CRISTEA SANDU TIMOC POVEŞTI POPULARE ROMÂNEŞTI > EDITURA MINERVA Bucureşti, 1988 INTRODUCERE Cine pătrunde în universul fastuos şi facinant al basmului popular românesc, este surprins şi încîntat să descopere lumile de frumuseţi ale graiului şi imaginaţiei strălucite a popoiului român, florile spiritului, ale sensibilităţii şi înţelepciunii multimilenarului neam românesc, unele dintre cele mai originale şi specifice întruchipări artistice ale geniului său creator. Cartea de faţă este — cu toată modestia pe care se cade să o manifest, în calitatea mea de culegător — o nouă revelaţie şi atestare a geniului spiritual inepuizabil, al poporului român, înfăţişînd talentul său povestitor şi arta sa narativă în admirabile şi semnificative ipostaze şi creaţii. Prin marea bogăţie şi varietate a temelor şi motivelor poveştilor populare prezente în această carte, provenind dintr-o străveche şi înzestrată zonă etnofolclorică, de la ramul sud-dunărean al neamului românesc, al românilor din Timoc, o distinctă vatră a României orientale, spiritualitatea populară românească ni se dezvăluie în noi filoane şi cristalizări estetice şi morale. înscriindu-se în primul rînd în sfera imaginarului artistic românesc, a concepţiilor şi viziunii artistice specifice neamului românesc, prin substanţa spirituală şi morală, ca şi prin modalitatea de a povesti, basmul românesc din această colecţie poartă şi marca influenţelor străine, a infiltraţiilor motivelor narative balcanice, îndeosebi al folclorului sudslav, aparţinînd sîrbilor şi bulgarilor, alături de care românii din Timoc şi-au dus existenţa. Volumul Poveşti populare româneşti este o carte reprezentativă şi expresivă a tuturor genurilor şi speciilor prozei populare româneşti, prezentîndu-le într-o proporţie echilibrată, corespunzător ponderei pe care o au în realitatea folclorică general românească, în această privinţă florilegiul de faţă rezistînd comparaţiei, prin multitudinea motivelor şi arta de a le îmbina, cu două dintre colecţiile fundamentale ale basmului românesc: culegerea Legende sau basmele românilor a lui Petre Ispirescu şi Antologie de proză populară epică a lui Ovidiu Bîrlea. Era parcă de aşteptat, de prevăzut ca o zonă etnofolclorică aşa de prodigioasă cum este aceasta pe care o cercetăm, în care eposul popular, cîntecul epic a avut o nestinsă vitalitate şi a cunoscut o înflorire maximă, în confluenţă cu balada celorlalte popoare balcanice, ca şi epica populară în proză să exceleze. Şi într-adevăr, vigurosului talent epic al rapsodului popular din Timoc îi corespunde o rară artă de a nara a povestitorului popular. Dacă balada fantastică are o însemnată pondere în eposul popular al românilor din sudul Dunării, asupra căreia şi-a pus pecetea, în cadrul prozei populare din această zonă, basmul fantastic, care cunoaşte cele mai variate întruchipări, excelează în primul rînd, imprimîndu-şi efigia specifică. Este momentul să amintim definiţia revelatoare pe care o formulează G. Călinescu pentru basmul popular: « Basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sînt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale. Şi fabulele vorbesc de animale, dar acestea sînt simple măşti pentru felurite tipuri de indivizi. Fiinţele neomeneşti din basm au psihologia şi sociologia lor misterioasă. Ele comunică V cu omul, dar nu sînt oameni. Cind dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm »l. Basmul fiind — după expresia aceluiaşi G. Călinescu — «o oglindire în orice caz a vieţii în moduri fabuloase »— şi din această nouă carte de poveşti populare româneşti se poate revela existenţa, universul spiritual şi moral al poporului român, atitudinea şi reacţia sa în faţa vieţii şi istoriei, năzuinţele şi aspiraţiile sale, reflecţiile şi expresiile sale favorite, structurile şi modalităţile artei sale narative. O mai cuprinzătoare definiţie, a bogăţiei de semnificaţii şi ipostaze compoziţionale a basmului popular, aşa cum se înfăţişează. în această carte, găs'm la Ovidiu Bîrlea: «Basmul este o naraţiune puternic schematizată, dar veros milă, în care protagonistul uman învinge toate piedicile şi este răsplătit la urmă prin cîştigarea tronului împărătesc sau prin îmbogăţire. Verosimilitatea caracterizează atît basmul nuvelistic, cît şi cel fantastic, decît că are alte coordonate. Apoteoza eroului din final este atît de caracteristică, îneît acolo unde lipseşte, naraţiunea îşi pierde profilul de basm, devenind o specie mixtă, basm-lcgendă, chiar dacă peri-peţ ile se desfăşoară întocmai după canonul basmului. Lipsa acelui happy ending e semnul cel mai viz'bil că varianta respectivă reprezintă o abatere,-de cele mai multe ori un fenomen singular în ansamblul variantelor tipului ... In opoziţie cu legenda, basmul este :0 naraţiune optimistă care insuflă ascultătorilor vigoare şi încredere în viaţă. în ciuda traiului lor zbuciumat, avînd a înfrunta atîtea calamităţi şi a îndura spolierile atîtor exploatatori din lăuntrul şi din afara graniţelor, păturile populare nu şi-au pierdut nădejdile într-un viitor mai luminos pe care l-au dorit mereu, trsnsmiţind visul generaţiilor următoare. Mobilul care a generat basmul ca specie literară a fost tocmai tendinţa de a arăta cum trebuie să fie orînduită viaţa pe pămînt după jaloane drepte, cel bun fiind răsplătit, iar cel rău pedepsit în chip exemplar, morala ce se desprinde din toate basmele: ilustrează cea mai generală normă etică: binele învinge întotdeauna răul. Spre ilustrare, basmul tratează conflictele cele mai frecvente în societatea umană din. toate t mpurile. Gel mii pregnant oglindeşte această trăsătură basmul fantastic. în ciuda sceneriei sale cu atîtea elemente miraculoase, adesea derutante, basmul fantastic reflectă problemele mari ale societăţii, cu vechime multimilenară, pe care le-a amalgamat în conturul unei lumi ideale, lipsită de orice metehne. Acţiunea din basme are întindere biografică, dar spre deosebire de epopee şi rcman3 eroul e urmărit numai pînă la nuntă, care de obicei coincide şi cu obţinerea tronului, reprezentînd deci punctul culminant nu numai al acţiunii din basm, ci şi apogeul ce se poate închipui în viaţa unui om » Dacă aşa cum arăta G. Călinescu, basmul este o creaţie literară de o mare complexitate şi de o mare încărcătură de simboluri şi semnificaţii, totodată povestea populară este, aşa cum sublinia Ovidiu Bîrlea, un receptacol şi o oglindă a visurilor şi năzuinţelor poporului, din care se pot reconstitui filozofia, morala şi idealul său de frumuseţe, existenţa sa reală şi făpturile închipuirii sale originale. Avusese perfectă dreptate primul exeget monografic ăl basmului românesc, Lazăr Şăineanu, arătînd specificul naţional pe care îl exprimă mitologia fiecărui popor, aşa cum poate fi ea refăcută din poveştile poporului: « Fiinţele mitice din poveştile populare, deşi pretutindenea fundamentul aceleaşi, îmbracă însă o formă particulară şi variată, după diversele grupuri etnice. Alăturea cu zmeii şi balaurii în vecinică luptă cu elementele bune, apar feţii-frumoşi şi Ileana Cosînzeana, apoi zînele şi diferitele lor manifestaţiuni bune sau rele (Ielele, Rusalii, Vîlva, Mama-Pădurei), uriaşi şi pitici (Strîmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Statu-Palmă), monştri de diferite categorii (ca Jumătate-de-Om) şi întregul acel complex de personificări ale fenomenelor luminoase (Soare, Luceafăr, Zorilă) sau întunecoase 1 2 1 G. Călinescu, Arta literară in folclor. Apud: Frumosul românesc in concepţia şi viziunea poporului, 1977, p. 315. 2 Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti. Apud: Frumosul românesc in concepţia şi viziunea poporului, 1977, p. 255-256. VI (Miazănoapte, Murgilă) şi chiar ale unor abstracţiuni (Ursitoarele, Norocul, Moartea), cari constituie fondul mitologiilor poporale »3 Provenind dintr-o zonă marginală a graiului românesc, care totuşi constituie puntea de legătură dintre dialectul dacoromân şi cel macedoromân, spiritualitatea populară a românovla-vilor din sudul Dunării fiind una dintre cele mai păstrătoare de motive mitice străvechi, a avut în acelaşi timp rolul de a vehicula continuu subiectele şi temele folclorice dintre nord şi sud3 între diferite graiuri şi popoare. Dacă cineva şi-ar exprima dorinţa să cunoască basmul popular românesc şi ar citi mai întîi această carte, şi-ar face o imagine cvasicompletă despre tipurile cele mai productive, mai caracteristice şi mai răspîndite ale poveştilor populare româneşti, care circulă mai frecvent, atît pe plan intern cît şi pe plan internaţional. O simplă trecere în revistă a principalelor tipuri de basme, cu episoadele şi motivele lor caracteristice, din această colecţie ar fi în măsură să convingă de acest lucru. Să purcedem la această sumară analiză tipologică cu basmul fantastic, cu care se deschide colecţia, în cadrul cărei categorii sînt selecţionate unele dintre cele mai tipice şi închegate naraţiuni populare. Astfel, primul tip al Basmului propriu-zis, tipul A. Th. 300, cuprinzînd episodul cu omorîrea balaurului stăpînitor al unei fîntîni, fiind unul dintre cele mai frecvente în poveştile româneşti — după cum arată O/idiu Bîrlea în notele Antologiei sale — şi care de obicei se combină cu alte tipuri, precum A. Th. 301, 302, 303, 304, 315, 318, 326, 327 etc. îl întîlnim în basmul lovan Iorgovan, din colecţia noastră (pe aceeaşi temă ca şi balada cu acelaşi titlu), combinat cu tipul A. Th. 301. Episodul luptei voinicului cu zmeii, din cadrul tipului A. Th. 301 apare în primul basm al colecţiei noastre, Pătru Făt-Frumos, precum şi în povestea Fiul vacii. în combinaţie cu alte motive, episodul omorîrii balaurului din cadrul tipului A. Th. 300 poate fi găsit, de asemenea, în basmele timocene Muma Pădurii, Robinson şi Peştişorul roşu, ultimul cuprinzînd şi episodul cu fraţii gemeni născuţi în mod miraculos, motiv cunoscut în toată ţara, din cadrul tipului A. Th. 303. De alfel, motivul naşterii miraculoase se întreţese cu alte motive şi în cadrul basmelor Petrişor cel iubit şi împăratul cu doi feciori. Tipul A. Th. 306, pe motivul fetelor împăratului care rup la joc încălţămintea în fiecare noapte, este întîlnit în basmul Floarea grădinarului, fiind cunoscut şi răspîndit în toată ţara, în forma sa clasică, fiind povestit de Petre Ispirescu în Cele 12 fete de împărat şi palatul cel fermecat, tip frecvent în toată Europa. Tipul A. Th. 315, pe tema mamei trădătoare, este întîlnit în două din poveştile colecţiei noastre: Povestea lui Pipăruş Pătru şi Cerbul fermecat. Tipul A. Th. 325 pe motivul copilului cedat diavolului, care îl învaţă «magia autometamorfozărilor în felurite animale şi obiecte » (O. Bîrlea, Antologie) este întîlnit în colecţia noastră în basmul Of! în Antologia lui Ov. Bîrlea, varianta se cheamă Băiatu la şcoala diavoului. Basmul, originar din India, este destul de răspîndit la noi şi se întîlneşte frecvent în toată Europa. Naraţiunea Poveste de o muiere cu un om, precum şi Moartea-naşe, ambele din colecţia noastră, se încadrează în tipul A. Th. 332, pe motivul naşului (Sfîntul Arhanghel Mihail, Moartea, Dumnezeu) care îşi ajută finul să se îmbogăţească, sau care îi amină luarea vieţii — fiind unul dintre tipurile cele mai răspîndite la noi şi în Europa, în genere. Naraţiunea Geamfichia şi cei nouă fraţi, încadrîndu-se în tipul A. Th. 365 E, pe motivul Lenore, pe aceeaşi temă ca şi cîrttecul epic, este unui dintre cele mai productive şi răspîndite tipuri pe plan naţional şi european. Basmul Copilul născut cu cartea-n mînâ, din colecţia noastră, este o variantă frumos povestită a basmului din colecţia lui Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor, întitulat Voinicul cel cu cartea în mină născut, despre care cercetătorul C. Bărbulescu arată: «Basmul Voinicul cel cu cartea în mînă. . . face parte dintr-un grup de basme în care este vorba despre eroismul unui tînăr care a rezistat în trei rînduri la nişte încercări foarte grele şi a salvat o prinţesă din puterea unui farmec (Tip A. Th. 401), contaminat adeseori cu alt basm asemănător despre tînărul soţ care, călcînd o interdicţie, şi-a pierdut soţia pe care a trebuit să o caute înfruntînd multe greutăţi 3 Lazăr Şăincanu, Basmele române, 1978, p. 33. VII (Tip A. Th. 400). în folclorul internaţional 2ceste basme sînt foarte cunoscute şi răspîndite — amestecate între ele, combinate cu alte tipuri din pricina afinităţii unor motive. în folclorul românesc am întîlnit pînă acum 20 de variante din întregul grup, între care cinci variante sînt foarte asemănătoare cu basmul povestit de Petre Ispirescu (Tip 401 B* *), dintre acestea cea mai veche variantă fiind culeasă de F. Obert înainte de 1856 »4. Basmul Broasca-Roasca, din colecţia noastră, reprezintă naraţiunea în proză pe acelaşi motiv ca şi cîntecul epic, cu acelaşi titlu, din primul nostru volum de folclor: Poezii populare de la românii din Valea Timoculuis 1943, balada fiind colecţionată de la cel mai talentat rapsod popular timocean, Sima Prunaru. Povestea Broasca-Roasca se încadrează în tipul A. Th. 402, pe motivul soţiei-animal, reprezentînd o variantă a poveştii Iui P. Ispirescu, Broasca ţestoasă cea fermecată. în lucrarea lui Lazăr Şăineanu, Basmele românilor, 1895, această poveste se încadrează în Secţiunea I Poveşti mitico-fantastice, Ia cap. I. Ciclul păsărilor sau om-animaf B. Tipul Melusina. Basmul Fiica florilor, din această colecţie, pe tema substituirii soţiei împăratului de către o soră vitregă (verişoară) a sa, încadrindu-se în tipul 402, este aşa cum arată Ov. Bîrlea, în notele Antologiei sale, unul dintre cele mai răspîndite la noi, fiind atestat în toate provinciile în peste 80 variante. Povestea Cele trei roade de aur3 din acest volum, este o variantă povestită foarte simplu şi succint, a poveştii lui P. Ispirescu, Cele trei rodii aurite, încadrîndu-se în tipul A. Th. 408, fiind atestată îndeosebi în sudul ţării, cunoscută şi sub titlul Fata din Dafin. Unul dintre tipurile cele mai productive şi mai frecvente şi anume tipul A. Th. 425, pe motivul căutării «soţului pierdut» sau a «soţului monstruos » este prezent şi în colecţia noastră în trei variante: Povestea cu poarca, Dovletele şi Dinu Făt-Frumos. De asemenea şi în colecţia lui P. Ispirescu se găsesc trei variante ale acestui basm: Porcul cel fermecat, Dovleacul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos şi fata neguţătorului. în lucrarea lui L. Şăineanu basmul este clasificat la primul tip A. Tipul bărbat-animal sau Amor şi Psyche. Cităm din comentariul lui C. Bărbulescu 5 la acest tip de poveste: «Basmul Porcul cel fermecat, ascultat de povestitor (P. Ispirescu, n.n.) în copilărie de la mama sa, şi publicat în Columna lui Tratau în anul 1876, cu cîteva săptămîni mai înainte de a-şi publica Ion Creangă Povestea porcului în revista Convorbiri literare, face parte dintr-un ciclu de basme cu o mare răspîndire la popoarele europene, fiind semnalat şi la alte cîteva popoare în Orientul Apropiat, India, în Canada, La Zuni în Noul Mexic sau în Jamaica. Vechimea basmului pare să fie foarte mare, deoarece o variantă literară a lui se găseşte inclusă în lucrarea lui Apuleius* Măgarul de aur, scrisă în secolul al II-lea al erei noastre. Specialiştii i-au acordat o atenţie mai deosebită, din pricina asemănării sale cu legenda lui Cupidon şi Psyche. făcînd studii întinse asupra a peste o mie de variante culese din folclorul a 62 de popoare din toată lumea. în folclorul românesc sînt cunoscute pînă acum 52 de variante tipărite şi 10 variante culese pe bandă de magnetofon în ultimii ani ». Unul din basmele cele mai închegate, mai dezvoltate şi mai frumos narate din colecţia noastră, care se încadrează în tipul A. Th. 465 A, pe motivul soţului invidiat şi persecutat pentru soţia frumoasă, este basmul Andrei. Tipul A. Th. 480, cuprinzînd în colecţia noastră 3 variante ale basmului despre fata babei şi fata moşneagului, apărut în formă clasică, la P. Ispirescu şj I. Creangă, este des întîlnit în ciculaţia vie şi cules pînă în zilele noastre din toată ţara. Tipul A. Th. 510 al Cenuşeresei, persecutată de mama vitregă, combinat cu tipul A. Th. 511, pe motivul mamei metamorfozate în vacă năzdrăvană şi care îşi ajută fata persecutată, le găsim şi în două din poveştile colecţiei noastre: Pipilcuţa şi Vaca neagră. Tipul acesta de basm este unul dintre cele mai cunoscute şi răspîndite la noi, ca şi la toate popoarele. La P. Ispirescu sînt două poveşti pe aceeaşi temă: Zîna munţilor şi Găinăreasa. în lucrarea sa Basmele române L. Şăineanu remarcase de aproape acum un secol popularitatea şi marea frecvenţă a basmului: 4 C. Bărbulescu. Introducere la Petre Ispirescu, Opere, I, 1979, p. LXI—LXII. * Ibidem,, p. LXI—LXII. VIII « Cenuşereasa e unul d'n basmele cele mai populare şi în toate colecţiunile se află reprezentat acel exemplar de copilă blîndă, supusă, prigonită şi înjosită, dar căreia îi este rezervat un splendid viitor. La diferitele popoare acest ideal al inocenţei şi frumuseţei poartă un nume derivat de la vorba «cenuşă», după faţa-i mînjită şi mai ales după ocupaţiunea-i înjositoare (ea spală vasele şi curăţă vatra), la care e condamnată de mama-i vitregă san şi (în basmele străine) şi de surori invidioase. La italieni Cenuşereasa se numeşte Cenerentola, la francezi Cendrillon, la spanioli Cenicienta şi Venîafochs («Suflă-n foc»); Ia grecii moderni La^apayoucirooXou («Balegă-samar >>). La popoarele slave Cenuşereasa e asemenea reprezentată printr-un derivat din pepeli «cenuşă» (sîrb. Pepeliuga, cf. Pipclcuţa), ca şi la cele germanice: Aschenbrodel, Aschenputtel, Cinderella ctc. Trăsătura caracteristică a acestui tip e pantoful sau condurul, care revelează adevărata mîndreţe a eroinei, mult timp ascunsă sub un exterior respingător »6. în aceeaşi lucrare, L. Şăineanu descrie t'pul sîrbesc al Cenuşere>ei, care într-adevăr seamănă cu cele două variante din colecţia noastră, după cum va putea oricine face comparaţia, problema împrumutului sau a influenţei de la un popor la altul rămînînd deschisă, de rezolvat poate într-o cercetare monografică viitoare: « Varianta sîrbească cu acelaşi nume conţine o introducere — vaca năzdrăvană — care se rapoartă la tipul precedent, şi pe care o întîlnim şi în unele versiuni romanice de mai la vale. .Mama vitregă dînd fetei să toarcă o întreagă traistă de lînă, vaca o ia în gură şi mesteeînd-o, firul ieşea tors din ureche. Apoi mama vitregă porunceşte s-o taie, vaca sfătuieşte pe fată (ca şi într-o poveste rusească de mai sus) să nu mănînce din carnea-i, ci să strîngă oasele şi să le înmormîn-teze sub o piatră. într-o duminică, mama vitregă, înainte de a merge cu fata ei la biserică, vărsă în toată casa o strachină mare de mei şi o ameninţă cu moartea, de nu-1 va culege pînă la întoarcere. Ducîndu-se la mormîntul vacei, Cenuşereasa găsi o ladă deschisă plină cu hainele cele mai scumpe şi deasupra-i două porumbiţe albei cari o povăţuiră să se îmbrace cu una din ele şi să meargă la biserică, iar ele vor culege meiul. Aşa se arăta ea în trei rînduri şi cea din urmă oară pierdu pantoful drept. Pornind din casă în casă să-l cerce, feciorul de împărat ajunse şi la casa mamei vitrege şi, nebrodindu-se în picioarele fetei sale, o întrebă dacă se mai află cineva în casă şi ea tăgădui. Atunci cocoşul, zburînd pe albia pe care mama vitregă o ascunsese pe Cenu-şereasă, stri'gă: «Kikiriki ! Fata sub albie e vîrîtă aici ! > Pantoful i se potrivi în piciorul drept şi feciorul de împărat o luă de soţie >7. Tipul A. Th. 510 B, pe motivul tatălui incestuos, care după moartea soţiei doreşte să ia de nevastă pe fiica sa şi care fugind în lume de teama păcatului se căsătoreşte, după multe peripeţii, cu un împărat, are două variante în colecţia noastră: Pielea de măgar şi Gîscâriţa, fiind imul dintre cele mai răspîndite basme populare româneşti. O variantă a basmului lui Ion Creangă, Harap Alb, poate fi socotită povestea din colecţia noastră Cerbul de la baltă3 care cuprinde combinările celor două tipuri: tipul A. Th. 531, pe motivul spinului (al omului roşu) şi tipul tovarăşilor năzdrăvani (tip A. Th. 513). Ov. Bîrlea în volumul Poveştile lui Creangă (1967) arată că tipul A. Th. 531 (spinul) este atestat în întreaga Europă, dar şi în India şi în America, iar tipul A. Th. 513 (al tovarăşilor supranaturali) este răspîndit în Europa, precum şi sporadic în Africa (cf. catalogului Aarne-Thompson, ed. 1964). Tipul de basm A. Th. 545 B, pe motivul căpătuirii unui tînăr sărac de către un animal, prieten (vulpe, pisică etc.) este reprezentat în colecţia noastră de două variante frumos povestite: Vulpea lui Rogojel şi Mîrtanul năzdrăvan. Fiind cunoscut şi atestat în folclorul european, în Asia şi Africa, tipul acesta de basm este frecvent întîlnit şi în literatura noastră populară, fiind cunoscute 20 variante, după cum afirmă C. Bărbulescu în studiul amintit. O variantă a poveştii lui P. Ispirescu, Pasărea măiastră, care se încadrează în tipul A. Th 550B am inclus şi noi în colecţia noastră şi anume: Pasărea Zambilă. în folclorul românesc basmul este atestat în vreo 40 de variante. * L. Şăinianu, Basmele române, 1978, p. 475. 7 Jbidem, p. 476. IX în lucrarea Basmele române, L. Şăineanu rezumă lapidar şi extrem de limpede tipul basmului acesta: « Un împărat cu trei feciori are nevoie de o pasăre măiastră spre a împodobi o clădire măreaţă (mănăstire, biserică, turn). Feciorul cel mai mic izbuteşte s-o ia, ajutat fiind de un animal recunoscător. în cale, întîlnindu-se cu fraţii săi, dînşii îi răpesc pasărea şi caută din invidie să prăpădească pe voinic, aruncîndu-1 într-o prăpastie. Dar el scapă, fraţii perfizi sunt pedepsiţi şi pasărea care rămăsese mută din momentul răpirei, începe iarăşi a cînta »8. Tipurile de basme A. Th. 566 şi A. Th. 567, care de obicei se combină în poveştile populare româneşti, primul pe motivul fructelor producătoare de stare animalieră ^şi « doctor bun », vindecător), iar al doilea, avînd episodul găinii miraculoase sînt prezente şi în această colecţie a noastră. Primul tip 566, are, în acest volum, 2 variante: Ghiunea Ghiuzel sau Ghina cea frumoasă şi Doctor bun, iar al doilea tip 567 are, de asemenea, două variante: Cei trei fraţi împăraţi şi Doi fraţi. Ambele· sînt cunoscute şi răspîndite la noi, în Europa şi în Asia, dar al doilea este mult mai frecvent şi productiv. Basmul Dreptatea şi Strîmbătatea, din colecţia noastră, încadrîndu-se în tipul A. Th. 613, tip foarte răspîndit şi popular în folclorul românesc şi universal, se impune printre cele mai frumoase basme povestite în limba română, prin limpezimea şi voiciunea stilului, prin dramatismul situaţiilor şi prin valoarea morală exemplară, pe care o degajă. La P. Ispirescu basmul se cheamă Dreptate şi Nedreptate. Tipul A. Th. 670, atestat în folclorul românesc în numeroase variante, precum şi pe plan internaţional, este reprezentat în această colecţie de basmul Omul care ştie graiul animalelor, care se circumscrie în linii mari episoadelor şi motivelor tipului. Mai dorim să consemnăm din cadrul capitolului Basmului fantastic, din colecţia noastră, două variante ale tipului 707 C*: Doi feţi logofeţi şi Trei fete mari în cinepă, tip atît de specific folclorului românesc, cunoscut îndeosebi din varianta lui P. Ispirescu, înşir-te mărgăritari, prelucrat şi de V. Alecsandri în versuri, şi care diferă atît de mult de tipul internaţional Copiii cu părul de aur. Sînt cunoscute pînă azi peste 70 variante româneşti ale tipului 707 C*. Basmele din colecţia noastră, fără să fie în vreun fel tributare lui Petre Ispirescu, să fie reflexe ale basmului înşir-te mărgăritari, se apropie foarte mult de naraţiunea povestitorului muntean, provenind din acelaşi fond popular comun, general românesc. Capitolul Basmelor nuvelistice3 din colecţia noastră, fără să aibă aceaşi pondere însemnată ca Basmele fantastice, cuprinde totuşi o seamă de tipuri dintre cele mai specifice şi caracteristice pentru basmul popular general românesc, dintre care dorim să comentăm doar cîteva mai populare şi frecvente. Astfel, basmul Fata înţeleaptă din acest volmun se încadrează în tipul A. Th. 875, unul dintre cele mai răspîndite în toate provinciile, atestat în peste 60 variante, centrat pe motivul conflictului dintre bogat şi sărac şi a o serie de întrebări, la care fata săracului dă răspunsurile potrivite. Cercetătorii tipului au conchis că basmul este o creaţie europeană, care are insă la bază unele motive şi elemente orientale. Tipul A. Th. 910, pe motivul sfaturilor primite drept simbrie, este atestat în colecţia noastră prin varianta Ivanciu cel sărac. Acelaşi tip A. Th. 910, în combinaţie cu tipul A. Th. 613, pe motivul dreptăţii şi nedreptăţii, e prezent în colecţia noastră prin basmul Binele şi răul. coerent şi frumos povestit. Tipul A. Th. 930, pe motivul destinului de care nu te poţi feri, orice ai face, apare în colecţia noastră atît în naraţiunea populară Ursitorile, cît şi în cîntecul epic Stăncuţa sau Ursitorile, balada fiind culeasă de la rapsodul popular timocean Sima Prunaru. O comparare a celor două piese, una în proză, cealaltă în versuri, ridică interesante probleme privind procesul de creaţie în folclor, creativitatea populară în genere. Basmul lui Petre Ispirescu Hoţu împărat, făcînd parte din tipul A. Th. 950, are un frumos corespondent, în colecţia noastră, în basmul împăratul hoţ, care deşi se circumscrie motivului 8 L. Şăineanu, op. cit., p. 35S. X întîlnit atît în folclorul românesc, cît şi în folclorul universal, nu este creat pe baza izvorului scris, ci poartă, profund imprimată, pecetea autenticităţii populare. în studiul despre basmele lui P. Upirescu, C. Bărbulescu arată privitor la acest basm amintit mai sus: « Hoţu împărat (Tip A. Th. 950) este unul din puţinele basme pe care le găsim consemnate literar în antichitate. Este vorba despre comoara lui Rampsinitus, întemeietorul dinastiei a XX-a egipteană, în jurul anului 1200 î.e.n. Basmul este foarte răspîndit în întreaga lume datorită în mare parte includerii lui în istoriile lui Herodot in sec. al V-lea î.e.n. Herodot însuşi l-a auzit însă din sursă orală cum mărturiseşte: « să dea crezămînt surselor egiptenilor cel care le socoteşte vrednice de crezare. Cît despre mine, în toată povestirea mea, nu fac decît să scriu cum am auzit spusele unuia şi ale altuia ». în folclorul românesc am consemnat pînă acum 14 variante »9. Un alt basm despre dracul (zmeul) cel prost, reprezentînd o combinare a mai multor tipuri A. Th. 1072 f 1071+ 1094-j-1149, frumos povestit din colecţia noastră, este Stan leneşii. Un alt basm, de o mare frumuseţe poetică, care se încadrează în tipul 2014, din acest volum, este Gingăraşul. Al treilea capitol al colecţiei noastre, Basme despre animale, fără să exceleze prin bogăţia temelor şi forma artistică, cuprinde totuşi cîteva poveşti demne de menţionat, ca Ariciul şi vulpea, Capra şi lupul, Cum a păcălit vulpea lupul, care prin universul lor fabulos şi viziunea artistică simpatetică, ne amintesc caracterizarea acestei specii făcute de Ovidiu Bîrlea: « Basmul despre animale se vădeşte mai arhaic decit basmul propriu-zis, întrucît are la bază o viziune mai primitivă despre lume. Ea presupune credinţa că animalele au nu numai un suflet, similar celui uman, dar chiar şi un limbaj propriu prin care ele se înţeleg şi pe care îl poate descifra şi omul, mai ales cel dotat cu însuşiri speciale. La început, omul s-a apropiat cu sfială de unele animale, le atribuia puteri miraculoase. Un fel de mister încununat de un nimb plutea în jurul celor cu manifestări mai ciudate. De aci pînă la venerarea lor nu era decît un pas »*Q. Mult mai bine reprezentat, în colecţia noastră, este cel de al IV-lea capitol, Snoave, în care sînt reţinute texte închegate şi frumos povestite, din tipurile cele mai originale şi specifice din repertoriul rom'ânesc, precum şi unele piese caracteristice pentru slavi şi popoarele balcanice, în genere. Astfel, în cadrul acestui capitol apar 5 snoave din cunoscutul ciclu al lui Păcală: Păcală şi taica popa, Păcală şi popa, Păcală şi hoţii, Păcală cu purcelu, Cum a vîndut Păcală vaca, la care trebuie să adăugăm snoava Păcală, din capitolul Anexe, înregistrată şi transcrisă fonetic de R. Marcovici. Astăzi se cunosc peste 100 variante ale ciclului Păcală, răspindite în toate provinciile ţării, mai frecvente fiind întîlnite în Transilvania. Tot Ovidiu Bîrlea trasează conturul acestui ciclu în cadrul universului snoavei populare româneşti: «Există totuşi snoave în care în centrul atenţiei stă personajul pozitiv, dar acesta este de obicei figura care întruchipează isteţimea populară .menită să dejoace planurile împilatorilor de toate categoriile, pedepsind fără cruţare chiar exponenţii claselor dominante din trecut. Aceştia sînt personificarea aspiraţiei necurmate a straturilor populare spre dreptate şi echitate socială;» întruchipate de Păcală (Pepelea) la noi, Giufâ în folclorul italian, Till Eulenspigel în cel german, Cioha în1 O mie şi una de nopţi etc. în repertoriul nostru, figura lui Păcală (Pepelea) se vădeşte mai complexă, rezultată din suprapuneri şi contaminări. El apare în unele snoave ca întruchipare a prostiei funciare care, după păreri unanime, fac parte din stratul cel mai arhaic, prezent şi la popoarele primitive, unde eroul civilizator este in acelaşi timp şi personajul bufon, manifestîndu-se în formele tipice ale neghiobiei, care în fapt se dovedeşte aparentă după atare viziune arhaică. La noi, Păcală uneori simulează prostia prin faptul că isprăvile săvîrşite presupun o isteţime subterană, trădată de împrejurarea că exploatează sensul propriu al unor exprimări figurate sau chiar cuvinte, numai cu intenţia de a provoca rîsetele cele mai nestăvilite » r\ ' C. Bărbulescu, op. citi, p. LXVI. Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, I, 1931, p. 211. n Ibidem, p. 235. XI După Păcală, cele mai frecvente personaje ale snoavelor şi din această colecţie sînt popii* ţiganii etc. după cum se satirizează şi unele defecte morale şi deficienţe fizice ale oamenilor. Sînt prezente în cîteva snoave din colecţia noastră şi unele personaje care întruchipează pe Păcală la popoarele balcanice: Bai Giora şi Bai Ganea la bulgari şi Nastratin Hogea la turci. Ultimul capitol al volumului Poveşti populare româneşti cuprinde Legendele ce circulă la românovlahii din sudul Dunării şi care au în centrul lor figuri populare ale istoriei* mitologiei şi spaţiului popoarelor balcanice: Alexandru Macedon, Solomon împăratul, împăratul Traian trece-n ţară, Prinţesa de la Gamza* împăratul Constantin cel Mare> Craleviciu Marcu şi Aiircea cel Mare, şi Poveste despre Baba Novac din vremea turcului. Desigur că cea mai puternică şi sensibilă rezonanţă în sufletul şi tradiţiile poporului român a produs personalitatea cuceritorului Daciei* cea mai vie şi nestinsă amintire în memoria locuitorilor României orientale se păstrează în jurul figurii istorice a împăratului Traian, după cum arată şi folcloristul Ovidiu Bîrlea: « Cea mai veche amintire despre o figură istorică este cea despre împăratul Traian (Marcus Ulpius Traianus). E drept că în unele colecţii* începînd cu Tradiţiile lui Marian şi unele răspunsuri la chestionarul lui Densuşianu, sînt pomeniţi şi dacii* dar nu mai încape îndoială că e la mijloc o intruziune livrescă, din manualele şcolare. Doar împăratul Traian face excepţie, dar sub forma Troian, împrumutată de la slavi după părerea unanimă (deşi Schuchardt atestă forma Troiano în latina vulgară), după ce aceştia au luat-o de la populaţia romanizată din bazinul dunărean. Legendele despre Traian constituie un capitol aparte al folcloristicii pentru considerente de pondere unică. Exceptînd pe Alexandru cel Mare, Traian este singurul monarh a cărui amintire a trecut dincolo de graniţele statului pe care l-a cîrmuit, dar spre deosebire de cel dintîi, a cărui amintire a fost copios alimentată de faimosul roman popular, cea a lui Traian a dăinuit numai pe cale orală şi mai cu seamă pe o perioadă excesiv de lungă, de aproape două milenii. Această împrejurare a dat naştere altui fenomen folcloric neobişnuit de rar: amintirea s-a canalizat în două direcţii total opuse, evoluînd pînă la limitele absolute, spre cufundarea în nimic, prin transformarea numelui intr-un substantiv comun, iar pe de altă parte spre divinizare, prin ridicare în panteonul zeilor păgîni >>la. S-a putut observa cum în spaţiul spiritual al basmului popular românesc din sudul Dunării, în categoria snoavei s-au infiltrat personaje specifice folclorului bulgar, ca Bai Ganea şi Bai Giora, iar în categoria legendei au pătruns personaje specifice eposului popular sîrbesc, precum Marcu Cralevici şi Baba Novac (ultimul prezent deopotrivă şi în cîntecul epic românesc nord-dunărean). Dacă pînă acum cercetătorii şi-au putut forma o imagine revelatoare despre marea bogăţie şi vitalitate a eposului popular românesc care circulă la românovlahii din Timoc, în fapt despre geniul poetic epic al poporului român, din această colecţie specialiştii vor avea revelaţia aceleaşi înzestrări spirituale excepţionale şi pe tărîmul epicii populare în proză, multe teme şi motive străvechi, mitice circulînd într-un gen sau altul, într-o formă compoziţională sau alta. Cum mai arătam, între balada fantastică şi basmul fantastic s-a petrecut o osmoză genetică continuă, multe motive mitice străvechi traco-getice şi greco-romane refugiindu-se în aceste specii conservatoare, dar de o mare vitalitate pînă în zilele noastre. Ca o dovadă a influenţei reciproce între aceste genuri viguroase ale creaţiei populare româneşti, eposul popular şi epica în proză, este şi existenţa, chiar în cadrul acestei cărţi a multor basme cu o frazare cadenţată, a pătrunderii în miezul poveştilor a numeroase versuri populare, care fac mult mai expresive şi gradate momentele acţiunii, precum şi replicile personajelor. La fel se poate explica ajungerea pînă la noi în cîntecul epic a unor subiecte mitice antice, numai printr-o confluenţă neîntreruptă cu tradiţia orală a basmului* care, se ştie, conservă de-a lungul mileniilor reminiscenţe şi relicve ale mentalităţii populare arhaice* ale unor concepţii animiste şi totemice, ale unor civilizaţii şi creaţii spirituale de mult dispărute, ale gîndirii şi artei celor mai vechi locuitori ai acestor meleaguri. 14 14 Ovidiu Bîrlea, Folclorul romînesc, I, 1981, p. 130—131. XII Un basm nuvelistic, Poveste de băiatul milos (tip A. Th. 981) care poartă nealterată marca autenticităţii populare* orale* povestit de Prunaru Dobrilă, fiul celebrului lăutar Sima Prunaru, din comuna Zlocutea, judeţul Craina* Jugoslavia, narează despre un străvechi obicei, din preistorie* din timpuri imemoriale (şi care în naraţiune este plasat în vremea împărăţiei turceşti), acela al omorîrii bătrînilor* care nu-şi mai pot face rost de hrană* nu-şi mai pot purta de grijă. Venind ordinul de la împărăţie să-şi omoare bătrînii* toţi îl împlinesc, numai un băiat milos îşi ascunde tatăl: « Colo într-un sat, su poala la un munte, erea un băiat cuminte şi milos, avea un tată bătrîn, care crescusă copilul tot din cerşie, pînă la-ncălţătură şi îmbrăcătură. Băiatu era mult sărac şi rămas de sătenii lui. Veni poziv din sat, roc de-o săptămînă să-şi omoare bătrînul, ş[ să ivească în sat cînd îngroapă. Porni el mare plîns şi milos cum erea nu îndrăjnea să omoare pe tatăl lui. Intr-o zi, plîngînd, vorbi cu tată-su şi zisă: Tată, taicuţul meu, ai auzit, cum ie rînduţ l-ai bătrîni? Da tată-su-i zisă: — Taică, mai bine tu pe mine, decît gelatu pe tine, căci eu sînt bătrîn da de tine îmi pare rău că eşti tînăr. Băiatu vorbeşte plîngînd şi-i zice: — Tată, aide cu mine să te pitul, că trag nădejde că s-a schimba ăsta zacon». în basm se povesteşte, în continuare, cum venind vremuri grele, de foamete, dispărînd chiar sămînţa grînelor, împăratul cere să aducă fiecare bucate împărăţiei, sub pedeapsa cu moartea, şi cum numai acest om, care şi-a cruţat tatăl, sfătuit de acesta, a putut împlini porunca. Ceea ce îl determină pe împărat să nu mai omoare pe bătrîni, care s-au dovedit oameni înţelepţi. Povestirea e condusă cu multă dibăcie şi meşteşug artistic, cu momente dramatice, tensionate, iar înţelesul şi morala, fără să fie explicite, se degajă cu pregnanţă. De la acelaşi povestitor, Prunaru Dobrilă, provine naraţiunea Poveste de un moş cu o buturoagă (tip A. Th. 503), pe motivul celor trei obiecte miraculoase pe care le primeşte omul sărac de la un personaj mitologic (în alte variante fiind Dumnezeu), text redat în acelaşi stil arhaic tradiţional şi într-un limbaj regional: «Moşul s-a năcăjit să trăiască aşa greu, ama fără lemne n-a putut, aşa că moşu într-o zi, iei loa de acasă o traistă pe umere şi un topor şi pleca după buturoage de-ale mici, ceva să să spargă cu toporul. Mergînd moşu prin pădure, ciocănind prin buturogi, ajunsă la o buturoagă mare şi cam putredă. Moşu, cum o văzu, să-nchină, s’făcu o cruce cu mîna a dreaptă, să ruga lu Dumnezeu aşa: «Doamne, cu puteria ta, ajută-mă să sparg cu toporul buturoaga asta, să-mi umplu şi eu traista !» După ruga moşului ridică toporul sus şi dete o dată în buturoagă, sparsă o aşchie bună ! Mult i-a fost drag la moş că din buturoaga aia mare umple moşu traista. Moşu iar ridică toporu şi-l înfige în buturoagă; sparsă un nod bun, pînă moşu să bage nodu de buturoagă în traistă, iacă iasă din buturoagă altu moş luminos ca soar’li şi luminosu de moş zice la alălant moş aşa: «Bine moşule, ce rău ţi-am făcut ţie, de spargi cu toporu casa mea». Moşul sărac porni să povestească la alant moş cum e rîndu, cum a rămas fără babă, fără copii, nepoţi, aşa: «că mult ieu sînt şi sărac, n-are care să vadă de mine, bani n-am să cumpăr lemne şi nu pot să duc, mă doare picioareli şi şelili, mă năcăjesc cu o traistă, ce pot, să adun ». Da moşu al luminos se roagă de săracul de moş să nu-i spargă casa că-i dă ce cere săracul de moş. Săracul de moş spune: « dă-mi ce vreai tu, luminosule !» Moşul cel luminos îi dăruie mai întîi moşului sărac un măgar năzdrăvan care face bani, apoi o găină miraculoasă care ouă galbeni şi la urmă o măciucă magică, de fag, ce-i da mîncare. Şi povestea sfîrşeşte prin pedepsirea celor care rîvniseră la sărăcia moşului, dorind să-i ia măciuca: „De-aci încolo moşu-i judeca «nu după graiul lor, ci după faptele lor», că « păsărică vicleană dă singură-n laţ». într-unul dintre basmele narate cu rară artă din această colecţie, Mustăciosul (tip A. Th. 650), apare o figură mitologică străveche, un monstru uriaş straniu, produs al unei imaginaţii populare bogate şi originale, pe care trebuie să-l înfrunte eroul uman al poveştii: « După ce se săturară, odiniră cîta şi o luară la taină. — Vreţi voi să măritaţi fata asta după mine? — Vrem, amă se ţine de ea o hală. Vine la amiaz întotdeauna la ea. — Astăzi vine? — Vine. — Ce ală e aia? — Mustăciosul! — Unde şede? — Care ştie? Mai stai cîta să-l vezi. — Măi băiete, dincotro vine el? — Vine de la scăpătat. — Şi cum vine? — Vine cu o mustaţă pe pămînt XIII de mătură drumurile şi ogaşele, iar dealurile le doboară şi face cîmpii; iar cu alălaltă mustaţă şterge stelele pe cer, le tulbură, le mestecă, Ie rupe. într-o parte de mustaţă are 365 de cuiburi de arăţi, prefecători, bufniţe, berze, golumbi, toate moadele de păsări. Şi cînd vine, vine ciripind, frînge pădurile, făcînd larmă mare, rupe ciocile, astupă ogaşele, opreşte apele. Stă băiatul şi să gîndeşte: aşa ceva n-a mai auzit. — Baş o să stau să-l văd la amiaz. — Să stai numai pitulat, colo-n tufă, acolo fă-ţi crovu şi stai pitit, că urlă ca un cutremur. Să pierde lumina de pe pămînt. Cînd porneşte din slăvile cerului e mare, dar cu cit s-apropie să face mic ca un voinic. Să dă jos, şede cu ea cît vrea şi iar pleacă-n sus ». în basmul Muma Pădurii, basm întîlnit în numeroase variante în folclorul românesc, pe lîngă figura Mumii Pădurii, mai apare o fiinţă mitologică monstruoasă, care prin înfăţişarea-i ne aminteşte de Sfinxul mitologiei antice, pe puterea căreia îşi ţese faima Muma Pădurii, care amăgeşte voinicii şi le răpeşte viaţa. Plecînd în căutarea fratelui mai mare omorît de Muma Pădurii, fratele cel mic, mai isteţ şi mai viteaz, o ameninţă cu moartea: < — Xu mă omorî, voinice, că nu eu l-am făcut pe frate-tu stană de piatră, ci ala sălbatică din pod. Dacă mă scapi, eu îţi spun cum s-o omori pe namila din pod. — Bine, mătuşă, spune şi eu mă ţin de vorbă şi ridică baba de pe jeregai. — Ala cea mare n-are putere decît cînd pune ghiarele ei pe pămînt. în mîinile ei poartă două bîte fermecate. Cum dă-n om, şi-l preface stei de piatră, da cu alta dă-n om şi-l înviază pe loc. Vezi fratele tău stă aci de vreo doi ani şi dacă ai avea bîtul fermecat, l-ai putea-nvia. Voinicul, ţinînd calul de frîu, intră în bordeiul babei cu sabia-n mînă. Cum intră, o ală mare cu ghiare ca de zmeu se lăsă-n jos gemînd aşa de tare că se cutremura pădurea de fugeau speriate toate lighioanele. Da voinicul, cînd văzu că şi-a scos afară picioarele, trase o dată cu sabia de-i reteză picioarele dintr-o lovitură. O ală mare căzu jos pe pămînt, ama nu mai putu să facă nici un pas şi cînd înstinsă ghiarele de la mîini să-l prindă pe voinic, el trase încă o dată şi-i tăie minele. Mai trasă încă o dată de-i căzu capul, la pămînt. dîndu-se de-a berbeleacul ca un dovlete scoţînd foc şi otravă pe gură. Din mîinile alei căzură două bîte. Voinicul luă bîtele şi le privi cu băgare de seamă. Dete cu una-n cîine şi cîinele se prefăcu într-o stană de piatră. îi dete din nou în cap cu celălalt bît şi copoiul începu să se gudure lingîndu-i de bucurie mîinile ». Din aceeaşi familie a monştrilor mitologici, moşteniţi în basmul popular din mitologia antică, păgînă, poate chiar dintr-un substrat mai vechi, al miturilor primitive, apare Cerbul de baltă în povestea cu acelaşi titlu, pe care trebuie să-l înfrunte eroul, ajutat de o bătrînă, care-i dă o piele vrăjită: « Cerbul era o fiară mare cu coarnele ajungînd prin vîrfurile copacilor şi cu o gură mare cît o şură. Se cutremura pămîntul cînd trecea spre baltă să bea apă, să se scalde. Dtipă ce se scălda, se-ntorcea cu faţa spre voinicul din groapă. Pătru trasă cu gida şi-l lovi la partea stingă, chiar la casa sufletului. Cum îl lovi, fugi spre un deal mare cu pielea fermecată într-o mînă. Cerbul sorbi apa din baltă şi o azvîrli după Pătru ca să-l doboare. Dar el se prinsă de tulpinele copacilor şi apa să-ntoarsă cu pietre mari şi copaci la vale, fără să-l smintească din loc. Cerbul însă cu gida înfiptă în cap nu-1 lăsă. Cînd fu gata-gata să-l ajungă, îi aruncă în faţă pielea cea fermecată, cerbul se-mpiedică de un ciutac, căzu şi muri. El îi tăie capul şi-l duse împăratului. Se miră împăratul de curajul slugii ginerelui său, iar omul cel roşu se bucură că de-acum înainte cerbul de baltă n-are să-i mai omoare oastea lui Verde-mpărat şi el va putea face nunta cu frumoasa crăiasă a acestuia ». Spre deosebire de fiinţele fantastice descinzînd în universul basmului popular românesc din mitologia păgînă sau poate chiar dintr-un fond antropologic mult mai vechi, care inspiră omului sentimente de groază, terifiante, figurile mitologiei creştine, Dumnezeu, Arhanghelul Mihail, Sfîntul Nicola sau chiar Moartea, care apar în tipul A. Th. 332, al naşilor supranaturali, sînt mult mai familiare omului în poveştile româneşti, mai accesibile şi mai binevoitoare, eroul apropiindu-şi-i sau respingîndu-i cu nonşalanţă. Astfel, în basmul Moartea-naşe, omul sărac pornit în căutarea unui naş care să-i boteze copilul, se întîlneşte mai întîi cu Dumnezeu: XIV ;< Iată că într-o zi. pe Ia chindia mare, se-ntîlni cu un om. Era îmbrăcat în aine cam neobişnuite şi cu barbă albă, ce-i ajungea Ia genunchi. Se dete-n vorbă cu moşu. Moşu începu să-l ispitească: — Ce vînturi te-a pus pe astfel de drumuri fără căpătîi, pe unde picior de om încă n-a îndrăznit să calce? Omul nostru se uită cu băgare de seamă şi nu văzu alte urme decît pe ale moşului. Lăsă capul în jos, apoi zise: — Moşule, sînt om sărac, vin de la marginile lumii şi caut un om drept care să-mi fie naş, ca să-mi boteze copilul, de curînd născut într-un bordei sărac. -- Cu voia ta eu aş putea să-ţi fiu naş, zise moşul. Fruntea săracului se lumină de bucurie, apoi zise: — Dacă-i aşa. atunci este drept să te-ntreb pe cine am ales ca naş? — Da, răspunse moşul, eu sînt Dumnezeu! — Cum, dumneata eşti Dumnezeu? O, ce nenorocire, zise săracul. — De ce nenorocire, omule? Nu te bucuri că Dumnezeu ţi-a ieşit în cale să te ajute? — Nu mă bucur ! Dacă eşti Dumnezeu, atunci nu-mi eşti naş, fiindcă dumneata nu eşti om drept ! Dacă eşti Dumnezeu, pentru ce ai lăsat în lumea asta atîtea rele şi pacoste? Pentru ce pe unii i-ai făcut bogaţi, da pe alţii săraci lipiţi pămîntului? Aaa . . . nu, nu, dumneata nu eşti un om drept. Şi unui cine i-ar fi milă de trupul meu, gol şi plin de răni, da ţie nu ţi-e milă, cum nici la cei avuţi nu le este milă de cei săraci». A doua zi omul sărac se-ntîlni cu Sfîntul Nicola, care se oferi să-i fie naş, dar pe care îl refuză iar. A treia zi se întîlni cu Moartea: « Omul acesta era deosebit faţă de alţi oameni. Era un vlăjgan mare şi urît, faţa păroasă, ochii negri schinteitori, care te sfredeleau cu privirea crudă ca de fiară sălbatică. Vorba lui era scurtă şi lovea ca o săgeată. Pe şoldul stîng atîrna o sabie mare îngrozitoare, pe care se prelingeau picături mari de sînge încă cald. îl cuprinseră fiorii privindu-1 încă o dată din creştet pînă-n călcîie. Nu mai cuteza să spuie nici o vorbă. Stătea puţin ca să-i vină curaj. Ba să-l întrebe cine este? îşi luă inima-n dinţi şi-i zise: — Bine, naşule, drept ar fi să ştiu şi eu pe cine am ales să-mi fie naş ? De aceea te-aş ruga spune-mi cine eşti dumneata ? — Chipul meu şi sabia ar putea să te facă să ghiceşti: Sînt moartea ! — Dumneata moartea? zise tremurînd de frică săracul. — Da, chiar eu, întări ea. — Atunci să ştii că este bine ! Mă învoiesc să-mi fii naşe, pentru că eşti un om drept. Dumneata nu sprijini nici pe cel bogat, nici pe cel sărac. Mergi la fiecare şi fără îndurare curmi firul vieţii şi celor bogaţi şi fericiţi şi celor săraci şi oropsiţi. Apoi mă bucur că am făcut o alegere bună, am avut mare noroc. Un lucru n-o să-ţi placă, fiindcă sînt sărac şi n-am nimic în afară de petecele de pe mine şi acest toiag. — Tot una este pentru mine, avut, ori neavut, tînăr ori bătrîn, sabia mea nu alege, cînd vine sorocul. Lasă tu sărăcia la o parte, că te voi ajuta să ajungi om bogat, zisă moartea. După o cale lungă şi întoarsă, săracul ajunge cu naşul său la bordeiul unde muierea lui îl aştepta cu fiul său nebotezat. Boteză naşul pruncul şi se făcu o mică veselie, la care ceilalţi oameni din sat nu veniră, din mîndrie, în casa săracului.cc Acţiunea basmului continuă prin îmbogăţirea omului sărac cu ajutorul naşei, pe care finul o păcăleşte, amînîndu-şi moartea în mai multe rînduri, la fel ca şi în povestea lui Ivan Turbincă şi în alte versiuni din tradiţia orală. Supravieţuirea mitului antic elin al lui Oedip, pe tema fatalităţii, a destinului, în tradiţia orală (din care l-a preluat şi prelucrat în teatrul său Sofocle) a popoarelor balcanice, în dubla ipostază, a cîntecului epic şi a naraţiunii în proză, aşa cum se întîlnesc şi în colecţia noastră, este după noi un adevărat miracol al creativităţii populare în genere şi în special al spiritualităţii populare româneşti. Dacă naraţiunea în proză Ursitoriîe — basm nuvelistic (tip A. Th. 930) — s-a schimbat de-a lungul vremii, cu fiecare nouă povestire, ajungînd pînă la noi o copie palidă a mitului grec antic, cîntecul epic Stăncuta sau Ursitoriîe — colecţionat de noi de la cel mai talentat rapsod timo-cean, Sima Prunaru — interpretat cu multă grijă faţă de tradiţia orală şi memoria colectivităţii, păstrează în liniile lui mari conturul mitului literar din opera marelui tragic grec, fără să vedem în el un reflex al creaţiei culte antice, ci doar izvorînd din aceeaşi sursă inepuizabilă a culturii populare, din care-şi au sorgintea şi piesele lui Sofocle. Pentru comparaţie cităm, în paralel, un fragment din poveste mai întîi şi apoi un fragment din baladă, în care este surprins momentul ursitului, care arată atît confluenţa, cît şi diferenţa xv dintre cele doua creaţii populare, precum şi modalitatea diferită de a păstra şi transmite mitul lui Oedip: «Muierea şi omul ei, cum rostiră masa pentru ursitori, adormiră duşi, de puteai toca lemne pe ei. Negustorului îi pierise somnul şi se tot văita, ce piază rea l-o fi-ndemnat să bată la ăst bordei sărăcăcios şi murdar. Gîndindu-se ce-o să se facă de ruşine la ziuă, auzi uşa bordeiului scîrţîind. Deodată căscă ochii mari şi zări trei zîne intrînd pe uşe-n sobă. Cele trei zîne, cu pletele de aur răsfirate peste umăr, cu aripi şi cămăşi subţiri ca pînza de păianjen, se aşezară pe lingă masa pusă şi se-ntrebară una pe alta, ce să facă cu copilul? Ce soartă să aibă? Să aibă noroc sau să fie nefericit şi fără noroc pe lume? Care mai de care-şi da cu părerea, iar negustorul sta cu urechile ciulite ca iepurele şi asculta. Cea mai mare zînă grăi către surorile cele mai mici: — Surioare bălăioare, cu cosiţele din soare, haide să-l ursăm, acum să nu-1 luăm. Dar cînd o creştea, cînd s-o însura, chiar la cununie, calu-i poticnească, capul să-i răpească, să se pomenească. Cea mijlocie auzind aşa, o apucă mila de bietul copilaş, rugîndu-le astfel pe surori: — Hai, fă surioare, ce păcat, ce jale, la vreme de tinereaţă, să-i curmăm frumoasa viaţă ! Mai bine să moară pruncu — acum, să n-ajungă pe-aşa drum. Dar zîna cea mică, cea mai frumuşică, sta şi chibzuia, apoi le grăia: — Voi suratelor, surioarelor, fermecatelor! Staţi, nu vă grăbiţi, copil să-l ursiţi. Că este sărac, cu o cergă-n pat, hai noi să-l ursăm şi să-l procopsăm. Pe negustor să-l moştenească, avuţia-i izidească şi frumos să îmi trăiască, negustorul prăpădească. Surorile aşa se ogodiră, aşa şi-l ursară. Puberă mîna pe trocul cu apă şi pe busuioc şi-i stropiră faţa pruncului. Toate se-nchinară, aşa mi-1 ursară şi-afar’ îmi plecară.» S-a putut observa ritmarea frazei poveştii, desigur sub influenţa baladei populare, care circulă în acelaşi mediu folcloric, cum se va putea compara cu fragmentul poetic pe care îl cităm: « Cînd copilul mi-1 năştea, / Şi trei zile se-mplinea, / Stăncuţa pe strat şedea. / Lină verde de-o lalea, / Iacă sara să-nsera, / De pe strat mi se scula, / Trei turte de pîne făcea / Şi masa mi-o întindea: / Cîrpă albă peste masă, / Trei steble de busuioc, / Iubeşte copii cu foc, / Şi un troc cu apă rece / Aşa lucru-şi isprăveşte. / Iar pe strat mi s-aşeza, / Lingă copil s-aşeza, / Lingă copil să culca / Mîna sub cap îi punea, / Ţîţişoara-n gură-i da, / Da pe ea somnu-o fura. / Cu copil la piept uidea, /Dar omu-su ce-mi făcea?/El în gînduri că-mi intra,/Toată noaptea nu-mi dormea . . . / Lină verde trei granate, / Doamne, la mijloc de noapte, / Baş cu sudori’li de moarte, / Ursători’li îmi veniră / La soba mare intrară, / Ocol mesii că deteră; / Dar ursoaica a mai mare / Busuiocu-n mînă-1 lua / Şi-n trochiţă mi-1 muia, / Cu apă rece stropea, / Da Stăncuţa îmi dormea. / Iar ursoaica a mai mare / La capul copilului să trăgea / Şi ceva bolborosea. / A mijlocaşe la buric, / De-a mai mică la picioare. / Dar ursoaica cea mai mare / Deştiu-n sticlă mi-1 băga, / Pe copil mi-1 miruia / Şi din gură-aşa-mi vorbea: / Voi, surorile mele, / Iubite cu dor şi jele, / Ai copilul să-l ursăm, / Ş-acuşi cu noi să-l luăm. / Mijlocaşa-aşa-mi vorbea: / Ai copilul să-l ursăm, / Copilaşu să trăiască / Vacul să şi-l văcuaiscă, / Cinşpe ai cînd s-o-mplinea, Tum-te-atunci s-o cununa. / Atunci copilul să-l luăm, / Toată nunta s-o stricăm, / Inima să le-o rupem ! Dară ursoaica a mai mică, / Bat-o Maica Precista / Şi Sfinta Duminica / Şi ziulica de mîne / Cu toate zilele bune, / Că nu-mi vorbea nici un bine:/-Surorilor ursitorilor, / Zînilor, visătorilor, / Las’ copilul să trăiască, / Vacul să şi-l văcuiască; / De la optşpe ai de zile, / Să se-ntimple o minune: mumă-sa s-o-nsura, / Baş cu ea s-o cununa, / Să se ducă pomina / Piste toată lumea ! /. Numa-atîta că-1 ursară / Şi cocoşii îmi cîntară, / Da ursoaicele-mi plecară». în fiecare creaţie populară este înfăţişată împlinirea ursitei, aşa cum o rosteşte zîna cea mai mică. S-a putut deja observa, din premizele ursitului, îndepărtarea de forma clasică a mitului, pînă la degradare şi demitizare, în basmul popular, şi urmărirea îndeaproape a tiparului mitului antic în balada populară şi în acest caz cu diferenţele specifice fireşti. Acelaşi fenomen al coexistenţei aceluiaşi motiv atît în cîntecul epic, cît şi în naraţiunea în proză l-am putea urmări în cazul subiectului Broască-Roasca, din care se vede pe de o parte poetizarea poveştii sub influenţa baladei, cît şi supravieţuirea fabulosului, al elementului miraculos, fantastic, specifice epicii în proză, în eposul popular. XVI Prezenţa masivă a versului popular în cuprinsul prozei epice din acest volum, nu numai in lormulele iniţiale, mediane şi finale ale naraţiunilor, ci şi în alte secţiuni ale lor, este desigur nu numai un rezultat al osmozei dintre genuri, mai ales în cazul cadenţării, ritmării şi rimării cuvintelor, ci o dovadă sigură a vechimii povestitului şi a poveştilor pe care le-am ales spre a fi publicate acum. Şi totuşi există numeroase basme în această colecţie, în care asistăm la desfăşurarea unui epic pur, dintre care se detaşează povestea Andrei, o compoziţie desăvîrşită din acest punct de vedere, în care acţiunea curge neîmpiedecată de nici o intruziune lirică sau poetică/ după cum se poate observa din tonul precipitat al începutului naraţiunii: « Andrei, băiat sărac, s-a băgat la împărat argat cu puşca pentru mîncare de vînat. Să vîneze în pădure ce pofteşte împăratul: iepuri, golumbi, iribiţe, mistreţi. Merge Andrei într-o zi şi găseşte o pasăre pe creangă, o guguştiucă. întinde Andrei puşca s-o împuşte, ea se roagă: — Stai, Andrei, nu mă împuşca că dacă nu m-oi împuşca are să fie ferice de tine cit oi fi tu viu pe lume. Andrei a pus arma la picior şi pasărea a scăpat. Da gîrliţa îi spune: să mă iei acasă ia tine. A luat-o acasă. Cînd s-a dus cu ea acasă, a pus-o la fereastră că aşa a cerut ea: — Pune-mă îa fereastră. Cînd vezi că cucai, să dai cît poţi cu pumnu-n masă, o să te găsească mare noroc. A pus-o acolo, şi cînd ea a cucăit, a dat cu pumnul în masă şi ea s-a speriat şi s-a prefăcut în femeie frumoasă, ca ea alta nu s-a mai văzut pe pămînt. — Andrei, eu nu sînt pasăre, eu sînt fată de împărat. Cum putuşi să mă capeţi, să dai de mine? Să m-asculţi, şi să vezi ce bine o să fie de tine ! Auzi, noi aici n-o să putem trăi la împăratul, să te duci să faci o colibă cît de proastă. Aici sînt multe slugi. Acolo vii la coliba ta, te spăl, te cîrpesc, te arănesc, aşa ca la casa noastră. El a ascultat, s-a dus deasupra de sat, a făcut o colibă, a luat-o pe Măria şi-a dus-o la coliba lui ! Da el tot l-a ascultat pe împărat şi i-a adus vînat. însă el doar dormea la nevasta lui în pădure la colibă !» Poveştile cele mai autentice din această colecţie excelează nu numai prin arta narativă pură, ci şi prin modalitatea unică de a mînui dialogul, care înviorează ritmul acţiunii, îi dă un accent mai dramatic, contribuie la tensionarea şi dezlegarea conflictelor dintre personaje, la armonizarea relaţiilor lor. în acelaşi basm, Andrei, întîlnim un adevărat model al dialogului, ca o dovadă în plus a oralităţii nealterate a poveştii. « — Deloc să-l iei pe Andrei să-l duci acolo la Cum Naum. Arăţul s-a dus şi el pe nisi-pină în pustietate la Cum Naum — era între nişte grăbari într-o pustie şi acolo se opresc. — Aici nu e nimic ! — Bagă-te-n grăbar şi strigă: — Cum Naume, ieşi afar* la mine. Arăţul s-a întors şi el a uidit singur. Strigă el: — Cum Naume, ieşi încoa’la mine, aşa cum te-a învăţat arăţu. Da Cum Naum nu se vede. — Iată-mă, aicea sînt. — Păi nu te văd. — Nu cutez să mă arăt. Mă vede împăratul. Dar dacă vrei îţi dau să mănînci. S-a pomenit cu un astal încărcat de bunătăţi. — Mănîncă, Andrei. — Cume Naume, ieşi la mine la masă. — Nu cutez, eu doar lucru, dar nu mănînc. împăratul mă vede. — Las’ că nu te vede ! Şezi de mănîncă. — O să mă omoare ! — Nu te spun eu. — Cine te mai vede? — De ani de zile îl slujesc şi nu-mi dă mîncare. De-ar fi bun şi să mă roage ca tine ce l-aş mai păzi. — Bine, şezi cu mine că nu te spune nima. — Ce câţi aici? — Am venit după tine. — Hai, ce-aş mai pleca ! Numai să-mi dai mîncare. Vezi pe mine nima nu mă vede şi fac orice. Apoi a mîncat. — Bodeaproste că mă săturai şi eu o dată. Vrei să fii tu stăpînul meu? — Vreau. Plec cu tine. Lasă-ţi calul şi te duc eu zburînd sus în vînt, numai să-mi dai să mănînc.» Întreprinzînd această analiză a valorilor etice şi estetice ale universului basmului românesc, am reuşit, sper, să relevăm cîteva dintre multiplele feţe ale mitologiei naţionale, să circumscriem specificul imaginarului artistic românesc, să oferim o idee despre ipostazele artei narative româneşti, să sugerăm dimensiunile impresionante şi izvoarele inepuizabile ale geniului epic al poporului român. Această «mare carte » a prozei populare româneşti ar merita, desigur parcurgerea celei de a treia etape a cercetării şi anume o minuţioasă analiză a valorilor lingvistice şi stilistice pe XVII care le revelează tezaurul spiritual al românovlanilor timoceni. Este prea bine cunoscut faptul că urme ale unei unitare vetre lingvistice, rămăşiţe ale acelei Romanii orientale In sudul Dunării pot fi întîlnite la tot pasul în toponimia întregului spaţiu balcanic. Chiar şi din limitata analiză estetică întreprinsă s-a relevat, cred, unitatea indestructibilă a limbii române în nordul şi sudul Dunării, marea bogăţie şi puritate a graiului româno vlahilor, cu toate că se află la marginea spaţiului românesc, rara forţă expresivă a cuvîntului în naraţiunile populare care provin de la cei mai talentaţi creatori şi povestitori populari. Fiindcă o analiză adîncită a valorilor lingvistice şi stilistice pe care le cuprinde volumul Poveşti populare româneşti ar presupune o cercetare aparte, pentru a oferi totuşi o imagine plastică, nuanţată, autentică şi sintetică asupra graiului româno-vlahilor suddunăreni, ne mărginim a realiza un florilegiu expresiv a două specii folclorice prezente în această carte, datorate profesorului Ratomir Marcovici, provenind din Homole, în transcriere fonetică (pe care noi le vom cita în transcriere literară). Iată cîteva ghicitori care excelează ca produse ale unei fantezii originale şi prin magia cuvîntului poetic: «Am o mioriţă cu maţele pestriţe. (Pepenele verde), / Ce nu stă-n cui? (Oul). / Am o coşarcă plină de cai — toţi îs cu coadele dinafară. (Strachina cu lingurile). / Am o găină cu min-tea-n coadă (Cîntarul). / De la munte pin’ la punte tot zale mărunte. (Furnicile). / Ce e mai iute pe pămînt? (Gîndul). / Nu te culci pînă nu-1 ţuci. (Ulciorul). / Am o sită plină de alune şi am o nucă-n mijloc. (Luna cu stelele). / Am doi bumbiţi, cît gode le dau, atît se duc, hotar nu mai au. (Ochii). Joacă un iepurel sub un curpinel. (Fusul cu caterul la furcă). Am zece fetiţe, toate zece-mbrăcate-caciuliţă. (Degetele la mină). Reproducem cîteva proverbe şi zicători pentru spiritul de observaţie, experienţa de viaţă şi înţelepciunea pe care le concentrează şi pentru forţa lor plastică şi nuanţa expresiei lingvistice: «Nu e bun cu rău, dar şi mai rău fără rău; La pomul aJ lăudat nu te duci cu traista; Conacul e de oameni făcut; Tot natul cu zănatul; Pe drumul al din ocol mai iute ajungi; Dacă te-ai prins în joc, ori joacă, ori nu te nici prinde; Din foc mai uideşte ceva, a din apă nu uide-şte nimic; Iepurul să-ntoarce la cîrtog; Pasărea să-ntoarce la cuib; Omul cînd se-neacă şi de pai se prinde; Mutul ştie toate limbile; Tot va fi, dar noi n-o să mai fim; Omul e ca oul; Omul e ca frunza din lemn; Fierul se bate pînă e cald; Mai întîi sări, apoi zi hop; După-nvăţ şi dezvăţ; Nu e foc fără de fum; Să te păzeşti de omul al tăcut ca de cărbunele al potolit; Ce-a fost am văzut, ce va fi o să vedem; Nu e cum vrem noi numai cum e scris; Ban la ban merge; A trăit traiul şi-a mîncat mălaiul; Dracu nici nu ară, nici nu grapă, numai împreună d-ai nebuni; Oaia care nu-şi duce lina, lupii o mănîncă; Care nu se face nu moare; Şi sămînţa bătrînă răsare; Nu te încălzeşti la focul al de putregai; Limba de la mumă nu se zauită; Omul se plînge de trei ori: după ţîţă, cînd vrunu îi fură fata şi cînd e bătrin după tinereţe; Cum e părintele, aşa e şi copilul; îi dai un deget şi-ţi ia mîna-ntreagă; Cum ţi-aşterni, aşa te culci; Acuma haiducii nu-s,în pădure numa în canţelarii; Tot natul trage cărbuni pe turta lui; Şarpele nu-şi arată picioarele; Una spune, alta gîndeşte; Al urît nici la moară nu prinde rînd; Al frumos cum se duce toarnă-n coş; Minte de zvîntă pămîntul (sparge, rupe pămîntul, stă soarele-n loc); Cît scaperi cu amnarul; A tunat în mintea copilărească; Ş-a pierdut moşul baba; Să suie-n pod să sară-n cioareci; Nu-1 prinzi nici de cap nici de coadă; Ploaie ca cu găleata; Cască din gură ca pulul de cuc; La cîmpul al roşu cînd va oua cocoşul; I-a pus mîna-n cap Altădată, din eposul şi lirica populară, din cîntece bătrîneşti şi doine, iar acum din epica populară în proză, basme, legende şi snoave, am căutat să relevăm contribuţia creatoare inestimabilă a umanităţii româno vlahilor timoceni la patrimoniul spiritual naţional şi în genere la cel universal. Dăinuind de milenii în vatra strămoşilor lor, românii şi-au gravat şi transfigurat, spre neuitare, crîmpeie din viaţa şi istoria lor zbuciumată într-o spiritualiate mirifică, singulară, cîntccul, povestea şi graiul fiindu-le cele mai nobile şi perene blazoane şi însemne ale trecerii urmaşilor lui Orfeu şi ai Meşterului Manole pe pămînt, întru cinstirea şi eternitatea neamului românesc, a întregii umanităţi. CRISTEA SANDU TIMOC NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Volumul Poveşti populare româneşti reprezintă un florilegiu al prozei populare pe care am colecţionat-o de mai bine de o jumătate de secol de la românii din sudul Dunării* di» Timoc (vatra mea de obîrşie), care vine să completeze imaginea pe care am dorit să o ofer asupra spiritualităţii lor prin culegerile anterioare pe care le-am consacrat poeziei populare: Poezii populare de la românii din valea Timocului, cu o introducere de N. Carto j an, 1943 şi Cîntecs bătrîneşti şi doine, cuvînt înainte de Tudor Arghezi, E.P.L., 1967. Doresc să amintesc că opera de cercetare şi culegere a graiului şi folclorului românovlahilor din valea Timocului cunoaşte o istorie centenară şi ea a fost ilustrată şi animată de o pleiadă de învăţaţi români şi străini şi care au tipărit o seama de lucrări valoroase, din care amintim: Emil Picot, Chants populaires des Roamains de Serbie, Paris, 1889; Gustav Weigand, Die rumänischen Dialekte der Kleinen Walachei, Serbien und Bulgarien, Leipzig, 1900; G. Giuglea şi G. Vîlsan, De la românii din Serbia, culegere de literatură populară, Bucureşti, 1913; C. Cvijic, Les Roumains de Serbie, 1918; Emanoil Bucuţa, Românii dintre Vidin şi Timoc, Bucureşti, 1923; Silviu Dragomir, Vlahii din Serbia în sec. XII—XV, Cluj, 1923; Emil Petrovici, Românii dintre Timoc şi Morava, Sibiu, 1941; Ion Pătruţ, Folclor de la românii din Sîrbia, Bucureşti, 1942. Avînd exemplul acestor mari înaintaşi şi a atîtor cercetători valoroşi, istorici, lingvişti şi folclorişti, ne-am străduit să colecţionăm folclorul, autentic popular, poetic şi în proză, îndeosebi eposul şi epica românovlahilor din stînga şi dreapta văii Timocului (ei îşi spun români, iar sîrbii şi bulgarii le zic vlahi), circulînd într-un frumos grai popular, amintindu-ne particularităţile lingvistice ale Olteniei şi Banatului, ţinuturile româneşti norddunărene cu care s-au aflat permanent într-un strîns contact. Dacă eposul popular românesc, provenind din sudul Dunării, aşa cum s-a putut constata îndeosebi din culegerile lui Giuglea şi Vîlsan (din 1913) şi, ale mele (din 1943 şi 1967), este de o mare bogăţie şi varietate tematică şi de o mare frumuseţe artistică, fiind prezente şi o seamă de tipuri şi motive folclorice balcanice, care se explică prin convieţuirea cu popoarele sudslave, epica populară din volumul de faţă, Poveşti populare româneşti, exprimînd, ca şi eposul popular, în plenitudinea sa, universul imaginar românesc, cunoaşte şi unele infiltraţii tipologice şi de artă narativă specifice creaţiei populare meridionale. Predomină în cadrul colecţiei noastre antologice de poveşti tipurile principale care circulă în spaţiul est-european, şir îndeosebi în spaţiul românesc, ponderea cea mai însemnată avînd-o basmul fantastic, ca o dovadă în plus a vitalităţii artei narative la aceşti grăitori de limbă românească, deşi este bine reprezentat şi basmul nuvelistic, iar snoava şi legenda cunosc întruchipări artistice, în circulaţia vie, dintre cele mai interesante şi demne de consemnat. Am început culegerea naraţiunilor populare prezente în această carte în tinereţea mea. prin 1933, odată cu poezia populară, în primul rînd din mediul familial, al satului natal, cu timpul lărgind orizontul cercetării la întregul spaţiu al satelor româneşti din valea Timocului (din stînga şi dreapta rîului, din Serbia şi din Bulgaria), continuînd activitatea, în mai multe etape, pînă XIX prin 1980. Dacă unele poveşti, auzite în copilărie de la membrii de familie sau de la bătrînii satului, le-am consemnat mult mai tîrziu, repovestindu-le cît mai apropiat de autenticitatea folclorică şi graiul popular, majoritatea naraţiunilor populare le-am înregistrat direct pe teren, Ia dictarea povestitorilor, neintervenind în nici un fel. Totuşi unele texte mi-au fost trimise în ţară scrise de mină, cu litere chirihce, de povestitorii înşişi, pe care m-am străduit să le transpun cît mai fidel faţă de modalitatea artistică şi lingvistică a originalului. Pot spune că deşi mi-a venit mult mai greu să alcătuiesc colecţia de proză populară în comparaţie cu culegerile poeziilor populare, am avut bucuria descoperirii unor povestitori talentaţi, cu nimic mai prejos decît a cîntăreţilor populari şi a lăutarilor de la care am cules creaţia poetică. Adeseori am colecţionat basmul popular de la aceeaşi informatori de la care am înregistrat balada populară. Avînd ca model cercetările şi culegerile de naraţiuni populare româneşti realizate de cercetătorii de la Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice, din care Ovidiu Bîrlea a publicat o importantă lucrare: Antologie de proză populară epică, 3 voi., 1966, dar şi colecţiile valoroase ale unor folclorişti ca Gh. Vrabie, Basmul cu Soarele şi fata de împărat, 1974 şi Ion Nijloveanu Basme populare româneşti, 1982, în acelaşi timp bucurîndu-mă şi de sprijinul autorizatului cercetător al basmului popular românesc (autor al catalogului acestuia, aflat în manuscris), C. Bărbu-lescu, am adoptat următoarea clasificare a textelor din volumul Poveşti populare româneşti: I. Basme fantastic — 64 texte; II. Basme nuvelistice (şi alte basme) — 28 texte; III. Basme despre animale — 6 texte; IV. Snoave — 34 texte; V. Legende — 9 texte. Se poate afirma că prin tipologia sa, prin structura sa tematică şi motivică, prin Biireisqns ideatică şi sensibilă, prin substratul mitologic şi universul personajelor, prin arta narativă, prin valorile etice şi estetice, dar mai ales prin expresivitatea stilistică şi lingvistică, basmul popular din această colecţie se ataşează universului spiritual românesc şi în genere celui romanic, apar-ţinînd acelei Romanii orientale despre care vorbesc lingviştii, deşi unele texte interferenţe pot fi socotite ca rod al contextului istoric, cultural şi lingvistic balcanic. Căci românovlahii din Timoc, deşi aparţin prin obîrşie comunităţii romanice orientale, avînd un contact strîns şi neîntrerupt cu trunchiul neamului românesc din nordul Dunării, convieţuiesc de secole alături de sîrbi şi bulgari, constituind o punte de legătură şi prietenie dintre poporul nostru şj popoarele sud-slave. Credem că prin editarea acestei colecţii de poveşti populare româneşti tradiţionale se va îmbogăţi patrimoniul nostru cultural cu o operă care atestă marea bogăţie spirituală a poporului nostru, timbrul specific, original al universului imaginarului românesc, în contextul sud-est-european, frumuseţea morală şi strălucirea creativităţii omului simplu, simţul înnăscut al frumosului, umanismul şi înţelepciunea populară. Deşi am fost preocupaţi noi înşine de selectarea în cadrul acestei colecţii în primul rînd a naraţiunilor populare autentice, de redarea basmului popular în graiul originar al povestitorului — am transcris fonetic, fără semne diacritice, unele texte după înregistrări pe bandă de magnetofon — în secţiunea Anexă facem loc unor texte dialectale (naraţiuni, proverbe, ghicitori etc.) culese şi transcrise fonetic, cu semne diacritice, de profesorul Ratomir Marcovici, cu scopul de a surprinde evoluţia graiului popular din ultimele decenii. Volumul Poveşti populare româneşti se va încheia cu un indice al informatorilor. Dorim să mulţumim pe această cale, în primul rînd folcloristului C. Bărbulescu, pentru sprijinul acordat la clasificarea naraţiunilor populare, precum şi lectorului de carte Ioan Şerb pentru ajutorul dat la definitivarea şi editarea acestei colecţii de folclor românesc. C. S. T. POVEŞTI POPULARE ROMÂNEŞTI I BASME FANTASTICE PĂTRU FĂT-FRUMOS Au fost odată trei fraţi. Cel mai mic şi mai viteaz se numea Patru. S-au însurat ei pe rînd şi cîteşitrei au avut fiecare cîte un copil. într-o zi le zic la femei să vie cu demîncare că ei se duc departe, departe la plug. Se mirară ele şi-i întrebară: — Unde să vă aducem mîncare că nu cunoaştem locul de arat? — Uite ce e: o să tragem o brazdă lungă pînă la capul pămîntului, voi să veniţi cu oalele-n cap cît mai fuga cu mîncare. S-au sculat femeile cu noaptea-n cap, au fiert ce au fiert şi au plecat. Pleacă cu prînzul cea mare. Cînd colo, vede două brazde, una veche şi alta proaspătă că aburea pămîntul. Ea o luă pe brazda nouă, care fusese trasă de zmeu. Brazda a dus-o pînă la uşa ce s-a deschis în pămînt. S-a deschis uşa, iar ea a trecut sub pămînt în lumea zmeilor. Celelalte două cumnate aşteaptă, aşteaptă, dar ea nu se mai întoarce! — Vai, surată, ce-o fi? se întrebau ele una pe alta. îi veni rîndul la cea mijlocie. Luă oalele şi cotăriţa cu mîncare şi se duse cu mîncare la oameni. Cînd colo i se fac şi ei două brazde. Una veche şi alta nouă. 0 apucă şi ea pe cea nouă, pînă ajunsă şi ea în lumea cealaltă, în lumea zmeilor. Sara aşteaptă, aşteaptă, să-i vie cumnata dar nici ea nu se mai întoarce. — Doamne sfinte, ce-o fi cu leica mea de nu mai vine ! Căzu pe gînduri şi a treia zi se duse ea cu merinde la bărbaţi. Cum ieşi pe poartă, în faţă 1 se fac două brazde. Nu ştia pe care s-o apuce. Hai s-o apuce pe cea nouă că e făcută de bărbatul ei de Pătru Făt-Frumos. Şi se duse pe brazda nouă pînă ce ajunse la uşa ce despărţea lumea albă de lumea neagră. Un zmeu mic o trase de mînă pe lumea cealaltă şi o duse la palatul său. Copiii rămaseră flămînzi şi plîng de foame pe vatră. Da bărbaţii ară de zor ogorul dar şi ei nemîncaţi şi nebeuţi de trei zile. Se miră ei ce-o fi cu muierile de nu mai vin cu mîncare. Lasă plugul pe brazdă şi dau fuga acasă. Cînd acasă, văd în loc de o brazdă, două brazde. — Măi fraţilor, să ştiţi că muierile noastre au fost furate de zmei. — Hai după ei să-i omorîm, zise cel mic, Pătru Făt-Frumos. — Hai! Ascuţiră săbiile, luară baltagul cu dînşii şi o funie lungă şi duşi au fost. Dau de poarta aceea zidită în pămînt, pe care o deschideau şi intrau în lumea lor, cu fetele şi femeile frumoase. Deschid ei poarta şi se înţeleg Să se lase spre fundul pămîntului pe rînd. începe cel mare şi le cere să-l tragă-n sus dacă vor simţi că se mişcă funia. 5 îl legară pe cel mare şi dă-i cu el în fundul pămîntului. Pe la mijloc se sperie, zbici de frînghie şi cei doi fraţi îl traseră sus la lumina soarelui. îi veni rîndul mezinului. Se duse şi el jos dar mişcă funia să-l scoată afară că se speriase. Aşa îi veni sorocul să-şi încerce norocul şi cel mai june, Pătru Făt-Frumos. El le zise: — Mie să-mi daţi drumul tot mai jos ! Şi-i dădură zor de ajunse pînă jos. Cînd acolo sub pămînt, se deschidea o altă lume, cu grădini luminate şi palate frumoase de aur şi argint. Se plimbă el printre trandafiri şi-l zări cumnată-sa cea mare. — Lele, frateo, fugi că te mănîncă zmeul şi-ţi rămîne copilul sărac. — Leică, lasă tu frica şi spune-mi pe unde vine zmeul tău de la vînătoare. — Pe la podul de aramă, frateo ! — Ai să vezi ce poate fratea al tău ! Se duce el la podul de aramă şi se pitulă după un picior. Vine zmeul călare pe un armăsar, care varsă foc şi pară. Ajunge la pod. Se opreşte, sforăie şi nu mai face un pas. Zmeul îl îndemna să păşească fără frică înainte: — Hai, leu, paraleu, De ce-ţi este podul greu? Ce-ţi văd frîul tare ros, N-o fi Pătru Făt-Frumos? Că cioara i-a dus osciorul Iar vîntul, perişorul! Pătru cum îl vede îi sare înainte. — Cum vrei să ne luptăm? în săbii să ne tăiem, Mai bine ne săgetăm. Eu aleg luptă direaptă, Pe ea Pătru o aşteaptă! — Vreau şi eu luptă direaptă îi grăi zmeul. îl apucă zmeul şi cînd îl ridică-n sus şi-l dete-n jos, îl vîrî în păimut pînă-n genunchi. Ieşi Pătru din pămînt, se opinti şi-l înfipse pe zmeu pînă-n gît în pămînt. Apoi scoase paloşul şi-i tăie capul. De aci se duse la leică-sa mezină la palatul de argint al zmeului. Ea cum îl văzu se sperie. — Lele, frateo, cum ai ajuns aici? Dacă te prinde zmeul te omoară şi rămîn copiii săraci! Fugi, Petre, nu mai sta. — Nu mă tem de zmeul tău, spune-mi doar pe unde vine zmeul de la vînătoare? — Vine pe la podul cu zale de argint, arcuite în vînt. El se duse şi se ascunse sub pod. Cum se apropie zmeul aruncă din depărtare buzduganul pînă la pod. Ieşi Pătru Făt-Frumos şi i-1 aruncă îndărăt. — Hei, ce drăcie! Cine se-ncumete să se ascundă sub podul de argint din ţara zmeilor? 6 Calul de frică nu urneşte din loc. — Hai, leu, paraleu, De ce-ţi este podul greu? Ce-ţi văd frîul tare ros, N-o fi Pătru Făt-Frumos? Că cioara i-a dus osciorul Iar vîntul perişorul. Eu sînt şi vreau să ne luptăm! Să vedem, care pe care! în săbii să ne tăiem, Mai bine ne săgetăm! Eu aleg lupta direaptă, Pe ea Pătru o aşteaptă! — Luptă direaptă vreu, pe viaţă şi pe moarte, zise zmeul turbat de mînie. Se repezi zmeul şi-l înfipse în pămînt pe Pătru pînă la brîu. Sări Pătru, îl prinse pe zmeu şi-l înfipsă pînă la nodul lui Adam pe zmeu. Trase paloşul şi-i tăie capul. Şi pleacă el de aici pe calul zmeului pînă la palatele de aur unde ştia c2 este iubita lui, cu care s-a cununat. Cum îl văzu muierea îl întrebă: — Petre, cu cine ai lăsat copiii? Fugi, Petre, că rămîn copiii şi fără de tine. — Nu te speria ! Spune-mi repede pe unde vine zmeul de la vînătoare? — Vine pe la podul cu zalele de aur şi picioarele de taur. Se repezi la pod şi se ascunse. Din depărtare vine zmeul. Calul sforăie şi se opreşte speriat. Zmeul cade pe gînduri şi îşi îndeamnă calul: — Hai, leu, paraleu, De ce-ţi este podul greu? Ce-ţi văd frîul tare ros, N-o fi Pătru Făt-Frumos? Că cioara i-a dus osciorul Iar vîntul perişorul! Se repezi Pătru de sub pod la zmeu zicîndu-i: — Eu sînt Pătru Făt-Frumos, Care-n lume n-a mai fost. Vrei în săbii, ne tăiem, Mai bine ne săgetăm ! Eu aleg lupta direaptă, Pe ea Pătru o aşteaptă! — Aleg lupta direaptă! Şi porniră lupta, din zori şi pînă-n sară, galbeni ca turta de ceară. Dar nici unul nu se putea birui. Trece-n zbor pe deasupra capului lor un vultur, iar zmeul setos îi roagă: — Vulture, stăpîn pe zări, Peste zări şi peste mări; O să-ţi dau un stîrv de om, 7 Şi năramze dintr-un pom! Stropeşte-mă cu apă rece, Pînă puterea nu-mi trece! Pe Pătru cu apă caldă. Capul la pămînt să-i cadă! Pătru Făt-Frumos cînd văzu vulturul, se rugă şi mai frumos: — Eu îţi dau trei stîrvuri mari, N-o să poţi să le mai cari! Dă-mi un strop cu apă rece, Cînd cu aripa vei trece, C-am să-ţi urc pe vîrf de stei, Numai capete de zmei! S-a lăsat vulturul din zbor şi l-a stropit cu o picătură de apă rece de i-au venit puterile la loc. A tras paloşul şi i-a tăiat capul zmeului. Apoi s-a dus la muierea lui şi i-a spus: — Am tăiat toţi zmeii, cheamă cumnatele şi să ne întoarcem în lumea albă la copii şi la fraţi. — Petre, Petre, mare curaj ai avut, binecuvîntat să fii pentru bunătatea şi vitejia ta. Să ieşim din împărăţia zmeilor, însă pînă atunci să te-nvăţ şi eu ceava. Ia de pe poliţa zmeului biciul ăla cu fire de aur şi păr de balaur. Este biciul fermecat. Învîrteşte-te de trei ori şi pocneşte o dată, că palatele de aur ale zmeului se prefac într-o nucă de aur. Aşa a şi făcut. A luat biciul fermecat şi nuca de aur şi au plecat la leică-sa mijlocie. Acolo s-a învîrtit de trei ori, a dat cu biciul fermecat şi palatul de argint s-au făcut mici, mici, cît o nucă de argint. De aci s-au dus la leica cea mare. A tras şi aici cu biciuşca şi a luat palatele de aramă ale zmeilor, prefăcute într-o nucă mică de aramă. Pusă nucile în pozănari şi se duseră la poarta pămîntului, pe unde intră şi ies zmeii. Roagă vulturul să se ducă în lumea albă să-i caute fraţii să le lungească funiile, să-l scoată la lume şi la ţară. Veniră fraţii, sloboziră funiile de scoaseră muierile. Mai rămăsese Pătru Făt-Frumos, care-n lume n-a mai fost. Acum ce se gîndi Petrişor. Ia să pun eu la încercare credinţa fraţilor mei! Şi în loc să se lege de funie legă un pietroi şi în vîrf îi puse fesul. Traseră fraţii traseră, şi cînd ajunsă la mijloc, dintre lumea albă şi lumea zmeilor, îi dădu drumul bolovanului şi se făcu praf. Se întristă cînd văzu că fraţii săi îl urăsc şi începu să plîngă. Numai la asta nu s-ar fi aşteptat. Il jeli muierea şi copiii mulţi ani şi ridicară mîna de el. Cu cît timpul trecea ei sărăceau, iar cei doi fraţi haini se îmbogăţeau. Copiii erau chinuiţi, după porci prin ciulini şi mărăcini că n-aveau şi ei pe nimeni să-i ocrotească, să-i apere. Mama copiilor ajunse şi ea în zdrenţe argată la cumnaţi. Dar Pătru Făt-Frumos nu se lăsa şi se tot ruga să scape din pustietatea de sub pămînt. îi crescuse barba pînă-n glezne şi îi albise părul. Credea că în lumea zmeilor o să-i putrezească oasele. Dar într-o zi, văzu un moşneag în pustiu 8 călare pe o iapă năzdrăvană cu douăsprezece ărpii. Stătea la marginea drumului, se gîndea la copii, la muiere şi plîngea. — Ce plîngi, băiete? — Plîng că fraţii m-au părăsit şi m-au lăsat să mor în pustietatea asta. — Nu te teme, eu te-am văzut că eşti drept şi bun şi de aia am venit să-ţi dau iapa asta năzdrăvană cu douăsprece arpii. încalecă şi du-te sănătos. El i-a sărutat mîna moşneagului, i-a mulţămit, a sărit pe iapă şi a zburat. Trei zile şi trei nopţi a zburat pînă a ieşit sus prin poarta deschisă a pămîntului. S-a dus drept la bordeiul lui să-şi vadă copiii şi muierea. Cînd i-a văzut slugi la fraţii săi, chinuiţi, flămînzi şi goi, a luat nuca de aramă, a scos biciul fermecat s-a învîrtit de trei ori şi a tras o dată şi s-a făcut un palat mare de aramă. A chemat-o pe cumnata cea mai mare şi i-a zis: — Aici să stăpîneşti tu cu copiii fratelui meu cel mare. — Dar de ce nu şi cu el? — Cu el nu, el o să se prefacă în porc, aşa cum se şi cade după direptate. Cînd se uita ea, vine spre ei un porc colţos şi negru grohăind: goh! goh! goh! şi rima prin gunoaie după demîncare. Ia nuca cea mică de argint, se învîrte de trei ori şi trage cu biciul fermecat. Cum trase, odată din nucă răsări ca din pămînt un palat mare şi frumos de argint. O cheamă pe cumnata cea mezină zicîndu-i: — Cumnată, ăsta e palatul tău şi al copiilor, căci frate-meu e blestemat să se prefacă în porc. Aşa i-a fost lui ursita, precum i-a fost şi sufletul. — Vai, cumnate, ce bun eşti, dar iartă-1 pe frate-tu să fie şi el cu noi stăpîn în palatul de argint. — Nu eu l-am blestemat, ci un moş cu barba albă1 Asta i-a fost judecata după ce m-au părăsit în acea pustietate, în împărăţia zmeilor. Uite-1 cum rîmă în gunoi. Apoi a chemat muierea lui şi copiii, s-a învîrtit de trei ori într-un picior, a tras cu biciul şi din nucă a răsărit un palat mîndru de aur, că la soare te puteai uita, dar la el ba 1 Au tunat în palatul lor şi l-au stăpînit în voie bună şi înţelegere, îndestulaţi cu de toate. De la mare, pin’ la mare, Toată lumea privea-n zare. IOVAN IORGOVAN A fost odată ca niciodată ... A fost odată un om sărac lipit pămîntului. într-o argea trăia, înghesuit cu doi copii frumoşi nevoie mare şi cuminţi. La naşterea lor muma le sădi în semn de aducere aminte cîte un măr. Copiii rămaseră săraci de mumă, căci într-o zi mumă-sa fu prinsă de o furtună groaznică în pădure după surcele şi cînd să se-ntoarcă acasă un puhoi de apă de munte o izbi de stînci şi o purtă pînă departe spre mare de se arăniră peştii cu trupul ei. Sărmanul om cu mare greutate îşi crescu copiii aducîndu-le mîncare: poame din pădure şi came de fiare sălbatice. Cu doru-n piept de soţia lui pierdută, se-mbolnăvi. Cei doi fraţi îşi îngrijeau merii, îi săpau pe lîngă rădăcină, le culegeau omizile de pe frunze, îi udau cînd era secetă şi în timp ce creşteau copiii, creşteau şi merii. Fiecare se lăuda spunînd: — Mărul meu este mai frumos decît al tău! — Ba al meu este mai mare şi mai drept! Tatăl copiilor care între timp îşi pierduse minţile, se stinse într-o zi. Copiii rămaseră singuri fără nici un ajutor! îşi adunară merele din meri le aşezară în foaie din bordei şi plecară în pădure după poame sălbatice pe caii lor albi ca zăpada, însoţiţi de nişte cîini iuţi ca bătaia vîntului. Copiii se-nvăţară aci nu numai să culeagă poame, dar începură să vîneze iepuri, vulpi şi mai tîrziu lupi şi urşi. Pe lîngă bordeiul lor creşteau pui de lupi pe care îi arăneau cu carne de cerbi şi căprioare. Cînii lor se-mprieteniră cu lupii şi aşa mergeau la vînătoare de urşi, cerbi, boi sălbatici, vulturi, cocoşi şi găini de munte. Cei doi fraţi crescuseră gogeamite măgădani mari şi le veni aşa pe nesimţite vremea de-nsurat. Cercetară mari întinderi de pămînt şi ape şi nu găsiră vietate omenească. Atunci fraţii se-nţeleseră să pornească amîndoi în lume să-şi cate neveste. Cel mare să meargă spre soare-răsare, iar cel mic spre soare-apune. Ei se mai înţeleseră că cine se va întoarce mai întîi să privească frunzele de la mărul fratelui plecat în lume. Dacă frunzele vor fi verzi, înseamnă că fratele său este în viaţă, dar dacă frunzele mărului se vor usca, înseamnă că fratele îi este mort. Cei doi fraţi aveau merii, caii, săbiile şi cîinii la fel. După ce-şi făcură jurămîntul de credinţă cu faţa spre sfîntu soare, caii năzdrăvani se avîntară pe întinderile fără margini ale pământului şi merseră, merseră fără să dea de izvor sau picior de om. Ama după cîteva stămîni fratele cel mic merse spre apus, dete de o fîntînă cu apa rece şi curată ca lacrima. îşi adăpă calul ostenit de drum şi beu şi el. Da-n sus de fîntînă auzi un glas omenesc. Deschisă mai bine urechile şi auzi un suspin. Se sui pe cal şi văzu o fată mare despletită cu faţa la pămînt plîngînd. S-apropie de fată şi-o întrebă: — Fată mare şi frumoasă, ce câţi în sălbăticie şi ce ţi s-a-ntîmplat de verşi lacrimi de sînge? — Sînt fată de-mpărat. Di la Ţăligrad. Băiatul cel sărac scoase un ţăruş, priponi calul şi după ce căută-n toate părţile din împrejurimi şi căile pe care ar putea veni balaurul să-nghită fata de-mpărat, se aşeză lîngă fată şi o rugă să-i cate-n cap pînă el se odihneşte puţin, că e dubărît şi ostănit de drum. Băiatul durmia pe poala fetii, iar fata plîngea. Lăcrămile fetii erau aşa de fierbinţi că unde picau pe obrajii voinicului, faţa i se opărea, ama el nimic nu simţea de ostănit ce eria. Da-n răsărit de soare, se vede-o ală mare, vine şerpuind limba-ascuţind, copite ardicînd, oichii schinteind, flăcări aruncînd. Fata zo, îmi plînge cu lăcrămi de sînge, voinicul simţi, flăcărili ca-n vis, sări-n picioare, dezlegă roibul, s-aruncă pe el îşi luă vînt şi cînd îl văzu ala de balaur vine şi spune voinicului: — Voinice călare, vrei să te-nghit cu cal, ori să-l arunc după mal? Qţi voinici au fost pe lume şi mi s-au împotrivit, iată oasăle lor jos în Valea Plîngerii. 10 Voinicul aruncă o privire în jos şi cînd văzu acolo mormane întregi de capete şi oase, se-ngrozi şi se gîndi la frati-său. Ce-i dete lui în gînd: să scoată arcul. Voinicul cînd slobozi o săgeată, trei capete-i zbură de la trup şi cînd îşi luă zborul peste namilă dintr-o lovitură cu sabia, încă trei mai taie. Ala se zbătea în ghearele morţii, pe nări şi pe gură vărsa foc şi venin, şi grăbea spre fată s-o-nghită. Fata tremura de groază, zbiera, codrii clătina, iarba să usca, păsările-ngheţa de mila fetii. Voinicul însă cînd sări o dată de pe un stei de piatră îl izbi pe balaur atît de tare că-i aruncă la pămînt încă două capete, care se zvîrcoleau sărind din copac, în copac, din vîrf, în vîrf, de brad pînă picau la pămînt blestemînd. Ala după ce pierdu opt capete tot mai vru să prindă-n ghiarele sale pe frumoasa fată, ama voinicul sleit de snagă avu grijă de scoase din timp arcul său fermecat şi cînd trase o săgeată i se-nfipse drept în cap, că năpraznica arătare cutremurîndu-se de frică-n faţa morţii, se-ntoarse cu coada ciormănită de voinicul cel sărac şi să ascunse în valurile Dunării. Voinicu-1 urmări pînă ce balaurul de-acum fără opt capete se lăsă la fundul apei înroşind cu sîngele veninos care cura ţuţuroaie pînă ce ieşi din apă şi tună în peştera di la Golumbăţ. Cînd intră balaurul în peşteră iar îl blestemă. Voinicul să-ntoarnă, tăie limbile de la ale opt capete, le băgă-n traistă şi mearse la fată. Fata îi da înainte cu plînsul, credea bag seama că de lacrămi balaurul se va îndura. Cînd aruncă privirea, văzu grămezi de carne făcute loman pe cîmpul din faţa fîntînii. Fata de-mpărat sări-n braţele voinicului, mulţu-mindu-i fericită că i-a dăruit viaţă. Merse la o baltă de sînge umplu palma mîinii drepte cu sînge, apoi îi făcu sămn pe spate. Fiica-mpăratului îl rugă pi voinic să treacă pi la-mpărat, pentru a-1 cisti cu un lucru mare, pentru vitejia lui. Voinicul făgădui frumoasei fete că-n trei zile va trece şi pe la palatul împăratului şi schimbă inelele cu fata. Ajunsă la palatele sclipitoare ale tatălui său şi-i povesti. Bătrînul împărat se minună de isprava voinicului care a răpus şerpele şi trimeasă vorbă-n toa-tă-mpărăţia să vie voinicul ca să-i dea pe fie-sa de soţie şi să-l facă împărat. Auzind de treaba asta şi un ţigan căldărar merse de-şi umplu disagii cu cele opt capete şi le aduse la-mpărat. împăratul se bucură nespus de mult şi nu ştiu cum să-i mulţămească pentru vitejia lui faţă de singura lui fiică. De aia împăratul hotărî să-şi căsătorească fiica cu ţiganul tuciuriu! în zadar plîngea şi să văicărea biata fată spunînd împăratului, că adevăratul voinic care-a scăpat-o de la moarte este un dănac înalt şi sărac, cu calul alb, că împăratul nu-i da crezare şi începu nunta. Ţiganul odată ajuns împărat îşi rupsă tălpile la joc şi multe pozne făcu de se minunau nuntaşii. Da fiica-mpăratului sta tristă, plîngea, să văicărea şi la ţigan nici că să uita. împăratul o certa şi-i da sfaturi să se poarte frumos cu bărbatul ei. Fata degeaba-i arăta împăratului inelul primit de la voinic că el ţinea ca un catâr că numai ţiganul este viteazul care-a scăpat-o şi pe fie-sa şi-ntreaga împărăţie de namila spurcată de balaur care mînca în fiecare zi cîte-un cap de om. Baş cînd nunta eria-n toi, intră-n curtea-mpăratului, voinicul cel viteaz pe un cad alb ce mergea în buestru şi scotea flăcări pe nări. Voinicul sări jos, merse drept la-mpărat, apoi îi spuse că el este cel care a scăpat fata de la moarte. 11 împăratul mînios i-a arătat cele opt capete de balaur şi pe ţiganul cel viteaz, după care dete ordin să-l spînzure pe voinicul mincinos în grădina de alături. Se pregăti spînzurătoarea, s-adună oştirea şi călăul fu gata, ama voinicul rîdea de toate pregătirile astea. Nuntaşii să opriră din joc să-l vadă pe voinicul necunoscut cu laţul de gît. împăratul porunci să-l prindă pe voinicul cel sărac şi să-l ridice pe un scaun sub spînzurătoare. Voinicul rîse şi de treaba asta şi se sui să fie spînzurat. în timpul ăsta auzi şi fata-mpăratului că-n grădină o să fie spînzurat un voinic. Se repezi şi ea acolo ca o nălucă şi cînd ajunsă mare-i fu mirarea văzîndu-1 baş pe voinicul cel sărac subt spînzurătoare zîmbind nepăsător, în timp ce călăul se pregătea. Fata văzînd toate astea dete un ţipăt de groază şi pintre lacrămi abia-i putu spune împăratului: — Tată, ăsta este voinicul cel viteaz care a omorît balaurul. Uite pe spatele lui sămn făcut de mîna mea cu sîngele alei. — Nu să poate fiica mea, dovada cea mai bună n-o are nici el şi nici tu. Capetele balaurului aduse de ţigan sînt dovada. — Mărite împărate, unde s-a pomenit pe lume capete de şarpe fără limbi, întrebă ficiorul. împăratul cătă capetele şi le găsi fără limbi! Apoi mireasa-i arătă-mpăratului inelul pe care l-a schimbat cu voinicul la fîntînă unde s-a dat lupta cu namila de şarpe. Băiatul aruncă scaunul de sub spînzurătoare şi veni la mireasă de schimbă inelul. împăratul văzînd că ţiganul 1-a-nşelat, porunci să fie prins şi spînzurat în locul voinicului. Ama ţiganul fugise şi abia-1 putură soldaţii găsi pitulat prin nişte grădini. Ţiganul după ce fu spînzurat, fu legat de patru cai şi spintecat în bucăţi, iar carnea lui fu aruncată s-o mănînce păsările ceriului. Mare nuntă-mpărătească s-a făcut după întîmplarea asta. Voinicul cel sărac căpătă ţoale mîndre-mpărăteşti şi sabie de aur, iar mireasa lui eria atît de bucuroasă şi fericită, că tot timpul să uita şi zîmbea la iubitul ei soţ. Ginerile şi mireasa îmbrăcaţi în ţoale de nuntă păreau că sînt frumoşi ca nişte luceferi. Veselia ţinu ca pe vremuri cîte-o lună şi-o săptămînă de cînd să punea luna şi uidia cît secera. MUMA PĂDURII Trăia-n voie bună şi-n pace o pereche-mpărătească. într-o zi, plecară tinerii călări departe prin cuprinsul împărăţiei şi deteră piste o grădină de pomi şi de flori aşezaţi în rînduri. Erau rînduri cu flori albastre, alte rînduri numai cu flori albe şi roşii, iar altile cu flori galbine. Un rînd înflorea, da alălant se-nchidea. Pe urmă pomii tot aşa, cînd unii-nfloreau, ailanţi dau în pîrg de-şi puteau tinerii culege mere, smochine, năramze, lămîi, struguri şi cîte şi mai cîte altele. De aci voinicul vru să intre într-o pădure-ntunecoasă cu nişte copaci groşi şi-nalţi, de nu putea trece o rază de soare la pămînt, plină de tot felul de ale sălbatice. 12 îu pădurea asta n-a intrat pînă azi cap de om. Cine intră aici nu să mai întoarce, doar oasăli-i rămîn risipite de alele sălbatice şi sub rădinele pădurii îi spuse-mpărăteasa tînărului împărat, oprindu-1 să mai calce pin ale-mpre-jurimi! Ţînărul împărat nu putea răbda să nu vadă ce s-ascunde în tainele acutei păduri. Ispitit de frumuseţea pădurii adinei, într-o zi, fără ştirea împărătesii, intră aci cu calul şi cîinele său. Cum făcu un pas în pădure, copacii începură să se clatine, de să loveau vîrf de vîrf şi ramură de ramură. Alele sălbatice spăimîntate fugeau care-ncotro. iar în faţa voinicului ieşi o babă răzimîndu-se de un bît. — Bine-ai venit, muică, că de cînd trudesc şi tot gătesc şi de-o mie de ani nime nu-mi mai vine să-l ospătez. — Da cine eşti, mătuşă? — Eu sînt Muma Pădurii, ce dau ajutor la tot natu. După un drum îndelungat, tînărul împărat înflămînzi şi ceru o frînghie să lege calul şi cîinele. După ce-i legă, întră-n bordeiul babei şi-ncepu să mănînce. Tocmai cînd mîncau şi beau, scoborî din pod o ală mare şi turbată, n-apucă nici s-o vadă că să pomeni lovit cu ceva-n cap de se prefăcu într-un stei de piatră. Namila de ală merse dete-n cal şi-n cîne şi-i prefăcu şi pe ei în stei de piatră. Cînd sara-mparăteasa văzu că soţul ei nu mai vine, înţelese că a intrat în pădurea fermecată şi a pierit. A dat veste-n toată-mpărăţia, doar se va afla vrun voinic care să-l poată găsi şi învia, ama nima nu s-afla. La un rînd de vreme, fratele voinicului cel mic să-ntoarce la argea şi mare-i fu mirarea văzînd frunzele din mărul fratelui său uscate ! Nici nu mai scoborî de pe cal şi plecă să-i caute-n lume mormîntul. Merse la miazăzi, nu-1 găsi, o apucă la apus, iar nu-1 găsi, porni spre soare-răsare, cătînd de-a lungul şi de-a latul împărăţiei şi-ntr-un oraş se-ntîlni cu o femeie tînără plîngînd, îmbrăcată-n negru călare pi-un cal roşu ca focu. — De ce plîngi, nevastă, ori tata-i pierdut ori soţul te-a lăsat? Nici tată n-am pierdut, nici soţul nu m-a lăsat, numai că soţiorul meu a intrat într-o pădure fermecată şi zînele l-au omorît. Din vorbă-n vorbă, fratele desluşi că femeia aceasta este soţia fratelui său. înnoptară la palatul împărătesc şi mult se bucură cînd află că fratele său se-nsurase cu fata-mpăratului, ama păcat că murise. Toată noaptea nu dormi de grije. Făcu tot felul de planuri. Abia cîntară o dată cocoşii şi să sculă, îşi ţăsălă calul, îl arăni, îşi luă cînele şi să-ndreptă spre pădurea cea fermecată. Cumnată-sa îi spusă că, pădurea aia mănîncă cap de om dacă intri-n ea; cine-a tunat acolo, nu s-a mai întors. Voinicul, cum s-apropie de pădure, scoasă sabia, privi pe subt desişul pădurii şi nu văzu nimic. Intră în pădure cu cînele înainte. N-apucă să facă cîţiva paşi că văzu un foc cu o bălbătaie mare ce lumina toată pădurea ca ziua. Cu băgare de seamă s-apropie şi văzu un bordei iar lingă bordei o babă cu dinţii de lină, bătrînă şi cocoşată abia ţinîndur-se de un bît. — E, muică, bine c-ai venit că de o mie de ani gătesc şi nime nu^mi vine la masă, să bem şi să mîncăm împreună. — Maică, n-am venit de flămînd aici în pădure, eu îl cat pe frate-meu, voinicul cel care a ajuns din copil sărac împărat. 13 — Pe aici, muică, de cînd eu Muma Pădurii stăpîncsc pădurile de o mie de ani de cînd aici îmi fac veacul, n-am văzut picior de om. Cînd baba s-aplecă să puie nişte tăciuni pe foc, el aruncă pe fereastră o privire şi-l văzu pe frate-su prefăcut într-un stei de piatră, cu cal şi cîine cu tot. Atunci împinsă baba cu ochii pe jeregai de să aprinsă. Baba începu să se văicărească spunînd: — Nu mă omorî, voinice, că nu eu l-am făcut pe frate-tu stană de piatră, ci ala sălbatică din pod. Dacă mă scapi, eu îţi spun cum s-o omori pe namila din pod. — Bine, mătuşă, spune şi eu mă ţin de vorbă şi ridică pe babă de pe jeregai. — Ala cea mare n-are putere decît cînd pune ghiarele ei pe pămînt. în mîinile ei poartă două bîte fermecate. Cum dă-n om şi-l preface stei de piatră da cu alta dă-n om şi-l înviază la loc. Vezi fratele tău stă aici de vreo doi ani şi dacă ai avea bîtul fermecat l-ai putea-nvia. Voinicul, ţinînd calul de frîu, intră în bordeiul babei cu sabia-n mînă. Cum intră, o ală mare cu ghiare ca de zmeu se lăsă-n jos gemînd aşa de tare că se cutremura pădurea de fugeau speriate toate lighioanele. Da voinicul, cînd văzu că şi-a scos afară picioarele, trase o dată cu sabia de-i reteză picioarele dintr-o lovitură. O ală mare căzu jos pe pămînt, ama nu mai putu să facă nici un pas şi cînd întinsă ghiarele de la mîini să-l prindă pe voinic, el trase încă o dată şi-i tăie mînile. Mai trasă încă o dată de-i căzu capul la pămînt dîndu-se de-a berbeleacul ca un dovlete scoţînd foc şi otravă pe gură. Din mînile' alei căzură două bîte. Voinicul luă bîtele şi le privi cu băgare de seamă. Dete cu una-n cîine şi cîinele se prefăcu într-o stană de piatră. îi dete din nou în cap cu celălalt bît şi copoiul începu să se gudure lingîndu-i de bucurie mîinile. Văzînd el care este bîtul vieţii, dădu cu el în capul fratelui prefăcut în stană de piatră şi frate-su deschisă ochii; rămasă mirat cum de calul său şi cîinele sînt prefăcuţi în piatră. Fratele său mai dete o dată-n capul calului şi cîinelui, şi calul de foame începu să pască, iar cîinele începu să alerge după nişte pui de căprioare ce treceau pe lingă bordei. — Frate dragă, lung vis am mai visat şi rămîn mirat cînd văd prefăcut în piatră calul şi cîinele, iar tu te afli lîngă mine. — Dacă nu eria Muma Pădurii, să te ospăteze, nu visai doi ani aici şi erai împreună cu împărăteasa ta. Fratele cel mic acum înviat, văzînd-o pe Muma Pădurii o băgă-n colibă, o închisă, adună surcele şi lemne uscate şi-i dete foc. Focul ardea şi baba gemea blăstămînd şi cînd fu focul mai în toi s-auzi o mugitură ca de o vacă sălbatică, o pocnitură aşa de tare, că eria să le plesniască urechile. Crăpă fierea babei răutăcioase şi focul fu aruncat prin pădurea care s-aprinse de-a curmezişul, de eria să-i prindă şi pe cei doi voinici. Pădurea arsă şi toate lighioanele sălbatice trecură în grădina împăratului cu pomi şi cu flori. Voinicii să-mprieteniră cu alele sălbatice şi curăţară-mpărăţia de vrăjitoare. Plecară cu lighioanele sălbatice din pădure-n pădure şi arseră pe foc toate mumele pădurilor. Supuşii împăratului trăiau acum fără frică de ale şi de vrăjitoare. La o vreme împăratul cel bătrîn muri şi atunci fiul cel mic ajunsă-mpărat. El văcui sub soare-n pace şi-n sănătate-n ţara sa cu muierea lui, iar pe fratele 14 lui cel-mai mare îl făcu gheneral. Ama fratele cel mare nu să mulţumi cu cinuri mari şi plecă iar în lume să ajute pe ai săraci. Ajunsă iar acasă şi văzu mărul fratelui cu frunzele verzi, pe urmă colindă lumea-n şi-n lat. Şi-ncălecai pe-o şea, Şi vă spusăi povestea aşa. FIUL VACII A fost un împărat care avea trei feciori mari şi frumoşi. Al treilea fecior* fiind mai cuminte şi mai isteţ la minte era cel mai mult iubit. Moare într-o zi mama lor şi toţi o plîng, însă el nu se putea despărţi de lîngă ea. Mamă-sa, deşi moartă, sufletul nu-i ieşise afară din casă şi vedea pe fiecare cît se omoară după moartea ei. I se arătă în vis şi-i zise să se gîndească la ea oricînd s-ar afla în supărare şi greutate că ea va veni la el prefăcută-n vacă şi-l va ajuta, împăratul după moartea împărătesii era tot mai trist. Pe faţa lui era numai supărare şi adîncă întristare. — De ce stai, tată, trist? îl întrebară copiii. — Aţi avut şi voi o soră şi a bătut într-o zi un vînt turbat, a învăluit-o într-un nor şi dusă a fost de acel vînt în loc necunoscut. — Noi o s-o găsim ! Se lăudară feciorii cei mari. Toţi trei îşi aleseră cai, îşi luară de-ale gurii pentru cale lungă şi ple-cară-n lume s-o caute pe sora lor furată de mult de vînt. Merg împreună pînă ce ajung la o groapă mare, ce ducea undeva în altă lume. Fratele cel mai mare zice că el este cel mai viteaz şi curajos şi se scoboară pe frînghie în lumea neagră s-o caute pe sora sa. Coboară el pe frînghia de cerpen şi pe Ia mijloc se sperie şi mişcă frînghia să-l scoată afară. Fac o nouă frînghie din cerpen şi mai lungă. încearcă de data asta şi fratele mijlociu. Se spăimîntă însă de adîncime şi întunecime şi face semn să-l scoată la lumină. Noaptea îi veni la cel mic în vis, mamă-sa şi zise să facă frînghia de zece ori mai lungă şi să coboare că acolo va da de sora lui. Aşa făcu şi coborî pînă la fundul prăpastiei, păşind în lumea cea neagră. Merse el înainte să-şi caute sora încins cu sabie şi fără cal. Cînd colo, dă nas în nas cu un zmeu negru şi urît ca ciuma. Cum îi zări ascunzişul sări pe zmeu şi-l tăie în bucăţi. în faţă simte nişte uşi grele de fier. El sparge uşa şi intră. S-aprinde o lumină şi vede o fată frumoasă ca o zînă şi strălucitoare ca o stea. Mai vede o uşă. O sparge şi pe aceea. Dă iar de o fată frumoasă ca o zînă. Mai dă de o uşă, o sparge şi pe aceea şi ce credeţi, chiar acolo sta sora lui legată de zid ca să nu fugă. — Tu eşti Fiul Vacii? — Da, eu sînt, răspunse el. — Am ştiut că ai să vii să mă scapi! — De unde? — Mama a venit în vis şi mi-a spus că tu eşti un frate isteţ şi curajos. Ce bine e că m-ai găsit! Acum să vedem cum ieşim cu toţii din gura zmeilor ! Pe drum mai scăpară o zînă din ghearele unui zmeu care-i sugea sîngele. Acum erau patru fete şi un băiat. Ajunseră la locul de urcare în lumea cea albă pe frînghie. El le făcu semn fraţilor săi şi pe rînd urcară fetele la lumina soarelui. 15 Mai trebuia să se suie şi el. Se gindi .el* că fraţii lui ar putea să-l pismu-iască pentru curaj şi frumuseţe şi l-ar putea omorî ca să nu se facă de rîs faţă de împărat că ei n-au izbutit nimic. Ca să le încerce credinţa de frate, leagă un pietroi de frînghie şi face semn să-l tragă în sus. îl trag pînă la jumătate, apoi îi dau drumul şi bolovanul se face bucăţi. Iată ce încredere poţi să ai şi-n fraţi, îşi zise el în gînd şi porni înainte. Mergînd prin a lume neagră vreme lungă să-i ajungă dete faţă-n faţă de un moş. — Moşule, spune-mi ce să fac să ies la lumea albă, că m-am uscat de viu în lumea cea întunecată. — Băiete, băiete, cine te-a-ndemnat să calci în lumea asta capul ţi-a mîncat. încearcă să urci nouăzeci şi nouă de scări care duc spre poarta cerului, în drum dacă vei da mai întîi peste un berbec negru eşti pierdut. Pe-aici îţi rămîn oasele. Dar dacă vei da peste un berbec alb, eşti scăpat şi poţi ajunge în lumea albă de unde ai pornit aşa cutezător cum eu n-am mai pomenit. Băiatul urcă din scară-n scară, pînă ce osteneşte şi adoarme. A trecut pe lingă el berbecul cel alb, dar nu l-a văzut. Deodată s-a pomenit cu berbecul negru că-1 împunge. Se scoală şi suie înainte pînă ce dă de o ţară pustie numai cu nisipuri, mărăcini, vînturi turbate şi scorpii. I se făcea pielea de gîscă pe unde călca, însă trăgea nădejde că Vaca Neagră, mumă-sa, îl va scoate odată şi odată la lumină. Acolo oamenii de foame se mîncau unii pe alţii, ţipau, chirăiau şi se băteau. în vis veni mumă-sa şi-i zise să caute un copac mare putred că acolo este pasărea măiastră. Să-i scape puii de la şarpe şi ea o să-l treacă în lumea albă. Ajunse el la acel copac putred şi vede un balaur care este gata să-i înghită puii. El trage sabia şi-l taie pe balaur. Puii se bucură şi-l sfătuiesc să se pitule undeva că muma lor e lacomă şi mare şi din el nu-i ajunge o înghiţitură. Se înspăimîntă cînd auzi şi se pitulă printre tufe de spini. Pasărea măiastră coborî din nori ca o vijelie. Cînd văzu balaurul mort, întrebă cine l-a omorît. Puii tac nu vreau să spună, ca să nu-1 mănînce pe băiat. Pasărea măiastră nu se lasă, îl caută, şi dă de băiat. — Mi-am dat eu seama că numai un voinic putea să omoare balaurul. De ani de zile îmi mănîncă puii şi o să ajung bătrînă fără lăstar pe lume. — Eu am omorît balaurul fiindcă ştiu că ai să mă ajuţi să mă scoţi din pustie în lumea albă. — Să-mi dai nouă vaci fripte, nouă buţi de vin, nouă cuptoare de pîine şi nouă cară de lemne pentru foc. — Vai de mine, Pasăre măiastră, de unde să găsesc eu aici în pustia asta atîtea bucate? Şi începu să se plîngă şi să se vaite. Veni noaptea, şi cum adormi, mumă-sa merse la1 acel moşneag de sub poarta cerului şi ceru ajutor pentru fiul ei. Cînd se sculă, toate erau gătite, numai să zboare. Mîncă bine, bău bine pasărea, încărcă pe ea cuptoarele de pîine, buţile cu vin, vacile tăiate şi carăle cu lemne ca să facă foc în zborul lor pînă acolo sus. Şi-au luat zborul. El prăjea fleici de carne şi i le băga-n gură şi pîne după pîne, îi azvîrlea pe gîtlej, ca într-o peşteră adîncă. Zburară zile, săptămîni şi luni de zile pînă ce mîncară tot. Pînă şi cel din urmă butuc de lemn fu înghiţit. — Băiete, mi-e foame ! Nu mai avem mult, ori îmi mai dai ceva ori picăm în adînc şi murim amîndoi. El luă sabia şi tăie două bucăţele de carne din talpa piciorului şi i le vîrî pe gură. Cum înghiţi bucăţile întări zborul şi ieşi pe lumea albă. 16 — Băiete, acuma să-mi spui de unde ai avut carnea cea de pe urmă, că tare a fost dulce. — A fost din tălpile picioarelor mele! — Dacă ştiam că este aşa de dulce carnea de om, te înghiţeam şi nu te mai scoteam pe lumea albă. Acum că am sosit osteniţi să mă ospătezi iar cu nouă cuptoare de pîine, nouă buţi de vin, nouă vaci, bine fripte la frigare ca să mă pot întoarce în lumea mea. El ajunse la împărat, îi povesti cum l-au înşelat cei doi fraţi şi au vrut să-l omoare ca să se însoare cu zînele cele frumoase, împăratul ospătă bine Pasărea măiastră cu bunătăţile cele mai alese de pe faţa pămîntului, o încărcă cu de toate pentru drum lung şi pasărea se întoarse în ţara pustie. Apoi îi luă pe cei doi fii netrebnici, îi sui pe cîte un măgar şi-i mînă în împărăţie cu tobele să afle lumea de ce fel de fapte sînt buni. După care i-a pedepsit, legîndu-le cîte un pietroi de gît şi înecîndu-i în văzul mulţimii. Pe Fiul Vacii îl căsători împăratul cu zîna cea mai frumoasă şi toţi nuntaşii o făcură lată, bînd şi petrecînd pînă ce le ieşi părul prin căciulă şi cămaşa prin cioareci. ROBINSON A fost un împărat care n-avea copii. La urmă i-a dat Dumnezeu o fată. La a treia zi cînd se pun ursitorile, mamă-sa a visat că o s-o fure cineva cînd va împlini 20 de ani şi pe urmă ea s-a întristat. Da regele a încurajat-o că o va păzi şi n-o s-o poată nimeni s-o fure. I-a făcut palat separat cu învăţători, cu profesori şi învăţă fata că nu mai era proastă. Părinţii îi spuneau că nu mai e lume decît ei sînt, însă din cărţi citea ea că mai este’lume, că mai sînt oameni. într-o zi, vine mă-sa la ea şi-i zice: — Voi ce ziceţi că nu mai e lume pe pămînt? — Păi uite în geografie, în istorie ce scrie? Pe urmă se duce la împărat şi-i zice ce s-a întîmplat. Da împăratul zice: — Lasă că nu e nimica; să ducem fata acasă ca s-o păzim şi n-o s-o fure nima. Şi-a potolit-o. Fata s-a făcut mare şi a învăţat şi a văzut că sînt şi alţi oameni pe pămînt. Şi aveau două fete care o păzeau, fete de onoare. Palatul era lîngă mare, da ea zise: — Aaaa, uite barca, uite barca ! Şi s-a pus o punte pînă la zid. Şi le zice fetelor: ai să vedem barca. Şi ea înainte: tico, tico, şi ajunsă în barcă şi puntea s-a ridicat. Fetele rămaseră în grădină şi vasu să dusă cu fata. Spuseră împăratului, iar el răspunsă: — De bre, aşa o fi fost să fie! Da a dat ordin în toată ţara, că cine va găsi fata, îi va da 30 de arginţi. Care va pleca s-o cate? S-a adunat lume, tineret, armată, Lumea tace, nima nu zice nimic. De trei ori strigă asta, dar a treia oară un ostaş sărac zice: — Eu plec, împărate! Da a zis cu o gură mai moale. Da vecinii au zis că el a zis. — Tu ai zis, mă, că pleci ? — Eu! Şi i-a dat 30 de arginţi. 17 — Să mă laşi şasă zile răgaz să mă gândesc cu ce să plec în căutarea ei. Da el a luat banii, a luat vro cinci-şasă ajlaci şi a plecat cu ei din crîşmă-n crâşmă şi în ale şasă zile nu le-a ajuns banii. Pe urmă s-a dus la împărat şi i-a zis: — îmi dai pentru trei ani mîncare, beutură, muzică, şi doişpe marinari. I-a dat şi au plecat pe mare. Ei s-au pus pe beutură şi pe chefuri şi-au mers cît au mers pînă s-au săturat de beutură şi de toate. într-o zi i s-a părut că vede un punct negru pe mare şi a îndreptat vaporu într-acolo. Da el mer-săsă numai trei luni. Da punctu tot să mărea. Era un ostrov. S-a dat jos cu tot ce a avut. Să duc în pădure, dau peste o căsuţă. Acolo, un moş. Au lăsat acolo cazanu în care găteau. îl întreabă pe moş de ce naţie e? Da căpitanul era deştept, îl întrebă în toate limbile şi nu le-a răspuns. Au pus cazanul şi-au plecat la vînat să mănînce ceva proaspăt. Cînd cazanul fierbea, moşul se trage lîngă cazan şi-l soarbe. Cînd vin ei n-au ce mînca! Da ei nu-1 cred şi-l ceartă pe bucătar. A doua zi, iar după vînat şi ei au plecat. Alt bucătar a rămas. Moşul cînd a văzut că e gata mîncarea, a luat cazanul de urechi l-a ridicat la gură şi l-a sorbit. Da Robinson era militar, i-a zis să rămînă el. Cînd se trage moşu să soarbă i-a dat una-n cap şi l-a omorît. El l-a bîrcăit pe moş în pozănare şi a dat de o cheie de aur. Da în odaie nu era nici un loc pentru cheie. A cătat şi a găsit în duşumea şi a sărit de acolo în copac. Pe scări în jos, o cameră cu perdele şi canapele. Nu e nima în ea, altă uşă vede, intră, vede oglinzi şi o fată. Ea dnd l-a văzut s-a speriat şi i-a zis : — Ce câţi aici, că e un zmeu care la trei luni vine la mine şi te omoară. — Noi sîntem plecaţi în cătarea ta. Iese el afară, vin cu toţii, văd cazanul plin şi pe moş mort. Pe urmă o duc pe fată la vapor, să plece cu toate bogăţiile şi au plecat cu vaporul! După trei zile fata şi-a adus aminte că a uitat inelul pe geam cu monogramul lui tată-său. El se întoarce cu vaporu, iar coboară, găsăşte inelu pe geam. Se-ntoarce la vapor, da căpitanul de vapor a luat vaporul şi-a plecat. El a început să se plîngă ce-o să se facă el singur aici în insulă. Pe mare căpitanul a pus-o pe fată să jure că el a găsit-o. Da Robinson stă singur şi plînge şi se plimbă prin pădure. Avea o puşcă şi împuşca păsări5 da n-avea pîne. în ostrov, dă de-o baltă, cu sălcii mari, cu ierburi şi cuiburi, cu scări pînă la cuib, de parcă era acolo un sat. Intră în baltă şi pe scară în cuib, cînd acolo două babe sălbatice. Stă el cît stă şi aude oameni. Vede sălbatici cu lănci pe umeri, cu nuci cu lapte de cocos; veneau cu demîncare acasă. Fiecare s-a dus la cuibul lui. A venit şi aci imul. Le-a dat la babe da i-a dat şi lui; nu i-au făcut nimica. A durmit toţi. A doua zi, iar s-a dus la vînat şi-i mergea lui bine cu laptele ăla. Ziua la ammază să făcea că doarme, iar babele îl încercau să vadă dacă e tare carnea să-l mănînce. A scos sabia şi le-a tăiat şi a fugit. S-a suit într-un copac stolos şi cînd au venit sălbaticii nu l-au găsit! Toţi l-au cătat. Au trecut pe subt el da nu l-au găsit. S-au dus pînă la margine şi iar nu l-au văzut. S-au întors înapoi şi el s-a dat jos de acolo. A venit la marginea mării, a tăiat cămaşa, a legat-o de-o prăjină, a pus prăjina la marginea mării şi a făcut sămne, că dacă va trece vrun vapor să-l vadă. Şi a trecut un vapor şi l-a văzut, a tras la margine s-a dat el jos şi l-a luat şi pe el. Da vaporu era din altă ţară. Acolo el nu ştia limba din aia ţară. Da s-a cunoscut că e im străin. L-a’văzut un moş. — Tu eşti strin? — Ai cu mine acasă ! 18 L-a povestit ce i s-a întîmplat. I-a dat cheile, ama i-a spus să nu umble intr-o odaie. Moşu a plecat şi el a rămas cu cheile. Băiatul, cum a plecat moşul, drept la odaia unde a zis moşu s-a dus. Cum a deschis-o, a început să bată tunuri, puşti, mitraliere. A închis uşa, dar degeaba. A auzit moşu. — Nu ţi-am spus să nu umbli acolo? — N-am umblat! — Ei, n-ai umblat! — Uite nu mai poţi sta aici, n-am milă de tine. Da îţi dau un băţ, un portofel, o floare galbină, şi o sabie. Şi i-a mai spus: — Pe băţ încaleci şi unde te gîndeşti acolo ajungi. Cu sabia, la ce te gîn-deşti, ea singură taie capete de oameni răi, da floarea de oi mînca-o te prefaci în orice vietate ce te gîndeşti. Iar portofelul, cînd te gîndeşti la bani, îţi vin banii ca pe apă. I-a dat şi-a plecat; da el n-a crezut în ce spune moşu. Da ia să facă o încercare ! S-a încălecat pe băţul ăla şi s-a pomenit în oraşul la care s-a gîndit. Pe urmă să pune şi face grămezi de bani, să îmbracă bine, merge la otel, trăieşte bine. Mănîncă bine, bea bine. Pusă el afară o firmă cît o conservă şi trece într-o zi împăratul şi se miră că el are bani şi nu ştie ce face cu ei! îl cunoaşte pe împărat şi să împrietenesc. După cîtva timp veni şi fata cu vaporu! Se scoală într-o dimineaţă şi vede oraşul tot împodobit. Otelierul îi spune tot ce s-a întîmplat: — A sosit fata împăratului, vine azi în port. A venit armată, muzică şi era mare veselie. Da căpitanul cu ea la braţ şi muzica le cîntă. El se uită şi nu zice nimic. Ajunge să se facă şi nunta, să se cunune. Cheamă el împăratul, cheamă şi pe cei de la otel. Vine şi el. Cum e obiceiul mireselor să se servească ea întîi; serveşte pe toţi invitaţii, da cînd a ajuns la el, a luat paharul a băut şi inelul l-a pus în pahar. Ridică ochii la el, da ea a leşinat şi a căzut jos, pe urmă a înviat. Pe urmă ea a povestit cum s-a jurat ca să n-o arunce-n mare căpitanul şi cum l-a lăsat pe el în pădure. împăratul, supărat zice: — Să-l închidem, or să-l omorîm? Da Robinson zice să-l lase liber, să nu-i facă nimic. Şi-a făcut nuntă frumoasă. Da în timpul nunţii ea s-a îndrăgostit de un alt împărat care era chemat la nuntă! împăratul acela îi scria lui ta-su că va face război, împăratul vede răvaşul, plînge şi merge la Robinson să-i arate. Da Robinson nu era sigur încă, dacă taie sabia. Merge la graniţă cu sabia şi se gîndeşte pînă-i taie pe duşmanii toţi. Vin acasă şi împăratul vecin îi scrie la fată că soţul ei are o sabie fermecată şi să i-o ia că altfel nu mai tună-n casa ei. Da ea nu ştia care e sabia. Robinson durmea cu ea subt cap. Cercetează ea şi să duce să i-o ia ! Da cată prin sclad o alta şi i-o schimbă şi-i scrie împăratului străin că i-a schimbat sabia şi din rcu începe războiul. — Da împăratul şi Robinscn pleacă fără grijă că o să-l bată pe împăratul vecin. Cînd Robinson strigă: — Taie sabie, taie, sabia nimic ! Şi i-a luat robi pe împărat, împărăteasă şi la puşcărie cu ei. Da Robinson a scăpat cu fuga. Acum fata s-a dus cu acel împărat, iar Robinson mai rămăsese numai cu floarea galbenă. Ce să facă el se duce pe picioare la împăratul duşman, înghite floarea. Da împăratul avea un lac frumos.în faţa palatului; s-a uitat cum în lac răsărea soarele. Cum a 19 înghiţit floarea s-a prefăcut în răţoi. A venit împăratul şi împărătiţa în balcon şi să uită la răţoi şi să miră. — Ce răţoi frumos ! Ce răţoi frumos ! Da nu se depărtau de sabie. Se dezbracă şi fuge după răţoi; strigă cît îl ţinea gura: — Prinde-1 viu, prinde-1 viu ! Dă răţoiul fugea pînă la mijlocul lacului. — Ia sama să nu fie vro ispită ! — Ce ispită, fămeie, nu vezi că e răţoi ? Răţoiul la mijlocul lacului s-a dat de-a scufundişelea a pus mîna pe sabie şi iar s-a prefăcut în om. Şi fugi prin palat după ea. L-a omorît pe împărat, de ea fuge. Şi el a zis: — Nu fugi, că pe tine nu te omor ! Da ea nu credea şi fugea de să omora cu firea de spaimă. A prins-o. — Spune unde e închisă mumă-ta şi tată-tu? Atunci ea i-a dat portofelul şi banii şi el a iertat-o. Da mumă-sa şi tată-su au cerut s-o omoare, pentru trădare şi au omorît-o, iar el s-a însurat cu altă împărătiţă. PEŞTIŞORUL ROŞU A fost un pescar sărac lipit pămîntului şi toate îi mergea de-a-ndoaselea. El avea un bordei cutrupit cu paie, fără leauri, fără vite în bătătură. A venit ziua de Paşti! Toată lumea s-a premenit frumos, a roşit ouă, s-a îmbăiat cu «rodul pămîntului» să nu-şi piardă neamul, a mîncat şi s-a veselit frumos, numai el a stat trist că nu-i dăduse Dumnezeu nici o bucurie. Hai să se ducă de Paşti să arunce năvodul, poate cade vreo mreană să-şi facă ciorbă de mîncare, că-i chirăiau copiii de foame. Se duce, se-nchină, aruncă năvodul şi cînd colo, năvodul gol. Da în fundul năvodului un peştişor roşu plînge. — Omule, ai milă de mine, că poate vei fi odată la grea cumpănă şi eu am să te scap de la nevoi. Am să te-nvăţ să dai cu năvodul unde tulbur eu apa, că acolo se adună mii de peşti şi ai să te faci bogat. — Ei, peştişorul taichii, sărac sînt eu şi aşa, n-am să mă îmbogăţesc numai cu solzii tăi de aur ! Şi l-a aruncat în apă. Peştişorul roşu a tulburat apa, omul a aruncat năvodul şi a umplut luntrea cu crapi şi somni, de nu mai ştia ce noroc a dat peste capul lui. Săriră copiii şi muierea cu coşurile de deşertară luntrea şi se umplură de bănet. A fost bucurie marc şi mulţumire, faţă de Cel de sus, în ziua întîia de Paşti. A doua zi de Paşti iar umplu luntrea cu peşte şi a treia la fel. începu să prindă omul cheag. Mai întîi îşi cumpără o iapă, pe urmă se puse să-şi ridice casă şi pe lîngă casă leauri mari pentru vite şi grîne. Ceilalţi pescari se mirau. Ei nu se alegeau din bălait mai cu nimica, iar ăsta se procopsise în scurtă vreme. îi ieşi vorbă-n sat că umblă cu măghii, că altfel nu se poate, Cînd se înţoli muierea şi nurorile şi se duseră la horă-n sat, muierile alelante. le ispiteau în ciudă zicîndu-le: — Fă, voi ştiţi ceva de prindeţi peşte. Bărbatul tău umblă cu necuratul de prinde atîta peşte, faceţi măghii, că altfel nu se poate. 20 — Nu facem, fa daică, măghii, de unde să ştim noi să umblăm cu diavolul! Cu ucigă-1 toaca, neam de neam din neamul nostru nu s-a dat de partea necuratului şi am ajuns noi să facem o aşa ruşine ! Muierii însă îi intră în cap că băr-batu-su face ceva şi ea trage ruşinea lui după ea. Vine bărbatul de la bălăit, ea o să-l ia deoparte pe cornul casei şi cu inima-n dinţi o să-i zică: — Măi bărbate, pune mîna pe piept şi te jură că tu nu umbli cu măghii ? Spune cum de se poate acuma să umpli năvcdul cu peşte şi înainte cînd trăgeai, prindeai cîţiva juveţi, pe care-i mîncam cu măruntaie cu tot? jură-te, măi bărbate, jură-te! — Măre, să-ţi vezi tu de treabă cu măghiile, că de nu pun joarda pe tine. — Nu se poate, măi bărbate, lumea vorbeşte pe la colţuri că eşti în slujbă cu necuratul, să nu păţim ceva ? ! — Auzi, muiere, dacă nu-ţi pui frîu la gură şi lacăt la inimă, te iau toţi dracii din baltă, să ştii! Femeia, n-are ce face, tace şi rabdă. Altă dată iar se duce la horă, muierile dau buluc peste ea şi-i zic în faţă: — Fă, nu te mai fă, că bărbatu-tău umblă cu vrăji! Dar cînd s-o sătura dracul de el, o să rămîi fără avere şi fără bărbat. Ai să te saturi tu! Vine femeia acasă supărată cu nurorile şi fetele şi toate se pun pe laviţă şi plîng parcă l-ar fi bocit pe un mort. Soseşte şi bărbatul cu copiii, le vede, tac, dar şi ei căzuţi pe gînduri. Muierea iar îi zice: — Nu te mai duci de azi înainte la peşte că te îneacă dracul. Ştii bine că cine-şi vinde sufletul dracului pînă la urmă se duce după el. Dracul îşi bagă coada în toate şi atunci cînd crezi că doarme în poala mă-sii. Nu crede, mă, în măghii, că-ţi prăpădeşti casa şi copiii! — Fă muiere, nu fac vrăji, dar dacă mă las de pescuit o să ajung iar un nemernic, de o să-şi lase găinaţii ciorile pe capul nostru. O să te văd eu atunci cînd o să dai la Timoc cu ciobul ca să iese peştele la mal descîntînd: Ieşi, rău, Din pîrău; Că-i mai rău, Făr’de rău! — Măi bărbate, lasă-te de măghii că mult este pînă la rai, dar de iad, un pîrleaz te desparte. Ce era să facă bietul om? Dacă l-a tocat atîta la cap, el n-a avut încotro şi i-a spus taina cu peştişorul roşu. A doua zi, a pus vîrşiile, a aruncat năvoadele şi n-a picat nici un juvete. De acum fugeau peştii de el cum fuge dracul de tămîie. — Să prinzi peştişorul roşu şi să-l bagi în oală, auzi? Aşa i-a poruncit muierea. El nu se poate pune în colţi cu ea şi se duce să prindă peştele. îi părea rău, dar n-avea ce face. Cu muierea şi cu dracul nu te poţi pune. Peştişorul roşu îl vede, iese la oglinda apei şi-i grăieşte: — Ştiu că muierea ta ţi-a poruncit să mă omori! Dacă crezi că aşa se cade să-mi mulţumeşti, fă-o ! Dar mai întîi şi-ntîi am şi eu o rugăminte, zise peştişorul roşu. Să mă prinzi şi să mă tai în patru bucăţi. Căpăţîna s-o dai s-o mă-nînce femeia ta. Bucata ce vine o dai la iapă şi o alta la căţea, iar coada, s-o îngropi în grădina cu flori pe strat. El a făcut întocmai cum l-a rugat peştişorul roşu. La nouă luni, ce să vezi ? Muierea i-a născut doi gemeni frumoşi ca doi luceferi de pe cer. Iapa i-a 21 născut doi mînji frumoşi şi căţeaua doi căţei dolofani şi jucăuşi. Din coadă au răsărit două trestii înalte. Tot ce s-a făcut, născut şi crescut erau la fel de asemănătoare, cum seamănă două picături de apă. Creşteau copiii şi mumă-sa nu-i putea deosebi unul de altul, pînă ce ajunseră dănaci, tocmai buni de însurat. Crescură mînjii, crescură căţeii şi crescu trestia. Fiecare şi-a ales un cal şi cîte un cîine de vînătoare. într-o zi, unul dintre fraţi îi spune celuilalt: — Frăţioare, simt că se mişcă pămîntul sub picioarele mele. Simt un dor de ducă ! Trebuie să plec în lume, fără ştirea părinţilor. Tu să ai grijă, să mergi pe stratul din grădină şi să vezi dacă s-a pălit un fir de trestie să ştii că mă aflu la strîmtoare mare. Dacă s-au pălit amîndouă firele, să ştii că nu mai am scăpare. Iar dacă te-i uita pe batistă şi vei vedea trei picături de sînge să ştii că eu am murit. — Ba, că nu e cu putinţă să mă despart de tine, a zis celălalt, dar el n-a ascultat, a dat pinteni calului şi dus a fost. A plîns mamă-sa şi tată-su că l-au pierdut şi l-au uitat. Ajunge el într-un oraş mare şi frumos numai din marmură albă. Acolo, trage la un han să conăcească. Leagă calul şi-i dă zob, îşi ia cinele şi cere hangiului să-l ospăteze cu ceva bunătăţi. Lingă el la o masă stau doi moşnegi cu bărbile atîrnînd pînă în pămînt, cu lulelele lungi cît o şchioapă şi măciucile mari cît pumnul. Se tăinuie ei ca să n-audă băiatul şi povestesc despre fiica împăratului că este lunatică. îi fură luna sufletul noaptea şi se urcă pe burlanul palatului sus pe creasta castelului, merge, ridică mîinile spre lună şi o cheamă s-o ducă sus, acolo la ea. Lumea de jos o priveşte, se minunează, stă împietrită de frică să nu cadă, ea parcă are aripi de pasăre, dansează pe vîrful palatului, un glas din cer se coboară şi îi cînţă şi nimeni nu ştie ce taine se ascund în toate întîmplările astea, şoptesc bătrînii. El trage cu urechea, dă pinteni calului şi se duce drept la palatul poleit cu aur al împăratului. Sosi mijlocul nopţii, se adună mulţimea să vadă minunea cu suflarea oprită de frică şi o văzu şi el pe fiica cea frumoasă dansînd pe coama palatului. într-o altă seară îşi leagă copoiul şi se furişă în curtea palatului. Se sui într-un balcon şi se pitulă acolo. Era la mijloc de noapte, cu fiori de moarte. Pe burlanele palatului se sui prinţesa într-o cămaşă albă ca spuma de mare. Luna era mare şi se vedea un cap de om în mijlocul lunii. Cînd trecu de streşini mergea cu ochii-nchişi şi mîinile îndreptate spre lună. Dansa şi parcă săruta un Făt-Frumos coborît dintr-o stea. Se auzeau trîmbiţe şi un glas cîntînd cu dans frumos te făcea să uiţi că eşti pămîntean. Ea îmbrăţişă iubitul şi se lăsă pe burlan să intre în palat. El îi trase două palme, ea se sperie cînd se deşteptă şi fugi ruşinată la patul ei. Oştenii simţiră băiatul, îl legară fedeleş şi-l aruncară în temniţă să-l spînzure într-o sărbătoare mare, ca să se sperie mulţimea să nu mai sară peste gardul împăratului. îl bat, îl schingiuiesc şi el nu spune nimic. Se plînge fata că cineva a bătut-o. împăratul e foc şi pară. Dar cine este bătăuşul ? Dă poruncă să se aducă toţi tinerii din împărăţie şi să treacă prin faţa prinţesei, doar, doar l-o recunoaşte pe careva. Se adună întregul tineret, cîtă frunză şi iarbă şi pe nici imul nu l-a recunoscut. Unde să fie nebunul se gîndiră mai marii împărăţiei, vraci şi filozofi şi aflară că mai este unul singur, un spion prins în iscoadă noaptea în grădina împăratului. Cum l-au dus pe ăsta, fata l-a recunoscut. Atunci împăratul l-a 22 pus la cazne şi mai mari. El le-a suferit pe toate, cum le sufere cinele şi măgarul. Din sara aceea, fata nu se mai suie pe casă. Doarme liniştită şi nu mai vedea luceferi în lună care o cheamă să se mărite cu ei. Se făcură pregătirile de scoatere la spînzurătoare a flăcăului. Trecuseră cîteva zile de atunci. Cînd colo, la palat mare bucurie că fiica împăratului nu mai este lunatică. Scoaseră băiatul în tîrg să-l spînzure în văzul norodului, că cică e spion ticălos şi păcătos. E tot numai zdrenţe şi pielea de pe el vînătă de bătăi. Sunară trîmbiţele, călăul vru să-i puie ştreangul la gît, cînd s-aude din depărtare strigînd împăratul să oprească, să oprească spînzurătoarea. Cînd ajunse împăratul, drept la flăcău se duse. îl dezlegă de lanţuri zicîndu-i: — Măi băiete, or ce-o fi dar tu mi-ai scăpat fata din mîinile diavolului, nu mai are sufletul robit de lună. Să mergi la palat să te înţolesc precum e un fiu de împărat şi să ţi-o dau de soţie. Să facem nuntă să se ducă pomina peste mări şi peste ţări. — Nu se poate, prea înălţate împărate, că eu am alte gînduri, alte treburi, am poruncă să fac ceva şi trebuie să colind lumea. Fratele care-i rămăsese acasă, vede frunzele pălite la o trestie şi îşi dă seama că ceva rău s-a petrecut cu el. A căzut pe gînduri şi s-a pregătit să plece să-l caute. Dimineaţa, vede că trestia s-a înviorat. Şi-a dat el socoteala că din încurcături mari a scăpat frate-su teafăr şi a rămas pe loc: de aceea a reînviat trestia. împăratul îl umplu de bani, băiatul îşi luă calul şi pe aici ţi-e calea neică. Merse el cît merse şi ajunse într-un oraş mare, cu case înalte, poduri mari şi lume frumoasă. Dar toate casele erau cernite şi lumea tristă. Leagă calul şi intră într-o cafenea. Niscai oameni stau la o masă şi se vaită că s-a aflat o ală mare de balaur, care le bea toată apa din fîntînă şi pe deasupra o vrea de soţie pe cea mai frumoasă fată din împărăţie, pe fiica împăratului. într-o văgăună numai capete şi oase de voinici care s-au încumetat să se lupte cu balaurul. Nu era om şi oştire pe lume care să-l înfrunte pe acest diavol ce dărîma copacii, prăvălea bolovanii şi pîrjolea totul pe unde trecea. Tremura lumea de groaza lui şi în chiar acea zi lîngă fîntînă fiica împăratului, frumoasă ca o zînă şi tînără, aşteptă să vie balaurul, să-şi facă seama cu ea. Flăcăul îngenunchie în faţa ei rugînd-o să n-aibă frică şi să-i ţie capul în poală să se odihnească fiind ostănit de drum. Fata îl lăsă să-şi aşeze capul pe şoldurile ei albe şi să-i cate în cap. Flăcăul adormi dus, în timp ce se auzi balaurul dărîmînd pădurile şi scoţînd flăcări din cele douăsprezece guri, cu limbile lungi ca nişte suliţe. Fata înmărmuri de frică. îl mişcă pe băiat: — Scoală-te că vine fiara şi ne mănîncă. Scoală! El nici vorbă să audă. Fata începu să plîngă şi lacrimile ei erau atît de fierbinţi încît îi arseră faţa flăcăului şi acesta sări drept în sus, parcă ar fi fost opărit. Puse mîna pe gidă şi sabie, se azvîrli pe cal şi zbură în văzduh după zmeu. S-au luptat, de la prînz pînă la chindie şi numai şapte capete i-a tăiat. Se umpluse văile şi pîraiele de sînge. îi ceru balaurul fetii un ulcior cu apă, dar ea îi dădu apă voinicului necunoscut. Cînd se lăsă sara îi slăbiră puterile, îi mai tăie două capete, apoi încă două şi mai rămase cu unul. Vărsa pară şi otravă, dar voinicul se ferea, răsucea sabia şi-i reteză cel de pe urmă cap. Prinţesa răsuflă de bucurie şi-i dădu ulciorul cu apă voinicului. El scoate limbile cu otravă, le pune în disagi, îşi ia rămas bun de la fată şi pleacă, fiindcă aşa e scris lui să colinde lumea şi 23 s-o apere de necuratul. Prinţesa se întrista că nu merge la împărat să-l dăruiască pentru vitejia lui, dar lui de asta nici că-i păsa. La fîntînă mai întîi sosi un general trimis de împărat să vadă ce a mai rămas din fiica sa. El tăie capetele, luă fata călare şi-i arătă împăratului, de ce este în stare. împăratul de bucurie zor nevoie să mărite fata după el! Ei i-a scăpat viaţa şi norodului i-a dat apă. Peste tot era o mare veselie. Numai fata nu vrea să se mărite ! Zice că nu este el viteazul. Generalul arătă capetele şi împăratul îşi face socoteala că biata fată şi-a pierdut minţile de teamă şi de groază. împăratul nu ia în seamă văicăreala prinţesei şi dă înainte cu pregătirile de nuntă. Auzi, colindînd prin împărăţie şi voinicul că un ofiţer împărătesc să cunună la mănăstirea de aur cu fiica împăratului, că el a fost singurul care a făcut zob namila de balauri. Se supără voinicul şi îşi zise în gînd: ia să-i învăţ eu minte pe oamenii vicleni şi ticăloşi! întoarse calul şi se opri drept în faţa altarului unde sta prinţesa plîngînd lingă mire; amîndoi cu coroanele pe cap. Deodată bătu pintenii, se aplecă în faţa măriei sale împăratul şi grăi: — Prea înălţate împărate, aflu că sînteţi un împărat înţelept, ceru-vă să-l întrebaţi pe acest mire viclean şi ticălos, care se dă drept viteaz fără pereche, cu ce drept ia soţie pe o fiică de împărat aşa de frumoasă? Atunci ginerele răspunse: — Eu am omorît balaurul! — Cu ce dovedeşti? — Cu cele douăsprezece capete! — Să le arate limbile, măria-ta ! — Unde sînt limbile, băiete? îl întrebă împăratul. — Limbi n-a avut, că aşa sînt balaurii! răspunse mirele. — Iată limbile, prea înţelept împărat! Dezleagă desagii şi le izidi pe jos. Atunci împăratul se mînie foc şi strigă la popi, protopopi şi mitropoliţi: — Staţi, fraţilor, staţi. Opriţi nunta! Pînă acum acest dregător a spîn-zurat tâlharii cei mici, iar pe cei mari i-a făcut scăpaţi, acum a venit vremea să fie spînzuraţi tâlharii cei mari şi să scape cei mici. A poruncit să ridice spîn-zurătoarea şi în văzul lumii, necredinciosul general a fost spînzurat, de s-a dus vestea despre cinstea împăratului. — Ce să facem, măi băiete, acum cu tine? Eu zic să fac o mănăstire de pomină cu vîrful în nori şi acolo să vă cununaţi. Aşa a şi făcut şi pe amîndoi i-a cununat, de ajunse voinicul ginerele împăratului. Flăcăul prinse gustul dragostei şi toată ziulica se juca cu prinţesa prin păduri şi poienile cu flori încît uitase de taţi şi de fraţi. într-o zi, rămîne în palat şi-i criceşte muierea: — Măi, în soba asta să nu intri niciodată dacă vrei să fie bine. — N-am să intru, îţi jur ! zise el, dar de la o vreme îl muncesc gîndurile ce-o fi în odăile acelea ? îşi băgă dracul coada în oala lui şi-l îndeamnă să deschidă odăile să vadă ce minunăţii zac ascunse acolo ? ! Deschise uşa şi de-aci intră într-o grădină, la grădină o poartă de aur şi o babă îl pofteşte: — Intră, maică, intră, că aici e raiul pe pămînt. Trece un pod peste un rîu şi acolo o pădure şi mese întinse cu ulcioare cu vin şi bunătăţi pentru d-ale gurii. Cîntau lăutarii şi fetele se omorau jucînd şi iubindu-se cu băieţii. Dracul nu-1 lăsă numai aşa, ţine capul în poala mă-sii şi-l îndeamnă să se aşeze pe chef. Vin nişte zîne şi-l poftesc undeva în Pădurea Fermecată şi cum îi dau să bea vin fermecat se împietreşte şi rămîne stană cu cîne cu tot. 24 îl aşteaptă soţia, îl aşteaptă împăratul, însă ia-1 de unde nu-i! Cotrobăiră şi-n gaură de şarpe, dar nimic! Se lăsă peste toţi o tristeţe ca de moarte. Fratele său vede trestia cum se păleşte şi i se-ndoaie, scoate batista şi pe ea trei picături de sînge. înseamnă că e mort. Şi-a zis în gînd, a sărit pe cal şi-a pornit-o în lume ca fulgerul. Cinele nu se lasă nici el şi tot după el pînă ce dă de palatul împăratului. Cînd îl vede fata se bucură, crezînd că este soţul ei şi-l mustră. — De ce n-ai ascultat şi te-ai dus în pădurea fermecată că acelea nu sînt zîne, ci e zmeoaica vrăjitoarea care te stropeşte cu apă fermecată, te adoarme cu vin şi te împietreşte pe veci. Dar bine că n-ai ajuns la ea. Se culcă el cu ea dar stă bosumflat. Se întoarce şi ea cu spatele la el şi adorm supăraţi. El se preface că doarme. Se scoală şi îşi ia cinele, deschide uşa la odaia cu pricina, merge tot înainte şi o babă numai osul şi pielea cu un dinte-n gură îl tot pofteşte să treacă puntea în Pădurea Fermecată. — Babo, zise el, dau drumul cînelui şi te face praf, spune unde l-ai împietrit pe fratele meu? — Ba, păcatele mele, nu ştiu nimic! — Bine, atunci să te sfîşie-n bucăţi, că umbli cu măghii. Se repezi cinele şi-i rupse o bucată de came din pulpă. — Ba, maică, lasă-mă că spun şi laptele ce l-am supt de la muma ! Uite acolo e Pădurea Fermecată şi pe poienile cu flori, pe lîngă fîntîni şi izvoare numai Feţi-Frumoşi şi fiice de împăraţi, împietriţi de mii de ani, de cînd a fost potopul. — Să-l înviezi pe fratele meu dacă vrei să scapi cu zile! îl trecu puntea, luă apă fermecată într-un ciob, îl stropi de cîteva ori, apoi îngenunchie şi spuse nişte vrăji şi descîntece, aruncă apa printre picioare pe statuie şi piatra se prefăcu în carne şi porni pe picioare. Se văzură fraţii faţă-n faţă şi cînii lor credincioşi la fel. Se sărutară şi porunciră vrăjitoarei să învieze toate pietrele adormite, că altfel o spînzură de limbă. Cînii amîndoi sar pe ea şi de voie, de nevoie, toţi tinerii care visaseră atîtea mii de ani în Pădurea Fermecată, căpătară glas şi se puseră pe jocuri şi cîntece, iar pe zmeoaică o sfîşiară cînii în bucăţi de o mîncară ciorile şi vulturii. Se deschiseră atunci porţile spre palat, căzură zidurile mari de piatră dintre cele două lumi şi veniră aci toţi împăraţii să vadă minunea şi zînele rămase pe pămînt. Veni şi soţia voinicului nostru. Dar mare a fost încurcătura ! Ea vede doi soţi la fel de frumoşi. Plînse de bucurie că l-a regăsit iar el îi povesti păţania cu vrăjitoarea şi suferinţele îndurate de Peştişorul Roşu. Sosi atunci şi fiica împăratului care iubea luna, stelele şi luceafărul care îi furase sufletul. Atunci el îi povesti soţiei sale de ce l-a aşteptat pe fratele său. Ştia că are să vină în Pădurea Fermecată, se pregătiră de nuntă mare între fratele său gemen şi prinţesa pe care o vindecase de boala lunii, cu două palme. Iar cînd văzură moşnenii atîtea fete frumoase neiubite în Pădurea Fermecată, se puseră pe joc şi veselie, că vorba bătrînească, o viaţă are omul şi: Cît e moşul de bătrîn, Tot ar mînca măr din sîn! Iar apoi: Făcură o nuntă împărătească, Mii de ani să pomenească, La buni fraţi ca dumneavoastră! 25 PETRIŞOR CEL IUBIT A fost odată un împărat şi o împărătiţă care n-aveau copii,* erau trişti şi tot palatul era trist că n-aveau copii. într-o zi trece pe acolo un moş cu un urcior în mînă cu apă şi strigă: — Apă vie pentru copii! Apă vie pentru copii! Aude şi împăratul şi servitorii lui, spuseră reginei şi a trimes după el să-l aducă pe moş. Da moşul era galbin şi slab ca un sfînt. I-a dat regina vin şi mîncare; i-a umplut traista cu bunătăţi şi i-a dat şi el să bea apă din urcior şi aimîndoi au beut apă din urciorul fermecat şi a plecat moşul. După nouă luni regina moare şi moare, tot palatul e trist că moare regina ! Dădură veste în ţară că moare regina, apoi a luat ea o plapumă în cap şi apoi a născut! Pe urmă a născut o fetiţă şi i-a pus numili Luminiţa. Pe urmă la geamul ei a crescut un măr cu două mere. Creştea fata, creştea şi măru fără alte crengi şi în vîrf eria un măr de aur. Creştea aşa de repede că se ridicase sus de tot şi numai mărul din vîrf strălucea. Fata se făcu frumoasă şi tatăl ei se numea Ciutură-împărat. Cînd îi veni vremea de măritat, împăratul a zis că ăluia îi va da fata care să va sui în vîrf să ia mărul. Da cine să suia cădea şi murea, pînă nu mai veni nima la fată şi lumea să spămintă şi nima nu mai îndrăznea. Da găinăreasa împăratului avea un fiu numit Petrişor. într-o sară visează că vine moşul al cu apa vie şi-i zice: — Tu Petrişor, ai să iei merele de aur, să te sui că tu ai să le iai. — Fugi, muică, nu încerca că toţi s-au prăpădit şi nu l-a lăsat. El s-a dus la fierar şi-a făcut două fiare de legat şi a plecat la rege că el vrea să ia merele. S-a pregătit în săcui cu mîncare, a adurmit şi a uitat să se scoale. Da moşu în somn i-a zis: — Scoală, Petrişor, sări, ce mai stai! El s-a sculat, s-a dus la rege şi i-a spus. S-a dus şi la pom să se suie şi s-a suit pînă nu s-a mai văzut aşa de înalt crescusă. S-a dus Petrişor şi mumă-sa a rămas plîngînd. Da pomul tot să îngroşa şi în vîrf cu trei crengi groase. El a apucat-o pe cea din mijloc. A mers el trei zile şi trei nopţi pe craca aia şi acolo dă de o căsuţă mică. Bate la uşă: — Cine e? — Om bun. — Dacă eşti bun intră că de nu, dau drumu la căţeluşă cu dinţi de oţel, te face prau şi te aruncă jos din ceri. Da el a spus că a plecat după merele de aur. I-a dat pîne, azimă, brînză şi i-a arătat drumul la sora Sînta Vinerea. I-a dat să mănînce şi pe urmă nici ei n-a ştiut încotro. Şi încă după trei zile a ajuns la Sînta Duminica, ea a zis: — Dacă eşti om bun intră, de nu dau drumul la căţeluşă cu dinţi de oţel. L-a culcat pe un pat de flori pe ramura aceea şi a visat că s-a deschis cerul şi moşul i-a dat două mere de aur în mînă. Cînd s-a trezit a văzut merele de aur lîngă el. Le-a luat, a mulţămit la Sînta Duminica, care eria toată albită şi a luat merele să le ducă acasă. Da Sînta Duminică i-a zis să nu bîrcăie la ele pînă acasă şi a plecat el pe jos. Mergînd el în jos, zice o cioară: — Petrişor, Petrişor, tu mergi, da ţi-au ruginit merele-n sîn. Da el tace şi n-o bagă-n seamă. Da a doua oară a bîrcăit la mere n-a ascultat-o pe Sînta Duminica. S-a făcut ceaţă, n-a mai văzut nimic, încotro s-o ia. El eria acum 26 la locul în care se desfăceau crengile şi el în loc s-o ia în jos a greşit direcţia şi cînd colo, se termină drumul şi dădu acolo de un palat mare. Bate la uşă şi iese de acolo un zmeu. Ce să zică el acum? — Ce câţi, băiete? — Să mă bag argat. — Bine, vino la mine argat. Uite ce ai la mine de făcut ? Eu am trei cai, le dai fîn să mănînce, îi ţăsăli, şi la douăşpe noaptea le dai o tavă de jăratec de foc. Băiatul a primit că n-avea ce să facă ! îi plăcea zmeului de el că avea grijă de cai. Şi într-o zi zmeul îi spune că are de gînd să meargă la o nuntă în pustietăţi peste mări. — Petrişor, eu plec la nuntă, tu să nu scoţi caii din grajd că dacă eu aflu, de acolo prau s-alege deţine. Da cînd a ajuns el la cai, caii au început să vorbească: — Ei, săracu băiat, dacă ar şti el ce să facă, ar scăpa şi el de zmeu, am scăpa şi noi. — Păi ce să facă ? zisă un cal mai tînăr. — Să ia 90 de mături şi să măture de 90 de ori măidanu să nu rămîie fir de pai şi atuncea să ne ia să ne scoată afară şi pe noi. Atunci el a făcut aşa: a găsit 90 de mături, a măturat de 90 de ori şi paiele le-a adunat, că paiele strigau la zmeu. A scos apoi un cal, pe al doilea şi cînd să-l scoată pe al treilea, calul a călcat pe un pai şi l-a îngropat la o piatră în pămînt. Atunci calul a auzit cum chirăie, da calul i-a zis: — Fuga, aruncă-te şi au scos ărpiile şi au zburat cu Petrişor. Zboară ei şi în zbor văd îndărăt o cioară. — A, nu e cioară, e zmeul! Şi au scos alt rînd de ărpii şi mai iut’ au zburat. Ia uită-te ce să vede? — Să vede o roată de foc după noi. — Atunci a scos a treia arpie şi au trecut otarul. Atunci zmeul a căzut şi a murit, facîndu-se cărbune şi caii au scăpat cu Petrişor. El drept la mă-sa-n bătătură. Caii au zis: — Ia-ne, Petrişor, căpestrele şi dă-ne drumul, da cînd oi avea nevoie să scuturi din frîul galbin, vînăt şi negru. Şi a plecat Petrişor acasă, a ascuns merele pe masă şi casa s-a luminat de mere. Nu se duce la împărat. Da aude că s-a făcut război. A venit vestea că trebuie să se ducă la graniţă. — Lasă, mă, să se ducă cei mai tari! El s-a suit pe o mîrţoagă şi s-a împotmolit în imală. Cînd trec ostaşii, vitejii pe lîngă el, rid că s-a împotmolit. După aia el a ieşit de acolo, a zdrăncănit din căpăstrul galbin şi a venit galbina. — Petrişor intră în ureichea mea a stîngă şi ieşi pe dreapta şi a ieşit în ţoale de argint, a ardicat ărpiile şi pe front. Şi Lingură-împărat s-a pus pe fugă şi-l bătu el pe Lingură-împărat de-1 făcu loman. Da împăratul îi spune reginei: că un înger a trimis Dumnezău de l-a bătut pe Lingură-împărat. El să duce acasă, dă drumul calului. Da unu Furtună-împărat, declară şi el război; zdrăncăne el căpăstrul negru, să bagă pin urechea stîngă şi iese pin dreapta, zboară la frontieră şi-l face zob şi pe ăsta. Era în aur îmbrăcat, da cînd să întoarce mîrţoaga lui, iar în noroi. Soldaţii, ofiţărimea rîd de el. — Ce faci, mă, cu mîrţoaga, ai fost şi tu la război, hai? — Am fost, mă, am fost. Şi atunci împăratul iar a zis că un înger de aur l-a ajutat. Acuma vine şi Roşu-împărat şi-i declară război. El zdrăncăne căpăstrul vînăt şi merge la rege, da nu-i da calul, fură calul, ajunge la mlaştină, iar se 27 pun cu rîs şi batjocură. La urmă zdrăncăni de frîu, intră în urechiea stingă şi ieşi prin dreapta, numai în haine de aur, cu pietre nestemate pe el, cu sabie de aur, ce strălucea. Cînd ajunsă la Roşu-împărat, îl birui şi pe ăsta, da cineva îl atinsă cu sabia şi sîngeră. Mergînd pe drum ajunse pe rege îi trase batista şi se legă la deşti. Regele îl văzu şi crezu că el este îngerul; ajunsă iar la mlaştină îi luă căpăstru, intră în mlaştină cu mîrţoaga lui. Se face acum nuntă la un împărat; îl cheamă pe rege, regină şi o iau şi pe fată. Da Petrişor cheamă calul cu căpăstrul galbin, zboară în horă şi se prinde lîngă Luminiţa. Da el soarele ca de frumos ! Pe urmă el pleacă, da Luminiţa zice: — Mumă, tînjesc după îngerul ăla. Vine altă nuntă în altă ţară, merge regele cu regina şi cu Luminiţa şi el ia frîul negru, la fel coboară-n horă, joacă cu ea şi dispare. — Mumă, eu mă îmbolnăvesc cu gîndul la el; are oichii negri ca ai lui Petrişor. — Bine, maică, tu să iei o sticlă de apă de crin şi cînd joci cu el să-i torni pe păr că el n-o vedea. A treia oară iar nuntă, a chemat pe vînătul, iar trece prin ureichea stingă şi dreaptă, iar în ţoale de aur. Apoi iar lîngă Luminiţa joacă şi ea cu sticluţa îi toarnă pe păr, da pe părul lui a crescut o floare de crin. Lumea vede, dar el nu vede la şale nimic. Iar a dat drumul la cal şi s-a dus acasă. Da fata cade bolnavă, într-o zi, găseşte batista regelui cu sînge pe ea, o spală, o pune pe gard. Cînd văd ele, cred că găinăreasa a furat-o. Pe fereastă văd sîrmele de atu: ele luceau ca o lampă aprinsă. Atunci s-a dus la rege şi a zis că găinăreasa i-a furat batista. El se duce. — Nu, eu am dat batista îngerului în război! Da cum au văzut două mere de aur pe masă, a zis fata: — Să vină Petrişor să vedem ce este? Cînd vine Petrişor el cu crinul crescut în păr! Atunci văd ei că el e îngerul care a biruit armatele. — Eu sînt 1 Arată caii să-i vadă şi ei. A luat el căpestrele, a zdrăncănit au venit toţi trei caii şi s-a băgat în ureichile ălui vînăt, a ieşit în ţoale de aur cu pietre nestemate. — Vrednic eşti, Petrişor, să iai fata mea, zice împăratul. Da găinăreasa sta în fruntea mesii, cînd colo, ea eria soţie de împărat, că pe omul ei l-a omărît, da ea a fugit cu copilul la Ciutură-împărat, unde s-a băgat slugă ca să scape şi n-a spus nimic. A fost nuntă mare şi bună. ÎMPĂRATUL CU DOI FECIORI A fost odată un împărat şi împărăteasa lui, care nu aveau copii. Ce să facă ei, ce să dreagă ca să aibă copii ? Au umblat ei pe la toţi doftorii, dar degeaba. Au dat sfoară în ţară să vină şi ghicitori. Un ghicitor le-a spus că ei au un măr în grădină care rodeşte numai un măr. Dacă ei vor mînca din măr, împără- 28 teasa va naşte un băiat. Au trimis ei atunci bucătăreasa să culeagă mărul, care tocmai se copsese. Curăţă ea mărul de coajă şi îl duce împăratului şi împărătesei: Mănîncă ei din măr miezul şi bucătăreasa mănîncă şi ea cojile. La un an şi bucătăreasa şi împărăteasa nasc cîte un băiat, care creşteau frumoşi ca doi braji şi creşteau împreună, fiindcă se născuseră în aceeaşi zi şi în acelaşi ceas şi minut. Băiatul împăratului fu botezat Simon iar al bucătăresei Gheordache. I-a dat împăratul pe amîndoi la şcoală. Cînd au terminat ei şcoala, au fost de 20 de ani. Umblînd ei aşa prin ţară, au auzit că într-un judeţ din împărăţia lor se află o comună, unde o dăscăliţă are o şcoală unde învaţă două fete pe care le ţine închise şi ziua şi noaptea şi sînt frumoase ca soarele. Auzind ei treaba asta, vin la tatăl lor şi-i cer bani mulţi să plece pin ţară să vadă lumea. S-au dus ei în satul cu pricina şi au tras la o babă lîngă şcoala dăscăliţii. Spun ei babei de ce au venit şi că vrea să vadă cele două fete ale dăscăliţei. Baba le spune că e greu, fiindcă sînt închise, dar ca să poată intra trebuie să sape o galerie de la casa babei pe sub drum pînă la şcoală. Să cumpere haine de femeie şi să meargă să-şi tundă părul fiindcă fetele sînt tunse. A tocmit baba oameni de au săpat galeria pînă la şcoală, a mai cumpărat patru cai din cei frumoşi şi iuţi şi apoi a vorbit cu dăscăliţa că i-a venit două nepoate din alt sat şi ar vrea să le dea să înveţe cu fetele ei la şcoală. ' Dăscăliţa a primit să le aducă la ea să doarmă şi să înveţe, dar întîi să le controleze dacă sînt fete şi nu băieţi. Ea a pus într-un lighean cenuşă cernută şi le-a cerut ca peste noapte se-şi facă lipsa mică în ligheanul cu cenuşă şi dimineaţa să controleze dacă-s fete sau ficiori. Se spune că dacă or fost băieţi ar fi risipit cenuşa. Feciorul babei Gheordachi mai isteţ decît Simon, cînd auzi, luă cu el o ţeava de stuf de la babă şi acolo o tăie în două şi jumătate o dete fratelui său şi şi-au făcut lipsa mică prin ţavă ca să nu se cunoască în cenuşă că sînt băieţi. Dimineaţa baba s-a dus la dăscăliţă şi a întrebat cum sînt. Dînsa a spus că sînt fete şi nu băieţi. Trăind ei acolo împreună cu fetele, două luni, s-au destăinuit că ei sînt feciori de împăraţi şi ar vrea să le ia. S-au înţeles să fugă peste noapte, fiindcă fetelor le-a plăcut băieţii. Cînd doarme dăscăliţa au plecat toţi patru prin galerie pînă la casa babei, au luat caii şi-au plecat peste munţi. Cînd să treacă ultimul munte în vîrful lui, un pui de pasere a început să cînte: « mult sînteţi buni şi frumoşi, dar cînd vă veţi duce acasă, împăratul are să vadă nevasta lui Simon aşa de frumoasă, are să-i facă cafa cu otravă să-l otrăvească şi să-i ia nevasta. Dacă vei spune asta te vei face stană de piatră » Gheordache, fratele lui Simon, care cunoştea limba păsărilor, opri calul şi ascultă şi se întristă. Cînd au ajuns la al doilea munte, şi cînd să-l treacă în vîrful lui, puiul de pasăre a început iar să cînte: « sînteţi frumoşi şi buni, dar cînd veţi ajunge acasă împăratul are să-i pună otrava în ciorbă dacă nu poate cu cafea să-l otrăvească şi să-i ia nevasta ». Auzind aceasta Gheordache, a oprit calul şi a ascultat mai bine, fiindcă Dumnezeu îl dăruise să cunoască limba pasărilor. Simon atunci l-a întrebat: De ce a oprit calul şi ce a ascultat. Dînsul i-a spus: — Nişte pui de păsări cîntau frumos despre noi. Au ajuns la al treilea munte, pentru că aveau de trecut trei munţi, puiul a început iar să cînte: « Sînteţi buni şi frumoşi, dar cînd veţi ajunge acasă, împăratul are să vadă nevasta lui Simon aşa de frumoasă şi are să dea drumul la un şarpe să-l 29 muşte cînd va dormi în cameră cu nevasta şi să i-o ia, dar dacă nu reuşeşte cu cafea sau cu ciorbă». Gheordache a frînat calul a oprit şi a ascultat ce spune puiul. După ce au trecut munţii au mers ce au mai mers toţi patru călări pe cai şi au ajuns acasă. împăratul, de bucurie, a întins o masă şi a pus cafea pe masă să mănînce. Gheordache a lovit cu genunchiul în masă şi a vărsat cafeaua pe masă, s-a sculat apoi şi a sărutat mina împăratului şi a zis: — lartă-mă, tată, că am greşit de bucurie că am sosit acasă cu nevestele noastre. împăratul l-a iertat. Atunci s-a adus pîine şi ciorbă, iar Gheordache a început să vorbească tare să rîdă de bucurie şi ca din întîmplare a dat cu cotul în masă de a răsturnat toată ciorba din toate străchini. S-a sculat de la masă şi a sărutat iar mîna împăratului şi a zis: — Să mă ierţi, tată, că de bucurie mare că am luat fetele cele mai frumoase şi nu ştiu ce fac. împăratul îl iertă. Sara cînd se culcară, Simon şi Gheordache aveau camerele una lîngă alta. Gheordache luă o sabie şi se furişă în camera fratelui său sub pat şi cînd veni şarpele pe o gaură din zid îi tăie capul şi trase şarpele afară din gaură. Simon, cînd s-a trezit a aprins lumina şi l-a văzut pe fratele său cu sabia scoasă şi i-a strigat că vrea să-l omoare ca să-i ia nevasta că e mai frumoasă ca a lui. Gheordache i-a arătat că i-a fost trimis şarpele să-l muşte să moară şi împăratul să-i ia nevasta. Simon nu l-a crezut. Atunci Gheordache i-a spus: — Eu am să-ţi spun cum este treaba, dar atunci am să mă fac stană de piatră albă. Simon i-a zis: — Spune-mi ca să te cred. Atunci el i-a spus: — Cînd am trecut peste întîiul munte, ne-a cîntat un pui care spunea: « sînteţi buni şi frumoşi, dar cînd veţi ajunge acasă împăratul o să vadă nevasta lui Simon aşa de frumoasă, are să-i facă cafea cu otravă, să-l otrăvească să-i ia nevasta. Dacă vei spune aceasta şi la alţii, te vei face stană de piatră albă. » Dar eu am vărsat cafeaua cu genunchiul de pe masă şi te-am scăpat de la moarte. Cînd am ajuns la cel de-al doilea munte, iar a cîntat: « sînteţi buni şi frumoşi, dar cînd veţi ajunge acasă împăratul o să vadă nevasta lui Simon aşa de frumoasă, are să-i facă ciorbă otrăvitoare, să-l omoare şi să-i ia nevasta ». Atunci eu am dat cu cotul, am răsturnat ciorba şi te-am scăpat de la moarte. Cînd am ajuns la al treilea munte, puiul iar a cîntat: «sînteţi buni şi frumoşi, dar cînd veţi ajunge acasă împăratul o să vadă nevasta lui Simon aşa de frumoasă, are să dea drumul la şarpe să-l muşte, să moară şi să-i ia nevasta ». Atunci eu m-am ascuns aci şi cînd a venit şarpele, l-am omorît şi te-am scăpat de la moarte. Pasărea a mai cîntat că dacă voi spune mă voi face stană de piatră. Şi în acel moment s-a făcut stană de piatră. Dimineaţa, cînd împăratul s-a sculat s-a dus să vadă ce s-a întîmplat, l-a găsit pe Simon cu nevasta sănătoşi ! I-a povestit împăratului că Gheordache a vrut să-l omoare şi să-i ia nevasta, dar el s-a făcut stană de piatră. împăratul a luat atunci stana de piatră şi a pus-o la poartă că de pe ea să încalece pe cal. După un an, nevasta lui Simon a născut un băiat, tocmai în ziua de Paşti. Dimineaţa, cînd tocmai împăratul era la biserică, nevasta lui Simon a luat copilul, s-a dus la poartă să-l dea de stana de piatră să-l omoare pentru sufletul lui Gheordache. în timpul cînd era să-l dea cu capul de piatră, Gheordache s-a sculat viu, a prins copilul şi-a întrebat-o ce vrea să facă? — Pre sufletul tău vreau să-l dau jertfa. El a cerut hainele noi să se îmbrace să meargă la biserică. După ce s-a îmbrăcat s-a dus la biserică şi a intrat 30 în biserică cîntînd psalt, de la uşă, căci era dăruit de la Dumnezeu şi cu glas din ceruri. împăratul s-a mirat şi a spus la cîntăreţi că dacă era Gheordache n-ar fi întîrziat aşa de mult cu slujba. Gheordache avea în mînă şî un stat de busuioc. Cînd a trecut pe lîngă împărat i-a sărutat mina şi i-a dat busuiocul spunîndu-i: — Cinstit nepot ai din partea lui Simon şi a mea şi trece mai departe în strană lîngă cîntăreţi. Aci a cîntat aşa de frumos că slujba s-a terminat şi împăratul rămăsese pe loc de frumuseţe şi de mirare că e Gheordache sau e sufletul lui. După ce s-a oprit slujba, împăratul a plecat acasă şi la poartă n-a mai văzut stana de piatră şi atunci a înţeles că el a înviat şi a venit la biserică. A venit şi Gheordache, şi-a luat nevasta care se cernise şi au petrecut şi poate mai petrec şi azi, dacă n-or fi murit. FLOAREA GRĂDINARULUI A fost odată un împărat care avea douăsprezece fete. Şi măcar că erau de neam mare şi vestit, dar oriunde, fetele multe sînt sărăcie la casa omului, împăratul le ţinea pe toate închise la un castel şi în fiecare dimineaţă le scotea cu rîndul să le plimbe prin grădină ca să nu le fure vreun vrăjitor ori zmeu aciuat prin tufe. în fiecare dimineaţă, împăratul le aducea douăsprezece perechi de papuci de aur şi douăsprezece rochii albe de mireasă. Fetele le luau, le îmbrăcau şi pînă seara le rupeau, că făceau mare pagubă la casa împăratului. Orice ar fi făcut împăratul cu ele, nu le putea stăpîni să-l asculte şi pace. Un băiat sărac, ce mergea din stăpîn în stăpîn, fuge de la boier într-o zi pentru că nu-i plătea simbria şi se opri drept în faţa florăriei împăratului. — Ce te uiţi, măi gură-cască şi nu vii să lucri, îi zise mai marele grădinarilor. — Ba cum să nu viu, stăpîne, chiar asta este şi pofta inimii mele! îl ogodi ajutor de grădinar de flori, zicîndu-i: — Uite, băiete, ce ai să faci în fiecare zi. Să sapi douăsprezece răzoare, să pliveşti douăsprezece straturi de flori şi să le uzi şi în fiecare dimineaţă să duci la fiicele împăratului douăsprezece buchete de flori. De aci înainte, cum se vărsau zorile, el culegea florile cele mai frumoase şi le ducea la geamul frumoaselor prinţese. Fetele voioase, primeau florile, îl priveau, îi zîmbeau şi-i mulţămeau, iar el pleca tot ruşinat, cu capul în jos. într-o noapte îi vine în vis o zînă şi-i spune: « du-te în colţul florăriei, ai să găseşti o nuia de putregai care străluceşte noaptea, s-o ştergi bine şi s-o pui în pămînt. Din ea au să răsară trei flori galbene. Ele înfloresc în fiecare noapte într-o clipă şi tot într-o clipă se închid. Dacă ai să prinzi clipa aia şi ai să săruţi pe una din ele, atunci nu se mai închide şi rămîne să se pălească. Tu s-o înghiţi dacă vrei să te faci nevăzut şi să vezi tot ce e pe lume, dar lumea pe tine să nu te vadă ». Pîndeşte o noapte, pîndeşte două, pîndeşte nouă şi nu poate să prindă clipa ca să sărute floarea cînd se deschide. Dar o dată-i izbuteşte şi după ce o sărută, înghite floarea galbenă, se face nevăzut şi zboară te miri pe unde. Dimineaţa le duce cîte o chită cu flori şi busuioc, să le fie cu noroc, şi după ce le dă, iese afară, făcîndu-se nevăzut. Apoi iar intră în odaia lor să vadă 31 ce îndeletniciri au. îşi dă el seama că nu-1 simt deşi sta pe lampa ce atîraa pe un cinghil de aur în mijlocul odăii. Cea mai mare le porunceşte o dată celor mici: — îmbrăcaţi-vă, dea să scoborîm să nu întîrziem. S-au îmbrăcat cu rochii albe de mireasă, s-au legat una de alta să nu se piardă şi pe o scară adîncă au scoborît în fundul pămîntului. Au intrat prin peşteri şi tunele pînă ce au ieşit la un luminiş, era aci o altă lume, se vede treaba, şi-a zis băiatul, care se ţinea scai după ele. Acolo se opresc la o fîntînă, beau apă, chiotesc şi joacă pînă ce le prinde seara la joc. Coboară încet soarele spre asfinţit şi atunci abia bagă el de seamă că pădurea are frunzele de argint. N-are răbdare, se-ntinde şi rupe o creangă. Pădurea simte, se-nfurie şi se mişcă să prindă hoţul care a rănit-o dar nu vede nimic! El se urcă în vîrful pădurii şi scapă. Prinţesele stau îngrozite la fîntînă, văzînd că pădurea are picioare şi merge. Apoi se pune o furtună şi dă un potop de apă, că abia scăpară bietele fete cu viaţă. — Fa, aici nu este lucru curat. Cineva ne-a simţit, zise una dintre ele ! — O fi, că pînă acuma aşa ceva nu ni s-a întîmplat, răspunseră alte surori. Se potoleşte furtuna, se culcă pădurea şi tac păsările. Ieşi o lună mare şi frumoasă de se vedeau oamenii lucrînd pe ea la ogoare. Ajung la marginea unui lac mare şi frumos strălucitor ca oglinda. Acolo la mal le 'aşteaptă două corăbii de aur cu patru marinari la fiecare. Se sui şi el în corabie şi poposiră la un castel minunat la poalele unui munte de argint strălucitor ca soarele. Mai mulţi flăcăi le veniră în ajutor să coboare din corăbii şi cum puseră piciorul pe pămînt se încinseră nişte dansuri drăceşti de-şi prăpădiră şi papucii şi rochiile. îşi face băiatul socoteala că băieţii ăştia nu sînt oameni, ci mai îndată sînt diavoli sau zmei prefăcuţi în piele de om. După ce ostăniră şi rămaseră desculţe, în nişte rîze de rochii de li se vedeau pulpele şi şoldurile, se-ntoarseră precum veniseră. Apoi se culcară şi adormiră buştean. El se duse în grajd şi adormi de asemeni. Dimineaţa, cînd le aduce florile, strecoară în chita prinţesei celei mai mici ramura de argint ruptă din acea pădure fermecată. Prinţesa primeşte chita, zîmbeşte şi nu zice nimic. în seara următoare iar pîndeşte pînă ce înfloreşte floarea cea galbenă şi iar rupe o floare, o sărută şi o mănîncă. Apoi iar se face nevăzut. Stă în odaia lor şi aşteaptă să coboare în altă lume cu ele. De data asta corăbierii le duc la nişte izvoare cu apă fermecată care dădeau tinereţe fără bătrîneţe omului. Beură ele apă, apoi nişte flăcăi le purtă cu cîntecele pînă ce le momi într-o pădure cu frunzele de aur. El iar n-are de lucru, rupe o crenguţă şi o păstrează. Se cutremură iar pădurea, ţipă, porneşte să caute duşmanul şi dacă nu-1 găseşte se pune cu potopul şi furtuna. Prinţesele abia scapă cu viaţă pe sub steiurile de piatră. — Trebuie să fie ceva cu noi, nu este lucru curat, zise o fată. — Trebuie, dar de horă şi de petrecere nu ne lăsăm, măcar de rămînem în pielea goală, zise cea mai mare. Şi iar se puseră pe chiote şi joc, de făcură ferfeniţă papucii, rochiile albe de mireasă. Apoi se întorc acasă. A doua zi, băietul pitulă frumos în chita micuţei prinţese, ramura de aur ruptă din pădurea cu pricina. în noaptea a treia, săruta floarea a treia galbenă şi o înghite şi pe aceea, după care se face nevăzut. Fetele iarăşi se iau de mînă, coboară scări, trec prin tunele şi peşteri, se urcă pe corăbii şi ajung într-o poiană cu flori albe şi roşii, lîngă o pădure cu frunze strălucitoare ca diamantele şi în loc de lămpi, luminau mii de licurici pînă ce coboară aproape de ei luna. 32 Zmeii veniră la fete. Le cîntară cîntece frumoase de se înduioşa pădurea şi izvoarele şi le poftiră să se mărite cu ei. Ele n-au vrut şi iar s-au pus pe joc şi petrecere de şi-au făcut rochiile zdrenţe şi papucii bucăţi de iapă moartă. Pe el nu-1 răbdă inima şi din nou rupe o creangă cu frunza de diamante ascunzînd-o în sîn. Să fi văzut acum cutremur în pădure, vaete şi ţipete. Copacii dădeau cu crengile se aplecau în jos să omoare pe cel ce-i rupe din trupul ei, însă băiatul zboară deasupra şi nimeni n-are ce-i face! Vine cutremur, furtună şi iar potop de ploaie ca şi mai înainte. Se întoarseră acasă frînte de oboseală, iar dimineaţa grădinarul, ascunse în chita cu flori, ramura cu frunze de diamante. Cum i-a dat-o prinţesa s-a roşit ca racul. — De ce vă roşiţi, ştăpînă ? Parcă v-aţi încălzit prea mult la dansul cu zmeii. — Dar de unde ş^ji? — Ei, ştiu eu de undeva! — Dumneata ştii să cînţi şi să dansezi frumos? — Ştiu! — Bine, atunci să cînt eu la ghitară şi tu să joci. Ea cîntă şi el dansă mai frumos decît zmeii. Dete împăratul peste ei dansînd şi se răsti: — Hei, de aceea am sărăcit că voi cu dansul şi cîntecul vostru nu mai conteniţi de o să mă duceţi la sapă de lemn cu atîţia papuci şi rochii rupte. De data asta am să vă fac pentru cea din urmă oară pantofi de nuntă şi rochii de nuntă. Fiecare să vă măritaţi cu cine vă e pofta însă una să rămîneţi cu mine să am şi eu stîlp la bătrîneţe. v : 1 Se lăsă iar noaptea şi ele s-adunară pe mormîntul lu? mamă-sa ca să dea la noroc, cine să moştenească împărăţia şi să ia scaunul de aur după moartea împăratului. Toate ar fi dorit să ajungă împărătese. Grădinarul iar se făcu nevăzut, se vîrî printre ele şi făcu în aşa fel ca norocul să-i pice micei prinţese. Aşa se şi întîmplă. Ea rămase pe pămînt cu tînărul grădinar, iar surorile cobo-rîră jos în lumea zmeilor şi făcură acolo nunta jucînd pînă ce rămaseră în pielea goală. De acolo niciodată nu s-au mai întors pentru că poarta le-a închis-o grădinarul şi ele s-au măritat cu zmeii. Iar feciorul, s-a căsătorit cu fiica cea mai mică şi mai frumuşică a împăratului, pînă ce din grădinar şi florar, ajunse împărat. La nunta lui tot poporul a fost chitit cu flori din grădinele împărăteşti şi s-a făcut o nuntă mare, cum alta n-a mai fost sub soare. FETELE DIN MOARĂ Era un morar şi avea trei fete şi era bogat. într-o zi, a plecat muma cu ele la bîlci. Trec prin pădure şi ajung la un loc, se-ntîlnesc cu un domn bine îmbrăcat şi domnul a vorbit cu ele ca şi cînd le-ar cunoaşte, l-ar cunoaşte şi pe morar. Ele au plecat la bîlci, iar domnul în altă parte. Cînd s-au întors de la bîlci, s-au întîlnit cu domnul şi le-a zis: — Să-i spuneţi domnului morar, că o să-i fac o vizită, da el cu inele de aur; da muierile zic: — Sînteţi cunoscuţi? — Nu zise morarul. Şi să dusă. — Uite de ce am venit, să vă cer pe fiica a mai mare în căsătorie, da să mi-o daţi cu mine să vadă şi ea averea mea. Fata a plecat cu el cu trăsura. 33 Merge în pădure fata, merge, cînd colo, s-abate pe un drum întunecat şi ajung la o casă mare. — Aci ţi-e palatele? — Da aci! Da ea a văzut că lucrul nu este curat! El făcu pe seriosu şi zice: — Na cheile colea, că plec, după două-trei zile vin. Da să nu intri în camera asta, zise el şi plecă. — Bine, zise ea şi rămasă aci. Fata curioasă să duce drept la odaia aia, să vadă ce este? Cînd colo, aci numai capate de fete înfipte în ţăpi. A început ea să plîngă da nu poate fugi că e încuiată. — Ce ai umblat acolo? Şi o aduce acolo şi-i taie capul! Pe urmă iar să duce la morar, să maschează şi-i cere fata mijlocie.,Zice: — Bună ziua, am venit să cer fata mijlocie, că ailaltă e ferice de ea! Pe urmă să venim cîteşi patru să facem nuntă. Şi-â dat-o morarul. O duce el cu trăsura în fundul pădurii; se-ntristează ea şi i-adat şi ei cheili să nu umble în odaia aia. Şi ea curioasă vede capul lui soru-sa a mare! A pornit să plîngă. Cînd vine el iar zice: — Ai fost acolo ? Te tăiem, se duce şi o taie şi pe ea. Iar să preface pînă o ia şi pe-a mică; au dat-o şi pe-a mică, da ea era mai deşteaptă şi să face veselă. — Ia cheili şi să nu intri în camera asta. A intrat şi ea şi a văzut capetele la surorile ei. Cum să scape ea de aci? Desface şi alte camere şi găseşte numai lăzi cu aur, giuvaieruri şi altele. Zice ea, scap eu de-aici! A golit o ladă cu pietrele nestemate şi le-a pus în ladă şi deasupra a pus giuvaierurile. A luat cheia şi a pus-o la fel ca să nu priceapă el. Cînd el vine, ea veselă, îl pupă că a venit el. — Ştii ce, m-am gîndit s-o aducem şi pe mama şi tata să vadă şi ei palatul tău. Am văzut că ai scumpete mare, să luăm o ladă şi s-o ducem s-o vadă. A pus ei lada în trăsură şi s-a dus la ta-su veselă. Ajunşi, au dat lada jos şi i-a zis să meargă şi el acolo; a desfăcut ea lada şi s-a uitat, da lui muică-sa îi face sămn să cheme miliţia şi casa morarului să umple de armată! Cînd a intrat miliţia, fata deşchide lada şi să văd capetele fetelor. Şi-l duce pe el miliţia, pe urmă o duce pe ea să vadă casa lui. Da el avea o haită de criminali. S-au dus acolo şi în cale au ieşit tovarăşii lui cu armile. Au omorît ei din miliţieni şi au ajuns criminalii şi au legat-o de un pom, fugărindu-i pe alţi miliţieni. Cînd colo, trece un om cu un butoi în car. — Moşule, dezleagă-mă, că hoţii m-au legat. Bagă-mă-n butoi. Da s-au întors ei la fată, da n-o găsesc. Ajung ei pe moş. — Moşule, n-ai văzut pe fată? — N-am văzut. Şi-au ajuns acasă şi fata a scăpat în butoi. ÎMPĂRATUL FĂRĂ COPII A fost odată ca niciodată, că dacă nu era, nu se povestea. A fost un împărat care nu avea copii. Şi dacă nu avea copii, se plîngea la toţi sfetnicii săi şi-i întreba, ce să facă ca să aibă copii. Sfetnicii îl sfătuiau să dea sfoară prin ţară să caute vraci care să facă ca împărăteasa să nască copii. A mai umblat încoace 34 şi încolo, pe toate drumurile prin toate părţile lumii şi nu putea afla nimic care să poată face ceva ca împărăteasa să aibă copii. într-o bună zi, trece un om pe acolo prin comuna unde era împăratul, căci auzise şi el de povestea împăratului fără copii, şi începu să strige: — Leacuri de copii, leacuri de copii! Cînd auziră oamenii de acolo, sfetnicii şi tot satul ziseră: — Ce vorbă este asta, dacă ăsta are leacuri de copii, numai împăratul ar vrea să facă un copil. Au dat fuga şi i-au spus împăratului. Cînd auzi împăratul, zise: Să-l aduceţi la mine să vedem, ce leacuri de copii are omul ăsta. Se duce omul la împărat şi cu plecăciune zice: — Să trăieşti, înălţate împărate. — Bună ziua, mă omule. Ce este? Aud că dumneata ai leacuri de copii. — Da, împărate! Am leacuri de copii. — Ce, şi anume ! — Uite, mărul ăsta, cine-1 va mînca va face un fecior de mare ispravă. — Bine ! Mă omule ! Ia împăratul mărul, şi-l dă împărătesei să-l mănînce. Ea zîce: — Da, multe mere am mai mîncat eu şi n-am făcut copii, dar din mărul ăsta! Da! să-l mănînc şi pe ăsta, n-o să fie rău. Ia mărul, iese afară cu el în curte, îl curăţă frumos şi se apucă să-l mănînce. După ce mănîncă ea mărul, o gloabă de iapă care umbla pe-acolo prin curte, vine şi mănîncă şi ea cojile. împărăteasa nu i-a dat nici o seamă că iapa a mîncat sau n-a mîncat cojile. La un timp, după trei, patru luni de zile, împărăteasa se simte că o să fie rost de copil şi zice: — Mă împărate ! o să fie rost de copil, după cum mă simt eu. Mare bucurie pe împărat, fiindcă avea să aibă şi el un fecior acum la bătrîneţe, ca să-i moştenească tronul. Trecu cinci luni, trecură şase, trecură opt, la a noua lună se aude în toată curtea că moare şi moare împărăteasa. — Măi, da ce are să moară? zic unii! Nu mai trece mult şi se aude că împărăteasa a născut un fecior. — Băăă! Bucurie mare în toată împărăţia că împărăteasa a născut un fecior. în timpul ăsta, cînd împărăteasa a născut un fecior şi gloaba de iapă născu şi ea un mînz cu un corn. Băăă ! Fată şi iapa un mînz cu im corn. De minune, un mînz cu un corn nu s-a mai văzut. La palatul împărătesc, veselie mare că împăratul are un copil care să-i moştenească împărăţia. Supuşii împăratului se întrebau ce va fi cu copilul, fiindcă copilul creştea şi creştea şi cîrlanul. Copilul crescu frumos cu părul de aur, un fecior voinic de toată frumuseţea. Cîrlanul crescu şi el şi se făcu mare şi năzdrăvan, că nu mai putea nimeni să-i dea de mîncare şi nici să pună mîna pe el. împăratul porunci slujitorilor săi: — închideţi cîrlanul, acolo într-un grajd undeva şi îăsaţi-1 în plata lui Dumnezeu. Vedem noi ce o fi şi cu el. Cînd avu copilul opt ani se ducea şi punea mîna pe cîrlan, îi dădea de mîncare. Cîrlanul nu-i făce nimic copilului. Cînd copilul avu nouă ani, se trezi împăratul că nu-i nici copil, nici cîrlan. Supuşii împăratului se întrebau: — Băăă! unde e copilul, unde e copilul, nu-i nici calul. Calul, calul, dar nu e copilul. Dă-i sfoară-n ţară după copil. Bietul împărat era cu jale mare, 35 n-a avut ce să mai facă. L-a pierdut din urmă pe copil, s-a dus, s-a dus, copilul l-au luat zmeii şi l-au băgat slugă la ei acolo şi pe cal l-au băgat la grajd. Copilul rănea la cal şi vedea şi de alţi cai, aducea apă, toca lemne, făcea tot ce trebuia prin curtea zmeului. Calul era năzdrăvan. Copilul se ducea lingă cal, acolo şi se plîngea. — Măi calule, măi, om mai scăpa noi de aci, ori ba, ori zmeul ăsta ne-or mînca şi oasele nouă la amindoi. într-o bună zi calul îi zise: — Noi o să scăpăm de aci dacă o vrea Dumnezeu şi uite cum: Ne trebuiesc multe lucruri. — Ce ne trebuie? zise copilul. — Mie nu mi-ar trebui aşa multe, dar ţie îţi trebuie multe. Tu te fă bărbier şi să bărbiereşti prin curte. Mai are zmeul şi alte slugi şi odată şi odată are să te cheme să-l bărbiereşti şi pe el. Cînd l-oi bărbieri să faci în aşa fel să-l atingi cu briciul şi iute să dai cu batista ta, să iei sîngele zmeului. Să mai iei şi cîteva fire de păr tot din barba lui. După aia să vii la mine şi să-mi spui. După aia, copilul s-a declarat bărbier. A bărbierit încoace şi-ncolo, pe unul mai bine, pe unul mai rău, pînă s-a învăţat. Cînd auzi zmeul că e un bun bărbier, l-a chemat la el să-l bărbierească. S-a dus copilul şi l-a bărbierit. S-a făcut o dată, de două ori, de trei ori ca să nu bănuiască zmeul nimic. în sfîrşit, odată pe cînd îl bărbierea pentru a nu ştiu cîta oară, l-a atins cu briciul. Repede a scos batista, l-a şters, i-a luat şi cîteva fire de păr din barbă şi-a băgat batista în buzunar. Zmeul nici n-a băgat de seamă lucrul ăla. El bucuros s-a dus şi i-a spus calului. — Uite măi, calule! am şi din sîngele zmeului şi din barba zmeului. — Bine! zise calul, lasă că tot ne mai trebuie ceva. Tu la care fîntînă te duci şi aduci apă? Ce fîntîni sînt? Una este sleită cu aramă, alta de jur împrejur cu argint şi una cu aur ... Tu să te duci să bagi deştiul într-a cu aramă şi te legi la deşte: unul într-a cu argint şi unul într-a cu aur, dar să te legi la deşte. Cînd te-o întreba cineva, să spui că te-ai tăiat. Să bagi seama să nu te vadă cineva că s-a sfîrşit cu noi. Copilului atît i-a trebuit, s-a dus şi a băgat deştiul unul într-a cu aramă, unul într-a cu argint şi altul într-a cu aur. La aia cu aur a dat şi pe cap şi şi-a făcut şi capul tot de aur. Cînd s-a dus la cal! — Măi! zice — băgai mîna, am deştele şi cu argint şi cu aramă şi cu aur, da dădui şi pe cap! — Ce făcuşi, mă? — Păi ce să fac, îmi făcui şi capul de aur. — Caută o beşică şi pune-o în cap. El a căutat o beşică şi a pus-o în cap. De aci înainte l-a numit chelu. — Ei! zice — tot mai trebuie să avem ceva. — Ce mai trebuie să avem? — De acolo unde se culcă zmeul, zice — de unde doarme el, de sub patul lui, de acolo să faci tot ce-i putea să iei o pietricică cît de mică şi s-o bagi în poznari. Cînd le-oi avea pe astea toate, să vii la mine şi să-i dăm drumul. El a făcut cum a putut şi a luat şi pietricica aia. — Calule, luai şi pietricica. — Ei bine, găteşte-te şi la noapte, cînd om socoti noi că toate slugile dorm şi o dormi şi zmeul, tu vii la mine şi nu mai pui mîna să mă iei de frîu, 36 îmi tragi căpăstrul din cap, sui pe mine din grajd şi s-o luăm, că are zmeul o iapă bălană, care, cît fug eu de tare, da aia mă întrece încă o dată. Dacă ne prinde cu aia, e cam rău de noi pînă trecem de hotarul zmeului. Cînd om trece de hotarul zmeului, nu mai are putere asupra noastră. Zice băiatul: — Om trăi, om muri, noi tot fugim. Sara cînd au socotit ei că s-au culcat toate slugile şi s-a culcat şi zmeul şi au adormit, s-a dus în grajd şi a tras căpăstrul de pe capul calului, a încălecat şi-au luat-o la fugă şi dă-i bătaie ! Iapa năzdrăvană, care o avea zmeul a început să necheze. Zmeul a sărit din somn şi a fugit la grajd. Zise: — Ce-i, bălană? — Ce să fie? Săi pe mine şi întinde-o repede! — Păi ce e ? — A fugit băiatul, chelul cu cal cu tot şi avem timp să-l prindem, poţi să şi mănînci, poţi să şi bei că tot trecem de el pînă la hotarul tău. Se duce zmeul înapoi, ce să mai mănînce, ce să mai bea, lui nu-i era de copil, îi era necaz de cal — că era năzdrăvan. A pus mîna pe iapă şi a întins-o după el. Mînă, fugi, dă-i bătaie şi copilul cu calul năzdrăvan şi zmeul cu iapa năzdrăvană. La un timp copilul zice: Măi calule, mă arde în spate! — Ei, zice — să ştii că e zmeul după noi. Cînd te-o arde rău de tot, tu să arunci piatra aia jos. — Măi! zice — mă arde rău. — Aruncă piatra. Cînd a aruncat piatra, s-a făcut un zid de piatră. Cînd a ajuns zmeul la el, s-a pus cu păru pe el, cu pumnu, a ros, a trecut prin el şi după copil. Bietul copil a zis: — Iar mă arde în spate! — Te arde rău!? — Mă arde rău ! — Aruncă firele de barbă! Cînd a aruncat firele de barbă s-a făcut o pădure deasă, de nici pasărea nu putea să treacă prin ea. Cînd a ajuns zmeul la ea, s-a pus şi roade, şi roade şi roade la ea, taie şi cu paloşul pînă cînd o trecu. — Ei! zice — mai avem decît sîngele. Cu ăla scăpăm noi că nici mult nu mai e pînă trecem de hotarul zmeului. Iar zice copilul: — Măi! mă arde în spate de nu mai pot! — Aruncă sîngele, că nici mult nu mai e pînă la hotarul zmeului. A aruncat batista şi s-a făcut un pîrîu de sînge. Cînd a ajuns iapa acolo s-a oprit. Zice zmeul: — Dă-i bătaie, bălano, că trece de hotar şi nu mai avem putere asupra lui. — Mai dă-i şi tu — zice — că uite, ăsta acum e sîngele tău. Cînd a auzit zmeul că e sîngele lui, de ciudă a crăpat. Cînd auzi copilul: — Măi zice, auzii o bubuitură? — Măi zice, zmeul crăpă. Şi acum sîntem liberi. De aci înainte i-a dat drumul şi mînă şi mînă pînă au dat de livezi mîndre, pline de flori şi miresme — calul zice: — E ! mă copile eu rămîn aci. Tu să ştii că aci în comuna vecină este o împărăţie mare. 37 Tu te duci, ia de la mine căpăstrul ăsta, te bagi slugă la împărat. El are trei fete. Tu să nu pui ochii, nici pe-a mare, nici pe-a mijlocie şi numai pe a mică. Cînd vei avea nevoie de mine să scuturi căpăstrul, că eu sînt lîngă tine. — Binee! Luă copilul căpăstrul şi plecă. Se duse în sat acolo, cine are nevoie de o slugă? — Cine să aibă decît împăratul, ziseră oamenii. Se duse el, se înfăţişă împăratului şi-l rugă să-i fie slugă. împăratul îi zise: — Măi băiete, aş avea nevoie de slugă şi n-aş avea nevoie, da, zice: te bag la grădina de flori că am un grădinar bătrîn şi ar fi timpul să-l schimbăm şi să rămîi tu. — Bine, împărate. Unde e nevoie, acolo intru şi eu. Se duce la grădinar să-l pună la lucru. — Bine! mă copile, zice grădinarul, rămîi aci cu mine, te învăţ aci un an, doi şi pe urmă eu plec şi tu ai să rămîi în locul meu să îngrijeşti de grădina împăratului. Eee ! stătu el un an de zile, se arăta un băiat destoinic, priceput şi mergea de minune că era o mîndreţe. Se duce bătrînul grădinar la împărat şi-i spune: — Mărite împărate, sînt bătrîn, nu mai pot, ar fi bine să mă lăsaţi să plec că băiatul care mi l-aţi dat la grădină este foarte priceput, lucrează bine şi grădina este o frumuseţe cum n-a mai fost niciodată. Dacă vreţi să o vedeţi! — Bine! Nu e nevoie să merg să o văd. Să meargă fetele. S-au dus fetele, s-au uitat şi niciodată n-au văzut grădina mai frumoasă ca acum, plină cu fel de fel de flori ce nu le mai văzuseră. Spuseră tatălui lor de minunăţiile de flori din grădină şi cerură ca băiatul să fie mai departe grădinar. Fu chemat la împărat şi-i zise: — Bine tu rămîi de azi înainte grădinar. — Bine, împărate! Stătu el cît stătu, un an, doi, în care timp în fiecare duminecă împăratul se ducea la biserică. La un timp, cînd îi veni lui odată bine. — Măi, zice, copilul da tot stînd eu pe aci calul meu şi-o aduce aminte de mine ori ba? Scutură căpăstrul, într-o duminică pe cînd era împăratul la biserică, veni calul, lepădă besica din cap, rămase cu părul lui de aur, sare pe cal şi face grădina toată praf. In timpul ăsta, împăratul lăsa cîte o fată în fiecare zi acasă. Fata mică rămăsese acasă. Cum face el, cum nu face că fata cea mică îl vede. — Măi! cine să fie ăsta şi ce e cu el ? Nu zise nimica, se uită bine la el, cum face grădina praf, apoi cum îi dă drumul calului. Cînd vine împăratul de la biserică, trece prin grădină şi cînd se uită, o vede făcută praf. — Măăă! da ce e aici? — împărate, a venit o herghelie de cai şi degeaba m-am ţinut la ei că mi-au făcut-o praf. Şi mi-au rupt şi straiele de pe mine ! Erau să mă şi omoare. — Măi se poate? Fata cea mică era pe acolo pe-aproape şi zice: — Da, tată şi eu văzui, veni toată herghelia, şi ce făcuuu! prăpădul lui Dumnezeu, era să-l omoare, săracul! — Iiii! potopul împărate, da dregem noi altă dată, punem iar alte flori, să facem o grădină tot mai frumoasă de cum a fost. Ei, acum fetei celei mici 38 îi intră la inimă, grădinarul. Gîndi ea că aici nu e curat. Că nu e un om de tind, dar nu spuse nimănui şi nici la surorile ei şi-şi zise: — Mă ăsta de face lucrul ăsta nu-i om prost. Cînd făcu el grădina şi mai frumoasă, în fiecare dimineaţă, ducea la cele trei fete, trei buchete de flori. El se uită la fetele împăratului şi zise: — Mă! asta mare s-a trecut, asta mijlocie e numai bună de măritat şi asta mică e ca gingia. Face el trei buchete de flori, una trecută, una gata să treacă şi una numai îmbobocită: Le duce şi le dă fetelor; pe a trecută, o dă la a mare, pe a care e gata să treacă o dă la a mijlocie şi a mai frumoasă o dă celei mai mici. Cînd văd treaba asta fetele mai mari, că dă ăleia mai mici florile mai mîndre le iau şi dau fuga la tatăl lor şi-i spune: — Uite ce mi-a adus grădinarul ăsta. — Ce v-a adus? — Uite ce floare mi-a adus mie, spune a mare, cea mijlocie spune: — Uite! ce flori mi-a adus mie. A mică spune şi ea: — Tată, uite ce flori mi-a adus mie. — Ei, cu omul ăsta nu e lucru bun, zice împăratul. — Ia chemaţi-1 încoace la mine. Trimite după el şi-l aduc în faţa împăratului. — Mă omule, ce flori ai adus în dimineaţa asta la fetele mele. Uite, asta e trecută, asta e gata să treacă şi asta abia începe. — împărate să-mi fie cu iertare. Eu am adus florile aşa cum sînt fetele. A mare e cam trecută, a mijlocie e gata să treacă şi asta mică e gata îmbobocită şi eu aşa le-am adus florile. Cînd aude împăratul zice: — Eiii! şi asta e o idee bună a omului ăsta. înseamnă că eu am întîrziat cu fetele mele şi ele s-au ajuns că n-au să se mai mărite! Eu am să dau sfoară în ţară că-mi mărit fetele. N-a mai trecut mult şi împăratul aşa a făcut, a dat sfoară în ţară că îşi mărită fetele. Dar cum? Să se strîngă toţi feciorii, care vreau să se însoare şi fetele să-şi aleagă pe cine vrea. Au venit mulţi feciori şi s-au sfătuit cum să facă. Să dea fetelor cîte un măr în mînă şi zice: — Fetele le punem sus, şi care fată i-o place de băiat să dea cu mărul în el. Fetele şi-au luat cîte un măr, s-au urcat în foişor şi prin faţa lor treceau în rînd, feciorii. A mare îşi alese unul, mai mare, mai frumos, aşa cum i-a plăcut, a mijlocie şi-alese şi ea altul. A mică cum sta cu mărul în mînă, trecură toţi feciorii şi nu alese nici unul. — Mă tată, tu nu aleseşi nici unul ? — Tată, nu trecu al meu. — Păi unde e al tău? — Păi, dacă mie nu-mi place nici unul. — Ehei! mă cu asta avem bucluc. Să mai treacă o dată. — Tată, nu trecură toţi! — Cum nu trecură toţi? — Să treacă şi din curte. Ei, atunci împăratul zice: — Toată curtea să treacă prin naintea fetii. Numai că ea mai era sus. 39 Trecea toată curtea, văcar, porcar, treacă şi grădinarul. El n-avea căciula decît beşica aia în cap. Trece şi el pe acolo ghebejit. Fata pac ! cu mărul în cap la grădinar. — Au ! capu, au capu. — Ce-ai făcut mă, întrebă împăratul, tu ai greşit. — Tată, n-am greşit. De ăsta-mi place. — Nu se poate,'zice împăratul. îi dă alt măr şi zice: — Să mai treacă o dată toată lumea. Mai trece o dată şi iar îl pocneşte cu mărul în cap. — Nu se poate, să mai treacă o dată. A treia oară iar trece grădinarul şi iar îl pocneşte cu mărul în cap. — Al tău să fie, zice împăratul, şi ieşi cu el afară din împărăţia mea. Să te duci unde oi vedea cu ochii. La mine n-ai ce mai căuta. Mă făcuşi aci de ruşine cu cea mai cebăluită slugă, cu chelu, n-are nici un fir de păr pe cap. îşi ia bărbatul şi pleacă. îi ştia ea rostul lui. Unde să ducă, unde să ducă, dă într-o margine a împărăţiei. în marginea împărăţiei intră şi ea acolo într-un bordei. Cum intră, ce amar găseşte în bordei, mai nimic. Dă cu deştiu pe pereţi şi-i face de aur, se umple bordeiul cu tot ce trebuie numai şi numai de aur. Pe afară rămîne tot un bordei prăpădit. Făcură surorile ei nuntă împărătească, fără ca pe ei să-i bage în seamă, fără ca să poată da pe acolo, că nu i-ar fi primit nimeni. — Stai pe pace, zise el către nevasta lui, vedem noi ce facem. Nu trecu mult după asta şi un împărat vecin plecă cu război împotriva tatălui său, că de ce n-a dat fetele după feciorii lui. împăratul îşi strînse oastea, veniră şi cei doi gineri cu oastea lor. Atunci zise băiatul către nevasta lui: — Mă, lasă-mă să mă duc şi eu. Ea zice: — Mă, tu nu te duci! El zice: — Mă, lasă-mă să mă duc şi eu, că dacă nu sînt eu acolo să ştii că-1 biruie. încălecă şi el pe un măgar şi se ia după ei. Merge ce merge călare pe măgar, pînă ajunge la o mlaştină şi se nămoleşte cu măgar cu tot. Trece oastea pe lîngă el. II arată împăratului zicînd: — împărate! uite ginerele ! — Lasă, nu mai spuneţi de el, lăsaţi-1 aci. Trec ei înainte, se duc vitejii. După ce trec, el scutură frîul, şi măgarul se preface în calul lui năzdrăvan, lapădă el beşica din cap; încalecă pe calul lui, şi zboară ca vîntul pînă acolo. Acolo era în toiul luptei. Intră şi el în luptă aproape de împărat cînd gata unul era să-i taie capul, el iute pune mîna şi-l taie pe el la deşti. împăratul, cînd vede cine l-a scăpat şi e tăiat la deşti, scoate iute batista şi-l leagă. împăratul crede că-i un înger care i-a sărit într-ajutor. I-a biruit pe duşmani şi au plecat înapoi. Băiatul a dat pe altă parte, a venit şi iar s-a înămolit tot acolo cu măgarul. — Mă, ăsta tot aci este, zise împăratul, cît dinspre partea lui, dacă Dumnezeu nu ne trimetea îngerul pe toţi ne omora şi mie îmi lua gîtul. Iasă şi el din nămolul ăla şi se duce la bordeiul lui. Ei, nu mai trece mult şi împărătesei i se face dor şi ei de fie-sa. S-ar duce pe la ea şi nu s-ar duce, şi frică-i era de împărat şi ruşine îi era şi rău îi părea. Pînă la urmă se duce. Cînd ajunge la bordei, o cheamă afară s-o vadă. Fata zice: 40 — Mamă, vină înăuntru. — Nu intru în bordeiul tău, zice mama. — Mamă, numai pînă la uşă vină. — Nu intru, vină să te văd, să vorbesc cu tine. — Vină, mamă încoace, pînă la uşă. Face ea doi paşi şi intră la uşă. Cînd să intre înăuntru, numai aur peste tot. — Mă, da ce e aci la tine? — Tu nu vezi ce e, mamă? — Păi cine a făcut astea ? — Păi chelu ăla. — De unde are el putere să facă tot în aur? — Iaca! de unde! El are şi capul de aur şi deşti de aur, de argint şi de aramă. — Nu se poate. — Ba e adevărat, mamă. Cînd aude împărăteasa, intră la grijă. — Mă, cum se poate că eu n-am lucruri de astea în împărăţia mea şi nici n-am văzut la nimeni. Se întoarce împărăteasa acasă şi vrea să-i spună împăratului, frică îi era, să nu-i spunăăăă, sta cu gîndul acolo. La o petrecere mare, cînd împăratul se veselea cu cei doi gineri ai lui, împărăteasa îi zice: — Mă omule, dar n-ar fi bine, dacă ar fi şi fata noastră a mică aci? — Unde să vină aia ca să ne facă de ruşine, zice împăratul. — Ea să vină, el nu! — Mă omule! ar fi bine să vină şi el! — Nici cum n-are ce căta el aci, nu merită să stea la masă cu noi. — Şi ea e fata noastră şi el e ginerele nostru şi pe urmă nici nu ştii bine cine e el? — Bine! Să vină numai fata! Se duce împărăteasa şi trimete după fată să vină la petrecere. Fata îi trimite vorbă prin slujitori şi zice: — Eu nu pot să viu fără bărbatu-meu, că şi el este cineva şi e mai viteaz şi decît tata şi decît cumnaţii mei care ţin pe surorile mele. — Păi cum ? — Iaca aşa, spuneţi-i lui tata aşa cum vă spun eu. Războiul nu l-au terminat ei şi n-au fost ei învingători şi a fost bărbatu-meu. Mă îngerul care a venit şi a omorît toată oastea aia, şi i s-a tăiat un deget cînd l-a apărat pe tata de nu i-a tăiat gîtul, bărbatul meu a fost. — Cum a fost el cînd noi l-am lăsat împotmolit cu măgaru-n baltă la un pod şi cînd ne-am întors, l-am găsit tot acolo. Ăla a fost un înger trimes de la Dumnezeu. Merg slujitorii şi spun împăratului toată tărăşenia. Cînd aude împăratul toate astea le zice: — Mergeţi şi spuneţi-i să vină încoace şi dacă el se face aşa cum a venit în război, îl ţin. Se duc slujitorii înapoi şi-i spun: — Uite, mă: cum e vorba, împăratul spune, că dacă te faci aşa cum ai fost în război şi dacă îi arăţi batista care ţi-a dat-o el cînd te-ai legat la deşte, înseamnă că ai fost tu. Băiatul le zice: — Duceţi-vă de îndată înapoi că eu vă ajung. A ieşit el afară, a scuturat de căpăstru şi a venit calul şi-a lepădat haina de pe el, şi-a lăsat pletele de aur pe spate, a luat sabia, a încălecat pe cal, a 41 zburat drept la împărat cu nevastă cu tot. Cînd l-a văzut împăratul, i se făcu frică şi zice: — Mă, cine e ăsta? Ăsta e tot ăla care l-am văzut, îngerul. El a coborît de pe cal cu nevasta şi zise: — Să trăieşti, înălţate împărate. Eu sînt ginerele dumitale ăl mic şi fata a mică. — Mă, fata da ! dar tu cine eşti? că te-am văzut cînd am fost în război cu împăratul vecin. — Eu sînt, împărate, ginerele d-tale. — Păi cu ce dovedeşti? — Batista asta o cunoşti, împărate? — Păi asta ar cam fi batista care ţi-am dat-o eu. — Asta este, împărate, şi eu sînt ăla care te-am scăpat de la moarte. — Şi acum ce e de făcut? zice împăratul. — Păi uite ce e de făcut! Să ne măsurăm puterile. Dacă ginerii ăştia ai dumitale va avea puterea pe care o am eu, va face ce fac eu să fie ei moştenitorii tronului, dacă nu să plece de unde au venit şi rămîn eu împărat în locul d-tale. S-a uitat şi el la gineri şi ginerii la el şi împăratul zice: — Păi cum să vă măsuraţi puterile? — Uite, eu încalec pe calul meu, şi ei să-şi dea drumul după mine şi să se ţie după mine. Dacă m-o întrece rămîn ei, nu m-o întrece, să nu mai aibă nici o pretenţie la tron. — Bine ! a zis împăratul! A ieşit afară, a încălecat pe cal, au încălecat şi ei pe caii lor. Al lui era năzdrăvan. Cînd au pornit, al lui vînt! Ai lor, dă-i pe aci, dă-i pe dincolo, ce să-l mai ajungă. La un timp s-au întors înapoi şi au zis:, — Cu omul ăsta nu ne putem măsura, se duse de nu-1 mai văzurăm. N-au apucat să isprăvească vorba bine, că a şi fost înapoi. — Ce făcurăţi mă cumnaţi, de ce nu vă ţinurăţi după mine? — Păi nici nu te mai văzurăm! — Şi atunci ce e de făcut? — Păi noi nu mai avem pretenţie la tron şi rămîi tu moştenitorul tronului. Şi aşa a fost. S-a făcut apoi o nuntă mare la care au fost chemaţi şi părinţii lui, după care se află că el este fiu de împărat. A fost mare bucurie cînd părinţii lui îşi găsiră fiul şi calul năzdrăvan. S-a făcut împărat a două împărăţii, a trăit în pace şi cu cumnaţii lui şi poate că mai trăiesc şi azi, dacă n-or fi murit! Şi încălicai o şea şi vă spusei povestea aşa, şi mai încălecai o mătrăgună şi vă spusei o mare şi gogonată minciună. POVESTEA LUI PIPĂRUŞ PĂTRU Trăia odată un bărbat şi o femeie şi aveau un băiat. După un timp a murit tatăl. După moartea tatălui, femeia s-a măritat şi a luat un alt tată la băiat. După ce s-a măritat, omul ăla a vrut să omoare pe băiat ca să scape de el şi a zis către femeia lui: — Femeie, eu nu pot să sufăr copilul tău pe lîngă casă şi eu am să-l omor. 42 Femeia fu şi ea de părere ca să omoare copilul. Vorbele astea le spuneau noaptea în şoaptă pe cînd dormea copilul. Pe cînd ei vorbeau, el încă nu adormise, după cum crezuseră şi auzise tot ce vorbise tatăl său vitreg. După ce adormi a visat că dacă maică-sa îi va da un fir de păr din conciu ei cu ce să-şi poată face o puşcă cu care să meargă la vînătoare şi numai aşa va fi bine de el. Dimineaţa, cînd s-a sculat, a rugat-o pe mama lui zicînd: — Măicuţă! te rog să fii bună şi să-mi dai un fir de păr din conciul matale. Atunci măicuţa sa i l-a dat. El l-a pus la umăr la mîna stingă şi s-a rugat aşa: — Doamne Dumnezeule ! fă-mi şi mie o puşcă din firuţu ăsta de păr de la măicuţa mea. Atunci Dumnezeu i-a făcut puşcă. Dacă i-a făcut puşcă a doua zi a şi plecat la vînătoare. în drumul lui i-a ieşit un iepure în cale. Şi dacă i-a ieşit iepurele el a spus: — Stai că te-mpuşc! că el nu ştia mai mult decît atît. Atunci iepurele i-a zis: — Nu mă împuşca, Pipăruş, te rog frumos, că am să-ţi dau un pui de-al meu, şi care-ţi va fi de mare folos. — Bine! a zis băiatul, să mi-1 aduci la mine acasă. Dacă nu, cu viaţă nu mai scapi. A doua zi de dimineaţă, iepurele i-a adus puiul acasă. El a luat puiul şi acesta s-a luat după el ca un căţeluş. în zilele următoare a plecat iar la vînătoare, lăsînd puiul de iepure acasă. Dacă a plecat la vînătoare, s-a întîlnit cu o vulpe. Cînd văzu vulpea îi zise: — Stai, vulpe, nu muşca, dacă muşti eu te împuşc şi ai să rămîi fără viaţă. Vulpea speriată îi răspunse: — Nu mă împuşca, voinice, că am să-ţi dau un pui de-al meu, că aşa pui frumoşi am eu, roşii şi vărgaţi, cum n-ai mai văzut sub soare. A doua zi, dis-de-dimineaţă, vulpea i-a adus puiul, aşa cum se învoise. Pînă atunci el nu avea nici un cîine afară decît puiul de iepure şi puiul de vulpe care se luau după el cînd pleca la vînătoare. A doua zi, a plecat din nou la tunătoare, lăsînd acasă cei doi pui care creşteau văzînd cu ochii. Era bucuros că acum avea un pui de iepure şi un pui de vulpe cu care se juca, aşa cum se joacă copiii. Plecînd la tunătoare, în cale se întîlni cu un lup şi-i spuse: — Stăi, lupule, că eu am să te împuşc. Atunci lupul îi zise: — Te rog nu mă împuşca, că am să-ţi aduc un pui de-al meu, care o să-ţi fie de mare folos şi o să crească şi el pe lingă puiul de iepure şi de vulpe. Auzise lupul că el avea un iepure şi o vulpe. — Bineee, a zis băiatul, să mi-1 aduci la mine-acasă, mîine la crăpatul zorilor. Şi a doua zi lupul îi aduse puiul. I-a lăsat pe toţi trei acasă şi a plecat iar la vînătoare şi cînd a plecat, s-a întîlnit cu cumătrul urs în cale şi îi spune şi lui: — Stai, cumetre urs, dacă nu stai am să te împuşc şi ai să vezi ce blană frumoasă am să fac maicuţii mele din blana ta! Ursul s-a oprit şi i-a zis: — Te rog, voinice, nu mă împuşca, că am să-ţi dau un pui de-al meu şi o să-ţi fie la timpurile grele de mare ajutor. Fără de el cîinii ceilalţi ai tăi n-au să poată face mare ispravă. 43 Zis şi făcut, a primit puiul de urs şi a mers mai departe. Tatăl său vitreg nu vedea cu ochi buni lighioanele astea care se gudurau pe lingă băiat şi-l păzeau, aşa că le puse gînd rău să le omoare. Aşteptă timpul să plece băiatul la vînătoare, ca să le închidă în coteţ şi să le puie o piatră mare la uşă, să le facă de petrecanie. în acelaşi timp voia să-l omoare şi pe băiat, dar nu ştia cum? îşi aduse aminte că într-o pădure trăiau nişte căpcăuni cu două coarne în cap şi la picioare cu copite de cai. Merse la ei şi se înţelese cum să omoare pe băiat. Căpcăunii se învoiră, după ce aflară că vînează băiatul cu cîinii lui. Tatăl cel vitreg le spuse pe unde şi că are un iepure, o vulpe, un lup şi un urs care-1 apără. Atunci căpcăunii îi spuseră să-i închidă în coteţ şi să le pună o piatră grea la uşă. Ca de obicei băiatul plecă iar la vînătoare în pădure lăsîndu-şi chiar atunci cîinii acasă. Mergînd el prin pădure se întîlni cu căpcăunii. Ei îl văzură şi-i ziseră: — Stai că te mîncăm ! Atunci băiatul le răspunse: — Lăsaţi-mă numai un pic să mă urc în copacul ăsta şi să-mi cînt un cîntecel să mă audă vîntul, ca să-l audă măicuţa mea că este cel din urmă cîntec al meu pe care îl mai cînt. Ei se învoiră şi-l lăsară de se urcă în copac şi începu să strige către cîinii săi. Botezase pe iepure şi pe vulpe, uşureii vîntului; iar pe lup şi urs, greii pâmîntului. Puse mîna la gură şi strigă pe aripa vîntului: Uiu-iu-iu, uiu-iu-iu, na-na, Uşureii vîntului Şi greii pămîntului!. Săriţi de mă scăpaţi Căpcăunii să-i mîncaţi! — Dă-te jos acum să te mîncăm, ziseră căpcăunii. El se desculţă de opinci, le aruncă căpcăunilor, iar aceştia le roaseră într-o clipită. Tatăl viterg închisese cîinii în coteţ şi le pusese o piatră grea la uşă. Iepurele care auzi chemarea stăpînului zise: -l-auziţi, că ne strigă stăpînul că e la mare primejdie. Vulpea care era lîngă iepure îi lipi o labă peste ureche şi zise: — Taci, urechilă şi lasă-mă să dorm că n-ai auzit bine! După ce căpcăunii, mîncară opincile îi porunciră să se dea jos să-l mănînce. Atunci băiatul se dezbrăcă de haine şi le aruncă căpcăunilor, care într-o clipită le făcură fărîmiţă şi le înghiţiră. El în timpul ăsta strigă din nou! — Uiu-iu-iu, uiu-iu-iu, na-na ! Uşureii vîntului, Şi greii pămîntului. Veniţi de mă scăpaţi Căpcăunii să-i mîncaţi. Atunci auzi şi vulpea şi zise: — Ne strigă stăpînul fraţilor, dar lupul care era lîngă vulpe îi trînţi o labă, spunînd că îi strică somnul şi că n-a auzit bine. După ce căpcăunii mîncară şi hainele, ziseră băiatului: — Dă-te jos să te mîncăm, că nu mai avem răbdare. 44 Băiatul, nemaiavînd ce să le dea, îşi tăie o bucată de pulpă de la piciorul drept şi le-o aruncă căpcăunilor zicînd: — Uiu-iu-iu, uiu-iu-iu! Uşureii vîntului Şi greii pămîntului. Veniţi de mă scăpaţi Căpcăunii să-i mîncaţi! Atunci auzi şi lupul zicîndu-le: — Auziţi că ne strigă stăpînul, hai la el, dar ursul care era lingă lup, îi trînti o labă de-1 ameţi că nu-1 lasă să doarmă. Căpcăunii acum porunciră băiatului: — Acum dă-te jos să te mîncăm că aşa ne fu învoiala. Băiatul îşi tăie şi pulpa de la piciorul stîng şi le-o aruncă căpcăunilor şi strigă din nou: — Uiu-iu-iu, uiu-iu-iu! Uşureii vîntului Şi greii pămîntului. Veniţi de mă scăpaţi Căpcăunii să-i mîncaţi! Atunci auzi ursul, sări din bîrlog şi zise: — într-adevăr ne strigă stăpînul. Fuga după mine. Iepurele nu se lăsă şi se repezi în uşă cu capul, dar îşi jupui pielea din cap şi uşa nici nu se mişcă... Se aruncă şi vulpea şi păţi şi ea la fel. Cînd se repezi lupul, uşa abia se clătină. Acum veni şi rîndul ursului şi cînd se repezi aruncă şi uşă şi piatră de nu se mai văzură de-a rostogolul. Apoi o luară la goană spre pădure la stăpînul lor. Cînd ajunseră, căpcăunii se suiau în copac să-l mănînce. Cînd văzură căpcăunii cîinii lui Pipăruş Petru, se prefăcură într-o rădăcină. Pipăruş Pătru zise clinilor: — Roadeţi rădăcinile astea că sînt căpcăunii care au vrut să mă mănînce. Cîinii roaseră toate rădăcinile, el se dete jos din copac şi împreună plecară acasă şi-l mîncară şi pe tatăl său cel vitreg şi răutăcios. Şi de aci înainte Pipăruş Pătru trăi pe ţară-n pace, că n-are nima ce-i face. CERBUL FERMECAT Avut-a odinioară un bărbat şi c-o muiere mulţi feciori şi fete. Bărbatu era leneş şi nu sîrbea la ţarină ca toată lumea, în schimb, se ducea la vînătoare, cum se duce mîţa la gaura şocîţilor şi nicicînd nu se plictiseşte. Omul ăsta de rău ce era, nici came pe el nu avea. în casă toţi îi tremurau de frică. Aduse într-o zi un iepure şi-i porunci la muiere să-l frigă. Muierea îl fripse în tipsie aşa cum se cuvine. Dar feciorii erau mulţi. Venea unul, venea altul şi cereau: — Mumă, dă-mi şi mie came că mi-e foame! Şi aşa, lua unul, lua altul şi iepurele se găta. Cînd a văzut că nu mai este carne, ce să facă de frică să n-o omoare bărbatul cel rău şi veninos ca un şarpe? Să-şi taie sînul şi să-l puie-n oală la fiert. Veni bărbatul flămînd şi fără vînat de la pădure: — Gata, muiere, mîncarea? 45 — Gata! — Vino să mîncăm ! — Mănîncă tu că eu sînt cisnovită şi nu mă simt bine. El scoase din oală, puse-n blid şi mîncă. Deodată i se păru că mănîncă carne dulce şi-o întrebă pe muiere: — Da ce carne-i asta? — Di iepure, îi răspunse femeia ! Dar feciorii mai mici n-au de lucru şi-i spun că muma lor de frică şi-a tăiat sînii ca să aibă el ce mînca. Atunci el zise: — Aşa-i dulce carnea di om? — Eu nu ştiu, i-a răspuns muierea. După asta, ce-i mai trăsni prin minte: să se-nveţe la carne de om. — Muiere, noi avem prea mulţi copii. Hai să punem un ficior, să-l arănim, să-l junghiem şi să-l mîncăm. Aşa ziseră, aşa făcură. O luară pe fată şi o închiseră într-o cocină şi cătară s-o îngraşe. Feciorul mai mic rămînea tot flămînd, se tot ducea pe lîngă fereastră la soru-sa de-i cerea mîncare: — Dă-mi, soro, mîncare că-ţi spun de ce eşti închisă-n cocină. — Da, îţi dau, spune di ce? — Pe tine te arănesc ca să te înjunghie de Crăciun. Fata cînd auzi se înfioră şi se gîndi ce să facă? — Frăţiorule scump, tu ascultă de mine ! Mergi, caută o piatră de ascuţit brice, şi un brici, apoi vino mîine dimineaţă cu ele la mine să-mi deschizi şi amîndoi să fugim de aici. Frate-său, o ascultă şi aşa făcu. Dis-de-dimineaţă, pînă nu se sculă tată-su şi mumă-sa, cei doi copii fugiră. Părinţii, cînd în vărsatul zorilor, văd că nu e fata şi nu-i feciorul. Speriat, tatăl, plecă prin vecini întrebînd: — N-aţi văzut ficiorii noştri? — N-am văzut, au răspuns vecinii. Merse el mai departe într-un cătun, alergînd după ei cu muierea şi cineva le spuse că s-au dus încolo pe drumul de cară, copiii. Atunci alergară după ei într-acolo. Copiii fugeau, da şi ei fugeau după copii, pînă se apropiară de urmele lor. Fata văzînd că o să-i prindă, îl rugă pe frate-su: — Tu frate, aruncă cheptaru. Şi se făcură nişte rugi mari induceaţi. Cînd ajunseră părinţii se încurcară şi se zgîriară în rugi pînă ce îşi rupseră cămăşile şi pielea şi-o făcură mii de înţepături, cu răni sîngerate, însă de copii nu se lăsau şi totuna după ei, după ei, gata-gata să-i prindă. Cînd se văzură copiii iar la spatele lor cu părinţii turbaţi de mînie, să-i piardă şi să-i omoare, aruncară cutea şi se făcură în urma lor mici plăci care smîcîiau. Atunci copiii o luară pe un drum şi mai lung şi se îndepărtară mult de primejdie. Dar tată-său şi mumă-sa după ei, ca ogarul după iepure, cît pe aci iar să-i prindă din urmă. Cînd văzură ei că sînt pe urmele lor, aruncară briciul şi se făcură în urma lor nişte cuţite cu tăişurile-n sus ascuţite de-şi tăiară părinţii picioarele şi căzură leşinaţi peste cîmpia pe care crescuseră cuţitele ca iarba. Copiii fugiră, fugiră, pînă ce ajunseră într-o pădure şi se opriră osteniţi lîngă un izvor. — Eu o să beau apă din izvorul ăsta, zise sora. — Ba eu am să beau apă din urma cerbului. 46 — Ba să nu bei, că cine bea apă din urma cerbului se preface în cerb şi ce mă fac eu fără de tine în pustietatea asta. — Ba am să beau şi ce-o fi, o fi! Şi cum bău, se dădu peste cap şi se prefăcu într-un cerb mare cu coarnele cît prăjinile, noduroase şi stoloase. Fata cînd văzu cerbul începu să plîngă şi să suspine în zadar. întristată şi amărîtă în pădure cu alele sălbatice o porni încotro zări o lumină cătră un mic cătun de oameni. Cînd acolo se opri la o ceşmea, înnoptînd aci de frică. Ce să facă să n-o mînce lupii şi urşii care mişunau primprejur, să se suie în plopul de lîngă fîntînă. Tocmai atunci trecea pe acolo feciorul împăratului să-şi adape calul. Cum ajunse calul la ceşmea se sperie, iar împăratul nu pricepea pentru ce? Cînd se zăuită în vîrful plopului, zări o fată frumoasă ca o zînă din poveşti. Atunci îi porunci: — Fată, dă-te jos ! în schimb fata nu se mişca de loc şi nici nu-i răspundea nimic. Văzînd el atîta nesupunere se duse la palatele sale, puse doi oameni cu baltiile ca să taie plopul şi pe fată s-o doboare jos. Oamenii tăiară, tăiară, pînă se-nnoptă, căci plopul fiind gros nu pridideau cu tăiatul. Aşa plecară ei acasă la împăratul şi-i spuseră că mai este de tăiat încă un neac şi cade plopul mîine dimineaţă. Noaptea, se duse cerbul la plop şi linse, linse pînă ce se făcu plopul şi mai gros, iar tăietura se vindecă ca şi cînd nicicînd n-ar fi fost înfiptă securea în trunchiul său. Cînd ajunseră tăietorii şi văzură plopul şi mai mare iar fata rîzînd de ei în vîrf, se speriară şi o luară la fugă să-şi piardă urma să nu-i pedepsească împăratul. Potera însă îi prinsă şi iar în dimineaţa următoare merseră să taie plopul. Tăiară ei, tăiară şi seara mai rămase încă un neac şi plopul se prăvălea. Rămase ca mîine să mai taie puţin şi să-i fie pe plac împăratului. Noaptea veni cerbul din nou, linse tăietura şi plopul se vindecă, crescînd şi mai mare. Cînd văzură dimineaţa tăietorii se supărară şi-i spuseră împăratului că nu e chip de tăiat plopul, că ce se taie ziua, noaptea se vindecă la loc, cum se vindecă carnea omului, ba şi mai gros se face. Asta e o minune şi nicidecum altceva, ziseră speriaţi tăietorii. Merse de încercă şi împăratul, dar fără nici un folos. Ce să facă de aci încolo ? Nu mai ştia ce. îi dete-n gînd că babele pe toate le-ncurcă şi le descurcă, să se ducă la o vrăjitoare gîrbovită să-l ajute ea dacă voinicii cu puterea lor nu sînt în stare. Baba se învoi să scoboare zîna de fată din plop pentru un mic bacşiş. Luă de acasă podniţa pentru copt pîine şi făcu focul la tulpina plopului. După ce se incintă vatra, frămîntă pîinea şi o puse pe vatră să se coacă, gata să puie peste ea podniţa. Baba cum era de felul ei vicleană, în loc să puie podniţa cum se cuvine, o aşeză pe dos încît nu acoperea turta de pîine. Fata privea de sus din plop şi se mira de prostia babii, zicîndu-i: — Pune, fa muică, ţăstul cu gărdinarul în jos. — Cum fa, o întrebă baba. — Pune dealtminteri, nu cu apucătorul pe pită. — Zău maică nu pricep ! Şi se prefăcu baba că nu ştie să aşeze ţăstul pe pîne. Fata văzînd-o că este proastă, ca aceea care pune laptele-n oală dar întinge pe dinafară, nu mai avea răbdare s-o înveţe, coborî încet jos din vîrful plopului şi aşeză ea podniţa peste azimă. 47 — Aşa, muică, se coace pînea, dar se vede că prostia din născare, lecuire n-are. Baba rîse de bucurie, iar împăratul cu oştirea sa ieşi din pădure, prinse fata şi-i dădu o bacica de bucurie. — Tu ai să fii soţia mea, să mergi cu mine să facem nuntă împărătească. O luă călare pe calul său alb înaripat şi zbură ca gîndul la palatele de marmură unde-1 aşeptau nuntaşii. Şi se făcu o nuntă mare cum numai feţele împără-eşti au ştiut s-o facă. Cînd veni noaptea cerbul fermecat s-o vadă pe soru-sa în plop, sora ia-o de unde nu-i. O apucă el după urme şi ajunse la poarta împăratului. Se repezi cu coarnele în poarta cea mare şi o rupse. Dimineaţa, cînd se sculă împăratul, găsi poarta frîntă şi nu ştia de cine. Chemă maistori şi o dreseră la loc. Sara închise poarta şi se culcară. Cerbul veni din nou şi frînse poarta. Dimineaţa, împăratul iar găsi poarta ruptă. Supărat, porunci să se ungă poarta cu smoală şi să se lipească de poartă răufăcătorii care fărîmă noaptea poarta. Cînd veni cerbul şi lovi cu coarnele în poarta împăratului, i se lipiră de smoală şi rămase cu capul lipit de poartă pînă la revărsatul zorilor. împăratul, cum se sculă, găsi cerbul cu coarnele lipite de poartă. îl prinse şi-l înjunghie fără să ştie împărăteasa. Cînd văzu ea cerbul mort, plînse amarnic şi pe zi ce trecea, tînjea şi se ofilea ca o floare. Bucătarii fripseră cerbul, iar oasele le aruncară în grădină. Toţi mîncară din carnea cerbului numai împărăteasa nu. Din oasele aruncate crescu un măr mare şi frumos cu merele de aur. Cînd se ducea împărăteasa să culeagă mere, mărul îşi apleca vîrful în jos, iar cînd se ducea împăratul îşi înălţa crengile şi vîrful şi mai sus. împăratul se supără, chemă lemnarii, îl tăie şi-l arse, iar cenuşa o aruncă în grădină şi din ea răsări im trandafir stolos cu mulţi boboci de toate culorile. Cînd se ducea împărăteasa în grădină florile se lăsau în jos, iar cînd se ducea împăratul florile se lungeau în sus, iar spinii se întindeau de-1 înghimpau. împăratul iar se-nvenină de mînie, porunci să se taie trandafirul, iar cenuşa să fie aruncată în grădină. Din cenuşă crescu un calapăr frumos, mare şi stolos. Cînd se ducea la el împărăteasa lăsa florile în jos şi din ele curgeau picături de lacrimi. Fata ştia că sînt picăturile de la fratele ei şi plîngea şi ea sărutînd florile de calapăr. Cînd venea împăratul să-i miroasă florile, calapărul creştea înalt ca un copac şi împăratul n-avea ce-i face. Mirat de asemenea întîmplări, într-o zi, o întrebă pe soţia sa: — Mereu la tine se lasă-n jos mărul de aur, trandafirul şi calapărul, iar la mine toate se-nalţă. Pe tine toate te iubesc, pe mine toate mă urăsc şi nu pricep pentru ce? Atunci împărăteasa-i răspunse: — Măria ta, astea nu sînt nici flori, nici meri; sînt sufletul fratelui meu prefăcut în cerbul fermecat, pe care tu l-ai înjunghiat făcînd un mare păcat, de Dumnezeu neiertat. OF! A trăit odată un moş care avea nouă copii. Moşul, sărac cum era, s-a trudit şi pe toţi i-a dat la învăţătură, numai cu unul din ei n-a avut ce face. Era tare de cap şi nu era bun nici pentru o ceapă degerată. 48 Şi-a pus în gînd de supărare să scape cumva de el. Să-l ia pe prost de mină şi să-l ducă-n lume ca să-i piardă urma. Ga să nu-1 facă de rîs cînd s-a ridica băieţandru şi i-a veni de însurat. A luat traista cu de-ale gurii şi-au plecat în lume. A mers mult moşneagul cu feciorul, pînă ce de osteneală au poposit la o fîntînă să bea apă şi să se odihnească. S-a aşezat unchiaşul pe jgheab şi s-a pus pe oftat de supărare. în timpul ăsta, iată un om necunoscut se iveşte în faţa lui, întrebîndu-1: — La ce m-ai chemat, moşule? — Nu te-am chemat, omule! — De ce ai oftat? — Aşa oftez eu, de inimă rea şi necaz că uite am plecat cu tontu ăsta sl-i caut căpătuială! — Bine bine, dar eu am venit fiind chemat pe nume. [Pe mine mă cheamă Of! Unde te duci cu băieţanul ăsta? — Mă duc în lume să i se piardă urma, că e prost şi-i tare de cap şi nu poate învăţa ca ceilalţi opt feciori ce-i mai am. — Moşule, dă-mi mie copilul ucenic, pe un an de zile şi dacă nici la mine nu învaţă, atunci poţi să dai cu el peste gard, că niciodată nu va fi în stare să prindă de căpăţînă mai mult decît la mine. — Bine omule, fie voia ta, numai să nu mă înşeli! — La anul vii pe jgheab, dai de trei ori cu băţu în fîntînă şi zici de trei ori Of! Of! Of! Eu am să te aud şi îndată ies din fîntînă şi-ţi aduc copilul teafăr precum mi l-ai dat! Da moşul a zis: bodeaproste că scăpai de dracu şi s-a dus acasă. Omul i-a luat copilul, l-a legat la ochi şi s-a scufundat cu el în fîntînă pînă în fundul pămîntului. De acolo a pornit cu el pe fundul unei ape mari pînă ce a dat de casa dracilor. Cum a sosit, nu l-a lăsat pe băiat nici să răsufle şi l-a pus la învăţătură. Tartorul cel mare îl luă la ispiteală. — Ce ştii, tu măi băiete, pînă acuma. — Păi ştiu şi eu cutare şi cutare trebuşoara. — Lasă, măi flăcău, nu-1 învăţa tu pe dracu să tragă cu puşca! Că scot eu om din tine de-o să-ţi meargă fulgii dacă nu mă asculţi. Băiatul se întristă, văzînd dinţii şi ghearele înfiorătoare. Apoi îl duse în ţarina diavolilor să-i sădească vie într-o zi şi a doua zi s-o şi culeagă singur. îi puse-n mînă tîrnăcop, sapă, greblă, cazma şi viţa. Băiatul ieşi afară din casa dracilor, se rezimă de un gard şi începu să plîngă. Fiica tartorelui iadului îl văzu pe sub sprinceană şi cum îi plăcu de mutra lui, se duse la el întrebîndu-1: — Ge-i cu tine, măi băiete, de ce plîngi? — Uite, tată-tu l-a păcălit pe tata şi m-a adus aici la talpa iadului ca să-i sădesc vie într-o zi şi în alta să i-o coc şi culeg. Ori eu nu pot să fac nimic! Nici nu mă pricep şi nici nu pot 1 Sus pe pămînt eram vestit în prostie, aici cum o să mă descurc eu cu aşa naţii de tartori înţelepţi? — Lasă nu te speria că fac eu în locul tău tot. Numai tu să-mi spui cine te ajută. Astăzi mergem şi punem via şi mîine mergem s-o culegem. Zis şi făcut. A doua zi ia tîrna pe mînă şi se duse de culege via şi-i puse împăratului diavolilor struguri timpurii pe masă. 49 Se miră diavolul şi o-nghiţi-n sec. — Acum să te prefaci în iepure şi să te sui în al nouălea vîrf de munte, ehe, sus de tot şi să joci în două labe şi cît ai bate din palme să fii după mine, altfel te arunc şi te fierb în cazanul cu smoală. — Am să mă duc, stăpîne! zise el şi iar se porni pe plîns. Fata iar veni la el, chemă duhurile din fundul mărilor care-1 prefăcură iepure şi pe toate le isprăvi precum i se poruncise. Mai tîrziu l-a pus să se prefacă în cîne şi să mănînce lupii din pădurile dracilor. Iar a plîns şi iar l-a ajutat fiica împăratului. Mai la urmă i-a poruncit să se prefacă armăsar şi să-i aducă inelul de la capul pămîntului, unde o înecase tartorele iadului pe mă-sa pentru că-1 înşelase. Fata iadului iar i-a venit în ajutor, au călătorit împreună şi au adus inelul tartorelui. De toate aceste isprăvi s-a mirat dracul, dar n-a avut ce face. Odată rămîne el singur acasă şi dă într-o sobă de două femei spînzurate. Una spînzurată de limbă şi alta de picioare. O întrebă el pe cea spînzurată de picioare: — De ce v-a spînzurat ? — Fiindcă am sărit multe garduri şi am alergat mult, iar pe ea fiindcă a vorbit mult şi multe. — Şi ce-i sînteţi voi lui? — Muierile Iui sîntem amîndouă. Şi pe tine are să te spînzure. Uite în sobele de dincolo, toate sînt pline de scăflrlii de oameni! Din ghearele lui nici diavolii din baltă nu scapă, damite tu un pămîntean prost. — Şi ce-ar trebui să fac eu ca să scap ? — Să-i spui că n-ai învăţat nimic şi n-ai priceput de la el nimic! — Aşa am să fac ! Le-a slobozit din spînzurători pe drăcoaice şi s-a făcut că nu ştie nimic. Vine împăratul tartorilor şi vrea acum să-l puie la încercare dacă a prins ceva într-un an de învăţătură. Şi-ncepe aşa: — E-he, băiatule, acum iar să te mai văd cum îmi pui vie şi cum o culegi ? — Nu ştiu nici s-o pun, nici s-o culeg. Dracul cum auzi îl luă la bătaie. — Fă-te iepure ! — Nu mai pot! Şi iar îl luă la bătaie. — Prefă-te în cîine ! — Nu ştiu, stăpîne, nu ştiu! Din nou îl bătu zdravăn. — Dacă nu te prefaci în cal, te omor cu bătaia. — Omoară-mă, dar nu pot! îl zvîntă în bătăi şi fiindcă se împlinise anul, îl apucă de gît şi-I dusă la tată-su, pe jghiabul fîntînii auzind Of! de trei ori. Se ţinu de vorbă, dîndu-i îndărăt copilul, aşa cum l-a luat. — Moşule, ţine-ţi odrasla că e neam prost şi pune oala-n cap în loc s-o puie la foc. Dă-i cu el în bîrlogul lupilor să scapi de el că e păcat să facă umbră pămîntului. Plecară ei spre casă mîhniţi, iar tată-su dojenindu-1 şi înjurîndu-1. Deodată îi zise el lui tată-su: — Tată, uite, vezi, se apropie de noi doi vînători. Eu am să mă prefac într-un copoi ştrengar, alb cu pete negre, ei o să ceară să vinzi copoiul, însă tu să le ceri pe mine 500 lei. Zgarda să nu le-o dai nici în ruptul capului. S-apropiară vînătorii şi s-au mirat de copoi. 50 — Vinzi, moşule, copoiul? au întrebat ei. — îl vînd, taică ! — Cît ceri pe el? — 500 lei! Vînătorii i-au dat pe loc banii şi i-au cerut şi zgarda. — Zgarda n-o dau ! — Lasă că-1 legăm noi şi cu o sfoară! Moşul a apucat-o înainte, iar vînătorii de zor s-au afundat în pădure după vînat. I-au dat drumul la copoi să prindă iepuri. Iese un iepure, fuge iepurele după ta-su, el aleargă, prinde iepurele şi i-1 dă lui tată-su, apoi se preface iar în băiat aşa cum fusese pînă aici. în drumul lor trebuiau să treacă pe lîngă cetatea de aur a împăratului. Era un oraş mare, bogat şi frumos. Atunci el iarăşi îi zise lui tătîne-su: — Tată, eu am să mă prefac în armăsar; cînd vom trece prin faţa palatului, tu să te sui pe mine, împăratul are să mă vadă şi i se va lăsa inima la mine. Să-i ceri 1000 de lei. Nici în ruptul capului să nu-i dai căpăstrul. Ajunseră la marginea oraşului. Tată-său îl ţinea de frîu, iar împăratul făcea zimbrii, uitîndu-se la armăsar. Iese afară împăratul şi-l întreabă: — Moşule, de vînzare ţi-e armăsarul ăsta frumos? — Nu este, dar pentru un cumpărător de neam ca dumneata este de vînzare. — Şi cît ceri pe el? — O mie de lei! — Numai atît? — Da, numai atît, însă fără căpăstru! — Ba dă-mi şi căpăstrele ! zise împăratul! Un negustor se amestecă prin gloată şi zise: — Negustorule, eu îţi dau două mii de lei, dacă mi-1 vinzi mie. Dacă împăratul s-a zgîrcit pentru nimic, se tocmi cu geambaşul. — îţi vînd calul pe două mii de lei, dar fără căpăstru. — Moşule, îţi dau încă pe atît, numai să-mi dai şi căpestrele. îţi dau 4000 de lei, sînt bani ăştia, nu jucărie.! Moşneagul se lăcomi la bani şi vîndu şi căpestrele. Cui i-ar fi dat în gînd că geambaşul era chiar tartorele iadului, care ieşise pe pămînt să vadă ce face flăcăul cel prost. Băiatul a simţit numaidecît că dracul este negustorul şi la o nebăgare de seamă, se zbiceşte şi căpestrele sar peste gard în curtea împăratului. Să moară dracul de ciudă. Se văita de burtă şi de ficaţi, plînge şi oftează, doar i-o da împăratul, căpestrele ! însă nu i le dă de zgîrcit ce era. în faţa palatului din căpestre crescu o floare albă frumoasă, cum nu se mai văzuse pe lume. O văzu împăratul şi împărăteasa, o mircsiră şi se bucurară. Geambaşul vrea să cumpere floarea cu tot dinadinsul. — Mărite împărate, îmi vinzi mie floarea asta? — N-o vînd! — Dau pe ea zece mii de lei, măria-ta! împăratul lacom şi el după bani, ca şi tatăl băiatului, vinde floarea cea frumoasă diavolului, îi ia banii şi vrea să plece. 51 Ciad să se despartă de geambaş, din floare se rupe o frunză şi se lipeşte pe cizma împăratului. Dracul, care ştia ce este cu frunza se repede s-o ia. împăratul trage piciorul şi din frunză iese o dublă de seminţe de mei. Dracul iar cu gura să adune meiul. Ei se ascunse într-un bob de mei. Se gîndea: dacă mă înghite diavolul sînţ pierdut. Şi tocmai atunci, vede cocoşul seminţele sprînjite şi dintr-o lovitură înghite un bob. El pe loc iese din bobul de mei şi se preface în vulpe. Cocoşul vede vulpea şi fuge. Vulpea aleargă, prinde cocoşul şi-l mănîncă. Din bobul rămas în cocoş scoate opincile fermecate, se încalţă cu ele şi pleacă în lume de-1 procopseşte pe tată-su şi pe toţi fraţii, cu învăţătura furată de la dracu. POVESTE T>E O MUIERE CU UN OM Eria un om culo ^muiere: avea paişpe copii şi toţi a trăit, a crescut mari şi i-a-nsurat pe toţi. Omul cu muierea mai avea şi paişpe nurori şi paişpe nepoţi, aşa că toată nora avea cîte un copil. Toţi a trăit bine zdraveni. Da după puţină vreme porniră să se îmbolnăvească copiii, care cum să îmbolnăveşte din nepoţi, moare, aşa muriră toţ paişpe, după ce muriră nepoţii porni moartea în nurori, aşa că porniră să sărăcească din pomeni pe cum ie obiciaiu. Muriră nurorii toate paişpe. Tot îngropă omul cu muierea, aşa porni boala în copiii omului şi ei muriră toţ treişpe, aşa că rămasă numai omul cu muierea şi un singur copil. Aci pe loc se înbolnăveşte muierea la om şi în puţine zile muria şi ea. Omul ce să facă? Vîndu casa cu măidanul, o îngropă, făcu pomana pe obiciaiu nostru. Omul lo copilul ce rămasă viu şi plecă la odină, drumuind. Omu, el visează un vis aşa: « să ia copilu să să ducă la mormîntu lu Dumnezău, să botează din nou copilu, să-i pună alte nume». Mergînd omul cu copilul pe drum în pădure să-ntîlneşte cu un moş în cale. Moşu întreabă pe om, îi zice: « bună calea, băiete», şi întreabă: «und’ te duci băiete cu copilu?» Omul spune la moş aşa: «mă duc la mormîntul lu Dumnezău să-i schimb numele copilului că aşa am visat». Moşu spune omului aşa: «tu băiete, nu poţi să te duci pînă la mormîntu lu Dumnezău că e rău departe, piste ape mari şi tu n-ai bani să plăteşti, sărac, dar dă-mi mie copilu să-l botez eu ». Băiatul spune la moş: « cum să-l dau copilu să-l botez, că ieu nu te cunosc, poate m-oi fi vun duş man şi nu-ţi dau copilu să-l botez». Băiatu luă copilu şi plecă iar la drum la mormîntu lu Dumne zău. Mergînd omu cu copilu la drum pîn păduri pustiniacuri, iară să-ntîlneşte cu un altu moş în cale şi iară moşu îi dă bună ziua la băiat. Băiatu muiţămea moşului şi întrebă moşu pe omul: «unde te duci cu copilul»? Omul spusă că: « am avut paişpe copii şi paişpe nurori şi paişpe nepoţi, toţi a murit, aşa am rămas numai eu şi copilu ăsta la o odină drumuind, da eu visam aşa, să mă duc la mormîntu Domnului să schimb numele copilului, barem să trăiască !». Moşu spusă omului aşa: « băiete, nu poţ să te duci la mormîntul Domnului că e mult departe piste mări şi tu n-ai bani să plăteşti că eşti sărac, da te rog dă-mi să botez eu copilu! *. Mai mergînd pe drum, încă un moş mai întîlni în cale, iar aşa spusă, ca şi al dintîi moş. A fost Dumnezeu, ama băiatu nu l-a cunoscut, da al de 52 doi moş a fost Svete Aranghel; băiatul văzu că amîndoi moşii tot o vorbă^spun şi băiatu odobri, să boteze moşu copilu. « Bine, moşule, aicea în pădure n-avem unde să botezi copilu?». Moşu spusă la băiat: « aide tu cu copilu cu mine că eu ştiu colia un sat şi mergem să botezi copilu la biserică ». Şi tunară în biserică cu copilu, îl botezară pe nume Trăilă, să trăiască. Acuma ieşiră din biserică, băiatul strigă numele, unde eu mă duc cu copilu, că eu aicea pe nima nu cunosc. Moşu spune la fin: « mergem să cat o casă să şezi cu chirie ». Mersără pin sat şi găsiră o casă la un bogătaş şi naşul vorbi cu bogătaşul aşa: « dai la finul casa la chirie, să şadă în ea». Bogatul dete casa la fin fără nici o chirie, pă face bani. După ce s-a mai cunoscut cu lumea finul, porni să lucreze pe bani, la unul şi la altul, după vreme mai delungată, iacă vine naşu pi la fin să vadă ce face finul? Finul ie om sărac n-are nici scaun să-l roage pe naşu să şadă; porni finul vorba cu naşul, aşa finul să văita la naşul: «nasule, mult sînt ieu sărac dar cum să fac, să mă îmbogăţesc că vezi cum sînt nasule ! » Spusă finului aşa: «lesne fă-te un doctor să lecui lumea ». Finul spune lu naşu aşa: «ieu n-am învăţat de doctor ! » Ama naşu zice: « porneşte de te duce pîn sate şi întreabă de lume bolnavă ca să lecui, tu că eşti doctor, să ştii cînd oi tuna la omul al bolnav în sobă, ieu sînt acolo, ama pe mine nima nu mă vede, decît pe tine te vede toţi». «Finule, fă aşa tunînd în sobă 1-al bolnav, dacă mă vezi pe mine la picioarele bolnavului, cere de la omul bolnav bani cît vreai tu, că să scoală. Dacă mă vezi, finule, la capu omului bolnav, nu ceria nimic bani, finule, am venit să-l iau». Finul făcu aşa cum i-a zis naşul. Umblă ca un doctor multă vreme, multă blagă ridica, să îmbogăţi finul şi îmsură băiatul, pe Trăilă. După cîtăva vreme iacă vine moşul pe la fin să vadă ce face finul ? Finul s-a îmbogăţit, nu mai e sărac ! Vorbind finul cu naşul, întreabă finul pe naşu: «naşule, te rog spune-mi mie din ce o să-mi fie mie moartea mea !» « Finule, să cat în cartea mea ! » Moşu scoasă o carte, porni foaie după foaie, şi găsi că finul, moartea lui este din ureiche; o să-l doară ureichea ! Şi întrebă cît mai ieste pănă atuncia? Naşu spusă că mai ieste trii ani. Da în carte scrie trii zile. Naşul plecă, de pe urmă, la o zi noaptea să pomeneşte cu o durere finul în ureiche. Văitîndu-să finul şi plîngîndu-1 finul, să pomeni cu naşul la capu lui. Finul văzu că naşu şede la capu finului, finul să-ntoarsă cu picioarele unde i-a fost capul, da naşul iar să trasă la cap. Văzînd finu că naşu a venit să-l ia pe finu, văzînd că ie naşul sprimit să-l ia pe finu, finul porni să-l roage pe naşu aşa: «mult te rog, nasule, lasă-mă barem trii zîle; mult îmi pare rău de averea ce am făcut, s-o văd, da şi am veresie la lume c-am lecuit lumea la veresie, să mă duc să adun veresia !». Auzind naşul ruga finului, să mili şi-l lăsă trii zîle pe finu-su, îi lo durerea din ureiche, rămasă zdravăn finul trii zîle. Ce făcu el? în loc să-şi adune banii, veresia, din sate, iei să dusă la piaţ cu mulţ bani şi cumpără ce-a fost mai bun cal în piaţ şi mai gras şi mai frumos; după aia, mai să dusă şi mai cumpără o sabie mare, frumoasă şi pe urmă mearsă de-şi cumpără un rînd de ţoale turceşti. Mai lo şi un fes, aşa de să îmbrăcă în ţoale turceşti, cu fesul roşu în cap şi a plecat călare pe calul albu fugind iei de-acasă, să nu-1 mai găsească naşu. Finu mergînd iei pe drum, pîn păduri, pustiniacuri, sătîlneşte cu naşi-su. în drum naşi-su zice: «oco ! finule, unde te ducei? » Da finu-su încură calul cît poate, să face că nu-1 cunoaşte pe naşi-su şi trece repede pingă naşu măs- 53 chirit în ţoale turceşti. Nu cere să ştie că ie naşu! Văzînd naşu pe fin aşa călare pe cal, naşul ştie unde să duce finul. Naşul piere de-acia şi să duce mult înaintea lui finu-su şi şede naşu de odină. Stă odinind naşul, văzu întru alt loz nişte oameni la săpat la un om bogat. Naşu să dusă la bogatu şi să rugă de bogătaşul să-i dea trii lucrători să-i facă o groapă ! Bogătaşul îi dete trii lucrători, plecă naşul cu trii lucrători pînă colea în marginea drumului unde vine călătorul pe drum. Naşu spusă la lucrători aşa: «faceţi aicea groapa, doi metri de lungă, da una de lată, da de adîncă iar de o metră. După ce făcură lucrătorii groapa, naşu mînă lucrătorii iar 1-al bogat. Da naşu să pitulă colea după un tîrşog stolos. Adăstă să ajungă finu-su călare dindărăt; cînd ajunsă călătoriul aproape de groapă să spăimîntă calu şi nu merge neam înainte, sforăie pe nări. Atuncea călătoriul să cubări di pe cal jos. « Ce e groapa asta în marginea drumului de să spăimîntă calu? », da, iar să gîndeşte: « bas astă groapă de mine-i gătită » şi să dubăra de pe cal jos şi sări în groapă, să culcă să moară, da măsură groapa; « bas de mine vine groapa », zise. Şezînd în groapă, văzu călătoriul la capu lui pe naşi-su şi-i lo sufletu la călător ! Da călătoriul rămasă în groapă! Atuncea, naşu strigă 1-al bogat să sloboadă pe ai trii lucrători să vină să le plătească lucrătorii. Ei veniră şi naşu le spusă: «Iote, veni călătoriul pe drum şi să spăimîntă calu de groapa-asta, căzu călătoriul jos în groapă şi muri, voi trageţi pămînt pe el, îngropaţi-1, luaţi-i calul, sabia, vindeţi-le şi împărţiţi banii frăţeşte. GEAMFICHIA ŞI CEI NOUĂ FRAŢI A fost odată ca niciodată, cînd morţii veneau din groapă să-şi vadă fraţii şi surorile şi umblau pe lume de se speriau şi cocoşii la miezul nopţii, cînd sufletele lor fugeau în groapă, atît erau de mulţi şi cocoşii vesteau miezul nopţii. Erau mulţi pentru că la fiecare casă trăiau mulţi fraţi şi surori. Aşa că într-un sat de munte trăiau nouă fraţi care aveau o singură soră, ce se numea Geamfichia. Ei ţineau la sora lor ca la ochii din cap pentru că una singură era la părinţi. A crescut ea între fraţii ei şi-i iubea întocmai cum şi ei o iubeau ca soră. Nici unul nu se gîndea că-i va veni şi timpul de măritat. Intr-o zi se pomeniră cu un străin s-o ceară de nevastă. Fraţii nu se învoiră să-şi dea sora din mijlocul lor. Cel mai mic dintre fraţi, care se numea Dinei Costrici, se gîndi că Geamfichia nu va rămîne multă vreme cu ei şi tot va trebui să se mărite, dar nu zise nimic. Cînd veneau alţi peţitori, tot la fel fraţii nu se înţelegeau ca să-şi mărite sora. Azi aşa, mîine aşa, fata creştea şi se făcea tot mai mare şi mai frumoasă. Fratele cel mic se tot gîndea cum să facă ca să-şi mărite sora. într-o zi, el zise către surioara sa: — Soră dragă, eu am să te mărit departe în Grada Limonia, fără să mai întreb pe fraţii mei. Cînd fraţii lui erau plecaţi, unii la agri, alţii la vinuri la lucru, puse pe Geamfichia pe cal şi plecară amîndoi în Grada Limonia unde o lăsă pe soru-sa la o casă mare, unde trăia un flăcău chipeş şi voinic nevoie mare, dar care se omora după Geamfichia fiindcă şi ea era chipeşă şi frumoasă. 54 Fraţii cînd se întoarseră acasă, aflară de fapta lui Dinei Gostrici. Merseră şi spuseră maniei lor care stătea bolnavă în pat, că Geamfichia a plecat cu Dinei Costrici s-o mărite departe. Mama se supără aşa de tare că zise: — Să dea Dumnezeu să intre vîrla în casa mea şi să uscă tot. Dumnezeu auzi blestemul mamei şi trimise vîrla. Muriră cei nouă fraţi, iar mumă-sa rămase singură în căşile vechili. Dinei Costrici, cînd muri, ceru voie de la Dumnezeu ca după trei ani să-l lase să viască şi să se întoarcă pe pămînt să vadă pe soru-sa. După ce trecură cei trei ani, Dinei Costrici fese năsălie şi-o prefăcu în cal. El învie, se sui pe cal şi se duse peste nouă munţi la soru-sa în Grada Limonia. Cînd se apropie din picioare prau se-a-aridica şi din nor rouă cădea şi Geamfichia Pitimia la horuri danţul trăgea. Cînd vede rouă peste lume, începură lumea să fugă la adăpost iar ea zise: — Staţi, nu fugiţi, că s-au apropiat zilele cînd frati-meu trebuie să vină să mă vadă. Nu isprăvi bine vorba, cînd şi fratele ei sosi şi ea-i spuse: — Bine că venişi frate după trei ani la căşile mele să le vezi. Fratele atunci îi răspunse: — Soră dragă, să mă ierţi că nu pot veni la căşile tale, că eu tare mult mă îngurisesc că mama suflet trage. Soru-sa plînse că nu poate veni la căşile ei, dar el îi spuse: — Geamfichia, vii colea pe calul meu şi cît mai curînd să plecăm ca să apucăm pe mama cu suflet. Ea încălecă pe cal şi chimisira! Cînd sosiră la un munte, se auzi cum cînta o pasăre care zicea: — Doamne, ce nu am mai văzut, văzui mortul ghiu la poartă. Dinei Costrici, care ştia limba păsărilor, se făcu că nici nu aude, dar soru-sa îl întreabă: — Frate, ce spune puiul de pasăre? — Ia ce spune; ce nu am văzut-văzui mortu-ghiu la poartă — şi zise mai departe. Puiul ca puiul, cîntă cîntecele lui, noi să ne grăbim să vedem pe mama cu suflet. Mai merseră ce mai merseră şi trecură şi de alt munte şi fratele începu să miroase a mort. Atunci fata-1 întrebă: — Frate! De ce miroseşti a pămînt? Dinei Costrici îi răspunse: — Soră dragă, eu cînd te-am dat pe tine, fără ştirea fraţilor, a intrat o ceartă între noi şi ne-am apucat să ne facem nouă case şi tot eu am făcut lut şi de aceea miroseşte corpul meu a pămînt. Tot mergînd ei au ajuns la agrile lor şi cînd fata le văzu pîrloază, întrebă: — Frate dragă, de ce toate agrile noastre so pîrlează? Atunci Dinei Costrici îi răspunse: — Cînd te-am dat fără voia fraţilor mei a intrat cearta între noi şi pînă am făcut cele nouă case, pămîntul a rămas nelucrat. Cînd ajunseră la vinurile, fata iar întrebă: — Frate dragă, de ce vinurile noastre so pîrlează şi ale vecinilor so sorbite şi el răspunse: — Soră dragă, eu cînd te-am dat pe tine fără să întreb fraţii a intrat cearta între noi şi case făceam. Am lăsat atunci agrili şi vinurile la o parte. După ce ajunseră în graduri, fratele îi zise: — Soră, să te desfaci de pe cal şi să te duci la vechile porţi de la casa noastră să te lase în casă că eu rămîn aici. Ieri cînd mă jucam cu fîrtaţii mi-am pierdut dăvitu şi vreau să-l aflu. 55 Fata plecă, iar ficiorul intră-n mormînt şi calul se prefăcu în năsălie. Fata se duse la poarta de la vechili-case şi strigă: — Mamă, mamă, deschide, deschide ! — Dar mama zise: — Vîrla ! du-te de la casa mea că-mi murişi nouă ficiori, nouă nurori şi nouă nepoţi şi începu să plîngă. — Mamă, mamă, nu e vîrla, ci sînt eu Geamfichia. — Pitimia din nouă fr aţi mai mică ? — Da ... Mama, auzind glasul fiicei sale, se duse şi deschise şi cum se îmbrăţişară pentru totdeauna, muriră îmbrăţişate, împlinindu-se blestemul mamei. POVESTEA ŢIGANULUI A fost odată un ţigan care avea atîţia copii cîte găuri sînt pe un ciur şi cu unul mai mult, dar nici o fată n-a fost între ei. Şi-a zis aşa ţiganul la nevastă-sa: — Dragă nevastă, nouă nu ne mai trebuie copii. Primul ccpil care o să-3 avem acum o să-l dăm la pădure să fie copilul pădurii. Şi cum a născut nevastă-sa, a născut o fetiţă, aşa de frumoasă a fost că cică, cînd venea răsăritul dimineaţa stătea soarele un ceas pe loc şi să mira, ce frumoasă e fata ţiganului. Şi într-o noapte, s-a pomenit ţiganul că cineva îi bate la uşă. — Cine-i, intră! Zice dinafară: — Nu vrem să intrăm, numai îţi mai aminteşti, că atunci cînd va fi nevas-tă-ta grea ai zis că ultimul copil o să-l dai să fie al pădurii. — O Doamne, Dumnezeule, nu ştiu ce e la pădurea mea ! Cum o să dau eu fetiţa mea, da cum o să-ţi dau pe singura mea fetiţă, dacă vrei poţi lua 5—6 copii ? Da a zis cineva de la uşă: — Nu ne trebuie alţi copii, ne trebuie fetiţa aia! Dacă nu ne dai fetita asta, am să iau viaţa de la toţi copiii tăi şi viaţa ta. — Doamne Dumnezeule, nu ştiu cine este, da eu am să duc fata la pădure acolo unde am spus. A luat fata şi a dus-o la marginea pădurii, a lăsat-o acolo şi a plecat. A venit Sf. Maică a pădurii şi s-a dus în cer cu ea. Şi fata cînd a fost de zece zile, a fost aşa de mare cît alta de zece ani. Cînd a fost de 14 ani, ea ştia să spele, să îngrijească, să gătească şi i-a spus Sf. Maică la fată că poate merge în 99 de odăi, da la a suta să nu intre, că dacă intră în a suta, atunci îi dă drumul jos pe pămînt de unde a venit. Ea a făcut ce i-a zis Sf. Maică. Şi într-un timp a zis ea: Oare ce o să fie în a suta cameră, ce o avea Sf. Maică acolo ca să nu intru în ea? Şi s-a hotărît să intre în a suta cameră. A mers şi a deschis uşa. Cînd a intrat înăuntru a văzut că Sf. Dumnezeu stă la o masă şi scrie, a dat înapoi şi a închis uşa şi a plecat. A venit Sf. Maică acasă şi-i spuse: 56 — Vezi, maică fetiţă, ai intrat în odaia a suta, acum te dezbrac şi te duci pe pămînt. Şi ea cînd s-a coborît pe pămînt goală, a fost o şireadă de fîn şi s-o ascuns în şireadă de fîn şi ea a stat acolo şi în timpul ăsta a venit un fiu de împărat la vînătoare şi că el a avut plan să se însoare cu o fată a altui împărat în săptă-mîna viitoare şi voia să vîneze ceva animale pentru nuntă, să aibă carne proaspătă. Şi copoiul lui a dat de un miros în fîn şi a lătrat. A început să sape ca s-o scoată pe fată afară. Şi ea a strigat: — Dacă e om cu suflet pe aici, să ia copoiul, să nu mă mănânce, că şi eu sînt o fată cu suflet. Şi atunci a răspuns fiul de împărat: — Cine e acolo ? Că dacă o fi femeie tînără şi să nu fie de vîrsta mea, o iau ca sora mea, dacă e în vîrstă o iau ca mamă, dacă e şi mai în vîrstă o iau ca bunică, iar dacă-i o fată de vîrsta mea, o iau de nevastă, că şi eu sînt un fiu de împărat. Şi oricine să fie să iasă afară din fîn. — Aş ieşi, numai mi-e ruşine să ies că sînt în pielea goală. Dă-mi ceva haine ca să mă acopăr că atunci am să ies. împăratul i-a împins paltul în fîn la ea. Şi a luat paltul pe ea şi a ieşit afară din fîn şi a văzut-o fiul de împărat, n-a mai putut-o privi, parcă răsărea soarele din obrazul ei. Şi a luat-o şi s-a dus acasă cu ea. Şi-a pus-o într-o cameră siugură, s-a dus la croitorii lor au făcut haine frumoase, apoi s-a dus la tatăl său la împărat şi i-a spus: — Tată! eu am găsit ceva ce nu-ţi poţi tu închipui. Eu nu am să mă însor cu fata logodită, ci cu fata găsită de mine. — Să văd şi eu ce ai găsit? Arată-mi şi mie! Au mers şi au dus-o în cameră la tată-su. Cînd a intrat în cameră la împărat era întuneric şi fata aşa de frumoasă era că s-a luminat camera. Ciad a văzut-o tată-su s-a bucurat şi a zis să facă nunta cu asta şi s-au cununat amândoi. După 2—3 săptămîni moare împărăteasa şi împăratul: Au rămas ei doi tineri şi crăiasa gravidă şi el în fiecare săptămînă se ducea la vînătoare. în vecinătatea lui stătea o moaşă. El a fost la vînătoare, da moaşa a observat că împărăteasa trebuie să nască. Şi s-a dus la ea. — Fată! tu n-ai avut copii, da tu ai să te urci la pod şi de acolo îţi va cade copilul şi eu ţi-1 voi arăta. S-a urcat sus şi-a născut doi copii. Cum i-a prins pe copii, ea s-a dus şi i-a îngropat în gunoiul de la grajd şi o căţea avînd trei căţei mici, i-a luat i-a pus în coş şi i-a dus în casă. Pe ea a dat-o jos. Cînd s-a coborît a arătat împărătesei că are trei căţei. Ea a plîns, da n-avea ce să facă. Moaşa îi spune împăratului că nevasta lui are trei căţei. Atunci împărăteasa spune cum s-a urcat la pod, cum a născut şi împăratul a întrebat-o: — Spune, ce naţie, ce femeie eşti, că tu nu ştii cum trebuie să naşti? — Eu nu pot să-ţi spun, de unde sînt că Sf. Maica pădurii mi-a spus că rămîn oarbă şi şchioapă. Şi totuşi a povestit ea cum a ajuns pe pămînt şi din ce cauză. Şi cînd ea a povestit că ea a intrat în camera a o sută, a rămas oarbă, mută, surdă şi fără mîini şi fără picioare. Atunci a luat-o moaşa, a pus-o într-un cearceaf şi a dus-o la o baltă fără fund şi-a aruncat-o acolo. Şi s-a însurat împăratul cu fata moaşii, căci avea ea o fată şi voia s-o mărite cu împăratul. 57 După un an aujcrescut doi brazi din cei doi copii, în locul unde au fost îngropaţi, că ajungeau cu vîrful la cer. Mama lor, din fundul apei, Sf. Maica a dus-o tot la ea în cer. Şi după un timp a dat fiecare din cer ei cîte un lucru; luni i-a dat o cloşcă cu pui de aur, marţi i-a dat o furcă cu fus de aur, joi i-a dat puterea înapoi ce a avut-o, vineri i-a dat picioarele, mîinile şi ochii-napoi şi vedea, sîmbătă i-a dat părul de aur şi Sf. Duminică a intrat în camera ei. Şi Sf. Maria a dus-o la loc în fundul apei şi i-a dat acolo un scaun de aur ca să stea pe el. Şi a fost învoită ca să meargă la uşa bărbatului ei ca să-i cînte şi să-i spună unde-i sînt copiii ei îngropaţi, în cele trei nopţi ea trebui să cînte la bărbatul ei la uşă. Şi ea în a treia zi s-adus în faţa porţii cu toate darurile şi a început pe scaun să toarcă. Şi nevasta împăratului, fata moaşei a văzut-o pe geam ce femeie frumoasă toarce în faţa porţii şi are o cloşcă cu pui de aur. Şi ea spune: — Du-te, mamă, cumpără-mi mie furca aia de tors. Iasă afară moaşa cînd a văzut-o a recunoscut-o cine-i şi s-a dus înapoi şi i-a spus cine-i femeia aceea. — Du-te şi cumpără-mi mie furca aia de aur. S-a dus moaşa şi a întrebat cît cere pe furca de tors. A spus către moaşă: — Uite, nu-mi trebuie nici un ban, numai deseară să mă lase să cînt un cîntec la ginerele d-tale împăratul. I-a dat furca de aur şi i-a spus că o lasă să cînte la uşă. Decuseară a început cîntecul, însă moaşa bătrînă a pus în vinul lui morfină ca să doarmă şi el să nu înţeleagă ce cînta ea. A cîntat ea despre copiii ei şi despre îngroparea lor şi că n-a avut ea trei căţei, ci doi copii, care sînt cei doi brazi crescuţi pînă-n cer. N-a auzit bărbatul nici un cîntec în noaptea aia. A doua noapte ia moaşa cloşca cu puii de aur şi iar a cîntat şi a doua noapte, iar a băgat la ginere în vin morfină şi a adormit. Şi nici atunci n-a auzit nimic. Da împăratul ăsta a avut un bătrîn care îngrijea gîştele la păşune şi a auzit cînd a zis către bărbatul ei că mai am o noapte de cîntat şi dacă nu mă vei auzi, copiii tăi vor rămîne tot aşa lemn şi eu am să rămîn în fundul apei. Şi bătrînul a auzit şi mîine zi cînd a venit de la vînătoare împăratul, a venit la grajd şi i-a spus cele auzite, cum două nopţi a cîntat femeia aceea şi el a băut morfina, da cei doi brazi sînt copiii dumitale ! Deseară iar o să cînte şi iar o să-ţi dea vin cu morfină, da dumneata să nu bei. Atunci a spus împăratul: — Eu mă duc în casă, îmi iau o haină plină cu cenuşă şi cînd s-a pune mîncarea la masă, mă scutur şi dumneata să te faci supărat să răstomi tot şi vinul şi apoi o să aducă alt vin tot cu morfină şi iar să te faci supărat pe mine şi să te duci să te culci în camera ta şi peste puţin o să sosească nevastă-ta şi iar o să cînte: Frumosul lumii Mîna de fier! A fost un împărat şi împăratul s-a însurat fiind de 24 ani şi n-a avut copii pînă la 48 ani şi tot socotea cum se face că pînă acuma nu a avut copii cine să-l moştenească? Adică n-a avut copiii la 48 ani, că pînă aci nu găsea medic s-o facă pe soţia lui să nască. Da în vis el a văzut că va avea un copil ce se va numi Frumosul Lumii, care va avea luna în ceafa şi răsăritul în frunte. La miezul nopţii s-a trezit din somn şi cu mare bucurie i-a povestit la nevastă-sa visul. După un timp nevasta lui a rămas gravidă şi la timp s-a născut un copil de 9 kg. greutate. într-adevăr 58 că a avut luna în ceafă şi răsăritul în frunte, a fost chiar Frumosul Lumii aşa de frumos era. Cînd a avut o zi, era mare cît alţii de doi ani. Scria şi citea la timp de zece zile fără ca să umble la şcoală. Şi la un timp tatăl lui umbla cu suita la vînătoare. Şi tatăl lui la vînătoare întinde masa la prinţ, a stat sub un copac, sub care stătuse şi unchiul lui pe vremuri şi copoiul lui de vînătoare s-a apropiat de împărat. A dat porţia lui de mîncare şi cîinele s-a dus după copac, şi de-acolo s-a întins o mînă de fier şi a luat porţia de mîncare de la cîine. S-a întors cîinele la împărat şi a cerut din nou mîncare că-i e foame şi zice împăratul către oamenii lui mai bătrîni: — Ce s-a întîmplat cu cîinele ăsta ca a doua oară să mai vină să ceară încă o porţie de mîncare. Şi spun sfetnicii: — împărate, să nu vă fie de mirare că azi a alergat cîinele foarte mult. Atunci i-a mai dat. Şi iar aşa s-a făcut cum a spus, şi a venit nevasta. A început cîntecul. Cum i-a luat moaşa copiii, cum i-a îngropat în gunoi, că ei sînt cei doi brazi şi dacă nu o va scăpa din greutatea asta să fie el bătut de Dumnezeu, să ajungi şi tu ca noi în fundul lacului, iar copiii tăi vor rămîne toţi de lemn, aşa cum sînt prefăcuţi acum în brad. El atunci a auzit şi a deschis uşa şi în momentul acela copiii au ieşit vii din gunoi. El cînd a văzut pe copiii lui şi nevasta lui s-a mirat nespus. O povestit şi copiii şi nevastă-sa şi pe copii şi le-a cerut cum s-o pedepsească pe soacră. Pe cea tînără nu ne supărăm, n-a fost pe acelaşi loc, numai pe cea bătrînă s-o legi la coada unui armăsar, să urce călare şi să pornească unde va cădea un drob de pecină, acolo se va face un izlaz cu păşune şi unde o să cadă un strop de sînge se va face un pîrîu, unde va cădea un drob de os se va face un deal mare. Şi el a legat-o de coada calului şi s-a întîmplat aşa cum a spus ea, iar ei au trăit mai departe fericiţi. COPILUL NĂSCUT CU CARTEA-N MÎNĂ A fost odată o pereche de oameni care n-aveau copii. Se rugau la culcare şi la deşteptare să le dea Dumnezeu un copil, că sînt bătrîni şi n-au un stîlp la bătrîneţe. Azi s-au rugat, mîine s-au rugat, pînă ce Dumnezeu le-a dat un copil. Cînd să se nască feciorul, s-a născut cu cartea-n mînă. Părinţii căutau să-i ia cartea din mînă, să i-o puie sub căpătîi, dar în zadar, el nici mort nu lăsa cartea din mînă, nici ziua şi nici noaptea. Se puseră a treia zi ursitorile. Mumă-sa cu grija în spinare n-a închis ochii toată noaptea, să audă ursitorile cînd coboară din cer, ce noroc dau copilului! Veniră ele pe vatra focului şi-l ursară ca la opt ani să-l fure un duh necurat şi părinţii să rămîie cu inima friptă. Copilul, cum începu să vorbească, începu să citească şi cine era bolnav, îi citea din carte şi îndată se înzdrăvenea, de i se duse vestea în lume că este un mare vraci. Cînd mai erau trei zile pînă să împlinească opt ani, mumă-sa dă de veste la toacă suflarea din sat, să vie tot natu să se roage pentru scăparea copilului de la necuratul. S-au adunat cu mic cu mare în mînăstire, sătenii şi se rugau să le scape vrăjitorul care ştie tot ce e pe lume ! Copilul sta în biserică şi citea, iar lumea asculta. Deodată, se umplu ca din senin mînăstirea de şobolani, care începură să sară, să muşte oamenii şi 59 muierile. Copilul sta în mijloc şi citea neluînd în seamă şobolanii. Măi ce să fie cu asta ! Se gîndeau oamenii, fără să se urnească din loc. Veni a doua seară. Copilul rămase tot în mijlocul sătenilor, citind. Deodată se umplu mînăstirea de lilieci! Liliecii săreau pe lume şi o muşcau, doar-doar, va fugi speriată din mînăstire. Dar oamenii răbdau orice şi de copilul cu cartea-n mînă nu se depărtau. A treia sară se împlinea opt ani. Acum e acum, îşi zicea tot natu în gînd şi fiecare se aştepta la cine ştie ce alte îndurări şi întîmplări. Cum se înseră, se cutremură pămîntul. Din cer începură să cadă trăsnete şi fulgere care doborau şi ardeau copacii. Lumea s-a speriat, dar de copilul minune nu s-au depărtat. A venit atunci, pe neaşteptate, un popă, care era duhul necurat, a luat copilul în subsioară şi s-a făcut cu el nevăzut. După ce a zburat cu copilul, s-a luminat cerul şi s-au aprins făcliile în mănăstire. Dar cînd se uită lumea, copilul se făcuse nevăzut şi nimeni nu ştia cum ! îl căutară în zadar peste tot, dar copilul nicăieri l Măi, ce minune o fi şi asta, se miră lumea întristată. Părinţii rămaseră la uşa mănăstirii plîngînd şi oftînd zile în şir doar doar, va mai veni copilul îndărăt. Dar copilul nu mai venea. Duhul cel rău cum a zburat cu copilul, a încercat să-i ia cartea cea fermecată din mînă, dar copilul nu s-a lăsat. Luptîndu-se ei printre nori, îi scăpă necuratului copilul şi căzu pe o claie de paie, într-o arie. Văzînd că nu s-a vătămat, a luat cartea şi a plecat la întîmplare în lume, încotro a văzut cu ochii. Merse el zile şi nopţi prin pustiuri şi din ce mergea da numai de oase albe spălate de ape şi arse de soare. Din ce mergea, oasele se îndesau iar casele din oase erau dărîmate. Vede într-o noapte numai o casă nedărîmată cu o lumină la o fereastră şi cu un gard din capete de oameni. Ajunse la poartă, îşi luă inima-n dinţi şi bătu. Deschise uşa un moşneag cu barba pînă la călcîie, care mai rămăsese pe lume de la potopul cel mare. — Ce cauţi aici, măi băiete, între oasele astea ? — Iată, m-a adus moşule şi pe mine soarta pe-aici. Moşul l-a poftit în casă, iar copilul i-a povestit cum a fost furat de necuratul. Apoi moşneagul i-a povestit zile şi nopţi, altele. — Aici a fost un oraş mare şi mîndru ca soarele. împăratul avea o vrăjitoare care îi făcea toate voile, fiindcă era frumoasă. Totdeauna i-a făcut pe plac şi numai odată nu i-a făcut şi ea l-a blestemat să dea potopul şi cutremurul peste el şi os peste os să nu rămîie, aşa cum vezi că este. N-a scăpat vietate pe pămînt! Numai fata împăratului cea cu părul de aur a scăpat că era prea frumoasă şi i-a fost milă vrăjitoarei de ea. — Unde e fata? A întrebat copilul. — Este aici în casa mea. — Lasă-mă s-o văd ! — E păcat de tine s-o vezi şi să mori. — Măcar s-o văd odată şi pot să mor ! — E păcat de frumuseţea şi tinereţea ta; pleacă de aici de vrei să mai trăieşti, i-a zis cu rugăminte fata. — Nu plec, măcar să mor pe loc, a zis copilul. — Te mai rog odată, pleacă-n lume dacă vrei să te las cu zile. — Nu plec şi de moarte nu mă tem. Fata însă n-a avut ce-i face, că el toată noaptea a citit din cartea cea fermecată. în zori, ce să vezi? Se adunară oasele, înviaseră oamenii, de dinainte şi de după potop şi oraşele se ridicaseră la loc ! S-a adunat pe lîngă casa moş- 60 neagului dis-de-dimineaţă o mulţime strigînd şi lăudînd fapta copilului cu cartea în mînă. —El să fie împăratul, el să fie împăratul! Că el ne-a dat lumină şi viaţă. După doi ani i s-a făcut dor copilului de mumă şi de tată. îl rodea dorul şi nu putea sta locului. Atunci fata cea frumoasă, fiica împăratului, văzîndu-1 mohorît şi atît de dorit de părinţi i-a zis: — Du-te în sat la părinţii tăi, dar să vii îndărăt. Să-i aduci şi pe ei aici! Iar dacă nu vor să vină, să te uiţi prin inelul ăsta şi să le faci palate înalte şi luminate cum n-au mai fost alte. Să-i laşi stăpîni peste ele şi tu să vii să nu m-apuce dorul de tine. Cum i-a zis prinţesa aste vorbe, el dus a fost. A mers cît a mers, un an, doi, pînă ce a dat de urmele satului. Cînd l-au văzut părinţii îmbrăcat împărat, s-au speriat. Le-a povestit păţaniile şi i-a rugat să vie cu el să fie fericiţi şi toată viaţa, pai să nu ridice de jos. Tot îi roagă el pe părinţi să plece împreună la împărăteasa să-şi petreacă bătrîneţele acolo, dar părinţii în ruptul capului nu vreau şi nu vreau. Ce era să facă acum? Să rămîie cu părinţii, îi părea rău de împărăteasă ! Să plece la împărăteasă, i se rupea inima după mama şi tata ! Dar într-o zi, se hotărî să plece aşa precum s-a înţeles cu împărăteasa. A luat inelul cel fermecat, s-a uitat odată spre soare prin cercul lui şi deodată s-au făcut palate împărăteşti numai din aur şi argint. Apoi a zis către bătrînii săi părinţi: — Astea sînt palatele voastre, să le stăpîniţi şi să se mire lumea şi ţara ce a fost în stare să vă facă fiul vostru. — Ba, taică, zise tată-său să rămîi cu noi, să ne bulguim şi noi de tine. Destul am plîns şi am oftat de cînd te-a furat necuratul şi te-ai pierdut în lumea albă. Dar în zadar, părinţii nu-1 puteau îndupleca să rămîie. îşi pregăti calul cel alb să-şi ia zborul şi să plece unde-1 chema dorul. Pe cînd se pregătea el să plece, un boier îl văzu şi se miră de palatele ridicate pentru ai săi părinţi. îl rugă în genunchi să intre în palatele sale să-i vadă bogăţiile şi mai la urmă să se ospăteze împărăteşte. Băiatul n-avu încotro, se duse în casa boierului. Aci fu poftit la o masă numai cu bunătăţi şi pureci fripţi. Ca să-i fure inelul îi puse în vin afion şi-l adormi, de puteai tăia lemnele pe el. I-a scos inelul din deşti şi pe braţe l-au dus slugile la părinţii săi. Cînd s-a pomenit a doua zi, era în bordeiul tatălui, căci palatele se pierduseră. Boierul s-a bucurat că numai el are palate, iar inelul fermecat l-a pus bine. Rămase băiatul supărat în pragul bordeiului gîndindu-se la prinţesa lui. Ea s-a uitat prin alt inel şi l-a văzut cum stă mîhnit, iar inelul fermecat în chesaua boierului. Stînd supărat numai cu cîţiva galbeni în pungă, se pomeneşte cu doi arapi negri buzaţi, care i-au adus alt inel de la împărăteasă. Suflă odată în inel, se uită prin el şi iar răsar ca din senin palate mîndre împărăteşti numai din aur şi argint. Iese lumea la răscruci, se miră şi vine iar boierul, să se mire şi el. îl văd argaţii, sar pe el, îi iau inelul fermecat, îl burduşesc bine, frîngîndu-i oasele. îşi luă după aceea rămas bun şi dus a fost. Pe drum poposeşte lîngă un izvor să se odihnească, trage la o umbră, priponeşte calul şi adoarme. Arapii se duseseră de mult să-i spuie împărătiţei că-i vine împăratul. în acest timp, boierul pitiş, pitiş, pînă ce-i fură a doua oară inelul din deşti. Cînd se pomeni din somn, inelul fermecat nicăieri! Măi, cine să-mi fure inelul fermecat? Se gîndea el şi nu ştia că tot boierul cel viclean era cel care-i purta sîmbetele. împărăteasa iar priveşte prin alt inel fermecat şi-l vede supărat. Trimise din nou doi arapi, care-1 prind pe boier, îi dau o bătaie bună şi-i iau inelul. 61 Băiatul încalecă şi zboară spre ţara unde era soţia lui împărăteasă. Mer-gînd el aşa zile, săptămîni şi luni de zile, iată că se-ntîlneşte cu doi lăutari, care-i grăiră: — împărate luminate, facă-ţi domnu multă parte, de mertic, de sănătate ! De trei ani de cînd drumuiţi s-a abătut un împărat rău vecin, peste împărăţia voastră şi peste trei zile vrea să facă nuntă să vă ia împărătiţa cu sila, să-i fie mireasă. Ne-a robit pe toţi cu armata lui şi sîntem la grea încercare. Cînd auzi una ca asta se supără şi mai rău, dădu pinteni calului şi ajunse cu lăutari cu tot. Porniră lăutarii să cînte ca la nuntă. împărăteasa lui mergea spre mînăstire plîngînd, lîngă împăratul cel străin şi îngîmfat. El cum îi vede coboară de pe cal, scoate sabia şi-i taie capul împăratului străin. Mulţimea se bucură şi de data asta făcu el nuntă mare ca-n poveşti de se duse vestea peste mări şi ţări. Şi trăiesc şi azi în pace, Că n-au împăraţii ce-i face : BROASCA - ROASCA a fost odată, ca niciodată, pe cînd mergeau cîinii cu colaci în coadă, curgea laptele gîrlă, iar lupii durmeau cu mieii la tîrlă. Cică a fost un om sărac, ce-şi închidea poarta cu păru şi gardu cu malu. Avea omul trei ficiori, frumoşi ca trei bujori, dar de săraci ce erau nici o fată din sat nu-i lua în seamă, aşa că le trecu vremea băieţilor, iar tatăl nu le purta nici o grijă. într-o zi, cel mare, pe nume Dinu Făt-Frumos şi-a luat inima-n dinţi şi i-a zis: — Tată, poate tu m-ai blăstămat, ori ursoaica m-a ursat de-am rămas eu neînsurat? S-a întristat bătrînul auzind înfruntarea şi i-a răspuns: — Măi Dumitre Făt-Frumos, care-n lume n-a mai fost. Taica nu v-a blăstămat, nici ursoaica n-a ursat, cînd oi zice peliniţă să pui mîna pe poliţă trei suliţi, taică, să luaţi cu ele în cer să daţi. Unde suliţa-o fugi Mireasă-acolo veţi găsi! Se urcară cei trei fraţi pe un munte, întinseră arcurile, sloboziră săgeţile-n văzduh şi pomiră-n căutare. Fratele mijlociu şi cel mic găsiră suliţele într-un sat apropiat, făcură nuntă şi se căpătuiră, însă Dumitru Făt-Frumos, nu-şi găsea nicăieri suliţa. îşi luă rămas bun di la tată, di la fraţi, di la cumnate şi plecă la drum, în lume să-şi cate suliţa! Mergea pe roşu-mboiestrînd, tot de suliţă-ntrebînd. însă pe cine-ntreba, nici vorbă să-i dea de urma suliţii. Merse el mai departe spre soare răsare şi se-ntîlni cu un moşneag cu barbă albă, de mătura pămîntul. — Bună calea moşule ! — Mulţam tale, nepotule! ce mergi pe roşu plîngînd, din ochi negri lăcrimînd ? — De trei ani şi jumătate, povîrnii pe astă parte cat suliţa picată, n-o s-o aflu niciodată! 62 Moşu îi răspunse că i-a văzut acum un an suliţa într-o dimineaţă în coadele mărilor, în răsăritul soarelui; la cea salcă cocoţată ce stă cu burta pe apă, sta suliţa pe o piatră! Se întristă el auzind că suliţa i-a căzut pe o piatră şi că asta e usrita lui, trebuind să facă nuntă cu o piatră. — Oi sărac de maică-mea, piatra este scrisa mea! zise el. După ani şi ani, ajunsă la sala culcată cu burta pe apă. Cînd colo pe salcă, o broască verde ca iarba, cu solzii de aur strălucitori, îi sări drept pe opincă şi-i zise: oac, oac, oac! cu tine-o să mă-mpac! El de supărare puse piciorul pe ea, gata s-o strivească. Ea începu să chirăie şi toate broaştele mării săriră pe el. Dacă văzu că n-are noroc pe lume, sări pe cal şi fugi unde-o da Dumnezeu, numai să scape de ea. Ajunse la o fîn-tînă, adăpă calul şi se culcă la umbră să se hodinească de atîta drumuială. După ce se trezi mare-i fu mirarea şi supărarea, văzînd broasca urîtă şi boboşată lîngă el. începu iar să se vaite şi să plîngă: — Oi sărac de maică-mea, broasca este soaţa mea; cum să merg în sat cu tine, să fiu eu de rîs pe lume! Că tu eşti o boboşată, de picioare-ncrăcănată, iară eu sînt Făt-Frumos, care-n lume n-a mai fost. Mergea calul-mboiestrînd, iară broasca ţopăind şi după ei, pînă ce le sări în obor. Cînd îl văzu tată-său că vine din coadele mărilor împreună cu o boboşată, urîtă şi-ncrăcănată luă securea şi-l dudăi de acasă pe Dumitru Făt-Frumos. Se lăsă noaptea şi Dumitru veni pe furiş în grajd de se culcă în ieslea calului. Broasca îl văzu supărat şi-ndurerat, dar nu se lăsa de el. Se apropie, corconi odată s-o audă din fundul pămîntului mumă-sa Salomia şi aceasta îndată se făcu la picioarele ei. Atunci Boasca-Roasca începu să se jeluiască la stăpîna pămîntului, zicîndu-i: — Pîn’se varsă zorili, tu să-mi faci conacili, cu argint le poleieşti, ele-n soare să lucească, Făt-Frumos să mă poftească! Adună muma ei, toată suflarea apelor şi zidi conace, palate, ce nu s-au mai pomenit pe lume. Apoi luă cheia fermecată, şi-i deschise cojile rămînînd o crăiasă frumoasă, sub soare mai aleasă. Cînd se vărsară zorile, Dumitru Făt-Frumos, se pomeni într-un palat strălucitor ca soarele şi cu o zînă frumoasă şi zîmbitoare lîngă el. — Cine eşti tu zîna zînelor, frumoasa frumoaselor; că eu am fost sortit deunăzi, să am o broască urîtă să-mi fie ursită? — Eu sînt Broasca-Roasca, aceea rîioasă, boboşată şi-ncrăcănată de care fugeai de ruşine ! De acum n-ai să mai fugi, că trebuie să ne pregătim de nuntă. Se pregătiră şi făcură o nuntă pe sub soare mai frumoasă şi mai aleasă de ajunse vestea şi la urechile împăratului. Pe cînd le era lumea mai dragă, se pomeniră cu lăncieri şi împăratul, să-l tragă la socoteală şi la ispiteală :j — Măi Dumitre Făt-Frumos, care-n lume n-a mai fost! Să-mi faci palate frumoasă; ale mele mai aleasă! Şi-n faţă de palate, stele de pe cer picate ! Cu şir de pruni înfluriţi ca argintu poleiţi. Să orbească soarele. Să-l lase picioarele ! Dumitru cum auzi porunca începu să plîngă şi să suspine, aşteptînd ca a doua zi, să i se taie capul de către călăii împăratului. Cine poate isprăvi pe lume asemenea minuni, se gîndea el. L-a prins Broasca-Roasca suspinînd şi l-a întrebat ce are pe suflet, ori nu-i mai place de ea şi vrea să-şi ia lumea-n cap ? 63 — Taci Dumitre Făt-Frumos care-n lume n-a mai fost, cit trăieşte muma mea, de nimic nu te grijea ! îl aşteptă pe Făt Frumos pînă ce adurmi iar în cumpăna nopţii, luă inelul adus de la talpa apelor, privi odată pin el, văzu tot ce se zbate pe sub pămînt şi-i făcu sămn lui mumă-sa Salomia să-i vină în ajutor că se afla la mare strîmtoare. Veni mumă-sa pe pămînt şi-i isprăvi tot ce-i poruncise împăratul. împăratul cînd zări palatele poleite, cu pruni înfloriţi, rămase înmărmurit. De răutate tot nu se lăsă şi-i porunci să-i aducă ţoalele lui taică-su cu care s-a cununat şi din lume a plecat! He, he, dar taică-su de cînd putrezise ! Ce era să mai facă acum! îşi da sama că i se cere să facă lucruri peste putinţele omeneşti numai să-l omoare şi să-i ia pe cea pe care i-o dăruise soarta. începu să ofteze şi să se întristeze. îl văzu Broasca-Roasca şi din nou îl întrebă ce alte necazuri îl pasc să-l scape de ele. Cînd auzi ea, îi rîse: — Haa, haa, ha! ce mai cere şi-mpăratul; i-nâg eu în cojoc acul! Cum se apropie de cumpăna nopţii, iar se uită pin inelul fermecat să vădi pe mumă-sa Salomia. Acolo toate lighioanele pămîntului mişună şi cată de lucru să facă minuni. Mumă-sa cum o văzu, sări sus pe faţa pămîntului să afle porunca. în vărsatul de zori, Dumitru Făt-Frumos, se ducea în traistă cu ţoalele de la nunta tatălui împăratului, să i le dea împăratului Barbâ-Roşie. Cînd îl văzu împăratul că şi pe asta a isprăvit-o cum se cuvine, turbă de mînie, dar n-avu încotro şi ascunzîndu-şi mînia zise: — Măi Dumitre Făt-Frumos, care-n lume n-a mai fost, îţi dau toată-mpărăţia, în schimb, tu să-mi dai soţia! — împărate luminate, să ai noroc de sănătate şi mai puţine păcate. Eu nu schimb broschiţa mea, pe toată-mpărăţia ta. Ca nu-ţi sade cu ea bine. E buboasă, e rîioasă şi la ochi e fioroasă. Dar dacă ţi s-a lăsat inima la ea, am să mă învoiesc, numai dacă te-nsori cu ea şi la nuntă porţi hainele cu care s-a dus pe lumea ailaltă, răposatul tată-împărat. Se învoiră şi se porniră ca la orice nuntă mare, forfotelile, rînduielile şi chemările de nuntaşi, cu trîmbiţe şi tobe. Dar cum se îmbrăcă împăratul în ţoalele purtate de tată-său pe cealaltă lume, se aprinse palatul şi arse împăratul de viu. Aşa rămase în palatele strălucitoare Dumitru Făt-Frumos şi Broasca-Roasca şi ajunse împărat, piste lume-adevărat; trăia cu broschiţa-n pace, că n-au duşmanii ce-i face! FIICA FLORILOR A trăit odată o fată săracă, fără mumă şi fără tată. Fata era frumoasă cu părul de aur şi faţa mîndră ca soarele. Pe unde păşea, pe-acolo creştea iarba şi înfloreau bujorii şi trandafirii. O chema lumea pe locurile sterpe numai ca să crească în urma ei florile. Şi tot ce rămînea în urma ei era numai miros şi flori cît vezi cu ochii. Se mira lumea şi se bucura de puterea pe care o are fata asta frumoasă să crească pe urmele ei floricele şi ocheşele şi să moară dănacii după ele. 64 A trecut cică odată pe acolo împăratul şi a văzut-o cu ulcioarele la fîn-tînă; cum a zărit-o, i-a căzut fata la inimă, că nu mai avea stare la culcare şi nici poftă de mîncare. încăleca armăsarul alb şi drept la fîntîna aceea se opri, aşteptînd să vie la apă fata cea frumoasă, Fata florilor, cum o poreclea el. Cum ajunse fata cu ulcioarele, el nici una, nici alta, îi zicea de-a dreptul: — Fetiţo, ştii că-mi eşti dragă şi vreau să-mi fii mireasă ! — Vai de mine şi de mine, cum se poate una ca asta? Eu sînt o fată săracă şi sînt singură pe lume numai cu mine şi cu Dumnezeu! — Chiar de aia îmi place de tine şi vreau să ne cununăm; să se mire lumea şi ţara de frumuseţea şi bunătatea ta. îi făcu împăratul rochii frumoase din fir de aur şi mătasă, papuci din lînărie poleiţi cu argint şi o împodobi cu pietre scumpe. Sosi împăratul cu nuntaşii să-şi ia mireasa şi pe unde mergea ea creşteau bujori şi trandafiri. Calea era lungă şi se văzură deodată în neguri, de-ţi dădeai cu deştele-n oichi. Deodată, s-aprinsă pe cer un luceafăr şi le lumină calea pînă la palatele de cleştar ale împăratului. După ce s-a isprăvit nunta, a trimes-o împăratul într-o zi să se plimbe cu mătuşă-sa şi verişoară-sa. Vizitiul le-a dus undeva într-o pădure frumoasă cu cerbi şi căprioare, cu licurici şi păsări cîntătoare. Au intrat mai adînc în pădure, pînă ce s-au ademenit după fragi şi cuiburi de păsărei, apoi bunica lor a zis: — Dă-i şi lui verişoara ta să încerce rochia ta de mireasă. Să vedem cum o să-i stea! — Se poate vară-mea, să nu-ţi dau ţie rochia mea de mireasă ? Poftim! Şi i-a dat rochia. Atunci bunica şi verişoara a pus mîna pe ea, i-a scos ochii, au legat-o şi aruncat-o într-o groapă plină cu urzici. Ţipa biata împărăteasă, dar ce folos, cine să-i vie în ajutor? A rămas acolo în glodul broaştelor multă vreme, chi-răind şi olicăind. Cînd se întoarse vizitiul, împăratul văzu că pe unde trecea trăsura cu verişoara ei ce sămănau ca două floricele, iarba se pălea şi trandafirii se ofileau. — Măi, ce să fie asta, îşi zise împăratul. Nu este lucru curat! în vremea asta în groapă se zbătea de moarte împărăteasa adevărată. Pe la un timp trece într-acolo o babă cu o tîrnă pe mînă să culeagă bureţi şi ciuperci. Aude-n vîlcea în jos chirăit. — Cine eşti, fa, acolo ? Dacă eşti fată, fată să-mi fii toată viaţa, iar de-i fi fecior, să-mi fii fecior toată viaţa. Fata şi de-ar spune ceva nu poate de leşin şi de groaza ce o apucase. Stă şi numai suspină. Baba coboară pe frînghie de mătasă jos la împărăteasă şi cînd aci vede o fată frumoasă între bujori şi trandafiri, plină de noroi şi cu sînge pe faţă şi-ncolo, toată-n pielea goală ! Scoate baba fata din prăpastie şi umple tîrna cu trandafiri. însă împărăteasa nu mai vede nimic! O ia baba de mînă şi o duce la o pasăre măiastră zidndu-i să zboare şi să-i aducă în cioc apă fermecată din fîntînile cerului, că este o împărăteasă mîndră orbită de o bunică şi o verişoară. Că dacă se va duce îi va înverzi ciongarul şi iar va căpăta frunze ca altădată. îşi luă vînt pasărea măiastră şi se duse la poalele cerului unde erau fîntî-nile cu apa fermecată. Aduse apa, picură în fiecare vedere şi deodată iar se 65 făcu ziua pentru împărăteasă ! Dar cînd se văzu în pielea goală, iar începu să plîngă. Atunci baba îi zise: — Lasă, maică, nu te mai olicăi şi dolicăi, vezi cum plîng păsările şi se apleacă florile de mila ta? Am să te duc eu la izvoarele neîncepute şi am să te fac frumoasă. Ajunse acolo, o spălă şi din florile de trandafiri şi bujori îi făcu cît ai bate din palme, o rochie mîndră să-ţi dai sufletul pentru ea. Apoi se duseră la casa din pădure a mătuşii. Cum intră fata, în casă crescură numai iarbă şi flori. După aceea a trimis-o pe babă să vîndă flori împăratului şi să strige: — Trandafiri pe ochi, trandafiri pe ochi! împăratul i-a cumpărat florile şi s-a dus la un rîu să se spele pe cehi cu trandafirii ca să-i meargă bine şi cum s-a spălat pe faţă i-a căzut şi lui şi împărătesii ochii în apă. Mătuşa a luat ochii, i-a legat în basma şi s-a dus la fata cea frumoasă din pădure. A-nceput împăratul să se vaite şi mare tristeţe s-a abătut peste toată împărăţia. Fata Florilcr l-ar lăsa orb pe împărat, dar n-o rabdă inima şi să duce cu baba la fîntîna cu apă moartă şi fîntîna cu apă vie. Iau un troc cu apă moartă şi altul cu apă vie. O învaţă pe babă să bată la poarta împăratului şi să se prefacă în vrăjitoare. Mătuşa ia apa moartă şi apa vie şi drept la împăratul se opreşte. — Ce vrei dumneata? zise împăratul cel orb, mîhnit pînă la măduva oaselor. — Am auzit că te vaiţi de lipsă de vdere, eu am leacuri şi vreau să-ţi pun ochii la loc. îl spălă cu apa moartă, îi puse ochii la loc în scăfârlia capului, apoi îi spălă cu apa vie şi-i veni vederea. O rugă să-i dea vederea şi împărătesei. Şi cînd să o spele cu apa vie căzu trocul jos şi se sparse, aşa că rămase împărăteasa mai departe, plîngînd şi chirăind. — Ce-mi ceri, doftoroaie, pentru marea bunătate, a întrebat-o împăratul. — Nu-ţi cer nimic, decît calul cel bubos din grajd ce trage să moară de slab. Şi mă rămăşesc cu măria-ta că într-o săptămînă ţi-1 aduc gras ca un pepene. împăratul îi dădu mîrţoaga cu care făcuse vitejii în războaie şi nu-i veni să creadă în spusele mătuşii. Luă baba calul de dîrlogi şi încet, încet, ajunse la casa ei pitulată în pădure ! Cum l-a băgat în obor, a ieşit Fata Florilor şi a-nceput să cînte de răsunau văile. Creştea iarba şi răsăreau florile pe unde păşea această făptură omenească. Calul cum auza glasul ei, mînca pînă se umfla ca foalele şi într-o stămînă de zile se făcu frumos, gras şi tînăr. Apoi se duce la împărat şi-i zice să vie să-şi ia armăsarul că-i doboară gardurile. — Cum se poate, mătuşe, glumeşti! Mai dăunăzi îl ţineam în proptele şi acum te vaiţi că mă dă de belele ? ! — Aşa este, măria-ta, cal ca al dumitale nu se află pe faţa pămîntului. Pun capul la rămăşag că nu-1 poţi prinde de dîrlogi. — Hai să vedem. 66 încălecară pe nişte cai vineţi şi se opriră în pădure la casa singuratică. Calul fugea prin obor şi nici un oştean nu se încumeta să se apropie, pe toţi îi lovea cu copitele sau îi mînca cu dinţii. Atunci mătuşa a strigat să vie Fata Florilor să-l prindă. A coborît fata cea frumoasă şi i-a dat calul. El îndată a recunoscut-o că este soţia lui. I-a căzut în genunchi şi i-a cerut iertare luînd-o din nou la palat. — Nu face nimic, dar soţiei tale ticăloase trebuie să-i dăm vederea şi măcar o povaţă. — Eu zic s-o ucidem! — Eu zic nu, a zis Fata Florilor. Au încălecat toţi pe cai şi s-au oprit la palatele poleite cu aur, strălucitoare ca soarele. — E, verişoară, vino să-ţi pun ochii la loc şi să vezi din nou lumina lui Dumnezeu ! Tu mi-ai luat şi ochii şi bărbatul. Eu îţi dau în schimb şi ochi si bărbat, căci aşa se cuvine să fim oameni pe pămînt şi nu fiare ! I-a spălat ochii cu apă moartă, apoi cu apă vie şi i-a venit vederea. — Acum vezi, verişoară bună? — Văd şi te rog iartă-mă ! Sînt o păcătoasă ! — Iertată să fii de la mine şi de la Dumnezeu, dar nu ştiu dacă te va ierta împăratul, care este aşa de bun ! Uite se ofiliră florile, se uscară copacii, grînele şi secară izvoarele, de cînd tu ajunseşi prin fărădelegi împărăteasă, Şi acum o povaţă: nu fă rău altuia, că ţie ţi-1 faci! Să înveţi ca lucrurile rele să le scrii pe valul apei ce curge la vale şi să le uiţi fără să te gîndeşti la răzbunare, iar facerile de bine să le scrii pe piatră să înveţe lumea să facă bine. Atunci în casa împăratului iar răsări soarele şi în cuprinsul împărăţiei sale din nou crescură florile, înverziră copacii, se porniră izvoarele să curgă şi păsările să cînte. Ferice de împăratul care îşi alege o asemenea nevastă : CELE TREI ROADE DE AUR A fost un băiat orfan, necăjit şi pe deasupra lepros. într-o zi, a luat ulciorul şi s-a dus la apă. Aude un glas din adîncul fîntînii nedesluşit. Aşează urechea pe fîntînă şi ascultă iar. Cineva de jos din fund strigă: — Pînă ce nu te vei duce în ţara fermecată să iei cele trei roade de aur, n-ai să te vindeci de lepră. Cum auzi, parcă cineva-1 înălţă-n sus de bucurie, încinsă sabia, luă sacul de merinde şi calul şi se duse-n lume. Ca să ajungă în ţara fermecată, a trecut peste trei prăpăstii, peste trei văi cu zîne, care omoară călătorii şi-i prefac în stană de piatră. El a trecut peste trei ape mari la mijlocul nopţii cînd apele dormeau şi a ajuns la grădina cu poamele de aur. Aci zînele păzeau pomii, care ziua înfloreau şi noaptea se coceau. A pîndit pe cînd era cumpăna nopţii, cînd toate apele şi sufletele de pe lume tac, a furat trei mere de aur, le-a pus în sîn şi a plecat. Trece peste toate apele, munţii şi văile teafăr. Ajunge la o fîntînă să adape calul. N-are răbdare şi vrea să vadă cum arată merele de aur. Cînd scoate mărul, din el sare jos o zînă frumoasă ca soarele de pe cer şi strigă: 67 — Apă, apă, apă că mor. Cum strigă a treia oară căzu jos şi muri. El se in tristă, o îngroapă şi pleacă mai departe. Ajunse iar la fîntînă. Iar descălecă, adăpă calul şi din nou scoase un măr să-l vadă. Din nou, din măr sări jos o zînă frumoasă cu părul lung de aur şi începu să strige: — Apă, apă, apă că mor. El n-apucă să-i dea apă că zîna căzu jos şi îşi dete sufletul. Plînse el după zînă, dar ce era să facă, o îngropă lîngă fîntînă şi merse înainte. Ajunse din nou la o fîntînă. Adăpă calul, apoi îl priponi în apropiere. Ar vrea să se uite şi la cel de-al treilea măr de aur, dar se teme să nu păţească ca mai înainte. Luă apă-n gură şi stropi mărul din sîn. Aşa se gîndi el că este bine şi aşa a şi fost. Cum a stropit mărul, din el a răsărit o zîaă frumoasă, parcă ar fi fost picată din soare. Zîna rămase cu el şi-i spuse să se spele pe faţă cu apa din acea fîntînă, că este apă din ţara fermecată. Cum se spălă căpătă o piele frumoasă albă ca laptele şi pieri lepra. Merg ei împreună piuă ce ajung aproape de satul lui. Ea îi dete pungi cu aur ca să-şi cumpere trăsuri şi cai şi să vie cu argaţii s-o ia de la fîntînă din marginea satului. Băiatul îşi ia calul, îşi cumpără palate, cai, trăsuri şi argaţi şi se întoarce la zînă. Cînd acolo, zîna murise şi-n locul ei îl aştepta o ţigancă. Ce se întîmplase? Pe cînd zîna se urcase într-un pom deasupra fîntînii, vine o tînără ţigancă cu ulciorul să ia apă. Vede în oglinda apei un chip frumos de fată cu părul de aur, mai frumoasă decît lumina soarelui. Ţiganca pînă aci nu mai văzuse oglinda şi credea că ea este atît de frumoasă. Lăsă ulciorul la fîntînă şi alergă la mamă-sa spunîndu-i ce odraslă frumoasă are, încît se va putea mărita după fiu de împărat. Mamă-sa, o vrăjitoare care făcea măghii îşi dete cu părerea ce este şi fugi cu sufletul la gură la fîntînă. Cînd pe o creangă de copac se odihnea o zînă cu părul de aur. — Ce stai cocoţată ca o găină în vîrf de copac, fetiţo ? zise ţiganca. — Aştept pe mirele meu să vie să mă ia 1 îi răspunse zîna. Ţiganca auzind că este vorba de o procopseală, doborî zîna, o omorî şi o aruncă prin buruieni. în locul zînii se cocoţă pe creangă fata ţigăncii. Cînd veni mirele cu tobe şi lăutari să-şi ia mireasa şi s-o ducă la palatele cumpărate, nu este zîna. Sus pe creanga copacului era o ţigancă urîtă. — Tu eşti miresa mea zîna? îi zise băiatul mirat. — Da, eu sînt! Uite ce păr frumos de aur am, atîrnă pe spinare. Şi se uită în oglinda apei din jghiabul fîntînii. Cînd se văzu neagră şi cănită pe faţa de pacerneală neagră îşi pierdu firea şi căzu grămadă peste pietre de îşi dădu sufletul. De din vale auzi glasul zînei, care înviase pentru că un arici îi adusese iarba fiarelor şi i-o pusese peste rană. Băiatul, cum o văzu, o sărută de bucurie, se duse cu fata la-mpărat să-i cunune şi făcu o nuntă mare şi mîndră, cum se făcea odinioară în poveşti. MERELE DEfAUR’ A fost odată un om care avea trei feciori, frumoşi şi toţi voinici. Singura lor avere era un măr care rodea poame de aur. în fiecare noapte cît au fost copiii mititei, mărul era păzit de tată. După ce crescură mari copiii, le veni 68 rîndul lor, mai ales că tatăl îmbătrînise şi cineva îi fura în ultima vreme merele de aur. Pomul acesta era fermecat. Nici împăraţii nu aveau noroc de aşa ceva. El dimineaţa înflorea, la prînz lega, la chindie se cocea şi noaptea se culegea. îşi adună tatăl feciorii într-o zi şi le zise: — Ei, taică, vedeţi bine că eu am îmbătrânit, mai văd ca prin ciur, aşa că o blestemată de fiară în fiecare noapte îmi fură merele de aur şi eu nu sînt în stare, nici s-o văd nici s-o prind. A venit rîndul vostru să vă-ncercaţi puterile şi cine va pune mina pe gadina aia, al lui va fi pomul cu merele de aur. — O prindem, o prindem! răspunseră într-un glas toţi feciorii şi îndată ce veni seara începură pînda. Mai întîi fu la rînd feciorul cel mai mare. El îşi luă săcuiul cu nuci, brînză şi pîne, îşi ascuţi cuţitul, pregăti un ciumag şi se aşeză sub măr la pîndă. Da noaptea era pe atunci mai mare decît acuma. Stătu el cît stătu şi pe la mijlocul nopţii îl apucară nişte fiori, pe urmă un somn îl doborî la pămînt şi adormi. Cînd se deşteptă din somn, ia merele de unde nu-s. Plecă el trist la tată-su şi-i povesti din fir în păr întîmplarea, plîngînd de necaz că fiara sălbatică le-a furat merele de aur. Veni în sara următoare rîndul celui mijlocaş. Pregăti şi el merinde ca şi nene-su mai mare, luă ciumagul şi cuţitul şi o porni la treabă. El fiind mai isteţ decît primul, tot timpul da ocol pomului de aur ca să nu-1 doboare somnul. Ocoli el cît ocoli, dar pe la mijlocul nopţii, cînd pe pămînt coboară şi se plimbă toate duhurile necurate, adormi sleit de oboseală sub pomul de aur ! Cînd se crăpă de ziuă ia merele de unde nu-s ! Şi lui îi furase gadina cea sălbatică merele de aur. în zadar plînse el de ciudă că l-a furat somnul, că tată-su îi zise cu mîhnire mare în suflet: — Ei, taică, cît am mai fost eu cu ochi buni şi braţ sănătos, fiara sălbatică n-a cutezat să se apropie de pomul cu merele de aur. Dar acum de cînd vă păziţi voi averea pe toate le fură, fiindcă voi nu sînteţi buni de nimica. — Tată, să-ncerc şi eu ! zise cel mai mic şi dacă nu voi putea nici eu dovedi, înseamnă că aşa ne-a fost nouă soarta, să nu mai vedem merele de aur ! Feciorul cel mic îşi luă merinde şi ciumagul, iar în loc de cuţit ceru de la tatăl său sabia. Ascuţi el bine sabia şi secase din pămînt un mărăcine de înălţimea lui pe care-1 înfipse bine în pămînt. Se aşeză cu barba deasupra mărăcinelui si cum cucăia puţin da cu barba-n mărăcini şi sărea în sus, pînă ajunsă la mijloc de noapte, cu fiorii de moarte ! Atunci somnul îl apăsa la pămînt ca o piatră de moară, însă mărăcinele îl făcea să tresară de fiecare dată, ţinînd strînsă sabia-n mînă. Deodată auzi un vuiet, un foşnet şi la lumina lunii văzu apropiindu-se un balaur cu nouă capete. Cum venea el scotea limbile roşii vărsînd pară de foc la dreapta şi la stînga, apoi se apropie de pomul cu merele de aur şi încercă să fure merele. Feciorul cel mic trase cu sabia şi-i tăie pe nesimţite trei capete. Bălaurul nici nu simţi căderea capetelor crezînd că şi acest fecior doarme ca şi ceilalţi doi. Ridică cele şase capete să culeagă merele de aur iar feciorul cel mic, se repezi şi trase cu sabia doborînd încă trei capete. Balaurul se-nfurie şi cînd cu capetele, cînd cu coada, căuta a-1 lovi pe voinic. Dar voinicul se dădu după tulpina mărului de aur şi cînd îl izbi încă 69 o dată cu sete îi taie şi celelalte trei capete; gadina rămînînd moartă pe loc* El adună cele nouă capete şi aleargă în revărsat de ziuă să-i vestească întîmplarea lui tată-su. Cînd îl văzu tatăl său alergînd îi grăi: — Ei, taicule, ce făcuşi? — Am omorît balaurul cu nouă capete, uite-le şi i le arăta. — Şi merele de aur sînt în pom? — Sînt, tată, nici un măr n-a putut fiara să fure, că sabia mea i-a dovedit puterea. Merse tatăl să vadă isprava şi cînd văzu pomul încărcat cu merele de aur, zîmbi de bucurie, iar fiara fu încărcată în cară şi dusă la pădure unde fu aruncată în foc să-i piară urma şi neamul şi să se sature de sînge. Apoi bătrînul, simţind că i se apropie sfîrşitul îşi adună feciorii zîcîndu-le: — Iacă simt că muma voastră mă cheamă să mă odihnesc lîngă dînsa. N-am nici o avere să vă las în afară de pomul cu merele de aur. Ţi-1 las ţie, moştenire, deşi eşti cel mai mic, fiincă cu mintea şi braţul tău ai dovedit că poţi apăra cu cinste averea strămoşilor noştri. S-o stăpîneşti sănătos! Apoi bătrînul închise ochii şi-şi dete duhul, iar feciorul cel mai înţelept şi viteaz stăpîneşte şi azi pomul cu merele de aur. UN OCHI RÎDE, ALTUL PLÎNGE A fost odată un împărat care avea trei copii voinici şi frumoşi. împăratul se purta aspru cu ei şi nicicînd n-au cutezat să intre în odaia lui. Copiii au luat seama la ochii tatălui şi tare s-au mirat văzînd că unul rîde şi altul plînge. Mult timp s-au sfătuit ei cum să afle taina asta, dar n-au izbutit. Atunci cel mai mare îşi luă inima-n dinţi şi intră în odaia cea mare a împăratului. Feciorul cum păşi pragul îi zise tatălui: — Sărut mîinile, tată-mpărate ! — Ce câţi în odaia mea? De cînd eşti n-ai îndrăznit să intri şi acum cum de ai îndrăznit? — Tată, iartă-mă, am venit să te-ntreb, de ce la dumneata un ochi rîde şi altul plînge, îi răspunse băiatul cel mai mare. Atunci împăratul, supărat, luă un cuţit de pe masă şi aruncă după el fără a-1 nemeri. Băiatul, de speriat, nici nu le-a spus celorlalţi ce a zis împăratul şi le-a zis doar atîta: — Duceţi-vă şi voi să vedeţi şi să auziţi. S-a hotărît cel mijlocaş să încerce şi el să afle taina ce le rodea inimile şi-i ţinea ca pe ghimpi. A deschis uşa de aur şi a zis: — Sărut mîinile, slăvite tată-mpărate ! — Da ce câţi de dimineaţa la mine, că de cînd eşti n-ai cutezat a-mi păşi pragul iar acuma te văd plin de-ndrăzneală. Ia spune ce este? — Tată, am venit să te rugăm să ne spui şi nouă, de ce la dumneata un ochi rîde, iar altul plînge? — Afurisitule ! şi luînd un cuţit îl aruncă în copil că fu cît pe-aci să i se-nfigă-n inimă dacă nu se da la o parte. A fugit şi el speriat fără să poves- 70 tească fraţilor păţania, zicîndu-i celui mic să meargă şi el să-şi vadă visul cu ochii. Cînd a intrat altă dată cel mic, s-a închinat aplecîndu-se pînă la pămînt în faţa împăratului, zicîndu-i: — Sărut mîinile marelui împărat şi tată. — Ce câţi, băiete, la mine fără voia mea, că de cînd te-ai născut, nu ţi-au călcat picioarele pe la mine şi acum te-ncumetaşi să-mi calci porîncile f Luă un cuţit şi ca şi la ceilalţi îl aruncă cu mînie să-l străpungă pe fecior. Cuţitul s-a înfipt într-o blană pe care o avea uşa. Copilul, supărat, a luat cuţitul şi l-a aruncat înapoi înfigîndu-se în masa împăratului. împăratul a rămas mirat de curajul feciorului şi mulţămit că are un fecior îndrăzneţ, îi zise: — Bravo, băiete, se vede că ai sînge de împărat în tine, eşti tînăr, frumos şi viteaz, pot să-mi pun nădejdea în tine ! Acum îţi voi povesti şi pentru ce un ochi rîde şi altul plînge ! Şi-ncepu a-i spune: Vezi tu pomul acela din mijlocul grădinii palatului ? -Văd! — Acest pom noaptea înfloreşte, noaptea se coc poamele de aur. La mijlocul nopţii înfloreşte, iar la cocoşi se coc merele de aur şi tot atunci cineva vine şi-mi fură roadele şi de aceea plîng că nu găsesc omul care să prindă hoţul. Un ochi rîde pentru că pomul face flori şi roade, iar celălalt plînge fiindcă pier pînă la ziuă poamele. în zadar am păzit nopţi de-a rîndul să prind zînele care mă fură în fiecare noapte că m-am lăsat păgubaş. Nu le-am putut nici vedea, nici prinde. Acuma este rîndul vostru să vă-ncercaţi norocul şi cine va prinde hoţul, va moşteni tronul împărăţiei. Zis şi făcut, feciorii se rînduiră să păzească pomul, începînd cu cel mai mare. Se îmbrăcară acesta în ţoale de zale şi arme grele şi păzi toată noaptea, văzu pomul cum înfloreşte, dar după mijlocul nopţii adormi, iar zînele coborîră nestingherite, umplură coşuleţele cu fructele de aur şi se-nălţară spre ceri. A doua seară îi veni rîndul celui mijlocaş. Văzu şi el cum înfloreşte pomul, dar ca prin minune adormi dus şi nici nu văzu cine-i furase merele. A treia seară veni rîndul celui mai mic. El îşi luă sabia, se aşeză sub pom şi de jur împrejur pusă mărăcini. La mijlocul nopţii văzu cum înfloreşte pomul, cum leagă şi apoi cum se coc poamele. Cînd dădură poamele în pîrg, el adormi din picioare, dar cînd căzu jos se înţepă de mărăcini şi se ridică. Atunci, deodată auzi un fîlfîit de aripi şi din cer se coborî îmbrăcată în rochie de aur strălucitoare ca soarele o zînă, cu un coş pe mînă, care-i zise: — Ioane, Ioane, mai bine să te fi bătut Dumnezeu să fi murit cînd te-a născut, cînd ajunseşi tu să mă prinzi şi să-ţi fiu soţie. Tatăl tău, toată viaţa m-a urmărit sub acest pom să mă prindă, dar n-a putut şi de aceea un ochi îi plînge, iar altul îi rîde. Iată, mănîncă din aceste mere ca să nu mai mori niciodată şi să trăieşti cu mine cît o veşnicie. Băiatul mîncă un măr şi-i veniră puteri nevăzute de parcă era gata să zboare spre soare şi stele. După ce se crăpă de ziuă, merse cu zîna cea măiastră la palatul tatălui său, ducîndu-i un coş cu mere de aur. I-a dat un măr bătrînului să mănînce şi îndată ce a mîncat i-a surîs şi ochiul ce plîngea, apoi a început a întineri 71 bătrînul. Mult s-a bucurat împăratul că fiul cel mic este isteţ şi a pus mîna pe zîna cea frumoasă ca să-i fie mireasă. Şi se pregătiră de nuntă. Nunta fu mare şi vestită încît s-adunară aci toţi împăraţii de pe pămînt. Toţi erau mulţămiţi, numai mireasa zîna cerului nu era în toate voile. Nu-i plăcea felul cum se fac nunţile aici pe pămînt. De aceea îi şi zise ginerelui: Soţioare, tu ştii că eu nu sînt din lumea asta. Eu sînt învăţată să trăiesc nu cu pământeni, ci cu alte fiinţe. De aceea, eu acum îmi iau zborul spre stele. Tu să nu mă câţi în alt loc decît în spatele soarelui unde dogoarea nu este mare şi se poate trăi. După ce mă voi da de trei ori peste cap şi voi prinde ărpii, tu să rupi o pană din arpia mea, iar cînd vei dori să zbori cătră mine, s-o arunci spre pămînt şi vei prinde ărpii şi putere de a zbura. POVESTEA CU POARCA Nişte oameni aveau o poarcă şi ei găsiră un bordei cu paie; poarca face zece purcei, unul era mai frumos. Purceii s-au făcut de vînzare, de tăiat. A venit vremea şi la al zecelea purcel şi el a vorbit: — Tată, pe mine nu mă tăia ! .Şi nu l-a tăiat* da el creşte şi să face frumos, de drag să te uiţi la el şi într-o zi i-a spus: — Tată să te duci împeţit la fetiţa împăratului şi să-i ceri fata de soţie. — Cum o să-i cer eu fata ? — Zici aşa, tată, că nu te taie şi s-a dus ! Ajuns acolo s-a ploconit şi a zis: — Am venit împeţit pentru băiatul meu porcul. — Bine, da cum ai îndrăznit ? — I-am spus că ai să-mi tai capul, da ce să fac ? Atunci împăratul a zis că e ceva la mijloc şi a zis: — Să vii cu băiatul la mine, cu porcul. Şi a venit cu porcul, a intrat porcul, da porcul era frumos de minune ! — Iote, împărate luminate, ăsta este porcul meu. — Cum mă, tu vorbeşti? Mai întîi să faci pod di la tine pînă acasă la mine, pînă la palatul meu, pod de aur, atunci îţi dau fata. El s-a dus acasă la el. Casa lui a făcut-o palat, da podul l-a făcut noaptea. Şi i-a dat fata. Fata nu vrea, da împăratul o sili să facă acolo nuntă. După nuntă, împăratul a plecat acasă. Da porcul ziua era porc, da noaptea, da pielea jos de rămînea un Făt-Frumos. Şi se duc ei la palat şi povesteşte ea că noaptea porcul se face frumos, ca Făt-Frumos. Mumă-sa a învăţat-o: — El cînd duarme, tu să faci focul în cuptor şi să-i arunci pielea-n foc, s-o arzi. Ea a crezut că aşa e bine, a ars cuptorul, a aruncat-o* da putoarea a umplut casa de miros. Cînd s-a trezit din somn a zis: — Ah nenorocito, ce-ai făcut ? Să ştii că ai să umbli după mine pînă oi rupe nouă părechi de opinci de fier, atît ai să năcăjeşti. El a plecat acasă, care s-a prefăcut în bordei, fără podul de aur şi îşi pierde urma ! Ea a rămas 72 acolo şi a aşteptat că doar o veni. A făcut ea opinci de fier şi mergînd în lungiş şi-n curmeziş, pînă a rupt nouă părechi de opinci şi a ajuns la Sînta Vineri şi a întrebat-o unde este omul ei? — E-n mijlocul pădurii, într-o grămadă de buturoagi şi s-a dus şi )-a găsit în buturoagi, că acolo îşi facusă casă. Mergînd ea pe drum, născuse copilul şi cu el în braţă s-a dus. Cînd a văzut el, a zis: — Vezi, ţi-am spus eu să asculţi? Şi-au plecat acasă şi au găsit iar palatele făcute la loc şi podul şi iar au rămas să trăiască fericiţi. DOVLETELE Trăia un moş şi-o babă şi n-aveau copii, dar tare mult ar fi dorit să aibe şi ei un copil, ca să se bucure la bătrîneţe. Şi au hotărît să plece, să cate ceva şi ce vor găsi să fie nărocul lor, să-l aducă acasă. Baba a găsit o sămînţă de dovlete; s-au întors zicînd: — Moşule, aide acasă, ia-ţi toiagul că am găsit sămînţa de dovlete şi oi s-o punem în pămînt. Şi unde să-l pună, să-l pună în colţul căşii. L-au udat şi a crescut un vrej mare şi a făcut un singur dovlete mare. Moşu îl vede ?:-i dă cu piciorul, întrebînd-o pe babă să-l rupă, să-l coacă. într-o zi, cînd i-a dat moşul cu piciorul, i-a răspuns cu grai omenesc: — Nu-mi da, moşule, cu piciorul, ia-mă-n casă ca să-ţi fiu fecior. Azi aşa, mîne aşa, pînă moşu îi spune babii. — Babo, ia vezi ce e cu dovietele ăsta că-mi vorbeşte în grai omenesc. S-a dus baba, l-a văzut că vorbeşte, l-a luat şi l-a dus în casă. I-a pus în colţul căşii aşternut de astrucat dovietele. într-o noapte, se trezeşte moşul şi vede un dovlete de toată frumuseţea. A trezit-o şi pe babă şi l-au văzut, dar n-au zis nimica! A doua zi de dimineaţă dovietele îi zice babei: — Mumă, eu vreau să mă-nsor cu fata ţarului nostru. Babii i-a fost ruşine, cum o să-i spuie ea că vrea să-nsoare un dovlete cu fata ţarului? Dar dovleacul nu a lăsat-o-n pace, n-avea pace pînă nu 1-0 căta mireasă! S-a dus la împărat şi i-a spus: — Am venit în peţit, să-mi dai fata după dovietele meu; i-a povestit cum s-a născut dovietele. Ţarul, ştiind că asta nu să poate, a zis: — Bine, babo, uite, dau fata, dacă într-o zi şi o noapte să-mi construiască o şuşea, pe de o parte şi alta numai cu pomi de aur şi argint de toate felurile, cu poame, unii să-nflurească, alţii să îmbobocească, unii să aibă poamele coapte, alţii să aibă poamele legate. Baba, cînd a auzit, să-i vie rău, a plecat şi s-a dus la dovlete, dar dovietele a întrebat-o: — Ei, mumă, ce ţi-a zis ţarul? — Lasă, muică, n-ar trebui să mai ştii, şi i-a spus ce i-a cerut ţarul. Atunci dovietele a zis: — Culcă-te, mumă, că noaptea multe să pot întîmpla, noaptea înţeleaptă mai este. Cînd baba s-a trezit dimineaţa, a rămas mută de uimire, văzînd că tot ce ceruse ţarul erau îndeplinite. 73 Dovletele a rugat-o din nou să se ducă la ţar şi să-i ceară fata. Ţarul i-a cerut să-i facă un castel din cleştar şi să fie mai strălucitor decît al împăratului cutare. S-a-ntors ea la dovleac şi i-a spus că nu-i dă fata dacă nu-i face palatul de cleştar. Dovletele a răspuns la fel şi dimineaţa a văzut palatul de cleştar cînd s-a trezit. Iar a trimis-o la ţar, iar a refuzat-o ţarul şi-i spune că nu-i dă fiica decît dacă-i face o caleaşcă din aur şi pietre scumpe cu roate de aur, trasă de cai neîntîlniţi pe lume, cu potcoave de aur, cu hamuri de diamante. A venit acasă baba şi-i spusă ce i-a mai cerut ţarul şi a treia zi s-a dus cu caleaşca de aur la fiica ţarului şi s-a făcut nuntă, dar el era tot dovleac, da fiica ţarului tot supărată şi plîngea. Da împărăteasa îi spunea: — Lasă, mamă, nu plîngea că poate n-o fi dovlete, dacă a putut să facă atîtea minimi. Şi or făcut-o mireasă, au urcat-o în caleaşcă, iar dovletele: tăfalog, tăfălog pe lîngă caleaşca de aur, pînă au ajuns la castel. Şi-a luat mireasa rămas bun de la rude, iar sara pe întuneric în odaia de nuntă a intrat un Făt-Frumos cu părul de aur ! Da ea a zis că e măritată cu dovletele. Atunci el i-a povestit că el este dovletele şi că este blestemat de o vrăjitoare şi va trebui să-şi ducă povara. Încrezîndu-se crăiţa, el a adus cojile de dovlete şi aşa să-ntîmpla în fiecare noapte. Ziua, dovlete, noaptea, Făt-Frumos! După o stămînă vine muma ei s-o vadă; a-ntrebat-o cum o duce? Ea mulţămită, a răspuns că el nu este un dovlete, este un Făt-Frumos. Ziua e dovlete, da noaptea, Făt-Frumos. Mumă-sa a sfătuit-o să se scoale de noapte, să încălzească ţăstul şi să bage coveţile de la dovlete în ţăst şi să le ardă. Şi a doua zi cînd omul ei durmea şi a copt coveţile. Cînd a mirosit el cojile, s-a trezit şi i-a grăit: — Vai, ce-ai făcut, te-ai pierdut pe tine şi pe mine; eu eram blăstămat să stau nouă zile de la cununie dovlete, după aceea rămîneam pe vecie Făt-Frumos. I-a pus la burtă un cerc şi a încins-o, că Dumnezău a blăstămat-o să nu poată naşte pînă nu o pune el mina pe cerc. Da prinţesa era grea şi n-a putut naşte şi a plecat să-l cate şi s-a întîlnit cu o babă în pădure. — Unde ai plecat, maică? — Să-l cat pe bărbatul meu, a zis ea. Baba era Sînta Vinerea şi i-a zis: — Maică, eu nu ştiu, dar am să-ţi dau un dar şi am să te trimit la Sînta Sîmbăta. I-a dat darul o cloţă cu şase pui de aur şi i-a arătat drumul. A mers cît a mers, au trecut patru-cinci ani, da ea fără să nască copilul şi a ajuns la o babă care torcea din furcă, tort din lînă de aur, cu fus şi furcă de aur. I-a dat bineţe şi i-a spus că vine de la Sînta Vinerea, care o roagă să-i spună dacă nu ştie ceva despre omul ei. Baba i-a spus că nu ştie, da i-a dat şi ea un dar, că poate Sînta Duminica îl va găsi şi i-a dat în dar furca cu fusul, ca s-o recunoască omul ei. A trimis-o la Sînta Duminica, care lucra la o rîşniţă şi măcina ceva boabe de aur. A întrebat-o şi ea i-a spus că el este în vale într-un sat, căsătorit acolo cu o prinţesă şi a învăţat-o să se ducă la fîntînă, la care prinţesa ia în fiecare zi apă, sara. Da ea pune lucrurile ca să se vadă şi să nu i le vîndă după spusele Sîntei Duminici. Doar să ceară noaptea să doarmă lîngă bărbatul prinţesei. Şi s-a dus la fîntînă şi a făcut aşa, s-a dus apoi la omul ei şi a adurmit şi nu a trecut cu mîna peste ea. A doua noapte la fel, n-a putut să nască, pentrucă în fiecare sară muierea lui îl adurmea. în a treia sară n-a mai venit la fîntînă prinţesa, ci o slujnică, de a cerut morişca, ultimul dar ce-1 mai avea, ea i l-a dat, 74 dar]prinţului să nu-i mai dea mîncare acasă şi a adurmit fiecare, aşa că el n-a mai adurmit şi a început să-l strige pe nume şi să-l mîngîie, iar el s-a trezit şi a trecut mina peste muierea lui adevărată şi cordonul a plesnit şi copilul s-a născut. Atunci prinţul şi-a dat sama cine este. Dimineaţa s-a dus la a doua lui muiere şi i-a spus cum s-a chinuit nouă ai de zile, pentru a naşte, iar prinţesa a doua fiind bună la inimă, a înţăles şi nu s-a supărat şi l-a lăsat să plece cu daruri multe în ţara lui. DINU FĂT-FRUMOS A fost odată un moş şi o babă, încovoiaţi de ani, fără copii. Stăteau mîh-niţi şi aşteptau Dumnezeu să le ia sufletul. într-o dimineaţă s-au vorbit să plece în lume. Unul la apus, altul spre răsărit şi prima vietate ce le va ieşi în cale, aceea să le fie copil. Moşul o-apucă pe deal, iar baba spre vale. Moşul nu a găsit nimic, iar baba a găsit un pui micuţ de şarpe. L-a pus pe o frunză de căftalan şi a strigat moşul de pe deal şi s-a dus cu puiul acasă să-l crească, ca să le fie copil şi ajutor la bătrîneţe. Mai întîi l-a pus în lingura cu lapte. După ce a crescut l-a pus în strachină, din strachină-n oală şi din oală în ciubăr. A crescut puiul de şarpe mare şi din ciubăr l-a pus în stran, iar din stran într-un ardov mare cît o odaie. Chiar atunci şarpele ajunsese de douăzeci de ani, tocmai bun de însurat. Şarpele scoase capul pe vana ardovului şi-i zise lui mumă-sa: — Mamă, mi-a venit vremea de însurat, mă apucă fiorii şi simt cum tot mă perpelesc ! Ia-ţi toiagul şi du-te împeţit la fiica-mpăratului. — Vai de mine, muică, cum o să cutez eu să cer pe fiica împăratului să se mărite după fiul meu, care nu e om ca toţi oamenii, ci e ală mare spurcată, e un şarpe mare cît bivolul. — Mumă, nu e nimic, tu numai du-te şi-i spune împăratului că eu sînt un şarpe. îşi luă baba toiagul şi desaga şi hai pe cale pe drumul ăl mare la palatele împăratului împeţit. Tremura inima-n ea de frică şi de ruşine. La urma urmei, ce-o fi o fi, îşi zise ea şi se duse. O luasă înainte cu curaj. Cînd ajunse la uşa-mpăratului, îi povesti din fir în păr cum l-a găsit pe şarpe şi cum l-a crescut. Iar acuma n-are ce se face, o vrea mireasă tocmai pe fiica-mpăratului, zor nevoie! împăratul, cum auzi, nu se supără cu nimic, dar îi ceru: — Să te duci, babo, la fiu-tu şi să-i spui că o dau pe fata mea sa-i fie mireasă, dar să-mi facă de la mine pin’ la el drum de aur să merg cu căruţa de argint pe el. Să-ntoarsă baba mulţămită şi-i spusă şarpelui ce-i pofteşte sufletul împăratului dacă vrea să-i dea fata. Dar ce-mpăratul poruncea, şarpele-ntr-o noapte furşea. Iar o mînă pe babă la împărăţie să-i dea fata şi să vadă drumurile poleite cu aur. împăratul însă nu vrea să-i dea fata şi-i cere să-i mai facă o minune şi mai mare şi anume 75 un palat mai mîndru şi mai înalt ca al lui. Pe dinăuntru poleit, dinafară zugrăvit. Iar se-ntoarse baba la şarpe şi-i spuse cum sta tărăşenia. Noaptea şarpele ieşi din butoi, chemă toţi şerpii pămîntului şi ridică palatul mai lucitor decît soarele şi decît luna. Cînd o isprăvi şi pe asta, împăratul n-avu ce să mai facă şi-i dete fata. în zadar plînse fata, că hotărîrea împăratului era luată. Merseră şi ei ca toată lumea de se cununară la mănăstire, iar omenirea se minuna de ce vedea. O mireasă frumoasă ca o zînă, se mărită cu o ală, cu cîrtojul în ardov. Cînd se lăsă noaptea, ieşi şarpele afară, de trei ori se suci, se-ncolăci, se dete peste cap, se învîrti şi rămase luminos şi frumos ca un adevărat Făt-Frumos, care-n lume n-a mai fost, nici călare, nici pe jos ! Mireasa îl privea ca pe un soare; nu-i venea să creadă ochilor despre cele ce-i vedea, parcă soarele răsărea. Cum cîntau cocoşii, ginerele cel frumos intra în cămaşa de şarpe şi iar se prefăcea în ală mare care se-ncolăcea peste ardov şi ziua se băga înuntru de parcă ar fi intrat în fundul pămîntului. Iară seara cînd venea, iar din ardov afar5 ieşea, cămaşa o lepăda, de trei ori se-ncolăcea, de trei ori se învîrtea şi mai mîndru rămînea, ca soarele strălucea, iar fata se bucura. Şi-aşa se-ntimpla în fiecare seară, pînă ce într-o zi dis-de-dimineaţă se sculă fiica-mpăratului cu noaptea-n cap, făcu focu-n vatră şi o năpădiră gîndu-rile, să ia cămaşa bărbatului şi s-o ardă-n foc, că aşa e muierea nemernică, n-are de lucru, pofteşte şi la urdă de curcă şi la lapte de cuc. Făt-Frumos cînd se văzu rămas fără cămaşe, supărat îi zise: — Căţa afurisită, eşti o drăcoaică împodobită, numai coarnele-ţi lipsesc ! De ce m-ai nenorocit pe ăst pămînt blestemat? — N-am ştiut ce fac, iartă-mă! l-a rugat nevastă-sa. El însă îi dă un pumn vîrtos peste nas şi peste cămaşa lui arsă picară trei picături de sînge. — Sîngele ăsta spurcat să nu se ia, pînă ce eu nu mă voi întoarce după nouă ani de zile la tine. Nouă ani şi jumătate copilul să nu-1 naşti! Să te chinui, burta să-ţi crească, şi blestemul să se împlinească ! Plecă Făt-Frumos la capul pămîntului, la scursorile apelor, la-mpără-teasa zînelor. Nouă ani şi jumătate rămase în ţara zînelor şi a florilor. Dar nevasta lui de dor şi de greu nu se mai putea ţine, îşi blestema zilele şi suferea. Trecea anu, burta îi creştea, cercul mi-1 punea şi nu isprăvea. Punea unul, punea două cercuri, punea frate pîn’ la nouă. La nouă ani şi jumătate, de greu nici că se mai putea ! Biata de ea întreba pe soare, soarele de-o-auzea, raze îndrepta, pămînt lumina şi ei îi vorbea. Şi de-aci-mi pleca, pe căi mi-apuca, la vînt se ducea, şi ea mi-1 ruga, din gură-i zicea: vînte cel mai mare, vînte frăţioare, pe unde-ai umblat n-ai fi oare-aflat, pe al meu bărbat, care m-a lăsat? Sărmana nevastă cum auzea, începea de plîngea cu lacrimi de sînge doar 1-o-ndura pe Dumnezeu să n-o mai pătimească. Dumnezeu de sus o vedea, de ea se-ndura, coborî pe o scară de aur din cer şi-i dete: o cloţă de aur cu cinci puişori toţi de aur, o vîrtelniţă de aur şi cu o motcă din fire de aur. Şi-l rugă pe vînt s-o ia pe-o aripă şi o luă vîntul să colinde pămîntul în lungiş şi-n curmeziş să-l cate pe Făt-Frumos. Peste nouă zile şi jumătate vîntul se opri la o poartă minunată de palat, în jur numai cu flori şi trandafiri. Şi aci o lăsă vîntul şi se-ntoarse şi el la casa lui, spunîndu-i că în palat stă bărbatul ei. 76 Se aşeză la poartă şi începu să învîrtă la vîrtelniţă adunînd motca din fire de aur, iar cloşca cu puii pigulea pe lingă ea. împărăteasa zînelor dis-de-dimineaţă dete o raită pe la poartă în plimbare. Cînd văzu cloşca cu pui, i se lăsă la pui şi de dragul lor nu mai putea. Atunci zîna o întrebă: — Cît să-ţi dau pe cloşca cu puii de aur, frumoaso ? — Nimica, ia-o dacă-ţi place, numai să mi-1 arăţi şi mie să-l văd pe împăratul ! Făt-Frumos ieşea afară, pe nevastă-sa o vedea, dar n-o cunoştea! A doua zi, ieşi iar la poartă cu vîrtelniţă adunînd firele de aur. împărăteasa zînelor o vede, se miră şi-i zice: — Frumoasă vîrtelniţă! Cîţi bani îmi ceri, atîţia îţi dau. — Nu-ţi cer nimica ! Ia-o, numai să mi-1 dai pe împărat să stau de vorbă cu el o noapte. Zîna luă vîrtelniţă şi aşa se învoiră îndată. Noaptea veni împăratul şi se culcă cu dosu la ea, iar ea de greu nu mai putea, durerile facerii o apucară şi din gură aşa-i zicea: — Dine, Dine, Costandine, întinde mîna-ncet la mine; Să nască fiul din mine, Fiul făcut cu tine! Bărbatu-su însă tăcea şi nimic nu-i răspundea. Atunci ea din nou îl ruga: Ai, mă Dine Costandine, Fie-ţi milă şi de mine, întinde mîna peste mine, Să nască puiul din mine, Fiul cel făcut cu tine! Abia atunci-nţelegea, mîna peste ea-ntindea, cercurile îmi plesnea, iar copilul se năştea. Şi era aşa frumos cum în lume n-a mai fost. Domnul de sus îi vedea şi el mi se bucura ! Dacă vîntul îmi venea, aripa o întindea, ei copilul şi-l lua, pe arpie s-aşeza şi prin nori că îmi zbura, la coadele mărilor şi la cîmpul florilor. Pe zîne le părăsea şi copilul şi-l creştea, blestemul s-adeverea. ANDREI Andrei, băiat sărac, s-a băgat la împărat argat cu puşca pentru mmcare de vînat. Să vîneze în pădure ce pofteşte împăratul: iepuri, golumbi, iribiţe, mistreţi. Merge Andrei într-o zi şi găseşte o pasăre pe creangă, o guguştiucă. întinde Andrei puşca s-o împuşte, ea se roagă: — Stai, Andrei, nu mă împuşca că dacă nu m-oi împuşca are să fie ferice de tine cît oi fi tu viu pe lume. Andrei a pus arma la picior şi pasărea a scăpat. Da gîrliţa îi spune să mă iei acasă la tine ! A luat-o acasă. Cînd s-a dus cu ea acasă, a pus-o la fereastră că aşa a cerut ea: — Pune-mă la fereastră. Cînd vezi că cucăi, să dai cît poţi cu pumnu-n masă, o să te găsească mare noroc. 77 A pus-o acolo, şi cînd ea a cucăit, a dat cu pumnul în masă şi ea s-a speriat şi s-a prefăcut în femeie frumoasă, ca ea alta nu s-a mai văzut pe pămînt. — Andrei, eu nu sînt pasăre, eu sînt fată de împărat. Cum putuşi să mă capeţi să dai de mine ? Să m-asculţi, şi să vezi ce bine o să fie de tine ! Auzi, noi aici n-o să putem trăi la împăratul; să te duci să faci o colibă cît de proastă. Aici sînt multe slugi. Acolo vii la coliba ta, te spăl, te cîrpesc, te arănesc, aşa ca la casa noastră. El a ascultat, s-a dus deasupra de sat, a făcut o colibă, a luat-o pe Măria, şi-a dus-o la coliba lui! Da el tot l-a ascultat pe împărat şi i-a adus vînat. însă el doar dormea la nevasta lui în pădure la colibă ! — Măi Andrei, omul meu, fiincă primeşti plată de la împărat, du-te-n piaţă ia-mi doi metri de cădăfea, arnici 5 —6 motche, ca să cos şi eu ziua să nu mă plictisesc. — Bine, Mărio, cădăfeaua a fi scumpă şi arniciu la fel! — Mai ia nişte bani pe o lună înainte de la împărat şi du-te la tîrguit ! Se duce Andrei la împărat mai cere bani pe o lună înainte şi se duce la piaţă şi-i cumpără cădăfea, arniciul şi i-a dat în mînă la colibă. Ea a început să coasă, a cusut după voia ei. Andrei nu s-a amestecat. Dar împăratul nu ştia nimic. Ea a cusut cîteva luni de zile, dar fără să ştie ce face Maria. Maria umpluse somotul de cusături pe cădăfea. Cînd a fîrşit de n-a mai avut ce să mai coasă, i-a spus: — Andrei, mîine e plata, ia chilimul ăsta şi du-te-n piaţă. Să baţi doi pari în pămînt şi să-l pui cu faţa unde tună lumea-n tîrg. El aşa a făcut. Lumea s-a oprit şi nu s-a mai băgat în piaţă şi s-a împins om pe om, muiere pe muiere, să vadă ce e acolo. Da i-a spus Maria lui Andrei: dacă te-ntreabă cît costă, tu să zici, tu, să-mi dai cît vrei, eu nu cer nimic ! Aşa a şi făcut. Atîta lume s-a oprit că nima n-a mai intrat în piaţă. Nima nu-1 întreabă ce costă. Da Andrei se uită. Lumea se uită, mirată de frumuseţea chilimului. Vine aghiotantul împăratului prin piaţă. El ca mai mare vrea să vadă de ce e lumea grămadă. Se bagă şi-l vede pe Andrei sluga lui. — Ce, măi Andrei, tu eşti cu chilimul? Cine l-a cusut? — Maria mea de la colibă ! Cînd se uită mai bine să vadă ce e cusut de e toată lumea cu gurile căscate? Şi ce credeţi că era? Era palatul împăratului, iar pe scări, împăratul cu împărăteasa, dar la spatele lor el, aghiotantul. Mai în vale vede curtea, în lături, grădina cu mere, pere, gutui, turme de oi, herghelii de cai, vaci grase, gîşte, curci, caii împăratului. Pe de lături scrie armata împăratului: infanteria, cavaleria, artileria, muzica militară. Mai încolo livezi, pîraie, păduri, ţarini, bucate, lucrători pe semănături şi mai departe un munte cu oraşe, cu poduri, mări, oceane, peştii de mare, cerul cu stelele, luna cu soarele. Toate oraşele şi pădurile cusute pe chilimul ăla. O să-l întrebe iar pe Andrei: — Ce costă, Andrei? — Mi-a spus muierea care-1 vrea el să-l preţuiască şi cît îmi dă atît iau. Aghiotantul stă uluit şi-l priveşte ce n-a mai văzut zice: — Andrei, eu din capu meu îţi dau 2000 de taleri de aur. Andrei a luat banii şi s-a dus la colibă şi i-a dat Măriei. — Mărio, îl luă aghiotantul pe 2000 de taleri. Aghiotantul se duce cu chilimul la împărat şi la împărăteasă. Cum vede împăratul frumuseţea asta, stătu şi se gîndi: — Ce mînă, ce minte putea să le facă pe astea? — Maria, muierea lui Andrei ! 78 — Dă-mi-1 mie eu îţi dau 4000 de taleri pe el. Şi i-a dat banii. Dar aghiotantul face socoteală că se duce şi comandă altul de 2000 taleri şi-i rămîne şi cu cîştig. Şi face ea alt chilim, şi comandă chilimul. Cînd acolo a troncănit la uşă: tronc, tronc, tronc şi a păşit peste prag cu piciorul, unul înăuntru şi altul afară. Dar cum ea era aşa de frumoasă, nu a mai ştiut să tragă picioarele, nici să vorbească, a rămas înţepenit, stană de piatră. însă ea l-a cunoscut cine era: — Hai, intră ! Dar el e împietrit, nu se mişcă ! Ea l-a mîngîiat că doar o intra. A băgat ea de seamă că el şi-a pierdut minţile şi abia atunci a băgat piciorul din lăuntru şi l-a tras afară şi nu i-a mai spus de ce-a venit că uitase la ce-a venit! Se-ntoarse îndărăt. Cînd s-a dus la împărat şi iar l-a slujit, a uitat de toate. însă de atunci nu mai mănîncă, nu-i mai e foame. Se năpîrleşte omul, slăbeşte. — Ce, măi aghiotantule, ai slăbit, rău ! — Hei, măria-ta, este ceva. Au trecut două stămîni şi nu mănîncă nimic. Stă bolnav. îl întreabă împăratul ce are. — împărate, să spun. Chilimul ce l-am vîndut l-a cusut Maria şi am fost la ea să cumpăr altul şi cînd am văzut-o cît e de frumoasă, n-am mai ştiut pe ce lume sînt şi pe toate le-am uitat, nici chilim n-am poruncit. Cînd oi vede-o ai să mori ! Cînd te gîndeşti că e muierea la o slugă prăpădită, muiere pe care n-o au împăraţii! Cînd ai vedea, ai să cazi şi ai să mori! Şi tot aşa el a slăbit şi e gata să moară. — împărate, şi dumneata dacă ai s-o vezi, ai să mori. — Ia să mă duc s-o văd, că doar n-o fi aşa cum zici! Şi s-a dus s-o vadă şi împăratul. Da împăratul mai cu autoritate, dar şi el cum a păşit şi cu un picior afară şi altul înăuntru. El stă înlemnit, nu ştie nici înainte, nici înapoi, stă cu ochii beliţi. — Vino, să bei o cafea! Dar el a tras piciorul afară şi s-a întors îndărăt. Vine şi aghiotantul după el, dar nu-1 întîlneşte. S-a întors şi s-a culcat în pat. — Ce e, împărate, întreabă aghiotantul. — Ce e, ce nu e, ai direptate. Aşa frumuseţe nu e pe pămînt. Au mai trecut zile şi-l cheamă pe aghiotant. — Măi aghiotantule, tu cum oi şti să-l omori pe Andrei, s-o iau eu de muiere. Eu împărat să n-o iau cînd mi se poate? în zece zile să-l omori pe Andrei, asta-ţi cer. Aghiotantul ce să facă? Altfel îl spînzură pe el? N-are încotro. Au trecut 6—7 zile, opt, vine a de zece şi el să gîndeşte cum şi de ce să-l omoare pe Andrei. Dar de silă n-a mai putut şi a ieşit pe drum. A intrat în cafenea şi pune capul între pălmi şi se gîndeşte ce să facă? Da, un beţiv cu ţoale rupte pe el, beat, dă cu pumnu în masă. Se uită la aghiotant cum şede trist şi zice: — Bine mă, tu ofiţîr, aghiotant, di ce nu eşti vesel ca mine? Na de bea. Plată ai, tînăr eşti, om mare eşti, ce stai trist? — Fugi măi, încolo, că tu nu ştii ce griji am eu. — Ce griji ai tu cînd eşti bogat. Dă-mi mie un pahar de vin că-ţi spun eu ce ai şi te vindec de tristeţe. Zău dă-mi! — Fugi de-aci. — Dă-mi vinul şi ai să vezi. Aduce vinul negustorul, bea. 79 — Hei, mi-ai dat un pahar de vin, l-am băut, ia să-mi spui dirept ce grije ai, ce-ai păţit? El s-a gîndit şi i-a spus tot cum e treaba. Beţivu îi spuse: — Ce-ţi porunceşte el, cînd şi el poate să-l omoare că nima nu-1 trage la socoteală. Du-te de-i spune să-l cheme pe Andrei împăratul. Atunci împăratul să-i spună lui Andrei: — Du-te, Andrei, peste nouă mări şi nouă ţări, că este un mîrtan într-un lemn înalt, un mîrtan care vede tot ce e pe pămînt. Şi nima nu-1 vede. Pe toţi i-i mîncat, i-a omorît şi pe Andrei o să-l mănînce. Se duce aghiotantul şi-i spune că nu-1 omoară. — Omoară-1 dumneata şi dă-i ordin să-ţi aducă mîrtanul care a mîncat luna de a făcut munţi de oase şi cîmpii de capete de oameni. împăratul îl cheamă pe Andrei: — Andrei, du-te şi omoară-mi mîrtanul peste nouă mări şi nouă ţări, câ dacă nu, te duc la spînzurătoare. Andrei s-a întors trist seara acasă la colibă. îl rugă să cine dar nu mai cină. — Ce e cu tine? — Hei, Mărie, împăratul îmi cere să-i aduc mîţul de peste nouă mări şi nouă ţări. — Culcă-te şi fără floare, că sara e capul plin de gînduri, iar dimineaţa e mai limpede. S-a culcat şi se scoală dimineaţa. Zice ea: — Du-te la fierari la ţigani să faci trei bîte: de fier, de aramă şi de oţel, să vii cu ele la mine. Andrei s-a sculat, a făcut bîtele trei şi a încălecat calul şi ia bîtele şi pleacă. — Vezi, ai un bît de fier, oţel şi altul de aramă. Să ispiteşti din lume pe iinde e drumul spre mîrtan; să nu zminteşti drumul. A încălecat şi să dusă ! Da i-a mai dat şi un peşchi să-l aibă la nevoie: de o să-şi piardă capul să se spele şi să se şteargă şi să gîndească la ea. — Mîrtanul are să sară cum te-o vedea. Tu te aperi cu bîtul de fier. Dacă se frînge al de fier, să-l iei pe-al de oţel şi dacă şi el s-o frînge să-l iei pe-al de aramă că el nu se frînge, el se-ndovigă. Cu bîtu ăsta, ăl de aramă, ai să-l dobori şi ai să-l duci la împărat să-l vadă. încalecă calul, ia bîtele şi se duce. Pe drum, pe cîmpii, dealuri, munţi şi ajunge la o răscruce. Un drum la dreapta, altul la stînga, da altul drept înainte, între drumuri o piatră băgată-n pămînt şi-n piatră scrie în trii locuri, trii scrisori aşa: «drumaşule, pînă aici, ai drumuit bine, da de aici încolo, dacă apuci ia dreapta, ai să pierzi capul, dacă apuci Ia stînga ai să pierzi calul, dacă o ţii dirept înainte ai să te însori. Hei, acuma ce să facă? Ce-ar face oricine s-ar afla in locul lui Andrei? De, unde s-o apuce? Stă el şi se gîndeşte: s-o ia la direapta, pierde capul şi fără cap nu se poate. Dacă o ia la stînga, pierde calul şi fără cal ce naiba mai face? S-o ia drept, n-a plecat să se însoare ! Dar ce să facă? S-a gîndit că e mai bine drept, că doar nu-1 pune nima cu sila să se însoare. Aşa rămîne cu capul şi calul şi tot e mai bine. Şi-a luat-o drept înainte, ce o fi, o fi! S-a dus drum îndelungat pînă a ajuns la o casă, casă bună, pusă peste drum, jumătate într-o parte, jumătate în alta şi drumul trece prin uşa căşti. Da casa are o uşă; deasupra de uşă scrie: «Casă, întoarce-te cu şelile la mine ». Omul cum citeşte, casa se întoarce de-a-ndoaselea şi mai are un geam de sticlă mare. Cînd priveşte-n geam vede o muiere cu dinţi lungi ascuţiţi de zmeoaică lungi, da păretele de sticlă, nasul de un pas, ochii cît roata carului, munile cît prăjinile, picioarele ca bîrnele. El a belit ochii la ea: 80 — Hei, nepărticitule, de cînd te aştept că n-am mîncat nimic de trei zile: dă-te jos de pe cal. Se dă jos, dar acolo mai erau capete de cai şi de oameni. S-a speriat. A legat calul şi ea l-a luat înuntru, l-a băgat într-o sobă. — Dezbracă-te! Şi s-a dezbrăcat. Tună în albie şi scaldă-te să te am de cină. Se scaldă el, a tunat în albie şi s-a spălat bine. Atunci şi-a adus aminte de peşchir şi s-a şters cu peşchirul. — Măi băiete, de unde ai tu peşchirul? Peşchirul e de la mine, băiete! De unde-1 ai? De la Măria fiica mea? ! Eu cunosc peşchirul. Bine că nu te mîncai, muică! Stăi, şterge-te. Şi vine îmbrăcat în ţoale mîndre de aur, dar prefăcută în muiere mîndră şi vine cu toate mîndre de el. — Na, muică, de îmbracă-te ! Se îmbrăcă şi se iau la vorbă. El a povestit tot cum a fost. Ce câţi aici? El s-a plîns de porunca împăratului. — Muică, nu te teme, eu te îndirept la mîrtan. Şi să treci peste mare. îţi dau de aici o oală cu lapte, să iei calul cu tine. La mare să laşi calul în pădure şi să dobori în marginea Dunării cu oala-n mînă de lapte. Să strigi de trei ori: — Cuşa, crechetuşa! De trei ori. Şi are să iese din mare muma mea. Ea este o broască mică. Să-i spui de unde vii şi unde mergi. Ea are să se umfle cît plastru de fîn şi are să te treacă marea. Să iei oala de lapte pînă să vie ea să aibă ce mînca! Cînd ieşi dincolo la mal se face mică; să dai cu ea în oală. Acolo ea o să mănînce şi iar la întoarcere o să se umfle şi o să te aducă pe unde-ai plecat. El s-a dus cu oala şi a făcut cum i-a spus. A lăsat calul, a luat bîtele şi cum l-a văzut pe mîrtan, l-a bătut cu bîtul de fier, s-a frînt apoi cu cel de oţel şi i s-a rupt apoi cu cel de aramă şi l-a dărîmat. L-a luat şi îndărăt pe broască peste mare la împăratul cu mîrtanul viu ! A venit cu mîţu şi i l-a dat împăratului. împăratului nu i-a fost de mîţ ci de Măria. Ce să facă? îl cheamă pe aghiotant. — Ce fac, a tunat dorul în mine şi nu mai pot după ea. Omoară-1 că altfel te omor eu pe tine. Se duce el în cafenea şi acolo iar beţivu se leagănă şi cade peste mese. — Ce, iar stai trist? — Iar a dat ceva peste mine. Iar mi-a poruncit să-l omor pe Andrei. — Dă-mi un vin şi-ţi spun că împăratul trebuie să-l omoare, că e servitorul lui, nu al aghiotantului. Se duce iar şi-i spune de ce nu poate să-l omoare. împăratul iar îl cheamă pe aghiotant: — Cum oi putea pînă mîine să-l omori pe Andrei. — Mai bine omoară-1 dumneata, că e omul dumitale! îl cheamă împăratul pe Andrei: — Andrei, pînă acuma, îţi poruncesc să te duci pe lumea ailantă, la tatăl meu, să-i spui să dezbrace ţoalele ce i le-am dat eu pe toamnă de pomană. Şi să te întorci cu ele la mine. Dacă nu te duci, nu mai scapi viu. Andrei se întristează şi se duce la Măria. — Ce e, Andrei, cu tine? Şi-i spune despre tatăl împăratului din cealaltă lume. — Nu te supăra, că sara e plină'de gînduri, iar dimineaţa e plină de nădejde ! A tors ea toată noaptea şi a făcut un ghem. Măria i-a mai spus: să te duci la împărat şi să-i spui: 81 — împărate, n-o să mă crezi că am fost pe lumea cealaltă. Dă-mi un om de încredere ca să vadă că am fost. împăratul pe cine să-l dea, îl dă pe aghiotant. Şi-au plecat ei amîndoi cu ghemul în mînă l-au aruncat pe cîmpie şi ghemul a mers de-a tăfăloaga pînă la groapă, într-un ogaş mare. S-a furişat ghemul pe un drum mare, mîndru. Aud ceva dudaind şi pocnind. Se pomenesc cu o căruţă plină de piatră trasă de împăraţi, care au judecat strîmb pe pămînt. Şi-i bat cu biciurile dracii de scapără scîntei din pielea lor. Cînd acolo, la car îl vede şi pe tatăl împăratului la jug, în faţa lui el zice în glumă: — Hei, fraţilor ! Ce staţi! Uite ăsta mi-e un cunoscut am ceva treabă cu el! — Hei, fratele meu, spune mai repede ce ai de spus că-n urmă e tarto-rele al mare şi ne-o bate că nu facem şi noi planul şi nu putem să trăim. — Mă rog, de voi, fraţi, oţîră, bas dacă vă grăbiţi, vă dau pe ăsta pe aghiotant pînă vă întoarceţi. Şi-l dă şi-l înjugă şi dă-i cu bicele pe aghiotant de-1 zmintesc. — împărate, dezbracă-te repede şi dă-mi ţoalele că le cere fiu-tău şi i le dă. Vin dracii şi-l dejugă pe aghiotant şi-l înjugă pe împărat şi se duc cu carul, iar ei se-ntorc cu ţoalele îndărăt după aţa ghemului. — Na, împărate, ce mi-ai poruncit ţi-am furşit. — Hei, voi cine ştie de unde le-aţi luat? — întreabă-1 pe aghiotant ce-a păţit de la draci. Aghiotantul i-a arătat coastele frînte. însă împăratului nu-i e de ţoale îi e de moartea lui Andrei ! împăratul slăbeşte, nu mai mănîncă şi iar îl cheamă pe aghiotant. — Să-l omori pe Andrei că nu se poate altfel. Iar se duce în cafenea aghiotantul şi stă trist, citov. Iar vine beţivul şi-i spune: Iar te-ai întristat. Dă-mi un pahar cu vin şi-ţi spun ce-a poruncit? — Du-te şi spune să-i dea ordin lui Andrei să plece-n lume să-ntrebe, să ispitească, să-l găsesască, pe du-te-ncolo nu ştiu unde, adu pe-aia nu ştiu ce ? Du-te-n colo, nu ştiu unde, adu pe-aia nu ştiu ce ? ! Cum Naum ? Andrei vine acasă trist. Măria îl cunoaşte pe faţă. — Ce e Andrei? — Mi-a dat grijă mare iar. — Ce? — Să mă duc să-i aduc: « du-te-n colo, nu ştiu unde, adu pe-aia nu ştiu ce ! ? Cum Naum ? » — Hei, Andrei, abia acuma am ajuns la strîmtoare mare. Că eu nici n-am auzit de asta că ai mei au fost zmei. Nu ştiu dacă oi putea să scap capul tău. — Culcă-te, că e mai cuminte dimineaţa decît seara. S-a culcat şi mîine zi s-a sculat. A luat calul şi a plecat, da i-a zis Măria: — Du-te dar cu cine te-i întîlni întreabă: — Du-te-ncolo, nu ştiu unde, adu pe-aia nu ştiu ce? / Cum Naum ! întreabă şi ispiteşte că de-aici încolo vine lucrul greu. A mers pînă s-a pomenit prin pustietăţi, a rătăcit. Dă de o potecă-ntr-o pădure. Vede că a mers ceva pe ea, dar se vede că e umblată, ajunge la o poieniţă, acolo un lemn rotat, dar sub lemn o mogîldeaţă neagră, culcată la pămînt, 82 muicăăă e suflet de om ! Cînd acolo o babă culcată cu faţa-n jos. Strigă la ea se-ntoarse, da nu are decît un ochi în cap. Se uită unul la altul: — Ce e, copile, cu tine de mă găsişi aicea pe mine? — Hei şi mie-mi pare bine că te văd, poate-ai văzut, ai auzit: « du-te-n-colo, nu ştiu unde ? Adu pe-aia nu ştiu ce ? Cum Naum ? » — Hei, maică, eu sînt aici stăpînă, peste toate lighioanele şi n-am auzit de aste nume. Dar dacă vrei să-ntrebi o să adun toate juavinele să le-ntreb. El s-a mai liniştit. I-a-ntrebat dacă ştiu: « Du-te-ncolo » ! — Uitaţi-vă, sînteţi toate? Cînd colo vine şi arătul. — De ce cînd am strigat n-ai venit cu ceilanţi ? — N-am putut că am dat de un om şi m-am luat la taină cu el. S-a jeluit că n-are bere şi mîncare, da slujeşte la împăratul cu toată snaga lui. — Cum n-are ? — Nu-i dă împăratul? Ce slujbă are? — îl strigă împăratul aşa: «Cum Naum, fuga să faci mîncare de rîş-niţă de morişcă. El se mai întinde astalele şi pune bunătăţile, nu-i satură. Şi după ce mănîncă zice: — Astrînge-te mîncare, adunaţi-vă mese. Dar nu se vede nimic şi-l cheamă Cum Naum. De-ar găsi alt stăpîn ar pleca. Andrei aude. N-are casă, n-are ţoale, doar pe împărat îl slujeşte. — Deloc să-l iei pe Andrei să-l duci acolo la Cum Naum. Arăţul s-a dus şi el pe nispină în pustietate la Cum Naum — era între nişte grăbari într-o pustie şi acolo se opresc: — Aici nu e nimic! — Bagă-te-n grăbar şi strigă: — Cume Naume, ieşi afar’ la mine. Arăţul s-a întors şi el a uidit singur. Strigă el: — Cume Naume, ieşi încoa la mine, aşa cum te-a învăţat arăţu. Da Cum Naum nu se vede. — lată-mă, aicea sînt. — Păi nu te văd. — Nu cutez să mă arăt. Mă vede împăratul. Dar dacă vrei îţi dau să mănînci. S-a pomenit cu un astal încărcat de bunătăţi. — Mănîncă, Andrei. — Cume Naume, ieşi la mine la masă. — Nu cutez, eu doar lucru, dar nu mănînc. împăratul mă vede. — Las’ că nu te vede ! Şezi de mănîncă. — O să mă omoare ! — Nu te spun eu. Cine te mai vede? — De ani de zile îl slujesc şi nu-mi dă mîncare. De-ar fi bun şi să mă roage ca tine ce l-aş mai păzi. — Bine, şezi cu mine că nu te spune nima. — Ce câţi aici? — Am venit după tine. — Hei, ce-aş mai pleca ! Numai să-mi dai mîncare. Vezi pe mine nima nu mă vede şi fac orice. Apoi a mîncat. — Bodeaproste că mă săturai şi eu odată. Vrei să fii tu stăpînul meu ? — Vreau. — Plec cu tine. Lasă-ţi calul şi te duc eu zburînd sus în vînt, numai să-mi dai să mănînc. 83 A lăsat calul şi l-a luat Cum Naum în spinare; a suflat peste el şi nici el nu se mai vede. — Vezi, noi zburăm peste ţări şi peste mări, unde rătăcesc în lege alte neamuri. Fac demîncare şi ne ospătăm. Aşa au zburat pînă la un loc. Atunci trec peste o mare şi-i spune Cum Naum lui Andrei: — La mijloc de mare, Andrei, ne dăm jos, acolo-n mare să vede oraş cu^ cafenele, lăutarii cîntă şi faci ce vrei tu pe pămînt. Are să vie englejii cu vapoarele, ei au să vadă cafenelele şi lumea mîndră şi au să zică: — Ce e asta? Că am trecut pe aici şi nu era nimic? Dar tu ai să fii gazdă. Englejii au să te întrebe: — Şi noi am trecut pe aici dar nu era nimic, era apă. — Al cui e oraşul? întrebă marinarii. — A răspuns Andrei. Dar cum Naum era tot cu el. Eu îl am pe Cum Naum care face oraşe pe apă. Tu să mă vinzi englejilor dacă mă cer. Au să-ţi dea bani cu vapoarele, dar tu să nu mă vinzi pe bani, numai să ceri trei lucruri de la ei: o seceriţă mică, o britvă şi o piştalcă. Pe alea ei n-o să vrea să le dea. Dacă dau, mă vinzi, dacă nu-ţi dau, nu. — Bine, dar tu mă laşi pe mine, Cum Naum? — Nu te las, că tu m-ai săturat pe mine. Eu o să-i las, o să zbor iar după tine, dar tu să strigi în tot ceasul: Cum Naum ! Vin englejii cu vapoare să vadă oraşul, negustorii, cafenelele ! Andrei stă pe schelă, priveşte: — Care e gazdă aici? — Noi tot am trecut pe aici şi n-am văzut asemenea oraş frumos. — Nu vrei să-l vinzi, avem vapoarele pline de bani. — L-aş vinde dar nu pe bani. — Dar pe ce ? — îmi daţi trei lucruri: o săcuriţă mică, o britvă şi o piştalcă. — Pe alea nu le dau. — Nu-mi daţi, nu vi-1 dau ! — Unde este el ? — Cheamă-1! — Cume Naume, oamenii ăştia flămînzi vreau să se ospăteze cu astalele pe apă. Tîrrrr ! şi pun astalele pe apă pline cu bunătăţi. După ospăţ au văzut ce poate. — Cume Naume, striga Andrei de pe apă. Cum Naum a suflat peste oraş şi oraşul a dispărut. — Cume Naume, fă oraşul la loc, cu palate luminate. Iar a făcut oraşul la loc. I-au dat cele trei lucruri şi au plecat întîi englejii. — Cume Naume, plecăm cu vapoarele? — Hai, că aici e vai de voi. Andrei a luat cele trei lucruri şi a plecat şi el. Şi ca pe apă merse înainte, dar uneori dorm. Cum au adormit, Cum Naum fuge la Andrei. — Andrei, uite-mă aici. — Cume Naume, nu te întrebai ce e cu cele trei lucruri? — Cind întorci securiţa cu gura-n sus iese armată cîtă frunză şi iarbă, cînd deschizi britvă iese armată cu pistoale cît vezi cu ochii, dar piştalca e muzica armatei. —Şi dacă cineva face ajutare cu securiţa îi bate pe toţi. Ni- 84 meni nu i se poate împotrivi. Merg cu tine, dar nu la împăratul tău. Au coborît pe o cîmpie unde avea împăratul moşie. S-au dat jos şi l-a întrebat: — Andrei, ce palate vrei aici? De aur, argint? Şi-a făcut palate strălucitoare ca soarele. S-a dus vestea-n lung şi-n lat că a venit pe moşia lui şi a ridicat palat mai mîndru ca al lui. A venit şi a văzut că e al lui Andrei. — Andrei, să vii să-mi slujeşti mie. N-a vrut să se ducă. A venit împăratul cu voiscă să-l bată să-i ia palatele. Dar Cum Naum întoarce securiţa şi iese armată, deschide britva altă armată, cîntă din piştalcă, vine muzica militară şi-l calcă pe împărat. — Andrei, nu mă omorî, vreau să fiu şi eu slugă la tine cum ai fost tu la mine, că de aveam minte ^ sănătoasă, duceam o viaţă mai frumoasă ! Dar aşa cu lăcomie, Doamne, Doamne, nu se ştie ! PICATĂ DIN CER A fost un împărat vestit peste lume, care se însurase şi era trist şi posomorit fiindcă împărăteasa lui nu avea copii. Şi sta el de se topea din picioare de grije şi necaz, fără nădejdi şi bucurii. Dar pe cînd nu se mai aştepta la nimic decît la moarte, iată că împărăteasa cea frumoasă-i rămîne greoane şi aştepta să nască un prunc de viţă împărătească. Veni timpul să nască; dar nu putea sărmana, chinuindu-se în zadar. Trecu o zi, trecură două, trecură nouă şi nu-1 putea face pe prunc şi gata. Trimisă împăratul după descîntătoare şi vrăjitoare, dar cu neputinţă. Pînă cînd copilul ţipă în pîntecele mamei să-i dea drumul. Mamă-sa-i făcu vrerea să vie pe lume grabnic şi cînd îi va veni vremea de căsătorit să se însoare cu o fată care să nu fie: Nici din mamă, nici din tată, Numai zînă din cer picată. Cînd zise aceste cuvinte, născu un copil frumos cu părul de aur şi ochii strălucitori ca doi luceferi. întreaga împărăţie se veseli trei zile, trei săptămîni, trei luni şi trei ani de marea fericire ce dase peste capul împăratului. Cele trei ursitoare veniră şi ele ca după obicei şi bine îl încondeiară, pe fiul împăratului. Cît creşteau alţi copii într-un an, el creştea într-o zi, aşa că în curînd îi veni vremea de însurat. Trimisă slugi şi oştire în cele patru cornuri de lume să-i găsească fată frumoasă precum i-a făcut vrerea maică-sa la naştere, dar toţi se-ntoarseră cu feţele triste şi capetele plecate. Dacă văzu el ce văzu, luă sabia şi traista cu merinde şi o porni la întîm-plare în lume. Merse, merse, luni şi ani, prin sate şi oraşe, prin ţări şi peste mări, însă fata pe plac nicidecum nu găsea. Ce să facă? Hai să treacă printr-o pustie mare fără apă, bîntuită de vînturi, nisipuri şi prin care mişunau şerpi şi balauri. După multe chinuri, sleit de puteri, ajunsă la o margine de împărăţie, oprindu-se la o fîntînă să-şi potolească setea. Cum bău apă, îi veniră puterile la loc. îşi aruncă din întîmplare privirea pe ramura unui arbore din apropierea cumpenii fîntînii. Cînd colo sus, sta 85 o fată în haine de sărbătoare, frumoasă, frumoasă, că întreg copacul şi apa fintînii străluceau de măreţia ei. Un soare scînteietor parcă poposise să se odihnească o clipă pe ramură. Era o zînă ! Ea îl privi şi îi zîmbi, apoi îl întrebă: — Pe cine cauţi, voinice, prin această sălbatică pustie. — Pe tine te caut, pe zîna zînelor, fata ce nu este nici di-o mumă, nici di-un tată, numai din cer picată. — Eu sînt aceea şi aici te-aştept de cînd mi-a venit vremea de măritat nemişcată. Bine că soarta ţi-a îndreptat calea pe aceste meleaguri pustii că altfel eram blestemată să mă prefac în şarpe de nisip, ca să mă tîrăsc nefericit toată viaţa. \ îşi îmbrăţişă el aleasa inimii şi se înţeleseră că trebuie să se pregătească de nuntă. Dar zîna aşa fusese blestemată că numai din acest loc pustiu trebuie să fie luată cu nuntaşii mirelui. Plecă el în grabă la împărat, vestindu-i marea bucurie şi pornind cu nuntaşii şi mare alai spre acele ţinuturi seci pîrjolite de arşiţa soarelui şi fără apă. Un an merse la dus, şi altul la întors, iar dintre nuntaşi abia jumătate mai rămaseră în viaţă. Zîna picată din cer rămase ca o făclie strălucind în acel copac singuratic lăsat de Dumnezeu să străjuiască pustiul în bătaia vînturilor sălbatice. Ca să-i puie piedici în calea căsătoriei, tartorele iadului trimise pe lume o vrăjitoare, o ţigancă, bătrînă, numai cu un dinte-n gură. Vrăjitoarea o ademeni să coboare de pe ramură ca să-i dea babii apă că e sărmană, chinuită de căldura de jăratec a pustiului şi să-i fie milă să-i scoată o găleată cu apă. Se înduioşă zîna picată din cer şi coborî pentru întîia oară pe pămînt, călcînd porunca zînei cerului că numai după ce va veni mirele cu nuntaşii să puie piciorul pe pămîntul trecător şi înşelător. Dar ea de milă uită o clipă poveţele, coborî pe nisipul care ardea ca focul şi se aplecă să scoată apă babei. Baba atunci o împinsă în fîntînă şi o înecă. Cerul se-ntunecă şi tocmai atunci sosiră nuntaşii cu mirele cel frumos, cu veşminte numai de aur şi argint. Baba aşeză pe ramură în haine albe de mireasă pe fiică-sa, o ţigancă oacheşe şi frumoasă, dar nu ca zîna cea picată din cer. Mirele nu luă seama că-1 aştepta o altă mireasă şi porni de aci spre zările împărăţiei sale, cu alai şi veselie, dar într-un vas luă apă pentru drum din fîntînă şi cînd colo, în găleată prinse o mreană cu solzi de aur şi argint, încît la soare te puteai uita, dar la ea ba. O duse cu grije şi o crescu într-un eleşteu anume făcut de tată-su. împăratul şi împărăteasa mureau de dragul acestei mrene de aur şi chemă toţi împăraţii şi stîlpii pămîntului să vie să vadă minunea dumnezeiască. Se mirau feţele împărăteşti şi nu le venea ochilor să creadă cele ce vedea. Ţiganca la toate aste întîmplări era numai ochi şi urechi. îşi da ea seama că zîna picată din cer n-a murit şi că-i poartă cine ştie ce pocinoage. De aceea, nici una, nici alta, cu gura toată ziulica pe bietul prinţ să taie mreana de aur şi s-o frigă pe cărbuni că altfel îi ard ficaţii de poftă de mreană. Ce să facă bietul prinţ de atîta cicăleală? Nu avu altă scăpare decît s-o taie şi s-o frigă pe cărbuni. Aşa şi făcu. Chemă o babă prinsă mreana din eleşteu, o tăie şi o mîncă ţiganca friptă. Dar babii i se dădură porunci un solz să nu scape pe pîrîu cînd va spăla-o că unde-i va sta picioarele acolo-i va sta capul. Dar oricît de băgătoare de seamă au fost slujnicile, un solzişor a picat la fund şi nebăgat în seamă s-a dus purtat de ape pînă ce valurile l-au aruncat la un ţărm în acea mare împărăţie. 86 Cind colo, într-un revărsat de zori din solzul de aur crescu un măr stolos cu mere de aur şi alături un palat strălucitor de cleştar. Cum auzi de una ca asta împăratul, cu prinţul şi ţiganca, pune-te neică pe drumuri istovitoare să vadă altă minune ! Eiau cu adevărat lucruri frumoase ca-n poveşti. La soare se mai putea omul uita, dar la măr şi la palat, nicidecum. Ţiganca însă trăia ca dracu pe drăcilă. Nu mai avea astîmpăr. Avea ea presimţiri rele şi căuta din vreme să ia măsuri, Dar vorba aceea, de ce-i era frică nu scăpa. Şi se puse pe capul prinţului şi al împăratului să taie mărul, iar merele de aur să le dea la porci că sînt vrăjite şi după cum i s-a arătat ei în vis mărul este piază rea pentru împărăţie. Ce erau să facă sărmanii, că de gura babelor şi a muierii nici dracu nu te scapă. Găsiră omul potrivit să taie mărul. Tocmai atunci, pe o rază de lumină Maica Precista, nemaiputîndu-i răbda mojiciile, trimise o cerşetoare jos pe pămînt îmbrăcată în zdrenţe, abia ţinîndu-se într-un toiag şi se rugă de pădurar să-i dea o ramură să-şi facă umbră sub arşiţa de foc a soarelui. Lemnarul care ciopîrţea la pomul de aur şi-l făcea grămezi să-i dea foc, ne fiind văzut de nimeni, de milă îi dădu o rămurea din pomul de aur. Baba puse rămureaua în sîn şi lîngă yun izvor cu apă rece cu surcele şi crengi îşi făcu o colibă să n-o mănînce fiarele sălbatice din pădure. Ramura de aur din măr o aşeză cu luare-aminte la cap, temîndu-se să nu i-o fure niscaiva răufăcători. Cind colo, dimineaţa lîngă cerşetoare sta o fată frumoasă ca o zînă din poveşti. Bătrîna o binecuvîntă şi plecară ele la clacă să despoaie porumbul împăratului de foi şi chică. Zîna picată din cer ca să nu-i fie văzută faţa aşeză pe faţă un voal alb, aşa că nimeni nu-şi da seama că este picată din cer. La clacă veneau numai fete, una şi una, care mai de care mai frumoasă, cu glas frumos şi pricepute la spus basme şi poveşti. în fiecare seară, povestea o fată. Şi la o lună le venea o dată rîndu. Cine nu ştia să povestească, împăratul chema un călău îmbrăcat în roşu mînjit cu sînge şi-i lua dintr-o lovitură capul. Toate fetele se-ntreceau care mai de care să rostească poveşti mai frumoase făcîndu-i pe plac împăratului şi prinţului. Mai la urmă i-a venit rîndul zînei picate din cer. Deşi i s-a dat porunca să arunce voalul de pe ochi ea a refuzat ordinul împăratului. Atunci împăratul supărat a cerut să i se taie capul pentru nesupunere. Zîna însă l-a liniştit zicîndu-i să aibă răbdare s-o lase şi pe ea ca să spuie o poveste, cum le-a lăsat şi pe celelalte fete şi după aceea-i poate lua capul. Zîna şi-a început povestea aşa: A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost un crai împărătesc vestit frumos ca soarele şi cum i-a venit vremea de căsătorit a scos calul din grajd şi a pornit în lume, în lungiş şi-n curmeziş să-şi caute aleasa inimii. Dar cu cît mergea, cu atîta se ostenea în zadar. O zînă din cer ascunsă sub poala unui nor vedea toatea acestea şi pe cînd prinţul era gata să piară singur în pustiu coborî pe ramura unui arbore, iar prinţul îi văzu chipul măreţ în fîntînă. Apoi a zărit-o în copac şi după cum le era scris de ursită, se înţeleseră să vie cu mare alai s-o ia pe cea zînă: Nici de-o mamă, nici de-un tată, Numai din cer picată. 87 Zîna fu însă înşelată de o zgripţuroaică de ţigancă* mare vrăjitoare* care o înecă pe zînă, iar nunta se făcu din nebăgare de seamă cu fata ţigăncii. De aci încolo povesti pe rînd şi cu tîlc întîmplările petrecute* fără nici o zminteală* spre marea mirare a prinţului şi a împăratului. După ce s-a terminat firul povestirii* şi-a aruncat vălul de pe faţă* iar ei au rămas încremeniţi de frumuseţea ei. Era cu adevărat picată din cer de frumoasă ce era şi atunci a grăit: — Eu sînt zîna picată din cer ! Acum puteţi să-mi tăiaţi capul! — Cum o să-ţi tăiem capul, fata tatii, a zis împăratul* tu eşti lumina ochilor şi viaţa noastră. Capul să-l tăiem celei ce ne-a înşelat prin meşteşugite şiretlicuri* iar fiul meu de-abia acum să se pregătească de nuntă. Pe zăvrăcioacă o legară de patru armăsari şi o rupseră în bucăţi* iar nunta craiului şi zînei picată din cer se porni de cînd se punea luna şi uidea ca secera: şi ţinu trei zile* trei luni* trei ani şi trei sute treizeci de ani. FATA BABII A fost odată un moş şi moşului i-a murit baba şi-a rămas cu o fată. Ce să facă moşul* cocoşul* să-şi ia altă muiere! Şi ia o muiere mai tînără. Femeia asta avea şi ea la rîndul ei o fată! Aşa se pomeni moşul pe vatră la bătrîneţe cu două fete ! Fata moşului era vrednică* cuminte şi blîndă ca o mieluşică* iar fiica muierii sale rea, leneşă şi proastă. într-o sară* pune ea mîinile-n şolduri şi-i zice moşului: — Moşule, dacă vrei să mîncăm împreună dintr-o lingură să-ţi iei fata şi s-o duci în pădure că mănîncă mult. Ce să facă bietul om, începu să cadă pe gînduri. Ba s-o ducă, ba să n-o ducă, ba să rămîie cu fata, ca să-i dea cu piciorul la muierea cea rea. Se frămînta zadarnic sărmanul că de muierea tînără nu se putea dezlipi, cum nu se dezlipeşte scaiul de oaie. îşi luă fata de mînă şi-i zise: — Taică, ne-a bătut Dumnezeu, hai să mergem în pădure să culegem bureţi, că nu mai avem de-ale gurii cu seceta asta. Merseră ei cît merseră împreună şi într-adins moşul se depărtă şi-o lăsă în voia soartei. Ţipă ea în zadar prin pădure, dar nimeni nu o auzea, numai frunzele se cutremurau de plînsul ei şi de mila ei. Ajunse la o răscruce de drumuri. încotro s-o ia? Asta era greu de ştiut! Hai s-o ia drept înainte. Merse cît merse şi dădu de o fîntînă împotmolită de nisip şi nămol. — Fată mare, fată mare, zise fîntîna* vino de mă curăţă că la nevoi îţi voi da apă să bei. Fata sumete mînecile şi curăţă la repezeală fîntîna. De aci plecă iar drept înainte către miazăzi. Cînd colo* pe urma ei* abia se tîrăşte o căţeluşă* bolnavă şi plină de bube. — Fată mare* fată mare* fii blîndă şi miloasă* curăţă-mă şi pe mine de bube* că abia îmi mai trag sufletul şi poate vreodată la nevoie, îţi voi fi de vreun ajutor. S-a oprit* a curăţat căţeluşa de bube, a spălat-o frumos şi a mers tot înainte. Ajunse la un cuptor de pîne* care gîfîia de cenuşă şi gunoaie. — Fată mare* fată mare* zise cuptorul de pîne, curăţă-mă de cenuşă că ţi-oi da pîne caldă. Fata a sumes mînecile şi a curăţat cuptorul de gunoaie şi cenuşă. Merge ea înainte să afle un corn de ţară cu suflet de om* dar nicăieri* 88 nimic, doar nemărginita pustietate şi singurătate. Se opreşte sub un păr de ostănită şi aude părul plîngînd. — Fată mare, fată mare, fie-ţi milă de mine. Mai am cîteva ramuri cu frunze şi mă mănîncă omizile, scapă-mă de la moarte şi curăţă-mă de omizi, că-ţi voi da vreodată pere. Fata se urcă în păr şi îl curăţă frumos de omizi, se plînse şi ea părului că n-are pe nimeni şi o dor picioarele, apoi plecă înainte, în voia soartei. într-o noapte vede ea undeva în pădure o scînteie luminînd. Cînd acolo dă de o căsuţă în pădure. Bate la uşă bucuroasă că a dat de picior de om. — Cine bate, întrebă un glas de femeie. — Eu, fata cea cuminte şi pierdută! — Intră, maică, eu sînt Sfînta Duminica, stăi şi conăceşte la maica, poate vei fi ostănită şi flămîndă. — Sînt, Sfîntă Duminica, de ani de zile bat căi necunoscute în pădure, dorm în copaci de frica fiarelor şi mă hrănesc cu ierburi. Sînt blestemată de Dumnezeu să n-am şi eu noroc pe lumea asta. — Lasă, maică, nu te văita de noroc ! Ai să vezi tu că cineva de sus, are grijă de oamenii buni la suflet. Se spălă fata, cină şi se culcă, adormind buştean, după atîta cale. Dimineaţa se sculă, iar Sfînta Duminica îi zise: — Fata mamii, eu mă duc la mănăstire, să mă rog, tu rămîi să dai mîncare la orătăniile mele. — Sfîntă Duminica, mergeţi fără zăbavă, că am eu toată grija casei. Deschise la curtea cu păsări, le aruncă boabe, iar la şerpi le dădu lapte. Cînd se întoarse de la mănăstire Sfînta Duminică, găseşte casa curată, măturată, zugrăvită, păsările şi jigăniile sătule? — Maică Sfîntă, scoate-mă la lume şi la ţară din pustia asta şi am să-ţi fiu roabă toată viaţa! — Te scot, maică, însă mai întîi să-mi cauţi în cap, că de mult nu mi-a atins mînă de fecioară, viţa de păr. Se aşezară pe pragul casei şi fata începu să-i caute în cap. Maica îi spuse: — Să ai grijă, maică, eu am să adorm în poala ta, tu să mă laşi să dorm şi să visez. Peste noi va trece o apă mare neagră ! Să te ţii bine de prag să nu ne ia apa şi să nu te sperii. Mai la urmă va trece o apă albă. Atunci să mă scoli, că altfel amîndouă trecem pe valuri în altă lume. Fata aşa făcu precum i s-a spus. Trecu peste ele o apă neagră cum este păcura, ea se îngrozi de asemenea apă dar se ţinu bine şi torentul n-o mişcă din loc. După aceea, se abătu o apă frumoasă albă, cu valuri line şi peşti de aur, frumoasă ca cerul înstelat. O deşteptă din somn pe Sfînta Duminică şi aceasta se sculă ca după o călătorie lungă de zeci de ani. Cum se sculă, luă fata-n braţe şi o aruncă în rîul acesta alb. Fata ţipă că se-neacă. — Nu te teme, fata mamii, prinde acuma ce vrei tu din valuri: peştişori de aur, fluturi sau cutii pline cu lucruri. Fata prinse o cutie şi ieşi la mal. Cînd se uită în oglindă, era albă ca zăpada, iar părul ei strălucea ca aurul. Era acum aşa de frumoasă, îneît soarele se oprea în loc şi o privea rîvnind la chipul ei nemaiîntîlnit. îşi luă cutia şi plecă spre un ochi de pădure cu Sfînta Duminică. Aci i se arătă calea şi o porni iar singură. Merse ea vreme lungă să-i ajungă, pînă căzu ostenită de foame şi de sete. Părul o văzu chinuindu-se şi-i zise: — Fată mare, vino şi astîmpără-ţi foamea. îşi astîmpără foamea şi cu puteri noi porni mai departe. 89 Pe drum o apucă iar foamea şi o părăsiră puterile. Cuptorul o văzu chi-nuindu-se şi o strigă: — Fată mare, fată mare, nu mă mai cunoşti? Vino de mănîncă pine, că tu m-ai curăţat de cenuşă ! Fata se sătură de pine şi se duse înainte. Ducîndu-se înainte îi iese-n cale o căţeluşă cu o salbă de pietre scumpe şi mărgele. îi întinde salba şi dădu să treacă un rîu. Cînd dincolo de rîu, nişte lupi urlă, se rînjesc la fetiţă şi vreau s-o mănînce. Căţeluşa latră de zor, sperie lupii şi fata trece rîul. Multă vreme a fugit de-aci încolo cu căţeluşa după ea, pînă ce o podidiră apele de oboseală şi căzu ostenită. După ce se odihni, aude un glas din pădure: — Fata mamii, fata manii, vino să bei apă că tu m-ai curăţat de nomol. A băut apă, s-a răcorit şi a mai mers o zi, pînă ce au cîntat cocoşii şi a ieşit dintre sălbăticiunile pădurii. S-a văzut lumina printre tulpini de copaci şi a alergat bucuroasă la tată-su. Cînd a deschis cutia, acolo, numai aur şi argint; numai pietre preţioase, de luminau noaptea ca ziua. S-a mirat muma vitregă şi fără zăbavă îi zise fiicei sale să pornească şi ea pe urmele ei să se procopsească, precum s-a procopsit fiica moşului. I-a arătat poteca şi s-a dus. Păsările, copacii, florile, toţi simţeau că ea are suflet rău, de aceea tremurau de frica ei. O văzu o fîntînă sleită şi-i ceru s-o cureţe, iar ea o înfruntă şi întinse pasul grăbită după podoabe. O rugă o căţeluşă s-o cureţe de bube, ea luă un bît şi o alungă. Plînse un cuptor de pîine că este înfundat de funingine şi de cenuşă şi-i ceru să-l cureţe, iar ea se făcu surdă. O mai rugă şi părul plin de omizi să-l cureţe că se usucă, îl afurisi şi nu se abătu de lacomă ce era. Ajunse în cele din urmă la o casă. Bătu în uşă şi-i deschise Sfînta Duminică. Se ddihni aci şi se sătură de bunătăţi că drumul i-a fost greu şi lung. A plecat Sfînta Duminică la mănăstire şi a rugat-o să aibă grijă de păsări şi de oare, să le dea apă şi mîncare. Ea încălzi mlatul aşa de mult că arse gîtul păsărilor, şerpilor şi năpîrcilor. Cînd sosi acasă, se plînseră păsările şi toate jigăniile din oborul ei că le-a ars gîtlejurile. Maica se supără şi tăcu. O puse pe fată să-i caute-n cap dacă vrea să se întoarcă la lume şi la ţară. îi căută-n cap şi nu-i găsi nimic. — Să ai grijă, zise Sfînta Duminica, că are să treacă peste noi o apă mare albă. Tu să te ţii de mine şi să nu mă scoli din somn; numai cînd va trece o apă neagră să mă scoli. Trecu un şuvoi de apă albă ca spuma de mare, fata se sperie, dar n-o deşteptă pe Sfînta Duminica. Cînd trecu apa neagră, o deşteptă. Fata ieşi din apă, neagră cum este catranul, iar Maica albă cum a lăsat-o Dumnezeu. De pe rîul negru culeasă o ladă mare de lacomă ce era. Sfînta Duminică îi arătă poteca şi plecă acasă. Pe drum înapoi o apucă foamea şi seta. Părul nu-i dădu pere şi o bătu cu ramurile, cuptorul nu-i dădu pîne şi spuza-i umplu ochii. Căţeluşa o lătră, nu-i dădu salba de aur şi lupii o muşcară. Fîntîna nu-i dădu apă; toate se revarsă din jgheab şi-i seacă izvorul. Ajunse acasă neagră, ruptă şi flămîndă ca vai de ea cu lada cea mare pe spinare gîfîind de bucurie, că-i duce lui maică-sa pietre preţioase şi bogăţie mare. Cînd o întîmpină mumă-sa, dădu un chiot de bucurie. Se vedea cea mai bogată şi fericită muiere din lume. Ca nu cumva să ia ceva din averea lor, 90 fata pe furiş deschisă lada. Din ladă săriră şerpii şi năpîrcile, le supse sîngele şi le mîncă de vii. Fata moşului cea cuminte, rămase cu bogăţiile primite, se mărită după un Făt-Frumos, făcu o nuntă mare, încît şi azi nuntaşii chefuiesc, cîntă şi joacă-n horă de-şi rup călcîiele, de aceea rămaseră toţi desculţi. MOŞUL ŞI BABA A fost odată un moş cu o babă şi cu o fată. La un timp îi moare baba moşului şi rămîne moşul numai cu fata. Moşul însă cît de moş, dar nu putea fără de muiere şi se-nsură cu o babă. Baba avea şi ea o fată. Şi de colo, pînă colo, ajunseră moşul cu baba şi cu două fete pe vatră. Stau ei cît stau şi într-o zi îi zice baba moşului: — Moşule, să-ţi dai fata-n argăţie dacă vrei să mănînci dintr-o lingură cu mine. Moşul, ce să facă? Să se despartă de fată îi e greu. Pînă la urmă îi zise fetii să plece în lume să-şi cate de lucru la vreun stăpîn. îşi luă fata săcuiul, furca şi fusul şi o luă-nainte plîngînd. Merge ea, cît merge şi cînd colo ajunge la niscaiva porci, mulţi imoşi, fugind şi coicăind pe cîmpie după lături calde. Porcarul o vede pe fată şi-i zice: — Du-te, fată, de-ntoarce porcii că-ţi voi da un purcel cînd te vei întoarce pe-aici. Ea alergă, întoarse porcii şi se grăbi pe drum mai departe. Merse cît merse şi întîlni un văcar cu o cireadă de vaci. Pe unele le apucă strechea şi fugeau de parcă ar fi scăpat de la cuţit. Văcarul văzu fata şi-o rugă: — Aleargă, fată, aleargă, de-ntoarce vacile, că-ţi voi da o junincă cînd te vei întoarce. Ea le-ntoarse şi prelungeşte calea înainte să-şi cate un stăpîn. Cînd colo, aci dete de o turmă de oi. Nişte oi se răsfirară pe cîrd şi fugiră de parcă-ar fi căpiate. — Fată, du-te de-ntoarce oile, zise păcurarul, că-ţi voi da o mieluşică atunci cînd te vei întoarce. Ei nu-i fu lene, alergă de-ntoarse şi oile, pe urmă plecă-nainte. Merse iar cît merse şi dete de o herghelie de cai, iuţi, nărăvaşi şi neîmblînziţi. Ciobanii cum o zăriră o rugară: — Du-te de-ntoarce caii că-ţi vom da cînd te vei întoarce un cîrlan, bun de-ncălecat. Fata-ntoarse caii şi hai înainte. Merse ea, merse, cale lungă să-i ajungă pînă ce se opri ostenită sub un măr într-o grădină. Mărul o văzu şi o rugă: — Vezi, fata mea, lumea la umbra mea stă şi se răcoreşte, iar toamna merele mi le culege şi la nimeni nu-i dă-n gînd ca am şi eu frunze şi mă usc, dacă omizile mă mănîncă. Fie-ţi mile de mine şi culege omizile de pe ramurile mele şi cînd te vei întoarce pe aici am să-ţi dau mere să mănînci. Fata se urcă-n măr, îl piguli de omizi şi plecă-nainte. Era vară călduroasă, .cu mare zăpuşeală. Se aplecă să bea apă dintr-o fîntînă. Fîntîna însă n-o lăsă zicîndu-i: — Vezi, fata mea, toţi se apleacă şi beau apă din fîntînă, dar unul nu mă curăţă de imală că mă-nec de tot! Hai, tu, inimă bună şi arăneşte-mă de imală că-ţi voi da apă rece cînd te vei întoarce pe aici. Arăni fîntîna de imală, bău apă rece şi prelungi drumul mai departe. îndată dete peste un cuptor cu pîne cu vatra părăsită plin de cenuşă. Vru să caute o pită, dar cuptorul îi grăi: 91 — Fată dragă, toţi cer să le coc pine, dar nimeni nu mă curăţă, nimeni nu-mi şterge vatra. Curăţă-mă tu, dacă vrei să-ţi dau pine cînd te vei întoarce, îl curăţă şi pe ăsta şi pleacă mai departe. Ajunsă într-o pădure mare şi frumoasă cu izvoare şi poiene cu flori. Acolo, un moş creştea nişte ale în nişte lăzi. Se tocmi aici să arănească alele moşului să le dea apă şi mîncare, nici prea caldă, nici prea rece. Odată se întîlni în pădure cu o bătrînă fermecătoare care-i spuse să ia seama că în lăzile noi creşte şerpi şi năpîrci, iar în lăzile bătrîne creşte vietăţi de pe lîngă casa omului şi cînd îi va ieşi sorocul să ceară de la moş o ladă bătrînă să nu ia una nouă. Fata arănea alele pădurii şi luă seama cum şerpii şi năpîrcile intrau în lăzile noi, iar celelalte în lăzile vechi. Trecură anii şi veni vremea să ia simbria şi să plece. într-o zi moşul îi zise: — Fata mea, cuminte ai fost, bine m-ai slujit, alege-ţi o ladă dintre cele care-ţi vor plăcea mai mult şi să-ţi fie de alai! — Eu îmi aleg lada asta bătrînă, răspunse fata. Cum şi-a luat lada, i-a pupat mîna stăpînului şi s-a dus îndărăt. Avea cale lungă şi grea de mers. Soarele ardea ţărîna sub picioare de-i frigea tălpile, iar tîlharii ţineau calea călătorilor pe la colnice. Călătorii zăceau lihniţi de foame şi de sete pe cărare, gata să-şi dea duhul, dar fata mergea-nainte cu gîndul la Dumnezeu. Ajunse la cuptorul de pîine pe care-1 curăţise, şi acesta o chemă: — Fetiţă, feţişoară, Cu cosiţa gălbioară; Cu ochi plini de lăcrămioară, Ia-ţi şi tu o azmioară! Fata dădu spuza la o parte, îşi luă o azimă şi plecă mai departe, înfule-cînd din azima cea caldă. Ajunse la fîntîna cu apă curată, pe care o arănise de imală. Fîntîna o zări şi grăi: — Fetiţo ce porţi mult dor, Adapă-te la izvor; Ca să ai tu sănătate, Mult mertic şi bunătate. Fata bău din izvorul fîntînii, sărută fîntîna că n-a uitat-o, şi i-a dat zor înainte. Merse, cît merse şi o zări mărul, încărcat de mere mari, roşii-aurii, pe care-1 curăţase de omizi. Mărul cum o văzu din departe-i făcu cu o rămurea semn să se abată să culeagă un sîn de mere. Drumeaţa nu stătu mult pe gînduri, umplu sînul cu mere, mulţămi de bunătate şi hai înainte. Trecuseră ani de zile de cînd pornise la o aşa cale lungă, să-i ajungă, cale mare, fără de zare. La o vreme ostenise de tot şi căzuse leşinată, cu picioarele zgîriate şi tălpile pline de răni şi băşici. Cum făcea doi paşi cădea, în zadar se opintea să meargă că o lăsaseră picioarele. Era pierdută-n pustietăţi, tocmai bună s-o mănînce păsările cerului şi alele. Dar tocmai cînd îşi pierduse nădejdea, o ajunse o herghelie de cai, răsăriţi ca din pămînt. Muma hergheliei îi zise: — Fată bună, fără de mumă, Alege-ţi un căluşel, Să zbori ca vîntul cu el. 92 Aleasă un cal mîndru şi voinic, se urcă în şeaua de aur şi-i dădu pinteni. Merse ea, merse, cînd atingînd cu copitele pămîntul, cinci amestecîndu-se cu norii şi iar scoborî pe pămînt să se hrănească. Cum ajunse la o turmă de oi, păcurarii îi deteră o oaie. Ea luă oaia şi merse-nainte. Nu mai avea mult şi se apropia de bordeiul ei. Se-ntîlni cu un gelep, care mîna la tîrg o cireadă de vite care-i grăi: — Hai fetiţo, feţişoară, Ia în dar o văcuşoară; Ca să-ţi fete o viţişoară, Să-ţi umpli obor de oară i Fata luă o vacă, mulţămi la stăvari şi o porni tot înainte. Mai avea puţin şi ajungea acasă. în cale se-ntîlni cu nişte porcari care păzeau o mirie cu porci. Porcarii îi dădură şi ei drept mulţămire o purceluşă, ea o luă, le mulţămi şi se grăbi să ajungă după cîntatul cocoşilor. Cocoşii cum o văzură săriră pe garduri şi dădură de veste să se ştie cine vine, bătînd bucuroşi din aripi şi cîntînd: — Cucuriguu, maguu! Vine fata moşului, La argeaua dosului, înţolată, îmblăgată, De aur e încărcată; Cu blaga legată-n spate, Şi cu vitele de-o parte! Cind auzi una ca asta mumă-sa, măştio.ii-sa, o secă la ficaţi vestea cocoşilor. Luă o pălcată şi după ei prinjmaidan să-i zvînte-n bătăi: — Uşi, uşi, uşi! Pînă-n ziua să te uşti; Că zo-mi eşti mincinos, Afurisitule cocoş ! Şi nu încetă să blesteme cocoşii de pe mahala să-i ia holera şi să-i fure noaptea vulpile. Fata moşului cum ajunse, puse lada jos, o deschise şi ce credeţi că era înnuntru? Numai aur şi argint, podoabe nenumărate. Dacă văzu măştioană-sa o avere aşa de mare, rămase mută şi năucă şi zor nevoie s-o mîie şi pe fata ei să se procopsească. Fata ei cum auzi de unde a căpătat atîtea avere, nici nu-şi mai luă rămas bun. îşi luă un toiag, disagii cu mîncare şi o zori-nainte. Ajunse la miria cu porci, porcarii o rugară să le-ntoarcă porcii, ca să-i dea un porc cînd s-o întoarce. Ea i-a drăcuit cu porci cu tot văzîndu-şi de drum, şi gîndind la avere. Ajunse la cireada de vaci. Văcarii o rugară să le-ntoarcă vacile că-i dau o vacă cînd s-o-ntoarce. Ea se mînie, îi drăcui şi afurisi şi din cale nu se opri. Merse ce merse şi ajunse la o turmă de oi. Păcurarii o rugară să le-ntoarcă oile că-i vor da o mioriţă cînd se va-napoia. Ii drăcui şi pe ăştia şi merse-nainte. Cînd colo dete de herghelia de cai. Stăvarii o rugară să le-ntoarcă caii, că-i vor da un cîrlan cînd s-o-ntoarce. Ea-i luă în rîs, afurisindu-i cu cîrlan cu tot şi-i dete grăbindu-se-nainte. Se opri sub un măr 93 plin de omizi. Mărul o rugă să-l cureţe de omizi, că se usucă, iar cînd se va înapoia-i va da mere să mănînce. Fata a drăcuit mărul şi şi-a văzut de drum. Mărul dacă a văzut-o atît de rea şi de îndărătnică a blestemat-o şi el: — Drum bătut ca bumbacul, Unde-oi ajunge să-ţi frîngi capul; Drum bătut ca fuiorul, Unde-oi ajunge să-ţi rupi piciorul. Ajunse la o fîntînă-necată de imală. O rugă fîntîna s-o cureţe de imală dacă vrea să-i dea să bea apă cînd se va-ntoarce. Ea o-nfruntă şi pe fîntînă şi merse setoasă şi flămîndă-nainte, lacomă după avere. Mai la urma urmelor se opri la cuptorul de pîine, moartă de foame. Cuptorul o rugă să-l cureţe de cenuşă, că-i va da pîine caldă şi bună, cînd se va-ntoarce. Ea însă izidi cenuşa de pe vatra cuptorului, iar pîinea de sub spuză se prefăcu în scrum, că nu putu găsi nici o coajă de pîine. Iar plecă şi de aci drăcuind şi bleste-mînd prin glionţane şi spini pînă ce ajunse la o pădure mare, unde stăpî-nea un moşneag mulţimea de ale în lăzi închise ca să nu fugă. Se tocmi la moş pe o ladă să-i slujească un an de zile. După ce i s-a isprăvit sorocul moşul i-a zis să-şi aleagă o lacră din cele ce le avea. Ea, s-a sucit, s-n-vîrtit, pînă ce s-a hotărît. A pus ochii pe lada cea mai mare şi mai nouă. Moşul i-a dat-o, a legat-o-n spinare şi a plecat la mumă-sa fericită de atîta bogăţie. Drumul e lung şi greu. Ajunse la cuptorul de pîne, ceru o pită, dar cuptorul îi azvîrli cu cenuşă-n ochi de o orbi. Ajunsă setoasă la fîntîna cu imală, vru să bea apă, dar fîntîna o umplu de imală. Se opri sub mărul stolos cu merele mîndre, coapte-n pîrg, vru să ia mere, dar mărul o luă la bătaie lovind-o cu ramurile, darmite să-i mai dea şi mere rumene să mănînce ! Ajunse la herghelia de cai, ceru un cal că nu mai poate merge, caii o loviră cu copitele de-i frînseră oasele şi-i rupseră ţoalele. Ajunse la turma de oi şi se rugă de ele să-i dea o ţîră de lapte că moare de foame. Berbecii însă n-o lăsară şi o burduşiră cu coarnele, de o dădură de-a dura prin ţărînă, gata-gata să-i spargă lada cea frumoasă. Ajunsă la cireada de vaci, vacile o cunoscură şi parcă le apucase strechea, fugeau, se broşcăiau şi cu coarnele o împungeau de-şi rupse picioarele. Tîrîş-grăpiş, ajunse miria cu porcii. Porcii cum o zăriră o-ncolţiră şi cu dinţii gata s-o rupă-n bucăţi. Abia scăpă şi de ăia şi a doajuns acasă toată ruptă, sîngerată, cu oasele frînte, mai mult moartă decît vie. Cocoşul cum o văzu, sări pe o leasă şi cîntă: Cucuriguu, maguu ! Vine dracuu, Toată ruptă, Şi bătută ! Baba cum îl auzi, grăi: — Fugi, cocoş, cocoloş, că te taie moş ! Cocoşul însă bătea din aripi şi vestea din bordei în bordei întîmplarea cu fata cea rea ! Cum tună fata-n casă, mumă-sa alergă după fată şi deschise lada. Cum o deschise, ţîşniră în toate părţile şerpi, năpîrci, iar pe ele le mîncă şi le morfecară, păn’-se săturară. Şi aşa pe cei răi îi săturară de avere, iar alele de atunci se liberară şi nu mai trăiră-n ladă! 94 MOŞU ŞI BABA A fost vrodată vrun moş cui i-a murit baba şi a rămas văduvoi cu o fată. El a luat altă babă care a avut iar o fată. Baba nouă a minat pe moş să-şi dea fata ca slugă. Fata merge pe drum şi ajunge la niscai porci. — Du-te, fată, întoarce porcii, cînd te vei înapoia o să-ţi dau un porc. Ea întoarce porcii şi pleacă mai departe pe drum. Ajunge la vaci, iar o mînă să-ntoarcă vacile, că, cînd se va întoarce o să-i dea o vacă. Ea le întoarce, prolungeaşte drumul. Ajunge la oi, iar o mînă să-ntoarcă oile, că, cînd să va întoarce o să-i dea o oaie. Ea le întoarce şi pleacă. Ajunge la cai, o mînă să-i întoarcă că, cînd se va întoarce o să-i dea un cal. Ajunge la mărul cu meră: — Cură-ţă-mă, fată, de omidă că, cînd te vei întoarce o să-ţi dau meră să mănînci; ea îl curăţă de omidă. Ajunge la fîntina cu apă: — Răneaşte-mă, fată, de imală că, cînd te vei întoarce o să-ţi dau apă rece să bei. Ea o răneaşte şi prolungeaşte mai departe. Ajunge la cuptoru cupîni: — Curăţă-mă, fată, de cenuşă că, cînd te vei întoarce o să-ţi dau o pîne să mănînci. Ea îl cvrăţă de cenuşă şi pleacă; ajunge la vrun moş cu care să tocmeaşte să-i făţuiască niscai lăzi cu ale cărora să nu le dea apă nici prea caldă, nici prea rece. Vro babă învaţă fata: — Fata mea, tu să iai sama în care ladă să bagă alile alea. Ea ia sama şi vede că şerpii intră în lăzile cele noi şi spune babii. Baba i-a spus cînd va pleca să ia o ladă veche că aia i-a fost plata. Cînd ea i-a ieşit sorocul să pleace acasă, stăpînu i-a zis: — Ia-ţi, alege-ţi o ladă şi pleacă. Ea ia o ladă veche şi pleacă. Ajunge la cuptoru cu pîni şi-i dă o pîne; ajunge la fîntina cu apă, bea apă; ajunge la mărul cu meră, îi dă mere; ajunge la erghelia cu cai, îi dă un cal, ajunge la turma cu oi, îi dă o oaie; ajunge la gelepul cu vaci, ia o vacă; ajunge la miria cu porci, îi dă un porc. Cînd aoajunge acasă, cocoşul a cîntat: «cucurigu, vine fata moşului, înţolată, îmblăgată, cu blaga în spate şi cu vite după ea.» Mumă-sa măştioaică strigă: — Cocoş, lovi-te-ar colera, că nu ştii nimic. Cînd intră fata-n casă şi deschide lada care e plină de blagă de aur. Cînd vede măşticaica aşa aveare şi atîta blagă, mînă pe fică-sa şi ea să slujească să aducă bogăţie. Fata măştioaicii pleacă, ajunge la porci, iar aşa o mînă să întoarcă porcii, că, cînd să va întoarce o să-i dea un porc. Ea n-a vrut. Ajunge la vaci, o mînă să-ntoarcă vacili, că, cînd să va întoarce o să-i dea o vacă. Ea n-a vrut. Ajunge la oi, iar o mînă să le întoarcă că, cînd se va înapoia o să-i dea o oaie; ea nu vrea. Ajunge la cai, acolo o mînă să-i întoarcă că, cînd să va napoia o să-i dea un cal. Ea nu vrea. Merge mai departe, ajunge la mărul cu mere, care o mînă să-l cureţe de omidă că, cînd să va întoarce o să-i dea meară să mănînce, ea n-a vrut. Ajunge la fîntîna cu apă rece, o mînă să o rănească de imală că, cînd să va întoarce o să-i dea apă rece să bea. Ea nu vrea. Ajunge la cuptorul cu pîni care o mînă să-l cureţe de cenuşă că, cînd să va întoarce o să-i dea pîne să 95 mănînce. Ea nu vrea. Mai la urmă a ajuns la stăpînul la care a servit soră-sa vitregă şi acolo să tocmeaşte să slujească un an de zile pe o ladă pe care va vrea s-o ia cînd va pleca, din cele pe care le păzeaşte. Cînd a plecat, a luat o ladă nouă, gîndind că în aia e mai mare blagă. Ajunge la cuptoru cu pîni, care o umple de cenuşă, ajunge la fîntînă, care o umple de imală, ajunge la mărul cu mere, o bate cu crengile, dar nu-i dă meară să mănînce. Cînd ajunge la cai, ei o bat cu copitele de toată o rup. Ajunge la oi, o împung berbecii cu coarnele. Ajunge rău, ne bine la vaci; vacile dau cu coarnele în ea. Cînd ajunge la porci, porcii toată o încolţăsc cu dinţii şi or vrut să o mănînce de tot. Abia a scăpat de acolo şi abia doajuns acasă toată ruptă şi omorîtă şi sîngeroasă. Cocoşu iar cîntă: — Cucuriguuu, vine fata babii, toată ruptă şi bătută, dar cu lada plină de ale. Baba zice: — Ici, cocoş, ce ştii tu! Cînd fata tună înlăuntru, baba alergă şi deschide lada din care ţîşnesc în toate părţile plin de şerpi, lupi, urşi, mistreţi şi alte ale. De atuncea au rămas alili libere, dar pînă atuncea au fost închisă. TREI FRAŢI ÎMPĂRAŢI A fost odată un om sărac care avea trei copii şi atît de sărac era că nu se temea de tîlhari că-i vor smulge averile. De aceea el se purta ca omul: cel ce n-are nici haină, nici la inimă vreo taină! într-o zi, simţi că-i vine sfîrşitul, îşi adună copiii pe lîngă vatră şi-ncepu a le da poveţe, doar-doar, îi va învăţa cum să scape de sărăcie. Şi începu bietul tată a le grăi de la inimă ca să le meargă drept la minte: — Heeei, copiii mei, sărăcia cînd s-a-ncuibat pe vatră, e ca o stană de piatră ! Şi eu aş vrea sărăcia, lucia, să nu se ţie de voi, precum o viaţă s-a ţinut de mine, ca scaiul de oaie! Nu vreau să vă aud întrebînd-o mîine, poimîine: — Sărăcie, ce-ai cu mine? — M-am avut cu tat-tău bine, Şi nu mă-ndur nici de tine! De aceea, plin de amărăciune, acum, la despărţirea cea mare, îi blestămă pe fiii săi, să n-aibă parte de noroc şi sănătate, dacă vor mai aprinde focul pe vatra bordeiului, ci să-şi ia fiecare traista-n băţ şi s-o urnească în lumea albă să-şi caute norocul şi binele fiecare, după priceperea lui. Tatăl îşi dădu sufletul împăcat în mîinile lui Dumnezeu, iar ei pustiiră casa, lăsînd-o numai cu un cotoi pe vatră şi astfel plecară-n lumea albă. Trecură peste munţi şi văi, rîuri şi pustiuri, căutînd demîncare şi pomeniri, ca să nu piară de foame, căci era o mare foamete. Cînd se opriră într-un munte se vorbiră să facă focul şi-l minară pe fratele cel mic după lemne şi surcele prin pădure. Fratele cel mare şi mijlocaşul se înţeleseră că nemaiputînd răbda de foame, cum s-o aţîţa focul să puie mîna pe cel mic, să-l taie şi să-l frigă-n frigare la foc şi apoi să-l mănînce. 96 Cel mic, nici nu visa ce soartă-1 paşte ! însă adunînd surcele prin pădure, văzu în zare o casă mare, cu fereşti în soare. Şi se gîndi el că la o casă aşa mare şi frumoasă, trebuie să fie şi ceva mîncare, căci tare flămînzi erau. Se-ntoarsendărăt la fraţii lui şi le spuse noutatea cu casa cea albă-n zare. Fraţii cei mari cum auziră că pot găsi de-ale gurii, lăsară cuţitele-n teacă şi nu-1 mai tăiară, grăbindu-se la casa cea părăsită din pădure, poate vor da peste ceva de mîncare. Cînd ajunseră la poartă, bat în zadar ! Casa era pustie. Nimeni nu răspundea ! Intrară înăuntru, aci ţipenie de om! O masă lungă la mijlocul căşii goală. Ce să se facă ei osteniţi şi flămînzi ? Să se aşeze la masă de osteneală. Dar cum se aşezară pe săndălii şi cu coatele pe masa, deodată, masa se umplu cu bunătăţi. Numai purcei fripţi, prăjituri, cafele şi supe. Cei mari, cum văzură atîta belşug se cruciră şi se mirară că ce să fie asta ?: Dar de mîncat se temeau. Cel mic însă îi îmbie: — Fraţilor, ce staţi, hai să mîncăm, că de-o fi să murim n-o fi mare pagubă. Din pustiul ăsta nici dracul nu ne scapă ! Şi se aşezară pe mîncare şi pe bere pînă ce se săturară bine gata să le crape burţile. Cînd vrură să plece, în mijlocul casei veni un moş cu barba albă pînă-n pămînt zicîndu-le: — Uite, copii, mîncarăţi şi băurăţi, dar bani nu plătirăţi! Aşa o să staţi aici un an de zile. La sfîrşitul anului bani n-o să vă cer, că ştiu că nu-i aveţi, dar o să vă pun să răspundeţi la trei întrebări. Dacă veţi răspunde; bine va fi, dacă nu veţi răspunde, o să vă tai, o să vă omor şi o să vă mănînc fripţi. Cînd auziră copiii ce-i aşteaptă li se făcu părul măciucă-n cap şi-ncepură să tremure de frică. Cel mai mic şi mai isteţ la minte se gîndi, zicîndu-le: — Fraţii mei, ia să stăm noi să mîncăm şi să bem, că mare e anul şi pînă la anul, ori moare măgarul, ori piere samarul, dar una tot se-ntîmplă. Fraţii se-nvoiră şi căzură pe gînduri ce-ntrebări ar putea să fie alea şi ei să nu le nimerească. Aşa stau, se gîndeau, mîncau, beau şi se plimbau. Dar zilele treceau şi anul se-mplinea. într-o zi veni moşul zicîndu-le: — Copii, un an aţi şezut la mine. Un an v-am arănit, şi v-am omenit! Acum a sosit vremea să-mi brodiţi vorbele mîine şi bine să vă gîndiţi! Dacă o să-mi răspundeţi bine încă un an am să vă mai ţin să vă arănesc ca pe copiii mei. Fratele cel mic cînd văzu că mai este o zi pînă se-mplineşte sorocul, zise: — Măi fraţilor, hai să fugim, că moşu ăsta ne prăpădeşte. Fraţii cei mari se temură şi nu fugiră. Rămaseră noaptea-n casa să-şi vadă norocul la ziuă. Cel mic, temîndu-se peste noapte să nu-1 mănînce moşul, plecă pe furiş şi se culcă sub un stejar mare stolos. Noaptea zburară şi se lăsară pe copac trei păsări măiestre. Fiecare începu să se laude cu isprăvile făcute. Una din ele zise: — Eu am puiat boală într-o fiică de-mpărat şi acum îmi am cuibul în trupul ei. Şed degeaba şi mănînc din ea, iar de lecuit toţi vracii din lumea nu fac nici o ispravă. O altă pasăre măiastră nerăbdătoare o întrebă: — Bine, soro, dar tu nu spui unde-i leacul ascuns ? — Leacul, leacul este de negăsit şi de nebănuit, chiar subt spînzură-toarea împăratului. Acolo este o pată de sînge de om. Din sîngele ăla creşte o floare galbenă. Floricica-nfloreşte la mijlocul nopţii. Dacă ar şti zăvrăcioaicile, doftoroaicele s-o păzească noaptea şi s-o culeagă înainte de a se face ziuă cînd se-nchide floarea, ar scălda-o şi vindeca fata!. Dar aşa, sapa şi lopata ! Copilul era numai ochi şi urechi, toate auzea şi pricepea· O altă pasăre măiastră începu să se laude astfel: — Eu am adunat toate izvoarele din cutare împărăţie şi le-am încuiat bine, bine, să moară de sete şi foame oamenii. împăratul a căzut la pat de 97 necaz. A chemat meşteri şi ingineri să sfredelească măruntaiele pămîntului ca să izvorască apă. Dar în zadar s-au străduit că la toţi le-a tăiat capetele şi a zidit o culă mare din capete de ingineri să rămîie de pomenire, dacă va pieri omenirea din lipsă de apă. Acuma nimeni nu mai cutează să caute izvoarele de apă ascunse. Stau toţi şi pier cu zilele de sete, oameni, vite, păsări, iarbă, păduri, tot se usucă şi numai vîntul şuieră a pustiu. Una dintre păsări, dornică de a afla care este cheia slobozirii izvoarelor, o-ntrebă: — Spune, soro, cum se poate găsi cheia de slobozirea izvoarelor, dacă te lauzi că ştii atîtea? — Subt vatra împăratului stă ascunsă de mine cheia cu care se deschid izvoarele. Dar cum împăratul nici nu visează că sub vatră este leagănul izvoarelor, o să-i dea popa cu cădelniţa la cap, că n-are-ncotro. Cea de-a treia pasăre măiastră auzindu-le lăudîndu-se, porni şi ea să-şi arate scofala: — Voi aţi făcut, ce aţi făcut, însă eu v-am întrecut. Am prins de un an trei inşi, trei copii. I-am arănit degeaba de un an şi mîine ori scapă, ori pier. Am să-i întreb trei întrebări, trei vorbuliţe, dacă le-o zgodi bine va fi, de nu, am să-i mănînc de vii. — Ce ai de gînd să-i întrebi ? zise una. — Ascultaţi ce o să-i întreb: Din ce aţi mîncat un an de zile? Dacă vor răspunde din scăfîrlia lui tata, e bine. Pe urmă: — Din ce aţi beut vin şi apă un an de zile ? De vor răspunde din potcoava de cal, iar e bine. Şi mai la urma urmelor o să-i întreb: — Cu ce aţi mîncat bucatele şi mîncărurile un an de zile pe de-a boda-proste? De vor răspunde cu deştili lui tata, au scăpat. Iar dacă n-o brodi-o sărmanii, avem să-i mîncăm şi să ne veselim. Păsările măiestre, mai zburară prin copaci, îşi piguliră aripile şi se pieptănară, pe urmă-şi luară zborul şi se duseră. Copilul sta jos pitulat, cu inima cît un purice de frică să nu-1 simtă măiestrele şi să-l omoare. Acum răsuflă uşurat şi se-ntoarse la fraţii săi. Cînd ajunse la ei, ăştia mai mult morţi decît vii. Se gîndeau la ziua de mîine cînd nu vor putea răspunde şi-i va mînca moşul. Cum ajunse cel mai mic le grăi: — Staţi, măi, ce vă perpeliţi aşa, ascultaţi la mine, eu am să răspund şi pentru voi. Am aflat taina ! Dacă n-ascultaţi de mine sîntem pierduţi. Aţi auzit? — Am auzit! îi răspunse fraţii ca nişte glasuri mai mult stinse. Cum s-a crăpat de ziuă, moşul a intrat pe uşă gata să-i întrebe, aşa precum le-a fost înţelegerea. — Măi copii, v-am arănit pînă acuma, v-am dat de toate ielea, toate bunătăţile, dar voi din ce aţi mîncat, cînd aţi mîncat ? ! Copiii încremeniră şi tăcură ca nişte muţi. — Din scăfîrlia capului tatălui nostru, răspunse îndată cel mai mic şi cel mai isteţ! — Taci, măi băiete, nu te grăbi, unde ai văzut tu scăfîrlia lui tată-tu, mort şi-ngropat cine ştie unde . . . — Ba din ea am mîncat să ştii. Ziceţi şi voi măi fraţilor ca mine. — Aşa, e moşule, din scăfîrlie am mîncat. — Bineee, să nu vă pară rău ! însă cum şi fraţii întăriră că aşa e, moşul înnegri într-o parte, de sus pînă jos. După asta moşul iarăşi îi întrebă: 98 — Eu v-am dat de aţi beut din pahare mîndre, iar voi să-mi răspundeţi, cu adevărat din ele aţi beut? — Am beut din potcoava de cal, îi răspunse cel mic cu hotărîre. — Unde aţi văzut voi potcoavă de cal? Luaţi aminte, că de nu chibzuiţi bine, de vii o să fiţi mîncaţi. — Ba aşa este, răspunseră şi ceilalţi doi nătăntoci. Cum grăiră fraţii, moşneagul, de necaz, înnegri şi pe cealaltă parte de sus pînă jos şi uidi cu totul negru ca smoala. — Heeei, copii, mai rămase unaaa ! V-am dat de aţi mîncat cu furculiţă şi cu linguri, voi spuneţi-mi cu ce aţi mîncat? Fratele cel isteţ, în grabă-i răspunse: — Am mîncat cu deştili lui tata. — Măi, ce proşti! Unde aţi văzut voi deştili lui tatăl vostru mort de atîţ ani şi putrezit? Voi amîndoi nu daţi crezare la nărodu ăsta, nu-1 vedeţi că este smintit? — Ba este adevărat, cu deştili lui tata am mîncat, mai întăriră şi ceilalţi doi fraţi, tremurînd de frică. Moşul cum auzi şi pe-al treilea răspuns, începu de se umflă, se umflă, mult, mult şi deodată plesni atît de tare că răsunară munţii şi se mişcă pămîn-tul din furca lui. Din moş se făcu praf, pulbere şi ţărînă neagră, iar casa lui se risipi în cele patru vînturi. Copiii se pomeniră azvîrliţi tocmai în munte, risipiţi prin copaci cu cîte un stei de piatră în mînă. Cînd se desmeticiră ca după un vis urît, se văzură între munţi pustii şi steiuri de piatră, pe care mişunau şerpi şi balauri. Se-nchinară lui Dumnezeu c-au scăpat cu viaţă şi au coborît de pe vîrful muntelui în vale. Colindînd ei şi umblînd prin munte după pometuri, fratele cel mic, iar se pierdu de cei mari. Rătăci fără rost zile şi nopţi fără să-şi găsească fraţii. într-o zi se slobozi într-o joacă mai în jos, auzind o larmă mare, cu bătăi şi înjurături. Ce-o mai fi aici? Se întrebă bietul copil şi coborî să vadă. Cînd în japcă, vede trei cocoşi roşii mari şi dolofani, cu crestele aplecate, cu pintenii-nodate. Cum îi zări rămase-ncremenit. Aşa ceva nici în vis n-ar fi putut să vadă. Cocoşii erau mari cît oamenii, săreau unul pe altul cu cioacurile cît ţeglicele, cu picioarele cît crecanele, cu penele aurite, cu capete zdrobite. Copilul îşi luă inima-n dinţi puse mîna pe o moacă şi sări să despartă cocoşii. — Staţi, măi fraţilor, ce vă certaţi, ce vă mîncaţi, seama v-o luaţi şi vă împăcaţi? Unul dintre ei plin de sînge cu penele zdrenţuite îi răspunse: — Noi sîntem trei fraţi, în japcă blestemaţi, să trăim, să ne batem şi să murim. De trei ani ne batem, de trei ani ne certăm şi nici cînd pace n-avem, pe trei lucruri fermecate, de tata la moarte lăsate. — Ce lucruri nene, v-au rămas, de vă ciocniţi şi sîngeraţi parcă aţi fi nişte turbaţi, făr’ de minte scăpătaţi! Atunci un alt cocoş, ţanţoş cu pinteni de aur la picioare-i zise: — Băiete, logofete, trei lucruri ne-au rămas, pe vrajbă am pornit, rău ne-am războit! — Spuneţi odată ce lucruri vă-nvrăjbiră, ce lucruri capul vi-1 ciocăniră? — Asta-i una sabie, cu a doua o chesa şi nişte foaie învechite, de la tata-s moştenite. 99 — Nu văd ce scumpete zace în dănănăile ăştia, vechi şi împuţite, de nu fac două parale ? ! — Ba fac ! zise un alt cocoş. Cînd vei lua sabia-n mînă toate oştirile din lume ţi se adună-n faţă gata să pornească la luptă, şi ce gîndeşti, aia faci cu oştirile. Calci în picioare orice împărăţie, orice avuţie o iei cu sila şi nici un împărat nu cutează să zică împotrivă o vorbă. Ba te mai şi laudă că trecînd prin foc şi sabie omenirea, ai eliberat-o de la tiranii, ce nu sînt şi nici n-au fost. Iar chesaua fată bani. Cum o scuturi şi te gîndeşti să se umple de poli de aur, ea îndată face bani, aşa că, niciodată nu stă goală, cum nu stă omul fără griji. — Da foalele, ce e cu foalele, nene? întrebă nedumerit copilul. — He ! cu foalele nu este un lucru prea mare. Cum vei vedea că eşti la strîmtoare, te sui călare pe foaie şi zbori ca vîntul şi ca gîndul la capul pămîntului, în slava cerului, ori la talpa iadului. Unde gîndeşti, acolo ajungi. Dacă văzură cocoşii ce văzură, îl rugară pe copil să le-mpartă el, ca un om cinstit lucrurile pe direptate. Copilul luă lucrurile şi chibzui că bine i-ar prinde ele la nevoie. — Hai să scoborîm mai în jos în Valea Plîngerii, lîngă acel rîu minunat, bun de adăpat dar si de scăldat. — Hai! Şi cum ieşiră din japcă coborî copilul cu cocoşii în Valea Plîn-gerii. Ei rămaseră pe ţărmul rîului iar el se aşeză pe foaie în mijlocul rîului. După asta le grăi: — Voi să vă grăbiţi, iute să-naintaţi lucrurile să le luaţi. Cine ajunge întîi sabia o ia, cine ajunge al doilea, cheseaua de bani, iar al mai din urmă foaie ciuruite, foalele învechite. El le făcu semn să pornească cocoşii, făloşii, o porniră, dar cum se repeziră şi s-apropiară, el ridică sabia şi gîndi pe rînd ca fiecare să se prefacă într-un stei de piatră şi să rămîie pe vecie la fundul apei. Aşa gîndi, aşa se şi făcu. Ăşti trei cocoşi se vedeau a fi cocoşi, dar ei erau trei zmei care se certau pe lucrurile ce le lăsase tatăl lor. Cum rămase singur, pusă mîna pe sabie, băga cheseaua-n sîn, se aşeză pe foaie şi se gîndi unde sînt fraţii lui pierduţi. Dar cum porni într-acolo, în Valea Plîngerii, năvăliră zmeii, balaurii, năpîrcile, păsări cu cioc de oţel, gata-gata să-l piardă şi să-l înghită de viu. El cum se văzu la strîmtoare, se aşeză pe foaie, ridică sabia şi cum dete o dată şi gîndi toate fiarele astea să se prefacă-n steiuri de piatră negre, toate încremeniră pe vecie, aşa cum copilul cel isteţ gîndise. Acum plecă să-i caute pe fraţii pierduţi. Cum se gîndi şi ajunse la frăţiorii lui flămînzi şi rupţi ca vai de ei. Mai întîi le spuse tot, cum e rîndul, mai pe urmă le zise să se suie pe foaie, să se ţină bine că o să zboare în slava cerului. Dar cum zburară peste Valea Plîngerii, alţi zmei, alţi balauri cu fălcile-n cer şi altele-n pămînt, îi fugărea scoţînd foc şi pară, gata să-i înghită. Copilul cel mic cum ridica sabia le tăia capetele, din zori şi pînă-n înserare, pînă ce pe Valea Plîngerii curgea acum un rîu de sînge de zmei şi de balauri, iar dealurile şi cîmpiile erau pline numai de carne de ale spurcate. Nu se mai auziră vaiete şi urlete şi toate alele sălbatice îşi găsiră pieirea în Valea Plîngerii. Valea Plîngerii răsuflă liniştită şi de aci încolo pe luncile cu florile, sosiră ciobăniţele să-şi pască oiţele. Se bucurară cei trei fraţi, dar deodată tresăriră amintindu-şi cel mic, de cele auzite de la păsările măiestre despre prinţesa cea de pe patul de moarte. Se suiră călări toţi trei pe foaie şi cît se gîndi al mic, atît ţinu 100 călătoria ! Deodată mai iute ca vîntul zburară şi se pomeniră la palatul de cleştar strălucitor ca soarele, unde trăgea fiica-mpăratului să moară. Cum pusă piciorul pe pămînt, bătu la poarta palatului. — Cine eşti, tu măi puştiule ! îl întrebă răstit un ostaş înarmat din tălpi pînă-n dinţi. — Eu sînt un doctor şi viu s-o lecuiesc pe fiica-mpăratului. — Du-te, măi băiete, pe pustie, că te-aude-mpăratul şi-ţi pune şi ţie capul uite colo-n cula aia-naltă zidită numai din capete de doftori şi doftor oaie. — Eu te rog să mă laşi pe mine să intru la-mpăratu, că ştiu eu ce spun. — Bineee ! să nu-ţi pară rău dacă ţi-oi pierde capul. Veni ofiţărimea şi-l duseră la-mpăratul: — împărate-luminate, facă-ţi domnul multă parte, de noroc, de sănătate, eu mă prind aşa cum mă vezi mic pipernicit să-ţi scol fata de pe boală şi să nu-ţi cer nici o para chioară. împăratul şi curtenii săi, socotiră că ăst copil glumeşte sau e-ntr-o ureche. însă copilul nu se lăsa şi-i dă-nainte că dacă n-o va putea vindeca, să poftească împăratul să-i ia şi lui capul şi să-l aline pe vîrful cetăţii zidită numai din capete de oameni doftoriţi. împăratul se-nvoi şi-i dete trei zile, să facă dovada ştiinţei sale. Cum veni seara merse de culese floarea ce înflorea o dată pe noapte din sînge sub spînzurătoarea împăratului, o pusă-n sîn şi merse s-o scalde pe prinţesă cu ea. Cum o scăldă o dată fata căpătă roşeaţă-n obraji şi chip de om înviat din morţi. A doua seară de sub altă spînzurătoare pîndi pînă-nflori floarea, o culese şi iar o scăldă pe prinţesă. Prinţesa căpătă viaţă şi glas să grăiască. A treia noapte mai culese o floare şi încă o dată o mai scăldă şi fata se-nzdrăveni de-a binelea, de parcă n-ar fi fost bolnavă niciodată. împăratul se bucură foarte de isprava isteţului copil şi-i zise: — Măi băiete, băieţele, pentru faptele mari ale tale, îţi dau fiica de mireasă, să-ţi fie soţie-aleasă, iar în marele palat, să fii chiar împărat! — împărate şi-nălţate, prea eşti bun şi-mi dai de toate ! Eu sînt fiul cel mai mic, nu mă pricep la nimic ! Mai am doi frăţiori mai mari si s-or mînia şi m-or blăstăma, c-am luat-o-nainte şi nu ne-am însurat pe rînd, precum ne-am făcut pe rînd. S-ar cuveni să-ţi măriţi fiica după fratele meu mai mare şi nu după mine cel mai mic ! Străjele merseră în oraş pe la dughene de-1 chemară pe fratele său mai mare să fie mire. Şi se făcu o nuntă mare şi frumoasă ca-n poveşti, precum numai la crai şi-mpăraţi se poate face. Fratele cel mic şi mijlociu n-au timp de pierdut. Se puseră pe foaie şi zburară ca gîndul în ţara însetată unde erau încuiate izvoarele. Cum gîndiră se pomeniră în acea împărăţie arsă de dogoarea soarelui, vitele şi oamenii lingeau rouă ce le-o mai da Dumnezeu dimineaţa. întrebară lumea din cetate dacă de mulţi ani nu mai au apă şi spre mirarea lor, aflară că de peste un veac izvoarele au secat, iar viaţa se stinge cu fiecare zi ce trece. Palate şi oraşe mari rămîn pustii. A doua zi, copilul cel isteţ nu mai putea răbda nici el de sete şi drept la poarta împăratului se opri şi ceru să-i vorbească. împăratul îl primi, iar băieţaşul îi grăi: — Slăvite-mpărate, mare-luminate. Văd că împărăţia ta este topită de arşiţa soarelui. Pier vite, pier oameni, piere viaţa ! Eu mă leg, ca un inginer de izvoare ce sînt, să vă slobod izvoarele şi iar să aveţi apă şi viaţa ca odinioară. — Măi băiete, vezi tu cetatea aceea-naltă, e făcută numai din capete de ingineri de paie ca de-ai de tine. Mai bine vezi-ţi de cale să n-am păcate şi cu un fecior necopt ca tine. 101 — împărate-luminate, eu nu mă tem de moarte ! Eu am venit hotărît să scap lumea de la sete, să-i dau apă cu izvoare şi să crească florile iară. Şi se-nvoi împăratul să-l lase să descuie izvoarele încuiate. Porni băiatul prin palat, priveşte-n deal, priveşte-n vale, dă-i şi prin oborul împăratului, se face că-ncearcă, caută şi nu găseşte căpătîiul. împăratul după el, gîndeşte că ăsta e mic, dar e inginer isteţ. Nici prin gînd nu-i trecea că el este un bondoc de om, ce nimic nu ştia ! Mai la urmă se opri lîngă duvar la vatra focului aşa cum auzise de la zînele măiestre. Ridică pliocii de piatră şi săpă în vatra focului adînc. Oamenii săpară şi porniră să curgă izvoarele. — Vezi, mărite împărate, aici sînt legate, înnodate şi-ncuiate izvoarele din împărăţia ta. De-acum înainte vor porni izvoarele să curgă în toată ţara. Ca prin farmec, toate fîntînile, toate lacurile, rîurile cu izvoarele, se umplură cu apă şi începură să curgă la vale spre marea bucurie a împăratului. Atunci împăratul, plin de drag şi de bucurie îi zise: — Ascultă, măi băiete, fiindcă este treaba aşa, că descuiaşi izvoarele, se umplură mările, înverziră cîmpurile, înfloriră florile şi viaţa-mi luminaşi da şi-mpărăţia-mi luaşi! Şi de-acum pînă-n vecie s-o stăpîneşti tu cu fiica mea, care o să-ţi fie mireasă şi-mpărăteasa ! — Ba, mărite împărate, că am un frate, m-o bătea şi m-o certa, că el e mai mare şi nu se-nsoară, iar eu mă leg la cap cînd nu mă doare. Noi trebuie să ne-nsurăm pe rînd precum ne-am născut. Să-l chemaţi pe el şi lui să-i faceţi nuntă. Cum îl găsiră gură-cască prin oraş, îl chemară la palat şi-i spuseră că e ginere şi va fi-mpărat. Mijlocariu căscă ochii, credea că visează, dar nunta şi veselia-ncepu şi ţinu luni şi ani, iar el tot mu-nţelegea prin ce minune i-a pus tocmai lui Dumnezeu mîna-n cap. Fratele cel mic n-are răbdare să petreacă şi să veselească. îşi încinse sabia, ascunse chesaua fermecată-n sîn se urcă pe foaie şi zbură peste cîmpii şi-împărăţii pînă ce se scoborî tumite la capul pămîntului la nişte palate mîndre împărăteşti de marmoră şi de cleştar. N-are de lucru şi trage la o crîşmă să ia ceva de-ale gurii. Cînd la crîşmă fiica-mpăratului juca cărţi cu un curtean înzorzonat, îmbrăcat numai în ţoale de aur şi de argint. Măi şi se miră copilul de prinţesă că se joacă la cărţi prin birturi. Ce-ar fi să intre-n vorbă cu ea şi să se joace cu ea. Tocmai ofiţerul de la curte golise portofelul şi plecase supărat. Ia s-o-ntreb eu nu joacă cu mine ? — Văd că vă place jocul de cărţi şi mie-mi place dar dacă n-am cu cine juca, stau şi rabd. — Ai bani ? — Am. — Hai să jucăm, zise prinţesa. Şi se puseră pe joc frate să-i facă de petrecanie paralelor. Pînă dimineaţa fiica-mpăratului pierdu toţi banii. Dar ea lua seama că punga băiatului fată bani, îndată ce nu mai avea. Cum să facă ea să-i fure chesaua cea fermecată care fată bani! Pune la cale cu crîşmariu să-i dea vin să bea să-l îmbete pînă şi-o pierde de tot minţile. Şi crîşmarul se puse pe el cu vin vechi de nouă ani şi băiatul de bucurie că i-a luat toţi banii crăiţei, hai cu ea la băutură: 102 Bea cu oala Să fugă boala, Şi cu ploschiţa Să-şi ude guriţa ! Şi aşa beu cu sete pînă-şi îneacă pipota, de căzu lat la pămînt. Fiica-mpă-ratului atît aşteptă. Cum îl văzu, băgă mîna-n sînul băiatului şi-i fură che-saua cu bani. Vru să plece, dar necuratul n-are de lucru de-şi vîrî coada şi 0- ndemnă să-i ia sabia cu care înfrunţi oştirile lumii şi foalele cu care zbori ca vîntul şi ca gîndul. Ca să nu simtă că 1-a-nşelat i-a pus la loc altă chesa, altă sabie şi foaie, asemănătoare ca picăturile de apă. Băieţaşul dormi un somn bun şi se sculă amînat, cînd prinţesa hehe, de mult se dusese la palat. Cum se sculă vru să-ncerce sabia. O ridică-n sus şi gîndi să se adune oştire cîtă frunză şi iarbă, dar oştire ioc. îi furase sabia şi alta la fel îi pusese la loc. Cînd văzu una ca asta, simţi cum îl lasă picioarele. Hai să-ncerc şi chesaua dacă mai fată bani! Da de unde, în zadar o scutura că parale nu mai fata ! Tiii! zise el în gîndul său, şi pe asta mi-a luat-o ! Să crape de ciudă, nu alta ! Ce-i mai rămînea de făcut ? Să se urce pe foaie şi să zboare la palat să se plîngă. Dar cum se sui pe ele, foalele nu mai au nici o putere să zboare ca odinioară. De-acum se văzu pierdut şi se gîndi la vorbele lui taică-su, că mintea de-ar creşte pe toate cărările, ar paşte-o măgarii. Plîngea de necaz şi-şi da cu pumnii-n cap fără rost. De-acum sărac şi gol puşcă îşi luă lumea-n cap şi plecă la voia-ntîmplării unde o da sorocul şi norocul. Umbla din sat în sat, din cătun în cătun, cerşind de mîncare. Ţoalele, i se rupseseră de se făcuseră ferfeniţă pe el. îi era ruşine să mai treacă-n halul ăsta prin lume. Dar e mai bine să meargă-n munte şi să-şi caute de-ale gurii ca jiganiile sălbatice prin păduri. Urcînd şi scoborînd pe potecile neumblate ale munţilor, deodată găsi un măr cu mere neobişnuit de mari şi frumoase. Hiii! îşi zise el, bine că cel puţin am ce mînca, să nu mor de foame! Dar cum muşcă dintr-un măr, să vezi drăcia dracului, îi crescură coarne ca la ţap. Cînd văzu una ca asta încremeni de frică. Colac peste pupăză, asta-mi mai lipsea îşi zise-n gînd băiatul. Ce să facă acum să scape de coarne ? Se suci, se-nvîrti, dar coarnele-i atîrnă-n cap, ca la un ţap. N-are ce să facă, trebuie să rabde şi să le poarte dacă aşa 1- a pedepsit Dumnezeu că n-a avut minte să-şi păstreze lucrurile ca ochii din cap. Acum să sufere ! Ridică mîna de coarne şi merse prin pădure speriind ca o arătare cerbii şi căprioarele ce se adunau la izvoare să-şi stîmpere setea. Mergînd după izvoare cu apă curată de munte, în cale dete de un păr, încărcat de pere. De sete luă o pară, o mîncă şi-i căzură coarnele jos, parcă le-ar fi luat cineva cu mîna. Heeei, dar fiindcă la minte era isteţ, luă seama că din mere ies coarne, din pere pică coarnele, ca şi cînd n-au fost. Stai, frate-meu, dacă-i aşa că-i vin eu de hac prinţesei, s-o usture la ficaţi, dacă a cutezat să-mi fure lucruşoarele mele ! Se-ntoarse la măr, umplu săcuiul de mere, iar sînul de pere. De aci plecă drept la curtea-mpăratului. Se plimba prin faţa palatului şi striga ca negustorii, doar, doar, o veni şi fiica-mpăratului să cumpere şi să-i vie de hac. Şi cum mergea şi se-nvîrtea striga: Hai la mere, Hai la pere, Hai la mîndre floricele ! Fiica-mpăratului, n-are iar treabă. Ridică capul peste gard să vadă ce vinde băiatul. El cum o zăreşte o recunoaşte şi mai tare strigă să-i iese sufletul din boşogi. Prinţesa cînd văzu merele mari şi frumoase nu-i păru rău de bani, patru galbeni numără şi umplu şorţul. îi dete lui ta-su şi mă-si şi toţi se mirară 103 de aşa mere frumoase mari şi aurii. Fiecare în palat şedea-n ogeacul lui cu slugile lui. Prinţesa cum muşcă din măr îi crescură coarnele ca la ţap. Degeaba ţipa, în zadar se zvîrcolea, că de coarne nu scăpa. De ruşine se ascunse sub pat; sta acolo pitulată zi şi noapte să n-o vadă împăratul şi sfătuitorii acestuia. Mare ruşine căzuse pe capul ei. împărăteasa veni în odaia lui fie-sa s-o vadă, dar n-o găsi. Luă şi ea dintr-un măr şi-ntr-o doară muşcă din el. Cum muşcă îi crescură coarnele. De ruşine fuge şi ea sub pat să n-o vadă împăratul. Cînd pe sub pat se găsi cu fiică-sa şi ea ca naiba-ncornorată. Stăteau aci ca slutele şi ca mutele. Le caută slugile, da nu le găsesc. Zarvă mare ! A fost furată împărăteasa şi fiica de niscaiva zmei îşi dau cu părerile doftoroaiele şi vrăjitoarele. Porni împăratul să le cate. Cînd în odaia lor vede mărul pe masă şi muşcă de sete şi inima rea din măr. Cum muşcă, îndat-i crescură coarnele ca la ţap. începu să tragă de ele să le rupă dar în zadar. De ruşine să nu-1 vadă generalii şi mareşalii în halul ăsta, ţîşti şi el sub pat! Cînd acolo, soţia şi fiica, amîndouă cu coarne. începură toţi să se vaite şi să-l blesteme pe acel copil afurisit care i-a păcălit. Dacă văzu împăratul că n-are ce se face, că la deal e greu, iar la vale-i rău, îşi dojeni muierea şi fata să iese de sub pat, că doar n-o fi cu bănat să stea tot pitulaţi cu coarnele-n cap: — Hai, bre, ieşiţi, zise-mpăratul, că n-avem ce ne face ! De-acum ne-am făcut de pomină şi Dumnezeu de niscaiva păcate ne-a pus mîna-n cap. Ieşiră şi femeile ascunzîndu-şi de ruşine faţa. Ce era să mai facă sărmanul împărat ? Dete veste prin lume că se caută doftoroi şi vrăjitori care să le taie coarnele. Se iviră o mulţime. Căci la mămăliga mare, vin multe haimanale. Dar cum le tăiau şi mai mari creşteau. La cîtăva vreme, destul de amînat veni şi copilul cel isteţ, dar de data asta nu mai era îmbrăcat în haine ponosite şi zdrenţuroase. Se îmbrăcase frumos, parcă era pui de vraci. îşi puse-n poznare doftoriile şi veni la-mpăratu să-i doboare coarnele. Mai întîi, şi-ntîi, împăratul îl pofti în palat îl cinsti şi-l omeni ca pe un doftor priceput, cum se părea. După aceea, băieţaşul zise: — Mărite-mpărate şi prea luminate, toţi avem păcate ! Eu nu voi putea să vă dobor coarnele dacă mai întîi n-o să vă spovedesc. Dacă nu o să ascundeţi nimic şi o să vă mărturisiţi păcatele, atunci eu o să pot lucra şi coarnele or cădea. Altfel nu facem nimic ! Trecu într-o altă odaie şi-n taină se puse să-l ispitească pe împărat ce păcate a făcut. împăratul, ca orice împărat este fără de păcat! N-o să-şi recunoască el că are şi păcate. Şi aşa se vedea pe faţă că este un mincinos. Veni rîndul la împărăteasă. Şi asta la fel de mincinoasă, că oprea apele-n loc şi soarele, cu prefăcătoriile şi minciunile. O scoase afară să intre fata cea cu pricina. Se uită la ea şi-o-ntrebă, parcă ar fi fost călugăre nu copil. — Spune-mi frumuşel; ai vreun păcăţel, pe cel sufleţel? — Vai de mine, Doamne, sînt curată băiete, ca rouă dimineaţa, ca stea-ua-n cer, ca strugurile din vie, ca Maica Stămărie. El o văzu şi pe asta că e dintre alea ce dacă spune adevărul se-mbolnăveşte. O scoase afară zicîndu-i că e mincinoasă şi prinţesa ştiindu-se cu musca pe căciulă ieşi. Pe urmă iar le grăi la toţi trei: — Fac cea din urmă-ncercare, cinstite feţe-mpărăteşti, de nu-mi spuneţi adevărul gol-goluţ, în loc de coarne pe cap o să-mi purtaţi coarne ca necuratul din baltă şi să luaţi aminte bine că: 104 Minciuna a umblat, cit a umblat şi-acum i s-a-nfundat! Şi ca să le arate că toţi sînt mincinoşi, le dete la fiecare cîte o linguriţă din zamă de mere şi cum beură coarnele le crescură mari ca la cerb. Cînd se văzură ei în halul ăsta, de voie de nevoie, intrară pe rînd în odaia lăturalnică să se spovedească în faţa băieţaşului. împăratul din fir în păr spuse cum l-a omorît pe frati-su ca să-i ia locul, cum a spînzurat oameni sau pe alţii i-a-nchis şi lăsat să moară de foame între ziduri. Pe urmă a spus cu cine s-a ţinut şi tot ce god a mai păcătuit. După asta l-a poftit afară şi-a venit împărăteasa. împărăteasa mărturisi că din pricina ei a murit cutare general, cutare om învăţat şi mai la urmă spuse şi cu cine din palat s-a ţinut fără să afle-mpă-ratul. Văzînd că şi ea a spus dirept o pofti afară să intre la spovedit şi frumoasa prinţesă. Crăiţa-i zise că ea este fără de păcat ca florile cîmpului, ca Maica Pre-cista. Mai la urmă-i mărturisi că are totuşi pe suflet un mare păcat. Şi-i povesti din fir-în păr cum 1-a-mbătat pe un copil sărac, i-a luat chesaua care făta bani, i-a luat o sabie şi nişte foaie. Atunci băiatul a mai întrebat-o: — Ascultă, fată, mai ţii tu lucrurile alea? — Le ţin, cum să nu! — Ştii tu la ce sînt bune ? — Ştiu că doar chesaua puiază parale din senin dar de alelante n-am habar. — Uite ce-ţi zic eu. Dacă vrei să-ţi fie bine şi să ai noroc în viaţă să nu-1 înşeli nici pe-ăl sărac, nici pe-al bogat şi cînd vreodată copilul ăla, îţi va cere lucrurile să i le dai, că sînt ale lui. Aşa să faci! — Aşa voi face! Ieşiră-apoi afară-ntr-o odaie mare luminoasă, numai cu pietre scumpe-mpodobită. Luă sticluţa cu zamă de pere şi la fiecare-i dădu o linguriţă. Cum înghi-ţiră coarnele picară. Cînd văzură minunea, săriră-n sus de bucurie, iar împăratul începu să joace strigînd: Hopa, hopa, joacă popa, niniu şi cu dascălu! După ce se desmetici, zise către băieţaş: — Măi băiete, logofete, de-acum să-mi fii ginere, dau fata mea să-ţi fie mireasă şi-apoi împărăteasă ! Că o armată de doftori mari nu ne-au doborît coarnele, iar tu cu zamă dintr-o sticluţă, făcuşi minuni! Eşti băiat isteţ, om de mare preţ! — Slăvite-mpărate şi iar luminate, ca să le faci bine, fă şi pentru mine, la nuntă să-mi vie, din dalbă-mpărăţie, cei doi fraţi, ce-mi sînt împăraţi, la margine de pămînt, unde n-aţi fost nicicînd. împăratul trimise oştire şi corăbii în cele două-mpărăţii să vie şi fraţii lui să se veselească la cea nuntă-mpără-tească ce n-o mai fi pe lume altă. Pînă să se pregătească de nuntă, el fuge din palat şi cumpără nişte ţoale ponosite şi zdrenţuite, ca s-o-ncerce pe mireasă dacă e om, ori e porc de cîne. Trecu pe la poarta palatului, desculţ şi zdrenţuros, cerînd străjerului s-o cheme pe fata-mpăratului că are să-i spuie ceva. Abia au chemat-o la ăst 105 coate-goale pe crăiţă. Dar pînă la urmă tot au adus-o. Cînd a văzut-o a şi-n-trebat-o: — Măria-ta, mă mai cunoşti ? — Ba, te cunosc. — De unde mă cunoşti ? — Din sara aceea cînd am jucat cărţi împreună. — Frumos din partea unei împărătese să mă-mbete şi să-nşele un copil sărac, ca să-i fure lucrurile? Spune, aşa e? — Aşa e! Te-am îmbătat şi te-am înşelat, dar să mă ierţi. — Te iert, dacă-mi întorci lucrurile meleA — Ţi le-ntorc. Şi fata se ţinu de cuvînt. îl luă în palat şi-i dete sabia, chesaua şi foalele. El îi mulţămi. Luă sabia-n mînă şi se gîndi să se umple curţile şi tîrgurile de oştire ca să petreacă de nunta lui şi se umplură. Pe urmă trecu prin faţa ostaşilor şi scutură chesaua, ca să adune oştirea parale să se procopsească şi ostaşul că destul e de amărît săracul. După aia se sui pe foaie, îi arătă prinţesei inelul primit de la ea de logodnă şi-i zise: — Iată eu sînt ăla pe care m-ai înşelat şi tot eu sînt ăla care ţi-am pus coarne-n cap, ca să te-nvăţ minte să nu mai înşeli. Dacă mă mai vrei să-ţi fiu soţ, spune-mi ca să zbor să-mi aduc fraţii la nuntă. Ea îl privi cu uimire şi-i grăi: — Vai iubitul meu mire, cum să nu te vreau, vorba mea e sfîntă şi este legămînt înaintea lui Dumnezeu pentru mine ! Du-te şi să vii repede că ard de nerăbdare să te văd pe veci lîngă mine, stăpînul acestei mari împărăţii. Băiatul se sui iar pe foaie şi cum se gîndi zbură ca gîndul şi ca vîntul la fraţii lui împăraţi şi tot ca gîndul se-ntoarse la nuntă cu ei tot călări pe foalele fermecate înainte de a se-ntoarce oştirile şi corăbiile trimise de tată-su. Şi de aci înainte unde se porni o nuntă frumoasă ca-n poveşti, la care sosiră şi jucară şi fraţii lui ajunşi şi ei împăraţi prin isteţimea lui, precum şi tot norodul şi toţi craii şi-mpăraţii lumii. De cum se punea luna nouă, jucau nuntaşii şi se veseleau, pînă rămînea alinată pe cer ca o andrea. Şi dă-i naintecu: Hopa, ţupa ! cît ţine nunta ! chiote şi trai! patruzeci de ai! Şi poate că tinerii-mpăraţi, se vor veseli şi nuntaşii chiui, şi astăzi! PIPILCUŢA A fost odată ca niciodată . . . că de n-ar fi ! nu s-ar povesti. A fost undeva departe un om lucrător care toată viaţa a fost argat muncind pe la unu, pe la altul, fără să agonisească vreo avere. în măidanu lui avea două-trei găini şi un cocoş frumos, ţanţoş şi voinic de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el, cutcurezînd. Omul trăia ca pe vremuri în sărăcie, dar se-nţelegea bine cu muierea şi, în scurt timp, avură o fetiţă frumoasă cu părul strălucitor ca soarele. Fetiţa 106 creştea, iar lumea se mira de frumuseţea ei. Pe fată au botezat-o Pipilcuţa. Pipilcuţa nu numai că era frumoasă, dar era şi vrednică. Toată ziua lucra şi mai puţin se juca. De mică învăţa să gătească, să ţese şi să toarcă, lumea o lăuda iar dănacii cum scoaseră capul, puseră ochii pe ea, gata s-o ceară. Unele dintre văruicele ei se mîndreau că sînt prietene cu ea, iar altele o urau pentru cinstea şi cuminţenia ei. Cum era obiceiul pe atunci, fetele se adunau seara la clăci; cîndlauna, cînd la alta pînă torceau lina şi cîlţii. Fetelor le plăcea să fie împreună, fiindcă la clacă povesteau, cîntau, se jucau şi veneau după ele să le mai strîngă dănacii. Pipilcuţa nu se îngrijea de băieţi, avea ea grija casei şi a furcii. S-a întîmplat să fie clacă la o văruică. Fetele cele rele o pismuiau pentru vrednicia şi cuminţenia ei şi se vorbiră în taină, să-i poarte sîmbetele. Făcură legămînt ca pînă la miezul nopţii să furşească toate caierele de lînă, iar cine va rămîne pe urmă, aceleia să-i moară muma şi să i se prefacă vacă neagră. Pipilcuţa ştiindu-se vrednică torcea, neluînd în seamă nebuniile celorlalte. Fetele se întreceau care mai de care să-şi termine caierele de lînă şi de miţe mai îndată. Dar nici Pipilcuţa nu se lăsa, mai ales cînd ştia că este pus preţ pe capul mumei. Da zor şi nu prididea cu lucrul fără a lua în seamă că celelalte fete aruncă lîna din caiere după uşe, pe subt pat şi o pitulă unde pot. Pe cînd trăgea de zor cu gura din caier iar fusul i se învîrtea ca un titirez, deodată văruicele ei aruncară fusele, furcile goale, iar Pipilcuţa rămase încremenită văzîndu-se cea de pe urmă. îşi luă fusul şi furca şi plecă plîngînd acasă. Cînd ajunsă în pragul casei strigă: — Mumă, deschide ! — Muu ! . . . muu ! . . . Muu ! ... îi răspunse un glas din casă. Era un glas ca de vacă. Fata se spămîntă şi nu-i veni să creadă, cînd auzi cum bate cu coarnele-n uşă. După ce se deschise uşa, ieşi din casă o namilă de vacă neagră care mugea înfuriată, dărîmînd şi spărgînd tot ce-i ieşea în cale, pînă se duse la iesle în grajdul vitelor. Tată-su nu se temea de vacă, ci dimpotrivă o ţesela cu grije, îi aşternea paie în coşere, îi da apă şi o arănea cu multă băgare de seamă. Dar Pipilcuţa rămase tristă şi abătută; plîngea ştiind că a rămas fără mumă pentru că şi-a furşit cea din urmă lucrul. Nu-şi putea ierta acest mare păcat care o chinuia făcînd-o să verse multe lacrimi. Tatăl ei nu ştia cine a făcut să vie moartea s-o ia pe soţioara lui şi s-o prefacă în vacă neagră. Pipilcuţa ştia dar nu cuteza să-i spuie nimic. Cu timpul, Pipilcuţa se împreieteni cu vaca ! începu să stea de vorbă cu ea să se înţeleagă şi află că nu este vinovată de moartea mumei. Ar fi trăit ea şi aşa cu mumă-sa prefăcută în vacă neagră, cu coarne mari ascuţite, dacă tată-su într-o zi, nu se însura cu o altă muiere. Şi nici asta n-ar fi fost prea mare lucru dacă muma ei vitregă nu-i făcea două surori pe care ea a trebuit să le legene, să le dea lapte de capră, să le spele, să le cîrpească şi cîte altele, pînă crescură mari împreună. Odată vaca neagră a vrut să le ia pe surorile Pipilcuţii-n coarne să le omoare, dar tată-su le-o scăpat. De atunci muierea îi da zor lui tată-su să taie vaca, să facă din ea pastramă şi din piele foaie. Tatăl Pipilcuţii tot amîna şi nu vrea s-o taie. Muierea dacă văzu se prefăcu într-o zi că pleacă cu fetele. Necăjit bietul om îi făgădui că are s-o taie. Auzind Pipilcuţa toate pregătirile de moarte, merse la mumă-sa şi-i spuse, tot ce avea de spus. Vaca cea neagră auzind îi zise: fata mea, tu nu 107 trebuie să mănînci din carnea mea ! Să adui toate oasele, să le îngropi la tîrla din deal sub rădăcina de buturugi găunoase iar coarnele să le laşi puţin ieşite afară din pămînt. Cînd cineva te va certa, te va bate, ori te va chinui, tu să vii la mine, să dai cu nuiaua de trei ori în coarnele mele şi eu am să-ţi vin în ajutor. Ai înţeles ! — înţeles, mumă şi iar plînse. După ce tăiară vaca, Pipilcuţa adună cu grijă oasele şi coarnele, le îngropă sub buturuga cea mare. Da muma vitregă o punea la munci grele, n-o lăsa să se hodinească şi lucra pînă la miezul nopţii. O bătea şi la horă niciodată n-o lăsa. Muncea sărmana ca o roabă şi tot n-o mulţumea. într-o duminică, cu năravul dracului în ea, îşi luă fetele şi plecă la horă să se veselească. înainte de a pleca, vărsă în vatra focului în cenuşă o baniţă de făsui şi-i spusă să-l aleagă, să aducă apă şi să facă de mîncare pînă se întoarce cu fetele de la horă. Pipilcuţa n-adăstă mult şi-alergă la mumă-sa. Dete de trei ori cu nuiaua în coarne şi mumă-sa-i trimeasă o mulţime de fete mari, băieţi şi neveste şi pe-a fuga adună tot făsuiul din cenuşe, îi făcu de cină şi-i adusă apă. Apoi se întoarsă din nou la mumă-sa, îi dădu iar în coarne cu bîtu şi lumea care o ajutase intră din nou în scorbură. Mumă-sa îi scoasă apoi nişte ţoale frumoase de mătase şi după ce o premeni, Pipilcuţa căpătă ărpii şi zbură pînă aproape de horă. Pe cap purta basma de borangic strălucitoare, cămaşă albă cu flori alese şi dantelă, cu pistelci negre cusute cu trandafiri de aur, papuci albi, iar la gît cu mărgele şi salbe. Ochii dănacilor erau îndreptaţi numai la Pipilcuţa. Vinise în ziua aia la horă feciorul împăratului. Se prinsă în horă lîngă feciorul împăratului. După horă, zbură la trunchiul găunos, lăsă ţoalele scumpe întorcîndu-se acasă ruptă şi zdrenţuroasă aşa cum se purta. Cînd sosiră acasă, surorile vitrege începură s-o batjocorească aruncînd cu cenuşă spre dînsa. îi povestiră că au văzut pe fiul împăratului jucînd cu o zînă, privea la ele şi rîdea. — Tu ai de lucru şi bineînţeles că n-ai cînd să mergi la horă, îi zise muma vitregă. Pipilcuţa la toate astea asculta cu nepăsare. în duminica următoare, muma vitregă plecă iar la horă cu fetele, înainte avu grija să-i dea lui Pipilcuţa nouă caiere de lînă pline cu bondreci să le treacă prin dărac, să le toarcă pînă ce se-ntoarce, să mai facă pe deasupra mîncare, să aducă apă, să arănească toate oarăli din curte şi abia după aia, să măture prin casă. Pipilcuţa îndată alergă la mumă-sa, dădu de trei ori în corn cu nuiaua şi numaidecît mumăsa îi trimisă în ajutor fete mari, muieri, neveste care muriseră de curînd, şi pe-a fuga îi toarseră caierele de lînă, îi aduseră apă în găleţi, dădură la orătănii şi veniră de să băgară iarăşi în scorbura de unde ieşiseră. După aceea, mumă-sa îi scoase din nou alte ţoale şi mai mîndre de mătasă. Papuci frumoşi cu fir de aur, fustă ca o grădină de flori, iar cămaşa strălucitoare ca cerul înstelat. Fiul împăratului veni iar prinzîndu-se în horă lîngă Pipilcuţa. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lor. Părul ei sclipea ca firele de aur, strălucea ca soarele, iar zîmbetul ei de o bunătate fără pereche. Pipilcuţa juca frumos şi nu vorbea ci numai rîdea. Cum tăcură lăutarii, Pipilcuţa îşi luă zborul lăsîndu-i mumei vestmintele. Plecă acasă făcîndu-se că dichiseşte prin tindă. 108 Muma vitregă rămase mirată de vrednicia Pipilcuţei, îşi luă fetele la bătaie că ele nu torc un caier de lînă într-o stămînă în timp ce Pipilcuţa toarce nouă caiere într-o sară. A venit o mare sărbătoare şi se făcu iar horă-n sat. Veniră fete din multe sate, din alte ţări, care mai de care mai frumoase, fiindcă ştiau că vin fii de împăraţi să-şi caute mirese. Surorile i se gătiră frumos în rochii noi, în papuci de lac, iar muma vitregă îi dădu poruncă Pipilcuţii să adune un sac de porumb şi altul de linte, răsturnaţi de inat în cenuşă, să toarcă zece caiere, să vînture porumbul, să spele lintea şi s-o usuce, să aducă apă, să adape vitele să dea la găini, să facă de mîncare şi rînduială pin casă. Duşmanele plecară la horă, soarele se lăsase spre asfinţit; mai are cît o roată de car pînă apune; atunci Pipilcuţa aleargă la mumă-sa plîngînd: — Mumă, au plecat la horă şi mi-au dat de lucru ca să nu furşesc o lună de zile. — Nu te teme, fata mea, îi zise mumă-sa, îndată, toate vor fi gata. Din scorbură ieşiră fete, băieţi, muieri nenumărate, care alergară ca gîndul la treabă. Unele începură să gătească, altele să adune boabele de porumb şi linte, unele vînturară şi spălară, altele adăpară vitele şi toarseră, apoi plecară la iuţeală de se băgară în scorbură la mumă-sa. Pipilcuţa dădu din nou cu nuieluşa în cornul mumii şi vaca neagră îi dădu alte primenele şi mai frumoase cu papuci din fir de aur, fustă din fire de aur şi de argint, cămaşă de mătasă împodobită cu flori. De aci îşi luă zborul şi ajunse înaintea surorilor vitrege în sat la horă. Fii de împăraţi jucară tot timpul lîngă ea. O priveau şi se minunau de frumuseţea ei. După ce se termină cu hora, vru să zboare la scorbura mumei să-i ducă hainele îndărăt ca să i le puie-n lacră, dar tocmai cînd să se ridice, fiu unui împărat vru s-o prindă şi abia-i putu scoate din picior un păpuc. Pipilcuţa rămase cu un singur păpuc şi zbură la scorbură. Mumă-sa n-o certă cînd îi aşeză pe coarne ţoalele ale scumpe. — Am pierdut un păpuc, mumă, zise. — Lasă, fata mea, ăla ţi-aduce năroc. Da fiul împăratului a şi pornit din bordei, în bordei, din casă în casă, prin împărăţie să încerce papucul ca să-i fie soţie acea fată pe al cărei picior se va potrivi păpucul. Să opri o trăsură de aur trasă de patru telegari toţi cu ărpii mari. Telegarii sforăiau şi făceau praf pămîntul de sub picioare; din nări le ieşea foc, iar din ochi scîntei. Pipilcuţa mătura pin casă, cînd muma vitregă o luă cu de-a sila, o urcă în pod, îndesînd-o ca pe un căpătîi cu pene într-un uloi plin cu cenuşă. Biata fată nu schinci. Tăcu şi rămase-11 pod neştiind nimic din cele ce se petrec afară. Nebuna crezu că împăratul a venit să-i ceară în căsătorie pe una din fete. — Fiţi bineveniţi în casa noastră, mărite împărate. Fetili mele vă aşteaptă, sînt frumoase ca soarele, vrenice şi curate nevoie mare. împăratul le privi şi văzîndu-le despletite, mucoase şi somnoroase, urîte ca muma pădurii, scoate dintr-o straiţă de argint un papuc alb cu fire de aur şi zise: — Am venit să încerc păpucul ăsta. Asară la horă am jucat cu o fată frumoasă; fata a zburat iar eu abia i-am luat papucul. 109 — E păpucul fetei mele, ălei mari, zău ce samănă cu păpucul ei nevoie mare, slăvite împărate ! Ia să-ncercaţi să vedeţi! — Să-ncercăm, răspunse-mpăratul. Fata cea mare s-apropie, îşi şterse cu podul palmii nasul şi-ntinse piciorul stîng, gros şi noduros ca un butuc. Piciorul botocănos nu intră în papuc nici cu vîrful, da-mi-te cu tocul. — Hai încercaţi, măria-ta, că ieri i-a intrat, acum o mai fi crescut fetiţa ! — Nu vezi, femeie, că nici vorbă, nu-i intră nici labele, vrei să stric o frumuseţe de păpuc? în timpul ăsta fata cea mică să primenisă în rochie albă de mireasă, cu mărgele şi grimnă la mînă, însă tot mucoasă şi urîtă rămase. — La mică se potriveşte fiindcă papucii ăştia i-a purtat mai mult ea decît soru-sa ! — Lasă-ne-n pace, femeie, că ştim noi ce vrem, nu ne înveţi dumneata ! Iată că şi piciorul ăşteia e prea mare ! — Ba mai încercaţi, bunule împărate, că păpucul a fost de la fata mea,, zău, mai încercaţi o dată! Curtenii bufniră-n rîs, fetele se ruşinară şi se ascunseră după uşă, iar năroada îi da cu cleanţa înainte că păpucul a căzut de la fata ei numai că împăratul e rău şi nu vrea să facă direptate. — Ai încă vreo fată ? — Nu mai am nici o fată, măria-ta ! — Atunci să mergem dar, curteni! Şi cînd împăratul să se suie în trăsură şi caii erau gata să plece pe poartă, zbură un cocoş cu pene roşii, galbene şi verzi, cu o creastă roşie ca sîngele şi cu o coadă mai mare decît o secere, bătu de trei ori din arpii cîntînd: Cucuriguuu, magu, Pipilcuţa este-n pod, Ascunsă după obod; în butoiu cu cenuşă, Plînge Pipilcuţa, plînge ! Cocoşul sări jos, se dădu de trei ori peste cap şi după aia îşi luă zborul' şi intră sus în deal în scorbura copacului. Fusese muma Pipilcuţii, care se îngrijea ca un înger păzitor, de soarta ei. împăratul auzind glasul cocoşului se miră cum de ştie să vorbească o pasăre aşa de frumos. Baba începu să tremure de frică, o apucaseră frigurile morţii. îşi smulgea de ciudă cu dinţii unghiile de la mîini şi sîngele cura. — De ce-ţi dîrdîie dinţii-n gură, muiere, hai ne arată ce ai ascuns în pod ? — Iartă-mă că de frică nu v-am arătat-o ! Pipilcuţa este o fată urîtă, murdară, plină de bube, păduchioasă şi leneşă. De aia a şi fugit în pod ca să n-o vedeţi şi pedepsiţi pentru necurăţenia în care-şi face veacul, pentru rochiile ei ce curg zdrenţe din ele, pentru ca să nu-i vedeţi picioarele botocănoase,. mari şi urîte în care nu ar intra cizmă bărbătească da-mi-te un păpuc. Acuma, muma Pipilcuţii îi trimisese pe sus cu o întreagă oaste, ălalt păpuc din fire de aur, o rochie albă cu razele soarelui, ţesută de păienjenii pămîntului şi-mpodobită cu stele de aur; care eria atît de frumoasă, încît prin acoperişul casei străbăteau razele de lumină, ca şi cînd din podul casei ar fi răsărit soarele ! Pe cap suratele pămîntului care muriseră nemăritate, îi aşezară o coroană din diamante şi rubine ce văr sau raze încît se lumina podul casei.. 110 împăratul îi ceru muierii să se urce-n pod s-o scoboare jos. Răutăcioasa se preface că se urcă în pod dar se întoarce zicîndu-i: — Nu vrea, mărite împărate, se fereşte ticăloasa ! V-am spus eu ? Doar vă vreau binele, măria-ta ! — Bine, dacă nu vrei, mă urc eu! Cînd începu împăratul să se suie, scara se lumină, iar cînd ajunse la gura podului de strălucire nu putea privi în sus. După ce se frecă bine la ochi* lîngă coşul casei văzu o fată subţirică parcă ar fi fost trasă pintr-un inel, cu părul căzut pe spate în valuri de aur, cu ochii blînzi albaştri ca cerul, cu o rochie albă mai subţire decît o pînză de păianjen, împodobită cu funigei de aur care-ţi luau ochii, încît la soare te puteai uita dar la Pipilcuţa ba. Fata rămase nemişcată ! în timp ce împăratul sta încremenit locului şi tulburat. îmbătat de înfăţişarea ei minunată uită pentru ce s-a urcat în pod şi deodată hotărît, se-ndreptă spre Pipilcuţa, mai frumoasă decît o zînă din poveşti. Cînd vru s-o îmbrăţişeze de bucurie, că a găsit o soţie pe plac, abia atunci văzu că ţine în mînă un papuc alb pe care ar trebui să-l încerce. Cum însă îi plăcuse atît de mult de Pipilcuţa se gîndi că s-ar putea ca papucul să nu se potrivească şi atunci ar însemna să părăsească o fată aşa de frumoasă ce nu văzuse de-a lungul şi de-a latul împărăţiei sale. Pipilcuţa îi văzu păpucul pe care el îl vîrî în buzunar şi-i zise cu un glas ca de înger: — Pentru ce nu-1 încercaţi ? Datoria măriei voastre este să încercaţi păpucul şi la fetele bogate şi la cele sărace şi la cele urîte ca mine şi la cele frumoase ca ale mumii mele vitrege ! Daţi-mi-1 să-l încerc, aşa cum l-aţi dat la toate fetele din împărăţie ! — Mă tem că nu se va potrivi, iar eu mă mulţumesc să te iau soţie pe tine aşa cum eşti! — Nu te teme, măria-ta, încearcă-1 şi abia atunci ai dreptul să mă cer să-ţi fiu soţie. împăratul tremura de teamă, scoase păpucul şi cu sufletul la gură îl încercă. Păpucul nu numai că se potrivea de minune dar şi se semăna cu celălalt. Atunci împăratul fu atît de fericit, încît zvîcni bucuria în el aşa de tare că îşi luă mireasa de mijloc şi o sărută. începu să sară în sus de fericire, să joace cu Pipilcuţa, nebăgînd de seamă că se află în pod încît îşi umplu capul de cucuie, din loviturile în căpriorii şi bîrnele podului. Podul de jocul lor mai, mai era să cadă-n capul răutăcioasei şi al curtenilor săi. Unii fugiseră pe-afară de teamă să nu li se dărîme podu-n cap. Atunci, împăratul îşi luă mireasa de mînă şi începu să scoboare. El sco-bora, iar Pipilcuţa pe urmă. Cînd Pipilcuţa fu în gura podului, casa se lumină ca de un soare, iar muma vitregă fu apucată de friguri şi, speriindu-se, se împiedică de căldarea cu lături fierbinţi pentru porci, căzu în căldare de se opări. împăratul îşi luă mireasa, o sui în trăsura de aur şi se pregăti de plecare. Muma vitregă văzîndu-se plină de răni şi opărită, dîndu-şi seama că e cu sufletul gata să-i iasă, dădu foc casei de ciudă că i s-au dat peste cap socotelile. Pipilcuţa ajunse la palatul de cleştar, de la marginea mării albastre, unde împăratul făcu o nuntă mare şi frumoasă, care ţinu trei luni şi trei săptă-mîni, numai în cîntece, chef şi voie bună. Şi iată cum se răsplăti fata lucrătoare şi înţăleaptă şi cum se prăpădi în flăcări lăcomia şi nedreptatea. 111 VACA NEAGRĂ A fost odată un om şi c-o muiere care trăiau fericiţi iubind-o nespus pe fiica lor cu părul de aur. La un rînd de vreme, se abătu ciuma prin satul lor şi-i luă viaţa mamei frumoasei fecioare. Dar cum mama o iubea mult pe fiica ei, rugă pe stăpînul cerului să nu-i ducă sufletul laolaltă cu cei morţi ci să-i îngăduie a se întrupa într-o viţică ce se născu la moartea acesteia. Stăpînul cerului şi al pămîntului chibzui că e dreaptă cererea sărmanei şi-i îndeplini dorinţa. Viţica era neagră, dar frumoasă şi zburdalnică ca un copil. Fetiţa cu părul de aur o păştea pe plaiuri cu flori mirositoare şi izvoare, jucîndu-se împreună, ca doi copii. Fetiţa luă capul viţeluşei între mîini îmbrăţişînd-o şi sărutîndu-i ochii şi gura îi povestea cum a venit ciuma şi i-a răpit ce a avut ea mai scump pe lume, mama. La rîndul ei viţeluşa plîngea şi lacrimile i se prelingeau de-i ardeau obrajii. Fetiţa creştea şi se făcea tot mai mare şi frumoasă iar viţeluşa ajunse vacă. Tatăl fetii rămas fără muiere, se însură cu o femeie văduvă, care avea o fată de seama frumoasei cu părul de aur. Mama vitregă însă o ura pe sărmana orfană văzînd-o cît e de frumoasă şi de cuminte, faţă de fiica ei care pe lîngă că era urîtă ca muma pădurii, mai era neascultătoare şi leneşă. Ce se gîndi vipera-ntr-o zi? S-o puie la munci istovitoare şi s-o omoare. Şi-i dădu să toarcă întîi zece caiere de lînă într-o noapte. Tată-su, muma vitregă şi sora vitregă mîncară şi se culcară, iar frumoasa cu părul de aur ajunsă de-acum o zdrenţuroasă, merse la vaca neagră îi luă capul în braţă şi-ncepu să plîngă. Mare-i fu mirarea, cînd vaca îi vorbi cu grai omenesc zicîndu-i: — Nu plînge scumpa mea, că eu sînt mama ta, îţi văd suferinţa şi de aceea m-am prefăcut în vacă neagră ca să te ajut! Adu-mi tu lîna că eu ţi-o torc ! Frumoasa cu părul de aur auzind că vaca neagră este mama ei şi mai rău o podidiră lacrimile. Apoi, îi aduse caierele de lînă şi la ziuă i le şi arătă toarse scorpiei de mamă vitregă. Femeia asta cînd le văzu, parca turba de ciudă. într-o altă seară îi dădu să toarcă un caiere de lînă, de zece chile de lînă. Şi de data asta vaca neagră îi toarse lîna şi la ziuă mama cea vitregă rămasă împietrită văzînd că fata este atît de îndemînatică şi nu i se împotriveşte poruncilor. îşi puse în gînd să-i dea să toarcă un car de miţă într-o altă noapte. Şi frumoasa cu părul de aur îi aduse ghemele de lînă mirîndu-se foarte de minunea asta zgripţuroaică de mamă vitregă. Stai, îşi zise răutăcioasa ! voi afla eu cine o ajută pe zdrenţuroasa asta de fată ! Şi într-o altă zi, îi porunci să toarcă un car de fuior de cînepă, pîndind-o toată noaptea cum lucrează. La mijlocul nopţii fata luă fuioarele de cînepă şi le duse la muma ei, vaca neagră care le toarse cu coarnele la iuţeală. Vicleana de mumă vitregă văzînd-o că toarce în grajd cu vaca neagră, merse la bărbat zicîndu-i: 112 — Omule, dacă ţii la mine, am să te rog să-mi faci voia mea şi să tai vaca neagră? — Da de ce, măi muiere, că lapte berechet dă, frumoasă este, grasă este şi nici un rău nu face ! — Rău nu face, da are de gînd să facă, mă prostule! Tu nu te uiţi ce privire are cînd se uită la fata mea şi la mine? Aşa că ori tai vaca, or eu plec din casa ta. Din două una. Azi vreau să mi se aleagă, ori e laie ori bălaie, că n-o mai pot suferi-n ochi. Auzind frumoasa cu părul de aur că-i va tăia-o pe mamă-sa, merse plîn-gînd şi-i povesti vestea cea tristă. Vaca neagră, auzind, îi grăi: — Maică, dacă mă va tăia, tu să furi părul din coada mea şi să-l ascunzi în salteaua ta, iar coarnele să mi le-ngropi în grajd sub iesle. Oasăle să le aduni şi să le-ngropi pe lunca cu flori, aproape de izvorul unde ne jucam împreună ca doi copii, iar din carne să nu mănînci! I se făcu pe plac răutăcioasei femei şi tăiară vaca neagră. Fata nu uită să ducă la bună îndeplinire dorinţa mamei sale, vaca neagră. Ascunsă coada în saltea, coarnele le-ngropă sub iesle oasele pe măsură ce se aruncară, le adună şi îngropă unde-i plăcuse la vaca neagră să pască. Apoi iar începe cu noi chinuri şi osînde muma vitregă. Şi dădu alte caiere de lînă să i le toarcă. Frumoasa zdrenţuroasă lua caierele de lînă, mergea la iesle şi cum plîn-gea, mama ei, vaca neagră, venea, o mîngîia şi luîndu-i caierele i le torcea şi astfel scăpa de cearta acrei mame vitrege. Odată, s-a întîmplat ca mama cea vitregă să dea peste coada de vacă ascunsă în saltea şi răstit o întrebă pe zdrenţuroasa: — De ce ai ascuns coada vacii în saltea, prăpădito ? — Mi-e dor de mama mea şi de aceea am ascuns-o, răspunsă fata. — Las’ că o să-ţi arăt eu! Şi iar începea cu chinurile fără de sfîrşit. Cînd cu torsul lînei, ori miţelor şi cu cîlţii. După ce le termină pe toate astea, începea cu altele. îi da orez amestecat cu volbură şi neghină să-l cureţe apoi mei cu neghină şi cenuşă să-l aleagă şi cîte altele! Ea sta lîngă grămada de orez sau de mei şi plîngea gîndindu-se la vaca neagră. Atunci vaca neagră venea, o mîngîia şi-i spunea: — Taci, fata mamii, că pînă la ziuă toate poruncile vor fi împlinite şi vei scăpa de pedeapsă! Merse ea la împăratul furnicilor, adună toate furnicile pămîntului şi la iuţeală orezul cît şi meiul se afla curăţat. Cînd vedea mumă-sa vitregă atîta îndemînare, o apucau boalele şi furia, că n-avea cum s-o mai chinuiască ! Şi cădea la pat de zăcea de amărăciune că nu se poate răzbuna aşa cum îi dă puterea şi dorinţa, căci, vorba aceea, mai îndată poţi tămădui pe un nebun, decît pe un îndărătnic de înverşunare. Şi orice încerca ea împotriva blîndei şi înţeleptei fetiţe nu putea duce la bună îndeplinire. S-a întîmplat odată, ca o faţă împărătească, un prinţ Făt-Frumos, să dea o serbare, la care putea veni şi bogat şi sărac. S-a dus la joc mama cea vitregă cu fiică-sa îmbrăcată în rochii frumoase şi strălucitoare, nădăjduind că frumosul prinţ va pune ochii pe fiica ei. Ce să facă acum frumoasa zdrenţuroasă ? S-a înţolit cu o rochie mai veche şi scăpătată şi a alergat şi ea la joc cum fac toate fetele în astfel de-ntîmplări. Frumosul prinţ, îndată ce o văzu îi plăcu şi o chemă la joc. După aceea temîndv.-se de mama ei vitregă că o va certa, spunîndu-i vorbe grele de ocară, 113 fugi acasă. Prinţul o urmări, iar ea în grabă îşi pierdu papucul din piciorul drept. în seara a doua nemaiavînd papucul rămase acasă plîngînd. Mama vitregă cu fiica ei merseră din nou la joc şi mai frumos îmbrăcate, însă prinţul nici nu le băga-n seamă. Dădu el veste în toiul jocului că pe acea fată o va alege să-i fie mireasă, care şi-a pierdut papucul pe care-1 arătă mulţimii. Atunci fetele se-mbulziră fiecare a-şi încerca norocul cu pantoful, dar spre dezamăgirea lor la nici una nu se potrivi. Se scremu şi fiica mamei vitrege, dar fiindu-i piciorul mai mare rămase fără noroc, tristă. Prinţul necunoscut, trimeasă vorbă în toate părţile împărăţiei că va porni din sat în sat, în căutarea celei rînduite de soartă. Auzind vicleana de mumă vitregă, una ca asta, merse la niscaiva vrăjitori şi-i tăie din piciorul cel drept fiicei sale, carnea pînă la os, doar se va potrivi pantofiorul pierdut. Mare-i fu şi ei dezamăgirea atunci cînd ajunse prinţul la casa lor şi încercă pantoful. Pentru nimic în lume nu intra. în zadar o apucară sudorile pe răutăcioasa mamă vitregă încercînd, că totul fu cu neputinţă. De necaz îşi dau cu pumnii-n cap. Atunci prinţul întrebă că dacă mai are în casă şi alte fete, la care se-nţelege că ele răspunseră că sînt singure, nemaifiind si altele. Apoi, frumosul prinţ îşi văzu de cale, iar ele rămaseră tînguindu-se. într-o zi, se nemeri frumoasa zdrenţuroasă cu găleţile la apă şi chiar pe aci trecea suita împărătească. Prinţul merse la fată să-ncerce pantofiorul, iar aceasta lăsă găleţile fugind speriată. După ce fu prinsă i se vorbi care este rostul pantofului şi ea nu avu încotro încît prinţul încercă pantofiorul, care se potrivi de minune pe piciorul zdrenţuroasei. Prinţul se bucură că aleasa inimei sale este atît de gingaşă şi frumoasă cu părul de aur, încît de îndată merse la părinţii acesteia spre a o cere de mireasă. La care muma cea vitregă îi răspunse: — Mărite-mpărate, n-avem fată de măritat, iacă asta e fată de măritat, nu prăpădita aia zdrenţuroasă. — O fi şi dînsa de măritat, însă eu o aleg pe aceasta, fiind mai zdrenţuroasă, dar pe pofta inimii mele şi nu pe brezaia dumitale. Făt-Frumos o luă atunci de mireasă pe frumoasa cu părul de aur şi făcu o nuntă împărătească de se dusă vestea peste nouă ţări şi nouă mări; iar mama cea vitregă rămasă plîngîndu-se şi zvîrcolindu-se de ciudă, ca o găină jumulită de vie. Şi aşa răutăcioasa se prăpădi şi se topi, ca ceara de para focului, iar frumoasa cu părul de aur, cu răbdarea trecu marea, ajungînd împărăteasă. PIELEA DE MĂGAR A fost un crai şi o crăiţă care aveau o fetiţă cuminte şi frumoasă, într-o zi, se îmbolnăvi regina şi-şi dădu sufletul. înainte de a muri, lasă cu limbă de moarte o dorinţă către soţul ei. Să se însoare după moartea ei, cu acea fată frumoasă la care i se va potrivi condurul|ei din piciorul drept. 114 împăratul rămase trist şi fetiţa asemenea. Trecu o vreme şi mai marii ţării se pun pe capul împăratului să se însoare şi gata. Da craiul n-are încotro. Iau ei condurul crăiţei şi pornesc să-i cate potrivire prin ţări şi mări, dar nu găsiră. Craiul, care numai la căsătorie nu se gîndea, se bucura. Cătară pe rînd fetele de boieri, de plugari şi mai la urmă roabele şi ninic. Se lasă o tristeţe peste dregători şi o bucurie peste împărat. într-o zi, fetiţa lui se joacă prin palat, dă de condur şi-l vîră în picior. Condurul se potriveşte de minune. Cînd văzură dregătorii minunea, se bucurară şi ziseră că sînt scăpaţi. Să se însoare împăratul cu iîică-sa că aşa i-a fost scris. împăratul nu vrea şi nu vrea, iar fiica lui cînd a văzut, a căzut bolnavă de nu s-a mai pomenit din plîns. A văzut-o îngrijitoarea ei cum se topeşte ca turta de ceară şi a învăţat-o să poruncească trei rochii. Una de argint, alta de aur şi alta numai din pietre nestemate. Zis şi făcut! Şi s-a apropiat vremea de nuntă. Cînd toate au fost gata sluga a îmbrăcat-o în piele de măgar, i-a pus rochiile frumoase într-o traistă şi a dus-o pînă a trecut graniţa în altă împărăţie de i s-a pierdut urma. A mers ea singură plîngînd şi suspinînd prin păduri şi printre sălbăticiuni pînă ce a văzut într-o noapte un palat mare şi frumos. A bătut la poartă şi i-a răspuns o muiere: — Ce cauţi noaptea, fetiţo, la porţile împăratului ? — Caut de lucru, măicuţă, să mă arănesc. Sînt fată săracă ! la-mă şi pe mine argată ! A luat-o bucătăreasa împăratului de milă şi într-o sară de sărbătoare şi-a cerut voie să iasă şi ea în oraş pentru scurt timp. A lăsat rochia din piele de măgar, s-a îmbrăcat în rochia de argint şi s-a dus la joc acolo unde venea şi împăratul. împăratul, cum a văzut-o i-a plăcut de ea şi a jucat cu ea de bucurie. Apoi cînd i-a plăcut mai mult împăratului, ea s-a furişat prin mulţime şi a fugit îmbrăcîndu-se iar în piele de măgar. Altă dată iar s-a cerut de la bucătăreasă să se ducă în oraş. Lăsă pielea de măgar şi se îmbrăcă în rochia de aur. Cînd o văzu împăratul, numai cu ea juca, numai cu ea glumea şi numai la ea privea. Cum o scăpă din priviri puţin împăratul, ea fugi făcîndu-se nevăzută. Se îmbrăcă din nou în rochia de măgar şi nimeni nu bănuia că ea ar putea fi atît de frumoasă ! A treia oară, împăratul îşi puse în gînd să dea o serbare mare să vie tot poporul doar, doar, va veni şi ea. S-a îmbrăcat de data asta în rochia de pietre nestemate, că era atît de frumoasă, încît la soare te puteai uita, dar la ea ba. Cînd a văzut-o împăratul, a chemat-o la masa lui şi i-a pus în deşti un inel de logodnă, luîndu-i inelul ei în schimb. Acum craiul şi-a pus în gînd să nu-i mai dea drumul, ci s-o ducă drept la palat ca să facă nuntă cu ea. Fata însă nici ea nu se lăsă uşor. Găseşte timpul potrivit şi-i scapă ca printre deşte împăratului. Se duce la odaia ei, se îmbracă în piele de măgar ca nimeni să nu ştie cine este. Cînd s-a văzut împăratul singur şi fără inel, a căzut bolnav la pat. A trimis dregătorii de la domnie să încerce inelul, poate vor da peste 115 fata cea frumoasă. Şi au luat-o din sat în sat, din oraş în oraş şi n-au găsit cui i se potriveşte inelul! Au plecat prin alte ţări şi împărăţii, dar fără de rost că n-au găsit nici acolo fata. Mai la urmă cineva n-are de lucru şi zice să se încerce inelul la roabe şi la argatele palatului. Aşa au şi făcut, însă n-au găsit nimic. Mai la urmă, pe cînd împăratul trăgea să moară, bucătăreasa împăratului zise că are şi ea o fată urîtă îmbrăcată în piele de măgar. Cum o văd mai marii împărăţiei, încearcă inelul şi ca prin minune i se potrivi! O dusără în faţa împăratului, dar împăratul cînd o văzu în piele de măgar rîse că nu este ea şi iar căzu bolnav la palat. Mama împăratului luă fata cu binişoru, o pusă să se spele şi să se îmbrace în rochia cu pietre preţioase, apoi o dusă la palatul împăratului. împăratul cînd o văzu, sări în picioare ca vindecat de privirea frumoasei fete. — Ea este, zise el, o îmbrăţişa de bucurie şi se făcu o nuntă mare, care ţinu o lună şi o săptămînă, de cînd se punea luna şi se uidea ca secera. GÎSCĂRIŢA A fost odată ca niciodată, un împărat vestit, care trăia fericit cu împărăteasa şi fiica lui frumoasă ca o zînă picată din cer. Prinţesa semăna cu mamă-sa, cum seamănă două picături de apă. La o vreme se-mbolnăvi rău împărăteasa şi simţind că-i va ieşi sufletul, chemă la iertăciune pe-mpărat şi pe fiică, grăindu-le: — Eu simt că sfîrşitul îmi este aproape. Tu, împărate, rămîi văduv. Aş avea după moartea mea, dacă te mai însori încă o dată să cauţi o femeie care să-mi semene mie. Dacă nu vei găsi, nici să nu te-nsori. Şi cum vorbi, sufletu-i ieşi, iar împăratul şi fiica rămaseră trişti şi îndureraţi cu întreg norodul din marea lor împărăţie. Nu trecu mult şi-mpăratului îi veni de-nsurătoare. Trimise în întreaga împărăţie să-i caute mireasă, să-i semene la fosta împărăteasă. Plecară soliile prin cetăţi, oraşe şi-n sate, colindară împărăţia în lung şi-n curmeziş, însă fără nici un folos. Mireasă aşa cum dorea împăratul nu se găsea. Pe împărat, ca un om stat şi bine mîncat îl apucară frigurile după nevastă şi zor-nevoie să trimită sute şi mii de solii cu potretul împărătesii ca să-i găsească una asemenea, colindînd pe alte împărăţii şi alte moşii. Se îmbrăcară soliile împărăteşti numai în atu: şi argint şi colindară lumea, însă mireasă la fel de frumoasă, asemenea împărătesii nu găsiră. Se întristă împăratul şi se îmbolnăvi, căci negăsind mireasă asemenea fostei împărătese, o să rămîie văduv toată viaţa şi fără muiere. Şi cum sta el în jelţul împărătesc căzut pe gînduri, îşi zise în sine: vai de boierul ce se roagă mojicului, mai bine-mi căutam eu mireasă şi mi-o găseam. Plecă şi el în lume de căută în zadar; căci el căuta una şi da peste alta. Istovit şi amărît se culcă în pat să moară de ciudă nu alta. Cînd mai luă o dată-n mînă potretul împărătesii băgă de seamă că numai fie-sa-i seamănă. Sări-n sus de bucurie şi o chemă îndată spunîndu-i ce a poftit pe patul de moarte mumă-sa: 116 — Iacă, n-am găsit în lume împărăteasă asemenea ei în afară de tine. O fi ăsta vreun semn dumnezeiesc, te iau de muiere. — Doamne, înălţate-mpărate, deie-ţi Domnul multă parte, de mertic, de sănătate; unde s-a văzut şi s-a pomenit, să ia tatăl pe fiică şi fiica pe tată. Că va fi păcat, îl lucru blăstămat şi mai bine moartă, decît măritată ! începu biata prinţesă să plîngă şi să tînjească, cum tînjesc florile bătute de brumă toamna. într-o zi, o vrăjitoare o văzu cum se ofileşte, îi ceru trei parale să-i ghicească norocul. îi ghici, dar prinţesa n-o crezu. Şi o rugă să-i dea o povaţă ca să scape din ghearele-mpăratului. Atunci vrăjitoarea-i zise: — Du-te la-mpăratul şi cere-i dacă vrea să-i fii mireasă să-ţi facă rochie şi papuci din pele de purec — inele, mărgele şi brăţară din aur şi vei vedea că n-are să poată şi ai să scapi. îi mulţumi prinţesa şi plecă cerîndu-i împăratului să-i ducă la îndeplinire dorinţa. împăratul porunci curtenilor şi generalilor, ostaşilor, croitorilor şi cizmarilor, să plece-n lume, prin oboare, prin bîrloage, prin bordeie şi argelesă adune pureci, să argăsească şi să croiască pentru prinţesă rochie şi papuci pentru nuntă cum n-au mai fost pe pămînt şi pe subt pămînt. Se făcu o vîlvă mare şi-ntreg poporul plecă la clacă să-i caute pureci, pînă ce-i îndeplini dorinţa prinţesei. Cînd văzu prinţesa rochia şi papucii, rămase uimită şi se miră cum de este cu putinţă aşa ceva ! Dar începu să ofteze şi să se tînguiască rugînd-o pe vrăjitoare s-o scape de năpastă. — Să-i spui împăratului să-ţi facă rochie din pînză de aur şi ai să vezi că ai să scapi. Se-ntoarse la-mpăratul şi-i spuse dorinţa crezînd că nu o să i-o poată duce la îndeplinire. împăratul adună pe loc mărimile, le porunci şi-ntr-o zi rochia şi papucii erau gata. Cînd văzu prinţesa că şi ăştia sînt gata şi mai rău se-ntristă şi mai rău se puse pe plîns şi pe jelit, de parcă avea mortul pe masă, gata de dus la groapă. Vrăjitoarei i se făcu milă de ea şi cu ghicitul, cu cerşitul îşi făcu cale iar pînă la poarta-mpăratului, sfătuind-o de astă dată să-i ceară să-i aducă rochie din rază de soare şi papuci din raze de lună. Aşa ceva e cu neputinţă să-i facă şi se vedea scăpată ! Dar împăratul dete vestea-n ţară, că jumătate din împărăţie îi va da aceluia care-i va aduce rochie pentru nunta prinţesei făcută din raze de soare şi papuci din raze de lună. Plecară voinicii, pe cai înaripaţi, înălţînr du-se-n văzduhuri, alţii minaţi de aripa vîntului cel mare, spre casa zînelor şi spre casa zmeilor din cer, căutînd să le fure asemenea rochiţă şi asemenea papuci. După multa aşteptare i se aduse împăratului tocmai ce ceruse. De data asta prinţesa nu mai avea ce să mai poruncească să-i facă şi se vedea pierdută. Vrăjitoarea iar îşi făcu drum şi-n taină mare-i şopti prinţesei să-şi lege într-o pînză toate rochiile şi papucii de nuntă şi noaptea să fugă, că lucrurile ce i le-a făcut împăratul, au să-i aducă noroc. Prinţesa nici gînd să se pregătească de nuntă. într-o noapte-şi luă bocceaua cu lucrurile cele minunate, se îmbrăcă întocmai ca o fată săracă, prinse de un toiag să se apere de răi, se mînji pe faţă cu funingine şi dădu birul cu fugiţii. A mers, a mers, pînă ce a trecut în altă împărăţie. Acolo s-a sucit, s-a-nvîrtit, tot pe lîngă palatele-mpărăteşti pînă ce într-o zi un curtean o tocmi gîscăriţă, la gîştele împăratului. Toată ziulica se plictisea prinţesa cu gîştele pe cîmpie şi se chinuia să le scoată din baltă. Ea îşi ţinea lucrurile scumpe pitulate într-o şură de paie şi cu gîştele umbla zdren- 117 ţuroasă şi murdară ca vai de ea. într-o mare sărbătoare, împăratul, care era un flăcău chipeş, frumos şi voinic, gata de căsătorie, porunci să se facă la curte un mare bal şi să fie chemaţi şi împăraţii din lume cu fiice şi rudenii să-şi aleagă o soţie să-i fie pe plac. Gîscăriţa, auzind de bal, ca orice fată o ardeau tălpile să se ducă şi ea la joc. Ca să plece noaptea trebuia să-şi ceară voie de la bucătăreasă. îşi luă inima-n dinţi şi-i ceru voie: — Măicuţă, fii bună, dă-mi şi mie voie să merg la balul împăratului· — Cum, gîscăriţo, ai înnebunit de tot, să te duci la un bal tocmai tu o fată-n zdrenţe şi murdară ca scroafa din coteţ, să ne faci de ruşine ? ! Ea plecă plîngînd în odaia ei gîndindu-se ce-i mai rămîne să facă. Celelalte slugi după ea s-o ademenească să meargă la bal cu ei: — Gîscăriţo, mergi cu mine să te joc la noapte, îi zice un fecior apoi altul şi altul. La rugile lor ea se făcea că e proastă şi le răspundea: — Nu ştiu, n-am văzut, nu ştiu, n-am văzut. Şi cine a auzit, n-a crezut ! Dacă o auzeau grăind aşa flăcăii de la grajdurile împărăteşti rîdeau de ea zicînd în batjocură: — Las-o, bă, că-i nebuna din răstoacă, tot ea cîntă, tot ea joacă ! Văzînd ea că bucătăreasa n-o ia-n seamă ba o mai şi înfruntă, îşi ia inima-n dinţi şi intră la împăratul: — înălţate, împărate, Facă-ţi Domnul multă parte, De noroc, de sănătate ! Am venit să te rog să-mi dai şi mie ca la o fată săracă şi proastă voie să merg diseară la bal! împăratul cînd o auzi şi o văzu în halul acela murdară şi ciufulită îi trase o palmă şi-i porunci să vadă de gîşte că n-a tocmit-o să joace-n horă. Fata plecă mîhnită, dar nu-şi pierdu nădejdea. Cînd afară, bucătăreasa începu s-o ia la trei păzeşte pentru cutezanţa ei să intre la-mpăratul de capul ei fără voia mai marilor curteni: — Ai, fă, ce ai înnebunit, să mă faci de pomină faţă de împărat că n-am grijă de slugi, cînd tu nu trebuie nici prin faţă să-i treci măritului împărat. Dacă se lăsă noaptea şi nimeni n-o mai bsgă-n seamă, pe sub ascuns merse la şira de paie, scoase încet din bocceaua ei, rochia şi papucii din piele de pureci, îşi puse cercei cu pietre scumpe strălucitoare, inele şi brăţări, se spălă şi se făcu frumoasă ca o zînă. Pe cînd era jocul în toi, iar la bal sosiseră fiice şi crăiese împărăteşti, care mai de care mai frumoase, doar-doar, pe ele va pune ochii împăratul, iată că deschise uşa gîscăriţa şi păşi încet în mulţimea ce se veselea şi chiotea de bucurie. Numai împăratul sta trist pe un scaun de aur la o masă, nefiindu-i nici una dintre crăiese pe placul inimii. Dar cînd o zări pe gîscăriţă în prag, deodată i se însenină faţa şi fără să vrea alergă la ea dîndu-i mina să coboare scările. Mulţimea căscă ochii la frumoasa necunoscută mirîndu-se de rochia şi papucii minunaţi, dar şi de pietrele preţioase de la cercei, inele şi mărgele. Tot timpul împăratul a dansat cu gîscăriţa şi de frumoasă ce era o sorbea din ochi, neputînd să-şi mai azvîrle ochii şi la alte feţe frumoase venite de la mari depărtări pentru a-şi găsi aici norocul. Ea ştia să se poarte frumos şi-i vorbea numai frumos si cu tîlc de-1 făcea pe-mpărat s-o preţuiască şi mai mult. 118 La un timp o-ntrebă: — Frumoaso, de unde eşti ? — De la Pălmiş ! — Las’că te caut eu mîine la Pălmiş. Vom veni călări în satul tău şi nădăjduiesc că părinţii tăi te vor da să fii mireasa împăratului. Ce zici ? — Poate că da, poate că nu ! Doar ştiţi înălţimea voastră cum sînt părinţii, care vreau să-şi mărite fetele pe aproape! — O să-i aduc şi pe ei la palat şi tot n-am să te las. Cam pe la cîntatul cocoşilor cînd balul era-n toi, gîscăriţa fuge fără ca împăratul sau slugile sale să bage de seamă. La şira de paie îşi aşeză hainele şi podoabele şi din nou se îmbrăcă în ţoale rupte şi zdrenţuite de nu-ţi venea să arunci nici mucii pe ea. împăratul cînd se văzu singur, rămas cu buzele umflate îşi puse în gînd, că va răscoli pămîntul, îl va da cu fundu-n sus şi cu susu-n fund şi tot va găsi-o el pe fata cea frumoasă de la Pălmiş. A doua zi caută pe hartă satul Pălmiş, care lipseşte. Trimise atunci oştirea s-o caute pe fată şi din iad de-o fi sus pe pămînt s-o scoată şi să i-o aducă. Plecară oştirile în lungiş şi-n curmeziş, de răscoliră faţa lumii în zadar. Cînd soseau acasă, curtenii şi oştenii cu veşti proaste, toţi erau trişti că le taie-mpăratul leafa şi nici capetele nu îndrăzneau de ruşine să le ridice în faţa împăratului. Şi raportau : că-i laie, că-i bălaie, ba că-i una, ba că-i alta, fără una nu e asta ! Numai gîscăriţa sta de mătura curtea împărătească şi-i rîdea inima de isprava ce-o făcea. împăratul căzu la pat de trist şi de necaz. Un sfătuitor mai înţelept îl scoase din încurcătură, povăţuindu-1 să facă un alt bal şi să cheme pe toţi împăraţii şi pe toate crăiesele lumii că între ele trebuie să dea de frumoasa fată necunoscută, cu rochia din piele de pureci. Băieţii de la curte iar începură să dea tîrcoale pe lingă gîscăriţă, ca lupul pe lîngă tîrlă, îndemnînd-o şi ademenind-o să meargă cu ei la balul împăratului. Dar ei ziceau, ei auzeau. Mai la urmă-n batjocură-i grăiau: — Baba-i surdă că a mîncat urdă! Gîscăriţa din nou merge la stăpîna slugilor, la bucătăreasă, rugînd-o frumos s-o lase să meargă la balul împăratului. — Fugi, fa, nu vezi că taci ca o mută şi te porţi ca o slută, tu eşti de nasu-mpăratului să te duci la un bal ca de-al de ăsta ? ! Aici vin feţe-mpărăteşti şi împărătese, nu mucoase ca tine ? Dar cum văd, caprei îi pică coada de rîie şi ea tot în sus o ţine. Fugi fa şi şterge-ţi mucii că nu eşti tu pentru bal. Şi o împinsă afară ca pe o năroadă aflată-n cerşeală. După atîta dăscăleală, ea rămase ca mai înainte. Pe-o ureche-i intra, pe alta-i ieşea. Pîndi pînă ce străjerul plecă de la uşa împăratului şi buzna în palat la măritul împărat: — înălţimea voastră, daţi-mi voie şi mie la balul de deseară, că am aflat că vin băieţi frumoşi? împăratul tocmai îşi trăgea cizmele. Luă cizma şi azvîrli-n gîscăriţă de supărat ce era. — Să te duci unde-a dus mutu iapa şi să^nu te mai văd în faţa ochilor, că pun slugile să te tundă, auzi ? Fata lăsă capu-n pămînt şi nu scoase o vorbă. Plecă ruşinată, dar făcea tot ce-o tăia capul. Se spălă, se scăldă şi se îmbrăcă de astă dată şi mai frumos în rochia şi papucii din pînză de aur. La gît puse alte mărgele, alte brăţări şi inele, alte podoabe strălucitoare-n părul ei bălai. Şi plecă aşa tiptil tiptil, fără s-o simtă nimeni la balul împăratului. 119 împăratul sta trista de parcă era lovit de praştie şi nu ştia cine l-a lovit. Sta posomorit şi-şi făcea planul, ca ţiganul cum să nu-i mai scape din mîini frumoasa necunoscută. Dar în zadar aştepta că fata aşteptată, nu mai venea. Pe cînd îşi pierduse orice nădejde, iacă intră şi necunoscuta. Tot palatul se lumină de strălucirea şi podoabele ei care luminau ca lumina soarelui. Toţi împăraţii, împărătesele şi crăiesele rămaseră cu gurile căscate la ea. Gîscăriţa era cea mai frumoasă şi cea mai aleasă. împăratul cînd o zări îşi zise în gînd: asta-i şi mai frumoasă decît aia de la Pălmiş. Şi se jură că n-o să-i scape. O pofti, la masa lui şi toată vremea dansă cu dînsa povestindu-i cîte-n lună şi-n stele, iar ea cîteodată-i răspundea: — Aşa e, împărate, zise necunoscuta: Păsările se momesc cu grăunţe, Fetiţele cu vorbuliţe ! Şi tot natu cade-n laţ, Cînd cere minte de la-ailanţi! Ascultîndu-i cuvintele-nţelepte, împăratul şi mai mult o iubea, de i se scurgeau ochii după ea. Aşeză pînde ca să o urmărească ce face. împăratul se simţea alături de frumoasa fecioară venită din popor, de parcă ar fi în al nouălea cer. începu s-o coase şi s-o descoase, ca să vadă din ce neam este şi din ce loc ? — Sînt din neam Ce trage-n ham ! Şi din spiţă făr’ de viţă ! Din Cizmişi Unde-1 izbişi! — Ahaa ! va să zică eşti din Cizmiş ? Acolo am să mi te caut şi să mi te cer părinţilor să-mi fii mireasă, să-mi fii crăiasă, peste lume mai aleasă. — înălţate împărate, facă-ţi Domnul multă parte, de noroc de sănătate şi de muiere bărbată, ca ea-n lume nu-i altă. Mi te văd înfumurat, parcă te-ai fi îmbătat. Mai bine măsoară de multe ori şi croieşte o dată să nu ni se întîmple ca celui din poveste, cînd un împărat 1-a-ntrebat: — Măi chiorule, vezi tu acu-n vîrful şurii ? — Acu-1 văd, măria-ta, dar şura ba ! împăratul, ca-mpăratul, era dus cu gîndurile-n altă parte şi ce-nţelegeau pereţii şi tobele, înţelegea şi el. Şi-n mijloc de noapte, cînd se-ntîmplă toate, frumoasa fată din Cizmiş, se strecură prin mulţime şi ca o nălucă se făcu nevăzută ! împăratul cînd văzu, porunci generalilor, ofiţerimii, oştirii, să i se caute frumoasa fată în satul Cizmiş şi să i se aducă nevătămată la palat. în zadar se osteniră, degeaba se-nvîrtiră, că de fată nu dădură. De data asta împăratul căzu bolnav la pat şi se topea ca un muc de luminare, de dorul frumoasei fete necunoscute din Cizmiş. Acuma îşi da cu pumnii în cap că n-a pus mîna pe ea cînd a putut, dar fără folos. Dorul îl usca şi la faţă se pîrlea văzînd cu ochii. Ce erau să facă sfetnicii? Toţi dădeau din colţ în colţ şi nu găseau leac. Forniră după ichimi, babe şi vrăjitoare şi vorba aceea: «mai puţin leac, dar babii un colac». Aşa îşi irosea el cu mai marii împărăţiei după leacuri. împăratului nu-i ieşea din minte. Altă scăpare de la boală nu era, decît să facă un nou bal, poate va veni din nou frumoasa necunoscută şi de data asta jura că nu-i va mai scăpa, cum nu-i scapă şocîtele din gheare motanului. 120 Şi după obiceiul împăraţilor, dă-i frate cu alt bal, alte cheltuieli, alţi împăraţi, împărătese şi prinţese, venite de pe întreaga faţă a pămîntului. Băieţii de la grajdurile împărăteşti, herghelii, păcurarii şi porcarii, mer-seră la gîscăriţă rugînd-o pe rînd şi fiecare să meargă cu ei la bal. Gîscăriţa făcea pe proasta. Flăcăii văzînd-o într-0 ureche, o credeau zurlie de tot şi cu toată frumuseţea ei o lăsau în pace să rămîie acasă cu gîştele ei gîlcevitoare. Pe partea ailaltă, nici ea nu se da bătută. Mai întîi cerea voie să meargă la bal, de la bucătăreasă. Bucătăreasa o lua la goană cu linguroiul cel mare plin de zeamă. Ea nu se lăsa. Făcea ce făcea şi drept la uşă la împăratul. — Mărite-mpărate, deie-ţi Domnul sănătate şi noroc la îmbătate, lasă-mă şi pe mine la bal. — Să-ţi pui lacăt la gură şi fiare la picioare şi-n palat să nu mai calci, cu ţoale din găinaţi, tuni în case de-mpăraţi, n-ai puţin obraz pe aici să nu mai calci? Apoi supărat luă un bît şi o lovi cu el în spate. Fata mîhnită, fugi afară supărată. împăratul plecă mai devreme s-o aştepte pe frumoasa necunoscută. Sta la intrare, îşi holba ochii şi-şi frîngea gîtul în zadar. Necunoscuta nu venea. De necăjit ce era, parcă-i tuna şi fulgera, iar ghineralii şi mai marii curţii tremurau de frică temîndu-se să nu facă împăratul vreo poznă nefiind în toate apele lui. Toţi împăraţii, împărătesele cu crăiţele jucau şi se veseleau, numai tînărul împărat tînjea şi se-ntuneca de inima rea. Deodată, în prag cine răsare pe neaşteptate? Tocmai gîscăriţa ! Palatul se umplu de strălucire cînd necunoscuta fată păşi pragul. Rochia şi papucii ei din raze de soare luminau ca soarele în miez de vară. întreaga suflare o sorbea din priviri de mîndră ce era. Unii o asemănau cu luceafărul, alţii cu stelele, iar împăratul de bucurie îşi pierdu minţile. îi ieşi înainte, îi sărută mîna şi o pofti la bal. N-au lăsat un joc să le treacă şi să nu-1 danseze împreună. Iar la cîntatul cocoşilor a pus străji s-o păzească să nu-i mai scape. întrebată de e fiică de-mpărat, ea a răspuns că nu e fiică de-mpărat şi nici de viţă boierească. Este o fată săracă, făr’ de mamă, far’ de tată, crescută din piatră ! împăratul a mai întrebat-o din ce sat este ca să ştie unde s-o caute dacă-i va mai scăpa. Gîscăriţa i-a răspuns că este de la: Bîtiş, Bîtiş, Pîrporiş, împărate, Optsăriş ! împăratul nu-i lua în seamă glumele, căutînd a-i face toate voile iar ca să fie mai sigur de ea schimbară inelele. De acum rîdea şi se veselea împăratul ca şi cînd era sigur că frumoasa fată este a lui. Dar la cîntatul cocoşilor gîscăriţa păcăli pe împărat şi gărzile, ieşind pe o fereastră din palat fără ca să fie văzută. Aşa pieri pentru a treia oară, iar împăratul rămase adînc îndurerat. De data asta căzu bolnav şi era aşa de trist şi abătut că numai ce nu-i ieşea sufletul. Veniră doftori şi doftor oaie de la capătul lumii dar leacul nu-1 găseau. Se duse vestea-n împărăţie că trage-mpăratul să moară. Se cătară toate fetele din Bîtiş şi din împărăţie care aveau inele, doar pe cele din palat le uitară şi de urma fetii nu dădură. Gîscăriţa auzi şi ea şi parcă-i pieri pofta să se joace cu soarta împăratului şi să-şi zică în gînd: lasă-1, lasăl-1, pe-mpărat, 121 să fie şi supărat, cînd crede în ăi bogaţi, nu se uită l-ai săraci! Dar de-acum socotea că destul l-a chinuit şi căuta să afle împăratul adevărul. într-o zi, cînd i se pregăti cafeaua, intră la bucătăreasă gîscăriţa pe nesimţite şi lăsă să-i cadă inelul dat de împărat în cafea. Bucătăreasa luă cafeaua şi merse să i-o dea împăratului. împăratul sta betejit slab şi ghebejit gata-gata să dea ortul popii. Se zbătea bietul om ca peştele pe uscat şi trăia fără nădejde ca dracu-n apă mică. Cînd sorbi cafeaua, zări la fund inelul lui. — Cum a răsărit inelul în cafeaua mea ? o întrebă împăratul mirat. — Nu ştiu, Măria-ta ! — Cum nu ştii? — Iacă nu ştiu, în bucătărie nimeni n-a intrat ? — Dacă nu afli cine a pus în cafea inelul, slugă necredincioasă, mîine vei merge la spînzurătoare în mijlocul tîrgului. Bucătăreasa văzînd că n-are-ncotro recunoscu că numai gîscăriţa a intrat puţin în bucătărie. Mai marii palatului o aduseră pe gîscăriţă, desculţă, ruptă şi murdară. Cînd o văzu împăratul o întrebă: — Tu ai pus inelul în cafeaua mea? Atunci gîscăriţa răspunse: — La o aşa întrebare se cuvine şi un răspuns bun. Dă-mi răgaz Măria-ta, să mă gîndesc un ceas, ca să-ţi dau răspunsul potrivit. Gîscăriţa plecă la şira de paie, scoase rochia din pînză de raze de soare şi papucii din pînză de raze de lună, se spălă frumos, se dichisi şi intră în palat. Cînd o văzu împăratul, mai frumoasă ca o floare de primăvară, îi veniră puterile, sări la ea de-o îmbrăţişă cu dragoste şi sete. După asta se făcu nuntă mare împărătească, iar gîscăriţa, spre mirarea tuturor ajunse crăiasă şi va fi trăind şi acuma fericită cu împăratul ei; iar eu încălecai pe-o şea, de vă spusei povestea aşa. CERBUL DE LA BALTĂ A fost odată doi fraţi împăraţi. Unul avea copii, dar celălalt nu avea. Cel fără de copii era trist şi îngrijorat gîndindu-se cui îi va rămîne împărăţia după moartea sa ! Şi se gîndi să-i ceară un copil de suflet de la frate-su. Fără zăbavă merse deci şi-i ceru: — Frăţioare, dă-mi şi mie un copil să-mi moştenească împărăţia ! — Bine, frate, văd că n-ai avut rod şi ca să nu ni se piardă neamul, din cei trei copii ţi-1 dau pe cel mare ca să-ţi fie de folos ţie şi împărăţiei. Plecă fratele mulţumit aşteptînd să-i trimită pe fiul cel mai mare. Aşteptă el o zi, o săptămînă, o lună, un an şi crăişorul nu venea ! De ce nu venea ? Iacă intrase pe gînduri bietul împărat şi nu-şi putea da cu socotelile ce se întîmplase. Fratele cel cu trei copii, îl luă pe ăl mare, îl îmbrăcă în haine strălucitoare numai din aur şi argint, îl armă din dinţi pînă-n picioare îl sui pe un cal alb şi-i arătă calea spre noua împărăţie. împăratul încalecă şi el pe alt roib şi pe drum ocolit ajunse înaintea fiului său la podul de aramă. Cînd acolo se prefăcea că este o ală mare cu dinţii rînjiţi şi sabia ridicată gata să-i ia zilele ăluia care va cuteza să treacă 122 peste podul cel mare. Copilul cel mare cînd îl văzu se-nfricoşă foarte, începu să tremure, întoarse calul îndărăt şi se duse dîrdîind de frică la tată-su, care pe altă cale ajunse şi mai îndată la palat. îl ascultă pe fiul cel mare povestindu-şi păţania şi-şi dete seama că nu e bun să fie împărat. De aceea îl rosti pe cel mijlocari şi-i dete drumul înainte. Pe altă parte şi el i-o luă iar înainte şi ieşea iar la podul de aramă. Iar se îmbracă în ţoale de ale fioroase şi iar se spăimîntă şi feciorul mijlociu fugind acasă. împăratul pe altă cale, i-o lua înainte şi-l aştepta îngrijorat la palatele de aur. Copilul îi povestea taina cu fiara de la podul de aramă şi groaza ce l-a apucat, iar împăratul trist a dat din cap, văzînd că nici acest copil nu preţuieşte o ceapă degerată. S-a lăsat păgubaş şi de ăsta şi căzu bolnav pe patul de moarte, văzînd ce copii fricoşi poate să aibă. Cel mai mic însă nu se lăsă mai prejos şi vru şi el să-şi încerce norocul. — Tată, dă-mi un cal şi paloş şi eu omor fiara de la podul de aramă ! Numai lasă-mă să-mi încerc şi eu norocul. — Tăicuţule, te las, numai cumpăneşte bine ce greutăţi te aşteaptă. Mai întîi să nu uiţi că e vai de capul încoronat, că treburile împărăţiei de capul lui se lovesc, iar tu eşti un nemintos, care crezi că tot ce zboară se mănîncă ! — Tată, eu mă duc cu credinţa-n Dumnezeu şi am să birui! Atunci împăratul mi-1 rosti frumos ca de plecare pentru cale lungă să-i ajungă. Pe de altă parte el îi ieşi înainte la podul de aramă, fără ca să simtă ceva feciorul său. Din nou se-mbrăcă într-o piele de fiară sălbatică ce urla ca turbată la sosirea micuţului crăişor. Crăişorul îşi luă vînt şi cu roibul sări peste fiară gata-gata să-i ia capul de la trup. Atunci împăratul aruncă blana şi strigă la feciorul său să se-ntoarcă: — Heiii Petreeee ! întoarce-te o ţîră-ndărăt, că tata vrea să-ţi dea cîteva poveţe să-ţi prindă bine la drumul greu şi lung. Copilul întoarsă capu şi se opri din cale mirîndu-se că în loc de o fiară sălbatică vede pe tată-su ! împăratul îl îmbrăţişă de bucurie şi-l sfătui cît o fi şi or trăi să se ferească de omul roşu, să n-aibă-ncredere-n el şi să nu descalece calul. Pe deasupra-i mai dădu şi pielea cu care i-a spăimîntat la podul de aramă: — Na-ţi-o şi cînd ţi-o fi vreodată mai greu să nu uiţi să te arunci pe ea şi aşa o să scapi de năpastă. De-acum mergi cu Dumnezău şi să auzim de bine. — îţi mulţămesc, tată, şi-ţi voi dovedi că sînt viţă de împărat viteaz şi neînfricat! Şi plecă de-aici înainte singur pe locuri prăpăstioase cu ale, sălbăticiuni şi oameni răi, iar el singur ! Merse el, merse şi chiar la calea jumătate, îl apucă o sete pe inimă, că nu mai putu răbda şi scoborî de pe cal să bea apă dintr-un bunar ! Mai întîi legă el calul de stinghia bunarului şi coborî în jos pe o scară, de beu apă. După ce beu apa se-ntoarse-n sus. Cînd privi văzu în capul scării pe omul roşu rîzînd ca un smintit că l-a păcălit. I-a luat scara şi l-a lăsat să moară-n fundul fîntînii, la-ntuneric ! începu el să ofteze ce-o să se facă? De ce nu l-a ascultat pe tată-su? Dar în zadar, omul roşu îl avea la mînă ! Puteau să-i putrezească oasele jos la răcoare, dar dacă-i devenea slugă putea vedea şi lumina zilei! De aceea, omul roşu îi grăi: — Băiete, eu îţi vreau binele. Nu sînt un mincinos ca alţi oameni. îţi pun scara să ieşi la lume, dacă-mi dai calul cu armile tale şi ţoalele tale. Iar 123 de-acum înainte tu eşti sluga mea, iar eu sînt Pătru, fiul cel mic de împărat. Dacă te învoieşti, grăieşte! — Mă-nvoiesc ! Omul roşu îi pusă scara, îi luă mai întîi armele, hainele scumpe şi se sui pe calul împărătesc. De aci înainte Pătru mergea pe picioare desculţ, iar omul roşu călare ca un mare crăişor de la răsărit. După ani de călătorie pe jos, iată-i ajunşi la cetatea mare împărătească strălucind de măreţie ca soarele cerului. Stătură locului şi se minunau de cele ce vedeau, împăratul le deschisă porţile de aur şi-l sărută pe omul roşu crezîndu-1 că este nepotul său din viţă împărătească. Pe slugă însă nici n-o băgă-n seamă. Ca să nu-1 omoare omul roşu, Pătru îl asculta ca o slugă credincioasă, fără să cuteze a-i trece nici pe dinainte, necum să-i întoarcă vorba. Treceau anii şi el îl asculta cum ascultă cinele pe stăpîn. Pe la un timp s-auzi că la o baltă mare s-a abătut un cerb cu coarnele numai pietre scumpe şi că face multe rele. Omoară-n cale tot ce este vietate: oameni, boi, bivoli, cai, oi, catîri şi cîte altele! A trimis împăratul ostaşi şi călăreţi, cu arcuri, suliţi şi ţoghii să omoare cerbul de la baltă, dar toţi cum s-au dus acolo s-au prăpădit. Omul roşu, ca să scape de slugă, îl rugă pe împărat să-l trimeată pe Pătru să omoare cerbul de la baltă. Pătru fiind silit n-are ce se face şi se duce. Plecă el oftînd şi lăcrămînd, gîndindu-se că nu mai are aici nici o scăpare. Pe drum o muiere bătrînă îl vede lăcrămînd şi-i iese înainte întrebîndu-1: — De ce plîngi măi băiete? Plecă el să-i spună tot necazul. Atunci muierea auzind cum stă taina îi grăi: — Petre, e drept, cerbul multă floare omenească a băgat în pămînt. Tu să mă asculţi dacă vrei să scapi. Să sari gardul la mine-n ogradă, să rupi o· floare de pe stratul de viorele şi dacă vei scăpa de cîinele meu, scăpat vei fi şi de cerbul de la baltă. Sări el gardul în ogradă, rupsă o floare şi cînd să sară gardul îndărăt, un cîine mare negru se repezi să-l rupă-n bucăţi. Aruncă pielea ce i-a dat-o ta-su, cîinele se-mpiedică-n pielea fermecată, iar el scapă teafăr. începu de aici încolo să capete curaj şi nădejde că are să omoare cerbul. Muierea-i dete pielea cea fermecată şi-l mai învăţă să sape o groapă adîncă lîngă baltă. în groapă să facă un om. Pe om să puie pielea cea vrăjită. Să ia gida, în vîrf să-i puie un ac. Cerbu va veni să se scalde şi să-l ochească atunci cînd se va întoarce cu capul către groapă drept la capul pieptului,, unde zace casa sufletului. Cerbul era fiară mare cu coarnele ajungînd prin vîrfurile copacilor şi cu o gură mare cît o şură. Se cutremura pămîntul cînd trecea spre baltă să bea apă, să se scalde. După ce se scălda se-ntorcea cu faţa spre voinicul din groapă. Pătru trasă cu gida şi-l lovi la partea stîngă, chiar la casa sufletului. Cum îl lovi fugi spre un deal mare cu pielea fermecată într-o mînă. Cerbul sorbi apa din baltă şi o azvîrli după Pătru ca să-l doboare. Dar el se prinsă de tulpinile copacilor şi apa să-ntoarsă cu pietre mari şi copaci la vale, fără să-l smintească din loc. Cerbul însă cu gida înfiptă în cap nu-1 lasă. Cînd fu gata-gata să-l ajungă îi aruncă în faţă pielea cea fermecată, cerbul se-mpiedică de un ciutac, căzu şi muri. El îi tăie capul şi-l duse împăratului. Se miră împăratul de curajul slugii ginerelui său, iar omul cel roşu se bucură că de-acum înainte cerbul de la baltă n-are să-i mai omoare oştea lui Verde-mpărat şi el va putea face nunta cu frumoasa crăiasă a acestuia. 124 Dar pînă la Verde-mpărat, era cale lungă să-ţi ajungă. Cine s-a dus acolo, viu nu s-a mai întors. Pe cine să-l trimită atunci împeţit ? Doar n-o să-şi puie viaţa la cercare omul roşu ! Să-l trimită pe argatul său. Plecă el posomorit dar cu credinţa-n Dumnezeu. Mergînd el zile şi nopţi ajunse la o ţarină mare unde arau plugurile brazde mari şi adînci, iar un om le înghiţea şi tot se văita că moare de foame. Pătru sta-n loc şi se crucea de cele ce vedea. — Te miri de mine? Miră-te mai bine de ăla care a omorît cerbul de la baltă! — Cerbul di la baltă eu l-am omorît! — Atunci să ştii că eu sînt Flămînjosul! Ia-mă cu tine că-ţi voi fi de folos. Şi-l luă cu el. Merseră ei ce merseră, cînd colo, deteră de un om voinic cît un mal. Nouă pîraie-i curau în gură şi el sta şi se văita că nu mai poate de sete. Pătru cînd zări minunea se-nchină de cele ce văzu, iar omul setos îi zise: — Ce te miri, bă, de mine. Miră-te mai bine de ăla care a omorît cerbul de la baltă? — Eu sînt acela care am amorît cerbul de la baltă ! — Şi eu sînt ăla ce mă numesc Setosu. Ia-mă cu tine că-ţi voi fi de folos, mă voi adăpa pe unde voi da de rîuri şi izvoare. Plecară de-acum trei inşi pe cale, pe cărare, făr’de pic de demîncare. Cînd în cale un om îmbrăcat în nouă cojoace, sta de se zgribulea şi dîrdîia de frig înconjurat de toate părţile de foc şi tot striga cît îl ţinea gura că nu mai poate de ger şi mai cerea alte cojoace. Pătru rămase locului mirîndu-se: — Doamne, Doamne, ce să mai fie şi asta, se vaită de ger, în mijlocul focului îmbrăcat în nouă cojoace? — Ce te miri, ce te-nduri! Mai bine te-ai mira de voinicul ăla care a omorît cerbul de le baltă. — Eu am· omorît cerbul de la baltă. — Atunci eu sînt Frigurosu şi merg cu tine, poate-ţi voi fi cîndva de folos. De-aci înainte pleca împreună cu: Flămînjosu, Setosu şi Frigurosu, la un noroc! Nu merseră mult că văzu pe o cîmpie un găligan de om cu nişte picioare lungi cît prăjinile, iar mînili cît rişchitoarili. Alerga după un iepure speriat de pe cîrtog şi-l bătea cu palma peste fund să fugă mai repede. Se opriră-n loc toţi mirîndu-se: — Doamne, ce o mai fi şi asta ? Lunganul îl auzi, se opri din fugă şi-i grăi: — Băiete, nu căsca gura, nu te mira de mine, miră-te de ăla care a omorît cerbul de la baltă? — Eu sînt ăla care am omorît cerbul de la baltă. — Atunci, să ştii că eu sînt Fugilă, ia-mă cu tine că poate-ţi voi fi vreodată de vreun folos. L-a luat şi pe ăsta şi au pornit-o tot înainte. Cînd la un timp se opresc mirîndu-se de un om care prindea musca, îi da drumul şi iarăşi o prindea. Omul ăsta îl văzu că se miră ca un copil, grăindu-i: — Ce te miri, băiete! Mai bine te-ai mira de ăla care a omorît cerbul de la baltă. — Eu sînt ăla care am omorît cerbul de la baltă, îi răspunsă Pătru. — Dacă tu eşti ăla, eu sînt Muschilă-Ochilă, ia-mă cu tine că-ţi voi fi odată de folos. 125 Şi de aici înainte plecă băiatul cu: Flămînjosu, Setosu, Frigurosu, Fugilă şi Muschilă zis Ochilă, drept la Verdeş-împărat. — Cum ajunseră li se deschiseră porţile cele mari împărăteşti, iar Verdeş-împărat din tinda de sus le grăi: — Să ştiţi că eu fata nu voi da-o decît dacă la o masă îmi veţi mînca nouă cuptoare de pîine, nouă berbeci fripţi şi pe deasupra încă un bou mare în frigare. Iar de nu veţi mînca, capetele vi le voi tăia, de s-or duce pomina. Cînd auzi Pătru, deodată se-ntristă şi-ncepu să plîngă că ştia bine ce-i poruncea împăratul nici în ruptul capului nu are ce să facă ? Mîncăciosu însă cum îl vedea oftînd se strica rîzînd ştiind că n-o să-i ajungă bunătăţile nici pentru o măsea. împăratul porunci de li se aduseră cele nouă cuptoare de pîine, cei nouă berbeci fripţi şi un bou alinat în frigare. Mîncăciosu cînd se aruncă pe cuptoarele de pîine le făcu praf dintr-o îmbucătură, iar pe berbeci şi pe bou îi înghiţi parcă ar fi mîncat o pipotă de găină. După asta-i veni foame şi începînd să strige că leşină de foame de-nghiţi nişte depozite de muniţii de la străjerii împărăţiei. De nu-1 oprea împăratul era gata să-i înghită oştirea toată ! Se miră împăratul că asemenea mîncăcios nu mai văzuse şi nici auzise, însă tot nu se dădu bătut şi porunci să scoată din pivniţi nouă ardoave de vin vechi şi de nu le vor bea, capul le va tăia. Setosu puse gura la cep şi le beu dintr-o sorbitură pe toate; apoi începu să se vaite că moare de sete. Alergă în vale la un rîu şi-l sorbi dintr-o-nghiţitură. Toţi curtenii rămaseră cu gurile căscate şi cu ochii holbaţi la namilă, temîndu-se să nu le sece toate rîurile şi toate mările. Setosu de necaz că n-are ce să mai bea se puse pe doagele şi cercurile de la ardoave şi pe toate le mîncă parcă ar fi mîncat o coaje de pîine. împăratul speriat îl opri: — Stai, bă, că te pomeni că vrei să bei izvoarele apelor şi mărilor să laşi omenirea să piară de sete ? Ogoieşte-te că ridic toate armatele să lupte cu tine şi nu ne lăsăm bătuţi. Dacă văzu el ce văzu se aşeză locului, dar cînd aruncă o gură de apă peste un regiment de ostaţi fu cît pe-aci gata-gata să-i înece. împăratul cînd văzu cu cine are de-a face, s-apucă cu mîinile de păr şi-şi smulse barba. Supărat, porunci să-i înşele la noapte şi să-i culce într-o sobă mare de tuci. Noaptea soldaţii de jur împrejur aprinseră nouă cară de lemne ca să-i ardă de vii. Pînă la ziuă mai aduseră încă nouă cară cu lemne groase să facă cenuşă nu friptură. Cînd noaptea, focurile ardeau de duduia pămîntul, Gerosu sufla că moare de ger. Dimineaţa se scoală împăratul cu noaptea-n cap să-şi vadă isprava. Cînd deschiseră uşa mare-i fu mirarea văzîndu-i pe toţi suflînd în palme şi bătînd^ pintenii de frig. împăratul Verdeş se făcea că nu e supărat, însă nu ştia la ce greutăţi să-i puie, doar-doar le-o tăia capetele. Iacă ce-i mai trăsni prin minte: — Unul dintre voi să se-ntreacă cu împărăteasa mea la fugă pînă la Muntele ăl Mare. Ea să alerge pe o iapă năzdrăvană, iar cel ce se încumetă, să fugă pe jos. Dintre ei ieşi afară Fugilă. împăratul dete semnalul de începere a întrecerii. împărăteasa zbura-n vînt ca o nălucă, iar Fugilă cu două ulcioare goale-n mînă păşea legănat fără grabă. Mai la urmă lungeşte pasul, ajunge el mai întîi la fîntînă, umple ulcioarele, se-ntoarce la iapă, o bate cu mîna peste fund pe iapă şi-i zice să grăbească; apoi se-ntoarce voios la-mpăratul să-i dea apă de izvor din munte să bea. împărăteasa se-ntoarse tîrziu, cu iapa frîntă de oboseală. 126 împăratul dacă vedea şi minunea asta, mai-mai să nu-i crape fierea-n el de usturimea de la ficaţi. Pînă acum toate poruncile le duseră la îndeplinire şi trebuia să le dea fata să-i fie mireasă omului roşu, ce se da drept om de viţă împărătească ! însă Verdeş-împărat tot nu vroia s-o dea decît cu de-a sila. Dorea întradins să-i pedepsească pe ăşti nătărăi veniţi împeţit să le rămînă doar oasele-nşirate pe garduri. Şi iar îi mai veni un gînd negru. Noaptea să se culce fiica împăratului sub un măr de aur aproape de Pătru şi dacă în zori va pieri din acel loc, le va atîrna capetele-n pari să sperie ciorile din vie. Măi, ce-o mai fi şi asta se gîndiră ei tremurînd de spaimă ! Peste noapte fiica-mpă-ratului se prefăcu-n zînă şi pe o aripă de vînt zbură-n cer. Muschilă-şi lungi mîinile pînă sus aproape de bolta cerească, trase zîna pe pămînt şi o culcă lîngă Pătru Făt-Frumos, care-n lume n-a mai fost. în vărsatul zorilor sosi împăratul zîmbind pe sub mustaţă, că de* data asta, nici tartorele de la talpa iadului nu-i mai scapă. Cînd colo, zîna dormea lîngă Pătruţă Făt-Frumos ! Nu-i venea să creadă ochilor împăratului ce vedea? I se părea că visează, dar nu era din păcate vis. Şi turbat de mînie nu mai putu pune frîu gurii şi dă-i înainte cu sudalme şi vorbe urîte faţă de tînăra prinţesă şi Pătruţă Făt-Frumos. — Bine, crăiţă, aşa te-am învăţat eu, aşa te-am crescut eu, aşa m-asculţi tu de-mi mîncaşi zilele la bătrîneaţă ! Eu am crezut că împăratul are armăsar, dar văd că a ieşit din el măgar ! Ce ruşine ! Te-ai pus lîngă un terchea-berchea, trei lei perechea ! în zadar prinţesa se văicărea şi-i arăta că ea a zburat în slava cerului, dar că omul cel cu mîinile lungi a prins-o, că el ştia una şi bună, că fata lui e nebună! După ce toate poruncile fură îndeplinite iar împăratul nu mai ştie ce să mai născocească ca să nu le dea fata, Pătruţă Făt-Frumos, se sculă, făcu plecăciune în faţa marelui Verdeş-împărat, zicîndu-i: — Iată, înălţate împărate, că tot ce ne-ai poruncit ţi-am îndeplinit. Ce mai vrei să-ţi mai facem că sîntem gata. — Nu mai vreau nimic, băiete ! Voi pe toate le-aţi izbîndit măcar că n-am crezut. Acum ce să mai fac ? O să rămîn fără de odrasla mea, singur, singurel cu motanul în vatra focului. — Atunci dă-ne fata s-o ducem precum am primit poruncă de la Roşu-împărat! — Măi băiete, nici în ruptul capului, nu dau fata după Roşu-împărat, care-i pui de drac, făr’ de păr pe cap, cu trei fire-n barbă, nu e om de treabă. El te-a înşelat, calul ţi-a luat, tu l-ai ascultat, c-aşa i-ai jurat! Eu toate-am ghicit de la început! Acum du-te să vie unchiul tău împăratul cu omul roşu că eu mă pregătesc de nuntă, ce n-a mai văzut lumea de cînd este lume, iar pe fată, o s-o dau eu după cel ce se cuvine s-o dau ! Se-ntoarsă Pătruţă Făt-Frumos cu ortacii săi şi-i spusă unchiului toate cele întîmplate din fir în păr, numai una n-o spunea, aceea că el este nepotul său, crăişor de viţă împărătească şi nu omul roşu, hain şi rău la suflet, bun numai pentru înşelat. Se rostiră toţi curtenii după obrocul împărătesc, îmbrăcaţi în staie albe de aur şi argint, numai sluga omului roşu în ţoale ca de argat. Cînd ajunseră la Verdeş-împărat se lumină curtea de atîta strălucire şi bogăţie. Numai cîntece, joc şi veselie, la palatele de cleştar ale împăratului. 127 Prinţesa se îmbrăcase aşa de frumos, că la soare te puteai uita, dar la ea ba. însă mulţimea de crai şi împăraţi chemaţi la nuntă nu văzuseră o mireasă mai frumoasă. Era mai mîndră decît o zînă picată din cer. Omul roşu se umfla-n pene ca un curcan şi zîmbea pe sub mustaţa ce n-o avea, de spîn ce era, că prin vicleşuguri ajunse-mpărat ba şi la-nsurat. Şi în gîndul lui îşi zicea: — Leleee, vulpe bătrînă mai sînt! Nimeni nu mă-ntrece pe lume. Toţi mă cred cineva ! Asta e tactică nu jucărie ! Toate îmi merg ca pe roate, se mîngîia el cu asemenea gînduri. Deodată, sunară trîmbiţile de aur şi nuntaşii porniră la mănăstirea cu nouă turle, cu nouă clopote şi cu nouăzeci şi nouă de popi, să se încoroneze şi să se cunune tînăra crăiasă, pe lume aleasă, cu omul roşu. Pe cînd gemea biserica de suflare omenească, numai curteni, crai şi împăraţi, Verdeş-împărat se ridică de pe scaunul de aur şi grăi: — Voi nouăzeci şi nouă de-mpăraţi, cu capete-ncoronaţi şi neîncoronaţi. Numai unul dintre voi este hoţ! — Care, cine, cum ? îşi dădură cu coatele împăraţii supăraţi la auzul acestor cuvinte. — Staţi, fraţilor şi nu vă miraţi! Toţi sînteţi împăraţi! numai unul de aici se dă că e de viţă împărat, cînd pe altul 1-a-nşelat! Nici nu e viteaz, numai face pe viteazul. O vulpe vicleană împopoţonată în straie-mpărăteşti, care l-ar vinde şi pe tată-su ! El se ştie acum. Priviţi faţa lui galbenă ca ceara. Pri-viţi-1 cum tremură de frică. Ştie că-1 aşteaptă afară o ţapă în care să stea înfipt pînă i-o ciuguli corbii carnea ca să-şi mîntuie sufletul cel rău şi fără de legile sale. Mai priviţi-1 pe acest viclean împărat că nu-1 mai vedeţi! Nuntaşii toţi, parcă era un făcut, toţi cu ochii pe omul roşu-galben şi tremurînd ca piftiile iarna-n furculiţă. Cînd se văzu că înşelătorul era omul cel roşu şi nu mai încăpea nici o îndoială, împăratul mai întrebă o dată: — Pătruţă Făt-Frumos, tu eşti cel înşelat, tu eşti nepotul împăratului! Tu să spui cum să piară cel ce te-a osîndit să-l slujeşti prin viclenie fără milă şi fără să simtă ce e păcatul. — înălţate împărate, dacă e pe direptate, să nu-1 chinuiţi prea mult, patru armăsari sălbatici să-i sfîrtice trupul în patru colţuri ale pămîntului, ca să piară neamul omului roşu şi cel viclean. Oştirea prinse pe omul roşu, îl despuie de ţoalele împărăteşti, îl bătură şi-l huliră, ca pe lupul şchiop care a mîncat turma de oi, apoi l-au legat de patru cai sălbatici şi trupul lui rupt s-a dus în patru părţi ale lumii, să-i piară urma, să-i piară viţa. Pătruţă Făt-Frumos s-a îmbrăcat în straie împărăteşti, iar unchiul său a plîns de bucurie că Verdeş-împărat prin înţelepciunea sa a aflat adevărul şi i-a scăpat nepotul din robia acelui om viclean. După ce nuntaşii au răsuflat uşuraţi ca după o dreaptă judecată, s-a făcut cununia lui Pătruţă Făt-Frumos cu frumoasa prinţesă şi s-au încoronat amîndoi ca împăraţi a întregei lumi. Şi s-a pornit o nuntă cu chiote şi veselie, de cînd se punea luna şi pînă uidea ca secera. S-a chefuit şi petrecut numai în cîntece şi jocuri, o zi şi-o săp-tămînă, o lună şi ani de zile, c-am fost şi eu la nunta lor, pe cînd eram copil micşor. 128 COPILUL ŞI DRACUL Departe, departe, unde soare răsare, trăia un om cu o muiere care aveau un copil. Muierea eria rea ca o scorpie. Toată ziulica se certa cu bărbatul ei. Bietul om tot ce făcea nu eria bun. Văzînd că nu se poate-nţelege cu muierea îşi luă lumea-n cap şi plecă la-ntîmplare-n lume. Merse ei cît merse, trecu piste mări şi ţări şi mai urmă dete de-o ţară unde trăia o împărăteasă văduvă. El merse drept la-mpărăteasă şi să plînsă spunîndu-i necazurile lui. Pînă la urmă omul se băgă-n casă la împărăteasă. De chin şi inimă rea omul îşi lăsă la muierea lui cea cu suflet de năpîrcă şi copilul, care era cuminte şi tare ascultător. Cînd ajunsă copilul mare de merse la şcoală, toţi copiii-1 batjocoreau că este fără tată şi sărac. Toate batjocurile astea nu-1 smintiră însă pe copil de la-nvăţătură. El învăţa bine şi dascălii de la şcoală îl lăudau pentru cuminţenie şi vrednicia lui. După namneaz, mergea cu oile, cu porcii, ajuta la munca cîmpului lui mumă-sa şi făcea tot felul de treburi, pe care le făcea un om mare. Văzînd el că-n satul lui nu este loc de nici o procopseală, că dealurile erau sterpe şi pămîntul numai pietriş de nu dădeau nici un rod, văzînd că a ajuns la vîrsta cînd se va putea singur descurca-ntre străini, ceru di la mumă-sa voie să plece-n lume să-l cate pe tată-su. Mumă-sa se-mpotrivi, ama în cele din urmă îi dete-nvoirea cerută spu-nîndu-i să se ferească să meargă însă pe drum cu un om cu ţoale verzi şi mustaţă, că acel om este dracu. Şi plecă copilu-n lume şi merse, pînă ce-i ieşi dracu-n drum. Dracul era îmbrăcate în ţoale verzi şi cu mustaţă. — Unde mergi, băiete? îl întrebă dracu. — Caut de lucru şi nu găsesc, răspunse copilul. — Iacă că-ţi găsesc eu ! — Nu e nevoie de ajutorul dumitale, mă descurc eu şi singur. Dracul rămasă-n turmă şi-l ajunsă iar din urmă. El văzînd cum e-mbrăcat îi dete-n gînd că nu e om curat, ci e drac şi iar îi înfruntă pe drac nevoind a călători-mpreună. Da băiatul trebui să meargă luni şi ani, cătîndu-1 pe ta-su şi dracul din nou îl ajunsă din urmă şi-i spusă: — De-acum înainte tot de oameni ca mine vei da, aşa că degeaba te fereşti. — Eu sînt copil sărac şi dorul de tată mă trimite-n lume să-l cat, te-aş ruga să nu-mi faci rău! — N-am făcut rău la nima, da-mi-te ţie, un călător atît de necăjit. Şi băiatu să-mprieteni cu diavolul şi merse împreună cale-ndelungată. Mîncau împreună, beau împreună şi să hodineau împreună. La o vreme mergînd ei aşa printr-o pustietate fără de apă şi subt o dogoare a soarelui de să putea coace oul în nisip, ajunsără sleiţi de vlagă la o ciutură. Dracu băgă-n ciutură găleata şi scoasă apă de beu şi să sătură; cînd veni vremea băiatului să bea şi el, nu mai rămase apă şi găleata se desfăcu de săngi şi căzu-n fîntînă! — Dacă vrei să bei apă trebuie să scobori în ciutură, iar eu te voi ajuta. — Nădăjduiesc că ai milă de un om care de zile-ntregi n-a sorbit un strop de apă. 129 — Ai încredere-n mine ca-n fratele tău; scoboară numai, zise dracul. Băiatul scoborî din piatră-n piatră pînă ajunsă jos în fundul ciuturii şi beu apă cu poftă. Dracu îl privi şi-i zise: — Băiete, eu sînt cu adevărat diavolul şi trebuie să-mi fac şi eu datoria aşa cum am porîncă de la dracii mei cei mari. Tu nu ştii, copile, că noi stă-pînim lumea şi nu este lucru pe lume pe care să nu-1 putem face? Dacă vrei să mai poţi ieşi la lumină, făgăduieşte-mi că nu-i vei spune lui tată-tu că eşti cu adevărat fiul lui atunci cînd îl vom găsi. Mai jură-mi că-mi vei da inelul de la tatăl tău cînd te vei sui sus din ciutură. Mai eşti dator să faci tot ce-ţi voi porunci eu, fiindu-mi toată viaţa argat. însă poţi să afli că-ţi dau dezlegarea să-i spui tatălui tău că eşti cu adevărat fiul său numai dacă s-ar întîmpla să mori şi după aia să-nviezi. Ai auzit? — Auzit şi primesc, că n-am încotro. Sărmanul băiat de-acum era drac, iar diavolul era fiul ce-şi căuta tatăl pierdut. Ieşi afară din ciutură, scoase inelul primit de la mumă-sa şi i-1 dete diavolului, apoi porniră din nou în lume. După scurt timp ajunseră la palatul de marmoră albastră al împăratului ce se afla tumite la marginea-mpărăţiei şi aci aflară că împărat eria bas tatăl băiatului. Cum ajunseră la-mpărat, el i se-nfăţişă arătîndu-i inelul ce-1 schimbase la logodnă cu întîia sa soţie. Se bucură nespus de mult împăratul de sosirea fiului său şi cum nu avea alţi fii să grăbi să-i spună că el va fi moştenitorul scaunului împărăţiei. Cînd auzi asta diavolul să bucură, iar adevăratul fiu să-ntristă abia stăpînindu-să să nu plîngă. Diavolul căpătă ca fiu de-mpărat ţoale-mpărăteşti şi-ncepu să dea argaţilor porunci, care de care mai grele şi mai năstruşnice. Cine nu îndeplinea poruncile era condamnat la moarte. împăratul îi spusă-ntr-o zi fiului său, adică diavolului, că este timpul să-l însoare şi că cea mai potrivită mireasă ar fi fiica unui împărat dintr-o ţară mare şi bogată, unde nu este iarnă şi este tot timpul numai primăvară şi vară. Fiul împăratului chemă pe băiatul devenit diavol şi-l trimisă să peţească fata-mpăratului de la miazăzi şi să fie cu băgare de seamă că altfel unde-i stau picioarele îi va sta şi capul. Băiatul diavol începu să facă pregătiri de plecare-n petit. însă întii el plecă la vînătoare. Luă arcul de aur al împăratului, vru să vîneze iepuri. Pe urmă a luat luntrea şi a plecat pe Timoc să pescuiască. Cînd colo, sub o rădinea prinsă un peşte cu solz de aurel! Peştele se zbătea şi plîngea, iar din gură cuvînta: — Voinice, nu mă omora, că sînt fiul împăratului peştilor şi de vei lua un solz de aur, mult te va ajuta cînd vei fi la nevoie. Voinicul luă un solz şi lăsă peştele de aur în apă. După aceea, mergînd pe cîmp la vînătoare de păsări, vru să ia din zbor un vultur mare, ama pasărea-1 văzu şi .spuse: — Nu mă omorî, că-ţi dau o pană din aripa mea şi de la mare necaz are să te scoată cînd o vei aprinde. Pasărea năzdrăvană rupse cu ciocul o pană şi i-o aruncă. Băiatul o luă, o pusă-n chesa şi merse mai departe la vînătoare, dar nu vînă nimic. Şi aşa tot mergînd el la vînătoare se-mprieteni cu păsări şi animalele pămîntului şi începu să le înveţe limbile şi să vorbească cu ele de tot ce se petrecea în toată lumea. 130 Merse băiatul ce merse în fruntea armatei şi ajunsă pe o cale pe care tăman atuncea trecea o armată de furnigi ce să aflau şi ele în război cu alte furnigi ce le călcasă-mpărăţia lor. împăratul furnigilor, veni şi să plînsă voinicului şi-l rugă să treacă pe altă parte ca să nu-1 strivească cu armată cu tot. — Dacă-mi cruţi armata, de la mare nevoie te voi scăpa, spusă în cele din urmă împăratul furnigilor, care s-afla în capul unui lanţ lung de furnigi ce mergeau rînduite ca nişte soldaţi. îi dete-n semn o furnigă care să-i fie la nevoie de ajutor. Băiatului îi fu milă să strivească armata de furnigi şi dădu poruncă să fie ocolite, şi puse să se păstreze bine furniga luată în dar. După cîteva luni de mers, ajunsă la fata-mpăratului căreia-i spusă gîn-durile fiului de-mpărat, adică gîndurile dracului. Fata-mpăratului să cam mînie de cererea asta fiindcă nu-i ardea de măritat. Ca să chinuie armata ginerelui, îl supuse la porunci ce nu să puteau niciodată-ndeplini arătîndu-i că dacă nu va izbîndi toate porîncile va plăti îndrăzneala şi el şi armata {lui, cu capul. împărăteasa-i dete întîia poruncă: să aleagă grîul de neghină, mărioară şi săcară, din nouă ambară într-o singură noapte. Cînd a auzit voinicul porînca a rămas încremenit cum de e cu putinţă să izbîndeşti într-o noapte o muncă de ani şi ani de zile. Nu stătu mult pe gînduri şi scoasă chesaua de-i spusă furnigii să alerge la-mpăratul furnigilor că altfel moartea-1 aşteaptă. Furniga-şi luă zborul şi ajunsă la-mpăratul furnigilor bas cînd furşiră bătălia de luaseră-n robie cîm-puri întregi de armată de furnigi. împăratul furnigilor dădu îndată poruncă şi furnigile toate-1 urmară pe drumul ce ducea la voinicul cel necăjit şi oropsit de soartă. Cum drumul eria destul de departe, abia la mijlocul nopţii ajunseră furnigile şi-ncepură alesul la cele nouă ambare pline cu grîu. Furnigile munciră cu atîta iuţeală că la revărsatul zorilor armata voinicului sculîndu-se din somn gata pregătită de moarte, rămasă-nmărmurită văzînd în hambare grîul curat şi grămezi mari cît dealurile de neghină, mărioară şi săcară. împărătesii îi fu ciudă cum de are voinicul ăsta atîta putere să izbîndească porîncile ei şi născoci treburi tot mai grele. îl chemă cu întreaga armată, merse la Dunăre pe un pod de marmoră, îşi scoasă din mînă inelul, apoi îl aruncă în valuri spunîndu-i să-l cate şi să i-1 aducă la palat şi abia atunci se va mărita cu stăpînul său. După ce împărăteasa plecă, stătu şi să gîndi cum ar putea găsi inelul de aur ! Scoasă chesaua şi aprinsă solzul de aurel din peştele pe care-1 aruncă în Dunăre. Toţi peştii Dunării s-apropiară de pod şi aşteptară porunca voinicului. Voinicul care-nvăţase toate limbile lighioanelor de pe pămînt le spuse să cate inelul de aur şi să-l scoată fiindcă viaţa lui şi\ a armatei sale este legată de acest inel aruncat de-mpărăteasă. Peştii uunarn porniră-n căutare. Să băgară pe subt pietre, pe sub scoici, pe subt case de cai sau de oameni şi nu găsiră nimic !. împăratul peştilor să ridică deasupra apei şi îi spuse voinicului că nu-1 găseşte ! Voinicul îl rugă să mai cate o dată. Peştii din nou porniră în lungul şi latul Dunării răscolindu-i fundul însă în zadar că nu găsiră nimic ! A treia oară ce-i trecu prin minte voinicului să-i spuie împăratului peştilor să cate inelul sub vrun peşte bătrîn aflat pe moarte, pe undeva. împăratul peştilor porni cu armata de peşti de răscoli toată Dunărea şi cînd colo, subt 131 un somn bătrîn de vro mie de ani, găsi inelul de aur pe care-1 dete voinicului ! Iar s-a minunat fiica-mpăratului de puterile nevăzute cu care lucrează voinicul şi a treia oară l-a pus la încercări ce trec peste firea omenească. L-a trimes în lume să cate şi să-i aducă apa morţii şi apa vieţii. Voinicul-argat scoase atunci din chesa pana de vultur, o aprinse şi vulturul veni în ajutor. Vulturul îl trimeasă că cate nouă topuri de pînză la dugaie, să o taie şi să facă pînză pentru a se lega armata la ochi cînd va zbura pe ărpiile vulturilor în mijlocul mării. Voinicul pregăti pînză pentru toţi şi împăratul vulturilor scoborî din ceri cu toţi vulturii pe pămînt. Voinicul se legă la ochi, iar la dreapta legă o troacă goală şi la stînga altă troacă goală; îşi legă la ochi bine pe toţi soldaţii şi se urcară în spinarea vulturilor. Vulturii zburară zile de-a rîndul peste întinsul mărilor şi iată că deodată se lăsară la pămînt. Vulturii şi armata rămaseră să se hodinească, iar voinicul şi-mpăratul vulturilor au plecat în căutarea izvorului morţii şi al vieţii. Vulturul a luat troaca din mîna stîngă s-a lăsat într-o fîntînă şi a umplut-o cu apa morţii apoi a astupat-o şi i-a dat-o voinicului. Apoi i-a cerut să-i dea şi troaca de pe şoldul drept; a luat-o şi a zburat departe găsind o altă fîntînă s-a lăsat încet în jos, a umplut-o cu apa vieţii, apoi a astupat-o bine, a zburat de i-a dat-o voinicului. Voinicul a legat-o bine la şoldul drept, s-a suit pe spatele vulturului, a închis ochii şi a zburat la armata sa. De aci soldaţii şi voinicul s-au legat bine de spatele vulturilor, au închis ochii şi-n cîteva zile au ajuns la uscat aproape de palatul frumoasei fiice de-mpărat. Vulturii s-au lăsat jos şi voinicul a mers la palatul împărătesii dîndu-i apa morţii şi apa vieţii. împărăteasa I-a stropit pe voinic cu apa morţii şi voinicul a murit. In zadar aşteptau soldaţii să vie că el nu mai ieşea din palat, în dimineaţa următoare fiica-mpăratului dădu poruncă să se pregătească curtenii de drum că ea merge la fiul împăratului de departe să se căsătorească. Maidanul împăratului gemea de nuntaşi suiţi în trăsuri de aur gata să plece. Cînd vru să plece văzu că voinicul cel viteaz care-i îndeplinise toate poruncile zăcea mort într-un scaun de argint. Merse la el, îl udă cu apa vieţii şi voinicul se scutură cerîndu-i iertare că de ostăneală a adormit în scaun, apoi plecă şi el la armata lui şi se pregăti de întors la palatul împăratului tatălui său. Diavolul care se dăduse drept fiu al împăratului credea că o să se-ntoarcă voinicul la moşii verzi ai lui sfîntu-aşteaptă. La-ntoarcere, nuntaşii merseră mai încet, trecută ape mari şi adînci, munţii înalţi si mări întinse. După luni de zile de călătorie, intră fiica de-m-părat pe porţile de aur ale palatului. Mare-i fu bucuria împăratului văzîndu-şi nora cea frumoasă ca o zînă din poveşti intrînd în curtea palatelor sale sclipitoare cu razele soarelui. în întîmpinarea miresii ieşi şi ginerele, fiul împăratului, care în adevăr era dracul prefăcut în om. întinse mîna miresii şi o pofti să urce scărilepalatului în sala tronului. Ajunsă aci s-aşeză pe scaunul împărătesc şi spuse împăratului că ea nu vrea să se căsătorească cu fiul său, ci cu sluga sa care a dat dovadă de vitejie şi mare pricepere, aducîndu-i la îndeplinire porînci ce nu le pot îndeplini decît oameni cu puteri nevăzute. împăratul în zadar o rugă să-nţeleagă că nu este frumos şi nici bine să se mărite cu o slugă a fiului său. Atunci, fiul de-mpărat, văzînd că din pricina slugei i se strică nunta, trase sabia şi în sala tronului îi tăie capul sărmanului voinic. 132 Frumoasa mireasă şi oştirea întreagă vărsă lacrimi multe pentru soarta crudă a viteazului voinic, pe care l-au dus în marginea unei rîpe lîngă o apă să-l mănînce ciorile. La palat începură pregătirile de nuntă. Mireasa plîngea, da şi nuntaşii plîngeau de mila ei şi a sărmanului voinic. Ama-n faţa morţii puterea omenească amuţeşte. Se lăsă seara şi-n amurg mireasa-i spuse ginerelui: — La noi la nuntă, la apusul soarelui este obiceiul ca mireasa însoţită de o văruică, să meargă-n marginea satului să ia apă. Vreau să-mi îndepliniţi dorinţa, spuse tînăra-mpărăteasă. Ginerile, neavînd încotro trebui să lase-mpărăteasa să ţie adetul. împărăteasa mireasă a luat troaca cu apa vie şi apa morţii şi a plecat cu găleţile şi ulcioarele după apă. Cînd ajunsă la rîpa cea albă unde fusese aruncat voinicul de către diavolul ajuns împărat, coborî încet la el ţinîndu-se de ierburi şi rădăcini de copaci, îi luă capul, spălă cu apa cea vie locul tăiat, la fel cu apa cea vie şi lipi capul de trup, apoi stropi trupul cu apa vieţii şi voinicul deschise ochii. — Ce caut în văgăuna asta, măria-ta, oare m-am îmbătat de-am adormit pe-aici ca un om necăjit pe soarta lui? — N-ai adormit, dragul meu, fiul împăratului ţi-a tăiat capul şi ai fost mort, dar eu te-am înviat cu apa vieţii adusă de tine. Pentru a doua oară te-nviez — Tii! şi eu n-am ştiut că puteam să-i spun lui tata adevărul cum am sosit cu nuntaşii. De acum nu-mi mai este frică de dracul. Legămîntul din ciutură este dezlegat, fiindcă am înviat din morţi. Să ştii, frumoasă mireasă, că eu sînt adevăratul fiu de-mpărat, iar el nu este decît un diavol, care m-a-nşelat de i-am devenit slugă cînd am scoborît să iau apă din ciutură. — Pot fi fericită atunci cu un soţ viteaz şi priceput ca tine. — Poţi, iubita mea mireasă. Fiul împăratului îşi îmbrăţişă mireasa cu foc, merseră de luară apă şi cînd s-apropiară de palat, nuntaşii aşteptau împreună cu ginerele şi-mpăratul, Mergînd ei cu vasele pline de apă luminau drumurile şi potecile de strălucirea hainelor lor împodobite cu aur şi diamante, căci împărăteasa avusese grijă să ia şi haine pentru soţul ei, dar pe care le pitulase la văruică-sa. Ginerile şi-mpăratul turbară de mînie văzînd-o pe împărăteasă alături de slugă şi împăratul porunci să-l ucidă din nou. Ama, cînd s-apropie mireasa aruncă pe ginerile diavol din apa morţii şi acesta căzu Ia pămînt fără suflet. Diavolul ieşind din gura lui fugi uiduit de nuntaşi de s-ascunsă în adîncul nepătruns al nopţii. împăratul şi nuntaşii priviră cuprinşi de groază întîmplarea, în timp ce mireasa s-apropie de-mpărat, cu adevăratul ginere care-i spuse: — Eu sînt cu adevărat fiul tău, iată inelul din mîna diavolului, l-am luat din mîna mumii mele. într-o fîntînă el m-a minţit şi de-atunci i-am devenit slugă şi dacă n-aş fi înviat n-aş fi putut să devin cu adevărat om şi în veac aş fi rămas diavol, spuse fiul împăratului. împăratul cu lacrimi în ochi de bucurie strînse la pieptul său, pe adevăratul său copil, dete foc la ţoalele şi trupul din care ieşise dracul şi porni o nuntă-mpărătească de ţinu: O lună şi-o săptămînă De cînd să punea luna Şi uidea ca secera, De-o petrece şi-acuma. Povestirea rumânească Dea Domnu să pomenească Oameni buni ca dumneavoastră. 133 TREI CIOBANI A fost undeva o colibă la poalele muntelui şi în colibă trăiau trei fraţi, tustrei ciobani la oi. într-o dimineaţă auziră un ţipăt groaznic de se cutremură pădurea. Cei mari nu luară în seamă ţipătul, însă cel mic îşi luă inima-n dinţi şi se duse să vadă ce poate să fie. Cînd colo, un balaur la umbra brazilor se căznea să înghită un cerb mare şi frumos. Cerbul, cum văzu voinicul, se rugă, zicîndu-i: — Băiete, taie balaurul, că de mă scapi de la moarte, de mare folo s îţi voi fi în viaţă. Balaurul, cum auzi, se rugă şi el: — Ba mai bine taie coarnele cerbului, că eu şi mai mare bine îţi voi face. Voinicul rămase pe gînduri şi de frică, tăie coarnele cerbului şi balaurul înghiţi cerbul. Mulţumit de isprava băiatului, îi grăi: — Uite, băiete, vezi poteca aceea care suie pe culmea dealului ? Să urci pe acolo şi să întrebi călătorii, care este poteca ce duce la împărăţia şerpilor. El cum auzi porni pe acea potecă şi în cale întîlni un porcar cu o cireadă de grăsuni, zicîndu-i: — Măi porcarule, te văd om umblat şi chinuit, spune-mi drept încotro este drumul care duce în împărăţia balaurului? — Spune-mi mai întîi şi-ntîi, ce vînturi te mînă pe tine pe asemenea căi pline de greutăţi? — Am făcut un mare bine fiului său şi merg să-mi primesc răsplata. — Dacă-i aşa, ai să mergi drept înainte şi ai să dai de un copac fără crengi, gros cît casa. Deschizi uşa copacului şi cobori în jos în împărăţia balaurilor unde pămîntul este pîrjolit şi fierbe de focul ce iese din limbile balaurilor. Acolo ai să dai şi de împăratul balaurilor. A trecut multă vreme de călătorie şi peripeţii, pînă mai la urmă ajunse la un palat de cleştar în care mişunau balaurii. Cum l-a văzut împăratul .balaurilor, l-a recunoscut şi i-a mulţămit pentru marea bunătate. Ca să-l răsplătească a început să-i dea aur, pietre preţioase şi altele, însă el pe toate le refuza şi cerea să-i dea lada ascunsă după uşă, aşa cum îl învăţase porcarul. — Ce faci tu cu lada de după uşă ? zise cel mai mare balaur. — Dacă nu-mi dai lădiţa asta, altceva nici nu-mi trebuie. Cînd au văzut ei să nu iese cu el la căpătîi, i-au dat lădiţa şi ciobanul a plecat spre casă. Bucuros de ispravă se grăbeşte şi ajuns acasă deschide lădiţa. N-are răbdare şi deschide. Cum o deschide, dă înăuntru de un pui de balaur. Se miră Petre păstorul şi se-ntristă. Fiind bun la suflet, s-a gîndit să-i dea lapte şi să-l arănească, să crească mare, poate-i va fi cîndva de vreun folos. într-o seară ieşi balaurul din lacra aceea, se rostogoli de trei ori, îşi lepădă cămăşile şi în mijlocul odăii răsări o zînă frumoasă ca o floare. Acasă era sărac şi o să-şi ia lădiţa să se ducă-n lume. Să intre argat la vreo moşie. Aşa şi făcu. Acolo noaptea zîna ieşea din lădiţă şi cobora la Petre de se jucau de-a prinselea. Boierul auzea tropăială, dar nu-şi da seama ce să fie cu argatul lui. îl socotea că este într-o ureche, aşa că-1 lăsă-n pace. într-o zi se îmbolnăveşte el. Ce să facă acum? Cine să se ducă la lucru în ţarina boierului. Zîna zise că se duce ea la lucru. 134 Boierul cum a zărit-o aşa de frumoasă l-au apucat tremurăturile, aşa că i-a pus gînd rău argatului. Să facă pe necuratu-n patru şi să scape de el. Cum îl văzu începu cu poruncile: — Vezi stogurile alea de grîu? la noapte să le treieri fără să le strici. Să faci două părţi grîu şi o parte faină. Făina s-o dospeşti şi s-o coci în dnci cuptoare de pîine caldă. Dacă n-ai să aduci întocmai la îndeplinire porunca mea, îţi tai capul. A început el să plîngă şi să se văicărească fără rost, pe cînd zîna a dat de el. Cînd l-a văzut trist şi posomorit i-a spus să-şi ţie firea că are ea grijă de toate. A luat un bici din cui, s-a învîrtit de trei ori şi toată şoricimea şi guzgănimea de pe pămînt şi de sub pămînt, aci a fost. N-au avut ce să lucreze pînă la cumpăna nopţii. A chemat nişte babe din iad de au frămîntat pîinea şi pînă la ziuă toate erau la locul lor, precum poruncise stăpînul cel lacom. — Iată, boierule, pe toate le-am isprăvit, aşa cum a fost porunca. Boierul drept mulţămire, i-a tras o palmă şi l-a îmbrîncit jos de pe scară. în sara următoare l-a pus să scoată o pădure din rădăcină, să puie tulpinile de o parte, frunzele de alta, crengile într-o grămadă, iar rădăcinile într-alta. Apoi să-i semene o vie şi pînă-n revărsatul zorilor să se coacă strugurii. Dimineaţa, argaţii, să-i aducă stăpînului coşurile pline cu struguri. Supărat de atîtea greutăţi, Petre iese în margine de sat şi-l strigă pe tată-su socru. îi povesti cum stă tărăşenia cu boierul şi ce trebuie să facă. Balaurul cel mare, îndată ce-1 auzi ţipă o dată tare de se cutremură tot pămîntul. Atunci s-adunară zmeii şi se puseră pe lucru. Aşezară de o parte trunchiurile, crengile, rădăcinile, frunzele. Pe locul pădurii alţii săpară de vie, sădiră viţă de vie, o săpară, altoiră, cîrniră şi stropiră. Apoi alt rînd de balauri se aşezară pe suflat peste vie să se coacă strugurii pînă în crăpatul de ziuă. Şisuflară, suflară, pînă le ieşiră ochii, dar şi răzăchia din vie pînă dimineaţa se coapse. Cînd i-a dus tîrnele cu struguri boierului, în loc să se bucure i-a trîntit trei palme. — Acum să te duci să-mi aduci coroana lui tata, mort de o sută de ani. Plecă de aci plîngînd şi oftînd, pe cînd zîna îl vede în supărare şi-l chemă pe tatăl său, să-l scape de la necaz. Mai marele balaurilor cum îl zări supărat îi spuse: — Na-ţi o puşcă şi să împuşti boierul şi slugile lui. El încarcă puşca şi se duse ţanţoş la boier. — Mi-ai adus coroana din mormîntul tatălui meu ? —> Poftim coroana, boierule ! Şi ţac, trage cocoşul şi sloboade plumbii în boier. Boierul cade, ţipînd ca din gură de şarpe: — Puneţi mîna pe el, flăcăi! Slugile sar unele pe el, dar pe toate le împuşcă. Se bucură norodul şi se făcu o nuntă mare, de se duse vestea peste nouă mări şi nouă ţări şi astăzi încă argaţii satului îşi mai rup opincile la nunta zînei. Şi-ncălecai pe-o mătrăgună de vă spusei o mare minciună. GALBINU NĂZDRĂVAN A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; cînd se potcovea puricele în locul calului şi sărea cît nouăzeci şi nouă de sate. Se povesteşte că era odată un cioban cu numele de Ion, care ciobănea în munte de 135 mic copil. El nu ştia decit oile şi alta nimic. Odată el trece oile printr-un hogaş. Cînd vrea să treacă şi el după oi, se vede în fundul hogaşului ceva sclipind. Se întreabă el ce să fie acolo? Să cobor, ori nu? Cînd coboară, vede un balaur mare cu un cerb pe care-1 înghiţea şi se oprise la coarne că nu-1 mai putea înghiţi. Ce zice cerbul? — Ioane ! Omoară balaurul şi cît vei trăi pe pămînt îţi voi face leagăn de mătase între coarnele mele şi te voi purta ca pe un împărat. Balaurul zise şi el: — Ioane ! Dă şi frînge coarnele cerbului că-ţi voi face cît bine vei dori tu ! El se gîndeşte ce să facă? Să omoare balaurul? Să frîngă coarnele cerbului? Dă şi frînge coarnele cerbului. Balaurul înghite cerbul şi după ce-1 înghite, îi spune lui Ion: — Acum găteşte-te că a venit timpul să te mănmc pe tine. Ion a început să se vaiete, să se roage că i-a făcut bine şi acum vrea să-l mănînce. Balaurul îi spuse: — Nu te teme, că nu te mănînc, ci te voi răsplăti cum ţi-am spus cu cît bine vei dori tu. Vezi, vii la trei zile după mine, pe brazda pe care o fac eu. Ion şi-a lăsat oile în ştirea lui Dumnezeu şi a plecat pe brazda pe care o lăsa balaurul pe unde trecea. Merge Ion cît merge şi în cale întîlneşte o turmă de oi, atît de mare, cit vedea cu ochii, cu un moş care le păzea. Dă bună ziua, cînd ajunge, îl întreabă pe moş: — Oare ! sfîntu mă-si, ale cui să fie oile astea ? Moşu îi spuse: — Ale cui sînt, ale cui nu sînt, ale tale sînt că ţi le-a dăruit balaurul pentru binele ce i l-ai făcut. Ion dă bună ziua şi plecă mai departe pe brazda lăsată de balaur pe unde trecea. In cale tot mergînd el întîlneşte şi o cireadă de boi cît vede cu ochii de mare, cu un moş care le păzea. Dă bună ziua, cînd ajunge, şi-i întreabă: — Oare ! sfîntu mă-si, a cui e cireada de boi ? Moşul il spuse: — Ale cui sînt, ale cui nu sînt, ale tale sînt că ţi le-a dăruit balaurul pentru binele ce i l-ai făcut. Il Iasă pe moşu cu cireada de boi şi merge mai departe pe brazda lăsată de balaur pe unde trecea. în cale tot mergînd dă peste un cîmp cît vedea cu ochii plin cu uleiuri de albine si un moş care le păzea. Dă bună ziua cînd ajunge şi-l întreabă: — Oare ! sfîntu mă-si ale cui sînt uleiurile astea de albine ? Moşu îi spuse: — Ale cui sînt, ale cui nu sînt, ale tale sînt că ţi le-a dăruit balaurul pentru binele ce i l-ai făcut. Acum Ion s-a luat în vorbă cu pîndariul, şi-i spuse ce bine i-a făcut balaurului, cum a vrut să-I înghită şi pe el şi cum i-a spus că-i face cît bine vrea el şi să meargă pe brazda lăsată de el pe unde trecea. Şi nu ştie pînă unde-1 duce balaurul. Moşul îi spuse: — Să nu-ţi fie teamă de nimic unde mergi, că balaurul te duce la el acasă şi acolo părinţii lui are să te ducă numai pe sus în palatul lor de aur ca să te răsplătească pentru binele ce i l-ai făcut pentru fiul lor. Să nu pretinzi 136 nimic decît pe Galbenu din nouăzeci şi nouă de grajduri că este un cal năzdrăvan. Ion îşi luă bună ziua de la moş şi plecă mai departe. Merse el ce merse şi ajunse la nişte palate care străluceau la soare de-ţi luau ochii nu altceva. Cînd ajunge acolo i se întîmplă cum îi spusese moşul. I-au ieşit în cale părinţii balaurului, I-au luat pe sus şi l-au purtat prin tot palatul de i-au arătat toate minunăţiile ce nu erau pe pămînt. Acolo l-au întrebat! Ce pretinde că l-au scăpat pe balaur, fiul lor de la moarte. El a spus că nu pretinde decît pe Galbenu din nouăzeci şi nouă de grajduri. Uitai să vă spun că părinţii balaurului era împăratul şi împărăteasa balaurilor, iar Galbenu era calul împăratului. Cînd auzi împăratul, era mai-mai să leşine de spaimă şi începu s-o sucească încoa, s-o sucească încolo, ba că-i dă turme de oi cît vede cu ochii, ba că-i dă cirezi de vite, ba că-i dă herghelii de cai, aur cît vrea. Ion, nu şi nu. El cere binele cît vrea. Să-i dea pe Galbenu din nouăzeci şi nouă de grajduri. Văzînd împăratul că nu poate să se scape de el, a trebuit să se ţină de vorbă. Se duce, ia pe Galbenu din cele nouăzeci şi nouă de grajduri şi i-1 dă. Ia el pe Galbenu, îl încalecă şi pleacă la drum spre casă. Mergînd el pe drum, la o fîntînă vede o floare cum nu se mai văzuse de frumoasă ce era căzută jos. Opreşte calul lîngă ea şi-l întreabă: — Să iau floarea asta, sau nu? Calul îi spuse: — Rău de-i lua-o, rău de n-ăi lua-o. Ion se gîndeşte în sinea lui! Aşa şi aşa ! Se dă jos şi o ia. încălecă iar pe cal şi porneşte la drum! Merge el ce merge, de parcă drumul ce merge se lungeşte şi nu alta da l-a apucat noaptea într-o margine de sat. Ce să gîndeşte el să găzduiască acu şi bate la poartă. Iasă un om, dă bună sara, şi-i spune că vrea să găzduiască sara acolo dacă se poate. Intră înăuntru cu calul lui şi îi pune masa să mănînce, iar calul îl duce în grajd. Stînd el la masă, a pus pălăria lîngă el cu floarea înfiptă la pălărie. Cînd gazda vede floarea, îl întreabă: — De unde ai luat aşa floare frumoasă? El îi spune: — Am găsit-o venind pe drum. Omul atunci îi zise: — Dacă nu-mi dai mie floarea asta, îţi va s|a capul unde-ţi stau picioarele. Omul care-1 găzduise era tocmai împăratul bajaurilor prefăcut în om, ca în calea lui să-şi poată lua calul năzdrăvan înapoi. Auzind aceasta, iese afară, se duce în grajd la cal şi începe să se plîngă de ce este pe capul lui. Calul îi răspunde: — Ţi-am spus că rău e de o vei lua, rău e de n-o vei lua. Lasă însă că nu-i nimic, nici asta, zise calul. Spune-i că mergem să-i aducem şi lui o floare ca asta. Pînă la urmă gazda zise că nu-i mai pretinde să-i aducă o floare ca asta, ci să-i aducă ale nouă iepe cu armăsarul lor, care era şi el un năzdrăvan, fiindcă era fratele său. 137 Se plînse iar calului că omul îi cere acum să-i aducă cele nouă iepe cu armăsarul lor, iar dacă nu unde-i stau picioarele îi va sta capul. Calul îi spuse: — Nici asta nu-i nimic. Sui pe mine şi să mergem. încălecă pe cal şi plecară mai departe într-o pustie şi acolo săpară o groapă mare cît să încapă calul şi el. Acum calul îi spuse stăpînului: — Stai în groapă, căci eu am să nechez o dată aşa de tare încît o să mă audă armăsarul celor nouă iepe şi o să vină cu o falcă în cer şi cu una în pămînt de o se cutremure pămîntul, şi atunci am să mă ascund şi eu în groapă. Vine armăsarul de se cutremură pămîntul, se uită în dreapta, se uită în stînga, în jos, în sus, nu vede nimic. îşi face treaba mică şi a plecat. Atunci zice calul către stăpîn: — Ieşi afară din groapă şi te uită cum îi este făcută lipsa mică. Omul iese afară, se uită şi-i spune: — Alb ! — Acum sări înapoi în groapă. Că eu iar am să ies şi am să mai nechez încă o dată de să răsune tot văzduhul. Iese calul şi nechează încă o dată şi sare înapoi în groapă. Vine iar armăsarul, se uită iar în dreapta se uită în stînga, în sus, în jos, nu vede nimic. îşi face iar lipsa mică şi pleacă. Calul spune stăpînului : — Ieşi afară din groapă şi te uită cum îi este făcută lipsa mică şi-mi spui. — Roşu, cum e sîngele! — E bine ! spune Galbenu stăpînului. Acum săi din nou în groapă că eu am să ies şi voi necheza de se va cutremura pămîntul. Iese Galbenu afară şi nechează aşa de tare de se cutremură pămîntul. Vine iar armăsarul celor nouă iepe, cu o falcă în cer şi cu una în pămînt tremurînd de mînie că-1 are pe frate-său de rival la iepele lui. Galbenu nu mai sare în groapă şi se iau ei la bătaie de se bat de dimineaţă pînă sara, pînă ce armăsarul celor nouă iepe pică jos, şi se dă bătut şi supus. Atunci Galbenu zice stăpînului: — Sui pe mine, stăpîne şi hai să luăm şi iepele. Iau ei iepele şi pe armăsar şi merg cale întoarsă şi duc armăsarul şi cele nouă iepe la gazdă. Ajunşi acolo şi văzînd că Ion Ciobanul nu s-a putut pierde îi spune: — Să mulgi cele nouă iepe şi să pui laptele în cazan. Mulge Ion iepele şi varsă laptele într-un cazan mare pe care îl dete gazda. în timpul ăsta Ion se duce în grajd şi stă de vorbă cu calul, care-i spune că ce are să facă omul. Galbenu îi spune lui Ion să-l lege cu o batistă albă la urechea dreaptă şi plecă de acolo. Omul fierbe laptele în timpul ăsta şi-l chemă pe Ion şi-i spuse: — Să te scalzi în laptele ăsta, că unde-ţi stau picioarele îţi va sta şi capul. Ion se dezbrăcă şi cînd sare în cazan, vine şi Galbenu şi cînd suflă o dată în cazan îngheaţă tot laptele de ieşi Ion cu gheaţă pe cap. Văzînd omul că Ion nu a avut nimic, a pus cazanul iarăşi la foc, să se scalde şi el şi să sufle calul. Cînd a sărit gazda în cazan, calul a suflat numai foc peste cazan, de au rămas din gazdă numai oasele. A rămas atunci Ion stăpîn peste toată averea împăratului, peste toate grajdurile împărăţiei şi a trăit în pace şi linişte, dacă n-o fi trăind şi azi. 138 VULPEA LU ROGOJEL într-un sat trăia un băiat sărac lipit pămîntului. De sărac ce era n-avea nici cămaşă pe el, încît se îmbrăca într-o rogojină atunci cînd ieşea prin lume. Bani nici nu văzuse-n zilele lui şi se hrănea cu uiumul ce i-1 da o moară cu o roată şi un coş, aşezată de părinţii lui pe un pîrîu repede de munte. Se hrănea cu mămăliga şi juveţii pe care-i prindea în iazul morii cu o tîrnă din curpen. De sărac şi ruşinos ce era la horă îi era sfială să meargă ca să nu-1 vadă fetele şi să rîdă de el. Şi trăia el mai mult singur, în moara cea micuţă care-i aducea cînd şi cînd cîte o lopeţică de mălai. Odată a venit o vulpe şi i-a furat făina ce-o agonisise cu mare chin. Nu ştia cine-i fură din avere? într-o zi se puse la pîndă, cu un par în mină prinse vulpea mîncîndu-i mălaiul. — Aşa, hoaţo, stai că plăteşti tu cu blana, bucatele mele! Şi ridică parul să izbească biata vulpe-n cap şi s-o omoare. Dar vulpea se adună cocoloş într-un colţ şi plîngînd se rugă de flăcăul sărac: — Rogojele, Rogojele, îi zise ea pe nume, nu mă omorî, că eu am să te fac putred de bogat. Se miră flăcăul de unde-i ştie numele şi că este sărac; i să făcu milă şi o făcu ieşită. Vulpea îi mai aducea lui Rogojel cîte o găină, ori cocoş de-şi ospăta şi ea cum se cade băiatul. Află ea de gunoiul ţarului şi zgurmă în el ca o găină pînă ce găsi un taler de aur pe care-1 dădu lui Rogojel. Merse a doua oară, de găsi alt taler şi pe urmă şi pe al treilea. De acum Rogojel avea trei taleri de aur ca nimeni altul în împrejurimi. Mai cătă vulpea prin curtea împăratului şi găsi o părăluţă de aur. O luă şi pe aceea dîndu-i-o băiatului lui Rogojel s-o păstreze. Pe urmă se duse la împărat, rugîndu-1 să-i împrumute pentru stăpînul său o baniţă că are trei odăi pline cu aur şi vrea să le măsoare. împăratul, văzînd-o cît de mult stăruie, îi zise: — Bine, cumătră, ce nu vă cîrpiţi voi cum puteţi, cum o să vă dau eu bunătate de baniţă la un necunoscut? — împărate, nu uita un lucru, că omul nu iese cu dosul la oameni, ci cu obrazul! N-o să ne mînjim noi faţa pentru o baniţă? Şi aşa împăratul îi dădu baniţa. După cîteva zile veni vulpea îndărăt întorcîndu-i baniţa şi dîndu-i un taler drept chirie pentru că măsurase cîteva cară de aur cu bănicioara. împăratul se miră de dărnicia şi bogăţia necunoscutului şi o-ntrebă pe vulpe: — Ascultă, cumătră, bag de seamă că ai un stăpîn cumsecade şi darnic, pare a fi tare bogat! — Mărite-mpărate, stăpînul meu e Rogojel, tînăr şi frumos, iar de bogat întrece pe toţi împăraţii. Păi cum credeţi că şi-ar ţine el palatele şi slugile fără bani? Ehe, împărate, nu ştiţi că ruda omului este punga cu banii? Păi un obraz subţire cum are stăpînul meu, numai cu multă cheltuială se ţîne! A doua oară veni iar vulpea, rugîndu-1 să-i dea o baniţă mai mare, că are o odaie şi mai mare de galbeni de măsurat. împăratul îi dete baniţa mirîn-du-se de bogăţiile cumetrei vulpi. Cînd îi aduse baniţa îi dădu chirie un alt taler ceva mai mare. împăratul îi mulţămi pentru chirie şi căzu pe gînduri, 139 cine o fi acest bogătaş care-şi măsoară bănetul cu baniţa, cînd el împărat îşi numără banii şi tot nu-i ajung ! A treia oară, ceru o baniţă şi mai mare că mai are o încăpere cu cîteva cară cu taleri de aur şi vrea să o măsoare cît mai degrabă, că are de gînd să se-nsoare şi vrea să ştie ce bogăţii are ? Luă baniţa cea mare o ascunsă într-un tufiş şi peste cîteva zile ca şi în celelalte dăţi, se întoarse cu baniţa pe care lipise un bănuţ de aur înadins pe fundul ei şi mai dădu şi un taler mare de aur, drept chirie ! împăratul luînd baniţa şi zărind lipit un ban de aur zise către vulpe: — Cumătră, stai nu pleca, uite că vi s-a lipit un ban de aur pe fundul băniţii, ţine-1 şi-l dă stăpînului, destul a fost chiria ce aţi plătit. — Lasă, împărate, unde-i bogăţie mare, un bănuţ samă nu are ! răspunse vulpea. Apoi începu să plîngă ea cu hohote, de se-nduioşă însuşi împăratul şi o-ntrebă: — Ce e, cumătră, ce s-a-ntîmplat de lăcrămezi, doar nu ţi-o plînge copiii de foame? — Da-l-aş lui Satana, Plocon de pomană; De aşa stăpîn, Parcă e păgîn ! — Da ce s-a-ntîmplat? De te-ai tulburat, o-ntrebă iar împăratul. — Cică vrea să să-nsoare, C-o zînă picată din soare ! Eu îi zic cu fiica mata, împărate, Că sînteţi mult mai aproape! — Bine, cumătră, ia mai încearcă poate ne facem cuscri şi vei avea o cinste precum ţi-e osteneala! — împărate, eu am să mai încerc s-o ia de mireasă pe fiica măriei-tale, dar tare mă tem de năravul stăpînului meu, căci el: Cîte zboară pe sus încă, Toate-i par că se mănîncă ! Vulpea îşi aruncă coada pe spinare şi o porni pînă la crîngul de alături de mîncă diiitr-o mortăciune uitată, apoi a treia zi se ivi la palatele cele stră-lucitoare^ ale împăratului zicîndu-i: — împărate luminate, facă-ţi domnul multă parte, de noroc, de sănătate, iacă eu cu greutate îl hotărîi pe stăpîn să-ţi ia fata. — Ia poftim în palat să te ospătezi oleacă şi să cădem la tocmeală, zise el. Se ospătă bine vulpea, se-nţelese cu împărăteasa, împăratul şi mireasa să facă nuntă! Ba împărăteasa ştiind ce ginere bogat are, îi zise la plecare: — Cuscră, cuscră, cască ochii la tocmeală şi nu după ce te înşeală ! Fata mea mai mult de jumătate de-mpărăţie zestre n-are. Băgaţi bine de seamă să nu ne-auzim vorbe! — Lasă, cuscruliţă, lasă, că-ţi vin cu ginerele-n braţă! în timp ce prinţesa veselă se pregătea de nuntă, vulpea ajunsă la moara lui Rogojel, povestindu-i din fir în păr întîmplările precum au fost cu măsurarea aurului cu bănicioarele şi apoi înşelăciunea cu galbenii găsiţi în gunoa-iele-mpăratului şi mai la urmă nunta cu fiica sa. Rogojel auzind toate aceste lucruri, i se păru că-s viclenii de-ale vulpii şi rîse cu poftă. Dar vulpea îi adeveri încă o dată şi el o crezu. Atunci vulpea îngrijorată îi zise: 140 — Rogojele, ieşi din moară şi hai pin sate să dăm veste că te-nsori cu fata-mpăratului şi să-i chemăm să ne fie nuntaşi! — Hai, hai, dar cu ce să mă îmbrac, zise Rogojel? — în rogojina ce o ai! Grăbeşte-te, nu mai sta! Şi plecă să-şi adune nuntaşi, însă lumea-i alungă cu pietre huiduindu-i. Vulpea nu se îngrijoră de asta şi merse prin grădinile oamenilor adu-nînd ca la un car de troci pe care le cără cu Rogojel sub un pod în apropierea palatului împărătesc. Apoi mai merse şi fură dintr-o cireadă de capre un ţap şi o porni cu el de zgardă să-l însoare pe stăpîn. La pod îl învăţă pe Rogojel să sară-n rîu cu ţap cu tot şi pe apă să arunce trocile, iar podul îl stricară. Vulpea fugi cu coada-ntre picioare dînd veste-mpăratului că nu se mai poate face nunta, că nişte tîlhari înarmaţi l-au dezbrăcat, oastea i-a ucis-o şi înecaia-o, iar Rogojel abia a scăpat cu calul în josul rîului. împăratul cînd auzi, încălecă şi cu roibul se repezi la faţa locului vă-zîndu-şi ginerele luptîndu-se pe rîu cu valurile şi alături calul şi capetele oştirii. Văzîndu-i calul, zise către generalii săi: — Se vede că am ginere de neam după urechile calului! — Da, aşa este-mpărate, nu vedeţi ce urechi mari are, dovadă că e cal de rasă. — Ei frate, cum e calul şi stăpînu, da ce ne facem acum? — Ce să ne facem, zise vulpea, să spargem nunta, nu vezi că e lăsat în pielea goală de tîlhari? — Cum să spargem nunta, cuscră, vrei să mi se prăpădească fata! Ce vorbă e asta ? Păi crăiţa de va auzi, se omoară pe loc! Păi tot mereu de cînd a auzit de prinţul Rogojel îmi zice: — Tată, dă-mi bărbat că plec, de mă duc şi mă-nec! — Să nu spui vorba asta, cuscră şi mai bine să facem nunta. Trimeasă curtenii de-i adusă ţoale din fir de aur şi sabie împărătească, îi dădură şi un cal şi toate se liniştiră ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic la acel pod fără de noroc, cum zicea cumătră vulpe! Merseră de aci la palat şi jucă împăratul pînă-i crăpară cizmele de bucurie că şi-a măritat fata după un om aşa de bogat. După nuntă Rogojel îşi luă mireasa, vulpea şi cu oastea împărătească plecară la întîmplare pe un drum spunînd împăratului că merg la palatele prinţului Rogojel. Vulpea-i da tîrcoale pe drum lui Rogojel care-i zise-ngrijorat: — Ei, cumătră, acuma ce ne facem, că n-avem acoperiş nici pentru caii-mpărăteşti? — Fii pe pace, lesne ne descurcăm noi şi cu asta! zise vulpea şi fugi înainte. Cînd colo, văzu-n zare nişte palate mari strălucitoare şi fugi acolo bătînd la poartă. Palatele erau ale unui prinţ bogat. Cînd ieşi prinţul vulpea se apropie şoptindu-i în taină: — Măria-ta, vezi c-am venit să-ţi fac un mare bine, împăratul cela vecin vine cu oaste să te omoare şi să-ţi ia toate bogăţiile. Tu bagă-te-n pivniţa palatului ascunzîndu-te, că am eu grijă să nu te afle. — Bine, numai astupă uşa cu niscaiva pari şi mărăcini, zise prinţul şi văzînd cum se apropie oştirea îşi luă copiii, nevasta şi servitorii şi se ascunsă 141 acolo. Vulpea astupă uşa cu paie şi coceni şi cînd intră Rogojel cu prinţesa se bucurară de palatele cele mîndre şi strălucitoare. Pe urmă vulpea luă ostaşii cu sape şi lopeţi şi astupară uşa pivniţei pentru vecie, incit Rogojel rămase aci stăpîn! Vulpea drept mulţămire îi dădu la fiecare ostaş cîte un pumn de galbeni din lada găsită plină, ca să vadă la înapoiere împăratul cît de bogat este ginerele său. Şi cu toţii trăiau aci fericiţi şi mulţumiţi. într-o zi, cumătră vrea să-l încerce pe Rogojel, cîtă recunoştinţă-i poartă. Se prefăcu într-o dimineaţă moartă la uşa lui. Prinţul Rogojel, văzînd-o moartă şi cu miros urît, o luă de coadă arun-cînd-o într-un gunoi. Vulpea simţindu-se azvîrlită ca o nemernică, ţop în picioare şi zise ameninţător lui Rogojel: — Bine, mă nespălatule, eu te făcui om şi tu aşa-ţi ţinuşi legămîntul cînd voi muri să-mi faci mormînt din marmoră şi să mă-ngropi cu două sute de popi şi cinci sute de călugări şi cînd colo, atîta-ţi fu recunoştinţa ta? Să m-arunci în gunoi să mă mănînce dinii, ori să mă facă careva burduf? Să vezi că eu m-am prefăcut, că încă n-am murit, să-ţi fie pe plac. Nu ţi-e ruşine la obraz, mă Rogojele! Cu aşa recunoştinţă te porţi cu mine ? Ca albina-n cioc cu miere, şi-n coadă cu ac şi fiere? — Ia stai, cumătră vulpe, nu te supăra făr’ de socoteală, că eu am ştiut că te prefaci şi te-am aruncat făcînd o glumă, doar mă ştii şugubăţ din fire ! — Aşa da, numai să nu fie vreo prefăcătorie. Ştii bine că eu nu pot suferi vicleniile şi prefăcătoriile oamenilor! Rogojele, am îmbătrînit, dar tu ai să-ţi faci păcate cu mine, de nu te vei ţine de vorbă. Nu uita că pe unde iese cuvîntul, iese şi sufletul! Vulpea rămasă cu fiica-mpăratului şi Rogojel, trăind pînă la adinei bă-trîneţe şi trăgînd nădejde la omenia stăpînului, ca stăpînul la barbă. Apoi cumătră vulpe se-mbolnăvi greu şi căzu la pat. Cînd îşi dădu vulpea sfîrşitui Rogojel o luă de coadă, aruneînd-o-ntr-un ogaş unde-o năpădiră cînii de-i sfîşiară blana la iuţeală. Şi aşa se sfîrşi viaţa cea minunată a vulpei, iar Rogojel, cel sărac şi golan, ajunsă stăpîn peste jumătate de-mpărăţie! MÎRTANUL NĂZDRĂVAN A fost un moş care avea un mîrtan năzdrăvan. Moşul era sărac lipit pă-mîntului, casa se ţinea în propte şi era acoperită cu paie şi acelea putrezite de vreme. Moşneagul mai avea un băiat înţelept, vrenic şi bun de însurat. într-o zi, mîrtanul se dete la moş cu vorbe de înfruntare. — Se poate, moşule, să ţii bunătate de băiat frumos, neînsurat? — Se poate, taică, cum* să nu să poată ! Cine naiba vine după un coate goale ca ăsta. N-auzi cum se ceartă maţele de foame în burta lui? La noră îi trebuie mîncare şi dichis, nu e o floare la ureche cum crezi mătăluţă. — Lasă, nu te supăra, moşule, că dacă nu vrei, eu mă duc în peţit chiar la împărat. 142 — Eşti nebun, măi băiete, vezi-ţi de treabă ! Pentru o aşa îndrăzneală ne-ar putea pe toţi atîrna în vreo spînzurătoare. — Ba eu nu mă las, orice ar fi şi ai să vezi. Mîrtanul îşi pieptănă mustăţile, îşi linsă blana, înfulecă un şoricel proaspăt să aibe de cale lungă şi o porni spre cetate într-un oraş mare de aur, unde era cea mai frumoasă fată din împărăţie, prinţesa prinţeselor, zîna zînelor ! Pe drum nişte zmei se băteau în slăvile cerului pe o zînă furată dintr-o ţară de la capătul lumii. Zîna de frică să nu-i rupă rochia din fir subţire de aur o lăsă de pe ărpia de nor în jos, mîrtanul o văzu, o făcu mototol şi plecă înainte. După multe greutăţi, fiindcă pin sate şi oraşe se legau de el fel de fel de mîrtani jigăriţi şi proşti, văzîndu-1 pe el dolofan şi frumos, ajunse la poarta palatului. Nu mai stătu pe gînduri şi cum puse piciorul în prag bătu cu laba în uşe. Nişte ostaşi cum îl văzură îl azvîrliră de pe scară ghiomotoc joc, ca pe-un ghem. Mîrtanul se sculă, îi privi pe ostaşi drept în ochi ţintă şi începu să-i mustre: — Ce, neciopliţilor, credeţi că vă bateţi joc de mine? Vin de la împăratul Barbă Albastră să-i dau fiicei împăratului vostru această rochie de aur furată de mine de la zînele din cer, şi voi aşa vă purtaţi cu un străin? Ruşine să vă fie ! Ostaşii puseră capul în pămînt şi-i dădură drumul la împărat. Cînd păşi înăuntru să-i ia ochii oglinzile, aurul şi argintul. Toate erau îmbrăcate în aur şi în pietre scumpe. Mîrtanul năzdrăvan se opreşte în faţa împăratului, dă o plecăciune cu laba, apoi încet, cu băgare de samă sare pe o masă lungă, desface rochia zînei şi grăieşte: — Mărite împărate, sînt slugă la împăratul Barbă Albastră, m-a trimis să-i dau această rochie frumoasei fiice a măriei voastre. împăratul îşi netezeşte barba, priveşte şi zice: — De cînd mama m-a făcut, aşa rochie n-am văzut! E cea mai frumoasă rochie de pe faţa pămîntului. — Şi este cu adevărat, măria-ta, stăpînul meu s-a luptat cu zmeii pe slăvile cerului şi a furat-o de la o zînă pentru fiica măriei voastre, că zice el, vrea să o peţesc că s-o ia de nevastă. — Dacă s-a luptat cu zmeii şi i-a învins, apoi şi merită s-o ia. Eu m-am luptat cu zmeii şi n-am fost bun de o ceapă degerată! Aşa ginere mai zic şi eu, să-mi trăiască ! Să intre ginerele, să-l văd. Trebuie să fie frumos şi viteaz, aşa cum vreau eu, adevărat stîlp al împărăţiei. — Chiar aşa este, măria-ta, însă el ne aşteaptă în marginea pădurii cu ostaşii lui călări, pînă noi mergem acolo cu mireasa să i-o ducem. A pornit împăratul cu mireasa şi carăle pline cu podoabe, cergi, mătăsuri, aur şi cîte alte bunătăţi şi bogăţii. Bandele cîntau şi nuntaşii chiuiau şi se veseleau. Mîrtanul cel năzdrăvan mergea în fruntea nunţii, legat şi el cu daruri la gît. Făcea zgoande şi miaune de bucurie. Cînd ajunge la marginea pădurii, n-are curaj să tune în ea. Aude băiatul plîngînd. — Ce e, stăpîne, ce s-a întîmplat ? Da el se face că ştie tot ce s-a întîmplat. Aleargă, văitîndu-se la împărat şi-i spune: — Mărite împărate, este mare nenorocire. împăratul, stăpînul meu a fost jefuit de tîlhari. E gol şi pe toţi ostaşii săi i-a omorît şi i-a aruncat în rîu de i-a înecat. Şi iată acum stăpînul meu e în zdrenţe şi vai de el fără avere. 143 — Lasă, măi băiete, nu mieuna degeaba, ţine-ţi firea că avem noi ţoale să-l îmbrăcăm ! împăratul porunci să-l îmbrace pe ginere în haine de purpură şi de aur şi să meargă nuntaşii înainte. — Măria-ta, zise mîrtanul, ba eu zic bine că a scăpat numai cu atîta, putea să-l omoare şi pe stăpîn, ce crezi? — Aşa e, aşa e, mişună lumea de tîlhari, în toate ţările şi nu le putem da de căpătîiul lor. Mîrtanul îi ceru voie împăratului să meargă înainte să spuie argaţilor de la palatele stăpînului să aibă grijă, în timp ce stăpînul lui se află în trăsură lîngă frumoasa mireasă. Mîrtanul cel năzdrăvan o luă de goană înainte şi ajunsă în palatele de cleştar ale zmeilor. — Măi fraţilor, fugiţi care pe unde puteţi, că vine împăratul cu oştirea şi praf vă face ! — Vai de mine, ce ne facem cu copiii — ai mici ? — Zburaţi prin nori cu ei, degrabă şi pitulaţi-vă prin nori pînă ce nu vă ajung. Zmeii cum auziră luară zînele furate în braţe şi copiii şi duşi au fost în slăvile cerului. Iar palatele lor au rămas goale, strălucind în bătaia soarelui. Cînd s-a apropiat împăratul cu nuntaşii şi din depărtare au zărit palatele de cleştar poleite cu aur, s-au bucurat cu toţii şi însuşi ginerele nu ştia ce este cu aceste minuni. Atunci mîrtanul s-a înapoiat la ginere şi mireasă, s-a închinat în faţa împăratului şi i-a pupat mîna zicîndu-i: — Prea înălţate împărate, iată, astea sînt palatele mirelui! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, însă nu s-ar face să nu-1 aducem şi pe tatăl împăratului meu la nunta feciorului său. Tîlharii am auzit că l-au dus şi l-au legat într-o colibă, furîndu-i tot ce avea în palate. — Bine, măi năzdrăvane, ţine un cal, urcă-te pe coama lui şi du-te drept la cuscru săracu! îmbrăcaţi-1 şi aduceţi-1 teafăr la nuntă. Mîrtanul năzdrăvan sări pe coama unui armăsar şi s-a făcut nevăzut. Cînd a ajuns la căsuţa sărăcăcioasă a moşneagului l-a găsit numărînd boabele de făsui să le bage-n oală. — Hai, moşule, lasă la naiba făsuiu, că a dat procopseala şi bogăţia pe capul vostru. Avem nuntă mare la casele zmeilor, se-nsoară băieţaşul tău cu fiica împăratului. — Aoleu, mîrtane năzdrăvane, mă faci să dau în vreo belea cu împăratul. — Suie-te pe cal, moşule şi taci, că mîrtanul năzdrăvan ştie ce face. Moşul s-a îmbrăcat în ţoale împărăteşti, a pus şi el o sabie ia şold şi-a pus mîrtanul pe umăr şi au plecat! Apoi s-a pornit o numtă mare, cu beutură şi purcei fripţi şi nunta cu cît se înfierbînta cu atît se prelungea, că nuntaşii s-au învăţat pe trai bun şi petrecere şi cuscrii la fel, aşa că au ajuns de pomină. Tot beau, mîncau şi jucau cu danţu înainte chiuind de bucurie. Şi eu unul am apucat de am purtat o horă înainte şi toate prinţesele îşi dădeau coate. Iar mîrtanul năzdrăvan a purtat şi horele înainte şi cu înţelepciunea lui i-a procopsit pe stăpînii săi şi i-a purtat de grije împărăţiei, că stăpînii săi erau nişte nătăfleţi. Vorba bătrînească: mintea domneşte, mintea împărăteşte! 144 LUPUL A fost un om care avea trei băieţi şi el mai avea un măr crescut in bălegar care făcea mere de aur. Ziua mărul înflorea şi lega, da noaptea să cocea şi nu ştiu cine le fura. Şi acuma feciorul cel mare i-a spus lui tată-su că el se duce la noapte să vadă cine le fură merele. S-a dus şi a stat pînă la miezul nopţii, i-a venit somn şi a adormit, da a venit cineva şi i-a furat merele. A doua zi, s-a dus cel mijlociu. Pi la 12 noaptea a venit cineva, i-a furat merele şi mărul i-a rămas gol. A treia sară s-a dus şi copilul cel mic. El e mai şmecher, a pus pe lingă el mărăcini şi cînd a cucăit, a dat de mărăcini, s-a înţăpat şi s-a trezit. Cînd la mijlocul nopţii, vine o pasăre de aur şi culege merele de aur. El binişor s-o prindă, a apucat-o de-o pană şi pasărea a zburat. Dimineaţa s-a dus la tată-său şi i-a povestit. — Ai să mergi după ea s-o prinzi. Au luat toţi cîte trei cai, da în lungimea satului era o tablă cu trei drumuri pe care scria: cine dă pe drumul ăsta moare de foame, cine dă pe ălalalt moare de sete, cine dă pe drumul al treilea îi mănîncă lupul calul. Cei mari au dat pe drumul pe care se moare de foame, altul pe drumul unde se moare de sete, da el pe drumul pe unde-i mănîncă lupul calul. Cei doi se întîlniră şi veniră îndărăt, cei mai mari, da el cel mic, mersă mai departe pe drum şi-i ieşi lupu-n cale. — Băiatule, n-ai cetit tabla? Dă-te jos să-ţi mănînc calul, că n-ai ascultat. S-a dat jos şi i-a mîncat calul. Da lupul i-a zis: — Eu ştiu unde te duci; te duci după pasărea de aur. Te duc eu finea pînă la tine n-a îndrăznit nima să vie, da tu mi-ai adus calul de m-am săturat şi eu odată că tare jigărisem. A încălecat el pe lup şi au ajuns la un rege, da pasărea la rege în colivie ! I-a spus să ia numai pasărea fără colivie. Cînd colo, vede el colivia de aur. Zice el: ia să ia el şi colivia de aur. Da colivia avea sunătoare şi-l prinde acolo împăratul. — Ce faci, mă ? — Păi mi-a mîncat merele de aur. — Ţi-o dau, dar să-mi aduci calul lui Verdeş-împărat. Vine la lup şi să plînge: — Ce e, mă ? — Luai colivia şi mă prinsă şi m-a trimis după calul lui Verdeş-împărat. Da lupul îl duce la împăratul cu calul, cînd a ajuns acolo i-a zis să ia numai calul fără căpestre. Da el cînd a văzut căpestre cu nestemate a luat şi căpes-trele. A sunat din corn şi a venit împăratul. — Ce faci, bre ? — Iau calul ca să-l dau împăratului să-mi dea păsărică care mi-a mîncat merele de aur. — Ţi-1 dau, dacă-mi aduci fata lui Roşu-împărat. Merge el trist la lup. — Ce, mă, iar te prinsă? Ţi-am spus eu să nu iai căpăstrul? Atunci a plecat el la fata lui Roş-împărat. Acolo lupu i-a zis că nu-1 mai lasă şi s-a dus lupul, s-a pitulat sub trandafiri şi cînd trece fata împăratului cu fetele pîngă ea, el o aruncă pe spate şi fuge cu ea şi fuge la împăratul Verdeş să-i dea fata, ca să-i dea în schimb calul. 145 Da lupul vede că ei se iubeau şi zice: — Ia staţi voi aici, că mă duc eu singur şi-i iau calul împăratului fără să-i iau căpăstrul. Pe urmă a adus tot lupul singur de a furat si păsărică şi de acum şi lupul şi ei doi şi păsărică erau în mîna fetii, toţi călări pe un singur cal. Mersără şi ajunsără unde mîncasă lupul calul; lupu le zisă: — Acum daţi-vă toţi jos de pe cal, le-a zis; sapă-mi aici o groapă mare, că de cîţi ani stau aici, nima n-a trecut ca să-i mănînc calul şi eu am răbdat de foame şi de acuma nima n-are să mai treacă în afară de tine şi sapă-mi groapa ca să mor în groapă. I-a săpat băiatul groapa şi i-a dat brînci în groapă ca să moară lupul, i-a dat brînci şi a tras pămînt piste ele. Iar ei au plecat la ta-su cu pasărea. PASĂREA ZAMBILĂ Cică odată de demult, de cînd cu lupii ai albi, ar fi trăit un împărat mare, într-o împărăţie mare, care-şi pusese-n gînd să ridice-n lume cea mai mare şi vestită biserică. A adunat de pe faţa pămîntului nouă mii de meşteri mari, calfe şi zidari, au făcut semnele crucii pe vatra mănăstirii şi i-au pus cu mîna lui pietrele din temelii. După aceea au pornit să lucreze meşterii şi calfele. Ce ridicau ziua, noaptea se dărîma. îi dau înainte cu lucrarea dar în zadar, ce se zidea ziua noaptea se fărîma, căzînd la pămînt. Căzu pe gînduri şi împăratul. Ce să fie? Cine-i dărîmă lui noaptea zidurile mănăstirii? Dete sfoară-n ţară, se bătură tobele, strigară birovii de pe culmile dealurilor, să audă lumea şi ţara că niscai duşmani neisprăviţi, dărîmă lucrarea împăratului. Ba mai spuse că dă un corn din împărăţie ăluia care va prinde pe răufăcători. Zis şi făcut! Multă lume căpătă curaj crezînd că o să se procopsească cu vreo palmă de pămînt din împărăţie stînd noaptea la pîndă, dar degeaba, toţi adormeau şi nu vedeau nimic. Dimineaţa doar găseau zidurile prăvălite la pămînt. Un om sărac îşi ia şi el inima-n dinţi, merge la-mpărat, grăindu-i: — Prea înălţate împărate, lasă-mă să încerc şi eu să păzesc şi să aflu ce duhuri necurate fac aşa de mare pagubă şi necaz împărăţiei tale. — Bine, omule, încearcă ! Eşti slobod să încerci, numai că toate se încearcă fără rost. N-au izbutit ei viteji şi voinici tineri buni de vînă, dar uite, dumneata un slăbănog zdrenţuit. — Să-ncerc, măria-ta, că buturuga mică răstoarnă carul mare. — încearcă, dar eu n-am nici o nădejde. Omul cel sărac îşi luă arcul, încinsă sabia lui şi la cele patru cornuri de temelii puse muşuroaie de furnici. Apoi el s-aşeză între alte muşuroaie de furnici. La miezul nopţii îl apucă un somn ca din senin. îşi da seama că nu este de-a bună, că ceva este necurat la mijloc. Se chinui cît se chinui şi un miros frumos simţi şi adormi. Se coborî din cer o zînă şi începu să dărîme zidurile. Furnicile se izidiră care încotro, aşa că multe se suiră pe omul acesta. Cum simţi muşcăturile de furnici se deşteptă din somn şi o luă pitiş-pitiş, pînă aproape de zînă. Zîna era frumoasă, cu părul lung auriu, ca lumina soarelui. El s-apropie de ea şi o prinde de codiţe. 146 — Stai că te-am prins ! De la mine nu mai scapi! — Lasă-mă, omule, că-ţi jur că de-aci încolo n-am să mai stric nimic împăratului. — Nici moartă nu te las ! Asta să ştii! — Te rog, om sărac, ai inimă şi dă-mi viaţa, nu mă omorî, că-ţi spun care este taina tainelor, necazul necazurilor. Să-i spui împăratului că atunci cînd o să se slobozească biserica, zidurile au să se surupe pe omenire şi toţi vor muri cu împărat cu tot. Numai ca să scape cu bine, să caute Pasărea Zambilă s-o puie pe aia să cînte mai întîi în biserică şi după aceea să intre lumea la rugăciune. Omul cel sărac se-ncrede-n zînă şi-i dă drumul fără să-i facă ceva. Dimineaţa îi povesteşte de-a rîndul împăratului cele întîmplate. Cînd auzi împăratul că i-a fost zîna la mînă şi i-a dai drumul a fost din puţin să nu-i ia capul, atît de turbat în mînie era. De aci încolo zidurile se suiau mîndre către cer şi nu se mai surpau. Mai era puţin pînă la slobozirea bisericii şi nu se da de Pasărea Zambilă. împăratul avea trei iii mîndri, frumoşi şi curajoşi. îi spuseră împăratului că ei se duc s-o aducă pe Pasărea Zambilă. Tată-su le dădu bani şi-n desagi de-ale gurii, încălecară armăsarii şi duşi au fost. Au mers ei, au mers pînă ce au ajuns într-o ţară mare pustie. S-au aşezat şele-n şele, au pus mîinile la ochi şi s-au învîrtit de trei ori şi în ce loc s-au oprit într-acolo drept au pornit fiecare voinic. Merse fiecare înainte. Acolo în ţara asta, toate erau împietrite, moarte, şi fără grai. Copacii, florile, oamenii, vitele, şerpii, urşii, leii, tigrii, păsările şi izvoarele toate erau oprite de o zînă rea pe loc şi făcute stei de piatră. Se mirară ei, dar fiecare se grăbea înainte să dea de Pasărea Zambilă. Fratele cel mic, mai isteţ din fire, merse şi mai mult şi ajunse la un copac mare. De copac era legată o zînă cu coadele ei lungi, ca de mătase şi plîngea. Pe de lături o păzeau trei iepuri urecheaţi şi fricoşi. Al patrulea iepure îi da apă şi hrană. Fata adăstă pînă ce adormiră iepurii şi-i povesti ce este în împărăţia asta. — Tu eşti trimis de Dumnezeu, ca să scapi omenirea asta de la rău. O babă răutăcioasă, cu un dinte-n gură şi un corn în frunte umblă în ţara asta cu măghii. A făcut farmece şi a împietrit tot ce-a fost frumos şi a avut viaţă. Să nu te îndepărtezi că te împietreşte şi pe tine. Dar să aştepţi pe-aproape, că de mila mea vine aici Pasărea Zambilă şi-i vine rîndul ca să cînte. Atunci va învia pădurea, oamenii, fiarele, cîmpia şi roadele pămîntului. Adăstă el trei zile şi aude pe-o aripă de nor un cîntec frumos care s-apropia de pămînt. Era Pasărea Zambilă. Cum începu ea să cînte, el îi zîmbi şi zise: — Cîntă-ţi zînă, cîntecul, Că mi-i drag ca sufletul ! Pasărea Zambilă cîntă peste tot şi tot ce era împietrit învie ca prin minune. Oamenii prefăcuţi în pietre se sculară şi porniră la lucru, fiarele începură să se mănînce între ele de foame, iarba înverzi, florile căpătară boboc şi miros. Dar un vultur cu cioc de fier n-o lăsă în pace, se aruncă asupra păsării s-o piardă ca să nu mai cînte. Cum o prinse, iar se împietri toată omenirea. Zîna care era păzită de cei trei iepuri îi spuse să mai aştepte, că peste trei ani iar va veni sa cînte o dată, şi va învia lumea din morţi şi iar o va fura vulturul cel negru din cer. Ce era să facă? Trebuia să aştepte trei ani pînă la Sînzîieni. Iată că vine Pasărea Zambilă, iar, cîntînd cu un glas frumos de înger picat din cer şi toţi morţii ies din pămînt, toate pietrele se prefac în oameni, codrii capătă frunze, păsările prind aripi, cîntă şi zboară, izvoarele se dezleagă şi curg, iar Pasărea 147 Zambilă cîntă. Vine vulturul din cer, scoborînd ca o săgeată că uitase de ziua asta, gata s-o prindă iar pe Pasărea Zambilă. Băiatul trage cu arcul drept la casa sufletului şi vulturul cade şi se face loman. Ea, Pasărea Zambilă, dezleagă zîna legată cu codiţele de copac, omoară iepurii care o păzeau să nu fugă şi cu amîndouă se duce să se întîlnească cu fraţii săi, la locul de unde se despărţiseră. Călătoresc ei vreme lungă să le-ajungă pînă ce se întîlnesc cu cei doi fraţi. Ăştia cînd l-au văzut pe cel mic că este mai curajos, că aduce o zînă şi Pasărea Zambilă, îi pun gînd rău şi într-o noapte îl omoară. Ei spun la Pasărea Zambilă şi Zînei că pe amîndouă le vor omorî dacă vor spune împăratului că ei l-au ucis pe fratele cel mic şi că ei sînt cei mai viteji din împărăţie, care le-au scos din ghearele zmeilor şi le-au adus la curtea împărătească. Pasărea Zambilă se întristă, zîna la fel, şi amîndouă rămaseră tăcute şi triste gîndindu-se ce răutate poate să fie între oameni! Ajunşi la împărat se lăudară cu isprava lor şi povestiră născocind fel de fel de minciuni. împăratul se bucură văzînd Pasărea Zambilă, dar se întristă auzind că fiul cel mic a fost aruncat de niscaiva tîlhari într-o fîntînă fără fund şi acolo s-a prăpădit. Veni timpul să slobozească biserica cu nouă turle, înaltă pînă la cer şi poleită cu aur. Suiră Pasărea Zambilă pe mănăstire să cînte mai întîi, ca să nu se dărîme biserica. Cînd colo, pasărea plînge şi tace. Cei doi fraţi încep cearta, care să se însoare cu zîna cea frumoasă. Amîndoi o voiau şi nici unul nu se lăsa în voia celuilalt. Pînă la urmă ajunseră la ceartă şi bătaie. Mai înainte de nuntă se bătură şi mijlocaşul îl omorî pe fratele cel mare. Fratele cel mic a fost aruncat aproape mort de către fraţii săi într-o fîntînă adîncă. Apa nefiind adîncă el s-a trezit de răceală şi a strigat ajutor. Un cîine ciobănesc a auzit şi nu s-a lăsat pînă ce nu i-a dus pe păstori pînă acolo să vadă ce este. Clinele a luat-o înainte iar ei după cîine. Cînd l-au auzit în fundul fîntînii văitîndu-se, i-au lăsat în jos o frînghie şi l-au tras afară la lumină. Atunci băiatul i-a luat cu turma de oi la casa împăratului, ca să povestească şi ei cele întîmplate. La palat nu se trăgea nici o nădejde că prinţul cel mic o să mai calce pragul casei. Prinţul cel mijlociu se puse cu zorul să se însoare cu zîna cea frumoasă. Au fost poftiţi împăraţi, regi şi prinţi din toate împărăţiile aşa cum este adetul la nunţi. Zîna însă plîngea şi nu voia să se facă nici o nuntă. Ea deşi ştia că prinţul cel mic fusese omorît chiar de acest frate mijlocaş, se temea să spuie adevărul şi tăcea. Pasărea Zambilă văzuse toate dar se temea şi ea de răzbunare. împăratul în zadar o suia pe mănăstire să cînte, că în loc să cînte, plîngea şi poporul cum o vedea plîngînd, plîngea şi el, făcîndu-şi socoteala că este vreun semn dat de Dumnezeu. Era chiar în ziua nunţii cînd trebuiau cei doi tineri prinţul cel mijlocaş şi zîna să se cunune la o altă mănăstire. Tocmai atunci sosi la nuntă şi prinţul cel mic îmbrăcat în sarică, opinci şi haine ciobăneşti. El merse drept la împărat şi-i povesti cum l-au lovit fraţii şi l-au aruncat în fîntînă să moară. Apoi în loc de nuntă ceru mai întîi să se adune toată lumea din împărăţie şi să se facă judecata fratelui său ucigaş. Lumea adunată credea că se va face judecata pe sprinceană. în piaţa cea mare a cetăţii, împăratul era judecătorul. El aduse zîna şi Pasărea Zambilă, apoi îp ţoale împărăteşti sosi şi prinţul ce! mic şi voinic. Prinţul întreabă pe zînă, ca să audă toată lumea, chiar şi frate-su şi cu împăratul. — Cine te-a scos din mîinile celor patru iepuraşi care te robiseră şi erau zmei prefăcuţi în iepuri? — Tu singur, singurel cu sabia. 148 — Cine m-a lovit cu cuţitele şi m-a aruncat în puţ ? — Fratele tău, care vrea să mă ia de soţie, iar cel mare te-a aruncat în puţ, de aceea nici nu i-a ajutat Dumnezeu. — Mărite împărate, întrebaţi pe Pasărea Zambilă, cine a omorît vulturul cu ciocul de fier şi a scăpat-o din robie? împăratul a întrebat-o şi pasărea a răspuns că el este voinicul cel viteaz care a scăpat-o, dîndu-i libertate şi viaţă. — Dar cine a mai vrut să mă omoare ? — Fratele cel mijlociu te-a înjunghiat cu cuţitul şi cel mare te-a aruncat în puţ. Atunci împăratul a întrebat cu glas tare poporul adunat să-i spună, ce pedeapsă i se cuvine unui fiu atît de ticălos pe care nu-1 mai socoteşte vrednic să-i fie fecior şi moştenitor. Lumea adunată a cerut să-l omoare şi a sărit mîni-oasă pe el. Atunci împăratul a poruncit să-l ia pe ginerele ticălos să-l lege de patru cai sălbatici şi în faţa mulţimii să-l spintece-n bucăţi. Iar bucăţile din trupul lui să fie duse în pădure şi aruncate fiarelor. Aşa şi făcură. După asta, prinţul cel mic rugă Pasărea Zambilă să zboare pe biserica de aur şi să cînte. Pasărea Zambilă şi începu să cînte cu un glas frumos şi duios, de picau frunzele pe jos. Se sfinţi biserica şi se cunună zîna cu fiul cel cuminte şi viteaz de se bucură întregul popor şi bogat şi sărac, pentru dreptatea ce s-a izbîndit. Făcu nuntă împărătească, La coconi să pomenească; Şi jucară toţi prin tindă Cu picioarele prin grindă; Şi jucară toţi pe loc Cu povestea din Timoc ! PEŞTELE DE AUR A fost un moş cu o babă, săraci lipiţi pămîntului şi trăiau la o margine de mare. Moşu mergea cu undiţa şi prindea cîte un juvete. Baba îi frigea pe cărbuni şi aşa îşi petreceau din greu bătrîneţele. Odată, aruncă moşu undiţa şi prinde un peşte de aur. Peştele cum s-a văzut în undiţă a început să se zbată şi să vorbească de parcă avea glas de om: — Moşiile, dă-mi drumul, că-ţi voi face şi eu vrun bine. Moşu i-a dat drumu uitînd să ceară să-i facă şi peştele lui vreo bunătate. Cînd ajunge acasă n-are de lucru şi-i povesteşte din fir în păr babii. Baba dă-i pe el: să fie afurisit şi mărturisit, că n-are minte şi cîte şi mai cîte vorbe urîte. — Du-te, măi omule, măcar atîta fă şi tu, du-te şi cere-i peştelui de aur să-ţi dea o albie. Se duse moşneagul la mal, aşteptă, ce aşteptă şi veni peştele în prundiş, întrebîndu-1: — E, ce e, moşule? Te văd trist! — Sînt trist că baba m-a certat fiindcă pentru fapta aia nu ţi-am cerut ceva să ne îmbogăţim? — Şi ce cere ? — Cere o albie, sa avem şi noi în ce spăla cămăşile de cîlţi. 149 — Bine, du-te acasă că ţi se va împlini dorinţa. Cînd ajunse acasă, pe dunga tinzii sta o albie de plop nouă-nouţă. Se bucură baba, se bucură şi moşu. Baba însă, ca baba, stă şi chibzuieşte. De ce n-a cerut un lucru mare şi scump. Se pune pe capul moşneagului iar: — Fugi îndărăt, moşule şi cere-i să ne facă peştele de aur o casă, că destul ai făcut pentru el. — Se duce moşneagul la marginea mării şi aşteaptă peştele. Cum îl vede, îi zice: — Peştişorule taică, să am iertare, baba cum dai nu e mulţumită. Cică să-i faci şi ei o casă să se sature de bogăţie. — Bine, uncheşule, du-te acasă că ţi se fac voile. Cînd ajunge moşu aproape, în locul colibei proptite cu pari, vede o casă albă, mare cu fereştile în soare. Mare minune e şi asta şi tună în casă bucuros. Baba cînd îl văzu, iar nemulţumită, începe cu vorbe de ocară, că nu se pricepe ca ea să ceară, că e un Păcală, că e un Tîndală. — Să te duci tontolocule şi să-i ceri de data asta să ne umple maidanul cu oi, vite mari şi păsări să n-aibă nima-n sat ca noi. Pleacă moşu iar supărat la marginea mării şi aşteaptă să vie peştişorul de aur. — Iar ai venit, moşule şi tot supărat te văd. Ia spune ce porunci ţi-a mai dat baba? — Cică să-i faci vite cornute, oare multe şi păsări multe, nima-n sat să n-aibe ca ea. — Bine, moşule, mergi sănătos că şi asta oi face. Se duce moşu acasă şi cînd colo, maidanul plin de boi, vaci, oare, oi, gîşte, găini, raţe, curcani, bibilici, golumbi şi cu toate ielea. Se miră moşu şi căzu pe gînduri ce-o să se facă el cu atîtea vite, cine o să le păzească, cine o să le arănească? Baba cum îl vede se repede la el cu o falcă-n cer şi alta în pămînt de supărare. — Mă neisprăvitule, dacă era altu ştia ce să ceară. Trebuie să te-nvăţ eu o muiere proastă cum să te căpătuieşti? — Fugi, mă prostule şi cere-i şi argaţi; nu unul, ci mulţi că şi averea e mare. Iar se-ntoarce la peştişor şi nu ştie cum să-nceapă vorba de ruşine. Peştişorul îl vede şi-l întreabă: — Uncheşule, ştiu de ce ai venit! — De ce ? — Să-mi ceri să-ţi dau argaţi. — Bas aşa ! Da de unde ştii ? — Asta e o taină, moşule ! Du-te şi ai să ai şi argaţi să te slujească ca pe stăpîni. — Mulţumesc, peştişorule, că m-ai scăpat de la atîtea, că altfel cu baba asta n-o scot la căpătîi. Ajunge acasă şi maidanul plin de slugi. Unii mulg vacile, alţii ţăsală, unii aduc apă, alţii taie lemne, se duc la moară să macine şi cîte şi mai cîte! Stă moşu încremenit la toate minunile astea şi îşi zicea în gînd că nu e de-a bună cu baba asta, care pînă la urmă are să-i ceară şi steaua de pe cer. Cum îl văzu, baba pe el, dă-i: 150 — Să te duci îndărăt şi să-i ceri să-mi dea şi mie argate aşa cum au boieroaicele. — Babo, prea multe ceri şi n-o fi bine ! — Du-te, tontolocule, venire-ai învîrtindu-te şi răsucindu-te şi fă ce-ţi spun. Cum îl vede peştele stînd pe mal şi oftînd îi zice: — Hai, uncheşule, iar nu te lasă baba ? — Nu, peştişorule! — Vrea argate, hai, vrea să fie boieroaică, nu se mulţumeşte cu ce are! Du-te acasă că şi pofta asta i-o fac. Ajuns acasă vede baba cu argate în dreapta şi-n stînga, iar ea dă la porunci. Dar nici cu asta nu se mulţumi. — Să te duci şi să te grăbeşti să-i ceri palate-mpărăteşti, iar pe mine să mă facă împărătiţă şi pe tine împărat. Ce bine o să fie atunci! O să se mire lumea şi ţara de ce sînt eu în stare să fac ! Merse el plingînd şi aşteptînd să iese peştişorul de sub val ca să-i povestească supărarea. — Ce e, moşule ? Iar e ceva nemulţămire ! — Iar, peştişorul taichii! Auzi ce zice năroada, cică s-o faci pe ea împărăteasă şi pe mine împărat. — Tu cum doreşti, moşule? — Bre, taică, eu am fost crescut cu puţin şi am trăit bine în bordeiul meu, cu porcul meu şi găina mea. Eu zic, ia-ndărăt tot ce i-ai dat s-o saturi. — Bine, moşule, dacă aşa ţi-e dorinţa, aşa am să fac. Se duce moşul acasă şi cînd colo, nimic din case, din palate, din vite, din argaţi şi argate. Baba sta cu mîţa pe vatră şi blestema pe al ce i-a luat averea şi bogăţia pe nedrept. Cînd ajunse moşu la bordei, se puse pe el cu ceartă şi bătaie, pînă ce-şi dădu sufletul de supărare zgripţuroaica. Aşa scăpă moşneagul de gura babii şi baba de atîtea bunătăţi. POVESTE DE UN MOŞ CU O BUTUROAGĂ A fost un moş bătrîn care rămănsese singur în casă: îi murisă toţi copiii, nurori, nepoţi şi baba la moş, aşa că eria moşu singur în casă. Moşul, destul era bătrîn, da şi rău sărac; nu avea care să vadă de iei, să-i aducă lemne de iarnă şi făină de mămăligă, aşa trăiau de rău. N-a avut nima în sat, ca moşu ce să facă de cînd iei a rămas singur în casă? întotdeauna la culcare şi sculare s-a rugat la Dumnezău să-l ierte şi pe iei că nu poate să trăiască singur ! Moşu s-a năcăjit să trăiască aşa greu, ama fără lemne n-a putut, aşa că moşu într-o zi, iei loa de acasă o traistă pe umere şi un topor şi pleca după buturoage de-ale mici, ceva să să spargă cu toporul. Mergînd moşu pin pădure, ciocănind prin buturogi ajunsă la o buturoagă mare şi cam putredă. Moşu, cum o văzu, să-nchină, ’s făcu o cruce cu mîna a dreaptă, să rugă lu Dumnezeu aşa: «Doamne, cu puteria ta, ajută-mă să sparg cu toporu buturoaga asta, să-mi umplu şi ieu traista»! 151 După ruga moşului ridică toporu sus şi dete o dată în buturoagă, sparsă o aşchie bună ! Mult i-a fost drag la moş că din buturoaga aia mare umple moşu traista. Moşu iar ridică toporu şi-l înfige în buturoagă; sparsă un nod bun, pănă moşu să bage nodu de buturoagă în traistă, iacă iasă din buturoagă altu moş luminos ca soarli şi luminosu de moş zice la alălant moş aşa: «Bine, moşule, ce rău ţi-am făcut ţie, de spargi cu toporu casa mea». Moşul sărac porni să povestească la alant moş cum e rîndu, cum a rămas fără babă, fără copii, nepoţi, aşa: «că mult ieu sînt şi sărac, n-are care să vadă de mine, bani n-am, să cumpăr lemne şi nu pot să duc, mă doare picioareli şi şelili mă năcăjesc cu o traistă, ce pot să aduc»! Da moşu al luminos se roagă de săracul de moş să nu-i spargă casa că-i dă ce cere săracul de moş. Săracul de moş spune: «dă-mi ce vreai tu, lumi-nosule ! « Moşul al luminos ştia că-i trebuie la săracul de moş multe ama mai întîi, ca să nu meargă pe picioare îi da un măgari. «Iote, săracule, să nu mai vii la buturoagă-asta să-mi spargi casa mea; iote măgariu colo, dincolo de crîngu-ăla ieste o poiană cu iarbă verde, acolo măgariul paşte şi are la iei un ştreang tîrîş după iei, du-te de ia-1 de ştreang, ia-ţi traista cu ăşchii şi încalecă-te pe iei, da să ştii, săracule, rîndu la măgari ie aşa: noaptea cînd doarme măgariul şi să cacă, să iai sama în toată baliga că ieste cîti un galbin. Tu să-l iai cînd arăneşti coşeria». Săracul de moş cu mare drag şi multă voie auzind unde ie măgariul să-nchină la Dumnezeu lui că di-acuma înainte nu mai merge pe picioare. Plecă săracul de moş colo, [dincolo de crîng şi văzu fpoiana verde de iarbă, da şi măgariul păştea pe poiană cu ştreangu după iei. Mergînd tîrîş moşul de dragu măgariului, iară să-nchină domnului şi pusă mîna pe ştreangu măga-riului şi-l trasă la iei cît putu; aproape pusă mîna pe măgar. Porni săracul, năcă-jitul de moş, să-l pupe pe măgari, da măgariul porni să-l lingă pe săracul de moş, stăpîn al măgariului. Moşu pusă traista plină de bîte uscate, ăşchii, pe măgari, să dusă acasă sara, însără. Moşu avu o şatră bătrînă cutrupită cu paie şi cu ferigă, închisă măgariul în şatră, dimineaţa în vărsatul zorilor, moşul s-a sculat de noapte, să dusă în şatră să vadă ce face măgariul ? Sta în picioare şi mînca nişte iarbă ce i-a pus moşu într-un colţ la şatră. Moşu de dragu măgariului, iei porni să-i arînjească şatra cu o furcă de lemn, da arănind baliga la măgari, într-o baligă moşu găsi trii galbini. Moşu începu închinîndu-să domnului şi îl ruga de sănătate Ia moşu al luminos pentru ce l-a podărit cu un măgari. Moşu lo galbinii, îi legă într-o cîrpă. Dimineaţa moşu mîncă o felie de mămăligă cu nişte zamă de linte. Lo măgariul de un curmei şi plecă cu iei să-l pască da şi să mai adune vrun lemn uscat de foc. Adună moşu bîte uscate, clece, ceva mai sparsă, şi cu toporu, umplu traista. Moşu pusă traista pe măgari şi plecă acasă cu măgariul, păscut de iarbă, da şi cu lemne. Şi în dimineaţa a de doua, moşu arănind şatra măgariului, în două băligi găsi doi bani, galbini, lo moşu banii, îi pusă iar în cîrpă şi aşa porni moşu să-şi vină la socoteală; avea moşu bani şi cumpăra porumb, grîu, şi plătea la cară cu boi, ducea bucatele la moară, făcea faină, cumpăra lemne şi trăia moşu bine mai decît alţii în sat. Petrecu moşu aşa bine cu măgariu mulţi ani, făcu moşu o grămadă mare de bălegar torit. Da într-o zi, vine un bogătaş pînă la moş şi-l întreabă vrea să-i vîndă torul? Moşu să gîndi mult şi spusă: «vînd că n-am loc nici moşie unde să toresc cu iei». Să ogodiră, buni bani pe tor, loă moşu pe toru măgariului. Porni bogă-taşu să care toru cu carul încărcîndu-1 de băligari, da a rămas cîti un galbin pin 152 băligi, aşa că bogătaşul pricepu că ie dar de la Dumnezeu să se cace măgariul bani. Moşul bătrîn n-a văzut bine arănind bălegili la măgar să ia bani dăruiţi de Dumnezeu. Furşi bogătaşul torul de acărat, da moşul tot mai bine petrece, da bogătaşul nu-i sta inima la loc, ce să facă să păzască pe moş, să vadă de unde ia bani galbini în baliga măgariului. într-o zi, pi la chindie, pînă moşul pe cîmp cu măgariul, bogătaşul să bagă în şatra măgariului şi să bagă în paie cam su ferigă, să pitula bine şi-şi lăsa o găurice cît să vadă ce face moşu. Cînd arăneşte şatra măgariului, iacă vine moşu cu traista pe măgari ajunsă la uşa şetrii, opri măgariul, coborî traista de pe măgari jos, băgă măgariul în şatră, mi-1 legă de un par, închisă uşa şi plecă. Mîne în zi vine moşu să arăniască şatra de baligi; lo moşu o furcă de lemn, porni să arăniască băligele măgariului şi desfăcînd cu furca lo din toată baliga cîti un galbin. Da bogătaşul să uita de supt feriga unde să pitulasă. Văzusă tot cum ie rîndu moşului cu măgariu! Săracu de moş şi-i pusă gîndu să-l fure pe măgari. într-o sară mult înourată de ploaie şi era mare negură, bogătaşul păzeşte pe moş pînă cinează şi se culcă moşu, da pomi şi un vînt cu ploaie mestecată. Moşul durmi greu, veni bogătaşul, deschisă uşa şetrii, dezlegă măgariul di la par şi ieşi cu măgariul afară. închisă uşa cum a fost şi plecă cu măgariul de funie unde. Unde să să ducă bogătaşul ? Acas’ la iei nu poate că ie furat măgariul, da să gîndi să nu fie judecat pentru furat; bogătaşul să dusă departe, intră în nişte păduri mari, ca să zăboviască acolo, barem vro cinspreze zile şi să să întoarcă iar acasă cu măgariul, să zică că l-a cumpărat de la bîlci. Care 1-o-ntreba, şezînd bogătaşul cu măgariul în pădure piste vro trii-patru zile într-o noapte a venit un lup şi a mîncat măgariul! Cînd să pomeneşte bogătaşul din somn, ia sama la măgari, vede că măgariu nu ie unde-1 legasă, cînd s-apropie văzu mult sînge, oasă şi tăvălitură de măgari. Rămasă numai ştreangu legat de un tîrşog. Bogătaşul să-ntristă, să-ntoarsă acasă şi văzu pe săracul de moş plîngînd de mila măgariului. Aşa rămasă moşu iar sărac cum eria dintîi. Trăia moşu iar din greu, n-are bani să cumpere, ce n-are nu poate; cum să aducă lemne cu spinaria, să năcăja moşu cîtăva vreme şi văzu că nu ie uşor să ardă clecişoare nu ţine foc să să încălzască bine. La moş i-a ieşit din gînd cum a fost dintîi rînd la traiul al bun. într-o zi, iară lo o traistă ruptă şi un topor şi plecă să spargă ceva mai gros lemn, or fi vro buturoagă! Şi mergînd moşu din ştiap în ştiap cu toporu şi din butu-roagă în buturoagă, iar ajunge, ajunge la buturoaga mare şi cam putredă. Moşu bătrîn cum o văzu să-nchină, că din astă buturoagă o să umple traista de spărturi. Pusă moşu mîna pe topor, să închină lu Dumnezeu să-i ajute, să-i dea putere să spargă buturoaga, ridică toporu sus şi dete odată în buturoagă, sparsă o aşchie bună, mai ridică odată toporul iară sus şi repezi iar în buturoagă, sparsă o margine din buturoagă. Cînd să ia ce-a spart vede lingă buturoagă un moş luminos şi vorbind la săracul de moş aşa: « ce rău ţ-am făcut de-mi spargi tu mie casa mea, că ieu nu vin să-ţi sparg ţie casa ta ». Săracul de moş mult să spăimînta de moşul al luminos şi pomi să-i povestiască cum trăieşte greu şi nimica n-are. Da n-are care să vadă de iei la vreme de bătrîneaţă, trăiesc mult rău. N-are bani să plătească, să cumpere ce trebuie, de traiul omului, aşa că să roagă că a greşit, da nici n-a ştiut că e casa lui. Moşul al luminos întrebă pe săracul ce cere să-i dea, ama să nu mai vină la casa lui s-o spargă cu toporul. 153 Moşu săracu să gîndi ce să ceară şi zice: «Doamne, cu voia ta dă-mi ce vreai tu. » Atuncia luminatul de moş spusă aşa:«să-ţi dau o găină albă ca soarli să-ţi facă în toată ziua cîte un ou, da cînd l-oi sparge să-l mănînci, să iai sama, în ou ieste un galbin, în toată ziua..» « Bine, Doamne, dă-mi! » a zis. Moşu al luminos îi zisă aşa : « Du-te colo unde potocu a adus lomanuri cu blocuc, acolo ea rîcăie şi cată rîme să mănînce.» Săracu de moş plecă la potoc, aci aproape şi văzu lomanuri cu blocuc adusă de potoc; da şi găina rîcăia în blocuc la moşu. Cum o văzu, scoasă din sîn o bucătură de mămăligă, făcu moşu bucă-tureli mici, aruncă la găină cîtea frimituri şi moşu o strigă: « pipi, pipi, pipi!» Găina mînca ce-i da moşu, aruncînd tot aproape de iei bucăturile de mămăligă, găina să minţa după frimituri aproape de moş, da moşu cum o văzu aproape de iei, întinsă repede mina şi o prinsă pe găină. Moşu porni să o mîngăie cu mîna pe aripili iei. Lo moşu găina, o pusă în traistă deasupra de buturoage şi plecă acasă. Moşu o lăsă într-o noapte cu iei în sobă, dimineaţa cînd să scoală văzu găina că şede într-un colţ la soba şi i-a făcut un ou ! Moşu i-aruncă firimituri de mămăligă, găina mănîncă, porni moşu în maidan, făcu o cocină mică, o cutrupi cu nişte blocuc de paie şi acolo închidea moşu în toată sara găina. Mult era drag la moş de găină, că găina în toată ziua făcea cîte un ou la moş. Aşa că moşu adună cîteva ouă şi moşu petrecea bine, mînca mămăliga cu ouă coapte. Cînd spărgea ou şi loa sama la mijloc la ou văzu un ban galbin! Moşul mult îi fu drag cînd văzu bani în ou. Şi iară porni moşu să petreacă bine, iar ca dintîi. Trecu multă vreme, aşa moşu cu găina, porni moşu să cumpere ce-i trebuie că avea bani, ama într-o zi iacă vine o babă cocoşată şi în două ciumege la moş în sobă. Şede baba pe scaun şi moşu o roagă pe babă să-i ajute să facă ceva de-mîncare, moşu îi dete babii vro patru-cinci ouă şi spusă babii: «găteşte, da şi fă mămăligă, da ieu o să scobesc afară într-o piatră, să pun la găină apă să bea». Porni baba să spargă ouăle, şi văzu în tot oul cîte un ban galbin. îl lo baba şi-l băgă în chesoi la bete şi tăcu baba. Qnd găti baba chemă pe moş de afară să mănînce, pusă baba masa şi mi-1 lo şi pe moş la vorbă lungă, povesti şi glume pănă mîncară ouăle din tigaie cu mămăligă caldă. După ce să sătu-rară, baba să dusă acasă încet cu două ciumegele, cum ajunsă acasă baba desfăcu betili de pingă ia, băgă mîna în chesoiu betelor, scoasă galbinii ce loasă din ouă şi le pusăsă în tigaie. Baba dete galbinii la ficioru ei în mînă şi povesti la ficior cum trăieşte săracu de moş cu o găină, care n-a mai auzit să facă în fiecare zi cîte un ou şi aia înuntru în ou, un galbin. Aşa că babii i să lăsă la găină la moş şi-i pusă gîndu la găină să nu mai o aibă moşu. Baba mai eria în stare mult decît moşu, avea baba copii, nurori, nepoţi, stoacă şi multe găini şi cocoşi, care pe toată ziua să bătea cocoşii babii, nu putea să-i despartă, decît pe ai mai răi, îi lega cu cîte o nojiţă de picior cu un cap la nojiţă de pe alălant de cîte un bît de lemn şi le lăsa pe măidan. Ama într-o zi, baba strigă la moş, comşia lui : « vezi că nu e bine să ţii numai o găină singură în măidanu tău, ie urît şi iei singură. Iote am atîţia cocoşi şi să bat; îţi dau unu să ai şi tu, să şadă cu găina ta ». Săracu de moş să înşelă aici şi-l luă, mi-1 ţinu cîteva zile legat cu un bît după iei pin maidan. Moşu gîndi că s-a învăţat cu găina moşului, desfăcu nojiţă de la piciorul cocoşului şi-l lăsă slobod pe măidan. Cocoşul umbla cu găina amîndoi. Cînd fu soarele pe la chindie, cocoşu lo găina după iei şi plecă la cocina babii. Moşu n-a băgat de sama, sara închide şi iei cocina goală fără 154 de găină, da şi baba nu a băgat de sama, că găina cu cocoşul moşului a venit în cocina babii. Copilu babii a închis uşa cocinii, da cînd fu mîne în zi, baba deschide uşa cocinii şi pleacă să iese găinili babii. Cînd fu vremea prînzului, baba mînca cu copiii, cu nepoţiii, la masă, mai la urmă, baba loa un codru de pîne şi-i da la cîne; cînili loa pîinea să dusă în băligari s-o mănînce. Aci fu şi găina cu cocoşu moşului; văzu găina cum cînili moşului mănîncă pîne; da multe firimituri să făcu, găina veni să adune firimiturile de pîne, da cînili duşman, mîrăi la găină să fugă ama găina nu fuge, cînili să răpezî la găină împlîntă gura în ia o stoarsă mult aşa că găina să spăimîntă de cîne, de-a păs-trăvala, de-a păstrăvala şi veni pînă aproape de casa moşului, iacă veni şi moşu cu traista de lemne şi vede un bulban negru lîngă păreţii căşii, moşu îi dete cu picioru la bulbanul negru, să întoarsă bulbanu, moşu văzu că ie găina lui moartă şi ruptă de cîni, or altceva. Uidi moşu plîngînd de mila găinii şi sărac ca vai de ial, o plînsă moşu pe găină multă vreme, da şi moşu rău sărăcisă, n-avea ce să mai mănînce, da nici ce să mai cumpere, furşisă banii toţi ce avea, îşi ruga întotdeauna moartea, or ciuma să-l ia, că nu mai poate să trăiască, aşa de sărac şi rupturos uidisă, ca un cerşitori. Dacă văzu moşu că nu ie iertare de la Dumnezeu şi nu-1 ia, că ie zilele lui lungi şi are'încă năcazuri să tragă, năcăjitul de moş nu mai ştia ce să facă de neavere, iei iară să duce cu traista şi cu un topor pe deal şi să rugă bunului Dumnezeu, or să-şi piardă zîlili, or, niscai ale sărbatice să-l mănînce, numai să nu mai trăiască aşa de rău. Ocolind moşu turbat de gînduri, ciocănind pe rîpi după lemne, multă vreme, iacă iei iar să duce la buturoaga mare. Da moşu oftă odată tare, şezu jos, vorbia el singur: «bună srete m-a adus la a mare buturoagă, ama Domnu să-mi ajute s-o sparg să umplu şi ieu traista îndată ». Moşu să sculă de jos în picioare apropie trii deşte la mîna dreaptă, să-nchină Domnului cu toată voia să-i ajute să spargă buturoaga. Furşi închinăciunea, lo toporu în mînă, ridică sus, dete repede în buturoagă, sparsă un părceluş bun. Moşu vede că ie traista goală, nu să lăsa pănă n-o umple, iar moşu ridică toporu sus şi dete iară în buturoagă, sparsă o margine bună, lo moşu să gabe spărtăturili în traistă, da pe buturog şede un moş frumos, luminos şi porni cam răstit să zbiere pe săracu de moş aşa: « Ce te-ai mîniat pe mine, de te pusăşi să-mi spargi mie casa că ieu ţi-am făcut ţie de multe ori bine da nu rău ! ». Săracului de moş nu-i da-n gînd ce bine i-a făcut, numai porni să plîngă şi să văita că i s-a urît trăind şi năcăjind: «toţi mă fură şi mă-nşală, şi nu mă bagă nima în samă, n-am pe nima care să vadă de mine, n-am ce să mănînc, n-am ce să îmbrac, iote mă vezi cum sînt. Opincili din plotoage, cămaşa din petece şi cheba toată părţăloasă aşa că de mine toată lumea fuge, nima nu-mi dă nimic! ». Da moşu luminos zisă: « Dumnezeu cu tine, dacă lumea din sat nu ie bună, spune-mi mie ce ceri, ama să nu mai îmi spargi casa, că tu te duci acasă la casa ta, că ie întreagă, da a mia o vezi cum ie, ai făcut-o cu toporu, aide cere să-ţi dau ce vrei». Săracu de moş nu mai ştia ce să ceară, decît zisă: «Ce vra voi Doamne luminosu de moş!» Să gîndi ce s-a întîmplat cu măgariul şi cu găina aşa că acuma să-i dea la săracu de moş o măciucă, o boată şi îi spusă la săracul de moş aşa: «Iote colo în vîrfu coasti unde-s fagii frînţi de vijelie, să te duci, ieste acolo o măciucă, s-o iai, să te duci acasă, s-o pui pe poliţă şi ce god îţi 155 trebuie, te duci la ia, pui mina pe ia şi să zici aşa: «dă-mi pine, or bani! » Ce god ţ-o trebuia ţie, ea-ţi dă pe loc, îţi pune pe masă». Cînd auzi moşu, cum spusă moşu al luminos, lo traista, toporul şi plecă colo în vîrfu coasti unde fură nişte fagi frînţi de vijelie, de vînt şi să zăuita bine pin crengile fagilor şi văzu o măciucă aşa de frumoasă şi dreaptă, o lo în mînă şi plecă acasă cu măciuca şi cu traista de lemne. Ajunsă moşu acasă, lîngă vatra focului răsturnă traista de clece, da măciuca o pusă pe poliţă sus. Moşu mult să gîndi unde s-a văzut o măciucă să-ţi dea ce-ţi trebuie, la o rugăciune dreaptă ! Mîncă de cină ce avea şi iei săracu în casa lui şi într-o zi ne mai putînd răbdînd de toate, să reşi să-şi cerce norocul, să ceară de la măciucă barem o turtă de pîne caldă şi moale; să dusă aproape de poliţă unde ieria şi măciuca, moşu să-nchină, pusă mîna pe măciucă şi zisă aşa: «măciucă de fag, dă-mi mie ce mi-e drag; dă-mi o turtă de pîne caldă şi moale să mănînce moşu ! » Cum furşi ruga, aude odată o zdupăială în soba lui! Cînd s-a zăuitat, vede o turtă de pîne pe masa lui. Cînd moşu pusă mîna pe turtă, eria caldă, ieşea aburi din ea. Moşu o lo şi o dete cu mîna dreaptă de-a bobdaproste la mîna stîngă şi şezu să mănînce o pîne caldă şi moale cu ceapă pisată într-un blid. Mîncînd moşu la masă mult să miră şi zisă iei: «mare ie Dumnezeu, cum mi-a ajutat şi mie». Aşa moşu, aducînd lemne cu o traistă ruptă în fiecare zi, iei ce i-a trebuit a cerut de la măciucă de fag. Porni moşu să aibă şi bani şi ce god i-a trebuit. Petrecu moşu mult bine cu măciuca. Văzură lumea, săteni, că moşu a lăpădat ţoalili ale rupte şi îmbrăcasă ţoale noi; da sătenii, comşiili mult să gîndea: «de unde moşu are bani să cumpere ţoale, da şi mîncare bună !». într-o zi, comşia de babă a moşului ce să facă? Cheamă baba trii fetiţă din măla la ea acasă şi le spune la fetiţă aşa: « păziţi cînd vine moşu de la lemne şi duce-ţi-vă la iei în sobă, cereţi trochiţăle să-i aduceţi apă rece di la fîntină, dacă vă dă trochiţăle, din voi trii fetiţă, două cate sînteţi mai mici, duceţi-vă la apă rece, da a mai mare pitulată în balcon, să auz şi să vezi ce face moşu, cum îşi găteşte demîncare şi să vii să-mi spui mie rîndu moşului». Fetiţăle aşa şi făcură, să juca fetele pe drum iacă, iote vine moşu cu traista încroşnată de lemne şi oftînd pe drum, tună moşu în prăvălie, tună în casă, să-curară pînă la uşa moşului şi cerură de la moş trochiţăle să aducă apă. Moşu nu mai putu de drag; da fetiţăli cînd moşu le văzu, lo trochiţăle de după uşa căşii şi le dete la cîte trile cîte-o troacă să să ducă la apă. Fata a mai mare ce făcu? Dete trcchiţa la a mijlocie şi le porni la apă pe ale două; da ea să trasă colo în colţ la balcon, pusă înaintea ei nişte părţale şi porni să-l petreacă pe moş cu ochii ce face, da iei să trasă lîngă poliţă unde eria măciuca de fag şi pusă mîna pe ea şi să rugă aşa: «măciucă, măciucă de fag, dă-mi mie ce mi-e drag, dă-mi mie o cinie de peşte şi o mămăligă caldă». Moşu furşi rugarea, aide odată o zdupăială în sobă da cînd să zăuită vede pe masă o mămăligă caldă, cu o cinie de peşte. Iacă vine fetele di la apă rece, da fata mare văzînd tot cum ie rîndu la moş îşi lo trochiţa di la a mijlocie şi să băgară în soba moşului, văzură pe masă o mămăligă caldă şi o cinie de peşte. Fetiţăli deteră trochiţăle la moş şi plecară iară la baba care le minase la moş. Tunară în sobă la baba şi fata care păzisă pe moş, porni să povestească ce-a văzut păzind pe moş. Spusă babii: «iote ce făcurăm, cerurăm di la moş trochiţăle să-i aducem apă rece di la fîntînă. Moşu ne dete trii trochiţă şi io sînt mai mare, dedii trochiţa mea la fata mijlocie, da io mă pitulai colo în balcon în colţ; pusăi înaintea mea nişte părţale rupte şi păzii pe moş. Moşu veni aproape de poliţă, acolo văzu o măciucă ca de tobă, pusă mîna pe măciucă şi porni 156 să vorbească aşa: « măciucă, măciucă de fag, iote mie ce mi-e drag: dă-mi o mămăligă caldă şi o cinie de peşte ». Cum furşi moşu vorba, auzii odată tup, zdupăie, cînd văd pe masă săracul de moş veni la masă, să-nchină şezu pe un scaun, iacă veniră şi ale două fete di la apă. leu ieşii din colţul balconului şi loai trochiţa mea di la fata mijlocie, tunai în soba moşului, dedirăm trochi-ţăle la moş şi noi venirăm iară la tine mamă să spunem ce văzurăm». Baba cînd auzi aşa vorbe, mult să gîndi ce să facă bătrîna, ia rău nu să-ncrede să o fure. Baba porni să povestească la copiii iei ce are moşu, copiii nu le voia să o fure. Da într-o zi baba şezu în marginea drumului să spună care vro trece pe drum şi să nimeri să treacă bogătaşul care-i cumpărasă toru de măgar. Porni baba să spună cum ie rîndu la moş, pecum ce are moşu. Ciuda bogătaşului! Zisă iei: «treaba mea?» Tună bogătaşul în gînduri, bogătaşul să reşi să fure măciuca ca pe măgar; să dusă să păzască pe moş pînă pleacă după lemne or să duce uneva. Şi moşu plecă cu o cîrjie în mînă, închisă uşa, băgă cheia sub nişte părţale în balcon. Bogătaşul văzu cheia căşii, o lo, deschisă uşa, tună în sobă, să dusă la poliţă, văzu o frumoasă de măciucă. Pusă mîna pe măciucă să o ia, ama nu putu să o ridice de pe poliţă. Năcăji, să opinti, nici nu o mişcă din loc neam ! Ce să facă bietul de bogătaş el o să ceară de la măciucă ceva ? Să gîndi cum i-a spus baba să zică şi iei aşa: «măciucă, măciucă de fag, dă-mi şi mie ce-mi ie drag. Dă-mi un săcui de galbini!» Cum furşi vorba sare măciuca de pe poliţă dete odată tare în cap la bogătaş şi iar şezu măciuca pe poliţă ! Bogătaşul nici nu văzu cînd mi-1 lovi măciuca. Aci bogătaşul să spăimîntă şi ieşi din sobă, închisă uşa, pusă cheia la locul iei. Iacă moşu să întoarsă de unde plecase, da nu pricepu nimic de casă, nici de măciucă, da la bogătaşu i să făcu un cucui, în cap, mare că nu răbda nici căciula în cap s-o ţie. Şi trecu multă vreme, moşu petrecea cu măciuca. Da veni într-o zi birovu di la opştină să ceară di la moş bani pentru niscai fîntîni să să facă-n sat. Moşu spusă: « n-am bani, că ieu sînt bătrîn, nu pot să lucru pe bani la bogătaşi, da nici n-am ce sa vînd de bani! » Aşa că birovu să dusă şi spusă la chinezu că n-are moşu bani. Piste vro trii zile, chinezu făcu un rînd, mînă trii păzitori să păzască pe moş ce face iei în sobă. Păzitorii veniră şi bine să pitulară, trii înşi în trii părţi, în măidanu moşului. într-o zi, îi trebuia la moş o ţîră bani. Moşu ce făcu? Să dusă aproape de măciucă, pusă mîna pe ia şi zisă: « măciucă, măciucă de fag, iote mie ce-mi i-e drag: vro zece galbini! » Cum furşi vorba auzi moşu tup, svrr ! Cînd să uită văzu moşu zece galbini, bani pe masă. Da păzitorii care-1 păzeau pe moş, unul din ei văzusă tot, ce făcu moşu în sobă să dusă şi spusă la chinezu. Mult să miră chinezu şi să ciudi, de unde al sărac de moş să aibă aşa măciucă, să-i dea moşului toate ielea, ce cere moşu! Lo chinezu pătrăungii cu iei şi plecă la moş acasă şi porni să-l ispitească pe moş de unde are măciuca pe poliţă, or oi fi fost toboşeri la tinereaţă ? Moşu spusă: «toboşeri, n-am fost da măciuca am găsit-o cînd am fost după lemne». «Păi nu o pui pe foc că ie uscată ? » Moşu spusă că iei a visat să nu o puie pe foc, da s-o ţie pe poliţă. Chinezu zice moşului: «moşule, ţie nu-ţi trebuie astă noduroasă noi o s-o lom! ». «De ce vi să lasă vouă la sărăcia mia?». «Taci, moşule, să nu fii judecat! » Chinezu s-apropie de poliţă pusă mîna pe măciucă să o ia, ama nu putu s-o ridice de pe poliţă, să năcăji, să opinti, nici n-o mişcă din loc. 157 Atuncea omu care păza pe moş şi văzusă tot cum îi cerusă moşu bani să dete şi iei cît putu aproape de poliţă unde eria măciuca. Pusă mîna s-o ia; iei să năcăjeşte s-o ridice, da nu putu nici iei. Dacă văzu că eria mult grea porni să vorbiască, să ceară de la măciucă, aşa cum a cerut moşu: « măciucă, măciucă de fag, dă-mi şi mie ce mi-e drag, dă-mi un săcui cu bani! » Atuncia deodată sări măciuca mi-1 lovi pe om în cap odată tare şi iară să pusă pe poliţă. Nici n-a văzut nima aşa lovitură de tare, toţi care acolo a fost să spăimîn-tară şi plecară, rămasă moşu fără nici o frică că i-o ia cineva măciuca. Aşa trăia moşu mult bine cît a avut iei zile de la Dumnezeu. De-aci încolo moşu-i judeca «nu după graiul lor, ci după faptele lor », că «păsărică vicleană dă sîngură-n laţ ! ». GHIUNEA GHIUZEL SAU GHINA CEA FRUMOASĂ A fost un băiat argat şi era şi el la un turc argat. A cerut şi el simbria şi turcu n-a vrut şi l-a aruncat într-o cameră; l-a închis acolo. Odaia era goală cu artii şi vechituri pe jos. El, după ce a stat din plîns, a găsit un portofel vechi şi rupt. Cînd colo în portofel un ban de aur, pe urmă alt ban, îl ia şi pe ăla, să uită şi vede alt ban. Cu cît să zăuita în portofel şi lua bani, tot mai rămînea cîte un ban de aur. Tot umblînd pe acolo, găsăşte o ţuvarcă şi suflă în ţuvarcă, cînd colo iese din ţuvarcă un arap şi-l întreabă. — Ce vrei, stăpîne ? — Nimic şi să sperie. Şi mai cată pe acolo şi găsăşte un fes şi-l pune în cap. Fără să ştie că dacă-1 pune în cap se face nevăzut. Pe urmă iar suflă în ţuvarcă, iar iese arapu şi-l întreabă. — Ce vrei, stăpîne ? — Să mă scoţi de aici că sînt închis ! Şi el a fugit cu portofelul, ţuvarca şi fesul. S-a dus într-un oraş, s-a îmbrăcat bine. Da a auzit şi el că cine vrea să-i vadă numai deştiu trebuie să-i dea cîte o pungă de aur. El a făcut o pungă şi a pus deştiu. Pe urmă două-trei pungi şi a văzut mîna toată. Pe urmă mai multe pungi ca s-o vadă toată. Şi cînd colo s-a luat de mirare. — Mă, de unde are ăsta atîţia bani şi l-a luat cu «şuşu-muşu» şi l-a înşelat. Şi el a spus tot şi a spus că are portofelul. L-a cerut să-l vadă şi n-a mai vrut să i-1 dea. Noaptea se culca cu ea şi ţuvarca o băga sub căpătîi şi a văzut şi i-a luat-o. Cînd se scoală nu e ţuvarca ! Da ea suflă în ţuvarcă. Se iveşte arapu şi zice: — Ce vrei, stăpînă ? — Să-l dai pe ăsta afară. Ce să facă el acuma fără portofel, fără ţuvarcă, a pus fesu-n cap şi a stat la uşă nevăzut. A pîndit o zi, două pînă a intrat la ea, i-a luat de subt căpătîi ţuvarca, a suflat în ea şi a ieşit arapu ! — Ce vrei, stăpîne ? — S-o faci pe asta măgăriţă şi pe slugile ei tot măgăriţe. Şi a ieşit cu ele în oraş, căra la lume piatră, apă şi altele. Da pe Ghina Giuzela punea 158 mai mult şi mai greu pînă a slăbit de tot. Şi atunci iar a suflat din ţuvarcă şi a zis: — Să le faci muiere la loc. Şi atunci ea s-a rugat de el s-o ierte* de-acuşa era slabă de tot. Atunci el a luat-o în căsătorie şi n-a mai chinuit-o. DOCTOR BUN Odată un om făcea o plimbare pe marginea unui oraş. Merge la o fîntînă să bea apă. Tocmai atunci vine să bea apă şi un taure mare negru* broşcăindu-se şi mugind de fioros ce era. Taurul vrea să suie un deal. Şi omul nostru vrea să urce dealul* dar nu putea. Se apucă de coada taurului. Taurele se înfurie şi fuge, fuge pînă ce dă de o peşteră. Intră cu omul în peşteră printr-o gaură şi ajunge la lumea-cealaltă. Acolo* o negură groaznică* aşa cum este în mormînt. Omul nu se lasă şi se duce înainte. Iese la un luminiş* cu pomi înfloriţi şi iarbă verde ca mătasa de moale. Taurele ajunge şi el şi paşte la iarbă verde nebăgat în seamă. Dar nu se aude suflet de om* nici o bătaie de vînt* ori o mişcare de frunză. Parcă toate sînt moarte şi dorm. în cale, un copac şi mulţi meri cu mere roşii şi mere galbine. Mîncă mere roşii şi simţi cum îi cresc coarnele-n cap. Capu-i atîrna ca un bolovan. Pune mîna pe coarne* se chinuie să le frîngă, dar în zadar. Ce să facă? începe să plîngă şi să ofteze. Cum o să poată purta el pe umeri un cap greu ca plumbul. îi veni foame* mîncă mere galbene şi-i căzură coarnele. Acum îşi dădu el seama că mîncînd mere roşii cresc coarnele* iar mîn-cînd mere galbene* cad coarnele. îşi făcu planul* umplu sînul cu mere roşii şi galbene şi îşi căută o potecă de ieşit la lume. Ajunse la o pădure mare. Acolo* de frica fiarelor sălbatice se sui într-un copac. Cînd aci un cuib de vultur cu puii golaşi şi un şarpe gata să-i înghită. Trage cu arcul şi omoară şarpele ! Apoi coboară şi-l taie-n bucăţi. Un pui de vultur îi zice: — Vino* voinicule* să te ascund, că tata cînd o veni şi te-o vedea te mănîncă de viu ! Se aud crengile cum cad şi se aşează vulturul pe ramuri. Jos vede o grămadă de carne de şarpe. — Cine a omorît balaurul* întrebă vulturul ? — Nu ştim* răspunseră pitiţi puişorii. Vulturul se slobozi prin tufe şi găsi voinicul. — De doisprezece ani puiez în acest ciongar bătrîn şi în fiecare an balaurul mi-a mîncat copiii mei. De data asta tu mi-ai scăpat puii de la moarte şi eu vreau să te răsplătesc. — Atunci scoate-mă la lume de aici. — Asta este cu neputinţă. Ar trebui să-mi dai să mănînc nouă cuptoare de pîine* nouă bivoli graşi* nouă butoaie cu vin Vechi şi abia atunci te-aş putea scoate la lume. Plecă el de aci supărat* se aşeză pe o piatră şi se gîndeşte cum s-o scoată la capăt! Trece un moşneag cu părul alb ca zăpada* cu barba măturînd pămîntul şi-l întreabă: — Ce stai* omule* singur şi te gîndeşti ? 159 — Mă gîndesc moşule la vultur că e flămînd şi nu mă poate scoate din lumea asta la lumea mea cea albă. îmi cere nouă cuptoare de pîine, nouă bivoli graşi şi nouă butii cu vin vechi. — Voinice, mîine ai să le ai pe toate pe locul ăsta să vii cu vulturul. Aşa şi făcu. îşi luă inima-n dinţi şi se duse cu vulturul să se ospăteze aşa cum îi îmbunase moşneagul. Şi chiar aşa a şi fost. S-a săturat vulturul, şi a luat cîţiva bivoli graşi în gheare, vin şi pîine, şi a zburat cu voinicul spre lumea albă. Drumul e greu, dar şi lung^ Mai aveau puţin pînă să treacă de buza gropii şi-i veni foame vulturului. în acest timp vulturul isprăvise de mîncat şi de băut. îi ceru de mîncare dar voinicul nu mai avea. Atunci el îi tăie o bucată din pulpa piciorului şi vulturul o mîncă. Cînd puseră piciorul pe pămînt, vulturul l-a întrebat: — Ce carne dulce mi-ai dat să mănînc ! — Era carne de om, din pulpa mea ! Vulturul auzindu-1 fu cît pe-aci să-l mănînce de tot, să se sature. Dar scăpă ca prin minune, căci ajunseră la o uşă pe care ieşiră din lumea întunecată, în lumea albă şi aci vulturul nu mai avu puterea să-l mănînce. De aci încolo se duse pînă ce ajunse lîngă palatul poleit cu aur al împăratului. Se face că trece pe lîngă poartă şi strigă: — Mere dulci, mere frumoase ! Cumpăraţi mere dulci! Se îngrămădiră mărimile de la curte să cumpere mere. Mai la urmă cumpără împăratul şi fiica împăratului. Cum mîncară merele le crescură nişte coarne mari răsucite ca de ţap. Căzu mare pacoste pe capul bieţilor oameni. Ce să se facă ei cu coarne ? Hai să zicem boierii si împăratul, mai ieşeau cumva la căpătîi, dar fiica împăratului, cea frumoasă şi cu părul de aur, se tăvălea zadarnic pe podele, plîngea şi se văicărea, însă coarnele tot mai mult să întăreau şi se îngroşau. Se dete veste în patru părţi de ţară, că este gata să-şi mărite fata după acel om care le va scoate coarnele din cap. Flăcăul cum aude, se îmbracă în nişte haine rupte şi ponosite, ia merele galbene în sîn şi tocmai la poarta împăratului strigă: — Doctor bun, doctor bun ! păşind ţanţoş pe lîngă străjile împăratului. — Ce doctor mă ? îl întrebă chiar împăratul, de la un ochi de geam de la nu ştiu al cîtelea cat. — Doctor bun! — Cine e doctor bun ? — Eu sînt doctor bun. — Dacă eşti doctor bun scoate-i fiicei mele coarnele din cap, că e gata leşinată şi o să-şi dea sufletul săraca ! Dar dacă vei fi vreun vîntură lume cum te arată făptura, îţi tai capul. Cum intră în palat, scoase o custură ruginită şi începu să taie nodurile din coarne. Dădu fiicei împăratului şi celorlalţi cîte un măr galben şi cum îl mîncară le căzură la toţi coarnele. Fiica împăratului plînse de bucurie şi-l sărută pe doctorul bun. împăratul ca să nu se facă de rîs, trebuia să se ţie de vorbă. îl îmbracă pe doctor bun în haine împărăteşti şi făcu o nuntă măritîndu-şi după el fata, de se duse pomina. A ţinut nunta o lună şi o săptămînă şi-au mîncat şi beut, şi-ai săraci şi-ai avuţi laolaltă. Şi de atunci tot bat tobele şi cîntă lăutarii, ca să se mărite fetele şi să nu se mai isprăvească jocurile, chiotele şi cheful. La nunta asta am jucat şi eu şi mi-am rupt o pereche de papuci, de iapă moartă, cine nu crede, să aibă aceeaşi soartă. 160 CEI TREI FRAŢI ÎMPĂRAŢI A fost o pereche de oameni săraci nevoie mare. Aveau trei băieţi şi o căsuţă mică răzimată-n propte. Se arăneau şi ei cum puteau, cu poame, cu ciuperci şi bureţi. Bărbatul se ducea la pădure să care lemne şi surcele acasă cu croşna, ca să nu îngheţe în iarnă de ger cu copiii pe vatră. într-o zi, cotrobăind după surcele prin pădure, a văzut o pasăre speriată zburînd dintr-o scorbură. S-a suit în copac, a băgat mîna în scorbură şi a găsit un ou. A luat oul şi a plecat cu el acasă. Acolo l-a arătat muierii bucuros de ispravă. Baba-i zise că e ou ce costă o avere, să-l vîndă mîine la piaţă ! Pleacă moşul la piaţă să vîndă oul şi să cumpere pe el sare. — Cît cei pe oul ăsta ? îl întrebă omul ţanţoş. — O pungă de galbeni! răspunse el în glumă. Omul a scos punga şi i-a dat-o. Omul a luat bucuros punga şi a plecat nevăzut de nimeni. Pe drum, l-a apucat o frică. Să nu-1 prindă străjile împărăţiei că a păcălit omul, luînd o pungă de aur pe un ou de pasăre. S-a dus la o dugheană, a cumpărat un sac nou, pîine albă, orez, peşte şi alte bunătăţi. Acasă, nevasta îl vede cu sacul plin şi-i zise: — Cine măi te-a mai însăxănat aşa cu sacul ăla ? Al cui este ? — Al nostru ! răspunse el zîmbind. — Măi omule, nu se poate! Tu ai făcut vreo hoţie de ne bagi de vii la ocnă ! El îi povesteşte din fir în păr întîmplarea şi descarcă sacul. Ea, înge-nunche şi se roagă pe la icoane. Cind se scoală-i zice: — Bărbate, mîine te duci la pasărea aia şi mai de noapte. — Mă duc, muiere, mă duc, dacă tu zici! Şi se duse. Cînd la pomul cu pricina, pasărea iar zboară şi el din nou mai găseşte un ou şi pleacă la tîrg cu el să-l vîndă. Aşează oul în palmă şi aşteaptă cumpărătorii. Vine unul şi-l întreabă: — Cît ceri pe oul ăsta ? — Două pungi cu galbeni! E ou de mare preţ, zise el. Omul îi numără două pungi cu galbeni şi luă oul. A treia oară merse şi mai luă un ou. îl vîndu şi pe acela cu trei pungi de galbeni. Muierea lui vrea şi mai mult aur şi într-o zi îi zise: — Omule, dacă poţi, prinde păsărică. El o pîndi şi o prinse. Era o pasăre neagră, frumoasă. îi făcu o colivie şi în fiecare zi pasărea îi făcea cîte un ou. El le vindea şi se îmbogăţea. îşi făcu case mari, palate sclipitoare ca soarele şi mai la urmă porni negustoria cu cămilele, de unde bat cele patru vînturi. Nimeni însă nu visa că sub aripă, păsărică are ceva scris ! Cei trei copii ai negustorului, tocmai mergeau la şcoală, învăţătorul, om cu învăţătură a simţit că e ceva cu pasărea asta. Nici una, nici alta, s-apucă să se ţie cu muierea negustorului. Ştia el ce face ! într-o zi îi cere muierii negustorului, dacă-1 iubeşte, să taie păsărică. Ea, ca să-i dovedească cît îl iubeşte, taie pasărea. Atunci dascălul, priveşte sub aripă şi vede ce este scris: cine va mînca căpăţîna, va fi împărat. Cine va mînca pipota va şti tot ce este pe lume şi în soare. Iar cine va mînca inima, acela va fi isteţ. Dascălul cum citi pe furiş, dete pasărea s-o fiarbă şi tăcu cum tace mormîntul. 161 — Bagă de seamă, îi zise el, să ai grijă că nu mănînce copiii nimic din pasăre. Puseră pasărea în oală la foc, iar el plecă împreună cu copiii la biserică să se roage. Cînd acolo, copiii nestatornici! N-au răbdare şi se furişează prin lume pînâ acasă. De fiămînzi ce erau, cer cîte o bucăţică din pasăre. —Nu se poate, că ne omoară dascălul! Ei tot mîrîie pe lingă mamă, şi ea slabă de îngeri, n-are ce face şi le dă bucăţi mărunte să nu se vadă că este începută pasărea. Celui mare îi dă căpăţîna. La al mijlociu îi dă pipota, şi celui mic îi dă inima. I-a împăcat pe copii şi au plecat la joacă. Vine dascălul ca o vijelie că nu l-au ascultat copiii. — Unde sînt copiii? o întrebă el. — Se joacă! — Ai fiert păsărică? — Da, am fiert-o. — Unde e capul ? — L-a mîncat al mare ! — Dar pipota ? — A mîncat-o al mijlocaş ! — Şi inima ? — A mîncat-o al mic ! — Să ştii că m-ai mîncat şi pe mine fript! Nu m-ai ascultat, păcătoaso ! Acum să luăm copiii şi să-i închidem în hambar. Cînd o veni soţul tău să-i spui că i-ai pedepsit fiindcă au dat drumul la păsărică. Iar noi doi mîncăm ce a mai rămas. Au închis copiii cu lacăt, au mîncat şi au băut bine, iar copiii au rămas plîngînd în hambar. El le-a pus gînd rău să-i omoare noaptea. Cel mijlocaş care mîncase pipota, de acum ştia tot. Cînd veni noaptea le zise celorlalţi: — Măi fraţilor, să ştiţi că ne omoară la noapte învăţătorul! — Şi ce să facem ? îl întrebă al mic. — Scoatem o scîndură şi fugim în lume ! Scoaseră o scîndură şi se făcură nevăzuţi. Toată noaptea au fugit prin pădure cu sufletul la gură. Dimineaţa ajunseră la o poiană mare, frumoasă cu flori mirositoare. Acolo lume multă adunată, cîtă-i frunza şi iarba. Se furişează şi ei prin mulţime şi privesc. Acolo, mulţimea se adunase să aleagă un nou împărat. Cum alegeau ? Se împodobea un porumbel cu floricele, apoi i se da drumul. Pe al cui cap se punea acela era ales împărat. Se cîntară cîntece, se făcură mătănii, împodobiră golumbul şi-l sloboziră în lume. Golumbelul zbură peste mulţime, făcu cîteva rotocoale şi se aşeză taman pe capul celui mare, care mîncase căpăţîna păsăricii. Mărimile adunate se mirară şi nu vreau în ruptul capului să fie acel copil ales împărat. Prind golumbelul şi-i dau drumul a doua oară. Golumbul, zboară ce zboară şi se lasă tot pe capul copilului. Mulţimea nu vrea şi cîrteşte Cum o să fie împărat un copil. Se gîndesc ce să facă şi ca să scape de copil îl bagă într-un sac şi-l leagă fedeleş, poate aşa o scăpa de el. îl legară bine şi-l ascunseră-n mijlocul mulţimii. Porumbelul cum îl lăsă slobod, zbură cît zbură buimăcit că nu vedea copilul şi pînă la urmă se lăsă pe sac. Mulţimea n-are ce face şi-l alege pe copilul cel mare împărat. Copilul cel mare şi cei doi fraţi rămîn cu gurile căscate. Ce-o fi cu atîta noroc? Se mirară ei. împăratul aşa mic cum era, nu ştia nimic. Ceî mijlocaş îl învăţa cum să-şi apere împărăţia de oamenii ticăloşi dinăuntru împărăţiei şi de duşmanii din afară. Cel mai mic, mai năstruşnic deci ceilalţi n-are de lucru şi pleacă în lume. Găseşte în 162 cale un portofel, din care oricîţi bani ai lua, el tot se umplea, dar niciodată nu se golea. Ce să facă acum, cînd era putred de bogat? Trece într-un ostrov îa o zînă frumoasă ca s-o iubească. Zîna cum îl vede cît este de prostuţ, se joacă cu el, îl înşeală, îi ia portofelul fermecat şi-i dă cu piciorul. El se pierde prin ostrov flămînd şi rămîne acolo plîngînd. Fratele cel mijlocaş, care ştia tot, se gîndi şi zise către împărat: — Măi frăţioare, cu frăţiorul cel mic nu e bine ! L-a înşelat zîna şi i-a luat portofelul. O să-l mănînce jigăniile sălbatice ! Hai cu oastea după el să-l scăpăm cît mai avem timp. A trecut oastea pe luntri şi l-au adus pe fratele lor la palat din ghearele zînei răutăcioase. Abia atunci, tatăl lor se întoarse acasă din negustorie. Cînd aci, nu e păsărică, nu sînt copiii ? ! Ce s-o fi întîm-plat îşi zicea el în gînd ! Muierea îl minţea şi nu-i spunea adevărul. Lui toate-i picau cu bănuială, dar nu avea nici o dovadă. Trecu gogea vreme şi află, cum se află toate tainele de pe lume, că dascălul şi muierea sînt vinovaţi. El nu se lasă şi hai cu ei la judecată la împărat. Cînd la palat, fiu-su îl cunoaşte, dar tace. Tac şi ceilalţi doi. Şi zice atunci împăratul cum se judecă la ei. Ca să se vadă dacă omul este vinovat sau este nevinovat, trebuie să arunce un pietroi mare drept în sus şi dacă va cade pe capul împricinatului, acela vinovat este, iar de nu curat este ca lacrima şi scăpat de pedeapsă. îi aşeză împăratul pe toţi trei la rînd, pe ta-su, mamă-sa şi pe învăţător. La un semn aruncară pietrele în sus. Pe capul lui mumă-sa şi al dascălului căzură pietrele şi-i omorîră. Pe capul lui tată-su nu căzu nimic. Atunci cei trei fraţi se repeziră la tată-su sărutîndu-i mîna de bucurie că a scăpat teafăr. îi povestiră toată întîmplarea şi rămaseră la curtea împărătească, trăind în pace şi fericire. Numai pe cei laşi şi ticăloşi aşa-i pedepsi Dumnezeu! încălecat pe o surcea, Vă spusei povestea aşa! Încăleca! pe o roată, Şi vă spusei povestea toată ! DOI FRAŢI A fost o păreche de oameni săraci, aveau trii băieţi şi n-aveau decît o singură casă. Să arăneau cum puteau, să ducea bărbatul la pădure să adune lemne cu croşna, de făcea mîncare soţia. într-o zi, el a văzut că a zburat o pasăre dintr-o gaură; s-a ckis el, a băgat mîna, a găsit un ou, a luat oul şi a plecat acasă. I l-a arătat muierii. El credea că e ou de pasăre. Ea i-a zis: — Te duci mîne la oraş îl vinzi şi ei sare. Ajunsă el la piaţă cu oul. —Cît ceri pe oul ăsta? — O pungă de galbeni, a zis el în glumă. A scos punga şi i-a dat-o; negustorul a luat oul şi a plecat! Da el de frică s-a ascuns prin lume să nu-1 gasască poliţia că a luat o pungă de aur. S-a dus de a cumpărat un sac nou, pîne albă, orez, peşte şi altele şi s-a dus acasă ! Nevasta-1 vede cu sacul plin şi zice: — Cine mă te-a mai însăxănat şi al cui e sacul? 163 — Al nostru. Păi de unde vii; a îngenuncheat ea şi s-a rugat la icoană. — Bărbate, iar te duci mai de noapte la pasărea aia. — Mă duc, fă ! Iar s-a dus şi a luat sama că e ou de mare preţ. A doua oară un alt negustor îi dă două pungi de galbini, da a treia zi, cere trei pungi de galbini. Pe urmă femeia-i zice: — Dacă poţi să prinzi pasărea e bine. Era singură şi el a prins-o şi a adus-o casă. I-a făcut colivie şi ea oua cîte un ou. El îl vindea, făcu case, se făcu mare negustor şi porni cu săniile piste Dunăre. Da păsărică subt arpie avea ceva scris ce nu ştia nima. Cei trei copii învăţau şi la şcoală, da învăţătorul era şi dascăl la şcoală, aude asta di la alţi copii, trage cu urechea. — Ai mă, cum aveţi voi o păsărică ? — Da, face ouă şi tata ia aur pe ouă! Merge dascălu în vizită odată, de două ori, şi se-mprieteneşte cu nevasta omului. Cînd omul ei era plecat, el cere dacă-1 iubeşte să-i taie păsărică. Ea pentru a-i dovedi zice da. Da învăţătorul a văzut ce e scris: cine va mînca capul va fi împărat, cine va mînca pipota va şti tot, iar cine va mînca inima va fi isteţ., Dascălul a citit, a tăcut şi i-a zis: — S-o tai şi la nima să nu-i dai nimic şi copiii să vie la biserică sa nu le dai să mănînce din păsărică. Copiii au stat cîta la biserică şi au plecat acasă. El nu i-a văzut. Cînd acasă al mare a cerut să mănînce. — Nu că, din păsărică nu se poate, ei cer şi ea îi dă la al mare căpăţîna* la al mijlocaş îi dă pipota şi la al mic neavînd ce să-i dea, el a furat inima şi au plecat la joacă. Vine învăţătorul: — Ai tăiat păsărică ? — Da. — Unde e capul ? — L-a mîncat al mare. — Da pipota ? — A mîncat-o al mijlocaş. — Da inima ? — A mîncat-o al mic. — Unde sînt copiii ? — Afară. — Sînt copii răi, să-i închidem în hambari şi să-i ducem acuma să-i închidem. Cînd o veni omul tău, să-i spui că ei au dat drumul la păsărică şi de frică au fugit la pădure ca să nu-i baţi. I-a luat pe copii şi i-a închis în hambar. El a luat cheia la el cu gîndul ca noaptea să-i omoare! Cel ce mîncase pipota ştia tot şi a zis: — Mă, la noapte ne omoară dascălul. — Ce să facem? al mic zise. — Scoatem o scîndura şi fugim toată noaptea. La ziuă ajunseră departe într-o poiană, da acolo multă lume. Da să duc şi ei să privească, cînd acolo lumea avea să aleagă pe împărat şi cum îl alegeau? 164 împodobeau un porumbel, golumb cu flori, şi-i dau drumul şi pe-al cui cap se va pune ăla era ales împărat! Stînd ei aşa, se dă drumul la golumb şi golumbul se pune pe capul ălui mare, care mîncasă căpăţîna. Lumea a zis: — Nu e adevărat! Nu e adevărat! a făcut golumbul greşeală. Atunci au prins golumbul şi i-au pus iar coroana de flori şi i-au dat drumul. Golumbul iar face un ocol şi iar să pune pe capul ălui mare. Da lumea nu vrea să-l puie pe el împărat şi alţii mai şireţi zic: — Să-l punem într-un sac şi să-l ascundem pe copil să nu-1 vadă golumbu. Deteră ei drumul a treia oară la golumb, el ocoli, ocoli pînă să pusă pe sac. Atuncea lumea a rămas cu gura căscată şi a zis: — Ăsta este ales de Dumnezeu ca împărat. Da el nu ştia nimic şi-l învăţa al mijlocaş; făceau şuşele, poduri, îmbrăcau armata, instruia armata, şi de aia li se zicea cei doi fraţi împăraţi! Da împărăţia mergea bine. Cel mai mic găsi un portofel din care or cîţi bani lua nu se termina. A auzit el că este într-un ostrov pe Dunăre o zînă care-i poate goli portofelul. S-a dus la zînă şi i-a zis: — Mă, de atîta vreme, n-a venit nima la mine. A pus gheara pe el şi i-a luat portofelul şi i-a dat cu piciorul. El n-are bani nici să iese îndărăt din ostrov — Mă, ştii tu ce este cu fratile ? L-a înşelat zîna, mergem să-l luăm la palat. L-au adus la palat iar. Tatăl lor veni de pe unde era dus şi vede: — Nu e păsărică, nu sînt copiii! Ea a minţit cum a fost învăţată, da s-au găsit vecini care au spus de dascăl că a trecut şi el pe la el. Şi iacă să-l dea în judecată. Da unde să-l dea în judecată? A crezut şi el că ai doi împăraţi judecă dirept. Trecu timp de atunci şi se duce el cu dascălul la judecată. Da el nu-i cunoaşte pe copiii lui, da copiii îl recunosc şi-i judecă aşa: — Fiecare să ia o piatră mare şi s-o arunce în sus şi care e drept n-are să cadă piatra pe el. Toţi au aruncat piatra şi-a căzut pe dascăl şi pe mumă-sa, aşa a rămas numai tata. Pe urmă ei au spus tot lui ta-su şi au rămas împreună la palat, iar cei vicleni au fost pedepsiţi de cel de sus. DREPTATEA ŞI STRÎMBĂTATEA Departe spre soare-răsare, la coadele mărilor, unde se împreună cerul cu pămîntul, trăia un împărat bătrîn şi gîrbovit de ani. împăratul îşi învăţa copiii de mici să mînuiască arcul şi suliţa, să călărească, să lovească cu praştia din zbor vulturii semeţi şi să se bată cu săbiile făcute din paltini. Copiii creşteau sub privirea grijulie a bătrînului împărat care-i învăţa să fie drepţi cu lumea şi cinstiţi, li învăţă împăratul pe fiecare şi cîte o meserie, fiindcă zicea bătrînul, soarta-1 poate face pe om împărat, da-1 poate face şi cerşetor şi cine are o meserie, are o brăţară de aur. 165 împăratul ajunse într-o vreme că-i luă Dumnezeu vederea. Mergea încovoiat în toiag şi abia ţinîndu-se de fiul cel mic care fiindu-i milă nu-1 lăsa să se chinuie ţinîndu-se de pereţi. Aşa trecea vremea şi împăratul îmbătrînea şi îmbătrînea mereu de-i crescuse o barbă albă pînă la genunchi, iar trupul i s-a făcut tot o rană de-i cădeau plotoaje de coptură pe jos şi viermii mişunau pe carnea lui. Degeaba încercară toţi vracii să-l zviduie că toţi rămaseră neputincioşi în faţa boalei care-i măcina zilele în chinuri. Şi aşa într-un miez de noapte neagră ca şi inima lui de atîtea chinuri Sfîntul Arhanghel scoborî din cer pe o scară purtînd în mînă o sabie de foc şi intră la împărat. Cînd vru să-i ridice viaţa cu sabia de foc, împăratul se-mbujoră la faţă şi-i spuse: — Mai aşteaptă o clipă, Sfinte Arhanghele, că n-aş vrea să trec în lumea celor drepţi înainte de a da poveţe celor doi copii ai mei: — Grăbeşte-te, bătrîne, spuse Arhanghelul, eu sînt în slujbă şi n-am timp să aştept pe fiecare muritor. Pînă în zori trebuie să colind pămîntul în lung şi în lat ca să rup firul vieţii la mii de moşi ca tine, la mii de fete, băieţi şi copii. După ce Arhanghelul se aşeză la capul împăratului, lăsînd jos sabia, împăratul îşi chemă fiii şi strîngîndu-i la piept le spuse: — Copiii mei, şi lacrimile îl podidiră curgîndu-i şiroaie pe cutele adinei ale obrajilor scorojiţi de bătrîneţe, eu plec din lumea asta. Mă duc departe sus în lumea celor drepţi lîngă mama voastră care mă aşteaptă. Voi rămîneţi singuri. Aveţi grijă de împărăţie, s-o apăraţi de duşmani şi să vă înţelegeţi ca fraţii. Să nu împărţiţi împărăţia. S-o stăpîniţi cu schimbul, unul un an, celălalt un an, pînă vă vor moşteni copiii voştri. Iubiţi-vă neamul, fiţi drepţi faţă de cei săraci ca şi faţă de cei bogaţi. Dreptatea să fie izvorul din care să vă adăpaţi voi şi supuşii voştri. După asta, Sfîntul Arhanghel ridică sabia de foc, trase şi împăratul amuţi pentru vecie. Copilul cel mic plînse amarnic moartea tatălui său, iar cel mare abia aşteaptă să-l îngroape pe ta-su că luă în mîinile sale frînele împărăţiei, alegîndu-şi ca sfetnici dintre oamenii mincinoşi şi nedrepţi, hoţi şi trădători. Fratele cel mare şi nedrept zise îndată celui mic: — Aide de la mine, nu mai vreau să trăim împreună, îţi dau toată averea ta, trei sute de ţechini şi un cal, asta e toată partea ta din tot ce am moştenit de la tata, alta nimic n-ai. — Fac voia ta, frate, răspunse fratele cel mic şi drept. El îşi luă cei trei sute de ţechini, calul şi plecă rostind: — Agrest, laudă lui Dumnezeu. Iată cît mi se cuvine din toată împărăţia. Fratele cel mic porni în lume fără nici un capăt. Merse pe unde-1 ducea calul şi gîndul. Dormea pe cîmp, se hrănea cu pur din pădure, cu alune şi struguri de viţă sălbatică. Mergînd el aşa în lung şi-n curmeziş de împărăţie se întîlneşte cu frati-su împăratul. Fratele cel mic şi drept strigă celui nedrept: — Să-ţi ajute Dumnezeu, frate ! — Rău să-ţi dea Dumnezeu, frate, că-ntotdeauna pomeneşti pe Dumnezeu, cînd e ştiut că e mai bună nedreptatea decît dreptatea, zise cu mînie fratele, ajuns prin silă împărat. — Ai să ne rămăşim că e mai bună dreptatea decît nedreptatea, adăugă cel mic. — Primesc rămăşagul, răspunse cu îngîmfare, fratele cel mare. Ei făcură rămăşag pe o sută de ţechini. Drept judecători, căzură la înţelegere să întrebe pe cel dintîi om ce le va ieşi în cale şi să hotărască ce este mai bună, dreptatea sau nedreptatea. 166 Acuma, mergînd ei aşa vreme îndelungată iată că într-o zi, în asfinţit de soare se întîlnesc cu un călugăr călare pe un cal alb şi frumos ca un golumb. Fratele cel mic fiind sigur că e mai bună dreptatea şi că toată lumea iubeşte şi doreşte dreptatea, văzind călugărul şi îmbujorîndu-se la faţă că a dat peste un om cinstit îl întrebă: — Sfinte părinte, drumeţ eşti ca şi noi şi sfînt precum veşmintele te arată; spune, ce este mai bună, dreptatea ori strîmbătatea ? Călugărul îi privi pe amîndoi şi rîzînd ca un diavol răspunse: — De cînd e lumea, lume şi pămîntul, pămînt, strîmbătatea e mai bună ! Fratele cel mic rămase trist locului, cum poate un călugăr să spună că e mai bună nedreptatea decît dreptatea. Scoase cei o sută de ţechini şi-i dete lui frate-su zicîndu-i: — Na-i, şi de aram să-ţi fie ! Dar în momentul ăsta călugărul se-ntoarse pe calul său arăpesc şi bufni într-un rîs cu hohot. Cînd bagă bine de seamă fratele cel mic văzu că era dracul Atunci înţelese că sub haina de călugăr, s-ascunsese un diavol. Fraţii se despărţiră, şi cel mic cutreieră lumea plin de mîhnire că a fost înşelat. Toată averea lui mai era un cal şi două sute de ţechini ce-i mai rămăseseră după rămăşag. Banii nu-i cheltuia, mînca ce găsea prin păduri şi pe cîmp, prinzînd cînd şi cînd cîte o vietate sălbatică. La o răscruce de drumuri, lîngă un izvor, fraţii se-ntîlniră iară. Fratele cel mic îi dete bineţe celui mare, iar acesta-i răspunse: — Rău să-ţi dea Dumnezeu, că nu vezi că strîmbătatea pune stăpînire pe lume? — Aide să ne rămăşim a doua oară, că tot dreptatea e mai bună. — Bine, vreau, adaugă cel mare, să ne judece iar primul om care ne va întîlni in cale. Fraţii după ce-şi adăpară caii porniră pe un drum încovoiat şi cu rîpe la dreapta şi la stînga. Fratele cel mic mergea cu teamă. Deodată, în faţa lor răsări ca din pămînt un arap buzat negru ca o căldare de mămăligă. Fratele ăl mare îl opri întrebîndu-1: — Mă frate arape, ce mergi prin împărăţia mea cu buzduganul de aur, fie că eşti viţă de-mpărat, fie că eşti viţă de sărac, spune-ne adevărul. Ce este mai bună, nedreptatea sau strîmbătatea ? ! — Nedreptatea, răspunse arapul, zbughind-o ca o nălucă pe calul care scotea flăcări pe nări. După aia arapul îşi întoarse calul şi i se văzu coada şi coarnele de drac. Şi de data asta fiul împăratului cel mic fusese păcălit. îi dădu fratelui cel mare pe cei o sută de ţechini şi se despărţiră. Fratele cel marc plecă spre palatul său iar cel mic pribeag în lume la voia întîmplării. După vreo lună fraţii se-ntîlniră iar, şi cel mare îl întrebă pe cel mic: — Frate dragă, aşa că e mai bună nedreptatea? — Dreptatea e mai bună, măcar de aş ajunge rob şi cerşetor, adăugă cel mic. — Vrei să ne rămăşim pe ultimii tăi o sută de ţechini că e mai bună nedreptatea? — Vreau ! — Şi să ne judece întîiul călător întîlnit în cale? — Fie voia ta, frate ! Fraţii merseră o zi, merseră două, şi-n a treia zi se-ntîlniră cu Dumnezeu în cale. Ţoalele de pe el sclipeau şi-mprejurul capului avea un cerc strălucitor ca soarele de pe cer. 167 — Călătorule, cine eşti tu, întrebă fratele cel mic. — Eu sînt stăpînul pămîntului, Dumnezeul cerului şi al stelelor. — Dacă eşti tu cu adevărat Dumnezeu, fă-ne dreptate nouă, celor doi fraţi aflaţi în vrajbă şi spune-ne, ce este mai bună, dreptatea sau strîmbătatea ? — Strîmbătatea, fii mei, este mai bună, toată omenirea e nedreaptă ! Fratele cel mare bufni într-un rîs drăcesc, iar cel mic neaşteptîndu-se ca pînă şi Dumnezeu să fie de partea nedreptăţii, oftă adînc şi-i dădu ultima sută de ţechini. — Aduc laudă lui Dumnezeu, că n-am nici o avere, sînt om sărac şi cinstit şi n-am decît un cal, pe care mă rămăsese din nou că dreptatea e mai bună. Fratele cel mare auzind că vrea să puie rămăşag şi pe cal îi spuse: — Aide să pornim şi cel dinţii drumeţ înt'îlnit să hotărască dacă e mai bună dreptate sau nedreptatea ! Ei plecară în lungul şi curmezişul împărăţiei. în acest timp se întîlniră cu un moşneag orb care abia se mişca bodicăind cu ciumagul poteca pe care abia se mişca. Fratele cel mic îl privi cu neîncredere zicîndu-i: — Moşule cu barba pînă-n genunchi, ai colindat lumea şi ai văzut şi bune şi rele, acum cînd Dumnezeu ţi-a luat vederea te rugăm fii drept şi ne spune: ce este mai bună oamenilor, dreptatea ori nedreptatea? — Nedreptatea, taică ! şi moşul plecă încet pe drum. Fratele cel mic oftă din nou, îl podidiră lacrimile în ochi şi dete calul fratelui mare dar aruneîndu-şi privirea către moşneag, văzu că acesta ia bastonul şi aruncîndu-1 «de-a bou» de trei ori, acesta se prefăcu într-un măgar. Moşneagul cînd se urcă pe măgar care şi începu să sară în sus de partea dinapoi, aruncîndu-1 pe moşneag la pămînt care scoţînd un geamăt lung şi năbuşit se prefăcu în diavol cu coarne, se urcă pe măgar şi merse mai departe. Fratele cel mic, rămase năuc şi nu-i venea să creadă ochilor că fusese iarăşi păcălit. Oftă din nou şi întoreîndu-se spre fratele său zise: — Aduc laudă lui Dumnezeu că am ajuns de tot sărac, dar tot cred în dreptate, n-am decît ochii şi mă rămăsese pe ei că tot dreptatea este mai bună. — Nu-ti pare rău dacă pentru dreptate rămîi fără ochi, frate? — Nu! Atunci fratele cel mare nu avu răbdare să aştepte vreun alt judecător şi-şi face singur dreptate. Se apropie de fratele său cel mic cu un cuţit şi-i scoase ochii zicîndu-i cu mulţămire, să caute pe jos prin ţărînă, să-şi găsească ochii şi să-i pună la loc. — Acuma iată, să te ajute dreptatea, cînd ai ajuns sărac şi fără vedere. — Frate dragă, eu am pierdut averea şi ochii pentru dreptate, numai te rog acum să-mi dai apă într-un ciob să-mi ud gura şi să-mi spăl rănile. Apoi du-mă lîngă un izvor şi lasă-mă acolo sub o plută să mor la adăpost de vînt sătul de apă şi de dreptate. împăratul frate îl duse sub o plută lîngă un izvor ce se afla în apropiere şi-n coaja unui fag îi aduse apă. Pluta era puţin mai în sus de izvor. Orbul se aşeză la tulpina plutei; ofta mereu căci nu mai avea nici lacrimi şi nici ochi să mai plîngă. Rămase aşa în negură aşteptînd să fie sfîşiat de fiarele sălbatice sau să moară de foame. Stînd el aci îşi făcu un culcuş din iarbă la tulpina plutei şi ca să nu moară de foame ajunse să pască iarbă ca vitele. Uneori se pierdea de izvor şi plută şi le căuta zile întregi ascultînd să audă susurul apei de la izvor. Aştepta moartea cu bucurie să-l scape de chinuri, dar ea îl ocolea. 168 într-un miez de noapte se trezi deodată la zgomotul unui foşnet de păsări. Auzi pe cineva scăldîndu-se în izvorul de alături şi un glas omenesc spuse: — Ştiţi voi, zînelor, că fata împăratului din miazănoapte este plină de răni şi trage să moară? împăratul a chemat toţi vracii, toate babele şi dofto-roaicele şi doftorii şi nima n-o mai poate vindeca. Dacă băiatul ăsta care doarme alături ar şti să ia apă de unde noi ne-am scăldat şi să i-o ducă s-o scalde cu ea, într-o zi şi o noapte ar uidi sănătoasă, pe cînd aşa, dacă nu moare rămîne chioară, oarbă, oloagă şi beteagă toată viaţa ei. Taman cînd zîna cea mai mică sfîrşi vorba fără a se nădăi că băiatul o poate auzi, în depărtare, în adîncuri de păduri nepătrunse de picior omenesc, cocoşul sălbatec scoase un puternic cucuriguuuu, cucuriguuuu. Zînele fuga se-mbrăcară în hainele lor de borangic albe şi-şi luară zborul spre casa zînelor departe ascunse după un nor în ceri. Săracul orb de lîngă plută cum auzi zborul zînelor, s-apropie de izvorul tămăduitor, îşi spălă cu băgare de seamă ochii şi mare-i fu mirarea cînd văzu din nou apă, iarbă, copaci, păduri şi păsări. Numai la soare nu se îndura să privească. La asfinţit văzu şi soarele şi luna cînd răsări pe ceri după ce se înnoptă. Mare mulţămire aduse el zînelor, pentru care făcu şi un cîntec minunat pe care-1 cînta la poalele codrului în miez de noapte. Greutatea cea mare era acum, că nu avea în ce să ia apă ca s-o ducă la fata împăratului. în zadar încercă el să sape într-o piatră cu o băuţă tare loc pentru a pune apă care vindeca oamenii de orice boală. Mîhnit, bietul băiat trebui să iasă la lume să caute un vas neînceput. Aşa mergînd el ajunse la o grădină, văzu troci crescute pe un gard. Rupse cu băgare de seamă o troacă mai coaptă şi un teglici mic, le scoase seminţele şi porni înapoi la izvorul cu apă tămăduitoare. Aci aşteptă el pînă ce luna se sui sus pe cer de rămase ca un caier de lînă. Aşezat din nou în culcuşul său aştepta scăldatul zînelor şi după ce cîntă cocoşul de-şi luară zînele zborul spre stele, luă troaca şi ţegliciul, le umplu cu apă tămăduitoare şi porni către împărăţia de miazănoapte. Lung era drumul pînă la acel împărat. în timpul ăsta fata împăratului trăgea să moară. Văruicile ei ca şi dănacii care veniseră din toată lumea cu fel de fel de leacuri să-i scape viaţa nu-i puteau ajuta la nimic. Acum nici un leac n-a putut s-o vindece, fata împăratului abia îşi trăgea sufletul. împărăteasa îşi smulgea părul din cap de durere, umbla năucă prin palat şi nu-şi mai găsea loc de durere că-şi pierde fata. împăratul se gîndea să-şi pună capăt zilelor cu gida, dacă fiica lui va muri pentru că o avea numai pe ea. Acuma în timpul ăsta fratele cel sărac mergea iute spre scaunul împărăţiei. El alerga ziua şi noaptea, drumul era lung şi cal nu avea. Ar fi putut să fure vreun cal, însă se gîndea că ta-su 1-a-nvăţat, nici la cea mai mare nevoie să nu fure din lucrul altuia că mare pedeapsă l-ar putea aştepta. El mergea pe căi lungi şi ocolite tot aşa cum îl sfătuise ta-su că cine merge pe drum ocolit ajunge mai iute decît cel ce vrea să ajungă pe drum mai drept. Marea lui nenorocire a fost că necuratul l-a urmărit de pe urmă. Cînd s-a apropiat de zidurile marelui oraş care se zăreau în depărtare, diavolul îi ieşi înainte prefăcut în porcar şi cînd trecu cu porcii pe lîngă el înadins dete cu o moacă şi-i sparse troaca cu apă de la izvorul zînelor. — Ce-ţi pare rău, de o troacă măi, de mă priveşti aşa? — Nu-mi pare rău, omule, că ştiu că n-ai vrut, numai mă mir unde s-a pomenit porcar cu coadă?! 169 Diavolul atunci băgă de seamă că uitase să-şi bage coada-n cioareci si plecă cu turma de porci, ruşinat la Scaraoschi să ceară alte ţoale că a fost recunoscut. Tartorele se făcu foc de mînie de-1 păli de cîteva ori peste spinare cu o furcă de fier de-i pîrîiră oasele. îi porunci să se prefacă în cerşetoare ca să-l poată căta dacă nu mai are şi alte vase cu apă de la izvorul zînelor. în timpul ăsta fratele cel mic schimbă poteca o luă să ocolească cetatea. Diavolul prefăcut în cerşetoare se legă de un băieţandru care venea de undeva de la drum, şi crezînd că e fratele împăratului care ducea apa zînelor se prefăcu că a fost batjocorită ca cerşetoare începu să-l lovească cu ciomăgelul tocmai pe unde zicea baba, căci ciomăgelul era putere fermecată. Cînd baba a gîndit c-a spart toate vasele drumeţului ce le-ar fi avut şi-a văzut de drum lăsîndu-1 pe acesta leşinat. în acest timp fratele cel sărac al împăratului din împărăţia iui Soare Răsare, ascultînd de sfaturile tatălui sau, că dacă vrea să ajungă la ţintă e mai bine să folosească drumul ocolit, pomi şi merse pe marginea oraşului şi intră în cetate, tum-te pe la celălalt capăt al oraşului. Ajunse acolo taman înainte de cîntatul cocoşilor. în palat toată lumea plîngea şi se văicărea. Fata împăratului îşi trăgea cea de pe urmă suflare. Cei de lingă ea stăteau încremeniţi şi neputincioşi în faţa morţii, care venise şi sta gata să-i ia sufletul tinerei şi frumoasei fiice de împărat din împărăţia de miazănoapte. Şi în deznădejdea asta cînd toţi o credeau pierdută şi însăşi moartea era sigură că înainte de cîntatul cocoşilor va zbura cu sufletul frumoasei fete spre cer, fratele cel mic şi sărac intră ca furtună în palat nu ca un flăcău chipeş, tînăr şi frumos, ci ca unul rupt, zdrenţăros cu faţa bătută arsă de soare şi vînt, supt de foame şi istovit de drumuri pe care mersese de trei luni de zile, zise cu îndrăzneala începătorului însă cu un glas aproape stins de drumuială: — Am venit cu apă tămăduitoare de la marginea lumii ca să dau viaţă fiicei voastre. Lăsaţi-mă o zi şi o noapte să o îngrijesc eu şi s-o spăl cu apa de la izvorul zînelor. — Bine ai venit, fiule, fă ce ştii să-mi poţi scăpa fiica de la moarte şi dacă vei putea, împărăţia va îi a ta. — Fac tot ce pot şi cred că e bine şi drept, aşa cum m-a învăţat tatăl meu. Fratele cel mic, puse într-o albie de lemn cîteva picături de apă din tegliciul pitulat sub braţul stîng şi îi făcu baie fiicei împăratului. Fata începu să se simtă mai bine, se înveseli şi mulţămi necunoscutului care-i adusese leacul din apa neîncepută a zînelor. După o zi şi jumătate ea fu vindecată şi ieşi pe porţile palatului de aur ca s-o vadă poporul din împărăţie, care auzind de însănătoşirea ei se strînsese la porţile palatului să se bucure. După ce fata uidi curată şi sănătoasă de răni, împăratul se bucură aşa de mult că scoase pe toţi robii din închisori şi iertă de datorii pe toţi oamenii săraci ai împărăţiei. El se jură că nu va mai face niciodată războaie şi va cere la toţi împăraţii să trăiască în prietenie şi înţelegere ! Se înveseleau soli de împăraţi veniţi din toate părţile lumii, se înveselea poporul de însănătoşirea fiicei împăratului. împăratul de bucurie, îmbrăcă pe bietul drumeţ în ţoale de mătase strălucitoare de împărat cum i se cuvenea după dreptate, îl luă ca ginere şi cheamă la nunta fiicei sale pe toţi împăraţii din lume. La nuntă veni şi fratele său cel mare din împărăţia de la Soare Răsare. Lîngă scaunul împăratului sta acum încă un scaun de aur în care sta fratele 170 cel mic şi sărac, cel cu direptatea. Fratele cel mare, împăratul ţării de la Soare Răsare, văzînd pe fratele său cel mic lingă împărat şezînd pe scaunul de aur, cu ochi în cap pe care el îi scosese, se înfricoşă, îngălbeni şi rămase locului ca o stană de piatră. Drumeţul, înainte de a se însura cu fata împăratului vru să încerce pe împărat să vadă cît de drept este şi-l întrebă: — înalte împărat, ce credeţi că e mai bună, dreptatea sau nedreptatea? — Dreptatea e mai bună, taicule, că ea iese la lumină din întuneric ca şi soarele din noapte, ca şi iarba şi vietăţile, primăvara din negura pămîntului. — Atunci vreau să vă fiu ginere. Eu pentru dreptate am pierdut împărăţia tatălui meu, am ajuns sărac şi cerşetor şi iată că pentru dreptate soarta m-a ajutat să înving nedreptatea. împăratul auzind că el a fost şi fiu de împărat şi a pătimit pentru dreptate şi mai mult s-a bucurat şi nunta a ţinut o lună şi-o săptămînă, de cînd se punea luna şi uidea cît secera. La nunta lui el s-a purtat frumos cu fratele lui cel mare, spunîndu-i: — Frate dragă, ţie să-ţi dea soarta aşa bine, aşa noroc, după bunătatea inimii tale! După nuntă, frate-su împăratul plecă foarte mîhnit că împărăţia sa s-ar putea clătina de acum înainte din pricina fratelui cel mic căruia îi scosese ochii şi-i luase toată împărăţia. Se temea acum de puterea fratelui său care avea în mină dreptatea. La drept vorbind fratele cel mic ajuns împărat îşi vedea de treburile împărăţiei, de dreptate pentru popor şi nici nu se gîndea să-i facă fratelui său vreun rău. Era mulţămit că putea să împartă dreptatea între oameni. Tînăra împărăteasă avu după un an de zile un făt frumos ca din poveşti. Urma din nou veselie şi petreceri şi peste tot dreptate şi mulţă-mire pentru popor. Fratele cel mare în schimb ajunsese foarte trist şi nemulţumit cu soarta sa. începuse să se căiască de faptele sale însă totuşi lăcomia nu-1 părăsea. Aflase de izvorul zînelor şi se gîndea ce să facă ca să-l poată întrece pe fratele său. Tocmai atunci auzi că într-o împărăţie din miazăzi ar fi pe patul de moarte fiica împăratului. îşi puse în gînd că n-ar fi rău dacă şi el se duce ca fratele său să fure din apă şi apoi s-ar însura cu fiica împăratului. S-o vindece mai întîi, e tocmai ceea ce dorea ca să-l întreacă pe fratele şi să-şi mărească şi marginile împărăţiei. Zis şi făcut! Nu stătu mult pe gînduri, luă un vas şi porni la izvorul zînelor. Aci mai întîi îşi scoase ochii şi se pregăti să aştepte miezul nopţii ca să ia şi el apă din izvorul cel tainic. El care credea şi acum că e mai bună nedreptatea s-ascunsă între nişte răchită şi aştepta cu luare aminte coborîrea zînelor din cer la scăldat. Voia şi el întîi să-şi spele ochii ca să vadă, apoi să ia apă într-un ulcior şi să se ducă la fata împăratului din miazăzi. După puţin timp s-auzi foşnetul zînelor care veneau voioase la scăldat. Cînd ajunseră la izvor, cea mai mare spuse către celelalte: — Suratelor, fetelor, voi ştiţi că s-a vindecat fata împăratului de miazănoapte cu apa din izvorul nostru? — Bag seama vreo faţă omenească o fi ascultat vorbele noastre şi i-o fi dus din apa tămăduitoare, spuse cea mică. — S-ar putea şi acum cineva să m-asculte. Ar fi bine să căutăm împrejurimile înainte de a ne scălda. 171 Zînele începură a căta. Nu cătară prea mult că deteră peste fratele cel mare pitulat în desişul răchitelor. — Ce cauţi aci, blest >matule, în împărăţia zînelor, nu ştii că cine vine să ia apă pe furat din izvorul vieţii, plăteşte prin moarte? Fratele care iubea nedreptatea şi nu era mulţămit cu soarta ce o avea, fu apucat de zîne de mîmi şi de picioare care trăgînd fiecare de el în toate părţile, îl spintecară în bucăţi şi-l azvîrliră lîngă un ciongar bătrîn ca să-i mănînce carnea cea acră corbii şi vulturii cerului. Fratele cel mare îşi făcu singur dreptate în cele din urmă, căci săpase groapa altuia şi căzu el într-însa. MUSTĂCIOSUL Au fost trei fete la adunat fîn pe livezi primăvara. Cum adunau ele fîn de pe livezi, le-a văzut ursul din peşteră. S-a repezit la cea mai frumoasă, a luat-o în braţă şi a fugit cu ea în peşteră. S-a culcat cu ea şi-a luat-o de muiere! Muierea a plecat greoaie şi a făcut copilul. Ursul n-a lăsat-o nici să vadă soarele. I-a dat ea copilului ţîţă şi-i spune: — Pănă cînd mă ţii aşa, ia piatra din uşa peşterii; am copii acuşa, nu mai plec eu de la tine. Şi iasă ea afară pe lume, mîngăie copilul. Da într-o zi, cînd i-a venit ei a luat dunga şi a fugit şi s-a dus în lume, l-a lăsat pe urs. Dar copilul a rămas cu tată-su. Nu mai are ţîţă şi-l întreabă ursul pe copil: — Ce-ai mîncat pînă acum ? — Lapte ! — Bine, o să-ţi aduc lapte de vulpe, lupoaică, ursoaică, de ce-ţi place ţie ! S-a-nvăţat copilul pe lapte amestecat de la joavine. Şi aşa a crescut copilul 10—15 ani şi se simte puternic. Şi-a venit el în mintea lui şi-i spune la urs: — Tată, ce stau eu cu tine? Eu sînt un om, mă duc la lume. Trebuie să mă-nsor să iau fămie! — Mă taică, copile, vrei să asculţi de mine ? Să nu ieşi din peşteră, nu fi prost să ieşi. Văd şi eu că trebuie să te duci în lume. Vino-ncoa cu mine. Şi şi-au ales un fag mai gros. — Dacă pleci de la mine, ia fagul ăsta, scoate-1 şi pune-1 în pămînt, cu coroana, cu crengile-n jos. Hai trage afară pe fag. Trage, dar n-are putere să-l scoată! — Poţi să pleci numai rămîi un om prost; dar dacă mai stai un an de zile ai să ajungi om mare, haiduc mare. S-a oprit copilul şi a mai stat încă un an. Era mai puternic. Cînd a venit anul a zis: — Hei, tată, a trecut anul, mă duc. — Vino încoace, scoate fagul şi pune-1 cu vinele-n sus. îl trage dar nu poate să-l întoarcă. — Mai trebuie să stai încă un an, dacă vrei să asculţi de mine să ieş-i om mare. Ăl de al treilea an l-a scos pe fag şi l-a pus cu rădăcinile-nsus. 172 —JjHei, acuma poţi să te duci. A plecat băiatul în lume. Se duce pe o cîmpie. Cînd se uită acolo pluguri multe, ară cu boii. Numără el vreo 400 pluguri, ară unul după altul. Le dă bun lucru şi se duce la plugari. — Bun lucru, plugarilor, aveţi ceva demîncare? — Bre, încă n-a venit prînzul; vine acuşi mîncarea, de 400 de oamini şi 400 de pluguri. — Mai odin şi eu aici pînă vine prînzul. — Lasă că prînzeşti cu noi! Pe la prînz, iată carăle vin pline cu fiertură, oale, cazane. Au oprit plugarii boii, s-aşează să mănînce. Zice băiatul: — Bre, eu n-am socoteală să mănînc cu voi, n-aveţi nici voi. Eu nu mă satur singur. — Fugi de-aci că nu poţi s-o mânînci singur pe toată. — Hai la rămaş, zice. Dacă n-oi mînca să mă omorîţi aici, dar dacă oi mînca tot, să ştiţi că vă iau cele 400 de pluguri. Plugarii au căscat ochii şi l-au lăsat să mănînce. S-a pus pe mîncare şi iprăveşte. — Păziţi bine, ori îmi luaţi capul, ori vă iau plugurile! El le mîncă mîncarea toată. — Mai aveţi? — Nu mai avem. — Dejugaţi boii. Au dejugat boii şi au adunat plugurile. A lăsat tînjelile, jugurile şi plugurile cu roţile cu totul le-a luat în spinare şi a plecat cu ele în oraş şi a întrebat cine este acolo fierar şi l-a îndreptat lumea într-acolo. Le-a dat jos. — Eşti maistor bun, ştii să lucri? Poţi din plugurile astea toate să-mi faci un buzdugan? — Pot. — O să-ţi plătesc bine. O să-ţi ajungă fierul? — O să ajungă. însă fierarul a făcut socoteala că ăsta este unul într-o ureche şi o să-i facă un buzdugan mai mic şi o să scape. — în cutare vreme o să vin să-l iau îi zisă. S-a apucat fierarul a topit fierul şi a făcut un buzdugan; alelante pluguri i-au rămas lui. în ziua vorbită vine băiatul să-şi ia buzduganul şi maistorul să-şi ia banii. — L-ai furşit? — L-am furşit. — Adu-1 încoa. Ia copilul buzduganul îl învîrteşte de două ori şi dă cu el în sus; cînd cade jos se şi frînge-n două. — Ziseşi că-mi faci buzdugan? Scoate plugurile toate 1 Le-a scos şi l-a tăiat pe maistor. Ia băiatul plugurile şi buzduganul pe spinare, pleacă şi se duce la alt maistor. — Poţi să-mi faci din plugurile astea un buzdugan? 173 — Pot. — Dacă poţi, fă-1; cît ceri atît îţi plătesc. Maistorul auzise ce se întîmplase cu celălant. — Lasă-1 că-ţi fac buzdugan. El lăsă plugurile şi maistorul a topit tot, ba a mai cumpărat 20 de pluguri şi a băgat tot în buzdugan. Vine copilul să ia buzduganul. Dă cu el în sus şi cînd cade nu se mai frînge. I-a dat banii şi a plecat. A ieşit pe o cîmpie unde munceşte lumea. Merge pe drum, da-n oaldă lingă drum, sapă un om cu fata lui. — Bun lucru ! — Mulţămesc dumitale. — Aveţi o ţîră de mîncare că tare mi-e foame. — N-avem, da vine muierea cu prînzul, şezi că e vremea să vină. — Da ce-ţi este fata asta ? — Asta este fata mea ! Se vede şi muierea cu prînzul. Oala îmbăierată, mălaiul pe traistă. A pus jos masa, a pus făsuiul în strachină. El cum a pus mîna pe lingură a început să soarbă; da omul, gazda holbează ochii mari. — Stai o ţîră, măi băiete, nu te grăbi: că la noi aşa este obiceiul să faci sfînta cruce şi să zici: « Doamne păzeşte-ne de rău», şi pe urmă să mănînci. Făcu băiatul cruce, iar luă lingura şi începu să mănînce. Mîncară toţi şi toţi se lăsară deodată. — Măi băiete, nu-ţi fie ruşine, ia de mănîncă. — Am mîncat şi m-am săturat. Se gîndi el: dincolo mănînci cît 400 şi nu te saţuri, dar aici mă săturai. Ce-o mai fi şi asta? După ce se săturară odiniră cîta şi o luară la taină. — Vreţi voi să măritaţi fata asta după mine? — Vrem, ama se ţine de ea o hală. Vine la amiaz întotdeauna la ea. — Astăzi vine? — Vine. — Ce ală e aia ? — Mustăciosul! — Unde şede? — Care ştie? Mai stai cîta să-l vezi. — Măi băiete dincotro vine el ? — Vine de la scăpătat. — Şi cum vine ? — Vine cu o mustaţă pe pămînt de mătură drumurile şi ogaşele, iar dealurile le doboară şi face cîmpii; iar cu alălaltă mustaţă şterge stelele pe cer, le tulbură, le mestecă, le rupe. într-o parte de mustaţă are 365 de cuiburi de arăţi, prefacători, bufniţe, berze, golumbi, toate moadele de păsări. Şi cînd vine, vine ciripind, frînge pădurile, făcînd larmă mare, rupe ciocile, astupă ogaşele, opreşte apele. Stă băiatul şi să gîndeşte: aşa ceva n-a mai auzit. — Bas o să stau să-I văd la amiaz. — Să stai numai pitulat, colo-n tufă, acolo fă-ţi crovu şi stai pitit, că urlă ca un cutremur. Să pierde lumina de pe pămînt. Cînd porneşte din slăvile cerului e mare, dar cu cît s-apropie să face mic ca un voinic. Să dă jos, şede cu ea cît vrea şi iar pleacă-n sus. 174 — O să stau să văd! Aude la amiază vîjăind cu cele 365 cuiburi prin mustăţile lui, urlă cîmpul în mustăţile lui, s-apleacă copacii, pînă să face mic şi doboară la ea cît omul. Cînd s-a doborît pune capul la fată-n poală că e ostănit. El, adurmit. Acum băiatul vede şi pleacă la ei cu buzduganul în mină să vadă ce face el cu ea. Vine pitiş şi-l găseşte durmind. invîrteşte buzduganul şi dă-n capul lui şi-l pomeneşte. — Ia fată sama, ce mă gîdilă-n cap? Fata n-ar vrea să spună. Iar închide oichii, iar fata-1 cată puţin în cap, da nu-i spune de băiatul cu buzduganul. Baiatul mai dă odată cu buzduganul şi zice: — Ceva m-a ciupit în cap, ce, tu nu vezi ? zice Mustăciosul. Băiatul îşi face planul să dea din toate puterile, să opinteşte odată, dă cît poate şi să pune pe fugă. El sare supărat. — Care mă pişcă mă de nu mă lasă să mă odinesc ? Fuge băiatul, da şi Mustăciosul după el. Ajunge la o arie, unii vîntură grîu. Zice băiatul: — Ia-mă pe lopată şi aruncă-mă peste apa asta. L-a pus şi l-a aruncat peste apă. Ajunge Mustăciosul şi-l întreabă: — Unde e băiatul ? — Uite-1 dincolo de apă. îl vede Mustăciosul peste o arătură, acolo un semănător cu traista de git, da Mustăciosul aproape. Ajunge la semănător şi zice: — Lasă-mă-n traistă că vine Mustăciosul piste mine şi mă omoară ! L-a pitulat în griul din traistă. Omul semănînd cu mîna grîul i-a venit să lapede în gură cîteva boabe şi l-a aruncat în gură pe băiat. Cînd să roadă boabele, băiatul s-a ascuns într-o măsa găunoasă. N-are ce-i face ! Omul a ros boabele şi samănă grîul. Iacă ajunge şi Mustăciosul. — Unde-i ăla care fuge pe-aici ? — Nu ştiu, n-am văzut pe nima, cată-1! — S-a uitat da el nicăeri. Da băiatul încă mai stă pitulat în măsaua găunoasă. S-a întors Mustăciosul mirat. A şi uitat de el! Omul a luat plugul şi s-a dus acasă. A grăpat şi a plecat la cină. Sara cînd a ajuns acasă a făcut muierea de cină, a şezut să cineze; dar tocmai cînd să ia lingura ca s-o bage-n gură, băiatu-i sare din gură. — Hoooo! tu erai ? zău că uitasăm de tine. — Şezi la masă să cinăm. Se aşeazară şi începură să cineze. — De ce ai dumneata o măsea spartă-n gură, întrebă băiatul. — Păi cică pe cînd eram mai tinăr, cică m-a trimis tata cu 20 cai să cumpăr sare şi cu 40 saci goi la mare. Am umplut 40 saci, cîte doi pe un cal şi am plecat cu sarea şi cu caii. Mergînd pe cîmp, vine un nor şi sarea să topeşte. Eu cat încoa, încolo o colibă, iau sacii şi-i bag în colibă. Acolo am stat la scuteală, iar caii afară legaţi. Cînd mă pomenesc la ziuă dormeam într-o căpăţînă de cal. Vin pîndarii iau căpăţîna de cal, o pun în praştie şi dau cu ea peste cîmpie. Atunci eu am căzut cu măsaua într-un par de vie şi s-a făcut găunoasă. S-au închinat şi s-au săturat dintr-un blid cu mîncare şi poate trăiesc şi azi fericiţi, că lumea e mare şi prostime multă. 175 FATA DIN DAFIN A fost odată o fămeie văduvă, săracă şi fămeia avea un copil din fiori într-o zi, el tot o întreba pe mumă-sa cine este tatăl lui? Da ea nu vrea să spună. Atunci el într-o zi s-a făcut bolnav şi i-a spus lui mumă-sa: — Mumă, eu am visat că trebuie să-mi dai ţîţă pe sub pragul uşii, că atunci mă fac bine. Ea a băgat ţîţa pe sub prag ca să sugă, da el eria băiat de peste 20 de ai. — Nu ridic pragul pînă nu-mi spui cine este tatăl meu? — Muică, em am fost slugă la împărat şi tu eşti copilul lui. Să te duci în gunoi unde arunci la vite băligaru şi să câţi acolo că o să găsăşti un frîu de la calul lui tată-tu. Băiatul a ridicat pragu şi mum-sa a plecat. S-a dus, a săpat în băligar şi a găsit un căpăstru ruginit ca vai de el. A luat căpăstru, l-a scuturat şi a sclipit ca aurul, rugina a căzut toată. Şi vine calul lui ta-su bătrîn şi bubos prăpădit de tot. Calul vorbi: — Ce ai cu mine, stăpîne ? — N-am nimic ! Eu te-am strigat. — Eu sînt calul lui tată-tu. Şi el i-a dat brînci calului. — Nu-mi da brînci, da fierbe ovăs cu lapte şi ai să vezi ce am să-ţi fac ! El a făcut aşa cum i-a cerut şi 40 de zile i-a dat să mănînce şi s-a făcut un cal frumos şi i-a spus: — Stăpîne, eu ştiu că tu ai un gînd de plecare undeva, da să mă asculţi pe mine. Da el avea gîndul să plece să cate fata din dafin; îl rodea dorul s-o cate. Şi au plecat la fata din dafin, că avea calu ărpii, că eria năzdrăvan. — Vezi, acuma ajungem la o livadă cu flori frumoase ce n-ai mai văzut, tu să nu te atingi de ele, că dacă rupi o floare, toate florile să grămădesc pe tine, că florile sînt vii şi atacă oamenii voinici şi călare şi-i omoară. Că mulţi voinici au plecat la fata din dafin şi au murit. Au plecat şi au ajuns la lunca de flori, catifelate şi în mai multe culori, toate întoarse cu faţa spre voinic şi cal şi el s-a oprit şi nu s-a dat jos şi nici n-a rupt nici o floare. Pe urmă a trecut o prăpastie şi a mers şi a ajuns la o pădure. Aci calul i-a spus: — Priveşte piste pădure şi vezi ce ne aşteaptă! Piste pădure doi balauri întoarseră capetele spre ei. Calul a spus: — Bagă mîna în ureichea mea şi găseşti o gresie, dai cu ea piste pădure cît poţi. A luat gresia şi a aruncat-o piste pădure, iar şerpii au aplecat capetele şi calul a zburat piste ei. Au ajuns ei la un zid, să duc pingă zid ca să găsască un loc de trecere. Zidul era înalt de la pămînt pînă la cer. Calul atunci iar i-a spus: — Bagă mîna în urechea mea, scoate o greasă şi dă-i cît poţi în zid şi s-a făcut în zid o gaură cît să treacă calul şi au trecut şi pe a treia prăpastie. Şi-au plecat la fata din dafin. Cînd au ajuns aproape, calul a zis: — Nu mergem la fata din dafin, mergem la un moş să ne înveţe el ce să facem? S-au dus la moşu şi moşu a întrebat: — Am venit să ne sfatuieşti ce să facem? — Bine că aţi venit, că mulţi voinici au mai venit şi toţi s-a făcut piatră. Dar dacă vrei să izbuteşti să te-nvăţ să seceri griul meu tot, să-l legi şi 176 să-l faci cîrstăţi. S-a dus el la cal şi i-a spus îot ce i-a spus moşul. Calul i-a spus să se ducă să secere. A secerat el singur 40 de zile, a legat şi a furşit. Pe urmă a venit iar la moşu şi i-a spus: — Tu te duci acolo, da ea are putere că pînă nu va răsări soarele te-m-petreşte. Da să faci în aşa fel să te duci şi să o duci cu vorba pînă va răsări soarele şi după aia s-o iei în braţă şi s-o strîngi. Şi aşa a făcut băiatul. Fata ieşea noaptea pînă-n ziuă din dafin, culegea flori şi iar intra în dafin, da cînd să vărsau zorile, ea iar intra în dafin. Vitejii care veneau s-o sărute se prefăceau în piatră, se-mpietreau. Da băiatul s-a dus şi ea ieşi şi culeasă flori. Ea îl privi şi aşteptă s-o ia în braţe şi să-l împietrească. Ea îi da flori da el nu se apropia şi tot îi vorbea. După astă povestire se ivea soarele. Ea îi aducea flori, dar el îi spunea poveşti şi o amîna, pînă răsări bine soarele. Cînd o văzu după răsăritul soarelui, o luă pe la spate în braţe, o strînse şi-i dete drumul. Fata se dusă cu chita de flori la dafin şi cînd ajunsă acolo, rosti cuvintele: — Deşchide-te, dafine, Că vine a ta fată, De soare nevăzută, De vînt nebătută, De voinic nesărutată. Dafinul se deschidea şi ea cu braţul cu flori intra înăuntru. Da acuma să dusă cu braţul cu flori şi zise: — Deschide-te, dafin, Deschide-te, tată, Că vine a ta fată. Cu braţul cu flori. Aici să opri că nu mai putu spune mai departe: De vînt nebătută, De soare nevăzută, De voinic nesărutată. Că o văzuse soarele, vîntul o bătusă, voinicul o pupasă. Dafinul nu să deschisă de supărare. Atunci ea să-ntoarsă cu braţul cu flori şi să [dusă la voinic şi-i zisă: — la-mă cu tine, că tata nu mă mai primeşte. Atunci voinicul a luat-o şi-a plecat cu ea la moşul unde era calul; i-a mulţămit moşului, au încălecat aimîndoi şi au plecat. Da zmeoaica a aflat şi a venit în zbor, cu o falcă-n cer şi cu alta în pămînt, a stropit viţa, adică pe muma fetii şi pe dafin, pe tatăl fetii şi ei au înviat pe loc şi au plecat împreună pe acelaşi loc pe unde veniseră. Da de acum numai era nici zidul pînă-n cer, nici pădurea cu balauri, şi nici livada cu flori mîncătoare de oameni. Au mers la palatele împărăteşti unde au rămas să stăpînească şi să trăiască în pace şi fericiţi. OMUL CARE ŞTIE GRAIUL ANIMALELOR Un om cu o muiere să ducea la sapă într-o zi şi în drum aimîndoi erau călări. El pe cal şi ea pe iapă şi în drumul lor un foc mare. Şi-n mijlocul focului un şerpe, care zbiera cît putea să-l scape omul. Omul a pus coada sapei şi şarpele s-a urcat pe sapă, pe urmă i-a scuipat lui în gură. 1^7 — De-acum, vei şti să asculţi şi înţălegi tot ce vorbesc animalele şi să nu spui la nimeni, că mori dacă spui. Atunci plecă şerpele şi plecară şi ei să sape la bostane. Pe drum un cuc cînta. Da omul îl înjură pe cuc, că-1 înţălesese. Cucul zicea: — Toată lumea să moară, numai cucu să ramină. Il înjură şi plecă înainte; ajunsără la o cioară jigodită: — Ga, ga, ga ! Da el zice: — Aşa fă, mînca-ţi-aş limba, fiincă cioara zicea: — Dă-ne, Doamne berechet de porumb, să aibă toată lumea şi să am şi eu ! Da muierea zice: — Ce mă, cucul frumos îl înjuraşi, da pe cioara spurcată o lăudaşi. Da rînchează iapa, apoi întrebă iapa. — Ţi-e greu cu stăpînul tău? — îmi e greu ! — Da ţie ţi-e greu? — Mi-e greu că eu duc şi eu am mînz în burtă şi stăpînu are copilul iubitor. Da el a rîs. — Mă, de ce rîzi, tu ştii ceva de la şerpe ? — Nu bre, nu ştiu nimic! Dar ea zor să-i spună că nu mai vorbeşte cu el! — Bre, o să-ţi spun, da o să mor! — Ce dacă mori ? Uită, spune mă, că mor eu ! A chemat omu să-i facă coşciugu şi rudele să-i facă pomană, da cele ce-i făceau coşciugul îi zice: — întinde-te puţin, bre, să-ţi iau măsură. Da cocoşul cîntă în prag iar cinele trist zice cocoşului. — Bine mă, stăpînul să pregăteşte de moarte şi ţie-ţi arde de cîntat ? — Lasă-1 mă să moară dacă e prost! Eu am patruzăci de găini şi pe toate le mint şi tot eu înghit bobul ăl mare. Da el dacă e prost să să lase după o muiere ! De ce nu ia el un pîrmac şi să-i măsoare şelele, că s-ar lăsa ea de iscodiri. Se scoală el, ia un ciumag, unde eria lume adunată si dă-i pe ea s-o omoare-n bătăi. — Ce e, mă, ce-ai cu mine ? — îţi spun bre vorba care-o câţi! Şi fugi după ea. — Nu mai veni şi nu mai spune, mă ! Şi nu i-a mai spus şi a scăpat omul de la moarte. Da avea el doi boi şi un măgar, boii veneau sara obosiţi şi gemînd şi măgaru care sta toată ziua, îi întreba: — Ce gemeţi aşa, mă ? — Păi dacă nu mai putem de lucru ? Păi ce să facem ? — Făceţi-vă bolnavi; nu mîncaţi sara, nu lingeţi sare, nu -beţi apă, şi n-o să vă mai ducă la plug. Omul înţălege tot, da si boii aşa au făcut. Da omul a zis: — Ei, lasă, că iau eu măgarul şi-l înjug în locul boilor. Şi dă-i pe măgar, toată ziua ară şi vine sara gîfăind acasă. — Ei ce e, cum a fost ? — Aa, ştii ce e? Toată ziulica am păscut pe lingă potoc, doar o brazdă am tras şi am păscut pe lingă pîrău, pe lunca cu dori. — Măi, dacă e aşa, ai să mergem la arat şi le-a dat mîncare şi-au mîncat. MUCEA CĂClCEA Cică a fost vreodată un băiat prost de tot, care s-a băgat argat la vreun împărat bogat. împăratul avea şi el o fată mare şi frumoasă, numai bună de măritat. Fata, cînd îl vedea scoţînd cirezile de vaci la păscut, de sus de la fereastră îi striga: — Mucea Căcîcea ! Mucea Căcîcea ! El lua pietre şi da după ea, apoi o înjura de mamă. îl aude împăratul şi-l înfruntă: — Măi băiete, să nu-mi înjuri fata de mumă ! înjur-o pe ea, dar ce ai tu cu mumă-sa? — Bine, măria-ta, dacă ea mă batjocoreşte, eu ce să fac* eu ce să mă apăr de ea? Ce, eu sînt Mucea Căcîcea? cum îmi zice ea?! — Zi-i şi tu altceva, dar n-o înjura de mumă şi de tată! Zis şi făcut. Se gîndeşte el că de acum înainte, altfel s-o înjure dacă-1 mai batjocoreşte ! Fata nu se lasă şi cum îl vede rupt şi jerpelit cu muci la nas, începe: iar fiă-1 poreclească: — Mucea Căcîcea Du-te la Temnicea; Şi adu făsui, Să-l agăţi în cui! El şi mai rău se mînie pe fată, dă cu pietre şi o înjură chiar pe fată. în palat e zarvă mare. Aude împăratul, însă el nu zice nimic, jocuri de copii! Ce era să zică? Mai trece, cît mai trece şi fata se vaită că e grea. împăratul cînd a auzit c-a rămas grea dintr-o înjurătură a lui Mucea, s-a mîniat foc ! Turba de mînie, nu altceva. Ca să-i pedepsească, a poruncit să se facă un butoi mare şi să le dea drumul pe o apă la amîndoi. Pentru fiica împăratului, slugile au pus mîncăruri bune toate şi tot felul de bunătăţi. Pentru Mucea, nimeni n-a pus nimic. El a început să plîngă cînd a auzit că o să fie închis în butoi şi are să moară de viu, dus de valuri peste mări şi ţări! Şi-a făcut şi el cîteva mămăligi şi a pus sare într-un sac, a luat apă şi faină de porumb şi au plecat la marginea unei ape mari. Acolo, i-a închis în butoi pe amîndoi şi le-a dat drumul pe firul apei. Apa era repede şi i-a dus zile, săptămîni şi luni de zile departe. Fata la început mînca bunătăţi, fripturi, dulciuri şi bea vin. Mucea mînca mămăligă cu ceapă şi bea apă. Dacă cerea de la fată ceva, ea îi da peste nună. La o vreme fata îşi mîncă toate bunătăţile. Se trase de foame într-un colţ al butoiului spre Mucea. — Mucea, dă-mi şi mie o felie de mămăligă şi o ceapă ! — Nu-ţi dau, că fetele de-mpăraţi mănîncă cîrnaţi şi nu le place ceapă ! Fata începu să plîngă de foame ! — Ţine, fată, ţine ceapă şi mămăligă de la Mucea ! Acum îţi este bun Mucea, dar la tine acas* te împiedicai de el. Iată ce ieşi din glumele tale prosteşti. 179 Prinţesa mîncă ceapa şi mămăliga plîngînd, apoi îşi ceru iertare de la Mucea. Mucea, de felul lui bun la suflet, o iertă, zicîndu-i: — Trebuie să te iert, nu pentru alta, ci fiindcă mi-a fost dat să mor lingă o fată frumoasă de-mpărat. în timpul ăsta împăratul şi-a venit în fire. A căzut bolnav la pat şi de dorul fiicei era gata să dea ortul popii. A poruncit să plece toate vapoarele şi să cate butoiul cu fiică-sa şi cu Mucea şi pe amîndoi teferi să-i aducă îndărăt la palat. Vasele împăratului au început să mişune peste mări şi ţări, pînă ce i-a găsit. Mai aveau puţin din făina de mălai şi mureau de foame ! Cînd i-au scos afară din butoi, amîndoi erau galbeni ca turta de ceară. S-au pus cu mîncarea, beutura şi traiul bun pe ei şi pînă să ajungă în împărăţia lui tătîne-su, şi-au prins faţă de om. Au început să se zburde de bucurie. Mai la urma urmei au sosit şi la palatele cutropite cu aur ale împăratului. împăratul eră pe patul de moarte, gata-gata să-şi dea sufletul. Cînd şi-a văzut fata, i-a venit sufletul la loc şi a poruncit să se facă nunta cu Mucea. Mucea însă a început să plîngă zicînd: — Ba, măria-ta, eu mă însor cu prinţesa numai dacă încetează cu porecla asta de Mucea Căcîcea ! — Să nu-1 mai porecleşti şi să-i zici pe numele lui cu care l-a botezat mă-sa, auzi! Şi ai să te măriţi cu el, că el ţi-a purtat noroc ţie şi tu lui. Şi s-au căsătorit, prinţesa a făcut un dolofan de copil frumos ca un boboc, cu părul de aur şi ochi albaştri ca cerul, încît semăna ca două picături de apă cu tată-su, Mucea. Şi încălecai pe o şea, De vă spusei povestea aşa! UN ŞORICEL ŞI UN PRICHINDEL A fost odată un moş şi o babă care n-aveau copii. Ce s-au vorbit şi ce s-au sfătuit, să plece moşu în lume, să cate un copil ca să aibă şi ei o vietate în casă. Baba i-a pregătit moşului mîncare de cu seară, i-a pus-o în desagă şi dimineaţa moşu îşi pune desaga în spate şi pleacă în lume. Pe drum merge moşu ce merge, cale lungă ca să ajungă, moşul a găsit un şoricel, l-a luat şi l-a pus în desagă şi iar a plecat mai departe. Mergînd el aşa din loc în loc pe de-a baba oarba, a găsit în cale şi un copil mic cît un degetar, pe care l-a botezat Prichindel. Moşul, dacă l-a găsit pe Prichindel, î-a pus în desagă şi s-a întors acasă. Cînd a ajuns acasă, baba l-a întrebat: — Ce ai făcut, moşule ? Moşul a scos desaga şi a golit-o în mijlocul căşii, din care a ieşit un şoricel şi un Prichindel. Baba s-a bucurat că moşu i-a găsit doi copii şi au şi ei vietăţi în casă. Şoarecele a început să se zburde prin casă, iar prichindel a sărit drept în pat. 180 A doua zi moşul, cînd s-a sculat, a înjugat boii la căruţă şi a plecat la arat şi a spus babei să-i trimită cu copiii mîncare la prînz. La prînz baba a trimis pe Prichindel cu mîncare la moşu. Pe drum Prichindel a căzut într-o urmă de cal şi n-a mai putut ieşi afară. Tocmai trecea un om călare pe drum şi aude pe cineva strigînd: — Măi nene, scoate-mă şi pe mine din groapă să mă duc la tata cu mîncare. Omul se uită în stîrga, se uită în dreapta, se uită în sus, în jos şi nu vede pe nima. Dar din groapă tot strigă: — Măi nene, scoate-mă şi pe mine din groapă să mă duc cu mîncare la tata. Omul zice: — Ptii, da cine strgă, ucigă-1 crucea! Cînd se mai uită odată, vede în urma de cal pe Prichindel şi-l întrebă: — De unde ai răsărit, măi băiete, bată-te norocu să te bată! — Hei! m-a trimis mama cu mîncare la tata şi am căzut în groapa asta. L-a scos de acolo şi Prichindel a plecat mai departe pînă a ajuns la tată-su cu demîncare. Aci l-a strigat şi pe tată-su să mănînce, iar el a cerut voie lui tată-su cît timp mănîncă să are şi el. Tata i-a spus: — Să mai creşti, că eşti încă mic şi nu poţi ţine de coarnele plugului: Prichindel s-a rugat mult pînă tat-su i-a dat voie zicînd: — Ei! du-te, taică şi ară, să vedem ce poţi! Prichindel a luat biciul şi numai că se aşează pe coarnele plugului şi a început să strige: — Hăis ! cea! hăis ! cea ! boii la brazdă, făcînd o larmă dese auzea cît colo. în acest timp a trecut un om pe drum şi a auzit atîta gălăgie strigînd: hăis ! cea! şi nevăzînd pe nima care să mîne boii după plug zise către moşu: — Cine ară cu boii şi face atîta gălăgie că nu văd pe nima după plug! Moşu răspunse: — Am şi eu un băiat pe care-1 cheamă Prichindel şi e pe coarnele plugului şi ară ! După ce moşu a mîncat, Prichindel a luat coşul şi a plecat acasă. Cînd a ajuns acasă, baba s-a dus să mulgă vaca, a lăsat în casă pe Şoricel şi Prichindel să vadă de păsat. Stînd ţi la foc, căldarea cu păsat a tot stropit pe Şoricel, care se supără şi zise: — Păsat, păsăţel, nu sări tu pă mine, că săr şi eu în tine ! Păsatul iar îl stropea, parcă dinadins, iar Şoricel şi mai supărat îi zise: — Păsat, păsăţel, nu sări pe mine că săr şi eu pe tine ! Păsatul iar îl stropi şi mai tare dar Şoricel iar îi zise: — Păsat, păsăţel, nu sări pe mine, că săr şi eu în tine! Văzînd că păsatul nu-1 ascultă, Şoricelul sări şi el în căldarea cu păsat de pe foc! Cînd veni baba de la vacă şi văzu lipsa şoricelului, îl întrebă pe Prichindel de fratele său. Prichindel a spus că a sărit în ceaunul cu păsat fiindcă l-a stropit. Cînd văzu baba această năzdrăvană ispravă a lui Şoricel, îl scoase din căldare fiert. îl plînseră mult şi apoi îl îngropară cu mare durere ! Baba şi moşu văzînd că au rămas numai cu Prichindel, le fu frcă să nu-1 piardă şi pe el şi se puseră să aibă grijă de el ca ochii din cap. 181 Baba dfaipi ce a muls iar vaca, a fiert laptele şi i-a dat lui Prichindel să mănînce dlintr-o strachină. Prichindel cînd s-a aplecat sa mănînce a căzut în strachină şi s-ra înecat. Baba şi moşul cînd s-au întors de la vite l-au găsit şi pe Prichindel înecat în strachina cu lapte. Rămînînd baba şi moşul iar singuri după ce l-au îngropat şi plîns pe Prichindel, au? murit şi ei de inimă rea ! DOI FEŢI LOGOFEŢI Trăia odată, ca niciodată, că de n-ar fi trăit, nu s-ar fi povestit. Pe cînd lupii se-mprieteneau cu mieii, pe cînd soarele şi luna cobora pe pămînt şi iar se suiau pe cer, trăia undeva un împărat vestit în toată lumea, împăratul era aşa de mîndru că şi soarele sta din drum să-l privească. Ama degeaba că tînărul' împărat nu-şi putea găsi nevastă pe plac. Umblase de-a lungul şi de-a latul pămîntului şi nu-şi găsise muiere. împăratul trăia trist şi abătut. Nu-i plăcea nimic pe lume şi ce făceau supuşii săi nimic nu era bun. Pedepsea bărbaţi şi muieri; le da gloabe, îi spînzura şi gemeau închisorile cu lume nevinovată. împăratu, la un timp, să gîndi să dea porunci ca nima să nu ardă noaptea lampa. Treaba asta o făcu ca lumea să se culce odată cu găinile, şi să se scoale la cîntatul cocoşilor ca să muncească pe ogoare mai mult şi împăratul să bage mai mult aur în visteria lui. De aia şi poporul nu-1 iubea, ama nici lui de asta nu-i păsa. Undeva departe la marginea împărăţiei trăiau trei surori nemăritate şi frumoase. Trăiau într-un sat mic pierdut printre nişte cleanţuri de munţi înalţi ce să ridicau pînă aproape de cer. Fetele gîndeau că pe aci împăratul nu trece noaptea şi nu se temeau de el ca să nu ardă lampa noaptea. împăratu trecu pe aci odată, trecu de două ori şi cînd trecu şi a treia oară cu mare durere în suflet văzu că fetele astea sînt singurele din împărăţie care n-au teamă de stăpîn. Aliniat la culftie s-apropie de fereastra fetelor şi ascultă. — Fata cea mai mare sta şi zicea: — Ei, suricatelor, nu mă ştie pe mine împăratul să mă ia de soţie, că i-aş sătura armata cu o pîine. — Ba dacă m-ar şti pe mine-mpăratul, m-ar lua de soţie, fiindcă eu i-aş îmbrăca toată armata cu un fus, spuse cea mijlocare. Cea mai mică, auzind lauda surorilor, le spuse: — Dacă m-ar şti pe mine împăratul, m-ar lua de soţie, pentru că eu i-aş face doi feţi logofeţi frumoşi ca aurul şi argintul. împăratul, auzind pe sora cea mai mică că-i va face doi copii frumoşi ca aurul şi argintul, nu mai avu răbdare şi intră în casa sărăcăcioasă a celor trei fete. Fetele se minunară văzînd că împăratul le calcă pragul şi că în loc să le taie capul ori să le lege şi trimeată la ocnă, fiindcă nu ascultă de legile ţării, el le zîmbeşte şi le întreabă de vorbă. 182 Sora cea mare, mai isteaţă, îl întrebă pe împărat ce l-a făcut să vie la ele în casă. împăratul, uitîndu-se la cea mai mică, spuse pe şleau: vreau să mă-nsor cu sora voastră cea mică cu părul de aur ! Fata cea mică cu adevărat era frumoasă ca o floare şi părul ei strălucea ca şi razele soarelui, ama păcat că fusta de pe era era ruptă şi cîrpită, iar cămaşa ei făcută părţale. împăratul chemă argaţii şi ghineralii, îşi luă mireasa, o sui într-o căruţă cu roţi de aur trasă de şasă telegari înaripaţi şi mare jale a lăsat micuţa soră în casă după plecarea ei. La palatul împăratului, aşezat la coadili mării, s-astrînsese împăraţi, regi şi prinţi din tot cuprinsul pămîntului. Palatele împăratului de aur şi marmură erau împrejmuite cu meri înfloriţi, cu lămîi şi năramze, care într-o zi înfloreau şi-n alta se coceau. La nuntă toţi nuntaşii au petrecut mai bine de-o lună şi-o săptămînă şi toată lumea s-a-nveselit cu vîrf şi-ndesat, numai o roabă a împăratului, o ţigancă din cale-afară de frumoasă, sta tristă rezimată de zidul palatului şi plîngea. După anu sora cea mică rămase grea şi-ntr-o noapte născu doi feţi logofeţi, frumoşi ca soarele de pe ceri. Ţiganca fiindcă o ura de moarte, îi luă pe cei doi feţi logofeţi şi-i îngropă în bălegarul cailor, iar împăratului i-a dus doi căţei de curînd fătaţi de o căţea ce păza cirezile de vite ale împăratului. împăratul mîniat peste fire veni la soţia sa şi fu gata-gata să-i înfigă sabia în inimă, ama să răzgîndi şi-i zisă: n-am să-ţi iau capul, am să te-arunc în închisoarea adîncă, să te chinui toată viaţa să nu vezi soarele, luna şi stelele, să n-auzi glas de păsărele, să nu vezi fir de iarbă, să n-ai parte să-ţi mai vezi nici surorile şi nici picior de vietate omenească. Să-ţi putrezească oasăli acolo, să te sugă şerpii şi năpîrcile, sar a să te culci cu broaştele şi balaurii şi s-ajungi să te arăneşti cu ouă şi pui de şerpi, că altă soartă mai bună nu ţi se cuvine. în zadar tînăra nevastă îl rugă s-o creadă că ea a născut doi copii frumoşi ca doi feţi logofeţi, că împăratul n-o credea. O azvîrli la pămînt ca pe o căţa cînd ea îngenunche şi-i jură credinţă. Doi turmaşi o luară şi o închiseră în fundul pămîntului, în fluieratul şerpilor şi horcăitul broaştelor. Aici pe o crăpătură a închisorii un călău îi da din codrul lui de mălai şi sărmanei prinţese. îşi făcu un culcuş subt un zid mai uscatei trăi aici mai mulţi ani din mila turmaşilor şi a călăului care-i aruncau cînd şi cînd cîte o coajă de pîne ori de mălai. Frumoasei cu părul de aur îi crescuseră unghiile cît furca şi cu ele spinteca broaşte, şerpi, năpîrci şi balauri pe care-i mînca cruzi. Ea se ruga să vie o minune dumnezeiască care s-o scoată la lumină făcîndu-i-se dreptate. Dar anii treceau, părul ei ajunsese pînă-n pămînt de-i servea drept acoperămînt din lipsă de îmbrăcăminte, iar ea nu mai ştia cînd e ziuă, cînd e noapte, cîte luni sau cîţi ani au trecut de cînd împăratul mîniat de moarte a aruncat-o aci pentru a o chinui? Să ruga însă să poată scăpa pentru ca unghiile ei să le poată odată înfige în beregata ţigăncii care s-a răzbunat aşa de crud pe dînsa. împăratul în curînd a uitat pe frumoasa prinţesă aruncată de el în turmă. Ba mai mult, împăratul s-a-nsurat cu frumoasa şi răzbunătoarea ţigăncuşe, iar din băligarul unde fuseseră îngropaţi cei doi feţi logofeţi au răsărit doi meri ca aurul şi argintul de mîndri. Ţiganca văzînd că cei doi meri au răsărit tumite în locul în care i-a îngropat pe fiii împărătesei, s-a pus pe gînduri. 183 împăratul era fălos că în curtea palatului său cresc nişte meri ce nu s-au mai văzut pe faţa pămîntului, ţiganca însă bănuitoare, îl înduplecă pe împărat să-i taie. împăratul, ca să facă voia soţiei sale, trebui în cele de pe urmă să dea porîncă să-i taie. Ţiganca să-nveseli şi ca nu cumva iar să mai răsară ceva din cei doi meri, ceru împăratului să facă din ei un pat. împăratul i-a făcut şi patul cerut. Pe cînd dormea împăratul cu ţiganca, cei doi feţi logofeţi nu puteau răbda pe ei trupul spurcat al ţigăncii. Noaptea, sora zise către frate: — Frate, ţie ţi-e greu ? Mie îmi este greu că este pe mine şerpoaica de ţigancă. — Mie nu-mi este greu, că pe mine doarme tata ! Ţiganca, care dormea iepureşte, auzi ce vorbeau cei doi feţi logofeţi şi cum se revărsă de ziuă, rugă pe împărat să taie patul să-l facă ţăndări şi să-l bage-n foc. Ama nici asta nu fu destul. Mai ceru împăratului ca argaţii să stea cu cergile sus la coş să prindă-n cergă toate schînteiele. O slugă nu ştiu cum drese, că două schîntei ieşiră afară şi căzură undeva în grădină. Pe locul căderii răsăriră două stable de busuioc, mari şi frumoase ca aurul şi argintul. Ţiganca văzînd aşa minunăţie de busuioc, pricepută cum eria, luă berbecul de-1 puse să mănînce busuiocul. Ama proasta nu făcu nici o treabă nici cu asta, pentru că berbecul se făcu mare şi frumos, lîna de pe el era mîndră ca de aur şi la soare te puteai uita, iar la berbec ba. Văzînd ţiganca că n-o brodeşte nici aşa, ceru împăratului să taie neapărat berbecul de aur. în zadar îl rugară curtenii, gheneralii şi slugile să nu taie o mîndreaţă de berbec că împăratul trebui să facă voia muierii şi de data asta. Argaţii tăiară berbecul şi mare jale fu la palatul împăratului. După ce-1 tăiară, ţiganca porunci slugilor să meargă cu maţele la izvor să le spele, ama să aibe grije să nu rupă pic din ele. O roabă bas să-i facă la inat ţigăncii ajunsă împărăteasă, rupsă două capete din maţe şi le dădu drumul pe apă. Maţele au fost purtate aşa de apele izvorului pînă au ajuns într-un rîu. Din rîu maţele au ajuns într-o mare albastră şi frumoasă, şi de aci au fost purtate de valuri pînă s-au oprit într-un prund pe un ostrov. Din ele au răsărit doi feţi logofeţi care s-au prefăcut în doi copii, frumoşi ca aurul, ca soarele de pe ceri. Unul eria băiat, celălant fată. Copiii creşteau în ostrov, se arăneau cu lămîi, mere şi năramze. Băiatul făcu arc din părul lui soru-sa, vîna vulturi, căprioare, cerbi şi nici zmeii nu îndrăzneau să se scoboare pe pămînt s-o vadă pe sora lui cea frumoasă. Soarele, care vede tot ce se mişcă pe lume, zărindu-i pe cei doi feţi logofeţi cît sînţ de frumoşi, se opri-n loc o zi şi jumătate mirîndu-se de strălucirea lor. în timpu ăsta muma soarelui s-a speriat de întîrzierea soarelui. A trebuit să-i facă mîncare cu mult mai multă fiindcă bietul soare-nflămînzise uitîndu-se la cei doi feţi logofeţi fără seamă de frumoşi sub soare şi sub stele. Cînd s-a-ntors soarele acasă de pe ceri, era s-o mănînce şi pe mumă-sa de foame; mumă-sa, după ce i-a pus masa şi l-a săturat ca pe orice drumeţ ostănit, l-a certat spunîndu-i: — Soare mîndrule, ce dai ocol mărilor, vezi ce e pe pămînt în stele şi sub pămînt, cînd ai stat pe ceri o zi şi jumătate nu te-ai gîndit că lumea stă în cîmp nemîncată şi nedormită o zi şi jumătate, nu te-ai gîndit că vitele au ostănit pe brazdă, iară altă lume stă în negură mai mult decît este scris în legea cerească? 184 Soarele şi-a dat seama c-a greşit, a lăsat capu-n jos şi i-a spus mumii sale ce minune a văzut. — Mumă, eu alerg sub stele, de cînd tata m-a alinat pe ceri scoţîndu-mă din neguri, dar ce-am văzut ieri n-am văzut de cînd călătoresc ! într-un ostrov stau doi feţi logofeţi mai frumoşi şi strălucitori decît aurul, părul lor bălai e din fire de purpură, ochii lor mai luminoşi ca stelele, faţa lor mai frumoasă ca razele mele cînd vin după furtună. I-am urmărit cum doboară cu arcul vulturii semeţi ai cerului, cerbii pădurilor şi aşa am uitat lucrul ce aveam de făcut, de aia lumea a stat mai mult la lucru, iar alţii au adăstat mai mult să cînte cocoşii şi să se reverse zorile. Soarele, după ce tăcu puţin şi băgă pe ureche porîncile lui mumă-sa, zise: — Mumă, eu sînt dornic să ştiu dacă cei doi feţi logofeţi sînt amîndoi băieţi ori fete? — E, muică, asta e greu de aflat privindu-i de sus. Numai scoborîndu-te jos la ei ai putea să afli ce sînt? Eu îţi zic să faci o furchiţă, o botiţă şi coborînd în al ostrovel cu ele, dacă vor fi fete amîndouă vor alerga la furca de aur, dar dacă vor fi amîndoi băieţi, atunci vor alerga să ia botiţa de aur. Soarele, la repezeală, făcu o furchiţă frumoasă de aur şi o botiţă; în furcă pusă un caier de lină tot de aur, iar la bîtă îi puse o para de aur în crestătură şi ca să nu mai zăbovească pe drum plecă mai iute, se scoborî puţin şi pe scara cerului lăsă în jos mai întîi botiţa. Băiatul a alergat şi a ridicat-o. Atunci a înţeles că ăsta este băiat. Pe urmă a potrivit scara şi a lăsat în jos furca cu caierul de lînă de aur. Fata, bucuroasă, a alergat, a luat furca şi-a pus-o la brîu, începînd să toarcă, ama neavînd fus torcea pe un băţ. Soarele, văzînd că a uitat să-i facă fus mumă-sa s-a supărat iară văzîndu-1 că e uituc; cînd s-a mai pomenit ca un soare să se-ntoarcă-ndărăt de pe ceri pentru o fată ca să-i facă fuse ! Degeaba-1 certă muma pe soare, că el îi făcu un fus mîndru de aur, merse deasupra ostrovului şi-l lăsă jos pe pămînt pe scara ceriului. Muma soarelui băgă de seamă că soarele şi-a pierdut capu, că nu mai este cum era înainte. Se scula la timp, pleca pe ceri la timp. Acum soarele cînd ajungea pe ceri în dreptul ostrovului cu cei doi feţi logofeţi se oprea mai mult şi privea-n că jos că mai să-l mănînce vîrcolacii de eria să rămînă lumea fără soare. De dragul fetii din ostrov şi de care se-ndrăgise soarele, ostrovul fu luminat mai mult şi marea la o vreme începu să scadă. Soarele întări razăle de scăzu marea iar ostrovul rămase pe uscat. Cei doi feţi logofeţi au ieşit pe uscat pornind în lume! într-o seară au venit bas la palatul împăratului. în curtea-mpăratului eria clacă. O mulţime de oameni, băieţi şi fete, curăţau porumbul de foi şi umpleau ambarele cu drugi de porumb. înţălegerea la clăcaşi eria ca fiecare să spuie cîte o poveste şi toţi s-au ţinut de cuvînt. Mai la urmă a ajuns rîndu şi la cei doi feţi logofeţi. Ei n-au vrut, spunînd că nu ştiu nici o poveste. Da faţă la clacă era însuşi împăratul, care asculta cu luare-aminte poveştile, plăcîndu-i minune mare. Privi şi el copiii, se miră de frumuseţea lor şi-i rugă să-i spuie o poveste. — Noi nu ştim nici o poveste. N-avem de unde şti poveşti. Acum vedem întîiaşi dată oameni pe pămînt, venim dintr-un ostrov, ajutaţi de soare, spuse băiatul. Dacă vă este la toţi pe plac, vă putem povesti viaţa noastră. Auzind clăcaşii astfel de vorbe şi împăratul îi rugară să povestească. Numai ţiganca, bănuitoare, spuse-mpăratului să plece. împăratul nu o ascultă şi-l rugă pe băiat din nou să povestească cum ştie el viaţa lor. 185 Băiatul începu povestea lor, arătînd cum muma lor a fost găsită la mar-ginea-mpărăţiei de împărat, cum s-au căsătorit, cum ţiganca la naşterea lor i-a-ngropat în băligar, apoi au crescut merii, i-a tăiat, s-au prefăcut două steble de busuioc, în berbece de aur şi mai la urmă din maţele berbecului, ajunse-n prund, s-au născut şi crescut acolo sub grija razelor soarelui. împăratul apoi ia-ntrebat de unde are bastonul de aur şi fata furca, caierul şi fusul de aur! Ei au răspuns că toate astea soarele le-a lăsat pe scara cerului. La auzul acestor cuvinte clăcaşii şi argaţii-mpreună cu-mpăratui s-au minunat, iar ţiganca s-a făcut nevăzută. împăratul acum înţelese că fusese înşelat de ţigancă şi porunci oştirii s-o caute şi să i-o aducă vie şi nevătămată -Soarele, care mergea pe ceri şi vedea toate astea, şi-a-ntărit din nou razele şi a scos-o dintr-o claie de paie unde se pitulase. împăratul a poruncit s-o lege de patru cai de mîini şi de picioare şi armăsarii o rupseră în fîşii, iar carnea fu aruncată pe cîmp ca s-o mînce corbii cerului. împăratul plînse amarnic, însă în zadar, pentru că soţioara lui cea credincioasă putrezisă de mult in fundul pămîntului. împăratul, după ce-şi luă copiii şi le dete-ntreaga împărăţie, îşi adună oştirea şi poporul în piaţa cea mare a oraşului, arătînd lumii că el făcuse un mare păcat ce nu poate fi iertat, şi-n faţa norodului adunat aci îşi înfipse sabia în inimă, căzînd de pe scaunul lui de aur pe care se suiră cei doi feţi logofeţi, bas în timpul în care soarele de dragul lor se oprise din mers ca să-i privească, să se bucure şi el, că ei au o soartă de azi înainte mai bună. TREI FETE MARI ÎN CÎNEPĂ Cică au fost odată trei fete mari şi toate treile s-au dus dis-de-dimineaţă cu ceaţa-n spinare, cu roua-n picioare, să culeagă cînepă. Aşa cum culegeau ele cînepă timpurie de vară, se întreceau cîntînd cîntece frumoase de dragoste de răsuna valea. Tocmai atunci trecea pe acolo împăratul tinerel călare în fruntea oştirii şi stătu-n loc să asculte cîntecele celei mai mici, care făceau să-i salte inima de bucurie şi de drag. împăratul rămase încremenit locului şi intră în vorbă cu cele trei surori, frumoase nevoie mare şi vrednice. Atunci fata cea mai mare zise împăratului: — împărate luminate, facă-ţi Domnu multă parte, de mertic, de sănătate, ia-mă pe mine de nevastă, că-ţi îmbrac casa şi oştirile numai dintr-un fus de tort. Auzind-o cea mijlocie, căpătă şi ea curaj grăindu-i: — împărate luminate, eşti voinic şi să ai parte, de noroc, de sănătate, de palate fermecate. Ia-mă pe mine să-ţi fiu soţie şi să-ţi hrănesc casa şi oştirea dintr-o oală cu linte. Dacă văzu ce văzu, sora cea mai mică şi cea mai frumoasă, cu glas de prefăcătoare, îşi luă şi ea inima-n dinţi rugîndu-1: — Mărite împărate şi prea luminate! Ia-mă pe mine să-ţi fiu soţie, că am să-ţi fac doi feţi logofeţi, numai aur şi argint. Tînărul împărat auzind-o vorbind aşa de frumos, sări jos de pe cal şi se duse la fată în cînepă. O luă de umeri, osăltă-n sus şi o sărută zieîndu-i: — Pe tine te aleg din întreaga împărăţie să-mi ni mireasă. O sui pe cal alăturea şi plecară înainte cu oştirile pînă ce ajunse la curtea împărătească. 186 Acolo i-a pus în picioare papuci de aur şi rochie de purpură, poleite cu aur şi s-a făcut o nuntă cu chiote şi veselie de se duse pomina peste mări şi peste ţări. Fata rămase grea şi la anul e gata să nască. La naştere, cine s-o ajute? O ţigancă zgripţuroaică argată la curte. împărăteasa născu doi feţi logofeţi, numai aur şi argint. Ţiganca dră-coaica, îndată ce-i văzu, luă copiii şi-n locul lor puse în leagăn doi căţeluşi de la o căţea, care tocmai atunci fătase. Pe copii îi luă şi-i îngropă de o parte şi de alta a scărilor. Băieţaşul la dreapta şi fetiţa la stînga. Cînd întrebă împărăteasa unde-i sînt copiii, ţiganca i-a adus căţeii. A început atunci să plîngă şi să se văicărească, însă cine era să o creadă nevinovată. Veni şi împăratul bucuros să-şi vadă odraslele şi cînd dădu buzna în odaie, rămase înmărmurit la vederea în leagăn a căţeilor. A fost atît de mînios, încît a fost cît p-aci să-şi omoare soţia. împăratul o luă de mînă şi o scoase afară din palat. — Luaţi-o, zise unui unchieş de la curte şi aruncaţi-o-n temniţă sau pe apă. Faceţi ce vreţi cu ea că nu vreau s-o mai văd în ochi! Uncheşul o iubea pe împărăteasă şi o duse la curtea păsărilor să aibă grijă de găini. Mama ţigăncii era o vrăjitoare, începu să dea cu ciobul pe la pragul împăratului, doar-doar i-o cădea la inimă fiica ei cea răutăcioasă. Pînă ce într-o zi, împăratul o luă de nevastă, făcînd nuntă şi cu ea. Dar ce să vezi, la intrarea în palat, de o parte şi de alta a scărilor, răsăriră doi brazi cu tulpina de aur şi frunzele de argint, strălucind ca soarele. Se mira lumea şi ţara de o aşa minune. în fiecare dimineaţă cînd cobora împăratul pe scări, brazii se aplecau de parcă aveau suflet. Cînd venea împăratul îndărăt de la vînătoare iar se aplecau brazii de trei ori pînă la pămînt. îi plăceau împăratului şi porunci dregătorilor: — Să aveţi grijă de aceşti pomi ca ochii din cap, să-i feriţi de omizi, să-i udaţi şi săpaţi în fiecare zi de două ori. Ţiganca şi vrăjitoarea luară seama că brazii nu se ploconesc şi în faţa lor şi în asta văzură o piedică. Se puse găroaica pe capul împăratului zor-nevoie să taie brazii că nu-i poate suferi. împăratul n-a vrut să audă la început. Dar pînă la urmă de gura ei n-a mai scăpat. Că vorba aceea, şi dracul de gura muierii s-a-necat în baltă. Pînă la urmă n-a avut ce face şi a poruncit să taie brazii şi să facă din ei două paturi. Unul pentru el şi altul pentru găroaică. Noaptea cum adormea împăratul, paturile începeau să vorbească între ele. Din bradul în care era sufletul băiatului s-a făcut pat pentru împărat, iar din bradul în care era ascuns sufletul fetiţei s-a făcut pat pentru nelegiuită. întreabă surioara pe frate în mijlocul nopţii: — Frăţioare, ţie ţi-e greu cînd doarme cineva peste tine? — Nu-mi este greu, că peste sufletul meu doarme tatăl nostru! Dar ţie cum îţi este? — Frate, frate, dacă ai şti cum este să ţii pe suflet o găroaie, grea ca o piatră de moară. Dar ce să fac ! Trebuie să rabd, ca şi muma noastră, dacă ne-a îngropat de vii! Găroaia în fiecare noapte asculta cum vorbeau copiii şi crăpa fierea-n ea de necaz. Se puse zor-nevoie pe capul împăratului pînă ce nu-1 sminti de cap să taie paturile şi să le puie pe foc. — Dacă nu tai paturile astea blestemate, eu nu mai mănînc la masă cu tine dintr-o strachină. De cînd dormim pe paturile astea am slăbit ca o scoabă, m-am urîţit şi tremur de frică. Simt că ceva necurat zace ascuns în ele. Şi l-a 187 bătut la cap, cum bate fierarul oţelul pe nicovală pînă ce împăratul n-a avut încotro şi a trebuit să-i intre în toate voile şi cu nelegiuirea asta. Aşa că pînă la urmă dete împăratul poruncă de tăie paturile şi le pusă pe foc. Se mirară argaţii şi argatele ce poruncă nesocotită o fi şi asta, însă ce era să facă împăratul cu găroaia cea încăpăţînată.· Nu putea s-o potolească cu nici un chip căci mai repede înveţi porcul să bea apă din fedeleş, decît să înveţi catîrul să numere. Astupară ogeacul şi coşurile să nu iese nici o schinteie la lumină şi totul să se prefacă-n cenuşă, ca să-i înveţe ea minte ! Dar o slugă făcu ce făcu, lăsă o crăpătură şi două schintei zburară-n sus şi scăpară. Schinteile căzură după casă în grădina de flori şi din ele răsăriră două steble de busuioc cu frunzele numai aur şi argint. Găroaica văzu chitele de busuioc strălucitoare şi iar îi dete în gînd că nu e ceva curat. Şi se ţinu iar de capul împăratului, ca scaiul de coada porcului, pînă ce porunci împăratul să ardă busuiocul. Nişte berbeci de-ai împăratului trecură pe-acolo şi un berbec rupse o frunză. Cum înghiţi busuiocul i se prefăcu lîna în aur şi argint. Veneau împăraţi şi bogătaşi să vadă berbecul de aur. îl fericeau pe împărat că are o asemenea podoabă în bătătură, de nu-ţi mai puteai ridica ochii de pe el. Cum văzu şi minunea asta găroaica nu mai avu astîmpăr. Şi dă-i şi dă-i pe capul împăratului, să taie berbecul că-i dă dureri de cap cînd îl vede. Ce să facă împăratul, de muiere şi de dracul nu poate scăpa nici în gaură de şarpe. Porunci să taie berbecul şi nici maţele să nu le arunce. Să-l aducă spălat şi tuns, numai bun de pus în oale. Merseră argatele la Timoc să spele maţele şi din nebăgare de seamă o cioară se repezi şi rupse un cărăvei de maţ şi zbură tu el în prundul rîului. Veni o altă cioară pe creacă să mănînce şi ea şi din cearta lor se rupse maţul în două şi căzu jos în tufe că nu le mai aflară de căpătîi. Apa de la ploi a dus bucăţelele de maţe în nisip şi deodată au răsărit din ele doi copii, un băiat şi o fetiţă, amîndoi frumoşi de parcă erau picaţi din soare, cu părul inele de aur, că la soare te mai puteai uita, dar la ei ba. Argaţii văzură copiii, dar de frica drăcoaicei nici nu cutezară să spuie ceva că înfundau închisorile. Un pescar tocmai arunca năvodul în apropierea prundului şi văzu într-o dimineaţă pe cei doi copii, frumoşi ca doi feţi logofeţi. îi întrebă pe copii ce este cu ei şi copiii care ştiau povestea lor o spuseră şi pescarului. Pescarul ca să-i scape de la moarte, îi luă şi-i duse ascunzîndu-i acasă, că era om bun la suflet şi cu frică de Dumnezeu. Se lumină bordeiul pescarului de strălucire şi bunătate că-i aduse acum la bătrîneţe Dumnezeu doi copii de suflet atît de frumoşi. Copiii creşteau la căsuţa pescarului sărac văzînd cu ochii şi lumea se minuna de aşa frumuseţe. Atunci Dumnezeu îi văzu de sus şi vru şi el să se bucure de bucuria pescarului dîndu-le cîte un dar. Dar cum semănau ca două picături de apă, o să-ncerce să vadă care e băiat şi care e fată? Şi aruncă din cer în bătătura pescarului o furchiţă cu lînă de aur şi un fus de aur, iar pentru băieţaş o colindă de aur, cu care putea zbura oriunde pe lume. Fata luă furca şi fusul, iar băiatul luă colinda. încalecară pe colindă şi se duseră în cetatea cea poleită cu aur şi argint a împăratului. Acolo mulţime de fete şi băieţi la clacă cîntă, se veselesc şi lucră toată noaptea. în fiecare seară venea rîndul la cîte unul să spuie o poveste. Auziră cei doi feţi logofeţi tărăşenia cum stă şi drept la clacă se opriră. Aici de frumoşi 188 ce erau toţi erau cu ochii pe ei să-i soarbă de vii nu alta. Dar şi împăratul nu mai putea de dragul lor. Gînd toată lumea a povestit şi într-o seară rămaseră fără povestitor. Se întristară fetele şi băieţii de la clacă. Ce era să facă? Cine să le povestească? Oamenii şi-au luat dănănăile şi au vrut să plece. —Staţi, zise împăratul, poate că ştiu şi copiii ăştia frumoşi să spuie o poveste! Ce ziceţi, ştiţi ? — Ştim, măria-ta, cum să nu ştim? Ce dacă sîntem mici! Să vă spun povestea: «Despre cele trei fete mari în cînepă ». — Bine, povestiţi copii! zise împăratul. Şi se întoarseră toţi lucrătorii iar la clacă să audă povestea poveştilor. Găroaia simţi despre ce este vorba şi ca să-l împiedice îi zise: — Un tăciune şi-un cărbune, taci copile, nu mai spune! împăratul dacă-1 văzu pe copil aşa de cuminte şi isteţ la minte, împinse- ncolo împărăteasa şi-i zise: — Un tăciune şi-un cărbune, spune, băiete, spune ! Copilul începu să toarcă firul povestirii aşa precum se întîmplase cu schimbarea lor cu cei doi căţei, cu alungaea mumei lor să ajungă găinăreasă, cu brazii, paturile arse şi mai la urma urmelor cu berbecul. Şi cînd se-ncheie povestea, copilul o luă pe sora lui în braţe şi zise: — Copiii aceia din prund sîntem noi, iar muma noastră cea bună şi chinuită este cea de la găinărie. împăratul cînd văzu că cei doi feţi logofeţi sînt copiii săi, îi luă în braţe şi-i scăldă în lacrimi de bucurie. Apoi pe găroaie porunci s-o lege de chingile cailor şi s-o împartă în cele patru vînturi să se aleagă de ea praful şi pulberea, iar pe adevărata lui soţie, o aduse din nou în palat, căzînd în genunchi în faţa ei şi cerîndu-i iertare. — Vezi, măria-ta, ţi-am spus la cules de cînepă cînd treceai în fruntea oştirii, ia-mă de soţie pe mine, că-ţi fac « doi feţi logofeţi » şi nu m-ai crezut? ! Iată că acuma i-ai văzut şi ai crezut. Fericiţi am fi fost, dacă nu i-ai fi văzut şi ai fi crezut! De aceea, iertat să fii de la mine şi de la Dumnezeu, pentru că ne-ai chinuit pe toţi pentru o cobie păcătoasă. împăratul lăsă capul ruşinat şi iar îi grăi: — Draga mea soţie, sînt un păcătos şi un nemernic ! Dar din aşa aluat rău ne-a croit Dumnezeu, ca la vreme de furtună mare să cadă copacii cei mari, iar buruienile să rămîie pe loc şi să scape. De aceea, cît voi trăi şi voi sta pe tronul acesta de aur, voi căuta ca la omul fără de suflet să-i găsesc unul fără de lege, iar la unul fără de lege un altul fără de suflet, ca tot naşul să-şi aibă naşul şi nici un tîlhar şi ticălos să nu scape nepedepsit de mine şi de Dumnezeu. COPILUL ŞI FETIŢA A fost odată un om şi o femeie, că dacă nu ar fi, nu s-ar povesti. Ei au avut doi copii, o fetiţă şi un băiat. La un timp, după cîţiva ani îndelungaţi, femeia a murit şi au rămas copiii săraci. Băiatul avea şase ani şi fata avea opt ani. Şi dacă a murit femeia, omul s-a însurat cu altă femeie. După un timp spune omul către femeie: — Măi femeie, vreau să mă duc şi eu la biserică ca toţi creştinii. Tu să ai grijă de casă, să faci mîncare, să ai grijă de copii şi de vacă ! 189 Şi a plecat omul la biserică. Şi dacă a plecat la biserică, cînd a plecat, femeia în timpul ăsta a trimis pe fată cu vaca la păşune. Cînd fata s-a întors cu vaca de la păşune nu şi-a mai găsit frăţiorul acasă ! Dar fata era tot necăjită că nu şi-a găsit frăţiorul. După un timp ea a ştiut ce a făcut mama ei cu băiatul, fiindcă aceasta îl omorîse. Şi dacă mama l-a omorît, l-a făcut mîncare. Cînd a venit tată-su de la biserică nu a ştiut din ce e făcută mîncarea ? Fetiţa n-a mîncat fiindcă a ştiut că e fratele ei. Ea a strîns oasele. Şi dacă a strîns oasele, le-a pus într-o buturugă de răchită. în fiecare dimineaţă, cînd fetiţa îşi primea cana de lapte, o ducea în buturugă şi o turna pe oasele alea uscate. După opt săptămîni, s-a făcut din oasele alea un porumbel. După ce s-a făcut porumbel, a venit la casa lor să cînte în fiecare dimineaţă în zori de zi aşa: Hurlu ! Hurlu ! Măştioaie tătăroaie. Fiertu-m-ai, friptu-m-ai, La tătuţă datu-m-ai, Tătuţă mîncatu-m-a Şi soruţa strînsu-m-a în bortuţă pusu-m-a Lapte dulce adusu-mi-a ! Măştioaia şi fetiţa ştiau despre ce este vorba şi-i zise fetiţei: — Ia du-te, fato, de alungă năpasta aia de pe casa noastră. Ştiu că nu cîntă a bine, cîntă a moarte şi careva din casa noastră trebuie să moară. Şi atunci fata s-a dus, dar cu inima îndoită, şi-i spuse: — Huşi, de aci porumbelule, nu mai cîntă că mult ma doare inima, cînd te aud. Măştioaia auzi ce spune fata şi o înghimpă în inimă. Atunci a ieşit mama afară şi a alungat porumbelul. Şi porumbelul a plecat la a doua casă, dar după aceea iar s-a întors, cînd* măştioaia a intrat în casă şi a început iar să cînte: Hurlu ! Hurlu ! Măştioaie tătăroaie. Fiertu-m-ai, friptu-m-ai, La tătuţă datu-m-ai, Tătuţă mîncatu-m-a Şi soruţa strînsu-m-a, în bortuţă pusu-m-a, Lapte dulce adusu-mi-a ! Şi dacă a cîntat, tot la fel a ieşit fata afară şi cînd a ieşit afară, 3a fetiţă i-a aruncat porumbelul numai lucruri scumpe: îmbrăcăminte, pantofi, toate numai din mătase, aur şi argint. Cînd mama vitregă a văzut aşa ceva, a ieşit şi ea să-i arunce şi ei lucruri frumoase şi scumpe. Şi dacă a ieşit afară, porumbelul i-a aruncat o piatră de moară în cap şi a omorît-o. Atunci porumbelul a zburat jos de pe casă, s-a dat de trei ori peste cap şi s-a prefăcut iarăşi un băiat mare şi frumos. După aia a povestit tatălui său tot ce-a păţit cu mama vitregă. Atunci tatăl s-a hotărît că nu se va mai însura niciodată şi să-şi crească copiii singur, cum va da Dumnezeu. Aşa a şi făcut! Şi vă spusei povestea aşa, ca să căscaţi gura la ea. 190 URA OMENEASCĂ Au trăit doi fraţi în două sate. Unul era bogat, celălalt sărac. De sărac ce era, nici pungă bună-n pozănari n-avea. Decît aţa mămăligii, Lipită de fundul pungii. Şi cum sta de se gîndea: n-avea haină, n-avea taină şi nici de tîlhari vreo teamă, luă în mînă o măciucă înnodată şi plecă la fratele cel bogat, care ţinea praznicul. Cum îi călcă pragul, dădu şi el bineţe ca toată lumea în seara de cinişoară: — Bună sara, frăţioare, îţi venii la cinişoară ! — Cum de te-nduraşi, pe drum nu crăpaşi, casa mi-o spurcaşi; cu cioarecii rupţi-n tur şi cu cămaşa imoasă, numai puzderii pe oasă. — Nu mă-nfrunta, frăţioare: Sărăcuţ de maica mea, iarna-i grea; muierea-i rea, vai de steulica mea ! — Pune parul măi pe ea, dacă vrei să ai ce bea şi ce bea şi ce mînca, ziua şi dumineca. — Lasă-mă, frăţioare, că e mare sărbătoare şi ca orişice creştin, cinsteş-re-mă cu puţin vin! Bogatul umplu ulcioarele cu apă şi-i dete să bea: — Ţin-te bine şi te-mbată, nu căta că este apă ! Fratele cel sărac, cum beu, se-mbătă şi-ncepu să cînte: — Sărăcie, Sărăcie! Duce-te-ai tu pe pustie, Sărăcie, ce-ai cu mine? Te ţîi ca scaiul de cîne ! — M-am avut cu tat-tu bine, Şi nu mă-ndur nici de tine ! Cîntînd ei Ieganat, ca un om adevărat beat, i se pare că cineva îl îngînă; cineva cîntă cu el. Atunci săracul, îşi dete cu comănacul, că ceva trebuie să fie la mijloc. Făcături, măghii, ceva este, că lucru curat nu e ! Atunci zise el răstit: — Care eşti tu ăla ce cînţi cu mine şi mă-ngîni? — Eu sînt nevoia, sărăcia şi pe tine sînt blestemată să te-nsoţesc, ! — Şi unde mergi acum, sărăcio? — Und’ te duci tu, acolo mă duc şi eu ! — Cum, cu mine, vai de păcatele mele ! — Merg cu tine, neîntrerupt cu tine: Şi-am să-ţi stau pe vatră, Ca stana de piatră ! — Aojeu, sărăcie, lasă-mă-n sărăcia mea, singur nu mă chinuia, că eu cum voi ajunge acasă, am să mă culc ca să mor. — Şi eu merg cu tine ! zise sărăcia. — Bineee, dar să nu-ţi pară rău ! — N-o să-mi pară! 191 Cum sosi acasă la bordei, îşi făcu o ladă şi strigă: — Hei, sărăcio, culcăte-n ladă, că ne-a venit vremea să ne ducem pe lumea ailaltă ! Sărăcia auzindu-1 se sperie şi-i grăi: — Culcă-te tu băiete mai întîi ! — Ba mai întîi se culcă partea femeiască, zise săracul! Şi se culcă sărăcia mai întîi. El cum o văzu, puse capacul peste ea şi-l bătu-n cuie. Sărăcia cum se văzu-nchisă, începu să se zvîrcolească, să dea din picioare şi să strige: ajutooor ! Dar pînă una, alta, săracul înşfăcă lada pe spinare şi fugi cu ea-n vale la mor-minţi. O-ngropă, şi cum o-ngropă, începu să se-mbogăţească. Frate-su, cel bogat, cum auzi, şi mai şi îl ura şi-l pizmuia, cum de i-a luat-o-nainte cu averea. N-avu răbdare şi merse la casele lui întrebîndu-1: — Măi frate-meu, ce făcuşi, de te-mbogăţişi ? — Ţii minte, cînd am fost la tine ? De mă adăpai şi mă îmbătai ? Cu apă curată şi nefermecată.! Şi cum eu mergeam acasă, mă duceam şi cîntam un cîntecel, pe colnic, pe socăcel, cineva mă-ngîna, sarăcia-mi răspundea. Eu mă mirai şi iar o-ntrebai: — Spune-mi cine eşti, de ce mă-nsoţeşti ? Iar ea-mi răspunde: — Eu sînt cea ursată, ca să-ţi stau pe vatră, ca stana de piatră ! — Şi unde-ai dus-o? 1-a-ntrebat bogatul. — Frumos mi-o-nşelai şi mi-o-nmormîntai. La cîmpul cu colălie, Unde pic de iarbă nu e; Unde şerpii-mi şerpuieşte Şi năpîrcile-mi vuieşte ! Fratele cel bogat cum aude, îl apucă florile şi pleacă drept la morminţi să dezgroape sărăcia. Cum o dezgroapă, răsuflă de bucurie că şerpii şi năpîrcile nu-i mai ciocneau la casa sufletului, gata să-şi dea duhul. Atunci bogatul îi zise: — Scoală-te şi hai la fratele meu că s-a-mbogaţit, hai la el să-l sărăceşti! Sărăcia s-a ridicat în vîrful picioarelor urîtă ca Muma Pădurii şi i-a grăit: — Vai sărmana de mine, abia-mi trag sufletul, bine că-mi venişi de mă izbăvişi. Fiindcă-mi eşti milos, nu ca frati-tu păcătos, am să merg la tine ca să trăim bine. Mult m-am chinuit, la frati-tu cît am trăit. Dar la tine-o s-o duc bine, că mă dezgropaşi pe mine. Bogatul cu sărăcia, trecu dealul Si uidi el cu amarul. Bogăţia i se duse pe apă, C-aşa-i fu inima aspră ! BĂIATUL FĂRĂ NOROC A fost odată un bărbat şi o femeie, care aveau un băiat frumos şi bun de nu se găsea ca el altul în sat. Cînd s-a făcut destul de mare, părinţii l-au trimis să lucreze prin toate părţile, să înveţe şi de la alţii. Cu cît lucra mai mult, cu atît nu avea spor la lucru şi nici să încropească două într-un tei. Bietul băiat se credea că n-are noroc ! 192 într-o zi, spuse el părinţilor săi, că pleacă în lume să-şi caute norocul, îşi luă merinde în traistă şi plecă ! Merse el ce merse zi de vară pînă-n seară; dormea pe unde putea, mînca pe unde nemerea şi ce găsea ! Merse aşa multă vreme! în cele din urmă ajunse într-o pădure mare, plină de păsări cîntătoare, cu poiene pline de flori, de-ţi luau ochii şi auzul de frumuseţe. Merse ce merse prin pădure pină ce ajunse la un bordei care avea numai un ochi de geam dintr-un burduf. Mai la o parte un moş tăia lemne. îi dă bună ziua; dar moşul nu-i răspunse nimic. Văzînd el că moşul taie întruna lemne, se puse să-i ajute la tăiat lemne. Au tăiat ei aşa, ce-au tăiat, pînă seara fără să vorbească unul cu altul, după care au plecat de au intrat în bordei. Cînd băiatul intră în bordei, vede că nu-i nimic; nici pat, nici masă, nici mîncare, nici haine, cu totul casa era goală. Fără să mănînce nimic, fără să scoată o vorbă, obosiţi de atîta muncă, s-au culcat pe pămîntul gol. La mijlocul nopţii bate cineva la fereastră: — Cioc ! cioc ! cioc ! Bătrînul întrebă: — Cine e.. . ? Un glas de afară îi răspunse: - Eu sînt: Norocul! — Ce vrei? răspunse moşul. — Am venit la tine să-ţi spun că acum seara s-au născut o mie şi unu copii şi o mie au murit. Atunci bătrînul zise: — Cei care s-au născut şi n-au murit să aibă tot ce am eu acum seara asta în bordeiul meu ! Şi zicînd aşa, cel care bătuse la fereastră se făcu nevăzut. Casa era goală şi întunecată. A doua zi s-au sculat şi iară să mănînce nimic au plecat iarăşi de au tăiat lemne toată ziua, fără să scoată o vorbă. Seara s-au întors la bordei şi-au intrat înăuntru ca şi în prima seară să se culce. Dar mare le fu mirarea cînd văzu că bordeiul era plin cu de toate: fel de fel de bunătăţi: cu mese pline de mîncare, de băutură, iar îmbrăcămintea era din aur, argint şi nestemate. Flăcăul n-a îndrăznit să întrebe nimic. Se aşezară la masă unde mîncară şi băură pînă ce se saturară, după care se culcară în paturi de aur şi dormiră pînă dimineaţa. Pe la miezul nopţii veni iarăşi cineva la geam şi bătu: — Cioc ! cioc ! cioc ! Moşneagul zise: — Cine e? Un glas de afară îi răspunse: — Eu sînt: Norocul! — Ce vrei? răspunse moşul. — Am venit la tine să-ţi spun că acum seara s-au născut o mie şi unu copii şi-o mie au murit. Atunci bătrînul zise: — Cei care s-au născut si n-au murit, să aibă tot ce am eu acum seara asta în bordeiul meu! Şi zicînd aşa, cel care bătuse la fereastră se făcu nevăzut. De acum casa era plină cu de toate. 193 Dimineaţă cînd se sculară, moşneagul îl întrebă pe băiat: — Ce vrei, băiete ! Ce cauţi aici la mine-n casă ? Băiatul răspunse: — Am plecat în lume să-mi caut Norocul! Atunci bătrînul îi zise: — Ai văzut în prima seară cînd a venit la mine Norocul şi mi-a spus că s-au născut o mie şi unu şi au murit o mie? Şi ai văzut ce am avut eu atunci în bordei? Nimic, gol, sărac ! Ei bine şi tu te-ai născut între aceia o mie şi unu cînd eu nu am avut nimic şi de aceea tu nu ai noroc. Dacă vrei să ai noroc trebuie să te însori cu o nevastă care s-a născut cu noroc şi să trăieşti din norocul ei. S-o cauţi aşa că pe ce pune mîna îi merge din plin toate. Numai cu o aşa nevastă vei trăi bine. Şi băiatul se întoarse atunci acasă. Le povesti părinţilor toată întîmplarea de se minunară de aceea ce auziră. Se puseră de-1 însurară pe băiat cu o fată care pe ce punea mîna îi mergea din plin. Şi trăi el aşa din norocul femeii, dacă n-or fi trăind şi acuma. Şi încălicai pe o mătrăgună şi vă spusei a mea minciună. TREI FLĂCĂI SĂRACI Trăia odată într-un sat trei fraţi săraci. De săraci ce erau curgeau zdrenţele de pe ei. Neavînd ce face, în sat nu găseau de lucru pentru că toţi oamenii satului erau săraci de n-aveau nici foc în vatră. Le venise vremea de însurătoare şi n-ar fi avut cu ce să-şi ţină nevestele. Ce s-au gîndit ei, să plece în lume să-şi cate norocul. Şi-au pregătit desagii cu ceva merinde; ce merinde, nişte rădăcini adunate de prin pădure şi au plecat. Au mers ei ce-au mers, prin păduri şi cîmpii cu volburi şi bălării pînă cînd au trecut printr-o cîmpie cu lanuri de grîu care se legănau la adierea vîn-tului. Unde este grîu, sînt şi păsări. Văd ei un cîrd de ciori şi cel mare zice: — Dacă-aş avea atîtea oi, mi-aş face în cîmpul ăsta o stînă şi oricine va trece pe aci, îi voi da să mănînce pînă se va sătura de lapte, brînză şi carne,, fără plată. Nu mai departe decît lîngă ei venea un bătrîn care auzindu-i a zis în gîndul lui: « Ciorile să se facă oi! » Cînd se uită cei trei fraţi, văd în locul ciorilor oi! Atunci cel mai mare dintre ei zice: — Eu rămîn aici căci mi-am găsit norocul. Ceilalţi doi fraţi au plecat mai departe să-şi găsească şi ei norocul. Au mers ei ce-au mers pînă au dat de o fîntînă cu două ţurloaie din care curgea apă. Fiind obosiţi s-au aşezat jos să se hodinească şi să bea apă. Au stat ei acolo ce au stat şi cel mijlociu zise: — Dacă din aceste două ţurloaie ar curge din unul ţuică şi din altul vin, mi-aş face aci un birt şi cine va trece pe aici am să-i dau să bea pmă se satură. Din faţă venea un bătrîn care auzindu-i, zise în gîndul lui: «Ţuică şi vin să curgă. » Cînd vreau ei să bea apă văd că dintr-un ţurloi curge apă roşie şi după ce au gustat au văzut că este vin. Gustă şi din celălalt ţurloi, văd că este ţuică. Văzînd că dorinţa i s-a împlinit, cel mijlociu zice către fratele cel mai mic: 194 — Eu rămîn aci şi-mi clădesc birtul. Tu du-te mai departe şi cată-ţi norocul. Cel mai mic dintre fraţi plecă mai departe şi mergînd el se întîlneşte cu acelaşi bătrîn, care-1 întrebă văzîndu-1 aşa sărac, că unde merge? — Am plecat în lume să-mi găsesc o nevastă care să-mi fie la inimă şi tot ce va zice el să nu fie altfel. Bătrînul îi zise: — Nevasta care să-ţi fie la inimă are nunta mîine într-un sat nu departe de aci. Dacă mergi cu mine am să pot să stric nunta şi să ţi-o iei. Au plecat ei în sat şi s-au dus la casa băiatului unde nunta era în toi, unde se pregăteau ca a doua zi duminică să se ducă la mireasă. Intră ei în casă şi bătrînul spune către părinţii mirelui, că fata este la inima flăcăului cu care a venit şi să strice nunta. Părinţii mirelui se împotrivesc şi vreau să-i arunce afară din casă însă bătrînul le spune că el le va dovedi că aşa este. în curte era o viţă neîngropată căci era timp de toamnă şi le spuse că viţa pînă mîine dimineaţă are să rodească şi strugurii are să fie copţi. Numai-decît viţa a început să-i crească frunzele şi pînă dimineaţa cînd ei s-au sculat a avut rod. Părinţii mirelui au văzut că bătrînul trebuie să fie Dumnezeu care umblă pe pămînt. Atunci s-au dus împreună la fată, fără mire, ci numai cu flăcăul nostru care-şi căuta o nevastă care să-i fie la inimă. Cînd părinţii fetei şi ea au auzit despre ce este vorba şi deşi îl văzură atît de zdrenţuros au făcut nunta cu flăcăul nostru. Flăcăul a fost îmbrăcat în haine curate şi dimineaţa a şi plecat la lucru pe cîmp să samene, să secere, să treiere căci era vrednic nevoie mare. Pe toate ce puneau mîna le mergea din plin şi aveau de toate. Ograda se umpluse cu păsări, vite, hambare cu grîu, porumb, cu de toate. La anul nevasta îi născu un băiat de toată frumuseţea. Bătrînul vru să vadă ce mai fac cei trei fraţi, cum le merg treburile şi dacă se ţin de vorba pe care au spus-o ! Merge la cel mai mare dintre cei trei feciori unde îşi avea stîna, oile şi-i ceru găzduire. Cere bătrînul să mănînce, şi dimineaţa vrea să plece, dar gazda îi cere să-i plătească. Bătrînul spune că a auzit că la stîna lui orice trecător poate mînca cît îi trebuie fără să plătească. Flăcăul îi spune că dacă ar da la toată lumea atunci el ce ar face, din ce ar trăi! Atunci bătrînul spune: « Ciori au fost, ciori să fie», şi în momentul acela stolul de ciori îşi luă zborul şi bătrînul plecă. Flăcăul îl strigă să vină că-i dă demîncare cît vrea, însă bătrînul răspunde că e tîrziu şi nu se mai întoarce. Atunci a văzut că bătrînul era Dumnezeu 1 După ce plecă de la fratele cel mai mare se opri la hanul celui mijlociu; şi la fel ceru găzduire şi mîncare, pînă dimineaţa. Cînd vru să plece, gazda îr ceru să-i plătească găzduirea. Străinul îi spune că a auzit că oricine vine, mănîncă şi bea fără să plătească ! » Tînărul îi răspunde că el a avut cheltuieli cu hanul şi dacă dă pe gratis atunci el cu ce să trăiască, deşi avea de toate în ogradă ! Atunci bătrînul zise: « Apă a fost, apă să fie»! în acel mcment a început să curgă din ţurloaie în loc de vin şi ţuică, numai apă. Omul văzînd că a rămas sărac şi că bătrînul a fost Dumnezeu, îl strigă înapoi, căci plecase; să-i dea să bea cît vrea. Bătrînul era departe şi-i spuse că e prea tîrziu şi l-a lăsat văicărindu-se. Ajunse acum Dumnezeu la cel mai mic. Aci erau de toate, toate le mergea din plin şi tocmai atunci se născuse primul băiat. Bătrînul intră în casă plin 195 de bube pe faţă şi cap, zdrenţăros şi cere găzduire. Bătrînul este primit şi găzduit şi seara la vorbă îl întreabă de ce este plin cu bube pe faţă şi cap. El le spune că are riie şi că toţi vracii i-au spus că se poate vindeca numai cu cenuşa primului copil. Dar unde găseşte el asemenea oameni, care să-şi ardă copilul şi să se ungă el cu cenuşa lui! Auzind aceasta, bărbatul stă pe gînduri şi apoi zice către nevasta sa: * Să-l vindecăm pe bătrîn cu cenuşa copilului nostru». Ea îi răspunde: — Noi avem primul copil şi o să mai primim şi alţi copii, aşa că să-l vindecăm noi. Să facem jertfă copilul pentru acest bătrîn nenorocit! Atunci bărbatul îşi trimite nevasta să facă focul la cuptor pînă el mai stă de vorbă cu bătrînul. Cînd cuptorul a fost încins bine, bătrînul zice: — Acum să mă lăsaţi pe mine să bag copilul în cuptor fiindcă voi nu puteţi vedea cum arde copilul vostru. El ia copilul şi-l pune pe lopată, dar înainte de a-1 vîrî în cuptor scuipă înăuntru şi cuptorul pe dată s-a răcit. Vîră copilul în cuptor şi pune capacul. Apoi toţi se culcă şi dimineaţa bătrînul trimite femeia să scoată cenuşa din cuptor. Cînd deschide capacul, copilul dormea ca şi cînd n-ar fi fost nimic, ba mai mult el crescuse într-o noapte cît crescuse într-un an. Se făcuse un băiat frumos. Atunci au văzut că bătrînul nu era altul decît Dumnezeu. El le-a urat să aibă multă sănătate, să trăiască pînă la adinei bătrîneţe şi să aibă mulţi copii, să fie buni cu oamenii. Am fost şi eu pe-acolo pe vremea aia, căci dacă n-aş fi fost n-aş fi ştiut să vă povestesc. Aşa că nu v-am minţit, căci aş fi sărăcit şi eu ca cei doi fraţi mai mari. POVESTEA LUI PĂTRU OŢU A fost un om sărac şi a făcut un copil mic şi a făcut el o casă. Omul şi-a cumpărat tot matrialu de casă de la preduzece şi a luat matrialu în veresie şi cînd a furşit casa, s-a dus să plătească matrialul la preduzece. Mergînd pe drum pînă la preduzece, la mijlocul drumului a fost o recă şi ca să treacă reca la mijlocul apii îi iasă un ţap negru cu coame în cap şi să punie înaintea omului şi-l spămîntă să nu poată trece. Omul se abate în dreapta, da şi stînga, tot ţapul îi iasă înainte şi-l spămîntă. Omul nu poate în nici un chip să treacă. Atuncea ţapul începe să spună omului şi-i zice: — îmi dai tu mie ce ţ-ă mai drag ţîie în casa ta? Omul a gîndit că din sărăcia lui a făcut o casă şi să-i dea casa, da ţapu-i spune: — Nu-mi trebuie mie casa ta, că eu am căşi de sticlă, da să-mi dai tu mie copilu tău. Omul a zis ţapului: — Eu am numai un copil şi mult îmi pare rău de iei. Dară ţapu a zis: — Că ce zici că-ţi pare rău de casă, că ţie mai mult îţi pare rău de copil decît de casă. 196 Acuma ţapul spune omului: — Obeceşte-mi că-mi dai, da ieu nu-1 iau. Acum i-1 iau cînd o creşte copilu de paişpe ani. Şi pe urmă ţapul a perit din drumul omului. Omul s-a dus pîn apă pînă-n partea lantă, s-a dus să plătească matrialu dă casă. După ce a plătit matrialu, s-a întors acasă şi începe a povesti la muiere ce s-a întîmpîat pe drumul la mijlocul apii, cu un ţap pe cum a cerut ţapu copilu să-l dea şi i-a spus că cînd o fi copilu de paişpe ani şi vreme după vreme. Omul a luat copilu şi s-a dus cu copilu la biserică să-i facă popa o apă de iertare şi i-a spus omul lu popa. Că ducîndu-să pe drum să plătiască matrialu căşii, ce i-a zis un ţap, pe cum să-i dea copilu la paişpe ani. Atuncea popa i-a făcut o molîvdă şi i-a pus-o într-o trochiţă mică, de la gura trochiţii un busuioc. Şi spune popa la tatăl copilului să poarte copilul trochiţă undeva vor s-o ducă, copilul şi pe trochiţă cu el. De vor lo va duce pe copil mare năcazuri, să stropească cu apă de trochiţă, că aia-i ajută copilului. Cînd a venit omul cu copilul acasă de la biserică, copilul s-a dus cu oili şi boii la iarbă. Păzind copilu într-o zi boii, plecînd copilu pe anul de paisprece, pe vremea aia Pătru oţu o auzit de tatăl copilului că i-a făcut vo apă la copil şi copilu o poartă la iei şi acuma s-a dus Pătru oţu la copil şi i-a zis: — De te-oi duce pe undeva, să iai sama ce sudbină am eu la împlinirea a paisprece ani. Copilu a păzit boii, după culesu de porumb, cînd s-a dus să întoarcă boii vede că s-a slobozit un nor negru şi vînturos şi deodată l-a ridicat pe copil sus. Dragării, copiii lui, cînd văzu că pe drugaru lui l-a loat nora al negru şi al vînturos s-a dus cu el sus, atuncea alant drugar a loat boii şi a fugit cu ei acasă şi i-a spus la tatăl copilului că l-a loat vîntu cu noru al negru s-a dus sus: « eu m-am spămîntat şi am venit fuga acasă şi vă spusăi întîmplarea lui drugariu meu ». Atuncea omu şi-a adus aminte că vremea a venit la paişpe ani, să ia ţapu copilu. După ridicarea norilor cu copilu, plecînd cu el, ajunsă la căşi de sticlă pe mări. Atuncea tuma-1 dusă înuntru, pin sobe; nima nu eria decît trubadu răilor dejurni la căşi de sticlă, da alanţ a fost la un vînat pin svet. Răul ce a dus copilu a zis la trubaci: — Ia de cîntă să s-adune toţ răii de la învînat. După ce cîntă trubaciu toţ răii porniră să vie ca păsările la casa de sticlă. Toţ alergară şi ajunsără la vreme, da unu nu e din număr, băgîndu de sama numărîndu-1, nu e răul al şchiop ! După ce ajunsă şchiopu, s-a dunat toţ roată pingă copil şi a pornit să-şi dea brînci unul spre altul, care să omoare copilu, dară tartorii al şchiop a zis: — Staţ, nu grăbiţ să-l omorîţi, să lom sama în cărţ cum ie copilu scris. Şi scoasă cartea şi cetiră răii şi văzură ce spune, rîndu copilului, scrie în cartie de copil aşa: « Copilu să doarmă su patu lu Pătru oţu». Dară răii au sprirait un pat de foc, da Pătru oţu să doarmă şi el cînd o veni. Dracul al şchiop porni să întrebe pe toţ drugarii la rînd, care ce a învînat; să spună toţ la rînd ce a învînat fincă asta a adus copilu de-1 vedem noi toţ. Dracul al şchiop întrebmdu-1 pe al dinţii: « Ce ai făcut? » El spusă: « Eu găsii o fămeie scoţînd apă din fîn-tînă; pănă ea scoţînd apă, eu îndemnai copilu ei şi să-necă, sări în:* întînă». Întrebîndu-l pe ah doi, dracul spusă: « La un otar de loc găsi certîndu-să doi fraţ; eu îi îndemnai de să omorîră. Da al de trii răul spune că un cioban păzind 197 boii să pască iarbă: « I-am dat un somn greu la cioban de a durmit şi boii s-a dus în livade, a păscut, să umflară şi muriră boii. » După întîmplarea ciobanului, altu răul a îndemnat pe o muiere să bage mălaiul în foc, copilu muierii să arsă în foc, da muierea n-a băgat de samă. Porni tartorii al şchiop să zică: Să ia copilu să-l ducă la patu lui Pătru oţu să şadă su pat. Atuncea copilu văzînd mulţimea de răi mergînd cu iei la patu lu Pătru oţu şi zicîndu-i copilului: — Iote aici su pat să şezi. Copilu spămîntat scoasă trochiţa din sîn cu busuioc şi porni stropindu-i pe toţi dracii cu apa popii. Deodată să aprinsă focul pe draci şi porniră să ardă. Dracul al şchiop cînd văzu atîta foc şi moarte de draci, zberă fuga la-al cea adus copilu: «Rugaţi-vă de copil să nu vă mai stropească că voi aţi prins pe Dumnezeu, de aia ardeţ cu totu şi pristăniţ să-l duceţi îndărăt de unde aţi venit cu el». Şi copilu şezînd cu dracii acolo auzi ce sudbină are el, da şi ce sudbină are Pătru oţu. Răul lo copilul şi plecă să-l ducă de unde l-a loat şi l-a dus iară la locul unde a păzit oili. Din locul unde l-a lăsat răul pe copil, copilul plecă acasă la tata lui. Piste vo cîtăva vreme aude Pătru oţu că copilu a venit acasă! Şi vine şi Pătru oţu să-ntrebe ce sudbină are el şi cum a făcut copilu de l-a întors răii ca să facă şi el. Copilu spune lu Pătru oţu să-şi facă apa la popa Pătru oţu să dusă la popa în sat şi spune lu popa: « Aşa, părinte, fă-mi şi mie apa ca la copil că ieu am oţît patruzăci de ani şi să-mi ierţi păcatele şi mie ». Şi popa cînd aude pe Pătru oţu, aşa îi spune lu Pătru oţu, că: «nu poate să-i ierte păcatele ». Pătru oţu cînd auzi că popa nu poate să-i ierte păcatele, scoasă cuţitu şi-i taie pe popa ! Acuma Pătru oţu plecă în altu sat să-ntrebe pe altu popă şi cînd a spus la al de doi popa să-i ierte păcatele şi ala popa a spus că nu poate să-i ierte păcatele. Atunci Pătru oţu, scoasă cuţitu şi-l tăie şi pe al de doi popă. Pătru oţu pînă la cinci popi omorî. Din cauză că nu-1 vrea să-i ierte lui păcatele. După ce văzu Pătru oţu că n-are popi unde să-şi ierte păcatele, iei aude că-n vrun munte ieste vrun călugăre la vo mănăstire bătrîn şi să dusă la călu-găre şi-i spusă aşa: «Iou am fost patruzăci de ani oţ şi vreau să-mi ierţi păcatele mele, să nu mor cu iele ». Călugărul spusă că poate. Atuncea călugărul să sui în pod şi luă un ciumag de măr uscat păstrat de cînd a fost mănăstirea; ciumagu a avut optzăci de ani. Călugărul lo ciumagu de măr şi-l dete lu Pătru oţu şi-i spusă aşa: Vezi muntele al mare, acolo să te duci sus în vîrfu lui, să-l înfigi ciumagu în pămînt şi tu să iai oţîră apă cu gura să-l uzi pînă s-o prinde de-o înverzi şi să crească mare. Pătru oţu înfipsă ciumagu în vîrful muntelui şi porni să-l ude cărînd apă cu gura. A cărat Pătru oţu 12 ani apă cu gura; văzu Pătru oţu că ciumagu s-a prins şi a crescut. Veni Pătru oţu la călugăre şi-i spusă: — Părinte iote ciumagu al de măr s-a prins şi a crescut! — Mai udă-1 doi ani încă pănă face şi mere şi cînd o face mere, să vii să-mi spui. Mai îl udă Pătru oţu încă doi ani şi făcu paişpe ani, mărul a crescut mult mare şi frumos, da n-are frunză în el cît flori; după ce legă mere mărul, Pătru oţu plecă la călugăre şi-i spusă: — Părinte n-are măru frunze în iei cît mere, aide părinte să vezi. Călugărul spusă lu Pătru oţu aşa: 198 — Adastă puţin să iau cărţile să mergem să-ţi iert păcatele su măr. Şi cînd ajunsă la măr îi zisă călugării lu Pătru oţu aşa: — Şezi, Petre, su măr ! Şezu Pătru su măr, scoasă călugăr’li patrailu şi i-1 pusă în cap lui Pătru şi porni să-l ispitească: — Ce păcate ai făcut, spune pe rînd! Porni Petru oţu să spună păcatele, da din măr cade cîte o mară jos la pămînt. Tot spunînd Pătru oţu toate păcatele pe rînd, din măr cade cîte un măr pe pămînt. Călugărul uitîndu-să în măr, mai rămasă încă două mere în măr. Călugărul zice lui Pătru oţu: — Petre, mai ai încă două mere în măr, alea sînt două păcate, spune-le şi pe alea ! Pătru să gîndi şi-şi veni în minţi, că întîi a omorît pe tată-su, pe mumă-sa şi pe urmă a plecat oţ în pădure. Cînd auzi călugărul păcatele mai de la urmă, căzu şi merele ale două din măr. Atuncea călugărul spusă lu Pătru: — Păcatele tale s-a iertat. Pătru a murit pe loc şi l-a primit în rai! Aşa sînt oamenii: nu să judecă după graiul lor, ci după faptele lor. ÎMPĂRATUL TRAIAN CU URECHI DE ŢAP Pe timpuri, pe aci a trăit un mare împărat letinesc care se chema Trăian. El avea palate multe şi frumoase. Cel mai frumos era la Geanova, pe deal. De acolo el vedea peste Dunăre în Romania şi peste cetatea Decebalium de la Prahova zisă şi — Deci. împăratul era viteaz, frumos, ama ce păcat că Dumnezeu îi dăruise urechi de ţap. Cum chema un bărbier să-l radă îl întreba: — Ce ai văzut, măi băiete la mine ? — Că aveţi urechi de ţap, mărite împărate, răspundeau pe rînd bărbierii. Atunci împăratul care nu da la nimeni seama, scotea sabia şi le lua capul de la trup. La bărbieri le era frică să-l mai radă şi oricît s-ar face ei de viteji, toţi se temeau şi tremurau de frica împăratului. Mai la urmă împărăţia rămase fără bărbieri. Toată lumea umbla cu bărbi şi însuşi împăratul ajunse cu o barbă pîn’ la brîu. Bărbaţii începură să şoptească în dreapta şi-n stînga şi purtau mare ură pe împărat că le-a stricat obiceiurile. Ce să facă bietul împărat, cum s-o scoată la căpătîi cu bărbierii cu mincinoşii? Adună pe sfătuitorii împărăţiei şi le ceru ajutorul. După asta se dete ordin mare ca fiecare oraş şi sat să aibă un anumit număr de bărbieri şi să li se plătească pentru tuns un ducat şi pentru bărbierit alt ducat. Bărbierii însă nu au voie să vorbească şi spună minciuni în timpul lucrului. Ei aveau datoria să se uite drept în locul unde rad şi dacă sînt prinşi de client că privesc în alt loc, atunci munca s-o facă degeaba. Să fi văzut în toată împărăţia înghesuială mare, care mai de care să fie bărbier. împăratul Traian chemă bărbierii pe rînd să-l dichisească, dar care cum venea era întrebat după ce termina cu lucru, ce a văzut? Bărbierii neştiind taina, în loc să mintă cum le este adetul, spuneau adevărul că au văzut că înălţimea sa are urechi de 199 ţap. Atunci împăratul trăgea sabia şi le tăia capul. Iată că-i veni rîndul înti-o zi unui bărbier ovrei, fricos din cale afară. îl apucară frigurile şi se culcă de spaimă în pat, iar la împărat trimise pe un băiat ce făcea ucenicia la bărbier, să-i spuie împăratului să treacă cu rîndul peste maistrul său fiindcă e bolnav de moarte şi nu-1 poate bărbieri. Ucenicul merse la împărat şi povesti toată taina. împăratul îi dete poruncă ca să-l bărbierească pe loc. Flăcăul îl bărbieri numaidecît şi împăratul îi dărui doisprezece ducaţi. Apoi îl întrebă dacă a văzut ceva la el. Bărbierul se gîndi la poveştile lui ta-su care-i spusese: — Ce auzi să te faci că n-auzi şi ce vezi să te faci că nu vezi, dacă vrei să-nveţi meserie şi să ai noroc în viaţă. Atunci bărbierul răspunse prefăcut că n-a văzut. — N-am văzut nimic, măria-ta ! Văzînd împăratul că flăcăul este destul de curăţel şi cuminte, dete ordin ca el pe viitor să vie să-l bărbierească. Atunci ceilalţi bărbieri din împărăţie răsuflară liniştiţi şi după un timp iarăşi dădură drumul la cleanţă. Cînd ajunse la stăpînă-su, acesta rămase mirat cum de a scăpat cu viaţă? Iar cînd îi arătă că i-a dat şi doisprezece ducaţi rămase şi mai mirat şi numaidecît se sculă din pat şi-i luă ucenicului ducaţii, spunîndu-i, că o slugă ca el n-are ce face cu atîţia bani. Aşa nu se-nvaţă meserie, băiete ! Meseria se-nvaţă prin muncă si bătaie de la stăpîn ! Dar flăcăul tăcu şi nu-i spuse stăpînului că a văzut la împărat urechi de ţap. De aci înainte ovreiul aduna la ducaţi fiindcă de fiecare bărbierit copilul îi aducea doisprezece ducaţi, iar pe ceilalţi bărbieri din împărăţie nu-i mai durea capul. Toate mergeau bine, însă de la un rînd de vreme, începu pe ucenic să-l chinuie gîndul că în el se ascunde o taină aşa de mare şi 11-are nici mumă, nici tată şi nici fraţi, cărora să le spună ce fel de urechi are împăratul Traian! Şi ziua şi noaptea îl chinuia gîndul. în somn visa că stă de vorbă cu părinţii săi şi le spune ce-a văzut. Atunci îşi uşura sufletul dar după ce se deştepta din somn, abia atunci chinurile iar începeau. Azi aşa, mîine aşa şi stăpânul a băgat de seamă că băiatul e trist şi că are ceva pe suflet. — Ce ai, măi băiete, că te văd tot îngîndurat, parcă nu ţi-ar fi toţi boii acasă, spune ce ai pe suflet? — Maistore, am ceva pe suflet însă nu pot spune cuiva, că numaidecît aş muri. — Spune-mi, măi băieţaş, doar vezi tu cîtă grijă am de tine ca de copilul meu, măcar că tu eşti un calic. — Nu, nu pot, stăpîne, sînt tînăr şi vreau şi eu să trăiesc, răspundea ucenicul, măcar că taina asta îi apăsa sufletul ca o piatră de moară. — Dacă nu vreai şi nu vreai, atunci tot eu am să te ajut; du-te şi spove-deşte-te la un sfînt la vreo mănăstire că acolo se ţin ascunse tainele omeneşti; — Nici acolo nu mă duc ! — Du-te atunci şi spune taina în ai pustii de munţi unde picior de cm nu calcă. — Nici acolo n-am curajul. O să mă audă fiarele sălbatice, păsările ceriului, codrii, şi^va fi vai de viaţa mea ! — îţi mai spun una, şi dacă nici pe asta n-o faci, atunci îţi iai calabalkul şi te duci în lumea albă de la mine. N-o să te ţin la mine întunecat ca o babă care-şi cîntă şi-şi descîntă. Uite, du-te în pustiu, sapă acolo o groapă adîncă* apoi dezleagă băierile inimii şi spune de trei ori taina, apoi astupă groapa la loc şi aşa ai scăpat. 200 — Asta am să fac, răspunse ucenicul, după un timp de chibzuială. în vărsat de zi îşi luă o sapă şi plecă undeva departe de oraş în pustiu, făcu o groapă, băgă capul în ea şi strigă de trei ori: — Pămîntule, să ştii că împăratul Traian are urechi de ţap ! Dupg aceea astupă groapa la loc şi plecă uşurat fluierînd de parcă n-ar fi avut niciodată nimic pe inimă. Au trecut cîţiva ani şi în locul unde bărbierul ucenic a spus taina pămîn-tului a crescut un tei mare şi frumos. Păstorii care păşteau oile şi caprele pe acolo au tăiat crengi şi au făcut fluiere. însă cum suflau în ele se auzea glasul ucenicului. — Pămîntule, să ştii că împăratul Traian are urechi de ţap? Şi asta, de trei ori. Fluierile începură să se vîndă ca pîinea caldă şi ajunseră pînă în cetatea, unde şedea împăratul. Copiii mergeau pe uliţi şi suflau în fluiere iar din acestea se auzea taina spusă de bărbier pămîntului. într-o zi, pe cînd însuşi împăratul se plimba cu împărăteasa prin cetate auzi cum copiii fluierau: — Pămîntule, să ştii că împăratul Traian are urechi de ţap. La auzul fluierilor, împăratul se făcu foc şi pară de mînie şi fu gata să-i taie pe toţi bărbierii din împărăţie că nu-şi văd de meseria lor şi numai de bîr-feală se ţin; însă împărăteasa, miloasă din fire, îl opri. Atunci dădu c-rdin să i se aducă la palat numaidecît ucenicul bărbier. Băiatul fu adus în faţa împăratului şi acesta îl întrebă răstit: — Bine, măi, ce veşti ai dat tu în lume despre mine, de mă făcuşi de basme ? — Mărite împărate, zău că n-am spus la nici o fiinţă omeneasca nimic, din taina pe care o ştiu. — Care taină, mincinosule? — N-am spus că aveţi urechi de ţap. Atunci împăratul scoase sabia şi cînd vru să-i reteze capul, împărăteasa îl opri. După ce se linişti împăratul, ucenicul îi povesti din fir în păr cum a ajuns să se spovedească pămîntului ca să-şi liniştească taina de pe suflet şi cum din acel loc unde a strigat a crescut teiul cu pricina care l-a dat de belea pe împărat. împăratul luă pe bărbier şi plecă la tei ca să vadă cu ochii lui minunea asta, dacă este adevărată, sau este iar vreo minciună de bărbier. Cum ajunseră acolo, teiul era tot dărăpănat şi abia mai găsiră o nuieluşă din care făcură un fluier, împăratul auzi: — Pămîntule, să ştii că împăratul Traian are urechi de ţap ! Se miră împăratul de asemenea minune şi din ziua aceea îşi dădu seama că nu e om pe lume care să poată ascunde o taină şi că pe pămînt nimic nu se poate tăinui. îi dete drumul la bărbier, iertîndu-1 şi de-aci-nainte se făcu împăratul blînd ca mielul că veneau bărbierii de-1 râdeau pe rînd şi glumeau cu împăratul. II BASME NUVELISTICE ŞI ALTE BASME PROSTU-MPĂRAT A fost odată o muiere şi a avut trei feciori şi unul dintre ei era prost. O dată, în vremea aceea, împăratul strigase în împărăţie că acel voinic ce va putea prinde pe fiica lui cu trei vorbe i-o va da lui de muiere şi jumătate din împărăţie. Şi or pornit din toate colţurile lumii prinţi s-o prindă pe fiica cea frumoasă a ăstui împărat, cu cele trei vorbe. în zadar se încercară ei că nici care nu putu dezlega cuvintele. Şi cum învoiala era că celui ce nu va ghici i se va tăia capul, în faţa palatului împărătesc se făcu din ei o zidire rotundă ca să-i îngrozească pe cei ce vor cuteza. Ce-i drept, prinţesa era mai frumoasă decît o zînă, parcă era ruptă din soare. Dar feciorii muierii zor nevoie să-şi încerce şi ei norocul. Şi într-o zi, cei doi fraţi cuminţi şi viteji, o rugară astfel pe mumă-sa: — Mumă, fa-ne merinde pentru drum lung că noi amîndoi mergem să ne încercăm nărocul cu fiica împăratului. — Pruncii mei, nu vă duceţi, că toţi cei ce s-or dus şi-or pierdut capu acolo. — Mumă, noi nu sîntem fii de împăraţi, da avem mai multă minte decît ei, că noi doar nu ne-om fi băut mintea ca împăraţii, unul dintre noi tot o să ajungă împărat. — Mumă, dă-mi şi mie merinde, zise prostul, că merg şi io. Oi face şi io oarece, ce n-au făcut fiii de împăraţi. Dă-mi un blid cu coleaşă şi ceapă că mere pădureţe culeg eu. Dar cei doi fraţi, auzindu-1, rîseră zicînd: — Fugi, mă prostule, tu nu ştii ce-ai mîncat ieri şi vrei să cutezi să mergi la frumoasa lumii? Merem noi acolo, că unde-i minte-i şi noroc. — Oare ce-i aia minte? zise prostul. — Lasă-te măi prostule de coţcării că doar n-ai crede că mintea ţi-a veni mergînd la fata-mpăratului? Mintea nu creşte bă, pe toate cărările, că altfel ar paşte-o măgarii! — Da şti-va fiica împăratului să joace la nuntă? zise prostu. — Ştie, nu te teme, tontule, n-o s-o-nveţi tu? Şi-ncepu el să joace de bucurie şi să chiuie aşa cum se pricepea; vorba aceea: « în vale,-n răstoacă, Singur cîntă, singur joacă » ! El cînta şi ţopăia, iar mumă-sa plîngea privindu-1 pe nenorocitul care cînta: lacă-aşa; hop aşa, dă-mi împărate fata. 205 Fraţii însă se pregătiră de cale lungă, că nu era să-şi puie mintea cu el, că de, prostul face ce vede şi ce aude. Cei doi fraţi îmbrăcaţi frumos şi înarmaţi cu săbii, au pornit-o la cale lungă fără să-i vadă prostu pe care-1 lăsară sub o plută dormind. Da-1 muşcară niscaiva muşte. Prostul se sculă şi un iepure, ţîşt! de lîngă el din cîrtog şi fugi. — A, măgăruşule, tu nu mă lăsai să dorm, las’ că te prind eu ! Şi o zbughi prostul după iepure. Şi alergînd el cît îl ţineau puterile, văzu doi oameni. Merse la ei şi cînd colo, erau fraţii lui! — Ţineţi măgaru! ţineţi măgaru! strigă el. Da nici un măgar nu se vedea, în afară de un iepure care se pitulă în nişte tufişuri. — Ascultă, frate, unde vezi tu măgar, că noi vedem un iepure? — Nu, fraţilor, este un pui de măgar, că a sărit din cîrtog, abia-1 fătasă măgăriţa. — Mă prostule, ce te ţii de noi ca scaiul de oaie, întoarnă-te acasă că te mîncă pe aici gadinile. — Le dau cu moaca-n cap, nu mi-e frică, răspunse prostu. Şi merseră ei împreună un dărap de vreme, iar el ce găsea în cale, aduna şi băga-n traistă ! Găsi mai întîi un cep de la o cadă, îl luă şi vîrî-n traistă. Merseră ei şi-l apucă foamea. Atunci le zise fraţilor săi: — Eu am găsit ceva! Dacă-mi daţi fiecare cîte o plăcintă, vă arăt ce am găsit. — Arată-ne, mă, ce lucru mare ai găsit? Da prostu nu vrea. Crezînd fraţii că va fi găsit vreun lucru de preţ şi că le-ar face trebuinţă, îi dădură fiecare cîte o plăcintă. Prostul le mîncă plăcinta şi apoi le arătă: — Iacă, cepu! — Ţipă-1 jos, tontule! da el nu l-a ţipat şi or mers înainte. în altă zi găsi el un cerc de lemn şi-l vîrî şi pe acela în traistă. — Eu am găsit oarece? — Ce mai găsişi, prostule? — Nu spun decît dacă-mi daţi cîte-un dărap de brînză fiecare. — Măi, frate, tu nu ştii vorba bătrînească: «prost să fii, noroc să ai», ’ai să-i dăm măcar că rămînem fără pic de merinde, cine ştie ce va fi găsit şi lucrul acela poate ne va fi de folos. Şi-i dădură şi brînza. Luă prostul brînza, o mîncă şi zise: — Iacă cercu! — Tiii! şi pentru un cerc ne-nşelaşi, tu mă, de ne luaşi brînza? — îi bun şi cercu! răspunse prostu. Şi flămînzi o porniră din nou la drum, către ţara împăratului. Prostul pe cale, văzu o cioară moartă. O luă şi-o pusă-n traistă. — Dacă iar am găsit oarece ! — Ai găsit pe dracu ! zise unul din fraţi. Dar temîndu-se ei ca nu cumva să le-o ia-nainte fiind prost şi cu noroc, se chibzuiră, să-i dea un blid gol numai să vadă ce minune or mai fi găsit. — Iacă, noi îţi dăm ăst blid, fi-va-ţi cîndva de folos, arată-ne ce-ai găsit? — Nu vă arăt! Să-mi daţi şi sabia şi atunci vă arăt. îi dădură ei blidul şi o sabie şi prostu le scoasă cioara din traistă şi ţinînd-o de o aripă le-o arătă. Cînd o văzură ei plină de viermi şi reversîndu-se din ea o putoare de mortăciune, să moară de ciudă! Cît pe-aci să pice leşinaţi. — Măi frate-miu, ăsta dacă se mai ţine după noi, ne ia tot! Cu toate ne-nşelă! 206 Mai bine să-l ducem la moara dracilor poate că împieliţaţii îi vin de hac şi aşa scăpăm de el! Şi după ce-şi cumpăniră gîndurile, o porniră în vale la un rîu unde era moara dracilor. Cum ajunseră ei acolo, cu lumină intrară în moară şi se prefăcură că se culcă. Prostul, ostenit frînt cum era, adormi dus, iar fraţii plecară lăsîndu-1 să-l mănînce tartorii iadului. Ziua dracii nu se adunau în moară, numai noaptea se înghesuiau acolo la sfat. Cum să-nmurgi s-adunară în moară. Da-n moară întuneric beznă. Tartorele dracilor ţipa cît îl ţinea gura: — Aghiuţă, adună-ţi oştile şi faceţi focul că în astă noapte avem ospăţ un voinic, care a cutezat să ne calce pragul morii. Dracii adunară surcele, gata să aprindă focul iar pe prost să-l frigă de viu! Cînd colo, prin întuneric unul îl calcă pe burtă deşteptîndu-1 din somn. Cînd se uită prostu, văzu în jurul lui numai ochi scînteietori ca de licurici. Dar pe draci nu-i vedea. Scoase el sabia să omoare licuricii care luminau şi nu-1 lăsau să doarmă-n tihnă. Dracii stau cerc în jurul lui fără a pricepe ce gînduri are. Da el luînd sabia înţepa fiecare ochi de-i lăsa pe toţi dracii orbi, chiar şi pe tartorele iadului. Toată noaptea n-a putut prostu să doarmă de ţipetele necuraţilor. Ba la un timp, unul mai mic dete peste prost, iar el crezînd că e vrun mîţ, îl prinsă de gît şi-l băgă-n disagă legînd-o la gură, că poate-i va fi vreodată de trebuinţă să-i prindă la hîrţi. Vru să se culce, dar nu fu chip în moara dracilor erau numai vaiete, iar diavolii se mîncau cu dinţii unul pe altul, jupuindu-se şi zdrelindu-se fără a pricepe că prostul e lîngă ei. într-un tîrziu dracii luptîndu-se între ei pieriră. Unii zăceau prin coşuri, alţii striviţi de pietre, alţii agăţaţi prin pod, iar unii căzuţi la chirepul morii, zdrobiţi de roţile cele mari. Şi se făcu odată o linişte ca de mormînt. Nişte găini şi cocoşi de pe moară şi speriaţi, încă mai cotcodăceau după larma drăcească ce o auziseră toată noaptea. Ce-i veni în gînd prostului care era flămînd, ia să prindă o găină şi s-o frigă. Şi prin întuneric prinse un cocoşel. — Ei, pe tine nu te tai, lasă că tu poţi fi bun la fie ce! Eşti mic şi uşor de purtat şi ţîşti cu el în ailaltă desagă. Dar de lene, uită de mîncare şi iar adormi. Tartorele tartorilor iadului, mergînd noaptea pe lume în lungiş şi-n curmeziş, simţi miros de draci spurcaţi şi cu oastea lui o porni fuga în aceea parte să-şi răzbune copiii. Şi cînd să păşească peste pragul morii, cocoşelul din desagă odată vesti ivirea zorilor. — Cucuriguuu! De, se speriară dracii şi care mai de care săriră în adîncul apei să-şi piardă urma, ca nu cumva i-ar prinde ziua pe pămînt şi să rămînă fără de putere. Cînd se făcu ziua veniră cei doi fraţi să-i vadă oscioarele înşirate prin vatra morii. Dar mare le fu uimirea, găsindu-1 sforăind încă, cu capul pe un sac de uruială. — Măi frate-meu, noi rîdem de el, dar nu vezi tu ce a făcut? — Adevăr grăieşti! Are pe dracu-n el! Nu vezi la ce încurcături ne-a pus nu numai pe noi, da pînă şi pe stăpînii pămîntului, pe diavoli ?! — Scoală, bă prostule, tu nu vezi cu cine ne-am luptat noi astă-noapte? Cînd se uită el prin prejur şi văzu moara plină de draci morţi, îl prinseră frigurile şi căzu leşinat. Fraţii luară un blid cu apă, îl udară de-şi veni în fire. Apoi le grăi: 207 — Frăţiorilor mei, cum aţi putut să-i ucideţi? Toată noaptea v-aţi luptat cu ei. Mare larmă a fost. Bine că i-aţi îmburdat. Şi făcură o coleşă şi mîncară bine, pentru cale lungă să le-ajungă. Da ce le trăsni prin minte fraţilor. Să-i umple coveţaua cu păsat şi să i-o puie-n cap sub căciulă, ca să-l facă să meargă drept înainte fără a mai culege de pe jos fiece lucru şi a-i înşela. Şi subt căciulă-i aşezară blidul plin de păsat. Şi-l purtară aşa prin codri şi pustii, cugetînd dînşii că s-or lăsa el de ei. Şi deşi-1 ardea focu-n spinare de dogoare şi greutate, prostu suferea cu răbdare. La urma urmelor iată-i ajunşi la palatele împărăteşti. Şi se miră prostu: — Ei, ce căşi încălecate, şi cu aur suflate ! Ce i-ar fi trebuit atîtea sobe, că-i de ajuns una pentru el şi fiică-sa? Da iacă cheltuială degeaba, zise prostul, căscînd oichii mari către fraţii săi. Apoi, pe rînd intrară la palat să ghicească întrebările ce le punea frumoasa lumii, fiica împăratului. După puţină vreme, călăul ieşi arătîndu-le celor doi fraţi capul frăţiorului, semn că nu deslegase întrebările împărătesii. Călăul îmbrăcat în veşminte roşii, aşeză şi căpăţîna fratelui mai mare în vîrful grămezii. Mai lipseau două capete, chiar atâta cîţi cutezători mai erau. Iar călăul trecînd pe lîngă dînşii le şopti plin de milă: — Nu fiţi proşti să vă-ncercaţi norocul, că cine-a venit aici toţi s-au dus pe apa sîmbetii. Prinţesa spune la ponturi pe care nimeni nu le brodeşte. — Eu nu sînt prost, fraţii îmi zic aşa ! intră mijlocaşul şi curînd ieşi călăul şi cu capul acestuia de-i aşeză scă-fîrlia tocma-n vîrful grămezii. Şi-ntorcîndu-se, iar îi şopti prostului: — Iaca, nu m-a ascultat, cine-i prost şi-şi pune mintea cu prinţesa îşi pierde capu ! — Omule, fraţii mei săracii ziceau că sînt prost, da eu nu sînt ! şi intră şi el să-şi încerce norocul, cu desagii pe umeri şi cu blidu-n cap. într-o odaie lungă, de marmoră sta pe tronul de aur împăratul, iar prinţesa pe alt tron mai mic. Pe cap ea purta o coroană cu pietre scumpe, că prostul abia o putea privi. Mai la o parte, stau sfătuitorii împăratului, înţelepţii împărăţiei, care judecau dacă s-au brodit ponturile. Da prostu sta cu gura căscată şi asculta. Fiica-mpăratului cînd îl văzu o podidi rîsul. — Pîrlitul ăsta a cutezat să-şi încerce norocul cu mine ? Ha ! Ha ! Ha ! O să-ţi stea scăfirlia chiar în vîrful stivei de căpăţîni ! — începe cu ponturile grăi împăratul cu un glas poruncitor. Atunci prinţesa se încruntă şi întrebă: — Apropie-te, mă tontule ! — Bună ziua, împărăteasă ! Ce cald e-n curte la dumneavoastră ! — E mai cald în fund la mine ! zise prinţesa. — De, n-ai putea frige-o cioară? — A cură de-acolo ! şi-i arătă o butie. — A bate cepu ! răspunsă prostu. — A crepa ! zise-mpărăteasa. — A pune cercu ! o-ntoarsl prostul. — Da ai-le? — Le am, zise el. — Ai în cap păsat? 208 — Am! zise prostu şi scoţînd căciula, căzu blidu la picioarele împără-tesii stropind-o cu păsat pe rochia de aur. Apoi, ridică desaga cu cocoşu scoasă pe rînd: cioara, cepu şi cercul. Pe prinţesă o apucară sudorile, văzînd că un om de rînd i-a brodit toate ponturile. înţelepţii palatului, ca nişte drepţi judecători, dădură din cap, închinîndu-se către împărat că prostul a dezlegat cele trei ponturi şi că i se cuvine fiica împăratului pentru a-i fi mireasă precum şi jumătate din împărăţie ! Dar prinţesa răutăcioasă nu vrea şi zisă: — Pînă nu va cînta cocoşu în palatu ăsta nu-1 voi lua pe ăst om de rînd să-mi fie bărbat! — Să cînte cocoşu meu zise prostu scoţînd cocoşelul, care, cum se văzu slobod, fugi la o fereastră cîntînd, fîlfîind din aripi de trei ori şi ţanţoş, începu să cînte: — Cucuriguuu ! de se cutremură prinţesa gata să înnebunească de mînie ! Din nou înţelepţii arătară împăratului, că tînărul zdrenţăros a ghicit şi al patrulea pont! — Nu, nu vreau, pe toţi vă omor zise ea către judecători, doar nu iau un om de rînd?! — Este om de jos, da nu-1 vezi cît este de înţelept ? Nu te uita la ce străluceşte, ci la ce vorbeşte ! Se cade să ne ţinem legămîntul şi să-l iei de bărbat eu dîndu-i şi jumătate din împărăţia mea. — Dacă, slăvite-mpărate, vrei să te ţii de legămînt şi eu să fac voia măriei-tale, să-i mai dau un pont pentru dezlegare. — Vrei, îl întrebă împăratul? — Vreau, de ce să nu vreau? Că n-o fi mai greu decît de dus sacu la moară ? — Eşti bogat? întrebă prinţesa. — Bogat pe dracu, sărac ! — Dai pe dracu? Şi tocmai atunci se mişcă puiul de drac în cealaltă desagă. — Da ce dracu o fi mişcînd? Şi dezlegă desagii. Cînd colo, ce să vezi, o zbughi un pui de-mpeliţat! Mic ca acul, Iut’-ca dracul. Fugea, cît putea, da ochi n-avea. Cînd l-a văzut prostul, nu s-a mirat de loc, iar împărăteasa cu înţelepţii au leşinat, pe cînd împăratul a crăpat de frică! Şi aşa a ajuns prostu împărat! PROSTUL CU PĂSĂRICĂ Era un împărat mare, cu o împărăţie mare şi cu o fată mare, numai bună de măritat. Dete veste împăratul în lume că are o fată frumoasă şi bogată cu palate de cleştar, căruţe de aur şi cai împodobiţi şi că o mărită după acela care va da răspunsuri potrivite la întrebări. 209 Cînd au auzit părinţii şi împăraţii, cum era şi de aşteptat, au dat buluc, la fiica împăratului s-o peţească. Fiica împăratului de felul ei era şoadă. îi plăcea să facă glume sărate şi nesărate şi să-i batjocorească pe cei proşti. De aceea, se dusese vestea în lume că este o fată înţeleaptă şi frumoasă. Cine n-ar fi vrut să aibă o soţie aşa de cuminte ca ea? însă toţi împăraţii, prinţii şi tinerii care i-au călcat pragul n-au izbutit să-i răspundă la cele trei întrebări şi toţi au plecat în părţile lor cu coada între picioare, ruşinaţi. Mai la urmă de tot, într-un sat aud trei fraţi săraci că fiica împăratului se mărită cu orice om de rînd, care-i va răspunde potrivit la întrebările ei. Se îmbrăcă cel mai mare în ţoale noi ca de sărbătoare, pune cuţitul în teacă şi merinde în desagi, încalecă iapa şi pleacă în peţit. Merse el luni şi săptămîni şi ajunse într-o cetate mare cu palate sclipitoare, cu turlele de aur ce se urcau semeţ în slăvile cerului. întrebă pe un ostaş din garda împăratului, unde este fiica împăratului? Ostaşul îi arătă poarta, el bate şi prinţesa îmbrăcată numai în aur şi argint cu părul de mătasă auriu, îi deschide uşa. El intră înăuntrul şi o căldură înăbuşitoare cu o duhoare grea îi izbeşte nasul, încît de mirare, uită să-i să-i zică: bună ziua. — Ce cald este la dumneavoastră şi ce miros urît ? ! La aceste fata îi răspunse: — La mine-n burtă e şi mai cald! Băiatul la acestea rămase uimit şi se uită prosteşte şi încremenit, încît uită şi cum îl cheamă şi ieşi încurcat afară plecînd supărat acasă. Acasă povesteşte fratelui mijlociu întîmplarea. Cel mic vrea şi el să afle dar îl împing afară. El lipeşte urechea la uşă şi înţelege tot. Pleacă şi cel mijlociu, bine îmbrăcat şi bine mîncat şi cînd intră înăuntru încremeni văzînd-o cît este de frumoasă şi ce întrebare şi răspuns cere. Se încurcă aşa cum se încurcă cei mici în vrejurile de bostan şi plecă ruşinat acasă. Se plînse de păţania lui şi zise că nu este om pe lume care să-i potrivească răspunsurile după plăcerea unei fete nebune de împărat. Cel mic trase cu urechea şi zise: — Eu pot să-i trag nişte răspunsuri potrivite! grăi el celor doi fraţi mai mari. — Fugi, măi prostule, tu nu vezi că n-am fost noi în stare de nimic, nu au fost în stare feţe înţelepte împărăteşti să răspundă cum se cuvine, dar o să fii tu un papă lapte, un zdrenţuros şi prost de dai în gropi! îl opriră să se ducă. îi luară iapa, ascunseră opincile şi ţoalele nerupte şi-l pîndiră să nu plece. Cel mic însă nu se lăsă. Pîndeşte noapţea cînd toţi dormeau şi pleacă în lumea albă, doar doar va da de casa împăratului. Mergînd prin pădure, dă de un hoţ care îşi număra banii furaţi. Hoţul, cum îl văzu, îşi puse în gînd să-l omoare. Plecă după băiat cu gîndul necurat şi intră în vorbă să-l vadă ce minte are. Din vorbă-n vorbă, hoţului i se păru că are mintea adunată de pe drum. Ia să-şi bată joc de el, îşi puse el în gînd. Văzu în cale hoţul un dop murdar de la butoiul cu vin. — Fac rămăşag că tu nu iei dopul că e plin de murdărie, zise hoţul. 210 — Eu, iacă îl iau ! Şi murdar cum era, jap cu el în sîn, că nici săcui n-avea. Se gîndi hoţul, ce prost trebuie să fie băiatul ăsta, ia să mai încerc o glumă să fiu mai sigur. Merseră cît merseră şi în cale căzută dintr-un copac zăcea o cioară moartă. — Măi băiete, fac rămăşag cu tine că ţi-e frică să pui în sîn cioara asta ? — Mie să-mi fie frică? Ia te uită că o pun în sîn, măcar că pute! Luă cioara şi o puse în sîn ! Hoţul căscă nişte ochi mari, văzînd prostia drumeţului şi zise că e păcat să omoare un asemenea prostănac, să-şi ude limba cuţitului degeaba, şi aşa scăpă el de la moarte sigură. După ce se apropiară de cetatea împărătească, văzu un cerc de lemn într-un gunoi. Se duse, luă şi cercul jucîndu-se cu el pe drum. — Bine, măi băiete, se cade un ginere care merge în peţit la fiica împăratului să ducă-n sîn un dop şi o mortăciune, iar pe drum să se joace cu un cerc? Cînd te-o vedea curtenii cît eşti de smintit o să te spînzure că le batjocoreşti prinţesa ? Eu te sfătuiesc să-ţi vezi de treabă ! Nu eşti tu de nasul unei fiice de-mpărat! — Care, măi nene ? Eu ! — Tu măi prostule ! Sînt om bătrîn şi nu mi-a dat ochilor un prost mai mare decît tine. — Bineee ! Ai să vezi dumneata că te-nşeli! La marginea oraşului se despărţiră care încotro. El ispiti lumea în dreapta şi-n stînga şi dete de poarta împărătească. Era un palat înalt şi strălucitor ca soarele. Se miră el de frumuseţe şi bătu la uşa palatului. — Pe cine câţi, băiete? îl întrebă un străjer îmbrăcat numai în zale şi cu o suliţă ascuţită înaltă cît pomul. — Pe fiica împăratului! Merg s-o peţesc ! — Fugi, măi pîrlitule, de aci-ncolo, nu te vezi că eşti într-o ureche? — Ba nu, eu nu mă las şi trebuie s-o văd pe prinţesă ! Dacă văzu că nu poate să scape de el, îi arătă poarta la care trebuie să bată, măcar să-şi piardă capul! Cum a bătut la uşa prinţesei din soba ei a ieşit un buşneac de miros şi căldură de te ameţea. Atunci băiatul mirat de miros a grăit: — Vai, prinţesă, ce cald e la dumneavoastră! — La mine-n burtă e şi mai cald ! El a scos din sîn cioara moartă şi i-a grăit: — Ţine, bagă-n burtă păsărică asta ca să-ţi fie şi mai cald ! — Nu pot că mi-e frică să nu iese şi să zboare din mine. — Nu te teme că pun dopul ăsta! — Vai, dacă pui dopul mă umflu-n foaie şi mă sparg în bucăţi! Ce-o să se aleagă atunci de mine? Şi se preface că plînge. El o priveşte şi-i zice la întîmplare! — Am eu grijă să-ţi leg burta cu cercul ăsta să nu se spargă, aşa că ia ce-ţi dau, să nu dai de vreo belea! Fiica împăratului văzînd că deşuicheatul ăsta a răspuns bine la toate întrebările, a îngălbenit de ciudă, însă neavînd încotro a trebuit să se mărite cu el. A urmat o nuntă mare şi frumoasă ca-n poveşti. 211 FATA CEA ÎNŢELEAPTĂ A fost odată un boier bogat şi neînsurat. într-o zi trimisese la o zăcă-toare lucrători să-i muncească. Seara cînd veni să le dea leafa el îi adună pe lingă divanul său zicîndu-le: — Nu vă dau leafa dacă nu-mi spuneţi fiecare cîte o poveste! Stătură plugarii, se suciră, se-nvîrtiră şi unul nici nu ştiu să-i spuie stăpînului o poveste. De aceea, unul mai voinic, isteţ şi bătrîn îi zise: — Boierule, mie să-mi dai partea mea, că nu degeaba am ostenit pe ţarina boieriei voastre! — Dacă nu ştiţi nici o poveste nu e nimic, iacă vă iert, le răspunse boierul, însă voi să-mi răspundeţi ce înseamnă nouă pietre peste an. Scormoniră în zadar prin cap gîndurile, că nici unul nu fu în stare să ghicească răspunsul cerut. Supăraţi, flămînzi şi frînţi de oboseală plecară lucrătorii acasă fără bani. Stăteau toţi pe prag, bătîndu-şi capul, ce să însemne nouă pietre. Unul dintre ei, cel mai sărac, avea o fată mare, cam trecută de măritat, că de săracă ce era nici un flăcău n-o băga în seamă. Fata ieşi în întîmpinarea lui tată-su întrebîndu-1: — Cîţi bani ţi-a dat boierul, tată? — Aia, nimic ! — Pentru ce, dacă i-ai muncit? — N-am ştiut nici unul să-i spunem o poveste şi să-i răspundem ce înseamnă nouă pietre-n an ! Fata rămase puţin pe gînduri spunîndu-i lui tătîne-su: — Du-te-ndărăt şi-i spune boierului, că nouă pietre-n an, sînt nouă luni muncite de plugar, ca nouă pietre de moară-n spinarea lucrătorului, iar trei luni sînt de şedere, odihnă şi de veselie. Se duse bătrînul la boier şi-i zise: — Boierule, dă-mi banii mei, că nouă pietre sînt nouă luni pe an grele ca nouă pietre de moară pentru muncitor; dar trei luni şedem să mîncăm şi să ne veselim dacă avem cu ce. Atunci boierul s-a mirat şi 1-a-ntrebat: — Cine ţi-a spus, omule, că la-nceput n-ai ştiut? — Fiica mea mi-a spus. Boierul, bucuros, i-a dat trei fire de cînepă din care să-i facă boierului, cămaşă şi giubea. Bătrînul se-ntoarse la fată îndărăt zicîndu-i: — Uite ce mi-a spus boierul. Din astea trei fire de cînepă să-i faci cămaşă şi giubea ! Fata se duse şi rupse din gard trei băschii, apoi îl rugă pe tată-su: — Du-te la boier şi să-i spui că-i fac din cele trei fire de cînepă cămaşă şi giubea, dar mai întîi să-mi facă el mie, din astea trei băschii: furcă, fus şi război. Se duse bătrînul la boier zicîndu-i: — Boierule, să ştii că fiica mea îţi face ce-ai cerut, numai fă-i şi dumneata ei din aste trei băschii, furcă, fus şi război de ţesut. Boierul se miră şi-l rugă pe bătrîn să-i dea fata de nevastă. Bătrînul se miră şi crezu că-1 (batjocoreşte, dar pînă la urmă fata cea înţeleaptă se mărită după boier. La nuntă cînd făcură cununia, se vorbiră ca unul fără altul să nu facă nici o judecată. Trăiră ei aşa multă vreme în pace şi bună înţelegere. într-o zi doi ţărani săraci plecară la tîrg. Unul avea căruţa, altul o iapă burtoasă, gata să fete. Ajunseră ei în tîrg, legară iapa de oiştea căruţii şi porniră după negustorii. în timpul ăsta 212 fătă iapa un mînz mare şi frumos. Mînzul cu ochii lui închişi* că aşa stă el nouă zile, nu văzu să se dea lingă iapă şi blestematul se aşeză pe nişte paie sub căruţa celuilalt ţăran. Cînd ajunseră ţăranii de văzură mînzul sub căruţă, falnic şi frumos se bucurară. Cel cu căruţa-i zise celui cu iapa: — Iote, breee-mi fătă căruţa ! — Cum bre, spui una ca asta, nu-1 fătă iapa mea? — Vezi-ţi de treabă, creştinule, să nu mai cădem în vreo gîlceavă de mai dăm şi de belele! Nu vezi mînzul sub căruţă? — Măi vecine, ţi-ai pierdut minţile, te crezi că ţi-a ouat găina drept în căciulă şi te faci stăpîn peste mînzul meu ! Tu nu vezi că te faci de pomina lumii, asta-i cam aşa după mintea ta: iapa face mînzul, iar ovăzul îi e mamă. — Dacă-i aşa, să mergem la judecată direaptă decît să ajungem la măciucă. Şi neavînd cum să-şi facă dreptate plecară drept la boier la judecată. Cînd acolo, boieru-i plecat să se plimbe peste vii şi moşii; numai cucoana cea înţeleaptă-i acasă. Dacă-i văzu certîndu-se pe mînz le zise: — Staţi, oameni buni, ce vă certaţi şi nu vă judecaţi? — Ba tocmai vrem să ne judece boierul! — Boierul nu-i acasă ! — Iată, cucoană cum este treaba, zise cel cu căruţa, mînzul ista l-a fătat căruţa mea chiar în tîrgul ăl mare. — Ba nu e adevărat, cucoană, vă jur pe ochii mei că mînzul este de la iapa mea; tot satul ştie! — Stăpînă, nu fă pe sprinceană, fă judecată direaptă, la tot nat să-i placă. Că judecata-i oloagă cînd lipseşte-n cap o doagă, zise cel cu iapa. — Oameni buni, nu vă mai certaţi în curtea mea că eu o faţă muierească nu vă pot judeca. Nu ştiţi voi că judecata la unii e ca o trăsură cu două oişti, cînd înainte, cînd îndărăt, o poţi mîna. Staţi locului în pace pînă vine boierul. Ei n-au de lucru şi o întreabă: — Dar unde-i, cucoană, boierul? — S-a dus la locul cu grîu de lîngă baltă, să păzească griul să nu-1 pască crapii. Atunci, cel cu căruţa auzind a rîs zicîndu-i: — He-hee ! cucoană ne spui palavre, unde s-a văzut peşte să pască iarbă şi călugăr fără barbă? — Dar dumneata, unde-ai văzut, să fete căruţa şi să cînte mîţa? Eşti un om în toată firea şi umbli cu plosca cu minciuni. Ţăranul cu căruţa aplecă capul şi plecă ruşinat, iar cel cu iapa îşi luă mînzul şi mulţumi pentru judecata dreaptă a cucoanei. Cînd sosi boierul întrebă pe cucoană ce-a mai făcut de cînd s-a dus el călare să-şi vadă roadele şi moşiile: — Apoi am judecat doi ţărani care se gîlceveau pe un mînz. Unul zicea sus şi tare că l-a fătat căruţa lui. — Bine, cucoană, nu ne-a fost vorba că fără mine şi fără tine să nu se facă pe moşia noastră nici o judecată? — Ba aşa ne-a fost! — Fiindcă tu ai călcat jurămîntul mai întîi, eu îţi poruncesc să-ţi alegi lucrul ce-ţi este mai scump şi drag şi să pleci la bordeiul lui taică-tu. Ea începu să plîngă şi să se văicărească cerîndu-şi iertare, însă boierul nici în ruptul capului n-o iertă. Văzînd ea că n-are încotro, îl rugă pe boier să-i dea voie să mai facă o mîncare şi să se cinstească ca oamenii nesupăraţi la despărţire, 213 după care va lua ce-i este mai drag ochilor şi va pleca din conacul boieresc. Se puse muierea pe gătit şi rînduit, cu bucate noi la gura veche. Aduse un vin bun de-al mermeziu ce-1 adormea pe om de viu şi se puseră la petrecere ca înainte de marea despărţire. Cucoana mai deşteaptă, mai mult vărsa jos, în pantofi, vinul, în timp ce boierul bea şi nu se glumea pînă ce se îmbătă turtă şi căzu jos sub masă. Atunci cucoana porunci slugilor să-l urce-n trăsură şi amîndoi plecară la bordeiul lui tătîne-su. Trecură vreo cîteva zile şi boierul se trezi şi-o-ntrebă pe soţia lui ce caută el într-un bordei de om sărac? — Boierule, nu tu mi-ai spus să plec din casa ta fiiindcă am călcat un jurămînt şi să-mi aleg ce mi-o fi mai drag şi scump înaintea ochilor? — Ei, şi ce-ai ales ? — Pe tine te-am ales! — Hei, muiere, n-am ce să mai zic; m-ai dat gata ! Cînd femeia-i înţeleaptă îl judecă şi pe dracul şi tot îl găseşte datori. După o aşa întîmplare rîse boierul, porunci slugilor să vie cu trăsurile să-şi ducă calabalîcul la locul lor vechi şi rămase să trăiască-n pace şi fericire, cu fata cea săracă şi-nţeleaptă de se duse vestea peste nouă mări şi peste nouă ţări. De atunci boierul de bucurie că are femeie-nţeleaptă se puse pe băutură la muncă pînă-i ieşi părul prin căciulă şi cămaşa prin izmene, şi aşa se prăpădi, iar fata cea înţeleaptă rămase stăpînă peste toate viile şi moşiile. FATA CEA RĂSFĂŢATĂ Trăia odată într-un sat o pereche de oameni tineri şi frumoşi, care se iubeau foarte. Şi au avut norocul să aibă o fetiţă atît de frumoasă, încît la soare te puteai uita, dar la ea ba. Cu cît creştea mai mare cu atît se făcea mai frumoasă, mai zburdalnică şi mai iubită de părinţi. Părinţii n-o puneau la muncă, de frică să n-o ardă soarele şi să-i strice faţa cea albă ca spuma de mare, ori s-o zărească babele şi s-o deoache. Aşa că frumoasa copilă stătea acasă, dereteca prin odăi, ori prin curte, dar în afară din ogradă, numai rareori ieşea şi asta numai la horă şi cu multă insistenţă de părinţi. Fata era aşa de răsfăţată că dacă la şapte ani a cerut să sugă, mamă-sa i-a dat şi ea a supt, dacă a cerut iarna fragi şi struguri, tată-su a mers ţara în lung şi-n curmeziş şi i-a îndeplinit poftele. Ca să nu se ostenească fata, mama o pieptăna, o spăla, o încălţa şi o dezbrăca, măcar că ajunsese fată mare de măritat. Frumoasei fete îi dădea tîrcoale băieţi din nouă sate, însă ea se ţinea măreaţă, ştiind că este frumoasă. Cîteodată voia şi ea să-nveţe a coase, să toarcă, să spele, dar mamă-sa la iuţeală zicea: — Lasă, fata mamei, nu lucra, destul ai să munceşti cînd te vei mărita. — Mamă, dar cînd mă voi mărita, n-o să ştiu nimic ! Uite, nu ştiu să fac mîncare, să ţes, să năvădesc, să torc şi cîte altele. — Nu e nimic, fata mamei! Las* că atunci ai să înveţi tu, să te descurci şi aşa trece vremea. Şi n-o lăsau pe răsfăţată să ridice un pai de jos pe toate le dereteca şi ogoia prin casă, mamă-sa, numai la dormit nu putea dormi în locul fiicei. Odată s-a întîmplat că uitîndu-se fata în oglindă, au intrat porcii 214 în casă, de au dat cu fundul în sus oalele cu untură, au spart vasele şi farfuriile din casă şi cînd a văzut-o tată-su, s-a supărat pe ea, iar mama l-a certat că-şi supără fetiţa, şi atunci părinţii au plîns împreună cu fata fiindcă a fost dojenită sărmana lor copilă, singură pe lume. Au mers atunci la ea, au sărutat-o şi i-au cerut iertare pentru nedreapta dojană. Fata iar s-a înveselit şi se învrednicea la lucru ca şi pînă acum. Venindu-i vremea de măritat s-au pregătit cu daruri şi cîte şi mai cîte bogăţii, avînd părinţi cu dare de mînă. O ceru să-i fie noră într-o zi un moşneag şi ea văzînd că feciorul lui era chipeş şi frumos, nu zise ba ! Bătrînul mai avea doi feciori şi două nurori, tare vrednice. Atunci mama fetei avu grijă să-i spuie viitorului cuscru: — Eu vă dau fata, însă să ştiţi că ea nu ştie să lucreze! — Lasă, cuscră, că se-nvaţă ea la noi să lucreze, nu-i purta grija asta, că este destul de lucru la noi. Se logodiră şi apoi făcură nuntă mare de se duse pomina. Iar după nuntă fiecare o porni la treabă. Nurorile celelalte se sculară cu noaptea-n cap, mulseră vacile, le dădură de mîncare, le adăpară, dădură frunze la oi, le adăpară, hrăniră păsările şi porcii, făcură mîncare pentru prînz şi o porniră la lucrul cîmpului. Nora cea răsfăţată sta de se odihnea şi nu punea mîna să ridice un tîrş din curte de care se împiedicau porcii. Dar nici cei din casă n-o sileau să facă treabă. Cîn veni prînzul, baba, adică soacră-sa, nu-şi chemă nora cea răsfăţată şi frumoasă la masă. Seara, cînd îi chemă pe toţi împrejurul mesei, cei ce munciseră aveau blidele pline de bucate şi ciorbă, precum şi cîte un codru mare de pită, iar nora cea tînără sta în faţa străchinii goale şi fără un pic de pîne. — Luaţi, maică şi mîncaţi, că destul aţi muncit toată ziulica ! Vedeţi voi că la noi în casă este obiceiul că cine munceşte mănîncă şi bea, cine nu, stă şi priveşte. — Mulţămim, mumă, lasă că ne pricepem noi la mîncat, da mai cu seamă la băut, ziseră băieţii babei. Nora cea răsfăţată rămase cu buzele umflate într-un colţ şi nu sufla un cuvînt. De flămîndă ce era, ar fi mîncat şi mere pădureţe. Ce să facă ea de aci înainte? Să stea, sau să se puie pe treabă? Ba să se puie pe lucru zise ea în gînd şi a doua zi o porni la muncă mai de noapte decît cele două cumnate. Ţeselă vacile, le dădu mîncare, le adăpă, dădu mîncare la porci, grăunţe la găini, scoase oile la ciobani, aşa cum se pricepu făcu prînzul şi o porni cu sapa la lucru şi toată ziulica munci nora cea răsfăţată cu postata înainte, de se mirară săpătorii, dar mai cu seamă bărbatul şi socrul. Se bucurară de vrednicia ei toţi. Dar cînd soacra îi puse strachina plină cu friptură în capul mesei şi cel mai mare codru de pîine, cu ţuică şi vin roşu ca la orice masă, apoi văzîndu-i pe toţi aşezaţi se adresă către nurori şi feciori, vor-bindu-le cu glas dulce îmbietor: — Mîncaţi, fetele şi băieţii mei, că de aceea muncim ca să mîncăm şi să bem, iacă la noi toţi muncim şi toţi mîncăm bine. Nora cea răsfăţată mîncă pe nerăsuflate, da şi de muncit, o ţinea tot înainte, era fată cu nărav, vrea să dovedească că este cea frumoasă şi răsfăţată, dar şi la muncă nimeni n-o întrecea. Aşa se duse vestea, peste lume şi ţară, despre vrednicia nurorii răsfăţate. Şi eu căscam gura La ochii ca mura, Călare pe-o iapă, Vindeam cu ciurul apă. 215 IVANCIU CEL SĂRAC A fost un om sărac, îi murise femeia. Rămînsese cu un băiat de zece ani. Nu mai aveau ce să mănînce. — Taică, să te dau argat că n-avem ce să mîncăm. L-a dat argat la un turc trei ani de zile. Cînd să plece acasă de la turc, îi dă simbrie trei bani. Cînd să deschidă uşa turcul îl strigă: — Ia vino, dă-mi un ban îndărăt. I-a dat un ban. — Să ştii că e bine să mergi pe drumul drept. Băiatul a plecat şi a vrut să iese afară. Turcul iar l-a chemat îndărăt. — Mai dă-mi un ban; să ştii acolo unde însărezi, acolo să dormi. I-a luat şi al doilea ban şi-a rămas numai cu un ban şi a plecat. Cînd a ajuns la uşă, iar l-a chemat îndărăt: — Să ştii să nu-ţi trimiţi niciodată fămeia la nuntă singură. Merge el amărît merge, ajunge pe un drum şi vede un om suit într-un pom, care leagă bani de creci şi merge înainte, şi-a văzut de drum. Omul, dacă l-a văzut nepăsător, l-a strigat: — Măi băiete, ia vino-ncoa, mă ! — Ce! — Na banii ăştia, că eu sînt blăstămat ca să leg banii toată viaţa. Toţi care au trecut m-au întrebat ce fac ? Numai tu ai găsit să treci fără să mă-ntrebi şi m-ai dezlegat de blăstăm. Băiatul luă punga cu bani şi plecă acasă. Merse el şi ajunsă într-un sat. Venisă un nor greu şi n-a plecat a stat sub un gard. A venit o furtună şi ploaie grea, potop. El a stat făcut broască sub gard şi a scăpat cu viaţă. Cînd să scoală dimineaţa, ce să vezi? Drumul îl luasă apa şi vede acolo un cal înecat cu turc cu tot. S-a băgat băiatul şi l-a tras la margine şi cînd colo găseşte disagii plini cu galbeni. Ia băiatul disagii cu bani, îi dă jos, ia ţoalele turcului, le ia cu el. Turcul era un zapciu, el adunase banii, dar furtuna l-a ajuns, apele l-au înecat. Şi aşa a plecat acasă. Ta-su l-a văzut cu bani mulţi, i-a făcut casă: aveau avere, aveau de toate ! I-a venit vremea de însurat. Fiind bogaţi, au luat o fată cu avere. Pînă la anul a avut un copil şi i-au pus numele Ivanciu. Un frate al muierii mai mic s-a însurat şi el şi i-a chemat şi pe ei la nuntă, da ta-su murisă. El era bogat, avea argaţi. Merse la nuntă. Bine, da el nu să dusă. — Du-te, fată, tu că n-am încredere în slugi. Du-te singură cu un argat, eu stau cu ailanţi, tu te duci cu argatu şi copilu şi a plecat ea la nuntă ! Cînd pe urmă şi-a adus el aminte după ce a potolit vitele. — Mă, mie mi-a spus turcu să nu las nevasta singură la nuntă ! Ia să mă duc acolo să vedem. S-a îmbrăcat în ţoalili lui turceşti, a încălecat calul şi-a plecat. Acolo nima nu l-a cunoscut. I-a făcut loc lîngă naşu, i-a pus mîncare tot. El face cu mîna la soacră şi-i zice: — Babo, babo, toată lumea are lîngă el o muiere, numai eu nu am. Adu şi mie o fămeie şi-ţi dau o pungă cu galbini. Ea se duce la fată şi-i spune: — Fată, turcu ne dă o pungă de galbeni, stai şi tu cu el. Pe urmă toţi să-mbătă. Turcu-i zisă: — Fată, vorbeşte că-ţi dă încă o pungă de galbini ca să dormi cu el. Şi se duce în alte case. Da Ivanciu e în leagăn culcat. Da turcu nu s-a îmbătat. Cînd a adurmit ea, el s-a sculat, a luat pe Ivanciu din leagăn şi a fugit acasă la el. 216 Dimineaţa nu era nici turcu nici Ivanciu! — Ce-o să-mi facă mie omu, că nu e Ivanciu? Mumă-sa-i zice: — Să dăm foc la bucătării, să zicem că a ars acolo Ivanciu. Au dat foc, a ars şi au plecat cu ta-su şi mă-sa la omu ei! — Bine aţi venit! Bine aţi venit! — Am venit, am venit dar să vezi nenorocire că a luat focul bucătăria şi a ars şi Ivanciu. — Vai de mine, ce ne facem făr’ de copil? — Las’ că nu e nimica, că o să facem altul a zis el liniştit. I-a poftit în casă, da el l-a dus pe Ivanciu în podrum, lîngă butoiul cu vin. Pe urmă el zice: — Bre, ia taie o găină, fă mîncare că a venit tata socru să se ospăteze. Şi au început muierile să gătească. Pe urmă a zis: — Bre, du-te scoate vin. — Bine, mă duc şi se duce. Da masa e pusă. Cînd să duce dă peste Ivanciu. Da ea nu mai vine, rămîne acolo cu Ivanciu. Văzînd că el nu mai vine, o trimite pe soacră-sa. — Ia vezi ce? Du-te, mamă soacră, să vezi. Se duce şi ea şi cînd îl vede pe Ivanciu rămîne şi ea acolo de frică şi de ruşine. Tăinuie şi cu socru şi-l trimite şi pe socru. Cînd îl vede pe Ivanciu de ruşine a încremenit şi de ruşine rămîne şi el acolo cu muierile. Atunci se duce el la ei şi-i cheamă zicînd: — Haide, haide, veniţi încoa, să mîncăm şi să bem, că nu e nimica. Ce-a fost a trecut ? Şi s-au veselit şi pe urmă după ce au ridicat masa a spus părinţilor, adică socrilor: — Acum luaţi-vă fata şi plecaţi, că ei îi place să trăiască bine cu turcu; eu n-am nevoie de aşa muiere. Şi aşa el a rămas cu Ivanciu şi a trăit fericit, iar muierea lui a rămas să dea bună dimineaţa gîştelor. BINELE ŞI RĂUL A fost un om care a avut doi copii. Şi o să vină vremea la bătrîneaţă să moară. Chiote, vaiete şi jale mare că o să moară bătrînul. Dar copiii se aşezară trişti şi smeriţi la picioarele lui să-şi facă iertăciunea. Dar unul mai afurisit şi rău, uns cu toate unsorile şi leneş de puţa pămîntul după el, fiind bun numai pentru furtişag şi înşelătorii, îi zise cu puţină sfială: — Măi tată, tu ai să mori, iar noi copiii tăi rămînem, dacă acum a venit vremea să ne spui ceva ce nu ne-ai mai spus să ne dai vreo povaţă ca să ne fie de folos în viaţă. Bătrînul stinsă lumina din mînă şi mai ceru învoială de la moarte cîtăva pînă îşi sfătuieşte pruncii. — Hehe, taică, să băgaţi de seamă bine şi să luaţi aminte la vorbele mele, cît veţi fi şi veţi trăi, cîteva lucruri în viaţă să nu le faceţi şi anume: să nu vă luaţi copii de suflet, calul la nuntă să nu-1 daţi împrumut, nevasta să n-o mîni la nuntă singură, briciu, coasa şi luleaua să nu le dai pe mîna altuia, iar bani împrumut să nu dai! Pe urmă cît veţi fi şi veţi trăi, vara întotdeauna să tragi haina de mînecă că bine va prinde la nevoie, iar iama cum veţi cugeta 217 voi. Şi aşa bătrînul muri, iar cei doi fraţi uidiră. Unul, cum s-a zis, era rău, viclean şi blestemat. Nu credea în Dumnezeu şi de făţarnic şi prefăcut ce era cu un ochi rîdea iar cu altul plîngea. Pentru că avea pe diavolul băgat în burta lui, nici una nici alta, într-o bună zi îi zise fratelui mai mic care era credincios şi cu frică de Dumnezeu şi iubitor de oameni: — Măi frăţie, tu ştii bine că două săbii într-o teacă nu au loc şi de aia nici noi amîndoi într-o casă nu avem stare şi nici aşezare. Ţine-ţi treizeci de galbeni şi un cal şi du-te-n lume să te procopseşti! Iar lui îi rămasă toată averea părintească. — Hehe, Doamne, îţi mulţămesc ţie şi lui tata că mi-a lăsat cîţiva găl-biori şi un cal să mă pot singur în lume arăni cu ei. Binecuvîntaţi să fiţi şi voi şi fratele care mi i-a dat. După asta şi-a luat calul şi-a strîns chinga şi a plecat în lumea albă, fără ştire şi fără căpătîi. Cînd colo, după amînată vreme se-ntîlneşte fratele al mare cu cel mic: amîndoi călări. Cel mic îi dă bineţe bucurîndu-se că se întîlnesc: — Bună ziua, fratele meu, Dumnezău să-ţi ajute! — Măre, lasă-mă, bre, ce-mi tot pomeneşti de Dumnezău, că să ştii că pe lume e mai bine să faci rău şi nedreptate decît direptate la lume. Tu nu vezi că minciuna umblă-n lume, iar dreptatea stă pe loc şi umblă cu capul spart ? ! — Ba nu e bine aşa fratele meu, ce naiba, doar n-ai mîncat ceapa ciorii să vorbeşti astfel, că te bate Dumnezeu! — Măre o să te bată pe tine, ai să vezi cînd te vei duce pe copcă cu Dum-nezăul tău cu tot, că ştiut este că iarba rea nu piere, dar cea bună da ! — Cît îi hău şi dudăul nu-i nici o înţelepciune în vorbele tale. Păcat că tata altfel ne-a învăţat! — Bine, să pornim tovărăşie şi pe cine-1 vom întîlni în cale să-l întrebăm, cum este mai bine să fie omul pe pămînt: bun, ori rău ! Să ne rămăşim pe galbeni şi calul tău. — Bine, să ne rămay , şi se rămăşiră. Merseră ei cît merseră şi se-ntîlniră cu tartorele iadului în drum. — Ascultă, unchiule, te rugăm să ne spui că te văd om cu judecată şi cu scaun la cap, cum este mai bine omul în viaţă să fie, rău sau bun? — Măre, rău, băiete, se-nţălege, cu cît eşti mai rău şi faci fapte rele, toată lumea îţi tremură de frică, iar dacă eşti bun şi faci direptate oamenilor, lumea nu dă o ceapă degerată pe tine şi astfel de oameni în zadar vor năduşi. — Lasă, judecătorule, că la noi în popor se spune: Năduşeala, Scoate boala ! Fără năduşeală nu se depărtează omul de sărăcie. Dar aşa rămîne, zdravăn, curat, puternic şi cuminte. Atunci fratele cel blestemat zise: — Lasă, judecătorule, nu vezi că orbului în zadar îi spui că s-a făcut ziuă ! E un tontoloc şi nătăfleaţă. N-o fi nimic de capul lui şi sărac are să moară. Fratele cel rău îi luă galbenii şi calul, rîse batjocurindu-1 şi plecă. într-un tîrziu, iar se întîlnesc ei ca dintr-o întîmplare. — Ei, cum îţi merge frate cu bunătatea ta şi Dumnezăul tău ? Or, aista e ca ăla din basme, trai pe vătrai ! 218 — Bine, mulţămesc de întrebare! Cît am ochi şi braţe harnice, n-o să ajung cerşetor la uşa nimănui. — Măi frăţioare, adevărul gol, nimeni nu îţi dă în gură, de aceea trebuie şi cîte-o minciună! Şi de aci iar li se deznodară drumurile şi cărările şi fiecare plecă-n treaba lui. Numai fratele cel sărac a plecat ca gîsca-n ceaţă. A mers el cît a mers pînă i-a ieşit un orb în cale. Orbul i-a cerut ultima bucată de pîne ca să nu moară de foame iar el i-a dat-o rămînînd flămînd. Mai la urmă coborî într-o prăpastie să-i aducă într-un ciob apă, că moare bătrînul cerşetor de foame. Cînd să se suie diavolul îl trage-n jos în lac să-l înece zicîndu-i: — Uite, omule, ai o cheie de aur, mergi la fundul lacului şi dai de comoara pămîntului şi atunci vei fi fericit. însă el nu cuteză. Diavolul îl trase după el cu de-a sila. Deschise uşa şi văzu comorile pămîntului. Dar cum le văzu îi pieriră ochii de atîta strălucire şi bogăţie. Dacă-1 văzu diavolul rămas făr’ de ochi, îi zise să i se ţie de coadă ca să-l scoată deasupra la lume şi-l scoase pînă la jumătatea drumului. Căci acolo dracii erau la nuntă. El trage sus, diavolii însă-1 cheamă-n horă şi trag de el. Vorba aceea: cu un ban s-a prins în horă şi cu zece nu poate scăpa ! Şi aşa jucau de se stricau dracii şi drăcoaicele, iar el se mira cum să scape din horă să ajungă în lumea lui pe pămînt. Cînd deodată veni tartorele iadului şi cînd îşi văzu copiii tot în petreceri şi sărbători cu zdrenţe pe ei, îi luă la bătaie şi-i arunca cu ţoghia pe unde nimerea, pe unii la fund, pe alţii pe mal, alţii pe sub mal. Iar pe bietul om îl aruncă pe mal. Aci rămase el stingher cu cerul întunecat pe vecie deasupra capului. Trage el încoa, trage încolo, se izbi de lemne şi de pietre, pînă ce ajunse la o fîntînă pe înserat. Beu el apă şi adormi într-un tufiş din apropiere. Cînd colo, la mijlocul nopţii coborîră trei zîne frumoase din cer şi veniră aci să se scalde în jgheabul fîntînii cu apa fermecată care-i făcea pe cei ce se scăldau în ea să aibă tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Băură ele apă şi se scăldară, iar cea mai mică n-are de lucru şi dezvăluie taina izvorului fermecat, neştiind că pădurea are urechi şi cîmpul ochi: — Fa, suratelor, de-ar şti fiica împăratului care zace pe patul de moarte de apa asta tămăduitoare şi dătătoare de viaţă şi tinereţe ar veni, s-ar spăla şi niciodată n-ar mai murea. Zînele cele mari au vrut s-o mustreze de cele spuse cu glas tare, dar cocoşii au cîntat şi zînele au zburat în înaltul văzduhului. Sărmanul s-a tăvălit cum a putut şi cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns la izvorul fermecat. Cum s-a spălat a văzut cum se crăpă de ziuă şi a mulţămit lui Dumnezeu pentru marea lui bunătate. De aci cum o să ducă el apă fermecată frumoasei fiice de-mpărat? Se duce în pădure, omoară un porc sălbatic, îi ia beşica, o umple cu apă şi hai cu ea plină la cetatea împărătească. Acolo cum ajunge împăratul goleşte odăile de doftori, vraci şi vrăjitoare venite din toate colţurile lumii să scoată pe dracul din mădularele tinerei fecioare. Şi cum o scăldă pe prinţesă se învioră şi zîmbi fericită după zece ani de boală grea ! Atunci se făcu nuntă şi bietul sărac ajunse împărat. La nunta lui povesti întîmplarea cu izvorul fermecat şi fiind şi frate-su de faţă. Frate-su îi ceru voie să meargă la acea fîntînă să se procopsească şi el. 219 Pe aci mulţi nebuni au plecat cu frate-su la izvorul fermecat. După ce şi-au scos toţi ochii au aşteptat să vie zînele să se scalde în apa vieţii. Dar cum nici o zînă n-a venit, iar apa nu era fermecată, toţi au rămas orbi şi pedepsiţi de Dumnezău pentru lăcomia lor! Ce să faci dacă Dumnezău a umplut lumea cu ce a putut, cu bun şi cu rău, cu proşti şi cu înţelepţi. Aşa se întîmplă că toţi orbii pieiră fără de hrană şi lumină, cum pieri şi fratele său cel necinstit. Mai la urmă noul împărat găsi în buzunar cheia de la comoara pămîn-tului, merse, o deschise cu oştirea şi tot aurul îl împărţi poporului ca şi cei săraci să fie îmbielşugaţi, mulţămiţi! De atunci, oamenii din acea ţară trăiesc şi azi în petreceri şi veselie, cu cîntece şi lăutari, dar cu frică de Dumnezeu şi făcători de bine. De atunci şi pînă azi, a rămas vorba strămoşească că faţă de oamenii lacomi şi aplecaţi spre rele şi răzbunare, Domnul nu le rămîne dator, iar astfel de oameni de mai sînt pe undeva pe pămînt: Trăiesc ca fraţii Şi se iubesc ca dracii! Aşa este de cînd lumea, căci dracul îşi găseşte cîrtog în inima prostului şi fuge de tămîie şi de înţelepciune. SNOPUL DE NUIELE Cîndva trăia un împărat mare peste mări şi ţări, stăpînea o împărăţie întinsă şi îmbelşugată, unde şi cîinii mergeau cu colacii-n coadă şi fără de zgardă. împăratul era înţelept, drept şi bun. Pentru fărădelegi îi pedepsea la fel pe dregătorii domniei, ca şi pe cei mai de jos supuşi. I se dusese vestea că este un om înţelept şi drept şi nu rămîne dator nimănui pentru încălcarea obiceiului pământului. Obiceiul pămîntului era ca tot natul, să fie om de omenie, să păstreze limba, legea, şi obiceiurile strămoşeşti, iar toţi cei din împărăţie să se ajute şi iubescă, aşa cum se iubesc fraţii la nevoie. Poporul întreg credea în el şi îl iubea ca pe un sfînt. Bătrînii îl porecleau Tatăl, Tatăl Neamului şi asta pentru că era pentru toţi la fel; nu pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă! înconjurat numai de oameni cu scaun la cap, ura de moarte pe alţi regi şi împăraţi care se ţineau de minciuni şi războaie, numai ca să supuie alte popoare mici şi neputincioase, ca să-şi facă renume prin vitejia oamenilor. împăratul cel înţelept avu multe războaie cu vecinii hrăpăreţi şi flămînzi care jinduiau la laptele şi mierea din holdele împărăţiei sale. Dar cum i se treceau hotarele, el pe toţi îi punea cu faţa la pămînt, fiindcă întregul popor lupta cu bărbăţie să-şi apere ţara şi averile. Ca oricare om, avea şi împăratul trei feciori, toţi feţi logofeţi, toţi frumoşi şi voinici, ca stejarii din munte. S-a îngrijit el să le dea învăţătură aleasă chemînd la palat pe cei mai mari învăţaţi din lume. Toată ziulica învăţau copiii vorbind ca albinele din mireasma florilor, înţelepciunea din cărţi şi mînuirea cu isteţime a săbiei. împăratul trăgea cu urechea ce-i învaţă vracii, cărturarii şi cititorii în stele. Şi cu cît trecea vremea vedea el că fiii săi nu judecă cu mintea lor, ci cu 220 mintea învăţaţilor lor. Ce-o să iese din ei? Se întreba bietul împărat şi cădea îngrijorat pe gînduri. într-o zi, o să-i puie la o grea încercare pe înţelepţii şi cărturarii palatului. Porunci să se adune în marea sală de marmoră albastră toţi învăţaţii şi copiii săi, iar împăratul le zise: — Iată pentru ce ne-am adunat aici, cinstiţi cărturari. Cineva să-mi spuie, să ştie şi copiii mei care sînt cele trei virtuţi, fără de care nu se poate stăpîni o împărăţie! — Să fie aprigi, iuţi şi viteji, ziseră unii. Alţii ziseră să fie harnici, demni şi zgîrciţi cu visteria şi cîte şi mai cîte păreri. — Să vă spun eu, zise cu vorbă blîndă şi dulce împăratul: să fie înţelepţi, să aibă înfrmare la gură şi ruşine la obraz. Dacă pe toate astea le au şi nu le lipseşte răbdarea pot stăpîni o împărăţie şi-i pot face pe supuşi fericiţi. — Noi le avem pe toate astea, ziseră într-un glas feciorii, toţi frumos îmbrăcaţi. — Nu-i de ajuns să spui că eşti cu scaun la cap, atunci cînd faptele o dovedesc, altmintrelea. Apoi le vorbi bătrînul despre împăraţii şi regii tirani, despre slujitorii vicleni, care se îndeletnicesc să-l laude ca să-şi păstreze slujbele, în loc să-i spuie ce necazuri are poporul, ca să nu meargă ţara la rîpă. Tirania, copiii mei, este biciul omenirii; ea stinge bucuria omului şi lumina lui Dumnezeu. Toţi oamenii răi, toţi tiranii, mici şi mari o sfîrşesc în ştreang, huiduiţi de mulţime. Voi trebuie să fiţi buni şi drepţi cu cei de jos şi cu cei de sus! Cu îngîmfare şi înfumurare, vă depărtaţi de talpa ţării, de oamenii desculţi sau în opinci, nu veţi putea fi stăpîni buni şi va fi vai de steaua voastră ! Fie împărat, fie mare dregător, ori om de rînd, să nu uităm că trebuie să fim oameni şi legaţi de popor. Pe toţi ne aşteaptă o dreaptă judecată ! în faţa morţii să ne dăm sufletul uşuraţi că pe pămînt am făcut numai lucruri bune şi eu asta vă cer acum la sfîrşitul vieţii. Supuşii voştri să fie drepţi şi oameni liberi. De bună voie să se supună legilor, nu de frica lor să tremure. Să vă biruiţi patimile şi pornirile rele. Daţi o mînă de ajutor oricărui om necăjit fie el cît de rău ! Numai aşa îl veţi face bun, zise cu blîndeţe bătrînul împărat. Apoi le spuse împăratul cîte verzi şi uscate, doar — doar copiii lui vor prinde ceva din înţelepciunea sa. Trecea vremea, îmbătrînea împăratul, pînă ce îl părăsiră vederile, şi se gîrbovi de tot. Simţea că moartea-i bate la uşă şi de grijuliu ce era socoti că nu poate să-şi dea sufletul înainte de a rămîne împăcat cu gîndul că fiii săi s-au ales cu ceva dintr-atîta puzderie de învăţătură. îşi adună iar pe mai marii dregători şi povăţuitori şi le împărtăşi hotă-rîrea sa: — Prea cinstiţi sfetnici şi înţelepţi, am hotărît ca de azi înainte să nu mai fiu eu împărat. De azi încolo vor porunci feciorii mei, conducînd împărăţia pe rînd, fiecare cîte un an. De azi pînă la anul, începe feciorul cel mare, apoi cel mijlocaş şi mai la urmă cel mic. Acum să vă văd înţelepciunea, priceperea şi îndemînarea în treburile împărăţiei. 221 împăratul se sculă de pe scaunul de aur şi-i lăsă locul prinţului celui mai mare. Măria-sa nu se amesteca la nimic şi tăcea molcom, fie de era bine, fie de făcea ceva rău. Aştepta doar să-i vadă isprăvile. Feciorul său cum ajunse împărat, dădu cu piciorul la dregătorii cu părul alb şi gîrboviţi ai tatălui. în locul lor aduse oameni tineri, frumoşi, dar nepricepuţi în rînduiala ţării. Ba pe unii îi aruncă la închisoare. Se abătu şi un an rău de secetă, că oamenii ajunseră să jinduiască după o bucată de pîine. Aşa era rînduiala, nepriceperea şi sărăcia? în loc să cumpere grîu şi porumb de la ţările vecine, că în visterie erau bani destui se hotărî să pornească război împotriva unei ţări vecine în care pămîntul îşi dăduse roadele din belşug. Se îmbrăcară locuitorii paşnici în haine de război, înarmaţi pînă în dinţi. Cînd ajunseră la fruntariile acelei ţări bogate, le ieşi în întîmpinare împăratul acela cu barbă albă pînă în pămînt şi le grăi războinicilor: — Fraţilor din ţara vecină, oameni sîntem ! La foamete lumea multe păcate face ! Iată că noi vă ieşim pe cîmpie cu carăle pline de grîu şi porumb, cu mese întinse şi băuturi. Să fim prieteni adevăraţi şi să ne ajutăm la nevoie ca oamenii. Nu te lăsa măria-ta împins de patimi şi nepriceperea tinerilor cîrmuitori. Veniţi la noi şi vă luaţi grîu cît vă trebuie şi să nu vărsăm sîngele celor nevinovaţi ! Căci cine la război porneşte Sfîrşitul vieţii sale dovedeşte! — Vrem pace şi fraţi să fim ! răspunse într-un glas oştirea tînărului împărat, înflămînzită şi însetată! Apoi se aşezară la mesele întinse pe iarbă verde, pînă ce se săturară şi se îmbătară de-a binelea ! Dacă se ospătară şi se îmbătară bine, văzură atîta belşug la bătrînul împărat, încît se sfătuiră cu mai marile sale căpetenii, să treacă prin foc şi sabie împărăţia acestuia. Şi astfel nu se ţinură de cuvînt! Scoaseră săbiile şi începură măcelul! Oştirea acestui împărat, văzînd neobrăzarea, puse mîna pe securi şi buzdugane de-i nimici pe nesătui şi însuşi tînărul împărat rămase fără o mînă pe cîmpul de bătălie! Cei care scăpaseră se întoarseră trişti şi ruşinaţi! Trecu anul şi hai să-i vie rîndul şi celui de-al doilea copil, celui mijlocaş să fie şi el un an împărat. Mijlocaşul ca să se arate mai cuminte decît tatăl său, îşi luă alţi dregători, făcu alte legi mai aspre, pentru ca poporul de frică să-l asculte. Al bătrîn vedea, suspina şi tăcea, că aşa era făcută înţelegerea să nu se amestece nimeni şi ei să se descurce cum i-o tăia capul. Grija lui nu era să se lucreze holdele, ci să facă multă oştire înarmată, să fie mulţi strîngători de dări, multe cazărmi şi închisori. Poporul bătea la poarta palatului cu jalbe-n proţap şi cu paie aprinse-n cap, că nu mai pot suporta dările grele, că li se ia grîul, vacile şi mioarele şi rămîn săraci. El în loc să le asculte necazurile şi să-i pedepsească aşa cum se cuvine pe cei ce se dădeau la fărădelegi, rîdea împreună cu sfetnicii săi de gloata înfometată după dreptate şi vorbă bună. Aşa ajunse ţara de rîpă, iar închisorile gemeau de osîndiţi la robie grea. în ţară la tot pasul erau stăpîni lăncierii împăratului, care-i aruncau în ocnă pe cei ce cutezau să spună adevărul. Văzînd poporul că prin muncă cinstită nu se ajunge la căpătîi, puseră mîna pe sape şi topoară, de făcură ferfeniţă oştirea şi pe dregătorii săi, iar pe 222 tînărul împărat fură gata să-l spînzure de nu venea moşneagul să-l scape de ura norodului. De aci merseră la împăratul lor de pe vremuri şi-l rugară să nu-i părăsească şi să nu le mai dea împăraţi tineri şi înfumuraţi să-i conducă. împăratul, încovoiat de ani şi abia ţinîndu-se de un toiag le zise: — Hei, fiii mei, eu v-am cîrmuit ca un păstor blînd ce-şi iubeşte turma, legea, pămîntul strămoşesc şi obiceiurile! Acuma văd că lume e multă, dar oameni sînt puţini! Anii m-au îmbătrînit şi simt că am să mor ! Am avut dorinţa să vă las feciorii mei să fiţi împăraţi cu schimbul, cîte un an fiecare, să-mi dau seama de priceperea şi nepriceperea voastră. V-am văzut isprăvile şi astfel sfîrşitul îmi este şi mai aproape. Simt că o să mor cu sufletul neîmpăcat, că pe cel mic nu l-am pus la vreo încercare. Veni şi sorocul mult aşteptat şi în faţa mulţimii bătrînul împărat în văzul lumii îşi puse cu mîna lui copiii la încercare. — Iată, copiii mei, grăi el, vă dau snopul ăsta fraged de nuiele, cine îl va frînge, acela mă va urma pe scaunul împărăţiei şi vrednic va fi de mine şi poporul meu. Dădu braţul cu nuiele să-l frîngă pe rînd şi începu tot cu cel mai mare. Băiatul cel mare ciung cum era, puse snopul între genunchi şi se opinti din răsputeri să frîngă nuielele. în zadar se suci, se învîrti că lepădă braţul de nuiele ruşinat, zicînd: — Afurisite nuieluşe, n-am pomenit; parcă ar fi făcute din carne moale, că nici una nu se rupe! Poporul rîse cu hohote de prostia feciorului celui mare şi se kbucură de nepriceperea sa. Apoi veni rîndul fiului mijlocaş. Luă el şi snopul de nuiele, şi cu putere vru să-l frîngă. Dacă nu putu îşi adună din nou puterile, dar osteneala îi fu zadarnică. Aşa că şi el aruncă braţul cu nuiele şi se dădu bătut. Poporul ştiindu-1 şi pe ăsta rău şi văzîndu-1 pe deasupra şi prost se bucură că nu s-a priceput, nădăjduind că o fi ceva de capul celui mic. împăratul, la rîndul său, parcă se bucura şi el de nepriceperea ăstora doi. — Hei, taică, amuncă e a se face lucru bun şi înţelept, da cei fără cap şi pricepere, căci unde nu e ştiinţă şi pricepere, acolo e pagubă mare, sărăcie, greşeli multe şi suferinţă mare la norod. V-am lăsat la domnie doi ani şi aduserăţi turma pe care am păstorit-o un veac la sapă de lemn ! Ce-am făcut eu bun, voi tot aţi stricat! Atunci luă braţul cu nuiele şi-l întinse celui mai mic, să-i vadă şi ăstuia înţelepciunea. Copilul sărută mîna împăratului, luă snopul de nuiele îl dezlegă, şi începu să rupă mlădiţă cu mlădiţă, pînă ce le frînse pe toate. împăratului şi poporului îi creştea inima de bucurie, văzîndu-i priceperea şi îndemînarea. După ce îndeplini cu bine porunca, îngenunche în faţa tatălui său iubit, zicîndu-i: — Mărite împărate, iată am isprăvit porunca şi de îmi vei da şi alte porunci voi încerca să le îndeplinesc precum e mai bine, spre cinstea şi plăcerea măriei-tale. — Iubite fiule, mulţămesc din inimă cerului că pot lăsa poporului meu, un împărat înţelept şi bun ca tine. 223 Un împărat înţelept aduce poporului linişte şi belşug în casă, iar cel lipsit de minte, aduce tulburare şi necazuri cu duiumul. Apoi iar îl sfătui: Să mai ştii că cu cit mai mare eşti, Mai îndatorat să fii omenirii să-i slujeşti! Apoi se urcă pe tronul de aur feciorul cel mic şi înţelept, iar bătrînul împărat îşi dădu sufletul uşurat că lăsase rod bun să cîrmuiască împărăţia după moartea sa. JUDECATĂ DREAPTĂ A fost un om sărac ce se afla în drumeţie, plecat fiind în argăţie. Ajunse odată mort de foame la o cafenea şi ceru negustorului să-i dea mîncare în veresie că e sărac şi caută de lucru. — Dă-mi cinci ouă fierte şi ţi le plătesc cînd m-oi întoarce de la stăpîn, zise drumeţul. — Bine, băiete, să te însemn pe răboj şi să nu uiţi datoria ! — Mulţumesc, boierule, pentru bunătate! şi se ospătă flămîndul. Săracu plecă în lume, intră argat şi munci şi el pe unde putu cu gîndul la copii şi la muiere. După şase ani de argăţie, hai să se întoarcă să-şi plătească datoria birtaşului. Deschise uşa şi dădu şi el ca tot natu bună ziua, apoi zise: — Poftim, boierule, cinci lei pe cele cinci ouă, ce le-am mîncat acum şase ani. Cînd văzu negustorul numai cinci lei pe tejghea îi risipi pe jos de necaz. — Cum de te-ncumetaşi, măi băiete, să-ţi baţi joc de mine numai cu cinci lei ? Păi cinci ouă de nu le mîncai le clocea găina şi ieşeau cinci pui ? în al doilea an, cinci găini făceau fiecare cîte două sute de ouă. Asta înseamnă o mie de ouă încă din al doilea an. Clocite la rîndul lor, aduceau o mie de pui. O mie de pui, creşteau puici şi se făceau în cel de-al treilea an găini şi iar fiecare făcea cîte două sute de ouă ! Şi-i dădu birtaşu cu socotelile înainte că nu a agonisit săracul atîţia lei nici în cei şase ani cîţi îi socotea drept datorie acum. — Dacă nu-mi pui toţi banii pe masă, te dau în judecată şi toată viaţa nu te plăteşti de datorie cu tot neamul tău. Oamenii din birt dădură osteniţi de atîtea socoteli din cap, iar săracul căzu pe gînduri şi începu să ofteze de inimă rea şi apoi se plîngă. Păgîn negustor îşi zise el în gîndul său şi nu-şi ierta ce l-a îndemnat să fie cinstit şi să vie să-şi plătească datoria. Veni vremea la judecată cu sorocul lui, ca toate judecăţile. Cătă el un advocat bun, dar nici unul nu vrea să-l apere. Toţi îl socoteau că este vinovat. Bietul om era atît de mîhnit că sărea pielea pe el. Plîngea şi se văita însă fără rost. Cînd colo, pe scări la judecătorie, îl vede Păcală. — Ce e cu tine, bre naică, de ce plîngi şi de ce oftezi? — Uite, domnule, m-a dat boieru-n judecată şi pentru cinci ouă fierte îmi cere azi prin judecată o moşie. Şi-i povesti lui Păcală, din fir în păr, toată întîmplarea. — Ştii ce e, eu sînt advocatul tău! Du-te şi cumpără o chilă de grîu, adu un braţ de lemne şi un amnar, că-ţi cîştig eu procestu! 224 — Cum adică? — Ai să vezi! Merse împricinatul, aduse o oală cu grîu şi i-o dete lui Păcală. Păcală aţîţă surcelele şi puse grîul la foc să fiarbă să-i facă colivă birtaşului. începu judecata! Advocatul negustorului făcea spume la gură vorbind, dă-i în sus, dă-i în jos, că omul acesta este dator şi că datoria lui din cinci ouă se ridică la nu ştiu cît; o baniţă de aur. Se îngrozi judecătorul şi lumea de soarta bietului sărac, pe care-1 aştepta osîndă grea şi fără pereche pe lume. Veni rîndul să vorbească şi advocatul datornicului. — Unde ţi-e advocatul, omule! zise judecătorul. — Iacă vine, domnule judecător, mai are de fiert oala! — Ce oală, ce fiert? să vie aici să te apere, că n-am timp de glume, auzi? în timpul ăsta intră Păcală, cam jerpelit în ţoale de ţăran, dar zîmbind şi hotărît. — Ce e cu dumneata, domnule Păcală, îl aperi pe acest nenorocit, sau te ţii de zgoande? Nici la judecătorie nu te laşi de păcăleli? — Nu e nici o păcăleală, domnule judecător, am întârziat pentru că a trebuit să suflu-n foc să fiarbă oala de grîu ! Vreau să nun dimineaţă în vărsatul zorilor muierea la semănat. — Domnule Păcală, vino-ţi în fire, eşti apărător, nu eşti măscărici? Unde s-a văzut pe lumea asta să semeni grîu fiert? Nu vezi, domnule, că ne faci nebuni în prînzu-al mare? — Domnule judecător, eu sînt nebun că fierb grîu pentru semănat pe ogor ! Dar pîrîtorul, birtaşul ăsta burtos şi rotofei, cu mustăţile cănite de zamă şi untură, nu este nebun, că cere unui om cinstit şi sărac pentru cinci ouă fierte, o baniţă de bani? Cum era cu putinţă să iese din ele atîţia pui, puici, ouă cu seminţe şi găini ouătoare? Unde s-a mai văzut, domnule judecător, una ca asta? Răspundeţi? — Aşa este, adeveri judecătorul! Lumea adunată, sări în sus de bucurie că omul cel sărac găsise un advocat, bun ca Păcală, care-1 scăpă cu mintea lui isteaţă de la datorii şi-l făcu fericit pentru toată viaţa. Aşa se duse vestea-n popor că Păcală a devenit advocat vestit, sub soare şi sub stele şi toată lumea îl tocmea. ÎMPĂRATUL ŞI TÎLHARUL Cică era un împărat rău din fire care trecea prin tăişul săbiei pe orice om din împărăţie, care nu se supunea poruncilor, ori care se dădeau la furturi şi tîlhării. împăratul, deşi era bogat şi avea o ţară mare, nu se mulţumea cu ceea ce avea şi făcea războaie, după războaie, în care mureau zeci de mii de oameni pentru hatîrul lui de a fi cel mai mare împărat. Aşa rămîneau văduve, copiii orfani şi ogoarele-nţelenite. Mulţi oameni apucau calea codrului de teamă şi groază faţă de stăpînirea nemiloasă şi nedreaptă a împăratului şi a slugilor sale. Pe vremea unui astfel de împărat s-a întîmplat ca un ostaş să arunce coiful şi scutul şi să se facă haiduc de codru. De prindea vreun negustor bogat îl tăia, îi lua bogăţiile din căruţă şi le da copiilor săi goi şi desculţi. Cînd prindea vreun curtean împărătesc cu bani 225 îl omora la drumul mare şi-i lua pungile de aur ce le purta asupra sa şi le împărţea banii la cei nevoiaşi. S-a întîmplat însă ca într-o zi omul să fie prins de oastea-mpăraiului. Bătut şi schingiuit a fost dus în marea piaţă a unei cetăţi ca să i se atîrne ştreangul la gfr-i împăratul era şi el de faţă, pentru ca mulţimea de norod să înveţe că hoţia şi tîlhăria se pedepseşte de lege cu moartea. în faţa tronului împărătesc aşezat în piaţă se zice că i s-a adus tîlharul plin de sînge şi legat în lanţuri. La vederea nenorocitului, mulţimea s-a cutremurat de groaza morţii înfiorătoare. Atunci împăratul întrebă pe condamnat cu glas tare: — Omule, de ce ai tîlhărit, vezi c-ai ajuns cu gîtul în ştreang pentru faptele tale? — Măria-ta, eu am tîlhărit ca să cîştig o bucată de pîne pentru o casă de copii goi şi flămînzi! Dar măria-ta, la drept vorbind, eşti mai mare tîlhar decît mine. Mie mi se zice tîlhar fiindcă sînt sărac, singur şi neputincios. Dacă aş fi mare, cu avere şi putere ca măria-ta şi cu oamenii înarmaţi, nu mi s-ar zice tîlhar şi tot ceea ce aş face ar fi bine şi drept. Măria-ta ai ucis zeci de mii de oameni şi sute de mii, ai umplut închisorile cu oameni bănuiţi de necredinţă faţă de împărat şi nimeni nu cutează să-ţi zică tîlhar, căci pe tine şi nedreptăţile tale le ocroteşte şi apără oastea ta. Tîlhar sînt eu şi alţii care ajung să omoare de flămînzi. Asta am vrut să ţi-o spun că şi aşa puţin îmi pasă dacă ai să mă ucizi cu sabia ori cu ştreangul. N-am nimic de pierdut de la această lume şi viaţă în care drepţi şi fericiţi sînt numai cei tari şi mari. Şi acuma sînt gata să mă spînzuraţi! Ce nu sînt eu înconjurat ca şi tine de tîlhari înarmaţi, că atunci nu mi s-ar zice tîlhar, ci împărat şi toţi cei laşi s-ar gudura pe lîngă mine ca nişte cîini flămînzi aşteptînd de la mine împăratul răsplată pentru supuşenie, şi crimele faţă de popor. împăratul auzind aceste cuvinte, zise către tîlhar: — Drept grăieşti, omule! eu sînt mai mare tîlhar decît tine. Fii iertat de la mine şi împărăţie, iar de azi înainte vei fi cel dintîi sfetnic al meu, căci tu eşti singurul om cinstit care ai avut curajul să-mi arăţi în faţă adevărul şi cu înţelepciunea ta de om cinstit să-mi spui calea cea dreaptă, nu ca linguşitorii mei sfătuitori, care au făcut dintr-un împărat, un tîlhar. Rămîi cu mine să-mi fii prieten şi povăţuitor bun. Poporul auzind aceste cuvinte se miră foarte de o astfel de întîmplare şi de aci înainte îşi urmă împăratul cu dragoste şi iubire. URSITORILE Un negustor umblînd odată pin sate după bucate, după vite, însără într-un sat. In sat să plimbă de colo-colo să-şi cate un conac, noaptea să se odihnească. Era greu, pe nimeni nu cunştea şi noaptea se-nnopta. Negustorul se abătu în marginea satului la o casă sărăcăcioasă şi-l rugă pe stăpîn să-l lase să conăcească noaptea, că e tare drumuit şi de oase ostenit. Omul unde trase era sărac. Nu avea decît un bordei afumat, cu un pat lat, c-o masă mică sub 226 pat, numai cu crengi de cîlţi şi rogojini. Se culcară toţi împreună şi se cutru-piră toţi cu cerga. Peste noapte se-ntîmplă însă o minune mare. Pe la mijlocul nopţii muierea omului unde trăsese negustorul născu un băiat. Negustorul se pierdu de ruşine, auzind muierea în fiorii facerii, văitîndu-se şi zvîrcolindu-se şi el lîngă ea fără s-o poată ajuta. El se prefăcea că doarme şi nu scoase capul de sub cergă neam. La un timp, durerile o năpădiră şi născu sărmana un băiat frumos, ca un făt-logofăt. După ce-1 născu se sculă biata muiere, luă o măsuţă, ca toată lumea, aşternu pe ea o cămaşă bărbătească curată, puse o steblă de busuioc şi un trochiţ cu apă şi se culcă, că mai era puţin pînă la mijlocul nopţii şi veneau ursitorile. Muierea şi emul ei, cum rostiră masa pentru ursitori, adormiră duşi, de puteai toca lemne pe ei. Negustorului îi pierise somnul şi se tot văita, ce piază rea l-o fi-ndemnat să bată la ăst bordei sărăcăcios şi murdar. Gîndindu-se ce-o să se facă de ruşine la ziuă, auzi uşa bordeiului scîr-ţîind. Deodată căscă ochii mari şi zări trei zîne intrînd pe uşe-n sobă. Cele trei zîne, cu pletele de aur răsfirate peste umăr, cu aripi şi cămăşi subţiri ca pînza de păianjen, se aşezară pe lîngă masa pusă şi se-ntrebară una pe alta, ce să facă cu copilul? Ce soartă să aibă? Să aibă noroc sau să fie nefericit şi fără de noroc pe lume? Care mai de care-şi da cu părerea, iar negustorul sta cu urechile ciulite ca iepurele şi asculta. Cea mai mare zînă grăi către surorile cele mai mici: — Surioare, bălăioare, cu cosiţele din soare, haide să-l ursăm, acum să nu-1 luăm. Dar cînd o creştea, cînd s-o însura, chiar la cununie, calu-i poticnească, capul să-i răpească, să se pomenească. Cea mijlocie auzind aşa, o apucă o milă de bietul copilaş, rugîndu-le astfel pe surori: — Hai, fă surioare, ce păcat, ce jale, la vreme de tinereaţă, să-i curmăm frumoasa viaţă ! Mai bine să moară pruncu-acum, să n-ajungă pe-aşa drum. Dar zîna cea mică, cea mai frumuşică, sta şi chibzuia, apoi le grăia: — Voi suratelor, surioarelor, fermecatelor ! Staţi nu vă grăbiţi, copil să-l ursiţi. Că este sărac, cu o cergă-n pat, c-un cotoi pe vatră, ce urîtă soartă ! Fincă s-a brodit, bas s-a potrivit, negustor bogat, stă aci pe pat, hai noi să-l ursăm şi să-l procopsăm. Pe negustor să-l moştenească, avuţia-i izidească şi frumos să îmi trăiască, negustorul prăpădească. Surorile aşa se ogediră, aşa şi-l ursară. Puseră mîna pe trocul cu apă şi pe busuioc şi-i stropiră faţa pruncului. Toate se-nchinară, aşa mi-1 ursară şi-afar5 îmi plecară.| Negustorul era ca fiert de supărare. Tot ce-1 ursaseră ursitorile el auzise. Căzu dus pe gînduri, ce să facă acuma, cum s-o scoată la căpătîi? ! Cum se făcu ziua, făcură botezul copilului după cum le era obrocul. Negustorul nostru, de voie, de nevoie, făcea haz de necaz! Apoi plecă în negustorie îngrijorat şi-ngîndurat. Ocoli negustorul lumea din sat, în sat, din oraş în oraş, dar gîndu-rile lui stăteau răsfirate, ca mintea muierii. Şi de la marginea pămîntului de-ar fi fost, gîndul lui la acel copil din bordeiul cel sărac zbura. Se hotărî să meargă să vadă dacă mai trăieşte copilul, poate că a scăpat de cel care-i va mînca moşia mîine, poimîine. îşi lăsă negustoria şi porni pe urmele gîndului său. Cînd ajunse-n sat, la bordei nu este ţipenie de om. Ispiteşte-n dreapta, -n stingă, să afle unde este copilul. Merse hăăăt pe o coastă, unde săpau părinţii pruncului la o ţarină. La marginea pădurii copilul dormea-n luică legat de crengile unui paltin. Negustorul, pitiş-pitiş, se furişă prin pădure pînă la luică şi încet fură 227 copilul. De aci fugi cu copilul să i se piardă urma. Merse el ce merse cu copilul piuă ce ajunse la un rîu mare. Să-l arunce-n apă să-l înece, îşi zise el în gîndul lui. Cum se gîndi, aşa şi făcu. Luă copilul legat în scutece şi-l aruncă-n rîu. îşi făcu cruce că a scăpat de o belea aşa de mare şi porni fluierînd pe drum, bucuros. Pînă la cer el credea că s-a dus copilul, s-a-necat şi de diavol e scăpat. îşi vedea de-aci-nainte fără grijă, fără bătaie de cap, făcînd avere tot mai mare. însă bietul copilaş plutea pe valuri, fără să-l tragă apa la fund de uşor ce era. Se nimeri atunci, ca nişte copii păstori, să vie să adape oile şi caprele la rîu. Zăriră şi auziră copilul chirăind, legănat de valuri. Un copil mai îndrăzneţ înotă şi scoase copilul la mal. Cînd văzură copilul ud îl mîngîiară şi-l aplecară la o capră. De aci duseră copilul la stăpînul lor la tîrlă şi-i povestiră întîmplarea. Stăpînul privi copilul frumos şi sănătos şi porunci să aibă toţi grijă de copil şi să-l crească pe lîngă tîrlă cu lapte de capră starpă, să fie copil zdravăn şi puternic, bun de lucru. Copilul sugea la capră şi creştea văzînd cu ochii. Păstorii îl creşteau şi-l porecleau «al găsit»! Aşa-i ziceau ei: Găsitule-ncoa, Găsitule-ncolo ! Ajunse băieţandru mare. La şaisprezece ani ştia să scoaţă oarele din tîrlă, le purta rîndul la păşune şi la mulsoare. Era un băiat cuminte în toată firea şi toţi îl iubeau ca pe fratele lor. Odată, iar s-a-ntîmplat să plece negustorul după vite prin sate. S-a nimerit să mai ajungă odată iar prin locurile umblate odinioară, într-o zi, trecu negustorul prin păduri, din tîrlă-n tîrlă, din stînă-n stînă, din sălaş în sălaş, cumpărînd la oi şi la mioare de-şi făcu şi el o turmă mare. După ce le cumpără întrebă pe stăpînul stînei cine o să-i mîie lui oile pînă-n oraş? Stăpînul îi dădu pe argatul cel mai mic, pe copilul găsit, zicîndu-i: — Măi, tu ăla Găsitu, du-te băăă de mînă-i oile ăstui negustor în oraş, c-o să-ţi dea simit să mănînci acolo ca boierii. — Bine, vere, pentru ce-i zici Găsitul copilandrului, doar nu va fi fost cumva pierdut şi găsit? — Aşa a fost, negustorule ! Argaţii mei l-au găsit pe valuri şi de atunci Găsitul i-a rămas numele. N-are şi el pe nimeni săracul, nici nume nu are ca toţi oamenii. De moare, moare nebotezat şi o să avem mare păcat! Negustorul, cum auzi, îl arse la ficaţi vorbele ciobanului şi-ndată pricepu că este vorba de copilul cu ursitorile. Hei! Vai de steaua mea, îşi zise-n gînd negustorul, ce mă fac de-aici încolo. Păstorul, neştiind cine este negustorul, se bucură de venirea lui, ba îi mai arătă şi capra care l-a alăptat şi crescut zicîndu-i: — Asta-i capra şută care l-a crescut pe Găsitul. Ea este muma lui. Cînd 0 muri trebuie s-o-ngropăm ca pe oameni, fiindcă ea a crescut un om şi e păcat s-o tăiem sau s-o vindem la alţii. Dar negustorul tot mai mult se gîndea, cum ar drege şi-ar făcea, firul vieţii-a-i răpunea. îşi adună turmele de miei şi de 01 şi vru să plece. Dar cum o să plece cu atîtea oi singur cuc. O să-i ceară ajutor stăpînului: — Ascultă, baciule, ţi-am luat mioare, te-am încărcat de bani, nu faci bine să-mi dai pe Găsitul să m-ajute la mînat oile, pînă-n tîrg, în oraş ! — Doamne, negustor cinstit şi fericit, cum să nu ţi-1 dau. Ia-1 frate şi fă-ţi treburile. Negustorul îşi înşirui cîrdurile de oi şi le mîna către conacele sale împreună cu băiatul cel aruncat pe apă tocmai de el, acum şaisprezece ani. 228 La o fîntînă se opri ca la zăcătoare să se odihnească oile şi să le adape. Apoi ce-i mai năzare prin minte negustorului? Să scrie o carte slugilor să-l omoare pe ăst copil îndată ce a băga oile-n obor. «Iar eu o să mă mai zăbovesc prin munte pe la tîrle şi la stîne după capre sterpe şi berbeci graşi şi dacă-1 omorîţi să-l pitulaţi» încheie el scrisoarea şi lipi plicul. Apoi grăi către băiat: — Feciorule, uite plicul ăsta ! Cum ajungi cu oile-n bătătură îl dai la argatul meu ăl mai bătrîn. Ţii minte? — Ţin, stăpîne, cum să nu ţin, că doar n-oi fi tare de cap ! Voi face precum mi-ai poruncit. A luat de dindărăt oile şi încet-încet, mînă-le pînă într-o zi s-a apropiat de conacul boierului. în urma lui venea un moşneag cu barba albă măturînd pămîntul care se opintea şi se grăbea să-i ajungă stoaca din urmă. Şi-l ajunse. — Unde te călătoreşti, băiete, cu atîtea oare singur pe a pustietate şi nu ţi-e teamă că te omoară tîlharii şi-ţi ia oile? — Merg la negustorul cutare, de-i mîn oile şi-i duc cartea asta argaţilor şi cocoanei sale. — Care carte? întrebă moşneagul. — Uite pe asta ! — Ce scrie-n ea? — Nu ştiu să citesc, îi răspunse băiatul. — Dă-mi-o mie s-o citesc. Şi i-o dete. Cînd o deschise şi-i citi slovele, tare se-ntristă bătrînul. Pînă copilul să adune oile, moşneagul scrise altă scrisoare cu plaviţu, o puse-n plic ş-o lipi la loc. Copilul nimic nu băgase de seamă. Moşneagul îi dete plicul îndemnîndu-1 să-l dea stăpînei că toate sînt scrise cu rînduială şi-nţelepciune şi nimic nu e scris rău. Moşneagului însă îi păruse rău de copil văzîndu-1 că merge nevinovat la moarte şi Dumnezeu îl trimisese de sus să-l apere. De aia în scrisoare zise aşa: « Cum ajunge băiatul ăsta cu oile, să-l luaţi, să-l îmbrăcaţi în ţoale mîndre şi să faceţi nunta lui fie-mea cu el. Să luaţi oile să le tăiaţi, să faceţi nuntă, să se pomenească pe sub lună şi pe sub soare. Iar eu mai rămîn pe-aici, mai zăbovesc în negustorie să scot pîrleala cu cheltuiala ». Pe urmă moşneagul rămase să se odihnească şi se sui la cer să spuie isprava Domnului, iar copilul ajunse cu oile-n bătătura negustorului. Scoase scrisoarea din sîn şi o dete negustoresei. Ea rupse plicul, citi cuprinsul şi rămase de mirare, cînd văzu ce-i porunceşte bărbatul. Chemă slugile şi fata şi le spuse cum e rîndul, cum e porunca şi treaba cu nunta. Slugile cum auziră se mirară, dar ce să facă, ei sînt argaţi, iar stăpînul, stăpîn ! îmbrăcară flăcăul în haine frumoase de sărbătoare, tăiară oile, tocmiră lăutari şi merseră de-1 cununară pe ăst băiat drumeţ cu fata cea mîndră şi bogată sus la mănăstire, să fie de pomenire. Aşa ajunse ginerele negustorului stăpîn în casa cea bogată. Argaţii-1 ascultau şi alergau de colo-colo, că Ie era frică să nu-i pîrască la negustor cînd s-o-ntoarce. Negustorul însă nădăjduia că băiatul s-a dus pe apa sîmbetei şi nici prin gînd nu-i trecea de cele ce se petrecea. Cînd socoti că e mai bine, se-ntoarse şi el la casa lui, la masa lui. Cine-1 întîlnea pe drum îl fericea, că are ginere mîndru şi voinic şi bine-a nimerit, ce om fericit! Dar negustorul cum auzea, se-nvineţea şi frigurile-1 apuca, de vestea cea rea. Cum călcă pragul căşii fiică-sa şi ginere-su îl primiră şi-i pupară mina. Negustorul viclean foc, n-are ce face, scoase cîteva parale şi se face că-i dăruieşte. Cînd intră-n casă la muiere, o s-o-ntrebe, cu ce rînd a măritat fata 229 şi pentru ce să facă una ca asta şi de capul ei! Femeia îi arătă scrisoarea. El o citi şi-ncremeni văzînd scrisul şi iscălitura lui. — Omule, mai întîi ceteşte şi apoi vorbeşte ! Ce sînt eu de vină dacă te-ai îmbătat şi cartea ai scriat! de, i-am cununat sus la mănăstire, şi de pomenire ! Mai privi o dată cartea şi îşi dete cu socoteala că scrisoarea, ori altcineva a scris-o, ori că el o fi fost smintit cînd a scris-o şi orice-ar face Dumnezeu îl ajută pe acest copilandru precum ursoaica l-a ursat, bogăţia-i de mîncat. Aaaa ! dar nu se lasă negustorul nici mort să-i mănînce averea ! Şi iar îi puse gînd rău să-l omoare, căci moartea unora este viaţa altora, aşa cred unii, aşa credea şi negustorul. N-o să facă el voia la duşmani şi lui Dumnezeu pe plac, să ia un ginere sărac. Atît era el de mînios că-i era moartea mai aproape decît cămaşa. într-o zi, se gîndi cum să-i facă facerea ? Adună toţi argaţii şi le porunci să se ducă-n ţarină la o ciutură şi s-o păzească cu arme şi cu pistoale. Întîiul om ce va veni să ia apă să fie împuşcat şi lepădat în ciutură. Slugile încărcară puştile cu prau şi cu plumb, încărcară pistoalele, potriviră capsele la arme şi se pitulară lîngă puţ, aşteptînd. Chemă nevasta şi-i spuse şi ei întreaga taină, cum să-i facă facerea şi de ginere a scăpa. Dar tot ce ei vorbeau fiica-i asculta şi amarnic plîngea. La cină o să trimeată pe ginere-su cu ulciorul la apă. Băiatul cum auzi luă ulciorul şi după porunca socrului porni la apă. Şi aşa plecă el cîntînd, fluierînd şi de moarte negrijind. Fata-1 auzi cîntînd şi pitiş-pitiş, după el pînă ce-i spuse: — Vino-ncoace după mine şi nu te duce la moarte. — Cum vine asta, a-ntrebat-o? — Lasă întrebările pînă ce crapă dracul, căci moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi! Aşteaptă şi ai să vezi minunea minunilor. Se pitulară şi adăstară. Acasă negustorul aşteaptă, aşteaptă! Aşteaptă, aşteaptă! Dar în zadar nici o veste. Măi, ce să fie? îşi zise el în gînd. A venit mijlocul nopţii şi nimic ! Ardea de nerăbdare să afle ce s-a-ntîmplat ? îi ardeau tălpile, ca la fata mare. Plecă-n ţarină la ciutura cu pricina. Slugile cum îl simţiră şi-l văzură, dar la stat nu-1 cunoscură, îşi făcură cruce, să cadă păcatul lor pe negustor şi traseră ! Cum îl omorîră, îl aruncară în ciutura cea părăsită să i se piardă urma. După ce terminară porunca stăpînului merseră acasă, era gogea animat. Se aciuară şi se culcară. Abia dimineaţa luară seama că lipseşte stăpînul şi trăieşte ginerele. Aşa pe nevrute slugile se umplură de bodaproste, iar tinerii scăpară de piaza rea. Şi oricît s-a ostenit negustorul să fugă dinaintea ursoaicii n-a fost cu putinţă, căci una i-a fost ursita lui şi alta a copilului. Oricît s-a zbătut şi s-a trudit, de ce i-a fost frică n-a scăpat, căci tot natu are o stea pe cer, şi ce-i scris, în frunte-i pus. URSITORILE SAU LUPUL CU CAPUL DE FIER Cică o muiere odată a făcut nouă copii şi toţi i-au pierit. Cînd povîrnise spre bătrîneţe, iată că-i dete Dumnezeu şi pe-al zecelea copil. A treia zi s-a aşezat ea pe strat cu cămaşa întoarsă, cu steblă de busuioc şi colac, să aştepte ursitorile cu norocul copilului. 230 Cînd au venit ursitorile, s-au gîndit, s-au răsucit ce soartă să-i urzească şi pînă la urmă l-a ursat să moară la nuntă mîncat de lupul cu capul de fier. Mumă-sa, care a stat trează a auzit toată proroceala zînelor şi speriată de soarta fiului său că o să fie mîncat de lupul cu capul de fier chiar la nuntă, nu i-a îngăduit copilului să intre în pădure, ori să treacă prin codri cu căruţa sau pe jos. Şi aşa i-a venit copilului vremea de însurat. S-a făcut nuntă mare, cu naşi, stăroiche, cumnat de mînă şi tineret cîtă frunză şi iarbă. Ca să nu-1 mănînce lupul cu capul de fier, ginerele mergea în fruntea flăcăilor şi toţi călări încinşi cu săbii. Cînd s-au întors ei de la biserică mergînd cătră casă, se-nfurişează lupul cu capul de fier şi fugi după ginerele spăimîntat. Ginerele de frică a uitat de mireasă, a pus calul în galop ca să i se piardă urma. Lupul intră după el, ţine-1 ici, ţine-1 colea, gata, gata să-l prindă. Dar cum ginerele avea un cal iute ce zbura ca vîntul, lupul rămase mult în urmă, iar ginerele îşi pierdu urmele undeva departe în pustiu la marginile unei păduri. Cînd acolo, o căştioară cu o luminiţă, strălucind în noapte. Bate la uşe şi-i deschide o lupoaică cu capul de om şi trupul de lup. — Ce cauţi aici aşa tîrziu, măi băiete? — Caut un adăpost ca să nu mă mănînce lupul cu capul de fier. — Intră şi leagă-ţi calul aici în tindă, da să ştii că eu sînt mama lupului cu capul de fier. Cînd a auzit flăcăul, a început să tremure de frică. — Nu tremura, nu te teme, că eu l-am blestemat să fie cu capul de fier, ca să nu mănînce toate vietăţile din pădure şi cîmpie şi Dumnezeu acuma îl ţine flămînd, nu poate mînca decît ce-i soroceşte el, cîte un flăcău pe an şi ăla chiar în ziua cununiei. — Eu sînt unul din ăia ursit a fi mîncat de el, de aceea m-a fugărit în ziua nunţii! — Nu este nimic, să n-ai teamă că eu am să-ţi dau trei cîini mari să te apere. Apoi mama lupoaică l-a învăţat cum să arunce în vînt un fir din părul cîinelui şi să strige: ur ! ur ! ur ! cîinele meu, na uşorul vîntului, na greul pă-mîntului, că lupul mă mănîncă. De fiecare dată să arunce un fir de păr şi vîntul va aduce părul la cîine care-1 va căuta şi găsi apărîndu-1 de lup. Stînd el aşa într-o sobă, iată că soseşte şi lupul cel blestemat mort de osteneală: — Mamă, eu simt aici miros de fiinţă omenească ! — E miros de untură, muică, de la alţi oameni mîncaţi mai de mult, că la noi n-a venit nici un om. Baba s-a strecurat afară să dea la cîini mîncare, a făcut semn ginerelui să fugă şi el a încălecat murgul şi s-a dus ca gîndul, departe în pustiu. Cînd l-a văzut lupul cu capul de fier el era departe în cîmpie la cîte va poşte. Lupul cel flămînd nici una, nici alta şi după el, după el gata să-l prindă să-l mănînce. El vede în urmă lupul în depărtare, scoate un fir de păr din batistă, se urcă într-un copac, îl suflă-n vînt şi strigă tare: Ur ! ur ! ur ! Cînele meu bun; Na uşorul vîntului Şi greul pămîntului ! 231 Cinele s-a luat după lup gata-gata să-i rupă coada şi spatele, iar el iar s-a depărtat. Cinele a ostenit şi el, iar s-a suit într-o gîrniţă mare strigînd şi suflînd firul de păr în vînt: Ur ! ur! ur! Cinele meu bun, Na uşorul vîntului Şi greul pămîntului! Atunci cinele al doilea a pornit-o la goană după lup gata să-i rupă partea dindărăt. Lupul însă nu se lăsa şi tot una după băiet gata-gata, să înfigă colţii-n el. Aşa a intrat el intr-un pustiu, fără iarbă şi copaci numai cu un ciongar bătrîn, în care un vultur îşi făcuse cuibul. S-a urcat el în ciorgarul ros de vîn-turi şi fără pic de coaje pe el, suflînd în vînt ultimul fir de păr şi strigînd: Ur ! ur ! ur ! Cinele meu bun; Na uşorul vîntului Şi greul pămîntului? A sosit şi cel de-al treilea cîne şi s-au pus pe lup toţi cîinii. Lupul cu capul de fier lovea cît putea în trunchiul ciongarului să-l rupă ca să cadă jos ginerele cel ursat a-i fi o dată pe an hrană de mîncare. Vulturul s-a supărat şi el pe lup şi în timp ce-1 încolţeau cîinii el se repezi ca săgeata în capul de fier, scoţîndu-i ochii. După ce rămase lupul fără ochi, cîinii îl sfîşiară, rămînînd din el numai capul de fier şi burta roşie, acră şi otrăvită de care nici cîinii şi nici vulturii nu se apropiau. Coborî fericit din ciongar şi ginerele, bucurîndU-se că i-a murit moartea şi din ura ce-o avea faţă de lup dădu o dată cu piciorul în burta cea roşie din care ieşi un praf roşu, ca un nor de praf. Dar cum îl lovi, piciorul i se frînse şi de praful cel roşu, ginerele căzu jos şi muri otrăvit lîngă lupul cu capul de fier, aşa cum îi fusese proorocită soarta în noaptea ursitorilor. OMUL FĂRĂ NĂROC De cînd cu lupii ai albi, a fost un om sărac lipit pămîntului. De sărac ce erea, nici o fată nu-1 vroia să se mărite cu el. După ce-şi ridicasă gîndul de la însurătoare, iată că-i veni nărocul în cale şi nu stătu neam pe gînduri, ba se grăbi. Trăia aşa măcar că era argat împreună cu muierea pe la cei bogaţi! După un an muierea i-a rămas grea şi-i născu un copil. Mare veselie fu în casa săracului văzînd că au un copil aşa de drăgălaş, dar se întristară văzînd că n-au nici scutece să-l învăluiască? La mijloc de noapte, cînd l-apucă pe om fiorii de moarte şi toate alele umblă pe pămînt, se coborîră din ceri trei ursitoare, intrară pe coş şi de-acolo s-aşezară-n casă pe vatra focului şi începură să se sfătuiască. — Eu zic copilu ăsta să moară-n zori de zi, spuse cea mai mare ursitoare. 232 — Eu zic să-l lăsăm să trăiască şi să moară la nuntă împreună cu mireasa* înghiţiţi de valurile rîului îngheţat* zice cea mijlocie. — Ba ! surioarelor* e păcat să-l chinuim pe al om sărac* aşa luîndu-i de pe lume singurul copil. Mai bine să-l lăsăm să trăiască* însă să n-aibă noroc pe lume* să nu s-aleagă cu nimic din ce va munci* pînă ce nu se va însura cu o şchioapă pe care s-o cheme Gherghina şi care să-i aducă norocul. — Binee ! ziseră celelalte două* să fie pe voia ta şi luîndu-şi zborul se pierdură printre nori mai ales că şi cocoşii se pregăteau să-şi scuture ăripiile vestind revărsatul zorilor. Părinţii îşi botezară copilul ca tot natul şi-i puseră numele Pătru. După scurt timp* îi muriră părinţii şi copilul rămasă singur* plîngînd fără de nici un ajutor sau de mîngîiere. Mergea cerşind pe la unul şi pe la altu vreo coajă uscată de mălai şi singur singurel uidi în bordeiul lui cu o mîţă cu care se-nţelegea destul de bine* arănindu-se împreună. Pătru se-nvăţă să prindă păsărele şi să cînte ca ele. îşi făcu arc şi de mic-mititel sărea din cracă în cracă* ca o veveriţă. Ajungînd oţîră de copilandru* pleacă-n lume să se arănească din munca lui. Gol şi rupt cum era* toţi boierii cum îl vedeau întorceau capul şi nici că-1 băgau în samă; vrun coţcar de băiet. Pînă la urmă îşi găsi un stăpîn şi se ogadi să-l slujească un an pe o oaie. Copilul era cuminte şi argăţi un an* mulţumindu-şi stăpînul* care-i şi dădu simbrie. El şi-a luat oaia să plece la alt stăpîn* dar abia ieşi din bătătură cu oaia că aceasta şi muri. Să-ntristă bietul băiat că într-un minut a pierdut munca lui pe un an de zile şi iar să ogodi în slujbă încă un an şi tot pe o oaie* la acelaşi stăpîn. La Sîmedru* cînd s-a-ncherbat anul* a primit dreptul său* oaia şi a plecat. Cînd pe drum* oaia căzu şi muri. — Of! sărac de maica mea* argăţii doi ani la stăpîn* prin viscol şi furtuni* gol şi flămînd şi iacă de fiecare dată oili mi-au murit! Mă duc în lume* oi găsi un stăpîn cu un suflet mai bun şi mai norocos. Suspinînd şi blestemîndu-şi soarta cea grea pe care de mic avea s-o-nfrunte* plecă iar în lume după stăpîn. Ajunsă într-un sat undeva departe la munţi de piatră* aci se ogodi cu un om să-i slujească un an pe o capră* că de ea nu să prind boalele* ca apa de gîscă. Ş-apoi cu o capră* un sărac uşor se poate descurca în viaţă* căci după vorba bătrînească capra este vaca săracului* ş-apoi roade unde o legi. Sluji şi mai cu cinste şi stăpînul la soroc îi dădu capra. îşi luă el capra cu gîndul că acum cu averea asta să se-ntoarcă la bordeiul lui* s-aprindă şi el o lumină pe mormîntul părinţilor care l-au adus pe lume să vadă şi el soarele* binele şi răul. Merse multe zile cu capra* dar trecînd printr-o pădure* o haită de lupi îi tăiară calea şi dacă nu se suia într-un paltin l-ar fi mîncat şi pe el bietul ciobănel! în văzul lui, lupii îi sfăşiară capra şi iar nu s-aleasă cu nimic, după alt an de muncă. După ce scăpă de lupi* iarăşi îşi luă traista-n băţ şi hai în lume să-şi cate nărocul. Ajunsă într-un sat şi se băgă argat la un boier pe un purcel. Poate că porcii să fie mai norocoşi decît oamenii* zise Pătru-n gîndul lui. Şi iar necazuri şi iar muncă pînă ce i se împlini anul. Stăpînul îi dete purcelul şi el plecă spre satul lui. Mergînd aşa pin ale păduri cu purcelul* ca să nu moară de foame o apucară după ghindă de fagi. La ghinda de fagi îi mergea bine porcului* însă ducîndu-se la un izvor să bea apă* Pătru văzu acolo un cerb cu o stea de aur înfrunte* uită de purcel şi fugi 233- după cerb să-l înjunghie. Dar n-avu noroc nici să-l prindă şi cînd se întoarse, nici să mai dea de purcel. Caută el prin pădure, pin munţi zile, săptămîni şi luni, dar de purcel nici urmă. Vai de oaia ce nu-şi poate duce lina îşi zise băiatul plîngînd de năcaz, că după atîţia ani nu e-n stare să aibă parte de trufia lui. Neavînd ce face altceva, fiind învăţat cu munca la stăpîn, din nou îşi găsi unul cu care se ogodi să-i slujească un an pentru o juncă. După ce i-a venit sorocul şi-a luat junca şi a plecat fericit că a ajuns şi el om cu avere. Pe drum însă iar îi veniră necazurile cu carul. Junca fu apucată de streche îşi puse coada pe spinare şi fugi orbeşte printr-o pădure şi-nnebunită biata viţică de frică nici nu văzu prăpastia în care se prăbuşi de nu se mai alese nimic dintr-însa! Pătru văzînd nenorocirea, rămasă mut în gura prăpăstiei, blestemîndu-şi soarta şi ziua-n care s-a născut şi fu cît p-aci să-nchidă ochii şi să se arunce şi el în prăpastie cînd mare-i fu mirarea auzind într-un ciongar bătrîn un glas de pasăre care-i spusă: — Nu-ţi pierde curajul Petre, tu eşti om făr’ de noroc, numai mergi în lume şi cată o fată care să se cheme Gherghina şi ea îţi va aduce mult noroc, apoi pasărea îşi luă zborul şi se pierdu în slăvile cerului. „ Pe legea mea, zise Pătru de-aci-nainte am să argăţesc de-a fiecea şi iar plecă să-şi cate un stăpîn. Ajunsă la casa unui om cu stare şi-l întrebă: — Stăpîne, n-ai nevoie de un om care să-ţi muncească-n holde, fără să-ţi ceară simbrie? — Ba, cum să n-am băiete, răspunse boierul şi tocmeala fu ca şi făcută. Cine n-ar vrea să i se lucreze degeaba? — Unul să se opintească, da bogatu să primească. Pătru îşi vedea de treburi fiindcă nu mai putea trage nădejde că ar putea ceva cîştiga în viaţă. De cîştig se ştersese pe bot. Muncea în silă şi-n sudori, da stăpînu-i da mămăligă că-n pădure erau destule mere-pădureţe. Vorba aceea: „Ce ştie tîrgoveţul, ce este pădureţul?” Vremea trecea şi Pătru ăl făr’ de noroc creştea. După ce sluji vreo doi ani merse la stăpîn să-şi ia rămas bun. — Boierule, sorocu a venit, de argăţit te-am argăţit, iacă mi-a venit timpul să plec. — Petre, spune-mi ce-ţi datorez pentru truda ta ? — Nimic, boierule ! De mi-ai da un lucru să sparge, să frînge ori îl arde focul! De mi-ai da o oară, or meare, or, să rătăceşte-n pustiu! Eu sînt omul far’ de năroc pe lume, orice mi-ai dărui, nu trăieşte, se sparge, piere, aşa că sînt osîndit toată viaţa să muncesc pentru alţii şi eu să n-am un petec în spinare la vreme de bătrîneaţă. Aşa că eu m-am învăţat să hoinăresc de-a lungul şi de-a latul, ca un om făr’ de năroc. — Petre ! Te sfătuiesc să nu pleci de la mine. Rămîi aici şi cînd îţi va veni vremea de-nsurat, atunci am să te-nsor, îţi fac un bordei şi vei trăi şi tu fericit ca topi oamenii. După ce stătu puţin pe gînduri, spuse hotărît: — Bine, stăpîne, te ascult! Iată că rămîn, da să ştii că orice mi-ai da, la mine nu stă. Şi nici să nu-mi plăteşti vreodată ceva, că e păcat de cheltuială ! Nu cheltui orzul pe gîşte că e în zadar. Se mai scurseră cîţiva ani şi Pătru se făcu băiat mare şi frumos. Dacă ar fi fost şi el ca ceilalţi dănaci cu rost şi rînduială s-ar fi omorît fetili după el. 234 Dar aşa, cum curgeau peticile după el, nici mucii nu şi-ar fi aruncat cineva pe dînsul, atît era de imos şi neisprăvit. Iată că la o vreme stăpînu îi spuse lui Pătru: — Măi băiete, uite eu îţi dăruiesc un bordei, iar tu să fii în stare acu să-ţi cauţi muiere. Du-te-n lume, îţi alege mireasa şi-ntoarce-te la casa mea. — Mulţămesc dumitale, stăpîne, am să mă duc, însă care fată a să se mărite cu un sărăntoc ca mine ? Eu vezi că n-am nici ţoale de sus cum au alţi dănaci. — Du-te şi cată bine una după măsura ta, că cine să aseamănă s-adună ş-apoi omul de-o nevastă şi de-o mîţă are nevoie în casă, de alelalte ai de toate. Pătru să mai uită o dată la bordeiul în care avea să trăiască cu soţioara sa, şi plecă trist şi amărît. Luă lumea în lung şi-n curmeziş, dar nima nu-1 băga-n seamă. Cînd îl vedeau fetele aşa, de cebăluit, le bufnea rîsul, iar Pătru de ruşine s-ar fi băgat în pămînt. Mai la urmă ajunsă într-un pustiu întins fără de vietăţi. Muma lui, care se prefăcuse-n cioară îl urmărea pas cu pas. Cînd obosit şi fără de nădejde se-ntoarsă la stăpîn într-un amurg de sară, o cioară se aşeză pe o fîntînă tocmai cînd el setos, sorbea apă, şi-i spuse: — Petre, Petre, tu te omori, maică, căutîndu-ţi mireasa în lumea largă, te ostăneşti în suspine, da norocul tău este la Gherghina care este colo-n argeaua aceea. — Unde? zise Pătru fericit, luminîndu-i-se faţa şi-ncolţind nădejdile în inima lui covîrşită de durere. Cînd ridică capul se-ngrozi văzînd o cioară care zbură şi se puse drept pe argeaua unde era fata ce i-o rînduiseră ursitorile în noaptea naşterii. Apoi aci se puse pe croncănit, cînd o fată şchioapă ieşi afară şi o uşui. — Ce dudăi cioara, fetiţo, că nu ţi-a făcut nimic rău îi zise cam cu îndrăzneală Pătru. — Nu vezi, măi băiete, cum cîntă, parc-ar vrea să spună ceva şi n-aş vrea să spuie, ceva de rău că (destul sînt eu de năpăstuită să trăiesc singură pe lume prin ale pustii, prin ale nădolii. Da pe cine cauţi pe aici, băiete? — Pe o fată cu numele Gherghina. — Pe mine mă cheamă Gherghina! — Cioara aceea mi-a spus că tu eşti rînduită să fii mireasa mea şi de aia de ani de zile te cat şi-mi pare bine că te-am găsit. — Dar uită-te bine la mine, băiete, că pe lingă că sînt săracă, fără de părinţi sînt şi şchioapă! Un dănac frumos ca tine ar fi păcat să-şi lege viaţa cu o mireasă care să n-aibă nici un fel de avere, da peste toate să mai fie şi şchioapă! — Pe tine te caut şi te vreau aşa. De avere nu-mi pasă. Că eu sînt sărac, dar dacă sînt sănătos tot ce văd pe lume poate fi al meu. Fii înţălegătoare şi hai cu mine dacă vrei să fii fericită şi iubită. Să mîncăm numai o ceapă spartă şezînd pe un mărăcine, dar să trăim împreună în înţelegere şi bunătate. Tu să ştii un lucru, că atunci cînd se-ntîlneşte foamea cu setea, ele se adună laolaltă şi nu se despart. Tu săracă, eu sărac, vorba ceea ne-a tunat şi ne-a adunat! Hai să mergem la stăpînul meu unde am şi eu un bordei şi acolo ai să te simţi ca într-o casă boierească. Gherghina ascultă rugămintea lui Pătru îşi dădu seama că el este trimis de Dumnezău să-i fie neavstă şi fără să se mai ogodească, plecă împreună la bordeiul ce-i aştepta. 235 Apropiindu-se de sat, zări bordeiul. Fata zîmbea de fericire. — Aceea este casa pe care mi-a dăruit-o stăpînul, este casa noastră. — O să trăim cu bucurie în ea împreună cu copiii noştri, zise Gherghina. Da tocmai în vremea asta o barză urmărită de un vultur întărîtat, că barza vrea să-i ardă cuibul cu pui cu tot, pentru că îi răpise unul din puişorii ei, scapă din cioc tăciunele luat de undeva de pe niscaiva ciobani, drept pe bordeiul lui şi numaidecît arse de nu se mai cunoştea decît o groapă adîncă în pămînt. Cînd văzură casa arzînd le-ngheţă inima de necaz, oftară adînc şi limba le rămasă amorţită neştiind ce să mai zică la aceste semne rele. Apoi într-un tîrziu Pătru zise: — Gherghino, să ştii că eu sînt omul făr’ de noroc pe lume. Orice mi s-ar dărui, orişice aş agonisi prin munca mea totul piere şi nimic nu rămîne I De aci înainte să ştii că orice vom cîştiga al tău este, eu nu sînt stăpîn pe nimic, aşa am fost eu ursit şi aşa este. Stăpînul le făcu nuntă şi se cununară şi ei ca tot natu. Pe urmă le făcu alt bordei, însă Pătru spusă stăpînului că nu este bordeiul său, ci al nevestii sale, şi cu bordeiul nu se mai întîmplă nimic rău. Mai la urmă le mai dete şi o curea de pămînt pe lîngă casa care tot a Gherghinei spusă Pătru că este. Pămîntul rodea şi ei se-nstăreau încet-încet. Cumpără nişte juncani şi ca să-i moară, nişte săteni îl întrebară: — Petre, ai tăi sînt juncanii, că frumoşi mai sînt? — Nu sînt ai mei, bre, sînt ai muierii mele ! Mai tîrziu îşi făcu car şi cobirlet plug, grapă şi altele. Dar cînd era întrebat ale cui sînt, el spunea că sînt ale lui Gherghina, nevastă-sa. Şi toate-i mergeau bine. Ajunsă o vreme rea cînd Dumnezeu uitase de lume şi pînjolise grînele de le arsese arşiţa soarelui. Toate holdele erau pîrjolite, da grîul lui Pătru cei fără de năroc era mare şi frumos. într-o zi, să nimeri să fie chiar în capul locului, cînd nişte călători se mirară, cum se poate ca Dumnezeu să fie aşa de nedrept, fiindcă la unii oameni să le ardă bucatele şi să le sece izvoarele, da la alţii să-mblînzească dogoarea soarelui şi să fie mare berechet. De nerăbdare intrară-n vorbă şi ziseră: — Bună vremea, omule ! — Mulţam dumneavoastră, drumeţilor ! — Da al dumitale este grîul ăsta aşa de mare şi frumos ? — Da, al meu e, zise Pătru, fără să-şi dea seama. Cînd se uită, încremeni, văzînd că din senin s-aprinsă grîul! Atunci îşi dete seama de greşeală, fugi spre mijlocul griului şi strigă: ,, Măi oameni buni, uitaţi-vă bine şi-nţelegeţi, pîn-aici a fost grîul meu, dar de aici înainte este grîul muierii mele, aţi auzit ? — Auzit, auzit! răspunseră călătorii care văzură cu uimire cum focul se stinge şi grîul lui nevastă-sa rămasă frumos, ca trestia în bătaia vîntului! Nu înţeleseră taina, da nici nu încercară s-o afle şi-şi văzură de drum fiind grăbiţi. Cînd veni iarna, Pătru şi Gherghina aveau de toate, da boierul mînca răbdări prăjite. Ca să nu moară de foame îşi vindea o parte din moşie şi luă grîu de la sluga sa. în fiecare an era secetă şi toate holdele se pîrleau de arşiţa soarelui. Numai holdele Gherghinei se-nmulţeau şi se măreau, încît păreau ca o mare de aur legănată de vînt. 236 Boierul, ca să nu moară de foame, îşi vîndu toată averea şi ajunsă el cu tot neamul lui slugă pe moşia Gherghinei. Turbat de mînie, boierul într-un an şi-a pus în gînd să-l scoată din minţi pe Pătru, doar va spune că e grîul lui. Cum trecuseră mulţi ani, uitasă că este om făr’ de năroc şi acesta-1 întrebă pe cînd se aflau acasă: — Vezi, măi Pătrule, cum e soarta omului, din slugă te făcuşi boier, iar eu ajunsei argat, la argat! Tu ai holde de grîne iar eu opinteală, sudori şi suspine. — Ce să-ţi fac eu boierule, zise Pătru cel fără de năroc, aşa ne-a fost scrisa tu să sărăceşti, iar eu să mă-nbogăţesc ! Atunci dintr-o dată, tot cîmpul cu holdele sale şi ale Gherghinei s-au aprins şi s-au făcut scrum. Cînd a văzut Petre, a fost prea tîrziu. Nemaiavînd ce mînca, de foame a murit boierul cu tot neamul său şi s-a prăpădit şi Pătru cel fără de năroc cu nevasta lui şi pămîntul a rămas pustiu de oameni. PIAZA REA A fost un împărat care avea zece copii. Mai la urmă i-a dat Dumnezeu şi o fetiţă. Cum i-a venit pe lume fetiţa, parcă a dat ciuma-n oi. A început să-i meargă rău. Mai întîi i-au murit vitele, apoi copiii şi slugile. S-a îngrijorat împăratul şi nu mai avea nici un chef de viaţă. Ce era să facă? în faţa sorţii nici împăraţii n-au nici o putere. A dat veste în lume să-i vie filozofi şi vraci să-i citească-n stele şi să-i vadă ce zodie îl mai aşteaptă. Nici unul nu putea să-i dea de căpătîi ce este cu fata asta care-i este piază rea. Mai găsi un vraci şchiop şi prăpădit care rămase să vadă ce face fata noaptea. El o pîndi şi spre mirarea lui văzu că se face cîrlig şi doarme cu genunchii la gură şi cu faţa în jos. Atunci i-a grăit vraciul împăratului. Asta este piază rea. Pînă nu pleacă din casă, toate se prăpădesc şi praf şi pulbere se va alege şi de împărăţie, dacă n-o duci în pădure s-o mănînce fiarele. Palatele au început să se dărîme, iarba să se pălească, vitele să behăie flămînde şi oamenii să se mănînce unul pe altul de foame. N-are ce face, o îmbracă bine ca pentru drum lung, îi dă mai multe pungi cu aur şi pleacă în pădure prefăcîndu-se că merge cu ea la vînătoare. în pădure vînează cerbi, căprioare şi se pierde ca din întîmplare de fiica lui, rămînînd cu mare durere în suflet. Fiica lui, numită la palat piaza rea, culege fragi, mure şi flori aşteptîndu-1 pe tată-su să se întoarcă. Dar tată-su nu se mai întoarce. Plînge ea amarnic şi o ia prin pădure doar o da peste vreun ochi de lumină în tufiş. După multă osteneală şi nopţi de groază, ajunge la o tîrlă de ciobani într-un munte. Păstorii se mirară cum de o fiinţă omenească are curajul să treacă prin păduri cu atîtea fiare sălbatice ! Ei s-au bucurat de venirea ei, au omenit-o cu lapte, urdă şi mămăligă şi au luat-o să le fie ca şi fiica lor. Piaza rea la rîndul ei i-a dăruit cu aur şi alte lucruri scumpe. N-a trecut însă mult, că a dat moartea în turmele de oi şi era cît pe aci să se prăpădească toate, dacă o parte nu săreau în rîu şi nu treceau pe malul unde piaza rea nu avea nici o putere. Mai la urmă s-a aprins coliba peste ciobani, aşa că era cît pe aci să ardă de vii. După atîta pagubă şi necazuri, ciobanii se sfătuiră s-o alunge pe fetiţă ducînd-o departe în pădure s-o mînînce fiarele. Cum plecă fetiţa, 237 turmele de oi se înmulţiră la loc şi toate deveneau din belşug ca mai înainte. Fetiţa o porni tot înainte plîngînd şi rugîndu-se s-o ajute Dumnezeu să scape din gura fiarelor ce mişunau prin păduri. într-o noapte văzu un licurici, se luă după el şi cînd colo el o duse la casa Sfintei Vineri. Sfînta Vineri se bucură cînd văzu fetiţa. O mîngîie şi îi dădu să mănînce şi să se culce. Fetiţa îi povesti necazurile şi baba o ascultă făcîndu-i-se milă de ea. A doua zi îi muri căţeluşa, a treia zi îi muri purceluşa, a patra zi, găina, a cincea zi, cocoşul şi-i mai rămăsese pe vatră doar mîţa. Ce era să facă? Ca să nu piară toate de Piaza Rea, o duse-n pădure să culeagă bureţi şi iar se pierdu. Iar de aci încolo începură necazurile. Trece prin păduri, ape şi munţi pe unde nu călcase picior de om, decît cer, păduri şi fiare. După multă osteneală într-o zi ajunse la o casă făcută într-un stei de piatră şi acolo, stăpîna, o arăpoaică, urîtă şi arsă de foc precum este arama. Arăpoaica ştia dinainte cine este fetiţa, după stelele de pe cer, fiindcă ştia să citească în stele. Fata îi povesti cum fusese alungată de peste tot. într-o zi, arăpoaica o duse cu trăsura ei la o apă fermecată. Luă fata şi o aruncă în rîu şi de aci ieşi curată, luminată, ca de Maica Precesta lăsată. Răutatea din sufletul şi ţoalele ei se duse pe acea apă. Cînd ieşi afară era frumoasă ca o zînă şi nu mai era tristă ca înainte, ci zîmbitoare şi plăcută la grai. De aci plecară ele departe cu trăsura într-o ţară sub un munte. Văd o casă, bat la uşă şi intră. înăuntru stăteau doi inşi. Unul era trîntor ! Toată ziua sta şi dormea şi ţărîna de sub el puţea de lene. Alălalt, era slab ca un ţîr şi se juca cu două gheme, cum se joacă mîţele. Arăpoaica ştia ce comoară este ascunsă în acele gheme. împinse fata afară zicîndu-i să stea cuminte în trăsură pînă vine ea. Iar cînd va veni să dea bici cailor şi să fugă. Zis şi făcut. Fata trage trăsura aproape. Fură ghemul de aur cu care se juca omul cel slab şi fugi la trăsură. Pînă s-o ajungă, ea dusă a fost. Aude împăratul că s-a furat ghemul cu lîna de aur. Bate tobele în ţară să se afle unde este ghemul că el dă oricît numai să i se dea ghemul că are nuntă şi trebuie făcută rochie din tors pentru mireasă. Arăpoaica trimite vorbă că ea are ghemul cu lîna de aur. Vine împăratul cu carul cu aur să-i plătească ghemul. Arăpoaica zice: — Dau ghemul la cîntar pe aur. Ce bani n-or ajunge, să-l cîntărim pe împărat şi ca datornic al meu, va trebui să se însoare cu fata pe care i-o dau eu. împăratul crede că are aur destul, nu se mai tocmeşte şi-i răspunde: — Să fie pe pofta inimii dumitale ! Şi porniră să cîntărească. Ghemul era vrăjit şi oricît aur puneau nu cîntărea cît ghemul. La urma urmei zise arăpoaica împăratului că n-are bani de ajuns pentru lîna de aur. El n-are încotro se suie pe cîntar şi abia acum plăteşte cu trupul lui ghemul. însă fiind vîndut arăpoaicei aceasta face ce vrea cu el de aci înainte. îl ia pe împărat şi întreaga comoară şi o duce la casa ei din munte. împăratul sta trist că s-a lăsat ca un prost vîndut de viu şi n-o să mai facă nuntă niciodată. într-o zi i-a arătat împăratului pe fetiţa de la ea Piaza Rea. Cînd a văzut-o aşa de frumoasă, a fost gata, gata să-i ia lumina ochilor. S-a bucurat el de o aşa întîmplare şi a cerut-o pe Piaza Rea s-o ia de nevastă. S-a dus cu fata la tatăl ei, care mătura drumul cu chica şi cu barba de bătrîn ce era şi au făcut o nuntă-mpărătească, de s-au veselit şi chiuit o lună şi o săptămînă şi astăzi încă joacă hora, iar alţii se căznesc să golească vedrele cu vin. 238 ÎMPĂRATUL hoţ A fost odată un împărat ce avea un băiat şi pe care voia să-l înveţe toate meseriile din lume. Cum s-a ridicat pe picioare a şi început cu învăţătura. S-a făcut portar, cioban, văcar, tîmplar, croitor, papugiu, pătrăungiu, frizer, pescar, zidar, fierar, lingurar, morar, potcovar, negustor, profesor, advocat şi doftor. S-a întors la împărat cu o ladă plină cu diplome. împăratul s-a bucurat şi pe loc s-a pus pe chef şi tămbălău mare pentru că fiu-su s-a procopsit cu atîta învăţătură. Stau la masă cu mai marii dregători şi îşi fac socotelile, ce meserie a învăţat şi ce nu ! îşi dau ei cu socoteala că fiul împăratului este cel mai învăţat om din lume. Unul care se afumase niţel, îl ia gura pe dinainte şi zice că totuşi este o meserie pe care n-a învăţat-o! — Care-i meseria aia? îl întrebă răstit împăratul. — Aş spune, dar e meserie grea! zise dregătorul. — Dacă nu spui, îţi tai capul! — Meseria de hoţ, măria-ta, pe asta n-a-nvăţat-o ! Căzu împăratul pe gînduri de ruşine că băiatul lui are o meserie pe care hoţii o ştiu, iar el n-o ştie ! Şi dă-i cu mustrarea pe el că sînt pe lume oameni mai învăţaţi decît el, iar el stă nepăsător pe cînd hoţii i-o iau înainte. Băiatul, ambiţios, nu se lasă mai prejos şi se pregăti să plece-n lume să se facă hoţ. Lăsă lumea la masă, se aşeză într-o ladă zburătoare şi porni în lume să se facă hoţ. Se coborî la marginea unui oraş mare, lîngă o pădure mare, unde ardea sara o lampă la o casă. Se uită înuntru şi vede un om şi o muiere care se certau. Omul pleacă, iar femeia rămase, scoasă o gîscă de sub pat şi începu să o jumoală. El îşi ia inima-n dinţi şi bate la uşă. — Bună sara! zise el. — Bună sara, drumeţule! răspunse femeia. — Ce mai lucrezi? — Iacă nimic! E noapte şi aştept să mă culc. — Dar gîsca de sub pat pentru cine o jumoli? — De unde ştii atîtea? zise femeia înciudată de supărare că i-a aflat taina. — Eu sînt un pui de hoţ şi cat să mă bag la un stăpîn să ajung hoţ vestit. — Chiar tatăl meu este cel mai mare hoţ. Te dau pe mîna lui să scoată om din dumneata, numai să nu afle bărbatu-meu ce e cu gîsca. îl dusă la taică-su şi acesta se bucură nespus că a dat peste el un om cu o aşa tragere de inimă. S-au împrietenit şi amîndoi au pornit-o-n hoţii. Moşul de la început îi zice: — Bagă de seamă, nu-ţi dau dreptul să fii calfă, pînă ce nu furi iepîn-geaua de sub mine! Şi plecară înarmaţi în pădure, să aştepte negustori la răscruci de drumuri şi să se căpătuiască. Se culcară ei sub tufe şi amîndoi dorm hoţeşte, ca iepurele. Fiul împăratului ştia şi limba fiarelor din pădure. Se întoarce şi schilaune ca iepurele. Hoţul cel bătrînsare într-acolo după iepure, iar el îi fură iepîngeaua pe care dormea şi i-o pitulă-n pădure. 239 Hoţul n-are ce face şi-i recunoaşte că are apucături de hoţ, dar că totuşi nu-1 întrece pe el în măiestrie. îl ridică în grad şi din calfă, devine în scurt timp hoţ. — Lasă că te pun eu să spargi o bancă, să furi o casă de bani? Acolo te văd eu cum te descurci? Plecară noaptea să spargă banca. El ocoli păzitorii, sparse zidul şi casa de fier şi luă într-un sac toţi banii. Fiind zidar face zidul la loc şi pleacă liniştit ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic rău. Hoţul cel bătrîn îşi dă cu socoteala, că în asemenea meserie îl întrece şi are să i-o ia înainte. Moşul îi puse gîndul rău. Hai a doua noapte să spargă banca împăratului. Sparge el zidul, umplu doi saci cu aur şi cînd să iese, moşul leşină şi cade cu sacul plin. El îi taie capul moşului, îl pune-n sac şi fuge la fie-sa în satul de unde pornise după furtişaguri. îi arătă capul şi-i spusă că i l-au tăiat paznicii împărăţeşti, iar trupul i-a rămas şi ar vrea drept recunoştinţă că l-a învăţat o meserie atît de procopsită să-l fure, ca să-l îngroape ca pe toţi creştinii după datină. împăratul, înţelept, ca să prindă hoţul care i-a spart banca şi i-a jefuit de bani; porunceşte să aşeze trupul hoţului în piaţă, în văzul lumii, iar străjile să-l păzească din depărtare să-l prindă şi pe-al doilea hoţ. Zis şi făcut! Aproape de fîntînă în piaţă pun trupul hoţului şi străjile înarmate stau pe lîngă drum pitite după pomi. El se duce la femeie şi-i spune să nu plîngă, ca să nu afle unde stă ascunsă comoara împăratului. Numai să-i dea o căruţă şi doi căluţi mici şi slăbănogi. Plecă el cu o căruţă hodorogită şi cu nişte mîrţoage-n hăţuri de tei şi sfori înnodate. Pune în căruţă un butoi cu afion şi răchiu ce adoarme omul de viu. Trece noaptea prin piaţa împărătească, înjură şi bate caii, că nu pot să urnească din loc căruţa plină cu noroi. Ostaşii împărăteşti n-au de lucru, ies din ascunziş şi-l ajută să urnească din loc hodoroaga de căruţă. — Staţi, fraţilor, dacă-mi ajutarăţi să vă cinstesc şi eu cu oţîră rachiu. El le dădu cîte un pahar şi cum beură, toţi adormiră. Urcă mortul în căruţă, îl cutroape cu tulei şi dă-i bici cailor. Duce mortul la groapa lui, îi face pomană şi vine să vadă ce se vorbeşte în oraş despre isprava lui. Străjile şi poliţia stă legată-n lanţuri, că n-au fost în stare să prindă hoţul, ba colac peste pupăză să fugă şi mortul fără cap. îşi dă cu părerea împăratul, că ăsta trebuie să fie mare hoţ, cînd lucrează cu atîta pricepere. Hei! ce bine-ar fi de-ar ajunge fiul său la degetu cel mic, al acestui renumit meşter, zicea el în gîndul său. Băiatul îşi făcu planul să se cam dea pe lîngă palat să le mai tragă cîte o păcăleală, proştilor din palat. într-o zi, un miştreţ omorî un ofiţer din garda palatului la vînătoare. El alergă după scroafă şi o săgetă. Adusă scroafa şi i-o aruncă pe pragul împăratului. — De aci înainte, băiete, ai deschise uşile la palatul meu, îi zise tată-su, fără să-l cunoască cine este. Iscoadele palatului veniră cu ştirea că hoţul care a furat banii este printre ei. Ca să-l afle, împăratul face iar o mare petrecere, că doar avea de unde şi chemă multă lume aleasă şi cît mai pestriţă. 240 Apoi îi spuse fiicei sale să aibă grije că hoţul n-are să bea, iar ceilalţi toţi au să se îmbete. Ea să se dea pe lîngă el, să rîdă cu el şi să-i facă un semn negru cu degetul plin de funingine pe frunte. începe petrecerea cu joc, beutură şi mîncare şi se termină cu beţie. Toţi zăceau morţi de beţi pe podele, numai hoţul era treaz. Fata se dă pe lîngă el, îi zîmbeşte, el vede că e soru-sa, dar se face că este străin şi ea îl unge pe frunte cu funingine. Simte cînd îl murdăreşte şi tace. Se duce să bea apă din fîntînă şi vede semnul. Rîde de prostia împărătească şi îndată îşi face alte planuri să-i înşele. Ia funingine într-un ciot şi pe toţi nuntaşii îi văpseşte cu negru pe frunte, apoi merge la fată, zicîndu-i: — Hai, fată, a venit cumpăna de noapte, mai este puţin şi cîntă cocoşii, hai să ne culcăm şi noi. Fata îl luă de mînă şi merse în odaia ei. El se culcă jos, iar ea în pat. în timpul nopţii merse la fîntînă şi se spălă. Cînd se deşteptă împăratul merse la fată şi o-ntrebă ce-a făcut? — Pe unul singur l-am uns şi uite-1 cum doarme! Cînd se uită, acolo nimeni. Merse printre ceilalţi şi toţi cu frunţile pline de funingine. Cei mai mulţi erau oamenii palatului său. Se gîndeşte el: — Doamne sfinte, mulţi hoţi poate să mai ţie o împărăţie ! Plecă la fiică-sa şi-i arătă mulţimea de hoţi. Ea se miră cine putea să-i însemne aşa frumos, cînd ea nu i-a atins. Apoi toţi se spălară şi se aşezară la adunare şi sfătuială. împăratul, supărat le zise: — De atîţia ani fiul meu a plecat în hoţie şi nu s-a mai întors. Bai sama, l-o fi omorît cineva. Meseria asta ţine omul cu un picior în groapă şi cu altul pe iarbă verde. Am fost un păcătos şi mi-am prăpădit băiatul, lăsînd-1 să se facă hoţ ! Haideţi să-i punem pomană şi să-i fie de suflet toate bunătăţile astea. îi făcu pomană şi veni la pomană fiecine. Veni chiar şi hoţul şi mîncă din pomana sa. Toţi au mîncat şi s-au îmbătat şi de data asta, numai împăratul a stat şi s-a bocit ca un copil, că nu mai avea parte bărbătească, ce i-ar putea moşteni împărăţia. Atunci băiatul hoţ îşi face semn cu funingine pe frunte, se dă pe lîngă împărat şi-i fură sabia. Cînd se desmeticeşte nu e sabia! — Unde e sabia? Se întreabă mai marii împărăţiei şi paznicii? Porniră cercetări peste tot, şi-l prinseră chiar pe hoţ, lăudîndu-se că are sabie furată de la un împărat. Fetele adunate-n piaţă îşi dădeau coate şi se veseleau ascultînd poveştile tînărului. Era uşor să-l prindă de gît şi să-l ducă drept la judecată. La judecată, însuşi împăratul era judecător. Băiatul recunoscu hoţia şi fu condamnat la moarte prin spînzurătoare. Băiatul fu legat în lanţuri şi aruncat într-o închisoare neagră şi urîtă ca o groapă. Se rîndui ziua cea mare de spînzurat. Veni lume cîtă frunză şi iarbă şi veni şi împăratul trist şi posomorit că şi-a pierdut fiul. Popa îi făcu sfeştania şi spovedania, apoi trecu pe mîinile călăului. Călăul puse mîna pe laţ şi vru să i-1 puie la gît ca să-i taie răsuflarea. Cînd să-i puie laţul, îl privi zîmbind pe călău şi-i grăi: — Meştere, uite la împărat şi vezi că te cheamă? El privi către împărat şi i se păru că-1 cheamă să-i spuie ceva. Hoţul luă cu iuţeala fulgerului laţul, îl atîrnă la gîtul călăului şi-l ridică în sus. 241 Mulţimea aruncă-n sus cu căciulile de bucurie că s-a găsit ac şi de cojocul călăului. împăratul crezu că este un semn dumnezeiesc şi merse să vadă mai bine hoţul. După ce se apropie, băiatul zise: — Tată, în zadar mă priveşti, că n-ai să mă recunoşti cu coatele goale şi plin de funingine pe faţă ! Acum iată că ţi-am dovedit-o ! Ţi-am spart casa de bani, ţi-am furat sabia şi ţi-am ucis călăul! Sînt cel mai mare hoţ? Pot să fiu împăratul hoţilor? Tatăl său numai că nu leşină de bucurie văzîndu-şi odrasla în viaţă. Porunci să se taie vite, să se aducă butoaie cu vin şi beutură ca să petreacă cu întreg poporul de bucurie că şi-a găsit fiul. Tobele şi trîmbiţele începură să bată şi să sune şi petrecerea de atunci ţine şi azi, de cînd se pune luna mare cît o roată de mămăligă, pînă ce se face mică, mică cît un caier de lînă albă ca mătasa. ÎMPĂRATUL ÎNGRIJORAT A fost odată un împărat care stăpînea o ţară cu munţi şi păduri, însorită şi-mbelşugată. Oamenii din acea ţară munceau văile cu plugu, iar plaiurile munţilor le cutreierau cu turmele de oi sau de capre. Munţii, în loc să le fie prieteni, le erau duşmani pentrucă avînd peşteri largi şi adinei, îşi făcuseră hoţii cuib într-însele, îneît nici zece oştiri împărăteşti nu-i putea stăpîni. La un rînd, poporul care pînă aci muncea în pace şi linişte începu a bate drumul spre cetatea împărătească plîngîndu-se că răii îi jefuiesc de vite, bani, grîne şi haine şi că nu li se poate împotrivi, rugîndu-1 să-i apere de răufăcătorii aciuaţi în peşterile munţilor stîncoşi. Din ziua aceea, împăratul căzu pe gînduri fiind îngrijorat şi întristat foarte. Cele trei fiice, văzîndu-1 că-i tot tună şi-i fulgeră căutau să-i facă voile şi să afle marea taină a îngrijorării bunului lor părinte. Dar oricît se străduiau, cîntîndu-i cîntece frumoase, dansîndu-i şi cîte alte lucruri ce mai înainte îi erau pe plac, acum toată osteneala le era fără de folos. într-o zi, fiica cea mai mare îl întîlni plimbîndu-se îngrijorat ca totdeauna printre lămîii din grădină. Atunci fata-1 întrebă: — Tată, de ce nu spui fetelor tale care te iubesc, ce griji te apasă, că de la un rînd de vreme ţi-ai întunecat şi firea şi sufletul. — Ţara e plină de hoţi şi jefuitori, asta e tot. Nu ştiu cum să scap de ei. — Noi am crezut că te-ai întristat fiindcă trebuie să mă dai la vrun împărat cu sila să le fiu mireasă ! Dacă-i aşa, nu este cine ştie ce mare nenorocire, zise fata cea mare şi plecă. A doua zi, veni de-1 întrebă şi fata mijlocie ce gînduri îi frămîntă mintea şi-i nelinişteşte inima. Şi află şi ea cele ce aflase sora ei cea mare. A treia zi, îl rugă şi fiica cea mai mică să-i destăinuiască ce îngrijorare mare l-a făcut din vesel trist. Şi-i povesti şi ei despre tîlharii şi hoţii care-i neli- 242 niştesc poporul furîndu-le bucatele, vitele, banii şi îmbrăcămintea. Apoi, îi mai zise: — Ce să-ţi mai spun şi ţie toate grijile mele! Le-am spus surioarei tale mai mare şi mijlocie şi ce folos că ştiu cînd nu mă pot ajuta cu nimic. — Bine, zise fata cea mică, am să-ţi dovedesc că eu pot să te ajut. Numai tu să-mi dai haine voiniceşti, fes, sabie şi cal cu şea. îi pregăti împăratul toate lucrurile cerute şi într-o zi plecă fata călare din sat în sat. Ajunse într-un cătun şi întrebă: — Oameni buni, cum trăiţi voi aici în munte? — Bine, fată, bine trăim, dacă nişte comiţi nu ne-ar fura tot avutul. — Ştiţi voi unde este peştera comiţilor ? Să mă duceţi la ascunzişul lor ? — Te ducem, dar tu nu te temi de comiţi că te omoară? — Nu mă tem ! Şi aşa, odată, tot va trebui să mor. Merseră ţăranii de-i arătară peştera în care era bîrlogul tîlharilor. Ea se aşeză la intrare cu sabia-n mînă şi-n zori cînd să iese la drumul mare, le tăie capetele unul după altul. Numai căpitanul lor scăpă nejunghiat. Adună fata 39 de capete şi le duse împăratului, zicîndu-i: — Iacă, mărite împărate, ce ispravă făcu fiica ta cea mică. — Să-mi trăieşti, fata mea, că tu eşti mai viteaz decît un bărbat Şi acum să-mi spui ce ceri de la mine fiindcă scăpaşi ţara de aceşti hoţi? — Nimic nu-ţi cer, numai să-mi dai voie să mă mărit după cine voi vrea eu. — Bine, facă-se voia ta, zise împăratul. Comitul care scăpase cu viaţă, turba de necaz şi mergea din cătun în cătun, spre a afla cine este voinicul acela, spre a se răzbuna. Tot întrebînd din om în om, află că este fiica cea mică a împăratului. Ca să ducă la bună îndeplinire gîndul său cel negru, deschise un han în apropiere de palatul împăratului. Fiica-mpăratului îl cunoscu că el este căpitanul comiţilor şi-i spuse că ei i-ar place să-l ia de bărbat. împăratul se supără auzind că ea vrea să se mărite cu un hangiu, însă pentru că-i făcuse învoiala, nu i se mai putea pune de-a curmezişul şi începură nunta la palatul împărătesc. Se veseliră ei aci, fără a se apropia fata de comit. Comitul, în ziua a doua, zise: — Acum să mergem să facem nuntă şi la casa tatălui meu!! — Bine, zise împăratul, iacă vă dau oaste, nuntaşi şi lăutari, să mergeţi la părinţii tăi, precum este obiceiul strămoşesc la nuntă. Armata mergea-nainte, ei la mijloc cu nuntaşii şi lăutarii pe urmă. Comitul mai întîi se opri la un han şi îmbătă turtă pe ostaşi, nuntaşi şi lăutari. Apoi o porniră la cale lungă abia urnindu-se din loc. Atunci comitul le zise nuntaşilor: — Mergeţi voi îndărăt la împărat, că ştim noi drumul pînă la casa părinţilor mei. La tatăl meu avem nuntaşi, armată şi lăutari. Şi se-ntoarseră, iar mireasa cu mirele o porniră singuri. Corniţele n-avea nici tată, nici casă şi văzîn-du-se singuri cu fiica-mpăratului, o duse la peştera din locul unde ea ucisese pe cei 39 fraţi comiţi. Cum ajunseră acolo, o legă burduf cu capul în jos de un brad, apoi adună crengi s-o ardă de vie. Cînd s-aprindă focul, amnarul nu scăpăra iar iasca nu se aprindea. Privi el în depărtare şi văzu nişte păcurari cu oile stînd pe lîngă un foc. Lăsă aşa fata spânzurată şi alergă să ia foc. în vale pe un drum bătut de călători şi cară, treceau nişte chirigii cu o caravană de cămile încărcate cu cărbuni. Deodată cărbunarii auziră un strigăt disperat: 243 — Ajutor ! ajutor ! mă omoară comiţii! Săriră chirigii de pe cămile dezlegară mireasa spînzurată ascunzînd-o între cocoaşele cămilei; în coşul peste care turnară cărbuni. Cînd se-ntoarse comitul şi văzu că fiica-mpăratului e scăpată, turbă de mînie şi se gîndi: cămilarii aceia, trecînd, au dezlegat-o, dar tot nu scapă din mîinile mele. Ajunră la caravană strigînd: — Ei, cămilarilor, daţi-mi mireasa s-o ucid pentru că m-a necinstit la nuntă ! — N-am văzut nici o mireasă, frate, vino şi caută-ne dacă nu ne crezi. Merse el şi împunsă cu sabia peste tot, dar în puneguri nu-i dădu-n gînd să-ncerce şi aşa scăpă prinţesa de la moarte. Cărbunarii ajunseseră cu cărbunii într-un oraş şi o porniră iar în cărăuşie. Da unde să lase ei fata? O duseră la o babă săracă ce trăia într-o casă veche dărăpănată, rugînd-o: — Maică bătrînă, fie-ţi milă de fata asta, să se facă bine că am furat-o din ghearele morţii. — Bine, maică, tocmai mie îmi aduceţi belea pe cap, care n-am un bob de orez să bag în oală şi făină pentru o turtă de pîine? — Lasă, maică, cu ajutorul domnului te descurci dumneata şi plecară lăsînd-o pe bătrînă amărîtă şi-ngrijorată de soarta fetei care încă nu-şi venise-n fire după cele întîmplate. Cînd se văzu scăpată, îi zise mătuşichii: — Maică, nu fi întristată, eu am să muncesc şi pentru tine; sînt tînără şi din cîştigul meu trăi-vom împreună ca mama cu fata. — Bine, maică, dar ce să munceşti, că eu n-am nici o avere! — Ai să vezi tu, măicuţă, numai inimă bună să ai. — Uite una liră de aur, mergi în cetate şi cumpără-mi torturi de brodat de toate culorile. Merse baba-n piaţă cumpără de-ale mîncării şi tot neamu de torturi, în culori, care de care mai frumoase. Baba făcea mîncare, iar fata broda, ţesînd covoare şi pături frumoase ca şi cîmpul de primăvară încărcat cu trandafiri şi bujori. Se mira şi bucura mătuşa de măiestria fetii. Apoi fata-i dete să meargă-n piaţă să vîndă o pătură şi să cumpere alte modele de torturi. Luă măicuţa pătura şi se aşeză cu ea în tîrg. Cine-o vedea o privea întrebînd-o despre preţ. Dar cum era prea scumpă nimănui nu-i da punga să dea atîţia bani, oricît de frumoasă ar fi fost acea pătură. Veni atunci un fecior de-mpărat şi o-ntrebă: — Cît ceri pe această pală? — Una liră, stăpîne, că aşa mi-a spus fiica mea. — Bine, ţine una liră de aur şi să fii sănătoasă cu fată cu tot, iar tînărul împărat luă pătura, o dădu curtenilor săi şi plecară. Apoi bătrînă cumpără bucate pentru ale gurii şi alte torturi mai frumoase şi mai scumpe. Fata cosa modele tot mai frumoase şi scumpe. O trimeasă pe babă în tîrg să vîndă pala cu 5 lire de aur, iar dacă o întreabă cine brodează aşa de frumos, ea să spună că are o fiică care se pricepe la astfel de treburi. Cînd ajunsă în tîrg, iar veni feciorul împăratului întrebînd-o: — Această pală frumoasă ţi-e de vînzare? — De vînzare, măria-ta, răspunse bătrînă. — Şi ce preţ are? — Cinci lire de aur ! 244 — Bine, ţine banii şi dă-mi pala. însă, acum să-mi spui drept cine face această pală atît de frumoasă? — Am o fată de suflet şi ea se pricepe-n toate cele. — Vreau să merg să-ţi văd fiica cea pricepută, răspunse feciorul de-mpărat şi Tnerseră la bordeiul ei. Cînd a văzu feciorul împăratului cît era de frumoasă, zise către bătrînă: — Măicuţă, eu doresc să-ţi cer fiica să-mi fie mireasă, tu vreai? — Eu vreau, maică, numai fata să vrea ! — Şi eu vreau, numai dacă-mi îndeplineşti o mare dorinţă şi anume să-mi faci un palat numai din sticlă, iar la poartă să-mi pui doi păzitori falnici, doi lei. Unul de o parte şi altul de alta. Cine va intra sau ieşi din palat să treacă printre cei doi lei. — Bine, dă-mi răgaz o săptămînă şi palatul va fi gata, precum ai dorit. Se ridică palatul, fură aduşi cei doi lei şi se făcu nuntă împărătească de care auzi şi comitul cel care-i dorea moartea. Noaptea se culcară ei într-o odaie mare, iar la lumina lunei comitul văzu prin pereţii de sticlă locul unde se aflau tinerii. Mirele dormea, însă mireasa nu dormea, ea se temea şi aştepta. Atunci comitul sări zidurile împărăteşti, aruncînd pe fereastra odăii o frînghie din pînză albă ce se prinsă bine de un cîrlig şi fiind deschisă fereastra se urcă şi coborî în odaia palatului. Ea cînd îl văzu, îi zise încet: — De cînd te aşteptam să mă scapi de aici! — Vezi doar c-am venit! Şi coborî pe scările palatului de braţ cu comitul. Şi merseră să iese încet pe poarta cea mare păzită de lei, fără ca hoţul să ştie ce-1 aşteaptă. Fata deschisă poarta larg apoi strigă către cei doi lei: — Leii mei, iacă un străin, mîncaţi-1. Iar leii se azvîrliră cu furie pe comit, sfîşiindu-i trupul. Apoi, împărăteasa merse la soţul ei şi trezindu-1 din somn îi arătă pentru ce n-a dormit toată noaptea; că i se făceau semne că ceva rău se-ntîmplă şi-i arătă pe comitul sfîşiat de lei! îi spusă după aceea mirelui povestea cu hoţii şi cu tatăl ei împăratul cel îngrijorat, îl chemară şi pe el la nuntă împreună cu surorile sale şi de atunci se porni o veselie ce se ţine şi acuma. Mai daţi la copiii smochine, S-asculte povestea bine! POVESTE DE BĂIATUL MILOS într-o vreme mult de bătrîneaţă, cînd se băteau împăraţii unul cu altul; aşa că un împărat îşi pierdea împărăţia, lumea lui rămănsăsă săracă, fără căpetenie ! împăratul ce-1 osfoisă pe alant, porni cu un zăcon greu pe lume care mult spămîntasă toată lumea. Aşa trăiau de greu, că nici nu-ţi mai era drag să mai trăieşti. Multă lume îşi făcea moartea singură numai să nu mai trăiască. Aşa trecu vreme multă cînd într-o zi, iacă birovu satului loasă un baraban, o tobiţă, la gît şi plecă în sat pe toate drumurli şi spunea din gură-n gură, că a venit un nou zăcon, de la împăratu. El spunea aşa: „care are în casa lui om bătrîn de la şaizeci de ani, bătrîn în sus, tot natu să-şi omoare bătrînii, că de pe 245 urma l-ai bătrîui nima n-are nici un cîştig; bătrînii fac mare troşcuri, şed degeaba, nu poate să lucre, să păzească stoaca, risipeşte mâncarea”! Aşa spusă birovul mergîcd pe drumuri, socace şi bătând barabanul. Auzind lumea aşa zăcon rău şi greu, toată lumea să spămîntasă; gândea că e lucru de glumă, da după o săptămână de zile, iacă chinezu satului făcu on spisac numai de-ai bătrâni, de la şaizăci de ani in sus şi mai făcu pozivuri la toată casa unde ieste om, or muiere bătrână, mora să-şi omoare toată casa pe bătrânii ei. Porni pin sat mare plânsuri şi gânduri încurcate, nu îndrăjnea nima să omoare, nima să omoare bătrânu lui! După ce văzu împăratu că nima nu omoară, întoarsă zăconu şi cerea la zece sate, or trii oraşe, să să ivească patru gelaţi dobrovolţi, care să taie cu săbii pe aia care nu-şi omoară părinţii, care au peste 60 de ani. Să iviră dobrovolţi, gelaţi, le dete odobrene, împăratul şi-mi porni prin sate şi oraşe şi tăiară gogea. Atuncea să spământă lumea şi mai mult. Colo îatr-un sat, su poala la un munte, erea un băiat cuminte şi milos, avea un tată bătrân care crescusă copilu tot din cerşie, pănă la-ncălţătură şi îmbrăcătură. Băiatul erea mult sărac şi rămas de sătenii lui. Veni poziv din sat roc de-o săptămână să-şi omoare bătrânul şi să ivească în sat când îngroapă? Porni el cu mare plâns şi milos cum erea nu îndrăjnea să omoare pe tată lui. Să gândi iei plângând ce să facă ? Lo o sapă în mână şi plecă pe deal în plimbare piatr-o pădure dete de o groapă adâncă care erea făcută pentru lupi, or porci sărbatici să-i prindă lovgii. Băiatu să gândi mult aici în pădure, cum să facă, la groapa asta să-l ducă pe tatăl lui, să-l ţină pitulat, pănă se va schimba ăsta zăcon. Băiatu porni să facă o probă ca pentru tată-su. întâi adusă multă tufă di pe jos şi o lăpădă în groapă şi pe urmă înduplecă lemne la ocolu gropii, le legă cu nişte curpin de vârfuri, făcu o colibă pe groapă şi mai pusă pe lemne nişte boji, mătăcină, aşa o rândui bine de ploaia, zăpada şi de toată vremea urîtă erea bună. Mai adusă băiatu şi cu saci, paie, şi coceni; făcu un aşternut bun şi mai să gândi, de adusă o oală mare de pământ şi nişte troci de apă. Da-n oală trebuie să se spurce tată-su da din troci să bea apă. într-o zi, plîngînd, vorbi cu tată-su şi zisă: — Tată, tăicuţul meu, ai auzit cum ie rîndu l-ai bătrîni? Da tată-su-i zisă: — Taică, mai bine tu pe mine, decît gelatu pe tine, că ieu sînt bătrân, da de tine îmi pare rău că eşti tinăr. Băiatu vorbeşte plîngînd şi-i zice: — Tată, aide cu mine să te pitul, că trag nădejde, că s-a schimba ăsta zacon. Băiatul avea o micuţă de fetiţă pe care bătrînul o crescusă tot pe braţă şi pe genunchi şi bătrînu-i povestea poveşti fetiţii, pe: „trei surori la flori”, pe „greierii şi furniga” şi alte poveşti, pe „viezurii cu vulpea”, „vesălia pescarului”, „vulpia şireată” şi multe şi mărunte, pe care fetiţa le asculta din gura bătrînului. Aşa crescu fetiţa pe braţăle bătrânului că ia mult mi-1 voia pe deda al ei. Ajunsă săptămâna care erea rocu, băiatul să-şi omoare bătrînul! Şi băiatul făcu şi el o minciună ca vulpea, aşa: lo el doi iepuri de-ai de casă şi hn sac, pusă sacu jos lîngă un gros de lemn, tăie iepuri şi-i pusă-n car plini de sînge. Mîncară băiatu cu muierea, fetiţa şi bătrînul, mîncară ei cu plîns mare, beură cu suspin mare. 246 După ce însără, cam pi la chindie soarele apusă, iacă băiatul îo pe tat-su şi plecă. Ieşiră la poarta măidanului, bătrînu să opri şi zisă: — Taică, am uitat amnaru, iasca, toate îmi trebuie ca să scapăr foc pe lumea alantă. Da şi la viaţă mi-a trebuit. Să-ntoarsă băiatul în casă lo amnariu, iasca, cremenea şi mai lo şi un toporaş şi plecă cu tată-su. Ieşiră din sat afară, puţin mersără, că iacă bătrînu nu mai putu să meargă. Băiatul mi-1 lo în gîrgă pe ta-su şi mi-1 dusă pînă la groapă. Erea o lumină de lună, sănin, stele luminoasă şi ajunsără pînă la groapă. Şezu cu tată-su jos, lîngă groapă şi băiatul slobozi o scară de lemn în groapă jos; începu întîi băiatul să cuboare pe scară da şi bătrînul după băiat mereu jos pînă la fundu gropii ajunsără. Băiatul lo rîza de cămaşe, rupsă un tiv, îl unsă cu untură şi aprinsă tivu cu iască. Făcu o lumină şi aşternu în groapă, să culcă cu tată-su şi durmiră amîn-doi o noapte. Dimineaţa băiatul să sculă mai de noapte, porni să taie cu toporu nişte mărăcini şi îngrădi groapa la ocol, pentru ca să nu cadă vro ală, lup, or altceva, în groapă să-l minînce pe tată-su. Băiatul furşi gardu pingă groapă, plecă acasă plîngînd. Să-mplini o săptă-mînă, iacă porniră prin căşi să cate să vadă care şi-a omorît bătrînii; cînd ajunsă la casa băiatului el spusă aşa: „pe tatăl meu l-am îngropat de mult, l-am loat în sac, l-am adus, colia la vale de sat, unde virtopu, da acolo apa clocoteşte. I-am legat şi o piatră de mijloc şi l-am lăpădat în virtop, iar dacă nu credeţi iote sacu cu care l-am adus, iote cum ie plin de sînge”. Cînd arătă băiatu sacu, văzură sacu numai sînge, de-ţi eria scîrbă să te uiţi la iei. Trecu o săptămînă de cînd l-a pitulat pe tat-su. Iacă băiatu să sprimi cu mîncare mai multă şi ţoale spălate să-l premenească pe tată-su. Sara însără, băiatu lo traista cu mîncare şi nişte troci de apă, toporu şi plecă plîngînd la tată-su. Ajunsă la groapă, desfăcu oţîră margina, tună lîngă groapă, iar trasă la loc, mărginili, dubărî carpinu al nodoros care-1 făcusă ca o scară şi băiatu binişor, stringîndu-1: „tată, tată”. Tată-su răspunsă oftînd şi închinîndu-să, porni bătrînul să scapere cu amnariul în cremene, aprinsă un tiv de cămaşă, care eria pus într-un ciob, făcu lumină mică, mîncă cu băiatul de cină în groapă. Bătrînu toată noaptea poyestea la băiat, că nu e nici o lege mai rea decît turcu, îşi face rîs de fete mari, de neveste, văduve şi fămii sărace: „aici la noi cît ne-o ţine împărăţia turcului multe avem să mai păţim şi să vedem”. Dimineaţa de noapte, să scoală băiatu, loa ţoale imoasă, şi troci goale mi-1 pupa pe ta-su şi ieşea sus. Pusă ţoalili în traistă trocili ale goale şi plecă acasă. Văzu băiatu că să luminează, rupsă vo cîteva mîni de iarbă, pusă în gura trăiştii, da bas cînd să tuie în sat iote o fămie să duce cu ulcioru la apă. Intîlneşte pe băiat, nici bună dimineaţa nu i-a dat da l-a şi întrebat: „de unde vii aşa de noapte?” „La învînat am fost, după iarbă şi muguri de iepuri”. Ajunsă băiatul acasă, spusă cum ie rîndu, cînd s-a dus şi cînd s-a-ntors, da cînd veni un nou zăcon porni toate berecheturli îndărăt, nu mai e rod pe pămînt cum a fost. De cînd l-a pitulat pc tată-su, visa nişte visă grele visa cam tot un vis: „un şomoldoc de negreaţă gata să tuie la el în gură, da aci pe loc să face tată-su, că suflă cu gură şi răsfiră toată negreaţă şi rămîne iar lumină la gura lui”. Veni iar săptămînă, iar trebuie să ia ceva, să-i ducă lui tată-su. Lo ca de rîndu ,al dintîi şi să dusă iar acolo şi porni să-i povestească lu tată-su visu ce l-a visat. 247 — Tată, ala vis e moartea mia, zisă tată-su. Da iar tu suflă şi în negureaţă şi făcuşi iar lumină. Tată-su iar zisă: — Nu e, taică, moartea ta, îi făcu el inima bună. — „Taică, să ştii că zăconul al turcesc, rămasă toată lumea la foamete”. Nu eria nici sămînţă de grîu, de porumb, de nici care să semene lumea în pămînt. Mulţi ani trecură aşa năcăjind lumea, n-avu împăratul ce să facă, scoasă un zăcon nou şi mi-1 trimiasă iar în lume. în satu la băiat iar lo birovu bărăbanu la gît şi plecă pin sat, pe drumuri, socace, şi spunea aşa: „a venit vorba de la împăratu şi spune, tot omu care e stăpîn în casă, or toată casa să dea cîte cinşpe ocale de boabe de porumb şi zece chile de grîu, or de săcară la dîrjavă de sămînţă, care nu dă pleacă gelaţii pin sat!” Toată lumea înebunisă de gîndu că pe niciun chip nu găseai bob defel să cumperi. Lumea mînca mai mult crîmpei goi, fierţi, or copţi, or linte. Care a avut peşte, iepuri de casă o mai înşela pe foamete. Băiatul văzu că acum e rîndu lui să-l taie gelaţii, n-avea bucate, mai mult mînca peşte, carne de iepuri de casă, omora şi cîte-o pasăre pe une putea. Iote băiatu să sprimea, să să ducă la tată-su. Lo traista, pusă ţoale spălate şi mîncare, iar de-o săptămînă şi plecă la tat-su pe drum plîngînd. Ajunsă la pădure unde erea groapa, dete mărăcinii oţîră la o parte, slobozi carpinu cu un cap în groapă şi binişor să slobozi din creacă-n creacă, pănă jos, la fundu gropii şi strigă: — Tată, tată, ce faci? — Rău, taică, stau în apsă pentru duşmanu de turc, aşa zăcon a făcut, nu ştiu pînă cînd o să fie aşa împărăţie pustie ! Băiatul desfăcu traista de la şele, scoasă ce avu în traistă, făcu iar cu am-nariu cremenii iasca, o lumină în ciobu lui de untură şi cu tivu de la cămaşe aprinsără. Mîncară amîndoi de cină, da bătrînu să vaita că i s-a urît de atîţia ani şezînd, aicea-n groapă ca lupii sălbatici. Băiatul vorbea plîngînd şi spunînd: — Taci, tată, tu ai scăpat de moarte, văd eu de tine, da nu ştii că acuma e şi mai rău. Iote cum bucate nu e, nici unde, nici să cumperi, seceta e mare, foametea e şi mai mare. Bogătaşii n-au nici ei, n-au la piaţ, nu e să cumperi bob de nimica, da împăratu scoasă altu zăcon şi zice aşa: „toată casa, stăpînul căşii să dea cîte 15 ocale de boabe de porumb or 10 ocale de boabe de grîu or săcară. Să dăm la dîrjavă; care nu dăm ni să duce capu. Birovu a trecut pin sat cu bărăbanu la gît şi ne-a spus tot. Trecu vo cîteva săptămîni de zile, iar birovu spune: „tot natu să aducă la opştină bucatele, aşa cum a zis împăratul!” Nima n-a adus bob a lu Dumnezău că n-are nima, nici ai bogaţi. Mai trecu iar o săptămînă, plecară gelaţii pin sate şi oraşe, porni întîi pe-ai bogaţi să-i taie. Bietu băiat adăsta moartea; să gîndi să se pitule cu tată-su în groapă că n-are scăpare. Da care să-i aducă de mîncare lu tată-su? Să dusă iar la tată-su, să pîlnsă iar, spusă cum e rîndu acuma, care nu dă bucate la turc. Bătrînu căzu pe gînduri, cînd eria cioban a văzut pe unde a păzit oile, capre, cai, vaci, şi-adusă aminte că boabe risipite de bucate nu poţi să găseşti nici unde decît în mişina de şocîţi, or în furnigari, unde a adunat furnigile şi şocîţî sămînţă. Atunci bătrînu spusă la băiat: — Du-te, taică, cată mişini pe cîmp şi furnigari, ia sacu cu tine şi cată; cred că o să găseşti. Auzind băiatul ce-1 învaţă tată-su, bătrînul, lo un sac şi-o sapă, plecă pe cîmp, umblă şi găsi o mişină de şocîţi, cînd o desfăcu, găsi o 248 mînă de boabe de porumb şi oţîră de grîu. Pusă în sac şi plecă să cate altă mişină şi în aia găsi oţîră grîu şi porumb, aşa că pănă sara umplu sacu de blocuc, îl adusă acasă, mi-1 spălă oţîră, mi-1 uscă, aşa făcu băiatu vo săptămînă de zile, pe cîmp adunînd, adunînd iei boabe de grîu şi porumb. După ce-1 săpălă şi-l uscă îl pusă într-o traistă mi-1 cîntări, fură 10 ocale de boabe de grîu. Multă moarte de om făcură gelaţii prin lume, care n-a dat neam, neam, de bucate; da veni rîndu să dea şi băiatul! Cînd mi-1 dusă în sat cu traista dete-n mînă la chinez şi-l cîntări, a fost 10 ocale de boabe. Să ciudi şi chinezu de aşa boabe de grîu frumoasă, da alţii au adus cîte oţîră. Chinezu mi-1 trimeasă la împăratu de ciudă, că el are grîu. Cînd ajunsă grîul la împăratul, mult să miră de ale boabe zdravene şi frumoasă! Da altu a adus o mînă, altu cîteva boabe, numai să scape, alţii cîteva boabe mîncate şi sparte de gărgăriţă, da ca băiatul nima ! Să reşi împăratul să plece, să-l vadă pe băiatul care a adus boabe de grîu aşa de frumoasă. Lo împăratul vro cîţiva voinici, înjugă doi cai la o căruţă şi plecă la drum. Mearsă gogea zile pănă ajunsă în satu la băiat. Trasă căruţa la băiat înaintea la casa satului, să bagă cu voinicii în opştină, împăratul porni vorba cu chinezu şi întrebă de băiat ? Să meargă iei să vadă unde trăieşte băiatul să-l podăriască împăratul pentru cele 10 ocale de grîu ! Şi să mai spună băiatul de unde a loat boabele de grîu! Cînd să dusă împăratul cu chinezu la casa băiatului, văzu un bordei de nuiele lipit cu pămînt şi cutrupit cu trestie, casă săracă, mare sărăcie! Da băiatul cînd văzu pe chinezu cu vo cinci-şasă voinici, da şi pe împăratu cu sabia tîrăiş după el, porni să plîngă şi să tremure de frică; gîndi el că vine să-l taie cu sabia. Dete mîna băiatul cu toţi şi cu împăratu. Da împăratu, vesel, zisă la băiat: — Am venit să te văd ce om eşti, să-ţi dau năgrada pentru grîul ce ai dat şi să-mi spui de unde ai loat or ai cumpărat aşa boabe de grîu frumoasă. N-ai să te spămînţi, or să-ţi fie frică, asta e işcoala ta a mare. Băiatul tună în gînduri, că dacă spune că l-a învăţat tată-su o să fie de vină, de ce nu l-a omorît aşa cum a spus zăconu. Tremura de frică că n-are o minciună să scape. Da-mpăratul îl vede că e frică şi-i spune: — Ţie îţi prostesc toate elea, tot ce-ai făcut, te năgrădesc, te dubor de la dare, numai să spui cum e rîndu la grîu, că eu ştiu că n-ai în ambar, nici nu l-ai cumpărat, că nu e nici unde bucate. Iară să reşi băiatul, că ce-o fi o fi, şi să-i spună la împărat. — Aşa tata mi-a spus mie să mă duc pe cîmp să cat mişină, de şocîţi or furnigari, acolo să cat boabe cît de puţine, numai să-mi păstrez capul. împăratul să miră şi zisă întristat: — Mult am greşit de am omorît pe ai bătrîni, dacă o fi pe uneva rămas vunu, trebuie să vedem de el că ei ştiu mai bine decît noi, ei sînt mai înţălepţi, zisă la băiat. Dacă e viu bătrînul tău, slobodno să fie cu noi aicea. De astăzi să pierde asta zăcon, să nu să mai omoare bătrînii. Băiatul, cînd auzi mult să slobozi cînd auzi pe împărat şi-i zisă: — Cistite împărate, tatăl meu e viu, zece ani încherbaţi e de cînd l-am pitulat în pădure într-o groapă de prins lupi. împăratul, cînd 1-auzi pe băiat, mi-1 lo în braţă, mi-1 pupă, şi să rugă de băiat să meargă cu împăratul şi chinezu, toţi, să vadă unde e pitulat bătrînul! Să pusără în căruţă şi plecară în pădure. Cînd tunară în pădure s-apropiară de groapa lupilor, băiatul desfăcu mărăcinii şi pusă un lemn de carpin cu nişte 249 noduri pe el, cu un cap în groapă, da unu pe mal, să scubărî băiatu mereu jos, de pe scară strigă la tată-su cu un glas milos: — Tat’, tat’, aide ieşi afară, să vezi lumea iară, zăconu s-a schimbat, tu să nu mai stai pitulat în pămînt îngropat! Iote a venit şi împăratul să te vadă cum ţi-am păstrat capul! Băiatul îl lo pe tat-su în gîrgă şi mereu, mereu, din cracă-n creacă, pe grinda de caprin, pînă ce-1 scoasă pe tată-su la lumina lu Dumnezeu afară! Cînd ieşi bătrînu dete mîna cu chinezu, cu voinicii şi cu împăratul. Mult să minuna împăratul, de atîta groapă de lupi şi cît poate omul să-ndure dintr-o prostie. Plecară toţi în sat, rămasă băiatul năgrădit de împăratul cu o sumă de bani. De-aci împăratul iar să dusă în Stambol, da bătrînu rămasă în casa lui; făcu băiatu în sat o veselie, cu toată a lui familie. Atunci bătrînul zisă băiatului: — Iote, copilu meu, visu care de multe ori l-ai visat; că-ţi intra o negreaţă în gură şi eu o suflam cu gura mea de spărgeam negureaţa şi rămînea iar lumina. Lumina aia sînt eu cu învăţătura ce ţi-am dat să aduni grîu din mişină şi fur-nigari. Cu vorba mea şi cu mintea ta, tu mie mi-ai lungit zîlili, da şi io ţie! împăratu dete vorbă în toată ţara să nu mai să omoare nici un bătrân, „că noi tinereţa, trebuie să lom învăţătură de la ai bătrâni”. Trecu oţîră vreme, iacă visază împăratul, că în grădina lui, unde avea meri, peri, gutui şi alţii, s-a momit un iepure şi a jupuit toţ pomii. Cînd să pomeni împăratul din somn, porni să spună la împărătiţă da îi veni o milă de grădina cu pomi şi zisă: — Să mergem să vedem gradina cum i-o fi jupuit iepurii pomii! împăratul dete vorbă la doi voinici să sprimească caicu, să înjuge calu al pistriţ şi să sui împăratul cu împărătiţă în caic şi plecară să vadă băşteaua cu pomi. Mergînd pe drum, cînd la un pripor, cînd s-o ia în vale să împăru lu împăratu că un iepure şede între spiţele la roată şi împăratul să dete cam în dungă să vadă bine iepur’li şi cade sub roata căruţii, trecu roata piste gît şi calu mi-1 lovi cu picioru şi muri deloc. Mi-1 lo împărătiţă mi-1 pusă de aci în caic mi-1 dusă pe mare acasă, mi-1 îngropă ca pe toată lumea în pămînt. De-atunci a rămas vorba: „Cine nu te ştie, te vinde, da cine te ştie, te cumpără”! STAN LENEŞU A fost un om tare leneş, de puţea pămîntul sub el. Toată ziulica dormea şi n-avea timp de vreo lucrare. într-o zi de vară, mort de plictiseală, Stan leneşu ia bîta în mînă şi pleacă la baltă, ca să-i mai treacă de urît. Stă pe margine de baltă, cască, siperie broaştele şi cotrobăie în baltă cu bîta. Un drac ce trecea tocmai pe aci, îl văzu şi-l întrebă: — Ce lucrezi aci, frate Stane? — Uite, fac o gaură-n baltă, că vreau s-o usc să puie lumea porumb să se arănească. 250 — Doamne, Stane, tu vrei să ne pierdem urma din baltă? Să rămîie apele fără noi şi tainele adîncurilor? îţi dăm ce vrei numai aruncă bîtu ăla blestemat. — Nu se poate, eu sînt pus aici să sec balta. Puiul de drac se sperie, se dădu în fundul bălţii şi povesti tartorelui iadului păţania cu bîtu lui Stan cel leneş, care o să le usuce balta ! Dacă este aşa, zise tartorele îngrijorat, să se suie un drac la Stan la marginea bălţii şi să se lupte cu el. Dintre păpuriş şi trestii scoase capul un diavol urît, negru ca smoala cu ochii strălucitori ca doi cărbuni aprinşi. Stan, cum îl văzu îi dete cu bîtu-n cap. — Frate Stane, eu am venit la tine pentru împăcare. Hai să facem pace. Iartă-ne şi nu ne săca balta că ne mor copiii pe fund fără apă. — Nu e cu putinţă, răspunse Stan. Eu am poruncă şi trebuie s-o duc la bun sfîrşit ca orice oştean al lui Dumnezeu. — Atunci, dacă eşti al dracului, hai să ne luptăm. — Hai, zise Stan leneşu ! — Cum? zise dracul. — Să ne luăm la întrecere. Cine fuge mai repede, ăla cîştigă. Dar mai întîi şi-ntîi, să te întreci cu copilul meu cel mai mic. Plecară ei să urce un deal. Stan rostogoli un bolovan pe coastă şi sări un iepure speriat prin tufiş. — Uite, copilul meu, fugi după el şi dacă-1 prinzi vă las balta să vă bros-căiţi cît vreţi! Dracu fugi după el de se prăpădi prin mărăcini şi nu prinsă iepurele. Se-ntoarsă ostenit la Stan şi-i grăi, abia trăgîndu-şi sufletul: — Bre, Stane, cu adevărat copilul tău e mai iute la fugă decît mine! Ce ne facem, Stane, ce ne facem fără baltă ! Aşteaptă oţîră să merg să-i spun şi tartorelui iadului că altfel mă frige de viu în cazan. Se duse puiul de drac la stăpînul diavolilor şi se plînse: — Tată, ne lasă Stan săraci! Ne ia balta ! M-a întrecut copilul lui la fugă ! — Bine, tăiculiţă, de aia te-am hrănit eu cu boraci şi vîrcolaci ca să te întreacă un Stan zis leneşu? Las’ că-ţi arăt eu ţie! Şi-i trase o scărmăneală bună, de se clătină talpa iadului! Trimise atunci la Stan un drac mare şi bine legat la oase şi la şale. Stan se aşeză de lene cu picioarele în baltă şi dă-i cu bîta scormonind în apă la întîmplare. — Ieşi împieliţatul ăsta şi zise: — Nană Stane, lasă-ne bre să trăim şi noi că n-o fi vreo procopseală pentru tine dacă ne seci balta. — Nu se poate ! V-am mai spus-o o dată, mutaţi-vă în altă baltă, în altă ţară, treaba voastră, mie îmi trebuie balta, că n-am unde să înfig plugul să-mi arănesc copiii. — Bine, dacă-i aşa, hai să ne luptăm! La luptă dreaptă! Care pe care-1 doboară! — Ha ! ha ! ha ! ha 1 ce-mi auziră urechile. Eu cu deştiu-al mic vă trîntesc pe toţi. Să luptaţi voi întîi cu fiul meu, care doarme de căldură într-o vizuină, că nu-i place prea mult zăpuc. Merse dracul la vizuină, intră cîţiva paşi şi ursul îl luă în braţe de-i frînse oasele. Dracul ţipă ca din gură de şarpe, dar abia cînd veni Stan la gura vizuinii şi strigă la urs să-l ierte, scăpă ca prin urechile acului cu viaţă. Cînd 251 se pomeni tartorele dracilor cu fiu-su abia tîrîndu-se, zise către adunarea drăcească: — Fraţilor, cu adevărat Stan leneşu ne pierde urma de pe faţa pămîntului. Trebuie să mă duc eu să lupt cu el, că altfel nu rămîne picior de drac ! îşi luă furca-n dinţi şi plecă pe sub apă drept la Stan, care dormea. — Ai, bre Stane, scoală-te! Ce ai, bre, cu noi de te împiedici de noi şi nu ne dai pace să trăim şi noi cum om putea în baltă. — De, bre tartore, aşa am fost eu blestemat să mă lupt cu voi şi să vă jupoi de vii. — Aoleu, frate Stane, nu ne prăpădi de tot şi începu tartorele să tremure şi să plîngă. — Bine, uite, ne luăm la întrecere, care va blestema mai bine ăla să cîş-tige. Zis şi făcut! Stan leneşu îl întrebă cum vrea să-l blesteme, cu blestem de cruce bărbătească ori femeiască. — Păi de, păcatele mele, Stane, numai blestem muieresc să n-aud că mă topesc din călcîie. Şi vru să fugă tartorele iadului de blestemul muieresc. Stan însă nu-1 lăsă, îl prinse de coadă şi dă-i şi dă-i cu un drîglete de scărmănat cînepă, pînă îl făcu lac de sînge. — Destul, Stane, că o să rămîie osul şi pielea pe mine; mai bine ţine aici doi saci cu galbeni şi hai acasă la tine să-i ducem. — Nu sînt eu halos după banii voştri, dar dacă-i aveţi, prind bine la cei ce n-au. Şi plecară la casa lui Stan din umbră-n umbră, că pe Stan leneşu îl apucaseră năduşelile de zăpuc ce era. — Stane, văd că mergi greu, sui-te-n spinarea mea şi să zburăm, frate, că-mi plîng copiii de foame şi mă grăbesc pomină mare. Se urcă în spinarea dracului şi zburară ca gîndul pînă la poarta lui Stan, — Asta e casa ta? — Asta! — Păi, bine dar de ce e căzută de un corn şi toată este descutrupită. N-ai ţiglă să o cutropi? — Măre, am eu cu ce s-o cutrop, însă eu am lăsat-o aşa ca s-o cutrop cu piele de drac. Dracu, cînd auzi, îl lepădă de pe spinare cu cei doi saci de aur şi se făcu nevăzut. Stan rămase încrumenit cînd se văzu în bătătură cu atîta bănet. Şi se gîndea ce-o să facă cu ei? Tartorele iadului, fugind, se opri la o margine de pădure să se hodinească puţin. O vulpe sări de pe cîrtog şi drept la el. — Ce e cu tine, drace aşa împeliţat, ajuns în pădure cînd locul tău este-n baltă? — Uite, cumătră vulpe, am dat de mare necaz, Stan cu bîtu lui îmi usca balta şi-mi pierde neamul. Ne prăpădeşte Stan şi ne sărăceşte. Doi saci de aur i-am dat şi tot ne jupoaie de ne lasă numai cu osu şi pielea pe noi. — Hai îndărăt, că Stan e leneş şi prost. Pe toţi v-a păcălit. Eu în fiecare zi îi fur cîte-o găină şi i-o jumol aici în crîngul ăsta. Hai înapoi să-i cerem banii. — Mă tem de el şi de bîtu ăla fermecat să nu ne mai facă vreo poznă. Zău că nu m-aş duce! — Bine, văd că nu te ţin curelele; ţi-a intrat frica-n oase de la Stan leneşu. Uite, mie nici că-mi pasă de bîta lui. Te leg cu o frînghie de mine şi să mergem să ne răzbunăm. 252 Cînd ajunseră lîngă gard, Stan se trezi de cearta lor. Vulpea zicea: — Sări tu gardu-ntîi! — Ba sări tu, zise tartorele ! Cum se sculă Stan din somn de la nucul cu umbră deasă, ridică o măciucă zicînd către ei: — A-ha!! aşa ne-a fost vorba, în fiecare zi mi-ai adus legaţi doi draci şi-acum mi-aduci numai unul ? Lasă că-ţi arăt eu ! Şi fugi după vulpe cu măciuca gata s-o omoare. Dracul a crezut că vulpea e vorbită cu Stan să-i facă de petrecanie şi înspăimîntat de Stan, o luă tîrăiş pe vulpe pînă la baltă de o prăpădi, iar el intră în talpa iadului şi se ascunse acolo pentru vecie, că nici azi n-a mai ieşit de frică la lumina zilei. GINGĂRAŞUL A fost odată un copil orfan şi ce să facă bunicii lui ca să-şi agonisească pîinea cea de toate zilele, l-a dat argat la stăpîn de mic mititel, sărmanul de el! Mai întîi stăpînul l-a sculat dis-de-dimineaţă îndată ce ziua şi-a arătat faţa, pe cînd somnul e mai dulce, zicîndu-i: — Scoală-te, măi copile, că somnul cu moartea fraţi gemeni s-au născut! iată-ţi săcuiul cu merinde şi du-te să paşti boii pe cîmpul cu florile, pînă nu se varsă zorile! Bietul copil s-a sucit, s-a răsucit, s-a şters la ochi şi neavînd ce face a plecat cu vitele stăpînului la păşune. La poalele unui munte, pe o pajişte frumoasă cu flori, s-a oprit cu plăvanii flămînzi să-i pască. Păsările ciripeau, izvoarele murmurau, iar brazii se clătinau de adierea vîntului, care purta sunetul gingăraşului hăăăt, departe peste creştetul codrilor. Ce să facă acum, ca să doarmă liniştit şi să nu se audă gingăraşul de la gîtul boilor? Să ia gingăraşul şi săcuiul cu merinde şi să-i atîrne de creanga unui pin verde stolos, la umbra căruia adormi dus, ca să-şi încheie somnul cel dulce întrerupt de către stăpîn. Cînd s-a deşteptat copilul, pinul crescuse copac mare şi înalt, iar săcuiul cu gingăraşul atîrnau sus de tot, unde numai păsările cerului mai puteau să zboare. Văzînd el că se lasă seara, a plecat la stăpîn să-i ducă vitele plîngînd şi suspinînd după săcui şi mai ales după gingăraşul cel frumos. Ajuns acasă, stăpînul a început să-l mustre cu vorbe urîte: — Unde-i gingăraşul, prostule? — Mi l-a furat pinul din pădure ! răspunse copilul suspinînd. — Să te duci înapoi şi din pămînt, din mormînt, să-mi aduci gingăraşul, că altfel te vînd lupilor din pădure să te mănînce de viu, auzi? — Am să mă duc, zise plîngînd. S-a întors el din cale şi a pornit-o spre desişuri ca să ceară pinului gingăraşul. O porni iarăşi plîngînd şi suspinînd, blestemîndu-şi soarta şi zodia în care s-a născut. Noaptea era neagră că-ţi dădeai cu degetele-n ochi. Mergînd el aşa, un iepuraş rămas orfan îl văzu trist şi speriat şi pentru a-i da curaj, ridică lăbuţele zicîndu-i: 253 — Măi copile, parcă sîntem fraţi, totuna de trişti şi necăjiţi. Unde ai plecat în toiul nopţii? — Să cer pinului gingăraşul că mă omoară stăpînul! — Biiine ! eu am să te duc la pin. Şi l-a luat pe copil iepuraşul de mînuţă ducîndu-se într-acolo de unde iepuraşul auzea ecoul gingăraşului legănat de vînt, ciulind din cînd în cînd, urechile. Cînd au ajuns la tulpina pinului, iepuraşul l-a sfătuit să lase pinul să doarmă, că noaptea pămîntul, apele şi codrii toţi dorm. Mai bine la ziuă să-i ceară gingăraşul, să nu-i tulbure somnul. Aşa adormi el cu iepuraşul la tulpina pinului, visîndu-se iarăşi cu gingăraşul la gîtul vitelor şi cu stăpînul voios. După ce s-au revărsat zorile, nişte veveriţe n-au de lucru şi tot certîndu-se pe un sîmbure de nucă, căzu nuca pe nasul copilului şi astfel se sculă speriat din legănatul viselor frumoase. Privi spre vîrful pinului, ce i se părea că dă mîna cu cerul, apoi, adunîn-du-şi puterile, zise: — Pinule, frumosule, îndoaie-ţi cetina-n jos, Să-mi iau gingăraş frumos ! — Nu-ţi dau nici un gingăraş Pofta-n cui tu să ţi-o pui, Gingăraşul este-al meu Dăruit de Dumnezeu! Şi cînd vîntul mi-o batea, Gingăraşul mi-o cînta! Şi-o să-mi cînte el domol, O s-adune păsări, stol! Copilul auzind asemenea cuvinte, ceru poruncitor gingăraşul: — Pinule, te mai rog, o dată, dă-mi gingăraşul meu ! — Nu ţi-1 dau, ce nu-nţelegi odată? — Bineee ! o să-ţi pară rău, am să merg la lemnar să-i cer baltia şi am să te tai! — Fă ce pofteşti, dar copacul cu rădăcini adinei nu se teme de furtună ! Atunci băiatul îşi luă iepurele şi se duse la lemnar să-i ceară baltia. Cînd acolo, baltia uitată jos! — Baltie, te rog, vino cu mine să tai pinu să-mi iau gingăraşul! — Nu pot, puiule, că e copac verde-n floare şi de lemne verzi mi se rupe coada de lemn uscat şi pot fi blestemată căci: Copacul cînd cade, ramură verde nu se mai vede, iar suspinul lui s-aude departe! — Dacă-i aşa, am să strig focul să-ţi ardă coada. — Du-te, că nu-mi pasă de un ţînc ca tine ! S-a dus apoi la foc şi i-a zis: — Focule, focule, vreau să te rog, să mergi cu mine să arzi coada de la baltie, că nu vrea să taie pinul care mi-a furat gingăraşul. Iar focul i-a răspuns: — Măi băiete, tu eşti tare nemintos, oare tu nu ştii că focul ce se aprinde prin mărăcini uscaţi arde şi pe cei verzi? — Nu e nimic, să ardă tot, numai gingăraşul să-l duc stăpînului. — Bine tu nu ştii de la părinţii tăi, cum că fratele nostru-i codru săracul? El ne-a ţinut şi lungit veacul! 254 — Nu ştiu, n-am avut părinţi! — Să ştii că dacă ard baltia, vede Muma Pădurii, vine şi-mi face lemne uscate, de prăpădesc pămîntul cu focul, pe cînd aşa ard pe loc înnăbuşit şi nimănui rău nu fac. — O să-ţi pară rău, focule, ai să vezi că am să mă duc să strig rîul şi am să te sting de o să te prăpădesc pe vecie. — Mă ţîncule, tu să-nveţi una bună de la foc şi Să ţii minte că focu ce nu te supără, nicicum să-l zgîndări, fiindcă aşa este: Foc după foc vine, iar răul după rău! — Ba eu mă duc să chem valea să te stingă. A coborît într-o vale, a pus mina pîlnie la gură şi a strigat: — Vale cu apă curgătoare, hai cu mine-n deal să stingi focul că n-a vrut să meargă să ardă coada la baltie, care n-a vrut să taie pinul cel blestemat ce mi-a furat gingăraşul cel frumos şi care a rămas alinat sus pe o creangă. — Măi băieţele, cu cap cu deminţele. Te văd cu căciulă pe cap, de semeni a bărbat. Ce naiba, ai cap, doar n-ai cumva păsat! Să ştii şi tu că apa trebuie să vie la matca ei, iar omul la teapa lui. Unde ai văzut tu vale cu rîu să curgă în deal ? — Nu ştiu, ştiu că trebuie să-i duc stăpînului gingăraşul, că altfel e vai de steaua mea! — Mai bine curg la vale, că văd că m-ai oprit din cale, că surdului în zadar îi cînţi a jale! — Biiineee, rîule, dacă nu-ţi este milă de mine, am să chem boul să te bea, să te soarbă, să-ţi rămînă pietrele şi să plîngă vadurile. Şi a plecat să cate boul ca să sece rîul! — Boule, tu eşti mare, tu eşti tare, ajută-mă pe mine că sînt mic şi plă-pînd, hai cu mine în grabă: să bei rîul ca să sece; că n-a vrut să curgă din vale-n deal să stingă focul. Iar focul şi el e vinovat să ştii că n-a vrut să ardă coada baltiei, iar baltia s-a temut să taie pinul din munte ce nu vrea să-mi dea gingăraşul şi mi-1 ţine pe creanga lui să-l legene vîntul şi să le cînte codrilor în loc să stea la gîtul boilor stăpînului meu. — Nici eu nu pot să sec rîul, fiindcă nu am aşa putere, mai bine beau apă de izvor că e mai limpede. — Aaaa! va să zică şi tu, boule, eşti împotrivă! Am să chem lupul din pădure să-ţi facă pielea ferfeliţă şi să te mănînce ! Supărat a plecat şi a găsit lupul: — Lupule, hai cu mine să mînînci boul, care n-a vrut să meargă să bea rîul din vale să-l sece, care n-a vrut să curgă-n deal să stingă focul, care n-a vrut nici el să ardă coada de la baltie, care n-a vrut să meargă să taie pinul cel blestemat, căci mi-a furat gingăraşul şi-l ţine atîrnat pe o creangă să-l legene vîntul să cînte codrilor şi cerbilor, iar pe mine stăpînul m-a alungat din vina lui şi zbenguiesc zadarnic pe aici. — Nu pot, frate, că sînt bătrîn şi-mi stric şi dinţii ce-i mai am! Nu vezi că am năpîrlit şi îmbătrînit, încît şi şoriceii se joacă pe spinarea mea ! — Of! ce lume, zamă de prune! rămîi atunci flămînd şi să te văd cînd mi-oi vedea ceafa ! Dar pînă una alta, chem vînătorul şi-o să-ţi vină el de hac ! Se grăbi şi găsi pe o cale, pe cărare, un vînător voinic. — Vînătorule, hai să împuşti un lup rîios, bătrîn şi leneş care n-a vrut să meargă să mănînce boul, iar boul n-a vrut nici el să bea rîul să-l sece dintr-o sorbitură, că şi rîul n-a vrut la rîndul lui să curgă-n deal, să stingă focul cel 255 păcătos, iar focul şi mai şi putea să ardă coada de la baltie, parcă cine ştie ce pierdea şi n-a vrut nici el. Iar baltia să ştii că nici ea n-a vrut să taie pinul din tulpină, iar pinul n-a vrut să dezlege gingăraşul de creanga de sus şi să mi-1 dea să-l duc stăpînului! Stă vezi atîrnat şi-l bate ziua toate vînturile, iar pe mine gîndurile şi nu-i e de vreun folos, deşi cîntă mult milos ! — Nu pot! nu pot! i-a răspuns vînătorul. Mai bine vînez un pui de iepure, decît să umblu după piei de lup năpîrlite. — Dacă nu vrei să ştii că merg să chem şocîtele să vină să-ţi roadă urechile să rămîi ciul, că aşa-ţi trebuie ciul să fii toată viaţa şi mincinos. — Degeaba, că şoarecele a mîncat anaforă şi s-a făcut liliac, în zadar îl câţi! Copilul, în fuga mare, merse la moară să cheme şocîtele zicîndu-i: — Şoricelule, tu care eşti în stare să rozi încetul, cu-ncetul odgonul de la corabie, ca s-o zvîrle valurile pe mal, hai cu mine la vînător să-i mînci urechile, fiindcă n-a vrut să meargă să-l împuşte pe lup, iar lupul n-a voit să mînce boul, boul n-a voit să bea rîul, rîul n-a vrut să curgă la deal să stingă focul, focul n-a vrut să ardă coada baltiei, baltia n-a vrut să taie pinul şi pinul n-a vrut să-mi dea gingăraşul, ce l-am atîrnat pe creangă. — Nu pot, îmi pare rău, vînătorul are ţinte pe talpă şi-mi striveşte coada, iar cu un voinic aşa fricos, nu e de glumit! Mai bine vin la moară Să rod sacul cu făină şi podul cu slănină! — Ahaaaa ! nici tu nu mă ajuţi! Stai, jiganie spurcată, că-ţi vin eu de hac! Am să chem mîţa să te mînce de viu. — Să dea domnul, zise şocîtele, să te duci la: Pisica ce tot lingînd pila, Şi-a pilit limba. Şi mîniat peste fire, găsi mîţa pîndind la un muşuroi: — Pisicuţo, frumuşico, draga mea, sînt năcăjit mica mea! — De ce? — Ţi-am găsit un şoricel să-l mănînci de mititel, fă-te că te joci cu el! Şi n-apucă să mai rostească încă o vorbă că pisica flămîndă precum era zise: — Unde-i acel îngeraş, mînca-l-aş de purcelaş ! şi ţopa, ţopa, după şoricel! Şoricelul dacă văzu că gluma pisicii poate aduce moartea şoarecilor, fugi după vînător, vînătorul cu puşca la ochi după lup, lupul speriat şi şchiop după bou, boul alergă după rîu cu gura căscată să-l bea dintr-o sorbitură, rîul se-ntoarse de-a-ndoaselea după foc, focul speriat după coada baltiei s-o prefacă-n scrum, iar baltia văzînd că din glumă s-a făcut ceartă fugi şi ea în jurul pinului gata să-l taie. Şi s-a speriat pinul, a început să tremure şi-a aplecat vîrful, iar copilul şi-a dezlegat gingăraşul de pe ramură şi-a plecat bucuros cu iepuraşul zbur-dînd de bucurie să-l dea stăpînului. MOŞUL, BABA ŞI GĂINA A fost odată un moş şi o babă, care aveau o găină la casa lor. Găina a început să ouă. Cînd moşul şi baba se duseră să ia oul, ia-1 de unde nu-i? Se gîndesc ei şi socotesc, cine să fi luat oul ? Azi aşa, mîine aşa, ouăle nu erau nicăieri! 256 Ce se gîndeşte moşul, să stea la pîndă. S-a aşezat moşul la pîndă şi mare i-a fost mirarea, cînd vede că oul o ia la goană către marginea satului. Fuge oul, dar fuge şi moşul după el pînă ce-1 prinde aproape de o pădure. Cînd îl prinde, zice oul către moş, fiindcă era năzdrăvan, ca şi găina care-1 ouase. — Lasă-mă, moşule, că-ţi voi fi de folos. Auzind moşul o aşa mare minune că un ou să vorbească, mai de frică, mai de-a vedea ce-o mai fi, îi dete drumul. Oul o ia din nou la goană, şi moşul după el. în drum se întîlneşte cu un rac. Racul îl întreabă: — Un’ te duci, oule? Oul îi răspunde: — Iacătă la bine, hai şi tu cu mine ! Şi plecară amîndoi mai departe şi cu moşul după ei, care obosit de atîta alergătură, rămase mult în urmă. Mai departe se întîlnesc cu un şoarec, care-i întrebă: — Unde te duci, oule? Oul îi răspunse: — Ia, la bine, hai şi tu cu mine! Şi plecară mai departe cîteştrei, pînă stătură de vorbă, moşul îi ajunse şi se lua şi el după ei. în drum se întîlnesc cu o pisică. Pisica-i întrebă: — Un’ te duci tu, oule? Oul îi răspunse: — Ia, la bine! Hai şi tu cu mine! Şi plecară toţi patru cu moşul după ei, care rămăsese iar în urmă. Mer-gînd ei, se întîlnesc cu un cocoş. Cocoşul întrebă pe ou: — Unde te duci, oule? Oul îi răspunse: — Ia, la bine! Hai şi tu cu mine! Şi plecară acum toţi cinci, mai departe. Mergînd ei aşa întîlniră în cale din urmă un ţap. Ţapul îl întrebă pe ou, fiindcă el mergea în capul tuturor. — Unde te duci, oule, cu alaiul ăsta după tine? Oul răspunse: §— Iacă, la bine! Hai şi tu cu mine! Şi plecară mai departe toţi şase ! Alergînd aşa ajunseră în pădure şi după ce merseră, ce merseră prin pădure, ajunseră la o casă. Intrară înăuntru. Atunci oul spuse către ortacii lui: — Tu, racule, să te ascunzi în apa din lighean. Tu, cocoşule, sui-te sus pe sobă. Tu, şoarecule, să te ascunzi în butoară. Tu, pisică, să te ascunzi în sobă. Tu, ţapule, să te ascunzi între uşi. Casa este a unui hoţ. Cînd vine hoţul, să săriţi toţi pe el! Şi iată că tocmai veni hoţul! El vrea să facă focul. Pisica din cuptorul cu cenuşă a sărit pe hoţ de l-a zgîriat şi i-a dat cu cenuşă-n ochi. Hoţul merge să se spele-n ligheanul cu apă şi racul îl apucă de nas. Şoarecul sare din butoară şi-l zgîrie şi el. Cocoşul sare de pe sobă şi-l ciuguleşte în cap. Hoţul vrea să iasă afară, dar ţapul dă cu capul în hoţ şi-l doboară. Atunci hoţul se scoală, sare pe geam şi fuge de frică, aşa că nici n-a mai dat pe acasă de atunci. Veni moşul după ei şi-i găsi, tocmai strîngeau bogăţiile hoţului pe care le dădură moşului. Se duseră acasă la moşu şi de atunci moşu şi baba au trăit bine, dacă n-or mai fi trăind şi azi. 257 TAINA MUIERII Odată, ar fi fost o muiere care rămasă văduvă şi cu un copil. Bărbatul ei s-a dus în lume să argăţască, findcă eria sărac şi întorcîndu-să acasă, într-o pădure l-a ocolit lupii şi l-au mîncat cu cal cu tot. Muierea, văduvă şi cu copil, a început să cerşească, ba de la unu, ba de la altul, cîte un blid de faină, că de avută ce eria îi jucau şocîţii pe vatră. în sat, pe copil îl batjocoreau fîrtaţii lui fincă n-avea tată şi muma lui eria văduvă. După ce a crescut şi s-a făcut şi el gogea mare băieţandru de se prindea în oră fetili, de el nu se prindeau şi fugeau de el ca dracul de tămîie ! într-o zi se întoarce el supărat de la joc, da la deal de drum auzi un glas: — Scapă-mă de la moarte că-ţi dau un galbin ! Privi el şi văzu un şarpe peste care se rostogolise un bolovan. Alergă şi pe-a fuga dete piatra la o parte, iar şarpele abia luă valea încolăcindu-se de durere. Da în locul de unde ple-casă lăsă un galben. Băiatul luă banul şi-l dusă la mumă-sa, care se bucură, că i să lumina faţa la vederea aurului. — Mă Gheorghe, ăsta e nărocul tău, ia să te uiţi şi mîine că şerpele este ursoaica ta a bună. — Mi-e frică să nu mă muşte! — Nu te teme, că şerpele te muşcă numai cînd îl calci pe coadă. Băiatul să dusă iar acolo şi iar auzi şerpele văitîndu-să. Din nou loă di pe el plocia de piatră şi şarpele răsucindu-se se dusă prin tufişuri, lăsînd acuma trei galbini. Luă iei banii şi fuga la mumă-sa. — Ţi-am spus eu că şerpele ieste nărocul tău? — Am să mă duc şi mîine. — Du-te, muică, şi ai grije să nu-ţi fure hoţii banii! A treia zi, auzi iar un glas răguşit de şarpe. — Fuga, băiete, fuga că-mi curmă viaţa arşinul ăsta. Alergă băiatul, să opinti, fără să poată urni din loc piatra ! Mai încercă şi cînd colo găsi sub pliocie şerpele mort; cînd colo, sub piatră, o grămadă de galbini. Umplu băiatul sînul cu galbini, îi pusă şi-n poala cămăşii şi se-ncură pînă acasă. Cînd îl văzu mumă-sa să leşine de bucurie! Ce să facă acuma cu şerpele? L-au luat, i-au făcut o lacră mică, l-au stropit cu apă de busuioc şi l-au îngropat în faţa ferestrii lîngă zidul căşii. Au trecut cîţiva ani şi din acel şerpe a răsărit un pom de aur, care creştea şi rodea galbini, în loc de poame. Băiatul să face mare şi-i vine vremea şi lui de însurat. Ce eria să facă, trebuia să se căpătuiască şi el, că-i venisă vremea şi-i ardeau tălpile. Da s-a însurat cu una care nu eria nici bogată, da nici săracă ! Oamenii din sat scuturau toamna din pomi: mere, pere, nuci, da Gheorghe scutura numai galbini. — Mă Gheorghe, spune-mi şi mie de ce pomul ăsta rodeşte galbini, îl întreba în toată ziulica muierea lui! — Muiere, dacă-ţi povestesc, sîntem pierduţi! M-am belstemat să nu spun nimic! — Spune-mi mie că ştiu eu să-mi ţin gura; nu sînt eu muierea ta? — Ştii ce e? Nu-ţi spun nici mort. — Dacă nu-mi spui, eu am să mor, pentrucă tu n-ai credinţă în muierea ta cu care te-ai cununat. 258 — Muiere, înţelege că nu-ţi pot spune, că va fi atunci rău de noi! — Eu care-mpart şi binele şi răul cu tine, drept este să ştiu şi eu tot ce ştii şi tu ! — Muiere, să ştii şi tu în viaţă trei lucruri să nu faci: întîi, să nu iai copil de suflet, doi, să nu dai împrumut şi trei să nu-i spui taina muierii! — Muicăăă ! dacă bas zici aşa am să mă culc, să bolesc şi să mă prăpădesc, să scăpaţi de mine o păcătoasă şi se culcă să moară. Boli ea o zi, două, boli luni, boli pînă la nouă; văzînd el cum se păleşte muierea lui şi să văită, cum îşi cheamă moartea să o ia, omul ei să dusă la ea şi de mila ei îi spusă taina ! Atunci muierea îşi veni în fire, alergă bucuroasă pe bătătură şi se miră cum de s-au îmbogăţit! Odată, trec pe acolo doi boieri, vin de la agelîc; cerură ei să-i primească să conăcească. Ea de miloasă îi primi, da noaptea unul dintre ei zise: — Auzi, muiere, dacă-mi spui cum de aţi ajuns să aveţi pom de aur îmi las boieria şi te fac cucoană vestită-n ţară. Muierea, tot muiere, poale lungi şi minte scurtă, îi spusă boierului toată taina. Sara, cînd veni omul ei de la ţarină, de la lucru, găsi pomul de aur pălit şi uscat. Atunci pricepu că muierea n-a fost cinstită şi că de aci înainte nu mai are noroc, că i-a luat norocul muierea şi l-a vîndut străinilor. El îşi luă lumea-n cap: — Unde pleci, mă omule? — Mă duc şi eu une a dus mutul iapa, că şi aşa de aci înainte nu mai am pomul de aur şi nici muiere. S-a uscat pomul, s-a dus şi cu cinstea ta. Dus a fost, că îndărăt nu s-a mai întors. POVESTE CU UN OM SĂRAC ŞI UNU BOGAT A fost un om bogat, a avut cincizeci de cai, da al sărac a avut un cal şi ala chior de oichii amîndoi. Omul al bogat în toată ziua mîna caii în baltă să pască iarbă verde, da şi al sărac mîna şi el calul al chior să pască în baltă. Iarbă verde păscînd toţi caii în toată ziua, pîndariu găsăşte calul al chior în stricăciune şi-l mînă în sat. Ama într-o zi de vară omul sărac păzind care îi mîna calul în stricăciune, şezînd pitulat în paporă păzind calul, iacă din baltă un iepure, ţop într-o parte pingă calul al chior, ţop în partea lantă pingă cal şi spămîntă calul şi s-a dus în stricăciune, da caii bogatului stau pe loc în baltă şi pasc iarbă verde. Săracul ce să facă, să gîndeşte cum să-l prindă iepuru; mereu, mereu, făcu ce făcu şi prinsă iepurii de picior, aci pe loc, da din iepure să făcu om şi cînd să-l bată pe omul prefăcut din iepure zisă: — Stai, nu mă bate, că eu sînt nărocul 1-al bogat om care-i păzăsc caii iou. — Da de al meu năroc ştii unde este? Omul prins spusă: — Ştiu, nărocul tău s-a îngrăşat, nu-1 ţine nici scaunul; dacă vreai să mergi cu mine, să vezi şi să te învăţ ce să-i faci. Să nu-1 baţi, numai două palme să-i tragi. Nărocul o să zică mai dă-i o dată, da tu să zici aşa: o dată am dat, o dată m-am făcut. Omul al sărac întrebă norocul: 259 — De ce mie nu-mi ajuţi da m-ai sărăcit şi am răms cu un cal chior. Norocul a spus săracului: — Ia calul al chior şi du-te la piaţ şi cere cit vrei tu. Săracul spune: — Care-mi dă mie bani cit io cer pe calul meu chior ? Nima nu-i da nimic pe el. Nărocul spune aşa: — Vino la piaţ, că eu vin cu cumpărătoriu, îl îndemn io pe el şi-ţi poate cumpăra calul şi-ţi dă bani cît ceri tu. Săracul puţin zăbovi, în piaţ, iacă vine cumpărătoriul şi întreabă pe săracul: — Vinzi calul? Săracul: — Vînd. — Cît ceri pe iei? Săracul a spus cît vrea cumpărătoriul şi scoate banii şi-i dă la sărac pe calul al chior. Şi lo calul al chior şi cumpărătoriul plecă. Da norocul săracului spusă aşa: — Ai loat bani pe calul al chior, du-te şi cumpără două vaci slabe că de, ale grasă dacă iai pe vară ie zăpuc mare şi nu-ţi ţin la lucru. Pe urmă la ăştia vorbe norocul spusă săracului: Pe vară pune porumb pe deal că are să fie plointe şi a să faci porumb, de anul alălant pune porumb pe vale, că o să fie secetă şi iar faci bucate. De aci înainte a pornit să să îmbogăţască săracul. UN OM DE PE LUMEA LANTĂ A fost un om nelucrător, da voia să cam înşele. într-o zi de vară, să duce la o babă de turc bogat, unde durmea la umbră şi hogea trece la apă cu calu. Zice omu din gură: — Bună ziua, măi turcoaico, dă-mi un pahar de api ca să beau şi să odinesc cătăva că-s mort de ostănit. — Dar de une vii aşa de năcăjit, măi domnule. — Păi vin di pe lumea lantă 1 — Ahaa, da l-oi fi văzut pe copilu meu? — Pă cum nu l-am văzut cînd sînt cu el într-un pat. întrebă turcoaica: — Dar ce face, face bine, are de toate? — Are de toate decît n-are bani de tutun, da ie destulat de tot de la voi, decît cere bani de tutun. — A, bre, stai ca să-i dau şi io vrun ban să-i dai. Bîrcăia poznariu lu aga la chesao de galbini şi-i da ca să aibă de lungă vreme. Cînd venea bărbatu la bătrînă şi la apă zicea: — Ce, care a fost acolo? — Mai bărbate, păi a venit un călător de pe la copilu nostru şi i-am dat punga de bani, fiincă mai are de toate, decît s-a plîns că n-are de tutun bani şi i-am dat să aibă de toată vremea lui. Turcu vedea că a greşit baba lui şi mai de grabă după el cu calu cînd vedea leneşu, să-i zicem dinsu că o să-l ajungă aga, să bagă într-o moară. Zice la morari: — Fugi, măi, că iote turcu te omoară c-ai făcut făina mare. Na hainele mele şi dă-mi pe ale tele, să nu te cunoască. 260 Morariu face de nevoie, că vedea că ie în scurt. Dar dînsul se umplea de făină pe el şi să făcea baş ca morariu. Cînd ajungea aga, l-întreba: — Unde e dus omu ăla? — Nu-1 vezi cum fuge pe coastă, ia mai de grabă să-l ajungi. Iar zicea turcu: — Păzam calu meu pînă l-ajung de grabă. Turcu cam burtos, pe la calea jumătate ajungea morariu ! Dar dînsu încăleca calu şi mai la opinte fugea. Zice turcu: — Adu banii că te-am prins. Iar zicea morariu: — Ce bani sînt aia, că eu sînt morari! Haha, ha, văzu că e păcălit, degrabă alergă la moară, ama calu nu e! Atunci de grabă ostănită, voi să să ducă la babă: — Babo, ce-ai făcut, ai luat banii ? Nu, babo, tu i-ai dat banii de tutun, dar eu calul, ca să nu meargă pe picioare băiatul nostru. CATRINA A LENEŞĂ A fost odată un om şi avea o singură fată, cam prostuţă şi o chema Catrina. Da era şi leneşă din cale afară. I-a venit timpul să se mărite. S-a măritat, a luat un băiat sărac pe care-1 chema Vlad, sau Glad. Cît au trăit părinţii fetii, Vlad a dus-o bine fiindcă o ajutau părinţii. După ce i-au murit părinţii, au rămas amîndoi, Catrina şi cu Vlad. în vro zi s-a dus Vlad la lucru, la plug. El i-a spus Catrinii: — Catrino, să vii cu demîncarea la mine, în Dealu Mare. Ea, după ce a plecat Vlad, a spălat căldarea şi a făcut focul să facă mămăligă, da ce s-a gîndit ea? Pînă va fierbe mămăliga, să frigă şi cîmatul. Cînd mai pe urmă şi-a adus aminte să scoată şi vin pentru Vlad al ei şi a lăsat cîmatul pe foc. Scoţînd vin şi-a adus aminte că este cîmatul pe foc şi poate-1 ia te pomeni Grivei! A lăsat slăvina deschisă să cure vinul şi-a dat fuga să ia cîmatul. Cînd colo, vine Grivei ia cîmatul şi fuge cu el pe măidan. Ea se-ncură după el să-l prindă să-i ia cîmatul, da vinul cură. Grivei s-a băgat subt pătul, da ea după el şi cum fugea tot rupea din el pînă l-a mîn-cat pe tot. Cînd intră în casă vinul cursese tot, mămăliga vai de ea arsă, ce să facă săraca de ea? Zice: — Vai de mine, Vlad al meu mă omoară cînd o vedea ! Avea un sac de făină, a luat sacul şi a cutrupit vinul risipind făina să nu se mai vadă. Da-şi aduce amintea de Vlad că sufere de foame. Da au avut şi ei un copil, copilu a murit şi 1-a-ngropat în coşere subt ieslea boilor. Cînd a venit Vlad, a întebat-o: — Catrino, unde e copilul? — A murit, l-am îngropat subt ieslea boilor. El fiind om la ea în casă, ca băiat sărac n-avea ce să facă! 261 A doua, a treia zi, s-a dus să-l dezgroape şi să-şi vadă copilul da n-a nimerit să sape decît alăturea şi a dat pieste un ulcior cu galbeni. Cînd vine sara Vlad, îi arată: — Uite, Vlade, eu nu găsii copilul, da găsii un ulcior şi i l-a arătat. Ce sînt astea, Vladule? — Aaa, mare lucru, nişte melcişori, punei-i în pod. Şi ea i-a pus în pod. A doua, a treia zi trec ţigăncile, rudăresele lăiaţăle cu oale, străichini, linguri, să le vîndă. — Ai, fă, la oale şi străichini! — Nu, iau, fă, că mă omoară Vlad, dacă dau făină. Da pe melcişori daţi ? — Adu, fă, melcişorii să-i vedem ! — Catrina le-a adus melcişorii, ulciorul plin cu galbini. — Bine, îţi dăm toate oalele, dă-ne melcişorii. Şi i-au dat. Ele au luat banii şi au tuns-o. Da ea ce-a făcut? A împodobit ogeacul, poliţa şi cuiele cu oale şi pe urmă ce a mai rămas a pus pe gard în pari pînă a terminat oalele. Sara cînd a venit Vlad, a văzut măidanul, gardurile pline cu oale, a zis: — Ei, iar a mai făcut nebuna ceva ! — Catrino, ce-ai făcut, fă, cu oalele^ — A Vlade, nimica, mă, n-am dat făină, am dat melcişorii. — Pe toţi, fă ? — Pe toţi! — Aoleu, dumnezăii maţii! A înjurat-o, a bătut-o, a chinuit-o şi a plecat în lumea albă. Merge el cît merge şi dă peste un bărbat, cura apa de pe el şi el arunca nuci cu furca-n pod. Da nucile nu le putea arunca, să năcăjea şi să omora degeaba. Şi el l-a întrebat: — Ce faci, omule? — Mă muncesc să arunc nucile-n pod. — Cum o să le arunci, omu lui Dumnezău, cu furca. — Ai o baniţă? — Am. — Adu baniţa. I-a adus baniţa, a umplut-o cu nuci şi a suit-o-n pod. — Bă, frăţioare, bine că venişi că eu nu le mai furşeam. I-a mulţămit omul şi el a pornit mai departe; merge el, merge şi dă piste un altul; făcusă un car în casă, îl înjghebasă şi să căznea să-l scoată afară pe uşă. Luasă topoarăle să fărîme păretele şi să scoată carul. — Ce faceţi, măi, cu topoarăle? — Să fărâmăm păretele, ca să scoatem carul. — Măi oameni, nu aşa, desfaceţi o roată pe urmă alta, pe rînd, pe rînd şi afară, iar îl înjghebaţi la loc ! I-au mulţămit lui Vlad că n-au spart casa şi plecă el mai departe. Găsi pe unul care făcuse un bordei în pămînt şi ţinea un sac deschis, îl închidea, îl deschidea, în bordei şi tot aşa. — Ce faci, mă omule? — Iacă, mă, am făcut un bordei şi nu pot să bag lumina-n ei, şi iote mă căznesc s-o bag cu sacul. — Mă, nu aşa, ia dă toporul încoa’ ! A spart în bordei şi a făcut un geam şi a intrat lumina. — Măi frăţioare, bine că venişi, că toată viaţa nu puteam băga lumina în bordei. 262 A plecat Vlad mai departe. Dă peste o nuntă, ajunge ginerile cu mireasa la bordei: ginerile mai mic, dar mireasa mai înaltă. Cînd să intre în bordei mireasa nu putea că mergea dreaptă şi să lovea cu pieptul în uşă, că eria făcută pe măsura ălor mici. — Nuntaşii zic: — Ei vezi, a zis Dumnezău să avem şi noi om înalt în casă, da să-i tăiem picioarele ca să intre-n casă ! Da el văzînd, a sărit: — Staţi, bre, ce faceţi? — îi tăiem picioarili ca să intre-n casă. Păi dacă nu intră-n casă? ! Vlad a luat-o de cap, a aplecat-o şi de cîteva ori a băgat-o şi a scos-o din bordei, pînă s-a obişnuit. Atuncea Vlad s-a întors înapoi la Catrina lui, bucuros că a dat peste alţi oameni mai proşti ca ea. Şi atuncea a zis: — Catrino, acuma du-te la cîmp la secerat. Ea s-a bucurat. — Mă duc, Vlade, mă duc. Ajunsă acolo, a luat mîncare la ea. — Ce să fac eu acuşi, zicea în sinea ei; întîi să secer, ori să mănînc? Ia să mînînc întîi. Pe urmă după ce a mîncat a zis: — Ce să fac eu să secer, or să dorm o ţîră? — Ia să dorm ! A durmit la aer curat şi s-a sculat sara. Vlad a pus cuiul la casă şi s-a culcat. Ea vine şi bate: — Cioc, cioc, cioc ! — Cine e ? Eu, Vlade, Catrina ! — Păi Catrina e acasă, s-a culcat. Ce câţi aşa tîrziu ? — Dă-mi, Vladule, că eu sînt Catrina ! — Nu frate, nu, Catrina e acasă culcată ! Şi ea pe urmă a zis: — Dacă s-a culcat Catrina în casă, eu cine sînt? Poate eu nu sînt Catrina ! Pe urmă i-a venit lui Vlad milă de ea şi i-a dat drumul în casă, de au rămas amîndoi pe vecie împreună. POVESTEA LU CHELU CU A TAINII A fost doi fraţi care crescusă amîndoi la o mumă şi un tată. Pe vremea aia cînd să însurară, voiau multe poveşti şi s-aude vorba de l-ai bătrîni din vreme de demult, că cineva, bun bătrîn a povestit că omul care e însămnat de la Dumnezeu nu e norocos şi bun de trai. într-o casă de oameni, fraţii să duceau pe la ori, nunţi, vesălii, şi porniră să întrebe moşii ai bătrîni, pe ce să cunoaşte omul al însemnat? Aci pe loc, să ivi un om, cam puţin învăţat şi spusă la astă întrebare: — Omul al însămnat are sămnul aşa: e chel în cap, altu e ciung, altu e şchiop, ori e chior, or e făcut pe dos din doi fraţi. Aşa la unu îi dărui Dumnezău doi copii: al dintîi fu chel pe cap, ca o troacă albă în grădină, da al de doi, cînd să făcu n-avu nici un sămn pe el. Copiii creştea mult bine, ama chelu ieria mult neînţăles, aspru la vorbă. Omu pusăsă gîndu pe-al mic copil să-l oprească la el, da pe Chelu să-l dea ginere în casă, om în casă. 263 în satu ăla eria un om cu o muiere, care n-aveau copii la tinereţea lor; omu ce n-a avut copii, veni la omu ce avu doi copii şi-i ceru un copil, să-i dea de suflet şi-i dete pe Chelu. Da Chelu fu băiat de însurat şi să-nsură, Io o fată săracă, o chema Taina. Trăiau Taina cu Chelu tare amărît şi greu, n-avea nima-n sat năcazurile lor. Taina ie fată săracă n-are încotro, îi dete Dumnezeu rod şi făcu un copil. Taina zice lu Chelu să să ducă cu o troacă la popa să facă molivdă. Chelu porni să blăstăme, să înjure că nu-i trebuie lui molivdă, în casa lui. Taina dete furiş o troacă de apă la altă muiere, să dusă la popa, îi făcu molivdă şi-i pusă numele la copil în molivdă Umcea. Taina aşa a zis că un copil are şi s-a greşit şi cu troaca şi botezu lu popa, că nu-i plăcea numele. Da Chelu-i zice: — Bre, lasă copilu, nu-1 mai boteza, că-i zicem noi Tufică, cînd a fugi pin tufă după capre, lasă fire-ai a dracului copilu şi nu mai crede în popi. — Chelule, zisă muierea, să botezăm copilu că-1 mănîncă lupu, îl ia o boală şi moare nebotezat copilu. Nu-1 lăsa să boteze copilu că-i eria frică să nu să uite popa la ea că e muiere frumoasă, da Chelu nu credea în Dumnezeu. Să ducea el cu găleţile la apă în marginea satului, mergea ghebejit numai să nu-i iese muierea la fîntînă s-o vadă oamenii pe drum. Nici la oră-n sat n-o lăsa, aşa că rămasă copilu nebotezat şi-i ziseră Tufică. Tufică-ncoa’, Tufică-ncolo, pînă ce ajunsă copilu de vreo trei anişori. Venisă o primăvară timpurie, zburau ciocîrliile în cer, iar Chelu cu Taina pe deal la arat; el ţine coarnele plugului, ea cu vacile de coarne şi ară, ară pînă sara, da au uitat de Tufică. Cînd colo, Tufică a intrat în tufă, s-a pierdut în pădure şi a dat peste el un lup, i-a spart burta şi l-a mîncat. Cînd a venit muierea din pădure, i-a adus în poala opregului oasăli bietului Tufică, erau încă calde, ieşeau aburii. Cînd a văzut Chelu, s-a pus cu oticu pe muiere şi a omorît-o în bătăi: — Na, na, să ai grije de copil, să nu te mai gîndeşti la Dumnezeu şi la botezuri, să mă pui pe cheltuială. — Lasă, mă Chelule, că poate aşa i-o fi fost lui scris, să-l mănînce-n tufă lupii pentru că l-ai botezat fără popă, Tufică. Chelu cum o auzi se mînie foc: — Aaa ! cum tu încă mai crezi în prostiile popilor şi ale balelor ? Se pusă cu oticu pe biata Taina îl făcu capul dumicat cu oticu şi o aruncă în tufă s-o mănînce lupii. Lo oasăli copilului şi le îngropă în capul locului; pînă la anul crescu acolo un cireş mîndru, copiii cînd treceau cu vitele vara mîncau cireşe din cireşu lui Chelu, şi spunea că din oasăli lui Tufică a crescut cireşu. Da de Chelu iar nu s-a ales nimic, că într-o iarnă mergînd după lemne la pădure, l-au încolţit lupii şi l-au mîncat. De aia muierea cu om rău petrece ca vulpea în pustiu. NEGEL IENICERU Era o fămeie văduvă care avea o fată şi un băiat: băiatul eria mai mare şi fata mai mică, de doi ani. Veniră turcii şi-l luară pe băiat la birul sîngelui, să-l facă ienicer. Mumă-sa plîngea şi amărîtă cum eria, cînd a crescut fata mai mare, i-a povestit cum 264 l-au luat turcii pe fratele ei să-l facă ienicer. Da frati-su avea un negel în creştem capului. Muri mumă-sa şi pe fată o luară nişte unchi şi o crescură. Crescu ea gogea mare, da băiatul a crescut şi el mare şi a ajuns birnicul împăratului şi ţara turcească l-a trimis în Ţara Românească săstrîngă banii de pe tribut pentru sultan. Da el a tras la o casă de români; avea însă obiceiul turcesc, ca în fiecare sară să-i dea mîncare şi cîte-o fată mare de petrecere. A cerut el să-i aducă omul şi fata. Dar în sat nu eria nima, toţi fugiseră pin păduri şi nima nu-şi da fata ! Se gîndiră ei moşnegii satului s-o dea pe fata aia săracă. Fata s-a dus, n-are încotro. Da cînd a văzut-o el a zis: — Amărîta asta de ce-o fi venit? Cine te-a trimis, fată, să vii? — Păi chinejii satului, ei nu m-au lăsat. — Tată ai? — N-am tată ! — Mumă ai ? -N-am mumă, a murit şi ea plînge. — Da cum a murit ? — Muma a murit; da ea plînge cu hohote. — Da fraţi ai avut ? — Muma spunea că am avut şi eu un frate şi l-au luat turcii ieniceri şi spunea muma că l-a chemat Negel, fiincă avea un negel în creştetul capului. Atunci el şi-a dat seama că despre el era vorba şi a zis: — Fată, uită-te în capul meu şi vezi că eu am un negel în cap. Fata s-a zăuitat şi a văzut, era fratele ei! A chemat el pe unchii care au dat-o pe fată să petreacă împreună cu ea şi le-a spus cine este el. I-a mustrat, iar ei i-a dat bani, a înzestrat-o ca să se mărite în Ţara Românească, iar el ca ienicer s-a dus la sultan să-i ducă birurile. POVESTE DESPRE UN PESCAR DUPĂ PEŞTE A fost un om care s-a zănimit în toată ziua după peşte. într-o zi, s-a dus pe margine la o apă să prindă peşte şi mergînd pe marginea apei, prinzînd peşte, vede o vidră ieşind afară din apă. Pescarul s-a gîndit s-o prindă. Vidra ce să facă? Se duce el acasă şi ia o păreche de fteară şi le pune în urma vidrei în marginea apii şi dimineaţa pescariul se scoală şi să duce să vadă ftearăli ce a prins. Cînd veni la fteară, ftearăli închisă. în sara alantă, pescarul iară le aşeză, doar acuma vo prindea. Cînd fu în vărsatul zorilor, omul să scoală de noapte, iar să duce să vadă ftearăli, ce a prins şi văzu iară ftearăli închisă. în sara a de trii, omul să răşeşte, iară le aşează bine frumos şi să răşeşte să le păzască, care-i deschide ftearăli! Pînă acuma de trii ori; omul să sui într-un lemn stolos şi păzăşte ftearăli. La mijlocul nopţii aude din lemn o gură mare de oameni. Vorbind ei, venind drept cătră ftearăli lui, cînd oamenii ajunsă la ftearăli, unu din oameni zisă la ailanţi aşa: — Staţi că, colea în drumul nostru unu a pus ftearăli în poteca noastră. Ăla ce a zis staţi în loc, să duce la fteara pescariului şi a ridicat cracu în sus şi beşi: pîrţ în fteară. Ftearăli să închisă. Da oamenii ce a stat în loc, zice: — Nu închidea ftearăli omului, lasă să prindă şi el ceva, o fi vun sărac, să să arănească şi el. Oamenii care stau în loc, dracii apoi îi spusă 1-al ce beşi 265 în fteară, aşa să ştie omul care a pus ftearăli să facă un butuc de lemn păducel negru şi să-l pună sub fteară să vezi cum te prinde în fteară pe tine. Dracul spune: — Da ce să-mi facă, dacă mă prinde? — O să te bată o dată. — Dacă dă în mine, io rabd, da de-o da de două ori, moare el. Ama să ştie a dat să dea, ama io îl rog să dea încodată, omul să zică. — Odată m-am făcut! Omul asculta din lemn cum spusă dracul ca să poată să-l prindă pe ăl care închide frearăli. Omul să dusă acasă, făcu butuc de păducel negru şi plecă la reca să pună ftearăli. Pusă ftearăli, pusă butucul de păducel pe pămînt aşeză ftearăli pe butuc şi să sui iar în lemn să păzască iei ftearăli . Şezînd în lemn omul, iacă iar vin dracii gomoind drept în cătră fteară, cînd ajunsă la fteară, iară dracul să alege din ailanţ şi vine să închidă iară ftearăli, ridică cracu mult sus, beşi: pîrţ ! în fetară, ftearăli sare în sus şi-l apucă pe dracul de picior. Ailanţi draci văzură cum îl prinsă ftearăli pe alesu de picior. Omul care păzea din lemn tot vede şi aude ce zic ailanţ draci. Dracii zice 1-al prins de picior: — Şezi tu aicea, da noi ne ducem, ce ai cătat ţi-ai găsit. Omul care păza ftearăli să coborî din lemn şi cu un toporaş făcu la lumina zilei un bun ciumag şi veni la fteară. Da în fteară şede prins un drac mare, gras şi fumează tutun. Omul veni mult aproape cu ciumagu. Dracul să umflă, ştie ce-1 adastă. Omul ridică odată sus ciumagul, de-te o dată tare în dracul; da dracul mai adăsta să mai dea o dată, ama omul ştia, nu mai da. Dracul zice: — Mai dă-i o dată. Omul zice: — Am dat o dată, că odată m-am făcut! Dracul, care fu prins de picior, după ce n-a dat de două ori omul în el, dracul plesni în fteară, să făcu tot cenuşă şi omu lo toată cenuşa şi o împărţi, că e bună de leac. Omul luă ftearăli şi plecă acasă cu ele. FRAŢI DE CRUCE Cîndva, de demult un cioban şi o ciobăniţă s-au suit cu oile la munte şi s-au pierdut unul de altul. La o vreme amînată, după ce crescură mai gata de căsătorit, dete Dumnezeu că se-ntîlniră. Mare le-a fost bucuria găsîndu-se după ani de zile cutreierînd cu turmele pe plaiuri nevăzute şi neştiute. Şi iacă-aşa, într-o zi cu soare, ce le năzări prin minte. Să facă nunta pe vîrful muntelui, brazii şi paltinii să le fie nuntaşii, iar stelele cerului făcliile. Apoi se jurară pe sfînta lună că se vor purta cu credinţă unul faţă de altul, iar de va muri unul din ei şi va uidi altul, să nu calce jură-mîntul, ca om supus păcatelor, să se îngroape deodată, viul cu mortul! Fiecare sărută pămîntul şi cuţitul, apoi îşi jurară credinţă. Mai la urmă păstoriţa mai neîncrezătoare îi zise bărbatului său. 266 — Ascultă, mă omule, dar dacă unul dintre noi va greşi minat de diavol, şi făcînd păcat va călca jurămîntul, cum să fie pedepsit? — Să fie pedepsit de Dumnezeu, zise omul. — Eu zic să nu fie pedepsit de Dumnezeu şi vezi tu muntele acela ce-şi înalţă piscul spre bolta cerească, de acolo din vîrf să se arunce singur, ori silit în prăpastie, iar carnea să i-o mănînce vulturii. — Bine, muiere, dacă tu aşa doreşti, aşa să fie de la mine şi de la Dumnezeu şi plecară în neştire cu turmele de oi pe steiuri de piatră şi codri fără margini. într-o noapte ieşi Maica Precista în cale spunîndu-i ciobăniţei să meargă pe dîră de lună şi stele pînă iese la luminiş. Merseră ei ce merseră şi într-o zi cu soare deteră de lume şi lumină, iar mai la urmă şi de satul lor. Părinţii le făcură nuntă mare şi frumoasă de se duse vestea peste dealuri şi văi. De bucurie că cei pierduţi şi socotiţi ca morţi pentru totdeauna, au înviat. Nunta a ţinut o lună şi încă o săptămînă şi mai o zi. Tot natu-i fericea că se iubesc şi au turme de mioare ca nimeni alţii. Pe la o vreme în ciobăniţă dete o boală grea care o doborî şi în scurtă vreme muri. Bietul bărbat degeaba se bătea cu pumnii în cap şi îşi jumulea părul că muierea lui murise pentru totdeauna. Lumea sta cernită din creştet pînă-n glezne. Se ceru lemnarilor să facă leagănul mai lat, ca să aibe şi el loc, că aşa s-au jurat ei cînd i-a cununat brazii şi paltinii din munte, iar jurămîntul pentru el este lege. Mamă-sa, tată-su şi neamurile toate în zadar încercau să-l oprească de la acest pas necugetat, ce îl făcea să moară cu zile. Dar nu era chip nimeni să-l înduplece de la horărîrea luată căci jurămîntul fiind sfînt pînă la urmă duce tot la moarte. De ce n-ar muri deodată decît mai tîrziu, îşi da el cu planurile leşinat pe trupul rece al iubitei soţii. Părinţii se sfătuiră cu groparii şi lemnarii să-i lase o deschizătură iar prin inima unui soc să-i vie de afară aer şi să asculte strejerii dacă ţipă şi cere ajutor. în chipul ăsta cei mai înţelepţi socoteau să-l scape de la o pieire sigură. Şi aşa se culcă păstorul viu lîngă păstoriţa moartă, gata să moară de viu, precum le-a fost jurămîntul. Tată-su pusă un ulei ca să aibe cu socul răsuflătoare. Groparii traseră pămîntul, iar păstorul care-şi iubea ca un nebun soţia adormi dus lîngă ea în fundul pămîntului. Lingă groapă rămaseră străjerii să tragă deloc pămîntul de pe cioban că ştiau că e înmormîntat de viu. Da el în groapă o ia pe soţia sa în braţă şi adoarme dus. Ea moartă, şi el viu. Peste noapte Dumnezeu de sus priveşte pe pămînt şi vede toată lumea la rostu ei, numai un om viu stă în mormînt cu soţia moartă în braţă şi plînge şi suspină de ţi se rupe inima nu alta ! Ce să facă el acuma ? Aşa ceva nu mai văzuse! I se făcu milă şi scoborî jos pe pămînt. Băiatul adormit precum era, visa că a venit la el un moş cu barba albă pînă-n brîu şi 1-a-ntrebat ce caută el în groapă cu moarta? Iar el i-a povestit moşului că s-au luat din dragoste şi s-au jurat aşa să facă, precum el vede, căci unul fără altul nu pot trăi. Atunci moşul i-ar fi zis: — Bine, măi băiete, dacă ai tu atîta credinţă în muierea ta, eu am s-o scol şi pe ea din morminţi, ca să vezi şi tu vreodată ce credinţă are şi ea în tine. Mai apoi, moşu i-a scris pe marginea leagănului o scrisoare pe care a împăturit-o-n patru, apoi i-a dat un amnar, o cremene şi o lumină zicîndu-i: 267 — De îndată ce te vei deştepta din acest vis aprinzi lumina, să citeşti de trei ori scrisoarea, mai la urmă şoptind: amin! amin ! amin! în clipa aia, moşul îi trage o palmă zdravănă băiatului şi moartei, îşi ia zborul şi pleacă în cer. Băiatul, cînd se vede cu lumina aprinsă în groapă zbiară ca din gură de şarpe, mai tare ca la caprele răsfirate pe ogaşe gata să sperie pe soţia sa mult iubită. Străjerii, cum îl aud, trag pămîntul în grabă mare, îl dezgroapă şi vreau să-l ia acasă, însă el rămîne lîngă soţia sa, aşa cum s-a jurat tînguindu-se peste trupul ei rece ca gheaţa. Cînd bagă mîna-n sîn dă de o carte, un amnar şi o lumină. îşi aminti de vorbele moşului spuse în vis. Aprinse cu amnarul iasca şi lumina, iar mai apoi începu să citească din cartea lăsată. După ce citi de trei ori, nevastă-sa se sculă. Mare le fu bucuria tinerilor şi Dumnezeu din cer îşi şterse lacrimile. însă la coliba părintească nu era chip să se mai întoarcă. Pentru cei ai casei şi lume, ei erau morţi şi astfel o porniră în lume să-şi găsească norocul. Aşa merseră ei zile şi săptămîni pînă ce ajunseră într-o cetate mare cu ziduri înalte albe şi scăldate în razele soarelui. Aici este frumos şi aici este de trăit îi zise muierea păstorului. Se opriră deci aci, ostăniţi şi sleiţi de vlagă, gîndindu-se de ce lucru să se apuce pentru a putea trăi. Nu le-a trebuit multă chibzuinţă că s-au apucat şi au deschis în mijlocul oraşului o cafenea. La cafenea, ca la orice birt: vine lume de tot neamul, bea vin, rachiu, or cafea şi fie cu treabă, fie fără treabă, praful cafenelei este călcat mai des decît al bisericii. Trecuse gogea vreme cînd negustorul nostru porni prin sate după tocmit beutură, iar pe muiere a lăsat-o acasă. Merse el după butii de rachiu şi se cam zăbovi. Dar muierea lui glumeaţă din fire s-a luat cu un ofiţîr tînăr şi frumos şi s-au iubit. Şi aşa ea în cîteva zile dete cinstea pe ruşine. Ofiţîrul începu să umble cu momele împănîndu-i capul cu fel de fel de lucruri rele şi viclene. Ca să rămînă cu ofiţîrul, îi toarnă otravă în paharul cu vin şi-l omoară pe bărbatul ei cel bun şi credincios care se îngropase de viu pentru dragostea ce i-o purta. Ea luă banii toţi strînşi de omul ei cu trudă mare şi plecă în lume cu ibomnicul, iar soţul îi rămase trîntit jos cu spume la gură. Da-n vremea aia s-a potrivit să treacă un cioban cu oile pe alături de cetate şi ce-i dă lui în gînd să se uite pe fereastră în cafenea. Cînd colo, mirare mare, negustorul trăgea să moară otrăvit. Ce să facă acuma? Mulse lapte de la mioarele sale şi-i slobozi cu sila pe gură pînă ce 1-a-nviat pe bietul şi nefericitul negustor. Cînd a văzut el una ca asta, nu i-a venit să creadă că timpul pe toate le schimbă în lume şi se schimbă şi iubita lui nevastă. Dar cum fiecare este stăpîn pe capul lui, iar lume este multă, însă oameni sînt puţini, se gîndi că nu se cade pentru un purece să arunci pătura pe foc. Omul să aibe răbdare, că tot ce face timpul tot el este şi cel ce desface. Aşa s-a-ntîmplat că de data asta văzîndu-se cu capul pe umeri, şi-a luat lumea-n cap punîndu-şi în sîn cartea, amnarul, iasca, cremenea şi lumina, aşa cum îl sfătuise Dumnezeu în vis. Merse el cît merse şi osteni. în cale îl ajunse un soldat: — Bună calea, măi frăţioare! îi zise ostaşul. 268 — Mulţumesc dumitale! răspunse nefericitul om, care-i povesti trista întîmplare cu muierea lui mergînd împreună. Şi cum tot păţitul este priceput, pe toţi îi asculta şi pe puţini îi credea. Aşa se petrecură lucrurile mergînd el cu ostaşul în lume să-şi găsască un căpătîi. Din vorbă-n vorbă, băgă el de seamă că soldatul era om de omenie şi cumsecade. L-a mirat că acest soldat pe unde trece nu lasă urme pîrjolind pămîntul ce nu este al său, faţă de alţii, ci era cumpănit, om judecat şi cu scaun la cap, de aceea îşi puse în gînd să se facă frate de cruce cu ostaşul. Soldatul scoase spada, tăie în cruce pe braţul său şi al fratelui său, supseră sîngele unul de la altul, apoi îşi jurară credinţă pînă la moarte. De acum omul avea în ostaş ortac şi aştepta de la el să-i vadă patimile de ostaş ca unui adevărat frate de cruce păstrător de jurămînt ori aşteptător de moarte. Merseră ei din cazarmă-n cazarmă, din oraş în oraş, pînă aflară unde este ofiţerul care i-a furat nevasta şi cerură să fie primiţi amîndoi în oastea împărătească; lucru zis şi făcut. Ce să facă însă plotonierul cu ei în front, că nu se pricepeau nici la teorie, nici la mînuitul spatiei şi scutului cum era pe acea vreme îndepărtată; să-i dea pe amîndoi ordonanţă la vreun ofiţîr blestemat. Ofiţîrul care-i luase muierea îl ceru chiar pe acest nou ostaş intrat volintir, fiindcă i se părea că este mai zburdat, curat şi mai scuturat. Dar muierea lui nu l-a cunoscut, măcar că o slujea din zori pînă-n scăpătat de soare. Cînd colo, într-o sară ce-i veni muierii pe chelie, să-l pună pe ostaş s-o spele pe picioare. Spălînd-o el pe picioare, nu ştiu cum se face că-i cade căciula jos şi ofiţereasa care-1 asemuia cu fostul ei bărbat, numai că nu leşină de frică văzînd dovada că bănuiala ei se adeverise. Ce să-i facă ea acuma ? Să-l omoare, ori să-l bage la robie pe veşnicie, numai să scape de el. Căţeaua vărsa venin şi turba de mînie neştiind cum să-i facă facerea curmîndu-i firul vieţii. Avînd ea şi o fetişcană în casă îşi făcu planul s-o omoare zicînd genda-rilor că soldatul a ucis-o de gelos ce era. Şi cum era slabă de minte, nu stătu mult pe gînduri şi într-o noapte îi fură pe cînd dormea sabia din teacă, tăind-o la gît pe tînără fetiţă. După o aşa de mare ispravă îi puse în teacă sabia şi se prefăcu vicleana că doarme. Dimineaţa ea răsculă mahalaua tînguindu-se că tîlharii i-au ucis fata din casă de au lăsat-o săracă. Gendarii îi găsiră sabia ostaşului mînjită cu sînge, îl legară-n lanţuri şi zdup cu el la temniţa cea neagră. Bietul om stă în apă pînă-n brîu, cu broaşte şi şerpi, fiămînd şi biciuit numai să recunoască fapta ce o făcuse. Da el ţinea una şi bună că n-a omorît fata. Călăii însă îl cercetau şi-l răsucea, doar, doar o spune adevărul. Mai la urmă judecata era făcută să fie spînzurat, să-l vadă lumea şi ţara ca nimeni să nu mai facă ce-a făcut el. Şi aşa bietul om îşi aştepta osînda cea nedreaptă ferecat cu lanţuri tari ca să nu mai scape cu viaţă. Mai întîi fu dus să-şi sape singur groapa, iar mai apoi în mijlocul oraşului i s-a ridicat spînzurătoarea. Mulţimea îl privea îngrozită, îl scuipa şi-l blestema pentru fărădelegile sale. Veni un călugăr bărbos cu o carte-n mînă să-i cetească rugăciuni înainte de moarte, însă el nu primi, că cică zor nevoie, el are un frate ostaş de la care vrea să-şi ceară iertare şi să-şi ia ca toată lumea rămas bun, înainte de a pleca pe cea lume. Gendarii nu vrură, dar auzind împăratul, porunci să fie adus numaidecît fratele său şi să-şi facă după obiceiul strămoşesc iertăciune. 269 Cum îl văzu fratele său de cruce, începu a plînge şi a-şi frînge mîinile de· mila lui. — Nu plînge, măi frate-meu, că şi aşa nu-mi ajută la nimic lacrămile tale. Numai tu să afli de la mine că eu mor nevinovat. Na cartea asta, amnarul, iasca şi lumina pe care mi le-a dat moşu ăla, ştii tu cînd ţi-am povestit! — Am priceput tot, frate-meu şi cred că o să ne vedem în curînd, a zis fratele său de cruce ştergîndu-şi lăcrămile şi ţucîndu-1 pentru cea din urmă oară. Gendarii şi călăii l-au împins în mulţume, iar pe frate-su l-au spînzurat în amiaza mare. Noaptea s-au dus şi l-au îngropat ca pe un hoit de cal la o margine de drum, fără pic de cruce la cap, căci nu i se cuvine tîlharului după legea pămîntului, ziceau mai marii preoţilor. Ostaşul însă la mijlocul nopţii s-a dus de l-a dezgropat, a aprins cu amnarul iasca şi lumina, apoi i-a citit din acea carte sfîntă de trei ori şi fratele său de cruce s-a pomenit din morţi. Şi-a luat îndărăt cartea, amnarul, iasca şi lumina şi s-au despărţit. Dar nefericitul om i-a spus fratelui său de cruce că are să-i scrie şi o să-l cate, numai că de răutatea lumii trebuie să plece undeva departe, unde-o da peste oameni, iar nu peste gloată fără minte şi judecată. Şi dus a fost. A colindat el în lungiş şi-n curmeziş cetăţi, oraşe şi sate, dar nicăieri nu şi-a găsit un căpătîi. Cînd mai la urmă află că de curînd murise singura fecioară a împăratului. Vracii şi doctorii chemaţi din toate colţurile lumii n-au avut ce-i face aşa că la palatele mari împărăteşti era multă tînguire, bocete şi tristeţe. Ce să facă el acum? Să bată la porţile împărăteşti ca să-l primească cinstitul de-mpărat. Abia l-a primit bietul împărat, care auzind despre spusele sale, l-a crezut că este ori vreunul care umblă cu înşelătorii ori că are în faţă vrun nebun. Dar el nu s-a lăsat pînă ce noaptea pe furiş a dezgropat-o pe fiica-mpăratului în timp ce străjile plecaseră după beutură şi citind din acea carte frumoasă de trei ori, fata împăratului a înviat! Cînd i-a călcat pragul împăratului cu fiică-sa de mînă, sărmanul tată şi mamă, înnebuniţi de durere era cît pe-aci să le crape fierea-n ei de bucurie. — Ce ceri, băiete, să ţi să facă aia ţi se va da şi face. — Să-mi dai pe fiică-ta să-mi fie soţie, căci aşa a fost scris ca un om de rînd, rupt şi gol, alungat de mulţimea cea nejudecată, să-ţi fie mărite-m-părate ginere. După asta s-a făcut o nuntă mare şi frumoasă, iar el în loc de ţoale plugă-reşti căpătă ţoale-mpărăteşti. împăraţii care veniră din toate colţurile pămîntului se împotriviră zicînd că nu se face un împărat să-şi dea fata după un cioban nătîng, căci n-o să fie uns de Dumnezeu în domnie după moartea-mpăratului. însă bătrînul împărat îi linişti spunîndu-le că se cuvine să-şi dea fiica după un înţelept, căci înţeleptul biruieşte cu tăcerea pe orice nebun şi tot înţeleptul la norod multă linişte şi pace aduce, pe cînd cel lipsit de minte numai tulburare şi necazuri. Şi aşa plecară toţi împăraţii de la nuntă cu buzele umflate, iar tinerii plecară prin împărăţie să se plimbe şi să-şi cunoască oraşele şi oamenii de omenie. Au pus ei Ia trăsură opt telegari albi ca spuma de mare şi au luat ţara în lungiş da şi-n curmeziş pînă ce au dat de oraşul unde era nevasta lui cea necredincioasă cu ofiţîru. Dar în oraş vîlvă mare că se aştepta împăratul cel mic şi că era ziua de osîndit la moarte a fratelui de cruce al micului împărat. Ce se mai întâmplase? Fratele său de cruce află chiar din gura lui nevastă-sa că ea 270 a tăiat-o pe slujitoare, ca să scape de bărbatul ei, crezînd că acesta va iubi-o şi-l va necinsti şi pe ofiţîr. El s-a dus la marele judecător să-i spună despre omor, dar în loc să i se facă dreptate, judecătorii şi gendarii îl găsiră după spusele ofiţerului că este trădător, dînd duşmanului secrete despre oştirea împărătească cu care se afla în stare de război. în zadar se ruga el să fie crezut că nu e spion, că nu e trădător şi că dimpotrivă ofiţerul şi amanta lui sînt necinstiţi ca şi cei ce cred în minciunile lor, că nici în ruptul capului un ostaş nu avea crezămînt la stăpînire nici cît negru sub unghie. De aceea, i se ridica spînzurătoarea. Cînd tocmai să-i puie ştreangul la gît călăul ostaşului sosi împăratul cu împărăteasa cea tînără. — Staţi, fraţilor ! zise tînărul împărat, că e cu judecata nu e cu lopata. Cînd privi mai cu luare-aminte îl recunoscu pe fratele său de cruce întrebîndu-1 dacă se simte vinovat. Dar ostaşul îi povesti întreaga întîmplare cu fărădelegile de la casa ofiţerului unde el ajunsese ordonanţă. Atunci tînărul împărat îl chemă pe ofiţîr, zicîndu-i: — Căpitane, e vinovat ostaşul tău? — E vinovat, mărite împărate, e trădător de ţară, e spion! — Să ştii că dacă e nevinovat după ce-1 veţi spînzura eu am să citesc dintr-o carte şi va învia, iar în locul lui în ştreang vei sta dumneata cel care-1 învinuieşti. Deci judecă bine dacă vrei să nu mori, căci cine e nevinovat va învia. — Slăvite împărate, el este un mare vinovat, ar merita să i se taie capul cu satirul şi a i se arunca la cîini. Este cel mai mare duşman al patriei şi al neamului. Atunci împăratul făcu semn să-şi facă treburile călăii şi judecătorii cei cinstiţi şi drepţi pînă ce fratele său de cruce fu înălţat în ştreang măcar că striga că este nevinovat. După ce muri îl puseră în leagăn bun pentru înmormîntare. împăratul aprinsă lumina şi-i ceti la cap de trei ori acea rugăciune făcătoare de minuni şi ostaşul se ridică din coşciug. Lumea rămase uluită şi înmărmurită ca în faţa unei minuni nemaivăzute. împăratul se apropie de ostaş, spunîndu-i: — Măi fîrtate, eu sînt fratele tău de cruce, iată-mă acuma ajuns ca împărat în împărăţia mea ! Am plecat în lume precum ne-a fost vorba să te caut şi iacă am dat de tine chiar în ceasul cel bun. Acum a venit vremea să-i judecăm noi pe adevăraţii vinovaţi care nu trebuie iertaţi nici de către împăraţi. Apoi se adresă mulţimii, cerîndu-i să-l cheme pe ofiţîr să puie capul în ştreang, fiindcă cel nevinovat a înviat. — Ei, ce zici, căpitane, vezi că omul curat şi nevinovat a înviat iar cel spurcat şi taler cu două feţe singur şi-a săpat groapa ? Iată că vremea scoate la iveală şi arată lumii minciunile. Acum răsună glasul norodului care vine cu înverşunare nebiruită şi putere neîntîlnită şi cere moarte pentru tine şi judecătorii nedrepţi şi făţarnici. Un bătrîn cu barba pînă-n glezne îngenunche în faţa împăratului şi sărutîndu-i picioarele îi zise: — Mărite împărate, Mare luminate. Să fii blînd la toate, Pînă und* se poate, Da l-ai răi dă moarte! 271 împăratul se ridică în şeaua calului scoase sabia şi porunci oştirii să-i puie în ştreanguri pe judecătorii necinstiţi şi ofiţîrul mincinos. Mulţimea privea la toate astea cu groază şi cu mulţumire. Dar cînd vru să plece, căci orice tîrg se sparge şi tot începutul are şi sfîrşitul, ceru poporului să mai stea că mai este o judecată. Poporul privi nedumerit şi năuc. în mijlocul pieţei fosta lui soţie îşi ştergea lacrimile sub picioarele ofiţerului care atîrna-n ştreang. El o chemă pe sărmana femeie spunîndu-i cuvinte de îmbărbătare, apoi 0- ntrebă dacă nu cumva are şi ea pe suflet vreun mare păcat şi n-a călcat vreun jurămînt. Muierea înfipse capul în pămînt ruşinată, spunînd că n-are nimic pe suflet. — Bine, dacă nu-ţi aminteşti de jurămîntul dat faţă de bărbatul tău care s-a îngropat de viu o dată cu tine şi care te-a-nviat din morţi, eu am să-ţi amintesc de toate, zise împăratul. Şi-i arătă semnul săbiei din creştet amintindu-i de omorul slujnicei. După asta ea a început să plîngă, cerîndu-şi iertare, că aşa sînt oamenii supuşi păcatelor. însă împăratul i-a amintit că ea a cerut ca cel ce va călca jurămîntul să se arunce în prăpastie din piscul muntelui cu vîrful înfipt în cer. împăratul 1- a arătat piscul, ea s-a urcat ajutată de ostaşi, iar din vîrful cerului s-a prăbuşit în prăpastie, vulturii sfîşiindu-i resturile rămase din trupul ei cel blestemat. Şi întorcîndu-se împăratul către norod, povesti trista întîmplare, iar mai apoi zicîndu-le: — Luaţi aminte că fraţi sîntem şi se cuvine să tragem învăţătura că numai acel om găseşte mai bine şi mai frumos, care apără pe cel nevinovat, iar credinţa voastră să n-o daţi orişicui, să cumpăniţi mai întîi şi să n-o daţi porcilor, precum eu am făcut la tinereţele mele. Dar fiindcă-i anevoie a cunoaşte ce altul gîndeşte, omul să judece cu capul şi nu cu inima. De-aci plecă împăratul cu soţia sa, fratele de cruce, urmat de norodul fericit şi mulţămit că au dat peste un împărat drept şi înţelept. Şi aşa veni vremea de se adeveri că omul are mai multă credinţă şi virtute decît muierea, căci: Fetiţa frumoasă, Ce cînta pe faţă, Cu ieduţu-n braţă, Lîngă căprăreaţă; N-avu jurămînt Şi nici crezămînt! MOARA LU ŞEBAN Trăiau odată într-un sat depărtat trei fraţi, care rămaseră de timpuriu săraci, fără mumă şi fără tată. Se gîndiră ei, se suciră, ce să facă, ce să dreagă, ca să-şi afle pîinea pentru gură şi să trăiască şi ei ca toată lumea. Atunci cel mai mare dintre fraţi zise: — O să ne ducem la lucru, unde vom putea şi unde vom nimerea. Plecară toţi trei şi ajunseră în valea Căligioaiei la Orman Gripa. Fratele cel mai mare zise la cel mijlocari: 272 „Ce să-l mai ducem cu noi şi pe cel mic ! Nu vezi că nu putem găsi de lucru pentru noi, dar mi-te de el ? Mai bine să-l lăsăm adurmit în pădure şi să fugim55. Cel mic, cum se sculă, se sperie căci se văzu singur fără fraţi pe lîngă el. După ce plînse, plînse amarnic, o porni în jos şi ajunse la Moara lui Şeban. Cum intră în moară, întuneric beznă. Nu era nici o vietate, în afară de un cocoş pripăşit prin astă moară părăsită. Ca să nu-i fie frică, intră în coşul morii şi adurmi. Peste noapte se abate din cale o vulpe, un lup şi o ursoaică, intră în moară şi stau la taifas. Stau ciuci pe coadă şi se năcăjeau ce isprăvi au mai făcut fiecare. Mai întîi vorbi vulpea: — He-heee! suratelor, eu dau tîrcoale pe lîngă garduri şi mînc la puici timpurii. Atunci lupul, flămînd, se sculă zicînd: — Dacă e aşa plec la bilincu de oi al lui Lugopci să mănînc o oaie stearpă şi grasă. Auzindu-1 ursoanea, îi zise: — He-hee! şi eu mă duc la un iavore mare, în cîmpul de la Voiniţa, să mănînc miere cît pot. Cînd se crăpă de ziua, se auziră în depărtare cîntînd cocoşii. Vulpea, lupul şi ursoaica fugiră care-ncotro după treburile lor, iar în moară rămase feciorul şi cocoşul. Cocoşul, nedumerit, l-întrebă pe fecior: — Tiii, un ficior aici! Ce cauţi, copile, în moara părăsită, unde numai dracii îşi fac noaptea culcuş ? Atunci ficiorul răspunse: — Uite, eram trei fraţi şi în timpul nopţii fugiră, iar pe mine mă lăsară adormit în pădure. Ce era să fac ! Să vin să mă adăpostesc în moară. — Ficiorule, este-n pod un tăgîrcioc plin cu bani pitulat de hoţi. Du-te ia sacul de poli şi mergi la bilincu Lugopci şi cere-i să-l junghie pe Chisem berbecul, să-i iei măduva din cap şi să mergi cu ea la fata împăratului s-o lecu-ieşti de crastă. Copilul luă paralele şi fugi la bilincu Lugopci, zicînd către păcurari: — Vreau să fiu oaspe la voi în astă-sară ! — Bine, rămîi! Şi rămase la bilincu. Sara se strînseră păcurarii pe lîngă foc şi fiecare începu să pricăjească cum se pricepe şi cum îl taie capul. Coapseră pîine în cuptor, apoi păcurarul cel mare îi pofti la masă. — Veniţi să mîncaţi! Avem caş, lapte, urdă şi pîne, începeţi de cinaţi. — Nu, eu nu cinez ! zise feciorul. Vă dau o sută de galbeni să-l jungheaţi pe berbecul Chisem. Atunci păcurarii căzură pe gînduri şi se mirară ce vrea copilul cu berbecul lor cel mai gras şi bun Chisem! După ce se chibzuiră, zise fratele cel mare: — Ţi si faţim fratre, slă junghiem berbeţili ca să luăm parali ceste? Atunci ceilalţi fraţi răspunseră: — Tunţi slă junghiem! Ficiorul le dădu suta de poli de aur, păcurarii tăiară pe Chisem şi-l fiarsără. Copilul frînse capul la berbece, scoase măduva şi zise: — Hai, picurări, mîncaţi acuma ! Eu plec că am treabă. Şi se duse el la fata împăratului. Cînd la poarta împăratului, văzu mare înghesuială de ichimi, unii intrau, alţii ieşeau, ca s-o vindece numai pe fată de crastă şi nu puteau. întrebă el pe slujitorii din faţa porţilor: — Ce-i aicea? Văd lume care intră şi iasă, se duc şi vin, dar toţi trişti. — Fata împăratului e bolnavă de crastă, îi răspunse un slujitor. — Ce nu mă vor pe mine, să mă duc eu s-o văd ? 273 Merseră slujitorii de-i spuseră împăratului ce vrea ficiorul. — Să intre şi el! Destui au intrat şi nimic n-au făcut; poate că el va face vreo minune. Ficiorul intră în odaie, văzu fata, scoase măduva, o unse pe cap şi pe unde avea crastă. Dimineaţa cum se sculă fata, era sănătoasă. Fata sări-n sus ca iedul de bucurie şi merse la scaunul lui tată-su de aur pe care şedea, zicîndu-i: — Tată, eu feciorul acesta voi să-l iau de bărbat. Atunci împăratul se miră şi se gîndi ce să facă ? Cum o să dea el fata după un copil sărac ? — Fato, da ista-i ficior sărman, din popor, iar tu eşti de viţă împărătească. — Dacă-i sărman din popor, eu îl vreau de bărbat! împăratul n-avu ce să facă şi mărită fata după feciorul sărman. Pe urmă-î întrebă pe ginere: — Hei, ficior, ce bacşiş pofteşti, că-mi lecuişi fata? Atunci copilul zise: — Eu voi civa, să-mi faţi un han în campu di Voiniţa lîngă un iavure mare şi să dau bacşiş la lumea nevoiaşă. Să vină lumea să mănînce, să bea şi să doarmă şi nimic să nu plătească. — Bine, faţim şi asta ! răspunse împăratul mulţumit. Şi-i ridică un han frumos, unde lumea venea, mînca, bea, dormea şi fugea, fără să dea o para din buzunar. Atunci, auziră şi fraţii lui că la cîmpul de la Voiniţa se mănîncă, se bea şi se doarme de-a ficea. — Ai, să ni duţim şi noi! ziseră ei. Şi se sculară şi se duseră la acel loc minunat cu lume multă, necăjită şi veselă că aici toate pe degeaba se primesc. Feciorul, văzu cum vin pe drum. doi oameni şi le porunci la izuichiori: — Ceia doi oameni, cari vin slă daţi să mancă, bea şi doarmă, iar cîn’ să fugă să-i puneţi în odaie şi închideţi, ei să vină să plongă la mine. Izuichiorii aşa făcură precum li se poruncise. Le aduseră mîncare, băutură şi-i închiseră în odaie. Văzînd ei că nu este cu dreptate, se plînseră la izuichiori: — Toată lumea vine, mîncă, bea, fuge şi nu plăteşte şi numai pe noi ne închideţi? — Să-i spunem la cirbăgoaia, să vedem ce zice? Se duseră la stăpîn şi-i spuseră că cei doi călători plîng că numai pe ei îi ţin închişi în odaie. — Să vie la mine-n odaie ! zise feciorul şi izuiciorii îi aduseră pe cei doi oameni. — Di unde iţ? — Noi im din Macedonia. Eram trei fraţi, unu era mic şi nu puteam să-l luăm cu noi. L-am părăsit în valea Călăgioaiei şi nu ştim ce si fasi? — Eu sîm frate cela mic ! Ei atuncea se mirară, de unde atîta bogăţie pe capul lui. — Nu trebuie să ştiţi! Le răspunse fratele cel mic. Staţi, mîncaţi, beţi cît vreţi şi să ghiţi lîngă mine. însă dracu bagă colacu. Degeaba-şi ţine capul în poalele mă-si, că tot răstoarnă carele cu coada. Aşa şi ei, nici una, nici alta, să afle cum s-a îmbogăţit frate-su: — Nu, nu rămînem ! Vrem să ne spui stina di unde fise- şi tu vuţia. cesta, ca si noi voem. — Nu poci, nu poci, că e rău de voi a spune adevărul. — De nu spui, noi te omorîm pe tine, ziseră cei doi fraţi mai mari . 274 — La moara lui Şeban le aflai parali. De vreţi duceţi-vă să daţi de rău. Cei doi fraţi se sculară şi se duseră la moara lui Şeban. Intrară în moară şi ubidiră ca să afle banii şi să se îmbogăţească ca şi fratele cel mic. Rămaseră acolo să doarmă peste noapte. Peste noapte veni iar lişiţa, lupul şi ursoaica şi începură să se plîngă că nu mai găsesc de mîncare. Lupul o întrebă pe lişiţă: — Cum o duci cu puichili? — Cînd era cocotu pi grindă, o duceam bine. Mîncam puichili, iar acuma na aflu nimica. Leagă eonii de pi mini di mi rup ! — Dar tu, lupule? — Eu tare rău ! zise lupul. Caum stătea Chisem berbece la bilioncu Lugopci oi sterpe mîncam. Iar acum m-am învăţat cu traiul rău şi zic că o duc bine. — Dar tu, ursoane, cum trăieşti? o întrebă lupul. — Pînă nu era hanul de la Iavoru din Voiniţa, mîncam niare, ponă mi săturam şi cuma di nouă ani caut şi nu mai găsesc hrană. — Suratelor, zise vulpea: voi nu ştiţi că dracu zace-n inima prostului! Să ştiţi că-n seara aceea, cineva a ascultat şi de atunci nu mai pică puichili dulci. Ia să ubidim noi nu ne ascultă şi acum cineva ! Şi plecară să caute prin colţuri, prin pod şi prin coş. Cînd în coş, ursoaica puse laba pe ei şi zise: — Staţi, suratelor, că aflai cine ascultă ! Se năpustiră peste cei doi fraţi sălbăticiunile de-i mîncară, se săturară şi veseliră nevoie mare, că aşa a fost de cînd lumea: Cine e cu mîna lungă Pierde şi ce are-n pungă ! * III BASME DESPRE ANIMALE CUM A PĂCĂLIT VULPEA LUPUL Cică, trăia odată, pe cînd lupii ai albi, stăpîni peste o pădure mare şi întunecoasă, o vulpe şi un lup. Pe acea vreme vietăţile sălbatice se adunau la sfat în luminişul codrilor şi stăteau de vorbă, făcînd planuri cui să-i mănînce pielea, noaptea. Lupul, mîncase toate lighioanele codrilor şi cît pe-aci eria să-i vie de hac şi cumetrei vulpe, dacă prin isteţimea ei nu cuteza să-l păcălească şi să-şi lungească zilele ! Vulpea să linguşea pe lingă lup, lăudîndu-1 că este ală voinică, fioroasă şi face dreptate în pădure; adică mănîncă ce apucă fără de nici o judecată şi dare de samă. Lupul se simţia îngîmfat şi cînd vulpea îi îndruga verzi şi uscate, îşi lingea sîngele de pe mustaţă şi da din coadă în semn de prietenie cu vulpea. într-o zi, după o iarnă grea, cînd încă nu-şi schimbase părul, lupul, lihnit de foame, abia apucase să iese din bîrlog, vru să fure o oaie, însă nişte cîni ciobăneşti îl scărmănară bine, jumulindu-i o parte din piele. Abia tîrîndu-se la culcuş, vulpea îl auzi schincind prin tufani şi văitîndu-se ca pe patul morţii. Se apropie de lup şi tremurînd de frică îi zise: — Bună ziua, cumetre ! — Mulţămesc, cumătră vulpe, bine-ai venit la bîrlogul meu. Şi fu gata s-o sfîşie pe vulpe de foamea ce-1 chinuia. Dar vulpea, şireată cum este de felul ei, îi ghici gîndul şi i-o luă înainte zicînd: — Cumetre, am auzit că ai căzut la pat şi tare m-am întristat, de aia ţi-am adus un cotoi de găină să-ţi mai vină puterile la loc. — Dă-1 încoa mai fuga, zise lupul, apoi o privi înduioşat de grija ce i-o poartă vulpea, iar din ochi îi scăpărau schintei de foame, încît pe loc înghiţi hartanul, jupuit de carne cu băgare de samă de cumătră. — Cumetre, am venit şi cu o veste bună şi vreau să-ţi îndulcesc inima. Ascultă, îţi spun o taină mare. Desară este nuntă la un om bogat în sat şi eu vreau cu vicleşugurile mele în timp ce joacă ora să le mîncăm toate şomoldoacele din stome. Ştii, eu am văzut că au tăiat numai boboci de-ai graşi, aşa cum îţi place. Lupului îi lăsă gura apă, apoi cu o labă se şterse pe la bot şi răspunse: — Dacă e vorba de boboci graşi, hai să ne grăbim, că vezi soarele este la scăpătat! Abia acuma îmi dau sama cît de bună eşti cu mine, am să-ţi port toată viaţa recunoştinţă, şi-mi voi înfige colţii în orice vrăjmaş care nu-ţi va da pace ! Tu-mi eşti o adevărată prietenă. 279 — Să mergem, cumetre, şi să fii cu băgare de samă să faci tot ce voi zice eu că doar mă ştii cit de pricepută sînt în vicleşuguri şi înşelătorii. Şi ca doi fraţi de cruce, lupul şi vulpea o porniră: Pitiş, pitiş, Din tufiş, Prin aluniş, De ajunseră-n Corniş ! Cînd pe furiş, Cînd -pe ocoliş, Cam pe-nserat Ajunseră-n sat! Se strecurară pe lîngă garduri, prin grădini, coşeri, babe şi muieri şi ajunseră la casa cu nunta. Cine-i vedea, credea că sînt cîni şi nu-i alunga. Se pitulară prin spatele casei şi poposiră lîngă un şopron. Se auzea cîn-tecul lăutarilor şi îi îmbia un miros de carne de oaie şi purcel fript. Săriră pe şopronul scund şi de aci hop, sus pe casă. Acuma erau aproape de coşul casei pe care se ridicau spre cer mirosurile ispititoare de bunătăţi. — Ştii ce e, cumetre, zise vulpea, acuma este timpul să vedem ce să petrece în ogeacul casei. Hai să privim jos prin coşul casei, că-mi vine să leşin din miroasele fripturilor şi este vremea să ne cam grăbim. Lupul, cum auzi, zis şi făcut se lipi de coşul casei simţind tot mai bine mirosul de berbece şi perişoare. Să lingea pe bot şi-i curgeau balele, că-i lăsa gura apă, apoi zise către vulpe: — Cumătră, te rog, să ne grăbim oţîră că simt cum mă apucă ameţelile . şi vreau să mă văd odată sătul ! — Bine frate, ai puţină răbdare numai aşează-te proptă şi ţine-te bine de coşul casei să văd eu unde joacă hora şi precum e rînduită mîncarea? Lupul cuprinse cu labele dinainte coşul, iar vulpea i se sui în cîrcă şi. privi în jos. Pe lîngă foc, erau aşezate numai oale cu carne, iar ora se juca de scăpărau schintei din opincile nuntaşilor. — Cumetre, e minune mare pe lîngă foc, numai stome cu carne de oi şi berbeci, care mai pline, care mai goale şi în vatra focului un purcel. — Dă-te puţin mai jos, cumetre lup, să vedem ieste vrun cocoş în oală? Lupul se lăsă puţin în jos cu labele şi căzu peste oale, stomele ale mari să răsturnară, nuntaşii se sprijiniră de spaimă care încotro gîndeau că a început să ploaie cu lupi. Vulpea dacă a văzut s-a lăsat încet în jos, a înşfăcat o găină din tipsie şi dusă a fost în tufă. După ce a mîncat găina, s-a şters pe bot cu lăbuţa şi s-a dus la cumătrul lup: — Bine, cumetre, să poate una ca asta, să mă laşi singură să mă bat cu o nuntă întreagă? Vezi, ieu te-am aşteptat că poate aimîndoi dam o raită pin oalele şi stomele nuntaşilor. Hei, ce păcat că te-ai grăbit şi ai luat-o la sănătoasa în vizurină. — Nu ştiu, cumătră vulpe, eu zic aşa că mi s-a părut că eu am aluneca t pe coş în oalele cu perişoare şi nu tu m-ai împins. — Doamne fereşte, la ce te poţi gîndi; nu e păcat de Dumnezău să crezi că eu sînt în stare de o aşa mîrşevie? Eu care mă gîndeam să pornim şi noi ca boierii la agelîc să ne ierte şi nouă Dumnezău păcatele ! Să nu mai spui una ca asta că mă arunc în văgăuna asta de-mi fac de cap ! 280 — Doamne, cumătră, aşa mi-a venit mie pe limbă, da jur că n-am să mai cred că eşti şireată ca alelante vulpicele. O să facem minuni pe socacele astea după iezi şi găini. CAPRA ŞI LUPUL Cică odată un lup s-a abătut pe lingă o tîrlă şi văzînd nişte capre grămădite culcate, s-a repezit la una din margine. Capra, speriată, ca să scape, a zis lupului: — Lupule, uită-te ce slabă sînt, numai osul şi pielea pe mine ! Lasă-mă pînă la toamnă să trăiesc şi să mă hrănesc bine, cînd mă voi îngrăşa, atunci să vii să te saturi din carnea şi blana mea. La aceste vorbe lupul rămase pe gînduri şi văzînd capra cu oasele ieşite de slabă ce era, îi zise: — Bine, căpriţă, dar cum am să pot eu afla că tu eşti aceea cu care ne-am înţeles ! — Să mă strigi tare pe nume : „Păsărică” ! — Bine, dar să nu uiţi cum te cheamă şi plecă lupul mulţumit că la toamnă va avea ceva gras de mîncat. Veni timpul şi se apropie de cîrdul de capre, care dormeau în tîrla lor. Lupul strigă: — „Păsărico”, ieşi grăsuţo să te mînc, Că eu, dragă, lupul sînt! Capra care se furişase în mijlocul celorlalte capre, după păţania din vară îi răspunsă: — Păsărică mi-a zburat, Iar lupul s-a săturat; Să nu strig acu ciobanu, Să te-omoare cu toiagu? ! Lupu, auzind acestea de frica ciobanului şi de mînie că a fost păcălit de capră, pusă coada-ntre picioare şi îşi văzu de meserie în codru, lăsînd caprele-n pace. STAN FLUERĂTORUL A fost odată un pescar pe care-1 chema Stan Fluierătorul, ce făcea negoţ cu peşte. într-o zi, mergînd el cu o căruţă de peşte la tîrg, în drum a văzut o vulpe moartă. îşi zise: — Ce mai blană am să fac nevestii din tine, vulpe. O ia şi o aruncă în căruţă. Pe drum, vulpea care se prefăcuse moartă, a aruncat tot peştele pe drum, apoi a sărit din căruţă, l-a adunat şi dusă a fost în vizurina ei! Cînd Stan ajunge la tîrg, ia peştele de unde nu-i. Nici peşte, nici vulpe. Şi-a închipuit că vulpea i-a făcut-o ! Ca să se răzbune pe vulpe, a pregătit un ospăţ mare, cu toate bunătăţile şi a chemat la ospăţ pe urs, pe lup> 281 pe iepure şi pe vulpe. înainte, omul nostru aşternuse pe jos foi de lipan şi a întins masa. După ce ursul, lupul, iepurele şi vulpea au venit, i-a ospătat bine şi apoi i-a poftit să se culce. înainte de culcare a făcut cu ei un legămînt. Cel care peste noapte va murdări covoarele, va ii vai de pielea lui, va face blană din ea. După ce au adormit, fiindcă erau şi puţin chercheliţi, Stan Fluierătorul, ca să-şi răzbune pe vulpe, a făcut terci din tărîţe de grîu şi a turnat pe covor la fiecare la fund, iar la vulpe i-a legat de coadă un mestecău. Cînd s-a trezit întîi ursul, a zis către lup: — Frate lup, eu am murdărit covorul! Lupul s-a pipăit şi el la fund şi a zis: —■ Şi eu, frate ursule ! Atunci lupul întrebă: — Dar tu, frate urechilă, ce ai făcut? Urechilă spuse: — Şi eu, frate lupule, am murdărit covorul şi m-am murdărit şi pe mine. Atunci iepurele a zis şi el către vulpe: — Dar tu, cumătră vulpe, ce-ai făcut? Vulpea s-a pipăit şi ea la fund şi a zis: — Ei, eu m-am murdărit şi am murdărit covorul, şi maţu mi-a ieşit! Atunci, ei au zis: — Hai să fugim să nu ne vadă Stan, că ne ia pielea şi ne-o face cojoc. Cînd s-au sculat să fugă, Stan Fluierătorul îi simţi, fiindcă nu dormise şi stătuse la pîndă. Cînd au luat-o la fugă, Stan pune mîna pe vulpe care nu putea fugi din pricina mestecăului; pe care Stan o jupui şi pielea o făcu blană, aşa cum spusese cînd o găsise pe drum. ARICIUL ŞI VULPEA Odată, pe culmea unui deal acoperit cu vii şi păduri de stejar, trăia un arici, cuminte şi sfiicios, care-şi vedea de treburile lui, pitulat pe după tufişuri, pîndind vreun şarpe să-i sucească capul şi era micuţ cît un ghem, că n-ai fi dat doi bani pe el. Ceilalţi arici se mai adunau la sfat, se mai certau pentru cîte o ghindă, da ăsta sta deoparte şi privea ca un filozof fără să zică o vorbă. într-un tufiş din apropiere, puiasă o vulpe vreo cinci pui. Aricii dădură veste peste plai şi prin văi şi se ospătară cu puii vulpii în timp ce ea ţinea cu tot dinadinsul să-i vie la un cocoş ţanţoş de prin ţarini de hac. Cînd veni vulpea cu cocoşul, ia puii de unde nu-s ! îi mîncară o droaie de arici, nebunatici şi îndrăzneţi de mama focului! Vulpea s-aşeză pe coadă în faţa cîrtogului şi de mila puilor să pusă pe plîns, chemînd toate alele pădurii să vie să vadă năpasta şi să se ospăteze la pomana pe care o făcea pentru sufletul puişorilor ei. Şi, în cîteva clipe, în luminişul pădurii veniră la casa vulpii: lupi, urşi, vulturi, arici şi alte jivine sălbatice. 282 — Vai, suratelor, v-am chemat să vă ospătaţi la pomana puişorilor mei. I-o fi mîncat şi pe ei vreunul din vecinii mei! Săracii de ei, nu-mi pare rău decît de pielea lor că putea vrun om sărac, mîne-poimîne să-şi facă vrun cojoc, da încolo nici nu-mi pasă de ei! Bine a făcut cine i-a mîncat, că de nenumărate ori le-am spus: staţi mă dolofanilor pe lîngă cîrtog, puneţi-vă lacăt la gură şi nu chirăiţi cînd trece vreo ală strină prin tufă ! Mai ogoiţi-vă, mă neastîmpă-raţilor, că văd că aţi căpătat aripi şi aţi prins gust la carnea de găină? De aia zic, iar să-i mulţămesc cumetrei sau cumetrelor care le-a venit de hac şi m-au scăpat de pîrliţii ăia de copii. Păi cum să nu li să-ntîmple, fă, rău, cînd o luaseră razna prin crînguri lacomi după orătănii! Dacă aş şti cine le-a făcut de petrecanie, le-aş da cocoşul ăsta întreg să-l îmbuce! Aricii, cum auziră, dădură cu bîta-n baltă, încît toţi se repeziră la vulpe spunîndu-i: — Cumătră, eu am mîncat jumătate dintr-un puişor de vulpe. — Ţie îţi dau din cocoş zise vulpea. — Eu am mîncat unul întreg, zise altul. — îţi dau cel mai mare ciolan, să ştii! — Ba eu am mîncat din toţi cîte ceva, crezînd c-oi da peste vreunul să nu-i pută carnea. — Ţie îţi dau întregul cocoş. — Suratelor, zise vulpea, daţi-mi voie dacă-i aşa să facem o horă zdravănă şi să ne veselim, că am mare bucurie şi fericire, fiindcă vecinii mei aricii mi-au făcut un bine, cum nu se poate bănui. Şi în loc să plîngem, să ne veselim. Hai să-i dăm drumul la un şir să se cutremure pămîntul! Şi unde începură să cînte păsările, greierii, broaştele să ţie isonul, iar veveriţele spînzurate pe crengi se îngînau de se înveselea toată pădurea şi săreau schintei din picioarele urşilor, lupilor, iepurilor şi ălorlalţi viezuri. Da printre ei ţanţoşi dărîmau pămîntul sub picioare aricii, amestecaţi printre jivine. Da focul să-ncintă şi cum săreau aşa în neştire, mai călcau pe cîte un arici. Ariciul zicea: Chiuu! Da lupul ori ursul offf! fiindcă din picior îi cura sînge. La un timp vulpea se văzu jucînd singură fiindcă toate alele îşi sugeau sîngele ce le cura din labe, iar aricii să văitau de spinare. Toţisevăitau care pe unde putea, numai şireata vulpe rîdea pe sub mustaţă. — Vai, dragii mei, nu vă plîngeţi, nu vă olicăiţi, nu vă tăvăliţi şi mai bine să vă duceţi fiecare la bîrlogul vostru şi cînd o să ne simţim bine, iar am să vă chem eu şi atunci o să facem un zaiafet să se ducă pomina peste nouă ţări şi mări. Da să rămînă numai aricii, că-i văd tare zbîrliţi şi supăraţi şi aş avea dorinţa să le mai înveselesc inima. — La bună vedere, cumătră, ziseră alele pădurii şi se afundară în codri, lingîndu-şi labele pline de sînge. — Să veniţi cu voie bună, suratelor şi s-aveţi cale uşoară zise vulpea. Aricii se îngrămădiră pe lîngă vulpe dornici să se ospăteze cu vulpea din ciolanele cocoşului pe care vulpea îl ţinea în gură. Apoi prefăcută le zise: —Aricilor şi aricioaicilor, ia întindeţi fă un dans colea pe iarbă verde şi ca să ne înveselim să ne jucăm de-a pitişul. Eu mă duc după un tîrşog, chem pe unul din voi, îl pitul şi cînd l-oi chema pe-al doilea, el vine să-l cate. Dacă-1 găseşte primeşte un şomoldoc mare din cocoş, dacă nu-1 găseşte, primeşte răbdări prăjite. 283 — Biine ! biine ! hai să începem jocul ziseră într-un glas aricii. Numai unul sta deoparte tăcut şi morăcănos. Jocul începu. Vulpea se pitulă după un tufan de un stat de om şi zise: Arici pogonici, Vino, frate,-aici, Treci-n ascunziş, Mergi rostogoliş, Te plimbi p-ici, Pin aluniş; Să crape de ciudă Cin’ nu-ţi dă de urmă, Dar care v-a da, Cocoş va mînca ! Un arici mai iut’ şi îndrăzneţ: ţîşti ! ţîşti ! şi ajunse la vulpe. Vulpea îi zise: fă-te că te chirăi, o dată de două ori, da nu cere ajutor şi pierde-te printre tufe. Atunci vulpea apuca pe arici de cap îi zdrobi creierii şi-l aruncă mort într-un tîrşog. Pe urmă chemă pe-al doilea arici din nou zise: Airici pogonici, Iar dă-te pitiş, Colea în tufiş, Pe frate-tu găsişi ! Ariciul, cum venea, vulpea îl apuca de cap, ţipa o dată, da cu el de copac şi-l arunca mort în tufă, lingîndu-se de sînge că aricii o înţepau cît puteau pînă-i omora. Aşa-i omorî vulpea pe toţi aricii, de mai rămăsese doi arici. Un arici şi o aricioaică. Ariciul mai cuminte îi zise lui sora-sa: fă, fetiţo, nu avea încredere în vulpe, bag de seamă că toţi am tăbărît la vulpe ca furnicile la stejar şi pot să-ţi jur că după cum nu vei găsi iepuri în biserică, nici pe frăţiorii noştri n-ai să-i mai găseşti în viaţă. Tu nu vezi că asta este o vulpe bătrînă unsă cu toate unsorile? Apoi vorba aia, de mincinoasă ce este: Purecele cînd i-o place, Cît un elefant mi-1 face. Păcat că voi credeţi în vicleniile ei şi pe toţi o să vă potcovească de o-s-o pomeniţi pe lumea ailaltă ! în timpul ăsta vulpea strigă aricioaica. Ea merse cu băgare de seamă şi cînd fu gata vulpea s-o prindă de cap, aricioaica pac- şi trase capacul de ţepi peste ea. Vulpea, mînioasă, îi da ocol şi nu mai ştia ce viclenii să mai scornească să-nşele ariciul. întoarse spatele, ridică coada şi-i dădu drumu la apă caldă pe aricioaică. Aricioaica, răbda apa caldă şi sărată, însă nu se lăsă l Dacă văzu că n-are ce-i face împinse gogoloiul de arici pe coastă-n vale într-un pîrîu, aici aricioaica simţind cum se duce pe gîrlă, vru să-şi vadă moartea cu ochii, şi cum scoase capul de la adăpost, vulpea, haţ ! şi-i zdrobi capul sărmanei. Pe urmă, se duse şi la cel din urmă arici, începînd a striga: — Măi arici, pogonici, Vino, tîrîşi, grăpişi, Uitaţi fraţii toţi aici, Pitulaţi prin tufiş ! 284 Iar ariciul cel mărunţel şi cuminte îi răspunse: — Vulpe, eşti mare vicleană, De n-ai pe lume samă; Cu mine ai greşit-o, Năşica ţi-ai găsit-o. Cînd cîinii veghează, Lupii nu cutează, Vezi-ţi de găinării, Şi lasă-mă-n pustii. Da vulpea dacă văzu că are de-a face cu un arici pe care nu-1 poate înşela, rînji către airici şi începu să îndruge cai verzi pe pereţi. Da din tot ce spunea, ariciul nimic nu credea, pe o ureche îi intra şi pe alta îi ieşea. Ariciul, văzînd că vulpea se străduieşte pe ocolite să-l înşele, zise: — Cumătră, lasă-te păgubaşă, că niciodată n-ai să poţi să faci din cal măgar. — Ai dreptate, cumătră, văd că de aici înainte cu dumneata n-o să mai fac eu boi bălţaţi şi deşi boul cu bivolul nu se potrivesc la jug, eu îţi cricesc să fim prieteni! — Mie îmi place să fiu prietenă cu toate alele, în afară de cele lacome. Dar dacă zici, hai să fim, răspunse ariciul. — Drept mulţămire, eu te poftesc să mîncăm struguri abia pîrguiţi în via unui popă colea pe creştetul dealului. — Merg cu tine, cumătră, cu învoială ca să nu mai încerci să mă potcoveşti. Şi plecară la vie. Mergînd aşa pe drum, vulpea înainte şi ariciul pe urmă, vulpea întrebă pe arici: — Ariciule, văd că te tragi la urmă, fugi de mine ca dracul de tămîie, spune-mi drept cîte minciuni ştii tu? — Iar umbli cu şoalda. Păi ştiu numai trei. Da tu cîte ştii? — Eu ştiu atîtea că ai umple un car, o traistă şi un sac şi tot nu ar fi adunate laolaltă toate. — Ei, păi de aia eşti meşteră să tragi sforile. — Iar tu cu trei minciuni ai să mori de foame, asta s-o ştii de la mine, că lumea trăieşte din minciuni. Eu sînt gata să-ţi vînd cîteva minciuni. — Tacă-ţi gaiţa, cumătră, degeaba-mi descînţi, că eu mă mulţumesc cu ce am învăţat de la părinţii mei, n-am trebuinţă de învăţătură de la străini. Ştiu că tu în găina vecinului vezi o curcă. Mai bine să mergem la via popii. — Să mergem, cumătră, dacă n-avem altceva de făcut şi au trecut prin ţarini oprindu-se în marginea viei. în capătul ei era un alîngari cu boji şi ierburi. Vulpea pitiş înainta, iar ariciul urmînd-o încet, încetişor. Mîncară ei bine la vială, braojhină, ţîţa oii, coarnă, tămîioasă şi alte soiuri de struguri de li se umflase burta ca cimpoiul. Cînd să plece, vulpea căzu jos într-o fîntînă. Se uită în sus la arici plîngînd şi rugîndu-1: — Ariciule, spune-mi o minciună şi scapă-mă de la moarte. Că mă omoară popa. — Nu pot, cumătră, că dacă-ţi spun o minciună, mai rămîn cu două şi atunci ce mă fac, nu am decît să mor dacă-n lumea asta nu se poate trăi 285 decît din minciună. Tu ştii destule, scoate una din carul tău şi scapă-ţi blana de la argăsală. — Cumătre, nu e vreme de glumă, îţi cer numa o minciună să-mi spui şi ca o roabă te-oi asculta toată viaţa, numai scapă-mă din mîinile popii. — Prefa-te că eşti moartă. Popa o să te vadă aşa cum miroşi ca dracu, o să te arunce afară din groapă, atunci tu s-o iei fuga prin aluniş, pînă-n vîrful din grindiş. Cînd veni popa, privi în fîntînă şi văzu vulpea moartă. Se scoborî la ea şi după ce o măsură cu luare-aminte, îşi dădu seama că e moartă, o luă de picioarele de dinapoi şi o aruncă de-azvîrlita afară, zicînd: — Ei cumătră, ţi-am făcut facerea, vezi aşa e cînd taica popa veghează, nimenea nu cutează ! O să fac un cojoc pentru coana preoteasă să se mire întreg satul! Dar cînd ajunse la baza fîntînii, văzu vulpea cum se grăbeşte spre pădure. Aaa, vicleano, bată-te Dumnezeu, mă înşelaşi! îmi cazi tu al’dată la mînă. De vie am să te jupoi, că-mi prăpădişi averea, păcătoaso. Al’dată, iar vine vulpea cu ariciul să mănînce struguri pe ales. Mîncară ce mîncară şi cînd să plece, ghinionul vulpei să cadă iar într-o capcană făcută anume de popă. — Aoleo, cumătre m-am dus pe apa sîmbetei, de-acum nu mai am scăpare, mai spune-mi o minciună că mor aici cu zile şi e păcat, că nimănui nici cel mai mic rău n-am făcut. — Nu pot, cumătră, că mai rămîn cu o singură minciună şi cu asta n-am să pot trăi o viaţă întreagă. Da nu fi zgîrcită dezleagă disagii tăi cu minciuni şi scapă-te de la greaua osîndă. — Ajută-mă, cumetre arici, că ce-mi vei cere aceea îţi voi dărui. Spune-mi încă o minciună şi scapă-mă te rog! — Bagă de seamă, de data asta popa n-are să te arunce afară. Te prefaci că eşti moartă. Popa are să-ţi lege picioarele. Te va duce acasă şi te va arunca într-o sobă, unde copiii îţi vor dezlega picioarele. Tu să fugi, nu prin faţă, ci prin sobele din dos, că are nişte căţele afurisite şi te jumol de piele. Şi abia sfîrşi vorba şi taica popa fu la gura groapei. Cînd o văzu, îşi mîngîie barba de bucurie. — Păcătoaso, tot am pus eu mîna pe tine. Vezi dacă umbli la secerat pe unde n-ai semănat! De-acum nu mai scapi, că o să te leg eu zdravăn. N-o să-ţi mai meargă cu înşelătoriile. îţi pun eu pielea la murat! După ce-i legă picioarele, o aruncă afară, o luă pe băţ şi o dusă acasă la preoteasă. O aruncă jos pe podea. Toţi se bucurau mîngîindu-i blana. Copiii însă n-au de lucru, îi dezleagă nojiţa şi vulpea ţîşti, peste fereastră la sănătoasa prin garduri şi ogrăzi, urmărită de o grămadă de cîini de asurzise mahalaua cu lătratul. Pînă aci îi merseseră vulpii toate ca pe sfoară. Da băgă de seamă ariciul că vulpea eria cu ochii în patru şi tăcea ca un tăciune cutrupit cu cenuşe în vatra focului. Nu-i scotea cu cleştele o vorbă din gură. Veni iar vremea să plece la via popii. O luară domol pe cărare şi se ospătară cu luare-aminte. Cînd să plece, al naibii ghinion, căzu în fîntînă sărmanul arici. — Cumătră vulpe, de două ori te-am scăpat de la moarte spunîndu-ţi două din cele trei minciuni cu care trăiesc pe lume. A venit rîndul să-mi spui 286 şi tu o minciună ca să mă scapi de la hapsînul de popă, care îndată ce mă va vedea îmi va da cu parul în cap, făcîndu-mă una cu pămîntul. — Lasă, cumetre arici, că mai ai o minciună şi o să scapi cu aia. — Bine, cumătră, dar cu ce voi trăi pe urmă, cînd fără minciună zici că nu se poate trăi? — Ei lasă, să ajungi tu acolo, că te descurci tu, aşa-i spuse vulpea. — Te lăudai că toată viaţa ai să mă asculţi ca o roabă şi acuma nu-ţi pică o lacrimă pentru viaţa mea ! — Cumătre, nu-ţi pierde firea, că toate de sus sînt lăsate, că nu e varză să nu se roază. Toţi la urma urmei o să pierim. în acest timp se auzea popa înjurînd şi bîestemînd că iar ariciul şi vulpea l-a păgubit. Atunci ariciului îi trece prin minte ca un fulger a treia minciună şi zice cumetrei: — Apleacă-te, scumpa mea, să ne sărutăm şi să facem iertăciunea, ca să mor cu inima împăcată că nu eşti supărată pe mine. Vulpea, aplecîndu-se să fie sărutată, răspunse: — Rămîi cu bine, cumătre, şi pe lumea cealaltă să-ţi fie calea cutrupită cu flori şi struguri din via popii. în clipa aia, ariciu prefăcîndu-se c-o sărută, o apucă pe vulpe de bot cu dinţii şi vulpea de durere sări în sus, din fugă dîndu-1 pe taica popa cu cracii-n sus. Taica popa buimăcit crezu că vulpea îi fură de-acum strugurii cu coşuleţul. — A, fa, căţa ! Pînă ieri mă furai de una, da acuşi îmi cari strugurii cu tîrna. Vulpea, neputîndu-i răspunde îi răspunde ariciul din fugă: — Ei, taică popo, cînd pe lup de gît l-apucă, iar pe porc de bot, nu mai are scăpare. STĂPÎNUL ZGÎRCIT ŞI MĂGARUL Cică a fost odată un stăpîn zgîrcit, care avea un măgar. Stăpînul mergea cu măgarul la tîrg cărîndu-şi în fiecare zi mărfurile şi avea mari foloase de pe urma dobitocului. Cînd ajungea acasă, măgarul îi cerea stăpînului să-i dea oţîră demîn-care, că nu mai poate de foame. Stăpînul, care ţinea cu orice chip a se îmbogăţi de pe spinarea măgarului, nu-i da nici zob şi nici fîn, şi ţinea măgarul numai cu paie, astea fiind mai ieftine. Măgarul, care simţea că i se apropie sfîrşitul, slăbindu-i puterile, îşi rugă stăpînul să-i dea şi fîn, nu numai paie, dacă doreşte să-i mai fie de folos. Auzind stăpînul acestea, se gîndi să meargă la oraş şi să cumpere măgarului ochelari de culoare verde. Şi de aci înainte ori de cîte ori îi da măgarului paie, îi aşeza cu luare-aminte ochelarii, iar măgarul mînca cu poftă cînd vedea că stăpînul îi da fîn. Cînd intra stăpînul în grajd, îşi îmbia animalul, zicîndu-i: — Măgarule, mîncă fîn, 287 De la bunul tău stăpîn ! Silindu-şi măgarul la poveri grele, sărmanul dobitoc îşi lăsă odată stă-pînul chiar la mijlocul drumului cu marfă, căzu jos şi muri. îl plînse atunci stăpînul, dar ce folos că-i rămăseseră clăile de fîn neîncepute, că măgarul nu mai era chip de înviat. Şi aşa pieri şi ăst măgar, ca şi alţi mulţi măgari, care cred în spusele stăpînului şi nu ştiu că cel ce ascultă la minciunile stăpînului, e ca cel ce paşte la vînturi. ÎNŢELEPCIUNEA URSULUI Undeva, într-un sat departe la munte, trăia un meşter lemnar. Cum era de felul lui sărac, se hrănea din ce cîştiga cu chisăru, cu toporul şi cu firizul, era azi aici, mîine colea. Lucra din sat în sat şi era mulţumit de cele ce agonisea. Sara se-ntorcea să doarmă la casa lui. Odată, pe cînd se-ntorcea el să doarmă, venind de la lucru, îi ieşiră-nainte o grămadă de lupi. Lupii adunaţi în haită, urlau de înfiorau pămîntul! Lemnarul cum zări lupii, de frică fugi şi se urcă într-un copac mare stufos. Ca maistor ce era, avea la el fel de fel de fterotenii: chisăr, firiz, bardă şi altele. Lupii lihniţi de foame cum îl văd se reped la el, dar n-au ce-i face decît să dea ocol copacului. Omul, de frică, dete sa se suie mai sus pe vîrf, să fie mai sigur că acolo nu-1 ajung lupii, aşa îşi făcu el socoteala. Cum încercă să urce mai sus, simţi că cineva îl împinge cu palma-n cap să stea pe loc. Mirat şi speriat privi-n sus să vadă ce este. Cînd colo, în copac, deasupra de el, un urs mare cît un bivol! Cum privea ursul, ursul îi punea mîna-n cap şi-l îndesa-n jos ! Lupii tot căutau pe sub copaci să dea de om să-l mănînce, dar nu-1 găseau. Cînd îl văzură, sus, buluc pe lîngă copac. El iar se uita la urs, ursul din nou îl îndesa-n jos să nu se mişte, ca să plece lupii. Şi cum sta aşa, nu ştia ce să facă să scape cu viaţă. Greu la deal, şi greu la vale. Sta aci ca-ntre ciocan şi nicovală. Dacă scapă de la lupi, nu scapă de la urs ! Se gîndea el. Iar priveşte-n sus, doar s-o urca ursul mai sus, dar ursul nu vrea şi-l îndesă iar cu laba-n jos. La urma urmelor puse mîna pe firiz şi tăia creanga pe care şedea ursul speriat de lupi. Cum începu să rîşcîie, ursul pricepu gîndul necurat al omului şi-l îndesă-ncet cu laba să-şi bage minţile-n cap. în om însă a puiat diavolul, el tot rîşcăie-nainte cu ferestrăul pînă ce căzu ursul jos în mijlocul lupilor. Lupii se năpustiră pe el şi-l sfîşiară-n bucăţi. Dar dacă se săturară, trăgeau nădejde că şi la om o să-i spargă foalele şi o să se-nfrupte şi din carnea lui. Lupii îşi făcură arţag sub copac şi rămaseră aci zile şi nopţi. Omul mîncă scoarţa de pe copac parcă era iepure şi ca prin minune trecu un călător cu cîini şi armă pe lîngă copac. De foame şi de sete, abia-i putu cere ajutor. Călătorul, după ce ascultă întîmplarea, îl mustră zicîndu-i: — Omule, la nevoie şi fiarele se-mprietenesc cu omul ca să scape cu viaţă. Ursul este un animal cuminte şi aici mai înţelept ca omul s-a dovedit. Dacă ascultai de urs, lupii plecau şi voi vă vedeaţi de treabă. Aşa, dacă nu treceam pe aici, îţi rămîneau oasele înşirate prin acest copac. De aia, altă dată să nu mai umbli cu capu-n sac. 288 IV SNOAVE PĂCALĂ ŞI TAICA POPA Au fost trei fraţi surumaşi intr-un cătun şi nu aveau nici de mîncare, nici de purtare. Cel mai mare zise către fraţii cei mici : — Fraţilor, să ne ducem şi să ubidim de lucru că leşinăm de foame şi murim de frig în ciolanele goale. — Bine, să ne grăbim, ziseră ceilalţi doi. îşi luară traista şi cicmagu şi fiecare o apucă pe unde le tăie capul. Cel mare merse, merse şi ajunse la un cătun şi dete de un popă. — Ce ubideşti, feciorule, prin cătunul nostru? — De lucru, răspunse băiatul. — Dar ştii să paşti oi? — Ştiu \ — Atunci să ne ogodim şi cit ceri? — Eu nu mă tocmesc, ci mă bag argat pe degeaba. — Cum pe gratis? — Da, pe gratis ! Numai una să ne învoim, cine se imserină să-i scoatem o talpă de opincă din spate, fără supărare. Aşa se învoiră şi dimineaţa, popa-1 sculă cu noaptea-n cap, zicîndu-i: — Hai, feciorule, că turma e mare şi zbiară oile de foame. Scoate oile din ţarc şi să le duci cîntîndu-le şi jucîndu-le în vîrful muntelui. — Am să le duc, părinte, răspunse feciorul, să le satur ! Ajunse cu turma în munte, le închise în strungă şi le frînse cîte un picior la fiecare, lăsîndu-le să şchioapete. Se apucă să mănînce mămăligă cu brînză şi ceapă după care se culcă la umbra bradului. Cînd se lăsă seara, luă oile şi le mînă la popa acasă. Cînd îl văzu popa cu oile flămînde şi şchioapete se răsti la slugă, de parcă intraseră toţi dracii în el. — De ce şchioapătă oile, băiete? De aia te hrănesc şi îmbrac să mă sărăceşti? Şi începu popa să se vaite şi să ofteze de ciudă şi mîhnire mare. Dar feciorul, văzîndu-1 aşa-i zise: — Cum, părinte, te înveninaşi pe mine? Nu dumneata ai zis să merg cu oile jucînd şi cîntînd? Iată, toate oile joacă-n trei picioare. Nu-ţi place? — Ba-mi place, cum să nu ! Ce se vorbi el cu preoteasa să nu-1 mai trimită cu oile, ci cu porcii. în zori îl sculă iar: 291 — Deşteaptă-te* fecioriile* că azi ai să te duci să paşti porcii la munte Ia jir şi la ghindă şi rîzînd să aduci porcii acasă că nu-ţi mai dau mîncare. Cum ajunsă în munte* închisă porcii într-o peşteră* se puse pe mîncare de coricove şi se odihni la umbră. Cînd se sculă luă cuţitul şi tăie gingia de jos de la fiecare porc* făcu o friptură şi se sătură. Mergînd el spre cătun cu porcii* lumea se crucea şi se mira cum se face că toţi porcii merg rîzînd. Cînd la poartă-1 aştepta popa. Văzîndu-şi porcii-i zise: — Ce le făcuşi* măi băiete* de-i cisnovişi* şi-i cebăluişi ca dracu. — Aşa cum aţi poruncit* părinte, am sosit cu porcii rîzînd ! — Of! of! of! mă bagi de viu în pămînt! — Cum sfinţia-ta* te înveninaşi? — Da de unde ! Nu e nici o supărare* îi răspunse prefăcut popa. Se duse în casă la preoteasă văitîndu-se: — Vai de mine* muiere* ce ne facem ? Ăsta nu numai că tunde* vorba aia oaia* dar îi ia şi pielea ! Ne-am dus pe copcă* să ştii! — Asta-ai vrut-o tu* omule*, de-ai suit pe dracu pe casă. Stau în loc şi mă gîndesc cum o s-o mai nimeresc ! — Hai să-i scriem o scrisoare să plece* să fugă din casa noastră. Şi-i scrie aşa: — Scriu la tine, Vai de mine ! Cînd îi vedea slova mea* Să fugi încotro-i putea ! Fecioru-i scrise şi el pe uşe: — Uşa-i a mea* Casa-i a ta ! Pleacă sfinţia-ta, Că e vai de steaua ta ! Dacă văzură* ce văzură* se hotărîră să-şi ia lumea-n cap şi să plece din casă ! — Să plecăm* popo* că parcă ai avut mintea-n călcîie cînd l-ai luat slugă pe Păcală. Mă prostule* tu nu vezi că ăsta te scapă din foc şi te bagă-n lac ? ! — Atunci să fugim* preoteasă, să scăpăm măcar nejupuiţi de vii. îşi adunară toate boarfele în doi saci mari şi la cîntatul cocoşilor fugiră cu voia lui Dumnezeu* unde-o da sorocu şi norocu. Păcală auzi tot ce pregăteau pe sub ascuns stăpînii şi înainte de cîntatul cocoşilor aruncă părţalele afară şi intră el în sac. Cum cîntară cocoşii, ridicară sacii pe măgar şi se duseră în lume. — Iacă* mă popo* ce-mi făcuşi, plecarăm de la moară la rîşniţă; se vede c-o să-ţi fie de cap. — Mai lasă-te de blesteme* că dăm la belele, preoteasă* îi zise popa. Mai bine roagă-te lui Dumnezeu pentru oricine, să-ţi dea şi ţie bine ! Dar preoteasa da tot înainte cu ocări şi sudalme de înnebuni pe popa. Şi aşa mergînd în neştire deteră de un păcurar cu o turmă mare de oi şi nişte cîini răi. Cîinii* cînd văzură măgarul* se luară după el. Măgarul se sperie de cîini şi o luă la fugă pînă se răsturnă samarul de pe el de să dusă de-a berbeleacul la vale. 292 Pe Păcală, mai de voie, mai de nevoie, îl podidi lipsa şi din sac începu să curgă unt. Cînd văzu preoteasa curgînd unt din sac, îi zise: „Cinge barba, părinte, că s-a spart oala de unt şi nu mai rămîne”. Popa întinsă barba şi o muie cu unt: După o aşa nefericită întîmplare, iar cu sămarul sus pe măgar şi zi-i înainte ! Lui Păcală îi veniră alte nevoi şi începu să vorbească singur ca nebunii: Părinte, părinte ! Cu un pic de minte ! Mult e pîn’ la rai, Lungă-i calea, vai ! Dar pînă la iad, E numai un gard ! Şi ala-i tot spart, Hai acolo-ndat! Cînd auzi popa asemenea cuvinte, crezu că e vreun sfînt care-1 cunoaşte şi i-a intrat în sac ! îşi netezi barba, grăindu-i: — Cum este, doamne sfîntule, acolo? — Un sfînt sfîntuleţ, Din fire glumeţ ! Popa, cînd auzi, opri măgarul şi coborî samarul. Cînd dezlegă sacul văzu capul lui Păcală şi căzu jos leşinat: — Vai, vai, vai ! După cine dai ! După necuratu, Şi după spurcatu ! — Cum părinte, te înveninaşi? — Aaaa ! cum o să mă supăr, feciorule, abia am aşteptat să te văd ! Şi după asta iar se împăcară ! Popa se sfătui cu preoteasa să-i facă de petrecanie noaptea. Merseră ei pe înserat şi se culcară pe margine de rîu cu preoteasa la mijloc, aşa cum se înţeleseseră. Peste noapte se sculă Păcală, puse preoteasa la margine, iar el se culcă la mijloc. Cînd se deşteptă popa o picni pe preoteasă; preoteasa-1 picni pe Păcală care se rostogoli-n apă şi se-necă ! Bucuros popa că a scăpat de dracu, o mişcă pe nevastă, zicîndu-i: — Hai, preoteasă, scoală-te să fugim, că ne scăparăm de dracu, de porcu ăla de Păcală ! Atunci Păcală grăi mulţămit: — Cum, părinte, ce vorbă e asta? — Aoleu, preoteasa mea ! şi zdup după ea, de-i rămasă pe deasupra numai potcapul. Păcală de pe ţărm îl privea, supărat că nu i-a tăiat plotoage de opinci de pe spinare şi mîngîind urechile măgarului, zise cu glas tare să-nţeleagă şi asinul: „Hehei! dacă ar şti omul, să creadă în Dumnezeu, dar nici pe dracu să nu-1 uite !” 293 PĂCALĂ ŞI POPA Odată Păcală s-a lăsat de lene şi de flamînd ce era a po:nit-o în lume să se bage argat la vreun bogătaş. Merge el pe un colnic şi se întîlneşte aşa din întîmolare cu un popă. — Sărut mina, taică popo ! — Să-mi fii sănătos, băiete, da încotro? — Merg în lume, poate găsesc un popă cu inimă să mă ia argat! — Cum te cheamă, măi băiete? — Nu ştiu, dar de cînd m-am pomenit, lumea-mi zice Păcală. — Cum, tu eşti Păcală? Tu eşti ăla care ai păcălit toată prostimea şi vrei şi pe mine? Mi-a spus mie coana preoteasă să mă feresc de Păcală, doar n-or fi intrat diavolii-n mine să-mi iai minţile şi să te iau argat la curtea mea. Du-te, băiete, sănătos, că deşi am nevoie de argat, pe Păcală n-am să-l iau nici în ruptul capului. Păcală ştie pe ce cale merge taica popa, îi taie calea şi iar îi iese înainte. — Sărut mîna cea sfîntă, taică popo, iată că iar ne întîlnirăm. — ’Tu, bătu-l-ar crucea, iar mi-a ieşit în cale ! Fugi, măi băiete, fugi, că nu te iau, cu tu eşti piaza rea. — Bine, părinte, eu mă duc, dar vă spun că altă slugă n-ai să găseşti. Popa plecă înainte. Păcală, hoţ de felul lui, îi taie calea şi iar îi iese înainte. — Bună ziua, taică popo, iată că iar ni se întretăiară drumurile. Oricum dai nu scapi de mine şi gata ! — Aşa este, băieţaş, de dracu şi de femeie nu se poate feri omul, că odată şi odată tot îi taie calea. Ăpoi dacă pe unde m^rg tot de Păcală dau, n-am ce face ! Ce mi-o fi scris, în frunte mi-o fi pus ! Te iau argat că n-am încotro şi gata. S-au tocmit şi s-au întors amîndoi voioşi acasă. A doua zi, popa i-a spus că-1 ştie din fire poznaş şi ar vrea să se facă om şi să se lase de drăcii: — Măi băiete, spre binele tău, ca să nu te bată Dumnezău şi să te procopseşti, lasă-te de drăcovenii. Mă, ştii cum eşti tu? — Nu! — Eşti ca diavolul care-şi ţine capul în poalele mă-si şi cu coada răstoarnă carăle oamenilor cu bunătăţi pe şusele. — Vai de mine părinte ! Nu mă crede chiar aşa ! N-oi fi eu călugăre, dar nici uşă de biserică nu-s ! Ai să vezi că slugă ca taica popa nimeni n-are-n sat. Plecară cu ziua-n cap la lucru. Păcală leneş de felul lui, să crape de ciudă nu alta. Popa dă cu sapa de două ori, Păcală dă cu sapa o dată; doar nu e moşia lui! Ştie el ce face ! Se aşează să facă prînzul ţigănesc; popa ia de două ori şi Păcală ia o dată. Păcală mănîncă un ou, popa ia două ouă. Păcală rămase flămînd, îşi ia inima-n dinţi şi-i zice-n faţă popii: — Taică popo, oare este frumos să iei dumneata de două ori, iar eu o dată? Dumneata să iei două ouă, iar eu un singur ou? — Vezi, taică Păcală, iei cu lingura, precum dai cu sapa. Eu am numărat de cîte ori ai dat cu sapa şi atîtea linguri ţi-am dat. Apoi s-a aşezat la umbră să puie capul pe o brazdă să se odihnească oleacă. Acum Păcală doarme de două ori, iar popa o dată. Vine popa la Păcală şi-l roagă să se scoale. 294 — Hai, bre taică, scoală-te că ne-apucă sara cu locul nesăpat! — Mă scol, taică părinte, dacă-mi dai desară două ouă, să mă satur şi eu. — Desară te duci şi-i ceri două ouă preotesii, auzi! — Aud şi mă scol la treabă, ca să vedeţi că nu sînt leneş şi prost precum par ! Dă el cît dă în pămînt cu sapa şi spre seară îi cere voie popii să se repeadă la preoteasă să ceară cele două ouă. Se coboară în sat şi-i cere preotesii cele două iepe să se ducă la tîrg cu ele să le vîndă. Preotesii nu-i vine să creadă de cele ce aude şi ca să se adeverească, se suie-n geamlîc şi strigă tare la popa care săpa pe coastă: — Taică popo, ascultă! Să i le dau pe amîndouă? — Amîndouă, amîndouă ! — O fi înnebunit popa, alta n-am ce zice ! Să vîndă el iepele acum în toiul lucrului de vară. îi dădu iepele, Păcală, încălecă pe una şi dus a fost, unde a dus, vorba aia, mutul iapa ! Sara cînd află popa că a fost păcălit, ia un cal şi fugi după el spre tîrg. Dar ia-1 de unde nu e ! Pe drum Păcală cu două iepe se întîlneşte cu un ţigan. — Ce eşti, arămilă, aşa tuciuriu, îl întreabă Păcală. — îţi dau tot ovăsu din traistă să-l dai la cai dacă-mi dai o coloare albă. — Bine, frate, fie ! Dă-mi ovăsul! Ia ovăsul şi-i dă la cai. Iar pe ţigan se apucă să-l frece pe faţă cu o gresie de-i luă un rînd de piele. După aceea el se urcă pe iapă, iar pe ţigan îl trimite să se uite în oglinda unui izvor să se vadă cît e de frumos. Cînd se uită şi se vede tot jupuit şi jumulit mai rău decît o găină, scoase cuţitul să-i verse maţăle; însă Păcală o luase de mult la sănătoasa. Pe drum se întîlneşte cu un ţăran care mergea tot la tîrg cu o fucie plină cu răchiu vechi. — Cît cei pe fucia asta, muntene? — Cît ne ogodim ! zise negustorul. — Să-i vedem gustul! — Poftim tegliciu şi trage o înghiţitură. — Lasă, negustorule, că o-ncerc pe la slăvină. Mă pricep eu ! El scoate cepu, acesta-i cade jos, ţuica se varsă şi pînă să găsească omul cepul, butoiaşul era gol! Cînd se vede cu o aşa pagubă, încalecă şi fuge. Lîngă o baltă vede fugind din urmă trei inşi după el. El leagă iepele într-o pădure şi coboară de se nămoleşte ca porcul pe haine şi pe faţă, aşa că nimeni nu-1 mai cunoştea că el este Păcală. Iese-n marginea satului şi se vaită că l-au jefuit hoţii şi l-au aruncat în baltă. Toţi cei trei, popa, arămiul şi negustoru de răchiuri îl dăruiesc cu cîte ceva şi-l blestemă toţi pe Păcală. Dar vorba aceea, păcatele-s pe oameni şi nu pe buturugi ! Negustorul cu tuciuriul se duc înainte spre tîrg să-l prindă pe Păcală, iar taica popa rămîne cu el să-i dea o mînă de ajutor, ca orice creştin. — Ştii ce e, taică popo, hoţii ăştia o să ne fure tot; cum au tunat în sat, i-am văzut cum ne prăpădesc. Mai bine dă-mi odăjdiile şi ţine ţoalile mele, ca să-i văd eu cine sînt tîlharii ăştia care ne lasă săraci ! Schimbă ţoalile cu odăjdiile şi aleargă în sat. 295 Cînd în sat, o molimă dăduse în porci şi-n vaci de mureau pe capete. Păcală fuge-n sat şi cere să bată primarul toba că are să spună o vorbă mare ! Se adună tot satul şi cască gura la Păcală. — Fraţilor, ştiţi voi de ce a dat boala în găini, porci şi-n vaci? — Nu, nu ştim ! — Ei bine, eu ştiu ! Şi dacă mă ascultaţi scăpaţi vitele de moarte şi noi de sărăcie. Mă auziţi! — Auzim, auzim, grâiră oamenii, cu feţele pălite de soare şi de necaz. — Dracul din baltă v-a adus boala-n sat. Mergeţi cu topoare, cu chisăre cu măciuci şi înecaţi-1 că de la el vi se trag toate ponoasele. Oamenii, turbaţi de mînie, pun mîna care pe ce apucă şi drept la baltă se opresc. Taica popa cum îi vede, bucuros că îi vin în ajutor să-i prindă pe hoţi le zise din baltă: — încolo sînt hoţii, încolo ! — Ba încoace sînt hoţii ! zise gloata nebună. îl bătură bine şi-l înecară în mocirla din marginea satului de se duse pomina. PĂCALĂ ŞI HOŢII După ce i-au murit părinţii lui Păcală şi drept moştenire i-au lăsat o curea de pămînt în cioacă şi o capră, toată lumea din sat îl pismuia soco-tindu-1 om cu stare şi avere. Nu da o dată cu sapa-n ţarină şi cu capra se plimba prin tîrguri ca vodă prin lobodă, pînă ce începură sătenii a-1 pizmui şi a-i zice pe faţă: — Măi Păcală, tot eşti singur cuc, dă-ne cureaua de pămînt şi capra şi noi te ţinem pe făsui şi mălai, fără să ridici un pai de jos toată viaţa ! Păcală se chizni oleacă şi le răspunse: — Oameni buni, văd că vă doare inima după mine şi-mi vreţi binele,, vă fac poftele şi plăcerile, vă dau cureaua de pămînt şi capra, iar eu o să colind din uşă-n uşă, ca la nişte fraţi. Zis şi făcut! îi luară pămîntul şi capra şi-l puseră la mîncare de post nu numai miercurea şi vinerea, ci în fiecare zi. Şi dă-i cu ceapă, dă-i cu urzici, dă-i cu varză acră, dă-i cu ardei iute, dă-i cu prune crude, dă-i cu păsat nesărat, pînă ajunsă Păcală slab ca un ţîr, galben ca ceara, tocmai bun să nu mai intre-n iarnă şi să-l ducă drept la gropniţă. într-o zi, oamenii îşi puseră-n gînd să-i facă vînt din sat! îl chemă chinezu zicîndu-i: — Băiete, ajunge, satu nu te mai ţine pe bere şi pe mîncare; pune brînca şi munceşte dacă vrei să ai în traistă. De mîne ia sapa, de nu o să paşti troscot pe uliţi! — Bine, dar era înţelegerea altfel zise Păcală. — Altfel, altfel, dar nu vezi că ţarina ta nu dă pic de rod ! Că a copt-o, soarele şi e tare ca tuciu? — Dar cu capra, ce faceţi? — O s-o tăiem pe Cîrnelegi. — Şi o să-mi daţi pielea? 296 — N-o să-ţi dăm pielea că e bună de obiele, dar o să-ţi dăm douăzeci şi două de şiruri de căcărezi, fătate de capra ta, să le vinzi şi ce-oi cîştiga al tău să fie cu alai. — Bine, fac aşa cum pofteşte primăria, numai să nu vă supăraţi că n-am ce să vă mai dau, că n-am altă avere că v-aş da-o şi pe aia. — De bună şeamă că bucurie n-avem de pe urma ta, dar o s-o înghiţim în sec, doar ne mîncaşi un an mălaiul degeaba. Păcală-şi luă traista-n băţ şi pălăria aşteptînd mărgelele. A doua zi, dis-de-dimineaţă cine bate-n stîlpul cocioabei ? Oamenii din sat cu cele douăzeci şi două de şiruri de mărgele. Pe fiecare aţă erau înşirate cîte treizeci şi trei de gogolii de căcărezi de capra lui. — Ţine, măi Păcală, vinde mărgelele dacă vrei să prinzi osînză-n satu ăsta. — Mulţămesc, fraţilor, şi Dumnezău să vă ajute precum vă e gîndul. îşi luă mărgelele-n băţ şi plecă fluierînd să le vîndă la tîrg. în marginea oraşului, într-o mahala, îl opreşte un moşneag cu barba albă şi desculţ, zicîndu-i: — Bună ziua, băiete, încotro cu marfa? — Iaca la tîrg, mi îe-a dat dom’ primar să fac parale pe ele! — Şi cum te cheamă? — Păcală ! — A, tu eşti ăla ce păcăleşti şi pe cei bogaţi şi pe-ai săraci? — Eu, moşnege, mai fac şi eu cîte una vrută şi nevrută. — Vino şi trage la mine să cinezi şi să te ospătez pe doi bani. — Vin, că şi aşa a-nserat! Şi a intrat în casa moşneagului. Moşneagul, noaptea îi ia mărgelele şi le bagă într-o căldare cu aur topit. Cînd se scoală el dimineaţa cu noaptea-n cap, nu bagă de samă strălucirea mărgelelor, le înşiră pe băţ şi pleacă fluierînd de parcă toată lumea era a lui. Ajunge în faţa palatului paşei, îl vede paşa cu mărgelele strălucind pe băţ, şi-l strigă: — Hei, tu ăla-ntr-o ureche, ia vino-n palat! — Care eu? — Tu, nătăfleaţă, doar nu eu? Şi se sui, îi luă paşa mărgelele, le-ntoarsă pe faţă, le-ntoarsă pe dos, zicîndu-i: — Bună marfă, bre ! Cît ceri ? — Cît vrea boieru? — Poftim o pungă cu treizeci de taleri de aur, eşti mulţumit? — Mulţumit, boierule ! Aruncă punga-n sîn şi se opri drept la un pitar să-şi cumpere simit. îşi cumpără cioareci de dimie, pălărie giubea şi un măgar. Se-ntoarsă-n sat să le mulţumească locuitorilor că au avut inimă bună. Trage la primărie şi zice: — Chinezule, mare mulţămire pentru mărgele ! Uite o pungă cu treizeci de taleri dobîndii de la paşa ! Dacă le vindeam împăratului, eram pricopsit pe viaţă ! Primarul căscă ochii mari, gata să leşine de ciudă ! Cînd auziră sătenii pe ce chilipir te poţi îmbogăţi, în frunte cu primarul o luară razna după gogoloaie de capră, de oaie şi de iepuri. Le înşirară pe aţă, se urcară pe măgari şi înainte de cîntatul cocoşilor, plecară în cetate de rămase satul pustiu numai cu Păcală. Cînd se sculă Păcală, satul mort! îşi luă măgarul şi plecă iar la oraş, că i se bătea ochiul drept. îngroapă banii şi apucă pe alt drum. Merge el cît merge, cînd la o fîntînă dă măgarul să bea apă. Acolo o păpuşă uitată pe o piatră. Căscă ochii mari, poate vede 297 picior de om. Dar nu e ţipenie de om; pădure, pădure şi iar pădure ! Pe jos însă vede urme. Ha, ha ! zice el, va să zică o femeie cu o fetiţă, pe o măgăriţă chială! Unde s-o fi dus în cea pustie şi nu-şi mai bătu capu îndreptîn-du-se către oraş să-şi cumpere un fluier. Cînd la marginea cetăţii, paşa însoţit de ostaşi şi ceauşi aleargă cu gurile căscate, toţi vineţi de supărare. Şi cum îl zăriră, îl opriră:' — Măi băiete, cine eşti? ^ — Sînt Păcală, boierule! Nu mă cunoşti? — Am dat de belea, băiete! — Ce belea, boierule? — Mi-a furat cadîna jumătate din mărgelele tale. — Şi cu fetiţa? — Da şi cu fetiţa ! Da ce tu le-ai văzut ? — Nu, boierule ! — Bă le-ai văzut, nu mă face prost! ? — Erau pe măgăriţă oarbă, iar fetiţa cu păpuşa? — Bas cum zici. Tu le-ai văzut numai glumeşti? — Să nu mă mişc din loc dacă le-am văzut. — Atunci de unde ştii? — Ghicesc ! — Puneţi mîna pe el şi puneţi-1 la răcoare pînă spune ! — Pun ceauşii mîna pe Păcală şi drept la închisoare cu el. Vine paşa oftînd şi înjurînd ! — Măi Păcală, spune măi cum de zărişi cadîna? — Zău, boierule, n-am zărit-o, dar după semne, aşa este cum spun. — Şi-ncotro a luat-o, băiete ? — Hai să-ţi arăt! îl scoasă pe Păcală de la răcoare, îi dădu cal şi sabie şi hai la locul cu pricina ! Ajung la fîntînă, Păcală zice: — Vedeţi urmele de copil si de femeie pe nisip? — Văd \ — Vedeţi păpuşa uitată? — Văd! — E semn că avem de-a face cu o mamă şi o fetiţă ! — Dar de unde ştii că e măgăriţă şi nu e măgar ? De unde ştii că e şchioapă şi oarbă cînd nu le-ai văzut? Şi merseră mai departe. — Vedeţi boierule ! Aici măgăriţa s-a dat în poiană, uite era şchioapă de piciorul drept că urma e mai adîncă şi înşurubată. Şi mai vedeţi că a păscut pe dreapta că pe stînga era oarbă. — Aşa este întocmai! Se gîndi paşa, ăsta este cel mai mare înţelept din împărăţie. Dacă îmi găsesc muierea, îl iau la palat. Merseră ei o zi, merseră două şi a treia zi urmele măgăriţei o luară în pădure. Şi după urme se duseră şi intrară într-o peşteră unde se ascundeau nişte hoţi vestiţi, mari lotri. Hoţii cum îi văzură puseră mîna pe ei, îi legară burduf şi dă-i cu ei la ispiteală şi descoseală unde ţin comorile şi bogăţiile. — Pe cine căutaţi în ţara hoţilor, zise starostele lotrilor. — Caut muierea ! zise paşa. — Ce-ai cu muierea? — Mi-e dragă ca ochii din cap şi am o fată cu ea ! I-o aduseră-n faţă. Cadîna cît îl văzu pe paşa îi căzu în genunchi săru-tîndu-i carîmbul cizmei numai să nu-i taie capul şi s-o ierte c-a fugit. 298 — Asta e Emina ! Emina ! Vă dau ce vreţi numai daţi-mi-o ! — Ne-a mai dat unşpe şiruri de mărgele de aur, dumneata ce ne mai dai ? — Vă mai dau şi eu unşpe, zise Păcală, numai daţi-ne cocoana, — Bine, vă dăm, numai că vreau în mînă mărgelele de aur ! Dar acu, e acu, cine să se ducă să ia mărgelele? Să se ducă Păcală, ia mărgelele şi pe-aci ţi-e valea ! Să se ducă roaba la fel; singurul om de cuvînt rămînea tot paşa. Se duse paşa să aducă mărgelele! Cînd la întoarcere o să-l aştepte hoţii pe paşă, o să-i ia mărgelele ca şi cînd ei sînt alţi hoţi şi o să-i zică să se ducă sănătos. Ajunge paşa gol puşcă, fără ţoale, fără bani, fără mărgele, plînge şi se vaită degeaba. Ajunge la hoţi şi le zice: — Oameni buni, cum să vă zic! Pe drum m-au prins hoţii, m-au dezbrăcat, mi-au luat portofelul şi unşpe şiruri de mărgele de aur ! M-au lăsat sărac şi n-am alte mărgele. Fie-vă milă, daţi-ne drumu ca să vă ajute Alah şi să facem pace, să nu pun potere după voi! — He, he, dăm şi noi drumu, cum dai şi dumneata la cei ce putrezesc în cetate şi vreau dreptate! — E drept ce ziceţi, acu văd eu cît preţuieşte libertatea, dar ce să mai fac? Dacă-mi daţi drumu, fac dreptate ! — Măria-ta, zise Păcală, ştii ce e? Scrie aici la ceauşi să deschidă uşile închisorilor şi eu în trei zile aduc douăzeci şi două de şiruri de mărgele. Numai fraţii hoţi să aibă şi ei inimă largă. — Avem, cum să nu, ziseră hoţii, dar dacă în trei zile nu ne aduci mărgelele, te punem în ţeapă domle Păcală, aşa să ştii! — înţeles, fraţilor, înţeles, Păcală nu e primar să n-aibă cuvînt! Şi a plecat de a dat drumu puşcăriaşilor de la închisoare mai întîi. Pe urmă iar s-a dus în sat a scos un pol de aur şi l-a dat primarului: — Domnule primar, uite polu, dă-mi încă douăzeci şi două de şiruri de mărgele să fac negoţ, să ne-mbogăţim, să ne pricopsim! — Măi băiete, cine să ţi le înşiruie că toţi sînt cu oasele rupte. Cică ne batem joc de orăşeni cu asemenea mărgele şi ne-au lăsat leşinaţi după ce-au văzut marfa. — Daţi-mi ce vă cer şi o să vedeţi ce bani fac eu ! Trase el puiul de somn şi la cîntatul cocoşilor cu mărgelele pe băţ drept la oraş s-a dus. Da primarul după el să vadă ce face? înseră şi iar îi ieşi un moşneag înainte: — N-ai nevoie de conăcit că se lasă seara, nepoate, şi eu am odăile mele şi-ţi cer doi bănuţi! — Ba cum să nu, moşule ! — Măi, tu eşti Păcală? — Eu! — De cînd te caută feciorii mei, că iacă i-ai sărăcit, le-ai suflat aurul ! — Moşule, unde e căldarea cu aurul topit să-ţi pun aurul îndărăt. Moşul deschisă uşa unei odăi: — Uite, asta e! Păcală aruncă cele douăzeci şi două de şiruri de mărgele în căldare. — Acum somn uşor, zise el, şi să nu fie cu supărare. Adormi bătrînul, dar Păcală, toată noaptea trage cu ochiul la odaie. Se sculă tiptil, tiptil, scoate cu o nuia şirurile de mărgele le aşează pe băţul de aur şi cu noaptea-n cap se urcă pe cal şi drept la peştera hoţilor. — Poftim şirurile de mărgele. Numără ei şi cînd colo lipseşte un şir. 299 — Blestematul! zise Păcală, ştiu unde e, dar n-o să vă puneţi mintea cu un şir de mărgele ! Daţi drumu paşei, cadînei şi fetiţei. Dacă nu vă blestem de ajungeţi săraci lipiţi pămîntului. — Nu vă slobozim decît dacă puneţi aici şi pe-al douăzeci şi doilea şir. Uite ce e ! Dacă în trei zile nu vii, îi tăiem capul paşei, cocoanei şi copilei pentru un şir. Du-te şi adu-1 de unde ştii. încălecă Păcală şi dus a fost. Bate la uşa moşneagului suspinînd: — Moşule, am avut şi eu un şir de mărgele păstrat din moşi strămoşi şi cînd am vărsat aurul în căldare mi-a căzut din nebăgare de seamă ! Mîine am nuntă şi n-am ce să-i atîrn de gît miresei. Am căzut la necaz ! — Doamne sfinte, dar cum ai putut face una ca asta băiete, zise moşneagul ! Bagă mîna şi scoate-ţi mărgelele. Păcală, de bucurie băgă mîna dreaptă şi scoasă mărgelele. Cînd o scoasă* mîna strălucea ca soarele. O şterse, o frecă, dar de degeaba, mîna era de aur. Ajunse la hoţi. Hoţii pe el să le dea mărgelele că de nu, îl taie ! Le dădu mărgelele şi vrea să plece. Cînd colo, un hoţ văzu mîna la lumina lămpii că. are mîna de aur ! îşi ziseră ei: ăsta are putini şi hîrdaie de aur; hai pe el să-l; jumulim pînă spune tot. îi dădură drumul paşei, cadînei şi copilei. Pe el îl înhăţară. — Să spui Păcală, cine are atîta aur de se scaldă-n el. El tace şi nu zice cîrc. O să-l puie la cazne, dar degeaba. Mai marele hoţilor, un bărbos cu ochi de jeregai îl strînsă de chică mişcîndu-i fălcile din loc. — Ce crezi, măi Păcală, că ne duci pe noi ? Să ne duci acolo unde este comoara şi liber eşti pe vecie din partea noastră. — Apoi ce să fac, cinstiţi hoţi, dacă n-am încotro ! Să mergem, ca la noapte să ajungem la comoară. încălecară toţi hoţii şi la marginea cetăţii bate Păcală la o poartă. Iese un moşneag cu barba albă, lovindu-i genunchii: — Ce e, băiete? — Băteam să-ntrebăm de conăceală, că uite venim de la drum lung greu şi tare sîntem osteniţi. Moşul îi priveşte mîna, Păcală face cu ochiul să vadă bărboşii din tufă, înţelege şi răspunde: — Sînt om sărac, dar un blid de făină l-om împărţi frăţeşte şi tot bine fi-va ! Intrară la moşneag şi aşteptară să adoarmă. Intrară pitiş, pitiş, pitiş* se spălară în căldarea cu aur topit şi înainte de cîntatul cocoşilor plecară. Cînd se făcu ziuă, cei cincizeci de hoţi erau negri, la faţă negri ca dracu din baltă, parcă ar fi fost spoiţi cu păcură. Numai ochii le strălucea în scăfîrlie că le mai rămăsese puţin suflet nepătat. PĂCALĂ CU PURCELU Se zice că Păcală de leneş ce era se simţea bine şi aşa. Nu era el să se scoale şi să-i cadă oalele din poală. De aceea într-o zi sta într-un foişor moştenit, tocmai la catul de sus, respirînd aerul curat al dimineţii, fără să se sinchisească de ceilalţi plugari care forfoteau după treburi. Vecinul său fiindcă era o duminică frumoasă, tocmai grijea un purcel în obor şi-l stropea cu mujdei de usturoi rostogolindu-1 în frigare. Mirosul 300 pătrundea prin crăpăturile ferestrelor la Păcală care dormea somnul cel mai dulce de dimineaţă. Cu un furcer împinsă geamul să intre mirosul. Purcelul tocmai se copsese şi din pielea rumenă ca racul, se suiau spre Păcală aburii dulci, de-i lăsa gura apă. Ca să-l îmbie vecinul să coboare să guste pentru sufletul lui şi sufletul morţilor, îl taie-n bucăţi şi-l puse-n tipsii mari gata de ospăţ. Mirosul şi mai şi, îl îmbiau să se scoale. Şi Păcală îşi luă inima-n dinţi şi se sculă de pe priciul de lemn. Privi-n jos adulmecînd mirosul ce se urca spre cer în valuri, valuri, de s-ar fi scoborît pe scara cerului şi sfinţii la un asemenea ospăţ. Vecinul său zărindu-1 la fereastră-1 chemă: — Hai, măi frate Păcală, doboară-te jos să vezi ce gustos este ! Păcală se gîndi, se răsgîndi şi văzînd cîte scări are de scoborît răspunse: — Lasă, frate-meu, că mă satur şi de miros ! CUM A VÎNDUT PĂCALĂ VACA Păcală şi cu frate-său Tîndală au moştenit, după moartea părinţilor, o vacă. îşi fac ei socoteala, o întorc şi pe faţă şi pe dos, cum să împartă vaca. S-o taie, nu puteau; s-o ţină unul, nu voia celălalt. Ce făcură, ce nu făcură şi-au zis, să ducă vaca la marginea satului şi cînd s-o întoarce acasă, la cine a trăgea vaca a lui să fie. Zis şi făcut. Tîndală, ca om mai chibzuit în treburile gospodăreşti, era mai înstărit şi avea şi un grajd frumos. Se pune el şi-l curăţă, îl mătură ca vaca cînd l-a vedea să vină la el. Păcală sta şi se gîndea ce să facă? El avea un grajd neîngrijit ca un bordei acoperit cu pămînt pe care crescuse iarbă. Cînd vaca intră în curte trasă drept la grajdul lui Păcală şi începu să pască iarba de pe bordei. De bucurie, Păcală zise către frate-său Tîndală: — Frate Tîndală, vaca mă iubeşte mai mult pe mine. Frate-su, cum era hapsîn, nu se lăsă şi se rugă de Păcală să vîndă vaca şi să împartă banii şi fiecare din partea lui să-şi cumpere cîte o capră şi aşa să aibă pace bună între ei. Păcală se învoi pentru că avea inimă miloasă. Luă vaca şi plecă cu ea la tîrg s-o vîndă. Mergînd el la tîrg, trecu printr-o pădure cu vaca după el legată cu o funie, aude o cincheză cum cînta prin pomi: cing, cing, cing. Păcală crezu că-1 roagă să-i dea vaca pe cinci galbeni. El îi răspunse: — Nu vreau cinci, dacă vrei şase, bine, dacă nu, eu mă duc mai departe. Merse mai înainte şi auzi o cioară care croncănea: gaaa ! gaaa ! gaaa ! Cum o auzi Păcală se apropie cu vaca, crezînd că cioara îi zice: — Dă-o-ncoa, dă-o-ncoa ! Atunci Păcală întrebă: — Da cîţi galbeni îmi dai pe ea? Vîntul, cum sufla prin crengile copacilor, iată că foşnetul crengilor unui copac, care era uscat, scîrţîiau de vînt şi făceau „scîrţ, scîrţ”, crezu că spune şasă, şasă galbeni. Atunci mai auzi şi o cioară care croncăni, gaaa ! gaaa ! Crezu că cioara îi spuse, ca să lase vaca pe un găvan de galbeni. Ce i se păru lui Păcală că foşnetul frunzelor îi spunea, că să vină peste trei zile că-i dă banii. 301 Legă el vaca de copacul uscat şi plecă acasă. Cînd îl vede nevasta lui şi cu frate-său Tîndală, îl întrebă dacă a vîndut vaca. Păcală le spune toată tîrăşenia că a vîndut-o unui copac uscat că i-a făgăduit un găvan de galbeni şi că mîine îi dă banii şi că a lăsat-o legată de copacul uscat. Cînd au auzit de o aşa ispravă, l-au gonit înapoi să ia vaca c-o mănîncă lupii. Mersă Păcală înapoi, dar nu mai găsi vaca, o mîncară lupii! Ceru banii de la copac, dar copacu nu-i răspunsă nimic. Se mai rugă, se mai supără, dar copacul nimic ! Cum Păcală avea toporul cu el, şi supărat pe copac, îl lovi cu atîta putere cu toporul, încît copacul găunos şi putred cum era se crăpă şi căzu din el o grămadă de galbeni de aur. Păcală îi zise copacului: — Ei! acuma de ce îmi dai atît de mulţi. Mie îmi trebuie numai un găvan plin, mai mulţi nu-ţi iau, fiindcă aşa ne-am înţeles. Umplu o căciulă de galbeni şi plecă cu ei acasă. Cînd îl văzu nevastă-sa şi cu frate-său Tîndală, cu atîţia galbeni de mulţi să mirară de el şi-l întrebară: — Cum de ai luat atîţia bani pe vacă? Păcală zisă: — Păi de bună voie i-am cerut copacului, ceea ce vorbisăm, şi dacă îl văzui că tace şi nu voia să-mi răspundă îl lovii cu toporu şi el de frică îmi dete o grămadă de galbeni, da eu nu vrui să iau decît ce am vorbit. Pe ailanţi îi lăsai la el. Cînd auziră şi isprava asta, îl luară pe Păcală să meargă cu ei înapoi, fiindcă pricepuseră cum sta treaba. Ajunseră la copacul uscat, de unde mai ridicară uir sac de galbeni şi se întoarseră acasă să-i împărţească. Cum ei nu puteau să numere atît de mulţi bani, îl trimiseră pe Păcală să ceară o baniţă de la popa: că era vecin cu ei, dar să nu-i spună că măsoară bani, ci să-i spună că au de împărţit nişte mei. Păcală plecă să ceară baniţa de la popa şi în loc să zică că le trebuie să măsoare mei, el zise: — Taică popă, venii să-mi dai baniţa dumitale că avem de împărţit nişte mei-bani. Popa se uită la el a mirare puţin şi apoi îi dete baniţa. Cum era noaptea, popa zise preotesii lui: — Eu mă duc să văd la alde Păcală ce fac ei acum noaptea cu baniţa, ce măsoară, şi ce vorbă fu aia a lui Păcală de zise: că măsoară mei-bani? Plecă popa, intră în ogradă şi se uită pe fereastră şi îi văzu cum împărţeau galbeni cu baniţa. Păcală îl văzu pe popa la fereastră, ieşi numaidecît afară şi îl lovi cu un resteu în cap şi-l omorî pe loc şi veni iar în casă. Frate-său Tîndală îl întrebă: — Ce făcuşi, Păcală, îl omorîşi pe taica popa? Să-l iei cum oi şti şi să-l ascunzi unde-oi şti că o să ne mănînce turma. Păcală îl luă şi îl duse la uşa unui cîrciumar, îl răzimă cu faţa pe uşă şi porni să strige la cîrciumar care durmea: — Dă-mi rachiu că mor, dă-mi rachiu că mor, dă-mi repede că mor. Şi Păcală fugi. Cîrciumarul se trezi din somn şi pînă să se îmbrace, trecu o vreme. Veni şi deschise uşa şi popa răzimat mort căzu peste cîrciumar. Cîrciumarul fugi înapoi la nevastă-sa şi îi spusă cum că a fost popa şi iată că nu putui să ies repede la cerinţa lui, muri şi căzu peste mine. 302 — Ce ne facem, zise femeia. Ea spuse bărbatului: — Să-l iei, bărbate, şi să-l duci unde ştii tu că turma ne mănîncă. Cîrciumarul l-a luat şi ştiind că Păcală e prost, şi i l-a aruncat pe popa mort în curte. Cînd Păcală vede la ziuă că popa a venit iar, l-a luat şi l-a pus într-o barcă pe Dunăre şi a împins-o pe apă cu popa în ea. S-a depărtat barca pe sforu apei şi Păcală a fugit. Trecu pe-acolo un grănicer şi-l vede pe popa cu barca că trecuse linia din mijlocul Dunării către Rumania îl somă pe popa să tragă barca la mal crezînd că e un dezertor. Strigă, fluieră, trage cu puşca pe deasupra popii, iar popa nici nu se sinchisea. Grăniceru dacă văzu trase drept în popă şi cum gloanţele îl lovi, popa căzu în barcă şi să dusă cu barcă cu tot, aşa că scăpară de turmă şi Păcală şi cîrciumaru şi satu de un popă hapcagiu, că cică popa ăsta era un lacom că la o pomană mîncase un curcan. GHICITOAREA SAU TREI FRAŢI Au fost trei fraţi; după moartea tatălui a luat cîte un bou moştenire. Cel mai mic a luat boul mai slab. Ce s-a gîndit el, că e greu de ţinut boul, l-a tăiat şi s-a dus la islaz cu pielea boului în cap. Au venit ciorile şi s-au pus pe piele, el a scos mîna şi a apucat o cioară de picior, a venit cu ea acasă şi a băgat-o-n traistă şi a plecat cu ea într-o comună. S-a dus la un om, omul era la plug, numai muierea eria acasă. Da nevasta a avut gagici. Face o turtă de pîne şi o suie-n grindă, cu rachiu, vin, pe care le suie-n pod, da el să face că nu vede, n-aude ! Frige găina, o suie-n pod s-o mănînce desară cu gagicii, da omul ei la plug ! Iacă vine omul ei de la plug şi zice: da el întreabă: — Mă nene, mă laşi să dorm la noapte la dumneata că sînt drumuit? — Da cu ce umbli pe-aici, măi băiete ? — Cu o ghicitoare ! — Ia mă să-mi ghiceşti şi mie ! — A da, ce să-ţi vadă dumitale, eşti un om bogat, ai de toate, ce să-ţi mai vadă? — Te rog eu să-mi ghiceşti şi mie ! Bagă el mîna-n traistă, strînge cioara de gît, da cioara zice: — Caaar ! — Ce zice, taică? — O găină friptă-n pod şi o turtă de pîne. — Ia mai dă-i taică să mai spună. Iar băgă mîna-n traistă, da gărăvana zice: — Caaaar ! — Ce spune, taică? — Ai vin şi rachiu suit în pod ! Cînd se suie-n pod găseşte vinul, rachiul, şi găina friptă. — Te rog, omule, îmi dai mie ghicitoarea asta? îţi umplu traista cu bani. — O dau. 303 I-a dat gărăvana şi a plecat acasă cu o traistă plină cu bani. Cum ajunge acasă aruncă traista cu bani pe pat. întreabă fraţii: — Ce făcuşi mă, ce e cu-atîţia bani ? — Am vîndut pielea la boul al slab. — Mulţi bani ai luat,mă ! Să duc şi ei la căşile lor, îşi taie boii să ia bani mulţi. Se duc la oraş, dar nima nu le dă decît cîţiva crăiţari. Vin ei acasă năcăjiţi, că nu pot lua bani pe pei. îşi bat ei joc de el şi se murdăresc pe lingă casa lui. Adună el murdăria aia şi o pune într-o putinică pînă a umplut puti-nica. A luat-o în spinare şi-a plecat cu ea într-un sat. S-a brodit la un popă ! — Ce ai, bre taică, în putinică ? — Bani împărăteşti să-i schimb! Mă laşi, părinte, să dorm la noapte la dumneata? — Da de ce nu ! S-a culcat şi a pus putinică la capul lui. Popa a adurmit cu copiii cu tot, da el s-a sculat a luat putinică şi s-a dus şi a spălat-o la un rîu şi a venit şi-a pus-o iar la el la cap. Cînd să scoală el dimineaţa, el hoţ, zice: — Unde e banii mei, că sînt slugă împărătească, sînt bani împărăteşti ! Mă duc la împărăţie să spun. — Nu, mă taică, să nu te duci la străjeri că mi-e ruşine că sînt popă. Atunci popa-i umple putinică de bani şi cînd ajunge acasă, aruncă putinica-n casă. Alergară fraţii. — Ce este, mă, cu atîţia bani ? — Am vîndut murdăria făcută de voi pe lîngă casa mea. Se duc ei acasă, umplu o putinică s-o vîndă, să ia bani mulţi. A umplut putinică şi-a plecat la oraş. Strigă ei în piaţă: — Căcătoarie de vînzare, căcătoarie de vînzare ! S-a dus unul să cumpere, cînd desface putina nu poţi sta de miros ! — Fugi, măi frate-meu, de spal-o că te mîncă puşcăria, că asta nu să vinde la oraş? Au venit iar acasă supăraţi, că frate-său are bani şi ei n-au ! îl iau pe frate-su cel prost şi-l leagă-ntr-un sac, îl duc să-l înece, i-a dat brînci cu sacu în apă. Da sacu n-a căzut în apă, ci la marginea apei. A venit un văcar şi un porcar şi-l întreabă: — Ce stai, mă, băgat în sac ? — Nu vreau să mă bag primar ! — Ieşi, mă, tu să intru eu, că eu vreau ! A ieşit el şi i-a băgat pe amîndoi şi le-a dat drumul pe apă. A luat porcii şi vacile şi s-a dus acasă cu ele. A umplut măidanul de vaci şi de porci. Vin fraţii şi-l întreabă: — Ce e, mă, cu atîtea vite şi cu vaci şi cu porci ? — în fundul Dunării e plin de vaci şi de porci, acolo unde voi m-aţi aruncat. — Aide, mă, să ne băgăm şi noi în fundul Dunării după porci şi vaci. — Aidaţi să mergem cu fămei şi copii să aducem turme de porci şi de vaci, aidaţi cu toţii. Au sărit toţi în apă, da o muiere a rămas afară. La unu i-a ieşit căciula afară. Da nevasta-i zice: — La fund, mă, fire-ai al dracului, că să-mbogăţi frati-tu ! Şi a sărit şi ea piste căciulă şi s-a înecat şi ea şi a rămas cel mai mic stăpîn şi piste căşile lor. 304 PROSTIA OMENEASCĂ Un ţigan a văzut un ora cu un iepure-n braţă şi-l întrebă cum a făcut cum s-a-ntîmplat de a prins iepurele. Ce-i trăsni prin minte omului, hai să-i tragă o păcăleală zdravănă ţiganului şi-l povăţui astfel: — Să faci o mămăligă maaare, să te duci la poteca-ngustă din tufă, să te-ntorci cu fundu-n sus şi cu capu-n jos. Să lipeşti mămăliga de bucile fundului şi cum o veni iepuru să mînce, tu ţac! cu picioarele, le apropii şi prinzi iepurele ca-ntr-un laţ. De aci încolo ai să te saturi de ciorbă de iepure şi de buimaci. Cînd a auzit n-a mai putut de drag că o să prindă iepurele ! Să dusă să facă o mămăligă mare, se aşeză la poteca-ngustă de la tufele mari cu picioarele-n sus, lipi mămăliga de buci şi aşteptă să vină iepurele. Stătu el, stătu, dar nici un iepure nu venea să cadă-n cursă. Deodată veni o ală de urs cît un viţel de mare şi se aşeză lîngă el. Dar ţiganul de-1 zări, tot se cufuri rugîndu-1: — Aoooleu, mînca-ţi-aş laba, măcar uită-te-ncolo să nu mă vezi pînă o iau p-ici la sănătoasa. Şi se uită ursu-n altă parte, iar el o încinse la fugă, de parcă mînca foc. Tot fugind prin pădure se-ntîlneşte cu un iepure speriat, faţă-n faţă. — Păzea, naică, că vine ursul şi ne prăpădeşte. El fuge şi iepurele fuge, pînă ce căzu într-un ogaş peste un cîrtog cu pui de iepuri. — Leleee, bre, mult am mai fugit, de ajunsei la capătul pămîntului, ca să prind un pui de iepure. PĂŢANIA LU TAICA POPA Ca-n toate satele, trăia odată într-un sat un popă, bun de haz şi de petreceri ca toată lumea. în satul ăla, unde şedea popa, sta şi o tînără nevestea măritată de toamna, frumoasă, s-o bei într-un pahar cu apă! Aproape de casa popii se afla o fîntînă lină, cu apă puţină la care venea şi tinerica să ia apă. Azi aşa, mîine aşa, nevestica-i cade la inimă lui taica popa şi de aci-nainte, cum altă treabă n-avea, îi sta-n cale şi cu vorbe dulci o amăgea şi o petrecea. Nevasta n-are şi ea de lucru şi-i povesteşte de fiecare dată bărbatului tot ce-i îndruga sfinţia-sa. Altădată în capătul zorilor taica popa hai şi el cu ulciorul la apă. Zăreşte pe frumoasa nevestică, îşi face cruce ca să aibă curaj şi-i zice: — Hei cu taica, prea eşti frumoasă, de mi se rupe inima de tine, văzîn-du-te desculţă far’ de papuci. La aste vorbe, nevasta răspunde: —Nu e nimic, taică popo, lui bărbatul meu şi aşa-i place de mine. — Ba zău, tăicuţă, o să-ţi ocolesc calea şi poteceaua, că mă bagi în boală şi cad în vreun păcat, de nu-mi mai văd vindecul! — Vai de mine, sfinţia-ta, să nu faci una ca asta ! Femeia, cum ajunsă acasă povesti bărbatului. Bărbatul, înghiţi-n sec şi-o sfătui astfel: 305 — Altă dată, spune-i că eu sînt dus la moară, iar el să vie cu un purcel fript şi cu papuci să dovedească că-i placi! Nevasta luă găleţile şi fugi la apă. Sfinţia-sa o aşteptă şi iarăşi începu să-i grăiască că e ruptă din soare şi cîte şi mai cîte cuvinte-ncîntătoare. Muierea, dacă-1 văzu aşa perpelit de tot după ea, zise: — Sfinţia-ta, dacă nu-i păcat, vino diseară pe la mine că bărbatul mi-e plecat la moară. — Bine, taică, tăiculiţă am să vin cu un purcel fript şi cu papuci potriviţi pentru picioruşele tale frumoase. Bărbatul nevestii aflînd cum stă taina, se făcu că se duce la moară. înjugă boii şi plecă. Popa, cum ajunsă acasă, taie purcelul şi-l fripsă. Preoteasa, văzîndu-1, îl întrebă : — Măi taică popă, ce te apucă să tai purcelul la scăpătat de soare ? — Muiere, taci din gură, nu te-oi apuca să-i arzi dracului tămîie să ne afle lumea şi satul. Tu ţine-ţi gura, că e tărăşenie mare, a venit vlădica şi i-a crăpat opinca văzînd că nici o faţă sfinţită nu-1 învredniceşte cu bunătăţi. Aşa că eu mă duc călare, că nu-s popă ca oricare! Cum să fripsă purcelul, îl găti, îl înveli, umplu birlicul cu vin, pusă papu-cii-n sîn, se sui pe iapa chioară şi hai la vlădica cu daruri. Cînd la ogrăzile din marginea satului se-ntoarsă-ndărăt la frumoasa nevestică. Legă iapa de stoborii de la gard şi tună la nevestica cu traista plină. Pusără masa să bea şi să se veselească. Mînca popa şi cînta şi de drag nu mai putea. Dar de cînd lumea, joaca rupe cojoaca şi după rîs, vine şi plîns. Cum era petrecerea-n toi iacă şi bărbatul ei dejugă boii. — Vai de mine, ce ne facem ? strigă speriată nevestica. Hai să te ascund în soba de la deal unde învîrteşte calu la rîşniţă să măcine făină. îl dusă acolo şi ca să nu-1 bănuiască bărbatul, îl înjugă la rîşniţă să-nvîrtească în locul calului, pînă s-o culca omu-su. Popa dete drumul la cal în grajd, îşi puse frîul peste piept şi porni să-nvîrtească rîşniţă să facă mălai. Bărbatul, care le ştia pe toate, bătu la uşă şi cu mare greutate i se deschise. Intră-n sobă şi cînd colo, pe masă un purcel fript şi rumen ca fragile de primăvară. — Ce-i cu purcelul ăsta fript pe masa mea ? — E purcelul nostru, bărbate, eu ştiam că vii ostenit de la moară şi de aia tăiai şi fripsei purcelul. — Bine, bre muiere, nu putuşi să tai şi tu o găină ori un cocoş dar tu tăiaşi bunătate de purcel de mă sărăcişi! Se puseră la masă pe loc şi mîncară, ca-n zi de sărbătoare. Mînca bărbatu şi bea, dară popa învîrtea. Se sucea, se învîrtea, dar boabele nu isprăvea, toate apele-1 prididea. Doar cum era el să isprăvească-ntr-o noapte zece băniţi de porumb ? Cal să fie şi tot n-ar isprăvi, darmite popă ! Popa-nvîrtea, cît învîrtea, iar dacă ostenea se mai oprea şi el că doar om eria. Atunci bărbatul grăia către nevastă: — Fa nevastă, unde-i toporu, să merg să omor calul ăla, c-auzi cum stă rîşniţă? Muierea speriată-i grăi: — Lasă, măi bărbate, nu omorî bunătate de cal, că o fi ostănit şi el, de-atîta învîrtitură, de-aseară pin’ la cocoşi. 306 Popa cum auzea gura bărbatului şi mai iute învîrtea şi sudorile-i curgea. Cătră crăpatul de ziuă adormi bărbatul şi furşi popa de rîşnit tot porumbul. Muierea se făcu că bărbatul său nu ştie nimica, se furişă în odaia cu rîş-niţa, deshămă pe taica popa de la rîşniţă şi-i zise: — Taică popă, încet, încet, pe lîngă zid, să nu te simtă cîinii cu bărbatu meu, că pe-amîndoi ne omoară. Popa fără nici o vorbă ieşi şi fugi acasă, rupt şi ostenit ca vai de el. Preoteasa, cum îl zări îi grăi: — Cum petrecuşi sfinţia-ta pe la vlădica? — Măre bine! — Cum bine? — Aşa e vlădica, vine să dezbrace un sfînt şi să-l îmbrace pe altul. Şi cum grăi, deloc adormi, ca pus de pe lume, parcă trăsese-n plug. Pe la amiază bătu arîngu, se sculă şi popa, cucăind şi blestemînd ceasul rău. Se aşeză pe scări privind cu capu-n pămînt. Nu mai vedea muierile frumoase trecînd la apă. Preoteasa-1 mînă la treabă: — Hai, măi popo, ce stai trist posomorit şi cucăi ca o găină căpiată, că doar nu te-o fi pus astă-noapte vlădica să-i ari ţarina. — Măre, vezi-ţi de treabă, cît ţi-e spinarea zdravănă! îi zise sfinţia-sa. Popa stă şi se gîndeşte cum o să mănînce boabe fierte, că a venit apa mare şi a-necat moara. De ştia, că-i aşa, pentru el măcina. Sta pe scări şi scrîşnea din dinţi. Tocmai atunci trece pe drum iar la apă nevasta cea frumoasă. — Sărut mîna, sfinţia-ta, iată ce nevastă frumoasă, cu cosiţă de-a aleasă, cu vedniţe-n cobeliţă, haide-n jos pe potecuţă ! — Măre, vezi-ţi de drum de cale că n-am treabă cu nimeni! — Părinte, sfinţia-ta, cum aşa ne fu vorba, te schimbi ca zilele din Făurar ? — Măre, mergi fă, bată-te Dumnezeu pe drumu-ţi la apă şi nu te mai lega de moşi bătrîni. Ori ce, furşirăţi făina aia ce v-o măcinai astă-noapte? Mînca-o-aţi cu cerga-n cap şi cu noduri în gît! S-adunară oamenii pe la circiumă; se vaită fiecare că n-au mălai, că moara e-necată. Numai omul cu muierea frumoasă n-are nici o grije, că are faină de mălai pînă la Ispas. Ortacii îl întreabă, cum să facă şi ei să scape de aşa mare grije şi să nu le moară copiii de foame. Iar el în glumă, mai fără de glumă, le zise: — Cine n-are făină, să-l tocmească pe taica popa să-i rîşnească, că el rîş-neşte cu mălaiul lui. De atunci, se duse vorba asta ca vîntul, iar popa rămase bosumflat şi supărat, ca văcarul pe sat, iar lumea anevoie-şi pune lacăt la gură. CEI TREI POPI A fost odată într-un sat trei popi şi în acel sat un om avea nevastă frumoasă şi cum ea se ducea la fîntînă să ia apă, ca s-o aducă acasă pentru beut, iote că într-o zi o vede unul dintre acei popi pe la cînd loa apă. Şi îi zice popa: — Of! tăicuţă, ce frumoasă eşti! Nu vreai să-ţi fiu desară un musafir ? 307 Ea nu i-a răspuns, a tăcut, da cînd s-a dus acasă i-a spus lu bărbatu-su şi omu ei i-a spus: — Fă, muiere, cînd te-o mai întreba aşa taica popa, tu să-l pofteşti să vie la noi şi să-i spui că eu sînt plecat departe la moară. Apoi, şi ceilalţi doi popi o văzură la apă şi tot ca şi cel dintîi îi zisă: Aşa că ea îi pofti într-o sară pe toţi trii, dar le spusă la fiecare aparte, la ce ceas să vie, în aşa fel ca să ajungă la jumătate de ceas depărtare unul de altul. Le spusă ea că omul ei e plecat departe la moară şi nu vine decît peste patru zile. Să bucurară popii auzind că vine omul muierii tîrziu acasă. Da popii între ei nu să ştiau şi păstrau fiecare taina ca nu cumva să afle niscaiva şarlatani. într-o sară bate unul dintre ei la uşa muierii, da omul ei păzea de sus din podul căş», privind pe gaura podului şi cum bătu popa la uşă, îi deschisă uşa şi-l pofti să se aşeze la masă; da ea se prefăcea că are de aranjat prin casă. Iată că aude din nou că bate la uşă altcineva. Popa cînd auzi zisă: — Da cine-o fi la ceasu ăsta? — ’ai, părinte, s-a-ntors bărbatul meu ! Da el s-a topit de frică. — Taică, da unde să mă pitul acum ? Muierea îl ia frumos şi-l duboară jos în pimniţă unde eria un dulap mare de tot şi-l aşeză într-un colţ pe întuneric. Să dusă la uşă, deschisă la al doilea popă şi făcu şi cu el la fel. Cînd veni al treilea, atunci se dete omul ei jos din pod şi să dusă şi bătu el în uşă. — Vai, taică, da cine-o mai fi? Să făcu ea că să uită la uşă şi zise speriată: — Părinte, părinte, s-a zis cu noi, a venit bărbatul meu ! Cînd auzi o rugă să-l ascundă undeva şi l-a băgat şi pe'el lingă ceilanţi doi, da fiecare popă într-un colţ. Acum spusă bărbatul muierii să-i fiarbă un cazan cu apă fiartă că vrea să spele magazia şi dulapul din pimniţă; vrea el să stîrpească purecii, să aşteaptă lucrători la culesul viilor şi trebuie să aibă unde să-i culce. Zis şi făcut. Muierea fiarsă apa în clocot, omul ei lo apa într-o polomeacă mai mică şi aruncă pe fiecare cîte o polomeacă. Popii, ce să facă ? Răbdau din răsputeri opăreala şi nu ziceau cîrc. Pe urmă pusă bărbatul mîna pe unul, îl chemă pe un vecin de-al lui cam într-o ureche, un ţigan voinic şi prostănac şi zisă: — Mă Stancule, am un şarlatan de popă, a venit în lipsa mea în casă ca să-şi bată joc de muierea mea, te rog sl mergi şi să-i faci mă de petrecanie şi ce mi-oi cere ţi-oi da. S-a învoit ţiganul şi s-a şi dus acolo, a luat pe unul dintre ei, da pe ăilalţi doi nu i-a văzut. îl dusă pe popă lîngă un lac, îl sugrumă şi-l aruncă în lac. Să-ntoarsă la rumân să-i ceară plata. — Ce făcuşi, mă Stancule? Ţiganul zisă: — L-am pierdut de pe lume, jupîne, şi-l aruncai în lac. Da rumînu-i zice: — Cum de l-ai omorît, cînd iote-1 a venit îndărăt! îl văzu ţiganul şi se miră, pusă mîna pe el şi mai cu supărare îl duce şi-i face şi ăstuia de petrecanie şi iar să-ntoarsă să ceară dreptul lui. Cînd îl vade omul, îi zice supărat: — Ce dracu, măi Stancule, popa ăsta îşi bate joc de tine, că iată tu-1 aruncaşi în lac, dar el pe altă cale veni înapoi. 308 Cînd să duce ţiganul şi-l vede, îl prinde de beregată, se duce cu el, îi zdrobeşte capul şi-l aruncă iar în lac şi zice: — Na, acuma să te vedem dacă mai vii îndărăt! Şi plecă să-şi ia leafa şi-rdete rumânu cît să tomnisă şi plecă ţiganul acasă la el. Dar, mergînd el spre casă bucuros de afacere, se-ntîlneşte cu un alt popă care venea călare pe un măgari. Ţiganul crezu că iar a înviat popa pe care-1 aruncasă-n lac şi cum să apropie de popă îl şi pocni cu toporu-n cap şi-l dubărî di pe măgari. Zise ţiganul atunci: — Na, ieu de trii ori te omor şi tu de trii ori înviezi, apoi dacă o să mai vii şi acuma eşti un adevărat drac. A dat fuga Stanciu la rumân şi supărat i-a spus întîmplarea şi spusă că dacă o mai veni popa înapoi, e dracu gol şi nu mai are ce-i face ! Românu a priceput cum stă treaba, s-a dus de i-a spus lu nevasta lui: — Ce ne facem, noi nevastă, că Stanciu l-a omorît şi pe părintele Sofronie care se-ntoreea :din satul vecin. Era plecat să cetească de tămăduirea boalelor găinilor, că el e popă cu leac la boale de orătănii, şi Stanciu ne lasă şi fără de el. Cum auzi nevasta lui că l-a omorît şi pe ăla, şi că ea îl ştia că are leac la cetanii de boale de găini, s-a pornit să se vaite şi să-i zică: — Vai, bărbate, taica popa Sofronie ne-a scăpat de la moarte acum o lună cocoşul al mare şi ştii;că nu ceru mult pintru asta; numai opt ouă de gîscă, şase chile de brînză de capră şi numai trii chile de răchiu din butoiul de dud. Da ne scăpă cocoşul de la moarte. De aci încolo, muierile se învăţară minte şi nu mai spuseră oamenilor toate nimicurile. ALT ŞARLATAN DE POPĂ într-un sat eria un popă dat dracului de şarlatan şi el spovedea la biserică numai muierile tinere. Că nu ştiu de unde i se dusese lui renumele, că cică este spovedania la el cea mai primită de Dumnezău. Cînd venea ziua cînd să spovedea nevestele, să grămădeau care mai de care să le spovedească. E, ce făcea şarlatanu ? Cum intra la el o fămie tinără şi frumoasă şi care lui îi plăcea^ el avea şmecherie cu care punea la încercare muierile tinere, care aveau priceperea slabă. Şi iată care era şmecheria lui ? Pusăsă jos în faţa lui o cămaşă albă şi lungă întinsă pe podea la picioârili lui, acolo în altar şi cum intra vro muiere ca să să spovedească, el îi spunea: — Ridică cămaşa, tată ! Cum fămeile sînt sfiicioase, alteia îi venea să ridice cămaşa, da alta, de zăpăcită, credea că trebuie să-şi ridice cămaşa ei, de Ia poale-n suş. Aşa o fi rînduiala la spovedanie, credeau ele. Aşa îşi bătea el joc de ele. Dar dacă se-ntîmpla să fie vruna cinstită şi cu coraj, îl înfruntau pe popă: — Vai, părinte, da n-o fi păcat tocmai sfinţia-ta să zici aşa vorbă, ca să-mi ridic eu cămaşa ? — Bâtă-te Dumnăzeu de proastă, să nu-ţi fie frică în acest lăcaş sfînt să te gîndeşti la lucruri diavoleşti! Te încarci de păcate muiere, că ieu ţi-am spus 309 să ridici cămaşa asta de jos, ca să nu calci pe ea, că e cămaşa unui bolnav, care am sfinţit-o, ca el cînd o îmbrăca-o să să tămăduiască de boală. Nu ţi-e ţie ruşine şi frică de feţele sfinţilor bisericeşti să crezi aşa ceva ? Cu astfel de cuvinte el o încredinţa că el a avut cu totul alt gînd, aşa că muierea pleca ruşinată şi el îi mai da cîte trei închinăciuni să le facă ca să-i ierte Dumnezău păcatele ce le făcuse cu gîndul. Da cu ale proaste făcea aşa cum vrea el, îi mergea treaba de minune. Ba nu i-a mers mult, că într-o zi, veni la el un băiat tînăr, frumos şi voinic, îmbrăcat în chip de fimeie. îşi mînjisă mîinile cu clei şi cu smoală, că aflasă de popă ce facea, da asta eria cu multe sute de ani în urmă. Intră şi el să se spovedească. Şi cum îl vede popa îi zisă: — Ridică cămaşa, tată ! Crezu că e o nevastă. Voinicul îşi ridică cămaşa şi cum eria gol că nu avea izmene, pe popă îl luă groaza şi-i zisă voinicului: — Dă drumul jos la cămaşă, blestematule, că eu îţi spusăi să ridici cămaşa aia de jos, nu s-o ridici pe a ta, blăstămat ce eşti! Băiatul să făcu că-i cere iertăciune, lăsă în jos cămaşa şi se lăsă spre popa să-i facă o plecăciune de iertăciune şi cum îi erau mînile mînjite cu smoală şi clei, îl apucă de barbă şi se prefăcu că-1 pupă de drag, da barba lui să năclăi toată cu clei şi cu smoală, i să ascuţisă ca un fus, popa i-a cerut iertare şi a plecat acasă. Atunci a intrat o babă şi cînd l-a văzut aşa de cebăluit şi urît, a crezut că e dracu-n biserică, a ieşit afară şi a început să zbiere, că a pîngărit dracul biserica. Cînd a venit lumea, în loc de drac, popa jumulit şi prăpădit ca să se înveţe muierile minte. ŢIGANUL PĂCĂLIT A fost odată un ţigan cam într-o ureche, a luat el toporu şi-a plecat la pădure să taie lemne. Cînd acolo, în loc să taie lemne din jos de la tulpină, el s-a suit în vîrf, îl aplecă şi-l tăie. Aşa era el sărmanu, făcea lucrurile pe dos, fiind tare inimos, ca acela ce făcea din zile de sărbătoare zile de lucru, iar din zile de lucru zile de sărbătoare. Tocmai atunci trecea un român cu caru la loc de semănat. Cînd l-a văzut ce lucrează, nu-1 răbdă inima să tacă şi-i dădu o povaţă: — Ai, măi ţigane, nu vezi că nu lucri bine şi ai să cazi ! — Aoleu, de unde ştii, doar nu eşti tu Dumnezeu să le ştii pe toate? Ia spune ce are să se mai întîmple? Omul dacă-1 văzu de tot şuchiat a plecat pe drum la vale. Dar ţiganul după el şi nu se lasă zicîndu-i: — Stai, omule, fii bun că tu eşti Dumnezeu, numai atîta îţi cer să-mi spui, cînd am să mor? Românul dacă-1 văzu că se leagănă de prostie, îi zise: — Pune omul lui Dumnezeu un sac plin cu nisip pe iapă şi mîn-o pe deal în sus. Dacă iapa o face de trei ori pîrţi te-ai dus; de nu, ai scăpat. — îţi mulţămesc, bunule om şi aşa am să fac precum mi-ai spus. Umple un sac cu nisip şi-l aşează pe iapă. Apucă iapa de dîrlogi şi hai cu ea să urce un deal înalt şi pietros. 310 Sacu-i greu, drumu-i cu ghionţane şi cu pietre, iapa abia se suia încît obosită trase o dată un vînt. Ţiganul, cînd aude, îngălbeni şi zice către iapă: —Ţine-o Alba pe ailaltă mînca-ţi-aş pe aia, nu mă lăsa să mor! Mai făcu iapa cîţiva paşi şi mai făcu o dată pîrţ. Cînd auzi ţiganul că i se apropie sorocul, că doar una mai era; începu să sărute fundul iepii şi s-o roage: — Hîm! hîm! mînca-ţi-aş de tot pe asta, ţine-o Alba, nu mă lăsa, că ajunsăi să-mi atîrne sufletul de un pîrţ de-al tău. Şi aşa tot o ruga pe iapă şi o mîngîia, ba-i da din traistă şi cîte un codricel de mălai. Iapa mînca şi se opintea înainte cu sacul de nisip pe spinare gata-gata să se prăvălească şi să se stîrpească. Mai merseră ei cîtăva, dar iapa încordată, pîîrţi! Ţiganul auzind hotărîrea dumnezeiască, se culcă jos şi rămase nemişcat, spunînd: — Uite, fraţilor, ce-mi fu scris să mor dintr-un pîrţ de mîrţoagă, dacă ştiam luam pe fulgerătură o iapă grasă de om bogat. Şi aşa rămase el mort în margine de ogaş ! Trece pe cale, pe cărare un românaş călare şi-l vede pe ţigan lungit pe dîlmă: — Scoală-te, frăţioare, că nişte răufăcători îţi găuriră sacul cu făină şi pînă-n deal ţi se goleşte de măciniş şi fundul iepii se goleşte de pîrţîială. în zadar îi vorbeşte, că ţiganul e mort. Călătorul îl îmboldeşte iar: — Nu poci, bre creştine, tu nu vezi că eu sînt mort. Aşa am fost sorocit de pîrţul iepii şi aici mi-e locul pe vecie ! Cînd l-a văzut călătorul că-i lipseşte o doagă, s-a pus cu măciuca pe el şi dă-i şi dă-i, pînă l-a răzbit pe mort şi a luat-o la fugă. El fugea pe jos, iar călătorul călare pînă ce se încurcă într-o mulţime de lume ce mergea cu un mort la groapă. Văzîndu-i el pe ăştia toţi proşti, le zice: — Staţi, bre oameni buni, ce vă grăbiţi, ce vă zoriţi să băgaţi omul de viu în pămînt. Păi şi au am fost mort dar m-a sculat omu ăla călători! Ce credeţi, o bătaie soră cu moartea sperie moartea şi fuge, iar bietul românaş înviază! Se urcă el în car şi se puse să-l bată pe mort şi-l suceşte, şi-l învîr-teşte ca pe tingire l-a călit şi l-a spoit pînă ce deodată mortul cască ochii mari speriaţi către ţigan înjurîndu-1 şi apucîndu-1 de la cheotoarea cămăşii: — Ce ai cu mine, mă arămiule, tuciuriule, n-ai ştiut că ce dai cu împrumut? Şi s-a sculat cu adevărat mortul, s-a pus pe ţigan de l-a bătut măr, lăsîndu-1 mai mult mort decît viu. Oamenii văzîndu-1 că e mort, l-au pus în sicriu lîngă groapă pînă vin otorităţile cu gendarii să-l vadă. Dimineaţa următoare, vine plotonierul la cercetări, îl muşcă pe ţigan şi ţiganul deschide ochii. — Cine te-a omorît, băiete! îl întreabă răstit otoritatea? — Iapa, cînd a tras al treilea pîrţ, dom’le plotonier mînca-ţi-aş tuni. — Fugi, bă, că tu nu eşti zdravăn! Ţi-au plecat minţile pe vîlcele l — Zău că iapa, domnule plotonier ! Plotonierul i-a tras vreo două, iar ţiganul a rupt-o peste groapă, cu cioarecii plini. Scoboară pe o ulicioară într-un cătun de munte şi vede că nişte oameni tăiau un porc şi-l pîrleau de păr: — Dumnezeu să-l ierte, oameni buni! 311 — Pe cine zici? — Pe porc să-l ierte ! — Cine? — Dumnezeu ! da cine ? Ţăranii dacă-1 zăriră smintit, se puseră cu nişte pîrmaci pe ţigan de-1 lăsară leşinat şi cu balegă-n cioareci. Cînd se dezmetici din bătaia primită zise: — Aoleo, aoleo, ce mai pîrdalnică luai, să-mi ajungă vreo cinci ai. Dar cum era să zic, măi românico ? îi întreabă pe ţărani ! — Să fi zis: să-l mîncaţi sănătoşi! — Ahaaaa, bine că ştiu ! Şi a plecat de-aci ţiganul mulţămit că a învăţat ceva nou. Cînd colo, într-un sat dă de un popă la vale de casă, se da ca omul în poiană, cu cinci cîini la spatele lui înghesuind şi mîrîind. Cum îl văzu, îl luă gura pe dinainte şi-i dădu bineţe din vărsat de zori că cică ziua bună de dimineaţă se cunoaşte: •—Să-l mănînci sănătos, taică pope ! — Pe cine, creştine? .— Peeee, ăla ce-1 mănîncă cîinii părinte ! — Aaaa, ticălosule, aşa batjocoreşti tu o faţă preoţească ? ! Şi sumute popa cîinii pe ţigan. Ţiganul fugi şi cîinii după ţigan, pînă ajunge la un bunar. Nişte oameni văzîndu-1 încolţit de cîini, strigară: — Sări în puţ, băiete, pitulă-te, că te mănîncă cîinii, nu te lăsa ! Ţiganul, cum auzi, sări-n puţ să se pitule şi unde a sărit n-a mai ieşit. CADIU ŞI FEMEIA Trăia odată un agă şi un cadiu vestit pin nedreptăţile ce le făcea. Se zicea despre cadiu că judeca şi pedepsele le da după cum era ploconu ce i se aducea. Merge aga la el şi zice: — Cadiule, spune ce părere ai, se cade ca bărbatul să asculte de femeie ? — Nu se cade, ago, dacă e bărbat, bărbat să fie ! — Atunci bine am făcut eu că n-am ascultat de nevastă şi nu ţi-am adus tipsia cu un ied fript şi l-am mîncat eu? ! — Ba nu, atunci cînd muierea dă sfaturi înţelepte ca acestea, este bine s-o şi asculţi! LĂCOMIA ŞI PROSTIA într-un sat oarecare au trăit doi oameni de soiul acesta lacomi. Se cunoşteau ei din vedere, dar, cum s-ar zice năravurile lor nu şi le cunoşteau mai de aproape. Şi într-o bună zi, ei au plecat la oraş ca să-şi vîndă fiecare cîte ceva, ce aveau, bineînţeles acasă, şi în dreptul mărfii vîndute să-şi ia fiecare cîte altceva, de ce avea nevoie. 312 Aşa de exemplu, unul s-a dus cu o traistă de nuci la piaţă spre a-şi cumpăra, cu banii luaţi de pe nuci, zăitin, iar celălalt, cu o traistă de mere, spre a-şi cumpăra brînză. Au stat ei cît au stat în piaţă, dar spre marea lor mirare, nimeni n-a avut nevoie de mărfurile lor. Rămînîd singuri, pînă la urmă, cînd să plece acasă, ei s-au apropiat unul de celălalt şi atunci au început să se vaiete, bles-temînd pe oamenii care au fost în ziua aceea în piaţă şi pe care ei nu i-au întrebat cîţi bani le fac căciulile. Aşadar ei rămăseseră cu fructele nevîndute şi se mirau ce o să zică femeile lor acum acasă cînd îi vor vedea că s-au întors aşa cum au plecat, adică au venit fără lucrurile ce le trebuiau lor în casă. Şi după oleacă de gîndire, unul din ei dădu drumul la o vorbă aşa cum la necaz trînteşte o vorbă, ca oiştea în gard, cum s-ar zice în limba populară. — Măi Ioane, zise el, hai să schimbăm şi noi mărfurile noastre, ca să ne amăgim soţiile, că tot avem şi noi ceva. — Măi Stane, răspunsă ălălant, nu e rău treaba asta ca să scăpăm de gura lor, că ştii cum sînt ele, dar vezi că merele mele atîrnă mai greu decît nucile tale, apoi, chiar dacă am purcede la schimbul ăsta, noi însă, tot fără mărfurile trebuitoare nouă ne întoarcem acasă. — Bine, înţeleg că merele tale sînt mai grele, eu am să-ţi mai dau acasă ca un adaos, cinci lei şi pace, numai şi numai să părem şi noi în faţa lor că tot am făcut ceva să nu ne întoarcem acasă ca nişte proşti. Şi atunci, al doilea dădu mîna către consăteanul lui şi apoi se învoiră şi plecară amîndoi bucuroşi acasă, fiind siguri că n-au să fie certaţi de neveste ! Cînd ajunseră acasă şi dădură în primire trăistile soţiilor lor rostogo-lindu-le jos, spre marea lor mirare constatară că trăisţile erau numai pe jumătate umplute cu poame, iar restul cu alte lucruri netrebuincioase. Aşa, de exemplu, traista cu nuci, a avut dedesubtul nucilor frunze de nuc uscate, iar traista cu mere a avut dedesubt pietre. Ambele femei i-au făcut, fiecare în parte pe frumoşii lor soţi cu ou şi cu oţet, dar ei au tăcut chitic şi nu şi-au zis unul altuia nici o vorbă urîtă pentrucă n-au fost cinstiţi! După trecerea cîtorva zile, cel care a fost cu merele s-a dus la cel care a fost cu nucile şi i-a cerut diferenţa de 5 lei, cît s-au tocmit ei. — Da, am să-ţi dau cei cinci lei a răspuns cel cu nucile, dar nu-i am acuş şi îţi voi da datoria după o lună de zile. — Bine, măi frăţioare, se învoi cel care primise nucile. Datornicul însă nu s-a achitat de datoria lui nici după încheierea lunei şi după o chibzuială mai lungă, pusă la cale un vicleşug. Adică, dacă e vorba de o înşelăciune, de ce să n-o pună la cale, că doar el n-a săpat pe merele care mi le-a dat, îşi zise el în cele din urmă, şi se hotărî să nu-i dea nici un ban. Cu două zile înainte de ziua plăţii datoriei, el se prefăcu mort şi soţia lui îl dusă în biserica veche din sat, rămasă de mult ruinată şi ea îl anunţă pe celălaiit să vină acolo să-l vadă că e mort. în prima noapte cînd se aşezase el mort într-un ungher al bisericii ruinate, pe la mijlocul nopţii veniră nişte hoţi spre a lăsa o comoară acolo, cu 313 gîndul ca s-o ridice noaptea. A doua noapte cînd s-a dus cel cu merele în biserica ruinată spre a-şi vedea datornicul mort, iată că datornicul lui era viu şi număra galbenii ce-i găsise el lăsaţi de hoţi In noaptea precedentă. — Iată aci două grămezi, rosti mortul, alege-ţi una din ele. — Cu cea mai mare plăcere, răspunsă mirat, şi după ce îşi umplu buzu-nările hainelor şi pantalonilor el ceru de la fostul lui datornic, datoria de cinci lei, diferenţa aceea de la schimbul celor două trăişti cu nuci şi mere. — Cum, oare nu eşti tu mulţumit că datorită mie ai tu acum în loc de cinci lei, o traistă de galbeni, se răsti cel care găsise comoara hoţilor. — Da, ai dreptate că în locul celor cinci lei acum eu mi-am umplut buzunarele hainelor şi pantalonilor cu galbeni, dar tu nu ajungeai să ai galbenii ăştia dacă nu-mi datorai cei cinci lei, deci nu amesteca datoria cu norocul ce ţi l-a adus această datorie către mine! — Bine, bine, dar eu în clipa asta n-am nici un ban asupra mea afară de galbenii ăştia din faţa mea, se înfurie pretinsul mort. — Nu este nimica, pentru cei cinci lei, tu acum dă-mi un galben şi atunci între noi va fi pace şi se repezi spre a-i lua un galben din grămada lui. —Nu, nu-ţi dau nici un galben, şi pace, se înfurie încă mai vîrtos norocosul găsitor al comorii şi-l pocni cu un pumn în faţă ! — Lacomule păcătos, strigă tare în noaptea aceea în biserica ruinată, âlălant. Atunci se iscă o bătaie de toată frumuseţea şi în timpul acesta, în toiul încăierării lor apărură şi hoţii, cei care lăsaseră comoara, îi luară de guler pe amîndoi şi îi aruncară afară din biserică ca pe nişte zdrenţe murdare, după ce le luară toţi galbenii. Şi iată cum lăcomia a dus pe cei doi la prostie, cum pentru cinci lei, ei au scăpat o întreagă comoară din mîinile lor ca nişte proşti. ŢIGANUL ŞI COLIVA I-a murit într-o vară tatăl ţiganului. Se duse el la popă şi zise: — Taică popo, mi-a murit tetea ! Ce să mă fac ? — Să-i faci o colivă şi să-i dai un colac de pomană. — Să-i fac, părinte, să-i fac o colivă pescărească de raci, să se ducă pomina pe lumea ailantă. A pus ţiganul racii într-un coş şi s-a dus cu ei la biserică. Acolo i-a aşezat pe-o tavă. Cînd a început popa să citească coliva, racii au pornit să dea-ndărăt de au umplut biserica ca furnicile. Babele, moşii şi mulţimea a bufnit în rîs. Popa şi sfinţii de pe pereţi s-au uitat urît şi s-au supărat. Atunci popa şi-a luat inima-n dinţi şi i-a zis-o de-a dreptul ţiganului: — Taică, asta nu e colivă de raci, Asta e colivă de draci! 314 DOUĂ SURDE — Unde te duci, daică Floare? — Mă duc la Nică cu demîncare! — Daică Floare, tu eşti surdă ? — Nu e lapte şi e urdă ! — Daică Floare, tu eşti slută? — Domnu, maică, îţi ajută! Dacă-ai fi vreun om bun Ţi-ai lega căluţu-n drum, De un pai şi de-un gutui, Şi m-ai ţine pe gurgui! TURCUL ŞI MUNTEANUL Odată pe bătrîneaţă pe cînd stăpîneau turcii tot pămîntul, se găsi din întîmplare un turc arînd pe lîngă un pod. Chiar atunci cobora pe aci de la munte un păcurar voinic şi imos cu doi cai, amîndoi încărcaţi cu bunătăţi de tîrguială. Cum ajunsă munteanu la pod, turcu îl văzu şi vru să-şi bată joc de el. — Cea, cea, Sara, cea că tu înţelegi dacă eşti cal, căci ai minte-n cap, iar stăpînul tău n-are minte de doi bani, zise turcu. Ciobanul, cum auzi vorbele de ocară îşi puse-n gînd să-şi bată joc de turc. Cum ajunsă la capul podului, căzu de pe cal, văicărindu-se: — Au, Doamne, ce să mă fac, ce să mă fac, nu mai pot! —Ai bre, ce e cu tine, că mai adineaurea erai întreg. Scoală-te, fiule, şi treci că ţi se duseră caii. Atunci munteanul îi spuse: — Nu cutez, ago, nu cutez să trec peste podu ăsta! — Lasă, sinco, treci fără frică, nu-1 vezi destul de lat şi ţapăn. Nu vezi că peste el trec căruţe încărcate, cară cu lemne şi cu mare greutate, iar tu să te temi să treci ? însă munteanul nu vrea să treacă-n ruptul capului. El se tot văita şi zbiera ca o vită lovită de durere. — Ai, bre sinco, ce-mi dai baş dacă ţi-e frică să te trec eu în spinare pe şelile mele. — Da ce ceri, ago, de la mine? — Să-mi dai 12 lei. — Bine, uite că vreau. întoarce spatele. Turcu întoarsă spinarea şi ciobanul i se urcă în gîrgă, trecîndu-1 peste pod în cealaltă parte. Cum îl lăsă jos, munteanul începu să se pipăie, prin sîn şi prin buzunar. Apoi supărat îi zise turcului: — Vai săracu de mine, ago, ce-o să mă fac că n-am nici un ban. Turcu se necăji foc auzind că-i lipsesc cei 12 lei. — Cum să n-ai, mă porcule! — Uite aşa, ago, Alah să mă bată dacă am o para chioară. — Bine, măi rumâne, de ce nu-mi spusăşi asta dincolo, că nu te mai luam în spinare, tu aici îmi spui? Haide şezi iar pe spatele mele să te duc îndărăt de unde te-am luat. 315 Munteanul se-ncălecă pe turc, iar turcu trecu îndărăt la capul podului, de unde-1 luase. Cum ajunsă aci, necăjit dete cu el de pămînt zicînd: — Porcule, păcătosule, uite aici rămîi să mori dacă n-ai bani să-mi plăteşti ! Iar turcu se duse la el în ţarină să are cu boii. Pe neaşteptate însă, păcurarul de la munte sare drept în picioare şi pleacă peste pod pînă-1 trecu frumuşel dincolo. Turcu îl văzu şi-l întrebă: — Ai bre ghiaure, bătu-te-ar Alah, cum putuşi acuşi să treci şi mai adineauri te făceai mort. — Hehei, bre ago, vezi că boii tăi au mai multă minte decît tine, iar tu bas că n-ai nimic, decît zamă de varză-n cap în loc de creier. Te călării de două ori ca pe un mînz fără minte. De aia să nu-1 mai batjocoreşti pe cioban şi să câţi iepuri în biserică, că niciodată nu ştii de unde sare iepurele. Ai crezut că ai găsit gîscă de jumulit, dar vezi că ţi-a zburat gîsca din frigare şi te jumulii eu pe tine. MĂGARUL CU DOI STĂPÎNI Au fost doi fraţi care au moştenit de la tatăl lor un măgar. Tatăl, înainte de a-şi da sfîrşitul, le-a spus că fiind un singur măgar întreaga lui avere, să-l aibă fiecare cu schimbul. Cînd unul, cînd altul şi să-l îngrijească ca pe ochii din cap ca să se hrănească şi ei cu el, cum şi tată-su s-a hrănit. Şi aşa a început măgarul să fie slugă la doi stăpîni. O zi căra tovarul la unul, iar în cealaltă zi la celălalt. Măgarul era pus la munci grele, folosindu-1 fiecare cît mai mult, fără să i se dea nici zob şi nici un fel de mîncare de către vreunul dintre fraţi. Muncea şi ostenea măgarul în zadar, că nici un stăpîn nu-1 hrănea, fiecare nădăjduind că de hrănit îl va hrăni celălalt. Şi cînd se poticnea măgarul cu ochii holbaţi de foame şi burta lipită de spate, fiecare stăpîn îi cînta ăst cîntec îmbărbătîndu-1 de zor: Hi, la deal, şi hi, la vale, Că n-am să-ţi dau demîncare ! Mîine fratele-i stăpîn, El ţi-o da ovăz şi fîn ! Azi aşa, mîine-aşa, le muri băieţilor măgarul şi cei doi fraţi rămaseră săraci, plîngîndu-şi fără folos dobitocul, căci cine se zgîrceste şi mai mult se păgubeşte ! BOIERUL ŞI SLUGILE Cică un boier avea multe slugi pe care le silea la munca cîmpului şi văzînd ele că stăpînul o să le puie pielea-n pod, într-o zi şi-au luat rămas bun şi au plecat în lume, să-şi cate un alt stăpîn mai bun şi mai cu frică de Dumnezeu. Aşa a rămas boierul cu holdele-nţelenite şi vitele flămînde şi setoase. Ce să facă el? Să dea sfoară-n ţară că este în căutare de argaţi. Şi s-au adunat 316 la conacul boierului o mulţime de oameni săraci şi flămînzi. Dar printre ei era unul mai vorbăreţ şi tuciuriu. Ga să le încerce vrednicia, stăpînul lua dimineaţa un codru mare de mălai şi întreba: — Cine vrea codrul ăsta de mălai? — Eu, zicea mai întîi argatul tuciuriu. Şi i-1 dă. într-o altă zi iar întrebă: — Cine vrea bucata asta de pîine? — Eu, boierule, răspunde mai întîi tot sluga cea tuciurie şi iar lua codrul de pîine! Altă dată întreba stăpînul: — Cine vrea piciorul ăsta de curcan? Şi tot el se-nghesuia şi era cel dintîi care primea bunătăţile de la stăpîn! Odată, a luat boierul o sapă şi a arătat-o slugilor zicînd: — Cine vrea sapa asta să meargă la prăşit? Atunci argatul cel tuciuriu a zis: — Mai luaţi, măi fraţilor şi voi, că eu destul am luat. Aşa stăpînul şi-a încercat vrednicia argaţilor. ION ŞI PEŞTELE A fost un prostănac mare, care s-a dus la pescuit. — Ce faci, Ioane? îl întrebă un călător care mergea la tîrg. — Iată, prind peşte ! — Cum prinzi? — Cu căciula! — Nu căciula, măi băiete! Lasă-ţi barbă lungă şi ai să prinzi ştiuci şi raci să te saturi! îşi lăsă barbă mare şi merse de-o băgă în Timoc. Cum afundă bine barba în apă, vine o ştiucă şi-l prinde de barbă. El trage-n sus, ea trage-n jos. Dacă văzu că nu e glumă cu ştiuca, îi zise: —Ştiuculiţa maichii dragă, Dă-i drumu de barbă, Că mă jur că nu te tai, Noaptea pe mălai! Auzindu-1 ştiuca, îi răspunse: — Du-te, mă pescare, Că prostia din născare Are leac prin luminare ! BA E TUNSĂ, BA E RASĂ! A fost un om şi o muiere care nu se înţelegeau. Muierea l-a călcat pe om pe picior în biserică la cununie şi ţinea în ruptul capului bărbatul să zică tot ce zice ea. îl ţinea pe bietul om sub papuc 1 pînă la o vreme cînd omul nu o mai putea răbda şi-i dete un top de bătaie, de rămase bărbat ca toţi bărbaţii. De 317 acum încolo, avea el judecata lui şi părerea lui aşa că nu se mai gîndea muierea pentru el. într-o zi, se întorc de la loc acasă şi văd o livadă cosită frumos. Bărbatul zise: — E cosită de parcă e rasă! — Ba e cosită, de parcă e tunsă! — Cum, bre muiere, asta e tunsă? —E tunsă, bărbate, tu nu vezi? O bătu bine crezînd că o să zică precum era livada. —Ai bre, mai e tunsă? — E tunsă aşa cum spun eu ! — Te duc la Timoc să te-nec, bată-te Dumnezeu de păcătoasă, dacă nu spui că e rasă! — Ba e tunsă ! Ba e tunsă ! Aşa să ştii! Şi să crăpi de necaz ! O luă omul şi o duse la iazul morii s-o-nece. — Te înec, Mărie, mai bine zi că-i rasă ! — Ba e tunsă ! O afundă-n apă pînă la brîu. — Cum e cătălina, fă, e tunsă ? — Da, e tunsă. — Bine, atunci te-nec ! O scufundă-n Timoc pînă la umeri. — Mărie, gîndeşte-te bine că n-o fi cătălina tunsă! — Ba e tunsă, bărbate, e tunsă cu foarfecă! — Atunci te-nec, să scap de dracu! O scufundă pînă la gură. — Zi fa, că-i rasă! — Ba e tunsă! — E, păi acuş chiar că n-ai scăpare! Te-nec şi ce-o fi să fie! O scufundă pînă-i trecu apa peste cap şi muierea scoase mîna afară şi nemaiputînd rosti o vorbă, arătă cu două degete cum taie foarfecele. Aşa că tot tunsă rămase după dînsa, chiar şi cînd o înecă de-a binelea. De aceea, de femeie cîteodată fuge şi dracu, ca să nu-1 scoată dator! VĂCARU ŞI TURCI] Păzea odată un văcar vacile la un boier turc. Văcarul avea şi el pe lîngă vacile turcului o văcuşoară cu lapte. El păştea vacile de-a-mpreună pe livezi şi toate mergeau bine pînă la locul unde se încurcau. într-o zi, vaca văcarului se repede la vaca boierului şi-o împunge. Văcarul se spămîntă. Ce-o să facă ? O să-l omoare turcul şi gata, se gîndi el. Cînd intră cu vacile-n obor îşi luă inima-n dinţi să-i spuie boierului întîmplarea şi să-i vadă mintea şi dreptatea ce e în stare s-o facă. — Boierule, zise el, ştiţi ce s-a întîmplat ? — Nu! — O vacă de-a dumneavoastră a împuns vaca mea. — Da bine, băiete, cine le-a mînat şi cine le-a lăsat să-şi facă de cap şi să se împungă? Nu tu eşti ăla plătit să le păzeşti? 318 — Ba eu, zise văcarul! — Ce să-i faci, vacile n-au minte, se duc de-a valma singure şi se borîş-căie. Ce să-i faci, sînt vite fără minte ! — Şi dacă-mi moare vaca, ce-mi dai, efendi? — Ce să-ţi dau, băiete! Ţi-am spus, vacile sînt vaci şi pentru ele nu pot să dau socoteală. — Ascultă, efendi, vaca mea a împuns pe vaca ta! — Ce e? — Vaca mea a împuns vaca ta ! — Nu se poate ! — I-a scos maţele, auzi ? — Stai să mă uit în Coran să văd ce zice legea! — Nu te mai uita, efendi, că atunci cînd era vorba de vaca mea, nu mai era lege şi împăratul nu a făcut lege numai pentru vaca ta. împăratul a făcut o singură lege şi dreptate pentru toate vacile. Efendi rămase cu buzele umflate, la dreapta gândire a văcarului. CE DORESC COPIII Pe o pajişte acoperită cu flori şi izvoare, patru copii păşteau porcii şi stînd la umbra unui stejar bătrîn, vorbeau şi se jucau între ei. Cum se jucau, făceau o larmă de vuiau văile; unul dintre ei mai isteţ, îl întrebă pe un altul, zicîndu-i: — Frăţioare, ce ai face tu dacă-i ajunge-mpărat ? — Multe aş face de aş ajunge numai! Dar pe una n-aş uita-o pentru nimic în lume! — Şi anume ce ai face, hai spune odată? — Păi ce aş face? Aş porunci să mi se aducă un car cu loitre plin cu pleavă şi toată ziulica m-aş plimba cu carul pin sat şezînd pe pleavă moale şi m-aş uita la voi cum vă jucaţi în ţărînă, dar nu v-aş primi. Aşa m-aş trăgea singur ca un împărat, iar voi aţi crăpa de ciudă ! Atunci îl întrebă pe cel de-al doilea: — Ce-ai face tu, dacă ai fi împărat? — A, eu n-aş fi prost să mă plimb toată ziua, şi aş dormi sub o salcie pe iarbă verde lîngă izvor, iar pe voi v-aş pune să-mi păziţi porcii şi să feriţi noroiul unde se-nămolesc să nu se strice. Văzînd că a mai rămas al treilea, de curios, îl întrebă şi pe acesta: — Spune şi tu, frăţioare, ce-ai face, dacă ai ajunge împărat? — Eu drept să vă spun, aş mînca numai simit şi măduva de la ceapă, iar vouă v-aş da cojile să nu ziceţi că nu vă sînt prieten bun. După ce toţi trei au spus ce dorinţe mari şi-ar îndeplini, veni rîndul ca şi aceştia să-l întrebe pe-al patrulea. Atunci ei dornici şi nerăbdători de a cunoaşte ce minune ar face prietenul lor, îl întrebară: — Acum este rîndul tău, ia să vedem ce ai face tu, dacă ai ajunge împărat? — Ce să mai fac, dacă voi aţi ales tot ce-a fost mai bun! Şi cei trei prieteni visară mulţumiţi, că au fost deştepţi şi au ştiut ce s-aleagă! 319 DOI MINCINOŞI Cică odată se-ntîlnesc doi mincinoşi. Unul era tăbăcar şi altul bărbier. Unul dintr-un sat, ălălalt din alt sat. Iată tăbăcarul la bărbier, mirosind a piele şi mortăciune. — Ai auzit, maistore, noutatea, zise bărbierul, în satul nostru a răsărit un fir de dovlete care şi-a-ntins vrejul pînă-n vîrful dealului deasupra satului vostru. Şi dovletele a crescut atît de mare, încît încap în el toţi plugarii satului cu vite, cu căţei, cu purcei şi cu tot ce vrei! — Şi cu măgari, bre? îl întrebă tăbăcarul. — Şi cu ! răspunse bărbierul. — Bine, da de unde pasc vitele iarna acolo, bre? — Ei! ăsta să fie tot necazul; mănîncă şi ei fîn, doar în dovlete se fac clăi de fîn, pătuege, clăi de paie şi Cîte altele! — Dar oamenii cu ce se arănese, maistore ? — Cu seminţe, frate. O sămînţă de dovlete este mare cît un ban. De ne pică la fiecare cîte două seminţe ne-am procopsit. — Bre, alai să vă fie! Ce noroc a dat peste voi. — Aa, da stai că nu s-a terminat! Se şopteşte prin sat că răufăcătorii au de gînd să dea dovletele de-a berbeleacul peste satul vostru şi atunci va fi vai de voi! Din casele voatre şi averea voastră praful se va alege, cînd s-o rostogoli dovletele mare cît un deal. — A, bre şi asta se şopteşte prin satul vostru? întrebă tăbăcarul. — Fără glumă, cică de nu crezi, priveşte dovletele în capul dealului şi vezi-1 cît e de mare, abia acum cînd a legat, dar la toamnă! ? Da-n capul dealului se vedea ceva rotund şi mare; nu era altceva decît o claie mare de fîn chitită de nişte cosaşi pe un vîrf de deal. Văzînd el dovletele se sperie şi zise bărbierului: — Maistore, maistore, ce păcate vom avea noi să tragem, ca să ajungem striviţi de un dovlete ! Păi dacă ne omoară toate vitele, li se pierde ruda şi eu ce mai tăbăcesc? — Ba eu zic, adăugă bărbierul, să-ţi scoţi pieile din pămînt de unde le ai şi să vă mutaţi satul în altă parte. —Zău că-ţi mulţămesc că ne-ai dat gîndu-al bun ca mare pacoste s -abătea peste capul nostru. Şi de frică şi-ngrijorare uită omul să se mai tundă şi se-ntoarse-n satul său povestindu-le sătenilor întîmplarea cea tristă şi ce-i aştepta la toamnă. —Vai de capul nostru ! începură muierile şi babele să-şi dea cu pumnii-n cap, ne face piftii pe toţi. —Şi n-avem scăpare decît să ne mutăm satul de aici că vedeţi cît a crescut dovletele! Numai coada poate să-i ajungă de cinci ori cît biserica şi prăpădul e mare 1 Un om ceva mai cuminte intră-n vorbă zicîndu-le: — Ba eu îmi dau cu credinţa că e bine să ne depărtăm mult cu satul de părţile astea. Ar putea, bre, aşa cît este de mare să sudoame pămîntul cu totul, ce credeţi, e mare greumînt, fraţilor 1 Şi se pregătiră oamenii să-şi mute satul, aşezîndu-i vatra cu mult mai departe, că să nu se simtă zguduitura cînd se va rostogoli dovletele. Auzind bărbierul cele ce se-ntîmplă în satul vecin, se-ntristă şi merse să le spună să-şi vadă de treabă că e numai o glumă. 320 Dar cum bătrînii îl cunoşteau pe bărbier că este un mincinos, nu-1 crezură, încît îşi dărîmară casele, luară stîlpii şi vitele, pornind să-şi aleagă un nou sat. Trecînd bărbierul pe lingă tăbăcar, acesta-i dete un cojoc de bucurie că a fost bun la inimă şi a dat în vileag taina ce-i putea curma zilele. El luă cojocul şi mergînd pe lîngă ţăranii necăjiţi cu cojocul cel nou, aceştia-1 întrebară: — De unde ai cojocul ? — De la tăbăcar, mi l-a dăruit în semn de recunoştinţă, că eu am fost singurul dintr-un sat care i-am descoperit taina, pe care alţii o ascundeau. Nu m-a răbdat inima să nu v-o spun. — Atunci ţine şi de la mine un miel ! zise un ţăran. — Şi de la mine un purcel, zise altul. — Iar de la mine un viţel. Şi adună bărbierul o cireadă de viţei, o turmă de porci şi o turmă de miei, de intră cu ele-n sat. COPILUL PROSTUŢ Um om avea un băiat cam slab de cap. I-a venit şi lui vremea de însurat ca la orice flăcău. Părinţii au plecat să-l însoare în alt sat, să-l bage-n casă la o fată cu căpătîi şi avere frumoasă. S-au dus la fată în peţit cu purcel fript şi lăutari şi-au început să se tocmească ce-i dă la fată. Tatăl fetii voia să-şi mărite fata, iar muma nici în ruptul capului, fiindcă era prea tinără. După multă băutură se apucară la taină, glume şi cîte ce. Fata sta şi gătea la bucătărie. Băiatul s-a dus şi el să stea de vorbă cu ea. Fata a pus sare în mîncare şi s-a dus pe afară. El n-are de lucru şi vrea să mai puie un pumn de sare în oale. Băgă mîinile amîndouă într-o oală cu sare şi încercă să le scoată. Cînd colo, ce să vezi? Mîinile nu le mai poate scoate ! Trage-n sus, trage-n jos, însă nici vorbă să le mai scoată. Cum se-ntoarce fata, el bagă oala între picioare. Fata îl cheamă la masă, însă el stă cu oala ascunsă între picioare de ruşine. — Nu-mi este foame ! răspunde flăcăul şi rămînea supărat cu oala între picioare. — Ce ai, taică, de stai supărat? îl întrebă tată-su. Poate nu-ţi place de fată ? Spune drept să ştiu ! — Nu, tăicuţule, îmi place de fată însă m-a apucat o durere de maţe şi de aia stau ghebejit pînă mă fac bine. Tată-su îl lăsă în pace şi ei îşi văzură înainte de chef. Tatăl fetii ieşi afară şi se opri sub streaşină cînd tocmai cădea afară un potop de ploaie. Băiatul pe prispa casei nu ştiu cum face că sparge oala plină cu sare şi oala cade cu totu-n capul socrului. Socrul se miră cum plouă de sus cu oale şi cu sare şi se scarpină la cucuiele din cap. Se duce-n casă şi se jură c-a-nnebunit Dumnezeu. Să ploaie el cu oale sparte şi cu sare? Toţi rîd, văzîndu-1 plin de sare şi cu capul spart, numai, ginerele cu mîinile slobode mănîncă de zor. 321 Atunci muierea lui, de supărare iar îl blestemă: —-Măi bărbate* ţi-am spus eu că o să te trăsnească Dumnezeu că măriţi fata prea crudă şi nu m-ai crezut? Bine ţi-a făcut şi mai bine ţi-ar face dacă te-ar trăsni de tot* să te-nveţi minte. Bărbatul auzind-o blestemînd* s-a repezit la ea i-a tras o bătaie bună şi astfel s-a spart logodna şi petrecerea. SURZII Un om bătrîn îşi făcea gardul pe lîngă casă. Un cioban supărat trece pe drum dis-de-dimineaţă* care pierduse oile. — Moşule* n-ai văzut oile mele? îl întrebă ciobanul. Moşu puse palma căuc la ureche că n-auzea bine şi-i răspunse: — Acia* numai pînă acolo fac gardul. — într-acolo! — Da acolo! întări hotărît moşneagul. Ciobanul care era surd* crezu că într-acolo au luat-o oile şi porni în grabă spre locul arătat. Cînd colo, găsi oile. Bucuros* păstorul se întoarce cu turma de oi la moşneag zicîndu-i: — Ţine, moşule* un berbece cu cornele frînte că mi-ai arătat oile pierdute ! Moşu îl privi înciudat şi-i grăi: — îţi jur pe bătrîneţea mea că nu i-am frînt eu coarnele. Neînţelegîndu-se ei* trece cu cofele la apă o fată şi aia surdă. Ciobanu-i spune la fată că de bucurie vrea să-i dăruie moşului un berbece cu cornele rupte* fiindcă i-a arătat unde sînt ascunse oile pierdute. Fata la acestea răspunde: — Nu vă pot lua pe amîndoi de bărbaţi. Pot să-l iau numai pe unul. Certîndu-se cîteşitrei* trece pe cărare un popă surd* călare pe o iapă. Păstorul, văzîndu-1 pe taica popa, se gîndi că el are să-i scoată din încurcătură. — Sărut mîna, părinţele* spune-i moşului* că-i dărui berbecul pentru bunătatea lui* că mi-a arătat oile pierdute. — Taică, îţi jur pe sfînta lăturghie, că iapa nu e din furat, am găsit-o fără stăpîn pe islaz şi cînd am încălecat-o a vrut să fugă cu mine, să mă facă rob la turci. Şi a-nceput o ceartă mare între ei. Moşul că n-a frînt coarnele berbecului* fata că nu-1 poate lua de bărbat decît pe unul* popa că n-a furat iapa şi e lucru găsit* încît s-a strîns tot satul la învălmăşeală şi chinezul satului i-a chemat să dea socoteală ! Fiecare vorbea pe altă limbă şi zarva ieşi şi mai mare. — Eu n-am frînt coarnele la berbec, zise moşneagul. — Ba eu nu mă pot mărita după mai mulţi bărbaţi* adăuga fata. — Eu* domnule primar* vă jur că n-am furat iapa* am găsit iapa. Cînd a văzut primarul că o să-l zăpăcească şi pe el de cap şi că n-o să ajungă cu ei la nici un căpătîi* i-a dat afară să se înţeleagă ei cum vor putea. Surzii însă nu s-au înţeles şi se spune că şi azi se mai ceartă încă. 322 FEMEIA LENEŞĂ A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; a fost o femeie foarte leneşă. Bărbatul umbla la cîmp şi cînd venea sara nu găsea făcută mîn-carea. El o întrebă: — Bine fă muiere, ce ai făcut tu azi de n-ai făcut mîncare? Femeia totdeauna îi răspundea: — Uite, măi bărbate, toată ziua am tors lînă. A doua zi la fel. A treia zi la fel. Şi a ţinut-o aşa în şir luni şi ani că a tors lina. Bărbatul supărat că tot cu lîna şi scoate fire. Bine femeie, unde-ţi sînt fusele cu lînă ? Atunci femeia care avea o putină în casă acoperită cu ţoale, le dete la o parte şi începu să-i arate acelaşi fus pe care îl scotea, şi-l băga din nou în putin$. Bărbatul aproape obosise uitîndu-se cum îi arată la fuse cu lînă toarsă şi-i zise: — Ajunge fă nevastă şi ai obosit arătîndu-mi la fuse cu lînă toarsă. Atunci femeia văzînd că pe om l-a dus cum a vrut ea, îi zise: Acum măi bărbate te duci în pădure şi-mi tai răşchitor că n-am pe ce să le dapăn. Omul a plecat în pădure bucuros că s-a isprăvit cu torsul lînii, cu securea în spate să taie răşchitor. Femeia hoaţă foc o luă pe altă parte şi ajunse mai întîi în pădure şi se urcă într-un pom stufos să nu fie văzută. Cînd omul ajunsă în pădure, umblă încoace, umblă încolo după răşchitor, ajunsă sub pomul stufos unde era nevasta lui ascunsă, care începu să strige: Cine taie răşchitoare, nevasta-i moare ! Cine taie răşchitoare, nevasta-i moare. Omul nevestii se opri şi ascultă şi iar aude: Cine taie răşchitoare, nevasta-i moare ! Cine taie răşchitoare, nevasta-i moare. Văzînd omul o aşa mare minune zisă că ăsta-i numai un sămn, se lasă de răşchitor şi pleacă acasă. Cînd a ajuns acasă îi povesti nevestii minunea lui Dumnezeu că numai el putea fi, şi-i spuse: — Mi-a fost frică, nevastă, că ai să mori şi pierd bunătate de nevastă şi n-am mai tăiat răşchitor. Mai bine lasă fuselea acelea nedepănate şi numai tu să fii sănătoasă, fiindcă, ca tine alta nu mai găsesc. ALMEŞ BALMEŞ A fost odată un tuciuriu şi s-a dus de-a rudelea pe la naşu-su. Naşul era tocmai la masă şi mînca dintr-un purcel fript şi dintr-un blid cu almeş-balmeş. — Fine, şezi să mîncăm oleacă că poate-i fi flămînd. — A, da de unde, chiar acum mă sculai de la masă. Naşul, văzîndu-1 astfel, nu l-a mai rugat şi a mîncat singur mai departe. — Nasule, mai zi o dată ! :—Ce să zic, fine? — Ce-ai zis mai înainte. 323 Naşul s-a făcut că nu-nţelege, a ridicat masa şi s-a culcat. S-a culcat şi finu. Sta el să adoarmă, însă maţele i se certau de foame şi ghiorţăiau. Apoi îşi lovi ochii cu pumnii că nu se închid, nu adorm. Naşu auzea şi simţea toate astea şi de aceea îl întrebă: — Ce s-aude, fine-n burta ta? — Iacă nimic ! Vi se pare, naşule! — De ce-ţi dai cu pumnii-n cap atunci? — Să fugă mintea la burtă să tacă, naşule, că de fiămînde se ceartă între ele. Naşul zîmbi pe sub mustaţă şi se făcu că sforăie. De aci se sculară şi plecară la lucru. Finului îi tot lăsa gura apă şi se tot gîndea ce mîncare bună a scăpat. — Hai, nasule, cum îi zice la mîncarea aia de asară? — Almeş-balmeş ! Finul plecă acasă şi în gîndul lui ca să nu uite zicea: almeş-balmeş ! almeş-balmeş ! ce bună mîncare! Ajunse la o baltă vru s-o treacă. Apa era cam mare, ridică izmenele pînă la genunchi şi păşi înainte, uitîndu-se la raţe şi răţoi cum se afundă cu capul după peştişori. Tot privind la raţe, uită de almeş-balmeş. Se necăji foc şi începu să caute cuvîntul în baltă. Apoi zise: — Uite, măă, căzu cuvîntu-n baltă şi nu-1 mai găsăsc. Se-ntoarse-ndărăt, poate-1 găseşte, însă almeş-balmeş nicăieri! Nu-i mai venea în minte şi pace ! Căzuse la fund, se gîndea el în mintea lui. Porni să-njure şi să se aplece luînd cu pumnul apă dintr-o parte şi mutînd-o în alta ca pe nişte felii. Intrară-n baltă nişte porci şi el îi dudăi mai departe să nu-i găsească almeş-balmeşul şi să i-1 mănînce. Nişte oameni lucrători trecură pe-acolo, îl văzură căutînd disperat şi-l întrebară: — Ce cauţi, măi Romică? — Iată un lucru mare ! — Spune-ne şi nouă, ce lucru? — E lucru meu şi nu vă pasă vouă de el! Lucrătorii crezură că poate e vorba de vreo pungă cu bani şi săriră îmbrăcaţi în baltă s-o cate. Cătară fundul bălţii de-a rîndul, se bălăciră prin ea mai rău decît porcii şi nu găsiră nimic. Scoaseră şi răţoii din baltă temîndu-se să nu înghită cumva comoara. Mai la urmă osteniră şi oamenii ăştia. Unul dintre ei supărat îşi stoarse ţoalele de apă şi zise suduind: — Măi oameni buni, hai să mergem, fir-al dracului de tuciuriu, că făcurăm balta almeş-balmeş şi nu găsirăm nimica. — Aoleu, mînca-v-aş, am găsit-o ! — Ce ai găsit mă? — Aia ce-aţi zis. Almeş-balmeş! Plugarii crezură că-şi bate joc de ei şi-i traseră o bătaie bună de-i frînseră oasele şi plecară cu buzele umflate. El rămase în marginea bălţii să-şi atîrne ţoalele pe mărăcini, să le usuce. Tocmai atunci treceau pe-acolo nişte vînători. El n-are de lucru şi-i întreabă: — Unde vă duceţi, fîrtaţi ? — Ha-ha ! îţi baţi joc de noi? ! Trebuia să zice: noroc ! noroc, la vînat! Şi-i traseră şi ei o bătaie bună. 324 Plecă el ^cîrţîind din temelii după atîta jumuleală şi se întîlni cu o sumedenie de lume ce se bocea şi ducea la groapă un mort. El trecu pe lingă mort grăind: — Hai noroc! noroc, la vînătoare ! Oamenii lăsară jos năsălia puseră mina pe el şi-i frînseră oasele. — Dar bine, măi fraţilor, cum trebuia să zic? — Dumnezeu să-i ierte păcatele! — Aşa o să zic de-aici încolo, negustorilor, grăi finul şi plecă văitîndu-se de spinare pe diurn la vale. Cînd colo, drăcia dracului! în faţa lui tocmai ieşea din biserică mireasa cu mirele şi cîntau bandele de lăutari de se cutremurau copacii. El trece pe lingă mireasă şi zice: — Dumnezeu să-i ierte păcatele! — Ce păcate, bre ! zise unul dintre nuntaşi. Şi se puse golănimea pe el de-1 tăvăli şi zminti în bătaie. — Aoleu, nu mai daţi, zise el şi mai bine învăţaţi-mă cum trebuie să zic, mînca-v-aş ! — Să zici: ura să ne trăiască ! — Mulţămesc, aşa am să zic şi a plecat mai departe. Trece pe lingă bătătura unui om care tocmai îşi pîrlea porcul de curînd junghiat. — Ura ! să ne trăiască, să ne trăiască ! — Cine să ne trăiască, omulo? — Porcul, dar cine? zise finul. Se puse şi măcelarul pe el de-i frămîntă la pumni pînă-1 ameţi-n bătăi. După aia se sculă leşinat şi grăi: — Stai, măi omule, ai milă de mine şi nu mă bate, mai bine spune-mi cum să zic: — Să-l mănînci sănătos şi să umpli toate vasele şi oalele ! Plecă şi de aci bătut şi văzu după o casă un om care tocmai se pitise şi se „da în poiană” ca orice om cu nevoile sale. El n-are de lucru şi zice: — Să-ţi umpli toate oalele şi vasele fîrtate şi să-l mînci sănătos! Se scoală omul supărat şi fugi după el de-i trase o bătaie soră cu moartea. — Dar bine, măi vecine, cum era să-i zic? — Pute vecine, pute ! — Bine, aşa am să zic de-aci-nainte şi plecă. Cînd ajunse la un pîrîu două fete se spălau pe picioare şi se pieptănau. El iar nu-şi ţine gura şi le zice: — Pute, surată, pute ! — Ce pute, mă, fir-ai al dracului cu măta care te-a făcut! Şi-l frînseră-n bătăi cu cobiliţele. — Bine, suratelor, dar cum era bine să zic? — Să zici: ce frumoase sînteţi şi ce pieptănătură mîndră aveţi! Merse el spre casă şi văzu două muieri care se băteau şi-şi smulgeau pletele. — Vai c c pieptănătură frumoasă şi ce mîndre sînteţi! Ele uitară de bătaie, crezură că le batjocoreşte şi săriră de-i jumuliră părul din cap. Scăpă ca prin minune din ghearele* muierilor şi se opri drept în uşa cortului: — Ha auzi, fa muiere, să-mi faci mîncare din aia ca la naşu. — Cum ca la naşu, omule? 325 — Ştii tu, din aia, ca la naşu ! — Nu ştiu, măi omule, spune tu cum îi zice, cum este că eu nu sînt ghicitoare ? El se puse pe muiere şi o călcă-n picioare de-o lăsă lată, gata să-şi dea sufletul. Copiii plîngeau şi se rugau: — Stai, tătucă, nu mai da în mămuca, nu vezi că-i făcuşi capul almeş-balmeş ! — Aha ! va să zică voi aţi ştiut de mîncare şi aţi ascuns-o? N-aţi spus ce mîncare e, ca să nu-mi facă mie pofta să mă satur şi eu odată ca naşu de almeş-balmeş? Vă arăt eu vouă ! Luă un vătrai în mînă şi le frînse oasele la bieţii copii, de se duse pomina ! ÎNŢELEPCIUNEA BĂTRÎNEŢII A fost odată un moş şi o babă şi au avut o vacă. A plecat moşu cu vaca la piaţă s-o vîndă. Cînd acolo dă lumea buluc pe lîngă văcuţă care, mai de care, să facă tîrgul cu moşu. Mai la urmă au venit la moş trei fraţi negustori. — Cîţi lei ceri pe ea, moşule? — Cinci sute de lei! — Toate sînt bune, moşule şi la locul lor, numai să te duci acasă să-i tai coarnele că ne-mpunge copiii şi sa vii, să iei paralele. Moşul plecă acasă îngrijorat şi tăie coarnele la vacă. într-o sîmbăta plecă iar cu vaca la tîrg s-o vîndă. Cei trei fraţi sînt gata să-i dea punga cu bani moşului, dar îi mai cer ceva moşului: — Să-i tai coada, moşule şi apoi ai banii. — Bine, măi băiete, numai să nu vă bateţi joc de marfa mea ! — Nici vorbă, moşule! Vaca are coada prea lungă de doboară ulcica cu făsui de la foc. Aşa că ascultă-ne şi să facem apoi tîrgul. Merse moşul acasă şi tăie coada vacii. în sîmbătă viitoare iar veni cu vaca la piaţă. Cei trei fraţi veniră la moş şi iar îi găsiră nod în papură. — Moşule, toate sînt bune, numai să-i tai şi picioarele ! A plecat moşul plîngînd şi văietîndu-se la babă şi i-a tăiat vacii picioarele ! Cum i-au tăiat picioarele vaca a căzut şi-a murit. — Ei, babo, ne înşelară negustorii ăia ! Mari coţcari trebuie să fie, numai lasă că-i învăţ eu minte. — O să-i înveţi pe naiba, că iată cu mintea ta de prostănac rămăserăm săraci lipiţi pămîntului. Ce să facă acum moşul? Luă măgarul sîmbăta viitoare şi plecă cu el la tîrg. Acolo îi băgă măgarului bani în fund şi aşteptă cumpărătorii. Veniră iar cei trei negustori. — Cît ceri moşule, pe măgar? — Trei sute de lei. — Prea mult, moşule ! — Măgarul meu face bani şi nu e măgar ca toţi măgarii! Iată-1, priviţi-1 cum îi pică lei din fund. 326 îl priviră negustorii cu mirare şi ziseră: iată că este adevărat, un măgar minune, în foaie cu fabrică de bani ! Moşul luă trei sute de lei, îi pusă la chimir şi pe-aci ţi-e calea. Dar negustorii alergară după el, întrebîndu-1: — Hei, moşule, ce-i dai de mîncare la măgar? — îl închid în hambarul cu grîu pînă se satură. Cei trei fraţi bucuroşi de o aşa pricopseală, plecară acasă, închiseră măgarul în hambarul cu grîu şi se culcară. Dis-de-dimineaţă cel mai mic şi mai grijuliu se duse la hambar să vada măgarul şi să aducă banii în baniţă. Cînd acolo i se pare pe gaura cheii că străluceşte hambarul de lei. Vrea să deschidă uşa, însă uşa este înţepenită şi nu poate. — Mumă, strigă băiatul, vino fuga că a umplut măgarul hambarul cu bani şi nu-1 pot deschide ! Se scoală fraţii cu urdorile la ocm, sparg usa, şi cînd colo în mijloc zăcea măgarul mort, umflat ca o beşică de porc. — Haa, fata lui de moş; şi-i traseră o înjurătură. Să ne păcălească el pe noi un boşorog? Las’ că-i arătăm noi lui! Fuga drept la bordeiul moşului. — Bine, moşule, se poate să ne batjocoreşti pe noi şi să ne iei de-a fiecea atîta bănet ? — Vedeţi-vă, copii de treabă, că nu orice muscă face miere ! N-aţi ştiut voi cum să-l arăniţi şi greşeala voastră n-o s-o plătesc eu un om curat la suflett l Numai aveţi puţină răbdare că trebuie să trimit demîncare la săpători că este aproape prînzul. Moşul avea un iepure năzdrăvan, îl chemă, îi pusă desagii de o parte şi de alta pe spinare şi-i zise: — Aşa, taică, acuma du-te la oameni cu merindele că abia te aşteaptă ! Iepurele îşi luă povara şi plecă pe grinduri drept la lucrătorii moşului. Văzînd ei iepurele, au uitat de toate şi de măgar. Şi zor nevoie să cumpere iepurele. — Cît ceri pe iepure, moşule? — Nu-1 vînd, că ăsta ascultă de baba mea ! — Ba nu, moşule, ţine aici două sute de lei şi dă-ne nouă iepurele. — Mi se rupe inima după iepure, dar dacă daţi îndoit preţul, vi-1 dau şi o să aveţi o fală cu el în lume de o să se ducă vestea. — Bine, moşule, ţine banii şi dă-ne iepurele. Aşa negoţul s-a făcut şi cei trei fraţi au pus iepurele-n sac şi au plecat bucuroşi de ispravă. A doua zi, au luat iepurele, au pus de o parte şi de alta oalele cu mîncare şi ulciorul cu apă şi i-au dat drumul pe o potecuţă să meargă la lucrătorii ce-i aveau în ţarină cu prînzul. Cum i-au dat drumul iepurelui, acesta a sărit, oalele s-au rostogolit şi s-au spart, cîinii au dat năvală la ciolanele de pui, iar lui în tufă i-a fost calea, pînă ce şi-a pierdut urma. Cei trei fraţi rămaseră tare supăraţi, înjurîndu-1 şi ocărîndu-1 pe moşul ce-i păcălise. — Asta este iar o păcăleală, trasă cu vîrf şi îndesat, însă i-o plătim noi moşului! — Să mergem la moş să-l omorîm şi gata, după atîta batjocură! Ne-am făcut de rîs şi n-avem altă scăpare, zise unul dintre fraţi. — Să mergem îndată şi să-i facem de petrecanie, că acest moş poznaş ne aduce la sapă de lemn, dacă ne mai tîrguim cu el. Porniră către satul moşneagului, suduindu-1 de sfinţi şi de părinţi. 327 Moşul, cum îi văzu că vin din depărtare a scos în bătătură o vadră cu vin şi baba a început să cînte. Cînd au tunat ei înfuriaţi înăuntru cu topoarele în mină, l-au văzut pe moş cîntînd dintr-un fluier fermecat. Cînta moşul atît de frumos şi de duios, că ori toate se opreau în loc, ori toate se dădeau peste cap şi se rostogoleau de bucurie. Chiar atunci juca baba de prăpădea pămîntul. Pe lîngă babă juca o purcică, o găină, o mîţă şi o căpriţă. Atît cît mai aveau şi ei pe sufletul lor. Moşul îi dădea de zor înainte, încît începură şi cei trei fraţi porniţi pe omor, să joace de le scăpărau tălpile. Cînd încetă moşul, ei erau sleiţi de puteri încît căzură jos mai mult morţi decît vii. După ce-şi veniră-n fire, le veni graiul, rugîndu-1 pe moşneag: — Măi moşule, am venit la tine cu gînduri întunecate să te tăiem pe tocător şi să te facem bucături, bucături pentru cîni, că tare eşti ştrengar şi ne-ai prăpădit cu păcălelile. în schimb îţi cerem să ne vinzi fluierul. — Nu pot, copii! E singura mea avere şi singura mea mîngîiere. — Te rugăm, moşule, uite în genunchi, vinde-1! Spune hai cît ceri pe fluier? — Să fie voia dumneavoastră, iată îl vînd cu o mie de lei! — E mult, moşule ! E tare mult! Două perechi de boi, ce crezi ? — Nu e mult, taică ! Ăst fluier e fermecat, cînd sufli în el, glasul lui este atît de frumos, că ies şi şerpii din pămînt să joace. Jigăniile de pe pămînt joacă şi uită de foame şi de sete. E mare lucru să ai un asemenea fluier cu glas atît de vesel în el. Dacă vi s-a lăsat inima la fluierul meu, daţi-mi acum numai 500 lei şi restul viu eu să-l iau. însă vă cer să faceţi o probă cu el mai întîi. — Adică ce probă? întrebară cei trei fraţi. — Să vă suiţi toţi trei muierile în pod, să le puneţi la gît mărgele şiruri de ardei iute uscat şi să porniţi să cîntaţi. Dacă vor începe să chiuie şi să joace, înseamnă că fluierul este bun şi că nu ne-am păcălit. Dacă muierile vor începe să strănute şi să vă drăcuie făcîndu-vă nebuni, e semn că fluierul meu s-a stricat şi că v-am păcălit fără să vreau. Atunci să veniţi să mi-1 daţi şi eu să vă dau îndărăt punga cu cinci sute de lei. Fraţii alergară acasă cu sufletul la gură, urcară în grabă muierile-n pod, le împodobiră cu şiruri de ardei la gît, le traseră şi o chelfăneală bună că vir-dăiau şi nu se supuneau de afurisite ce erau şi începură apoi să sufle ei în fluier. Cum porniră să cînte, podul începu să se legene — şi cutremure, iar muierile să chiuie şi strănute de iuţeala ardeiului. Jucară muierile pînă căzură cu pod cu tot în capul bărbaţilor şi muriră.j Atunci abia, îşi dădură seama că moşul îi păcălise şi îndîrjiţi la culme, puseră mîna pe topoare şi alergară drept la bordeiul moşului, cu o falcă-n cer şi cu alta în pămînt să-l facă bucăţi. Moşul i-a zărit din departe, a rîs pe sub mustaţă şi a zis: — Veniţi, negustorilor, veniţi! Veniţi la taica mai iute că am o măciucă noduroasă, plînge-n pod că n-are şi ea pe ale cui şale să le măsoare. Şi asta era adevărat! Moşneagul avea o măciucă fermecată dăruită de un sfînt odată, cînd se preumbla pe pămînt. Văzîndu-1 cît este de sărac şi prăpădit l-a înzestrat cu te miri ce, cu fluier, minte şi măciucă, doar i-o prinde bine la bătrîneţe şi se vede că i-a prins. 328 Cum au tunat pe uşe negustorii cu sîngele înfierbîntat de ură, învîrtind securile, moşul a zis: — Măciucă, pe ei, taică, nu-i lăsa, frînge-le oasele pînă nu-mi pun cinci sute de lei pe masă, banii de pe vacă. Măciuca sări pe negustori şi dă-i şi dă-i, şi dă-i şi dă-i ! Pînă-i omorî de tot! Atunci moşul văzînd că nu pun banii, iar porunci să le mai măsoare cîteva. îi măciucă pînă ce lăsară banii pe masă şi plecară cu spinările şi oasele frînte, de se duse pomina de isteţimea şi păcăleala moşului. POPA ŞI HAIDUCII A fost odată nouă haiduci care trăiau la munte în pădure ca lupul la tulpina tufanului. Cu bărbile pînă-n călcîie şi cu ochi ageri şi pistoale cu cremene, gata să fie descărcate în trecători şi să-i despoaie de averi. Ce să facă ei la adînci bătrîneţe, ca să nu meargă-n iad singuri, hai să-şi facă planul să aducă în ceata lor un popă să le fie harambaşă. O luară ei pe cale, pe cărare şi dau de un popă călare la drumu al mare. — Bună calea, părintele ! — Mulţam tale, hai ducele ! — Părinte, sfinţia-ta, dă-te frate-n haiducie, Ca să scapi de-a boierie! Şi te facem harambaşe, N-are potera ce-ţi face ! Şi se face popa haiduc ! Stau ei cît stau în pădure flămînzi căci posteşte robul lui Dumnezeu cînd n-are ce mînca. De la o vreme îi veni poftă popii de carne. Hai să coboare-n vale la turmele de mioare să frigă un miel în frigare. După ce băură bine şi mîncară, dormiră cu capul pe piatră la umbra bradului şi aşa deodată ce-i năzări unuia prin cap să-i puie cinstea sfinţiei-sale la probă. — Părinte, şi aşa de acuma aţi intrat cu noi în tovărăşie, iată că a venit vremea să furăm zece oi şi să le împărţiţi la zece haiduci. — Bine, tăiculiţă, furaţi-le de la cei avuţi, ca să fim iertaţi de psaltire şi de Dumnezău ! Şi aşa furară haiducii de la un cioban din apropiere zece oi spătoase şi lînoase. Toţi se-nvoiră să le-mpartă popa harambaşa după dreptatea popească. Furară hoţii oile şi le aduseră la popă să le împartă. — Hai, părinte, nu-i păcat Că-i lucru din furat? — Nu-i păcat, măi tovarăşi, păcat e ce iasă din gură, nu ce bagi în gură, că ce bagi tot mai iese, dar cuvîntul rău, îndărăt nu se mai întoarce. Mai bine să ne ferim de birt decît de hoţit, că pe scara birtului scoboară oamenii în iad, dar din furt nici un păcat nu e că şi boierul şi ciocoiul fură şi apoi se dau de păgubaşi ! Şi aşa, ascultîndu-1 pe popă, toţi îl credeau că va împărţi pe dreptate oile. După asta popa porni împărţeala. Popa era singur şi el luă nouă oi pînă îşi făcu cu totul zece oi. Haiducii erau cu toţii nouă şi cu o oaie, face iar zece. Haiducii priveau şi se cruceau, iar popa le zicea: 329 — Aşa e, tăiculiţă, Eu cîte unul, Da vouă cu pumnul ! Iar haiducii miraţi, iar îi grăiră: — Bine mai zici, părintele: Bogăţia trece dealul, Noi rămînem cu amarul ! Bodaprosti, Popa Costi Bună fată ne-ai mai dat, Pîn-acasă a şi fătat! ŢIGANUL ŞI CATÎRUL Trecea odată un român pe drum cu carul plin cu dovleci. Mergînd el aşa agale cu boulenii lui, se întîlneşte-n cale cu un tuciuriu. — Ce e ăştia, bre? — Ouă, tu nu vezi! zise rumînu. — Cum ouă sînt astea, aşa mari! — Ouă, nenicule, ouă mari, toată ziulica, ouă ! — Ai, bas ouă de pasăre sînt ?! — Nu sînt de pasăre, sînt de catîr, ouă talieneşti! — E mare lucru, zău că n-am văzut şi n-am crezut că sînt ouă talieneşti cît gogolia capului. De unde o fi văzut catîrii să clocească gogea ouă cît tic va de mari. — Măi băiete, tu n-ai văzut, dar acum ai să vezi şi ai să crezi! — Spune-mi, măi nene, şi cum cloceşte catîroaica? — Dacă vrei să ştii, iei un ou mai mare din ăştia roşii, îl bagi în bălegar de iapă şi la zece stămîni iese catîru mic mititel cît iepurele. — Apoi dacă e aşa, barem vinde-mi şi mie un ou talienesc. — Ţi-aş vinde, frate-meu că la tîrg mă duc eu, însă poate ţi se vor părea scumpi! — Păi bine, cîţi bani să coste? — Doi lei de argint oul mare, un leu de argint oul mic. — Aii e scump foc, bre! Unde s-a văzut oul cu doi lei, cînd cu doi lei îţi cumperi un dîrmon cu făină. Şi aşa se tocmiră ţigăneşte, da se plăti omeneşte. Pe doi lei de argint luă dovleacul mere, bucuros şi fălos că peste zece stămîni va ieşi mînzul din el. Tocmai mergea el bucuros coborînd pe o coastă cu dovleacul pe umere, ţinîndu-1 strîns de coada plină cu ghimpi. Şi gîndindu-se el cum o să se fudulească pe catîr în văzul fetelor şi nevestelor ieşite pe ulicioare, hop ! se împiedică şi căzu. Dovleacu se duse la naiba de-a berbeleacul rostogolindu-se la vale printr-o tăietură cu tufişuri. Cînd s-a sculat ţiganul, l-a văzut lovindu-se de un tufan şi facîndu-se bucăţele. 330 Un iepure care-şi avea pe-aci cîrtogul s-a speriat luînd-o la fugă iute, de parcă-1 lătrau din urmă nişte copoi. — Stai, bre, stai! Striga ţiganul cit îl ţinea gura, însă mînzul ieşit din ou de timpuriu s-a pierdut prin tufişuri speriat ca vai de el. — Lele, bre ! afurisit mînz, cît e de mic şi ce mai fuge, darmite să fi crescut şi mai tare, ar fi fugit ca gîndul şi ca vîntul. BAI GIORA ŞI FLUIERUL Odată Bai Giora a plecat cu fratele său în lume să se pricopsească, căutînd să găsească undeva de lucru. Pe drum dau ei şi de o piatră de moară, găurită la mijloc ca toate pietrele de moară. Bai Giora îndată ce o vede îi zice fratelui său: — Acesta e inelul bunicii! — Nu e de loc inelul bunicii, ci o piatră de moară, îi răspunse fratele său. — Pe cine vrei tu să-l faci prost, ori ai orbul găinilor, de nu vezi bine? Şi-i dădu el mai departe cu gura, făcîndu-1 pînă la urmă şi pe fratele său să creadă că este inelul bunicii ! Venise seara şi ei încă îşi făceau socoteala, cum să ducă acasă inelul găsit. După multă chibzuinţă se hotărîră a se urca cu piatra de moară într-un plop, temîndu-se că hoţii i-ar putea prinde şi fura inelul bunicii. De aceea cu mare greutate se suiră în plop. într-un tîrziu sub plop poposi o caravană de negustori. Inelul lui Giora îi era tot mai greu şi la o vreme îi spuse fratelui că n-are ce se face măcar de-1 fură negustorii, însă el nu mai are putere să-l ţină şi trebuie să-l scape jos. — Omule! tu nu vezi oameni, o să-i omori? — Are grijă Dumnezeu de ei de mai au zile şi lasă piatra de moară să cadă. Negustorii auzind trosnetul crengilor Ge se rupeau, o luară la sănătoasa, gîndindu-se că Dumnezeu din cer îi bate cu pietre de păcătoşi ce sînt pentru înşelarea oamenilor şi lipsa la cîntar ce o iau. Marfa o lăsară sub plop, mulţumiţi că au scăpat cu viaţă. La ziuă, Bai Giora împărţi cu fratele său marfa. El luă trei saci de tămîie, iar fratele, aurul, pietre scumpe şi mătăsurile. Merse el cît merse cu sacii de tămîie şi ajunse în vîrful unui munte, frînt de osteneală. S-apucă el aci şi făcu un foc mare golind sacii cu tămîie pe jar. Fumul se ridică sus, sus, la cer. Tocmai atunci pe Dumnezeu îl dureau măselele de se văita şi văicărea fără folos. Nici cele mai învăţate babe aflate prin rai nu-1 puteau ajuta cu nimic. însă fumul cum se înălţă spre cer, Dumnezeu puse faţa în fumul de tămîie şi-i trecură durerile, parcă i-ar fi luat vrăjitoarele cu mîna. Se miră şi Dumnezeu de puterea tămîiei şi de înţelepciunea pămîntea-nului, încît repede scara cerului pînă la pămînt şi coborî să-i mulţumească şi să-l dăruiască. — Omule, iaca eu sînt Dumnezeu şi fiindcă m-ai vindecat de durere de măsele, am coborît să te dăruiesc şi să-ţi mulţumesc pentru binele ce mi l-ai făcut! Şi-i arătă fel de fel de pietre scumpe, aur şi îmbrăcăminte strălucitoare. Bai Giora le privi pe toate însă îşi puse ochii pe un fluier. — îmi aleg fluierul ăsta, răspunse Bai Giora şi rămase cu fluierul, apoi îşi căută de drum după o sluşbă. 331 Bătu el încă multe căi, pînă ce un popă îi primi să-i păzească oile, împreună cu o altă slugă. Bai Giora rămăsese bucuros. Toată ziulica el cînta din fluier şi dormea, iar tovarăşul său, se ostenea prin mărăcini şi tufişuri, întorcîndu-se cu oile care erau blestemate rău, neavînd ce paşte. Le domoli pe un singur loc şi fugeau ca nişte capre după ierburi. Deodată merge şi Bai Giora să le întoarcă şi se supără pe ele încît le loveşte cu securea omorîndu-le. Se sperie atunci tovarăşul său, zicîndu-i: — Hai să ascundem oile în vale-n ogaş să nu ne vadă popa, şi îndată pitulară ei oile moarte acolo. Bai Giora ducînd iute două iar prietenul său cîte una. Seara stau ei la masă, iar popa îi serveşte cu ţuică. Lui Bai Giora îi dă un pahar, iar celeilalte slugi două pahare. Atunci Bai Giora supărat, zise către popă: — Părinte, ceea ce faci mata, nu e drept, lui îi dai două ţuici, iar mie numai una. Cum vine asta, eu duc două oi în spate şi beau un pahar, în timp ce el duce numai una şi bea cîte două pahare. — Cum bre, voi mi-aţi omorît oile? — Nici vorbă, părinte ! Şi taica popa fugi la tîrlă să-şi numere oile. Cînd văzu tîrla goală, leşină de necaz. Şi-l dete pe Bai Giora în judecată, încît îl aruncă pe acesta la grea osîndă în închisoare. Se împrieteni cu el un paznic al închisorii şi într-o zi se prefăcu că-şi dă sufletul. Chemă el pe paznic, spunîndu-i în taină. — După ce mor eu, tu să te foloseşti de toate bogăţiile mele. Să mergi în pădurea cutare şi de la rădăcina lui vei putea dezgropa două vase cu poli de aur, furaţi de mine cît am fost în haiducie de la turci —negustori bogaţi. — Da cum recunosc copacul ? îl rugă să-i spună întemniţatul, însă acestuia Dumnezeu îi luă glasul, numai ochii rămînîndu-i, înainte de a-şi da obştescul sfîrşit. Şi aşa nu apucă să-i poată spune locul unde era comoara ascunsă. însă nici Bai Giora nu muri! După cîteva zile se înzdrăveni. în zadar încerca acum paznicul închisorii, a-1 ruga să-i spuie locul unde se află ascunsă comoara, că nu-i spunea nici în ruptul capului. într-o noapte îi spuse el paznicului: — Dacă vrei să fugim de aici împreună, ai jumătate din comoară şi ajungi om pricopsit pentru toată viaţa încît nu vei avea nevoie să ridici de jos nici un pai. — Asta nu se poate! Mă mănîncă puşcăria, n-oi fi nebun. — Mai gîndeşte-te, şi nu da cu piciorul la noroc. — Ridică-ţi gîndul de la aşa ceva şi mai bine taci, îi răspunse paznicul foarte hotărît. Dar dorinţa de a avea comoară îl rodea la inimă pe paznic, şi într-o noapte îi spuse lui Bai Giora că s-a hotărît să fugă împreună şi să-i dea comoara. Se pregătiră ei şi fugiră. Lui Bai Giora fiindu-i milă de poarta închisorii, ca nu cumva şi alţii să o tulească, o scoase din ţîţîni şi luînd-o pe spate porni după paznic prin întuneric. Ajunseră ei într-o pădure. Ce să facă ei aici ca să nu-i mănînce fiarele sălbatice ? Se suiră într-un copac ! Cum erau însă să se urce ei cu poarta închisorii ? Giora se necăjea cu poarta ! — Hai, bre ! suie-te odată, îi zise paznicul. — Cum o să mă sui, bre, tu nu vezi că nu pot sui poarta închisorii ? — Ce poartă? Care poartă? — Poarta închisorii, iacă am adus-o cu noi, că poate ne foloseşte Ia ceva. 332 — Chiar poarta închisorii ai luat-o, nebuniile ! — Ce te miri aşa, că doar nu e vreun lucru mare ! ? Paznicul închisorii cînd auzi aceste vorbe, îl lăsară picioarele, că era gata-gata să cadă din copac, nu pentru poarta închisorii, ci pentru că a pornit-o la drum cu un prost. Şi pentru că se apucase să joace în horă, trebuia să joace pînă la capăt. Urcară ei în copac şi poarta închisorii şi se culcară pe ea. Treceau pe sub ei jivine sălbatice, dar lor nici că le păsa. La o vreme poposiră subt ei nişte hoţi care după ce-şi numărară desagii cu aur furat, legară caii şi începură să frigă pe frigare un ied. Cum se ridica mirosul de friptură la Bai Giora îi lăsa gura apă, şi-şi făcea fel de fel de planuri, cum să ajungă la ied. Cînd fu iedul gata fript si bun pentru mîncare, spune prietenului său: — Frate ! eu nu mai pot de foame, simt că uşa închisorii îmi scapă din mîini şi în acelaşi timp o şi împinse cu latul peste hoţi. Ăştia cînd văzură uşa închisorii prăvălindu-se peste ei o recunoscură şi fugiră care încotro, ca dracul de tămîie. Apoi se adunară într-o altă pădure, tăinuindu-se: — Asta este o minune dumnezeiască. A dat Domnu cu uşa-n noi în semn că ne urmăresc poterile, zise unul ce le era harambaşa ! — Să fugim departe să nu ne dea de urmă, răspunseră ceilalţi şi părăsiră comorile furate. Bai Giora cu paznicul închisorii coborîră din copac şi fiecare la treaba lui. Paznicul luă caii pe care stăteau desagii doldora cu bănet şi pietre scumpe, iar Bai Giora, rămase pe poarta închisorii mîncînd friptură. La ziua cînd trecură pe aci poterile le povesti cum hoţii au spart închisoarea şi au fugit cu toţii, iar pe el l-au prins aici frigînd iedul şi după ce l-au bătut bine, i-au mîncat iedul şi au fugit. De aci Bai Giora, tot sărac a plecat în lume şi-şi caută de lucru. BAI GIORA ŞI CIZMA Odată a trecut armata împărătească pe lîngă vreun sat şi un ostaş a aruncat o cizmă ruptă şi prăfuită. Oamenii care-n viaţa lor nu văzuseră cizmă şi pri-vind-o cu frică, unul mai deştept le zise: — Bre ! uitaţi-vă, ăsta e un oarecare tun şi se temură oamenii să se apropie de cizmă. Un altul şi mai deştept îşi dădu altă părere. — Ascultă, bre, da proşti mai sînteţi, hai să mergem noi la Bai Giora, care e un om învăţat, căci multe a învăţat de cînd e Novac. Numai el ne va putea spune adevărul! Aşezară ei cizma la loc cu doi pîndaşi s-o păzească şi în grabă plecară la Bai Giora. Rugat el de ăştia, hai să se smintească pînă în cel ogaş să-şi dea cu părerea ce minune fi-va acolo ! Ajunşi la faţa locului, mare le fu mirarea sătenilor văzîndu-1 pe Bai Giora că ia cizma, se uită în ea, nu vede nimic, şi toate ca toate, dar are curajul să bage mîna-n cizmă ! Apoi uitîndu-se la confraţii săi, le zise cu dispreţ: — Tiii ! bre, da proşti mai sînteţi, cum o să fie ăsta tun? Voi nu vedeţi că n-are în el nici ghiulea şi nici prau nu miroase. Ăsta-i toc de tîrnăcop, nătărăilor, aşa să ştiţi. Şi astfel ţăranii îl crezură şi-i mulţămiră pentru dezlegarea tainei. 333 BAI GANEA CLOCEŞTE A găsit Bai Ganea vreun stăpîn bun şi a intrat slugă la acesta. Şi l-a lăsat stăpînul să deretice prin curte. El a văzut în fundul grajdului o gîscă clocind. Alungă gîsca şi se aşează pe clocit. Vine gîsca să se aşeze pe cuib, da el cu pliscul întins zise: — Giss ! Gisss şi gîsca fugi speriată. Iacă vine şi stăpînul şi-l strigă de departe: — Bai Ganea ! Deschide porţile să intru cu lubeniţele ! — Nu pot că am treabă, nu mă sminti. — Ce treabă ai, bre? — Nu pot, nu pot, stăpîne, că-mi răcesc ouăle ! — Ce, bre ! Tu eşti nebun de-a binelea? — Iacă ouăle de gîscă, îi răspunsese Bai Ganea. Stăpînul intră cu carul, dezlegă boii, şi fuga la grajd să-l vadă pe Bai Ganea ce face? Cînd intră, văzu minunea, Bai Ganea clocea stînd în tîrna gîştii. Atunci stăpînul luă un par şi cînd îl măsură pe spinarea lui Bai Ganea, acesta fugi cu cioarecii plini de gălbenuş, ţipînd: Stăpîne, stăpîne ! Mă baţi ca pe un cîne, Cînd eu îţi muncesc Şi ouă-ţi clocesc? NASTRATIN HOGEA Nastratin Hogea şedea ca pe ghimpi atunci cînd nu putea face o poznă. Ce-i trăsni prin minte într-o zi ? Să-şi ia toiagul şi măgarul şi pîş-pîş, ajunse în oraş la o prăvălie. Da prăvăliile tocmai se închiseră. îşi legă măgarul de un mărăcine apoi se duse la uşa prăvăliei. Scoase el pila şi începu să taie lacătul în văzul lumii. Mai tăia, mai trăgea din lulea şi se mai odihnea, în timp ce lumea se înghesuia care mai de care să vadă isprava lui Hogea. Iar cînd tăia, sta cu spatele să nu-1 vadă lumea. Unul trecu şi-l întrebă: — Ai, bre Hogea, ce faci aici? — Iacă mă trudesc să fac o muzicuţă, dar afurisită că nu poate să cînte acuma pentru mine în lume. N-are, bre, glas de loc ! Stătu omul şi se gîndi ce vrea Hogea să spună cu aste vorbe, apoi zise: — Ai, bre Hogea, dacă muzica ta n-are glas, de ce te trudeşti degeaba ? Hogea zise: — Ştii ce? Mai lesne-i a întreba, decît a răspunde, însă ascultă, omul după grai şi clopotul după sunet se cunoaşte, dar muzicuţa mea este fără glas, mine în zori îi vine glasul şi toată lumea o s-o asculte. Călătorul îşi luă toiagul văzîndu-şi de drum, ca şi ceilalţi, care pînă aci se îngrămădiseră ca babele la pomană. Şi toţi se gîndeau ce a vrut să spună 334 Hogea despre muzica lui ce va avea glas numai la răsăritul soarelui, însă nimeni nu înţelegea nimic din spusele lui Hogea ! încă din revărsat de zori se îngrămădi mulţime de oameni în faţa dughe-nii. Larmă, vaiete, plînsete, că se spărsese astă-noapte dugheana şi toată marfa negustorilor au luat-o hoţii, dar iată şi Hogea trăgîndu-şi măgarul după el trece pe acolo ! Străjile împărăteşti, hop pe el şi cu măgar cu tot îl aruncară în temniţă. Veni ziua judecăţii. Fu scos din închisoare şi dus în piaţa cea mare unde gemea cetatea de forfotă şi omenire. — Să dai socoteală norodului de paguba ce ai făcut-o, Hogeo, ai spart dugheana negustorului, ai sărăcit omul, ştreangul te aşteaptă, îi zice răstit împăratul. — Mărite împărate, vorba e că pe toţi să-i asculţi, dar pe puţini să-i crezi, că din tot ce îndrugă lumea, înţelept este a alege ce-i bun şi drept. Descurcă-ţi îndoiala, dacă vrei să afli adevărul ! — Bine, da ce-i cu lauda ta de ieri în zi luminată de Alah cînd în zori muzica ta va cînta în dugheana negustorului, îi mai zise împăratul îngîmfat de pe jeţul său de aur. — Apoi de, împărate, eu ştiu una şi bună, că lauda mincinosului e bucuria nebunului. Eu m-am lăudat, nebun a fost cine m-a crezut? Ia întreabă norodul ăsta care dintre ei m-a văzut dincolo de pragul dughenii negustorului, atunci merg la ştreang cu măgar cu tot. — Nu l-am văzut! Nu l-am văzut! răspunse într-un glas mulţimea. Văzînd împăratul că n-are ce-i face, luă măgarul de la negustor care fusese dat ca zălog pentru marfa furată şi-l dădu lui Nastratin Hogea. El îşi luă animalul şi plecă prin piaţă cîntînd un cîntec dulce, frumos, părăsind astfel pentru totdeauna cetatea împărătească. V LEGENDE OMUL ÎNSURAT CU O PIATRĂ A fost odată un om şi o muiere. Muierea era cuminte., iar omul era rău fiindcă îşi vînduse sufletul necuratului. Cînd i-a rămas muierea grea, o bătea cu piciorul în foaie să-i omoare copilul. Copilul plîngea şi tremura în pîntecele ei. Aşa a păţit cu ăst beţiv toată viaţa. Şi după ce a născut pe cei trei copii, tot timpul o bătea şi o înjura, încît biata femeie s-a dus la o vrăjitoare să-i facă măghii şi să scape de chinuri. Copiii cum au prins puţin cheag în vine şi-au luat lumea-n cap că aveau odihna vîntului şi casa melcului, trăind istoviţi pe lume cine ştie pe unde ! Dacă a văzut ea că nu este cu putinţă să scape de astfel de cîne de om, s-a dus la groapa lui mumă-sa noaptea şi i-a spus ce are pe suflet! Mumă-sa însă nu i-a răspuns nimic. Adormind pe groapă un înger îi grăi: — Mergi la pîrîul de la Vracna că ţi se face un pod de oase de oameni peste apă. Treci peste pod şi stai jos acolo şi sub trei stele roagă-te pînă ţi se va face inima de piatră. Atunci el are să vie să te roage să vii acasă, iar tu n-ai să-l mai bagi în seamă. Şi va plînge el amarnic la picioarele tale şi acolo se va topi de păcatele grele ce le poartă şi se va face pămînt. Muierea plînse acolo, trecu podul de oase, se aşeză pe o piatră şi se rugă de cînd se aprinseră stelele pînă se stinseră şi apăru luceafărul. Pînă la ziuă ea plînse atît de mult încît din lacrimile ei se făcu o stană de piatră. Ea rămase o piatră frumoasă şi din ochii ei curgeau două vine de apă, şi acestea erau lacrimile pentru copiii săi pierduţi în lume. Veni o ciumă în lume care seceră mii de vieţi şi cine venea să bea din lacrimile ei se făcea bine. Veni vremea să vie şi omul ei. Dar el cum bău tot mai rău i se făcu. începu să curgă carnea de pe el de ajunsese os şi piele. Află din lume că ea este muierea lui. Căzu Ia picioarele ei şi îi ceru iertare. Ea însă rămasă rece şi nepăsătoare de lacrimile sale. Se duse la o mănăstire şi ceru să se facă călugăr. Dar de rău ce era nici aci nu l-au primit. Iarba se usca pe unde călca şi casele în care intra se aprindeau. Pădurile tremurau de groază şi pîraiele se uscau de o asemenea spurcăciune de om. Aşa îşi puse în gînd să se însoare pe veci cu această stană de piatră ce lăcrima. Dacă văzu ce văzu, se duse la muierea lui, se legă cu o frînghie de piatră şi sărutîndu-i picioarele o rugă zi şi noapte să-i ierte păcatele ca să poată muri. Ea îl simţea şi-l vedea, însă nu-1 ierta. 339 Treceau bărbaţi, femei şi copii, peste podul cu minunea şi se mira de unde atîtea lacrimi, de unde atîta blestem? Atîţia ani a plîns el legat de picioarele ei pînă ce s-a topit de lacrimile sale de foc şi s-a făcut din coastele lui la picioarele ei o piatră neagră care zace bătută de ploi şi arsă de soare. De atunci şuieratul vîntului trece prin pieptul ei rece şi ochii i se topesc mereu de dorul copiilor pierduţi pentru totdeauna. Călătorii se opresc, scot pălăria şi se închină la piatra cu care s-a însurat pe veci omul cel rău. ALEXANDRU MACEDON A trăit odată, într-o ţară frumoasă şi însorită, bogată şi mare, un împărat, Darie-împărat. Darie era un împărat vestit. Se bătuse cu mulţi regi şi împăraţi şi pe toţi îi jefuise de bani şi-i omorîse în lupte. La bătrîneţe îşi dădu seama că tot ce a făcut el are să se prăpădească că n-are un urmaş pe lume viteaz ca el. De aceea, s-a apucat să înveţe vrăjitoria şi cititul în stele. Ca să-şi citească viitorul prin semne şi să-şi vadă norocul, a făcut el într-o zi o armată de ostaşi din ceară şi a zis: dacă se topesc în şapte zile, pierd împărăţia, un împărat are să mă învingă. Aşa s-a şi întîmplat. Ostaşii s-au topit, iar el s-a întristat şi a căzut pe gînduri. Ce să facă de-aci înainte? îşi rade barba, mustăţile şi se rade şi pe cap. Apoi îl pune pe un pictor de-i face chipul aşa ras şi chel, apoi îşi pune în gînd să plece în lume. înainte de a pleca, iasă la palat o scrisoare pe masă zicînd: — Plec bătrîn de 60 de ani şi mă voi întoarce pe acest scaun, tînăr, de 25 ani. Din ziua aceea, plecat a fost şi nimeni din împărăţie nu i-a dat de urmă pînă la moarte. Mai marii împărăţiei, n-au încotro, îl socotesc mort, îi pun pomană, îi ridică monument şi-i pun scrisoarea-n ramă pe masa de lucru. Plecînd el în lume, trece mări şi ţări pînă ce ajunge la un împărat, Filip din Macedonia. Filip, chiar atunci pornea cu oastea la război peste mări. El avea o împărăteasă frumoasă şi tinără care nu făcea copii. — Te las, scumpa mea împărăteasă, fără copii şi tot fără copii doresc să te găsesc. Altfel, îţi tai capul. Şi a plecat la luptă. împăratul Darie s-a gîndit să se dea drept doftor ştie tot şi vrăjitor. AJ închiriat în oraş o casă şi pe zid a pus o firmă. I s-a dus curînd vestea că bătrînul ăsta are leacuri pentru muierile care nu pot să facă copii. Argatele de la palat trec prin oraş, văd firma, află şi spun tot împărătesii. Olimpiada, îl cheamă pe Darie negreşit la palat s-o vadă că va fi plătit bine. El cum o vede pe împărăteasă aşa frumoasă, îi spune că intr-un an o va face să aibă copil. în anume zile el se ducea la palat cu leacuri de beut. Pe urmă au mîncat împreună, iar el s-a prefăcut în vultur, a zburat deasupra palatului, apoi s-a coborît în palatul împărătesei şi iar s-a făcut om. — După nouă luni, i-a zis el, ai să mă chemi la botez ! — Ce bine ar fi, a zis împărăteasa bucuroasă şi Darie a plecat la casa lui. împărăteasa rămăsese grea, asta o ştia el, însă voia să aibă un băiat frumos şi înţelept. Trei luni a stat cu ochii la stele să vadă apare dintre ele 340 un luceafăr sau nu. După trei luni a ieşit dintre kele un luceafăr. A ştiut că va avea un fecior. Fericit s-a dus la Olimpiada şi i-a spus că va avea un fecior şi că dorinţa lui este să-l boteze Alexandru. Cum a născut, a botezat copilul Alexandru şi s-a făcut mare veselie la palat. împăratul Filip se afla încă pe cîmpul de bătaie. în noaptea cînd s-a născut copilul, a visat că*.a venit un vultur şi a ouat un ou în poala lui. Oul a alunecat jos şi s-a spart: puţin. Din ou a ieşit un pui de şarpe. Puiul s-a învîrtit puţin, a dat să intre îndărăt şi ostenit a murit. A chemat vraci şi cititori în stele să-i tălmăcească visul. Un ichim învăţat i-a dezlegat visul, zicîndu-i: — înălţate împărate, vei avea un fecior frumos, care va da ocol lumii, da-ndărăt în ţara lui n-are să se mai întoarcă. La puţin timp i-a sosit vestea că are moştenitor şi-l cheamă Alexandru Macedon. Mîiiios, Filip împăratul a lăsat războaiele şi s-a întors în Macedonia cu oştirile. împăratul a scos sabia, gata-gata să-i fulgere capul. împărăteasa s-a speriat. — Să-mi spui cu cine ai făcut băiatul ? — Cu un vultur. El mi-a adus într-un pahar apa fermecată. Cum am băut-o, am rămas grea. — Unde este vulturul ? —^ Vulturul a zburat de atunci. împăratul n-are ce se face şi moare de supărare. Alexandru însă creşte, mînuie arcul, sabia şi scutul. Darie îl învaţă cîte-n soare şi-n stele. Este fecior chipeş, curajos şi înţelept. Nu-i plăceau vrăjitoriile şi cititul în stele. De aceea, se răstea la Darie să-l lase cu stele şi luceferi şi să-l înveţe ce e pe pămînt. în zadar se plîngea la maică-sa că-1 plictiseşte Darie că ea ţinea cu tot dinadinsul ca fiul ei să ajungă împărat vestit. Se supără odată Alexandru pe Darie şi-i zice: — Moşule, dacă eşti aşa de învăţat şi ştii cîte-n lună şi-n stele spune-mi cînd ai să mori? — Ştiu atît că are să mă omoare un copil de-al meu ! —Apoi, cu adevărat că eşti nebun de-a binelea ! Cum o să te omoare fiul dumitale, cînd nici n-ai fii! Şi supărat, l-a luat pe Darie şi l-a aruncat jos din foişorul unde învăţa. Darie, înainte de a muri, a mai putut să-i spuie: — Vezi, n-ai crezut că o să mă omoare un fiu de-al meu, acum să ştii că moare Darie împăratul, tatăl tău ! Supărat, a alergat la mumă-sa întrebînd-o dacă este adevărat. împărăteasa i-a adeverit şi i-au făcut o înmormîntare împărătească. Cum s-a făcut fecior gata de însurat, a încălecat calul, a încins sabia şi în fruntea oştirii a pornit să puie stăpînire pe întreaga omenire. în faţa lui se plecau împăraţi şi împărătese şi nu era rege ca să nu i se închine. Aşa ajunse Alexandru stăpînul lumii şi puse stăpînire şi pe ţara lui Darie-împăratul. Văzu în palatul său poleit cu aur şi înalt pînă-n slăvile cerului portretul lui Darie şi abia atunci şi-a dat seama că el este cu adevărat fiul acestuia. Apoi a găsit scrisoarea în care zicea că pleacă de şaizeci de ani şi se va întoarce de douăzeci şi cinci de ani. A plîns că şi-a omorît tatăl, dar repede a uitat şi a poruncit oştirii să pornească înainte spre capătul lumii. După ce a pus stăpînire pe întreaga lume, a zis să meargă cu oştirea la rai, să-l robească şi pe ăsta; în calea lui se luptă cu păduri cu picioare, cu nori de lăcuste şi nori de păsări, cu cîrduri de lei şi tigri şi turme sfîrşite de elefanţi. Dar pe unde mergea lăsa pîrjol şi moarte. în cale i s-a înălţat pietre scrise 341 pe care el citea, că oastea lui trebuie să meargă tot înainte şi niciodată îndărăt. Dar el îi minţea pe generali şi ostaşi. Aşa ajunge el pînă la rai. Bate cu cizma în poarta raiului şi iese Sfîntul Petru. — Ce e, băiete ? — Vreau să intru cu oastea mea în rai. Destul am luptat, destul am stăpînit! — Nu se poate! Mai sînt două ţări pe lume nestăpînite de tine. Du-te de pune stăpînire şi pe acelea, apoi îţi deschid larg porţile cerului. El mai avea o ţară în răsărit şi alta în apus de subjugat şi putea intra cu oştirea să puie stăpînire pe rai. Se întoarse de aci cu oştirile spre apus. Trece ape mari şi se strecoară printre nişte munţi înalţi şi fioroşi. Pe poalele munţilor se văd oştiri multe cu suliţi pînă la cer şi oameni cu ochiul în frunte, căpcăunii. Se spăimîntă oştirea lui Alexandru văzîndu-i. Apoi începură să strige din munţi căpcăunii: — Alexandre, pe toţi i-ai bătut, însă pe noi nu, că noi purtăm în maţe mărgăritare. S-a supărat Alexandru Macedon pe ei, s-a întors cu armata şi crac din ei n-a mai rămas. De atunci au pierit de pe faţa pămîntului căpcăunii. De aici ajunge la un oraş mare şi frumos de unde pornea scara cerului. Oraşul era plin de fete şi femei frumoase, care ştiau să cînte şi să joace frumos. Ei au încărcat mii de cămile cu aur, purpură, pietre scumpe şi tămîie şi au vrut să plece. Dar mii de fete frumoase le-au ieşit in piaţă cu flori şi ulcioare de vin. Şi le-au zis ele: — Vrem să ne mărităm cu ostaşii macedoneni, iar tu, înălţate împărate, să o iei de soţie pe împărăteasă şi se porniră zece mii de nunţi cu cîntece, joc, beutură şi mîncare, cum nu s-a mai văzut pe lume. Ostaşii şi generalii s-au pus pe trai bun şi pe dragoste. Au uitat de războaie şi vărsare de sînge. între ei au început certurile. Care să fie stăpîn peste atîtea împărăţii. Mai marii oştirilor nu s-au mulţumit cu împărţeala făcută de împărat. Erau doi generali fraţi de o mumă, care-i cereau ei să fie împăraţi peste Macedonia. El nu cădea la învoială, dorea ca Macedonia să-i rămîie lui şi Olimpiadei, mamei sale. După atîta chef, se întărîtară şi mai mult capii oştirii pînă ce-1 otrăviră pe marele împărat la o petrecere într-o mare mănăstire unde se vindeau şi măritau fetele. Soţia lui Alexandru, văzîndu-1 că o să moară, ca să mai trăiască pînă vine Olimpiada să-l vadă, a înjunghiat calul şi l-a băgat încă viu în foalele calului său. Dar n-a apucat să vie mumă-sa că Alexandru împăratul şi-a dat sufletul. Cînd a sosit împărăteasa Olimpiada şi l-a văzut pe tînărul împărat mort în foalele calului său, care l-a dus la biruinţă, l-a plîns pe Alexandru şi la înmor-mîntare aşa i-a blestemat oştirea şi generalii: — Voi macedoneni, v-aţi otrăvit împăratul! Blestemaţi să fiţi de mine şi de Dumnezeu. Niciodată să nu mai aveţi de aci înainte împărăţie, în casele voastre să se facă sălaşul ariciului şi mătura prăpădului să măture putregaiul din voi şi blestemăţiile voastre. Din blestemul ei s-a dărîmat acel oraş, a pornit potopul şi Macedonia niciodată n-a mai avut împărat, alegîndu-se praful şi pulberea de ea. Aşa s-a întîmplat totdeauna, pentru că: Blestemul de mumă, Ca gheara de ciumă! 342 SOLOMON ÎMPĂRATUL A fost odată un pescar sărac. într-o zi de Paşti a luat năvodul şi a plecat la pescuit. Trase o dată şi nu pică nimic, mai aruncă o dată şi iar nimic. Măi, ce ghinion în ziua de Paşti, să n-avem o bucătură să minţim foamea în ziua de Paşti, se gîndi bietul pescar. Aruncă a treia oară năvodul şi de greu ce era nu-1 mai putea scoate deasupra apei. A dat Dumnezeu să mă procopsesc în ziua de Paşti, se gîndi el şi se opinti să scoată năvodul. Cînd scoase afară năvodul, în loc de peşte o stomă grea. E plină cu aur, îşi făcea el planul şi-i mulţumi lui Dumnezeu pentru bunătate. Desfăcu oala ca să scoată comoara şi cînd colo, din oală ieşi un fum negru care se ridică drept către cer. Fumul se prefăcu într-un nor întunecat, apoi din cer coborî un balaur cu douăsprezece capete care-1 îngroziră. — Omule, acum că m-ai scos de la odihnă afară şi m-ai scăpat de la blestem, spune-mi ce alegi: să te fac bucăţele pentru copiii mei, să te înghit sau să te înec în mijlocul mării, ca să se hrănească din carnea ta peştii, că destul te-ai hrănit tu cu carnea lor. Omul amorţi de frică şi nu putut să scoată o vorbă. La urmă se dezmetici şi zise: — Balaure, sînt om sărac cu o gloată de copii flămînzi pe vatră, nu mă omorî, ca poate-ţi voi fi cîndva şi eu de vreun ajutor. — Ce dacă eşti sărac, nu face nimic ! Am să-ţi mănînc şi copiii să nu mai ai nici o grijă. Dacă nu crezi că eu am fost fumul acela iar am să mă prefac în fum şi am să intru în oală. Aşa şi făcu. Se aruncă în slăvile cerului şi se lăsă în jos o dîră neagră ca de smoală înghesuindu-se în oală. Pescarul ce se gîndi? Luă capacul, închise bine oala şi o mai legă bine la gură să nu mai iese balaurul afară. Apoi, a pus piciorul pe oală şi i-a grăit pescarul de data aceasta: — He, he, gîndeai c-ai să trăieşti bine, şi acum e vai de tine ! Apoi sufletul diavolului ascuns în stomă începu să-i spuie din fir în păr povestea lui: — Eu sînt fratele lui Solomon-împărat. Ca să nu-i iau împărăţia cu vraci şi măghii m-au adormit şi blestemat să-mi fac veacul în stoma asta pe fundul mării. Stau aici de mii de ani ghemuit şi-nghesuit; de-abia îmi duc sufletul. M-am jurat că dacă mă va găsi vreun pescar după o sută de ani şi are să mă scape de la chinuri, am să-l fac om bogat să mă pomenească. A trecut o sută de ani şi nici un pescar n-a dat peste mine. Dacă au trecut o sută de ani mi-am pus în gînd să stau pe fundul mării încă o sută de ani şi cine mă va găsi peste două sute de ani să-l fac împărat vestit. După două sute de ani am zis: pentru că nu a dat nimeni peste mine pînă acum, am să-l omor pe întîiul om ce mă va scoate la lumină, să mă răzbun pe pescarii ăi bătrîni care m-au ocolit cu năvoadele. Am numărat anii pînă la o mie şi de aci înainte n-am mai numărat. Am adunat atîta răutate în vasul ăsta că aş fi vrut să înghit toată suflarea omenească. Acum că sînt în mîna ta, un nemernic, fă ce vrei cu mine, însă ţine minte că îţi jur, că dacă mă scoţi de aci şi-mi dai viaţă, te fac om, te pricopsesc de ai să mă ţii minte toată viaţa. — Diavole, fac şi năzbîtia asta. Ce am de pierdut? Sînt un pescar sărac şi dacă mă mănînci scap de nevoi. — Dă-mi drumul, pescarule, că îţi jur pe toţi dracii din împărăţia apelor, că te fac om bogat. Atunci şi-a luat inima-n dinţi şi i-a dat drumul. Cum a 343 ridicat capacul din vas, a ieşit de data asta un om negru cu coarne şi coadă lungă de-i tîrîia pe jos, măturînd cărările. I-a zis atunci pescarului să ia năvodul şi să dea cu el intr-o baltă să prindă numai doi peşti. Unul verde şi altul roşu, să-i puie în sticlă şi să-i ducă împăratului că va primi pe ei o pungă plină cu galbeni. Zis şi făcut! Merse, aruncă năvodul şi prinse doi peşti atît de frumoşi, încît străluceau ca soarele de pe cer. Se opri drept la porţile împărăţiei, dîndu-i peştii împăratului. S-a bucurat împăratul ca un copil de frumuseţea peştilor şi drept răsplată i-a dat o pungă cu aur. A mulţumit împăratului şi s-a dus de unde plecase. De îndată împăratul şi porunceşte argaţilor să cureţe peştii de solzi de aur şi să-i frigă ca să-i mănînce că doar-doar va întineri. Fripseră ei peştii şi-i puseră într-o cutie pe poliţă. Cum i-a pus acolo s-a crăpat zidul palatului, a zburat un vultur cu ciocul de fier şi le-a zis peştilor: — Mai staţi în blid cîtva timp şi apoi ştiţi voi porunca mea. Peştii cum au auzit pasărea vorbind au ridicat capetele şi au sărit din cutie drept în cenuşă şi de aci încolo şi-au pierdut urma. Slugile s-au speriat de cele ce văzuseră şi alergară de-i povestiră împăratului întîmplarea. împăratul nu i-a crezut şi a poruncit să-i arunce în temniţă pe toţi, pe vecie. în zadar s-au blestemat, s-au jurat bieţii oameni că împăratul nu i-a crezut. Pescarul prinsese gust la galbeni şi din nou aruncă năvodul şi pescui de data asta doi peşti de aur, unul albastru şi altul galben. Iar se grăbi la împărat însă de data asta împăratul îl omeni cu două pungi de galbeni. împăratul porunci să-i frigă peştii şi să-i aşeze pe poliţă. Servitorii cu mare durere în suflet pîrporiră peştii şi-i aşezară într-o cutie pe poliţă, precum i se poruncise. Din nou crăpă zidul, coborî vulturul şi peştii zburară în vatra focului pierzîndu-se în cenuşă. împăratul îi trimise la închisoare şi pe bucătarii ăştia. Nu-i credea pe cuvînt. Că aşa sînt împăraţii şi stăpînii. Cred că toţi oamenii din lume sînt hoţi şi nedrepţi ca şi ei. Pescarul din nou aruncă năvodul şi iar prinde doi peştişori de aur, unul verde şi altul roşu. îi vinde împăratului şi primeşte pe ei trei pungi pline cu aur. îşi pune în gînd împăratul să nu se mai lase păcălit şi merse chiar el cu bucătarii să-i cureţe, să-i pîrporească şi să-i frigă. Dar lucrurile se petrecură la fel. Cum începură să sfîrîie pe jar peştii se despică un zid şi intră un arap cu buza cît un ficat. Le porunci ceva şi se făcu nevăzut. Atunci abia împăratul îşi dete seama că înfundase închisorile cu oameni nevinovaţi şi porunci să deschidă uşile închisorilor să iese lumea la lumina lui Dumnezeu. Se supără însă foc pe acel pescar. Intră pe gînduri că este vreun vrăjitor care l-a păcălit. Trimise ostaşi să-l caute şi să i-1 aducă teafăr, nelegat, neferecat. Sosi pescarul şi-l întrebă răstit împăratul: — De unde ai prins peştii? -Din baltă! — Care baltă? — O baltă! — S-o vedem! — S-o vedeţi, măria-ta ! Numai să aveţi voia ! Porunci să se aducă oştirea călare şi porniră spre lac. Se aşeză tabăra pe lîngă lac şi se întinseră corturile. Se lăsă noaptea. împăratul zări undeva departe o rază de lumină. Arde de nerăbdare şi se duce să vadă ce este acolo de străluceşte aşa? Cînd se apropie, ce credeţi că era? Un palat de marmură albă, strălucitor ca soarele. Intră înăuntru. Sălile însă erau toate goale. Strigă o dată în sala tronului împăratului: 344 — E cineva aici? şi-i răspunse: — E cineva aici? Tot ce: striga, cineva îi întorcea glasul îndărăt încît speriat plecă. La pivniţă auzi un scîncet de om, apoi vaiete îngrozitoare. Se repezi într-acolo. Acolo ce să vezi? Un om pe un pat acoperit cu o pătură ţipă ca din gură de şarpe. împăratul îl rugă să-i spuie ce are, de ce se vaită, ce-î doare ? însă omul de ce-1 întreba, tot mai grozav ţipa şi se zvîrcolea, ca peştele pe uscat. După ce a ostenit de-a-binelea i-a povestit împăratului cine este el, apoi i-a zis : — Ridică pătura să vezi minunea, minunilor. împăratul ridică pătura şi văzu un om, de la buric în jos de marmură şi în sus din carne vie. — împărăteasa mea a fost ruptă din soare de frumoasă. Zmeii i-au dat tîrcoale. Eu pe toţi i-am omorît. Unul mi-a scăpat. De aceea s-a îndrăgostit păcătoasa şi m-a fermecat făcîndu-mă jumătate cu suflet, jumătate din piatră. Iar în locul unde este lacul a fost marele oraş al împărăţiei mele. Din vrăjile şi măghiile ei, tot s-a scufundat şi tot s-a prefăcut acolo jos în stei de piatră, oameni şi vieţi. Aici acum este Ţara fermecată, rămasă de Ia Solomon împăratul. Ascultaţi cum vorbesc între ei copacii şi priviţi stîncile pe munţi cum se lovesc cap în cap, de parcă ar avea suflet şi ar vrea să spuie ceva ! Cine ştie ce oameni or fi fost pietrele acelea şi copacii aceia. De milă a zis ea, pe mine m-a lăsat să fiu jumătate de om. După ce a povestit necazurile sale a plecat să-l cate pe zmeu acolo unde-i spusese jumătatea de om. întreaga oştire s-a înarmat gata de luptă şi ş-a pus undeva departe la pîndă să prindă zmeul. Au găsit urme adînci şi mari în piatră, copaci doborîţi pe unde îşi croia drum pînă ce au dat de vizuina zmeului. Acolo l-au ciormănit şi aruncat la cîni, iar pe împărăteasa trădătoare au dus-o la soţul ei. Cum l-au omorît pe zmeu, oraşul lui Solomon a ieşit din baltă cu oameni cu tot şi toate vietăţile prefăcute în stei de piatră au înviat. Era un oraş din piatră şi marmură strălucitor ca aurul. Oamenii cînd s-au trezit după acel somn de mii de ani, au zis: ce somn dulce şi lung a fost. Pe împărăteasă şi slugile necredincioase le-au chemat la judecată direaptă şi pe toţi i-au înecat în mare să li se piardă urma trădătorilor. Iar pescarul încălecă pe-o roată Şi se-mbogăţi deodată ! ÎMPĂRATUL TRAIAN TRECE-N ŢARĂ De mult trăia un împărat letinesc, mare şi viteaz, care se numea Traian. Lîngă Dunăre pe dealurile Prahovei avea palate-nalte din marmoră care străluceau în lumina soarelui şi un oraş numit Deci. Da-n ţară, dincolo de Dunăre, era alt împărat ţărean şi acela viteaz silă mare. împăratul Traian se gîndi ce să facă să treacă dincolo şi să pună stăpînire pe ţară şi pe bogăţiile ei, că aflase că acolo este un munte de aur. Adună toţi ostaşii şi robii din împărăţie şi la Porţile de Fier făcu un ostrov, un pod de lemn ca să treacă Dunărea. Ţăranii îi lăsară să facă podul şi într-o noapte îl unseră cu catran şi-i puseră foc. Ardea 345 podul de se lumina pămîntul pînă sus în munţi, iar inima împăratului fierbea de mînie. S-a mîniat aşa de rău, că s-a jurat pe calul său că nu va lăsa piatră din oraşele împăratului ţărean şi că prin tăişul săbiei va trece şi mic şi mare. Oricît ar fi fost el de vestit şi tare, peste Dunăre nu poţi trece cu oastea uşor ! Se gîndi atunci să facă pod de piatră şi cărămidă. Mii şi mii de robi fură rînduiţi de la Dunăre pînă-n munţi şi cărau pietre din mînă-n mînă, pînă ce ajungeau la Dunărea cea lată. Pe unii îi puse să facă cărămidă, iar pe alţii să care lemne din munte. Mai la urmă făcu bălţi întregi de var şi munţi de grinzi. Intr-o vară începură maistorii să-i pună picioarele podului. Podul avea în apă douăsprezece picioare^ din piatră şi cărămidă iară în sus din lemn. Ce zidea ziua, noaptea se surpa. împăratul supărat i-a omorîî pe aceşti maistori, socotindu-i de rea credinţă. A căutat atunci de-a lungul şi de-a latul lumii, alţi maistori şi mai pricepuţi, departe spre soare răsare. Dar şi la ăştia, ce se zidea ziua, noaptea se surpa. Căpetenia maistorilor chemă la el atunci un vrăjitor şi-l întrebă ce să facă ca să-şi scape capul. Vrăjitorul îi spuse că la noapte-n vis i se va spune ce să facă. Cînd se face noapte adormi îngîndurat de griji maistorul şi visă că dacă nu va aduna din toată împărăţia ouă de găină şi nu le va amesteca cu var podul nu va putea sta în faţa valurilor Dunării. Dete atunci împăratul poruncă în toată împărăţia să aducă tot natul cîte o tîrnă de ouă şi lumea aduse. Cine era prins că mănîncă un ou şi nu-! dă împăratului era osîndit la robie veşnică. Lumea de frică lucra şi da tot ce avea, numai să facă voia împăratului. Aşa se înălţă podul cel mare şi măreţ care se mai vede bine şi astăzi între satul Costol de lingă Cladova şi oraşul Drobeta-Turnu Severin din ţară. Ajunse vremea ca să treacă împăratul cu armia întreagă podul dincolo. înainte de a trece au fost petreceri şi jocuri de n-avea loc să stea om, lîngă om pe cîmpia Cladovei. După ce s-au veselit, în capul armatei a trecut împăratul Traian iar după el rînduiţi ca la paradă gheneralii, muzica cînta şi Traian zîmbea de fericire păşind voios în fruntea oştirii latine, călare. Da ţăranii, noaptea, s-au suit pe stîlpii picioarelor podului cu uleiuri de albine şi tîrne de curpini pline cu şerpi veninoşi. Cînd împăratul a ajuns la mijlocul podului, neştiind ce este frica de moarte s-au ridicat şi-au aruncat între picioarele cailor uleiurile de albine şi tîrnele cu vipere. Caii au călcat pe uleiuri şi pe tîrne, le-au sfărîmat şi pe oşteni au început să-i muşte albinele şi şerpii. Mulţi ghenerali şi oşteni de-ai împăratului Traian şi-ar fi pierdut viaţa dacă împăratului nu i-ar fi pierit calul şi n-ar fi strigat să se oprească pe loc armata şi să nu se mişte pînă nu se liniştesc albinele, iar pe şerpi să-i omoare. Atunci el a ţipat atît de tare că din gură i-a podidit sîngele pe ţoalele împărăteşti. Calul i-a murit pînă la capul podului din muşcătura de şarpe, iar el s-a umflat ca nişte foaie de capră de veninul albinelor. împăratul Traian, după îndrăzneala ţărenilor, fu turbat de mînie. Şi după cum e vorba: din inima rea, tot gîndul rău porneşte, a dat poruncă să nu lase vietate omenească pe pămîntul ţărenilor, să treacă prin foc şi sabie tot ce vor întîlni în sate şi oraşe, să nu rămînă picior de om şi oraşele să le are cu plugul. Apoi a început bătălia în care ţărenii se luptară ca nişte lei, însă puţin la număr au pierit cu împărat cu tot, iar ţara le-a fost răpită de împăratul letinesc. 346 PRINŢESA DE LA GAMZA Apoi a trăit pe aici pe valea Timocului pe vremuri niscai împăraţi mari letineşti din care se spune că ne tragem şi noi rumânii, pe care bulgarii şi sîrbii ne poreclesc „vlasii”, deşi nouă nu ne place. Acum una e de ştiut; ne place or nu, sîntem „vlahi” şi de asta nu scăpăm, bas dacă ei nu ne mai spun rumâni. Moşul meu care avea 98 de ai, mergea încă cu oile sus pe la cetate la Gamzigrad, mă loa cu el şi-mi povestea că pe aici erau numai cetăţi şi ziduri înalte de cinci metre. Pe zidurile astea coborau miţelele împăratului în jos la Timoc şi de aici pînă la cetatea din Costol de pe Timocul al mare, unde se vede şi azi altă cetate. împăratu vara cobora la scăldat acolo pe scări de marmoră. Cetatea se vede din voz cînd mergi de la Zăiceri la Nigotin, se lasă pră stînga. Moşul meu a fost în patru bătăi, două cu turcu şi două cu bulgarii, zicea el că n-a văzut pe unde a colindat cetate mai mare şi mai mîndră ca ăsta de la Gamzigrad. El mi-a povăstuit că cică împăratul avea trii fete mari, trii prinţese: pe Claudia, Vida şi cea mai mică era Gamza. Asta era a mai mîndră şi afurisită. Le-a venit lor vremea de măritat şi fiecare a vrut aici la Gamzigrad, la care unii îi zic Aureliana, poate după numele împăratului letinesc. Eu am văzut mulţi călători cătînd aur şi cioburi pe aici, da fiecare ştia ceva, crîmpeie din povestea cu prinţesele. Se zice că împăratul Aurelian s-a mîniat pe ele şi le-a dat poruncă să se ducă fiecare la o depărtare de o sută de chilometre de cetate şi la un semn să pornească să mîne fiecare cîte un cîrd de gîşte mare de o sută gîşte la fiecare. Gamza pe care o ştia mai arţăgoasă şi mai isteaţă a plecat de la Cladova fiincă o chema pe ea Claudia. Vida a pornit de la Dii sau Vida —Vidin, iar a treia fată mai cuminte a plecat dinspre Niş, că o chema Naisa. Naisa şi Vida au mînat gîştele cum au putut şi ele prin glionţane, pin mărăcini, aşa cum să mînă de greu gîştele, că tot natu ştie cît de ale dracului sînt gîştele la mînat; fiecare aleargă care-ncotro. Numai Gamza a socotit că ia o să-l păcălească pe tată-su şi cu un tînăr ghineral pe care-1 voia, a tomnit nişte ţigani, a prins gîştele, le-a înfundat în saci şi ţiganii pe bani le-au dus în spinare. Da împăratul a trimis în calea lor iscoade, oameni prefăcuţi că merg cu negustoria te miri unde şi dau pe la Grămada la izvoarele Timocului de prinţesa de la Gamza. — Bună ziua, negustorilor, zic ei, oamenii împăratului, poliţia. — Mulţam dumneavoastră! au răspuns ei, prinţesa şi tînărul ei băiat care o ogodise. — Da unde mergeţi cu negustoria? — La Dii, la Dii! — Da ce-aveţi în saci, ce marfa? — Mai nimic, nişte grîu, nişte mei! Da gîştele deodată: „ghi, ghi, ghi, ghi!” şi i-a dat de ruşine! I-a legat pe amîndoi şi i-a aruncat în fundul pămîntului să moară de foame amîndoi. Da pivniţa cetăţii era mare şi lumea pe atunci nu era aşa de afurisită că acuma, mai făcea şi bine la om. Un soldat de pin părţile noastre care-i păzea le-a dat paie să doarmă pe ele, le-a abătut un pîrîu, o vînă de apă 347 ca să nu moară de sete şi în fiecare zi le-a dat din mîncarea soldaţilor un blid de linte plin. Tărăşenia asta a ţinut cam douăzăci de ai de zile. Fata a născut acolo în fundul pămîntului un fecior tare mîndru şi numai soldaţii ştiau că fata împăratului trăieşte, da el credea că a murit de mult! Acum s-a întîmplat că fel de fel de naţii de venetici au trecut piste Ţara Rumânească şi peste Dunăre Ia noi dincoace şi sălbaticii ăştia călări, cu săbii şi cuţite-n dinţi au făcut praf şi pulbere peste tot; n-a rămas piatră pe piatră, tot au făcut una cu pămîntul. Atunci împăratul a căzut bolnav şi a zis să-i ia locul unul care este mai voinc şi cutezător decît iei, care să apere ţara de sălbăticime. Soldaţii i-au cricit împăratului că ei au un gheneral mare singurul care poate să-i oprească pe duşmani, ama e închis de douăzeci de ai. — Să-l sloboziţi, să-l aduceţi la mine să-i dau sabia de împărat şi să-mi ia locul că eu nu mai pot de bătrîn. L-au scos pe general, pe prinţesa de la Gamza şi pe nepotul său. Atunci împăratul i-a chemat la el pe soldaţii care l-au păcălit şi n-au ascultat ca să-i omoare, le-a dat moşii şi pe toţi i-a făcut cu cinuri mari de ghinerali. S-a bucurat împăratul şi cu toţii au pornit la Dunăre, unde s-a dat bătălia şi i-a bătut pe năvălitorii aduşi pe locurile noastre de vînturile sălbatice din Asia. Aşa a scăpat ţara de vinituri şi nemernicie, săraca fată, pe care a chemat-o prinţesa de la Gamza, care-i poartă numele cetăţii şi azi. ÎMPĂRATUL CONSTANTIN CEL MARE A fost odată un împărat mare şi bun care a trăit şi s-a născut la Baia Nişului, aproape de Timoc. Avea oraşe mari şi frumoase şi împărăţie mare. El s-a mutat cu oştirea şi împărăteasa la Bosfor şi a făcut acolo un oraş mîndru şi mare care-i poartă numele şi azi. Turcii şi alte naţii au rîvnit la împărăţia lui care cuprindea munţii cu cîmpiile pînă dincolo de Dunăre şi au trecut de s-au luptat în cîmpia cu lilieci, într-o strîmtoare. Aci el şi armata lui a pierit, iar oasele lor au fost duse de ape şi nimicite. Aşa căzură creştinii în robia turcească cu oraşul cel mare în care însuşi împăratul zidise o biserică pe buricul pămîntului, numită Sfînta Sofia. Sultanul cum a descălecat de pe cal a tras drept la închisoare. A rupt zăvoarele, lăsînd oamenii să plece acasă slobozi. Bucu-ratu-s-au puşcăriaşii şi sărutatu-i-au picioarele. Mai la urmă a ieşit din închisoare şi un patriarh bătrîn cu o barbă albă ce mătura pămîntul, de lungă ce era. în mînă purta un baston de argint cu cap de şarpe. împăratul s-a-nchinat şi 1-a-ntrebat: — Bătrîne patriarh, spune-mi cu mîna la piept, ce vină ţi-a găsit împăratul Constantin de te-a aruncat de viu în groapă? — Mărite sultane, în fiecare an, împăratul Constantin venea la Sfînta Sofia cu mama sa Elena. Ea intra în biserică aşa cum intră toată lumea, iar el grăbit cum era, stătea călare pe un armăsar negru şi asculta liturghia din uşă. La urmă trebuia să mergem să-i dăm de pe scări anafora, în loc să i-o dăm din altar. Atunci eu i-am spus cu gînd curat şi fără răutate: „Măria-ta, prea măreţ te ţii de tainele Domnului şi cu fudulia asta mă tem că ai să te pierzi şi pe tine 348 şi împărăţia. Trebuie să te rogi ca toată lumea, să te vadă norodul că eşti aproape de sufletul lui să nu-l priveşti nici pe el şi nici pe Dumnezeu din scări, călare şi cu mîna pe sabie. Numai aşa are să-ţi ajute Dumnezeu l" Pentru asemenea îndrăzneală im-a aruncat în închisoare, în groapa cu şerpi, broaşte şi năpîrci. Dar proorocirea mea s-a adeverit. Iată că eu ies să văd din nou soarele lui Dumnezeu, iar el cine ştie ! — E mort în bătălie împăratul vostru! Alah l-a pedepsit, precum nedrept a fost şi cu un sfînt ca dumneata. Dar acum, îţi cer numai atît să te gîn-deşti două săptămîni şi să-mi spui cît o să stăpînească steaua turcească lumea ? — Să mă uit în cărţile bătrîne, în zodii şi în stele şi am să spun. — Dacă nu-mi spui adevărul, în timpul ce ţi l-am rînduit,. unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi capul! A plecat patriarhul cu inima închisă de supărare gîndindu-se ce prezicere ar putea face unui împărat fără ca să nu-şi piardă zilele. Trecură cele două săptămîni şi merse la sultan mîhnit spunîndu-i adevărul, ca un om cinstit ce era: — Măria-ta, am răsfoit cărţile vechi şi n-am găsit nimic despre turci. Mai daţi-mi păsuire încă două săptămîni, că în stele n-am putut citi că timpul ăsta e întunecat, iar minţile şi cerul atîrnă cu nori negri şi grei, pe faţa pămîntului. — Ai încă două săptămîni fără drept la o altă păsuire şi cum am mai zis, capul va sta la picioarele tale, dacă nu vei spune adevărul! Patriarhul îi mul-ţămi şi plecă îngrijorat. Mergînd aşa prin Constantinopole cu capul plecat plin de gînduri şi necazuri, iată vede lume multă înghesuindu-se la judecătorie. Se făcea o judecată ! Ahaa ! îşi zise în sinea sa patriarhul! Ia să văd eu o judecată turcească, este dreaptă, ori nedreaptă, căci aici este semnul puterii şi înţelepciunii unei împărăţii. Intră în înghesuială să vadă pe cadiu cum împarte dreptatea. Ce se întîm-plase? Un om chemase în judecată pe un altul pentru că acesta cumpărase din tîrg un viţel furat. Păgubaşul veni cu martori şi dovedi că viţelul este al său. Dovada era şi semnul de la o ureche. Pe de altă parte, cumpărătorul, tot cu martori, dovedi că a dat două lire de aur, avînd pe o parte capul lui Constantin cel Mare şi pe alta jumătate, semiluna turcească, cu o stea. Judecătorul i-a crezut pe amîndoi! Dar cum să facă dreptatea ? Căci oricum ar fi făcut, unul ar fi fost nemulţumit! Şi o dată cu cel nemulţumit erau la fel şi cei ce căscau gura şi auzeau cum face turcul dreptate ! Atunci judecătorul s-a sculat şi a hotărît aşa: — Dumneata, cel care ai crescut viţelul poftim ia-ţi viţelul, că este al dumitale ! Iar dumneata, cel care de bună credinţă ai cumpărat viţelul de la un hoţ, pe care străjile împovărate nu l-au văzut şi nici găsit, poftim acest bilet şi mergi la visteria ţării, să ţi se dea îndărăt cele două lire cu care ai fost păgubit. Patriarhul s-a mirat foarte, văzînd o astfel de judecată, i s-a înseninat faţa de bucurie şi s-a dus drept la sultan să-i spuie proorocirea sa: — Măria-ta, am aflat adevărul! — Cum ? — Am fost la o judecată turcească şi am credinţa că o să stăpîniţi lumea, pînă n-o făta catîrul. — De unde ştii ? 349 — Din semne şi cititul stelelor ! Un împărat care are puţină glagorie-n cap nu-şi bagă supuşii care-i dau poveţe bune la închisoare? Nu se mînie pe ei! Nu dă cu barda-n cer, făcîndu-i pe supuşi să trăiască în teamă de ziua de mîine, călătorind pe ape tulburi. Voi turcii ştiţi să faceţi dreptate şi n-o aruncaţi în sac cum se aruncă funia cea strîmbă ! A voastră va fi împărăţia, atîta timp cît va fi dreptatea pentru toate noroadele supuse, de către oştirea măriei-tale. — Dar cînd o să fete catîrul? întrebă nedumerit încă o dată, împăratul turcilor. — Catîrul are să fete numai atunci cînd dreptatea va fi legată la ochi, iar pe adevăr îl vor mînca porcii. CRALEVICIU MARCU ŞI MIRCEA CEL MARE Se vorbeşte că turcul după bătaia de la Cosovo a robit pe sîrbi şi pe voievozii lor şi i-ar fi îndatorat ca alături de ei să lupte, ca să mai robească şi alte ţări creştine. Peste armia sîrbească era căpătenie Craleviciu Marcu, vestit pentru vitejia lui. Şi-a venit timpul ca împăratul turcesc Baiazid să-l cheme cu toată sîr-bimea lui să treacă în ţară şi să-l bată pe împăratul rumânesc Mircea cel Mare. A trecut Dunărea în ţară cîtă frunză şi iarbă de turci şi de sîrbi şi pe a cîmpie l-ar fi atacat hoţeşte pe Mircea, măcar că el le trimisese vorbă printr-un sol ca să se întoarcă în ţara lor că el vrea să trăiască în pace cu toţi vecinii. Turcul, încăpăţînat a venit să-l ia făr’ de veste, dar Dumnezeu nu i-a ajutat. Craleviciu Aiarcu a mers şi el de-a-mpreună cu armia turcească, însă n-a vroit să lupte împotriva rumânilor creştini ca şi ei, sau valahilor cum le ziceau sîrbii. Mircea însă era un mare viteaz. El şi-a rînduit oastea aşa de frumos şi de bine că în bătaie turci şi sîrbi, abia au mai scăpat în parte cu viaţă şi au fugit peste Dunăre, mulţi înecîndu-se cu cai cu tot. Se spune că Craleviciu Marcu ar fi fugit şi a trecut Dunărea aproape de gura Timocului, oprindu-şi tabăra lîngă cîmpia Negotinului. Mircea cel viteaz a trecut după turci şi i-a lovit din nou pe o vale cam nămoloasă între satul Geanova şi Coroglaşi, la locul ce se cheamă Rovine. Aci, Mircea mîniat pe Cralevici Marcu că trădează legea creştină, ajutîndu-i pe turci, a tras sabia şi l-a rănit de moarte pe viteazul Marcu, spunîndu-i: — Nu ţi-am trimis vorbă, mă Marcule, să te lepezi de păgîni? De ce dai sabia în mîna vrăjmaşului mă, na, acum să mă ţii minte ! — Taie-mă, vestite împărate, Că cine se vinde aşa pate ! Craleviciu Marcu mai fusese lovit o dată şi în bătălia din ţară; aici Mircea îl răni cu paloşul şi-i tăie mîna dreaptă de la trup. Craleviciu Marcu a trebuit să închine steagul împăratului rumânesc şi turcii cu sîrbii din cei ce au mai rămas au fugit trecînd peste «Podul Roman» Timocul de s-au dus către Niş şi Ţarigrad. Bătrînii povestesc că Mircea ar fi lăsat doftori la căpătîiul lui Marcu ca să-l zviduiască şi călugări care să-i citească. Oamenii de prin sate l-au dus cu 350 carul în biserica din Geanova unde popii i-au făcut slujbă şi el s-a spovedit şi a cerut iertare pentru păcatele ce le făcuse. Apoi aci a şi fost înmormîntat. Ai bătrîni mai vorbesc că după ce a fost aşa de greu ciopîrţit de Mircea, ar fi cerut să-l ducă în munţii Miroci ca să moară acolo şi vulturii să-i mănînce carnea. Oamenii l-ar fi dus şi ar fi murit cînd a ajuns la culă. Atunci s-au întors cu el mort şi l-au înmormîntat în biserica din Geanova. Românovlahii l-au plîns ca pe un om viteaz nevinovat. Despre biserica în care a fost Marcu înmormîntat se spune că a zburat aci într-o noapte din Ţara Românească. Cînd au scoborît oamenii cu mortul în vale pe drumul de către Cara-gloşi, au văzut o biserică nouă, pe care bag seama împăratul Mir cea a zidit-o pentru sufletele creştinilor rumâni şi sîrbi morţi aci la Rovine. Unii zic că nu i-a fost lesne lui Mircea să facă biserica asta. Mai la-nceput el a pus temeliile pe dealul Gevzinului. Ama ce se zidea ziua, noaptea cădea. Atunci se povesteşte că asta a fost de mînia lui Dumnezeu că l-a ucis pe Crale-viciu Marcu cel viteaz. Atunci abia ar fi zidit-o pe locurile de azi unde se mai văd zidurile de piatră pînă aproape de acoperiş şi cu morminte cu pietre şterse de vreme. Aci a adunat toţi morţii şi i-a îngropat creştineşte şi după aia şi-a luat armia şi a plecat în ţară. Mircea stăpîneşte-n pace, Că n-are turcu ce-i face. Povestire rumânească Pe veci să se pomenească La buni fraţi ca dumneavoastră. MARCU CRĂIŞOR Marcu Crăişoru a fost un copil sărac, ce trăia într-un sat uitat de Dumnezeu. Cum era orfan de părinţi, trăia din mila sătenilor. Fiecare îi da puţin de-ale gurii sau de-ale încălţării; ţoale şi altele. Casă n-avea şi se mulţumea cu un bordei în pămînt în care nu pătrundea nici lumina soarelui. Vara pe timpul secerişului, fiind încă copil crud, oamenii îl trimiteau la apă de izvor, avînd grijă să-l bată mai întîi ca să nu spargă ulciorul. Şi toată ziulica sărmanul copilaş le căra apă cu ulciorul secerătorilor, neştiind ce este odihna. După ce trecea secerişul, îl trimeteau să le păzească porcii, oile sau caprele. Toate aceste treburi Marcu le făcea, dar cu multă osteneală, aşa a crescut el pînă ajunse la 12 ani, tot în bătăi şi-n ceartă cu lumea din sat pe care oricît de mult i-a slugărit nu s-au arătat nicicînd mulţumiţi. într-o vară a dat Dumnezeu un belşug mare, griul fiind înalt ca trestia cu spicul înalt şi lung de se mirau oamenii ce noroc s-a abătut pe capul lor. Căldurile însă erau mari şi Marcu avea şi mai mult de alergat pentru a-i sluji pe secerători. Oamenii lucrau pînă la prînzul mare, prînzeau a doua oară şi se duceau să se odihnească, iar copilul alerga fuga să le aducă apă. Cum ajunse el la izvor, s-a aşezat pe piatra fîntînii şi a început să-şi plîngă soarta crudă. Dar deodată dintr-un frunziş auzi un ciripit de pasăre, apoi mai mulţi pui ciripind disperaţi. Lăsă ulciorul şi alergă în grabă acolo. Cînd văzu se îngrozi. Un 351 şarpe mare sta cu capul întins, gata să înghită nişte puişori de vultur, îndată luă o piatră şi-l nimeri pe balaur, doborîndu-1 colac la pămînt, apoi cu nişte bolovani îi zdrobi capul, scăpînd puişorii de la moarte. După această ispravă auzi un glas omenesc care-i grăi: — Marcuie, îţi mulţămesc că ne-ai scăpat de la moarte. Sîntem puii a trei Şomodive, iar mamele noastre te vor răsplăti pentru acest bine, dacă vei ţine să le aştepţi pînă ce se-ntorc de la vînăţoare. Pentru că mamele noastre sînt zîne de felul lor, ascunde-te în tufişul de alături, că vom avea grijă să le domolim şi să le chemăm. El se ascunse în tufiş, şi tăcu chitic. Se auzi fîlfîitul aripilor şi mamele veniră la cuib. — Aci se simte carne de om, spune una răstit. — O să povestim acuma cum ne-a scăpat din gura şarpelui un copil, ziseră într-un glas puii şi le povesti din fir în păr, întîmplarea. Somodivele, deşi erau furioase, scoţînd minerul de aur se liniştiră cînd îşi văzură toţi puişorii teferi şi-l strigară să iasă copilul din tufe. — Ieşi, băiete, că nu te mîncăm, vrem să te dăruim, vezi dacă bine faci, bine găseşti. — Mulţămesc Somodivelor, eu sînt copil sărac, fără mamă şi fără tată, nu simt nevoia să am aur, pietre scumpe, adică niscaiva bogăţii, mie îmi lipseşte puterea să mă apăr de cei ce mă batjocoresc şi mă umilesc. Daţi-mi dacă puteţi putere să mă apăr de cei tari. — Dacă vrei putere mare, suie-te la noi şi sugi din pieptul Somodivei şi-ţi vor veni puteri nevăzute şi neîntîlnite. Mar cu se sui acolo şi a supt de la prima Somodivă de cîteva ori. După aceea aceasta i-a spus. — Vezi acel pietroi mare cît un cal, încearcă să-l ridici. Merse acolo Marcu să-şi încerce puterile şi simte cum creşte, se-nalţă puteri nevăzute-n vine. încearcă pietroiul şi abia îl ridică pînă la genunchi. Atunci Somodivă cea mijlocie îl chemă să sugă şi de la ea. Marcu supse şi de la aceasta şi iar simte cum i se îndoiau puterile şi creştea înalt şi spătos. Cînd încercă piatra o ridică pînă la piept, însă oricît încerca, mai sus nu putea. L-a chemat şi Somodivă cea mai mică să sugă, şi Marcu a supt şi de la ea cu poftă. Copilul crescu deodată mai mare ca un bărbat vînjos şi puternic. Cînd încercă acum puterile ridică piatra deasupra capului, ca şi cum ar fi ridicat o bănicioară de grîu, apoi o aruncă departe. — Marcuie, de-acum ţi s-a-mplinit dorinţa, du-te sănătos în lume că nici un voinic nu ţi se va putea împotrivi. Apoi zînele îşi luară zborul spre cer, iar Marcu se-ntoarse la secerătorii obosiţi şi morţi de sete. Cum îl văzură veniră cu toţii pe el să-l lovească. Marcu nu se mai sperie de ei. Se umflă o dată în piept şi cînd suflă îi trînti pe toţi la pămînt. Secerătorii speriaţi de o aşa putere, lăsară seceri şi coase şi fugiră de frică care-ncotro către sat. Marcu nevrînd a-şi petrece viaţa cu oamenii ce-1 jigniseră şi-l îmbrînciseră îşi luă desaga căutîndu-şi norocul în lume. Pornind el în căutare de lucru, poposeşte într-un sat mare şi bate la poarta unui boier, întrebîndu-1: — Boierule, nu ai nevoie de un om să-ţi muncească? — Ba am, cît îmi ceri? — Mai nimica, boierule cît vei socoti dumneata ! Dar la ce să-ţi muncesc ? — Iacă am o curătură şi vreau să-mi scoţi buturugile ca să pun vie. Locul e cam mare, de cinci ori pe zi îi dai ocol cu calul. în două săptămîni să-mi termini treaba şi să vii să-ţi dau simbria, zise stăpînul. 352 înţelegerea se făcu şi Marcu porni îndată la buturugi. El nu se mai folosi de tîrnăcop, ci cum punea mîinile, trăgea o dată şi le scotea cu rădăcini cu tot ca pe sfeclă. La ora prînzului gătase treaba fără a simţi pic de osteneală. La prînz veni stăpînul şi-i aduse merinde, jumătate de oaie friptă, două pîini cit roata carului şi o oală de ciorbă cit un cazan. Mîncă Marcu pînă se sătură bine şi se dete de-a ranga, culcîndu-se sub un păr mare rotat lîngă o pădure. Trece lumea pe lîngă argatul boierului şi se mira de cele ce vedea. Cînd trăgea Marcu aerul în piept, vîrful părului se apleca pînă aproape de nasul lui, cînd da aerul afară, adică răsufla, părul se îndoia în cealaltă parte către pămînt ca şi copacii din marginea pădurii. Călătorii nu înţelegeau taina asta, ei credeau că bate aci vreun vînt necurat cînd spre dreapta, cînd spre stînga şi de teamă să îndepărtau în grabă de acest loc. Veni şi stăpînul să vadă isprava slugii; adică a muncit ceva, sau i-a mîncat ciorba şi oaia degeaba? Cînd îşi azvîrli privirea peste moşie, toate buturugile erau scoase şi făcute grămezi înalte cît nişte pătuegi de tulei. Ce-o mai fi şi asta? îşi zise boierul în gînd, să scoată buturugi în jumătate de zi cît mi-ar fi scos tot satul într-o zi. Căzu pe gînduri boierul şi merse să-şi vadă sluga. Strigă la el tare să se scoale, dar Marcu nu-1 auzi. îl zgîrie pe picioare cu un mărăcine, însă acesta nu simţi. Luă un pietroi cît capul şi-l lovi în coastă şi abia atuncea se mişcă zicînd: — Ce s-a întîmplat, jupîne ? Aaaaaaaa! şi cînd căscă o dată îl aruncă pe stăpîn la pămînt! — Văd că nu eşti mulţămit, boierule, de munca mea! — Ba sînt, Mărcule! răspunse boierul, care abia se putea scula de jos, însă nu mai am ce să-ţi dau să mai lucrezi, îţi plătesc simbria ca pentru două săptămîni şi du-te sănătos, găseşte-ţi şi alţi stăpîni cu averi mai mari decît ale mele. Marcu neavînd pentru ce să se supere, se sculă, îşi numără bănuţii, îi aşeză la şerpar şi luîndu-şi rămas bun de la boier, dus a fost. POVESTE DESPRE BABA NOVAC DIN VREMEA TURCULUI Ar fi fost odată în vremea turcului, cînd muierile răsuceau mîna copilului, or piciorul, or îi scotea un oichi, ca să rămînă chior, or îl ţineau pitulaţi pin păduri ca să nu fie trecuţi la tefter şi la răboj, ca să le pună dări de se îngro-paseră bieţii rumâni în bordeie, în peşteri, fugeau prin munţi, se pitulau acolo, trăiau ca vitele în colibe şi sălaşe, da orce greutate le venea nu se dezlipeau de pămîntu lor. Unu dintre ăştia a fost şi un haiduc Baba Novac dintr-un ostrov pe Dunăre la Poarta, or, Portiţa cum ziceau ungurii, da azi îi zic sîrbeşte Poreci. Baba Novac luptasă la Dunăre, Cladova, pe Timoc şi la Dii cu turcu şi cu taifa lui de haiduci. Odată l-au prins turcii şi l-au dus la Dii, i-au smuls barba, dinţii şi măsălele, lăsîndu-1 să putrezească de viu în cetate unde sta paşa de la Vidin. Aude odată paşa că el este mare vrăjitor, că-i poate ghici în palmă cîţi ani mai are de văcuit şi dacă iapa lui face mînz, or iapă! 353 Să uită el în palma paşei şi vede că are să moară în două luni de zîle şi aşa să şi întîmplă, moare paşa şi el dă de dracu ! De unde să ştie el una ca asta. îl iau şi-l duc la Blocu Kapia la spânzurătoare să-l vădă toţi rumânii şi bulgarii cînd vin la tîrg. Aşează ştreangul şi călăul, gelatul potriveşte curmeiul la gît. Da Baba Novac tot glumeţ, cînd sta pe un<_butuc gata să-i ia sufletul, s-apleacă la ureichea gelatului şi-i zice: — Am uitat să-i spun ceva lui efendi paşa şi-mi pare rău să rămînă comoara fără să ştie împăratul de la Ţaligrad de ea. Cheamă-1 pe paşe, gelatule? — Ce zice, bre, ce comoară bre ? — Numai cheamă-1 că eu ştiu. Se repede gelatul cu gura căscată tremurînd să-i spună paşei şi-i spune ce eria de spus. Cînd aude de comoară tur cu, uită de ştreang şi-l cheamă pe Baba Novac la el: — Pe ce juri tu că ai comoară ascunsă, hoţule, haiducule! ? — Jur pe mînza din burta iepii! — Dacă n-o fi mînză şi o fi mînz? — Să-mi tăiaţi capu aici pe butuc! Porunci paşa şi deschisă cu cuţitu un colgiu burta iepii şi cînd colo eria baş aşa o mînză !... Să dusă iei cu paşa de la Casa Rea, între fagi, azi îi zice Zlocutea, intră iei în peşteră şi scoasă o parte din comoară şi i-o dădu paşii. Paşa să lo cu mirare, ăsta trebuie să aibă şi alte comori, trebuie să fie mare prooroc şi aşa să dusă vestea la Stambul, la sultan şi la paşa de la Beligrad. Cînd auzi paşa de la Beligrad, îl chemă acolo în cetate la Kalemegdan şi-l pusă pe mîncare bună, pe trai bun, să vadă el dacă ăsta ieste un prooroc or este vrun hoţoman viclean. — Băiete, cu mine să vorbeşti slobod, să-mi spui tot ce doreşti şi tot ce pofteşte sultanu. Dacă o să fie mulţămit de tine, fac eu ceva şi pe drum, pe-aci ţi-e tufa. Vreau să vorbim drept să te socoţi că şi tu eşti paşă la Dii, la Cladova, la Ada Kale, unde vreai tu. Uite tu, ce ziceţi la Focea al bătrîn, de profeţiile lui?Ai auzit de ele, nu? — Am auzit, pe moşu Foceanu l-am cunoscut, dar cred că aşa va fi împărăţia turcească va pieri pentrucă nu este dreaptă, este numai pentru turci mumă, iar pentru creştini, pentru noi ghiaurii, ciumă? — De ce zici una ca asta, nu ţi-e frică de mine? — Aţi zis că sîntem bărăbari? — Bine, atunci spune ! — Aţi încălecat o parte din lume, tot Balcanu şi aţi vrea să-i încălecaţi şi stăpîniţi şi dincolo de Dunăre, pe unguri, nemţi, rumâni. — Cum am încălecat-o? — Aţi făcut din neamul vostru un neam de războinici, vărsători de sînge, pustiitori de sate, oraşe, ieniceri, soldaţi şi başbuzuci, hapsîni, lacomi după înavuţire, care ne batjocoresc fetele, nurorile şi muierile, care ne iau şi cămaşa de pe noi şi ne lasă în fundul gol. A făcut sultanul kanun, ca să ne omorîm cînii, să ne puteţi cotrobăi pin bordeie, să daţi pin păduri gropile în care ne ascundem bucatele; că ne-aţi cerut bucate cît nu facem şi pe deasupra să ne omorîm bătrînii, că nu mai pot munci pentru împărăţia turcească. De aia cei mai mulţi haiduci au peste 60 de ani şi nu e sat, colibă, cătun să n-aibă taifa lui. Toată partea asta 354 a Dunării, Timocului şi Diiului, toată Sîrbia, pînă dincolo de Drina e plină de haiducime, toţi vă urăsc, toţi vă vreau pieirea. — Da şi noi vă urîm pe voi şi ce ne puteţi face? — Acum nimic, dar va veni vremea cînd veţi merge în şalvari peteciţi şi o să ne cerşiţi un codricel de mălai! Cel mai mare rău pentru turc nu este că vă urîm, lucru ce se ştie de toată lumea. Nu poţi să-l iubeşti pe un stăpîn rău, prost, lacom, îngîmfat războinic, şiret, care nu munceşte nimic, taie frunză la cîni şi numai dă porunci la alţii să muncească pentru ei că ne ţin în turmă, legaţi în lanţuri, pe urmă toată împărăţia sultanului este o închisoare a creştinătăţii. Nenorocul vostru este că noi atît vă urîm, încît la fiecare rugăciune pe care o spunem la trezire şi la culcare către Dumnezeul nostru, îl rugăm să se aleagă praful şi pulberea de turc şi o să vedeţi că aşa este. Nu mă rog numai eu, toţi creştinii ne rugăm, milioane de suflete, de oameni desculţi şi flămînzi, de pe care voi luaţi şapte piei. — Crezi că Alahul vostru ascultă de voi? — Ascultă, pentrucă sîntem săraci, mulţi, curaţi, lucrători, nu minţim ca turcul şi nici nu tăiem capete nevinovate, nu lom bucătura de mălai de la gura copiilor. Au mai fost împăraţii şirete, lacome de pămînt şi avutul altuia, de munca altuia şi toate au pierit! Şi turcul are să piară ! — Vorbeşti aşa, măi Novace, că nu ne cunoşti puterea. — Ba vă cunosc puterea ! Tocmai aici este că o împărăţie mare şi tare nu se teme de suspuşii ei, are milă de ei şi nu-i batjocoreşte, îi socoate oameni, nu vite, nu gunoaie ! Eu am căzut prizonier odată la Ada Kale în cetate şi m-aţi dus legat cu ghiulele la picioare şi la mîni de cîte cinzeci de chile şi împreună cu cinsprece ortaci de-ai mei m-aţi pus să săpăm într-o stîncă, un stei de piatră sec, plin de şerpi, să scoatem apă. Am săpat cinsprece ani şi toţi ortacii mei au murit numai ieu şi încă unu am ajuns să scoatem apă din piatră, că la nouă metăre am dat de apă şi atunci am scris pe piatră „turcilor, păgînilor, apă aveţi, suflet n-aveţi” ! — Bine, omule, tu ştii cum e legea noastră, aspră şi duşmană a creştinilor ! — Tocmai asta vă duce la pierzanie, paşo, ura asta pe care v-o dă în bisericile voastre legea voastră. Voi nu visaţi decît să jefuiţi, să puneţi mîna pe munca altuia, casa altuia, să-i daţi foc ălui care spune o vorbă urîtă despre naţia cu fes roşu, de aia n-aveţi noroc. Pînă şi soarele, luna, pădurile, apele sînt cu noi şi împotriva voastră, pentrucă vreţi mai mult decît vă este capul, mintea care vă lipseşte. — Dacă eu să zicem că te înţeleg şi aş vrea să fiu de partea ta, ştii că mă opreşte Alah, credinţa noastră! — Ştiu, pentru că voi trăiţi din ură, în loc să puneţi colo brînca la sapă şi lopată, să munciţi barabar cu noi, fie vlahi cum ne ziceţi, fie sîrbi, or bulgari. Unde s-a mai pomenit ca leneşii, putorile, trîntorii să trăiască bine, ca în rai, numai pentrucă au săbii, soldaţi şi fac războaie, ca să aducă pustiu şi moarte pe pămînt! ? De aia zic eu că vi s-a scurtat veacul şi puţin mai aveţi pînă vă daţi sufletul! — Şi ce-ai crede că ne-ar putea pe noi ajuta ? — Şă nu mai încălecaţi lumea să-i mîncaţi bucătura de la gură, să nu-i luaţi copiii ieniceri, să ne lăsaţi slobozi să muncim, că toţi sîntem trecători pe pămîntul ăsta, nima, nici sultanul nu-1 moşteneşte. Voi azi aţi pus o dare, 355 mîne alta, ne-aţi încărcat tot mai greu; aţi ajuns să ne vinderi cărămida de pe casă, trestia de pe bordeie, aţi dat năvală în sate cu ceauşi, colgii, spahii, ne-aţi lăsat satele pustii de au crescut tufanii şi bolbotinele pe drumuri, că nu să mai cunosc locurile unde au fost sate, cătune. Cind eriam copil a venit la moşu meu tefterdarul, birnicul şi i-a zis: — Moşule, îţi dau trii zile să găsăşti talerii, să-i scoţi din pămînt, ai pe un an douăzăci de taleri, dai cîte trei-patru pe trei luni. Moşu-meu a făcut ce-a făcut şi i-a dat trei taleri, a făcut semn în răboj; a trecut timpul şi n-a mai dat, că n-a avut de unde. Pe douăsprece luni dacă nu dădea talerii, îi trecea în răboj încă zece, pe an treizeci, de parcă ar fi făcuţi banii ia moara dracilor. Birnicul eria tot unul dintr-ai noştri, om fără suflet, nu avea leafă, leafa lui venea din sărăcia noastră. Atunci tata ce să facă, i-a zis lui moşu şi cu părintele Martin ne-am dus în tufă, de mic m-am făcut haiduc. Cine n-a avut bani de bir s-a făcut haiduc sau comiţi. Turcii adunau banii, îi puneau în disagi, în zobelniţă de păr de capră, cu cîte două tovaruri, or pe măgari şi de la Beligrad şi di la Cladova, pînă la Dii, pînă la Vidin pe jos, or cu caicul pe Dunăre. Noi ai din tufă, „tufarii”, cînd plecau cu haznaua la Şucri-paşa, or la Alia Ciocolia, le ieşeam înainte, îi legam şi le loam tot. Dacă erau mulţi turci, duceam adevărată bătaie cu ei, pe viaţă şi pe moarte, pe urmă ne duceam şi dam banii îndărăt la oameni. Unii de-ai noştri au zis să nu-i omorîm pe turci că sînt şi ei oameni şi numai i-am scopit şi le-am dat drumul, că dacă ar fi toţi cei răi scopiri, nu s-ar mai face lume cu oameni mînioşi, ai dracului. Alţii s-au pus şi le-a scris pe piele cu fierul roşu. Sînt multe locuri unde am ascuns comori, am făcut planul pe piei de capră şi le-am păstrat la brîu, ori pitulate unde ştim noi. — Ce să facem să nu fugă lumea în tufă, să nu fie haiduci? — Să-i daţi slobozenie la toată lumea, să nu mai puneţi biruri şi să nu mai fiţi mînioşi. Atunci o să ne rugăm pentru sănătatea stăpînului. — Crezi că este cu putinţă să nu fim mînioşi, să nu mai fim răi? — Cred că nu este cu putinţă, nici o împărăţie nedreaptă şi necinstită nu să poate fără vărsare de sînge, prostie şi visuri copilăreşti. — Sultanii noştri ştiu ce fac, aşa e firea noastră şi n-avem scăpare cum n-are vulpea de năravul ei. — De aia zice lumea că sînteţi pierduţi, că firea voastră, năravurile vă vor duce la îngropăciune. — Auzi, o să vă punem la cazne, o să vă lom cărămida de pe casă, n-o să vă lăsăm un bob de făsui, de linte, de grîu. — Eu spun că o să pierdeţi, toată lumea spune şi toată lumea de astăzi e făcută din prooroci. — Cu ce dovedeşti că sîntem pe ducă, că o să pierdem! ? — Aduceţi de la împărat o tipsie albă de sticlă, puneţi tipsia în fundul puţului roman de la Kalemegdan, din Beligrad. — Am eu tipsia ! — Coborîţi jos în fundul fîntînii, umpleţi-o cu apă şi suiţi-vă sus pe scări. Pe urmă o să priviţi voi turcii în tipsie şi o să privesc şi eu şi o să vedeţi că voi sînteţi fără cap, iar eu cu cap. 356 Cînd s-au uitat turcii pe rînd în tipsie s-au văzut fără de cap* o umbră fără cap, nima nu vedea capul, decît umerii şi s-au mirat ei de ce turcii se văd fără cap, iar cînd s-a uitat Baba Novac el s-a văzut cu cap ! Ce minune o mai fi şi asta? se gîndiră turcii. Să nu fie ăsta vrun vrăjitor. Aduseră cîţiva sîrbi şi-i văzură şi pe ei cu cap, da turcii tot fără cap ! Să gîndiră iei că poate aşa sînt oamenii în Balcani, fără cap? Alţii că numai oamenii răi să văd în oglindă fără cap şi cîte alte păreri. Atunci cîţiva turci ziseră cătră paşă: — Să ştiţi că gheaurul ştie ceva, o să pierdem noi, n-o să mai stăpînim lumea. — Hai să începem să facem dreptate, să dăm slobozenie peste tot, să-i chemăm pe chinejii vlahi, sîrbi, bulgari şi oricare şi să le spunem că vrea sultanul, că uite vrea sultanul să fie creştinii stăpîni, să conducă ei cum vreau, să aşeze ei birurile, să vină lumea din tufă, da să-i zicem „cest” la ofiţîrii turci, să ne ploconim la ei. Aşa începu cu un nou zăcon şi cînd întîlneau sîrbii mai ales cîte un turc îi dau o palmă ! — Ia veniţi încoace să-ţi dau o palmă ! — De ce dai, zice turcul. — De aia că noi sîntem mai iuţi, mîncăm mult iute, nu sîntem făcuţi din mămăligă. Du-te dă-mă-n judecată? Se plîng ofiţerii turci la sultan, la paşă, cum de se poate să-i bată un neam ce le este ca şi rob. Atunci îl cheamă sultanul pe unul Milos al sîrbilor şi-i spune, îi dă ordin, năregenie. — Ce, mă, ai bătut ofiţîrii mei? — I-am bătut! răspunsă. — Pentru ce i-ai bătut? — Nu m-au salutat, nu mă respectă; da nu-mi e de mine, da am aici în pozănari fotografulteul, portretul sultanului meu ! Mîne ăştia n-o să mai asculte de nima ! Soldatu e dracu gol, ba încă şi mai al dracului cu un lat de palmă. — Atunci dă-le bătaie ! De-atunci au prins turcii frică de Milos, da şi de sîrbi; pe urmă s-a ridicat Haiduc Velcu, Stoian Abraş, din Bucopcea, voi vodă Pa vel Matei din Melniţa, rumâni sau vlahi de-ai noştri şi cu Singelici, mare viteaz sîrb şi i-a tăiat pe turci pe podul de la Ciupria pe Morava şi de pe Timoc de s-a dus pomina şi s-a adeverit prorocirea vlahului nostru timocean Baba Novac, din Homole. ANEXE ANEXA A 1. Poveşti, snoave, legende PĂCALĂ A fost vrun uom, Pacală l-a kemat — s-a dus la popă, a slujit la popă. Slujăşce iei la popă, slujăşce şi, aşa şîade cu uoiili toată dzîva — n-are iei se-să-facă — dar a văzut la popă că are popa vrun kies mare dî tamîne, plin. Iei atuns-ia kies-ăla dî tamîne dî la popă, Pacală. Ia kiesu dî tamîne ş-s-duse cu uoiile — ş-aprinde iei, dîă odată, fase focu, şî toarnă tamîn-aia toată-n-foc şî arde tămîn-aia toată-n foc, că iei pazîăşce uoiile. Dumnezău vine şî traze, traze, traze miros —îl doare măsava prî Dumnedzău — traze, traze, miros — ola dî tamîne şî-i triese lu Dumnedzău la masavă — şî sî duse la iei: — Bre, copile, scă, s-ai pus tu-n foc-osta ? Scă: — Am pus tamîne, luvai dî la popă. — Multă? Scă: — Am pus un kies. — Sî mierz tu cu mine, scă, sî-ţ placesc-io ţîie la casa mie. — E, scă, a cum sî mierg, a-se fac cu uoiil-eşca — mi să duc uoiile, ise, mă omoare popa ? — Nu ci cieme că nu să măi mută iele d-ais uoiili dzac la umbră, vara. Iei ia şî sî duse, şî-duse cu Dumnedzău şî Dumnedzău să-i placască, dabome. Aii iei, cînd sî duse cu Dumnedzău pră vrun Cuneric viede niscar carăbi toace cacace dî găiin. — E, scă, tu miie asta să-mi dai, sî-m placeşc — samo carabil-eşca. — Măre să-ţ dau aice carăbi — dîcă nu sî mîn sluzili si-spiele aîăşca carăbi. Pîce tu aîăşca sî le iai, toace cacace dă gaiin şî nu-s bune? îţ dau carăbi noi io ţîie. — Ma nu-m trîăbuie — aîăşca — dîcă-m dai aîăşca, bine, dîcă nu — nu-m iau nimic, nu iau io altăse. E, bun: — Pă sî mîn sluzili sî le spiele că toace-s imaloasă, toace-s cacace dî gaiin, batrîne. — Nu-m trîăbe — miie aîăşca-m trîăbe aşa cum îs iele — nu-li măi cat-io măi bune. E, bun: — Ţî le dau. Dabogda, cînd vi drumăii cu iele şî cînd vi dzîse-tu — care gude ce v-audî pră cine, să zoase: şî uoi, şî vas, şî pors, şî gaiin, se gude jivo-tine viie prî pomînt va fi, tot sî zoase: şî sfiet, şî care gude ce v-audî, şî uoi, şî vas şî tot. 361 Cînd iei ia şî-sî duse. Cînd sî duse, uoiili dzac-colo. Iei porneşce s-dică-n carăbil-ela şî dzîse, şî dzîse, şî dzîse şî uoiil-ela zoacă, şî zoacă, şî zoacă păn sara. Cînd cată Pacală sara-uoiili flamînde moar ce, toată dzîua-a-zucat, n-a măi păscut iele niscum. Se să facă iei. Le mîn-acas flamînde, le cam mînă iei can-însarat prî iele — flamînde uoiili — popa nu viede. Iei atunsa-n-alalată dzî îş fase iei o tavă dă soc, mare, şî le dzîse şî iele zoacă — cîti-i dziua zoacă. Cînd sara iei la toace le suflă cu ţava-n cur şî iele toace-s satule — le mîn-acas satule uoiili. Cînd triese cîta vrieme —uoiili slabîăsc. Cată popa-n strungă: nu-s kikiriedză niscum. Să duse la popadiie: — Doamne, popadiio, dar se ie asta —uoiili noaştre cînd vin sara nu vin flamînde dar îs slabe. Du-ce-n strungă să vied dar-au iele o kikiriadză — kikiriadză nu măi au iele, nu să măi cacă iele, scă, mora nu măi pasc — se fase Pacală cu iele? ! Scă: — Du-ce dî vied. Cînd iei ia şî să duse, s-duse iei pră cîmp —Pacală dzîse-n-carăbi. II viede prî iei Pacală aii nu viede popa cî l-a vadzut Pacală şî ia să dzîcă-n-carăbi şî dzîse, şî dzîse, şî dzîse. Aii iei, cînd Pacală-1 pazîăşde, iei taman s-a dus prîntu iei după vrun spide şî iei să prinde a-zuca-asiia — nis nu poaôe sî să ducă prîntu iei că zoacă la spinil-ela cu pantaloanili dazlegaée, tot să-nspină — şî zoacă, şî zoacă, şî zoacă, şî zoacă: — O, Pacală, sică, stăi numă sî-m leg pantaloanili că tot ma-nspinai. Tase cîta Pacală a uoiili zoacă. — Păi, se, dă-un-ţî-s carîăbil-eşca ? — Pă, scă, l-am aflat. — Pă cum l-ai aflat tu sî zoase aşa tot — pă se fac uoiil-eşca? — Păi-etă zoacă. — Pă dî se n-au iele kikiriedză? — Pă n-au kikiriedză că nu pasc — io mă viaslesc, cîta dzic în carîăbi, iele zoacă şî nu pasc, n-au cînd să pască. — Să tas, scă, numă pănă mă dăpărt dî tine — ma duc acas ! Scă: — Tac. S-dapartă popa dî la iei încolo, s-duse —scapă popa acas şî nu zoase păn-acas. S-duse-acas, (dar are copil mic), s-duse-acas, scă: — Popadiio, cînd vi-audî pră Pacală că vide-astară dzîcînd în carăbi — tu zos. — Ba io, scă, nu zoc, io după Pacală să zoc? Cînd aud prî Pacală că dzîse-n-carăbi : — Măre vi să zos ! — Măre nu zoc io ! — Măre vi să zos ! — Măre nu zoc io ! Numă tu ia sama dă copil: io mă sui în pod şî-m leg d-un pisor piva, dî-unu sî-m leg maiu — şî io cu aîăla nu pot sî zoc. — Măre las ce că vi să zos tu, vi să cad d-asiia ! — Ma nu zoc io. Ia şî lasă copilu prî popă şî cînd potrivieşce cî vin uoiili, sara, s-duse-n pod: îş lagă maiu dî-un pisor şî piva d-alălalt, le lagă ia bide a nu pune îăla, calpacu, la pod numă ia-şa că nu-azunze ia siia. Sî duse ia încolo prîn pod şî 362 şîăde ia-n pod. îl-aude prî iei, vine sara: uoiili zoacă, care gude 1-aud prî iei că dzîse-n carăbi — tot zoacă. Uoiili vin zucînd pră drum, mierg, zoacă uoiili, toţ zoacă —ia s-apucă prin pod, şî ia. Acu îăla, popa, nu marieşce cî-i zos, zoacă zos, aii ia zoacă în pod a-ie legată cu îăla la pisoare: tupa-tupa, tupa-tupa, tupa-tupa, tupa-tupa — azunze la ocna podului, cade zos, s-omoare toată, moare popadiia. — Alălă, Pacală! ma zatriş. — Dî se c-am zatrit io ? Do n-am mînat-o io sî zoase, pîce io-am mînat-o sî zoase; Să duse popa prîngă ia —a murit, popadiia-a-murit, caki — udeşce copil-ola mikicel. îi fac iei s-o-ngroape. — Pacală ! -Se? — Traze(după se-o scot moartă), traze uş-asta, sică, după cine şî nu-m-udască barim uşa daşkisă ! Iei ia uşa-n şîăle şî porneşce după popă. Iei merg —iei mierze şî iei. Popa mierze-naince: să plînze după popadiia lui, saracu. Cînd cată napoi — Pacală mierze după iei cu-uşa-n şîăle: — O, Pacală, se lucri tu? ! — Pa tu ai dzîs s-o trag după mine ma io n-o pos s-o trag după mine ma o luvai în şîăle. — Ma zatriş tu pră mine duce - du uşa cî io-am dzis numa s-o-nkidz tu. — A-dă-se n-ai dzis tu s-o-nkidz, m-ai dzîs s-o trag după mine —io cum s-o trag io, am luvat-o-n-şîăle. Să duc iei, dă-ngroapă popadiia. Vin iei acas. Cînd vin iei acas —copil-ola, saracu, s-a cacat. — Du-ce, Pacală, sî cistăşC' copil-osta, sîruie copil-osta. Iei sî duse şî taie copilu şî s-duse la bunari, şî-1 spală ca lumna, frumos, şî-1 alină-n gard. — Pacală, unde-copilu ? Scă: — Iă-1 în-gard sî stoarse. — Alălă ! tu, scă, l-ai taiat! Scă: — Pă tu ai dzîs sî-1 sîrui —io l-am sîruiit — îă-1 în gard sî stoarse. — Alălă-lălă ! m-ai zatrit dî copil — ee, Pacală-Pacală, baş ma do zatriş dî tot ! îngroapă copil-ola, fase cu iei, tot cistît —îl îngroapă. Mîne-dzî: — Sî-ce-dus după lemne, sî-mi-adus lemne cî trîăbe sî dau stamîna lu popadiie. — S-ma duc. A-vut doi boi —prinde boii la car şî s-duse iei. Azunze-n pădure —iei taie lemne, boii lîngă iei. Vine-un lup: — Io sî-ţ manînc un bou. — Tu manîncă bouu şî io-ce prind la car. — Măre sî-ţ manînc bouu. — Ma io ce prind la car, a tu manîncă-1. 363 Ia lupu şî manîncă bouu. Iei prinde lupu şî-1 prinde cu-alalalt bou la car. Vine dracu: — Io sî-ţ iau o siviie. — Tu iai siviia, ma tu ai sî ţîn cu deistu păn-acas, pană unde duc-io lemne la popă. — Io să-ţ iau siviia. — Ia-o, braţe, (a tot d-aia parce se-ie lupu şî dracu). — Măre io sî-ţ iau-o siviie. — Ia-o, braţe, aii tu ai sî ţîn cu deiscili. Iel-îi scoace siviia ş-Pacală-1 prinde şî-1 pune cu deistu colo — nu cucadă s-sloboadă. încarcă caru dî lemne, s-duse acas, azunze iei acas: — Tata-popa, tata-popa, daşkide capiia c-etă vin cu lemne. Cînd vie de popa: — Alălă ! s-ai făcut — adus ais şî dracu şî mi-adus şî lupu şî-ma-do-manîse. — Nu ci cerne, cîn nu m-a mîncat prî mine prî pădure, nu ce manîncă iei pră cine ais-în sat. Azunze-n obor cu lemniî-ela, sloboade lupu, îi dîă drumu, să duse lupu, dracu-ş scoace deistu dî la siviie: — Du-ce şî tu, scă, acu du-ce c-acu nu-m trăbuiit voi miie. Udeşce Pacală. Do-dîă iei poman-aia, se fase. Cînd mă triese cîta vrieme, s-obavieşce ratu, şî vină-n rat. Rîătuie toţ — îi vine lu popă s-ducă-n rat a Pacală udeşce. Atunsa popa cîtrî Pacală: — A, Pacală, vrei tu s-ci dus în locu mieu în rat ? — Vrieu, braţe. Numă sî-m dai cîta slănină, sî-m dai fanină, sî-m dai brîndză, sî-m dai cigana, sî-m dai caldaria dî coleşă şî sî-m dai prî Bielca s-o calariesc, că cum s-mă duc-io-aşa, io ma duc cu Bielca. îi dîă popa prî Bielca şî-i dîă fanina, îi dîă slănină, îi dîă brîndza, îi dîă tot —îl tramiece, s-duse Pacală. Iei rîătuie-n-colo —iei s-a pus la marzina lu rat, a făcut focu, a pus în cigane, a pus caldaria dî coleşă — Bielca lîngă iei. Iei, dabome, bat cu plumbii: fiu, fiu ! — Măre, lasaţî-vă, bre, nu-m-împlareţ caldaria dă kikiriedză, şî cigana, bre, că v-omor, bre ! Iei rîătuie — pîce iei la îăla să-să obrătuie, la un uom —iei rîuătuie-ncolo. — Măre, lasaţî-vă, bre, nu-m împlareţ, bre, caldaria şî cigana, bre, dî kikiriedză! Iei a pus în cigane, taman a pus fanină-n- caldare, îi fierbe coleşă, cigana i-să frize — a Bielca lîngă iei. — Măre, lasaţî-vă, bre ! Ma care-1 aude prî iei se iei spune în-urma lu rat — îăia rîătuie oamini, plumbii mierg. Iei prinde prî Bielca dî coadă: n-are altă se, n-are bît, n-are toică, n-are nimic cu se-s-s-bată iei — prinde prî Bielca s-apucă cu Bielca, c-o mînă dî cras, c-o mînă dî coadă, şî sî pune prî iei — îi omoare toţ. S-întoarse colo ş-fase coleşă. Bielca, a omorît şî pră Bielca, tot — ratu-a sfîrşît, pune prî Bielca moartă lîngă iei ş-fase coleş-aia şî manîncă iei, manîncă iei şî să duse, s-întoarse napoi. Cînd, sî duse iei, sî pitulă dă popă ş-s duse-n ştală şî pune iap-aia-n ştală, şî-i pune propte, şî-i pune fîn dînaince, o pune cu gura-n fîn — a ia moartă, numă-se oasîli — pune cu gura-n fîn şî-i fase cîta loc cu mîna şî — şî-duse-n sobă: 364 — Tata-pope* tata-pope. — Ai venit ? ! — Am venit. — Gata ratu ? ! — Io gatai ratu şî vinii. Cînd: — A unde Bielca? — îă-o-n ştalăj du-ce ce ivieşce prî-la-ia. Ia^ sî duse popa: — Bielca, moia, Bielca, moia, —o pipileşce că, dabome, a fost-în rat: — Bielca, moia, gde si bila ? — încoas-încolo şî Bielca cade prî iei şî omoare pră popă — s-udeşce Pacală dî gazdă. Danica Mihajlovic (Dâaiţa lu Il’iia), 59 ani, Rakova Bara (Rîcobara), 15.3.1970. Culegător: Ratomir Marcovic POVASTA CU GÎSCARIŢA A luvat un copil, dabome, s-a-nsurat, a luvat o fată cu doauă stîăîe-n frunce — frumoasă fat-aja. Şî traţeşce ia cîta şî fase o fată iar cu doauă stîăîe-n frunce şî moare — şî udţşce uom-ola văduvon. Şî ia cînd moare, ja-1 proc-îetîăşce prî iţi: proclet să fije dăcă nu va luva fată, fată-muiere, se v-afla — iar cu doauă stîăîe-n frunce (numă fata iei a fost cu doauă stîşîe-n frunde). Atuns ia moare, iţi udţşce. Iţi îmblă-îmblă, îmblă-îmblă, îmblă-îmblă —patru aii a-mblat lumia şî pomîntu: aşa fată n-a măi-aflat, nis fată, nis mujţre, nis dimie — nu-je aşa. Iţi sî-ntoarse-acas — să ia fata: — Fata mi?, scă, io nu aflu — s-c-jau pră dine. — Ee, tato, nu măi mierg-jo, scă, păn pomîntu. Sî-duăe la vro babă fata şî spune lu babă: — Mamă, mamă, scă, iacă şî iacă se dîse tat mieu, scă, mi ruşîne sî-ţ spun, iacă şî iacă se dîse iţi: că iţi a-mblat, a-mblat, a-mblat şî fată n-a măi aflat. Şî, scă, mă-ja prî mine. — Fata miţ, scă, nu-ce duse că-ie pacat! Numă sî-1 mîn tu prî iţi să-ţ facă ţoale dî îrce sî-nkjţpe-ntr-o ^ijă dî nucă — pă sî-ce dus după iţi. S-duse acas fata: — Tato, scă, să-m fas tu miţe ţoale dî îrde sî-nkjţpe-ntr-o £ijă dă nucă pă sî vin după cine, scă — aşa nu vreu. Sî-duse iţi, îmblă, îj fase iţi ţoaîil-ţîa — înkiapă într-o gijă dî nucă, ţoale dî îrce. Iar sî duse scă: — Maijiă, mamă, pîce nu mj-a făcut jţl! — Sî-j spun, scă, să-ţ facă ţoaîe dî sfilă s-înkjţpe-ntr-o ^ijă dă nucă sî să-ţ ja un jnţl d-arzint: cînd ci-vi duse la cununie sî-1 primeneşc cu jţl, sî n-avjeţ pacace cî-ţî parince. I-să-duse iţi, îi fase —îmblă-îmblă, fase ţoaM-ţla dî sfilă, îj cumpără inţl-ola. Cînd sî duse jar la babă: — Mamă, mamă, scă, pîce nu mj-a făcut iţi mije. 365 — S-ce dus acas, scă, şî sî ţaţ ţoal’il’i dă îrce, şî sî ţaţ ţoaîiîi dă matasă, dî sxilă, se ţ-a făcut tatî-tu, şî sî-ţ jai inçlu şî sî-le baz toace după brîu. Sî-mbras ţoaîiîi dî îrce şî sî-ce dus unde vi audî dă numiîi Iu ţar, sî-ce dus la ţar să slu-jăşc a dî tatî-tu sî fuz — sî nu-ci dus după ţql c-aj pacace cî-ţî tată. Ia ţa şî sî duse. Ia acas sî duse merecuţ şî-ş scoace toalil’-çïa ş-Ii bagă după brîu — aïe dî îrce l’e-mbracă, aïe dă matasă l’e bagă după brîu, şî inelu, şî sî duse. Mţşrze-mţşrze, mtçrze-mtçrze, miçrze miçrze — azunze ţa la ţar. Taman copilu Iu ţar (a fost bekţar) şîăde pr-asiţa. — Bună dîva copile ! — Bine bog s-azuce, fată, se caţ tu? (A ţa ş-a pitulat, nu ţ-să vîăd stîàîil-çla) — Se caţ tu? scă. — Cat să slujăsc la voţ că prî nima prî pomînt n-am — n-am se sî manînc, se sî port, n-am parinţ, părinţi mţ-a murit, am udit singură, n-am pră nima, Aţ puca la voi sî slujăsc dî sî-mă rănesc, sî mă-nbrac ? — Pă, scă, nu şciu, nu pot că, ţo, slugă la vas avem, la uoţ avem, la pors avem, la cai avem — tu, scă, nu-ţeş dî caţ. — Ma nu mi-s ţo dă caţ. Pă dar gîsciî-çsca ! nîscar gîsc îmblă pr-asi, prîngă dvoru Iu ţar ! Şea: — D-a-îăşca n-avem. — Du-ce-ntrabă prî tatî-tu va puca sî fiu la gîşcil-ţşca, numă sî-ma rănesc cîta — lasă-mă şî dî-nbracamînt ma sî-ma rănesc, n-am se sî manînc. S-duse la tatî-su: — Tato, scă, jçst-o fată etă a vinit: goală, saracă, n-are mumă, n-are tată, n-are pră nima — vrjç să vină la noţ slugă -n-are se sî manîse, âcă, a întrăbat dî noţ ş-a venit la noţ —13-0 afară, s-o luvăm, sică, la gîşc. — Ja-o, braţe ! Du-ce ţă-o, scă ! La-să vină-ncoas sî manîse, s-ducă cu gîşciîi, s-pască gîşdili. Sî-duse jçl afară: — Fată, scă, aţdi sî manîé şî, a dis tata, să fiţ la noţ, sî păzăşc gîşciîi. — Să fiu, braţe ! S-duse ţa manîncă, îţ dau ţeţ dîmîncare, manîncă. îţ dîă gîşciîi, Ie pa-zîăşce. îţ dîă cîta stan, asi unde sî doarmă ţa. Ia tot cu ţoaîil-ţîa dî îrce — îmblă tot cu toaîiï-çïa dî îrce. Ond, vine o zavţedină. Aii copilu Iu ţar tot cată, tot şîăde prîngă ţa, s-învîrcçsce tot prîngă ţa — ţe frumoasă ţa bine. Cată ţţl, i drag luţ dă ţa, şîqde tçl cu ţa. Cînd vine zavţecina —ţa cu gîşciîi, dabome, a prîndît ş-a slobodît gîşdiîi. Qnd, să-nskimbă ţeţ să plçse, placă ţeţ la zoc. Să duc ţeţ, trţec prîngă fată: — Aţdţ, éicâ, gîscariţo, dîse copilu Iu ţar ! Ţaru cu ţariţa mţţrze naince a ţa-n-urmă, copilu a udit: — Aţde, gîscariţo, la foc ! — Eé, nu mţerg-ţo că n-am-ţo ţoale şî nu-m las-ţo miţe gîşciîi, să mţerg-ţo la zoc. Sî-duc ţeţ. Eé, trţec ţeţ cîta şî-ţa scoace toal’il-çla, a ţeţ, dî matasă şî să-nskimbă frumos, şî sî ptţpcină şî s-ogodçsce, şî spală stîàîiîi-çîa — nucţe frumoasă cîta, ma ca soariîi. Şî gîşcil’i-nkide şî-sî ţa după ţeţ. Şî-ţ afunze, şî-ţ întrţţse, s-duse la foc. Cum sî duse, ţa uodma sî prinde-n-foc şî foacă. Zoacă-foacă,. foacă-foacă, foacă-foacă. Copilu-lu ţar (cînd azung ţeă şî cînd cată prîstî) foc — ţa ţe măţ frumoasă-n foc odma sî duse lîngă ia, sî prinde-n zoc şî foacă. Zoacă-foacă, foacă-foacă. Cînd potrivţşşce-ţa cî ţeţ vine vrţţmţa sî pïçse, ţa-l-lasă şî să duse ţa, şî ţoaliî- 366 şla-ale frumoasă Ie bagă-n gij-aia dă nucă şî îăla le scoace, ale dă îrce, şî le-mbracă, şî sî-sperîigiadă ia3 îş traze pîăru prî stialil-şla dî nu să vîăd — sloboade gîşcili şî paşce gîşcili. Cînd copilu ţarului trişse prîngă ia: — Aida, scă, gîscariţo, mînă-îe că s-a fi sturat şî işl’e dă dăsnaţă. Scă: — Aide. îăia iar mierg naince, ţaru cu ţariţa. — E, sică, se vadui —io o fată frumoasă — bas ca cînd iş tu. — Ee, da-un-să fiu-ţo, şî sî prinde-a plînze: cînd r-aş fi fost-io riis n-aş fi azuns io sî-ţ pazăsc ţîie gîşcili ma m-aş fi dus-io d-ais. -DiQ că dîcă dîşăţ, nu ce mîncaţ. Aţdi. S-duse mînă. .. gîşcili-nkid. Aii, copilu lu ţar s! gindţşce: dar măj afla-va iţi fat-aţa vr-undiva, va măi veda-o iţi vr-undiva o n-o măi viţde fiiSunde — se va faSe ? Cînd, mîne-dî jar aşa. Iei jar sî sprimăsc, sî duc — ţa ţar cu gîşcili, jar copilu lu ţar o kţamă — ma un-sî-s-ducă ia, nu să duse ia. Iei se duc, mierg naince, triţc iei cîta. Ee, sî duse ia şî-nkide gîşcili — sî spală, să pţţpcină sî sî-nskimbă, jar în-ala cî n-are ţa-alce ţoale, tot în-aîăla. Să spală şî să-nskimbă, şî să pţţpdină, s-ogodţşce frumos, şî să duse, şî i-azunze şî-ţ întrţţSe, şî-să duse —cum sî duse, sî prinde-n zoc şî zoacă. Copilu lu ţar sî duse, cînd sî du Se colo — cum cată prîstî zoc, ţar o viţde. Uodma sî duse lîngă ia, să prinde-n zoc şî zoacă şî zoacă, şî ţa şî iţi, zoacă-zoacă. Ia cată la soare. Cînd viţde ţa cî-ţ vrţţmţa sî plţSe acas, cînd ţa şciţe, în aţa vrţţme — sî nu pîţSe îţ nainca ţeţ — ţa fuga, sî dasprinde dîn zoc şî s-duse acas. îş bagă ţar îăla ţoale în gijă dă nucă, dar pră îăla le-nbracă, ale dă îrce, şî Ie culupţţşce, Ie bagă-n pungă şî sloboade gîşdili, paşce gîşcili. Cînd vine ţar, trţţse copilu lu ţar: — Aide, gîscariţo, mînă-Ie că gîşcil-ţşca s-a fi sturat. — Păi s-a fi şî sturat, Sică, dî dîsnaţă (dar ţa atunS Ie sloboade ma — aşa-ţe vorba). Cînd, cată ţţl: — O, Doamne, Doamne, gîscariţo, Se ţţstă o fată frumoasă. Ma Se ţestă o fată frumoasă, baş ca dine, baş ca cifie. — Pă va fi sfţet, va sămana. A-dă-un să fiu ţo cînd ţo cu gîşcil-ţşca unde mă duc, Se ţoale am dă să mă duc. — Pă ţo, dţţ, dîcă dîşăţ — ţo am dîş dar nu baş şciu, ma aşa samănă fat-aţa. Qnd sî-duSe, mînă gîşcil-ţla-Ie-nkide -s-duSe copilu lu ţar. Ali-i grijă lui dî fat-aţa. Tot-iţ gîndu luţ dî fat-aţa, tot-iţ grijă luţ dî fat-aţa. Cînd, mîne-dî, a treţla dî, ţa ţar aşa, ţeţ sî duc: — Aţdă, gîscariţo, mţerz la zoc. — E, ţo-să mţerg? âe sî fac ţo cu gîşdil-ţşca, ţo am ţoale ca voţ? îţ baţ zoc dă mine. — Că ţo nu-m bat ma dîc aşa. Iar trţec ţeţ şî să duc. E, lasă ţa cîta, să măi dapartă-ţeţ, s-ntoarSe ţa, şî ţeţ să dapartă bine, n-o vîăd, şî ţa-nkide gîşcili şî-s duSe acas: şî-să-pţţpcină, şî-să-spală — şîmăţ frumoasă stiălil-ţia unde l-a spalat toace treţ dîle — s-a-nskimbat, Ie spală, să spală pră uoki să-nskimbă şî ţa inţlu-n-deţSt şî să duSe. Să duSe, ţar ţ-azunze şî-ţ întrţţSe, trţţse prîngă ţeţ şî cum să duSe sî prinde-n zoc. Şî-zoacă, şî-zoacă. AtunS copilu ţarului cum sî duSe, o viţde. Iar sî duSe lîngă ţa, să prinde-n zoc: — Bine, fată, Scă, da-unde-ş-tu, cum sî ce măi aflu ţo prî cifie? — Ee, Scă, nu mă mâţ afli tu pră mifie fiiScînd că ţo unde şăd fiima nu mă măţ află ma ăţtă ifiţl-osta păţ mă-vi-afla vrodată pră ifiţl dacă-ţ va fi dţe baş sî ma caţ-tu. Ş-aşa şî sî duSe, sî pţţrde. Lele, cînd cată copilu, ţa s-a dus, s-a perdut — nu-ţe. Aii sî sikirjţşce ţţl — n-o măţ vţţde ţţl, Scă. Are ifiţlu 367 iei ma unde, se şcije să facă cu inel-ola — sî cade la jgl, dar se să facă cu igl altă-se — da unde şciie jgt s-ducă, unde şciie s-o afle. Ia sî duse acas, sî das-poaie, ş-bagă ţoalil-gla, iar Te culupjgşce acolo, ş-ale dă îrce le-mbracă, şî îş traze pîqru prîstî stî ^il-gl'a, ş-sloboade gîşcili ş-şîăde cu gîşcili. Iei vin, iar ţaru cu ţariţa triec naince. — Aide gîscariţo, mînă gîşcil-gl’a ! — Ajde. Mînă-ia gîştir-gîa acas, le-nkide. Aii copilu ţarului să-mbolnavigşce dî para rîăuu lui fat-aja: că n-o măţ află, n-o măi vjgde jgl. S-îmbolnavjésce, dase igl vro doavă dîl’e, nu mănâncă nimic prî pomînt. îl îmbije ţaru — â ! nu manîncă igl — i grijă lui dî fat-aia, îi para rî|u dî fat-aja. N-o află. S-ar mînca igl, sî manîse cîta lapce dî oaţe. Naredgşce sluzili, s-ducă sluzili, sî-i mulgă lapce. îi mulg sluzili lapce, îl strîăcură iei, îl fjerb — aii