dacă nu se poate altfel. Cu grosolănie, după cum ai văzut. Vezi chaise-longul JOCUL DE-A VACANŢA 47 ăsta? Eu sunt un om care unsprezece luni pe an, cedez locul în tramvai femeilor. Ei bine, (cu vitejie) scaunul ăsta nu-1 voi ceda! CORINA: Eşti feroce. ŞTEFAN: Nu râde. E foarte grav ce spun. Ţi se pare puţin lucru un chaise-longuel Vai, cum te înşeli. E prima treaptă spre lene, e prima treaptă spre fericire. (Priveşte chaise-longul cu afecţiune, aproape cu emoţie şi, vorbind, îl mângâie.) Dacă mai am uneori stimă pentru civilizaţie, este că a izbutit să născocească un lucru aşa de amical, aşa de leneş. O brută n-ar fi putut să descopere asta. Ascultă-mă pe mine: a fost un poet. CORINA: Şi dumneata eşti un poet. ŞTEFAN: Nu. Eu sunt un tip terre-à-terre. Plat. De asta nici nu-mi placi dumneata. Eşti prea strălucitoare. Nu ai umbre. CORINA: Lasă-mă pe mine. Să vorbim despre dumneata. încă nu mi-ai spus cum procedezi ca să fii fericit. ŞTEFAN: Păi nu mai am mult de spus. Un chaise- longue. Un pantalon alb. O cămaşă ca asta. O carte pe care n-o termini... nicio amintire, nicio nostalgie şi o mare, mare indiferenţă. Cam asta e tot. CORINA (Moment de tăcere. îl priveşte cu un început de emoţie şi pe urmă brusc, izbucneşte în râs.) ŞTEFAN: De ce râzi? CORINA: Nimic. Mi-am adus: aminte de ceva. ŞTEFAN: Faci rău că nu spui. Eu de două ori nu întreb. CORINA: Mi-am adus aminte de dumneata, azi-dimineaţă, când te-ai întors de pe munte cu florile în mână. Stai! (Se duce în hali, ia florile pe care Ştefan le-a 48 MIHAIL SEBASTIAN pus într-un vas, se întoarce, se apropie de el şi i le întinde.) ŞTEFAN (surprins de gest, ezită, nu ştie ce să facă.) CORINA: Ţine. Un moment. Ia-le în mână. (I le pune în mână şi-i închide pumnul ca să strângă bine buchetul.) ŞTEFAN (încă nedumerit, rămâne cu florile în mână, cu un gest ţeapăn, teatral, foarte „poză”.) CORINA (se depărtează de el, cum s-ar depărta de un tablou, ce trebuie privit de la distanţă. A surâs tot timpul, amuzată de ce va urma, dar acuma izbucneşte de-a binelea în râs.): A! De ce nu te poţi vedea? Ce frumos eşti! Nu ştii cât eşti de frumos. ŞTEFAN (stingherit): îmi închipui. CORINA: Nu, nu. Eşti mult mai frumos decât îţi închipui. Stai. Stai aşa. Asta trebuie fotografiat. Neapărat fotografiat. (Aleargă în hali şi se întoarce repede cu aparatul fotografic al lui Bogoiu.) O secundă. Atenţie. Gata. (îşi trece aparatul după gât şi vine spre el.) îţi mulţumesc. Ai fost admirabil. ŞTEFAN: Nu înţeleg nimic. CORINA: A! Pentru ca să înţelegi, ar trebui să te vezi. Eşti delicios. Cu florile în mână, ai ceva speriat, solemn, teatral. S-ar zice că nu ştii ce să faci, unde să le arunci, cui să le dai. Te uiţi bănuitor la ele ca la un lucru suspect, ca la o bombă, ca la un exploziv. Drăguţul de el! Vorbeai adineaori de pomi, de plante, de fluturi. Eram aproape emoţionată. Mi se făcuse brusc ruşine de frivolitatea mea. Erai bucolic. Uite: erai Pan. Un Pan cu pantaloni albi şi cu pantofi de tenis. Un JOCUL DE-A VACANŢA 49 Pan pe chaise-longue. Dar Pan nu ştie să ţină o floare în mână! ŞTEFAN: M-ai prins. Sunt caraghios, nu? CORINA (cu o vizibilă simpatie): Da. Eşti caraghios. ŞTEFAN: Ştiu. în flecare dimineaţă sunt caraghios. Cu bună ştiinţă. E adevărat. Nu ştiu să ţiu o floare în mână. N-am ştiut niciodată. Am trimis uneori - destul de rar - flori unei prietene sau unei iubite, dar eu cu mâna mea nu le-am adus niciodată. Aş fi murit de ruşine. Uite, o singură dată, la Bucureşti, astă-primăvară, era în martie, mă-ntorceam de la lucru... eram grăbit... pe la prânz. Era un soare... şi coşuri mari cu flori galbene şi albastre., ţigăncile care te pofteau să cumperi... M-a lovit şi pe mine, nu ştiu de unde, dorul să port o floare, în soarele ăla de amiază. Cât am suferit pe urmă. De la Corso la Capşa, mi se părea că toată lumea mă priveşte, mă arată cu degetul. Duceam în mână câteva fire galbene şi parcă mă-nţepau. Eram ridicul, eram comic. Pe la Cercul Militar, în îmbulzeală, am închis ochii şi le-am aruncat... (cu anumită candoare) Dacă nu ştiu. Eu trăiesc între dosare, între hârtii. De unde vrei să ştiu? CORINA (gravă şi ingenuă în acelaşi timp): Din instinct. ŞTEFAN: Ai dreptate. Din instinct. Dar e un instict pe care l-am pierdut, încerc acum să-l regăsesc, să-i fac din nou educaţia, să-l aduc la lumină. De aceea mă duc în fiecare dimineaţă pe munte şi de aceea mă întorc de acolo cu câteva flori culese, pe care le port prosteşte, fară îndemânare, fară simplicitate, ştiind că sunt caraghios, ştiind că vei râde, dar voind să fiu caraghios şi voind să râzi. Cu vremea am să învăţ. Nu se poate să nu învăţ. 50 MIHAIL SEBASTIAN Sunt un elev silitor. Nu ţi-am spus că e greu să fii fericit? CORINA (emoţionată, fără să pară prea mult): Iarta- mă. ŞTEFAN: N-am de ce să te iert. Hai! încearcă şi dumneata jocul ăsta. Merită. SCENA XVI CORINA, AGNEŞ, ŞTEFAN Intră Agneş prin dreapta şi se îndreaptă spre cealaltă extremitate a scenei, unde, lângă tabla lui Bogoiu, se află un gong pentru sunat ora mesei. CORINA: Ce e, Agneş? AGNEŞ: Spus domnişoara, sunt... târziu. (Bate de câteva ori în gong, pe urmă trece în hali, de unde strânge ceştile de ceai, le pune pe tavă şi iese cu ele din scenă, tot prin uşa din dreapta în fundul hali-ului.) SCENA XVII CORINA, ŞTEFAN ŞTEFAN: Să fie aşa de târziu? Mergem la masă? CORINA: Nu. Mai e mult până la prânz. Dar îi dă de ştire lui Bogoiu. Până se adună cu toţi, până se îmbracă, până-1 strigă pe Maior de la pescuit. Şi de la lac până aici, e o bucată bună de drum. ŞTEFAN: Oricum, ce repede a trecut vremea... JOCUL DE-A VACANŢA 51 CORINA: într-adevăr... nu mi-am dat seama. Ne-am luat cu vorba. Şi abia acum îmi aduc aminte, veneam să-ţi spun un lucru foarte important. ŞTEFAN: Găseşti că nu mi-ai spus destule? CORINA: Nu glumi. Era ceva foarte serios. (Se gândeşte, încearcă să-şi aducă aminte şi în cele din urmă găseşte.) Da. Aştept un telefon. ŞTEFAN (cu o indiferenţă puţin prefăcută): Foarte bine faci. CORINA: Aştept un telefon şi aş vrea ca aparatul să funcţioneze. ŞTEFAN: Să sperăm că va funcţiona. Mai ales că l-ai reparat. CORINA: Tocmai de aceea. L-am reparat şi aş vrea ca între timp să nu se strice. ŞTEFAN (galant): Domnişoară, v-o doresc din toată inima. CORINA: Nu e de ajuns. ŞTEFAN: Mai mult nu pot face. CORINA: Ba da. Poţi face un lucru foarte precis. (Se apropie de el, îl priveşte drept în ochi, scrutând efectul.) Să nu-1 strici. ŞTEFAN (fals degajat): Eu? CORINA: Nu încerca să protestezi. Dumitale îţi stă bine când eşti sincer. Haide, puţin curaj, ce Dumnezeu. Suntem bărbaţi. Ai stricat telefonul şi aparatul de radio. Nu-ţi fac niciun reproş. Poate că asta intră în programul dumitale de fericire. Nici nu întreb de ce l-ai stricat... ŞTEFAN (un moment ezită, parcă ar voi să nege, parcă ar voi să reviste. în cele din urmă cedează): Mă irita. Firul ăsta, aveam impresia că mă leagă de tot ce am lăsat în urmă. Mă împiedeca să uit. Prin el putea să năvălească aici, oricând, toată viaţa de 52 MIHAIL SEBASTIAN dincolo. O ştire, o chemare... Şi pe urmă nu puteam să sufăr cum eraţi toată ziua cu ochii la el. O să sune? N-o să sune? In prima zi, un ceas întreg a stat prietena dumitale, M-me Vintilă, la telefon, zbierând cuvinte de dragoste nu ştiu cui la Bucureşti. Bărbatu-său se vede. Era trivial, crede-mă, de ce nu-1 lăsa în pace? De ce nu încearcă să-l uite puţin? E vacanţă, pentru Dumnezeul! CORINA: Gelos? ŞTEFAN: Nuu! Amorul nu intră în programul meu de vară. CORINA: Atunci suntem înţeleşi. îmi laşi telefonul în pace. Cel puţin până voi termina convorbirea. Aştept să mă cheme. ŞTEFAN: Cine? CORINA: Intră indiscreţia în programul dumitale de vară? ŞTEFAN: Uneori. Nu vrei să-mi spui? CORINA (fără cochetărie): Nu pot să spun! ŞTEFAN: Domnul de la Civitavecchia? CORINA: Cine? (Dă cu ochii de tablă, pe care a rămas desenul Mediteranei, înţelege şi exclamă) Ah!... Ai ascultat? Prin urmare, domnul meu, din absoluta dv. indiferenţă, mai aveţi din când în când timpul să trageţi cu urechea... ŞTEFAN: Domnul de la Civitavecchia? CORINA: Poate. Poate el. Poate altcineva. ŞTEFAN (brusc): Iartă-mă, sunt stupid şi pun întrebări grosolane. Nu mă priveşte şi bine faci că nu răspunzi, (schimbând vorba) Prin urmare rămâne stabilit. Nu stric telefonul... în schimb îmi vei face un serviciu. CORINA: Să vedem. JOCUL DE-A VACANŢA 53 ŞTEFAN: Am observat că ai oarecare influenţă asupra dobitocului bătrân. CORINA: Bogoiu? ŞTEFAN: Da. Bogoiu. Convinge-1 să nu mai scrie de dimineaţă până seara foi de calendar, pe unde apucă. Mă scoate din sărite. într-o zi o să terminăm cu un scandal. CORINA: Dar ce ai cu el? în fond nu e decât un viciu inocent. ŞTEFAN: Nu e deloc inocent. E o perversitate. Aş vrea să nu ştiu că azi e în 5 august, dar nu pot. Bogoiu e mereu aici să mi-o amintească. CORINA: Şi te deranjează? ŞTEFAN: Enorm. îmi turbură sentimentul meu de eternitate. CORINA: Ce copil eşti! (Râde.) Bine. Am să încerc. Dar trebuie să-mi faci şi dumneata un serviciu. ŞTEFAN: Păi, ne-am înţeles. Telefonul. CORINA: Lasă telefonul. Cu el am terminat. (Se apropie de radio şi-l arată rugătoare, ca şi cum ar cere pentru el cruţare.) ŞTEFAN (intransigent): Nu. Asta nu. Cu niciun preţ. Pe ăsta nu-1 las. CORINA: Nu fi încăpăţânat. ŞTEFAN: Nu sunt încăpăţânat. Sunt decis. Dacă mai fac un singur pas pe calea concesiilor, simt că-mi pierd toată vacanţa. Nu înţelegi că n-are ce căuta aici? Suntem destule voci şi fară el. CORINA: Chiar dacă te rog? ŞTEFAN: Chiar. CORINA: Chiar dacă te implor? ŞTEFAN: Mai ales dacă mă implori. CORINA: Şi totuşi l-am reparat. ŞTEFAN: Nu e nimic. Eu am să-l stric. 54 MIHAIL SEBASTIAN CORINA: Şi eu am să-l repar din nou. ŞTEFAN: Şi eu am să-l stric din nou. CORINA: (se apropie de el): De neînduplecat? ŞTEFAN: De granit. CORINA: Şezi. (Ii arată chaise-longul) ŞTEFAN: De ce? CORINA: Aşa cum eşti în picioare şi de granit, mi-e frică de dumneata. Te rog şezi. ŞTEFAN (leneş, ia loc pe chaise-longul lui.) CORINA (se aşează lângă el, pe unul din braţele chaise-longului): Aşa. Un granit care şade e mai puţin fioros. Se poate discuta cu el. I se poate cere o favoare - (repede, ca să nu taie vorba) o foarte mică favoare... (Vorbeşte rar, ezitând, speriată, cu frica de a nu deştepta intransigenţa lui, ce pare pentru moment somnolentă.) La 12 august... de azi într-o săptămână... se transmite seara, de la Salzburg, un concert de Mozart. Un foarte frumos concert de Mozart. Cel mai frumos. Ai să vezi. Ai să-l asculţi. O să-l ascultăm împreună. Kleine Nachtmusik... Cine ţi-a spus dumitale că pentru a fi fericit, e interzis să fii sensibil? Asta e o superstiţie născocită de un prost... Şi nu dumneata eşti prostul acela. Kleine Nachtmusik. Mică muzică de noapte. Nu e frumos? E foarte frumos. Nu ştii ce frumos e. Dacă aş şti să cânt... dar nu ştiu. îmi pare rău. E o frază din Andante, pe care o ţiu bine minte... O port în mine, de câţiva ani, de când am auzit-o întâia dată. Uite, am să încerc. (Se înclină spre el, gata să cânte. In momentul acesta sună telefonul) Telefonul! (Sare brusc în picioare şi face un pas spre telefon.) JOCUL DE-A VACANŢA 55 ŞTEFAN (o urmează la fel de brusc. O apucă de mână şi cu capul face semn spre aparatul de telefon, care continuă să sune): Cine e? CORINA (şoptind’ ca şi cum s-ar teme să nu fie auzită de omul de la telefon): Nu pot să spun. ŞTEFAN (îi dă drumul, contrariat.) CORINA (tot în şoapte): Rămâi aici. Şi te rog să nu asculţi. Contez... pe lenea dumitale. (Cu paşi uşori intră în hali, trage de o parte şi de alta uşile laterale de sticlă şi pe măsură ce ele se închid, soneria se aude din ce în ce mai slab, aproape deloc.) ŞTEFAN (rămas pe terasă, o priveşte lung, Corina de asemeni pe el. Pe urmă ea ridică, cu un gest de curaj, acelaşi gest de „ ce-o fi o fi”, receptorul.) CORTINA ACTUL II Acelaşi decor, câteva zile mai târziu. Aparatul de radio a fost dat jos de pe măsuţă şi pus undeva într-un colţ, unde nimeni nu se mai uită la el. Telefonul este şi el vizibil scos din funcţiune. Tabla lui Bogoiu dată jos din cui şi pusă cu faţa la perete. Este după-masă pe la ora 5. Nu mai e mult până va însera, dar deocamdată e încă lumină de zi. Din culise se aude zgomotul unei mingi de ping-pong. Jocul pare a fi urmărit cu încordare, căci din când în când se aud exclamaţii, râsete, voci: „da, nu, atenţie”. De asemeni, când glasul Corinei, când al lui Ştefan, anunţând punctele: 6-2, 6-3, 7-3 etc. SCENA I BOGOIU, MAIORUL, un moment CORINA Bogoiu şi Maiorul sunt îmbrăcaţi în alb, pantaloni de pânză, cămaşă cu mâneci scurte şi cu gulerul deschis. Bogoiu, pantaloni scurţi. Nu se simte bine în ţinuta asta. Duce întruna mâna la gât, ca şi cum şi-ar căuta cravata absentă. Stă fiecare pe câte un chaise-longue şi priveşte în zare, cam încruntat. JOCUL DE-A VACANŢA 57 La ridicarea cortinei, un moment de tăcere, în care nu se aude decât din culise zgomotul mingii de ping-pong. BOGOIU (din adâncul meditaţiei în care era cufundat): Domnule, în câte o fi astăzi? Uneori, mi se pare că e în unşpce. Da, dacă stau şi mă gândesc, parcă ar fi în doişpce. MAIORUL: Numai să nu fie în zece BOGOIU: în câte zici? în zece? Nu, nu. în zece, nu. Adică... de ce nu? MAIORUL: Păi asta zic şi eu: de ce nu? BOGOIU: Stai! Vasăzică (numără pe degete) Azi una, ieri două, alaltăieri trei... Nu ştiu, nu ştiu şi pace. Am pierdut toate socotelile. O fi treişpce, o fi paişpce. Să fíe miercuri? Să fie joi? MAIORUL: Să fie vin... BOGOIU: Să fie vineri, vorba dumitale... m-au zăpăcit de tot... M-au ameţit. (O clipă de tăcere. Se aude din culise mingea de ping-pong.) îi auzi? Baat mingea aia de o sfărâmă. Taca-taca-taca-taca- taca, taca-taca-taca-taca-taca-taca (după un moment de tăcere) Să fie vineri? MAIORUL: Ai? BOGOIU: Zic, să fie vineri?... MAIORUL: De... BOGOIU: Eu parcă tot zic că nu-i. (Miroase în vânt.) Nu miroase a vineri... MAIORUL: Le cunoşti după miros? BOGOIU: După miros. După lumină. După gust. Miercurea bunăoară... (Se opreşte ca străbătut de o revelaţie. Aspiră o dată scurt pe nas şi pe urmă încă o dată lung.) Miercuri! Miercuri, să ştii că-i miercuri. (Aspiră grăbit şi scurt pe nas de câteva 58 MIHAIL SEBASTIAN ori, adulmecând aerul, văzduhul, lumina, se ridică în picioare nervos.) Miercuri e. Zău că-i miercuri. (In momentul acesta sare o minge de ping-pong în scenă. Corina intră prin stânga, după minge. Rachetă în mână. Short. Cămaşă de sport, pantofi albi. Aprinsă de joc. Intrând, a prins ultima replică a lui Bogoiu şi-i răspunde în treacăt, în timp ce se apleacă după minge.) CORINA: Ba nu e miercuri! BOGOIU: Da’ ce e? CORINA (a luat mingea şi e gata să iasă din scenă tot prin stânga): O zi cu soare! (Iese din scenă şi, din culise, i se aude glasul anunţând ultimul punct marcat: 18-16.) BOGOIU: „O zi cu soare”. Asta de la el a învăţat-o. A-nnebunit-o şi pe ea. Pe toţi i-a înnebunit, înainte se aveau ca şoarecele cu pisica şi acuma Ştefan în sus, Ştefan în jos. Barem M-me Vintilă aia se ţine de el din zori până-n noapte. Şi s-au pus cu toţii pe capul meu. Creta mi-au luat-o. Creionul, confiscat. Tocul, dispărut. Numa’ unghiile mi-au rămas. Ăştia-s nebuni, dom’le. Te joci cu ei? Om bătrân cu pantaloni scurţi... Te întreb eu pe dumneatale, să mă vadă la Minister în halul ăsta, nu mă dă afară? Mă dă. MAIORUL: Te dă. BOGOIU: Cum? MAIORUL: Zic: te dă. BOGOIU: Păi mă dă. (Tăcere. II priveşte apoi lung pe Maior.) Ei lasă, Maiorule, că nici dumneata nu eşti mai frumos. MAIORUL: Dar ce cusur am? JOCUL DE-A VACANŢA 59 BOGOIU: Ce? Asta-i ţinută de maior? Asta-i micu echipament, nene. Te lăsaşi să te îmbrace cum le-a trăznit lor prin cap. MAIORUL: Dacă-i ordin!... Toată lumea în alb (cochet) Şi să ştii dumneata că nu-mi stă rău. (Moment de tăcere. Se aude din culise glasul Corinei) „20-20. Eu servesc”, (pe urmă câteva scurte bătăi de minge şi apoi tot glasul ei) „21-20”. (o lovitură scurtă de rachetă şi glasul ei anunţă triumfătoare) „22-20”. SCENA II ACEIAŞI, CORINA, ŞTEFAN, MADAM VINTILĂ CORINA (râzând, racheta în mână): Campionul! L-am bătut pe campion. L-am bătut pe profesor. ŞTEFAN (intră de asemeni cu racheta în mână): Felicitările mele. Eşti o elevă harnică şi sunt un profesor bătut. Ai nişte razante de neapărat. M-me VINTILĂ (intrând şi ea tot prin dreapta, către Ştefan): Hai să joci cu mine, acuma, (către Corina, cu oarecare bruscheţe) Vrei să-mi dai racheta? (După ce-i ia racheta din mâna, către Ştefan) Vii? ŞTEFAN: Nu. Fac o pauză. Pentru moment sunt obosit. M-me VINTILĂ: Ah! înţeleg. Am uitat să-i cer consimţământul, (către Corina) îl laşi să joace cu mine? ŞTEFAN (sec şi fără chef de glumă): Nu înţeleg întrebarea. M-me VINTILĂ: Nu-i nimic, ea înţelege, (către Corina) Spune, îl laşi? 60 MIHAIL SEBASTIAN ŞTEFAN: Doamnă Vintilă, e o glumă proastă, renunţă. CORINA: Dar nu e deloc o glumă, Ştefan, (către M-me Vintilă) îl las. M-me VINTILĂ: Mulţumesc. Cât eşti de generoasă. Să ştii că n-am să abuzez. Peste un sfert de oră ţi-1 dau înapoi. CORINA: Eşti modestă şi meriţi o recompensă. Uite ţi-1 las... trei sferturi de oră. M-me VINTILĂ: Ce imprudenţă. Nu ţi-e frică? CORINA: Ba da. Tremur. Cred că se vede. M-me VINTILĂ (tăioasă, de astă dată fără ironie): Se vede mai mult decât îţi imaginezi, (mai încet, numai către ea, destul de răspicat, totuşi, pentru ca să audă toată lumea) Se vede foarte clar. Totul. ŞTEFAN (sincer, plictisit): Dar terminaţi odată, pentru Dumnezeu. Sunteţi insuportabile dv. când aveţi umor. M-me VINTILĂ (îl ia de braţ, cochetă): în schimb dumneata eşti răpitor când te superi, (calină) Hai să jucăm. ŞTEFAN: Nu joc. Ţi-am spus că nu joc. Sunt obosit. Mai târziu. Acuma, uite, joacă cu d-1 Bogoiu. BOGOIU (aproape indignat): Te rog! ŞTEFAN: Sau cu Maiorul. M-me VINTILĂ: Perfect. Şi dumneata ne arbitrezi. Hai, domnule Maior. MAIORUL (e tentat, dar se lasă greu): De, coniţă, numai să pot... M-me VINTILĂ: Cum să nu poţi. Cu aşa arbitru... (îl ia de mână pe Maior şi-l trage după ea. Către Ştefan) Hai! ŞTEFAN: Zău, sunt obosit. Să vă arbitreze Jef (Strigă spre culise) Jeef! JOCUL DE-A VACANŢA 61 M-me VINTILĂ: Lasă-1 pe Jef. Dumneata ne arbitrezi. ŞTEFAN (o urmează cu oarecare resemnare): Dacă ţii neapărat! M-me VINTILĂ: Ţiu. CORINA (care a urcat între timp spre planul II şi s-a oprit lângă măsuţa de nuiele, uitându-se printre hârtii): Doamnă Vintilă! Ai o scrisoare. (îi arată un plic.) M-me VINTILĂ: Da. Lasă. Mai târziu... (Iese împreună cu Maiorul şi Ştefan.) SCENA III CORINA, BOGOIU Corina ţine o secundă plicul în mână şi pe urmă îl pune la loc, pe măsuţă, cu un zâmbet, îl priveşte pe Bogoiu, care a rămas încruntat pe chaise-longue pe terasă. CORINA: Supărat? BOGOIU (nu răspunde.) CORINA: Supărat rău? BOGOIU (după o scurtă tăcere, brusc): Domnişoară Corina, să-mi dea cravatele înapoi. CORINA: Cine să ţi le dea? BOGOIU: Cine mi le-a luat. CORINA: Ţi le-a luat cineva? BOGOIU: Te faci că nu ştii? Dumneata nu vezi că eu umblu de atâtea zile despuiat, cu gâtul gol? (cu o reală pudoare) Mi-e ruşine. Zău că mi-e ruşine. Mi-a luat pantalonii mei buni şi mi-a dat pe ăştia scurţi. N-am zis nimic. Mi-a luat cămaşa şi mi-a dat pe asta tăiată. N-am zis nimic. Dar cravata, 62 MIHAIL SEBASTIAN frate, cravata? Am 52 de ani şi în 52 de ani eu numai cu cravată am umblat. CORINA: Ai început de tânăr. BOGOIU: Ei! îţi vine bine să glumeşti. Dumitale nu ţi-a luat nimeni cravata. CORINA: Ba mi-a luat-o. BOGOIU: Zău? CORINA: Sigur. Uite. (îi arată gâtul gol.) BOGOIU: Nu, duduie. Să lăsăm gluma. Eu aşa nu pot să trăiesc. CORINA: Cum aşa? BOGOIU: Fără cravată. Mă-năbuş. CORINA (se apropie mai mult de el): Domnule Bogoiu! Ai dumneata încredere în mine? BOGOIU: Am. CORINA: Atunci... ascultă-mă. (îi ia uşor mâna cu care Bogoiu s-a ţinut în tot timpul scenei, acoperindu- şi gâtul gol, şi i-o dă jos. El rezistă puţin, cum ar rezista un bolnav căruia îi deplasezi o mână scrântită, de teamă să nu-l doară. După ce a terminat operaţia asta, care de altfel n-a durat decât două secunde, Corina face doi paşi înapoi, şi-l priveşte) Eşti mai frumos aşa. BOGOIU (surprins, cu neîncredere, sceptic din prudenţă, dar parcă voind să creadă): Zău? CORINA: Dacă-ţi spun! Mult mai frumos. Mai tânăr, mai bărbat, mai... marinar. Da, da, mai marinar. Cu cravata aia oribilă, fiindcă să ştii era o-r-i-b-i-l-ă cravata aia, cu gulerul ăla ce erai? Un civil. Pe când aşa, ai o înfăţişare stranie, o înfăţişare de navigator... Ei, ce vrei dumneata? Când treci pe aici, pe terasă, cu gulerul dumitale de cauciuc şi cu cravata neagră, să te arate toţi cu degetul? Uite-1 pe domnul Bogoiu, subşef de birou la JOCUL DE-A VACANŢA 63 Ministerul de Finanţe? Sau să se întrebe în sinea lor, cu puţină nelinişte, cine să fie străinul ăsta, cu gâtul ars de soare, cu obrajii bătuţi de vânt? De unde vine? Unde se duce? Pe ce mări a călătorit? Ce oceane a străbătut? Şi spre ce zări nevăzute priveşte, atunci când trece pe terasa pensiunii Weber, cum ar trece pe coverta unui vapor?... (A vorbit fără ironie, cu sinceritate, cu convingere, cu convingerea cuiva care se joacă cu un copil, dar se lasă prins în acest joc şi crede în el. Bogoiu ascultă cu gravitate, readus la visurile lui. Moment de tăcere) Crede-mă pe mine, domnule Bogoiu. Noi suntem vechi prieteni. Rămâi aşa cum eşti; eşti foarte bine. Când mă uit la dumneata, am impresia că eşti un adevărat lup de mare. BOGOIU (gânditor): Lup... CORINA (confirmând): ...de mare. BOGOIU (surâde îmbunat, pe urmă redevine grav): Domnişoară Corina. Dacă mă iubeşti... vreau să spun, dacă suntem într-adevăr prieteni... în câte e azi? CORINA: Nu ştiu. BOGOIU (se bosumflă subit.) CORINA: îţi dau cuvântul meu de onoare că nu ştiu. BOGOIU: Atunci sunt pierdut. CORINA: De ce? BOGOIU: Fiindcă eu nu pot să trăiesc aşa. Cu ziua asta, care nu ştii de unde începe şi unde se termină... Parcă-i o singură zi, una singură, lungă, lungă, lungă. N-are nume, n-are număr. Ai vrea s-o prinzi din zbor, s-o iei de gât şi s-o întrebi: Cum te cheamă? Te cheamă luni? Te cheamă marţi? Spune! 64 MIHAIL SEBASTIAN CORINA: Şi ea nu vrea să spună. BOGOIU: Nu. Nu vrea. CORINA: Nu vrea şi bine face... (Se apropie de el) Nu eşti cuminte, domnule Bogoiu, şi drept să-ţi spun nu te pricep deloc. De ani de zile umbli după un vis şi acum când în sfârşit visul este sub ochii dumitale, când e aici la un pas şi nu aşteaptă decât să-l vezi, dumneata întorci capul, închizi ochii şi-l laşi să treacă. „Unde mi-e cravata?” „în câte e azi?” De asta îţi arde dumitale. (îl scutură uşor de umăr.) Trezeşte-te. Ce ai vrut dumneata să ai mai mult în viaţă? Un vapor. Ei bine, îl ai. BOGOIU: Unde e? CORINA: Aici. Asta nu e un vapor? Ssst! Ascultă, nu auzi nimic? BOGOIU (după un moment de atenţie încordată): Ba da. Un foşnet! Brazii. CORINA: Nu sunt brazii. Sunt valurile. Dacă vrei... sunt valurile. Nu vrei? BOGOIU (care nu înţelege încă bine, dar se lasă prins în joc): Ba vreau. CORINA: Atunci ce mai aştepţi ca să iei comanda vaporului? Suntem pe un vapor şi dumneata eşti căpitanul nostru. Nu vezi? Suntem pe mare. Nu ştiu pe ce mare. Spune dumneata una. Alege-o d-ta. Suntem în larg. Nimeni nu vine, nimeni nu pleacă. Şi nu se vede nicio pânză cât e marea de mare, nici un catarg, nicio sirenă. (Se duce spre stânga şi strigă, cu mâna pâlnie la gură.) Uuu! Uuu! (Se întoarce spre Bogoiu.) Vezi? Nimeni. Linişte! Merge aşa de lin, că parcă nici motoarele nu se mai aud! Doar apa cum plescăie la proră... (cu o schimbare de voce) Ce viteză avem, căpitane? JOCUL DE-A VACANŢA 65 BOGOIU (care a intrat deplin în joc, dă explicaţii tehnice): Cred că 20 de noduri pe oră! Precis nu pot răspunde. Ar trebui să trecem pe la cabina de comandă, să verificăm indicatoarele. CORINA: Să trecem. Pe unde o luăm? BOGOIU (indicândscara şi făcându-i loc): Pe aici. CORINA: După dumneata, căpitane! Ia-o ’nainte, să-mi arăţi drumul. BOGOIU (în timp ce urcă scara): Vedeţi cum sunt silit să merg cu viteză redusă, 20 de noduri, înţelegeţi, e o nimica toată pentru mine. Dar îmi menajez pistoanele. Am un mic ac ros la compas. Şi l-am pus sub observaţie. (A ieşit din scenă pe la capătul de sus al scării. Corina e şi ea gata să iasă pe acolo, când, prin dreapta jos, intră Ştefan.) SCENA IV CORINA, ŞTEFAN ŞTEFAN: Duduie Corina. CORINA (de sus, aplecată peste rama scării): Da? ŞTEFAN: Voiam să-ţi spun un cuvânt. CORINA: Acum? Nu se poate mai târziu? Tocmai îmi explica ceva căpitanul. ŞTEFAN (a ajuns lângă scară şi o ia de mână peste rampă): Te rog să ierţi scena de adineaori. A fost stupidă. CORINA (surâde uşor, îşi desprinde mâna dintr-a lui şi, fără să răspundă, iese din scenă, urmându-l pe Bogoiu, care a ieşit înaintea ei.) 66 MIHAIL SEBASTIAN SCENA V ŞTEFAN, MADAM VINTILĂ Ştefan ridică din umeri, neînţelegând. Se apropie fără treabă de măsuţa din hali, se uită cu neatenţie printre hârtii, ridică plicul lui Madam Vintilă, îl priveşte o clipă, aproape fără să-l vadă, îl pune la loc. Se întoarce pe terasă, se întinde pe chaise-longue. M-me VINTILĂ (intră prin dreapta, cu racheta de ping- pong în mână): Ai evadat. ŞTEFAN: Da. Te prevenisem. Nu sunt bun de arbitru. M-me VINTILĂ: Mă întreb de ce eşti bun când e vorba de mine. ŞTEFAN: E un reproş? M-me VINTILĂ: Nu. O vorbă aşa... (Moment de tăcere. Ea se apropie de chaise-longue, se opreşte o clipă la spatele lui Ştefan şi pe urmă îi trece mâna prin păr.) ŞTEFAN (fără s-o privească): Ai o scrisoare acolo pe masă. M-me VINTILĂ: Da... ştiu. ŞTEFAN: Nu o deschizi? M-me VINTILĂ: Eşti curios? ŞTEFAN: Cred că fi-am mai spus: eu aici nu am nicio curiozitate. M-me VINTILĂ: Ştiu... te-ar surmena. ŞTEFAN: întocmai. M-ar surmena. Dar mă gândesc că era un timp când plângeai dacă-ţi întârzia o scrisoare şi acuma le laşi să treneze ceasuri întregi fară să le deschizi. M-me VINTILĂ: Era un timp... Acum e alt timp. Vacanţă! De la dumneata am învăţat cu toţii JOCUL DE-A VACANŢA 67 vorba asta. (Se înclină spre el, cochetă, aproape obraz la obraz.) Te superi c-am învăţat-o aşa de bine? ŞTEFAN (se ridică de pe chaise-longue, în defensivă): Trebuie să-ţi spun ceva. M-me VINTILĂ: Grav? ŞTEFAN: Foarte grav. M-me VINTILĂ: Bănuiam. Trebuie să fíe foarte grav, de vreme ce te-ai sculat în picioare. ŞTEFAN: Foarte grav... şi foarte greu de spus. M-me VINTILĂ: Să te ajut eu? ŞTEFAN: Nu. Spun singur. Dar să ştii că e ceva complet; arăţi caraghios... Uite: (retezat) Am impresia că-mi faci curte. M-me VINTILĂ: Eu? ŞTEFAN: Nu ţi-am spus că e caraghios? M-me VINTILĂ (încercând să glumească, încercând să fie degajată, dar în fond replica lui Ştefan a lovit just): Şi cum ţi-a venit asta? ŞTEFAN: A! E o manie. O idee fixă. Mi se pare mereu că mi se face curte. Evident, e ridicol. Mă cunosc doar foarte bine. Curte! Curte pe ce? Pe nasul ăsta jupuit? Pe fruntea asta îngustă? Pe ochii ăştia fară coloare? M-me VINTILĂ: Totuşi. ŞTEFAN (tăind-o repede): Totuşi o idee fixă. E o idee fixă. Mi-a intrat în cap că mă iubeşti şi acum fiecare cuvânt care mi-1 spui mi se pare o aluzie. Fiecare gest o invitaţie. M-me VINTILĂ: Te asigur... ŞTEFAN: Că nu-i adevărat. Ştiu. Asta ar mai lipsi. Dar pentru liniştea mea, pentru buna noastră prietenie, pentru pacea pasiunii Weber, lasă-mă 68 MIHAIL SEBASTIAN să-ţi spun că, dacă cumva, prin absurd, prin imposibil, ar fi totuşi adevărat... M-me VINTILĂ: Da... ŞTEFAN: Dacă printr-o aberaţie, prin cea mai stupidă aberaţie, m-ai iubi sau ai vrea să mă iubeşti sau ţi s-ar părea că mă iubeşti... M-me VINTILĂ: Ei bine... ŞTEFAN: Ei bine, ţi-aş spune nu! M-me VINTILĂ: De ce nu? ŞTEFAN (simplu şi ferm): Sunt în vacanţă. M-me VINTILĂ: Nu ţi se pare că abia acum începi să fii ridicul? ŞTEFAN: Nu. Ridicul sunt mai de mult. Acum încep să fiu clar. Ascultă-mă. (îi vorbeşte neted\ bărbăteşte, fără brutalitate însă.) Jocul ăsta nu mă interesează. Aici nu mă interesează. E prea complicat. Scene, cuvinte cu subînţeles, zâmbete. De ce ai râs? De ce n-ai râs? Vino aici, du-te dincolo, iubeşte-mă, nu mă iubi, de ce nu mă iubeşti?... Nu, nu şi nu. M-me VINTILĂ (înţepată)’. Şi încă o dată nu. ŞTEFAN: Da. Şi încă o dată nu. De foarte multe ori nu. Fii ironică, dacă vrei, dar înţelege-mă dacă poţi. E şi asta o voluptate: să nu iubeşti. E mai simplu. E mai sigur.. M-me VINTILĂ: Nu ştiu, zău, ce să cred despre dumneata. ŞTEFAN: Crede că sunt un îngâmfat, un vanitos, un închipuit, un prost crescut, un imbecil... crede toate astea şi dă-mi mâna. M-me VINTILĂ (demnă, ridică din umeri, îi întoarce spatele şi urcă spre hali.,) ŞTEFAN (o urmează): A, nu. Nu aşa. Aici e ca la ping- pong. E fară supărare. Ai jucat şi ai pierdut. Să ne JOCUL DE-A VACANŢA 69 strângem frumos mâna ca doi sportivi de treabă şi gata. Data viitoare câştigi dumneata. M-me VINTILĂ (aproape fără voie, îi dă mâna, fără convingere. El i-o strânge tare, băieţeşte, dar ea şi-o retrage, încurcată. Odată liberă, se îndreaptă într-o doară spre măsuţa din hali. Acolo zăreşte plicul, îl ia în mână, îl deschide, scoate o scrisoare afară şi începe s-o citească.) ŞTEFAN (care a urmărit-o cu privirea): Vezi? Ai şi câştigat. SCENA VI ACEIAŞI, MAIORUL, JEF MAIORUL (intră prin dreapta, cu racheta în mână, transpirat, gâfâind, roşu la faţă): Cine a câştigat? Eu am pierdut. M-a bătut copilul ăsta de m-a frânt. (Se prăbuşeşte pe un chaise-longue.^ JEF (a intrat după Maior, e şi el aprins de joc): Adevărat că l-am frânt. Primul set, 21 la 5. Al doilea set, 21 la 3. Dă cu racheta ca fetele. ŞTEFAN: Şi te mai lauzi că l-ai bătut. Aşa adversar, aşa victorie. Bravo, Jef! JEF (ostil, cu bruscheţe): Te rog să nu-mi spui Jef ŞTEFAN: Nu te cheamă Jef? JEF: Pentru dumneata, nu. SCENA VII ACEIAŞI, CORINA CORINA (intră prin fund, uşa din stânga): Jef. Ce-i asta? 70 MIHAIL SEBASTIAN JEF (foarte serios, către ea): Dumneata să nu te amesteci între noi, bărbaţii. CORINA (nici nu-l aude, coboară spre terasă, spre Jef): Ce-i asta? Jef? Ce fel de vorbă-i asta? Şi ce e halul ăsta pe tine? Ţi-am spus să nu mai joci în soare. Unde ţi-e batista? JEF (se caută în buzunare încurcat.) CORINA: Sigur. Iar n-ai batistă. (O scoate pe a ei din buzunar, îl şterge pe frunte, pe obraji. El se lasă ca un copil bosumflat. Moment de tăcere încurcată.) (Ştefan încearcă o diversiune.)x ŞTEFAN: Nu facem o partidă, Jef? JEF (tresărind): Cu dumneata, nu. CORINA (severă): Jef! ŞTEFAN (către M-me Vintilă, care tot timpul a stat deoparte, citindu-şi scrisoarea): Nu facem o partidă? M-me VINTILĂ: Mulţumesc. Am făcut astăzi una cu dumneata şi mi-e de-ajuns. (Iese ostentativ prin fund, dreapta.) ŞTEFAN: Am rămas fară partener. (Strigă) Domnu Bogoiu. CORINA (care continuă să pună în ordine toaleta lui Jef): Lasă-1 pe Bogoiu. E ocupat. ŞTEFAN: Atunci, domnule Maior, cu tot regretul, trebuie să recurg la dumneata. Hai. MAIORUL: Iar, frate... Abia mă aşezai. ŞTEFAN: Nu-i nimic. Te antrenezi. MAIORUL (resemnat, se ridică foarte cu greu şi îl urmează. Ies amândoi prin dreapta, planul prim.) 1 în textul de bază, indicaţia apare ca o replică a Corinei, probabil din greşeală de tipar, (...) JOCUL DE-A VACANŢA 71 SCENA VIII CORINA, JEF CORINA (a terminat toaleta lui Jef): Aşa. Şi să nu te mai prind fară batistă. Acuma ia-o pe a mea. (îi întinde batista cu care l-a şters pe frunte.) JEF (ia batista îmbufnat şi rămâne cu ea în mână): Domnişoară Corina, nu-mi place gluma asta. CORINA: Dar nu e o glumă. JEF: Eu am 16 ani... CORINA: Cei mulţi înainte. JEF (continuând): ...şi dumneavoastră vă purtaţi cu mine de parc-aş avea opt. De ce? Vedeţi, eu primesc orice glumă, când vine de la dv. Orice, pentru că... CORINA: Pentru că? JEF (ar vrea probabil să spună „pentru că vă iubesc ”, dar nu poate. Ridică din umeri, lăsând gândul întrerupt. Pe urmă izbucneşte violent): Dar nu în faţa lui. Nu când mă vede el. CORINA: Cine „el”? JEF: Ştiţi prea bine. El. CORINA: Nu are nume? JEF (tace.) CORINA (foarte aproape de el): Jef. întreb dacă are nume? JEF: Are, dar eu nu pot să-l spun. (gata să plângă) Nu pot, nu vreau. CORINA: Uită-te la mine. JEF (priveşte în jos, încăpăţânat.) CORINA: Nu vrei să te uiţi la mine? JEF (ridică privirea spre ea.) CORINA (îi vorbeşte foarte simplu): Jef, eu iubesc pe cineva de aici. 72 MIHAIL SEBASTIAN JEF (dezolat): Ştiu. CORINA: Pe tine. (îl sărută pe obraz.) „El”. Dar el n-are timp de noi, Jef. SCENA IX ACEIAŞI, UN CĂLĂTOR, NEVASTA LUI Intră prin stânga, prăfuiţi de drum, încărcaţi cu valize, pachete, şaluri paltoane, un domn şi o cucoană. DOMNUL (punând jos valizele şi răsuflând): Uf! Bine că sosirăm. Ziceam că ne apucă noaptea pe drum. Fir-ar ai dracului cu şoseaua lor. CUCOANA (cu un strigăt alarmat): Costache! DOMNUL: Ei? CUCOANA: Cutia! DOMNUL: Ce cutie? CUCOANA: Cutia roşie de pălării... DOMNUL (încercând să-şi amintească): Cutia roşie de pălării... A! e jos în maşină. CUCOANA: Să nu plece cu ea. DOMNUL: Cum o să plece, dragă, că nici nu l-am plătit. Şi n-a rămas şi cufărul ăl mare? (Corina şi Jef au privit uluiţi apariţia celor doi. Nu înţeleg nimic şi se întreabă din ochi unul pe celălalt. în sfârşit, Corina se decide să intervină. Face câţiva paşi spre cei doi.) CORINA: Dumneavoastră... pe cine căutaţi? DOMNUL: Dumneata eşti Domnişoara Weber? CORINA: Nu. DOMNUL: Noi pe dumneaiei o căutăm. CORINA: Pe care „dumneaiei”? JOCUL DE-A VACANŢA 73 DOMNUL: Pe domnişoara Weber. CORINA: Care d-ra Weber? DOMNUL: A, sunt mai multe! Păi, pe una din ele. CORINA (din ce în ce mai îngrijorată): Pentru ce? DOMNUL: Pentru cameră. CORINA: Ce cameră? DOMNUL: Camera... CUCOANA: Camera de la jurnal... (îşi deschide poşeta şi scoate de acolo o coupură de ziar, pe care o citeşte.) Vila Weber. Judeţul Ciuc, gara Gheorghieni. Lângă Ghilcoş. Poziţie admirabilă în pădure. Pensiune completă 180 de lei pe zi. Adresaţi domnişoara Weber. CORINA: Şi?’ DOMNUL: Şi nimic... am venit. CORINA (dezolată): Aţi venit! (strigând spre culise, stânga) Ştefan! Aţi venit! Ştefan! ŞTEFAN (din culise): Daa. CORINA: Vino un moment, te rog. (către cei doi) Aţi venit.... ca să staţi... CUCOANA: Că n-om fi venit ca să plecăm. SCENA X ACEIAŞI, ŞTEFAN ŞTEFAN (intrând cu racheta în mână): Ce s-a întâmplat? CORINA (încet, numai către el): Ăştia doi... ŞTEFAN: Ei? CORINA: Au venit. ŞTEFAN: Cum au venit? CORINA: Au venit să stea aici. ŞTEFAN: Aici la noi? 74 MIHAIL SEBASTIAN CORINA: Da, în pensiune ŞTEFAN: Nu se poate. (Face un pas spre cei doi.) Dv. pe cine căutaţi? DOMNUL: Am mai spus o dată: pe d-ra Weber. ŞTEFAN: Nu există. DOMNUL: Cum nu există, domnule, cum nu există? Mă rog, pensiunea Weber... ŞTEFAN: Nu e aici. DOMNUL: Da unde-i? ŞTEFAN: Habar n-am. CUCOANA: Ia ascultă, tinere, d-ta îţi baţi joc de noi? Ce? Noi nu ştim pe ce lume umblăm? DOMNUL: N-am luat noi automobilul de la Gheorghieni, că zicea că autobuz nu mai este până mâine dimineaţă. CUCOANA: Şi nu ne-am tocmit cu 300 de lei pân’ aici? DOMNUL: Şi nu ne-a zis şoferul că-i aicea, sus, între brazi? CUCOANA (argument suprem): Şi nu scrie, afară pe firmă, mare de-ţi ia ochii, „Pension Weber”. ŞTEFAN (către Jef încet): Ce firmă e? JEF (acelaşi joc): Firma de sus, deasupra balconului. N-am putut s-o iau jos. ŞTEFAN: Ei, şi dacă scrie? Ce, dumneata crezi tot ce scrie? Dac-o scrie afară Karlsbad, înseamnă că aici e Karlsbad? DOMNUL (rămâne un moment descumpănit de argument.) CUCOANA (şi ea un moment derutată, îşi revine cu energie): Karslbad, ne Karlsbad, noi aicea rămânem. Nu mă mişc din loc până nu vine d-ra Weber. (Se aşează pe valiză.) Strig-o, Costache! DOMNUL (strigând): Să vie d-ra Weber! Să vie d-ra Weber. JOCUL DE-A VACANŢA 75 ŞTEFAN (alarmat): N-o striga, domnule, că te aude. DOMNUL: Ba strig, domnule, strig. (Se îneacă, tuşeşte.) ŞTEFAN (către Jef, încet): Jef, du-te sus şi ţine de vorbă pe Frăulein Weber. Nu cumva să coboare. Dacă e nevoie, închide-o în cameră cu cheia. CORINA (tot către Jef, încet): Şi spune-i lui Bogoiu să vie aici repede. SCENA XI ACEIAŞI, fară JEF DOMNUL (care un moment tăcuse pentru ca să-şi recapete suflul pierdut): Domnişoara Weber, Weber, Weber... CORINA (se apropie de el, cu mari menajamente): Domnule, cal-mează-te. CUCOANA: Nu te calma Costache. DOMNUL (intransigent): Nu mă calmez. Weber! Weber! (Se îneacă iar şi tuşeşte.) CORINA: Vai de mine! I se face rău. Apă, apă! DOMNUL (sufocat, face semn cu mâna că nu-i nimic, că n-are nevoie de ajutor. Corina, cu alarmă simulată, aleargă în hali şi toarnă un pahar cu apă, pe care-l aduce. Ştefan l-a apucat ferm pe domn şi-l duce spre un chaise-longue. Cu o ultimă tresărire de voinţă, domnul mai apucă să strige o dată: WEBER! Ştefan a izbutit să-l aşeze pe chaise-longue, unde aproape îl imobilizează. Corina îi toarnă cu de-a sila paharul cu apă pe gât, obligându-l să-l bea. Domnul a rezistat cât a rezistat, dar acum e obosit. Chaise-longul, apa l-au 76 MIHAIL SEBASTIAN copleşit. Rămâne în chaise-longue o clipă fără suflu. La dreapta lui Ştefan, la stânga Corina. Cucoana a urmărit jocul mirată, neînţelegând nimic, ameţită puţin de rapiditatea mişcărilor.) CORINA: Astmă. E astmatic, săracul. ŞTEFAN: E astmatic şi vine la munte. Moarte sigură. DOMNUL (tresare): Ai? (încearcă să se ridice. Cu o singură mână Ştefan îl obligă să rămână locului.) CUCOANA: Costache! Scoal’ de-acolo, n-auzi? SCENA XII ACEIAŞI, BOGOIU Bogoiu intră pe scara din fund' coboară in grabă treptele. Corina se duce spre el. BOGOIU: M-aţi chemat? CORINA: Căpitane, sunt doi pasageri clandestini pe vapor. BOGOIU (arătându-i din ochi pe cei doi): Ăştia? CORINA: Ăştia. BOGOIU (coboară din planul I. Vorbeşte autoritar şi sobru. E pătruns de ceea ce face): Voi sunteţi clandestinii? DOMNUL (care şi-a revenit în parte, dar uluit de întrebare): Cum clandestini? BOGOIU: Te faci că nu ştii? Adă-ncoa’ biletele. Să le văd. DOMNUL (din ce în ce mai uluit): Ce bilete, domnule? CUCOANA: Şi cine eşti dumneata? BOGOIU: Voiajezi fară bilete şi mă mai întrebi cine sunt. O să vezi dumneata cine sunt eu. JOCUL DE-A VACANŢA 77 CUCOANA: Ba pardon. Nu voiajăm fară bilete. Biletele le am eu. Sunt aici. (Îşi deschide poşeta - o poşetă imensă - în care scotoceşte un timp şi scoate în fine, două jumătăti de bilet de tren.) Poftim. BOGOIU (a luat biletele şi le-a cercetat): Nu-s astea. Nu-s bune. Altele. CUCOANA: Cum să nu fie bune, păcatele mele? Noi plătim jumătate preţ, că dumnealui e funcţionar la regie. Uite şi carnetul. (Scoate un carnet de identitate, pe care i-l întinde, dar la care Bogoiu nici nu se osteneşte să se uite.) BOGOIU: Nu-s bune, madam. Aste-s de tren. CUCOANA: Păi, da’ de ce să fie? BOGOIU: De vapor. DOMNUL (scos din sărite): Ia ascultă, domnule, aţi înnebunit? Sau vreţi să ne-nnebuniţi pe noi? Ce e comedia asta? Cu mine să nu vă jucaţi! M-auzi? Să nu vă jucaţi. Eu nu ştiu multe. CUCOANA: Costache! DOMNUL (pornit de tot): Niciun Costache. Da’ până când? Aici am venit, aicea rămân. Nici nu vă cunosc. N-am venit la dv. Eu la d-ra Weber am venit. Să vie d-ra Weber. Vreau s-o văd pe d-ra Weber. SCENA XIII ACEIAŞI, MADAM VINTILĂ, MAIORUL In cursul ultimelor replici a intrat prin fund, uşa din stânga, Madam Vintilă. A auzit ţipete şi a ieşit să vadă ce se întâmplă. Priveşte cu curiozitate grupul de pe terasă, întrebând din 78 MIHAIL SEBASTIAN ochi când pe unul, când pe celălalt, ce se petrece. Tot jocul destul de şters pentru a nu se distrage atenţia spectatorului de la grupul principal. MAIORUL (intră prin dreapta cu racheta în mână, uimit de ţipete, dă nas în nas cu domnul): Ce e, domnule? Ce te-a apucat? DOMNUL: Dumneata eşti d-ra Weber? MAIORUL: Nu. DOMNUL: Atunci ce te amesteci? (Continuă să ţipe.) Weber! Weber! SCENA XIV ACEIAŞI, JEF Jef intră în scenă, coborând scara din fund, acceptă să-i vorbească lui Ştefan, pentru că în cei doi intruşi simte o primejdie comună. Dar e sobru, fără comunicativitate, atitudine de „ serviciu comandat ŞTEFAN: Ce e nou, Jef? JEF: A auzit voci şi a vrut să coboare. Am încercat s-o opresc, n-a vrut şi... am închis-o. Uite cheia. ŞTEFAN: Dă-o ‘ncoa. (către cei doi intruşi) Aşa... şi acum să stăm liniştit de vorbă. DOMNUL (ţipând mereu): Cu d-ta nu stau de vorbă, domnule. Nu te cunosc. ŞTEFAN: Rău faci. Ascultă-mă. Ascultaţi-mă. Dumneavoastră vreţi s-o vedeţi pe d-ra Weber? N-o s-o vedeţi. Nu e. Nu mai e. O să strigaţi. O dată, de două ori, de nouă ori. Şi n-o să vie. JOCUL DE-A VACANŢA 79 Vedeţi cheia asta? E de la odaia ei. (Pune cheia în buzunar.) Cred că înţelegeţi. DOMNUL (gest de protest) ŞTEFAN: A! Ştiu ce o să spuneţi. Că ţipând, v-ar putea auzi altcineva. Un vecin... un jandarm... DOMNUL {gest de satisfacţie, care vrea să spună: „Ei vezi? Ei, vezi?”). ŞTEFAN: Eroare, domnul meu. Profundă eroare. Ziceaţi că aţi venit cu automobilul. Mă rog, aţi văzut dv. pe tot drumul până aici o casă? MAIORUL: O singură casă? M-me VINTILĂ: Un bordei? BOGOIU: N-aţi văzut. Şi de unde să vedeţi dacă nu e. ŞTEFAN: Suntem singuri. Absolut singuri. Până la Ghilcoş 14 km. JEF: Până la Gheorghieni 36. ŞTEFAN: Cine să vă audă până acolo? (Domnul şi cucoana ascultă consternaţi, reduşi la tăcere de „logica faptelor”.) Prin urmare nu e mai bine să stăm cuminte de vorbă? O să ne înţelegem. O să vedeţi că o să ne înţelegem. Ia dumneata loc. (II ia pe domn şi-l duce din nou spre chaise-longue. Domnul se lasă greu, dar nu rezistă propriu-zis - mai ales Corina fiind lângă el şi ajutându-l, cu multe menajamente, să se aşeze.) Şi dumneata (îndreptându-se spre cucoană) Dumneata aici... (Se duce la chaise-longul lui, îl apropie de cel pe care şade domnul şi pe urmă continuă cu gravitate) Doamnă! Nu ştiu dacă vă daţi seama de importanţa gestului meu. Dumnealor mă cunosc şi mă vor înţelege, (arătând-o pe M-me Vintilă) Dumneaei mai ales. Scaunul acesta este al meu. (magnanim) Vi-1 ofer. Da. Vi-1 ofer. Şedeţi. (Cucoana l-a urmărit buimăcită de 80 MIHAIL SEBASTIAN locvacitatea lui. Se apropie timidă - e primul ei moment de timiditate — şi ia loc cu un sentiment de nesiguranţă.) Da, da, puteţi şedea. Aşa... Şi acum prieteneşte, da, ştiţi? Prieteneşte: Ce căutaţi dv. aici? (între timp toată lumea s-a apropiat de planul I spre centrul rampei. Distribuţia grupului e următoarea: Domnul şi cucoana, fiecare pe câte un chaise-longue. Corina şi Ştefan în picioare, între cele două chaise-longuri - Corina de partea domnului, Ştefan de partea cucoanei. Maiorul, Bogoiu, M-me Vintilă şi Jef închid chaise-longurile într-un semicerc. în momentul în care Ştefan a pus ultima întrebare, grupul a fost constituit cum am mai spus, mai sus şi toată lumea îi fixează pe cei doi. Moment de tăcere. Domnul şi cucoana nu ştiu ce să răspundă.) CORINA: Aici... în pustietatea asta? ŞTEFAN: De ce nu vă duceţi la Borsec, că-i apă gazoasă? CORINA: De ce nu vă duceţi la Sovata, că-i muzică militară? MAIORUL: De ce nu Ia Sinaia, că-i ruletă? M-me VINTILĂ: De ce nu la mare? JEF: De ce nu la şes? BOGOIU: De ce nu la deal?. CORINA: Dar aici? Ce să vedeţi aici? Pe noi? BOGOIU: Sau aţi fi venit să-l vedeţi pe dumnealui (îl arată pe Maior) cum prinde peşti? V-aţi ars. Nu prinde niciunul. Vă spun eu. DOMNUL (brusc interesat): Sunt şi peşti? BOGOIU: Sunt, dar cine i-a văzut? DOMNUL (cu satisfacţie către nevasta): Ei, madam? Ziceai să nu-mi iau undiţa. Dacă te ascultam pe d-ta... JOCUL DE-A VACANŢA 81 MAIORUL (direct vizat): Şi ai luat-o? DOMNUL: Se putea, nene? Jos în automobil. MAIORUL: De ce? DOMNUL: Cum de ce? Ca să pescuiesc. MAIORUL: Să pescuieşti ce? DOMNUL: Peşti. MAIORUL: Peştii mei? BOGOIU: Peştii lui? DOMNUL (care începe din nou să se indigneze): Cum ai dumitale, domnule? Cum ai lui, dom’le? Ce? I-aţi ştampilat? ŞTEFAN (prezidenţial): Vă rog, domnilor, vă rog. Să nu ne pierdem calmul. Calmul aşa de greu câştigat. Să revenim la ce ne interesează şi să discutăm fară digresiuni. Nu-i aşa, doamnă? Fără digresiuni. CUCOANA (nu înţelege, dar aprobă, sedusă de „ manierele ” lui Ştefan.) ŞTEFAN: Vedeţi? Şi doamna e de aceeaşi părere. Să discutăm civilizat. Aşadar... dumneavoastră n-aţi vrea să plecaţi de aici? DOMNUL: Nici mort. ŞTEFAN: Păcat... Păcat, fiindcă dacă nu plecaţi singuri, o să fim siliţi să vă expulzăm, (explicând) Să vă dăm afară şi, cu cât întârziaţi, cu atât e mai neplăcut. Vedeţi? Se înserează. (într-adevăr lumina a început uşor să scadă.) CORINA: Se face frig. ŞTEF AN (cu tonul politicos şi impersonal, cu care ar da o informaţie): La munte, nopţile sunt reci. Şi nu cred că se doarme bine pe şosea. CUCOANA (cu un început de teamă): Costache?... 82 MIHAIL SEBASTIAN DOMNUL (se uită unul la altul, nu ştie ce să facă. Pe urmă se decide): în ruptul capului. Aici rămânem. S-o vedem şi pe asta. BOGOIU: O s-o vezi. Ascultă-mă pe mine, o s-o vezi. Dumneatale nu ştii ce te aşteaptă. întreabă-mă pe mine. întâi şi ‘ntâi îţi ia creta. DOMNUL: Care cretă? BOGOIU: Creta. Pe urmă... Vezi cravata asta? (îi ia cravata în mână şi o pipăie.) Frumoasă, n-am ce zice. Frumoasă, da ţi-o ia. Şi pantalonii... (Pipăie ştofa pantalonilor.) Tii! Teribilă, dom’le! N-are moarte. Ştofa englezească. Ţi-i ia şi pe ăştia. MAIORUL: Şi să te-ntreb şi eu ceva... DOMNUL (care l-a ascultat, cu desăvârşire aiurit, pe Bogoiu, urmărindu-i fiecare cuvânt, fiecare gest, cu o blândă stupoare, îl întrerupe pe maior, fără violenţă însă): Nu mai întreba, domnule. Lasă. Aţi întrebat destul. Să întreb şi eu acuma. O dată. O singură dată. (Se ridică în picioare, îi priveşte pe toţi lung şi întreabă îngrijorat cu sinceră seriozitate) Dumneavoastră sunteţi nebuni? CORINA (după un moment de tăcere, în timpul căruia fiecare părea că reflectează pentru a răspunde în cunoştinţă de cauză) Ba da. Nu cu totul nebuni. Puţin. Mai mult într-o ureche decât nebuni de-a binelea. Iertaţi-ne că nu v-am spus-o de la început. DOMNUL: Nu era nevoie... se vede. CORINA: Noi ăştia, câţi suntem aici, avem fiecare scrânteala noastră, mica noastră scrânteală. Şi s-a potrivit să ne înţelegem destul de bine. Nu de la început, (către Ştefan) Nu e aşa că nu de la început? (din nou către cei doi) Acuma însă facem un fel de familie... o echipă... un joc... e un joc pe care n-o să ştiţi niciodată să-l jucaţi. Pentru JOCUL DE-A VACANŢA 83 că... voi veniţi direct de la Bucureşti, în timp ce noi... noi picăm puţin din lună. (Domnul şi cucoana au rămas pironiţi, la dreapta şi la stânga Corinei. Şi privesc peste capul ei cu o mirare, în care licăreşte parcă un început de înţelegere. Par a-şi spune: „nu vezi că cu ăştia nu e nimic de făcut”) Nu spuneţi nimic. Nu e nevoie. Aţi înţeles. Ştiu, simt că aţi înţeles... poate că trebuia să vă vorbim aşa de la început! Ce vreţi? Ne-aţi speriat... când v-am văzut intrând, ni s-a părut că tot jocul nostru se sfârşeşte... că se sfârşeşte prea devreme... dar acum... fiindcă aţi înţeles, o să vă duceţi. (îi ia şi pe unul şi pe altul de braţ şi merge cu ei spre stânga, pe unde au intrat.) ŞTEFAN: Vă aşteaptă jos o maşină. Fără nicio grabă, sunteţi într-un ceas şi jumătate la Gheorghieni. (în timp ce vorbeşte, domnul şi cucoana îşi ridică valizele, pledurile, pachetele pe care le lăsaseră jos, la intrare.) CORINA: Se înserează şi e senin. ŞTEFAN: O să aveţi un drum minunat. CORINA: Ce bun e pledul ăsta. ŞTEFAN: Vă înveliţi bine şi nici nu ştiţi când aţi ajuns în oraş. (Cei doi si-au luat toate bagajele, aşa cum au intrat prima dată în scenă. Se retrag puţin buimăciţi, cu faţa spre grup, privindu-i pe toţi lung.) N-aţi uitat nimic? Ba da. Aţi uitat să ne spuneţi bună seara. DOMNUL, CUCOANA (se uită unul la altul, ezită, sunt încurcaţi şi pe urmă timid, aproape în acelaşi timp): Bună seara. TOŢI (înclinându-se uşor): Bună seara. (Cei doi ies). 84 MIHAIL SEBASTIAN SCENA XV ACEIAŞI, fară CUCOANA şi DOMNUL, apoi un moment DOMNUL Toţi câţi rămân în scenă se privesc uşuraţi. Din toate piepturile un lung oftat de uşurare. Fiecare se aşează pe unde poate. Ştefan, evident, pe chaise-longul lui. Moment de tăcere, ca după o mare primejdie, din care scapi teafăr. DOMNUL (intră iar): Tot eu... (Toţi sar brusc în picioare, împinşi ca de un resort. II privesc cu răsuflarea tăiată) Nu vă speriaţi. Nu rămân. Nu mai rămân, nici dacă mă rugaţi. Nici dacă mă plătiţi. Ne ducem la mare. Da’ voiam să fac o întrebare. Ultima. De la Gheorghieni e tren la Constanţa? MAIORUL: E, da’ e cam lung. O zi şi jumătate. DOMNUL: O zi şi jumătate. Care va să zică, azi avem joi, 12... dacă plecăm diseară... (vocea cucoanei din culise) Costache! DOMNUL: Vin soro, vin. (Iese din scenă.) SCENA XVI ACEIAŞI, fară DOMNUL Acelaşi joc ca la începutul scenei precedente. Sentiment general de uşurare. Fiecare se aşează la locul lui. Moment de tăcere. BOGOIU (care a auzit ultima replică a domnului, fără să-i dea prea mare atenţie, sare luminat, ca şi cum abia acum ar fi auzit-o): Ce a zis? Joi? 12? Aţi auzit? A zis joi. A zis 12. Joi, joi, joi, joi... E joi şi e 12. Daţi-mi o cretă. Daţi-mi un creion. JOCUL DE-A VACANŢA 85 Daţi-mi cerneală. Daţi-mi să scriu. (Scrie cu degetul pe jos, pe perete, în aer.) Joi 12 august. Joi 12 august... Presimţeam eu, domnule, îmi spunea inima. 12 august. 12 au... (Entuziasmul îi scade subit, lasă cuvântul neterminat. Rămâne cu degetul suspendat în aer, deget cu care tocmai desemna cifra descoperită. Pe urmă cu totul bosumflat) Dacă azi e în douăşpce, atunci până la cinsprece mai sunt trei zile. Şi la 15... M-me VINTILĂ: Ce e la 15? BOGOIU: Păi ce să fie... Ministerul... Serviciul... Se termină vacanţa... Trebuie să plec... Lumina aia galbenă de la birou... Mirosul de hârtie veche... (tresărind, aproape violent) Eu nu plec. Rămân. Fie ce-o fi, rămân. MAIORUL: Ba o să pleci. Toţi plecăm. Azi unul, mâine altul... cum trece vremea, domnule... Şi când mă gândesc că mă-ntorc acolo... M-me VINTILĂ (pe gânduri): Acolo, acasă... lucruri de care te-ai săturat... aceeaşi viaţă care nu se mai schimbă... CORINA (uşoară, aproape imperceptibilă, privire spre Ştefan): Oameni pe cari n-o să-i mai vezi... M-me VINTILĂ: Şi alţii pe cari ai să-i vezi mereu, întotdeauna... (Lumina a scăzut între timp simţitor, fără să se fi întunecat însă de tot. Lung moment de tăcere, în care gândul tuturor se depărtează.) ŞTEFAN (scuturându-se din melancolia care i-a cuprins pe toţi): Bună treabă mi-ai făcut, domnule Bogoiu. Te felicit. In câte e azi? In câte e azi? Iacă ştii în câte e azi. îţi place? (Face un gest circular, arătându-i vag pe toţi, dar arătând mai ales acea nelămurită tristeţe care s-a furişat între 86 MIHAIL SEBASTIAN ei.) Eram fericiţi, adineaori. Era o zi oarecare, o zi fară calendar şi eram fericiţi. Acum e joi şi în 12 august... şi atâta lucru e de-ajuns... ca să nu mai fim. BOGOIU: De... dacă ştiam... acuma... să uităm şi noi... ŞTEFAN: Dacă putem... e mai greu de uitat... BOGOIU: Nu e greu. Uite, o să mergem la masă şi să vezi cum uităm. Nu mergem la masă? MAIORUL (gata la apel): Ba mergem... M-me VINITLĂ: S-a făcut răcoare. Mă duc sa mă schimb şi viu şi eu. (Iese.) ŞTEFAN (către Bogoiu): Tot te duci sus. Uite cheia. Descui-o pe Frăulein Weber. Să nu ştie nimic. BOGOIU: O să ţipe... ŞTEFAN: O s-o împaci. Faceţi un tabinet, o laşi să câştige şi se împacă ea. SCENA XVII CORINA, ŞTEFAN, JEF CORINA (care în tot timpul scenei de mai sus a rămas într-un colţ, tăcută, se apropie acum de Ştefan): în câte e azi? ŞTEFAN: Eşti glumeaţă. CORINA: Nu. întreb cu toată seriozitatea: în câte e azi? ŞTEFAN (enunţând): joi, 2 august. CORINA: Nu-ţi spune nimic data asta? ŞTEFAN: Nimic. Cel puţin nimic special. E o aniversare? CORINA: Gândeşte-te bine. ŞTEFAN (caută o clipă şi pe urmă ridică din umeri.) JOCUL DE-A VACANŢA 87 CORINA: Kleine Nachtmusik... Salzburg... ŞTEFAN (cu un gest de plictiseală): Ooo! CORINA: Niciun oooo! Avem un pact şi cer să-l respecţi. Recunoaşte că de când am reparat aparatul de radio, nu l-am pus niciodată să cânte. Aşa era învoiala. Uite, l-am lăsat săracul, „la colţ”, dar acum... (Ia aparatul de radio şi-l ridică cu destulă greutate, încercând să-l ducă spre măsuţa lui obişnuită.) JEF (îi sare în ajutor): Lăsaţi-mă, d-ră Corina, pe mine. (Ia aparatul, îl aşează pe măsuţă, întoarce bulonul.) Pe unde se transmite? CORINA: Prin Viena. JEF (citind pe indicatorul aparatului şi învârtind butonul): 507 lungime de undă. 506 şi 8. CORINA: Nu vă oblig să rămâneţi aici. Vă puteţi duce la masă. ŞTEFAN: Foame nu mi-e şi după o zi aşa de agitată, nimic mai bun decât un ceas de chaise-longue. Fie şi muzical, dacă nu se poate altfel. (Fiecare se aşează pe câte un chaise-longue. Intre timp Jef a continuat să caute postul Viena. S-au auzit diverse zgomote şi târâituri, iar acum se aude destul de clar tic-tacul obişnuit al postului Viena.) CORINA: Opreşte, Jef. Aici. Viena. Recunosc semnalul. (Se uită la ceas.) Trebuie să-nceapă curând. în câteva minute. Vino aici. (Jef a rămas lângă aparatul de radio şi îi priveşte de sus din umbră, pe amândoi.) Nu vii? (tăcere) Nu vrei să vii, Jef? ŞTEFAN: Eu zic să vii. Am cetit undeva, că între muzică şi matematică există legături foarte strânse. Or dumneata, Jef, care eşti cel mai eminent corigent 88 MIHAIL SEBASTIAN la matematici, pe care l-am cunoscut vreodată... I (Jef se-ntoarce brusc şi iese din scenă, trântind j foarte puternic uşa.) SCENA XVIII CORINA, ŞTEFAN Seara s-a lăsat între timp de tot. E o seară albastră, clară, fără obscuritate. S-ar zice că lumina şi-a schimbat numai densitatea, că a devenit mai uşoară, mai vaporoasă. Trecerea s-a făcut lent, fără bruscheţe, pe nesimţite. Ieşirea zgomotoasă a lui Jef e urmată de o clipă de tăcere. Semnalul lui radio Viena se aude depărtat, cu un tic-tac de ceasornic într-o mare tăcere. CORINA: Ce ai cu el? ŞTEFAN: Nimic. CORINA: Mie mi-e drag. ŞTEFAN: Şi mie. CORINA: Atunci de ce-1 repezi? ŞTEFAN: Pentru că aşa se vorbeşte între bărbaţi. Scurt. Fără mofturi. L-ai văzut când joacă cu mine ping- pong? Simt că fiecare minge pe care mi-o trimite, e un pumn. Are 16 ani. în fundul inimii lui îmi e recunoscător că mă port cu el ca şi cum ar avea 25. CORINA: Dar eşti prea aspru. ŞTEFAN: E felul meu de tandreţe. La 16 ani e singurul fel de tandreţe care se suportă bine. CORINA: Nu poţi să-l suferi. JOCUL DE-A VACANŢA 89 ŞTEFAN: Mi-e foarte drag, întâi... întâi pentru că e corigent... Nu râde. Am un sentiment de familie pentru toţi corigenţii din lume. Şi eu am fost pe vremea mea... Şi sunt şi astăzi. (Tăcere) Pe urmă... mi-e drag, pentru că te iubeşte. în felul lui. Cu pumnii strânşi, încruntat. Cred că nu ştii cum te iubeşte. Şi nici nu trebuie să ştii. Nu ţi-ar ierta-o... CORINA: îl cunoşti bine? (întrebarea nu e apăsată.) (Ea trece mai departe. Visează altceva.) ŞTEFAN: Destul de bine. L-am mai întâlnit odată, mai de mult. Acum vreo 20 de ani. Nu s-a schimbat prea tare. Aceeaşi privire care trece înaintea cuvintelor. Aceeaşi frunte care se deschide singură - ca o fereastră - când totul ar voi să se închidă, să se refuze... Şi un fel de tăcere bruscată, colţuroasă, de care se lovesc gesturi şi cuvinte... Gesturi pe care nu le va duce niciodată până la capăt... Cuvinte pe care niciodată nu le va spune pe de-a-ntregul. CORINA (chemându-l uşor, fără să-l privească): Ştefan! ŞTEFAN (n-a auzit-o, nu o priveşte): De atunci, l-am mai văzut de câteva ori. „în viaţă,” cum se zice. Din ce în ce mai rar... Din ce în ce mai departe... Când am venit aci... îl pierdusem de tot. Mi se părea că e o foarte veche amintire, foarte veche, foarte ştearsă... într-o dimineaţă am dat ochii cu el, în oglindă, ca la un colt de stradă. „Unde ai fost”? „Ce-ai făcut”? N-am ştiut ce să-i răspund. Mi se părea că nu fusesem nicăieri, că nu făcusem nimic... CORINA: Eu nu l-am cunoscut, dar l-am aşteptat. L-am aşteptat mereu, în toţi oamenii pe cari i-am întâlnit... în acei câţiva, foarte puţini, pe cari mi 90 MIHAIL SEBASTIAN se părea că-i iubesc, îmi ziceam: Nu-ţi pierde răbdarea. Are să vină. Aşteaptă. Este poate sub încruntarea asta care te răneşte, este poate sub această indiferentă, sub această uitare... Aşteaptă, Are să vină. ŞTEFAN: Şi când vine nu-1 vezi. Şi când vorbeşte nu-1 auzi. CORINA: Şi când îl vezi el trece mai departe. Şi când îl auzi el a tăcut, (după o tăcere) Ştefan! ŞTEFAN: Daaa... CORINA: Mi-e frig. ŞTEFAN: La munte nopţile sunt foarte reci. CORINA: Este în hali, pe divan, un şal - şalul meu albastru. ŞTEFAN: E o informaţie asta? CORINA: Nu. E o rugăminte. ŞTEFAN (se ridică din chaise-longue cu foarte mare greutate): Presimţeam. Totdeauna în viaţă momentele mele de visare le-am plătit scump. Sunt un sentimental. (S-a dus spre divanul din hali, a luat şalul, vine spre Corina şi i-l întinde.) CORINA: Nu aşa, dragul meu. înveleşte-mă. ŞTEFAN: Mă exploatezi. (O acoperă cu şalul pe picioare, pe urmă se întoarce la locul lui şi se întinde în chaise-longue.^) CORINA (după o secundă): Ştefan! Nu auzi? ŞTEFAN: Ba da.. Ca prin vis... Ciudat. Am sentimentul că dorm, că dorm profund. Şi chiar dacă-ţi mai este frig, n-am să mă pot ridica de aici, să mai caut un şal. CORINA: Ştefan... vreau să te sărut. ŞTEFAN: E o rugăminte? CORINA: Nu. E o informaţie. JOCUL DE-A VACANŢA (Un moment rămân nemişcaţi la locurile lor. Pe urmă, aproape în acelaşi timp, se ridică amândoi, se apropie unul de altul şi în sfârşit... se sărută. Se privesc apoi cu gravitate, ca şi cum sărutul ar fi rămas undeva între ei. El o ia de mână şi se îndreaptă spre scara din fundul hali-ului. Ea îl urmează. In timp ce urcă scara, încep să se audă, ca o voce care a fost mereu prezentă, dar care abia acum se desprinde din tăcere, primele măsuri din romanţa din Kleine Nachtmusik de Mozart. La jumătatea scării se opresc.) CORINA (şoptind): Kleine Nachtmusik!... (Ascultă amândoi o clipă, pe urmă, cu paşi foarte uşor, urcă mai departe scara, ieşind din scenă.) SCENA XIX BOGOIU Scena rămâne o clipă goală. Viorile din Salzburg se aud mai precise, dar mereu în surdină. Lumina e foarte albastră. Cu chaise- longurile desfăcute, cu şalul Corinei trenând pe unul din ele, terasa pensiunii are într- adevăr ceva de covertă pustie, noaptea. Bogoiu intră prin stânga. Priveşte de jur- împrejur. Se apropie de cele două chaise- longuri. Ia o clipă în mână şalul şi-l lasă apoi să cadă la loc. Priveşte lung spre scara pe unde au ieşit Corina şi Ştefan. Se reazimă de perete, pe pragul dintre terasă şi hali şi pe 92 MIHAIL SEBASTIAN urmă, ca şi cum ar transmite departe un ordin unui echipaj nevăzut BOGOIU: Opriţi motoarele. Desfaceţi pânzele. Să n-aud niciun val. Niciunul... CORTINA ACTUL III Acelaşi decor, spre sfârşitul lunii august. Dimineaţă rece, cu lumină uşor obosită, de vag început de toamnă. SCENA I CORINA, ŞTEFAN CORINA (într-o rochie caldă de casă. Ştefan în pantaloni gris, pulover albastru, cu mâneci lungi şi închis la gât. Ţinuta lor arată o dimineaţă rece de munte. Corina, pe terasă, în stânga, pe un chaise-longue, aproape paralel cu rampa, priveşte afară spre culise, într-un fel de reverie atentă, ca şi cum ar urmări ceva foarte important, ce se petrece acolo. In hali, comod instalat într-unul din fotoliile albe de nuiele, Ştefan citeşte o carte. La ridicarea cortinei, o clipă de tăcere prelungeşte această situaţie, care durează probabil mai de mult): încă una... ŞTEFAN: Ai spus ceva? CORINA: A mai căzut încă una. E a şaptesprezecea. Ieri au fost unsprezece. Alaltăieri cinci. 94 MIHAIL SEBASTIAN ŞTEFAN: Vrei să le numeri pe toate? CORINA: Aş vrea! Sunt aşa de multe, că mi-ar trebui o eternitate... Ştefan! ŞTEFAN (fără să-şi întrerupă lectura): Daa!... CORINA: Pot să spun o prostie? ŞTEFAN: Te rog. Nu te jena. CORINA: Eu până acum nu văzusem niciodată cum cade o frunză. Credeam că se rupe şi cade. ŞTEFAN: Ai intuiţii miraculoase, Corina. închipuieşte-ţi ca într-adevăr asta e singura metodă a frunzelor de a cădea: se rup şi cad. Mă epatezi. CORINA: Şi tu mă epatezi, dragul meu. Prin ignoranţă. Nu ştii, nu bănuieşti câte gesturi mărunte sunt într-o cădere de frunză... (Tăcere.) Optsprezece. ŞTEFAN: Cum? CORINA: Zic optsprezece. A opsprezecea frunză de azi dimineaţă. ŞTEFAN: Corina! CORINA (întrebare mormăită): Mmm? ŞTEFAN: Te plictiseşti? CORINA: Da, dragul meu! Mă plictisesc. Mi se întâmplă prima oară în viaţă şi e delicios. ŞTEFAN: Eu te plictisesc. CORINA: Da, dragul meu, tu. Mă plictiseşti şi n-am să te uit niciodată din cauza asta... Hm!... E curios poate: eu n-am cunoscut până acum decât numai oameni amuzanţi. Tu eşti primul care nu mă amuză. ŞTEFAN: Mă flatezi, Corina. CORINA: Nu, nu, sunt foarte sinceră. în prima zi când ne-am văzut, ţiu minte că mi-ai spus: „eu sunt un tip terre-à-terre”. Credeam că te lauzi, dar nu te lăudai. Eşti într-adevăr foarte terre-à-terre, JOCUL DE-A VACANŢA 95 Ştefan. N-ai vervă. N-ai fantezie. Şi taci! Taci! Tu eşti primul om din viaţa mea care tace. ŞTEFAN: Sunt primul care te iubeşte, Corina. CORINA: Poate că e totuna... Te ascult ore întregi cum taci. Ai tot felul de tăceri: vorbăreţe, răstite, calme, somnoroase... De la tine am învăţat şi eu să tac. Nu găseşti că fac progrese? ŞTEFAN: în momentul ăsta, nu. CORINA: Ai dreptate, acuma nu. Am gust de vorbă, dar o să-mi treacă.. De obicei însă, fii loial, Ştefan, şi recunoaşte: am învăţat să tac. Mă mir şi eu uneori când mă surprind tăcând. Nu mă recunosc. Mi se pare că ani de zile am trăit într-un vacarm şi c-a încetat deodată. Era vacarmul meu personal, erau gesturile mele, paşii mei, mâinile mele care se agitau. Eram plină de gesturi, ca un pom plin de vrăbii. ŞTEFAN: Dacă nu mă înşel, e o imagine. CORINA: Da, dragul meu. Iartă-mă. N-am să mai fac. Dar lasă-mă s-o termin pe asta, tot am început-o. Ziceam: ca un pom plin de vrăbii. Ai venit tu, le- ai speriat şi s-au dus. Acuma, uite-mă aici, fară gesturi, fară vorbe... (Tăcere. îşi duce mâna la ureche, ca şi cum ar asculta bătaia unui ceas de mână.) îl auzi? ŞTEFAN: Ce? CORINA: Pulsul. ŞTEFAN: Nu. CORINA: Eu îl aud. E ciudat cum nu l-am auzit 25 de ani... Ş-acuma îl aud. Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiam... Din câte voci mici e făcută o mare tăcere... Ştefan, nu le auzi? ŞTEFAN: Ce s-aud? CORINA: Vocile. 96 MIHAIL SEBASTIAN ŞTEFAN: Una singură, Corina: pe a ta. CORINA: Eu am mai multe, dragul meu. Abia aici le-am descoperit. Vocile mele interioare... ŞTEFAN: Trebuie să fie un scandal, când vorbesc toate deodată. CORINA: Nu. Se înţeleg destul de bine între ele... (Tăcere.) Nouăsprezece. A căzut a nouăsprezecea frunză. ŞTEFAN: înseamnă pe hârtie să nu le uiţi. CORINA: Nouăsprezece, într-o singură dimineaţă, nu e mult? Vine toamna. Mi se pare c-a şi venit. E o pată roşcată pe Hăşmaşul Mare. Ieri era mai palidă, azi-dimineaţă mai aprinsă... Septembrie... ŞTEFAN: încă nu... CORINA: Ba da. Două zile, trei zile şi pe urmă... (Tăcere.) ŞTEFAN (îşi închide cartea, se ridică de la locul lui, vine spre ea, se opreşte lângă chaise-longul ei, jumătate de pas în urmă, îi pune uşor mâna pe umăr): Ce e cu tine? CORINA (ridică din umeri, fără să-l privească): Ştiu eu? Septembrie. ŞTEFAN: Cum te-ai schimbat, Corina! Eşti tu fata pe care am întâlnit-o aici, pe terasă, acum douăzeci... şi- câte zile? CORINA: Nu le-am numărat, mai târziu, o să le vină şi lor rândul. Acum sunt ocupată cu frunzele. ŞTEFAN: Eşti tu? Aveai un surâs scurt, bătăios. Unde e? Aveai o tresărire a capului, nervoasă. Unde e? Grava mea iubită. CORINA: Mai spune o dată. ŞTEFAN: Ce? CORINA: „Grava mea iubită”. ŞTEFAN: îţi place? JOCUL DE-A VACANŢA 97 CORINA: Mă surprinde. Nu credeam că voi putea fi o iubită gravă. (încercând să glumească) Nu era genul meu... gravul meu domn. Necunoscutul meu domn. ŞTEFAN: Ce vrei să spui? CORINA: Eu nu vreau să spun nimic. Cel mult aş vrea să întreb. ŞTEFAN: întreabă. CORINA: Dar să nu râzi. (Se ridică de la locul ei, cu o foarte mare simplicitate, fară să sconteze niciun efect.) Ştefan, cine eşti tu? ŞTEFAN: Nu m-am prezentat? CORINA: Te-am rugat să nu râzi. Cine eşti? Eşti un domn brun, cu un chaise-longue şi cu câteva manii simpatice de vacanţă. Şi pe urmă? Şi mai departe? ŞTEFAN: Mai departe... CORINA: Da. Ştiu cine eşti în august. Dar în septembrie cine eşti? ŞTEFAN: Ei bine, Corina, în septembrie şi în octombrie, „mai departe” cum zici tu... CORINA: Ştefan. ŞTEFAN: Da? CORINA: Vrei să faci un lucru oribil... ŞTEFAN (scurtă privire întrebătoare) CORINA: Vrei să răspunzi? ŞTEFAN: M-ai întrebat. CORINA: N-am întrebat nimic. ŞTEFAN: Corina. CORINA: N-am întrebat nimic. Nu vreau să-mi spui nimic. ŞTEFAN: Totuşi... 98 MIHAIL SEBASTIAN CORINA: Te rog, Ştefan, te rog, taci. Tu care ştii să taci aşa de bine, taci şi de astă dată. Nu te întreb, nu-ţi cer, nu vreau, nu mă interesează... ŞTEFAN: Corina, ce înseamnă copilăria asta? Linişteşte-te. CORINA: Lasă-mă, te rog, lasă-mă. Sunt zăpăcită. Nu ştiu ce spun. Nu ştiu ce întreb. Nu întreb nimic. Lasă-mă singură cinci minute, două minute. ŞTEFAN: Dar nu se poate. Dar trebuie să-mi explici. CORINA (aproape de lacrimi): Nu am nimic de explicat. Lasă-mă, îţi spun, lasă-mă... SCENA II ACEIAŞI, BOGOIU Bogoiu a intrat de câteva secunde prin fund şi a rămas acolo, tăcut, lângă perete, privind fără să înţeleagă ce se întâmplă. In momentul acesta îl zăreşte Corina. CORINA (încercând să găsească un surâs, în enervarea de care treptat s-a lăsat surprinsă): Uite, dacă nu mă laşi, am să mă plâng Căpitanului. Domnule Bogoiu! Căpitane! Domnul acesta e indiscret. Nu se mai poate plimba o femeie tânără pe covertă fară să fie acostată? Ce fel de vapor e ăsta? BOGOIU (s-a apropiat. Simte că gluma acoperă un lucru destul de serios, totuşi sau tocmai de aceea are tactul de a accentua gluma.): Tinere, ce fel de purtări sunt astea? ŞTEFAN (care preferă şi el un moment de destindere): Domnule Căpitan, te rog să crezi că nu am nicio vină. JOCUL DE-A VACANŢA 99 BOGOIU: Las’ că ştim noi. Nicio vină. N-o să-mi spui mie că duduia s-a legat de dumneata. ŞTEFAN: Zău, domnule Căpitan. BOGOIU: Nimic. Te rog să fii la locul dumitale. Să nu mă sileşti să chem echipajul, (ducându-l puţin de spate) Hai, du-te-n cabină şi lasă-ne singuri. ŞTEFAN (o priveşte pe Corina lung): Ce copilă eşti, Corina! DORINA (Surâs afectuos, trist, uşor cochet, cerând parcă iertare. Ştefan iese din scenă.) SCENA III CORINA, BOGOIU BOGOIU (rămâne încurcat. Aşteaptă explicaţii. Dar Corina tace, iar el prea timid ca să întrebe, încearcă să schimbe vorba): E cam rece azi, toamnă timpurie. Ce i-o fi venit şi Maiorului să plece tocmai azi pe munte?... Auzi dumneatale, în excursie... şi M-me Vintilă după el. Te pomeneşti că-i apucă şi ploaia... Eu le-am tot spus: Staţi, mă oameni buni, că om merge altădată... că... CORINA (fără bruscheţe, continuând parcă un gând): Domnule Bogoiu... S-a întâmplat pe vaporul dumitale un lucru... BOGOIU: Trist? CORINA: Nu. Trist, nu. Dar serios. Mai serios decât credeam la început. BOGOIU: Pe vaporul meu, domnişoară Corina, se întâmplă numai lucruri serioase. 100 MIHAIL SEBASTIAN CORINA: Crede-mă, când am venit aici, eram foarte departe de tot ce avea să se întâmple. Lăsasem acasă o iubire... un fel de iubire. BOGOIU (mai mult şoptind): Civitavecchia. CORINA: Daa... Civitavecchia... O! nu mare lucru... câteva obişnuinţe, câteva amintiri... Venisem aici bucuroasă că sunt singură şi că le pot uita... Totul era aşa de simplu: dumneata, Maiorul, Jef... Până când a venit el... Ţii minte seara în care au fost pasagerii clandestini.. în seara aceea... BOGOIU: Ştiu. CORINA (ridică surprinsă capul, întrebând din ochi.) BOGOIU: Da, ştiu. Eu ştiu tot ce se petrece pe vaporul meu. Iartă-mă. Nu sunt indiscret, dar e datoria mea. Am ştiut din prima zi. Cred că am ştiut înaintea dumitale şi înaintea lui. CORINA: Vezi, la început încă nu era prea grav. O întâmplare de vacanţă. O mică întâmplare de vacanţă. Dar pe urmă... Nu mă întreba cum... n-aş şti să-ţi răspund. Aşa cum se face toamnă. Aşa cum descreşte ziua. Fără să prinzi de veste, fară să ştii când. L-am iubit. Credeam că e un joc uşor de vară. Bag de seamă că e mai mult, că ameninţă să fie mai mult decât un joc. Dumneata, domnule Bogoiu, care eşti un bătrân căpitan de vapor... BOGOIU: Ei, nu chiar aşa de bătrân. CORINA: ...ai cunoscut poate multe întâmplări de felul ăsta... Nimeni nu le ştie decât poate căpitanul vasului, care zâmbeşte şi uită. BOGOIU: Trebuie neapărat să uite? CORINA: De ce? BOGOIU: Cunosc eu un căpitan care n-ar voi... CORINA: Şi eu cunosc o fată, care nici ea n-ar voi... Adineaori, când ai intrat aici, era să fac o prostie, JOCUL DE-A VACANŢA 101 o mare prostie. Era să-i spun tânărului domn, întâlnit într-o dimineaţă de august, pe puntea vaporului dumitale, era să-i spun că, deşi ne apropiem de port, eu la debarcader nu mă voi despărţi. Era să-i spun că iubirea mea nu este un joc şi că nu vreau să fie de pe acum o amintire. Era să-i spun... (tăcere, apoi cu o schimbare de glas) Domnule Bogoiu, eu plec. BOGOIU: Cum pleci? Unde pleci? CORINA: Plec la Bucureşti. Acasă. BOGOIU: Când? CORINA: Astăzi. Acum. BOGOIU: Nu se poate. CORINA: Ba da. E mai bine aşa. E mai simplu. BOGOIU: Domnişoară Corina, nu te las. CORINA: Domnule Bogoiu, te rog, înţelege. înţelege şi nu-mi cere explicaţii. O să-mi ceară el destule. BOGOIU: Dar e o prostie ce vrei să faci. CORINA: Nu. E un lucru cuminte. E poate primul lucru cuminte pe care-1 fac de când mă ştiu. Nu mai pot rămâne. Nu mai trebuie să rămân. Haide, domnule Bogoiu, dă-mi o mână de ajutor, dă-mi puţin curaj. Am nevoie. Azi e duminecă. Zi de târg la Sân Dominic. Mai târziu, trebuie să treacă, pe la prânz, camioneta O.N.E.F.-ului de la Borsec. O să-i facem semn. O să mă ia şi pe mine... (cu o bruscă deschidere de expresie) Ţii minte dumineca trecută la Sân Dominic... Era o nebunie: în costume de baie pe străzi, era o nebunie. Cum se uitau unguroaicele tinere la noi, speriate. Să nu pierzi pipa, pe care ţi-am cumpărat-o de-acolo. (Bogoiu scoate din buzunar o pipă, arătând-o demonstrativ.) E proastă săraca. E urâtă săraca. Dar e de la Sân Dominic... 102 MIHAIL SEBASTIAN BOGOIU (rugător, încet): Domnişoară Corina, rămâi. CORINA (face semn din cap că nu. Gest blând, dar decis): Mă duc sus, să-mi strâng lucrurile. Dumneata rămâi aici. Ai să-l vezi pe Jef... Şi pe Ştefan.. Spune-le... că plec. (Corina se depărtează de el, îndreptându-se spre scara din fund.) BOGOIU: Domnişoară Corina! CORINA (se opreşte din mers, îl priveşte aşteptând.) BOGOIU (cu elan): Plec şi eu cu dumneata. CORINA: Nu. Un căpitan, domnule Bogoiu, nu-şi părăseşte niciodată vaporul. (Se urcă pe scară.) SCENA IV ACEIAŞI, JEF JEF (a apărut la capătul de sus al scării, tocmai în momentul în care Corina se pregătea să urce. Are o carte în mână): Bună dimineaţa, d-ră Corina. CORINA (a rămas locului. Răspunde încet, fără să-l privească bine în ochi, ca şi cum s-ar eschiva): Bună dimineaţa, Jef. JEF (urcă treptele spre ea. Se opreşte în faţa ei. Vorbeşte cu animaţie): Azi e duminecă. Am venit să dau raportul săptămânii. CORINA: Da, Jef. (Ii pune uşor o mână pe umăr.) JEF (deschide cartea): La geometria descriptivă, de luni până azi, 42 de pagini. Să ştiţi că am trecut de partea cea mai grea... CORINA (fărăprea multă convingere): Dar le ştii? JEF: Ca pe apă. La algebră, 12 pagini: ecuaţiile de gradul al doilea. (Se opreşte, se uită drept în ochii JOCUL DE-A VACANŢA 103 ei, aşteptând un cuvânt de aprobare.) N-am lucrat bine? CORINA: Ba da. Ai fost foarte harnic. JEF: Ştiţi, am făcut mai mult decât mi-aţi însemnat dumneavoastră. Vedeţi? (îi arată pe carte.) Era însemnat numai până aici... Eu am făcut şi... (Pentru că ea tace, el are impresia că se îndoieşte de spusele lui. îi întinde cu un gest brusc cartea deschisă.) Dacă nu credeţi, puteţi să m-ascultaţi. CORINA: Te cred, Jef. JEF: Atunci, după masă la patru.... CORINA (cu un gest vag): După-masă... JEF: Domnişoară Corina, mi-aţi promis. Eram înţeleşi. Dacă termin într-o săptămână, până unde aţi făcut semn, atunci duminecă după-masă, la patru, veniţi cu mine pe lac, numai cu mine, numai noi doi şi vâslesc eu. Mi-aţi promis... CORINA: După-masă nu se poate. Nu se mai poate. JEF (violent): Nu vă lasă el! CORINA: Jef, te-am rugat de atâtea ori să nu mai spui aşa: „el”, (pauză, pe urmă cu o voce care încearcă să fie fără emoţie) După-masă... nu mai sunt aici. JEF (o priveşte pe ea, pe urmă scurt pe Bogoiu, întrebător.) BOGOIU: Pleacă. JEF: Când? De ce? CORINA: Plec chiar acum. înainte de prânz. De ce? (ridicare din umeri) Am primit o veste de la Bucureşti. JEF: Ce veste? Când? Poşta n-a trecut. Telefonul n-a sunat. De ce glumiţi cu mine? V-am rugat de atâtea ori să nu glumiţi cu mine. 104 MIHAIL SEBASTIAN CORINA (îlpriveşte drept în ochi): Jef, de-atâtea ori am glumit cu tine. Acuma nu glumesc. JEF (nu înţelege, nu acceptă, o priveşte plin de întrebări, deşi simte că ceea ce spune ea este foarte serios.) CORINA (se desprinde de lângă el şi urcă scara încet, urmărită de privirea lui până ce iese din scenă. Bogoiu a asistat la întreaga scenă, fără să spună niciun cuvânt, încurcat de privirea disperat întrebătoare a lui Jef, de gesturile evazive ale Corinei.) SCENA V BOGOIU, JEF, mai târziu ŞTEFAN JEF (după ce a rămas un moment aţintit spre uşa de sus, pe unde a ieşit Corina, îşi îndreaptă privirea spre Bogoiu): Domnule Bogoiu... BOGOIU: Pe mine, băiete, să nu mă întrebi nimic. Nu ştiu nimic. Nu pricep nimic. (în momentul acesta intră Ştefan, Jef îl zăreşte, îl fixează intens şi pe urmă izbucneşte.) JEF: Din cauza ta. Din cauza ta... (Iese alergând şi trântind violenţă cu uşa.) SCENA VI BOGOIU, ŞTEFAN ŞTEFAN (nu înţelege strigătul lui Jef. E mai mult mirat decât supărat.): Ce e cu el? Ce are? JOCUL DE-A VACANŢA 105 BOGOIU (evaziv): Domnişoara Corina... ŞTEFAN: Ei? BOGOIU: Trebuia să meargă după-masă cu el pe lac şi acuma, şi acuma, cică nu mai merge. ŞTEFAN: Foarte rău. De ce nu merge? BOGOIU (încurcat): Fiindcă... (apoi energic, ca şi cum s-ar decide să spună tot) Fiindcă... (Totuşi nu îndrăzneşte.) Ei, da, ştiu eu de ce nu mai merge?... ŞTEFAN: Capricii. Capricii cu Jef! I-am spus că nu se cochetează cu un copil ca el. Bietul băiat! (pauză) Nu ştiu ce e cu Corina. Nu înţeleg ce are. Ai văzut adineauri... Vorbeam foarte calm amândoi. Deodată, din senin, lacrimi în ochi, palidă, gata să plângă... Nu o recunosc. Ea, care de obicei este aşa de simplă, aşa de deschisă... Dacă n-ai fi intrat dumneata, nu ştiu ce ar fi făcut. Era într-un hal de nervi... Intr-adins v-am lăsat împreună. I-ai vorbit? BOGOIU (evaziv): Daa... ŞTEFAN: Şi? BOGOIU (acelaşijoc): Dee... ŞTEFAN: Cam puţin. Daa... Dee... Ce spune? BOGOIU (ridică din umeri): Hm! ŞTEFAN: Şi altceva? BOGOIU (deodată devenit solemn): Dragul meu... Vezi... Viaţa... înţelegi... ŞTEFAN (îl priveşte atent, căutând să descifreze încurcătura lui): Nu înţeleg. BOGOIU: Nici eu. ŞTEFAN: Domnule Bogoiu... Explică-mi. BOGOIU: Da’ mai lăsaţi-mă, pentru Dumnezeu, mai lăsaţi-mă. Da’ ce vină am eu? Da’ cine sunt eu? Pe 106 MIHAIL SEBASTIAN toate să le explic. Pe toţi să-i consolez. Da’ mie cine-mi explică? Şi pe mine cine mă consolează? ŞTEFAN (se duce spre el şi-l întreabă aproape răstit): S-a întâmplat ceva? BOGOIU: Da. S-a întâmplat. ŞTEFAN: Ce? BOGOIU (pornit să descopere tot): S-a întâmplat... S-a întâmplat că... (Se întrerupe iar. Hotărât nu are destul curaj. Tace o clipă, pe urmă coborând glasul) Nu s-a întâmplat nimic. ŞTEFAN (renunţă să mai „ ancheteze E enervat, face câţiva paşi prin hali): Bună zi, n-am ce spune. Aţi visat rău. Corina, Jef, dumneata... V-aţi molipsit unul de la altul... Pensiunea Weber mi se pare că se duce. Vaporul dumitale se scufundă... BOGOIU (descurajat): Crezi că eu vreau? ŞTEFAN: Nu ştiu ce vrei şi nici nu mă interesează. Văd că vorbeşti şi mi-e de-ajuns. (E lângă chaise- longul lui. Bate cu degetul în speteaza lemnului, cum ar bate pe un om pe umăr.) Mi se pare că o să mă întorc la ăsta. E mai sigur... şi n-are mistere... şi nu se enervează. SCENA VII ACEIAŞI, CORINA CORINA (coboară scara din fund. Are într-o mână câteva cravate. Bogoiu şi Ştefan o privesc, fără să-i vorbească. Ea vine, spre Bogoiu şi-i întinde cravatele): Cravatele, domnule Bogoiu. BOGOIU (uluit): Dumneata le aveai?! CORINA: Eu. JOCUL DE-A VACANŢA 107 BOGOIU (aratându-lpe Ştefan): Şi eu îl bănuiam pe el. CORINA: Mă ierţi? BOGOIU: Acuma... CORINA: Erau în odaia mea. Le şi uitasem. Am dat de ele adineauri, facându-mi valiza. ŞTEFAN (întreabă aproape cu indiferenţă, căci nu ştie ce se întâmplă.): Ce valiză? CORINA (către Bogoiu): Nu i-ai spus? BOGOIU (teribil de încurcat): Eu... ŞTEFAN: Ce valiză, Corina? (O priveşte întrebător, ea îşi îndreaptă de asemeni ochii asupra lui, dar nu-i suportă privirea şi înclină uşor capul, eschivându-se.) BOGOIU (care se simte de prisos, se îndreaptă spre uşa din fund, cu cravatele în mână, mergând de-a-ndăratelea, neştiind cum să dispară mai neobservat) Eu... înţelegi... vezi... (Iese din scenă.) SCENA VIII CORINA, ŞTEFAN Rămaşi singuri, se privesc îndelung unul pe celălalt. Intr-un sfârşit Corina se apropie de el. li vorbeşte foarte simplu, s-ar spune fără emoţii. CORINA: Ştefan... eu plec. ŞTEFAN: Sigur că pleci. Plecăm cu toţi. Azi e duminecă, joi e întâi, miercuri seara plecăm. CORINA: Nu miercuri. Astăzi. ŞTEFAN (îngrijorat): S-a întâmplat ceva? CORIN A: Nu. Nimic. Plec. 108 MIHAIL SEBASTIAN ŞTEFAN (o priveşte un moment tăcând. Pe urmă surâde şi-i dă o uşoară palmă peste obraz, ca unui copil): Dragă Corina, ai nimerit-o rău. Sunt într-o zi în care nu am niciun chef de glume. (Se depărtează de ea, merge spre măsuţa de nuiele, pe care sunt ţigări şi chibrituri, îşi aprinde o ţigară, apoi îi întinde pachetul.) Vrei o ţigară? CORINA (ia cutia cu ţigări, cu un gest liniştit şi o pune la loc pe masă): Ascultă, Ştefan. Tu înţelegi foarte bine, când vrei. (Vorbeşte rar.) Eu trebuie să plec. Astăzi. Acum. (Scurt, întorcându-şi capul.) Nu mai pot rămâne. ŞTEFAN: Corina. (O apucă de mâini.) Uită-te la mine. Ce palidă eşti azi. Ce obosită pari. Iartă-mă. Sunt un monstru. Un monstru de indiferenţă. Ar fi trebuit să văd singur, înaintea ta. Sigur, ai dreptate. Nu mai poţi rămâne aci. Dar înţeleg... E prea pustiu, prea multă tăcere, prea multă singurătate. Eu rabd foarte bine. Sunt obişnuit. Sunt antrenat. Dar tu... CORINA: Dar nu e asta... ŞTEFAN: Ba da, ba da. Văd foarte bine. Ţi-am spus-o şi azi dimineaţă. Te plictiseşti. Lasă, nu protesta. Nu e nicio ruşine. Ai nevoie să umbli pe o stradă, să vezi lume, să auzi un clopot de tramvai, să te opreşti la o vitrină. E şi asta o bucurie. Cu ce entuziasm te uitai săptămâna trecută la bietele vitrine de la Sân Dominic. Parcă erai un copil într-o prăvălie de jucării. Ar fi trebuit să înţeleg de-atunci. CORINA: Dar te înşeli... ŞTEFAN: Nu mă înşel deloc şi te asigur, n-ai niciun motiv să te ascunzi. Ai dreptate, e şi asta o bucurie, să umbli pe o stradă cu lume multă, să JOCUL DE-A VACANŢA 109 vezi lumini de oraş, să auzi zgomote de oraş, după ce patru săptămâni n-ai auzit decât greierii ţârâind şi n-ai văzut decât nori trecând. Uite, şi eu sunt fericit - m-auzi? - fericit că mă întorc. E adevărat, mi se părea că încă două trei zile am mai putea aştepta. Dar nu. îmi dau seama că e prea mult. Plecăm. Plecăm imediat. CORINA: Nu „plecăm”. Plec. Singură. ŞTEFAN: Singură? Cum singură? De ce singură? CORINA (se află acum lângă măsuţa telefonului, de care se reazimă cu un gest întâmplător.) ŞTEFAN: înţeleg. Telefonul! CORINA (cap surprins, nedumirit). ŞTEFAN (aspru): Domnul de la Civitavecchia? Te cheamă! I s-a urît singur. Spune! I s-a urât, nu? Şi te cheamă. CORINA: Dar nu... Nu e niciun domn... Şi puţin îmi pasă de el... ŞTEFAN: îţi pasă aşa de puţin, că la primul lui semn alergi. Domnul a terminat cu Mediterana. E azi la Pireu, mâine la Constanţa, marţi la Bucureşti. Şi tu trebuie să fii acolo. Trebuie să fii în gară, pe peron, să-l aştepţi, să-l primeşti, să-l săruţi - sărutul de întoarcere. CORINA: Ştefan, eşti stupid. ŞTEFAN: Sunt stupid, pentru că înţeleg. CORINA: Eşti stupid, pentru că vrei să înţelegi. Nu e nimic de înţeles. Nu e nimic de întrebat. ŞTEFAN: Aşa credeam şi eu: că nu-i nimic de întrebat. Telefonul acela care venea, nici astăzi nu ştiu de la cine... nici astăzi nu ştiu de unde... Dintr-o lume care aveam impresia că nu există. CORINA (încet): Şi nici nu există... 110 MIHAIL SEBASTIAN ŞTEFAN: Eram convins că ceea ce se întâmplă aici, între noi doi, este mai adânc şi mai grav decât tot ce lăsaseşi în urmă. Şi de aceea nici nu mă interesa şi de aceea nu întrebam. Dar m-am înşelat. Cumplit, ca un imbecil, ca un licean, ca un începător. E de ajuns să te cheme, pentru ca să fugi şi să laşi totul aici, ca şi cum n-ar fi fost decât o glumă, ca şi cum n-ar fi fost decât un joc. CORINA: Dar un joc a fost, Ştefan. Jocul de-a vacanţa. L-ai uitat aşa de repede? Tu m-ai învăţat să-l joc şi tocmai tu îl strici? Ce artă ai tu să înveţi pe alţii jocuri, pe care pe urmă le pierzi? (încercând să surâdă) Aşa a fost şi cu ping-pongul. Ţii minte? Tu mi-ai pus racheta în mână şi după trei zile ai pierdut. Eşti un profesor prost sau poate sunt eu o elevă prea bună. ŞTEFAN: Totuşi nu poţi pleca aşa, Corina. Ce ştiu eu despre tine? CORINA: Ce-ai zis? Ce ştii tu despre mine? (îl sărută.) Ştii asta. (îl sărută iar.) Şi asta. Şi multe altele. Ştii totul. ŞTEFAN: Şi nu ştiu nimic. CORINA: întocmai. Ştii totul şi nu ştii nimic. Mai mult decât totul şi mai puţin decât nimic, nu se poate. Ce mai vrei? ŞTEFAN (răspicat): Vreau să ştiu de ce pleci. CORINA: Pentru că trebuie. Pentru că se sfârşeşte. Pentru că mă întorc. ŞTEFAN: Unde? Lângă cine? CORINA (un moment de tăcere. Pe urmă cu o schimbare de voce, cu o nuanţă de oboseală şi de rezistenţă care cedează): Ascultă, Ştefan. Nu mai întreba. Simt că dacă mai întrebi, am să răspund. S-ar putea să-ţi pară rău. Şi eu ştiu să întreb. Dar nu vreau. JOCUL DE-A VACANŢA 111 Cine eşti tu? Cine sunt eu? Nu ştiu. Poate că eşti prinţul de Galles. Poate că sunt o mare dansatoare. Pe vapor niciodată nu ştii bine cine au fost tovarăşii tăi de călătorie. Ştefan... poate că într-adevăr eşti prinţul de Galles. Rămâi aşa. Ce vrei să aflu de la tine? Că eşti un mic inginer sau un mic avocat sau un mic arhitect... Că te vei duce de aici la fabrică sau pe şantier sau la tribunal, unde munceşti de dimineaţă până seara şi câştigi cinci mii sau opt mii sau zece mii de lei pe lună. Că tot anul ai făcut economii naive, de care te jenezi, pentru ca să cucereşti o lună de vacanţă, în care ţi-ai putut da impresia că trăieşti o viaţă somptuoasă... (coborând glasul) cu o sută optzeci de lei pe zi... Că pantalonii tăi albi - frumoşii tăi pantaloni albi - costă trei sute de lei şi sunt cumpăraţi de gata. Că puloverul tău albastru ţi l-a croşetat mama sau o soră... Că eleganţa ta - înduioşătoarea ta eleganţă, Ştefan - este câştigată cu socoteli mici, eroice, pe care n-o să le mărturiseşti niciodată... şi eu, ce vrei să-ţi spun eu? Că mă întorc într-o casă modestă, oarecare. Că rochiile mi le cos singură, după ce am visat ceasuri întregi la vitrina unui mare magazin... Că pălăria mea nouă este pălăria mea veche, şifonată puţin, ca să semene cu un model văzut la cinematograf... că fiecare bucurie a mea se plăteşte cu trei renunţări... Că o floare mai scumpă - uite, o creangă de liliac în februarie... - este o mare sărbătoare, când se întâmplă s-o primesc sau când fac nebunia să o cumpăr. Că „ domnul de la Civitavecchia” este şi el un biet om fară mister. Toate sunt altfel aici, dragul meu. Până şi el! Ce nume de legendă i-ai dat: „Domnul de la Civitavecchia”, Ştefan... Lasă-mă să fiu necunoscuta care se rupe de lângă tine pentru a 112 MIHAIL SEBASTIAN se întoarce într-o viaţă de mister. Lasă-mă să fiu marea dansatoare care 20 de zile pe coverta unui vapor s-a amuzat să treacă drept o mică fată sentimentală. Şi tu... rămâi prinţul meu de Galles. (Tăcere. Se privesc lung, Ştefan schiţează un gest de obiecţie, ar vrea să răspundă, să reziste. Corina îl opreşte cu o ridicare de mână, ca şi cum i-ar zice: „nu, lasă, vezi bine că am dreptate, vezi bine că nu ai nimic de spus”. Pe urmă se depărtează, urcă scările, iese din scenă, urmărită de privirea lui.) SCENA IX ŞTEFAN, JEF Câteva clipe Ştefan rămâne singur în scenă. Pe urmă, prin fund, stânga, intră Jef, care îl priveşte intimidat, apoi se apropie de el. JEF: O laşi să plece? N-o lăsa. Numai dumneata poţi s-o opreşti, dacă vrei. ŞTEFAN: Cred că nimeni nu poate s-o oprească. Şi mi se pare că nici nu trebuie. JEF: Pentru că n-o iubeşti. ŞTEFAN: Ca tine, Jef, nu. Nimeni nu iubeşte ca tine. JEF: N-o lăsa să plece. Uite... poate te supără că trebuie să meargă cu mine singură pe lac. Renunţ. Dar n- o lăsa să plece. Ştiu, m-am purtat rău cu d-ta. Numi pare rău şi nu-ţi cer scuze. Dar, dacă te răzbuni, răzbună-te altfel. ŞTEFAN: Nu te-ai purtat rău cu mine. Te-ai purtat dârz. Ca un camarad. Suntem doi camarazi, Jef. Noi când vorbim, ne privim în faţă. (Jef, care până acum avea ochii în pământ, îi ridică asupra lui JOCUL DE-A VACANŢA 113 Ştefan.) Dacă n-ai fi aşa de tânăr, aş spune „doi bătrâni camarazi”. Fiindcă într-adevăr te cunosc foarte de mult. JEF: Eu pe dumneata, nu. ŞTEFAN: Şi răspunsul ăsta îl cunosc. (Face un pas spre el. Jef tace cu încăpăţânare.) Jef, mă tem că nu mai e nimic de făcut. Ne părăseşte... Acuma, că rămânem singuri, e timpul să facem pace. JEF: Niciodată. ŞTEFAN: Nu spune vorbe mari. Gândeşte-te că vine seara. Că ea n-o să mai fie aici. Şi că amândoi - şi tu şi eu - o să avem nevoie să stăm de vorbă despre ea. O să mă găseşti colo la masă, lângă lampă, citind... încercând să citesc... Serile sunt lungi, băiatule, şi seara asta va fi foarte lungă... O să-ţi dau o pipă şi o să fumăm împreună. Tutunul e cam tare pentru tine, dar nimic nu e mai bun decât o pipă tare, într-o seară ca asta. Şi ca să ne treacă de urât, o să rezolvăm ecuaţii de gradul al treilea, în amintirea ei. JEF: în amintirea ei... Cel puţin pe dumneata te-a iubit. ŞTEFAN: Nu ştiu. Cred că şi în mine ea descoperise un Jef din trecut. Un Jef pe care-1 pierduse... şi pe care i-am ajutat să-l regăsească... (Tăcere.) Mă pricepeam destul de bine pe vremuri la ecuaţiile de gradul al treilea. Cu puţin exerciţiu, cred că o să-mi reamintesc. Tot ecuaţiile le faceţi într-a şasea? JEF: Nu„ Le-am făcut într-a cincea. Acuma facem trigonometrie şi geometrie în spaţiu. ŞTEFAN: Stai! poate mi-amintesc. Cos pătrat de x... JEF (completândformula): ...plus sin pătrat de x, egal cu unu. 114 MIHAIL SEBASTIAN ŞTEFAN: E minunat, Jef. Au trecut 20 de ani şi cos pătrat de x plus sin pătrat de x este tot egal cu unu. Nimic nu s-a schimbat... Parcă văd tabla mea de logaritmi. Era în franţuzeşte, de la Hachette, de unul Dupuis. JEF: A mea tot de Dupuis este. ŞTEFAN: Nu se poate. JEF: Ba da. Uite-o. (Ridică de jos, de lângă scară, cărţile pe care le lăsase să cadă, la prima ieşire din scenă a Corinei.) ŞTEFAN (ia cartea în mână şi o răsfoieşte cu aviditate): Dar e tabla mea de logaritmi, Jef. Pe asta am învăţat eu. Pe una ca asta. Şi tot pe una ca asta am rămas corigent, în clasa a şasea. JEF: Ai fost corigent? ŞTEFAN: Da. în clasa a şasea. JEF: în clasa şasea? ŞTEFAN: Da. JEF: De ce nu mi-ai spus? Totdeauna am crezut că râzi de mine. ŞTEFAN: Niciodată n-am râs de tine. Tu nu vezi câte lucruri ne leagă? Corina, trigonometria, logaritmul lui Dupuis, corigenta... Toate sunt astăzi neschimbate, cum au fost acum 20 de ani. Toate sunt la fel. Parcă am fi doi colegi de bancă. JEF (gânditor): Dumneata... ŞTEFAN: Nu „dumneata.” Tu. JEF: Tu? ŞTEFAN: Da. Tu. E mai simplu. încearcă. JEF: Tu! ŞTEFAN: Vezi? JOCUL DE-A VACANŢA 115 SCENA X ACEIAŞI, BOGOIU BOGOIU (intră prin stânga, uşa din fund. Se uită când la unul, când la altul, ca şi cum ar vrea să le citească în ochi ce s-a mai întâmplat) Carevasăzică tot pleacă... (către Ştefan) O laşi? (către amândoi) O lăsaţi... Vouă, la urma urmelor, ce vă pasă? O să găsiţi alta. Sunteţi tineri. Dar eu? La mine, nu v-aţi gândit? JEF (încet către Bogoiu, care se află acum între el şi Ştefan): Cum? Şi dumneata? ŞTEFAN: Dumneata... o iubeşti? BOGOIU: Ba nu. Numai voi. Că eu... inimă... n-am. (Se aşează pe unul din scaunele de nuia albă. In timp ce el vorbeşte, Jef şi Ştefan se vor aşeza şi ei pe câte un scaun, la dreapta şi la stânga lui, ascultându-l.) Nu credeam să mi se întâmple una ca asta, tocmai acum, la bătrâneţe... Seamănă, seamănă grozav cu o fată pe care am văzut-o eu odată, mai de mult. Tot blondă. Mă înamorasem de ea, dar nu i-am spus niciun cuvânt. Nici nu puteam, că tocmai eram în călătorie. Făceam primul meu drum la Madagascar. Dram lung. Da, ziceam, lasă că mă-ntorc eu şi-i spun. Când m-am întors, am vrut să-i vorbesc, dar n-am mai găsit-o... se măritase. De-atunci n-am mai iubit pe nimeni. Era şi greu. Nu prea aveam timp. Ştii, mereu pe drumuri, mereu pe apă... câte fete nu mi-au zâmbit mie prin porturi... în fiecare port câte una. Uneori eram obosit de călătorie şi aş fi vrut să rămân... Dar nu mă răbda inima: a doua zi ridicam ancora şi mă duceam mai departe singur, că, se vede, aşa mi-a fost scris. Când am venit aici şi 116 MIHAIL SEBASTIAN am văzut-o, am tresărit. Parcă era fata mea de pe vremuri. Aş fi vrut să-i spun: uite, m-am întors şi te iubesc. Nu i-am spus nimic, se înţelege, că, doar văd eu bine, mi-a trecut vremea. Dar eram fericit că o ştiu pe aici, pe aproape, că pot s-o privesc şi că mă ascultă când am chef de vorbă... Pe mine nu m-a ascultat nimeni niciodată ce ziceam şi ce nu ziceam. Nici acasă, nici la minister. Numai ea m-ascultă... ŞTEFAN: Şi noi... BOGOIU: Voi... Dumneata barem, când te-am văzut venind prima oară, parcă mi-a dat cu un cuţit în inimă. Sigur eram că ne-o furi. Şi... ne-ai furat-o. ŞTEFAN (gest jenat, de protest) BOGOIU: Lasă, lasă, că acuma totuna e. M-am obişnuit şi cu asta. Ba, dacă vrei să mă crezi, într-un fel eram bucuros. Mă uitam la dumneata şi-mi ziceam că sunt eu, cu douăzeci de ani în urmă. Şi dacă te săruta, ziceam că mă sărută pe mine... în trecut. Acuma... se duce. Ne lasă. Ce-o să ne facem fară ea... (Toţi trei rămân gânditori, tăcuţi cu privirea pierdută înainte, dincolo de rampă.) SCENA XI ACEIAŞI, CORINA Corina apare sus pe scară. E îmbrăcată într- un tailleur gris sau într-o rochie gris de voiaj. Tăietură foarte simplă. In mână are o mică valiză. Ultimele cuvinte ale lui Bogoiu le-a auzit. Rămâne un moment locului, privindu-i de sus pe cei trei bărbaţi, care - cu faţa spre rampă - nu o pot vedea şi nici nu-şi dau seama de intrarea ei. In cursul replicilor următoare JOCUL DE-A VACANŢA 117 ea va coborî scara, treaptă cu treaptă, până jos, foarte uşor, aşa încât pe de-o parte să nu atragă atenţia celor trei, iar pe de altă parte să nu distragă atenţia spectatorilor de la ceea ce se întâmplă şi se vorbeşte in primul plan. BOGOIU: Nimeni n-o să-mi mai spună: „Bună dimineaţa, căpitane!” „Ce viteză avem?” JEF: Nimeni n-o să-mi facă semne pe cartea de trigonometrie: „uite, până aici să înveţi”. BOGOIU (tainic): Dacă am închide-o... ŞTEFAN: Ca pe Fräulein Weber... JEF: In ziua când au venit clandestinii... BOGOIU: Da. Ca pe Fräulein Weber. Cu cheia... De multe ori m-am gândit la asta. S-o facem prizoniera noastră. Am eu pământ în Argeş. îl vând şi cu banii ăia trăim toţi trei. Nimeni să nu ne ştie... ŞTEFAN, JEF: Nimeni! (Tăcere. Gândul li se pare şi lor poate absurd, dar consolator. Corina ascultă cu gravitate, fără gesturi). BOGOIU: Facem o fermă. Câteva vaci, găini... JEF: Vacile le duc eu să pască. BOGOIU: ...Şi seara le mulg eu, în hârdaie mari. JEF: Duminică dimineaţa mergem la Sân Dominic, la târg, după cumpărături. BOGOIU: Ne luăm o căruţă şi doi cai. Duminică la Sân Dominic şi joia la Gheorghieni. ŞTEFAN: Eu îmi aleg o puşcă bună de vânătoare şi mă duc în pădure după vânat. Spre Hăşmaş sunt şi mistreţi. BOGOIU: Un mistreţ ne ajunge pe o lună. 118 MIHAIL SEBASTIAN ŞTEFAN: Şi pe urmă împuşcăm altul. BOGOIU: O fermă, o fermă mică... Noi trei şi ea. ŞTEFAN: Mai târziu, spre iarnă... JEF: ...când o începe să ningă... BOGOIU: ...şi drumurile vor fi înzăpezite... ŞTEFAN: ...seara... CORINA (a ajuns între timp jos, s-a apropiat de ei, s-a oprit la câţiva paşi în urma lor şi a lăsat jos mica ei valiză, a ascultat tot ce-au vorbit şi acum intră în vorba lor, fâră bruscheţe, ca şi cum glasul ei l-ar continua pe al lor, aşa de firesc, încât niciunul din ei nu e surprins, de parcă ar fi ştiut-o mereu acolo, aproape - şi nici unul nu întoarce capul): ...seara... la ceasurile cinci... eu am să vă aştept aici, cu lampa aprinsă la fereastră, ca s-o vedeţi de departe, prin pădure. In casă e cald, apa de ceai clocoteşte şi e un miros de pâine prăjită. Bună seara, căpitane, bună seara, Jef, bună seara, Ştefane. Scuturaţi-vă bine de zăpadă, să nu-mi stricaţi covoarele - şi închideţi repede uşa, să nu intre frigul. De când v-aştept! Dacă nu mi-a fost urât singură? Nu. M-am gândit la voi. Am stat aici lângă sobă, am lucrat şi m-am gândit la voi. încearcă mănuşile astea, căpitane, şi vezi dacă-ţi vin bine. Sunt de lână. Le-am lucrat pentru dumneata. Fularul ăsta e pentru tine, Ştefan. Sweaterul ăsta e pentru tine, Jef... (S-a apropiat între timp de masă şi a luat loc între Ştefan şi Bogoiu, toţi patru privind mereu dincolo de rampă, în sus, ca şi cum ar urmări acolo viziunea evocată de vorbele ei.) Ce aspră a fost ziua, dar ce dulce e seara, acum că ne-am strâns toţi patru în jurul lămpii. E o lampă de gaz, cu glob alb de faianţă. Dacă asculţi bine de tot, o auzi cum bâzâie JOCUL DE-A VACANŢA 119 cald, surd, a somn. Căpitanul joacă şah cu Jef, Ştefan citeşte şi eu mă uit la voi cum tăceţi. Uneori vine de departe un şuierat de tren - de la Gheorghieni să fie? de la Sân Dominic să fie? - şi ridicăm cu toţii capetele, să ascultăm. Ne privim o clipă unii pe alţii şi ne întrebăm din ochi, fară cuvinte: „Ce s-o mai fi întâmplat prin lume?” Pe urmă ne întoarcem la partida de şah, la cartea începută, la tăcerea noastră veche. Şi anotimpurile trec şi anii vin şi noi suntem mereu aici toţi patru, în mica noastră fermă, ca pe o navă pornită prin lume, fară escală... (Lung moment de tăcere. Pe urmă Corina, ca şi cum s-ar desprinde dintr-un vis terminat, se ridică uşor, dar cu foarte multă simplicitate. După o secundă, cei trei bărbaţi se ridică si ei. Corina şi-a luat valiza în mână. Cei trei privesc cu solemnitate.) Acuma... mă duc. Dar vă rog, nu faceţi capetele astea posomorâte, solemne. Uite, Frăulein Weber a fost mai drăguţă decât voi, adineauri, când m-am dus la ea, să-mi iau rămas bun... Să nu mă obligaţi să plâng. Eu plâng uşor şi mă fac urâtă. Vreţi să mă fac urâtă, acum, (persiflându-se, declamator) „în ceasul despărţirii”? ŞTEFAN: Dă-mi valiza, Corina. CORINA: Nu. Valiza îi aparţine lui Jef. El mi-a adus-o până aici în ziua când am sosit, el mi-o duce înapoi. Nu-i aşa Jef? JEF (se apropie, ia valiza în mână.) CORINA (îl ia de braţ): Promite-mi că n-ai să uiţi ecuaţiile de gradul al treilea. Promite-mi c-ai să înveţi. Promite-mi c-ai să treci corigenta. Jef, dacă treci examenul, mergem împreună la cinematograf. Numai noi doi. Singuri. Tu şi cu mine. Şi tu plăteşti biletul. Da? 120 MIHAIL SEBASTIAN JEF: Da. CORINA (se apropie de Bogoiu): Domnule Bogoiu, vreau să-ţi cer un lucru greu, poate imposibil. Ştiu bine că femeile nu se primesc de obicei în echipaj. Totuşi... te rog să mă iei cu dumneata în toate călătoriile. Te voi urma peste tot. Chiar în Oceanul îngheţat de Nord. Oriunde. BOGOIU (tace emoţionat.) CORINA (se îndreaptă spre Ştefan. Pe urmă se uită stingherită spre cei doi): Şi acuma... BOGOIU (a înţeles): Eu... mă duc înainte... jos, pe şosea. JEF (completându-l): ...mergem împreună, că poate trece camioneta... şi e bine s-o oprim din timp... (Ies amândoi stânga, planul I, timizi, încurcaţi.) SCENA XII CORINA, ŞTEFAN CORINA (se apropie de el şi-l sărută): Aşa de rece? Aşa de departe? ŞTEFAN: Nu te recunosc, Corina. în rochia asta, cu pantofi, cu poşetă, cu pălăria asta, nu te mai recunosc. Parcă eşti o fată, întâlnită pe stradă, o fată frumoasă, după care întorci capul... CORINA: ...şi pe care o uiţi... ŞTEFAN: ...pentru că a trecut mai departe, pentru că n-a vrut să se oprească... CORINA: ...i-a fost frică să se oprească. ŞTEFAN: Corina, te voi căuta... JOCUL DE-A VACANŢA 121 CORINA: Şi eu te voi căuta, dragul meu... dar te voi găsi? Niciodată n-am visat un vis de două ori. ŞTEFAN: Un vis din care fugi de bună voie... CORINA: Pentru ca să nu se sfârşească singur. Voi reveni, Ştefan. Totdeauna. Mereu. Va fi de-ajuns să închid ochii, pentru ca să revin. Şi tu vei fi mereu aici, pe terasă, la locul tău, pe chaise- longue, cu cartea în mână, leneş, visător şi prost crescut, cum te-am cunoscut în prima zi. în prima zi... Ştefan! Vreau să-ţi fac o ultimă rugăminte. O ultimă copilărie. ŞTEFAN: Spune. CORINA: Nu veni cu mine la autobuz. Rămâi aici. Vreau să mă despart de tine aici. Uite-ţi cartea. Uite-ţi ochelarii de soare. (S-a apropiat de chaise-longul lui, îl mângâie ca pe un copil, cu gestul obişnuit al lui Ştefan.) Şezi! Ca atunci. Ca în prima dimineaţă. Şi citeşte. (îi deschide cartea, el o priveşte şi întoarce capul după ea.) Uită-te în carte, nu la mine. Te rog, Ştefan, promite-mi că n-ai să ridici capul. Rămâi aşa. Poate că nici eu n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citeşti... Poate că într-adevăr totul n-a fost decât o părere, o glumă, un joc. (Se depărtează uşor de el, privindu-l mereu, până ce iese din scenă, în timp ce foarte încet se lasă cortina.) CORTINA STEAUA FĂRĂ NUME PERSONAJELE ŞEFUL GĂRII UN ŢĂRAN PROFESORUL ICHIM D-RA CUCU O ELEVĂ PASCU CONDUCĂTORUL NECUNOSCUTA UDREA GRIG ACTUL I Gară mică în provincie. Biroul şefului de gară, care este în acelaşi timp „birou de mişcare, telegraf’, „casa de bilete”. în peretele din fund, o fereastră dublă, iar mai la dreapta o uşă cu geam şi uşa cu fereastra dă înspre peron. Se văd, prin ferestrele afumate, peronul gării, doi stâlpi de felinar, linia ferată, câteva vagoane de marfa, trase undeva mai departe pe o „linie moartă”. între fereastră şi uşă, fixată în perete, un orologiu mare, în fund, arătătoarele înţepenite în cadran, arătând 3 şi 12 minute. în peretele din stânga, o ferestruie mică, pătrată, de ghişeu, răspunzând desigur în sala de aşteptare, pe unde se cumpără şi se vizează biletele. în restul încăperii, mobilă şi ustensile adecvate. Un aparat telegrafic, frâne, telefon etc. Pe pereţi, un mers al trenurilor şi diverse tabele şi avize ceferiste. La ridicarea cortinei nu e nimeni în scenă. Telefonul sună, aparatul telegrafic bate, amândouă fară răspuns, cine ştie de când. Uşa dinspre peron larg deschisă. O locomotivă manevrează undeva pe o linie secundară gâfâind şi suflând din greu. O voce se aude strigând somnoroasă: fereşte linia, fereşte linia. Un ţignal ascuţit, ca un nechezat de mânz, zgomot de tampoane etc. între timp telegraful şi telefonul sună mereu. 126 MIHAIL SEBASTIAN SCENA I ŞEFUL, UN ŢĂRAN Intra şeful, cu chipiul pe cap, un fanion în mână. Merge spre aparatul telegrafic. Se uită la banda de hârtie, o rupe şi pe urmă apasă pe mânerul aparatului telegrafic care amuţeşte. Se îndreaptă spre telefonul din perete, întoarce de câteva ori manivela, ridică receptorul. ŞEFUL: Allo, allo... (Nu răspunde nimeni probabil. Acroşează. De afară se aude un nou şuierat de locomotivă. Şeful merge spre uşă şi din prag strigă, cu mâna pâlnie la gură, peste linie.) Ichim! Ichim! Să fii cu ochii în patru când o trece acceleratul. Vezi de raţe şi de gâşte. Să nu-mi calce vreuna, că te pui s-o mănânci... Ş-o plăteşti. (îşi scoate chipiul şi-l pune în cuier. Merge spre masa telegrafului şi ia loc acolo şi citind încă o dată banda ruptă adineaori din aparat. Pe uşă intră un ţăran.) ŢĂRANUL: Dacă nu vă e cu supărare... ŞEFUL (sever): Ce pofteşti d-ta? ŢĂRANUL: Un belet pentru... ŞEFUL: Treci la casa de bilete. ŢĂRANUL: Păi io ziceam că... ŞEFUL: Treci la casa de bilete, n-auzi? (Se ridică de pe scaun şi vine spre uşă.) Aici intrarea e oprită. Scrie şi pe uşă. (închide uşa.) Intrarea particularilor oprită. Strict oprită. (Ţăranul a rămas afară pe peron, în faţa uşii ce i s-a închis în nas şi o clipă rămâne acolo, ca şi când ar silabisi avizul. Pe urmă trece spre stânga, spre faţa ferestrei şi dispare. Şeful a revenit la birou. STEAUA FĂRĂ NUME 127 Abia s-a aşezat, că se şi aud ciocănituri în ferestruica din stânga. Şeful ridică oblonul ghişeului, apare capul ţăranului.) ŞEFUL: Ce pofteşti d-ta? ŢĂRANUL: Să-mi daţi un belet pentru... ŞEFUL (scurt): Mai târziu. (Vrea să tragă în jos ferestruica.) ŢĂRANUL: Nu-i aicea casa de belete? ŞEFUL: Aicea e. Dar nu e deschis. ŢĂRANUL: Păi parcă ziceaţi.. ŞEFUL: N-auzi omule că nu s-a deschis? ŢĂRANUL: Şi când se deschide? ŞEFUL: Scrie afară. (Trage ferestruica pe jumătate, pe urmă citeşte un bilet lipit pe geamul ghişeului.) „Casa de bilete se deschide jumătate oră înainte de sosirea trenului”. ŢĂRANUL (introducându-şi capul pe sub ferestruică): Şi trenul când soseşte? ŞEFUL: Scrie afară. (Trage definitiv oblonul ghişeului. Se aşează iar la birou. Pe peron se vede trecând, prin faţa ferestrei, silueta profesorului, care, o secundă mai târziu, apare în faţa uşii, parcă ezită puţin, ridică privirea spre - probabil - orologiul peronului, se uită la ceasul lui de mână şi pe urmă deschide uşa.) SCENA II ŞEFUL, PROFESORUL Profesorul 30-32 ani. îmbrăcat curat, chiar îngrijit, dar modest. PROFESORUL: Bună ziua. 128 MIHAIL SEBASTIAN ŞEFUL (cordial): Aaaa! Am onoarea, dom’ profesor. Lume nouă. PROFESORUL (dinprag): Voiam... ŞEFUL: Intră, intră te rog. PROFESORUL: Voiam... voiam numai să întreb... ceasul de afară de pe peron... merge înainte? ŞEFUL: Uneori. Alteori rămâne în urmă. PROFESORUL: Aşa gândeam şi eu... fiindcă... ŞEFUL (arătându-i un scaun): Da ia poftim. Nu iei loc? PROFESORUL: Nu, mulţumesc. Intrasem doar să văd cât e ceasul. (Se uită la orologiul din perete.) 3 şi 12... Nu se poate. (Se uită la ceasul lui de mână.) ŞEFUL: De ce? Cât e la al d-tale? PROFESORUL: 7 fară 20. ŞEFUL: Păi aşa o fi. (Se duce spre orologiu şi întoarce cu degetul minutarele.) Le mai aşez şi cu mâna... că dacă ar fi să mă iau după ele... PROFESORUL: Dar atunci... atunci d-ta nu ştii niciodată cât e ceasul. ŞEFUL: Ei asta-i... Cum să nu ştiu? Când trece 747 dinspre Câmpina, e 8. Când vine 115 dinspre Sinaia, e 8 şi 20: când se încrucişează 63 cu 97, e 12 şi 5. Când vine d-ra Cucu, e 7. Şapte precis. PROFESORUL: Şi dacă întârzie? ŞEFUL: Cine? D-ra Cucu? N-o cunoşti. PROFESORUL: Nu. Trenul. Cum ştii d-ta când întârzie trenul? ŞEFUL: Dar ce zor am să ştiu? Pe mine mă găseşte totdeauna aici, la datorie. PROFESORUL: Totuşi, bunăoară astăzi... Personalul... Vine la timp? ŞEFUL: De ce? Pleci undeva? Aştepţi pe cineva? PROFESORUL: Da... Aştept... ŞEFUL: Pe cine? STEAUA FĂRĂ NUME 129 PROFESORUL: Adică, de fapt nu aştept. I-am dat lui Pascu să-mi aducă ceva de la Bucureşti. ŞEFUL: Care Pascu?... PROFESORUL: Pascu... cu magazinul general, de pe uliţa veche. ŞEFUL: A! Omul nostru. L-am văzut azi-dimineaţă când a plecat. PROFESORUL (parcă puţin neliniştit): Ai vorbit cu el? Ţi-a spus că se întoarce diseară? ŞEFUL: N-am prea vorbit, că-mi era somn. Am fost azi noapte la Judecător la un poker. M-au lăsat lefter al dracului, dar ştii lefter. PROFESORUL: Prin urmare n-ai vorbit cu Pascu? ŞEFUL: Eu nu, dar nevastă-mea i-a dat nu ştiu ce, să-i cumpere de la Bucureşti, nişte panglici, nişte ace. Că chiar îi ziceam: ce te sculaşi femee cu noaptea-n cap, să baţi capul omului. PROFESORUL (preocupat, uitându-se la ceasul din perete şi pe urmă la al lui): Numai de n-ar întârzia. ŞEFUL: Dar de ce? E o chestie importantă? PROFESORUL (evaziv): Da... Vezi... ŞEFUL: Fac prinsoare că iar e vorba de o carte. PROFESORUL (ca şi cum s-ar scuza): Da... ŞEFUL (dojenitor): Nu te mai laşi de cărţi, dom’ Profesor. PROFESORUL: E o carte mai... Cum să-ţi spun eu? Mai rară, mai deosebită... O comandasem de mult din străinătate... încă din astă-iamă. Credeam că nu mai vine, că nu se mai găseşte... Când ieri- dimineaţa mi-a venit înştiinţare de la Bucureşti, de la librari, că a sosit... Şi atunci am rugat pe Pascu... 130 MIHAIL SEBASTIAN ŞEFUL: Şi n-ai avut răbdare să ţi-o aducă acasă. Venişi la gară să-i ieşi înainte. PROFESORUL: O aştept de atâtea luni. ŞEFUL: Patimă mare cărţile, dom’ Profesor. Da, da, patimă mare. Nu te mai saturi de ele. Uite, chiar azi-noapte, stăteam de vorbă cu judecătorul şi farmacistul. „Băiat bun Profesorul - zicea Lascu farmacistul - dar are un cusur: toată ziua cu nasu-n cărţi”. PROFESORUL: Exagerează. ŞEFUL: Ba chiar aşa e. Nu te vede omul la cafenea, sau la grădină, sau la bodegă... Să mai iei o ţuiculiţă. Să mai schimbi o vorbă. Să mai faci un pokeraş... PROFRSORUL: Nu prea am timp. ŞEFUL: Ei, bravo! îmi plăcuşi. Da’ noi cum avem?... Cum zicea şi d-ra Cucu: dacă într-un târg ca al nostru, noi intelectualii.... PROFESORUL (s-a uitat din nou îngijorat la ceasul lui apoi la cel din perete): D-le Şef! Eu cred că ceasul d-tale stă. ŞEFUL: Dar de ce? PROFESORUL: La mine acum e 7 fară 14. ŞEFUL: Zău!... (Merge spre ceas şi pe urmă mişcă limba cea mare a orologiului.) Cum trece vremea domnule! PROFESORUL: Mai e mult până vine personalul? ŞEFUL: Mai e. întâi trece rapidul. PROFESORUL: Care rapid? ŞEFUL: Automotorul. PROFESORUL: Aşa? Atunci... atunci am venit prea devreme. Mai am timp să mă duc şi să mă întorc. ŞEFUL: Dar de ce să te duci? Mai bine stai aici să vezi cum trece rapidul, că e frumos. PROFESORUL: Nu, nu, am treabă. STEAUA FĂRĂ NUME 131 ŞEFUL: E plin de coconet şi de domnişori spilcuiţi. Se duc la Sinaia să joace la ruletă. PROFESORUL: Las’ că mă întorc. Mă-ntorc. (Iese.) Aproape în acelaşi timp, pe peron, dinspre stânga, se vede prin fereastră Ichim, magazionerul, cu un cărucior ceferist. Profesorul şi Ichim se întâlnesc cam în dreptul uşii. Profesorul dispare prin stânga, Ichim se opreşte în faţa uşii rămasă deschisă. SCENA III ŞEFUL, ICHIM, ŢĂRANUL (la ghişeu) ICHIM (din prag): Dom’ Şef! A zis cucoana să-mi daţi bani, că se duce la târguit. ŞEFUL: Cât? ICHIM: A zis că cinci sute. ŞEFUL: 500? (Deschide un sertar, se uită înăuntru şi pe urmă-l închide.) Să lase pe mâine, că e zi-ntâi şi primim leafa ICHIM: A zis c-acuma... că dumneaei se duce în târg şi că mâine nu poate, că vine cucoana lu’ domnu Lascu în vizită. ŞEFUL: Ei drăcie. (Deschide încă o dată sertarul, se mai uită o dată înăuntru, îl închide la loc.) Ichim! N-ai tu nişte bani mărunţi până mâine? ICHIM: N-am, să trăiţi, dom’ Şef. Că m-aţi pus ieri de- am plătit raţa... aia de-a călcat-o acceleratul. ŞEFUL: De, Ichim, ce să-ţi fac. Regulamentul. Regulamentul înainte de toate. ICHIM (mormăind, mai mult pentru el): Şi barem s-o fi mâncat. 132 MIHAIL SEBASTIAN ŞEFUL (s-a căutat prin buzunare, a mai deschis o dată sertarul şi pe urmă, aducându-şi aminte, se ¿/wce .spre ferestruica ghişeului, ridică oblonul, scoate capul şi strigă): Ei! Nu e nimeni la bilete? S-a deschis cassa. (îşi trage capul înapoi şi lasă jos oblonul) Ascultă, Ichim, parcă era unul adineaori care voia să cumpere un bilet. Ia vezi, unde a dispărut. (In momentul acesta se aud bătăi în ferestruică.) Ba stai. Parcă s-a întors. (Ridică din nou oblonul.) Ce vrei, omule? ŢĂRANUL (introducându-şi capul): Păi să-mi daţi un belet. ŞEFUL: Până unde? ŢĂRANUL: Până la Jirovăţ. Câte parale face? ŞEFUL: 580 cu clasa 3-a. Ori vrei a doua? ŢĂRANUL: Ba m-a ferit Dumnezeu. Cât ziceaţi? ŞEFUL: 380. ICHIM: Dom’ Şef. Nu ajunge. 500 a zis cucoana. ŞEFUL: Mai bine să-ţi dau un bilet pentru Imoasa. 509 lei. Ce să cauţi la Jirovăţ? ŢĂRANUL: Păi am nişte opinci de vânzare. Şi am un cumătru la Jirovăţ de are prăvălie. ŞEFUL: Da’ la Imoasa n-ai niciun cumătru? ŢĂRANUL: Ba am şi acolo, că eu de felul meu... ŞEFUL (tăindu-l scurt): Atunci să-ţi dau pentru Imoasa. (A şi scos un bilet din raftul cu cartoane, îl stampilează la maşină şi i-l dă.) 509 lei. ŢĂRANUL: 509? Păi eu aveam treabă la Jirovăţ. ŞEFUL: Nu-i nimic. Te dai jos la Jirovăţ, îţi faci treburile acolo şi p-ormă, a doua zi, te urci în tren şi mergi mai departe, la Imoasa. ŢĂRANUL: Da’ ce să fac la Imoasa? ŞEFUL: Nu zici că ai un cumătru? ŢĂRANUL: Ba am. STEAUA FĂRĂ NUME 133 ŞEFUL: Atunci ce mă mai ţii de vorbă. Scoate banii şi pleacă sănătos. ŢĂRANUL (numărând banii): 400... 500... şi patru, şi şase, şi 9... ŞEFUL (a luat banii şi aproape instantaneu a lăsat oblonul în jos): Dă-i cucoanei banii, Ichim. ICHIM: Am înţeles, dom’ Şef. (Iese, îşi ia căruciorul şi dispare pe peron în dreapta. Se aud bătăi în oblonul ghişeului. Şeful ridică oblonul) ŞEFUL:Ce mai e? Ce mai vrei? ŢĂRANUL: Da’ dac-o fi să plec la Imoasa, trebuie alţi bani? ŞEFUL: Nu. îl vizezi pe ăsta la gară. ŢĂRANUL: Aha! Carevasăzică... (Şeful nu-l mai lasă să termine şi trage oblonul) SCENA IV ŞEFUL, DOMNIŞOARA CUCU Telegraful bate. Şeful urmăreşte panglica hârtiei. Prin feresatră se vede trecând pe peron, dinspre stânga, d-ra Cucu. ŞEFUL (bătând în geam): Săru’mâna, d-ră Cucu. D-ra CUCU: Bună ziua, domnu Ispas. (Trece prin faţa uşii, spre dreapta, continuându-şi plimbarea pe peron.) ŞEFUL (se ridică de la masă, se apropie de orologiul din perete, mută minutarul la 7 fix): Cum trece vremea, dom’le! (Iese pe urmă în prag.) Cald! Cald al dracului, domnişoară Cucu. 134 MIHAIL SEBASTIAN D-ra CUCU: Ba aici, la d-ta, la gară, parcă-i mai răcoare. ŞEFUL: Aşi. Ţi se pare. Nici n-ai zice că suntem în mai. S-a înserat şi uite ce zăpuşeală. Parc-am fi în iulie. D-ra CUCU: Dar ce-am auzit, d-le Ispas? Ţi-a călcat ieri rapidul un curcan? ŞEFUL: Cum? D-ra CUCU: Aşa mi-a spus azi dimineaţă, la şcoală, în cancelarie, M-me Voinea, de Ştiinţe Naturale. Zicea c-a aflat bărbatu-său de la poştă, că-i spusese dirigintele... ŞEFUL: Da’ de unde, d-ră Cucu? Mai întâi n-a fost rapidul. A fost acceleratul. Şi pe urmă nu era curcan. Era raţă. D-ra CUCU: Ia te uită cum exagerează lumea! ŞEFUL: O raţă pestriţă, cu ciocul sur. A facut-o nevastă- mea pe varză, azi la prânz. O minune! D-ra CUCU: Da’ parcă tot a fost o chestie cu un curcan? Sau curcă era? ŞEFUL: Ei! Acu’ trei săptămâni, după Rusalii. Pe aia o călcase un tren de marfa. (Toata această convorbire a avut loc în fundul scenei, Şeful fiind în pragul uşii, iar d-ra Cucu, pe peron, în faţă.) D-ra CUCU (cu o mişcare bruscă de alarmă, intră în birou): O elevă! ŞEFUL: O elevă? D-ra CUCU: Mi se pare că e Zamfirescu. Zamfirescu dintr-a şasea. ŞEFUL: Treci după uşă, să nu te vadă. Să n-o sperii. D-ra CUCU (se trage pe lângă perete şi duce degetul la gură): Ssst! ŞEFUL: Lasă-mă pe mine să văd. (Iese pe peron şi se uită în dreapta şi-n stânga cu un aer de prefăcută STEAUA FĂRĂ NUME 135 indiferenţă. Pe urmă se întoarce.) Aşi. Ţi s-a părut. Nu e nimeni. D-ra CUCU: Dac-o prind, o dau afară din şcoală. ŞEFUL: Prea eşti aspră. D-ra CUCU (ritos): O dau afară. Am spus de o mie de ori că nu e voie să vie la gară. Am pus şi afiş la cancelarie. Ce e desmăţul ăsta? Una, două, hai la gară. ŞEFUL: Ei! Le place şi lor că... e mai răcoare. D-ra CUCU: Las’ că ştiu eu ce le place. Le place să se zgâiască la ferestrele vagoanelor şi să-şi facă semne cu bucureştenii. (Sună telefonul.) ŞEFUL (ridicând receptorul): Allo!... Da... linia întâia... Salut... (închide telefonul) Vine automotorul de Sinaia. I-a dat drumul de la canton. (Ia din cuier chipiul şi-l pune pe cap.) D-ra CUCU: Automotorul ăsta e un scandal. De când l-au pus în circulaţie, nu mai am linişte în cursul superior. Toate fetele şi-au pierdut capul. ŞEFUL: Şi nici măcar nu opreşte la noi. Ce-ar mai fi dac-ar opri? D-ra CUCU (indignată): Să oprească? N-avem nevoie. Nu ne trebuie. ŞEFUL: Tren de lux, d-ră Cucu. Nu se uită el la noi. D-ra CUCU: Tren de pierzanie. Plin de jucători de ruletă şi femei... uşoare. ŞEFUL: Asta aşa zic eu. Miroase a parfum când trece. D-ra CUCU: Nu ştiu a ce miroase, dar într-un oraş cum se cade n-ar trebui să se permită. Eu l-aş pune să treacă noaptea şi cu perdelele trase. ŞEFUL: Ba eu, drept să spun, îmi pare rău când îl văd aşa, numai cum îmi sboară prin ‘naintea ochilor... Şi eu stau cu mâna la chipiu. D-ra CUCU (reprobatoare): Stai cu mâna la chipiu? 136 MIHAIL SEBASTIAN ŞEFUL: Ce să fac? Regulamentul!... (după o secundă, vindicativ) Nu dă Dumnezeu o iarnă cu zăpadă mare, să se împotmolească p’aici pe la noi. I-aş da pe toţi jos din tren şi le-aş pune lopata în mână, să cureţe linia. D-ra CUCU: Aşa le-ar trebui. ŞEFUL: Ehei! Câte d-astea am văzut eu... Eram de serviciu la Deduleşti, pe linia Făurei, acum vreo 20 de ani. Linie inundabilă... Ei... şi-ntr-o toamnă, aşa cam prin noiemvrie... (Se aude de departe un fuierat ascuţit. Şeful se întrerupe.) I-auzi-1 că vine. (Iese pe peron. Zgomotul trenului se apropie. D-ra dă să iasă şi ea pe peron, dar în prag tresare, a văzut ceva... face un pas înapoi şi scoţând numai vârful nasului afară, rămâne într-o atitudine încordată de pândă. Un zgomot ritmat de roţi şi pistoane creşte, se apropie, devine asurzitor: cu o iuţeală de fulger şi cu un ţipăt scurt de locomotivă, trece prin fund trenul automotor. Prin fereastră se vede din spate şeful salutând smirnă. Câteva secunde după trecerea monstrului, nicio mişcare. Se aude doar zgomotul roţilor depărtându-se, şeful dispare din dreptul ferestrei spre stânga.) SCENA V D-ra CUCU, ELEVA D-ra CUCU (făcând un pas pe peron): Zamfirescu! (formidabilă) Stai pe loc, Zamfirescu... Ia vino aici, domnişoară... Mai aproape! Mai aproape, n-auzi? (Prin fereastră se vede ivindu-se din STEAUA FĂRĂ NUME 137 stânga o fată de şcoală în uniformă. Abia îndrăzneşte să se apropie de teribila d-ră Cucu, care a rămas în faţa uşii şi-i face semn cu degetul.) Prin urmare, de astea-mi eşti d-ta? Aici îţi faci d-ta veacul? La gară, ai? La gară! ELEVA (pierdută): Domnişoară... D-ra CUCU: Taci! (Din dreapta se iveşte Ichim împingând căruciorul lui ceferist. D-ra Cucu cu un gest scurt îi arată elevei uşa biroului.) Intră înăuntru... (Fata ezită.) Intră înăuntru, n-auzi? (O împinge înăuntru. Intră şi ea, trage uşa.) Ce cauţi aici? ELEVA (pe jumătate moartă): Dom’şoară vă rog. D-ra CUCU: Taci! (răspicat) Ce cauţi aici? ELEVA: Dom’şoară vă rog... D-ra CUCU: Taci! Nenorocito! Să n-aud o vorbă! Unde ţi-e numărul? ELEVA (inocentă şi speriată): Numărul? D-ra CUCU (apucând-o de mâneca stângă a şorţului): Da, numărul. Te faci că nu ştii? Ce număr ai? ELEVA: 218. D-ra CUCU: Şi unde e? ELEVA: A... a... a căzut. D-ra CUCU: L-ai prins în copci, Zamfirescu! ELEVA: Dom’şoară, vă rog. D-ra CUCU: Taci! (Caută în buzunărelul de sus al şorţului şi scoate de sus un petec de stofă.) L-ai prins în copci! Şi de când porţi d-ta gamenul pe o ureche? Şi şorţul pe talie! (Cu fiecare cuvânt îi corectează ţinuta.) Unde te trezeşti? La bal? 138 MIHAIL SEBASTIAN SCENA VI D-ra CUCU, ELEVA, PROFESORUL PROFESORUL (deschide uşa, dă să intre, dar se opreşte în prag): Pardon. (Vrea să plece.) D-ra CUCU: Stai, stai, domnu Miroiu. Stai să vezi cu ochii d-tale. PROFESORUL (intrând): S-a întâmplat ceva? Ce s-a întâmplat? D-ra CUCU: Ce s-a întâmplat? Mă mai întrebi ce s-a întâmplat? (cu un calm zdrobitor) Adineaori a trecut automotorul şi am prins-o pe dumneaei (gest acuzator) pe peron. PROFESORUL (blând): Chiar pe peron? D-ra CUCU (zdrobitor): Chiar pe peron. PROFESORUL: Poate... poate că n-a ştiut... ELEVA (o licărire de speranţă): Să vedeţi, domnule profesor. D-ra CUCU: Taci! (către profesor) N-a ştiut? Cum n-a ştiut? (către elevă) Cum n-ai ştiut, Zamfirescu? N-am pus afiş la şcoală, negru pe 3 alb? Nu l-ai copiat pe caiet de 75 de ori? Nu l-aţi învăţat pe dinafară în ora de educaţie? (Schimbare de ton. Brusc. Poruncitor) Ce scrie în afiş, Zamfirescu? ELEVA (ca o lecţie): „E interzis elevelor din cursul inferior şi mai ales din cursul superior...” D-ra CUCU: Mai ales! ELEVA: „...să se plimbe la gară ziua sau seara, dar mai ales...” D-ra CUCU: Mai ales? ELEVA: „...în orele când trece automotorul”. D-ra CUCU (cruntă): Ei? PROFESORUL (mai slab, mai neconvins): Ei? STEAUA FĂRĂ NUME 139 D-ra CUCU: Ce cauţi la gară, Zamfirescu? ELEVA: Să vedeţi, dom’şoară. D-ra CUCU: Taci! PROFESORUL: Dac-o întrebi, las-o să răspundă. D-ra CUCU: Ce să răspundă? Ce să răspundă? (către elevă) Poftim, răspunde. ELEVA (năucită): Ce să răspund? D-ra CUCU: Ce cauţi aici? De ce ai venit? ELEVA: Să vedeţi, dom’şoară... Mama... Vreau să spun tata... Adică o mătuşă a mea... O scrisoare... Un colet... da, un colet... PROFESORUL (ca să pună capăt zbuciumului): Nu te mai osteni. Să-ţi spun eu de ce ai venit. Pentru că-ţi place să vii la gară. îţi place să te uiţi când trec trenurile, (omeneşte, simplu) Nu-i aşa? ELEVA (izbucneşte în plâns.) D-ra CUCU: Plângi, Zamfirescu. Plângi, că ai de ce plânge. Ai să vezi tu mâine după conferinţă. Te dau afară. ELEVA (între lacrimi şi sughiţuri): Dom’şoară, vă rog. D-ra CUCU: Taci! Şterge-ţi ochii. Pleacă. Du-te acasă. (Fata plângând face un pas spre uşă.) Stai! Stai să nu te vadă cineva. Ne mai faci de râsul târgului. (Iese pe peron şi se uită atent în dreapta şi în stânga. O ia spre stânga, pe lângă fereastră şi dispare câteva secunde.) PROFESORUL (care a rămas singur cu eleva): D-ră Zamfirescu, nu e poate momentul să ţi-o spun, dar teza d-tale pe al treilea la cosmografie este... este mizerabilă... inadmisibilă, (ca un dureros reproş personal) Se poate, domnişoară, să spui d-ta că Orion este o planetă? Că Jupiter este un satelit? Şi Cometa lui Halley o stea căzătoare? 140 MIHAIL SEBASTIAN D-ra CUCU (întorcându-se): Nu e nimeni. Pleacă repede. Să te duci drept acasă. Ne socotim noi mâine dimineaţă, Zamfirescu Eleonora. (îi arată uşa cu un gest neiertător. Fata iese plângând mereu.) SCENA VII D-ra CUCU, PROFESORUL D-ra CUCU: Ai văzut, d-le profesor de matematici? PROFESORUL (timid)'. Am văzut. D-ra CUCU: Ce dezordine! Ce scandal! Când eu strig în conferinţă că se duce şcoala de râpă, d-ta taci. PROFESORUL: D-ră Cucu. D-ra CUCU (intransigentă)'. Nicio domnişoară Cucu. D-ta taci şi stai cu nasul în cărţi şi-ţi vezi de stelele şi cometele d-tale. PROFESORUL (timid, modest)'. Studiez. D-ra CUCU: Studiezi?! De asta eşti d-ta profesor? Ca să studiezi? PROFESORUL: Cred că da. D-ra CUCU: Şi între timp elevii şi elevele îşi fac de cap. Ce dezmăţ! Ce perversitate! PROFESORUL: Perversitate? Exagerezi. D-ra CUCU: Exagerez? Poţi d-ta să-mi spui ce caută fata asta la gară? PROFESORUL (după o tăcere de o secundă, foarte serios): D-ră Cucu! D-ta ai fost vreodată la mare? D-ra CUCU: Am fost la nămol, la Tekirghiol. PROFESORUL: Nu la nămol. La mare ai fost? D-ra CUCU (bănuitoare): Ce vrei să spui cu asta? PROFESORUL: într-un târg de provincie ca al nostru... gara este... marea. Este portul, necunoscutul, depărtarea. STEAUA FĂRĂ NUME 141 D-ra CUCU (plat): Ce depărtare? PROFESORUL: Este dorul de a pleca, de a fugi. D-ra CUCU: De a pleca? De ce să pleci? Unde să pleci? PROFESORUL: în altă parte. în altă lume. D-ra CUCU (severă): Domnule Profesor, dacă astea sunt lecţiile pe care d-ta le dai elevelor, în orele d-tale, atunci să-mi dai voie să-ţi spun... dă-mi voie să-ţi spun... (Se aude un fluierat de locomotivă şi un zgomot de tren.) ŞEFUL (apărând o secundă în prag): Personalul. Vine personalul. PROFESORUL (cu o tresărire de emoţie): Vine. (Iese precipitat.) D-ra CUCU (singură în scenă): Auzi d-ta. Necunoscutul? Depărtarea. (Iese şi ea pe peron.) SCENA VIII ŞEFUL, ICHIM Din stânga, fund, intră pufăind în gară, mai puţin formidabil ca automotorul, trenul personal. Locomotiva trece şi dispare în dreapta, într-un ritm descrescând, până se opreşte. Prin fereastra şi geamul uşii, se văd un vagon sau două. Mişcare pe peron. Ichim, care trece cu căruciorul. Ţăranul care aleargă să-şi găsească vagonul. Se aude vocea lui: „ Unde e glasa tria? Paşi şi voci nedistincte. Vocea profesorului: „Domnu Pascu ”! „Nu l-ai văzut pe d-l Pascu?”. Zgomot de tampoane. Un şuierat. Trenul se pune din nou în mişcare, încet, greoi, pe urmă din ce în ce mai repede. ŞEFUL (din prag, în timp ce ultimele vagoane trec şi dispar): îl terminarăm şi pe ăsta, Ichim. 142 MIHAIL SEBASTIAN ICHIM: îl terminarăm, dom’ şef. ŞEFUL: Să mai treacă şi acceleratul de Braşov şi am scăpat. ICHIM: Adevărat. (Ichim dispare spre stânga, şeful intră în birou, îşi scoate chipiul, îl pune în cui, pe peron oarecare forfoteală continuă, siluete de călători cari se îndreaptă spre ieşire, spre stânga.) SCENA IX ŞEFUL, PASCU PASCU (încărcat de valize, oprindu-se în prag): Salutare, domnu şef! ŞEFUL: Bine-ai venit, domnu Pascu. PASCU: Cucoana-i aici? ŞEFUL: E în târg. Adineori a plecat. PASCU: Aveam o vorbă cu dumneaei. I-am adus tot ce mi-a spus. ŞEFUL: Intră, intră! (Pascu-şi lasă o parte din valize afară şi intră înăuntru cu una singură). PASCU: Ia să vedem, (deschizând valiza) Numai să găsesc. C-am avut atâtea... ŞEFUL: Ce se mai aude în Capitală? PASCU: Cald. Cald al dracului. ŞEFUL: De! Nu-i ca aici, ca la noi. PASCU: Ce tot stai să vorbeşti? Aici e raiul. Raiul pe pământ. (Scoate din valiză un pachet.) ŞEFUL: Ăsta e pachetu’ nevesti-mi? STEAUA FĂRĂ NUME 143 PASCU: Nu, nu. E al lui domnul Miroiu, profesorul. ŞEFUL: Că bine zici. (Iese în prag, se uită în dreapta şi în stânga pe peron.) Dom’ Profesor! Dom’ Profesor! Ia vezi, Ichime, unde-i domnul Miroiu. Că era adineaori pe-aici. (către Pascu, reintrând) Te aştepta. PASCU (tainic): Dom’le Şef! Ce crezi d-ta că e în pachetul ăsta? ŞEFUL: Păi ce să fie? O carte. PASCU: Carte, carte! dar ce fel de carte? (misterios) Ştii câţi bani costă? 22 de mii de lei. ŞEFUL: Câţi? PASCU: 22 de mii. ŞEFUL: Fugi d’acolo. Nu se poate. PASCU: Pe ochii mei. (explicând repede) A fost profesorul aseară la mine şi mi-a numărat în mână 22 de mii de o mie... 22. ŞEFUL (îngrijorat): Dar ce carte să fie? PASCU: Păi ştiu eu? Cum mi-a dat-o librarul din Bucureşti, aşa i-am adus-o, mi-era şi frică, zău. Auzi d-ta? 22 de mii. ŞEFUL: 22 de mii! SCENA X ŞEFUL, PASCU, PROFESORUL, apoi D-ra CUCU PROFESORUL (vine grabnic din stânga, pe peron, trece prin faţa ferestrei, intră): Domnu Pascu! Aici erai? Credeam că n-ai venit. PASCU: Se poate, dom’ Profesor? PROFESORUL: Te-am căutat pe peron, afară, la trăsuri. PASCU: învălmăşeală mare. 144 MIHAIL SEBASTIAN PROFESORUL (încet, îngrijorat): Ai adus? PASCU (întinzându-ipachetul): Poftim. PROFESORUL (luând pachetul, rămâne o secundă nemişcat): Mulţumesc... Da... Mulţumesc... (Se uită la pachet, pe urmă la cei doi. Pe urmă, trecând spre stânga, aproape de fereastră, la lumină, desface repede pachetul şi scoate de acolo un volum mare, pe care-l răsfoieşte cu înfrigurare, ca şi cum ar căuta o anumită pagină, un anumit lucru. Şeful şi Pascu schimbă priviri intrigate.) PASCU (scoţând din valiză un alt pachet): Uite şi pachetul cucoanei d-tale, dom’ Şef. L-am învelit în hârtie albastră, să nu le-ncurc. ŞEFUL: Bravo! Să trăieşti. îmi pare rău că nu e nevastă- mea aici, ca te opream la masă. Avem o raţă pe varză o minune! A rămas de la prânz. PASCU: Las-o pe altădată, că acuma sunt grăbit. Nu vezi câte bagaje am? ŞEFUL (ieşind în prag): Ichime! Ichime! Ia pune mâna pe geamantanul lui domnu’ Pascu şi du-1 la trăsură. (Ichim vine din stânga, ia geamantanele lăsate pe peron în faţa uşii şi dispare tot în stânga. în acel timp, din dreapta, pe peron, apare d-ra Cucu.) PASCU: Săru’ mâna, d-ră Cucu. Să pofteşti mâine la magazin. Am adus noutăţi. D-ra CUCU: Nu mai calc în magazinul d-tale. Ai vândut fetelor dintr-a opta ruj de buze. PASCU: Păi de! domnişoară Cucu. Eu sunt magazin general. Vând de toate şi la toată lumea. D-ra CUCU: Las’ că discut eu cazul d-tale. (ameninţătoare) în conferinţă! STEAUA FĂRĂ NUME 145 PASCU: îmi pare rău. Eu sunt magazin general... Vă salut. Mă duc... dom’ Profesor Miroiu? Nu veniţi în târg? Vă duc cu trăsura. PROFESORUL (cufundat în lectură, o clipă nu aude nimic. Pe urmă abia tresare, parcă l-ar fi strigat cineva din somn): Cum? (Privire vagă, năucită, apoi se reîntoarce la cartea lui.) PASCU (schimbă o nouă privire nedumerită cu şeful şi ridică din umeri): 22 de mii. ŞEFUL: 22 PASCU: Am plecat. M-am dus. Vă salut. ŞEFUL: Salutare, dom’ Pascu, salutare. (Pascu pleacă prin stânga.) D-ra CUCU: Mă duc şi eu. Dar am o rugăminte, domnule Ispas. ŞEFUL: La ordin. D-ra CUCU: Dacă vezi o elevă de-a noastră, ia-i numărul. ŞEFUL: îl iau. Dar nu mai stai la acceleratul de Sinaia? D-ra CUCU: Nu, că e târziu. Şi uite, se întunecă. (într- adevăr, de câteva clipe lumina a început să scadă) Domnule Miroiu. Mergi în oraş? (Profesorul nu aude. E absorbit de lectură.) ŞEFUL (încet): D-ră Cucu! Ştii d-ta ce carte citeşte profesorul? D-ra CUCU: De unde să ştiu? (cu dispreţ) O carte de-ale lui. ŞEFUL: Ştii cât costă? Ştii câţi bani a dat pe ea? (tăcere pentru a-şipregăti lovitura) 22 de mii de lei. D-ra CUCU (speriată): Nu mai spune. ŞEFUL: Pe ochii mei (repede, explicaţiuni) Mi-a spus Pascu că el i-a adus-o de la Bucureşti, 22 de mii. 22 de hârtii de câte o mie. D-ra CUCU: E nebun. 146 MIHAIL SEBASTIAN ŞEFUL: Nu e lucru curat. D-ra CUCU (făcând un pas): Stai că-1 întreb. ŞEFUL (oprind-o): Nu. Lasă-mă pe mine. îl deseos eu. Cu binişorul. D-ra CUCU: 22 de mii! Ce-o să fie mâine în cancelarie. ŞEFUL: în cancelarie? Ce-o să fie în tot târgul! D-ra CUCU: Eu nu mai stau. Nu, nu mai stau. La revedere, domnu’ Ispas... (O ia repede spre stânga.) 22 de mii... (Trece prin faţa ferestrelor, dispare.) SCENA XI ŞEFUL, PROFESORUL Profesorul a rămas lângă fereastră cu totul cufundat în carte. Nu aude nimic, nu vede pe nimeni. Lumina a scăzut şi mai mult. Şeful îl priveşte în tăcere câteva secunde, pe urmă se apropie de el ŞEFUL (încet, cum ar trezi pe cineva din somn, îl bate pe umăr): Dom’ Profesor? Să-ţi aprind lampa. PROFESORUL (tresărind, năuc): Cum? ŞEFUL: Zic, să-ţi aprind lampa. S-a întunecat. PROFESORUL: Nu, că mă duc. ŞEFUL: Dar de ce? Stai aici liniştit. PROFESORUL (strângând în mâini cartea, cu oarecare nelinişte): Am de lucru... Am de citit... ŞEFUL: Tocmai d-asta zic şi eu. îţi aprind lampa... şi nu te turbură nimeni, (aprinzând o lampă de petrol, cu abat-jour de pe birou) Mergem împreună mai târziu... Te duc eu în oraş. Ei, ia şezi... şezi. STEAUA FĂRĂ NUME 147 PROFESORUL (puţin năucit, ezită... parcă ar pleca, dar cercul galben de lumină al lămpii îl atrage, deschide cartea din nou, o răsfoieşte înfrigurat.) ŞEFUL (se îndreaptă spre uşă şi strigă din prag): Ichim! vezi de lampioane. Şi aprinde felinarul pe peron... Acuma pică acceleratul şi ne găseşte cu felinarul stins... (Reintră, se apropie de profesor şi se uită peste umărul lui în carte.) Frumoasă carte, dom’ Profesor? PROFESORUL (tresărind): Cum? ŞEFUL: Zic, frumoasă cartea pe care-o ceteşti? PROFESORUL (evaziv): O carte veche. ŞEFUL: De! Cărţile ca vinul. Cu cât îs mai vechi, cu atât îs mai ale dracului... Aveam şi eu una mai de mult, cu poze. Tii! ce poze!... A d-tale are poze? PROFESORUL: Da. Adică nu... Nişte planşe, nişte hărţi. ŞEFUL (schimbare de ton): Dom’ Profesor! Să nu te superi că te-ntreb. E adevărat? PROFESORUL: Ce? ŞEFUL: 22.000 ai dat pe ea? PROFESORUL: De unde ştii? ŞEFUL: Păi dacă n-oi şti eu, cine să ştie? Nu stau toată ziua aici la gară? 22? PROFESORUL (simplu): Da. ŞEFUL: Păi nu e mult? PROFESORUL: Este... dar... ce era să fac? Aveam nevoie de ea... ŞEFUL: Ce-o să spuie lumea în târg? PROFESORUL: Ce să spuie? ŞEFUL: Păi de! 22 de mii sunt bani. Şi, ca omu’, te întrebi... de unde? PROFESORUL: Am strâns. Economii, lecţii particulare... de ani de zile aştept... (puţin jenat) şi m-am şi împrumutat. 148 MIHAIL SEBASTIAN ŞEFUL (dojenitor): Păi vezi! PROFESORUL: Dar mâine e întâi... iau leafa de la liceu... şi plătesc. ŞEFUL: Patimă mare, dom’ Profesor... (cu alt ton) Da’ barem face? Ce scrie în ea? Despre ce e vorba? PROFESORUL (bănuitor, se ridică): E târziu... Mă duc... ŞEFUL: Aşteaptă, frate, că mergem împreună. Numai să treacă acceleratul şi închid prăvălia. PROFESORUL: închizi? ŞEFUL: Adică, vorba vine. Până la noapte, la 11:35 nu mai am niciun tren. Şi pe urmă-mi ţine locul Antoniu, impiegatul. (Intre timp lumina a scăzut mult. Peronul aproape nu se mai vede prin fereastră. Se desluşeşte totuşi umbra lui Ichim care apare din stânga, cu un baston de lampagiu, şi se opreşte în faţa felinarului.) SCENA XII ŞEFUL, PROFESORUL, ICHIM ŞEFUL (ieşind în prag): Ichim! Ai şters lampa? ICHIM (peperon aprinzând lampa): Şters. ŞEFUL: Gaz e destul? Te-ai uitat bine? ICHIM: E plină, dom’ Şef, că numai ieri am turnat. Tocmai bine arde până dimineaţa. ŞEFUL: Raţele le-ai închis? ICHIM: închis. ŞEFUL: Le-ai numărat. Nu lipseşte niciuna? ICHIM: Lipseşte aia de-aţi mâncat-o dv. la prânz... Şi am plătit-o eu. STEAUA FĂRĂ NUME 149 ŞEFUL (trecândpeste această chestiune penibilă): Bine, bine... (Un şuierat depărtat de tren) ICHIM: I-auzi-1 cum şuieră. I-a dat drumul de la canton. ŞEFUL (reintră în birou, îşi ia chipiul din cui): Vine acceleratul, dom’ Profesor! PROFESORUL (care din nou se cufundase în cartea lui): Cum? ŞEFUL: Zic, vine acceleratul. PROFESORUL (preocupat de cu totul alte lucrări): Domle Şef, n-ai cumva o lupă? ŞEFUL: O lupă? Da’ de ce? PROFESORUL: îmi trebuie mie. ŞEFUL: N-am. De unde să am? PROFESORUL: Dar o bucată de hârtie? ŞEFUL: Câtă vrei. Poftim. (îi dă de pe masă o foaie de hârtie.) Eu mă duc să primesc acceleratul şi mă-ntorc. PROFESORUL: Stă mult? ŞEFUL: Aşi! Nu urcă nimeni, nu coboară nimeni... Mă şi-ntreb de ce mai opreşte. (Iese pe peron şi trage uşa după el. Profesorul rămâne la masă, aplecat peste carte. Din când în când îşi duce mâna dreaptă la ochi şi se uită în carte, ca printr-un ochean. Din când în când notează cu febrilitate ceva pe hârtie.) SCENA XIII PROFESORUL, ŞEFUL, CONDUCTORUL, NECUNOSCUTA Zgomot de tren se apropie mereu mai puternic. Şuierat ascuţit de locomotivă, roţi, tampoane etc. Prin geamul uşii şi prin fereastră se vede 150 MIHAIL SEBASTIAN cum intră în gară, de la dreapta la stânga (în sens invers decât cele două trenuri precedente), trenul accelerat. Ochiul roşu al locomotivei dispare repede spre stânga. Vagoane cu ferestre luminate defilează în viteză descrescândă până ce trenul se opreşte. Un zgomot de tampoane ciocnite şi pe urmă câteva secunde de tăcere completă. Se aud apoi paşi grăbiţi pe peron. Cineva deschide uşa. E conductorul trenului. CONDUCTORUL (din prag): Domnu’ Şef! Domnu’ Şef! (Profesorul tresare, ridică capul.) ŞEFUL (de pe peron, trecând prin faţa ferestrei): Aicia sunt. Ce s-a întâmplat? CONDUCTORUL (a dispărut din prag. Vocile vin din semiobscuritatea peronului): Un călător fară bilet. Nu vrea să plătească. Nu vrea să se legitimeze. ŞEFUL: Unde e? CONDUCTORUL: Daţi-vă jos, coniţă. Daţi-vă jos. ŞEFUL: Poftiţi aici la lumină... (Din întunericul peronului desprinde brusc o arătare albă. E o femeie tânără, în rochie albă de seară, cu braţele albe, foarte decoltată. O poşetă într-o mână, un voal albastru în cealaltă. Profesorul tresare. Pentru prima oară ridică cu adevărat ochii în carte. Privire încremenită) NECUNOSCUTA (intrând): Ce vreţi cu mine? De ce m- aţi dat jos din tren? ŞEFUL (intrând după ea): Dv. aveţi bilet? CONDUCTORUL: N-are. ŞEFUL (ierarhic, superior): Lasă-mă, domnule, să întreb. (către călătoare) Aveţi bilet? NECUNOSCUTA: N-am. STEAUA FĂRĂ NUME 151 ŞEFUL: Atunci trebuie să plătiţi. NECUNOSCUTA: Ce? ŞEFUL: Biletul. CONDUCTORUL: Şi amenda. ŞEFUL: Sigur. Şi amenda. NECUNOSCUTA: Am plătit. ŞEFUL: Cum? NECUNOSCUTA: Da. Am plătit. ŞEFUL: Cui. NECUNOSCUTA: Dumnealui ŞEFUL (conductorului): Auzi, dom’le, ce spune: că a plătit. CONDUCTORUL: Vorbă să fie. Uitaţi-vă ce mi-a dat. (Ii întinde şefului câteva fise rotunde.) ŞEFUL (cercetându-le): Ce e asta? (citind) „Cazinoul din Sinaia” „Bun pentru lei douăzeci. Bun pentru lei o sută, bun pentru lei douăzeci”, (nedumerit) Ce sunt astea? NECUNOSCUTA: Fise de la Cazinou... Am uitat să le schimb... în grabă... Sunt de la ruletă... ŞEFUL: Şi cu asta vrei d-ta să călătoreşti? NECUNOSCUTA: E tot ce am. Nu sunt bune? ŞEFUL: la ascultă, doamnă, îţi atrag atenţia că aici te afli într-un birou public. Eu n-am timp. Trenul nu aşteaptă. Plăteşti sau nu. PROFESORUL (timid, făcând un pas): Dacă n-are cu ce... ŞEFUL: Dacă n-are cu ce, să stea acasă, (către conductor) In ce clasă ai găsit-o dom’le? CONDUCTORUL: întâia. Se închisese singură într-un compartiment şi nu vroia să lase pe nimeni înăuntru. NECUNOSCUTA (simplu): Mă durea capul. 152 MIHAIL SEBASTIAN ŞEFUL: Poftim! Umblă cu clasa întâia, o doare capul şi n-are bilet, (către conductor) Urcă-te, domle, în tren şi dă-i drumul. Dumneaei rămâne aici. NECUNOSCUTA: Unde aici? ŞEFUL: Aici, în gară. NECUNOSCUTA: Nici nu mă gândesc. ŞEFUL: Doamnă!... NECUN10SCUTA (către conductor, tăindu-i drumul): Să nu faci un pas, fară mine nu pleci. CONDUCTORUL (scoţându-şi ceasul din buzunar): Am patru minute întârziere, coniţă. Nu mai pot să stau. Eu sunt accelerat. NECUNOSCUTA: Fără mine nu pleci. M-auzi? (Cu o mişcare bruscă se aşează în faţa uşii drept în prag.) Nimeni nu iese de aici fară mine. PROFESORUL (timid, ca şi cum ar vrea să se disculpe, dar să şi protesteze împotriva acestei sechestrări): Doamnă..., eu... eu nu sunt... NECUNOSCUTA: Ce nu eşti? Ce nu eşti? Nu v-ar fi ruşine. Trei bărbaţi şi o singură femeie. Mă daţi jos din tren în plină noapte, în plin câmp. ŞEFUL (jignit): Daţi-mi voie. Aici nu e câmp. NECUNOSCUTA: în plină pădure. Ce vreţi de la mine? Banii? Viaţa? CONDUCTORUL (încet către şef): E nebună. NECUNOSCUTA (exasperată, strigând): Ce vreţi? Ce vreţi? PROFESORUL: Doamnă... CONDUCTORUL: Coniţă... ŞEFUL: Lasă-mă pe mine şi la primul moment şterge-o... (către necunoscută) Doamnă! Ne-aţi înţeles greşit. Noi n-avem de gând să vă oprim aici. Că ce să facem cu dv. aici? NECUNOSCUTA: Atunci de ce m-aţi dat jos din tren? STEAUA FĂRĂ NUME 153 ŞEFUL: Pentru o formalitate. NECUNOSCUTA: Frumoasă formalitate! ŞEFUL: Ce vreţi? Datoria... Regulamentul! Trebuie să facem un proces-verbal. NECUNOSCUTA (speriată, bănuitoare): Proces! Mie? Proces! ŞEFUL: Verbal. Numai aşa de formă. Scriem pe hârtie cum s-au petrecut lucrurile, semnaţi şi gata. NECUNOSCUTA (mereu bănuitoare): Şi pe urmă? ŞEFUL: Pe urmă plecaţi. NECUNOSCUTA: Cu trenul ăsta? ŞEFUL: Sigur. Vă aşteaptă. NECUNOSCUTA (după o secundă de îndoială, în care timp i-a privit pe toţi trei bărbaţi): Atunci, atunci să semnez mai repede. Unde? ŞEFUL: Poftiţi aici, la masă... (îi oferă un scaun. Femeia, mereu cu aceeaşi expresie de prudenţă, de teamă, de nelinişte, se dezlipeşte de uşă şi vine spre locul indicat. Şeful face semn cu mâna conductorului să iasă.) PROFESORUL (care abia acum înţeleg stratagema, vrea să protesteze): Domnule Şef... Nu se poate... ŞEFUL (încet, energic): Domnule Profesor, d-ta să nu te amesteci! Astea-s chestii de serviciu. (Conductorul iese tiptil, neobservat.) Luaţi loc! Aici! PROFESORUL (vrea s-o prevină): Doamnă! Doamnă! ŞEFUL (împiedecându-l): Să vă dau o hârtie şi un toc. Să redactăm... şi pe urmă să semnaţi. NECUNOSCUTA Semnez orice... dar mai repede. ŞEFUL: Numaidecât... Numaidecât... (Trenul a pornit între timp. In prima clipă femeia nu şi-a dat seama. Se aude şuieratul locomotivei.) 154 MIHAIL SEBASTIAN NECUNOSCUTA (tresărind)'. Ce e asta? (Zgomotul roţilor şi al tampoanelor se accentuează. Femeia se ridică brusc în picioare, cu o mişcare de spaimă, aleargă spre uşă cu un ţipăt.) Ce e asta? (în prag se opreşte o secundă, privind buimăcită vagoanele luminate, care defilează spre stânga din ce în ce mai repede. Se rupe din această scurtă încremenire şi aleargă pe peron după tren. Rochia ei albă se vede trecând prin faţa ferestrei. Ultimul vagon se vede de asemenea prin fereastră, dispărând. Se aude de-afară strigătul ei disperat) Opreşte... Opreşte... (Un nou şuierat de locomotivă îi acoperă vocea.) SCENA XIV ŞEFUL, PROFESORUL, NECUNOSCUTA Câteva secunde de nemişcare. Se mai aude doar zgomotul trenului depărtându-se. Pe urmă rochia albă se vede trecând pe peron prin faţa ferestrei de la stânga spre dreapta. Cu o expresie de oboseală, de tristeţe, de disperare, femeia apare în prag. NECUNOSCUTA (uitându-se buimăcită la cei doi bărbaţi şi pe urmă, fixându-l pe şef, fără violenţă): Canalie! ŞEFUL (ridică din umeri)'. De, Doamnă! NECUNOSCUTA (mai mult pentru ea): A plecat. ŞEFUL: N-am ce face. Datoria. Regulamentul. NECUNOSCUTA (e sfârşită de oboseală, intră înăuntru, face câţiva paşi, cade pe scaun): A plecat... STEAUA FĂRĂ NUME 155 ŞEFUL (instruind afacerea): Numele dv., Doamnă. NECUNOSCUTA (ridică spre el o privire nedumerită, absentă.) ŞEFUL: Trebuie să încheiem procesul-verbal. Numele, domiciliul, vârsta, profesiunea. NECUNOSCUTA (nu răspunde, n-a auzit, nu vede.) ŞEFUL (după o pauză): Faceţi rău că nu răspundeţi. Eu proces-verbal trebuie să închei. Mă obligă regulamentul şi dacă nu răspundeţi, voi fi silit să m-adresez poliţiei, (cu intenţie) Avem poliţie aici, măcar că suntem în câmp, cum ziceaţi adineaori. PROFESORUL (se apropie de ea mişcat): De ce nu răspundeţi? Doamnă? Cum vă cheamă? NECUNOSCUTA: Lasă-mă. Lăsaţi-mă. PROFESORUL: Cum vă cheamă? De unde veniţi? NECUNOSCUTA: Lăsaţi-mă’ţi, spun. Sunt obosită. PROFESORUL: Poate aveţi un act. O legitimaţie. NECUNOSCUTA (întinzându-i poşeta cu un gest de nesfârşită oboseală): Nu ştiu. Caută. Vezi şi d-ta ce găseşti. PROFESORUL (ia poşeta, face un pas spre rampă, urmat de şef, deschide poşeta, caută, scoate unul câte unul diverse obiecte, pe care le dă şefului să le ţină): O sticluţă cu parfum... ŞEFUL (mirosind în aer): Miroase grozav. PROFESORUL: O batistă... un ruj de buze... O tabacheră cu două ţigări... ŞEFUL (mirosindţigările): Ţigări străine. PROFESORUL (a golit poşeta): Asta e tot. ŞEFUL: Niciun act? PROFESORUL: Niciunul. ŞEFUL: Nicio hârtie? PROFESORUL: Nimic. 156 MIHAIL SEBASTIAN ŞEFUL (după un moment de reflecţii): Eu îl anunţ pe Dincă, comisarul. Aici nu e lucru curat. PROFESORUL (întorcându-se spre necunoscuta care a rămas pe scaun în aceeaşi stare de prostaţie): Doamnă, vă rog... în propriul dv. interes, vă rog mult, faceţi un efort... răspundeţi... Aduceţi-vă aminte... Cine sunteţi? De unde veniţi? Unde vă duceţi? NECUNOSCUTA (ridică ochii spre el, îl priveşte absentă, se ridică în picioare): Mă duc... (Cu bruscă hotărâre porneşte spre uşă.) Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie. (Iese repede, dispare, în întuneric.) PROFESORUL (turburat): Doamnă! ŞEFUL: E nebună rău. PROFESORUL: Se întâmplă o nenorocire. Trebuie s-o salvăm, ŞEFUL: Fii liniştit. Nu e niciun tren la ora asta. PROFESORUL (a ieşit pe peron): Doamnă! Doamnă! (Se întoarce.) Nu ştiu unde e. E prea întuneric. N-o văd. ŞEFUL: Nu te mai frământa, dom’ Profesor. Nu-ţi spun ca nu-i niciun tren? (strigând din prag) Ichime! Ichime! Vezi că e o femeie pe linie. VOCEA LUI ICHIM (din depărtare): Fereşte linia, fereşte linia. ŞEFUL (adulmecândaerul): Şi miroase, domnule, a parfum de mi-a umplut toată gara. Să vie nevastă-mea acum, atâta-mi trebuie... (cu alt ton după o secundă) E din lumea mare. Te-ai uitat la ea? PROFESORUL (cu emoţie): E frumoasă. ŞEFUL: Te-ai uitat ce rochie are? Braţele goale, gâtul gol, spatele gol. Pe jumătate dezbrăcată. STEAUA FĂRĂ NUME 157 PROFESORUL: E foarte frumoasă... (plin de nelinişte) Numai de nu s-ar omorî... ŞEFUL: Deocamdată nu poate, că n-are tren. Tii! Mare bucluc. Tocmai mie să mi se întâmple una ca asta. Nu putea, dom’le, s-o dea jos la Câmpina sau la Breaza! PROFESORUL: Dumneata eşti de vină. Trebuia s-o laşi să plece. ŞEFUL: Nu puteam, dom’le Profesor. Se opune regulamentul, (iritat) Şi pe urmă, adică ce?... Pentru că miroase a parfum, pentru că vine de la Sinaia, pentru că umblă dezbrăcată şi pentru că joacă la ruletă, să-şi bată joc de calea ferată şi de gara mea? PROFESORUL: Şi dacă se omoară? ŞEFUL: Bucluc mare. Anchetă, rapoarte. Mă dă la gazetă. După 23 de ani de carieră. VOCEA LUI ICHIM (mai de aproape): Fereşte linia. ŞEFUL (ieşind repede în prag): Ai găsit-o, Ichim? VOCEA LUI ICHIM: Aicia-i, dom’ Şef. ŞEFUL: Ce face? VOCEA LUI ICHIM: Stă pe linie şi trage din ţigare. PROFESORUL (iese repede îngrijorat): Doamnă!... (Dispare în întuneric.) ŞEFUL (din prag): Coniţă!... Doamnă! Veniţi aici la lumină. Degeaba staţi pe linie. Până la 11,35 nu e niciun tren să vă calce. NECUNOSCUTA (se reîntoarce, urmată de profesor): Ce vreţi cu mine? De ce m-aţi chemat? De ce nu mă lăsaţi în pace? PROFESORUL Doamnă... noi vă vrem binele. NECUNOSCUTA: Am văzut. PROFESORUL: Afară e răcoare, e umed, s-ar putea să răciţi, sunteţi îmbrăcată aşa de... aşa de subţire... 158 MIHAIL SEBASTIAN NECUNOSCUTA (îşi strânge umerii, înfiorată): Mi-e frig. PROFESORUL: Vedeţi? ŞEFUL: Nu e mai bine aici? Aveţi scaun, aveţi lampă. Mai stăm de vorbă şi ne trecem vremea. NECUNOSCUTA (cu un gest de oboseală, de indiferenţă): La urma urmelor... (Se aşează pe scaun.) ŞEFUL: Aşa... (după o secundă) Prin urmare, pe dv. cum vă cheamă? NECUNOSCUTA (repede): Iar începi? PROFESORUL: Doamnă, înţelegeţi... Vă implor să înţelegeţi... dacă întrebăm, dacă insistăm, e pentru că vrem să vă venim într-ajutor. NECUNOSCUTA: N-am nevoie. PROFESORUL: Sunteţi enervată. înţeleg. Nu vreţi să ne răspundeţi. Şi asta înţeleg. Uite: nu vă mai punem nicio întrebare. ŞEFUL: Zău, şi procesul-verbal cum îl scriu? PROFESORUL (scurt): Dă-1 încolo de proces-verbal. (către necunoscută) Nu vă mai punem nicio întrebare. Dar îngăduiţi-ne măcar să ghicim... Dv. probabil veniţi de la Sinaia. NECUNOSCUTA: Probabil. PROFESORUL: Şi probabil vă duceţi la Bucureşti. NECUNOSCUTA: Probabil. PROFESORUL: Ei bine, ori la Bucureşti, ori la Sinaia, trebuie să aveţi pe cineva... o rudă, un prieten... cineva pe care să-l anunţăm de situaţia în care vă aflaţi. NECUNOSCUTA (ideea i se pare bună): Crezi? PROFESORUL: Sigur. Daţi-ne o adresă, un nume, o indicaţie. NECUNOSCUTA: Crezi că s-ar putea? STEAUA FĂRĂ NUME 159 ŞEFUL: De ce să nu se poată? Dăm o telegramă. Sau poate... (arătând telefonul din perete) Chemăm la telefon. NECUNOSCUTA: Telefon? PROFESORUL: Evident. NECUNOSCUTA: Bine... atunci... Atunci chemaţi Sinaia. La hotel Palace... sau... dacă nu e acolo... la Cazinou. ŞEFUL (mergând spre telefon): De cine trebuie să întreb? NECUNOSCUTA: De.... (S-a răzgândit brusc.) Nu. Nu pot. Nu vreau. Mai bine mă omor. Mai bine mă arunc înaintea trenului. ŞEFUL: Nu v-am spus că nu e niciun tren până la 11:35? NECUNOSCUTA: 11:35? Bine. Aştept. Am să mă omor la 11:35. PROFESORUL: Dar de ce să vă omorâţi? ŞEFUL: Şi de ce tocmai aici? Nu e păcat? Sunt şi eu un om cu familie, cu greutăţi. Vreţi să mă băgaţi în bucluc. Anchetă, rapoarte. PROFESORUL (cu elan, cu emoţie): Doamnă!... ŞEFUL: Uite, sunt slujbaş sărac, dar vă dau eu din buzunarul meu un bilet până la Câmpina şi acolo faceţi ce ştiţi. Gară mare, linii multe. PROFESORUL: Doamnă, treziţi-vă, dezmeticiţi-vă. Alungaţi gândul ăsta absurd, sunteţi tânără, sunteţi frumoasă. NECUNOSCUTA: Serios? Aţi observat? PROFESORUL: Trebuie să trăiţi. NECUNOSCUTA (uitându-se de jur-împrejur): Unde? Aici? PROFESORUL: Veţi pleca. Trebuie să plecaţi. 160 MIHAIL SEBASTIAN NECUNOSCUTA: Dacă trebuie, de ce m-aţi dat jos din tren? ŞEFUL: Fiindcă n-aveaţi bilet. PROFESORUL: Vă vom da noi bilet. ŞEFUL: Care noi? PROFESORUL: Eu. ŞEFUL: Ai bani? PROFESORUL (încurcat): Acuma nu. Dar mâine dimineaţă iau leafa. NECUNOSCUTA: Mâine dimineaţă? Nu aştept până mâine dimineaţă aici în câmp. ŞEFUL (jignit): Cum în câmp, Doamnă? Cum în câmp? Daţi-mi voie? Sunteţi într-un oraş. NECUNOSCUTA: Ce oraş? ŞEFUL: îmi pare rău. Comună urbană. Judecătorie, spital... PROFESORUL: Liceu... ŞEFUL: 8.000 de locuitori. PROFESORUL (cu puţină amărăciune): 8.245 la ultimul recensământ. ŞEFUL: Şi încă pe mine nu mă numărase, că eram la Bucureşti după treburi în ziua aia. NECUNOSCUTA: 8.245 de locuitori, (către şef) Cu d-ta 8.246. (gânditoare) Dacă rămân aici în noaptea asta vom fi 8.247. (după o clipă) E un hotel? ŞEFUL: Se poate să nu fie? Hotelul Monopol, în centru. NECUNOSCUTA: Dar n-am bani. PROFESORUL: Asta n-ar fi nimic. îl plătim mâine, dar n-aveţi acte. ŞEFUL: Adevărat. Şi fară acte nu se poate, (către Profesor) Ce-ar fi s-o ducem la spital? Zicem că a avut un accident. NECUNOSCUTA: La spital? Nu merg la spital. STEAUA FĂRĂ NUME 161 ŞEFUL: Atunci la poliţie. Fără acte numai la poliţie vă primeşte. PROFESORUL: Nu-1 ascultaţi, doamnă. Nu ştie ce vorbeşte. ŞEFUL: N-oi fi ştiind, dar fară acte unde vrei s-o ducem? (necunoscutei) De ce n-oţi fi vrând, zău aşa, să spuneţi cum vă cheamă? NECUNOSCUTA: Mă plictiseşti. Mai e mult până la 11:35? Aş vrea să se termine. PROFESORUL (îngrijorat din nou): Doamnă... NECUNOSCUTA (din nou exasperată): Mă plictiseşti, mă plictisiţi. Mi-e frig, mi-e somn, mi-e foame. ŞEFUL: Să vă dăm ceva de mâncare. NECUNOSCUTA (cu dezgust): Unde? Ce? ŞEFUL: Mare lucru n-avem. Dar e nişte raţă pe varză, rămasă de la prânz. O minune! A călcat-o ieri acceleratul. NECUNOSCUTA: Nu mănânc raţe călcate de accelerat. ŞEFUL: Ce are a face? E o minune. Numai că nu ştiu cum să facem, să nu ne vadă nevastă-mea, că-mi aprind paie în cap, n-o cunoaşteţi pe nevastă-mea. NECUNOSCUTA (agitată): Ce noapte! Ce coşmar! N-are să se mai termine niciodată? N-are să se mai facă niciodată zi? PROFESORUL: Ba da, doamnă! Dar trebuie calm, răbdare. NECUNOSCUTA: Nu pot, nu mai pot. Aş vrea să mor. Aş vrea să dorm. De ce nu m-aţi lăsat afară pe linie... Era aşa de bine... (Lăsându-se să cadă pe un scaun) Eu mă culc aici. Stingeţi lumina. ŞEFUL: Vai de mine! Aicea nu se poate. Aicea vine nevastă-mea. 162 MIHAIL SEBASTIAN NECUNOSCUTA (se ridică în picioare. E iar în culmea disperării): Atunci unde, unde, unde? Aicea nu, pe linie nu... ce vreţi cu mine? PROFESORUL: Doamnă... Nu ştiu dacă pot, nu ştiu dacă trebuie... vedeţi... eu am o locuinţă modestă... o singură cameră... dacă vreţi... dac-aţi vrea... eu plec de acasă... şi rămâneţi acolo singură... Peste noapte... Numai până se face ziuă... Eu mă duc să dorm la un coleg, (către şef, explicativ) La Udrea, profesorul de muzică. ŞEFUL: Bună idee. PROFESORUL: Mâine-dimineaţă totul va fi mai simplu. Vom găsi bani, veţi pleca, dar până atunci vă odihniţi. ŞEFUL: Vă mai veniţi în fire. PROFESORUL: Şi mâine-dimineaţă... ŞEFUL: Facem procesul-verbal. PROFESORUL (scurt): Lasă procesul-verbal, (către necunoscută) Vă rog să aveţi încredere în mine. Vă rog să primiţi. Primiţi? NECUNOSCUTA (după un moment de tăcere): E departe? PROFESORUL: La zece minute, la un sfert de oră de aici. NECUNOSCUTA: Bine. Să mergem. Mi-e somn. PROFESORUL (arătându-i drumul spre uşă): Pe aici... pe aici. (Necunoscuta iese urmată de profesor. Se văd prin fereastră trecând spre stânga.) ŞEFUL (rămas singur în scenă, observă pe birou cartea profesorului): Dom’ Profesor! (Iese în prag.) Domnu’ Miroiu! PROFESORUL (întorcându-se): Ce e? Ce vrei? ŞEFUL: Ţi-ai uitat cartea. STEAUA FĂRĂ NUME 163 PROFESORUL (cu un fel de spaimă): Cartea! (O ia în mâini, o deschide în neştire.) Şi aveam de lucru în noaptea asta. Aveam de cetit. ŞEFUL: Patimă mare, dom’ Profesor! Patimă mare!... (Profesorul pleacă grăbit. Se vede prin fereastră trecând.) CORTINA ACTUL II Acasă, la profesor, în aceeaşi seară. Interior de celibatar, în provincie. Totul e curat, dar sărăcăcios, desperechiat. Masă, scaune, un divan. Un raft cu cărţi. De altfel, cărţi sunt cam peste tot. Pe masă, pe scaune, pe jos. O uşă de intrare în dreapta, planul I. O altă uşă în stânga, planul II. Duce spre o altă încăpere (bucătărie, oficiu, debaras). în peretele din fund, fereastră dublă, dând spre o mică grădiniţă înspre stradă. La ridicarea cortinei scena e goală, întuneric. Prin fereastră se vede un cer senin de vară, înstelat. în depărtare, silueta albastră închis a munţilor. SCENA I PROFESORUL, NECUNOSCUTA Tăcere. Un câine latră pe undeva, prin mahala. Un altul îi răspunde din depărtare. Se aude din dreapta o cheie răsucită în broască, uşa se deschide. PROFESORUL (intrând): Pe aici, pe aici... NECUNOSCUTA (urmându-l): Am ajuns? STEAUA FĂRĂ NUME 1 PROFESORUL: Da. Suntem acasă. (Pune cu mare gri cartea pe masă.) NECUNOSCUTA: Ce întuneric! PROFESORUL: O clipă şi aprind lampa. (Cau bâjbâind.) Numai să găsesc chibriturile. NECUNOSCUTA: Nu e lumină electrică? PROFESORUL: Nu... Adică de fapt este, dar nu i-a d încă drumul. Abia la toamnă, când o fi gata uzin; NECUNOSCUTA: Nu aştept eu până atunci. PROFESORUL (a găsit cutia cu chibrituri, dc chibritul nu ia foc): Nu vrea să se aprind; Umezeală mare. NECUNOSCUTA: Ce întuneric! Ce străzi! M-am Iov de toţi copacii, de toate gardurile. PROFESORUL (a reuşit în sfârşit să aprindă u chibrit): îmi pare rău, doamnă, îmi pare foart rău (A aprins lampa. Lampă de petrol, cu abat jour alb, rotund, de porţelan, care dă o lumim mică, scăzută.) NECUNOSCUTA (lăsându-se să cadă pe un scaun): Ni mai pot. Sunt zdrobită. (îşi aruncă din picior m pantof, pe urmă pe celălalt.) Mi-am răni picioarele. Câte pietre! Câţi bolovani! (Rămasă îr ciorapi, îşi freacă talpa piciorului.) PROFESORUL (ridicând un pantof de jos): De fapt, îr centru, strada e pavată, dar aici pe la noi... NECUNOSCUTA: Nu se pavează niciodată? PROFESORUL: Ba da. Poate... la anul... NECUNOSCUTA: Ghinionul meu! Am venit cu un an prea devreme. PROFESORUL (căutând celălalt pantof): Nu văd celălalt pantof. Nu ştiu unde este. NECUNOSCUTA: E prea întuneric aici. Ce lumină chioară. Nu poţi s-o faci mai mare? 166 MIHAIL SEBASTIAN PROFESORUL: Ba da. Dar nu e bine. Se vede din stradă. NECUNOSCUTA: Ei şi? PROFESORUL: Nu trebuie să se ştie că sunteţi aici. NECUNOSCUTA: Atunci stinge. Ori o stingi, ori o faci mai mare. Nu pot s-o sufăr aşa. PROFESORUL: Cum doriţi. Numai să ştiţi că nu e bine. Trece lume pe stradă. NECUNOSCUTA: Nu trece nimeni. Strada e pustie. PROFESORUL: Acuma. Dar mai târziu dă drumul de la cinematograf. Că azi e miercuri. NECUNOSCUTA: Şi dacă e miercuri? PROFESORUL: Miercuri şi sâmbătă e cinematograf. Totdeauna. NECUNOSCUTA: Şi d-ta nu te-ai dus? PROFESORUL: Nu. Nu mă duc niciodată. (Ridică fitilul lămpii: lumină mare.) NECUNOSCUTA (se ridica în picioare şi aruncă o privire circulară asupra încăperii): Aici locuieşti d-ta? Aici... trăieşti d-ta... PROFESORUL: Da. NECUNOSCUTA: Oribil! PROFESORUL: Nu vă place? NECUNOSCUTA: Ba da. Iartă-mă. E foarte... frumos. PROFESORUL: Nu. Nu e frumos, dar pentru mine e tot ce-mi trebuie. Şi nici nu e departe de şcoală. Fiindcă nu ştiu dacă v-am spus... eu sunt profesor. NECUNOSCUTA: Nu era nevoie să-mi spui. Se vede. PROFESORUL: După ce? NECUNOSCUTA: După tot. (privire circulară asupra întregii încăperi, privire în care e cuprins şi el, ca un obiect în plus) Groaznic! Parcă tot era mai STEAUA FĂRĂ NUME 167 bine afară! Cel puţin să deschidem fereastra. (Merge spre fereastră.) PROFESORUL (speriat): Nu! NECUNOSCUTA (mirată): De ce? PROFESORUL (foarte îngrijorat): Nu v-am spus? O să dea drumul de la cinematograf. Trece lume pe stradă. O să vă vadă. NECUNOSCUTA: Ei şi? (Deschide larg fereastra.) PROFESORUL: La ora asta... O femeie... aici... NECUNOSCUTA: La d-ta n-a venit niciodată o femeie? PROFESORUL: Doamnă! Cum vă puteţi închipui... NECUNOSCUTA: Vrei să spui că nu primeşti niciodată? PROFESORUL: Sunt un om serios. Un profesor. Un om cu răspundere. NECUNOSCUTA: Vrei să spui că eu sunt singura femeie... Prima femeie care intră în casa asta? PROFESORUL: Doamnă... vă rog să credeţi că n-aş fi cutezat niciodată... dacă n-ar fi fost împrejurările, cu totul neobişnuite în care v-am întâlnit. NECUNOSCUTA: Ce tânăr eşti! Sau ce bătrân! PROFESORUL: Doamnă! Vă rog, vă conjur, plecaţi de la fereastră. NECUNOSCUTA: Nu fi copil, nu e nimeni. PROFESORUL: Vă vede de peste drum, de la Chiroiu. NECUNOSCUTA: Care Chiroiu? PROFESORUL: Chiroiu de la Percepţie. Casa albă cu gard de lemn şi viţă sălbatecă. NECUNOSCUTA (după ce s-a uitat în stradă): Aş! E întuneric. PROFESORUL: Tocmai de asta. Sunt după perdele. NECUNOSCUTA: De unde ştii? PROFESORUL: Totdeauna sunt după perdele. 168 MIHAIL SEBASTIAN NECUNOSCUTA: Azi e miercuri. Ei nu se duc la cinematograf? PROFESORUL: Ba da, dar a rămas bătrâna, mama lui m-me Chiroiu. M-me Grigorescu, cu copiii şi servitoarea. Şi nu sunt numai ei, mai e Atanasiu. NECUNOSCUTA: Care Atanasiu? PROFESORUL: Casa de alături, cu uluci. Şi Lascu, judecătorul, casa galbenă, cu trei geamuri la stradă şi Maltopol şi Vişan. Vişan de la Regie. NECUNOSCUTA: Ce de lume! PROFESORUL: Nu glumiţi, doamnă! E tot târgul la ferestre. NECUNOSCUTA: Nu văd nimic. Nu aud nimic, (cu urechea aţintită spre stradă) Toată lumea doarme. PROFESORUL: Chiar dacă doarme... Şi din somn ne vede. NECUNOSCUTA (acelaşi joc ca mai sus): Niciun sunet. Niciun foşnet., (după o secundă) Ba da. Ce e zgomotul ăsta? PROFESORUL: Ce zgomot? NECUNOSCUTA: Nu auzi? Un fel de scârţâit, ca un ferestrău mic. (arătând spre uşa din stânga) Parcă ar veni de acolo. PROFESORUL: A! Nu e nimic. E şoarecele. NECUNOSCUTA (cu o mică tresărire): Ai şoareci? PROFESORUL: Unul singur. Nu vă speriaţi. îl cunosc. NECUNOSCUTA: Cum îl cunoşti? PROFESORUL: E un şoarece mic... gris... cu ochii rotunzi. Vine uneori pe aici noaptea, când stau mai târziu... când citesc sau am de lucru. îi place să se plimbe printre cărţi. NECUNOSCUTA: O! (cu oarecare spaimă) Printre cărţi? STEAUA FĂRĂ NUME 169 PROFESORUL: Nu vă temeţi! Astă-seară nu vine el. Simte că e cineva străin. Pe mine mă cunoaşte. Ne-am împrietenit. NECUNOSCUTA: V-aţi împrietenit?... Spune-mi, mai ai şi alţi prieteni? PROFESORUL: Sigur. Pe Udrea. Colegul meu... profesorul de muzică... foarte interesant om. Mare talent. E compozitor. La el mă duc să dorm noaptea asta. De altfel, e timpul să mă duc. E târziu. Trebuie să dormiţi... NECUNOSCUTA: Nu mi-e somn. Mi-a trecut. PROFESORUL: Totuşi... e târziu... Eu vă las. Patul de colo (Arată cu degetul spre dormeză, timid' ca şi cum n-ar îndrăzni să se apropie.) Aşternutul în dulap... dacă vreţi să vă spălaţi... NECUNOSCUTA: Aş vrea. (privindu-se) Sunt plină de funingine, de la gară, de la tren. PROFESORUL: Găsiţi un ştergar curat dincolo. (arătând spre uşa din stânga) NECUNOSCUTA: Acolo e odaia de baie? PROFESORUL: Da... Adică nu... în sfârşit... nu e ceea ce se cheamă o odaie de baie... Era o cămară, un fel de bucătărie, dar cum eu mănânc în oraş, am transformat-o... am... o să vedeţi! NECUNOSCUTA: Duş e? PROFESORUL: Da. Un fel de duş. E o stropitoare... o stropitoare de grădină, agăţată de perete şi o sfoară... NECUNOSCUTA: Foarte ingenios. PROFESORUL: îmi pare rău... Aş vrea... Aş fi vrut... NECUNOSCUTA: Nu te mai frământa (dispusă să se mulţumească cu orice) O chiuvetă e? PROFESORUL (încântat): Asta da. Sigur. 170 MIHAIL SEBASTIAN NECUNOSCUTA: Atunci e bine. Stai să văd. (Iese prin uşa din stânga şi se întoarce după câteva secunde.) Nu merge apa. PROFESORUL (mirat): Nu curge? (aducându-şi aminte) Sigur că nu curge. A oprit-o de la uzină. NECUNOSCUTA: Cum a oprit-o! PROFESORUL: Totdeauna o opreşte seara, la ora şase. NECUNOSCUTA: De ce? PROFESORUL: Fiindcă uzina nu lucrează noaptea. NECUNOSCUTA (cam dezolată): Are dreptate... Pentru cine să lucreze? Şi dacă cineva vrea să se spele... sau i se face sete? PROFESORUL: Avem fântână. Vă aduc eu apă de la fântână. Din curte. NECUNOSCUTA: Lasă, nu trebuie... PROFESORUL: De ce? Nimic mai simplu. Vă aduc cu stropitoarea. (Intră repede în odaia din stânga, se întoarce cu o stropitoare de grădină în mână şi traversează scena) Imediat... Intr-o clipă... (Iese prin dreapta.) NECUNOSCUTA (Rămasă singură, femeia priveşte cu oarecare curiozitate în jurul ei, se uită cu atenţie la mobilă, încearcă cu mâna arcurile divanului, trece prin faţa rafturilor cu cărţi, unde se opreşte câteva clipe. De afară, din curte, se aude roata puţului, scârţâitul lanţului. Femeia scoate din raft o carte. Pe urmă alta, le deschide o secundă, le pune la loc. Vine din nou în centrul scenei, continuând să inspecteze încăperea, cu aceeaşi privire căutătoare şi amuzată, zăreşte pe masă (stânga planul I) cartea împachetată, pe care profesorul, la venire, a pus-o acolo cu mare grijă. O despachetează, o priveşte, o deschide, nu cu mai multă curiozitate decât le deschisese pe STEAUA FĂRĂ NUME 171 celelalte. In acest moment uşa din dreapta se deschide.) PROFESORUL (intrând): Nu! (Lasă jos stropitoarea cu apă şi, venind repede spre ea, îi ia cartea din mână.) Vă rog... vă rog... (Se uită îngrijorat la carte.) NECUNOSCUTA: Ce e cartea asta? PROFESORUL (evaziv): E o carte a mea... (Merge spre raftul cu cărţi şi îi caută un loc.) NECUNOSCUTA: Nu mă laşi să mă uit la ea? PROFESORUL: Nu vă interesează. E o carte veche. (O pune sus, în ultimul raft.) NECUNOSCUTA: De ce nu mă laşi s-o văd şi eu? PROFESORUL (întorcându-se spre ea): Dacă vă spun că nu vă interesează! Credeţi-mă. E ceva vechi. NECUNOSCUTA: Parcă avea nişte fotografii? PROFESORUL: Nu sunt fotografii, (vag) Planşe... hărţi... Zău că nu vă interesează. NECUNOSCUTA (contrariată): Bine! (cu un uşor regret) Prietenului d-tale, şoarecele gris, i-ai arăta-o? PROFESORUL: Pe el îl cunosc mai de mult. NECUNOSCUTA: Ce om ciudat eşti d-ta! Şi câte cărţi ai! Ce faci cu ele? PROFESORUL: Le citesc. NECUNOSCUTA: Pe toate? PROFESORUL: încerc. NECUNOSCUTA (uitându-se de jur-împrejur): N-am văzut niciodată aşa de multe cărţi. PROFESORUL: Nu sunt multe. Aş vrea... dar... NECUNOSCUTA (care a văzut pe birou sau pe perete, deasupra raftului cu cărţi, două portrete): Cine e domnul ăsta bătrân? O rudă? 172 MIHAIL SEBASTIAN PROFESORUL: Nu. E Kepler. NECUNOSCUTA: Şi ăsta? PROFESORUL: Copernic. NECUNOSCUTA: îi cunoşti? PROFESORUL: îi cunosc, dar... au murit. Au murit de mult. Câteva sute de ani. NECUNOSCUTA: Cum spuneai că-1 cheamă pe ăsta? PROFESORUL: Copernic. NECUNOSCUTA: Parcă am auzit de el. PROFESORUL: Tot ce se poate, (fără ironie) E destul de cunoscut. NECUNOSCUTA: Şi de ce-i ţii aici? PROFESORUL: Aşa. Mă gândesc la ei... uneori... NECUNOSCUTA (privindu-l lung): Ce om ciudat eşti d-ta... Da, ce om ciudat. (Fluier. Se aude de departe un şuierat lung, subţire. E probabil un gardist de stradă care s-a trezit. Profesorul tresare şi rămâne o clipă atent, cu degetul arătător ridicat în sus). PROFESORUL: A dat drumul de la cinematograf. (după o secundă) Aud paşi... Voci... (Intr- adevăr parcă se aude un zgomot nedistinct de paşi şi voci.) NECUNOSCUTA: Nu aud nimic. PROFESORUL (repezindu-se la lampă, coboară mult fitilul, aproape stingând de tot, pe urmă în şoaptă): Ssst! Pe strada noastră... Plecaţi din dreptul ferestrei... la o parte... (Femeia se dă deoparte şi se lipeşte cu spatele de perete, la dreapta ferestrei. Profesorul este şi el cu spatele la perete, într-o atitudine simetrică la stânga. Intre ei amândoi este fereastra larg deschisă, cu STEAUA FĂRĂ NUME 173 cerul albastru, plin de stele. Intre timp paşii se aud mai tare, răsunând pe caldarâm). Se apropie. Vin’ încoace. (Paşii s-au oprit.) VOCEA D-rei CUCU (din stradă): îţi spun că am văzut lumină. Şi fereastra e deschisă. PROFESORUL (în şoaptă): Vedeţi? V-am spus să nu deschideţi fereastra. VOCEA D-rei CUCU: E acasă. N-are unde să fie în altă parte. Strigă-1! VOCEA LUI UDREA: Miroiu! Miroiu! NECUNOSCUTA (în şoaptă): Miroiu te cheamă? PROFESORUL (idem): Da. NECUNOSCUTA: Şi mai cum? PROFESORUL: Marin. NECUNOSCUTA: Marin Miroiu... Nu e urât. VOCEA LUI UDREA: Miroiu! Deschide! Eu sunt. NECUNOSCUTA (mereu în şoaptă): Cine e ăsta? PROFESORUL (la fel): Colegul meu... profesorul de muzică. VOCEA LUI UDREA: Miroiu, nu auzi? Nu eşti acasă? VOCEA D-rei CUCU: Ce-1 mai întrebi? Sigur că e acasă. NECUNOSCUTA: Şi asta cine e? PROFESORUL: O colegă... Profesoara de fizico- chimice. NECUNOSCUTA: Şi ce vrea? PROFESORUL: Nu ştiu. NECUNOSCUTA: E iubita d-tale? PROFESORUL (jignit): Doamnă, vă rog... NECUNOSCUTA: E logodnica d-tale? PROFESORUL: Nu am logodnică. NECUNOSCUTA: Atunci ce caută aici la ora asta? (bătăi violente afară în poartă) 174 MIHAIL SEBASTIAN PROFESORUL (afolat): O să scoale toată mahalaua. Trebuie să le deschidem. NECUNOSCUTA: Deschide-le. (Bătăile continuă. Profesorul face un pas, vine în dreptul ferestrei, se apleacă peste pervaz şi strigă.) PROFESORUL: Un moment. Am auzit. Vin. (către necunoscută în şoaptă) Ce ne facem? NECUNOSCUTA: Nimic. Să vie. PROFESORUL: Şi să vă găsească aici? NECUNOSCUTA: De ce nu? PROFESORUL: Pentru nimic în lume. E cu neputinţă. (Scoţând din nou capul pe fereastră, fiindcă iar se aud bătăi.) Vin. îndată, îndată, (către necunoscută) Doamnă, trebuie să vă ascundeţi, trebuie să dispăreţi. NECUNOSCUTA: Eu pe fereastră nu sar, să ştii! PROFESORUL: Treceţi dincolo, (arătând uşa din stânga) Un moment. NECUNOSCUTA: Bine, dar... (Face un pas, spre uşa indicată.) PROFESORUL (alarmat): Capul jos! Capul jos! (Femeia apleacă capul în timp ce trece în dreptul ferestrei.) NECUNOSCUTA (a ajuns lângă uşă): Să nu mă ţii mult. PROFESORUL (zăpăcit de tot): Cinci minute... Trei minute... Până văd ce vor. Până mă scap de ei. NECUNOSCUTA: Să nu mă ţii mult că mi-e somn. PROFESORUL: Parcă ziceaţi că nu vă mai e. NECUNOSCUTA: Ei! Mi s-a făcut din nou. (Iese. Bătăi în poartă.) PROFESORUL (se duce la fereastră): Acuma! Acuma! (Merge spre lampă, ridică fitilul, se face din nou lumină mare. Aruncă repede o privire de jur STEAUA FĂRĂ NUME 175 împrejur şi pe urmă se grăbeşte spre uşa din dreapta.) NECUNOSCUTA (deschizând aşa din stânga): Să nu mă ţii mult, auzi! E întuneric aici. PROFESORUL (implorând): Vă rog! vă rog... (Necunoscuta a închis uşa la loc, profesorul iese prin dreapta, câteva clipe scena rămâne goală.) SCENA II PROFESORUL, D-ra CUCU, UDREA D-ra CUCU (intrând prin dreapta, e gata să se împiedece de stropitoarea rămasă lângă uşă): Ce e cu stropitoarea asta cu apă aici? PROFESORUL (încurcat, venind după ea): Vroiam... Voiam să mă spăl. D-ra CUCU (severă): D-ta te speli noaptea? PROFESORUL: Da... în sfârşit... uneori... UDREA (45-50 de ani, „boem” de provincie, fără exagerare caricaturală însă, intrând): Păcat că n- ai fost la cinematograf. A fost frumos... frumos de tot. (gata să povestească) Să vezi... El... PROFESORUL: Lasă că-mi povesteşti mâine... Acuma... D-ra CUCU (a înaintat în centrul încăperii, s-a oprit, miroase în aer): Dar ce e mirosul ăsta aici? (Adulmecă bănuitoare aerul, trage pe nas.) Miroase a ceva... a parfum. PROFESORUL: Nu simt nimic. D-ra CUCU: Cum nu simţi? Miroase de te ameţeşte. PROFESORUL: Poate florile... Grădina... E fereastra deschisă. 176 MIHAIL SEBASTIAN D-ra CUCU (aplecându-se peste pervazul ferestrei, trage pe nas de câteva ori)\ Nu. In grădină nu miroase. Aici. (Face câţiva paşi prin odaie, intrigată.) PROFESORUL: D-ra Cucu... nu te supăra... e târziu... aş vrea să ştiu... cărui fapt datorez... înţelegi... la ora asta... D-ra CUCU: Să nu ne grăbim. S-o luăm încet. (Ia loc pe un scaun.) Domnule Udrea, ai cuvântul. (Udrea ia şi el loc. Singur profesorul a rămas în picioare între ei, uitându-se dezolat, când spre unul, când spre celălalt, când cu mare nelinişte spre uşa din stânga.) UDREA (cam jenat): Să vezi. Eu am fost la cinematograf. PROFESORUL (nervos): Udrea, te rog... scurt. Repede. UDREA: Ei!... Şi acolo am întâlnit-o pe D-ra Cucu. D-ra CUCU (izbucnind): Da! Pe mine. Fiindcă tot eu săraca trebuie să fac poliţie şi la gară, şi la grădina publică, şi la cinematograf. Şapte fete am prins în sală. (numărându-le pe degete) Iliescu dintr-a cincea, Ulmu dintr-a şasea, Tatovici dintr-a patra B... PROFESORUL (întrerupând enumerarea): D-ră Cucu... Dă-mi voie... eu cred... D-ra CUCU: Sigur. Pe d-ta nu te interesează ordinea şi disciplina. PROFESORUL: Ba da... dar nu la ora asta. D-ra CUCU: Foarte rău. Şcoala nu doarme, domnule profesor. PROFESORUL: Nici noaptea? D-ra CUCU: Nici! Şcoala veghează. Şcoala ştie tot. Vede tot! PROFESORUL (neliniştit): Ce vrei să spui? STEAUA FĂRĂ NUME 177 D-ra CUCU: Las’ că vezi d-ta îndată, (lui Udrea autoritară) Dă-i înainte, domnule. UDREA: Ei, şi cum îţi spusei, la cinematograf dau peste domnişoara Cucu. PROFESORUL: Udrea, pentru Dumnezeu, mai repede. D-ra CUCU: Dar de ce mai repede? D-ta trebuie să înţelegi, domnule profesor, că dacă eu, eu, dacă pun în joc numele meu, reputaţia mea... şi intru în casa unui bărbat neînsurat noaptea? UDREA (paranteză): Tocmai de asta m-a luat cu dumneaei. Ca să nu vorbească lumea. Să nu se compromită. D-ra CUCU (continuând): Trebuie să fie la mijloc o chestiune foarte gravă. PROFESORUL: O chestiune gravă? Nu înţeleg nimic. D-ra CUCU: Te faci că nu înţelegi, (către Udrea) Vorbeşte, domnule. PROFESORUL: Vorbeşte Udrea. UDREA: Vorbesc, dar dacă nu mă lăsaţi, (reluândfirul) Cum vă spusei... la cinematograf. D-ra CUCU (tăindu-l scurt): Lasă-mă pe mine. (către profesor, închizitoare) Domnule Miroiu! Să nu încerci să negi că-i de prisos, (după o secundă, răspicat) E adevărat ce am aflat? PROFESORUL (cu nelinişte crescândă): Ce ai aflat? D-ra CUCU: E adevărat ce mi-a spus Ispas, şeful gării? PROFESORUL: Ce ţi-a spus? D-ra CUCU: E adevărat ca d-ta... (subliniind) d-ta... ai plătit 22 de mii de lei o carte pe care ţi-a adus-o astăzi Pascu de la Bucureşti? PROFESORUL (care a fost torturat de acest interogator şi a privit mereu, pe furiş, cu spaimă, spre uşa din stânga, se luminează uşurat): Da. 178 MIHAIL SEBASTIAN D-ra CUCU (triumfătoare, către Udrea): Ei! Acuma vezi? UDREA: N-am ştiut nimic. Nu mi-a spus nimic. PROFESORUL: Nu ţi-am spus, dar nu mi-ai împrumutat tu 3.000 de lei? UDREA: Ba da. (către d-ra Cucu, explicativ) Din fondul serbării. D-ra CUCU (teribilă)'. Din fondul serbării! PROFESORUL: Mâine iau leafa. îi dau înapoi. D-ra CUCU: Şi dacă-i dai înapoi?! Crezi că e de ajuns? Crezi că asta e tot? PROFESORUL: Nu văd ce ar mai fi. D-ra CUCU: Nu vezi? (sentenţios) Domnule Miroiu, când cineva, un profesor, dă 22 de mii de lei pentru o carte, asta nu e lucru curat. PROFESORUL: De ce? Eu cu banii mei fac ce vreau. D-ra CUCU: Banii d-tale? Care bani? Ce fel de bani? Că, slavă Domnului, te cunoaştem. La birt ai rămas dator 800 de lei încă de pe luna trecută. PROFESORUL: De unde ştii? D-ra CUCU: Mi-a spus M-me Luiza, că am fost pe la ea. La frizer te tunzi o dată în două luni. PROFESORUL (trecându-şi mâna prin păr): Chiar săptămâna trecută. D-ra CUCU: Haine nu ţi-ai mai făcut de când te-am apucat. De şase ani le porţi tot pe astea. PROFESORUL (uitându-se la hainele pe care le poartă): Sunt curate... sunt bune. D-ra CUCU: Şi ştii ce-am auzit? (veninoasă) Că-ţi cârpeşti singur ciorapii. PROFESORUL (rănit, îndurerat): Asta e o infamie!... D-ra CUCU: Şi cămăşile! STEAUA FĂRĂ NUME 179 PROFESORUL: O infamie! (privind mai mult spre uşa din stânga) Nu trebuie să credeţi. Spune tu, Udrea. UDREA: Asta nu e adevărat, d-ră Cucu. Pantalonii poate şi-i calcă singur... dar cămăşile... şi ciorapii... D-ra CUCU (care nu ţine seamă de protestări): Las’ că ştiu eu ce vorbesc. Şi atunci, te întrebi, 22 de mii de lei pe o carte, nu e o nebunie? PROFESORUL: Poate că da, dar e nebunia mea şi nu datorez nimănui nicio socoteală. D-ra CUCU: Te înşeli, d-le profesor. Şcoala trebuie să ştie, trebuie să afle. Şcoala. Şi oraşul. Şi eu. PROFESORUL: Ei bine, ai aflat. Nu era nevoie să vii pentru asta în plină noapte... UDREA: Aşa i-am spus şi eu. Stai, domnişoară Cucu. Ai răbdare până mâine-dimineaţă. D-ra CUCU (lui Udrea): Până mâine dimineaţă? Crezi d-ta că aş fi dormit până mâine dimineaţă? (lui Miroiu) Nu, domnule profesor. Misterul ăsta trebuie să se lămurească imediat. Pe loc. (cu altă voce) Unde e cartea? PROFESORUL: Ce carte? D-ra CUCU: Cartea! Cartea pe care ţi-a adus-o Pascu. Unde e? PROFESORUL: E aici. (gest vag, care nu arată nimic) D-ra CUCU: S-o văd. PROFESORUL: De ce? D-ra CUCU: Cum de ce? Ca s-o văd. PROFESORUL: Nu se poate. D-ra CUCU: Nu se poate?! Vrei să spui că... refuzi să mi-o dai? să mi-o arăţi. PROFESORUL (mai mult timid decât provocator): Da. Refuz. D-ra CUCU: Ai auzit, domnu’ Udrea? 180 MIHAIL SEBASTIAN UDREA: Am auzit. D-ra CUCU: Domnule Miroiu. Poate nu-ţi dai seama de gravitatea situaţiei. Eu voi aduce cazul în faţa conferinţei profesorale... dar mai întâi, ca un gest de colegialitate... UDREA: De pură colegialitate... D-ra CUCU: ...Am vrut să stau de vorbă cu d-ta. PROFESORUL: Nu era nevoie. D-ra CUCU: îţi mai pun o singură întrebare. Ce e cartea asta? De cine e? De unde vine? Ce scrie în ea? Ce gânduri ai cu ea? De ce ai cumpărat-o? PROFESORUL (tace, ridică din umeri.) D-ra CUCU: Taci? Nu spui nimic? PROFESORUL (gest cu mâinile, ca şi cum ar spune: „De! Ce să fac? ”) D-ra CUCU: Nu e niciodată prea târziu. îţi mai pun o singură întrebare... PROFESORUL (întrerupând): N-o pune că nu răspund. D-ra CUCU: Bine. Cum pofteşti. Numai să nu-ţi pară rău. Vino, d-le Udrea. Să mergem. (Iese furtunos prin dreapta, Udrea, placid, se ia după ea.) PROFESORUL (repede, tainic): Udrea! Rămâi. Am să-ţi spun ceva. UDREA: Nu pot. Trebuie să conduc scorpia acasă. PROFESORUL: Atunci întoarce-te. Am nevoie de tine. UDREA: Bine. Mă întorc. VOCEA D-rei CUCU (de afară): Domnu’ Udrea! UDREA: Viu! Viu! (cu vocea scăzută) Mă întorc, da’ lasă-mi poarta deschisă, ca să nu mai bat. PROFESORUL: Da, da. VOCEA D-rei CUCU: Ce faci, domnule? Vii! UDREA: Gata sunt. (Iese repede.) STEAUA FĂRĂ NUME 181 SCENA III PROFESORUL, NECUNOSCUTA Profesorul rămâne câteva clipe singur. Ascultă cu urechea aţintită spre stradă, ca să se convingă că cei doi au plecat într-adevăr. E jenat şi buimăcit. Uşa din stânga se deschide binişor. Necunoscuta intră cu precauţie. Aruncă o privire de jur-împrejurul camerei, pe urmă îl priveşte lung pe profesor, apropiindu-se de el. NECUNOSCUTA (a ajuns lângă el, îl apucă cu mâna de bărbie şi îi întoarce uşor capul, întâi în profil şi pe urmă înapoi): E adevărat că nu te-ai tuns de două luni? PROFESORUL: Ai auzit? NECUNOSCUTA: Tot. (gest dezolat din partea profesorului) Nu puteam să-mi astup urechile. (după o secundă) E adevărat că... PROFESORUL (întrerupând): Nu-i adevărat. Nu-i nimic adevărat. NECUNOSCUTA: Ascultă... Da-mi cartea. Vreau s-o văd.. (Profesorul tace.) Nu se poate? Nu vrei? (Profesorul tace.) Nici mie? Nu mă cunoşti, nu te cunosc. Sunt aici pentru o noapte, pentru o oră. N-am să văd pe nimeni, n-am să povestesc nimănui... Arată-mi-o... Te rog. PROFESORUL (o priveşte un lung moment, în tăcere. Pe urmă, fără grabă, merge spre raftul cu cărţi, ia de acolo volumul misterios, se întoarce spre necunoscută, care, rămânând pe loc, l-a urmărit tot timpul cu privirea, şi-i dă cartea, cu un gest simplu.) 182 MIHAIL SEBASTIAN NECUNOSCUTA (ia cartea, se duce la masă, ia loc pe scaun, deschide cartea, apropie lampa şi rămâne câteva clipe aplecată asupra ei, atentă, absorbită. Pe urmă ridicând capul): Nu pricep nimic. PROFESORUL: Ţi-am spus. E o carte veche. De matematici, de astronomie. NECUNOSCUTA: Cât de veche? PROFESORUL: Vreo sută cincizeci de ani. NECUNOSCUTA (minunându-se): Ţţ! Ţţ! O sută cincizeci?! PROFESORUL: Mai mult chiar. (Vine şi el lângă masă, întoarce coperta şi arată cu degetul) Uppsala. Göteborg, 1763. NECUNOSCUTA: De asta e aşa scumpă? PROFESORUL (pasionat): Nu e scumpă. E ieftină. E un noroc că am găsit-o. NECUNOSCUTA: Un noroc? PROFESORUL: De ani de zile o caut, o aştept, o visez. Unde n-am scris? Pe cine n-am întrebat? Librari, anticari. De ani de zile strâng bani, pun deoparte, dau lecţii, fac economii... NECUNOSCUTA (continuând enumerarea): îţi cârpeşti singur ciorapii. PROFESORUL: Da. Uneori, (cu elan) Dar acum o am, o am. O am. Acum pot să verific, pot să ştiu. NECUNOSCUTA: Ce să ştii? PROFESORUL (tace o secundă ezitând.) NECUNOSCUTA: Nu vrei să-mi spui? PROFESORUL: Ba da. D-tale îţi spun. Dar n-ai să spui nimănui? NECUNOSCUTA: Nimănui. PROFESORUL: Niciodată? NECUNOSCUTA: Niciodată. STEAUA FĂRĂ NUME 183 PROFESORUL: îmi fagăduieşti? NECUNOSCUTA: îţi jur. PROFESORUL (se uită spre uşă, spre fereastră, la stânga, la dreapta şi pe urmă, cu un fel de teamă, se înclină spre ea şi spune în şoaptă): Eu am găsit o stea. NECUNOSCUTA (după ce l-a privit o secundă drept în ochi): Unde? PROFESORUL (simplu): în cer. NECUNOSCUTA (copilăreşte): Nu te cred. PROFESORUL: Nu mă crezi? (ridicând o hârtie de pe biroul lui) Uite-o. (indicând cu vârful creionului un punct pe hârtie) Aici e. NECUNOSCUTA: Spuneai că e în cer. PROFESORUL: Asta-i cerul. NECUNOSCUTA: Eu credeam că... PROFESORUL (arătând cu creionul pe hârtie): Uite. Aici e sfera. Linia asta e axa lumii. Cercul ăsta e ecuatorul, (ridicând o clipă capul şi privind-o) Ecuatorul ceresc, se înţelege. NECUNOSCUTA (puţin, foarte puţin speriată): Se înţelege. PROFESORUL: Aici sunt coordonatele orizontale: azimutul şi distanţa zenitală. Steaua pe care am găsit-o eu e aici. O vezi? NECUNOSCUTA: O văd... dar mai bine arata-mi-o afară, pe cer. (gest spre fereastra deschisă) PROFESORUL: Nu, că acolo nu se vede. NECUNOSCUTA: Nu spui că ai găsit-o? PROFESORUL: Am găsit-o, dar am găsit-o aici... pe hârtie. NECUNOSCUTA: Pe hârtie? Cum pe hârtie? PROFESORUL: Sigur. Am calculat-o. NECUNOSCUTA: Nu înţeleg. 184 MIHAIL SEBASTIAN PROFESORUL: Ce nu înţelegi? NECUNOSCUTA: Multe. Dar mai ales nu înţeleg ce legătură are steaua... cu cartea. PROFESORUL: E un catalog ceresc, un atlas. Catalogul lui Van Mersch. NECUNOSCUTA: Van Mersch? PROFESORUL: Steaua mea nu se află pe niciun catalog de stele. Nici Hiparch, nici Ptolomeu, nici Kepler... NECUNOSCUTA (arătând spre portretul din perete): Nici el? PROFESORUL: Nici. Un moment am crezut că Herschel - dar nu. La Herschel era o stea dublă. Cu totul altceva. Singurul care ar fi putut, singurul, era el. NECUNOSCUTA: De ce? PROFESORUL: Fiindcă avea destulă îndrăzneală. Eu simt că e ceva adevărat în teoria lui despre stelele negre. NECUNOSCUTA: Stelele negre! PROFESORUL: Astronomii de şcoală, de universitate, îşi bat joc de el. îl numesc, l-au numit totdeauna diletant, astrolog... sigur. De îndată ce un om are o viziune mai largă, devine astrolog, şarlatan sau... nebun. NECUNOSCUTA (cu anumită îngrijorare): Nebun? PROFESORUL: Da. Nu m-ar mira să se spună într-o zi şi despre mine că sunt nebun. NECUNOSCUTA (cu îngrijorare crescândă): Despre d-ta? PROFESORUL: Băieţii din cursul superior şi acum spun: nebun. NECUNOSCUTA (începe să-i fie de-a binelea frică): Mie mi-e somn. Vreau să dorm. STEAUA FĂRĂ NUME 185 PROFESORUL: Nu. Acuma nu. Acuma trebuie să vorbesc. Acuma trebuie să spun. Uite! (O apucă de mână.) Vino cu mine. (O duce cu el la fereastră.) Vezi Ursa Mare? NECUNOSCUTA: Nu văd nimic. Mi-e somn. Lasă. Mi-o arăţi mâine-dimineaţă. PROFESORUL: Cum mâine-dimineaţă? Mâine-dimineaţă nu se vede. NECUNOSCUTA: Ce-are a face? Mi-o araţi pe hârtie. PROFESORUL: Nu, nu. Stai aici, lângă mine. Uite! (arătând cu degetul) Sunt şapte stele... Le vezi? NECUNOSCUTA (ezitând): Nu. PROFESORUL (febril nervos, aproape răstit): Cum nu? Sunt patru şi trei. Ultimele trei sunt coada ursoaicei. NECUNOSCUTA: Ce ursoaică? PROFESORUL: Te uiţi prea jos, de asta n-o vezi. Acolo unde priveşti, e capul dragonului. NECUNOSCUTA: Ce dragon? PROFESORUL: Dragonul. Balaurul. NECUNOSCUTA: Ce balaur? (E foarte speriată. Se desprinde uşor de lângă el şi face cu multă precauţie un pas spre uşa din dreapta. Ar vrea să fugă.) PROFESORUL (întorcându-se brusc): Unde te duci? NECUNOSCUTA: Mă... mă duc până în curte... Vreau să mă plimb. PROFESORUL: Să te plimbi? NECUNOSCUTA: Mi-e... mi-e sete. Vreau să iau apă de la fântână. Nu spuneai că e o fântână? (Profesorul face un pas spre ea, ceea ce o sperie şi mai mult.) Să... să nu te iei după mine că strig. 186 MIHAIL SEBASTIAN SCENA IV PROFESORUL, NECUNOSCUTA, UDREA Uşa din dreapta se deschide. Apare Udrea. La zgomotul uşii, femeia se întoarce scurt spre noul venit. NECUNOSCUTA (agitată): Domnule! Ce bine ai făcut că ai venit. D-ta nu mă cunoşti, dar eu te cunosc. D-ta eşti d-1 Udrea. Intră. Intră, te rog. UDREA (încremenit): Doamnă!... PROFESORUL (către femeie, calm): Te-ai speriat! îmi pare rău. (lui Udrea, cu alt ton) Intră, Udrea! UDREA (foarte jenat): De ce nu mi-ai spus, frate? De ce nu mi-ai spus că nu eşti singur? PROFESORUL: N-am avut când. UDREA (spre necunoscută, teribil de încurcat): Doamnă... vă rog să credeţi... dacă aş fi ştiut... (Se împiedecă de stropitoarea rămasă lângă uşă.) Ce-o fi asta? PROFESORUL: Stropitoarea. Stai s-o iau de-acolo, să n-o răstoarne cineva. (Ia stropitoarea şi străbate scena spre uşa din stânga, dar se mai întoarce o dată spre Udrea, care e tot în prag.) Intră, domnule, n-auzi? Avem nevoie de tine. NECUNOSCUTA: Da, avem nevoie. UDREA: De mine? (Profesorul a intrat cu stropitoarea în odaia din stânga. Necunoscuta, profitând de faptul că a rămas o clipă singură cu Udrea, se apropie de el). NECUNOSCUTA (repede): Domnule Udrea! UDREA: Vă rog. STEAUA FĂRĂ NUME 187 NECUNOSCUTA: D-ta ai văzut vreodată Ursa Mare! UDREA (după o secundă de tăcere, căci întrebarea e prea neaşteptată): Am văzut-o. NECUNOSCUTA: E pe cer? UDREA: Dar unde să fie? Pe cer, fireşte. NECUNOSCUTA: Şi... e şi un dragon? Un balaur? UDREA: Este Dar de ce mă întrebaţi pe mine? întrebaţi-1 pe el, că el ştie mai bine. Tot el mi le-a arătat şi mie. E astronom. NECUNOSCUTA: Astronom?... Ştii ce spune? Că a găsit o stea. UDREA (simplu): O fi găsit. De ce să nu găsească. Eu n-am scris o simfonie? NECUNOSCUTA: Ai scris o simfonie? PROFESORUL (intrând din stânga, pe ultima ei replică): Sigur. Ţi-am spus că e compozitor. UDREA: O simfonie în patru părţi. Allegro, Andante, Scherzo... PROFESORUL: Şi iar Allegro. Hai, Udrea, să mergem! UDREA: Unde? PROFESORUL: La tine acasă. Dorm şi eu la tine. UDREA: De ce? PROFESORUL: Lasă că-ţi spun eu pe drum. UDREA: Şi doamna? PROFESORUL: Doamna rămâne aici. UDREA: De ce? PROFESORUL: Pentru că n-are unde dormi în altă parte. UDREA: Dar cine e doamna? PROFESORUL: Asta nu ştiu nici eu. UDREA: Stai, frate, că m-am zăpăcit de tot! Avea dreptate scorpia. Aici se întâmplă lucruri mari. PROFESORUL: Lasă. Vino! îţi explic eu. Noapte bună! NECUNOSCUTA: Plecaţi? De ce plecaţi? 188 MIHAIL SEBASTIAN PROFESORUL: Pentru că e târziu. UDREA: Asta aşa e. E târziu. NECUNOSCUTA: Nu vreau să rămân singură. De ce vă grăbiţi? PROFESORUL: Pentru că ţi-e somn. Pentru că trebuie să dormi. NECUNOSCUTA: Nu vreau să dorm. Domnule Udrea, vorbeşte-mi despre simfonia d-tale. E frumoasă? UDREA: Păi să spună el. (gest cu capul spre profesor) NECUNOSCUTA: El o ştie? UDREA: I-am cântat-o. NECUNOSCUTA: Cum? UDREA: Din gură. PROFESORUL: Să ştii că dacă ţi-o cântă şi d-tale, nu mai dormim în noaptea asta. E lungă. UDREA: V-am spus. Are patru părţi. Allegro, Andante, Scherzo. PROFESORUL: Şi iar Allegro. Hai să mergem! UDREA: Stai, domnule, nu vezi că doamna se interesează de muzică? NECUNOSCUTA: Şi nu s-a executat niciodată? UDREA: încă nu. NECUNOSCUTA: De ce? UDREA: Pentru că îmi pune beţe în roate. NECUNOSCUTA: Cine? UDREA: Toată lumea. Autorităţile locale, direcţia liceului... şi d-ra Cucu. PROFESORUL: Udrea! E târziu. UDREA: Lasă-mă, frate, (către necunoscută) Să vedeţi, doamnă. Eu voiam să cânt simfonia cu orchestra liceului. NECUNOSCUTA: Are orchestră? UDREA: N-are, dar puteam s-o organizez, că la urma urmelor ce-mi trebuie? Opt viori, două STEAUA FĂRĂ NUME 189 violoncele, o violă, un contrabas. Se găseşte. Alămuri şi suflători iau de la batalion, de la fanfară. PROFESORUL: Dar nu ţi le dă. UDREA: Tocmai. Nu vrea să mi le dea. Dar să zicem că mi le dă. Tot n-am făcut nimic. NECUNOSCUTA: De ce? UDREA: Pentru că n-am corn englezesc. NECUNOSCUTA: Şi fară... corn englezesc... nu se poate? UDREA: Doamne fereşte. Asta-i principalul. Şi să vă spun de ce. PROFESORUL: Lasă, Udrea! E târziu. UDREA: Dă-mi pace, domnule! (către necunoscută) Până la Scherzo ar merge cum ar merge, dar la Scherzo, fară corn englezesc, sunt mort. Să vedeţi. întâi intră alămurile (gest de dirijor spre alămurile din fund dreapta ale unei imaginare orchestre) Pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam... Pe urmă viorile. (Dirijează cu amândouă mâinile viorile din imediata lui apropiere, într-o mişcare mai rapidă.) Tu-du-du-dum! Tu-du-du-dum! Tu- du-du-dum!... Şi acuma intră cornul englezesc. (gest spre fund stânga) Ti-ti-ti-ti-ti-ti-ti-ti-ti... (scurt) Tim-tim! NECUNOSCUTA: E foarte frumos. UDREA: Nu-i aşa? (Reîncepe execuţia, de astă dată fără explicaţii.) Pam-pam-pam-pam-pam-pam- pam-pam. Tu -du-du-dum, Tu-du-du-dum, Tu-du- du-dum! Ti-ti-ti-ti-ti -ti-ti-ti-ti! Tim tim! NECUNOSCUTA (admirativ): Partea asta de la urmă!... UDREA: Nu-i aşa! PROFESORUL (sincer): E adevărat. E frumos. UDREA: Ce folos? Dacă n-am corn englezesc. 190 MIHAIL SEBASTIAN NECUNOSCUTA: Nu se poate să pui altceva în loc? Alt instrument? UDREA: în ruptul capului. Mai bine mă lipsesc. O mie de ani aştept - şi fară corn englezesc nu cânt. NECUNOSCUTA: Şi nu se găseşte de cumpărat? UDREA: S-ar găsi la Bucureşti, dar e scump. Vreo 30 de mii. NECUNOSCUTA: 30 de mii. UDREA: Am pus eu ceva bani deoparte din leafa mea, vreo 4500, dar până la 30 de mii mai e. Am scos şi o listă de subscripţie. Staţi s-o vedeţi. PROFESORUL (jenat): Udrea! UDREA: Lasă-mă, frate! Numai s-o vadă. (Scoate din buzunarul interior al hainei o hârtie, o despătureşte şi începe să citească.) „Listă de subscripţie pentru achiziţionarea unui corn englezesc, în vederea executării în prima audiţie a simfoniei nr. 1 în mi bemol major a maestrului Radu Udrea”. NECUNOSCUTA: Ai mulţi subscriitori? UDREA: Până acum unul singur, (arătându-l pe profesor) El. NECUNOSCUTA: D-ta? PROFESORUL (stingherit): Da. NECUNOSCUTA (a luat lista de subscripţie din mâna lui Udrea şi o priveşte): Domnule Udrea, aş semna şi eu... dar... UDREA (luându-i-o repede înapoi): Vai de mine, coniţă! Se poate? Cum vă închipuiţi? Eu v-am arătat-o numai aşa. PROFESORUL (dojenitor, către Udrea): Vezi? Vezi? UDREA: Pe unde n-am umblat? Cui n-am cerut? La Primărie, la Comitetul şcolar, la Sfatul STEAUA FĂRĂ NUME 191 Negustoresc. Am ajuns de râsul târgului. Zice lumea că sunt nebun. NECUNOSCUTA: Şi d-ta? PROFESORUL: Da. Şi el. UDREA: Cum şi eu? PROFESORUL: Lasă că-ţi explic eu. Hai să mergem. Mâine-dimineaţă avem şcoală. Vrei să întârzii? Vrei să ai de-a face cu d-ra Cucu? UDREA: Nu. Asta nu. PROFESORUL: Atunci? Hai să mergem. E târziu. UDREA (către necunoscută, scuzându-se oarecum): Adevărat. E foarte târziu. Noapte bună, doamnă! NECUNOSCUTA: Mă lăsaţi? UDREA: De! Trebuie. NECUNOSCUTA: Bine. PROFESORUL (după ce i-a luat cartea de pe masă): Noapte bună, doamnă! SCENA V NECUNOSCUTA, PROFESORUL PROFESORUL (se apropie de ea): N-ai auzit nimic - niciun şoarece, nu-i aşa? NECUNOSCUTA (recunoaşte din cap.) PROFESORUL: Atunci, ce-i cu d-ta? Ce vrei? NECUNOSCUTA: Nu pleca... Nu vreau să pleci până nu-mi arăţi... steaua d-tale. PROFESORUL: Am vrut să ţi-o arăt adineaori, dar te-ai speriat. NECUNOSCUTA: Mi-era frică de d-ta... Vorbeai cu atâta... cu atâta pasiune. 192 MIHAIL SEBASTIAN PROFESORUL: Te rog să mă ierţi. Mi se întâmplă destul de rar, dar mi se întâmplă câteodată... NECUNOSCUTA: Şi pe urmă... nu auzisem niciodată de Ursa Mare. Nu ştiam că există. PROFESORUL: Nu ştiai? Cum nu ştiai? N-ai văzut-o niciodată? Niciodată? NECUNOSCUTA: Nu-mi aduc aminte. PROFESORUL: D-ta, nu te uiţi niciodată pe cer? NECUNOSCUTA: Ba da. Uneori. Ca să văd dacă-i înnourat, dacă nu plouă... PROFESORUL (cu un fel de dezolare): Dacă nu plouă! NECUNOSCUTA (explicându-se, scuzându-se): Ca să ştiu cum să mă îmbrac.... Ce pantofi să pun. PROFESORUL: Ce pantofi să pui!... Dar la stele... la stele d-ta nu te uiţi... nu le vezi? NECUNOSCUTA: Nu am timp. PROFESORUL: Nu ai timp? Dar ce faci? NECUNOSCUTA: Sunt foarte ocupată. PROFESORUL: Ocupată cu ce? NECUNOSCUTA: Nu mă mai întreba. Nici nu ştiu unde mi-e capul. Nu am o zi liberă. PROFESORUL: Dar seara? NECUNOSCUTA: A! seara sunt şi mai ocupată. PROFESORUL: E îngrozitor! Bine, dar ce fel de viaţă duci d-ta... dacă nici Ursa Mare n-ai avut timp s-o priveşti? E de mii de ani, de sute de mii de ani, pe cer, aici şi d-ta n-ai văzut-o? NECUNOSCUTA (cu un fel de uimire copilărească): De sute de mii de ani! Arată-mi-o şi mie! PROFESORUL (vine din nou la fereastră): Vino aici! Lângă mine. Acum trebuie s-o vezi. Ursa Mare. Carul Mare. NECUNOSCUTA: Carul Mare? STEAUA FĂRĂ NUME 193 (In odaie, lumina albastră a nopţii e destul de limpede. Pe cer stelele sclipesc acum mai puternic. Se desprinde, mai ales printre alte stele mici, Ursa Mare, cuprinsă toată în cadrul ferestrei). PROFESORUL: E ca o ursoaică adormită pe labele dinainte. Un car răsturnat deasupra cerului... cu roţile în sus. NECUNOSCUTA: Cu roţile în sus! Mi se pare că văd. Da! Zău că văd! Spuneai că sunt şapte stele: patru şi trei. într-adevăr, patru... le văd... şi trei... (în extaz) Ce frumos e! (după o mai lungă tăcere) Ce mari sunt stelele! Mari şi albe. PROFESORUL: Nu sunt albe. NECUNOSCUTA: Nu? PROFESORUL: întâia e galbenă. Şi a doua. A treia şi a cincea sunt roşii-rubinii. A patra e albastră. NECUNOSCUTA: De unde ştii? PROFESORUL: Pentru că le cunosc. NECUNOSCUTA: Le cunoşti pe toate? PROFESORUL: Nimeni nu le cunoaşte pe toate. NECUNOSCUTA (cu un gest viu, arătând pe cer): Dar steaua de-acolo o cunoşti? PROFESORUL: Unde? Care? NECUNOSCUTA: O stea mică. Deasupra Ursei Mari. Lângă a şasea stea din Ursa Mare. PROFESORUL: La stânga? NECUNOSCUTA: Da. La stânga. PROFESORUL: Ai ochi buni. Te felicit. E Alcor. NECUNOSCUTA: Alcor? PROFESORUL: Acolo e şi steaua mea... Steaua pe care am găsit-o eu. NECUNOSCUTA: Cum o cheamă? PROFESORUL: Nu ştiu. Nu i-am dat încă niciun nume. 194 MIHAIL SEBASTIAN NECUNOSCUTA: De ce? PROFESORUL: Pentru că n-am găsit un nume potrivit. Trebuie să fie un nume care să meargă împreună cu Alcor. Vega ar fi fost frumos. Alcor şi Vega îmi trebuie un nume de două silabe. Un nume... NECUNOSCUTA: Dar eşti sigur că e acolo. PROFESORUL: Trebuie să fie. NECUNOSCUTA: Atunci de ce nu se vede? PROFESORUL: Pentru că e prea departe? NECUNOSCUTA: De ce nu te uiţi cu un ochean? Cu o lunetă? PROFESORUL: Niciun ochean nu străbate până acolo. Eu văd mai departe. Mult mai departe. NECUNOSCUTA (mirată): Vezi. PROFESORUL: Când închid ochii. Ştiu unde se află. îi cunosc orbita. îi urmăresc drumul. NECUNOSCUTA: Ce drum? PROFESORUL: Drumul... Drumul pe care-1 străbate de mii de ani în întunerec, nevăzută, necunoscută, nebănuită. NECUNOSCUTA: Şi nu se va vedea niciodată? Niciodată? PROFESORUL: Niciodată. NECUNOSCUTA: Păcat. PROFESORUL: Ar trebui să se abată puţin din drumul ei. NECUNOSCUTA: Şi-atunci? PROFESORUL: Atunci ar străluci acolo (arată cu mâna) drept acolo... NECUNOSCUTA: Deasupra Ursei Mari? PROFESORUL: Deasupra Ursei Mari... Lângă Alcor... NECUNOSCUTA: Şi nu se poate? PROFESORUL: Nu! NECUNOSCUTA: De ce? STEAUA FĂRĂ NUME 195 PROFESORUL: Pentru că stelele nu se abat niciodată din drumul lor. (Moment de tăcere. Se aude din depărtare un şuierat de locomotivă.) NECUNOSCUTA: Tresărind uşor. Ce este asta? PROFESORUL: Ştiu eu? Un tren. Un tren de noapte. NECUNOSCUTA: Poate trenul meu... Când te gândeşti că dacă muream astă noapte, muream fară să văd Ursa Mare. PROFESORUL: Ar fi fost păcat. NECUNOSCUTA: Atâţia oameni trăiesc fară s-o vadă. PROFESORUL: Li se pare că trăiesc, (un nou şuierat, parcă mai de departe) NECUNOSCUTA: îl auzi? Trece... A trecut... Dacă rămâneam acolo pe linie... PROFESORUL: Ai fi fost în stare... Ai fi fost în stare să... (Nu îndrăzneşte să pronunţe cuvintele.) NECUNOSCUTA: Să mor? Poate că da. PROFESORUL: De ce? NECUNOSCUTA: Ştiu eu? PROFESORUL: Eşti nenorocită în viaţă? Foarte nenorocită? NECUNOSCUTA: Nenorocită?... Nu cred. Nu m-am gândit niciodată. PROFESORUL: Atunci? NECUNOSCUTA: Mă plictisesc. Mereu aceiaşi oameni, aceleaşi gesturi, aceleaşi cuvinte. Uneori îmi vine să urlu de plictiseală, de disperare. Pe urmă îmi trece. Uneori îmi vine o poftă nebună să trântesc uşa, să plec, să fug. Pe urmă îmi trece. PROFESORUL: Totuşi. Astă seară ai fugit. NECUNOSCUTA: Am mai fugit eu de câteva ori... Dar m-am întors. PROFESORUL: Te vei reîntoarce şi de astă dată. 196 MIHAIL SEBASTIAN NECUNOSCUTA: Da... poate... dar cel puţin de astă dată am văzut ceva nou. (Se întoarce la fereastră.) Ursa Mare. PROFESORUL: Ai dreptate. Ursa Mare e totdeauna nouă. NECUNOSCUTA: Chiar şi pentru d-ta care o cunoşti aşa de bine? PROFESORUL: Chiar şi pentru mine... Sunt seri când e rece, depărtată, indiferentă... Şi atunci parcă simt toată umilinţa, toată dizgraţia de a locui pe o biată planetă mizerabilă, pe lângă care marile stele trec fară s-o vadă. NECUNOSCUTA: Fără s-o vadă? PROFESORUL: Dar sunt alte seri, când o simt aici la fereastră, vie, protectoare, atentă, aşa de atentă, încât, dacă aş striga, mi se pare că m-ar auzi. NECUNOSCUTA: Ar trebui să încerci... Cine ştie? PROFESORUL: Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într-un univers absurd, în care numai noi, în marea noastră singurătate, ne zbatem pe o planetă de provincie, ca într-un târg în care nu curge apă, nu arde lumina şi unde nu opresc trenurile rapide... Dar sunt seri când tot cerul foşneşte de vieaţă... când pe ultima stea, dacă asculţi bine, auzi cum freamătă păduri şi oceane - fantastice păduri şi fantastice oceane, - seri în care tot cerul e plin de semne şi de chemări, ca şi cum după o planetă pe alta, de pe o stea pe alta, fiinţe care nu s-au văzut niciodată, se caută, se presimt, se cheamă... NECUNOSCUTA (încet, cu teamă): Şi se găsesc? PROFESORUL: Niciodată NECUNOSCUTA: De ce? STEAUA FĂRĂ NUME 197 PROFESORUL: Pentru că nimeni n-a trecut niciodată de pe o stea pe alta. Pentru că nicio stea nu se abate niciodată din drumul ei NECUNOSCUTA: E păcat. E trist. PROFESORUL: E puţin trist. Dar e frumos. Cel puţin ştii că nu eşti singur sub bolta asta imensă, că undeva, în altă lume, în altă constelaţie... în Ursa Mare, sau pe Steaua Polară, sau pe Vega... NECUNOSCUTA: Sau pe steaua d-tale fară nume. PROFESORUL: Da... Sau pe steaua mea fară nume... Aventura asta ridicolă, care se numeşte viaţa noastră, se repetă altfel, de la început, sub acelaşi cer, dar cu alt noroc. Poate că acolo tot ce aici e greoi şi apăsător devine uşor, tot ce aici e întunecat şi opac devine luminos şi transparent. Tot ce încercăm fară să izbutim nici pe jumătate - gesturile noastre zadarnice, visele noastre căzute - tot ce am fi vrut să cutezăm şi n-am cutezat, să iubim şi n-am iubit, tot, tot, se împlineşte, se simplifică, se împarte. NECUNOSCUTA: Crezi... crezi că sunt şi acolo oameni... oameni ca noi? PROFESORUL: Oameni, nu ştiu. Ca noi, nu cred. Dar poate fiinţe mai uşoare... mai luminoase... mai plutitoare... (cu o schimbare de ton, privind-o) Când te-am văzut astăzi seara, intrând acolo, - în gara aceea afumată - când te-am văzut, albă, limpede, strălucitoare..., am crezut o clipă că vii din altă lume. NECUNOSCUTA: Poate că viu din altă lume. PROFESORUL: Nu... nu... NECUNOSCUTA: De unde ştii?... PROFESORUL: Pentru că nicio stea nu se abate, nu se opreşte niciodată din drumul ei. 198 MIHAIL SEBASTIAN NECUNOSCUTA: Eu sunt o stea care se opreşte. (E foarte aproape de el II îmbrăţişează. Lung-lung sărut. Pe urmă se desprind unul de altul şi se privesc în tăcere.) PROFESORUL: Cum te cheamă? NECUNOSCUTA: Mona. PROFESORUL: Mona! Ce nume frumos. Parcă ar fi un nume de stea... (străbătut de un gând revelator) Dar e un nume de stea Alcor şi... Mona. CORTINA ACTUL III Acelaşi decor, a doua zi dimineaţa, nimic nu e propriu- zis schimbat şi totuşi, în lumină, parcă e altă casă. Interiorul e tot atât de modest, dar acum se vede prin fereastra deschisă grădiniţa din faţă, grădiniţă simplă de provincie, care aseară în întuneric nu se vedea şi care luminează totul. SCENA I PROFESORUL, MONA Scena e goală. Uşa din stânga, ce dă spre baie, deschisă. De afară din curte se aude glasul Monei, cântând. Nu trebuie neapărat să cânte frumos şi nu trebuie mai ales să cânte o romanţă întreagă cu cuvinte. O frază-două, mai mult fredonat (fie şi fals), dintr-un cântec oarecare şi întrerupt pe alocuri de un râs copilăresc. Profesorul intră repede din stânga, speriat, e fară haină, cămaşă cu mânecile suflecate până la cot. Are în mână un prosop cu care tocmai se şterge pe faţă. PROFESORUL (alergând spre fereastră): Mona! Mona! 200 MIHAIL SEBASTIAN MONA (de afară): Daa! PROFESORUL: Nu mai cânta, pentru Dumnezeu! MONA: De ce? Nu-ţi place? PROFESORUL: Ba da, dar te vede... Te aude de peste drum de la Chiroiu. MONA: Ştiu. Chiroiu de la Percepţie. (Râde.) PROFESORUL: Mona! MONA: Şi Atanasiu. Casa cu uluci. Şi Lascu, trei geamuri la stradă. (Râde lung, copilăresc.) PROFESORUL: Mona, nu râde. Nu râde că te aude... MONA: N-are decât. PROFESORUL: Mona, fii cuminte. înţelege. Vino înăuntru. MONA: îndată... îndată... (Fredonează iar.) PROFESORUL (dezolat, se întoarce spre interior. Continuă să se şteargă pe obraz cu prosopul, mormăind de unul singur): Sunt pierdut. Ce mai încolo-ncoace. Sunt pierdut. Mă dă afară. Mă dă afară din învăţământ (Şi ca şi cum această reflecţie ar trezi în el o nouă alarmă, se apleacă din nou peste pervazul ferestrei şi strigă.) Mona! MONA (intră prin dreapta. E în aceeaşi rochie de seară. Pe braţul stâng un buchet de flori de grădină, de toate colorile): Nu striga că te aude. PROFESORUL (se întoarce tresărind): Unde ai fost? MONA: în curte, să culeg flori. PROFESORUL: Dar bine, nu te gândeşti? în rochia asta, dis-de-dimineaţă! Să te vadă toţi vecinii? MONA (cu elan): Toată strada, tot târgul... Tot judeţul. PROFESORUL (dojenitor): Mona! MONA: Sunt fericită, dragul meu! Mă auzi? Fericită. Fericită. E atâta soare, atâta lumină. Şi florile astea, uite... sunt cele mai frumoase flori din STEAUA FĂRĂ NUME 201 lume. Parcă toate ridică deodată capul şi spun; Bună dimineaţa! PROFESORUL: Bună dimineaţa, Mona! MONA: Bună dimineaţa, Marin! PROFESORUL: Ce frumoasă eşti! MONA: Nu eu. Florile! Viaţa! Casa! PROFESORUL (cu o ridicare din umeri): Casa! (Ca şi cum ar spune: să nu mai vorbim de ea.) MONA: E fermecătoare. PROFESORUL: Aseară spuneai că e oribilă. MONA: Aseară. Dar de aseară până acum a trecut o noapte. Şi ce noapte! PROFESORUL (încet): N-am s-o uit niciodată, Mona! MONA: Totul s-a schimbat de atunci. Casa. Şi eu. Şi tu... Ce drăguţ eşti, Marin. PROFESORUL: Mona, te rog... MONA: Zău că eşti drăguţ. Ia vino aici. Mai aproape. Ce fel de ochi ai tu? PROFESORUL (a închis repede ochii): Fără culoare. MONA: Deschide-i. PROFESORUL: Nu. MONA: De ce? PROFESORUL: Mi-e frică. MONA: Frică? PROFESORUL: Da. Că nu eşti aici. Că nu e adevărat. MONA: Nu sunt aici? Eu? (Râde. Râs tânăr, clar) Dar bine, dragul meu, nu mă auzi? Nimic din viaţa mea n-a fost vreodată mai adevărat decât dimineaţa asta. Haide, nu fi prost! Deschide ochii şi dă-mi repede un vas să pun florile. PROFESORUL: Un vas? (Caută cu ochii prin odaie.) Da’ de unde să-l iau? (îşi aduce aminte.) A, da! (Merge spre fereastră şi se apleacă peste pervaz 202 MIHAIL SEBASTIAN spre curte, de unde ridică un vas cu care rămâne în mână.) O VOCE GROASĂ DE FEMEIE (din stradă): Bună dimineaţa, domnu’ Miroiu! PROFESORUL: Sărut mâinile. Sărut mâinile. MONA: Cine e? PROFESORUL (speriat): Sssst! (către femeia din stradă) Da’-ncotro aşa de devreme? VOCEA: La piaţă, că mi-a spus m-me Maltopol că e nişte vinete. MONA: Vinete? Vreau şi eu. PROFESORUL: Sssst! MONA: Mi-e foame. PROFESORUL (încet, aproape disperat): Mona! Mona! (către femeia din stradă) Sărut mâinile, sărut mâinile. Complimente acasă. (Se întoarce de la fereastră.) Te-a văzut! (Pune dezolat vasul pe masă.) MONA: Cine era? PROFESORUL: M-me Grigorescu. MONA: A! Mama lui m-me Chiroiu. PROFESORUL: Să ştii că te-a văzut. MONA: Cu atât mai bine. Asta e o dovadă în plus că sunt aici. (tandră) Că e adevărat. PROFESORUL: Mona, tu nu poţi să rămâi aşa, în rochia asta, în plină zi, într-un târg ca al nostru. MONA: Asta aşa e. Ar trebui să mă schimb. Ştii ce? îmi pun din nou pijamaua ta de astă noapte. îmi venea bine. PROFESORUL: Să lăsăm gluma, Mona! MONA: Nu-mi venea bine? Vrei să spui că nu-mi venea bine? PROFESORUL: Era cam ruptă. MONA: Nu-i nimic. O cos. STEAUA FĂRĂ NUME 203 PROFESORUL: Şi n-ai să te plimbi în pijama pe stradă. MONA: Aici ai şi tu dreptate. Mi-ar trebui o rochie. Ce ar fi să împrumutăm de la o vecină? De la M-me Maltopol? De la m-me Lascu. Cum e m-me Lascu? Grasă? PROFESORUL: Mona, nu glumi! Nu e timp de glumit. Trebuie să ieşim din situaţia asta. Uite, eu mă reped până la Liceu, că oricum e târziu (Se uită la ceas.) Au! Opt fară zece! Ora întâia n-am clasă, dar mă duc să iau nişte bani, că azi e întâi... (îşi caută haina, cravata.) MONA: întâi? PROFESORUL: Şi se plătesc lefurile. De acolo mă reped până la Pascu. (Şi-a găsit haina şi cravata, începe să se îmbrace zăpăcit şi stângaci.) MONA: Care Pascu? PROFESORUL: Pascu, Magazinul General. Trebuie să găsesc ceva acolo. O rochie, un trenchcoat. Orice. Ca să poţi ieşi din casă. MONA: Da’ de ce să ies? Nu vreau să ies. Eu rămân aici. PROFESORUL: Până când? MONA: Toată viaţa. PROFESORUL: Toată viaţa în rochia asta? MONA: Da. Numai să-mi aduci un sandvich că mi-e foame. De altceva nu am nevoie. PROFESORUL: Bine. îţi aduc, dar acuma am fugit. (A terminat cu haina, cu cravata, îşi ia repede pălăria din cui şi dă să iasă.) MONA: Stai! PROFESORUL (s-a oprit în prag): Ce e? MONA: Vino aici! Nu-mi place cum ţi-ai făcut cravata. Nu te pricepi. PROFESORUL (disperat): Mona! 204 MIHAIL SEBASTIAN MONA: Lasă-mă pe mine. (îi reface cu atenţie şi tandreţe cravata.) Stai cuminte. Aşa. (II priveşte o secundă.) Marin! PROFESORUL: Da. MONA: Eşti drăguţ, să ştii. Eşti foarte drăguţ. PROFESORUL (se uită cu disperare la ceas): Mona, e opt fară cinci. MONA: Chiar dacă e opt fară cinci, eşti foarte drăguţ. (II mângâie uşor pe obraz şi pe urmă se sărută lung.) PROFESORUL (după ce s-a desprins de ea, puţin ameţit): Nu. Asta nu se poate să fie adevărat. (Iese, dar n-a închis bine uşa şi se întoarce.) Mona, fii cu băgare de seamă! Nu ieşi în curte, nu te arăta la fereastră! MONA (cu tonul lui): Nu râde. Nu cânta. PROFESORUL: Da, nu cânta. Mai ales nu cânta, (lese.) MONA (rămâne o clipă privind lung spre uşa prin care a ieşit el. Un zâmbet de tandreţe, de emoţie, îi luminează toată privirea): Eşti un prost. (Se întoarce cu spatele şi se rezeamă cu capul în uşă, visătoare.) Şi eşti aşa de drăguţ.. (Priveşte de acolo încă o dată toată încăperea, fereastra, cărţile, portretele din perete, ale lui Kepler şi Copernic. Pe urmă trece pe lângă ei, cu un gest de amiciţie, ca şi cum i-ar mângâia pe sub bărbie.) Şi voi... şi voi sunteţi drăguţi, (Ia vasul, trece în baie ca să pună apă. Se întoarce. Caută florile. A uitat unde le-a lăsat adineori, undeva, pe un scaun, pe divan, le găseşte şi fredonând începe să le pună în vas, cu mare grijă. Se aude o bătaie slabă în uşa din dreapta, bătaie care se repetă după o secundă. întoarsă cu spatele, aplecată asupra vasului cu flori, fredonând STEAUA FĂRĂ NUME 205 mereu, iar nu aude. Uşa se deschide uşor şi, cu mare băgare de seamă, intră timidă, eleva, cu ghiozdanul de şcoală în mână, numărul cusut pe mânecă, ţinută reglementară.) SCENA II MONA, ELEVA ELEVA: Vă rog... domnu’ profesor Miroiu nu-i acasă. (Mona se întoarce brusc. Fata când o vede din faţă, tresare. E şi mai încurcată acum.) Vă rog să mă iertaţi, eu credeam... credeam... (Dă să plece.) MONA: Ce credeai, domnişoară? ELEVA: Credeam că locuieşte aici... domnu’ Miroiu. MONA: Aici locuieşte. ELEVA (repede): Nu se poate. MONA: De ce? ELEVA: Fiindcă... (ceva mai degajat) fiindcă eu pe dv. nu vă cunosc. MONA: Nici eu pe d-ta. Şi totuşi aici locuieşte. Chiar acuma a ieşit din casă. Mă mir că nu l-ai întâlnit. ELEVA: Nu, că eu am venit pe strada Unirii şi d-lui o fi dat colţul pe Cuza-Vodă... da’, dacă ziceţi că nu-i acasă, eu... mă duc. MONA: Aveai treabă cu el? ELEVA: Aveam. Adică... voiam să-l rog... (Deodată o prididesc lacrimile.) Mă dă afară din şcoală. MONA: Cine? El? ELEVA (cu puţin dispreţ, ca şi cum ar spune „Să fim serioşi”): A, nu! (din nou îngrijorată): Domnişoara Cucu. (repede) Nici nu m-a lăsat să intru în şcoală. A zis că mai întâi să aştept 206 MIHAIL SEBASTIAN conferinţa şi atunci eu am dat fuga până aici, să-l rog pe domnu’ profesor Miroiu... (Se întrerupe.) da’ dacă nu-i acasă... MONA: Nu-i. ELEVA: Atunci... atunci eu mă duc. (Pune mâna pe clanţă, deschide.) MONA (după o secundă de tăcere): Domnişoară. ELEVA (oprindu-se): Vă rog. MONA: Cunoşti bine pe d-1 Miroiu? ELEVA: îl cunosc. MONA: E profesorul d-tale? ELEVA: Da. MONA: Ce noroc ai! ELEVA: Da’ de ce? MONA: Un profesor ca el! Vorbeşte aşa de frumos! ELEVA (fărăprea mare entuziasm): Da, vorbeşte. MONA: Aveţi şi astăzi oră cu el? ELEVA: Avem. Ora patra. Cosmografia. MONA: Ce lecţii aveţi? ELEVA: Despre... staţi să mă uit. C-am uitat. (Deschide ghiozdanul şi caută cartea. Mona se apropie şi urmăreşte cu viu interes. Fata a scos cartea şi o răsfoieşte repede, după ce şi-a muiat degetul pe limbă.) Despre... legile lui Kepler... să... MONA: Kepler! (privire scurtă spre portretul din perete) Mă laşi să văd şi eu? ELEVA (puţin mirată): Vă rog. (îi dă cartea.) MONA (se uită câteva secunde în carte cu mare atenţie. Pe urmă citeşte): „în mişcarea lui aparentă în jurul Pământului, Soarele descrie o elipsă. Pământul fiind într-unul din focare, mişcarea se face în sens direct.” (Se opreşte din citit.) Ce frumos e! ELEVA: Zău! STEAUA FĂRĂ NUME 207 MONA (citeşte mai departe): „Ariile descrise de raza vectoare a Soarelui sunt proporţionale cu timpurile întrebuinţate spre a le descrie.” E minunat. Nu-i aşa că-i minunat? ELEVA (sceptică): Da... MONA: Ce noroc aveţi, d-ta şi colegele d-tale, că-1 puteţi asculta vorbind în fiecare zi... ELEVA: Numai de trei ori pe săptămână. MONA: ...despre lucruri aşa de frumoase. Aşa de ameţitor de frumoase, (privind-o) Şi ce bine-ţi stă şorţul ista. ELEVA: Doamnă, vă râdeţi de mine. MONA: Nu. Crede-mă că nu. îţi stă bine şi frumos. Cineva poate fi fericit într-un şorţ ca ăsta. ELEVA: Vă râdeţi de mine doamnă. Aveţi o rochie aşa de... aşa de... (Nu găseşte cuvântul.) MONA (cu o vagă amărăciune): Aşa de... ELEVA (fascinată): Niciodată n-am văzut o rochie ca asta, aici la noi. Şi nici la Bucureşti. C-am fost la Bucureşti, acum doi ani de Paşte, cu mama şi cu tanti... Lăsaţi-mă să mă uit bine la ea, ca să povestesc şi fetelor la şcoală. (Se uită cu aceeaşi privire fascinată la miraculoasa rochie.) Da, dar dumneavoastră, iertaţi-mă că vă întreb... de unde veniţi? (Din stradă se aude un zgomot de automobil. Fata tresare surprinsă.) Ce-i asta? (Zgomotul se apropie.) Un automobil? Pe strada asta? MONA (care nu dă importanţă faptului): Nu se poate? ELEVA: A oprit aici. La poartă. (Se repede la fereastră şi se uită afară. Pe urmă oarecum decepţionată.) A! e domnu’ Ispas, (explicativ) Domnu’ Ispas de la gară. (din nou interesată) Ba stai! Că mai e cineva. Un domn. 208 MIHAIL SEBASTIAN MONA (tresărind): Un domn? ELEVA: Vai! Ce elegant e! MONA (îngrijorată): Elegant? (Vine şi ea spre fereastră, aruncă o privire spre stradă şi tresare cu un mic ţipăt.) El e! ELEVA: Cine el? MONA (are o secundă de ezitare, privire spre uşe, spre fereastră şi pe urmă, repede, dispare în stânga, în camera de baie, trăgând, uşa după ea.) ELEVA (din ce în ce mai intrigată): Care el? SCENA III ELEVA, ŞEFUL, GRIG Intră şeful gării, urmat de Grig. Grig e „ bucureştean Poate că la Bucureşti nu s-ar vedea aşa de direct, dar aici, în lumina asta, parcă e un exemplar din altă specie umană. Gesturi sigure (fără ostentaţie însă), eleganţă simplă, firească, puţin blazată poate. Vine de la volan. Şi asta se vede. E un om care la volanul unei maşini, la o masă de baccara, într-un mare hali de hotel, se simte la el acasă. Meserie neprecisă. Om de afaceri. Dar obişnuinţă veche de a umbla cu bani mulţi, de a-i câştiga uşor, de a-i cheltui la fel de uşor. Poartă un costum sportiv de dimineaţă, gris deschis. ŞEFUL (în continuarea unei discuţii): Şi cum vă spusei.. Datoria înainte de toate. Regulamentul. Tată să-ţi fie, frate, soră, (intransigent) Nimic! Regulament... (zărind-o pe elevă) Domnul Miroiu nu-i acasă, domnişoară? STEAUA FĂRĂ NUME 209 ELEVA (nu-şi poate lua ochii de la Grig. Nici n-a auzit, nici nu răspunde.) ŞEFUL: N-auzi domnişoară? Domnul Miroiu nu-i acasă? ELEVA (tresărind): Cum? Nu. Nu e. GRIG (către şef): Dumneata eşti sigur că doamna... doamna de care ţi-am vorbit... e aici? ŞEFUL: Sigur. La domnul Miroiu, profesorul. A plecat cu el, aseară, de la mine, de la gară. Au plecat împreună. GRIG: împreună? ŞEFUL: Adică... d-lui zicea că se duce să doarmă la Udrea. (cu subînţeles) Mă-nţelegi!... GRIG (mai mult pentru el): S-ar putea?... (privind curios şi amuzat decorul) S-ar putea să fi petrecut ea aici o noapte? Aici? ŞEFUL: Dacă vă spun... (către elevă) l-ascultă, domnişoară, d-ta eşti de mult aici? ELEVA (fără să-şi ia ochii de la Grig): De adineauri. ŞEFUL: Şi când ai intrat n-ai văzut o doamnă? GRIG: O doamnă, tânără, frumoasă, blondă, în rochie albă. ELEVA (buimăcită că el, care n-a văzut-o până acum, îi vorbeşte): Ba da... adică nu... GRIG: Da sau nu? ELEVA (şi mai buimăcită de apropierea lui şi de întrebarea lui scurtă): Eu... să vedeţi... (Nu mai poate minţi.) Ba da. Am văzut-o. ŞEFUL: Şi unde e? ELEVA: Eu... eu... (cu un gest scurt, arătând uşa din dreapta) Acolo. ŞEFUL: Acolo? (Face un pas spre uşă.) GRIG (îl opreşte calm): Lasă dumneata. (Merge spre uşă şi rămâne în faţa ei.) 210 MIHAIL SEBASTIAN SCENA IV ŞEFUL, GRIG GRIG (care a privit mereu spre uşa din stânga, fără să participe la ultimele replici, fără măcar să le audă): Domnule şef... dumneata eşti convins că doamna e doamna pe care o caut eu? ŞEFUL: Mai e vorbă? înaltă, blondă, rochie albă. Semnalmentele corespunde. Nu? GRIG (cu un zâmbet): Ba da. Corespunde. ŞEFUL: Şi p’ormă... s-o chemăm înăuntru. S-o vedeţi şi dv. la faţă. (Face un pas spre uşă.) GRIG: Nu. Lasă. ŞEFUL: Şi mai e ceva. Uitasem. Staţi să vedeţi. (Se scotoceşte prin buzunarele vestei şi scoate de acolo cele câteva fise de joc de aseară.) Poftim. GRIG (le ia, le priveşte): Fise de la ruletă. ŞEFUL: Cu asta voia dumneaei să plătească biletul. Dacă s-a mai pomenit! GRIG: Adevărat. Nu s-a mai pomenit. ŞEFUL: Păi nu? Păi nu era locul să-i tragem un proces- verbal de contravenţie? GRIG: Ba era. ŞEFUL: Eu de asta zic. S-o chemăm înăuntru şi să-i tragem procesul. GRIG: Acuma-i târziu. Nu ţi-am plătit la gară? Şi biletul şi amenda? ŞEFUL (cu regret): Ba aţi plătit. GRIG: Păi vezi? Aseară trebuia. ŞEFUL: Da, da’ nu avea acte. Nu zici că voia să se omoare. GRIG (nu prea îngrijorat): Ce vorbeşti? STEAUA FĂRĂ NUME 211 ŞEFUL: Piiiii! Ce-am tras cu ea! Nu şi nu că ea se omoară. Dacă nu eram eu... GRIG (luându-l de spate şi împingându-l spre ieşire): îţi mulţumesc, domnule şef. Eşti un om de ispravă. Dar acum lasă-mă. Lasă-mă singur. ŞEFUL: Am onoarea... Vă salut. (Se opreşte în prag.) Tiii... tare-mi pare rău. De cinşpe ani n-am mai tras un proces-verbal. O ocazie ca asta nu se mai nimereşte. (Iese.) SCENA V GRIG, MONA Grig l-a petrecut pe şef până în prag. Rămas singur, se întoarce, păşeşte spre uşa din stânga, se opreşte în faţa ei, se uită o secundă sau două, cu un vag surâs amuzat, pe urmă, foarte calm, pune mâna pe clanţă şi deschide. Nu intră. Rămâne locului, dar face semn cu degetul arătător, chemând-o pe Mona, iar când vede că ea nu răspunde, repetă gestul. Mona iese în sfârşit de acolo. E puţin jenată, dar nu prea mult. Se privesc în tăcere unul pe altul câtva timp. GRIG: Bună dimineaţa, Mona. MONA: Bună dimineaţa, Grig. GRIG: Ai dormit bine? MONA: Mulţumesc. Tu? GRIG: N-am dormit deloc. Am stat la joc până la cinci dimineaţa. Am fost în serie mare. Pe urmă m-am dus la hotel, credeam că eşti acolo. MONA: Nu eram. 212 MIHAIL SEBASTIAN GRIG: Nu. Nu erai. Am luat repede o baie, m-am schimbat şi am pornit să te caut. MONA: Şi m-ai găsit. GRIG: După cum vezi. Eu totdeauna te găsesc. MONA: Cine ştie? Poate că de astă dată... nu. GRIG (n-a dat atenţie): întâi crezusem că ai schimbat numai camera, dar portarul mi-a spus că nici nu te văzuse prin hotel şi că, de altfel, nici nu avea camere libere. Atunci mi-am închipuit că ai trecut peste drum la Caraiman. MONA: Eroare. GRIG: Exact. Eroare. Nu erai nici acolo. Dar cineva din hali te zărise coborând scările spre gara. MONA: întocmai. GRIG: Şi la gară, tipul de la bar, Jean, chelnerul, te văzuse urcându-te în accelerat. MONA: Ai mulţi informatori. GRIG: îi plătesc bine. MONA: Ştiu. GRIG: Am telefonat la Bucureşti, acasă. Nu veniseşi. Am telefonat la gară să văd dacă trenul nu avea întârziere. Nu. Sosise regulat. Atunci... atunci am început să fiu îngrijorat. MONA: Tu? GRIG: Eu. MONA: îngrijorat? GRIG: Foarte. MONA: Nu te recunosc. GRIG: Timp de cinci minute. MONA: Aşa da. GRIG: Fiindcă după cinci minute mi-am adus aminte că n-aveai un ban în poşetă şi că probabil te-au dat jos pe undeva în vreo gară. MONA: Eşti foarte inteligent. STEAUA FĂRĂ NUME 213 GRIG: Sunt. M-am urcat în maşină şi am pomit-o metodic, din gară în gară. Până aici. Simpatic şeful gării. MONA: Daa. GRIG (după o secundă de tăcere, părăsind tonul de glumă de până acum): Mona! MONA: Grig! GRIG: Recunoaşte că cearta noastră de aseară a fost o prostie. MONA: O mare prostie. GRIG: Recunoaşte că eu personal n-am avut nicio vină. MONA: Niciuna. GRIG (brusc, iritat): Ţi-am spus de atâtea ori că nu-mi place, când joc, să stai în spatele meu şi să-mi vorbeşti şi să mă-ntrebi şi să mă sâcâi şi să-mi ceri bani. Ce vrei? Sunt jucător. Am şi eu superstiţiile mele. MONA: Foarte normal... GRIG (mai potolit): Vezi? Vezi ce-nţelegătoare eşti acum? (din nou iritat) Mai ales că pierdeam. Eram într-un ghinion negru. MONA: Şi după ce-am plecat eu? GRIG: Am început să câştig. MONA: Imediat? GRIG: Nu. Ceva mai târziu. MONA (interesată): Cam pe la ce oră? GRIG: Ştiu eu? Cam pe la 12. MONA (cu o mică tresărire): A! GRIG: Dar de ce întrebi? MONA (a rămas o secundă pe gânduri): Nimic. Mă gândeam la superstiţii. GRIG: Am început să câştig... Şi-am intrat într-o serie fantastică... formidabilă... De asta nici n-am putut 214 MIHAIL SEBASTIAN să mă ridic de la masă. Până dimineaţa. Până la cinci. MONA: Vezi? Ţi-am purtat noroc. GRIG (apropiindu-se şi mai mult de ea): Mona! (Niciun gest din partea ei. El o apucă uşor de umeri.) Mona! Eşti supărată pe mine? MONA: Nu. Deloc. GRIG: Deloc, deloc? MONA: Absolut deloc. GRIG: Eşti o fată delicioasă. (O sărută pe obraz cu oarecare neglijenţă. Ea-l lasă.) Şi acuma hai să mergem. MONA: Unde? GRIG: Cum unde? Maşina-i afară. Hai să mergem. MONA (simplu, fără violenţă): Nu. GRIG: Cum? MONA: Eu nu merg. GRIG: Nu mergi? Dar ce faci? MONA: Rămân. GRIG: Unde? MONA: Aici. GRIG (gest circular, ironic): Aici? MONA: Da. GRIG: Fată dragă, e prea târziu sau prea devreme pentru glume. Mi-e somn. N-am dormit toată noaptea. Hai. Vino. Plecăm. MONA: Pleci singur, Grig. GRIG: Singur? Cum singur? MONA: Uite aşa: singur. GRIG (ceva mai răstit, ceva mai serios): De ce? MONA: Pentru că... pentru că... Da, n-ai să-nţelegi. Nu. N-ai să-nţelegi. Ar fi mai bine să nu pui întrebări şi să te duci. (cu o schimbare de ton, simplu şi STEAUA FĂRĂ NUME 215 grav) Ascultă, Grig. Tu... Ai văzut vreodată Ursa Mare? GRIG: Ursa ce? MONA: Ursa Mare? GRIG: Eşti nebună. MONA (cu emoţie): Grig! Asta-i drăguţ... Asta-i cel mai drăguţ lucru pe care mi l-ai spus de când te cunosc... Da. Sunt nebună. Pot fi şi eu nebună. GRIG: Asta ştiam de mult. MONA: Dar eu nu. Abia astă noapte am aflat. Astă noapte... Aici... Eu am făcut o descoperire. O sfâşietoare descoperire, Grig. Noi nu suntem fericiţi. GRIG: Noi doi? MONA: Noi şi toată lumea noastră. Nu suntem. Ducem o viaţă tristă, stupidă... GRIG: Dar comodă. MONA: Se poate. Mie nu mi-a plăcut niciodată. GRIG: Nu ţi-a plăcut. Dar ţi-a stat bine. MONA: Martor îmi eşti tu, Grig, că nu mi-a plăcut. De atâtea ori am plâns şi n-am ştiut de ce. De atâtea ori am vrut să fug şi n-am ştiut unde. Totdeauna, mă auzi? Totdeauna, oricâţi bani am avut, oricâte rochii, oricâte bijuterii, totdeauna am simţit că-mi lipseşte ceva, nu ştiam bine ce... GRIG: Ursa Mare probabil... MONA: Da. Ursa Mare. GRIG: Mona, tu delirezi. MONA: Nu, dragul meu, dac-ai şti ce limpede văd. E atâta soare azi dimineaţa, totul se luminează pentru mine. Uite, casa asta... florile astea. GRIG: Florile astea? (Se uită o clipă la florile din vas.) îţi plac ţie? MONA: Sunt minunate. 216 MIHAIL SEBASTIAN GRIG: Fetiţo, tu trebuie să te culci. Trebuie neapărat să dormi. S-a întâmplat ceva cu tine astă-noapte. Ai băut. MONA (cu un uşor zâmbet secret): Poate. GRIG: Dar bine, te-ai uitat la zarzavatul ăsta din oală? Morcovi, pătrunjel şi păstârnac? MONA: Grig, nu-ţi dau voie. GRIG: Cum? Nota la florar se ridică în fiecare săptămână la zeci de mii de lei. Florile cele mai palide nu sunt destul de palide pentru tine. Violetele de Parma în decemvrie, aduse cu avionul, nu sunt destul de fragile. Liliacul alb în ianuarie nu e destul de alb. Florile de seră cele mai scumpe se ofilesc în camera ta într-o secundă. Ca un abur, ca o respiraţie şi toate astea de ce? Ca să te găsesc într-o zi, într-un mizerabil târg de provincie, leşinând cu o sorcovă în braţe? MONA: Taci. GRIG: De ce să tac? Pentru că nu vrei s-auzi? Pentru că ţi-e frică? MONA: Pentru că e zadarnic. GRIG: Recunoaşte că ţi-e frică. Frică să deschizi ochii, dar deschide-i, Mona, şi uită-te bine la coteţul ăsta în care te zbaţi cu frumuseţea ta de prinţesă. Nu zău? Ai dormit tu pe salteaua asta găurită? MONA: Taci. Nu ştii ce vorbeşti. GRIG: Ai stat tu la masa asta şchioapă? MONA (jignită): Nu e şchioapă. GRIG: Dar nici mult nu-i lipseşte. (Păşeşte prin odaie, uitându-se cu atenţie şi ironie la lucruri.) E minunat! E fantastic. (A ajuns lângă uşa din stânga.) Şi aici ce e? (Deschide şi aruncă o privire înăuntru.) A! Sala de baie. Foarte modernă. îmi place. (Scoate afară stropitoarea şi STEAUA FĂRĂ NUME 217 i-o arată.) Şi sistematică. (Mona zâmbeşte. El pune la loc stropitoarea şi pe urmă, închizând uşa) Aici ţi-ai făcut baia? MONA: Nu. M-am spălat afară la fântână. GRIG: Cum? MONA: Da. E o fântână în curte. N-ai văzut-o când ai intrat? O fântână curată şi lanţ... M-am spălat acolo, dimineaţa, în zori. A fost... a fost divin. Apa rece, vie... GRIG (foarte serios, ca şi cum ar fi o întrebare capitală): Mona! Te-ai spălat tu la fântână? MONA: Da. GRIG: Tu? MONA: Eu. GRIG: Tu, care la Bucureşti iei două băi pe zi, una dimineaţa, una seara, într-o infuziune de lavandă, la 26 grade şi 5 linii, nicio linie mai puţin, niciuna mai mult... te-ai spălat tu în curte, la fântână? MONA: Da. GRIG: Bine, dar atunci e grav... E foarte grav. MONA: Cât se poate de grav, dragul meu. SCENA VI GRIG, MONA, PROFESORUL PROFESORUL (intrând repede, cu o rochie de damă pe braţul stâng): Mona! am adus... (Se opreşte scurt.) Mă iertaţi... Nu eşti singură? GRIG (cam agresiv): După cum se vede. PROFESORUL (către Mona): Cine e domnul? MONA: E... (scurt) fratele meu. GRIG: Cum? 218 MIHAIL SEBASTIAN MONA: Da. E fratele meu. PROFESORUL: Domnule... sunt... sunt... onorat. (venind spre el şi întinzându-i mâna) Daţi-mi voie. Numele meu este Miroiu. Marin Miroiu. GRIG: îmi pare bine. îmi pare cu atât mai bine, cu cât am unele întrebări de pus. MONA (voind să-l oprească): Grig? GRIG (către Mona): Eu ori sunt frate, ori nu sunt. Şi dacă sunt, pun întrebări, (către Miroiu) Domnule, te rog să-mi explici ce s-a întâmplat azi noapte aici? MONA (cu un strigăt, abia exprimat): Grig. GRIG: Da. Ce s-a întâmplat? Fiindcă ceva s-a întâmplat. PROFESORUL (între jenă şi cavalerism): Domnule... GRIG: Fata asta care zice că e sora mea şi pe care o reneg... MONA: Grig! PROFESORUL: Sunteţi prea aspru. GRIG: Fata asta a plecat aseară de lângă mine. A fugit. Şi o regăsesc aici, în casa d-tale, ameţită, scoasă din minţi, delirând. Ce i-ai făcut, domnule? (ca şi cum deodată ar descoperi adevărul) I-ai dat de băut. PROFESORUL: Domnule, daţi-mi voie... cum puteţi crede? GRIG: Ai îmbătat-o. MONA: Grig, nu fi absurd. GRIG: Ai îmbătat-o. Cu ce? De ce? PROFESORUL: Domnule... înţeleg prea bine... indignarea, neliniştea... e datoria dv. de frate, nu?... La urma urmelor, sângele apă nu se face... Dar vă asigur că eu... că Mona... GRIG: Mona? îi spui pe nume? STEAUA FĂRĂ NUME 219 PROFESORUL (jenat): Acum, după tot ce s-a întâmplat. GRIG (izbucnind): Dar ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu! vorbeşte odată! vorbiţi odată! PROFESORUL: Domnule! am onoarea... vreau să spun... (luând repede şi eroic hotărârea) Vă rog să-mi faceţi cinstea de a-mi acorda mâna surorei dv. MONA (afolată): Dumnezeule! GRIG: Mâna su... (o clipă de suspensie, până sezisează situaţia) A! Dar bine, atunci lucrurile se schimbă, (către ea) Ascultă, Mona, ăsta-i un om de onoare. De ce nu mi-ai spus? (către profesor) Domnule, îţi cer iertare. Eu mă temeam că sora mea... (întorcând o secundă capul spre ea) Biata mea soră... a căzut pe mâna unui vulgar crai, a unui donjuan fară scrupule, a unui seducător primejdios. Dar nu! D-ta eşti o conştiinţă. MONA (încet dar fierbând): Şi dumneata un imbecil. GRIG: Te rog să nu mă insulţi într-un moment aşa de solemn, (către profesor) Tinere, cererea d-tale mă ia - drept să-ţi spun - puţin pe nepregătite. PROFESORUL: Şi pe mine. GRIG: N-aş putea să dau un răspuns imediat. PROFESORUL: Evident. înţeleg. GRIG: înainte de a vă da consimţământul meu... fiindcă, dacă nu mă-nşel, d-ta asta vrei de la mine: consimţământul. PROFESORUL: Da... sigur... GRIG (scurtă privire spre Mona): E colosal, (către profesor) înainte de a vă da consimţământul şi binecuvântarea... trebuie să ştiu şi eu pe ce mâini o las, în ce casă... 220 MIHAIL SEBASTIAN PROFESORUL (stingherit): O! casa... GRIG: N-am nimic de spus. E foarte frumoasă. Are flori. Are fântână. Are tot ce-i trebuie. MONA (către Grig încet): Eşti grotesc. PROFESORUL: Nu, n-are. îmi dau seama că Mona vine dintr-altă lume. I-am spus şi aseară. Din cu totul altă lume. Şi nu trebuie să credeţi că, dacă prin... printr-o împrejurare năucitoare... a venit aici, la mine, eu am uitat, eu uit tot ce ne desparte. Dar vedeţi, eu am o carieră, o situaţie. Sunt profesor definitiv. GRIG (către Mona): Definitiv! PROFESORUL: Cu o gradaţie. GRIG: Frumos! PROFESORUL: O leafa mică, dar sigură. 11.273 de lei. GRIG: Fără reţineri? PROFESORUL: Fără. GRIG: Admirabil. 11.273! Ea e o fată ordonată, strângătoare... MONA (încet): Eşti odios. PROFESORUL: Chiar adineaori am fost pe la şcoală şi i-am luat. (Bagă mâna în buzunarul hainei, scoate câteva bancnote cu stângăcie şi le vâră la loc.) Azi e întâi, (aducându-şi aminte) Uite, Mona, rochia. Am trecut pe la Pascu. Cât p’aci să uit. Altceva n-am găsit. (întinde rochia, o oribilă rochie „de gata” cu agăţătoare.) GRIG (luând el rochia): Ce-i asta? (O ridică de mânerul agăţătoarei.) MONA (i-o ia din mână): Lasă. (Aruncă rochia repede pe un scaun.) PROFESORUL: înţelegi? Nu poate să iasă în oraş aşa cum este. (îngrijorat) Nu-ţi place, Mona? MONA: Ba da. (încet lui Grig) Eşti odios. STEAUA FĂRĂ NUME 221 PROFESORUL: Fiindcă, dacă nu-ţi place, o primeşte înapoi. Aşa m-am înţeles cu Pascu. Dar nu acum, că n-am timp. Trebuie să mă duc şi la şcoală. (către Grig) Ştiţi, am oră de la 9-10. GRIG: Aa! Atunci du-te. PROFESORUL: Dau o fugă pan’ acolo şi mă-ntorc. Că lecţia tot n-o fac. Nici n-aş fi în stare. Prea sunt... prea sunt... Dar măcar să le spun. Să ştie că nu viu. Să puie pe altul în loc... (A făcut un pas spre uşă.) Aa! Unde mi-e capul? (Scoate din celălalt buzunar al hainei un pachet învelit în hârtie.) Uite, Mona. (Se întoarce, îi dă pachetul şi pe urmă, explicativ, către Grig) Ceva de mâncare. I-e foame, săraca. N-a mâncat nimic de ieri... (A ajuns lângă uşă.) Eu mă-ntorc! (Iese.) SCENA VII GRIG, MONA Mona a rămas în mână cu pachetul pe care i l-a întins profesorul şi pe care ea l-a primit maşinal. Se apropie acum de masă şi-l aruncă uşor, cu un gest de oboseală, de absenţă. GRIG (după ce a privit-o lung în tăcere): Prin urmare, aşa: m-ai înşelat. MONA (ridicare din umeri, gest care nu neagă, nu afirmă.) GRIG: M-ai înşelat cu prăpăditul ăsta. MONA: Te rog să nu vorbeşti despre el. Nu-1 cunoşti. GRIG: L-am văzut. MONA: L-ai văzut, dar nu-1 cunoşti. 222 MIHAIL SEBASTIAN GRIG: Are haz băiatul. E simpatic, (şi deodată, tăios, fără ironie) E ridicol. MONA: Ridicol? De ce? Fiindcă ţi-ai bătut joc... fiindcă ai crezut că-ţi baţi joc de el în faţa mea? Ce milă mi-e de tine, Grig. Cu zâmbetul tău sigur, cu cravata ta perfectă, cu eleganţa ta ireproşabilă. Ce milă mi-e de tine. Tu nu eşti ridicol şi n-ai să fii niciodată. GRIG (îndârjit): Sper! MONA: Dar nici n-ai să cunoşti marea lui taină. GRIG: Are o taină? MONA: L-ai văzut rău, în plină zi. Nu-i şade bine. E stângaci, e prost îmbrăcat, e timid. Dar când se face seara... (întoarce capul spre fereastră.) Când se face seara... aici, la fereastra lui... (coborând mult vocea) se întâmplă un lucru miraculos... GRIG (după o mai lungă tăcere, foarte serios): Mona! Vrei să rămâi cu el? MONA: Da. GRIG: Te-ai gândit bine? MONA: Nu. Nu m-am gândit deloc. Dar vreau să rămân. GRIG: Mona! eu te-nţeleg. MONA: Crezi? GRIG: Cred că da. Te-nţeleg foarte bine. Ţi s-a urât. Te- ai plictisit. Vrei să schimbi. MONA (protestând vag): Ba nu. GRIG: Ba da. Toţi ne plictisim. Tuturor ni se urăşte. Toţi vrem să schimbăm. Măcar o dată, pentru cinci minute. Dar bagă de seamă. Cele cinci minute trec. Până acum a fost foarte amuzant. Un fel de escapadă. Un fel de excursie. Florile, fântâna, stropitoarea. Ce nostim e! Dar acum... Hai acasă. MONA: Nu. STEAUA FĂRĂ NUME 223 GRIG (montându-se): Nu? Şi eu ce fac, să mă-ntorc singur, la Sinaia şi pe urmă la Bucureşti? Şi ce să spun? Că m-ai lăsat? Că m-ai lăsat pentru un tip caraghios, care are o taină... şi la fereastra căruia se întâmplă noaptea miracole? MONA: Grig, nu-ţi dau voie! GRIG (ridicând mereu vocea): Ce nu-mi dai voie? Ce nu-mi dai voie? Am trăit trei ani cu tine. Am cheltuit o avere. MONA: Eşti delicat. GRIG (violent): Nu sunt delicat. Şi nu vreau să fiu. Şi n-am de ce să fiu. MONA: Nu striga. GRIG: Cum? MONA: Pleacă de la fereastră şi nu striga. Te aud vecinii. GRIG: Ce vecini? Care vecini? MONA: Nu striga. Te aude de la Chiroiu. GRIG: Care Chiroiu? MONA: Chiroiu de la Percepţie. GRIG (încremenit): Mona! Mona! (Vine spre ea, vorbeşte cu o sinceră uluire.) Tu eşti o provincială. Ai ticuri de provincială. Când te-ai schimbat? Tu nu mai eşti Mona. Ţi-e frică de vecini. Ţi-e frică de ce-o să spuie târgul. Eşti... (cu profundă dezolare) eşti nevasta lui Miroiu. MONA (care şi ea a fost surprinsă de strigătul ei de respectabilitate provincială de mai sus iar acum, speriată ca de un simptom grav al unei maladii pe care nu şi-o cunoştea, e jenată): Lasă-mă. GRIG: Eşti nevasta lui domnul Miroiu, Mona. MONA: Lasă-mă să-ţi spun. 224 MIHAIL SEBASTIAN GRIG: Ce-ţi mai lipseşte? Rochia poate. îmbrac-o, îmbrac-o repede, ca totul să fie complet.. (A luat rochia de unde o aruncase ea adineori şi o ridică prezentând-o.) Ia uite ce frumoasă e. MONA (îi rupe rochia din mână şi-o aruncă din nou pe undeva): Mă plictiseşti. GRIG: Mona, tu eşti un animal de lux. Eşti făcută din puţin parfum, din multă lene, din oarecare fantezie. Tu crezi că toate astea vor rezista aici? Te gândeşti ce vei fi tu, cum vei fi tu peste un an? Poate cinci? încerc să-mi imaginez şi mă cutremur. Ştii ce vei fi? (în clipa aceasta uşa din dreapta se deschide şi intră, cu precipitare, domnişoara Cucu.) SCENA VIII GRIG, MONA, D-ra CUCU GRIG (care e din întâmplare cu privirea spre uşă, îi prinde imaginea instantaneu.): Uite! Asta vei fi. (Vine repede spre d-ra Cucu.) Stai pe loc, doamnă! D-ra CUCU: Pardon! Domnişoară. GRIG: Doamnă sau domnişoară, n-are nicio importanţă. Stai pe loc. Dumneata nu eşti o persoană. Eşti un argument şi vii la timp. (arătând-o Monei) Uite, Mona, asta vei fi. D-ra CUCU (sufocată de indignare): Domnule! MONA: Domnişoară Cucu, nu trebuie să te superi, domnul e nervos şi are vervă. GRIG: Cucu? O cheamă Cucu? STEAUA FĂRĂ NUME 225 D-ra CUCU (către Mona): Da de unde ştii d-ta cum mă cheamă? MONA: Te cunosc. GRIG: Te cheamă Cucu? D-ra CUCU: Ştii că eşti obraznic? (către Mona) De unde mă cunoşti? GRIG: Cucu şi mai cum? D-ra CUCU: Lasă-mă, domnule, în pace. GRIG: Filofteia? D-ra CUCU: Nu te-astâmperi? GRIG: Eulampia? D-ra CUCU (către Mona): Ăsta-i sărit. GRIG: Stai. Stai că ştiu. Esmeralda. (începând o frază) D-ră Esmeralda... D-ra CUCU: Nu mă cheamă Esmeralda. GRIG: Foarte rău. E o eroare, d-ră Esmeralda. D-ra CUCU: N-auzi, domnule, că nu mă cheamă Esmeralda? GRIG: Da’ cum te cheamă? D-ra CUCU (demnă): D-ra Cucu. GRIG (către Mona): Nici nume n-are: d-ra Cucu şi nimic mai mult. Nicio silabă mai mult. Şi totuşi a avut şi ea un nume, dar l-a pierdut. A fost şi ea tânără. D-ra CUCU: A fost? Cum „a fost”? GRIG: Sau poate mai este, dar nu se vede. D-ra CUCU: Domnule! Te poftesc! GRIG: Poate că a fost şi ea cândva, un minut, o secundă din viaţa ei, o Mona, ca tine. MONA: Grig, te rog. GRIG: Te superi? Eşti orgolioasă, Mona, dar îţi închipui că dac-ai fi dus viaţa domnişoarei Cucu, ai fi fost altceva decât domnişoara Cucu? 226 MIHAIL SEBASTIAN D-ra CUCU: Domnule, să faci bine să nu te amesteci în viaţa mea particulară. Eu atâta-ţi spun. GRIG: D-ră Esmeralda! D-ra CUCU (formidabilă): Nu mă cheamă Esmeralda. GRIG: Ştiu. Dar te rog, fa-mi plăcerea şi lasă-mă să-ţi spun aşa, d-ră Esmeralda, eu salut în d-ta ceva care ar fi putut să fie. Salut secunda de frumuseţe şi de graţie care s-a pierdut, pentru c-ai rămas aici... Şi pentru că te speli dimineaţa la fântână. D-ra CUCU: La fântână? Rău mi se face! Eu, la fântână? Eu, care n-am pus în viaţa mea un strop de apă pe obraz? GRIG: Dar cu ce te speli? D-ra CUCU: Cu lapte de castraveţi, domnule! MONA: Vezi, Grig? Vezi că apa de fântână nu strică. D-ra CUCU: Şi, la urma urmelor, să-mi daţi pace. N-am venit aici să glumesc. Am venit să văd ce se petrece. GRIG: Ce se petrece? D-ra CUCU: Duduie tot târgul, domnule, (către Mona) D-ta cine eşti? (arătându-l pe Grig) Dumnealui cine e? De unde veniţi? Ce căutaţi? Ce vreţi? Şi automobilul de afară ce-i cu el? L-ai oprit în mijlocul uliţei, de s-adună toţi copiii din mahala. (Se uită pe fereastră.) Ia te uită! (strigând peste fereastră afară) Georgică! (către ei, explicativ) Georgică a lui Vişan de la regie! (S-aude claxonul.) Georgică! N-auzi? Pleacă d-acolo! (claxonul) Georgică, n-auzi? GRIG (care se uită şi el pe fereastră.): Ei! (către Mona) S-au căţărat pe maşină. Sunt cinci-şase (claxonul) Ei! N-auziţi? Daţi-vă jos! (claxonul) îmi strică radiatorul. (Iese grăbit, lăsând uşa deschisă.) STEAUA FĂRĂ NUME 227 SCENA IX MONA, D-ra CUCU D-ra Cucu a rămas la fereastră, privind spre stradă. Mona se apropie de ea. MONA: D-ră Cucu! (O atinge uşor pe umăr.) D-ră Cucu! (D-ra Cucu se întoarce. Mona editând, o priveşte o secundă şi abia pe urmă cutează.) D-ta... d-ta ai fost frumoasă? D-ra CUCU (tăcere. Lungă tăcere): Aşa se spunea. MONA: Cine spunea? D-ra CUCU (plină de amintiri): Ei! MONA: Dar M-me Chiroiu, a fost frumoasă? D-ra CUCU: Cine? Spălăcita aia? MONA: Dar m-me Lascu? D-ra CUCU: Să vorbim, să n-adormim! MONA: Şi nu e nimeni? nimeni? D-ra CUCU: Tot eu sunt mai bine-n târg. MONA: Dar... dac-aş rămâne şi eu? D-ra CUCU: D-ta? Vrei să rămâi aici? (Gest care arată casa, târgul, tot. Pe urmă, după o nouă tăcere, cu ceva simplu, emoţionat în voce) D-ră... sau doamnă... MONA: Poţi să-mi spui oricum. Sunt şi una şi alta. Cum vrei s-o iei. D-ra CUCU: Drăguţo! Eşti prea frumoasă. Pleacă. MONA: Să plec? De ce? D-ra CUCU: E trist. MONA: Trist? E atâta soare! Atâta lumină! D-ra CUCU: Astăzi. Dar când plouă? MONA: Plouă? 228 MIHAIL SEBASTIAN D-ra CUCU: Păi da. Destul de des... Şi iarna! (gest dezolat) Parcă sunt douăzeci de ierni într-una singură. MONA: Dar el? D-ra CUCU: Cine „el”? MONA (gest vag spre masa de scris) D-ra CUCU: Miroiu? MONA: Marin. D-ra CUCU: Cu cărţile lui. E fericit. MONA (pe gânduri): E aşa de drăguţ, (tăcere) Era aşa de drăguţ. D-ra CUCU: Era. Ai spus „era”. (Iese uşor, discret, pe uşa lăsată deschisă de Grig.) SCENA X MONA, GRIG Mona a rămas cu privirea în vag. Trec câteva secunde. Pe urmă, maşinal, fără să dea atenţie gestului, îşi ia poşeta, o deschide, scoate o oglindă şi se uită în ea, aranjându-şi puţin părul Grig reintră, rămâne în prag şi o priveşte, fără ca ea să-şi dea seama. GRIG: Mona! Vii? MONA: Vrei tu? GRIG: Tu nu vrei? MONA: Nu ştiu. Nu mai ştiu. Simt că dacă mă chemi am să viu cu tine. Dar îmi pare rău. GRIG: De ce nu rămâi atunci? MONA: Fiindcă n-am curaj. N-am destul curaj. Dar dac-ai vrea tu să m-ajuţi... de ce ai venit, Grig? Dacă STEAUA FĂRĂ NUME 229 m-ai lăsa să-nchid ochii şi pe urmă când îi deschid, să nu fii aici... să dispari... GRIG: Eu nu sunt un om care dispar, Mona. Nu e genul meu. MONA: Păcat. Ar fi fost mai bine pentru amândoi. Fiindcă... Crede-mă, Grig, eu nu sunt, nu mai sunt femeia pe care o cunoşti şi pe care ai venit s- o cauţi... cu mine s-a întâmplat ceva. GRIG: Lasă. Te culci şi-ţi trece. MONA: Şi dacă nu-mi trece? Grig? Ne iubim noi? Suntem noi fericiţi? GRIG: Draga mea, întrebuinţezi un vocabular pe care nu-1 înţeleg. Care nu-i al meu. Iubire, fericire. Vorbe. Te iubesc? Mă iubeşti? Nu ştiu. Dar când intru cu tine în hall la Athénée Palace, sunt bucuros că eşti la braţul meu. Şi toate capetele se întorc după noi. Ce vrei mai mult? E de-ajuns. MONA: Crezi? GRIG: Cât despre fericire... Noi n-avem timp să fim fericiţi. Abia avem timp să trăim bine. Fericiţi sunt ăştia care rămân aici. A lor e împărăţia cerului. MONA: Eşti cinic. GRIG: Sunt grăbit. Am un automobil afară. Haide, vii? MONA: Şi mai e ceva, Grig, tu nu eşti gelos? GRIG: Gelos? De ce? MONA (puţin jenată): în sfârşit... Noaptea asta... noaptea care a trecut... GRIG: Vrei să spui că...? serios, Mona? Adevărat. (Ea tace.) Ei bine, e extraordinar! Una ca asta nu mi s-a mai întâmplat. Mona! Pe cuvântul meu de onoare că nu simt niciun pic de gelozie. E straniu, dar e aşa. Nu vreau să te jignesc. Tu ştii că eu sunt în stare să cârpesc pe un tip care se uită cu 230 MIHAIL SEBASTIAN coada ochiului la tine într-un restaurant. Dar de astă dată... de astă dată nu sunt gelos... Uite, am impresia că tot ce s-a petrecut, tot ceea ce pretinzi tu că s-a petrecut, n-a fost aici în lumea mea, în lumea noastră, că undeva, departe... ştiu eu?... în lună. MONA: Nu în lună, Grig. în Ursa Mare. GRIG: Fie şi în Ursa Mare, cum zici tu. Dar poate fi un om rezonabil, gelos pentru că femeia lui s-a culcat într-o noapte cu cineva, în Ursa Mare? MONA: Eşti un filosof. SCENA XI MONA, GRIG, UDREA UDREA (intrând repede): Doamnă! Coniţă! GRIG (către Mona): Ăsta cine mai e? UDREA (fără să-i dea vreo atenţie, mereu către Mona): E adevărat? M-am întâlnit cu Miroiu, la liceu. Vine şi el în urmă. E adevărat? GRIG: Ce să fie adevărat? UDREA (tot către Mona): Domnul cine e? GRIG: Sunt... MONA: Grig! Taci. Domnule Udrea, eu plec. UDREA: Plecaţi? De ce? MONA: Plec... (gest uşor cu capul spre Grig) UDREA (a înţeles): A!... (după o pauză) Şi... Marin? MONA: Trebuie să-i vorbeşti, să-l faci să înţeleagă. Fiindcă eu... eu n-am curajul... UDREA: Nu vă mai întoarceţi? Niciodată? MONA: Ştiu eu?... îi vei spune d-ta. STEAUA FĂRĂ NUME 231 SCENA XII MONA, GRIG, UDREA, PROFESORUL PROFESORUL (intrândfericit): Mona! MONA: Marin! (tăcere stânjenită) PROFESORUL (după ce s-a uitat la toţi trei cu oarecare presimţire în glas): Mona! MONA (după o nouă tăcere): Grig! Domnul Udrea e profesor de muzică şi compozitor. Mare talent. A scris o simfonie. UDREA: în patru părţi. Allegro, Andante, Scherzo... PROFESORUL (cu nesfârşită tristeţe): Şi iar Allegro... MONA: Dacă vrei tu... întreabă-1. Să-ţi povestească. Are nevoie de un instrument... UDREA (protestând): Doamnă... GRIG: Foarte bine, maestre. Să vedem. Poate e ceva de făcut. Vino cu mine în stradă, că dracii ăia de copii se tot caţără pe automobilul meu... Vino şi stăm de vorbă... (Ies amândoi, vorbind.) VOCEA LUI UDREA (de afară, depărtându-se prin grădină): Să vedeţi, d-voastră. Pân’ la Scherzo ar merge cum ar merge. Dar de la Scherzo încolo... întâi intră alămurile: pam-pam-pam-pam... (Vocea se pierde, se stinge. Mona şi Profesorul au tăcut, ca şi cum ar fi ascultat vocile ce se depărtau.) SCENA XIII MONA, PROFESORUL MONA: Marin... vezi, eu nu pot să rămân aici, aşa, în rochia asta... Aveai dreptate. 232 MIHAIL SEBASTIAN PROFESORUL (gest spre rochia adusă de el): Bine, dar... (pe urmă, scurt) Nu-ţi place? MONA: Ba da. Dar nu e de-ajuns. îmi trebuie... am nevoie de atâtea alte lucruri... Şi atunci, plec să... PROFESORUL (tresărind): Pleci?? MONA: Deocamdată. PROFESORUL: Mona! MONA: Dar mă voi întoarce. PROFESORUL: Când? MONA: Repede. PROFESORUL: Mâine? MONA: Mâine... nu cred. PROFESORUL: Poimâine? MONA: Ştiu eu? PROFESORUL: Atunci... duminecă. MONA: Da... poate duminică... poate într-o duminecă. PROFESORUL: Să te-aştept? MONA: Sigur. Ce întrebare? PROFESORUL: Să te-aştept la gară? MONA: Nu. Nu la gară. Aici. Aşteaptă-mă aici. Am să viu! PROFESORUL: Când? MONA: Mereu. în fiecare seară. PROFESORUL (după ce a privit-o): înţeleg. MONA: Ce înţelegi? PROFESORUL: De douăsprezece ore trăiesc într-un vis absurd. Cel mai absurd dintre visuri. De câteva ori mi-am spus: Dac-ar fi adevărat? Dacă s-ar putea să fie adevărat? Uite şi adineaori, pe stradă, m-am oprit din fugă - fugeam... M-am oprit deodată şi am pus mâna pe mine... Doamne! numai de nu m-aş trezi... Mona! Simt că încep să mă trezesc. Nimic n-a fost adevărat. MONA: Nimic? (îl sărută.) Nici sărutarea asta? STEAUA FĂRĂ NUME 233 PROFESORUL: Te duci, Mona. Pleci şi nu te mai întorci. N-am să te mai văd niciodată. MONA: Marin, acolo sus, lângă Alcor, e o stea... o stea care de astă-noapte poartă numele meu... Tu n-ai văzut-o niciodată, dar ştii că e acolo. Eu voi fi totdeauna aici. (lese uşor în timp ce el a rămas cu privirea spre cer, spre Ursa Mare, spre Alcor, spre steaua lui nevăzută.) SCENA XIV PROFESORUL, UDREA PROFESORUL (întorcându-se): Mona! (Abia acum îşi dă seama că ea a plecat. îi repetă din nou numele, cu glasul scăzut.) Mona (De afară se aude motorul maşinei care porneşte, pleacă, se depărtează. Profesorul, nemişcat, urmăreşte zgomotul. Pe urmă merge fără grabă spre raftul cu cărţi, scoate de acolo atlasul lui Van Merch, vine cu volumul spre centrul scenei, îl deschide.) UDREA (intrând zgomotos): Marine! E de necrezut. E nemaipomenit! A semnat tot. Toată lista. Toţi banii. Ea a semnat. Ea cu mâna ei. Dar banii... el i-a dat. (Şi instinctiv îşi dă seama că asta n-ar fi trebuit să spună. Tace încurcat. Pe urmă cu stângăcie) Ascultă, Marine... mi-e greu să-ţi spun... dar trebuie. Vezi... eu... ea... nu se mai întoarce. PROFESORUL: Ştiu. UDREA: De unde? De unde ştii? PROFESORUL: Pentru că nicio stea nu se întoarce niciodată din drumul ei. 234 MIHAIL SEBASTIAN UDREA (după o nouă tăcere): Şi acuma... acuma tu ce faci? PROFESORUL: Am de lucru. Am mult de lucru... Udrea, nu te supăra... dar... te rog lasă-mă singur. UDREA: Bine. (Se depărtează spre uşă.) PROFESORUL (mergând spre masa lui de lucru): De aseară vreau să citesc cartea asta şi n-am avut timp. (Udrea a ieşit. Profesorul se aşează la masă, deschide atlasul, începe să citească, cu oarecare absenţă parcă, dar pe urmă din ce în ce mai atent, mai interesat. Notează cu febrilitate ceva pe hârtie, se uită cu lupa, notează din nou, e absorbit de lucru, în timp ce foarte încet se lasă cortina.) CORTINA INSULA PERSONAJELE (în ordinea intrării în scenă) DIRECTORUL BIROULUI DE VOIAJ DACTILOGRAFA UN TÂNĂR LUCRĂTOR UN DOMN BĂTRÂN BOBY II NADIA D. MANUEL B. MANUEL UN AGENT DE POLIŢIE PROPRIETĂREASA ACTUL I Un birou de voiaj. Undeva în Sud. Scena e împărţită în două de-a latul ei, de bara unui lung ghişeu. în fund, dincolo de ghişeu, sunt birourile. în primul plan, dincoace de ghişeu, loc pentru public. Se poate trece dintr-o parte într-alta printr-o portiţă ce se află la capătul barei, în dreapta. în peretele din dreapta, planul întâi, uşă dublă de intrare, cu portal de sticla. în stânga planul întâi, o banchetă pentru public. Dincolo de bara ghişeului sunt două birouri, telefon, un imens glob pământesc, o casă de fier. Pe pereţi, afişe colorate de voiaj în diverse limbi, reclame pentru căi ferate, linii aeriene şi companii de navigaţie. înainte de ridicarea cortinei se aud din culise bubuituri depărtate, ca nişte lovituri de tun, destul de slabe. Din când în când, o lovitură mai puternică decât celelalte, dar tot surdă şi venind tot din depărtare. Odată cu ridicarea cortinei zgomotele încetează. SCENA I DACTILOGRAFA, DIRECTORUL DACTILOGRAFA (şi-a astupat urechile cu amândouă mâinile): Se mai aude? DIRECTORUL (după o clipă de ascultare atentă): Parcă s-a mai potolit. 238 MIHAIL SEBASTIAN DACTILOGRAFA (îşi desface încet mâinile, dar o nouă lovitură de tun, mai puternică decât toate de până acum, răsună de departe): Dumnezeule! (îşi astupă iar urechile, închide strâns ochii.) DIRECTORUL: Ţi-e frică? DACTILOGRAFA: Mor. Mor de frică. DIRECTORUL: De ce nu stai acasă? DACTILOGRAFA: Nu pot. N-am răbdare. Vreau să ştiu ce se întâmplă. (Se aud din nou două-trei lovituri scurte, slabe, una după alta.) DIRECTORUL: Acuma ştii. DACTILOGRAFA: Cât o să ţină aşa? Toată noaptea n-am dormit. DIRECTORUL: Ba eu am dormit tun. Credeam că tună. Tot se înnorase aseară puţin. DACTILOGRAFA: Să fie război? DIRECTORUL: Mai ştii? DACTILOGRAFA: Sau revoluţie? DIRECTORUL: Te pomeneşti. DACTILOGRAFA: Ce scrie la ziar? DIRECTORUL: N-a apărut. Niciun ziar n-a apărut. DACTILOGRAFA: Atunci e rău de tot. (Bubuituri surde în depărtare. Fata, care s-a mai obişnuit cu ele, ascultă plină de încordare. Telefonul sună.) DIRECTORUL (la telefon): Alo! Gara? Da. Aici e biroul central de voiaj. Un moment, să notez. (Ia un creion de pe birou şi scrie ceea ce i se dictează.) Expresul de Santa-Cruz, suprimat. Acceleratul de zece, douăsprezece, suprimat. Acceleratul de Pemambuco, suprimat... Da. Da. INSULA 239 Am înţeles, suprimat... Transcontinentalul? Nu se ştie încă. Să întreb mai târziu? Am înţeles. Vă salut. (închide telefonul.) E rău de tot. S-au oprit trenurile. DACTILOGRAFA: Toate? DIRECTORUL: Cele de dimineaţă deocamdată. Vrei să scrii la maşină un aviz, ca să-l afişăm în vitrină? DACTILOGRAFA: Numai să pot. DIRECTORUL: încearcă. îţi dictez. (Fata se aşază la maşina de scris.) Aviz. Din cauza... (Se întrerupe.) Din ce cauză? DACTILOGRAFA: Ştiu eu? DIRECTORUL (hotărându-se): Din cauza eveni mentelor excepţionale şi până la noi ordine, trenul F. 43, L. 104... (Puternică lovitură de tun urmată de altele mai slabe, dar mult mai repezi.) DACTILOGRAFA (sărind în sus): Vai de mine! Iar începe. DIRECTORUL: Păstrează-ţi firea, domnişoară. DACTILOGRAFA: E prăpăd. Ne omoară. (Lovituri de tun ceva mai puternice şi mai dese. Se aud de afară, din stradă, lungi şuierături şi pe urmă, din depărtare, rafale de mitralieră. Pe uşa din dreapta năvăleşte un tânăr lucrător în salopetă, intrat să caute adăpost.) SCENA II ACEIAŞI, LUCRĂTORUL LUCRĂTORUL (gâfâind): îmi daţi. voie... îmi daţi voie să... (Pauză.) Acum trage cu mitraliera. (A rămas 240 MIHAIL SEBASTIAN lângă uşa de intrare şi priveşte cu viu interes spre stradă.) DIRECTORUL: Cine trage? LUCRĂTORUL: Ai noştri. DIRECTORUL: Care ai noştri? LUCRĂTORUL: Cum care? Ai noştri. Nu-i vezi cum trag? DACTILOGRAFA: în cine? LUCRĂTORUL: în ei. DIRECTORUL: Care ei? LUCRĂTORUL: Oamenii lui Alvarez. DIRECTORUL: Crezi? LUCRĂTORUL: Sigur. Vino aici să vezi. DIRECTORUL: Se vede? (Trece prin portiţa din dreapta dincoace de bara ghişeului şi se apropie de uşă.) LUCRĂTORUL: încă cum! (Arată cu degetul prin fereastră sus pe cer.) Vezi colo, drept în sus, o pată albă... şi încă una... şi încă una... ca un fum. DIRECTORUL: Nu văd nimic. LUCRĂTORUL: Cum nu vezi? Uite, uite, parcă sunt trei nori mici şi între ei... na! A scăpat... acuma nu-1 mai văd nici eu. DACTILOGRAFA (plină de spaima întrebării): E... e un aeroplan? LUCRĂTORUL: Sunt mai multe. Nu le auziţi? DIRECTORUL: Nu aud nimic. LUCRĂTORUL: Fiindcă zboară prea sus. La noi în cartier se aude foarte bine. DIRECTORUL: în ce cartier? LUCRĂTORUL: Santa Lucia del Grande. Jos spre port. DACTILOGRAFA: Au aruncat şi bombe? LUCRĂTORUL: Şi încă cum! Una a căzut lângă mine. Uite aşa era! (Arată cu mâinile.) INSULA 241 DACTILOGRAFA: Şi nu ţi-a fost frică? LUCRĂTORUL: Păi n-a făcut explozie. Numa că se învârtea pe loc ca un titirez şi şuiera: fâssss... fâssss... (Simplu.) Pe urmă a stat. DIRECTORUL: N-o fi fost bombă. LUCRĂTORUL: Ei aş! nu ştiu eu ce e o bombă? Toată noaptea au tras. DIRECTORUL: Din avion? LUCRĂTORUL: Din avion şi de pe mare. DACTILOGRAFA (uimită): De pe mare?! LUCRĂTORUL: Cu tunul. Au venit pesemne cu vasele de război de la Biliare şi s-au apropiat pe nesimţite. Trăgeau din larg. DIRECTORUL: Ce tot spui! LUCRĂTORUL: Să vezi ce e în port! Mamă, mamă! Parcă a fost cutremur! DACTILOGRAFA: Sfinte Dumnezeule! DIRECTORUL: Nu mai speria fata. LUCRĂTORUL: Păi ce s-o sperii, dacă aşa e! Ştii clădirea mare de lângă monumentul lui Vargas? DACTILOGRAFA: Aia cu opt etaje? LUCRĂTORUL: Aia. DIRECTORUL: Ei? LUCRĂTORUL: Nu mai e. DIRECTORUL: Cum? LUCRĂTORUL: Au ras-o. (Gest.) Da’ ştii? Ca în palmă. Nici semn n-a mai rămas. DACTILOGRAFA: Doamne, îndură-te! LUCRĂTORUL: Eram acolo. Tocmai îmi lăsasem bicicleta în colţ - că ştii, am o bicicletă... (Aducându-şi aminte.) Aoleu, numai să nu mi-o fi luat cineva. (Deschide un moment uşa de intrare, scoate capul în stradă şi pe urmă revine.) Aicea e... Tocmai zic - îmi lăsasem bicicleta în colţ, că 242 MIHAIL SEBASTIAN intrasem să iau nişte mărci de scrisori, că eu sunt curier la Compania de gaz - şi când să ies iar în stradă, ce să vezi? Tot colţul de peste drum, la pământ. DACTILOGRAFA (îngrozită): La pământ? LUCRĂTORUL: La pământ. Şi un zgomot, şi o larmă, şi cădeau bombele, şi trăgeau mitralierele, uite ca acum. DIRECTORUL: Ca acum? Cum ca acum? LUCRĂTORUL: Adică vreau să spun, ca adineauri. Fiindcă acum, după cum văd... DIRECTORUL (cu urechea aţintită spre stradă): S-a potolit. LUCRĂTORUL (acelaşi joc): Da. S-a potolit. DACTILOGRAFA (idem): Nu se mai aude nimic. DIRECTORUL: Or fi plecat. LUCRĂTORUL: Te pomeneşti. DIRECTORUL: Or fi obosit şi ei. DACTILOGRAFA (ascultând mereu cu aceeaşi încordare): Nu. Nu se mai aude nimic. LUCRĂTORUL: Adevărat. Nimic. (Pauză.) Dacă e aşa, eu mă duc. DACTILOGRAFA: Unde? LUCRĂTORUL: După treburi. Că n-o să stau toată ziua aici. (Deschide puţin uşa dublă de la intrare şi scoate capul spre stradă cu mare băgare de seamă, pe urmă se întoarce.) Linişte. S-a terminat. Vă salut şi m-am dus. (Dă să iasă, dar o puternică bubuitură îl face să încremenească în prag. Canonada reîncepe; şuierăturile, mitraliera şi, în plus, un formidabil zgomot de geamuri sparte. Dactilografa se ascunde sub bara ghişeului, aşa că spectatorii nici n-o mai văd Directorul a trecut şi el într-o secundă de INSULA 243 cealaltă parte a ghişeului şi se adăposteşte lângă casa de fier. Lucrătorul s-a făcut mic lângă uşă, cu un gest instinctiv de apărare, cu mâna la cap. In acest colosal zgomot, intră foarte calm pe uşă un domn bătrân.) SCENA III ACEIAŞI, DOMNUL BĂTRÂN DOMNUL BĂTRÂN: Bună dimineaţa... (Se uită de jur împrejur şi nu vede pe nimeni.) Da’ ce e asta? Nu e nimeni aici? Am zis bună dimineaţa... (Se apropie de ghişeu şi aplecându-se peste bară o vede pe dactilografa.) Ei, domnişoară, ce faci acolo? (Nu răspunde nimeni.) Ei, n-auzi? DACTILOGRAFA (se ridică de sub ghişeu, palidă): Ce doriţi dumneavoastră? DOMNUL BĂTRÂN: Să-mi dai un bilet. (Bubuitură puternică. Fata îşi trage scurt capul sub ghişeu şi dispare). DOMNUL BĂTRÂN (uimit): Ce o fi cu fata asta? Nu e a bună. (Se apleacă peste ghişeu.) Ei, n-auzi? Nu răspunzi? Mare minune. (Se uită iar de jur împrejur, neştiind cui să se adreseze, şi dă cu ochii de lucrător, ghemuit lângă uşă. Face câţiva paşi spre el.) Ia ascultă, domnule, vreau un bilet de tren pentru Colinga la Purga. Da’ repede, că uite, se face târziu şi pierd trenul. LUCRĂTORUL: Eu nu sunt de aici. DOMNUL BĂTRÂN (nu aude): Cum? 244 MIHAIL SEBASTIAN LUCRĂTORUL: Eu nu sunt de aici. (Gest vag spre ghişeu.) Dumnealor. DOMNUL BĂTRÂN (scoate un cornet acustic din buzunar şi-l pune la ureche.): Cum zici? LUCRĂTORUL (urlând în cornet silabă cu silabă): Nu sunt de aici. DOMNUL BĂTRÂN: Aha! Nu eşti de aici. Aşa spune-mi. Da’ eu tot vreau un bilet. Cine mi-1 dă? (Bubuitură puternică. Lucrătorul se ghemuieşte iar lângă uşă cu acelaşi gest de apărare.) Ia te uită... şi ăsta acuma. Ce-or fi având, domnule? Parcă sunt nebuni. Ori îşi bat joc de mine. (Vine din nou spre ghişeu şi se apleacă peste bară.) Ei, domnişoară! Nu răspunzi. Vreau un bilet. Un bilet, nu mă înţelegi? (între timp, loviturile de tun se aud întruna, dar mai surde, acompaniate când şi când de scurte rafale de mitralieră.) DIRECTORUL (se dezlipeşte de casa de fier lângă care a stat până acum şi, apropiindu-se de bară, strigă în cornetul domnului): Dumneata nu auzi? DOMNUL BĂTRÂN: Ce să aud? DIRECTORUL: Bombele? DOMNUL BĂTRÂN: Ce bombe? DIRECTORUL: Mitraliera? DOMNUL BĂTRÂN: Ce mitralieră? (Puternică lovitură. Din nou zgomot de geamuri sparte. Instinctiv, directorul îşi trage scurt capul sub ghişeu, ca şi cum s-ar feri de o lovitură.) Ce bombe? Ce mitralieră? Ori aţi înnebunit? Ori vreţi să vă reclam la direcţie? Auzi dumneata, bombe. Ziua în amiaza mare. Mie să-mi daţi un bilet de tren. Trebuie să plec la Colinga la Purga. INSULA 245 Mă aşteaptă Micheta - Micheta, nepoată-mea... Şi se face târziu. Pierd trenul. (Bătând cu pumnul în bara ghişeului). N-auzi? Pierd trenul. DIRECTORUL (apărând deasupra ghişeului): Domnule, nu mai striga, că tren tot nu e. A stat. DOMNUL BĂTRÂN: Cine a stat? DIRECTORUL: Trenul. DOMNUL BĂTRÎN: Care tren? Al meu? DIRECTORUL: Şi al dumitale. Au stat toate. S-au suprimat. DOMNUL BĂTRÂN: De ce? DIRECTORUL (ridicare din umeri): Ştiu eu? Zarvă mare. E război sau dracu ştie ce e. DOMNUL BĂTRÂN: Unde? DIRECTORUL: Cum „unde”? Aici. Dumneata nu auzi? DOMNUL BĂTRÂN: Ce să aud? N-aud nimic. Dumneata auzi ceva? (Interpelându-l pe lucrător.) Dumneata auzi ceva? DACTILOGRAFA (scoţându-şi capul deasupra ghişeului): Are dreptate. Nu se mai aude nimic. LUCRĂTORUL (venind spre ei): Adevărat. Iar s-a oprit. DOMNUL BĂTRÂN (scos din fire): Ce să se oprească, domnule? Ce să se oprească? Ce să se audă? Ia mai lăsaţi glumele. DACTILOGRAFA: Nu e o glumă, domnule. E rău de tot. DOMNUL BĂTRÂN: E rău că pierd trenul. Şi mă aşteaptă Micheta. Are nouă ani şi e bolnavă, biata fată. De asta am trimis-o la ţară, la Colinga la Purga, la mătuşă-sa, să-şi mai vie în fire. Şi astăzi, mă duc s-o văd, că e joi - şi joi totdeauna mă duc s-o văd. Că uite, îi duc şi un coş cu piersici. (Ridică coşuleţul cu fructe pe care îl are în mână.) Că tare-i plac piersicile. D-asta zic, nu 246 MIHAIL SEBASTIAN mă ţineţi şi daţi-mi biletul. (Se aud din stradă voci de vânzători de ziare: „Ediţia! Ediţia! Ediţia! Specială! Ediţia!”). DIRECTORUL (tresărind): Ziarul! A apărut ziarul. DACTILOGRAFA: Ia vezi ce spune. DIRECTORUL (se caută nervos prin buzunare şi nu găseşte moneda): Dă-mi zece cenţi, din sertar, de acolo. LUCRĂTORUL (a ieşit în stradă şi se aude strigând de afară): Ei, cu ziare! (Se întoarce cu un ziar în mână. Directorul şi dactilografa vin în grabă spre el. Directorul îi smulge gazeta din mână şi toţi trei citesc în grup gazeta larg desfăcută. Un moment de tăcere încordată. După o clipă, fata se loveşte cu palma peste obraz, directorul lasă să-i cadă în jos braţul cu ziarul. Tăcere dezolată.) LUCRATORUL: Aţi văzut? Nu v-am spus eu? DOMNUL BĂTRÂN: (care a rămas singur în afară de grup): S-a întâmplat ceva? E vreo veste? DIRECTORUL (îi dă gazeta): Citeşte şi dumneata. DOMNUL BĂTRÂN (citeşte gazeta şi după o clipă îşi ridică privirea buimăcit): Vasăzică... vasăzică... eu acuma cum plec la Micheta... că mă aşteaptă... şi e bolnavă, săraca... nouă ani. Nouă ani are şi e bolnavă... şi cu piersicile astea... (Ridică iar coşul.) Unde mă duc? Ce face Micheta fară piersici şi... ce fac eu fară Micheta? LUCRĂTORUL: Unde ziceai că e fata? DOMNUL BĂTRÂN: La ţară, la Colinga la Purga. LUCRĂTORUL: Departe? DOMNUL BĂTRÂN: Păi să fie vreo douăzeci de kilometri. INSULA 247 DIRECTORUL (rectificând): Douăzeci şi trei. Uite, (arată în dreptul unui indicator de căi ferate) scrie aici. DACTILOGRAFA: Poate găseşti o maşină... sau o căruţă. DOMNUL BĂTRÂN: Şi dacă nu găsesc, mă duc pe jos. N-o las eu singură pe Micheta... că e bolnavă... că dacă n-ar fi bolnavă... (Merge îngândurat spre ieşire şi se opreşte.) Da’ poate tot dă drumu la trenuri? Ai? Ce zici? DIRECTORUL: Astăzi nu cred. Poate mâine. DOMNUL BĂTRÂN: Nu aştept eu până mâine... nu... nu... nu aştept... (In timp ce domnul pleacă, sună telefonul.) SCENA IV DIRECTORUL, DACTILOGRAFA, LUCRĂTORUL DIRECTORUL (vorbind la telefon): Alo! Da, da, biroul central de voiaj. Cine e acolo? Aeroportul! Da, ascult. Avionul de la Rio... n-a sosit... nu mai soseşte... înţeleg. Nicio cursă regulată. Bine, bine... (închide telefonul.) Adică rău. S-au oprit şi avioanele acuma. Avionul de la Rio trebuia să fi sosit de o jumătate de oră şi n-a mai sosit. LUCRĂTORUL: L-or fi doborât. DIRECTORUL: Mai ştii?! DACTILOGRAFA: Eu nu mai pot... Eu plâng... DIRECTORUL: Nu plânge încă. Mai avem de lucru. Să terminăm întâi avizul ăsta şi pe urmă plângi. Ba dacă vrei te şi duci acasă, că nu e nevoie de dumneata. 248 MIHAIL SEBASTIAN DACTILOGRAFA: Mi-e frică să mă duc singură. Dacă începe iar... şi mă prinde pe stradă? LUCRĂTORUL: Te duc eu cu bicicleta dacă vrei. DACTILOGRAFA: Ştiu eu? (Uitându-se la director.) Să primesc? DIRECTORUL: Sigur. LUCRĂTORUL: Şezi departe? DACTILOGRAFA: Nu prea. Via Lorenzo Marcelo, spre grădina botanică. LUCRĂTORUL: Păi atunci, haide. DIRECTORUL: Să terminăm întâi avizul ăsta. Ia şezi. Unde am rămas? DACTILOGRAFA (se aşază la maşina de scris şi citeşte): Aviz. Din cauza evenimentelor excepţionale şi până la noi ordine, trenul F. 43, L. 104... DIRECTORUL (dictând): B. E. 29 şi... (Pe uşa de intrare apare Boby II.) SCENA V ACEIAŞI, BOBY II (Băiat tânăr, douăzeci şi trei de ani, drăguţ, nu prea înalt, merge în cârje. Un picior prins într-un bandaj alb, mare cât o cizmă, într-o mână duce o valiză. De umăr îi atârnă un banjou mic. Cu cârjele, valiza şi banjoul pare supraîncărcat, mai ales că e foarte grăbit.) BOBY: E vreun tren pentru Pernambuco? La ce oră pleacă? DIRECTORUL (continuând să dicteze şi fata să scrie): F. L. 18 sunt suspendate. INSULA 249 BOBY: N-auzi, domnule? Pentru Pernambuco am vreun tren? DIRECTORUL (îi face semn cu mâna să aştepte şi continuă să dicteze): Toate modificările ulterioare de orar vor fi aduse la cunoştinţa publicului... BOBY: Ascultă, domnule! Eu sunt grăbit. Am vreun tren sau n-am? Trebuie să prind legătura cu Tr anscontinentalul. DIRECTORUL: Vă rog să aveţi puţină răbdare. Sunt imediat la dispoziţia dumneavoastră, (către dactilografă) Unde am rămas? DACTILOGRAFA: „Toate modificările ulterioare de...” (Vocea ei devine nedistinctă. Directorul continuă dictarea, iar fata scrie, fără ca să se mai audă lămurit cuvintele.) LUCRĂTORUL (care de la intrarea lui Boby l-a privit cu multă curiozitate): Scuză-mă, te rog. N-ai jucat dumneata în meciul internaţional de fotbal duminică? BOBY: Ba da. LUCRĂTORUL: Eşti în reprezentativa Europei? BOBY: Sunt. N-aş mai fi fost. LUCRĂTORUL: Aoleu! Te pomeneşti că eşti Boby II. BOBY: Chiar el. LUCRĂTORUL: Interul dreapta. BOBY: Mă cunoşti? LUCRĂTORUL: După fotografie (ironic, arătând spre piciorul bandajat) şi după picior. BOBY: Ia te rog. LUCRĂTORUL: Păi bine, nene, se poate să ne trageţi aşa chiul?! Ştii cât am dat pe biletul meu la peluză? Două pesetas şi treizeci de cenţi - că ce-mi ziceam: ia să văd ce n-am văzut. Că doar nu 250 MIHAIL SEBASTIAN veniţi voi de aşa de departe, dacă nu ştiţi să jucaţi. BOBY: Domnule, nu te cunosc şi nu stau de vorbă cu dumneata. LUCRĂTORUL: Da’ eu te cunosc. Că până mai ieri gazetele erau pline de poza dumitale. Fenomenalul inter dreapta! Nemaipomenitul inter dreapta! Regele şutului, împăratul golului! Aş! Ce rege, ce împărat! Nici nu s-a încins bine jocul, nici trei minute nu au trecut şi mi te-ai întins lat în faţa porţii. BOBY: Portarul vostru e o brută. LUCRĂTORUL: O fi. Vorba-i că te-au adunat de pe jos cu targa. BOBY: M-a lovit nereglementar. Mi-a spart glezna. Era fault toată ziua. LUCRĂTORUL: Arbitrul n-a văzut nimic. BOBY: Pentru că era cumpărat. LUCRĂTORUL: Cu banii mei! Două pesetas jumătate. Mai mare păcatul! DIRECTORUL (către dactilografa care a terminat de scris): Aşa. Acum poţi să te duci. DACTILOGRAFA (ridicându-se de pe scaun şi luându-şi din cuier pălăria): Să viu după-masă înapoi? DIRECTORUL: Nu e nevoie. Vii mâine dimineaţă, dac-o fi linişte. (Scoate din maşina de scris avizul şi recitindu-l trece prin portiţa ghişeului în planul I.) BOBY (către director): Domnule, trenul pentru Pemambuco la ce oră...? DIRECTORUL (întrerupându-l cu un gest de aşteptare): Un moment, vă rog. (Se apropie de uşa de intrare şi lipeşte pe vitrina uşii avizul) DACTILOGRAFA (către lucrător): Mergem? LUCRĂTORUL: Gata sunt. INSULA 251 DACTILOGRAFA: La revedere, domnule director. DIRECTORUL: La revedere, domnişoară. Şi să nu mai fii aşa de sperioasă. LUCRĂTORUL: Vă salut. (Dactilografa şi lucrătorul ies.) SCENA VI DIRECTORUL, BOBY DIRECTORUL (a terminat de lipit avizul şi, trecând înapoi prin portiţa ghişeului, vine spre centrul scenei): Cu ce vă pot servi? BOBY: Vreau să plec la Pemambuco. Ce tren am? DIRECTORUL: Niciun tren. BOBY (alarmat): Cum? DIRECTORUL: Trenurile sunt suspendate, (arătând cu mâna spre uşă) Vedeţi avizul din vitrină? Chiar acum l-am scris. BOBY (face un pas spre avizul indicat, dar se răzgândeşte şi se întoarce): Ce aviz, domnule? Eu n-am timp de citit avize. Eu trebuie să plec. înţelegi? Trebuie să plec. Imediat. DIRECTORUL: Da’ cu ce? BOBY: Păi eu să spun cu ce? Dumneata să spui, că dumneata eşti birou de voiaj. DIRECTORUL: îmi pare rău că vă enervaţi, dar... BOBY: Nu mă enervez, dar vreau să plec. DIRECTORUL: Când? BOBY: Astăzi. Acum. DIRECTORUL: Exclus. Trebuie să aveţi răbdare. Măcar două-trei zile, până se liniştesc lucrurile. 252 MIHAIL SEBASTIAN BOBY: Şi dacă nu se liniştesc? Domnule, eu astă-seară trebuie să fiu la Pernambuco. Trebuie să prind legătura cu Transcontinental^. DIRECTORUL: Aveţi bilet reţinut pentru Transcontinental? BOBY: Am. DIRECTORUL: Pot să-l văd? BOBY: Am, dar nu e la mine. E la Pernambuco, la căpitanul echipei. DIRECTORUL: Ce echipă? BOBY: Eu fac parte din echipa reprezentativă de fotbal a Europei. Duminică am jucat aici în oraş un meci. Poate ai auzit şi dumneata. DIRECTORUL: Parcă. BOBY: Am jucat şi am avut un accident. M-a lovit bestia voastră de portar şi mi-a spart piciorul. DIRECTORUL: Şi nasul, văd. BOBY: Lasă nasul. Cu el e altceva. Când am căzut mi l-am zgâriat. Da’ piciorul mi l-am spart de-a binelea. Băieţii au plecat mai departe, că trebuiau să joace ieri un meci la Pernambuco şi pe mine m-au lăsat în spital cu piciorul în ghips. DIRECTORUL: Totuşi nu înţeleg de ce biletul nu e la dumneavoastră. BOBY (întrerupând): Fiindcă era un bilet colectiv pentru toată echipa. DIRECTORUL: Aha! BOBY: Ne înţelesesem ca ei să plece spre ţară şi între timp să-mi trimită şi mie un bilet, că eu oricum trebuia să mai rămân în spital trei săptămâni, până mi se dregea piciorul. DIRECTORUL: Foarte bună soluţie. De ce nu rămâneţi mai departe în spital? Până-n trei săptămâni... („ multe se pot întâmpla ”) INSULA 253 BOBY: Trei săptămâni? Nici trei minute nu mai stau. Dumneata nu vezi ce se-ntâmplă aici în oraş? DIRECTORUL: Văd, dar oricum, cu piciorul în ghips... mă şi mir că v-au dat drumul. BOBY: Parc-am întrebat pe cineva? Am fugit. DIRECTORUL: Din spital? BOBY: Da, din spital. Eu sub bombe nu stau. Diseară trebuie să fiu la Pernambuco. înţelegi? DIRECTORUL: înţeleg. Dar nu e deloc simplu. Mai întâi, cine vă spune că echipa dumneavoastră mai e la Pernambuco! Poate a plecat. BOBY: Când? DIRECTORUL: Aseară. Azi-dimineaţă. BOBY: S-ar putea? DIRECTORUL: Evident că s-ar putea. Pe urmă, nu e deloc sigur că Transcontinentalul mai circulă. BOBY: Cum asta? DIRECTORUL: Toate trenurile au fost suprimate. Despre Transcontinental nu ştiu încă nimic. Aştept să mi se comunice. Dar m-ar mira... BOBY: Şi atunci? Ce să fac? DIRECTORUL: Ştiu eu? Dacă aveţi răbdare, luaţi loc acolo, pe banchetă. BOBY: Până când? DIRECTORUL: Pân-oi căpăta informaţii. (Ridică receptorul telefonului şi formează un număr, în timp ce Bob merge spre bancheta din stânga scenei, planul I, unde se aşază.) Alo! Gara? Dă-mi direcţia mişcării... (Se aud din nou bubuituri de tun din depărtare.) BOBY (neliniştit): Iar începe. 254 MIHAIL SEBASTIAN DIRECTORUL: Da. Iar. (vorbind în receptor) Alo, alo... (Continuă bubuiturile de tun şi, ceva mai apropiat, crepitări de mitralieră. Pe uşa din dreapta, intră precipitat Nadia.) SCENA VII ACEIAŞI, NADIA (Nadia e speriată, agitată, grăbită. Intrarea ei e bruscă. Poartă un taior de voiaj, o manta albă pe braţ, o valiză mică într-o mână, iar în cealaltă mână ţine un bilet colorat, pe care-l întinde Directorului.) NADIA: Vă rog să-mi vizaţi biletul acesta. DIRECTORUL (la telefon): Alo! NADIA: Mi-1 vizaţi? DIRECTORUL (îi face semn cu mâna să aştepte şi vorbeşte la telefon): Alo, direcţia mişcării... Aici biroul central de voiaj... ce e cu Trans- continentalul?... Nu se ştie încă... Aha... Să-mi telefonaţi de îndată ce aveţi ştiri... Aştept. (închide telefonul şi se adresează lui Boby) Nu e nicio veste deocamdată, (către Nadia) Duduia? NADIA: Vă rog să-mi vizaţi biletul acesta. DIRECTORUL (luând biletul): Ce fel de bilet e? NADIA: Pentru „Arizona”. DIRECTORUL (surprins): „Arizona”? Bine, dar „Arizona”, după câte ştiu eu, nu pleacă azi. (Se uită pe un tablou fixat pe bara ghişeului.) Sigur, (a găsit) „Arizona” e în rută acum. Are escală abia în ziua de 18 şi pleacă mai departe în 19. INSULA 255 NADIA: Eu nu pot să aştept până atunci. DIRECTORUL (ridicare din umeri): Ce pot să fac? NADIA: Nu ştiu. Vreau să plec. Trebuie să plec. DIRECTORUL: Cu ce? NADIA: Cu un vapor. Nu mai sunt alte vapoare? DIRECTORUL: Drept să spun, nu cred. Da’... poate că da. NADIA: Atunci vizaţi-mi biletul. DIRECTORUL: Ce bilet? NADIA: Biletul meu. DIRECTORUL: Bine, dar nu spuneaţi că e pentru „Arizona”? NADIA: Ba da. Dar cu „Arizona” sau cu alt vapor, tot trebuie să plec. DIRECTORUL: Dar nu cu biletul ăsta. NADIA: De ce? DIRECTORUL: Fiindcă e valabil numai pentru „Arizona” - şi dacă luaţi alt vapor - presupunând că găsiţi alt vapor - vă trebuie alt bilet. NADIA (speriată): Şi alţi bani? DIRECTORUL: Se înţelege. NADIA: Ba nu se înţelege deloc. Mă rog, eu am plătit. DIRECTORUL: Da, dar vedeţi... NADIA (întrerupând): Ce să văd? (ritos) Am plătit sau n-am plătit? DIRECTORUL: Cred că da. NADIA: Crezi? Cum crezi? DIRECTORUL: Vreau să spun că... NADIA: Nu ştiu ce vrei să spui. Nici nu ascult. Nici nu întreb. Nici n-am timp să ascult şi să întreb. Domnule! Eu am un bilet de vapor. Uite-1. E tot ce am. Şi cu el vreau să ajung acasă. DIRECTORUL: Domnişoară! Vreţi să vă calmaţi? NADIA: Nu. DIRECTORUL: Vreţi să fiţi un moment rezonabilă? 256 MIHAIL SEBASTIAN NADIA: Nu. DIRECTORUL: Bine, dar atunci ce vreţi? NADIA: Vreau acasă. BOBY (ridicându-se de pe banchetă): Unde acasă? NADIA: Acasă. BOBY: Şi eu. Şi eu vreau acasă. NADIA: Şi dumneata? DIRECTORUL: Sigur. Şi dumnealui. Fiindcă, domnişoară, cazul dumneavoastră nu e singurul. Nu trebuie să vă alarmaţi. Mai sunt persoane în aceeaşi situaţie. Aţi fost prinşi aici de evenimente neaşteptate. Şi vreţi să vă întoarceţi cât mai repede acasă. Nimic mai firesc. Dar să nu pierdem capul. Să fim calmi. Să căutăm o soluţie. NADIA: Mie nu-mi trebuie soluţii. Eu am un bilet şi-mi ajunge. BOBY: Şi eu am un bilet. DIRECTORUL: Sigur şi dumnealui are un bilet. Numai că nu e valabil. BOBY (gata să protesteze): Cum nu e valabil? DIRECTORUL: Vreau să spun că ar fi valabil dacă ar fi. NADIA: Dacă ar fi ce? DIRECTORUL: Dacă ar fi tren, dacă ar fi vapor. BOBY: Da’ nu e? DIRECTORUL: Nu, nu e. NADIA: Şi atunci? DIRECTORUL: Atunci, tot sfatul meu e mai bun. BOBY: Ce sfat? NADIA: Care sfat? DIRECTORUL (către Boby): Dumneata eşti bolnav, nu-i aşa? NADIA: Ce are? DIRECTORUL (arătând cu mâna piciorul bandajat): Nu vezi? INSULA 257 BOBY: Un accident. Mi-am rupt piciorul la un meci de fotbal. NADIA: ’Nteh, ’nteh, ’nteh. DIRECTORUL (în continuare către Boby): Mai ai de stat trei săptămâni în spital. Stai. BOBY: Nu pot. DIRECTORUL (către Nadia): Dumneata ai un bilet pentru „Arizona”, care pleacă în ziua de 19. Aşteaptă până atunci. NADIA: Nu vreau. DIRECTORUL (fără să ţină seama de obiecţiile lor): Până în trei săptămâni, până în ziua de 19, multe se pot întâmpla. NADIA: Prea multe. Tocmai de aceea vreau să plec. BOBY: Şi eu. DIRECTORUL: Şi eu. BOBY: Pleci şi dumneata? DIRECTORUL: Nu. Dar zic: şi eu aş pleca, dar dacă nu se poate! NADIA: Trebuie să se poată. Eu aici nu rămân. Eu plec, oricum, cu orice, înot dacă e nevoie. DIRECTORUL: înot, nu vă trebuie bilet. NADIA: Nu fi stupid. DIRECTORUL (protestând): Domnişoară! NADIA: Iartă-mă. N-am vrut să te jignesc. Sunt tulburată, neliniştită. Vreau să plec. Vreau acasă, înţelegi? E aşa de greu de înţeles? DIRECTORUL: N-ar fi greu. Dacă am avea mai mult calm! Dacă aţi avea puţină răbdare! NADIA: Câtă răbdare? DIRECTORUL: Puţină. Să vedem, să ne sfătuim... Uite, mai întâi să dau un telefon în port. Fiindcă, la urma urmelor, noi ne certăm degeaba. Că biletul 258 MIHAIL SEBASTIAN e sau nu valabil, o să vedem. Deocamdată trebuie să ştim dacă există vapor. Dacă pleacă vreunul. BOBY: Trebuie să plece. NADIA: Crezi? DIRECTORUL: Eu nu prea cred. Dar să încercăm... Şi până atunci, luaţi loc pe banchetă, (către Boby) Şi dumneavoastră, (ia receptorul în mână şi formează un număr de telefon, în timp ce Nadia şi Boby iau loc pe banchetă. După ce directorul a stat câtva timp cu receptorul la ureche, închide telefonul) Nu răspunde. Sună şi nu răspunde. NADIA: Cine? DIRECTORUL: Portul. BOBY: Mai încearcă o dată. DIRECTORUL (în timp ce face un număr): Mai încerc, dar mă tem că s-a întâmplat ceva acolo... Alo... alo... duduie... dă-mi te rog legătura cu portul... Cum?... Firele deranjate... Mai târziu... Cheamă-mă dumneata mai târziu. Aici biroul central de voiaj. Dă-mi legătura îndată ce o capeţi... (către Nadia, după ce închide telefonul) Trebuie să mai aşteptăm puţin. O să avem informaţii în câteva minute. Până atunci, dacă îmi daţi voie, eu am să-mi văd de treburi. (Se aşază la birou şi lucrează.) BOBY: Sunteţi de mult aici? NADIA: De zece zile. BOBY: Frumos oraş. NADIA: A fost frumos. Până aseară. Acum e îngrozitor. Aş vrea să plec. Aş vrea să uit. Aş vrea să fiu departe. BOBY: Aveţi rude în oraş? NADIA: Nu. Sunt singură. Sunt în călătorie. BOBY: De plăcere? INSULA 259 NADIA: De studii. Şi de plăcere. Pentru mine e aproape acelaşi lucru. BOBY: Ce studiaţi? NADIA: Pictez. Sunt pictoriţă. BOBY: Şi a trebuit să veniţi aşa de departe pentru asta? NADIA: Nu, nu a trebuit. S-a întâmplat. A fost un noroc. (gest) Dacă se mai poate numi noroc... acuma. BOBY: Nu vreţi să-mi povestiţi şi mie cum s-a întâmplat? E greu? NADIA: Nu. E foarte simplu şi scurt. Vezi afişul ăsta? (Arată spre afişul,Arizona ”.) BOBY: îl văd. NADIA: Eu l-am făcut. BOBY: Dumneata! NADIA: Da. Eu. A fost un concurs. O companie internaţională de navigaţie lansa un vapor nou: „Arizona”. Şi avea nevoie de un afiş. Am trimis un proiect şi a luat premiul întâi, un voiaj peste ocean. Iată, acum sunt în acest voiaj. BOBY: Extraordinar! (ridicându-se de pe banchetă, ca să vadă mai bine afişul) E semnat? NADIA: Da. BOBY (citindsemnătura): Nadia D... Nadia... NADIA: Sunt eu. BOBY: Şi D.? NADIA: Tot eu. Semnez cu iniţială. BOBY: Domnişoară, sunt încântat. Nu pot să vă spun cât sunt de încântat. Daţi-mi voie să mă prezint. Sunt Boby II. NADIA: îmi pare bine, domnule. BOBY: N-aţi auzit niciodată de numele meu? De Boby II? NADIA: Nu. N-am auzit nici de Boby întâiul. BOBY: N-aţi văzut niciodată fotografia mea în ziare? NADIA: Nu. 260 MIHAIL SEBASTIAN BOBY: Mă mir. NADIA: Nu citesc niciodată ziarele. BOBY: Aşa da. Fiindcă altfel ar fi fost imposibil. Sunt inter dreapta în echipa reprezentativă de fotbal a Europei. NADIA: E mult, inter dreapta? BOBY: Cum, mult? NADIA: Vreau să spun... E un grad important? BOBY: Nu cunoşti fotbalul de loc? NADIA: Deloc. BOBY: Păcat. Am să te învăţ. NADIA: Mulţumesc. BOBY: Nu râde, domnişoară. Te rog nu râde. Aş fi putut să spun că sunt student în anul doi la drept - şi sunt. Aş fi putut să spun că ştiu să cânt binişor la banjou - şi ştiu. Dar nu-mi pasă. Nu-mi pasă decât de un singur lucru şi nu-mi place decât un singur lucru: să joc fotbal. Sunt un mare jucător. NADIA: Mă sperii. Dumneata eşti un mare jucător şi eu nu sunt decât o mică pictoriţă. BOBY: Iţi râzi de mine. NADIA: Da. Puţin. Da’ n-are importanţă. Mare sau mic, suntem amândoi aici şi ce ne facem? BOBY: Da. Ce ne facem? SCENA VIII ACEIAŞI, MANUEL (Manuel intră grăbit. Costum de voiaj sobru, elegant, fără afectare însă. Pardesiu, valiză.) MANUEL (venind direct spre bara ghişeului): Spune-mi, te rog... INSULA 261 DIRECTORUL (ridicându-se de la locul lui): Domnul? MANUEL: E adevărat că s-au oprit trenurile? DIRECTORUL: Da. E adevărat. MANUEL: Toate? DIRECTORUL: Toate... Deocamdată. MANUEL (gest de contrariere, pe urmă scurt): Cum ajung eu la frontieră? DIRECTORUL: Ce frontieră? MANUEL: Indiferent. Cea mai apropiată. DIRECTORUL: Drept să spun, nu ştiu. MANUEL: Cum nu ştii? Nu ştii care e cel mai apropiat punct de frontieră? DIRECTORUL: Ba da, dar nu ştiu cum puteţi ajunge până acolo. MANUEL: Şi totuşi trebuie. BOBY (care a urmărit cu interes, ca şi Nadia, intrarea noului venit): Sigur că trebuie. MANUEL (scurtă privire neatentă spre Boby, apoi se adresează tot directorului): Cine e domnul? DIRECTORUL: Un călător, ca şi dumneavoastră. Şi dumnealui vrea să plece. MANUEL: Se poate, dar nu e acelaşi lucru. Eu trebuie să ajung neapărat în Europa, în cel mult şase zile. DIRECTORUL: Vă rog să credeţi că... (Telefonul sunând îi întrerupe fraza.) Mă scuzaţi un moment. (Ridică receptorul.) Alo! Da. Biroul central de voiaj. Cine e acolo? Gara? Direcţia mişcării... Ascult... Da, da... Şi nu se ştie... Da... bine. (închide telefonul. Se adresează lui Boby, care, de altfel, de îndată ce a auzit că e „ Gara ” la telefon, s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat curios de ghişeu.) Domnule, îmi pare rău, am o veste proastă pentru dumneavoastră. Transconti- nentalul e suprimat. 262 MIHAIL SEBASTIAN BOBY (a înţepenit): Şi atunci... DIRECTORUL: Eu v-am spus... v-am prevenit... BOBY: Bine, dar asta nu poate să rămână aşa. DIRECTORUL (ridică din umeri): De!... MANUEL (către director): Domnule, te rog să mă asculţi. DIRECTORUL: La dispoziţia dumneavoastră. BOBY: A! Nu! Mie să-mi spui ce fac. DIRECTORUL: Nu e nimic de făcut. BOBY: Nimic de făcut? MANUEL: Situaţia mea este... BOBY: Nimic de făcut, zici? MANUEL (exasperat, către Boby): Domnule, termină odată, am şi eu de pus o întrebare. BOBY: O fi. Eu aştept un răspuns. MANUEL: Eu sunt grăbit. BOBY: Eu am venit mai întâi. MANUEL (admonestând): Tinere, te poftesc. DIRECTORUL (împăciuitor): Domnilor, vă rog, vă rog... nu e niciun motiv. (Sună telefonul şi astfel se face tăcere, căci ultimele replici au format laolaltă un început de vacarm.) Alo! Portul? Dă-mi legătura... Alo! Aici biroul central de voiaj. Voiam să vă întreb... (îşi întrerupe fraza, probabil pentru că i s-a comunicat o veste teribilă.) Ce spui, domnule?!... ’Ntch, ’ntch, ’ntch... (închide telefonul. Pe urmă se adresează Nadiei care, între timp, s-a ridicat de pe banchetă şi s-a apropiat îngrijorată de ghişeu.) Domnişoară... (gest dezolat) NADIA (ca şi cum ar vrea să-l oprească să spună ceva ireparabil): Nu! DIRECTORUL: Ba da! E cum v-am spus eu. Niciun vapor. INSULA 263 NADIA: Niciunul! DIRECTORUL: Portul e blocat. Nu intră şi nu iese niciun vas, nicio barcă. NADIA: îngrozitor. MANUEL (profitând de momentul de linişte care s-a făcut, către director): Ascultă, domnule, vreau să ştiu... NADIA (trezindu-se brusc din stupoare): Şi totuşi eu plec! BOBY: Şi eu. MANUEL (încercând să vorbească în fine, către director): Vreau să-mi spui... NADIA: Trebuie să plec. BOBY: Da. Trebuie. MANUEL (acelaşi joc): Vreau să aflu dacă... NADIA: A icea nu rămân. BOBY: Nici eu. NADIA: Cu niciun preţ. BOBY: Pentru nimic în lume. NADIA: Chiar dacă ar fi să... (Nu găseşte un cuvânt destul de enorm pentru a fi spus.) BOBY: Să...să... MANUEL (exasperat, loveşte cu pumnul în ghişeu): Tăcere! Să fie tăcere! Terminaţi odată! (Nadia şi Boby tac, într-adevăr, intimidaţi de izbucnirea lui. Pe urmă el, cu vocea mai scăzută, se adresează directorului.) Ascultă, domnule, numele meu este Manuel B. Manuel. BOBY (cu uimire şi curiozitate): Bancherul? NADIA: Bancherul? MANUEL (simplu): Da. Bancherul. DIRECTORUL (politicos): Cum aţi spus că vă cheamă? MANUEL: Manuel. Nu mă cunoşti? DIRECTORUL (puţin jenat): Mărturisesc că nu. 264 MIHAIL SEBASTIAN MANUEL: Cu atât mai rău pentru dumneata. Dar în sfârşit... m-am oprit în ţara dumitale trei zile, tocmai pentru că nu mă cunoaşte nimeni. Voiam o vacanţă. E aşa de obositor să te cunoască toată lumea... BOBY (qui en sait quelque chose de la gloire): Asta aşa e. NADIA: E într-adevăr obositor? Pe mine nu mă cunoaşte nimeni. MANUEL (către director): Dumneata vei înţelege că eu trebuie să plec. NADIA, BOBY: Şi eu. MANUEL: Tăcere. Nu am o clipă de pierdut. La 27 ale lunii trebuie să fiu la Paris. La 29 la Berna. Am întâlniri capitale de afaceri. Mari averi, mari destine ţin de aceste întâlniri. Şi nu am dreptul, nu pot să le pierd. DIRECTORUL (impresionat, dar şi încurcat)\ Dar ce pot să fac eu? Spuneţi-mi. MANUEL: Să-ţi spun: imposibilul. DIRECTORUL (nu prea înţelege): Imposibilul? MANUEL: Da. Imposibilul. Pentru că, la rândul meu, sunt gata pentru orice. Pentru absolut orice. Cere oricât - şi dau. Spune o cifră - oricare - şi plătesc. Vreau să plec şi dumneata trebuie să mă ajuţi. DIRECTORUL: Da, dar cum? Trenurile nu merg. MANUEL: Să le facem să meargă. DIRECTORUL: Portul e blocat. MANUEL: Să spargem blocada. DIRECTORUL: Nu sunt vapoare. MANUEL: Să cumpărăm. DIRECTORUL (speriat): Vreţi... vreţi să cumpăraţi un vapor? MANUEL: De ce nu? Dacă e nevoie. INSULA 265 DIRECTORUL: Bine, dar dacă într-adevăr sunteţi hotărât să cheltuiţi... MANUEL: Oricât, nu ţi-am spus, oricât... DIRECTORUL: In cazul acesta, poate că tot găsim o soluţie... MANUEL: Care? DIRECTORUL: Poate ca tot... (întrerupându-se) Dar nu. E cu neputinţă. MANUEL: Nimic nu e cu neputinţă. Haide! Spune! Vorbeşte! DIRECTORUL: Compania noastră are un avion rezervat pentru curse speciale. MANUEL: îl cumpăr. DIRECTORUL: Nu. Nu e de vânzare. Dar poate - ştiu eu? Poate că s-ar putea trece frontiera. Două ore de zbor şi aţi putea fi pe un aerodrom din Argentina. MANUEL: Când pot să plec? DIRECTORUL: Nu, nu. Nu cred că se poate, îmi pare rău că v-am vorbit despre asta. E prea greu, prea riscant. E poate prea scump. MANUEL: Nu e scump, îţi spun eu că nu e scump. DIRECTORUL: Vedeţi, ieri, o asemenea cursă specială v-ar fi costat o mie de dolari. Astăzi însă, nici nu ştiu ce să cer, ce să spun. MANUEL: Să-ţi spun eu: zece mii de dolari pentru Companie, zece mii pentru dumneata. DIRECTORUL (trăsnit): Pentru mine! MANUEL: Da. Pentru dumneata. Dacă plec în dimineaţa asta, primeşti aceşti bani. DIRECTORUL: Zece mii de dolari! (După un moment de năucire, ia telefonul şi formează un număr) Alo! Aeroportul. Dă-mi hangarele Cita... Henriquez, tu eşti?... Aşteaptă-mă la aeroport... o 266 MIHAIL SEBASTIAN chestiune extrem de importantă... nu te mişca de acolo... Vin în câteva minute. (închide telefonul.) Domnule, eu mă duc până la aeroport. Dacă totul e în ordine, într-o jumătate de oră puteţi pleca. Aveţi încredere în mine. Mă întorc imediat. Aşteptaţi-mă. MANUEL: Unde? DIRECTORUL: Aici. MANUEL: Bine, dar dacă vine cineva? Biroul cum rămâne? Eu ce spun? DIRECTORUL: Spuneţi-i ce vreţi sau nu spuneţi nimic. Să aştepte sau să plece. N-are nicio importanţă. Mă întorc repede. (Iese grăbit.) SCENA IX NADIA, BOBY, MANUEL NADIA: Aşadar, plecăm. MANUEL: Cine? NADIA: Cum cine? Noi. MANUEL: Care noi? BOBY: Noi trei: eu, dumneata, dumneaei. MANUEL: Nici nu mă gândesc. NADIA: Vrei să spui... vrei să spui că ne laşi aici? MANUEL: Nu. Nu vreau să spun nimic. BOBY: Ne laşi aici? NADIA: Nu ne iei cu dumneata? MANUEL: Nici nu vă iau, nici nu vă las. Nu vă cunosc. BOBY (gata să se prezinte): Daţi-mi voie: numele meu este... MANUEL: Nici nu ţin să vă cunosc. NADIA: Nici eu nu ţin. Dar asta n-are nicio importanţă. Nu suntem aici într-un salon. Suntem într-un INSULA 267 birou de voiaj. Cunoşti pe cine vrei şi pe cine nu vrei. MANUEL: Ei bine, eu nu vreau! NADIA: Nici eu nu vreau! Şi totuşi voi pleca cu dumneata. MANUEL: Crezi? NADIA: Sunt sigură. MANUEL: Aş vrea să ştiu cum. NADIA: O să vezi. BOBY: Da, da. O să vezi. MANUEL (începe să fie sâcâit): Ascultă, domnişoară. Eşti tânără. Sunteţi amândoi tineri. Dar nu sunteţi copii. Credeţi că vă puteţi agăţa de întâiul venit şi să nu-i mai daţi pace? Dar, pentru Dumnezeu, eu vreau să călătoresc singur. BOBY: Da’ de ce? MANUEL: Fiindcă am de lucru. Am mult de lucru. Hârtii de citit, de rezolvat. Nu pot să-mi pierd vremea şase zile cu dumneavoastră până în Europa. NADIA: Şase zile? Cine-ţi vorbeşte de şase zile? în două ore vom fi dincolo de frontieră, pe primul aeroport. MANUEL: Şi de acolo mai departe? NADIA: Eşti liber. Fiecare îşi vede de drum. MANUEL: Promiţi? NADIA: Jur. Nici n-aş putea să suport mai mult de două ore. MANUEL (după o clipă de gândire): Fie. Atunci... plecăm împreună, luăm acelaşi avion. BOBY: Vezi? Nu ţi-am spus eu? MANUEL: Vom împărţi cheltuielile de voiaj în trei. BOBY: Cum? 268 MIHAIL SEBASTIAN MANUEL (larg): Sau, pentru că eu oricum luam avionul, acopăr eu două treimi. Restul vă priveşte. E bine? (tăcere destul de lungă) BOBY (dezumflat): E... e foarte bine. NADIA: Eşti generos. BOBY: Cât vine... exact... pentru fiecare din noi? MANUEL: Nu e greu de socotit. NADIA: Nu e greu, dar nu te mai osteni. MANUEL: De ce? NADIA: Fiindcă eşti prea generos şi nu pot să primesc. MANUEL (protestând): Dar bine, domnişoară... NADIA: Nu, nu. Dumneata îmi salvezi viaţa şi eu mă simt datoare să dau în schimb tot ce am, toţi banii, toată averea. (întinzându-i poşeta) Uite-i. Sunt aici. Deschide şi numără-i. MANUEL: Dar... Nu e nevoie... dar... NADIA: Nu vrei să numeri? Atunci să-ţi spun eu. Sunt şaptesprezece dolari şi şaizeci şi cinci de centime. Ba nu: şi treizeci de centime. Treizeci şi cinci am cheltuit azi dimineaţă. E tot ce am. BOBY: Eu... eu am ceva mai mult. NADIA: Cât? BOBY: Cam vreo douăşunu - douăşdoi... (Manuel se uită când la unul când la altul, pe urmă îţi scoate din buzunar tabachera şi îşi aprinde liniştit o ţigară.) NADIA: Nu-i de ajuns? Nu-i aşa că nu-i de ajuns? Dumneata eşti bancher. Dumneata ştii să socoteşti repede. Te costă mai mult. E o afacere proastă şi afaceri proaste dumneata nu faci. Dar ce vrei? Noi îţi dăm tot ce avem, tot... Ba nu. Să nu mint. Mai am ceva. Uitasem. (îşi desprinde de la gât un lanţ subţire cu un medalion.) Medalionul! E de aur, săracul. De aur adevărat. Credeam că n-o să mă INSULA 269 despart niciodată de el. Ţi-1 dau, da, ţi-1 dau... dar mă laşi să scot fotografia... are o fotografie. MANUEL (sobru, încet, fără emoţie): Pune medalionul la loc, domnişoară... NADIA (după un moment): Ne iei? MANUEL: Dumneata ce zici? NADIA: Nu ştiu. Mă uit la dumneata şi nu ştiu. BOBY: Eu zic că ne ia. NADIA: Şi eu aş zice. Dacă... MANUEL: Dacă? NADIA: Dacă n-ar fi aşa de bogat. Dacă n-ar fuma cu atâta nepăsare. Dacă ar fi un om. Şi totuşi un om este - un om pe care întâmplarea sau ghinionul l-a aruncat cu alţi doi într-o primejdie şi-i va fi ruşine să scape singur. MANUEL (vag): Şi dacă nu-i va fi ruşine?... NADIA: Cu atât mai rău pentru dumneata. Fiindcă eu, uite, îţi spun: că vrei sau nu vrei, eu tot plec. MANUEL: Când? NADIA: Acum. Cu dumneata. MANUEL: Chiar dacă nu te iau? NADIA: Chiar. MANUEL: Şi cum ai să faci? NADIA: Nu ştiu. Am să văd. Mă agăţ de aripile avionului, de roţi, de elice dacă e nevoie. MANUEL: Dar nu va fi nevoie. NADIA: Pentru că ne iei? BOBY: Sigur că ne ia, ce-1 mai întrebi? NADIA: Iţi mulţumesc. Nu ştiu dacă eşti bun sau generos... MANUEL: Nu. Nici bun, nici generos. Sunt plictisit. Aş fi vrut să fiu singur, să plec singur, îmi pare rău că v-am întâlnit. Dar ce vrei să fac? N-am încotro. 270 MIHAIL SEBASTIAN NADIA: Şi mie îmi pare rău că te-am întâlnit, dar nici eu n-am încotro. BOBY: Ba, drept să-ţi spun, mie nu-mi pare rău deloc. SCENA X ACEIAŞI, DIRECTORUL DIRECTORUL (intrând grăbit): Domnule, totul e în ordine. Avionul vă aşteaptă. MANUEL: Dar nu plec singur. Mai am doi pasageri cu mine. DIRECTORUL (arătând spre Nadia şi Boby): Dumnealor? MANUEL: Da. DIRECTORUL: Cum doriţi. Avionul oricum îl plătiţi. MANUEL: Avem pilot bun? DIRECTORUL: Cel mai bun pilot al Companiei noastre: Henriquez. Altul nici n-ar fi primit. MANUEL: De ce? DIRECTORUL: Sunt riscuri. Ruta e nesigură. MANUEL: N-o să-i pară rău. DIRECTORUL: Ştiu. I-am spus. MANUEL: Până la aerodrom cu ce mergem? DIRECTORUL: Camioneta noastră. E afară. Vă aşteaptă. MANUEL: Atunci să plătim şi să plecăm. (Scoate un carnet de cecuri din buzunar.) Eşti bun să-mi spui numele dumitale? DIRECTORUL: De ce? MANUEL: Ca să-ţi fac un cec. îţi dau două cecuri de câte zece mii. Unul pentru Companie şi unul pentru dumneata. INSULA 271 DIRECTORUL: A, nu! Vă rog să mă iertaţi, dar nu putem primi cecuri. MANUEL: De ce? DIRECTORUL: E o dispoziţie luată azi-dimineaţă. Toate plăţile se fac în numerar. MANUEL: E absurd. DIRECTORUL: Se poate, dar aşa e. MANUEL: Dumneata vrei să spui că cecul meu nu e valabil? DIRECTORUL: Ba nu, dar nu-1 pot primi. MANUEL: E prima oară când cineva îndrăzneşte să-mi spună că semnătura mea nu poate fi primită. DIRECTORUL: Vă rog să nu vă supăraţi. Aveţi toată dreptatea, dar ce pot să fac eu? Ghişeele băncilor sunt închise. Comunicaţiile cu Europa întrerupte. Depozitele blocate. MANUEL: Şi atunci? DIRECTORUL: Atunci nu rămâne decât să plătiţi în numerar. MANUEL: Ridicol. NADIA: Stupid. BOBY: Nemaiauzit. MANUEL: Nu e bancă în lume pe care semnătura mea să n-o deschidă, nu e tezaur în univers în care numele meu să nu echivaleze cu o acoperire totală de aur şi dumneata îmi ceri numerar mie, mie, numerar. NADIA: Lui? BOBY: Lui! DIRECTORUL: N-am ce face şi vă rog să nu insistaţi. Ba, dacă îmi daţi voie, vă sfătuiesc şi vă rog să nu faceţi din acest incident o chestiune de ambiţie şi de prestigiu. Plătiţi în numerar şi terminaţi. E mai bine aşa. MANUEL: Şi dacă nu plătesc? 272 MIHAIL SEBASTIAN DIRECTORUL: Ar fi o greşeală. NADIA: Nu-ţi pune mintea cu el. BOBY: Dacă vrea bani, dă-i bani. MANUEL: Şi dacă nu am? DIRECTORUL: Nu aveţi? NADIA: Nu ai? BOBY: Cum nu ai? MANUEL: Da. Nu am. DIRECTORUL: Atunci... atunci nu plecaţi. NADIA: Cum? BOBY: Vorbeşti serios? DIRECTORUL: îmi pare rău, dar nu puteţi pleca. NADIA: Şi ce ne facem? BOBY: Unde ne ducem? DIRECTORUL: Ştiu eu? Rămâneţi pe loc. Eu ce să vă fac? De altfel, (se uită la ceas) e târziu. NADIA: Ne dai afară? DIRECTORUL: Deocamdată nu. Mă duc să-i spun lui Henriquez că s-a stricat afacerea. Până atunci, dacă vreţi, mai puteţi sta. BOBY: Şi pe urmă? DIRECTORUL: Vă găsiţi şi dumneavoastră alt loc. Că aici eu închid. Da! îmi pare rău! îmi pare foarte rău. (Iese prin uşa din fund, stângă.) Nici nu ştiţi ce rău îmi pare. SCENA XII NADIA, BOBY, MANUEL (Moment de tăcere dezolată. Cei trei se uită unul la altul cu dezolare.) NADIA (apropiindu-se de Manuel): Şi nu ai într-adevăr nimic? Nimic? INSULA 273 BOBY: Niciun ban? MANUEL: Nicio centimă. Ultimii dolari, mărunţişul, l-am dat la hotel, bacşiş, când am plecat. NADIA: Mai bine îl ţineai. MANUEL: Dacă aş fi ştiut... BOBY: Norocul meu. Cunosc şi eu o dată un bancher şi n-are nici cinci parale în buzunar. Până la urmă, să vezi ce o să se întâmple: o să-l ţinem noi pe banii noştri. MANUEL: Nu vă fie teamă. BOBY: Lasă, lasă: am mai văzut eu de ăştia; la început te ia de sus, pe urmă te tapează de-un pol. MANUEL: Tinere! BOBY: Te poftesc să nu-mi mai spui „tinere”. Adineauri, când erai bancher, mai mergea. Dar acuma... MANUEL (îi pune mâna pe umăr): Ascultă, băiete. Văd că mai ai un picior zdravăn. Dacă vrei să-l pierzi şi pe ăla... NADIA: Manuel! MANUEL: Pe mine mă chemi? NADIA: Da. MANUEL: Şi-mi spui aşa, simplu, Manuel?! NADIA: Nu mai am timp să-ţi spun altfel. BOBY: Atunci, să-mi spui şi mie pe nume. NADIA: îţi spun. (venind între ei) Ce ne facem? (Rămân toţi trei gânditori.) BOBY: E rău. MANUEL: E rău de tot. NADIA: Şi n-ar fi aşa de rău, dacă nu mi-ar fi foame. BOBY: Şi mie. MANUEL: Pot să spun că mi-e şi mie? 274 MIHAIL SEBASTIAN BOBY: De spus, poţi să spui. Dar speranţe să n-ai. Fiindcă eu cu banii mei... NADIA: Dă-i încoace. BOBY: Ce? NADIA: Banii! BOBY: Banii mei? NADIA: Nu mai sunt ai dumitale. Sunt ai noştri. BOBY: Care ai noştri? NADIA (cu un gest circular, care-i cuprinde pe toţi trei laolaltă): Ai noştri. BOBY: Adică şi ai lui? (gest spre Manuel) NADIA: Dacă sunt ai noştri, sunt şi ai lui. MANUEL (vrea să protesteze): Domnişoară! NADIA (spre Manuel, scurt): N-am vorbit cu dumneata. (către Boby) Banii! BOBY (codindu-se): Toţi? NADIA: Toţi. BOBY (dă banii, bombănind): Ia te uită, domnule! NADIA (după ce a luat banii): Aşa! (spre Manuel) Şi acum, rândul dumitale. MANUEL: Nu ţi-am spus că n-am?! NADIA: Deloc? Caută-te prin buzunare. Poate tot găseşti. MANUEL (căutându-se): M-aş mira. (Intr-un fund de buzunar a găsit o monedă.) Primeşti şi bani străini? NADIA: Ce fel de bani? MANUEL: Douăzeci şi cinci de centime belgiene. NADIA (luând banul): Mai caută. MANUEL: Şi cincisprezece cenţi spanioli şi o marcă poştală elveţiană. BOBY: Eşti plin de valută, şefule! NADIA: Asta e tot? INSULA 275 MANUEL (continuând să caute): Stai, că nu s-a terminat. (Scoţând din buzunar un fel de monedă ^i privind-o.) Ba nu. E un nasture. NADIA: Dă-1 şi pe ăla. (luând şi nasturele) Cine ştie? Prinde bine. (Pune tot în poşeta ei.) Aşa. (cu puţină solemnitate) Am aici toată averea noastră. Şi cu ea va trebui să trăim cât mai mult. BOBY: Până când? NADIA: Până când s-o putea. MANUEL: Şi pe urmă? NADIA: Pe urmă... pe urmă, nu ştiu. O să vedem. CORTINA ACTUL II Câteva săptămâni mai târziu. O mansardă, destul de mare, dar mizerabilă. E un fel de pod, în care s-au îngrămădit fel de fel de lucruri desperecheate, venite Dumnezeu ştie de unde. în fund, stânga, în colţ, un pian vechi. Lângă el, o albie de rufe. Mai în faţă, o maşină de gătit, trei paturi, un lavoar. Scena e împărţită în două, prin nişte perdele mari de pânză de sac care se strâng şi se trag cu uşurinţă - aşa încât formează la nevoie o boxă în dreapta, unde doarme Nadia şi alta în stânga, unde dorm băieţii. în peretele din fiind, ferestrele (mai mult nişte luminatoare decât ferestre) lasă să se vadă un peisaj depărtat de oraş, cu acoperişuri şi coşuri de fabrică. O singură uşă de intrare în dreapta, planul întâi. La ridicarea cortinei, Nadia e în faţa albiei de rufe şi spală. E legată cu un tulpan şi poartă un halat alb sau un şorţ. De-a curmezişul scenei, o frânghie pe care atârnă câteva rufe puse la uscat. SCENA I NADIA, BOBY Se aud paşi pe scară, apoi Boby intră prin dreapta. Nu mai umblă în cârje, dar e în vizibilă mizerie. Haine vechi, peticite. Neras. Pe braţul stâng are un teanc de cravate. BOBY: Uf! Numai de nu m-ar fi văzut! Scorpia! Toată ziua mă pândeşte. Şi azi-dimineaţă când am INSULA 277 plecat, a strigat după mine de Ia fereastră: „Ei! Chiria! Când plătiţi chiria?” (Se opreşte o clipă, răsuflă. Pe urmă abia o priveşte cu atenţie pe Nadia.) Nadia, ce faci acolo? NADIA: Nu se vede? Cânt la pian. BOBY (venind spre ea): Te-am rugat de atâtea ori să nu mai... te-am rugat de atâtea ori să ne promiţi. NADIA: Şi am promis? BOBY: Nu. NADIA: Atunci? BOBY: De ce faci asta? NADIA: Pentru că mâine e duminică şi vreau să aveţi cămăşi curate. BOBY: Curat? Ce-i aia curat? Cămaşa mea e curată. NADIA: Vino aici să văd manşetele şi gulerul. BOBY: în orice caz mă simt foarte bine în ea. NADIA: Nu ţi-e ruşine? BOBY: Ba da. Mi-e ruşine. Mi-e ruşine că munceşti aşa de mult şi că eu nu sunt în stare să fac nimic. NADIA: Eşti un prost. (Stoarce ultima rufă rămasă în albie şi o întinde apoi pe frânghie. Pe urmă se apropie de Boby, care s-a aşezat amărât într-un colţ.) Cum a mers azi? BOBY: N-a mers. NADIA: Deloc? BOBY: Deloc. NADIA. Nicio bucată vândută? BOBY: Niciuna. S-ar zice că în oraşul ăsta nimeni nu poartă cravată. NADIA: Dă-le mai ieftin. BOBY: Pe gratis să le dau şi tot nu le-ar lua nimeni. NADIA: Şi sunt aşa de frumoase. (Le ia în mână şi le priveşte una câte una.) BOBY: Da! Frumoase! Cravate de mare bancher! 278 MIHAIL SEBASTIAN NADIA: Ce s-a ales din biata lui garderobă?! BOBY: Toate s-au vândut bine. Hainele, pantofii, pălăriile, pardesiul gri, mantaua de ploaie, mănuşile, chiar şi umbrela a mers, toate. Numai cravatele nu se vând. Marfa proastă. NADIA (citindpe dosul cravatelor „marca” fiecăreia): Salvini-Milano... Lasvin-Lock... BOBY: Mă întreb ce facea el cu atâtea cravate. NADIA: Era un om elegant. BOBY: Ce-are a face. Şi eu eram elegant şi n-aveam decât o singură cravată. Dacă ai şti câte succese am avut cu ea. NADIA: Bănuiesc. BOBY: Da’ nu crezi? NADIA: De ce spui asta? BOBY: Pentru că nu crezi. Dacă ai crede, m-ai iubi puţin. NADIA: Puţin? Eu te iubesc mult. Vă iubesc pe amândoi. BOBY: Ne iubeşti pe amândoi, e un fel de a spune că nu mă iubeşti. NADIA: Boby! Nu ştiu ce e cu tine. BOBY: Şi eu ştiu: te iubesc. NADIA: Nu. E mai simplu. Şi mai grav. Ţi-e foame. BOBY (protestândjignit): Nadia! NADIA: Da. Ţi-e foame. Şi pentru că ţi-e foame, eşti trist. Şi pentru că eşti trist, eşti sentimental. BOBY: Nu-ţi dau voie să-ţi râzi de sentimentele mele. NADIA: Ştii de când n-am mai mâncat noi? BOBY: De ieri-dimineaţă. NADIA: De alaltăieri. BOBY: De alaltăieri? îngrozitor. NADIA: Găseşti? Mie mi se pare mai mult ciudat. Ba chiar, într-un anumit fel, plăcut. INSULA 279 BOBY: Dacă mai durează mult plăcerea asta, eu mor. NADIA: Ce curios lucru e foamea. Seamănă puţin cu visul, cu somnul. Parcă nu eşti cu totul treaz. Parcă ai băut puţin. Uite... uite, eu sunt ameţită. Tu nu? BOBY: Ba da... parcă. NADIA: Ce ameţitoare e foamea! Ca cele mai bune lucruri din lumea asta! Ca vinul. Ca iubirea. BOBY: Nadia, de ce nu mă iubeşti? NADIA: Pentru că n-am timp, dragul meu. Pentru că mi-e foame. Pentru că trebuie să vă calc rufele când s-or usca. Pentru că aş vrea să găsesc nişte cartofi să-i punem la fiert. Şi pentru că, la urma urmelor, tot te iubesc, şi pe tine şi pe el. BOBY: „Şi pe el”. Iar îmi vorbeşti de el. NADIA: Nu pot să nu vorbesc de el. Nu suntem toţi trei împreună? Nu trăim toţi trei în aceeaşi cameră? Nu ducem toţi trei, de atâtea săptămâni, de atâtea luni, aceeaşi viaţă? BOBY: Aş vrea să se termine. NADIA: Şi eu aş vrea să se termine. Dar se va termina vreodată? BOBY: Nu ştiu. Eu nu mai pot. Nu mai rabd. Când mă gândesc că suntem în septembrie şi că acolo, în ţară, începe campionatul de toamnă, că începe fară mine, turbez. Văd terenul, văd jocul, văd tribunele pline de lume, aud fluierul arbitrului, văd tricouri albe şi negre alergând de la o poartă la alta, aud tunete de aplauze, ovaţii, strigăte, fluierături - şi eu nu sunt acolo. NADIA: în schimb eşti aici. Cu mine. Cu noi. BOBY: Aş fi vrut să fiu cu tine acolo. De ce n-am avut norocul să te cunosc atunci?! NADIA: Când erai în plină glorie... 280 MIHAIL SEBASTIAN BOBY: Da, când eram în plină glorie. Altfel ai fi vorbit dumneata cu mine. NADIA: Supusă, timidă, înfricoşată. BOBY: Da, înfricoşată. Să ştii dumneata. îţi dă mâna să glumeşti acum, pentru că nu sunt decât un... (se uită la toată ţinuta lui şi caută un cuvânt) un vagabond. NADIA: Ca şi mine. BOBY: Dar dacă ai fi fost o simplă spectatoare la un meci de campionat, o spectatoare între treizeci de mii de spectatori, care toţi mă aşteaptă pe mine, totul s-ar fi petrecut altfel între noi doi. NADIA: Altfel, cum? BOBY: Tu nu ştii ce sunt aplauzele. E o căldură, o lumină. Te schimbă, te ridică, te face mai înalt. NADIA: Eşti un cabotin. BOBY: Da, sunt. E mai bine cabotin decât vânzător de cravate. NADIA: Eu prefer vânzătorul de cravate. BOBY: Pentru că nu l-ai cunoscut pe celălalt. Uneori visez că joc într-un mare meci, un meci care depinde în întregime de mine şi numai de mine. Tu eşti în tribună şi - între miile de glasuri care mă aclamă - eu aud glasul tău. Iar la sfârşit, când mulţimea năvăleşte pe teren, când sunt ridicat pe braţe şi purtat în triumf, între sutele de fete care aleargă după mine să-mi ceară autografe, eu te văd pe tine. Daţi-vă toate la o parte, fiindcă eu o aleg pe ea. NADIA: Eşti drăguţ. BOBY: Şi pe urmă plecăm singuri, noi doi. NADIA: Unde? BOBY: Unde vrei tu. INSULA 281 NADIA: Unde vreau eu? Eu vreau la un restaurant. Mi-e foame. BOBY: Şi mie. De ce mi-ai adus aminte? NADIA: Fiindcă ai uitat. Şi fiindcă vorbeşti prostii. Uită-te la mine. Uită-te bine la mine. Sunt eu o fată de iubit? Ciufulită, înfometată şi murdară. E loc de iubire aici, în viaţa asta, în casa asta, sub frânghia asta cu rufe ude (pipăind una din cămăşile întinse), care nu se mai usucă? E loc de iubire? BOBY: Oriunde e loc de iubire. NADIA: Te înşeli. BOBY: Se poate, dar te iubesc. NADIA: îţi spun că te înşeli. Mă iei drept altcineva. Mă confunzi. Aşa cum sunt, cu şorţul ăsta, cu papucii ăştia, cu mâinile abia scoase din albia de rufe, nu poţi să mă iubeşti. Şi nici nu vreau. BOBY: Eşti frumoasă, Nadia. NADIA: Nu. Nu sunt. Dar pot să fiu. Dă-mi un răgaz de cinci minute şi voi fi iar frumoasă. Voi încerca... ne retragem în apartamentul nostru, ne punem altă rochie, ne pieptănăm, ne pudrăm şi ne întoarcem frumoasă - da? BOBY: Mai bine rămâneţi aici, urâtă. NADIA: Nu, oricum vreau să mă schimb. E târziu. Acum trebuie să vie şi Manuel. BOBY: Da? Atunci înţeleg de ce te schimbi. Pentru el. NADIA: Ce vrei să spui? BOBY: Ştii prea bine ce vreau să spun. îţi place. NADIA: Da. îmi place. BOBY: îl iubeşti. NADIA: Da. îl iubesc. BOBY: Şi mi-o spui mie în faţă? 282 MIHAIL SEBASTIAN NADIA: De ce nu ţi-aş spune? îmi place, cum îmi placi şi tu. îl iubesc cum te iubesc pe tine. BOBY: Nu te cred. NADIA: Foarte bine faci că nu mă crezi. Ar fi prea monoton. Mă duc să mă îmbrac. BOBY: El unde e? NADIA: Nu ştii? Ca de obicei. în port. BOBY: Hoinăreşte. NADIA: Caută. BOBY: Ce? NADIA: Nici el nu ştie prea bine ce. Un vapor, o barcă, o luntre. Ceva care să ne scoată de aici. Sau care să ne aducă veşti de dincolo. (Se aud paşi urcând pe scară.) îl auzi? El e. Se întoarce. BOBY: îi cunoşti pasul. NADIA: Şi pe al tău îl cunosc. Mă duc să mă îmbrac. (Trage perdeaua de pânză din dreapta şi intră în „ apartamentul ” ei.) SCENA II BOBY, MANUEL Intră Manuel Nici el nu mai e „domnul elegant” din actul I. Cele câteva luni de mizerie au lăsat urme. Totuşi, chiar în mizerie, ceva din vechea lui distincţie a rămas. E un vagabond, dar „un monsieur quand même”. Poartă un fel de trencicot ros, epavă a fostei lui elegante. MANUEL (intră îngândurat, cu pălăria pe cap şi vine cu paşi rari până în centrul scenei unde se opreşte, ridică capul, se uită la tot decorul INSULA 2 mizeriei lor si pe urmă scoate un oftat de silă, < plictiseală): Uff! BOBY: Nimic? MANUEL: Nimic. BOBY: Ai fost în port? MANUEL: Am dat târcoale pe acolo. BOBY: Şi? MANUEL: Ca ieri, ca alaltăieri, ca totdeauna: nimic. BOBY: Te-ai dus departe? MANUEL: De-a lungul cheiului, dincolo de docuri, sp antrepozite. BOBY: Nicio veste? MANUEL: Niciuna. Am stat ore întregi cu ochii sp mare, doar s-o zări vreo pânză, un catarg, o vâsl BOBY: Nu se vede nimic. MANUEL: Ba da. Valuri. Mii de valuri. Milioane < valuri. BOBY: O să putrezim aici. MANUEL: înnebunesc. Aş vrea să strig - dar spre cin< Aş vrea să fac semne - dar cui? BOBY: Fă-mi mie. MANUEL: Caraghiosule. îţi arde de glume. BOBY: Nu-mi arde. Dar găsesc că e timpul să renunţi plimbările dumitale melancolice şi să te apuci < o treabă serioasă. MANUEL: Iar începi? BOBY: Da. Iar. MANUEL: Vrei să ne certăm? BOBY: Vreau. MANUEL: Ei bine, eu nu. (Plictisit, se depărtează.) BOBY: Sigur. Domnul nu se ceartă. Domnul e persoană distinsă. O fire de visător. Se duce port, încrucişează braţele şi se uită la valuri. 284 MIHAIL SEBASTIAN între timp, noi crăpăm de foame, (cu un ton mai jos) Te-a văzut scorpia când ai venit? MANUEL: Nu cred. BOBY: Nu era la fereastră? MANUEL: Nu ştiu. BOBY (venind decis spre el): Ascultă-mă, aşa nu mai merge, înţelegi? Nu mai merge. Trebuie să faci ceva. MANUEL: Ce? BOBY: Nu ştiu. Orice. Să vinzi cravate - ca mine. MANUEL: Câte ai vândut azi? BOBY (replica lui Manuel i-a tăiat toată forţa combativă. Lasă ochii în jos şi ridică umerii cu dezolare): Niciuna. MANUEL (cu un ton de zădărnicie): Vezi? (Scoate din buzunar o cutie de chibrituri şi de acolo un muc de ţigară pe care îl aprinde.) BOBY: Ce e aia? MANUEL: Nu se vede? BOBY: Ţigară? MANUEL: Parcă. BOBY: E întreagă? MANUEL (privindu-şi ţigara): Aproape. BOBY: De unde o ai? MANUEL: Am achiziţionat-o... de pe trotuar. BOBY: Mare noroc ai. Şi miercurea trecută ai găsit una. MANUEL: Se întîmplă. BOBY (după un moment): Cum e? MANUEL (detaşat): Infectă. BOBY: Mă laşi să trag şi eu un fum? MANUEL: Poftim, (după ce Boby a tras un fum) Cum e? BOBY: Grozavă. (Nu se îndură parcă să înapoieze ţigara.) Mă mai laşi o dată? INSULA 285 MANUEL: Dă-i drumul. BOBY (a tras încă un fum şi i-o înapoiază): E grozavă, dar parcă... acum mi-e mai foame ca înainte. Ţie nu? MANUEL: Să nu vorbim de asta. (după un moment) Unde e Nadia? BOBY: Dincolo. Se îmbracă. MANUEL (ridicând privirea spre frînghia de rufe întinse): Dar rufele astea cine le-a spălat? BOBY: Cine să le spele? Ea. MANUEL: Şi tu ai lăsat-o? BOBY: Am venit prea târziu. MANUEL: Săraca fată! (Face câţiva paşi spre stânga, unde e un fel de cuier, îşi scoate leneş trencicotul, şi-l pune în cui, dar în momentul ăsta, din buzunar cade şi se rostogoleşte până sub picioarele lui Boby, un cartof.) BOBY (ridicând uimit cartoful): Ce-i ăsta? MANUEL (cu neglijenţă): Care? BOBY (cu emoţie): Ăsta! MANUEL: Ştiu eu? BOBY (cu teamă, aproape necutezând să pronunţe cuvântul): E... e un cartof. MANUEL: Aşa s-ar părea. BOBY (se uită lung la cartof, ca la o minune, şi pe urmă brusc, ca să se convingă, îl duce la gură şi muşcă din el, ca dintr-un măr. După un moment de încremenire, vine spre Manuel, foarte aproape de el Este copleşit de emoţie): Mă! Omule! Ăsta e un cartof. MANUEL: Cred că da. BOBY: De unde îl ai? MANUEL (fără să dea importanţă): L-am găsit. BOBY: Şi... şi ai mai mulţi? 286 MIHAIL SEBASTIAN MANUEL: Da, prin buzunare. (Scoate alene, din buzunarele trencicotului şi pe urmă din ale hainei, din ale pantalonului, cartofi.) BOBY (vibrant, exaltat): Nadia! Nadia! VOCEA NADIEI (din „apartamentul” ei): Daaa? BOBY: Vino. Vino repede. VOCEA NADIEI: Aşteaptă. Mai am puţin. BOBY: Nu, nu. Vino imediat. VOCEA NADIEI: O clipă şi vin. BOBY: Se întîmplă ceva extraordinar, fantastic, de necrezut. SCENA III BOBY, MANUEL, NADIA NADIA (ieşinddin „apartament”): De necrezut? BOBY: Cartofi! NADIA (cu intensitate, cu un ţipăt): Cartofi? BOBY: Uite-i. El... el i-a adus. NADIA (cu gravitate, cu tandreţe): Ce frumoşi sunt! (îi ia în mână cu infinită grijă.) Şi sunt adevăraţi. (după un moment, ridicând scurt capul spre cei doi bărbaţi) Mâncăm? BOBY: Da. Dar cruzi nu se poate. Am încercat şi eu. NADIA: Să-i fierbem. (Merge spre maşina de gătit.) Dar nu mai am surcele. Uite, numai butucul ăsta. Nici nu încape în sobă. Cine mi-1 sparge? (Boby şi Manuel se uită unul la altul poftindu-se parcă reciproc.) Bine! îl sparg eu. MANUEL, BOBY (repezindu-se în acelaşi timp şi apucînd butucul unul de un capăt şi altul de celălalt): Lasă-mă pe mine! Dă-1 încoace! INSULA 287 NADIA: Unul se duce până jos în curte să facă surcele şi celălalt rămîne cu mine aici, să curăţăm cartofi. Da? MANUEL: Rămân eu. BOBY: Ba eu. MANUEL: Sunt obosit. Nu pot să cobor opt etaje şi pe urmă să le urc din nou. BOBY: Da’ mie ce-mi lipseşte? Şi eu sunt obosit. Unde mai pui că sunt invalid. Abia mi-am scos piciorul din ghips. MANUEL: Sunt mai bătrân. BOBY: M-am săturat să tot fiu mai tânăr. Sunt şi eu bătrân la nevoie. NADIA: Dacă vă certaţi, mă duc tot eu. MANUEL: Nu, Nadia. (lui Boby) Te plătesc. BOBY: Cât dai? MANUEL: Oricât. BOBY: Bani? MANUEL: Da’ de unde bani? Cec. BOBY: Nu. Cecuri nu mai înghit. NADIA: Atunci mă duc tot eu. MANUEL: Nu, Nadia. Tragem la sorţi între noi doi. BOBY: Nu mai trag la sorţi că iar pierd. NADIA: încearcă, poate ai noroc azi. BOBY: Aş! N-ai văzut că şi ieri am pierdut? Şi alaltăieri? NADIA: Dacă vrei, trag eu în locul tău, pentru tine. BOBY: Bine. Hai să vedem. MANUEL: Capul sau pajura? BOBY: Cu care tragi? Banul belgian sau ăl spaniol? NADIA: Cu care vrei. BOBY: Belgianul. NADIA (gata să arunce banul în aer): Capul sau pajura? 288 MIHAIL SEBASTIAN BOBY: Aruncă întâi şi pe urmă spun. (după ce Nadia a aruncat banul) Pajura! (Se apleacă să vadă cum a căzut banul şi pe urmă se ridică triumfător Lui Manuel) Ai pierdut! Rămîn aici cu Nadia. MANUEL: Şi te plîngi de noroc. (Resemnat, ia butucul sub braţ şi se îndreaptă spre ieşire, dar aproape de uşă se opreşte, se întoarce.) Boby, vrei o ţigară? BOBY (întrebare nesigură): Ai? MANUEL (scoate din buzunar aceeaşi cutie de chibrituri şi de acolo un alt muc de ţigară): Am. BOBY: Mi-o dai? MANUEL: Dacă te duci în locul meu. BOBY (se uită la Nadia, pe urmă la ţigară): Dă-mi şi un chibrit. (Manuel îi aprinde ţigara şi pe urmă îi încredinţează butucul.) Canalie!... (Iese din scenă.) SCENA IV NADIA, MANUEL NADIA: Vino să curăţăm cartofii acuma. MANUEL: Ai un cuţit şi pentru mine? NADIA (dându-i un cuţit): Poftim. (Amândoi se aşază pe câte o laviţă, lângă sobă.) Ştii cum se face? MANUEL: Am să încerc. NADIA: Vezi, nu tăia coaja prea groasă, că e păcat. MANUEL: Eu aş zice să punem şi cojile deoparte. Cine ştie? Poate le mâncăm mâine. NADIA: Doamne fereşte! (după un timp) Unde i-ai găsit? MANUEL: Ce? INSULA 289 NADIA: Cartofii. MANUEL: Mi-e ruşine să spun. NADIA: I-ai furat. MANUEL: Mai rău. NADIA: Ai omorât pe cineva? MANUEL: încă nu. NADIA: Atunci? MANUEL: Am descărcat o căruţă cu pietre în port şi mi-au dat în schimb câţiva cartofi. NADIA (după un moment): A fost greu? MANUEL: Nu prea. NADIA: Eşti obosit? MANUEL: Parcă. Puţin. NADIA (după un timp): Ce e cu tine? MANUEL: Nu ştiu. Nu-mi vine a crede. Mi se pare că nu e adevărat. Mă uit la mâinile astea două, care o viată întreagă s-au plimbat pe clapele pianului, au răsfoit cărţi şi au mângâiat femei... mă uit la ele şi nu le recunosc. NADIA: Eşti un snob. MANUEL: Un snob care acum o jumătate de oră căra pietre în port. Un snob care s-a învăţat să culeagă mucuri de ţigară de pe jos. Un snob care curăţă cartofi. NADIA: Dar care nu uită că altădată a fost un mare bancher... şi un om de lume. MANUEL (surprins de acest „a fost”): A fost? Şi nu mai este? NADIA: Deocamdată nu. MANUEL: Ai dreptate. Deocamdată nu. E aşa de straniu. Am citit şi eu prin romane că sunt oameni care n-au ce mînca. Ba cred că am şi văzut, uneori pe stradă, când mă urcam sau coboram din maşină... 290 MIHAIL SEBASTIAN NADIA: Figuri palide, haine rupte, priviri tulburi. Ca ale noastre. MANUEL: Mi se părea că sunt fiinţe de pe altă planetă. NADIA: Erau de pe altă plarietă. Niciodată n-ar fi ajuns până în biroul tău - tu niciodată până în mansarda lor. MANUEL: Şi totuşi, iată-mă în mansarda lor. Aproape de ei. Nici nu ştii cât de aproape mă simt de ei, de ei toţi, câteodată. NADIA: îţi pare rău? MANUEL: De ce? NADIA: De toată întâmplarea noastră. MANUEL: Nu ştiu încă. în orice caz nu-mi pare bine. NADIA: Nici nu-ţi cer atât de mult. Dar aş vrea să nu-ţi pară rău. Să nu-ţi pară prea rău. Aş vrea... să zâmbeşti puţin. Ca mine. MANUEL: Ca tine n-aş putea. Tu zâmbeşti prea frumos. NADIA: Te rog nu schimba vorba. MANUEL: Vrei să spui că nu zâmbeşti frumos? NADIA: Vreau să spun că întâmplarea care ne-a adunat pe toţi trei aici a fost o întâmplare caraghioasă, dar nu lipsită de farmec. MANUEL: Farmec? Aici? în văgăuna asta? NADIA: Da. MANUEL: Nadia. Trebuie să-ţi fac o mărturisire. NADIA: Te ascult. MANUEL: Mie nu-mi place sărăcia. NADIA: Nici mie. MANUEL: E abjectă. E umilitoare. NADIA: Umilitoare? Pe mine nu mă umileşte. Nimic nu mă umileşte atât timp cât mai pot să surâd... Vezi, aici, în văgăuna asta - cum spui tu - e un lucru care mă emoţionează. Pianul. MANUEL: Hodoroaga. INSULA 291 NADIA: Da. Hodoroaga. N-are un picior. Lemnul e zgâriat. Coardele sunt ruginite. Clapele sparte. O epavă. Seamănă puţin cu noi. Şi el a cunoscut zile mai bune. Şi el a trăit în altă lume, până să ajungă aici. Acum zace într-un colţ de pod, cu păianjeni şi şoareci, între scaune rupte şi zdrenţe. Dar dacă te apropii de el (face cîţiva paşi spre pian) şi îl deschizi (ridică uşor capacul pianului), dacă treci uşor cu degetul peste clapele lui sparte, sună, cântă, aşa cum poate, atât cât poate, dar încă sună. (Bate de câteva ori în aceeaşi clapă, cum ar bate la uşă.) îl auzi? Şi sunetul ăsta e pentru mine. Dar atunci când te apropii tu de el, tu care ştii să cânţi, care eşti un pianist, se schimbă: parcă se încordează, se acordează şi sună altfel. Nu? MANUEL (se apropie de ea, îi pune mâna pe umeri, cu un gest de tandreţe care nu e propriu-zis o îmbrăţişare): Nadia, de ce nu te-am întâlnit, de ce n-am avut norocul să te întâlnesc înainte? NADIA: Când înainte? MANUEL: înainte, când nu eram hamal în port. NADIA: Mie îmi plac hamalii din port. De mult doream să cunosc unul. MANUEL: De ce nu te-am întâlnit atunci? NADIA: Unde să mă fi întâlnit? MANUEL: Pe stradă. NADIA: Ar fi fost greu. MANUEL: Greu? De ce? Nu trăiam în acelaşi oraş? Nu umblam pe aceleaşi străzi? NADIA: Ba da. Tu în maşină şi eu pe jos. N-ai fi avut timp să mă zăreşti. MANUEL: Nu treceai niciodată prin faţa băncii mele? NADIA: Aproape în fiecare zi. Era în drumul meu spre atelier. 292 MIHAIL SEBASTIAN MANUEL: Şi nu te-ai oprit niciodată? NADIA: Uneori. îmi plăcea portalul de la intrare. Imens. Cu trepte de marmură. Cu gratii de fier. Cu litere de bronz. Banca Manuel B. Manuel... Banca Manuel B. Manuel... Banca Manuel B. Manuel... MANUEL: De ce n-ai intrat? NADIA: M-ai fi dat afară. MANUEL: Eu? NADIA: Nu tu personal. Ar fi fost o cinste prea mare. Oamenii tăi. MANUEL: Aşa crezi tu că se petrec lucrurile într-o bancă? NADIA: Nu ştiu. îmi închipui. Eu n-aveam bani - şi oamenii care n-au bani, îmi închipui că n-au ce căuta acolo. MANUEL: Asta cam aşa e. NADIA: Şi totuşi voiam să intru. Visam să intru. Mă gândeam că într-o zi voi face o expoziţie, voi avea succes, voi vinde multe tablouri, voi strânge o sumă mare de bani. MANUEL: Cât de mare? NADIA: Ştiu eu? Zece mii! (A spus „zece mii” cum ar fi spus zece milioane.) MANUEL: ’Ntch! ’Ntch! ’Ntch! NADIA: Atunci aş fi venit cu toţi banii mei la bancă şi aş fi scos un carnet de economii. Aveţi carnete de economii? MANUEL: Avem. NADIA: Şi plăteaţi dobândă? MANUEL: Se înţelege. NADIA: Cât? MANUEL: Trei şi jumătate la sută. NADIA: Cam puţin. MANUEL: Ţie ţi-am fi dat mai mult. INSULA 293 NADIA: Faci nişte progrese uimitoare. Aşa mai merge. MANUEL: Şi poate că-n ziua aceea te-aş fi întâlnit. NADIA: Poate. MANUEL: Te-aş fi întâlnit şi ţi-aş fi spus - m-ai fi lăsat să-ţi spun - tot ce nu mă laşi acum. NADIA: Eu te las să spui orice. MANUEL: Că te iubesc? NADIA: Se înţelege că mă iubeşti. Şi eu vă iubesc pe voi. MANUEL: Voi? Care „voi”? (Se uită de jur împrejur.) Mai e cineva în camera asta? NADIA: E un băiat care s-a dus jos să spargă lemne. MANUEL (contrariat, brusc): Nadia! îl preferi pe el! NADIA: Eu n-am preferinţe. Vă iubesc pe amândoi. MANUEL: E mai tânăr. NADIA: Tu eşti mai distins. MANUEL: E mai vesel. NADIA: Tu eşti mai serios. MANUEL: E mai entuziast, mai optimist, mai hazliu. NADIA: Tu eşti mai răbdător, mai sceptic, mai spiritual. Şi începi să devii mai bun. MANUEL: Dar îl iubeşti pe el. NADIA: Ca pe tine. MANUEL: N-am să te ţin niciodată în braţele mele? N-am să te sărut niciodată? NADIA: Ba da. De ce nu? (simplu) Sărută-mă. (după o secundă, Manuel nefăcând niciun gest) Nu vrei? MANUEL (pleacă de lângă ea): îţi baţi joc de mine. (Merge într-un colţ al scenei şi se aşază undeva, pe un scaun, pe un colţ de mobilă, supărat.) NADIA (îl priveşte cu un surâs, ca pe un copil, şi pe urmă se apropie de el): Ascultă-mă. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. E mai bine. E mai simplu. E mai curat. Să nu mai vorbim de iubire. Nu e loc 294 MIHAIL SEBASTIAN de ea acum. Eu vreau să fiu între voi doi ca un băiat. Nu se poate? MANUEL: Eşti prea frumoasă, Nadia. NADIA: Nu e adevărat. Şi nici nu vreau. Şi nici nu trebuie. N-am timp să fiu frumoasă. MANUEL: Totuşi eşti. NADIA: Cu atât mai rău. E un lux prea mare. Mă încurcă. Eu vreau să fim aici trei oameni cumsecade, care n-au nimic de ascuns unul altuia. Nici şoapte, nici sărutări pe furiş, nici secrete. Vreau să ne putem spune „bună dimineaţa” şi „bună seara” privindu-ne toţi trei în ochi, ca într-o singură oglindă. îmi trebuie, dragul meu, îmi trebuie în mizeria asta (privire circulară asupra întregii mansarde) o inimă limpede. Lasă-mă s-o păstrez. MANUEL: Pentru cine? NADIA: Nu ştiu. Vom vedea, mai târziu. MANUEL: Nadia! Tu eşti îndrăgostită. NADIA: Crezi? MANUEL: Văd. (o secundă de gândire) Acum îmi aduc aminte că porţi un medalion şi că în el e o fotografie. Vrei să-i rămâi credincioasă? NADIA: Vreau să rămân credincioasă întâmplării care ne-a strâns pe noi trei laolaltă. Vreau să vă rămân vouă credincioasă. Cât despre... (îşi ia medalionul între degete, îl priveşte) face parte din altă lume. Nu mai văd până acolo. E prea departe. Nu-mi mai aduc bine aminte... Mă crezi? MANUEL: Te cred. NADIA: Atunci, sărută-mă. MANUEL: Cum? NADIA: Cum vrei tu. Nu mi-e frică de tine. (O clipă se privesc. Manuel parcă ezită. Se aud pe scară INSULA 29: paşii lui Boby. Manuel se apropie de Nadia şi c îmbrăţişează băieţeşte, camaradereşte - atitudim în care îi găseşte Boby intrând.) SCENA V NADIA, MANUEL, BOBY BOBY (furios, uimit de ce vede, lasă să-i cadă braţul di surcele pe care îl aducea): Ia te uită, domnule! NADIA (fals speriată): Ne-a prins! MANUEL (acelaşi jos): Ce ne facem? BOBY (sumbru): Vasăzică aşa?! MANUEL (jucând,flagrantul delict”): Să nu tragi! NADIA (la fel): Stai să-ţi explic. BOBY (către Manuel): Aş trage dacă aş avea cu ce (către Nadia) Şi dumneata ce să-mi explici? An văzut cu ochii mei. NADIA (inocentă): Ce-ai văzut? BOBY: Te-a sărutat. NADIA (foarte mirată): Daaa? Atunci... (ca şi cum a căuta o soluţie)... atunci sărută-mă şi tu. BOBY (nu-i vine a crede): Zău? NADIA: Sigur! Hai! Sărută-mă! (Boby se apropie d Nadia. Face gestul de a-şi sumeca mânecile. P urmă o îmbrăţişează, lung, copilăreşte.) MANUEL (glumind, dar şi iritat de faptul că e o pre< lungă sărutare, îl bate pe umăr): Ei, domnu Domnu! Destul! Unde te trezeşti? BOBY (ca şi cum s-ar şterge pe gură, după ce a băut c mare poftă): Aşa! (brusc, aproape fără tranziţie Şi mi-e o foame, domnule! Nu e bine să sărui 296 MIHAIL SEBASTIAN când ţi-e foame... Unde sunt cartofii? I-aţi curăţat? MANUEL: Am început... NADIA: Dar nu i-am terminat. BOBY: De ce? NADIA: Ne-am luat cu vorba. BOBY: Eu crap de foame şi dumnealor fac conversaţie. Păi vă mai las eu altă dată singuri? NADIA: Până fac eu focul (către Boby), tu curăţă cartofii care au mai rămas (către Manuel) şi tu pune apă în oala de colo. Da’ mai întâi clăteşte-o. (Strânge surcelele de pe jos şi merge spre sobă.) Haide. Repede. BOBY (bombănind\ se apucă de curăţat cartofi): Sigur. Eu să vă sparg lemne, eu să curăţ cartofi... MANUEL (a luat oala şi se duce spre lavoar): Şi tot tu să-i mănânci! BOBY: Ba nu! Că o să te las numai pe tine! NADIA (la sobă, aprinzînd focul, în timp ce băieţii execută ordinele date, cu o nuanţă de lirism): Nu simţiţi, nu simţiţi un miros de cartofi calzi? Nu vă vine în nări un abur dulce, o aromă suavă?... Parcă e un miros de castane coapte, de pâine prăjită. Ce frumoşi sunt cartofii. Nimic pe lume nu e mai frumos. Sunt albi, sunt calzi, sunt rotunzi. BOBY (terre-ă-terre): Deocamdată sunt nefierţi. NADIA: Dar într-o jumătate de oră vor fi tocmai buni. BOBY: în cât? NADIA: Una jumătate oră. Dacă vă grăbiţi... BOBY: Gata sunt. (Vine cu cartofii spre sobă.) MANUEL: Şi eu. (Vine cu oala cu apă.) INSULA 297 (Nadia ia oala din mâinile lui Manuel şi o pune pe sobă, potrivind-o sub flacără. Apoi ia cartofii din mâinile lui Boby şi îi aruncă în oală. Toţi trei rămân pe urmă aplecaţi asupra oalei, privind cu atenţie, ca şi cum acolo înăuntru s-ar petrece o experienţă extraordinară.) BOBY (după un timp): Jumătate de oră, zici? NADIA: Da. MANUEL: Nu se poate mai repede? NADIA: Nu cred. BOBY: Şi ce ne facem până atunci? NADIA: Aşteptăm. BOBY (lui Manuel): Cântă-ne ceva la pian. MANUEL: Nu-mi arde. Sunt prea obosit. Mă culc. (Merge alene spre patul lui.) NADIA: Eu... eu desenez. (Se duce spre colţul ei, unde îşi caută blocul şi creionul.) BOBY: Şi eu? Va fi cea mai groaznică jumătate de oră din viaţa mea. (Manuel s-a întins leneş pe patul lui. Nadia, pe un scăunel, în colţul din dreapta al scenei, se joacă cu creionul pe o foaie de bloc.) MANUEL: Dacă adorm, să mă treziţi. NADIA: Fii fară grijă. BOBY (după un timp): Nadia! Ce desenezi tu acolo? NADIA. Nu desenez. Mâzgălesc. BOBY: N-ai subiect? NADIA: N-am. BOBY: Să-ţi dau eu unul? NADIA: Să auzim. BOBY: Fă-mă pe mine cu o pâine în mână. MANUEL: Şi dacă tot îl faci, pune-i şi un curcan în mâna cealaltă. 298 MIHAIL SEBASTIAN BOBY (către Manuel): Parcă ziceai că dormi, (către Nadia) Nu zău, Nadia, n-ar fi frumos? (întinde mâna ca şi cum ar avea într-adevăr pâinea visată.) NADIA: Ba da, ar fi. Mă gândesc că n-am pictat niciodată pâine. Păcat. Un tablou cu pâini mari, puternice, liniştite, simple, calme... Sunt frumoase pâinile, coaja lor albă-gălbuie, puţin aurie. BOBY: Ţie ce-ţi place mai mult? Coajă sau miez? NADIA: Nu ştiu. Am uitat. E aşa de mult de atunci. BOBY (către Manuel): Şi ţie? MANUEL: Eu... sunt la regim. BOBY: Mie îmi place coaja, îmi place că e tare şi o aud cum trosneşte când muşc din ea. (Muşcă de câteva ori în gol. Pe urmă îşi pipăie maxilarele, surprins aproape că sunt la locul lor.) Dacă aş avea ceva de mestecat, mi-aş mai descleşta fălcile. Mi-e că o să-nţepenesc. (brusc, copilăreşte) Nu, zău, n-avem nimic de mâncare? Nimic? MANUEL: Nu fi stupid. BOBY: Nadia, te întreb pe tine. N-avem nimic? NADIA: Caută. BOBY (merge într-un colţ al mansardei, unde sunt aruncate tot felul de lucruri, cotrobăieşte pe acolo şi în cele din urmă găseşte un fel de cutie dreptunghiulară, plată, cu care vine în planul întâi): Asta ce-i? NADIA: Cutia mea de culori. BOBY (deschizând cutia): Ia să vedem. Mai ştii? Poate găsim ceva. (Scoate un tub şi citeşte eticheta.) „Marabu”! Ce înseamnă asta „Marabu”? NADIA: O marcă de culori. BOBY (mirosind tubul şi uitându-se la el): O fi bun? INSULA 299 NADIA: Cam fad, cred. BOBY (punând tubul la loc): Atunci să căutăm altceva mai picant. (Scoate pe rând alte tuburi.) Zinc. Albastru de metilen. Galben. A! Asta-mi place. Parcă ar fi gălbenuş de ou. NADIA: Da’ e otrăvitor. BOBY: Serios? NADIA: Are plumb mult. Când lucrez cu el, mă spăl pe urmă cu apă oxigenată ca să nu rămână urmă. MANUEL (subit interesat, se apropie de ei): E într-adevăr otrăvitor? NADIA: Foarte. MANUEL: Tubul ăsta... (îl ia între degete.) Ce zici, ne-ar ajunge pentru toţi trei? NADIA: Ce vrei să spui? MANUEL: Nimic, întreb. Pentru orice eventualitate. NADIA (îi ia cu un gest scurt tubul din mână): Nu-mi plac asemenea glume. (Pune tubul la loc şi ia cutia din mâinile lui Boby, ducând-o spre colţul ei, lângă pat.) BOBY (necăjit): Mi-o iei? Păi eu atunci ce mănânc? NADIA (uşor supărată): Mai caută. Poate găseşti lucruri mai bune. BOBY (căutând): Poate. Cine ştie? Să nu zici vorbă mare. NADIA (după un timp): Ei! Ai găsit? BOBY: Am găsit, dar nu ştiu ce e. (Vine spre centrul scenei, având în mână un tub mic de sticlă.) MANUEL: E tubul meu de aspirine. NADIA: De astea poţi să mănânci câte vrei. BOBY: Zău? Atunci să încerc. MANUEL: Eşti nebun. BOBY: Oi fi, dar eu dacă nu mănânc acum ceva, leşin. (Scoate o aspirină, o rupe întâi cu dinţii pe 300 MIHAIL SEBASTIAN jumătate şi pe urmă, după ce a gustat-o, o înghite pe toată, mestecând.) NADIA: Cum e? BOBY: Nu e rău. (Mai mănâncă una.) Nu e rău deloc. Parcă puţin mai nu ştiu cum la început... (Mănâncă o a treia aspirină.) Dar pe urmă te obişnuieşti. NADIA: Nu e amar? BOBY: Amar? Să văd. (Mănâncă încă o aspirină.) Mm... nu e. NADIA: Dă-mi şi mie una. BOBY: Zău? Poftim. NADIA (mănâncă cu atenţie, cum ar gusta un vin. Pe urmă se opreşte, se gândeşte o clipă): Mai ai? BOBY (se uită în tub): Mai e. (Ii dă o nouă aspirină.) NADIA (după ce a înghiţit-o şi pe asta): Mai vreau. (îi ia tubul din mâna şi-şi scoate încă o tabletă.) BOBY: Vezi? Ţi-am spus eu. MANUEL (se apropie de ei şi îi priveşte uluit): Voi sunteţi nebuni? NADIA: Vrei şi tu? MANUEL: Vă întreb, sunteţi nebuni? NADIA (dându-i o pastilă): Nu. încearcă. (Manuel o ia, ezită, o miroase şi în cele din urmă o înghite.) Nu aşa. Trebuie mestecată. Uite la mine, cum fac eu. (Mănâncă o nouă aspirină.) Ai văzut? Fă şi tu la fel. (Ii dă încă o aspirină.) MANUEL (după ce a mâncat): Mai dă-mi. (Ia tubul din mâna Nadiei şi îşi ia o aspirină.) BOBY (la rândul lui, smulge tubul din mâna lui Manuel): Ehei! Mai încet. NADIA: Mai e? BOBY: Să văd. (Se uita în tub.) Mai e una, dar pe asta... pe asta o mănânc eu. INSULA 301 MANUEL: Porcule! Eşti un porc egoist. BOBY (se uită când la unul, când la altul, pe urmă rupe ultima aspirină în trei şi dă fiecăruia o bucăţică): Na-vă şi vouă. (Toţi trei mănâncă.) NADIA (după ce a mâncat): S-a terminat? MANUEL: Nu mai e deloc? BOBY (bate tubul în palmă): Deloc. NADIA: Păcat. Era destul de bun. BOBY: Eu să spun drept, chiar dacă ar mai fi, parcă n-aş mai lua. Nu ştiu ce am. Mi-e cald. NADIA: Şi mie. BOBY: Mi-e teribil de cald. (către Manuel) Ţie nu? MANUEL: Parcă. începe. NADIA: Mi-e cald, dar mi-e bine. Mă simt mai uşoară. Parcă plutesc. Uite, dacă închid ochii... BOBY: Nu-i închide. NADIA: De ce? BOBY: Să nu ameţeşti. NADIA: Dar vreau să ameţesc. Dacă închid ochii... (îi închide) o, ce bine e! Ce bine! (către Boby) închide-i şi tu! (către Manuel) Şi tu. (toţi trei cu ochii închişi) Nu e bine? MANUEL: E grozav. NADIA: Parcă plutesc. MANUEL: Parcă zbor. NADIA: Parcă nu mai suntem aici. Parcă am fi departe. MANUEL: Departe de mansarda asta infamă. NADIA: Undeva pe o navă, pe mare, pe o insulă. MANUEL: Da, pe o insulă. NADIA: Cu multă lumină, cu mult albastru, cu mult cer. Văd plante şi flori, şi culori, şi un orizont larg, văd... BOBY: Eu nu văd nimic. NADIA: Nici tu, Manuel? 302 MIHAIL SEBASTIAN MANUEL: Ba da. Văd totul. BOBY: Minte. Se preface. Nu vede nimic. MANUEL: Ba da, Nadia. îţi jur. Văd totul. Foarte clar. Foarte simplu ca printr-un ochean de fum... ca prin vis. BOBY: Uite, domnule, cum minte! Să se facă aşa care minte? MANUEL: Să se facă. NADIA: Ssst! Aud foşnetul frunzelor. MANUEL: Şi zborul pescăruşilor în larg. NADIA: Şi simt... simt briza de seară... MANUEL: Şi vântul de noapte cum bate uşor spre ţărm... BOBY (indignat de atâtea minciuni): Eu deschid ochii, că nu mai pot. Simţi tu briza? Te bate pe tine vântul? Ia uite, domnule: eu mor de căldură şi pe ei îi bate vântul. Sunt leoarcă de năduşeală. Mă topesc. MANUEL (în vis): Nu e o insulă mare. NADIA (idem): Nu. E mică şi rotundă. MANUEL: Ca un inel de argint. NADIA: Ca o brăţară de coral. MANUEL: Ca o stea de fum. NADIA: Ca o planetă de... BOBY (între Manuel şi Nadia, a întors capul în timpul ultimelor şase replici de mai sus, când spre el, când spre ea, ca şi cum ar fi urmărit o minge trimisă cu fiecare replică de la unul la celălalt şi înapoi, dar acum nu mai rabdă): Destul! Treziţi-vă! Hai, treziţi-vă! Deschideţi ochii! (Nadia şi Manuel deschid ochii.) V-aţi îmbătat. MANUEL: Cu ce? BOBY: Cu aspirină. MANUEL: S-ar putea? INSULA 303 NADIA: De ce nu? Eu mă îmbăt cu tot felul de lucruri. M-am îmbătat odată cu levănţică. Era seară, pe câmp. MANUEL: Ce căutai dumneata seara pe câmp? BOBY: Sunteţi beţi morţi. Amândoi. MANUEL: Şi ce-ţi pasă ţie? NADIA: De ce ne-ai trezit? MANUEL: De ce m-ai pus să deschid ochii? Ca să te văd pe tine? NADIA: Şi frânghia asta cu rufe ude? MANUEL: Eu îi închid la loc. NADIA: Mă întorc în insula mea. MANUEL: A noastră. Viu după tine. BOBY (sughiţe violentj. NADIA (deschide ochii): Ai spus ceva? BOBY (sughiţe din nou). MANUEL: Ai spus ceva? BOBY: Aş spune (sughiţ) dacă aş (sughiţ) putea... MANUEL: S-a îmbătat. NADIA: în sfârşit. BOBY: Nu m-am (sughiţ) îmbătat, dar nu-ş’ ce am. Mi-e cald. (cu un fel de beatitudine) Mi-e cald şi mi-e bine. NADIA: Atunci haide cu noi. închide ochii şi haide cu noi. BOBY: Nu-i închid şi nu merg. Nu mă mişc de aicea, că nici nu pot. (amuzat) Zău că nu pot. (încercând să facă un pas) M-am moleşit de tot. (sughiţ) Mi se încurcă picioarele de nu ştiu care-i dreapta şi care-i stânga. MANUEL: E praf. NADIA: Mort. BOBY: Adică vrei să spui... (sughiţ) vrei să spui... (Se reazemă de Manuel.) 304 MIHAIL SEBASTIAN MANUEL (repunându-l pe picioare): Fugi de aici ca miroşi a aspirină. BOBY: Tare a fost aspirina asta, domnule. Tare de tot. Nouăzeci de grade... (sughiţ) Şi îmi vâjâie urechile, şi mă trec fiori, şi parcă mă gâdilă cineva în nas... de parcă văd şi eu insula aia a voastră... Cum îi zice? NADIA: N-are nume. BOBY: De asta n-o văd eu bine... Parcă o văd şi parcă nu. NADIA: De prea multă lumină. De prea mult soare. (Boby închide ochii şi pe urmă începe să râdă, râs căruia îi răspunde Manuel şi apoi Nadia, unul stimulându-se pe celălalt, până ce totul devine un acces general de „fou rire”, care durează câtva timp.) SCENA VI ACEIAŞI, AGENTUL (Pe uşa din dreapta a intrat agentul. E în civil. Tip degajat, sigur de el, cu o nuanţă de impertinenţă parcă. S-a oprit în prag, cu pălăria pe cap, şi a asistat câteva secunde, în tăcere, la criza de râs a celor trei. In sfârşit se decide să pună capăt situaţiei.) AGENTUL: în stare completă de ebrietate. (Cei trei tresar la vederea neaşteptată a intrusului.) BOBY: Cum? AGENTUL: Vă găsesc în stare completă de ebrietate. MANUEL: Dar dumneata cine eşti? INSULA 305 AGENTUL (venind placid spre ei): Asta nu e greu de spus. Mai greu ar fi cine sînteţi voi. (după o secundă, foarte calm) Eu sunt poliţia. NADIA, MANUEL, BOBY: Poliţia? (S-au dezmeticit brusc. Toată beţia lor a fost în parte adevărată, în parte un joc în care intraseră la început în glumă, dar care pe urmă îi cucerise cu totul. Bâlbâieli, sughiţuri, paşi clătinaţi, totul a fost o „scenă de beţie”, dar nu în întregime simulată. Un singur cuvânt - Poliţia! - îi trezeşte scurt şi îi readuce în mansarda din care evadaseră.) AGENTUL: Da. MANUEL: Şi ce doriţi? AGENTUL: Nu v-am spus? Aş dori să ştiu cine sunteţi. MANUEL: Să vă arătăm actele. AGENTUL: Lasă actele. Le cunosc. Le-am văzut. Sunt false. NADIA: False? AGENTUL (sceptic): Toate actele sunt false. BOBY: Da’ ale noastre nu. AGENTUL: Ale voastre mai ales. MANUEL: De unde ştii dumneata? AGENTUL: Nu spun că le-am văzut? BOBY: Când? Unde? AGENTUL (oarecum jenat): Am mai fost pe aici când nu era nimeni acasă. NADIA: Frumoase maniere. AGENTUL: Domnişoară... sau doamnă... eu n-am maniere. Eu am ordine. NADIA: Da? Atunci dă-mi voie să-ţi spun că pentru mine eşti o deziluzie. AGENTUL: Deziluzie? Nu înţeleg. 306 MIHAIL SEBASTIAN NADIA: Nu eşti dumneata domnul care azi dimineaţă se plimba în faţa casei, de colo până colo pe trotuarul de peste drum şi se uita mereu în sus, spre fereastra noastră? AGENTUL: Da. NADIA: Şi nu eşti tot dumneata tânărul - fiindcă la urma urmelor eşti tânăr şi nici urât nu eşti... AGENTUL: Domnişoară, vă rog... (Nu-i arde de glumă.) NADIA: Tânărul care ieri după-masă s-a ţinut după mine două ore, de acasă spre bulevard, din bulevard în Squar, din Squar pe Podul cel mare şi de acolo înapoi acasă? AGENTUL: M-aţi observat? NADIA: Şi nu eşti dumneata... AGENTUL: Ba da. Eu sunt. Mereu eu. NADIA: Ei bine, credeam... credeam... AGENTUL: Ce? NADIA: Că mă urmăreai. AGENTUL: Chiar asta faceam. Vă urmăream. NADIA: Da, dar nu aşa. Credeam... că-ţi plac. MANUEL, BOBY: Nadia! (mustrători) NADIA (către Boby şi Manuel): Ei, da, credeam că mă urmăreşte normal, ca un bărbat pe o femeie. BOBY: I-ai fi permis? NADIA: Nu. Dar mi-ar fi făcut plăcere. Era obraznic, dar era simpatic. Pe când aşa, (adresându-se agentului) eşti obraznic, dar nu eşti simpatic deloc. AGENTUL: Domnişoară! NADIA: Credeam că mă urmăreşti. Dumneata mă pândeai. AGENTUL: Da. Vă pândeam. Vă pândesc pe toţi trei de vreo zece zile încoace. MANUEL: E vreun denunţ? INSULA 307 AGENTUL: Sunt mai multe. Le am aici în buzunar. BOBY: Ce spune? AGENTUL: Ce nu spune?! Sunteţi suspecţi în tot cartierul. Nimeni nu ştie de unde veniţi, ce căutaţi. Aţi făcut datorii peste tot. La băcan, la birt, la tutungiu, la cizmar, la frizer. MANUEL: Nu puteam să umblăm netunşi. BOBY: Sau cu pingelele rupte. AGENTUL (către Manuel): Dumneata, cel puţin, ai umplut tot cartierul cu cecuri false. MANUEL: Nu sunt false. AGENTUL: Ai să-mi spui şi mie povestea cu care ai păcălit câţiva naivi. Că eşti bancher, că depozitele sunt blocate. Că... BOBY: Dar e adevărul adevărat. E bancher. AGENTUL: Sigur, (arătându-l pe fiecare în parte) Dumnealui bancher, dumneaei pictoriţă şi dumneata internaţional de fotbal. Nu-mi mai rămâne decât să fiu şi eu... preşedinte de republică. NADIA: Prin urmare nu ne crezi? AGENTUL: Nu. (după un timp) Aţi pus în vânzare pe ascuns tot felul de lucruri scumpe, pe preţuri de nimic, haine, geamantane, încălţăminte, un ceas de aur, obiecte dubioase, care nu se ştie cum v-au căzut în mână. MANUEL: Erau ale noastre. AGENTUL: Haida de! NADIA: Crezi... crezi că le-am furat? AGENTUL: Nu ştiu. Şi deocamdată nici nu vreau să ştiu. Dar oricum, cine poartă asemenea lucruri nu vine să locuiască într-un palat ca ăsta, (gest spre mansarda mizeră) şi încă trei într-o odaie... o fată şi doi bărbaţi... tot cartierul vorbeşte... şi nici măcar nu sunteţi căsătoriţi. 308 MIHAIL SEBASTIAN NADIA: Ar fi greu, toţi trei. AGENTUL: Şi după toate alea, nici chiria n-o plătiţi. BOBY: Asta de unde o ştii? AGENTUL (se bate cu palma peste buzunar, unde arătase şi adineauri - cu acelaşi gest - că are denunţurile): De aici. MANUEL: A făcut şi ea un denunţ? AGENTUL: A făcut. BOBY: Scorpia! AGENTUL: Ascultaţi-mă. Eu am venit în anchetă, dar mai ales am venit să vă dau un sfat. Plecaţi de aici. Ştergeţi-o. MANUEL: Unde? AGENTUL: Oriunde, în alt cartier. Aici prea sunteţi deocheaţi. E mai bine să dispăreţi un timp. Vă spun asta din simpatie. NADIA: Prin urmare, ieri... tot mă urmăreai puţin! MANUEL: Nadia! NADIA: Ei, lasă-1, că-i simpatic. AGENTUL: Nu, domnişoară, nu. Dar prefer să n-am de-a face cu voi. îmi daţi prea mult de lucru. Oraşul e blocat. Mişună tot felul de agenţi, tot felul de tipi suspecţi, spioni, oameni de-ai lui Alvarez... (ca şi cum i-a trecut o idee prin cap) Şi în definitiv de unde ştiu eu că... (Se opreşte, tace, se uită bănuitor.) MANUEL: Vrei să spui... AGENTUL (ca şi cum s-ar fi răzgândit): Nu. Nu vreau să spun nimic. Eu sunt de la moravuri. Chestiile astea nu mă interesează. Dar să nu dea peste voi unul de la Siguranţă, că e rău. înţeles? NADIA, MANUEL, BOBY (slab): înţeles. AGENTUL: Prin urmare, dispăreţi de aici. BOBY: Când? INSULA 309 AGENTUL: Astă-seară, mâine, cel mai târziu poimâine. Să nu vă simtă nimeni. BOBY: Nici scorpia? AGENTUL: Nici ea. Dar mai întâi trebuie să-i plătiţi chiria pe trecut, că altfel nu scăpaţi. Nici voi, nici eu. Vă caută şi vă găseşte ori de unde aţi fi. Uite-o chem să-i spun de faţă cu voi că ne-am înţeles şi că o să-i daţi toţi banii... (Merge spre uşă şi, din prag, strigă în josul scărilor.) Señora! Señora! MANUEL: E aici? AGENTUL: Da. I-am spus să mă aştepte pe scară până o strig eu. (Se aud pe scară paşii grei ai proprietäres ei.) SCENA VII ACEIAŞI, PROPRIETĂREASA (Proprietăreasa e o femeie corpolentă, voinică, trecută de patruzeci de ani, cam mahalagioaică, „ voluptoasă ”.) AGENTUL: Am vorbit cu dumnealor. Cât îţi datorează? PROPRIETĂREASA: Până când? AGENTUL: Până azi. PROPRIETĂREASA: Optzeci şi şase de pesetas. AGENTUL: O să ţi-i plătească. PROPRIETĂREASA (nu prea crede): Zău? Când? AGENTUL: Astă-seară. Sau mâine. PROPRIETĂREASA: Păi nu e totuna. Astăzi e optzeci şi şase de pesetas. Mâine o să fie optzeci şi nouă. AGENTUL: Fie şi optzeci şi nouă. O să-i primeşti. 310 MIHAIL SEBASTIAN PROPRIETĂREASA: Nu-mi prea vine a crede. AGENTUL: Ba o să-i primeşti. PROPRIETĂREASA: Dacă o să mi-i dea... AGENTUL: Ţi-i dă. (către cei trei) Nu-i aşa? NADIA, MANUEL, BOBY (fără multă convingere): Da. AGENTUL (către proprietăreasă): Vezi? Au spus da. PROPRIETĂREASA: Au mai spus ei da şi altă dată şi pe urmă a ieşit nu. Eu, să ştii că dacă nu plătesc, la dumneata vin. AGENTUL (către cei trei): O auziţi? Tot la mine vine. (privindu-i apăsat) Cred că n-o să fie nevoie. Ne-am înţeles, nu? (îi priveşte sever) Salut. (Merge spre uşă.) NADIA: Domnule! AGENTUL (oprindu-se în prag): Ce e? NADIA: Eşti simpatic dumneata, să ştii. AGENTUL: Domnişoară! NADIA: Eşti simpatic măcar că nu ţi-ai scos pălăria. AGENTUL: N-o scot niciodată. Aşa e meseria mea. Salut. (Iese.) SCENA VIII NADIA, MANUEL, BOBY, PROPRIETĂREASA BOBY: Carevasăzică aşa! Umbli după noi cu poliţia. PROPRIETĂREASA: Păi de! NADIA: Şi noi care credeam că suntem prieteni. PROPRIETĂREASA: Prieteni cu chiria neplătită eu n-am. BOBY: Eu întotdeauna am spus că dumneata eşti o persoană drăguţă... un suflet nobil. INSULA 311 PROPRIETĂREASA: Zău? De asta fugiţi de mine când mă vedeţi. BOBY: Eu? MANUEL: Eu? NADIA: Ori eu? PROPRIETĂREASA: De dumneata nu-mi prea pasă. Da5 ei amândoi... Umblă în vârful picioarelor să nu-i aud. Se trag pe lângă perete să nu-i simt. Da’ ce am, frate, ce am? Adică unde nu sunt tânără, nu mai sunt bună de nimic? BOBY: Señora! MANUEL: Señora! PROPRIETĂREASA: N-oi fi având douăzeci de ani ca dumneaei, dar nici o sută n-am împlinit. Doi chiriaşi am, tineri amândoi, zdraveni amândoi, şi eu stau singură cuc. Râde mahalaua de mine. Una ca asta nu mi s-a întâmplat de când ţin casă cu chirie. Nici pe vremea când trăia dumnealui răposatul, dar acum, că sunt liberă. MANUEL: Señora, noi voiam să respectăm memoria răposatului. BOBY: Şi liniştea dumitale personală. MANUEL: Era un semn de omagiu. BOBY: Şi de respect. PROPRIETĂREASA: M-am săturat de atâta respect. Lasă că ştiu eu cum merg lucrurile aici. Lasă! Toată mahalaua vorbeşte. NADIA: Ce vorbeşte? PROPRIETĂREASA (ritoasă): Ce vede. Parcă-i greu de văzut! I-ai îmbrobodit pe amândoi. D-asta zic: mie să-mi daţi chiria. BOBY: Păi de chirie e vorba acum? Noi stăm să discutăm lucruri serioase, grave, care privesc 312 MIHAIL SEBASTIAN viaţa noastră intimă a tuturor, şi dumneata vii cu chiria? PROPRIETĂREASA: Ia nu întoarce vorba. Mie să-mi daţi banii. MANUEL (elegiac): Nu eşti o sentimentală, senora. PROPRIETĂREASA: N-oi fi. Eu una ştiu. Vreau banii. Optzeci şi şase de pesetas. Mi-i daţi? MANUEL: Ţi-i dăm. Sigur. Dar nu optzeci şi şase. De două ori optzeci şi şase. O sută şaptezeci şi doi de pesetas. PROPRIETĂREASA: Nu înţeleg. MANUEL: De trei ori, dacă vrei. Două sute cincizeci şi opt. PROPRIETĂREASA: Două sute cincizeci şi opt? MANUEL: Dacă vrei. Vrei? PROPRIETĂREASA: Aş vrea. MANUEL (confidenţial parcă): îţi dau un cec. Uite, pe loc îl semnez. PROPRIETĂREASA (la fel): Şi eu pe loc îl chem înapoi pe poliţai. Carevasăzică nu vreţi să plătiţi? Bine. (Merge spre uşă şi din prag strigă în josul scărilor) Domnule comisar! Domnule comisar! BOBY: Ssst! Ssst! NADIA: Nu striga. PROPRIETĂREASA: Ba strig. MANUEL: Vrei să ne audă toţi vecinii? PROPRIETĂREASA: Să ne audă. Eu strig până plătiţi. Plătiţi? MANUEL: Vino înăuntru, că plătim. PROPRIETĂREASA: Cu hârtii de-alea? MANUEL: Nu, nu. Cu bani. PROPRIETĂREASA: Când? BOBY: Astă-seară. MANUEL: Mâine dimineaţă. INSULA 313 NADIA: Cel mai târziu. PROPRIETĂREASA: Să vă văd. Dar tare m-aş mira. Cu ce o să plătiţi? MANUEL: Ştiu eu? O să găsim. BOBY: O să împrumutăm. NADIA: O să mai vindem din lucruri. PROPRIETĂREASA: Din lucruri? N-aţi vândut tot? Vă mai rămâne ceva? NADIA (aruncăndu-şi privirea prin cameră): Să căutăm. Trebuie să mai găsim. Nu se poate altfel. MANUEL (tresărind) Tabachera! (căutându-se prin buzunare) Unde-i tabachera? BOBY: Ce tabacheră? MANUEL: Tabachera mea de argint. BOBY: Păi n-am vândut-o acum două săptămâni? Lui Lopez. MANUEL: Care Lopez? BOBY: Lopez, cârciumarul. Cârciumarul din port. MANUEL (dezamăgit): Daa? (după o secundă) Şi bricheta? BOBY: Şi. De mult. NADIA: Cu bricheta am luat săpun, nu ţii minte? Cu tabachera pâine şi zahăr. BOBY: Şi o sticlă cu rom. Băiat bun, Lopez ăsta. Tâlhar, bandit, da băiat bun. Sticla cu rom a fost supliment de la el, că i-a plăcut cum merge bricheta. NADIA: Şi... nu mai vrea să ne dea nimic? BOBY: Pe datorie, nimic. MANUEL: Să-i mai oferim ceva. Uite, să-i dăm... (caută cu ochii) să-i dăm banjoul tău. BOBY: Nu vrea. Cravate şi instrumente muzicale nu primeşte. Am încercat. NADIA: Barem dacă ne-ar da câteva pesetas. 314 MIHAIL SEBASTIAN BOBY: Nici nu mă duc să întreb. Mă dă şi afară. NADIA: M-aş duce eu să vorbesc cu Lopez. Poate îl înduplec. BOBY: Nu se poate. MANUEL: Nu, Nadia, nu te las să te duci acolo. Nu vreau să intri în taverna aceea infamă. BOBY: E şi zadarnic. Nu-1 înduplecă nimeni pe Lopez. Dacă n-ai bani sau bijuterii... NADIA: Ce fel de bijuterii? BOBY: Briliante. Rubine. Aur. NADIA (cu o tresărire): Aur? Bine, da’ eu am... cum de nu m-am gândit până acum... eu am un medalion. (Şi-l scoate cu un gest grăbit de la gât şi vine spre proprietăreasă care a asistat înţepată la zbuciumul lor.) Senora! Vezi medalionul ăsta? E de aur. Dacă vrei, ţi-1 dau. Vinde-1. MANUEL, BOBY (gest de a o opri): Nadia! PROPRIETĂREASA: Nu, nu. Eu în treburi de astea nu mă bag. Cine ştie de unde îl ai. Şi p-ormă... de... zici că-i de aur şi mă trezesc cu el că-i de tinichea. Eu vreau bani. NADIA: Bine! Vei avea bani. PROPRIETĂREASA: Când? NADIA: Astă-seară. Peste un ceas. PROPRIETĂREASA: Să te văd. Eu acum vă las, dar să ştiţi că deseară viu iar. Cu mine nu merge. (Iese.) SCENA IX NADIA, BOBY, MANUEL NADIA: Boby! Ţine medalionul. (I-l dă.) Du-te repede până la Lopez şi vezi ce-ţi dă pe el. INSULA 315 BOBY (a rămas cu medalionul în mână, pentru că i l-a pus ea în mână, dar nu ştie ce să facă): Bine... dar asta nu se poate... NADIA: De ce? MANUEL (ferm, aproape aspru): Fiindcă nu se poate. El ştie foarte bine ce spune. (Ia medalionul din mâna lui Boby şi i-l dă înapoi Nadiei.) Pune-ţi medalionul la loc. NADIA: Nu vă înţeleg. MANUEL: Nici nu trebuie. Pune medalionul şi să nu mai vorbim de asta. NADIA: Să nu vorbim? De ce să nu vorbim? Aveţi ceva pe inimă. Haide, spuneţi. Vă ascult. MANUEL: Nadia! Suntem doi oameni în toată firea. Doi bărbaţi. Sănătoşi. Zdraveni. Nu putem trăi din lucrurile tale vândute. NADIA: Nu puteţi? De ce? Sunteţi mândri, nu? Mândri cu mine. E tot ce-am meritat de la voi. Mândria voastră ridicolă de bărbaţi. Trăim de atâta vreme aici, ca trei băieţi amărâţi, şi la urmă descopăr că mă aflu între două personaje binecrescute, care au mândrie şi orgoliu. Ce comici sunteţi! Şi ce ruşine mi-e de voi! Boby! Manuel! Voi care spuneaţi că mă iubiţi. Puteţi voi să fiţi mîndri cu mine? Cu mine? BOBY (încet): Nadia, nu poţi să vinzi medalionul. E o amintire. MANUEL: Şi noi nu putem trăi din amintirile tale vândute. NADIA: Amintiri? Eu n-am amintiri. Nu mai am. Nouă ne e foame. Şi vreau să trăim. Restul cade. Medalioane şi altele. Ce vreţi să facem cu lucrurile astea, cu atâtea lucruri moarte? Să le târâm după noi, să ne agăţăm de ele? Să plângem când le 316 MIHAIL SEBASTIAN pierdem? Să murim cu fiecare din ele? Pentru fiecare din ele? A trebuit să dau peste doi bărbaţi sentimentali, stupizi şi orgolioşi, pentru ca să aflu de la ei că un medalion e mai mult decât o pâine. MANUEL: Decât care pâine, Nadia? Pâinea pe care o s-o avem astă-seară. Şi pe urmă? Şi mâine? NADIA: Nu ştiu. Nu există mâine. Există doar ziua asta. Ceasul ăsta. Mai departe nu ştiu. Mai departe nu văd. BOBY: Pentru că închizi ochii. NADIA: Trebuie uneori să închizi ochii, dacă vrei să trăieşti. MANUEL: Şi dacă nu vrei? Şi dacă nu mai vrei? Râdeai adineauri de mândria noastră, dar nu te gândeşti, Nadia, că fară ea s-ar putea... Să nu mai vrem... să nu mai putem... sunt lucruri care se îndură mai greu decât foamea. NADIA: Nu cunosc. MANUEL: Ba da. Umilinţa, infamia, sila, scârba de propria ta viaţă. Vrei să cădem aşa de jos? Suntem trei oameni înfometaţi, dar mândri. încă n-am furat. încă n-am cerşit. NADIA: Foarte bine. Ne rămân două soluţii. Să cerşim şi să furăm. BOBY: Ai putea? NADIA: Nu ştiu. N-am încercat. Cred că aş putea. MANUEL: E mai greu decât crezi. Ştii ce mi s-a întâmplat deunăzi, joi seara? NADIA: Când te-ai întors plictisit acasă şi n-ai vrut sa scoţi toată seara un cuvînt? MANUEL: Veneam din port. Căutasem toată ziua de lucru şi nu găsisem nimic. Eram dărâmat de oboseală. Mă oprisem la un colţ de stradă să mă odihnesc puţin. Mă rezemasem de o poartă. A INSULA 317 trecut cineva pe lângă mine - o femeie bătrână - s-a oprit, s-a uitat lung la mine şi mi-a spus: „Ce e cu tine, omule? Ţi-e foame?” Mă tutuia şi asta mi s-a părut mai curios decât orice. Pe urmă a deschis poşeta, a scos - nu ştiu ce a scos de acolo şi a vrut să-mi dea... NADIA: Şi tu ce-ai făcut? MANUEL: Am fugit. Dar ştii de ce-am fugit? Mi-a fost teamă că dacă rămân, s-ar putea să primesc. (tăcere) în seara aceea m-am gândit pentru prima oară să mă omor. NADIA: Pentru prima oară? Te-ai mai gândit de atunci? MANUEL: Da. NADIA: Eşti nebun. Boby! Tu auzi ce vorbeşte omul ăsta? Vorbeşte de moarte. Şi tu taci, tu taci! Spune un cuvânt, vorbeşte, deschide gura. Ori eşti şi tu ca el, un sinucigaş cu demnitate. Mă uit la voi şi mă sperii. Nu ştiam că trăiesc în casă cu doi muribunzi. Nu ştiam că sunt aici singurul om viu. Dar eu sunt vie, domnii mei, vie, mă auziţi? Vie şi pentru voi. Vie cât trei, cât treizeci. Dacă vi s-a terminat viaţa, vă dau eu că am destulă. Manuel, trezeşte-te, dezmeticeşte-te, umblă. Boby, tu eşti un sportiv, nu un domn delicat. Eşti un luptător, un băiat zdravăn. Tu nu leşini pentru că cineva a vrut să-ţi dea de pomană; dacă vrea să dea, n-are decât. Eu primesc. Eu întind mâna dacă e nevoie. Fur dacă e nevoie. Cer, implor, caut, urlu. Viaţa asta n-o dau din mână - că alta nu ştiu bine dacă mai găsesc. Veniţi cu mine. Eu n-am scrupule şi orgolii. Voi scoate flăcări pe nas. Voi face scamatorii în piaţa publică. Voi umbla cu talgerul. Voi cânta în cârciumi... (Vorba a fost spusă la întâmplare, în potopul acestei întregi MIHAIL SEBASTIAN izbucniri, dar în momentul în care o rosteşte, îşi da seama că a găsit poate soluţia.) Da, voi cânta. Şi voi odată cu mine. (către Boby) Uite, ai să iei banjoul tău şi-ai să vii cu mine. (către Manuel) Şi tu ai să deschizi pianul pe care mâinile tale delicate nu l-au mai deschis de douăzeci de ani. Mergem oriunde. Mergem în cârciuma lui Lopez şi vom cânta acolo. Vom cânta aşa de tare, că o să ne audă şi surzii şi-o să ne dea o bucată de pâine... fiindcă eu vreau să trăiesc. Fiindcă nu vreau ca soarele, mâine dimineaţă, să răsară fară noi. CORTINA ULTIMA ORĂ COMEDIE ÎN TREI ACTE PERSONAJELE ALEXANDRU ANDRONIC, conferenţiar universitar GRIGORE BUCŞAN, mare industriaş I. D. BORCEA, directorul ziarului Deşteptarea ŞTEFĂNESCU, secretar de redacţie VOICU, POMPILIAN, redactori BRANESCU, ministrul Instrucţiunii Publice AGOPIAN, proprietarul tipografiei HUBERT, şef de atelier la tipografie NIŢĂ, om de serviciu la Deşteptarea UN BĂIAT CU CAFELE MAGDA MINU, studentă GABY, actriţă ANA, femeie de serviciu la Andronic DOMNIŞOARA WERNER, secretara lui Bucşan ACTUL I Redacţia ziarului deşteptarea. în dreapta, planul II, o uşă de intrare. în peretele din fiind, o uşa cu o firmă dreptunghiulară: Direcţia. în stânga, planul II, o uşă ce duce spre alte încăperi ale redacţiei. în stânga, planul I, cam o treime din scenă e despărţită printr-un fel de boxă cu vitrine. Nu este o încăpere separată, ci o boxă propriu-zisă. Se intră în această boxă printr-o portiţă care poartă şi ea o firmă Secretarul de redacţie. în boxă, o masă cu telefon, două scaune. Pe masă, teancuri de ziare, hârtii, coupuri, manuscrise, clişee, creioane, foarfeci etc. în peretele din stânga boxei, ferestre ce dau spre stradă. în restul scenei, în afară de boxă, mai sunt două mese de scris. în dreapta, planul I, rafturi de lemn, în care se văd cotoarele unor imense volume: colecţii de ziare. Pe pereţi, afişe mari tipografice de reclamă, cam îngălbenite de timp: Citiţi Deşteptarea, ziar de luptă cetăţenească. O pagină lei 3. SCENA I VOICU, NIŢĂ Dimineaţă de vară. Soare mult. Ferestrele deschise. Voicu, la masa din dreapta, doarme sau numai dormitează, cu capul culcat pe braţul 322 MIHAIL SEBASTIAN drept şi pălăria pe frunte. Un moment de tăcere. Se aude doar prin ferestrele deschise rumoarea surdă a străzii. Pe urmă izbucnesc strigătele vânzătorilor de ziare: „Deşteptarea! Deşteptarea specială! Specială! Senzaţionale declaraţii! Noi amănunte! Deşteptarea!” Strigătele se depărtează treptat. Se mai aude de undeva departe încă o dată „Deşteptarea”! Voicu a rămas tot timpul nemişcat. Intră Niţă, servitorul, cu un teanc de exemplare. Se vede bine titlul tipărit „Deşteptarea”. Trece pe la fiecare masă şi lasă câte un exemplar. NIŢĂ: Iacă şi gazeta noastră. VOICU (mormăind, fără să ridice capul): A apărut? NIŢĂ: Acu o aduse băiatul de la tipografie. E caldă. (Freacă cu degetele hârtia şi pe urmă se uită la degetele înnegrite de cerneală.) Uite, se ia cerneala pe deşte. (Duce gazeta la nas şi o miroase.) Şi miroase! Miroase de te trăsneşte. VOICU: Miroase a mort. NIŢĂ: Nu zău, domnule Voicu, fară glumă. Gazeta asta a noastră are un miros. VOICU: Toate gazetele au un miros, (după o pauză de o secundă care nu e o pauză ironică, ci una de somnoros) Miros de cerneală. NIŢĂ: Aş! Pe ăla-1 ştiu eu. Că doar sunt vechi în presă. Ăsta e alt miros. (Ducând încă o dată gazeta la nas şi încercând să-i definească mirosul.) Parc-ar fi gaz. Parc-ar fi catran. Parc-ar fi pucioasă. Ascultaţi-mă pe mine, domnule Voicu. Eu am îmbătrânit în meseria asta. Am fost şi la Epoca lui conu Nicu Filipescu, înainte de războiul ăl mare. Şi la Seara lui conu Bogdan-Piteşti. Şi la Fulgerul lui conu Stratibun. Gazetă să miroase, ULTIMA ORĂ 323 ca asta, n-am pomenit. Biata nevastă-mea o simte de la o poştă: „Niţă, zău, iar mi-ai adus blestemăţia aia în casă. Scoate-o afară”. Nu doarme noaptea, domnule Voicu, nu doarme noaptea dacă e Deşteptarea în casă. (Sună telefonul din boxa secretarului de redacţie. Niţă se îndreaptă spre telefon fără grabă şi tot fără grabă ridică receptorul.) Alo! Da! Domnul Agopian? Nu e aici. E la administraţie. Aici e redacţia. Cum? Cum? (Se vede că cel care a chemat nu mai răspunde. Niţă ridică din umeri şi pune receptorul la loc.) VOICU (care între timp s-a trezit şi a rămas cu capul rezemat în coate, cu pălăria pe ceafă, gânditor): Niţă! NIŢĂ (reîntorcându-se din boxă): Poftiţi. VOICU: Tu nu te-ai întrebat niciodată: din ce o fi trăind? NIŢĂ: Cine? VOICU: Gazeta. NIŢĂ: Care gazetă? VOICU: Gazeta noastră. NIŢĂ: Deşteptarea? VOICU: Da. NIŢĂ (scărpinându-se în cap): Păi de! (o clipă de gândire şi pe urmă un fel de tresărire sceptică) Da* mai întâi: trăieşte? VOICU: Oarecum, în orice caz, se ţine pe picioare. Apare, (cu un accent brusc de surpriză ca şi cum în clipa asta ar descoperi faptul) Da, domnule, apare. Uite-o. E aici. E pe masă. (Din stradă se aude din depărtare un strigăt de vânzător de ziare: „Deşteptarea!”) E pe stradă. Există. Te 324 MIHAIL SEBASTIAN întrebi cum? Prin ce minune? Cine o scoate? Cine o citeşte? Cine plăteşte? NIŢĂ: De scos, o scoatem noi. De citit... (caută un moment) o citim tot noi. Dar de plătit, zău, nu cred să plătească cineva. VOICU: N-am mai văzut o chenzină, frate Niţă, de trei luni. NIŢĂ: Ba eu numai de două. VOICU: Ei, stai bine... NIŢĂ: Credeţi că astăzi?... VOICU: Da, Niţă, cred. în fiecare zi cred că astăzi. Şi pe urmă seara mă duc la cafenea să împrumut un sutar sau un pol. NIŢĂ: Aşa nu mai merge. VOICU: Ba da, Niţă, merge. Nu vezi că merge? Toată şandramaua asta stă în aer. Chiria neplătită. Tipografia neplătită. Hârtia neplătită. De noi, ce să mai vorbim... Şi totuşi merge, în fiecare seară îmi spun: gata! S-a terminat! Mâine nu mai apare! (Luând gazeta în mână şi arătând-o.) Şi totuşi apare. SCENA II VOICU, NIŢĂ, BĂIATUL CU CAFELE BĂIATUL: Bună dimineaţa! (uitându-se spre boxă) Dom’ Ştefanescu a venit? NIŢĂ: N-a venit încă. Dar poţi să-i laşi cafeluţa. Acu trebuie să pice şi dumnealui. BĂIATUL: Numai să nu se răcească. VOICU: Ad-o încoa! NIŢĂ: Aţi zis ceva? ULTIMA ORĂ 325 VOICU: Dă-mi mie cafeaua şi-aduci alta lui dom’ Ştefanescu. BĂIATUL: Coane, vă rog să mă scuzaţi, da’ nu se mai poate. VOICU: De ce? BĂIATUL: Păi, faceţi şi dumneavoastră socoteala, zău aşa. (Scoate un carnet din buzunar şi-l răsfoieşte până dă de „ contul lui Voicu ”.) Douăzeci şi şapte de cafeluţe, nouă marghilomane, paisprezece dulceţuri de trandafir duble, un şerbet de zahăr ars, că ziceţi că e tare şi-mi rupeţi picioarele dacă mă mai prindeţi cu el, douăzeci şi două de ceaiuri şi un pachet de ţigări „Regale”. Nu mai pot nici eu, coane, zău aşa. Nu mai pot da credit. VOICU: B ine mă, neisprăvitule, tocmai azi te găsişi şi tu să nu mai poţi? Tocmai azi, când se plătesc chenzinele? BĂIATUL: Lasă, coane, cunoaştem bancul acesta. S-a învechit. Când s-or plăti chenzinele aicea, o să scoateţi drapelul. SCENA III ACEIAŞI, PROFESORUL ANDRONIC ANDRONIC (intră cu pălăria în mână, timid, privind cu curiozitate în toate direcţiile, ca şi cum şi-ar căuta drumul şi ar cere scuze): Scuzaţi, vă rog..., aş vrea să întreb... dacă nu vă deranjez... Aş vrea să ştiu... NIŢĂ: Ce doriţi dumneavoastră? ANDRONIC: Mă rog... ziarul Deşteptarea... 326 MIHAIL SEBASTIAN NIŢĂ: Aicea-i. ANDRONIC: în cazul acesta... aş vrea - cum să vă spun eu?... aş vrea... VOICU: Aveţi vreun anunţ? A doua uşă pe dreapta. La administraţie. ANDRONIC (venind spre Voicu, pe care abia acum îl vede): îmi daţi voie să mă prezint: Andronic. Profesorul Andronic, profesor de istorie. VOICU: Pare bine. (îi strânge, fără prea mare chef mâna întinsă. Pe urmă, oarecum jenat de extrema politeţe a tipului, îşi scoate pălăria din cap şi o pune pe masă.) ANDRONIC: Vedeţi, eu am scris un articol... VOICU: Şi vreţi să-l publicaţi? ANDRONIC: Nu, dimpotrivă. Aş vrea... aş fi vrut să nu-1 public. VOICU: Păi nu e obligatoriu. ANDRONIC: Da, dar acum e prea târziu. VOICU: De ce? ANDRONIC: Fiindcă s-a publicat. VOICU: Unde? ANDRONIC: Aici. VOICU: Aici la noi? ANDRONIC: Da. în Deşteptarea. VOICU: Mai demult? ANDRONIC: Nu. Azi-dimineaţă. Da, da, chiar azi-dimi- neaţă. în foileton. (Scoate gazeta din buzunar, o despătureşte şi arată cu degetul.) VOICU (cu oarecare mirare): Uite, dom’le! P-ăsta nici nu-1 văzusem, (citind titlul) Alexandru cel Mare în Media, de Alexandru Andronic. ANDRONIC: Eu sunt... VOICU: Alexandru cel Mare? ANDRONIC: Nu. Alexandru Andronic. Autorul. ULTIMA ORĂ 327 VOICU: Şi ce poftiţi? ANDRONIC: Aş vrea să vorbesc cu domnul director. VOICU: Cu domnul director? Şi eu aş vrea. ANDRONIC: Nu vine? VOICU: Ba da. Se-ntâmplă să şi vină. Uneori. La zile mari. Când i se năzare. ANDRONIC: Totuşi, vedeţi... eu... ar trebui... E o chestiune care... VOICU: E ceva grav? ANDRONIC: Foarte grav. Pot chiar spune, de extremă importanţă. VOICU: Atunci, ştiu eu?... Să vorbiţi cu secretarul de redacţie, cu domnul Ştefanescu. ANDRONIC: E aici? VOICU: încă nu. Dar trebuie să vină. ANDRONIC: Să aştept. NIŢĂ: Pe culoar, la stânga, în sala de aşteptare. VOICU: Sau, şi mai bine... dacă sunteţi grăbit, mai faceţi dumneavoastră un tur, două, pe stradă, şi reveniţi. ANDRONIC: Mai bine aşa. Tot am de făcut o târguiala jos la librărie. Mă duc şi mă întorc. Am onoarea să vă salut. (Se depărtează, se opreşte, se întoarce din nou spre Voicu.) Da, da. Mă întorc. VOICU (îl priveşte cum se depărtează, dar când a ajuns aproape de ieşire, îl opreşte brusc, fulgerat de o idee): Nu cumva... nu cumva aţi venit pentru onorar? ANDRONIC: Care onorar? VOICU: Onorar pentru colaborare. Plata foiletonului! ANDRONIC: Se plăteşte? VOICU: Mai e vorbă? Dacă pentru asta aţi venit, nu mai e nevoie să vă deranjaţi. Lăsaţi-ne adresa şi vă trimitem noi acasă cu omul de serviciu. 328 MIHAIL SEBASTIAN ANDRONIC: La drept vorbind, eu am venit pentru altceva. Pentru cu totul altceva. VOICU: în sfârşit, mare lucru n-o să fie, dar, oricum, o mie, două mii... ANDRONIC: N-aş vrea să credeţi... E mai ales o chestie de principiu... Eu... VOICU (atacând direct): Uite ce, domnule profesor. Ca să nu vă mai pierdeţi vremea cu formalităţile, lăsaţi aici o sută de lei pentru timbre, impozit şi celelalte angarale şi când veniţi înapoi, vă prezentaţi la ghişeu şi încasaţi banii. ANDRONIC (nebănuitor, dar timid, căutându-şi portofelul): Credeţi că... VOICU: Dacă vă spun eu... ANDRONIC (a găsit o monedă de o sută şi i-o întinde): Sunteţi prea amabil. Vă mulţumesc. Mă întorc eu. Am onoare, (lese.) SCENA IV VOICU, NIŢĂ, BĂIATUL CU CAFELE VOICU (aruncă suta pe platoul cu cafele şi pahare cu apă ale băiatului): Pune cafeaua pe masă. Restul pentru tine. BĂIATUL: Să trăiţi, coane. (Pune cafeaua pe masă şi pe urmă iese prin dreapta.) SCENAV VOICU, NIŢĂ, POMPILIAN POMPILIAN (intrând grăbit prin stânga): Ştefanescu e aici? ULTIMA ORĂ 329 VOICU: N-a venit. POMPILIAN: Mai bine. (îşi aruncă pălăria în cuier, se aşază la unul din birouri.) Niţă, nişte hârtie de manuscris! (către Voicu) Am facut-o lată azi- noapte. VOICU: Aşa de lată, c-ai uitat de reportaj. POMPILIAN: A spus ceva Ştefanescu? VOICU: A urlat. POMPILIAN: Şi pe urmă? VOICU: Ca totdeauna. S-a potolit. POMPILIAN (către Niţă, care i-a adus şi pus pe birou câteva foi albe de hîrtie): Ce-i asta, Niţă? Hârtie de scris sau de împachetat? NIŢĂ: Alta nu-i. Ordin de la administraţie. Iconomie. POMPILIAN: Mizerie. VOICU: Şi decădere. Cunoscutul publicist George Pompilian scrie pe hârtie de împachetat brânză. POMPILIAN (sentenţios): Care va înfrunta veacurile! (cu o schimbare de ton) N-ai un subiect? VOICU: Mi-e somn. (Se culcă iar cu capul pe masă.) NIŢĂ (dând să iasă, se loveşte nas în nas cu Ştefanescu, care intră): S’trăiţi, dom’ Ştefanescu. SCENA VI VOICU, POMPILIAN, ŞTEFANESCU Telefonul din boxă a început să sune din chiar momentul intrării lui Ştefanescu. Cu pălăria pe cap, fară să salute pe nimeni, merge direct spre biroul lui şi ridică receptorul, aruncându-şi în acelaşi timp privirea asupra hârtiilor de pe masă. ŞTEFANESCU (vorbeşte scurt, retezat, fără brutalitate, dar puţin mecanic, ca un om obişnuit să 330 MIHAIL SEBASTIAN vorbească de sute de ori pe zi la telefon): Da... Eu... Nu... Am zis nu... Pagina a doua, coloana a treia, nouă drepte... Nici cursive, nici bloc. Nouă drepte i-ajunge... Fără clişeu... Fără, domnule... (închide telefonul în aceeaşi atitudine, în picioare, în faţa biroului, cu pălăria în cap, continuă să răsfoiască hârtiile de pe birou, de la care de altfel nicio clipă nu şi-a ridicat privirea.) Voicule? VOICU: Aici. (Se ridică alene de la masă, merge spre boxă, se opreşte în faţa biroului lui Ştefanescu.) ŞTEFANESCU: E ceva nou? VOICU: Mai nimic. ŞTEFANESCU: Telegramele „Rador” au venit? VOICU: Da, Uite-le acolo. (îi arată cu degetul nişte hârtii pe masă.) ŞTEFANESCU: Clişeele? VOICU: Numai unul. (Ia de pe masă un clişeu de zincografie şi i-l dă.) ŞTEFANESCU: De ce? VOICU: Nu mai vrea să lucreze zincografía, (pauză) Fără bani... ŞTEFANESCU (ridică din umeri, gest vag de indiferenţă): De!... (Continuă să citească.) Nu te duci să te culci? VOICU: Mai aştept. Poate vine Agopian. Zicea aseară că poate ne dă ceva din salariu. Mai ştii? ŞTEFANESCU (îşi ridică pentru prima oară ochii din hârtii şi îl priveşte. După o scurtă pauză): Du-te, băiatule, şi te culcă. (Ia loc la birou, îşi pune pălăria în cui.) VOICU (e gata să plece. Se opreşte pe pragul boxei, cu uşa deschisă, întreabă cu indiferenţă): Ai văzut gazeta? ULTIMA ORĂ 331 ŞTEFANESCU (reintră în lectura hârtiilor): Văzut. VOICU: Cum e? ŞTEFANESCU: O porcărie! VOICU: Nu e nimic. Tot n-o citeşte nimeni. (Revine plictisit spre locul lui.) POMPILIAN (de la masa lui, unde tot timpul a stat cu stiloul deasupra hârtiei, în căutare de subiect): Să nu zici vorbă mare. Am văzut azi doi oameni (repetă şi arată cu degetele), doi, cu Deşteptarea în mână. Unul era în tramvai - s-a dat jos la liceul Lazăr - şi altul era în colţ la Regală. VOICU (fals intrigat): Cine să fi fost? POMPILI AN: Mă-ntreb şi eu. Provinciali poate. VOICU: Fiindcă veni vorba, ce tiraj om fi având noi? POMPILIAN: Treizeci de mii. VOICU: Glumeşti. POMPILIAN: Dacă nu crezi, întreabă la administraţie. Intreabă-1 pe Agopian. La nevoie îţi arată şi bonul de tiraj: treizeci de mii în cap. VOICU: Şi în realitate? POMPILIAN (gest cu mâna, parcă ar cântări cifrele): O mie opt... O mie nouă... VOICU: Şi câte se vând? POMPILIAN: Ştiu eu? Şapte sute, opt sute. VOICU: Cu provincie cu tot? POMPILIAN: Cu tot. VOICU: Şi pentru asta ne pierdem noi vremea aici? ŞTEFANESCU (care tot timpul şi-a văzut de lucru în boxă, ca şi cum ar fi fost cu desăvârşire absent, ridică capul din hârtii): Pentru asta şi pentru altele. Mai ales pentru altele... POMPILIAN: Ce vrei să spui? ŞTEFANESCU: Vino aici să-ţi spun eu. 332 MIHAIL SEBASTIAN POMPILIAN (schimbă cu Voicu o privire întrebătoare, se ridică, merge spre boxă, se opreşte în faţa biroului lui Ştefanescu): Am venit. ŞTEFANESCU (îi face semn să ocolească biroul şi să treacă de partea cealaltă): Mai aproape, lângă mine. POMPILIAN (ocoleşte biroul şi se opreşte în spatele lui Ştefanescu, aplecându-se peste umărul lui). ŞTEFANESCU (punând degetul brusc pe o coloană din gazetă): Cât? POMPILIAN: Ce vrei să spui? ŞTEFANESCU: Exact ce ai înţeles. Cât? POMPILIAN: Şefule, nu ştiu ce vrei să spui. ŞTEFANESCU: Câţi bani ai primit pentru asta? POMPILIAN (continuându-şi jocul inocenţei): Pentru care asta? ŞTEFANESCU: Pentru toată povestea asta. De exemplu, pentru fraza asta. (Citeşte.) „Cititorii noştri cunosc obiectivitatea cu care am urmărit şi deseori atacat activitatea domnului Protopopescu, în fruntea fabricii de conserve „Fructul”, dar în faţa marilor realizări recente, nu putem să nu recunoaştem în domnia sa un mare înfăptuitor, un perfect gospodar, un factor economic însufleţit deopotrivă de mari iniţiative şi largi devotamente.” (Cu o schimbare de ton.) Frumos, n-am ce spune. Şi nici nu cred că e prea scump. Cât? POMPILIAN: Şefule, mă jigneşti. ŞTEFANESCU: Tu mă jigneşti pe mine. Crezi serios că la vârsta mea şi după treizeci de ani de gazetărie, nu ştiu să citesc? Eşti un recrut, băiatule. POMPILIAN: Şefule, pe onoarea mea... ULTIMA ORĂ 333 ŞTEFANESCU: Şi încă un recrut prost. Mai ia lecţii. Citeşte-1 pe director. Acolo artă! Când pune o pilă, nici nu se simte. Simte numai cine trebuie. La tine totu-i cusut cu aţă albă. Uite... (Citeşte mai departe.) „ Spiritul de iniţiativă al domnului Protopopescu, curajul său civic, dezinteresarea...” (bruscă schimbare de ton) Dar asta ce-i? POMPILI AN: Care? ŞTEFANESCU: Asta! (S-a ridicat în picioare, cu gazeta în mână.) Voicule! (Pleacă de la birou şi ieşind din boxă se apropie de masa lui Voicu, în timp ce Pompilian se întoarce la masa lui de scris.) Ce e asta? (Ii arată ceva în josul paginii.) De unde a mai răsărit şi asta? Alexandru cel Mare în Media... Ai trimis-o tu la tipografie? VOICU: Nu. Poate dumneata. ŞTEFANESCU: Da’ de unde! Nici n-am văzut manuscrisul. Nici nu mi-a trecut prin mână. (citind din nou) Alexandru cel Mare de Alexandru Andronic. Andronic, Andronic, cine-o mai fi şi Andronic ăsta? VOICU: Habar n-am. A fost pe-aci - zicea c-o să mai vină. ŞTEFANESCU: Dar cine l-a dat la tipar? Ei cum, domnule, aşa am ajuns că răsar foiletoanele în gazetă, fară să ştie secretarul de redacţie? Ce-i debandada asta? POMPILIAN: L-o fi dat directorul. ŞTEFANESCU (revenind spre boxă): Ei, directorul! Directorul şi Alexandru cel Mare! (Ajuns la biroul lui, ridică receptorul şi formează un număr.) Alo! Tipografia. Dă-mi-1 pe şeful de atelier. Dă-mi-1 pe Albrecht sau, mai bine, spune-i să vină până sus, cu revizia de aseară şi cu 334 MIHAIL SEBASTIAN şpalturile din pagina a treia. Cu toate şpalturile, m-auzi? (închide telefonul şi se aşază la birou, continuând să lucreze.) SCENA VII ACEIAŞI, FATA BLONDĂ Un moment de tăcere. Ştefanescu lucrează în boxă. Pompilian, care pare a fi găsit „un subiect”, scrie, iar Voicu dormitează. Intră o fată blondă, tânără, douăzeci de ani, îmbrăcată cam bătător la ochi, dar nu dezagreabil şi nici mahalageşte. FATA BLONDĂ: Bună ziua! (Nu-i răspunde nimeni, nu o vede nimeni. Se apropie de masa lui Pompilian.) Vreau să vorbesc cu domnul director. POMPILIAN (ridică privirea şi constată că fata e „nostimă”): Eu sunt. FATA BLONDĂ: Domnule director... (A pornit cu multă inimă, ritos, energic, dar se opreşte scurt.) Nu eşti dumneata. POMPILIAN: După ce se vede? FATA BLONDĂ: După tot. POMPILIAN: Domnişoară, mă insulţi. FATA BLONDĂ: Se poate. Dar eu cu directorul vreau să vorbesc. POMPILIAN: Personal? FATA BLONDĂ: Personal. POMPILIAN: Despre ce? FATA BLONDĂ: Despre... (A pornit să spună, dar, ca mai sus, se opreşte brusc.) Nu pot să spun. E o chestiune intimă. ULTIMA ORĂ 335 POMPILIAN: Intimă de tot? FATA BLONDĂ: Nu te priveşte pe dumneata. POMPILIAN: Dar te priveşte pe dumneata. Fiindcă dacă e „intimă de tot”, aici la redacţie e cam incomod. FATA BLONDĂ (fără violenţă, mai mult familiar): Obraznicule! POMPILIAN: Iar dacă nu-i intimă, directorul nu-i aici. FATA BLONDĂ: Vreau să fac o reclamaţie într-o chestiune din jurnalul de azi. POMPILIAN (mai puţin interesat): De ce nu spui, domnişoară? (Arată cu degetul spre boxă.) Domnul de acolo. FATA BLONDĂ: E director? POMPILIAN: Mai mare. Secretar de redacţie! FATA BLONDĂ (se îndreaptă în direcţia indicată, deschide uşa boxei, intră): Bună ziua! (Ştefanescu continuă să lucreze fără să ridice capul.) POMPILIAN: Voicule! VOICU (întrebare mormăită): Hmm? POMPILIAN: Uite colo! (îi face semn să se uite la fata, blondă din boxă.) VOICU (ridica leneş capul şi are un moment de surpriză. Hotărât, fata e nostimă): Cam blondă. POMPILIAN: Şi e tânără. VOICU: Dar mi-e somn. (îşi culcă din nou capul pe masă.) POMPILIAN: Şi eu am de lucru. (A reînceput să scrie.) FATA BLONDĂ (care între timp aştepta lângă uşa boxei, crezând că în cele din urmă Ştefanescu o va vedea, încearcă din nou să se semnaleze): Bună ziua. 336 MIHAIL SEBASTIAN ŞTEFANESCU (fără să ridice privirea şi continuând să lucreze): Da. FATA BLONDĂ: Numele meu este Gaby Brăulescu. ŞTEFANESCU (acelaşi joc): Da. GABY (decisă să-şi dea drumul): Domnule secretar! ŞTEFANESCU: Da. GABY: Da, da, dar dacă nu vă uitaţi la mine, eu nu pot să vorbesc. ŞTEFANESCU: Despre ce e vorba (ridică capul şi în sfârşit o priveşte), domnişoară? GABY: Despre asta. (îi întinde ziarul, arătându-i în acelaşi timp un articol de pe ultima pagină.) ŞTEFANESCU (citind): „Cronica dramatică. Teatrul de vară. Ia-o mai încet, revistă în două acte şi un prolog.” GABY: Am jucat şi eu în piesa asta. ŞTEFANESCU: Aha! Artistă. GABY: Artistă, dar ce folos. Nu spune o vorbă de mine în toată cronica. Nici nu mă pomeneşte. ŞTEFANESCU: Nu se poate. GABY: De toate spune câte ceva. De toate. Numai de mine nu. ŞTEFANESCU: Imposibil. GABY (aproape plângând): Mă persecută. Totdeauna m-a persecutat. Şi data trecută. Are ceva contra mea. ŞTEFANESCU: Ţi se pare dumitale. GABY: Mi se pare? Citiţi şi dumneavoastră. (Parcurge cronica şi citeşte, de ici, de colo, câte o frântură de frază.) „O apariţie încântătoare, domnişoara Grigoriu... Admirabilă, domnişoara Yvette Staficu... Domnişoara Gigi Vasiliad a cântat tangoul Ai să mă uiţi într-un ritm languros... Domnişoarele Cilibiu, Ştefanescu şi Walter, în ULTIMA ORĂ 337 notă... Domnişoara Georgina Mălin e un element care promite.” Vedeţi? Pe toate; pe toate. Numai pe mine nu. Să spună şi despre mine ceva. Nu zic mare lucru, dar măcar că am fost bine, sau că sunt în notă, sau că promit. ŞTEFANESCU: Darpromiţi? GABY: Promit. Sigur că promit. Eu de asta am venit, domnule secretar, să scrie şi despre mine. Nu plec de aici până nu scrie. ŞTEFANESCU: Ba de plecat o să pleci, că eu am de lucru. GABY (dezolare): Carevasăzică n-am făcut nimic. ŞTEFANESCU: Ba da, o să scrie şi despre dumneata. GABY: Când? ŞTEFANESCU: Cu prima ocazie. GABY: Mâine. ŞTEFANESCU: Poate şi mâine. GABY: Şi dacă tot scrie, să scrie şi el două-trei rânduri mai mult. Nu-i cade mâna. ŞTEFANESCU: Asta aşa e. GABY: Vă mulţumesc, domnule secretar. La revedere. ŞTEFĂNESCU (înfundat din nou în hârtiile lui): La revedere. GABY (dă să plece, dar se opreşte în prag): Domnule secretar! ŞTEFĂNESCU: Da. GABY: îmi puneţi şi fotografia? ŞTEFĂNESCU: Ce fotografie? GABY: Fotografía mea. Uite, o am aici. (Caută in poşetă şi scoate o fotografie.) O puneţi? ŞTEFĂNESCU: O punem. GABY: S-o las? ŞTEFĂNESCU: Las-o. 338 MIHAIL SEBASTIAN GABY (după ce a lăsat fotografia pe masă): Ce-o să fíe la teatru când or vedea-o! îngălbenesc toate. (Iese din boxă.) VOICU (care de la un timp s-a deşteptat din toropeală şi a privit cu oarecare curiozitate scena din boxă, urmărind de la masa lui convorbirea de mai sus, o interpelează pe fată, care se îndreaptă spre ieşire): Domnişoară! GABY: Poftim!? VOICU (se ridică, vine spre ea): Dumneata o să faci carieră. GABY: De unde ştii? VOICU: Presimt. Dumneata ai talent. Un anumit fel de talent. GABY: M-ai văzut la teatru? VOICU: Nu, dar te-am văzut aici. Ai fost foarte bine. GABY: Vorbiţi serios? VOICU: Foarte. Vezi dumneata... (O ia de braţ şi pornesc împreună spre ieşire. Ii spune cu voce scăzută - nu se aude bine ce. Fata izbucneşte în râs.) POMPILIAN (s-a oprit din scris şi îi vede plecând): Ei, domnu! încotro? VOICU: Mergem să ne plimbăm. POMPILIAN: Şi eu ce fac? VOICU: Scrii! (Iese împreună cu Gabyprin stânga.) SCENA VIII ŞTEFANESCU, POMPILIAN, HUBERT Intră prin dreapta Hubert, şeful de atelier, având în mână mai multe şpalturi tipografice ULTIMA ORĂ 339 şi un exemplar din Deşteptarea, revizia, plin de ştersături şi semne de creion roşu şi albastru. HUBERT (în trecere spre boxă): Salut, dom’ Pompilian. POMPILIAN (continuândsă scrie): Sal’tare! HUBERT (intrând în boxă): Salut, dom’ Ştefanescu! ŞTEFANESCU: Ce mi-ai făcut, Hubert? | HUBERT: Eu, ce? ŞTEFANESCU: Ai văzut gazeta de azi? HUBERT: Am văzut-o. ŞTEFANESCU: Şi pagina a treia? HUBERT: Şi. ŞTEFANESCU: Ce foileton mi-ai pus în pagina a treia? HUBERT (moment de gândire): Să ne uităm. ŞTEFANESCU (deschide gazeta la pagina a treia şi i-o arată): Poftim! HUBERT (citeşte): Alexandru cel Mare în Media, de Alexandru Andronic. ŞTEFANESCU: De unde mi l-ai scos pe Andronic ăsta? HUBERT: Ştiu eu? De aici, se vede, de la dumneavoastră. ŞTEFANESCU (enervat): Mă rog, aseară, la revizie, ce foileton aveai în pagina a treia? HUBERT (moment de gândire): Să ne uităm. ŞTEFANESCU: Uită-te. HUBERT (deschide revizia şi o citeşte): Cronica literară. ŞTEFANESCU: Şi ce s-a făcut cu ea? HUBERT (amintindu-şi): A! Am trecut-o în pagina a cincea, casetă, coloana trei, patru şi cinci. ŞTEFANESCU: De ce? HUBERT: Fiindcă n-aveam casetă. Caseta din pagina a cincea a trebuit s-o scot. Era un articol despre preţul ovăzului. Şi mi-a telefonat dom’ director azi-noapte să-l scot. 340 MIHAIL SEBASTIAN ŞTEFĂNESCU: Şi? HUBERT: L-am scos, ce era să fac? Dumneavoastră nu eraţi aici, domnu Voicu dormea. L-am scos. Am luat atunci cronica literară din pagina a doua şi am trecut-o casetă în pagina a cincea. Dar mi-a rămas foiletonul din pagina a doua liber. Şi atunci l-am băgat pe Alexandru ăsta în loc. ŞTEFĂNESCU: De unde l-ai luat? HUBERT: Din tipografie, de unde să-l iau! Era gata cules şi l-am pus. ŞTEFĂNESCU: Manuscrisul îl ai? HUBERT: Nu-1 am. ŞTEFĂNESCU: Dar şpaltul? Dă-mi şpaltul. HUBERT (caută în teancul de şpalturi aduse): N-am nici şpaltul. Trebuie să fie jos în atelier. Vi-1 trimit eu cu Niţă. ŞTEFĂNESCU: Ascultă, Hubert. Cu articolul ăsta nu-i lucru curat. Nu e de la noi. Prin mâinile mele n-a trecut. HUBERT (după un moment de gândire, se loveşte cu palma pe frunte): Aoleu! Să ştiţi că aşa e. Nu e de la dumneavoastră. E de la Revista istorică. ŞTEFĂNESCU: Ce revistă? HUBERT: Revista de istorie antică. Se tipăreşte la noi în tipografie. S-or fi încurcat şpalturile. ŞTEFĂNESCU: Halal tipografie. HUBERT: Păi de, domnule Ştefanescu. Eu zece mâini n-am. Prost plătit sunt, asta e. ŞTEFĂNESCU: Treaba voastră. Eu am vrut doar să descurc afacerea cu foiletonul. N-am chef să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu diverse chestii strecurate peste noapte, în gazetă. Acum c-am descurcat-o, poţi să te duci. ULTIMA ORĂ 341 HUBERT: îţi fi descurcat-o dumneavoastră, dar eu mai rău am încurcat-o. Ăştia de la Revista istorică, pentru o greşeală de tipar, urlă zece săptămâni. Dar încă pentru una boacănă ca asta... (îşi strânge revizia şi şpalturile şi iese din scenă prin uşa din dreapta.) SCENA IX ŞTEFĂNESCU, POMPILIAN Moment lung de tăcere. Ştefanescu şi Pompilian îşi văd tăcuţi de treabă la mesele lor. Pompilian, care în decursul scenelor precedente a scris cu oarecare întreruperi de gândire, scrie acum cu mare repeziciune. POMPILIAN (a ajuns la ultima frază, a încheiat, a pus punct): Uf! (îşi strânge hârtiile de manuscris, îşi ia pălăria, şi-o pune pe cap şi intră în boxă.) Şefule, am terminat. (Pune hârtiile pe masă şi dă să plece.) Şi m-am dus. ŞTEFĂNESCU: Pompilian! POMPILIAN: La revedere! ŞTEFĂNESCU: Pompilian! POMPILIAN: Da! ŞTEFĂNESCU: N-ai terminat, îmi trebuie un cursiv de pagina întâi. POMPILIAN: Da’ ce? E rândul meu? ŞTEFĂNESCU: Nu ştiu. Mie să-mi dai un cursiv. POMPILIAN: Mă iei cam repede, şefule. Nu era rândul meu azi. Să vedem ce zice ţintarul. (Se apropie de „ţintarul” lipit de perete şi caută cu degetul.) 342 MIHAIL SEBASTIAN Miercuri, miercuri, miercuri... (a găsit) miercuri, cursiv pagina întâi: Grigoriu. să-l scrie Grigoriu. ŞTEFANESCU: Grigoriu nu-i aici. POMPILIAN: Nici eu nu sunt. Am dispărut. (E gata să plece.) ŞTEFĂNESCU (ţipând): Pompilian! POMPILIAN (s-a oprit locului, pironit de strigăt). ŞTEFĂNESCU (ritos): în cincisprezece minute îmi dai un cursiv. POMPILIAN (înţelegând că nu mai e nimic de făcut): Fir-ar a dracului de meserie! (îşi scoate pălăria şi dă să iasă din boxă, ca să se întoarcă la masa de scris, în prag se opreşte.) N-ai un subiect? ŞTEFĂNESCU: Nu. POMPILIAN: N-am subiect. ŞTEFĂNESCU: Caută. POMPILIAN (se întoarce la masa de scris): Niţă! SCENA X ACEIAŞI, NIŢĂ NIŢĂ: Poftiţi!? POMPILIAN: Hârtie de manuscris. NIŢĂ: V-am mai dat o dată. POMPILIAN: Am terminat-o. NIŢĂ (aducând hârtie): Prea le terminaţi repede şi dumneavoastră. POMPILIAN (după o pauză): Niţă! N-ai un subiect? NIŢĂ: Am avut unul, aseară, dar l-am dat. L-am dat lui domnu Voicu. (după o pauză) Dacă mai găsesc vreunul... ULTIMA ORĂ 343 SCENA XI ACEIAŞI, ANDRONIC ANDRONIC (intrândprin stângă, cu aceeaşi stângăcie ca şi până acum): Domnul director a venit? NIŢĂ: Domnul director, nu. Nu prea vine. Dar domnul Ştefanescu e acolo. (Iese.) SCENA XII ANDRONIC, ŞTEFĂNESCU, POMPILIAN ANDRONIC (după ce a intrat în boxă si a aşteptat o clipă să fie remarcat): Bună ziua. ŞTEFĂNE^SCU (fără să ridice capul din hârtii): Da. ANDRONIC: îmi daţi voie să mă prezint. Numele meu este Alexandru Andronic. ŞTEFĂNESCU (acelaşi joc): Da... (după o trecere de moment, ca şi cum abia acum ar fi auzit numele rostit) Cum aţi spus? ANDRONIC: Andronic. ŞTEFĂNESCU: Andronic, cu... (Face un gest cu mâna arătând spre gazetă.) ANDRONIC: Da. ŞTEFĂNESCU: Luaţi loc, vă rog. Cu ce vă pot servi? ANDRONIC: Vedeţi,’domnule... ŞTEFĂNESCU: Ştefanescu... ANDRONIC: Vedeţi, domnule Ştefanescu, eu nu am plăcerea... Vreau să spun că nu am obişnuinţa... să citesc ziarul dumneavoastră... De altfel, în general nu citesc ziare.. . ŞTEFĂNESCU: Foarte bine... 344 MIHAIL SEBASTIAN ANDRONIC: Vă rog? ŞTEFĂNESCU: Foarte bine că nu citiţi ziare. Nici eu nu le-aş citi, dacă aş putea. Mă obligă meseria. ANDRONIC: Totuşi, din întâmplare... mi s-a arătat în ziarul de astăzi un articol, semnat cu numele meu. ŞTEFĂNESCU: Despre Alexandru cel Mare. ANDRONIC: întocmai. E un articol ce trebuia să apară într-o publicaţiune de specialitate. Revista de istorie antică. Nu-mi explic, nu înţeleg cum a ajuns aici. ŞTEFĂNESCU: Nici eu nu-mi explic prea bine, dar a ajuns. ANDRONIC: Din nefericire. ŞTEFĂNESCU: De ce „din nefericire”? E compromiţător? ANDRONIC: Nu. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Dar... vedeţi... e un articol de ştiinţă... şi e oarecum nepotrivit... nelalocul lui într-o gazetă zilnică de informaţie, de politică... ŞTEFĂNESCU: Şi de scandal. ANDRONIC: N-am vrut să spun asta. ŞTEFĂNESCU: Dar aţi fi putut spune. Şi n-aţi fi greşit prea mult. ANDRONIC: în sfârşit... recunosc că mi-e penibil... da, penibil... că articolul meu care aduce o contribuţie, îndrăznesc să spun, absolut nouă... poate epocală... la istoria lui Alexandru cel Mare... cel puţin într-un capitol al acestei istorii... să apară aşa cum a apărut. E penibil şi poate chiar, în anumit fel, primejdios. ŞTEFĂNESCU: Primejdios? ANDRONIC: Vedeţi... eu sunt... poate ştiţi... sau în sfârşit n-aveţi cum şti... eu sunt conferenţiar la ULTIMA ORĂ 345 Facultatea de litere... Catedra de istorie... - istorie antică - este de câtva timp vacantă... S-ar putea crede, s-ar putea insinua că, publicând acest articol într-un cotidian, am încercat să provoc anumită rumoare în jurul numelui meu, în afară de cercurile strict universitare. E un procedeu neacademic, un procedeu neştiinţific. înţelegeţi? ŞTEFĂNESCU: Drept să spun, nu. Dar chiar dacă aş înţelege, de vreme ce articolul a apărut, nu văd ce mai putem face. ANDRONIC: Mă rog, acest articol a fost publicat din eroare? ŞTEFĂNESCU: Da. ANDRONIC: Ei bine, nu s-ar putea da o dezminţire? ŞTEFĂNESCU: Greu. O gazetă nu-şi dă singură dezminţiri. ANDRONIC: Vreţi să spuneţi că ar trebui să mă adresez altui ziar? ŞTEFĂNESCU: Doamne fereşte! în niciun caz. La urma urmelor, ce aţi putea spune în acea dezminţire? „Domnul Alexandru Andronic, conferenţiar universitar, aduce la cunoştinţa publicului că nu este una şi aceeaşi persoană cu domnul Alexandru Andronic, autorul articolului din Deşteptarea?” ANDRONIC: Nu. Ar fi de ajuns să spun că acel articol a apărut în Deşteptarea fară consimţământul meu, că a apărut dintr-o eroare regretabilă. ŞTEFĂNESCU: Regretabilă pentru cine? Nu cumva pentru ziarul Deşteptarea şi pentru cititorii săi (umflând tonul), care din această eroare au fost obligaţi să citească un articol lung, plicticos, prost scris, un articol plin de neadevăruri, teorii false şi aberaţii, un articol care... 346 MIHAIL SEBASTIAN ANDRONIC: Dumneavoastră aţi citit articolul? ŞTEFĂNESCU: Nu. ANDRONIC: Atunci cum puteţi afirma? ŞTEFĂNESCU: Nu afirm nimic. Vă arăt doar în ce mod s-ar putea să răspundem, în ce mod s-ar putea să fim siliţi a răspunde. Nu, nu, domnule profesor, ascultaţi-mă pe mine: toată chestia asta n-are nicio importanţă. S-o lăsăm aşa cum este. ANDRONIC: Nicio importanţă? Dar e tipărit! ŞTEFĂNESCU (cu dispreţ): Tipărit! (cu oarecare amarăciune sceptică, blazată) O gazetă trăieşte o zi. Mai puţin decât atât. O dimineaţă, o oră. O gazetă moare cinci minute după ce a fost citită. ANDRONIC: Totuşi, mie mi se pare că un cuvânt tipărit... ŞTEFĂNESCU: Pentru că n-aţi trăit, ca mine, treizeci de ani în redacţii şi tipografii. Pentru că n-aveţi, ca mine, mâinile pline de cerneală. Pentru că n-aveţi, ca mine, un huruit continuu de rotative în urechi. Pentru că n-aţi văzut, ca mine, pierzându-se în neant milioane de tone de hârtie tipărită. Mâine dimineaţă, astă-seară, nu va fi un om în Bucureşti, în România, pe globul pământesc, un singur om, care să ştie, care să ţină minte că profesorul Andronic a publicat un articol fară să vrea într-o gazetă care l-a tipărit fară să ştie. (Sună telefonul. Ştefanescu a ridicat receptorul şi vorbeşte aproape fără tranziţie.) Da... încă nu... Pagina a doua, titlu pe trei coloane, bloc şi aldine... Un singur clişeu... Merge numai la capitală. încă nu... Da... (închide telefonul.) Pompilian! Grăbeşte cursivul, îl cere de la tipografie. ULTIMA ORÁ 347 POMPILIAN (mai mult pentru el): Fir-ar al dracului de cursiv! ANDRONIC: Mi se pare că vă deranjez. ŞTEFĂNESCU: Sincer vorbind, da. E ora la care facem gazeta. Gazeta de mâine. Pentru că cea de azi, pentru noi (gest cu mâinile) a murit. ANDRONIC: Nu s-ar putea ca în numărul de mâine să puneţi, cel puţin, o erată? ŞTEFĂNESCU: O erată? De ce? ANDRONIC: Pentru că, vedeţi, articolul meu e plin de greşeli de tipar. ŞTEFĂNESCU: Toată gazeta e plină de greşeli de tipar! ANDRONIC: Dar în cazul meu e un articol de ştiinţă. Sunt denumiri geografice, sunt date istorice. Nu mai înţelege nimeni. ŞTEFĂNESCU: Nici nu trebuie. ANDRONIC: Daţi-mi voie să vă arăt. Sunt fraze fară sens. Bunăoară, bunăoară aici. (Citeşte.) „Vom arăta altă dată, şi păstrăm în acest scop probe pe care preferăm a nu le destăinui pentru moment, pe ce se întemeiază convingerea noastră că de la Prophtasia la Kabul, itinerariul eroului nostru a cunoscut faze insuficient studiate până azi şi care ar merita să fie aduse la lumină.” Ei bine, în loc de Prophtasia, ştiţi ce a apărut? în loc de Kabul ştiţi ce a ieşit? ŞTEFĂNESCU (ridică receptorul telefonului care sună din nou): Da! încă nu... Bine, bine... (răcnind) Bine! (închide telefonul.) Termină, Pompilian, termină odată, că mă-nnebuneşte tipografia. POMPILIAN: Vine, vine! ŞTEFĂNESCU (către Andronic, expeditiv): Domnule profesor, dacă vreţi erată, fie şi erată. Treceţi 348 MIHAIL SEBASTIAN dincolo, la masă, scrieţi pe o bucată de hârtie şi mi-o aduceţi. ANDRONIC: O am aici. (Scoate din buzunar o hârtie.) E gata scrisă. ŞTEFĂNESCU: Cu atât mai bine. (Ii ia hârtia din mână şi o pune pe birou într-un colţ.) ANDRONIC: Aş mai avea multe de spus... ŞTEFĂNESCU: Dar nu acum. ANDRONIC: Sigur, nu acum... (Se pregăteşte să plece.) însă în ce priveşte onorariul... ŞTEFĂNESCU: Ce onorar? ANDRONIC: Era un tânăr adineauri aici... zicea că se ocupă el... ŞTEFĂNESCU: Ce tânăr? Ce onorar? (Sună telefonul, ridică receptorul.) Da... Agopian?... Care Agopian? La administraţie, nu aici. (închide telefonul.) Dobitoc. ANDRONIC (intimidat de enervarea lui Ştefanescu): Eu vă las. Am onoarea... (Iese.) SCENA XIII ŞTEFĂNESCU, POMPILIAN POMPILIAN (a terminat cursivul şi s-a repezit cu el spre boxă lovindu-se astfel de Andronic, care tocmai ieşea. Intră în boxă, întinde manuscrisul): S-a făcut. ŞTEFĂNESCU: Despre ce ai scris? POMPILIAN: Despre reforma bacalaureatului. ŞTEFĂNESCU: Pentru sau contra? POMPILIAN: Pentru. ULTIMA ORĂ 349 ŞTEFĂNESCU: O făcuşi! Nu ştii că directorul e la cuţite cu Brănescu de la Instrucţie? POMPILIAN: Zău? ŞTEFĂNESCU (ţinând manuscrisul în mână): Acum ce vrei să fac cu ăsta? La coş! (E gata să-l arunce într-adevăr la coş. Pompilian i-l ia înapoi cu o mişcare scurtă.) POMPILIAN: Stai, şefule, că altu nu scriu. Dă-1 încoa să-l schimb. Ia să vedem! (Scoate stiloul din buzunar si începe să citească.) „Noua reformă a bacalaureatului este un eveniment fericit pentru învăţământul nostru secundar.” (ştergând şi scriind) Este un eveniment nefericit, (către Ştefănescu, plin de subînţeles) Ei, ce zici? ŞTEFĂNESCU (mulţumit): Aşa da. Dă-i drumul. Repede. POMPILIAN: în trei minute. (Se întoarce în redacţie şi, în picioare, la masă, îşi reface manuscrisul, ştergând şi adăugând din când în când câte ceva.) SCENA XIV ACEIAŞI, DIRECTORUL Intră directorul prin dreapta. Patruzeci şi cinci de ani. încă tânăr şi zvelt. Costum de vară, deschis, elegant. Nimic strigător, dar eleganţa lui contrastează vizibil cu ţinuta delăsată a celorlalţi redactori. POMPILIAN (continuând să scrie): Am onoarea să vă salut, domnule director! 350 MIHAIL SEBASTIAN DIRECTORUL (în trecere spre boxă, cu neatenţie): Bună ziua, Pompilian. (Intră în boxă.) Ai ceva pentru mine, Ştefanescule? ŞTEFĂNESCU: Azi nimic. Ieri erau nişte hârtii. Le-am lăsat pe birou la dumneata. DIRECTORUL: N-am putut să trec ieri. ŞTEFĂNESCU: Ştiu. DIRECTORUL: Dar am telefonat. S-a scos articolul cu ovăzul din pagina a cincea? ŞTEFĂNESCU: S-a scos. DIRECTORUL: Uite ce e, Ştefanescu! De aici încolo, câteva zile, niciun cuvânt despre ovăz... Ovăz, grâu, porumb... Nimic. Nu există, înţeles? ŞTEFANESCU: înţeles. DIRECTORUL (zăreşte pe birou, într-un colţ, fotografia fetei blonde şi o ia în mână): Dar asta ce-i? ŞTEFANESCU: Care? DIRECTORUL: Fotografia asta. (O priveşte.) Nostimă fată. ŞTEFANESCU: O nebună. Vrea să-i punem poza în gazetă. DIRECTORUL (foarte liniştit rupe fotografia în patru şi o aruncă la coş): Şi asta? (A luat în mână erata lăsată de Andronic şi o parcurge cu privirea citind câte un cuvânt.) Prophtasia... Marocardo... Oxyartes... Ce-i asta? ŞTEFĂNESCU: Alt nebun... Vrea erată. Auzi dumneata: erată! DIRECTORUL (cu acelaşi gest de mai sus, rupe hârtia, aruncând-o la coş): Cum stai cu gazeta? ŞTEFĂNESCU: Prost. Peste un ceas trebuie să închei provincia şi n-am până la ora asta mai nimic. DIRECTORUL: Ai nevoie de un articol? ŞTEFĂNESCU: Mi-ar trebui un editorial. ULTIMA ORĂ 351 DIRECTORUL: Editorial n-am timp. îţi fac o casetă pentru ultima pagină. ŞTEFĂNESCU: Fie şi casetă. DIRECTORUL: Mă duc s-o scriu. (îese din boxă şi se îndreaptă spre uşa din fund a direcţiei, dar se opreşte în treacăt la masa lui Pompilian, pe care îl întreabă cu neglijenţă.) Despre ce scrii, Pompilian? POMPILIAN: Despre reforma bacalaureatului, îi trag un frecuş lui Brănescu de la Instrucţie, de-o să ne ţină minte. DIRECTORUL: Te dai la el? POMPILIAN: Tare. Tare de tot. DIRECTORUL: Asta nu se poate. POMPILIAN: De ce, domnule director? DIRECTORUL: Pentru că nu se poate. POMPILIAN: Bine, dar dom’ Ştefanescu zicea adineauri... (Către Ştefănescu, ridicând vocea ca să fie auzit din boxă.) Şefiile!... Nu ziceai că Brănescu de la Instrucţie... ŞTEFĂNESCU: E la cuţite cu directorul. DIRECTORUL: Ei, „la cuţite”! Exageraţi şi voi. Şi pe urmă trebuie să fim obiectivi. ŞTEFĂNESCU: Te-ai împăcat cu Brănescu? DIRECTORUL: L-am văzut ieri într-o chestie. ŞTEFĂNESCU: Ei, atunci, da. Să fim obiectivi. Schimbă macazul, Pompilian. POMPILIAN: Iar? Fir-ar al dracului de articol! M-apucă noaptea cu el. DIRECTORUL: Vino la mine, în birou, să-l văd şi eu. (Prin uşa din fund intră la direcţie lăsând uşa deschisă.) POMPILIAN (îl urmează, citind începutul articolului): „Noua reformă a bacalaureatului este un 352 MIHAIL SEBASTIAN eveniment nefericit pentru învăţământul nostru secundar.” (Şterge.) Este un eveniment fericit! SCENA XV ŞTEFĂNESCU, POMPILIAN, MAGDA MAGDA (intră prin stânga, e foarte tânără, simplu îmbrăcată într-o rochie sportivă de dimineaţă. / se adresează lui Pompilian, tocmai când acesta a ajuns în pragul direcţiei şi e gata să intre): Mă iertaţi că vă întrerup, domnule. Aş vrea să vorbesc cu domnul Alexandru Andronic. POMPILIAN (căutând): Andronic... Andronic... Parc-am mai auzit de numele ăsta... O fi din administraţie... (Intră la direcţie şi închide uşa după el.) SCENA XVI ŞTEFĂNESCU, MAGDA Magda rămâne un moment nedumerită în faţa uşii închise. Pe urmă, uitându-se în dreapta şi în stânga, cu oarecare curiozitate, vine în planul 1. îl observă în sfârşit pe Ştefanescu şi intră în boxă. MAGDA: Bună ziua, domnule! ŞTEFĂNESCU (nici nu ridică privirea din hârtii): Da. MAGDA: Vă pot cere o informaţie? ŞTEFĂNESCU (acelaşi joc): Nu. ULTIMA ORĂ 353 MAGDA: Păcat. (Puţin intimidată de bruscheţea răspunsului ezită, parcă ar vrea să plece, face un pas spre uşa boxei, se opreşte.) Totuşi... (pe urmă, repede) Domnul Alexandru Andronic la ce oră vine? ŞTEFĂNESCU (sărind): Cum? Iar vine? MAGDA: Aşadar a fost. ŞTEFĂNESCU: A fost, dar vine iar? MAGDA: Asta nu ştiu. Tocmai de aceea întreb. ŞTEFĂNESCU: Şi eu de unde să ştiu? MAGDA: Nu e redactor aici? ŞTEFĂNESCU: Redactor? Asta ne-ar mai lipsi! MAGDA: Totuşi în ziarul de astăzi e un articol semnat cu numele lui. ŞTEFĂNESCU: Da. Un articol. Unul singur. Şi e de ajuns un articol ca să nu mai am linişte. De azi- dimineaţă, de când a apărut, numai cu el am avut de-a face. MAGDA: Nu mă miră. ŞTEFĂNESCU: Te pomeneşti că dumneata tot pentru articolul ăsta ai venit! MAGDA (după o scurtă ezitare): Da... Aş fi vrut să cer unele lămuriri. ŞTEFĂNESCU: Mie? MAGDA: Domnului Andronic. Dar dacă nu-i aici... (după o pauză) Vedeţi, articolul afirmă unele lucruri ciudate, aş putea spune, tulburătoare... Dacă s-ar adeveri, ar fi îngrozitor... Până acum era stabilit că drumul de la Prophtasia la Kabul, Alexandru l-a făcut în iama 330-329 înainte de Hristos. Domnul Andronic pretinde însă că abia cu un an mai târziu, în iama 329-328. ŞTEFĂNESCU (nerăbdător): Bine, dar ce importanţă... 354 MIHAIL SEBASTIAN MAGDA: Imensă, domnule. Ştiu că vreţi să spuneţi că data aceasta a mai fost susţinută înainte şi de alţi istorici, că de exemplu, Hoygharth şi Wuertemburg adoptă aceeaşi cronologie. ŞTEFĂNESCU: Ascultă, domnişoară. Puţin îmi pasă. MAGDA (îl întrerupe. Vorbeşte enervată): Vă cred. Şi mie puţin mi-ar păsa dacă ar fi numai atât. Dar domnul Andronic face o ipoteză îngrozitoare: insinuează, afirmă că în 330 Alexandru s-ar fi putut afla în Media (subliniind% în 330, în momentul asasinării lui Parmenion, ba chiar că ar fi luat parte la asasinat. ŞTEFĂNESCU (fierbând): Ei şi? MAGDA: Ar fi groaznic. E o crimă oribilă. Alexandru nu poate... Alexandru nu trebuie... ŞTEFĂNESCU (izbucnind.): Ia ascultă, domnişoară. Dumneata ai timp de glume. Eu n-am. MAGDA: Dar nu glumesc deloc. Nici n-aş îndrăzni cu lucruri atât de grave... ŞTEFĂNESCU: Grave! Fleacuri. Prostii. Idei fixe. Eu n-am timp, înţelegi? N-am timp. Eu fac aici o gazetă. Ştii dumneata ce e o gazetă? Fapte, fapte, fapte! Şi dumneata mă ţii de vorbă ca să-mi spui poveşti cu Alexandru cel Mare. Că a făcut, că a dres, că s-a dus, că nu s-a dus. Din partea mea, ducă-se! La 329, la 330, sau la 3330, mie totuna mi-e. Treaba lui. Treaba dumitale. Pe mine să mă lăsaţi în pace. Eu am de lucru, înţelegi? Pricepi? Mă auzi? MAGDA (care nu şi-a pierdut cumpătul, cu toată izbucnirea lui Ştefanescu): înţeleg. Pricep. Mai ales aud... Dar îmi pare rău. ULTIMA ORĂ 355 SCENA XVII ACEIAŞI, POMPILIAN POMPILIAN (ieşind de la direcţie): Şefule, s-a terminat. (Vine repede spre boxă, cu manuscrisul în mână.) Uite-ţi cursivul. Să nu mă ţii, că nu stau. Salutare! ŞTEFĂNESCU: Un moment, să-l citesc. POMPILIAN: Nu-i nevoie. L-a văzut directorul. A zis că merge. Dă-i literă şi trimite-1. Salutare! ŞTEFĂNESCU (a luat articolul şi scrie pe el cu creionul într-un colţ, probabil indicaţia de literă): Pompilian! POMPILIAN (furios, speriat că va fi din nou reţinut): Ce mai e? ŞTEFĂNESCU: Lasă manuscrisul jos la tipografie. Tot eşti în drum. POMPILIAN (ia articolul şi dispare în mare grabă): Salutare! SCENA XVIII ŞTEFĂNESCU, MAGDA MAGDA: înainte de plec, mai pot pune o întrebare? ŞTEFĂNESCU (potolit între timp): Scurtă. MAGDA: Chiar dacă e indiscretă? ŞTEFĂNESCU: Dacă e scurtă, nu e indiscretă. MAGDA: Despre ce e vorba în articolul acestui domn... Pompilian? ŞTEFĂNESCU: Despre un om politic. Brănescu de la Instrucţie. 356 MIHAIL SEBASTIAN MAGDA: îl laudă sau îl atacă? ŞTEFĂNESCU: îl atacă. Ba nu. îl laudă. MAGDA: Totuna, îl laudă, îl atacă, oricum n-are nicio importanţă. Crezi într-adevăr că Brănescu e mai interesant decât Alexandru cel Mare? Crezi că toată gazeta asta, cu toţi oamenii ei, cu Brănescu, cu Pompilian, cu dumneata, există? Există, într-adevăr? Crezi că sunteţi mai adevăraţi, mai vii, crezi că sunteţi mai frumoşi decât Alexandru cel Mare?... (Un moment a rămas pe gânduri, pe urmă, brusc) Bună ziua, domnule! (lese din boxă.) ŞTEFĂNESCU (puţin intrigat): Domnişoară! (Magda nu întoarce capul. Se îndreaptă liniştită spre uşa de ieşire din stingă. El se ridică de la birou şi din pragul boxei o mai strigă o dată.) Domnişoară! MAGDA (se opreşte, se întoarce): Ce s-a întâmplat? ŞTEFĂNESCU: Domnişoară... (Se apropie de ea.) La urma urmelor, ce-ţi pasă dumitale de Alexandru cel Mare? MAGDA (simplu): îl cunosc. ŞTEFĂNESCU: Pe cine? MAGDA: Pe Alexandru cel Mare. (cu gravitate, cu uşoară emoţie) îl cunosc. îl ştiu. L-am văzut. Uneori îl văd. ŞTEFĂNESCU (nedumerit, îngrijorat): Nu înţeleg. MAGDA: Sigur că nu înţelegi. Dar eu, sunt clipe când îl văd foarte bine. Aş putea să-i vorbesc... Uite! Suntem în iunie (schimbare de voce) 2, 3, 4 iunie 323. Nopţi grele de vară în Asia. Corturile ard încă de soarele zilei. Patruzeci de mii de oameni dorm încinşi, cu spada în mână, cu scutul la căpătâi. Un singur om veghează, sub stelele albe, şi printre stele, steaua lui, care încă n-a căzut. Are treizeci şi trei de ULTIMA ORĂ 357 ani. A cucerit jumătate de planetă şi are mâinile pure. Mâini albe, lungi, tinere. în zori, va face un semn şi cei patruzeci de mii de oameni se vor pune din nou în mişcare, să cuprindă cu armele cât pământ a rămas, în zori! Dar e încă noapte. Şi steaua lui care n-a căzut, va cădea. Apropie-te de el. Mâinile lui ard, fruntea e caldă... Buzele sunt palide. ŞTEFĂNESCU (foarte îngrijorat): Domnişoară, poate ţi-e rău... MAGDA (continuă încă un moment reveria începută şi pe urmă izbucneşte în râs - râs tânăr, sincer): Te-am speriat. ŞTEFĂNESCU (sever): Dumneata... dacă ai fi fata mea, nu te-aş lăsa să umbli pe stradă, cu capul în nori. MAGDA: Dar nu sunt. Şi nici nu vreau. Dumneata întoarce-te la faptele dumitale diverse. Eu plec... cu Alexandru cel Mare. (lese prin stânga, râzând uşor, copilăreşte, fericită.) SCENA XIX ŞTEFĂNESCU, APOI DIRECTORUL Ştefănescu rămâne singur în scenă, privind lung după fata care a ieşit. Telefonul din boxă sună, dar el nu aude. Face câţiva paşi spre planul I al scenei, încet, îngândurat. Când ajunge la uşa boxei, se opreşte în prag, rezemat cu spatele de boxă. Telefonul sună mereu, în momentul acesta intră directorul, din cabinetul lui, cu un manuscris în mână. Se apropie de Ştefănescu, care nu-l aude. DIRECTORUL (lovindu-l uşor peste umăr): Ce-i cu dumneata? 358 MIHAIL SEBASTIAN ŞTEFĂNESCU (indiferent): Nimic. DIRECTORUL (arătând cu capul spre telefonul care sună mereu): Nu răspunzi? ŞTEFĂNESCU (într-o doară): Ba da. (Intră fără precipitarea obişnuită în boxă şi ridică cu indiferenţă receptorul) Da... Eu... Nu... (bruscă ridicare de voce) Am zis: nu! Schimbă! Schimbă tot. (A revenit la stilul lui normal, a reintrat în funcţiune.) Ridică cursivul cu un vingalac... şase- şapte... în pagina a doua... Da... (închide telefonul, se aşază la masă, pe urmă către director.) Ai terminat caseta? DIRECTORUL (dându-i manuscrisul): Uite-o. Ce zici, n-ar merge editorial? ŞTEFĂNESCU (răsfoind foile manuscrisului)’. Cam scurt pentru editorial. DIRECTORUL: Mai răreşti rândurile. ŞTEFĂNESCU: Să-ncercăm. Semnezi? DIRECTORUL (blazat): Cu iniţiale. E de ajuns. ŞTEFĂNESCU: Ba uneori, prea mult. (Continuă să lucreze în tăcere.) DIRECTORUL (şi-a aprins o ţigară şi se aşază pe un colţ de masă. După un timp): M-am uitat prin gazetă. Moartă. N-are nimic. Nimic. ŞTEFĂNESCU: Ce să-i fac? O scriu eu? DIRECTORUL: Ştiri vechi. Reportaje răsuflate. Articole idioate... Ai văzut articolul lui Grigoriu? ŞTEFĂNESCU: E un om subţire. Şi are idei. DIRECTORUL: Mie nu-mi trebuie oameni subţiri. Şi n-am ce face cu ideile lor. (ironic) Idei! Ideile omoară o gazetă. ŞTEFĂNESCU: Nu pe a noastră, în orice caz... DIRECTORUL: A noastră! Gazeta noastră e o porcărie. ULTIMA ORĂ 359 ŞTEFĂNESCU: Mai mare chiar decât crezi. Dar ce să fac cu o redacţie neplătită de trei luni? Oamenii nu mai pot. DIRECTORUL: Las’ că se aranjează ei. Nu-1 plâng eu pe Pompilian. ŞTEFĂNESCU: Pe Pompilian, nu. Dar pe Voicu, dar pe Grigoriu? DIRECTORUL: Se-nvârtesc. ŞTEFĂNESCU: Şi dacă nu pot să „se-nvârtească”? Şi dacă nu se pricep? DIRECTORUL: Foarte rău. Eu ce să le fac? Eu închid ochii. Restul e treaba lor. Să mai ciupească şi ei, de ici, de colo... ŞTEFANESCU: Bună şcoală, n-am ce zice. DIRECTORUL: Nu suntem aici într-un pension de fete. Suntem într-o redacţie. ŞTEFANESCU: Şi încă ce redacţie! DIRECTORUL: Să lăsăm gluma. Aşa nu mai merge. ŞTEFĂNESCU: Ba, deocamdată, de bine, de rău, mai merge. Dar mă întreb cât timp. Uite, zincografía nu mai vrea să lucreze. Şi azi mi-au oprit patru clişee. Vor bani. DIRECTORUL: Canalii. ŞTEFĂNESCU: Mai grav e cu tipografia. Mă tem că ne lasă. DIRECTORUL: Alte canalii. ŞTEFĂNESCU: Ne trebuie bani. DIRECTORUL: Nu, Ştefanescule, ne trebuie altceva. Ne trebuie o lovitură. O lovitură, înţelegi? Ceva tare, tare. Ceva senzaţional! ŞTEFĂNESCU: O bombă...’ DIRECTORUL: Da. O bombă. Un scandal. O crimă. ŞTEFĂNESCU: Crimele nu rentează. Sunt în toate gazetele. 360 MIHAIL SEBASTIAN DIRECTORUL: Poate că ai dreptate, în orice caz un scandal. Ceva care să răsune, să aducă cititori, să ridice tirajul. ŞTEFĂNESCU (ridică receptorul telefonului care din nou sună): Da... (strigând) Cum?... De ce?... Ei, drăcia... dracului... (Trânteşte receptorul şi închide brusc telefonul.) Lua-v-ar dracu cu tipografie cu tot! DIRECTORUL: Ce s-a întâmplat? ŞTEFĂNESCU: Mi-au încurcat toată paginaţia. Una spun eu, alta fac ei. Iar o să iasă o halima. DIRECTORUL: De ce nu te duci până jos, în atelier? Mai scutură-i puţin. ŞTEFĂNESCU: M-aş duce, dar n-am pe cine să las aici. Te pomeneşti că sună provincia între timp. DIRECTORUL: Rămân eu... dacă nu stai mult. ŞTEFĂNESCU: în cinci minute sunt înapoi. (Strânge de pe masă oarecare hârtii, şpalturi, manuscrise şi pleacă cu ele,) DIRECTORUL: Şi gândeşte-te la ce ţi-am spus. O lovitură... Ne trebuie o lovitură. SCENA XX DIRECTORUL, POMPILIAN DIRECTORUL (rămas singur, înconjoară masa lui Ştefănescu, se uită distrat prin hârtii): O lovitură... O lovitură... (Se aşază pe scaunul lui Ştefănescu şi îşi aprinde o ţigară.) POMPILIAN (intră în mare grabă prin stânga, se repede la uşa direcţiei, o deschide): Domnule director! (A băgat de seamă că nu e nimeni la ULTIMA ORĂ 361 direcţie şi se întoarce.) Niţă! Şefule! Directorul a plecat? DIRECTORUL (leneş): Ce e, Pompilian? POMPILIAN: Acolo sunteţi? (Vine grabnic spre boxă si se opreşte în pragul ei. E, în mod vizibil, purtătorul unei mari veşti.) Domnule director! Să vă spun una, să-ncremeniţi! DIRECTORUL (mai degrabă indiferent): Spune! POMPILIAN: Cine credeţi că e jos? DIRECTORUL: Unde jos? POMPILIAN: Jos la noi. Pe scări. DIRECTORUL (ridicânddin umeri): Ştiu eu!? POMPILIAN (se apropie de birou, se reazemă cu amândouă mâinile de margine, se apleacă peste masă): Bucşan. DIRECTORUL (surprins, neîncrezător): Grigută? POMPILIAN: El. DIRECTORUL: Bucşan-Remet? POMPILIAN: în persoană. DIRECTORUL: Fugi d-acolo! POMPILIAN (vexat): DomTe director, îmi pare rău! Nu-1 cunosc eu pe Bucşan? L-am văzut cu ochii mei, jos, la poartă, întreba la ce etaj e Deşteptarea şi dacă directoru-i aici. Vine, vă spun eu că vine. Am luat-o înainte pe scări să v-anunţ. DIRECTORUL (într-adevăr uimit, se ridică în picioare): Bucşan aici! (repede) Pompilian, şterge-o. POMPILIAN: Am dispărut. DIRECTORUL: Dar rămâi pe-aproape. Stai pe la administraţie. Cine ştie? Poate avem nevoie de tine. POMPILIAN: Am înţeles. (Iese repede prin dreapta.) 362 MIHAIL SEBASTIAN SCENA XXI DIRECTORUL, BUCŞAN DIRECTORUL (ieşind în întâmpinarea lui Bucşan, care intră prin stânga): Coane Griguţă, dumneata la noi? Ce surpriză! Dar de ce te-ai deranjat? De ce nu mi-ai dat un telefon? Veneam eu. BUCŞAN (cincizeci de ani. Eleganţă sobră, precisă. Răceală neafectată): Aşteptai un telefon? De la mine? DIRECTORUL: Da... Eu totdeauna aştept. BUCŞAN: Totdeauna - şi mai ales astăzi? DIRECTORUL: De ce mai ales? BUCŞAN: Ascultă! Să vorbim limpede. DIRECTORUL: Să vorbim - dar nu aici. Vino la mine în birou, (gest cu mâna spre biroul direcţiei) BUCŞAN: Nu. Prefer aici. E mai sigur. (Priveşte de jur împrejur.) Sunt mai multe ieşiri. Şi pe urmă, sper să nu fie mult de vorbă. Ia spune-mi: cât vrei? DIRECTORUL: Cât mai mult. Dar pentru ce? BUCŞAN: Pentru infamia de azi. DIRECTORUL (după un moment de gândire): Care din ele? BUCŞAN: Sunt mai multe? DIRECTORUL: Niciodată una singură. Deviza mea... BUCŞAN: Şi a gazetei dumitale... DIRECTORUL: Da. în fiecare zi, mai multe infamii, cât mai multe cu putinţă. Numai că în momentul de faţă nu ştiu exact la care din ele te referi. BUCŞAN: Cinic - ai? DIRECTORUL: Nu. Surprins. Sincer surprins. Nu ştiu despre ce e vorba. ULTIMA ORA 363 BUCŞAN: E în gazeta dumitale de astăzi un articol foarte interesant. DIRECTORUL: Imposibil! BUCŞAN: Ba da, ba da... DIRECTORUL: Serios? Mă flatezi, coane Griguţă. Mă flatezi, dar nu cred. BUCŞAN (cu ironie): Poate n-ai citit. DIRECTORUL: Ba, din întâmplare, azi am citit. De la un cap la altul. (Ia de pe masa lui Voicu un număr din Deşteptarea şi îl ţine în mână privindu-l.) Opt pagini de prostii şi vechituri. BUCŞAN: Iar între aceste prostii şi vechituri, bine camuflat, un mare şantaj. DIRECTORUL (râde): Cum exagerezi, coane Griguţă. Un mare şantaj! Cel mult câteva mici găinării, îmi cunosc gazeta şi îmi cunosc oamenii. Nu e nici unul între ei capabil de un mare şantaj. BUCŞAN: Dar dumneata eşti capabil! DIRECTORUL: Da, când îmi dau osteneala. BUCŞAN: Şi ţi-ai dat-o. DIRECTORUL: Coane Griguţă, nu vrei să-mi explici? BUCŞAN: Ba da. Tocmai de aceea am venit. Ascultă-mă: mie-mi plac corsarii. Când mă atacă din faţă. Mă supără doar când îmi sar din spate. Vreau să vorbim sincer: ca între bandiţi. Ca între doi bandiţi onorabili. Spune: Ce vrei? Cât vrei? DIRECTORUL: Eşti brutal. BUCŞAN: Sunt grăbit. DIRECTORUL: Şi rău informat. Ca toţi oamenii grăbiţi. Habar n-am la ce faci aluzie. Poate... poate la afacerea Carun. BUCŞAN: Şi la afacerea Carun. DIRECTORUL: Ei bine, îţi dau cuvântul meu de onoare că până aseară n-am ştiut că eşti amestecat în ea. 364 MIHAIL SEBASTIAN Nu ştiam că-i afacerea dumitale. Ştiam că faci petrol, ştiam că faci metalurgie, nu ştiam că lucrezi în cereale. BUCŞAN: Dar ai aflat... La timp. DIRECTORUL: Aseară. Şi îndată ce am aflat, am dat ordin să se scoată din gazetă orice aluzie, cât de vagă, în chestia cerealelor. Era un întreg articol despre preţul ovăzului şi s-a scos din pagină. BUCŞAN: Din pură generozitate! DIRECTORUL: Nu. Din calcul. Ştiam, bănuiam că ţi-ar fi agreabil ca timp de zece-cincisprezece zile să nu se prea vorbească de afacerea asta. Cel puţin până la încheierea definitivă a contractelor. Şi mai ştiam că dacă voi veni să te vizitez, să zicem poimâine, voi găsi Ia dumneata oarecare înţelegere. BUCŞAN: Şi oarecare bani. DIRECTORUL: Văd că-ţi plac expresiile triviale. Da, fie! Oarecare bani. Ştiam că n-o să-mi faci dificultăţi. BUCŞAN: Dar ca să fii mai sigur, ai preferat să ameninţi. DIRECTORUL: Nu. BUCŞAN: Ba da. Să ameninţi, să strângi documente. Să le închizi în sertarul dumitale. Şi să insinuezi că eşti gata să le publici... altă dată. Vechiul sistem de şantaj: altă dată. DIRECTORUL: Coane Griguţă, iartă-mă: nu ştii ce vorbeşti. BUCŞAN: Se poate. Dar ştiu să citesc, (îi smulge ziarul din mână, îl deschide grăbit, caută ceva şi pe urmă i-l vâră sub ochi.) Asta ce e? ULTIMA ORĂ 365 DIRECTORUL: Alexandru cel Mare în Media. (După o secundă.) Ce ai dumneata comun cu Alexandru cel Mare? BUCŞAN: Multe. Dacă citeşti printre rânduri. Ascultă! (Citind.) „Alexandru cel Mare aşteaptă încă un an pentru a da o nouă lovitură şi aceasta nu pentru că spiritul său de aventură nu-1 împinge mai departe, ci pentru că se loveşte acum de problema gravă a cerealelor. El trebuie să hrănească importante efective de cavalerie şi chiar dacă ar izbuti să organizeze un monopol al ovăzului...” (Ridica ochii din ziar.) Un monopol al ovăzului - nu e clar? DIRECTORUL: Vrei să spui că-i o aluzie la afacerea Carun? BUCŞAN: Aluzie? Nu. Atac direct. Ascultă mai departe. (Citeşte subliniind fiecare intenţie.) „Vom arăta altă dată - vezi, alta dată - şi păstrăm în acest scop probe pe care preferăm a nu le destăinui pentru un moment - evident că preferi! - pe ce se-ntemeiază convingerea noastră...” - Sigur! Convingerea! Eşti un om de convingeri dumneata! - ...„că între Protar şi Carun itinerariul eroului nostru a cunoscut faze insuficient studiate (pronunţând cuvânt cu cuvânt) şi care ar merita să fie aduse la lumină.” E clar, nu? (Aruncă gazeta pe masă.) Plăteşte sau aduc la lumină. DIRECTORUL (a ascultat tot timpul nedumerit, dar calm. Ia gazeta în mână şi se uită cu atenţie la articolul citit): E o prostie. O confuzie. O eroare. BUCŞAN: E ceva mai simplu: un şantaj. DIRECTORUL: Nu înţeleg nimic. 366 MIHAIL SEBASTIAN BUCŞAN: Ba eu înţeleg tot. Sau, ca să fiu drept, e un lucru pe care nici eu nu-1 înţeleg. De unde ai dumneata informaţii asupra afacerii Protar? DIRECTORUL: Protar? Ce-i aia? BUCŞAN: O publică în gazetă şi pe urmă mă-ntreabă pe mine ce-i aia!? Proiectul e în cartoanele mele de un an. Credeam că nu-1 ştie nimeni. Văd că m-am înşelat. Tocmai de aceea am venit să te întreb: Ce ştii? Cât ştii? Şi cât vrei pentru ceea ce ştii? DIRECTORUL: Coane Griguţă, de vrut aş vrea mult, dar nu ştiu nimic. BUCŞAN: Prin urmare, refuzi. DIRECTORUL: Refuz să înţeleg. Refuz să cred. Am impresia că-ţi baţi joc de mine. îmi arăţi un articol idiot, un foileton de istorie, Alexandru cel Mare - scris dracu ştie de cine - (ia gazeta în mână şi se uită la semnătura foiletonului) Alexandru Andronic! Cine o mai fi şi ăsta... BUCŞAN: Nu ştii cine e? DIRECTORUL: Nu. BUCŞAN: Nu-1 cunoşti? DIRECTORUL: Nu. BUCŞAN: Joci tare, joci mai tare decât credeam. Dar greşeşti, te previn. Eu ştiu să lupt. DIRECTORUL: Coane Griguţă... BUCŞAN: Am terminat, pentru azi. Te sfătuiesc să te gândeşti bine la ce faci. Mă găseşti mâine dimineaţă la nouă, la birou. Poate te răzgândeşti între timp şi n-ar fi rău - crede-mă pe mine. DIRECTORUL: La urma urmelor... Poate că ai dreptate... Poate... Cine ştie?... Poate că mă răzgândesc... (Bucşan iese repede prin stânga, fără să salute.) ULTIMA ORĂ 367 SCENA XXII DIRECTORUL, pe urmă POMPILIAN DIRECTORUL (rămas pe gânduri): Protar... Protar... (Cu o mişcare decisă merge spre telefonul din boxă şi formează în grabă un număr.) Alo! Tipografia? Ştefanescu e acolo? Spune-i să vină sus. Imediat. îl aştept. (închide telefonul şi iese din boxă.) Pompilian! POMPILIAN (intrăprin dreapta): Aplecat? DIRECTORUL: Pompilian, cine este Alexandru Andronic? POMPILIAN: Andronic? Am mai auzit de numele ăsta, astăzi, dar cine e habar n-am. DIRECTORUL: E la noi în redacţie unul cu numele ăsta sau cu un pseudonim? POMPILIAN: Nu cred... n-am auzit... DIRECTORUL: Articolul ăsta l-ai văzut? (îi arată foiletonul din gazetă.) POMPILIAN: Alexandru cel Mare în Media, de Alexandru Andronic... O fi vreun colaborator dinafară. DIRECTORUL: Da, se poate, dar trebuie să ştim cine e. SCENA XXIII ACEIAŞI, VOICU VOICU (intrând prin stânga): Să trăiţi, domnule director, (către Pompilian) Agopian a venit? POMPILIAN: Nu. 368 MIHAIL SEBASTIAN VOICU: Domnule director, vă rog să mă iertaţi, dar eu nu mai pot. Zicea Agopian că ne dă azi ceva din chenzină şi... DIRECTORUL: Lasă asta acum. VOICU: N-am niciun ban, domnule director. DIRECTORUL: Nici eu n-am. Dar o să avem. Şi tu, şi eu, şi toată gazeta. Cunoşti pe unul Andronic? VOICU: A fost pe aici. DIRECTORUL: Când? VOICU: Azi-dimineaţă. Zicea că se mai întoarce. Dar eu am plecat. Poate s-a mai întors. DIRECTORUL: Ce voia? VOICU: Vă căuta pe dumneavoastră. DIRECTORUL: Pe mine? De ce? VOICU: N-a vrut să spună. Zicea că e o chestie de extremă importanţă. DIRECTORUL: Avea dreptate: de extremă importanţă. VOICU: M-aş mira. Arăta mai mult a ageamiu. Zicea că-i profesor. DIRECTORUL: Şi încă ce profesor! Ar putea să ne dea lecţii la toţi. Băieţi, pe Andronic ăsta trebuie să-l găsim. Astăzi, neapărat. De sub pământ. Cu orice preţ! SCENA XXIV ACEIAŞI, ŞTEFĂNESCU ŞTEFĂNESCU: M-ai chemat, domnule director? DIRECTORUL: Ştefanescule, am găsit. ŞTEFĂNESCU: Ce? DIRECTORUL: Lovitura. Marea lovitură! ŞTEFĂNESCU (sceptic): Zău?! ULTIMA ORĂ 369 DIRECTORUL (strânge gazeta în mână): O am, o am aici. ŞTEFĂNESCU: Unde? DIRECTORUL: Unde te aşteptai mai puţin, în gazeta noastră. ŞTEFĂNESCU: Să văd. DIRECTOjRUL: Uite. (Ii dă ziarul în mână şi îi arată cu degetul foiletonul) E mai mult decât o lovitură. E o revoluţie! Ştefanescule, eu am plecat. Rămâi aici. Nu te dezlipeşti de lângă telefon. Fii gata pentru o ediţie specială, în orice caz păstrează-mi o pagină liberă. (Se îndreaptă spre ieşirea din stânga, urmat de cei doi. Din prag, se mai întoarce o dată spre Ştefănescu.) Curaj! O să avem ştiri mari la ultima oră. (Iese.) ŞTEFĂNESCU (uimit, nu-şi poate lua ochii de la foileton): Alexandru cel Mare la ultima oră! CORTINA ACTUL II După-amiaza aceleiaşi zile. Orele cinci-şase. Odaia de lucru a profesorului Andronic. în peretele din fund, spre stânga, o uşă care dă în antreu, în peretele din dreapta, planul I, o uşă ce duce spre altă încăpere a apartamentului. Toţi pereţii sunt acoperiţi cu cărţi. Rafturi simple din lemn, fară vitrine, înţesate de cărţi, într-un colţ, o scară mică, dublă, de bibliotecă, în mijlocul odăii, un birou, două fotolii. Pe birou, cărţi, fişe, într-o firească dezordine, în fund, o măsuţă şi un aparat de radio. SCENA I ANA, MAGDA La ridicarea cortinei, aparatul de radio e deschis, iar Ana, servitoarea profesorului Andronic, stă lângă aparat şi ascultă cu mare atenţie. Se transmite o conferinţă. Vocea conferenţiarului răsună puternic în toată odaia. „...Că în Phirigia, şi mai ales la Gordium, Alexandru a fost în iama anului 333, că bătălia de la Issus în Cilicia a urmat în primăvara aceluiaşi an, că asediul Tyrului, iar pe urmă asediul cetăţii Gaza au loc ULTIMA ORĂ 371 într-o succesiune de timp bine determinată, că întreaga campanie din Egipt s-a terminat în ultimul trimestru al anului 332 şi primele luni ale anului 331 - toate aceste operaţiuni, pe care istoria le primeşte drept definitiv stabilite, ar putea fi puse la îndoială şi, în orice caz, ar merita să fie supuse unui nou examen, mai... (Se aude sunând de afară. Soneria acoperă şi tulbură un moment vocea aparatului, dar Ana nu se mişcă şi ascultă mai departe.) ...atent, mai sever, mai puţin respectuos cu anumite adevăruri, care au de partea lor calitatea de a fi vechi, dar nu neapărat şi virtutea de a fi incontestabile, întreaga cronologie a războaielor alexandrine e susceptibilă de revizuire.” (Se aude din nou soneria, de astă dată mai lung, mai insistent. Ana e vădit contrariată - dar n-are încotro - se decide să deschidă, întoarce un buton al aparatului de radio, făcând să se audă emisiunea mai încet, şi iese prin uşa din fund, lăsând-o dată de perete. După o clipă se aude din antreu, vocea Magdei: „Domnul profesor Andronic locuieşte aici? E acasă?” în tot acest timp, vocea de la radio continuă, mai scăzut, dar distinct.) ...„Chiar acolo unde consensul istoricilor părea că exclude orice îndoială, noi avem dreptul să examinăm lucrurile, atât timp cât nu ne aflăm în faţa unor documente precise. De multe ori ipoteze cu totul plauzibile, întărite de consideraţiuni savante, cad în faţa unor fapte mărunte, dar irecuzabile. Popasul lui Alexandru cel Mare la Troia are loc într-adevăr în 334? îndoiala e legitimă. Ceva mai mult: îndoiala se poate extinde asupra faptului însuşi. Popasul la Troia a avut loc? A avut cu adevărat loc? Legenda îi vrea pe Alexandru cel Mare aplecat asupra mormântului lui Ahile. E mai mult decât o legendă, e un simbol. Epopeea se întâlneşte cu istoria, eroul lui Homer cu elevul lui Aristotel. Imagine maiestuoasă, imagine de 372 MIHAIL SEBASTIAN nesfârşită măreţie, dar omul de ştiinţă nu are dreptul să fie sedus de asemenea frumuseţi când adevărul lor istoric este nesigur şi cu atât mai puţin când el este categoric fals.” (Ana se reîntoarce în odaie, urmată de Magda. Magda e într-o rochie de după-masă, un taior uşor de vară. Intră cu oarecare timiditate. Din prag, aruncă o privire cercetătoare prin odaie, privirea cuiva care intră prima oară într-o casă necunoscută.) MAGDA: Nu e aici? ANA (cu degetul la gură, îi face semn să tacă): Sst! (Merge spre aparatul de radio, întoarce butonul, întărind sunetul.) (Vocea conferenţiarului răsună din nou puternică. Magda, de la primele cuvinte, e interesată de subiect şi se apropie de radio. Amândouă, Ana de o parte, Magda de cealaltă parte a aparatului, ascultă cu mare atenţie.) „...Foarte puţine sunt datele certe, absolut certe, din istoria războaielor lui Alexandru cel Mare. E, de exemplu, sigur că armatele lui trec Tigrul în septembrie 331 înainte de Hristos, în ultima zi a lunii, şi această preciziune o datorăm împrejurării că trecerea fluviului coincide cu eclipsa de lună de la 30 septembrie 331. Asemenea coincidenţe nu sunt multe în cronologia alexandrină. Istoricul poate să regrete lipsa lor, căci istoricul doreşte cât mai multă preciziune, dar figura lui Alexandru cel Mare nu pierde nimic din nesiguranţa datelor. Miturile sunt mult mai puternice decât documentele şi poate că ceea ce este cu deosebire ULTIMA ORĂ 373 fascinant în marele macedonean este misterul care azi încă, după douăzeci şi trei de veacuri, înconjoară şi ascunde miraculoasa sa aventură.”1 (Conferinţa s-a terminat. Ana şi Magda rămân încă absente, cu aceeaşi încordată atenţie, asupra aparatului de radio. După câteva secunde se aude vocea spicheriţei: „In ciclul Mituri şi eroi a vorbit domnul profesor Alexandru Andronic despre Alexandru cel Mare”. Ana întoarce butonul aparatului, care se stinge.) MAGDA: Cum? El a vorbit? El a fost? ANA: Da, dumnealui. MAGDA: Prin urmare... nu-i acasă. ANA: Păi... (lovind cu palma aparatul de radio) dacă-i aici, cum o să fie acasă. MAGDA: Atunci... mă duc. ANA: Dar cine sunteţi dumneavoastră, ca să-i spun. MAGDA: Nu mă cunoaşte. Nu cred să mă cunoască. ANA: Da’ de ce nu staţi, că acum trebuie să vie şi dumnealui. A zis ca de la Radio vine de-a dreptul acasă, că nici nu-i departe. MAGDA: Poate întârzie... ANA: Aş! Nu-1 cunoaşteţi. Se vede bine că nu-1 cunoaşteţi. Dumnealui nu întârzie niciodată. A 1 Nota pentru regie. Textul conferinţei lui Andronic va fi scurtat sau eventual lungit - după necesităţile regiei. Nu totul trebuie să fie auzit de spectator. Când soneria sună, ea va acoperi complet pe vorbitor şi nu se va auzi decât târâitul obişnuit al unui aparat de radio, în timp ce se sună. De asemeni, când Ana iese în antreu ca s-o întâmpine pe Magda, întrebările Magdei se vor auzi limpede, acoperind aparatul de radio. Clar, în aşa fel încât să fie bine auzit de spectatori, nu va fi decât începutul şi sfârşitul conferinţei (n.a.). 374 MIHAIL SEBASTIAN vorbit, a spus omul ce a avut de spus - drept acasă vine... Da’ frumos a vorbit. MAGDA: Da, frumos... ANA: Frumos şi tare. Mă şi mir, zău. Aici acasă, abia deschide gura, abia-1 auzi. Nu prea e vorbăreţ. Cât e ziua de mare stă colo, la masă. Citeşte şi scrie; scrie şi citeşte. MAGDA (privind de jur împrejurul bibliotecii): Are ce citi. ANA: Da, zău. Multe mai sunt. Şi mereu vin. Nu e zi de la Dumnezeu, să nu vie câte trei, câte patru. Nu mai are loc de ele. Pe masă cărţi, sub masă cărţi, pe scaune cărţi - unde te întorci cărţi. Eu să le scutur şi nu le mai dau de rost, dar dumnealui să le citească. MAGDA (s-a apropiat de birou. Se uită o clipă la cărţile de pe masă şi ia, cu o mişcare subită, de interes, una din ele): Cartea asta e nouă? Primită de curând? ANA: S-o vedem. (Ia cartea în mână, o cântăreşte, o deschide, pipăie o foaie, pe urmă o închide la loc şi i-o înapoiază.) E-n greceşte. MAGDA: După ce-o cunoşti? ANA: Ei! După multe. Pe toate le cunosc. M-am învăţat cu ele. Numai s-o iau în mână şi spun care cum e. Sunt şi unele de scârţâie, când le deschizi, ca o uşă neunsă. Altele nici nu le auzi. Sunt şi cărţile ca oamenii: unele tac, altele ţipă. MAGDA: Şi altele râd. ANA: Ba de râs, nu le-am auzit să râdă. Ia ascultaţi! (Gest cu degetul; o secundă amândouă ascultă cu urechea aţintită spre cărţile din rafturi.) E câte una care trosneşte din senin, ca butucul iama în vatră. Parc-ar vrea să zică ceva, dar nu ştiu ce. ULTIMA ORĂ 375 MAGDA: Poate că ştie domnul profesor. ANA: Ei, dumnealui pe toate le ştie... Domnişoară, nu vă supăraţi, să punem cartea la loc aşa cum a fost, că dacă bagă de seamă c-am mişcat-o din loc, atâta ne trebuie. Să nu-i umble cineva pe masă, că e rău de tot. Eu nici nu mă ating de masă. Zac hârtiile pe ea, cu lunile... (Magda potriveşte cartea la loc. Se aude de afară soneria.) MAGDA: A venit. ANA: Nu e el... (cu mirare) Cine să fíe? MAGDA: Poate că totuşi el e. ANA: Nu, nu sună niciodată. Are cheie. Cine să fie? MAGDA: Eu mă duc. ANA: Dar de ce? Staţi liniştită. Eu cred că nici nu e la noi. N-are cine să fie. (Ascultă cu atenţie.) Vedeţi? Nu mai sună. O fi greşit cineva uşa. Şi adineauri, când aţi sunat dumneavoastră întâi, mă gândeam nici să nu deschid. Tot aşa ziceam că-i o greşeală. La noi foarte rar să vie cineva. (Se aude din nou soneria, mai lung decât prima dată.) Cine să fíe? Poate că tot e cineva. Staţi aicea, că ma duc să văd. (Iese prin uşa din fund. Soneria se aude întruna. E afară cineva care insistă, care şi-a pierdut răbdarea. In sfârşit soneria încetează. Probabil că Ana a deschis şi stă acum de vorbă cu noul venit. După câteva secunde uşa din fund se deschide brusc şi intră directorul.) SCENA II MAGDA, ANA, DIRECTORUL DIRECTORUL: Domnul profesor Andronic?.. 376 MIHAIL SEBASTIAN ANA (care vine în urma lui, cam contrariată de năvălire): Păi nu vă spusei că nu-i acasă? DIRECTORUL (cu o înclinare spre Magda): Doamna Andronic? MAGDA: Nu. DIRECTORUL: Domnişoara Andronic? MAGDA: Nici. DIRECTORUL: O prietenă a domnului profesor? MAGDA: încă nu. DIRECTORUL: O studentă? MAGDA: Oarecum. DIRECTORUL: Domnişoară, vă rog să mă iertaţi; pun prea multe întrebări şi nu dau nicio explicaţie. Dar trebuie neapărat să-l văd pe domnul profesor. ANA: O fi trebuind, dar dacă nu-i acasă!... Cine sunteţi dumneavoastră? DIRECTORUL (scurt, către Ana): Dumneata să taci! (către Magda) Domnişoară, sunteţi singura care aţi fi în drept aici să puneţi această întrebare, dar e mai bine să spun de la început că nu pot răspunde. MAGDA: Vă înşelaţi, domnule. Nu am niciun drept să pun întrebări în această casă. De altfel nu am nimic să vă întreb şi nu sunt curioasă să aflu. DIRECTORUL: Cu atât mai bine... Pentru că, în ce mă priveşte, sunt foarte curios... (se uită scrutător de jur împrejur) şi am multe lucruri de aflat. (Merge spre birou, aruncă o privire asupra lucrurilor de pe el, ia în mână o carte, pe urmă un dosar, pe care îl deschide.) ANA: Vă rog să nu umblaţi acolo. DIRECTORUL: Dumneata eşti un personaj cu totul de prisos. Te rog să ieşi. N-am nevoie de dumneata. MAGDA: Vreţi să spuneţi că de mine aveţi nevoie? ULTIMA ORĂ 377 DIRECTORUL: Nu. Nici pe dumneavoastră nu vă reţin. (Trece de cealaltă parte a biroului, pe care îl cercetează cu atenţie, deşi rapid. Trage câteva sertare, unul după altul, pe unele închizându-le în grabă, pe altele nu.) ANA: Te poftesc să le închizi la loc că altfel strig. DIRECTORUL: Strigă, dar ieşi! (A zărit un dosar care i se pare interesant, se aşază la birou şi-l răsfoieşte.) ANA (către Magda): Vai de mine! Ăsta e nebun, (către director) Ce te-a apucat, domnule? Lasă hârtiile în pace. DIRECTORUL: Tot aici eşti? (către Magda) E surprinzător că un om distins ca profesorul Andronic poate ţine în casă o asemenea persoană. ANA: Eu strig! Eu îl chem pe portar! Mă duc să-l chem! MAGDA (o opreşte cu un gest ferm, liniştitor): Rămâi aici. (Se apropie de birou, foarte calmă.) Am impresia, domnule, că sunteţi în căutarea unor documente. DIRECTORUL (răsfoieşte mai departe dosarul, fără să ridice capul): Da. MAGDA: A unor documente importante. DIRECTORUL (acelaşi joc): Da. MAGDA: Foarte importante. DIRECTORUL (ridică scurt privirea): Dumnea voastră... (se ridică, ocoleşte biroul, vine lângă ea) dumneavoastră ştiţi ceva? MAGDA: Mai mult bănuiesc decât ştiu. DIRECTORUL: Ce? MAGDA: Bănuiesc că dacă un om bine crescut năvăleşte într-o casă străină în felul în care aţi năvălit dumneavoastră şi caută ceva, acel ceva nu poate fi decât foarte important. 378 MIHAIL SEBASTIAN DIRECTORUL: V-am prevenit că sunt grăbit. Ştiţi sau nu ştiţi ceva precis? MAGDA: Da şi nu. DIRECTORUL: Ce-nseamnă da, ce-nseamnă nu? MAGDA: Ştiu că domnul profesor a plecat cu o servietă. Că a pus în ea o serie de hârtii şi că a încuiat servieta cu cheia şi a încercat broasca de câteva ori. Asta înseamnă da. Nu ştiu însă ce erau acele hârtii şi nu ştiu dacă erau hârtiile pe care le căutaţi. Asta înseamnă nu. DIRECTORUL: Şi... unde e domnul profesor? ANA: E la Radio... Acu trebuie... MAGDA (întrerupând): E la Radio şi de acolo se duce la Universitate. Azi e miercuri. Totdeauna miercuri (se uită la ceas) de la şase la şapte are curs. DIRECTORUL: Pot să-i telefonez de aici? Unde e telefonul? ANA: N-avem. DIRECTORUL: Asta aşa e. Toată dimineaţa v-am căutat în carte. MAGDA: Şi nici nu e bine să telefonaţi. Domnul profesor e în sala de cursuri. S-ar putea să nu răspundă, mai bine vă duceţi acolo, îl găsiţi sigur. DIRECTORUL: Poate că aveţi dreptate... (Totuşi ezită, parcă n-ar pleca.) Dar, de la curs, nu vine aici? MAGDA: Uneori... (degajată) Dacă vreţi, aşteptaţi. DIRECTORUL: S-ar putea să întârzie?... MAGDA: O oră, două... ANA: Poate trei... DIRECTORUL: Atunci mă duc. (Se înclină, curtenitor.) Domnişoară, vă cer scuze. MAGDA: Nu aveţi de ce. A fost foarte plăcut. ULTIMA ORĂ 379 DIRECTORUL: Dacă mergeţi în oraş, vă las în drum. Am un taximetru jos, care aşteaptă. MAGDA: Vă mulţumesc, dar eu am de lucru. Aţi ghicit bine adineauri. Sunt o studentă a domnului profesor Andronic. M-a chemat să-i copiez nişte fişe. DIRECTORUL: îmi pare rău că v-am întrerupt. Bună ziua. ANA (ironică): Mai poftiţi pe ia noi. DIRECTORUL: Dumneata să taci. (Iese.) SCENA III MAGDA, ANA ANA (rămâne în pragul uşii din fund şi priveşte de acolo spre antreu până ce se aude o uşă trântită. Pe urmă reintră în cameră, închizând uşa din fund): A plecat. Dacă nu eraţi aici, nu ştiu zău cum scăpăm de el... Da... să ştiţi, domnul profesor n-are astăzi curs. MAGDA: Ştiu. ANA: Şi nici servietă n-are. MAGDA: Eu credeam că are. ANA: Când o afla nebunul că l-aţi păcălit, vine înapoi. MAGDA: N-are decât. Pe mine nu mă mai găseşte. ANA: Şi eu nu-i mai deschid... (Apropiindu-se de birou.) Ia te uită ce-a făcut! A încurcat toate hârtiile. (Face ordine pe birou, închide sertarele, strânge hârtiile.) MAGDA: Primiţi des asemenea vizite? ANA: Ba nu primim deloc. Nu v-am spus că la noi nu vine nimeni? 380 MIHAIL SEBASTIAN MAGDA: Nimeni, nimeni? ANA: Câteodată, aşa, câte un domn bătrân, câte o fată urâtă... MAGDA: Totdeauna urâtă? ANA: Totdeauna. Parcă anume le alege şi numai despre cărţi vorbeşte cu ele. (pauză) Dumneavoastră sunteţi prima fată frumoasă care intră în casa asta. MAGDA: Eu tot despre cărţi am venit să vorbesc. ANA: Foarte rău. Mai mare păcatul! (Se aude dinspre antreu o cheie ce se răsuceşte în broască, o uşă ce se deschide.) I-auziţi! A venit. Dumnealui e. SCENA IV MAGDA, ANA, ANDRONIC ANA (merge spre uşa din fund, o deschide şi din prag se adresează lui Andronic, care a rămas probabil în antreu): Conaşule, vă aşteaptă cineva în birou. ANDRONIC (de afară): De mult? ANA: Cam de multişor. ANDRONIC (intrând şi zărind-o pe Magda): Bună ziua, domnişoară. MAGDA: Bună ziua, domnule profesor. ANA: Foarte frumos aţi vorbit la Radio, conaşule. Mi-a plăcut. ANDRONIC (către Magda): Domnişoară, nu trebuie să luaţi în nume de rău declaraţia prea sinceră a Anei. E o veche admiratoare a mea. E publicul meu credincios, (către Ana) Iţi mulţumesc, Ana. M-am gândit în timp ce vorbeam la dumneata. Ştiam că chiar dacă nimeni nu m-ascultă, chiar ULTIMA ORĂ 381 dacă toate aparatele de radio sunt închise, unul e deschis... ANA: Foarte frumos a fost... ANDRONIC (către Magda): Vedeţi? ANA: Conaşule, v-a căutat un domn. ANDRONIC: Ce domn? ANA: N-a vrut să spună cine-i. Acu a ieşit pe uşă. ANDRONIC: Poate domnul cu care m-am întâlnit pe scări. Era să ne lovim unul de celălalt de prea mare grabă. ANA: Atunci să ştiţi că el era. Mai grăbit nici că se poate. ANDRONIC: Bine, Ana. îţi mulţumesc. ANA: Eu, acu, vă las. (Dă să iasă, dar se opreşte privindu-l fix pe Andronic.) Da asta ce mai e? ANDRONIC: Ce? ANA: Iar vă cade un nasture! ANDRONIC: Unde? ANA: Uite. (Pune mâna pe nasturele hainei lui.) ANDRONIC: Ai dreptate. Cade. ANA: Abia aseară l-am cusut. ANDRONIC: Nu pe ăsta. Era altul. ANA: Mereu cade câte unul. (scoţând din şorţ un ac cu aţă) Stai să-l cos. ANDRONIC: Nu acuma, Ana. Lasă. Mai târziu. ANA (bombănind şi îndreptându-se spre uşa din fund ca să iasă): Pe urmă iar vă treziţi fară el. (O zăreşte pe Magda râzând amuzată de scena la care asistă.) Şi râde lumea de noi. (Iese.) 382 MIHAIL SEBASTIAN SCENA V ANDRONIC, MAGDA ANDRONIC: De ce râzi, domnişoară? MAGDA: Pentru că... pentru că mi-am adus aminte de cursul dumneavoastră. ANDRONIC: E aşa de vesel cursul meu? MAGDA: Vă rog să nu vă supăraţi. E o glumă. De multe ori, înainte de intraţi în sală, ne întrebam - ba uneori chiar faceam prinsoare între noi - ne întrebam care din cei trei nasturi de la haină va lipsi. ANDRONIC: Nu lipseşte totdeauna acelaşi? MAGDA: Nu. De cele mai multe ori (arătând cu mâna) ăsta, cel din mijloc. Alteori, cel de jos. Mai rar, primul nasture, cel de lângă buzunar. ANDRONIC: Foarte interesant cursul meu. Nu ştiam că am studenţi aşa de atenţi... Şi... nu se întâmplă niciodată ca toţi trei nasturii să fie la locul lor? MAGDA: Ba da. Foarte rar, dar se întâmplă. Ba chiar o dată am pierdut un pariu destul de mare din cauza asta. ANDRONIC: îmi pare rău. Dacă ştiam... MAGDA (gest de mic protest): O!... ANDRONIC: La drept vorbind, nu-mi aduc aminte de figura dumitale. Eşti înscrisă la mine? Urmezi cursul meu? MAGDA: L-am urmat, în primul semestru, (cu puţină ezitare) Acum... ANDRONIC: Numele dumitale (căutând să-şi aducă aminte) este... MAGDA: Magda Minu. ULTIMA ORĂ 383 ANDRONIC (acelaşi joc): Minu Magda... Minu Magda... (brusc) Da. îmi aduc aminte. Cred că-mi aduc aminte. Locul dumitale era... în fund. MAGDA (completând): în dreapta. ANDRONIC: Lângă fereastră. MAGDA: Da, lângă fereastră. ANDRONIC: Da, da. Acum te văd... Ai făcut şi o lucrare de seminar, astă toamnă. Despre... Despre... Protocolul la curtea lui Alexandru cel Mare. MAGDA: Cum? Ţineţi minte? ANDRONIC: Foarte bună lucrare. Excelentă. Puţin cam îndrăzneaţă, scrisă cu prea multă imaginaţie, dar foarte bună. Cred că ţi-am dat nişte cărţi să le consulţi. MAGDA: A lui Bernoullies şi a lui Spieker. Dar le-am înapoiat. Vi le-am lăsat la cancelarie. ANDRONIC: Ştiu... Unde ai dispărut de atunci? Nu te-am mai văzut la curs. De ce? MAGDA: Să vorbesc... deschis? ANDRONIC: Sigur. Te rog. MAGDA: Nu mai puteam suporta cursul dumneavoastră! Mă indigna! Mă înfuria! ANDRONIC (fără ironie): Interesant. MAGDA (brusc, după un moment de reflecţie): Domnule profesor, mie îmi place Alexandru cel Mare. ANDRONIC: Şi mie. MAGDA: Nu. Dumitale nu-ţi place. îl critici, n-ai încredere în el. ANDRONIC: Face prea multe greşeli. MAGDA (scurt): Nu-i adevărat! ANDRONIC (redevenindprofesor): Domnişoară Minu, tonul dumitale pentru o studentă... 384 MIHAIL SEBASTIAN MAGDA (redevenind şi ea studentă): Vă rog să mă iertaţi... ANDRONIC (mai degajat): Prin urmare, ai plecat de la cursul meu, fiindcă nu erai de acord cu mine. MAGDA: Vedeţi, pentru dumneavoastră, Alexandru cel Mare este o problemă, un obiect de studiu... ANDRONIC: Iar pentru dumneata? MAGDA: E altceva. Un om. Un prieten. Mai mult decât atât. ANDRONIC: O pasiune. MAGDA: Da, o pasiune. ANDRONIC: Veche? MAGDA: Destul de veche, încă din liceu... ANDRONIC: Nu ştiam că fetele de liceu îşi caută pasiunile în cartea de istorie. MAGDA: Râdeţi de mine. ANDRONIC: Nu râd. Eşti o fată silitoare şi gravă. MAGDA: Nici silitoare, nici gravă. Mai degrabă leneşă şi frivolă. Anul trecut, în iunie, nu mi-a lipsit mult să cad la bacalaureat... (cu o schimbare de ton) Dar pe Alexandru cel Mare l-am iubit din primul moment. ANDRONIC: Iubit? MAGDA: Da. Iubit. ANDRONIC: Ceea ce se cheamă iubit? MAGDA: Cred că da. ANDRONIC: Şi cum s-a întâmplat? MAGDA: Nu ştiu. Cum se întâmplă de obicei. L-am văzut şi mi-a plăcut. ANDRONIC (jumătate întrebător): E frumos? MAGDA (cu elan): E foarte frumos. E frumos, e tânăr, e puţin nebun, e generos. ANDRONIC: Puţin nebun, da. (cu un gest vag de îndoială) Generos... ULTIMA ORĂ 385 MAGDA: Cunosc gestul ăsta. Din cauza lui am plecat de la curs. De câte ori e vorba de Alexandru cel Mare, de strălucirea lui, de eroismul lui, dumneata ridici din umeri şi faci un gest cu mâna, ca un semn de întrebare, (scurt) Nu pot să te sufăr. ANDRONIC: îmi pare rău. MAGDA: Ştii cum îţi spunem noi la curs? ANDRONIC: Cine „noi”? MAGDA: Noi, fetele. ANDRONIC: Cum? MAGDA: Alexandru cel Mic. ANDRONIC: De ce? MAGDA: Mai întâi, fiindcă te cheamă Alexandru, ca pe el. ANDRONIC: Şi pe urmă? MAGDA: Pe urmă fiindcă eşti mic. ANDRONIC: Găseşti? MAGDA: Sigur, în comparaţie cu el, eşti mic. El e înalt, puternic, îndrăzneţ. Dumneata eşti timid. ANDRONIC (puţin vexat): Domnişoară Minu... MAGDA: Da. Eşti timid. Alexandru cel Mic. ANDRONIC: Domnişoară! Te fac atentă că felul dumitale de a vorbi cu un profesor - chiar dacă nu mai sunt profesorul dumitale... MAGDA: Dar sunteţi profesorul meu. ANDRONIC: Cum? MAGDA: Vreau să mă prezint la examen. ANDRONIC: La mine? MAGDA: Da. ANDRONIC: Când? MAGDA: In sesiunea asta, dacă se poate. ANDRONIC (bănuitor, sever): Şi de aceea vii aici? 386 MIHAIL SEBASTIAN MAGDA: O, nu! Să nu mă înţelegeţi greşit. Eu examenele nu obişnuiesc să le trec la domiciliul profesorilor. E loc destul la facultate. ANDRONIC: Te rog să mă scuzi. N-am vrut să te jignesc. Totuşi aş vrea să ştiu... MAGDA: De ce am venit aici? Da. Am citit articolul dumneavoastră de astăzi. ANDRONIC (întrerupând): Ce articol? MAGDA: Articolul: foiletonul din ziar... din Deşteptarea. ANDRONIC: L-ai citit? MAGDA: Da. ANDRONIC (dezolat): L-ai citit! Prin urmare se citeşte. Ce penibil! MAGDA: Penibil? De ce? ANDRONIC: Pentru că e plin de greşeli de tipar. Tot articolul e mutilat, desfigurat de greşeli. Desigur că n-ai înţeles nimic. MAGDA: Ba da. Sau cel puţin cred. ANDRONIC: Nu, nu. Nici eu nu mai înţeleg, eu care l-am scris... Dar am dat o erată. O să apară mâine. (Ia gazeta de pe birou şi o agită.) Ce s-a petrecut cu articolul acesta e înspăimântător. Mă întreb cine l-a cules, cine l-a corectat. Parcă e un text căzut pe mâini de hotentoţi, de canibali. Cuvintele cele mai simple sunt schimonosite. Nu mai vorbesc de termenii tehnici, de numele proprii... (parcurgând foiletonul) Uite... uite. în loc de Marocardo apare Maroc; în loc de Kabul, apare Carun; în loc de Oxyartes, Ohrida; în loc de Prophtasia, Protar - auzi dumneata: Protar! Nu e frază, nu e rând să n-aibă greşeală. Cred că ai băgat de seamă! ULTIMA ORĂ 387 MAGDA: Nu. N-am avut când. Am citit totul într-o suflare. Cu inima strânsă. Domnule profesor, am venit să-mi spuneţi că nu-i adevărat. ANDRONIC: Ce? MAGDA: Alexandru nu l-a ucis pe Parmenion. Alexandru n-a fost în Media. ANDRONIC: Ba da. MAGDA: Nu se poate, în orice caz, nu în 330. în 330, era la Kabul. ANDRONIC: Nu ajunsese încă. MAGDA: De unde ştiţi? ANDRONIC: Presupun. MAGDA (aproape cu violenţă): N-aveţi dreptul. Nu are nimeni dreptul. ANDRONIC: Domnişoară Magda... pui prea multă inimă în lucruri atât de vechi... MAGDA: Pentru mine nu sunt vechi. Pentru mine sunt vii. încă vii... Eu îl cunosc pe Alexandru, îl cunosc, înţelegi? ANDRONIC: Şi eu cred că îl cunosc. De... (aruncă o privire circulară asupra bibliotecii) de douăzeci de ani. MAGDA (cu uşor dispreţ): Din cărţi. ANDRONIC: Da, din cărţi. Ştii dumneata un alt mijloc de a-1 cunoaşte pe Alexandru cel Mare? L-ai întâlnit dumneata în altă parte decât în cărţi? MAGDA: în vis. ANDRONIC: O! Atunci să ştii că nu e el. MAGDA: Ba da. Uneori îl văd. Uneori îl aud. Cunosc vocea lui, cunosc privirea lui - privirea lui arzătoare, ochii lui calzi şi umezi... ANDRONIC (ca şi cum ar confirma un răspuns la un examen): Asta-i exact. Avea ochi umezi. Şi 388 MIHAIL SEBASTIAN Plutarh e de acord... „Umezeala ce răsărea în ochii lui...” MAGDA: Cu ce orgoliu îşi ridică fruntea spre stele! Cu ce sfidare îşi lasă capul pe spate! ANDRONIC: Inexact. Aici te înşeli. E o eroare. Obişnuia să încline capul spre stânga. Şi Plutarh o spune... „Gâtul îl avea aplecat puţin pe umărul stâng.” Toţi autorii sunt de acord. MAGDA: Dar niciunul nu l-a văzut ca mine. Nici dumneata nu l-ai văzut. Niciodată. ANDRONIC: Drept să spun, nu. MAGDA: Uneori la curs, ascultându-te cum vorbeai despre el, aş fi vrut să te întrerup, aş fi vrut să strig. Vorbeai cu indiferenţă despre lucruri ameţitor de frumoase. Cum puteai fi aşa de rece, aşa de absent? ANDRONIC: Ce vrei? Eu sunt un profesor. Eu n-am viziuni. Eu nu mă întâlnesc noaptea în vis cu Alexandru cel Mare. MAGDA: Cu atât mai rău pentru dumneata. Şi totuşi erau clipe când se părea că înţelegi, că vezi. Erau momente în cursul dumitale, când lucrurile înviau deodată... Uite, astă-toamnă, în noiembrie, poate ai uitat, poate nu ţii minte... într-o joi după-masă, ningea, ningea pentru prima oară... Noi eram puţini în sală. Să fi fost douăzeci. Ai intrat târziu. Erai palid, puţin obosit. Ai început să vorbeşti cu vocea dumitale indiferentă de totdeauna. Vorbeai despre plecarea lui Alexandru în Asia. Păreai plictisit, absent. Şi deodată - nu ştiu cum s-a întâmplat - ai tresărit. Ai ridicat mâna cu un gest ca un fulger - un gest care deschidea porţile Asiei, porţile visului. Glasul îţi vibra, în ochi aveai o mare lumină... Simţeam că te iubesc. ULTIMA ORĂ 389 ANDRONIC (puţin speriat): Pe mine? MAGDA: Pe dumneata. Pe el. Pe amândoi. ANDRONIC: Era o confuzie. MAGDA: Sigur că era o confuzie. Aveai dumneata grijă să ne trezeşti la timp. Să ne readuci la realitate. (cu uşor dispreţ) Alexandru cel Mic! ANDRONIC: Domnişoară Magda, eşti o copilă. O fată exaltată. MAGDA: Ştiu. Mi s-a spus mereu acasă. Mama, tata, mătuşi, unchi... Magda, eşti exaltată. Magda, eşti nebună. Şi într-adevăr sunt. (jumătate glumind) Ce păcat că nu eşti şi dumneata. Ne-am înţelege de minune. ANDRONIC: Dar „el” este. MAGDA: O! Da! Şi de aceea îl iubesc, îmi venea să râd la curs, când te auzeam cum îl judeci. (profesoral) „E inexplicabil că Alexandru a făcut aşa... E inadmisibil că a făcut altminterea... E de neînţeles că s-a dus... E absurd că s-a întors...” îmi venea să râd cum te chinuiai să explici lucruri care nu se explică. ANDRONIC: în ştiinţă totul se explică. MAGDA: Se poate. Dar în viaţă nu. Alexandru ştie asta. El merge cu mâinile libere, cu ochii închişi, înainte, în neprevăzut, în plină aventură, până la capăt. ANDRONIC: Şi uneori până la crimă. MAGDA (violent): Nu-i adevărat. ANDRONIC (cu vocea scăzută): L-a ucis pe Parmenion. MAGDA: Minţi! ANDRONIC (moment de tăcere. Cuvântul a fost prea tare, dar omul de ştiinţă biruie): E un fapt istoric, îmi pare rău, dar l-a ucis. 390 MIHAIL SEBASTIAN MAGDA (intens, surd): El? ANDRONIC: Da. MAGDA: Cu mâna lui? ANDRONIC: Cred că da. MAGDA: Crezi! Ce uşor îţi vine să arunci cuvintele. Crezi! (cu o schimbare de voce, fermă) Nu avea niciun motiv să-l ucidă. ANDRONIC: Niciunul. Şi Plutarh spune la fel. MAGDA: Dar Plutarh nu spune că l-a omorât el, cu mâna lui! ANDRONIC: Nu. Asta spun eu. E o descoperire. Sau cel puţin o ipoteză. MAGDA: Pe care n-a mai facut-o nimeni înaintea dumitale? ANDRONIC: Nimeni. MAGDA: De ce îl urăşti? Ce ai cu el? ANDRONIC (cu o ridicare din umeri): îl urăsc!... Eu n-am dreptul să urăsc pe nimeni. MAGDA: Dar nici să iubeşti. ANDRONIC: Sunt un om de ştiinţă. Caut adevărul, încerc să-l găsesc, în cazul de faţă, cred că l-am găsit. Am probe. MAGDA: Unde sunt? ANDRONIC: Aici. (Deschide un sertar.) Şi aici. (Deschide alt sertar.) Şi dincolo. (Arată cu degetul spre un alt dosar de fişe.) Vrei să le vezi? MAGDA: Da. (bruscă răzgăndire) Sau mai bine nu, n-am ce face cu ele. (violent) Păstrează-le! (Se întoarce brusc spre uşă.) ANDRONIC: Magda! MAGDA (se opreşte, se întoarce): Păstrează-le! (mândră) Alexandru e o flacără. N-ai s-o stingi dumneata. Cu toate planşele, cu toate fişele, cu toate cărţile n-ai s-o stingi. E mai puternic, e mai ULTIMA ORĂ 391 viu, e mai frumos. E aşa de frumos! Uită-te în ochii lui - drept în ochii lui - şi spune-mi: nu ţi-e frică de el? ANDRONIC: Ba da. Totdeauna mi-a fost puţin frică de el. MAGDA: Vezi? ANDRONIC: Totdeauna. Nu ne potrivim deloc. Eu sunt un om paşnic, aşezat, doritor de linişte. MAGDA: Timid... ANDRONIC: Dacă vrei... MAGDA: Alexandru cel Mic! ANDRONIC: Fie şi aşa. El e însetat de aventură. E un erou, mă sperie. MAGDA: Pe mine mă fascinează. ANDRONIC: Şi pe mine puţin. Dar nu e bine să te apropii prea mult de el. MAGDA: Eşti prudent. ANDRONIC: N-am fost totdeauna. Vezi, când am început să studiez nu aveam de gând să fac istorie. Mă preocupa filozofia. Visam o teză despre Aristot. Prin Aristot l-am cunoscut pe Alexandru. Şi pe urmă... am rămas cu el. MAGDA: Te-a cucerit. ANDRONIC: M-a tulburat. Aveam douăzeci de ani. El avea douăzeci şi unu, douăzeci şi doi când l-am cunoscut. Tocmai venea din Aegea, după moartea lui Filip. Şi se ducea spre Dunăre. Mie îmi place Dunărea. Credeam că vom face drumul împreună. Dar de acolo s-a întors scurt, nebuneşte, spre Teba. MAGDA: A fost splendid. ANDRONIC: Năucitor, îmi pierdusem respiraţia. MAGDA: Te cred. 392 MIHAIL SEBASTIAN ANDRONIC: Voiam să ştiu cine e omul ăsta. Voiam să scriu un portret al lui. MAGDA: L-ai scris? ANDRONIC: Trei ani am stat la Gottingen ca să-l scriu.. MAGDA: Unde e? ANDRONIC: La dreapta dumitale. (Magda se întoarce spre dreapta.) Raftul al doilea. (Magda întinde mâna spre raftul indicat.) A cincea carte din stângă. (Magda pune mâna pe o carte.) Nu, cealaltă. MAGDA (scoate cartea si citeşte titlul): Studien uber das Bildnis Alexanders der Gros sen. ANDRONIC: Studii, schiţe. Nimic definitiv. MAGDA: Şi pe urmă? ANDRONIC: Pe urmă... toate cărţile pe care le vezi acolo... (arată cu mîna spre acel „ raft al doilea ”) toate despre el. Mereu şi mereu. MAGDA: De ce nu l-ai lăsat? ANDRONIC: Pentru că n-am mai putut. De la Teba la Troia. Din Grecia în Asia, Susa, Persepolis, Ecbatana, drumul spre Indii, drumul spre ocean. MAGDA: Pasionant. ANDRONIC: Da - şi obositor. De multe ori aş fi vrut să-i spun lui Alexandru cel Mare, să-i pot spune: „Destul! Opreşte! Hai acasă!” MAGDA: Nu te-ar fi ascultat. ANDRONIC: N-ar fi avut încredere în mine. Dar astăzi sunt mai bătrân decât el. Am patruzeci de ani. Sunt multe lucruri pe care el nici nu le bănuia şi pe care eu le ştiu. îmi pare rău că nu i le pot spune. MAGDA (cu un surâs): I le spun eu. Eu îl văd. ANDRONIC (glumind): Da, dar dumneata îl adori. N-are să te creadă. Un bărbat nu crede în femeile care îl ULTIMA ORĂ 393 adoră, (serios) Vezi, toată campania lui Alexandru în Asia este plină de greşeli. MAGDA: Crezi? ANDRONIC: Sunt sigur. Aş putea dovedi. Dar pentru asta mi-ar trebui timp. Mai întâi mi-ar trebui să pot reface întreg itinerariul lui Alexandru. De la Teba la capătul Indiei. MAGDA: Eu l-am făcut. ANDRONIC: în vis. Eu însă aş vrea să-l fac în realitate, pe teren, îmi trebuie o cunoaştere perfectă a terenului. N-am încredere în geografi. Vreau să văd cu ochii mei. Aş vrea să străbat pas cu pas, metru cu metru, toate drumurile lui Alexandru. MAGDA (cucerită): Ar fi minunat de frumos! (scurt, practic) Mă iei şi pe mine. ANDRONIC (râzând): Te iau. Mai ales că nu voi pleca niciodată. MAGDA (cu inocenţă): De ce? ANDRONIC: Nu-ţi dai seama ce poate fi o asemenea călătorie. E o adevărată expediţie. O caravană. Ar trebui ani mulţi şi bani mulţi. Foarte mulţi bani. MAGDA: Şi nu-i avem? ANDRONIC: Nu. Am o leafa de profesor din care trăiesc eu şi biblioteca mea. MAGDA: Iar eu?!... ANDRONIC: Dumneata! (râzând) Dumneata ai în poşetă bani pentru un bilet de cinematograf. MAGDA: Şi un abonament pe linia 16. ANDRONIC: Care nu ne va duce prea departe. MAGDA: Păcat! Ar fi aşa de frumos! ANDRONIC: Da. Frumos ar fi. Uite harta. (Ia dintr-un colţ: al biroului o hartă şi o deschide pe masă.) Hartă cu nume şterse. Cu fluvii secate. Cu cetăţi dispărute. 394 MIHAIL SEBASTIAN MAGDA: Unde e Gaza? Unde e Gordium? Unde e Prophtasia? ANDRONIC: Aici... şi aici... şi aici... (Lung moment de tăcere. De afară se aude soneria. Amândoi ridică privirea care li se pierduse pe hartă. Soneria reîncepe insistent, energic. Pe urmă se opreşte. Prin antreu se aude nedistinct vocea Anei şi a Directorului.) DIRECTORUL: Domnul profesor a venit? E acasă? ANA: Da. A venit. Cum vă cheamă pe dumneavoastră, ca să-i spun cine sînteţi. DIRECTORUL: Las’ că-i spun eu. (Uşa din fund se deschide şi apare Directorul urmat de Ana.) SCENA VI MAGDA, ANDRONIC, DIRECTORUL, ANA DIRECTORUL: Domnul profesor Andronic? ANDRONIC: Eu. ANA: Dumnealui e, conaşule, domnul care v-a căutat. Nici acuma nu vrea să spună cum îl cheamă. Uite, a dat buzna peste mine. ANDRONIC: Ana, ce fel de vorbă... DIRECTORUL: Are dreptate, domnule profesor. E adevărat. Am dat buzna. Am năvălit. Dar veţi înţelege graba mea. Dorinţa de a vă cunoaşte. Nerăbdarea de a vă vorbi. Mai ales (se uită sever spre Magda) că am fost copilăreşte indus în ULTIMA ORĂ 395 eroare. Mi s-a spus că sunteţi la Universitate şi că nu vă întoarceţi decât seara târziu. ANDRONIC: Vă rog să luaţi loc. Ana, te poţi duce. ANA (îmbufnată): Păi de! Da’ nasturele ăsta când o să-l cos? (Iese prin uşa din fund.) ANDRONIC: Lasă, mai târziu. SCENA VII MAGDA, ANDRONIC, DIRECTORUL DIRECTORUL: Domnule profesor, numele meu este Borcea. I. D. Borcea. sunt directorul ziarului Deşteptarea. ANDRONIC (fără entuziasm): îmi pare bine. DIRECTORUL: Am fost informat că m-aţi căutat azi- dimineaţă la redacţie. ANDRONIC: Da. Mi s-a spus însă că nu veniţi niciodată. DIRECTORUL: Niciodată! Vin când trebuie şi pentru cine trebuie. Dovadă că am venit până aici. ANDRONIC: Sunt măgulit. DIRECTORUL: Eu sunt măgulit, domnule profesor... Vă rog să-mi spuneţi cu toată încrederea ce vă aducea azi-dimineaţă la mine. Despre ce era vorba? Mi s-a spus că e o chestiune de extremă importanţă. ANDRONIC: Aşa credeam. Dar am găsit acolo un domn - Ştefanescu mi se pare - care mi-a explicat că mă înşel şi că de fapt chestiunea n-are nicio importanţă. DIRECTORUL (enervat): Ştefanescu... Un dobitoc. ANDRONIC: Nu părea. 396 MIHAIL SEBASTIAN DIRECTORUL: în sfârşit... Un meseriaş. Fără perspectivă, fară orizont. ANDRONIC: Un om de treabă. Cam nervos, dar de treabă. I-am lăsat o erată şi mi-a promis că o va publica. E tot ce mai puteam dori. DIRECTORUL (apăsat, cu intenţie): Tot? Absolut tot? ANDRONIC (nu înţelege, se uită la Director, se uită la Magda): Da. DIRECTORUL: Domnule profesor, vă înţeleg. Sunt lucruri pe care nu le putem discuta decât între patru ochi. MAGDA: Eu vă las. ANDRONIC: De ce? (către Director) Aveţi un secret? DIRECTORUL (plin de intenţie): Aş vrea să vorbim mai pe larg, mai amănunţit, despre articolul dumneavoastră. ANDRONIC: Cu atât mai bine. Domnişoara cunoaşte articolul. Ne poate fi de folos. DIRECTORUL: Cunoaşte... (plin de subînţelesuri) întreaga chestiune? ANDRONIC: Da. DIRECTORUL: E informată asupra... (gest vag) MAGDA: Perfect informată. ANDRONIC: într-adevăr bine informată. Pune poate prea multă pasiune, prea mult interes personal. DIRECTORUL: Atunci înţeleg de ce ţinea să scape adineauri de mine. MAGDA (râzând): Exageraţi. DIRECTORUL: Domnule profesor, colaborarea dumneavoastră la Deşteptarea este pentru mine şi gazeta mea o mare cinste. ANDRONIC: Colaborare! Bine... dar e un accident. DIRECTORUL: Un accident fericit. ULTIMA ORĂ 397 ANDRONIC: Mărturisesc că până azi-dimineaţă nu cunoşteam gazeta dumneavoastră. DIRECTORUL: Dar ea vă cunoştea. Noi toţi vă cunoaştem. ANDRONIC: Nu-mi amintesc s-o fi citit vreodată. DIRECTORUL: Noi însă v-am citit totdeauna. V-am citit şi v-am stimat. De câte ori nu ne-am spus: dacă am putea face din Alexandru Andronic un prieten, un colaborator! Dacă l-am putea aduce în mijlocul nostru, să lucreze cu noi, să scrie cu noi, să lupte cu noi! ANDRONIC (mirat, naiv): Sunt surprins. DIRECTORUL: Pentru că nu ne cunoaşteţi. Pentru că n-aţi vrut să ne cunoaşteţi. Dumneavoastră, oamenii de bibliotecă, priviţi spre noi cu dispreţ... ANDRONIC (gest timid de protest): Cu dispreţ! DIRECTORUL (energic şi umflând treptat tonul): Da, cu dispreţ, spre noi, oamenii de acţiune care luptăm în tranşeele înaintate ale cotidianului. Din tumul de fildeş în care v-aţi retras, abia aruncaţi o privire indiferentă spre munca noastră, spre truda noastră - şi vi se pare că e prea vulgară - dar cine e vinovat, dacă nu chiar dumneavoastră, care vă izolaţi departe de lume, în loc să veniţi între noi, pentru ca împreună să ridicăm nivelul preocupărilor publice, însufleţindu-le cu idei, cu idealuri? ANDRONIC (timid, încurcat): Bine, dar eu sunt un profesor, un om de ştiinţă... Ce pot spune eu marelui public? DIRECTORUL: Marele public e însetat să vă cunoască, să vă audă, să vă urmeze. A fost ambiţia mea să vă prezint acestui public. Şi am reuşit. Eram 398 MIHAIL SEBASTIAN hotărât să obţin colaborarea dumneavoastră prin orice mijloc şi am obţinut-o. ANDRONIC: Cum? Vreţi să spuneţi că articolul meu... nu din întâmplare, nu printr-o confuzie... DIRECTORUL: Să fim serioşi! O gazetă ca a mea nu trăieşte din întâmplări şi din confuzii, (categoric) V-am adus la Deşteptarea. Eu cu mâna mea. Şi nu vă mai las. ANDRONIC: Nu ştiu ce vreţi să spuneţi! DIRECTORUL: Vreau să spun că veţi colabora cu noi. De aceea am şi venit. Ca să stabilim condiţiile colaborării. ANDRONIC: Domnule... sunt surprins, sunt uimit, sunt mişcat... Nimeni nu mi-a vorbit vreodată ca dumneata. N-am crezut că scrisul meu poate să trezească atâta interes, să aibă atâta ecou, atâta răsunet. DIRECTORUL: Şi încă nu ştiţi nimic. Veniţi între noi şi veţi vedea ce se cheamă răsunet. ANDRONIC: Nu, nu. Mă tem că e o eroare. Lucrările mele se adresează unor cititori de specialitate, unui public restrâns. DIRECTORUL: Prejudecată! Ce v-a adus dumneavoastră acest public restrâns? O biată conferinţă universitară. Nici măcar o catedră plină. Eu vă aduc notorietatea, celebritatea, puterea. Dumneavoastră aveţi lucruri mari de spus şi trebuie să le spuneţi. ANDRONIC: Da, dar nu într-o gazetă. DIRECTORUL: De ce nu într-o gazetă? Glasul dumneavoastră trebuie să pătrundă departe, adânc în opinia publică. ANDRONIC: Opinia publică n-are ce face cu studiile mele. ULTIMA ORĂ 399 DIRECTORUL: Vă înşelaţi cumplit. Ştiţi oare că articolul de azi-dimineaţă a stârnit uimire, a trezit conştiinţe? Ştiţi oare câte priviri se îndreaptă în momentul de faţă spre dumneavoastră, aşteptîndu-vă să vorbiţi, somându-vă să vorbiţi? ANDRONIC (modest, încurcat): E prea mult... E măgulitor, dar e prea mult. DIRECTORUL: Domnule profesor! în articolul de azi- dimineaţă, aţi făcut anumite afirmaţii grave. MAGDA (cu convingere): Foarte grave. DIRECTORUL: Şi aţi lăsat să se înţeleagă că aveţi dovezi. ANDRONIC: Le am. DIRECTORUL: Daţi-mi-le mie. ANDRONIC: De ce? DIRECTORUL: Ca să le public. MAGDA (alarmată): Asta nu se poate! DIRECTORUL (cu politeţe, dar ritos): Domnişoară, vă rog să nu vă amestecaţi într-o chestiune care nu vă priveşte. MAGDA: Nu mă priveşte? Trece prin inima mea şi nu mă priveşte? DIRECTORUL: Domnule profesor! E poate momentul să vorbim clar. Aţi atins în articolul de azi lucruri de un interes capital. ANDRONIC: Credeţi? DIRECTORUL: Să lăsăm falsele modestii. Articolul e făcut cu mare artă. Spune puţin, atât cât trebuie. Restul se citeşte printre rânduri. ANDRONIC: Pentru că n-am avut destul spaţiu. E un articol introductiv. Un fragment. Intenţia mea este să revin mai tîrziu. DIRECTORUL: Asta cer şi eu. Să reveniţi. Dar nu mai târziu. Acum, imediat. 400 MIHAIL SEBASTIAN ANDRONIC: Un om de ştiinţă nu e niciodată grăbit. DIRECTORUL: Dar eu sunt. Vă pun toată gazeta mea la dispoziţie. Vă deschid larg coloanele. Nu mă dau în lături de la nimic. Sunt gata să dau cea mai largă publicitate întregii chestiuni. Afişe, clişee, facsimile. Tot! Dacă e nevoie, scoatem o ediţie specială. ANDRONIC: Ediţie specială! Mă speriaţi. Nu vi se pare că e prea mult? DIRECTORUL: Dacă probele sunt zdrobitoare, nu e prea mult. ANDRONIC: Zdrobitoare! Vorbiţi un limbaj cu care nu sunt obişnuit. Eu nu cunosc în istorie probe zdrobitoare. Cel mult plauzibile, concludente. DIRECTORUL: Numiţi-le cum vreţi, dar daţi-mi-le. MAGDA: Nu. (către Andronic) Nu, domnule profesor. (către Director) Nu, domnule director, (către Andronic.) Nu vei da nimic, (către Director) Nu vei primi nimic. Câtă vreme sunt eu aici, nu va ieşi o hârtie din această casă. DIRECTORUL: Domnule profesor, noi discutăm între bărbaţi. Nu ştiu ce drepturi are domnişoara să intervină între noi... MAGDA: Poate că n-am niciun drept. Dar am o datorie. Să împiedic atentatul moral pe care îl puneţi la cale. DIRECTORUL: Atentat moral! Ha! Mă faci să râd. Ar râde şi el dacă ar auzi. Atentat moral împotriva celui mai mare bandit din lume. MAGDA (violent): Domnule! Nu-ţi permit! N-ai dreptul! ANDRONIC (încercînd s-o calmeze): Magda, te rog. (către Director) E o fire ciudată, o imaginaţie aprinsă... De altfel şi dumneata eşti nedrept. Pui ULTIMA ORĂ 401 prea multă patimă într-o chestiune care ar trebui privită mai calm, mai senin. DIRECTORUL: Eu nu sunt senin. Meseria mea nu-mi dă voie. ANDRONIC: Totuşi nu putem arunca vorbe atât de grele cu uşurinţă. Bandit! DIRECTORUL: Domnule profesor, îl apăraţi. ANDRONIC: Nu. Meseria mea nu este să apăr pe nimeni, ci să înţeleg. DIRECTORUL: Dar aici nu e nimic de înţeles, probele sunt limpezi. MAGDA: De unde ştii? DIRECTORUL: Mi-o spune profesorul Andronic şi mi-o spune în ziarul meu. (Ia gazeta de pe masă şi citeşte.) „Vom arăta altădată şi păstrăm în acest scop probe pe care preferam să nu le destăinuim pentru moment.” (aruncând gazeta la loc) Ei bine, eu prefer să le destăinuiţi. Şi vi le cer. Daţi- mi-le şi mâine dimineaţă Deşteptarea va fi în toate mâinile. Daţi-mi-le şi în trei zile numele lui Alexandru Andronic va fi pe toate buzele. ANDRONIC (evaziv, intimidat): Ştiu eu... DIRECTORUL: Eu ştiu... Eu vă asigur. ANDRONIC: Domnule... propunerea dumneavoastră mi se pare stranie, ireală... Mă întreb dacă nu e o farsă. DIRECTORUL: Am eu aerul unui om care-şi pierde timpul cu farse? ANDRONIC: Totuşi nu înţeleg... nu cred... nu pot crede... Ani de zile am lucrat în singurătate, între puţinii mei studenţi, între puţinii mei colegi... aproape necunoscut... şi deodată o asemenea fantastică propunere. DIRECTORUL: O primiţi? MAGDA: Nu. Nu primeşte. 402 MIHAIL SEBASTIAN DIRECTORUL: Vă întreb pe dumneavoastră. O primiţi? ANDRONIC: Nu cred să pot... Nu cred să am dreptul... în orice caz, daţi-mi timp. Mă voi gândi, voi reflecta, voi vedea... DIRECTORUL: Aşteptaţi poate alte propuneri... Aveţi alte intenţii?... Vă gândiţi poate să lucraţi cu altcineva?... ANDRONIC: Nu. DIRECTORUL: Cu atât mai bine. Pentru că să ştiţi (ferm, aproape ameninţător) peste mine nu veţi trece! ANDRONIC: Nici nu mă gândesc. DIRECTORUL (se uită la ceasul de mână): E şase fară zece. în două ore, îmi trebuie articolul. La opt îl aştept la redacţie. Sau mai bine viu să-l iau. ANDRONIC: Domnule... DIRECTORUL: Acum vă las. La opt fară zece sunt înapoi. ANDRONIC: Dar nu se poate, dar... DIRECTORUL (a pornit spre uşă, dar se opreşte în loc, se întoarce): Domnule profesor, un sfat: nu pierdeţi prilejul pe care vi-1 dau. Şi încă un sfat: nu pierdeţi timpul. Noi doi putem face împreună lucruri mari. (Iese.) SCENA VIII MAGDA, ANDRONIC (Andronic a făcut câţiva paşi spre uşa pe care a ieşit Directorul - nu s-ar putea spune exact cu ce intenţie: ca să-l conducă sau să-l cheme înapoi. Se opreşte în faţa uşii câteva secunde, ULTIMA ORĂ 403 cu spatele la public. Pe urmă se întoarce si vine cu paşi mici, rari, spre birou.) MAGDA: Vei primi? ANDRONIC: Nu. MAGDA: Foarte bine. ANDRONIC (cu oboseală): Nu, nu voi primi. Voi publica mai departe în reviste de istorie, de ştiinţă, în reviste pe care nu le citeşte nimeni. MAGDA: îţi pare rău? ANDRONIC: Nu ştiu. Cred că da... (după o pauză) Ştii câţi auditori au fost la ultima mea lecţie? MAGDA: Puţini? ANDRONIC: Şase. Şi unul din ei, intrat din întâmplare. Greşise sala, bietul băiat. MAGDA (simte tonul lui de amărăciune): Eşti obosit. ANDRONIC: Să vorbeşti o viaţă întreagă în faţa unor săli goale pentru cinci-zece studenţi, care iau note... Nici măcar nu ştii dacă te ascultă. Iau note. Niciun răspuns, niciun surâs, niciun semn, niciun ecou. Poate sunt surzi... Poate sunt morţi... Doar câte unul se ridică deodată în mijlocul lecţiei, trânteşte pupitrul şi pleacă... Tu rămâi mai departe, pe catedră - pentru cine? Pentru ce? MAGDA (ca unui copil): Eşti obosit... ANDRONIC: O! Dacă s-ar putea! Dacă aş putea! Să vorbeşti într-o mare sală plină de lume, fremătând de nerăbdare, de curiozitate, de emoţie. Să simţi fixate asupra ta sute de priviri, mii de priviri, care aşteaptă, care cheamă, care întreabă. Să simţi cum fiecare cuvânt al tău deschide inimi, aprinde imaginaţii, răscoleşte pasiuni... Scrisul tău să treacă din mână în mână, din om în om, numele tău să străbată mulţimile, să însemne ceva... 404 MIHAIL SEBASTIAN MAGDA: Dar numele dumitale înseamnă mult. ANDRONIC: Pentru cine? Pentru câţi? MAGDA: Sunt puţini poate, dar sunt cei mai buni! ANDRONIC (plictisit, sceptic): O! Cei mai buni! MAGDA: Eşti nedrept. Nedrept cu dumneata. Nedrept cu ei. Te-a tulburat gazetarul ăsta... (semn spre uşa prin care a ieşit Directorul) ANDRONIC: Da. Mărturisesc că da. M-a tulburat. Ce spunea el era ameţitor. Era poate o aventură, o nebunie - dar o nebunie care te îmbată. Mai ales dacă nu eşti obişnuit cu băuturi atât de tari. MAGDA: Poate că tot ai să primeşti. ANDRONIC: Nu, nu pot. Nu mă simt în stare. Ştia el ce spune, (cu dispreţ) Sunt un om de bibliotecă. (Ia în mână o carte, o deschide.) MAGDA: Vrei să te las? Vrei să lucrezi? ANDRONIC: Nu, te rog nu pleca. Astă-seară nu lucrez. Simt că n-aş putea. MAGDA: Nu vrei să ieşi puţin din casă? ANDRONIC: Unde? MAGDA: Undeva pe stradă. Undeva unde să nu fie atâtea cărţi. ANDRONIC: Ai dreptate. Apasă. Le simt cum apasă. MAGDA: Haide cu mine să ne plimbăm. ANDRONIC (nici da, nici nu - indiferent): Ştiu eu?... MAGDA: Uite, se înserează. Trebuie să fie frumos spre şosea... Vii? (Se aude soneria de la intrare.) ANDRONIC: Cine o mai fi? MAGDA (după o pauză): Să se fi întors el? ANDRONIC: Nu cred. Dar dacă e el, nu vreau să-l văd. MAGDA: Ţi-e frică? ANDRONIC: Nu ştiu. Dar nu mai vreau să-l văd. ULTIMA ORĂ 405 SCENA IX MAGDA, ANDRONIC, ANA ANA (intrândprin uşa din fund): Conaşule, vă caută un domn. ANDRONIC: Domnul de adineauri? ANA: Nu. Altul. ANDRONIC: Cine e? ANA: Nici ăsta nu vrea să spună. Zice că-1 cunoaşteţi dumneavoastră. ANDRONIC: Să intre. ANA: Da, da, zice că... vrea să fie singur cu dumneavoastră. ANDRONIC: Nu i-ai spus că e cineva la noi? ANA: Ba da, dar zice... MAGDA: Eu plec. ANDRONIC: Nu, Magda. Te rog, rămâi. N-am hotărât să mergem la plimbare împreună? Fii bună şi rămâi. Vreau să ies de aici. (semn spre toată camera cu toate cărţile ei) Treci o clipă dincolo şi aşteaptă-mă. Vrei? MAGDA (bună camaradă): Vreau. (Iese prin uşa din dreapta, planul l, pe care i-o deschide Andronic.) ANDRONIC: Ana, spune domnului să intre! (Ana iese prin uşa din fund, prin care intră, o clipă mai târziu, Bucşan.) SCENA X ANDRONIC, BUCŞAN BUCŞAN: Dumneata eşti domnul Alexandru Andronic? ANDRONIC: Da. Cu cine am onoarea? 406 MIHAIL SEBASTIAN BUCŞAN: Ştii dumneata mai bine. ANDRONIC: Ne-am mai cunoscut? BUCŞAN: Eu nu. Dar dumneata... mă cunoşti. ANDRONIC: Drept să spun... nu-mi aduc aminte. BUCŞAN (tranşant): Sunt Grigore Bucşan. ANDRONIC: Bucşan! (Se gândeşte un moment) Nu... nu-mi aduc aminte! BUCŞAN (ironic): N-ai auzit niciodată de numele meu? ANDRONIC: Nu cred. BUCŞAN (acelaşi joc): E un nume nou pentru dumneata? Necunoscut? ANDRONIC (ca şi cum şi-ar cere scuze pentru ignoranţă): îmi pare rău, dar... BUCŞAN (ia o scrumieră de metal de pe birou, cântărind-o parcă): Frumoasă scrumieră... (O întoarce scurt pe dos şi o pune sub ochii lui Andronic.) Ce scrie aici? ANDRONIC (citind): Uzinele Bucşan. BUCŞAN (ia de pe birou un bloc de hârtie şi cu aceeaşi mişcare scurtă i-l pune sub nas): Şi pe blocul ăsta de hârtie ce scrie? ANDRONIC: Fabrica de hârtie Bucşan. BUCŞAN (roteşte privirea prin odaie şi alege un alt obiect, pe care îl aduce sub nasul lui Andronic): Şi aici? ANDRONIC: Oţelăriile Bucşan. BUCŞAN (se apropie de Andronic şi cu o mişcare bruscă, îi rupe nasturele de la haină, arătându-i-l): Şi aici? ANDRONIC: Fabrica de nasturi Bucşan. BUCŞAN: Şi dumneata nu mă cunoşti! Nu e nimic în casa asta, care să nu fi trecut prin mâinile mele. Nu e nimic în oraşul ăsta, care să nu poarte imprimat numele meu. Şi dumneata nu mă cunoşti! Ascensorul cu care te urci e un ascensor ULTIMA ORĂ 407 Bucşan. Betonul din care e clădită casa, e beton Bucşan. Ghetele pe care le porţi, sunt lucrate cu talpă Bucşan. Asfaltul pe care umbli, e asfalt Bucşan. Şi dumneata nu mă cunoşti! ANDRONIC (uimit, încurcat): Domnule, vă cer scuze. Sunt sincer impresionat. E într-adevăr nepermis ca un nume atât de popular, atât de răspândit, să-mi fie necunoscut. Dar, vedeţi, eu duc o viaţă retrasă, singuratică, sunt absorbit de lucrările mele, sunt distrat... BUCŞAN: Termină, domnule! Să lăsăm glumele. Am venit să vorbesc cu dumneata răspicat. E felul meu obişnuit de vorbă. Nu-mi plac intermediari şi nici fraze. Afacerile îmi place să le rezolv singur şi direct. Spune: cât vrei? ANDRONIC: Nu vă înţeleg. BUCŞAN (răspicat): Câţi bani vrei? ANDRONIC: Pentru ce? Ce să fac cu ei? BUCŞAN: Treaba dumitale. Eu te întreb doar: cât? Şi dacă-mi convine, plătesc. ANDRONIC: E vorba de o donaţie? BUCŞAN: (printre dinţi): Da. Donaţie. ANDRONIC: Pentru Institutul meu de istorie antică? BUCŞAN: îmi place formula. Nu pentru dumneata - pentru Institut. Ingenios! ANDRONIC: Domnule Bucşan, nu vă pot spune cât sunt de emoţionat. Lucrăm la Institut în condiţii materiale grele. Ne lipseşte o mare bibliotecă de specialitate. De mult doream să pot avea burse pentru studenţii mei. Eu însumi mă gândeam să întreprind o călătorie de studii în Asia. Toate acestea sau o parte din ele, le-am putea realiza datorită generozităţii... 408 MIHAIL SEBASTIAN BUCŞAN (şi-a pierdut răbdarea): Ascultă, domnule! Am citit articolul dumitale de azi-dimineaţă. ANDRONIC: L-aţi citit? Şi v-a interesat? BUCŞAN: Dumneata ce crezi? ANDRONIC: Nu îndrăznesc să sper. E o chestiune atât de străină de preocupările dumneavoastră obişnuite. BUCŞAN: Şi nu-mi dai voie? ANDRONIC (intimidat): Eu... BUCŞAN: Nu-mi dai voie să fac altceva decât am făcut până azi? E interzis? E interzis, de exemplu, să mă ocup de cereale? ANDRONIC: Ce vreţi să spuneţi? BUCŞAN: E interzis să mă ocup de ovăz. Dumneata numeşti asta un monopol al ovăzului. ANDRONIC (măgulit): Aţi reţinut expresia! BUCŞAN Da. închipuieşte-ţi că am reţinut-o. Te poţi felicita. Ai lovit bine. ANDRONIC: Vedeţi, mi-am dat foarte bine seama că e o expresie îndrăzneaţă, oarecum improprie, care ar avea nevoie de lămuriri suplimentare... BUCŞAN: Dar ai preferat să le laşi pentru altădată. ANDRONIC: întocmai. Dacă va fi nevoie, voi reveni mai pe larg. BUCŞAN: Nu va fi nevoie. ANDRONIC: Totuşi cred că anumite explicaţii sunt necesare. BUCŞAN: îţi spun eu că nu sunt. ANDRONIC: Mă tem să nu se creadă că e o eroare la mijloc, o eroare grosolană. Ovăzul la care mă refer, nu e cereala comună pe care o cunoaştem toţi sub numele popular de ovăz şi sub denumirea ştiinţifică de avena-nuda... BUCŞAN: Absurd! ULTIMA ORĂ 409 ANDRONIC: Evident că-i absurd. Acest ovăz nici nu exista pe vremea lui Alexandru. E o plantă care în Europa a apărut abia în secolul XIII, iar în Asia probabil mult mai târziu. BUCŞAN: Mai târziu sau mai devreme, să venim la chestiune. ANDRONIC: Dar tocmai aceasta e chestiunea şi e foarte delicată. Eu presupun că trebuie să fie un fel de ovăz sălbatic, poate o specie de avena-sativa sau, şi mai probabil, o specie de avena-vesca. Nu credeţi...? BUCŞAN: Eu nu cred nimic. ANDRONIC: Aveţi dreptate, în fond, aveţi dreptate. Lucrurile sunt foarte complicate şi certitudine nu există. După cum spuneam azi după-masă la Radio... BUCŞAN: Ai vorbit la Radio? ANDRONIC: Da. Azi după-masă. BUCŞAN: Despre ce? ANDRONIC: Despre chestiunea asta. BUCŞAN: Nenorocitule! ANDRONIC (lovit): Domnule! BUCŞAN: Ce fel de şantaj e ăsta? ANDRONIC (uluit): Şantaj? BUCŞAN: De ce te amesteci în meserii pe care nu le cunoşti? Dacă nu ştii cum se face un şantaj, lasă pe alţii. ANDRONIC: Domnule, vă rog... BUCŞAN: Ai scris un articol. Foarte bine. Am înţeles. Am venit. Veneam mai devreme dacă ştiam de unde să te iau. Dar ce nevoie mai aveai de Radio? Spune! Răspunde! Explică! Vorbeşte! (Tonul a crescut mereu, iar cu ultimele cuvinte a devenit violent. Apropiindu-se de Andronic, îl apucă cu 410 MIHAIL SEBASTIAN mâinile de reverele hainei.) Vorbeşte, n-auzi? De ce taci? ANDRONIC (palid' năucit): Nu ştiu... Nu ştiu ce să răspund... Nu ştiu ce vreţi... BUCŞAN: Canalie! ANDRONIC: E o eroare... E o neînţelegere. Poate nu ştiţi cine sunt... Poate căutaţi pe altcineva... Eu sunt profesorul Andronic... Alexandru Andronic. BUCŞAN: Şi eu sunt Bucşan. Grigore Bucşan. Vrei să te masori cu mine? (plin de dispreţ) Dumneata!... ANDRONIC: Domnule, vă repet că e la mijloc o confuzie, o îngrozitoare confuzie. Sau o farsă. Sau poate.... sau poate... (Face un pas înapoi, un gest de îngrijorare abia stăpânită.) BUCŞAN: Sau poate sunt nebun. ANDRONIC (repede): N-am spus asta. BUCŞAN: Da. într-un fel sunt nebun. Nebun că viu aici să-ţi ofer bani în loc să te nimicesc cu o singură lovitură. Crezi dumneata serios că mi-ar fi greu mie, Grigore Bucşan, să lichidez un belfer ca dumneata? Dar nu vreau, nu-mi plac scandalurile. Când pot, le evit. ANDRONIC: Atunci... BUCŞAN: Atunci termină cu jocul ăsta stupid şi vorbeşte. De unde cunoşti afacerea Protar? ANDRONIC: Afacerea? BUCŞAN: Protar. ANDRONIC: Nu înţeleg... Nu ştiu... BUCŞAN: Nu înţelegi, nu ştii, dar publici. ANDRONIC: Domnule, încă o dată, vă rog... Vă rog să vă lămuriţi, să vă explicaţi... Nu se poate... Nu e cu putinţă... BUCŞAN (ia cu un gest scurt gazeta de pe masă şi citeşte, sărind ici şi colo cuvinte din frază): „Vom ULTIMA ORĂ 411 arăta altădată... convingerea noastră că de la Protar la Carun... fraze insuficient studiate... ar merita să fie aduse la lumină”... Cunoşti fraza asta? ANDRONIC: Da. BUCŞAN: Cine a scris-o? ANDRONIC: Eu. BUCŞAN: Şi nu ştii ce e Protar? ANDRONIC: Nu e Protar. E Prophtasia. BUCŞAN: Cum? ANDRONIC: Prophtasia. E o greşeală de tipar. în loc de Prophtasia a apărut Protar. în loc de Kabul, Carun. BUCŞAN: îţi baţi joc de mine? ANDRONIC: De ce? Vă spun adevărul. Tot articolul e plin de greşeli. Am dat şi o erată. Are să apară mâine. BUCŞAN (bănuitor): Unde? ANDRONIC: în „Deşteptarea”. BUCŞAN: Iar? îmi întinzi o nouă cursă? ANDRONIC: Cursă? Cum cursă? Ce fel de cursă? Nu vă spun că e o erată? Sunt zeci de greşeli şi am vrut: să se rectifice măcar unele din ele, cele mai grave... Prophtasia şi Kabul nu sunt singurele. La drept vorbind, nici nu înţeleg de ce vă supăraţi atât de mult. Pentru mine e penibil, fiindcă e articolul meu, dar dumneavoastră ar trebui să vă fie indiferent. Prophtasia sau Protar, Kabul sau Carun... BUCŞAN: Prophtasia... Ce înseamnă Prophtasia? ANDRONIC: E un oraş vechi în Asia Mică. BUCŞAN: Şi Kabul? ANDRONIC: Un fluviu, BUCŞAN (scurt): Nu cred. 412 MIHAIL SEBASTIAN ANDRONIC: Vedeţi-1 pe hartă. (Arată cu degetul ceva pe harta care a rămas deschisă pe birou.) Sunt aici. Două etape în itinerariul lui Alexandru cel Mare. BUCŞAN (oarecum dezarmat de evidenta inocenţă a tipului): Şi dumneata vrei să cred că nu e nicio aluzie în articolul ăsta? ANDRONIC: Ce fel de aluzie? BUCŞAN: Niciun subînţeles? ANDRONIC: Ce fel de subînţeles? BUCŞAN (rămas pe gânduri se întreabă mai mult pe el singur): Să fie oare posbil?... Să fie oare posibil? SCENA XI ANDRONIC, BUCŞAN, MAGDA MAGDA (a deschis uşa din dreapta şi a intrat pe replica lui Bucşan, rămânând în prag): Nu. Nu e posibil. BUCŞAN (surprins, ridicând privirea spre ea): Dumneata?... (către Andronic) Cine e... dumneaei? MAGDA: Nu-1 întreba pe el, că nu ştie; mai bine întreabă-mă pe mine despre el. Vrei să ştii cine e? E un escroc. ANDRONIC (trăsnit): Magda! MAGDA (energic): Un şantagist! ANDRONIC (cu indignare): Domnişoară! MAGDA (adresându-se mereu lui Bucşan): Şi dumneata... dumneata eşti un naiv, un biet naiv, pe care-1 duce oricine de nas. Ascultam de dincolo - fară voia mea - strigaţi aşa de tare că vă auzeam - ULTIMA ORĂ 413 ascultam de dincolo şi muream de râs. Greşeală de tipar! Ha! Prophtasia. Ha! şi dumneata crezi! ANDRONIC: Domnule, n-ascultaţi. N-o credeţi. Fata asta, fata asta... nu ştie ce vorbeşte. MAGDA (provocatoare către Andronic): Aşa, insultă-mă. Din partea dumitale nu mă aştept la ceva mai bun. Insultă-mă. Loveşte-mă, dacă vrei, dar n-ai să mă împiedici să spun adevărul, tot adevărul. ANDRONIC: Ce adevăr? Care adevăr? Ce fel de adevăr? Adevărul îl spun eu. Purul adevăr. Nu există alt adevăr. Magda, te rog, vino-ţi în fire. Domnule, fac apel la bunul dumneavoastră simţ. Ce se întâmplă aici e năucitor. Să stăm o clipă să discutăm, să ne înţelegem, să facem lumină... MAGDA: Da, să facem lumină. Spune domnului, spune, te rog, dacă ai curaj, cine a fost adineauri aici? ANDRONIC: Când? MAGDA: Adineauri! ANDRONIC (sincer zăpăcit): Nu ştiu. Nu-mi amintesc. Nu-mi mai amintesc. MAGDA: Vrei să spun eu? ANDRONIC: Nu ştiu... un gazetar parcă... director la Deşteptarea, aşa zicea el... MAGDA (către Bucşan): Vezi, mai vrei şi alte probe? E nevoie să-ţi spun despre ce au discutat aceşti doi domni? ANDRONIC (care nu mai înţelege nimic): Bine, dar ce legătură... Pentru Dumnezeu, ajutaţi-mă să pricep şi eu ceva... Magda... Domnule... BUCŞAN: Destul. Acum ştiu tot. ANDRONIC: Eu nu ştiu nimic. BUCŞAN: Ziceai adineauri că nu mă cunoşti. Aveai dreptate. Te voi învăţa eu să mă cunoşti! (Merge spre uşa din fund, cu hotărâre.) 414 MIHAIL SEBASTIAN ANDRONIC (ţinându-se după el): Domnule, e o eroare, ascultaţi-mă pe mine, e o groaznică eroare... BUCŞAN (se opreşte în prag şi-l mai priveşte o dată, strivitor): Eşti un om pierdut. (Iese trântind uşa. O clipă mai târziu, se aude cum trânteşte uşa din antreu.) SCENA XII MAGDA, ANDRONIC ANDRONIC (după o lungă pauză, încet): De ce ai făcut asta? MAGDA (cu sinceritate): Nu ştiu. ANDRONIC: Ce ai urmărit? Ce ai vrut? MAGDA: Nu ştiu. încă nu ştiu. ANDRONIC: Cum e posibil să vorbeşti despre mine aşa cum ai vorbit? Escroc! Şantagist! Eu... (încet, dureros) Ştii dumneata cine sunt eu? Ce sunt eu? MAGDA: Da, eşti un copil. ANDRONIC: Domnişoară! Nu uita că sunt profesorul dumitale. Nu uita că vei da un examen cu mine. Un examen de istorie. S-ar putea să cazi. MAGDA: Şi dumneata ai dat cu mine, adineauri, un examen. Un examen de viaţă. Şi ai căzut. Eşti un copil. ANDRONIC: Nu-ţi dau voie! MAGDA: Nici nu-ţi cer voie. Dacă nu eram aici, dacă nu intram la timp... ANDRONIC: Ce s-ar fi întâmplat? MAGDA: Ar fi făcut din dumneata tot ce voia. ANDRONIC: Dar ce voia? MAGDA: Asta nu ştiu. Dar ceva voia. Şi el şi celălalt. ULTIMA ORĂ 415 ANDRONIC: Care celălalt? MAGDA: Gazetarul. ANDRONIC: Crezi că e vreo legătură? Crezi... Crezi că se cunosc? MAGDA: Nu-ţi spun că eşti un copil? ANDRONIC: Şi eu îţi spun că am intrat din cauza dumitale în cele mai mari încurcături. Am intrat amândoi într-o teribilă aventură. MAGDA: Da, prima dumitale aventură. Ţi-e frică? ANDRONIC: Ce-i de făcut? MAGDA: Nu ştiu. (pe urmă, brusc) Ba da, ştiu. E de cusut acest nasture. Să-l coasem. (Ia nasturele de pe birou, acul şi aţa lăsate acolo de Ana.) Vino aici. (începe să coasă.) ANDRONIC (docil): Şi pe urmă? MAGDA: Pe urmă vom vedea. (Se opreşte o clipă din cusut şi ridică ochii spre el.) Crezi că Alexandru cel Mare pleca la luptă cu nasturii rupţi? CORTINA ACTUL III Seara aceleiaşi zile. Biroul lui Bucşan, la sediul întreprinderilor sale. Mare eleganţă, dar simplă, sobră, aproape severă. Un birou imens, pe care sunt puţine hârtii în mare ordine. Contrast cu biroul lui Ştefanescu din actul I şi chiar cu al lui Andronic din actul II. Fotolii de piele. Un dulap cu dosare puţine şi de asemeni câteva mari volume, care se văd printr-o vitrină de sticlă. O imensă casă de fier - zidită în perete - mare, puternică, impunătoare ca o locomotivă. Pe biroul lui Bucşan un telefon. în peretele din dreapta, o uşă dublă, capitonată cu piele. în peretele din stânga, la fel. In peretele din fund e tăiată o singură fereastră dreptunghiulară, lungă aproape cât întreg peretele. La ridicarea cortinei, scena e în întuneric. Prin fereastră se vede oraşul de seară, acoperişuri depărtate de casă, bloc-hausuri, lumini, reclame luminoase, totul dominat de două firme electrice, care se aprind şi se sting alternativ. Uzinele Bucşan, Oţelăriile Bucşan! încăperea e luminată doar de această lumină difuză a oraşului, prin fereastră. SCENA I BUCŞAN, SECRETARA După câteva clipe de tăcere completă, se aude din dreapta o cheie care se învârte in broască; ULTIMA ORĂ 417 uşa se deschide fără zgomot. Bucşan intră. După ce a închis uşa, vine spre birou şi aprinde acolo o lampă de masă. Restul încăperii rămâne în penumbră. Pe urmă apasă pe unul din butoanele de pe birou. Se aude depărtat o sonerie de un timbru surd, discret. Trec câteva secunde şi apoi, prin uşa din stânga, intră secretara, îmbrăcată sobru, puţin bărbăteşte, fără exagerare în acest sens. Vorbeşte precis, direct, fără bruscheţe însă. BUCŞAN: I-ai găsit? SECRETARA: Pe Brănescu încă nu. BUCŞAN: Foarte rău. SECRETARA: L-am căutat peste tot. La Cameră, la minister, acasă, la Capsa. Nu e nicăieri. BUCŞAN: Să fi plecat din oraş? SECRETARA: Nu cred. Azi-dimineaţă a vorbit la Senat. BUCŞAN: Trebuie să-l văd. Neapărat, în noaptea asta. SECRETARA: Am lăsat peste tot vorbă, că la orice oră ar veni, îl aşteptaţi aici. BUCŞAN: Bine. (după o scurtă pauză) Celălalt? SECRETARA: Agopian? BUCŞAN: Da. SECRETARA: E aici. Vă aşteaptă. BUCŞAN: Unde? SECRETARA: E în biroul meu. să-l introduc? BUCŞAN: încă nu. Ai informaţii despre el? SECRETARA: V-am lăsat o notă scrisă pe birou. (Gest spre un bloc de hârtie de pe masă. Bucşan ia blocul arătat şi citeşte, în timp ce secretara aşteaptă în tăcere, atentă.) BUCŞAN (fără să-şi întrerupă lectura): Sunt date exacte? 418 MIHAIL SEBASTIAN SECRETARA: Cred că da. Tot ce am putut afla în două- trei ore. BUCŞAN: Cât e ceasul? SECRETARA: Unsprezece fară opt. (Bucşan continuă să citească. Secretara se duce spre fereastra deschisă şi trage o perdea de pânză albastră, care închide vederea spre oraş.) BUCŞAN: De ce închizi? SECRETARA: E mai bine. La ora asta, fereastra luminată ar putea să pară... (caută o secundă cuvântul) neobişnuit. BUCŞAN: Ai dreptate. (A terminat de citit şi a rămas cu blocul în mână, pe gânduri.) SECRETARA: Să-l introduc? BUCŞAN (după un moment): Pe cine? SECRETARA: Agopian. BUCŞAN: Da. Sigur. SECRETARA (se îndreaptă spre uşa din stânga, dar înainte de a ieşi, se opreşte în prag şi întoarce capul spre Bucşan): Sunteţi obosit. Nervos. BUCŞAN (scurt): Eu? (Secretara iese.) SCENA II BUCŞAN, AGOPIAN Agopian intră o clipă mai târziu pe uşa prin care a ieşit secretara. Rămâne în prag, destul de intimidat de decor. BUCŞAN (în picioare, la birou): Dumneata eşti Agopian? ULTIMA ORĂ 419 AGOPIAN: Kenk. Kenk Agopian. BUCŞAN (pleacă de la birou şi vine spre el, apropiindu-se la un pas depărtare): Domnule, dumneata ai o tipografie. AGOPIAN: Da, am. BUCŞAN: Vreau să mi-o vinzi. (Agopian, uluit, tace.) Aştept un răspuns. AGOPIAN: Să v-o vând? De ce? BUCŞAN: Ăsta nu e răspuns. E o întrebare. Vreau să mi-o vinzi... pentru că vreau s-o cumpăr. AGOPIAN (prudent): Păi... să vedem. BUCŞAN (îi arată cu mâna fotoliul din faţa biroului): Şezi. (El însuşi ia loc la birou.) Tipografia dumitale merge prost. AGOPIAN: Prost, dar merge. BUCŞAN: E plină de datorii. AGOPIAN: E adevărat. Are datorii. Dar are şi clienţi. Dar dacă-mi plăteşte Deşteptarea... Deşteptarea e o gazetă care se tipăreşte la mine. BUCŞAN: Ştiu. AGOPIAN: Dacă-mi plăteşte restanţele... BUCŞAN: Restanţe de patru sute optzeci de mii de lei. AGOPIAN: Cam mult, e drept. Dacă-mi plăteşte, răsuflu. BUCŞAN: Nu va plăti. AGOPIAN: Credeţi? BUCŞAN: Sunt sigur. AGOPIAN: Totuşi, chiar azi mi-a trimis vorbă directorul că până mâine seară... BUCŞAN (întrerupând): Nu va plăti. AGOPIAN (intimidat): Nu? BUCŞAN: Cât te costă tipografia? 420 MIHAIL SEBASTIAN AGOPIAN Vedeţi, e o tipografie mică, dar bună. Are tot ce-i trebuie. Două maşini plane, trei linotipuri, o rotativă modernă. BUCŞAN: Cât te costă? AGOPIAN: Un milion opt... BUCŞAN (întrerupându-l): Mai puţin. AGOPIAN: Ştiţi cât mă costă? BUCŞAN: Ştiu’. AGOPIAN: Atunci... BUCŞAN: Ştiu, dar vreau să aflu din gura dumitale. AGOPIAN: Să spun exact? BUCŞAN: Da. AGOPIAN: Exact de tot? BUCŞAN: Cât se poate. AGOPIAN: Un milion două sute patruzeci... BUCŞAN: Din care, două sute patruzeci... AGOPIAN: Nu i-am plătit nici până azi. BUCŞAN: întocmai! Ei bine, îţi ofer pentru tipografia dumitale patru milioane. AGOPIAN (trăsnit. Toată atitudinea lui prudentă, bănuitoare de până acum, s-a prăbuşit): Cum aţi spus? BUCŞAN: Patru milioane. AGOPIAN (după o tăcere, palid): Vorbiţi serios? BUCŞAN (sever): Agopian! Uiţi unde te afli. AGOPIAN: E adevărat. Uit. Nu-mi vine să cred. Aţi spus patru milioane? BUCŞAN: Da. AGOPIAN: E... e mult. BUCŞAN: E enorm. AGOPIAN: Atunci... atunci de ce?... BUCŞAN: Fiindcă vreau să cumpăr. ULTIMA ORĂ 421 SCENA III ACEIAŞI, SECRETARA SECRETARA (intră prin stânga, se apropie de birou): Domnul ministru Brănescu. BUCŞAN: Să aştepte. SECRETARA: Spune că... BUCŞAN: Să aştepte. (Secretara iese tot prin stânga.) SCENA IV BUCŞAN, AGOPIAN BUCŞAN: Ei! Te-ai hotărât? AGOPIAN: Nu ştiu. Mi-e frică. BUCŞAN: Frică? AGOPIAN: Da. E prea mult. BUCŞAN: Vrei mai puţin? AGOPIAN: Poate... Poate aţi fost rău informat. Tipografia, nu zic, e bună... e bunicică... în sfârşit... nu e rea. Vedeţi, eu vreau să spun adevărul. Ziceam că are două maşini plane. Are, ce-i drept, dar.., BUCŞAN: Dar sunt vechi. Şi linotipurile sunt defecte. Şi rotativa modernă nu e modernă. Şi toată instalaţia de litere e uzată. AGOPIAN: Prin urmare... ştiţi? BUCŞAN: Tot. AGOPIAN: Atunci? BUCŞAN: Atunci, repet propunerea: patru milioane. Primeşti? 422 MIHAIL SEBASTIAN AGOPIAN: Nu mai înţeleg nimic. BUCŞAN: Nici nu e nevoie. Primeşti? AGOPIAN: Pot să nu primesc? Dumneavoastră în locul meu n-aţi primi? BUCŞAN: Eşti un om rezonabil, Agopian. (Trage un sertar mic al biroului şi scoate de acolo un carnet.) îţi semnez un cec sau vrei banii? AGOPIAN (care încă nu crede): Chiar acum? BUCŞAN: Da. AGOPIAN: Atunci cec, că e mai uşor. BUCŞAN: Bine. (începe să scrie cecul şi după o clipă se opreşte.) Vei găsi dincolo, la secretariat, un contract provizoriu. Clauze simple, îl semnezi şi asta e tot. (Continuă să scrie, dar după o clipă, din nou se întrerupe.) Da, să nu uit. Te duci la tipografie şi anunţi că ai vândut-o. Iei maşina mea. AGOPIAN: Nu e mai bine mâine dimineaţă? BUCŞAN: Nu. Acum. Am nevoie de ateliere. AGOPIAN: Bine. Cum doriţi. BUCŞAN: Vreau să fac transformări mari acolo. Tocmai de aceea pentru un moment opresc orice lucrare, închid atelierele. AGOPIAN: Când? BUCŞAN: Acum. AGOPIAN: Vreţi să spuneţi... Vreţi să spuneţi că... BUCŞAN: Da, Agopian. Tipografia se închide imediat. AGOPIAN: în noaptea asta? BUCŞAN: în clipa asta. AGOPIAN: Nu se poate. BUCŞAN: De ce? AGOPIAN: Fiindcă, acum, noaptea, se tipăreşte Deşteptarea. Deşteptarea de mâine dimineaţă. Nu putem... BUCŞAN (întrerupând): De ce nu putem? ULTIMA ORĂ 423 AGOPIAN: Am un contract cu ei. BUCŞAN: Pe care nu l-au respectat, în caz de neplata regulată, dumneata ţi-ai rezervat dreptul să încetezi oricând imprimarea gazetei. AGOPIAN: Asta aşa e... BUCŞAN: Atunci? AGOPIAN: Totuşi, o să mă dea în judecată. O să ceară despăgubiri. BUCŞAN: Despăgubirile mă privesc pe mine. Am prevăzut în contract. AGOPIAN: Aţi prevăzut? BUCŞAN: Da’. AGOPIAN: La toate vă gândiţi... BUCŞAN: Prin urmare suntem înţeleşi. AGOPIAN: Eu tot zic s-o lăsăm pe mâine dimineaţă. Zău aşa. Ce mi-e acum, ce mi-e mâine? încă zece ore. Treacă de la noi. Ce ziceţi? BUCŞAN: Nu. AGOPIAN: Explicaţi-mi şi mie. BUCŞAN (enervat): Eu când plătesc, nu explic. Pentru ultima oară. Primeşti sau refuzi? Da sau nu? AGOPIAN: Eu sunt un om de onoare. Am zis o dată da, rămâne da. BUCŞAN (termină de scris şi semnat cecul): într-adevăr, un om de onoare. (Apasă pe butonul soneriei.) SCENA V ACEIAŞI, SECRETARA BUCŞAN (către secretară): Agopian se duce la tipografie şi se întoarce. Dacă totul e în ordine, îi predai acest cec. (Secretara ia cecul.) Aştept aici răspunsul. 424 MIHAIL SEBASTIAN SECRETARA (către Agopian): Vă rog să veniţi cu mine, domnule. Pe aici. (Ii arată uşa din stânga şi aşteaptă până ce Agopian iese din cameră, pe urmă se uită la cec şi face un pas către biroul lui Bucşan.) Patru milioane? BUCŞAN: Da. SECRETARA: Nu e prea mult? BUCŞAN: Nu. Pentru ceea ce vreau eu, e destul de ieftin, (după o secundă) Werner! (Fata care se îndrepta spre uşă, se opreşte atentă.) Contractele Cugir sunt gata? SECRETARA: Da. Mâine dimineaţă se autentifică. BUCŞAN: Mai e posibilă o modificare? SECRETARA: Greu. BUCŞAN: Totuşi trebuie, (moment de gândire) Majorezi comisionul nostru cu 0,75 la sută. (pauză) Dă o diferenţă mare? SECRETARA (după o clipă de reflecţie): Patru milioane şi vreo şase sute. BUCŞAN: Tocmai cât trebuie, (cu un vag zâmbet) Ei? E mult? SECRETARA: Nu. Aşa merge. (A surâs şi ea. Pe urmă, imediat, revine la seriozitatea ei rece de funcţionară precisă.) II primiţi pe Brănescu? BUCŞAN: Să vie! (Secretara iese.) SCENA VI BUCŞAN, BRĂNESCU BRĂNESCU (intrând prin uşa din stânga, gras, jovial, năduşit): Coane Griguţă, omul dumitale. BUCŞAN: De unde-mi vii, ministrule? ULTIMA ORĂ 425 BRĂNESCU: De la Sinaia. BUCŞAN: Sinaia? Când ai plecat, când te-ai întors? BRĂNESCU: Nu mă mai întreba. Mort sunt de oboseală. Mă laşi să şed? (Se apropie de fotoliul din faţa biroului.) BUCŞAN: Poftim. BRĂNESCU (lăsându-se să cadă în fotoliu): De alaltăieri n-am mai dormit. BUCŞAN: Dacă te ţii de chefuri! BRĂNESCU: Chefuri! Păcatele mele! Nici la masă n-am stat ca lumea de două zile. BUCŞAN: N-ai dormit, n-ai mâncat - dar ce-ai făcut? BRĂNESCU: Am vorbit. BUCŞAN: întrnna? BRĂNESCU: întruna. Ieri, în Consiliul de Miniştri. Azi- noapte, la Cameră. Azi-dimineaţă, la Senat. (îşi trage respiraţia.) Blestemata asta de lege a bacalaureatului. BUCŞAN: Nu s-a terminat? BRĂNESCU: Ba da. A dat Dumnezeu. Azi după-masă am trimis-o la Monitor. Şi când m-am văzut liber - în sfârşit liber! - mi-am zis: ce-ar fi să mă reped până la Sinaia să trag un pui de somn, la răcoare!? BUCŞAN: Şi eu, între timp, te caut în tot Bucureştiul. BRĂNESCU: De unde să ştiu, coane Griguţă?! Parcă eu nu te caut? Parcă e chip să te vadă cineva? N-am fost săptămâna trecută de trei ori? N-am întrebat, n-am scris, n-am telefonat? Cine poate să te vadă, când nu vrei dumneata? BUCSAN: Dar azi am vrut. BRĂNESCU: Şi iată-mă-s. Nici n-am intrat bine în Sinaia, nici n-am apucat să dau jos valiza din maşină, când mi-a ieşit înainte telefonistul de la 426 MIHAIL SEBASTIAN Caraiman şi mi-a dat o notă telefonică de la Bucureşti că m-ai căutat acasă. M-am suit iar în maşină şi dă-i drumul înapoi cu optzeci de kilometri pe oră. BUCŞAN: Ministrule, eşti un om de ispravă. BRANESCU: Sunt, coane Griguţă, sunt, măcar că dumneata nu mă iubeşti. BUCŞAN: Nu te iubesc?... BRANESCU: Nu. Că dacă m-ai iubi, nu m-ai lăsa să mucegăiesc la Ministerul Instrucţiunii. Spune şi dumneata: ăsta-i minister de mine? Instrucţiune îmi trebuie mie? BUCŞAN: Ce pot să fac eu? BRANESCU: Poţi, coane Griguţă, poţi. Spui o vorbă unde trebuie şi se aranjează. Să mă scoată de aicea că prea sunt pe linie moartă. Să-mi dea altceva. BUCŞAN: Ce? BRANESCU: Finanţele. BUCŞAN: Exagerezi! BRANESCU: Sau Industria. Sau Comunicaţiile. în sfârşit, un minister serios, unde să fie de lucru pentru mine... (cu un semiton mai jos) şi pentru dumneata, (aproape patetic) O să-ţi fiu de folos, coane. BUCŞAN (vag): Să vedem! (precis) Deocamdată, poţi să-mi fii de folos acum. BRANESCU: Zău? BUCŞAN: De asta te-am chemat. BRANESCU: Porunceşte! BUCŞAN: Brănescule! Cunoşti pe unul Andronic? BRANESCU: Andronic?! BUCŞAN: Alexandru Andronic! BRANESCU: Funcţionar în minister? ULTIMA ORĂ 427 BUCŞAN: Nu. Profesor. BRANESCU: De liceu? BUCŞAN: Nu cred. La Universitate. BRANESCU (căutând): La Universitate... Andronic... Andronic... (brusc) Stai că ştiu cine e. Unul blond, spălăcit. E la litere, dar nu e profesor. E conferenţiar de istorie. BUCŞAN: Tocmai. Ei bine... BRANESCU (întrerupând): S-a făcut. Nu mai e nevoie să vorbeşti. Am înţeles şi s-a făcut. E conferenţiar. Catedra de istorie antică e liberă. O vrea el. I-o dau. BUCŞAN: Nu. BRANESCU: Da’ de ce nu? Dacă-ţi spun că i-o dau! Ba chiar se nimereşte foarte bine. E o bătaie pe catedra asta că m-au năucit. I-o dau lui şi am terminat, (convingându-se pe sine însuşi de buna alegere) Nu face politică, e muncitor, are lucrări - e un savant... Ce mai încoace, încolo! BUCŞAN: O fi. Dar o să-l dai afară. BRANESCU: Cum ai spus? BUCŞAN: îl dai afară. BRANESCU (nu-şi revine): De ce? BUCŞAN: Fiindcă te rog eu. BRANESCU (îngrijorat): Serios, coane Griguţă? BUCŞAN: Foarte serios, îl dai afară. BRANESCU: De unde? BUCŞAN: De oriunde. De peste tot. De la Universitate, în primul rând. BRANESCU (a rămas pe gânduri, pe urmă, aproape oftând): O să fie greu. BUCŞAN: Greu, uşor - asta e! BRANESCU (clătinând din cap): Foarte greu. Poate imposibil. 428 MIHAIL SEBASTIAN BUCŞAN (surd, ameninţător. E un cuvânt ce nu face parte din vocabularul său): Imposibil! BRĂNESCU (căindu-se): Nu-ţi spun eu că ăsta-i un minister nenorocit? Crezi că faci ce vrei? Eşti cu mâinile legate. Autonomia universitară, consiliu... Păi de ce vreau eu să plec de-aici?! BUCŞAN (tăios): Ai să pleci. BRĂNESCU: N-o lua aşa, coane Griguţă. N-o lua aşa, că mă îmbolnăveşti. Stai să ne sfătuim. Să vedem ce-i de făcut. BUCŞAN: Un singur lucru: îl dai afară! BRĂNESCU: N-am motiv. Şi nici n-am cum. E un tip şters, modest. N-are ambiţii, n-are duşmani. Toată ziua cu nasu-n cărţi. Toată ziua în bibliotecă. Dă-1 afară dacă poţi!... BUCŞAN: Nu poţi? * BRĂNESCU (dezolat): Nu. (cu bruscă vioiciune) Dar nici nu trebuie, coane Griguţă. Să stea acolo unde e, că stă bine. La urma urmelor, ce mare scofală? (dispreţuitor.) Conferenţiar! Cinşpe mii pe lună. Lasă-1 pe mine şi dacă nu ţi-1 ţin toată viaţa pe loc, cu cinşpe mii, până-nverzeşte, să vezi. BUCŞAN: Asta-i ultimul dumitale cuvânt? BRĂNESCU (gest încurcat de neputinţă): Păi de... BUCŞAN: Bine. (Se ridică de la locul lui, merge spre telefon, pune mâna pe receptor) BRĂNESCU: Ce ai de gând să faci? BUCŞAN: O să vezi. (A format între timp un număr.) Alo! Clubul? Domnul ministru Ichim e acolo? BRĂNESCU (alarmat): Coane Griguţă! BUCŞAN: Dă-mi-1 la telefon. BRĂNESCU (sare spre telefon, apasă pe furcă, întrerupând legătura): Coane Griguţă, îmi pare ULTIMA ORĂ 429 rău! (Ii ia receptorul din mână şi-l pune la loc.) Să-mi faci mie una ca asta? BUCŞAN: Brănescule! Omul ăsta trebuie să iasă din învăţământ. Neapărat. Dacă tu nu poţi să faci asta, îmi găsesc eu oameni care să poată, înţelegi? BRĂNESCU: înţeleg. Dar lasă-mă să mă gândesc. Să caut soluţii. BUCŞAN: N-am timp. BRĂNESCU: Stai! Stai c-am şi găsit-o. Tii! Cum de nu m-am gândit mai înainte? BUCŞAN: Ei vezi? BRĂNESCU: Uite, coane! Catedra - cum ţi-am mai spus - e vacantă. Numesc la catedră, peste capul lui, un om de-al nostru. Şi mi ţi-1 freacă timp de două-trei luni până-1 înnebuneşte. Şi dacă nu-şi dă el demisia, să nu-mi zici pe nume. BUCŞAN: Ridicol. Două-trei luni - crezi că te-am chemat aici, la ora asta, pentru ca să aştept pe urmă trei luni? Totul trebuie să se termine imediat. Mâine cel mai târziu. BRĂNESCU (cu o subită schimbare de ton, ca şi cum dintr-o dată s-ar fi făcut lumină): Mâine?! BUCŞAN: Da. BRĂNESCU (categoric): S-a făcut. BUCŞAN (nedumerit de rapida schimbare): Cum? BRĂNESCU: Da, cred că s-a făcut. Vezi, vezi dacă-mi dai timp să mă gândesc? S-a aranjat. Se aranjează. BUCŞAN (încă neîncrezător): E chiar aşa de simplu? BRĂNESCU: Nu e simplu, dar e sigur. Uite: mâine, dacă Andronic are lecţie la facultate... BUCŞAN (întrerupând): Are... BRĂNESCU: De unde ştii? 430 MIHAIL SEBASTIAN BUCŞAN: M-am informat. BRANESCU: Ei bine, n-are să şi-o ţină. BUCŞAN: De ce? BRANESCU: Fiindcă n-o să-l lase. O să fie scandal în sală. Am eu oamenii mei. Vociferări, şuierături - la nevoie, pocnete... BUCŞAN: Şi? BRANESCU: Şi în faţa acestei situaţii, ministerul va fi obligat să intervină, să deschidă o anchetă, să ia măsuri. Nu? BUCŞAN: Ba da. BRANESCU: Ministerul nu poate tolera. BUCŞAN: Ai dreptate. Nu poate. BRANESCU: Păi nu? Telefon, dispoziţii urgenţe... BUCŞAN: Ministrule, îmi placi. BRANESCU: Coane Griguţă, totdeauna omul dumitale. Da’ să ştii că m-ai înfierbântat rău adineauri, cu telefonul. Să-mi faci dumneata mie una ca asta! BUCŞAN (împăciuitor): Ei, las’că trece. BRANESCU: Trece, trece - dar am tras o spaimă! (Se ridică.) Vii cu mine? Te duc în oraş. BUCŞAN: Pleci? BRANESCU: Păi crezi că am timp de pierdut? E târziu. Acu se face dimineaţă. BUCŞAN: Bine, ministrule. (îi dă mâna.) BRANESCU: Nu vii? BUCŞAN: Nu. Mai am nişte hârtii de văzut. BRANESCU: Acuma, noaptea? BUCŞAN: Noapte, zi... BRANESCU (admirativ): Eşti un om mare, coane Griguţă. BUCŞAN (simplu): Sunt. BRANESCU: Da’ să nu mă uiţi. Să mă scoată de-aici. Nu-i de mine. Să-mi dea altceva. (Iese.) ULTIMA ORĂ 431 SCENA VII BUCŞAN, SECRETARA Bucşan l-a condus pe Brănescu până la uşa din stânga. Rămas singur, întoarce butonul electric de lângă uşă, stingând lumina mare. Scena rămâne luminată doar de lampa de birou. Pe urmă merge spre fereastră şi ridică cu o singură smucitură perdeaua albastră: apare din nou peisajul de oraş, cu cele două firme luminoase ce se aprind şi se sting. Bucşan e îngândurat. Rămâne acolo, la fereastră, privind în gol. Prin uşa din stânga intră Secretara cu un dosar în mână. Se apropie şi se opreşte la un pas în spatele lui. SECRETARA: Obosit? BUCŞAN: Eu? SECRETARA: Da. Obosit şi nervos. BUCŞAN (aspru, dar fără violenţă): Wemer! Nu e obiceiul meu să discut chestiuni intime cu funcţionarii. (Pleacă de lângă fereastră şi merge spre birou.) SECRETARA: Vă rog să mă iertaţi. BUCŞAN (a luat loc la birou): Agopian s-a întors? SECRETARA: încă nu. BUCŞAN: Când vine, mă anunţi. SECRETARA: Da. BUCŞAN: Hârtiile Cugir s-au modificat? SECRETARA (întinzând dosarul): Vreţi să le vedeţi acum? BUCŞAN: Da. Sau mai bine nu. Mâine dimineaţă. SECRETAR,4: Bine. (Se îndreaptă spre uşa din stânga, ca să iasă din birou.) 432 MIHAIL SEBASTIAN BUCŞAN: Wemer! SECRETARA: Vă rog. BUCŞAN (se ridică de la birou şi vine spre ea): Câţi ani sunt de când lucrezi cu mine? SECRETARA: Mulţi. BUCŞAN: Câţi? SECRETARA: Şaisprezece. BUCŞAN: Ei bine, ziua de azi a fost cea mai grea din tot acest timp. SECRETARA: Cea mai grea? Uitaţi nopţile de la Viena, de la Kreditanstalt. Şi împrumutul Morgan. Şi contractul Pietroşiţa... BUCŞAN: Nu, nu, erau afaceri grele. Erau cifre mari. Dar pe mine nu mă sperie cifrele niciodată. SECRETARA: Nici oamenii? BUCŞAN: Ba da. Când nu-i cunosc, când nu ştiu cine sunt - şi de unde vin - şi ce vor. SECRETARA: Dacă-mi daţi voie să vă spun părerea mea... BUCŞAN (face un gest scurt de autorizare.) SECRETARA: Aţi exagerat. BUCŞAN: Cu ce? SECRETARA: Cu tot ce s-a întâmplat azi. E prea mult. E prea scump. E prea violent. Cred că totul se putea aranja mai simplu şi mai ieftin. BUCŞAN: Poate. E chiar probabil. Dar nu voiam să încerc. Nu am timp şi nici nervi pentru asta. SECRETARA: Vedeţi? BUCŞAN: Ce mă îngrijorează în toată afacerea, e că n-o înţeleg. Dosarul Protar e în casa mea de fier de un an. N-a ieşit niciodată de aici. Nu l-a văzut nimeni. N-am vorbit nimănui. Şi totuşi, cineva îl cunoaşte. Cum? De ce? ULTIMA ORĂ 433 SECRETARA: Cum? Nu ştiu. De ce? - e simplu. Vrea bani. BUCŞAN: Am oferit şi a refuzat. Nu-mi plac oamenii care refuză. Mi-e frică de ei. SECRETARA: Frică? BUCŞAN: Da, pentru că nu-i înţeleg. Eu oamenii îi cumpăr sau îi dărâm. SECRETARA: Sunteţi un om tare. BUCŞAN: Deocamdată. Ca un îmblânzitor de lei. E totdeauna tare... deocamdată. Cât timp are biciul în mână. Dar e de ajuns ca un singur leu imbecil să-l zgârie cu laba, ca toţi ceilalţi să tabere pe el şi să-l sfâşie... (după o pauză) Eu nu mă las zgâriat. SECRETARA (încet, mai mult pentru ea): Ştiu. BUCŞAN: Wemer, vino aici. (O ia de braţ şi o duce spre fereastră.) Vezi luminile astea care se aprind şi se sting deasupra oraşului, cu numele meu? Mi-a fost teamă astăzi - înţelegi? Teamă! - că s- ar putea stinge pentru totdeauna. Şi nu vreau. Şi nici nu trebuie. SCENA VIII ACEIAŞI, DIRECTORUL In timp ce Bucşan şi Secretara sunt în fata ferestrei, privind departe, uşa din stânga se deschide şi intră Directorul, care, din prag, îi priveşte o secundă pe cei doi. DIRECTORUL: Te deranjez, coane Griguţă? (Bucşan şi Secretara se întorc brusc, surprinşi.) 434 MIHAIL SEBASTIAN BUCŞAN: Dumneata aici? DIRECTORUL: Eu. BUCŞAN (întoarce butonul electric şi face lumină mare): Cum ai intrat? DIRECTORUL: Simplu. Treceam pe stradă şi am văzut lumină la fereastra dumitale. Ia te uită, zic, nu doarme la ora asta! Am sunat şi mi s-a deschis. în sala de aşteptare nu era nimeni. La secretariat, nimeni. Am intrat. BUCŞAN: Wemer, lasă-ne. (Secretara iese prin stânga.) SCENA IX BUCŞAN, DIRECTORUL BUCŞAN: Ce vrei? DIRECTORUL: M-ai chemat şi am venit. BUCŞAN: Te-am chemat eu? DIRECTORUL: Da. Nu mi-ai spus că mă aştepţi aici mâine la nouă dimineaţa? BUCŞAN: Şi e nouă dimineaţa? DIRECTORUL: Nu. E douăsprezece noaptea. BUCŞAN: Atunci? DIRECTORUL: Am venit ceva mai devreme. Nu-mi plac orele fixe, coane Griguţă. Ştii cine te cheamă, dar nu ştii cine te aşteaptă. (Se uită sub birou, pipăind cu palma planşa de dedesubt.) Un microfon instalat sub birou... Un indiscret în odaia cealaltă... (Merge spre uşa din dreapta, o deschide, se uită în încăperea alăturată, închide la loc.) Am oroare de flagrant delicte... ULTIMA ORA 435 BUCŞAN: Nu mă cunoşti. Sunt un om discret. DIRECTORUL: Şi eu. Tocmai de aceea am venit acum. Când ai plecat azi-dimineaţă de la mine, mi-ai spus că-mi laşi timp să mă răzgândesc. Ei bine, m-am răzgândit. Primesc. BUCŞAN: Primeşti? Ce? DIRECTORUL: Ce mi-ai propus. BUCŞAN: Ţi-am propus eu ceva? DIRECTORUL: Să lăsăm glumele, coane Griguţă. Nu e momentul. Am avut o zi grea... Amândoi. BUCŞAN: Eu nu. DIRECTORUL: Poate. Deşi nu te cred. Dar eu, uite, îţi spun drept am avut o zi grea. BUCŞAN (cu subînţeles): Şi încă nu s-a terminat. DIRECTORUL: Ai dreptate, încă nu. Dar vreau s-o temiin. Toată ziua m-am zbătut, am alergat, am scotocit. Nu e uşor să lupte cineva cu dumneata. BUCŞAN: Mie mi-o spui? DIRECTORUL: Am căutat documente, acte, cifre, probe. BUCŞAN: Şi? DIRECTORUL: Le-am găsit. Cu greu - dar le-am găsit. BUCŞAN (calm): Unde sunt? DIRECTORUL: Aici. (Se bate discret peste buzunarul hainei.) în buzunarul meu. BUCŞAN: Te felicit. DIRECTORUL: Mă feliciţi, dar nu din toată inima, în realitate eşti destul de preocupat şi foarte neliniştit. BUCŞAN: Eu? DIRECTORUL: Dumneata. Şi te înţeleg. Un scandal acum, înainte de semnarea contractelor Carun, ar cădea prost. BUCŞAN (ironic): Foarte prost. 436 MIHAIL SEBASTIAN DIRECTORUL: Vezi? Şi atunci, nu e mai bine să ne înţelegem? Uite, mă duceam spre redacţie adineauri. De azi-dimineaţă n-am mai dat pe acolo. Sunt aşteptat. Trebuie să scriu un reportaj pentru ultima oră. Poate că e mai bine să nu-1 mai scriu. Poate că e mai bine să nu apară? Ce zici? BUCŞAN: Nici n-o să apară. DIRECTORUL: Bravo, coane Griguţă. Ştiam eu că ne înţelegem. Uite, dau un telefon la Deşteptarea (pune mâna pe receptor) să le spun să-i dea drumul fară ultima oră. BUCŞAN: Nu te mai osteni. DIRECTORUL: Trebuie. Mă aşteaptă. BUCŞAN: Nu te aşteaptă nimeni. Deşteptarea dumitale nu mai apare. DIRECTORUL: Cum? BUCŞAN: Am suprimat-o! DIRECTORUL (o secundă a încremenit, pe urmă izbucneşte într-un râs scurt): Ah! Ce farsă mai e şi asta? Dumneata poţi multe, coane Griguţă, dar sunt lucruri pe care nici dumneata nu le poţi. BUCŞAN: Domnule! Gazeta dumitale datorează tipografiei mele suma de lei patru sute optzeci de mii. Am dat dispoziţii ca, începând de astă-seară, să se înceteze lucrul. DIRECTORUL: Ai dat dispoziţii? Tipografia dumitale? BUCŞAN: Da. Tipografia mea. DIRECTORUL: De când? BUCŞAN: De... (se uită la ceas) jumătate de oră. DIRECTORUL: Nu te cred. BUCŞAN: Informează-te. (li arată cu mâna telefonul) DIRECTORUL (o clipă rămâne nemişcat - apoi ridică brusc receptorul, începe să formeze numărul, cu mişcări scurte, nervoase - dar deodată se opreşte ULTIMA ORĂ 437 şi pune receptorul la loc): Nu, dumneata nu minţi. BUCŞAN: Ba da, dar nu aşa de grosolan. Când mint, sunt mai subtil. DIRECTORUL: Joci tare! (Se aşază în fotoliul din faţa biroului E palid, sfârşit şi totuşi calm, ca la sfârşitul unei partide pierdute.) BUCŞAN (modest): Fac şi eu ce pot. DIRECTORUL: Joci prea tare. Şi nu e bine. BUCŞAN: De ce? DIRECTORUL: Nu vorbesc pentru mine. Eu deocamdată sunt terminat. Nu zic, am să încerc şi eu să fac ceva. Să găsesc altă tipografie, să caut bani... In sfârşit, voi vedea. Dar mă gândesc la dumneata. BUCŞAN: îţi mulţumesc. DIRECTORUL: Mă gândesc sincer la dumneata. Ai greşit. BUCŞAN: Serios? DIRECTORUL: Da, ai greşit, în fond, dumneata ce vrei? Să faci tăcere în jurul afacerii Protar. Să nu se vorbească nimic. Să nu se audă nicio şoaptă. BUCŞAN (ritos, şuierat): Niciuna. DIRECTORUL: Şi pentru asta suprimi Deşteptarea, o foaie obscură pe care n-o citea nimeni şi care va face mai mult zgomot într-o singură clipă dispărând, decât a făcut în zece ani de apariţie. BUCŞAN: Crezi? DIRECTORUL: Mâine se va şti în tot oraşul - fiindcă asta ţi-o promit, se va şti - că Bucşan, Grigore Bucşan, a suprimat cu mâna lui Deşteptarea, pentru că i-a fost frică. Şi vor fi cinci sute de oameni care se vor întreba: de ce? Va trebui să le răspunzi sau să-i împiedici să întrebe. 438 MIHAIL SEBASTIAN BUCŞAN: Nu vor întreba. DIRECTORUL: Primii cinci sute, poate nu. Dar ceilalţi? Sunt mulţi, coane Griguţă, sunt foarte mulţi. Şi pe urmă mai e cineva pe care-1 uiţi: Andronic. BUCŞAN: Tovarăşul dumitale. DIRECTORUL: Tovarăşul!... Nu. E prea abil şi prea primejdios ca să aibă tovarăşi. Lucrează singur. BUCŞAN: Nu eşti înţeles cu el? DIRECTORUL: Aş fi vrut să fiu. BUCŞAN: Totuşi l-ai vizitat azi după-masă. DIRECTORUL: Fără rezultat, (cu o mişcare de sinceritate) Uite. Acum pot să vorbesc deschis cu dumneata. E prea târziu şi prea inutil să mai ascund. Sunt ca un jucător decavat. Am cărţile pe masă. Tot nu mai am nimic de pierdut. (Scurtă pauză. Schimbare de voce) Adineauri, când am intrat, spuneam că am în buzunar documente, probe. Minţeam. N-am nimic. (îşi întoarce scurt buzunarele.) Nimic. BUCŞAN: Şi afacerea Protar? DIRECTORUL: Habar n-am de ea. Totul e în mâna lui Andronic. BUCŞAN: Prin urmare, azi-dimineaţă... DIRECTORUL: Eram de bună-credinţă. Articolul fusese strecurat în gazetă fară ştirea mea, fară ştirea nimănui. Andronic ăsta e un bandit! BUCŞAN: Ştiu. DIRECTORUL: Am fost la el. Voiam să-l fac să vorbească. L-am luat în toate felurile. Am ademenit, am rugat, am promis, am ameninţat. Uneori mi se părea că am reuşit, că sunt gata să reuşesc... Dar era la el o femeie... o fată.... BUCŞAN: Brună. DIRECTORUL: O cunoşti? ULTIMA ORA 439 BUCŞAN: Puţin. Din vedere. DIRECTORUL: Abia acum îmi dau seama că era instrumentul lui. Jucau împreună comedia... Ezitări, scrupule, (cu o schimbare de voce) Tipul e tare, coane Griguţă. Sub masca lui de savant aiurit, se ascunde un bandit. Un mare bandit! BUCŞAN: Mai mare decât noi? DIRECTORUL: Nu ştiu. Se va vedea... Da, da, se va vedea. Un moment am crezut că l-am convins. Mi-a promis că până la ora opt îmi dă un articol şi documente, (devotat) Nu că le-aş fi publicat, coane Griguţă. Nu. Tot aici veneam cu ele. Dar altfel vorbeam cu dumneata, dacă aveam hârtiile în buzunar. BUCŞAN: Păcat. DIRECTORUL: Să ştii că-i păcat. Era mai bine şi pentru dumneata. Cu mine te-ai fl înţeles. Cu el, e mai greu. La ora opt am fost la el. Am sunat, am bătut, am strigat. Nimic. Nimeni. Dispărut. L-am căutat, am alergat după el, în tot oraşul. Nu ştie nimeni. Nu l-a văzut nimeni. Nu e nicăieri. BUCŞAN: Şi atunci? DIRECTORUL (gest de neputinţă): Am renunţat. Ce era să fac? Am renunţat, îmi mai rămânea o ultimă carte să joc. Dumneata. Mi-am zis: hai să-l văd. Să-ncerc marea cu degetul. Cine ştie? Poate se prinde. BUCŞAN: Şi nu s-a prins. DIRECTORUL: Nu. BUCŞAN: Vezi? DIRECTORUL (se ridică în picioare): M-ai scos din joc, dar rămâne el. Cu mine a fost uşor, fiindcă ne cunoaştem de mult. Dar pe el nu-1 cunoşti. Asta e marea lui forţă: nu-1 cunoaşte nimeni. A stat o 440 MIHAIL SEBASTIAN viaţă întreagă în bibliotecă, ascuns ca într-o vizuină şi acum iese la pradă cu figura lui de martir visător. BUCŞAN: îi vin eu de hac şi visătorului ăsta! DIRECTORUL: Nu se ştie. Dumneata eşti obişnuit cu escrocii, coane Griguţă. Escrocii sunt băieţi simpatici şi oameni de înţeles. Cu visătorii e mai greu. (după o clipă) în sfârşit. Treaba dumitale. (Se ridică deodată, îşi ia pălăria de pe birou.) Noapte bună. (Se îndreaptă cu paşi leneşi, de om obosit, spre uşa din stânga.) BUCŞAN (rămas la biroul lui, foarte calm, îl lasă să se depărteze, dar, înainte să fi ajuns la uşă, îl opreşte cu un singur cuvânt): Ascultă! (Directorul se opreşte pe loc, se întoarce. Fără grabă, Bucşan se ridică de la birou şi vine spre centrul scenei, la un pas de Director, faţă în faţă.) Vrei să scoţi gazeta mâine dimineaţă? DIRECTORUL (ridică din umeri de neputinţă, de nedumerire, de oboseală). BUCŞAN: Cumpără tipografia. Ţi-o vând. DIRECTORUL: îţi râzi de mine. BUCŞAN: Nu. Sunt dispus să vând. Cumpăr-o! DIRECTORUL: Cu ce bani? BUCŞAN: Ei, bani găsim noi... DIRECTORUL: Uşor de spus. BUCŞAN: îţi spun că găsim. Nu asta-i întrebarea, întrebarea e dacă vrei să cumperi. DIRECTORUL (într-o doară): Cât? BUCŞAN: Zece milioane. DIRECTORUL: Ieftin. BUCŞAN: Nu. E scump. Groaznic de scump. Dacă plăteşti. Dar dacă nu plăteşti - e ieftin de tot. DIRECTORUL (nedumerit): Atunci? ULTIMA ORĂ 441 BUCŞAN: Semnezi nişte poliţe. DIRECTORUL: De zece milioane? BUCŞAN: Da. De zece milioane. DIRECTORUL: Şi cum vrei să ţi le plătesc? Când vrei să ţi le plătesc? BUCŞAN: Niciodată. DIRECTORUL: Nu înţeleg. BUCŞAN: Şi totuşi nu e greu. Poliţele rămân la mine, în caseta mea particulară. Şi nu ies de acolo niciodată. îţi dau cuvântul meu de onoare. Niciodată, dacă eşti rezonabil. DIRECTORUL (moment de gândire, până îşi dă seama de sensul propunerii, pe urmă cu elan, cu entuziasm): Coane Griguţă, n-o să-ţi pară rău! BUCŞAN: Ştiu. Mie nu-mi pare niciodată rău. DIRECTORUL: De azi încolo sunt omul dumitale. Eu şi Deşteptarea. Faci ce vrei cu ea. îţi aparţine. BUCŞAN: Nu, să ne înţelegem: între noi a intervenit o afacere comercială. Strict comercială. Deşteptarea rămâne a dumitale. Faci ce vrei. Scrii ce vrei. Nu-mi place să impietez asupra convingerilor nimănui. DIRECTORUL: Eşti un om delicat, coane Griguţă. BUCŞAN: Şi dumneata un băiat inteligent. (A ocolit biroul şi trage un sertar, acelaşi din care a scos carnetul de cecuri, în scena cu Agopian.) Semnezi poliţele? DIRECTORUL: Chiar acum? BUCŞAN: Dacă vrei să apari mâine dimineaţă. DIRECTORUL: S-a făcut. (Se aşază în faţa biroului, întorcându-şi fotoliul aşa încât să poată scrie. E cu spatele la uşa din stânga.) BUCŞAN (întinzându-i un pachet cu poliţe): Sunt zece poliţe de câte un milion. Scadenţele le laşi în alb. DIRECTORUL: înţeles. (începe să scrie.) 442 MIHAIL SEBASTIAN SCENA X ACEIAŞI, SECRETARA Uşa din stânga se deschide şi apare, oprindu-se în prag, Secretara. BUCŞAN (către Secretară): Ce e? SECRETARA (şoptind, ca să n-o audă directorul): Agopian. BUCŞAN (cu voce normală): A venit? SECRETARA (semn cu mâna spre încăperea de unde vine): E aici. BUCŞAN: Să intre. SECRETARA (ezită, gest vag spre Director, care, absent, continuă să scrie poliţele): Dar... BUCŞAN: Să intre. SCENA XI BUCŞAN, DIRECTORUL, SECRETARA, AGOPIAN BUCŞAN (către Agopian care, intrând, nu-l vede decât din spate pe Director, mereu aplecat la birou asupra poliţelor): Ce se aude, Agopian? AGOPIAN: Am executat. Cum aţi dorit dumneavoastră. Am oprit lucrul. Am închis atelierele. Uite cheile aici. BUCŞAN: A fost greu? AGOPIAN: Nici uşor n-a fost. Când au aflat despre ce e vorba, au coborât toţi de sus din redacţie în tipografie. Ţipau, urlau, ziceau că nu se lasă... Dar eu am dat ordin lucrătorilor să înceteze lucrul şi gata. I-am lăsat pe toţi acolo, pe scări. Şi acuma se ceartă. Ziceau că nu-i lasă pe lucrători să ULTIMA ORĂ 443 plece, că sparg uşile. Cheile vi le las dumneavoastră? BUCŞAN: Nu, că nu mai sunt proprietar. AGOPIAN (uimit): Cum aţi spus? BUCŞAN: Am vândut tipografia. AGOPIAN (plin de îndoială): Acuma? Noaptea? BUCŞAN: N-am cumpărat-o tot noaptea? AGOPIAN (încă nu crede): Şi... cui aţi vândut-o? BUCŞAN: Uite, dumnealui. (îi arată pe Director. Acesta a terminat de semnat poliţele şi, în timp ce Bucşan i le ia din faţă, el se întoarce cu faţa spre Agopian.) AGOPIAN (din uluială în uluială): Dumneata aici? DIRECTORUL: Eu. (Se apropie de el, în timp ce Bucşan, rămas la birou, verifică poliţele.) Şi zi aşa: îmi omori gazeta noaptea, pe la spate!... AGOPIAN: De! Ce era să fac? Preţ mare. Om sunt şi eu. BUCŞAN (a terminat de controlat poliţele): In regulă. (Le închide în sertar.) Dumnealui e noul proprietar. AGOPIAN: Vorbiţi serios? BUCŞAN (sever): Agopian! AGOPIAN: Vă rog să mă iertaţi, dar nu-mi vine a crede. (către Director) Ai cumpărat tipografia? DIRECTORUL: Da, am cumpărat-o. AGOPIAN: Cu ce bani, domnule? Datoria n-aveai cu ce s-o plăteşti şi acuma... DIRECTORUL: Agopian, nu te amesteca în treburi care nu te privesc. AGOPIAN: Aşa e. Nu mă privesc. Dar nu mai înţeleg nimic. Şi acuma, cu cheile ce fac? DIRECTORUL: Te duci înapoi la tipografie, o deschizi şi dai drumul gazetei. AGOPIAN (către Bucşan): Dumneavoastră ce ziceţi? 444 MIHAIL SEBASTIAN BUCŞAN: Eu? Nimic. Dumnealui e proprietar. AGOPIAN: Să mă bată Dumnezeu dacă pricep ceva. M-aţi zăpăcit de tot. DIRECTORUL: Hai cu mine. Mergem împreună. BUCŞAN: Nu, directore. Dumneata mai rămâi. Mai avem de vorbit. DIRECTORUL: Atunci, ia-o înainte, Agopian. Repede. Să nu iasă vreo încurcătură. Viu şi eu mai târziu. AGOPIAN: Ar fi bine să dau un telefon, să nu plece lucrătorii. SECRETARA: De dincolo, de la secretariat. AGOPIAN: Eu... eu vă salut. Teribilă noapte, domnule! (Iese prin stânga, împreună cu Secretara.) SCENA XII BUCŞAN, DIRECTORUL DIRECTORUL: Are dreptate. Teribilă noapte! BUCŞAN: Ai obosit? DIRECTORUL: Puţin. Mi-ai cam tăiat răsuflarea. BUCŞAN: Uite, directore, de ce te-am oprit. S-ar putea ca mâine dimineaţă, la cursul lui Andronic, să fie oarecare nelinişte. DIRECTORUL: Nelinişte? BUCŞAN: Da. Acuma, înainte de examene, se întâmplă uneori. DIRECTORUL: Dacă trebuie, se întâmplă sigur. BUCŞAN: Eu... n-am nici o informaţie precisă, dar presupun. S-ar putea... să nu-şi poată ţine lecţia. Vacarm în sală, întreruperi, huiduieli, în sfârşit, poate şi mai rău. Un scandal ştii cum începe - nu ştii niciodată cum se termină... ULTIMA ORĂ 445 DIRECTORUL: Foarte just. BUCŞAN: Şi atunci, ministerul... (întrerupându-şi fraza începută) Cum eşti cu Brănescu? DIRECTORUL: De la Instrucţie? BUCŞAN: Da. DIRECTORUL (precaut, încercând să ghicească intenţiile): Să zic... bine. BUCŞAN: N-ar fi rău. DIRECTORUL (uşurat): Păi atunci, sunt foarte bine. Dar ştii? Foarte bine. Uite, chiar în numărul de mâine, e în pagina întâi un articolaş despre el. BUCŞAN: Favorabil? DIRECTORUL: Cât se poate. BUCŞAN: Cu atât mai bine. Să-i pui şi fotografia. DIRECTORUL: S-a făcut. BUCŞAN: Şi cum ziceam, ministerul va trebui să intervină. DIRECTORUL: Evident. BUCŞAN: Dar pentru asta ar trebui să i se atragă atenţia. DIRECTORUL: Asupra gravităţii faptului. BUCŞAN: Sigur. DIRECTORUL: Un scandal universitar, în împrejurările actuale, nu este un simplu fapt divers. Opinia publică vrea să ştie. Ea cere explicaţii, sancţiuni. BUCŞAN: Mai ales sancţiuni. DIRECTORUL: Iar ziarul Deşteptarea e primul care dă alarma, e primul care cunoaşte întreaga chestiune - pentru că întâmplător mâine dimineaţă la cursul domnului Andronic, un reporter al nostru asistă în sală, ia note şi poate chiar - eventuale - fotografii. BUCŞAN: Directore, îmi placi. DIRECTORUL: Coane Griguţă, şi dumneata mie. 446 MIHAIL SEBASTIAN BUCŞAN: Totuşi trebuie să băgăm de seamă că... (în momentul acesta sună telefonul Bucşan se întrerupe din vorbă şi ridică receptorul) Alo... Da... eu... Da, eu... Cine?... Dumneata... un moment, te rog... (Acoperă cu palma pâlnia receptorului şi i se adresează Directorului, cu vocea scăzută.) Ştii cine e la aparat? Fata. DIRECTORUL: Care fată? BUCŞAN: Fata brună. A lui Andronic. DIRECTORUL: Ce vrea? BUCŞAN (ridica din umeri, iar apoi vorbeşte din nou la telefon): Da... Acuma? Eşti jos... Bine... Aştept... (închide telefonul, pe urmă către Director.) Vine aici. DIRECTORUL: Ia te uită! BUCŞAN: Ce-o fi vrând? DIRECTORUL: Ştiu eu? în orice caz trebuie multă atenţie. E primejdioasă. BUCŞAN: Crezi? DIRECTORUL: E instrumentul lui. BUCŞAN: N-am avut impresia asta. DIRECTORUL: Nici eu la început. Dar dacă te gândeşti bine... BUCŞAN: Nu, nu. Cred că e altceva la mijloc, în sfârşit, am să văd. DIRECTORUL: Eu te las. BUCŞAN: Nu, e mai bine să nu pleci. DIRECTORUL: Ar trebui să trec pe la redacţie. BUCŞAN: Mai aşteaptă puţin. Poate mai avem nevoie de dumneata... (Uşa din stingă se deschide, în prag apare Secretara. Cu un gest, Bucşan o opreşte să vorbească.) Da. Ştiu. Să aştepte o clipă. (Secretara iese. Din nou către Director) Directore, treci dincolo. (îi arată uşa din ULTIMA ORĂ 447 dreapta.) E un salonaş particular al meu. Te chem eu mai târziu. (II petrece până la uşa din dreapta, i-o deschide, îl lasă să intre, închide uşa la loc. Pe urmă, rămas singur, străbate scena spre uşa din stânga şi o deschide, lăsând-o să intre pe Magda.) SCENA XIII BUCŞAN, MAGDA MAGDA: Domnule, oricât de surprinzătoare ar putea să pară vizita mea aici, la această oră... BUCŞAN: Domnişoară, aici în biroul acesta, nicio vizită nu e surprinzătoare. La nicio oră. Te rog să şezi şi să nu-mi ceri scuze. Nu mă deranjezi deloc. MAGDA: Nu mă gândeam să cer scuze şi ştiam că nu te deranjez. Ba chiar, în anumit fel, cred că eram aşteptată. BUCŞAN: Aşteptată - mărturisesc că nu. Dar binevenită. MAGDA: Asta o să vedem... Domnule Bucşan, ne-am cunoscut astăzi, şi mai ales ne-am despărţit, într-un mod... BUCŞAN: Ciudat... MAGDA: Cel puţin ciudat. Intervenţia mea într-o conversaţie care, personal nu mă privea deloc, a fost poate violentă. BUCŞAN: Dar sinceră. MAGDA: Prea sinceră. BUCŞAN: îţi pare rău? MAGDA: încă nu ştiu dacă trebuie să-mi pară rău. Vezi, au trecut de atunci câteva ore. Şi mi-e teamă că 448 MIHAIL SEBASTIAN am provocat, fară voia mea, o serie de încurcături, care ar putea să ducă la o catastrofa. BUCŞAN: Catastrofa? Pentru cine? MAGDA: Pentru toată lumea. Pentru dumneata în primul rând. BUCŞAN: O! Nicio grijă. Dacă e vorba de mine, nicio grijă. MAGDA: îmi pare bine că te văd aşa de calm. Azi după- masă, erai mai nervos. BUCŞAN: între timp m-am liniştit. MAGDA: Dar eu, nu. Vezi, mă plimbam adineauri, înainte de a te chema la telefon - mă plimbam jos, pe stradă, în faţa clădirii dumitale. Frumoasă clădire! Câte etaje! Câte ferestre! Şi deodată mi s-a părut că toată această imensă clădire se clatină, se prăbuşeşte... BUCŞAN (iritat): Domnişoară! MAGDA: Mi s-a părut. BUCŞAN: Ai prea multă imaginaţie. MAGDA: Se poate. Dar nu ştii ce straniu lucru este noaptea într-o clădire cu patru sute de ferestre întunecate, o singură fereastră luminată. îţi spui: acolo e un om care veghează, un om care se zvârcoleşte, care se teme. BUCŞAN: Domnişoară! Cine eşti dumneata? MAGDA: E nevoie să arăt hârtiile mele de identitate? BUCŞAN: Nu. Dar e nevoie să ştiu cine eşti. Ce căutai în casa profesorului Andronic? Ce cauţi aici? MAGDA: Ce caut aici am să spun. De aceea am venit. Ce căutam în casa lui Andronic... întrebarea e mai indiscretă... BUCŞAN (bănuitor): Trebuie să înţeleg că... MAGDA: înţelege ce vrei, dar nu-mi pune întrebări. ULTIMA ORĂ 449 BUCŞAN: Eşti... eşti prietena lui? (A evitat să spună „ metresa ”.) MAGDA: Am aerul? BUCŞAN: Drept să spun, nu. Semeni mai mult a fată de şcoală. MAGDA: E genul meu. (Ia de pe birou o ţigaretă şi o aprinde cu degajare.) îmi dai voie? BUCŞAN: Prietena lui? Prin urmare, izbucnirea dumitale de azi după-amiază a fost o scenă... MAGDA: Aşa se numeşte? BUCŞAN: O scenă de menaj. Eraţi supăraţi. Ai vrut să te răzbuni. MAGDA: Da şi nu. Mai mult am vrut să mă apăr. BUCŞAN: Nu înţeleg. MAGDA: Vezi, dumneata nu-1 cunoşti pe Andronic. E un om primejdios. BUCŞAN: Nu pare. MAGDA: De aceea e primejdios. Pentru că nu pare. Dar, când se dezlănţuie, e sălbatic. E un tip rece, | aspru, violent. E năprasnic! BUCŞAN: Frumos portret, îl iubeşti? MAGDA: Dacă îl iubesc! Mă ameţeşte. Mă domină. Lângă el simt primejdia. Lângă el simt că totul în viaţă e posibil. N-are scrupule, n-are prejudecăţi, n-are ezitări. E ca o mare furtună. BUCŞAN: Mă sperii. MAGDA: Aş vrea să te sperii. Am venit ca să te sperii. BUCŞAN: Eşti sinceră. MAGDA: N-am timp să nu fiu sinceră. Sunt prea multe lucruri în joc. Suntem cu toţii în joc şi nu e timp să ne ascundem unul de altul. BUCŞAN: Vrei să te explici? MAGDA: Uite. Am ştiut de la început că Andronic are afacerea Protar în mână. 450 MIHAIL SEBASTIAN BUCŞAN: O cunoşti şi dumneata? MAGDA: Vag. Dar am ştiut că are documente care te privesc şi că poate să vorbească. BUCŞAN: Canalia! MAGDA (jignita): Domnule! BUCŞAN: Te rog să mă scuzi. MAGDA: Că poate să vorbească, dar că poate să şi tacă. BUCŞAN: N-am fost la el? Nu i-am oferit?... MAGDA: Ştiam că ai să vii. Bănuiam că vei face propuneri rezonabile. BUCŞAN: Nici nu m-a lăsat să vorbesc. MAGDA: Propuneri rezonabile pe care eram convinsă că el le va accepta. BUCŞAN: Totuşi... MAGDA: Dar la venirea dumitale, s-a răzgândit. Probabil că şi-a spus: ce-mi poate oferi omul ăsta e mult mai puţin decât îi pot smulge eu, dacă lupt cu el. Mai bine să lupt. BUCŞAN: Şi atunci... MAGDA: Şi atunci a inventat jocul pe care l-ai văzut. Că nu te cunoaşte. Că nu ştie cine eşti. Că totul e o confuzie, o eroare. Şi dumneata erai gata să crezi. BUCŞAN: Pentru că nu înţelegeam - şi nici acuma nu înţeleg - ce urmărea negând. De ce? MAGDA: Foarte simplu. Voia să te deruteze. Să te liniştească. Să-ţi înlăture orice bănuială - şi pe urmă, după două-trei zile, prin surpriză, să lovească. BUCŞAN: Şi de ce nu l-ai lăsat? MAGDA: Pentru că nu am vrut. Eram convinsă că se înşală. Vezi, dumneata şi Andronic aveţi acelaşi cusur. Nu vă cunoaşteţi unul pe altul. Fiecare din voi crede că-1 va distruge cu uşurinţă pe celălalt. ULTIMA ORĂ 451 Dar eu îmi dau seama că sunteţi amândoi îngrozitor de puternici şi că lupta poate fi teribilă. BUCŞAN: Aici ai dreptate: teribilă. MAGDA: De aceea am sărit astăzi între voi. Voiam cu orice preţ să-l oblig pe Andronic să nu mai simuleze şi să discute deschis cu dumneata. Voiam să vă înţelegeţi pe loc şi să terminaţi în mod cuminte întreaga afacere. BUCŞAN: N-ai reuşit. MAGDA: Nu. Dumneata ai plecat trântind uşile, iar el s-a apucat imediat să scrie. BUCŞAN: Să scrie ce? MAGDA: Despre ovăz şi despre alte plante. BUCŞAN: Prin urmare lupta e deschisă? MAGDA: Da. BUCŞAN: Fie, sunt gata. MAGDA: Şi el. Numai eu nu sunt gata. Numai eu mai vreau, mai încerc să vă opresc... cât nu e prea târziu. BUCŞAN: Eu mi-am luat măsurile mele. MAGDA: Şi el pe ale lui. BUCŞAN: Bănuiesc. Va scrie un articol. MAGDA: Poate o carte. BUCŞAN: Poate zece cărţi. Va ţine conferinţe. Va vorbi la Radio. Va vorbi la facultate. MAGDA: Nu. La facultate nu va vorbi. BUCŞAN: De ce? MAGDA (foarte vag): Ştiu eu? BUCŞAN: Nu-şi mai ţine cursul? MAGDA: Deocamdată, nu. BUCŞAN: Nici mâine? MAGDA: Mai ales mâine. BUCŞAN (scurt, violent): Asta nu se poate! 452 MIHAIL SEBASTIAN MAGDA: De ce nu se poate? Aveai de gând să te înscrii student la facultatea de litere? BUCŞAN (fierbând): Canalia! MAGDA: Nu e o canalie. E mai mult. E mult mai mult! E un aventurier. Un mare aventurier! BUCŞAN: Mă ameninţi? MAGDA: Te previn. Te-ai uitat bine la el? Ai observat cu cine seamănă? BUCŞAN: Nu. MAGDA: Şi totuşi e izbitor. Când îl vezi prima oară, îţi taie respiraţia. Serios. N-ai băgat de seamă? BUCŞAN: Ce? MAGDA: Că seamănă? BUCŞAN: Cu cine? MAGDA (tainic): Cu Alexandru cel Mare. BUCŞAN: Nu ştiu. Nu cunosc. MAGDA: Aceeaşi privire. Aceeaşi expresie. Şi cu un asemenea om vrei să te lupţi dumneata? Te plâng. BUCŞAN: Plânge-1 pe el. MAGDA: El n-are nimic de pierdut. Cel mult o biată jumătate de catedră. Dar dumneata rămâi descoperit cu toată averea, cu toate fabricile, cu toate uzinele, cu toate birourile. Nu le simţi pe toate cum se clatină încet, ca înainte de cutremur? BUCŞAN: Domnişoară! Ce vrei? Ce propui? MAGDA: Iţi propun liniştea, îţi aduc liniştea. BUCŞAN: N-am nevoie. Sunt liniştit. MAGDA: Nu-i adevărat. Dacă ai fi liniştit, nu te-ai găsi aici, la ora asta. BUCŞAN: Dar nici dumneata. MAGDA: Eu n-am spus că sunt liniştită. Dimpotrivă. Nu sunt deloc. BUCŞAN: Ai motive personale? MAGDA: Da. ULTIMA ORĂ 453 BUCŞAN: De ordin intim? MAGDA: întrebi prea mult. Atâta lucru îţi pot spune: vreau ca Andronic să plece din ţară, departe, cu mine. BUCŞAN: E la mijloc altă femeie? MAGDA: Ţi-am spus că întrebi prea mult! Lasă-mă şi pe mine să întreb: nu crezi că dacă omul ăsta va pleca mâine dimineaţă într-un lung voiaj, de trei ani, departe, undeva în Asia, dumneata vei dormi mai liniştit? BUCŞAN: S-ar putea. MAGDA: Atunci voiajul ăsta e o soluţie. BUCŞAN: Scumpă? MAGDA: Nu ştiu ce numeşti dumneata scumpă. BUCŞAN (ia la întâmplare o hârtie de pe birou şi scrie cu un creion luat tot de pe birou, o cifră): Atât... (îi întinde hârtia) ar fi de ajuns? MAGDA (luându-i creionul din mână, corectează): Da, dacă mai adaugi un zero la sfârşit. BUCŞAN: Se face prea mult. MAGDA: Pentru ce capeţi în schimb - liniştea dumitale - e destul de puţin. BUCŞAN (după o clipă de gândire, brusc): Pot să-l văd pe Andronic? MAGDA: Da. îl aduc imediat. BUCŞAN: Unde e? MAGDA: E pe aici. Pe aproape. Mă aşteaptă. BUCŞAN: Bine. MAGDA: Dar fii atent cum vorbeşti cu el. E aşa de susceptibil! BUCŞAN: La preţul ăsta, ar putea să nu fíe! (Magda iese prin stânga.) 454 MIHAIL SEBASTIAN SCENA XIV Bucşan, rămas singur, merge spre uşa din dreapta, o deschide şi îl lasă pe Director să intre. BUCŞAN: Directore, o să te miri. DIRECTORUL: Nu cred. Am văzut atâtea astăzi... BUCŞAN: M-am înţeles cu Andronic. DIRECTORUL: A fost aici? BUCŞAN: Nu el. Fata. Trebuie să vină şi el îndată. DIRECTORUL: Scump? BUCŞAN: Destul. DIRECTORUL: Cel puţin ai garanţii? BUCŞAN: Cea mai bună garanţie. Pleacă. Pleacă din ţară. DIRECTORUL: Pentru mult timp? BUCŞAN: Trei ani. DIRECTORUL: Coane Griguţă, bine ai făcut. Uite, acuma, să-ţi spun drept, parcă mi-ai luat o piatră de pe inimă. Cu tipul ăsta aici, n-am fi avut linişte niciodată. BUCŞAN (puţin pe gânduri): Găseşti... găseşti că seamănă cu Alexandru cel Mare? DIRECTORUL: Cine? BUCŞAN: Andronic. DIRECTORUL: Cu Alexandru cel Mare? Mai ştii?... Te pomeneşti... (după un timp) Da’ pentru că veni vorba de Alexandru cel Mare, cu reportajul ce facem? BUCŞAN: Care reportaj? DIRECTORUL: Reportajul de mâine... Scandalul de la curs. ULTIMA ORĂ 455 BUCŞAN: A! Bine că mi-ai adus aminte! (Merge spre telefon.) Să-i dau un telefon lui Brănescu. (Ridică receptorul. Formează numărul.) Alo, Brănescule... Dormeai? Ei, trezeşte-te! (către Director) Ramolit e şi ăsta! (la telefon) Te-ai trezit? Ascultă, scandalul de mâine dimineaţă - nu mai e nevoie. Se contramandează... Cum?... Nu se poate?... Prea târziu?... Ce înseamnă prea târziu?... Să faci bine să iei măsuri. Ordine, mă auzi? Ordine! (Trânteşte receptorul furios.) Cretin! (după o scurtă pauză, către Director) Ziceai că ai un articol mâine despre Brănescu. DIRECTORUL: Da. BUCŞAN: Păcat. DIRECTORUL: De ce? BUCŞAN: Mă plictiseşte, nu vezi? DIRECTORUL: Am putea să-l schimbăm. BUCŞAN: Mai e timp? DIRECTORUL: Dacă zici dumneata... BUCŞAN: Atunci schimbă-1. M-am săturat şi de domnul ăsta! SCENA XV ACEIAŞI, MAGDA, ANDRONIC Prin uşa din stânga intră Magda, urmată de Andronic, timid, încurcat, buimăcit. BUCŞAN: Domnule profesor, sunt încântat că te văd. Drept să-ţi spun, azi după-masă, când ne-am despărţit, nu speram să ne mai întâlnim aşa de repede - şi încă buni prieteni! 456 MIHAIL SEBASTIAN ANDRONIC: Eu... vedeţi... BUCŞAN: Cred că domnişoara... (Se opreşte pentru că abia acum observă că nu-i cunoaşte numele şi i se adresează întrebător) Domnişoara?... MAGDA. Magda. ANDRONIC: Studenta mea. MAGDA: Şi secretară. DIRECTORUL: Şi prietenă. MAGDA (îl observă pe Director): A! Erai şi dumneata aici?! DIRECTORUL (înclinându-se): Cu voia dumneavoastră. BUCŞAN: Sper, zic că domnişoara Magda v-a comunicat propunerea mea şi că o primiţi. ANDRONIC: Nu ştiu încă... dacă pot... dacă... BUCŞAN: Cum nu ştii? Ne faci iar dificultăţi? (gest de surpriză şi îngrijorare spre Magda) Asta ce mai e? MAGDA: Vrea să spună... ANDRONIC: Vreau să spun că... vedeţi... tot ce s-a întâmplat astăzi... e aşa de neaşteptat... aşa de... aşa de năucitor... Dumneavoastră... (arătându-l pe Director) Dumnealui... (spre Magda) Dumneaei... E prea mult într-o singură zi. Eu... vedeţi... cum spune undeva Virgil: „ Vixi et quem dederat cursum fortuna peregV\ DIRECTORUL (încet către Bucsan): Dacă vorbeşte latineşte să ştii ca-i rău. ANDRONIC: Am trăit şi drumul pe care mi l-a dat fortuna, soarta, l-am terminat... Nu credeam, nu speram că mi se mai pot întâmpla lucruri noi - şi încă aşa de noi - şi atunci... atunci trebuie să înţelegeţi că dacă ezit... BUCŞAN: Eziţi? ULTIMA ORĂ 457 ANDRONIC: Dacă încă nu ştiu ce să răspund... DIRECTORUL (printre dinţi): Mare bandit! BUCŞAN: Domnule profesor, dumneata nu ştii să răspunzi, dar eu ştiu să întreb. DIRECTORUL (încet către Bucsan): Ia-1 repede. MAGDA (acelaşijoc): Fii atent! BUCŞAN: Dumneata vrei să pleci? ANDRONIC: Dacă vreau!... Dar a fost visul meu de o viaţă întreagă... BUCŞAN: Atunci pleacă. Cred că {i-am pus la dispoziţie tot ce trebuie. ANDRONIC: Asta aşa e. Mai mult decât trebuie. Mai mult decât visam. Prea mult! BUCŞAN: Prea mult? MAGDA: Ce înseamnă prea mult? Pentru o asemenea întreprindere nimic nu e prea mult. E mai bine să pornim de la început cu un buget asigurat, decât să ne întoarcem din drum... (apăsat) înainte de vreme. Obiectivele ştiinţifice pe care le urmăreşte profesorul Andronic în Asia sunt atât de vaste... ANDRONIC: într-adevăr, vaste, îmi îngădui s-o spun fară modestie. Mi se pare că, din punct de vedere istoric, din punct de vedere al culturii umane, Asia este încă un continent necunoscut, un mister - şi că pornind pe urmele lui Alexandru cel Mare... MAGDA (încet către Bucşan): Vezi? ANDRONIC (continuând): ...voi încerca, mă voi sili să descifrez ceva din acest mister. Ce e surprinzător, domnule Bucşan, ba chiar emoţionant în gestul dumneavoastră, este că destinaţi o sumă atât de însemnată... BUCŞAN: Recunoşti că e însemnată. 458 MIHAIL SEBASTIAN ANDRONIC (continuând): ...nu unor investigaţii de ştiinţă aplicată, cum ar fi fost de aşteptat din partea unui om de finanţe - ci unor cercetări istorice - şi istoria este, oricum, o disciplină a spiritului. DIRECTORUL (încet, către Bucşan): Te ia de departe! ANDRONIC: Totuşi, îndrăzneam să sper că chiar pentru un economist, chiar pentru un om de afaceri, concluziile mai îndepărtate ale lucrării mele nu vor fi lipsite de interes. Vedeţi, dacă n-ar fi decât problema cu totul secundară, pe care de altfel am atins-o în treacăt în articolul meu de azi, a ovăzului şi a cerealelor în genere... BUCŞAN (către Magda, încet, iritat): Iar începe... ANDRONIC: Eu nu sunt un materialist în istorie, dar există multe probleme tulburătoare, tocmai pentru că par simple. De ce apare ovăzul aşa de târziu în Europa? De ce şi mai târziu în Asia? Cu ce e înlocuit până la apariţie? Cu ce îşi hrăneşte Alexandru cel Mare importantele efective de cavalerie? Ce dă de mâncare Alexandru cailor lui? întrebarea pare copilărească... DIRECTORUL: Şi în realitate e perfidă. ANDRONIC: Perfidă? Cum perfidă? BUCŞAN: Domnule profesor, să lăsăm toate astea. E târziu şi e inutil. Vrei să mă convingi? Nu e nevoie. Sunt gata convins. Când pleci? MAGDA: Oricând. Mâine. Cât mai repede. BUCŞAN: Dumneata ce spui? ANDRONIC: Aş spune şi eu la fel. Oricând. Cât mai repede... Dar... BUCŞAN: Dar? ANDRONIC: E ceva care mă nelinişteşte. BUCŞAN: Ce? ULTIMA ORĂ 459 ANDRONIC: Aş vrea să ştiu... şi trebuie să ştiu... Ce e Protar? BUCŞAN: Cum? MAGDA: Cum? DIRECTORUL: Cum? ANDRONIC: Da. Ce însemnează vorba asta: Protar? BUCŞAN (iritat): ...Cum ce însemnează? E o confuzie! MAGDA: O eroare! BUCŞAN: O greşeală de tipar! MAGDA: Cum singur ai spus. ANDRONIC: Am spus şi am crezut. Dar acuma... M-am gândit bine... BUCŞAN (către Magda): E nebun. DIRECTORUL (printre dinţi): O face pe nebunul. ANDRONIC: Cuvântul ăsta trebuie să aibă un înţeles ascuns. Protar! E de ajuns să-l auziţi - Protar - şi tresăriţi cu toţi, cu un fel de ciudată spaimă. De ce? DIRECTORUL (printre dinţi): începe iar şantajul. BUCŞAN (fierbând, către Magda): Dacă îşi închipuie că mai poate smulge de la mine o singură centimă mai mult, se înşală. ANDRONIC: Protar... MAGDA: Vrei să ştii ce înseamnă? ANDRONIC: Da. MAGDA (lui Bucşan): Să-i spun? îmi dai voie să-i spun? (Gest de stupoare al lui Bucşan. Către Andronic): Ei bine, iată: îmi pare rău că trebuie să destăinuiesc un lucru care trebuia să fie pentru dumneata o surpriză. Dar pentru că ţii cu tot dinadinsul... Protar e o societate pe care domnul Bucşan o plănuieşte mai demult şi acum, acum în sfârşit vrea s-o realizeze. Protar. Nu bănuieşti? ANDRONIC: Nu. 460 MIHAIL SEBASTIAN MAGDA: Gândeşte-te. Pro-tar. Nu vezi? ANDRONIC (gest): Nu văd. MAGDA: Asociaţia pentru încurajarea studiilor de istorie antică. ANDRONIC (uimit copilăreşte): Extraordinar! BUCŞAN (explodând): într-adevăr extraordinar! Domnişoară... Domnişoară, eşti un geniu! (Merge spre uşa din dreapta.) Wemer! Wemer! MAGDA (încet, către Andronic): Să ştii că nu sunt un geniu. Sunt numai o fată care te iubeşte... puţin... BUCŞAN (din pragul uşii din dreapta): Wemer! (Intră Secretara.) Wemer, mâine dimineaţă constituim societatea Protar. SECRETARA: Imposibil! BUCŞAN: Şi tu spui asta, Wemer? Imposibil! E ăsta un cuvânt pe care l-ai auzit deseori în acest birou? Să-mi pregăteşti pentru mâine actul constitutiv şi statutele. SECRETARA: Bine, dar... Preşedintele... BUCŞAN: ...consiliului de administraţie? (gest larg spre Andronic) Domnul profesor Alexandru Andronic. ANDRONIC: Eu? SECRETARA: El? DIRECTORUL: El? ANDRONIC: Bine, dar eu plec. BUCŞAN: Tocmai de aceea. DIRECTORUL: E o lovitură! BUCŞAN: Formidabilă! DIRECTORUL: Ar merita s-o dăm la gazetă. BUCŞAN: Sigur c-o dăm. DIRECTORUL: La ultima oră. BUCŞAN: Evident. DIRECTORUL (a ridicat receptorul, a format numărul): Alo! Alo! Deşteptarea! Tu eşti, ULTIMA ORĂ 461 Ştefănescule?... Mi-ai păstrat ultima oră liberă? Ia o hârtie şi scrie ce îţi dictez: „Ieri, în capitală s-a constituit Societatea anonimă Protar. Scopul acestei societăţi...”. BUCŞAN (rectificând): Unul din scopuri... Mai sunt şi altele... DIRECTORUL: „Unul din scopurile societăţii este încurajarea studiilor de istorie antică. Preşedintele consiliului de administraţie este domnul profesor Alexandru Andronic - ai scris? - profesor Alexandru Andronic - eminentul nostru colaborator.” CORTINA NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 5 Dramatizare în opt tablouri, după romanul cu acelaşi titlu de John Steinbeck PERSONAJELE PRIMARUL ORDEN DOAMNA ORDEN DR. WINTER CĂPITANUL BENTICK COLONELUL LANSER CORELL MAIORUL HUNTER LOCOTENENTUL PRACKLE CĂPITANUL LOFT LOCOTENENTUL TONDER SANTINELA ALEXANDRU MORRAN MOLLY MORRAN JOSEPH ANNIE SERGENTUL CAPORALUL SOLDATUL I SOLDATUL II TABLOULI Salon în casa primarului Orden. Un cămin de marmoră, în care arde liniştit, fară flacără, jeraticul. Pe cămin două vaze, în dreapta şi-n stânga unei pendule de porţelan; încăperea e tapisată în roşu închis, cu motive decorative aurii. Fotolii aurite, puţin uzate. Două măsuţe, la fel. O atmosferă de ordine şi conf ort. SCENA I DR. WINTER, JOSEPH Doctorul Winter e bătrân, poartă barbă. E într-un fotoliu lângă cămin. Câtva timp rămâne tăcut. Joseph aranjează prin casă. DR. WINTER: Zici că la unsprezece? JOSEPH: Da, domnule doctor. Aşa scria în bilet: ora unsprezece. DR. WINTER: Ai citit dumneata biletul? JOSEPH: Nu, dar l-a citit domnu primar. DR. WINTER: Unsprezece... Atunci exact la unsprezece o să fie aici. Asta e calitatea lor: sunt exacţi. Un popor exact. 466 MIHAIL SEBASTIAN JOSEPH: Da, domnule doctor. DR. WINTER: Exact ca o maşină. JOSEPH: Da, domnule doctor. DR. WINTER: Se aruncă înaintea sorţii... parcă nu i-ar aştepta aceeaşi soartă oricum. JOSEPH: Adevărat. DR. WINTER (după o nouă tăcere): Joseph! JOSEPH: Da, domnule doctor. DR. WINTER: Dumneata îţi dai seama cum s-a întâmplat? Eu nu. JOSEPH: Nici eu. Atâta ştiu. Aseară, când ne-am dus la culcare, era linişte: azi-dimineaţă, ne-am trezit cu ei în oraş. DR. WINTER: Fără veste. Fără să ne dăm seama. Mă întreb ce facea telegrafistul. Sau poliţaiul, de nu ne-au sculat din somn la timp. JOSEPH: A! Erau la pescuit, încă de azi-noapte. Le-a dat domnu Coreii o barcă cu pânză. De treabă om domnu Coreii. DR. WINTER: Cel puţin dacă garda municipală ar fi fost în oraş. JOSEPH: Nu putea, că avea serbare în pădure. Tot domnu Coreii, săracu! Le-a dat premii şi a făcut un concurs de tragere la ţintă. DR. WINTER: Ce nenorocire! Dacă ar fi fost garda aici, poate că... JOSEPH: Tot aia era, domnule doctor. DR. WINTER: Da, dar ne-am fi apărat. Am fi tras. JOSEPH: Au tras ei săracii, dar prea târziu. Şase au căzut dintre ai noştri. Se mai vede sângele, la primărie, pe trepte. DR. WINTER (surd): Nu se mai vede. L-au şters. JOSEPH: L-o fi şters, că trebuia să vie muzica militară. (Rămân amândoi pe gânduri.) NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 467 DR. WINTER (după o secundă de tăcere): Ce face primarul? JOSEPH: Se îmbracă, domnule doctor. Ca să-l primească pe colonel... când o veni. DR. WINTE^R: De ce nu-1 ajuţi? Dacă-1 laşi singur, n-o să fie gata. JOSEPH: Nu e singur. E cu doamna. Dacă vreţi să ştiţi... îi taie cu foarfecele părul din urechi... Lui domnu nu-i place. Pe mine nu mă lasă niciodată. Zice că-1 gâdilă. DR. WINTER: Cred şi eu. JOSEPH: Dar doamna zice că trebuie. DR. WINTER (râde. Se ridică şi îşi întinde mâinile spre focul din cămin, în timp ce Joseph aşază fotoliul, pe care doctorul - sculându-se - l-a mişcat din loc): Suntem admirabili! Ţara e cotropită, oraşul e ocupat, primarul trebuie să-l primească pe cuceritor... şi între timp doamna îi taie primarului părul din urechi. JOSEPH: Prea era stufos. Ca şi cu sprâncenele. Cu părul din urechi, treacă-meargă. Dar când e să te atingi de sprâncene, domnu îşi iese din fire. Nu vrea şi nu vrea. (Bătaie în uşă. Amândoi îndreaptă privirile spre uşa de intrare. Se vede prin geam o cască germană.) DR. WINTER (aruncând o privire spre pendulă): Curios. Nu e încă unsprezece. Au venit mai devreme. Deschide-le, Joseph. (Joseph se duce şi deschide uşa.) 468 MIHAIL SEBASTIAN SCENA II DR. WINTER, JOSEPH, CĂPITANUL BENTICK, SERGENTUL Intră un militar neamţ, într-o manta lungă. Poartă cască şi puşcă-mitralieră. După ce a aruncat o privire scurtă în jur, se dă în lături, în spatele lui, dinspre vestibul, intră un ofiţer în ţinută de campanie. Numai epoleţii indică gradul de căpitan. BENTICK: Dumneavoastră sunteţi domnul Orden, primarul? DR. WINTER (zâmbind): Nu. Nu sunt eu. BENTICK: Atunci... sunteţi un funcţionar? DR. WINTER: Nu. Sunt medicul oraşului şi prieten cu primarul. BENTICK: Primarul unde e? DR. WINTER: Se îmbracă. Se pregăteşte să vă primească. Sunteţi colonelul...? BENTICK: Nu. Am onoarea să mă prezint. (Ia poziţie, înclină capul.) Căpitanul Bentick. (Doctorul răspunde salutului, cu o uşoară înclinare din cap.) Domnule, regulamentul ne ordonă să facem percheziţii în orice casă în care urmează să intre un comandant de unitate, înţelegeţi: trebuie să constatăm dacă nu sunt arme ascunse. (întorcând capul spre omul rămas lângă uşă) Sergent! SERGENTUL (după ce s-a apropiat de Joseph şi i-a pipăit buzunarele): Nimic, domnule căpitan. BENTICK (către doctor): Vă rog să ne scuzaţi. (Face un semn Sergentului. Acesta se apropie de doctor şi îi pipăie buzunarele. Se opreşte la buzunarul NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 469 dinăuntru al hainei şi scoate de acolo o cutie de piele neagră.) SERGENTUL (întinzând cutia lui Bentick): Domnule căpitan... BENTICK (către doctor): Asta ce e? DR. WINTER: Deschideţi. BENTICK (după ce a deschis): O seringă... DR. WINTER: Pentru injecţii hipodermice. BENTICK: Patru ace... Un cuţit! DR. WINTER: E un bisturiu. BENTICK: îl purtaţi asupra dumneavoastră? DR. WINTER: Sunt obligat. V-am spus că sunt medic - şi încă medic de ţară. Mi s-a întâmplat o dată în tinereţe să operez o apendicită cu un cuţit de bucătărie. De atunci nu mă despart de instrumentele mele. BENTICK (după ce a consultat un carneţel pe care l-a scos din buzunar): Aveţi arme aici în casă. DR. WINTER: Arme? BENTICK: Da. Informaţia e precisă. DR. WINTER: Vă felicit pentru informaţie. Dacă v-aş întreba cine v-a dat-o, desigur că n-aţi răspunde. BENTICK: De ce nu? Agentul nostru local. Misiunea lui e terminată. Domnul Coreii. DR. WINTER (uimit): Georg Coreii? Nu se poate. Coreii e un om de ispravă. Un concetăţean. Un prieten. A făcut mult bine în oraş... Nu mai departe decât azi dimineaţă, concursul de tir din pădure el l-a organizat... Premiile el le-a... (Şi în timp ce vorbeşte îşi dă seama de adevăr, pronunţă cuvintele din ce în ce mai rar, până când deodată tace şi se loveşte cu palma pe faţă.) Coreii!... înţeleg. De asta! De asta! (Şi din nou 470 MIHAIL SEBASTIAN gândul i se pare absurd.) Bine, dar e cu neputinţă! SCENA III ACEIAŞI, ORDEN, DOAMNA ORDEN Intră prin dreapta primarul Orden urmat de soţia lui. Orden, mustaţă albă, sprâncene albe stufoase, păr alb. E într-o redingotă oficială şi poartă la gât lanţul şi placa cu insignele demnităţii lui. Doamna Orden, mică, zbârcită, energică. Dă târcoale soţului ei, controlându-i ţinuta şi îi scoate degetul din ureche, cum ai scoate din gura unui copil degetul pe care şi-l suge. DOAMNA ORDEN: Scoate degetul din ureche. Ţi-am spus de atâtea ori. (către doctor) E încăpăţînat. Şi nu mă lasă să-i îndrept sprâncenele. Zice că-1 doare. ORDEN: Sigur că mă doare. DOAMNA ORDEN: Dacă vrei să umbli aşa, treaba ta. (îi îndreaptă cravata, măcar că e bine făcută.) îmi pare bine că eşti aici, doctore. Mai e mult până la unsprezece? Crezi c-o să întârzie? (Şi în clipa asta îl zăreşte pe Bentick.) A! (Către Orden, ca şi cum i-ar atrage atenţia.) Colonelul. BENTICK: Nu, doamnă. Am venit înaintea domnului colonel, ca să-i pregătim sosirea. Sergent! (Sergentul', care între timp se uita cu atenţie sub perne, sub tablouri, vine cu paşi repezi spre Orden şi îi pipăie buzunarele.) Vă cer scuze. Regulamentul. (Se uită în carnet şi apoi NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 471 continuă) Excelenţă, cred că aveţi aici în casă arme. ORDEN (neştiind despre ce e vorba): Arme? DOAMNA ORDEN: La noi? BENTICK: Da. Două arme de foc. ORDEN: Două arme de... A! Două puşti de vânătoare. Una cu alice şi alta cu gloanţe, (ca şi cum şi-ar cere scuze) Cam ruginite, săracele. Cam vechi. Vedeţi, nu mai vânez ca altădată. Am îmbătrânit. Mereu îmi spun că la anul o să încep din nou - dar nu-mi vine să ies din casă. Bătrâneţea - nu-i aşa, doctore? BENTICK: Excelenţă, unde sunt armele? ORDEN (scărpinându-se pe obraz): Stai să-mi aduc aminte. (întorcându-se spre nevastă-sa) Nu cumva, în dulap, în odaia de culcare, lângă bastoane? (către Bentick) De fapt, bastoanele sunt pasiunea mea. Am o colecţie întreagă. DOAMNA ORDEN: Da, da, în dulap. Ţi-am spus de atâtea ori să le iei de acolo. Mi-am umplut toate hainele cu miros de ulei. (către Bentick, explicativ) Le pune ulei pe ţeava. ORDEN: Dar tot ruginite sunt. BENTICK: Sergent! (Face un semn spre uşa ce dă spre odaia de culcare. Sergentul iese.) Am o sarcină neplăcută, îmi pare rău. (Sergentul se întoarce cu o puşcă cu două ţevi şi o carabină cu curea.) Asta e tot. Vă mulţumesc, excelenţă. (înclinându-se uşor) Doamnă! (acelaşi joc către doctor) Domnule! Colonelul Lanser va fi aici peste câteva clipe. Salut. (Iese prin stânga, urmat de Sergent, care poartă cele două arme în mâna stânga şi puşca lui mitralieră în mâna dreaptă.) 472 MIHAIL SEBASTIAN SCENA IV DR. WINTER, ORDEN, DOAMNA ORDEN, JOSEPH DOAMNA ORDEN: Eu mai întâi am crezut că el e colonelul. Simpatic om. Tânăr. Şi binecrescut. DR. WINTER (ironic): Mai ales. DOAMNA ORDEN: Oare câţi ofiţeri credeţi c-o să vie? Mulţi? JOSEPH (care de mult s-a oprit din lucru şi a privit cu mare curiozitate la tot ce se întâmplă): Păi de! DOAMNA ORDEN (severă, dojenindu-l pentru indiscreţie): Joseph! (Joseph se porneşte de zor să şteargă praful) Mulţi? DR. WINTER (nervos, împingând cu piciorul un scaun): Nu ştiu. DOAMNA ORDEN: Ar trebui să ştim. Le servim ceai sau vin? (niciun răspuns) Sau nimic? DR. WINTER: Nu ştiu. E atâta vreme de când n-am cucerit nicio ţară şi nicio ţară nu ne-a cucerit pe noi, încât nu ştiu cum se obişnuieşte în asemenea împrejurări. ORDEN (băgându-şi din nou degetul în ureche şi scărpinându-se): Eu cred că... mai bine nu le dăm nimic. Ce ar spune oamenii noştri în oraş, dacă... Nu, nu! DOAMNA ORDEN: Doctore, dumneata eşti un istoric. Pe vremuri, în istorie, conducătorii nu-şi spuneau bun-venit şi nu ciocneau împreună un pahar cu vin? DR. WINTER: Pe vremuri, era altceva. Regii şi prinţii se jucau de-a războiul, ca la vânătoare. După ce împuşcă vulpea, se aşază la ospăţ. Dar cred că primarul are dreptate şi că populaţia ar fi NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 473 îndurerată dacă l-ar vedea ciocnind cu năvălitorul. DOAMNA ORDEN: Populaţia! Sunt toţi adunaţi în piaţă şi cască gura la muzica militară. Chiar Annie mi-a spus adineauri, la bucătărie. Şi dacă e aşa - de ce nu ne-am purta şi noi civilizat? Să intre la mine în casă oameni străini şi să nu le dau nimic de băut? ORDEN (privind-o drept în ochi, cu oarecare asprime): Da, doamnă. Cu voia dumitale, n-o să le dai nimic de băut. Oamenii noştri, în oraş, sunt năuciţi. Nici nu-şi dau seama ce s-a întâmplat. Au trăit atâtea zeci de ani în pace, încât nu ştiu ce înseamnă războiul. N-au de unde să ştie. Dar o să afle - şi zăpăceala din prima clipă o să treacă. Eu am fost ales de ei primar, tocmai ca să nu-i las să-şi piardă capul. Şase băieţi din oraşul nostru au fost asasinaţi azi-dimineaţă. Asta nu e o vânătoare şi noi nu dăm ospeţe. Pentru popor, războiul nu e un joc. DOAMNA ORDEN (impresionată, intimidată, deşi, e vădit, în viaţa ei casnică, nu obişnuieşte să fie): Bine, dacă tu... ORDEN (către Joseph, care între timp a ieşit şi i-a adus o ceaşcă cu cafea): Mulţumesc. Pune-o aici. DOAMNA ORDEN (către dr. Winter): Ce e cu el? Niciodată nu l-am auzit vorbind aşa. ORDEN (după ce şi-a băut cafeaua, cu înghiţituri scurtej: Aş vrea să ştiu. Ar trebui să... (către dr. Winter) Câţi crezi tu că sunt în total? DR. WINTER: Nemţi? ORDEN: Da. Câţi au năvălit în oraş? 474 MIHAIL SEBASTIAN DR. WINTER: Destul de puţini. Vreo două sute cincizeci îmi închipui. Dar sunt bine înarmaţi. Au fiecare câte o puşcă-mitralieră. ORDEN (după ce a mai luat o înghiţitură de cafea): Dar în restul ţării, ce se petrece? DR. WINTER (ridică din umeri). ORDEN: Nicio rezistenţă, nicăieri? DR. WINTER: Nu ştiu. Telegraful e întrerupt - sau în mâinile lor. N-avem ştiri. ORDEN: Dar tinerii noştri? Soldaţii noştri? JOSEPH: Am auzit... Adică, vreau să spun... Annie a auzit... ORDEN: Ce? JOSEPH: Că şase oameni de ai noştri au fost omorâţi cu mitraliera şi Annie zice că trei au fost răniţi şi luaţi prizonieri. DR. WINTER: Erau doisprezece cu totul. JOSEPH: Annie ştie că ăilalţi trei au fugit. ORDEN: Fugit? Care? JOSEPH: Nu ştiu. Annie zice că nu ştie. DOAMNA ORDEN: Joseph, după ce o să vie... domnii aceia, să fii atent la sonerie. Poate avem nevoie de dumneata. Şi pune-ţi altă vestă. Vesta cu nasturi. JOSEPH: Da, doamnă. DOAMNA ORDEN: Şi dacă te sun, după ce ai terminat, pleacă din cameră. Nu te tot învârti pe aici ca să tragi cu urechea la ce se vorbeşte. JOSEPH: Doamnă... DOAMNA ORDEN: Vrei să râdă de noi? Să spună că suntem provinciali? JOSEPH: Am înţeles, doamnă. DOAMNA ORDEN: Vin nu dăm. JOSEPH: Nu? NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 475 DOAMNA ORDEN: Nu. Dar câteva ţigări în cutia de argint, ai putea să pui. Şi dacă-ţi cere colonelul foc, nu aprinde chibritul pe talpa ghetei. Ai cutia, ce Dumnezeu! JOSEPH: Bine, doamnă. DOAMNA ORDEN (mergând spre Orden care, scoţându-şi ceasornicul din buzunar şi punându-l la loc, şi-a încheiat prost vesta): Ce e cu nasturele ăsta? De ce nu-1 închei ca lumea? DR. WINTER: Cât e ceasul? ORDEN: Unsprezece fară cinci. DR. WINTER: Sunt oameni precişi. O să vie exact la oră. Vrei să te las singur? ORDEN: Singur? Nu. Rămâi, (râzând uşor) Nu ştiu cum să-ţi spun, dar parcă mi-e frică. Nu tocmai frică, dar mă simt neliniştit, (gânditor, amar) E atâta vreme de când n-am mai fost cuceriţi. (Se aude din depărtare muzica militară. Toţi rămân cu urechea aţintită.) DOAMNA ORDEN: Ei sunt. Vin. Dacă sunt prea mulţi, n-o să încapă. N-o să fie loc. DR. WINTER (amar): îşi fac ei loc. Totdeauna au ştiut să-şi facă loc. DOAMNA ORDEN: Şi eu totdeauna am spus că odaia asta e prea mică. (Sunetul fanfarei a crescut, s-a apropiat, dar acum se depărtează. Se aude o bătaie discretă în uşă.) Cine o fi? Joseph, nu primim pe nimeni. Spune să vie mai târziu. Avem treabă., (Se aude din nou bătaia în uşă. Joseph se duce spre uşă, o întredeschide şi apoi o deschide 476 MIHAIL SEBASTIAN ceva mai mult. în prag, un caporal cu cască şi mănuşi.) CAPORALUL: Domnul colonel Lanser doreşte să-l vadă pe domnul primar. (Joseph deschide uşa complet. Caporalul intră, aruncă o privire rapidă prin încăpere şi apoi, dându-se cu un pas scurt la o parte, anunţă:) Colonel Lanser. SCENA V ACEIAŞI, LANSER, CORELL Colonelul Lanser poartă aceeaşi cască, aceeaşi manta, ca soldaţii şi ofiţerii ce l-au precedat. Numai epoleţii îi indică gradul. E un bărbat de vârstă mijlocie, cu părul albit. Trăsături aspre, expresie obosită, în urma lui, intră Coreii - scund, chel, roşu la faţă, ochi mici. Poartă un costum negru de lucru. LANSER (scoţându-şi casca şi înclinându-se): Domnule primar... (către doamna Orden) Doamnă... (apoi scurt) Caporal, închide uşa. JOSEPH (se repede spre uşă si o închide, aruncând spre caporal o privire victorioasă). LANSER (privind întrebător spre dr. Winter): Domnul... cine e? ORDEN (făcândprezentările): Doctorul Winter. LANSER: Funcţionar? ORDEN: Medic. Medicul nostru. Aş putea să adaug, istoricul nostru. A scris o monografie foarte importantă despre trecutul oraşului. NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 477 LANSER (cu o uşoară înclinare spre doctor): Doctore, cu ziua de azi vei avea de scris, o pagină mai mult în istoria dumitale. DR. WINTER: Cine ştie? Poate mai multe pagini. LANSER (întorcându-se puţin spre Coreii, care a rămas neobservat lângă uşă): Pe domnul Coreii, cred că-1 cunoaşteţi. ORDEN: Georg Coreii? Nici vorbă că-1 cunoaştem. E prietenul nostru. Ce mai faci, Georg? DR. WINTER (întrerupând scurt, pe un ton solemn): Domnule primar, prietenul nostru Georg Coreii a pregătit din timp invazia. El, filantropul bine cunoscut, a îndepărtat pe soldaţii noştri aseară spre pădure. El, Georg Coreii, a făcut o listă de toate armele ce se găsesc în oraş. Da, prietenul nostru Georg Coreii... CORELL: Eu lupt pentru ideile mele. Pentru convingerile mele. ORDEN (înmărmurit, cu gura deschisă de uimire, cu o privire năucită, se uită când la Winter, când la Coreii): Nu-i adevărat, Georg. Nu poate să fie adevărat. Ai stat la masă cu mine, ai ciocnit cu mine. (găsind un argument în plus de a nu crede) Doamne! M-ai ajutat să construim spitalul. Pentru Dumnezeu! Nu poate să fie adevărat! (îl priveşte drept în ochi pe Coreii, care-i înfruntă privirea cu un aer provocator. Lungă tăcere. Pe urmă, faţa lui Orden se încruntă, trupul îi devine ţeapăn. Se întoarce spre Lanser.) Nu vreau să vorbesc în prezenţa acestui om. CORELL: Sunt aici în serviciu comandat. Sunt soldat. Soldat ca toţi ăilalţi - chiar dacă nu port uniformă. ORDEN: Nu vreau să vorbesc în prezenţa acestui om. 478 MIHAIL SEBASTIAN LANSER: Te rog să pleci, domnule Coreii. Lasă-ne singuri. CORELL: Am dreptul să rămân. LANSER: Te rog să pleci. Uiţi că eşti sub ordinele mele? CORELL: Domnule colonel! LANSER (tăios): Atunci pleacă, (şi pe urmă, politicos, dar rece) Te rog. (Coreii aruncă spre primar o privire furioasă şi iese repede.) SCENA VI ORDEN, DOAMNA ORDEN, DR. WINTER, LANSER, ANNIE DR. WINTER (stăpânindu-şi zâmbetul ironic): Iată, daca nu o pagină, măcar un paragraf în istoria mea. LANSER (cu o privire aspră): Domnule doctor! (Uşa din dreapta, planul II, se deschide brusc şi Annie, bucătăreasa, năvăleşte furioasă,) ANNIE: Doamnă, sunt în curte nişte soldăţei! Drept sub fereastra bucătăriei. Au înţepenit acolo şi nu vor să plece. LANSER (către doamna. Orden): Nu trebuie să vă fie teamă. Nu intră în casă. E o patrulă de siguranţă. ANNIE: Nu intră! Las5 că ştim noi! Cunoaştem noi! DOAMNA ORDEN (cu ton rece, de stăpână): Annie, când ai ceva de spus, trimiţi vorbă prin Joseph. înţelegi? NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 479 ANNIE: Trimit vorbă? Şi dacă dau nemţoii buzna peste mine? (cu alt ton) Au simţit miros de cafea, ai dracului. DOAMNA ORDEN (severă): Annie! ANNIE: Bine, doamnă. Eu v-am spus. (Iese.) SCENA VII ORDEN, DOAMNA ORDEN, DR. WINTER, LANSER LANSER (după un moment de tăcere generală, cam penibilă): îmi daţi voie să şed? (O secundă nimeni nu răspunde.) Nici nu ţin minte de când n-am mai dormit. ORDEN (ca şi cum s-ar trezi): Vă rog, luaţi loc. (Colonelul se uită spre doamna Orden şi o aşteaptă până se aşază. Pe urmă cade şi el într-un fotoliu, zdrobit de oboseală. Primarul a rămas însă în picioare, parcă pe jumătate cufundat în vis.) LANSER: Dorinţa noastră este să ne înţelegem cât mai bine. Vedeţi, domnule primar, toată chestiunea seamănă de fapt cu o întreprindere comercială. Noi avem nevoie de minele de cărbuni din regiunea oraşului dumneavoastră. Asta e tot. Trebuie să cădem de acord. ORDEN (care urmăreşte gândul său interior): Nu am nicio ştire, nicio veste de nicăieri. Ce s-o fi petrecând în ţară? LANSER: Ocupată. ORDEN: Toată? LANSER: Da. Pregătirile noastre au fost perfecte. ORDEN: Nicio rezistenţă? Nicăieri? 480 MIHAIL SEBASTIAN LANSER: Ar fi fost mai bine să nu fie. Da, oarecare rezistenţă izolată, pe ici pe colo, dar fară niciun rezultat. Sânge vărsat în zadar. Planurile noastre erau puse la punct din timp. ORDEN (urmărit parcă de o idee fixă): Prin urmare, tot a fost rezistenţă? LANSER: Da. Rezistenţă nebunească. Totul a fost zdrobit, ca aici, în mai puţin de câteva ore. Absurd, vă spun. DR. WINTER (cu aceeaşi nelinişte, de care e frământat şi Orden): Absurd, dar a fost. S-a rezistat. LANSER: Grupuri izolate. Au murit toţi. în general, populaţia e calmă. DR. WINTER: Fiindcă nu-şi dă seama de ce s-a întâmplat. LANSER: Dar îşi dă seama că e prea târziu... şi inutil... (cu un ton ferm) Mai bine să vorbim despre treburile noastre. Sunt foarte obosit, dar înainte de a mă duce la culcare, trebuie să dau anumite dispoziţiuni. (aplecându-se înainte, din fotoliu) Eu sunt mai mult inginer decât soldat şi aş vrea să vedeţi în această chestiune mai mult o întreprindere condusă de un inginer, decât o cucerire militară. Cărbunele trebuie să fie extras din mină şi transportat cu vapoarele. Avem tehnicienii noştri, dar populaţia locală trebuie să-şi continue lucrul în mină. E limpede? Nu avem de gând să recurgem la violenţă. ORDEN: Da. E limpede. Dar să presupunem că oamenii n-ar voi să lucreze în mină. LANSER: Trebuie. Avem nevoie de cărbune. ORDEN: Dar dacă nu vor? LANSER: Trebuie să vrea. Sunt oameni paşnici. Doritori de linişte. (O clipă aşteaptă un răspuns, NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 481 dar pentru că răspunsul nu vine, insistă.) Nu-i aşa, domnule primar? ORDEN (răsucind mereu între degete lanţul şi placa cu insignele primăriei): Nu ştiu, domnule colonel. Sunt paşnici, când lucrează sub guvernarea lor proprie, liberă. Nu ştiu însă ce vor face sub guvernarea dumneavoastră. E pentru mine o întrebare fară răspuns. Vedeţi, de patru sute de ani noi trăim sub legi pe care noi ni le-am făcut, singuri. LANSER: Ştiu şi tocmai de aceea vrem să le păstrăm. Veţi rămâne, ca şi până acum, în funcţiunea de primar. Veţi da ordine, pedepse, recompense, ca şi în trecut... Aşa că n-o să avem greutăţi de niciun fel. ORDEN (către Winter): Dumneata, ce crezi, doctore? DR. WINTER: Nu ştiu. O să fie interesant. Eu mă aştept la mari greutăţi. S-ar putea ca populaţia să fie duşmănoasă. Sălbatic de duşmănoasă. ORDEN: Nici eu nu ştiu ce să cred. (către Lanser) Vedeţi, domnule colonel, fac parte din poporul ăsta şi totuşi nu ştiu cum o să se poarte. Poate că ştiţi dumneavoastră. Poate că veţi vedea aici lucruri pe care nu le-aţi văzut nicăieri. Există popoare care acceptă stăpâni - şi îi ascultă. Dar pe mine, concetăţenii mei m-au ales. Ei mi-au dat demnitatea de primar şi tot ei pot să mi-o retragă. Poate că aşa ar şi face, dacă ar gândi că sunt de partea dumneavoastră. Eu nu ştiu. Zău că nu ştiu. LANSER: Faceţi un mare serviciu populaţiei, dacă menţineţi ordinea. ORDEN: Un serviciu? LANSER: Mare. Foarte mare. Nu aveţi datoria să-i apăraţi pe concetăţenii dumneavoastră de 482 MIHAIL SEBASTIAN nenorocire? Dacă se răzvrătesc, se expun la tot felul de primejdii. Avem nevoie de cărbunele vostru, înţelegeţi? Am ordin şi trebuie să-l execut cu orice preţ. Datoria dumneavoastră este să le explicaţi că numai dacă-şi văd de treabă şi continuă lucrul, vor avea linişte. ORDEN: Dar dacă nu vor să aibă linişte? LANSER: Nebunie! Trebuie să judecaţi, sa gândiţi pentru ei, în locul lor. ORDEN: Oamenilor de aici, de la noi, nu le place ca alţii să gândească în locul lor. Poate că sunt altfel de oameni decât cei din ţara dumneavoastră. Nu ştiu... Sunt încă tulburat de tot ce se întâmplă, dar cred că nu mă înşel. SCENA VIII ACEIAŞI, JOSEPH Joseph intră brusc, vrea să spună ceva, dar întâlnind privirea severă a doamnei Orden, se opreşte, parcă sufocat de vestea pe care o aduce. DOAMNA ORDEN: Ce s-a întâmplat, Joseph? Adu cutia cu ţigări. Cutia de argint. JOSEPH: Vă rog să mă iertaţi, doamnă, (către Orden) Vă cer iertare, domnule. ORDEN: Ce este, Joseph? Ce vrei? JOSEPH: Vreau să vă spun... Annie! E furioasă. DOAMNA ORDEN: De ce? Ce s-a întâmplat? JOSEPH: Tună şi fulgeră. Zice că ea nu mai rabdă. Nemţii... soldaţii de afară, din curte... LANSER: N-o lasă în pace? NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 483 JOSEPH: Se tot uită în casă, prin fereastră. Se tot zgâiesc la ea, prin uşa bucătăriei. Annie nu dă voie. Nu-i place. LANSER: Soldaţii au ordine precise şi ascultă de ele. Nu fac rău nimănui. JOSEPH: Da, dar Annie nu dă voie. Nu permite să fie spionată... Nici pe mine nu mă lasă. Nici pe doamna. Nu-i aşa, doamnă? DOAMNA ORDEN: Spune-i lui Annie să-şi ţină firea, înţelegi? JOSEPH: Bine, doamnă. Eu îi spun. (lese.) LANSER (frânt de oboseală, luptând ca să-şi ţină ochii deschişi): încă o întrebare, domnule primar. S-ar putea sa locuim aici, eu şi statul meu major? DR. WINTER: Aici? DOAMNA ORDEN: La noi? LANSER: Da. Sus la etaj. ORDEN (după un moment de gândire): Casa nu e prea mare. Sunt alte clădiri în oraş, mai spaţioase, mai confortabile. (Joseph intră din nou, aducând cutia de argint, pe care o deschide şi o prezintă colonelului. Acesta ia o ţigară, pe care Joseph i-o aprinde cu ostentaţie.) LANSER (după ce a tras un fum lung): Nu e vorba de asta. Am constatat că faptul de a instala un stat- major în casa celui ce reprezintă autoritatea locală contribuie mult la potolirea spiritelor. ORDEN: Vreţi să spuneţi că locuitorii au impresia că se stabileşte un fel de... colaborare... între cele două autorităţi. LANSER: Exact. 484 MIHAIL SEBASTIAN ORDEN (după ce a privit o clipă spre dr. Winter, care nu i-a răspuns decât cu un zâmbet amar): Am libertatea de a refuza această onoare? LANSER: Nu. Regret. E un ordin. ORDEN: Poporul n-o să vadă cu ochi buni instalarea dumneavoastră aici. LANSER: Poporul! Poporul e dezarmat. Poporul n-are nimic de zis. ORDEN: Nu mă înţelegeţi, domnule colonel. (în clipa aceasta, se aude din stânga, dinspre uşa de intrare, vocea ţipătoare a Anniei: „Las’că v-arăt eu! Vedeţi voi pe dracu!” Urmează tumult şi apoi un ţipăt de durere.) JOSEPH (reintrând repede în scenă): I-a opărit. Le-a aruncat cu apă clocotită. E scoasă din minţi! (Prin uşă se aude, din curte, o comandă militară, apoi ropot de cizme.) LANSER (făcând un efort de a se ridica din fotoliu): Dar bine, domnule primar, nu aveţi nicio autoritate asupra servitorilor dumneavoastră? ORDEN: Prea puţină. (Zâmbeşte.) în schimb, e o bucătăreasă minunată, când o laşi să-şi vadă singură de treabă. (întorcându-se spre Joseph) E careva rănit? JOSEPH: Păi de! Ştiu eu? V-am spus: apă clocotită. LANSER: Domnule primar, noi vrem să ne facem în linişte datoria. Dumneavoastră trebuie în schimb să vă exercitaţi autoritatea asupra oamenilor, începând cu bucătăreasa. ORDEN: Asta nu stă în puterea mea. N-o cunoaşteţi pe Annie. E în stare să ne lase, să plece. NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 485 LANSER: N-are voie. Nimeni nu părăseşte serviciul. ORDEN: Atunci o să arunce mai departe cu apă clocotită. (Uşa se deschide şi în prag apare un soldat.) SOLDATUL: Domnule colonel, e o femeie nebună. O arestăm? LANSER: A rănit pe cineva? SOLDATUL: Da, domnule colonel. Un om opărit şi altul muşcat de nas. Dar am prins-o. LANSER (după un moment de ezitare, se decide): Daţi-i drumul. Şi evacuaţi curtea. SOLDATUL: Am înţeles, domnule colonel. (Iese.) LANSER: Puteam foarte bine s-o împuşc sau s-o trimit la închisoare. ORDEN: Atunci... Atunci am fi rămas fară bucătăreasă. LANSER: Vă repet, am ordin să ne înţelegem cât mai bine cu populaţia oraşului. DOAMNA ORDEN: Pe mine mă iertaţi. Mă duc la bucătărie să văd ce-i cu Annie. (în trecere, spre Orden) Să n-o fi lovit cumva, soldaţii... (Iese.) LANSER (ridicându-se): V-am spus că sunt foarte obosit. Mă duc să mă culc. Am vreme de somn. Sper că suntem înţeleşi: veţi colabora cu noi. E în interesul tuturor. (Orden tace.) Vă repet: în interesul tuturor. Suntem înţeleşi, nu? ORDEN: E un oraş mic. Un biet orăşel. Nu ştiu ce să răspund. Poporul e tulburat - şi eu nu mai puţin. LANSER: Oricum, o să vă daţi silinţa să colaboraţi cu noi. ORDEN: Nu ştiu. Nu ştiu nimic. Aştept hotărârea concetăţenilor mei. Ce vor hotărî ei, asta o să fac. 486 MIHAIL SEBASTIAN LANSER: Ei! Dar la urma urmelor, dumneavoastră reprezentaţi autoritatea în oraşul ăsta! ORDEN: Poate că n-o să credeţi, dar vă spun adevărat: autoritatea e oraşul însuşi. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum, dar aşa e. Tocmai de aceea, noi nu facem nimic repede, ca dumneavoastră. In schimb, când o luăm pe un drum, mergem cu toţii, ca un singur om. Deocamdată sunt năucit, dezorientat, încă nu ştiu ce o să facem. LANSER (cu vocea foarte obosită): Sper să ne înţelegem. Ar fi mai bine pentru toată lumea. Mi-ar fi foarte neplăcut să recurg la alte mijloace. (Primarul tace.) Sper că putem avea încredere în dumneavoastră. ORDEN (scărpinându-se cu degetul în ureche): Nu ştiu. Zău că nu ştiu. CORTINA TABLOUL II încăpere în casa primarului Orden, la etaj. E un fel de club al ofiţerilor - şi in acelaşi timp un fel de sală de lucru. Nu prea confortabil. O masă şi câteva scaune, în peretele din stânga, două uşi, spre camerele în care s-au instalat dormitoarele, în peretele din dreapta, uşă de intrare, dinspre coridor, în fiind, două ferestre prin care se vede oraşul, până departe spre port. Se zăresc în depărtare câteva catarge ale vaselor de pescari, ancorate, între cele două ferestre, portretul lui Hitler. SCENA I MAIORUL HUNTER, LOCOTENENTUL PRACKLE La ridicarea cortinei, maiorul Hunter e aşezat la masa din mijlocul încăperii. Tip scund, şters. Vizibil rezervist. In viaţa civilă e inginer. Ţine o planşetă de desen pe genunchi, rezemând-o de masă. Lucrează cu un teu şi un echer. Planşeta se mişcă mereu, nestabilă, ceea ce îl enervează. HUNTER (continuând să lucreze): Prackle! Locotenent Prackle! 488 MIHAIL SEBASTIAN (Uşa din stânga, planul II, se deschide, în prag, apare locotenentul Prackle. E plin cu săpun pe obraz şi în mână ţine pămătuful de ras.) PRACKLE: Prezent. HUNTER (ridicând nervos planşeta): Nu s-a găsit trepiedul meu prin cufere? PRACKLE: Nu ştiu, domnule maior. Nu m-am uitat. HUNTER: Te rog să te uiţi. Imediat. Destul mă chinuiesc în lumina asta păcătoasă. O să trebuiască să fac tot desenul din nou. PRACKLE: Mă rad într-o clipă şi... HUNTER (iritat): Lasă rasul. Ai timp, mai târziu. Linia ferată e mai importantă decât toaleta dumitale. Vezi, trebuie să fie prin bagaje. E o pânză groasă. (Prackle dispare în odaia lui. Aproape în acelaşi timp, prin uşa din dreapta, intră căpitanul Loft.) SCENA II HUNTER, LOFT Loft e „căpitan” până în vârful unghiilor. Poartă cască, un binoclu, o sabie mică şi tot felul de alte ustensile atârnate de centură (revolver, hartă etc...). De cum intră pe uşă, începe să-şi scoată echipamentul. LOFT: Bentick ăsta e nebun. S-a dus să-şi ia serviciul în primire, fară cască. Umblă prin oraş cu chipiu. (Intre timp a pus pe masă binoclul, masca de gaze şi toate celelalte piese de echipament.) NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 489 HUNTER: Nu-ţi lăsa lucrurile aici. Am nevoie de masă. Lucrez... Şi, mă rog, de ce Bentick n-ar umbla cu chipiu? Până acum nu s-a întâmplat niciun incident. M-am săturat şi eu de fierăria asta. E grea şi te împiedică să vezi. LOFT: E o greşeală că nu porţi casca. Face impresie proastă printre civili. Noi trebuie să ne păstrăm ţinuta militară intactă şi să rămânem mereu în stare de alarmă. Altfel, o să avem de furcă cu tot felul de revolte. HUNTER: Ce revolte? De unde ai mai scos-o şi pe asta? LOFT: N-am scos-o eu. HUNTER: Atunci de ce crezi?... LOFT: Eu nu cred. Eu ştiu. Scrie în regulamentul de campanie pentru conduita în teritoriul ocupat. E foarte bine studiat. Aţi trebui să... (rectificând) Orice ofiţer ar trebui să-l citească, cu multă grijă. HUNTER: Mă întreb dacă ăla care l-o fi scris a fost vreodată în teritoriul ocupat, în orice caz, oamenii de aici nu sunt primejdioşi. Oameni de treabă şi ascultători. SCENA III HUNTER, LOFT, PRACKLE, TONDER Prackle intră cu un obraz încă plin de săpun, în urma lui, locotenentul Tonder. Sunt amândoi ofiţeri tineri, cam de aceeaşi vârstă. PRACKLE (aducând o pânză brună, de formă cilindrică): Asta e? 490 MIHAIL SEBASTIAN HUNTER: Da. Trepiedul e înăuntru. Desfaceţi pânza şi montaţi-1. (Prackle şi Tonder se execută. După ce au pus la punct trepiedul şi l-au verificat, îl aduc lângă maiorul Hunter, care îşi fixează planşeta solid.) Aşa, da. Acuma, văd şi eu ce fac. LOFT: Locotenent Prackle! Eşti plin cu săpun pe obraz. PRACKLE: Ştiu, domnule căpitan. Tocmai mă bărbieream, când domnul maior m-a trimis să-i caut trepiedul. LOFT: Fă bine şi şterge-te. Vrei să te prindă colonelul în halul ăsta? PRACKLE: Nu se uită el la fleacuri de astea. LOFT: Foarte rău. Şi nu sunt fleacuri, locotenent Prackle. (Prackle se şterge cu batista pe faţă. în tot acest timp, locotenentul Tonder, rămas în spatele lui Hunter, a privit atent desenul de pe planşetă.) TONDER: E frumos podul ăsta, domnule maior... HUNTER: îţi place? TONDER: Da. E frumos... Dar, de fapt, ce ne trebuie nouă să construim aici un pod? HUNTER (puţin încurcat): Păi nu-1 construim. Construcţia propriu-zisă e mai sus. Uite! TONDER: Atunci, cu podul ăsta ce faceţi? HUNTER (evaziv): Nimic. L-am desenat aşa... Cine ştie, poate o să avem nevoie de el. (între timp, Prackle a scos din buzunar o foaie de revistă, cu un portret de actriţă blondă, foarte decoltată, în costum excentric de scenă - şi a privit-o îndelung.) NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 491 PRACKLE (către Tender): Ce spui, Tonder, de fata asta? Frumoasă, nu? TONDER (după ce a privit portretul): Nu-mi place. PRACKLE: Nu-ţi place? Am tăiat-o din „Berliner Ilustrierte”. De ce nu-ţi place? TONDER: Fiindcă nu-mi place. PRACKLE: Ei, mie îmi place. Şi ţie, las’ că ştiu eu! TONDER: Ba nu. Deloc. PRACKLE: Vrei să spui că dacă ţi-ar da fata asta o întâlnire, nu te-ai duce? TONDER: Nu. PRACKLE: Eşti nebun. Nu te-ai uitat bine la ea. Uite, o pun aici în perete, ca să ai timp să te răzgândeşti. LOFT (care a fost ocupat cu echipamentul, pe care l-a luat de pe masă): Fotografia asta n-are ce căuta aici, locotenent Prackle. Mai bine ai scoate-o. Dacă intră vreun civil, face impresie proastă. HUNTER (ridicându-şi privirea din desenul la care lucrează): Ce face impresie proastă?... (îşi îndreaptă şi el privirea în direcţia spre care privesc ceilalţi trei.) Cine e... persoana? PRACKLE: O artistă. HUNTER: O cunoşti? TONDER: O damă. HUNTER: A! Atunci o cunoşti. PRACKLE (către Tonder): Ce-ai spus? De unde ştii tu că-i o damă? TONDER: Sare în ochi. PRACKLE: O cunoşti? TONDER: Nu - şi nici nu vreau. PRACKLE (furios): Atunci de unde ştii?... LOFT: Ia-o de acolo. E mai bine. Pune-o dacă vrei, dincolo, în perete, deasupra patului dumitale. Aici e un birou oficial. 492 MIHAIL SEBASTIAN PRACKLE (voind să protesteze): Domnule căpitan... LOFT (scurt): Locotenent Prackle, am spus! (Prackle se supune. Ia portretul, îl împătureşte la loc şi îl pune în buzunar.) PRACKLE (încercând să schimbe vorba): Sunt fete nostime pe aici prin oraş. Când om fi instalaţi ca lumea, trebuie să facem cunoştinţă cu ele. LOFT: Citeşte mai întâi regulamentul de campanie pentru teritoriul ocupat. E un capitol despre chestiunile sexuale. (Iese prin stânga, planul I, ducându-şi dincolo tot echipamentul, binoclu, hartă, mască de gaze etc.) TONDER (care de câteva clipe, urmăreşte din nou desenul maiorului, peste umărul acestuia): Foarte ingenios. Vagoanele merg direct de la mina de cărbuni, în port. HUNTER (absorbit de lucru, după o secundă de tăcere): Trebuie neapărat să grăbim transporturile de cărbune. Neapărat. Avem noroc cu populaţia locală, că e cuminte şi calmă. LOFT (care tocmai a intrat): Cuminte şi calmă, pentru că noi suntem energici. Meritul e al nostru. Tocmai de asta spun eu că nu trebuie să ne depărtăm de litera regulamentului. SCENA IV LANSER, HUNTER, LOFT, PRACKLE, TONDER Uşa din dreapta se deschide. Intră colonelul Lanser. Toţi ofiţerii salută, fără zel exagerat. LANSER (în timp ce-şi scoate mantaua): Căpitanul Loft e aici? NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 493 LOFT (luândpoziţia): Prezent, domnule colonel. LANSER: Fii bun şi du-te jos. Trebuie să-l înlocuieşti pe Bentick. Nu se simte bine. Spune că are ameţeli. LOFT: Am înţeles, domnule colonel. Dar îmi permiteţi să observ că abia am ieşit din serviciu? LANSER (fixându-l): Şi asta te împiedică să... LOFT: Nu, domnule colonel. Deloc. Aş vrea însă - dacă se poate - să faceţi menţiune în raport. LANSER: Menţiune în raport. Da, da. înţeleg. LOFT: Nu supără pe nimeni. LANSER: Şi, în schimb, dumitale îţi face bine. Două, cinci, zece rapoarte - şi într-o zi te vedem cu „Crucea de fier”. LOFT: O s-o port cu mândrie. LANSER: îţi doresc, Loft, să fie singura amintire cu care să te alegi din război. LOFT: Domnule colonel, nu înţeleg. LANSER: Poate o să înţelegi mai târziu. LOFT (luând poziţie): Da, domnule colonel. (Iese prin dreapta. I se aude tropotul cizmelor pe scări, coborând. ) SCENA V LANSER, HUNTER, PRACKLE, TONDER LANSER (după ce zgomotul paşilor lui Loft a dispărut): Ăsta, militar! Militar până-n vârful unghiilor. HUNTER: Vreţi să spuneţi: stupid până-n vârful unghiilor. LANSER: Nu, nu. Militar. E militar. O să ajungă departe, îl vedem într-o zi la marele cartier. Priveşte războiul de sus - şi îi place. 494 MIHAIL SEBASTIAN PRACKLE: Când credeţi că se termină, domnule colonel? LANSER: Ce? PRACKLE: Războiul. LANSER: „Se termină!” Ce vrei să spui cu asta: „se termină”? PRACKLE: Când o să avem victoria? LANSER: Nu ştiu. Avem atâţia duşmani. PRACKLE: Nu-i nimic, îi batem pe toţi. LANSER: Pe toţi? PRACKLE: Nu credeţi? LANSER: Ba da. Cum să nu cred? Mereu i-am bătut. PRACKLE: Eu zic că dacă totul merge bine, aşa, cam pe la Crăciun, plecăm în concediu. LANSER: Nu ştiu. Să vedem ce ordine primim. Ai vrea să fii acasă de Crăciun? PRACKLE: Aş cam vrea. LANSER: Să vedem. Poate... TONDER: Ce credeţi, domnule colonel? Noi, când s-o termina războiul, plecăm de aici? LANSER: Care „noi”? Dumneata? Eu? TONDER: Nu. Noi în general. Noi germanii. LANSER: Nu ştiu. Dar de ce întrebi? TONDER: Pentru că e o ţară bogată - şi oamenii cumsecade. Măcar unii dintre noi am putea rămâne pe loc. LANSER: Te pomeneşti că ai şi pus ochii pe un colţişor de pământ... TONDER: Nu încă, domnule colonel. Dar există prin împrejurimi tot felul de ferme. Mici, frumoase. Dacă pui patru-cinci la un loc, faci o moşie de-i merge vestea. LANSER: De unde eşti, Tonder? TONDER: De lângă Hanovra, domnule colonel. NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 495 LANSER: Aveţi pământ acolo? TONDER: Am avut, dar... (Tace jenat.) LANSER: La urma urmelor, poate că ai dreptate. Dar mai întâi trebuie să terminăm războiul. Şi până atunci, noi, ăştia de aici, avem un singur lucru de făcut: să extragem cărbune şi să-l expediem. Mai mult nu ştiu. Poate ştie căpitanul Loft. întrebaţi-1 pe el. (cu alt ton) Hunter, de mâine ai oţel. Pân’ la sfârşitul săptămânii începi fixarea liniilor şi traverselor pe teren. (Se aude o bătaie în uşă. Apoi, prin uşa întredeschisă, apare capul santinelei.) SANTINELA: Domnul Coreii e jos şi vă roagă să-l primiţi, domnule colonel. LANSER: Să intre, (după ce santinela a dispărut) E omul care a pregătit debarcarea. Agentul nostru local. S-ar putea să avem plictiseli din cauza lui. TONDER: A lucrat bine? LANSER: Foarte bine. Tocmai de asta nu e prea iubit în oraş. TONDER: Dar merită recunoştinţa noastră. LANSER: Sigur c-o merită. Probabil că tocmai de asta vine. Ca s-o ceară. SCENA VI LANSER, HUNTER, PRACKLE, TONDER, CORELL Se aud paşi pe scară, apoi intră Coreii, frecându-şi mâinile. E în acelaşi costum din tabloul I. Poartă însă un bandaj la cap. CORELL: Vă salut, domnule colonel. Voiam să vin încă de aseară, după incidentul din casa primarului, dar ştiam că sunteţi foarte ocupat. 496 MIHAIL SEBASTIAN LANSER: Bună ziua. (după o secundă de tăcere, făcând prezentările) Statul meu major - domnul Coreii. CORELL: încântat. încântat. Tineri foarte capabili. Au făcut treabă bună. Dar nici eu nu m-am lăsat mai prejos. LANSER: Adevărat. Totul a mers foarte bine... Aş fi preferat însă ca soldaţii lor să nu fi avut timp să se întoarcă, în oraş, cu armele în mână. Au căzut şase dintre ei. Şase morţi. CORELL: Ce înseamnă şase morţi pentru un oraş ca ăsta? Nimica toată. Mai ales dacă ne gândim la mina de cărbuni. LANSER: Şase morţi, şaizeci, şase sute! N-am nimic împotrivă, dacă afacerea e definitiv lichidată. Dar uneori e mai bine fară morţi. CORELL (după ce i-a examinat pe ceilalţi ofiţeri şi arătându-i din ochi lui Lanser): S-ar putea... S-ar putea să am o întrevedere cu dumneavoastră, domnule colonel, singur? LANSER: Da, dacă vrei. Prackle şi Tonder, treceţi dincolo, în camera voastră, vă rog. (către Coreii) Maiorul Hunter lucrează şi când lucrează, nu aude nimic. (Hunter ridică o clipă privirea, zâmbeşte şi apoi îşi continuă lucrul Prackle şi Tonder ies prin stânga.) Te ascult. Acum suntem singuri. Şezi. SCENA VII LANSER, HUNTER, CORELL CORELL: Mulţumesc. (Ia loc de cealaltă parte a mesei.) NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 497 LANSER (zărind abia acum bandajul): Ce-i cu bandajul ăsta? A încercat cineva să te omoare? CORELL: Nuu! O piatră. Mă duceam azi-dimineaţă spre pădure, când a căzut o piatră, de sus, de pe deal. Se întâmplă. LANSER: Eşti sigur că n-a aruncat-o cineva? CORELL: Ce vreţi să spuneţi?... Adică... Nu. Oamenii de aici nu sunt violenţi. De un veac n-au mai avut război. Nu ştiu să se bată. LANSER: Poate. Ai trăit printre ei. îi cunoşti. (apropiindu-se de Coreii) Dar ascultă-mă pe mine: dacă dumitale nu ţi se întâmplă nimic, mare minune. Eu am mai făcut serviciu în teritorii ocupate, în alte teritorii ocupate. Acum douăzeci şi cinci de ani. în 1916... (A rămas o clipă pe gânduri şi pe urmă, scuturându-se uşor ca şi cum ar vrea să alunge amintirile, spune pe un ton aspru.) Ai lucrat bine. Sunt dator să-ţi mulţumesc. Am făcut menţiune de activitatea dumitale în raportul meu. CORELL: Vă mulţumesc, domnule colonel. Mi-am dat toată silinţa. LANSER: Şi acum ce facem cu dumneata? Vrei să pleci la Berlin? Te putem îmbarca pe un vas cu cărbuni sau, dacă ai timp să aştepţi, pe un contratorpilor. CORELL: Să plec? Nu vreau să plec. Rămân aici. LANSER (după un moment de reflecţie): Nu am prea mulţi oameni la dispoziţie. Nu pot să-ţi dau o gardă suficientă, ca să te apere. CORELL: Nu am nevoie de gardă şi nu trebuie să fiu apărat. V-am spus că oamenii de aici nu sunt violenţi. 498 MIHAIL SEBASTIAN HUNTER (ridicând o secundă capul): Ai face bine să porţi cască. (îşi vede mai departe de lucru.) CORELL: Eu am venit să vă vorbesc despre altceva, domnule colonel. M-am gândit că locul meu aici, în oraş, e în administraţia civilă. LANSER (merge spre fereastră, se uită afară şi pe urmă se întoarce brusc pe călcâie): Adică, cum? Nu înţeleg. CORELL: Să vedeţi... Dumneavoastră vă trebuie o administraţie civilă sigură. De toată încrederea. M-am gândit... ce-ar fi, dacă Orden, primarul, şi-ar da demisia... şi aş veni eu în locul lui? Administraţia civilă ar lucra atunci mână în mână cu autorităţile militare. LANSER (deschizând ochii mari si apropiindu-se de Coreii): Ai făcut un raport la centru? CORELL.: Da. LANSER: Şi ai vorbit despre asta? CORELL: Se înţelege. LANSER (după o secundă): Ascultă, Coreii. Dumneata ai vorbit cu vreun om din oraş, de când am venit noi aici? CORELL: Eu... Nu... Sunt cam năuciţi. Nu se aşteptau la una ca asta. Zău că nu se aşteptau, domnule colonel. LANSER: Prin urmare; dumneata nu cunoşti atmosfera din oraş. CORELL: Atmosfera... Sunt năuciţi, nu vă spun? Li se pare că visează. LANSER: Dar despre dumneata ce gândesc? Ce spun? CORELL: Am prieteni mulţi aici. Cunosc pe toată lumea. NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 499 LANSER: Eşti negustor. Ai un magazin. Cel mai mare din oraş. A intrat vreun client azi-dimineaţă la dumneata? CORELL: De... Afacerile nu prea merg. Nu cumpără nimeni nimic. LANSER (se aşază pe un scaun si pe urmă spune foarte calm): Ai ales un serviciu foarte greu, domnule Coreii, şi ai nevoie de mult curaj. Ai merita o recompensă. CORELL: Vă mulţumesc, domnule colonel. LANSER: Populaţia de aici o să-ţi arate într-o zi cât de mult te urăşte. CORELL: Nu-i nimic. Sunt duşmanii noştri. N-am nevoie de stima lor. LANSER: Dar de stima noastră ai nevoie? CORELL: Domnule colonel, vreţi să spuneţi că... LANSER: Da. Exact asta vreau să spun. CORELL: Domnule colonel, nu e drept. Nu se poate. Protestez. Ftihrerul a declarat totdeauna... totdeauna că oricine e în slujba statului german merită... LANSER: Fiihrerul ştie ce spune. Da. Dumneata meriţi o recompensă, domnule Coreii, (aproape cu milă) O meriţi, (după o tăcere) Să examinăm chestiunea liniştit. Eu răspund de tot ce se întâmplă aici. Sarcina mea este una singură: cărbunele. De asta am nevoie de ordine şi disciplină. Trebuie să ştiu ce gândeşte populaţia. Trebuie să preîntâmpin orice mişcare de revoltă. CORELL: Tocmai. Eu pot să vă dau toate informaţiile. Dacă sunt numit primar, o să aveţi tot concursul. LANSER: Nu. N-am niciun ordin în privinţa asta şi trebuie să lucrez pe propria mea răspundere. Cred că nimeni din oraş n-o să vrea să mai aibă de-a i i 500 MIHAIL SEBASTIAN face cu dumneata - afară de ăia pe care o să-i plăteşti. Cred de asemenea că, dacă n-ai o gardă personală foarte puternică, eşti în mare primejdie. Personal, aş fi încântat dacă ai pleca la Berlin, ca să primeşti acolo recompensa pe care o meriţi pentru excelentele dumitale servicii. CORELL: Dar locul meu e aici, domnule colonel. Eu am pregătit lovitura. Am raportat şi la centru. LANSER: Primarul Orden nu este un primar oarecare. E o personalitate. Am nevoie de el. Prin el, o să cunosc întreg oraşul. Hotărârea mea e luată. Orden rămâne în funcţiune. CORELL: Activitatea mea, domnule colonel, ar merita alt fel de răsplată. Dumneavoastră - după cum văd - mă concediaţi. LANSER: Poate că ai dreptate. Dar mai avem de lucru aici - şi dumneata eşti o piedică. CORELL: Eu? LANSER: Da. Lumea te urăşte şi, dacă nu te urăşte încă, o să te urască. La prima revoltă, vei fi prima victimă. Tocmai de aceea insist ca să pleci. CORELL (ţeapăn): Eu nu plec până nu vine răspuns de la Berlin. Am făcut un raport. LANSER: Şi eu fac altul, în care propun să fii rechemat, în propriul dumitale interes. La urma urmelor, domnule Coreii, nici nu mai eşti de folos. Dar... or fi existând alte planuri, pentru alte ţări. Asta nu e ultima ţară pe care o cucerim. Mai sunt şi altele. Pleacă acolo, în altă ţară, în alt oraş. Dumneata te pricepi să câştigi încrederea oamenilor. Vei avea un nou câmp de acţiune. Poate că te numeşte într-o capitală. Poate ţi se dă o misiune mai importantă. Eu te recomand călduros - în scris - având în vedere activitatea desfăşurată aici. NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 501 CORELL (cu recunoştinţă): Vă mulţumesc, domnule colonel. Misiunea mea de aici a fost foarte grea. Tocmai de aceea, vă rog, până vine răspuns de la Berlin, daţi-mi permisiunea să rămân pe loc. LANSER (rece): Poartă cască. Stai mai mult în casă. Nu ieşi noaptea şi, mai ales, nu bea. Păzeşte-te de toată lumea. CORELL: Exageraţi, zău aşa. Eu locuiesc singur. Am o servitoare... o ţărancă tânără... (cu subînţeles) nostimă. V-am mai spus: oamenii de aici sunt oameni simpli, paşnici, îi cunosc. LANSER: Nu sunt paşnici. Şi mai ales nu ne sunt prieteni, înţelege odată. Noi suntem năvălitorii. Şi dumneata eşti omul care ne-ai deschis drumul. Asta în limba lor se cheamă trădare, (aproape urlând) Nu pricepi că suntem în război cu poporul ăsta? CORELL (triumfător): Ba da, dar l-am învins. (Colonelul se scoală enervat şi ridică braţele cu un gest de neputinţă. Hunter îşi apără cu mâinile planşeta.) HUNTER: Vă rog, atenţie, domnule colonel. Tocmai trag un tuş. Să nu-mi daţi peste mână, că iar o iau de la început. LANSER (către Hunter): Scuză-mă. (Aruncă o privire asupra desenului lui Hunter, apoi se adresează din nou lui Coreii, calm, ca şi cum ar face o lecţie de istorie.) învins!... De unde ştii? Aşteaptă. Suntem victorioşi. Ei şi? Ştii dumneata ce se şopteşte în urma noastră, prin colţuri, pe sub uşi, pe sub ferestre? CORELL: Dar dumneavoastră ştiţi? 502 MIHAIL SEBASTIAN LANSER: Nu, dar bănuiesc. CORELL (insinuant). Nu cumva vă e frică, domnule colonel? LANSER (căzând uluit într-un fotoliu): Mai ştii? Poate. (apoi cu dezgust, vorbind mai mult pentru el, nu pentru Hunter) Mi-e milă de oamenii ăştia care n-au fost niciodată într-o tranşee - şi vorbesc despre război, despre curaj. (A rămas pe gânduri.) îmi aduc aminte de o bătrână, din 1916. Eram în Belgia, la Bruxelles. Uite atâta era. (gest cu mâna) Mărunţică, albă, ochi albaştri. Purta un şal negru. Cânta cântece populare, cu o voce subţire, de copil parcă. Ne aducea ţigări, lapte. Nimeni nu ştia că băiatul ei fusese executat de ai noştri. De unde să bănuieşti? Zâmbea, ne dădea ţigări... (pauză, pe urmă scurt) Când am prins-o, omorâse doisprezece soldaţi - da, bătrâna aia mică - doisprezece soldaţi germani! Cu un ac de pălărie! CORELL: Dar aţi împuşcat-o? LANSER: Desigur. Am împuşcat-o. CORELL: Şi atentatele au încetat? LANSER: Nu. N-au încetat. Mai târziu, când ne-am retras, când a început debandada, populaţia civilă a sărit pe noi. Cu sapa, cu toporul, cu unghiile. Ne-a sfâşiat, ne-a jupuit, ne-a scos ochii. CORELL (energic): Lucruri de astea nu se spun, domnule colonel. LANSER: Mai ales nu se ţin minte. CORELL: Dacă vă e frică, nu trebuia să primiţi un comandament. LANSER: Frică!... Eu ştiu ce e războiul. Asta e tot. CORELL: Aşa vorbiţi şi cu ofiţerii dumneavoastră? Cu tinerii locotenenţi? NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 503 LANSER: Nu. Ar fi zadarnic. Nu m-ar crede. CORELL: Atunci de ce-mi vorbiţi mie? LANSER: Pentru că, domnule Coreii, misiunea dumitale s-a terminat, îmi aduc aminte... (E întrerupt de un zgomot precipitat de cizme. Uşa din dreapta se deschide brusc.) SCENA VIII LANSER, HUNTER, CORELL, LOFT, PRACKLE, TONDER, DOI SOLDAŢI LOFT (năvălind de afară şi luând scurt poziţia reglementară): Domnule colonel, o nenorocire! LANSER: O nenorocire? LOFT: Am onoarea să vă raportez: căpitanul Bentick a fost ucis. LANSER: Bentick? Cum? (Se aud paşi. Doi soldaţi intră cu o brancardă, pe care se află un corp acoperit cu o pătură. Din stânga, în acelaşi timp, au intrat Prackle şi Tonder care rămân încremeniţi.) E mort? Sunteţi siguri? LOFT: Siguri, domnule colonel. LANSER: Puneţi-1 jos. (Brancardierii îl pun jos, lângă fereastră. Lanser îngenunchează lângă brancardă, ridică puţin pătura şi pe urmă o trage la loc.) Cine l-a ucis? LOFT: Un lucrător. Un miner. LANSER: De ce? LOFT: Am fost de faţă, domnule colonel. LANSER (mereu cu un genunchi pe podea): Atunci de ce taci? Vorbeşte! 504 MIHAIL SEBASTIAN LOFT (poziţie reglementară): Am onoarea să raportez: tocmai venisem să preiau serviciul căpitanului Bentick, după ordinul dumneavoastră. Căpitanul Bentick se pregătea să plece. Am făcut o observaţie unui muncitor nesupus. Nu voia să lucreze. Omul a început să ţipe. N-am înţeles bine ce. Zicea că e liber. Un om liber. I-am ordonat să se întoarcă la lucru. S-a aruncat asupra mea, cu târnăcopul. Atunci căpitanul Bentick a încercat să intervină. Şi... (arătând spre cadavru) asta e tot... LANSER (mereu în genunchi): Bentick! (către Loft) L-ai arestat pe muncitor? LOFT: Da, domnule colonel. LANSER (ridicându-se încet): Aşadar, o luăm de la început. O să-l împuşcăm pe omul ăsta şi o să ne facem alţi douăzeci de duşmani. Asta e tot ce ne pricepem să facem. Da, da. Tot ce ştim să facem. PRACKLE: Ce aţi spus, domnule colonel? LANSER: Nimic... Mă gândeam... (către Loft) Prezintă domnului Orden, primarul, salutările mele şi spune-i că doresc să-l văd imediat, într-o chestiune foarte importantă. CORTINA TABLOUL III Salonul din tabloul I. Scaunele şi măsuţele sunt date de perete, ca să fíe loc de trecere. Toată încăperea e în plină transformare. Lumânările sunt aprinse. In cămin, arde focul. SCENA I ANNIE, JOSEPH Annie şi Joseph sunt ocupaţi să introducă în odaie o masă, prin uşa din dreapta. Joseph e în scenă şi ţine masa de un capăt. Annie (deocamdată nu se vede; i se aude doar vocea) ţine masa de celălalt capăt. JOSEPH: Nu împinge, Annie. încet. ANNIE (îmbufnată, răstită): Cine împinge? Eu împing? JOSEPH: încet. încet că se zgârie parchetul. (Coiful mesei se loveşte de uşă.) Na! Nu spun eu? Ţine bine. ANNIE: Ţin. Ţin. JOSEPH: Şi nu împinge... Aşa! (Au reuşit, în sfârşit, să treacă masa prin uşă. Annie îşi face şi ea 506 MIHAIL SEBASTIAN apariţia.) Binişor, binişor. (Au adus masa în centrul scenei.) Aşa. ANNIE: Eu una, dacă nu dădea domnul nostru ordin, nu puneam mâna pe masă. Adică ce? N-au destul loc, acolo, sus? Să înţepenească acolo! Cu ce drept au venit aici, în salon, la noi? JOSEPH: Cu ce drept au venit în oraş? ANNIE: Cu niciun drept. JOSEPH: Cu niciunul. N-au niciun drept să facă tot ce fac, dar au puşti, şi mitraliere, şi paraşute. ANNIE: Or fi având - dar drept tot n-au. Una e mitraliera şi alta e dreptul. Mă rog? Ce caută aici? Ce vor cu masa asta? Auzi dumneata! Dacă s-a pomenit! Masă în salon! JOSEPH (în timp ce aşază cu meticuloasă grijă un fotoliu la o distanţă bine calculată de masă): Auzi că fac consiliu de război. ANNIE: Aici la noi? JOSEPH: Aici. Sau curte marţială, nu ştiu cum i-o fi zicând. îl judecă pe Alexandru Morran. ANNIE: Bărbatul lui Molly Morran? JOSEPH: Da. Bărbatul lui Molly Morran. ANNIE: Fin’ că a dat cu târnăcopul în scârba aia de ofiţer? JOSEPH: Da. ANNIE: Ce-au cu el, frate? Alexandru Morran e un om de ispravă. Să-l lase în pace! I-a dat lui Molly o rochie de mătase, de ziua ei. Adică cu ce drept îl judecă dumnealor? JOSEPH: Fin’ că l-a omorât pe ofiţer. ANNIE: Ei şi? Bine i-a făcut. Cine l-a pus să ţipe la Alexandru?! Las’ c-am auzit eu. Cu Alexandru nu merge aşa, cu una, cu două... Şi Molly e o fată bună. Se pricepe la bucătărie. Nu ca mine, dar se NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 507 pricepe. Prăjiturile le face cam tari, dar încolo... Şi ce-o să facă ăştia cu Alexandru? JOSEPH (întunecat): O să-l împuşte. ANNIE: Nu se poate. JOSEPH: Trage scaunul ăla mai aproape... Ba se poate. Să vezi că-1 împuşcă. ANNIE: Ţine minte ce-ţi spun eu. Dacă se ating de Alexandru, n-o să le meargă bine. Toată lumea îl iubeşte pe Alexandru. A făcut el vreun rău cuiva? Spune! JOSEPH: Nu. ANNIE: Păi atunci? Eu atâta le spun, să-l lase în pace. Tot oraşul sare în sus pentru Alexandru. Tot oraşul - şi eu! Cu mine să nu se pună. Cu mine nu merge. Le arăt eu lor! JOSEPH: Ce-o să le faci? ANNIE: Eu? îi omor. îi strâng de gât. JOSEPH: Şi ei te împuşcă. ANNIE: Dacă le dă mâna. Să vedem: care pe care. JOSEPH (după ce a aliniat aproape de masă un alt scaun, cu vocea scăzută, misterios): Annie. (Annie, mirată de tonul lui, se opreşte din lucru, îl priveşte şi se apropie.) Tu eşti în stare să-ţi ţii gura? Să păstrezi un secret? ANNIE (repede, în şoaptă): Un secret? Ce secret? JOSEPH (acelaşi joc): William Deal şi Walter Doggel au plecat săptămâna trecută. ANNIE: Plecat? Unde? JOSEPH: Dincolo. Peste mare. ANNIE (cu elan): Dincolo! (îngrijorată) Ştie toată lumea? JOSEPH: Toată lumea, afară de... (Face semn cu degetul în tavan.) ANNIE: Şi când au plecat? Cum de n-am aflat eu? 508 MIHAIL SEBASTIAN JOSEPH: Păi de... (După o secundă.) Ascultă! Pe Coreii, îl cunoşti? ANNIE: Cunosc. JOSEPH: Eu zic că i se înfundă. ANNIE: Adică, cum? JOSEPH: Oamenii nu mai rabdă. ANNIE (mâncată de curiozitate): Zău? Şi ce fac? Şi ce spun? JOSEPH: Se adună. Vorbesc. Pun la cale. Da, da, deschide ochii mari, Annie. O să avem de lucru. ANNIE: Dar domnul nostru ce face? El ce zice? Cu cine e? JOSEPH: Nimeni nu ştie. Nu spune un cuvânt. ANNIE: Că doar n-o să fie contra noastră! JOSEPH: Nu spune niciun cuvânt. SCENA II ORDEN, DR. WINTER Intră Orden, urmat de doctorul Winter. Orden e tras la faţă, parcă îmbătrânit. ORDEN: Bine, Joseph. Mulţumesc, Annie. Vă mulţumesc. E foarte bine aşa. (Annie şi Joseph ies - acesta din urmă aruncând o ultimă privire cercetătoare asupra încăperii, verificând încă o dată ordinea, înainte de a închide uşa. Orden merge spre cămin şi se opreşte acolo, cu spatele la focul din vatră, ca să se încălzească. Doctorul îşi împinge un fotoliu şi se aşază.) Mă întreb dacă atitudinea mea e bună - şi dacă mai pot s-o păstrez multă vreme. Poporul nu mai are deplină NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 509 încredere în mine - iar nemţii sunt bănuitori. Nu cred c-o să iasă nimic bun din toate astea. DR. WINTER: Nu ştiu. Tu ai încredere în tine - nu-i aşa? Nu e nicio îndoială în inima ta. ORDEN: îndoială? Nu. Sunt primarul oraşului. Şi totuşi unele lucruri nu le pricep. De ce au ţinut cu tot dinadinsul să facă aici (gest spre masă) consiliul de război? Vor să-l judece pe Morran pentru asasinat. Alexandru Morran. îl ştii? Ţi-1 aminteşti? Bărbatul lui Molly, fata ceea blondă, drăguţă. DR. WINTER: Da, da. O ştiu. Era profesoară la şcoala primară. E aşa de drăguţă, că n-a vrut să-şi pună ochelari, când a fost la mine. O dureau ochii. Şi acum, uite că Alexandru a omorât un ofiţer. E un fapt, din nenorocire. Nimeni nu poate să nege. ORDEN: Nimeni, într-adevăr. Dar atunci, la ce bună toată judecata asta? De ce nu-1 împuşcă? E vreo îndoială? Au nevoie de probe? Este pentru ei o chestiune de dreptate sau nedreptate? DR. WINTER: Nu. ORDEN: Nu-i aşa că nu? Atunci de ce ţin neapărat să-l judece, şi încă aici, în casa mea? DR. WINTER: Probabil pentru ca să impresioneze lumea din oraş. Vor să convingă populaţia că respectă formele şi lucrează după reguli de drept. Alexandru l-a omorât pe căpitan. ORDEN: Da. DR. WINTER: Dacă verdictul e pronunţat în casa ta, devine - cred ei - un fel de lecţie şi în acelaşi timp o garanţie de justiţie în ochii poporului. 510 MIHAIL SEBASTIAN SCENA III ORDEN, DR. WINTER, MOLLY Intră Molly Morran, treizeci de ani, drăguţă, îmbrăcată simplu, dar cu gust. Ţine ochelarii în mană. E foarte agitată. MOLLY: Annie mi-a spus că pot să intru. Că nu e nevoie să mă anunţ. ORDEN: Foarte bine. Dumneata eşti Molly Morran? MOLLY: Da. E adevărat că-1 judecă pe Alexandru? E adevărat c-o să-l împuşte? (Orden tace şi apleacă ochii în pământ.) Se spune că dumneavoastră îl condamnaţi. Că dumneavoastră daţi sentinţa şi îl trimiteţi la moarte. ORDEN: Cum? Cine spune asta? Cine? MOLLY: Aşa se vorbeşte în oraş. (privindu-l drept în ochi, cu un amestec de implorare şi ameninţare) N-o să faceţi una ca asta, domnule primar, nu-i aşa? ORDEN (indignat): De unde se ştie în oraş ce o să fac sau ce n-o să fac, atunci când nici eu nu ştiu? DR. WINTER: E un mare mister. Poporul ştie totdeauna. Şi nemţii sunt uimiţi cât de multe lucruri ştie poporul. Cu toată cenzura. Cu toată paza. Da, e un mare mister. (Deodată odaia se întunecă. Molly priveşte spre fereastră cu teamă.) MOLLY: E un nor. Se zice c-o să ningă. Vine zăpada prea curând anul ăsta. DR. WINTER (apropiindu-se de fereastră şi uitându-se afară): Da, un nor. Poate trece fară zăpadă. NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 511 MOLLY (revenind spre Orden): Alexandru nu e un criminal. E un om mândru, iute. Se aprinde repede - dar e bun. Toată lumea ţine la el. ORDEN (punând mâna pe umărul ei): II cunosc pe Alexandru de când era copil. L-am cunoscut pe tatăl lui. Pe bunicul lui - mare vânător de urşi. E multă vreme de atunci. MOLLY: N-o să-l condamnaţi pe Alexandru, nu-i aşa? ORDEN: Se înţelege că nu. Cum aş putea să-l condamn? MOLLY: Nu ştiu. Oamenii, în oraş, spun că... pentru ordine... pentru menţinerea ordinii. ORDEN: Asta vrea poporul? Să menţină ordinea? MOLLY: Nu ştiu. Ştiu un singur lucru. Că vrea să fie liber. ORDEN: Foarte bine. Dar ştie ce e de făcut pentru asta? Ştie cum trebuie să lupte? Cu ce mijloace? MOLLY: Nu, nu cred. ORDEN: Dar dumneata, Molly, care eşti o femeie inteligentă?... Dumneata ştii? MOLLY: Nu, domnule primar. Dar oamenii noştri nu se simt învinşi. Nu vor. DR. WINTER: Ce poate face un om cu palmele goale, împotriva mitralierelor? ORDEN: Dacă afli ce se întâmplă în oraş, să vii aici, Molly, şi să-mi spui. Ce gândesc oamenii, ce vor. Da? MOLLY (după o scurtă ezitare): Da! ORDEN: Spui „da” şi gândeşti „nu”. N-ai încredere în mine. MOLLY: Dar ce o să se întâmple cu Alexandru? ORDEN: Eu nu-1 condamn şi nu-1 voi condamna. N-a făptuit nicio vină faţă de patria noastră. MOLLY: Dar ei?... Ei ce-o să facă?... Or să-l omoare? ORDEN (opriveşte lung): Fata mea... Draga mea fată. 512 MIHAIL SEBASTIAN MOLLY (silindu-se să nu se clatine): Va mulţumesc. (Orden face un pas spre ea, dar ea îi spune cu o voce slabă:) Nu mă atingeţi. Vă rog să nu mă atingeţi. (Orden lasă braţul să-i cadă. Molly rămâne o secundă nemişcată şi pe urmă iese, fără niciun cuvânt.) SCENA IV ORDEN, DR. WINTER, JOSEPH, DOAMNA ORDEN Intră Joseph, o clipă după ce a ieşit Molly. JOSEPH: Colonelul doreşte să vă vorbească. I-am spus ca aveţi treabă. DOAMNA ORDEN (intrând repede): Eu nu ştiu ce-o să mă fac. Toată casa e vraişte. Prea mulţi soldaţi, prea multă lume. Annie e nervoasă. ORDEN: Ssst! Linişte! (către Joseph) Spune colonelului să aştepte. (Joseph iese) Linişte, draga mea. Am nevoie de tine. Vreau să te duci chiar acum la Morran acasă. Să stai cu Molly. Să ai grijă de ea. Nu e nevoie să-i vorbeşti, dar trebuie să fii acolo. DOAMNA ORDEN: Acum? Am atâtea treburi şi... ORDEN: Sarah! Vreau să te duci la Molly Morran. înţelegi? N-o lăsa singură. Hai, du-te! DOAMNA ORDEN (înţelegând): Bine. Mă duc. Crezi... Crezi c-o să ţie mult? ORDEN: Nu ştiu. Rămâi acolo, până o trimit pe Annie să te cheme înapoi. (Doamna Orden îl sărută repede pe bărbatul ei şi iese. Primarul merge NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 513 spre uşă şi o deschide.) Joseph, domnul colonel poate să intre. SCENA V ORDEN, DR. WINTER, LANSER Intră Lanser, într-o uniformă bine călcată, încins şi cu o mică sabie de paradă. LANSER: Bună ziua, domnule primar. Aş avea nevoie de o întrevedere particulară, (privindu-l pe doctor) Aş dori să vorbim între patru ochi. (Dr. Winter se îndreaptă spre uşă, dar, în clipa în care e gata să iasă, Orden îl strigă.) ORDEN: Doctore! DR. WINTER (întorcându-se): Ce e? ORDEN: Vrei să vii deseară la noi? DR. WINTER: Ai să-mi dai ceva de lucru? ORDEN: Nu, dar n-aş vrea să fiu singur... DR. WINTER: Bine. Atuncea vin. ORDEN: Şi încă o întrebare. Ce crezi despre Molly? Despre starea, despre sănătatea ei? DR. WINTER: E o fată vitează. Era gata adineauri să izbucnească într-o criză de nervi. Dar s-a stăpânit. Are cu cine să semene. Nu uita că e fata lui Kenderly. ORDEN: Ai dreptate, doctore. Uitasem. Kenderly!... (Doctorul iese. Lanser aşteaptă ca uşa să se închidă, apoi aruncă o privire spre masa înconjurată de fotolii.) LANSER: Nu vă pot spune cât de mult regret toată această întâmplare, domnule primar. Ar fi fost 514 MIHAIL SEBASTIAN mai bine să nu ajungem aici. (Orden se înclină uşor) Am multă simpatie pentru dumneavoastră şi multă stimă - dar am o misiune de îndeplinit. Sunt sigur că veţi înţelege. (Orden nu răspunde nimic, dar îl priveşte drept în ochi pe Lanser.) Noi nu facem ce vrem. Nu luăm noi hotărâri. (După fiecare frază aşteaptă un răspuns, care însă nu vine.) Lucrăm conform instrucţiunilor, care ne sunt trimise de la centru. Omul acela a ucis un ofiţer german. ORDEN: De ce nu l-aţi împuşcat pe loc? LANSER: Ştiţi prea bine că nu se poate. Pedeapsa nu e numai pentru cel vinovat, ci pentru toată lumea. Este, trebuie să fie, un exemplu, întreaga populaţie trebuie să ştie şi să afle ce o aşteaptă, dacă un asemenea fapt se repetă. Tocmai de aceea pedeapsa e publică şi... solemnă. Ne trebuie un anumit cadru. (A vorbit tot timpul cu mâna pe mica lui sabie, cu care se joacă între degete.) ORDEN (care între timp s-a apropiat de fereastră): O să ningă deseară. LANSER: Domnule primar, ştiţi prea bine că ordinele noastre sunt neiertătoare. Ne trebuie cărbunele, cu orice preţ. Dacă oamenii dumneavoastră nu se astâmpără, vom fi siliţi să restabilim ordinea cu forţa, (scurt, aspru) îi împuşcăm pe toţi, dacă e nevoie! (după o secundă) Prin urmare, dacă vreţi să cruţaţi poporul dumneavoastră de suferinţe zadarnice, trebuie să ne daţi o mână de ajutor, ca să menţinem ordinea. Guvernul nostru socoteşte că sancţiunile trebuie să fie pronunţate de autoritatea locală. ORDEN (în şoaptă, mai mult pentru el): Aşadar... Aşadar oamenii ştiau ce vorbesc. E NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 515 nemaipomenit! (către Lanser) Dacă înţeleg bine, dumneavoastră îmi cereţi să-l condamn la moarte pe Alexandru Morran, în urma dezbaterilor care ar avea loc aici, în casa mea? LANSER: Da. în felul ăsta, vom evita alte tulburări sângeroase. ORDEN (merge spre capătul mesei şi ia loc acolo, în fotoliu, ca şi cum el ar fi judecătorul şi Lanser acuzatul. Bate toba cu degetele în masă): N-aţi înţeles nimic, domnule colonel, nici dumneavoastră, nici guvernul dumneavoastră. Nu se află pe tot întinsul pământului nicio altă ţară, niciun alt neam, care să fi suferit de-a lungul veacurilor atâtea înfrângeri ca voi. înfrângere după înfrângere! Catastrofa după catastrofa! Şi ştiţi de ce? Pentru că nu înţelegeţi celelalte popoare, (după o nouă tăcere) Planul dumneavoastră este imposibil. Mai întâi, în calitatea mea de primar, eu n-am dreptul să condamn pe nimeni la moarte. Nimeni în oraşul nostru n-are un asemenea drept. Dacă aş pronunţa sentinţa, aş călca legea - aşa cum aţi călcat-o şi voi. LANSER: Noi? ORDEN: Da, când aţi năvălit în oraşul nostru şi aţi ucis şase oameni. După legile noastre, asta se cheamă crimă. Nu credeţi, domnule colonel, că grija dumneavoastră de legalitate e absurdă? între voi şi noi, nu există decât un singur lucru: războiul. E singura lege. Pe toate celelalte le-aţi sfâşiat când aţi venit aici. Nu înţelegeţi? Nu înţelegeţi că trebuie să ne ucideţi pe toţi, unul câte unul, dacă vreţi să nu vă ucidem noi, până la cel din urmă? LANSER: îmi daţi voie să şed? 516 MIHAIL SEBASTIAN ORDEN: De ce îmi cereţi voie? E şi asta o ipocrizie. Faceţi ce vreţi aici. Mă puteţi ţine în picioare, dacă ăsta vă e bunul plac. LANSER: îmi pare rău. Aş vrea să mă credeţi. Vă stimez foarte mult şi port un sincer respect funcţiunii dumneavoastră, dar... (Se opreşte o secundă, cu capul în mâini, cufundat în gânduri.) Vedeţi, domnule primar, eu nu sunt un om tânăr. Am făcut războiul trecut şi îl ţin bine minte. Am multe amintiri. Dar părerea mea personală n-are nicio importanţă. Chiar dacă aş împărtăşi felul dumneavoastră de a vedea lucrurile - asta tot n-ar schimba nimic. Cadrele militare şi politice, de la care primesc eu instrucţiuni, şi-au fixat anumite scopuri şi întrebuinţează şi anumite metode, pe care e cu neputinţă să le schimbăm noi. ORDEN: Poate. Dar de când lumea e lume, scopuri şi metode de felul ăsta n-au dus pe nimeni decât la ruină şi dezastru. LANSER (cu un zâmbet amar): în ce mă priveşte, ca simplu om, aş putea la urma urmelor să vă dau dreptate. Dar eu nu sunt aici un simplu om. Poate că nici măcar nu sunt un om. Sunt un militar. Un colonel german. Trebuie, sunt obligat să-l execut pe lucrătorul acela în mod public. Teoria oficială este că asemenea demonstraţii contribuie la păstrarea liniştii publice şi îi apără pe soldaţii mei de viitoare atentate. ORDEN: Atunci e inutil să stăm de vorbă. LANSER: Dimpotrivă. Trebuie. Avem nevoie de dumneavoastră. ORDEN (după o nouă tăcere, calm): Vă fac o propunere. Câţi oameni din unitatea dumnea NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 517 voastră credeţi că i-au omorât pe cei şase soldaţi ai noştri, cu mitraliera? LANSER: Vreo douăzeci, cred. ORDEN: Bun. Dacă dumneavoastră îi împuşcaţi pe aceşti douăzeci de oameni, eu îl condamn pe Morran. LANSER: Nu vorbiţi serios. ORDEN: Ba să mă iertaţi. Foarte serios. LANSER: E imposibil - ştiţi prea bine. ORDEN: Da, ştiu. Dar ceea ce îmi cereţi să fac e la fel de imposibil. LANSER: Drept să spun, mă aşteptam la răspunsul ăsta. în cele din urmă, voi fi obligat să-l numesc primar pe Coreii, (privindu-l scurt pe Orden) Aveţi de gând să asistaţi la judecată? ORDEN: Da. Voi fi de faţă. Nu vreau ca Alexandru să se simtă singur. LANSER (zâmbind cu tristeţe): Ne-am luat o sarcină grea, nu-i aşa? ORDEN: Foarte grea. Singura sarcină din lume cu neputinţă de dus până la capăt. Singurul lucru irealizabil. LANSER: Care? ORDEN: Să robeşti pe veci spiritul omenesc! (după o secundă, privind spre fereastră) Ninge. Nici nu s-a înserat şi ninge, îmi place zăpada: e albă, e curată. CORTINA TABLOUL IV Acelaşi decor ca în tabloul precedent. Ora unsprezece seara. Luminile aprinse. Afară ninge. Se vede zăpadă la ferestre. SCENA I LANSER, HUNTER, TONDER, LOFT, ORDEN, PRACKLE, MORRAN, DOUĂ SANTINELE La ridicarea cortinei, tribunalul e în plină şedinţă. Lanser, în fruntea mesei. La dreapta lui, Hunter, apoi Tonder, iar la celălalt capăt, Loft, cu un vraf de documente în faţă. La stânga colonelului, primarul Orden, iar lângă el, Prackle, care mâzgăleşte aproape tot timpul o hârtie. Lângă masă, între două santinele cu cască şi baionetă, stă în picioare Alexandru Morran. E un tânăr voinic, cu ochii adânciţi în orbite, bărbia energică. Poartă pantaloni negri, o cămaşă albastră cu guler răscroit şi o haină curată, dar roasă. Mâinile în cătuşe. îşi strânge mereu degetele, nervos. LOFT (citind o hârtie pe care o are în faţă): .. .„Când i s-a dat ordin să continue lucrul, nu s-a supus. La al NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 519 doilea ordin, acuzatul s-a aruncat cu târnăcopul asupra căpitanului Loft. Căpitanul Bentick voind să intervină...” ORDEN (tuşind): Şezi, Alexandre. Să i se dea un scaun! (Una din santinele se întoarce, ia un scaun şi îl apropie de Alexandru.) LOFT: Acuzatul trebuie să rămână în picioare. Aşa e regula. ORDEN: Lăsaţi-1 să şadă. N-o să ştie nimeni. N-aveţi decât să treceţi în procesul-verbal că l-aţi ţinut în picioare. LOFT: Noi nu falsificăm procesele-verbale. ORDEN: Şezi, Alexandre. (Alexandru Morran se aşază, cu mâinile încătuşate, dar mereu nervoase, pe genunchi.) LOFT: Mă opun. Se opun toate... LANSER (întrerupând): Lasă-1 să şadă. LOFT (după ce a tuşit ca să-şi dreagă vocea): ...„Căpitanul Bentick, voind să intervină, a fost lovit în cap. Craniul i-a fost zdrobit, după cum se arată în raportul medical anexat.” (către Lanser) Să dau citire raportului medical? LANSER: Nu e nevoie. Scurt. Cât mai scurt posibil. LOFT (citind mai departe): „Mai mulţi soldaţi au fost de faţă şi depoziţiile lor s-au consemnat. Tribunalul militar îl declară pe acuzat vinovat de crimă şi cere pedeapsa cu moartea.” (către Lanser) Să dau citire depoziţiilor de martori? LANSER (cu un oftat de oboseală): Nu. (spre Alexandru) Nu tăgăduieşti că l-ai ucis pe căpitan? ALEXANDRU (cu un zâmbet trist): L-am lovit. Nu ştiu dacă l-am ucis. ORDEN: Foarte bine, Alexandre. 520 MIHAIL SEBASTIAN LOFT (furios): Ce vreţi să spuneţi? ORDEN (calm): Că a răspuns foarte bine. LOFT (către Alexandru): Pretinzi că l-a omorât altcineva? ALEXANDRU: Nu ştiu. Ştiu doar că l-am izbit. Pe urmă... LANSER: Ai vreo explicaţie pentru fapta dumitale? Nu cred că s-ar putea schimba sentinţa, dar oricum, te ascultăm. LOFT: Vă cer respectuos permisiunea să observ, domnule colonel, că remarca aceasta nu trebuia făcută. S-ar putea trage concluzia că tribunalul nu este imparţial. ORDEN (râs amar, ironic). LANSER (către Alexandru): Ai vreo explicaţie pentru fapta dumitale? ALEXANDRU (vrea să ridice mâna, dar cealaltă mână încătuşată i-o trage înapoi. Stingherit, încurcat, le lasă pe amândouă să cadă pe genunchi): Mă scosese din minţi. Ţipase la mine. Striga, urla. Eu sunt un om liber. Mi se urcase tot sângele în obraz şi... am izbit... destul de tare, cred. (arătând spre Loft) Iată pe cine voiam să izbesc. Da, iată-1! LANSER: Asta n-are nicio importanţă. Ori pe cine ai fi nimerit, rezultatul tot ăla era. Dar cel puţin îţi pare rău? (către ofiţeri, încet) E mai bine să se consemneze la dosar că acuzatul regretă. ALEXANDRU: Să-mi pară rău? Deloc. Mi-a dat ordin. A ţipat la mine. Eu sunt un om liber. Am făcut o dată parte din consiliul oraşului. Şi a ţipat la mine. LANSER: Dar dacă eşti condamnat la moarte, n-o să-ţi pară rău? NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 521 ALEXANDRU (apleacă capul şi se gândeşte o clipă): Nu. Vreţi să ştiţi dacă aş mai face o dată ce-am făcut? LANSER: Da. ALEXANDRU (după o clipă de gândire): Nu-mi pare rău. LANSER (către Loft): Scrie în procesul-verbal că acuzatul era copleşit de remuşcări. Sentinţa este gata. (către Alexandru) Trebuie să înţelegi. Nu există nicio cale de recurs. Tribunalul te declară vinovat şi te condamnă la moarte prin împuşcare. Chiar astă- seară. Imediat!... Căpitan Lofl, am uitat ceva? ORDEN (ridicându-se): M-aţi uitat pe mine. (îşi dă scaunul la o parte şi se apropie de Alexandru, care se ridică respectuos în picioare.) Alexandru Morran, eu sunt primarul. Primarul ales. ALEXANDRU: Ştiu, domnule primar. ORDEN: Alexandre, oamenii ăştia sunt năvălitori, duşmanii noştri. Ne-au luat ţara pe neaşteptate, prin trădare şi violenţă. LOFT: Domnule colonel, e inadmisibil. E o provocare. LANSER: Ssst! Mai bine să ascultăm aici, decât să se şoptească în oraş. ORDEN: Când au venit, în prima zi, poporul nu şi-a dat seama şi nici eu prea bine. Nu ştiam ce să gândim, ce să facem. Tu, cel dintâi, ai ridicat braţul. Mânia ta e mânia noastră. Se spune în oraş - ştiu, se spune - că m-am dat cu duşmanul, că lucrez cu ei... Voi avea timp să le arăt că nu e adevărat. Dar tu, tu mergi la moarte - şi vreau să ştii că nu e adevărat. ALEXANDRU (apleacă privirea în pământ -pe urmă o ridică şi spune simplu): Ştiu, domnule primar. LANSER: Plutonul e gata? LOFT: Da, domnule colonel. 522 MIHAIL SEBASTIAN LANSER: Cine comandă? LOFT: Locotenentul Tonder, domnule colonel. (Tonder ridică capul şi îşi retine o secundă respiraţia.) ORDEN (blând): Ţi-e frică, Alexandre? ALEXANDRU: Da, domnule primar. ORDEN: Nu se poate să nu-ţi fie frică. Şi mie mi-ar fi. (arătândspre ofiţerii din tribunal) Şi lor... măcar că sunt aşa de războinici. LANSER: Tonder, cheamă-ţi plutonul. TONDER (mergând spre uşă şi deschizând-o): E aici, domnule colonel. (Se vede prin uşa deschisă plutonul de execuţie.) ORDEN: Du-te, Alexandre, şi ia cu tine credinţa, siguranţa că oamenii ăştia n-o să cunoască pace, nici odihnă, până n-or pleca, până n-or muri. Prin tine, prin fapta ta, poporul se uneşte împotriva năvălitorului... E o mângâiere prea slabă, prea tristă. Dar un lucru să ştii: pace - oamenii ăştia n-or să aibă în vecii vecilor. (Alexandru închide ochii şi îi ţine strâns. Orden îl strânge la pieptul lui şi îl sărută pe obraz.) Du-te cu Dumnezeu, Alexandre. (Santinelele îl iau pe Alexandru, unul de un braţ, celălalt de alt braţ şi - fiindcă el ţine mereu ochii închişi - îl scot afară. Plutonul face stânga împrejur. Se aude zgomotul cizmelor depărtându-se.) NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 523 SCENA II ACEIAŞI, FĂRĂ ALEXANDRU Tăcere. Orden ridică privirea spre fereastră. Cineva, de afară, şterge zăpada de pe geam, pe furiş. Nimeni dinăuntru, afară de Orden, n-a observat. El se uită spre fereastră ca fascinat, dar pe urmă îşi abate privirea de acolo ca să nu le atragă celorlalţi atenţia. ORDEN: Sper, domnule colonel, că vă daţi seama ce faceţi? LANSER (ridica din umeri, cu un gest de neputinţă - apoi spre Loft): Unde are loc execuţia, Loft? LOFT: Peste drum. în piaţă. Execuţia trebuie să fie publică. ORDEN: Sper că vă daţi seama. LANSER: Că ne dăm seama sau nu - e datoria noastră. (Din nou tăcere. Toată lumea aşteaptă cu încordare. Deodată se aude, de departe, o salvă de arme.) ORDEN (duce mâna la cap, se clatină o secundă, dar pe urmă respiră, parcă uşurat, ca şi cum ar spune: „Bine că s-a terminat!”) (Se aude un ţipăt de afară. Pe urmă un pocnet de pistol. Geamul e spart cu zgomot.) PRACKLE (scoate un scurt ţipăt de durere): Au! (îşi pipăie umărul, se uită la mână.) LANSER (sărind în sus): Gata! începe! Eşti rănit, Prackle? PRACKLE: La umăr. 524 MIHAIL SEBASTIAN LANSER (energic, scurt): Căpitan Loft! Trebuie să fie urme în zăpadă. Ia-ţi oameni. Aleargă. Percheziţii în tot oraşul. Unde găseşti o armă, arestezi. Ostatici. Domnule primar, rămâneţi la dispoziţia noastră. Şi să vă intre în cap: împuşcăm cinci, zece, o sută de-ai voştri, pentru unul dintre noi. ORDEN (calm): Şi spuneaţi că aveţi amintiri din războiul trecut, domnule colonel... Vă felicit. Le puneţi în practică. LANSER (ezită o secundă, îl priveşte pe primar, înţelege - dar brusc revine la tonul aspru de comandant): N-am amintiri. N-am nicio amintire. (către ofiţeri) Confiscaţi orice armă. Cine rezistă e împuşcat. Repede - până nu se şterg urmele în zăpadă. (Toţi îşi iau căştile, îşi pregătesc revolverele şi ies repede. Orden rămâne singur.) ORDEN (apropiindu-se de fereastră şi privind afară, şopteşte cu tristeţe): Zăpadă! E albă, e curată. CORTINA TABLOUL VIII1 Salonul primarului. Masa cea mare a fost scoasă. O santinelă este în faţa uşii dinspre dormitorul lui Orden. Annie, în genunchi, în faţa căminului, drege focul. SCENA I ANNIE, SANTINELA, DR. WINTER ANNIE (uitându-se chiorâş spre santinelă): Şi ce aveţi de gând să faceţi cu el? (Santinela tace.) Adică unde te-ai înfipt acolo în prag, crezi c-o să se sperie domnul primar de voi? (niciun răspuns) Parcă lumea nu ştie în oraş că l-aţi arestat? Ba ştie, băiete - că lumea pe toate le ştie. (Uşa de intrare se deschide. Apare doctorul Winter, urmat de o altă santinelă, care, după ce închide uşa, rămâne în faţa ei, de pază.) DR. WINTER: Bună ziua, Annie. Ce face primarul? ANNIE: E dincolo. 1 Tablourile V, VI şi VII lipsesc din manuscrisul original, cum precizează Vicu Mândra în ediţia sa, Mihail Sebastian, Opere alese, 1956, din care a fost preluat textul dramatic. 526 MIHAIL SEBASTIAN DR. WINTER: E bolnav? ANNIE: Ba nu. După câte ştiu eu, nu. DR. WINTER: A trimis după mine. ANNIE: Nu el, ăştia! (gest spre cei doi soldaţi, ca şi cum ei ar reprezenta întreaga armată germană) Staţi să-l anunţăm că aţi venit, (apropiindu-se de santinelă, pe un ton răstit) Du-te şi spune lu’ domnu primar că doctorul Winter e aici. (Soldatul tace, nemişcat.) Hei! N-auzi? (Uşa se deschide şi în prag apare Orden. Fără să dea vreo atenţie santinelei, păşeşte spre mijlocul odăii.) SOLDATUL (face un pas spre Orden, cu intenţia de a-l opri): Domnule primar... ORDEN (simplu): Ce e? SOLDATUL (intimidat): Eu... De!... (Şi se întoarce la locul lui încurcat.) ORDEN: Annie, să nu pleci de-acasă. Poate avem nevoie de tine. ANNIE: Nici nu mă gândesc. Aicea stau. (cu anumită îngrijorare) Doamna ce face? ORDEN: Tocmai se piaptănă. Vrei s-o vezi, Annie? ANNIE: Da. (Trece pe lângă santinelă, repede, ca nu cumva s-o oprească şi intră în dormitor, închizând uşa.) SCENA II ORDEN, DR. WINTER, SANTINELELE ORDEN: Doctore, ce cauţi la ora asta? Ai ceva să-mi spui? NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 527 DR. WINTER (cu un râs ironic): Da. Cred că m-au arestat, (arătând peste umăr spre soldatul din spate) Tânărul prieten de colo m-a condus până aici. ORDEN: Era inevitabil. Şi acum, ce-o să mai facă? Ce-o să mai născocească? (Amândoi se privesc în tăcere câtva timp.) Dragul meu, chiar dacă aş fi vrut, eu nu puteam schimba nimic din tot ce s-a întâmplat. DR. WINTER: Ştiu. Dar tocmai asta nu sunt ei în stare să priceapă, îşi închipuie - fiindcă ei sunt o turmă cu un singur cap - că ceilalţi oameni sunt la fel. îşi închipuie că e de ajuns să suprimi zece oameni, pentru ca să nimiceşti voinţa de luptă a celorlalţi. Dar noi suntem un popor liber! La noi fiecare om are un cap care gândeşte. Dacă va fi nevoie, vom găsi totdeauna cine să ne conducă. ORDEN (punând mână pe umărul lui Winter): îţi mulţumesc. îmi pare bine că te aud vorbind aşa. Poporul nostru e mic - dar n-o să dispară niciodată. DR. WINTER: Fii liniştit. Niciodată. (Lung moment de tăcere, întreruptă doar de zgomotul pe care-l face santinela lovind uşor, din întâmplare, un nasture de la tunică cu patul puştii.) ORDEN: Doctore, cu tine pot vorbi deschis. Cred că ne vedem astăzi pentru ultima oară. Vezi, am pe conştiinţă câteva lucruri mici, de care mi-e ruşine. (tuşind şi aruncând o privire spre santinele, care- şi păstrează aerul lor nepăsător) M-am gândit la moartea mea. Dacă vor proceda după metodele 528 MIHAIL SEBASTIAN lor obişnuite, e probabil că mă vor împuşca. Mai întâi pe mine. Mai târziu, va veni rândul tău. Nu crezi? DR. WINTER: Ba da. (Vrea să se aşeze pe unul din fotoliile aurite. O clipă se uită cu atenţie la stofa fotoliului, ruptă puţin într-un loc - şi o netezeşte cu palma, ca şi cum ar vrea să repare gaura - apoi se aşază cu multă băgare de seamă.) ORDEN: Vezi, trebuie să-ţi fac o mărturisire: mi-e frică. M-am gândit de câteva ori să fug. Să scap. M-am gândit să evadez. Ba chiar, o dată, azi-noapte, mi-a trecut prin minte să fac o cerere de graţiere... Şi acum mi-e ruşine. DR. WINTER: Dar n-ai facut-o! ORDEN: Nu. DR. WINTER: Şi nici nu vei face! ORDEN: Nu. Sigur că nu. Dar oricum, m-am gândit. DR. WINTER (blând): Cine dintre noi nu s-a gândit? Şi de unde ştii că eu însumi n-am avut acelaşi gând? ORDEN: Mă întreb ce au cu tine? De ce te-au arestat? Au într-adevăr intenţia să te împuşte, după ce vor fi terminat cu mine? DR. WINTER: Cred că da. ORDEN: Vezi, doctore, eu nu sunt decât un biet om şi oraşul nostru nu e decât un biet oraş. Dar în orice om, cât de modest, este o scânteie, care poate deveni o flacără. Mi-a fost frică. Mi-a fost groaznic de frică - şi m-am gândit la tot ce aş putea face ca să-mi salvez viaţa. Pe urmă neliniştea a dispărut - şi acum simt uneori un fel de bucurie, ca şi cum aş fi mai mare şi mai bun decât sunt cu adevărat, (cu un zâmbet plin de amintiri) Şi ştii la ce mă gândesc, doctore? îţi aduci aminte de vremea când eram în liceu şi-l NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 529 traduceam pe Platon în clasă? îţi aduci aminte din Apologie pasajul în care Socrate spune: „Poate mă va întreba cineva: Nu ţi-e ruşine, Socrate, c-ai ales un fel de viaţă care te-a dus la primejdia de a muri înainte de vreme?” Eu voi fi în drept să răspund: „Tu greşeşti, tu, cel ce crezi că omul, când e de folos semenilor săi, trebuie să pună în cumpănă viaţa sau moartea şi să ţină seama de altceva decât dacă fapta lui este dreaptă sau nedreaptă...” (Se întrerupe, făcând efortul de a-şi aminti urmarea.) DR. WINTER (înclinat spre Orden, într-o atitudine de încordare a memoriei, continuă el pasajul): „...dacă este fapta unui om cinstit, sau a unui răufăcător”. (cu o schimbare de ton) Dar mi se pare că n-ai recitat textul întocmai. N-ai fost niciodată prea bun elev la greceşte. Şi mai ales la pagina asta din Platon, discursul de acuzare, mereu faceai greşeli. ORDEN (râzând): îţi mai aduci aminte? DR. WINTER: Ba bine că nu. Ţin minte că o dată ai uitat o linie întreagă sau numai un cuvânt... Nu ştiu. Eram la examen şi tu erai foarte nervos, îţi ieşise cămaşa de sub haină, toată clasa râdea şi tu nu ştiai de ce. ORDEN (zâmbind, se caută dacă nu-i iese şi acum cămaşa): îmi închipuiam că sunt Socrate şi acuzam direcţia liceului. Ridicasem vocea, tunam şi fulgeram. Profesorii, în faţa mea, încruntaţi, roşii. DR. WINTER: Săracii! Abia îşi ţineau râsul. ORDEN (râzând): Câţi ani au trecut de atunci? Patruzeci? DR. WINTER: Patruzeci şi şase. 530 MIHAIL SEBASTIAN (între timp soldatul de gardă din faţa dormitorului a traversat odaia şi a venit lângă cel din faţa uşii de intrare. Discută amândoi în şoaptă.) SOLDATUL I: De când eşti de gardă? SOLDATUL II: De ieri. Toată noaptea n-am dormit. Pic de somn. SOLDATUL I: Parcă eu nu?! Ai primit vreo scrisoare cu vaporul de ieri, de la nevastă? SOLDATUL II: Da. Mă întreabă de tine. A aflat c-ai fost rănit. SOLDATUL I: Ehei! Vremuri bune. Era bine în spital. Aici e mai rău. SOLDATUL II: E rău că nu se astâmpără lumea de aici şi nu ne lasă să dormim. Ce-or fi având cu noi? ORDEN (care rămăsese pe gânduri, ridică privirea în tavan, într-un nou efort de memorie): Cum era? Aş vrea să-mi amintesc... Cum era începutul?... DR. WINTER (ajutându-l): „Şi-acum, o, voi...” ORDEN (reluând încet): „Şi-acum, o, voi care m-aţi condamnat.” SCENA III ACEIAŞI, LANSER (Colonelul Lanser a intrat fără zgomot. Santinelele au luat scurt poziţia. Observând că primarul vorbeşte, Lanser se opreşte şi ascultă. Orden e mereu cu ochii în tavan, silindu-se să-şi aducă aminte.) ORDEN (începând din nou): „Şi-acum, o, voi care m-aţi condamnat - iată ce vreau să prevestesc... Fiindcă NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 531 viaţa mea se apropie de sfârşit... şi... când vine moartea... oamenii capătă daruri profetice. Vă prevesteam dar, o, voi, care mă faceţi să pier, că îndată după... moartea mea...” DR. WINTER (ridicându-se din fotoliu): „Dispariţia mea.” ORDEN (privindu-l): Cum? DR. WINTER: Cuvântul exact este „dispariţia” nu „moartea”. Faci şi astăzi greşeala pe care o faceai acum patruzeci şi şase de ani. ORDEN: Ba nu. „Moartea” e în text. Sunt sigur. „Moartea.” (Şi în momentul ăsta, uitându-se împrejur, ca si cum ar căuta o confirmare, si dând cu ochii de colonel, îl întreabă.) „Moartea”, nu-i aşa? LANSER: Dispariţia. Textul este: „îndată după dispariţia mea”. DR. WINTER: Vezi? Ţi-am spus eu. „Dispariţia.” Tot greşeala asta o faceai şi în liceu. ORDEN (cu privirea drept înainte, citind parcă în propria lui memorie şi nevăzând nimic altceva): „Vă prevestesc dar, o, voi care mă faceţi să pier, că îndată după... dispariţia mea, veţi suferi o pedeapsă mult mai groaznică decât aceea pe care mi-o daţi mie, trimiţându-mă la moarte. (Winter dă din cap, ca şi cum ar vrea să-l ajute în efortul său de memorie. Lanser ascultă.)... Fiindcă nu m-aţi condamnat decât pentru a scăpa de acuzatorul vostru şi a nu mai avea cui să daţi seama de viaţa voastră...” 532 MIHAIL SEBASTIAN SCENA IV ORDEN, DR. WINTER, LANSER, PRACKLE PRACKLE (intră repede, agitat)'. Domnule colonel! LANSER (îl opreşte cu mâna): Sssst! ORDEN (cu multă linişte, continuând): „Dar vă spun că se va întâmpla tocmai dimpotrivă. (Vocea-i devine mai energică.) Veţi vedea ridicându-se împotriva voastră un mult mai mare număr de acuzatori... Şi fiindcă sunt tineri, vor lupta cu şi mai mare îndârjire...” (Se încruntă încercând să-şi amintească mai departe.) PRACKLE: Domnule colonel, am descoperit oameni cu dinamită. LANSER: Tăcere! ORDEN (continuând): „...Fiindcă dacă socotiţi că ucigând oamenii, veţi împiedica să vi se strige în faţă fărădelegile voastre, vă înşelaţi...” (Din nou se încruntă, din nou ridică privirea în tavan, încercând să-şi amintească mai departe. Apoi zâmbeşte încurcat.) Asta e tot ce mi-aduc aminte. Mai departe nu mai ştiu. DR. WINTER: Nu e rău. După patruzeci şi şase de ani. Mai ales că nici atunci nu-1 ştiai prea bine. PRACKLE: Am prins oameni cu dinamită, domnule colonel. LANSER: I-ai arestat? PRACKLE: Da, domnule colonel. Căpitanul Loft şi... LANSER: Spune-i lui Loft să-i ţină sub pază severă. (Face un pas spre primar.) Orden, toate astea trebuie să înceteze. ORDEN (zâmbind, cu un gest de neputinţă): Nu se poate să înceteze, domnule colonel. NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 533 LANSER: Atunci te arestez. Eşti ostaticul nostru. Vei răspunde cu viaţa dumitale de atitudinea populaţiei. Scurt. ORDEN: Da, dar asta nu schimbă nimic. Nu înţelegeţi situaţia. Dacă viaţa mea devine un obstacol pentru lupta patrioţilor, ei vor merge mai departe, fară să le pese de nimeni şi nici de mine. LANSER: Spune-mi sincer. Ce crezi? Dacă oamenii din oraş, concetăţenii dumitale, vor şti că la primul tub de dinamită care explodează, te împuşcăm, ce vor face? SCENA V ACEIAŞI, DOAMNA ORDEN DOAMNA ORDEN (intră dinspre dormitor aducând lanţul şi placa cu insignele demnităţii de primar): Le-ai uitat. ORDEN: Ce? A! Da. (Apleacă capul şi doamna Orden îi trece lanţul pe după gât.) Mulţumesc, draga mea. DOAMNA ORDEN: Mereu le uiţi. ORDEN (privind placa): Nu, nu le uit niciodată. Chiar dacă nu le port. LANSER: Repet întrebarea: ce vor face în cazul acesta? ORDEN: Nu ştiu. Cred că exploziile vor continua în orice caz. LANSER: Dar dacă dumneata i-ai sfătui să se astâmpere? ORDEN (pare obosit - aproape somnolent. Pleoapele aproape i se închid şi pare a face o mare sforţare ca să gândească): Vedeţi, domnule colonel, eu nu sunt un om prea viteaz şi nu-mi dau seama ce vor 534 MIHAIL SEBASTIAN face ei. Cred însă că într-un fel sau într-altul n-or să lase tuburile de dinamită să se piardă. (Vorbeşte greoi, sacadat.) Sper... că nu. Dar... dacă le-aş cere eu aşa ceva, le-aş pricinui o mare durere. DOAMNA ORDEN: Despre ce e vorba? ORDEN: Fii liniştită, draga mea. LANSER: Credeţi prin urmare că vom avea atentate. ORDEN: Despre asta puteţi fi sigur. Eu nu am de ales între viaţă şi moarte. Pot doar alege chipul în care să mor. Dacă în calitatea mea de primar, le-aş spune concetăţenilor mei să nu mai reziste, ei s-ar necăji, dar tot ar rezista. Dacă dimpotrivă, îi îndemn să reziste, atunci se vor simţi fericiţi, iar eu, care nu sunt un om de prea mare curaj, voi fi ajutat puţin cu vorba mea, cu gestul meu, spiritul lor de luptă. (Zâmbeşte, ca şi cum şi-ar cere scuze.) După cum vedeţi, nu am niciun motiv de şovăire. Pentru mine, rezultatul e acelaşi. LANSER: Dar dacă le spunem oamenilor c-ai renunţat la luptă, că te-ai căit, că ne-ai cerut iertare...? DR. WINTER (întrerupând): N-o să vă creadă. Adevărul nu poate fi ascuns. Nu există secrete pentru popor. (De departe, dinspre mină, se aude un şuierat prelung. Se aude de asemenea vântul aruncând zăpada în geamuri.) ORDEN (jucându-se cu placa metalică, foarte calm): Vedeţi, soarta voastră e pecetluită. Veţi fi zdrobiţi şi alungaţi din ţară. (calm, fără asprime) Poporul ăsta nu vrea să fie robit, domnule colonel, şi, dacă nu vrea, nu va fi. Oamenii iubitori de NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 535 libertate nu încep niciodată un război. Dar când sunt atacaţi, luptă până la sfârşit, până dincolo de înfrângere. Un popor de oameni liberi nu e totuna cu o turmă. De aceea, turmele câştigă uneori bătălii, dar popoarele libere câştigă războaie. Fiţi siguri, domnule colonel, că şi de data asta o să se întâmple la fel. LANSER (nemişcat, aspru): Ordinul e precis. Am luat ostatici. La primul act de violenţă, îi împuşc. DR. WINTER: Ce fel de ordin e ăsta? Nu vă daţi seama că e inutil? LANSER (crispat): Ordinul va fi executat - orice s-ar întâmpla. Eu rămân însă la părerea mea, domnule primar, că o proclamaţie semnată de dumneata ar face mult bine. DOAMNA ORDEN (cu un ton tânguitor): Aş vrea să-mi spuneţi şi mie ce înseamnă vorbele astea fară înţeles? ORDEN: Da, draga mea. Fără niciun înţeles. DOAMNA ORDEN: Nu se poate... n-au dreptul... nu se poate să-l aresteze pe primar. ORDEN: Nu, draga mea. Ai dreptate. Nu se poate. Primarul e libertatea şi libertatea va fi mai tare decât toate arestările lor. (Din depărtate se aude o explozie. Zgomotul răsună între coline, repetat de ecou. Dinspre mina de cărbuni, şuieră iar sirena, cu un sunet strident, dând alarma. Orden a rămas o clipă nemişcat, cu nervii încordaţi - apoi zâmbeşte, încă o explozie răsună, mult mai aproape şi mai violentă. Orden se uită la ceas. Pe urmă ia ceasul şi lanţul cu placa municipală şi le predă doctorului Winter.) 536 MIHAIL SEBASTIAN ORDEN: Doctore, păstrează-le. Păstrează-le bine. (Apoi strigă spre uşa dinspre dormitor) Annie! (Uşa se deschide imediat şi apare Annie.) Ascultai la uşă, Annie? ANNIE (puţin încurcată): Da, domnule primar. (O explozie puternică izbucneşte foarte aproape. Se aude zgomotul bârnelor care se frâng şi clinchetul ţăndărilor de geam spart.) ORDEN: Annie, vreau să rămâi mereu lângă doamna cât timp o să aibă nevoie de tine. Să n-o laşi niciodată singură. (O îmbrăţişează pe doamna Orden şi o sărută pe frunte. Apoi se îndreaptă spre uşa din stânga lângă care îl aşteaptă Prackle. Din prag, se întoarce spre doctor.) „Scumpul meu Criton, i-am rămas datori lui Esculap. Nu uita să plăteşti datoria.” DR. WINTER (închizând o secundă ochii, înainte de a răspunde): O vom plăti. ORDEN (zâmbind): îmi aduc bine aminte de pasajul ăsta. Uite o pagină pe care n-am uitat-o! (Pune mâna pe braţul lui Prackle, care-i face loc să iasă.) DR. WINTER (clătinând din cap): Da, îţi aduci bine aminte. Datoria va fi plătită. O vom plăti! CORTINA POTOPUL Comedie dramatică în trei acte de S. Berger prelucrată de Mihail Sebastian ACTUL I SCENA I CHARLIE, PIANISTA Charlie dormitează. Telefonul sună. 5 Charlie tresare speriat din somn şi pe urmă adoarme. Telefonul sună mereu. Charlie, buimăcit, fără să se trezească propriu-zis, pune mâna pe receptor, îl duce la ureche, bâiguieşte un „Allo! ” şi pe urmă 10 mâna, cu receptor cu tot, îi cade pe genunchi. Doarme mai departe. Un zâmbet de beatitudine pe faţa lui. Intră repede din stradă d-ra King, pianista -fată bătrână, uscăţivă. 15 D-RA KING: Bună dimineaţa (Se aşează. Răsuflă. îşi face vânt cu mâna). Uf! Cald. îngrozitor de cald! (îl zăreşte pe Charlie şi se apropie de el). Charlie! Patronul nu e încă? (Charlie doarme mai departe, d-ra King pune mâna pe 20 umărul lui şi-l scutură.) Charlie! Ei! Charlie! (Observă receptorul pe care el îl ţine în mână. I-l ia şi îl duce la ureche.) Allo! (mai tare) Allo! (Nu răspunde nimeni probabil Ea ridică din mâini cu un gest de nedumerire şi 540 MIHAIL SEBASTIAN pe urmă închide telefonul) Ascultă, Charlie! Trezeşte-te. Trezeşte-te, n-auzi? CHARLIE (fără să se trezească de-a binelea): Cum? D-RA KING: Patronul nu-i aici? 5 CHARLIE (neagă cu capul şi mormăie): Mmm. (Pe urmă cade din nou în toropeală.) (Telefonul sună. Charlie, din somn, ridică braţul, ca şi cum ar căuta în întuneric receptorul pe care nu-l găseşte. Pe urmă 10 lasă să-i cadă braţul în jos. D-ra King ridică receptorul.) D-RA KING: Allo... Da... Barul Straton... Nu. Nu-i aici. N-a venit. (închide scurt.) CHARLIE (deschizând un ochi): Cine n-a venit? 15 D-RA KING: Patronul. Ori a venit? CHARLIE: Nu, nu. încă nu. D-RA KING: Sigur. Stă acasă, la răcoare. Lui ce-i pasă? Nu-1 sileşte nimeni să umble ca mine, în arşiţa zilei, pe străzi... Ţie nu ţi-e cald, 20 Charlie? CHARLIE: Nu. D-RA KING: Cum? Arde asfaltul pe stradă. Se topeşte, curge smoala pe trotuar. Şi ţie nu ţi-e cald? 25 CHARLIE: Mi-e bine. Şi mi-e somn. D-RA KING: Iar vrei să dormi? CHARLIE: Nu vreau, dar dorm. D-RA KING: Charlie! CHARLIE: Iartă-mă, d-ră King, visam aşa de 30 frumos... Eu, când e cald, visez. Uite, parcă eram acolo, acasă, din nou, în pădure. U! ce frumos. Miroase a ... răşină de pădure... POTOPUL 541 D-RA KING: Miroase! Miroase a benzină arsă şi beton încins. E iadul afara. Ascultă, Charlie, dă-mi ceva rece să beau. Un pahar cu sifon. CHARLIE: Şi wisky? D-RA KING (scurt jignită): Eu nu beau wisky. CHARLIE (ridicându-se alene): Bine, d-ră King, nu te supăra. (Ocoleşte barul şi trece de cealaltă parte ca să servească.) Un pahar cu sifon la bar... (şi ca şi cum ar răspunde unei comenzi făcută de altcineva). Vineee... (pe urmă cu alt ton în timp ce toarnă sifonul) Dar să ştii de la mine că greşeşti. Sifon. Ce-i aia sifon? Apa cu băşici, iar wisky e wisky. (Şi-a turnat un pahar pe care l-a dat peste cap.) D-RA KING: O fi! Eu sunt o persoană onorabilă şi nu beau wisky. CHARLIE: Ce are a face? Şi eu sunt o persoană onor... adică, nu. Eu nu sunt. D-RA KING: De ce? CHARLIE: Păi cum o să fiu eu o persoană? Eu sunt Charlie. D-RA KING: Uf. Prea e cald. De ce nu dai drumul la ventilator? CHARLIE: Ventilator? (cu vocea lui de chelner) Vineee... (întoarce un buton electric şi ventilatorul începe să funcţioneze cu mare viteză, dar fără zgomot.) D-RA KING: (după ce a băut paharul cu sifon) Au stat până târziu nebunii aia azi-noapte? CHARLIE: Beer? Şi O’Neil? D-RA KING: Toată banda. CHARLIE: Până-n zori. Au tot urlat după d-ta. Să vie pianista. Să vie pianista. Unde-i pianista? La drept vorbind, d-ră King, de ce ai plecat? 542 MIHAIL SEBASTIAN D-RA KING: Charlie, eu sunt o persoană onorabilă. CHARLIE: Ce are a face? Şi eu... Adică nu. Eu nu... D-RA KING: Eu nu permit să mi se facă curte. 5 înţelegi? Nu permit. CHARLIE: Foarte bine. (după o secundă) Dar... a îndrăznit cineva? D-RA KING: N~ai văzut? D-l O’Neil. Adică pentru că sunt pianistă aici în local, dumnealui îşi 10 închipuie... A, nu. Cu mine nu merge. Chiar de asta am venit acum. Să mă plâng. SCENA II CHARLIE, D-RA KING, STRATON STRATON (gras, năduşit, ştergându-se de sudoare 15 cu batista, intră din stradă): Uf! Nu mai pot. Ce căldură. Leoarcă m-am făcut de acasă până aici. (zărind-o pe d-ra King) Dar ce-i cu d-ta, la ora asta? Ce cauţi aici? D-RA KING: D-le Straton, să vedeţi... 20 STRATON: Ce să văd? Serviciul dumitale începe la ora 7 seara. Ziua n-ai ce să cauţi în local. D-RA KING: Daţi-mi voie, domnule Straton, eu sunt o persoană onorabilă. STRATON: Treaba dumitale. Asta nu scrie în 25 contract. în contract scrie ca în fiecare seară trebuie să fii prezentă la pian. Ziua noi nu facem muzică. D-RA KING: Dar e o chestiune de serviciu. STRATON: De serviciu? Şi paharul acesta tot 30 chestiune de serviciu e? (A zărit paharul gol POTOPUL 543 din faţa ei.) Ce ai băut aici? (Ia paharul şi-l miroase.) CHARLIE! (care cu o mişcare rapidă şi-a ascuns paharul lui): Apă! 5 STRATON (scurt): Tu să taci. (Mai miroase o dată bănuitor paharul.) Apă! Hm. (şi pe urmă din nou furios) Şi ventilatorul? Cine a dat drumul la ventilator? Adică ce? Electrica nu costă bani? Charlie! închide ventilatorul. 10 CHARLIE (cu tonul lui de chelner): Ventilatorul! (întoarce butonul electric şi ventilatorul se opreşte.) D-RA KING: Dacă-i cald. STRATON: Cald. Sigur că e cald. Foarte cald. 15 Plesnesc de căldură. Dar eu nu pot să fac orice pe gratis. Pentru d-ta şi pentru mine! Nu vezi? Nu e niciun client. De când s-au terminat lucrările în port, de trei zile de când afurisitul acesta de dig e gata... 20 CHARLIE: Au plecat lucrătorii şi inginerii. E iar pustiu prin cartier pe aici. D-RA KING: D-le Straton, eu sunt o persoană onorabilă. STRATON: Ştiu. 25 D-RA KING: Şi azi-noapte d-l O’Neil şi-a permis... STRATON (către Charlie): A fost O’Neil pe aici? CHARLIE: A fost. STRATON: Singur? CHARLIE: Nu. Cu d-l Beer, cu d-l Murton. 30 D-RA KING: Toată banda. STRATON: Nu-ţi dau voie să te exprimi în felul acesta. Clientela noastră nu e bandă. Sunt oameni distinşi. Tot ce poate fi mai distins în oraş. (către Charlie) Au băut mult? 544 MIHAIL SEBASTIAN CHARLIE: Trei sticle de wisky, una de cheri-brandy. Jumătate litru de coniac. STRATON: Puţin. Şampanie deloc? CHARLIE: Nu ştiu ce avea d-1 Beer că era supărat. 5 Se vede fiindcă pierdea la poker. STRATON: Au jucat poker? D-RA KING: Se putea să nu joace? Cartofori şi beţivi. STRATON (răstit către d-ra King): Domnişoară! 10 (către Charlie) Şi zici că d-1 Beer a pierdut? CHARLIE: Vreo 400 de dolari. STRATON: Ce înseamnă 400 de dolari pentru d-1 Beer? Ghinion la cărţi, noroc în dragoste. Azi- mâine se însoară cu fata lui Swift, şi zestre, 15 nu glumă, (către d-ra King) D-ta nu ştii când e nunta, că pe toate le ştii. D-RA KING: Astă seară. CHARLIE: Da, cred că astă seară. Parcă aşa l-am auzit pe d-1 Beer că spunea. 20 STRATON: Ehei! Ştie d-1 Beer ce face. Om de viitor. Carieră mare... Da d-1 O’Neil a pierdut sau a câştigat? D-RA KING: Chiar despre el voiam să vă spun. Eu sunt o persoană onorabilă. (Sună telefonul.) 25 STRATON (d-rei King, întrerupănd-o): Aşteaptă un moment, (către Charlie) Ia vezi, Charlie, cine e? CHARLIE (ia telefonul): Allo! Da, Barul Straton. Da, da. Cum? 20? Păi ştiu eu?... Staţi să văd 30 ce spune patronul. STRATON: Ce e? CHARLIE: De la fabrica de gheaţă. D-1 Benett întreabă dacă să trimită 20 de blocuri în loc de POTOPUL 545 opt. Zice că până mâine, cu căldura asta, se termină totul. STRATON: Până mâine... poate se schimbă vremea. CHARLIE (la telefon): Allo... Până mâine poate se schimbă vremea... Cum?... Da. (către Straton) Zice că toată lumea comandă cantităţi mari... STRATON: Toată lumea... Ce are a face? CHARLIE: Allo!... Ce are a face?... (uimit) Cum? (Scoate un strigăt de uimire.) STRATON: Ce zice? CHARLIE: Zice că s-a urcat termometrul la 41. Şi urcă mereu. STRATON: E prăpăd. Foc ca acesta nu s-a mai pomenit. 41! Bine, dacă-i 41 să trimită 20 de blocuri. CHARLIE: Allo. Dacă-i 41, trimite-ţi 20 de blocuri. (închide telefonul.) STRATON: Auzi d-ta. 41 de grade. SCENA III CHARLIE, D-RA KING, STRATON, FRAZER FRAZER (intrândpe ultima replică): 41? Eu zic că-i mai mult. STRATON: Bună dimineaţa, domnule Frazer. FRAZER: Bună dimineaţa. Eu zic că-i mai mult de 41. Arde pământul sub picioare. STRATON: Grozavă vreme. FRAZER: Vară ca asta n-am mai apucat de la ’903... De ce ţineţi ventilatorul închis? Dă drumul ventilatorului. 546 MIHAIL SEBASTIAN STRATON: Charlie! CHARLIE: Ventilatorul. Vineee... (întoarce butonul electric şi ventilatorul începe să funcţioneze fără zgomot. Frazer se apropie de ventilator 5 şi stă acolo câteva secunde ca să se răcorească). D-RA KING: Şi cum spuneam, d-le Straton. Eu sunt o persoană onorabilă. STRATON: Se poate, domnişoară, dar acum n-am 10 timp. Nu vezi că am clienţi? D-RA KING: Fiindcă eu nu înţeleg. Nu admit. Ce-şi închipuie d-l O’Neil? FRAZER: E o canalie. D-RA KING: Şi un stricat. 15 STRATON (sever): D-ră, nu-ţi permit. D-l O’Neil e clientul nostru. D-RA KING: O fi, dar e o canalie. STRATON: Mă rog. E părerea dv. Şi eu respect părerea clienţilor mei. Dar dumneaei nu e 20 clientă. E pianistă. E angajata mea. D-RA KING. Şi dacă sunt angajată - ce? Nu sunt o persoană onorabilă? STRATON: Onorabilă, onorabilă - dar eu n-am timp. Cu ce vă servim, d-le Frazer? 25 FRAZER: Uf! Cald e! D-RA KING: Daţi-mi voie, d-le Straton. Să vă spun cazul, să vedeţi cum a fost. STRATON: Lasă. Mai târziu. D-RA KING: Când mai târziu? 30 STRATON: Mai târziu. D-ta n-ai treabă? D-RA KING: Ba am. Am o lecţie de pian, tocmai în partea cealaltă a oraşului. POTOPUL 547 STRATON: Foarte bine. Du-te şi când te întorci vorbim noi. (întorcându-se din nou spre Frazer) Aţi comandat ceva, d-le Frazer? D-RA KING: Mă duc. Dar să ştiţi că mă întorc. Ce-şi închipuie d-l O’Neil? Cu mine nu merge. Nu, nu. Eu sunt o persoană onorabilă. (Iese.) SCENA IV CHARLIE, FRAZER, STRATON STRATON: Charlie! Ia vezi ce doreşte d-l Frazer. FRAZER: Nici eu nu ştiu. Ceva rece în orice caz. Rece de tot. STRATON (propunând): Un gin. CHARLIE (completândpropunerea): Cu sifon. FRAZER: Da. Nu e rău. Un gin cu sifon. Mult gin şi mult sifon. STRATON (comandând): Un gin cu sifon, la domnu Frazer. CHARLIE: Vine... STRATON: îndată, domnu Frazer. O secundă. Mult gin, multă gheaţă şi mult sifon. Specialitatea noastră. Rece. Şi fierbe ca Niagara. FRAZER: Apropos de Niagara... Ai fost prin port? STRATON: Prin port? De ce? FRAZER: Ca să vezi digul. Digul pe care pretind dumnealor că l-au terminat. STRATON: Cum „pretind”? Păi nu l-au terminat? FRAZER: Vorba vine. STRATON: Ba să mă iertaţi. Scrie şi în ziar. Uite. (A luat un ziar de sub bar şi îl deschide larg.) Dl. O’Neil a ţinut un discurs la inaugurare 548 MIHAIL SEBASTIAN (citind) „Cetăţeni! De azi înainte oraşul nostru va putea să prospere - liniştit - pe ţărmul marelui fluviu, apărat de acest dig, pe care astăzi prin braţele noastre...” 5 FRAZER (smulgându-i gazeta din mână): Prostii. Prin braţele lui. Prin şperţurile lui... Prin şmecheriile lui... STRATON: Dacă scrie în ziar... FRAZER: Scrie fiindcă-1 plăteşte el. Pe toţi îi 10 cumpără. Ascultă-mă pe mine, Straton, digul acesta e făcut din balegă şi paie - nu din beton armat. Numai să vie într-o zi apele mării... STRATON: De unde să vie? Nu vedeţi? N-a căzut un 15 strop de ploaie de trei luni. FRAZER: Secetă mare. SCENA V ACEEIAŞI, UN CLIENT UN CLIENT (inăvălind): Un cocktail. Repede. E 20 aproape zece. N-am timp. STRATON: Imediat. Charlie, un cocktail. CHARLIE: Cocktail. STRATON: Repede. CHARLIE: Vine... 25 FRAZER (ştergându-şi iar năduşeala): Cald. Cald al dracului. STRATON: Da. Scrie şi în jurnal. (Ridică de pe jos ziarul pe care Frazer l-a aruncat)'. Uite. Buletinul meteorologic. POTOPUL 549 FRAZER (rupându-i din nou ziarul din mână): Dă-1 încolo de jurnal. Numai minciuni. Numai şmecherii. Las-că ştim noi. CLIENTUL: Repede. Mai repede. E zece. 5 CHARLIE: Vinee... (îi aduce repede paharul cu cocktail). CLIENTUL (aruncă o monedă care răsună metalic pe masă, dă paharul peste gât şi pleacă imediat)'. Salut. 10 STRATON: Am onoarea. CHARLIE: Să trăiţi (Clientul a şi dispărut.) SCENA VI CHARLIE, STRATON, FRAZER FRAZER: Cine-i ăsta?... De ce se grăbeşte aşa? Nici 15 paharul nu şi l-a băut ca lumea. CHARLIE: Un client. STRATON: Nici eu nu-1 cunosc bine, domnu Frazer. Vine în fiecare zi la aceeaşi oră. Da’ ştiţi? în fiecare zi. Când îl văd în prag, nici nu trebuie 20 să mă mai uit la ceas. Ştiu că e ora zece. Zece precis. STRATON: Năvăleşte înăuntru de parcă l-ar fugări poliţia. îşi dă cocktailul peste cap şi dispare. Totdeauna grăbit. Uite chiar dacă digul... 25 FRAZER: Aşa e. Toţi se grăbesc în ziua de azi. Aşa e moda. Automobil, accelerate, telefon, telegraf şi alte porcării de acelaşi soi. Unde mai pui bursa. Jocul la bursă pe cursul cerealelor. Bandiţi de ăştia ca Beer al d-tale, că nu-mi 30 cade mie în mână odată. 550 MIHAIL SEBASTIAN STRATON: Da. Totdeauna grăbit. Uite, chiar dacă digul... FRAZER: Un golan, un pârlit. N-avea un şfanţ în buzunar, n-avea o leţcaie, mă auzi? Nicio 5 leţcaie. D-ta trebuie să mă înţelegi, Straton. FRAZER: Eşti un om din generaţia mea, nu ca escrocii ăştia tineri, din ziua de azi. Beer a ridicat cursul grâului cu un dolar. Auzi? Cu un dolar. Şi din cauza lui am pierdut într-o zi tot 10 ce-am câştigat o viaţă întreagă. Din cauza lui. Canalia. Şi eu, d-le Straton, mi-am câştigat averea cinstit. Da, domnule, cinstit. STRATON: Gata ginul cu sifon? (îi pune în faţă paharul) 15 FRAZER: Un bandit. Da, da. Toţi ăştia de la bursă sunt bandiţi. Ridică şi coboară cursul grâului, cum le convine lor, prin tot felul de combinaţii. Eu nu pot să sufăr combinaţiile şi şmecheriile. Eu sunt un om cinstit. Averea mi-am 20 facut-o, ehei! Cu ani în urmă, când a fost seceta cea mare şi foamete peste tot. Foamete naturală, nu aranjată la bursă. Eu sunt un om cinstit, dar alţii... Un criminal, un tâlhar. STRATON: Chiar aşa, d-le Frazer. Chiar aşa cum vă 25 spun. In fiecare zi vine aici. FRAZER: Cine vine? STRATON: Clientul ăsta. FRAZER: Mai dă-1 dracului. Eu vorbesc de ălălalt... O ţigară. 30 STRATON: O ţigară la dl Frazer. CHARLI: Vine... (îi dă o ţigară şi i-o aprinde.) FRAZER (fumând): Da, da. A stat târziu azi noapte? STRATON: Cine? POTOPUL 551 FRAZER: Beer. Am trecut pe aici şi i-am zărit mutra prin vitrină. Bea şi juca cărţi. STRATON: Dreptul lui, aşa e tinereţea. Petrece. FRAZER: A pierdut mult? STRATON: O nimica toată. Vreo 5-600 de dolari. FRAZER: Nimica toată 5-600. Aproape 1000 de dolari, într-o singură noapte. Maimuţoiul ăla bătrân de Swift... ştiu că o să aibă de plătit datorii pentru gineri-su. Aşa-i trebuie. Un zgârcit, un cămătar. Că nu îi pasă lui Beer de logodnică. O urâtă, o sfrijită. El o ia pentru bani. STRATON: Nu se ştie. Poate-i place. I-am văzut împreună deunăzi. Călăreau de-a lungul digului. FRAZER: Prostii. Fleacuri. Nu-i arde lui de dragoste. El îi vrea banii. O lepădătură, (după o secundă) Dar ce ziceai de dig? STRATON: I-am văzut călărind de-a lungul digului. FRAZER: Nu, nu, adineauri. Parcă începuseşi să spui ceva despre dig şi te-am întrerupt eu. Dar pentru că veni vorba de dig, mare bestie şi O’Neil. STRATON (către Charlie, încet): Altul la rând. CHARLIE (râde.) FRAZER: Eu te întreb pe d-ta. Cum se poate ca primăria să fi încredinţat o mare lucrare publică unor bandiţi, în frunte cu O’Neil. Avocatul O’Neil, regele şperţarilor. Câte şperţuri a încasat ăsta în doi ani de când ţine construcţia digului nici nu se poate calcula. Un şnapan. Şi după toate cele un descreierat. Un nebun. Eu pe ăsta nu l-aş trimite la puşcărie, ci la balamuc. 552 MIHAIL SEBASTIAN STRATON: Ce tot spui, d-le Frazer. Lumea spune că d-1 O’Neil este un om de geniu. Toţi îl admiră. O fi având şi el ca tot omul, ciudăţeniile lui. FRAZER: Ciudăţenii. Un beţiv. O lepădătură. Umblă 5 din zori de zi până în miez de noapte prin cârciumi. Frumos geniu. Nu e prost, dar inteligenţa lui e o inteligenţă de lichea şi de şnapan... STRATON: Şi cu toate acestea, digurile tot le-a 10 construit. FRAZER: Dar cum le-a construit? Când or crăpa într-o zi... STRATON: Muşcă-ţi limba, d-le Frazer. Ferească D-zeu. Mare nenorocire ar fi. Uite, şi jurnalul 15 zice că... (Se apleacă şi ridică jurnalul.) FRAZER (rupându-i-l din nou din mână): Dă-1 dracului de jurnal. Nu vreau să aud de peticele astea scârboase. îi cunosc eu şi pe gazetarii ăştia. M-au stors de bani, până am 20 pierdut toată averea. S-au aruncat toţi pe mine ca hienele şi m-au târât în faliment şi primul dintre ei a fost O’Neil. Bestia. Beer şi toţi ceilalţi. Mi-e scârbă de el. Dă-mi un gin cu sifon. 25 STRATON: Charlie. Gin cu sifon. CHARLIE: Gin cu sifon. Vinee... (Bate telegraful.) STRATON: Charlie, ia vezi ce spune telegraful. FRAZER: Scârboasă maşină. Nu spune niciodată nimic bun. 30 STRATON (stând acolo, urmărind panglica ce se mişca): Ce spune, Charlie, telegraful? CHARLIE (citind cu oarecare greutate): Tendinţă de furtună dinspre vest, nord-vest. Temperatură în creştere. POTOPUL 553 STRATON (îngrijorat): în creştere! CHARLIE (citind mai departe): 42 grade la umbră. Buletinul bursei. FRAZER (cu o expresie de silă): Să-l auzim şi pe 5 ăsta. CHARLIE (citind): Tendinţă continuă de urcare în cursul cerealelor. FRAZER (îngrijorat): Urcare, iar urcă. CHARLIE (citind): Grâul 1,44. 0.3. 10 FRAZER (aproape speriat): 1,44.0.3. STRATON (acelaşi joc): 43. FRAZER: Ba 44. STARTON: 43 la umbră. FRAZER: Ce umbră? Nu e vorba de umbră. E vorba 15 de grâu. 1,44, 0,3. Să înnebuneşti, nu alta. SCENA VII ACEIAŞI, BEER STRATON: Am onoarea, domnu Beer. CHARLIE: Să trăiţi, domnu Beer. 20 FRAZER (mormăind): Da’ de ce? A trăit destul. BEER (calm, puţin absent, nedând nicio importanţă lui Frazer pe care totuşi l-a auzit): Bună dimineaţa. STRATON: Cald. 25 CHARLIE: Cald al dracului. BEER: Charlie, un cocktail. STRATON: Cocktail. CHARLIE: Vineee... BEER: Gin, vermuth, wisky. Mai mult vermuth. Şi 30 rece. 554 MIHAIL SEBASTIAN CHARLIE: Rece... Vineee... BEER: Da, Straton, cald. STRATON: 43 la umbră, domnu Beer. BEER: 43? Nu cred. 5 STRATON: Pe onoarea mea. Uite chiar acum telegraful... FRAZER (iritat de marea atenţie ce i se dă lui Beer, îl întrerupe pe Straton, lovind cu pumnul în masă): Dă-1 dracului de telegraf. Am cerut un 10 gin cu sifon. Mi-1 daţi sau nu mi-1 daţi? CHARLIE: Vineee... FRAZER: Vine, când vine? Azi? Mâine? STRATON: Imediat, d-le Frazer, imediat. (în timp ce Charlie prepară cocktailul lui Beer, Straton ia 15 de la bar paharul cu gin şi toarnă sifonul) Vine îndată. Rece. Rece ca gheaţa. (îi aduce paharul la masă.) Şi fierbe ca Niagara (se întoarce din nou spre Beer.) Ce spuneaţi, domnule Beer? 20 BEER: Nimic. FRAZER (mormăind): El nu spune niciodată nimic, lucrează în tăcere. BEER: Ascultă, Straton, n-a întrebat nimeni de mine la telefon? 25 STRATON: Mi se pare că nu. Charlie, a întrebat cineva de d-l Beer? CHARLIE (venind cu cocktailul): N-a întrebat nimeni, domnu Beer. Gata cocktailul (Pune paharul pe masă). 30 BEER (după ce a gustat): N-are destul vermuth. (Dă paharul lui Straton.) STRATON: N-are destul vermuth. (Dă paharul lui Charlie.) POTOPUL 555 CHARLIE: N-are destul vermuth? (Aleargă la bar să mai toarne vermuth.) STRATON: Şi cum spuneam: 43 la umbră. Nenorocire mare. FRAZER: Pentru el nu-i nenorocire. Creşte preţul grâului. Câştigă parale. STRATON: Dar dacă plouă? FRAZER: Şi dacă plouă tot câştigă. Joacă pe toate tablourile. Şi pe secetă şi pe ploaie. BEER (râde): Ai haz, Frazer. îmi placi. Te fac o partidă de domino. FRAZER (furios): Straton, spune domnului ăsta că nu-1 cunosc. Nu vreau să-l cunosc. CHARLIE (dând la rândul lui paharul lui Beer): E destul? BEER (după ce a gustat): Destul. (Bea.) Dacă întreabă cineva de mine la telefon, spune că nu sunt aici. CHARLIE: Am înţeles. BEER. Am stat cam târziu astă noapte, ce zici? CHARLIE: Da’ de unde, domnu Beer. Să tot fi fost ceasul trei când am tras obloanele. BEER: Numai trei? Ei, Charlie, unde sunt vremurile de altădată, când mă apuca răsăritul soarelui aici, la voi, cu sticlele. CHARLIE: Adevărat, domnule Beer. Ce chefuri, ce cântece... (Coboară puţin vocea ca o confidenţă.) Ştiţi cine a fost deunăzi pe aici? BEER: Cine? CHARLIE: Lizzi. E foarte elegantă. Şi drăguţă. BEER: Lizzi. Care Lizzi? CHARLIE: Lizzi... Lizzi Smith... Fata aia blondă, mică, nostimă. Nu se poate să n-o ţineţi minte. Lizzi Smith... din Strent. 556 MIHAIL SEBASTIAN BEER: A da. Adevărat. Uitasem. Lizzi. Ce mai face? CHARLIE: Păi de. Face şi ea ce poate... La drept vorbind, a ajuns cam rău. Merge cu oricine. Păcat de ea, dar e tot veselă. Şi câştigă bine. 5 STRATON: în meseria ei cu cât câştigă mai bine, cu atât iese mai prost. BEER: Vine des pe aici? CHARLIE: Din când în când. Dar ce vremuri - vă aduceţi aminte? Venea în fiecare seară cu dv., 10 după teatru la supeu. Acolo sus, în cabinetul particular camera No. 1. BEER: Vremuri trecute. Plata, Charlie. (Aruncă o monedă pe masă. Telefonul sună.) STRATON: Charlie, telefonul. 15 BEER: Charlie, dacă întreabă cineva de mine, nu sunt aici. FRAZER: Charlie, dacă întreabă cineva de mine, eu sunt aici. Mie nu mi-e frică să fiu acolo unde sunt. 20 CHARLIE (la telefon): Allo. Allo. Barul Straton... Pe cine?... Domnul Beer. BEER (şoptind): La bursă. CHARLIE (la telefon): Nu. La bursă... bine... Da, da. Am înţeles. (închide.) 25 BEER: Cine a fost? Femeie? CHARLIE: Da. Supărată foc. Se simţea după voce. BEER: N-are decât. CHARLIE: Zicea că dacă veniţi p-aici, dacă vă văd, să vă spun să telefonaţi la domnul Swift 30 acasă. BEER: Da, dar nu viu pe aici, nu m-ai văzut şi nu mi-ai spus nimic. CHARLIE: Am înţeles. (Telegraful bate.) STRATON: Charlie... Telegraful. POTOPUL 557 BEER: Lasă-mă pe mine. (Se duce spre telegraf) STRATON (către Charlie): Atunci, ieşi în stradă şi vezi cât arată termometrul. (Charlie iese). BEER (citind banda telegrafică): „Buletin meteorologic. Tendinţele de furtună dinspre nord, nord-vest, se accentuează”. Prostii, (comentând citeşte mai departe) „Sport. Riom l-a învins pe Becker la rondul al treilea, prin knock-out la Texas”, (comentând) Nebuni. (citind mai departe) „Buletinul bursei”. în sfârşit ceva mai interesant. Grâul: 1,48.0.6 - 1,48.0.6? Extraordinar. Aproape 2 dolari. Ai auzit, Frazer? Aproape 2 dolari. E perfect. FRAZER: Ce ai spus? BEER (către Charlie care a intrat): Cum e vremea, Charlie? CHARLIE: Termometrul tot la 43. Dar a început să se înnoureze. Miroase a furtună. BEER: Bravo. Admirabil. FRAZER: Ce ai spus? BEER: Ce ai auzit? Salutare (Se îndreaptă spre uşă.) STRATON: Am onoarea, domnu Beer. CHARLIE: Să trăiţi, Beer. (Beer iese.) SCENA VIII CHARLIE, STRATON, FRAZER FRAZER: L-aţi auzit? Admirabil. Furtună, - admirabil. Ăsta e în stare să facă şi din furtună o afacere. (Merge spre uşă şi din prag priveşte afară din stradă.) Dar ştiţi că s-a înnourat de-a binelea. 558 MIHAIL SEBASTIAN STRATON: S-a înnourat? Atunci să oprim ventilatorul. Charlie. Ventilatorul. CHARLIE: Ventilatorul vineee... (întoarce butonul şi ventilatorul se opreşte.) 5 FRAZER (tot în prag): Da, zău. Se întunecă. Mai ales dinspre port. (după o secundă) Ei drăcie. Numai asta mai lipsea. Vine şi beţivul de O’Neil. Drept aicea vine. (întorcându-se spre masa lui) Ascultă, Straton, barul d-tale devine 10 o tavernă. O tavernă ordinară. STRATON: Nu vă iritaţi, d-le Frazer. Nu e bine pe căldura asta. 43 de grade. Mai bine să vă dau un wisky. Charlie. Un wisky. CHARLIE: Wisky. Vineee... 15 SCENA IX ACEIAŞI, O’NEIL O’NEIL (intrând): Wisky? Pune un pahar şi pentru mine. Bună dimineaţa, domnilor. STRATON: Am onoarea, domnu O’Neil. 20 CHARLIE: Să trăiţi, domnu O’Neil. O’NEIL: D-ta nu spui nimic, domnule Frazer? Ai obosit vorbind. în lipsa mea cu siguranţă că ai vorbit despre mine. Numai bine se-nţelege. CHARLIE (râde). 25 STRATON (sever): Charlie! O’NEIL: Câte şperţuri, crezi d-ta de exemplu, domnule Frazer, că am încasat eu pe ziua de azi? POTOPUL 559 STRATON: Glumeţ. Domnule O’Neil. Totdeauna glumeţ. Dar prea e cald azi. Ei zic că se schimbă vremea. FRAZER (furios către Straton): Dă-o dracului de vreme. D-ta alt subiect de conversaţie n-ai? (către O'Neil) Prin urmare, domnule avocat, vrei să ştii despre ce am vorbit? Bine. Poftim. Am vorbit despre D-ta, despre diguri şi despre lucrările primăriei. Bună afacere - nu? O’NEIL: Excelentă. FRAZER: Am vorbit despre toţi banii pe care i-ai câştigat în chestia asta. O’NEIL: Toţi. Imposibil. Sunt prea mulţi. FRAZER: Şi, mă rog, cu ce i-ai câştigat? Cu ce? Cu cinstea d-tale? Cu competenţa d-tale? O’NEIL: Cinste? Competenţă? Asta nu e specialitatea mea. Eu lucrez cu imaginaţia, Frazer. înţelegi?... Imaginaţia... SCENA X ACEIAŞI, D-RA KING O’NEIL: A! Uite-o şi pe d-ra King. Fermecătoarea d-ră King. D-RA KING: D-le O’Neil, nu-ţi permit. O’NEIL: Fermecătoare, chiar dacă nu-mi permiţi. Unde mi-ai dispărut astă noapte, tocmai când aveam mai mult elan, mai mult lirism? D-RA KING: D-le O’Neil, eu sunt o persoană onorabilă. O’NEIL: Foarte rău, d-ră. Nimic nu e mai trist pe lume decât o persoană onorabilă. Ia te uită la 560 MIHAIL SEBASTIAN Frazer, de ce e el aşa de urât. Pentru că e onorabil. FRAZER: D-le, eu sunt un om cinstit. Eu nu iau şperţuri de la lucrări publice. Şi nu clădesc 5 diguri şubrede. D-ta pentru bani ai fi în stare să îneci tot oraşul într-un potop. O’NEIL: Un potop? De ce nu? Ce idee grandioasă. A! Dacă m-aţi lăsa pe mine să organizez un potop. Ar fi cel mai mare dezastru de la 10 bătrânul Noe până astăzi... (după o secundă de tăcere, cu vocea surdă, cu intensitatea crescândă, nervos) Un potop... Cerul negru de cărbune. Fulgere scurte, ca nişte şerpi de foc. Apele fierb, digurile crapă, malurile se 15 surpă. Pământul geme din adânc şi se cutremură din crăpături. Oameni şi lighioane ies afară din vizuini, se îmbulzesc, urlă de spaimă. Mormintele se deschid cu cadavre, cu schelete, cu fantome... şi de peste tot 20 viermi... milioane, miliarde de viermi, scârboşi, băloşi... se ghemuiesc, se răsucesc, se târăsc până aici da... până aici... (cu un strigăt. Toţi se ridică înspăimântaţi în picioare. Moment de tăcere intensă, după 25 care O’Neil izbucneşte brusc în râs.) Ha, ha, ha, ha... Ei. Asta zic şi eu potop. (Ridică paharul cu wisky.) Hai noroc. FRAZER: E nebun. E nebun de legat. STRATON. Nu zău, d-le O’Neil, te pricepi să sperii 30 oamenii. Uite pe mine m-au trecut fiorii. Noroc. (Bea şi el.) D-RA KING (mai mult moartă de frică, se lasă să cadă pe scaun): Charlie, apă! POTOPUL 561 CHARLIE: Na! I s-a făcut rău. A speriat-o d-l O’Neil. Şi pe mine. Şi pe mine, zău. Uite s-a întunecat de tot afară. O’NEIL: S-a întunecat? Asta nu-i nimic. Abia începe. CHARLIE (între timp i-a adus paharul cu apă şi îi dă să bea): Nu leşina, d-ră King. O’NEIL: Nu leşina încă, d-ră. E prea devreme. Abia acum ne trebuie curaj. Acum se stinge soarele. Soarele, luna, planetele, stelele. Ne cufundăm în întuneric şi doar lighioanele de sub apă, broaştele, racii, omarii... îţi plac omarii, d-le Frazer? FRAZER: Ce întrebare idioată! O’NEIL: Nu e chiar aşa de idioată cum ţi se pare. Da, da. îi văd, îi văd. Omari, raci, scoici, meduze, crabi se agaţă de cadavrul d-tale umflat, de stârvul d-tale legănat de valuri şi îl mănâncă. Ochii, gingiile... FRAZER: Ia lasă-mă în pace... D-RA KING: E groaznic. STRATON: Zău, d-le O’Neil. Nu mai glumi. Auzi cum şuieră vântul. FRAZER: Da, şuieră. CHARLIE: Plouă. D-RA KING: Plouă. STRATON: Plouă. FRAZER: Domnilor, să aprindă cineva un chibrit. Prea s-a întunecat. Parcă-i într-un mormânt. O’NEIL: Şi dumneata miroşi a mormânt. Teribil miroşi... Hai să bem un pahar. Ultimul pahar pe lumea asta păcătoasă. FRAZER: Mulţumesc. N-am nevoie. 562 MIHAIL SEBASTIAN O’NEIL (îndreptându-se spre d-ra King): Atunci fermecătoare d-ră, am să beau un pahar cu d-ta. Un pahar de wisky. D-RA: Wisky? Nu beau wisky. Eu sunt o persoană... O’NEIL: Onorabilă, ştiu. Leşinată, dar onorabilă... Tristă, dar onorabilă. Fermecătoare d-ra King. D-RA KING: Lasă-mă în pace. O’NEIL: D-ră, ştii ce ţi-ar fi trebuit d-tale? în viaţă? D-RA KING: D-le O’Neil, iar începi? O’NEIL: O clipă - o singură clipă neonorabilă. D-RA KING: Eu plec. O’NEIL: Uite, dacă d-1 Frazer, te-ar conduce într-o zi într-una din instituţiile pe care d-sa le cunoaşte aşa de bine... FRAZER (întrerupe nervos): Ce instituţii? Ce vrei să spui? STRATON: Charlie. Aprinde lumina. Auzi cum urlă vântul. FRAZER (către O'Neil): Fii bun şi termină. Ce voiai să spui? Ce instituţii? STRATON: Domnilor, vă rog, Nu vă certaţi. Tocmai acum. FRAZER: Te somez să spui tot. Ce insinuezi d-ta? La ce faci aluzie d-ta? STRATON: Domnule Frazer, o ţigare? FRAZER: Du-te dracului, (către O'Neil) Ce instituţii? O’NEIL (care tot timpul a râs): Profund necesare, d-le Frazer. Nu curate, dar profund necesare. Nu înţeleg de ce te superi. FRAZER: Nu înţelegi - dar eu înţeleg. Ştiu eu unde baţi d-ta. Dar e o calomnie. O calomnie ordinară... (Se îndreaptă spre uşă.) Nu mai stau niciun minut aici... (Vrea să plece.) POTOPUL 563 STRATON: D-le Frazer, vă rog. Toarnă cu găleata. Aşteptaţi puţin. E o nebunie să ieşiţi afară pe o ploaie ca asta. FRAZER: Nu mă mai prinzi pe mine în taverna 5 d-tale. Am fost insultat. Grav insultat. STRATRON: Dar d-le Frazer! Nu vedeţi cum fulgeră? O să şi trăsnească. SCENA XI CHARLIE, STRATON, FRAZER, O’NEIL, NORDLING 10 şi HIGGINS (Nordling şi Higgins întră amândoi în mare grabă şi se lovesc unul de altul în prag.) NORDLING: Au! HIGGINS: Au! 15 NORDLING: Scuzaţi, vă rog. Nu v-am văzut. (Se scutură de ploaie.) HIGGINS: Eu vă cer scuze. E vina mea. Dar ce să fac?... Pe ploaia asta... (Acelaşi joc.) NORDLING: Nemaipomenită ploaie. Am fugit ca un 20 nebun. HIGGINS: Dar eu. FRAZER: Cine or mai fi şi beţivii ăştia? NORDLING: Eram pe bulevard, când a izbucnit furtuna. Aşa deodată. S-a întunecat ca 25 noaptea. Şi un vânt... Pe un trecător dinaintea mea l-a trântit jos. M-am speriat, zău. HIGGINS: Eu eram în port. Şi deodată apa fluviului a început să fiarbă. Să fiarbă şi să se umfle. Pe urmă... pe urma a început ploaia. Şi grindina. 564 MIHAIL SEBASTIAN Dar ce grindină! Uite bucăţi de gheaţă aşa ca oul de găină... N-am ştiut ce să fac. M-am trezit fugind şi într-o secundă toată strada era goală, pustie. Numai eu singur, fugeam, 5 fugeam... NORDLING: Pe la noi nu se pomeneşte aşa furtună. HIGGINS: Sunteţi străin? NORDLING: Da. Nu sunt de pe aici. HIGGINS: Nici eu. 10 NORDLING: Iei o bere cu mine? HIGGINS: Cu plăcere. Mă rog... NORDLING (comandând)'. Două pahare cu bere. STRATON: Banii. NORDLING: înainte? Aşa se obişnuieşte pe aici? 15 Poftim. HIGGINS (se preface şi el că se caută în buzunar). STRATON: Două pahare cu bere. CHARLIE: Vineee... (Sună telefonul.) FRAZER (ridicând receptorul)’. Allo. Da, Barul 20 Straton. Nu ştiu... Cine? Beer?... A murit... Dacă vă spun eu, a murit, (ridicând vocea) Te rog să nu mă enervezi. Şi să nu-mi baţi capul. (închide telefonul. în acelaşi moment telegraful începe să bată.) Na-ţi-o. Acum şi 25 acesta la rând. STRATON: Lăsaţi-mă pe mine, domnu Frazer. Văd eu. (citind banda telegrafică) „O extraordinară rupere de nouri”. FRAZER: Nu era nevoie să ne-o spună el. Se vede. 30 STRATON (continuând să citească)'. Nivelul apei în creştere. Mari torente dinspre munţi. Cursele de vapoare suspendate. în port digul farului de la nord-vest, spart. POTOPUL 565 O’NEIL: Ce spune? (A venit repede spre telegraf şi parcurge într-o secundă banda telegrafică.) Digul farului de la nord-vest. Vasăzică e adevărat. 5 FRAZER: Ce s-a întâmplat? O’NEIL: Ce mă aşteptam. STRATON: Pentru Dumnezeu, d-le O’Neil. E primejdie mare? O’NEIL (tainic, luându-lpe Frazer şi Straton într-un 10 colţ): Eu în chestii tehnice nu mă pricep. Dar am stat de vorbă înaintea inaugurării cu inginerul districtului, care mi-a explicat că digurile nu rezistă la mare presiune. Ar fi de ajuns ca unul să crape - şi mai ales digul 15 farului de la nord-vest - şi într-o oră tot oraşul e sub apă. O să fie un potop îngrozitor. Ca acum zece ani, când cadavrele pluteau pe străzi. Trebuie neapărat să întărim digurile. Să le întărim, dar când? Acum e prea târziu. 20 Suntem pierduţi. Mai ales d-ta... Straton. Barul d-tale e aproape de port. O să fii primul cadavru. Primul. STRATON: Asta-i o glumă sinistră, domnule O’Neil. Glume de astea nu se fac. Mai ales acum când 25 vine... Dumnezeu ştie ce. Charlie, du-te repede şi strânge mesele. CHARLIE (din prag privind spre stradă): Vai de mine. Ce-i afară. (Iese.) HIGGINS: Eşti de mult în oraşul ăsta? 30 NORDLING: De vreun an. HIGGINS (şed amândoi): Şi cu ce te ocupi? NORDLING: Cu nimic - de vreo şase luni. Şomer. E greu al dracului, pe vremurile astea. HIGGINS: Şi de fapt ce meserie ai? 566 MIHAIL SEBASTIAN NORDLING: Sunt desenator tehnic. HIGGINS: Frumos. NORDLING: Ei! Mai înainte vreme când îmi mergea bine, aveam gânduri mari. Voiam să dau 5 examen de mecanic, dar nu mi-au ajuns banii. Ce n-am încercat? Am fost şi păzitor de noapte. HIGGINS: Păzitor de noapte? NORDLING: Vreo trei luni. Pe urmă am rămas fară slujbă. Şi de atunci mă tot învârtesc de acolo 10 până acolo, fară niciun rost... Dar d-ta? HIGGINS: Sunt actor. NORDLING: Actor? Bună meserie. Sunt o mulţime de cabarete prin oraş. HIGGINS (jignit): Cabarete? Domnule. Eu nu sunt 15 un actor, sunt un artist. NORDLING: Iartă-mă, n-am vrut să te supăr. HIGGINS (descurajat): La drept vorbind, actor, - artist... de fapt, sunt şomer. NORDLING: Şi d-ta? 20 HIGGINS: înainte vreme, eram cineva. Da, da, cineva. Eram angajat într-o trupă de turneu. Trupă celebră. Cinci ani am cutreierat America de la Atlantic la Pacific şi înapoi. Jucam o piesă grozavă. Poate ai auzit şi d-ta. 25 „Acceleratul de noapte şi fata blondă”. NORDLING (jenat): Nu-mi amintesc. HIGGINS: Mă mir. Jucam un rol de gangster şi eram spânzurat în actul al 7-lea. Tii,... ce aplauze! Se cutremura sala de aplauze, când mă 30 spânzurau pe mine. Mare succes... Pe urmă am jucat într-altă piesă. „O tragedie sub nouri”. NORDLING: Sub nouri? HIGGINS: Da. Fiindcă toată chestia se petrecea într-un balon. Tii... Ce succes. Şi ce decoruri. POTOPUL 567 Lux. Fast. Urla publicul cu entuziasm. Până când într-o zi a început să nu mai vină lumea la teatru. NORDLING: De ce? 5 HIGGINS: Aşa-i la teatru. Nu ştii nici de ce vine lumea, nici de ce nu vine... Atunci, domnul meu, atunci mi-au dat rolul titular din tragedia „Ucigaşul doamnei”. Asta-i piesa. Uite şi acum când mă gândesc (emoţionat), îmi vine 10 să plâng... în actul al treilea venea o trăsură cu cai pe scenă. NORDLING: Cai? HIGGINS: Cai adevăraţi. Cai vii. Armăsari. Ce aplauze... Pe urmă... da... stai... ce a fost pe 15 urmă? Da. Pe urmă, a fugit directorul cu casieriţa şi am rămas cu lefurile neplătite pe jumătate de an. Era în plină vară. Unde să mai găseşti angajament? Şi uite aşa, de atunci mă învârtesc fară nicio treabă. Noroc. (Ciocneşte 20 cu Nordling şi bea.) O’NEIL (râde): Are haz tipul. HIGGINS (întorcându-se spre O’Neil): De ce râdeţi, d-le? O’NEIL: Din simpatie. 25 HIGGINS: Poate tot ce am povestit eu vi se pare caraghios. Dar pentru mine nu e vesel deloc. NORDLING: Asta aşa e. HIGGINS (către Nordling): Nu e de noi aici. Local de lux. Trage lumea cu urechea la ce vorbeşti. 30 Dacă nimeream într-o cârciumă mai ieftină ne simţeam mai bine. NORDLING: Parcă am avut timp să alegem. Ploaia dracului. Şi nici nu m-am prezentat. Numele meu e Nordling. 568 MIHAIL SEBASTIAN HIGGINS: îmi pare bine. Pe mine mă cheamă Higgins. Hugi Hinggis. Şi acum, fiindcă ne cunoaştem, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare mai intimă: d-tale nu ţi-e foame? 5 NORDLING: Ba da. N-am mâncat de aseară. HIGGINS: Stai bine. Eu de alaltăieri. Rău îmi pare că am intrat aici. Nici pâine nu găsim. Să ştii de la mine, unde-i lux, nu e pâine... Dar... pentru două pahare de bere, mai ai nişte bani? 10 NORDLING: Nu... 9 cenţi. Asta-i tot ce mi-a rămas. HIGGINS: 9 cenţi, ştii ce? Comandăm un pahar de bere şi-l împărţim pe din două. NORDLING: Bună idee. Uite banul (îi dă moneda.) Nişte tutun, nişte tutun n-ai? Am pipă, dar 15 n-am tutun. HIGGINS: Cum nu? Cu plăcere. (Scoate o pungă cu tutun şi i-o întinde.) Poftim. (Dar înainte de a i-o da, se uită mai atent.) Nu, nu. Nu mai e. îmi pare rău. 20 NORDLING: Nu-i nimic. HIGGINS (comandând): Un pahar cu bere. CHARLIE (reintrând): Toarnă grozav. Şi bate vântul să te dărâme, nu alta. STRATON: Ai strâns mesele? 25 CHARLIE: N-am strâns, (către Nordling şi Higgins) Veniţi, oameni buni, să-mi daţi o mână de ajutor, că singur nu pot. E prăpăd. HIGGINS (către Straton, care între timp s-a apropiat de masa lor către Charlie)'. Bine. Vin. Venim. 30 CHARLIE: Ridicaţi-vă gulerele. Charlie, Nordling, Higgins ies. POTOPUL 569 SCENA XII STRATON, FRAZER, O’NEIL FRAZER: Eu nu te înţeleg, Straton, de ce primeşti aici vagabonzii ăştia, nişte jerpeliţi, nişte 5 coate-goale. STRATON: Ce să fac, d-le Frazer? Dacă au năvălit înăuntru? O’NEIL: Ia lasă oamenii, Straton. Au haz săracii. Auzi să fii spânzurat, cinci ani de-a rândul, în 10 aplauzele publicului. FRAZER: Dacă te-ar spânzura pe d-ta, aş aplauda şi eu. Dar să te spânzure de-a binelea, de o spânzurătoare adevărată. O’NEIL: Frazer, eşti imprudent. Vorbeşti de funie în 15 casa spânzuratului. FRAZER: Ce-ai spus? Ce funie? Ce spânzurat? Domnule! Dacă faci aluzie la mine, te înşeli. Eu am conştiinţa curată. O’NEIL: Puţin falită, dar curată. 20 FRAZER: Ei, şi dacă am dat faliment? Ce-i cu asta? Eu sunt un falit onest, domnu, nu un avocat şperţar. STRATON (împăciuitor): Domnilor, vă rog. O’NEL: Onest. De unde scoţi d-ta vorbele astea, 25 Frazer? „Onest”, „Conştiinţă”. Nu te îneci cu ele? FRAZER (către Straton)'. Eu îl plesnesc. Să ştii că-1 plesnesc. O’NEIL: Nu te cred. 30 STRATON: Domnilor, vă rog. Orice, numai la bătaie să nu vă luaţi. Aici, în localul meu. FRAZER (fierbând): Banditul, canalia, excrocul. 570 MIHAIL SEBASTIAN O’NEIL: Frazer, gura. Acum îţi spun un cuvânt de amuţeşti. FRAZER: Spune. O’NEIL: Antreprenor de bordeluri. 5 FRAZER (sărind): Cum? (către Straton) Ai auzit ce-a spus? îl omor. (către O’Neil) Asta voiai să spui adineauri când vorbeai despre „instituţii”? (urlând) E o calomnie. O calomnie. 10 O’NEIL: Rentabilă. FRAZER: Minţi. Dovedeşte. Vreau dovezi. STRATON: Domnilor, încetaţi. Vă rog, încetaţi. Sunteţi oameni serioşi. FRAZER: îl ucid. îl jupoi de viu. 15 O’NEIL: De viu? Meseria d-tale. Dacă-i vorba de came vie... FRAZER (scos din sărite, vrea să se arunce asupra lui O’Neil). STRATON (pune mâna pe el ca să-l oprească, dar în 20 graba mişcării a răsturnat măsuţa cu pahare, la care stătuse Nordling şi Higgins): Vreţi să vie poliţia? Să-mi închidă localul? FRAZER (zbătându-se ţinut de Straton): Lasă-mă. II omor. Lasă-mă. 25 O’NEIL (simplu, autoritar): Straton, lasă-1. Dă-i drumul. (Straton îi dă drumul lui Frazer care, surprins, rămâne stingherit. O ’Neil vine calm spre el şi-l priveşte drept în ochi, cu o privire fixă, care îl încremeneşte pe Frazer şi îl 30 obligă în cele din urmă să se aşeze potolit pe scaun.) Şi acu, te rog, foarte serios. Auzi? Să stai liniştit. Şi să nu mai scoţi un cuvânt. Ai auzit? POTOPUL 571 FRAZER (după o pauză): Crede el... Crede el că mi-e frică. O’NEIL: Gura. SCENA XIII ACEIAŞI, HIGGINS, NORDLING, APOI CHARLIE HIGGINS: Ei! Dar a fost veselie mare pe aici în lipsa noastră. Ia te uită, paharele pe jos. STRATON: Charlie, n-ai mai terminat? închide odată uşa. CHARLIE (intrând): Am închis, dar să ştiţi că n-a fost uşor. Suflă un vânt turbat şi a şi trăsnit pe aici, pe undeva. (încet către cineva care vine probabil în urma lui) Intră. Intră repede. (Sună telefonul.) STRATON: Ei, mişcaţi-vă careva la telefon. CHARLIE (acelaşi joc ca mai sus): Intră, n-auzi? SCENA XIV ACEIAŞI, LIZZI Lizzi intră, scuturându-se de ploaie, neobservată de nimeni. Intre timp, Nordling s-a dus spre telefon şi a ridicat receptorul. NORDLING: Allo... Cum? Parcă. Un minut, să întreb, (către Straton) Mă rog, aici e barul Straton? STRATON: Da, barul meu. Că n-o fi al d-tale. 572 MIHAIL SEBASTIAN NORDLING: Sigur că nu. Dar e o damă la telefon, care întreabă de un domn Beer. Zice că a telefonat la bursă după el şi nu l-a găsit acolo... Allo... Da... Zice că e foarte 5 îngrijorată. LIZZI: îngrijorată? Nenorocita. Fii bun şi spune-i că atunci când o să-l cunoască mai bine, n-o să mai fie îngrijorată. Spune-i asta din partea mea. 10 STRATON: Ei drăcie! Dar d-ta ce cauţi aici? Pe unde intraşi? LIZZI: Pe uşă. STRATON: Toate lepădăturile în localul meu. (lui Nordling) D-l Beer nu-i aici. Nu e. 15 NORDLING: Allo. Nu-i aici. Nu, nu e... nu ştiu (închide telefonul) Nu ştiu. De unde să ştiu? STRATON: Charlie, de ce ai lăsat-o pe asta să intre? CHARLIE: Ce să fac? Tocmai aranjam mesele. N-o cunoaşteţi. E Lizzi. 20 STRATON: Ţi-am spus de atâtea ori că ziua localul meu e un local cinstit. Femei de stradă nu intră aici decât noaptea. O’NEIL: Lasă gura, Straton. (Se ridică şi se înclină în faţa lui Lizzi.) Domişoară, îţi cer scuze 25 pentru grosolăniile care ţi-au fost adresate... (oferindu-i un scaun pe care era pălăria lui Frazer, pălărie pe care o aruncă) Fii, te rog, drăguţă şi ia loc. LIZZI: Eşti nostim d-ta. 30 STRATON: N-aveţi dreptate, domnu O’Neil. Acum că a intrat, n-are decât să rămâie... CHARLIE: Sigur. Nu poţi s-o arunci în stradă pe vremea asta. POTOPUL 573 STRATON: Gura. Nu te-a întrebat nimeni, (către O’Neil) Dar, de fapt, în localul meu, numai noaptea... LIZZI (dispreţuitoare, întrerupând): Numai noaptea. 5 Nu te mai grozăvi, numai noaptea. Nu-mi face nicio plăcere să stau de vorbă cu unul ca d-ta şi n-aş fl intrat aici, dacă nu s-ar fi oprit tramvaiul în stradă şi dacă n-ar ploua aşa rău. Numai noaptea. Dar ce, banii mei noaptea 10 arată altfel? Că fară bani tot nu-mi dă nimic, nici ziua, nici noaptea. STRATON: Fără bani? Dar ce sunt eu? Filantrop? LIZZI: Mi-e silă. Charlie! Un cherry-brandy. CHARLIE: Un cherry-brandy. Vineee... 15 HIGGINS: Şi noi am cerut o bere. CHARLIE: Vineee... LIZZI (către Charlie): Eu mă duc sus, (începe să urce scările.) O’NEIL: D-ră, sus ai sa dai peste o persoană 20 onorabilă. Să nu se sperie D-ra. D-ra pianistă. LIZZI (oprindu-se): Urâta aia? (după o secundă) Tot mai bine cu ea, decât cu patronul ei. (Urcă scările.) STRATON: Taci, taci odată. (Lizzi iese.) 25 FRAZER: Frumos local. Frumoasă societate. O’NEIL: Mai ales când eşti d-ta aici. FRAZER (din nou iritat): Ce ai spus? STRATON: Domnilor, vă rog. Iar începeţi? NORDLING: Sunt mort de oboseală. De două nopţi 30 n-am dormit. Toată noaptea am rătăcit pe străzi. HIGGINS: Ba eu am dormit bine. Pe o bancă în grădina publică. Dar blestemata asta de 574 MIHAIL SEBASTIAN ploaie udă toate băncile acum. (bătăi violente în uşă) STRATON: Charlie! Charlie! Unde eşti, neisprăvitule? 5 CHARLIE: Aici. STRATON: Vezi cine e afară - dar nu lăsa pe nimeni înăuntru. CHARLIE: Cine-i acolo? Cine-i? (VOCEA LUI BEER): Eu, Beer. Deschideţi. Mă 10 înec. FRAZER: Cum să deschidă? De ce să deschidă? Nu i-ai spus să nu deschidă? Acum o întorci? Să-ţi fie ruşine. STRATON: Mă iertaţi. E domnul Beer. Nu pot să-l 15 ţin afară în ploaie. O’NEIL: Bineînţeles. Dă-i drumul înăuntru şi dă-i un scaun lângă Frazer. Ne mai înveselim şi noi. STRATON: Charlie, spune-i lui domnu Beer s-o ia 20 prin curte şi deschide-i uşa din dos. CHARLIE (strigând)'. Domnu Beer! Luaţi-o prin curte. Mă duc să deschid. (Iese.) STRATON: Domu Beer e cel mai bun client al meu, d-le Frazer. 25 FRAZER: Să-ţi fie de bine. STRATON: Mă rog... BEER (intrând): Domnilor, nu vă daţi seama ce e afară? STRATON: Furtună? 30 BEER: Uragan, ciclon, catastrofa. CHARLIE: Nu vă scoateţi pardesiul, domnu Beer? BEER: Ba da. (îşi scoate pardesiul ajutat de Charlie.) Credeam că mor acolo în faşa uşii, până mi-ai deschis. POTOPUL 575 FRAZER (mormăind): Mare pagubă. BEER: Tramvaiele nu mai circulă. Autobuzele s-au oprit. Nu se vede nicio maşină, nicio trăsură. N-am apucat să ajung la bursă. Imposibil de umblat pe jos. Charlie, dă-mi ceva cald să beau. Un grog. Mi-e frig. Un grog fierbinte. CHARLIE: Fierbinte. Vineee... BEER: A întrebat cineva de mine? STRATON: Da, la telefon. CHARLIE: O voce de femeie. O’NEIL: A mai întrebat cineva. Adică, de fapt, n-a întrebat, te-a pomenit doar. BEER: Cine? O’NEIL: O fată blondă. E sus, bea un cherry-brandy în sănătatea ta. NORDLING: Daţi-mi voie. Dv. sunteţi domnu Beer? BEER: Da, eu. NORDLING: A telefonat pentru dv. o domnişoară Swift... da, Swift, Zicea că-i îngrijorată şi să vă duceţi imediat la dumneaei acasă, că vă aşteaptă. BEER: Mă aşteaptă. Să stea ploaia mai întâi. O’NEIL: Dac-o mai sta vreodată. BEER: Ce vrei să spui? O’NEIL: Nimic. BEER: Charlie, am comandat un grog. STRATON: Charlie! Fierbinte! CHARLIE: Vineee... (Tună. Un trăsnet cade undeva departe probabil. Pe urmă se aude o puternică zguduitură, venind parcă de sub pământ). STRATON: Dumnezeule! Un cutremur! FRAZER (înspăimântat): Cutremur? 576 MIHAIL SEBASTIAN O’NEIL: Nu... nu e cutremur, e altceva. BEER: Altceva? STRATON: Ce altceva? NORDLING: Ce o fi? 5 HIGGINS: Nu pricep nimic. D-RA KING (icoborând înspăimântată scările): Ce s-a întâmplat? Pentru Dumnezeu? Ce s-o fi întâmplat? E îngrozitor. De ce tăceţi? De ce? LIZZI (mor de căldură!> O fi! B// 30 CHARLIE: Beer? Şi O-Neil? A; CHARLIE: Beer? Şi O-Neil? <Şi Marrton?> B// 31 D-RA KING: Toată banda. A; D-RA K.: <şi dimin> Toată banda. B 542 6 CHARLIE: Foarte bine. A; CH.: Foarte bine. B// 11 Să mă plâng A; Să mă plâng patronului. Eu sunt o persoană onorabilă. B 944 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 543 5-6 STRATON: (scurt): Tu să taci! (mai miroase o dată bănuitor paharul) Apă! Hm. (şi pe urmă din nou furios) Şi ventilatorul? A; STRATON: (scurt) Tu să taci. (mai miroase o dată bănuitor paharul) Apă! Hm. < Şi ventilatorul?> (şi pe urmă din nou furios) Şi ventilatorul? B// 13 D-RA KING: Dacă-i cald. A; D-RA KING: Dacă-i cald! B// 15 Dar eu nu pot să fac orice pe gratis. A; Dar eu nu pot să fac nici răcoare pe gratis. B// 22-23 D-RA KING: D-le Straton, eu sunt o persoană onorabilă. A; D-RA KING: D-le Straton, eu< am venit să vă spun...> sunt o persoană onorabilă. B// 31-32 STRATON: Nu-ţi dau voie să te exprimi în felul ăsta. Clientela noastră nu e bandă. A; STR.: D-ră King, nu-ţi dau voie să te exprimi în felul ăsta Clientela noastră nu e o bandă. B// 544 1 CHARLIE: Trei sticle de wisky, A; CH.: Trei sticle de wisky, B// 4 CHARLIE: Nu ştiu ce avea d-1 Beer că era supărat. A; CH.: Deloc. Nu ştiu ce avea d-1 Beer că era supărat. B 17-18 D-ra King: Astă seară. / Charlie: Da, cred că astă seară. A; D-RA KING: Săptămâna viitoare./ CHARLIE: Ba eu cred că astă seară. B// 23-24 D-RA KING: Chiar despre el voiam să vă spun. Eu sunt o persoană onorabilă, (sună telefonul). A; D-RA K: Chiar despre el voiam să vă spun. Eu sunt o persoană onorabilă, d-le Straton şi (sună telefonul). B// 28-29 CHARLIE (la telefon): Allo! Da. Barul Straton. Da, da. Cum? 20? Păi ştiu eu?... Staţi să văd ce spune patronul. A; CHARLIE (la telefon): Allo! Da. Barul Straton. Da, da. Cum? 20? Păi ştiu eu?... Staţi să <întreb> văd ce zice patronul? B// 545 1 Zice că până mâine, cu căldura asta, se termină totul. A; Zice ca până mâine, pe căldura asta, se termină totul. Au comenzi multe. B// 22-25 FRAZER (intrând pe ultima replică): 41? Eu zic că-i mai mult./ STRATON: Bună dimineaţa, domnule Frazer./ FRAZER: Bună dimineaţa. A; FRAZER: NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE (intrând pe ultima replică) 41? Eu zic că-i mai mult. / STRATON: ’Neaţa, domnu Frazer. / CHARLIE: Salut, domnu Frazer. / FRAZER: Bună dimineaţa. B 546 9 STRATON: Se poate, domnişoară, dar acum n-am timp. Nu vezi că am clienţi?/ D-RA KING: Fiindcă eu nu înţeleg. Nu admit. Ce-şi închipuie d-1 O-Neil? / Frazer. E o canalie. A; STRATON: Se poate, domnişoară, dar acum n-am timp. Nu vezi că am clienţi? D-RA K.: Fiindcă eu nu înţeleg. Nu admit. Ce-şi închipuie d-1 O-Neil... / FRAZER (de lângă ventilator): Care O-Neil? / D-RA K.: D-1 O-Neil, avocatul. Adică ce? Fiindcă sunt pianistă... / FRAZER: E o canalie. B 547 4 D-RA KING: Mă duc. Dar să ştii că mă întorc. Ce-şi închipuie d-l O-Neil? Cu mine nu merge. Nu, nu. Eu sunt o persoană onorabilă, (iese). A; D-RA K.: Mă duc. Dar să ştii că mă întorc. < Eu sunt o persoană onorabila.> Ce-şi închipuie d-1 O-Neil? Cu mine nu merge. Nu, nu. Eu sunt o persoană onorabilă, (iese). B// 18 CHARLIE: Vine... A; CHARLIE: Viine! B//21 Rece. Şi fierbe ca Niagara. A; E rece şi fierbe ca Niagara. B 548 14-15 N-a căzut un strop de ploaie de trei luni. A; N-a căzut un strop de ploaie de trei luni. B// 24 CHARLIE: Vinee A; CH.: Viine! B 549 20-25 Ştiu că e ora zece... FRAZER: Aşa e. A; Ştiu că e ora zece. <înghite cocktailul într-o> < îşi dă cocktailul peste cap şi dispare.> Totdeauna grăbit./ CHARLIE: Zece precis. / STRAT.: Năvăleşte înăuntru de parcă l-ar fugări poliţia, îşi dă cocktailul peste cap şi dispare, Totdeauna grăbit. Uite, chiar dacă digul.../ FRAZER: Aşa e. B// 26-27 Automobil, accelerat, telefon, telegraf şi alte porcării de acelaşi soi A; Automobil, accelerate, telefon, telegraf şi alte porcării de acelaşi soi B 946 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 551 11 O urâtă, o sfrijită. A; O urâtă, o sfrijită. BH 14 Călăreau de-a lungul zidului. A; Călăreau împreună de-a lungul zidului. B// 34 Eu pe ăsta nu l-aş trimite la puşcărie, ci la balamuc. A; Eu pe ăsta l-aş trimite dacă nu la puşcărie, măcar la balamuc. B 552 3 O fi având şi el ca tot omul, ciudăţeniile lui. A; O fi având şi el - de! ca tot omul, ciudăţeniile lui. Bll 6 Frumos geniu. A; Frumos geniu, n-am ce zice. BH 22-23 Bestia. Beer şi toţi ceilalţi. A; . Bestia. Măcar de s-ar revărsa apele şi i-ar îneca pe toţi: O-Neil, Beer şi toţi ceilalţi. BH 26 Vinee.... (bate telegraful) A, Viine. (Telegraful bate) B/Z 31-33 CHARLIE: (citind cu oarecare greutate): Tendinţă de furtună dinspre vest, nord-vest. Temperatură în creştere. A; CH.: (citind cu oarecare greutate) Buletinul observatorului meteorologic. Tendinţă de furtună dinspre vest, nord-vest. Temperatură în creştere. B 554 2 BEER: Da, Straton, cald. A; BEER: Da, Straton, cald. B// 12 FRAZER: Vine, când vine? A; FRAZER (furios): Vine. Când vine? B// 20 BEER: Nimic. A; BEER: Nimic. B// 25-26 STRATON: Mi se pare că nu. Charlie, a întrebat cineva de Dl. Beer? A; STRATON: Mi se pare că nu. Charlie, a întrebat cineva la telefon de Dl. Beer? B 555 14-18 CHARLIE (dând la rândul lui paharul lui Beer): E destul? / BEER (după ce a gustat): Destul, (bea). Dacă întreabă cineva de mine la telefon, spune că nu sunt aici. A; CHARLIE: (vine repede cu paharul şi i-l dă lui Straton) / STRAT, (dând la rândul lui paharul lui Beer): E destul? E destul? / BEER (după ce a gustat): Destul. Charlie, eu mă duc la bursă. Dacă întreabă cineva de mine la telefon, spune că n-am mai dat de mult pe aici. B//25 aici, la voi cu sticlele A; aici, la voi cu sticlele de şampanie în faţă B 556 8 CHARLIE: Din când în când. A; CHARLIE: Din când în când. B// 14 STRATON: Charlie, telefonul. A; STRATON: Charlie, telefonul. B// NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 947 20 Pe cine?... Domnul Beer. A; Pe cine? ... Domnul Beer. Nu-i aici. B// 23-24 CHARLIE (la telefon): Nu. La bursă... la bursă... bine... Da, da. Am înţeles. (închide). A; CHARLIE (la telefon): Nu. N-a mai fost de mult. Cum? Nu ştiu... Poate la bursă... La bursă! Bine... Da, da. Am înţeles. (închide). B 557 7-11 „Sport. Riom l-a învins pe Becker în rondul al treilea, prin knock-out la Texas.” (comentează) Nebuni, (citind mai departe) „Buletinul bursei”. în sfârşit ceva mai interesant. A; <0 telegramă din Texas anunţă că matchul de box dintre Riom şi Knight s-a terminat prin victoria primului, în rondul al 5-lea prin descalificare> „Sport. Riom l-a învins pe Becker în rondul al 5-lea, prin knock-out la Texas.” (comentând) Nebuni, (citind mai departe) „Buletinul bursei”. în sfârşit ceva mai interesant. B// 17-18 Dar a început să se înnoureze. Miroase a furtună. A; Dar a început sa se înnoreze. Miroase a furtună. B// 26 FRAZER: L-aţi auzit? Admirabil. A; FRAZER: L-aţi auzit? „Admirabil.” B 558 3 CHARLIE: Ventilatorul vineee... A; CHARLIE: Ventilatorul. Viine! B// 18 Bună dimineaţa, domnilor. A; Bună dimineaţa, domnii mei. B// 21-23 O’NEIL: D-ta nu spui nimic, domnule Frazer? Ai obosit vorbind. în lipsa mea, cu siguranţă că ai vorbit despre mine. Numai bine se-nţelege. A; O’NEIL: Dta nu spui nimic, domnule Frazer? Probabil c-ai obosit vorbind. în lipsa mea, pariez că ai vorbit despre mine. Numai bine, se înţelege. B 559 1 STRATON: Glumeţ. Domnule O’Neil. At STRATON: Glumeţ d-l O’Neil. B// 10 O’NEIL: Excelentă. A; O’NEIL: Excelentă. B// 13 O’NEIL: Toţi. Imposibil. Sunt prea mulţi. A; O’NEIL: Despre toţi. Imposibil. Sunt prea mulţi. B// 16-18 O'NEIL: Cinste? Competenţă? Asta nu e specialitatea mea. Eu lucrez cu imaginaţia, Frazer. înţelegi? .... Imaginaţia.... A; <0’NEIL: Nu, Frazer. Cu imaginaţia. Mă înţelegi? .... Imaginaţia> <0’NEIL: Doamne fereşte! Cinste, competenţă. Nu cunosc. Ce e asta? Nu, Frazer. Eu lucrez cu imaginaţia. înţelegi, Frazer? Imaginaţia> O’NEIL: Cinste? 948 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE Competenţă? Nu e specialitatea mea. Eu lucrez cu imaginaţia, Frazer. înţelegi? Imaginaţia. B// 25-26 Unde mi-ai dispărut astă noapte, tocmai când aveam mai mult elan, mai mult lirism. A; Unde ai dispărut astă noapte, zână - tocmai când aveam mai mult elan, mai mult lirism. B 559 30 - 560 2 Ia te uită la Frazer, de ce e el aşa de urât. Pentru că e onorabil. A; Uite la d-nu’ Frazer. De ce e aşa de urât. Pentru că e onorabil. B// 560 4-7 FRAZER: D-le, eu sunt un om cinstit... ai fi în stare să îneci tot oraşul într-un potop. A; FRAZER: D-le! Eu sunt un om cinstit. Eu nu iau şperţuri de la lucrări publice. Şi nu clădesc diguri şubrede. D-ta, pentru bani, ai fi în stare sa îneci tot oraşul într-un potop. B 9-10 Ar fi cel mai măreţ dezastru de la bătrânul Noe până astăzi.... A, Ar fi cel mai măreţ dezastru de la bătrânul Noe până azi.... B/I 15-16 Pământul geme din adânc şi se cutremură din crăpături. A; Pământul geme din adânc şi şi se cutremură şi fumegă prin crăpături. B// 18-21 Mormintele se deschid cu cadavre, cu schelete, cu fantome... şi de peste tot viermi... milioane, miliarde de viermi, scârboşi, băloşi... se ghemuiesc, se răsucesc, se târăsc până aici.,.da... până aici... (cu un strigăt. Toţi se ridică înspăimântaţi în picioare. A; Mormintele se deschid cu cadavre, cu schelete, cu fantome... şi de peste tot viermi... viermi albi, milioane, miliarde de viermi, scârboşi, băloşi şi albi... se ghemuiesc, se răsucesc, se târăsc până aici... da... până aici... (cu un strigăt) Dumnezeule! Toţi se ridică înspăimântaţi în picioare. B 561 1 CHARLIE: Na! I s-a făcut rău. A; CHARLIE: Na! I s-a făcut rău. B// 8-12 O’NEIL: Nu leşina încă, D-ră. E prea devreme. Abia acum ne trebuie curaj. Acum se stinge soarele. Soarele, luna, planetele, stelele. Ne cufundăm în întuneric şi doar lighioanele de sub NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 949 apă broaştele, racii, omarii.../4; O’NEIL: Nu leşina încă. E prea devreme. Acum. Abia acum ne trebuie curaj. Fiindcă acum se stinge soarele. < întâi soarele, pe urmă luna, planetele,> Soarele, luna, planetele, stelele. Ne cufundăm în întuneric< - în marele întuneric, ca într-o grotă> şi doar lighioanele de sub apă broaştele, racii, omarii... B// 22 Nu mai glumi. A; Nu mai glumi. B// 28 Domnilor. Să aprindă cineva un chibrit. A; Domnilor. < N-are cineva o ţigară? !> Să aprindă cineva un chibrit. B 563 9-10 CHARLIE-STRATON-FRAZER-O’NEIL-NORDLING ŞI HIGGINS. A; CHARLIE- STRATON-FRAZER-O’NEIL-NORDLING ŞI HIGGINS. B// 21 HIGGINS: Dar eu. A; HIGGINS: Dar eu! B//22-23 FRAZER: Cine or mai şi beţivii ăştia?/ NORDLING: Eram pe bulevard A; FRAZER: Cine or mai şi beţivii ăştia?/ STRATON: Charlie! închide uşa. / O’NEIL: Nu, Charlie. Las-o deschisă. Să vie aer curat./ NORDLING: Eram pe bulevard B// 25 Pe un trecător dinaintea mea l-a trântit jos. A; Pe un trecător dinaintea mea l-a trântit jos. B// 28 Să fiarbă şi să se umfle. A; Să fiarbă şi să se umfle B 564 10 Iei o bere cu mine? A; Iei o bere cu mine? BU 13 Banii. A; Banii, <înainte> Bll 14-15 NORDLING: înainte? Aşa se obişnuieşte pe aici? Poftim. A; NORDLING: înainte? Aşa se obicinuieşte pe aici? Poftim. B/t 16 în buzunar A; prin buzunare BU 27-28 „O extraordinară rupere de nouri” A; „O extraordinară rupere de nori” BU 29 să ne-o spună el A; să ne-o spună ei BU 30-31 STRATON: (continuând să citească) Nivelul apei în creştere. A; Straton: (continuând să citească) Nivelul apei în creştere. B/f 31-33 Cursele de vapoare suspendate. în port, digul farului de la nord-west, spart. A; Cursele de vapoare suspendate. în port, digul farului de la nord-west, spart. B 950 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 565 1 O’NEIL: Ce spune? A; O’NEIL: Ce zici? Ce spune? B// 11-14 înaintea inaugurării cu inginerul districtului care mi-a explicat că digurile nu rezistă la mare presiune. Ar fi de ajuns ca unul să crape A; înainte de inaugurare cu inginerul districtului - şi mi-a explicat. Digurile nu rezistă - spunea el - la mare presiune. Ar fi de ajuns ca unul să crape B// 15 într-o oră A, în două ore B// 16-18 O să fie un potop îngrozitor. Ca acum zece ani, când cadavrele pluteau pe străzi. A; Va fi potop, un groaznic potop, zicea el. Ca acum zece ani, când au fost marile inundaţii şi cadavrele pluteau pe străzi. BH 21 aproape de port A, aproape de fluviu Bll 25-26 Charlie, du-te repede şi strânge mesele. A\ Charlie, închide repede uşa de la intrare. Bll 27-28 Vai de mine. Ce-i afară A, Aoleu! Ce-i afară!! BH 30-31 NORDLING: De vreun an. / HIGGINS (şed amândoi): Şi cu ce te ocupi? / Nordling Cu nimic A, NORDLING: De vreun an. Nu vrei să şezi / HIGGINS: Ba da. Mulţumesc, (şed amândoi) Şi cu ce te ocupi? NORD:. cu nimic B 566 6 Ce n-am încercat? Am fost şi păzitor de noapte. A, Ce n-am încercat? Am fost şi păzitor de noapte. B// 16 n-am vrut să te supăr. A, N-am vrut să te supăr. B// 22-23 Trupă celebră. A; Trupă celebră. < Directorul era chiar un olandez spân> B// 30-31 pe urmă am jucat într-altă piesă. A; Pe urmă am jucat într-altă piesă Bll 33 Sub nouri? A; <Şi aici te> Sub nori? B 567 8 „Ucigaşul doamnei” A; „Ucigaşul mamei” B// 22-23 De ce râdeţi, d-le? A, De ce râdeţi, d-le? BH 25-26 Poate tot ce am povestit eu vi se pare caraghios A; Poate tot ce am povestit eu vi se pare caraghios B 568 22-23 Şi bate vântul, să te dărâme, nu alta. A; < şi suflă vântul, de te dă> Şi bate vântul, să te dărâme , nu alta BH 24- 25 STRATON: Ai strâns mesele?/ CHARLIE: N-am strâns. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 951 (către Nordlind şi Higgins) Veniţi, oameni buni, A; STRATON: Ai închis uşa?/ CHARLIE: Numai jumătate (către Nordlind şi Higgins) Veniţi, oameni buni BH 29 (către Charlie). Bine. Vin. A; Un pahar cu bere. (către Charlie). Bine. Vin. B 569 8-10 Ia lasă oamenii, Straton. Au haz, săracii. Auzi să fii spânzurat, cinci ani de-a rândul în aplauzele publicului. A; Nu-i nimic, Straton. Au haz, săracii. Actorul mai ales. Auzi d-ta! Să fii spânzurat, cinci ani de-a rândul, în fiecare scenă, în aplauzele publicului. B// 23 Domnilor, vă rog. A, Domnilor! Vă rog. BH 25-26 Nu te îneci cu ele? A, Cum de nu te sufoci cu ele? BH Frazer, gura. Acum îşi spun un cuvânt şi amuţeşti. A; Frazer, taci fiindcă dacă nu îţi spun un cuvânt < şi te amuţesc> şi amuţeşti. B 570 8 O calomnie A; o calomnie BH 10 rentabilă A; O calomnie rentabilă BH 11 Dovedeşte. A; Dovedeşte. < Dovedeşte sau te> B// 27 rămâne stingherit A; rămâne cam stingherit. BH 31-32 Şi acu, te rog, foarte serios. Auzi? Să stai liniştit. Şi să nu mai scoţi un cuvânt. A; Şi acum te rog foarte serios să stai liniştit şi să nu mai spui o vorbă. B 571 3 Gura. A; Ssst! BH 6-7 Ei. Dar a fost veselie mare pe aici. Ia te uită, paharele jos. A; Ei! Dar a fost veselie mare pe aici, în lipsa noastră. Ia te uită, paharele pe jos. B 572 4-5 Zice că e foarte îngrijorată. A; Zice că e foarte îngrijorată. BH 6 Nenorocita. A, Nenorocita de ea. B// 10 Dar d-ta ce cauţi aici? A; Dar d-ta ce cauţi aici? BH 20 STRATON: Ţi-am spus A\ STRATON: Ţi-am spus B 572 23-28 O’NEIL: Lasă gura, Straton... Fii, te rog, drăguţă şi ia loc. A\ O’NEIL: Ia mai taci, Straton. (Se ridică, se înclină în faţa lui Lizzi). Domnişoară, vă cer scuze pentru cuvintele 952 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE grosolane ce v-au fost adresate, (oferindu-i un scaun pe care era pălăria lui Frazer, pălărie pe care o aruncă). Şi vă rog respectuos să luaţi loc. B// 32-33 Sigur. Nu poţi s-o arunci în stradă pe vremea asta. A; < Că nici nu poţi s-o arunci afară> Sigur. Nu poţi s-o arunci în stradă pe ploaia asta. B 573 5-7 Nu-mi face nicio plăcere să stau de vorbă cu unul ca d-ta A; Nu-mi face nicio plăcere să stau de vorbă cu unul ca d-ta BU 17 Eu mă duc sus. A, Eu mă duc sus. <îmi aduci acolo paharul. Adu-mi paharul acolo> B/l 19-20 D-ră, sus ai să dai de o persoană onorabilă. Să nu se sperie D-ra. D-ra pianistă. A, D-ră, va atrag atenţia că sus veţi da peste o persoană onorabilă. Să nu se sperie D-ra King. Nu ştiu dacă o cunoaşteţi. Pianista. B 574 16-17 Bineînţeles. Dă-i drumul înăuntru şi dă-i un scaun lângă Frazer. A; Evident. Lasă-1 înăuntru şi dă-i un scaun lângă Frazer. BU 33 acolo în faţa uşii A; acolo în faţa uşii B 575 1 Mare pagubă. A; Mare pagubă. B// 3 Nu se vede nicio maşină, nicio trăsură. A; Nu se vede nicio maşină, nicio trăsură. B 576 10 Apa. Apa! A; Apă! Apă! BU 25 Straton, cheile? Lăsaţi obloanele jos. A; Straton, unde sunt cheile? Lăsaţi imediat obloanele jos. BU 31 Toţi: Nu pe aici. A\ Toţi: Mai repede! Mai repede! Nu pe aici. B 577 5 Toţi: De sus! A; Toţi: Apă! De sus! B// 9 Aprinde lumina. A, Aprinde lampa. BU 17 diseară A, astă seară BU 19 FRAZER: A, <0 Neil> FRAZER: BU 20 O’NEIL: Nu pentru el, seara nunţii lui. A; < BEER: Nu pentru mine. Astă seară trebuia să mă însor.> O’NEIL: Nu pentru el, seara nunţii lui. BU 24-28 LIZZI: Da, Lizzi Smith... ziua nunţii d-tale. A; LIZZI: Ha, ha, ha! „Domnişoară”. Nu mă cunoşti? / BEER: Lizzy./ LIZZI: Da, Lizzi Smith, de la cabaret din Strent. Drăguţ NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 953 din partea d-tale, d-le Beer, că mai ţii minte. Nu ne-am văzut de atâta vreme şi uite că ne întâlnim tocmai astăzi, de ziua nunţii tale. BU 32 de amor A; de amor B 578 15 FRAZER: Să fim serioşi. A, FRAZER: Să fim serioşi. / <0’NEIL: Ba să nu fim.> BU 16 BEER: Nu putem rămâne aici. Ştii, trebuie sa ieşim. A; BEER: Nu putem rămâne aici. / STRATON: Trebuie să ieşim. BU 22 Prin curte. A, Poate prin curte. BU 25x Eu nu vreau să tac. A; Eu nu vreau să tac. BU 28-29 în cursă A, <în capcană> în cursă BU 31 FRAZER: Mai taci odată. A; / FRAZER: Mai taci odată. B 579 1 BEER: Lizzi, nu înţeleg. Tu vorbeşti aşa? N-ai inimă? A; BEER: Lizzi, nu înţeleg. Tu vorbeşti aşa? N-ai inimă? BU 3 am avut odată inimă, A; am avut odată <- dar s-a pierdut - > inimă, BU 9 de lux A; de lux B// 12 Are talent. A; Vorbeşte bine fata. Are talent. BU 26-32 O’NEIL: Nu mai plânge, fetiţo... Moartea noastră e o chestiune de ore. A; Nu mai plânge, fata mea. E zadarnic şi e târziu. <şi cu totul> Nu plânge. Domnilor, fata asta are dreptate. Dacă e adevărat că sunt aici viu printre voi şi vă vorbesc, e tot atât de adevărat că nimeni - înţelegeţi? - nimeni dintre noi n-o să mai vadă lumina zilei. Moartea noastră e o chestiune de ore. Vă rog prin urmare ca în scurtul timp ce ne-a mai rămas, să fiţi oameni cuminţi, cu sânge rece. B 581 3-4 se aude zgomot de voci şi pahare. A; se aude un cântec. BU 4-5 D-ra King... se opreşte. A; Omite B//4-5 Intră O’Neil. A; Intra Frazer. B. 581-583 Scena I A; Omite B 583 4-21 SCENA II / ACEIAŞI - FRAZER.../ Visez! Allo, allo. A; SCENA I / FRAZER./ FR.: Dumnezeule! Ce se 954 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE întâmplă aici! Ce fel de oameni sunt ăştia! Ce josnicie, ce trivialitate. Afară de ăsta... nu ştiu... S-ar putea să fiu şi eu la fel de josnic ca ei. Nu. Oricum ar fi. Tot sunt mai bun ca ei. (Sună telefonul). Allo! Allo! Şi cu toate astea s-a auzit foarte lămurit sunând. Cum vâjâie! BH 22 SCENA III A, SCENA IIB 583 24 - 585 14 FRAZER: Nimeni... BEER: Dragă Frazer, A; FRAZER: După cum vezi. <încearcă>/ B: Atunci cu atât mai. Ce să mai încerc. FR.: De ce? încearcă. / B.: La ce bun? Am încercat până acum de peste 20 de ori. / FR.: Adevărat. Totuşi, tocmai de asta mai încearcă o dată. Poate ai noroc şi capeţi legătura. D-ta eşti un om aşa de norocos. / B.: Nu cred în noroc. / FR.: Ţi se pare numai. Eu, dimpotrivă, sunt de altă părere. Există oameni care se nasc pe maidan şi totul le merge bine şi devin mari bogătaşi. / B.: Asta ţi se pare d-tale. Numai D-zeu ştie dacă e noroc adevărat şi cu ce preţ se cumpără. / FR.: Mă mir să te aud spunând asta. D-ta care eşti mereu aşa de sigur pe d-ta. / B.: Crede-mă, d-le Fr., că nu am nimic pentru care să fiu invidiat. Dar destul. Destul cu conversaţia asta. Hai să aruncăm o privire ce se întâmplă cu O’Neil şi să bem un pahat cu el. E ceasul 9. Ar fi trebuit să fiu acum într-un automobil şi să zbor cu 120 mile pe oră. / Fr.: Cum într-un automobil? Ziceai că nunta trebuie să aibă loc astă seară. B.: Da, da. Dar nu asta e adevărul adevărat. O să mă deteşti imediat. / FR. Să te detest. E prea mult spus. / B.: N-o să mă poţi suferi. / FR. Aşa da. I B.\ prin urmare. Nu trebuie să crezi că tot ce posed, am câştigat uşor, fară muncă - şi că am câştigat aşa de mult, încât pot acum să mă odihnesc în plină natură. Totuşi am început fară o para, fară ajutor. E drept că a fost un moment favorabil. Dar până acum, şi chiar acum, averea mea e fictivă. D-ta, ca excelent om de bursă, mă vei înţelege. Sunt asemenea unui om care dansează pe sârmă deasupra prăpastiei. O mişcare greşită, o clătinare - şi cad în groapă şi mă pierd. / FR. : Lasă, lasă, când cineva are un socru ca Swift. / BEER: Vezi, şi asta e altă greşeală. E drept că Swift ar putea să mă ajute, dar / FR. Ei ce-i, d-le Beer? B. Dragă Frazer B NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 955 585 14-15 aproape de sfârşită; aproape terminat BH 18-19 soarele - acum pot să spun adevărul. A, soarele, lumina zilei, pot să mă spovedesc. BH 19-21 Bătrânul Swift n-a vrut în ruptul capului să mi-o dea pe fiică-sa în căsătorie. în ruptul capului. A, Spovedania mea stă în faptul că bătrânul Swift n-a vrut niciodată să consimtă la căsătoria mea cu fiica lui. Niciodată. B// 21-22 E un vulpoi bătrân şi ştie el ce ştie. A; Omite BH 25-31 Era şi asta... decât bani. A; Asta a fost una din combinaţiile mele, ca atâtea altele. Dar nu sunt sigur că aş fi scos din ea tot ceea ce aşteptam: bani, numai bani, nimic altceva decât bani. B/f E de necrezut. A; Omite B 586 1-3 Concurent? Concurent la ce? Nu vezi că totul e sfârşit, Frazer! înţelege odată. Noi de aici nu mai ieşim. A\ O, d-le Frazer, înţelege odată. Mi se pare că acum putem termina pentru vecie duşmănia noastră. Concurenţa noastră să o schimbăm în ... (îi întinde mâna. Amândoi sunt mişcaţi. Pe urmă îşi strâng mâinile. Lungă pauză). BH 4-13 Frazer: E groaznic... Frazer (dezolat). A; Omite B// 17 FRAZER (cu emoţie): A\ FRAZER (mişcat): BU 22 pentru d-ta A; faţă de d-ta Bll 22-23 Am avut totdeauna A; am simţit mereu... B// 24-25 Ce bine te înţeleg acum şi ce rău îmi pare... Pierzi o femeie pe care o iubeşti? A\ O, cum te înţeleg acum, în clipa asta... Şi d- ta pierzi totul. Pierzi o femeie pe care o iubeşti. B 586 26 - 587 4 BEER: Nu, dragă Frazer... (îşi strâng mâinile cu emoţie) A; BEER: O iubesc? Nu, nu. Ţi-am spus doar că toată povestea are pentru mine valoarea unui petec într-un sac de faină. / FR.: înţeleg. Dar asta e şi mai îngrozitor. Acum pricep de ce ai spus adineaori că nu există noroc. /BEER: Adevărat. Niciodată n-am văzut norocul şi de aici încolo e sigur că n-o să-l mai văd. / FR.: Nu, nu vorbi aşa. Nu e chiar aşa de rău, linişteşte-te. Hai vino dincolo în cabinet. Să vedem ce spun şi ceilalţi. Poate ceva nou. Hai. Vino. B 587 5-6 SCENA IV/ FRAZER - BEER - O’NEIL A; SCENA III/ACEIAŞI - NEIL B 956 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 588-632 SCENA III ACEIAŞI-NEIL NEIL: Ce splendidă scenă! Duşmani juraţi îmbrăţişându-se ca fraţii. Aţi fost ca David şi Saul în Emek. FR.: Duşmani de moarte? E adevărat că au fost aduceri la lumină. Dar duşmani? Şi afară de asta trebuie să-ţi explic, fiindcă nici dumneata nu înţelegi... NEIL: Ba da, înţeleg, d-le Frazer. înţeleg. îţi pot spune cum se cheamă. înainte de judecata de apoi se schimbă oamenii şi devin mai înţelegători unii faţă de ceilalţi. Aşadar, d-le Frazer: Eu, avocatul O’Neil, ridic paharul ăsta în cinstea dumitale şi te rog să-mi dai mâna şi să devenim prieteni pe vecie. FR.: O, ce frumos! Ce splendid te-ai exprimat, D-le Neil! Prietene! De unde ai d-ta, d-le Neil, extraordinarele d-tale idei. O, d-le Neil, le găseşti probabil în fundul sticlei de şampanie. NEIL: Poate. Foarte posibil, dragul meu, foarte posibil. FR.: Ei bine, dacă şampania asta are un asemenea efect, am să-i comand lui Straton încă 2 sticle. Eu le plătesc. Costă cât călătoria mea de munte. Dom... Straton! D-nu Straton! Fii bun şi adu 2 sticle de şampanie. Eu plătesc. SCENA IV ACEIAŞI - STRATON STR.: Două sticle! Vine. Dar nu dta vei plăti. Nu, dle Beer, nu vei plăti. De azi încolo se mănâncă şi se bea, în barul lui Straton, fară o para. Fără o para. Bătrânul Straton îşi cinsteşte musafirii. TOŢI: Bravo, bravo. STR.: Dumnezeule! Dar acasă! Ce s-o fi întâmplând la mine acasă. Când o să se gândească că barul, barul meu e inundat... ah Doamne! Doamne! NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 957 NEIL: Nu, nu, d-le Straton, nu trebuie să te gândeşti aşa. Deocamdată nu e chiar aşa de rău - şi pe urmă mai este an D-zeu care îi ajută pe oameni în primejdie (telefonul sună. Toţi se aruncă spre aparat. îmbulzeală şi luptă). FR.: Allo! Allo! Cine e? Mai tare. Straton-bar. Allo! Allo! Cum? Bursa? 138 88. (iar luptă) STRATON: E telefonul meu. Eu vreau să vorbesc. Lăsaţi-mă. Am nevastă şi copii. Nu e bursa. Allo! Allo! Vă rog. 214 237. Allo! 214 237. Allo! Nu se aude. Nimic. Allo, allo. Nu se aude nimic. NEIL: Poate te duci d-ta acum la aparat, d-le Beer. Dar nu uita să-i frângi gâtul lui Straton... Acum e rândul dumitale... Să-ţi fie ruşine. Să-ţi fie ruşine. B.: Mai taci odată. NEIL: Da, o să tac. Apa a inundat clădirea telefoanelor şi s-a ridicat înaltă în centrul oraşului. B.: D-le Straton, fii bun. Poate ne-ai da şampania. STR.: D-le Beer, nu ştiu, nu mai ştiu unde mi-e capul. N-am băut niciodată, dar acum, când mă gândesc la copiii mei... Ce o să devină copiii mei. Am muncit pentru ei, numai pentru ei. Ştiu că sunt un cârciumar, un cârciumar ordinar de rând, dar fiul meu trebuia să se facă medic şi fata e la universitate. FR.: Şi va mai fi. îţi dau cuvântul meu de onoare că totul e în regulă. Trebuie curaj. Fii bărbat ca mine. Destul acum. Toţi suntem prieteni. Hai acum să trecem dincolo în cabinet şi să mai vorbim cu inventatorul. E un tehnician. Şi ne va istorisi cum se clădeşte o casă. Poate că mai e ceva de făcut. Ei vezi? (Ies.) SCENA V NEIL-BEER NEIL: N-am mai văzut vieţuitoare animale mai interesante ca oamenii. Uită-te numai, d-le Beer, la nefericitul rol al lui Frazer. Pisica asta cu gheare a devenit un om. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE BEER: Nu l-am crezut niciodată mai rău decât alţii. Un temperament nervos, supărăcios. A pierdut totul. Şi din cauza asta... NEIL: Bine. Dar frumoasa lui afacere din port, lupanarul... BEER: Despre asta nu ştiu - şi nici nu vreau să ştiu. Afară de asta, te rog să mă ierţi, dar frumoasa d-tale afacere, acolo sus, în centru, în templul Justiţiei, unde vindeţi o umbră aşa de nobilă - despre asta nu ai nimic de spus? NEIL: Ai dreptate. Nu e mai bună decât afacerea lui Frazer. Ce e minunat este faptul că oamenii nu pricep aceste lucruri decât atunci când văd moartea înaintea ochilor. BEER: Moartea înaintea ochilor - sau în ajunul unei mari catastrofe (prăbuşiri). NEIL: D-le Beer. Sunt sau nu nebun? BEER: Eşti un combinagiu [de] geniu ratat. NEIL: Asta e minunat. Un geniu ratat. Splendid. Un geniu ratat, într-o singură persoană. Te-ai exprimat perfect. Poate poţi să-mi spui şi cauza? <(de ce? Şi secretul? de ce? De unde?)> Wisky? Nu. Femeile? Nu. Meserie, succes, bani? Nu. de o mie de ori nu. E greu de priceput. Sunt ratat. Sunt un om pierdut şi totuşi nu din cauză că vorbesc mereu prostii. Pot să vorbesc despre fleacuri şi gura mea va fi acordată ca o vioară şi va exprima extraordinare idei. Toată viaţa mea a fost aşa. Cunosc şi înţeleg totul şi în acelaşi timp nimic. Sunt un tip ratat, un ratat şi un pierdut. BEER: Pierduţi suntem acum cu toţii. NEIL: Da, dar eu sunt şi mai pierdut. Cu mine mai e <încă> şi altceva. BEER: Fiecare din noi mai are şi altceva. NEIL: în tinereţe, mereu am vrut să devin un bogătaş. Am acuzat şi condamnat un nevinovat. A fost începutul şi sfârşitul carierei mele. O! Dacă am putea să nu ne gândim. Dacă am putea să ne alungăm gândurile şi să le ordonăm: staţi. Dar, din nefericire, nu putem. Şi atunci nu ne rămâne decât un singur lucru: Să bem, să bem mereu. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 959 BEER: Mă duc la Frazer să-i spun câteva cuvinte de mângâiere. (Telegraful se mişcă.) Nu înţeleg nimic. Numai puncte. 148... Pe urmă iar numai puncte. Ce poate să însemne asta. NEIL: Asta înseamnă că şi acolo se apropie sfârşitul. BEER: Sfârşitul? NEIL: Da. Apa s-a urcat şi mai mult şi a inundat Bursa şi Telegraful. BEER: Sfârşitul. Sfârşitul. Dar, d-le Neil, e mai bine să nu le povestim asta. Să nu-şi dea seama. Noi suntem oameni tari şi pregătiţi. Dar Frazer şi Straton sunt aşa de slabi. NEIL: Da, da, înţeleg. Fie aşa. Un singur lucru mai vreau să-ţi spun. D-le Beer, ce fel de întâlnire ai avut azi cu fata? BEER: Cu Lizzy? Sunt vinovat, d-le Neil. Dar ea mă judecă fară milă. Ai vorbit cu ea NEIL: Nu. Nu i-am spus nimic. I-am distrat pe toţi şi am băut cu ei laolaltă. Dar ea... ea... Vine Charlie... lasă că-ţi povestesc mai târziu. SCENA VI ACEIAŞI - CHARLIE CHARLIE (cântând din mers). NEIL: Aha! Charlie. Bravo. Charlie. (Cântă împreună cu el.) CHARLIE: Nu, nu. Nu sunt încă bine dispus. Pot să beau mai mult. Şi abia atunci o să mă simt bine, mult mai bine. NEIL:Cum o să te simţi? CHARLIE: Fffoarte bine. NEIL: Cei de dincolo beau? CHARLIE: Sigur, d-le Neil. Să vedeţi ce-i acolo! Bătrânul Straton toarnă tuturor de băut. Şi nu lasă pe nimeni să plătească. Pe nimeni. Plânge şi râde de unul singur. Şi actorul plânge. A declamat. O, ce frumos, a declamat. A răsturnat masa. Şi Lizzy plânge. Plânge întruna. îmi pare rău de ea. Am mângâiat-o. I-am strecurat în buzunar o sticlă de Chery brandy. Da, o sticlă întreagă. Straton ne-a rugat pe toţi să-i iertăm păcatele, pe care 960 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE le-a făcut vreodată cu fapta, cu vorba sau cu gândul. L-am iertat cu toţii. Domnu Frazer i-a cinstit pe toţi cu şampanie şi zice că d-voastră aţi dat ordin să bea toată lumea - şi că a venit vremea să ne iubim ca fraţii şi să ne iertăm unii pe alţii. A vorbit aşa de frumos ca o predică în biserică. Zău, chiar aşa. Nu râdeţi, d-le Neil. Gândiţi-vă numai că Straton, bătrânul Straton, ne-a dat tot ce se găseşte aici şi ne-a spus că ne aparţine nouă şi că avem dreptul să mâncăm şi să bem până la ultima picătură. Chiar acum mă duc să scot şampanie. Ei, Charlie, şampanie! <Şampanie pentru toată lumea> NEIL: Hai, Charlie, mai repede. CHARLIE: Mă duc. NEIL: Merge bine. Totul merge cum trebuie. BEER: D-le Neil, nu pot să-ţi explic aşa, dar acum aş pune toate puterile mele ca să îndeplinesc o mare faptă curajoasă. NEIL: Iţi voi arăta o asemenea mare faptă. BEER: Ce anume? NEIL: Vorbeşte cu Lizzy. BEER: N-o să mă asculte. NEIL: îţi garantez că asta voi obţine eu de la ea. Ce înălţător, ce frumos va fi. Dacă aş ţine o cuvântare pe chestia asta, uite ce aş spune: „Acest om a aruncat deoparte vălul (perdeaua) şi a revărsat lumină asupra acestei sărace flori de stradă.” Ei, ce spui? E bine? BEER: Bine. Voi face şi asta. Să am măcar o singură faptă bună pe conştiinţa mea. CH. (intră alergând): Apă! Apa se urcă şi intră prin crăpăturile obloanelor. Geamurile probabil s-au spart. Duşumeaua e plină cu apă. (Toţi trei închid repede uşa pivniţei.) BEER: Taci, Charlie. Nu spune nimănui. Mă auzi! Nicio vorbă. CH.: Aha. Am să spun că apa a scăzut. Că nici nu e apă. BEER: Nu, nu e nevoie. Mai bine nu spune nimic. NEIL: Da, Charlie. Cel mai bun lucru e să nu spui nimic. Hai să mergem. CH.: Şi D-1 Beer merge şi d-lui cu noi? NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 961 NEIL: Nu. D-1 Beer rămâne aici, vine mai târziu. CH.: Aha. Carevasăzică mai târziu. Dar de venit vine. Mai târziu. înţeleg. (Ies afară. Pauză. Beer ascultă atent zgomotul apei. Intră Lizzy.) SCENA VII BEER - LIZZY BEER: Lizzy! LIZZY: Ce e? B. Vino aici. Mai aproape. L. Aici sunt. B. Nu. Mai aproape. Trebuie să-ţi spun ceva grav. L. Ce poţi să-mi mai spui? Ştiu tot. B. Dar te rog să mă asculţi. Fii bună şi şezi. Nu aici, Lizzy. L. Dar unde? BEER: Bine, fie şi aşa. Voiam să-ţi spun... Voiam să-ţi explic.... L. Nu vreau să te ascult. Nu poţi să-mi spui nimic nou. B. Lizzy, te rog. Rămâi, Lizzy. Te conjur. Nu poţi să pleci aşa. Trebuie să mă înţelegi. Poate că mai avem o clipă, o singură clipă înainte de moarte. L. Da, pricep. Din cauza asta prin urmare vrei... Nu, nu vreau... B. Lizzy, Lizzy (un tunet). (Lizzy se apropie de el speriată.) LIZZY: Ai auzit? B. Aud. E furtună. L. Mi-e frică, Billy. Billy. BEER: Linişteşte-te, Lizzy. Nu-ţi fie teamă. Uită de furtună. Uită de tot. L. Aşa! Tot. Pot să uit eu totul. E cu neputinţă. Poate dacă ai înainte ceva bun sau frumos... B. Sau când nu mai ai nimic, decât moartea. L. (se aşează): Vorbeşte. B. Cu doi ani în urmă, când ne-am cunoscut, eram un funcţionar mărunt în banca Morten. în fiecare sâmbătă te vedeam pe tine şi pe alte fete din Strent, aici, în barul ăsta. L. în barul lui Straton. Cabinetul cel mai mic din stânga. 962 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE B. în cabinetul cel mai mic din stânga. Eram pe atunci mai tânăr, mai liber şi puteam să spun oricărei din voi tot ce-mi trecea prin cap. L. Dar cu mine ai vorbit mai întâi. B. Pentru că îmi plăceai mai mult decât toate celelalte. L. Şi de ce mi-ai spus că te vei căsători cu mine? B. Desigur că n-ai crezut? Ştiai doar că leafa mea abia îmi ajungea pentru masa de sâmbătă seara şi pentru întâlnirea noastră de duminică. Eram tineri şi nepăsători. Tu îmi erai cea mai dragă dintre toate fetele din Strent. Şi ştii bine că pe nimeni n-am iubit ca pe tine. L. Niciodată nu m-ai iubit cum te-am iubit eu. Asta n-ai ştiut-o. Nici eu singură n-am ştiut-o până acum. Până ce n-ai greşit - şi din noaptea aceea ai dispărut. O, noaptea aceea! BEER: Da, noaptea ceea, Lizzy. L. Adevărat. Niciodată nu crezusem realmente că te vei căsători cu mine. Niciodată. Şi nu de asta sufăr, îngrozitor e faptul că toate vorbele pe care mi le-ai spus cândva au fost minciuni. D-zeule! Şi eu am crezut în ele. A suta parte din tot ceea ce voi bărbaţii ne spuneţi, ni se pare adevărat şi începem să credem şi să simţim că suntem fericite, foarte fericite. Pe urmă vine un sfârşit pentru orice - şi cădem în prăpastie. O! Totul e aşa de urât, pierzi credinţa în tot şi te scufunzi în prăpastie. De altfel, toţi fac la fel - şi tu ca ei. Crezi că nu ştim că există o dragoste mai înaltă şi mai frumoasă decât aceea pe care ne-o daţi. Ştim prea bine, dar trebuie sa ne credeţi că ne pierdem în singurătate - şi că atunci ne bucurăm de orice sentiment - numai nu singurătatea. Credem când cineva ne spune că ne iubeşte şi nu cerem de la voi nimic, nici nuntă, nici familie, nici copii, nici libertatea noastră - nimic. Doar o fărâmă de inimă legată de a noastră - asta e tot ce vă cerem. Dar nimeni nu vrea să înţeleagă. Voi căutaţi distracţii, minute plăcute şi nu pricepeţi că noi căutăm NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 963 altceva. Iar la urma urmelor ne mulţumim cu orice - numai nu singurătatea. BEER: Te rog, Lizzy, te rog. Nu plânge. Eu... L. Taci. Acum e rândul meu să vorbesc. Ai plecat de lângă mine iUră un cuvânt. Fără un cuvânt de despărţire, de mulţumire. Nici pe un câine nu-1 alungi aşa cum m-ai alungat pe mine. De ce? De ce? A fost drept. O! Dacă ai şti cât am suferit. Nimeni n-are dreptul să se poaite astfel cu oamenii. B.: Scumpă Lizzy. Linşteşte-te, te rog. Acum e... L.: Şi acum. Acum nu-mi mai pasă. Acum când îţi aduc aminte de toate astea, o fac numai ca să-mi fii recunoscător pentru (sfaturile) care poate îţi vor fi de folos în viitor. B. în viitor. Viitorul. Dar dacă aşa ceva nu mai există. Dacă aici e sfârşitul meu. Am vrut doar să-ţi spun... D-zeule!... Ai spus singură că nu ştii dacă mă iubeşti sau nu. LIZZY: Nu-i adevărat, Billy. Nu-i adevărat. Am spus doar că numai atunci când m-ai alungat, am înţeles ce mare fusese iubirea mea pentru tine. Că nici eu nu ştiam cât de mult te iubisem. Dar, Billy, noi nu-1 iubim numai pe primul. Asta nu-i adevărat. îl iubim mai ales pe cel care ne face să suferim cel mai mult. N-a fost frumos din partea ta să-mi reproşezi pe „cel dintâiu”. B. Lasă, Lizzy, nu mai plânge. micuţă mică. Iartă-mă şi ascultă-mă acum. Mi-ai povestit totul. Despre durerile şi jalea ta. Eu sunt vinovat de ele. Un singur lucru cer însă de la tine. Un singur lucru. Ascultă răspunsul meu. Trebuie, Lizzy. în seara sau în ziua în care am plecat de la tine, aşa plecat deodată, aşa de fară milă - în aceeaşi zi s-a petrecut în viaţa mea o schimbare. O schimbare ce a fost o prefacere în lupta mea pentru existenţă şi putere care m-a dus pe un drum mare. în acea zi am hotărât că un lucru îmi e necesar - şi ca de atunci încolo voi lupta pentru un singur lucru: pentru bani. Ca să devin bogat. Când am ajuns la acea convingere şi am luat acea hotărâre, am schimbat întreg cursul vieţii mele. 964 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE Te-am alungat, da, dar nu numai pe tine te-am alungat, ci tot ce-mi fusese drag până atunci. Din acea clipă, n-am fost văzut cu nimeni nicăieri. Am înnebunit de muncă şi luptă pentru bani. Sânge rece, energie, îndrăzneală, talent, mania de a deveni bogat - asta mi-a fost necesar atunci. Şi la asta m-am dedicat până în ziua de azi. Lizzy, numai de asta, numai de asta, am vrut să mă însor cu fata de care vorbeai. Numai pentru că îmi dă ceea ce caut (pentru care mă străduiesc): îmi dă bani. Bani. Dar Lizzy, mica mea Lizzy, crede-mă, nimeni nu mi-a fost niciodată mai drag ca tine şi niciodată n-am iubit pe nimeni ca pe tine - scumpa, mica mea Lizzy din Strent. Asta e tot ce aveam să-ţi spun. Nimic mai mult. Acum aştept liniştit sfârşitul şi, cu cât mai repede va veni, cu atât mai bine pentru mine. LIZZY: Sfârşitul, Billy? Vine sfârşitul acum? (îngenunchează, îi sărută mâna. El o ridică.) Nu, nu. Billy, ascultă-mă. O, Doamne. Iartă-mi cuvintele pe care ţi le-am spus. Dragul, iubitul meu. Nu ţi-am putut da nimic, nu te-am putut ajuta cu nimic - dar te-am iubit aşa de mult, aşa de mult. Ai fost totul şi ai rămas totul pentru mine. Te iubesc şi azi, Billy. Nu m-am schimbat deloc. Sunt mereu aceeaşi şi tu eşti singurul, singurul pe care îl iubesc. B.: Lizzy, ştiu. Ştiu, iubito. Şi nici nu vreau să pomenesc despre asta. Vorbeai despre singurătate. Eu am fost şi mai singur. Eu n-am avut pe nimeni, niciodată, înţelege-mă, Lizzy. L.: Te înţeleg. Nu spune nimic. Doar un singur lucru trebuie să-ţi spun. Că noi avem nevoie mereu de cineva la care să ne gândim şi de care să purtăm grijă, să-l iubim, cineva care să înfrumuseţeze groaznica noastră viaţă şi murdara noastră sărăcie. Tu, Billy, ai fost pentru mine acea lumină - şi ai plecat cu atâta indiferenţă. B.: Nu spune asta, Lizzy. Nu pot să-ţi răspund nimic. Dar acum aş vrea un singur lucru: să uiţi totul şi eu să încălzesc şi să mângâi îndurerata ta inimă. Lizzy, vino aici... Aşa NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 965 cum pre vremuri... Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat... Da, da... LIZZY: Ca şi cum nici n-ar fi fost B.: Ca şi cum nu s-ar fi ivit. Sunt din nou Billy din Martensen şi tu Lizzy din Strent. Azi e sâmbătă. Ne-am întâlnit în barul lui Straton. Suntem veseli. Nu avem nicio grijă. L. (repetând după el ultimele cuvinte): Nicio grijă... Vorbeşte, vorbeşte mereu, Billy. Ba nu. Nu vorbi nimic. E aşa de bine. E aşa de liniştit. Ei cântă... Ei vin... Nu vreau să-i văd. Hai să mergem sus, în cabinetul cel mic. Tu şi cu mine. Da? B.: Du-te. Vin şi eu îndată. L.: Billy, spune-mi numai dacă mă iubeşti. B.: Te iubesc mult. Pe tine, Lizzy, Lizzy a mea (O sărută. Se aude un cântec. Toţi se apropie... Lizzy iese.) SCENA VIII TOŢI - AFARĂ DE LIZZY NEIL (de afară): Domnilor, pe rând, unul după altul. La rând. Aşa. Aşa. Să intrăm în bar ca gladiatorii pe o scenă de circ cu un strigăt: Cezar, morţii s-au ridicat din morminte şi te salută. Cu un imn de spaimă (Toţi intră înăuntru hipnotizaţi de Neil şi cântând un cânt de groază şi plin de ardoare, de nostalgie.) B.: Ce fel de dans e acesta? De ce aşa de solemn şi de jalnic? NEIL: Taci şi distrează-i împreună cu mine, căci altfel vor înnebuni. (Toţi merg cu un marş. Charlie începe să danseze. Frazer intră şi el în dans. Beer bate în masă. Urmează un tumult general - în mijlocul căruia vorbeşte Neil.) Domnilor, turnaţi şampanie în pahare. Să ne distrăm. Suntem ca în sufrageria corăbiei lui Noe. Ne clătinam pe valuri. (Din nou tumult, Frazer se ridică în picioare.) D-lor, dl Frazer vrea să ne ţină un discurs. FRAZER: Nu, nu vreau să vorbesc. Voiam doar să spun că sunt foarte obosit. D-le inventator, povesteşte-ne despre descoperirea d-tale. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE NORDLING: Nu. E o prostie. FRAZER: Asta nu se ştie. întâi trebuie să stabilim. Şi ştii ce? Eu, eu am să ţi-o realizez. Uite, acolo e Neil, celebrul nostru avocat, şi aici Beer, un tânăr de ispravă. Foarte dotat. Foarte. Ei vor face totul pentru d-ta. Ei te vor ajuta şi vei vedea că-n [...] NORD.: Dacă acolo, acasă la mine în Suedia, s-ar şti unde mă aflu eu - şi ce sunt pe cale să devin. STRATON: Unde? A, acasă. Acasă. TOŢI (repetă): Acasă NEIL: Nu, d-le. Aşa nu merge. Ce înseamnă asta. Acasă. V-am mai spus odată. Să uităm toţi de acasă şi să ne gândim la inimile noastre. Nu vă dau voie să vorbiţi despre acasă. Charlie, ce se aude despre Banja. Cântă-mi un cântec de negru. CHARLIE cântă. NORD. (întrerupe): O invenţie. O descoperire. NEIL: Bine. FRAZ: Tăcere, d-lor. Ei, vorbeşte. NORD: Imediat. Imediat. NEIL: Ce descoperire. NORD: Aşadar, d-lor, m-am gândit multă vreme să inventez o lunetă. HIGHENS: A! Pricep. Un binoclu. O lunetă de teatru. NORD: Ba să mă ierţi. O lunetă cu ajutorul căreia să putem privi la stele şi să cunoaştem [...] BEER: Cum? FRAZ (ironic): Să ne uităm la stele? (mai duios) Steluţele. Foarte bine. Excelentă idee. Gândeşte-te mai departe şi mai descoperă. Iertaţi-mă, am impresia că lunete s-au descoperit deja. NEIL: Nu, telescoape. FRAZ: A! Da. NORD: Nu, nu asta. Uite ce vreau eu să zic. Dacă se ia cea mai mare lupă şi ne uităm prin ea la lună sau la Marte - le apropiem de noi cu o anumită distanţă. Nu-i aşa? Şi tot ce aş vedea prin această lupă, aş oglindi într-o oglindă şi cu ajutorul invenţiei mele m-aş uita în oglindă cu NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 967 altă lupă, şi astfel distanţa ar fi de două ori mai mică. Şi asta aş oglindi din nou în altă oglindă şi aşa mai departe. O lupă, o oglindă - o lupă, o oglindă - până ce aş avea luna sau Marte uite aici . D-lor, D-lor, D-lor... Vom vedea atunci totul, ca în palmă, oameni, clădiri, străzi, cai - totul, totul. D-lor, înţelegeţi ce vreau. Lupa şi oglinda. Lupa şi oglinda. NEIL: Da. Asta e o idee. BEER: Dacă asta ar fi fost posibil, nu s-ar fi inventat până acum. FR.: Nu, dar totuşi nu s-a descoperit. E bine. E foarte bine. Eu însă nu pricep nimic. CHARLIE: Vă rog? Şi sunt în lună cai. FR.: Sunt. STRAT.: Despre ce vorbesc ăştia, Charlie? HIG: D-lor! Asta-i grozav. Asta-i minunat. îmi aduc aminte că am jucat într-o dramă celebră în 6 acte. Se chema O călătorie în lună. De unul... Jules Veme. Am avut acolo un decor cu o lunetă. Uite aşa, în mijloc era lupa, tocmai cum spuneai d-ta. (începe să plângă.) NORD.: Mă iertaţi, asta n-are nimic cu invenţia mea. NEIL: Ai făcut vreo experienţă? NORD: Da, m-am uitat la lună într-o oglindă, cu o lupă. BEER: Ei şi? NORD: Nu se vede nimic. întuneric şi ceaţă. Dar asta fiindcă în afară de lupă îmi lipsea ceva. BEER (iese nehotărât afară). NEIL: Poate. Mai ştii. Stelele sunt departe de noi. Foarte departe. S-ar putea să fim obligaţi să ne mulţumim cu imaginaţia (cu gândul) că ne apropiem de ele. Mai mult nu vrem. Ideea d-tale îmi place. Cât despre brevet - am scos noi brevete şi pentru prostii mai mari. (Un tunet şi o bubuitură ce răsună de departe. Toţi se ridică îngrijoraţi.) D-lor, va voi ţine îndată un speech. TOŢI: Speech. Speech! FRAZ.: Un discurs? Vrei să ne ţii un discurs? NEIL: Da. Am o temă destul de serioasă care m-a interesat mereu. M-am gândit de mult la ea şi afirm că un moment mai potrivit decât acum nu se poate găsi. Vă 968 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE rog. Şedeţi. Fiţi buni şi luaţi cu toţii loc. Şi d-ta, d-le Straton. FRAZ.: Parcă ar fi o şedinţă la STRAT: Ca la Tribunal. NEIL: Bravo, d-lor. Comparaţia nu e rea. Ne găsim într-adevăr în faţa unui Tribunal. In faţa unei instanţe de judecată. Ba nu. Pardon. Nu e aşa. Adevărat, nu văd prea mare deosebire, dar pentru un specialist e destul pentru ca să poată lua cuvântul. D-lor, suntem în faţa unui Tribunal, dar unde e judecătorul? Şi unde e acuzatul? Unde sunt martorii acuzării? Şi unde martorii acuzatorului? Unde-i procurorul? Şi unde juraţii. Nu-i văd şi nu ştiu să-i deosebesc între ei. TOŢI: Adevărat. . Admirabil, d-le Neil. NEIL: Ei acum, d-lor, vă spun că ne găsim ca în faţa unui tribunal - şi nu e nicio deosebire, căci chiar într-o instanţă adevărată - eu personal niciodată n-am putut pricepe ce anume desparte banca acuzaţilor de banca judecătorilor - în ce parte se află cei ce judecă şi în ce parte cei care sunt judecaţi. TOŢI: Admirabil. Bravo. NEIL: Şi acum, să venim la chestie. D-lor, viaţa noastră este un drum lung şi monoton peste munţi, văi, şosele, câmpii, pline de bolovani, gropi şi mlaştini. Un acelaşi şi neschimbat drum pentru toţi. Alergăm toţi pe acelaşi drum, unii mai încet, alţii mai repede, rătăcim toţi la fel şi aşa cum cineva ne-ar fugări sufletele istovite, aşa ne goneşte furtuna luptei pentru viaţă, pe acelaşi drum, pe una şi aceeaşi ţintă finală - care este pentru toţi aceeaşi şi egală. Iar când în sfârşit ajungem, istoviţi şi chinuiţi de norocul nostru, la acest grozav şi unic sfârşit - ei spuneţi-mi, vă rog, este oare vreo deosebire între sutele, miile de nefericiţi pelerini? TOŢI: Nu. Nu e. NEIL: Aşadar, d-lor. Dacă e aşa, atunci, de ce, de ce, vă întreb, să nu putem face drumul acesta împreună, mână în mână, ajutându-ne şi salvându-ne unii pe alţii, într-un moment greu? De ce să nu ne putem deschide inimile NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 969 şi să vedem în fiecare om un prieten, o rudă. D-lor, dacă sfârşitul călătoriei noastre este acelaşi pentru toţi, spuneţi ce valoare au valizele, bagajele şi etichetele în timpul călătoriei. Iubiţii mei prieteni, ce recunoscător vă sunt că înţelegeţi asta acum, când ne găsim la capătul drumului nostru. Iată - suntem acum înconjuraţi de cer, foc, ape clocotitoare, furtuni şi moartea însăşi - v-aţi dat mâinile, v-aţi uitat unii în inima celuilalt şi aţi devenit prieteni şi oameni. Să dea d-zeu ca aşa să fie mereu. Vai, însă, vai, sunt sigur că cei care se găsesc încă pe drum, cei care mai au încă oarecare timp de călătorit - sunt toţi orbiţi, plini de (răzvrătire) şi egoism. Mi-e milă de ei, dar sunt din păcate orbi. Iar eu sunt un geniu ratat şi nu pot arăta niciun miracol. Dar voi, scumpii mei, formaţi un lanţ, din manile şi inimile voastre toţi laolaltă - şi fiecare pentru celalalt, până la urmă. FRAZ.: D-le Neil, eu te-am înţeles. Trebuie să ne unim inimile şi mâini[le] într-o frăţească înbrăţişare. Suntem pelerini pribegi, tu, eu, el, toţi. NEIL: Highens. Cântă ultimul imn. Cântaţi toţi în cor. TOŢI: Bravo, bravo, d-le Neil. NEIL: Nu. încă nu e bine. Fiindcă nu e în cor. Să cântăm încet, liniştit, ca un singur om, glas. (.Fredonează toţi murmurând.) Aşa da. TOŢI: Şi acum şampanie. Beer nu e aici? Şi Lizzy unde e? Să-i chemăm. Da, da. Să-i chemăm. FRAZ.: Beer! Beer? Lizzy! Lizzy? BEER: Ce s-a întâmplat? LIZZY: Suntem salvaţi. FRAZ.: Nu, nu. Facem un lanţ. Frate al meu, iubite frat. (Se aruncă în braţele lui.) NEIL: Ei, şi acum un lanţ. Luaţi-vă de mână, unul de celălalt. Highens ulti imn şi marş, în jurul barului. Dar toţi împreună. (Toţi merg şi cântă.) TOŢI: Şi acum să bem. E aşa de bine. Straton. Şampanie. 970 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE NEIL (bate într-o sticlă pe masă): Tăcere. E rău. încă o dată în jurul barului. Ca un singur om. Toţi laolaltă. (Merg şi cântă. Lumina se stinge.) TOŢI (oftat, tăcere, <şoapte> ţipete în şoaptă). NEIL: Tăcere, copii. Tăcere. Acum, Straton. Ne trebuie lumină. Dă-mi lumânări. (Toţi aprind lumânări.) HIG.: De ce s-a stins lumina? NEIL: Pentru că - d-lor - apa a inundat uzina electrică. Una după alta. Acum i-a venit rândul. STRAT: Apă. Apă. Apă. TOŢI: Vai! Vai! (Şarpe mese.) NEIL: Mai repede, Straton. Şervete. Feţe de mese. Tot ce ai. Scoteţi-vă hainele, d-lor. Repede pe lucru. Aşa. (Toţi astupă crăpăturile uşilor.) FRAZER: Un lanţ. Un lanţ. (Toţi merg ca într-un lanţ şi se iau de braţe. Un cântec încet. Lizzy plânge.) Cortina ACTUL III Acelaşi decor. întuneric. Ard câteva lumânări. Toţi dorm prin colţuri. Frazer se plimbă de colo până colo. FRAZ.: Nu înţeleg cum de poţi dormi. Charlie! Charlie! Scoală-te odată. Charlie! CH.: Ce s-a întâmplat? Ce e? FR.: încet. încet. Se termină lumânările. Trebuie să aprindem altele. CH.: Lumânări? Aha! înţeleg. Avem. Imediat. (Cască.) Ultimele două. FR.: Două? Atunci [nu] trebuia să aprindem câte 4 deodată. Aprinde acum una singură. Nu pricep cum de puteţi dormi. Nu pricep. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 971 CH.: E calmant, d-le Frazer. Am tras un pui de somn. Nu mă doare capul - şi chiar am început să sper. Puţintel să sper. Că totul se va termina. Mă duc să văd cum arată peticele la uşă. (Se duce.) FRAZ.: Ei! cum e! Apa curge sau nu? CH.: D-le Frazer. Zău că nu. Şervetele nu sunt mai ude decât alaltăieri noaptea. Ba una [unul], e chiar uscată. FRAZ.: Asta nu se poate CH.: Puteţi să [nu] mă credeţi. N-aveţi decât să vă uitaţi. Sunt sigur că apa nu mai curge. FR.: Cu neputinţă. Cu neputinţă. Dar dacă ar fi adevărat... dacă ar fi adevărat... CH.: Ce s-ar întâmpla? FR.: Nu ştiu încă ce. Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Să trăim ca tovarăşii. CH.: Păi chiar aşa şi facem. FR.: Sigur. Se înţelege. De aici încolo am să ajut pe toată lumea. Pe toată lumea. Pe toţi. Desigur, după potop, înţelegi? CH.: D-l Neil a spus... FR.: Da, a spus. Cine se uită la ce spune el. NEIL (trezindu-se): A! FR.: Ce e? M-ai speriat. Eu am nervii slabi. Nu pot suporta. CH.: D-le Neil! Aţi visat ceva. FR.: Ai visat ceva? NEIL: Da. Am visat că sunt la Tribunal şi că vine la rând procesul meu. Că eu sunt acuzat. Am adesea asemenea vise. Ah, d-le Frazer, şi d-ta trebuie să visezi despre bursă, cursul cerealelor - şi tu, Charlie, visezi că torni în pahare alcool muşteriilor. CH.: Eu nu visez niciodată. NEIL: Cât e ceasul? FR.: 8. CH.: 8 fară cinci. NEIL: Prin urmare, a mai trecut o noapte. Da, da. Şi unde sunt ceilalţi? CH. (îi arată cu o lumânare): Dorm cu toţii. Uite-1 pe Straton. Uite-1 pe actor. 972 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE NEIL: Şi ăsta ce e? CH.: E piciorul lui. Acolo e Beer şi Lizzy. Şi aici e inventatorul. NEIL: Cine? CH.: Ei! Inventatorul. NEIL: A! Telescopul. CH.: Da, sigur. NEIL: Văd că a intervenit o schimbare. Eram în corabia lui Noe şi acum suntem într-o casă răcoroasă. Bine. Vom călători mai departe. Trebuie să-i trezim pe toţi. Destul au dormit. Ei, ei! Treziţi-vă. Pleacă trenul îndată. Charlie, sifon. Wisky. FR. (îl trezeşte pe actor): Ei, artistule. Scoală-te. Artistule. Artistule. Ce somn zdravăn are. E incomod. Cum ai putut să dormi pe astea două scaune. HIG.: Mi-e frig. Sunt obişnuit cu asta. Dorm mereu în trenuri, pe acoperişe, pe sub poduri. Odată, noaptea, am sărit pe un accelerat - în timpul mersului - şi am adormit imediat. FR.: Ei! Te lauzi. Vrei să ne păcăleşti. NEIL: Nu. De ce? Cei ce trăiesc pentru artă se bucură totdeauna de asemenea confort. Ei, treziţi-vă, d-lor. Adorabilă d-ră King. Un acord din melodiosul d-tale pian. D-le Straton, fii amabil şi dă-ne cafele. Cafele negre. STR.: Cafele. De ce? Am scăpat? Cât e ceasul. Suntem salvaţi? NORD. (intră fugind): D-lor. D-lor. Am auzit de afară un zgomot de camion. Uite dinspre stradă, de acolo. Imediat. Scuzaţi. Camera asta răspunde spre colţ? E cu faţa spre Piaţa Portului - nu-i aşa? Trebuie să ştiu. Sud, Nord. NEIL: Est - Vest. Ei şi mai departe? TOŢI: Ai auzit un zgomot? Ce să fie? Oare...? Hig: Nu. Nu cred. NORD.: Am auzit foarte lămurit. D-lor, vă propun să-l trimitem pe Charlie în pivniţă, să vadă cum stăm cu apa. CH.: Nu, eu în pivniţă nu mă duc. Pentru nimic în lume. FR.: Eşti un fricos. Apa n-o să năvălească din pivniţă. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 973 NORD.: Asta e adevărat. Şi e ciudat. Căci sub presiunea apei ar fi trebuit ca uşile să fie prăbuşite. TOŢI: Adevărat. Cum pot să reziste uşile e de neînţeles... NORD.: Tăcere, d-lor. Vă conjur să tăceţi. Iar am auzit un zgomot. Foarte lămurit. TOŢI: Eu n-am auzit nimic. Parcă s-a auzit mişcare. Da, da, de acolo. Stai să trecem dincolo. Nu, nu face. Trebuie să ne convingem. BEER (vine înăuntru): D-lor, vă rog. FR.: D-le Beer, vino cu noi. Am auzit un uruit de camion. STRAT: Foarte lămurit. BEER: Tăcere, vă rog. Doarme Lizzy. TOŢI: Aha. Doarme Lizzy. Doarme Lizzy. (Ies afară.) NEIL: Bună dimineaţa, d-le Beer. BEER: Bună dimineaţa. NEIL: Ce mai face Lizzy? BEER: Doarme, sărăcuţa. Dar are un somn foarte neliniştit. NEIL: Un somn neliniştit... Un somn neliniştit... Da, d-le Beer, voiam să te întreb. E drept că nu ştiu, dar cred că dacă s-ar întâmpla să fim salvaţi, te-ai mai gândi la ea? (Lizzy intră) BEER: La cine? NEIL: La Lizzy. BEER: Se înţelege. NEIL: Nu, d-le Beer. înţelege-mă. Ai lua sub apărarea d-tale, te-ai lăsa, de dragul ei, de bogata d-tale mireasă? Te-ai căsători cu ea? BEER: Ce-ţi trece prin cap. Nu. Una ca asta n-aş face. LIZZY (oftează): A! BEER: Lizzy, te-ai şi sculat, fetiţo? LIZZY: Da, m-am sculat. B: Vrei poate ceva de băut? L: Nu, mulţumesc. (Toate lămpile se aprind.) NEIL: Lanţul se destramă. TOŢI (năvălind înăuntru): Ura! Bravo! Lumină! S-au aprins lămpile. Electrica! FR.: Lămpile. Dragele de ele - ard. Mai încet - nu cumva să se stingă din nou. 974 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE STR.: Ştiţi ceva, d-lor. Telefonul probabil funcţionează şi el. Hai să încercăm. Da, da. Să încercăm. TOŢI (mergând spre telefon): Da, da. STR.: Allo! Allo! BEER: Nu striga aşa. STR.: Ştiu, slavă D-lui, cum se vorbeşte la telefon. FR.: Ştie să vorbească la telefon. STR.: Nu se aude nimic. Absolut nimic. FR.: Putem să mai aşteptăm câteva minute - nu. Nu mai putem aştepta. TOŢI: Ba da. Sigur. FR.: Nu. Eu nu mai pot să aştept. Trebuie până una alta să bem ceva. HIG: Şi cum aţi petrecut - D-ră - noaptea asta? LIZZY: Aşa şi aşa. Nu ştiu. HIG: Tot ce trăim aici e aşa de original, parcă am fi la teatru. Sunt mult[e] coriste în Strent? LIZ: Sunt prea obosită. Nu pot răspunde. HIG: Scuzaţi. STRAT.: Ce doriţi! Cu ce vă pot servi? TOŢI: Wiski, Charlie. Bere. Coktail. Straton, Charlie repetă. FR.: D-le Beer, nu bei cu noi? BEER: Cum? FR.: Poate bei ceva cu noi. BEER: Mulţumesc. N-am poftă. FR.: Vedeţi. Acum nu mai are poftă. B: 284 000. Bufallo. Mineapolis. 6 milioane. LIZ.: 7. B: Cum 7? LIZ: 8. B: Te rog, nu mă încurca. HIG.: D-lor. Vă rog să mă ascultaţi. Ridic acest pahar în cinstea luminii electrice, care ne-a revenit după aşa o lungă întrerupere. O salut. Afară de asta, nu pot trece cu tăcerea pe amfitrionul nostru, d-l Straton. Am trecut prin toate cârciumile Americii, dar trebuie să recunosc că nicăieri nu m-am îmbătat ca azi-noapte aici - şi în NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 975 plus pe gratis. Niciodată şi nimeni nu m-a tratat vreodată ca d-l Straton. Bravo, d-le Straton. Bravo. STR.: Te-am tratat? Pe gratis? Eu? Asta-i nemaipomenit! Charlie! Stai, leneşule, şi nu faci nimic. Fă socoteala cât au băut clienţii ieri şi azi. CH.: Cum să ţin minte? STR.: Dar cine să ţină minte? Strânge pe loc toate sticlele şi fa socoteala. CH.: Ei, domnu! Cum vă cheamă? Bravo, bravo. Marş în cabinet şi strânge sticlele. Mai repede. (Toţi numără cu glas tare: Straton şi Charlie sticlele, Beer cursul cerealelor.) FR.: Vedeţi, d-lor, a şi început să socotească ce beneficii îi va aduce potopul. E un nemernic. STR.: La dracu! 14 sticle de şampanie, afară de lichior şi wisky. FR.: Da, afară de liqueur şi wisky. Asta zic şi eu petrecere. Afară de asta, nu în fiecare zi scapă oamenii dintr-un potop. STR.: Aşa e. Mai ales. Nu în zilele în care trebuie să dai din buzunar pentru asemenea beţivi . FR.: Cum să plătesc? Ai făcut d-ta cinste? STR.: Mie nu-mi plac glume de astea, d-le Frazer. FR.: Se vede că ai glumit când te-ai văzut cu piciorul în groapă. Frumoasă glumă. (Sună telefonul.) Lasă că mai vorbim noi. TOŢI (aleargă spre telefon, îmbulzindu-se şi strigând). STR.: Nu daţi năvală. E telefonul meu. Vreau să vorbesc mai întâi cu nevastă-mea. Am acasă nevastă şi copii. D-lor, aici nu e bursă. FR.: Eşti brutal. Ţi-ai pierdut toată consideraţia mea. Te poftesc să nu mai strigi la mine. STR.: Allo! Allo! Cine vorbeşte? Nu aud. Vorbiţi mai tare. Drace! Iar s-a întrerupt. FR.: D-ta eşti de vină. Te porţi ca un casap. îmi rupi aparatul din mână. Nu aşa se poartă un om inteligent. STR.: Destul. D-le Frazer. Mi-e teamă că relaţiile noastre prieteneşti de ani de zile... FR.: Ce fel de relaţii. Du-te dracului, idiotule. STR.: D-le Frazer... 976 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE BEER (a stat tot timpul şi a ascultat): Ei, tăcere. Nu mă deranjaţi. (Telefonul sună.) Vă spun pentru ultima oară, terminaţi cu zarva asta. FR.: Ei, vorbeşte. BEER: Tăcere. FR.: Ei, vorbeşte. BEER (ascultă la telefon şi izbucneşte în râs): Allo! Straton- bar. Da, aud. Cum? Aşa de puţin? Nu se poate. Mulţumesc. Allo! FR.: Mulţumesc. BEER: Centrala telefonică anunţă că azi noapte a fost un uragan care a rupt firele şi de aceea telefoanele n-au funcţionat. Dar acum totul s-a reparat şi... FR.: Aşadar, n-a fost un potop. Ura! Ura! Suntem salvaţi. STR: Da. FR.: Da. NEIL: Nu-i aşa. Nu-i adevărat. STRATON : De ce? FRAZER: De ce? NEIL: De ce? Te rog, d-le Frazer. Deschide uşa. FR.: De ce tocmai eu? CH. Mă scuzaţi. N-am putea să-i punem la treaba asta pe cei doi vagabonzi? Pe actor şi pe inventator. Să deschidă ei uşa dinspre curte. Are pragul mai înalt. FR.: D-lor. Asta e o idee minunată. Să facă treabă ăştia doi. STR.: Mai e vorbă. Trebuie. Le-am dat toată noaptea de mâncare şi de băut. Cel puţin să muncească. FR.: Să muncească. STR.: Vagabonzilor, veniţi aici. (Amândoi intră cu sticle.) NORD.: Unde să le pun pe toate astea? STR.: Uite, aici. FR. (către Beer): Spune vagabonzilor despre uşă. Te pricepi la chestii de astea. HIG.: Dacă nu mă înşel, a sunat telefonul. FR.: Sunat. Sigur c-a sunat. HIG.: A? NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 977 BEER: Fiţi aşa de buni, Higens şi Nordling, şi duceţi-vă dincolo, la uşa ce dă spre curte şi deschideţi-o. înţelegeţi? FR.: Dar cu băgare de seamă. Nu că ar fi vreo primejdie, dar să nu vă udaţi pantalonii. HIG.: Serios? Poate că ar fî mai bine să deschidem fereastra. FR.: D-lor, asta e o idee minunată. Propun să deschidem fereastra. TOŢI: Da. Foarte bine. Să deschidem fereastra. NEIL: Nu. Nu cumva. TOŢI: De ce? NEIL: E primejdios. TOŢI: Cum? Mai e vreo primejdie? BEER: D-le Neil. Termină odată cu glumele. D-lor! Nu mai e nicio primejdie. Electrica arde. Telefonul funcţionează. Charlie! Ridică obloanele. FRAZER: Eşti un fricos, Charlie. Ridică obloanele. (Se urcă pe masă.) STR.: Am putea să încercăm cu binişorul. Hai să încercăm. (Deschid binişor fereastra.) STR.: Soarele. TOŢI: O! Soarele! Ura! Ura! STR.: Ei, acuma putem deschide şi uşa - şi să stingem electrica. îmi închipui ce cont o să-mi trimită la plată Societatea de electricitate. (Telegraful se mişcă.) BEER: Grâul, 2 dolari. 2 dolari. Transporturile nu sunt suficiente. Grâul la 2 dolari. TOŢI: Felicitările mele. Felicitările mele. BEER: Paltonul şi pălăria. STR.: Un moment. Charlie. Du-te repede să aduci un jurnal de dimineaţă. în sfârşit o să ştim ce s-a întâmplat cu noi. FR.: Da, adevărat. Aş vrea sa ştiu de ce am stat aici o noapte întreagă. Aici în gaura asta. STR.: Cum? BEER: Unde ţinem? STR.: Ei! Nu era prevăzut. Un singur lucru aş vrea să mai spun. Ştiţi prea bine, d-lor, că cele câteva sticle de şampanie cu care v-am tratat, n-am de gând să le pun 978 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE la socoteală - dar sunt şi eu un om sărac. Educaţia copiilor costă bani mulţi. Barul a fost toată noapte închis. Vă rog, rog mult, achitaţi nota. BEER: Mă rog. FR.: Minunat. Ne ceri să plătim pentru că ne-ai tratat. Pe gratis, ziceai. Eu nu plătesc. B.: <în orice caz> Prin urmare, 288 de dolari şi 70 de centime. STR.: Exact, d-le Beer. Şi nu mai pun la socoteală stricăciunile, lumina etc. BEER: Bine. Destul. Poftim. STR.: Mulţumesc. Poate doriţi acum un păhărel de rămas bun. FR.: Nu, mulţumesc. HIG.: Wisky. STR.: Ştergeţi-o. Soarele e cald şi e vremea cea mai frumoasă pentru o plimbare. La revedere. Hai, luaţi-o din loc. NORD.: Da, numai un minut. Voiam doar să-i spun o vorbă d- lui Beer. D-le Beer, iertaţi-mă, am putea face oarecare experienţe. BEER: Poftim? NORD.: Voiam tocmai să te rog... Poate că aţi vrea să mă ajutaţi. BEER: La ce? La invenţia d-tale. HIG.: Da, la invenţia noastră. Adică a d-tale. A d-tale. BEER: Cu luneta. Ascultă-mă. Eşti un tip bolnav. Suferi de o idee fixă şi trebuie să te lecuieşti de ea. HIG.: Hai vino. Stelele apun când străluceşte dolarul. La revedere. (Ies amândoi.) BEER: începem prin urmare o zi nouă. FR.: Şi noi porcării. BEER: Da, dar grâul e la 2 dolari. 2 dolari, d-le Frazer. E plăcut să fii o verigă în lanţul ăsta. Nu-i aşa? Mult mai plăcut decât în lanţul d-lui Neil. Ca să spunem adevărul, d-le Neil, lanţul d-tale n-a fost prea rezistent - şi s-a rupt imediat - şi acum nu mai există. FR.: Pe drumul vieţii, pentru care d-ta ai cântat, e o plăcută plimbare, nu-i aşa? N-a fost niciun potop şi nimeni n-a murit. NEIL: Depinde din ce punct de vedere. FR.: Poate. Dar eu nu sunt aşa de deştept. La revedere. (Iese.) NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 979 LIZZI (intră înăuntru). STRAT.: Tot n-ai plecat? în bar la mine, ziua totul trebuie să fie onorabil. Ei... BEER (intervine). LIZZI: Billy. Eu plec, Billy. BEER: Pleci. Adio. LIZZI: Billy. BEER: Eşti supărată pe mine. LIZZI: Nu. A doua oară nu mai doare ca cea dintâi. Iar o a treia oară nu se va mai întâmpla. La revedere, d-le Neil. (Iese fluierând.) BEER: Socoteala e plătită. STR.: Da. BEER: Prin urmare. Pot să mă duc. îmi pare că nu avem acelaşi drum. La revedere. Admirabilă vreme. STR.: O, nemaipomenit de admirabilă vreme. (Beer iese.) Charlie! Charlie! Unde eşti, trântorule? CH.: Uite, un ziar. Ce obosit sunt. STR.: Obosit! Fă imediat curat prin bar. (Intră Clientul.) CLIENTUL: Coktail. Repede. E aproape zece. STR.: Un coktail. CH.: Un coktail. CLIENTUL: Am avut azi noapte un uragan care a întrerupt telefonul şi telegraful. STR.: Poftim. CLIENTUL: Şi acum nu mai e nicio urmă. Splendidă vreme. STR.: Frumoasă vreme. (Sună telefonul.) Charlie! Charlie! La telefon. CH.: Allo! Allo! Un moment. Să întreb. E de la fabrica de gheaţă. întreabă dacă să ne trimită şi o porţie dublă. E o căldură teribilă. Au comenzi mari. STR.: Nu. Până mâine cred că se schimbă vremea. CH.: Nu. Până mâine vremea o să se schimbe. NEIL: Charlie! Charlie! Un bitter. Dar să fie fierbinte şi tare ca iadul. STR.: Un bitter CH.: Un bitter. 980 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE NEIL (către public): S-a terminat. Asta e... Dar să ştiţi de la mine. Vremea tot nu se schimbă... Cortina 636 1-19 Charlie (la telefon)... CORTINA A. CORESPONDENŢA Importanţa corespondenţei lui Mihail Sebastian decurge din bogăţia confesiunilor privind geneza operei şi din bagajul informativ referitor la relaţiile scriitorului cu generaţia sa. Totodată, scrisorile întregesc schiţa autobiografică configurată în Jurnal cu o componentă esenţială - perioada studiilor doctorale de la Paris (1929-1931) şi cu preţioase mărturii asupra unor intervale neînregistrate în Jurnal: 17 iunie j 1940 - 1 ianuarie 1941 şi 31 decembrie 1944 - 15 mai 1945. ! Pentru a le impune relevanţa, am ordonat cronologic materia, j adoptând formula faţă de care scriitorul însuşi şi-a exprimat preferinţa atunci când comenta, în eseul din 1938, Corespondenţa lui Marcel Proust. După ce respinge ideea grupării după destinatar („metoda cea mai simplă”), Sebastian constată că: „O ediţie strict cronologică, urmând an cu an i etapele corespondenţei şi grupând în acelaşi volum toate scrisorile dintr-o anumită epocă, indiferent de diversitatea adresanţilor, ne-ar fi dat un mai credincios tablou al vieţii lui Proust, al prietenilor lui, al schimbărilor suferite de-a lungul j timpului şi ar 11 înlesnit confruntări ...” (Mihail Sebastian. I Corespondenţa lui Marcel Proust, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, 1939, p. 11) Scrisorile lui Mihail Sebastian sunt, desigur, mult mai numeroase decât cele publicate aici. Completarea în timp a acestui capitol al scrierilor este posibilă şi necesară. Dintre cele dezvăluite până în prezent, corespondenţa cu poetul Camil Baltazar ocupă, în ordinea cronologică a emiterii lor, primul loc. Sub raport numeric este şi cea mai 982 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE substanţială, chiar dacă corpusul epistolar, păstrat în arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române, este incomplet. Prima scrisoare din serie este datată 8 februarie 1927, dar dialogul începuse din anul precedent, cum se vede dintr-o scrisoare Camil Baltazar către Sebastian (24 februarie 1926) aflată în aceeaşi arhivă (M.N.L.R. 82/111/16): „Iubite Domnule Hechter, dedesubtul scrisorii dumitale, aştepta alta ...etc”. Lectura scrisorilor lui Camil Baltazar dezvăluie şi alte lacune. Cele 30 texte Sebastian care s-au păstrat, completează consemnările diaristului de mai târziu în trei momente importante: anii debutului literar şi publicistic, anii de studii la Paris, etapa colaborării la „România literară”. în cea mai mare parte, corespondenţa a fost publicată, uneori cu omisiuni, în volumul Scrisori către Camil Baltazar, E.P.L., 1965. Camil Baltazar, care le-a editat, nu a dat publicităţii scrisorile strict particulare, fară relevanţă pentru cei doi scriitori şi a exclus din textul publicat câteva fragmente, considerate discutabile; referirile la Nae Ionescu, excluse de asemenea, pot fi (în 1965, când a apărut volumul) intervenţii ale cenzurii. p. 635-636 Scrisoarea din 8 februarie 1927 este prima din cele păstrate în arhiva M.N.L.R. (101/111/1,173). Nu a fost publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar. 1. Intenţia lui Camil Baltazar de a organiza o „şezătoare” la Brăila face subiectul mai multor scrisori; a fost transmisă lui Sebastian înainte de 8 februarie şi se regăseşte în cele care urmează. p. 636 Nu a fost publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar. Originalul în arhiva M.N.L.R. (101/III/3). Pe plic, adresele celor doi corespondenţi: „Domnului Camil Baltazar. Principatele Unite 31. Bucureşti; Exp. Iosy Hechter. Unirii 119, Brăila” NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 983 La sfârşitul scrisorii, câteva rânduri scrise de Isac Rosenzweig (poetul Andrei Tudor): „Adaug câteva cuvinte pentru părerea de rău, de a nu te fi văzut încă o dată înainte de plecare. îndrăznesc mult, dacă îţi cer să-mi trimiţi „Ceai” şi poezia arătată la Bucureşti lui Hechter? Salutări şi mulţumiri, Y Rosenzweig”. 1. Mihail Sebastian răspunde solicitării lui Camil Baltazar din scrisoarea datată 9 februarie 1927 (M.N.L.R. 82/IV/10): „Trebuie să găseşti acei 40-50 adolescenţi sau adolescente care să-mi acorde posibilitatea de a părăsi pentru două zile Bucureştii, spre a sta eu de vorbă cu inima lor, ei de vorbă cu tristeţea mea”. p. 637-638 Publicată de Camil Baltazar în voi. cit., p. 99. Originalul în arhiva M.N.L.R. 101/II/3/176. 1. Camil Baltazar amendase întârzierea răspunsului lui Sebastian, într-o scrisoare trimisă din Focşani, la 28 martie 1927 (M.N.L.R. 82/11/18): „Şi dacă ar fi fost numai confirmarea ce trebuiai să-mi dai unei spovedanii pe care nu o fac decât atunci când omagiez pe cineva şi încă ar fi trebuit să- mi trimiţi câteva rânduri. La dracu, tăcerea e bună pentru proşti”. p. 639 Publicată în voi. cit., p. 100. Originalul, în arhiva M.N.L.R. 101/III/2. 1. Citat reprodus din scrisoarea lui Camil Baltazar din 27 martie (M.N.L.R. 82/11/28). 2. Vecernii, primul volum de versuri al lui Camil Baltazar, publicat în 1923. 3. Informaţii cerute de Camil Baltazar în scrisoarea din 27 martie 1927. p. 641-643 Scrisoarea din 12 aprilie 1927 a fost publicată în voi. cit., p. 102, fară primele două aliniate din P.S. (p. 643) Originalul în arhiva M.N.L.R. 101/II/1. 1. în scrisoarea din 8 aprilie 1927 (M.N.R.L., 82/11/29), Camil Baltazar încearcă să determine o confesiune „sinceră” 984 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE din partea lui Mihail Sebastian: să venim unul spre celălalt aşa cum d-ta într-adevăr doreşti. Aşa că scumpul meu mezin, scrie-mi cu peniţa d-tale cea mai subţire şi mai caldă [...] Pentru cât ne cunoaştem, putem scrie fară jenă de a literaturiza. Ne înţelegem, s-o ştii. Şi încă bine.” 2. Răspunde solicitării lui Camil Baltazar, din scrisorile trimise la 27 martie 1927 (M.N.L.R., 82/11/28) şi la 8 aprilie 1927 (M.N.L.R., 82/11/29) 3. In scrisoarea din 27 martie 1927, Camil Baltazar îi ceruse lui Sebastian sprijinul pentru organizarea , la Galaţi , a unei întâlniri cu tinerii. p. 643-645 Publicată în voi. cit. p. 104-105; Sunt omise informaţiile despre băile de la Lacul Sărat şi despre demersurile făcute pentru întâlnirea de la Galaţi. Originalul în arhiva M.N.L.R. 101/II/2. Scrisoare cu plic, cu adresa: „Domnului Camil Baltazar. Str. Apolodor 3 bis, et. III. Bucureşti. Casa Moss.” 1. Mihail Sebastian răspunde observaţiilor făcute de Camil Baltazar care îi imputa oscilaţiile între „traiectoria inginerească a unei vieţi de disciplină burghezească” şi literatură: „Dacă vrei să scrii, atunci toate aceste clătinări şi legănări şi introspecţii de acum sunt bune şi rodnice. încercate însă numai ca divertismente pitoreşti lângă aridul stâlp al carierei viitoare, sunt cât se poate de stricătoare. Viaţa te cere crud şi marmorean. Fără mămăliga introspecţiilor şi fară panglicuţele divagaţiilor.” (Scrisoare Camil Baltazar, 8 aprilie 1927, M.N.R.L. 82/11/19) p. 646-647 Scrisoarea din 13 iulie 1927 nu a fost publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar. Originalul în arhiva M.N.L.R. 101/II/3 Scrisoare cu plic: „Domnului Camil Baltazar. Castelul Brâncoveanu. Sâmbăta de Sus. Făgăraş”; Exp. „Iosy Hechter. Unirii 119 Brăila”. 1. Camil Baltazar îi scria de la Sâmbăta de Sus, la 4 iulie 1927 (M.N.L.R. 82/11/30): „Toată împrejurimea e calmă şi picturală. Numai linişte sufletească să fie [...] Fac plimbări NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 985 dese între lanuri, mă joc în grădină şi apoi tânjesc la soare radioactiv...”, după câteva zile însă (18 iulie 1927), răspunzând scrisorii lui Sebastian, declară: Te înşeli dacă bănuieşti că trăiesc tihnit aici p. 647 Publicată în voi. cit., p. 106. Originalul în arhiva M.N.L.R. 101/II/4 Scrisoare cu plic: „D-lui Camil Baltazar. Sâmbăta de Sus. Făgăraş, la Castelul Brâncoveanu; expeditor: Iosy Hechter, Unirii 119, Brăila”. p. 648-650 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar (ed. cit. p. 107-108). Originalul în arhiva M.N.L.R. 101/III/5. Scrisoare cu plic: „Domnului Camil Baltazar. Casa Moss. Bucureşti. Apolodor 3 bis, et. III; exp. Iosy Hechter, Unirii 119. Brăila”. 1. Camil Baltazar a răspuns prompt şi încurajator la strigătul „Vreau să plec” al lui Sebastian, oferindu-i sprijinul: „îţi ofer primele şi cele mai necesare arme - imediat. Vei fi scutit de mizerie ... 3000 lei vei câştiga traducând, pentru «Lectura» şi altele, 3-4 nuvele pe lună. Alţi 2000 vei avea făcând lucruri mărunte la o gazetă pe care ţi-o voi numi când vei fi aici. Dar vino. Neapărat ”. (Scrisoare din 12 octombrie 1927, M.N.L.R. 82/11/32) 2. Primul foileton din „Cuvântul”, Sentimentalul Gourmont a fost publicat la 14 august 1927. Referitor la posibilitatea de a „găsi acolo de lucru”, C. Baltazar a răspuns în scrisoarea citată mai sus: „în chestia «Cuvântului» am vorbit cu acei de acolo acum câteva zile. Faptul că eşti evreu va fi o piedică, principială. Cum află lucrul acesta nu te mai publică”. p. 650-651 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar (p. 109-110), fară fragmentul de la p. 651, ultimul aliniat, în care Sebastian răspunde la solicitarea lui Camil Baltazar (12 octombrie 1927, M.N.L.R. 82/11/32) de a afla motivul pentru care nu i se trimite „pustia ceia de mie”, subvenţie pe care scriitorul o primise, se pare, până atunci de la Brăila. 986 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE Originalul, în arhiva M.N.L.R. 101/III/6 Scrisoare cu plic: „Domnului Camil Baltazar. Casa Moss. Bucureşti. Apolodor 3 bis, et. III; exp. Iosy Hechter, Unirii 119. Brăila”. 1. Camil Baltazar precizează în nota din volumul citat: „Obţinusem promisiunea unui post cu program redus la editura „Cultura naţională”, de sub conducerea lui Simionescu- Râmniceanu, pe care Sebastian nu l-a mai ocupat deoarece, în ultimă instanţă, nu i s-a aprobat regimul special de muncă ce i-ar fi permis să-şi continue studiile şi preocupările literare”. 2. Poetul Andrei Tudor. p. 652 Publicată în Scrisori către Camil Baltazar (ed. cit. p. 111). p. 652-653 Publicată de Mircea Handoca în „Orizont”, serie nouă, nr. 52, 30 decembrie 1988, p. 5 (Mircea Eliade în scrisori. Mihail Sebastian către Mircea Eliade); republicată în volumul Mircea Eliade şi corespondenţii săi, voi. 4, Criterion, 2006. p. 326. Carte poştală adresată „D-lui Mircea Eliade. Str. Melodiei 1”; Exp. „Mihail Sebastian. Unirii 119. Brăila”. Provenită din arhiva Corina Alexandrescu (cum se menţionează, la prima publicare, în „Orizont”, scrisoarea se află în arhiva Mircea Handoca. p. 653-656 Publicată de Mircea Handoca în „Orizont”, nr. cit.; republicată în volumul Mircea Eliade şi corespondenţii săi, ed. cit., p. 326-328 Originalul în arhiva Mircea Handoca. 1. Suita de cronici literare, publicate la rubrica „Semne pe un dulap de cărţi”. p. 656-659 Publicată de Mircea Handoca în „Orizont”, nr. 2, 13 ianuarie 1989, p. 8, sub titlul Mircea Eliade şi Mihail Sebastian; republicată în volumul Mircea Eliade şi corespondenţii săi, ed. cit., p.329-330 Originalul în arhiva Mircea Handoca. 1. Nae Ionescu. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 987 p. 659-660 Publicată în voi. cit., p. 112-113. Originalul, în arhiva M.N.L.R. 101/II/5. 1. Este vorba de articolul lui Petru Comarnescu, Punere la punct. Detractorul domnului Ralea ( „Ultima oră”, I, nr. 2, 29 decembrie 1928). Replica lui Sebastian, în „Cuvântul”, 2 ianuarie 1929: Mic răspuns la o prostie mare. 2. Scrisoare către un critic („Cuvântul”, IV, 1923, 28 decembrie 1928), atac la adresa lui E. Lovinescu, publicat la puţin timp după ce, în cenaclu, criticul îl admonestase pe Sebastian. In replică tânărul gazetar scria: „Aveţi despre funcţia scrisului, domnule, o prejudecată în care amfitrionul din dv. şi şeful de cenaclu se trădează înaintea criticului”. 3. Referire la aprecierile din Adaos la „evoluţia criticii literare (Mutaţia valorilor estetice) 4. „Rezervele” lui Camil Baltazar sunt exprimate în „Tiparniţa literară” (nr. 3, 1 ianuarie 1929): „Amicul Sebastian nu are deloc dreptate [...] trebuie să recunoaştem că dacă jocul uman al şovăielilor a intrat câteodată în exerciţiul critic al lui E. Lovinescu, întotdeauna însă scrisul acestuia a fost ridicat ca un scut mai sus de capul contimporanilor ...”. p. 660-662 Scrisorile lui Mihail Sebastian către Camil Petrescu, cunoscute până în prezent, se înscriu în intervalul 1929-1943; cele mai multe sunt expediate de la Paris (1929- 1931), în perioada studiilor doctorale şi a elaborării primelor proze. „Faptul de a te fi cunoscut - scrie Sebastian într-o scrisoare din 30 aprilie 1930 - e capital în existenţa mea. Nu scriu o pagină de literatură, nu şterg un cuvânt şi nu adaug vreunul fară să mă gândesc: acesta i-ar plăcea, acesta nu i-ar plăcea lui Camil Petrescu”. O comfirmare a sentimentelor faţă de „mentor” este înregistrată în dedicaţia pe volumul Cum am devenit huligan: „Lui Camil Petrescu, o admiraţie pe care nimic nu o va clinti - o iubire pe care nimic nu o va zdruncina”. (3 ianuarie 1934). Scrisorile sunt şi ele mărturiile unei prietenii verificate în timp, prietenie pe care Camil Petrescu o numea, în 1933, „strict literară ... de oameni care au crezut în scris, care au încercat disoluţia tuturor îndoielilor şi au căutat dezlegări de trudă comună”. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE Prima scrisoare cunoscută este datată 8 aprilie 1929. A fost publicată de Florica Ichim în volumul Scrisori către Camil Petrescu, Voi. II, Minerva, 1981, pp. 221-222. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi indici de Florica Ichim. 1. Revista „Munca intelectuală” nu a mai apărut. 2. Andrei Tudor, poet şi prozator, originar din Brăila. 3. Horia Robeanu - poet. 4. Un fragment din Le Dieu des corps de Jules Romains a fost publicat în „Cuvântul”, 28 aprilie 1929, la rubrica „Antologia noastră”. 5. Este vorba de Mic tratat de estetică sau Lumea văzută estetic. p. 662-663 Publicată în volumul Scrisori către Camil Petrescu, II, p. 224-225. 1. Referire la Viaţa amoroasă a ducelui de Richelieu (Povestită de el însuşi), fragment publicat în „Universul literar”, nr. 16, 14 aprilie 1929, p. 255-256. Traducerea este semnată cu iniţiale: I. Gr. p. 663 Publicată în Scrisori către Camil Petrescu, II, p. 225. Telegramă care marchează ziua de naştere (stil nou) a lui Camil Petrescu. Data telegrafului: 22/IV/29 ora 14. p. 664-668 Publicată în volumul Scrisori către Camil Petrescu, II, p. 225-227. 1. P.H.Pralea este pseudonimul lui Pierre Hechter, fratele mai mare al lui Sebastian care a publicat Teme proustiene, în „Cuvântul”, nr. 1447, 3 mai 1929. 2. în „Ultima oră”, nr. 87, 11 aprilie 1929 şi nr. 103, 1 mai 129, Petru Comamescu, Ion Barbu şi Ion Pillat au publicat articole elogioase despre cartea lui Mateiu Caragiale. p. 668-669 Scrisoarea din 7 V 1929 nu a fost publicată în volumul citat. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 989 Originalul se află în arhiva M.N.R.L. (101/1/8). Pe plic: „Domnului Camil Petrescu, str. Regală 21. Bucureşti; Exp. Mihail Sebastian, Unirii 119 [Brăila]”. 1. Ca şi „Munca intelectuală”, a doua serie a „Cetăţii literare” a rămas doar un proiect. 2. în bibliografia operei lui Mihail Sebastian nu se regăsesc toate proiectele expuse aici. A scris, favorabil, despre Mateiu Caragiale (Craii de Curtea Veche) în „Cuvântul” (29 aprilie 1929) şi în „Vitrina literară” (21 octombrie 1929), apoi în „Rampa”, 22 ianuarie 1936. p. 669-672 Publicată în volumul Scrisori către Camil Petrescu, Voi. II, p. 228-230. 1. „Romanul românesc”, mereu amânat, este unul din proiectele nefinalizate de Mihail Sebastian. După cum notează în Jurnal, abia în 1936 scriitorul definitiva cuprinsul primului volum: „Rebreanu, Sadoveanu, H.P.-Bengescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu. Ionel Teodoreanu” (Jurnal, ed. cit. p. 51). 2. Intenţia, „lichidării din faţă” a „contingentului literar Cezar Petrescu - Ionel Teodoreanu - Gib Mihăescu” a fost, ulterior, revizuită. După ce în „Tiparniţa literară” (februarie 1929) a declarat, la apariţia romanului Turnul Milenei, că: „Literatura domnului Ionel Teodoreanu este plană”, scriitorul fiind „exemplul cel mai ciudat de proprie neînţelegere din câte literatura românească poate oferi”, la apariţia volumului Lorelei, Sebastian a consemnat în „Breviarul” din „Rampa” (29 noiembrie 1935): „De acord sau în dezacord cu literatura Medelenilor, trebuie să recunoaştem în d. Ionel Teodoreanu un moment important în epica noastră modernă. E un romancier care a dat expresie unei lumi, cu larg ecou în publicul mare. Acest lucru nu ne poate determina atitudinea critică, dar ne impune atenţia. Şi pe urmă, nu vom uita niciodată suavele bucurii pe care, mai de mult, le găseam în Uliţa copilăriei şi în primele pagini din Medeleni...” Despre Gib Mihăescu a scris favorabil la apariţia romanului Rusoaica (România literară”, 1 iulie 1933), iar la 990 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE moartea scriitorului declara: „E mai mult decât un mare scriitor care moare” („Rampa”, 21 octombrie 1935). 3. Mihail Sebastian a scris despre literatura lui Georges Moore în Romanul insular („Cuvântul”, 5 februarie 1930). 4. Fermina Marquez de Valery Larbaud. p. 673-674 Publicată în volumul Scrisori către Camil Petrescu, Voi. II, p. 230-231. p. 674-678 Publicată în volumul Scrisori către Camil Petrescu, Voi. II (ed. cit. p. 231-233). 1. Mihail Sebastian a publicat în „Cuvântul” (21 februarie, 27 februarie şi 5 martie 1930) suita de articole Note stendhaliene: Armence, Lamiel şi Lucien Leuwen. 2. C.S. Făgeţel, scriitor şi publicist, fondator al revistei craiovene „Ramuri”. 3. „Omul liber”, care a apărut la Bucureşti între 21 noiembrie 1929 şi 31 decembrie 1930. a publicat texte de Ilarie Voronca, Camil Petrescu, A. Cotruş, P Cema, Radu D Rosetti ş.a. 4. Bogdan Varvara - publicist. 5. Este vorba de piesa Care din ele?\ s-a jucat în februarie 1930, la studioul Teatrului Naţional din Bucureşti. p. 678 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar (ed. cit., p. 114-115). Originalul se află în arhiva M.N.R.L. 101/1/6 Scrisoare cu plic: „Domnului Camil Baltazar, 11 Str. Anastase Panu 11, Bucarest 5, Roumanie”; exp. „Mihail Sebastian, 52 rue de la Clef, Paris II”. Cu puţin timp în urmă Sebastian expediase, la aceeaşi adresă, o carte poştală ilustrată, din Geneva: „Pont des Bergues et Ile J.J. Rousseau”, semnată „Mihail Sebastian. Geneva. 16. IV. 1930”. p. 679-684 Publicată prima data de Florica Ichim: Epistolar, în „Manuscriptum”, nr. 3/1979, p. 129-131; NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 991 republicată în Scrisori către Camil Petrescu, Voi. II (ed. cit. p. 234-236). 1. Pamfil Şeicaru, cunoscutul gazetar şi om politic. 2. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. 3. Este vorba de romanul Oraşul cu salcâmi. 4. Prima referire la romanul De două mii de ani. p. 684-685 Publicată în Scrisori către Camil Petrescu, VoL II (ed. cit. p. 236-237). p. 685 Carte poştală ilustrată, vedere din Nogent-sur Mame: Le Boulevarde de la Mame. Alături de mesajul lui Sebastian, un scurt text semnat, cu pseudonim, de fratele scriitorului, Pierre Hechter: „Numele meu vă mai spune ceva? Dacă da, respectuoase salutări. Pralea” p. 685-686 Carte poştală ilustrată. (Le lac d’Annecy. Route du col de la Foroloz), adresată „D-nei şi D-lui S. Păstorescu, la ziarul «Curierul», Brăila, România”; exp. „ I.H., Pension «Les Marquisats», Annecy (Haute Savoie)”. Originalul, în arhiva M.N.R.L. (101/0/5). 1. Familia S. Păstorescu, Bazil şi Silvia Schafermann, de la care provin multe dintre scrisorile Sebastian aflate în arhiva M.N.L.R., rude apropiate ale scriitorului. p. 686-690 Publicată prima dată de Florica Ichim în „Manuscriptum”, nr. 3/1979, p. 131-133; republicată în Scrisori către Camil Petrescu, Voi. II (ed. cit. p. 237-239). 1. Câteva scrisori ale Doamnei T., integrate ulterior în romanul Patul lui Procust au fost publicate în „Cetatea literară”. 2. Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici, publicat în ultimul număr al „Cetăţii literare” (23 decembrie 1926) a fost scris în urma atacului orchestrat de Pamfil Şeicaru după reprezentaţia cu piesa Mioara. 3. Oraşul cu salcâmi NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 4. Se referă la „Jurnal iudeu” prima parte a romanului De două mii de ani. 5. Isaiia Răcăciuni, gazetar şi redactor la revista „Premiera”, colaborator la „Adevărul”, „Epoca”, „Rampa”, „Viaţa românească” şi la editura „Cultura naţională”; secretar al Fundaţiei pentru literatură şi artă „Regele Carol II”. 6. Editura Naţională Ciornei, unde Sebastian a publicat două dintre cărţile sale. 7. Editura „Ancora”, S. Benvenisti & Co. a tipărit operele Hortensiei Papadat Bengescu, Camil Petrescu, G. Bacovia şi ale sciitorilor de la Sburătorul. Sebastian atacase într-un articol din 1928 ( „Cuvântul”, 17 iulie ) editura, considerând că se află „sub imediatele ordine” ale lui Lovinescu. 8. George G. Mironescu, profesor universitar şi om politic, reprezentant al României la Liga Naţiunilor (1929- 1930). p. 690-694 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, (ed. cit., p. 116-119) Originalul, în arhiva M.N.R.L. (101/III/7). 1. Se referă, cu siguranţă, la „Jurnalul iudeu” - primele două secvenţe ale romanului De două mii de ani. 2. Oraşul cu salcâmi. 3. Impresiile vacanţei la Annecy se regăsesc în nuvela Renée, Marthe, Odette din volumul Femei. p. 694 Originalul, în arhiva M.N.R.L. (101/0/2). Nu a fost publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar. Carte poştală ilustrată (Le lac d’Annecy. Les dents de Lanfon et vue sur St. Germain), adresată „Domnului Camil Baltazar, Str. Anastase Panu 11, Bucarest, Roumanie”. p. 695 Carte poştală expediată din Elveţia; către „Monsieur Camil Petrescu, Str. Câmpineanu 40, Bucarest, Roumanie”. (Publicată în Scrisori către Camil Petrescu, Voi. II, (ed. cit. p. 240). NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 993 p. 695-699 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, (ed. cit., p. 120-123), cu două omisiuni: „Dacă ai şti ce oribilă, ce dezgustătoare e ţigănia Bucureştilor, privită de aici” (p. 696); „Dacă nu i-aş fi atât de mult îndatorat lui Nae Ionescu, aş renunţa bucuros şi la foiletonul gazetei” (p. 696). Originalul în arhiva M.N.L.R (101/III/8) 1. E vorba de Oraşul cu salcâmi, început în 1929. 2. Prima referire la nuvela Emilia, publicată în „Tiparniţa literară”, mai 1931 3. Nu a scris studiul despre Estetica d-lui Lovinescu. p. 699-702 Publicată în volumul citat, p. 124-125, fară paragraful de la p. 701-702: ”Uite, singurul gând, că ceva ar putea - Doamne fereşte - să mă oblige să mă întorc acolo, [....] un ceas întreg”. Originalul în arhiva M.N.L.R (101/III/9) 1. Din vacanţa la Annecy îşi extrage substanţa nuvela Renée, Marthe, Odette din volumul Femei şi câteva pagini de jurnal (Jurnal de vacanţă), publicate în „Cuvântul” (numerele 1895, 1901, 1914, 1924, 1932, 1942, august - septembrie 1930). 2. Referire la romanul Oraşul cu salcâmi. 3. Impresiile călătoriei la Geneva au fost consemnate în Scrisoare din Geneva, publicată în „Cuvântul”, 28 septembrie 1930. p. 702-705 Publicată în volumul Scrisori către Camil Petrescu, Vol. II (ed. cit. p. 240-242). 1. Drum cu ocoluri la Odobeşti (fragment din Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război) publicat în „Tiparniţa literară”, anul II, nr. 6-10/1930, p. 13. 2. E vorba de Isabel şi apele diavolului. Sebastian a scris două cronici despre cartea lui Eliade: Cartea lui Mircea Eliade („Cuvântul”, 31 mai 1930) şi Mircea Eliade: „Isabel şi apele diavoluluF („România literară”, 6 august 1932). 3. Quatre portraits de Martha Bibescu. Cronica lui Mihail Sebastian la cartea Marthei Bibescu, Principesa Bibescu portretistă, a fost publicată în „Cuvântul”, nr. 1910 la 16 februarie 1930. 994 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE p. 706-707 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, (ed. cit., p. 127-128), cu omisiuni (p. 706: „1. Vrei să-i spui [...] pagina literara).”) Originalul în arhiva M.N.R.L. (101/II/7) Scrisoare cu plic, expediată de Sebastian de la noua sa adresă din Paris: „Messidor Hotel, 330 rue Vaugirard, Paris XV”. La această adresă pariziană vor locui eroii nuvelei Arabela din volumul Femei (1933). 1. Este vorba şi aici de Oraşul cu salcâmi; manuscrisul a fost trimis lui Camil Baltazar în martie 1931. p. 707-710 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, (ed. cit., p. 129-132) Originalul în arhiva M.N.R.L. (101/111/10). Scrisoare cu plic, expediată din Paris, „Messidor Hotel, 330 rue Vaugirard, Paris XV”. 1. Drum cu ocoluri la Odobeşti, „Tiparniţa literară”, nr. 6-10, iulie - octombrie 1930. p. 710-714 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, (ed. cit., p. 133-135). Originalul în arhiva M.N.R.L. (101/111/10). Scrisoare cu plic (adresa din scrisoarea precedentă). 1. E vorba de volumul VI (Mutaţia valorilor estetice) din Istoria literaturii române contemporane, care a apărut în 1929. Paragraful la care se referă Sebastian încheie capitolul XXX, Adaos la „Evoluţia criticii literare 2. Referire la Scrisoare către un critic, publicată de Sebastian în „Cuvântul”, 28 octombrie 1928. 3. Este vorba de primul volum din Memorii, publicat în 1928. 4. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, care a apărut în noiembrie 1930. p. 714-717 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, (ed. cit., p. 136-138). Originalul în arhiva M.N.R.L. (101/111/12). Scrisoare cu plic. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1. Sebastian justifică aici „tânguirea”, din scrisoarea datată 12 noiembrie 1930, pentru care Baltazar îl mustrase în răspunsul său din „Ajunul Crăciunului 1930” (M.N.L.R. 82/11/34): „m-a supărat [...] totala dumitale dezarmare în faţa vieţii. M-a indignat chiar tânguirea dumitale”. 2. „melamezi” - dascăli în limba ebraică. 3. In scrisoarea citată mai sus, Camil Baltazar îi reproşase lui Sebastian îndărătnicia în ceea ce priveşte colaborarea la „Tiparniţa literară” şi încheia: „ ... nu te mai rog pentru că văd că eşti un zevzec”. 4. Oraşul cu salcâmi. p. 717-720 Publicată prima dată de Florica Ichim în „Manuscriptum”, nr. 3/1979, p. 133-135; republicată în i Scrisori către Camil Petrescu, Voi. II (ed. cit. p. 242-244). La I sfârşitul scrisorii, transcrisă, probabil, după plic - adresa din ! Paris a scriitorului: „Ex. Mihail Sebastian, Messidor Hotel, 330 Rue de Vaugirard, Paris XV”. 1. Camil Petrescu sau despre o dramă a inteligenţei, în „Cuvântul”, 14 ianuarie 1931. 2. Personaj din romanul lui Marcel Proust. p. 721 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, (ed. cit., p. 139). Originalul în arhiva M.N.R.L. (101/II/8). Scrisoare cu plic expediată din Paris, „330 rue de Vaugirard”. 1 . Oraşul, cu salcâmi. p. 721-722 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, (ed. cit., p. 140), Originalul în arhiva M.N.R.L. (101/II/9). 1. Este vorba de nuvela Emilia care a apărut în „Tiparniţa literară”, nr. 1-3, mai 1931. p. 722-724 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, (ed. cit., p. 141- 142). Originalul în arhiva M.N.R.L. (101/11/10). 996 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1. Poate pentru că a ajuns prea târziu, dedicaţia nu a apărut în „Tiparniţa literară”. 2. în volumul de corespondenţă publicat de Camil Baltazar, numele lui Titu Devechi este dat cu iniţialele T.D., iniţiale sub care, adeseori, gazetarul şi-a publicat articolele. p. 724-725 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, (ed. cit., p. 143-144). Originalul în arhiva M.N.R.L. (101/11/11). Scrisoare cu plic (aceleaşi adrese pentru expeditor şi destinatar). 1. Este vorba de manuscrisul romanului Oraşul cu salcâmi. 2. Un fragment din roman a fost publicat, cu titlul întâiul sânge, în „Tiparniţa literară”, nr.5, 1929. p. 725-729 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, (ed. cit., p. 145-147). Originalul în arhiva M.N.R.L. (101/11/12). Scrisoare cu plic. 1. Oraşul cu salcâmi 2. Volumul Femei, care va apărea în 1933. 3. Se referă la romanul De două mii de ani (1934), proiectat şi, parţial, scris în 1931. 4. „Nouvelle Revue Française” 5. Oraşul cu salcâmi nu a fost acceptat la editura „Cultura naţională”. A fost publicat abia în 1935. 6. Este vorba de Masca apoloniană a lui Eugen Lovinescu, în „Vremea”, an III, 1930, nr. 152, 153; an IV, 1931, nr. 161, 162, 164, 166, 168. p. 729-730 Publicată de Camil Baltazar în volumul citat, p. 149 cu un paragraf eliminat (p.729-730: „ 2. nu vreau ca.. .Nae Ionescu ar avea dreptul să fie mâhnit.”) Originalul în arhiva M.N.RL. (101/11/13). Scrisoare cu plic. Hârtie cu antet: „Messidor Hôtel 330 rue de Vaugirard. Paris”. 1. Nota la care se referă Mihail Sebastian a apărut în „Vremea”, nr. 179, 26 martie 1931, p. 4, la rubrica lui Camil Baltazar, „Vremea literară”. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 997 p. 730-731 Publicată în volumul citat (p. 152). Originalul în arhiva M.N.R.L. (101/11/14). 1. Cronica la cartea lui Gh. M. Cantacuzino a apărut în „România literară”, nr. 22, 16 iulie 1932, „numărul curent”, aşadar. 2. Montaureanu - librar din Bucureşti. 3. între 16 iulie - 6 august, plecat în vacanţă, Sebastian nu a scris cronica la „România literară”. p. 731-732 Scrisoare inedită. Originalul la Biblioteca Academiei Române (S 37(1) CMLXXVI). 1. Data poştei din Piteşti, unde a fost expediată scrisoarea („Doamnei Maria Sorbul la Şcoala Profesională. Pentru Dl. Liviu Rebreanu. Piteşti) este doar parţial lizibilă 193... Este, probabil, vorba de anul 1932, când, în luna iulie, Sebastian era în concediu la Breaza, pentru că într-o scrisoare către Camil Baltazar, trimisă din Brăila, iulie 1932, preciza: „plec de la 15 sau de la 1 în vacanţă ...”; la 14 august 1932, îi scria aceluiaşi, din Breaza de sus. 2. „România literară” p. 732 Publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, (ed. cit., p. 151). Originalul în arhiva M.N.L.R. (101/ 0/4). Carte poştală: „Exp. Mihail Sebastian la Şcoala de Menaj, Breaza de Sus (Jud. Prahova)”. Data poştei - 15 VIII 1932. 1. Este vorba, probabil, de cronica la cartea lui C. Stere Smaragda Teodorovna, care a apărut în „România literară”, 20 august 1932. p. 732-733 Scrisoare inedită. Originalul în arhiva Sebastian de la Biblioteca Academiei Române (S 37(2) CML XXVI). Hârtie cu antetul ziarului „Cuvântul” l. Este vorba de „România literară”. p. 733 Nu a fost publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar. 998 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE Originalul în arhiva M.N.L.R. (101/ 1/2). Scrisă pe hârtie (1/2 filă) cu antetul ziarului „Cuvântul” unde este imprimat anul: 193... Fiind vorba de cronica la „România literară” unde Sebastian a semnat (de la primul număr, cu regularitate de puţine ori încălcată) „Cronica literară”, scrisoarea este, desigur, din 1932. Lipsa colaborării lui Sebastian între 16 iulie şi 6 august („România literară” nr. 23 şi 24), 5 noiembrie - 10 decembrie („România literară” nr. 39, 40,41, 42), 1-29 octombrie („România literară” nr. 34,35,36) trimite la unul dintre aceste intervale. p. 734 Scrisoarea din 23 decembrie [1932] nu a fost publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar. Originalul în arhiva M.N.L.R. (101/ 1/3). Scrisă pe hârtie (1/2 filă) cu antetul ziarului „Cuvântul” unde, în caseta imprimată, anul „193...” este completat în creion - 193[2], probabil, de Camil Baltazar. p. 734 Ciorna nesemnată a unei scrisori inedite către Al. Rosetti se află la Biblioteca Academiei Române - Arhiva Mihail Sebastian II, mss. 6. Textul este scris pe contrapagina unei file de manuscris - variantă la nuvela Maria din volumul Femei, ceea ce sugerează datarea - 1932. O mărturie a lui Mircea Eliade confirmă anul. Eliade relatează în Memorii I (Humanitas, 1991, p. 243-244) despre demersurile făcute de Sebastian , după apariţia primei sale cărţi (Fragmente dintr-un carnet găsit, 1932), pentru publicarea volumului de nuvele la „Cultura Naţională”. Dar Rosetti - consemnează Eliade - „a refuzat şi, profund mâhnit Sebastian s-a hotrât să încerce aiurea”. Probabil, pentru a-1 convinge pe Al. Rosetti, Sebastian a solicitat o întrevedere prin scrisoarea despre care nu se ştie dacă a fost sau nu expediată. p. 734 Telegramă transmisă din Brăila, cu numărul 877, la 15 I. 1933, (data telegrafului), publicată în volumul Scrisori către Camil Petrescu //, p. 244. p. 735 Scrisoare inedită către Felix Aderca. Biblioteca Academiei Române (S 22(2) DCCCXVII). NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 999 1. Textul este scris pe o hârtie cu antetul ziarului „Cuvântul”. Data este completată cu creion negru, probabil de către Felix Aderca, în caseta imprimată: „Cuvântul” / Bucureşti, 1/193...” 2. Cu siguranţă este vorba de volumul Femei, apărut în februarie 1933. p. 735 Carte de vizită cu înscrisul: „Mihail Sebastian / Redactor al ziarului „Cuvântul” / Bucureşti”. Originalul la Biblioteca Academiei Române (S 28 CCI) 3. Datarea este dedusă din context; Mihail Sebastian publicase în februarie 1933 Femei, cea de a doua carte a sa. 4. Comeliu Moldovanu, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1921-1923; 1933-1935). 5. Este vorba de volumele lui Sebastian: Fragmente dintr-un carnet găsit şi Femei. p. 735-736 Publicată de I. Ludo în „Adam”, an V, nr. 68, 1 martie 1934, p. 6 în cuprinsul pamfletului Un ovrei cumsecade în ghiarele moralei iudaice. 1.1. Ludo a ripostat în pamfletul citat: „Această injurie nu s-a produs. Eu n-am atins pe omul acela, nici măcar cu o virgulă. De când patronul nu poate răspunde, n-a fost o singură dată obiectul preocupărilor noastre. Fiindcă să vezi, drăcia dracilor: galbena mea broşură, care l-a făcut pe alb-albastrul Sebastian să vadă roşu, nu-i altceva decât reproducerea articolului meu Si vis pacem — sparge geamuri, apărut în Adam, nr. 66 de la 1 dec. 1933... Adică pe vremea când patronul putea să răspundă [...] dl. Sebastian se indignează prin procură. Foarte bine! Dacă-i aşa - cu toate că-i puţin cam tardiv, fiindcă de la 1 decembrie până acuma este o bună bucată de vreme - ce ar fl să se apuce tot prin procură, să spele d-sa, onoarea patronului. Pentru că a trăit şi crescut în spiritul arian al patronului şi pentru că a luptat până în ultima clipă la triumful ideologiei răsăritene - să ridice, d-sa, ca un vasal leal şi viteaz ce este, spada căzută din mâna patronului şi să ne dea d-sa răspunsul ce ni se cuvine - după propria d-sale credinţă. [...] Trebuie să se ştie că dl. Sebastian n-a fost redactoraş de 1000 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE mâna a treia, ci un coşcogea hamal ideologic de pagina întâia, zilnic cursiv şi politic, el evreul, în gazeta care muncea de zor să scoată pe evrei din presa politică - el evreul, sfetnicul şi amicul patronului adversar al sfetnicilor politici evrei. [...] Aceasta [scrisoarea lui Sebastian] e prima producţie literară cu care tânărul dar foarte fecundul Mihail Sebastian, face direct cunoştinţă cu publicul evreiesc. 2. Este vorba de Nae Ionescu care în februarie 1934 era arestat. 3. Referire la broşura Si vis pacem - sparge geamuri ori Nae, Nae şi iar Nae. Textul integral a apărut iniţial în „Adam”, anul V, nr. 66, 1 decembrie 1933. p. 736 Originalul în arhiva M.N.L.R. (101/11/16). L Identificarea doctorului Nestorianu în persoana „Domnului Doctor” aparţine Silviei Schaferman, de la care provine documentul. Dr. Nestorianu apare în corespondenţa M. Sebastian - Camil Baltazar ca personaj important în comunitatea brăileană.. A încurajat, se pare prin contribuţii băneşti (vezi scrisoarea din 8 februarie 1927), pe tinerii scriitori din Brăila. p. 737-738 Publicată de Mircea Handoca, în „Orizont” nr. 2, 13 ianuarie 1989, p. 8, sub titlul: Mircea Eliade şi Mihail Sebastian; republicată în volumul Mircea Eliade şi corespondenţii săi, ed. cit., p. 330-331. Scrisoarea provine din arhiva Corina Alexandrescu, sora lui Mircea Eliade. Pe plic, adresa: Domnului Mircea Eliade, B-dul Dinicu Golescu, Ibis. Bucureşti. 1. Se referă la afirmaţiile lui George Racoveanu din polemica în jurul romanului De două mii de ani ('„Credinţa”, 1934). p. 738 Scrisoare inedită. Originalul în arhiva Bibliotecii Academiei Române (S 17/CDLXIII). Pe colţul din stânga sus al filei, scriitorul a indicat adresa: „M. S. Sfinţii Apostoli 14, Bucureşti”. 1. în 1935, Sebastian lucra în redacţia „Rampei” NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1001 2. Răspunsul lui G. M. Zamfirescu (M.N.L.R. 36/III/7) infirmă, din păcate, informaţia lui Sebastian: Iaşi, februarie 1935 Dragă domnule Sebastian, Am fost de la lectură un prieten, deci un înţelegător al cărţii d-tale. Nu am scris ca să te apăr, pentru că nu am crezut ca ai nevoie de apărare. Pe de altă parte discuţia asupra „cazului” în sine a fost susţinută aşa de fals de prieteni şi de duşmani şi s-a făcut atâta tămbălău acolo unde totul ar fi fost limpezit printr-un singur gest de bună-credinţă, încât ar fî fost necesar să urlu ca să impun o clipă de linişte şi să spun astfel un adevăr care odată şi odată tot va fi spus. Am vrut în adevăr să fac ceva azi pentru cartea d-tale mai ales că am întâlnit îndeosebi printre intelectualii ieşeni de dincolo şi de dincoace de baricadă o mentalitate tot aşa de obtuză ca şi în presa bucureşteană. Fixsasem o conferinţă despre: o carie, un om, o polemică şi un proces literar în care acuzarea unui avocat antisemit, Nelu Ionescu, şi apărarea altui avocat, Omer Popovici eu aveam să aduc cuvântul scriitorului de azi şi de oricând, care vroia să afirme odată mai mult dezideratul misiunii lui de creator, în ciuda şi mai presus de orice considerent politic, politicianist, de castă sau de clasă socială, de rasă. Din păcate, conferinţa a fost interzisă de autorităţile militare în ajunul datei fixate, deşi la început ne dăduse autorizaţia (cine va fi intervenit, prin ce mister s-a revenit asupra aprobării, nici acum n-am înţeles,iar procesul literar a fost amânat pentru ... timpuri mai bune). Asta e tot. Te rog să mă scuzi că-ţi scriu în fugă, noaptea, după o zi de repetiţii tare obositoare. Al d-tale, cu toată buna prietenie, George Mihail Zamfirescu p. 739-740 Publicată în „Orizont”, nr. 3, 20 ianuarie 1989, p. 8; republicată în volumul Mircea Eliade şi corespondenţii săi, ed. cit., p. 331-332 1002 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE Originalul în arhiva Mircea Handoca. Scrisoare cu plic, expediată de M. Sebastian de la „Pensiunea Wagner. Lacul Ghilcoş, Gara Gheorghieni, Jud. Ciuc”. 1. Wendy, prima soţie a lui Constantin Noica. p. 740-742 Publicată în „Jurnalul literar”, Serie noua, noiembrie - decembrie 1991, p. 2 sub titlul: „Mărturii epistolare”.Grupajul cuprinde 5 scrisori Mihail Sebastian către Octav Şulutiu. într-o notă editorială, semnată „J.L.”, se precizează că scrisorile au fost puse la dispoziţia redacţiei de doamna Elena Şulutiu Şimonca. 1. Dacă nu este o greşeală tipografică, datarea romanului Oraşul cu salcâmi între 1929-1935 este o confirmare, din partea lui Sebastian, a intervenţiilor făcute după 1931, când textul fusese încheiat, cum se cunoaşte din alte precizări ale romancierului. 2. Referitor la răspunsul lui Şulutiu, Sebastian a notat în Jurnal, la 4 noiembrie [1935]: „Scrisoare emoţionantă de la Şulutiu. N-aş fi bănuit în el un atât de perseverent «admirator»”. p. 742 Publicată în Scrisori către Camil Petrescu, //, p. 245. Scurta comunicare e scrisă pe o hârtie cu antetul hotelului din Paris, unde cei doi scriitori se aflau în ianuarie 1936: „Le Grand Hotel Paris, Place de l’Opera 12, Boulevard des Capucines”. Alături de nota lui Sebastian care indică destinatarul: „Mr. Petresco, Chambre 273”, din care reiese că cei doi scriitori locuiau în acelaşi hotel, este adăugată menţiunea:”Avis nr. 271 -769”. p. 742 Publicată în volumul citat, p. 245. Comunicarea este făcută, probabil, la câteva zile după mesajul precedent, pe hârtie cu antetul aceluiaşi hotel din Paris, unde locuiau cei doi scriitori. p. 743-745 Publicată în grupajul „Mărturii epistolare”, „Jurnalul literar”, noiembrie - decembrie 1991, p. 2. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1003 1. Jurnalul lui Octav Şulutiu relevă tensiunile create, în 1935, între cei doi scriitori, datorită Lydiei Manolovici - Dania în romanul Jocurile Daniei de Anton Holban - pentru care Şulutiu făcuse o mare pasiune. 2. Este vorba de nuvela Castele de nisip, publicată în volumul Nuvele inedite, Editura Adevărul, [1935], volum unde a apărut şi nuvela lui Sebastian Deschiderea stagiunii. Sebastian a semnalat proza Iui Holban în „Rampa”, la notele din „Breviar” şi în cronica consacrată volumului de nuvele, fară multe aprecieri. Cronica la romanul Ioana fusese publicată în „Rampa”, 11 ianuarie 1935. p. 745-746 Publicată în grupajul „Mărturii epistolare, „Jurnalul literar”, noiembrie - decembrie 1991, p. 2. 1. Cronica lui Octav Şulutiu la Oraşul cu salcâmi a apărut în „Familia”, anul III, nr. 1, ianuarie 1936. 2. „în Fragmente dintr-un carnet găsit - remarca Şulutiu în cronica la Oraşul cu salcâmi - autorul nu facea decât o digitaţie parodistică, lăsându-se posedat de lecturile sale şi schiţând influenţe din Proust, din Cocteau, din André Gide [...] De două mii de ani, prin însăşi formula genului, de roman analitic, era supus excesului de reflecţie, de intelectualism, spre care criticul din M. Sebastian se simţea repede sedus.” 3. în numărul din ianuarie 1936 al „Familiei”, Ştefan Baciu a publicat poeziile: Pierduta prietenă, Lumină amară şi Strofe. Sebastian îşi exprimase admiraţia pentru tânărul poet premiat în 1935 cu Premiul Fundaţiilor Regale în cronica din „Rampa” (12 iulie 1935) şi, din nou, tot în „Rampa”, la 12 decembrie 1935, într-o notă din „Breviar”. 4. Este vorba de Licheaua sentimentală, text publicat în „Azi”, nr. 1, februarie 1936. 5. Sugestia lui Sebastian a avut ecou. în nr. 3, martie 1936 al revistei „Familia”, Octav Şulutiu a publicat cronica la cartea lui Blecher. p. 747 Publicată în „Jurnalul literar”, noiembrie - decembrie 1991, p, 2. 1004 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE p. 747-750 Publicată de Mircea Handoca în „Orizont”, nr. 3, 20 ianuarie 1989, p. 8, sub titlul Mihail Sebastian către Mircea Eliade; republicată în volumul Mircea Eliade şi corespondenţii săi, ed. cit., p. 333-334. Originalul scrisorii în arhiva Mircea Handoca. 1. M. Sebastian a fost numit la 22 iulie 1936 redactor la „Revista Fundaţiilor Regale”. 2. Beno Sebastian, fratele mai mic al scriitorului. 3. Referire la romanul lui Mircea Eliade, apărut în 1935. în cronica din „Rampa” (21 decembrie 1935) Mihail Sebastian l-a apreciat drept „un moment decisiv” în opera lui Eliade. 4. Petru Anicet, personajul principal din romanul lui Mircea Eliade, Huliganii. 5. Este vorba de Generalul N.M. Condiescu, Secretar general al Fundaţiei Culturale Regale, Al, Rosetti şi Camil Petrescu. 6. Marietta Sadova. 7. Haig Acterian, soţul Mariettei Sadova. 8. Gheorghe şi Marisa (Marieta Rareş) Nenişor p. 750 Publicată în volumul Scrisori către Camil Petrescu, ed. cit. p. 248. în voi. cit., mesajul (c. p.) este datat, probabil din eroare tipografică, 9 august 1939, Ghilcoş. în august 1939, Sebastian se afla la Stâna de Vale, de unde expediază mai multe scrisori; în 1936 însă, îi scria, în termeni asemănători, lui Camil Petrescu din Ghilcoşi la 16 august. p. 750-752 Publicată în Scrisori către Camil Petrescu, //(ed. cit., p. 246-247). 1. în vara anului 1936, M.. Sebastian, scria piesa Jocul de-a vacanţa. 2. Proiect nerealizat de Sebastian. p. 752 Carte poştală ilustrată - „Regiunea Lacului Roşu (Ghilcoş)” - trimisă lui Liviu Rebreanu de Mihail NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1005 Sebastian şi Emil Gulian. La textul lui Sebastian, Emil Gulian a adăugat „şi Emil Gulian cu gândurile cele mai bune.” Originalul la Biblioteca Academiei Române (S 38 CMLXXXI). 25 august 1936 - data poştei. p. 752-754 Publicată în Scrisori către Camil Petrescu, 11 (ed. cit., p.247). 1. Este vorba de cartea lui N.M. Condiescu, însemnările lui Safirim. 2. Cronica lui Sebastian, Notă despre Safirim a apărut în „Revista Fundaţiilor Regale”, an. III, nr. 12, decembrie 1936, p. 663. p. 754-755 Scrisoarea a fost publicată de I. Biberi în „Almanahul literar”, 1970, p. 176-180. 1. Articolul lui I. Biberi a apărut în ziarul „Le moment” şi a fost inclus în capitolul La nouvelle critique din volumul: I. Biberi. Etudes sur la littérature roumaine contemporaine. Editions Corymbe, Paris, 1937, p. 165-167. Transcriem un paragraf: „Son activé critique ne sera donc pas le fruit d’un examen superficiel ou d’un contact insuffisant avec le phénomène littéraire. Son inteligence analytique éclaire et justifie son adhésion émotive à l’oeuvre. M. Sebastian ira donc, dans son examen à 1’ essentiel de l’oeuvre, aidé par sa pénétration psychologique, il en relèvera les nuances, les vibrations ténues, les éléments cachés, qui contribuent à la production de l’émotion. En cela, sa qualité de romancier l’a aidé plus d’une fois, en lui permettant de pénétrer dans le mecanisme intime de l’art de l’ecrivain, dans son laboratoire intérieur. L’oeuvre est donc expliquée avec segacité par son côté technique, comme par son contenu émotif’. 2. Este vorba de romanul lui I. Biberi Proces, 1935 (Premiul „Techirghiol-Eforie”). 3. La publicarea scrisorii în „Almanahul literar”, Ion Biberi face următoarea precizare: „Rezerva pe care mi-o obiectează Sebastian, privitoare la Blecher, nu se referă la articolul nostru consacrat volumului întâmplări din irealitatea 1006 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE imediată, care fusese elogios, ci asupra celui de al doilea volum al romanului, Inimi cicatrizate, asupra căruia mă arătasem reticent.” 4. G.C.L.R. - Gruparea criticilor literari români, din care faceau parte Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Mihail Sebastian, Octav Şulutiu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Ion Biberi s-a disociat înainte de a fi publicat revista la care se referă Sebastian. p. 755-756 Publicată în „Jurnalul literar”, noiembrie - decembrie 1991, p. 2. p. 756 Publicată de Mircea Ştefanescu în volumul Un dramaturg îşi aminteşte, voi. I, Editura Eminescu, 1980, p. 594-595. p. 757 Publicată în volumul Scrisori către Camil Petrescu, //(ed. cit., p. 248). p. 758 Originalul în arhiva M.N.L.R. (101/111/14). Scrisoare cu pilc adresată „Domnului General N.M. Condiescu. Str. Andrei Mureşanu 3. Bucureşti”. Exp.: „Mihail Sebastian. Cabana Soc.[...] Carpatina. Piaţa Libertăţii 16. Braşov”. 1. Generalul N.M. Condiescu, aghiotant adjunct regal, a fost secretar general al Fundaţiei Culturale Regale şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. 2. Referire la romanul lui N.M. Condiescu însemnările lui Safirim, publicat în 1936, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II. 3. Este vorba de Accidentul.; un fragment din roman a fost publicat în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 5, mai 1937, p. 244-260. p. 759-760 Scrisorile către Radu Cioculescu (1937- 1939) fac notă aparte în corespondenţa lui Mihail Sebastian. Fiind determinate de o relaţie exterioară, de serviciu (cei doi scriitori sunt redactor şi secretar de redacţie la „Revista NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1007 Fundaţiilor Regale”), scrisorile sunt încărcate de informaţii, cereri, date legate de structura şi apariţia revistei. Pe alocuri, mai ales în 1937 când Mihail Sebastian a suplinit, în absenţa lui Radu Cioculescu, funcţia de secretar de redacţie, răzbat neliniştile scriitorului, suspiciunile şi sensibilităţile cunoscute în perioada respectivă şi, de asemenea, informaţii referitoare la preocupările proprii: elaborarea romanului Accidentul, concertele pe care le ascultă, lecturile. Imaginea publică se alătură astfel celei intime, din Jurnal, pentru a modela portretul scriitorului la maturitate. Originalele scrisorilor se află în arhiva Bibliotecii Naţionale a României. Au fost publicate de Dorina Grăsoiu în „Revista de istorie şi teorie literară” an XXXII, nr. 1, 2, 1984: Alte pagini din „ Corespondenţa ”lui Mihail Sebastian. Prima scrisoare (Biblioteca Naţională a României, C 51; S 40/9111) este datată 18 august 1937. Publicată în R.I.T.L., nr. 1/1984, p 140 - 141. Republicată de Dumitru Hâncu în „România literară”, nr. 33, 22 august 2008, p.16 (Mihail Sebastian. Scrisori către Radu Cioculescu). In „România literară”, scrisoarea este datată 19 august 1937. 1. „Instrucţiunile” lui Radu Cioculescu, plecat în vacanţă., privesc atribuţiile lui M. Sebastian care, în acest timp, îl suplinea la „Revista Fundaţiilor Regale”. 2. Titlul articolului lui Nicolae Georgescu (pseudonim Cocoş): „Estetul” Hechter Sebastian la Fundaţia de Literatură. Destrămătorii sufletului românesc. în „Neamul românesc”, 12 august 1937. 3. Camil Petrescu. 4. Este vorba de articolul lui Gabriel Ba\ă.nescuyCorifeii. „Buna Vestire”, an I, nr. 135, 10 august 1937, p. 1: „Suplinirea d-lui Iosif Hechter - se spune în articolul respectiv - este o sfidare. Este un atentat moral care ar fi bine să înceteze imediat şi să nu se mai repete cu riscul unei vacanţe mai îndelungate a revistei” 5. C.T., Al Rosetti îşi continuă cura de pachidernizare, în „Porunca vremii”, an VI, nr. 826, 12 august 1937, p. 2. 1008 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 6. Ilie Radu. Obrăznicie tolerată în „Ţara noastră”, an XVI, nr. 1443, 18 august 1937, p. 1. 7. N.M. Condiescu, secretar general al „Fundaţiilor Culturale Regale”. p. 760-763 Publicată în „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, nr. cit., p. 141-142. Republicată de Dumitru Hâncu în „România literară”, nr. 33, 22 august 2008, p. 16 (.Mihail Sebastian. Scrisori către Radu Cioculescu). Originalul în arhiva Bibliotecii Naţionale a României (C 51; S. 40/9112). 1. Richard Hillard, comentator politic la R.F.R. 2. M. Sebastian proiecta, din 1929, studiul despre romanul românesc pentru seria a doua, nerealizată, a „Cetăţii literare”. Proiectul nu a fost finalizat. p. 763-764 Originalul în arhiva Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” Bucureşti. (09332/CCXL.l; Mss. 5307). Scrisoare cu plic: „Domnului Camil Petrescu. Strada Câmpineanu 58. Bucarest. Roumanie”, expediată din Geneva. Plic şi hârtie cu antet: „Hotel & Buffet Cornavin. Geneve”. 1. Desigur, statuia ecvestră a lui Bartolomeo Colleoni de Verrocchio. 2. Premiera piesei Jocul de-a vacanţa, la care se referă, a avut loc la 17 septembrie 1938. 3. „Revista Fundaţiilor Regale”. p. 765-767 Publicată în „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, nr. cit., p. 142-143. Originalul în arhiva Bibliotecii Naţionale a României (C 51; S. 40/9113). 1. în septembrie 1937, Mihail Sebastian se afla la Geneva, invitat de Secretariatul Societăţii Naţiunilor, cum reiese din scrisoarea adresată Generalului N.M. Condiescu, la 29 septembrie 1937. S.d.N. - Société des Nations. p. 767-770 Publicată de Mircea Handoca în „Orizont”, nr. 5, 3 februarie 1989, p. 8, în grupajul Mihail Sebastian către NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1009 Mircea Eliade; republicată în volumul Mircea Eliade şi corespondenţii săi, ed. cit., p. 335-337 Originalul scrisorii în arhiva Mircea Handoca. 1. Sala „Consiliului General” de la Société des Nations. 2. Se referă la Accidentul, întrerupt, se vede, fară regrete de această dată, pentru că - scrie în continuare Sebastian - „prefer să iau în serios spectacolul la care am fost invitat mai ales că - oricât ar fi fost de ridicol - totuşi e vorba aici de viaţa noastră ... etc.” Atent la ce se întâmplă şi se vorbeşte la Geneva, Sebastian îi comunica şi lui Al. Rosetti, printr-o epistolă semnalată de acesta lui Eliade la 25. 9. 37, „acolo, se dă ca sigură rămânerea mai departe la cârmă a guvernului, care va face alegerile.” 3. Basilica Santa Maria gloriosa dei Frari (sec. XV), cu lucrări de Belii ni, Donatello, Tizian. 4. Actriţa Marietta Sadova, soţia lui Haig Acterian. 5. Gh. Nenişor, avocat, critic teatral („L’Independence Roumaine”), soţul actriţei Marieta Rareş. 6. Fiica Ninei Mareş, prima soţie a lui Mircea Eliade. p. 770-771 Originalul în arhiva M.N.L.R. (101/1/4). Scrisoare expediată din Geneva, pe o hârtie cu antet: „Hotel & Buffet Cornavin. Genève”. 1. Mihail Sebastian i se adresează Generalului Condiescu, în calitatea acestuia de Secretar general al Fundaţiei Culturale Regale. 2. S.d.N. - Société des Nations. 3. Mihail Sebastian a publicat următoarele articole: La drame de la neutralité (semnat Flaminius), în „L’Independence Roumaine”, 62, nr 18.794, 28 octombrie 1937, p.l; La Conférence du Pacifique (semnat Flaminius) în „L’Indépendence Roumaine”, 62, nr 18.819, 26 noiembrie 1937, p.l; Notă despre Geneva, „Revista Fundaţiilor Regale”, IV, nr. 12, decembrie 1937, p. 650-654. p. 772 Publicată în „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, nr. cit., p. 143. Republicată de Dumitru Hâncu în 1010 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE „România literară”, nr. 33, 22 august 2008, p. 16 - 17 (Mihail Sebastian. Scrisori către Radu Cioculescu). Originalul în arhiva Bibliotecii Naţionale a României (C 51; S. 40/9114). 1. Notă despre Balcic, „Revista Fundaţiilor Regale”, an V, nr. 8, iunie 1938. 2. Radu Cioculescu a tradus primul volum Swann, din romanul lui Marcel Proust, In căutare timpului pierdut. Traducerea a apărut în 1945 şi a fost apreciată ca un eveniment. p. 772-773 Publicată în „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, nr. cit., p. 143 -144. Originalul în arhiva Bibliotecii Naţionale a României (C 51; S. 40/9115). 1. Manuscrisul romanului Accidentul a fost pierdut în călătoria la Paris din 1937. 2. Notă despre teatrul francez contemporan, „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 9, septembrie 1938, p. 660-664. 3. Şerban Cioculescu. p. 774 Publicată în Scrisori către Camil Petrescu, II (ed. cit., p.248). p. 774 Originalul scrisorii către Cezar Petrescu, la Biblioteca Academiei Române, fondul Mihail Sebastian (Sll/DCCC VII). 1. Este vorba de cronica lui N. Carandino la Jocul de-a vacanţa, publicată în „România”, la 21 septembrie 1938. p. 775 Cartea de vizită, cu urări de Anul Nou se află la Biblioteca Academiei Române, fondul N. Titulescu (S 21 CMX C I bis). Pe mapa documentului, este înscris numele presupusului destinatar: Gh. Nenişor. Cum relaţia lui Mihail Sebastian cu Gh. Nenişor şi cu soţia acestuia, actriţa Marieta Rareş era suficient de apropiată (vezi frecvenţa întâlnirilor consemnate în Jurnal) adresarea pare ceremoniosă. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1011 p. 775-776 Publicată în „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, nr. cit., p. 144. Originalul în arhiva Bibliotecii Naţionale a României (C 51; S. 40/9121). 1. Este vorba de numărul 10, octombrie 1939, număr care se pregătea în lipsa lui Radu Cioculescu. „Dacă Revista n- ar fi rămas toată pe seama mea - nota M. Sebastian în Jurnal, la 7 aprilie - nu încape îndoială că nu lăsam să treacă vacanta asta fară să plec undeva şi să lucrez...” (Jurnal, Humanitas, 2005, p. 200). 2. In corespondenţa lui Mihail Sebastian există o scrisoare către Mihail Celarianu (12, IX. 1939) cu referiri la această colaborare a poetului la R.F.R. 3. Jacques Lassaigne, colaborator la R.F.R. din 1936, a semnat, în nr. 10, octombrie 1939 „Cronica artistică”. Despre muzeul Prado din Geneva: Expoziţia Leonardo da Vinci la Milano . în decembrie 1939, Mihail Sebastian a publicat o notă (semnată M. Sb.) despre Lassaigne, referindu-se la articolul Despre Luchian, publicat în acelaşi an. 4. în numărul respectiv, M. Sebastian a scris într- adevăr două cronici: Notă la „Tărâm transcendent”, „Revista Fundaţiilor Regale” VI, nr.10, octombrie 1939, p. 208 - 213 şi Notă la o piesă de Charles Morgan, p. 185 - 190. 5. Este vorba de lingvistul român Jacques Byck, profesor la Universitatea Bucureşti p. 776 Publicată de Gabriela Gârmacea, în „Ateneu”, an 47, nr. 10, octombrie 2010, p. 11. 1. Vasile Goraş, directorul Liceului Nicolae Bălcescu din Brăila. Mihail Sebastian a relatat în Jurnal (Humanitas, 1996, p. 68) întâlnirea cu fostul său director, în iunie 1936, la 10 ani de la terminarea liceului. Vasile Goraş şi-a exprimat regretul pentru „nedreptatea” făcută atunci lui Iosef Hechter, uitând să-i atribuie premiul pentru literatură. p. 777 Telegramă adresată „D-nei N.M. Condiescu. Grozăveşti”, expediată din Bucureşti, la 15 iunie 1939, la moartea Generalului N.M. Condiescu. 1012 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE Originalul în arhiva M.N.L.R. (101/11/15). Grozăveşti, judeţul Romanaţi (din Oltenia) - localitate unde a fost înmormântat N.M. Condiescu. M. Sebastian, care a participat la înmormântare, consemnează în Jurnal, la 20 iunie 1939: „îi datorez destule lucruri generalului - între altele postul meu de la Fundaţie, care nu mă ajută poate să trăiesc, dar nu mă lasă să mor. Atâţia alţi oameni, bogaţi şi puternici, care pretind a-mi fi prieteni [...] n-au făcut pentru mine nimic, în timp ce «conu Nicu» - ştiu eu - în amintirea anilor de la «Cuvântul», sau din adevărată simpatie literară (cum mi-a spus adesea), m-a lăsat totdeauna să cred că pot conta pe el. Simt acum, când s-a dus, o mare tandreţe pentru omul acesta de treabă, sentimental, puţin zăpăcit şi bun.” (Jurnal, Humanitas, 2005, p. 212). p. 777-778 Publicată de Florica Ichim în volumul Scrisori către Camil Petrescu, ed. cit. p. 250-251. Originalul în Arhivele Naţionale ale României, Fond Mihail Sebastian, dosar 1. Scrisoarea din 21 iunie 1939 încheie un episod nefericit în viaţa scriitorului. La 19 mai 1936, aflat în cantonament la Mogoşoaia, unde efectua un stagiu de concentrare, M. Sebastian solicitase, prin intermediar, „ospitalitate” prinţesei Bibescu. Răspunsul a fost negativ: „ Prinţesa regretă, dar, deoarece n-a primit la castel pe nici unul dintre ofiţeri, i-ar fi greu să primească un soldat”. Cum intervenise în acelaşi scop şi la Antoine Bibescu, Sebastian şi-a retras cererea imediat după refuzul prinţesei. Un schimb de telegrame între cei doi membri ai familiei Bibescu, ajuns la cunoştinţa scriitorului, a determinat încercarea de a corecta prin această scrisoare situaţia jenantă, se vede, pentru toţi. 1. Aluzie la telegrama Prinţesei către Antoine Bibescu, telegramă pe care acesta i-a transmis-o scriitorului .'„Sebastian introuvable Mogoşoaia ...” (Jurnal, ed. cit. p. 208). 2. Episodul („le meilleur souvenir que je dois a mon aventure militaire”) este relatat şi în Jurnal (4 iunie 1939): „Miercuri dimineaţa [ 31 mai ], de la 6 dimineaţa până la 1, am fost gardă la un pod care trece peste lacul Mogoşoaia. (Destul NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1013 de amuzant gândul că sunt santinelă pe domeniile Marthei Bibescu. De două ori bărbatu-său a trecut în maşină, peste pod, la 1 metru de mine.) ..etc.” (Jurnal. Humanitas, 2005, p. 209). 3. Este vorba (probabil) de scrisoarea de mulţumire pentru cronica la Quatre portraits de Martha Bibescu, despre care M. Sebastian îi scrisese lui Camil Petrescu de la Paris (3 octombrie 1930), puţin după întoarcerea din vacanţa petrecută în Haute-Savoie. p. 779 Originalul în Arhiva Bibliotecii Naţionale a României (9110). Pe plic, numele şi adresa destinatarului: Şerban Cioculescu, Găieşti, judeţul Dâmboviţa. 1. Este vorba de volumul Corespondenţa lui Marcel Proust, apărut în 1939. p. 779-780 Publicată în „Revista de istorie şi Teorie Literară”, XXXII, nr. 2, aprilie - iunie 1984, p. 139-140. Republicată de Dumitru Hâncu în „România literară”, nr. 33, 22 august 2008, p. 17 (Mihail Sebastian. Scrisori către Radu Cioculescu). Scrisoarea, datată 19 iunie 1939, a fost scrisă, pe o hârtie cu antetul: Revista Fundaţiilor Regale. Redacţia. Originalul în arhiva Bibliotecii Naţionale a României (C 51; S. 40/9122) 1. E vorba, desigur, de romanul Accidentul. 2. Radu Cioculescu a acceptat cererea lui Sebastian, care la 30 iulie se afla deja la Stâna din Vale. p. 780-781 Publicată în „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, nr. cit., p. 140. Originalul în arhiva Bibliotecii Naţionale a României (C 51; S. 40/9116). 1. Studiul lui Andrei Oţetea, Umanismul medieval a apărut într-adevăr, în nr. 10, octombrie 1939. 2. Emanoil Bucuţa. 3. Lucien Van Hoom, publicase în luna iunie articolul Igor Stravinsky. 1014 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE p. 781-782 Publicată prima dată de Dumitru Hâncu în „România literară”, nr. 33, 22 august 2008, p. 17 în grupajuhMihail Sebastian. Scrisori către Radu Cioculescu . 1. Probabil Ionescu Nişcov. p. 782-784 Publicată în „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, nr. cit., p. 141. Originalul în arhiva Bibliotecii Naţionale a României (C 51; S. 40/9118). 1. Evenimentele de la Fundaţie sunt urmare a morţii Generalului N.M. Condiescu, la 15 iunie 1939. p. 784-786 Publicată în „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, nr. cit., p. 141-142. Originalul în arhiva Bibliotecii Naţionale a României (C 51; S. 40/9119). 1. Articolul lui N. Iorga apărea cu titlul corect în interiorul revistei: Pe vechea linie romană Reims - Trier („Revista Fundaţiilor Regale”, an VI, nr. 8, august 1939, p. 243-256). O asemenea eroare tipografică declanşează conflictul piesei lui Sebastian, Ultima oră. 2. în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 9, septembrie 1939, au apărut două cronici de Ion Biberi: Cartea franceză: Scriitori şi reviste şi Literatura onirică. p. 786-790 Publicată de Traian Filip în „Manuscriptum”, nr. 4, 1978, p. 167-169 într-un grupaj de 4 scrisori către Petru Comarnescu, sub titlul: Mircea Eliade şi Mihail Sebastian în corespondenţă cu Petru Comarnescu. „...cred încă în demnitatea noţiunii de om”. Originalele scrisorilor din 19 august 1939, 23.11.1942 şi [12 septembrie 1944] se găsesc în arhiva M.N.L.R. (101/III/9). Grafia scrisorii eronat datată 12 august 1936, în loc de 1939, nu este a lui Mihail Sebastian; în arhiva M.N.L.R. se află o copie manuscris, aparţinând unei persoane neindentificate, copie după care textul a fost reprodus în „Manuscriptum”, fară paragraful de la p. 788: „Iată, aici unde sunt, într-o staţiune climaterică ce aparţine Episcopiei greco- NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1015 catolică, se vorbeşte aproape numai ungureşte. Eu, instinctiv, am fost revoltat. Ardelenii de aici, cari vorbesc şi ei ungureşte, cetesc ziare ungureşti, mi-au răspuns că e natural, căci nu e nevoie ca ungurii, cetăţeni români, să înveţe ungureşte. Iată cum se practică patriotismul aici!” 1. Mihail Polihroniade, membru al asociaţiei „Criterion”, originar din Brăila. în casa familiei Polihroniade aveau loc şedinţele unui cenaclu frecventat de tinerii brăileni cu veleităţi literare, între care şi fratele lui Mihail Sebastian, Pierre Hechter. 2. Alexandru Vaida Voevod - om politic. 3. M. Sebastian a publicat în cotidianul francez „Le Soire” (28 august 1930) o notă care însoţeşte poemul Le Caîque vert de Adrian Maniu, tradus în franceză de Ionel Jianu şi de R. Svialokossitch. 4. Finnin Gemier, actor, regizor, fondator al Teatrului Naţional Popular (1920-1933), director al teatrului Odeon (1922-1933). p. 790 Publicată de Traian Filip în „Manuscriptum”, nr. 4, 1978. p. 167-169 sub titlul Mircea Eliade şi Mihail Sebastian în corespondenţă cu Petru Comarnescu. Originalul în arhiva M.N.L.R. (101/III/9). Textul este scris pe o hârtie cu antetul hotelului: „Stâna de Vale, 1102m, Hotel Excelsior”. 1. Petru Comarnescu acceptase să preia, de la Sebastian pentru perioada concediului, atribuţiile secretarului de redacţie pe care le îndeplinea în absenţa lui Radu Cioculescu. 2. Este vorba de romanul Accidentul. p. 791 Publicată în „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, an XXXII, nr.2, aprilie - iunie 1984, p. 142. Originalul în arhiva Bibliotecii Naţionale a României (C 51; S. 40/9120). 1. Şi în Jurnal (19-21 august), M. Sebastian consemnează proiectul unei piese, în care sunt transferate personaje din romanul Accidentul. 1016 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 2. Se referă, desigur, la Pactul germano-sovietic, Ribentropp - Molotov, semnat la 28 septembrie 1939. 3. Este vorba de cronica lui Mihail Sebastian la volumul lui Camil Baltazar, Tărâm trancendent. („Revista Fundaţiilor Regale, nr. 10, octombrie 1939, p. 208-213). p. 792-794 Scrisorile către Ioan Comşa, coleg cu Mihail Sebastian la biroul de avocatură Sasha Roman, provin din arhiva Ioan Comşa. Au fost identificate şi reproduse de Gabriela Gârmacea în teza de doctorat Literatura lui Mihail Sebastian (Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere, 2008, pp.279-281). Datarea - [1939] - a fost stabilită de Gabriela Gârmacea după însemnările din Jurnal. 1. Mihail Sebastian a pledat, în 1935, ca avocat al apărării în procesul de ultraj contra moralei publice, intentat lui Geo Bogza pentru Poemul invectivă. 2. Istrate Micescu, ministrul justiţiei. 3. Romanul Accidentul 4. Sasha Roman. p. 794 Originalul în arhiva M.N.L.R. (101/11/19) Dactilogramă semnată de Mihail Sebastian, redactor (august 1937 - septembrie 1940) la „Revista Fundaţiilor Regale”, Sebastian a suplinit, în mai multe etape, pe Radu Cioculescu şi pe Camil Petrescu la „Revista Fundaţiilor Regale”, îndeplinind atribuţiile redacţionale ale acestora. Hârtie cu antet: „Revista Fundaţiilor Regale. Redacţia”. p. 795 Publicată în volumul Scrisori către Camil Petrescu, II, ed. cit. p. 248-249. Datarea, [1939] aparţine Floricăi Ichim, editorul volumului. Potrivit însemnărilor din Jurnal, ar putea fi 26 august 1939. p. 795-796 Scurtele mesaje au fost publicate în volumul Scrisori către Camil Petrescu, II, ed. cit. p. 249. Datarea editorului, Florica Ichim. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1017 1. Referire la stagiul de concentrare efectuai la Mogoşoaia. p. 796 Reproduse de Gabriela Gârmacea în lucrarea citată, p. 281. 1. Angela Lereanu, colegă cu M. Sebastian şi I. Comşa în biroul de avocatură Roman. p. 797-798 Publicată de Florica Ichim în „Manuscriptum”, nr. 3/1979; republicată în volumul Scrisori către Camil Petrescu, ed. cit. p. 249-250, unde a fost datată [1941]. Datarea a fost dedusă din context, unde se face referire la „schimbările de la Fundaţie”; Florica Ichim presupune că este vorba de înlocuirea lui Alexandru Rosetti cu D.Caracostea,din 20 mai 1941. După opinia noastră, este vorba de anul 1940; scriitorul se referă la zvonurile despre instalarea noului secretar general (după moartea, în iunie 1939, a Generalului Condiescu), zvonuri consemnate şi în Jurnal la 1 aprilie 1940: „Giurescu i-a povestit lui Rosetti că, în audienţa de azi-dimineaţă, Regele i-a spus că-1 numeşte în postul de secretar-general al Fundaţiilor pe ... Herescu. Mare lovitură pentru Rosetti şi mare nenoroc pentru mine personal”, (ed. cit. p. 267). Pe de altă parte, ultima concentrare a lui Mihail Sebastian nu putea depăşi limita lunii august 1940 când, prin noua legislaţie, evreii au fost excluşi de la serviciul militar. Tot în 1940 (7 septembrie), M.. Sebastian a fost concediat din redacţia Fundaţiilor Regale. Pe plic, adresa lui Sebastian: „Soldat T.R. Sebastian Mihail. Reg. 21 Infanterie. Comp. Comanda Rgt. Oficiul Militar 147”. p. 798 Corespondenţa cu Nadia Mărculescu are dublă valoare documentară: acoperă parţial o etapă din viaţa scriitorului neînregistrată în Jurnal (17 iunie 1940 - 1 ianuarie 1941) şi completează biografia cu un capitol necunoscut până în ianuarie 2005, când cele 13 scrisori au fost publicate în „România literară”, (nr. 51-52, 28 decembrie 2004 - 11 ianuarie 2005, p. 16-19). 1018 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE Nadia Mărculescu a jucat, în dramaticii ani 1940-1941, un rol benefic în existenţa lui Mihail Sebastian şi nu întâmplător numele tinerei - „inteligentă”, cu „spirit deschis” şi „curiozitate îndrăzneaţă” - este atribuit eroinei din piesa Insula, a cărei elaborare a început în 1942. Personajul se contura în 1941, când, într-o proiecţie onirică, consemnată în Jurnal la 27 decembrie, Nadia Mărculescu, devenea protagonista unui episod cu final fericit pentru Sebastian: „Mă văd cu Nadia la New York sau în California [...]. Mă văd pe un yacht plecat spre Alexandria, spre Egipt, Palestina, în Pacific, un yacht mic pe care ne aflăm doar 10-12 oameni. Suntem săraci, dar curajoşi şi în fiecare port unde ne oprim lumea ne primeşte cu simpatie şi curiozitate. Eu scriu preşedintelui P.E.N. Clubului o scrisoare, în care îi arăt că sunt membru al asociaţiei, că sunt scriitor în exil şi drept urmare, sunt chemat să ţin o conferinţă [...] despre viaţa noastră la bord ... etc.” . Relaţia de scurtă durată (octombrie-decembrie 1940), determinată de o scrisoare a Nadiei Mărculescu după lectura romanului Accidentul, s-a prelungit prin corespondenţă după plecarea în America a acesteia. Scrisorile lui Mihail Sebastian au fost retrimise în ţară de Nadia Mărculescu Lacoste, în 2004. Vasile Popovici, care le-a publicat în „România literară”, precizează, în comentariul său, că multe s-au rătăcit pe lungul traseu - Istambul, Bagdad, Bombay, New York - parcurs de familia Mărculescu în anii războiului. Stabilită în America, Nadia Mărculescu a studiat la Colegiul Wellesley din Massachusette şi a lucrat în studiourile M.G.M. După război a revenit în Europa şi a fost coordonator al biroului de presă de la Curtea Regală a Statului Monaco. Trăieşte în prezent în Franţa şi a contribuit la publicarea în Franţa a romanului Accidentul, tradus de Alain Păruit. (Nadia Lacoste . Prima iubire, o amintire de-o viaţă. Interviu de Robert Raţiu în „Tabu”, nr. 73, septembrie 2008, p. 50-55) Reproducem aici textul primei şi singurei scrisori păstrate a Nadiei Mărculescu. Textul a fost publicat în „România literară”, nr. cit., p.l6; tot acolo, dedicaţia lui Sebastian pe romanul Accidentul. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1019 Bucureşti, 6 iulie 1940 Dragă Domnule Sebastian, Nu caut prea mult să-mi explic mobilul pentru care îţi scriu: n-aş găsi nici unul valabil, ci numai entuziasmul celor 17 ani ai mei, şi îmi dau seama că, în momentul când vei citi scrisoarea, cele câteva cuvinte aruncate pe hârtie nu-ţi vor dezvălui sentimentele care m-au determinat s-o fac. Oare luna care bate în plin acoperişul din faţă, adierea vântului ce-mi aduce zvon de tei sau ultima dumitale carte, pe care am terminat-o chiar acum, m-au făcut să mă gândesc la Mihail Sebastian? Cred totuşi că fiecare element îşi are contribuţia sa. Te vei întreba care este vina dumitale că eu am 17 ani şi că este lună plină, ca să-mi suporţi reveriile... Toată vina pe care o ai este de a-mi fi procurat momente de intensă linişte şi zbucium şi de reală bucurie şi întristare. M-am regăsit în Ann în momentul în care cocoţată pe gard rupea o creangă de liliac, cum m-am regăsit în Paul când pentru prima dată fiind la ski şi alunecând la vale a trecut prin acea gamă de la frică la o indiferenţă totală de ce va veni, având în acelaşi timp clipe de curaj uimitor. Ai în aceste pagini o putere de descriere atât de mare, încât simţeam vântul care- mi tăia obrajii, vedeam zăpada albă care mă orbea şi auzeam răsuflarea camarazilor din cabană. Şi când am întors ultima filă a cărţii mi-am spus: Aş vrea să-l cunosc pe acest om. Dar această frază m-a făcut să revăd o seară de acum doi ani, când ieşind dintr-o sală de teatru am spus aceleaşi vorbe. Văzusem Jocul de-a vacanţa. Şi atunci am avut aceeaşi senzaţie de plenitudine, de ceva care se aseamănă atât de mult cu ideile şi sentimentele mele, încât se confundă, se completează. Trebuie să fii îndrăgostit de munte, altfel n-ai fi putut să-l prinzi în toate momentele lui şi să descrii atât de bine influenţa pe care o are asupra oamenilor. Dar stările sufleteşti care mi-au fost determinate atât de citirea cărţii, cât şi de vederea piesei nu le pot aşterne pe hârtie pentru că oricât aş căuta nu aş găsi cuvinte potrivite. Şi atunci am căutat să aflu câte ceva despre acest autor. Dintre multe programe de teatru am scos unul, unde sub numele dumitale erau date câteva indicaţii: născut la Brăila, făcut studiile la Bucureşti şi Paris, opere tipărite ... sau 1020 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE în curs de apariţie. Am zâmbit şi l-am închis. în fond să nu ştiu cine eşti sau cum eşti ... ci să-mi las imaginaţia să-ţi croiască o figură, o viaţă, un scop. Pentru încheiere îmi permit o singură întrebare: voi putea vedea într-o zi în vitrina unei librării Jocul de-a vacanţa tipărit? N.M. Domnişoarei Nadia, pentru marile ei daruri, pentru extrema ei tinereţe, pentru cărţile pe care le iubeşte, pentru Parisul pe care îl cunoaşte - şi mai ales pentru neaşteptata plăcere de a o fi ascultat vorbind Mihail Sebastian 1 octombrie 1940 1. Este vorba de ultimul şi cel mai dur stagiu de concentrare efectuat de scriitor, care, retroactiv, nota în Jurnal: „Mă gândesc acum la lunile mele de «zonă» şi parca regăsesc atmosfera lor de teroare. îmi spun că eram atunci aproape de moarte, îmi aduc aminte că de câteva ori am vrut să mă sinucid...”. (1 ianuarie 1941). p. 798-800 Reproduse de Gabriela Gârmacea în lucrarea cit. p. 282-284. p. 800-801 Scrisoare inedită. Originalul în arhiva Bibliotecii Academiei Române (S 22(1=) DCCCXII). 1. Datarea (cu creion negru, pe prima pagină a scrisorii) aparţine, probabil, lui Felix Aderca. 2. Este vorba de Teatrul Baraşeum. 3. Dintre traducerile şi adaptările realizate de Mihail Sebastian pentru Teatrul Baraşeum sunt publicate Nopţi fără lună de John Steinbeck şi Potopul de H. Berger. 4. Referire la stagiul efectuat într-un detaşament de muncă, obligaţie survenită după excluderea evreilor de la serviciul militar în toamna anului 1940. Se confirmă astfel datarea scrisorii: octombrie 1940. p. 801 Publicată în „România literară”, nr. cit. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1021 Datarea aparţine lui Vasile Popovici, editorul scrisorilor; 18 noiembrie 1940 este prima duminică după plecarea Nadiei Mărculescu spre Istambul. p. 802-803 Publicată în „România literară”, nr. cit. 1. Din septembrie 1940, Sebastian era profesor la Liceul „Cultura B”. 2. Actriţa Leny Caler care a intermediat cunoştinţa celor doi corespondenţi. p.803-804 Publicată în „România literară”, nr. cit. 1. Scriitorul se referă la tensiunile create de mişcarea legionară ale cărei violenţe au culminat cu rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941. p. 807-810 Publicată în „România literară”, nr. cit. 1. E vorba de cutremurul din 1940, după care Mihail Sebastian a locuit un timp în Strada Antim, împreună cu familia sa. 2. Beno Sebastian, fratele mai mic al scriitorului. 3. D. I. Suchianu, eseist, traducător, gazetar (redactor şef din 1940, la „Viaţa românească”), cunoscut apropiat a lui M. Sebastian. p. 815-816 p. 795 Reproduse de Gabriela Gârmacea în lucrarea cit. p. 283. 1. Mesajul îi este transmis lui Mendel Hechter prin Ioan Comşa. 2. Ioan Comşa şi Angela Lereanu. p. 816-818 Publicată în „România literară”, nr. cit. 1. Prima scrisoare primită de Nadia Mărculescu în Satele Unite. Scrisoarea poartă ştampila rotundă a cenzurii cu numărul 113, după cum precizează Vasile Popovici în notele din „România literară”. 2. Visul este consemnat în Jurnal, la 16 februarie [1941], dată la care numele Nadiei apare prima dată. 3. Este vorba de Bagdad şi nu de Beyruth, eroare semnalată, probabil, de Nadia Mărculescu. 1022 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 4. Se referă, desigur, la Corcova, moşia lui Antoine Bibescu, unde Sebastian a făcut mai multe vacanţe (nu şi în 1941). între proiectele acestei etape - piesa nescrisă „Libertate”. p. 820-822 La prima publicare, în „România literară”, nr. cit., se menţionează: „Scrisoarea poartă două însemne îngroşate, pe faţă şi pe verso, cu o cerneală neagră, fară îndoială aparţinând cenzurii”. 1. Franklin - oraş din Massachusetts (S.U.A.), de unde, erau expediate scrisorile Nadiei Mărculescu. p. 822-823 Publicată de Traian Filip în grupajul Mircea Eliade şi Mihail Sebastian în corespondenţă cu Petru Comarnescu, în „Manuscriptum”, nr. 4, 1978. Originalul în arhiva M.N.L.R.. (101/II/9). p. 823 Scrisoare nedatată, din arhiva M.N.L.R. (ioi/m/20) Cum referirile la poetul Vasile Demetrius, tatăl Luciei Demetrius, decedat la 13 martie 1942, sunt evidente, am datat, scrisoarea lui Sebastian, martie 1942. p. 820 Scrisoare inedită. Originalul în arhiva Mihail Sebastian (corespondenţă) de la Biblioteca Academiei Române (S 22/3 DCCCXVII). Textul este scris pe hârtie cu antet: „Colegiul pentru studenţi evrei / Cursuri şi lucrări practice. Direcţia: Prof. Dr. Marcu Onescu / Bucureşti, Strada Bradului, 21. 194 ...” 1. După cerneala verde, aceeaşi ca şi în corectura titlului piesei lui Felix Aderca, datarea aparţine acestuia: 10 aprilie 1942. 2. Ca şi Sebastian, Felix Aderca era, în această perioadă, profesor (de estetică) la Colegiul pentru studenţi evrei. 3. Titlul, atribuit de Sebastian, Muzică de dans este corectat de Aderca: Muzică de balet. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1023 p. 824-826. Corespondenţa cu Pierre Hechter, fratele mai mare al scriitorului, reprodusă de Gabriela Gârmacea în teza de doctorat Literatura lui Mihail Sebastian (Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere, 2008, pp.305-328) provine din arhiva familiei Sebastian, stabilită la Paris. Sunt singurele scrisori de familie cunoscute până în prezent. Deşi nu agrea ideea de a comunica în limba franceză cu fratele său, pentru a nu trezi suspiciunile cenzurii din Franţa aflată sub ocupaţie în 1942, din cele zece scrisori expediate între 1 septembrie 1942 şi 15 mai 1945 numai două, trimise prin intermediar, sunt scrise în limba română. p. 826-828 Tradusă în limba română, a fost publicată de Aureliu Goci în „Manuscriptum”, nr. 1-4, 2001, p. 164-167: Epistolar Mihail Sebastian - Martha Bibescu. Originalul în arhiva M.N.L.R. (101/IV/7). Scrisoare cu plic, expediată la adresa: „I. A. Princesse Bibesco. 6 Robert de Flers”. 1. 6 septembrie 1942, când este expediată scrisoarea, este ziua întoarcerii lui Sebastian de la Corcova, unde a făcut o vacanţă de 10 zile (25 august - 6 septembrie). Martha Bibescu a răspuns la 25 septembrie, cum reiese din Jurnal (p. 472): „Foarte frumoasă scrisoare de la Martha Bibescu despre Antoine. Sobră, severă, lucidă - prima ei scrisoare nefastuasă. 2. Martha Bibescu a semnat, cu pseudonimul Lucile Decaux, o parte din scrierile sale. p. 828-831. Reproduse de Gabriela Gârmacea în lucrarea citată p. 307-308. 1. Eugen Ionescu era în octombrie 1942 ataşat de presă al Legaţiei României la Vichy. 2. Scrisoarea din 26 octombrie 1942 este însoţită de următorul mesaj al părinţilor scriitorului: Mon très cher, j’ai eu donc raison quand je t’écrivais que tu ne peux pas avoir nos cartes à ta nouvelle adresse, avant le 25 septembre. C’est possible que je me fusse trompé d’un jour de plus ou moins. Il arrive aussi que des lettres ou des cartes arrivent contrairement à l’ordre dans lequel elles avaient été écrites. C’est ce qui est 1024 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE arrivé à tes dernières nouvelles; nous avons reçu le 17/10 ta carte du 29/9, le 18/10 ta lettre du 28/9 et enfin le 21/10 ta carte du 21/9. Ta lettre surtout est venue dissiper les inquiétudes de maman et nous donner aux autres - grâce à tes détails - une image parfaite de la vie que tu mènes là-bas et des conditions dans lesquelles tu es arrivé à connaître ta bonne hôtesse. Auparavant, je ne savais sur ton village que ce qui pouvait me fournir comme renseignement mon Larousse. Maintenant que la communication est rétablie de nouveau, tu ne devras être plus inquiété, lorsque la poste met quelques jours de plus à te faire parvenir nos lettres. Nous sommes tous en bonne santé à la maison à nos préoccupations que tu connais. Je voudrais que tu fusses sûr que ce que je te dis sur notre courage et moral n’est pas du tout contraire à la réalité. C’est tout naturel que tu te demandes, en recevant nos lettres si tout ce que nous t’écrivons c’est bien vrai, mais je te jure que c’est seulement la vérité. Je t’ai souvent dit que notre avantage c’est d’être tous ensemble, prêts à fortifier le moral des défaillants, étant sûrs qu’à notre tour il y aura quelqu’un à nous rendre le même service. D’ailleurs je t’ai souvent écrit qu’en ce qui me concerne, je n’ai jamais perdu le courage. Il suffit qu’on pense à toi, au fait que tu es seul, à ce qu’on doit nous revoir, pour qu’il suffise à regagner la confiance. Je t’avais déjà écrit que j’ai commencé mes heures de français, au même lycée de Iosi et que j’attends avoir, sous peu, quelques leçons particulières en plus. Avec le travail de l’année passée, avec les heures d’espagnol je me prépare pour les examens proches à venir. Je t’embrasse fortement, Papa Je t’embrasse de tout cœur, Maman p. 832 Publicată de Aureliu Goci în „Manuscriptum”, nr. cit., p. 164-167, tradusă în limba română. Originalul în arhiva M.N.L.R.. (101/111/13); Scrisoare cu plic: „SA. Princesse Bibesco. Mogoşoaia.” 1. Maria Ghiolu, soţia inginerului Stavri Ghiolu cunoscută de Sebastian în octombrie 1936, prin Max Blecher. NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 1025 Apare de mai multe ori în Jurnal, în ipostaze nu întotdeauna atât de favorabile. p. 832 Publicată în volumul Scrisori către Camil Petrescu, II, ed. cit. p. 251. 1. M. Sebastian a consemnat, de numeroase ori în Jurnal, efectul benefic al vacanţelor la Corcova, mai cu seamă cele din anii 1942-1943 când, beneficiind de ospitalitatea familiei Bibescu, a scris/proiectat câteva din scrierile sale. 2. Camil Petrescu proiecta atunci piesa Iată femeia pe care o iubesc, a cărei premieră a avut loc în primăvara lui 1944. p. 833-842 Reproduse de Gabriela Gârmacea în lucrarea citată p. 311 -321. 1. Teatrul Baraşeum. 2. Bancherul Aristide Blank. 3. Liceul „Cultura B”. 4. Colegiul pentru studenţi evrei (Onescu). 5. Zaharia Weintraub, fratele mamei. 6. Beno Sebastian. 7. Eugen Ionescu, în 1943, secretar al Legaţiei României în Franţa. p. 842-843 Originalul scrisorii în arhiva M.N.L.R.. (101/1/15). 1. Simon Păstorescu (Bazil Schafermann), ofertant împreună cu Silvia Schafermann a mai multor documente Sebastian din arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române. Din cele două scrisori publicate aici, datate 22 iulie 1930 şi 30 XII 1943, se deduce o relaţie de rudenie apropiată între familia Schafermann şi Mihail Sebastian. 2. Sylvia Schafermann. p. 843-844 Publicată în „Manuscriptum”, nr. 4, 1978, p. 167-169, fară dată. Originalul în arhiva M.N.L.R.. (101/III/9). 1026 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE Datarea este dedusă dintr-o consemnare făcută în Jurnal, la 12 septembrie 1944: „Azi am început să părăsim locuinţa provizorie din Bd. Carol pentru o altă locuinţă provizorie, în strada Dimitrie Racoviţă” (p. 562). La aceeaşi dată, Sebastian a transcris în Jurnal textul scrisorii primite în aceeaşi zi de la Petru Comarnescu: „D-lui Mihail Sebastian. Scriitor şi redactor al «Revistei Fundaţiilor Regale». D. Octavian Neamţu şi colegii de la R.F.R. te rugăm să-ţi reiei postul de redactor al acestei reviste. Miercuri la 4 d. a. urmează să te prezinţi la Fundaţii (Bd. Lascăr Catargi), unde vei lua contact cu comitetul de direcţie.” Din contextul scrisorii lui Sebastian reiese că a confirmat imediat primirea mesajului. In Jurnal însă, Sebastian notează în continuare: „N-am răspuns încă - dar cred că nu voi primi. Am stat toată ziua la îndoială...” Sciitorul nu a acceptat, într-adevăr, să revină în redacţia R.F.R. p. 844-852 Reproduse de Gabriela Gârmacea în lucrarea citată, p. 321-328. Scrisoarea din 12 mai 1945, adresată lui Pierre Hechter, ultima scrisoare Mihail Sebastian cunoscută până în prezent, a fost scrisă de Mihail Sebastian cu numai câteva zile înaintea dispariţiei sale. POSTFAŢĂ Mihail Sebastian, dramaturg Dramaturgul Mihai Sebastian începe să fie cunoscut după ce criticul literar şi prozatorul îşi făcuseră deja un nume în literatură română. Urmărind atent fenomenul literar românesc, scrisese, desigur, despre teatru şi, când îi citim azi articolele, observăm că are câteva idei despre acest gen pe care încearcă sa-1 modernizeze în epocă, prin infuzia de idei, Camil Petrescu. în 1938, se joacă la teatrul „Comcedia” Jocul de-a vacanţa, în 1944, în plină clandestinitate, Steaua fără nume (de un autor necunoscut, Victor Mincu), iar în 1946, după moartea scriitorului, apare un volum de Teatru în sumarul căruia se află cele două piese citate mai înainte. Ultima oră, scrisă înainte de încheierea armistiţiului, a fost jucată la 25 ianuarie 1945 şi publicată în 1956. Reacţiile criticii au fost, în genere, pozitive. M. Carandino asistă la spectacolul Stelei fără nume şi, fară a cunoaşte numele real al autorului sau prefacându-se că nu-1 ştie, scrie entuziasmat: „Un autor nou? Poate. O piesă mare? Desigur” („Bis”, 5 martie 1944). Comentariile ulterioare, după decriptarea paternităţii piesei, sunt tot aşa favorabile. Octav Şulutiu descoperă în teatrul lui Sebastian „un idealism de cea mai bună calitate”, mai târziu comentatorii dramaturgului remarcă tema fericirii, ca temă recurentă în epică şi teatru, alţii observă frecvenţa personajului ironic şi dezabuzat (Ştefan Valeriu), farmecul dialogului şi, în profunzimile discursului, un lirism difuz. Mai sever în judecăţi se arată Al. Piru care socoteşte Jocul de-a vacanţa „o uşoară improvizaţie, cu abilitate construită, aproape fară subiect”, iar Steaua fără nume „o comedie frivolă, nesusţinută psihologiceşte”. îi place, totuşi, subiectul ingenios din Ultima oră. Paul Georgescu zice că 1028 POSTFAŢĂ personajele lui Mihail Sebastian se definesc prin capacitatea lor de a visa şi prin faptul că multe dintre ele caută „o insulă a lui Euthanasius”, ceea ce vrea să sugereze un spaţiu al securităţii interioare şi, deci, al fericirii. C. Ciopraga vede partea realistă a acestor piese şi subliniază faptul că eroii au gustul ideilor generale şi plăcerea de a dialoga. Teatrul lui Sebastian este, dar, „o tribună, [un] dialog pe teme grave”. în acelaşi sens judecă problematica pieselor şi Dana Dumitriu, care consideră că esenţială este „tema cunoaşterii, a înţelegerii dezamăgite de realitate, a imaginaţiei trădate de adevăr” şi tot ea compară Necunoscuta din Jocul de-a vacanţa şi Steaua fără nume (în speţă, Corina şi Mona) cu Domnişoara de Stermaria din In căutarea timpului pierdut, cu observaţia că, în final, Sebastian răpeşte eroinelor sale enigma şi le tipizează. Le dă adică o identitate şi le fixează într-o categorie determinabilă psihologic... Reflecţii de luat în seamă, ca şi cele dinainte. Trimiterea la personajul lui Proust o făcuse şi autorul într-un mic eseu. O opinie originală are Ov. S. Crohmălniceanu care e de părere că piesele lui Sebastian sunt nişte farse intelectualizate, mai subţiri decât altele şi „cu implicaţii sociale şi morale serioase”. Despre farsă („farsa, gen superior de artă”) vorbeşte într-un articol chiar Mihail Sebastian. Rămâne de definit şi de dovedit câtă farsă intră în aceste drame, totuşi, sentimentale, pline de mister, dominate de motivul singurătăţii şi al fericirii individului. Mai clară, mai verosimilă este observaţia făcută de acelaşi critic că în teatrul lui Sebastian, spre deosebire de acela al lui Camil Petrescu, ceea ce primează este drama sensibilităţii rănite, nu drama conştiinţei. Ceea ce mi se pare o delimitare exactă: logica discursului dramatic al lui Sebastian se bazează pe propoziţia „câtă iluzie, atâta poezie dramatică”, în timp ce teatrul de cunoaştere al lui Camil Petrescu pleacă, se ştie, de la deviza „câtă luciditate atâta dramă”... Speculaţii inteligente, parafraze reuşite, categorii tematice şi estetice ce pot intra în discuţie atunci când analizăm aceste piese scrise într-o epocă în care teatrul, în genere, îşi redefineşte câmpul de acţiune şi stilul. Să ne amintim că, în afară de Camil Petrescu care vrea să fundamenteze, în opoziţie cu modelul I. L. Caragiale, POSTFAŢĂ 1029 un teatru de idei, alţi dramaturgi vor să creeze farsa tragică şi să reabiliteze melodrama. Tânărul Eugen Ionescu vede salvarea teatrului prin infuzia de metafizică în facila, desueta melodramă. De ce n-ar fi posibilă, în fond, şi o intelectualizare a farsei, gen facil, gen frivol prin definiţie? Subiect de meditaţie... Cert este că, citit azi, teatrul lui Mihail Sebastian nu pare a fi nici farsă intelectualizată, nici comedie frivolă şi nici nu pare a fi obsedat de motivul cunoaşterii, cel puţin în sensul pe care îl are termenul în teatrul de idei din epocă. Tema esenţială este mai aproape, cred, de ceea ce autorul numeşte într-un rând „o ieşire din singurătate”. O temă, dar, existenţială şi morală pe care o aflăm şi în epica şi diaristica lui Sebastian, cititor asidu al lui Montaigne, spirit sceptic (un scepticism, am putea spune parafrazând pe G. Călinescu, pozitiv), uneori anxios, de cele mai multe ori dornic să cunoască pentru a putea înţelege. O singurătate, revin la acest motiv recurent în literatura şi chiar în critica lui, înţeleasă ca o aventură a spiritului. Ieşirea din singurătate se traduce, în fapt, prin încercarea individului de a cunoaşte fericirea. Fericirea este, într-adevăr, punctul de reper al acestor intelectuali care caută ceva ce nu găsesc, iar când găsesc, visul se destramă repede. Văzând dramele acestor personaje dezabuzate, am putea spune că fericirea se poate câştiga prin iubire. în toate circumstanţele din cele trei piese scrise de Mihail Sebastian, iubirea este motorul şi filtrul acestor aspiraţii care încep, uneori se şi termină, printx-o evaziune din real. Este tema din comedia sentimentală Jocul de-a vacanţa. O comedie în care se râde puţin şi se visează mult. Spaţiul de desfăşurare este ca în Femei sau Accidentul muntele purificator... La pensiunea Weber se întâlnesc în vacanţă indivizi de vârste, profesiuni şi mentalităţi diferite. Bogoiu este un flăcău tomnadic (50 de ani) care a pornit într-o lungă călătorie imaginară. Este modul lui de a evada din condiţia de modest amploaiat strivit de dosare şi umilit de şefi autoritari. O evadare într-o şi printr-o reverie geografică. Alt personaj, Maiorul, aşteaptă veşti de afară şi este iritat că radioul şi telefonul nu funcţionează. Madame Vintilă, femeie la 30 de ani, uşor vulgară şi concupiscentă, aşteaptă 1030 POSTFAŢĂ scrisori care nu mai sosesc, în fine, un elev corigent la matematică, este îndrăgostit fară speranţe de Corina, o tânără misterioasă şi inteligentă. Mai este în această comunitate pestriţă un personaj, Ştefan Valeriu, vechea noastră cunoştinţă din Femei şi Accidentul. El circulă, în fapt, sub diverse identităţi în mai toate scrierile de ficţiune ale lui Mihail Sebastian. Este, de regulă, naratorul şi cel care pune în mişcare şi comentează actele eroilor. Ştefan este, aici, ca şi în celelalte naraţiuni, absent şi lenevos. O lene justificată spiritual, ca formă de refuz a lumii mediocre în care trăieşte 11 luni pe an. In cea de a 12-a vrea să uite totul. E forma lui de revoltă. O revoltă prin izolare şi inerţie. Face această teorie în dialogul cu Corina, femeie cultivată, amatoare de muzică şi de lecturi. Ea citează din Baudelaire şi admiră pe Mozart. Teoria lui Ştefan Valeriu, a cărei profesiune nu este aici dezvăluită, este că lenea şi izolarea reprezintă libertatea de spirit şi mijlocul lui de protecţie. Natura, în imaginaţia lui, are valori terapeutice. Lângă un pom se simte mai puţin umilit: „Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri că sunt un om cumsecade. Da. Unsprezece luni pe an. Dar am şi eu luna mea de libertate - şi nu există decât o singură formă - supremă! - de libertate: lenea. Am şi eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Şi fac tot ce pot ca să n-o pierd. Dumneata te agiţi, vorbeşti, repari telefoane, eşti într-o veşnică mişcare, într-o veşnică aşteptare. Eu stau, privesc, tac şi nu aştept nimic... Dacă ai şti ce mare lucru este să nu aştepţi nimic... Unsprezece luni pe an sunt şi eu un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar după unsprezece luni mă duc undeva departe de oraş să iau lecţii de lene de la piatra asta, de la copacul ăla. Uită-te la el. Nu ţi se pare că e ceva împărătesc în indiferenţa lui? Totdeauna lângă un copac m-am simţit puţin umilit. Nemişcarea lui...” Şi pentru a pune în practică ideile despre terapia prin însingurare şi atonie, strică telefonul şi radioul, interzice difuzarea scrisorilor în pensiunea Weber, în fine, ascunde indicatoarele de pe şosea pentru ca autobuzul să nu oprească. Organizează, pe scurt, un joc în care intră până la urmă toţi: POSTFAŢA 1031 „jocul de-a vacanţa” care, spune el, se mai cheamă şi „jocul de-a uitarea” şi „jocul de-a fericirea”. Pensiunea Weber devine, astfel, o rezervaţie în care nu-i permis accesul civilizaţiei. „Eu nu vreau să ştiu ora exactă. Şi nu vreau să ştiu ce e azi, ce va fi mâine şi ce a fost alaltăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. îmi face milă, zău, când vă văd cu ce disperare, cu ce panică vă agăţaţi de tot ce aţi lăsat dincolo, acasă, la Bucureşti. Şi, la drept vorbind, n-aţi lăsat nimic. Aţi adus totul cu voi: regrete, zâmbete, amoruri” - mai zice el. Jocul de-a vacanţa se transformă în cazul Corina-Ştefan într-un joc al iubirii, deşi scepticul, rousseauistul Ştefan declarase la început că „amorul nu intră în programul de vară” şi că iubirea îi „tulbură sentimentul [...] de eternitate”. Se îndrăgosteşte, cu toate acestea, de Corina, fată deşteaptă şi, prin aceasta, „groaznică specie”. Când Corina vorbeşte de concerte şi citează din poeţii moderni, Ştefan o admonestează, văzând în ea speţa femeii intelectuale şi sofisticate pe care, după toate aparenţele, o detestă: „Eşti plină de lecturi, de muzici, de idei; nu e nimic de făcut cu dumneata; mă întreb ce cauţi aici; nu simţi, nu vezi că eşti prea deşteaptă pentru locurile astea somnoroase”... Femeia deşteaptă şi, prin aceasta, mistificată, primejdioasă, are însă alte opţiuni. Pentru a fi fericit, spune ea, nu este interzis să fii sensibil, să ai adică idei şi să iubeşti muzica. „Asta e o superstiţie născocită de un prost”. Ea lăsase acasă „un fel de iubire” şi este pe cale, acum, când jocul de-a uitarea prinde, să accepte alta, dar, în ultimul moment, se decide să părăsească nava de la pensiunea Werber. Logica ei amoroasă seamănă cu aceea a Măriei din Femei şi a Monei din Steaua fără nume: ca să nu strice visul, fuge; ca să nu piardă sensul jocului de-a vacanţa şi să nu distrugă misterul lui, se întoarce la viaţa ei modestă de afară. Reveria frumoasă de la munte se încheie cu aceste propoziţii: „Ştefan !... Lasă-mă să fiu necunoscuta care se rupe de lângă tine, pentru a se întoarce într-o viaţă de mister. Lasă-mă să fiu marea dansatoare, care douăzeci de zile, pe coverta unui vapor, s-a amuzat să treacă drept o mică fată sentimentală. Şi tu... rămâi prinţul meu de Galles...” Mai este o încheiere a acestei comedii, mai explicită: femeia intelectuală promite, romanţios, 1032 POSTFAŢĂ să revină în ... vis. Căci visul este mai frumos şi mai puternic... Cu alte vorbe, reveria, proiecţia onirică, meditaţia sentimentală sunt mai trainice şi mai la îndemâna acestor suflete dornice de împlinire şi puritate, decât deşarta realitate. Un vis, totuşi, din care eroina fuge „pentru ca să nu se sfârşească singur” - justifică ea lucrurile, părăsind scena pentru a reveni în viaţa reală. Care este valoarea estetică a acestei comedii (să rămânem la precizarea făcută de autor!) în care se fac călătorii imaginare şi se vorbeşte mult despre singurătate şi fericire, despre o existenţă individuală „fară calendar”, adică de o viaţă care să iasă din uniformitatea cotidiană?! Criticii literari au fost, am impresia, prea severi cu acest teatru scris cu abilitate şi inteligenţă de un om cultivat, iar când au fost mai binevoitori (în epoca postbelică), i-au dat o interpretare mai degrabă sociologică. Jocul de-a vacanţa este, în fond, un joc al spiritului combinativ, o „jucărea” pusă cu fantezie în scenă, cu dialoguri bune şi o intrigă ingenioasă. Nu-i, evident, o mare piesă, dar este una care, interpretată bine, poate susţine un spectacol în care comedia evoluează pe nesimţite spre teatrul liric şi reveria melancolizantă. Ce se reţine, la lectură, este schiţa unui personaj care, repet, circulă în mai toate scrierile lui Mihail Sebastian (Ştefan Valeriu), tip de raisonneur jumătate sceptic, jumătate visător. Ambele ipostaze evoluează pe un fond de revoltă mocnită faţă de mecanismele lumii moderne. Acestea nu-1 împiedică însă să caute fericirea şi să treacă din eşec în eşec. Al doilea personaj notabil este chiar necunoscuta care intră, după o fază de ostilitate, în acest joc al spiritului, Corina. E tipul femeii lucide, de condiţie, se pare, modestă (îşi coase singură rochiile), cu un fond sentimental bogat şi un spirit care trece uşor de la ironie la contemplaţie. * Tipologia sau, mai degrabă, schiţa ei, revine cu elemente uşor modificate şi într-o intrigă nouă în Steaua fără nume. Apar aici şi câteva personaje desprinse din lumea Momentelor lui Caragiale: şeful de gară care creşte raţe şi gâşte în spaţiul instituţiei şi bagă mâna în casieria publică POSTFAŢĂ 1033 pentru a plăti cumpărăturile nevestei, apoi, Ichim, slujbaşul umil şi obedient, în fine, ţăranul neştiutor şi derutat care vrea să cumpere belete şi este purtat de colo până colo de şeful de gară ca „proştii” din povestirea lui Rebreanu. Mai este Profesorul celibatar, lunatic, care descoperă prin calcul o stea necunoscută şi trăieşte, aproape mistic, în lumea cărţilor, ceea ce stârneşte stupoarea indignată a şefului de gară: „Nu te mai laşi de cărţi, dom’ profesor”. Stupoarea cuprinde şi lumea didactică locală, în frunte cu Domnişoara Cucu, personajul memorabil al literaturii lui Mihail Sebastian. Domnişoara Cucu este o fată bătrână, evident austeră, bănuitoare şi ridicolă. Ea face poliţie şcolară, controlează gara, cinematograful şi grădina publică, urmărind pe elevii care încalcă disciplina şcolară. Competenţele şi rigorile ei morale se extind şi asupra profesorilor. Când descoperă faptul că Profesorul Miroiu cumpără cărţi şi le studiază, este pur şi simplu indignată. „Studiezi? [...] Şi între timp elevii şi elevele îşi fac de cap. Ce dezmăţ! Ce perversitate! [...] când cineva - un profesor - dă douăzeci de mii de lei pentru o carte, asta nu e lucru curat”... Pentru a-şi menţine tenul, austera Domnişoara Cucu se spală cu lapte de castraveţi şi se fereşte ca de ispitele diavolului de mijloacele depravate ale modernităţii. Un alt profesor, Udrea, poartă cu el o listă de subscripţie pentru a cumpăra un corn englez necesar simfoniei pe care a compus-o. Toată existenţa lui este fixată pe această idee fixă... în această lume vegetativă, plină de stereotipii, apare o necunoscută care provoacă inerţiile provinciale, fară a reuşi însă să le schimbe. Necunoscuta (un personaj, iarăşi, recurent în dramaturgia lui Sebastian) este „un animal de lux” şi se cheamă Mona. Ea a fugit, într-un moment de revoltă, de Grig (om de lume, arogant şi petrecăreţ - un personaj care, iarăşi, se repetă în scrierile lui Mihail Sebastian!) şi de societatea în care se plictiseşte: „Mereu aceeaşi oameni, aceleaşi gesturi, aceleaşi cuvinte. Uneori îmi vine să urlu de plictiseală, de disperare. Pe urmă îmi trece. Uneori îmi vine o poftă nebună să trântesc uşa, să plec, să fug. Pe urmă îmi trece.” Găzduită de profesorul Miroiu, ea descoperă, totuşi, sensibilitatea lumii provinciale şi este pe cale să-şi schimbe modul de viaţă. Astrologul vorbeşte 1034 POSTFAŢĂ despre steaua pe care o descoperise ca despre revelaţia unei mari iubiri. Pe această ambiguitate se sprijină toată simbolistica piesei. Discursul despre steaua necunoscută este, în fapt, un discurs îndrăgostit: „Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într-un univers absurd, în care numai noi, în marea noastră singurătate ne zbatem pe o planetă de provincie, ca într-un târg în care nu curge apă, nu arde lumina şi unde nu opresc trenurile rapide... Dar sunt seri când tot cerul foşneşte de viaţă... când pe ultima stea, dacă asculţi bine, auzi cum freamătă păduri şi oceane - fantastice păduri şi fantastice oceane - seri în care tot cerul e plin de semne şi de chemări, ca şi cum de pe o planetă pe alta, de pe o stea pe alta, fiinţe care nu s-au văzut niciodată, se caută, se presimt, se cheamă...” Efectul este previzibil: cei doi se îndrăgostesc, ca eroii din Divina comedie, citind - nu aceeaşi carte - ci astrele. Intervine însă Domnişoara Cucu (reprezentanta inerţiei provinciale) şi, mai ales, Grig - vocea demitizantă şi pragmatică a lumii din care Mona vrea să evadeze - şi reveria astrală şi amoroasă se sfârşeşte. Ca şi Corina din piesa anterioară, Mona nu are curajul de a merge mai departe, aşa că discursul liric ce încheie mohorâta comedia provincială reîncepe. Nici Steaua fără nume nu este o capodoperă, dar este o dramă sentimentală care place din câteva motive: este bine scrisă, are o desfăşurare coerentă, cu treceri inspirate de la limbajul comediei caragialiene la limbajul teatrului liric (replici memorabile), în fine, două personaje se reţin, cum am semnalat deja: Domnişoara Cucu şi Profesorul Miroiu. Ele întruchipează cele două laturi ale tipologiei provinciale: dimensiunea caricaturală (cu nota ei de tristeţe, mediocritate şi ridicol) şi dimensiunea ascunsă, lirică, bovarică. Piesa lui Sebastian urmăreşte tocmai acest conflict care se închide, în cele din urmă, prin revenirea la condiţia iniţială. E vorba, dar, în Steaua fără nume de tragedia tăcută şi de lirismul discret din inima acestei bălţi a liniştii care este viaţa provinciei în imaginaţia literaturii române, de la Sadoveanu la Gib POSTFAŢĂ 1035 Mihăescu. Sebastian îl adaugă fantasma reveriei sentimentale, cum s-a putut observa. * Cu alt scenariu şi cu altă tipologie, tema revine în Ultima oră. Mediul în care apar reveria şi evaziunea lirică este, aici, gazetăria, lumea afacerilor şi viaţa universitară. Discursul dramatic este mai acid şi întreaga construcţie a piesei (intrigă, caractere, limbajul eroilor) este fixată în chip mai pregnant în linia Caragiale. „Actorii” acestei lumi amestecate sunt distribuiţi pe două paliere morale şi intelectuale: un rechin de presă (Borcea) înconjurat de gazetari versatili (Ştefanescu, Pompiliu, Brănescu, Voicu), rude cu celebrul Caracudi; un alt rechin, cu mult mai puternic şi mai decis, Bucşan, om de afaceri care cumpără tot, de la un tipograf incomod la un ministru al instrucţiunii corupt şi slugarnic; în fine, în altă clasă morală şi socială, un profesor de istorie veche, specialist în biografia lui Alexandru cel Mare, şi o studentă pasionată până la fanatism de acelaşi Alexandru cel Mare, Magda Miu. Aceştia din urmă reîntrupează, cu minime diferenţe de identitate, cuplul de visători care, am marcat de mai multe ori până acum, circula prin toată literatura lui Mihail Sebastian. Intriga piesei pare scoasă, programatic, din repertoriul comediei uşoare. Greşelile de tipar dintr-un articol publicat de lunatecul profesor de istorie în „Deşteptarea” (ziarul lui Borcea) provoacă tulburări şi, prin ele, conflictul dintre aceste două lumi paralele. O intrigă uşoară şi, la urmă, o farsă (termenul de farsă este aici potrivit, dacă prin el înţelegem nu facilitatea limbajului dramatic, ci complicaţia situaţiilor şi schimbarea fulgerătoare de planuri!), o farsă bine scrisă, cu replici ce se ţin minte şi cu o desfăşurare, iarăşi, bine ordonată, fară momente statice. Un teatru de conversaţie, cum zice Cornelia Ştefanescu? Nu în chip decisiv. Dintre piesele lui Sebastian, Ultima oră are ritmul cel mai accelerat şi, cum am spus mai înainte, situaţiile se schimbă repede în acest scenariu în care satira se agită la parter, iar la etajul textului melancoUzează lirismul. Un cuvânt greşit cules în articolul istoricului Andronic trezeşte suspiciunile lui Bucşan, crudul afacerist, 1036 POSTFAŢĂ cinic inteligent, şi de aici porneşte acţiunea acestei farse în care eroii trec de la o stare la alta şi îşi pun opiniile morale în slujba intereselor. Pe scenă intră, întâi, gazetarii care, la cererea directorului, schimbă pamfletul în odă şi invers, apoi Directorul însuşi (Borcea) care are convingerea (singura convingere fermă!) că „ideile omoară o gazetă”. Borcea se lasă uşor cumpărat de Bucşan, ca şi ministrul instrucţiunii. O comedie de moravuri în care intră fară să vrea inocentul Andronic, venit spre istorie prin Aristotel, un lunatic, şi el, din familia lui Minoiu, pasionat de călătoriile lui Alexandru cel Mare. Este om de ştiinţă şi, în faţa agresiunii lui Bucşan şi Borcea, se apără cu ideea că el caută adevărul. Numai că adevărul nu are nicio şansă în faţa îmblânzitorului de lei Bucşan, cum singur îşi zice. Soluţia o aduce Magda Miu, cea care îl „vede” pe Alexandru cel Mare, cum alţii vând idei. Ea prinde sensul suspiciunii lui Bucşan, ameninţat în veroasele lui afaceri cu cereale, şi obţine o neaşteptată călătorie de studii, împreună cu Andronic, pe urmele himerei comune, Alexandru cel Mare. Sfârşit în stil Caragiale (pupat toţi Piaţa Endependenţeil), dar cu altă morala în fabulă: părţile în conflict se despart, tipologiile nu se amestecă. Andronic, istoricul care crede în adevăr, şi îndrăgostita, exaltata, fanatizata Magda pornesc în Asia pe urmele unui mit. „Sigur că nu înţelegi - spune ea unui gazetar care nu pricepe nimic din logica acestei iubiri spirituale care, în limbajul studentei, capătă accente senzuale... Sigur că nu înţelegi. Dar eu, sunt clipe - când îl văd foarte bine. Aş putea să-i vorbesc... Uite! suntem în iunie (schimbare de voce), 2, 3, 4 iunie 323. Nopţi grele de vară în Asia. Corturile ard încă de soarele zilei. Patruzeci de mii de oameni dorm încinşi, cu spada în mână, cu scutul la căpătâi. Un singur om veghează, sub stele albe, şi printre stele, steaua lui, care încă n-a căzut. Are treizeci şi trei de ani. A cucerit jumătate planetă şi are mâinile pure. Mâini albe, lungi, tinere. In zori, va face un semn, şi cei patruzeci de. mii de oameni se vor pune din nou în mişcare, să cuprindă cu armele cât pământ a rămas. în zori! Dar e încă noapte. Şi POSTFAŢĂ 1037 steaua lui, care n-a căzut, va cădea. Apropie-te de el. Mâinile lui ard... Fruntea e caldă... Buzele sunt palide...” Este limpede că Mihail Sebastian, care în proză jură pe modelul Proust, schimbă datele conflictului şi stilul în piesele de teatru pe care le scrie. Este preocupat, aici, nu de dramele intelectuale ale omului modem, ci de sensibilitatea şi dramele lui sentimentale, cultivând reveria, evaziunea, poezia naturii, pe scurt lirismul. Printr-o infuzie de sensibilitate şi poezie, el încearcă să reabiliteze melodrama şi chiar farsa carageliană. O experienţă în bună parte reuşită. EUGEN SIMION i CUPRINS Notă asupra volumului 5 JOCUL DE-A VACANŢA 7 STEAUA FĂRĂ NUME 123 INSULA 235 ULTIMA ORĂ 319 NOPŢI FĂRĂ LUNĂ 463 POTOPUL 537 CORESPONDENŢA 633 NOTE, COMENTARII ŞI VARIANTE 853 Postfaţă 1027 Tipărit la R. A. „Monitorul Oficial” MONITORUL