C. SHflDU DRUM Ş1 POPAS NOTE DE DRUM. — SCHIŢE (♦ACADEMIEI * \ V // J BUCUREŞTI „JKinerva“ Institut de Arte Grafice şi Editură 1904 Kditura Institutului de Arte Grafiee „IVIinerva“ Bucureşti. — 6, Strada Regală, 6 (flotei Union) REPRODUCEREA INTERZISĂ NOTE DE DRUM fe las cu bine ţara mea iubită, te las cu bine! De pe culmea munţilor tăi încărunţiţi ascult înc’odată freamătul brazilor tăi voinici ce-au împletit cîntece de leagăn pentru norodul romînesc. Mi-e sufletul plin de podoabele tale: munţi uriaşi ce stau de vorbă cu cerul; ape, sburdalnice printre stîncî, dar liniştite în cîmpie, liniştite şi adînci ca sufletul ţăranului ; dealuri încărcate de pomi ninşi de floare; şesuri nemărginite ca marea, on-duindu’şi holdele ’n adierea înviorătoare şi ’n ciripitul ciocîrliilor; potecuţe prin păduri, tăinuite ca o poveste de dragoste; crîngurî cu suspine de privighetori; lunci cu tămî- 8 C. SANDXJ ioară ameţitoare şi Dunărea, «apă vioară» cu poveşti mai bătrîne ca neamul nostru. Ascult încă odată doina noastră dumne-zeească, revărsată dintr’un caval cine ştie din ce văgăună de munte; o ascult cu tot sufletul, căci ea-i cîntec de leagăn, şuer de haiduc şi ’mbărbătare în vremi de pîrjolire. Pornesc să toegesc drum îndepărtat prin ţări streine şi cu smerenie sărut pămîntul tău iubit, învăluind în sufletul meu icoana ta mîndră. Te las cu bine !... Prin Ardeal «Vitejii se aşează «Pe lîng’un mare foc «Şi Iancul ospătează «Cu dînşiî la un loc.» rdealul! Ardealul înflăcărat şi ’nsîngerat, bucăţică ruptă din inima noastră, pămînt frămîntat în sînge şi ’n lacrămi, cuib de inimi oţelite ’n necazuri. Cucernic răscolesc cenuşa vremilor apuse şi ’mi simt sufletul înfiorat de visul sfînt al măririi norodului romînesc. ... Un vînt a suflat peste Ardeal, şi în-genunchiaţiî de ieri s’au ridicat năprasnici azi, scuturîndu’şî pletele, zîngănindu’şî armele. Un vînt a suflat peste Ardeal, şi munţii ’şi-au trezit codrii, şi codrii clocotesc înfioraţi. » 10 C. SANDU Din munţii Abrudului Moţii posomoriţi se năpustesc pe potecuţele ’ntortochiate, ca o furtună ce răstoarnă pămîntul. Flintele ruginite par’c’au fost de cînd lumea pe umerii voinicilor şi măciucile «de trei coţi» par’c’au crescut în mîinile lor. S’au risipit norii de fum şi apele s’au limpezit de sînge, dar visul Romînilor nu s’a ’mplinit nici acum. Jjmbra lui Iancu pribegeşte prin satele romîneşti şi sufletul lui îndurerat plînge ’ntr’un fluer ciobănesc. «Ah! De-am putea redobindi «Şi cîte-avem perdute «Atunci ce inimi n’ar vorbi? «Ce guri ar mai sta mute?» Prin Tirol Întru ’n ţinutul fermecător al Tiroluluî. Bufnind mînios, trenul se năpusteşte la vale, strîns între două şiruri de munţi ce stau să spargă cerul. Un pîrîîaş limpede, cu unde verzui, se ţine pe de marginea liniei şi cîntă poveşti din Tir ol. Ţară fermecată, revărsată pe înălţimi spre a fi mai aproape de Dumnezeu, Tirolul, văzut din goana trenului, îşi ascunde frumuseţile lui minunate; dar o potecuţă şerpuitoare printre brazi, un ochiu de poiană luminoasă înseninînd din fugă, stînci ameninţătoare, umbra dulce a pădurilor, un lac limpede şi senin ca un suflet nevinovat, toate acestea par’că te-ar chema, ar voi să te reţie. 12 C. SANDU Şi trenul fuge mereü, speriind liniştea văilor, împînzind poalele pădurii cu o perdea de fum alburiü, deschizîndu’şi drum printre stînci, băgîndu-se afund prin tuneluri şi răsărind apoi mai înfierbîntat, gonind la vale cu pîrîiaşul verzui alături de el. «Fahr wohl, fahr wohl. fahr ewig wohl «Du schöner Knabe aus Tyrol/» In compartimentul meü sunt doi Tiroleji ce fumează din pipe lungi cit zilele de post şi în vorba acestor oameni e ceva din liniştea ţinutului, povestea simplă a oamenilor ce trăesc în mijlocul unei naturi frumoase, a muntenilor cu inima în tot-d’a-una deschisă, în tot de-auna cu o frîntură de cîntec pe buze, povestea eroilor ce trăesc în sufletele şi ţiterele Tirolului. Dragostea Tirolezului e curată, luminoasă şi inima lui întreagă-1 ascunsă ’ntr’un trandafir ce ’1 dă iubitei: «Schenkt man sich Rosen in Tyrol, « Weiss mann was das bedeuten soll ? «Mann giebt die Rosen nicht allein, «Mann giebt sich selber, selber drein». In Berlin « Berlin, Berlin, du grosses Jammerthal». (Heine, «Gedichte aus dem Nachlass») ahnhoj Friedrichsirasse! Scobor treptele vagonului şi mă ’nvîrtesc să văd pe unde-i eşirea. Pasagerii trec grăbiţi pe lingă mine, hamalii fug cu bagajele, maşina flueră şi trenul porneşte mai departe, iar hala rămîne ’nvăluită într’un văl gros de fum ce se ridică şerpuind spre coperişul de sticlă. Furat de şuvoiul de lume, mă pomenesc în stradă. Un vînt rece şi umed suflă mînios, spul-berînd, învîrtejind foile teilor bătrînî de pe aleia cUnter den Linden». O femee bătrînă din popor îmi oferă cutioare de chibrituri şi ’n vocea ei slabă şi 14 C. SANDU sfioasă observi rugămintea plîngătoare a cerşetoarii. Cerşetoritul îmbracă aci o altă formă, dar rămîne în fond acelaş trist simptom. Sus aur, jos noroiu; sus, căldura aromită a traiului dus în bielşug şi ’n deşărtăciuni; jos, sărăcia întunecată şi amară, pîine ’muiată ’n lacrămi. Berlinul are palate mari, străzi largi şi drepte, dar înfăţişarea lui nu e ademenitoare ; ceva mohorît, ceva unfreundlich se desprinde din tot ce zăresc. Trec prin Brandeburgerthor şi ajung în faţa unui palat unde era o adunătură de lume. Mă furişez prin mulţime şi trag cuurechia: — Der Kaiser! In minutul următor iubitul Imperator-Rex al Prussacilor se iveşte ’n trăsură deschisă. Sergenţii de stradă fac front şi salută, lumea se descoperă, iar Kaiser-ul trece mîn-dru, rece, pozînd, schiţînd din fugă un răspuns la salutul gloatei. Marea Nordului « Mir war als hori’ ich verschollne Sagen « TJraite, liebliche Marcheri». (Heine, Nordsee, A benddămmerung) in vîrful farului de la Horumer îmi pierd privirea pe întinsul apelor liniştite ale Mării Nordului. E o zi caldă de toamnă, o zi care a ’mprumutat ceva din măreţia şi seninul sfînt al unei sărbători, ceva din mîngîîerea unei mame iubite, ceva din desmîerdarea unei femei frumoase. Un nor mai alb ca spuma laptelui, trudit de pribegie prin văzduh, se topeşte ’n albastrul înălţimilor, pe cînd marea visează liniştită, sprijinind la horizont bolţile cereşti. La vre-o cîţi-va kilometri ’n largul mării, o insulă şi ’n insulă un sat cu o bisericuţă albă, ştrălucitoare în razele soarelui tomnatec. 16 C. SANDU Nişte familii de pescari s’au lăsat pe vremuri acolo, durînd cu timpul un sat, dar marea — luptînd cu pămîntul — rupe şi înghite încet-încet coprinsul ostrovului. A trimis stăpînirea înştiinţare că pescarii ce vor să-şi caute aiurea îndestularea vieţii, primesc ajutoare de drum şi despăgubiri, dar nici unul nu s’a clintit, căci toţi sunt fermecaţi de poesia sălbatecă a mării. Marea le-a cîntat cîntece de leagăn în copilărie, marea le-a purtat refrenurile de dor ale tinereţii, marea ’i-a legănat ca pescari, ea le va cînta şi veşnica pomenire. Ei au văzut’o aci blîndă, liniştită în mărirea ei înălţătoare, surîzînd în mii de vă-lurele argintii ce susură poveşti de dragoste ; aci înfuriată, sălbătăcită, gemînd, mugind, urlînd de furie şi ridicînd la porunca vînturilor ne ’nduplecate oştiri de valuri înspumate, munţi de apă ’ntunecată, rostogolindu-se ca nişte balauri ce ’mproşcă văzduhul cu bale de mînie şi isbesc dur-duitorî în malurile ostrovului spre a’şi deschide porţile tărîmuluî omenesc. MAREA NORDULUI 17 Dar furtunile trec, urgia se potoleşte şi marea se linişteşte iarăşi, închizîndu-şi în adîncuri toate grijile, toate comorile de cari ne vorbesc basmele înflorite şi surîzînd mai frumoasă, mai fermecătoare, ca o regină ce ascunde în cea mai nepătrunsă cută a sufletului, odorul ce-î turbură viaţa ei de femee... Soarele se găteşte de sfinţit, împînzind pe alocuri faţa mării. cu văluri de purpură. Uriaşul ochiu înflăcărat sărută luciul apei şi alunecă, în adîncuri liniştite, uşor-uşor ca un suspin de fecioară. O oaste de nori într’auriţî la poale se strînge ’n Apusul însîngerat ca o droae de curtezani în urma unui împărat. Sub vălul fin, brumăriu al Amurgului, marea se împreună cu cerul mai aproape, tot mai aproape. Cîţi-va pescăruşi se leagănă ’n văzduh cu mişcări mlădioase ca valurile mării. Din spre ostrov o corabie se desluşeşte venind spre ţărm, uşoară ca un sol de dor, liniştită ca un vis de copil fericit... Spre Paris ă deştept şi deschid fereastra vagonului. Secera lunii s’a săltat ca de-o suliţă pe cer. Perdele de aburi mătură malurile unui rîu somnoros, plutesc de-asupra apei ca un nor de scamă şi pier în urmă. ... împrejurimile Parisului se desluşesc din fuga trenului, sub vălul străveziu al crepusculului. Un nor de lumină se iveşte de odată şi norul acesta se luminează din ce în ce mai mult: Parisul. Miile de becuri luminoase par făclii de veghîe într’un templu uriaş. Parisul, Parisul sgomotos, luxos, frivol, furtunatec, doarme liniştit în dimineaţa asta friguroasă. SPRE PARIS 19 — Paris ! Tout le monde descend ! Imï las giamantanul la deposit, îmi aprind o ţigară şi pornesc să daü de-un frate de cruce, răsleţit de vre-o doi anî prin acest Paris dorit de toată lumea. în Paris ocoţaţî pe imperiala unui omnibus, dăm o raită prin oraşul Luteţiei. Văd din fugă Notre-Dame-de-Paris, un uriaş bloc de piatră lucrată ’n dantelă măiastră; bulevarde şi avenue ce sfidează spaţiul ; podul Alexandru III, un minunat arc strălucind de lumină la cele două capete, turnul Eiffel, acest far năprasnic răsărit din mijlocul valurilor Parisului, şi cupola într’aurită a Invalizilor unde-i cenuşa războinicului Bonaparte. Am înnemerit chiar în ziua de Mi-Carême şi Parisul a început a ’şi revărsa valurile de lume. Ca un fluviü uriaş mulţimea năpădeşte străzile, înnaintează greoae şi mersul ei încetinel dă prilej de bătae cu confetti. Copii drăgălaşi, cu pumnul plin de con- IN PARIS 21 fetti, pîndesc cîte-o copilă spre a-i-le-arunca ’n obraji. Şi cu ce bucurie se ’ncinge lupta între aceste păpuşi însufleţite ! Confettile sboară ca nişte fluturi minunaţi, isbesc în faţă, s’aştern pe haine, ning pe pălării, se furişează printre buclele de păr, prin sîn, prin gură, dar copiii nu se mai gîndesc la nimica: asvîrle cu ochii ’nchişî şi rîd din toată inima. Unul, mai sfios, s’a oprit în faţa unei copiliţe şi se uită întrebător la mama lui. — Jett'en, jetfen donc ! Şi lupta se întinde, coprinde tineretul, fură pe toată lumea. E o ’nvălmăşală, o goană, un viscol de confetti din care ese un praf foarte fin, ce gidilă nasul şi irită ochii. Pe jos s’aşterne troenaş de confetti şi negustorii răguşesc, strigînd : — Qui n' as pas son kilo ? E risipă de confetti, sunt vorbe de spirit, glume la tot pasul. Un Franţuz îşi ţine copilaşul pe umeri şi înnaintează, strigînd: 22 IN PANI S — Attention, s’il vous plaît! Attention à ma voiture ! Un altul, gras de nu’l mai încape pielea, îşi face loc prin mulţime, imitînd strigătul negustorilor de butoae : — Tonneaux, tonneaux! — Sauvez-vous, il vous écrase celui-là. Sacré tonneaux, va ! Ferestrele caselor sunt negre de lume. Serpentine trimise din etajele de sus, tremură în aer, se prind de pomi şi-i împodobesc ca ’ntr’o poveste minunată. De la fereastră o copiliţă scutură din-tr’o dată un pachet întreg de confetti şi se uită drăgălaşă la discurile de hîrtie ce curg, curg ca o zăpadă colorată. La o răspîntie de stradă, trei musicanţi cîntă o romanţă şi lumea strînsă ’n jurul lor : lucrători, lucrătoare, bone, bucătărese, soldaţi, guvernante, studenţi — cîntă la un loc, veselă, furată de un refren fermecător. în văzduh sunt cîntece, hohote de rîs, pulbere de inimi fericite. Un monom de studenţi despică mulţimea cu comanda : place ! place ! C. SANDU 23 O biată trăsură de piaţă, rătăcită cine ştie cum prin lume, e luată cu asalt de o ciată de tineri: trei i s’au atîrnat de arcurile de dinapoi, unul joacă de asupra cu-peului un cancan afurisit, doi s’au luat de gît cu birjarul... ...Tîrziu ne ’ntoarcem la culcare. Sena curge liniştită, rostogolindu’şi spre mare apele ei turburi pe a căror faţă felinarele roşii aruncă urmă de sînge. ...De la fereastra mansardei tot mai aud sgomotul confus şi ne ’ntrerupt al Parisului ameţit de o zi de sărbătoare. Aniversare Azi s’a împlinit anul de cînd m’am despărţit de fecioara ce m’a făcut să trăesc cele mai fermecătoare clipe din viaţa mea de pînă acum. Stau la gura sobei şi trăesc în gînd povestea aceasta tăinuită, simt din nou fiorul sfînt al dragostei ce mi-a luminat sufletul şi mă pierd iarăşi în adîncul dorului ce mî-a legănat fiinţa în visuri primăvăratece. Cît de luminoase’mi răsar în amintire clipele acelea neuitate ale despărţirii! ... S’au trecut trandafirii, au plecat rîn-dunelele, s’au dus amurgurile de vară în-muiate’n mirezme-ameţitoare şi legănate’n cîntecele de dor ale tineretului. Pădurea picură frunze aurii ce cad tremurătoare ca scuturate de friguri, iar cîmpul ANIVERSARE 25 se ’ntinde nemărginit, mohorît, ruginiu, de o tristeţă nespus de dureroasă. Perdele subţiri de ceaţă rătăcesc pe vale, şterg poalele dealurilor şi tremură’n văzduh ca un văl fermecat. Acum, cînd mă despart de locurile-acestea, mi se pare că ceva din sufletul meu rămîne pe aici. îmi pregătesc cufărul şi am senzaţia dureroasă a unui om ce petrece la mormînt un frate de cruce. Aştept ceva — nici eu nu ştiu ce — şi aşteptarea aceasta îmi încordează chinuitor fiinţa întreagă— cel mai mic sgomot mă sgudue ca un curent electric. Cu fie-ce carte, cu fie-care lucru ce aşez în cufăr parc’arunc o mînă de pămînt pe sicriul unui mort iubit. Găsesc într’o carte un buchet de clopoţei ce mi-1 dăruise ea. Mă uit lung la aceste sărmane flori uscate, în cari tremură şi azi zîmbetul ce-î flutura pe buze în momentul în care mi l-a dat şi privirea ei caldă, luminoasă, fermecătoare ca o rază de soare, furişată printre perdele, într’un amurg de sărbătoare. 26 C. SANDU Şi cum stau aşa cu florile ’n mînă, uşa se deschide încet, pe nesimţite, ca la atingerea unei vedenii şi două braţe de fecioară mă cuprind pe după gît: — Atunci ne despărţim pentru tot-dea-una ?... Ca ’n văpaia frigurilor, trupşorul ei, fraged şi mlădios ca valul mării, îmi tremură la piept şi ochii ei înrouraţi de lacrămî mă pătrund pînă ’n adîncul sufletului. O clipă mi s’a făcut negru ’naintea ochilor ca ’n vîrtejul unei căderi ameţitoare în adîncul unei prăpăstii întunecate şi după această clipă de absolută inconştienţă, o jale ne mai pomenită mă cuprinde, îmi înneacă sufletul, îmi doboară fiinţa. îmi plec capul pe umărul ei şi isbucnesc în hohote de plîns ca un copil. Acum, cînd despărţirea aceasta îmi rupe, îmi pustieşte, îmi întunecă sufletul, nu pot pricepe cum am putut trăi fără ea atît timp, cum aş putea trăi fără ea de-aci încolo. O durere mă ’ncearcă prin inimă şi’mi simt puterile sfîrşindu-se cu fie-ce clipită... ... Ne despărţim din încleştarea desnă- ANIVERSARE 27 dăjduită a braţelor, uşor, cu sfială,· par’c’am fi pansat o rană pe care ne temem să n’o atingem. Plutind spre uşă mai uşoară ca o umbră de nor, îmi trimite cu amîndouă mîinile ultimul sărut : — O, dragul meu, dragul meu, te voiu iubi mereu, mereu ! Atîta lumină-î joacă ’n ochi şi-atîta credinţă tremură’n glasul ei înmuiat de lacrămi, în cît cuvintele acestea mă ’nfioară ca o armonie dumnezeiască. A pierit... Am ca ’n vis conştiinţa vagă că de acum mi-am îngropat tinereţea, şi par’c’aştept osînda ce trebue s’o fac pentru clipele cereşti ce mi-a fermecat şi rănit sufletul. Mă desmetecesc în drumul spre gară. As vrea s’o mai văd odată, as da viata mea întreagă numai să-i mai fac un semn cît de mic, să-i schiţez într’un gest din goana trăsurii toată patima ce’mi arde sufletul. O ploaie măruntă stropeşte nisipul şoselei şi o gură de vînt tomnatec spulberă cînd şi cînd frunze uscate. 2H C. SANDU Sărut îndelung buchetul de clopoţei, pulbere din sufletele noastre ’ndurerate şi la cotul şoselei îmi întorc instinctiv privirea spre cărăruşa ce se desluşeşte printre copaci : o fluturătură de batistă licăreşte şi se stinge după un tufiş, cit ai clipi din ochi. Şi acum, în vreme ce Parisul urlă de valurile atîtor vieţi, eu stau singurel la gura sobei şi sufletul meu cîntă poema negrăit de dulce a iubirii ce ne apropie de Dumnezeu. Cum se condensează une-orî simţirea noastră şi cîtă lumină capătă un semn făcut din fugă în clasul despărţirii!.. Un Crăciun răciunul Franţujilor. O lumină gălbue se strecoară prin ceaţa ce împînzeşte văzduhul, mo-horînd liniştea acestei dimineţi de sărbătoare. Ai crede că Parisul doarme, strejuit de acest soare trist al zilelor ceţoase ce mijeşte ’n văzduh ca o lună plină. Platanii desfrunziţi ai bulevardelor îşi tremură printre crăci rodurile de peste vară ca nişte canafi. La o fereastră, o copiliţă îşi desmeardâ păpuşa ce î-a adus-o astă noapte micul Isus. O ceată de tineri se întorc de la reve-illon, împodobiţi cu crenguţe de vîsc şi batjocorind într’un amestec de voci răgu- 30 C. SANDU site, falşe, refrenul unei romanţe de mahala. Pe la răspîntii şi în pieţe căişori, leagăne, panorame; iar pe trotoarele bulevardelor barăci ca la bîlcî: jucării, prăjituri, cărţi poştale ilustrate, afişe mai mult sau mai puţin artistice, loterii, fotografii la iuţeală, tipografi de cărţi de vizită, scamatori, trageri la ţintă, etc. Şi ’n năuntrul acestor «magazine» cîte un Algerian (din Montmartre) trage alene din lulea, în aşteptarea muşteriilor. Crăciunul Franţujilor mă face să mă gîndesc la sărbătorile noastre şi gîndul meu sboară pe malul Dunării albastre, colindă pe şesurile albe de zăpadă, pribegeşte prin pădurile bătrîne, misterioase ale munţilor noştri iubiţi, leagănul sufletului romînesc oropsit. * * După amiazi. La Paris vremea-i capriţioasă ca o femeie alintată. Ciaţa s’a risipit, cerul s’a limpezit şi UN CRĂCIUN 31 soarele surîde din înălţimile albastre în toată strălucirea unei zile. de primăvară. Razele lui pătrund în suflet şi o tainică chemare la viaţă învioară, desmîardă, în-fioară fiinţa. Parisul s’a deşteptat, Parisul sgomotos, uşuratec, iubitor de spectacole gratuite. Lumea se împrăştie pe străzi, veselă, vioaie, gătită ca de sărbătoare, furată de o neînfrîntă pornire de a surîde, de a fredona, de a petrece. Lucrători, studenţi, funcţionari, soldaţi, mai fie-care cu drăguţa la braţ, şi mai fie-ce femeie are în piept un buchet de violete. Trec veseli, fermecaţi de mulţumirea de a trăi, de a se simţi alături unul de altul, de a se privi în ochi, de a-şî surîde. Fie-care pereche îşi are povestea ei. Au venit ca fluturii la lumina orbitoare a Parisului, s’au întîlnit la vre-un 14 Iulie sau în vre-un parc, au legat vorbă, s’au plăcut, au alergat vara prin împrejurimile Parisului, şi s’au uitat o dată mai mult în vre-un tufiş ascuns în umbra pădurii. Şi azi — la o zi mare — se întîlnesc, cu 32 C. SANDU surîsul pe buze, cu dorinţe în ochi, cu sufletul înfiorat de tinereţe, încîntaţî că pot trece împreună aceste cîte-va ceasuri de plăcere, rupte din sbuciumul vieţii parisiene. In vîrtejul acesta de lume ce sărbătoreşte pe străzi, fie-care pereche îşi are partea ei de fericire, fie-care îşi cîntă la urechi melodia vorbită a dragostei. Şi te coprinde o dorinţă adîncă de a te amesteca printre ei, de a-ţi încălzi sufletul la fericirea lor, de a te împărtăşi cu farmecul nedefinit, ce pluteşte în aer ca o degajare misterioasă a fluidului vieţii. Urmez şuvoiul acesta de lume sgomo-toasă, mă las furat de veselia ce rîde pe feţele tinerelor lucrătoare, cochete în simplitatea toaletelor, înviorate de soare, de glume, de umblet, ciripitoare ca nişte cio-cîrlii într’o dimineaţă frumoasă de Mai. Dar pe cît de dulce mă îmbată roiurile acestea de tineri amorezaţi, cari se leagănă în visurile inimilor lor, pe atît de neplăcut mă loveşte în suflet vederea altor femei ce trec din cînd în cînd pe lîngă mine, împopoţonate, fardate, cu un foşnet UN CRĂCIUN 83 de rochii exagerat, de braţ cu indivizi înfumuraţi, vestejiţi de orgii, gătiţi ca scoşi din cutie, cu aere obrasnice, cu mutre ce te provoacă să le pălmueşti. Parisul acesta rafinat, frivol, delicios, atrage ca o vuitoare uriaşă sufletele streine, avuturi, energii neoţelite, şi în vîrtejul lui, cei cu o personalitate se ridică, se luminează; secăturile îşi topesc avutul, îşi schimonosesc, îşi terfelesc, îşi pulverizează sufletele şi rămîn ca nişte rămăşiţe de corabie naufragiată, purtaţi în oceanul învă-lurat al vieţii, fără nici o dorinţă, fără nici o voinţă, fără umbră de ideal, fără curajul de a muri. * * * Se înserează. Plouă de toarnă cu găleata. Lumea fuge prin cafenele, prin berării, ia tramvaele cu asalt. Trotoarele spălate au în lumina becurilor tremurătoare resfrîngeri nelămurite, ca nişte cioburi de oglindă cu dosul aproa pe şters. Intr’un colţ de stradă, un moşneag înco- 3 34 C. SANDU cîrjat mai chinueşte într’o flaşnetă hodorogită celebrul marş Sambre-et-Meuse. Şi nimeni nu se opreşte, nimeni nu-1 milueşte cu un ban... In atelier unt în atelierul unui pictor romîn. Prin ferestrele ’nalte se revarsă un potop de lumină veselă, sărbătorită în ciripiturile necurmate ale păsărelelor. Pe o policioară, un ciaslov bisericesc, o cădelniţă afumată, un fluer mocănesc încondeiat în crestături migăloase, o păreche de paftale, o frîntură de colan şi-o iconiţă ’n lemn de palten, întunecată, aproape ştearsă. Intre cartoane o colecţie minunată de schiţe de desenurî după obiecte de artă, lucrate de ciobanii şi ţărânii din Gorj, copii după podoabele şi înfloriturele ce dorm în liniştea mănăstirilor. Şi .toate aceste rămăşiţe, învăluite ’ntr’un aer de bătrîneţe, vor- 36 C. SANDU besc limba lucrurilor troenite de veacuri, picură un parfum din alte vremuri şi deşteaptă în adîncul tăinuit al fiinţii noastre ceva din viaţa trecutului. Tot sufletul romînesc de odinioară, sufletul sbuciumat al norodului nostru oropsit, tremură ’n iconiţa aceasta umilă în care pare-a plînge chipul trist al Maicii Domnului. A împodobit amar de vreme o cruce singuratică ce veghia ’n liniştea neţărmurită a cîmpului, ca o rugă ’ncremenită supt spuza luminoasă a nopţilor înstelate de vară. A împodobit o cruce simplă, ridicată de un suflet de Rumîn lîngă un puţ cu cumpănă, în preajma căruia a fost odată dejugătoarea vitelor, popasul fugarilor bătuţi de nevoi, pîrjoliţî de Turci şi jefuiţi de Cazaci. Lîngă un puţ de acestea am auzit, cînd eram copil, un crîmpei din povestea neamului nostru încercat: E vremea muncii. Cît îţi coprind ochii, cîmpu-î alb de lume. IN ATELIER 37 Luciul zimţuit al seceri! scrîşneşte, şueră,. fulgeră ’n soare, doboară’n pale holdele aurii. Din răscrucea bolţii cereşti soarele aprinde văzduhul, dogoreşte pămîntul, înneacă zările ’ndepărtate în valuri jucătoare, lucii, amăgitoare. Arşiţa văzduhului fierbe de bîzîit de musculiţe, frige trupurile celor ce înnoată ’n lanurile de grîu, frînţî de şale, încîrli-gaţi pe seceră, tăcuţi, ca nişte momîi albe însufleţite. Vitele priponite ’n preajma carelor aţipesc moleşite de căldură, rumegînd a lene şi apărîndu-se de muşte cînd şi cînd, cu o mişcare iute, furioasă a cozii. Pe’ntinsul auriu al grînelor, petece de cînepă înverzesc pe alocuri, iar porumbu-rile din cea-Paltă parte a ţarnii abia se mai desluşesc supt apa morţilor. Furca unui puţ dinspre soare-răsare fumegă în valuri albe de lumină orbitoare «şi ’n tot coprinsul pluteşte un îndemn la somn, o moleşeală, o sfîrşeală a trupului, o ’ncetineală a gînduluî. 38 C. SANDU Un fluturaş a adormit pe o floare de orajniţă... Şi iată că pe drumeacul prăfuit ce desparte ’n două ţarna satului, o mogîldeaţă răsare la hotarul vederilor. S’apropie, s’apropie şi se lămureşte: i-un călăreţ, un biet rumîn în capul gol, ce’şi bate pe amîndouă părţile căluţul cetluit în pulpele lui vînjoase. Coteşte pe un voiu de loc, goneşte ca o nălucă, chiuind din adîncul rărunchilor: — Uuu, mă’oamenî buni, fugiţi că vin Turcii, măăă! Secerile s’au oprit ca la comandă, vitele sunt despriponite, înjugate, şi carele fug spre sat, ridicînd nor de pulbere deasupra cîmpului. Un forfotit de lume grăbită sbuciumă cît-va timp liniştea caselor, apoi trîmbele de care curg de pe toate uliţele, împănînd drumul munţilor, drumul mîntuiriî. Iar satul rămîne în urmă, se şterge încet-încet în depărtări, potopit de soare, liniştit, resemnat ca însu-şi poporul romînesc.... ÎN ATELIER 39 ...Se înserează. Cumpăna puţului face mătănii grăbite : oamenii, vitele, cîinii îşi sting arsura setii. Un moşneag, sprijinit într’un băţ de corn, sfătueşte pe fugari: — Cîrmiţi carele cu proţapu spre baltă, măi creştinilor... De ne calcă vre-o iscoadă turcească, să creadă că fugim de Muscali, spre raia. Şi pin’ să ’ntoarcă oamenii carele, un nechezat spulberă liniştea serii şi-un tropot de cal creşte ’n auzul celor poposiţi la dejugătoare. Copiii se lipesc, scîncind, de mamele lor; femeile îşi fac cruce, şoptind frînturi de rugăciune; oamenii, strînşi ciotcă, măsoară cu auzul adîncul nopţii. Un turc se opreşte lîng;ă care: — Hei, be! Vîrful iataganului bate scara stingă a şeliî şi ’n brîul lui lat, nărăznat, două pistoale şi-un hanger ţin casă ’mpreună. In mîna dreaptă îi slujeşte un harapnic. Cîţî-va oameni se apropie de el, cu capetele goale. 40 C. SANDU — Unde merge, be? Unul din cîată sluţeşte graiul romînesc, să-l înţeleagă Turcul mai uşor: — Merge la raia, agă, la raia. — Bine, be, bine! Şi înfigîndu-şî pintenii ’n deşerturile calului, iscoada piere ’n întunerec, ca o pasăre de pradă. Fugarii se mai uită odată ’n urma lor: spre baltă ceru-î tot o pară. Pîrjolul potopitor se ’ntinde din sat în sat, încinge văzduhu’n brîie de flăcări, însîngeră seninul nopţii, seamănă cenuşă ’n locul bisericilor şi ’nneacă tot cuprinsul într’o jale de sfîrşit de lume... ...Au răsărit rariţele şi cloşca-î de-o suliţă pe cer. Pe drumul revenit de adierea nopţii, un şir de care scîrţîie a pustiu şi-un glas de om îndeamnă, cînd şi cînd, vitele din jug: — Hăis Viorean, cea Sîmbotin!.. * * * Are multe pînze frumoase prietenul meu, dar, dintre toate, una ’mi place mai mult. ÎN ATELIER 41 I-un colţ din pămîntul nostru : un dru-meac printre mirişti dogorite, de sfîrşitul verii, într’o spinare de mal de vâlcea cîte-va porcoae de fîn, în fund culmi de munţi ce albăstresc în poala cerului. In tot clinul acesta de cîmp pluteşte o adiere ce odihneşte sufletul, rătăceşte o ’ntor-sură de cîntec romînesc, un şuer de voinic pierit la un cot al drumului. Cine-va bate la uşă. — Modelul! zice pictorul. O fată tînără-tinerică se strecoară ’n atelier cu mişcări leneşe de pisică desmier-datâ, îşi ridică surîzînd vălul, îşi scoate pălăria şi se desbracă. Şuviţe subţiri de păr îi scapătă de sub piepteni, dîndu-î un aer de păsărică ciufulită. Cînd nu-i surîd buzele, îi rîd ochii scăldaţi într’o viclenie de' copil sglobiu, şi din cînd în cînd îşi răstoarnă capul cu o mişcare de gingăşie feciorelnică, par’c’ar vrea şi s’ar teme de o sărutare. Şi, din cînd în cînd, îngînă refrenul unui cîntec popular ce leagănă dorul lucrătoarelor, deşărtăciunea dragostelor efemere ale 42 C. SANDU Parisului. E una din acele melodii cari par a pluti în aer, par a dormi în sufletele noastre şi pe cari le învăţăm cum le-am auzit odată, unul din cîntecele ce năvălesc şi coprind mahalalele oraşelor mari, răsună prin circiume, prin parcuri, prin flaşnetele cerşătorilor, obsedînd mulţimea. Am întrebat’o care-1 visul ei de fericire. — Să găsesc un bărbat chic care să’mi dea toalete, să mă ducă iarna la teatru, vara la băi de mare. Acesta-î idealul mai tuturor fetelor frumoase de origine obscură : un bogătaş care să le îndeplinească toate capriţiile. «Nach Golde drängt «Am Golde hängt «Doch Alles, ach, wir Armen!» Amorurile nelegiuite afişate de Ludovic al 14-lea la curtea din Versailles se continuă azi prin faimoasele ménages parisiens şi floarea sfîntă a dragostei ce ’npo-dobia odată sufletul oamenilor se ofileşte tot mai mult la suflarea otrăvitoare a.· aurului. ÎN ATELIER 43 In Paris, în acest templu al artei, în acest tesaur şi luminător al sufletelor, e în acelaşi timp, un imens tîrg de femei şi fericirea lor doarme pe căpătîiu de aur. In împrejurimile Parisului ă deştept într’o îngînare armonioasă de toacă bisericească ce leagănă liniştea înviorătoare a dimineţii : Angelus. Mă ’mbrac repede şi pornesc. Pădurea se deşteaptă ’n glasul cucului sub cerul senin ce pare de mătase albastră, iar semănăturile verzi îmbracă întinsul şesurilor desmierdate de răcoarea umedă a dimineţii. Printre frunzele pomilor cireşele coapte îşi tremură para lor poftitoare şi, pe alocuri, cîmpuri de fragi înroşesc întinsul, strînse între loturi de violete aruncate ca nişte uriaşe covoare de catifea. Şoseaua-î strejuită de ulmi şi pe la răs-pîntii cîte un plop bătrîn îşi tremură frunza, murmurînd o frîntură de vis. ÎN ÎMPREJURIMILE PARISULUI 45 Dar iată că ’n spre răsărit se naşte o dungă de roz, care se înroşeşte, se aprinde, se schimbă ’n jăratec ce fulgeră ’n văzduh suliţî aurii de lumină. O uriaşă minge ’n-flăcărată se saltă ’n pragul răsăritului, re-vărsînd valuri de lumină ce prefac; stropii de*rouă în diamante strălucitoare, — soarele O ciocîrlie se rupe din sămănături, se în nalţă ’n văzduh, bătînd din aripioare, şi ciripind, ciripind ca o nebună, se scaldă în seninul înălţimilor. Mă uit după ea pănă ce se ’neacă ’n nevăzutul albăstruiul şi... tîrziu o zăresc cum cade glonţ, ca fulgerată de tăria bolţilor cereşti, pănă aproape de pămînt, unde se opreşte dintr’o dată ca reţinută de un fir nevăzut, bătînd din aripi şi ciripind imnul luminii şi al înălţimilor. La un cot de drum, un plop trăsnit 'şi o cruce simplă, de lemn, cu inscripţia: «Aimez-vous Ies uns Ies autres» .... Din ce adîncuri îndepărtate par a veni cuvintele acestea la urechile oamenilor din vremea noastră! 46 C. SANDU S’a scurs întunerec de ani de cînd le-a rostit blîndul şi înţeleptul, dumnezeescul Hristos, şi adevărul din ele s’a întunecat, căci sufletele noastre au pierdut puterea de a găsi lumina neţărmurită, liniştea adîncă şi fericirea supra-omenească ’nchegate ’n ele... * * * Mă ’ntorc în sat pe înserate. Amurgurile de sărbătoare au, în această îneîntătoare regiune a împrejurimilor Parisului, un farmec ce turbură sufletul: în văzduh sunt cîntece, miros de trandafiri, ploaie de sărutări. Scăpată din ocna Parisului pentru o după amiază de sărbătoare, lumea dă năvală la ţară, se ’nghiesue prin vagoanele trenurilor şi tramwayelor, cutreeră pădurile, aleargă pe cîmp, rîde, cîntă, culege flori, rupe crenguţe de pomi, smulge mînuchiaşuri de iarbă, cu pămînt cu tot, şi se întoarce spre gară cîntînd, cete-cete, fluturînd pe de-asu-pra capetelor o mînă de iarbă ce ’ncepe a se veşteji: ÎN ÎMPREJURIMILE PARISULUI 47 — Vive le gtand air!... .... Tîrziu, cînd furtuna aceasta de lume, fermecată de lumina şi liniştea naturii, a trecut spre Paris, mă duc şi mă aşez pe singura bancă de piatră a unei frumoase alei şi în întunerecul, frămîntat în linişte şi în miros de flori de tei, ascult suspinele unei privighetori, legănîndu’mî sufletul în adîncul dorului de ţară şi al amintirilor. Castelul celor doi amanţi l ată-mă ’n inima Normandiei, patria lui Maupassant şi... a cidrului. * Cătunul în care sălăşluesc e pitit într’o poală de pădure, la marginea unui platou. Dealuri înalte, tăiate de văi adîncî şi liniştite, pline de cucută, de vişini sălbateci, de porumbi şi de nuci, strejuesc matca Senei care ’şira croit prin aceste locuri o luncă largă de cinci kilometri şi care co-teşte capriţioasă, mlădioasă ca un trupşor fraged de franţuzoaică. Neguri de păduri plutesc pe dealuri şi se revarsă pe văi, iar lunca Senei presărată cu sate ascunse printre buchetele de pomi roditori, scrijălată de fîneţe verzi, aurită cu lanuri de grîu şi însîngerată de loturi de trifoiu roşu, î-o minune bună de CASTELUL CELOR DOI AMANŢI 49 zugrăvit de un pictor meşter. O şoseluţă încinge ca o panglică albă poalele dealurilor, coteşte pe la ieşiturile malurilor, se pierde prin sate şi răsare mai departe, îngustă, ca o urmă subţire de pulbere de var. Cînd e soarele ’n răscruci, lunca tremură toată, îmmuiată ’n -lumină, iar în jocul undelor Senei, Craiul zilei aprinde uriaşe diamante orbitoare de strălucire. Sfinţitul soarelui i-o feerie pulbere de rubine tremură pe apele Senei, iar dealurile îndepărtate, dinspre Apus, îşi tivesc muchile cu o fâşie de roz ce se stinge ’n-cet-încet într’un violet care se întunecă din ce în ce mai mult. Apoi, după cît-va timp, linia de despărţire între pămînt şi cer se şterge, dealurile sunt tot una cu cerul, împreunate, îmbrăţişate, sub vălul amurgului, pe cînd înspre răsărit s’aprinde o stea luminoasă, luceafărul de seară, schînteind ca o uriaşă piatră nestimată în albastrul întunecat al înălţimilor. De sari trei dealuri mai la sfinţit, dai peste un castel ce visază pe un vîrf de 4 50 C. SANDU deal pripor, care s’aţine ca un uriaş în calea Senei, cîrnindu-i matca : e dealul celor doi amanţi. Cunoaşteţi povestea: ... In vremurile de demult stăruia prin locurile acestea un baron temut de toată lumea, care avea o floare de fată ca o zînă ruptă din raiu. Un flăcău, venit din alte locuri, slujia pe baron la vînătoare. Intr’o zi baronul pleacă la vînătoare de fiare sălbatice şi ia cu el şi pe fată. Baronul împuşca mistreţi, flăcăul tupilat după un tufiş, mînca din ochi arătarea de copilă ce alerga călare printr’un luminiş de pădure. De odată din întunericul pădurilor un mistreţ rănit se năpusteşte în luminiş, năvălind spre fată, dar un glonte ’l-a trîntit buştean la pămînt şi flăcăul aleargă, cu puşca fumegînd, să dea curaj fetei. Ce-a urmat ?! ... Nopţi petrecute ’n suspine de dor, tre-murul pătimaş al sufletelor, priviri ce luminau adîncul inimilor înfiorate, surîsuri ce CASTELUL CELOR DOI AMANŢI Bl licăriau pe furiş... poema tăinuită, adîncă, dumnezeească a iubirii. Şi într’o bună dimineaţă copila intră cu flăcăul de mină, în odaia baronului: — Tată, mî-e drag ca ochii din cap, dă-mă după el! Ochii baronului, oţeliţî în vînători, au scăpărat. «Beau mignon de trop mince sousche, «Varlet de cour, simple escuyer, «Dist le baron d’un ayr farousche, «D’un ton tranchant comme l’acier, «Si tu veux l’avoir pour compaigne^ «Au risque d’y laisser tes os, «Te fault gra\ir cette montaigne «Avec ma fille sur ton dos.» Sîngele tînăr şi înfierbîntat clocoteşte ’n vinele flăcăului: cu ea s’ar fi urcat pînă ’n pragul porţilor cereşti. ... Trupşorul gingaş ce pare urzit dintr’un vis dumnezeesc, tremură pe umerii flăcăului ce urcă gîfîind coasta priporă care pare că nu mai are sfîrşit. Pe la jumătatea urcuşului, picioarele voinicului s’au îmmuiat ca ciara la para soa- 52 C. SANDU reluî, dar tremurătura sinului fraged le-a dat puterile pierite. Vinele se umflă, pieptul înfierbântat trosneşte de bătăile inimii ce loveşte ca un ciocan, din ce în ce mai des. Şi lumea de prin împrejurimi se uită speriată, minunată, încremenită la această pereche de amorezaţi ce ’şi cuceresc atît de greu patul lor nupţial. Ah! ce mult mai e pînă în vîrful dealului! Pajiştea măruntă fuge subt ochii voinicului, adus de spete, strîns ca un ghiem de vine ’ncordate. Ochii lui s’au împăîen-ginit şi capul lui i-o tobă fermecată în care bate un ciocan înroşit în foc. Au ajuns ! O clocotitură de strigăte de bucurie se umflă ’n văzduh, pe cînd flăcăul pune binişor jos sarcina lui gingaşă, se uită lung în ochii copilei, cu un surîs tăiat în colţul buzelor, deschide gura să-i spue ceva, dar... se ’nvîrteşte ca pe-un şurub, pune mîna pe inimă şi cade mort pe culmea dealului. Cum bate din aripi o porumbiţă rănită, aşa a bătut din palme copila şi a căzut CASTELUL CELOR DOI AMANŢI 58 mototol de-a curmezişul flăcăului, pe creasta dealului, — patul lor nupţial. Baronul i-a ’ngropat pe amîndoi la un loc, a ridicat o mînăstire şi a murit de mîhnire... ... Astăzi castelul celor doi amanţi, întunecat de şuvoiul anilor, dormitează pe creasta dealului pripor ce s’aţine ’n calea Senei, abătîndu-î apele povestitoare. Trebue să vă spun însă, dragii mei cititori, că e mult de atunci; o, foarte mult-: aproape 500 ani. Pe vremurile acelea, o copilă cobora din cer pe aripa primă-veriî, o copilă cu ochii albaştrii şi umezi de fericire ca două viorele ’nrourate, cu părul revărsat potop pe umerii ei albi de dutnnezeiţă, cu sufletul plin de cîntece fermecătoare ; surîzătoare ca un răsărit de soare, senină ca cerul după ploaie. Şi copila aceasta pribegia pe pămînt şi oamenii îi deschideau cu drag porţile inimilor lor în cari zeiţa îşi urzia din surî-suri şi desmierdărî un cuib încîntător. Dar a trecut vreme la mijloc şi copila 54 C. SANDU dumnezeească a pierit din lume, căci n’a mai găsit adăpost în inimile oamenilor şi astăzi numai prin cărţi mai aflăm ce-a fost odată iubirea şi cei ce-i cîntă minunile, sfîrşesc prin balamucuri... O, e mult, e foarte mult de-atuncî.. Mère Laurent f înt în Poses, un sat lung, deşirat pe malul Senei, leagăn de marinari pentru vapoarele şi vasele ce cară ' avuţii de prin porturile Mîneceî pînă ’n inima Parisului. Glastre cu flori surîd prin ferestre şi ’n mlădierea uşoară a perdeluţelor albe tremură un gînd drăgălaş şi nevinovat. La poarta unei case, doi plopi înalţi ce ’şi amestecă vîrfurile, par doi uriaşi prinşi pe după gît. In văsduh î-un miros îmbătător de garo-fiţe şi cerul de atlas albastru pare primenit ca de sărbătoare. La o răspîntie, pe malul Senei, o statuetă închipuind pe Maica Domnului, şi pe soclu inscripţia : 56 c. saKdu Ils m’ont placée 30 Mai 1897 Pour être leur gardienne. Şi cîţî-va paşi de statue, undele Senei cip-ciiesc povestea apelor călătoare, povestea celor înmormîntaţî în întunericul adîncurilor de ape. Nici umbră de nor pe cer, nici pomeneală de vînt în văzduh, dar iată că ’ntr’un colţ al şoselei ce alunecă într’o gîtuitură de vîlcea un nor gros de pulbere se iveşte cu încetul şi ’ntr’însul se zăresc sclipiri ca de fulger. In cîte-va minute norul s’apropie de sat şi ’n dogoreala soarelui ce dospeşte pămîntul se desluşeşte un detaşament de chiurassieri, gonind în puterea cailor. în trapul mic al cailor înfîerbîntaţî de goană, soldaţii chipeşi trec prin sat şi căs-cile lor aü licăriri fulgerătoare, platoşele aprind focuri din razele soarelui, iar penaj urile le flutură pe umeri falnic-fîlfîitoare. Dar după ce aü eşit din sat aceeaşi goană turbată se începe, acelaş joc de sclipiri, pierind cit ai clipi din ochi, acelaş nor de MERE LAURENT 57 praf se ridică deasupra cîmpului, învăluind şi cai şi oameni. ...Tîrziu cînd norul de praf s’a risipit şi chiurassierii s’au şters în depărtări nevăzute, un regiment întreg de infanterişti soseşte ’n sat. Pîrliţî de soare, arşi de sete, prăfuiţi, cu faldurile mantalelor prinse ’n nasturii găi-cilor, Ies petits piou-pious păşesc în tactul musicei pe şoseaua ce tae inima satului. Şi la comanda colonelului, regimentul se formează în linie de bătae, se opreşte, face armele piramide. In cîte-va minute satul furnică de soldaţi, iar furierii compăniilor se dau în vînt pentru încartiratul oamenilor. Nu-i ceată de soldaţi fără săteni în mijlocul ei. Doi ştrengari de soldaţi s’au cherchelit cu un fost dragon, şi cîntă — prinşi pe după mijloc — cuvinte improvizate pe semnalul năvălii cu baioneta : ’Y a de la goutte à boire là-haut, ’Y a de la goutte à boire ! 58 O. SANDU Un băeţandru şi-a pus în cap chipiul unuï fantassin şi merge ţanţoş, comandîn-du’şî singur : une ! deux ! une ! deux ! Dar chipiul care sta pe cap printr’o minune de echilibru, scapătă de-odată pănă peste ochii micului soldat şi ’n minutul acesta era frumos de văzut cum se căsnia cu amîndouă mîinile să-l scoaţă, coman-dîndu-şi mereü: une! deux! une! deux! Cite două-trei la braţ, fetele ’şi fac drum pe la prietene, prinzînd din fugă glumele soldaţilor şi răspunzîndu-le şirete : — O, n’ayez pas peur, le mien est qui-rassier. — Et le mien chasseur à cheval. ...Dar iată ’n amestecul acesta de tinereţe o bătrînă cu părul alb-colilie, încîrli-gată de mijloc, proptindu-se cu dreapta ’ntr’o cîrjă şi ţinînd în mina stingă o legăturică. — Eh ! la vieille mère, vous avez votre gars parmi nous ? Bătrîna se opreşte, îşi ridică domol ochii spre ştrengarii din ceată şi dă legătura unuia din ei : MÈRE LAURENT 59 — Tenez, niez enfants, c'est pour vous. în legătură : un codru de pîine, o felie de brînză, patru ouă fierte, o sticlă de cidru şi tutun de pipă. Şi bătrîna porneşte iarăşi, pîşî-pîşi, pîşî-pîşî, proptindu-şî bătrîneţele ’n cîrjă. I-atît de puţintică la trup, atît de ’nco-vrigată, mersul eî e atît de ’ncetinel şi veştmintele atît de ponosite, de şterse, că par’că făptura eï se perde, se ’nneacă în culoarea nelămurită a lucrurilor ne’nsufleţite. Oamenii din sat îî zic mère Laurent şi-î cinstesc bătrîneţele, căci multă durere-i în povestea vieţii eî : De peste Rin se revarsă furnicar de oştiri ridicate de puterea Prussaculuî şi apele Rinului fug speriate, rostogolind spre mare ecoul furtunos al trupelor ce trec cîntînd: Lieb Vaterland, magst ruhig sein, Fest steht und treu die Wacht am Rhein ! Şi în acelaş timp, de prin fundul munţilor şi de pe întinsul cîmpurilor curg voi- 60 C. SANDU nicii Franţei sub cutele steagului ce a fluturat biruitor pe la Jena şi pe la Austerlitz. Iar din piepturile voinicilor ai căror părinţi au răscolit lumea, clocoteşte în văzduhul sfîrşituluî de vară marşul neîntrecut al lui Rouget de Lisle, la Marseillaise, marş făcut din tropot de şarge şi din gîl-gîit de sînge. Flăcăul mamiî Laurent din Poses e printre ei. ...Şerpi de foc fulgeră ’n văzduh sutele de tunuri şi ’n sborul lor năpraznic, obuzele şueră ’ncrîncenat prin înălţimi, şi trăsnesc pămîntul, ridicînd brazde cît casa. Din cînd în cînd şrapnelele — balauri înflăcăraţi — se sparg pe sus cu un bufnet înfundat şi ca dintr’un nor blestemat gloanţele şi spărturile răpăe ca o grindină ce fierbe ţărîna cîmpuluî. ...Oştirile se apropie ’n bătaia puştilor, tunurile nu mai fulgeră pe dealuri; văzduhul însă fierbe de un bîzîit de gîndaci înfiiorători, nevăzuţi, ce-ţî piue cînd şi cînd pe la ureche. Pe lingă tine cad voinicii: unii muşcînd MÈKE LAURENT 61 pămîntul, alţii drepţi ca nişte plopi tăiaţi din rădăcină, alţii de-a rostogolul, alţii ră-mînînd neclintiţi, încremeniţi, par’c’ar vroi să-şi strîngă o clipă gîndurile. Şi cine ştie ce camarad îl dă jos, din goană, ca pe un buştean. Subt sfîrcul ţiţei stingi ghiemul de inimă se bate să-ţi rupă coastele şi bătăile ei furioase nu-ţi dau pas să ocheşti cum trebue. ...Strîngi încrîncenat ţeava puştii înfier-bîntată şi înţepeneşti straşnic baioneta strălucitoare, ascuţită, ucigătoare. Şi fără să ştii cum, te-ai pomenit pierdut în huetul asurzitor al iureşului groaznic, strîngînd în braţele ’ncordate arma ce-ţi pare uşoară ca un fulg. In faţa ta a răsărit, ca ’n bazme, un zid de piepturi omeneşti şi tu care alergai spre aceste piepturi vrăşmăşeşti, te minunezi acum, cînd le vezi aievea în faţa ta. Dar asta nu ţine nici un sfert de clipă, căci vederea baionetelor duşmane îţi ia ochii. Repezi ca un scos din fire, luciul tăietor în primul piept ce-ţi ţine calea. Trupul vrăşmaşului bolboreseşte prin 62 C. SANDU sfredelitura spîngii şi ’n icnitul căderei stropeşte cu sînge pămîntul prin prejur. Tu n’ai avut timp să-l vezi de-a binelea — ţi s’a părut însă că ’ntr’un piept de om baioneta pătrunde ca ’ntr’un vraf de lut. Iţi flutură roşu pe supt ochi şi te dogo-răşte, ’n spate, şi furia măcelului îţi fură minţile şi mirosul de praf de puşcă te ameţeşte, iar sîngele ce picură din baionetă îţi răstoarnă măruntaele. Dar vîrtejul omenesc te-a furat, te-a ’n-vîrtit, te-a ’mpins şi, cînd iei mai bine seama, te vezi răsleţit de ai tăi, înconjurat de furnicar de vrăjmaşi. Ah! Atunci simţi că două braţe nu ţis-de ajuns, atunci ai dori să rupi soarele din cer şi să-l arunci ca pe un obus uriaş în cetele ce te ’nconjoară. In sălbateca turbare ce te-a coprins, fulgeri ce-ţî ese ’n cale, şi ’ntr’un tîrziu simţi o ’mpunsătură ca de viespe între umeri, apoi o mîncărime ca de blîndă şi căldura jilavă a sîngelui ce-ţî lunecă pe supt cămaşă. Iar cînd vrei să mai trăsneşti odată cu MÈRE LAURENT 63 stratul puştii, braţul ţi s’a făcut de plumb, arma-ţi cade din mînă, pămîntu-ţi fuge de supt picioare, un puvoiu se lasă pe ochi, ti se ’ntunecă si.... Aşa a pierit Jean Laurent la Worth, în 6 August, 1870. Al doilea fecior al mamii Laurent a murit în Africa. Intr’o bună dimineaţă s’a pomenit cu livretul lui şi cu o decoraţie. Un al treilea flăcău al acestei bătrîne s’a înnecat în Sena... Mă ’ntorc încetinel acasă pe malul apei. Se înserează şi clopotele bisericilor din vale revarsă ’n liniştea cîmpului le carillon de VAssomption. Mă gîndesc la mere Laurent şi ascult această măiestrită goană de sunete în care tremură fiorul misterios ai credinţiî adîncî ce a legănat începuturile creştinătăţeî. Spre Rouen , Bijou! O ’ncolăcitură de biciu întovărăşeşte porunca stăpînuluî şi căluţul, simţind şuerul ameninţător al sfîrculul în care tremură o arsură, se smunceste ’ntr’un trap furios şi supt pielea periată de curînd, lustruită, jocul muşchilor noduroşi se desluşeşte, alunecînd de-alungul armurilor bine împlinite. Cu capu ’n piept, arcuindu’şi a-fală gîtul voinic, Bijou îşi iuţeşte din ce în ce mai mult mersul, şi coama sburdalnică, albă, îi flutură din fugă, revărsată ca un val de spumă. Trăsurica sfîrîie pe nisipul şoseluţei netede, strînsă între două şiruri de meri bătrîni ce ’şi tremură printre frunze rume-neala merelor pîrguite. SPRE ROUEN 65 Un miros de sulfină aromeşte cîmpul şi liniştea unui sfîrşit de zi de vară învălue încet-încet cuprinsul. Oamenii se întorc de la muncă, prăfuiţi, osteniţi, flămînzi. Unii ’şi duc mîna la caschetă, alţii moţăe din cap o «bună-seara>, alţii se feresc în marginea şoselei, pironind asupra noastră privirea omului istovit de muncă, privire ’n care nu licăreşte nici un gînd, nu tremură nici o dorinţă, în care pare stinsă ori-ce manifestaţie sufletească — aidoma apelor liniştite şi adînci ce dorm în umbra pădurilor. Din cînd în cînd, cîte-un copil mînă spre casă o vacă, sătulă-ţifoae, ce ’şi bălăbăneşte în mersu-î domol ugerul încărcat de lapte ; iar în vre-un clin de arătură ori supt vre-o poală de pădure zăreşti o gheretă pe roate — coliba ciobanilor de pe aici — în preajma căreia sunt ţărcuite oile tunse de curînd, păzite de cîini. Un clopot de biserică sună Angelus. Alte clopote de prin prejur îi răspund, şi glasurile lor se ’ngînă ’ntr’un cîntec frumos, iar liniştea amugurului legănată ’n 5 66 C. SAKDU acest cîntec de clopote te ’ndeamnă să ’ngenunchi, să te ’nchini, să şopteşti un crîmpeiu de rugăciune ce-ţî doarme ’n adîncul sufletului, înmormîntat de-a valma cu ce-a mai rămas din nevinovăţia copilăriei. Văile adinei s’au umplut de umbră şi pomii de pe coaste se ’ntunecă, se ’nneacă pe nesimţite în cenuşiul mohorît al serii. Şoseaua coboară prin văi, şerpueşte pe dealuri, se furişează prin păduri pline de răcoare, adormite, mirositoare; goneşte pe cîmp printre lanuri de grîu, intră prin sate în cari tremură ici-colea cîte-o lumină de felinar, şi răsbate mai apoi pe malul Senei, de-alungul unei perdele de maluri înalte, surpate pe alocuri, cotlonite de oameni, arătînd din distanţă ’n distanţă blocuri de cretă, albe ’n verdele pajişteî, înnecat în întuneric. Din desişul unui ostrov cu plopi ajunge pană la noi glasul unei privighetori: î-un potop de triluri nebunatece, pline de paternă, curmat dintr’o dată ’ntr'un suspin adînc, îndurerat, în care-ai crede că piere sufletul unei paseri amorezate. SPRE ROUEN 67 Culmea unui deal din spre răsărit se luminează, se înroşeşte ca un cuptor în care tremură fer topit şi, încet-încet, luna se iveşte pe creştetul dealului, uriaşă, înfiorătoare, însîngerată, înflăcărată — o lună cu totul deosebită de aceea pe care-o cîntâ poeţii. E un răsărit de lună la miezul nopţei şi în acest spectacol e ceva misterios, fiorul unei catastrofe întunecate, taina măreaţă si nedesluşită a începutului lumilor, durerosul sentiment de nimicnicie al omului în fata Infinitului. Dar în cîte-va minute luna se ’naltă din cuptorul de unde a eşit, păleşte, se micşorează şi pluteşte ’n văzduh, presărînd în răcoarea nopţii o pulbere de lumină argintie. Trecem apa Senei, mai gonim cît-va timp printre fineţe în floare şi poposim apoi la «Hanul Plopilor». O fată aprinde focul şi pregăteşte ceva de-ale gurii. In mişcările ei se vede mlădierea unui trup de fecioară, dar faţa i-e suptă ca de boală şi pe la tîmple păru-i alb par’c’ar fi pudrat. 68 C. SANDU Cît timp mîncăm, mama ei stă lingă noi, se dă ’n vorbă cu tovarăşul meu de drum pe care-1 cunoaşte, îl întreabă de sănătate, de afaceri, abate apoi vorba despre familia ei şi încheie cu o plîngere: —Ah! Ma pauvre Germaine! Germaine e fata ei, odorul ei, podoaba satului pe vremuri — astăzi plutind între realitate şi nebunie, albă ’n puterea vîrstei, stinsă la faţă ca o floare bătută de brumă... ... Acum cîţi-va ani, să fi bătut cale de-o poştă ’mprejur, nu găseai fată mai frumoasă ca Germaine de la «Hanul Plopilor». Dar nenorocul loveşte dintr’o dată, stinge vieţi, deschide morminte, rupe inimi, sgudue suflete.... ...Logodnicul Germaineî silea ’ntr’o dimineaţă să încarce un car de lucernă ce mai rămăsese în cîmp. Prin prejur era linişte, dar din depărtare se simţea venind furtuna. Stoluri de păsări fugiau speriate, cău-tîndu’şi un culcuş mai la adăpost, iar apele Senei se încreţiau, se posomorâţi. Dar furtuna zoria şi norii goniau prin SPRE ROUEN 69 văzduh ca nişte uriaşe lighioane întunecate; iar satul era ’nvăluit în pulberea uliţelor şi creţurile Senei se fac vălurele şi vălu-relele se prefac în valuri, iar valurile cresc, se ’nalţă, se adîncesc, se lovesc, spumegă în creste, aleargă, alunecă unele peste altele şi plopii plîng în ostrov, iar pădurea de pe culme urlă şi sarcinile de fîn sboară, clăile de grîu sunt spuberate, măturate, supte ’n susul văzduhului ori prăbuşite ’n Sena. Şi de-o dată o picătură de ploaie cade pe mîna flăcăului, o singură picătură, mare, înstelată, rece, limpede ca o lacrimă plînsâ pe sus de vre-un suflet pribeag. Şi, cît ai clipi din ochi, săgeată de foc s’aprinde ’n văzduh, luminează norii, orbeşte vederile, fulgeră ’n jos, trăsneşte flăcăul, sfredeleşte pămîntul, piere ’n adîncuri; apoi o detunătură năprasnică se sparge ’n nori, se prăvăleşte ’n coprins ca o rostogolire uriaşă a tăriilor, cutremurînd pămîntul din temelii... — Pauvre Germaine! Rouen Kl ouen, sufletul umedei Normandiï, ) oraş bătrîn plin de monumente fru-—- -Jmoase, patria lui Corneille şi Flaubert, mormîntul fecioarei din Domrémy. Pe cheiü amestecătură de tot felul de lume : negri sdrenţeroşi veniţi din cine ştie ce parte a pămîntului, ascunşi printre baloturile de marfă, ori slujind la bucătărie pe mîncare şi... bătae, vînturînd porturile > Engleji lungi ca prăjina, cu figuri uscăţive, spălăcite; marinari pîrliţi de soare şi vînt; cete de leneşi, stîrmocind pe malul apei, cu ochii pe pluta undiţei, în aşteptarea vreunui baboiü ce nu pică. Mai jos, grămezi de nisip, lemne, cărbuni, pietre de var, saci de grîft, maşini ce descarcă şi încarcă vasele. ROUEN 71 Vapoare de totă roîna tîrăsc după ele şlepuri boante la vîrf, încărcate pănă ’n usnă, trecînd printr’un fel de stradă lăsată spre mijlocul apei de corăbiile ancorate una lîngă alta, ca nişte case pe aceeaşi temelie. Şi nu ’mî-aduc aminte să ii văzut undeva mai mult desfrîu, mai multă mizerie ca în oraşul acesta. Poate că ’n frămîntarea şi fierberea din porturile mari, durerile şi păcatele omeneşti se ridică la suprafaţa vieţii ca o spumă a suferinţii. Ajung în piaţa tîrguluî vechiu unde-a fost arsă Ioana D’Arc. Pe-o placă de marmoră stă scris în litere aurii: Le Mercredi 30 Mai 1431 sur cette place s’éléva le bûcher de Jeanne Darc Les cendres de la glorieuse victime furent jetées à la Seine Placée par les soins de la municipalité en 1891. Aici, aici a périt fecioara aleasă de Dum- 72 C. SÀNDU nezeü spre a birui prin puterea credinţiî, spre a ispăşi prin foc necredinţa celor din vremea ei ; în piaţa aceasta în care furnică azi jupînesele cu panerele pline de ale bucătăriei, a fost priveliştea groaznică a morţii unei păstoriţe ce-a toegit drum îndelungat spre a spune lui Carol al 7-lea: «Gentil daulphin, j’ai nom Jehanne la Pucelle et vous mande le roy des deux, par mot, que vous serez sacré et couronné dans la ville de Reims-*. Şi fecioara s’a ’mbrăcat în zale de luptător, a ’ncălecat voiniceşte şi sub steagul ei cetele Franţujilor aü războit o zi ’ntreagă în porţile Orleanuluï, aü războit şi aü biruit pe stăpînitorii de azi ai mărilor... ... Limbi de flăcări joacă ’n josul rugului şi lemnele troznesc la picioarele păstoriţei umile, pîrîtă, vîndută, părăsită, osîn-dită ca vrăjitoare. Şi palele de foc o înconjoară, o coprind, o aprind, o frig, o topesc ; ci ’n para lor Ioana Fecioara sărută crucea Mântuitorului, săvîrşindu-se din viaţă cu surîsul pe buze, ROUEN 73 mistuindu-şi în flăcări rămăşiţele pămînteşti, înălţîndu-se cu sufletul la ceruri. «Der schwere Panzer wird zum Flügelkleide. Hinauf — hinauf— die Erde flieht zurück, Kurz ist der Schmerz und ewig ist die Freude». La Fereastră. ’a înoptat de mult şi eu am încremenit la fereastră, ca în aşteptarea unei veşti dorite. Casele ’s poleite de lumina luneî şi liniştea neţărmurită stre-jueşte somnul satului. Aerul înviorător şi parfumat al nopţii pătrunde ’n cuprinsul odăiţei mele, sbe-guindu-se prin perdele. Pentru ce mă farmecă atît de mult noaptea asta cu lună ? Pentru ce nu-mi mai pot lua ochii de la cerul în care tremură atît potop de stele, sămînţă de aur răvărsată ’n nemărginirea infinitului ? Pentru ce mi se pare că văd lucruri peste care vederea mea aluneca pîn’acum fără a se opri ? Poate că sunt momente în cari sufletul LA FEREASTRĂ 75 nostru, îngenunchiat în robia vieţii de toate zilele, tresare ca la o chemare de mult aşteptată şi luminează adîncul necunoscut al fiinţei noastre. Şi poate că aceste clipe sunt singurele pe cari le trăim cu adevărat, singurele în cari înţelegem ceea ce vedem, în cari toate simţurile noastre sunt mult mai impresionabile. Ce fericite ’s clipele acestea ! Aş vrea să mă plimb puţin pe uliţă, să respir această adiere de fericire ce pluteşte ’n seninul nopţii, aş vrea să plec departe, departe de tot, spre soare-răsare, spre leagănul doinelor în care plînge şi cîntâ şi rîde sufletul neamului romînesc. Mi s’a făcut un dor de ducă !.. De mult, de mult, aş fi vroit să fac o excursie prin împrejurimi, spre a’mi mai alina acest dor, dar frigurile se ţin de capul meu şi nu’mi dau pace. A venit primă-vara şi pădurea înverzeşte văzînd cu ochii, şi tot văzduhul miroase ca un templu uriaş în care s’au ars cele mai alese miresme. De la fereastra mea aud în fie-care zi 76 c: SANDU glasul ţintezelor guralive ce lărîmă ’n sunete vesele liniştea pădurii, desmerdată de lumina dulce a soarelui de primăvară. A venit cucu şi rîndunelele se scaldă ’n seninul văzduhului, ţesînd în jurul clopotniţei de la biserică mreaja nevăzută a sborului. Mesteacăniî supţireî presăraţi pe culmea din faţă par ninşi pe tulpine şi cerul e senin ca un suflet de înger. Eri, nu m’a răbdat inima şi am tulit-o hoţeşte prin pădure — o pădure mare, seculară, în care au răsunat şi răsună multe cornuri de vînătoare, în care au rătăcit şi au visat pictori mari, glorii de-ale paletei. Copacii voinici aveau un aer de tinereţe şi crenguţele uscate, ascunse supt stratul de frunze bronzate, trosneau din cînd în cînd supt picioarele mele cu un sgomot sec, scurt, înnăbuşit. Pe alocuri albăstriau viorele şi clopoţei, iar Floarea Pastelul stră-lucîa ’n lumina răsfrîntă pe zăpada petalelor ei curate ca inima unei fecioare. Şi în fiinţa mea se furişa o uşoară me- LA FEREASTRĂ 77 lancolie ce’mi liniştea sufletul, fără a’l deprima. Desişurile somnoroase aşteptau stolurile de amorezaţi, sufletele ’nfiorate de aprinderea pătimaşă a celui d’intîiu sărut. M’am sprijinit de un fag bătrîn şi m’am uitat în vale : şoseaua ce tae inima ţarnii se desluşîa dreaptă ca un gînd de pace, albă, strălucitoare ca o pîrtie de zăpadă într’o zi frumoasă de iarnă. Ce farmec puternic e într’o dungă de şoseluţă albă, prăfuită, ce piere ’ntre lanurile înverzite! Drumurile au o poezie a parte în care intră multă melancolie şi mult din dorul de pribegie. La o svîrliturâ de băţ de unde stăm eu, răsărîa o mulţime de blocuri calcaroase, îngrămădite, rostogolite, învălmăşite ca de-o mînă uriaşă, ruginite pe alocuri de pete de muşchiii mohorît. Din depărtare, aceste stane de piatră luau forme ciudate, păreau nişte lighioane venite de pe alte tărîmuri şi împetrite de vreme. Am admirat mult timp acest colţ al pădurii şi cînd am vrut să pornesc mai de- 78 C. SANDU parte, picioarele mi se tăiaseră de la genunchi. Frigurile m’au scuturat astâ-noapte pînă în zori. Nici odată n’am simţit maî mult ca azi dimineaţă durerea exprimată ’n trei versuri populare : Că n’am pe nimenea drag Să’mi pue mina la cap, Să mă ’ntrebe de ce zac. Dar acum mă simt întremat şi vreau să’mi limpezesc sufletul în feeria acestei nopţi. Nopţile frumoase stabilesc o comuniune intimă, subtilă între sufletele noastre şi farmecul neţărmurit al naturii. Văsduhul e ’nfiorat de adieri primăvăratece, de şoapte misterioase ce ne turbură flinta. Din cînd în cînd cîte-o pasăre pribeagă fîlfîe uşor din aripi, perzîndu-se în liniştea adîncă a nopţii. Ce dor o fi făcînd’o să rătăcească astfel prin înălţimile presărate cu argintul razelor de lună ? LA FEREASTRĂ 79 Simte ea oare atîta fericire risipită ’n văzduh ca o pulbere impalpabilă ? Sitrce ea răsuflarea caldă, parfumată a primăverii ? Cine ştie !... De sigur nopţile frumoase cu lună ne predispun la iubire, perzîndu-ne ’n împărăţia visurilor azurate de închipuirea noastră ’nfierbîntată. In sufletele noastre chinuite, floarea iu-birei se tăinueşte ca ’n căldura umbrită a unei sere delicate şi parfumul ei ne ameţeşte, ne turbură simţurile, luminînd cu o glorie de lumină intensă, viaţa atîtor sărmane visuri nevinovate. «Ce mult doresc să maî iubesc o dată, Să simt din nou a vieţii primă-vară, Şi ’n drumul meu pustiu să mai răsară Ca din poveşti o zînă adorată» ! Mi-e dor de iubire, mi-e dor de doi ochi frumoşi, înrouraţi, luminoşi, în cari să-mi înseninez sufletul; mi-e dor de două buze rumene, fragede, gustoase ca un fruct oprit. Mi-e dor de iubire, dar nu de iubirea fasonată, ofilită, a sufletelor veştede în cari’s 80 C. SANDU rupte coardele sentimentelor puternice ; mi-e sete de iubirea înflăcărată, ruptă din para soarelui, de iubirea ce ’ncătuşează pe vecie două suflete, făcîndu-le mai tari de cit moartea. Imbătrînim pe nesimţite şi azurul visurilor noastre moare ’n purpura apusului de tinereţe, după cum sîngele ’mpurpurat al voinicilor căzuţi în bătae piere în azurul lacurilor... S’a răcorit de tot şi matca Senei s’a umplut de cîaţă, o ciaţă groasă ce apare ’n bătaia lunii ce stă să scapete, ca o uriaşă construcţie fantastică, albă, plutind pe largul apelor înfiorate. Orologiul bisericii turbură tăcerea ’m-pietrită a nopţeî, vestind două ceasuri. Am îngheţat stînd la fereastă. Haidem la culcare... Despărţire n voilure, s’il vous plaît! Un treapăd de călători grăbiţi, sărutări de despărţire, urări de drum bun, un fluerat ascuţit, fluturături de batiste şi ’n vreme ce Parisul frămîntă pe bulevardele-i feerice potopul de lume aruncată ’n fierberea vieţii, trenul porneşte din gara de Est, trece pe poduri aruncate peste străzi, răsbate prin porţile vechilor fortificaţii şi s’aşterne apoi pe goană turbată. Adio, Paris! Te las cu bine, iubită, frumoasă, ospitalieră ţară franţuzească! Ca dintr’un vis minunat mi se desluşesc în minte priveliştile fermecătoare ce ’mi-au legănat de atîtea ori sufletul. Revăd Nor-mandia bogată, voalată ’n albastrul clar al o 82 C. SANDU dimineţilor de August, cu şoseluţele ei albe ce încremenesc în bătaia soarelui ca nişte panglicuţe strălucitoare; revăd ruinele castelelor medievale prin care urlă vîntul legendelor întunecate, pline de zîngănit de săbii, de zuruit de zale cavalereşti. Revăd aleele parcurilor răcoroase, stropite cu pete de lumină; vilele cochete, tăinuite ca nişte cuiburi de dragoste ; castelele albe ce licăresc prin desişurile întunecate de brădet. Revăd serile feerice ale Parisului cu bulevardele lui orbitoare de lumină, cu vaporaşele ce tae ’n largul Senei brazde de rubine. Te las cu bine popor francez, popor muncitor, popor vesel, popor cinstit, popor ne ’nfrînt, avant-gardă glorioasă a progresului !... Revedere «Dunăre, Dunăre «Drum făr’ de pulbere «Şi făr’ de făgaş : «Ce voinic mîncaşi!» [Cîntec bătrînesc], fntors acasă după doi ani şi jumătate de umblet prin ţări streine, am venit să trăesc cîte-va ciasuri într’un ostrov al Dunării, şi scriu în luntre, la umbra unei sălcii bătrîne ce’şî scaldă ’n undele apei pletele roşietice ale rădăcinilor. Ostrovul doarme pe zăpuşala unei amiezi de Cuptor şi sălciile freamătă uşor, îngî-nîndu-se cu cipciitul apei la maluri. Departe de tot zăresc o pasăre albă ce pare ’n bătaia soarelui ca un fulg de zăpadă, rătăcitor prin văzduh, iar dealurile Dobrogei albăstresc în fund ca o dungă de catifea prinsă ’n poala cerului nostru 84 C. SANDU frumos, de care s’ar îndrăgi toţi pictorii din lume. Supt potopul de lumină orbitoare, Dunărea călătoreşte la vale, tremurînd în un-dele-i neastîmpărate puzderie de pietre nestimate, răsfrînte din para soarelui. Cînd şi cînd cîte-o lîotcă lipovenească trece ’n josul apei, uşoară ca o umbră, liniştită. Un pescăruş tae faţa apei într’o săge-tătură de aripă, pierind apoi printre sălciile brumării ce ning seminţe uşoare, albe ca nişte fire de vată. In largul Dunării o barcă albă pare o pasăre de mare aţipită pe luciul de oţel al apei, iar o barză ce se rupe dintr’o salcie ia gîrla ’n curmeziş, plutind prin văzduh ca un nor luminos. Spre răsărit, Brăila joacă ’n oglinda apei cu turnurile ei de biserici, cu hornurile ei de fabrici, cu catargele ei de corăbii. Ce lumină, ce lumină e ’n ţara romî-nească ! Am pornit la Lacu-Sărat. REVEDERE 85 Se înserează, şi ţarna de prin prejur e plină de răcoare. Ah! Unde-i artistul care să prindă pe pînză sau în cuvinte tot seninul, toată poezia caldă a unui amurg de vară supt cerul fermecător al ţării romîneştî? Lipanii drepţi au încremenit în liniştea înserării ca nişte lumînărele de cîară, iar vetrele de «iarbă roşie» stropesc cîmpul cu pete de sînge. Clăile de bucate stau unele lingă altele, iar la hotarul vederilor zăreşti cîte-un puţ cu cumpănă ce pare o sentinelă pe cîmpul plin cu aurul isvorît dintr’atîtea sudori. Şi iată şi drumeacurile de printre voiu-rile de loc, drumeacurile pe cari curg căruţele ’nvăluite ’n vălul alb al pulberii uşoare. Ce sfîntă poezie se revarsă ’n coprinsul ţării romîneştî în clipa fermecătoare a amurgului !... Pe cîmp Âm venit să trăesc la ţară, mai aproape de Dumnezeu, mai departe de oraşele ’n cari s’a ’ncuîbat maimuţărîala idioată a unei vieţi străine de sufletul romînesc. Am venit iarăşi în mijlocul acestui popor «sărac în ţară săracă», între aceşti ţărani muncitori, răbdători, îngenunchiaţî de nevoi. Dealuri pline de clăi de bucate strejuesc matca unui pîrîu întortochiat, băut une-orî de seceta verii. Livezi de fîn se ’ntind pe vale, strălucitoare de romaniţă, presărate cu flori de cicoare albastre, ca nişte pete de cer primăvăratec, limpezit în azurul mărilor fermecate. In clipele înviorătoare ale dimineţii «mătasea broaştei» (semn de ploae la ţăranii PE CÎMP 87 noştri) pare pe alocuri o urzîală de fire de argint negrăit de subţire, tors de mîna măiastră a unei zîne, iar pe firele de iarbă tremură icî-colo apele diamantine ale unui strop de rouă. Mai peste zi, în cămăşile lor albe, clă-ditorii de pe şirile de grîu par, din depărtare, nişte berze strînse la popas. Un cîrd de oi risipit la păscut într’o coastă de deal pare o adunătură de pietre răsărite ’n faţa pămîntuluî, iar ciobanul, sprijinit în bîtă, a ’ncremenit mai la o parte ca un stîlp de marmoră albă în bătaia luminoasă a soarelui. Ce frumos le stă ciobanilor noştri cînd măsoară din ochi adîncul zărilor, spre a ispiti misterile naturii veşnic frumoasă, veşnic nedesluşită ! Iar cînd plugurile s’au înşirat pe ogoare şi cormenele varsă valuri de pămînt roditor, cîte-un băetan pune trişca la gură şi horile ’nfierbîntate, sdupăite, se revarsă ’n lumina limpede a soarelui din răscruci, ca o ciripitură pătimaşă a sufletului romînesc. Dar clipele ’ntr’adevăr dumnezeeştî sînt 88 C. SANDU clipele ’nserării. In clipele acestea mi se întîmplă une-ori s’aud un chiot de volnic, ori vre-un cîntec de dor ce rătăceşte pe văi ca o rugă prelungă a unei inimi arse în para dragostei dintîi. Şi ’ncet-încet umbrele serii se ’ntind, se întind, lumina ce mai întîrziase pe mirişti se ’neacă în nelămuritul amurgului, stelele s’aprind pe rînd în liniştea tăriilor cereşti, greeriî sgomotoşi întind zaiafet în luncă şi satele se ’nvăluie ’n pace... Tîrziu, pe drumul tîrguluî, trec carele cu poveri ce tulbură liniştea nopţii de-un scîrţiit de osii îngînat de ţîrîiturile greerilor... SCHIŢE I Poveste <'Ls ist eine etile Geschichte, eDoch bleibt sie immer neu.» (Heine, Lyrisches tntermezzo, 39). e-am cunoscut într’o seară la un concert şi după două săptămîni eram prieteni buni. Stăm de vorbă ciasuri întregi în parcul Mpntsouris, unde aveam o bancă favorită: supt un platan bătrîn, în faţă o vâlcea a cărei pajişte desmîerda ochii. Pe această bancă stăm într’o Duminică şi ne dăduserăm în vorbă despre iubire. Pe alei furnicau cetele ce vin să răsufle odată pe săptămînă aerul mai curat al parcurilor. Copii drăgălaşi sburdau cînd şi cînd pe dinaintea noastră, bucuroşi că trăesc cîte-va ciasuri în acest colţişor de ţară strămutat între fabrici, la marginea Parisului. 92 O. SANDU Un cartier îndepărtat al oraşului mijia printre copaci, aproape şters, întunecat într’un nor de pulbere. Soarele cernia prin frunzişul platanului fire de lumină ce tremurau în umbră ca nişte pete aurii. — Fiind-că ţii atît de mult să afli micul meu roman de iubire, ţi-1 voiu povesti pe scurt. Şi prietenul meii, aprinzîndu-şî o ţigară, începu : «îmi stîrşisem serviciul militar şi venisem la moşie, unde vream să mă odihnesc în timpul vacanţei de vară, spre a ’ncepe ’n toamnă cursurile facultăţii de drept. Innemerisem în toiul muncii: cît vedeai cu ochii, clăile de bucate stau presărate pe cîmp ca nişte corturi arămii, şi batoza ’n-cepuse a înghiţi snopii de grîu, spre a-î preface ’n bilete de bancă. La trei zile după sosirea mea, ne-au venit oaspeţi: o prietenă de-a mamei, d-na Pădureanu şi fata eî, d-şoara Elena. Veniseră să petreacă o lună la moşia noastră. Din cele dintîî zile ’mi era nespus de POVESTE 93 dulce ’n apropierea lor. După masă făceam cîte-va ocoluri prin grădină: mama la braţ cu d-na Pădureanu; eu alături de Elena, la cîţî-va paşi înnaintea lor. O sfială dulce plutîa ’ntre noi, convorbirile noastre muriaii repede şi cînd le reîncepeam, un surîs îi înfloria în colţul buzelor şi ochii ei rîdeau ca ai unui copil nebunatec. ’Mi-aduc aminte cum îmi tremura glasul, cînd am rugat’o întîia-oară să’mi ia braţul. Mergeam tăcuţi, fără să ne privim, par’că ne-am fi temut să nu ne ghicim gîndurile ce ne jucau în ochi. In grădină era o răcoare parfumată şi din luncă venîa pîn’ la noi glasul fetelor ce cîntau la strînsul finului. Cîte-o păsărică filfiia din pom în pom. Mi se părea că plutesc. Ii simţiam onduiarea trupului în ritmul mersului şi observam pe furiş o şuviţă sbur-dalnică de păr blond ce se ivise de sub bordul lat al pălăriei de pae, fluturîndu-i pe frunte ca o desmierdare şi făcînd’o să închidă ochii ca ’ntr’o aţipire plăcută. 94 C. SANDU In urma noastră mamele veniau domol, oprindu-se, din timp în timp, în toiul vorbei. Cînd am sfîrşit plimbarea, i-am strîns încetinel mîna şi privind’o ’n ochi, i-am şoptit : — La revedere! O rumeneală ’ncîntătoare i-a îmbujorat obrajii şi două puncte luminoase tremurau în albastru senin al ochilor ei : — La revedere ! Am plecat pe moşie. îmi simţîam sîngele ferbîndu’mî în vine si ’n sufletul meu era o mare de senin primăvăratec. Ceva nespus de dulce se furişa’n fiinţa mea, legănînd’o ’ntr’un cîntec fermecător. Aş fi vrut să alerg, să cînt, să rîd, să plîng. Sufletul meu însetat de iubire se deschidea ca un mugure la desmierdarea caldă a soarelui şi sentimentul acesta adine, puternic, îl răscolia cum răscoleşte vîntul apele mării. Făptura Elenii îmi flutura ’naintea ochilor surîzătoare, ispititoare, uşoară ca un vis. In luncă fetele aprindeau văzduhul de POVESTE 95 cîntece, zorind la ’ntorsul finului, iar spre sfinţit soarele se pregătea să sărute pă-mîntul... O săptămînă am dus’o numai aşa, ca un om ce nu-şî poate ordona gîndurile, aproape beat. Mai erau zece zile păn’ la plecarea lor. Mă sculasem de dimineaţă şi mă plimbam în grădină. Soarele ’nneca pămîntul în lumină şi ’n tot coprinsul plutea un miros de trandafiri. Marginea umbrei zidului se ' desluşia lămurită, dreaptă, par’că ar fi fost tăiată cu cuţitul. Mi s’a părut că aud deschizîndu-se de odată poarta grădinii. Mă uit: Elena. Mă ascund repede după un tufiş şi rup cîţi-va trandafiri. Venia încetinel pe aleia din mijlocul grădinii, şi ’n fiinţa ei se simţea un aer de fericire. La piept îşi prinsese un trandafir şi, din cînd în cînd, îşi aranja la tîmple cîte-o şuviţă îndărătnică. Privirile ei erau pierdute ’nainte. 96 C. SANDU Cînd s’a apropiat de mine, i-am aruncat în cale un trandafir. A rămas împietrită ’n loc, ca deşteptată brusc, şi pe faţa ei muria un zîmbet ca acel al copiilor mici, cînd trec din rîs în plîns. M’am arătat de-odată, aruncîndu-I la piept trandafirii ce mai aveam în mînă. Un ţipăt uşor i s’a oprit pe buze şi numai pleoapele-î tremurau ca nişte aripi de fluture ’n preajma unei lumini: — Cum m’ai speriat! Par’că m’ar fi furat valurile unei ape ce se revarsă. M’am prăbuşit la picioarele ei. N’am fost nici odată pierdut ca ’n momentele acelea. Aş fi vrut să rămîn încremenit, să’mi îngrop capu ’n poalele rochii, sa-i sărut pantofii, să plîng la picioarele ei sentimentul de adorare profundă ce’mî înneca sufletul. îi simţeam tremurai nervos al trupului.... Nu ştiu cît i-am stat la picioare, dar cînd m’am ridicat, faţa ei era iluminată şi ochii îi străluciau, mă ardeau până ’n adîncul sufletului. POVESTE 97 Mi-a năvălit atunci tot sîngele la cap : îl auziam fierbîndu-mi în tîmple şi vîjîin-du-mi prin urechi. In minutul acela m’a apucat o poftă sălbatecă de a-i potopi fiinţa ’n sărutări, de a o topi la piept în încleştarea pătimaş’ a braţelor. I-am răsturnat capul pe braţul sting şi i-am acoperit cu sărutări gura, obrajii, ochii, părul. Mi se sbătea ’n braţe ca o pasăre speriată, acoperindu-şî faţa cu mînile, aprinsă ca o văpae, şi tremurătoare ca frunza plopului. Mi-a fulgerat apoi prin minte toată brutalitatea purtării mele şi am început a-i săruta mîinile, murmurînd între două sărutări: — Iartă-mă, iartă-mă ! Petalele trandafirului din piept, rupte ’n strînsoarea desmierdăriî, picurau pe nisip, însîngerîndu-1. In jurul nostru linişte ca ’n vrăjile basmelor şi din spre luncă adia un miros îmbătător de fîn cosit. Grădina visa ’n umbra prelungă a copacilor. S’a uitat la mine lung, şi ’n ochii ei dormîau visuri de iubire. S’a smuls apoi din mîinile mele şi a fugit spre poartă în- 98 C. SANDU tr’un foşnet de rochii ce semăna cu fîlfîitul unor aripi... * * * Trecuseră şase luni dela despărţirea noastră. Eram pe Calea Victoriei, în faţa Teatrului Naţional, cînd mă pomenesc cu un coleg întors din vacanţa Crăciunului, petrecută la Iaşi. — Complimente de la d-şoara Pădureanu. Ei, ştii: s’a logodit cu un locotenent de roşiori... Salve! Par’că mi-ar fi dat cine-va o lovitură mişelească. îmi venia să alerg după el, să-l scutur de gulerul hainei, să-i arunc în faţă o obrăznicie. Pe stradă lumea forfotia ’n toate părţile şi trăsurile treceau în goana cailor cu un huruit înfundat, ce-mi răspundea ’n cap. îmi juca ’naintea ochilor o figură de ofiţer spilcuit, maimuţărit, cu surîs studiat la o-glindă, cu sfîrcul mustăţei arcuit ca un cioc de papagal. M’am oprit într’un colţ de stradă, pe înserate, în bătaia rece a crivăţului. POVESTE 99 Pe lîngă mine zorîau oameni şi femei şi mi se părea că fie-care ’mi-aruncă din fugă un zîmbet răutăcios. Mă uitam în neştire înaintea mea, dar vederile mi se ’mpăien-jeniseră de lacrămi. Aşa trebue să fie un om care, întorcîndu-se dintr’o călătorie îndepărtată, află la gară că-i arde casa. Cît aş fi dat atunci să fi putut şterge amintirea momentelor petrecute cu ea ’n fundul grădinii noastre de la ţară !* Mi se părea că sufletul meu e sdrobit, nimicit, întocmai ca o floare ce se desprinde de la pieptul unei fete într’o sală de bal, spre a fi călcată, strivită ’n picioarele perechilor fericite... Acum, cînd mă gîndesc la această parte a vieţii mele, am sensaţia de uşurare a unui om ce a isbutit să scape dintr’un torent, pină a nu ajunge în vre-o viitoare». In faţa Opanezului fată, mai povesteşte-ne ceva din vremea răsboiuluî. Ştii tu: cînd cu adăposturile din faţa Opanezului. — Hei, bată-vă norocul de copii, apoi nu v’am tot povestit ? — Nu face nimic, tată. Mal istoriseşte odată, că uite : stăm smirna să te ascultăm. Şi după ce dădu pe gît ultima înghiţitură de cafea, colonelul D.... începu : «Cînd ne-a venit şi nouă rîndul să pornim la răsboiu, eram locotenent în reg. 4 de artilerie din Roman. Doamne, Doamne, ce jălanie prin satele din spre Dunăre, pe unde curgeau oştirile noastre spre Bulgaria! Lume după lume se ţinea pe de marginea oştilor ; ţărani şi ţărance dau de băut ÎN FAŢA OPANEZULUI 101 în răstimpuri soldaţilor şi florile curgeau, plouau pe noi, murind sub picioarele noastre în pulberea drumului mare. Şi’n tactul muzicilor ce nu mai conteniau, voinicii noştri, furaţi de marşurile fanfarelor, mergeau sub steagurile fîlfîitoare «să se spurce la sînge». Am trecut Dunărea în ziua de Sf. Ilie şi abia sosisem în satul Kalisovatz, cînd am primit ordin să mă despart cu 'secţia mea de baterie şi să plec la Riben, un sat ascuns într’o vîlcea care da ’n matca Vidului, adăpostit la miază-noapte şi la miază-zi de două dealuri. Pe dealul dinspre miază-zi erau cîte-va escadroane risipite ’n avant-posturî sub comanda maiorului T....; pe dealul dinspre miază-noapte am ridicat eu cu batalionul de dorobanţi al maiorului G... reduta Griben. Qpanezul era spre miază-zi, pe un gurguiu de deal, dar pănă la această întărire vrăjmaşă trebuia să urci două dealuri tăiate de o vale ’n care era satul Kaciamunica. La dreapta noastră era apa Vidului; şi cam la stînga ’n fund: Plevna, Bucovul ; iar dincolo de ele, armatele ruseşti. 102 C. SANDU La cîte-va zile după sosirea mea la Ri-ben, mă pomenesc cu căpitanul B... — comandantul bateriei călăreţe din care făceam parte — venind cu cele-l’alte două secţii. Era vorba să atacăm demonstrativ fortificaţiile Opanezului, pentru a atrage în această parte grosul trupelor turceşti din Plevna, înlesnind ast-fel atacul decisiv al acestei din urmă posiţiî şi surprinderea pe la spate, învăluirea trupelor vrăjmaşe amăgite spre Opanez. Şi iată că ’n aceeaşi zi primesc — pe la orele cinci după amiazi — ordin să pornesc şi să aleg pe dealul cel mai apropiat de Opanez o posiţie pentru şase baterii şi să ridic, cu ajutorul unui batalion de vînă-torî ce mi se va pune la disposiţie, adăposturi pentru cele 36 de tunuri ce vor sosi noaptea. Am încălecat pe Derviş, am urcat dealul din faţa Ribenuluî, am trecut printre avant-posturile de cavalerie de pe culmea acelui deal şi am coborît apoi în vale, trecînd prin satul Kaciamunica, părăsit de locuitori. O adunătură de case cu uşile zăvorite, ÎN FAŢA OPANEZULUÎ 103 cu uliţe pustii pe cari doarme pulberea verii. Numai la o casă din marginea satului o pisică miorlăia plîngătoare, rîcîind cu labele la uşă şi strecurîndu-se pe după casă, imediat ce m’a simţit. Şi era atîta jale în acest bocet de pisică flămîndă, părăsită, perdută ’ntr’un sat pustiu în care tăcerea se lasă tot mai grea, tot mai apăsătoare pe suflet! Am urcat cel-lalt deal, pănă ce am zărit forturile Opanezuluî, am ales po-siţia cea mai potrivită şi m’am ascuns în-tr’un tufiş, aşteptînd sosirea vînătorilor. Vedeam Turci furişîndu-se din forturi spre o prisacă din vale, furînd faguri de miere, răsturnînd stupii, fugind apoi cari în torturi, cari spre satul Bivolar, unde-i zăriam îndrăgostindu-se cu Bulgăroaice. Vînătorii sosesc în acest timp şi pun inimoşi mîna pe casmale. După trei cîasurî de muncă, adăposturile au fost gata şi batalionul vînătorilor a plecat, lâsîndu-mă singur în aşteptarea tunurilor şi trupelor de infanterie ce trebuiau să ocupe dealul. * 104 C. SANDU Se înnoptase de mult şi trecui într’un tufiş, trăgînd calul după mine. Pană ’n Opanez — în linie dreaptă — nu era mai mult de trei kilometri. Pe coasta dealului unde mă aflam, erau bostănăriî şi luna ce răsărise de vreme arginta rotunjimile pepenilor înrouraţi. Stăm nemişcat şi puneam din cînd în cînd urechia la pămînt, ascultînd liniştea împietrită ce ’nvăluia împrejurimile. Nu pot zice că ’mi era frică, de oare-ce mă aşteptam dintr’un moment într’altul să auz huruitul înăbuşit al bateriilor şi să văz mijind dorobanţii noştri. Totuşi, singurătatea neţărmurită a locului îngreuia avan mersul timpului şi, de la o vreme, mă surprindeam în faţa unei întrebări ce-mi încurca judecata : — Dar dacă pănă a nu sosi ai noştri, dau ochi cu vre-o patrulă turcească ?! Şi atunci, instinctiv, îmi pipăiam revolverul şi mă uitam la Derviş. Am stat aşa, în tufiş, pănă la miezul nopţii, îndepărtînd cu băgare de seamă cren- ÎN FAŢA OPANEZULUÎ 105 gile ce ’mi ascundeau vederea şi privind, din cînd în cînd, spre Opanez. Şi de-odată aud dinspre Bivolar ţipete şi bocete ca de îngropăciune, înflorind tăcerea ferului nopţii. Apoi ţipetele se înteţesc, sgomotul creşte şi în minutul următor cîte-va case trosnesc în flăcări. Ingemînîndu-se ’n zorul lor de a sbucni în văzduh, limbile de flăcări îşi tremurau prin ferestre para lor roşietică, se întindeau prin podul caselor şi răsăriau apoi prin coperiş, mlădiindu-se ’n vîrtejul arderii, aci scurtîndu-se, aci învolborîndu-se pe deasupra satului şi presărînd scîntei ce sbu-rau ca nişte licurici roşii. Pe după palele de foc luna părea verde, învăluită într’o lumină neobişnuită ce uimîa ochiul, iar la lumina lor zăriam Turci aler-gînd pe uliţî, pierind prin case, ştergîndu-se în umbră cu braţele încărcate de pradă. Şi cînd mî-arunc ochii spre bostânării, ce să vezi?! La cinci-zeci de paşi de mine, Turcii prădau pepenii şi bostanii. In momentul cînd i-am zărit, nu ştiu de am avut vre-un gînd limpede ’n cap ; după 106 C. SANDU cîte-va clipite numai am simţit inima zvîc-nind nebună ’n coşul pieptului şi îngreu-iarea tîmplelor de sîngele svîrlit de ea cu putere. Mi-am scos revolverul din toc, strîngîndu-î straşnic minerul, şi ’n clipa aceea un gînd mi-a răsărit în creer, cu o luciditate spăi-mîntătoare: — Dacă Derviş nechîază, sînt perdut! M’am apropiat de cal şi am început a’l mîngîia pe ochi ca pe-un frate de cruce, şoptindu-î nu mai ţiu minte ce, ştergîndu-î fruntea, sărutîndu-i coama, rugîndu-mă ca la D-zeu. Toată viaţa mea se concentrase în acest act ce cumpănîa în el zilele unui om. Fugarul îşi ciulîa nervos urechile, întorcea capul de unde venîa sgomotul şi se uita la mine cu ochii luî de dobitoc înţelept şi duios — ai fi zis că pricepe şi el apropierea morţii, acest fîlfîit de aripă nevăzută pe care ’1 simţim nu cu urechia, ci cu alt simţ mai subtil, mai delicat ca cea mai fină ureche. Şi în tufişul în care ne ascunseserăm, eu ÎN FAŢA OPANEZULUÎ 107 şi Derviş stăm nemişcaţi, încremeniţi, — două trupuri înfiorate de acelaş fior, două suflete în pragul peirii, înţelegîndu-se în limba negrăită a momentelor pline de misterul morţii. Am stat aşa, plutind între viaţă şi moarte păn’ la 21j2 noaptea, cînd patrulele turceşti s’au retras spre forturi. Am eşit atunci din tufiş, m’am uitat cu * băgare de seamă prin prejur, am încălecat pe cal şi i-am coprins coama cu amîndouă mîinile, lungindu-i-mă pe greabăn. Ajuns în Kaciamunica, am răsuflat puţin, am tras urechile calului, i-am şters ochii, l’am adăpat şi am început a urca dealul pe a cărei culme erau avant-posturile de cavalerie. Pe la jumătatea coastei, auz un glonţ şuerîndu-mi pe la ureche şi, mai în acelaş timp, o bubuitură de puşcă. Am crezut dintru’ntîi că vre-o santinelă a tras foc, năzărindu-i-se vre-o arătare ’n vale, dar, pocnetele de puşcă îndesindu-se şi gloanţele sbîrniind numai pe lîngă mine, am văzut că în mine trag soldaţii noştri. 108 C. SANDU Am oprit calu ’n loc şi am strigat ,cît am putut: — Nu trage sentinelă. Sînt Romîn... Locotenentul D... Vocea mea fu acoperită de două tocuri. Ce să fac? Să fi urcat înainte, eram ucis. Am legat calul de un copac, la umbră, şi am început a mă tîrî pe pîntece. Pe deasupra mea sbura cînd şi cînd cîte-un glonţ şi căluţul părăsit necheza de-mi rupea inima. In nechezatul lui era o mustrare, mustrarea tovarăşului ce te-a scăpat de moarte şi pe care tu-1 părăseşti, orbit de egoism brutal, stă-pînit de gîndul de a te salva pe tine mal întîi. înaintam cu greu, căci pajiştea era udă de rouă. Mi s’a părut că aud sgomot de voci şi zîngăniri de săbii şi, după cît-va timp, o voce prelungă, înfiorătoare, sparge tăcerea nopţeî: — Cineee-î ? — Ofiţer romîn. O patrulă coboară pănă la mine, mă recunoaşte, vine cu mine pănă unde-mi legasem calul şi intru în lagărul romînesc. ÎN FAŢA OPANEZULUÎ 109 Atacul demonstrativ fusese revocat şi eu fusesem uitat. Mi se părea că viu dintr’o călătorie îndepărtată care-mi sdrobise mădularele şi încordările chinuitoare prin care trecusem în noaptea ceea s’au topit curînd în somnul adînc ce m’a trîntit în cort, îmbrăcat, echipat în ţinută de campanie»... Ea Paşti. — Ninsoare de flori pe cireşi. Satul cu căsuţele lui văruite de curînd are ceva din drăgălăşia unei fete mari ce ’şi aşteaptă peţitorii. Rîde cîmpu ’ntreg sub desmierdarea soarelui, iar ciocârliile, ameţite de seninul în-nălţimilor, ciripesc visuri de tinereţe. Pădurea chiamă ’n freamăt lăutarii ei primăvărateci, iar prin umbra călduţă a tufişurilor viorelele, fermecate de ispita soarelui, surîd cum surîde întîîul vis de iubire în inima unei fecioare. Prinşi pe după gît, flăcăii joacă brîul mare ’n bătătura crîşmei, frămîntînd pă-mîntu ’ntr’o tropăitură soră cu ritmul cobzei ; iar fetele, strînse mai la o parte ca un roiu de albine, îşi spun nimicuri drăgălaşe, FUGARII 111 rîzînd pe înfundate. Cămăşile lor de bo-rangic, înecate ’n fluturi, prind razele din soare, le frîng- în loc si le mărită ’ntr’o strălucire ce-ţi ia ochii. Sub nucul bătrîn ce strejueşte hora, un flăcău şi-o fată îşi fac de vorbă cu o batistă tivită cu un fir de mărgele albe ca spuma laptelui. * * * 4 La Rusalii. — Grădinile răsuflă mirezme îmbătătoare, casele sunt împodobite cu pelin. Pomii tremură, cînd şi cînd, înfioraţi de o adiere uşoară ca o desmierdare. Şi numai stelele — ochii de aur ai nopţii — ve-ghiază asupra sufletelor. O arătare de tinereţe se furişează ’ntr’o grădină din marginea satului, iar din şanţul grădinii răsare un trup de voinic. — Haide! ...Au eşit în cîmp printre voiurile de grîu. Supt o muchie de mal un cal înşăuat şi un voinic. — Noroc să vă dea Dumnezeu, vere ! — Amin, vericule ! J12 C. SANDU S’a aruncat flăcăul în şa, prinzînd în braţe podoaba vieţii luî întregi. Părtaşul hoţiei s’a băgat afund, cît te-aî şterge la un ochiu. — Hi, murguleţ! Căluţul săgetat duşmăneşte ’şi-a fluturat coama şi a pornit furtunatec, spulberînd pulberea drumului şi învîrtejind gură de vînt răcoritor pe lîngă urechile fugarilor... Louisette «Of hate comes death; but of the innocent love, even in death, springs life that wears the laurel crown.» (H. Morley). In· Franţa fie-ce comună, fie-ce cătun prăsnuesc un sfînt sau o sfîntă oarecare din calendar şi, cu prilejul acesta, locuitorii închină cîte un pahar mai mult ' pentru slăvirea zeului Bachus, iar tineretul se prinde ’n braţe şi joacă pănă ’n răvăr-satul zorilor. S’au îndrăgostit la o sărbătoare de acestea. — .Domnişoara joacă? — Da, domnule ! O fetiţă de 16 ani, supţiratecă, oacheşă, cu trei garofiţe prinse ?n păr şi c’o crenguţă de liliac la piept — ea însăşi o floare 8 114 C. SANDU superbă, deschisă ’n splendoarea unei dimineţi de Mai. I-a petrecut braţul pe după talie, furînd’o în plutirea legănată a unui vals, simţind-o cum curge ’n ritmul jocului, uşoară ca un fulg de zăpadă, învolburîndu-şi la fie-ce ocol rochia-î albă ce trăda în cuta graţioasă a unei mlădieri tot farmecul indescriptibil al unei mişcări femenine. Şi din seara aceea o scăpărare de tinereţe le-a aprins sufletele, o adiere de fericire le flutura la căpătîi, adormindu-î pe un strat de trandafir, înseninîndu-le visurile. Din seara aceea copila’şi prindea cîte-o floare ’n cosiţă, căci floarea poate e cel mai frumos simbol al iubirii, un leagăn de petale fragede şi mătăsoase, înăuntrul cărora se armonisează, se topesc două sexe pentru zămislirea unui rod... Ştiu eu un tufiş de liliac care v’ar putea povesti multe despre această dragoste, dar astăzi tufişul e părăsit, căci voinicul e dus la oaste de mai bine de doi ani de zile si fata nu mai cîntă, ca altă dată, si nu’si mai prinde flori în cosiţă, ci stă perdută LOUISETTE 115 _ pe gînduri în fie-care seară, întrebînd stelele, şoptind vorbe de dor vîntului drumeţ, adormind mîngîiată de o nădejde ce nu se deslipeşte de căpătîiul ei; «mîine, mîine, trebue să’mi vie o scrisoare de la el.» * î}c % In capul gol. sprijinită de balustrada scării din dosul casei, Louisette îşi streju-eşte cu podul palmei privirea ce străbate întinsul legănat al semănăturilor printre cari se desluşeşte un brîu de drumeac ce se perder în fund, în mirajul razelor. Şi de-odată inima începe a-î svîcni în piept: factorul. Intr’o bluză albastră ce-î cade pîn’ la genunchi, în cap c’o pălărie de pae pe a cărei panglică stă scris «Posta», moş Ro-bert, factorul a trei sate, înaintează prin pulberea drumului, săltindu’şî din cînd în cînd pe umăr gianta plină de scrisori — hîrtiuţe în cari punem ceva din sufletele noastre şi .cari sboară apoi în cele patru vînturi, împrăştiind în inimi seninul bucuriilor neţărmurite sau tristeţa perderilor dureroase... 116 C. SANDU — Am ceva, moş Robert? — Aî, domnişoaro ; ai, porumbiţo... O scrisorică de la voinicul ce se topeşte de dragul dumitale. Şi moş Robert, glumeţ ca 'n tot-d’auna, clipeşte şiret din ochi, îşi trece mîneca bluzei peste iruntea-î brobonată de sudoare şi scotoceşte ’n giantă. ;— Mulţumesc, moş Robert! Iar fata fuge ’ntr’un suflet acasă, se furişează ’n odae şi, tremurînd ca ’n scutu-rătura frigurilor, deschide — sărutîndu-1 cu drag— plicul ce-î aduce vestea atît de mult dorită : Dulcea mea Isette, Nu ţi-am scris cam de mult, căci am tot aşteptat să-ţi trimit o ştire ’mbucurătoare : de azi înnainte Henry al tău e sergent în regimentid 2 de geniu, secţia minelor. Cu cîtă bucurie aş fi vrut să sbor spre tine şi cu cîtă nerăbdare înumăr zilele pînă la permisia ce mi se va da de Rusalii! Veşnic mă gîndesc la Isette a mea şi ’n fie-care seară îi trimet sărutarea care s’o adoarmă fericită. M'am gîndit, dulcea mea rîndunică, să ne LOUISETTE 117 logodim cînd voi veni în permisie şi de sigur părinţii noştri nu vor face nici o împotrivire. ... Sînt nevoit să ’nchei scrisoarea, căci cornistul sună «eşirea la cîmp» şi nu mă rabdă inima să aştept până diseară. Sărut cu drag ochii tăi frumoşi şi te strîng la piept cu dor, comoara mea nepreţuită... Henry. Ca pe cărbuni aprinşi a stat copila până la cină, pipăind din cînd în cînd, pe furiş, scrisoarea ascunsă ’n sîn, scrisoarea ce-i zăpăcîa capul şi-i ardea pieptul. Dar cînd bătrînii sorbeau cafeaua lor obişnuită, ea s’a strecurat ca o pisică ’n fundul grădinii şi ochii ei înrouraţi în lacrimi de fericire fugiau din nou pe rîndu-rile iubitului înstreinat... Prin copaci păsările aţipeau în primul somn de cu seară şi brazdele de fîn cosit îmbălsămau văzduhul, iar lanurile de grîu încremeniseră în farmecul serii, ca o apă de smarald închegată, ca în basme, de vre-o vrăjitoare. Şi fata nu mai ştia pe ce lume trăeşte. lntr’un castan gîngura o pereche de po- 118 C. SANDU rumbei şi ’n luncă se întinsese zaiafet de greeri sgomotoşi, iar peste sat plutîa armonia serilor frumoase de Maiu ce turbură sufletele. ... Şi ’ntr’un tîrziu, s’a rupt din vraja ce-î aromise fiinţa şi — pornind spre casă — a trimis cu amîndouă mîinile un sărut dornic pe aripa umedă a Amurgului, încărcat de mirezmele cîmpului: —■ Ob ! Henry ! Henry ! Dulcele meu Henry ! * * Cînd joc cu iubitul la balul din sat JRămîn toţi flăcăii cu ochii la noi,, Iar fetele strînse în colţ, ca un roi, Şoptesc între ele şi ’n ciudă se sbat, Cînd prinşi braţe’n braţe, frumoşi amîndoî, Plutim ca ’n poveste la balul din sat. Era un cîntec împletit din dor şi Loui-sette îl fredona învîrtindu-se prin casă ca o albină, deretecînd, scuturînd, aşezînd fie-ce lucru la locul lui, mutînd o cadră ce nu i se părea bine aşezată, udînd o glastră ’n care se deschidea o floare delicată ca un suflet de fecioară neprihănită, trepădînd din casă la fîntînă şi ’ndărăt, zorită să facă LOUISETTE 119 toată casa ca oglinda, căci pănă la Rusalii mai erau două zile. Şi fetiţa robotîa harnică, sprintenă, veselă ca ’n ajunul unei zile mari în care ajungem la răspîntia vieţii, în care farmecul visurilor ce ne leagănă tinereţea capătă o nuanţă de fericire intensă... ...Cînd joc cu iubitul la balul din sat Rămîn toţi flăcăii cu ochii la noi Şi fetele... 4 — Louisette ! — Ce-î, mamă? — Ia vino puţin încoace... Vezi, fata mea, ce mai spune jurnalul, că n’ara ochelarii la mine. Un titlu mare peste pagina ’ntîia i-ă atras atenţia şi copila s’a îngălbenit de-o-dată la faţă, ca şi cum inima i s'ar fi golit subit de sînge, fulgerată de una din acele presimţiri de nenorocire care ne surprind fără să ştim cum, paralizîndu-ne graiul, suspendînd pentru o fracţiune de secundă funcţionarea mecanismului delicat şi complicat al fiinţei noastre. — Da’ ce-aî, Louisette ? 120 C. SANDU Petrecînd cu ochii titlul fie-cărui articol, copila întorcea paginile gazetei, înfrigurată, sguduită din tălpi în creştet de-un fior ce-î aluneca de-a lungul spinării, îngheţînd-o. Şi după cîte-va clipite şi-a pironit privirea într’un loc al jurnalului, mîncînd din ochi rîndurile aruncate din fugă la « Ultima oră», în toată brutalitatea unui fapt divers, ecou al hazardului crud care nu cunoaşte legi: «Nenorocirea din V... — O echipă de 10 soldaţi din regimentul 2 de geniu cu garnizoana în V... prepara erî o mină în poligonul de experienţe afectat acelui regiment. Lucrările terminate, oamenii se îndreptau spre cazarmă. Dar n’apucaseră a face zece paşi, cînd o formidalâ explozie detună în locul unde era mina. Trei soldaţi şi sergentul ce-i comanda au fost culcaţi la pămînt. Restul soldaţilor a fugit să dea de ştire ofiţerilor. i\jutoarele trimise ’n grabă au transportat în trăsura de ambulanţă pe cei patru oameni, mutilaţi în mod oribil. Soldatul Charles Meunier a murit pe drum. Starea celor l’alţi e cît se poate de gravă. LOUISETTE 121 S’a ordonat o anchetă spre a se constata cauzele acestei nenorociri. Vom reveni mîîne cu amănunte culese la faţa locului». iar mai jos, în trei rîndurî tipărite cu litere groase : «Ni se telegrafiază în ultimul moment că sergentul Henry Savard, rănit la explosia minei din poligonul reg. 2 de geniu din V.., a expirat în dureri îngrozitoare» . 4 Un ţipăt înfiorător i-a isbucnit din piept, un ţipăt ascuţit în care piere un, suflet, — şi copila s’a prăbuşit la pămînt, mototolind în mînuţa-i frumoasă jurnalul care-a logo-dit’o, prin moarte, cu Henry al ei... Şargul e dăduserăm în vorbă despre cai. — Hei, măi băeţi, să vă spun şi eu ceva despre Şargu’ meu, oftă Calomfir, cel mai voinic şi cel mai cura-gios dintre noi. «II luasem de la un ţigan — cam hoţ de cai de felul lui — şi’i pusesem numele Şargu’. Cînd aveam nevoe să mă reped undeva, puneam şaua pe el şi fulgeram în trap întins prin noaptea cea mai întunecoasă, iar cînd se zoria de ziuă, eram în curte şi ’mi sculam argăţimea: — Sus, băeţi, c’a intrat alba ’n sat! Intr’o Sîmbătă seara (ţiu minte ca acum) pornesc tot aşa cu Şargu’ meu sprintenel, să’mî tocmesc lume pentru maşinile de treerat. ŞARGUL 123 Se cam svonise ’n sat că es hoţii la drumul mare şi jefuesc pe cîţi îi întîlnesc, clar, cum era lună, nu prea credeam să dau ochi cu asemenea prieteni. Mergeam în trap obişnuit şi ’mi răco-riarn sufletul în splendoarea unei nopţi de August. Luceafăiul de seară licărîa ’n seninul nopţii, luptînd în marea de argint topit ce se revărsa din lună, iar rariţele abia se săltau în pragul răsăritului. în dreapta, dealuri pline de holde se revărsau ca nişte uriaşe valuri de pămînt, iar în stînga pădurea visa pe coasta dealului a cărui creastă se desluşîa lămurită, uşoară, fină ca o dantelă măiastră. Din cînd în cînd treceam pe lîngă lanuri de porumb. Umbrele ciocanilor se ’n-doiau pe muşuroae ca nişte şerpi întunecaţi, iar frunzele uscate de seceta verii fî-şîiau din timp în timp, sunînd în liniştea nopţii ca o stingere de fanfară îndepărtată. Lăsasem frîul slobod, spre a’mî răsuci o ţigară şi n’apucasem a mi-o aprinde, cînd văd pe Şargu’ meu ciulindu’şi urechile şi sforăind. 124 C. SANDU Cînd mi-arunc ochii ’naiote, ce să văz ? La zece paşi de mine trei găligani călări răsăriseră din porumb şi’mî aţineau calea : —- Stăî, boerule ! In momentele acelea aş fi vrut să mă salt cu Şargu ’n sus şi să cad apoi peste ei, luîndu-î în copitele calului, făcîndu-î una cu pămîntul. Ţiu minte că nici o clipă nu ’mi-a trecut prin cap că viaţa mea e ’n primejdie. Tot sîngele ’mi năvălise la cap şi gîndul meu era la cal : nu’l dau pe Şargu’ nici mort ! Mi-am scos revolverul din toc şi i-am tras cocosul: — De nu vă daţi în lături, vă ’mpuşc ca pe cîini. — Hehei! S’a ’nfuriat boerul nostru. Ia stai puţin, boerule, să te isbesc un’ţî-a pus popa miru’. Şi unul din ei înaintează spre mine cu ciomagul ridicat; cei l’alţi dau să mă ’n-conjoare. Am tras două focuri de revolver şi am înfipt pintenii ’n deşerturile calului: — Hi, Şargule ! Căluţu-a pus capu ’n piept şi răsuflînd SÂRGUL 125 pe nări ca o scorpie furioasă, s’a repezit ca o furtună. — Pe el, măi! Atît am auzit, căci Şargu’ s’aşternuse drumului ca un balaur înfuriat. In momentele acelea simţiam că toată viaţa mea e cumpănită şi numai Şargu’ mi-o poate scăpa. Simţiam că crescusem pe cal, eram una cu el, trupul meu îmbucat cu al lui, formînd o singură masă de muşchi încordaţi. Copitele calului răpăiau ca o descărcă-tură de puşti şi praful ridicat de ele plutia în urma mea ca un nor alburiu. Am auzit două detunături de puşcă, dar de departe de tot. Cînd am ajuns în oraş, Şargu’ era numai apă. * * * Trecuse un an la mijloc. Pe cîţi-va proprietari de prin împrejurimi îi călcaseră hoţii şi ’mi venise mie de mai multe ori pe la ureche, că un hoţ de cai vestit pusese ochii pe Şargu’ meu. Intr’o noapte, mă scol să văd ce mai e 126 C. SANDU pe afară. Cînd să’mi trag· cişmele ’n picioare, gardianul îmi bate ’n giam. — Ce-î, mă! — Boerule, nu-î lucru curat. Mai ’dinea-orî trecu unu’ călare pe aci în fuga marc, de scăpărau schînteî în urma copitelor şi cîiniî bat la poartă nevoie mare. — Stai că es şi eu acum. M’am dat după un plop bătrîn din faţa casei şi am stat la pîndă, cam cît ai număra pin’ la o sută. Mi s’a părut, într’un timp, că zăresc o umbră strecurîndu-se în grajd. Am stat lipit de pom, nemişcat, înţepenit ca o proptea puternică. începuse inima să’mî svîcnească. Prin prejur, linişte. Nici frunza plopului nu se mişca. Cîiniî par’că intraseră în pămînt. Şi de-o-dată aud pe Şargu’ ne-chezînd. Ne-am repezit (eu şi cu gardianul) ca scoşi din minţi. — Aţii cu ciomagu, mă Ioane! Am intrat în grajd. Hoţul nu se simţia nicăiri. Dar gardianul: ŞARGUL 127 — Boerule, e ’n stănogu din fund... numai ochiî-i sticlesc în cap, ca la draci. Şi pană să mîntue el vorba, aud iar pe Şargu’ nechezînd şi nechezatul lui se schimbă curînd într’un gîlgîit de sînge : hoţul tăiase beregata calului. Par’că mi-ar fi tăiat mie gîtul. Nechezatul calului se îneca în hîrcîitul morţii şi hîrcîitul acesta îmi rupea inima. Ca o jîganie spurcată, hoţul da să se strecoare pe uşă, M’am proptit în faţa lui, coprinzîndu-î grumazul cu mîinile. Hoţul se şi pregătia să mă înjunghie, dar gardianul îl coprinsese de mijloc pe la spate şi-î da cu genunchiul să-i frîngă şalele. — Lasă-1 Ioane, numai să’î iei cuţitul din mină. I-a apucat cu amîndouă manele braţul drept şi ’l-a muşcat de mînă cu turbare. Cuţitul a căzut jos din mîna însîngerată. — Ah ! Cîine, m’ai mîncat fript! Atît a mai putut zice hoţul, căci mîinile mele i se încleştaseră pe gît şi-l strîngeau ca un ceatlău îngrozitor. 128 C. SANDU Aveam conştiinţa limpede că ţin în puterea mea o fiară spurcată, pe care trebue s’o prăpădesc. Strîngeam cu furie, cu putere, o putere de care mă miram eu însu’mi. Simţeam că’mi curge ’n vine sînge de uriaş şi de «sfarmă-pietre ». Gardianul încremenise mai la o parte, cu cuţitul hoţului în mînă. Aveam în clipele acelea o senzaţie curioasă de tot: un sentiment de mîndrie, de superioritate, de încredere în viaţă, ceva din pornirea unei fiare înzestrate cu muşchi puternici şi cu colţi ascuţiţi. Cînd mî-am descleştat degetele de pe grumazul hoţului, acesta a căzut buştean la pămînt. Am aşteptat pînă ce s’au revărsat zorile, şi am plecat să dau de ştire la sub-prefectură. Poala cerului se rumenîa spre răsărit şi pe cîmp plutîau primii fiori înviorători ai dimineţii. Stelele pălîau în albastrul întunecat al cerului şi crestele dealurilor se limpeziau din nelămuritul crepusculul. ŞARGTJL 129 Cocoşii din sat cucurigau voioşi şi din marea de jăratec licăritor ce’necase răsăritul, soarele se ridica încet încet, maestos, înflăcărat, uriaş, curat ca’n primele începuturi ale lumii. M’am închinat după obiceiul bătrînesc la sfîntul soare care coace holdele, înfloreşte florile, aprinde în noi flacăra bărbăţiei. Mă simţeam uşor la trup şi aveam seninătatea de suflet a unui om ce a scăpat pe ai săi de o dihanie spurcată...» Florica fn învîrtirea-i fulgerătoare tromba fură snopii de grîu, îi sdrumecă şi’i aruncă ’n măruntaiele batozei. Din cînd în cînd scrîşneşte şi urlă ca o fiară întărîtată şi atunci logofătul Iorgu se ’ncruntă la cei ce bagă la val: — Resfiraţi bine snopii, măi ! Pe sub bordul răsfrînt al pălăriei, aşezată cam pe sprinceana dreaptă, privirea scăpărătoare a logofătului de moşie lunecă iute ca o săgeată, ameninţătoare ca un tăiş de oţel. Si oamenii adunaţi la «maşină» mun-cesc de se spetesc, căci ochiul ager al lui Iorgu vede peste tot locul, iar cravaşa ce poartă vecinie la cismă croeşte pănă dă sîngele. FLORICA. 131 Dar ochii lui stăruesc mai mult asupra uneia din deslegătoare : Florica Pahonţu-lui. Sub cămăşuţa de pînză ’n patru iţe, i se ghicesc gurguiele sinilor rotunzi, iar mişcarea ne ’ncetatâ a trupului descoperă frumuseţea formelor ei fecioreşti. Munceşte fără preget şi nu-şi ridică de loc ochii din pămînt, căci simte pironită asupra ei privirea piezişă, hoţească, ispititoare a logo-fătului. Şi ’n huetul batozei ce mistue munca atîtor braţe, gîndul copilei se turbură de o amintire. I-a răsărit într’o seară ca din pămînt, drept în faţa ei: — Da ’ncotro, Florico ? — Ia acasă, boierule! — Mai stai niţel, să-ţi spui două vorbe. — Aş... Nu, că m’aşteaptă mama. Şi inima copilei se strînsese de frică, iar ochii ei privîau în fundul drumului prăfuit de printre ţarinele peste cari începuse a pluti Amurgul. Dar logofătul o şi apucase de mînă: — Ei ! Stai niţel, că doar n’o fi foc !.. 132 C. SANDU Ti ! Ce ochi de şerpoaică mai ai!... Ce-a fost frumos nu ’mi-a scăpat; nici tu nu-mi scapi, fetiţo ! Florica tremura vargă şi ochii începuseră a i se ’nroura de lacrămi, iar căpşorul minunat, înecat în plete curgătoare, i se ’nclina încet-încet pe umăr, cum se ’nclină o floare la suflarea vîntului de seară... — Dă-mi drumu’, boierule ! — Las’ că nu te mănînc, sălbateco! Şi logofătul dă s’o sărute. S’a smuncit din mîna lui cu toată vigoarea şi iuţeala unei căprioare speriate, fugind într’un suflet pănă ’n marginea satului. Şi de atunci ameninţarea lui Iorgu îi sună mereu în urechi: — Ce-a fost frumos nu ’mi-a scăpat; nici tu nu-mi scapi, fetiţo ! Iar cuvintele acestea îi sfredelesc inima ca un fier roşit în foc... ... Soarele rîde în răscrucile cerului... Valuri-valuri joacă pe lanurile ’ndepărtate răsfrîngerea razelor lui dogoritoare... Un nor strălucitor ca zăpada coprinde un partal FLORICA 133 de cer. Ţi se pare un munte fantastic de strălucire orbitoare, ceva dintr’o apoteoză dumnezeiască... —■ Svîrle, măăă ! Şi snopii curg, curg ca aurul ; iar batoza urlă şi desbăşcălueşte în vînturile-i puternice boabele ce vor pleca mîine-poi-mîine peste nouă mări şi nouă ţări. Femeile rînduite în dosul maşineî abia mijesc în viscolul de pleavă măruntă, iar palele de pae curg ca un şiroi de chihli-bar, curat ca lumina soarelui. — Aide, faa ! Nu-i mai tace gura logofătului Iorgu, şi vocea lui bagă fiori în oase. De trei ori s’a dat jos de pe batoză şi iar s’a urcat. Ii clocoteşte ’n vine o dorinţă sălbatică şi n’are astîmpăr. De la un timp, maşinistul dă presiune şi mai mare la vapor. Vîjîie cureaua şi merg roatele ca vîntul turbat. Nu se mai aude nici un glas de om ; chiar glasul logofătului a amuţit, căci torentul energiei uimitoare ce se revarsă în aceste momente atrage în vîrtejul lui pe toată lumea, şi 134 C. SANDU logofătul s’a băgat la val. E o luptă crâncenă între puterea năprasnică a aburului şi puterea atîtor braţe de oameni. Dudue pămîntul de sbuciumul batozei... Din cînd în cînd boabe răsleţe, svîrlite de şinile tobei, isbesc ca nişte alice ’n obrajii coşarilor. Şuvoae curg grăunţele ’n saci... Tîrîşurile de pae se îndesesc.. Vînturătoarea hurue ca o trăsură. ... Şi ’n văzduh i-atîta splendoare, dar cine stă să se uite la ea ? Mîînile apucă, aruncă, învîrtesc, ţin, ridică; vinele se umflă, muşchii se împietresc, sudorile curg pe frunţi, se preling pe sprîncene, scapătă ’n ochi, ajung pe buze unde li se simte sărătura, sîngele fierbe şi inima bate nebună... Intr’un tîrziu, logofătul Iorgu ese de la val şi, după ce mai răsuflă o leacă : — Florico, ia du-te tu păn’ la curte şi adu’mî catastivul de zile. Fata s’a coborît de pe batoză, s’a scuturat de frînturile de spice ce i se furişaseră pe supt cămaşă şi a pornit spre curtea boerească... FLORICA 135 — Ai auzit, lele Smarando ? — Ce păcatele s'auz, fa Ilinco ? — Auzi că cică şi-ar fi bătut joc logofătul Iorgu de fata Pahonţuluî... — Păi cum, fa... Aşa am auzit şi eu... Mititica! de aia nu se mai vede ea nicăieri. I-o fi ruşine să mai scoată capu’n lume. — Vai, fa lele Smarando, ce şarpe 1 Mîn-ca-l’ar viermii ăi neadormiţi de logofăt spurcat! — Să-l trăsnească sfîntul llie, fa fetico... ce foc pe alde bletu’ PahonţuL — Ba să mai zici! Ce păcat, Doamne, pe bieţii oameni!... Apoi, te las sănătoasă, lele Smarando! — Mergi sănătoşică, Ilincuţo. Şi păn’ a nu se despărţi, vecinile clatină din cap, ducîndu-şi cîte o mină la gură în semn de mirare şi de groază. Gurile satului macină, care cum se pricepe: «Auzi, d-ta, surată!» — «Ba să zici, cumătră!» — «Nu l’ar mai răbda ăl de sus!» — «Mititica!». Şi valul vorbelor porneşte ’n tot satul şi vestea rea ajunge mai Iute ca glonţul. 136 C. SANDU Ci ’n vremea asta, Florica Pahonţuluî, zăcea în pat. Chiar în ziua nenorocirii a sosit acasă, galbenă ca fiartă ’n ciară. I se tăîaseră puterile şi înfrigurată: — Mamă, dâ’mî niţică apă, că mi-e rău! A căzut apoi în pat, clănţănind din dinţi. Baba Cerchiia i-a descîntat de deochi, i-a descîntat de spaimă şi i-a dat să bea apă în care au sfîrîit doi-treî tăciuni. Dar fata ardea şi se svîrcolîa şi svîrlea ţolul după ea; şi vorbîa ’ntr'aiurea: «Săriţi!... Mamă!.. Logofătul, mă mănîncălogofătul!..» Şi biata Catrina Pahonţu pricepu ce are fata ei pe suflet şi nu ştia cum s’o mai ia cu vorba: «Taci, Florico, mamă ! Taci şi dormi, sufleţelule... că uite, ai să te faci bine şi avem să mergem la tîrg...» Dar boala se ţinea scaiu. Numai seara o mai răcorea şi atunci gîndul nenorocirii ce-o lovise îi seca sufletul de jale. Lacrimi ferbinţi îi curgeau pe obraji, înnodîndu-i-se supt bărbie, şi cu capu ’n pernă, copila suspina înăbuşit : — Ah ! Doamne... Doamne, nenorocita de mine ! FL O RI CA 137 Şi iar sbucnea în hohote de plîns ce’i rupeaü inima. Dar de la o vreme, a dat Dumnezeii de s’a mai răcorit copila. Şi lacrimi nu-î mai curgeaü pe obraji, iar faţa suptă de boală se liniştise ca un chip de sfîntă. Ochii duşi în fundul capului, sgăuraţi, privïaü veşnic pe fereastră şi nici un oftat nu mai eşia din pieptul în care singera o inimă de fată nenorocită. Ci numa ’ntr’o sară, copila s’a lipit sfioasă de mama ei: — Uite, mamă, Craiü-noü ! Iar bătrîna, să mai veselească inima fetii, a început să bată din palme cum fac copii. Uuu! Craiü-noü! Sănătoşi ne-aî găsit, Sănătoşi să ne laşi ! — Mamă dragă, n’am văzut asa frumos Craiü-noü ! — Las’ c’o să mai vezi, Florico ! In seninul albastru, Craiü-noü părea o frîntură de verigă subţire suflată cu argint... — Frumoasă-i, Doamne, lumea ! Şi, acoperindu’şi faţa cu mîinile, copila 138 C. SANDU s’a rezemat de uşorul uşei, rupîndu’şi pîeptu’n hohote de plîns de ’ngropăciune... Undele apei se fugăresc la vale, cipciind pe la coturî. Sălcii bătrîne îşi pleacă buchete de ramuri ce stau de vorbă cu apele călătoare. Intunerec... N’o vezi pănă ’n malul cel-l’alt, dar o simţi cum curge liniştită, nepăsătoare. Aşa-î gîrla. Florica vîsleşte pe ’ntinsul ei... Cîte-un peşte se bate la adîncuri şi turbură liniştea nopţii... Copila s’a oprit... Puterea apei îi duce luntrea la vale... Vîsla cade din manile ce tremură... Se ridică ’n picioare şi ’şi face cruce. — Doamne, ai îndurare de o nenorocită !... Oglinda întunecoasă a apelor călătoare se sparge cît ai clipi din ochi şi apele călătoresc mai departe, liniştite, nepăsătoare... ... Doar pe la coturî le mai auzi cipciind... O dragoste «Xu’nţelegî că-i tot aceea «De te razămî pe o umbră «Sau de crezi ce-a zis femeea?» M. Eminescu. ^emeea ? !.. îmi vine une-ori a crede 1|p^ că nici Dumnezeu n’a fost în stare ^ ^ normală cînd a pus pe Eva alături de Adam. Cine nu’şi poate închipui ispita, uite-se la femee, la ori-care femee. Observaţi bine această păpuşă însufleţită care trăeşte numai pentru şi prin dantele şi par-fumurî. Pe stradă o vezi, îmbrăcată ’n rochie turnată pe trup, rochia ce-i pune formele ’n relief, ritmînd în acelaş timp jocul şoldurilor ca o provocare făţişă. Cînd îţi vorbeşte, îi vezi zîmbetele-î şirete jucmdu-i în priviri, iar cînd îşi pleacă pleoapele ’n jos, genele lungi tremură ca nişte aripioare obosite peste ochii înrouraţi de paterni, şi 140 C. SANDU întreaga eî făptură par’că te chiamă : «Ei, ce zici, vrei? Nu vezi că mă dau ţie cu totul !» Eu, unul, ştiu că nu voi mai crede nicî-o femee ’n viaţa mea. Auziţi ? Nici una !» Şi Ionel Viişoreanu trase pripit din ţigare şi, punîndu’şi un picior peste cel-ralt, începu : «Am fost şi eu odată tînăr şi am avut şi eu corp frumos şi faţă plăcută femeilor şi bani şi minte... tot ce trebue spre a ti fericit în dragoste. Dar n’am avut noroc. Hotărît lucru: n’am avut noroc. De oare-ce bietul tata —- Dumnezeu să-l ierte — avea avere din belşug, eu n’am căutat să’mî fac, ca cei de seama mea, o carieră din magistratură sau armată, ci am urmat înclinaţiunea mea firească. E drept că nici tata nu m’a împiedecat cîtuşî de puţin în alegerea planului meu de viaţă. — Ionel, tată, fă cum îţi place, numai să munceşti serios, să se-aleagă ceva de tine. Un model, un model de tată, sărmanul! După luarea bacalaureatului, am făcut O DRAGOSTE 141 Academia de pictură din München şi timp de opt ani am muncit cu sîrguinţă exemplară, spre a’mi forma o solidă educaţie artistică. La 28 de ani am avut prima ex-posiţie. Nu voi uita cît voi trăi emoţiunea iubitului meü tată, cînd ministrul de culte de pe acele vremuri i-a strîns mina ’n faţa mea : — Domnule Viişoreanu, vă felicit din toată inima pentru talentul puternic ce ne-ati dat tuturor Romînilor. Cînd auzi asemenea laude călduroase şi cînd te chiamă Viişoreanu, om de jumătate de milion avere, cum să nu faci toate capriţiile singurului täü fecior care pe deasupra mai e şi pictor de talent ? Timp de cinci ani eü nu cred să fi stat şase luni cu totul în Romînia. Călătoriam din ţară ’n ţară, călătoriam şi muncîam, munciam cu curajul pe care ţi-1 dă primul succes şi indîrjirea ce’ţi coprinde sufletul cînd vezi că din zi în zi prinzi din ce în ce mai adevărat cîte unul din feluritele, caldele şi însufleţitele momente ale naturii. Eram amorezat, amorezat de pictură, şi 142 C. SANDU îngrămădiam pînze peste pînze: din Tirol, din Italia, din Anglia şi mai ales din Franţa, această ţară miraculoasă care renaşte ca pasărea Foenix. Şi dintre toate ţările pe unde m’a purtat fantasia mea, ajutată de puterea bănetului, numai Franţa ’mi-a rămas în suflet ca o zi caldă şi senină de vară. De ce ? Poate fiind-că în această tară ·) am băut cu paternă pănă ’n fund paharul iubirii! Dar să vă spun povestea : Plecasem din Paris într’un orăşel pe malul Senei, un cuib pentru cei amorezaţi de liniştea şi farmecul naturii, dar în acelaş timp un rendez-vous al turiştilor de tot soiul cari risipesc de-alungul şoselelor o parte din sbuciumul vieţii moderne. Cu lucrurile se ’ntîmplă ca şi cu oamenii. Sunt oameni pe cari ’i iubeşti de cum i-ai văzut, sunt locuri în cari te simţi fericit de cum ai ajuns în ele. Aşa mi s’a ’ntîmplat mie ’n orăşelul acela. Aveam tot ce’mi trebuia : apă, crîngurî liniştite, ostroave somnoroase ’n amiazî, dar fermecătoare ’n amurg, dealuri şi de-o parte şi de alta, şosele minunate, orbitoare O DRAGOSTE 143 de strălucire ’n bătaia soarelui, sate ascunse prin văi şi-.. Parisul la un cîas depărtare cu trenul. Populaţia foarte îndatoritoare. Cu cîtă plăcere am lucrat eu acolo, n’o să mai lucrez nicăeri. Dimineaţa ’mi luam cele ce’mî trebuiau şi tiva la gîrlă. Deslegam barca şi lopătam într’un colţ pe care’l descoperisem într’o zi după trei cia-suri de exploraţie. Era un cot al Senei şi din cotul acela aveam înaintea mea casele oraşului răsturnate şi încremenite ’n oglinda senină a apelor, pe planul al doilea un deal pripor cu o ruină de castel medieval în vîrf. Am stricat eu multe pînze pănă am putut prinde ceva care să’mi placă. Ţiu minte că în sara acelei zile am urcat scările hotelului fluerînd ca un student căruia i-au venit banii şi întîlnind pe bona care mă servia, am pişcat’o de sfîrcul ţîţelor, fără ceremonie, şoptindu-i din fuga : — Ce drăguţă eşti ! Iar fata, nu prea supărată, mi-a răspuns, urmîndu’şî cursa : 144 C. SANDU — Adevărat ? Zilele următoare am continuat a munci cu aceeaşi stăruinţă şi dragoste, robit de frumuseţea ce’mi năvălia, prin ochi, pînă în adîncul sufletului. Zilele acelea ’mi vor rămîne totdeauna ’n suflet ca nişte pagini pline de lumină. Voi sunteţi oameni de litere şi trebue să fi simţit şi voi acea neţărmurită mulţumire, vecină cu fericirea, cînd isbutiţi a ’ncadra în cîte-va pagini colorate un sentiment puternic, în care să palpite o părticică din viaţa fie-căruî cititor. înţelegeţi dar starea în care mă găsîam eu la Marie-surseine. Toate mi se păreau transfigurate: gesturile luau în ochii mei proporţii de scenă, vorbele aveau ceva epic în sonoritatea silabelor şi lumea toată mi se părea ’nvăluită ’ntr’un farmec pe care nu l’am mai putut simţi de-atunci niciodată. Atunci am înţeles eu pentru întîia oară adevărul coprins în cuvintele lui Alphonse Daudet, acest delicat scriitor, cu veleităţi de «mcirchand de bon-heurD cînd spunea că poeţii şi în general artiştii mai păstrează ’n ochii lor acea mi- O DRAGOSTE 145 nunată pulbere colorată, graţie căreia copiii percep lucrurile din jurul lor în culori sau nuanţe necunoscute oamenilor. Şi într’o Duminică dimineaţa cînd mă scol, un marş de fanfară ’mi-a năvălit în urechi. Era un marş în care compositorul par’c’a pus zîngănirî de săbii şi miros de praf de puşcă, un marş care te face să iei pasul după tact, pe cînd închipuirea te poartă pe drumuri prăfuite pe cari curg armatele la bătălie. Şi cum servitoarea tocmai trecea prin coridor, deschid puţin uşa şi o ’ntreb. — Da ce-î? — Ce, nu ştii ? Azi e sărbătoarea oraşului. Nu mî-au plăcut niciodată petrecerile sgomotoase şi dacă am ajuns să însemnez ceva, o datorez, poate, numai faptului că am trăit isolat. Ibsen a spus că cel mai tare om e cel care trăeşte singur şi deşi această cugetare pare a sta în contradicţie cu dictonul: «unirea face puterea», ea exprimă totuşi un adevăr de netăgăduit. Dar în ziua aceea par’că stăm pe cărbuni. io 146 C. SANDU Mă sculasem vesel din cale-afară şi am cîntat cît mî-am făcut toaleta. De ce? Să ti fost oare supt influenţa atîtor suflete ce sărbătoriau în ziua aceea? Sau să fi fost o odihnă complectă a tuturor simţurilor mele, odihnă care se traducea acum prin cîntece? Cine ştie?! Destul că după prînz am eşit pe malul Senei, unde se strînse-seră toţi locuitorii orăşelului. Muzica executa nişte bucăţi de ocasie, terassa hotelului unde locuiam era neagră de lume, bărcile încărcate de flori. După sfîrşitul concertului urma «lupta navală». Această faimoasă luptă navală nu era alt-ceva de cît o bătae de flori pe apă. Nici azi nu ştiu cum de mi-a dat în gînd să iau şi eu parte la această bătae de flori. Sunt sigur însă că într’un oraş mai mare n’aş fi făcut’o şi cu toate acestea într’un oraş mare nimeni nu te ştie, nimeni nu te urmăreşte. M’am dus la hotelier şi l’am pus pe foc să’mi dea flori, flori, flori multe şi frumoase. Cînd s’a dat semnalul de începerea bătăliei, eu eram în barcă şi pornisem în largul apei. In jurul meu alte bărci alunecau O DRAGOSTE 147 uşoare şi din ele se ’nălţau în văzduhul luminos ciripituri de fete mari. Flăcăii trăgeau la lopeţî, bărcile se apropiau şi florile sburau, colorînd cîte-va clipe, ţesînd între bărci curcubee mişcătoare. Şi din ochi, din ochii frumoşi ai atîtor tineri şi atîtora tinere ţîşniau săgeţi de dorinţe, aprinse, ca o erupţiune sufletească. Pe şinalul apei, soarele svîrlea pietre nestimate ce păreau rostogolite de unde. Nu ştiu dacă apucasem a svîrli vre-o floare, cînd bag de seamă că o barcă venia întins spre mine. Intr’însa, în picioare, ca un comandant, sta o fată cu braţele pline de flori. Am lăsat din mină lopeţile şi mi-am pregătit şi eu flori... Un chip de copilă bălae, cu ochii albaştri-albaştriî, cu părul auriu, cu faţa senină şi fragedă s’o tai c’un fir de păr. Un mic salut şi un zîmbet foarte discret, apoi o bombardare înspăimîntătoare, o ploaie necurmată de flori cari mă isbiau în cap, în ochi, în gură, căzînd în luntre, rostogolindu-se ’n apă, ameţindu-mă cu mirosul. Eu răspundeam, cînd şi cînd, cu trandafiri aprinşi, 148 C. SANDU uitîndu-mă în ochii ei plini de atîta lumină intensă, şi prin cari treceai! fulgerătoare clipe de fericire. Valuri-valuri îmi năvăliau în trup fiorurile atît de dulci ale unui început de dragoste. îmi intrase ’n suflet chipul copilei aceleia, atît de frumoasă, atît de originală, atît de nepăsătoare de acest duşman înverşunat care se chiamă «gura lumii». Nu ştiu cît timp ne vom fi bătut, dar ştiu că la urma urmelor mi-am luat o po-siţiune viclean-umilâ, şi uitîndu-mă drept în ochii ei: — D-v. nu puteţi fi decît biruitoare. întors acasă, am întrebat pe hotelier şi am aflat că frumoasa care mă bătuse peste zi cu flori se chiamă Rose, era fica unui mare negustor de vinuri din Rouen şi că era ’ntr’al doilea an la Conservatorul din Paris. Zilele următoare n’am mai putut lucra nimic. Mă stăpînîau cei doi ochi albaştri, mă robise cu totul chipul Rozei şi nu mă puteam concentra nici un sfert de oră. îmi vine une-orî a crede că amorul e o stare O DRAGOSTE 149 morbidă sufletească, ai cărei germeni se propagă prin ochi. M’as fi dat în vînt s’o văd măcar odată şi imaginam fel de fel de curse spre a o întîlni. Dar de unde? Par’că intrase în pămînt. Ah! Ştrengăriţa! Ce bine se pricepea ea să’mî frigă inima! Rătăcîam ca un smintit prin ostroavele Senei, mă tolănîam pe iarba moale, mare, cu mîinile pe după cap, cu pălăria trasă pe ochi, desnădăjduit şi amărît ca cel mai mizerabil cerşetor. Sunt firi cari se aruncă turbate, cu toată puterea lor de viaţă în vultoarea acestui sentiment turburător ce maschează instinctul genesic. Aşa am fost şi eu. Intr’o zi i-am scris. Nicî-un răspuns. I-am scris încă odată, hotărît că dacă nici la această scrisoare nu voi avea răspuns, să plec imediat la Paris. Aşa s’a şi întîm-plat. Printr’o curioasă întorsătură sufletească, îmi răsărise ’n minte ideia că scrisorile mele au putut-o supăra, şi gîndul acesta îmi tăiase curagiul de a o revedea. Era un fel de ciudă şi ruşine, ciudă pe ea, ruşine pentru mine. 150 C. SANDU Am plecat la Paris pe la mijlocul lui Septembrie, dînd hotelierului în grijă să’mi expedieze orî-ce corespondenţă la adresa mea în Paris. In prima zi, schimbarea de domiciliu, contrastul între viaţa liniştită de la ţară şi huetul oraşului m’au făcut să uit sau, cel puţin, să nu mă mai gîndesc aşa de des la Rose Leblanc, copila frumoasă din Marie-sur-Seine. Dar după ce m’am dedat iarăşi cu viaţa sgomotoasă a Parisului, îmi venia să ’nebunesc, să ’nebunesc de durere. Par’că pierdusem cel mai frumos prilej de a’mi limpezi sufletul în para dragostei dintîi. Mă simţeam singur, pierdut în vîrtejul Parisului, cînd la un cîas depărtare de mine era un suflet de copilă care se gindîa poate la mine. Muzeele cari mă făceau altă-dată să uit de ora mesei, îmi păreau acum pustii : sufletul meu se închisese pentru atîtea comori de frumuseţe eternă spre a se robi cu totul unor ochi albaştri, întîlniţî într’o zi cu soare, într’o bătae de flori. Peste pînzele mele s’aşternea puzderia melancoliei şi atelierul nu-mi mai surîdea ca mai O DRAGOSTE 151 înainte. Altă dată, cînd deschideam ferestrele ’nalte, mă ’mbăta aerul înviorător al dimineţelor albastre de toamnă şi mă fermecau aleile de castani din Luxemburg ce păreau suflate cu aur. După întoarcerea din Marie-sur-Seine însă, toate mi se păreau lipsite de farmec. Une-ori, mă uitam stînd rezemat de pervazul ferestrei, mă uitam, fără nici un gînd hotărît, sau, mai bine, cu gîndul numai la ea. Era o roire a tuturor simţurilor mele, o roire în jurul ei. Dar, într’o seară, cînd eram mai amărît, aud bătăi la uşă. — Intră! Ca o adiere de primăvară mi-a năvălit în atelier. Era ea. Cu o mişcare nervoasă a svîrlit umbreluţa pe masă, şi proptindu-se ’n faţa mea: «E nebunească purtarea mea, începu ea, e nebunească, o ştiu. Dar nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot. Nu’mi mai găsesc linişte şi plîng une-orî noaptea ca o nebună. Ce mi-aî făcut ?» Şi dintr’o dată isbucneşte ’n hohote de plîns, acoperindu’şî faţa cu mîinile. Oh ! 152 C. SANDU Fiorul de durere care m’a străbătut din tălpi în creştet în momentul acela ! I-am luat capu ’ntr’o mînă, pe cînd cu cea-l’altă îi netezeam părul învălurat, cum ai mîngîia trupşorul tremurător al unei păsărele rănite. — Nu mai plînge, Rose, nu mai plînge, cînd ştii că te iubesc. Şi luîndu-şî mîinile de la ochi : — Să te cred ? Ochiî-i strălucîau de lacrămî şi mînile-i ardeau ca ’n para frigurilor. A venit apoi ca o apă năvălnică, îngrozitor de puternică şi capul mi s’a umplut de sînge şi trupul îmi ardea şi braţele mele i s’au încleştat pe după mijloc. Am luat’o pe sus, am să-rutat’o pe ochi, i-am ars buzele, i-am înfiorat tot trupul, trupşorul tînăr, fraged, cald, parfumat care palpita în spasmul delirant al voluptăţii.... Şase luni mi-a fost amantă, o amantă nepreţuită, cu alintări de femee iubită, cu o gingăşie neasămuită în glas, în ochi şi în gesturi, aci supusă ca o cadînă, aci ca-priţioasă ca o curtezană,... o femee absolut stăpînă pe arta de a zăpăci un bărbat şi O DRAGOSTE 153 nici de cum o femelă ordinară care te plictiseşte după două săptămînî. In acest timp venise primă-vară şi plă-nuisem o excursiune prin pădurea Fontaine-bleau, în prima zi frumoasă din luna Maiu. In dimineaţa fixată, m’am dus foarte de timpuriu acasă la ea, vroind s’o deştept, aruncîndu-I flori în aşternut. Din treacăt, întreb portăreasa : — Domnişoara Leblanc ? r — Cine ? — Domnişoara Rose Leblanc. — Nu mai stă aci, domnule. S’a mutat de trei zile. — Cum?... a plecat? — De trei zile, domnule. — Dar nu v’a dat noua ei adresă ? — Nu ne-a lăsat nimic. Am rămas încremenit, aiurit, par’c’aş fi primit o lovitură straşnică ’n moalele capului. Pentru mine lumea exterioară încetase brusc de a mai exista, pierzîndu’şî dintr’o dată limpezimea contururilor, sgo-motelor, culorilor ei variate. Şi tocmai cînd portăreasa mi-a strigat: 154 C. SANDU «domnul doreşte să-i fac vre-un comision ?», am tresărit ca un copil speriat şi am eşit în stradă, fără să’mi iau ziua-bună. Acum mă gîndesc cît trebue să fi fost de caraghios eu în momentele acelea ! Străzile Parisului se ’nsufleţiau, tram-waiele se iveau şi dispăreau încărcate mai numai cu lucrători la ora aceea timpurie. Fete sprintene grăbîau spre atelierele de modă, negustoresele cu legume de tot felul se iviau la cîte-un colţ de stradă, împin-gînd cărucioarele încărcate şi vestindu’şi clientele cu strigătele lor cunoscute. Cîte-un ştrengar de ucenic păşîa semeţ, cu mîinile ’n buzunar, cu şapca povîrnită pe-o sprinceană. Poate că ’n închipuirea lui de copil al Parisului el se credea om în toată puterea cuvîntuluî. Şi viaţa sgomotoasă a acestui oraş neîntrecut reîncepea supt cerul splendid al unei minunate dimineţi de Mai. De-odată însă mi s’a părut c’o văd în-naintea mea: acelaş trup minunat, de o desăvîrşită armonie de linii, mîngîiat de O DRAGOSTE 155 ritmul mişcării mlădioase, aceeaşi rochie, aceeaşi pălărie prinsă uşor pe creştetul capului, plutind par’că’n revărsarea îmbiel-şugatului păr auriu învălurat. Am iuţit pasul s’o ajung de pe urmă şi mintea mea înfierbîntată căuta frasa de efect, care să străbată pînă ’n adîncul inimii ei de copilă frivolă, distilîndu-i tot amarul ce mi se ’ngrămădise ’n suflet de cîte-va ciasuri. Dar cînd m’am apropiat, am văzut că nu-i aceea pe care o doria sufletul meu îndurerat şi atunci am simţit o aşa de mare sfîrşală la inimă, că era să cad pe-o bancă. Mi se ’ntuneca din cînd în cînd în-naintea ochilor şi trecătorii grăbiţi mă a-meţiau şi casele înalte se clătinau şi păreau gata-gata să cadă pe mine. Nu mai ştiu pe unde am rătăcit în ziua aceea. Tocmai seara, tîrziii, m’am pomenit în faţa atelierului meu, fără să ştiu cum. O lună ’ncheiată am zăcut de friguri, dar ce friguri!... Cum m’am întremat puţin, m’am mutat la Fontainebleau spre a prinde puteri şi 156 C. SANDU copacii bătrîneî păduri îmi învioraü încet-încet sufletul. Din cînd în cînd, îmi venïaü dorinţe să lucrez, dar nu mă simţeam în stare să staü, ca mai nainte, ciasuri întregi în studiarea adîncă a vre-unui colţ minunat, nici nu puteam résista emoţiunii unei puternice descărcări a sufletului meü rănit. Intr’o zi mi se aduce o scrisoare transmisă din Paris. Era de la Rose. Am plecat s’o citesc în pădure, această iubită confidentă a suferinţelor mele. Splendoarea zilei îmi topia inima de dor. Am deschis tre-murînd plicul. îmi scria că avea mustrări de cuget pentru greşala ce făcuse şi că se duce să se ’mmormînteze la ţară, căutînd, chinuindu-se să uite trecutul cel atît de dulce. Aş fi voit să plec, s’o caut, s’o smulg, s’o iaü cu mine. Şi ’n capul meü treceaü fel de fel de gîndurî: poate c’a plecat aşa, fără să’şi dea seama, dintr’un capriţm de copilă răsfăţată şi poate că acum îi pare râü şi ar voi să se ’ntoarcă, dar ’i-e ruşine. Cum îmi râscoliaü şi’mi ardeaü sufletul amintirile cîasurilor fermecate de odinioară ! O DRAGOSTE 157 M’aş fi prosternat în faţa ei ca ’naintea unei sfinte, aş fi sărutat pămîntul sfinţit de pantofioriî ei, m’aş fi tîrît pe brîncî spre a-i atinge cu buzele mele arse de dor poalele rochiei. — Rose ! Rose! Glasul meu se pierdea în depărtările umbrite, misterioase ale pădurii. Printre frunzişul copacilor voinici, soarele cernea pe alee pete mari de lumină aurie. Cînd şi cînd, cîte-un chiot se răsfrîngea în ecoul sgomotos şi repetat al pădurii. Pe alocuri, cîte-un stejar uriaş intra ’n coprinsul aleeî, ca o sentinelă mîndră, fantastică, din vremurile pierdute în întunerecul de ani. Mergeam cufundat în adîncurile sufletului meu sbuciumat, cînd mă pomenesc de-odată în faţa unei privelişti ce m’a oprit în loc. Un partal de loc, mare cît o tarla de moşie, pustiu, acoperit de stane de piatră, albe, orbitoare de lumină supt para soarelui de amiazi. Blocuri uriaşe, în fel de fel de forme şi posi-ţii, încremeniseră rostogolite, ca svîrlite unele peste altele de puterea năprasnică a unor 158 C. SANDU ape albe de spumă. Şi, de jur împrejurul lor, pădurea fremăta supt ploaia de lumină... O trăsură sta de-o parte, pe drumul ce dă ocol acestui colţ de pustiu pietros, iar pe stanele de piatră, doi tineri înlănţuiţi pe după mijloc, urcau din piatră ’n piatră, din pisc în pisc, mai sus, spre stînca din vîrf. In liniştea neţărmurită a coprinsuluî, ei erau singurele suflete ce trăiau. M’am lungit lîngă drum pe un aşternut moale de fe-regă şi m’am uitat la ei. I-am văzut urcînd pînă ’n vîrf şi acolo, coprinzîndu-se pe după gît, şi-au topit sufletele într’o sărutare lungă, arzătoare. Nu voi uita cît voi trăi perechea aceea de amorezaţi cari încremeniseră, înlănţuiţi pe după gît, pe piscul stanelor de piatră, albe, supt potopul de lumină ce cădea din cerul albastru, înnalt, senin, nemişcat... I-am văzut apoi coborînd încet-încet, ea sprijinită de braţul lui, pănă la trăsura care porni spre pădure. M’am sculat de unde eram şi m’am dus mai la o parte, aşa ca să-î pot vedea fără a fi zărit şi, deci, fără a le turbura clipele O DRAGOSTE 169 cereşti în care ’şi legănau sufletele. Trăsura venia la pas. Un noruleţ de muselină vaporoasă plutia pe umerii femeeî, ca o desmierdare. Cînd au intrat în pădure, caii au pornit în trap furtunos. Ca nişte năluci mi-au trecut pe dinaitea ochilor. Era ea, ea, Rose. Un muget de fiară sălbatecă ’mi-a eşit din piept, apoi am rămas ca un om care-i gata să nebunească şi, după cîte-va clipe, înfigîndu’mî mîinele ’n păr, am căzut hohotind în iarbă... Apoi, cînd furtuna aceasta sufletească s’a domolit puţin, am pornit spre casă, încet, ca un soldat rănit, gata să leşine. La trei zile după această lovitură, am plecat la Paris. Şi timpul, marele doctor al furnicarului omenesc, a ’nchis încet-încet· rana ce’mî sîngera în inimă. Astă-zî nu mai pot suferi atîta pentru o femee, de oare-ce mî-am făcut din muncă, din munca cinstită şi stăruitoare, singurul meu punct de sprijin în viaţă.» ACADEMIEI* ER ATÀ Pag. 22. Rîndul 8. — In loc de: «Sacré tonneaux» să se citească: «Sacré tonneau». Pag. 27. Rîndul. 16. — Inloc de: «mï-a fermecat» să se citească: «mï-aü fermecat». Pag. 29. Rîndul 15 şi 16. — In loc de : «réveillon» să se citească: «réveillon». Pag. 56. Rîndul 4. — In loc de: «Şi cîţî-va paşi» să se citească: «Şi la cîţî-va paşi». Pag. 56. Rîndul 10. — în loc de: «colţ al şoselei» să se citească: «cot al şoselei». Pag. 62. Rîndul 1. — In loc de: «spîngii» să se citească : «spăngii». Pag. 62. Rîndul 15. — In loc de : «nu tis-» să se citească: «nu ţi-s». 11 ii ’ii v> .V ■ \\ fi !:| l TABLA PAG. La graniţa....................... ... 7 Prin Ardeal . ... 9 Prin Tirol........................., . 11 In Berlin................................. 13 Marea Nordului.............. ... . 15 Spre Paris............ ... . . . 18 In Paris.......... ... ........... 20 Aniversare. . . 24 Un Crăciun . ............... . . 29 In Atelier............... . . .... 35 In împrejurimile Parisului...................... 44 Castelul celor doi amanţi .... . 48 Mère Laurent.................. . . . 55 Spre Rouen ..... . . . 64 Rouen .... . . ........... 70 La Fereastră .... .... 74 Despărţire............ . . 81 Revedere . .... 83 Pe cîmp ..... .86 Poveste.................. 91 In faţa Opanezului ... . . 100 Fugarii...................................... 110 Louisette . . .......... . 113 Sârgul......................................... 122 Florica........... . . 130 O dragoste . 139