Coperta de : DUMITRU ŞMALENIC ISBN 973-9067-02-6 IOAN SCURTU EDITURA DANUBIUS BUCUREŞTI 1991 •v 1 INSTAURAREA DINASTIEI STRĂINE Odată cu modernizarea societăţii, oamenii politici şi cărturarii români au manifestat o preocupare tot mai susţinută privind forma de guvernămînt *. Exista, desigur, o anumită tradiţie şi o experienţă seculară, care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei societăţii româneşti în epoca modernă. Avem în vedere instituţia domniei, care a reprezentat — secole de-a rîndul — autoritatea de stat în relaţiile interne şi internaţionale. Au existat domni prestigioşi, care s-au identificat cu aspiraţiile poporului român — amintim doar pe Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul —, după cum au existat şi domni nevolnici care (mai ales în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea) n-au onorat demnitatea pe care o ocupau. Modernizarea structurilor statale a adus în prim plan, pe de o parte, problema modului în care domnul (suveranul, monarhul) îşi exercită puterea, iar de cealaltă parte schimbarea radicală a formei de guvernămînt, prin instaurarea unui regim republican. încă de la sfîrşiţul setolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea au apărut proiecte de organizare a statului sub forma unei republici. Astfel, proiectul de * în elaborarea acestei lucrări am folosit cartea Contribuţii privind viaţa politică din • România-. Evoluţia formei de guvernămînt în istoria modernă şi contemporană, pe care am publicat-o în 1988 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (668 pagini). 5 Constituţie elaborat în jurul anului 1786 preconiza o ,,republică aristo-^democraticească441 ; în 1802 un grup de ;,şase moldoveni şi valahi44 a plecat la Napoleon Bonapar-e „pentru a obţine permisiunea de a constitui ţările lor in republici" 2. In. 1834 era semnalată, la Sibiu, o societate care urmărea întemeierea unei republici prin unirea celor trei ţări române3. In Ţara Românească activa în 1840 societatea secretă condusă de Dimitrie Filipescu, în programul căreia figura şi „oblăduirea ţării într-o cîfmuire republicană44 Ideile republicane au fosţ promovate şi de cărturarii aparţinînd Şcolii Ardelene. Astfel, Ion Budai-Deleanu, în opera sa fundamentală, ^Ţiganiâda44, scrisă într-o primă formă în 1500, şi definitivată în 1812, pleda pentru un regim republican : „în republică omul se ridica / La vrednicia sa cea deplină, / Fie poarte grija de cîrmuirea trebilor ţării şi,, cîtă vreme se va purta bine, să-l ţie în loc, iar de nu să-l depărteze de îndată448. Pe de altă parte, unii oameni politici români, avînd în vedere situaţia internaţională a Principatelor, au emis ideea aducerii pe tron a unui principe străin, dintr-o dinastie europeană. Principele străin avea semnificaţia asigurării unui, sprijin extern pentru existenţa statelor româneşti* grav ameninţate de cele trei imperii vecine : ţarist, otoman şi habsburgic. în intervalul 1710-1812 j>e teritoriile Moldovei şi Munteniei au avut loc numeroase războaie între marile puteri, cele două ţări române trăind efectiv 23 de ani de război9, cu toate consecinţele decurgînd de aici (rechiziţii, distrugeri, nesocotirea drepturilor lor istorice etc.). Deosebit de grav este faptul că marile puteri vecine au trecut la ocuparea şi chiar anexarea unor teritorii româneşti : Imperiul habsburgic a ocupat între 1718-1739 Oltenia şi a anexat partea de nord a Moldovei (Bucovina) în 1775, Imperiul ţarist a rupt în 1812 din trupul Moldovei partea din’re Prut şi Nistru (Basarabia). Revoluţiile române din 1821 şi din 1848 — care exprimau voinţa de dreptate socială, libertate şi unitate a poporului nostru — au fost înfrînte tot prin intervenţia militară a marilor imperii vecine. In aceste împrejurări este de înţeles că opţiunea oa- 7 menilor politici români pentru un domnitor dintr-o dinastie străină — cu specificarea expresă şi repetată ca aceasta să nu aparţină Rusiei, Turciei sau Austriei — avea în vedere salvgardarea existenţei statului rbmân, afirmarea lui ca entitate distinctă în rîndul statelor europene şi, în perspectivă, obţinerea independenţei patriei. Adunările ad-hoc — convocate pe baza tratatului de la Paris din 18/30 martie 1856 — au hotărî t unirea Moldovei şi Munteniei sub conducerea unui „principe străin ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare de-ale Europei, ai cărei moştenitori născuţi în ţară am dori să fie crescuţi în religia ţării4410. Se urmărea ,în fond, desprinderea Principatelor din aria de dominaţie a Imperiului Otoman şi, în perspectivă, dobîndirea independenţei lor. Marile puteri au sesizat această intenţie şi au respins ideea principelui străin, cerînd alegerea cîte unui domn în fiecare Principat, care să fie „fiu din tată născut în Moldova sau în Ţara Românească44 11. Dînd dovadă de ingeniozitate politică, românii au ales ca domn în-cele două Principate una şi aceeaşi persoană : Alexandru Ioan Cuza. Pentru spiritul nou care se inaugura în sistemul de gu-vernămînt este semnificativ jurămîntul depus de Alexandru Ioan Cuza în faţa Adunării elective : „Jur, în numele pt*ea Sfintei Treimi şi în faţa ţării, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite ; că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor44 12. Aşadar, domnitorul se angaja faţă de ţară, faţă de popor, ceea ce însemna materializarea concepţiei revoluţionarilor de la 1848. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a marcat o etapă importantă in evoluţia istorică a poporului român. Principalul obiectiv urmărit de Cuza la începutul domniei sale a fost recunoaşterea Unirii de către marile puteri. După o amplă acţiune diplomatică, acest obiectiv a fost atins ; rînd. pe rînd, Frânţa, Rusia, Marea Britanic, Sardinia, Prusia, apoi şi Austria şi Imperiul Otoman re- 8 cunoscînd pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite pe timpul vieţii sale. Pe plan intern s-a acţionat pentru unificarea şi centralizarea aparatului de conducere a statului, a serviciilor de vamă şi telegraf, administrative, a cursului monetar, a forţelor armate. In ziua de 22 ianuarie 1862' s-a constituit la Bucureşti primul guvern unic al ţării, sub conduce-, rea lui Bftrbu Catargiu, iar două zile mai. tîrziu, la 24 ianuarie, şe deschidea şedinţa comună a Adunării Moldovei şi a Adunării Munteniei, în cadrul căreia Cuza a proclamat unirea definitivă a Principatelor sub numele de România, aviiid capitala la Bucureşti. Dintre reformele adoptate din iniţiativa lui Alexandru Ioan Cuza se remarcă cea agrară, din august 1864, în urma căreia au fost împroprietărite 463 554 de familii cu 1 810 311 ha13, fapt ce i-a creat domnitorului o mare popularitate în rîndurile ţărănimii. Treptat, politica lui Alexandru Ioan Cuza a provocat împdtrivirea tot mai energică, atît a conservatorilor, afectaţi mai ales de reforma agrară, cît şi a burgheziei radicale (,,roşii“) care-1 acuza pe domnitor de tendinţe autocratice. La începutul anului 1863 s-a repus în circulaţie ideea aducerii unui domn străin 14. în iunie 1865 I. C. Brătianu, Q.A. Rosetti, Ion Ghica, Grigore Brîneovea-nu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Anastasie Panu şi Gh. Ştirbey au semnat un. act prin care se legau „ca la caz de vacanţă a tronului să susţinem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din Occident. Astfel dar, ne legăm pe onoare să votăm un principe străin şi să stăruim în acest vot pînă îl vom dobîndi“ 15. In acest scop, I. C. Brătianu şi I. Ghica au plecat în ţările occidentale cu misiunea de a sonda terenul pentru un eventual candidat. în cursul anului 1865 îndemnurile la detronarea lui Cuza deveniseră tot mai frecvente. In acest context, Alexandru Ioan Cuza, în Mesajul de deschidere adresat parlamentului la 5/17 decembrie 1865, a ţinut să afirme : „Eu voiesc să fie bine ştiut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui, aşezare am fost 9 fericit a contribui. In Alexandru Ioan I, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel care a proclamat în Adunarea ad-hoc şi Camera electivă a Moldovei marile principii ale regeneraţiei României şi care, fiind domn al Moldovei, declara oficial-mente înaltelor Puteri Garante, cînd primea şi coroana Valahiei, că el primeşte această îndojtă alegere ca eXpre-siunea neîndoielnică şi statornică a voinţei naţionale pentru Unire — însă numai ca un depozit sacru* 16. Avertizat că s-ar pregăti un complot împotriva şa, Cuza nu şi-a luat măsuri de apărare. In noaptea de 11/12 februarie 1866 a avut loc, după expresia lui N. Iorga, o „murdară conspiraţie de politicieni* 17. Trupe din Regimentul 7 de linie şi două baterii de artilerie s-au îndreptat spre palat. Aici, garda comandată de maiorul Lecca era alături de complotişti. Un grup de ofiţeri şi civili a pătruns în clădire, forţînd uşa camerei în care dormea Cuza. Ofiţerii, cu revolverele în mîini, îi cer să abdice, prezen-tîndu-i decretul deja redactat : „Noi, Alexandru Ioan I,. conform dorinţei naţiunii, depun astăzi 11/23 februarie 1866 cîrma guvernului în mîna Locotenenţei Domnâşti şi ministerului ales de popor* 18. Deşi avea pistoale la îndemînă, Cuza n-a opus nici o rezistenţă şi a iscălit foaia ce i-a fost prezentata, pe spatele unuia dintre complotişti, căpitanul Pilat. Apoi Cuza a fost scos din palat ,trecînd printre două rînduri de soldaţi întorşi cu spatele spre a nu-1 vedea pe fostul domn — aşa de mare era teama de o eventuală reacţie a ostaşilor —, suit într-o trăsură cu coşul ridicat şi dus în pasa unui devotat al lui C. A. Ro-setti. In noaptea de 14/15 februarie este expediat din ţară. Ultimele lui cuvinte la părăsirea Bucureştitdui au fost : „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decît cu mine. Să trăiască România !* 19. Aşa cum aprecia istoricul Constantin C. Giurescu, decretul semnat de Cuza, potrivit căruia actul era„ conform dorinţei întregii naţiuni şi că ministerul era „ales de popor* erau „de circumstanţă, spre a face impresie asupra opiniei publice ; în realitate, nu era de loc dorinţa «na- 10 ţiunii întregi», căci ţăranii care formau peste optzeci la sută din populaţie, ca şi muncitorimea dirţ oraşe şi chiar o bună parte din burghezia mică şi mijlocie erau Pentru Cuza ; nici guvernul — in care maiorul trădător Lecca era acum ministru de război — nu fusese «ales de popor», ci numit de Locotenenţa Domnească, adică de trei dintre complotişti 20. Fără a intra în detalii, este limpede că domnia de 7 ani a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioadă luminoasă din istoria poporului român şi că, fără a idealiza personalitatea domnitorului, rămîne pe ‘ de-a-ntregul valabilă aprecierea lui Mihail Kogălniceanu că „nu greşelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune“21. Este semnificativ faptul că prima grijă a complotiştilor a fost aceea de a pune mina pe arhiva lui Cuza, care — în loc să fie depusă la Arhivele Statului — a intrat în posesia lui D. A. Sţurdza (unul dintre complotişti), iar acesta a păstrat-o pînă în 1912, cînd a predat-o lui Ion Bianu, bibliotecarul Academiei Române, cu recomandarea de a fi pusă la dispoziţia publicului mai tîrziu. Abia în 1928 — după încetarea din viaţă atît a lui D. A. Sturdza, cit şi a lui I. I. C. Brătianu, fiul celui care luase parte la răsturnarea lui Cuza — arhiva a devenit accesibilă 22. Noua conducere, într-o proclamaţie adresată ţării, se angaja să menţină „cele patru puncte votate de naţiune şi de Divanurile ad-hoc : unirea, autonomia, principele străin, guvernămînt constituţional" 23, ceea ce însemna reluarea firului politic convenit în 1857-1858. La propunerea lui Ion Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, parlamentul a aclamat ca domn al României pe principele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold II al Belgiei ; s-a depus jurămînt de credinţă faţă de noul domnitor şi s-â numit o delegaţie care să meargă în Belgia pentru a-i oferi tronul României 2'*. Alegerea lui Filip de Flandra se datora faptului că Belgia avea cea mai avansată Constituţie din Europa şi o monarhie recunoscută pentru respectul său faţă de regimul constituţional. Dar Napoleon al III-.lea nu putea primi favorabil această alegere, înţrucît Filip de Flandra 11 aparţinea familiei de Orleans, pretendentă la tronul Franţei. Din această cauză — anticipînd opoziţia lui Napoleon al III-lea — ministrul de externe al Belgiei a făcut cunoscut că corniţele de Flandra nu acceptă calitatea de principe al României25. După eşuarea acestei acţiuni, Ion C. Brătianu a făcut tatonări la Paris — unde Se desfăşura Conferinţa Puterilor Garante — iar în ziua de 14/26 martie transmitea la Bucureşti : „Aici dispoziţiuni bune. Anglia are de asemenea convingerea că un principe străin este posibil. Can-didatul Angliei este Hohenzollern“26. Primind încuviinţarea guvernului, Brătianu s-a deplasat la Dvisseldorf, unde la 19/31 martie a avut o discuţie, cu principele Ca-rol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Rhenaniei, precum şi cu cel de-al doilea fiu al său, Carol, în vîrstă de 27 de ani *, locotenent în regimentul al II-lea de dragoni al gărzii prusiene.' Ion C. Brătianu i-a propus tînărului ofiţer să primească tronul României. „Prinţul răspunse că nu se simţea destoinic pentru o astfel de misiune, deşi curajul nu i-ar fi lipsit, de aceea nu putea să dea acum un răspuns hotărît; afară de aceasta, nu cunoştea încă deloc intenţiile regelui Prusiei, şeful familiei, şi fără învdtfrea lti nu putea să facă'un pas atît de important1* 27. Răspunsul a fost considerat de Brătianu ca pozitiv, drept care a transmis în ziua de 20 martie/1 aprilie la Bucureşti: „Carol de Hohenzollern primeşte Coroana fără condiţiuni. S-a pus imediat în relaţiune cu Napoleon 111“28. Pentru a pune marile puberi în faţa faptului împlinit, la 30 martie /11 aprilie Locotenenţa Domnească a publicat o proclamaţie către popor, recomandînd alegerea prin plebiscit a principelui Carol-Ludovic de Hohenzollern ca domn al României, sub numele de Carol I 29. Plebiscitul s-a desfăşurat între 2/14 — 8/20 aprilie 1866. Pentru asigurarea * Carol s-a născut la 8,'20 aprilie 1839. Absolvise Şcoala de cădeţi din Mfrnster (1856). Şcoala de artilerie şi geniu din Berlin (1857), audiase cursuri de literatură franceză la Universitatea din Bonn (1863). A participat câ voluntar în războiul purtat de Prusia împotriva ţanemarcei (1864). 12 succesului, guvernul a folosit întregul aparat de stat (prefecţi, subprefecţi, comisari extraordinari, primari, notari, ş.a.), a apelat la preoţi să-şi dea „concursul moral" şi a insufla locuitorilor „spiritul faptului împlinit"30. In u-nele localităţi a existat o stare de rezistenţă faţă de plebiscit. Astfel, intr-un raport al comisarilor extraordinari pentru judeţul Dîmboviţa se. arăta că sătenii „se sfiau a semna plebiscitul" sub motiv că „domnitorul străin le va schimba religia şi că, nevoind legea rurală, le va lua înapoi moşiile" 31. Radu Rosetti nota că ţăranii din comuna Căiuţi (jud. Bacău) au declarat că ei „nu au avut nici un temei de nemulţumire împotriva lui Cuza care le-a dat pămîn-turile şi i-a scăpat de boieresc şi nu vor să aleagă pe Hopînţol, un neamţ pe care nu-1 cunoaşte nimenea"33 Acelaşi Radu Rosetti aprecia că rezultatul oficial (689 969 voturi pentru 124 837 abţineri şi 224 contra33) nu reflecta situaţia reală, întrucît voturile împotriva s-au ridicat „la multe zeci de mii" 34. Carol a avut, la 7/19 aprilie, o discuţie cu Otto von Bismark, cancelarul Prusiei, care l-a sfătuit „să ia ho-tărîrea îndrăzneaţă de a pleca direct spre România** •*. La rîndul său, regele Wilhelm I i-a recomandat lui Carol să fie prudent şi a conchis : „Dumnezeu să te aibă în paza şa“ 30 încurajat de aceste cuvinte, principele Carol a plecat la 29 aprilie/llmai în Elveţia, la Ziirich, unde a obţinut un paşaport fals, pe numele Karl Hettingen „călătorind la Odesa în afaceri".Apoi s-a deplasat, între 3/15 — 6/18 mai, pe traseul Augsburg — Munehen — Salzburg — Viena -— Pesta — Timişoara — Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece). Călătoria pe teritoriul Imperiului Habsburgic nu era lipsită de riscuri, deoarece izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia era iminentă, iar Carol, ofiţer în armata prusacă, putea fi arestat şi împuşcat. Acesta a fost motivul pentru care el a călătorit cu paşaport fals, punîndu-şi ochelari fumurii, pentru a nu fi identificat. După două zile de aşteptare a vaporului la Baziaş, în ziua de 8/20 mai, Carol a urcat pe vas într-o cabină de clasa a Il-a. Aici s-a întîlnit cu I.C. Brătianu, care venea 13 de la Paris 37. Carol şi Brătianu n-au schimbat nici o vorbă între ei, prefăcîndu-se că nu se- cunosc, pentru a evita orice complicaţie (vaporul era austriac). După o transbor-dare la Orşova, pe un vapor mai mic, deoarece nivelul Dunării era scăzut, Carol a ajuns cu bine la Turnu Seve-rin, pe pămîntul României, în ziua de 8/20 mai, ora 1638. Abia în acel moment, scoţîndu-şi pălăria, I. C. Brătianu l-a salutat pe cel ce-venea în calitate de domnitor al României. Guvernul a organizat o .primire fastuoasă proaspătului domnitor. Pe de altă parte, âflînd de sosirea lui Carol, grănicerii — de fapt ţărani care apărau linia Dunării — s-au răsculat 39, temîndu-se că vor pierde pămîntul primit prin reforma agrară din 1864. Primarul oraşului Calafat informa că grănicerii au refuzat să-l întîmpine pe noul domnitor, strigind : „Nu mergem ! că noi am jurat credinţă lui Cuza, cerem să ni se dea Ioan I şi nu vrem pe Carol, pe care l-au pus ciocoii"40. Prefectul judeţului informa că grănicerii din Dăbuleni „mi-au răspuns că nu cunosc decît ordinele comandantului şi că au jurat credinţă numai fostului dQmi> şi că nu cunosc pe altul44 41. Sosind în Capitală, la 10/22 mai 1866, Carol s-a prezentat în faţa parlamentului unde a depus jurămîntul : „Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precurmai integritatea teritoriului ei, şi a domni ca domn constituţional" * 42 Intr-o scurtă alocuţiune, noul domnitor îşi exprima devotamentul „fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mîine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăşi cu d-voastre soarta cea bună ca şi pe cea rea4*43. In aceeaşi zi, Adunarea Deputaţilor, pentru a da o anumită satisfacţie Puterilor Garante, care cereau domn pămîn-tean, a adoptat. în unanimitate, legea prin care se acorda naturalizarea (împămîntenirea) familiei princiare de Ho- * Textul a fost citit de locotenentul domnesc Nicolae Hara-lambie, iar principele Carol a spus in limba română: „Jur !“ 14 henzollern//l. Comentînd această decizie, Cezar Bolliac întreba pe deputaţi „care sîrit serviciile ce a adus României principele de Hohenzollern“ şi aprecia că el nu cunoştea „nici datinile, nici natura, nici religiunea, nici legile ţării noastre care, după ce aţi vîndut opinca iarăşi privilegiilor, arvuniţi şi ţara întreagă străinului14 /,fi NOTE , 1. Istoria României, vot. III, Bucureşti, Edit. Academiei, 1964, p. 604. 2. E. Vîrtosu, Napoleon Bonaparte şi proiectul unei „republici aristocraticeştV* în Moldova la 1802, Bucureşti, 1947, p. 14. 3. Istoria României, vol. III, p. 1022. 4. Cornelia Bodeâ, 1848 la români. O istorie in date şi mărturii, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 162. 5. Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada, în Opere, voi. I, Bucureşti, Edit. Minerva, 1974, p. 290—291. 6. Cornelia Bodea, op. cit., p. 535—536. 7. Ibidem, p. 654. 8. Nicolae Bălcescu, Opere, voi. I, Bucureşti, Edit. Academiei, 1953, p. 350. 9. Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Bucureşti, Edit. Soort-Turism, 1981, p. 166. 10. Gindirea sociaUpolitică despre Unire (1859). Culegere, Bucureşti, Edit. Politică, 1966, p. 152. 11. Constantin Nuţu şi Maria" Totu, Culeoere de texte pri-viild istoria modernă a României (1848—1878), Bucureşti, Tip. Universităţii; 1978, p. 335. 12. Documente ale Unirii1600—1918, Bucureşti, Edit. Militară, 1984, p. 246. * 13. Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşt, Edit. Ştiinţifică, 1966, p. 276. 14. Vezi pe larg Paul Henry, Uăbdication du ptince Cuza et Pavenement de la dynastie de Hohenzollern au trone de Rou-manie, Paris, 1930 ; Grigore Chiriţă, Preludiile şi cauzele detronării lui Cuza-Vodă, în „Revista de istorie14, nr. 3/1976; Dan Berindei, Les antecedents de Vabdication du prince Cuza, în „Revue Roumaine d’Histoire*1, nr. 4^1979 ; V. Ruşsu, „Monstruoasa coaliţie“ şi detronarea lui Cuza, în Cuza Vodă. In memoriam, Iaşi, Edit. Junimea, 1973. 15. Domnia regelui Carol I. Fapte. Cuvintâri. Documente. Adnotate de Dimitrie" A. Sturdza, Tomul I, 1866—1876, Bucureşti, 1906, p. XIX. 15 16. „Monitorul. Jurnal oficial al Principatelor Unite'*, nr. 269 din 4 decembrie 1865. 17. N. Iorga, Locul românilor in istoria universală, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedită, 1985, p. 407. 18. „Monitorul4*, nr. 33 din 12/24 februarie 1866'. 19 General AL Candiano-Popescii, Amintiri din viaţă-mi, voi. I, Bucureşti, 1944, p. 111. 20. Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 376. ’ 21. Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Bucureşti, Edit. Politică, 1967, p. 289. 22. Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 6. 23. „Monitorul**, nr. 33 din 12/24 februarie 1866. 24. Ibidem. 25. Arh. ist., certtr., fond Casa Regală, dosar nr. 11/1866, f. 34. 26. Domnia regelui Carol I. Fapte. Cuvîntări. Documente, p. 36. 27. Memorile regelui Carol I. .De un martor ocular, voi. I, Bucureşti, Tip. Univrrsul, 1909, p. 19: 28. Domnia regelui Carol I, p. 50. 29. Ibidem, p. 65—66. 30. Gh. Cristea,* Manifestări antimonarhice in perioada venirii lui Carol I în România (apr ilie—mai 1866), în „Studii. Revistă de istorie**, nr. 6/1967, p. 1075. 31. Ibidem, p. 1078. 32. Radu. Rosetti, Amintiri din prima tinereţe, Bucureşti, 1927, p. 5. 33. „Românul** dini 16 aprilie 1866. 34. Radu Rosetti^ op. cit., p. 6. , 35. Memoriile regelui Carol 7, voi. I, p. 2b. 36. Ibidem, p. 28. 37. Vezi pe larg Paul Henry, Vabdication du Prince Cuza; Marcel Emerit, Madame Cornu et Napoleon III, Paris, 1937. 38. P. P. Panâitescu, Urcarea pe scaun a Princepelui Carol de Hohenzollern,-in „Revista fundaţiilor*, nr. 5/1939, p. 249—251. 39. Vezi, pe larg, V. Mihordea, Răscoala grănicerilor de la 1866, Bucureşti, Edit. Academiei, 1958. 40. Constantin Corbu, Rolul ţărănimii în istoria României (sec. XIX), Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 317. 41. Ibidem. 42. „Monitorul Oficial**, nr. 102 din 10/22 mai 1866. 43. Ibidem. 44. Domnia regelui Carol 7, p. 252—253. 45. împămîntenirea principelui de HohenZollern, în „Trompeta Carpaţilor**, IV, nr. 419 din 10 mai 1866. 16 2 DOMNIA LUI CAROL I DE HOHENZOLLERN-SIGMARINGEN Curînd după venirea lui Carol în ţară, parlamentul ja votat, în ziua de 29 iunie /Îl iulie 1866, o nouă Constituţie, pe care domnitorul a depus următorul jurămînt : „Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţinea drepturile lui naţionale si integritatea teritoriului4^1. Legea fundamentală din 1866 a constituit baza juridică a instaurării regimului monarhiei constituţionale. Ea avea la bază principiul democratic al separării puterilor în stat. Puterea legislativă şe exercita în colectiv de domn şi de Reprezentanţa Naţională (alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat) ; nici o lege nu putea fi supusă sancţiunii domnului decît după ce s-a discutat şi votat liber de majoritatea ambelor Adunări ; iniţiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative. Puterea executivă era încredinţată domnului „care o exercita în mod regulat prin Constituţiune44 (art. 35). Puterea judecătorească se execută de curţi şi tribunale; hotărîrile şi sentinţele se pronunţă în virtutea legii şi se execută în numele domnului. Constituţia avea la bază principiul potrivit căruia suveranul „domneşte dar nu guvernează44. în acest spirit art. 92 prevedea : „Persoana regelui este neviolabilă. Miniştrii lui sînt răspunzători. Nici un act al regelui nu 17 poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act“. în litera ei, Constituţia din 1866 a fost printre cele mai, avansate din Europa acelor ani, oferind o bază temeinică pentru dezvoltarea democratică a statului român. De asemenea, se cuvine subliniat că România eră primul stat constituţional liberal din sud-estul Europei, oferind un exemplu demn de urmat de popoarele aflate în această arie geografică. Art. 82 stabilea : „Puterile constituţionale ale domnului sînt ereditare, în linie coborîtoare directă şi legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigma-ringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogeni-tură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor. Coborîtorii măriei sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului*4. O semnificaţie deosebită avea* faptul că legea fundamentală a fost promulgată fără aprobarea Puterilor Garante, nu menţiona dependenţa faţă de Imperiul Otoman, iar denumirea oficială de Principatele Unite a fost înlocuită cu cea de România, ceea ce vădeşte limpede aspiraţia spre independenţă a naţiunii române 2. Prin urcarea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României marile puteri aii fost puse în faţa faptului împlinit ; rezistenţa lor ş-a diminuat treptat. Cea mai importantă stavilă a fost înlăturată în octombrie 1866, cînd principele Carol a făcut o vizită lâ Istanbul, in timpul căreia a primit firmanul de numire din partea sultanului. Este de remarcat că domnitorul nu s-a conformat tuturor normelor stabilite de Poartă, afirmînd prin atitudinea sa aspiraţia României spre independenţă. Iată comportarea în acea zi hotărîtoare de 12/24 octombrie 1866 : „Lîngă sofaua pe care se aşezase sultanul s-a pregătit un scaun pentru prinţ ; prinţul Carol însă face uz de privilegiul său de prinţ de sînge, dă scaunul la o parte, ceea ce produce o clipă de confuzie şi se aşează lîngă suveranul său (...) în convorbire nu se atinge politica; se schimbă numai asigurări de prietenie. In sfîrşit, sultanul 18 întinde cu un gest cam încurcat tînărului prinţ o hirtie, firmanul; acesta, fără a-1 desface, îl puse pe masă înaintea sa şi cere voie să prezinte pe miniştrii săi rămaşi în camer. La rîndul ei, colonia ger-riiană din Bucureşti a găsit de cuviinţă să sărbătorească Cu mult fast şi în plin centru1 Capitalei (sala Slătineanu, ulterior Capsa) ziua de naştere a împăratului Wilhelm I. Participarea consulului prusac von Radovitz la festivităţile din 10/22 martie 1871 imprima acestora un caracter oiicial. Dar, abia începuse banchetul, cînd, pe la orele 8 seara, o ploaie’ de pietre ş-a abătut asupra geamurilor sălii Slătineanu. Era reacţia populaţiei Capitalei, care nu putea tolera un asemenea afront16. Manifestanţii au început să scandeze lozinci antidinas^ice şi republicane. Clopotele bisericilor sunau în semn de alarmă, felinarele au fost stinse, iar din mulţime se auzeau strigăte : „Trăiască republica ! La palat !w Calea Mogoşoaiei era tixită de lume, care se îndrepta ameninţătoare spre palatul domnesc. Alertat, Carol şi-a trimis aghiotantul la preşedintele Consiliului de Miniştri şi la prefer tul ooliţiei Capitalei, cerîrldu-le şă ia măsuri pentru restabilirea ordinei. In-trucît autorităţile păreau paralizate* g jneralul Alexandru Solomon, comandantul diviziei Bucureşti, a intervenit, scoţînd armata în stradă. JTînd preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion Ghica, sosit la .aţa focului, i-a cerut să retragă trupele spre a nu da naştere la o ciocnire sîn-geroasă, generalul a replicat : „Demoralizaţi trupa prin şovăiala d-voastră !“ şi a dat ordin cp soldaţii să ocupe toate străzile ce duceau spre palat şi chiar paNtul pentru a-1 proteja pe monarh. Mulţimea a fost somată sa se împrăştie, dar masele au continuat toată noaptea de 10/22— 11/23 martie să ocupe străzile din centrul Capitalei. 24 Primul ministru Ion Ghica s-a prezentat la palat după ora unu noaptea, unde Carol I i-a cerut, pe un ton imperativ, să demisioneze. Totodată, i-a făput cunoscut că va convoca în dimineaţa zilei respective Locotenenţa Domnească pentru a-i preda puterea, el fiind hotărît să abdice. Carol era mai decis ca oricînd să joace totul pe o carţe^ Sfaturile ce-i veneau din afară mergeau în aceeaşi direcţie. La 1/12 ianuarie 187L regele Wilhelm al Prusiei îi scria : „Alteţa voastră singură ştie de ce elemente dispune ţara spre a înlătura o anarhie ameninţătoare şi de a întemeia o stare de lucruri mai durabilă şi mai bună* 17. ŢaruL Rusiei îi sugerase : „In România există elemente conservatoare; teama de ce ar urma după retragerea voastră va contribui poate să le grupeze în jurul vostru*1 18. La rîndul său, Karl Anton de Hohenzollern, tatăl lui Carol, îi spria la 10/22 februarie o lungă scrisoare care se încheia cu. aceste sfaturi : „Sfîrşesc cu proverbul : «bate fierul cît e cald». Cuptorul trebuincios pare să fie aprins ; aşadar, la lucru, cu tărie şi curaj... Rezultatul va fi poate regenerarea ; dacă nu, în numele lui Dumnezeu, retragerea cu toate onorurile, faţă de o sarcină imposibilă** 19. în dimineaţa zilei de 11/23 martie, Carol a trimis după D.A. Sturdza, pe care l-a însărcinat să convoace Locotenenţa Domnească din 1866, instituită; după abdicarea lui Cuza. La ora 11 şi jumătate la palat au sosit Lascâr Ca-targiu şi Nicolae Golescu ; cel de al treilea membru al Lo-cotenenţei Domneşti, colonelul N, Haralambie, nu se afla în Bucureşti. Pe un ton ferm, Carol le-a adus la cunoştinţă hotărîrea sa de a abdica şi a trece Locotenenţei Domneşti conducerea statului. Efectul „jocului pe o singură carte* începea să se facă simţit. Cei doi „îl conjura să renunţe la această hotărîre. Catargiu îi arată nenorocirile ce xr dezlănţui asupra României prin abdicarea sa : falimentul statului şi anarhia generală ar fi urmările de neînlăturat ale acestui demers. Ei nu s-ar putea înfăţişa înaintea Camerei după un astfel de act al prinţului sub povara unei astfel de răspunderi. De aceea se văd amîndoi siliţi să refuze misiunea ce lb se încredinţează* 20. 25 Acesta a fost ^momentul psihologic". Exponenţii claselor conducătoare nu se puteau dispensa de Carol şi domnitorul a înţeles acest fapt. In consecinţă, el a declarat că „vi*ea să mai chibzuiască o dată şi că ar consimţi poate să-şi schimbe părerea în caz cînd interlocutorii săi ar fi în stare să-i prezinte un minister capabil'.să treacă bugetul şi legea finanţelor prin Cameră. Dar nu pdate da o asigurare formală, şi dacă parlamentul nu răspunde acestei invitaţii, va părăsi de îndată ţara“ 21. Aşadar, nu era vorba numai de un „guvern tareu, ci şi de modificarea atitudinii Adunării Deputaţilor, care în repetate rînduri îşi exprimase ostilitatea faţă de domnitor. La ora 13, Ion Ghica s-a prezentat în Adunarea Deputaţilor, pentru a-şi face cunoscută demisia diiv funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Au' sosit apoi Lascăr Catargiu şi N. Golescu, care i-a convocat pe deputaţi în şedinţă secretă, pentru a le expune situaţia. în timp ce Lascăr Catargiu cerea pe un ton imperativ acceptarea condiţiilor puse de-Carol, Q mare parte a deputaţilor protesta cu energie, neezitînd să-l atace pe domnitor şi instituţia monarhică însăşi. După mai multe ore de dezbateri, şedinţa s-a închis fără a se fi luat vreo hotărâre. In seara aceleiaşi zile, Carol l-a însărcinat pe Lascăr Catargiu cu formarea noului guvern. Situaţia continua să fie incertă. Mulţimea, care se adunase în Dealul Mitropoliei, împrejurul Adunării Deputaţilor, se pusese în mişcare spre palat. Carol l-a făcut răspunzător pe prefectul poliţiei de menţinerea ordinei, dar acesta îşi prezentă demisia. Reprezentanţii Puterilor Garante au venit şi ei la palat, „spre a fi lîngă prinţ în clipa primejdiei. Prinţul Carol le expune situaţia ; ei îl felicită toţi că nu vrea să dezlănţuiască catastrofa" 22 In oraş fierberea era în creştere ;’ca măsură de prevedere, palatul a fost încercuit de trupe. La miezul nopţii, Lascăr Catargiu a anunţat pe Carol că a reuşit să formeze guvernul, care urma să depună jurămîntul a doua zi dimineaţa. „Prinţul le spune că speră ca, cu ajutorul unor bărbaţi atît de hotărîţi să ajungă a domina actuala situaţiune, ale cărei greutăţi nu li se ascunde, şi predă primului ministru, după rugămintea* sa, decretul de 26 dizolvare a Camerei, pentru caz de nevoie" 23. Intr-adevăr, Lascăr Catafgiu s-a dovedit „bărbat curajos" 24, acţiohînd energic pentru împrăştierea manifestanţilor şi restabilirea ordinei. Mişcarea antidinastică -şi republicană a fost înfrîntă. nu doar momentan, ci pentru mai multă vreme. Cauzele acestei înfrîngeri sînt multiple, ele ţinînd aţît de contextul concret istoric, intern şi internaţional, cit. şi de perspectivele generale ale unei asemenea mişcări. Dincolo de raţiunile, de clasă sau grupare socială se afla realitatea că statul român nu putea trăi într-o permanentă agitaţie. Problema formei de guvernămînt nu putea fi obiect de licitaţie zilnică. Se impunea o stabilitate politică, singura capabilă să asigure o dezvoltare firească a ţării, în faţa căreia se aflau atîtea probleme de rezolvat, în plan economic, social, cultural, politic şi mai ales naţional. Agitaţiile politice, oricît ar fi fost ele gustate de cetăţeni, absorbeau energii şi capacităţi ce puteau fi utilizate cu mai mult folos pentru dezvoltarea statului modern român. In plus, prin caracterul lor foarte subiectiv, adesea demagogic, agitaţiile politice creau o imagine deformată asupra realităţilor româneşti, a uriaşului efort depus de poporul român pentru dezvoltarea patriei sale. In acest moment istoric forma de guvernămînt monar-hic-constituţională corespundea necesităţilor obiective ale înaintării României pe calea progresului, pentru limitarea decalajului creat faţă de statele din centrul şi apusul Europei, ca urmare a secolelor de dominaţie otomană. în desprinderea unei concluzii politice majore oamenii de stat români au ţinut seama şi de situaţia internaţională a ţării, de cadrul geopolitic în care se afla Românca. Ei au înţeles că un regim republican în România nu era agreat de marile imperii vecine: Otoman, ţarist şi habs-burgic. La 14/26 martie 1871 soşoau la Bucureşti telegrame din Istanbul prin care se anunţa că „trupele turceşti vor năvăli în România cum vor izbucni tulburări" 25. Imperiul ţarist şi cel habsburgic urmăreau statornic ocuparea teritoriului românesc si au făcut-o în repetate rîn-duri, tinzînd, în fond, spre desfiinţarea statului român. De 27 asemenea, victoria Prusiei asupra Franţei şi proclamarea Imperiului german a influenţat conduita politică a oamenilor politici români. I.C. Brătianu aprecia, în ianuarie 1871, ca detronarea lui Carol putea să provoace României consecinţe fatale, iar M. Kogălniceanu considera că părăsirea tronului de către Carol „ar putea să aducă, mai cu seamă în momentele de astăzi, multe pericole asupra'ţării" 26 Ei aveau in vedere, desigur, reacţia negativă a Germaniei în cazul abdicării lui Carol şi proclamării repu-bliciijn România. In asemnea condiţii, „sentimentele republicane atît de puternic dezvoltate în opinia publică românească graţie activităţii liberalilor radicali şi fracţionişti au trebuit să se încline în faţa unei raţiuni de stat" 27. Totuşi, viaţa politică a continuat să fie agitată, mai ales de grupările din opoziţie; acestea, în lupta pentru do-bqrîrea guvernului şi cucerirea puterii, recurgeau adesea la manifestaţii de stradă, care uneori îmbcăcau forme vio* lente. In presă ■— „Românul", „Alegătorul liber", „Ghimpele", ş.a. — apăreau tot mai multe articole împotriva lui Carol î. Fruntaşul liberal Ion Câmpineanu declara, în Cameră, că „înţre ţară şi tron este un abis" 28. D.A. Sturd-za publica în ziarul „Politik" din Praga articolele antidi-nastice sub. semnătura Erdmann von Hahn, pe care apoi ie traducea şi publica în „Românul" ; aceste articole au fost ceva mai tîrziu adunate în broşura Germania, România şi principele Carol de Hohenzollern29. Gh. Mîrzescu scria şi el o broşură grăitoare prin însuşi titlul ei : Spionul prusian sau Principele Carol de Hohenzollern, domn al României• . Asemenea forme de luptă politică — cu mobilizarea „opiniei publice" şi organizarea de. manifestaţii împotriva guvernului, cu utilizarea largă a presei, cu tipărirea de broşuri de demascare, cu folosirea unui limbaj violent şi cu acuzaţii reciproce fără acoperire în fapte — au devenit o constantă a vieţii publice din România acelei perioade. „Şahul" la rege era des utilizat în' lupta opoziţiei 28 pentru obţinerea guvernului, astfel că, treptat, cetăţenii s-au obişnuit cu aceste practici politice. Un obiectiv fundamental al poporului român era dobîn-direa independenţei de stat a României. încă de la urcarea sa pe tron, Carol a acţionat în acest spirit. In contextul agravării crizei Orientale şi a iminenţei unui nou război între Rusia şi Imperiul Qtomain, diplomaţia românească a acţionat pentru obţinerea independenţei. La 4/16 aprilie 1877 a fost semnată convenţia de la Bucureşti, în temeiul căreia trupele ruseşti aveau dreptul să treacă pe teritoriul României, iar Rusia se obliga „a menţine şi a face să se respecte drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a apăra integritatea teritorială a României"30. In ziua de 12/24 aprilie începea războiul ruso-turc, iar artileria turcă a bombardat localităţile româneşti de la Dunăre. Prima ripostă românească s-a înregistrat la 26 aprilie / 8 mai, cînd tunarii din Calafat au deschis focul asupra Vidinului şi a navelor turceşti aflate în port. „Asta-i muzica ce-mi place-!" a rostit domnitorul Carol. Războiul pentru independenţă începuse. întrunit la 9/21 mai 1877 parlamentul a proclamat „independenţa absolută a României" 31. După eşecul repetatelor încercări de a cuceri Plevna — cel mai important punct strategic din zona Balcanilor — marele duce Ni-colae (comandantul suprem al forţelor ruse din Balcani) a adresat la 19/31 iulie 1877 domnitorului român următoarea telegramă : ,/Turcii, îngrămădind cele mâi mari mase la Plevna ne nimicesc. Rog faceţi fuziune, demonstraţie şi dacă-i posibil trecerea Dunării, ceea ce doreşti să faci. între Jiu şi Corabia această demonstraţie este indispensabilă pentru a uşura mişcările noastre" 3a. La 30 iulie/li august şi 6/18 august marele duce Nicolae trimitea domnitorului român telegrame cu un conţinut similar 33 Participarea armatei române — refuzată iniţial, mai mult sau mai puţin deschis, de ţar — devenise indispensabilă pentru trupele ruseşti. în ziua de 16/28 august a avut loc la cartierul imperial 29 de la Gorni Studen întîlnirea lui Carol I cu ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae. La întrebarea marelui duce Nicolae dacă. domnitorul avea intenţia de ă comanda personal armata română, Carol a răspuns că aceasta „se înţelege de la sine“. Marele duce a opinat că acest fapt ar produce multe greutăţi, deoarece domnitorul român nu ar putea fi puş sub ordinele unui general rus. „Fireşte că nu“ a răspiins domnitorul, „însă zece generali ruşi^ar putea fi puşi ^ sub ordinele mele“. După această discuţie, ţarul l-a condus pe Carol în cortul ce-i era pregătit, unde, peste cîteva minute, marele duce Nicolae i-a oferit, în numele ţarului Alexandru II, comanda supremă asupra tuturor trupelor ruseşti din faţa Plevnei. „Mare onoare şi mare răspundere !“ 34 notează Titu Maiorescu. Prezenţă celor 38 000 de ostaşi români pe frontul de la Plevna a schimbat radical raportul de forţe în defavoarea turcilor. La 30 august a început cel de al treilea atac asUpra Plevnei, în cursul căruia românii au reuşit, cu grele sacrificii, să cucerească reduta Griviţa I. Carol I s-a pronunţat de la început pentru evitarea atacurilor frontale, uşor de respins de apărătorii otomani, aflaţi la adăpostul unor puternice centuri de forturi, legate intre ele prin tranşee. Atacurile îndrăzneţe, dar neizbutite, din lunile august—septembrie 1877 au. dovedit justeţea acestei concepţii, singura soluţie pentru înfrîngerea inamicului fiind încercuirea completă şi trecera la războiul de poziţie — asedierea sistematică 35. După lupte grele şi un lung asediu, Plevna a fost cucerită la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, cînd comandantul cetăţii, Osman Paşa, s-a predat36. Ostaşii români s-au acoperit de glorie nu numai în luptele de la Plevna, dar şi de la Rahova, Smîrdan şi Vidin, pecetluind cu sîngele lor independenţa de stat a României. In ordinul de zi către armată, semnat de Carol I la Plevna la 2/14 decembrie 1877 se arăta : „Povestea faptelor măreţe ale trecutului, voi aţi îmbogăţit-o cu povestea faptelor nu mai puţin mari ce aţi săvîrşit, şi cartea veacurilor va păstra, pe neştersele ei foi, numele acestor fapte alături de numele vostru" 37. Ca urmare a înfrîngerii militare suferite, Imperiul O-toman a cerut armistiţiul. La 10/22 ianuarie 1878 domni- 30 torul 'Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin dare cerea ca România, care contribuise la obţinerea victoriei, să participe la tratativele de pace38. Dar guvernul ţarist n-a acceptat această cerere, astfel că tratatul de la San Ştefano s-a semnat la 19 februarie/3 martie 1878 fără participarea delegaţilor României. Acest fapt a provocat o vie indignare în opinia publică românească şi proteste ale parlamentului şi guvernului român 39. Relaţiile româno-ruse au cunoscut o bruscă deteriorare ca urmare a faptului că armatele ţariste retrase din sudul Dunării se comportau în România ca trupe de ocupaţie. De altfel, generalul A. R. Drenteln, comandantul trupelor ruse din România, redactase o proclamaţie către locuitorii Bucureştiului în care afirma că ocuparea capitalei era urmarea complicaţiilor politice survenite în ultimul timp. La 26 martie / 7 aprilie domnitorul Carol şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu au făcut cunoscută hotărîrea ca, în caz de ocupaţie a unor puncte strategice de către armata rusă, guvernul ţării şi armata română să se- retragă în Oltenia şi să ia poziţii de apărare pe linia Garpaţilor40. Atunci cînd guvernul de la Petersburg a ameninţat că „România va fi dezarmată*, Carol a replicat „fostului său prieten de o clipă în faţa Plevnei*, ţarul Alexandru al II-lea, că „Armata română va putea fi nimicită, dar niciodată dezarmată !“ 41 Cu prilejul Congresului de la Berlin, deschis la R13 iunie 1878 pentru a revizui pacea de la San Ştefano, reprezentanţii României — Ion C. Brătianu şi M. Kogălniceanu — au fost „auziţi dar nu ascultaţi*42. Tratatul din 1/13 iulie 1878 recunoştea independenţa de stat a României, precum si reunirea Dobrogei cu patria mamă. Pe de altă parte, România a fost nevoita „şă retrocedeze M.S. împăratului Rusiei* trei judeţe din sudul Basarabiei43. La 9/21 septembrie 1878 Consiliul de Miniştri a hotă-rît ca domnitorul Carol. I să poarte titlul de „Alteţă-re-gală“. Prin aceasta se urmărea, pe de o parte, afirmarea României îh arena internaţională — ca un stat independent şi suveran, care a rupt definitiv cu trecutul de vasalitate faţă de Poartă — iar, pe de altă parte, consolida- 31 rea poziţiei lui Carol şi ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern în faţa celorlalte monarhii europene V*. Pentru a asigura stabilitate şi continuitate dinastiei de Hohenzollern, Consiliul de Miniştri a insistat pentru reglementarea succesiunii la tron /,r\ Deoarece Carol I nu avea copii *, s-a trecut la aplicarea articolului 83 din Constituţie care preveda : „în lipsă de coborîtori în linie bărbătească ai Măriei Sale Carol I de Hohenzollern Sigmarin-gen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vîrstă dintre frăţii săi sau coborîtorilor acestora44 /s. Atît fratele mai mare al lui Carol, principele Leopold de Hohenzollern, Cît şi nepotul cel mai în vîrstă au notificat că renunţă la calitatea de moştenitori ai tronului României, astfel că succesiunea a revenit lui Ferdinand **, cel de al doilea fiu al principelui Leopold. Prin „pactul de familie44 din mai 1881, patronat de însuşi împăratul Germaniei, Wilhelm I, şeful familiei de Hohenzollern,'Ferdinand de Hohenzollern, nepotul lui Carol I, a fost confirmat ca moştenitor al tronului României Problema proclamării României ca regat şi a lui Carol I ca rege a format obiectul unor discuţii. La 13 martie 1881, Titu Maiorescu a acuzat pe liberali că „în fundul sufletului lor sînt republicani" /i7. Pentru a dovedi netemeinicia acestei afirmaţii, guvernul a depus a doua zi, 14 martie, proiectul de lege prin care parlamentul, în puterea dreptului de suveranitate .a naţiunii, „Proclama de rege al României pe Alteţa Sa Regală prinţul Carol I* Propunerea fiind primită în unanimitate, s-a depus proiectul de lege care prevedea : „Articolul I. România ia * La 3/15 noiembrie 1869, Carol I s-a căsătorit cu Elisabeta de Wied (născută la 17/29 decembrie 1843). în anul următor, la 27 august/8 septembrie 1870, Elisabeta a născut o fetiţă, căreia i s-a dat numele de Maria. îmbolnăvindu-se de scarlatină, Maria a murit la 28 martie/9 aprilie 1877. Elisabeta nu a mai născut alt copil. ** Ferdinand Victor Albert Meinrad, principe de Hăhenzol-lern, s-a născut la 12/24 august 1865 ; era fiul principelui Leopold de Hohenzollern şi al principesei Antonetâ, infanta Portugaliei. 32 titlul de Regat. Domnitorul ei, Carol I, ia, pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de rege al României. Articolul II. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal" /,H. Proiectul a fost adoptat în unanimitate de ambele Corpuri legiuitoare *. Apoi o delegaţie, avînd în frunte pe principele Dimitrie Ghica (preşedintele Senatului) şi C. A. Rdsetti (preşedintele Adunării Deputaţilor), a prezentat legea lui Carol I. In ziua de Î4/26 martie 1881 a avut loc ceremonia la palat în cadrul căreia a fost promulgată legea privind proclamarea regatului. In raportul Consiliului de Miniştri, citit la ceremonie, se arăta „România, constituită în regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu poziţia ce a dobîndit ca stat independent Domnul României este suveranul său, şi acest suveran luînd titlul de rege, nu face decît să continue a exercita suveranitatea domnului"719. Nu era deci vorba de o mărire de prerogative constituţionale, ci de o titulatură nouă, considerată a fi în acord cu statutul de independenţă absolută a României. Datorită funeraliilor ţarului Alexandru al II-lea (desfăşurate la 15/27 martie 1881), festivităţile consacrate proclamării regatului au fost amînate pentru 10 mai, cînd se împlineau 15 ani de la urcarea lui Carol pe tron.'Cu acel prilej, preşedintele Adunării Deputaţilor şi preşedintele Senatului au înmînat regelui Carol şi reginei Eli-sabeta coroanele făcute din oţelul unui tun cucerit de la turci* în războiul de independenţă 50. In cuvîntul de mulţumire, Carol a afirmat că primeşte coroana „ca un simbol al independenţei şi al puterii României" 51. In iunie 1884 parlamentul a decis modificarea Constituţiei, stabilind regatul ca formă de guvernământ. Atribuţiile regelui au rămas cele stabilite pentru domnitor în 1866. Prin modificarea articolelor 58—70 din Constituţie, numărul colegiilor electorale s-a redus de la IV la III ; s-a extins dreptul de vot prin. scăderea censului şi prin * Au lipsit, „fără arătare de motive". 42 deputaţi şi 27 senatori. • ' scutirea de cens la colegiul II a tuturor celor care absolviseră clasele primare52. De asemenea, s-a modificat articolul 24. privitor la regiţnul presei ; s-a introdus precizarea că se interzicea arestul preventiv în delictele de presă, dar s-a eliminat alineatul care prevedea că cenzura era suprimată şi nu va putea fi reînfiinţată. Delictele de presă se judecau de juriu, „afară de cele care s-ar comite în contra persoanei regelui şi familiei regale sau contra suveranilor .statelor străine44. Aceste delicte se vor judeca de tribunalele ordinare „după dreptul comun44 r,;*. Prin acest articol se urmărea asigurarea in-tangibilităţii instituţiei monarhice, scoaterea regelui Carol I şi a familiei sale de sub atacurile presei. Clasa conducătoare şi-a făcut un titlu de onoare din a „lega44 cît mai strîns familia domnitoare de „solul44 românesc şi a-i crea o situaţie' materială cît mai bună. încă de la venirea în ţara, Carol a primit în dar palatul domnesc din Calea Victoriei şi două moşii, ctvînd peste 45 000 ha, în judeţele Iaşi şi Neamţ. Lista civilă, stabilită în 1866 la 2 milioane franci. aur pe an a crescut la 3,5 milioane franci în 1881 şi la 5 milioane franci în 1894. Pe'lingă aceste sume statul român acorda suveranului cîte 20 000 franci lunar pentru întreţinerea familiei 5/\ In ziua de 4 iunie 1884 a fost propus, din iniţiativă parlamentară, proiectul legii pentru înfiinţarea domeniilor Coroanei. Mai mulţi deputaţi au vorbit împotriva proiectului de lege, apreciindu-1 ca neconstituţionâl, deoarece conferea suveranului atribuţii care nu erau înscrise în legea fundamentală a ţării. Pentru a asigura votarea acestuia, guvernul a decis postarea de militari la uşa parlamentului pentru ca deputaţii să nu părăsească incinta Adunării Deputaţilor. Proiectul a fost adoptat la 5 iunie cu 77 voturi pentru, 16 contra şi 4 abţineri. Domeniile Coroanei erau alcătuite din 12 moşii, aflate în judeţele Brăila, Dolj, Ilfov, Neamţ, Prahova, Rm. Sărat, Suceava* şi Vaslui, avînd o suprafaţă totală de 132 110 hanr>. Astfel, monarhul devenea unul dintre cei mai mari moşieri din România. Treptat. Carol I s-a implicat 34 tot mai puternic în activităţi industriale, devenind acţionar la fabrici de postav, de bere, de conserve, de brînzeturi, de ciment din Azuga, a deschis marele depozit de vinuri „Pivniţele Rhein44, a preluat acţiuni la fabrica de ^ hîrtie Buşteni, la întreprinderea forestieră „Goetz44, la 'societatea de asigurare „Dacia44, la întreprinderile forestiere„Cloşaniw, la rafinăriile „Astra-Română44, „Româno-Americană44, „Concordia44, „Steaua Română44 ş.a. De asemenea, familia regală a obţinut pachete de acţiuni la Banca de Scont, Banca Marmorosch, Blank et. comp., Banca Românească, Banca Generală Română. La 19 aprilie / 1 mai .1889 principele Ferdinand, moştenitorul Coroanei, a sosit în România. Curînd după venire, tînărul principe â creat serioase probleme familiei domnitoare, deoarece voia să se căsătorească cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei * Elisabeta. Acest act nu era îngăduit de Statutul Casei Regale, care. prevedea obligaţia membrilor acesteia de a se căsători eu persoane aparţinînd unor familii domnitoare din alte state. Prevederea fusese inclusă în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei ungi familii şi de a evita disputele interne pe această temă. Regina Elisabeta a încurajat idila dintre cei doi, dar în faţa opoziţiei Consiliului de Miniştri şi a oamenilor politici în general, Carol I i-a cerut lui Ferdinand să aleagă intre Elena Văcărescu şi tron-50'. S-a' creat o adevărata dramă : în. 1891 regina Elisabeta a plecat în străinătate — mai întîi la Veneţia, apoi la domeniul părintesc de la Wied — anunţîndu-şi intenţia de a divorţa de Carol I; la rîndul său, Ferdinand s-a retras la Sigmaringen, ameninţînd * cu sinuciderear>7, în timp ce Elena Văcărescu a luat şi ea calea exilului, renunţînd pentru totdeauna de a reveni în România5*. Plnă la urmă, raţiunea de stat a învins sentimentele, fie ele oricît de sincere şi de curate. La 29 decembrie 1892 / 10 ianuarie 1893, principele Ferdinand s-a căsătorit cu Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Ca urmare, lista civilă a lui Ferdinand a fost urcată de la 300 000 lei aur (stabilită în momentul venirii lui în ţară), la un milion de lei — moştenitorul 35 tronului devenind cap de familie 59. Pentru tînăra familie a fost rezervat palatul Cotroceni din Bucureşti şi s-a construit palatul Pelişor la Sinaia. Principesa Maria, frumoasă şi cochetă, piăcîndu-i viaţa de societate,constituia o prezenţă insolită la Curte, unde regele Carol I impusese o viaţă sobră, rigidă, studiată, distantă. Este adevărat că a născut şase copii *, dintre care trei băieţi — cel mai mare, Carol, devenind moştenitorul tronului — dar,felul ei de a-fi, relaţiile extra-conjugale de notorietate publică, i-au atras repetate reproşuri din partea regelui Carol şi a reginei Elisabeta. Principesa Maria avea relaţii „speciale14 mai ales cu Barbu Stirbey — „prinţul alb44 cu o ţinută tipic englezească, care-i amintea soţiei moştenitorului Coroanei de ţara ei de origine **. După proclamarea regatului mişcarea antimonarhică şi republicană a continuat să fie o prezenţă activă în viaţa politică ă României, cunoscînd unele momente de mare intensitate. O susţinută campanie a desfăşurat ziarul „Lupta44, condus de Gh. Panu, liderul liberalilor radicali. Urmărind îndeaproape activitatea regelui, Panu ajungea la concluzia că acesta încălca legea fundamentală a ţării ; întrucît Constituţia era un contract între două părţi — rege şi cetăţeni, iar una din părţi, adică monarhul, nu o respecta, soluţia „nu poate fi decît demiterea44 69 în aprilie 1887, Gh. Panu a publicat articolul Omul periculos în care aprecia că încheierea convenţiei comerciale provizorii cu Austro-Ungaria se datora regelui Carol I : „Instigatorul ’ acestei manoperi, omul care a impus voinţa sa străină ministerului şi Camerei este acea fiinţă care de ani este la noi instrumentul străin, este acel personaj * Aceşti copii erau : Carol (1893), Elisabeta (1894), Mari-oara (1900), Nicoiae (1907), Ileana (1909), Mircea (1913). ** C.. Argetoianu relatează : „La Curtea noastră, secretele * alcovului erau secretele tuturor, şi cu destrăbălată educaţie pe care o primise, în continua ei promiscuitate cu slugile, aflase şi odraslele dinastiei istorioarele mai mult sau mai puţin pipărate pe care oamenii şi le povesteau pe şoptite. Anecdota cu frageda Elisabeta chemînd pe mica Ileana la fereastră cu cuvintele: 36 egoist şi neiubitor de ţară care se numeşte rege şi care în realitate nu este decît cînd o catană nemţească, cînd un ulan prusac44. In continuare, Gh. Panu scria : „Astăzi mai mult decît oricînd, este constatat că izvorul tuturor relelor, omul care comite abuzuri şi permite guvernului să facă totul este regele. El este samsarul tuturor trădărilor intereselor naţionale, el este sufletul blestemai al regimului care ne guvernează44. Şi conchidea.: „Pericolul cel mare este acest om, trebuie deci pus la rezon. Trebuie ca ţara în picioare să-i zică cuvintele care s-ar părea că pentru dînsul au fost inventate : „71 faut se sgumettre ou se demettre *. A mai tolera în condiţiile actuale influenţa sa nefastă este a voi să vedem ţara subjugată şi politiceşte, şi economiceşte44 61. Guvernul aprecia că prin acest articol Gh. Panu a depăşit cadrul normal al discuţiilor privind rolul politic al regelui, ajungînd la insulte şi calomnii „în directă atingere cu codul penal44. Intr-adevăr, acuzat de Ies ma-jestate, Panu a fost chemat în judecată şi condamnat la doi ani închisoare şi 500 lei amendă62. Pentru a evita detenţiunea, Gh. Panu s-a refugiat la Paris. Manifestaţii antimonarhice au avut loc la Iaşi, în aprilie 188763, cu prilejul unei vizite a lui’Carol în capitala Moldovei. O mare amploare a cunoscut manifestaţia antimonarhică desfăşurată în Bucureşti, în martie 1888, cînd regele „se găsi înaintea luptelor de stradă în faţa palatului Panu, graţiat, fusese primit cu un en- tuziasm pe care nU-1 îndreptăţea grosolănia atacurilor lui contra regelui, înfăţişat ca un avar şi un exploatator. Avîntul violent al tinărului conservator N. Filipescu comanda acţiunea de răsturnare44 6/\ Jandarmeria şi armata au intervenit brutal, încercînd să oprească înaintarea mulţimii65, dar presiunea a fost atît de puternică îneît valul „Vino iute să vezi pe tatăl'tău", ca să vadă pe prinţul Barbu Ştirbey' cobOrînd din automobil, a făcut pe vremuri înconjurul Bucureştilor* (C. Argetoianu, Pentru cei de mîine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporarii, Bucureşti, Edit. Politică, 1968, p. 440). * Trebuie să se plece sau să plece. 37 manifestanţilor a rupt cordoanele, invadînd piaţa palatului. Deputaţii opoziţiei au intrat în palat, cerînd să fie primiţi de rege, însă acesta nu a acceptat decît să a-corde audienţă lui G. Vernescu în ziua următoare. C. Gane descrie astfel scena : „în timpul acesta regele, de Ia o fereastră, privea liniştit spectacolul. Regele Car ol sus la o fereastră deschisă şi Lascăr Catargi pe peron, în faţa unei uşi închise ! 1871-^1888! O pagină de psihologie, mâi mult încă decît o pagină de- istorie. Dar mulţimea creşte. Ea strigă : „Trăiască regele ! Jos Bră-tianu !tt Carol I salută cu un deget şi pleacă de la fereastră----iar peste cinci minute, deodată se aude un ropot de cai şi escadronul de jandarmi călări intră în curte, cu sabia scoasă, şarjînd mulţimea44 06 , Au urmat, după expresia lui Nicolae Iorga, „douăzeci de ani de dominaţie a Coroanei44 67 în care regele a ştiut să ţină în mînă balanţa puterii, folosind cu precădere sistemul rotativei guvernamentale prin alternarea la conducerea ţării a conservatorilor cu liberalii. Manifestările antimonarhice ale grupărilor burgheze şi moşiereşti au continuat. Astfel, în februarie - mai 1892 Partidul Naţional r- Liberal condus de Dimitrie Brătianu publica în oficiosul „Voinţa naţională44 articole cu titluri ca acestea : Coroana şi Providenţa, Coroana şi Lacheii, în care era atacat regele Carol I, ba chiar şi regina Eli-sabeta, pentru activitatea ei literară 66 în aprilie 1893 noul preşedinte al Partidului Naţional -Liberal^ D. A. 5turdza (ales în noiembrie 1892) a încercat să organizeze o manifestaţie în faţa palatului regal, dar a fost împiedicat de armată69. Atacuri împotriva regelui s-au înregistrat şi în 1894, cînd oficiosul liberal „Voinţa naţională44 scria : „Regele să-şi aleagă : nu voieşte să se desfacă de asasinii săi? Poporul român este stăpîn pe el şi dator să-şi croiască o altă soartă44 70. Asemenea manifestări erau lipsite de sinceritate, a-vînd un caracter politicianist. Se spunea că D. A. Sturdzk mergea la palat după fiecare manifestare antimonarhică a partidului său, pentru a se dezvinovăţi : „Nu eu, ma-jestate44 71. îndată ce căpătau puterea, „vajnicii antidi-nastici44 deveneau .„prea supuşii şi ,prea plecaţii servi- 38 tori44 ai regelui (formulă ce figura şi în actele oficiale). D. A.* Sturdza— care nu o dată l-a atacat pe monarh — nu ezita să sărute mina regelui Carol la recepţiile de la palat 7V încercînd să introducă acOst obicei ca element de protocol. La sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de al XX-lea s-a dezvoltat o mişcare antidinastică şi republicană * exprimată, în principal, prin intermediul presei. Pe această linie s-au evidenţiat ziare şi reviste ca ; „Adevărul44, „Drepturile omului44, „Lupta44, „Republica română44, „Facla44. Se remarcă aportul unor ziarişti, scriitori şi oameni de cultură cu un prestigiu de necontestat, precum Al. Beldiman, C. Miile, N. T. Orăşanu, N. Fleva, Gh. Panu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Al. Ma-cedonski, Al. Vlahuţă, Traian Demetrescu, Ion N. Roman, Anton Bacalbaşa, N. D. Cocea, Tudor Arghezi. Spre exemplu, ziarul „Adevărul44 apărea în ziua de 10 mai în doliu (chenar negru), iar pe frontispiciu avea scris cu litere mari : „Să te fereşti române de cui străin în casă“ (aluzie la Carol I). Directorul ziarului, Alexandru Beldiman, în corespondenţa pe care o ţinea, lipea singur mărcile pe plicuri, de fiecare dată timbrele cu chipul lui Carol fiind puse cu capul în jos. Gazeta „Republica română44 scria la 20 mai 1890 : „să căutăm o adevărată soluţie trebuitoare neapărat ţării şi naţiunii româneşti şi care soluţie nu poate fi alta decît : Înlăturarea cu orice preţ a monarhiei, şi mai cu seamă a dinastiei străine. Schimbarea formei de guvernămînt şi' concretizarea prin legi, precum şi aplicarea în fapt a principiilor liberale proclamate prin Constituţie. Atunci ţara va intra în suveranitatea ei, cînd capul statului ar fi un preşedinte de Republică de neam, sînge şi religie cu a românilor. Numai atunci România va fi liberă şi independentă. Numai atunci suveranitatea poporului nu va fi o parodie44 T3. Poetul Traian Demetrescu punea în gura lui Carol I * Vezi ampla lucrare Gîndirea social-politică antimonarhică şi republicană din România. Antologe, studiu introductiv şi note de Gheorghe Ghimeş, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979. * 39 aceste cuvinte-: „Am fost german, voi fi german / Şi sînt. / O, ţară, vitreg mi-este al tău / Pămînt! / Dacă pe tronu-ţi stau cu-aşa / Plăcere, / E pentru că tu-mi eşti izvor / De-avere !tt. La rîndul său Constantin Miile scria: „Vivat rex, vivat! Oh ! Altădată / Poporu-n strade altfel răcnea / Şi-un cap de rege jos cădea. / Aşa poporul era, odată / Mîndru de dînsul, rău cu cei răi / Şi ţara mîndră de fiii săi44 74. Crearea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, în 1893, a asigurat mişcării antimonarhice şi republicane mai multă consistenţă. In programul a-cestui partid se cerea : „întoarcerea domeniilor Coroanei la stat. Restrîngerea prerogativelor regale şi mai ales a dreptului de a schimba ministerele şi a dizolva şi proroga toate Corpurile legiuitoare44 75. Acţionînd în acest spirit, deputatul socialist Vasile G. Morţun propusese în 1891 un proiect de lege care prevedea : „Faţă de nevoia ce are ţara de moşiile date ca apanagiu Coroanei, pentru îndestularea muncitorilor agricoli, propunem următorul proiect de lege: Articol unic: Cele 12 moşii care alcătuiesc dotaţiunea Coroanei, instituită în 1884, se vor relua în stăpînire de stat, se vor parcela şi se vor pune imediat în vînzare în conformitate cu legea vînzării bunurilor statului4476. Chiar dacă proiectul n-a avut o finalitate practică, el rămîhe semnificativ şi demonstrează o certă atitudine antimonarhică. Pentru a evita atacurile antidinastice, dar şi în conformitate cu propria-i fire, Carol I a căutat să se impună printr-o viaţă personală exemplară, prin exactitate şi corectitudine*. El nu a îngăduit existenţa unei camarile * La castelul Peleş, Carol primea adesea vizitatori din întreaga ţară, mai ales elevi» cărora le arăta viaţa „modestă4 pe care o ducea, neezitind să arate că-şi. cîrpeşte singur ghetele. între darurile pe care le oferea românilor cu prilejul Crăciunului „ceasornicul era nelipsit44, tocmai pentru a atrage atenţia asupra punctualităţii şi a folosirii chibzuite a timpului (G. P. Georgescu/ Amintiri din cei 7 ani ca adjutant pe lingă regele Carol I, în Din viaţa regelui Carol l, p. 87). 40 şi a interzis reginei Elisabeta să se amestece în treburile politice ale României *. Regele Carol I a urmărit să acrediteze ideea care era şi convingerea lui — că îndeplinea un rol civilizator în ţara pe care o conducea, culţivînd şi membrilor familiei regale o asemenea mentalitate. Nicolae Iorga, se-sizînd acest aspect, şi fiind solicitat să ţină lecţii de istorie pentru Carol, fiul lui Ferdinand şi nepotul regelui, mărturisea : „Am ţinut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I : că aici nu e o mînă ,de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii44 77. Permanent preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, Carol I s-a aflat în situaţia, tragică pentru un om, de a fi mereu izolat, de a nu avea nici un prieten, de a nu putea depăşi anumite convenţii protocolare. Soţia sa, Elisabeta, mărturisea că „şi în somn el poartă Coroana pe cap44 78. Moartea fetiţei, lipsa unui alt copil, deosebirile de temperament între el şi soţie, au contribuit la accentuarea însingurării în care trăia. Persoana lui Carol I inspira respect, nu însă şi o dragoste umană, atît de necesară totuşi unui autentic conducător. Rigiditatea dusă la extrem, spiritul de ordine ce părea unora a fi disciplină militară se manifesta în viaţa de zi cu zi, ca şi în momentele solemne. Carol I, care avea o mare reticenţă în relaţiile cu oamenii politici români, a introdus maniere „prusace44, rigide, care i-au atras numeroase critici. Din acest punct de vedere era semnificativă ceremonia de investire a noului guvern : „Regele primeşte jurămîntul în uniforma lui pe care o purta mereu parcă numai în poziţie de drepţi, într-un fel rigid după felul ofiţerilor prusaci. Jurămîntul era citit de fiecare cu mîna pe cruce, după * Regina Elisabeta se ocupa mai ales de arta populară românească, de muzică şi de literatură, piăcîndu-i să fie înconjurată de cei mai valoroşi cărturari români la „.şezătorile4 pe care le organiza la palat. Ea însăşi a publicat mai multe lucrări literare şi a făcut traduceri, pe care le-a semnat cu pseudonimul Carmen Şyiva. 41 care era iscălit în ordinea în care miniştri erau aşezaţi, ordinea vechimii.44 79. I. G. Duca, participant la o asemenea ceremonie, nota : „aveam impresia că sîntem o companie. militară. Atunci mi-am dat şi mai bine seamă cum acest principe introdusese, în toate, formele militarismului german, de care toată fiinţa lui era îmbibată44 80. Faptul că regele întindea miniştrilor săi un singur deget, iar celor „privilegiaţi44 cel mult două degete44 81, avea desigur o semnificaţie bine calculată. Clasa conducătoare a depus mari eforturi pentru a sădi ideea monarhică în conştiinţa poporului român, adu-cînd elogii activităţii lui Carol I şi succeselor obţinutş de România în timpul domniei sale. Din acest punct de vedere sînt semnificative serbările jubiliare desfăşurate în 1906, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de. domnie a lui Carol I. S-a organizat pe Cîmpul Libertăţii — numit de atunci parcul „Carol 1“ (azi „Parcul Libertăţii44) — prima măre expoziţie naţională cuprinzînd principalele realizări în domeniul economiei — îndeosebi al industriei, agriculturii şi mijloacelor de transport. Se eyidenţiau succesele obţinute după 1866, dar mai ales după 1877, odată cu proclamarea independenţei, cînd s-a dezvoltat industria naţională, România a fost acoperită cu o-reţea de căi ferate, s-au construit depouri şi gări (între care şi Gara de Nord din Bucureşti), s-au amenajat docurile şi antrepozitele de la Brăila şi Galaţi, s-au pus bazele navigaţiei fluviale şi maritime moderne. S-a modernizat sistemul naţional de apărare, a fost construită linia fortificată Focşani - Nămoloasa - Galaţi şi centura ' de apărare a Bucureştiylui. Recunoscînd preocuparea lui Carol I pentru modernizarea ţării, şe cuvine subliniat faptul că ageste realizări erau rodul muncii poporului român, al eforturilor şi sacrificiilor sale pentru dezvoltarea şi consolidarea patriei. Societatea românească de la 1906, ca şi întreaga domnie a lui Carol — departe de a fi una a abundenţei şi armoniei — cum încercau să acrediteze oficialităţile, era confruntată cu grave contradicţii. In acea atmosferă de automulţumire şi de fast cu care oficialităţile marcau cei 40 de ani de domnie a lui Carol I, Nicolae Iorga scria un 42 vehement articol privind situaţia ţăranului român : „In-grijiţi-vă, o, voi, eminenţi cîrmuitori de ţară şi de drumuri frumoase, pe care să le semănaţi cu femei de la tîrguri şi cu bugetivori de cancelarii îmbrăcaţi în haine de gală pentru a juca pe cît se poate mai strălucit rolul de ţăran român. Iar pe vita cîmpului respingeţi-o-n pumni,, ascunde-ţi-o în vizuini, ca să nu strice bucuria risipei din anul Jubiliar. Tăiaţi mină pelagroasă care scrie pe pereţii auriţi ai şalelor de banchete un nou „Mane, Tekel* Fares44 de ameninţare44 82 Cruda realitate a ieşit la iveală peste mai puţin de un an, cînd s-a declanşat marea răscoală ţărănească din 1907, Flăcările răscoalei au luat rapid o amploare îngrijorătoare. Pe de altă parte, guvernele de la Petersburg şi Viena plănuiâu o intervenţie militară, cu consecinţe imprevizibile pentru independenţa României 83. în acest context, Carol I a încredinţat guvernul lui D. A* Sturdza, preşedintele Partidului Naţional - Liberal, avînd la Interne pe Ion I C. Brătianu şi la Război pe generalul Alexandru Averescu. în manifestul dat publicităţii de noul guvern, la 15/ 28 martie se aducea la cunoştinţa ţăranilor că „regele a încuviinţat44 luarea unor măsuri pentru „a îndestula cereri drepte şi legitime44, între care desfiinţarea taxei de 5 lei a legii pentru asigurarea în contra lipsei de porumb provenită din secetă, a taxei către stat pentru de-calitrul de vin ; arendarea pămîntului statului şi aşezămintelor publice la ţărani ; întărirea băncilor populare ; o nouă lege a învoielilor agricole ; o lege pentru înfiinţarea Casei Rurale ş.a. După precizarea că „acestea sînt dorinţele M. S. regelui şi ale guvernului său44, manifestul ţinea să exprime hotărîrea de „a înfrîna cu energie ne-orînduielile şi a pedepsi cu asprime pe cei care ar căuta să se folosească de prădăciuni44 8V Dacă promisiunile erau doar paleative — pentru că nu vizau problema fundamentală, care generase ridicarea ţăranilor la luptă, şi anume lipsa de pămînt — ameninţările au fost imediaţ traduse în viaţă, procedîndu-se la una dintre cele mai crunte represiuni din întreaga istorie a României. 43 „Bătrînul rege* a fost direct părtaş la această represiune, folosind calitatea sa de „cap al puterii armate*. După „potolirea* răscoalei, Carol I a hotărît să păstreze chiar el documentele, pentru a împiedica dezvăluirea întregului adevăr asupra represiunii85. In 1912, cînd la putere se aflau conservatorii* s-a descoperit că circa 30 de dosare din 1907 dispăruseră de la Ministerul de Interne. Al. Marghiloman, ministrul de interne şi N. Fi-lipeseu, ministrul de război, au denunţat public pe liberali care, în timpul guvernării lor din 1907—1910, au sustras dosarele pentru că ele conţineau documente privind „instigaţiilew la răscoală şi poruncile liberalilor de „măcelărire" în masă a ţăranilor. După cinci săp-tămîni de agitaţie pe această temă, Carol I i-a declarat lui Marghiloman : „Dosarele sînt la mine*86. Stupefiaţi, conservatorii au renunţat la dezbaterile pe această' temă. Comentînd acest act, într-un virulent pamflet, N. D. Cocea scria : „Azi, dosarele pline de sînge ţărănesc închegat, dovezile crimelor brătieniste, în l.oc să stea în lăzile Ministerului de Interne, zac pecetluite în birourile majestăţii sale. Azi, palatul e gazdă de hoţi, regele? complice de asasini. Azi, cetăţenii dornici de' oprirea ţării din cursa-i spre prăpastie vor trebui să strige : Jos regele oligarhic! Jos complicele asasinilor din 1907 ! Jos găzdui torul hoţilor de dosare ! Trăiască republica!*87 Cînd, în toiul opoziţiei antiliberale, Nicolae Filipescu a readus în discuţia publică problema represiunilor din 1907, Mihail Pherekfde s-a prezentat în audienţă la rege spre a-i cere ca „dacă în adevăr la 1907 s-au săvîrşit omoruri inutile din ordinul miniştrilor, regele, în virtutea dreptului ce-i acordă Constituţia, să trimită în judecată pe miniştri de la 1907* 88. Dar — aşa cum s-a comunicat şi în presă — ragele „a răspuns că nu există nici un cuvînt ca să fie trimis înaintea Curţii de Casaţie fostul guvern, fiindcă, venit la putere îri 1907, în împrejurări foarte grele, el şi-a făcut datoria pe deplin şi atunci şi în cursul guvernării sale spre deplina satisfacţie a Coroanei* După 1907 se constată o recrudescenţă a literaturii antimonarhice. împotriva regelui, a politicii pe care o 44 promova, a goanei după avere şi-au ridicat glasul scriitori prestigioşi, precum I. L. Caragiale, George Coşbuc, Tudor Arghezi, N. D. Cocea. La 13 martie 1910, cînd se împlineau trei ani de la izbucnirea marii răscoale ţărăneşti, N. D. Cocea a început să editeze „Facla44, care a devenit una dintre cele mai temute gazete antimonarhice şi republicane. La 21 'iulie 1912 în ,jFacla“ apărea, sub semnătura Alex. Filimon (pseudonimul lui Alexandru Filipescu), articolul Ploşniţa, în care se prezenta imaginea dezolantă (pelagră, sifilis, analfabetism, foame, represiuni) a unei ţări peste care „domneşte regele samsar, fabricantul de bere, de brînză, de sticlă şi de hîrtie proprietarul de case şi de pămînturi încălcate, deţinătorul acţiunilor tramvaielor comunale, iniţiatorul tuturor 1 cartelurilor şi trusturilor, samsarul fabricilor Krupp şi intermediarul tuturor băncilor germane, păstrătorul dosarelor însîngerate, ploşniţa care îşi suge viaţa din mizei la unei ţări de robi44. Profund iritat,, regele Carol I a hotărî t să intenteze proces gazetei „Facla*. Aflînd această veste, gazeta scria în numărul său din 28 iulie 1912 : „Majestatea sa la bară cu redacţia „Faclei44 ! Quelle aubaine ! * Ce şansă pentru noi, modeştii mînuitori ai condeiului, să stăm faţă — chiar şi înaintea unei magisţraturi ariviste, putrede şi pătimaşe — cu Statthalter-ul german al coloniei latine de la gurile Dunării ! Ce minunat prilej pentru noi, fiii brazdei româneşti, să putem scuipa adevărul regelui brîn-zei şi hoitului magistraturii /.../' Acolo, la bara unde ne va chema, vom spune celui trimis să ne jilpoaie şi s$ ne umilească ce gîndesc toţi în ţara aceasta, ce puţini cutează să spună totuşi /.../ Şi vom fi pedepsiţi. Dar ne vom fi făcut datoria, vom fi făcut să triumfe adevărul44. In faţa acestei atitudini, Carol şi-a dat seama că nu ■era de nivelul regelui României să se judece cu un simplu particular, care urmărea să folosească* procesul pentru a amplifica acţiunile antidinastice,~ punînd în joc nu numai principii, ci şi viaţa intimă a familiei regale. După marea răscoală din 1907, pentru orice om politic r omân a devenit limpede că problema ţărănească tre- * Ce chilipir. 45 buie să-şi găsească o rezolvare, că societatea însăşi trebuie primenită. Regele Car ol I era şi el, într-o anumită măsură, conştient de această realitate. La 22 martie 1907 el spunea lui Al. Marghiloman : „România întreagă trebuie refăcută, că totul s-a prăbuşit44 90. Carol afirma că dreptul de proprietate nu putea fi violat91, că „proprietatea mare alcătuieşte partea cea mai însemnată a bogăţiei ţării şi că propăşirea întregii noastre agriculturi atîrnă de menţinerea ei44 92 Cu fermitatea care-1 caracteriza, I. I. C. Brătianu a reuşit să obţină consimţământul regelui Carol I pentru realizarea reformelor, condiţionat de „moderaţiune44, de „ temperarea stîngii Partidului Naţional - Liberal şi de înţelegerea cu conservatorii asupra modificării Constituţiei. Declanşarea primului război mondial a făcut ca problema reformelor să fie scoasă de pe ordinea de zi. Politica externă a României după obţinerea independenţei de stat a cunoscut mutaţii semnificative. Ostilitatea vădită a Rusiei faţă de România, scăderea influenţei Franţei şi creşterea rolului Germaniei au permis lui Carol I să-şi materializeze văditele sale simpatii pentru ţara de origine, prin încheierea unui tratat de alianţă. El a fost perfectat în condiţii mai puţin obişnuite : Carol I a fost invitat la Berlin ca naş la botezul unui fiu al prinţului Wilhelm (viitorul împărat Wilhelm al II-lea), iar cu acest prilej a fost stabilit cadrul proiectatului tratat; apoi s-a deplasat la Viena unde, la 18 / 30 octombrie 1883, a fost semnat tratatul prin care România şi Austro - Ungaria se angajau să-şi vină în ajutor în căzui unui atac neprovocat 94. In aceeaşi zi, la acest tratat — încheiat pe o perioadă de 5 ani — a aderat şi Germania. La vremea respectivă tratatul a avut o reală semnificaţie : România a ieşit din izolarea politică de care era ameninţată şi a evitat posibilitatea unei înţelegeri între Austro-Ungaria şi Rusia pe seama sa ; ţara şi-a consolidat poziţiile în sud-estul Europei, a dobîndit anumite garanţii de securitate, putîndu-se consacra operei de dezvoltare internă. Totodată, tratatul a consolidat poziţiile dinastiei de Hohenzollern şi prin aceasta încrederea marilor puteri — Austro-Ungaria şi Germania — în politica 46 României, pe care. o considerau un factor de stabilitate în această zonă a Europei 9r\ încheiată într-o anumită conjunctură, din raţiuni de stat, alianţa cu Austro-Ungaria n-a fost niciodată populară în România, datorită politicii de asuprire naţională exercitată de monarhia habsburgică asupra românilor din Transilvania şi Bucovina. înţelegînd această realitate, Ca-rol I a ţinut tratatul secret, el nefiind cunoscut decît de cîţiva oameni politici români,- şi aceasta cu prilejul semnării şi prelungirii lui 96 Existenţa tratatului n-a putut evita starea de tensiune între România şi Austro-Ungaria, generată de voinţa poporului român — de pe ambele versante ale Carpaţilor — de a trăi în graniţele unuia şi aceluiaşi stat. Promovînd politica de prietenie cu Germania şi Austro-Ungaria, regele României nu s-a considerat aliatul guvernului maghiar97. Semnificativ este şi articolul publicat de un ziar german care apărea la Budapesta, în care era relatată o discuţie a lui Ioan Slavici cu Carol I : „L-am întrebat pe Mâjestatea Sa, dacă dorea să-l salute pe rege care se afla atunci în Ungaria ? — Regele ? Care rege? m-a întrebat Majestatea Sa. — Regele Ungariei, doar ! — Nu cunosc nici un rege al Ungariei ; nu cunosc decît pe împăratul Austriei, care este prietenul meu şi pe care vreau să-l văd ; mă duc să-l întîlnesc la Viena, la Praga sau la Graz, dar în Ungaria, niciodată. — Ma-jestate, pot fi publicate aceste cuvinte ? — Ceea ce spun eu, toată lumea poate şi trebuie să audă* 98. Regele Carol I a fost, şi nu putea să nu fie, pentru ameliorarea situaţiei românilor din Transilvania şi, în perspectivă, pentru unirea acestui străvechi teritoriu românesc cu patria mamă. într-o discuţie avută în 1905 cu Theodor Mihali, fruntaş al Partidului Naţional Român, regele şi-a exprimat „convingerea intimă că Transilvania se va uni înţr-o zi cu România prin izbînda principiilor de dreptate^Semnificativ este şi faptul că Theodor Mihali a fost primit de regele Carol I pe parcursul a 15 ani de 22 ori, suveranul interesîndu-se îndeaproape de situaţia românilor din Transilvania şi de lupta lor împotriva asupririi maghiare. 47 Participarea unui mare număr de români din Transilvania şi Bucovina la festivităţile jubileului regal, desfăşurat în România, în anul 1906, primirea entuziastă de care aceştia s-au bucurat, a constituit o puternică manifestare a voinţei de unire a întregului popor român, în cadrul unuia şi aceluiaşi stat. Sesizând acest aspect fundamental, Nicolae Iorga consemna : „Bucureştii din acea vară 1906 devenise într-adevăr capitala poporului românesc. Nu era suflet simţitor care să nu se simtă altfel după asemenea privelişti. Se pregătise numai ceva pentru trecut, acela personificat de un rege obosit, bolnav şi trist, şi corurile bănăţene, ardelene, bucovinene chemau, peste toate legăturile, simpatiile şi fidelităţile lor, viitorul44 10°. Politica independentă a României, inţensul ei proces de modernizare, au exercitat o adevărată atracţie pentru popoarele din zona sud-est europeană. Din acest punct de vedere este de menţionat că regentul bulgar, Ştefan Stambolov a propus, în 1885, lui Carol I tronul Bulgariei, sub forma unei „uniuni personale44. In consens cu toţi oamenii politici români, Carol I a refuzat, înţelegînd că Rusia şi Austro-Ungaria nu erau dispuse să tolereze ca un Hohenzollern să domnească atît în România, cît şi în Bulgaria 101. Promovînd o politică de echilibru între marile puteri, România a evitat să se angajeze, efectiv, de partea unuia sau altuia din blocurile politico-militare constituite la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de al XX-lea, străduindu-se să menţină relaţii amicale cu toate statele. O expresie a acestei politici o constituie faptul că în aprilie 1909 CarolI a primit bastonul de feldmar'eşal al armatei germane102, iar în decembrie 1912 de mareşal al armatei ruse 103. Declanşarea celui de al 'doilea război balcanic, la 16/29 iunie 1913, ca urmare a acţiunii Bulgariei, incitată de Austro-Ungaria (care urmărea slăbirea Serbiei) a determinat România să intervină. In ziua de 27 iunie/10 iulie România a declarat război Bulgariei. Practic, acest act 48 constituia priiţiul pas concret spre desprinderea din alianţa cu Austro-Ungaria ; cînd trupele române au trecut Dunărea, soldaţii scandau : „In Ardeal !", fapt ce exprima o înaltă conştiinţă politică şi rtaţională m. în calitate de comandant suprem al armatei, Carol I a trecut Dunărea pe podul de vase de la Turnu Măgurele, îndreptîndu-se spre sud. Bulgaria a fost nevoită să ceară pace, astfel încît a fost evitată o confruntare militară efectivă, Negocierile de pace s-au desfăşurat în Bucureşti, fi-nalizîfidu-se la 28 iulie/10 august 1913. Prin tratatul încheiat, sudul Dobrogei (Cadrilaterul), teritoriu împărţit în două judeţe — Durostor, după vechiul nume roman al cetăţii Silistra, stăpînită odinioară de Mircea cel Bătrîn, şi Caliacra — a intrat în componenţa României105. Pacea de la Bucureşti „a constituit un important moment al relaţiilor internaţionale. Era prima în care hotărîri importante fuseseră luate de micile state din sud-est fără amestecul direct al marilor puteri" 106. După pacea de la Bucureşti, „o răceală de gheaţă a intervenit în raporturile dintre România şi Austro-Ungaria" 107. Pe măsură ce relaţiile cu Austro-Ungaria se deteriorau, se constată o ameliorare a raporturilor cu Rusia. • Ajuns în fruntea guvernului la 4/17 ianuarie 1914, Ion I. C. Brătianu a făcut ca'politica românească să încline tot mai mult spre Antantă. Întîlnirea dintre Carol I şi ţarul Nicolae al II-lea la Constanţa (1/14 iunie 1914), urmată de vizita ministrului de externe al Rusiei, Sazonov, în România şi plimbarea acestuia, împreună cu I. I. C. Brătianu la Predeal şi în - sudul Transilvaniei — semnifica o orientare în politica externă care nu era în spiritul tratatului din 1883 Asasinarea lui Franz Ferdinand, moştenitorul Coroanei habsburgice, în ziua de 15/28 iunie 1914 la Sarajevo, a constituit pretextul pentru declanşarea primului război mondial. La 14/27 iulie 1914, împăratul Franz Joseph îl anunţă pe Carol I despre războiul pe care Austro-Ungaria era hotărită să-l declare împotriva Serbiei, exprimîndu-şi speranţa că „vechea ta prietenie şi legăturile noastre a-micale sînt pentru mine tot atîtea garanţii că tu vei avea o înţelegere sinceră a hotărîrilor ce am luat în acest caz 49 grav44 109. Peste cîteva zile, la 18/31 iulie, împăratul Wil-helm al II-lea îi scria regelui român : „Gîndurile mele se îndreaptă către tine, care ai ridicat astfel un zăgaz în faţa valului slav. Eu am încredere că tu vei fi credincios prietenilor tăi şi că vei împlini neapărat datoriile tale de ali-at“ 110. în acelaşi spirit, la 20 iulie/2 august, cancelarul Germaniei, Bethman-Hollveg, telegrafia lui Carol I: „Cerem mobilizarea imediată a armatei române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei44 ltl. în aceste împrejurări, regele a decis. convocarea unui Consiliu de Coroană pentru 21 iulie/3 august 1914 112. Carol a intrat în sala de muzică a castelului Peleş din Sinaia „congestionat şi emoţionat**, însoţit de principele moştenitor Ferdinand şiv fără nici o introducere, a declarat : „Războiul, general â izbucnit. Se dă marea luptă în care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta şi soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi. Dar e neîndoielnic că cei dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutrii. Aşa fiind, după matură chibzuinţă, convingerea mea adînoă e că datoria României e sâ execute tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă44113 Pentru a fi mai convingător, Carol I „a scos dintr-o casetă de fier tratatul încheiat de el şi contrasemnat de Ion Brătianu tatăl, în 1883, reînnoit sub guvernele Catargiu, Sturdza şi Maiorescu, a căror iscălitură o purta. Nimeni altul dintre bărbaţii noştri politici, care se perindaseră la cîrma statului, nu văzuse misteriosul document44 Carol considera o chestiune de demnitate ca România să-şi respecte iscălitura. Dar cei prezenţi s-au prontmţat pentru neutralitate, arătînd că tratatul semnat în 1883 .avea în vedere situaţia în care Austro-Ungaria ar fi fost atacată ori, în realitate, aceasta atacase Serbia, astfel încît România nu era obligată să intervină. Singur P.P. Carp s-a pronunţat pentru intrarea în acţiune alături de Germania şi Âustro-Un-garia ; fruntaşul conservator a evocat tratatul din 1883, dar şi necesitatea solidarizării cu regele : „Cum lăsaţi pe omul aista singur !?“ a întrebat fruntaşul conservator, 50 arătînd spre Carol I. Şi, în faţa lipsei de reacţie a participanţilor, P.P. Carp a observat : „Sire, ţin să se constate că în ceasul cel mai grav pentru ţară şi la sfîrşitul unei lungi domnii închinate propăşirii naţionale, Majes-tatea Voastră este părăsită de toate partidele şi de toţi sfetnicii44. Cu aceste cuvinte, Carp urmărea să arunce* „vreascuri peste focul ce ardea în sufletul bătrînului Ho-henzollern, hădăjduind că astfel va cîştiga, poate, partida şi-l va face pe rege ca, într-un moment de revoltă şi de energie, să treacă peste voia sfetnicilor săi şi să declare singur războiul44 115. Dar regele nu s-a hazardat, ci, după ce a cerut din nou fiecărui participant să se pronunţe prin da sau nu, văzînd quasi-unanimitatea celor ce se declarau împotriva intrării în acţiune, a conchis : „Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei d-voastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărîre de care România-se va căi în viitor44 m. Carol I a fost grav afectat de hotărîrea adoptată de Consiliul de Coroană. „După patruzeci şi opt de ani... mă văd aproape singur44117, mărturisea el lui C. Stere. Profund mîhnit, regele scria la 14 august lui Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei : „După o discuţie de trei ore, în care am pus în joc toată elocvenţa mea şi am respins în modul cel mai hotărît argumentele aduse (cu excepţia d-lui Carp, care însă este părăsit de partizanii săi), /Consiliul de Coroană/ s-a pronunţat totuşi, cu o unanimitate la care nu mă aşteptam, împotriva aplicării tratatului (...) Nu e nevoie să mai dau asigurări cît de mult sufăr din cauza situaţiei momentane şi a stării de spirit necugetate a ţării mele ; dificultăţile sînt greu de învins, căci eu nu pot începe singur, fără un guvern responsabil, un război faţă de care întreg poporul se împotriveşte44 118. Aşadar, în momentul decisiv, regele Carol I nu şi-a putut impune punctul de vedere în problema politicii externe a României, a atitudinii faţă de război, fiind nevoit să ţină seama de opinia publică, de atitudinea covîrşitoa-rei majorităţi a oamenilor politici români. Dacă în 1866 51 dinastia străină fusese adusă pentru că românii nu se puteau impune în faţa marilor puteri ale Europei, în 1914 Consiliul de Coroană bloca opţiunea reprezentantului aceleiaşi dinastii, considerînd-o neconformă cu interesele esenţiale ale României. Practic, conducerea politicii externe româneşti a fost preluată de I. I. C. Brătianu. La 27 septembrie / IO octombrie Carol I înceta din viaţă la castelul Peleş, iar la 2/15 octombrie era înmormîntat la mănăstirea Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab, refăcută în timpul domniei sale. „Ţi-a fost credincios pînă la moarte44 i19, telegrafia regina Elisabeta * împăratului german Wilhelm al II-lea, în acele zile grele pentru ea. Şi, într-adevăr, aşa a fost. ... Ottokar Czernin, ministrul Au$tro-Ungariei la Bucureşti, afirma : „Regele Carol a murit de război. Ultimele săptămîni au fost o tortură pentru bătrînul domnitor, căci el primea comunicările pe care eu i le adresam, ca nişte lovituri de biciu. Eu primisem însărcinarea ca să încerc totul pentru a obţine cooperarea României şi a trebuit să merg atît de departe, încît să-i amintesc că cuvîn-tul dat nu îngăduie nici o şovăire, că un tratat este un tratat şi că onoarea îi porunceşte să tragă sabia. Mi-aduc aminte de o scenă literalmente emoţionanta, cînd bătrînul rege, plîngînd tare, se prăbuşi pO biroul său şi încercă, cu mîinile tremurătoare, să-şi smulgă de la gît ordinul „Pour le merite44 / cea mai înaltă decoraţie prusiană, creată de Frederich cel Mare, primită de Carol ca ofiţer german în 1864 /, pe care o purta în permanenţă. Pot spune, fără nici o exagerare, că l-am văzut prăpădindu-se zi cu zi, supt aceste continue lovituri de măciucă şi că excitarea sufletească, în care trăia, i-a scurtat, desigur, zilele4412°. Cei 48 de ani de domnie a lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese a României în plan economic, social, administrativ, politic, cultural.. Sistemul de guvernare stabilit prin Constituţia din 1866 şi-a dovedit viabilitatea, iar regimul politic a evoluat pe o linie democratică. în * Regina Elisabeta a murit la 18 februarie 1916. 52 acelaşi timp, el lăsa familiei regale o situaţie materială deosebită *. In acea toamnă a anului 1914, sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost acela de uşurare pentru faptul că dispăruse principala stavilă în calea alianţei României cu Antanta şi intrarea ei în războiul pentru unitatea naţională. Mihaib Manoilescu nota în memorile sale : „în clipa cînd sTa răspîndit vestea morţii regelui a fost — în ciuda oricărei decenţe — o bucurie cum numai tineretul, totdeauna dispreţuitor de forme, poate să arate. Toţi eram fericiţi că moartea băţrînului rege însemna căpătarea libertăţii pentru România de â merge împotriva Austro-Ungariei“ m. * Inventarul averii regelui Cârol I, întocmit la 1 octombrie 1914, se prezenta astfel : Avere imobilă A. Moşii 1. Moşia Broşteni, jud. Suceava. 2. Moşia Slobozia-Zorleni, jud. Tutova. 3. Moşia Monastireâ, jud. Ilfov. 4. Moşia Poeni, jud. Iaşi. 5. Moşia Predeal', care se compunea din următorii munţi : — Cumpătul, Piatra Arsă, Jepii şi Coştila {corn. Buşteni) ; — Răjnoava, Susaiul, Retivoiiil, Faţa Găvanei (corn. Predeal) ; — Clăbucetul Baiului, Clăbucetul Azugei, Unghia Ursului cea mică, Sorica-Dutca (corn. Azuga) ; — Doamnele şi Răzoarele, Vîrful lui Drăgan (corn. Comarnic) ; — Jumătate din Lacul Roşu în devălmăşie cu moştenitorii Gh. Gr. Cantacuzino (corn. Azuga) ; — 1/4 din Podurile în devălmăşie cu statul (corn. Teşila). B. Case dimprejurul Palatului Regal din Capitală servind ca dependenţe : 1. Imobilul din str. Cîmpineanu nr. 20 şi 22; 2. „ „ nr. 24 şi 26 ; 3. „ w nr. 28 şi *30 ; 4. „ „ nr. 32 şi 34 ; 5. Imobilul din str. Gngorescu (Modei) nr. 5 ; 6. n • nr. 9; > 7. „ nr. 20 ; 8. Imobilul din str. Palatului nr. 1 ; 9. Imobilul din str. Ştirbei Vodă nr. 3 ; 10. Imobilul din str. Ştirbei Vodă nr. 4 ; 11. Casa .grădinarilor din grădina palatului , 53 12. Terenul din str. Grigorescu (Modei) nr/24 ; 13. Terenul din şoseaua Mihail Ghica nr. 39. Averea mobilă 1. 84 categorii de titluri (rentă, acţiuni, obligaţiuni), între care la Banca Naţională a României, Bank of Roumania, Banca Generală Română, Banca de Credit Român, National Bank of Egypt, Anglo Ostefn-Bank, Elektro Bank Zurich, Deutsche Bank, Dresdnei; Bank, General Electric comp., Stabilimentul balnear Sinaia, Fabrica de hîrtie Letea, Fabrica de postav- Azuga, Fabrica de hîrtie Buşteni, Fabrica de hîrtie Cîmpulung, Fabrica de bere Azuga, Sticlăria română Azpga, Fabrica de cherestea Goetz, Fabrica de şampanie Azuga. 2. 7 comandite, împrumuturi şi conturi curente. 3. 8 posturi, numerar, în bănci şi la Casa Regală (Arh. ist. centrală* fond Căşâ Regală, dos. 88 /1914, f. 1—5). Galeria de tablouri — care potrivit testamentului urma să rămînă pe de-a-ntregul în ţară, ca proprietate a Coroanei României — conţinea 214 tablouri, evaluate la 6 642 500 . lei aur (Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 90 /1914, f. 55). NOTE 1 1 „Monitorul Oficial44, nr. 142 din 30 iunie/12 iulie 1866. 2. Grheorghe Platon, Istoria modernă a Românieiti Bucureşţi, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1985, p. 208. 3. Relatarea 'vizitei în Turcia, după Memoriile regelui Carol I, De un martor ocular, voi. II, Bucureşti,. Tip. Universul, 1909, p. 47—71. 4. N. Copoiu, Octombrie 1866; Un prinţ român la Istanbul, în „Magazin istoric44, nr. 6/1978, p. 49. 5. Istoria parlamentului şi a vieţii parlamentare din România pînă la'1918. Cordonatori : Paraschiva Câncea, Mircea Iosa, Apostol Stan, Bucureşti, Edit. Academiei, 1983, p. 190. 6. Relatare după „Monitorul Oficial44, nr. 175 din 11 august 1870 ; N. Fleva, Procesul din 8 august, Bucureşti, 1871, p. 8—18 ; Memoriile regelui Carol I, De un martor Ocular, voi. V, Bucureşti, Tip. Universul, 1909, p.. 120—122. 7. Memoriile regelui Carol /, yol. V, p. 133. 8. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 12/1871, f. 1—36. 9. Istoria României, voi. IV, p. 556. 10. Domnia regelui Carol I, p. 601. 11. Memoriile regelui Carol I, voi. VI, p. 4. 12. Ibidem, p. 4—5. 13. Ibidem, p. 13. 14. „Monitorul Oficial44, nr. 26 din 5. februarie 1871. 54 15. Memoriile regelui Carol //voi. VI, p. 11. 16. Vezi, pe larg, Gheorghe Cristea, La guerre franco-alle-mande et le mouvement republicain de marş 1871 ă Bucarest, în „Revue Roumaine d’Histoire44, nr. 2/1964. 17. Memoriile regelui Carol I, voi. VI, p. 10., 18. Ibidem, p. 15. 19. Ibidem, p. 18. 20. Ibidem, p. 21—22. 21. Ibidem, p. 22. 22. Ibidem, p. 23. 23. Ibidem. 24. Ibidem, p. 24. 25. Ibidem, p. 25. 26. Apostol Stan, Grupări şi curente politice in România între Unire şi Independenţă (1859—1877), Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 293. 27. Ibidem, p. 297. 28. Titu Maiorescu, Istoria contimporană a României. 1866— 1900, Bucureşti, 1925, p. .134—136. 29. Ibidem. 30. Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă, voi. II, Bucureşti, Edit. Academiei, 1954, p. 111=—112. 31. Mihail Kogălniceanu, Texte iocial-politice alese, Bucureşti, Edit. Politică, 1967, p. 315—316. 32. Pagini din lupta poporului român pentru independenţă naţională. Documente si texte sochxl-politice, Bucureştf, Edit. Politică, 1967, p. 175. 33. Arh. ist. centr., Fond Casa Regală, dos. 16/1877, f. 14. 34. Titu Maiorescu, op. cit., p. 134—136. 35. C Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Bucureşti, Edit, Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 73. 36. C. Corbu, 1877—1878. Războiul naţional şi popular al ro-. mânilor pentru independenţă deplină, Bucureşti, Edit. Politică, 1977. p. 180—182. 37. Cuvîntările regelui Carol I, p. 270. 38. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos., 16/1877, f. 133., 39. Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estuî Europei în epoca modernă, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. p, 243—245. 40. Vasile Petrişor şi Vasile Nicolae, Românii în lupta pentru cucerirea independenţei depline de stat. 1877—1878. Repere cronologice, Bucureşti, Edit. Politică, 1987, p. 201—214. 41. C. Gane, P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, voi. II, Bucureşti, 1936, p. 209 ; N. forga, Locul românilor în istoria universală, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 424. 42. N. Iorga, Politica externă a regelui Carol I, Bucureşti, 1916, p. .304. 43. Documente privind istoria României. Războiul de independenţă, voi. IX, Bucureşti, Edit. Academiei. 1955, p. 382—384. 55 44. Gheorghe Nicolae Căzan şi Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă. 1878—1914, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedicăf 1979, p. 48—49. 45. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 9/1880, f. 2—3. 46. „Monitorul Oficial44, nr. 142, din 1/13 iulie 1866. 47. Memoriile regelui Car ol, I, voi. XVII, p. 69. 48. „Monitorul Oficial44, nr. 60 din 15 martie 1881. 49. „D.A.D.4, nr. 60, şedinţa din 14/26 martie 1881, p. 1809. 50. George Coşbuc, Istoria unei coroane de otel, Bucureşti, 1899, p. 25d. . 51. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 4/1881, f. 3. 52. Vezi* pe larg, Grigore Chiriţă, Modificarea Constituţiei in 1884, în „Studii. Revistă de istorie44, nr. 4/1970. 53. „Monitorul Oficial44, nr. 51 din 8/20 iunie 1884. 54. Pentru Republică in România. Coordonator Aron Petric, Bucureşti, Edit. Politică, 1972, p. 47. 55. „D.A.D.44, nr. 165, şedinţa din 5 iunie 1884, p. 2625. 56. Terence Elsberry, Mărie of Romania. The intimitate life of Twentieth century Queen, New York, St. Martin’s Press, 0972), p. 39. 57. Al. Săndulescu, Duiliu Zamfirescu şi marele sdit roman epistolar, Bucureşti, Edit. Minerva, 1986, p. 15. 58. Vezi, pe larg, Ion Stăvăruş, Elena Văcărescu, Bucureşti, Edit. Univers, 1974. 59. Alexandru Gîrneaţă, Adevărata istorie a unei monarhii. Familia de Hohenzollern, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, (f.a), p. 33—35. . 60. Paraschiva Câncea, Viaţa politică din România în primul deceniu al Independenţei de stat, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, 1974, p. 226. 61. „Lupta44, IV, nr. 218 din 1 aprilie 1887. 62. Paraschiva Câncea, op. cit., p. 227. .63. Din viaţa regelui Car ol. Mărturii contemporane şi documente inedite. Culese de Tzigara-Samurcaş, Bucureşti, 1939, p. . 196—197. 64. N. Iorga, Istoria românilor, voi. X, Bucureşti, 1939, p. 246. 65. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 4/1888, f. 1. 66. C. Ga ne, P. P. Carp şi locul sau in istoria politică a ţării, voî. I, p. 364^ 67. N. Iorga, Istoria românilor, voi. X, p.*250. 68. C. Gane, P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, voi. II, p. 20. - 69. Titu Maiorescu, op. cit., p. 314. 70. Ibidem, p. 320. 71. C. Gane, op. cit., p. 147. 72. Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, voi. II, Bucureşti, 1933, p. 99. 73. „Republica română44, nr. 3 din 20 mai 1890. 56 74. Poezia „Contemporanului", Bucureşti, Edit. Tineretului, 1961, p. 103. 75. Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România. 1893—1900, Bucureşti, Edit. Politică, 1969, p. 58. 76. V. G. Morţun, Apanagiile şi liberalii conservatori, Bucureşti, 1891, p. 33—34. 77. N. Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p. 431. 78. Grigore An tipa, Cîteva amintiri despre regele Carol I, în Din viaţa regelui Carol I, p. 30. 79. Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1984, p. 254. 80. I. G. Duca, Amintiri politice, voi. I, Miinchen, 1981, p. 17. 81. C. Xeni, Take lonescu. 1858—1922, ed. a Il-a, Bucureşti, Edit. Universul, (1933), p. 197. 82. N. Iorga, Ascundeţi ţăranii, în „Neamul românesc44, I, nr. 42, din 1 octombrie 1906. 83. Marea răscoală a ţăranilor din 1907, Bucureşti, Edil Academiei, 1967, p. 591. 84. Manifestul guvernului,f în „Dimineaţa14, IV, nr. li 10 din 15 martie 1907. 85. Marea răscoală a ţăranilor din 1907, Bucureşti, Edit. Academiei, 1967, p. 28. 86. Alexandru Marghiloman, Note politice, voi. I, p. 103. 87. Regele complice al asasinilor. Palatul gazdă de hoţU în „Facla44, III, nr. 10 din 10 martie 1912. 88. Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, voi. IV, p. 42. 89. Ibidem. 90. Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 60. 91. Istoria parlamentului şi a vieţii parlamentare din România pînă la 1918, p. 387. 92. Cuvîntările regelui Carol I, voi. II, Bucureşti, 1939, p. 390. 93. I. G. Duca, Amintiri politice, voi. I, p. 8 ; Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 27, 212, 216. 94. Vezi textul tratatului, publicat de A. Slivăţ şi M. Tudo-rică, în „Revista arhivelor44, nr. 2/1967. 95. Gheorghe Nicolae Căşan şi Şerban Rădulescu-Zoner, op. cit., p: 123. 96. Vezi, pe larg, Gheorghe Brătianu, La politique exterieure du roi Charles I er de Roumanie, Bucureşti, 1940. 97. Vezi, pe larg, Pavel Teodor, Mişcarea românilor pentru unitate naţională şi diplomaţia Puterilor Centrale (1878—1895), voi. I, Timişoara, Edit. „Facla44, 1979. 98. 1918 la români. Desăvirşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe, voi. I, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 242. 99. Theodor Mihali, Amintiri politice despre Unire, în „Generaţia Unirii44, nr. 3 din 10 mai 1929. 100. N. Iorga, O viaţă de om, p. 405. 101. N. Iorga, Locul românilor în istoria universală, p. 433. 57 102. Gh. N. Căzan şi S. Rădulescu-Zoner, op. cit., p. 293. 103. Cuvînţările regelui Carol I, voi. II, p. 459. 104. Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 338. 105. Ibidem, p. 340. 106. România in anii primului război mondial, voi. I, Bucureşti, Edit. Militară, 1987, p. 34. ^ 107. I. Russu-Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului regat, Bucureşti, 1930, p. 97. 108. Constantin C. Giurescu, România în primul război mondial. Ştiri din arhivele Vienei, în Unitate şi continuitate în istoria poporului. român. Sub redacţia prof. univ. D, Berciu, Bucureşti, Edit. Academiei, 1968, p. 345—346. 109. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 43/1914, f. 1. 110. Ibidem, dos. 44/1914, f. 1. 111 C. Gane, op. cit., voi. II, p. 508. 112. Despre desfăşurarea Consiliului de Coroană vezi : C. Gane, op. cit., voi. II, p. 509—516 ; C. Xeni, op. cit., p. 269—272 ; I. G. Duca, 3 augUst 19:14. Consiliul de Coroană de la Sinaia, în „Magazin istoric41, nr. 1 /1976, p. 38—44 ; Al. Marghiloman, op. cit,, p. 230—235 ; Consiliile de Coroană de la Sinaia şi Cotroceni în versiuni inedite, în „Magazin istoric44, nr. 12/1983 (notele lui Victor Antonescu). 113. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 41/1914, f. 1. 114. Const. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916—1919, voi. I, ed. a ÎI-a, Bucureşti, Edit. Casei Şcoalelor, p. 123—124. 115; C. Gane, op. cit., voi. II, p. 515. 116. .Ion Bulei, Arcul aşteptării. 1914—1915—1916, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1981, p. 63. . 117. C. Stere, Marele război şi politica României, Bucureşti, 1918» p. 36. 118. Monarhia de Hohenzollern..., p. 262—263. 119. C/Xeni, op. ciţ., p. 279. 120. Apud Constantin Kiriţescu, op. cit., p. 135—136. 121. Mihail Manoilesţu, Memorii, voi. I, în 'Bibli. Academiei, Arhiva istorică, fond, 2, dos. 1243, f. 11. 58 3. REGELE FERDINAND La 28 septembrie/11 octombrie 1914, principele moştenitor Ferdinand a depus jurămîntul în calitate de rege al României ; într-un scurt discurs, el a dat asigurări că va fi „un bun român* *, ceea ce în împrejurările de atunci însemna că nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român. Noul rege „era pentru, cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în seamă, pentru cîţiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranţă44 2. Principele moştenitor Ferdinand fusese ţinut^de regele Carol I la distanţă de treburile politice, singurul domeniu în care el a putut activa fiind armata — unde a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent pînă la cel de general de corp de armată. Se ştia că avea o bună cultură generală, vorbea curent cinci limbi străine, era pasionat de botanică. Prea puţin totuşi. Ferdinand avea un defect fundamental pentru un şef de stat : timiditatea. O timiditate organică, accentuată de campania dusă împotriva sa de presa antimonarhică şi republicană care l-a „gratulat* cu expresii dintre cele mai pitoreşti : „urechiatul*, „moş Teacă44, „chibiţul*. Problema esenţială din acea vreme era atitudinea faţă de război, găsirea modalităţilor adecvate de acţiune în vederea făuririi statului naţional unitar român. In această privinţă, curentul filoantantist cîşţigase o persoană foarte 59 influentă — pe regina Maria. Ea a depus un efort perseverent şi continuu pentru a-i #zdruncina lui Ferdinand convingerile filogermane şi a-1 determina să accepte intrarea României în război alături de Antantă Regele Ferdinand — născut, ca şi Carol I, în Germania, făcînd pregătire militară în acea ţară — era convins de victoria Puterilor Centrale. Aflîndu-se în vara anului 1915 la Brăila, suveranul a primit o delegaţie a exportatorilor de cereale care s-au plîns de falimentul ce-i aşteaptă din pricina închiderii strîmtorilor Mării Negre. Regele le-a răspuns categoric : „Şi vor fi închise pînă la sfîrşit, căci Aliaţii [Antanta] nu vor învinge“. Fiind de faţă, regina Maria a replicat : „Ba dă, ba dau /l. Ea nu a rămas, precum regina Elisabeta, departe de viaţa politică, ci s-a implicat direct, acţionînd nu numai pe lîngă rege, dar şi participînd la convorbiri cu diplomaţi străini şi fruntaşi ai vieţii politice din România. Intr-o discuţie cu I. G. Duca, regina Maria spunea : „N-am venit în România ca după 20 de ani să renunţ la Coroana României. Nu mi-am sacrificat tinereţea şi nu m-am ostenit să dau ţării aceşti moştenitori de Coroană ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil. Eu de ţara asta nu mă despart. înţeleg aspiraţiunile ei şi le îmbrăţişez. De altminteri, unde să merg ? Eu germană nu stnt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi obligat să renunţ cînd m-am măritat, altă patrie decît România nu amu 5. Perioada neutralităţii s-a caracterizat prin aprige confruntări între gruparea, majoritară, care milita pentru intrarea României in război alături de Antantă şi cei care cereau intrarea în luptă alături de Puterile Centrale. Apelul la rege căpăta accente dramatice. La 15 februarie 1915, .Nicolae Filipescu se adresa astfel regelui Ferdinand : „Vei fi cel mai mare voievod al ţării, împodobindu-te cu tit-luruile lui Mihai Viteazul: Domn al întreg Ardealului, al Ţării Româneşti şi al Moldovei... Sau, răpus în cel mai suprem avînt de vitejie a neamului, \4\ fi totuşi sfinţit ca erou naţional. De nu va fi nici una, nici alta, grozav mă tem că nici praf nu se va alege de dinastie. De aceea, 60 măjirea ce ţi-o urăm, Sire, este să te încoronezi în Alba Iulia sau să mori pe Cîmpia de la Turda* 6. Desfăşurarea operaţiunilor militare pe frontul de Vest, dificultăţile cu care se confrunta-Antanta i-au determinat pe generalul M. V. Alexeev, şeful Marelui Stat Major al armatei ruse şi pe generalul 'Joseph Joffre, comandantul şef al armatelor franceze, să ceară, în iunie 1916, intrarea României în război „acum ori niciodată*7. In acest context a fost semnată convenţia politică din 4/17 august 1916 între România, pe de o parte şi Franţa, Marea Bri-tanie, Italia şi Rusia, de cealaltă parte, prin care Antanta recunoştea legitimitatea unirii Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului cu România8. Convenţia militară, iscălită în aceeaşi zi, stabilea cooperarea militară între cele două părţi, obligaţia României de a intra în luptă pînă la 15/2# august 1916 9. In ziua de 14/27 august 1916 a avut loc, în marea sufragerie a palatului Cotroceni din Bucureşti, Consiliul de Coroană10. Deschizînd şedinţa, regele a declarat : „Am convocat aici pe mai marii ţării nu ca să le cer un sfat, ci că să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa fel, încît nu mai putem rămîne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede şi el că a venit momentul să începem războiul, a şi avut o consfătuire cu unul din guvernele beligerante*. Regele a ţinut să precizeze că pentru a lua o asemenea decizie a trebuit să se învingă pe sine (aluzie la faptul că intra în război împotriva ţării în care s-a născut), fiind călăuzit numai de interesele superioare ale României. Ca şi la Consiliul de Coroană din 1914, cel care s-a opus categoric poziţiei exprimate de aproape toţi cei prezenţi a fost P.P. Carp ; el n-a ezitat să-i amintească regelui că era un Hohenzollern şi că atunci cînd interesele patriei de origine şi patriei adoptive coincid, nu trebuia să ia o atitudine care să contrazică aceste duble interese. Regele a replicat : „Domnule Carp, ştiu foarte bine că sini un Hohenzollern, nu era nevoie să mi-o aminteşti dumneata. Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României,n-aş ezita să adopt opiniile dumneavoastră ; 61 această soluţie ar fi fost cea mai uşoară pentru mine. Dar scormonind adine în conştiinţa mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei şi, în consecinţă, cu cele ale Germaniei. A trebuiţ'să-i impun inimii mele tăcerea; asta n-a fost uşor ; cu sufletul torturat am luat hoţărîrea de a-mi face datoria faţă de poporul român ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea că decizia din aceste zile este singura care concordă cu destinul ţării mele, România*. Cu încăpăţînarea-i caracteristică, P. P. Carp a ripostat : „Sire, am trei fii, îi voi trimite pe toţi trei pe front, totuşi doresc înfrîngerea armatelor românie, căci prefer România învinsă alături de Germania, decît . victorioasă alături de Rusia“. La aceste cuvinte „regele a tresărit, roş la faţă, dar foarte stăpîn pe el, şi a zis : —• Domnule Carp, respect toate părerile, dar nu pot lăsa să treacă ultimele dv. cuvinte. Ele nu sînt expresia adevăratelor dv, simţăminte. îmi închipui că au izvorît în focul discuţi unii dintr-un moment de necugetată mînie. — Ba de loc, răspunse Carp. — Ba da, ba da, insistă regele părinteşte*. Martor al scenei, I.I.C. Brătianu i se adresă lui Carp : „Atunci ia-^ţi fiii înapoi şi dă-i în armata germana*. In seara zilei de 14/27 august ministrul României la Viena a prezentat ministrului de externe al Austro-Ungariei declaraţia de război a Românieiii. A doua zî dimineaţa a fost difuzată Proclamaţia către ţară, semnată de regele Ferdinand şi de membrii guvernului, în care se arăta : „Războiul, care de doi ani a închis tot mai strîns hotarele noastre, a zdruncinat adînc vechiul aşezămînt al Europei şi a învederat că pentru viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru el â adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua Unirii lui după vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări. înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru rehaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor închegînd pentru totdeauna ceea 62 ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor44 12. Deşi a luptat cu eroism şi spirit de sacrificiu, armata română — copleşită de numărul şi mai ales de tehnica inamicului — a fost nevoită să se retragş din Transilvania, apoi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Conform ordinului din 20 noiembrie / 3 decembrie 1916, trupele române s-au retrast treptat pe aliniamentul Rîmnicu Sărat — Viziru, între Carpaţi şi Dunăre, care fusese amenajat cu tranşee, adăposturi betonate şi reţele de sîrmă ghimpată. La 12/25 noiembrie regele, apoi şi guvernul român la 20 noiembrie / 3 decembrie, au părăsit Bucureştiul, pierind spre Iaşi, care a devenit Capitala vremelnică a României. A urmat o perioadă foarte gfea pentru poporul ro-mîn, inclusiv pentru monarhie. în teritoriul ocupat, autorităţile germane susţineau că „oficial Regatul României nu mai există. Au oprit ca să fie pomenit în biserici regele şi chiar să se pronunţe numele lui* 13. în cadrul consfătuirii conducătorilor politici şi militari germani din 17/30 — 18/31 mai 1917 s-a hotărît „detronarea Hohen-zollernilor din România* u. Şi unii oameni politici români rămaşi în teritoriul ocupat —mai ales P.P. Carp şi C. Stere — se pronunţau pentru înlăturarea dinastiei de Hohenzollern 15. Revoluţia rusă din februarie 1917 şi înlăturarea ţarismului a avut puternice repercusiuni asupra României. Soldaţii ruşi de pe frontul din Moldova au început să se frămînte. N. Iorga consemna faptul că în martie—aprilie 1917 se avea în vedere o lovitură de stat „prin care regele şi familia regală să fie prinşi şi duşi în Rusia pentru a avea o soartă asemenea cu a dinastiei ruseşti44 lf). Informat despre acţiunile ce aveau loc împotriva dinastiei, regele a hotărît să plece pe front ; N. Iorga „scrise în stradă* 17 proclamaţia pe care suveranul urma să o citească în faţa ostaşilor *. Intr-adevăr, ajungînd la Răcăciuni (Ba- * I. G. Duca afirmă că textul cuvîntării a fost pregătit de Barbu Ştirbey (I. G. Duca, Memorii, voi. II, p. 166). 63 cău)18 în ziua de 23 martie / 5 aprilie 1917, regele Fer-dinand s-a adresat ostaşilor Armatei a Il-a cu aceste cuvinte : „Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul vostru pămîntul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lîngă răsplata cea mare a izhînzii, aţi cîştigat totodată dreptul de a stăpîni “într-o măsură mai largă pămîntul pe care vTaţi luptat. Vi se va da pămînt. Eu, regele vostru, voi fi întîiul a da pildă ; vi se va da si o largă participare la treburile statului" 19. în iunie 1917 parlamentul a decis modificarea Constituţiei pentru a se putea trece la legiferarea reformei agrare şi a celei electorale. Preocuparea centrală era aceea a frontului în vederea reluării ostilităţilor. Regele Ferdinand a ,fost investit cu calitatea de comandant ăl trupelor româno-ruse, fiind ajutat de generalul rus Saharov (apoi Scerbacev) şi de generalul român Constantin Prezan. în armata României s-a înrolat şi un număr însemnat de voluntari ardeleni şi bucovineni, hotărîţi să contribuie, chiar cu preţul vieţii lor, la realizarea idealului naţional, în cuvîntarea rostită în ziua de 8 iunie 1917, cu prilejul depunerii jurămîntului de către primul contingent al soldaţilor ardeleni şi bucovineni, regele Ferdinand spunea r „Vouă ţara vă spune «bine aţi veniit», căci în voi ea vede întîile raze ale unui soare nou ce răsare din întuneric; pe voi oraşul acesta unde s-a înfăptuit Unirea Principatelor, vă salută cu iubire ca pe întîiî soli ai unirii nea-mului“ 20. Luptînd cu un eroism legendar, ostaşii români au înscris în marea carte a istoriei patriei memorabilele victorii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz ; ei au reuşit, în vara anului 1917, să ţină piept ofensivei inamice, să apere glia străbună, să împiedice realizarea planului Puterilor Centrale de a ocupa întreg teritoriul ţării şi' de a lichida statul român independent 21. în ordinul de zi cătrh ostaşi, regele Ferdinand le spunea la 12/25 august 1917 : „Cu piepturile voastre aţi ridicat un zid mai tare decît granitul /.../ Cu mîndrie mă uit la voi şi vă aduc mul- 64 ţumirile mele călduroase şi recunoştinţa mea ofiţerilor şi trupei care v-aţi purtat atît de bravi. Onoare acelora care şirau lăsat viaţa pentru apărarea patriei lor44 22. Retragerea Rusiei din război, ca urmare a revoluţiei din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, a obligat România — rămasă singură în faţa Puterilor Centrale — să meargă pe calea păcii separate. La 26 noiembrie / 9 decembrie a fost semnat armistiţiul de la Focşani, iar la 29 ianuarie/Îl februarie s-a constituit guvernul Averescu cu misiunea de a negocia pacea. Noul guvern a trimis o delegaţie la Bucureşti pentru a lua contact cu oamenii politici români rămaşi în teritoriul ocupat. Aici, P.P. Carp a refuzat să discute, afirmînd că el nu recunoaşte ca rege pe Ferdinand şi nici guvernul numit de el. C.C. Arion a încercat să-l înduplece : „Coane Petrache, dacă l-au iertat împăraţii, iartă-1 şi d-ta4423. Totul a fost în zadar ; fruntaşul conservator a dat următorul răspuns pentru a fi transmis la Iaşi : „D-l P.P. Carp vă roagă să spuneţi respectuos Majestăţii Sale că, după* părerea lui, chiar dacă regele ar semna pacea cu Puterile Centrale, rămînerea lui pe tron ai- da loc la o serie de convulsiuni, care ar,face. dinastia imposibilă şi ar îngreuna vindecarea rănilor cauzate printr-o politică fatală44 v\ La rîndul său, C. Stere elaborase un proiect de alianţă personală cu împăratul Wilhelm alTI-lea al Germaniei, pe care l-a expus „cu căldură44 lui Al. Marghiloman la 3/16 ianuarie 1918 : „Am avea — susţinea el — aici un vicerege şi am avea privilegiul unei guvernări căreia Australia şi Canada i-au apreciat binefacerile. O Românie tare nu se poate concepe cu o monarhie care tremură în faţa partidelor. Dinastia nu are la noi puterea tradiţiilor. Trebuie dar să-şi ia puterile din afară : o alianţă personală poate singură să dea această putere44 25.. In ziua de 5/18 februarie, Al. Averescu a avut o discuţie la Buftea cu feldmareşalul Mackensen, care î-a spus că „prima chestiune de regulat este aceea a dinastiei. Mi-a făcut — notează Averescu — confidenţa că este hotărîtă schimbarea dinastiei, lucru la care au convenit şi fruntaşii noştri jdin Bucureşti. Am spus mareşalului că, pen- 65 tru mine, acesta este punctul cel mai greu ; că deoarece primit mandatul de şef al guvernului de la actualul rege, nu pot sub nici un cuvînt conveni la decapitarea suveranului meu. Mareşalul a convenit că situaţia nu este plăcută, dar ştie că împăratul este fixat asupra acestui punct. I-am spus că în cazul acesta voi .merge personal şi imediat la Berlin. L-am rugat pe el să-mi solicite 6 audienţă la Kaiser“ 26. La 10/23 februarie, Mackensen i-a comunicat lui Averescu că „a vorbit prin fir special cu împăratul şi că împăratul are încredere că intenţiunile mele de a încheia pacea, sînt sincere şi de aceea mă consiliază să merg fără şovăire înainte, să nu am grijă de chestiunea dinastiei şi să contez pe sprijinul Germaniei în toate tratativele şi pe al lui în special" 27. In acest, fel s-a conturat perspectiva negocierii pe baza recunoaşterii lui Ferdinand ca suveran al României; el însă trebuia tratat cu toată severitatea, ca unul ce „împinsese44 România în războiul împotriva Puterilor Centrale, în ziua de 14/27 februarie 1918 a avut loc la Râcăciuni (Bacău) întîlnirea între regele Ferdinand şi ministrul de externe austro-ungar O. Czernin. Cu acest prilej reprezentantul guvernului de la. Viena â pus problema păcii într-o manieră ultimativă : „dacă regele Ferdinand vrea să facă pace imediat în condiţiile convenite de cele patru puteri aliate, condiţii din care nu poate fi schimbată nici o iotă şi a căror comunicare constituie scopul venirii mele azi. Dacă regele nu le acceptă, continuarea luptei este inevitabilă şi aceasta înseamnă sfîrşitul României şi al di-nastiei“ 2H. Czernin, care în calitate de ministru al Aus-tro-Ungariei în România fusese de atîtea ori indus în eroare de regele Ferdinand în anii neutralităţii, găsise acum prilejul să se răzbune. La Consiliul de Coroană din 19 februarie / 4 martie regele Ferdinand a făcut „o expunere aproape plîngînd, conchizînd că trebuie să ne supunem împrejurărilor şi că din sacrificiul ce facem poate va ieşi recompensa meritată44 2ft. Intervenind în discuţie, principele Carol a afirmat că, „deşi nu este constituţional, din partea reginei declară, în numele femeilor române, că este trist că nu se rezistă pînă la ultima extremitate ş! că speră că se va 66 găsi un bărbat de stat destul de patriot care să împiedice pe rege de a semna o astfel de paceu 30. Ferdinjand s-a mulţumit să-l mîngîie pe cap, iar cînd Averescu a declarat că era gata să-şi prezinte demisia, i-a spus : „nu luaţi în seamă avîntul tinereţii" 31. Consiliul de Coroană a hotărît ca România să încheie pace separată cu Puterile Centrale. Pe această bază, la 24 aprilie-/ 7 mai 1918, guvernul Marghiloman a semnat — în sala de la palatul Cotroceni, unde se ţinuse Consiliul de Coroană dîn august 1916, care hotărîse intrarea României în război — tratatul de pace cu Puterile Centrale. O pace impusă prin forţă şi dictat. P.P. Carp exprima aspre critici la adresa lui Al. Marghiloman! care „n-a voit să înţeleagă că în vremurile acestea oamenilor politici nu le mai este îngăduit luxul de a face pe trepăduşii palatului în detrimentul neamului lor. D-l Marghiloman a voit să-şi facă un titlu de glorie sal-vînd dinastia, dar pierzînd din vedere faptul că, angajîn-du-se pe calea aceasta, pacea dorită şi impusă de Austria şi în special de unguri şi bulgari sub auspiciile că-, rora a lucrat în detrimentul ţării şi în profitul — trecător de altfel — al dinastiei pe care îşi închipuie că a salvat-o definitivi După opinia lui Carp, „pacea pe care trebuia s-o semneze România era pacea punctului de vedere german, cu sacrificarea dinastiei şi în schimb apărarea integrală a tuturor intereselor ei vitale în prezent şi ,în viitori Bătrînul conservator conchidea că „fericirea acestei ţări nu stă în menţinerea actualei dinastii, care cu prilejul acesta a vîndut-o în mod josnic,» ci în prietenia cu un stat puternic care i-ar putea da o dinastie de pe urma căreia ar putea repara toate nenorocirile inaugurate de d-l Marghiloman cu cedarea Carpaţilor" 32. Se cuvine subliniat faptul că regele Ferdinand n-a -ratificat tratatul de pace, astfel că — potrivit Constituţiei României ■— acesta nu a avut un caracter legal. Alături de problemele războiului şi ale păcii — fundamentale pentru istoria naţională, — monarhia a fost confruntata şi cu alte chestiuni, ale căror implicaţii s-au evidenţiat în anii următori. 67 Pe lingă activităţile sale politice, prin care urmărea, în principal, să-l influenţeze pe Ferdinand, şi preocuparea pentru acţiunile organizate de Crucea Roşie, care i-a atras apelativul de „mama răniţilor44, regina Maria şi-a găsit o nouă pasiune sentimentală : colonelul canadian Joe Boyle 33. Acesta venise în România la sfârşitul anului 1917 în numele Crucii Roşii canadiene, insinuîndu-se la Curte şi reuşind să ia locul lui Barbu Ştirbey, ca principal favorit al reginei Maria. Evident, acest aşpect era bine cunoscut de oamenii politici şi de o bună parte a opiniei publice. Dar cel care a făcut din aventurile sale sentimentale adevărate probleme de stat a fost principele Carol, moştenitorul Coroanei. în contextul greutăţilor prin care trecea ţara şi Coroana, Carol devenise sceptic în legătură cu perspectivele monarhiei în România. Potrivit unor informaţii el ar fi declarat : „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţâri, va fi republică ; de ce să fiu împiedicat atuţici să trăiesc cum vreau ?tt în consecinţă, la 27 august / 9 septembrie 1918, el^a părăsit, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară pe Care o comanda * (aflată la Tg. Neamţ) şi în ziua de 31 august / 13 septembrie 1918 s-a căsătorit la Odesa cu Ioana Maria Valentina (Zizi) Lambriiio, fiica decedatului maior Constantin Lambrino. Astfel, Carol săvîrşise o dublă ilegalitate : abandonase unitatea, ceea ce în limbajul justiţiei militare însemna dezertare, pasibilă cu pedeapsa capitală, şi încălcase Statutul Casei Regale, care interzicea membrilor acesteia să se căsătorească cu persoane ce nu aparţineau unei familii domnitoare. Regele a purtat discuţii cu principalii oameni politici. Al. Marghiloman a declarat : „Prinţul trebuie decăzut din prerogativele sale ; prinţul Nicolae proclamat în locul său, şi pentru el făcută o educaţie severă şi serioasă" 35. Regele era însă şovăitor pentru că, zicea el, „şi eu am avut o chestiune sentimentală44 36. Ferdinand a luat iniţiativa consultării, foştilor preşedinţi ai Consiliului de Miniştri aflaţi la Iaşi (I.I.C. Brătianu * Carol comanda, onorific, Regimentul 3 Vinători. 68 şi Al. Averescu), precum şi a altor oameni politici pentru a lua o decizie; In timp ce I.I.C. Brătianu s-a declarat împotriva unei hotărîri pripite şi radicale, întrucît Carol „nu era încă matur*4 şi trebuia să i se dea timp „să se coacă la minte4* 31 y Al. Averescu a susţinut categoric că principele nu avea „nici o calitate pentru domnie44. Cu acest prilej generalul a relatat faptul că, la~29 octombrie 1916, cînd a primit ordinul să se retragă din Valea Prahovei în faţa trupelor de ocupaţie, Carol a rămas să benchetuiască pînă la ora 2 noaptea, astfel că inamicul ajunsese la numai 20 de km de* localitatea în care se afla principele moştenitor38. în calitatea sa -de şef suprem al armatei şi de cap al familiei domnitoare, Ferdinand a hotărît să-l pedepsească pe Carol cu 75 de zile „arest44 la mănăstirea Horaiţa (judeţul Neamţ), începînd cu data de 9/22 septembrie39.. „Arestul4* consta în interdicţia de a părăsi mănăstirea; aici el a fost vizitat de rege şi de regină, care i-au arătat necesitatea desfacerii căsătoriei, sugerîndu-i-se că ar putea întreţine, în contihuare, raporturi „neoficiale44 cu Zizi Lambrino. Simultan, se făceau puternice presiuni asupra acesteia, „sfătuirid-o, făcîndu-se oarecare sacrificii băneşti în folosul său44 pentru a o determina să renunţe la mariajul oficial cu principele Carol. Ea însă ţinea să devină „Zizi de Hohenzollern", astfel încît toate încercările s-au dovedit zadarnice După îndelungi insistenţe, Carol a acceptat, la 29 octombrie/11 noiembrie, să declare în scris că nu se opune la „anularea actului de căsătorie încheiat la Odesâ44 41. In aceeaşi zi, regele. Ferdinand a hotărît „amnistierea44 principelui. La 8 ianuarie 1919 Tribunalul de Ilfov a ho-târît desfacerea căsătoriei, dar cei doi au continuat să trăiască împreună. * Într-Q scrisoare adresată primului ministru şi semnată „Z. de Hohenzollern44 ea protesta împotriva încercărilor de a desface o căsătorie „perfect legală44 şi-i cerea să nu admită o „aşe-menea inomenie44 (Arh. ist. centr., fond Casa Regală, Principele Carol, dos. 2/1919, nepaginat). 69 Anul 1918 a intrat în istoria României prin hotărîrile adoptate de adunările plebiscitare de la Chişinău (27 martie / 9 aprilie), Cernăuţi (15/28 noiembrie) şi Alba Iulia (18 noiembrie / 1 decembrie), prin care Basarabia, Bucovina şi Transilvania s-au unit cu patria mamă, fău-rindu-se astfel statul naţional unitar. La 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 capitala ţării a redevenit oraşul Bucureşti, regele, guvernul, autorităţile centrale care funcţionaşeră în mod provizoriu la Iaşi, fiind primite cu entuziasm de populaţie. Cu âcest prilej, ministrul de război, generalul Eremia Grigorescu, a înmînat regelui Ferdinand cartea de mareşal42. Actele de. Unire au fost prezentate regelui şi guverT nului. Primind, la 1714 decembrie delegaţfa Marelui Sfat Naţional ales la Alba-Iulia, regele Ferdinand I a subliniat : „Ne-aţi adus nu numai dorul împlinit a cîtorva milioane de suflete, ne-aţi adus inimile lor, şi în primirea plină de dragoste frăţească ce a-ţi gâsit-o la noi, aţi putut simţi pulsul ţării mume ce bate în acelaşi ritm cu al vostru /.../ După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe : Ardealul cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sînt puternice" 43 Unirea din 1918 încorona lupta seculară a poporului român pentru a trăi în cadrele unuia şi aceluiaşi stat. Ferdinand I s-a aflat în consens, cu voinţa naţiunii, avînd fericirea de a deveni regele tuturor românilor. Nicolae Ior-ga, cu excepţionala-i putere de sinteză, aducea un vibrant elogiu tuturor celor care au contribuit la făurirea marelui act al Unirii, făeînd această precizare ce se cuvine'a fi subliniată : „Fără,a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a Unirii, de la general şi de la fruntaş ardelean, pînă lâ ultimul ostaş şi ţăran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg de oriunde .şi din toate veacurile, martir şi eroutt 44. 'v 70 Anii războiului şi rezultatul Ja care s-a ajuns — Marea Unire — i-au întărit regelui Ferdinand convingerea eă Ion I.C. Brătianu era „zodia bună44 a României şi a dinastiei, astfel că a renunţat la prerogativa sa constituţională de arbitru în disputa dintre partidele politice şi a devenit un susţinător fervent al preşedintelui Partidului Naţional-Liberal. într-o discuţie cu Ioan Lupaş regele Ferdinand declara : „prefer să cad cu Brătianu, dacă ar fi să se întîmple, dar este singurul în care am încredere" <5. într-o anumită împrejurare regele a mărturisit că avea cunoştinţă de aprecierile potrivit cărora Brătienii reprezintă o a doua dinastie în România, dar că el „nu vedea nimic rău în aceasta44 46. La sfîrşitul războiului, regele Ferdinand a trecut prin situaţii dificile. Faptul că în mai multe state europene monarhia s-a prăbuşit, iar Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania, Turcia au adoptat forma de stat republicană a exercitat o influenţă asupra unei părţi a populaţiei româneşti. Organele Ministerului de Interne semnalau că în adunările zilnice care aveau loc la sediul Partidului Socialist din Bucureşti, „la care iau parte foarte mulţi lucrători şi lucrătoare, membri ai a^stui partid, vorbitorii, conducători ai mişcării so Janste, ca I.C. Frimu, Gh. Cristes-cu, Ilie Moscovici ş.a. criticau dinastia, în timp ce mulţimea aplauda şi striga «Trăiască republica !«•“ta. La 10/23 decembrie 1918, după un miting organizat la sediul Partidului Socialist şi al sindicatelor, muncitorii tîmplari au manifestat pe stradă scandîhd : „Jos regele, să se ducă unde s-au dus ceilalţi monarhi !44 /‘8. în aceeaşi zi, participanţii la o mare manifestaţie populară — ceferişti, tîmplari, tipografi, lucrători la Regia Monopolurilor Statului ş.a. — nu numai că nu s-au descoperit atunci, cînd au văzut automobilul regal, dar au început să scandeze „Trăiască republica !“ 49. In ziua de 13/26 decembrie 1918- fostul ministru V.Th. Cancicov nota : „Treeînd azi spre casă pe la ora 1 pe Calea Victoriei, am văzut . Minisţerul de Industrie — 71 Casa Vernescu — complet înconjurat, curte şi stradă, de o imensă mulţime... Erau greviştii Capitalei. Nici urmă de autoritate. Pe poarta mare a intrării era înfipt un imens steag roşu. Pe uşa de la intrare în minister era fixată o placardă de cîţiva metri lungimş, tot de pînză roşie, pe care sta scris cu litere de o palmă : «Trăiăscă Republica Socialistă !». Pe zidurile clădirii şi pe tot lungul grilajului de fier erau înfipte alte placarde roşii... «Jos ciocoii !», «Jos burghezia capitalistă !», «Jos regele !»tt 50. Cînd coloanele de manifestanţi au ajuns în piaţa Teatrului Naţional, la ordinul generalului Alexandru Măr-giheanu, armata a început să tragă, fiind ucişi — potrivit datelor oficiale — 6 oameni, iar alţi 15 fiind grav răniţi 51. Peste zece ani generalul Mărgineanu avea să afirme : „S-au scris multe despre «măcelul de la 13 decembrie»... Am primit chiar şi unele reproşuri.. Dar marea mea satisfacţie e că am fost felicitat şi sărutat pe ambii obraji de regele Ferdinand44 52,- Deoarece în manifeste şi broşuri editate de socialişti se aduceau aspre critici la adresa monarhiei şi se cerea proclamarea republicii, Ministerul de Interne a dat ordin organelor în subordine să confişte imediat asemenea materiale, iar cei care le răspîndeau să fie „arestaţi şi trimişi în judecata Curţilor Marţiale" s3. La 24 octombrie 1919, Gheorghe Tănase, secretarul sindicatelor din Iaşi, a publicat în gazeta „Moldova socialistă44 articolul Armata, Coroana şi forma de guvernă^ mînt, în care afirma că regele „face politică liberală41, conchizînd că : „In felul cum astăzi guvernează Coroana în ţara românească, împotriva voinţei poporului, ea s-a scoborît la rolul de a primi îndemnuri şi a asculta de interesul familiei Rrătianu şi ca atare vom duce lupta împotriva acestui nenorocit fel în care Coroana îşi înţelege menirea". Pentru acest articol Gh. Tănase, acuzat de les-majestate, a fost trimis în judecată şi condamnat la 2 ani închisoare * şi 2"000 lei amendă 54. * După cîteva luni de detenţie, el a fost eliberat la 11 aprilie. 72 La 1 august 1919 principele Carol a renunţat din nou la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei 55. In ziua de 8 ianuarie 1920 Zizi Lambrino a născut un copil, botezat Mircea Grigore, pe care Carol l-a recunoscut ca fiul său ^ După unele tergiversări, Carol a acceptat, la 20 februarie 1920, să declare „nulă şi neavenită44 scrisoarea din 1 august 1919 57, drept care a fost trimis într-o excursie „de studiu44 in jurul globului. Im acest timp Zizi Lambrino — asupra căreia s-au exercitat puternice presiuni — a fost nevoită să părăsească România împreună cu fiul ei, în schimbul unşi subsţanţiale pensii viagere *. La rîndul său, Carol şi-a încheiat excursia la 17 septembrie 1920, dar nu s-a întors imediat în ţară, ci a rămas în Elveţia unde, prin grija reginei Maria, se afla principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei. Căsătoria lui Carol cu Elena s-a oficiat la 10 martie 1921* iar la 23 octombrie acelaşi an s-a născut Mihai — viitorul rege al României. Nemulţumiţi de faptul că regele Ferdinand chemase, la 19 ianuarie 1922, pe 1.1. C. Bră-tianu la putere, deşi Partidul Nâţional-Liberal avea doar 7 deputaţi din cei 368, toţi liderii partidelor politice din opoziţie au refuzat, în mod ostentativ, să meargă la palat cu prilejul botezului principelui Mihai, deoarece Coroana ajunsese „vasală Brătienilor44 58. * Potrivit convenţiei dintre Administraţia Casei Regale şi Banca Generală a Ţării Româneşti» semnată la 2 iulie 1920, Zizi Lambrino primea o rentă anuală echivalentă cu venitul a 5 la sută pe an al unui capital de 2 200 000 franci francezi, adică llbOOO frânei elveţieni, începind cu 1 iunie 1920. După 20-«de ani de la data acestei înţelegeri, banca trebuia să pună la dispoziţia lui Zizi Lambrino întregul capital de 2 200 000 franci francezi, Pentru „cheltuielile din trecut*4 ea primea „odată pentru . totdeauna44 suma de 500 000 lei. în schimb, Zizi Lambrino se obliga să nu facă nici un demers, publicaţie şi „nici un alt act vexatoriu sau dăunător pentru vreunul din membrii familiei regale, oricare ar fi el44. De asemenea, ea a fost obligată să predea toate Scrisorile primite* de la Carol, în schimbul sumei de 50 000 franci francezi (Ahr. ist. centr., fond Regele Carol II, Arh. personală, dos. 23/1919—1927, f. 1—3). Noul şef al guven*uhii a obţinut de la rege decretul de dizolvare a Corpurilor legiuitoare şi de organizare a alegerilor în martie 1922 ; noul parlament căpăta caracterul de Adunare Naţională Constituantă, încăleîndu-se astfel articolul 128 din Constituţie care prevedea organizarea de alegeri obişnuite, în urma cărora Corpurile legiuitoare aveau să se pronunţe dacă sînt de acord cu revizuirea ; după adoptarea deciziei se trecea la o nouă convocare-a corpului electoral pentru a alege Adunarea Naţională Constituantă. Cu toate aceste prevederi legale, deşi toate partidele din opoziţie au protestat împotriva conferirii caracterului de Constituantă parlamentului ce urma să fie ales în martie 1922, regele .Ferdinand a rămas ferm pe poziţia sa. In timpul campaniei electorale „Gazeta ţăranilor*, organul central de presă al Partidului Ţărănesc,publica o Scrisoare către Măria Sa în care se arăta : „S-a zvonit pe la noi prin sat cum că Măria Ta te-ai cam oţărît pe ţară "/•../ Ieşitu^i-a prin ţară o vorbă de ocară, cum că adică Măria Ta ai fi căzut în lanţurile unei cocoane, Camarila, pripăşită pe la curtea Măriei Tale şi că acea cocoană ar fi pusă la cale de juraţii de ciocoi să te poarte după pofta injmii lor* 59. Organele Ministerului de Interne informau că în unele localităţi din judeţele Călăraşi şi Dolj se făcea propagandă pentru republică 60 ^ Problema încoronării regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba Iulia a fost discutată încă din 1920, în timpul guvernului Averescu, dar regele a cerut amînarea ei sub pretextul că „costumele regale, al său şi al reginei, comandate în străinătate, nu erau gata*61. Chestiunea a fost reluată de cabinetul liberal care, la 24 august 1922 —• într-o şedinţă desfăşurată la Sinaia62 — a decis organizarea în toamnă a festivităţilor încoronării. Pentru a evita disputele şi a asigura actului „solemnitatea** şi „unanimitatea** necesare, regele a avut discuţii cu şefii partidelor, din opoziţie. Succesul discuţiilor a fost numai parţial : Al. Averescu a acceptat fără rezerve să participe la festivităţi, iar N. Iorga a consimţit şi el, „din devotament faţă de Coroană şi din iubire faţă de buna rîn-duială*, făcînd precizarea : „Bineînţeles însă, cînd se va 74 încorona dl. Ion Brătiariu nu voi avea aceeaşi atitudine* 63. Conducătorii Partidului Naţional şi ai Partidului Ţărănesc au refuzat să participe, sub motiv că încoronarea a fost coborîtă „la rolul unei simple demonstraţii de partid*64, fapt ce a mîhnit pe regele Ferdinand* care n-a putut uita niciodată afrontul liderilor celor două partide. în ziua de 15 octombrie 1922, după serviciul religios desfăşurat în catedrală de la Alba Iulia, recent^construită numită şi „catedrala încoronării*, regele Ferdinand şi-a pus pe cap vechea coroană de oţel căreia i s-aii adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. A urmat „ospăţul încoronării*, în sala Unirii (pentru oficialităţi) şi pe platoul din faţa cetăţii (pentru circa 30 000 de participanţi)65. A doua zi s-a desfăşurat in Bucureşti, la Arcul de Triumf, un spectacol evocînd lupta poporului român pentru unitate statală 66. La ceremonie-au parti-. cipat oficialităţi din Franţa, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda,. Norvegia, Danemarca, Japonia, Belgia şi Portugalia, fapt ce semnifica o largă recunoaştere internaţională a existenţei statului naţional unitar român 67. Acceptînd să se încoroneze sub guvernul I.I.C. Bră-tianu, regele dovedea că era hotărît să menţină Partidul Naţional-Liberal la putere, fără a ţine seama de opinia partidelor din opoziţie. încurajat de atitudinea lui Ferdinand, guvernul a hotărît să pună în dezbaterea Corpurilor legiuitoare proiectul noii Constituţii. Aceasta a suscitat noi şi ample discuţii, opoziţia organizînd numeroase adunări de protest, în care se cerea regelui demiterea imediată a liberalilor de la guvern. Agitaţia principalelor partide de opoziţie a nemulţumit pe suveran, care a declarat că „trebuie să se facă Constituţia*, precizînd : „cu scandal de stradă nu se vine la putere* 68.* Proiectul de Constituţie a fost aprobat de Adunarea Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat la 27 martie. La 28 martie guvernul a înaintat regelui raportul pentru sancţionarea noii Constituţii. In aceeaşi zi, Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional au adresat „un ultim apel* suveranului, rugîndu-1 să „nu-şi pună semnătura pe Constituţia liberală* 69, pe care ele o considerau „o emanaţie a 75 concepţiei absolutiste a puterii executive44, declarînd-o „fără putere de lege şi de drept nulă“. Dar regele nu a luat în seamă acest apel şi a semnat decretul prin care se promulga noua Constituţie, care a apărut la 29 martie 1923 în „Monitorul Oficial14. Potrivit noii Constituţii, puterile suveranului rămîneau cele din 1866, ceea ce însemna menţinerea formei de guvernămînt monarhic-con-stituţională. Legea fundamentală a menţinut prevederea potrivit căreia delictele de presă se judecau de către juraţi, cu unele excepţii -— între care şi delictele „împotriva suveranilor ţării,’principelui moştenitor, membrilor familiei regale şi dinastiei44 (art. 26) — care se Judecau de tribunalele ordinare, potrivit dreptului comun. Regele Ferdinand, sfătuit de Brătianu, n-a ezitat să facă uz de noile prevederi ale Constituţiei, intentînd proces lui N. D. Cocea pentru articolul Răspunzătorul, publicat în „Facla44 la. 24 martie 1923. în articol se prezenta atmosfera în care s-a dezbătut proiectul de Constituţie, agitaţia partidelor din opoziţie şi măsurile „de mînă forte“ luate de guvern. Responsabil pentru această situaţie era considerat regele Ferdinand, care în ianuarie 1922, „a âdus pe Brătieni la putere şi-i menţine'de-atunci la cîrma statului44, a susţinut direct guvernul în acţiunea lui, inclusiv cînd acesta a scos armată în , stradă. De aceea, N.D. Cocea ţinuse să avertizeze că : „Baionetele, oricît de numeroase, n-au apărat niciodată pe regii nemernici de inevitabila răspundere. Baionete destule au avut şi monarhii Franţei şi ţarii Rusiei. Regele Ferdinand al României nu poate avea prezumţia deşartă să creadă că va avea mai multe baionete decît au avut predeceşoiJFhii pe căile opresiunii şi ale ghilotinei44 70. Lui N. D. Cocea ’i s-a intentat un proces de Ies majestate, fiind condamnat la 18 luni*. Procesul a avut efectul politic scontat, întrucît după 1923 n-au mai apărut, în presa legală, articole în care să fie atacata deschis instituţia monarhică şi să se preconi-——--------- * A fost eliberat după 9 luni. 76 zeze un regim repiţblican. A contribuit la aceasta şi cenzura preventivă, care nu îngăduia publicarea materialelor prin care erau criticaţi suveranul sau membrii familiei domnitoare. Principele Carol nu vedea cu ochi buni situaţia în care se afla regele Ferdinand, exprimîndu-şi hotărîrea, de a „elibera" monarhia de' sub tutela lui I.I.C. Brătianu 71.xPe de altă parte, Carol — nesatisfăcut de soţia sa Elena — întreţinea relaţii extraconjugale de notorietate publică cu Elena Lupescu, soţia unui căpitan, versată în „a face dragoste44 72. Trimis în noiembrie 1925 să reprezinte familia regală română la funeraliile reginei Alexandra a Angliei, Carol s-a întîlnit cu Elena Lupescu la Paris, ple-eînd împreună în Italia. De aici la 12 decembrie a trimis o scrisoare regelui Ferdinand prin care îşi anunţa ho-tărîrea „irevocabilă44 de a renunţa la calitatea de moştenitor al tronului7:*. Regele a hotărît să-l trimită în Italia * pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a discuta cu Carol şi a vedea „dacă principele este conştient de consecinţele hotărîrii sale44 7'*. După discuţia avută, Carol a semnat o nouă scrisoare de renunţare la 28 decembrie, cu care Hiott a venit în ţară. In ziua de 30 decembrie 1925 a avut loc la Sinaia un Consiliu de Coroană care a început printr-o scurtă cu-vîntare a regelui Ferdinand 75. După ce a arătat situaţia grea în care era pusă dinastia prin actul renunţării lui Cârol, suveranul a spus : „Dacă un asemenea act ar fi fără precedent din partea lui, aş mai păstra poate iluzii şi speranţe /.../ Grija ce port acestei Coroane nu-mi îngăduie să las vreo posibilitate de reînnoire a unei asemenea crize care e deja prea mult că s-a putut repeta44 In concluzie, regele â cerut participanţilor să-i dea sprijinul „pentru ca această hotărîre să fie înţeleasă de ţară şi adoptată tără frămîntări cu formele legale pe care le reclamă. Şi pentru aceasta chiar în ziua de azi vă rog să luaţi cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întîrziere la măsurile le- 77 gale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României*4. După dezbateri contradictorii, toţi participanţii au acceptat propunerea regelui. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a luat hotărîri importante : acceptarea renunţării lui Carpi, proclamarea lui Mihai ca moştenitor al tronului, instituirea unei Regenţe (alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan), pentru eventualitatea că Mihai ar ajunge rege înainte de vîrsta majoratului (18 ani), modificarea Statutului Casei Regale 76. Aceste legi s-au constituit în „actul de la 4 ianuarie 1926“. Acest act marca o serioasă dereglare a mecanismului parlamentar-constituţional, punea într-o situaţie delicată însăşi instituţia monarhică. El a provocat vii frămîntări în viaţa politică, a determinat importante regrupări de forţe, care s-au răsfrînt asupra evoluţiei regimului politic din România. Aşa cum remarca C. Argetoianu, criza dinastică „a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti. Oamenii politici şi partidele au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare după cum puteau fi sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului44 77. Desigur, actul de la 4 ianuarie 1926 însemna o consolidare a poziţiilor Partidului Naţionah-Liberal, întrucît de la Curte fusese eliminat omul care se opunea în mod categoric tendinţei şefului liberal de a-şi subordona monarhia. Comentînd acest act şi apreciind că prin deciziile luate influenţa dominatoare a lui Brătianu la Curte crescuse considerabil, N. Iorga nota : „Acum nu mai erau doi stăpîni în România, ci unul isingur : Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmarin-gen44 78, La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărît ca fostul principe să primească numele de Carol Caraiman, eliberîndu-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit, împreună cu Elena Lupescu, la Paris. 78 In dimineaţa zilei de 20 iulie 1927 regele Ferdinand a încetat din viaţă, iar la 23 iulie a fost înmormîntat — wcu o pompă vană şi rece46 79 — în biserica mănăstirii Curtea de Argeş, alături de înaintaşul său, Carol I. Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat importante evoluţii în istoria poporului român : perioada neutralităţii, participarea României la războiul pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, înfrîngerile militare din toamna anului 1916, marile izbînzi de la Mărăşti. Mă-răşeşti şi Oituz din vara lui 1917, pacea înrobitoare de la Bucureşti {mai 1918). Deasupra tuturor acestor fapte şi . evenimente se află făurirea statului naţional unitar român în 1918, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria mamă. A urmat munca pentru consolidarea statului naţional unitar, lupta pentru dezvoltarea democratică a ţării. Dincolo de avatarurile unei vieţi politice, adesea agitate, se impune realitatea că România a cunoscut o evoluţie pozitivă, a parcurs o etapă importantă pe drumul civilizaţiei şi progresului. NOTE 1. Cuvintări de Ferdinand 1 regele României. 1889—7922, Bucureşti, 1923, p. 6. 2. N. Iorga, Istoria românilor, voi. X, p. 352. 3. Regina Maria, Povestea vieţii mele, voi. III, p. 9—10. 4. C. Xeni, op. cit., p. 312. 5. Apud Mircea Muşat şi Ion Afdeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 446. 6. N. Filipescu, Pentru România Mare. Cuvintări din război. 1914—1916, Bucureşti, 1925, p. 24. 7. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 16/1916, f. 1 ; dos. 17/1917, f. 1. 8. 1918 la români, voi. I, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 766. 9. Ibidem, p. 773. 10. Pentru desfăşurarea Consiliului de Coroană vezi : Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 13/1916, f. 1-^5 ; Al. Marghi- 79 loman, Note politice, voi. II, p. 148—152 ; I. G. Duca, Regele Ferdinand la Consiliul de Coroană de la Cotroceni, în „Generaţia unirii41, nr. 10 din 26 decembrie 1929 ; C. Xeni, Take Ionescu, p. 315—317 ; C. Gane, P. P. Carp şi rolul său în istoria politică a ţării, voi. II, p. 537—542 ; Consiliile de Coroană de la Sinaia şi Cotroceni în versiuni inedite, în „Magazin istoric44, nr. 12/1983, p. 23—24. 11. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 19/1916, f. 1—2. 12; „Viitorul44, IX, nr. 3059 din 16/29 august 1Q16. 13. Al. Marghiloman, op. cit., voi. II, p. 350—351. 14. România în primul război mondial, Bucureşti, Edit. Militară, 1979, p. 371. 15. Vezi detalii în Al. Marghiloman, op. cit., voi. II şi III ; C. Gane, op, cit., voi. II; Jurnalul lici Titu Maiorescu, în „Ma-nuscriptum44, nr. 1/1987; „Universul44, XLII, nr. 143 din 28 iunie 1924. 16. N. Iorga, Istoria românilor, voi. X, p. 383. 17. Ibidem. 18. Al. Averescu, Notite zilnice din război (1916—1918), Bucureşti, (1935), p. 146. 19. yRomânia44, I, nr. 35 din 28 martie 1917. 20. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 9/1917 ; f. 1 ; Cu-vîntări de Ferdinand I, p. 112—113. 21. Vezi, pe larg, România în anii primului război mondial, voi. II, Bucureşti, Edit. Militară, 1987 (cap. IV, V, VI). 22. Cuvîntări de Ferdinand I, p. 112—113. 23. Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei I. C. Brătianu. Războiul. 1914—1919, Bucureşti, Tip. Universul, 1937, p. 285. 24. C. Gane, op. cit., voi. II, p. 568. 25. Al. Marghiloman, op. cit., voi. III, p. 286. 26. Al. Averescu, op. cit., p. 292. 27. Ibidem, p. 294. 28. C. Gane, op. cit., p. 325. 29. Al. Averescu, op. cit., p. 299. 30. Ibidem. 31. 'Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 10/1918; f. 1; România în primul război mondial, p. 320—331. 32. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 70/1918, f. 1—2. 33. Terence Elsberry, Mărie of Roumania, p. 14J5. 34. Al. Marghiloman}, Note politice, voi. IV, p. 137. 35. Ibidem, p'. 21. 36. Regele făcea aluzie la faptul că atunci cînd era principe moştenitor încercase să se căsătorească cu Elena Văcărescu (Al. Marghiloman, op. cit., voi. IV, p. 22). 37. Acte şi corespondenţă relative la renunţările la tron ale fostului principe moştenitor, Bucureşti, 1926, p. 6. 38. Al. Marghiloman, op. cit., voi. IV, p. 26—27. 39. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, Carol Caraiman, dos. 3/1918, f. 2, 80 40. Ibidem, fond Casa Regală, dos. 43/1918, f. 5. 41. Acte şi corespondenţă..., p. 7. 42. „Steagul", IV, nr. 208 din 20 noiembrie/3 decembrie 1918. 43. Cuvintări de Ferdinand I, p. 124. 44. Nicolae Iorga, Pagini alese. Antologie alcătuită de lect. univ. dr. Angela Banciu şi comentată de Dumitru Almaş, Bucureşti, Edit. Ion Creangă, 1985, p. 70. 45. Ioan Lupaş, Regele Ferdinand, Cluj, 1929, p. 20. 46. M. Theodorian-Carada, Efemeridele. însemnări şi amintiri, Roman, 1937, p. 51. 47. C Ciişnir-Mihailovici, FI. Dragne, Gh. Unc, Mişcarea muncitorească din România. 1916—1921. Crearea Partidului Comunist Român, Bucureşti, Edit. Politică, 1971, p. 184. 48. Ibidem, p. 163. 49. Al. Marghiloman, op. cit., voi. IV, p. 185. 50. Vasile Th. Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic, vol. II, Bucureşti, 1921, p. 717. 51. „Viitorul", XI, nr. 3 204 din 15/28 decembrie 1918. 52. Azi ne vorbeşte : generalul Mărgineariu, în „Ordinea", I, nr. 4 din 14 decembrie 1928. 53. Pentru republică în România, p. 81. 54. M. C. Stănescu, încrederea noastră : guvernul republicii socialiste, în „Magazin istoric", nr. 12 /1972, p. 79. 55. Acte şi corespondenţă..., p. 9—10. ' 56. „Epoca", XXVI, nr. 11 din 17 februarie 1920. 57. Arh. ist. centr., fond Casa Regală. Principele Carol, dos. 2/1919 (nepaginat). v 58. N. Iorga, Memorii, voi. II, p. 262. 59. „Gazeta ţărarjilor", II, nr. 8 din 5 martie 1922. 60. Arh. st. Călăraşi, fond Prefect, jud. Ialomiţa, dos. 1/1922, f. 193 ; Arh. St. Craiova, fond Prefect, jud. Dolj, dos. 35/1922, f. 390.' 61. C. Argetoianu, op. cit., loc. cit., dos. 8 592, f. 926. 62. „Viitorul", XV, nr. 4 340 din 1 septembrie 1922. 63. Un interviu cu d. N. Iorga, în „Neamul românesc", XVII, nr. 232 din 14 octombrie 1922. 64. „Patria", Cluj, IV, nr. 197 din 10 septembrie 1922 ; „Aurora", II, nr. 274 din 23 septembrie 1922. 65. Arh. ist. centr., fond Preşed. Cons. de Miniştri, dos. 14/ 1922, f. 1. 66. Vezi, pe larg, Ion Gorun, încoronarea, primului rege al României întregite la Alba Iulia şi la Bucureşti, Bucureşti, f.a. 67. Ion Bitoleanu, Din istoria României moderne. 1922—1926, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 60. 63. Al. Marghiloman, op. cit., voi. V, p. 199. 69. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 3/1923, f. 1. 70. „Facla", VII, nr. 12 din 24 martie 1923. 71. N. Iorga, Supt trei regi, p. 396. 81 72. Argetoianu, op. cit.* î&Monărhia..., p. 365—366. 73. Arh. ist. centr., fond C^sa Regală. Principele Carol, dos. 2/1925, .f. 146—147. 74. Ibidern, Ferdinand. Arh. personală, dos. V — 745/1925, f. 1—2. * 76. „D.A.D.“ nr. 41, şedinţa din 4 ianuarie 1926 ; „ţ>. ’S/\ şedinţa din 4 ianuarie 1926. 77. C. Argetoianu, op. cit., loc. cit.», 'dos. 8 595, f. 2 321. 78. N. Iorga, 6 viaţă de om, p. 625. 79. N. Iorga, Supt trei regi, p. 413. 82 4. REGENTA In după-amiaza zilei de 20 iulie a avut doc şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi Senatului, în cadrul căreia cei trei regenţi — principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan — au depus următorul jurămînt : „Jur credinţă Majestăţii Sale regelui Mihai I. Jur a păzi Constiţuţiunea şi legile poporului jromân, a menţine drepturile lui . naţionale şi integritatea teritoriului* K La 2 august a fost adoptat proiectul de lege pentru fixarea listei civile a Casei Regale, potrivit căreia regele Mihai dispunea de 22 milioane lei (dintre care 6 milioane pentru regenţii Miron Cristea şi Gh. Buzdugan), principele Nicolae de 7 milioane, regina Maria de 20 milioane, iar principesa Elena (mama lui Mihai) de 7 milioane 2. Prin intrarea în funcţiune a Regenţei începea o etapă nouă în istoria monarhiei din România, care era pusă într-o situaţie precară. Din. acel moment pentru toată lumea era limpede că instituţia monarhică devenise un decor şi că întreaga putere se afla, de fapt, în mîinile lui I.I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional-Liberal. Patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan — care-şi datorau înalta demnitate de regenţi lui I.I.C. Brătianu — erau covîrşiţi de personalitatea acestuia. Principele Nicolae — care nu avea nici o vocaţie pentru politică şi 83 accepta sarcina de regent ca o povară de care s-ar fi debarasat cu bucurie — recunoştea; şi el, autoritatea deplină a lui I.I.C. Brătianu. Intr-un anumit sens, acesta este momentul cînd dominaţia preşedintelui Partidului Na-ţional-Liberal a ajuns la .zenit. Dacă în timpul vieţii regelui partidele din opoziţie nu aveau întotdeauna curaj să-l acuze deschis pe suveran că este înfeudat liberalilor, acum criticile la adresa* fte-genţei — care întruchipa instituţia monarhică — au devenit directe. Acest fapt a ieşit în evidenţă chiar în şedinţa Corpurilor legiuitoare din 25 iulie 1927, cînd Iuliu Maniu a declarat că Regenţa a fost alcătuită „fără concursul liber exprimat al naţiuniiu, adică al naţional-ţă-răniştilor. Totodată, el a afirmat că Regenţa, care exista în fapt, avea obligaţia să asigure respectarea strictă a legalităţii ^şi drepturilor cetăţeneşti şi, în primul rînd, să dizolve parlamentul pentru a se organiza alegeri libere 3. Declaraţia preşedintelui Partidului Naţional-Ţărănesc a fost imediat respinsă de I.I.C. Brătianu, ca fiind „în contrazicere cu elementarul simţ politic reclamat de la cei care năzuiesc a reprezenta interesele obşteşti44 /j. Aşadar, 4ncă din momentul morţii regelui Ferdinand se conturau grupări, cu vederi substanţial diferite, privind instituţia Regenţei : o grupare — în frunte cu Partidul Naţional-Liberal — care acţiona pentru menţinerea actului de la 4 ianuarie pe baza căruia fiinţa Regenţa, în timp ce o altă grupare — reprezentată în primul rînd de Partidul Naţional-Ţărănesc .(creat la 10 octombrie 1926) —recunoştea Regenţa doar ca un fapt împlinit, supunînd-o unor critici virulente, ameninţînd cu anularea actului de la 4 ianuarie şi cu aducerea lui Carol în ţară. Astfel,fostul principe devenea „un steag al păturilor potrivnice dictaturii liberale44 5.’ Avea dreptate Simona La-hovary cînd aprecia că, sub ameninţarea unei Regenţe care să dureze 15 ani, „opoziţia se transformă în carlism, fără entuziasm pentru persoana principelui, ci în convingerea — omenească, de altfel — că cui pe cui se scoate44 6. 84 La 31 iulie Garol a făcut o declaraţie ziarului parizian „Le Matin44, în care ţinea să precizeze că „pentru un motiv de demnitate44, a fost „silit de împrejurări grave, de către persoane şi prin mijloace asupra cărora cred de cuviinţă să mă abţin de a da astăzi lămuriri44, să renunţe la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Carol susţinea că „legendele de ordin sentimental44 ce au fost răspîndite „nu au nici o legătură cu hotărîrea mea44. Exprimîndu-şi deschis veleităţile de pretendent la tron, Carol conchidea .„Această -situaţie îmi dă dreptul să intervin personal /.../ niciodată n-aş putea pregeta de a mă supune poporului meu şi de a răspunde chemării sale, cînd ea s-ar îndrepta către mine44 7. Aceasta este prima declaraţie publică în care fostul principe îşi exprima dorinţa de a reveni în ţară pentru a ocupa tronul. Guvernul a interzis publicarea ei în presa românească şi a confiscat ziarele străine venite în România, în care era cuprinsă declaraţia lui Carol. Totodată a fost dat publicităţii un comunicat — numai pentru presa străină — în care se afirma că declaraţiile fostului principe „n-au avut nici un răsunet44 8 în ţară. Pentru a preîntâmpina orice încercare a lui Carol de a veni în România, I. G. Duca a elaborat, la sugestia lui I. I. C. Brătianu, la 20 august 1927, documentul*intitulat' Instrucţiuni permanente în vederea unei eventuale reîntoarceri clandestine în ţară a fostului principe Carol. Documentul avea în vedere diferitele ipoteze în care Carol s-ar putea întoarce în ţară şi modul în care organele Ministerului de Interne trebuiau să acţioneze. Astfel, dacă' fostul principe era identificat la graniţă, autorităţile erau obligate să-i interzică intrarea în ţară, iâr dacă era depistat în interiorul ţării, trebuia imediat arestat şi expediat — sub o severă pază — la Bucureşti. Instrucţiunile prevedeau că In eventualitatea că acesta ar opune rezistenţă, trebuia arestat cu forţa, iar la nevoie „se va face uz de armă pînă la sfărîmarea completă a rezistenţei44 9. 85 Pe măsură ce se contura perspectiva revenirii lui Ca-rol pe tron, la ‘Paris şi în ţară s-a constituit un grup de susţinători ai acestuia — numiţi „carlişti“ — care-şi propunea să creeze un curent de opinie în favoarea fostului principe. 1.1. C. Brătianu urmărea cu atenţie încordată activitatea carliştilor şi mai ales contactele diferiţilor oameni politici cu fostul principe. Se pare că, în acele momente dificile, preşedintele Partidului Naţional-Liberal se gîn-dea la eventualitatea instaurării unui regim republican în România. Un fruntaş liberal, Victor Iamandi, afirma că 1.1. C. Brătianu „n-avea nici o încredere în principele Nicolae şi în patriarh, iar pe Buzdugan îl considera un jurist onest, dar nu o figură de suprafaţă capabilă să se opună presiunilor în favoarea revenirii lui Carol pe tron. Soluţia Titulescu preşedinte de republică i se părea mult mai bună. Mai întîi, odată schimbată forma de stat, ar fi fost mult mai greu să se revină la monarhie. în al doilea rînd, Titulescu se bucura şi înăuntru şi în afară de un asemenea prestigiu, încît înlăturarea lui apărea imposibilă. Un guvern naţional-ţărănist supravegheat de Titulescu devenea suportabil şi cel mai important partid de opoziţie ar fi consimţit astfel la instaurarea republicii. Cît priveşte stîhga, indiferent de nuanţe, ea nu putea refuza sprijinul ei unei mişcări republicane" 10. Pentru a lovi în curentul carlist, guvernul liberal a decis arestarea lui Mihail Manoilescu, fost subsecretar de stat, la 23 octombrie 1927, sub motiv că urmărea schimbarea ordinii constituţionale existente. Procesul început lax 10 noiembrie s-a încheiat la 14 noiembrie prin achitarea lui M. Manoilescu u. Astfel că ceea ce trebuia să fie o lovitură dată carliştilor s-a transformat într-un răsunător eşec pentru guvern. Peste zece zile, la 24 noiembrie 1927, a încetat din viaţă Ion I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi al Partidului Naţional-Liberal. N. Iorga aprecia, cu deplin temei, că în acea zi de 24 noiembrie 1927 se sfîrşea „o dominaţie fără pereche ca autoritate în lunga 86 serie a cabinetelor ministeriale din epoca intitulată constituţională 12. Regenţa a numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Vintilă Brătianu, devenit preşedinte al Partidului Naţional-Liberal. Dar acesta nu era plămădit „din aluatul din care se dospesc cîrmuitorii de ţări şi de noroade" 13, iar partidul său va intra într-un evident declin. Vintilă Brătianu s-a menţinut ferm pe linia apărării actului de la 4 ianuarie 1926, în timp ce Partidul Naţio-nal-Ţărănesc, principalul partid de opoziţie, n-a ezitat să folosească ameninţarea cu aducerea principelui Caro! pentru obţinerea puterii. Iuliu Maniu declara că, dacă Regenţa va continua să „favorizeze pe liberali", naţional-ţărăniştii se vor considera „absolut liberi", fie „să facem apel la prinţ, fie să instituim republica" 14. Partidul Naţional-Ţărănesc a desfăşurat o vastă campanie de răsturnare a guvernului liberal, care a culminat cu adunarea de la Alba Iulia din 6 mai 1928. Cu acest prilej s-a înregistrat prima încercare a lui Carol de a veni în România. După repetate discuţii cu fruntaşi ai Partidului Naţional-Ţărănesc, s-a convenit venirea lui Carol la Alba Iulia în timpul marii adunări opoziţioniste, urmînd ca la 10 mai să fie proclamat regele României. La 21 aprilie 1928, Carol s-a deplasat în Anglia, unde a făcut declaraţii presei şi a difuzat un manifest adresat „poporului României Mari", în care afirma : „Declar câ am părăsit ţara fără voia mea, forţat de împrejurări nenorocite /.../ Am fost silit, pe de o parte, de o neînţelegere asupra direcţiei în care ţara era condusă de un guvern — consecinţele le simţim încă astăzi —, iar pe de altă parte, de triste conflicte matrimoniale". Şi apoi, foarte clar : „Vreau să mă înapoiez, prin voinţa voastră, spre a conduce România la locul ce i se cuvine în lume şi spre a continua opera celor doi mari regi ai noştri. Doresc să mă înapoiez la copilul meu şi să fac din el un demn urmaş al dinastiei" 15. Uri colaborator al său, Barbu Ionescu, a închiriat de la societatea „Imperial Airway" două avioane, avînd trei locuri fiecare, în vederea trans- 87 porţării cîtorva ziarişti doritori să asiste la adunarea de la Alba-Iulia. în realitate, pasagerii erau fostul principe Carol (căruia i s-a procurat un paşaport fals, pe numele „căpitanului Le Mesureur*) şi cîţiVa dintre intimii săi colaboratori. Convins că planul era perfect, Carol a făcut noi declaraţii presei engleze, afirmînd că „sînt- de aşteptat evenimente importante care pot hotărî soarta tronului* în România 16. Alertat de guvernul de la Bucureşti, Ministerul de Interne al Angliei a pus sub o strictă supraveghere pe fostul principe al României17. La 6 mai, ora 4 dimineaţa, autorităţile engleze au interzis decolarea celor două a-vioane *de pe aeroportul Croydon, sub motiv că pasagerii „nu aveau actele în regulă* 18. Participanţii la adunarea de la Alba Iulia au scrutat în zadar cerul pentru a zări avionul carie trebuia să-l aducă pe fostul principe. „Surpriza senzaţională* de care vorbeau naţional-ţărăniştii nu s-a produs. La rîndul său, guvernul Vintilă Brătianu a obţinut un important succes pe linia discreditării fostului principe determinînd-o pe principesa Elena ca în ziua de 7 iunie 1928 să adreseze primului preşedinte al Curţii de Apel din Bucureşti o petiţie, prm care solicita desfacerea căsătoriei sale cu Carol, deoarece acesta o părăsise şi 16-. cuia în străinătate, „undt^tfjce în mod public o viaţă absolut inconciliabilă cu demnitatea căsătoriei*19. în şedinţa secretă din 21 iulie 1928, Curtea de Apel a pronunţat sentinţa de divorţ, întrucît Carol părăsise domiciliul conjugal, fapt ce constituia „o insultă gravă adusă soţiei*20. Nemaiputînd face faţă presiunii naţional-ţărăniştilor, la 3 noiembrie 1928 Vintilă Brătianu a demisionat, iar la 10 noiembrie s-a constituit guvernul Iuliu Maniu. Pe măsură ce timpul trecea, Regenţa şe dovedea a fi o instituţie tot mai şubredă şi lipsită de autoritate. Contribuia la aceasta din. plin principele Nicolae, care în loc să fie coloana de rezistenţă a Regenţei, dovedea un 88 total dezinteres politic. La numai cîţeva săptămîni după ce devenise regent, principele Nicolae intrase în relaţii cu Ioana Săveanu, născută Dumitrescu, soţia avocatului Radu Săveanu, fiul fruntaşului liberal N. N. Săveanu. Automobilist pasionat şi petrecăreţ din fire, principele Nicolae se înjura birjăreşte cu alţi şoferi şi provoca adesea scandaluri publice. Astfel, într-o zi l-a pălmuit, în plină stradă, pe profesorul universitar Emanoil Antonescu, deoarece acesta nu se dăduse suficient de repede la o parte din calea maşinii princiare, silindu-1 pe Nicolae să oprească. Intr-o altă zi regentul a hotărît, din proprie iniţiativă, să împrejmuiască cu sîrmă ghimpată o parcelă din pădurea Snagov, pe care a decis să-şi construiască un palat. Guvernul, pus în faţa faptului împlinit, a stabilit ca Ministerul Agriculturii şi Domeniilor să doneze acea parcelă principelui Nicolae, oferindu-i şi 4 milioane de lei pentru construirea palatului. Cu un alt prilej guvernul a oferit lui Nicolae o importantă sumă de bani, cu care acesta a cumpărat un imobil pe strada Modrogan, pe care l-a dăruit amantei sale, Ioana Dumitrescu, care şi-a luat numele de Ioana Dolete. Obligaţiile de regent îi princinuiau o stare de nervozitate, cu atît mai mult cu cît era convins că numai datorită lui Carol ajunsese în această funcţie. Iată ce scria fratelui său, Carol, la 17 ianuarie 1929 : „Mă zbat ca un nebun să pot să îmi ţin capul pe umeri /.../ nu voi fi mirat dacă dictatura va trebui instaurată peste un an, poate chiar mai devreme. Guvernul încearcă să facă bine, însă sînt mulţi proşti şi fără experienţă /.../ Regenţa este o porcărie fără autoritate şi cu trei capete, grea de dus şi proastă conducătoare. Mare prostie ai făcut să te cari, dar ce mai, dacă nu erai tu, eram eu. Acuma să vedem cum putem să împăcăm capra şi varza" 21. Carol a căutat să speculeze cît mai mult starea de spirit a fratelui său, scriindu-i, la 4 februarie 1929, că „ar fi nevoie mai mult ca oricînd să fim unul lîngă altul, căci pentru unul singur e greu, dar fiind doi, cu acelaşi suflet, cu acelaşi, sînge, s-ar putea face mult /.../ Tu eşti înconjurat de duşmani apropiaţi şi mai îndepărtaţi. Cu „porcăria cu trei capete", cum îi zici [se vede că lui Carol i-a plăcut această 89 caracterizare făcută Regenţei], nu trebuie sperat că va fi destulă tărie să răzbească. Trebuie găsită o altă soluţie, şi aia s-o, găsim sfătuindu-ne împreună" 22. La 7 octombrie 1929 s-a produs, pe neaşteptate, des-completarea Regenţei, ca urmare a morţii lui Gheorghe Buzdugan. întrunit la 9 octombrie, parlamentul trebuia să aleagă un al treilea regent23. Dintre luările de cuvînt a reţinut atenţia cel rostit de Ioan Flueraş, care a declarat : „Partidul Social-Democrat consideră că instituţiunea monarhiei, prin prerogativele politice cu care înzestrează Coroana, constituie o restrîngere esenţială a principiului suveranităţii populare, care trebuie să stea la baza oricărui stat modern şi care nu poate fi realizat pe deplin decît în republica democratică. Partidul Social-Democrat, deşi este în principiu adept al formei de guvernămînt republicane, nu poate rămîne indiferent atunci cînd, pe baza legilor existente, se alege unul din conducătorii statului”. După această afirmare a convingerilor sale republicane, Partidul Social-Democrat protesta împotriva modului de acţiune a guvernului naţional-ţărănist. I. Flueraş preciza că alegerea trebuia „să fie conştientă", candidaţii să fie cunoscuţi din vreme, iar această cerinţă nu era îndeplinită : „Nici opinia publică, nici deputaţii şi senatorii chemaţi să aleagă n-au cunoscut dinainte pe candidaţi, n-au avut vreme nici să-şi scruteze conştiinţa şi să vadă dacă alegerea care se face astăzi corespunde intereselor prezente şi viitoare ale ţării". în consecinţă, grupul parlamentar social-democrat nu-şi „putea lua răspunderea pentru hotărîrea de azi“. La sugestia lui Iuliu Maniu, în funcţia de regent a fost ales Constantin Sărăţeanu, fost consilier la Curtea de Casaţie şi Justiţie. Această alegere a nemulţumit profund Partidul Naţional-Liberal. I.G. Duca declara: „Tentativa d-lui Maniu de a coborî Regenţa la nivelul combinaţiilor sale de partid şi de familie rămîne şi constituie o gravă atingere adusă unei instituţii care, prin natura ei, trebuie să fie un arbitru suprem în afară şi deasupra tuturor partidelor politice"24. O opinie simlară avea şi Partidul Poporului, care declara că guvernul, „neţinînd sea- 90 ma nici de prevederile Constituţiei, nici de indicările cuminţeniei politice, ă recurs la procedee arbitrare"25, lovind astfel grav în prestigiul Regenţei. Intr-o vreme cînd tensiunea politică şi socială creştea necontenit, Regenţa se dovedea a fi depăşită de evenimente. Patriarhul îi declara lui Octavian Goga că nii putea lua nici o hotărîre, deoarece el nu reprezenta „decît 33 de procente" 26, iar lui Nicolae Iorga H mărturisea : „Regenţa nu merge pentru că nu are cap. Prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decît să încerc a împăca"27. Şi totuşi, Regenţa era, conform Constituţiei, „capul statului", însă autoritatea ei era minată şi nimeni nu credea în mod sincer în capacitatea ei. La rîndul lor, carliştii au devenit foarte activi, strecu-rînd articole în ziar, difuzînd manifeste şi broşuri în care susţineau că situaţia grea din ţară se datora faptului „că-i lipseşte un stăpîn, care să rămînă arbitru cu autoritate deasupra partidelor politice. Ţara noastră a avut unul, care este însă astăzi departe de noi, dar al cărui suflet palpită pentru noi. Poporul nostru, care a iubit şi iubeşte din tot sufletul pe prinţul Carol, consideră actul de la 4 ianuarie 1926 ca o crimă. Cetăţeni, actul este nul. Fiţi gata în orice moment a readuce pe prinţul Carol. Cetăţeni, nedreptatea făcută prinţului şi ţării trebuie reparată prin orice mijloc şi cît mai repede. Juraţi voi şi copiii voştri credinţă prinţului şi fiţi gata în orice moment pentru ziua sosirii lui, pentru că el este salvatorul". Intr-un alt manifest se adresa următorul apel : „mergeţi din casă în casă şi spuneţi rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor voştri că dezbinarea, mizeria şi nedreptatea nu vor înceta în ţara noastră decît odată cu întoarcerea lui Carol salvatorul, singurul care va putea duce naţiunea pe drumul cel bun“ 28. Analizînd situaţia din ţară, Carol a desprins concluzia că existau condiţii favorabile revenirii lui în ţară, fără sprijinul direct al vreunui partid politic, dar profitînd de 91 divergenţele existente între ele. Acţiunea trebuia realizată prin. surprindere, punînd principalii factori politici în faţa faptului împlinit. In consecinţă, a convocat pentru ziua de 27 mai 1930, la castelul Coesmes (aflat la 180 km de Paris), o consfătuire la care au participat: Nicolae Tătă-ranu (ataşatul militar al României în Franţa), Puiu Dumi-trescu (secretarul său particular) şi Victor Precup. Cu acest prilej s-a pus la punct planul revenirii lui Carol în ţară. Acesta urma să părăsească Franţa într-un automobil, de-plasîndu-se la Munchen, unde trebuia să urce la bordul unui avion care să-l aducă în ţară. S-a prevăzut o escală de alimentare la Someş-şat (lîngă Cluj), după care avionul urma să pornească spre Bucureşti şi să aterizeze pe platoul din preajma palatului regal de la Cotroceni. în cadrul consfătuirii s-a decis ca Nicolae Tătăranu să se deplaseze la Munchen pentru a închiria un avion, iar Victor Precup să se întoarcă la Bucureşti pentru * a avea o discuţie „de sondaj" cu Iuliu Maniu, după care să meargă la Grupul II Aviaţie din Someş-sat pentru a organiza primirea lui Carol» Conform celor stabilite, la 3 iunie, Carol, împreună cu Puiu Dumitrescu şi Nicolaie Gatoski, au plecat de la Paris spre Munchen, unde au ajuns la 5 iunie. In dimineaţa următoare fostul principe s-a îmbarcat în avionul închiriat de Tătăranu în schimbul sumei de 44 000 franci francezi. După survolarea teritoriului Austriei şi Ungariei, avionul (marca „Farmanu) a avut o pană de ulei, fiind nevoit să aterizeze la Vadul Crişului. Intrucît aparatul nu sosise la ora fixată pe aerodromul Grupului II Aviaţie din Someş-sat, căpitanul Cristescu a fost trimis să cerceteze fîşia aeriană pe care trebuia să vina Carol. Foarte curînd a descoperit avionul aflât în pană ; după alimentarea acestuia cui ulei, cele două avioane au pornit spre Cluj. Dar, un nou ghinion ! „Farmanul* lui Carol a capotat, avînd o defecţiune de motor. Atunci fostul principe s-a urcat la bordul avionului pilotat de Cristescu şi la ora 19 a aterizat pe aerodromul Grupului II Aviaţie. Aici a fost întîmpinat de Victor Precup şi de colonelul Dahinten, care luaseră măsuri pentru securitatea pretendentului la tronul României. După o scurtă pauză, la ora 19,25, Carol s-a urcat 92 într-un avion marca „Poetz44 pilotat de căpitanul Opriş, pornind spre Bucureşti. Acesta n-a riscat o aterizare în plină noapte pe platoul de la Cotroceni şi s-a îndreptat spre aerodromul Băneasa, care avea instalaţie pentru iluminatul pistei. Era ora 22,05 cînd comandantul aeroportului, maiorul aviator Alexfandru Cantacuzino-Paşcanu— care tocmai se pregătea să plece — a observat semnalul unui avion care cerea permisiunea să aterizeze. Comandantul a ordonat aprinderea luminilor, astfel că aparatul a aterizat în bune condiţiuni. A coborît mai: întîi căpitanul Opriş, apoi Carol, care avea faţa acoperită cu o eşarfă neagră. Fostul principe a trăit un moment de panică, văzînd că nu-1 aştepta nimeni,' el şi-a exprimat teama că a fost trădat şi lăsat la discreţia politicienilor * Aflînd că persoana misterioasă era Carol, Cantacuzino-Paşcanu s-a oferit să-l ducă, cu maşina sa, la cazărmile regimentelor 2 şi 9 vînători, pentru a-1 pune in contact cu coloneii Paul Teodorescu şi Gabriel Marinescu. După o scurtă vizită făcută la aceste unităţi militare, care l-au luat „sub protecţia" lor, Carol s-a îndreptat spre palatul Cotroceni 30. Aici a fost întîmpinat de principele Nicolae, care l-a îmbrăţişat cu bucurie. De la Cotroceni, Carol i-a telefonat lui Iuliu Maniu, care i s-a adresat cu „Bine aţi venit, Alteţă44. Din discuţia avută, Carol a înţeles că preşedintele Consiliului de Miniştri nu era hotărît să respecte actul de la 4 ianuarie 1926. Condiţiile puse de liderul na-ţional-ţărănist — de a fi proclamat regetit, de a nu îngădui revenirea Elenei Lupescii şi de a-şi reface căsătoria cu principesa Elena — au fost respinse de Carol 31. Apoi, fosţul principe a avut discuţii cu mai mulţi oameni politici, intre care şi Gh. Brătianu ; toţi s-au pronunţat pentru înlăturarea actului de la 4 ianuarie 1926. In fond, se derula o adevărată lovitură de stat împotriva ordinii constituţionale, monarhice existente, Carol Caraiman acţionînd pentru detronarea lui Mihai, regele României. * Intr-o lucrare apărută în 1935, acest moment este descris astfel : „Nesfîrşite urale izbucneau frenetic din piepturile mulţimii. Doamnele cu şiroaie de lacrimi pe obraz fluturau batiste în aer44 (Carol al II-lea, regele românilor. Cinci ani de domnie. 8 iunie 1930—8 iunie 1935, Bucureşti, 1935, p. 35). 9» Pentru starea de spirit a naţiunii din acel moment' sînt semnificative relatările lui Nichifor Crainic, unul dintre cei mai înfocaţi carlişti : „Ceea ce m-a mirat în decursul acelei zbuciumate zile / de 7 iunie 1930 / a fost lipsa marilor manifestaţii populare care să aclame pe cel sosit, arătîndu-i că inima'mulţimii bate pentru el" 'J1. în faţa acestei situaţii, Nichifor Crainic s-a dus la k>cotenent-co-lonelul St. Zăvoianu, şeful Organizaţiei foştilor ofiţeri şi invalizi de război, împreună-cu care a „colindat Capitala", pentru a găsi participanţi la o manifestaţie procarlistă. La rîndul său, Cornelia Zelea Codreanu, aflat la Iaşi, a cerut telefonic fruntaşilor Gărzii de Fier din Bucureşti să mobilizeze pe toţi legionarii la o*demonstraţie de simpatie faţă de Carol33. Abia în după-amiaza zilei de 7 iunie a putut fi organizată o manifestaţie sub lozinca „Trăiască regele Carol al II-lea ! întrunit în dimineaţa zilei de 7 iunie, Comitetul Executiv al Partidului Naţional-Liberal a hotărît să rămînă „în chestia constituţională cu nestrămutată hotărîre la punctul de vedere de apărare a ordinii legale stabilite prin actul regelui Ferdinand din 4 ianuarie 1926“ 34. Luînd cuvîntul eu acest prilej, I. G. Duca a spus : „De mult cugetam la această chestiune şi în dese rînduri mi-am pus în conştiinţa mea judecata acestei chestiuni care bănuiam că va surveni, cum s-a şi îritîmplat. Am scrutat tot ce-mi putea spune judecata şi conştiinţa mea şi două motive : unul de ordin etic şi altul de ordin politic şi naţional mă împiedică definitiv să primesc soluţia de azi. Am fost prea strîns legat de opera regelui Ferdinand I şi a lui Ion I. C. Brătianu, am slujit ţara sub conducerea acestora în timpuri care prin nimic nu se pot şterge, aşa încît este firesc să urmez în totul hotărîrea lor. Aş considera că mă dezonorez făcînd altfel şi, deci, să sfîrşesc cariera mea politică cu un act de dezonoare". El a apreciat că „Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă consolidării noastre naţionale şi situaţiunii ţării în toate privinţele1*. Totodată, a dat asigurări că de la această poziţie „nimic în lume nu mă va abate" 35. Potrivit unor surse, I. G. Duca ar fi declarat că „preferă să i se taie mîna decît s-o în- 94 tindă aventurierului44 36. După numai cîteva zile el avea să regrete amarnic aceste afirmaţii, punîndu-le pe seama dorinţei subiective de a nu supăra pe Vintilă Brătianu, care-1 suspecta că vrea să-i uzurpe şefia partidului37. Sub motiv că „nu a putut realiza în sînul cabinetului acordul asupra chestiunii constituţionale14, la 7 mai, ora 18, Iuliu Maniu a prezentat demisia guvernului, invocîud considerente de ordin „moral44, şi anume că nu putea contribui la detronarea' regelui Mihai I, căruia îi Jurase credinţă. Regenţa a încredinţat conducerea guvernului lui Gh. Gh. Mironescu ; acesta a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale în ziua de duminică, 8 iunie, „pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale44 38. NOTE 1. „D.A.D.44, nr. 5, şedinţa din 20 iulie 1921, p. 1. 2. „Monitorul Oficial44* nr. 174 din 9 august 1927 ; Arh. ist. cientr., fond Casa Regală. Regenţă — Mihai, dos. 10/1927, f. 14. 3. „D.A.D.“, nr. 6, şedinţa din 25 iulie 1927, p. 128. 4. Ibidem, p. 131. 5. Bibi. Academiei. Arhiva istorică cota A XI-6, nr. inv. 1547. 6. „Dragoste filială" la Curtea Regală. Jurnalul Simonei La-hovary, în „Magazin istoric44, nr. 4/1974, p. 92. 7. Arh. ist. centr., fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos. 2/1927, f. 11. 8. Ibidem, f. 9. 9. Ibidem, dos. 5/1927, f. 186. 10. A.P. Samson,Memoriile unui gazetar. 1927-1937, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1979, p. 20. 11. „Adevărul44, 40, nr. 13471 din 16 noiembrie 1927. 12. N. Iorga, Istoria românilor, voi. X, p. 455. 13. M. Theodorian-Carada, op. cit., p. 139. 14. Interviul d-lui Iuliu Maniu, în „Adevărul44, 40, nr. 13 507 din 29 decembrie 1927. 15. Arh. ist. centr., fond Casa regală. Carol Caraiman, dos. 6/1928, f. 3—4. 16. Ibidem, dos. 5/1929, f. 44; „Viitorul44, XXI, nr, 6068 din 13 mai 1928. 17. Arh. ist. centr., fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos. 5/1929, f. 44. 18. Ibidem, f. 44—46. 95 19. „Monitorul Oficial", nr. 123 din 8 iunie 1928. 20. Ibidem, nr. 144 din 24 iulie 192$. 21. Arh. ist. centr., fond Carol II. Arh. personală. Secretariat, dos. V—515/1929, f. 1—3. 22. Ibidem, fond Principele Nicolae. Arh. personală, dos. V—3 bis/1930, f. 2—4. 23. „D.A.D." din 9 octombri 1929 (fără număr). 24. „Viitorul", XXII, nr. 6 510 din 23 octombrie 1929. 25. „îndreptarea", XI, nr. 211 din 10 octombrie 1929. 26. O. Goga, jurnal politic, în „Revista de istorie şi teorie literară", nr. 4/1985, p. 167. 27. N. lorga, Memorii, voi. V, p. 373. 28. Gabriel Marinescu, Ion Modreanu, Constantin Buruiană, Carol al II-lea, *regele românilor. Cinci ani de domnie. 8 iunie 1930—8 iunie 1935, Bucureşti, 1935, p. 31—32. 29. Cum a venit regele Carol in ţară, în „Dimineaţa", XXVI, nr. 8 429 din 12 iunie 1930. 30. „Adevărul", nr. 14 247 din 8 iunie 1930. 31. Zaharia Boilă, Memorii, în Bibliotecă Academiei- Arh. istorică, fond XV, dos. 113, f. 157—165. 32. Nichifor Crainic, De ziua Restauraţiei, în „Apărarea naţională", XII, nr. 24 din 9 iunie 1935. 33. Mihai Fătu şi Ion Spălăţelu, Garda de Fier. Organizaţie teroristă de tip fascist, ed. a Il-a, Bucureşti, Edit. Politică, 1980, p. 60. 34. Hotărîrea de astăzi a Comitetului Executiv al Partidului Naţional-Liberal, în „Viitorul", XXII, nr. 6 698 din 8 iune 1930. 35. Ibidem. 36. N. lorga, Supt trei regi, p. 437 ; Zaharia Borilă, op. cit., loc. cit., f. 147. 37. C. Argetoianu, op, cit., în Monarhia..., p. 408. 38. „Adevărul", nr. 14 248 din 10 iunie 1930. 96 REGELE CAROL AL II-LEA Intruint la 8 iunie 1930, parlamentul a decis anularea legilor adoptate la 4 ianuarie 1926, astfel incit succesiunea revenea lui Carol, care a fost proclamat rege. Principele Mihai a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. După depunerea jurămîntului, regele Carol al II-lea a rostit un discurs în care, deşi a insistat asupra ideii că nu venea cu gînduri de răzbunare şi că a şters din inimă „şi cea din urmă umbră de mîhnire", a ţinut să afirme că pribegia i-a fost silită, că n-a denunţat de bună voie la dreprturila şi la obligaţiile ce-i reveneau în calitate de moştenitor. al tronului, ci silit „de aceia care au încercat prin acţiunea lor nechibzuită să rupă legătura indisolubilă dintre mine şi tot ce simte româneşte". Lăsînd să se înţeleagă că regele Ferdinand fusese silit să accepte îndepărtarea fiului său de la tron, Carol a susţinut că sufletul acestuia „se bucură a-şi vedea împlinit ultimul său gînd şi cea mai fierbinte a sa dorinţă". Noul rege şi-a declarat hotărîrea de a strînge „intr-un mănunchi pe toţi cei care au voinţa şi puterea de a colabora pentru propăşirea patriei" şi. a adresat un apel la toţi românii, „fără deosebire de opinie politică", să se stringă în jurul tronului*. Singurul partid care rămăsese ostil actului de la 8 iunie era Partidul Naţional-Liberal. La 9 iunie 1930 a avut loc şedinţa Comitetului Executiv al acestui partid, în cadrul căreia Vintilă Brâtianu a ţinut să declare că renunţarea lui Carol la prerogativele sale n-a fost un act impus, ci „s-a făcut de bună voie44, protestînd împotriva faptului că Ferdinand fusese prezentat de noul rege ca „o unealtă a unui partid politic44. Şeful Partidului Naţional-Liberal a acuzat pe regenţi că şi-au călcat jurămîntul şi a apreciat că evenimentul de la 8 iunie era „Actul disperat al unui guvern care crede să-şi refacă situaţia în acest mod44, conchizînd că„ restauraţia" reprezenta „o simplă încercare de aventură, fără durată mare44/2. Cu acest prilej s-a hotărît excluderea lui Gh. Brătianu din partid, deoarece încălcase linia stabilită de conducerea acestuia privind ordinea constituţională. In replică, Gh. Brătianu a constituit un alt Partid Naţional Liberal, care s-a bucurat de sprijinul regelui. Este semnificativ faptul că în cursul lunii iulie Gh. Bră--tianu a fost primit de Carol al II-lea de trei ori; de asemenea, în cadrul întâlnirilor organizate de georgişti se trimiteau telegrame de omagiu căre rege, la care acesa răspundea cu satisfacţie şi „îndemnuri de succes413. Sub presiunea colaboratorilor săi, Vintilă Brătianu a trebuit să ceară audienţă la regele Carol al II-lea, care i-a fost acordată în ziua de 9 iulie 1930. Acest moment marca „reluarea raporturilor* normale între Partidul Naţional-Liberal şi Coroană444. . Curind după urcarea sa pe tron, Carol al II-lea a făcut o adevărată „curăţenie44 la palat, înlocuind cea mai mare parte a personalului din vremea regelui Ferdinand şi a Regenţei cu „oameni noi44, care-i erau total devotaţi. Cea mai importantă schimbare a fost înlocuirea lui Constantin Hiott din funcţia de mareşal al palatului cu generalul Constanţin Ilasievici5. De asemenea, a instituit funcţia de secretar particular al regelui, care a fost încredinţată lui Puiu Dumitrescu6. Florian Marinescu, directorul Casei Regale şi al contabilităţii, a fost numit administratorul Casei Regale7. Din suita acestor schimbări, una a avut consecinţe politice majore : înlocuirea generalului Eracle Nicolescu, prefectul Poliţiei Capitalei, cu colonelul Gabriel Marinescu, instalat în acest post la 11 iunie 1930 8. s 98 Pentru a anihila din punct de vedere politic pe regina Maria, Carol al II-lea i-a interzis pur şi simplu mamei sale să mai desfăşoare o acţiune publică sau să aibă discuţii cu oameni politici; la 16 iunie 1930 ea a trebuit să se stabilească la castelul din Balicic9. Carol a interzis accesul lui B. Ştirbey la Curte şi a pus o echipă specială de informatori să-l urmărească pas cu pas, pentru a-1 prinde „complotînd" împotriva suveranului10. In aceste condiţii, B. Stirbey a hotărît să se autoexileze, venind foarte rar în ţară şi evitînd orice discuţii cu caracter politic11. De asemenea, Carol a decis ca fosta sa soţie să poarte titlul de „Majestate“, iar nu de regină, fapt ce dovedea limpede că nu era dispus să-şi refacă familia. Din iniţiativa guvernului Maniu (constituit la 13 iunie 1930) parlamentul a adoptat legea prin care lista civilă a regelui era fixată la 40 milioane lei anual, sumă apreciată în expunerea de motive ca fiind „foarte redusă în comparaţie atît cu listele civile ale altor suverani actuali, cît şi cu cele care le primeau regii României înainte de război". Proiectul de lege menţinea dotaţiile ce reveniseră în trecut reginei Maria, M. S. Elena şi marelui voievod Mihai, „statul român urmînd să continue a-şi îndeplini datoriile sale de recunoştinţă". Totodată, se fixa că regina Maria beneficia de 20 milioane, M. S. Elena de 7 milioane» iar Mihai de 7 milioane lei n. în ziua de 12 august 1930 Elena Lupescu sosea în România însoţită de ministrul M. Manoilescu. în staţia de frontieră Episcopia Bihorului se găseau Eugen Bianu (directorul Siguranţei) şi Ilie Rău (inspector de Siguranţă la Oradea). Manoilescu a cerut celor doi să nu cerceteze compartimentele 9 şi 10, căci acolo se găsea soţia sa13. Pînă la sfîrşitul anului Elena Lupescu a stat ascunsă la Sinaia, după care s-a mutat în vila din Aleea Vulpache din Bucureşti, care a devenit centrul intrigilor politice din România. Odată cu venirea Elenei Lupescu în ţară, s-a constituit camarila regală, alcătuită din mari industriaşi şi bancheri (Max Auschnitt, Nicolae Malaxa, Nicolae Tabacovici, Aris-tide Blank), oameni politici (Mihail Manoilescu, Nae Io- 99 nescu), prietehi personali ai lui Carol şi ai Elenei Lupescu (Puiu Dumitrescu, Gabriel Marinescu, Felix Wieder) etc. Această grupare urmărea să-şi impună voinţa peste normele constituţionale şi peste capiii partidelor politice. încă de la sfîrşitul anului 1930, din inspiraţia camarilei s-a declanşat o campanie împotriva partidelor politice şi pentru un guvern de „uniune naţională". Acest obiectiv a fost atins în aprilie 1931, cînd s-a constituit guvernul Iorga. Odată cu decretul de numire, Carol i-a dat preşedintelui Consiliului de Miniştri şi lista cabinetului. Era pentru prima dată cînd un rege al României Îşi permitea acest gest. N. Iorga nu i-a dat nici o atenţie, scriind, ceva mai tîrziu, că lista „aceea" sau oricare alta, îmi era indi-ferent", deoarece „Nu era vorba, ca într-un guvern al meu, cu oamenii mei, care să mă cunoască,, să mă stimeze şi să mă iubească, de a avea o iniţiativă în toate ministe-rele, ei numai de a încerca sfaturi prieteneşti, pe care le primeşte dne vrea" 14. în fond, guvernul Iorga constituia „replica pe care regele o dădea partidelor politice care nu au Înţeles să răspundă la apelurile ce li s-au adresat şi era în acelaşi timp o lecţie pentru ele, arătîndu-le că ţara se poate conduce la nevoie şi cu iul guvern în afara partidelor" Pe lingă atît de. complicatele probleme economice şi sociale, guvernul a trebuit să se implice şi. în unele chestiuni ale familiei domnitoare, iar pentru rezolvarea acestora să se consume importante fonduri materiale ale statului român. Astfel, la 26 iulie 1931, cu ocazia căsătoriei principesei Ileana cu Anton de Habsburg, guvernul a trebuit să doneze miresei — la cererea expresă a regelui — un colan de briliante în valoare de 2 800 000 lei **. Carol e’ Tl-lea a folosit prilejul pentru a scăpa de sora sa şi a i a o nouă lovitură reginei Maria, pentru care Ileana era copilul favorit17. Sub motiv că prezenţa unui Habsburg pe teritoriul României ar fi putut da naştere la nemulţumiri, mai ales în Transilvania, Carol a acceptat căsătoria numai cu condiţia ca tînăra pereche să se stabilească în străinătate, putînd veni în ţară cel mult o lună pe an, şi atunci cu aprobarea sa 100 Noi probleme s-au ivit în legătură cu principele Ni-colae, care s-a căsătorit cu Ioana Dolete Săveanu. Dar. în decembrie 1931, Tribunalul de Ilfov a anulat această căsătorie. De asemenea, Carol al II-lea, de comun acord cil guvernul, a decis ca principele Nicolae să se stabilească în străinătate, primind în schimb o sumă iniţială de 500 000 de lei, iar apoi cîte 50 000 de franci pe lună. Dar in aprilie 1932 Nicolae s-a întors pe neaşteptate în ţară. După -violente discuţii între Carol al II-lea şi Nicolae, s-a ajuns la un nou aranjament, şi anume ca principele. Nicolae să plece în străinătate pentru „a-şi căuta sănătatea", timp de un an, fără a avea vreo calitate oficială şi neputindu-se prezenta drept căsătorit cu Dolete, primind, în continuare, sumele de bani stabilite w.- La 17 februarie 1932 s-a ajuns la un acord dntre Carol al II-lea şi Elena, potrivit căruia aceasta se obliga să nu stea mai mult de patru luni în România, ea putînd lua pe Mihai încă două luni pe an cu ea în străinătate. Acordul prevedea asigurarea unui trai corespunzător situaţiei de mamă a principelui moştenitor, regele trebuind să-i verse anual o rentă de 7 200 000 de lei (din lista civilă achitată de statul român). Elena se angaja să înceteze orice acţiune de defăimare a regelui, atît prin organele de presă din străinătate, cît şi în sînul familiilor domnitoare înrudite sau împrietenite cu dînsa ; ea se angaja să-şi-stabilească domiciliul • în Florenţa, unde urma să-şi cumpere o cisă; pentru cumpărarea acelei case şi pentru spesele-de instalare, regele se obliga să verse, odată pentru totdeauna, suma de 30 000 000 iei; pricipesa ceda regelui vila ei de la Mamaia şi ferma de la Crevedia. Carol i-a cerut mihistrului C. Argetoianu „să găsească o soluţie", adică să plătească statul angajamentele financiare asumate de suveran. In consecinţă, au fost luate 27 de milioane lei de la fondul timbrului de aviaţie, cu care guvernul a cumpărat vila de la Mamaia şi 3 lÂilioane lei din fondul de încurajare a agriculturii pentru ferma de . la Crevedia ; pînă la urmă, ferma a fost vîndută generalului Condeescu, astfel că guvernul a suportat „numai" 28 din cele 30 milioane lei20. Aceste cheltuieli se făceau. în timp ce erau aplicate noi taxe pe pîine, pe acte juridice, pe produsele petroliere; 101 în decembrie 1931 a fost introdusă curba „de sacrificiu44, prin care se fixk un impozit suplimentar de 15% asupra salariilor. Nivelul de trai al maselor cobora vertiginos* In rezoluţia votată de congresul Federaţiei Corpului Didactic din 29 mai 1932 se arăta : „Cei 40 000 de învăţători sînt muritori de foame. Din bugetul prădat şi sărăcit nu s-a găsit nici un ban pentru aceia care sînt creatorii de conştiinţă românească. De şase luni învăţătorii nu au mâi primit salarii44 21. întărirea rolului camarilei în viaţa economică şi politică a ţării a generat numeroase reacţii. O campanie înverşunată a desfăşurat Al. Averescu, preşedintele Partidului Poporului. O deosebită impresie a creat articolul Madame du Barry, publicat în „îndreptarea44 din 26 mai 1932, în care mareşalul Averescu făcea o evidentă analogie cu „ţiitoarea44 regelui Ludovic al XV-lea şi Elena Lu-pescu. O devărată senzaţie a produs în opinia publică articolul Minciuna stă cu regele la masă, publicat la 2 noiembrie 1931 de Stelian Popescu în „Universul*4, cel mai răspîndit ziar din România. Autorul afirma că cele descrise de Vlahuţă nu au dispărut, „ba din contra continuă cu şi mai mare intensitate44, drept care cerea „şă înlăturăm minciuna care a fost instalată la masa regelui44 22 Guvernul Iorga n-a putut face faţă grelelor problem cu care se confrunta ţara, mai ales financiare, demisio-nînd la 31 mai 1932, act ce marca eşuarea guvernării „peste partide44. In faţa acestei situaţii, regele a trebuit să revină la guvernarea întemeiată pe partidele politice. La 1 noiembrie 1932 s-a ajuns la o convenţie. între guvernul român prezidat de Iuliu Maniu şi Elena, fosta so- • ţie a lui Carol al II-lea, care completa acordul din 17 februarie 1932 şi punea capăt diferendelor existente sau viitoare între suveran şi fosta lui soţie. Documentul preciza că Elena va putea sta în România, dar orice sosire şi orice plecare trebuia adusă în timp util la cunoştinţa guvernului şi nu putea avea loc decît cu agrementul prealabil al regelui şi cu consimţămîntul guvernului român. In tim- 102 pul şederii , ei în România, Elena primea vizita lui Mihai „pe cît de des posibil, ţinînd seama de împrejurări şi consideraţiile de studii14. Dacă Elena nu va fi stat în ţară 6 luni pe an, ea avea dreptul de a primi vizita lui Mihai timp de două luni în Elveţia; dacă Elena dorea ca vizita lui Mihai să aibă loc pe teritoriul unei ţări străine, alta decît Elveţia, ea trebuia să obţină în prealabil agrementul regelui şi consimţămîntul guvernului român pentru alegerea acelei ţări. Lista civilă anuală a Elenei era de 7 000 000 lei, plătibilă direct de Ministerul de Finanţe şi liberă de orice sarcină. Elena a primit la semnarea convenţiei 8 milioane lei, reprezentînd restul din preţul de vînzare al palatului din Mamaia, astfel încît întregul preţ i-a fost achitat; documentul preciza că Elena nu contribuia la întreţinerea palatului de pe Şoseaua Kiseleff decît proporţional cu durata şederii sale în România. Aşadar, faţă de convenţia din 17 februarie 1932, Elena obţinea unele avantaje : putea sta oricît în România, nu numai 4 luni, cun» se prevăzuse în prima convenţie, putea avea alături de ea pe Mihai un termen mai lung (nu doar cel mult 6 luni pe an), obţinea plata listei civile direct de guvern, fără a mai depinde material de Carol al II-lea. Totodată, cu prilejul semnării convenţiei, ea a trebuit să se angajeze că se va abţine de la orice declaraţie de presă sau manifestare publică referitoare, direct sau indirect, la statul român şi la membrii dinastiei şi familiei regale române^ In şedinţa din 4 noiembrie 1932, Consiliul de Miniştri a aprobat acordul încheiat între guvernul român şi Elena. La rîndul său, Carol al II-lea a declarat în scris că primeşte convenţia semnată de Elena şi preşedintele Consiliului de Miniştri23. Conflictele sociale din-anii crizei economice au culminat cu greva muncitorilor de atelierele C.F.R. „Griviţa“ din Bucureşti. La 16 februarie 1933 guvernul prezidat de Al. Vaida-Voievod a recurs la forţa armelor, înregistrîn-du-se — potrivit comunicatului oficial — „3 morţi, 16 răniţi grav şi mulţi alţi răniţi44 24. Regele a avut partea, lui de contribuţie la acest act represiv : în calitate de comandant suprem al armatei a avizat utilizarea acesteia împo- 103 triva muncitorilor ; conducerea operaţiu/iilor militare a fost încredinţată lui Gabriel Marinescu, prefectul poliţiei Capitalei, membru de bază al camarilei; somaţia adresată muncitorilor de locotenent-colonelul Romulus Hoţi neanu în dimineaţa zilei de 16 februarie s-a făcut în numele regelui Carol al II-lea. Iritr-un interviu acordat ziarului francez „Le Journal" la 21 februarie. 1933, regele, după ce recunoştea că a trecut „printr-o încercare", declara pe un ton categoric că „ordinea va fi păzită cu orice preţ“. în noiembrie 1933 regele a încredinţat mandatul formării noului guvern lui I. G. Duca, preşedintele Partidului Naţional-Liberal (Vintilă Brătianu încetase din viaţă în decembrie 1930), In discursul rostit la 14 noiembrie, cu prilejul depunerii jurămîntului, I. G. Duca şi-a exprimat „mulţumirile recunoscătoare" pentru încrederea acordată, asigurîndu-1 pe suveran de „întregul devotament" al guvernului. La rîndul său, Carol al II-lea şi-a exprimat ho-tărîrea de a lucra „în cea mai ştrinsă colaborare" cu guvernul 25. Astfel, la trei ani şi jumătate după, discursul privind actul „restauraţiei" şi cinci ani de la circulara prin care se cereau măsuri drastice împotriva lui Carol, mer-gîndu-se pînă la lichidarea fizică a acestuia, I. G. Duca devenea primul sfetnic al regelui Carol al II-lea. Deoarece legionarii trecuseră pe scară mare la acte de violenţă, atacînd mai ales autorităţile de stat, prin Jur-rtalul Consiliului de Miniştri din 9 decembrie 1933 s-a decis dizolvarea Gărzii de Fier26. Replica nu s-a lăsat aşteptată. In ziua de 29 decembrie 1933 I. G. Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia. Dispariţia lui I. G. Duca a uşurat manevrele suveranului, care s-a văzut din-tr-o dată scăpaţ de un om politic incomod, adept convins al regimului parlamentar-constituţional întemeiat pe partide politice şi, prin urmare, adversar al planurilor autoritare şi dictatoriale. în acea atmosferă de panică au fost arestaţi numeroşi legionari şi susţinători ai Gărzii de Fier, printre care şi Nae Ionescu. De asemenea, Nicolae Titulescu a condiţionat rămînerea sa în fruntea Ministerului de Externe de înlă- 104 turarea lui Puiu Dumitrescu, aliat in relaţii amicale cu Căpeteniile legionare27. Eliminarea lui Nae Ionescu şi a lui Puiu Dumitrescu din rîndul camarilei regale a întărit rolul Elenei Lupescu în cadrul acestei grupări oculte. Procesul asasinilor lui I. G. Duca s-a încheiat la 5 aprilie 1934 prin achitarea principalelor căpetenii legionare. Un fruntaş legionar declara : „Noi, gardiştii, sîntem profund recunoscători regelui că a supravegheat ca cercetările justiţiei militare să se facă în cea mai strictă legalitate. Am ieşit din închisoare cu două sentimente întărite : adînc devotament pentru rege şi încrederea deplină în armată. Am vrea ca Mejestatea Sa să ştie că tineretul din întreaga ţară, care ascultă de lozinca Gărzii, îi stă necondiţionat la dispoziţiei Mai mult încă, noi toţi sîntem de părere Să punem forţa naţională a tineretului la dispoziţia suveranului, eare s-o utilizeze cum va crede de cuviinţă" 28. Carol al II-lea a urmărit să folosească Garda de Fier împotriva adVersarilor săi politici, care nu erau puţini. Intre aceştia s-a aflat şi lt. col. Victor Precup, unul dintre susţinătorii lui Căror în vremea „exilului44. Acest ofiţei; „avusese un rol important în achitarea lui M. Ma-noilescu în noiembrie 1927, fapt ce a contribuit la dezvoltarea curentului „carlist44 şi a participat efectiv la venirea lui Carol în ţară la 6 iunie 1930. Profund afectat de modul în care regele înţelegea să domnească^ de influenţa pe care o exercita asupra sa camarila, Victor Precup — împreună eu alţi ofiţeri — a pus la cale un complot ce viza lichidarea fizică a lui Carol al II-lea şi a Elenei Lupescu în noaptea de 8 aprilie 1934. Dar cu puţin timp înainte de producerea atentatului, complotul a fost descoperit^9. în urma unei instrucţii sumare, la 21 aprilie 1934, Tribunalul militar a decis condamnarea lui -Victor Precup şi a altor 12' ofiţeri la cîte 10 ani. temniţă grea, sub acuzaţia de atentat la viaţa regelui şi încercare de răsturnare a guvernului legal al ţării. La rîndul său, generalul Ion Ântonescu, locţiitorul şefului Marelui Stat Major, a întocmit un plan de înzestrare a armatei române în decembrie 1934. Ministrul de război, generalul Panii Angelescu — apropiat al Elenei 105 Lupescu — a refuzat să-l aprobe, fapt ce l-a determinat pe Antonescu să-şi acuze superiorul de incapacitate şi afacerism. Intervenind, Carol al Il-lea a hotărît destituirea lui I. Antonescu şi numirea generalului N. Samsonovici în fruntea Marelui Stat Major. Totodată, guvernul a decis să interzică orice discuţie pe această temă şi a confiscat ziarele „Epoca“ şi „Universul", care publicaseră articole elogioase la adresa lui I. Antonescu şi criticau actul în* locuirii sale30. „Cazul Antonescu" a format obiectul unor aprinse dezbateri în Adunarea Deputaţilor, în cursul cărora s-au exprimat critici vehemente împotriva amestecului camarilei în treburile politice, inclusiv în ceea ce priveşte apărarea ţării31. Cunoscutul medic chirurg Dimitrie GerOta a tipărit şi multiplicat la locuinţa şa publicaţia „Crezu! nostru", pe care o distribuia prin poştă unui mare număr de intelectuali din întreaga ţară. Ih articolul Monarhiacu camarilă sau Republică? publicat la 18 noiembrie 1935, dr. Dimitrie Gerotar scria : „Ne-am fi aşteptat ca cel puţin după suirea pe tron şi după ce a jurat pe Constituţie, regele Carol II să aibă o atitudine de demnitate şi conformă acelui jurămînt. Dar realitatea a fost alta : regele Carol II a dovedit şi de. această dată că nici vîrsta, nici rolul de rege nu l-au schimbat; el’a rămas acelaşi om, cum a fost prinţul Carol ; legile ţării pentru el n-au- valoare; interesele ţării sînt subordonate intereselor şi ambiţiilor sale personale ; morala şi etica sînt fleacuri bune pentru alţii, jurămînt, cuvînt de onoare, adevăr, ruşine... preţuiesc pentru regele Carol tot atît cît istoria documentată ne spune că preţuiau pentru prinţul Carol al României. El nu numai că nu s-â gîndit să strîngă şi să consolideze partidele politice, pentru a le utiliza în folosul ţării, ci, din contră, el este autorul destrămării şi fragmentării acestor partide în 16 grupuleţe, pentru ca acum, în deriziune, să apeleze la unirea lor“. După asemenea aprecieri, dr. D. Gerota desprindea o concluzie fundamentală : „Cel mai just răspuns pe care poporul român ţrebuie să-l dea ar fi proclamarea Republicii... Republica într-un stat democrat este starea superioară a dezvoltării politice, este ne-gaţiunea monarhismului şi a absolutismului" 32 106 Acuzat de Ies majestate, dr. D. Gerota a fost arestat şi depus la închisoarea Malmeson; în semn de protest, studenţii de la Facultatea de Medicină au declarat grevă şi au făcut cunoscut, prin manifeste lipite pe zidurile mai multor clădiri din Bucureşti, că dacă profesorul lor, „arestat pentru a fi spus adevărul*, nu va fi eliberat, ei vor întinde greva la toate facultăţile de medicină din ţară. Pentru a nu incita şi mai mult spiritele, guvernul, a decis punerea doctorului Gerota în libertate. Dar profesorul şi-a continuat activitatea împotriva camarilei şi a lui Carol al II-lea, astfel că la sfîrşitul anului 1936 a fost arestat din nou şi depus la Jilava. Procesul însă a fost amînat succesiv, deoarece autorităţile şi regele însuşi nu doreau să dea preâ mare extindere acestui caz, astfel că dr. Dimitrie Gerota a fost eliberat din închisoare O intensă campanie împotriva tendinţelor dictatoriale ale regelui şi a camarilei a desfăşurat Iuliu Maniu. Ihtr-un discurs din 26 iunie 1936 el afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul său o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechile regelui visuri dictatoriale* ^ De asemenea, Al. Averescu, Gr. Filipescu şi Gh. Brătianu au ţinut numeroase discursuri — inclusiv în parlafrient — şi au publicat un mare număr de articole în presă, cerînd respectarea spiritului şi literei Constituţiei din 1923. La rîndul său, Carol al II-lea şi camarila sa au desfăşurat o luptă energică împotriva adversarilor politici. In acest scop, atît regele, cît şi Elena Lupescu şi-au creat cîte o reţea proprie de informatori (paralelă cu cea oficială, a statului), care avea misiunea de a-i supraveghea pe Iuliu Maniu, Al. Averescu, Grigore Filipescu şi alţi oameni politici. Directorul general al Poştei, Telegrafului şi Telefonului a creat un serviciu special de interceptare a convorbirilor telefonice, trimiţînd periodic rapoarte informative Elenei Lupescu 35. Departe de a fi un factor de echilibru între partidele politice, aşa cum cereau normele constituţionale, Carol al II-lea a urmărit cu perseverenţă măcinarea acestora. In 107 iunie 1930 a contribuit la „spargerea* Partidului Naţio-nal-Liberal prin crearea unui alt partid Naţional-Liberal condus de Gh. Brătianu; dar acesta n-a acceptat să devină un instrument în mîinile camarilei şi s-a distanţat treptat de Carol al II-leă, pronunţîndu-se pentru respectarea Constituţiei din 1923. Totuşi, regele a reuşit să atragă din acest partid unele personalităţi, în frunte cu Constantin C. Giurescu. In februarie 1935, un informator scria lui Carol al II-lea : „ţin să aduc la cunoştinţă Majestăţii Voastre că poate conta pe loialitatea integrală a lui Giurescu şi a grupului său. Intre Brătianu şi Giurescu prăpastia se sapă tot mai mult. Giurescu a intervenit recent pe lingă Brătianu, cerîndu-i răspicat să atenueze atacurile la adresa Coroanei şi ameninţînd cu plecarea* *. In 1932 Carol al II-lea a contribuit la scindarea Partidului Poporului prin desprinderea grupării condusă de Q. Goga, care â creat Partidul Naţional-Agrar. In 1935 acest partid a fuzionat cu Liga Apărării Naţional-Creştine ' luînd astfel fiinţă Partidul Naţional-Creştm, care se pronunţa pentru restrîngerea drepturilor, şi libertăţilor democratice şi creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat37. De o atenţie specială s-a bucurat, din partea regelui, Partidul Naţional-Ţărănesc, care a suferit şi el importante sciziuni: în 1932, prin plecarea grupării lui Grigore Iu-nian, care a creat Partidul Radical-Ţărănesc, şi în 1935, cînd Al. Vaida-Voevod a întemeiat o organizaţie proprie, Frontul Românesc. De asemenea, Carol al II-lea a reuşit să atragă gruparea „centristă* din Partidul Nâţional-Ţă-rănesc în frunte cu Armând Călinescu. , Chemarea la guvern al lui Gh. Tătărescu, în ianuarie 1934, a generat ample frămîntări în Partidul Naţional-. Liberal, mai ales între gruparea „tinerilor", care avea un rol preponderent în guvern, şi cea a „bătrînilor* (în frunte cu Constantin î. C. Brătianu), care deţinea conducerea partidului. Gh. Tătărescu s-a depărtat tot mai mult de programul partidului, desfăşurmdu-şi activitatea potrivit sugestiilor lui Carol al II-lea. Acest fapt l-a determinat pe C I. C. Brătianu să înainteze regelui, la 5 decembrie 1935, un memoriu intiulat sugestiv.: De ce nu pot avea 108 încredere în d-l Tătărescu, în care se arăta că guvernul promova o politică opusă doctrinei şi programului Partidului Naţional-Liberal. -Şeful partidului afirma, între altele, că el nu ora de acord cu permanentizarea stării de asediu şi a cenzurii, cu intenţia guvernului de a modifica Constituţia în sensul lărgirii prerogativelor regale. Carol însă nu numai că n-a cerut guvernului să revină pe linia programatică a Partidului Naţional-Liberal, ci din contra, a acţionat pentru înlocuirea lui C. I. C. Brătianu prin Gh. Tătărescu la preşedinţia acestui partid 38, fără a reuşi însă După ce ani în şir s-au bucurat de sprijinul politic,’ moral şi material al lui Carol al II-lea, în 1955—1936. legionarii îşi manifestau tot meii deschis hotărîrea de a ieşi de sub tutela regelui. Acest fapt a ieşit pregnant în evidenţă cu prilejul Congresului studenţilor legionari desfăşurat la Tg. Mureş în zilele de 2-5 aprilie 1936. Modul cum a fost conceput Congresul — ca o manifestaţie de forţă a legionarilor, desfăşurarea acestuia — cu critici vehemente nu numai ia adresa partidelor, dar şi â „forţelor oculte care întunecă Coroana regală"39, adoptarea deschisă a metodei suprimării fizice a adversarilor — între aceştia Elena Lu-pescu şi Gabriel Marinescu, membri de bază ai camarilei; violenţele de dinainte şi mai ales după congres; reacţia opiniei publice, inclusiv a aproape unanimităţii oamenilor politici, au contribuit la deteriorarea relaţiilor dintre Carol al II-lea şi Comelu Zelea Codreanu, ajungîndu-se la o ruptură definitivă în februarie 1937 40. în acest context, principele Nicolae, revoltat de faptul că regele refuza să recunoască legalitatea căsătoriei contractate în 1931 cu Ioana Dolete, a decis să recurgă la un „şantaj politic" intrînd în legătură cu Garda de Fier Şi oferindu-i sprijin material41. Aflînd, regele a sugerat lui Gh„ Tătărescu să ceară prinţului Nicolae să plece într-o călătorie în străinătate, dar acesta a refuzat categoric. Pentru a forţa o hotărîre, Carol al II-lea a decis convo-âarea Consiliului de Coroană în seara zilei de 9 aprilie 1937, care a hotărît eliminarea principelui Nicolae din rîn-dul membrilor familiei regaleEl era obligat să se sta- 109 bilească în străinătate, primind din partea guvernului României cîte 5()0 000 de lei pe lunăţ îneepînd cu 1 aprilie 1937 ■43. Profund afectată de această hotărîre *, regina Ma-jia scria în jurnalul său : „Amîndoi fiii mei, în acest ceas tîrziu* după ce m-au abandonat atît de crud, sînt acum şi mai înverşunaţi, iar eu sînt sfîşiată între ei44 44 La expirarea celor patru ani de guvernare liberală, în noiembrie 1937, deşi C. I. C. Brătianu se pronunţase pentru retragerea Partidului Naţional-Liberal în opoziţie, Gh. Tătărescu a acceptat, la cererea regelui, să formeze un nou guvern. Mai rhult, el a încheiat cartel electoral cu Partidul German şi cu Frontul Românesc, organizaţii de dreapta, prodictatoriale, punînd într-o situaţie delicată Partidul Naţional-Liberal. Pe de altă parte, la 25 noiembrie 1937, Iuliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu şi Gh. Brătianu au încheiat un pact de neagresiune, urmărind să „asigure corectitudinea alegerilor, să înconjoare actele şi limbajul de violenţă şi denigrare44, fapt ce „nu împiedică afirmarea ideologiei proprii şi discuţia de bună credinţă44 45. Desfăşurate într-o atmosferă de mare confuzie politică, alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 n-au dat cîştig de cauză nici unui partid. In aceste condiţii, Carol al II-lea a încredinţat mandatul de formare a noului guvern lui O. Goga, preşedinte al Partidului Naţional-Creş-tin, care obţinuse în alegeri abia 9,15% din voturi4** Ministerul de Interne a fost încredinţat lui Armând Călinescu care a părăsit Partidul Naţional-Ţărânesc, punîndu-se deschis în slujba lui Carol al II-lea. începutul anului 1938 s-a caracterizat printr-o puternică ascensiune a Gărzii de Fier, care ataca cu încrînce-nare regimul democratic, recurge la numeroase acte de violenţă, se pronunţa deschis pentru schimbarea orientă- * Desigur, regina Maria avea motive să fie tristă In legătură cu situaţia copiilor ei : Carol, căsătorit în. 1921, era divorţat din 1928 şi trăia cu Elena Lupescu ; Elisabeta, căsătorită în 1921, divorţase în 1934 ; Marioara, măritată în 1922, a rămas văduvă în 1934 ; Nicolae se căsătorise cu o femeie oarecare şi era exclus din rîndul familiei regale; Ileana, căsătorită cu Otto de Habs-burg nu avea dreptul să locuiască în România. 110 rii poli teii externe a României, alăturînd-o Axei Roma-Berlin. Aflat la guvern, O. Goga dorea să cîştige cu orice preţ alegerile parlamentare din martie 1938 ; în acest scop el a negociat şi a ajuns la un acord secret cu C&rneliu Z. Godreanu, potrivit căruia legionarii urmau să sprijine în alegeri listele Partidului Naţional-Creştin 47. Forţele democratice erau derutate şi dezbinate, fapt ce a permis lui Carol al II-lea să acţioneze decisiv pentru atingerea obiectivului său politic. Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938 regele l-a demis pe O. Goga şi a constituit un nou guvern, sub pre-şedenţia patriarhului Miron Cristea. In ziua de 11 februarie a fost decretată starea de asediu pe întreg cuprinsul ţării, menţinerea ordinei publice şi siguranţei statului tre-cînd în mîinile autorităţilor militare; au fost numiţi noi prefecţi de judeţe din rîndul ofiţerilor cu grad de loco-tenent-colonel sau colonel48. Constituţia din 1923 a fost suspendată, fiind elaborată o nouă lege fundamentală care a fost promulgată la 27 martie 1938. Potrivit noii Constituţii, regele era declarat „capul statului“ (art. 30) şi în această calitate era organul prin care naţiunea, titulara suveranităţii, îşi manifesta toate puterile. Regele exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională, puterea executivă prin guvern, iar hotărîrile judecătoreşti se executau în numele său. Gu“ vernul era numit de suveran şi răspundea numai în faţa sa. Miniştrii, nemaiavînd o bază parlamentară, depindeau direct de suveran. Acesta putea refuza fără motive sancţiunea legilor adoptate de parlament (art. 31) ; în timpul cît Adunările legiuitoare erau dizolvate şi în intervalul dintre sesiuni regele putea să facă decrete cu putere de lege ; semnarea tratatelor politice şi militare cu statele străine nu mai avea nevoie de acordul parlamentului. Erau totodată menţinute drepturile pe care suveranul le avusese prin Constituţia anterioară. Deşi beneficia de drepturi atît de largi, Carol al II-lea a menţinut principiul potrivit căruia „Persoana regelui este inviolabilă. Miniştrii săi sînt răspunzători. Actele de stat ale regelui vor fi contrasemnate de un ministru care, prin aceasta însăşi, devine ras- U1 puhzător de ele“ (art. 44). Constituţia â dat o lovitură votului universal, urcînd limita de vîrstă pentru dreptul de vot de la 21 la 30 de ani ; aveau drept de vot numai ştiutorii de carte ; regele numea jumătate dintre membrii Senatului. Deputaţii şi senatorii «au obligaţi să depu-să jurămînt de credinţă faţă de Carol al II-lea (art. 48); ei aveau dreptul de a adresa întrebări şi interpelări miniştrilor, dar nu le puteau da vot de blam. Regimul instaurat la 10 februarie, instituţionalizat prin Constituţia din 27 februarie 1938, marca o modificare a formei de guvernămînt din România. Monarhia îşi asigura o poziţie dominantă, precumpănitoare în sistemul politic al ţării, parlamentul, guvernul şi chiar puterea judecătorească fiind subordonate regelui Carol al Il-lea. La 30 martie 1938, s-a instituit Consliul de Coroană — ca organ permanent consultativ, cu membri numiţi de rege. In aceeaşi zi a fost publicat decretul-lege pentru dizolvarea partidelor politice, care stabilea că acestea îşi vor putea relua activitatea „în condiţiile şi cu formele prevăzute intr-o lege specială ce se va întocmi în acest scop“43 Prin decretul din 30 martie se desfiinţează un element fundamental al regimului democratic, al oricărei societăţi modeme. Dintre acţiunile iniţiate se remarcă reforma administrativă din 14 august 1938, pe baza căreia se înfiinţa o nouă unitate : ţinutul. Au fost create 10 ţinuturi, în fruntea cărora se aflau rezidenţi regali numiţi de rege. Primarii şi prefecţii nU mai erau aleşi, d numiţi pe scară ierarhică. La 12 octombrie s-au înfiinţat breslele, care înlocuiau sindicatele-; ele erau concepute ca organizaţii profesionale cu caracter guvernamental. Prin decretul-lege din 15 decembrie 1938 toţi băieţii între 7-18 ani şi toate fetele între 7-21 de ani făceau parte din Straja Ţării, al cărei.comandant suprem era regele5® In ziua de 16 decembrie 1938 a apărut decretul-lege privind înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale51, al cărui scop declarat era „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consoli- 112 dare a statului”. Urmărind să dezintegreze vechile partide prin atragerea unor cadre în posturi de conducere, se preciza" că Frontul Renaşterii Naţionale era „unica organizaţie politică In stat, orice altă activitate politică defcît aceea a Frontului Renaşterii Naţionale fiind socotită clandestină", contravenienţii fiind pedepsiţi cu degradarea civică între 2-5 ani. Numai Frontul avea dreptul de a fixa şi depune candidaturi în alegeri. Era pentru prima dată în istoria României cînd se legifera sistemul partidului unic, făcîndu-se un pas decisiv spre totalitarism In zilele de 1-2 iunie 1939 au avut loc alegeri parlamentare. In listele electorale au fost înscrişi 2 025 123 cetăţeni(faţă de 4 649 163 în 1937), care aveau de ales 258 deputaţi din 462 candidaţi; o treime din totalul candidaţilor erau foşti parlamentari, iar două treimi candidau pentru prima dată ®. Aşa cum era de aşteptat, alegerile s-au soldat cu victoria Frontului Renaşterii Naţionale, singura organizare care a depus liste electorale. Presa şi radioul — principalele mijloace de informare în masă — au fost puse în slujba lui Carol al II-lea şi a regimului său. împlinirea, în 1939, a 100 de ani de la naşterea lui Carol I a prilejuit publicarea cuvîntărilor acestuia (sub îngrijirea lui Constantin C. Giurescu), a unor volume de amintiri şi omagiale, precum şi ridicarea statuii sale ecvestre (operă a marelui sculptor iugoslav Ivan Mestrovici) în faţa palatului regal din Bucureşti. în martie 1939 a fost dezvelită statuia regelui .Ferdinand în Chi-şinău, realizată de Oscar Han. Deşi relaţiile dintre Carol al-II-lea şi regina.Maria au fost adesea încordate, cu prilejul morţii acesteia (iulie 1938) au fost organizate» funeralii naţionale *. * A fost inmormîntatâ in biserica mănăstirii Curtea de Argeş, alături de Carol I, Elisabeta şi Ferdinand. Pe baza unei dispoziţii testamentare, inima i-a fost scoasă, pusă intr-o mică raclă de aur, împodobită cu stemele provinciilor Rom&niei Mari, şi depusă la capela ortodoxă din grădina casei ei de la Balei o. Referind u-se la ultimii ani de viaţă ai reginei Maria, H. Prost scria: „Alungată din Regenţă, Îndepărtată de Carol al n-lea, ea s-a văzut redusă la o viaţă inutilă intre grădinile sale de la Balcic şi Bran, colecţiile sale de porţelanuri de Copenhaga şi de cădelniţe" (Henri Prost, Destin de la iRoumanie. 1919—1954, Paris, Editions Berger-Levrault, 1954, p. 1181. 113 Regele a folosit calitatea pe care o avea pentru a-şi spori veniturile, care şi aşa erau considerabile. Un singur exemplu poate fi semnificativ : In octombrie 1938 Carol al II-lea a împlinit 45 de ani.. Cu acel prilej i s-au oferit numeroase daruri, care mai de care mai substanţiale. Gu-. vernatorul Băncii Naţionale, Alexandru Otulescu, a obţinut aprobarea Consiliului de conducere al acestei instituţii pentru a oferi lui Carol o Hartă a României gravată pe o placă de aur; placa avea 16 kg. Regele a apreciat execuţia hărţii, dar a întrebat : „Unde sînt munţii ? Lipsesc munţii“. In consecinţă, Banca Naţională a mai scos 20 de kg. aur, realizînd harta în relietf. „De astă dată capul încoronat a fost pe deplin mulţumit. I-a plăcut harta" 53 Regimul lui Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate şi incoerenţă. In intervalul 10 februarie 1938 — 6 septembrie 1940 s-au perindat la cîrma ţării 9 guverne. „Larga adeziune populară'4 cu care regele se mîndrea era o iluzie în condiţiile în care propaganda ostilă regimului era interzisă, iar presa partidelor politice suprimată. Deşi a înghiţit fonduri enorme, Straja Ţării avea un caracter formal, neavînd o reală aderenţă în masa participanţilor. Consiliul de Coroană n-a putut asigura regimului influenţa şi prestigiul urmărite de Carol al II-lea. în momentele critice din vara anului 1940, regele s-a văzut ne-vo'c să invite la şedinţele Consiliului de Coroană oameni politici care-i erau adversari declaraţi şi să asculte din partea lor rechizitorii dintre cele mai dure. Astfel, un organism oficial conceput ca un sprijin al regimului s-a transformat într-un cadru de manifestare a unor persoane ostile regelui. Frontul Renaşterii Naţionale (F.R.N.) n-a putut căpăta consistenţa dorită de rege. Cei peste 3,5 milioane de membri pe care-i avea încă din ianuarie 1939 54 nu se simţeau legaţi între ei, fiind, cei mai mulţi, 'înscrişi din oficiu (membrii breslelor, funcţionarii de stat. ş.a.), iar alţii — doritori să ocupe posturi — din oportunism politic. Frontul 114 nu avea un program şi o ideologie clare. In afară de cîteva lozinci de proslăvire a suveranului şi de justificări, adesea naive, a regimului instaurat la 10 februarie 1938, F.R.N. nu a putut îmbogăţi peisajul politic al ţării cu aproape nimic. El era o anexă, care se manifesta la zile festive şi parăzi, cînd o masă de uniforme (albastre sau albe) inunda instituţiile publice şi pieţele. Vechile asperităţi între grupările politice care-1 sprijineau pe Carol al II-lea nu numai că nu s-au tocit, dar chiar ş-au amplificat, fiecare voind să tragă foloase cit- mai consistente de pe* urma noului regim. De altfel, la 22 iunie 1940, Carol al II-lea a .hotărît transformarea Frontului Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii55, declarat „partid unic şi totalitar", aflat sub conducerea supremă a regelui. Astfel, regimul de la 10 februarie 1938 a degenerat în totalitarism, regele Carol al II-lea devenind primul dictator din istoria României. Parlamentul căruia Carol afirma că i-a dat un conţinut nou, cu adevărat reprezentativ, s-a dovedit şi el o instituţie incomodă pentru regim. Conform decretului din 3 iunie 1939, deputaţii şi senatorii au fost obligaţi să depună jurămînt de credinţă faţă de rege şi să poarte Uniforma F.R.N. Intre cei care au reftizat s-au aflat şi personalităţi de marcă, precum Iuliu Maniu, C. I.C. Brătianu, dr. N. Lupu, I. Mihalache (senatori de drept). In timp ce mulţi deputaţi au găsit de datoria lor să laude pe rege, care a „salvat" ţara, alţii au adoptat o atitudine critică faţă de regim. Tradiţia parlamentară de şapte decenii crease o mentalitate democratică, şi anume aceea de a controla activitatea guvernamentală şi a se implica în toate problemele interesînd statul român. Acest fapt l-a determinat pe Carol al II-lea să reducă durata sesiunilor, astfel încît parlamentul ales în iunie 1939 a funcţionat numai două luni, la 5 iulie 1940 fiind închis de rege. Breslele au cunoscut şi ele o evoluţie spectaculoasă, multe dintre ele desfăşurînd o activitate neconvenabilă regimului, care a procedat la dizolvarea lor. Desfiinţate la 30 martie 1938, partidele politice şi-au continuat activitatea, în limite mai restrînse. Gh. Ţătă-rescu a fost declarat, la 5 aprilie 1938, exclus din Partidul 115 Naţional-Litjeral56, funcţia de secretar general al acestui partid fiind încredinţată, încă de la 17 februarie 1938, lui Constantin (Bebe) Brătianu57. La rîndul-său, Iuliu Ma-niu a anunţat înlăturarea din Partidul Naţional-Ţărănesc a lui Mihai Ralea, Petre Andrei şi altor fruntaşi naţional-ţărănişti în momentul în care aceştia au acceptat demnităţi din partea lui Carol al II-lea 59. * Apreciind că ceasul biruinţei legionare „încă nu a sunat44, la 21 februarie. 1938, Cortieliu Zeleă Codreanu a dat o circulară prin care.hotăra încetarea activităţii partidului „Totul pentru Ţară* şi a mişcării legionare50 Stratagema n-a reuşit, astfel că în urma unei scrisori adresată la 26 martie 1938 lui Nicolae Iorga (prin care acesta era acuzat de „necinste. sufletească*), Comeliu Z. Codreanu a fost trimis în judecată şi condamnat la 6 luni închisoare pentru ultragiu adus unui ministru în funcţiune.60. In timp ce se desfăşura procesul, au fost efectuate descinderi la locuinţele unor cadre legionare, iar în noaptea de 18/19 aprilie au fost arestaţi şi internaţi în lagăr numeroşi legionari61. Pe baza documentelor găsite îh Casa Verde (sediul centraj al Gărzii de Fier), care atestau activitatea antinaţională a Gărzii de Fier, lui Codreanu i s-a intentat un nou proces, fiind condamnat în ziua de 27 măi 1938 — pe * baza rechizitoriului scris de Armând Călinescu — la 10 ani muncă silnică pentru „crima de deţinere şi reproducere în public de acte secrete interesînd siguranţa statutului44, „uneltire contra ordinei sociale* şi „răzvrătire*62. Deteriorarea siţuaţiei internaţionale ca urmare a politicii agresive 'a Germaniei şi Italiei şi a conciliatorismului Marii Britanii şi Franţei a culminat cu „acordul* de la Munchen (29 septembrie 1938). Carol al II-lea a făcut vizite la Londra şi Paris, care s-au soldat cu un eşec. La întoarcerea spre ţară, el a avut, în ziua de 24 noiembrie 1938, o întrevedere cu A. Hitler la Brechtensgaden. Hitler a căutat să intimideze pe rege, adresîndu-i-se în termeni ultimativi : „România este chemată acum de a se hotărî pentru Reich sau contra lui, clar, răspicat, des- 116 chis, cinstit şi sincer, dar imediat, nu măi tîrziu, cînd ar avea cuţitul la gîtu. In mod concret, fiihrerul a cerut ca România să se retragă din Societatea Naţiunilor, să denunţe toate tratatele oficiale şi secrete, precum şi convenţiile militare şi economice, să încheie un tratat de alianţă cu Germania, care să devină baza întregii politici interne şi externe a ţării, să aducă Garda de Fier la putere 63 ceea ce regele n-a acceptat. întors în ţară, Carol a decis lichidarea principalelor căpetenii legionare. In noaptea de 29/30 noiembrie 1938 au fost omorîţî — în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Rm. Sărat la cea din Jilava — Corneliu Z. Codreanu şi alţi 13 legionari 64. Viaţa internaţională a continuat să se deterioreze. La 15 martie 1938 trupele hitleriste au ocupat Cehoslovacia, la 23 august 1939 a fost semnat pactul Molotov-Ribbentrop. prin care Germania şi Uniunea Sovietică îşi împărţeau sferele de influenţă. în protocolul adiţional secret se preciza : „în privinţa Europei sud-estice, partea sovietică accentuează interesul pe care-1 manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul desinteressement politic faţă de aceste teritorii44 65. Cîteva zile mai tîrziu, la 1 septembrie 1939, s-a declanşat cel de-al doilea război mondial. întrunit la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană a decis „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale faţă de beligeranţii din actualul conflict" 66. Peste puţină vreme, la 21 septembrie 1939, legionarii * 1-atr asasinat pe Armând Călinescu, preşedintele Consiliului de Miniştri. Vestea uciderii lui Armând Călinescu a provocat un val de indignare în întreaga ţară: în acest context, Carol al II-lea a constituit un nou guvern, în frunte cu generalul Gh. Argeşanu, avînd la interne pe generalul Gâbriel Marineşcu. Noul cabinet a luat măsuri hotărî te împotriva Gărzii de Fier : au fost executate principalele căpetenii legionare, precum şi un număr de legionari din fiecare judeţ. în cursul represiunilor de după 10 februarie 1938 au fost ucişi peste 300 de legionari, între căite aproape toţi fruntaşii67. 117 La sfîrşitul anului 1939 Carol al II-lea a iniţiat politica de „reconciliere naţională'44, cerînd tuturor românilor să colaboreze pentru apărarea intereselor ţării. In timp ce liderii naţional-ţărănişti şi liberali au respins această politică, Mişcarea Legionară a început tratative cu guvernul Un număr mare de legionari au făcut declaraţii de renunţare la convingerile lor şi de loialitate faţă de regim. Prin deciziile Ministerului de Interne din martie şi aprilie 1940 s-a trecut la .eliberarea în masă a legionarilor- din lagăre şi închisori 68. O mare parte a gardiştilor care fugiseră în Germania s-au întors în ţară. In ziuaj de 18 aprilie Carol al II-lea a primit la palat o delegaţie de legionari, oficializînd politica de reconciliere. Victoriile Germaniei pe frontul de vest, mai ales capitularea Franţei la 22 iunie 1940, au creat o situaţie dramatică pentru România, care nu mai putea conta pe nici un sprijin extern. In acest context, la 26 iunie 1940, guvernul de la Moscova a adresat României un ultimatum prin care cerea să i se cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei69. întrunit în ziua de 27 iunie, ora 12, Consiliului de Coroană a cerut începerea unor tratative cu partea sovietică70. Carol al II-lea, deşi era împotriva cedării teritoriale, a acceptat punctul de vedere al majorităţii. Dar în noaptea de 27/28 iunie guvernul sovietic a adresat o nouă notă ultimativă, prin care cerea ca „pînă cel tîrziu la 28 iunie, ora 1244, România să evacueze. Basarabia şi nordul Bucovinei. în acest context, guvernul român a trebuit să primească condiţiile de evacuare impuse de Uniunea Sovietică7l. Marea dramă a României începuse. Regele Carol al II-lea a căutat să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania. Pentru a cîştiga bunăvoinţa lui Hitler, în noul cabinet, constituit la 28 iunie, tot sub preşedinţia lui Gh. Ttătărescu, Horia Sima a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale. Astfel, pentru prima dată de la crearea sa, Garda de Fier devenea partid politic de guvernămînt. La 30 iunie regele a comunicat lui Fabritius, ministrul Germaniei la Bucureşti, hotărîrea. României de a renunţa Ia garanţiile 118 anglo-franceze şi dorinţa de a se ajunge la un acord general cu Reichul; la 1 iulie Carol ăl II-lea a solicitat ca o misiune militară germană să fie trimisă în România72. In ziua de 4 iulie o delegaţie alcătuită din 12 foşti miniştri, în frunte cu Iuliu Maniu şi C. I. C. Brătianu, s-a prezentat la palat într-o audienţă colectivă 73, cerînd regelui să constituie un guvern de concentrare naţională. Dar Carol al II-lea a decis formarea în aceeaşi zi a unui cabinet prezidat de Ion Gigurtu ; acest act a marcat schimbarea bazei politice a regimului, deoarece persoanele aparţinînd grupărilor lui Gh. Tătărescu şi Armând Că-linescu au fost înlăturate, locul lor fiind luat de oameni politici care erau dispuşi să meargă pe linia concesiilor faţă de Germania. în acest guvern, prezidat de I. Gigurtu, legionarii erau reprezentaţi prin : Horia Sima (Ministerul Cultelor şi Artelor), Vasile Noveanu (Ministerul Inventarului Avuţiei Naţionale) şi Augustin Bideanu (subsecretariatul de stat la Ministerul de Finanţe}. 4 La 9 august a fost adoptat decretul-lege privitor la „starea juridică a locuitorilor evrei din România44 74, prin care aceştia nu aveau dreptul să ocupe funcţii, publice, să facă parte din consilii de administraţie, să dobîndească proprietăţi rurale, să fie militari de carieră ş.a. Prin aceste măsuri, regele urmărea să cîştige încredere Germaniei şi, în acelaşi timp, să obţină sprijinul legionarilor. Calculele sale s-au dovedit însă falimentare. La 6 iulie, Horia Sima a demisionat din guvern, pentru a putea acţiona nestingherit îri vederea organizării legionarilor şi a obţinerii puterii cu sprijinul Germaniei. Gestul său a fost urmat, peste trei zile, de ceilalţi legionari. La 20 iulie o delegaţie de membri ai Gărzii de Fier, în frunte cu însuşi Horia Sima, s-a prezentat la palat, cerînd regelui să i se încredinţeze misiunea de a forma noul guvern 75, La rîndul său, Hitler a adresat, la 15 iulie 1940, o scrisoare lui Carol al II-lea, prin care făcea un aspru rechizitoriu la adresa politicii externe a României, atrăgîndu-i atenţia că „orice încercare de a înlătura prin manevre tactice de vreun fel sau altul pericolele care ameninţă ţara 119 dumneavoastră trebuie sa / sufere / şi va suferi un eşec. Sţîrşitul, mai devreme sau maz tîrziu — şi poate în foarte scurt timp — va fi chiar distrugerea Românieiu 76. Hitler cerea ca România să pornească imediat pe calea „înţelegerii* cu Ungaria şi Bulgaria, punînd la bază cesiuni teritoriale în favoarea acestora. Tratativele româno-bulgare desfăşurate la Craiova între 19 şi 21 august s-au încheiat cu cedarea Cadrilateru-lui, graniţa dintre cele două state- fiind stabilită pe linia existentă în 1912. Negocierile româno-ungare de la Turnu Severin (16—-24 august) au eşuat, astfel că Germania şi Italia au convocat la Vieiia pe miniştrii de externe ai României şi Ungariei pentru ziua de 29 august. Aici li s-a comunicat că Ribbentrop şi Giano şi-au asumat rolul de „arbitri* 77. întrunit în noaptea de 29/30 august, Consiliul de Coroană a decis, după lungi discuţii, să accepte „arbitrajul* Germaniei şi Italiei. De altfel, Carol al II-lea a declarat ceva mai tîrziu că chiar dacă Consiliul de Coroană ar fi respins „arbitrajul*, el ar fi uzat de prerogativele sale şi l-ar fi primit78. în ziua de 30 august celor două delegaţii li s-a prezentat hotărîrea „arbitrilor* (graniţa între cele două state fusese fixată de însuşi A. Hitler la 27 august)79. Apoi, în noaptea de 30/31 august a avut loc un nou Consiliu de Coroană, pentru a lua cunoştinţă despre conţinutul dictatului de la Viena. Fiind primit de rege înainte de şedinţă, Iuliu M.aniii a făcut un aspru rechizitoriu la adresa regimului de după 10 februarie 1938, a întregii domnii a lui Carol al II-lea, conchizînd : „în politică greşelile se plătesc şi se sancţionează, ca şi în viaţa socială de toate zilele* — „Va să zică -sînteţi de părere să abdic?* — a întrebat regele. — „Da Majestate, nu văd altă ieşire*, a căzut răspunsul liderului naţional-ţărănist80. Consiliul de Coroană a deciis, cu majoritate de voturi, să accepte sentinţa de la Viena. Sfărimarea integrităţii teritoriale a României în vara anului 1940 a fost rezidtatul politicii de forţă şi dictat ^instaurată în viaţa internaţională, al presiunilor şi ame- 120 ninţărilor la care ţara a fost supusă din partea marilor puteri,, al faptului câ întregul ei sistem de alianţe fusese lichidat, neputînd conta pe nici un ajutor extern. Imediat ce au aflat despre dictatul de la Viena, masele au ieşit în stradă, manifestînd energic împotriva Germaniei hitleriste şi a Italiei fasciste care au rupt o parte din trupul României dăruind-o Ungariei horthyste, care a ajuns astfel în stăpînirea unui străvechi teritoriu românesc. Neţinînd seama de legea stării de asediu, muncitori, ţărani, funcţionari, intelectuali, tineri, bătrini, femei şi bărbaţi, comunişti, liberali, naţional-ţărănişti sau de alte orientări politice şi-au exprimat' într-o ^unanimitate impresionantă refuzul de a accepta dictatul de la Viena. Manifestanţii asociau pierderile, teritoriale suferite de politica lui Carol al Il-lea, care nu-şi îndeplinise principala obligaţie — aceea de a menţine integritatea teritorială a României. în mai puţin de trei luni, ţara pierduse 99.738 km2 (33,8 % din suprafaţa totală) şi 6v821.000 locuitori (33,3 % din populaţia sa) 8*. In acel context a apărut în prim plan figura generalului I. Antonescu. Acesta era cunoscut ca un adversar înverşunat al regelui Carol al Il-lea, mai ales după ce, la sfîrşitul lunii iunie 1940, prezentase regelui o scrisoare prin care se oferea să salveze „ce mai este-cu putinţă de salvat, din coroană, din ordine şi din graniţe" ; el cerea suveranului să nu mai asculte de „forţele oculte" care „ne-au adus unde ne găsim"82 Drept răspuns, Carol a decis la 9 iulie internarea generalului la mănăstirea Bistriţa (Vîlcea). Constatînd incapacitatea lui: Gigurtu de a stăpîni situaţia din ţară, regele a decis să-l înlocuiască cu o persoană Capabilă să restabilească ordinea, care să aibă autoritate în armată, să se bucure de încrederea Gărzii de Fier şi, totodată, să nu întîmpine opoziţia lui luliu Maniu şi a lui C. I. C. Brătianu. Persoana care întrunea aceste atribute — şi care, după opinia sa îi putea asigura tronul — era generalul Antonescu. în ziua de 4 septembrie, regele l-a numit pe Ion Antonescu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri. După discuţii avute cu luliu Maniu, Const. 1. C. Bră- 121 tianu şi Horia Sima, precum şi cu Wilhelm Fabritius, ministrul Germaniei la Bucureşti, generalul Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea, în seara zilei de 4 septembrie, să-l investească cu depline puteri. Iniţia^ Carol a refuzat, dar dîndu-şi seama că nu avea pe cine se sprijini, a semnat, în dimineaţa zilei de 5 septembrie (ora 3,50) decretul prin care generalul Ion Antonescu era investit „cu depline puteri pentru conducerea statului român"83 Regele era .despuiat de principalele prerogative ; el rămânea în continuare cu unele atribute nominale : era capul oştirii, avea dreptul de a bate monedă ; conferea decoraţiile române; avea drept de graţiere, amnistie şi reduceri de pedepse ; primea şi acredita ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari; încheia tratate* în aceeaşi zi a fost suspendată Constituţia din 27 februarie 1938 şi au fost dizolvate Corpurile legiuitoare84. Prin aceste decrete se punea de fapt capăt regimului instaurat lâ 10 februarie 1938. Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, în seara zilei de 5 septembrie (ora 21,30), Antonescu i-a cerut lui Carol să abdice, avertizîndu-1 că în cazul unui refuz nu mai răspundea de securitatea persoanei şi anturajului regal. I-a lăsat totuşi timp de gîndire pînă a doua zi, la 4 dimineaţa85. într-o atmosferă de extremă surescitare, în dimineaţa zilei de 6 septembrie, Caţol a semnat actul prin care anunţa că a hotărît să treacă fiului său „grelele sarcini ale domniei" 86. Prin această formulă Carol lăsa deschisă calea revenirii sale pe tron atunci cînd împrejurările se vor fi schimbat. De la 6 septembrie 1940 Carol al II-lea a devenit un simplu particular *. * Carol a plecat din ţară în dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940 (ora 3), cu un tren special, alcătuit din 12 vagoane, fiind însoţit de Elena Lupescu şi de Ernest Urdăreanu ; după o scurtă şedere în Elveţia, s-a stabilit în Portugalia, în schimbul angajamentului că nu va desfăşura nici un fel de activitate politică. La 7 iulie 1947 s-a căsătorit cu Elena Lupescu. în ziua de 3 aprilie 1953 a murit în urma unui atac de cord, fiind înmormîntat în cimitirul regal al mănăstirii San Vicente din Lisabona, alături de regii Portugaliei, întrucît mama tatălui său (Ferdinand) era principesă portugheză: Deoarece Carol nu şi-a scris testamentul» 122 In cei 10 ani de domnie a lui Garol al Il-lea, România a parcurs mai multe etape de evoluţie. Din punct de vedere economic, criza din 1929—1933, apoi puternicul avînt din anii 1934—1938 şi, în sfîrşit, începutul recesiunii (1939—-1940); în ansamblu a fost o perioadă de progrese notabile, cu deosebire în ceea ce priveşte industria. Viaţa politică a fost foarte agitată, att avut loc mari confruntări între forţele democratice şi cele dictatoriale ; partidele politice au cunoscut un proces de erodare,, ceea ce a înlesnit lui Carol al Il-lea să treacă la dizolvarea lor formală,.în martie 1938, pe fondul unei evidente ascensiuni a Gărzii de Fier. In plan cultural s-au înregistrat progrese remarcabile, atît în privinţa ridicării nivelului de cultură al maselor, cît şi în afirmarea unei pleiade de savanţi de talie mondială. Politica externă a României S-a caracterizat prin dinamism, prin efortul depus la nivel continental pentru salvgardarea păcii; pînă la urmă, decisivă a fost poziţia marilor puteri, care a condus spre cea de a doua conflagraţie mondială, ţara noastră fiind victima politicii de forţă şi dictat. Intre 10 februarie 1938 şi 5 septembrie 1940 monarhia din România s-a aflat în apogeul ei, reuşind să acapareze principalele pîrghii ale statului, să impună propria-i voinţă celorlalţi factori politic). în vara anului 1940 s-a ajuns la totalitarism, regele Carol al Il-lea legîndu-şi nii-mele de cea dinţii dictatură din istoria României. Nesocotirea normelor constituţionale devenite tradiţionale, în care monarhia îşi avea locul bine stabilit, instituţionali-zarea unui regim care să graviteze în jurul tronului s-au dovedit, pînă la urmă falimentare. La 5 septembrie 1940 a urmat .un lung proces între Elena Lupescu şi Mircea Grigore Lambrino (Zizi Lambrino ,a murit la 26 martie 1953); în februarie 1957 Tribunalul Suprem al Portugaliei 1-â declarat pe Mircea Grigore Lambrino fiu legitim al lui Carol, obţinînd astfel drept de moştenitor. Elena Lupescu a murit la 7 iulie 1977 (Barbara Cartland, op. cit., p. 231—239 ; Terency Elsberry, op. cit., p. 287—288 ; Cosma Neagu şi Dumitru Marinescu. Fapte din umbră, voi. III, p. 235—236). 123 Carol al II-lea a fost silit să renunţe la principalele prerogative regale — nu numai la cele înscrise în Constituţia din 1938, dar şi la cele statuate în 1866 şi 1923 —• monarhul rămînînd cu unele funcţii onorifice, mai mult de decor, fără a se mai putea implica efectiv în conducerea statului român, iar a doua zi a trebuit să abdice. NOTE 1. Cuvintăriîe M. S. regelui Carol II, Bucureşti, 1940, p. 13—15. 2. „Viitorul", XXII, nr. 6 699 din 10 iunie 1930. 3. „Mişcarea", XXIV, nr. 150 din 6 iulie 1930 ; nr. 169 din 29 iulie 1930. 4. „Universul", XLVIII, nr. 158, din 12 iulie 1930. 5. „Dreptatea", IV, nr. 801 din 1.4 iunie 1930. 6. „Universul", XLVIII, nr. 133, din 15 iunie 1930. 7. Ibidem. 8. Instalarea noului prefect al Poliţiei Capitalei, tn „Dreptatea", IV, nr. 800 din 13 iunie 1930. 9. M. S. regina Maria la Balcic, Ibidem, nr. 804 din 18 iunie 1930. 10. Vezi notele informative. In Arh. ist. centr., fond Casa Regală. Carol II, dos. 67/1930. 11. „Dreptatea", IV, nr. 801 din 14 iunie 1930. 12. „D.A.D.", nr. 75, şedinţa din 18 iunie 1930, p. 3 885. 13. Zaharia Boilă, op. cit., loc. cit., f. 185. 14. N. Iorga, Doi ani de restauraţie, Vălenii de Munte, 1932, p. 22. 15. M. I. Costian, Regele Carol II şi partidele politice, p. 83. 16. C. Argetoianu, op. cit., în Monarhia..., p. 446. 17. Terence Elsberry, Mărie of Romania, p. 236. 18. C. Argetoianu, op. cit., în Monarhia..., p. 440—441. 19. Ibidem, p. 484 ; 493—497. 20. Ibidem, p. 438—439. 21. „Universul", XLIX, nr. 148 din 31 mai 1932. 22. Stelian PopescuPredică în pustiu, Bucureşti, Edit. Universul, 1941, p. 17—19. 23. Pamfil Şeicaru, Istoria partidelor naţional, ţărănesc şi naţional-ţărănesc, voi. II, Madrid,' 1963, p. 186—187. 24. „D.A.D.", nr. 41, şedinţa din 16 februarie 1933, p. 1219. 25. „Viitorul*4, XXV, nr. 7 748 din 16 noiembrie 1933. 26. „Monitorul oficial", nr. 286 din 9 decembrie 1933 27. Arh. ist. centr., fond M.P.N. Presa Externă, dos. 472, f. 2 ; dos. 279, f. 80. 28. Ibidem, fond Casa Regală, dos. 19/1934, f. 18. 124 ‘ 29. Ibidem, fond M.P.N., Presa Externă, dos. 278, f. 21 ; dos. 530, f. 2. 30. Ibidem, fond Preşed^ Cons. Min., dos. 15/1934, f. 24&— 24t; „Timpul44, IV, nr. 1217 din 20 Septembrie 1940; nr. .1216 din 19 septembrie 1940; nr. 1218dn 21 septembrie 1940. 31. Vezi, pe larg,- „D.A.D.44, nr. .16, şedinţa din 14 decembrie 1934.' 32. Acad. Ioan Făgărăşanu şi Ioana Ursu, Dr. Dimitrie Ge-rota: „Republica — stare superioară a dezvoltării politice a democraţiei", în „Magazin istoric44, nr. 4/1979, p. 35. 33. Ibidem. 34. Arh. ist; centr., fond Gasa Regală, dos. 30/1936, f. 1—4. 35. Ibidem, Carol II, Arh. Personală, dos. VHI-934/1935, f. 2. 36. Ibidem, fond Casa Regală, dos. 6/1936, f. 11. 3%. Ioan Scurtu, Viaţa politică din România. 1918—1944, Bucureşti, Edit. Albatros, 1982, p. 166—167. 38. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 6/1936, f. 2. 39. Ibidem, dos. 13/1936, f. 5. 40. Zaharia Boilă, op. cit., loc, cit., f.. 303. 41. C. Argetoianu, op. cit., loc. cit., î. 549. 42. Principele Nicolae nu mai face parte din' familia domnitoare, Consiliul de Coroană, în „Dreptatea44, XI, nr. 2 827 din 11 aprilie 1937. 43. Arh. ist. centr., fond Casa Regală. Principele Nicolae, dos. 1—4/1937, f. 1—4. 44. Hannah Pakula, The last romantic. A biograph of Queen Mărie of Romania, New York, 1984, p. 584. 45. „Dreptatea44, XI, nr. 3 008 din 26 noiembrie 1937. 46. „Monitorul Oficial44, nr. 301 din 30 decembrie 1937. 47. Mihail Sturdza, România şi sfîrşitul Europei, p. 116. 48. „Monitorul Oficial44, nr. 34 din 11 februarie 1938. 49. Ibidem, nr. 75 din 31 martie 1938. 50. Ibidem, nr. 292 din 15 decembrie 1938. 51. Ibidem, nr. 293 din 16 decembrie 1938. 52. „Timpul44, III, nr. 747 din 2 iunie 1939. 53. Sică Alexandrescu, Povestiri, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1970, p. 81—85. 54. Guvernul Renaşterii Naţionale. Noua era constituţională (Bucureşti, 1939), p. 12. 55. „Monitorul Oficial44, nr. 142 din 22 iunie 1940. 56. Biblioteca Naţională, fond. Şt. Georgescu, pachet CCII, dos. 3 (nepaginat). 57. Ibidem. 58. Arh. ist. centr., fond Preşed. Cons. de Min., dos. 49/1940, f. 2—5. 59. Arh. st. Piatra Neamţ, fond Prefectura jud. Neamţ, dos. 58/1938 (nepaginat). 60. Condamnarea d-\ui Corneliu Z. Codreanu, în „Universul44, 55, nr. 110 din 21 aprilie 1938. 61. Reprimaea agitaţiilor Gărzii de Fier. Ibidem, nr. 112 din 23 aprilie 1938. 125 62. Ioan Scurtu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României (1938—1940), Bucureşti, 1974, p. 113—114. 63. Les archives secretes de la Wilhelmstrasse, voi. V, Livre 1, Paris, 1953 (doc. 226). . 64. Ştefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea Romă-niei, Buenos Aires, 1951, p. 102—103. 65. istoria României între anii 1918—1981, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 197. £6. România va observa cu stricteţe regulile neutralităţii, în „Universul** 56, nr. 246 din 8 septembrie 1939. 67. Ştefân Palaghiţă, op. cit., p. 112. 68. Al. Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România, 1918—1940, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 217. 69. Istoria României între anii 1918—1944. Culegere de documente. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică* 1982, p. 409. 70. Regele Carol al II-lea, însemnări zilnice (nota din 27 iunie 1940). 71. George Ciorănescu, ,Bessarabia. Disputed land beween East and West, Miinchen, Edit. Ion Dumitru, 1985, p. 113—115. 72. Vasile Liveanu şi Ioan Chiper, Condiţiile instaurării dictaturii legionaro^antonesciene, în împotriva fascismului, Bucureşti, Edit. Politică, 1971, p. 169. 73. Casa JVf. S. regelui. Comunicat nr. 38, în „România**, III, nr. 755 din 6 iulie 1940. 74. C. Hamangiu, Codul general al României, voi. 28, Bucureşti, 1940, p. 1 272—1 275. 75. Ştefan Palaghiţă, op. cit.,, p. 118. 76. 23 August 1944. Documente, vol. I, Bucureşti,'Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 89. 77. Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Un episod dramatic din istoria României: 30 august 1940, Bucureşti, 1990. 78. A. Simion, Dictatul de la Viena, Cluj, Edit. Dacia, 1972, p. 199. 79. Andrea^ Hiligruber, Hitler, Konig Carol und Marschal Antonescu, Wiesbaden* 1954, p. 90. t 80. Zaharia Boilă, op. cit., loc. cit., f. 379. 81. Vezi, pe larg, Pierderile economiei româneşti în urma cedărilor de teritorii. Reduceri generale. Teritorii, populaţie, bogăţii, Bucureşti, 1940. 82. Rechizitoriul făcut de generalul Antonescu regelui care a dus la prăbuşirile anului trecut, în „Curentul**, XIV, nr. 4 801 din. 29 iunie 1941. 83. „Monitorul Oficial**, nr. 205 din 5 septembrie 1940. 84. Ibidem. 85. Pe marginea prăpastiei, voi. I, Bucureşti, 1941, p. 45. 86. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, Mihai î, dos. 4/1941, f. 34 ; v,România**, III, nr. 819 din 9 septembrie 1940. 126 6. DOMNIA REGELUI MIHAI In dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940 noul rege, Mi-hai I, a depus jurămîntul într-o formulă nouă, dictată de conducătorul statului: „Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu*1. Ion Antonescu avea să declare că prin schimbarea formulei, de jurămînt „am vrut să subliniez că pe viitor naţiunea va trece întotdeauna înaintea regelui* 2 La ceremonie a luat cuvîntul conducătorul statului, care a rostit doar aceste cuvinte : „Dumnezeu să ajute naţiei, Majestăţii Voastre şi mie* 3. Tradiţia şi normele constituţionale (din 1866, 1923 şi 1938) cereau ca jurămîntul să fie depus în faţa parlamentului, dar acesta fusese dizolvat, fapt ce-1 va determina pe fostul rege Carol al II-lea să susţină că urcarea lui Mihai pe tron nu era legală. Imediat după ceremonia depunerii jurămîntului, regele Mihai I a semnat următorul decret: „Art. I Investim pe d-1 general Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri* cu depline puteri pentru conducerea statului român. Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale : a) El este capul oştirii; b) El are dreptul de a bate monedă ; c) El conferă decoraţiunile române; d) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari; e) El numeşte pe primul ministru, însărcinat cu depline 127 puteri; f) El are dreptul de amnistie şi graţiere. Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri* 1*4. Comparativ cu decretul de la 5 septembrie, semnat de Carol al II-lea, nu mai figura dreptul de a încheia tratate, dar apărea cel de a numi pe primul ministru înzestrat cu depline puteri. Practic, la 6 septembrie 1940 s-a produs o modificare esenţială a formei de guvemămînt. România avînd pentru prima dată un conducător al statului care-şi însuşea cea meii mare parte a prerogativelor regale. După preluarea puterii, I. Antonescu a declanşat atacuri foarte dure împotriva lui Carol al II-lea care, în mod evident, aveau menirea de a slăbi cît mai mult poziţiile monarhiei. Fostul rege era declarat delapidator, escroc, „pervers epileptic", „degenerat" *, singurul vinovat de situaţia dramatică în care ajunsese România. Asemenea declaraţii erau urmate de măsuri. Astfel, au fost blocate toate acţiunile proprietate directă sau indirectă a lui Carol; au fost blocaţe toate acţiunile şi titlurile nominative sau la purtător, obligaţiunile şi orice drepturi de creanţă de. orice natură, proprietatea directă sau indirectă a fostului rege; s-a constituit o comisie specială cu misiunea de a ancheta gestiunea secretariatului general al Casei Regale, şi condiţiile în care Carol obţinuse unele proprietăţi. După minuţioase cercetări, comisia a întocmit un amplu raport, care a fost predat instanţei speciale de judecată creată pe lingă Curtea de Casaţie. Raportul a fost împărţit în mai multe capitole6. Redăm cîteva date concrete din acest document: In primul capitol, intitulat Daruri, avantagii şi subvenţii primite de ia particulari, se arăta că fostul suveran „a primit de la particulari o serie întreagă de daruri şi de avantaje prin care şi-a mărit în mod considerabil averea. Prin valoarea lor, toate aceste daruri au. depăşit semnificaţia unor manifestări protocolare sau â unor mărturii de devotament şi afecţiune deosebită, devenind pur şi simplu ♦ Pe o scrisoare a principelui Nicolae, din 23 februarie 1941, I. Antonescu’ a pus, la 10 martie 1941, următoarea rezoluţie: „Degenerat ca şi fratele său" (Arh. ist. centr., fond Casa Regală. Mihai I, dos. 3/1941, f. 10). 12a mijloace ilicite de îmbogăţire în dauna particularilor". Astfel, de la N. Malaxa a primit diverse daruri, între care întregul său grajd de curse în valoare de circa 2.000.000 lei, o colecţie de mărci de circa 5.000.000 lei, un tablou de Grigorescu, un tablou de Luchian etc. Max Auschnitt a plătit contravaloarea a 6.000 de lire sterline, cu care a fost cumpărat un armăsar de prăsilă pentru herghelia lui Carol al II-lea. Fostul rege a mai primit: de la societatea „Reşiţa" în decurs de 3 ani suma de 150.000.000 lei, de la Armând Călinescu o stemă a Frontului Renaşterii Naţionale înconjurată cu pietre de valoare, costînd 250.000 de lei, de la C.F.R. o plachetă de platină cu briliante şi rubine, va~ lorînd 900.000 de lei. Banca Naţională a României a oferit regelui suma de 81.000.000 lei pentru Fundaţia Regală, 225 colecţii mari de monete jubiliare de aur bătute cu prilejul împlinirii a 10 ani de domnie, 22 monete mari, 22 mijlocii şi 22 mici emise cu ocazia comemorării a 100 de ani de la naşterea întemeietorului dinastiei române ; pentru confecţionarea unui buzdugan a primit 225.345 lei de la B.N.R şi 689.684 lei de la Ministerul Apărării Naţionale. A mai primit 24,578 kg aur în valoare de 5.652.963 lei pentru confecţionarea unui pahar, a unei farfurii, precum şi a hărţii României în relief. Comisia cerea ca fostul rege să restituie suma de 7.444.992 lei reprezentînd „contravaloarea aurului sustras din stocul destinat acoperirii monedei". De la societatea „Techirghiolul" (anexă a Băncii Mar-morsch, Blank etc comp.) Carol a primit vila „Cetatea de Nisip", construită pe terenul statului (4,5 ha); de la societatea „Lujani" — 435.000 acţiuni în valoare nominală de 217.500.000 lei; de la Banca Marmorosch, Blank et comp. — 10.000 acţiuni în valoare de 5.756.000 lei; de la „Societe Financiere Textile pour la France et l’Etrahger" — 9-000 acţiuni în valoare de 13.565.000 lei ;.de la Societatea „Astra-Vagoane" — 30.000 acţiuni în valoare de 46.227.2521ei. In total, averea- lui Carol al II-lea a fost sporită prin acţiunile fără plată cu 204.113.231 lei. Capitolul al II-lea al raportului se ocupa de. Sporirea patrimoniului fostului suveran în dauna statului. Pe această 129 linie se Înscria obţinerea a 100 pogoane din pădurea Snagov, din partea primăriei municipiului Bucureşti; dobîndirea ilegală de imobile ale statului prin procedeul dării în plată : ferma Clinciu-Spanţov (770,8 ha), o parte din terenul Şcolii de Horticultură de la Băneasa (3.540 m2), staţiunea de Montă Băneasa (5 ha cu construcţii), pepiniera de la Murfatlar (72 ha), balta Iezerul-Mostiştea (1.010,4 ha), balta Boianu-Sticleanu (6.206,6 ha), pădurea Hereasca (34,8 ha); teren de cultură în prelungirea pădurii Hereasca (6,5 ha), toate obţinute de la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor în schimbul exproprierii unor proprietăţi aparţinînd Coroanei pentru a fi demolate şi a se construi palatul regal din Bucureşti, care era folosit tot de suveran. După o serie de manevre, Carol al II-lea a obţii! ; ; 15 ha de vie la Cotnari („dopate* de cooperativa din localitate), pe care au fost construite pivniţa şi instalaţiile de vinificaţie, plătite din fondurile Ministerului Agriculturii şi Domeniilor (14.713.907 lei). O cale importantă de sporire a. veniturilor regelui Carol al II-lea a fost acordarea şi întrebuinţarea de devize din fondul statului în valoare de 533.227.214 lei (pentru cumpărarea a 302 automobile, în intervalul 1930—1940, lichidarea unor drepturi succesorale, achiziţionarea iahtului „Luceafărul*, cheltuieli de întreţinere în străinătate, transferuri pentru persoane străine şi pentru interese familiale, transferuri pentru depozite în străinătate, exportul în compensaţie al domeniilor Coroanei ş.a.). Scutirile şi reducerile de impozite şi taxe au constituit o altă cale de îmbogăţire a suveranului (numai scutirile de taxe pentru produsele petroliere utilizate de Casa Regală se ridicau la 28.915.699 lei, pentru taxele de consumaţie la diverse produse la 38.168.485 lei, pentru taxele de apă, canal, electricitate, gunoi în intervalul >1—1940 la 10.992.215,10 lei, pentru ţigări eliberate gratuit de C.A.M. suma de 1 284 200 lei etc. etc.). Pentru castelul de la Scroviştea, Carol ă obţinut de la guvern circa 69 milioane lei (pentru construirea de străzi, asanarea lacului din preajmă ş.a,); guvernul a mai oferit 127.899.000 lei din fondul „Ordinea Publică" folosiţi pentru cumpărarea a două automobile pentru vînătoare, pen- 130 tru plata pensiei unei foste metrese a tatălui Elenei Lu-pescu, pentru plata poliţei personale a lui Ernest Urdă-reanu, pentru plata rentei unei artiste (Tatiana Grossu) de la Teatrul Naţional din Bucureşti care, pentru probleme de ordin sentimental, a trebuit să se stabilească la Paris la insistenţa Elenei Lupescu ş.a. Deşi iahtul „Luceafărul* era proprietatea lui Carol al II-lea, el a fost înscris în lista vaselor marinei române, cheltuielile de întreţinere şi plata personalului (37.132.034 lei) fiind suportate de stat. De asemenea, numeroase persoane, detaşate pentru a faee serviciul la Palat, erau plătite de guvern. Priceput şi pasionat filatelist, Carol al II-lea a obţinut din partea Direcţiei Generale a P.T.T. numeroase timbre româneşti şi străine, precum şi un Specialist în materie, detaşat la palat pentru a aranja colecţia suveranului ? suma cheltuită de menţionata Direcţie se ridica la 3.759.901 lei. Casa Regală nu a ezitat să folosească automobile rechiziţionate, nici să obţină plata de către Societatea de Telefoane a abonamentelor (6.784.838 lei) şi a convorbirilor telefonice în ţară şi în străinătate (17.963.648 lei). Carol al II-lea şi-a însuşit circa 6 milioane lei, proveniţi din fondul „Soldaţi" (depunerile soldaţilor în termen detaşaţi la Palat pentru ca la încheierea stagiului să aibă o sumă de bani). Pe cheltuiala statului s-au făcut amenajări la proprietatea particulară a regelui de la Bă-neasa (circa 1.500.000 lei). La categoria „diverse" raportul menţiona : Regia Autonomă a C.F.R! a executat pentru Casa Regală un automotor regal de vînătoare cu două remorci platformă în valoare de 2 milioape lei ; două vagoane frigorifice speciale pentru vînat la preţul de 9.900.000 lei. Prefectura Poliţiei Capitalei : a acordat o echipă de gardieni compusă din 18 oameni şi un şef de secţie cu misiune specială pe lingă casa Elenei Lupescu, începînd din anul 1934 ; nu a perceput nici un fel de taxe de timbru, înregistrare şi impozit pentru maşinile Casei Regale ; a executat la tipografia proprie diverse lucrări, registre şi imprimate pentru care n-a perceput nici o sumă, în afară de costul hîrtiei; a furnizat, în* mai 1932, palatului regal o instalaţie completă de cinema în valoare de 298.000 leii Direcţia Comercială a Pescăriilor nu a aplicat Casei Regale pentru livrările de icre negre taxa-de lux de 16,50% care, potrivit calculelor, se cifra la 30.197 lei; a oferit în perioada 1936—1940 cantitatea de 328,236 kg icre negre pentru care nu s-au reţinut impozitele datorate statului în valoare de 76.017 lei; a predat gratuit Casei Regale icre negre în valoare de 6.482.000 lei Direcţia Generală a Poliţiei şi Siguranţei Statului a plătit lunar 10.000 lei, sub formă de dirună, soţiei unui maior mort la Jilava; 300.000 lei lunar lui Eugen Bianu pentru urmărirea lui B. Stirbey. Direcţia Generală a Pădurilbr Statului a acordat lui Carol lemne în valoare de 288.572 lei, a efectuat în 1937 lucrări la Castelul de visătoare de la Lăpuşna în valoare de 997.420 lei şi în 1938 lucrări de înfrumuseţare a aceluiaşi castel în valoare de 1.097.914 lei. Ministerul Sănătăţii şi Asigurărilor Sociale a dat Casei Regale două aparate de radiologie. în valoare de 1.130.000 lei. Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina a dat pentru castelul de vînătoare din Poiana Iţcani două vagoane de lemne de foc şi a cheltuit 420.000 lei pentru reparaţii şi ameliorări la menţionatul castel. Primăria municipiului Bucureşti a cumpărat colecţii de inele vechi şi diferite tablouri în sumă de 925.000 lei, pe care le-a dăruit lui Carol al II-lea. Primăria municipiului Ploieşti a oferit regelui o cantitate de produse petroliere în valoare de 485 961 lei. Suveranul şi-a sporit averea şi pe calea obţinerii de subvenţii din partea statului, în valoare totală de 125.337.805 lei (pentru întreţinerea palatelor regale, pentru transportul de persoane şi materiale pe C.F.R., asigurarea tablourilor ; numai pentru vînătorile regale, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a acordat subvenţii în-sumînd 10.020.000 lei, iar pentru construirea grajdurilor din str. Virgiliu din Bucureşti suma de 4.900.792 lei). La capitolul al III-lea al raportului, intitulat Sume a căror provenienţă nu s-a putut stabili, comisia de anchetă înscria două lăzi cu bani lichizi, totalizînd 110.850.000 lei, predate de Ernest Urdăreanu în ziua de 6 septembrie 1940 administratorului bunurilor private ale lui Carol al II-lea, precum şi suma de 32.950.000 lei transformaţi 132 în dolari prin Banca Naţională a României şi depuşi la The Chase Bank din New-York. Sume însemnate au fost deturnate din ordinul lui Carol al II-lea din fondurile destinate de guvern construirii palatului regal; astfel, s-au construit locuinţe pentru personalul palatului regal din Splaiul Independenţei (circa 250.000.000 lei) şi grajdurile de la staţia de montă Mogoşoaia (44.851.8i0 lei) ; pentru diverse cheltuieli de întreţinere -si deplasări s-au cheltuit 11.363.938 lei etc. După întinse cercetări, instanţa specială de judecată de pe lingă Curtea de Casaţie, prin decizia nr. 1 din 26 noiembrie 1941, a obligat pe Carol al II-lea să restituie statului proprietăţile dobîndite pe căi ilegale. De asemenea, fostul rege trebuia să plătească statului român despăgubiri în valoare de 1.161.762.359 lei*. Este de înţeles că statul n-a primit niciodată această sumă. Chiar incomplete, concluziile Comisiei de anchetă aveau menirea de a arăta care era valoarea declaraţiilor lui Carol al II-lea privind spiritul de economie, de ordine şi legalitate care trebuia să anime pe toţi cetăţenii României. Evident că publicarea acestor date viza un obiectiv foarte direct, şi anume năruirea poziţiilor monarhiei în viaţa de stat. într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu declara : „Palatul nu se va mai amesteca în nici o problemă a statului şi acel ministru sau funcţionar al statului ce va fi prins de mine [că întreţine legături cu regele] va fi destituit imediat şi sancţionat / ... / Pînă cînd regele va deveni cu vîrstâ şi mintea ca să-şi dea seama de problemele statului, vă rog să luaţi notă de aţest lucru, nimeni nu va putea să-i supună problemele de stat şi oricine şi pe orice treaptă s-ar găsi în stat, va fi destituit de mine. Nimeni nu va trece prin faţa * în această sumă nu intră 41 de tablouri din colecţia lăsată prin testament de Carol I să rămînă „pentru totdeauna şi In întregul său In ţară, ca proprietate a Coroanei României** şi care au fost sustrase de Carol al II-lea şi trecute peste graniţă; ele sînt creaţia lui El Greco, Van Dyck, Tizian, Velasquez, Antonio Allegri, Giorgio Barbarelli etc. (vezi detalii In C. Neagu şi D. Marinescu, Fapte din umbră, voi. III, Bucunisti, Edit. Politică, 1980, p. 213—233). 133 palatului decît ca să se închine în faţa unui simbol. El este un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea statului44 7. Pentru a sublinia şi mai pregnant ideea că Mihai nu avea calitatea de a participa la conducerea statului, generalul a adresat, în ziua de 6 septembrie 1940, mamei regelui, aflată la Dresda, în Germania, următoarea telegramă : „Generalul Antonescu vă roagă respectuos să luaţi primul tren şi să veniţi cu un minut mai devreme lîngă prea tînarul rege al ţării, spre a-t completa educaţia pe care patria noastră şi a lui i-o doreşte fierbinte44 8. In calitatea pe care o*avea, la 14 septembrie 1940 regele Mihai a semnat următorul decret : „Art. 1. Statul român devine stat naţional-legionar. Art. 2. Mişcarea legionară este singura mişcare recunoscută în noul stat, avînd ca ţel ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare. Art. 3. D-l general Ion Antonescu este conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar. Art. 4. D-l Horia Sima este conducătorul mişcării legionare4* 9. în acest spirit, regele Mihai adresa generalului Ion Antonescu, la 6 octombrie 1940, următoarea telegramă : „Legiunea subordonîndu-,România liberă11, II, nr. 13 din 27 august 1944). 149 de conducătorii statelor din coaliţia Naţiunilor Unite. Astfel, la 6 iulie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a acordat regelui Mihai ordinul „Victoria*, cea mai înaltă distincţie, pentru „actul curajos al cotiturii hotărîte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea ei la. Naţiunile Unite, în clipa cînd nu se precizase clar înfringerea Germaniei* §°. De asemenea, Harry Ă. Truman, preşedintele S.U.A., la numit pe regele Mihai I comandor şef al „Legion of Merit4* (Legiunea pentru Merit), deoarece prin acţiunea sa de la 23 august, a avut un rol însemnat în părbuşirea frontului hitlerist în sud-estul Europei Este semnificativ faptul eă la 23 august, ora 24,00, Hit-ler dădea ordin armatei germane din România „de a suprima puciul, a-1 captura pe rege şi camarila de lâ palat şi a constitui un guvern condus de un general filogerman, în cazul că mareşalul Antonescu nu ar mai fi disponibil*62. Dar, cum aveau să arate chiar oficialităţile germane, nici un general n-a acceptat acest rol, cei contactaţi declarînd că nu se puteau împotrivi regelui României 6;*. Mult mai realist, generalul firick Hansen, şeful Misiunii militare germane în România, raporta generalului Alfred Jodl, şeful Statului Major al O.K.W.-ului : „Nu este vorba de un puci al camarilei de la Curte* ci de o lovitură de stat bine pregătită de sus, în deplină concordanţă cu armata şi cu întreaga naţiune. Pasul făcut se bucura de o largă încuviinţare. împotriva regelui şi a noului guvern nici un general nu vrea să formeze un contră guvern* f/l. Pe baza ordinului dat de Hitler, trupele germane au început pregătirile pentru înfringerea „puciului*. Mihai I era fără îndoială o ţintă importantă pentru hitlerişti ; în calitatea sa de şef al statului şi comandant suprem al armatei, regele trebuia păzit de furia armatei germane. Uciderea sau luarea lui ca prizonier putea complica foarte mult situaţia. De aceea, C. Sănătescu a ^propus ca regele să plece din Bucureşti, într-un loc sigur. După unele consultări, Mihai I a acceptat să meargă la Dobriţa (Gorj). La ora 1 noaptea, patru maşini, dintre care una condusă de rege, au părăsit curtea palatului, îndreptîndu-se spre noua reşedinţă. In zorii zilei de 24 august hitleriştii au executat pri- 150 mul bombardament masiv asupra capitalei, distrugînd numeroase clădiri, avariind grav altele — între care şi palatul regal din Calea Victoriei, producînd numeroase victime. Prin lupte grele, la 26 august, armata română a eliberat capitala, după care a continuat acţiunea de alungare a hitleriştilor şi horthyştilor din teritoriul naţional. Decretul regal din 31 august, publicat la 2 septembrie 1944, elaborat pe baza Jurnalului Consiliului de Miniştri din 30 august, prevedea : „Art. I. Drepturile românilor sînt cele recunoscute de Constituţia din 1866 cu modificările ce ulterior au fost aduse şi de Constituţia din 29 martie 1923. Art. II. Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi IV puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923. Art. III. Un decret dat în urma hotărîrii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională. Pînă la organizarea Reprezentanţei Naţionale, puterea legislativă se exercită de către rege la propunerea Consiliului de Miniştri w6r\ Decretul — prin care s-au repus în vigoare 37 de articole din cele 138 ale Constituţiei diin 1923 — a creat baza juridică a măsurilor adoptate de noul guvern şi, totodată, izvorul de drept pentru măsurile ulterioare. în fapt, actul din 31 august 1944 a avut un caracter mai cuprinzător de-cît cele menţionate în decretul lege, fiind aplicate şi alte prevederi ale Constituţiei din 1923. De la 23 august 1944, forma de guvernămînt a cunoscut 6 nouă modificare : România a redevenit o monarhie constituţională, suveranul exercitîndu-şi prerogativele stabilite prin constituţiile din 1866 şi 1923. Conform planului stabilit, la 10 septembrie 1944 regele a revenit în Bucureşti, fiind întîmpinat în gara Mogo-şoaia de C. Sănătescu şi de ceilalţi membri ai guvernului 66. Deoarece palatul din Calea Victoriei era avariat în urma bombardamentelor hitleriste din 24 august, suveranul şi-a stabilit reşedinţa la palatul din şoseaua Ki-seleff. In ziua de 13 septembrie miniştrii numiţi la 23 august au depus jurămînul în faţa suveranului67. După înlăturarea lui Ion Antonescu, guvernul de la Moscova n-a mai luat în consideraţie acordul de la Stock- 151 holm, astfel că relaţiile cu noile oficialităţi române au fost luate de la zero. Clauzele stabilite prin negocierile opoziţiei la Cairo au fost şi ele date uitării. în urma proclamaţiei regelui din seara zilei de 23 august, armata română n-a opus nici o rezistenţă trupelor sovietice, care — profitînd de ocazie — au ocupat întreg teritoriul României, au luat aproape 130 000 de prizonieri, comportîn-du-se ca o forţă de ocupaţie. Abia după 20 de zile, la 12 septembrie 1944, a fost semnată la Moscova Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite68 care consemna: ieşirea României din războiul antisovietic şi angajarea ţării noastre -(începînd cu 24 august, ora 4 dimineaţa) în lupta împotriva Germaniei hitleriste/plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea ^dictatului de la Viena, stabilirea graniţei româno-sovietice din 28 iunie 1940; totodată, Convenţia prevedea reglementarea unor probleme interne deja soluţionate de guvernul român, sau care. reveneau de drept acestuia ; s-a constituit o Comisie Aliată de Control, cu sediul in Bucureşti, guvernul român fiind obligat să îndeplinească „toate instrucţiunile44 acesteia „care decurg din Convenţia de armistiţiu44. în fapt, România devenea o ţară ocupată de sovietici *. Este semnificativ faptul că din partea Aliaţilor documentul a fost semnat numai de Malinovsky, deşi ambasadorii S.U.A. şi Marii Britanii erau şi ei prezenţi, jucînd rolul de simpli figuranţi. Regele şi liderii partidelor istorice n-au realizat decît parţial faptul că marile puteri îşi delimitaseră sferele de influenţă şi că S.U.A. şi Marea Britanici abandonaseră România'în braţele Uniunii Sovietice, care era hotărîtă să-i impună propriul ei sistem politic, folosindu-se de Partidul Comunist Român. *. în şedinţa Consiliului de Miniştri din 15 septembrie 1944, Iuliu Maniu a reamintit că „lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem4*, iar Constantin I. C. Brătianu arăta- că sovieticii au negociat de pe poziţii de forţă, deoarece „se simţeau stăpîni in ţara româneasca, fiindcă armata ocupase ţara14 (23 August 1944. Docmente, voi. III, p. 82, 42). 152 La 2.6 septembrie 1944, C.C. al P.C.R. a dat publicităţii un proiect de platformă pentru crearea Frontului Naţio-nal-Democratic „din sinul căruia să se formeze un nou guvern44 In ziua de 13 octombrie o delegaţie a F.N.D. — alcătuită din L* Pătrăşcanu, Gh. Gheorghiu-Dej, C. Ţiţei Petrescu, Lothar Rădăceanu, Victor Brătfăleanu, Gh. Vlădescu-Răcoasa şi Gh. Micle — a prezentat suveranului Platforma Frontului şi a subliniat necesitatea chemării acestuia la putere ; totodată delegaţia a informat că reprezentantul P.C.R. şi cel al P.S..D. au demisionat din guvern. Organul central de presă al P.C.R., scria la 14 octombrie : „Socotim că Majestatea Sa regele Mihai I, care la 23 august a fost alături de poporul hotărît să pună capăt unei stări care duce# ţara la dezastru, va înţelege şi astăzi chemarea poporului de a desăvîrşi prin Frontul Na-ţional-Democratic actul de la 23 august 1944“. Pe acest fond de agitaţie politică s-a înregistrat scrisoarea înaintată generalului Constantin Sănătescu; la 2 noiembrie, de generalul V. P. Vinogradov, prin care Comisia Aliată de Control constata „mersul cu totul nesatisfăcător al aplicării Convenţiei de armistiţiu44 şi cerea guvernului român *să curme această politică de tărăgănare44 70. După o serie de consultări cu şefii partidelor politice, regele a hotărît să-l însărcineze pe C. Sănătescu cu formarea unui nou guvern „de largă colaborare politică44 71. Noul guvern, format la 4 noiembrie, a durat mai puţin de o lună. Pe plan internaţional avuseseră loc la Moscova tratative între I. V. Stalin şi W. Churchill (9—20 octombrie 1944), în cursul cărora premierul britanic a propus ca influenţa Rusiei în România să fie de 90%, în Bulgaria de 75%, în Iugoslavia şi Ungaria de 50%, în Grecia de 10%, ceea ce Stalin a aprobat imediat 72 Pe fondul unei permanente agitaţii politice, la 2 decembrie 1944, regele a acceptat demisia liii C. Sănătescu şi l-a numit, în aceeaşi zi, în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe generalul N. Rădescu, şeful Marelui Stat Major, fost adjutant al reginei Maria şi unul dintre conducătorii organizaţiei fasciste Cruciada Româ- 153 nismului, înfiinţată de M. Sţelescu In 1936, adversar al Germaniei hitleriste, motiv pentru care fusese internat în lagăr. După intense negocieri, la 6 decembrie, s-a constituit guvernul Rădescu, dar nici acesta n-a avut o viaţă lungă. Privaţiunile la care cetăţenii fuseseră supuşi în ultimii ani datorită războiului, lipsirea de drepturi şi libertăţi democratice, au creat o stare de spirit nouă, radicală, pe care P.C.R. a ştiut s-o valorifice în folosul obiectivelor sale politice, organizînd mari întruniri pe cuprinsul întregii ţări la care se cerea demisia lui Rădescu şi formarea unui guvern F.N.D. La 11 februarie 1945, N. Rădescu a rostit un discurs, în sala „Arott din Bucureşti, în care a spus .. „în ce mă priveşte, afirm din nou că atîta timp cît frînele guvernării vor fi în miinile mele, voi apăra cu orice preţ liniştea şi ordinea în ţară44 73. în şedinţa Consiliului de Miniştri din 16 februarie a fost şi mai categoric : „în situaţia pe care o am mă voi opune din toate puterile, şi dacă este nevoie să ajungem la război civil, îl vom face, domnilor, oricare ar fi rezultatul44 7/1. în ziua de 24 februarie 1945 au avut loc mari manifestaţii organizate de F.N.D. în întreaga ţară. în Piaţa palatului regal din Bucureşti s-au înregistrat evenimente sîngeroase ca urmare a încercării unor manifestanţi de a ocupa Ministerul de Interne 75. In seara aceleiaşi zile, N. Rădescu a condamnat cu energie tulburările provocate de „nişte indivizi fără neam şi fără Dumnezeu44 76. în replică, un grup de generali şi ofiţeri superiori a dat publicităţii o declaraţie prin care anunţau că se desolidarizează „de acţiunea şi de declaraţiile d-lui general Nîcolae Ra-descu, considerîndu-le pe amîndouă dăunătoare intereselor armatei şi ţării44 77. între semnatari se aflau doi foşti adjutanţi regali : gen. D. Dămăceanu şi col. Radu Ruses-cu ; lor li se adăuga gen. C. Vasiliu-Răşcanu, vechi consilier pe probleme militare al suveranului. Ministrul de război (gen. Ion Negulescu), de comun acord cu preşedintele Consiliului de Miniştri, a elaborat decretul privind scoaterea din cadrele active ale armatei a ofiţerilor care au încălcat disciplina militară. Deşi afectă pe unii dintre foştii săi colaboratori, regele, respectînd spiritul constituţional, 154 şi-a pus semnătura, „uşor tremurată“, pe acest decret 78. La rîndul său, Comisia Aliată de Control (Sovietică) a trecut la dezarmarea trupelor române din interiorul ţării, fapt ce a determinat protestul Marelui Stat Major79, dar fără rezultat. Hotărîrile Conferinţei de la Ialta, din 4—11 februarie 1945, erau interpretate de cercurile palatului ca venind în ^sprijinul poziţiei lor. în declaraţia dată publicităţii, conducătorii U.R.S.S., S.U.A. şi ai Marii Britanii îşi afirmau „acordul comun de a duce o politică comună din partea celor trei guverne ale lor în timpul perioadei temporare de instabilitate în Europa eliberată şi acela de a ajuta popoarele Europei eliberate de sub dominaţia Germaniei naziste şi popoarele fostelor state satelite ale Axei, să rezolve prin mijloace democratice problemele lor politice şi economice cele mai urgente 80. în fapt, la Ialta s-a ratificat împărţirea sferelor de influenţă hotărîtă anterior, în primul rînd la Moscova îri octombrie 1944. Pe fondul unor extraordinare tensiuni politice, în ziua de 27 februarie a sosit în România, A. I. Vîşinski, care în discuţiile cu regele Mihai şi-a exprimat nemulţumirea faţă de activitatea lui N. Rădescu, pe care-1 considera fascist. Asemenea aprecieri a făcut şi la adresa liderilor partidelor istorice, in special a lui Iuliu Maniu 8t. în consecinţă, reprezentantul sovietic a cerut formarea imediată a unui guvern democratic, care să se sprijine pe masele populare. Aflînd despre aceste demersuri, viceamiralul StiVenson şi Burton Y. Berry, reprezentanţii Marii Britanii şi S.U.A. în Comisia Aliată de Control, au propus, la 28 februarie, lui Vîşinski „o consultare prealabilă* asupra situaţiei şi stabilirea unui punct de vedere comun privind rezolvarea crizei de guvern din România82. Dar Vîşinski a răspuns abia la 5 martie, arătînd că guvernul sovietic aprecia că noul guvern român trebuia să fie cu adevărat democratic, pentru a „asigura' în România, care reprezintă spatele frontului Armatei Roşii, ordinea şi liniştea, asigurînd totodată îndeplinirea onorabilă şi conştiincioasă a condiţiilor Convenţiei de armistiţiu. Pe lîngă aceasta — declara repre- 155 zentantul sovietic — consider necesar să vă atrag atenţia asupra faptului să, Conferinţa din Crimeea cere smulgerea din rădăcină a ultimelor urme ale nazismului şi fascismului, ceea ce constituie, de asemenea, o sarcină importantă a noului guvern român44 8:î. Pe de altă parte, intervenţiile lui C. Vişoianu — ministrul de externe — pe lingă diplomaţii S.U.A. şi Marii Britanii în România, pentru obţinerea unui sprijin în favoarea soluţiei preconizate de rege, ca şi speranţele puse în „veştile44 de la Washington şi Londra s-au dovedit a fi iluzorii M. La rîndul său, Vîşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui Mihai, izbind cu pumnul în biroul acestuia, trîntind uşa, făcînd declaraţii ca acestea * „La Ialta nu s-a vorbit de Rădescu44, „Ialta sînt eu44 85. In aceste condiţii, la 2 martie 1945, Mihai I l-a însărcinat pe dr. Petru Groza cu formarea guvernului, insis-tînd pentru obţinerea colaborării Partidului Naţional-Ţă-rănesc şi a Partidului Naţional-Liberal. Groza a propus liderilor celor două partide să-şi desemneze 2—3 reprezentanţi în guvern, dar aceştia au respins oferta. în schimb* a fost realizat un acord de participare la guvern a Partidului Naţional-Liberal (Gh. Tătărescu) şi Partidului Na-ţional-Ţărănesc (Anton Alexandrescu)., Lista astfel întocmită a fost supusă aprobării suveranului. Maniu şi Bră-tianu au insistat pe lingă Mihai I să nu accepte lista86, dar acesta a considerat rezistenţă inutilă, astfel ca în seara zilei de 6 martie a semnat decretul pentru numirea noului guvern. Luînd cunoştinţă de această decizie, Gh. Gheorghiu-Dej declara la adunarea publică ce se desfăşura în capitală : „Să mulţumim Mâjestăţii Sale regelui că a înţeles .în cele din urmă să asculte glasul poporului. în ciuda clicii care îl înconjoară, îl izolează de popor, Majestatea Sa regele, ascultînd glasul poporului şi sfatul adevăraţilor conducători ai poporului nostru are mult de cîştigat, deoarece conducătorii partidelor aşa-zis istorice, în frunte cu Iuliu Maniu, serviţi de unelte pentru că nu pot fi caracterizaţi altfel decît ca unelte oamenii de teapa generalului Rădescu — au căutat să tîrâscă monarhia în frămîntările politice; în viitoarea luptelor politice44 87. 156 In guvernul de la 6 martie 1945 erau reprezentate 6 formaţiuni politice ; din cele 18 portofolii ministeriale, comuniştii deţineau numai 5, dar de fapt P.C/R. era principala forţă conducătoare, deoarece se bucura de sprijinul masiv al Moscovei, care primise din partea aliaţilor occidentali mină liberă de a acţiona în România. Una dintre primele măsuri ale noului guvern a fost legiferarea reformei agrare. Decretul-lege, semnat de rege, a fost publicat la 23 martie 1945 şi prevedea exproprierea terenurilor arabile mai mari de 50 ha ; prin art. 8 al de-cretului-lege Domeniile Coroanei au fost exceptate de la expropriere 8H, ceea ce arată că guvernul promova o politică de menajare a monarhiei în acele împrejurări.. în urma - reformei au fost expropriate 1 468 946 ha, dintre care 1 109 562 ha au fost împărţite la 917 777 ţărani pro-ducîndu-se astfel o modificare substanţială în structura proprietăţii agrare. Abia instalat la conducerea S.U.A., preşedintele Harry Truman — ckre nu părea a fi la curent cu angajamentele predecesorului său — trimitea lui I. V. Stalin, la 7 iunie 1945, un mesaj prin care se declara „alarmat44 de faptul că în România şi Bulgaria „există regimuri care nu asigură tuturor elementelor democratice ale poporului dreptul de a-şi exprima liber părerea şi care, prin sistemul lor de guvernare, nu reprezintă, după opinia mea, voinţa poporului şi nu-i corespund* îM). In acest context, exprimînd aprecieri elogioase pentru contribuţia României la înfrîngerea Germaniei, Prezidiul Sovietului Suprem a hotărît decorarea regelui Mihâi I cu ordinul „Victoria4491. Decoraţia a fost înmînată la 6 iulie 1945 — în cadrul ceremoniei desfăşurate la palatul regal din Bucureşti — de către mareşalul Feodor Ivanovici Tolbuhin 92. In seria acţiunilor vizînd organizarea lumii postbelice, un rol important a revenit Conferinţei de la Potsdam (17 iulie—2 august 1945); cu acest prilej, conducătorii celor trei mari puteri au hotărît înfiinţarea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Străine, însărcinat cu elaborarea tratatelor de pace cu România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda. In comunicatul dat publicităţii se preciza că tratatele de 157 pace se vor încheia cu „guvernele democratice recunos-cute44 de marile puteri 99 Iuliu Maniu'a expediat la Potsdam mai multe mesaje prin care cerea sprijinul în yederea constituirii unui guvern reprezentativ în România, format dn exponenţii tuturor forţelor democratice şi care să organizeze alegeri libere 9'\ Comunicatul final al Conferinţei l-a încurajat pe liderul naţional-ţărănist, care s-a prezentat de îndată la palat pentru a cere regelui „să treacă la instituirea noului guvern44, întruclt cel existent nu era recunoscut de marile puteri9r>. Dar, la Potsdam, S.talin i-a precizat lui Truinan că un guvern liber ales în Bulgaria, România sau Ungaria „va fi un guvern antisovietic, ceea ce eu nu pot admite44 96. Preşedintele S.U.A. a fost de acord cu punctul de vedere al liderului de la Kremlin. La 6 august, Uniunea Sovietică, „ţinînd seama de participarea activă a României, începînd de la 23 august 1944, la lupta de partea Aliaţilor, în contra Germaniei hitleriste, precum şi de îndeplinirea loială de către România a obligaţiilor luate prin Convenţia de armistiţiu44, a hotărît să stabilească relaţii diplomatice cu ţara noastră 97. Acest act reprezenta, fără îndoială, un sprijin politic internaţional acordat guvernului român. Pe de altă parte, în ziua de 18 august, Roy Melbourtie, locţiitorul reprezentantului S.U.A. în România, a prezentat ministrului de externe Gh. Tătărescu o notă verbală prin care arăta că guvernul american „nu are nici o obiec-ţiune de făcut reluării raporturilor diplomatice între U.R.S.S. şi România44, dar că S.U.A. „doreşte în această ţară instituirea unui regim reprezentativ al opiniunii publice române, constituit din toate grupările democratice ale ţării44 98. In consecinţă, „Guvernul Statelor Unite nu admite să aibă tratative şi nici să semneze un tratat de pace final româno-american, decît cu un guvern reprezentativ democratic, deplin recunoscut de către Casa Albă44. Ministrul de externe Gh. Tătărescu, de comun acord cu dr. P. Groza, a respins nota, declarînd-o nulă şi neavenită, fără a intra în fondul ei, pentru că S.U.A. nu se putea adresa direct unui guvern pe care nu-1 recunoştea ca ata- 158 rere ; în cazul în care ar fi avut de comunicat ceva guvernului României, trebuia s-o facă prin Comisia Aliată de ^Control, instituită prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944. Informîndu-l pe rege, dr. P. Groza a arătat că, în forma în care a fost prezentată, nota era nulă şi că, oricum, S.U.A. nu avea nici un drept sâ se amestece în treburile interne ale României ; ţara noastră aflîndu-se sub regimul Convenţiei de armistiţiu, cele trei mari puteri trebuiau să se adreseze în comun guvernului român, iar nu fiecare în parte. La rîndul său, regele Mihai I a convocat la palat pe semnatarii Declaraţiei Blocului Naţional-Democrat, con-sultîndu-i în legătură cu cele cuprinse în nota americană : Iuliu Maniu, C. I. C. Brătianu, C. Titel Petrescu s-au pronunţat pentru crearea unui nou guvern, în timp ce L. Pă-trăşcanu a arătat că nota nu avea nici o valoare practică. Intre timp, s-au pus în mişcare şi diplomaţi englezi ; ei au înaintat regelui, la 19 august, o notă prin care făceau cunoscut că Marea Britanie nu recunoştea guvernul român. Regele l-a chemat pe dr. Petru Groza în dimineaţa zilei de 20 august pentru a-i aduce,la cunoştinţă nota engleză ; cu acel prilej, suveranul a spus : „Te rog să mă ajuţi să ies din această situaţie44 *. Preşedintele Consiliului de Miniştri a arătat că, potrivit spiritului Constituţiei, regele domneşte şi nu guvernează, astfel că nota nu trebuia să ajungă direct în mîinile suveranului ; apoi a arătat că, din motivele prezentate anterior, nota engleză, ca şi cea americană, era de drept nulă, în după-amiaza ageleiaşi zile, mareşalul palatului a comunicat lui Groza că regele a hotărît să se adreseze direct celor trei mari puteri „cu rugămintea de a arăta soluţiunea acestei chestiuni4*. Intr-adevăr, la 21 august, regele Mihai I a înmînat, succesiv, generalului sovietic Susaikov, generalului american C. V. R. Schuyler, viceamiralului englez Ralph Stevenson, * Potrivit unor relatări, regele i-ar fi cerut deschis să demisioneze. 159 cîte o notă scrisă * în care se afirma : „Avînd în vedere că preşedintele de Consiliu, Groza, refuză să-şi dea demisia, rog să interveniţi44. Aflînd despre această notă, şeful guvernului a avut o discuţie cu regele, întrebîndu-1 cînd i-a cerut demisia, iar el a refuzat-o. Mihai a răspuns că „am înţeles să mă ajuţi şi să mă laşi să constitui un alt guvern care va fi recunoscut44. Groza a replicat : „nu am ştiut că a da ajutor înseamnă să demisionez. Eu nu am ştiut acest lucru şi nici prin gînd' nu mi-a trecut că Majestatea Sa are această dorinţă44. Şeful guvernului a arătat că, în mod normal, suveranul trebuia să se adreseze celor trei mari puteri în forma următoare : „Mi s-a comunicat o notă verbală din partea Angliei printr-un funcţionar pe cale indirectă, sau am primit o notă verbală din partea reprezentantului Angliei în care spune că cele două mari puteri nu recunosc guvernul actual. Acest guvern însă a fost recunoscut de una din cele trei mari puteri. Vă rog să mă ajutaţi44. Cu alte cuvinte, U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie să se pună de acord între ele şi apoi să-i comunice hotărîrea. Suveranul a căutat să forţeze nota, declanşînd acţiune împotriva guvernului în- preajma primei aniversări a zilei de 23 august, cind era stabilită primirea triumfală a trupelor române întoarse de pe front. Programul fusese elaborat încă de la 7 august, regele avînd o participare substanţială la desfăşurarea acestei festivităţi : în seara zilei de 22 august trebuia să înmîneze decoraţiile militare, apoi, a doua zi, urma să treacă în fruntea trupelor pe sub Arcul de Triumf, să primească defilarea armatei în Piaţa palatului, să participe la banchetul organizat la Cercul Militar şi la adunarea invitaţilor de la palatul regalîK). Pentru ca atitudinea sa să nu fie interpretată ca ostilă armatei, Mihai I a fost prezent la decorarea ofiţerilor, dar a refuzat — cu toate insistenţele depuse de dr. P. Groza, gen. * Nota a fost redactată de Victor Rădulescu-Pogoneanu, după ideile ce fuseseră stabilite intr-o consfătuire anterioară la care au participat : Pogoneanu, B. Stirbey, Gr. Niculescu-Buzeşti, precum şi Roy Melbourne şi William C. Bulit din misiunea politică a S.U.A. în România (Gh. Ţuţui, Slăbirea rolului monarhiei în viaţa de stat. Proclamarea Republicii Populare Române, în 30 Decembrie ’47. Premise şi semnificaţii, Bucureşti, 1972, p. 132). 160 C. Vasiliu-Răşcanu, gen. sovietic Susaikov 101 — să participe lă festivităţile din ziua de 23 august. El a rămas ferm pe poziţia sa, chiar şi după ce i-a fost înmînată o notă semnată de Molotov prin care se arăta că Uniunea Sovietică „se opune categoric demiterii guvernului Groza şi a notificat acest lucru şi la Londra şi la Washington" 101. La 24 august regele Mihai I a primit — în prezenţa ministrului de externe Gh. Tătărescu — scrisorile de acreditare ale ambasadorului sovietic S. I. Kavtaradze, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la palat102, după care â intrat în „grevă", refuzînd să mai aibă vreun contact cu membrii guvernului. Biograful regelui nota : „Miniştrii veneau să se consulte cu el, dar erau respinşi. Mormane de decrete şi de hîrtii de stat erau aduse, dar erau trimise înapoi fără a fi semnate" 103. Unii oameni politici =— mai ales din emigraţie — considerau că regele Mihai adoptase o poziţie greşită, care-i periclita tronul *. Pe cît de hotărît era guvernul Groza de a nu părăsi conducerea ţării, pe atît de atent a fost în a nu adînci divergenţele, a respecta normele protocolare şi a reintinde punţile de legătură cu suveranul. Astfel, la 6 septembrie 1945, cînd s-au împlinit 5 ani de Ia urcarea lui Mihai I pe tron, presa guvernamentală a publicat fotografia acestuia şi articole elogioase pentru rolul avut de suveran la 23 august 1944 ; la Patriarhie s-a oficiat un Te-Deum la care au participat membrii guvernului, iar dr. P. Groza şi Gh. Tătărescu (aflaţi într-o vizită la Moscova) i-au trimis o telegramă în care se arăta : „Sîntem bucuroşi să putem mărturisi în* această zi credinţa neşovăitoare şi devotamentul neclintit cu care vom continua a sluji toate năzuinţele Majestăţii Voastre pentru realizarea fericirii poporului român"m. * Lav2l septembrie 1945, fostul rege Carol al II-lea nota că mai multe ziare din Occident „spun multe adevăruri asupra mea. Ele apără teoria că n-am abdicat, că Mihăiţă nu este rege drept, deoarece nu a fost consfinţit de parlament şi că sînt în drept de a-i retrage în orice moment delegaţia ce i -r»m dat-o Punct de vedere interesant şi juridiceşte corect" (Caro! II, însemnări zilnice). In ziua de 8 noiembrie 1945, regele se găsea.la Sinaia. Membrii guvernului au participat la Te-Deum-ul de la Patriarhie oficiat pentru suveran, cu prilejul sărbătoririi numelui său, iar presa F.N.D. a publicat articole omagiale, cu referiri la roluL avut de Mihai I la 23 august 1944. în aceeaşi z\, din iniţiativa Tineretului Naţional-Liberal şi a Tineretului Naţional-Ţărănesc, a avut loc o mare manifestaţie în Piaţa palatului sub lozincile : „Regele şi patria !*, „Brătianu şi Maniu !*, „Jos teroarea !*, „Libertate !*. Timp de mai multe ore numeroşi cetăţeni ai capitalei şi-au exprimat vehment opoziţia faţă de guvernul Groza. La chemarea guvernului au fost aduse mai multe camioane cu „muncitori*, care au intrat în piaţă pentru *a „sparge* întrunirea. Manifestanţii le-au blocat, iar două camioane au fost incendiate. Dinspre clădirea Ministerului de Interne a început să se tragă în mulţime, fiind omorîte 11 persoane, iar multe altele au fost rănite după care — noaptea — a urmat un val de arestări. Evoluţia situaţiei din R,omânia depindea de marile puteri. Conferinţa miniştrilor de externe ai S.U.A., Marii Britanii şi Uniunii Sovietice, desfăşurată la Moscova în perioada 16—26 decembrie 1945, analizînd situaţia din România, a hotărît : „Cele trei guverne sînt gata să dea M. S. regelui Mihai sfatul pe care l-a cerut în scrisoarea sa din 21 august 1945 asupra lărgirii bazei guvernului român. M. S. regele va fi sfătuit ca un membru al Partidului Naţional-Ţărănesc şi un membru ai Partidului Naţional-Liberal să fie cuprinşi în guvern /.../ Cele trei guverne iau notă că guvernul român astfel reorganizat va declara că alegeri libere şi nestingherite vor fi ţinute cît de curînd posibil, pe baza votului universal şi secret. Toate partidele democrate şi antifasciste trebuie să aibă dreptul să ia parte la aceste alegeri şi să prezinte candidaţi. Guvernul reorganizat va da asigurări cu privire la acordarea libertăţii presei, a cuvîntului, a religiei şi a asociaţiei*. Se făcea precizarea că după ce va fi astfel reorganizat şi va da asigurările cerute, guvernul român „va fi recunoscut de guvernul Statelor Unite şi de guvernul Regatului Unit* 106. 162 Regele a aflat de conţinutul hotărîrilor Conferinţei din emisiunile în limba română a postului de radio Moscova107. La 30 decembrie, Mihai I a revenit în capitală, unde a adresat prin radio obişnuitul mesaj de Anul .Nou-'; el cerea să fie uitate luptele din trecut şi să se treacă la unirea tuturor forţelor naţiunii. In seara zilei de 31 decembrie au sosit în Bucureşti, A. I. Vîşinski, prim-locţiitor al comisarului poporului pentru afacerile străine al U.R.S.S., Averel Harriman, ambasadorul S.U.A. în Uniunea Sovietică şi Archibald Clark-Kerr, ambasadorul Marii Britanii în Uniunea Sovietică. La 1 ianuarie 1946 reprezentanţii celor trei mari puteri au fost primiţi de rege la palatul Kiseleff. Suveranul a înţeles clar că guvernul Groza nu era obligat să demisioneze, acesta urmînd a fi completat doar cu un reprezentant al Partidului Naţional-Ţărănesc şi cu unul al Partidului Naţional-Liberal. După mai multe întrevederi, regele şi guvernul au acceptat toate hotărîrile Conferinţei de ia Moscova. La 8 ianuarie 1946 Mihai I a semnat deeretul prin care Mihail Romniceanu (din partea Partidului Naţional-Liberal) şi Emil Haţieganu (reprezentant al Partidului Naţional-Ţâ-rănesc) erau numiţi în guvern108. în aceeaşi zi „greva re-galău a luat sfirşit. încercarea monarhului de a răsturna guvernul Groza a eşuat; cea mai importantă prerogtivă a regelui — aceea de a numi şi demite guvernul — n-a putut fi utilizată cu succes. Practic, guvernul Groza a ieşit întărit prin eşuarea „grevei regale44, iar poziţia sa pe plan internaţional s-a consolidat. în ziua de 5 februarie 1946, S.U.A. şi Marea Britanie au recunoscut guvernul prezidat de dr. Petru Groza 109. După experienţa „grevei44 sale, regele s-a arătat mult mai prudent în relaţiile cu guvernul. în prima jumătate a anului 1946 Mihai I a ratificat actele legislative iniţiate de guvern după 24 august 1945 110 Semnificativă este decorarea de către rege a dr. Petru Groza, în mai 1946, cu „Ordinul Serviciului credincios în gradul de Colan44 şi, mai ales, motivaţia adusă : „Apreciind realizările guver- 163 nulul prezidat de d. dr Petru Groza, care a reuşit : să uşureze greaua situaţie creată de urmările războiului; să Înceapă opera de reconstrucţie şi de refacere în toate domeniile vieţii economice, mobilizînd forţeie de producţie ale naţiunii şi să execute în acelaşi timp toate obligaţiile asumate prin Convenţia de armistiţiu; să consolideze prestigiul statului în afară prin reluarea raporturilor diplomatice cu U.R.S.S., Statele Unite, Marea Britani^ precum şi prin stabilirea legăturilor de colaborare cu ţările vecine şi prietene ; să obţină reconsfinţirea graniţelor Transilvaniei întregite44 m. Asemenea aprecieri arată că suveranul se detaşă de partidele istorice, care continuau să spere în înlăturarea cabinetului prezidat de dr. Petru Groza. în ziua. de 10 mai 1946 regele Mihai a participat, alături de dr. Petru Groza, Gh. Gheo^ghiu-Dej, mareşalul Tolbuhin şi alte oficialităţi, la dezvelirea Monumentului eroilor sovietici din Bucureşti 112 în vederea alegerilor parlamentare, din iniţiativa Partidului Comunist, la 17 mai 1946 s-a constituit Blocul Partidelor Democrate, care cuprindea.: P,C.R., P.S.D., Partidul Naţional-Liberal (Gh. Tătărescu), Partidul Na-ţional-Ţărăhesc (A .Alexandrescu), Frontul Plugarilor şi Partidul Naţional-Popular. Platforma-program a Blocului Naţional-Democrat cuprindea principalele obiective ale forţelor guvernamentale în domeniile economi^ social, politic, sanitar, cultural ş.a. în privinţă formei de conducere a statului se prevedea : „Asigurarea regimului democratic şi a suveranităţii depline a statului român în cadrul monarhiei constituţionale44112. La rîndul lor, par-tr-aeîe istorice — datorită contradicţiilor dintre ele — n-au .utut ajunge la un 'acord de colaborare. Atît Partidul Na-ţional-Ţărănesc, cît şi Partidul Naţional-Liberal se pronunţau pentru un „regim monarhic-constituţional44 1,/f, pu-nînd un accent deosebit pe sinceritatea şi durabilitatea sentimentelor lor monarhice. In plină campanie electorală s-a judecat „procesul marii trădări naţionale44, intentat lui I. Antonescu şi regimului său. Procesul, desfăşurat între 5 şi 15 mai 1946, a fost un „adevărat coşmar pentru rege şi regina-mamă. Cu fiecare dezvăluire a implicării în marele dezastru naţional a domnilor Maniu şi Brătianu, întrebările lui Mi-hai sînt din ce în ce mai neliniştite : «Ce-a mai declarat Antonescu ?»“ 115 Totuşi, numele regelui nu a fost evocat decît în legătură cu acţiunile vizînd înlăturarea regimului antonescian. Procesul s-a încheiat cu sentinţe grele pentru cei judecaţi. în ziua de 1 iunie 1946 ministrul justiţiei, L. Pâ-trăşcanu, a prezentat regelui cererile de comutare a pedepsei capitale făcute de cei condamnaţi sau de avocaţii lor. Suveranul a uzat de dreptul său numai în trei cazuri : C. Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu, a căror pedeapsă cu moartea a fost comutată în muncă silnică pe viaţă 116. în aceeaşi zi, Ion Antonescu *, M. Antonescu, C. Vasiliu şi Gh. Alexianu au fost împuşcaţi în curtea închisorii Jilava li7. Alegerile parlamentare s-au desfăşurat în ziua de 19 noiembrie 1946 ,iar din rezultatele date publicităţii reieşea că Blocul Partidelor Democrate a obţinut 68,62% din voturi şi 347 mandate, în timp ce Partidul Naţicnal-Ţărănesc, cu 12,62% din voturi avea 33 de mandate, iar Partidul NaţionaVLiberal cîştigase 4,72% din voturi şi 3 mandate Luînd cunoştinţă de aceste rezultate, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal afirmau că alegerile au fost falsificate şi cereau „imediata lor anulare44 119. Totodată, ele „rugau44 Naţiunile Unite „să dăruiască şi pe viitor buna lor voinţă44 şi „să tragă de îndată consecinţele fireşti, faţă de guvernul actual4412°. Regele a aşteptat reacţia guvernelor englez şi american; cu patru zile înaintea deschiderii parlamentului, „sperînd că avea să primească curînd un sfat din partea Washingtonului, el stătu treaz toată noaptea împreună cu * întrebat de R. Lecca dacă-are ceva de transmis, I. Antonescu a lăsat acest mesaj : „Spune-i regelui că nu plec supărat pe el. Mai mult, spune-i că-i mulţumesc pentru că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut maţ devreme lingă martirii neamuiui»care *au lliptat pentru gloria şi mărirea lui“ (Larry Watts, în serviciul mareşalului, voi. I, :Munphen? 1985, p. 89). 165 regina Elena, aşteptînd oră de oră ajutorul care nu veni niciodată. în ultima noapte el se plimbă fără încetare prin cameră, singur, gîndindu-se la hotărîfea ce urma să ia. Toţi îi spuneau : nu ! Dar un instinct îi spuneau că ei greşeautt în ziua de 1 decembrie 1946 regele Mihai a deschis lucrările' Adunării Deputaţilor, cu obişnuitul Mesaj al Tronului, în care afirma: „Skit fericit să mă s găsesc în mijlocul reprezentanţilor ţării, întruniţi astăzi pentru în-tîia oară, după o îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare (...), Noul parlament are menirea de a desăvîr-şi opera de lichidare a tristelor urmări ale războiului, aşezînd statul nostru pe baze sănătoase şi puternice. Am credinţa că veţi consacra acestei opere de mare răspundere toată atenţiunea şi energiile domniilor voastre^122. în continuare Mesajul schiţa programul de activitate al guvernului şi al Adunării Deputaţilor. Prezenţa regelui şi cuvintele rostite depăşeau importanţa unui act protocolar. Ele însemnau validarea rezultatelor alegerilor de către suveran şi o evidentă distanţare a sa de partidele istorice. Aprecierile făcute la adresa activităţii guvernului şi angajamentul de a sprijini eforturile acestuia în perioada următoare arătau limpede că. Mihi I nu mai era dispus să meargă pe linia sugerată de Maniu şi Brătianu. Un participant la evenimente, naţio-nal-ţărănistul N, Pascu, nota : „El (regele) nu mai putea năzui la demiterea guvernului de vreme ce a fost nevoit să se plece în faţa refuzului anterior al aceluiaşi prim-ministru de a executa forma regală de revocare, iar acum deschisese parlamentul aceluiaşi guvern“ m. Regele a ratificat toate legile adoptate de Adunarea Deputaţilor, chiar dacă; în fond ,nu era de acord cu ele. De asemenea, actele guvernului, inclusiv numirea unor cadre din aparatul administrativ, erau avizate de suveran aproape fără nici o discuţie. în fapt, Mihai L încetase a mai fi un arbitru în disputa politică, între partide; neputîndu-şi îndeplini principala sa prerogativă constituţională. Aflată sub ocupaţie sovietică, România jse îndrepta cu paşi repezi Spre sistemul sţalinist de guvernare. în- 166 temeiat pe monopartidisnv La 29 iulîe 1947, Adunarea Deputaţilor a ratificat hotărîrea Consiliului de Miniştri privind dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănescm. A urmat arestarea principalelor cadre ale acestui partid şi trimiterea lor în faţa instanţei. Procesul, desfăşurat în zilele de 29 octombrie — 4 noiembrie 1947, a pus în cauză nu numai pe conducătorii Partidului Na,ţional-Ţărănesc;, dar şi pe unii colaboratori apropiaţi ai lui Mihai I, ca : I. Mocsony-Stîrcea, Gr. Niculescu-Buzeşti, Alex. Cret-zeanu, C. Vişoianu. Sentinţa de condamnare, pronunţată la 11 noiembrie, începea cu formula obişnuită : „Mihai I-iu, Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională,. Rege al României44; luliu Maniu, Ion Mihalache, Grigore Niculescu-Buzeşti, Alexandru Cretzeanu, Constantin Vişoianu şi alţi fruntaşi naţional-ţărănişti—fiind acuzaţi pentru crima de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a Ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la înaltă trădare125, au fost condamnaţi la ani grei de temniţă. Cu aproape o săptămînă înainte, la 5 noiembrie, Adunarea Deputaţilor adoptase o moţiune de neîncredere în Gh. Tătărescu, titularul Ministerului de Externe126. în ziua următoare reprezentanţii Partidului Naţional-Liberal (Tătărescu) în guvern au demisionat. Regele a primit aceste demisii şi a semnat decretele pentru numirea unor noi titulari* în majoritate comunişti şi sojsial-democraţi. Totalitarismul cîştiga teren de la o zi la alta. Pentru situaţia reală a României este semnificativ faptul că Groza a adresat lui I. V. Stalin, cu ocazia zilei de 7 noiembrie o telegramă conţinînd 200 de cuvinte, în timp ce telegrama trimisă regelui Mihai, cu prilejul onomasticii, avea doar 27 de cuvinte. Monarhia era tot mai puţin implicată în viaţa politică, existenţa sa avînd mai curînd un caracter formal. Biograful regelui nota : „îndatoririle sale se reduseseră, şi odată cu ele şi posibilităţile sale de a-şi exercita influenţa. Deşi două sau trei zile pe săptămînă erau ocupate cu audienţele pe care le avea cu miniştrii, aceştia reduceau treptat cîmpul discuţiilor sau raportau că nu aveau nimic de discutat^ 127.x 167 Pe acest fond politic, la care monarhia asista neputincioasă, a venit invitaţia guvernului englez câ regele Mihai să participe la căsătoria principesei Elisabeta, moştenitoarea Coroanei? Marii Britanii. Guvernul român a fost de acord cu deplasarea suveranului. In dimineaţa zilei de 12 noiembrie toţi miniştrii, în frunte cu dr. Petru Groza, l-au salutat pe rege la plecarea sa de pe aeroportul Băneasa. Suveranul a călătorit cu avionul, pilotat chiar de el, făcînd o escală la Geneva şi o deplasare la Lausanne, după care şi-a continuat drumul spre Londra 128. Ceilalţi membri ai suitei au plecat cu trenul. Eugen Biaiiu şi Emilian IonesCu au însoţit două vagoane speciale în care sş aflau două maşini recent achiziţionate de monarh, covoare, lucrări de artă, cîteva cu-fere şi valize secrete ; ele au rămas la Lausanne 129. In momentul plecării din ţară, Mihai I a împuternicit guvernul ca în lipsa lui să efectueze toate lucrările necesare conducerii ţării, inclusiv „numirile şi revocările de funcţionari44130; era, în fond, un „cec în alb44 acordat guvernului, regele însuşi renunţînd la una din prerogativele sale esenţial^. De altfel, Mihai I rămăsese singurul monarh în această parte a Europei* iar perspectivele sale erau cu totul incerte. în timpul cît s-a aflat la Londra, regele Mihai I a discutat cu diferiţi oameni politici. „Toţi considerau că era periculos să se întoarcă în România, dar ezitau să-şi ia răspunderea a-i da vreun sfat44131. Din acest punct de vedere este semnificativă atitudinea lordului Clement Ri-chard Attlee, şeful guvernului britanic : „Cînd suveranul român intră în amănuntele problemei, mărturisind că la Bucureşti sînt destule puncte de neînţelegere între gu^-vern şi tron, viitorul monarhiei fiind nesigur... omul de stat englez se întoarse brusc spre un tablou şi-l întrebă pe Mihai ce părere are despre autorul celebrei pînze44132 Potrivit unor informaţii, Churchill şi Smuts i-au spus : „Alegeţi drumul curajos. Oricare ar fi riscul, întorceţi-vă acasă44. Pe de altă parte, ambasadorul american Lewis Douglas i-a comunicat că guvernul S.U.A- riu găsea util 168 ca Mihai I să se întoarcă în România 133 Chiar unele persoane din suită afirmau că monarhul nu trebuia să se întoarcă în ţară, deoarece s-ar putea ca, sub un pretext oarecare, să.fie nu numai înlăturat de pe tron, dar şi arestat. „Regele asculta şi nu răspundea aproape nimic, căci deşi înţelegea prea bine că perspectiva care îl aştepta nu era sigură, nu s-a gîndit niciodată serios la o altă eventualitate decît aceea de a se înapoia în ţarău134. La Londra, Mihai a cunoscut-o pe principesă Anna de Bourbon-Parma, cu care a plecat în Elveţia, la Lausanne, unde s-au logodit neoficial la 6 decembrie ,1947. Cerînd încuviinţarea guvernului român — conform Statutului Casei Regale — răspunsul, transmis la 16 decembrie, a fost vag : căsătoria nu era oportună în acel moment135. Cum presa internaţională începuse deja să facă speculaţii în legătură cu rămînerea lui Mihai I în străinătate pentru.o femeie, abandonîndu-şi prerogativele constituţionale, în ziua de. 18 decembrie acesta s-a urcat în tren la Lausanne 136, iar la 21 decembrie a sosit la Bucureşti. In gara Mogoşoaia a fost întâmpinat-de membrii guvernului 137; vaici „majoritatea miniştrilor îl primi cu răceală. Pătrăşcanu se priefăcu că priveşte în urma sa cînd regele se apropie să-i strîngâ mîna ,alţii îi întinseră cîteva degete în silă, ţinîndu-şi buzele strîns lipitew 138. A doua zi, 22 decembrie, dr. P. Groza a avut o discuţie cu Mihai I, privind rezultatele vizitei sale în Occident şi problema căsătoriei. Cu acest prilej, preşedintele Consiliului de Miniştri s-a referit mai pe larg la situaţia din ţară, avansînd ideea că monarhia era şi ea trecătoare, că va sosi o vreme cînd România nu va mai avea nevoie de această instituţie. După convorbire, în cursul căreia a semnat decretul pentru numirea lui Emil Bodnăraş în funcţia de ministru al apărării naţionale, regele şi regina-mamă au plecat la Sinaia pentru sărbătorile de iarnă La 24 decembrie a fost investit noul ministru ai apărării naţionale, Emil Bodnăraş, membru în Biroul Poliţie al C.C. al P.C.R. — care* potrivîţ unor informaţii, abia 169 se întorsese de la Moscova, unde primise din partea luA Stalin indicaţii privind organizarea abdicării regelui Mi-hai. în cuvîntul rostit cu acest prilej, dr. Pv Groza a precizat că acest act era determinat „de rosturi mult mai adinei, rosturi care aparţin întregului poporu. La rîndul său, Emil Bodnăraş a ţinut să afirme că preia conducerea armatei „din însărcinarea Partidului Comunist Român şi cu asentimentul unanim al guvernului condus de dr. Petru Groza“ m. Acest act marca trecerea organismului militar Sub conducerea Partidului Comunist Român. A fost elaborat şi un plan (Je măsuri de securitate şi măsuri politice, care a început să se aplice începînd cu a doua jumătate a zilei de 29 decembrie. S-a trecut la* punerea sub paza gărzilor muncitoreşti înarmate şi a unităţilor militare a punctelor strategice din Capitală şi din ţară, a principalelor întreprinderi şi instituţii ; au fost rechemaţi în ţară o serie de diplomaţi cunoscuţi pentru concepţiile monarhiste ; s-a asigurat securitatea membrilor guvernului şi fruntaşilor partidelor politice ; unităţile militare au fost puse sub stare de alarmă şi pregătite să intervină în caz de necesitate ; s-a efectuat o masivă mobilizare la sedii a activului de partid şi de tineret; a fost convocată sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor; ofiţerii batalionului de gardă regală au fost consemnaţi în cazarma Regimentului 3 Care de luptă, iar militarilor în termen li s-a dat permisie ; au fost efectuate treceri în rezervă şi numiri îh comandamente şi în rîndul cadrelor. in seara zilei de 29 decembrie (ora 20,30) regele Mi-hai a- fost anunţat de mareşalul palatului (aflat în Bucureşti) despre cererea formală a dr. P. Groza de a-i acorda o audienţă a doua zi, la ora 10 ; era rugată să fie de faţă şi regina-mamă. Suveranul a înţeles că această chemare era determinată de ceva neobişnuit, dar nu-şi putea da seama despre ce putea fi vorba ; presupunea că ar fi o discuţie în legătură cu căsătoria lui. în dimineaţa zilei de 30 decembrie regele, împreună cu regina-mamă 170 — însoţiţi de persoane de la Gurte şi garda obişnuită *— au pornit cu maşina spre Bucureşti. La ora 12, Mihai I a sosit la palatul din şoseaua Kiseleff. Mareşalul palatului, Dimitrie Negel, l-a informat telefonic pe Groza, care a sosit peste 15 minute împreună cu Gh. Gheorghiu-Dej. „Regele îşi dădu seama d'e implicaţiile pe care le avea prezenţa lui Dej... El venise în calitatea sa de secretar general al Partidului Comunist, ceea ce însemnă neplăcere14. Groza. explică de la intrare : „Am venit cu prietenul meu Dej şi am dori să fim primiţi împreună44. Suveranul nu avea altceva de făcut decît să accepte. Discuţia s-a desfăşurat în holul de la etaj al palatuluiv'1. Participau : regele Mihai I, regina-mamă Elena, dr: Petru Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej. Biograful regelui nota : „Nu exista atmosfera în care un monapi primea în audienţă doi din miniştrii săi, ci aceea în care patru persoane stăteau liniştit de vorbă în colţul unei camere44. în esenţă ,a avut loc următoarea discuţie * : Dr. Petru Groza : — „Ei bine, Majestate, a sosit timpul să aranjăm o despărţire prietenească44. După o lungă, pauză, regele, luat prin surprindere, întrebă ce trebuia să înţeleagă prin aceste cuvinte. — „Am venit în problema importantă pe care am discutat-o cu cîteva zile înainte. Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmei v-am avertizat că va trebui să vă pregătiţi pentru aşa ceva. Trebuie să înţelegeţi că nu mai există loc în România pentru un rege44. Mihai I eontinua să fie uluit; se aştepta la un astfel de deznodămînt, dar nu se gîndise că el s-ar produce aşa de brusc. Totuşi, replică : — „Nu dv. sînteţi cel care puteţi să-mi spuneţi să plec. Această chestiune trebuie s-o hotărască poporul44. în discuţie interveni Gheorghiu-Dej : -— „Majestatea Voastră trebuie să înţeleagă că nu v-am cere acest lucru, dacă România nu ar fi coaptă penţru a deveni republică44. Groza preciză că guvernul va aranja problemele materiale, astfel incit Mihai să * Reconstituire dOpă Arthur Gould Lee, op. cit-, p. 235— 247 ; Nicolette Frank, op. cit., p. 233—236 ; Azvîrlirea României în prăpastie (interviu eu regele Mihai), în „România liberă*4, XLVIII, nr. 306 din 29 decembrie 1990. 1-71 ducă o viaţă confortabilă : „Vrem să rezolvăm această chestiune fără fricţiuni, în mod elegant64. Gheorghiu-Dej întări spusele primului ministru, dez-voitînd ideea că „atît timp cît sînteţi aici, vor fi întotdeauna frământări. Fiecare reacţionar priveşte la persoana dv. ca la inspiratorul rezistenţei. Nu mai putem tolera această situaţie*. El aminti că la procesul Partidului Naţional-Ţărănesc s-au dezvăluit documente care atestau implicarea suveranului în acţiuni îndreptate împotriva guvernului Groza, iar „dacă se va produce vreo încurcătură, nu vom putea împiedica scoaterea lor la iveală, şi atunci cum am putea opri legea să-şi urmeze* cursul ?“ Ameninţarea cu un proces era mai mult decît evidentă pentru rege. — „Propunerea dv. ridică grele probleme constituţionale*, încercă el o manevră. — „Ne-am gîndit la toate, replică Groza scoţînd o coală de hîrtie din pergament alb din dosarul cu scoarţe roşii pe care-1 ţinuse în mină de cînd începuse audienţa. Majestatea Voastră nu trebuie să faceţi altceva decît să semnaţi*. — „Voi studia această hîrtie“, declară regele, în speranţa că va cîştiga timp. — „Trebuie s-o citiţi acum. Nu părăsim această casă pînă cînd hîrtia nu va fi semnată, chiar dacă va trebui să stăm aici pînă diseară*, preciză Groza. — „Îmi trebuie 48 de ore pentru a-mi analiza situaţia44, afirmă Mihai. Dar răspunsul şefului guvernului fu lămuritor : „Este imposibil. Poporul nostru aşteaptă ştirea abdicării. Dacă nu vom avea semnătura dv., se vor ivi neplăceri*. , Regele merse în camera de alături pentru a citi documentul. Aici ă aflat de la D. Negel că garda palatului fusese schimbată, că palatul era înconjurat de trupe, legăturile telefonice erau decuplate, regele fiind complet izolat. In acest timp, P. Groza i-a comunicat regineir-mamă că guvernul va asigura ^fiului Majestăţii Voastre mijloacele necesare pentru a duce o viaţă confortabilă, pînă la sfîrşitul zilelor44. Regele Mihai a revenit în cameră : — „Pentru ce trupe în jurul palatului ? Şi telefonul întrerupt ?* — „Poporul este impacientat Sire, sîntem aici de un timp destul 172 de lung*. — „Şi dacă eu refuz să semnez ?* — „Dv. aţi văzut, totul a fost prevăzut. Ordinele sînt date, noi deţinem poziţiile cheie. Şi noi nu putem părăsi acest palat fără actul de abdicare semnat. Se poate ivi un război civil. Noi nu putem răspunde de securitatea nimănui. Şi dv. veţi purta răspunderea*. — .„Poporul a suferit deja foarte mult; el nu trebuie să-şi verse sîngele pentru mine. Mă simt obligat să consimt la acest act de violenţă* • Apoi se aşeză la masă şi semnă următorul document : „Mihai I-iu Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României. La toţi de faţă şi viitori sănătate. In viaţa statului român s-au produs în ultimii ani prefaceri politice, economice şi sociale care au creat noi^ra-porturi între principalii factori ai vieţii de. stat. Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiilor stabilite de pactul fundamental — Constituţia ţării — ce-rînd o grabnică şi fundamentală schimbare. în faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere eu factorii de răspundere ai ţării, conştient şi de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai * într-o relatare din decembrie 1990, fostul rege Mihai afirma că Groza şi Gheorghiu-Dej au recurs „la un şantaj. Mi-au comunicat că, tergiversindu-se semnarea actului, locuitorii Bucu-reştiului îşi vor da seama că aici se întîmplă ceva deosebit, iar ei, membrii guvernului, adică şi comuniştii, vor fi nevoiţi, pentru a putea contracara orice formă de opoziţie, să execute peste o mie de studenţi dintre cei ce fuseseră arestaţi în ultimul an44. - De asemenea, a afirmat că Groza „s-a( apropiat de mine şi m-a rugat să-i pipăi vestonul în dreptul buzunarului. Mi-a spus «Pipăiţi»-. Şi avea pistolul. în buzunar, dînd explicaţia : «Ca să nu mi se întîmple şi mie ce i s-a întîmplat lui Antonescu->. Cu alte cuvinte, ca să poată riposta, dacă aş fi dat vreun semn că vreau să-l arestez44 (Azvîrlirea României in prăpastie, loc. cit.). Documentele vremii, inclusiv relatările din perioada următoare abdicării, făcute de Mihai de Hohenzollern lui Arthur Gould Lee şi Nicolettei Frank nu cuprind nici o referire la cei 1 000 de sţudenţi. 173 corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentînd o piedică serioasă în calea dezvoltării României. In consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român, A B D I C pentru mine şi pentru urmaşii mei de la tron, renunţind pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al României. Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de stat. Mihai I Dată la Bucureşti, astăzi 30 decembrie 1947K După ce regele semnă documentul şi-l înmînă preşedintelui Consiliului de Miniştri, acesta „nu se putu abţine să dea o ultimă notă melodramatică. Apropiindu-se de regina-mamă el se lovi cu mîna peste buzunarul de la spate şi îi spuse : «Ia vedeţi ce am aici». Regina se retrase un pas înapoi, iar Groza se întoarce spre rege, rîdicînd clapa buzunarului pentru a se observa pistolul : «Nu voiam să risc. Nu aveam de gînd să vă las să procedaţi cu mine cum aţi făcut cu Antonescu»“. La ora 15, cu actul de abdicare semnat, dr. P. Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej au plecat la Consiliul de Miniştri, care s-a deschis la ora 15,30. Dr. P. Groza a început cu următoarele cuvinte143: „Doamnă şi domnilor miniştri, v-am convocat pentru a vă comunica un fapt nou, care a intervenit de cînd nu ne-am văzut. Veţi lua cunoştinţă de acest fapt din conţinutul actului pe care vi-i voi citi“, şi a citit documentul semnat de Mihai I. în continuare, dr. P. Groza a. prezentat textul proclamaţiei guvernului către ţară. Proclamaţia aducea la cunoştinţă abdicarea regelui şi aprecia că ,,Astfel, poporul român a dobîndit libertatea de a-şi clădi o nouă formă de stat — Republica Populară44 Primul ministru a declarat : „Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri, 174 cum poate inamicii noştri n-ar fi dorit * Ca să citez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie (...) Vreau să se ştie pretutindeni — şi aceasta este foarte important, că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Nimeni n-a fost supărat cu ceva. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvînt de reproş, pentru felul cum poporul nostru a ţinut să se poarte cu acela care, înţelegînd glasul vremurilor, s-a retras, lucru pentru care poporul român nu se poate arăta nerecunoscător. Deci fostul rege va fi respectat ca orice cetăţean al ţării44 * **. La ora 19,10 s-a deschis, sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor w\ Primul a urcat la tribună dr. P. Groza, care a dat citire actului de abdicare a regelui Mihai I şi proclamaţiei guvernului. M. Sadoveanu a declarat, în numele deputa- Fostul rege Carol al II-lea nota : „Vestea a căzut ca o măciucă pe capul nostru, am rămas literalmente trăznit (...) Cine dracu l-a pus pe Mihăiţă să se întoarcă (din Anglia) ca după o săptămînă să plece în condiţiile cele mai urîte şi dînd către popor o proclamaţie ruşinoasă. Nu numai că abdică pentru el şi urmaşii săi, dar spune in proclamaţie că lasă poporului grija de a-şi alege feiul cum doreşte să fie guvernat, con-siderînd că monarhia este un obstacol serios în calea dezvoltării democratice a ţării. Mă sufocă ideea că fiul meu, ca suveran, să poată să-şi pună iscălitura sub un document astfel redactat (...) Chiar dacă abdicarea şi proclamaţia i-au fost smulse prin ameninţare, s-a pus în situaţia cea mai oribilă posibilă14 (Carol II, însemnări zilnice, nota din 30 decembrie 1917). ** După ce a primit un paşaport pe numele Mihai de Ho-henzollern-Sigmaringen, fostul rege a plecat din ţară în seara zilei de 3 ianuarie 1948. De la castelul Foişor a mers, însoţit de mama sa, în gara Sinaia ; aici, pînă la urcarea în vagon, cele două persoane au trecut printre două rînduri de ostaşi, care n-au mai prezentat onorul cum se obişnuia. Trenul era format din 8 vagoane, dintre care 2 de bagaje şi 6 vagoane salon. Odată cu Mihai au părăsit ţara 33 de persoane, majoritatea aflate de mai mulţi ani în serviciul Casei Regale ; ulterior au plecat şi alţii, care s-au adăugat la membrii familiei regale aflaţi_ deja în străinătate — în total 46 de persoane, dintre care 175 ţilor; că parlamentul „ia act de abdicarea regelui Mihai, cît şi de proclamaţia guvernului către ţarăw. Deputatul Gh. Nechiti a prezentat următorul proiect de lege din iniţiativă parlamentară : „Art. 1. Adunarea Deputaţilor ia act de abdicarea regelui Mihai If pentru el şi pentru urmaşii săi. Art. 2. Constituţia din ânul 1866, cu modificările din 29 martie 1923 şi acelea din 1 septembrie 1944 şi următoarele se abrogă.. Art. 3. România este Republică Populară. Denumirea statului român este : Republica Populară Română. Art. 4. Puterea legislativă - va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor pînă la dizolvarea ei şi pînă la constituirea unei Adunări legislative consti-V tuante, care se va face la data ce se va fixa de Adunarea numai 17 făceau parte dm suita fostului rege* în plină noapte trenul a trecut graniţa de stat a României, a parcurs teritoriile Ungariei şi Austriei, îndreptîndu-se spre Elveţia, unde Mihai de Hohenzollern şi-a stabilit domiciliul. Pe traseu şi la sosirea în Elveţia el a refuzat să facă deetaxaţR ziariştilor. La 4 martie 1948, aflîndu-se într-o vizită în Marea Britanie, Mihai a, declarat presei că abdicarea i-a fost impusă prin forţă, astfel încît nu se simţea legat de acest act; asemenea afirmaţii au fost repetate în S.U.Â., cu prilejul primirii lui, în acedaşi lună, de către H. Truman şi G. Marscjiall, precum şi în alte ocazii. Ca urmare, Consiliul de Miniştri a hotărît, la 22 mai 1948, retragerea cetăţeniei române pntru : Mihai de Hohenzollern, Elena, mama sa ; Elisabejta de Hohenzollern; Ileana de Habs-burg şi Nicolae de Hohenzollern. La 20 februarie 1948 fusese ridicată cetăţenia fostului rege Carol al II-lea. Totodată s-a hotărît trecerea în proprietatea statului român a bunurilor familiei regale, şi anume : 15190 ha teren arabil, 136 990 ha păduri, 29 castele cu 1081 camere, 114 alte palate în diferite zone ale ţării cu 1979 camere, 16 castele de vînă-toare şi cabane cu 88 de camere, 3 991 502 bucăţi acţiuni la cele mai importante întreprinderi industriale şi bănci („Reşiţa44, „>Astra Română44, „Titan-Nadrag-Calan44, „Mica44, „Steaua Română", „Le tea44. Banca Românească, Banca de Credit etc.). Casa Regală poseda numeroase bijuterii, tablouri, yacht-uri şi alte bunuri în valoare „de mai multe sute de miliarde de lei44. De la 30 decembrie 1947 a fost sistată plata listei civile pentru familia regală şi alte cheltuieli ale instituţiei monarhice. La 10 iunie 1948 s-a oficiat în palatul regal din Atena (sala Tronului), căsătoria între Mihai de Hohenzollern şi Anna de Bourbon-Parma* din care au rezultat cinci copii (Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria) („Scînteia44, XVII, nr. 1 128 din 24 mai 1948 * Nicolette Franck, op. cit., p. 239—242 ; Arthur Gould Lee, op. cit., p. 245—260 ; Gheorghe Ţuţui şi Gheorghe I. Ioniţă, op. cit., p. 125—126). 176 Deputaţilor. Art. 5. Adunarea Constituantă va hotărî asupra noii Constituţii a R. P. Române. Art. 6. Pînă la intrarea în vigoare a noii Constituţiuni, puterea executivă va fi exercitată de un Prezidium compus din cinci membri, aleşi cu majoritate de Adunarea Deputaţilor dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale Republicii Populare Române**. Proiectul a fost adoptat prin vot secret (cu bile) în unanimitate. în continuare, deputatul Gh. Apostol a prezentat, din iniţiativă parlamentară, proiectul de lege prin care se numeau membri ai Prezidiumului Republicii Populare Române : C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Şt. Voitee, Gh. Stere şi I. Niculi. Proiectul a fost adoptat în unanimitate (295 bile albe), după care cei aleşi au depus jură-mîritul. Şedinţa s-a încheiat la ora 19,55. în aprecierea actului de la 30 decembrie 1947 trebuie să se ţină seama de contextul concret istoric în care se de^ rula istoria României, şl mai ales de presiunea factorilor externi. Practic, România era înconjurată de state care evoluau în aceeaşi direcţie şi în care se instauraseră deja regimuri republicane : Uniunea Sovietică (1917), Bulgaria (septembrie 1946), Iugoslavia (decembrie 1945), Ungaria (februarie 1946). Asemenea altor state europene, Roknânia se afla în zona de influenţă şi dominaţie sovietică. De asemenea, se cuvine subliniat faptul că în România se afirmase un curent republican, cu rădăcini încă din sec. al XVIII-lea. Dar, desigur, nu pentru Republica Populară, înfeudată marii puteri de la Răsărit, militaseră cei care, de-a lungul vremii, s-au pronunţat pentru un regim republican în România. NOTE 1. „Monitorul Oficial41, nr. 206 bis din 6 septembrie 1940. 2. „Timpul44, IV, nr. 1 205 din 8 septembrie 1940. 3. Ibidem. 4. „Monitorul Oficial44, nr. 206 bis din 6 septembrie 1940. 5. „Timpul44, IV, nr. 1 205 din 8 septembrie 1940; „Universul44 din 6 septembrie 1940 (a 2-a ediţie specială) ; Barbara Cartland, The scandalous life of King Carol, Pyramid Books, New York, 1957, p. 220. 6. Ancheta întocmită în 1941 privind fraudele din avutul public săvîrşite de Carol al II-lea, în Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani, p. 563—63.1. 7. Arh. M.Ap.N. (C.C. al P.C.R.), fond 103, dos. 8 194, f. 3—4. 8. „Universul44 , 57, nr. 247 din 8 septembrie 1940. 9. „Monitorul Oficial44, nr. 214 bis din 14 septembrie 1940. 10. „Universul44, 57, nr. 277 din 8 octombrie 1940. 11. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, Mihai I, dos. 10/1940, f. 8. 12. Marile manifestaţii de la Iaşi, în „Universul44, 57, nr. 310 din 10 noiembrie 1940. 13. Vezi, pe larg, Asasinatele de la Jilava... Snagov şi Strej-nicul. 26—27 noiembrie 1940, Bucureşti, 1941. 14. „Universul44, 57, nr. 20 din 22 ianuarie 1941. 15. Arh. ist. centr., ..fond Casa Regală. Mihai I, dos. 10/1940, f. 18. *16.' Telegrama M. S. regelui către d. general I. Antonescu, în „Universul444, 58, nr. 27 din 31 ianuarie 1941. 17. Mihai Fătu, Contribuţii la studierea regimului politic din România (septembrie 1940—augusţ 1944), Bucureşti, Edit. Politică, 1984, p. 93. 178 18. Arthur Gould Lee, op. cit., p. 28. 19. Telegrz:na M. S. regelui Mihai către d. general I. Anto-ne seu loc. cit. 20. „Universul44, 57, nr. 187 din 14 iulie 1941. 21. Ibidem, nr. 196 din 23 iulie 1941. 22. Ibidem, nr. 109 din 26 iulie 1941. 23. „Monitorul Oficial444, nr. 200 din 24 august 1941. 24. Ibidem, nr. 214 bis din 14 septembrie 1940. 25. Arh. ist. centr., fond Casa Regală. Mihai I, dos. 10/1940, f. 33. 26. Arthur Gould Lee, op. cit., p. 42. 27. „Universul44, 59, nr. 211 din 5 august 1942. 28. Ibidem, nr. 215 din 9 august 1942. 29. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 10/1940, f. 95. 30. „Timpul44, V, nr. 2029 din 3 ianuarie 1943. 31. A. Hillgruber, op. cit., p. 169 ; Memorial Antonescu, p. 172. 32: A. Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1979, p. 235. 33. Arthur Gould Lee, op. cit., p. 46. 34. Ibidem, p. 64. 35. Ibidem, p, 47. 36. Al. Gh, Savu, Războiul şicanelor, în „Magazin istoric44, ni. 6/196y, p. 91. 37. Arh. M.Ap.N. (C.C. al P.C.R.), fond 103, dos. 8 177, f. 187. 38. Vezi, pe larg : Ioan Chiper, Situaţia politică din România în primăvara şi vara anului 1944 în lumina unor documente germane, în „Rev. ist.44, nr. 6 /1984 ; Idem, In culisele adversarului : capacitatea de reacţie a Germaniei faţă de evoluţia situaţiei din România în ajunul lui 23 August 1944, Ibidem, nr. 8/1984 ; FI. Constantiniu, Aspecte ale crizei regimului antones-cian în ajunul insurecţiei naţionale armate antifasciste şi anti-imperialiste, Ibidem, nr. 7/1979. 39. 23 August 1944. Documente, voi. II, Bucureşti, Edit. Ştinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 150. k 40. Maxim Mourin, Le drame des Etats satellits de VAxe, de 1939 ă 1945. Reddition sans condiiions, Paris, 1957, p. 11—13. 41. Relaţii internaţionale în acte şi documente, voi. II, p. 146. 42. Ibidem, p. 153. 43. Arh. ist. centr., fond Preşed. Cons. Min., dos. 61/1940, f. 232. 44. Procesul marii trădări naţionale, Bucureşti, 1946, p. 224. 45. Arthur Gold Lee, op. cit., p. 62. 46. Constantin Titel-Petrescu, Cum s-a ajuns la armistiţiu, în „Libertatea44, I, nr. 9 din 5 septembrie 1944. 179 47. Ioan Massoff, O pagină de istorie contemporană. Cum , s-a înfăptuit ă&ul de la 23 August 1944, în „Jurnalul de diii}i~ neaţă44, V, nr. 35 din 25 decembrie 1944. 48. Cine sînt făuritorii actului istoric de la 23. August 1944, în „România liberă14,. III, nr. 324 din 24 august 1945. 49. „România liberă11, II, nr. 9 din 10 august 1944. 50. I. Macsony-Stîrcea, Memorii, voi. III, loc. cit., p, 1427. 51. Gheorghe Buzatu, Evenimentele din august 1944 in context internaţional, în Actul de la 23 August 1944 în conlexi internaţional. Coordonator Gheorghe Buzatu, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 297 52. Ioan Massoff, O pagină de istorie contemporană..., loc. cit. 53. Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 302. 54. Idem, Evenimentele din august 1944..:, loc. cit., p. 300. 55. Procesul marii trădări naţionale, p. 57. 56. V. Liveanu, E. Cimponeriu, M. Rusenescu, Tr. Udrfca, Din cronica unor zile istorice, Bucureşti, Edit. .Academiei, 1972, p. 92. , 57. Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, I. Saizu, D. Şandru, Din istoria unei zile (Contribuţii la cronologia insurecţiei române din august 1944), Iaşi, Edit. Academiei, 1979, p. 30—31. 58. Din cronica unor zile istorice, p. 96; Arthur Gouid Leă; op. cit., p. 68—71 ; Nicolette Franck, op. cit., p, 32—36 ; I. Moc-sony-Stîrcea, op. cit., loc. cit., 1422—1498 ; Emilian Ionescu, An-toneştii în seiful Castelului alb, în „Magazin istoric44, nr. 5/1967 ; Idem, Contemporan cu veacul douăzeci, Bucureşti, Edit. Militară, 1983, p. 140—142. 59. Ibidem, p. 154. 60. „Scînteia44, II, nr. 270 din 9 iulie 1945. 61. Arthur Gould Lee, Crown against sickle, p. 76—77 ; „Adevărul444, 61, nr. 16 858 din 13 mai 1947, 62. 23 August 1944. Documente, voi. II, p. 446. 63. Ibidem. 64. Hans Kiessel, Die Katastrophe in Rumănien 1944, Darm-stadt, 1964, p. 112. 65. „Monitorul Oficial44, nr. 202 din 2 septembrie 1944. 66. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 11/1940, f. 12. 67. Ibidem, f. 12. 68. Monitorul Oficial44, nr. 219 din 22 septembrie 1944. 69. Proiect de Platformă al Frontului Naţional-Democratic din România, în „Scînteia44, I, nr. 6 din 26 septembrie 1944. 70. 23 August 1944. Documente, voi. III, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 178—179. 71. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 27/1944, f. 1. 72. Nicolae Baciu, Yalta şi crucificarea României, Roma, Edit. Europa, 1983, p 152. 73. „Viitorul44, XXXI, nr. 9 424 din 13 februarie 1945. 74. Arh. M.Ap.N. (C.C. al P.C.R.), fond 103, dos. 8 495, f. 4. 180 75. Arh. ist. centr., Colecţia microfilme S.ţJ.A., rola' 693, cadrele 279—280. .76. Apud Grigore Gafencu, Jurnal, p. 330. 77. „Frontul Plugarilor4*, II, nr. 24 din 28 februarie 1945. 78. Emilian Ionescu, op. cit., p. 199. 79. 23 August 1944. Documente, voi. IV, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 234., 80. Relaţii Internationale în acte si documente, voi II (1939— 1945) p. 185. 81. Nicolette Franck, op. cit., p. 143—153 ; Arthur Gould Lee, op. cit., p..147—153. 82. 23 August 1944. Documente, voi. IV, p.- 220—222. 83. Ibidem, p. 239. . / 84. Nicolette Franck, op. cit., p. 122—123. 85. Ibidem, p. 119. 86. Ibidem, p. 128—129. 87. 23 August 1944. Documente, voi. IV, p. 245—246. 88. „Monitorul Oficial44, nr. 68 bis din 23 martie 1945. 89. Mihail Rusenescu, Date privind politica agrară a României (martie 1945—februarie 1949), în „Studii şi materiale de istorie contemporană44, voi. II, 1978, p. 85. 90. Corespondenţa preşedintelui Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. cu preşedinţii S.U.A. şi cu primii miniştri ai Marii Britanii în timpul Marelui Război pentru Aptârarea Patriei, 1941— 1945, voi. II, Bucureşti, 1958, p. 295. 91. „Scînteia44, II, nr. 270 din 9 iulie 1945. 92. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 19/1945, f. 21. 93. Relaţii internaţionale în acte şi documente, voi. II, p 254. 94. Ion Enescu, Politica externă a României in perioada 1944— 1947, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 129. 95. Gheorghe Tuţui şi Gheorghe I. Ioniţă, Anii tumultuoşi ai luptei pentru Republică, Bucureşti, Edit. Militară* 1978, p. 53. 96. Nicolae Baciu, op. cit., p. 189. 97. „Scînteia44, II, nr. 295 din 8 august 1945. 98. Relatare asupra evenimentelor din 18—24 august 1945, după : Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din ziua de 24 august 1945, în Gheorghe Ţuţui şi Gheorghe I. Ioniţă* op. cit., anexa 2 ; Dr. Petru Groza, Articole, cuvîntări, interviuri, texte alese, Bucureşti, Edit. Politică, 1973* p. 274—275 ; Nicolette Franck, op. cit., p. 155—162 ; Arthur Gould Lee, op. cit., p. 120—123. 99. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 54/1945, f. 2—8. 100. Emilian Ionescu, op. cit., p. 202. 101. Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din ziua de 24 august 1945, loc. cit., p. 205. 102. Arh. ist. centr., fond Casa Regală, dos. 43/1945, f. 9. 103. Arthur Gould Lee, op. cit., p. 128. , :r> 104. Guvernul felicită pe M. S. regele, în „Drapelul4, II, nr. 215 din 8 septembrie 1945. 181 105. Dan A. Lăzărescu, Opt noiembrie 1945, în „Liberalul44, XLIV, nr. 26 din 14—21 noiembrie 1990 ; Crimele din 8 noiembrie au fost premeditate, în „Scînteia14, II, nr. 379 din 15 noiembrie 1945. • 106. Hotăririle Conferinţei de la Moscova, în „Ardealul44, V, nr. 477 din 29 decembrie 1945. 107. Nicolette Fanck, op. cit., p. 173. 108. Comunicatul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri din 8 ianuarie 1946, în „România liberă44, III, nr. 436 din 10 ianuarie 1946. 109 „Scînteia44, II, nr. 445 din 7 februarie 1946. 110 Venera Teodorescu, Activitatea legislativă a primului guvern revoluţionar democratic (martie 1945 — octombrie 1946), în „Studii şi materiale de istorie contemporană44, voi. III, p. 126. 111. D. dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri, decorat pentru realizările guvernului de M.S. regele, în „Drapelul14, III, nr. 430 din 29 mai 1946. 112. Dezvelirea Monumentului Eroilor Sovietici, în „Universul44, 63, nr. 107 din 13 mai 1946. 113. „Drapelul44, III, nr. 423 din 21 mai 1946. 114. Chemarea Partidului Naţional-Ţărănesc, în. „Ţărănismul44, XXIII, nr. 16 din 9 iunie 1946 ; Manifestul-program al Partidului Naţional-Liberal, în „Liberalul44, I, nr. 217 din 30 octombrie 1946. 115. Emilian Ionescu, op. cit., p. 204—205. 116. „Liberalul44, I, nr. 92 din 4 iunie 1946. 117. '„Aurora44, seria a Il-a, nr. 99 din 3 iunie 1946. 118. Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României. Studiu critic privind istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, p. 527. 119. „Liberalul44, I, nr. 237 din 24 noiembrie 1946 ; „Ţărănismul44, XXIII, nr. 26 din 25 decembrie 1946. 120. Ibidem, nr. 25 din 15 decembrie 1946. 121. Arthur Gould Lee, op. cit., p. 146. 122. „D.A.D.44, nr. 1, şedinţa din 1 decembrie 1946, p. 1. 123. Arh. M.Ap.N. (C.C. al P.C.R), fond 104, dos. 9 158, f. 120, 124. „D.A.D.44, nr. 54, şedinţa din 29 iulie 1947, p 8. 125. Procesul conducătorilor fostului Partid Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, (1947), p. 371—388. 126. „D.A.D.44, nr.. 11, şedinţa din 5 noiembrie 1947, p. 102. 127. Arthur Gould Lee, op. cit., p. 151—152. 128. Plecarea M. S. regelui şi M. S. regina-mamă Elenq. la Londra, în „Liberalul44, II, nr, 521 din 16—18 noiembrie 1947. 129. Emilian Ionescu, op. cit., p. 207., 130. „Monitorul Oficial44, nr. 263 din 13 noiembrie 1947. 131. Arthur Gould Lee, op. cit., p. 223. 132. Emilian Iciescu, op. cit., p. 209—210. 133.. Nicolette Franck, op. cit., p. 229 ; Arthur Gould Lee, op. cit., p. 223—224. 134. Arthur Gould Lee, Op. cit., p. 223. 135. Ibidem, p. 225—228. 182 136. Nicolette. Franck, op. cit., p. 230 ; Emilian Ionescu, op. cit., p. 214. 137 M. S. regele şi M. S., regina au sosit în Capitală, în „Universul", 64, nr. 295 din 24 decembrie 1947. 138. Arthur Gould Lee, op, cit., p. 229. 139. Carol al II-lea, însemnări zilnice (nota din 6 ianuarie 1948). 140. „Universul14, 64, nr. 297 din 31 decembrie 1947. 141. Arthur Gould Lee, op. cit., p. 165—166. 142. „Monitorul Oficial", nr. 300 bis din 30 decembrie 1947. 143. Relatare după Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 30 decembrie 1947, în Arh. M.Ap.N. (C.C. al P.C.R.), fond 103, dos. 9 082, f. 1—6. 144. Relatare după „D.A.D.44, nr. 33, şedinţa din 30 decemr-brie 1947. 183 m ÎNCHEIERE Instaurarea monarhiei străine în România s-a realizat într-un context intern şi internaţional complex, marcat de abdicarea silită a domnitorului român Alexandru Ioan Cuza în noaptea de 11/12 februarie 1866 şi aducerea pe tron a lui Carol I de Hohenzollem-Sigmaringen. Acest act se înscrie în practica vremii, cu rădăcini în epoca medievală, cînd înrudirile de familie jucau un rol important pentru existenţa şi afirmarea statelor. Treptat, forma de guvernămînt în Europa a cunoscut evoluţii importante. Luînd ca reper anii 1866 (instaurarea dinastiei de Hohenzollem în România), 1919 (sfîrşi-tul primului război mondial şi afirmarea statelor naţionale), 1948 (anul imediat următor abdicării lui Mihai I) şi 1991 (tipărirea acestei cărţi), se.constată următoarele: 1 j Tara 1866 1919 1948 1991 1. Albania — R R R 2. Austria D* R R R 3. Belgia D D D D 4. Bulgaria — D R R 5. Cipru — — — R 6. Cehoslovacia — R R R * 7. Danemarca D D d’ D * D = dinastie 185 8. Elveţia R** R R R 9. Finlanda — R R R 10. Franţa D R R R 11. Germania D R ' R R 12. Grecia D D D R 13. Irlanda — R R R 14. Islanda — D R R 15. Italia D ' D R R 16. Iugoslavia — D R R 17. Lichtenstein D D D D 18. Luxemburg D D D D 19. Malta ' — — — R 20. Marea Britanie D D D D 21. Monaco D D D D 22. Norvegia D D D D 23. Olanda D D D D 24. Polonia — R R R 25. Portugalia D R R R 26. România D D R R 27. San Marino R R R R 28. Spania D D R D 29. Suedia . D D D D 30. Turcia D I) R R 31. Ungaria D R R R 32. Rusia (U.R.S.S.) D R R R 33. Vatican D D D D La o analiză sintetică, rezultă următoarele : Forma de guvernămînt 1866 1919 1948 1991 Dinastie . 21 18 11 11 Republică 2 13 20 22 Dacă în 1866 în Europa existau două state cu formă de guvernămînt* republicană (Elveţia şi San Marino), după primul război mondial aceasta a crescut la 13, pentru ca ** R = republică, 186 în ţ948 să ajungă la 20, iar în 1991 la 22. In acest interval de timp (1948—1991) un stat a devenit republică (Grecia, în 1973), iar un altul a trecut de la republică la regimul monarhic (Spania, în 1975). Dacă se consideră că regimul republican a fost impus de Uniunea Sovietica, -situaţia este valabilă numai pentru statele în care existau regimuri monarhice (Bulgara, Iugoslavia, România), nu şi pentru celelalte, care aveau forme republicane din 1919 şi chiar de mai înainte. Forma dinastică are tradiţie (continuitate) în şapte state europene (Belgia, Danemarca, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia), toate aflate în zona de nord a continentului, la care se adaugă Lichtenstein, Monaco, San Marino — state liliput. în aceste, "ţări-' monarhul este mai curînd un simbol, neimplicîndu-se efectiv în activitatea de guvernare. La nivel mondial, în 1991 existau 118 state cu regim republican şi 44 cu dinastii (împărat, rege, sultan, emir, duce, prinţ). Toate statele din zona centrală şi sud-est europeană au regim republican. România este înconjurată, încă din septembrie 1946, de state avînd formă de gu-vernamînt republicană. 187 J CUPRINS 1. Instaurarea dinastiei străine ... 5 2. Domnia lui Carol I de Hohenzollem-Sigmaringen . . 17 3. Regele Ferdinand ..;... 59 4. Regenţa . ................. 83' 5. Regele Carol al II-lea........97 6. Domnia regelui Mihai . . . . 127 7. încheiere . . . . ... . . 185 I.T 189 în curînd, în Editura DANUBIUS vor mai apărea: Horia C. Matei LUMEA ANTICA. MIC DICŢIONAR BIOGRAFIC Constantin Paraschiv PARLAMENTUL ROMÂN ŞI MAREA UNIRE Alfred Assolant MINUNATELE AVENTURI ALE CĂPITANULUI CORCORAN Maurice Leblanc ARSENE LUPIN ŞI TEZAURUL REGILOR FRANŢEI Zâne Grey DRUMUL DE FIER Zâne Grey AURUL DEŞERTULUI 1*1