, a,l\j ÎNCHINARE închin această carte domnului Nicolae lor ga în semn de cinstire şi iubire pentru înfiăcăratul lui avînt întru reînvierea sufletului romî-nesc. C. Sandu-Aldea. Berlin, în 9/22 April, 1906. % I. UN ARENDAŞ /£> te." f ani Livaridi intrase acum cinci ani ca arendaş pe moşia Vultureasca, de pe malul Dunărei, cale ca de un conac de Ia gara Săl-cuţei. Gurile rele spuneau că acest venetic fusese pe vremuri plă-cintar şi că prin drămăluirea mărfii, prin cumplită zgîrcenie şi prin cămătărie izbutise a-şi agonisi un capital frumuşel, cu care s’a apucat de arendăşie. Alţii — mai iscodacî — ţineau morţiş că ^ Livaridi găsise într’un beciu o căldare plină cu lire turceşti şi de atunci par’că-i Dusese Dumnt 10 C. SANDTJ-ALDEA .1 Alţii, în sfîrşit, ziceau că toata averea cu care arendăşeşte el de la un timp încoace, o are de pe urma nevestei lui, fata unul Grec, negustor de grîne, putred de bogat şi pe care el o scosese din minţi. Toate acestea erau însă numai scornituri lumeşti. Şiretenia vieţii lui era următoarea: La vîrsta de şaisprezece ani Iani Livaridi fu adus în ţară de un unchiu al lui care logofeţiă de multă vreme pe o mare moşie boierească şi care se procopsise furînd zi cu zi şi pe ţărani şi pe proprietar. Acest unchiu l-a băgat slugă la un plăcintar din Brăila, un prieten al lui din copilărie. I-ar fi putut face rost de o bucăţică de pune chiar la moşia unde era el logofăt, dar n’a vrut. L-a zvîrlit chiar de la început în vîrtejul groaznic al vieţii spre a’l deprinde să deschidă ochii de timpuriu, spre a-1 face să vază ce greu se cîştigă un ban în ziua de azi şi spre a-1 învăţa să ţie strîns băierile pungii cînd, după multă alergătură şi cu mult amar, a izbutit să lege în ea doi-trei arginţi. Acolo, la plăcintarul acela, şi-a făcut Iani Livaridi ucenicia lui de negustor. ' 1 • ' •1 în DOUĂ. NEAMURI 13 — Nici cinci bani! Unchiul încreţi fruntea şi închise din ochiul stîng în semn de mirare. Băiatul se uita la el serios, atent, parc’ar fi văzut atunci întîia oară acea faţă osoasă în mijlocul căreia răsăria un nas coroiat, ca un plisc de bufniţă. Apoi, dîndu-se aproape de el, îi şopti: — Am trei napoleoni de aur strînşî ban cu ban de pe rachiu ! Unchiului i-a fost ruşine de lumea cealaltă din cafenea, căci altfel şi-ar fi sărutat nepotul pe amîndoî obrajii. — Bravo ţie, Ianişor !.. Bravo ţie !.. Tu ai să ajungi departe... Spune, vrei să te ajut să faci un negoţ ? Sfiala de ucenic trenţăros peri din sufletul băiatului. Acum vorbia serios, ^:u şart, amănunţit, parc’ar fi pus la cale cu un tovarăş o afacere de sute de mii de franci. Bătrînul se uita cu băgare de seamă la acest puiu de Grec în mintea căruia încolţiau de pe acum planuri de negustorie. Şi, după ce l-a cîntârit bine din ochi, i-a strecurat în mînă cinci hîrtiî de cîte douăzeci de lei. 14 C. SANDU-ALDEA — Ţine, Ianişor !.. O sută de franci!.. Cu totul ai, va să zică, două sute nouăzeci şi cinci... Ia seama!.. Munceşte şi pune ban lingă ban !.. Nu da pe datorie ! Cinci ani de zile Livaridi a ’nvîrtit fel de fel de negoţuri. A muncit, a răbdat de foame, a pus ban lingă ban. Şi, după aceşti cinci ani, tînărul simţi că nu-i mai ajung negoţurile acelea mici, simţi că el e făcut să învîrtească afaceri mari, de zeci, de sute de mii de franci. Atunci plecă să-şi vază unchiul. îşi cumpărase haine nouă, ghete nouă, pălărie nouă, se răsese şi se tunsese cu breton pe frunte. Unchiu-său s’a crucit cînd s’a pomenit cu el la moşie, şi fiind-că tocmai pleca pe cîmp, îl luă cu el în docăraş. Se întrebară de afaceri, de sănătate, şi tînărul scoase binişor din sîn o batistă înnodată la un colţ. — Cît ai ? — Cinci mii de franci ! Ochii bătrînului licăriră. Apucă mîna băiatului şi o strînse cu putere în mîna lui osoasă. Apoi rămase dus pe gîndurî. DOUĂ NEAMURI 15 Tînărul se uita lacom la sămănăturile ce se legănau în bătaia vîntului. Aerul curat şi înviorător îi bătea obrajii îngălbeniţi, şi el îl sorbia cu nesaţ, grabnic ca un hoţ, bucurat în adîncul sufletului că nu-1 costă nimic. O viaţă nouă, o lume nouă îi ră-săria înnaintea ochilor. Simţia că aici trebuie să se cîştige mult mai mulţi bani şi mult mal uşor decît prin fleacurile lui de negoţuri din port. Pămîntul negru al ogoarelor i se părea o fabrică de aur, o fabrică minunată în care zvîrli cu baniţa şi din care iei cu chila. Iar seara, pe cînd mîncau amîndoî în odăiţa curată şi veselă, unchiul se deschise nepotului: — Vezi, nepoate dragă, acum eşti om în toată legea... Oare cîţî ani ai? — Douăzeci şi doi! — Douăzeci şi doi de ani!... Mulţi în-nainte!... Eu, precum vezi, sînt bătrîn şi m’ara săturat de alergătură pentru străini... Am luat o moşie în arendă pe seama mea. Tu eşti tînăr şi muncitor, eu am bani şi cunosc rostul moşiei... Te ieau pe lîngă mine şi-ţi fac parte... Vrei? 16 C. SANDU-ALDEA Nepotul îî sărută mîna: — D-ta-mî eşti tată, d-ta-mî eşti Dumnezeu! îţi muncesc ca un rob!... Ajută-mă să mă ridic şi eu ! Tovărăşia pusă la cale merse de minune. Iani Livaridi învăţă plugăria la şcoala unchiului său. învăţă cum se măsoară mai mici pogoanele date’n bani, cum se măsoară mai mari pogoanele date’n muncă, cum se prind oamenii din iarnă pe secere, cum se măsoară griul pe arman spre a înşela pe cel cu maşina plătindu-i pe mai puţine chile decît sînt în adevăr, cum se dijmueşte, cum se fac şuruburi bieţilor ţărani, în sfîrşit învăţă toate chichiţele care ţin loc de şcoală logofeţilor de moşie. La douăzeci şi şase de anî, unchiul îi găsi o fată cu cincizeci de mii de franci zestre, iar, la patru ani după căsătoria lui, bătrînul se duse să mai logofeţiască şi pe lumea cealaltă şi lăsă nepotului său două sute de mii de franci moştenire. O avere întreagă strînsă zi cu zi prin hoţie logo-feţească timp de patruzeci şi cinci de ani! Iani Livaridi se ridicase ! O putere mare îl ridicase sus, mult mai DOUĂ NEAMURI 17 sus de cum îndrăznise el să-şi închipuie, şi arendaşul nostru începu acum a călca mai apăsat şi a vorbi mai răstit. ... Astă-zi Iani Livaridi e un om de jumătate de milion avere şi cetăţean romîn. Ori de cîte ori vine vorba de obîrşia lui, se bate cu pumnu ’n piept că e Romîn get-beget dintr’o comună românească din Macedonia. Copilul lui — căci numai cu un copil l-a miluit Dumnezeu — a’nvăţat la pension cu copiii de boerî mari, şi astăzi e la Paris de cinci ani de zile să-şi iea doctoratul în drept. Băiatul lui se va ridica şi mai sus. Acela va ajunge deputat, poate chiar ministru, va vorbi în Cameră, şi o lume întreagă îl va asculta, îl va aplauda, îl va admira... Livaridi se scutură din gîndurile acestea, îşi aprinse o ţigare şi sări în docăraşul ce-1 aştepta la scară. Un vînt rece începu a sufla din spre soare-apune, şi nori cenuşii se ridicau, se împrăştiau în înnălţimile văzduhului, împîn-zind cerul, mohorînd liniştea zilei de vară. Arendaşul îşi ridică ochii la cer, şi-şi C. Sandu. — Două. neamuri. 2 18 C. SANDU-ALDEA muşcă mustaţa dreaptă — semn că era supărat. Băgase de dimineaţă un cîrd de cosaşi în fînul din luncă, şi-i era teamă să nu se strice vremea: — Aşa-î c’o să ne plouă, Ioniţă ? Vizitiul întoarse capul spre stînga, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva de-alăturî, şi răspunse: — N’ai teamă, boierule!... Pîn’ la Sf. Ilie numai vîntu’ care se ridică din spre Măgura Berzei scorneşte ploaie! Arendaşul îşi aprinse o altă ţigare, nu prea asigurat de cunoştinţele meteorologice ale slugii. Ţăran prost ! Docăraşul fugia printre tarlale de grîu înspicat. Holda verde se legăna uşor în bătaia vîntului, învălura, susura, avea o mlădiere de apă. în spicele fragede se fră-mînta viaţă nouă, se plămădiau milioanele de boabe arămii, aur sunător închegat clipă cu clipă din sucul pămîntuluî şi din lumina soarelui. Şi peste toate plutia o linişte adîncă, mare ca într’un altar uriaş, din toate se desprindea farmecul puternic al pămîntuluî negru şi rodnic care ţine omenirea, pe toate le mîngîia acea înfiorare de vînt care în- DOUĂ NEAMURI 19 viora, însufleţia cel mai mic firişor de iarbă şi legăna în zborul ei pulberea galbenă, nevăzut de măruntă, fără de care nu e nici-un rod în lumea asta. Arendaşul îşî plimbă privirea pe întinsul mişcător al griului, şi mintea lui de negustor începu a face socoteli. De nu-1 va bate piatra, două chile bătrîneştî tot iea la pogon — una peste alta. Şi ce-î va mai rămîne lui scăzînd toate cheltuielile-: ogorul, arătura de-a doua, sămînţa, sămănatul, pli-vitul, seceratul, legatul şi strînsu ’n clăi, căratul la arman, treieratul, datul la ma-chină şi transportul la gara Sălcuţei ? !... Vizitiul opri la malul luncii, sări din do-căraş şi se duse la cai să le frece ochii şi să le tragă urechile. Norii începură a se mai rări, şi vîntul mai contenise. Vizitiul potrivi căpeţeaua calului din hart şi se uită la cer. Un petec de cer albastru-al-bastru însenina drept de-asupra capului lui. — Aşa-i că n’am rămas de minciună, boierule? Arendaşul nu zise nimic, ci porni în luncă. Fînul înflorit cădea în gura coaselor ce 20 C. SANDU-AJjDEA scrîşniau, şi brazdele lui groase, mari, se lămuriau în urma cosaşilor ca nişte valuri verzi pe care florile de românită, de oraj-niţă, sulfină şi cicoare, zvîrleau ici-colo un fel de spumă colorată. Pe alocuri cădea şi cîte-un mac roşu, ca o lacrămă de sînge. Romînul care ducea fruntea cosaşilor, se opri, îşi şterse cu mîneca sudoarea de pe obraz şi înfipse coporîia coasei în pă-mînt: — Fîn ca anu-ăsta nu s’a mai făcut de cînd s’a prăpădit biata ’coană Rusanda — biată fie de păcate. — Are noroc Grecu’! — Duce-s’ar învîrtindu-se ca ciocîrlia! — Şşşt!... Uite-1! Venia domol, cu pălăria pe ochi, ca un hoţ. — Ei, merge, merge? — Merge, boierule, că n’are ’ncotro! — Ar merge şi mai bine de-am avea ceva. n — Ce s’aveţî, mă? — Ştii d-ta prea bine ce. Arendaşul zîmbi. Pe faţa lui zîmbetul acesta arunca umbra unui vicleşug de fiară. DOUĂ NEAMURI 21 — Nici nu-mi dă prin gînd. — Cîte-un basamac, boierule. — Aşaaa?!... Basamac vă trebuie?... Da’ fără basamac nu puteţi? — Coasa-î muncă grea, boierule: te dor băierile inimii. — Aşa o fi, mă... Ia...: mai domol din gură şi mai tare din coasă. — La conu’ Măcieş se ştia: la coasă, trei rachiuri pe zi. Arendaşului îi sări ţandăra: — Măcieş e Măcieş, şi eu sînt eu. Cui nu-I place la mine, ducă-se de muncească la Măcieş! Coasele scrîşniră amarnic. Ghizdeiul, iarba oilor, ovăsul sălbatec, iarba grasă, lînariţa, vulpoiul, sulfina, drăgaica şi florile rari, năltuţe, mlădioase cădeau fulgerate, triste, şi pămîntul rămînea ras în urma coaselor. Arendaşul intră în fînul înflorit, ce-i bă-tea la brîu. Ce tot au oamenii ăştia cu Măcieş?!... Una-două: Măcieş!... Boierul Măcieş făcea aşa, boierul Măcieş dregea aşa!... Luă fîneaţa’n curmeziş. Mergea cît mergea şi se opria, se uita ’n jurul lui cît 22 C. SANDU-ALDEA cuprindea cu ochii şi socotia cîte porcoaie îi vor ieşi din partalul acela. Timp de două ceasuri umblă de colo pînă colo, şi socoti. Apoi se gîndi ce-i de făcut cu o-tava: s’o cosească ori s’o lase de păşune pentru oi?... Un fîşîit aproape de el îl făcu să se întoarcă. Un prichindel de băiat sta ’nna-intea lui, cu căciula ’n mînă, abia putînd să mai răsufle: — Săru’mîna, boierule, m’a trimis ’co-niţa, ci-că să veniţi numai pe decît la curte. Băiatul spuse dintr’o răsuflare vorbele acestea. — Da’ de ce, mă? — Nu ştiu. Arendaşul urcă malul luncii, şi ajunse la docăraş. — La curte, Ioniţă! Băieţaşul îşi îndesă pînă pe ochi căciu-liţa veche, roasă pe de margini, şi începu a fugi în urma docăraşului. Ţinea pumnii strînşî şi capu ’n piept, ca un cal tare ’n gură. Dar de la un timp începu a slăbi. Rămase din ce în ce mai în urmă, pînă DOUĂ NEAMURI 23 ce peri învăluit în perdeaua de praf alburiu ce se ridica în urma docăraşuluî. Oare de ce-1 chiamă ’coana Caliopi la curte pe Livardi? Cînd l-a mai chemat ea aşa pe el de pe cîmp, din mijlocul oamenilor? Ce să fie?... Gîndul arendaşului zbură peste hotarele multor ţări în spre acel Paris îndepărtat unde-şî trimisese băiatul la ’nvăţătură... Oare să nu i se fi în-tîmplat ceva lui Mişu?... Oamenii se feriau în lături şi-şi luau căciulile din cap. Arendaşul îi vedea şi nu-î vedea. La unii le răspundea ducîndu-şî un deget la pălărie ori moţăind din cap ; la alţii nici nu se uita. Se simţia străin de aceşti oropsiţi de ţărani, pîrliţi de soare, prăfuiţi, necăjiţi, îngenunchiaţi supt povara învoielilor grele. Şi gîndul lui de negustor se întorcea în răstimpuri la fînul verde ca broatecul din lunca înnecată de lumină, şi socotia carele încărcate ce vor porni trîmbă într’o bună dimineaţă din Vultureasca spre a se preface în hîrtiî de mii de franci. Docăraşul trecu printre cei doi plopi bătrînî de la poartă şi intră în curte. Un flăcăiandru adăpa în ulucul puţului 24 C. SANDU-ALDEA cu roată doi noatenî nebunatecl. în ţaţa şopronului de unelte douăzeci de pluguri stau răsturnate pe cobile, gata de pornit la cîmp. Pe cormenele lor spălate, lustruite în ţărîna ogoarelor, soarele vărsa străluciri de oglinzi. Vizitiul trase la scară, şi arendaşul sări jos. Trecu prin salon, o luă la stînga prin sala de mîncare şi ajunse într’o odăiţă plină de umbră. Caliopi sta într’un fotoliu, cu cotul sting răzimat de braţul lui, cu bărbia sprijinită ’n podul palmei stîngî, cu dreapta de-alungul trupului, ţinînd între degete o scrisoare. — Ce-î, Caliopi ? Femeia ridică uşor capu ’n spre el, şi-I întinse scrisoarea. Arendaşul trase perdeaua şi ceti la fereastră. Faţa i se întuneca din ce în ce mai mult. Apoi făcu un «hm!» şi zvîrli scrisoarea pe masă. îşi muşca mereu mustaţa dreapta. Caliopi se ridică din fotoliu şi veni spre el. Stăteau tăcuţi unul în faţa altuia, uluiţi, sfărîmaţl ca de o descoperire spăimîntătoare. Băiatul lor le scria din Paris că nu se DOUĂ NEAMURI 25 putuse presenta nici în anul acela la examenul de doctorat. Era al cincilea an de cînd sta la Paris şi al treilea de cînd îi tot amăgia că «la anul negreşit» iea doctoratul. Arendaşul izbi cu pumnu ’n masă: — Nu! Nu mai stă el la Paris! îi trimit chiar azi bani de drum, şi’n termen de opt zile trebuie să fie aici, că, de unde nu, îl las să moară de foame ca un cîine pe acolo. Se aşeză la masă şi umplu în curînd patru pagini cu o scriere tremurată şi fără punctuaţie. Apoi dădu nevestei să scrie adresa, şi el se duse la casa de bani. — Cît să-i trimit ? — Cît vrei! — Cinci sute ! — Trimite-î o mie... O fi vrînd şi el să-şi cumpere ceva de pe-acolo; o fi avînd şi el datorii... De !.. ca toţi tinerii. — Datorii?.. Ce datorii?.. Eu am datorii? Luă opt sute de franci, îi puse în buzunarul din năuntrul hainei şi ieşi în pragul caselor: — Smarando, spune lui Ioniţă să puie caii ăi mari la trăsură. Peste o jumătate de oră, Livaridi zbura 26 C. SANDU-ALDEA spre Brăila, cufundat în gîndurî triste. I se părea că o întreagă clădire uriaşă pe care el o ridicase cu multe sudori şi la-crămi, se surpase de odată. Din sufletul lui visele frumoase cu care el legăna viitorul copilului lui, se scuturau cum se scutură toamna frunzele galbene la bătaia vînturilor reci. Şi pentru întîia oară înţelegea el că viaţa e totuşi o batjocură amară. Cum? El a tremurat de frig ca un cîine, s’a culcat de multe ori nemîncat ca un osîndit şi a izbutit să se ridice unde este astăzi. Şi fiul iui ?! Fiul lui, care-a crescut ca o floare într’o glastră, care a fost ţinut pe palme, care a fost îmbrăcat ca o păpuşă, a avut totdeauna mîncare bună, şcoală bună, cade acum ca un netrebnic cînd e vorba să biruiască o piedecă ? ! Treizeci de mii de franci i-a mîncat în cinci ani de zile. O avere întreagă !.. — Kalimera, Livaridis, kalimera ! Arendaşul răsări din gîndurile lui şi întoarse capul spre trăsura ce trecea pe lîngă el. Apoi bătu repede ’n spete pe vizitiu să oprească, şi sări jos. — Da ’ncotro, boierule, încotro ? DOUĂ NEAMURÎ 27 Era boierul Uie Măcieş, proprietarul moşiei Vultureasca. Numai el îi zicea de cîte ori îl întîlnia: «Kalimera Livaridis» şi nu: «bună ziua, Livaridi». Şi avea aşa o căutătură de om şiret şi batjocoritor, par’c’ar fi vrut să-î spuie: «te cunosc eu, Grecule!». — Mă duc la Vultureasca, dar d-ta? Arendaşului i se lumină de-odată toată faţa de o bucurie nemărgenită. — Ştii, boierule : băiatul meu... Mişu... vine !.. A reuşit doctor în drept la Paris... Mă duc să-i trimit bani de drum... Să stai la noi pin’ o veni şi el... Am să tai cinci curcani şi să dau cep la un polobocel cu vin mai bătrîn ca noi... Să facem una bă-trînească... Ti! Ce bine-mi pare că te aduse Dumnezeu tocmai la o vreme ca asta! Proprietarul se uita la el fără să clipească din ochi, răscolindu-1 cu privirea pînă în adîncul sufletului. Apoi se scutură de praf pe mîneca blusei lungi de dril. — Ei, du-te de depune banii. Eu mă duc la Vultureasca. Te-ajung şi eu acuş din urmă..: Ti! Ce bine-mi pare! 28 C. SANDU-ALDEA Cele două trăsuri porniră fiecare în drumul ei. Ce mai Rumîn fusese boierul Măcieş pînă a nu i se prăpădi 'coana Rusanda!... De cînd şi-a băgat soţia în pămînt, par’că dase un vînt rău peste el. Se topise la faţă ca după o boală grea şi barba-î crescuse mare ca la călugări. Azi sta închis în odaie, bînd cafea după cafea şi fumînd ţigare după ţi-gare, mîne ieşia pe cîmp, călare pe roibul lui buiestraş, trecea pe lîngă muncitori fără să se uite la ei, descăleca mai încolo şi o lua prin arătură trăgîndu-şî calul după el. Poimîne se ducea la oraş, unde zăbovia cîte trei-patru zile ’n şir, lăsînd treburile moşiei pe seama argăţimii. Unde era Măcieş cel de altă-dată? Unde era boierul blajin şi cuminte de pe urma căruia ziceau bodaproste toţi Vultu-reşteniî? Unde era Măcieş cel muncitor care se simţia legat de moşia strămoşească întocmai după cum un stejar voinic se simte legat cu cel mai mic firişor de rădăcină de fiecare grăunte din pămîntul în care s’a ridicat ? DOUĂ NEAMURI 29 Trecea acum ca o umbră prin odăile mari, reci şi pustii, prin odăile în care nu răsuna nici-un glas argintiu de copil, în care nu pătrundea nicî-o rază de veselie, în care se stingea, prin el, întregul neam străvechiu al Măcieşilor. La cîtva timp după trăsnetul ce i-a pustiit viaţa, şi-a arendat moşia şi s’a aşezat la oraş. Acolo maî avea o cafenea, un prieten, un teatru. Era altceva. Sau cel puţin lui i se părea că va fi altceva. Dar nici la oraş nu se simţia la largul lui. II apuca une ori cîte un dor de moşie, dor de iarbă verde, de pămînt, de-î venia să zboare. Atunci ieşia în piaţă, se uita la birjari şi tocmia unul din ei, spunîndu-i să puie patru cai cu clopote. în urmă birjarii îl cunoşteau şi, cînd îl vedeau, opriau şi-l întrebau : —■ Nu mergem la Vultureasca, boierule? Şi astfel la două, la trei luni Ilie Măcieş trecea în sunetele clopotelor şi învăluit în nori de praf alb, prin satele pustii de oameni în vremea muncii, pe drumurile prăfuite, printre lanurile aurii de rapiţă, printre apele de smarald ale griului, se ducea ca un vîrtej de vînt spre Vultureasca lui, cu 30 C. SANDU-ALDEA sufletul aromit de liniştea strălucitoare a zilelor de vară, de arşiţa soarelui, de mirosul cîmpului, de jocul apel morţilor. Aşa se ducea şi astăzi. De departe începu a cunoaşte casele din Vultureasca. La plopu-ăla stă Misăilă Ple-şea, dincolo de el stăruîeşte Dinu Crivăţ. Unde-s pomii cei mulţi, e casa preotului, Niţă Vărsătureanu; alături de ea, acea a învăţătorului, Marin Curpen. Iar în luminişul de la cotul drumului e crîşma lui Cristea Năstrapă, unde se face horă Dumineca. Şi iaca şi curtea frumoasă cu aşezările ei clădite temeinic, să ţie cît lumea. Vedea magasia de bucate, porumbarul pus pe temelii înnainte de zid, ridicat de la pămînt şi cu laturile ’n bătaia crivăţului. Uite casele boiereşti, în care stă astăzi un arendaş de neam strein, o pasăre de pradă, un hoţ care secătueşte pămîntul rodnic al moşiei strămoşeşti grăbind să iea cît mai mult din el, să părăginească tot ce-i ridicat cu multă muncă, pănă ce i s’o isprăvi contractul. Soarele sfinţia într’o îngrămădire de nori de jăratec, cari se stingeau încet-încet, se DOUĂ NEAMURI 31 împrăştiau, se subţiau, uşori, ca nişte petale de trandafir, învolburate ’n sus de vre-un vînt fermecat. Apoi, din cerul înnalt începură a picura, a se lăsa umbrele înserării. Boierul nostru intra în curtea moşiei lui, şi o durere, o jale mare, îl strîngea de inimă. I se părea că e un copil neascultător şi netrebnic care şi-a lăsat o mamă bună şi frumoasă spre a pribegi în lume, printre străini. Amurgul trist zvîrlia un zăbranic pe sufletul lui Măcieş. Şi era atîta jale în acest sfîrşit de zi, sau cel puţin lui i se părea că din cerul frumos se lăsa pe Vultureasca lui jalea neagră a unui sfîrşit de neam, pentru al cărui priveghiu luceafărul de seară scînteia singuratec în fundul cerului. il. DESPĂRŢIRE «Iar în schimb cu-averea toată vreun papuc de curtezană. «0, te-admir progenitură de origine romană!» M. Eminescu. n ziua aceea Mişu Livaridi se sculă pe la un-spre-zece — oră destul de timpurie, prea timpurie chiar, pentru un om deprins să se scoale totdeauna la două sau trei ore după amiazî — şi în loc să stea ca pînă acum vreme de ^ un cias la oglindă, se îmbrăcă repede, îşi aprinse o ţigare şi se uită în jurul luî ca un om pe care-1 năpădesc treburile. Se duse apoi la fereastră şi trase perdelele groase. Strălucirea zilei năvăli în odaie, DOUĂ NEAMURI 33 veselă, însufleţitoare ca un uriaş hohot de rîs de la soare. în camera tînărului, foarte prietenoasă de altfel, domnia o amarnică neorînduială. Jos, pe covor, două giamantane, pline burduf, stau prăvălite pe coaste ; pe scaune erau fel de fel de cutii; pe canapea stră-luciau două perechi de ghete de lac nouă-nouţe, puse pb calapoade luxoase; pe masă jobenul, un aparat de fotografie şi o cutie de pălărie de damă ascunsă supt un jurnal; într’un colţ era un cufăr şi lîngă el cîte-va cărţi trîntite clae peste grămadă şi acoperite cu un strat de jurnale franţuzeşti. Tînărul sună şi ceru două ouă moi, o felie de cozonac şi o cafea cu lapte. Apoi, rămase lîngă fereastră, de unde vedea pînă în depărtare strada frumoasă şi dreaptă în care locuia. Prin mijlocul ei şine de tram-vaiu, pe trotuarele largi pomi bătrînî, iar pe de marginile trotuarelor cele două rîn-duri de case înalte cari făceau ca un fel de zăgaz acestui rîu de aer prin care se sbătea lumea în cumplita, necontenita fer-bere a vieţii. C. Sandu. — Două neamuri. 3 84 C. SANDTJ-ALDEA Ce mai de amintiri îl legau de această stradă ! O jale mare se ridica în sufletul tînă-ruluî. Era cea din urmă zi a luî la Paris. Trimis aici spre a’şî lua doctoratul în drept, după ce’şi luase licenţa în Bucureşti, tînărul Livaridi văzu într’o bună dimineaţă că cei trei ani în cari era vorba să’şi ia doctoratul, trecură atît de repede în cît el n’avu vreme să se hotărască a pune mîna pe carte. Ticlui către cei de-acasă o scrisoare frumoasă prin care le spunea că a avut nenorocul să se îmbolnăviască tocmai cînd era să se presinte la doctorat, că a zăcut două luni încheiate, dar n’a vrut să le scrie spre a nu’î nelinişti şi pune pe drumuri, că în sfîrşit acum e pe deplin întremat şi a ’nceput iar să muncească, înarmat de aceeaşi neclintită dorinţă de a se întoarce în ţară doctor în drept de la Paris. Părinţii i-au scris numai decît că nu tre-bue să se descurajeze ci să’nveţe liniştit mai departe, cruţîndu-se pe cît poate. O cheltuială de cîte-va mii de franci mai mult «nu joacă rol la ei». Şi cel de-al patrulea an se sfîrşi fără ca DOOi. NEAMURI 35 Livaridi să’şi fi luat doctoratul. Altă scrisoare acasă, alte minciuni. Arendaşul avu un fior prin inimă : — îmi mănîncă banii de geaba pe-acolo, mi se pare. Dar Caliopi, căreia tînărul îî scria din Paris scrisori «udate cu lacrămi ferbinţî», se făcu luntre şi punte şi hotărî pe Iani al eî să mai deslege punga încă pentru un an, pentru cel din urmă. Anul al cincilea trecu par’că mai repede. Tînărul nostru se îngrija să fie tot-deauna elegant îmbrăcat şi uitase de mult pentru ce venise el la Paris. Une-orî îşi închipuia că el e un mare senior din acel Orient luminos, un prinţ bogat care are bunul gust de a’şi cheltui veniturile la Paris, în această Romă a timpurilor noastre. încercă să-şi mai înduplece părinţii cu alte minciuni, dar nu fu chip. Bătrînul îî scrisese înfuriat şi-î dăduse termen de plecare. Stătea la fereastră, dus pe gînduri. îi părea rău că trebue să se despartă de a-cest Paris orbitor de lumină, rafinat, atrăgător, ca o vuitoare uriaşă, de acest Paris 36 C. SANDU-ALDEA din care el nu cunoştea de cît deşărtăciu-nea şi ale cărui biblioteci şi musee şi mijloace de înălţare sufletească el nici nu vrea să le cunoască. Dar după dejun sufletul lui de om uşuratec scutură gîndurile triste, cum scutură o gură de vînt picăturile de ploaie întîrziate pe copaci. — Ah! Bah! — murmură el cu un accent franţuzesc — nu mor eu, fără a mai vedea Parisul încă odată. Şi dacă n’am diploma, ce? Nu mor eu de foame ’n ţara românească. Ştia tînărul ce spune. în ţara romînească nu mor de foame decît oamenii de talent. Se apucă de împachetat, dar nu trecu multă vreme la mijloc şi se auziră bătăi în uşă. — Intră! Era ea, Ninette, dragostea lui de cinci ani de zile. Deschisese uşa mare, mare de tot şi se oprise o clipă două ’n prag, dreaptă, subţiratecă, vicleană ca o pisică, pe buze cu un surîs dulce, în ochi cu o lumină de desmierdare. Un miros de violete adie de-odată în toată încăperea. Era parfumul iubit de ea, parfumul ce plutia peste întreg trecutul lor de fericire. DOUĂ NEAMURI 37 Livaridi sări de unde se afla şi se repezi la ea, luîndu-i mîinile: — Ce bine-mi pare c’aî venit!... Va să zică ţi-aî ţinut cuvîntul. — Eu n’am decît un cuvînt! — făcu ea mîndră. Tînărul arătă împrejurul luî: — Iţi place? Ea ridică din umeri şi ţuguie buzele: — Dar tare ţi-e de grabă să pleci! Apoi îşi rezemă umbreluţa de speteaza unui scaun, îşi scoase pălăria şi punîndu-şî mîinile ’n şolduri făcu pe grozava: — Mă rog la ce-ţî pot da ajutor? Supt tăliuţa de mătase albastră sînii rotunzi se umflară printr’o adîncă sorbire de aer, ochii îl rîdeau şireţi şi dojeniau blajin în acelaşi timp, iar pe la tîmple soarele-i poleia cîte va şuviţe de păr blond, dîndu-le strălucirea unei glorii aurii. Dar mai în acelaşi timp tînăra se izbi cu palma peste frunte, ca un om care-şi aduce aminte de ceva: — Dar surpriza ? Livaridi îşi băgă mîna stîngă ’n buzunar, 38 C. SANDU-ALDEA pe cînd cu dreapta îşi răsucia sfîrcul mustăţilor. — Ghici! — Umbreluţa! — Nu! — Por-moneul ! — Nu! — Broşa ! — Nu! — Cerceii! — Nu! — Ei, nu ştiu! Nu ştiu! Spune tu! Spune, spune tu, repede ! Apoi, ca şi cum nici nu i-ar fi trecut prin minte cam ce s’ar putea ascunde supt acel jurnal de pe masă, ea se îndreptă mînioasă spre fereastră, smulse din mers jurnalul şi-l mototoli în mîinî. — Ah! Pălăria ! Desfăcu repede cele două panglicuţe, luă capacul, scoase pălăria şi rămase multă vreme pe gîndurî, privind-o. Era aceeaşi pălărie pe care o admirase ea într’o zi la vitrina unei renumite modiste din Paris. Se duse în faţa oglinzii, şi-o potrivi bine pe cap, se uită mulţumită, DOUĂ NEAMURÎ 39 încîntată la chipul din oglindă, îi surise, îî făcu o strîmbătură drăgălaşă din vîrful buzelor şi-î trimise cu degetele un sărut. — Ah ! Ce bine-mî stă! Atinse din fugă cu buzele obrazul tînă-rului, apoi începu a sări prin odaie, ţinîn-du-şî cu dreapta pălăria pe cap, cu stînga fustele ce-î fîşîiau ca o apă mare în fră-mîntarea vîntuluî. — Tra-la-la-la! Tra-la-la-la! Hu-la-la-la! Bu-um! Tînărul o privia zîmbind. Era aceiaşi Ninette pe care o cunoscuse el acum cinci ani, aceiaşi tînără cu mlădieri de şerpoaică, tot-deauna cu o romanţă pe buze, fericită de ziua de azi, nepăsătoare de ziua de mîîne. Se opri apoi din joc, gîfîind, aprinsă la faţă şi după ce se odihni puţin, zise: — Să ’mpachetăm! Era rîndul cărţilor. Ea lua cîte două-treî în mînă, întorcea cîte-o foaie din ele peste care privirea îi luneca uşor ca peste o apă, apoi le întindea tînărului să le aşeze. Dar văzînd că el nu se pricepea : — Fugi! Adu-mi tu cărţi şi lasă-mă pe mine să le aşez. 40 C. SANDU-ALDEA Ea măsura din ochi cam unde-ar veni fie-care carte, scotea altele de jos, îndrepta rîndul şi le aşeza una lîngă alta, lipite, ca pe nişte mici lespezi de pavaj. Puse un rînd de jurnale peste ele, închise capacul şi se aşeză de-asupra cufărului : — Gata! Merg şi eu cu tine ’n Romînia! Ea glumi, dar tînărul avu un surîs trist: — Nu se poate ! I se părea atît de departe, atît de mică, atît de pustie, atît de întunecată, atît de sălbatecă această sărmană ţară romînească! Lumina zilei începea să scadă afară. — Ştii tu că azi e Sîmbătă şi e bal la Bullier? zise de-odată Ninette. Ce-ar fi dac’ai amîna plecarea pănă mîine seară? El încreţi fruntea şi păru că se gîndeşte. — Ţii tu? — Da! Ţiu mult! Numai un vals să mai joc cu tine, Miche! Ultimul vals! — Fie! Tînărul sună şi comandă cina. Peste cît-va timp li se aduse stridii, puiu fript, brînză, fructe şi vin înfundat. Mîncau şi rîdeau ca ’n zilele frumoase de odinioară. DOUĂ NEAMURI 41 Ea se dedea aproape de el, cu paharul în mînă şi-î şoptea singurele două vorbe ro-mîneşti ce ştia: «te iubesc!» Sau se aşeza pe genunchii lui, cuprin-zîndu-î gîtul cu braţele, caldă, linguşitoare, iubitoare ca ’n ziua ’ntîî... Bătăi se auziră iar în uşă. Erau trei prietini buni de-aî lui Livaridi, cari veniseră să-l petreacă la gară. Fiecare îşi adusese şi drăguţa cu el — de sigur spre a face mal multă cinste celui ce pleca din mijlocul lor. — Bonjour !... A ! Bonjour!... Gata ? Livaridi făcu din cap «da» şi se îndreptă spre cele trei cucoane, făcîndu-le loc pe scaune. Apoi către tineri: — Aţi mîncat! — Venim dela Duval. Am mîncat acolo cu toţii. — Ninette, serveşte prăjituri, te rog. Şi Livardi eşi. După cît-va timp se întoarse urmat de un chelner care aducea trei sticle de şampanie. — Ura!... Bravo, Mişule! — strigară tinerii. 42 C. SANDU-ALDE A Franţuzoaicele bătură din palme: — Trăiască şampania ! Chelnerul destupă cea dintîî sticlă şi vărsă în cupe. Apoi pieri. Şi atunci Li-vardi se închină în ţaţa cucoanelor şi spuse: — Graţioasele mele doamne! îmi pare bine că vă pot da o veste bună. Nu mai plec în sara asta. Ar fi păcat să nu-mî iau ziua bună dela acest frumos bal Bul-lier. Vom merge dec! la bal în seara asta. D-v. veţi avea bunăvoinţa a ne însoţi ? Fetele făcură cîte-o reverenţă adîncă: — Incîntate. Sticlele fură repede golite. Obrajii se aprinseseră, ochii licăriau. — La Bullier! strigară tinerii fluturîn-du-şi pălăriile. — La Bullier! La Bullier! repetară fetele. Porniră doi cîte doi: în frunte Liva- ridi cu Ninette; după ei Limpezeanu cu Yvette \ apoi Mătăsaru cu Blanchette şi în urmă Kamenitzky cu Lisette. Acest Kamenitzky era un Polonez ale cărui frumoase maniere făcuseră să se scorniască şi să circule credinţa, că el ar DOUĂ NEAMURI 43 fi un nobil revoluţionar, surghiunit de urgia moscovită din patria luî sfîşiată. Era un pianist de forţă şi trăia dînd lecţii de pian. Câştiga foarte mulţi bani, dar bea tot ce cîştiga. In clipele acele ale înserării străzile erau pline de mişcare. Omnibuse, tramvaie, trăsuri, camioane grele treceau, curgeau cu un huruit necurmat. Automobile fugeau cu un sfîrîit metalic, sbîrnîind. Pe trotuoare furnicau oameni şi femei de toate vîrstele şi de toate ocupaţiunile, alergau vînzători de gazete, cari strigau răguşiţi: «La Patrie!... Le Frangais !». Afişe luminoase se iveau la cîte-un colţ de stradă, luminau o clipă-două şi se stingeau dintr’odată, ca supt o puternică suflare de vînt. Pe bulevardul Saint-Michel rătăciau aceleaşi fiinţe : studenţi cari trîndăviau în cafenele şi berării; ucenici în arta paletei, mofturoşi şi îngîmfaţi, înfăşuraţi în pelerine largi din cari răsăriau : în jos pantalonii de catifea, lungi, cu creţuri la glesne ; în sus feţe gălbejite, slabe, încadrate de bucle în neorînduială, peste cari plutiau berete largi studenţeşti sau pălării cu marginile 44 C. SANDU-ALDEA mari; crai bătrînl foarte eleganţi; femei spoite amarnic cu pudră pe faţă — toată spuma deşărtăciunii acestui bătrîn cartier latin. Cînd şi cînd se vedeau şi studenţi muncitori. Aceştia treceau cu cîte-o carte sau caet în mînă, cu gîndurile departe de furnicarul de lume prin care se strecurau. Şi iată că la un colţ de stradă, într’o arie de lumină veselă, se ivi deodată un om slab, deşirat, a cărui faţă era par’că străvezie, ai cărui ochi aveau o licărire ciudată, ale cărui haine zdrenţuite păreau puse pe un schelet. Ai fi zis că-î o stafie, stafia înfiorătoare a mizeriei oraşelor mari, rătăcind batjocoritoare în strălucirea bulevardelor. la Puree /... Bibi la Puree!» rî-seră fetele. Umbra cea de om se apropie, trecu pe lîngă ei, vorbind. Era o figură cunoscută în tot cartierul latin acest Bibi la Puree (Bibi Sărăcia). Venit spre a studia la Paris, el a dat cartea pe petreceri, a amînat mereu examenele, a cîntat, a băut, a rîs, a petrecut, s’a plimbat DOUĂ NEAMURI 45 cînd a avut bani, a suferit ca un cîne cînd n’a avut, şi anii trecură unii după alţii, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai trişti. El însă a rămas neclintit în acest cartier latin, student îmbătrînit, şters de mult din registrele Sorboneî. Un oare-care Franţuz i-a pus într’o zi porecla de Bibi la Puree şi astăzi nimeni nu-1 mai cunoaşte sub alt nume. Rătăceşte şi se stinge zi cu zi pe trotuarele pline de lumină pînă ce într’o bună zi va fi băgat sau într’un balamuc, sau într’un azil. Era un simbol, un simbol îngrozitor a-ceastă ruină de om. Tinerii noştri nu-1 luară însă de loc în seamă ci, strîngîndu-şî drăguţele mai mult la braţ, începură a sări, a şuera, a cînta. Cînd intrară la Bullier, balul se începuse. Perechile curgeau, lunecau pe parchetul strălucitor. Apoi musica sfîrşi de cîntat şi chiote ca de sălbateci răsunară în sală : se cerea repeţirea jocului. Musica începu acelaş joc şi tinerii noştri se amestecară prin lume. Erau acolo fel de fel de feţe, fel de fel de naţiuni. Erau Englejî lungi, slăbănogi, 46 C. SANDU-ALDEA cu fălcile încleştate în seriositatea ursuză a neamului lor; erau Spanioli smoliţi la faţă şi arţăgoşl ca nişte cocoşi; erau Ro-mînî foarte eleganţi şi foarte obrasnicî; erau Ruşi, veniţi în frac şi în ghete de lac; Unguri mîndri; Nemţi graşi şi gravi; Greci spilcuiţi; Negri strînşl în haine tăiate după cele din urmă jurnale de modă. Erau cocote, îmbătrînite în meserie şi care se cunoşteau cît de colo, par’c’ar fi avut o pecetie în faţă; erau altele mal tinerele şi îmbrăcate foarte elegant; erau altele îmbrăcate foarte simplu şi care ţineau în mîînl reticule bătătoare la ochi, spre a face pe cel proşti să crează că ele sînt nişte biete lucrătoare cinstite care abia au scăpat din ateliere şi — în drumul lor spre casă — s’au abătut şi pe la bal să joace o polcă. Erau apoi şi lucrătoare, adevărate lucrătoare, cărora nu le ajungea simbria lor cinstită şi care veniau aici să-’şî cumpere pe bani murdari vre-o pălărie mal frumoasă, vre-o aplicaţie de bluză, vre-o dantelă sau cine mal ştie ce cîrpă. Erau în sfîrşit şi familii cinstite — familii streine, în treacăt pe la Paris — care ve- DOUĂ NEAMURI 47 niseră să priviască acest bîlciu de femei, această învolburare a deşărtăciunii, această vuitoare a viţiuluî. Iar musica aceea avea în ea ceva ascuţit, biciuia nervii destrămaţi, ţipa, comanda: «Joacă! Joacă! Petrece!» Livaridi era nespus de fericit. Juca uşor, elegant, ca la un bal mare. îşi luă mai apoi prietenii şi prietenele, îî duse la o masă în galerie şi acolo comandă vin înfundat. Beau şi rîdeau şi erau fericiţi. De la masa lor vedeau jos şuvoiul de lume ce se frămînta în sunetele musicei. Şi după cît-va timp, Mişu chemă la o parte pe Mă-tăsaru, îi şopti ceva la ureche şi pieri. — Unde-i, Miche? — întrebă Ninette. — Vine acum! — îi răspunse Mătăsaru. Un sfert de oră trecu, apoi altul, apoi altă jumătate de oră şi Livaridi nu mai venia. — Trebue că i s’a întîmplat ceva! suspina Ninette. Cei-lalţi prieteni se uitau unii la alţii şi fie-care zîmbia şiret, par’că fie-care ar fi ştiut de rostul lui Livaridi. Cînd mai era puţin pînă la spartul balului, acesta se arătă la intrare. Mătăsaru 48 C. SANDU-ALDEA sta cu ochii într’acolo şi-l zări. Se repezi jos şi-î eşi înainte, aducîndu-1 apoi la masă. Muzica începu un vals. — Miche, ultimul vals! Cele patru perechi se coborîră în sală şi începură a valsa. Ninetta plecase capul pe umărul lui Livaridi şi închisese ochii, surîzătoare, ameţită, topită de fericire... Apoi ultimul vals se sfîrşi şi lumea se îndreptă spre eşire. Livaridi luă două trăsuri şi împărţi perechile în ele. Apoi porunci pe şoptite birjarului din nainte. Dădură iar pe bulevardul Saint-Michel, trecură Sena, o luară la stînga pe strada Rivoli şi ajunseră în faţa unui restaurant în apropiere de marile bulevarde. Femeile se îndreptară bine de mijloc şi intrară mîndre în restaurant, la braţul bărbaţilor. Livaridi îi conduse în camera pe care o oprise, chelnerul întrebă de poate servi, se înclină şi eşi. — Frumoasă surpriză ! Bravo ! Feţele se înveseliră şi limbile se desle- gară. Cînd ajunseră la dessert, erau toţi în voie bună. DOUĂ NEAMURI 49 Ninette îşi da aere de gazdă: «Uite-o pară delicioasă, ma chere! — Nu vrei o piersică, Blanchette?—Un strugure, Yvette! Numai o boabă!» Iar cele-l’alte făceau fasoane, abia atingeau acele roade minunate. Şampania înfierbîntâ şi mai mult capetele. Kamenitzky se urcă pe un scaun: — Doamnele mele! Beau pentru d-v. care representaţi aici graţia şi farmecul neîntrecut al Parisieneî! Femeile înclinară din cap ca nişte ducese, în semn de mulţumire şi-şi înmuiară buzele în şampanie. Polonezul îşi deşertă cupa, apoi se dădu jos de pe scaun, se gîndi cît timp se umplu al doilea rînd de pahare şi vorbi: — Graţioasele mele Parisiene şi iubiţii mei prieteni!.. în istoria ce ni se predă nouă în şcoală, Romînii sînt arătaţi ca nişte oameni foarte vicleni şi mişei... Da! Mişei!.. Am păstrat această credinţă întipărită în mintea mea încă de pe cînd eram copil, pînă ce am venit la Paris unde am avut prilejul să cunosc pe prietenul C. Sandu. — Două neamuri. 4 50 C. SANDU-ALDEA nostru de faţă Miche Livaridi şi pe d-voastră, dragii mei. Atunci am băgat de seamă că istoria ce ni se predă în şcoli e falsificată». Aci Polonezul se opri şi sgîi ochii înaintea lui ca un om speriat. Apoi îşi trecu mîna prin păr şi urmă : — Am constatat în prietenul nostru Livaridi calităţi cari fac dintr’un om o glorie a unei ţări. El e întruparea celui mai ales cavalerism. Şi astăzi cînd împrejurările îl zmulg din mijlocul nostru, eu, prietenul lui nedespărţit, nu pot decît să plîng pe mormîntul unei adevărate prietenii, căci odată plecat dintre noi...» Polonezul nu putu sfîrşi fraza. Căzu pe scaun şi, ascunzîndu-şi faţa ’n mînî, izbucni în hohote de plîns. Iar Ninette se plecă la urechea lui Livaridi şi-î şopti o glumă veche: — E beat ca un Polonez! Cînd Kamenitzky se mai domoli din plîns şi putu asculta, Livaridi se sculă în picioare, serios, drept, cu cupa’n mînă. Vorbi de nobilul popor polon îngenunchiat sub Rusul barbar şi sub Prusacul brutal (uitase c’o DOUĂ NEAMURI 51 parte din Polonia mai e şi în Austria) şi urâ ca din pămîntul sfînt al Poloniei să răsară cît mai multe vlăstare de valoarea lui Kamenitzky, spre a putea duce la des-robire poporul pe care el îl iubeşte şi-l stimează prin reprezentantul său de faţă. Cînd sfîrşi, Polonezul se repezi la el şi-l luă în braţe. Două şiroaie de lacrămi îi alunecau pe obraji. Erau lacrămi de bucurie. Şi atunci uşa se deschise, ca atinsă de vînt, o faţă oacheşă se ivi prin crăpătura ei şi fiorul unei coarde de vioară adie de-odată în odaie. Tinerii înebuniră de plăcere, femeile băteau din palme: — Ţiganii, Ţiganii! — Bravo, Şuviţă! Fă-te’ncoacî, artistule! Lăutarii intrară înăuntru, ploconindu-se în faţa mesenilor. încercară două-treî clipe coardele şi valsul «Amoureuse» începu a curge din viori, dulce, uşor, leneş, cald, molatec ca o desmerdare. Femeile-1 cîntau în cor, Mătăsaru îl şuera, Kamenitzky bă-tea măsura. Şi cînd cele din urmă note se pierdură tremurătoare, Mătăsaru sări de pe scaun : — Brîu’, Şuviţă! 52 C. SANDU-ALDEA Romînii începură a tropăi din picioare, stînd pe scaune. Numai Mătăsaru îl juca, îl juca de foc şi-l chiuia ca un flăcău de la ţară. Polonezul nu se putu răbda fără să joace şi se prinse lîngă Mătăsaru... Lăutarii sfîrşiră brîul. Un Romîn ceru să se cînte o romanţă franţuzească la modă pe atunci. Dar Polonezul puse mîna pe vioara lui Şuviţă: — Taci! Şi întorcîndu-se către Romîni: — D-voastră n’aveţi nici un cîntec naţional ? Leahul surghiunit, fără patrie, dădea o lecţie. — Zi doina, Şuviţă ! Sărmană doină! Ce să caute ea’ntre mătăsuri şi strălucire?! Ce putea spune ea unor suflete veştede, cari nu înţeleg simţirea acelui oropsit norod care o cîntă pînă moare? Ce putea spune ea unor Franţuşte cochete ?! Ce putea spune ea unui Leah ameţit de băutură ? ! Şi cu toate acestea, cînd sunetele eî tremurară pe coarde şi înfiorară tăcerea ca un îndepărtat freamăt de pădure, Kame- DOUĂ NEAMURÎ 53 nitzky se dădu mai aproape şi tot mai aproape de lăutari, sorbind cu urechea revărsarea caldă a celui mal frumos cântec romînesc. El, numai el singur, rămase pe gînduri purtat prin ţări necunoscute de cîntarea aceea străină şi năvalnică. Iar cînd doina muri pe coarde, ea tot mal tremura în sufletul lui, ca un suspin de despărţire. — E o bucată foarte tristă asta. Cine-a făcut-o ? Şi nu s’a găsit atunci nimeni să-I spue că doina noastră dragă n’a fost făcută, ci a răsărit în sufletele romîneştî din freamătul pădurilor, din murmurul izvoarelor, din ciripitul ciocîrliilor, din strălucirea soarelui, din nopţile cu lună, din chiotul voinicilor, din suferinţa adîncă a întregului neam romînesc. Livaridi îl răspunse într’un căscat de om somnoros : — E un cîntec pe care-1 cîntă numai ţăranii. Apoi rămase cu ochii ţintiţi în tavan, răsturnat într’un fotoliu moale.... 54 C. SANDU-ALDEA I se părea că e un prinţ bogat care supează cu artiste de la Operă, pe cînd doi cai sprinteni înhămaţi la o trăsură elegantă abia aşteaptă să porniască mai repede, să-î ducă la Bois de Boulogne. Pleoapele i se făceau din ce în ce mai grele. Intr’un rînd i se păru că aude pe Mâtăsaru vorbind cu Şuviţă lăutarul: — Ştii tu cine sînt eu, mă? — Cum să nu, conaşule, păcatele mele!... Nu mai ţii minte?... In Bucureşti... Apoi mintea i se învălui într’o ceaţă groasă... I se părea că se află într’o corabie pe marea bătută de furtună şi simţia cum îl ridicau în sus talazuri năpraznice, încet, apoi din ce în ce mai iute, pînă pe culmile verzi înspumate, de unde se prăbuşea în prăpăstii întunecate. Atunci deschidea ochii, dar nu vedea nimic... Şi valurile iar îl luau, îl furau, mai la larg, tot mai la larg, în mijlocul mării, unde nu se mai vede decît cerul şi apa... Valurile se mai potoliră şi corabia fugea acum mai iute, spre o limbă de pămînt. Acolo se zăresc persicî ninşi de flori roşii... — Livaridi doarme! zise Polonezul... DOUĂ NEAMURI 55 — Să mergem! zise Ninette. Chelnerul aduse nota pe un taler de argint şi sta drept, fără să clipească din ochi, gata să facă o plecăciune adîncă sau o strîmbătură de nemulţumire şi dispreţ. Livaridi plăti nota şi svîrli cu un gest de milionar un bacşiş de doi poli. — Mergi, mon prince! Ceata eşi. Străzile Parisului erau pustii la ora aceea. Parisul uriaş dormia... Tinerii rătăciră prin piaţa Concordiei, pe cheurile Senei şi Ia Pont-Neuf se despărţiră, dîndu-şî întîlnire pentru a doua seară la Gara de Est. Peronul era negru de lume. Livaridi se mai sărută încă odată cu Ni-netie, apoi cu ceî-lalţi prieteni şi se urcă într’un vagon de clasa I-a. Conductorul pofti în vagoane, maşina şuerâ ascuţit şi smuci trenul din loc. — Bon voyage!Bon voyage! Să ne scrii! — Adieu, Miche, adien ! Şirul de vagoane se îndepărtă, se înde- 56 C. SANDU-ALDEA părtă, se şterse în noapte, se topi în întu-nerec. Numai trei lumini se vedeau în urma lui, trei lumini rotunde, roşii, mari, sînge-roase, sinistre, ca nişte ochi de monstru... III. LA ŢARĂ e Măcieş înmărmurise ca o statuie în balconul înnecat de lumină. Din seninul înnaltului cer înstelat se revărsa şi plutia peste întreaga fire acea neţărmurită şi aromitoare linişte care ne face să uităm, să visăm, să iubim. Cîmpia ’ncărcată de holde dormia supt poleiul lunii. Plopii din faţa caselor aveau pe trunchiuri o strălucire de argint viu. Apele Dunării licăriau printre buchete de sălcii şi pîrtia de lumină zvîrlită pe ele de lună părea o vărgătură lată de aur, ţesută într’o pînză uriaşă. Era o lumină dulce, o lumină ce odihnia 58 C. SANDTJ-ALDEA ochii, mîngîia sufletul, poleia tot ce atingea, ştergea umbrele, dădea o ’nfăţişare deosebită locurilor şi lucrurilor, desluşia depărtările şi ’nvăluia tot pămîntul într’un văl străveziu. Boierul stătea acolo singur-singurel, aromit, uimit, fermecat de această armonie de lumină, şi pentru întîia oară înţelegea că nu se poate spune prin vorbe ceia ce soarbe un suflet omenesc prin ochi, prin auz, prin miros, prin adînca, dulcea şi tainica înfiorare a tuturor simţurilor. Printre pomii din sat se desluşiau icî-colo căsuţele albe ’n bătaia lunii, liniştite, mici ca nişte cuiburi... în ele trăiau Vul-tureştenii lui muncitori şi săritori la vreme de nevoie, oameni dezgheţaţi şi voinici cum sînt mai toţi locuitorii acestui cîmp întins şi rodnic, plin de un farmec deosebit şi care cuprinde un colţ din Ilfov, o poală din Buzău, Ialomiţa şi Brăila aproape întreagă : Bărăganul, Bărăganul cel plin de lumină multă şi de poesie adîncă, mare de aur în coptul holdelor, nemărgenitâ şi dogorită de soare. Şi o viaţă întreagă trecută în mijlocul acestor ţărani se desluşia în DOUĂ NEAMURI 59 mintea boierului, o viaţă de care el acum era departe... A # m m 9 ...Intr un tîrziu se rupse dm poleiul lumi şi se duse la culcare, cu sufletul umezit de o rouă de jale. A doua zi îl deşteptară nişte rîndunele gureşe şi neastîmpărate. Se sculă, se spălă cu apă rece pe obraji şi se întoarse cu faţa spre răsărit, închinîndu-se după obiceiul apucat din bătrîni. Apoi ieşi prin curte. Soarele răsăria, aprindea focuri de diamante în stropii de rouă, însufleţia orice firişor de iarbă. Măcieş se duse prin grădină şi rătăci vreme de-un ceas pe cără-rile-î umede. — Da’ de noapte te-aî sculat, boierule! — Să nu m’apuce soarele ’n pat. Arendaşul îl duse pe la magasia cu bucate, pe la porumbar, pe la şopronul de unelte, îl răsuci prin toată curtea spre a-i arăta că, deşi arendaş, pe el îl durea inima de Vultureasca. Se duseră apoi în balcon şi luară dulceaţă şi cafea neagră. — Ai început la fîn? 60 C. SANDU-ALDEA — Chiar erî bâgai coasele ’n el. Azi scot fete la ’ntors, că-î soarele iute. Arendăşiţa ieşi într’un matineu uşor de muselină albastră. Se sculase mai de dimineaţă spre a face cinste proprietarului. — Bună dimineaţa, domnule Măcieş ! Aţi dormit bine ? — Ca un copil după scăldătoare ! — §i cum vi se pare pe la noi? — Frumos! De mii de ori mai frumos ca ’n pustiu’ăla de oraş. — Aşa-i spun şi eu lui Iani-al meu. Dar unde-î chip să mă ’nţeleg cu el?... Una-două: nu! El se lasă de arendăşie. îl plouă ploile, îl bat vînturile, îl arde soarele, se întinde cu toţi nebunii... bucatele nu se mai fac ca înnainte vreme... Boierul pricepu unde vrea să bată arendăşiţa şi spuse aşa trăgănat şi bătînd cu degetele darabana ’n masă : — Şi arenda mare! Caliopi surise şi dete din cap par’c’ar fi vrut să zică: «mare vulpe mai eşti!», apoi urmă : — El ci-că să ne aşezăm la oraş. A muncit destul pînă acum. Să trăim şi noi mai tihniţi DOUĂ NEAMURI 61 ia vreme de bătrîneţe... Slavă Domnului, băiatul ni s’a făcut mare, ’şi-a luat drepturile lui... Arendaşul surîdea. Măcieş se uita la un joc de raze aurii răsfrînte pe tăviţa de argint. Par’c’ar fi fost un vîrtej de lumină fierbinte, şi lui îi venia să ’ntindă mina, să-l prindă, şi să-l oprească din fierberea ceea neîncetată. Apoi, ca şi cum s’ar fi trezit dintr’o visare: — Să vă trăiască! De-acuma, numai noroc să aibă de o femeie cum se cade... ... Mă iei şi pe mine’n trăsură pînă’n luncă, Iani? Arendaşul glumi: — Nu! Mă duc singur. D-ta vii pe jos, că eşti tînăr. Trăsura veni la scară. Cei doi bărbaţi se urcară în ea. Arendăşiţa le strigă din capul scărilor: — Să nu întîrziaţi de la masă! Vizitiul pocni din biciul cu sfîrcul de mă- tasă, sumuţâ şi strigă la cai: — Hi! Trăsura porni uşoară, trecu prin sat şi o luă pe drumul ţarinii Vultureştenilor. Era 62 C. SANDU-ALDEA un drum lat acesta, un drum străjuit de porumburi fragede pe care mai tremura ici-colo cîte-un strop de rouă. Spre stînga, departe, se zăria un puţ cu cumpănă, ca o cruce supţire, înnaltă şi strîmbată de vîn-turi. Trăsura o luă apoi la dreapta şi întră în moşia lui Măcieş pe un drumeac mai îngust, prin mijlocul căruia crescuse iarbă. Pe de margenile luî, un grîu răruî şi pipernicit. Arendaşul venise înnadins pe aici spre a se văita luî Măcieş. — Uite, boierule! Uite ce ruşine de grîu. Pus între Sîntă-Mării! Nici sămînţa nu mi-o scot! Proprietarul nu zise nimic. Se uita pe cîmp, dus pe gîndurî, şi părea că nu vede ce-î pe de lăturea drumului. Cînd şi cînd, cîte-o ciocîrlie venia glonţ spre pămînt, ca moartă. Apoi se opria dintr’o dată, bătea din aripi şi se înnălţa sus, mai sus, pînă pieria din ochi, ca înnecată în albastrul înnalt. Cîmpul strălucia şi surîdea în tine-reţa luî netrecătoare. Flori de sulfină, de drăgaică, de corovatic, de mierea-ursului, de orajniţă, de rochiţa-rîndunicii, de cicoare, de mac sălbatec, răsăriau, pe lîngă tră- DOUĂ NEAMURI 63 sură, fragede, proaspete, înviorate de somnul de peste noapte. Trăsura trecea acum printre tarlale cu grîu mai bun, şi proprietarul opri. — Ia să-ţî văd şi eu grîu’, lani! Arendaşul îşi muşcă mustaţa dreaptă, şi nu zise nimic. Era grîu înfrăţit bine, săltat bine ’n paiu, înspicat tot. — Uite, boierule, grîu pus după Ovi-denie. Toată lumea spunea c’o să-l întorc în primăvară, şi vezi că nu l-am întors. Aici tot scot eu o chilă la pogon, dar la ăl de ti-1 arătai mai adineaori... mai bine nu mai stricam bunătate de sămînţă. Măcieş surîse : — Asta-î grîu de-o chilă la pogon, lani? Pe puţin, pe puţin scoţi două chile bătrî-neşti, auzi? Numai să te ferească Dumnezeu de vre-o piatră şi de vreme rea la seceră... Boierul ar fi vrut să mai spuie ceva, dar se opri de odată şi ’ntoarse capu’n spre luncă. îl izbise mirosul de păragină pălită, şi sta aşa ca un ogar cu nasu ’n vînt, sorbind cu nesaţ undele de parfum ce se ri- 64 C- SANDU-ALDEA dicau din spre luncă şi plutiau rătăcitoare în văzduh ca un suflet al finului. Apoi, întorcîndu-se către arendaş: — Aî multă păragină ’n el? — Unde? — In fin! — Ce-i aia păragină? Boierul se îndreptă spre trăsură: — Cogea-mite arendaş!... Şi să nu ştii d-ta ce-î păragina!... Mai mare ruşinea! Trăsura porni iar. Măcieş se simţea întinerit la suflet, întinerit de lumina cîm-pului, de strălucirea soarelui. Cînd ajunse la malul luncii şi se dădu jos din trăsură, călca repede şi era vesel ca un om pe care nu-1 mănîncă nicî-un necaz. Oamenii îşi săltară căciulele din cap: — Sărutăm dreapta, boierule ! — Noroc, flăcăi! — Ai mai venit şi pe la noi ? — Precum vedeţi. — Bine-aî făcut, boierule, că uite: boierul nostru de-acum nu vrea să ne dea rachiu la coasă. Omul care spusese acestea, rîdea şi fă- DOUĂ NEAMURI 65 cea cu ochiul la ceilalţi, parc’ar fi vrut să le spuie: aşa-i c’am adus-o bine?» — Mai cosiţi şi voi fără rachiu... Uite, apă bună, şi rece, şi limpede: vioară... Ce bună-i, şoîmana! — Să facem broască, boierule?! Cel ce aruncă gluma aceasta, era un po-pondete de Rumîn, cu faţa rotundă şi mică s’o cuprinzi în găvanul palmei. Boierul îl zări şi nu se putu ţine să nu mai rîză niţel. — Aici ai fost, Năstase ?... Daţi-vă la o parte, să-l văz... Da’ mult ai mai crescut, mă Năstăsică, de cînd nu ne-am văzut! — L-a plouat, boierule ! — I-a pierdut dracu’ măsura ! — Mă, da’ ce Rumîni iabraşi sînteţi! Lăsaţi buricu’ pămîntului în pace! Arendaşul rîdea să se prăpădească. Oamenii cosiau înnainte... Măcieş nu mai rîdea. Se uita la eî fără să clipească, şi’n sufletul lui adie de-odată o undă de adîncă şi caldă milă pentru aceste feţe arse de soare, pentru aceste mînî noduroase şi pline de pămînt, pentru aceste trupuri muncite, pentru aceste C. Sandu. — Două neamuri. 5 66 C. SANDU-ALDEA suflete simple, adîncî şi bune şi neînţelese. Şi pricepea că tot lustrul aruncat pe o-raşe, toate mătăsurile în care se îmbracă miile de cucoane uşurele, tot aurul ce zu-ruie pe mesele de joc, toată fericirea celor ce se cred mari în lumea asta, vine din pămînt, din sudoarea, din lăcrămile amare, din sîngele şi zbuciumul acestor mucenici ai ogoarelor. O iubire ca de frate bun se sălăşlui în sufletul lui, încălzindu-1. Ii venia să iea şi el o coasă şi să cosească ’n rînd cu ei. De-asupra lor soarele strălucia acum în răscrucile cerului şi lunca surîdea în lumină veselă şi fînul cădea valurî-valurî şi păragina pălită îşi împrăştia mireasma-i dulce în undele aerului curat. Şi iată că de odată un cîntec veni pînă la cei din luncă. Venia pe sus, plutind, de departe, de pe deal. — Ne vine tinereţa, boierule! Erau fetele mari ce veniau la ’ntorsul finului. Glasurile subţirele se apropiară, se apropiară, şi fetele se zăriră departe, la cellalt capăt al luncii. DOUĂ NEAMURI 67 Veniau cîntînd, cu furcile pe umere, le-gănîndu-se ’n mers uşor, scăldate în lumina veselă a zilei de vară, plutiau, fericite de tinereţe şi de sănătate. Şi în curînd furcile intrară în brazdele de fîn, luîndu-le pe de desupt, răsucindu-le cu partea pălită ’n jos, cu cea umedă ’n sus, într’un necurmat fîşiit de mătasă nouă. Şi soarele le surîdea la toţi, îi încălzia, îi ardea şi fînul mirosia de te îmbăta, iar fetele cîntau seninul vieţii lor sufleteşti. Proprietarul şi arendaşul porniră în luncă. Merseră departe, înnotînd prin fînul înflorit şi ajunseră la o fîntînă cu ghizdurî mărunte. Acolo se lăsară jos: arendaşul într’o rină, boierul lungit cu faţa ’n sus, cu mînile pe după cap, cu pălăria pe piept. Vorbiră de lumea din Vultureasca, de preotul Niţă Vărsătureanu, cam fudul de-o ureche, şi de un arendaş nou ce intrase acum un an pe o moşie vecină. — S’a făcut de rîs, domnule Măcieş! S’a făcut de rîsul tuturora... Cine dracu’ şi-o fi bătut joc de el, nu ştiu. Destul că la pusul porumbului astă-primăvară, nu: că el are o doftorie să crească ciocanul 68 C. SANDU-ALDEA mare şi să lege cîte zece ştiuleţî. A scris la Viena, la un «doftor de pămînt»—după cum spun oamenii învoiţi pe moşia lui— şi ăla i-a trimis un clondir plin c’o zeamă neagră care puţea de nu te puteai apropia de ea. In fiecare cuib trebuia să se pice trei picături din zeama aia, pînă a nu se pune boabele de porumb. Nici la un pogon de loc nu i s’a ajuns «doftoria Neamţului». Şi mai bine c’a fost aşa, căci porumbul pus în cuiburi cu «doftorie» s’a ars din rădăcină. Arendaşul a trebuit să-l întoarcă mai acum o lună şi să puie meiu în locul lui. Arendaşul se ridică repede în sus : — Bine că-mi adusei aminte. Mă tot ţiu de vre-o trei săptămînî să mă duc să-mi văd nişte meiu dintr’un clin de loc de pe deal. Mi-a fost tot peste mînă. Tot sînt eu acu aici, m’aş răpezi să-l văz. Mergi şi d-ta ? De eşti obosit, stai aci că viu eu acuş. — La ce să mai merg şi eu?! Să te apăr de cîni?... Doar nu-î peste pămînt. Du-te d-ta singur. Arendaşul plecă. DOUĂ NEAMURI 69 Măcieş se lungi iar în fînul înnalt. Soa-rele-1 frigea, îl moleşia, şi el sta acolo, neclintit, pe pămîntul cald, îngropat în fînul înflorit. Ţinea ochii închişi şi asculta... Nicî-o mişcare, nici-un sunet. Din cerul înnalt curgeau văpăi de foc spre pămînt... ...Un glas de fată mare-i veni ’n auz. Ridică niţel capul şi se uită în jurul lui: o fată venia spre el, de sigur la fîntînă. Fata se apropie cîntînd, trecu la doi stîn-jenî de el fără să-l bage ’n seamă. Era înnaltă, frumoasă, voinică şi mlădioasă ca o creangă de alun. Pe cap purta o basma înflorită, trasă pănă pe ochi, să-i apere de soare. Scoase o cofiţă de apă şi se spălă niţel pe obraji, ştergîndu-se cu un colţ de şorţ... Apoi se sprijini de ghizdurile tîntînei şi rămase pe gîndurî cîteva clipe. Avea ochi mari, negri, adînci ca umbra codrului în amurg şi sprîn-cenile îi erau negre ca trase cu cărbunele, şi codate. Răsuflările, sinului rotund şi pietros erau line şi adînci. Măcieş se uita la ea cu băgare de seamă şi nu putea ghici a cui era fata asta care 70 C. SANDU-ALDEA îi răsăria atît de frumoasă înnainte... Unde mai văzuse el ochii aceia frumoşi şi obrazul rotund şi rumen ca mărul sintiliesc?... Unde?... Cînd?... Un calul-popei zbîrnii pe lîngă fată, şi ea se apără cu mina. Atunci boierul se ridică de unde era şi veni domol la ea : — A cui eşti tu, fa fetiţo ? Fata răsări, dar, văzînd că-î boierul Mă-cieş, începu a-i surîde : — A lui Dinu Crivăţ ! — A lui eşti? — A lui ? — Ti! Da’ mare te-ai mai făcut, Mari-oaro, să nu-ţi fie de deochiu! Cînd am arendat eu moşia, tu erai numai o copilă. — Cine trăeşte, creşte, boierule! Cine moare, putrezeşte! — Aşa-i! Boierul se uită la ea cu o căutătură plină de dragoste părintească, şi fata nu putu răbda privirea aceia, ce-i intra ca un sfre-del în suflet, şi plecă ochii în jos. — Vrei apă, boierule? — Aş vrea şi eu niţică. DOUĂ NEAMUEÎ 71 Fata vărsă apa din cofiţă şi scoase alta. Boierul puse genunchiul drept în pămînt, ca un flăcău, aşeză cofiţa pe ghizdurile fîn-tîniî şi o plecă încet-încet spre gură. De mult nu mai băuse el apă atît de bună. — Să trăeştl, Marioaro! — Să trăeştî şi d-ta, boierule! Fata plecă uşoară. înnota în fînul înnalt, ducîndu-şi cofiţa pe cap, să nu cadă flori de fîn în ea. Boierul rămăsese cu ochii după ea. Şi ochii senini ai Mărioarei îi jucau în suflet. — Ce frumoasă s’a făcut! şopti el. Fata se depărta în zările calde, voinică, mlădioasă, scăldată ’n luminoasa poesie a cîmpuluî. Măcieş se lungi iar în fînul înflorit, şi o căldură mare i se ridică de la inimă, năvălindu-î în tot trupul. Şedea în-tr’o rînă, cu capul sprijinit în podul palmei stîngi, cu cotul răzimat în pămînt, cu ochii ţintă la o tufă de corovatec. Rupse din ea o crenguţă şi o frecă între degetele mînii drepte, apoi mirosi adînc mirosul acela puternic de iarbă proaspătă şi de pămînt.... Şi clipe luminoase i se desluşiau în suflet, trecînd una după alta, dulci ca nişte 72 C. SANDU-ALDEA miresme. Apoi o lumină mare se făcu în el, lumina unei dragoste aprinse şi ascunse, ştiută numai de el, de o nevastă frumoasă din Vultureasca şi de Dumnezeu din cer. O dragoste mare care-î răsărise ’n suflet cu doi ani mai înainte de a lua pe coana Ruxandra. O dragoste sănătoasă, rodnică, înflorită în mijlocul cîmpului încărcat de miros de tămîioară, în dulcile amurguri ale primăverii... Şi nu se mai simţia atît de străin pe lumea asta. O iubire de părinte, de părinte necunoscut, încolţi, se deschise în inima lui, cum se deschide mugurul la căldura soarelui... Dar în adîncul acestei tîrziî iubiri de tată era totuşi amarul unui gînd: el nu-şî putea strînge copila la piept; el nu putea spune în faţa lumii că Marioara cea frumoasă e fata lui. Va trăi strein, pribeag, îngropînd în sufletul lui taina unei iubiri din tinereţe. Şaisprezece ani a trăit cu Ruxandra lui, şaisprezece ani încheiaţi şi nu l-a miluit Dumnezeu cu un urmaş, dar din iubirea cu păcat a răsărit copila asta frumoasă DOUĂ NEAMURÎ 73 care a crescut voinică şi mlădioasă la lumina soarelui dătător de viaţă. Oare nu e asta o palmă de la Dumnezeu? Pe el, pe cel din urmă vlăstar al unui neam străvechiu de boieri îl bate Dumnezeu. Pentru ce ? Pentru ce ? Ce rău a făcut el în lumea asta? Cine a venit să i se plîngă lui şi a plecat nemiluit de la el ? Pe cine a bătut, pe cine-a năpăstuit el ?! Boierul ridică ochii spre cer. Dar cerul era sus, sus de tot şi surîdea din înnălţimea lui albastră spre pămîntul plin de roadă. Apoi închise uşor din ochi, uitîndu-se aşa printre gene. Ii jucau înnainte firişoare sup-ţirî şi vinete, ţesute unele ’n altele ca nişte ochiuri de plasă, şi el se căznia să le prindă odată drept în luminile ochilor, dar nu putea. Firele subţiri se întorceau, fugiau, îl amăgiau... Soarele vărsa foc pe pămînt, şi Măcieş era fript de sete. Se sculă, îşi scoase o căldare de apă şi se răcori. — Ţi-a plecat foamea ’n sete, boierule? Arendaşul era vesel: meiul lui era încheiat perie, şi făgăduia mult. 74 C. SANDU-ALDEA Porniră amîndoî spre trăsură. Din ea boierul Măcieş îşi mai întoarse încă odată ochii spre lunca rodnică în care cîntau fete mari la ’ntorsul finului. Trăsura porni şi glasurile slăbiră, slăbiră, se şterseră în liniştea mare a zărilor... Dar un glas de fată mare tot mai răsuna ’n sufletul luî Măcieş, şi el îl asculta cu iubire, pierdut în gîndurî. IV. ACASĂ rendaşul se sculase de noapte şi pornise de grabă spre gara Săl-cuţei. Ii telegrafiase Mişu că soseşte în dimineaţa aceea şi el se grăbia să ajungă la timp în gară. Luceafărul de ziuă-i răsări prin dreptul grădinilor bulgăreşti din Tigăiţa. Noaptea era senină şi răcoroasă, drumul pustiu. Arendaşul se ’nvăluise într’o şubă groasă, iar pe picioare îşi aşezase o pătură. Şedea răsturnat în trăsură, cu mînile petrecute în mînecile şubei, cu capul lăsat puţin într’o parte, cu ochii închişi. Părea că n’aude, părea că nu vede. 76 C. SANDU-ALDEA Bucuria că-şî va revedea băiatul era mo-horîtă de o umbră de îndoială, care nu-1 mai slăbia de cînd primise cea din urmă scrisoare a lui. Oare ce se va fi ales din băiatul lui? E atît de ispititor acest Paris îndepărtat! Pe cîţî tineri nu i-au ameţit plăcerile lui nebune ?! Pe cîţi tineri nu i-a stricat, nu i-a frînt, nu i-a nenorocit vîrtejul lui uriaş?... Trăsura fugia uşoară prin praful umezit de rouă şi moale ca zăpada proaspătă. In urma ei plutiau două linii alburii ca două şuviţe de fum. Şi caii mergeau repede, stră-nutînd din timp în timp. Iar vizitiul încremenise ca de piatră pe capra trăsurii, cu ochii înnaintea cailor, cercetînd întinsul drumului. Apoi gîndul arendaşului o luă pe alte cărări mai înflorite. «Nu e doctor în drept? Ei şi? N’o să-l pot eu căpătui şi fără acel petec de hîrtie stampilată şi iscălită? Slavă Domnului: Jani Livaridi are proptele bune şi gardul cu proptele nu cade la vremuri grele...» Cînd ajunse la gară, mai era un cias pînă la sosirea trenului. Arendaşul spuse DOUĂ NEAMURI 77 vizitiului să tragă la o crîşmă din dosul gării şi să aibă grijă de cai. El se duse în gara singuratecă. Intră în salonul de clasa I-a şi se lăsă pe o canapea. Mai era cine-va acolo, dar el nu-1 putea vedea bine din pricina acelei lumini nedesluşite, gălbui, a luminatului de ziuă. Ii auzia numai răsuflarea adîncă, sgomotoasă.... Apoi lumina se învioră, năvăli din ce în ce mai multă şi desluşi colţurile. Cel ce dormia se deşteptă de-odată, se întinse, căscă şi se uită prin prejur. Era un proprietar din apropierea lui Livaridi, un fel de colonel în retragere, dator vîndut. Burlac, el cheltuia foarte mult cu caii şi cu femeile. Văzînd pe Livaridi, se ridică şi veni spre el cu mîna întinsă : — A! Salutare, boierule, salutare! — Bună dimineaţa, domnule colonel! — Da’ cu ce treabă pe aici?... Pleci unde-va ? — Ba nu. Aştept băiatul. Vine de la Paris. — A ! Aşaa! A terminat ? — Da ! E doctor în drept. — Bravo ! Bravo ! Te felicit! 78 C. SANDU-ALDEA — Mersi ! Apoi, proprietarul se aşeza lingă masă în ţaţa lui Livaridi. — Ei, da’ cu afacerea ? — Rămîne cum am vorbit ! «Afacerea» era următoarea: după ce se va termina contractul lui Livaridi cu Măcieş, Livaridi să ia în arendă moşia acestui colonel. — A venit mai zilele trecute Chiriţescu pe la mine. A auzit că vreau să arendez moşia şi venise să i-o dau lui. I-am spus că-s vorbe lumeşti. Eu vreau să trăiesc înainte pe moşia mea... Să i-o arendez lui? Livaridi tăcea şi se uita într’un colţ al odăii. Se gîndia că acest colonel urmăreşte, de sigur, vre-un plan ascuns şi el se întreba cum i-ar putea lua pentru totdeauna moşia ce-i rămăsese de la părinţi şi pe care el o fărîma zi cu zi, împrumutîndu-se cu sume mari, pe care le zvîrlia pe cai de curse şi pe femei uşoare. Pe peron începu a se simţi mişcare : veniseră copii şi fete cu buchete de ţintaură proaspătă, cu legăturele de sparanghel săi- DOUĂ NEAMURÎ 79 batec verde şi amărui; veniseră chirigii cari aşteptau să le pice vre-un călător cu drum mai depărtat; un popă de ţară cu o fată îmbrăcată ca o cucoană de oraş, şi un soldat dela vînători, stins la faţă de boală grea... Un şuer cald veni pînă în gară şi trenul se zări venind repede şi suflînd suliţe de aburi pe nările-î uriaşe. Sosi, se opri. Dintr’un vagon de clasa I-a sări sprinten un tînăr slăbuţ, îmbrăcat într’un elegant costum de călătorie, pe cap cu o şapcă uşoară de mătase, în gură cu o pipă albă de spumă de mare. — Bonjour papă! Livardi strînse la piept acest trup sup-ţiratec şi fraged al copilului lui şi îl privi apoi lung în ochi, spre a citi în ei răspunsul la întrebarea ce-1 chinuia de cîte-va zile, spre a goni din sufletul lui îndoiala ce nu-1 mai slăbia. Tînărul răbda fără să clipească privirea bătrînuluî, apoi începu a rîde : — Nu mă mai cunoşti ? — Ba da !... Ba da!... Ai mai crescu^ mi se pare ! 80 C. SANDU-ALDEA — La revedere, domnule Livaridi! Colonelul trecu pe lingă ei, salutîndu-i pe amîndoi. Par’c’ar fi vrut să spue că şi el se bucură de sosirea lui Mişu, dar ca om cu bună educaţie, nu vrea să turbure prin prezenţa lui cele d’intîî clipe ale revederii. — Drum bum ! Drum bun, domnule colonel ! Livaridi se simţi linguşit de acest salut adine, pe care i-1 făcuse un colonel în faţa lumei de pe peron şi de pe la ferestrele vagoanelor. Par’că se ridicase şi mai mult în ochii lui însuşi. Şi pentru întîia oară judecă mai puţin aspru pe acest proprietar risipitor, care zvîrlia în cele patru vînturî averea agonisită de părinţii şi strămoşii lui ?.. Trenul şuerâ şi porni; tatăl şi fiul se îndreptară spre trăsură. — Gata, Ioniţă? — Gata, boierule ! — Să te văd ce poţi! Trăsura porni repede. Cei doi oameni stăteau unul lîngă altul şi se pîndiau cu coada ochiului, ca doi străini cari vor să se spioneze unul pe altul, spre a afla ce DOUĂ NEAMURI 81 le zace în fundul sufletului. Vorbiau puţin ca oamenii cari n’au ce-şi spune. Trăsura mergea prin sate cu căsuţe mărunte, curăţele, cu uliţe pline de praf şi de copii desculţi şi pîrliţi de soare, cu cîini obraznici cari se ridicau din ţărînă şi se năpustiau asupra trăsurei, lătrînd’o cîte o bucată de drum. Apoi gonia pe cîmp, printre lanuri verzi, pline de viaţă nouă. Ah! Ce departe era acum de Mişu acel Paris fermecat, cu străzi curate, cu case înnalte, cu femei frumoase ! I se părea că plecase de un an de zile din el. Depărtarea în spaţiu îl făcea să creadă că a trecut la mijloc multă vreme. Şi o întrebare îl chinuia fără încetare : oare se va mai putea el obişnui vreodată să trăiască în ţara romînească ? I se părea că e o mare cruzime a soartei ca el, omul supţiat, poleit, care a trăit ca un mare boier în cel mai frumos oraş din lume, să fie acum aruncat la ţară, între nişte ţărani proşti, aproape sălbateci. Iar bătrînul simţia că feciorul lui nu e plămădit din acelaşi aluat ca el, simţia că sufletul lui e slab şi se poate rupe uşor. « C. Sandu. — Două Neamurî. 82 C. SANDU-ALDEA Au mers aşa o bucată bună de cale, schimbînd cînd şi cînd cîte-o vorbă. Bă-trînul fuma ţigare după ţigare, băiatul se prefăcea că-1 fură somnul, spre a arăta bă-trînului cît e de obosit. Iar vizitiul de pe capră se gîndia că boeril au altfel de suflete, nu ca oamenii de rînd, ca ţăranii cari se sting de dor. Şi tocmai cînd intrară în ţarina Vulture-ştenilor, bătrînul se întoarse către fecior : — Uite, Mişule, de aici se ’ncepe Vultureasca şi merge ’ncolo spre dreapta pînă la puţul cu cumpănă de colo din fund. îl zăreşti ? De acolo cîrmeşte spre stînga şi ţine aşa pînă dincolo de Movila Berzil. O vezi ? Băiatul se prefăcea că se uită cu băgare de seamă spre a face pe placul bătrînulul. Increţia fruntea, strîmba din obraz: — Pînă unde ? Aha! Pînă colo, nu-I aşa ? — Da, da! Pîn’acolo... Frumoasă moşie! Şi ştii că proprietarul e la noi? Mă rugase de mai de mult să nu care cumva să nu-1 chem şi pe el cînd vei veni tu. Şi l-am chemat. Trăsura ajunse la curte şi se opri scurt DOUĂ NEAMURI 83 în faţa caselor boiereşti. Măcieş era pe cîmp. Caliopi sta în capul scărilor, surîzînd, cu sufletul scăldat de bucuria revederii fiului ei, singurei ei odrasle. Tînărul sări iute şi se repezi spre ea cu braţele întinse: — Bonjour, maman ! — Puişoru’ mamei!... Ce slab eşti! Şi mama se uita cu drag la odorul ei. Ce-î păsa ei că n’a luat diploma ? Ce-î păsa ei că a cheltuit treizeci de mii de lei?! Era acum înaintea ei fiul cel înstrăinat, era înaintea ei, cam slăbuţ — ce-i drept — dar aşa sînt toţi tinerii cari se întorc dela învăţătură. Şi ce bine-i stă costumul acesta de călătorie, ce bine-i stă şapca de mătase!.. Iată că sosi şi Măcieş de pe cîmp. Arendaşul îl văzu de departe şi-i făcu din cap, par’c’ar fi vrut să-i spuie : da’ calcă mai repede, omule, dacă vrei să-mi cunoşti băiatul. — Fiul meu Mişu, doctor în drept dela Paris. — Domnul Ilie Măcieş, stăpînul nostru. Arendaşul rîdea. Cei doi oameni îşi dădură mîna. 84 C. SANDU-ALDEA — Încîntat domnule! — Să trăieşti, tinere!... Şi... cinstit ginere de-acu’ncolo! Ai ochit ceva, Iani ?» Caliopi se repezi la bucătărie. Tocmai azi cînd trebuia să se mişce mai iute toată lumea, tocmai azi i se părea că de-abia se mişcă argăţimea. Par’c’ar face înadins!... Se aşezară la masă în balcon : Mişu în faţa lui Măcieş, arendaşul în faţa soţiei sale. Aşa spusese Mişu că se aşează mesenii în Paris : boierii de gazdă faţă în faţă la mijlocul mesei, oaspeţii la stînga şi la dreapta lor, după vîrstă şi consideraţie. Tînărul mînca puţin şi făcea fasoane de boier nemuncit. Măcieş îl căntăria din ochi şi se gîndia că acest firfizon se va amesteca mîne-poimîne în politică, va ajunge departe, va răzbate şi va pune într’o zi la cale treburile ţării, va vorbi despre nevoile ţăranului romîn, va atinge cele mai grele chestiuni cu uşurinţa omului cu un pospaiu de cultură. In vre-o două rînduri încercă să vază ce-î poate capul, dar tînărul avu o strîm-bătură din nas, răspunsuri de sus, ca un om care nu stă de vorbă cu ori şi cine, cînd e vorba să se atingă un subiect mai serios. DOUĂ NEAMURI 85 Nu-î spusese oare tatăl său că acest ghi-zoroiu de boier îl rugase să-l poftească şi pe el cînd va veni? Venise deci să-l vadă ca pe-un lucru rar. Dar cînd soseşte el dumnealui e pe cîmp. Cît p’aci să-l aştepte şi cu masa! Şi, acum se obrăzniceşte şi vrea să discute cu el chestiuni mari. Dar ce putea discuta un om incult, un proprietar cu faţa arsă de soare, cu el, Mişu Livaridi, eşit proaspăt-prospeţel din lustruiala Parisului? Arendaşul văzu însă că prin ochii lui Mă-cieş trece un fulger de mînie şi călca pe supt masă pe Mişu pe picior, apoi abătu vorba despre ţăranii din Vultureasca : — Dar ştii, boierule, că Vultureştenii noştri sînt cam lungi de mînă? Măcieş se uită la el, întrebîndu-1 din ochi: — Ei, cum ? Şi atunci arendaşul începu a înşira cum a prins el pe unul cu carul încărcat de snopi furaţi din clăile arendăşeştî, cum a prins altă-dată pe altul cu caii în griul verde şi cum i-a bătut pînă i-a lăsat lungiţi în drum. — Hoţi, boierule, hoţi şi mincinoşi! Boierul Măcieş dădu să zică ceva, dar Mişu îi luâ înainte. 86 C. SANDU-ALDEA — Numai Vultureşteniî sînt hoţi?... Toţi ţăranii noştri sînt hoţi şi leneşi. Toată iarna dorm ca nişte trîntorî şi vara se vaită că mor de foame. Cînd le vine bine, fură de sting. Cinste la ei, nu se pomeneşte... Ruşine ? Nici atît!... în Franţa ţăranii sînt muncitori şi cinstiţi... Noi sîntem un popor de barbari. Vorbele cădeau grele, rari, ca spuse de cine ştie ce bărbat învăţat. Caliopi rămăsese cu ochii la băiatul ei şi nu mai putea de dragul lui; arendaşul se uita la Măcieş, întrebîndu-1 din ochi: — îţi place? Atunci boierul nu se mai stăpîni şi ţintind drept în ochi pe băiatul arendaşului, vorbi: — Domnişorule, să mă ierţi că îndrăs-nesc şi eu care n’am şcoală înaltă ca d-ta să spun un cuvînt în chestiunea aceasta. Ceea ce spui d-ta acum, e lucru pe care-1 ştim cu toţii. Toţi gazetăraşiî, toţi oamenii neisprăviţi ne spun pe toate glasurile: ţăranul romîn e leneş, beţiv şi hoţ. Toţi oamenii aceştia cari ne vorbesc astfel despre ţărănimea noastră, o cunosc tot atît de DOUĂ NEAMURI 87 bine cum cunoaştem noi limba chinezească. Stat-ai d-ta multă vreme la ţară*? Intrat-ai d-ta vre-odată în vorbă tihnită cu eî să vezi ce le poate şi lor capul? Văzutu-i-aî d-ta la muncă ?... Mi se pare că d-ta mi-ai stat mai numai pe la Bucureşti şi pe la Paris. Ei ţi-au stors din pămînt tot bănetul cu care-aî învăţat d-ta la Paris... Nu-i aşa, Iani? Uite: întreabă-ţi părintele, întreabă pe Iani, pe care-1 plouă ploile şi-l bat vînturile pe cîmp, în mijlocul acestor ţărani pe cari d-ta îi vorbeşti de rău». Arendaşul dădu din cap şi nu spuse nimic. Vedea că boerul se necăjise şi nu vrea să mai toarne şi el gaz în foc. Măcieş urmă : — Ţăranii d-tale din Franţa nu-ţî ies la cîmp de cît după ce-au îmbucat o bucată de brînză şi după ce-au dat pe gît cogea-mi-te năstrapă de cafea, de cidru sau de vin. Şi unde-ţî muncesc ei din noapte pînă’n noapte ?... Ai noştri se ’nfig la muncă de noapte şi nu iau nimic în gură pînă la prînzul cel mic. Se hrănesc şi eî cu aer, bieţii. Sînt hoţi?... Mie nu mi-au furat nici 88 C. SANDU-ALDEA un căpătîiu de aţă. Că nu prea au încredere în surtucari?... Au fost furaţi, şi amăgiţi şi îngenuchiaţî atît amar de vreme, de atîţi surtucari: proprietari, arendaşi, logofeţi, mai ştiu eu ce ?... Care cum veniţi de peste hotarele ţăreî, ne vorbiţi de ce-î pe-acolo, strîmbaţî din nas la tot ce vedeţi în ţara romînească. Cei ce veniţi din Paris ne spuneţi să ne franţuzim, cei ce veniţi din ţara nemţească, ne spuneţi să ne facem Nemţi... Cînd ne veţi spune oare să rămînem Romînî?! Măcieş tăcu şi o linişte grea se lăsă în mijlocul mesenilor. Tînărul îşi găsise stă-pînul şi sta acum cu ochii în jos, cocoloşind între degete un miez de pîine, — obi-ceiu apucat din pension, unde se izbiaU băeţiî pe ascuns cu bile mici de pîine, în ciuda repetitorilor. Iar Caliopi se uita la el cu băgare de seamă, par’c’ar fi văzut pe faţa lui un semn pe care pînă acuma nu-1 văzuse... După ce băură cafeaua, se despărţiră. Măcieş dădu niţel ochii ’n gene. Arendaşul îşi luă o condică de socotit oamenii şi se duse în grădină supt un pom. DOUĂ NEAMURI 89 Caliopi rămase cu Mişu într’o odaie înne-cată în umbră. Băiatul îi spunea cum a trăit el în Paris, ce minuni a văzut el pe acolo şi ea îl asculta cu drag şi par’că vedea aidoma străzile frumoase, casele înnalte, mulţimea, fierberea acelui oraş îndepărtat. Cînd şi cînd însă faţa i se îngrijora de odată şi se uita la băiatul eî cu băgare de seamă, par’c’ar fi descoperit în faţa lui vre-o taină. Arendaşul socotia zilele cu palmele şi cu carul ce i se făcuseră pînă acum, cele ce i se vor mai face, pogoanele de seceră încăputate din iarnă pe mălai sau pe bani daţi înnainte şi cele pe care va trebui să le plătească în bani ghiaţă. Iar boerul Măcieş se sculă curînd, se răcori cu apă pe obraji, îşi tăie o nueluşă de salcie şi porni domol în sat. Mergea încetinel prin praful cald, cu pălăria pe ceafă, după obiceiul apucat din tinereţe. Toţi Măcieşii purtaseră pălăriile aşa: le plăcea să-î bată soarele pe frunte. Casele păreau pustii. Din gardurile de dracilă deasă de pe coama şanţurilor răbufniau cînd şi cînd valuri de căldură ca dintr’un cuptor înfierbîntat. Pe alocuri se vedeau, la 90 C. SANDU-ALDEA umbra caselor, bătrîne ce-şî legănau nepoţeii sau nepoţelele în ălbii, cîntîndu-le cîntece de leagăn, dulci şi pline de dragoste. Băe-ţaşi, numai cu scurta, se arătau ici-colea la vrămiţi şi priviau băgători de seamă la boierul Măcieş. Alţii, mai mărişori, ridicau tăbiî şi-şi împrejmuiau cuprinsul curţii lor închipuite pe şosea, cu praful pe care-1 ridicau în spinări ca nişte dealuri... Cînd şi cînd cîte-un cîine mîrîia, somnoros, topit de căldură, dar nu se mişca din loc... In dreptul circiumei lui Năstrapă era un car cu coviltir: un Muntean vindea păcură. Boierul se uită înnăuntru, dar nu zări nici un Român... Prin curţile arse de soare se păliau maldăre de papură din care se vor face în curînd legăturile ce vor cetlui znopiî mari de holdă. Cînd ajunse în dreptul şcolii, auzi băeţi cîntînd. Boierul se opri niţel să asculte. Printre glasurile lor supţirele se desluşia glasul gros al învăţătorului. Măcieş intrâ în clasă. învăţătorul îi eşi înnainte, bucurat în adîncul sufletului că boierul şi-a mai adus aminte de şcoală. îl pofti pe scaun şi el rămase în picioare înnaintea lui. Vor- DOUĂ NEAMURI 91 biau domol, să nu-i auză copiii. Măcieş se uita cu drag la acest apostol al Vultu-reştenilor, care le purta portul şi le da lumină. Un om de mijloc, bine legat, tuns milităreşte, cu cămaşă cu rîurî, albă, înflorită, cu un mînecar scurtuleţ, împodobit cu flori de arniciu. Era acelaş Român inimos, Vultureştean din moşî-strămoşi, şi care nu s’ar fi dus din satul luî pentru nimic în lume. — Nu vreţi să-mi ascultaţi vre-un băiat, boierule ? Măcieş se scula şi se apropie de banca din faţă : — Al cui eşti tu, băeţaş ? — Al luî Stan Frunză! — Şi’n ce clasă eşti ? — Intr’a 4-a ! — Ştii tu să ne spui vre-o poezie ? — Ştiu ! — Ia, spune ! Băiatul se făcuse roşu ca mărul. Se uita cînd la boier, cînd la învăţător, par’car fi vrut să-i întrebe: Pe care s’o spui ? Curpen îl îmbărbătâ din ochi. 92 C. SANDD-ALDEA Copilul înghiţi un nod ce i se pusese în gît, tuşi şi începu: «Plecat-am nouă din Vaslui Şi cu sergentul zece Şi nu-i era, zău, nimănui în piet inima rece !» Inima boierului creştea de bucurie. Copilul spunea desluşit, cu ochii cînd la învăţător, cînd la el. îl opri pe la jumătate: — Bine, băete ! Aşa să’nveţl mereu ! Măcieş întrebă apoi pe altul din Istoria Romînilor. Două chipuri din trecutul ţării noastre îi erau lui mai dragi: Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu. Acestuia el îi zicea Tudorel Vladimirescu. Şi băeţil răspundeau pe placul lui: — Mihai-Viteazul fu cel mai mare domn al Munteniei. El băgă spaimă în Turci, şi vru să uniască Muntenia, Moldova şi Ardealul. Dar l-au răpus mişeleşte Nemţii! — Tudor Vladimirescu a fost ucis tot mişeleşte de Greci. Ucişi! Ucişi mişeleşte!... Măcieş simţia că învăţătorul nu făcea cu copiii lui numai o înşirare de domni şi de ani, ci dezgropa măririle ţării noastre, le DOUĂ NEAMURI 93 însufleţia, le întipăria ca într’o ceară moale în sufletele copiilor de şcoală... Eşiră prin curte. — Ei, cum te mai împaci cu arendaşul mefl ? — Rău, boierule ! Rău! Era o poveste veche asta. Arendaşul nu s’a putut nici odată apropia de învăţător. Simţia că în acest om Vultureştenii vor găsi totdeauna un sprijin în îndărătnicia lor, că acest om le va arăta cum îi îngenunche zi cu zi «veneticul.» Iar învăţătorul simţia că arendaşul n’are nici o legătură cu pămîntul sfînt al acestei ţări şi ştia că-î poate face ’n orice zi rău, prin proptelele ce şi le făcuse din bărbaţii cu trecere în ţară. Era o ură ascunsă care le cocea în suflete, care clocotia în amîndoi, cum clocoteşte izvorul supt pămînt, nerăbdător de a eşi la soare. — Cit ţine plivitul, toţi copiii mai mărişori mi-î ia la plivitul griului. Ii amăgeşte cu cîte-un ban pe zi, cu cîte-o acadea, cu cîte-un covrig uscat, cu cîte-o roşcovă pe care le primesc copiii seara de la un Grec care s’a pripăşit cîrciumar aci de trei ani de 94 C. SANDU-ALDEA zile, de sigur, omul lui Livaridi. M’am plîns revizorului, dar el dă din umeri, bag’seamă că lui îi e mai mare teamă de arendaş de cît mie. Măcieş îl asculta cu băgare de seamă, cu sufletul mohorît de un ghimpe de gînd pe care el îl simţi la cîtă-va vreme după ce şi-a arendat moşia: «De ce a arendat el moşia unui Grec ? Era abătut, pierdut din cauza morţii soţiei lui şi a închis ochii, a arendat Vultureasca lui rodnică celui dintîî venit!» I se părea că întregul norod din Vultureasca vorbia prin gura învăţătorului, îi imputa că Pa dat legat de mînî şi de picioare streinului. — Cînd au cules bieţii oameni porumbul de pe cîmp — urmă învăţătorul — cînd Pau curăţat de foi şi Pau făcut grămezi, nu vine să-i dijmuiască. Nu ! Intîi să-şi pue el griul în pămînt. Par’că n’ar putea dijmui în două-trei zile şi să-şi semene apoi griul! Anul trecut dăduse zăpadă la Vineria Mare şi bieţii oameni erau tot pe cîmp. Adecă oamenii, nu! Numai femeile şi copilaşii se părpă- DOUĂ NEAMURI 95 liau pe lîngă vre-un foc ce ardea ca pe ghiaţă. Şi, ştiţi ce dijmă le ia ? Nu din trei una, cum le luaţi d-v., din două una. Le-a pus cîte două pogoane de resfet, cîte şase chile de dus la gară la Sălcuţa. Şi bieţii Vultureşteni rabdă, dar Dumnezeu ştie pănă cînd. Unde sînt ghiociurile de altă dată care păcăniau vesele din bucşile roţilor de le auziai de cît colo ? !... Unde sînt cele trei perechi de boi pe care le înjuga mai fiecare gospodar ?... Unde-i tamaslîcul de vite al Vultureştenilor ?... S’au dus toate pe apa Sîmbeteî... Ghiociurile mari care au mai rămas nevîndute, se ruginesc şi se părăginesc. Vitele s’au împuţinat, căci arendaşul a spart islazul cel frumos să pue grîu în el şi ca loc de iarbă nu lasă de cît smîrcurile din spre Sărata şi rîpile sterpe. Boierule, cît îl mai ţii pe moşie ? Svîrle-1 afară!... Svîrle-1! Asta e cîine, nu om! învăţătorul tăcu. Măcieş îşi răsuci o ţigare dus pe gînduri. 96 C. SANDU-ALDEA Aşa era! Aşa era! El cunoştea prea bine nevoile în care se sbăteau ţăranii. Vedea cum boierimea băştinaşă fugea de la moşii la oraşe, vedea cum se desgrădina tot mai mult credinţa la sate şi cum se aciuaţi pe moşiile rodnice arendaşii de neam strein, storcind averi din pămîntul frămîntat în sîngele strămoşilor noştri. învăţătorul intră în clasă şi dete drumul băeţilor, apoi veni lîngă Măcieş. Şcolarii trecură pe lîngă ei cu căciulele în mînă, se împrăştiară pe uliţî, umplînd satul de larma lor veselă. Boierul chemă pe Curpen în şcoală şi-i dădu c hîrtie de o sută de lei: — Ţine, Marinică, pentru cărţi de premiu! Apoi plecă. Se duse pînă’n cellalt cap al satului şi veni pe supt mal. O dungă de nori fumurii alerga de-alungul cerului ca o cărăruşă în seninul înălţimilor. Ajunse la curte pe înserate. îl aşteptau cu masa. Mişu se arăta foarte prietenos. Arendaşul îl primi cu o glumă: — Cît p’aci să-ţi legăm lingurile de gît— cum se zice pe la noi, pe la ţară! DOUĂ NEAMURI 97 Drept răspuns Măcieş îl întrebă : — Am să-ţi fac o supărare. îmi daî trăsura să mă duc la oraş? — Dar cum se poate? Să pleci aşa de grabă ? Şi cheful nostru bătrînesc cum rămîne ? — Nu se poate! Nu se poate! sări şi Mişu. — Cu dragă inimă aş rămîne, dar nu prea sînt bine... — I s’a urît la noi domnului Măcieş — zise Caliopi. — Dar cum ghicişi d-ta atît de bine? Ai dat cu bobii ? — Ba nu, dar se vede! — Nu! Nu! Fără glumă... Sînt cam bolnav. Şi boierul nu se lăsă. După ce bău cafeaua, ceru să vie trăsura. La urma urmelor, arendaşul porunci lui Ioniţă şi boierul plecă. Tînărul se duse în grădină. Arendaşul rămase cu soţia în balcon. Şi atunci Caliopi se dădu aproape de el, parc’ar fi vrut să-i spuie vre-un secret. — Te-aî mai gîndit ?... Ce vrei să facă Mişu ? — Cum tce să facă»? Nu ţi-am spus? C. Sandu. — Două Neamuri. 7 98 C. SAND1J-ALDEA După ce voi isprăvi de treerat, mă duc la Bucureşti să vorbesc cu Oţeleanu. — Va să zică nu vrei să-l mai ţii pe lingă noi vre-un an-dol? — La ce? Trebuie să-î fac rost de-un loc bun în magistratură. — Şi eu îţi spun că rău faci! Mişu nu poate pleca de lîngă noi... Nu vreau eu. Auzi ? — Şi de ce, mă rog? Arendaşul era foarte mirat de această înpotrivire din partea soţiei sale şi aruncă întrebarea cu un ton batjocoritor, ca un om care nu dă voie nimănui să se atingă de planurile lui. — Pentru-că eu cred că de’l vom lăsa de lîngă noi, îl vom pierde. Iani începu a rîde cu hohote. — Va să zică la Paris 1-aî lăsat să stea cinci ani de zile şi nu ţi-a fost teamă că’l vei pierde şi acum ţi-e teamă de Bucureşti? — Ascultă-mă, Iani, şi pe mine odată. Ştiu eu ce spun! — Ei, ce spui tu? Ia să te aud. Caliopi nu putu spune mai nimic. Ai fi zis că-î i-e ruşine, al fi zis că are ceva DOUĂ NEAMURI 99 pe suflet. Cu glasul domol şi trist ea îngînâ: — Nici eu nu ştiu bine ce să-ţî spun... u Dar mie-mi spune inima să nu-1 lăsăm de lingă noi. — Cum ţi-au venit în minte fleacuri de-astea? Arendăşiţa oftă uşor şi’şî pierdu privirea în amurgul liniştit. — Vei vedea tu! Apoi rămase pe gînduri... Din trecutul vieţii el îi răsărise în minte un chip de om, un chip de rudă şi acest chip îi juca acum înnaintea ochilor, plin de umbră ca un liliac uriaş. Dar cum putea spune ea ce-avea pe suflet?! îi era ruşine, îi era teamă să n’o rîdă Iani. Şi cu toate acestea un glas din adîncul fiinţii ei, îi spunea să nu dea pe Mişu de lîngă ea. A văzut bine, a văzut par’că pînă în fundul sufletului fiului eî şi un fier roşu i-a trecut prin inimă.... Aidoma rîsul unchiului ei Mihalis, aidoma tremurătura buzei lui de jos... Mişu semăna leit cu un unchiu al ei, un bogătaş car- 100 C. SANDU-ALDEA tofor şi crai care şi-a tocat la cărţi cel de pe urmă ban şi s’a înecat în Dunăre. Cum n’a văzut ea pînă astăzi această asemănare ? Pentru ce chipul lui Mihalis nu i se arătase nicî-odată atît de lămurit ? De sigur asemănarea a fost şi pănă acum, dar ea n’a putut-o descoperi, de oare ce i-a trebuit ani pînă să iasă bine la iveală, lămurită ca o pecetie, în fiinţa copilului ei. Arendăşiţa simţi un fior de frig în spate. Un liliac trecu pe dinaintea lor, înotînd în aerul umed al serii, pierzîndu-se în întu-nerecul ce se lăsa pe pămînt. Nu ! Ea nu-1 va lăsa pe Mişu de lîngă ea. Cu nici un preţ nu-1 va lăsa ! V. TINEREŢE înd mai era ca vr’un cias pîn’ la ziuă, Curpen fu în picioare. îşi ridica ochii în sus, să vază cum e vremea, apoi începu să care şi să aşeze în căruţă tot ce-i trebuia în ziua aceia : merinde, gă-teje de foc, cujba, pripoanele cailor, nicovele şi ciocane de coasă, bota de apă astupată cu un şo-moiegel de miez de papură, şi un buriaş cu rachiu. Unse apoi osiile, adăpâ caii şi-i aduse la căruţă, le puse gurile de ham în piept şi legă tivgeşte opritorile în capătul oişteî. Cîînele se repezi la poartă, lătrînd. Două umbre se apropiară, crescură şi din 102 C. SANDU-ALDEA ele se lămuriră doi flăcăi cu coasele pe umere : Neculai Pleşea şi Onea Plavie. — Bună dimineaţa, neică Marine ! Aşa-I ziceau învăţătorului toţi flăcăii şi toate fetele din sat. Oamenii mai bătrîni îi ziceau «nepotul Marinică.» — Să trăiţi, flăcăi!... Aţi şi făcut ochi? — Băieţi vrednici ! — răspunse Onea, rîzînd. Flăcăii puseră ochiurile ştreangurilor în capetele crucioaielor, iar învăţătorul desfăşură hăţurile. Şi, cît ai trage o brazdă cu coasa, au şi picat: Ioniţă Custură, Miha-lache Mazîlu, Toader Leasă, MarioaraCrivăţ, Ileana Mocanului, Mariţa Hergheligiului, Smaranda Plutaşului şi Ioana Ispas — fiecare cu coasa pe umăr. Cu totul cinci flăcăi şi cinci fete mari. Oare să poată da ei jos pînă seara zece pogoane de grîu ?... Curpen deprinsese din tinereţea lui aşa : cînd i se făcea grîul numai bun de coasă, îşi lua flăcăi şi fete mari, şi într’o zi era tot grîul pologit. Fetele se cuibăriră pe podina căruţei, flăcăii se rezemară de scoarţe—ţinînd fiecare cîte două coase —, iar învăţătorul îşi DOUĂ NEAMURI 103 făcu loc în gura căruţiî şi luă hăţurile în mînă : —- Gata, flăcăi?... Gata, fete mari? — Gata, neică Marine ! — Hi, căluşeii moşului! Căluşeii smuciră căruţa din loc, ieşiră binişor pe poartă şi o luară în trap mărunt pe drumul umezit de rouă. Prin întunerecul supţiat de lumina slabă, sfioasă a răvărsatuluî zorilor se desluşiau căruţe încărcate cu cosaşi. Ieşiau de prin oboarele înnecate în întunerec, treceau ca nişte umbre, într’un necurmat zîngănit de oţele. S’auziau une ori întrebări şi răspunsuri zvîrlite din fugă : — Mai ai, mai ai ? — Pînă pe la un prînz! Apoi nu se mai auzia glas de om. Numai păcânitul înnăbuşit al bucşilor de la roţi te vestia că în lupta aceia între întunerec şi lumină, zvîrcolirea muncitorimii începuse. Un neastîmpăr ciudat, puternic plutia par’că în văzduh, cuprindea sufletele. E secera ! Strînsul roadei sfinte de pe ogoare. 104 C. SANDU-ALDEA Să ne grăbim, flăcăi, să nu ni se scuture spicele !... Intunerecul slăbia, lumina cuceria văzduhul. Stelele păliau în cer, se stingeau ca nişte lumini sfîrşite de veghere, se to-piau în înnălţimiie curate. Numai luceafărul de ziuă scînteia mereu în singurătatea ne-mărgenită şi albastră, parc’ar fi vrut să înfrunte soarele. O ciocîrlie cînta în undele înviorătoare ale aerului. Din aria de foc a Răsări1 :lui se ridica încet-încet rotundul înflăcc at al soarelui dătător de viaţă, şi cîmpui plin de rouă surîdea în străluciri de diamante... Căruţa ajunse la capul locului, şi învăţătorul opri. Flăcăii şi fetele săriră repede jos şi-şi aleseră fiecare coasa. Curpen des-hămâ caii şi-i legă la căruţă pînă să se facă loc de priponit pe postaţă. — Ei, care-o iea înnainte ? — Eu, neică Marine ! — Să mi te văd, Neculăiaş !... Să mi-i laşi în coadă pe toţi. Neculai Pleşea nu zise nimic. Zîmbi niţel, înfipse coporîia în pămînt şi trase de cîte-va ori cu gresia pe coasă. Apoi îşi DOUĂ NEAMURI 105 făcu cruce şi începu a cosi. In pămîntul umed picioarele lui lăsară două urme arcuite. Lîngă el prinse brazdă Toader Leasă, lîngă acesta Ioniţă Custură, apoi Onea Plavie şi Mihalache Mazilu. Iar cînd Mazîlu trase brazda lui, s’au prins şi fetele : întîiu, Marioara Crivăţ, lîngă ea Smaranda Plutaşului, lîngă aceasta Ileana Mocanului, apoi Mariţa Hergheligiuluî şi Ioana Ispas. Se înşiruiseră ca cocorii: fiecare în stînga şi în urma celui d’innainte, cu cîte-o lăţime şi o lungime de brazdă. Aduşi de mijloc pe coporîl, flăcăii şi fetele cosiau fără să zică nimic. Coasele scrîşniau amarnic, retezau grîul din faţa pă-mîntuluî, îl rezemau pe vergele şi-l culcau în pologuri groase. D’innainteacoaseî lui Ioniţă Custură, o prepeliţă făcu de odată: svîrrr ! — I-aî tăiat coada, Ioniţă! — glumi învăţătorul. Uite-o, săraca, a rămas bearcă! Flăcăul se opri din cosit, se rezemă în coporîie şi fluieră a pagubă : — Scăpai bunătate de friptură... Zvîrle cu căciula după ea, Oneo ! Dar Onea Plavie începu a fluiera un cîntec ieşit de curînd. Fluieratul lui se în- 106 C. SANDU-ALDEA gîna cu scrîşnirea coaselor. Iar fetele’l ascultau cu drag, cosind înnainte, căci fie-care din ele avea cîte un dor în suflet, şi cîntecul acesta scutura în inimile lor miresme dulci venite de prin alte locuri şi legăna în sufletele lor dragostele simple şi adînci, plămădite în lumina soarelui şi în farmecul cîmpuluî plin de holdă. Marioara se opri să ascuţă coasa, îşi trase basmaua pe ochii umbriţi de gene lungi şi furişă o privire spre Neculai Pleşea. Flăcăul cosia harnic, cu capul gol. Şi tot sufletul fetei se ducea spre el într’un val năprasnic de văpaie ascunsă. Ei de mici copii s’au avut bine şi s’au iubit frăţeşte. Puneau o scîndură de-a curmezişul proţapului de la car şi se dau în leagăn ceasuri întregi. Cînd se duceau cu viţeii la cîmp, el îi culegea flori de mac sălbatec şi de ţintaură, pe care ea şi le aşeza la tîmple între şuviţele de păr negru. Apoi s’au făcut mai mărişori şi nu s’au mai jucat împreună. Simţiră într’o bună zi că nu le venia bine să-i vază lumea stînd de vorbă. Cînd se întîlniau însă, aveau priviri calde DOUĂ NEAMURI 107 în care surîdea o simţire nelămurită încă, dar care le umplea sufletele de o bucurie curată şi adîncă. El se ridica voinic şi sprinten, ea se sbura frumoasă şi mlădioasă. îşi făcea drum pe din-naintea casei lui Crivăţ şi fluiera o horă, iar fata îl auzia şi inima începea să-î bată des în piept, ca la o pasăre speriată. Şi din zi în zi se doriau mai mult. Iar, cînd s’au prins la horă, simţiră că o dragoste dulce, adîncă, senină, crescuse în sufletele lor. Acum erau flăcău şi fată mare, şi el îi ieşia în cale în amurgurile albastre de toamnă, cînd ea se’ntorcea de la gîrlă cu cobiliţa pe umere. Vorba lui era dulce şi ochii plini de lumină. îi lua floarea de la ureche şi şi-o ’nfigea la pălărie, o ţinea de mînă şi i se băga din ce în ce mai adînc în suflet. Apoi el îi fură o batistă şi nişte bete, şi nu şi-au mai vorbit trei săptămînî de zile. Iar într’o Duminecă seara Neculai veni în amurg pe malul Dunării, şi acolo îi prinse un colan nou-nouţ pe mijlocul ei frumos de fată mare. Şi, de atunci Marioara nu mai putea de dragul lui. Ii rămăsese în suflet chipul lui Neculai, cum ne rămîneîn ochi soarele cînd sfinţeşte... 108 C. SANDU-ALDEA — Ia mai staţi niţel, tinereţe! Curpen ţinea buriaşul cu rachiu supt braţul sting şi păhărelul în dreapta. — Mai staţi, mai staţi, să ne stea norocul! Apoi se duse lingă Pleşea şi turnă un păhărel de rachiu printr’o ţeavă de trestie înfiptă în gura buriului în chip de canea: — Iea de colea, cosaşule! Flăcăul întinse dreapta şi luă paharul: — Hai noroc, neică Marine! Spor şi berechet să dea Dumnezeu ! — Domnul să te auză, băiete!... Te şi uitaşi în fundul paharului... Mai vrei unul? — Nu-Î mai da, neică Marine, că pune coasa supt polog şi se culcă. — Lasă, Oneo, că-ţi rămîne şi ţie... Nu duce grijă! Iea de colea, Neculai băiete, să ai putere să tragi cu coasa... Şi lasă că ţi-oiQ căra şi eu la nuntă apă cu ciurul. Curpen trecu pe rînd la toţi flăcăii şi, cînd ajunse la fete, se întoarse spre ei: — Ia, acum să băgaţi seamă că n’o să vrea să bea nici-una, ca să nu le iasă po-nosul de beţive. Turnă apoi un păhărel, şi-l întinse Ma-rioarei: DOUĂ NEAMURI 109 — Ţine, fină! Fata clătină din cap: — Nu beau rachiu de cînd sînt ! — Hai, bea!... Heî, bea!... Las’ că nu te văd flăcăii... Ce vă uitaţi încoacî, măi pehlivanilor ? Dar fata nu vru să iea în ruptul capului, şi celelalte fete tot aşa. — Norocul vostru, măi flăcăi! — zise învăţătorul. Apoi aşeză buriul pe un mănunchiu, întinse o velinţă pe miriştea ţepoasă şi puse masa: pîne de casă, un batog afumat şi vre-o trei fălii de caş îndulcit. Cosaşii lăsară coasele din mînî şi se aşezară roată în jurul mesei. Şi, pe cînd mîncau, trăsura arendaşului trecu repede pe la capul locului şi se opri ca la două-trei zvîrlituri de băţ de la ei. — S’a oprit la locul lui Stan Frunză! zise unul din flăcăi. — Să vă uitaţi că’l bate! — zise altul. Flăcăii şi fetele puseră mîinile streaşină la ochi. Arendaşul sări jos din trăsură şi porni 110 C. SANDU-ALDEA spre Rumîn. în liniştea mare a cîmpului, glasul lui se auzia lămurit: — La bani şi la mălaiu ştiai să-mi vii astă iarnă, dar la coasă nu vrei să ieşi la griul meu, hai? Rumînul îşi lăsase mîncarea şi se sculase în picioare: — Ţi-am făcut pogonul, boierule!... Chiar aseară l-am strîns în jumătăţi. — Taci, hoţule !... Pe cine minţi tu? Palma grea şi butucoasă a arendaşului căzu aspră pe obrazul omului. — Ce mă baţi geaba, boierule ?... Poate c’a uitat să mă treacă isprăvnicelul pe listă. Arendaşul îşi aduse pe semne aminte că omul îşi făcuse datoria, căci nu mai izbi a doua oară. Porni spre trăsură, în-jurînd. Era o paternă veche a lui ca, atunci cînd era înnecăjit de cine ştie ce, să pălmuiască aşa din senin pe vre-un om, pe cîmp. Azi fu rîndul lui Stan Frunză, mîne va fi al altuia... Cosaşii lui Curpen se ridicară de la masă şi începură iar a cosi; învăţătorul schimbă pripoanele cailor şi aduse o botă de apă proaspătă. DOUĂ NEAMURI 1X1 Soarele urca încet în răscrucile cerului, lăcustele şi greierii ţîrîiau necurmat, pă-mîntul frigea, florile de cicoare se închideau pălite, căldura începuse a juca în valuri albe în fundul zărilor albastre, coasele fulgerau, scrîşniau, griul pîrîia, şi văzduhul era par’că de pară. Pe întinsul cîm-puluî se vedeau muncitorii în cămăşi albe, făuritorii aurului lucitor, cel legaţi toată viaţa lor de pămîntul negru. Şi nici-o adiere de vînt nu răcoria frunţile pe care şiruiau sudorile fierbinţi. Fluturii frumoşi fîlfîiau cînd şi cînd peste grîu, ca nişte pete de lumină colorată. Şi’n lumina aceia strălucitoare, în liniştea mare a cîmpului, un cîntec prinse aripi şi pluti departe: «Foaie verde şi-un bujor, «Plînge-mă mamă cu dor, «Că şi eu ţi-am fost fecior : «Ţi-am scos plugul din obor, «Şapte brazde c’am brăzdat, «Cu grapa nu le-am grăpat, «Şi’n casarmă m’a băgat: «Frumos păr mi-a retezat!» Mîînile strîngeau cu tărie coporîiele, iar fetele îşi trăseseră basmalele pe ochi. O 112 C. SANDU-ALDE A turburare adîncă se ghicia în sufletele lor, şi turburarea aceasta tremura în glasurile tuturor şi da aripi coaselor. Ca mîîne, ca mîîne vor pleca la oaste toţi flăcăii cari cosesc azi la griul învăţătorului şi vor rămîne fetele mari să-i plîngă pe-ascuns în amurgurile tainice, şi vor rămîne boulenii pe mîinile bătrînilor sau ale frăţiorilor mai mici, şi eî nu vor mai vedea florile ce cresc în Vultureasca, nu vor mai auzi glumele clăcilor şi vioara lăutarului. într’acestea, învăţătorul chiui de la căruţă să vie o fată să facă fiertura de amiazi şi fetele se îndemnau una pe alta: «du-te tu, surată»; «du-te şi tu, verişoară!». — Să se ducă una, care ştie să mestece mămăliga ! zise Onea Plavie. — Duceţi-vă, fa, una, c’apoî mă duc eu şi vă fac de ruşine! zise Mihalache Mazîlu. Atunci Ioana lui Ispas porni la căruţă, şi învăţătorul îi dete’n primire mălaiul şi cele trebuitoare, apoi veni de cosi în locul fetei. Coasele dărîmau mereu, şi griul ră-mînea în urmă în pologuri aurii peste care soarele vărsa valuri de dogoare. Cîte-un spic răscopt se frîngea uneori din încîrli- DOUĂ NEAMURI 113 gătură şi zbura departe, într’o săritură repede de lăcustă. Pe alocuri vre-o tufă de alior, retezată din faţa pămîntului, plîngea stropi de lapte... — Mamă Călino — zise învăţătorul unei bătrîne ce cosia alături de locul lui — mai poţi, mai poţi? — Ia, fac şi eu umbră pămîntului de geaba, maică. — Să vii să mănînci cu noi de amiazi, mamă Călino! — Viu, Marinică maică, viu!... Soarele dospia pămîntul, vărsa potopu-î de lumină albă peste roada bogată a ţarinei. Şi atunci glasul fetei lui Ispas se auzi de la căruţă: — Neică Marine, mîncarea-i gata. — Hai, băieţi! Tineretul porni spre capul locului: flăcăii fluierînd, fetele cîntînd. învăţătorul se duse de adăpâ caii, apoi le mai schimbă odată pripoanele, cu toate că bietele dobitoace nu mai puteau paşte o gură de iarbă din pricina muştelor, pe care le iuţise soarele. Două fete umplură străchinile şi împăr- C. Sandu. — Două Neamuri. 8 114 C. SANDU-ALDEA ţiră lingurile de lemn, pe cînd alta aduse apă rece. Baba Călina veni şi ea, domol, cu coasa pe umere: — Dar ori ţi-e ’n gînd să treci pe postaţa noastră, mamă Călino, de-ai venit cu coasa? — Ba nu, mamă! Ia să-şi facă pomană vre-un flăcău să mi-o bată niţel, că nu maî taie de loc, custura. Care cum mînca, se scula, se aşeza la soare, înfigea nicovala în pămînt, şi începea să-şi bată coasa. Onea Plavie luă şi coasa babei Călina cu el. Ioniţă Custură se băgă supt leşiţele căruţei, şi începu a glumi cu fetele, strigînd către Pleşea : — Măi fra’miu Neculai, bate şi coasa mea, că ţi-oiu căra şi eu cu furca vre-un sac de făină de la moară. Ciocănelele izbiau des în gurile coaselor, se îngînau ca nişte cîntece de oţele, şi flăcăii stau în soare, aduşi de mijloc spre nicovele. Fie-care luase şi cîte o coasă de fată. Numai Ioniţă Custură se odihnea la umbră şi rîdea cu fetele. Apoi într’un tîr-ziu sări şi el grabnic : — Hehei fetelor, cu voi îmi rămîne coasa nebătută. DOUĂ NEAMURI 115 Neculaî Pleşea isprăvi de bătut coasa, şi se sculă. După el se ridică şi Mihalache Mazîlu şi veni spre el, cu umărul ’nnainte, să-l izbească. Pleşea îl văzu, se sprijini în picioare şi-l primi în umărul drept, dîn-du-1 îndărăt. — Măi, da’ ce vi-e ’n gînd să faceţi? — le strigă Curpen. — Neică Marine, lasă-mă să dau odată cu el de pămînt! răspunse Mazîlu. — Aşa vi-e povestea?... Să vă văd! Ceilalţi cosaşi se sculară de pe unde erau şi se strînseră roată în jurul celor doi flăcăi. Fetele se urcară în căruţă. Iar învăţătorul rămase la umbră cu mama Călina. Cei doi flăcăi stătură niţel faţă ’n faţă, măsurîndu-se din ochi de sus pînă jos, apoi se cuprinseră strîns în braţe. — Nu te lăsa, Neculaî! — îngenunche’l, Mihalache. Manile se înfipseră în brîiele roşii, şi braţele strîngeau cu putere. Se ridicau unul pe altul de la pămînt, se învîrtiau, se amăgiau şi cădeau tot în picioare, izbind greu în pămînt. 116 C. SANDU-ALDEA Mihalache pîndi cînd îi veni bine, şi se smuci din strînsoarea luptei drepte, alunecă repede înnapoi şi apucă pe Neculai de braţe, mai din jos de umeri. Apoi îl smuci spre el, îl aduse scurt şi repede spre stînga, spre a’l suci apoi de odată la dreapta. îl împinse înnapoi, îl mai smuci de câte-va ori şi îngenunchie de odată pe genunchiul stîng, vrînd s’aducă astfel pe Neculai, pe neaşteptate, la pămînt. Dar cel-lalt îi aflase toate meşteşugurile şi se feri, proptindu-se la timp în piciorul drept. Văzînd că nu i-a izbutit vicleşugul, Mazîlu se ridică repede şi se înfipse iar la luptă. Neculai îl strînse bine în braţe, îl săltă de la pămînt şi începu a-1 învîrti ca’ntr’un joc repede, spre a’l ameţi. — Zvîrle’l la pămînt! Dar mînile-i alunecară din încleştarea lor din pricina sudorii, şi Mazîlu îi scăpă. Sudorile le curgeau pe frunţi, şi răsuflarea li se iuţise. îşi strînseră bine brîele pe mijloc şi se cuprinseră din nou în braţe. — Merge cu şiretlicuri ?—întrebă Curpen. — Merge ! răspunse Mazîlu. DOUĂ NEAMURI 117 Şi, cît ai clipi din ochi, căzu pe spate, ridicînd genunchiul drept în pîntecele lui Neculai, spre a-1 zvîrli peste cap. Şi cu toate că mişcarea fu destul de repede, Neculai nu zbură pe sus, ci căzu în patru buşi pe pieptul lui Mazîlu: — Scoal’ măi vericule, că te-ai umplut de praf! Mihalache Mazîlu se înfurie. Se sculă şi înfipse mîna stîngă înnainte, mîna dreaptă la şale în brîul lui Neculai. Acesta îi băgase braţul stîng pe supt braţul lui drept, braţul drept îl aruncase pe de-asupra umărului lui stîng şi îşi prinsese pe la spate cu stînga încheietura mîniî drepte. Se răsuci apoi cam cu umărul drept în pieptul lui Mazîlu, şi, cînd îi veni bine, îi aruncă piedecă piciorul drept, cetluindu-î bine acel picior, şi furîn-du-î sprijinul piciorului stîng. — Acum e acum, Mihalache ! Mihalache văzu însă bine că nu mai e scăpare. Neculai îl împingea cu umărul, îl aducea din braţul drept şi’l cetluise cu pie-deca. Se zbătu el să scape, dar nu fu chip. Se plecă, se plecă — ştii ca un pom tăiat 118 C. SANDU-ALDEA din faţa pămîntulul, — şi în urmă căzu dovedit. — Cît p’aci să cazi, Mihalache ! — îl strigă învăţătorul, rîzînd. Apoi se îndreptă spre baba Călina. — Ce zici, mamă Călino, să le dau cîte un rachiu ? Lelea Călina îşi şterse cu mîneca lacră-mile din ochi, şi oftă jalnic : — Dă-le, mamă, dă-le!... Că-s voinici amîndoi, flăcăii!... Aşa era şi Răducu med!... Oof, Doamne!... Doamne!... De tînăr mi 1-aî mal luat! Baba Călina avuse un singur fecior, care murise la oaste, şi de atunci îl plîngea pe toate cărările. O biată vădană tristă şi amă-rîtă, care-şl trăia ca val de mama el zilele ce-o mai despărţiau de mormînt. Tineretul tăcu în faţa acestei dureri de mamă. Onea Plavie trase cu gresia pe coasă şi îi pipăi gura cu degetul: — Taie ca briciu’, mamă Călino! — Să trăieşti, puiu’mameî!... Apoi bătrîna se sculă şi porni încet-încet cu coasa pe umăr spre locul el. Fetele strînseră masa şi se prefăcură că DOUA neamuri 119 vor să se odihnească de nămiezi, dar flăcăii nu le deteră pace. Rupeau cîte-un fi-rişor de iarbă şi le gîdilau pe la ochi, pe obraji, pe buze, pînă le stricară culcuşul. Apoi Onea Plavie, care fusese multă vreme după oi, scoase fluierul de la brîu şi zise un Pandelaş. Tineretul sări îndată la joc, şi astfel răgazul de la amiazî fu dat horilor. Apoi coasele începură a scrîşni din nou. Cîte-o şopîrlă luneca repede prin miriştea proaspătă, pierind supt poloagele de grai. Din belşugul de roadă ieşiau în răstimpuri văpăi de arşiţă. Numai floarea de orajniţă părea mai fragedă, însîngera printre firele de grîu. Iar locurile cu porumb păreau nişte insule de smarald răsărite ca prin minune în marea de aur a griului ce se întindea pînă unde se ’mpreuna cerul cu pămîntul. Braţele oţelite în muncă trăgeau voiniceşte coasele, şi griul cădea, cădea mereu. în piepturile tinere năvăliau dorinţele dulci, şi dragostile frumoase şi adînci legănaţi sufletele... Soarele se lăsa în chindii şi cosaşii se odihniră niţel pe cotoarele poloagelor. O 120 C. SANDU-ALDEA prepeliţă îşi striga numele dat de cărturari: pitpalac. Printre norii ce-î ieşiau în cale, soarele ţesea trîmbe late de lumină blîndă. Spre miază noapte se ridicau, se îngră-mădiau nişte nori albi, ca nişte munţi în-nalţi, troeniţi de zăpadă. — Zor, flăcăi! O răcoare binefăcătoare se lăsase acum pe cîmp. — De-om ieşi pînă’n sfinţitul soarelui la capul locului, să ne cununi pe toţi, neică Marine. — Vă cunun, mă, că nu mi-e ruşine cu nişte fini ca voi! Griul cădea, cădea, cădea, şi soarele grăbia pe drumu-i de seară. Cosaşii nu mai ziceau nimic. Umbrele lor se lungiau uriaşe şi plutiau negre pe pologuri, pe mirişte. O pace adîncă se lăsa în sufletele lor. Soarele începuse a zvîrli jăratec spre sfinţit şi scobora din ce în ce mai iute. Norii din spre miază noapte aveau acum surpăturî de stîncî fantastice, colţuri străvezii, piscuri înnalte, care plutiau în înnaltul cerului ca o măiastră dantelă de cristal. DOUĂ NEAMURI 121 Şi atunci Neculai Pleşea mai trase de vre-o două ori cu coasa spre a tăia cele din urmă fire de grîu, şi ieşi la capul locului. Apoi rînd pe rînd ieşiră şi ceilalţi flăcăi şi fetele. Curpen puse mina streaşină la ochi şi se uită în urma lor, pe cîmpul plin de aurul poloagelor : — Te pologiră zmeii miei de cosaşi, hai? Şi, după datina strămoşească, oamenii răsuflară la capul locului. Soarele se măria, se înroşia, scăpăta, şi din pragul asfinţitului se uita ca un ochiu uriaş spre lumea împrăştiată pe ogoare, Rotundul lui rămînea în ochi, şi ori încotro te uitai, îl vedeai ca un ban mare de aur care fugia, odată cu privirea, peste grîu, peste porumburî, peste mirişti. Lumina se împuţina şi întîrzia viorie pe cîmp. Apoi soarele peri în norii de jăratec ce ardeau în sfinţit. Părea un foc năprasnic care cuprinsese şi cerul şi pămîntul, şi acest sfîrşit de zi avea o măreţie de taină dumnezeiască. Norii din spre miazănoapte se întunecau, luau feţe de granit vînăt, şi lanţul 122 C. SANDU-ALDEA acesta de munţi fantastici părea acum grozav de înnalt, întuneca mereu, şi par’că dincolo de el răsăriau lumi pe care noi nu le putem cunoaşte.... Iar pe cîmp începu a pluti amurgul dulce de vară.... VI. NEPOTUL LUI MIHALIS i băiatul arendaşului se simţia maî nenorocit decît un osîndit. Amintirile celor cinci ani trăiţi la Paris erau proaspete în sufletul lui şi-l nefericiau prin farmecul trecutului şi amărăciunea depărtă-rei, prin acel sentiment dure-® ros ce-1 lasă în inimile noastre despărţirea de locurile ce ni-au fost dragi, de fiinţele pe care le-am iubit. Avea uneori momente de răzvrătire năvalnică, şi-i venia atunci să spargă casa de bani a arendaşului, să iea dintr’însa cît va putea maî mult şi să plece în lume. — Ah! — îşi zicea el adese ori — de ce 124 C. SANDU-ALDEA nu se găseşte cineva care să-mî dea bani să mai pot trăi un an, numai un an în Paris şi pe urmă să mă omor! Dimineaţa se scula tîrziu, se plimba vreme de două ceasuri numai în halat şi’n papuci, apoi se îmbrăca a lene ca o cocoană care n’are nimic de tăcut şi trîndăviă pe canapea, cu vre-un jurnal în mînă, pănă la masă. într’un rînd scăpă la Bucureşti şi se întoarse abia după o săptămînă, stins la faţă şi mort de somn. Se încuie într’o odaie şi dormi o zi şi o noapte, fără să se simţă. Arendăşiţa nu zise nimic, dar se uită odată drept în ochii arendaşului, şi acesta înţelese că soţia lui avea de ce se teme, ne-lăsînd pe Mişu să plece la oraş. Necăjit la început de împotrivirea ce-î făcea Caliopi în îndeplinirea planurilor lui pentru viitorul lui Mişu, Iani Livaridi văzuse în cele din urmă că o şedere de cîtva timp la ţară nu poate fi decît în folosul băiatului lui, care era slab şi avea nevoie de aer curat, de viaţă cu rînduială şi de linişte. Cînd i-a spus soţia lui ce avea ea pe suflet, arendaşul a rîs cu hohote în faţa ei, dar, cînd fu pe cîmp, singur, simţi şi el o teamă ne- DOUĂ NEAMURI 12B înţeleasă furişîndu-i-se în suflet, şi văzu că tot e bine să asculte odată şi de ea. începură deci a lăuda amîndoi viaţa cîm-penească şi a huli viaţa de oraş în care sînt atîtea neajunsuri. Şi era o plăcere să asculţi cum înnumăra Livaridi toate frumuseţile acestei vieţi cîmpeneşti, de şi pentru el cea mai aleasă frumuseţe, cea mai adîncă plăcere a arendăşituluî era uşurinţe cu care putea îngrămădi în casa de bani teancurile de bancnote şi aurul zimţuit şi greu. După cîtva timp începu a lua cu el pe cîmp şi pe Mişu. Ii arăta amănuntele muncilor ce se făceau pe atunci, îl duse la arman să vază cum se prăşeşte locul de arie, îl duse pe la plugurile ce făceau ogoare şi-î arătă cum se bagă plugul mai afund sau cum se scoate mai în faţa pămîntuluî, cum i se dă brazdă lată ori îngustă, apoi se duseră amîndoi să arvunească maşina de treierat spre a vedea şi el cum se face ruptoarea preţului pe chilă. într’o zi îi spuse că are de gînd să cumpere o moşie frumoasă şi să plugărească amîndoi. în acest chip Mişu va face parte din aristocraţia rurală a judeţului, se va înscrie într’un par- 126 C. SANDU-ALDEA tid şi va ajunge mîine-poimîîne deputat: vara va sta la moşie, iarna, cînd nu mai e nimic de făcut pe cîmp, se va duce la Bucureşti, va vorbi la Cameră, va ajunge departe. Mişu vedea bine că în potriva dorinţiî lui aprige de a trăi la oraş se ridicau amîndoî părinţii şi la urmă înţelese că, atît timp cît va sta închis în casă şi nu se va amesteca în treburile moşiei, el nu va putea ieşi din curte fără ştirea părinţilor, sau va fi silit să iasă pe ascuns, sărind peste gard în loc să iasă pe poarta mare. Şi se gîndi că trebuie să cîştige neapărat încrederea părinţilor, se gîndi că va trebui cîtă-va vreme — o lună, două, trei, un an chiar — să dea ajutor arendaşului, să se zbată după treburi spre a putea ieşi din curte la orice ceas din zi şi din noapte, nesupărat de nimeni, supt ochii părinţilor şi ai argaţilor. Şi-ar face azi un prieten, mîne altul, s’ar întîlni din cînd în cînd, ar pune la cale vre-o petrecere, şi acest timp de corvadă ar trece mai repede. Cine ştie dacă nu i-ăr ieşi în cale şi un pic de dragoste care să-l mai DOUĂ NEAMURI 127 mîngîie de pierderea Ninetei din Paris?! Şi într’o bună zi se sculă de noapte, şi, cînd se crăpa de ziuă, era în curte. Arendaşul se cruci cînd îl văzu : — Dar tu? Tînărul surise şiret şi nu răspunse nimic. — Te-aî sculat de noapte, hal ? — Ca plugarii! — Zău? — făcu arendaşul. Da’ce-ai visat astă-noapte ? — Am visat că-mî cumpăraseşi un cal de şea, să mă pot duce pe cîmp călare şi... — Şi, cînd te-ai deşteptat, ţi-ai adus aminte că nu ştii să călăreşti!... Nu-î aşa? — Chiar aşa !... — Acum ce-i de făcut ? — Să mă ’nvăţ să călăresc, şi să-mi iei un cal. Arendaşului îi pieri zîmbetul acela în care se vedea şi şiretenie şi puţină batjocură. Se uită la băiatul lui cu luare-aminte, şi o rază de bucurie trecu luminoasă prin sufletul lui: — Băiatul meu se dă la brazdă ! Şi, după ce luară cafeaua cu lapte, tatăl şi cu fiul veniră în faţa grajdului. 128 C. SANDU-ALDEA — Simioane ! — striga arendaşul. Pune şeaua pe Bălan, şi adu’l încoa ! Argatul veni după cîtva timp cu un cal înşăuat: un Bălan bătrîn şi blînd, de putea călări şi un copil pe el. Mişu începu să rîză: — Ăsta fuge de mănîncă pămîntul! — Cel puţin ştiu că nu te trînteşte ! — îî răspunse arendaşul. Caliopi strigă din pridvorul caselor : — Să ţie doi oameni pe Bălăn, că-şi face vînt şi zboară în nori. Argatul îî ţinu piciorul stîng, şi tînărul se urcă în şea. Se plecă repede pe grea-bănul calului şi’şî înfipse mîînile în coamă. Atunci arendaşul arse cu biciuşca armurile lui Bălan, şi calul porni într’un trap săltat care făcea pe Mişu să-şi piardă cumpătul: — Mai încet! Mai încet, mă!—zbera el la argatul ce ducea calul de frîu. Apoi piciorul îî ieşi din scară, şi tînărul alunecă de pe şea în stînga calului: — Ţine-mă, Simioane! Argatul sări repede şi’l urcă iar pe şea : — Şeaua-î de vină, boierule!... Noi nu DOUĂ NEAMURI 129 mai cădem de pe cal, căci călărim pe de-şelatele! zise rîzînd argatul. Arendaşul se urcă în docăraş şi porni la cîmp, strigînd din fugă lui Mişu: — Pîn’ la amiazî să mi te ţii în picioare pe cal! Dar Mişu se căzni trei ceasuri în ziua aceia şi nu putu învăţa să se ţie la trap. Picioarele îl dureau din armuri de nu le mai simţia. A doua zi însă încălecâ iarăşi, a treia zi iar, o săptămînă întreagă s’a căznit pînă a’nvăţat să se ţie bine pe cal. Atunci luâ un cal mai tînăr din grajd şi ieşi pe cîmp, pe lîngă docăraşul arendaşului/Oamenii de pe cîmp îşi puneau mîî-nile streaşină la ochi şi se uitau după el. Apoi îşi strigau unii altora : — Uite, vere, ăla de la Paris, s’a băgat logofeţel la tat’-său! Arendăşiţa mulţămia lui Dumnezeii că a dat băiatului ei gîndurî bune, iar arendaşul se gîndia că bine a făcut de a ascultat odată şi pe Caliopi. Şi nu trecu mult, şi Mişu porni într’o seară cu isprăvnicelul, să scoaţă cîţîva îndărătnici de oameni la ogoare pentru a doua zi. C. Sandu. — Două neamuri. 9 130 C. SANDU-ALDEA Argatul se opria înnaintea vrămiţei şi spunea : — Aici stă cutare. Apoi ciocănia cu codiriştea harapnicului în stîlp. Iar Mişu aştepta la poartă şi, cînd se arăta cel cu pricina, începea să se răstească la el: — Dacă nu-mî ieşi mîîne la ogoare, să ştii că te ridic cu jandarmul de unde vei fi! Apoi pleca la altul şi iar la altul, pînă se ducea la toţi. Atunci se întorcea spre curte, se abătea pe la cîrşma lui Nicoli şi cinstia isprăvnicelul cu cîte-o cinzeacă de rachiu, pe cînd el îşi cumpăra ţigări şi pornia repede spre a nu crede oamenii că-i place să stea de vorbă cu crîşmarii.... Şi, după cît-va timp, începu a se duce noaptea pe cîmp, singur. îşi lua cu el totdeauna revolverul, şi pleca la arman să vază de nu doarme pîndarul, în luncă, să vază de n’ar putea prinde vite streine în otavă, la porumburi, să vază de nu fură flăcăii porumb de copt. Iar cînd maşina începea a urla, el se urca pe batoză, supraveghia niţel mersul trebu- DOUĂ NEAMURI 131 rilor, se uita pe furiş la fetele frumoase şi ardea cîte-o nuia pe spatele vre-unui ţigănuş ce căra cu trăgătoarea. Hotărît lucru: Mişu vrea să s’apuce de plugărie! într’una din seri, arendaşul întîrzie la masă mal mult ca de obiceiu şi porunci slujnicii să mai aducă o cană de vin. Afară începu de odată să plouă, şi un miros de pămînt ars năvăli în odaie prin fereastra deschisă. Livaridi se sculă, se duse la fereastră şi se uită la cer: — Are de gînd să ne stropiască niţel! — zise el închizînd fereastra. Ploicică asta numai bine frăgeziă pămîn-tul pentru ogoarele ce-î maî rămăseseră de făcut. Mişu sta răsturnat pe speteaza scaunului, cu mîînile ’n buzunare, picior peste picior, iar Caliopi se sprijinise de marginea mesei, plecată puţin spre lampa ce-î cuprindea pe cîteşi trei într’un cerc de lumină blîndă şi veselă. Arendaşul povestia cum au şi ’nceput părinţii cu fete de măritat să-i dea tîrcoale. 132 C. SANDU-ALDEA Un misit care venise să-î vază griul, î! abătuse vorba despre fata unui proprietar din vecinătate: «fată frumoasă, cu zestre, crescută în pension, ştie franţuzeşte, nemţeşte, pian, lucru de mînă... un boboc!» Şi arendaşul imita jocul feţei şi gesturile misitului şi făcea haz mare de această întîmplare. Arendăşiţa se uita pe furiş la băiatul ei, care fuma făcînd pe nepăsătorul, căznindu-se să croiască din fumul de ţigară cercuri frumoase. Mişu se uită de vre-o două ori la ceas, ca omul care a întîrziat prea mult la masă şi pe care’l aşteaptă patul sau vre-o lucrare de seamă. Apoi cînd bătrîniî se ridicară, el le dădu noapte bună, le ură somn uşor şi porni spre odaia lui, mormăind într’un căscat prelung: — Sînt mort de somn! îşi scoase haina şi ghetele şi-şi luâ halatul şi pantofii. Apoi suflă în luminare şi se întinse pe pat, aşa îmbrăcat. Cîtva timp ascultă cu băgare de seamă. în odaia de mîncare se auzia zgomot: servitoarea strîn-gea masa. După un răstimp auzi un cîne lătrînd, apoi pe tatăl său strigînd: DOUĂ NEAMURI 133 — Cine-i la arman în noaptea asta, Costache ? O linişte adîncă se lăsâ apoi pe curtea boierească. Mişu sta cu ochii deschişi, cu urechea la pîndă, ca un cîine de vînătoare. Odaia lui da cu ferestrele spre Dunăre, căci venia în dosul caselor. Afară nu mai ploua, şi un întuneric greu apăsa pe pămînt. O ploaie de ţărînă izbi deodată într’o fereastră. Mişu sări din pat, îşi scoase halatul şi îmbrăcă haina, apoi deschise binişor fereastra: — Ai venit? — Da! — Stai acolea, că viu şi eu acum. Un sfert de ceas i-a trebuit pînă să se strecoare afară, un sfert de ceas înspăi-mîntător de lung. I se părea că în dosul fie-cărei uşi e cineva care-1 pîndeşte, şi în fie-ce clipă se aştepta să auză deschizîn-du-se uşa de la odaia părinţilor şi să’l vază pe tat’-său, răsărind în prag cu luminarea în mînă: — Da’ un’te duci, Mişule, aşa de în-cetinel? Cînd se văzu afară, se lipi de părete şi 134 C. SANDU-ALDEA aşteptă cîteva clipe. Apoi scoborî repede scările de piatră şi se furişă în grădina din dosul caselor. Se apropie de fereastră, dar nu văzu nimic. — Unde eşti? — întrebă el pe şoptite. — Aici! — se auzi o voce, încet. Bîjbîiră prin întunerec, pînă ajunseră în nişte brazde de cartofi, şi acolo se aşezară pe cîte-un muşuroiu. — Ştii la ce te-am chemat? — Nu! — Să-mi faci un mic serviciu... Uite ce e: aî să te duci într’o zi, cînd ţi-oiu spune eu, la gară la Sălcuţa să aduci de acolo o cocoană acasă la tine. Te’ntreabă cineva: cine e?... O rudă de a ta, profesoară de oraş, care vine să stea la tine vre-o două săptămînî. Eu voiu veni la tine noaptea, voiu sta un ceas-două, şi voiu pleca fără să mă simţă nimeni.... Să te ’ngrijeşti de pui şi de vin bun.... Ce zici?... Faci? Cel întrebat nu zise nimic deocamdată. De sigur, se gîndia. Mişu se apropie de el, să-i vază faţa, dar n’o putea desluşi în toate amănuntele ei. — Ce zici?... N’auzî? DOUĂ NEAMURI 135 — Greu, boierule! — Ce greu?... Unde ţi-e greutatea? — O să afle tatăl dumitale şi o păţesc cu el! — Eşti prost!... Cine-o să-i spuie?.. Nu vezi că sînt şi eu la mijloc? — Aşa e; dar... Mişu scrîşni din dinţi pe înfundate... Cum? Nicoli pe care l-a adus Livaridi în Vultureasca, ajutîndu-î să-şi deschiză circiumă, stă şi se gîndeşte cînd e vorba să facă o mică înlesnire băiatului binefăcătorului său?... Un val de mînie trecu prin el, fierbinte ca o adiere de flăcări... Cine l-a pus, cine l-a pus să se dea prins astfel unui prost de cîrciumar sărac?!... Apoi se gîndi să-l întrebe aspru: «ia ascultă-mă, cît ceri?», dar se opri cu întrebarea pe buze, căci îi era teamă să nu’l piardă de tot... Şi repede îi veni în minte un şiretlic: să-i spuie că a abătut vorba pe departe către Cristea Năstrapă, cel-lalt cîrciumar din sat, şi acela era bun bucuros să-î facă această înlesnire. Dar Nicoli era destul de şiret ca să nu se lase prins în cursă. Şi el vrea să arate 136 c. SANDU-ALDEA că n’are nevoie să c.îştige ceva bani în acest chip, şi vrea să ştie dacă nu cumva s’ar putea pune la cale acest lucru cu Năstrapă. — Nu s’ar putea să vorbeşti cu Năstrapă despre asta, boierule? Mişu înţelese numai decît că avea a face cu un om şiret şi răspunse: — Ba bine că nu!... Dar nu vreau... E mai aproape cămaşa decît cojocul!... înţelegi tu : degeaba n’are să fie; eu tot plătesc. De ce să-i dau lui şi să nu-ţi dau ţie?! Nicoli înţelese cum stau lucrurile, tăcu niţel, apoi vorbi rar: — Pentru feciorul domnului Iani fac orice. Mişu îi şopti: — Să te duci la gară de Sîmbătă ce vine într’o săptămînă, la trenul accelerat care vine de la Bucureşti. Pe cocoană o vei cunoaşte astfel: e înnaltă, supţiratecă, oacheşă. Cînd se va da jos din vagon, se va opri puţin pe peron şi se va uita ca cineva care se miră că n’a venit nimeni să’l întîmpine. Apoi se va da aproape de DOUĂ NEAMURI 137 un stîlp de pe peron, ţinîndu-şî umbreluţa de capete de-a curmezişul armurilor... Du-te la ea atunci şi spune-î: Zozo!... Numai atît!... Ea va înţelege că eşti omul mieu, şi va începe să-ţi povestească noutăţi de prin Bucureşti... Pe drum să vorbiţi despre şcoală, despre rude, despre ce veţi pofti spre a înşela pe chirigiu... Auzi?» — Da! — Să nu uiţi nimic din ce-ţi spun eu! — Nu! Tînărul îi strecură în mînă o hîrtie de douăzeci de lei. — O mică arvună, Nicoli... Şi să mi te văd ce poţi! Cîrciumarul strînse hîrtia bine ’n mină, şi întrebă: — Mai ai nevoie de mine; boierule? — Nu! Te poţi duce. Se despărţiră, şi Nicoli pieri ca o umbră în întunerec. Sări peste gard sprinten ca un flăcăiandru, şi porni răpede acasă, pierdut în gîndurî. Adus în sat de Livaridi bătrînul spre a se pricopsi, Nicoli simţi în curînd că, atît 138 C. SANDU-ALDEA timp cît va ţine numai băutură şi covrigi uscaţi, nu va putea să iea muşteriii lui Năstrapă, nici să facă pe flăcăi să strămute hora de Duminecă în bătătura circiumei lui, nici să iea bucate de la oameni. Trebuia să-şi încarce prăvălia cu mărfuri de care are nevoe în orice zi un gospodar sau o gospodină de la ţară, şi el n’avea bani pentru a face o asemenea cumpărătoare. Ar fi cerut lui Livaridi, dar îi mai era dator, şi ştia bine că acest zgîrcit de arendaş nu-i va da un ban pînă nu se va plăti de tot. Sta şi se gîndia cît e ziulica de mare, şi nu vedea unde i-ar putea fi scăparea. Mare-î fu mirarea cînd se pomeni ieri pe supt seară cu băiatul arendaşului: — Ai ţigări de damă? Tînărul se uită împrejur, cu o căutătură pe furiş, şi, nezărind pe nimeni, îi şopti repede, dar desluşit: — Vino la noapte în grădina din dosul caselor, să-ţi spuiu ceva. Apoi, cu voce tare, spre a’l auzi vizitiul ce oprise docăraşul chiar în faţa circiumei: DOTJĂ NEAMURI 139 — Cînd te vei mai duce la oraş, adu şi ceva pachete de ţigări regale. Auzi? Nicoli simţi ca o fluturare de noroc în sufletul lui. Nici el nu-şi putea da bine seama de ce, dar parcă’i spunea inima că de aci încolo vor veni zile mai bune şi la el. Iar, cînd îi spuse tînărul de ce e vorba, el surise în întunericul nopţii, sigur că nu’l vede Mişu... Ajunse acasă şi se trînti pe pat, fără să aprinză lumina. îşi puse mîînile pe după cap, şi stătu nemişcat. Era ca un om peste care cade de-odată norocul unui cîştig de loterie şi care stă şi se chibzuieşte bine cum trebuie să întrebuinţeze banii. Nu îndrăznia să facă nici o mişcare, de frică să nu-şi turbure mersul gîndurilor... Abia după un ceas se sculă şi începu a se plimba prin odaie, cu mînile la spate, prin întunerec. Vultureşteniî nu vor să’i calce în prăvălie, flăcăii nu vor să facă horă la el, bucatele nu i se îngrămădesc în hambare. Dar vor veni toţi, şi bărbaţi şi femei, şi flăcăi şi copii. Vor veni toţi, căci no- 140 C. SAN DU-ALT)EA rocul a sosit şi la Nicoli. El va lua bani de la băiatul arendaşului pentru o mică înlesnire făcută cînd şi cînd, îi va cere bani cu împrumut spre a se mai sălta din nevoie şi va aduce încet-încet marfă 'nouă în prăvălie, va avea într’o bună zi tot ce trebuie la o casă: stambă şi chembrică pentru polci şi cămăşi, bumbac de toate numerele pentru pînză, arniciu şi fluturi pentru mînecare şi bete, nasturi, ace, aţă, văpsele pentru tras brînele la case, frînghii de cînepă, curmeie de teiu, furci şi lopeţî pentru arie, coase, coporîi, gresii, brăţări şi lulele de coasă, căldări de apă, căpestre şi chingi, piedici de cai, sare-bolovani pentru vite, şi fel de fel de băuturi. Va cinsti oamenii cu rachiu tare, femeile cu rachiu dulce, copiilor le va da acadele, flăcăilor vin profiriu, şi treaba va merge bine. Ah! Ce zile frumoase vedea Nicoli în mintea lui! Şi nu trecu mult, şi oamenii din sat aflară că o profesoară de oraş, o vară de-a lui Nicoli a venit să stea la el cît-va timp. O femeie frumoasă, care sta toată DOUĂ NEAMURI 141 ziua ’n casă şi cetia, iar pe supt seară ieşia la plimbare pe malul Dunării. Iar, cînd pămîntul era învăluit în pace adîncă, băiatul arendaşului se strecura ca o umbră pe supt mal pînă ajungea în dreptul circiumei lui Nicoli. Apoi urca malul, săria şanţul printr’o ştirbitură de dracilă, aluneca uşor prin grădină, şi se opria la o fereastră luminată, în care bătea încetinel. Uşa se deschidea repede, şi două braţe rotunde, albe îl cuprindeau pe după gît, trăgîndu’l înnăuntru... ...Trei săptămînî trecură ca trei zile, şi Mişu rămase iar singur. Se ducea şi acum pe cîmp, dar n’avea astîmpăr la un loc. I-se păreau toate pustii şi fără nicî-un înţeles, şi nu mai avea tragerea de inimă de mai acum cîte-va săptămînî. Părea un om obosit, îmbătrînit fără de vreme, şi care nu mai poate prinde dragoste de nimic. Zilele i-se păreau lungi, şi nu ştia cum să’şi mai omoare urîtul. Une ori pleca pe cîmp de dimineaţă, dar după cîtva drum cotia şi o lua la goană spre sub-prefectura din Tufenî, spre a se întîlni cu sub-pre-fectul. Dacă-1 găsia acasă, jucau pocker 142 C. SANDU-ALDEA toată ziua, şi tocmai seara tîrziu se întorcea. Nu trecu însă mult la mijloc, şi într’o bună zi se pomeni cu un prieten din Bucureşti, un fost coleg al lui de Universitate. Mişu simţi o bucurie copilărească la vederea acestui prieten care ştiuse să vie atît de bine, în acest timp plin de gînduri negre. Prietenul îi aducea veşti din Capitală, îi spunea pe cine-a văzut, ce cunoştinţe a mai făcut în timpul din urmă, cum îşi petrecea serile, şi toate aceste nimicuri aveau în ele ceva din aierul Bucureştilor, ceva din fîşîitul rochilor de mătasă, din eleganţa parfumată a unei vieţi duse’n deşărtăciuni. In cele d’intîiu zile porniau cu trăsura pe cîmp şi goniau caii nebuneşte; după masă dormiau cîte trei ceasuri, iar pe supt seară se duceau la Dunăre să se scalde ori să se căruţe cu luntrea. în cea d’intîiu Duminecă se duseră la horă, căci prietenul lui Mişu ţinea foarte mult să vază «cum se amusează ţărănimea». Priviau din trăsură la acel joc minunat care se chiamă «Brîul» şi la care se cunosc jucăuşii de frunte. Au-ziau strigături şi chiote şi vedeau acea fur- DOUĂ NEAMURI 143 tună de tinereţă, bătînd pămîntu’n tacturi scurte; se uitau necontenit la fetele strînse la marginea horii, şi vorbiau franţuzeşte spre a nu’i înţelege vizitiul. Apoi Brîul se sparse, iar lăutarii ziseră «Hora dreaptă». Cîţî-va flăcăi o’ncepură, şi între doi din ei se prinseră repede trei fete, apoi între două din ele alte două, alte cinci, altele şi altele mereu; iar flăcăii se prindeau fiecare ’n dreapta fetei cu care vrea să vorbească. Şi hora se măria, creştea, se’ntindea, în ră-vărsări de valuri, mlădiind în tactul viorilor. Tinerii noştri rîdeau cînd şi cînd, spre a arăta lumii că ei găsesc lucruri de rîs în petrecerea tineretului. Şi cum ar fi putut eî înţelege acel joc în care adia o tainică sumeţie, cînd toată viaţa lor trăiseră atît de departe de ţărănime? Ei nu puteau ghici că în sufletele acelea simple trăia o mîn-drie deosebită, o cerbicie ce înfrînge durerea şi oboseala, o adîncă batjocură pentru feciorii de bani gata. Un Rumîn se apropie de trăsură şi îşi săltă niţel căciula de pe cap: — Cum vă place hora noastră, boierilor ? — Frumoasă, moşule! 144 C. SANDU-ALDEA — Aşa-î? — Da! Şi încet-încet se aduna pe lingă trăsură o ceată întreagă. Cîţi-va Rumîni şireţi ieşiră mai în faţă şi se’nfipseră la vorbă cu tinerii. Iar aceştia se ridicaseră în picioare spre a privi de sus, vorbiau ca nişte boieri deprinşi să fie totdeauna mîndri, şi vroiau să pară că ştiu cele mai mari taine. — Doamne, măi fra’miu — vorbi un Ru-mîn către vecinul său — boieri de ăştia cari au învăţat carte multă ştiu şi toaca din cer! Şi în surîsul tăinuit în colţul buzelor vedeai ce vrea să spuie omul. Mişu vorbi ceva pe franţuzeşte cu prietenul. — Ai înţeles ce-a spus boierul, măi Chi-riţă? — întrebă un Rumîn oacheş, făcînd cu ochiul. — Cum să nu!... Ci-că să ne dea vre-o trei vedre de vin! — Aşa-i, boierule? — Aşa-i mă ! — luă altul vorba. Domnu’ Mişu-al nostru e alt-fel de om, nu ca domnu’ DOUĂ NEAMURI 145 Iani. El e maî darnic, căci vede ce pot Vultureşteniî la muncă. — Te lucrează ! — şopti prietenul lui Mişu. Băiatul arendaşului se gîndi niţel, apoi răspunse: — Da’ de unde ştiţi voi că eu sînt darnic ? Un Rumîn îşi înfipse mîinile ’n brîu : — Ei, parcă nu se vede, domnule Mişu?.. Se cunoaşte ziua bună de dimineaţă! — Vezi, mon cher, ţăranii sînt psihologi ! — zise rîzînd prietenul. Rumîniî se uitară unul la altul, întrebîn-du-se din ochi: «ce spune ăsta, mă?». Apoi unul din ei se îndreptă spre Mişu: — Ce zici, boierule: să chem pe Cristea ? Dar Mişu păru că se gîndeşte, şi după cîteva clipe zise : — Vă dau o vadră de vin, mă, dar nu aici, la Nicoli. — La domnu’ Nicoli? Ce ziceţi — mă: mergem la Grecu’ ? — Hai, mă, şi la el, c’o fi avînd vin maî bun ! Tinerii porniră cu trăsura, oamenii pe jos. Mişu chemă pe Nicoli, şi-i spuse : C. Sandu. — Două neamuri. 10 146 C. SANDU-ALDEA — Să dai o vadră de vin oamenilor în socoteala mea ! — Foarte bine, domnule Mişu! — făcu Nicoli. Era bun-bucuros cîrciumarul de aceşti muşterii ce-i picau pe neaşteptate, şi nădăjduia să mai desfacă o vadră-două peste vadra dată de băiatul arendaşului. Iar acesta-i făcu din ochiu, parc’ar fi vrut să-i spuie: «Vezi ? îţi aduc muşterii.... Poate vom mai avea ceva de pus la cale !» în acest timp Rumîniî sosiră, trăsura porni repede la curte. — Te incasară, hai ? — şopti prietenul. Mişu avu drept răspuns un surîs viclean prin care vrea să spuie : «ştiu eu ce fac!». Dar zilele treceau şi mai încet, şi cei doi tineri nu mai aveau ce’şi mai spune. Ar fi dat marea cu sarea să poată juca toată ziua pocker, dar n’aveau unde. în casă nu puteau juca decît noaptea, căci ziua i-ar fi prins Caliopi; pe cîmp îi ardea soarele şi i-ar fi văzut oamenii. Nu le rămînea decît un singur mijloc : să treacă ’n vre-un ostrov, şi să se aşeze la umbră. Planul era bun, şi tinerii bau urmat zile de-a rîndul. DOUĂ NEAMURI 147 Bătrînii nu le ziceau nimic cînd întîrziau une ori prea mult de la masă ; din potrivă, le părea bine că Mişu mai are puţină distracţie. —- Dedaţi-vă bine cu apa — le spuse într’o zi arendaşul, — căci la Sîntă-Mărie e bîlciu la Tufenî şi vă pofteşte sub-pre-fectul. Şi Iani dădu lui Mişu o scrisoare venită în ziua aceia. Sub-prefectul poftia familia Livaridi la el în ziua de Sîntă Mărie — onomastica soţiei lui şi ziua de deschidere a unui bîlciu mare, la care venia lume de la trei poşte ’mprejur. Ca pe jăratec stătură tinerii pînă la Sîntă-Mărie. Plănuiseră să se ducă pe apă, de oare ce e mult mai de-adrept şi mult mal frumos. Iar, cînd veni sărbătoarea mult aşteptată, se sculară de dimineaţă, se îmbrăcară frumos şi porniră la gîrlă cu doi argaţi. Bătrînii nu vrură să meargă. Luntrele treceau la vale încărcate cu Vultureşteni şi Vulture-ştence. Era o zi plină de viaţă zgomotoasă. Argaţii sleiră bine luntrea, bătură strapa-zanele în găurile broaştelor, aşezară un că- 148 C. SANDU-ALDEA pătîiu de scîndură de-a curmezişul luntrii, peste scîndură puseră două perne moi pentru cei doi boieri, şi deteră luntrea la apă. Dunărea curgea liniştită la vale, plină de-o tainică viaţă. Sălciile şi tufele roşii de cătină se vedeau răsturnate în oglinda apei, ca crescînd într’o altă lume, într’o altă lumină. Cei doi tineri se aşezară pe pernele moi şi argaţii împinseră luntrea, apoi săriră sprinteni în piscul ei şi se aşezară la lopeţî. Luntrea se clătină şi porni. Ajunseră repede la capul satului, şi o luară prin mijlocul Dunării, unde era apa mai iute. Luntrea luneca uşoară. In piscul ei, apa fîşîia neîncetat, iar lopeţile băteau cadenţat, zmuceau lacome, învolburau pîlniî de apă, stropiau în zborul lor pe de-asupra apei mărgele albe, care picurau răpezi, cu un zgomot metalic. Pe alocuri, se vedeau netezimi de oglinzi, dar pe dedesupt simţeai cum fierbe necontenit şuvoiul de apă... O luntre silia să-î ajungă din urmă. Din spre ea se auzeau cîntece. Erau glasuri de DOUĂ NEAMURI 149 flăcăi, peste care tremurau glasuri subţirele de fete mari. — Flăcăi şi fete din Vultureasca, boierule! — Se duc la bîlciu? — Da! Luntrea se apropie, se apropie şi cîr-maciul ei ţinu chiar pe lingă luntrea boierească. Patru flăcăi voinici trăgeau la lopeţi, şi vre-o şease fete stau pe podină, rezemate de păreţii luntrei. Cei doui tineri se uitară de-odată unul la altul, cum fac oamenii cînd se întreabă din ochi la vederea unui tablou frumos. Apoi îşi pironiră ochii pe chipurile din luntre. Fetele erau gătite de sărbătoare: cămăşi alese, înecate în fir şi în fluturi, peste cămăşi ilice înflorite; mijlocurile strînse în bete frumoase încărcate de mărgele. Flori albe de nufăr proaspăt străluceau ca nişte stele de argint în întunerecul pletelor negre. Treceau cîntînd la vale cei ce munciseră o vară întreagă, şi cîntecul lor răsuna limpede, pătrundea în adîncul pădurilor de sălcii, sbura cald şi plin de dor pe pînza de oţel a apelor călătoare. 150 C. SANDU-ALDE A — Ai văzut ce ochi avea una din ele ?— întrebă prietenul. Mişu dădu din cap, aprinzîndu-şi ţigara, apoi întrebă pe argaţi: — A cui e fata care sta lingă flăcăul de la cîrmă? — A lui Crivăţ. — Cum o chiamă? — Marioara ! Tînărul îşi plimbă privirea pe întinsul apei, şi rămase pe gîndurî... îşi aduse aminte că în huetul şi ’n viscolul batozei fata asta îi răsări într’o zi înaintea ochilor ca o vedenie gingaşă, scăldată ’n rîs şi ’n lumină. De-atuncI o mai văzu odată la horă, şi i-se păru şi mai frumoasă. Iar azi trecea cîntînd, fericită de lumina zilei de sărbătoare. Pentru întîia oară chipul Nineteî se ştergea din amintirea lui, cum se şterge umbra în faţa luminii, şi o nădejde dulce îi picura în suflet gîndurî de fericire... VII. SERÎ DE IARNA mc oamna ţinu mult în anul acela. Lumina ei aurie plutia în singurătatea cîmpuluiruginiu, muria în apusuri de soare însîngerate. Prin grădini se iviră tufănelele albe şi vinete, aceste flori fără miros, care au în ele ceva din sfiala unor ^ " ist Cenuşărese din lumea florilor. Pe cîmp muriau cîntecele de peste vară şi în liniştea mare a zărilor tremura o uşoară melancolie. Foile de salcîm se îngălbeniră, cele de oţetar şi arţar se înroşiră şi zile de-a rîndul căzură tremurînd la pămînt. Apoi zilele 152 C. SANDU-ALDEA începură a se mohorî, a se întrista şi cerul cenuşiu plîngea ploaie măruntă şi rece care învăluia depărtările şi împăenjenia vederile. Vânturi aspre de toamnă spulberau frunzele veştede, le învîrtejau, le făceaţi să alerge repede, cu un fîşîit deosebit, ca nişte mici vieţuitoare. Şi nu trecu mult şi tufănelele muriră de frig. Iar într’o bună dimineaţă ferestrele se împodobiră cu feregă de argint şi zăpada începu a curge liniştit, uşoară şi albă. Ilie Măcieş se plimba ciasuri întregi şi aerul rece, lumina răsfrîntă pe zăpadă în sclipiri de diamante, îl înviorau, îi întineriau sîngele. Iar cînd seara se lăsa albastră pe pămîntul îmbrăcat în alb, venia domol acasă, uitîndu-se din cînd în cînd la palele de fum ce se înălţau în văzduh ca nişte văluri supţirî. ...Tîrziu, sufla în lumină şi rămînea întins pe canapea, cu munile pe după cap, cu ochii deschişi, cu gîndurile departe... Lumina focului din sobă juca pe pereţi şi pîlpîirea flăcărilor avea în ea o tainică viaţă. Crivăţul şuera une-ori pe-afară spulbe- DODĂ NEAMURI 153 rînd zăpada în bătăi de aripi uriaşe şi gîndul lui Măcieş pribegia pe la Vultureasca. Chipuri, clipe din trecutul boierului răsăriau lămurite în sufletul lui. Apoi chipul lui Livaridi îi juca înnaintea ochilor, desluşit pînă ’n cele mai mici amănunte. Şi boierul nostru simţia atunci cîtă depărtare e între sufletul lui şi sufletul acestui arendaş, îşi da bine seamă că ei întrupau două neamuri, două neamuri deosebite prin urzirea lor sufletească. Apoi îi veniau în minte alţi arendaşi streini şi o jale mare îi cuprindea sufletul. Vedea cum de la un capăt al ţării la cellalt se pripăşeau pe moşiile frumoase arendaşii streini cari sug mana pămîntuluî şi vlaga neamului. Şi atunci mustrarea aspră îi rupea sufletul: «oare nu eşti şi tu unul din acei boieri nesocotiţi cari îşi arendează streinilor moşiile strămoşeşti şi vin la oraşe?» Par’c’auzia lămurit cuvintele lui Curpen, plînsoarea înăbuşită a ţăranilor asupriţi şi par’că vedea cum i se înşiruia pe din-naintea ochilor gloata numeroasă a celor legaţi de un petec de pămînt îmbucătăţit din ce în ce mai mult prin moşteniri, a 154 C. SANDU-ALDEA celor ce n’au nicî odată dreptate, a celor ce cad, se stîng neştiuţi şi neînţeleşî. Şi vîntul avea atunci vaete de durere... Alte ori însă o copilă frumoasă îi ră-săria în suflet şi boierul ţinea ochii închişi spre a o păstra cît mai mult în el. Iar cînd vedenia aceia de tinereţe surî-zătoare pierea uşoară, boierul deschidea ochii în lumina aceia dulce şi plină de poveşti, îi şoptea numele, o ruga să vie iar, să i-se aşeze la căpătîi, să’i închidă ochii obosiţi, să’i mîngîie bătrîneţele necăjite. Şi într’un tîrziu, cînd îl biruia somnul, i-se părea c’aude un glas limpede de fată mare, un cîntec frumos care venia de departe, se stingea une-orî ca înnecat în vînt şi iar isbia pale-pale ’n ferestre... Iar într’o bună zi primarul din Vultureasca bătu binişor în uşă la Măcieş. La doi ani după ce i s’a prăpădit soţia, boierul chemă la el pe primar şi-î spuse că vrea să înzestreze cu cît va putea cinci fete sărmane care se mărită în iarna aceia. Aceste fete trebuesc însă bine alese: să fie vrednice şi cinstite. Cum au aflat, oamenii au venit la primărie, ca la învoeli, DOUĂ NEAMURI 155 şi după multă desbatere, s’au putut alege cele cinci fete. Anul al doilea tot aşa; cel al treilea, la fel. Boierul avea de gînd să înzestreze în fie-care an cîte cinci fete. Alegerea însă devenia din ce în ce mai grea din pricină că oamenii mai cuprinşi cari ’şi puteau înzestra singuri fetele, începură să ceară să fie trecute şi fetele lor pe listă. Primarul alerga în cele din urmă la popa Vărsătureanu şi la învăţător, li se plîngea de împotrivirea ce-i fac unii din oameni şi-î chema să-î vie în ajutor. Şi nu se putea să nu se liniştească Rumîniî auzind vorba popii sau a lui Curpen. După ce în sfîrşit nu mai era nici o neînţelegere, primarul pleca într’un suflet la boierul Mă-cieş spre a-i arăta pe cine au ales. De aceia venise şi ’n ziua aceia. — Ei, le-aţi ales, primarule ? — întrebă Măcieş. — Da, boierule!... Acum... ce veţi zice şi D-voastră. — Ia să văd şi eu. Ochii boierului alunecară de-odată pînă în josul listei, căutînd un nume pe care nu’l găsi. Apoi luă pe rînd numele scrise, 156 C. SANDU-ALDEA întrebă pe primar despre unele amănunte ce-î scăpau din minte şi dădu din cap: — Bine!... Foarte bine!... Văd că aţi pus şi pe fata lui Stan Frunză pe listă. — E o fată vrednică, boierule, şi săritoare nevoe-mare. Adevărat, tat-său se îmbată une-orf, dar ştiţi şi d-v. ce om era el înnainte. De cînd ’şi-a băgat flăcăul în pămînt, a început să ia încet-încet daru’ beţiei. Dar cine n’are păcate ’n lumea asta, boierule?! — Bine, bine! — făcu Măcieş. S’o lăsăm şi pe Ileana lui, că-i vrednică fată; şi eu o ştiu. ...Acum ştii ce ai de cumpărat: cîte-o vacă, mai tînără, cu lapte, cîte o căldare mare, cîte o tingire şi cîte o tavă de aramă, cîte-un hîrdăiaş de muls şi cîte-un putineiu. — Ştiu, boierule! — Nici cinci bani în mînă! — înţeleg! — Şi mie îmi aduci chitanţe în regulă de la negustorii de la cari cumpăraţi. — Ca şi pin’ acum, boierule. — Da!... făcu Măcieş şi începu a socoti. DOUĂ NEAMURÎ 157 Apoi scoase banii şi’i numără în faţa primarului: — De nu-ţî ajung, ştii unde şez; de’ţî mai rămîn, ştii ce trebuie să faci... La cumpărătoare să fie de faţă şi părinţii fetelor. — Negreşit! — făcu primarul, băgînd banii într’o pungă de piele, atîrnată de gîtul lui. Strînse bine băerile pungii şi o băgă în sîn. Cînd să plece, Măcieş îl opri în prag: — Şi spune’i lui Stan Frunză, că-i cunun eu fata! Să-mi spuie cînd e nunta! — înţeleg, boierule!... Mi se pare c’au pus nunta a doua Duminică după Bobotează. ...Sărut dreapta! — Mergi sănătos! Rumînul ieşi binişor din casă şi îşi puse căciula în cap cînd fu aproape de poartă. O ciată de Vultureşteni îl aştepta afară. Oamenii se strînseră repede în jurul primarului care le spuse ceva, apoi porniră cu toţii în tîrg. Boierul îi urmări cît-va cu privirea, ascuns pe după perdele, apoi se aşeză într’un fotoliu, la gura sobei, pierdut în gîndurî. 158 C. SANDU-ALDEA O nădejde ncuă îi însenina acum în suflet, cum se înseninează une-orî vara numai cîte-un ochiţi de cer albastru O luptă grea s’a dat în sufletul lui între iubirea de tată şi o teamă neînţeleasă. Văzuse lămurit că nu e cu putinţă să’şi apropie pe Ma-rioara lui de el şi după multă frământare înţelesese că cel mai bun lucru ce putea îndeplini, era să facă pe Marioara fericită acolo, în lumea ei de jos, în lumea în care crescuse şi înflorise. Şi nu putea ajunge aci de cît cununînd’o şi înzestrînd’o cu o dărnicie boierească, în dosul căreia să se ascunză iubirea lui de părinte. Dar pentru aceasta trebuia să înceapă mai din vreme, spre a nu se băga de seamă, trebuia să cunune încă o fată-două înaintea ei, sporind încet-încet darul lui de nun. Atît, numai atît putea face pentru ea — cel puţin cît mai e în viaţă. Iată de ce se hotărîse boierul Măcieş să cunune în iarna aceia pe fata lui Stan Frunză... VIII. ÎNVRĂJBIŢI. ar pleci, măiculiţă?... Iar? Flăcăul nu răspunse nimic. îşi îmbrăcă bine zeghea pe mînecî, puse mîna pe o scurtătură de corn de după uşă şi ieşi afară, în noapte şi’n viscol. Mama lui clătină din cap: — Nu-i a bună cu băiatul nostru! Crivăţul şuera ca un voinic, spulbera zăpada, o zvîrlia repede în faţa flăcăului. Neculai Pleşea îşi îndesă bine căciula pe ochi, înfipse scurtătura în carîmbul cizmei drepte şi îşi petrecu mînile în mînecile zeghieî. Ajunse în dreptul circiumei lui Năs-trapă şi se strecură în curte. Se apropia de 160 C. SANDU-ALDEA fereastra unei odăi din dos, şi se uită î năuntru: nici-un flăcău. — S’au culcat de cu seară ca gl nile! —■ şopti el nemulţămit. Ieşi iar în uliţă, şi porni mai depart Cînd ajunse în dreptul casei lui Crivăţ, : opri de-odată, fără să ştie nici el de c şi spionă ca un hoţ împrejurimile. Ţipen de om nu se simţia. Zăpada îl izbia faţă, îl pişcă, îl ardea. Crăcile uscate a pomilor se izbiau unele de altele într frămîntare uriaşă, şi din cînd în cînd v ietul lor avea izbucniri de durere, geme5 de tortură ca nişte fiinţe. Flăcăul stătu aşa cîteva clipe, apoi ; întoarse deodată în loc şi porni repec înnapoî. Văzu lumină la casa unui priett şi intră înnăuntru: — Bună seara! — Bună să-ţi fie inima, Neculăiaş! — Da’ Stoica nu-î acasă? — S’a repezit să adape caii. Stai niţe că vine şi el acuş!... Ce mai faceţi? — Ia, mai nimic... cu vremea asta. Er să ne repezim în baltă să tăiem nişte stu dar am mai lăsat pînă s’o linişti viscolul, DOUĂ NEAMURI 161 — Tot aşa şi noi... Şi-apoî nu ştiu cum o fi pîrtia, că n’am eşit zilele astea nicăieri. — E bună!... Ne-a spus Ene Herghe-ligiu, care şi-a adus alaltă-ierî o sanie de fîn din baltă. — Aşa? — Da! Afară se auziră deodată tropăituri de cizme. Cineva se scutura de zăpadă. Apoi uşa de la tindă se deschise şi Stoica intră înnăuntru. — A!... Văru’ Culai! — făcu el, dînd cu ochii de Pleşea. Flăcăii dădură mina amîndoî, şi se înţeleseră din ochi. — Am adăpat caii, bătrînule! Le-am aşternut paie curate şi le-am pus fîn în iesle... Ne ducem! — Unde, mă? — Unde te duceai d-ta cînd erai ca noi ? — întrebă Neculaî Pleşea. — Nicăieri! Stăm acasă şi făceam mamei ţevi la cicîrîg — răspunse bătrînul, zîmbind şiret. — Fie vorba ’ntre noi!... Cine ştie pe C, Sandu. — Două Neamuri. 11 162 C. SANDU-ALDEA unde stai nopţile... Hai? Ce zici, mamă Catrino ? — Da’ cine mai ştie, măiculiţă! — răspunse bătrîna, muşcînd cu dinţii firul ce curgea din pămînzalcă şi care se îngro-şase prea mult într’un loc. — Haida hai! zise bătrînul. Numai să nu ne-aduceţi cîte-o golancă în casă. Flăcăii plecară. O luară prin mijlocul drumului şi merseră repede. Vîntul îi izbia în faţă, se încurca prin poalele zeghiilor, le şuera pe la urechi. Zăpada cădea mereu, spulberată de vînt. Ei mergeau repede, fără să-şi spuie nimic. Cînd ajunseră în dreptul lui Nicoli, Stoica zise : — Hai la Grecu-ăsta, că nu ne turbură nimeni. — Hai! Se apropiară de uşă şi se uitară cu băgare de seamă. Nu era nimeni în circiumă. Intrară înnăuntru, şi se duseră de-a dreptul în odaia din fund. — Adu-ne lumină aici, Nicoli! strigă Stoica. Şi mai pune vre-un butuc de lemn în gheţăria ta de sobă!... Grecul aduse repede o lampă, şi o aşeză DOUĂ NEAMURI 168 în mijlocul mesei, apoi rîcîi cu cleştele în sobă spre a aţîţa jăratecul şi băgă cîte-va căpătîie de lemne în ea. -— Ce bem ? — întrebă Stoica. — Vin! — O oca de profiriu turbat! — zise iar Stoica, îndreptîndu-se către Nicoli. Acesta se’nvîrti repede şi aduse vinul. Apoi plecă. Flăcăii rămaseră singuri, luminaţi de lumina mică a unei lămpi cercuite cu o brăţară de tinichea. Umbrele lor înnegriau uriaşe pe pereţi. Stoica lui Radu Năvodaru îşi făcuse oştirea la flotilă şi se liberase în toamna aceia cu gradul de sergent. Umblase mult pe mare, văzuse multe oraşe străine, şi adusese cu el apucături de om dezgheţat, de om purtat prin lume. De multe ori spunea chiar că’i pare rău că s’a liberat. Mai bine s’ar fi reangajat: ar fi ajuns sergent-major, mai apoi aghiotant, şi şi-ar fi făcut un viitor mai frumos. Dar astea le spunea numai cînd se afla într’un cerc de flăcăi, după mai multe pahare de vin. Atunci avea în el o frămîntare neînţeleasă, o mîndrie de marinar încercat, o 164 C. SANDU-ALDEA revărsare de vorbe, un fel de dezlănţuire a tinereţe! ţinute cinci ani în disciplină temeinică. Atunci căuta pricină de ceartă orî-cuî şi trebuia să se încaiere cu cineva, încolo, era tot flăcăul bun de mai înnainte, niţel cam trecut la faţă, dar tînăr la suflet şi sprinten în mişcări. De cum a venit din armată, Neculaî s’a înţeles frăţeşte cu el. iSe căutau pe-acasă unul pe altul, se du-- ceau împreună la clăcî, la nunţi şi-şi ziceau unul altuia «văr». în seara aceia stau unul în faţa altuia şi vorbiau încet despre nunţile ce se puneau la cale în sat. Stoica, de şi de curînd venit, ştia dragostea fiecărui flăcău şi afla cu mult înnainte cum se puneau la cale căsniciile viitoare. — Eu nu înţeleg, măi vere Culaî — zise el după cîtva timp — cum le vine unor flăcăi să se însoare pînă nu şi-au făcut armata. Se însoară azi, şi mîine se duc la oaste!... Ce viaţă-i aceia ?... Cei cu schimbul... treacă-meargă. Dar cei permanenţi?... Eu n’aş fi putut face niciodată acest lucru. Tu te-aî însura ? DOUĂ NEAMURÎ 165 — Dacă m’ar lua cu schimbul, da!... Dar să-ţi spui drept: eu mai mult m’aş trage la permanenţi. Multe ’nvaţă omu ’n oaste. — Da’ pe Marioara cui o laşi ? Neculai nu răspunse deocamdată. Luă paharul în mînă, şi bău tot vinul din el. Apoi îl trînti pe masă cu zgomot: — Da’ ce-am eu cu ea? Cel-lalt se uită la el cam cu coada ochiului şi începu a surîde : — Va să zică aţi rupt-o amîndoi, hai? — Despre mine, măi vere, facă ce-o şti. Eu nu-i rup mînecile! Stoica Năvodaru pricepu de unde venia această purtare a lui Pleşea şi turnă vin în pahare : — Ei lasă, măi Culai! Nu mai pune la inimă toate fleacurile... Hai, iea de colea!... Noroc să dea Dumnezeu şi bucurie ! — Norocul mieu, măi vere..., l-a mîncat lupu’ ! Flăcăul spusese vorbele astea cu un ton de adîncă tristeţă, şi glasu-î tremura. Stoica crezu că văru-său Culai e gata să plîngă, şi începu să povestească din 166 C. SANDU-ALDEA viaţa lui de şalupar. Dar cel-lalt se îmbărbăta iute, şi faţa i-se înveseli de odată. Numai ochii îi străluciau mai mult ca de obiceiă. Iar Stoica văzu că se înşelase amar, crezînd că are a face cu un suflet slab. Vedea acum că văru-sâu Culai nu dezminţia întru nimic neamul Pleşeştilor. Era acelaşi suflet tare ca un arc de oţel care se îndoieşte niţel, o clipă, spre a veni la loc cu o putere înzecită. — Ai mai văzut-o pe Ileana lui Frunză ? — întrebă Neculaî. — Am văzut-o şi azi la gîrlă.... I-am spus că batista ei e sănătoasă şi stă bine la tine. — Şi ea ce ţi-a spus ? — Mi-a spus c’are să te vînză. — O crezi? — Eu o crez... Nu-î vorbă: ţie ţi-ar părea bine să auză Marioara că ai luat o batistă de la fata lui Frunză. Nu-î aşa ? — Poate să afle, poate să n’afle; mie tot una mi-e. N’avem nimic de împărţit amîndoî. — Care va să zică, v’aţî supărat foc, haî? Nicoli intră în acest timp în odaie să DOUĂ NEAMURI 167 vază cum arde focu’n sobă, şi aduse într’o farfurioară cîte-va măsline pe care le puse pe masă. — Să meargă vinu’ mai bine, chir Ni-coli ?... Eî, mai dă-ne o oca ! Afară era urgia lui Dumnezeu. Viscolul nu mai contenia. Vîntul frămînta valuri mari de aier, le arunca ’n ferestre cu un muget uriaş, cu un vuiet de mare înfuriată, şiîntr’un rînd Stoica Năvodaru ascultă cîteva clipe cu urechia la pîndă, apoi zise : — Ia, aşa urlă marea cînd e întărîtată î Apoi rămase cît-va timp pe gîndurî. Iar cel-lalt se vedea departe, între străini, pe cînd o inimă de fată îl plîngea în satul lui... Intr’un tîrziu, ieşiră de la Nicoli şi se despărţiră cînd ajunseseră la casa lui Năvodaru. Pleşea intră binişor în curte, se apropie de fereastră şi bătu în ea. In casă se auziră şoapte, apoi o mînă bîjbîi pe’n-tunerec să tragă zăvorul, şi vocea lui Pleşea bătrînul îl întîmpinâ : — Ai venit, haimană?.... Părinţii uită că şi eî au fost odată flăcăi şi ţin de rău pe băieţi cînd întîrzie une ori prea mult în sat. Cel puţin Ne- 168 C. SANDU-ALDEA culai Pleşea nu mai avea nevoie de nicî-o dojană, căci îi era destul de neagră inima şi fără ea. El nu zise nimic. Se scutură de zăpadă pe zeghie, pe cisme, tropăind tare, şi se strecură înnăuntru. Se duse în odaia din fund, şi se culcă răpede. Dar somnul nu venia să-l atingă cu aripa lui fermecată, şi flăcăul sta cu ochii deschişi în întunerec, cu gîndurile la ceia ce i-a turburat liniştea. Dintr’o nimica toată, a venit neînţelegerea asta. Peste floarea gingaşă a dragostei lor a căzut brumă rece, şi floarea tînjeşte, se ofileşte. îi venise într’o zi la ureche că Marioara ar fi primit la bîlciul din Tufeni o brăţară frumoasă din partea lui Mişu al arendaşului, şi din vestea asta s’a scornit tot răul. Deşi sigur de credinţa Marioarei, flăcăul nostru făcu pe supăratul faţă de ea. Cînd o vedea, o ocolia şi se uita într’altă parte spre a nu’i da bună-vremea; la horă nu se mai prindea lîngă ea; iar, dacă o vedea la vre-o clacă, pleca repede, într’un chip bătător la ochi. Şi, de unde la început plănuise să ţie aşa numai vre-o două săptă-mîni şi pe urmă să se împace, iată-î acum DOUĂ NEA.MUBÎ 169 ajunşi în toiul iernii, şi el tot nu-şi vorbesc unul altuia. Fata nu se ştia vinovată cu nimic, şi nu putea începe ea vorba cînd el o ocolia sau se făcea că n’o vede. Avea însă credinţa că nu va trece mult şi flăcăul lui Pleşea va căuta să se împace cu ea. Dar zilele treceau şi flăcăul părea că nici nu se gîndeşte la împăcare. Din potrivă, părea că vrea din ce în ce mal mult să se depărteze de ea. într’o seară, pe cînd Marioara trecea pe lîng’o ceată de flăcăi în care era şi el, îl auzi zicînd în pofida el, dar făcîndu-se că n’o vede: — Aşa, măi băieţi, a’nceput să le placă boierilor fetele din Vultureasca! In vremea aceasta, peţitori voioşi intrau în casele unde erau fete de măritat şi logodnele urmau unele după altele. Iar într’o seară îl veniră şi Mari oare! peţitori din partea unul băiat de' tîrlaş cu stare. Se află în curînd că nu se putuse face nimic, dar nu se ştia bine din ce pricină. Unii spuneau că Marioara n’avea destulă zestre; alţii spuneau că pricina e alta. Fata lui Crivăţ stătuse puţin în casă, apoi ieşi şi nu 170 C. SANDU-ALDEA mai veni decît după plecarea peţitorilor. Se ascunsese după o şiră de stuf şi acolo plînsese toată vremea, iar părinţii intrau în pămînt de ruşine şi ieşiau cu rîndul prin curte s’o caute. Neculaî Pleşea simţi cum i se rupe ceva înnăuntru, în inimă par’că. De sigur, Ma-rioara a plecat din casă, a dat de ruşine şi pe părinţi şi pe peţitori, şi s’a ascuns după şira de stuf spre a-şî plînge, neturburată de nimeni, amarul ce i-se îngrămădise în suflet. Şi aceasta numai pentru el, numai de dragul lui. Flăcăul îi mulţămia în gînd pentru purtarea ei inimoasă, şi tot sufletul lui se frămînta în valurile acestei dragoste adînci. O simţire de mîndrie ascunsă, o adiere de caldă milă îi înnecau fiinţa. Şi totuşi nu se putea duce într’o zi drept spre ea şi să-i spuie: «ce-a fost s’a trecut Marioaro! Eu m’am prefăcut numai aşa, să văd ce faci tu!». Nu, nu putea. Ii era teamă să nu se fi supărat acum Marioara, să nu se fi supărat cu tot dinnadinsul, şi atunci?... El ar începe vorba, ea ar trece fără să se uite la el, lăsîndu-1 împietrit de ruşine... Ce mai DOUĂ NEAMURI 171 flăcău!... Şi un glas ascuns, diavolesc îl îndemna să ţie înnainte aşa, să stăruie mereu în purtarea lui ciudată, de şi el simţia bine că rupe două inimi, că un necaz mare, o nenorocire plutia neagră, se rotia ca o pasăre nelămurită încă, în zilele pline de negura viitorului. în cele din urmă, începu a vorbi cu fata lui Stan Frunză, a juca numai lîngă ea. Dar seara pornia une ori, ca un hoţ în sat, ajungea pînă’n dreptul casei lui Crivăţ, sta o clipă-două’n loc, apoi se întorcea repede, mergînd iute ca un om ce se teme să nu fie văzut. în acestea, sărbătorile Crăciunului se apropiau. Băieţii se prinseseră tovarăşi pentru colind şi pentru pluguleţ. Flăcăii puneau la cale Brezaia, şi se prinseseră şi ei tovarăşi pentru colind, căci prin partea locului băieţii colindă la orice fereastră de Rumîn, dar flăcăii intră numai în casele unde sînt flăcăi sau tete. Băieţii îşi împle-tiau bice pentru pluguleţ, şi în răstimpuri împănau uliţile şi pocniau din ele ca din pistoale. Apoi, cînd li se ura cu împletitul, porniau la ghiaţă cu vUioara, o sănioară aşezată pe oase şi mînată de cel ce stă în 172 C. SANDD-ALDEA ea cu ajutorul a două beţe, în capetele cărora e înfipt cîte-un cuiu spre a prinde bine în ghiaţă. Ajunul Crăciunului sosi. De noapte, tare de noapte începură a fierbe băieţii. Îî vedeai curgînd pe uliţe cete-cete, cu săculeţele pe după gît, cu beţe în mîinî. întrau în curţi, şi cîiniî tăbărau pe ei. Ei se apărau cum puteau mai bine, se apropiau de ferestre, şi strigau cu glasuri supţirele: «Bună dimineaţa la Moş-Ajun ! «Bună dimineaţa la Moş-Ajun ! «Bună dimineaţa la Moş-Ajun !» Iar femeile ieşiau în pragul caselor, cu sufletul vesel de bucuria darului, cu şorţurile pline de mere, de nuci şi de covrigi. Une ori se întîlniau cete vrăjmaşe. Cei mai slabi stăteau de se socotiau ce-î de făcut: să dea piept ori s’o tulească la fugă şi să-şi scape nucile strînse cu-atîta alergătură. Iar, cînd se luminase bine de ziuă, alt rînd de vestitori ai Crăciunului ieşiră de prin case. Erau copilaşi de cîte trei, patru, mult cinci ani, cari plînseseră la mamele lor să le facă şi lor săculeţe spre a striga şi DOTJĂ NEAMURI 173 eî. Şi îî vedeai mergînd domol, ţinîndu-se de mînă, cu cîte-un frăţior mai mare, care’î apăra de cînî. Şi glasul lor răsuna supţire şi sfios pe la ferestre : «Bună-dimineaţa la Mos-Azitn /» Ziua de ajun se sfîrşi şi seara veni, o seară frumoasă şi rece, dătătoare de sănătate. Şi atunci Marioara fu coprinsă de un neastîmpăr ciudat. Trecea din casă ’n tindă, din tindă ’n casă, rumeni colacii, aşeză gră-mejoare de nuci pentru colindătorii mai mici. Faţa îi era tot o văpaie. In minte’i veniau viersuri de colinde frumoase, clipe din alte seri de Crăciun, cînd venia şi el s’o colinde. Veni-va oare şi în seara asta? — se întrebă ea... După cîtă-va vreme se repezi să aducă un braţ de lemne. Aierul rece îî învioră fiinţa. Răsuflă adînc, şi zăbovi mai mult, înnadins. Ar fi vrut să vie în acest timp colindătorii şi ea să nu fie în casă. Iar, cînd eî vor ajunge la viersurile : «Leagăn verde de mătasă, «Dar în leagăn cine-mi şade?»... atunci să intre şi ea, să le dea bună-seara, să le zică printr’un surîs «bine-aţî 174 C. SANDU-ALDEA venit» şi să se lipească de sobă spre a asculta colindul lor, stînd în picioare, cu ochii în pămînt. O ceată de flăcăi intră în curte la ei. Ea se căzni să le desluşească feţele cînd treceau prin dreptul ferestrei luminate, dar nu putu. Mai stătu niţel pe-afară, apoi intră în casă. Neculaî Pleşea nu era printre ei, şi fata simţi atunci că i-se face negru înnaintea ochilor, că viaţa se întunecă din ce în ce mai mult pentru ea, că viersurile colindului au-în ele tristeţa unui cîntec de îngropare. O altă ceată de flăcăi veni după plecarea celei d’intăiu, apoi încă una, şi încă una. Tot cete mari de cîte opt-zece flăcăi... Acum nu mai avea cine veni. Veniseră toţi flăcăii din sat, toţi, afară de unul pe care ar fi dorit mai mult Marioara să’l vază intrînd în casa lor în ajunul unei zile mari ca aceia. Dar el nu veni. — Ah! Răul! — suspină fata, ieşind din casă. Pentru ce mă chinueşte aşa? Şi, în prag, două şiruri de lacrimi îi alunecară calde pe obraji... DOUĂ NEAMURÎ 175 Sărbători ca acelea n’ar vrea să mai trăiască fata lui Crivăţ. Masa nu-i tihnia, somnul nu se lipia de ea, iar la horă nu putea sta, căci i se părea că o rîd toţi flăcăii şi toate fetele. Şi-atunci fata îşi pleca încet capu ’n piept, se ’nclina ca o floare ruptă de vînt şi se ’ntorcea acasă cu sufletul frînt de jale. Dar vremea trecea şi încet-încet veni şi ziua tragerii la sorţi. De cu noapte se strînseră căruţele la primărie. Un fost gornist sufla în răstimpuri «adunarea», şi sunetele acelea metalice se împrăştiau vesele în satul înnecat în întunerec. Şeful de gar-nisoană ieşi în pragul primăriei şi întrebă : — Aţi venit toţi ? — Toţi! — Hai! Căruţele porniră în chiuitul prelung al flăcăilor ! Era moină, şi o răcoare umedă se simţia în văzduh. Cînd se lumină de ziuă, cîmpul negru, plin de umezeală, desfundat de ploi, se înfăţişă vederilor pustiu, întins, încărcat cu o tristeţă care pătrundea sufletul. 176 C. SANDU-ALDEA Iar lumina aceia de dimineaţă moinoasă şi mohorîtă avea în ea ceva bolnăvicios, ceva care nu se poate spune prin cuvinte. Flăcăii îşi ţineau bine cumpătul şi glu-miau, dar, dacă te-ai fi uitat cu băgare de seamă la ei, ai fi văzut că fiecare tăinuia în el o necurmată frămîntare, că fie-care aştepta cu nerăbdare ceia ce va aduce ziua aceia, ziua de tragere la sorţi. Ajunseră la suprefectură, şi şeful de gar-nisoană întrebă pe un furier dacă mai e mult pînă să vie rîndul Vultureştenilor. Mai erau două comune înnaintea lor. Flăcăii se’mprăştiară cete-cete prin preajma sub-prefecturii. Neculai Pleşea se rupse din mijlocul lor şi se aşeză chiar în pragul clădirii. Se uita cu băgare de seamă la flăcăii ce intrau şi ieşiau din acea odaie tainică în care se puneau la cale cîţi-va ani din viaţa lor. Unii intrau tăcuţi, îngrijaţi, posomoriţi; alţii se duceau veseli, cu căciula pe-o sprinceană, par’că s’ar fi dus la vre-o clacă. Unul ieşi de-odată repede, sărind, se opri la vre-o doi paşi de el şi trînti căciula la pămînt, DOUĂ NEAMURI 177 cu un zgomot mare, ca de detunătură de puşcă: — Noroc, flăcăi!... Cu schimbu’! Acela nu se putea plînge că n’are noroc : îl luase călăraş cu schimbul. Neculaî Pleşea se uită lung după el. îl văzu luîndu-se de gît cu vre-o doi fîrtaţî şi intrînd în circiuma din faţa sub-prefecturii. Alt flăcău ieşi de la recrutare. Acela era trist de tot, şi părinţii lui se strînseră repede lîngă el: — Un’ te-a dat? Flăcăul îşi puse căciula ’n cap, şi răspunse scurt: — La flotilă! Ochii pironiţi pe el, nerăbdători de a şti, se plecară încet-încet în pămînt, şi glasurile amuţiră. Iar, după cîte-va clipe, bătrînul lua vorba: — Eh!... Să fii sănătos, băiete!... Aşa ţi-a fost norocul! «La flotilă», se gîndi Pleşea. «Cinci ani de zile dus din satul lui! Fetele de seama lui vor fi de mult măritate cînd se va întoarce el». Şi în sufletul lui pluti de-odată chipul C. Sandu. — Două neamuri. 12 178 C. SANDU-ALDEA luminos al Marioarei lui Crivăţ, pe care el o chinuia de atît amar de vreme. Un val de căinţă caldă îl zgudui, şi toată fiinţa lui îi cerea iertare. — Numai de-aş avea noroc să mă iea şi pe mine cu schimbul! — se gîndi el. Bătrînul avea banii gata pentru calul de călăraş, şi chiar la iarna viitoare ar porni nunta fiului său. — Vultureştenii să se pregătească! — striga un furier. Flăcăii intrară într’o odaie, şi se pregătiră pentru constatare. — Ioniţă Custură! Flăcăul se duse. Uşa se închise după el, şi ceilalţi se uitară unii la alţii, ca nişte oameni cari se văd pentru întâia oară. Clipele treceau grele... — Onea Plavie! In acest timp Ioniţă Custură intră. — Un’ te-a dat ? — La artilerie ! Toţi tăcură, şi tăcerea aceia apăsa greu pe sufletele tinerilor.... — Neculai Pleşea! Flăcăul avu atunci o strîngere de inimă DOUĂ NEAMURI 179 deosebită, şi înţelese că de minuta aceia atîrna, poate, soarta vieţii lui întregi. îşi ţinu însă bine cumpătul, şi intră. — A!... Ce mai tunar! — făcu doctorul, vesel, cînd îl văzu. îl pipăi, îl ciocăni pe piept, îl măsură şi’î dete o palmă uşoară pe spate: — Asta fuge cu tunul pe umăr! Flăcăul se întoarse cu faţa spre ofiţer. Acesta se plecă spre un scriitor, între- bîndu’l ceva, scriitorul întoarse foaia, o petrecu din ochi pînă jos, apoi răspunse: nu! Ofiţerul îi şopti apoi ceva, dar aşa de încet, că nu se putea auzi. Dar Pleşea înţelese de pe buzele lui, mai mult cu sufletul decît cu urechile, şi o căldură mare începu a’i fierbe prin vine. — Neculaî Pleşea! La flotilă! Un alt flăcău fu strigat, dar Pleşea nu’i înţelese numele. Se îmbrăcă repede şi ieşi în vînt să se răcorească. I se părea că o apă mare, năvalnică, furioasă, sfărîmase cu valurile ei năprasnice clădirea în care îşi tăinuia el cele mai curate gîndurî de fericire. Şi ca prin farmec se schimbaseră toate: şi tovarăşii lui, şi sub-prefectura, şi 180 C. SANDU-ALDEA cîmpul, şi căruţele îngrămădite mai încolo. Văzu că viaţa are vîltori ascunse care te ieau, te tură şi te duc departe. Dar toate acestea se petrecură repede în mintea lui, şi, cînd făcu vre-o cîţî-va paşi de la uşa sub-prefecturii, Stoica Năvodaru îi ieşi în cale, iar el îl prinse pe după gît ca pe-un frate bun, îl strînse în braţe ca în luptă dreaptă, îl învîrti de vre-o două ori, şi’i strigă : — M’au dat la flotilă, măi vere! Iarna era pe sfîrşite. Numai prin locuri ferite de soare maî rămăsese cîte-o pată de zăpadă care se supţia, se micşora, pierea suptă de căldura pămîntului. Şi, cînd ieşi într’o dimineaţă din casă, flăcăul lui Pleşea simţi o adiere caldă atingîndu’l pe obraji, şi toată fiinţa lui tresări de bucurie: e primă-vară. Iar, la cîte-va zile, cel d’intîiu stol de cocori trecu pe de-asupra satului. Mugurii plesniau de viaţa îngrămădită în ei, şi viorelele începură a se ivi sfioase icî-colea: se deschideau albastre şi gingaşe la dezmierdarea soarelui. Piu- DOUĂ NEAMURÎ 181 gurile înnegriau ogoarele rodnice şi cio-cîrliile duceau solii de la pămînt la cer. Marioara lui Crivăţ ieşise slabă ’n primăvară, ca după o boală grea, şi biata mă-sa nu mai ştia pe la ce babe să alerge spre a’î descînta. Vestea că Neculai e luat la flotilă pe cinci ani o lovise drept în inimă şi fata n’avea cui să se mai destăi-nuie, ci se închidea tot mai mult în sufletul ei, nemal dorind nimic, nemai putînd nădăjdui. El o ocolea mereu, trecea întunecat pe lîngă ea, şi fata nu ştia ce să mai creadă. Sta toată ziua la argeă şi ’n zgomotul vătalelor îşi măcina zi cu zi puterea. Şi, într’o zi frumoasă de primăvară, cînd toată firea surîdea la soarele cald şi dătător de viaţă, fata se opri din bătutul vatalelor şi din călcatul potnogilor, şi rămase cu suveica ’n mîna dreaptă, sprijinită de marginea pînzeî, cu ochii la strălucirea de afară. Mama ei plecase de-acasă. Şi de-odată fata îşi aduse aminte că Neculai îi spusese de mai multe ori că tatăl său, Misăilă Pleşea, vorbise cu un domn mare de la oraş care’î făgăduise că va stărui să’l dea cu schimbul. Domnul acela luase 182 C. SANDTJ-ALDEA chiar şi nişte bani de la eî pentru nişte acte de care spunea că e nevoie. — Unde-s făgăduielile acelea? A fost o minciună, se vede, o minciună, din partea lui Neculaî care căuta s’o amăgească, s’o facă să cadă, făgăduindu’i că în iarna ce vine se vor lua, de oare ce el va fi soldat cu schimbul. Care va să zică a minţit-o, a minţit-o ! Cum n’a văzut ea pînă acum aceasta ?... Era atît de uşor de văzut! ...A! Dar ea s’a ţinut tare şi n’a căzut, şi acum îl cunoaşte pînă’n adîncul sufletului, şi nu vrea să mai ştie de el... Apoi îi veniră în minte peţitorii de astă-toamnă, oamenii pe cari i-a ruşinat şi cari-î aduceau poate norocul eî... O rîndunică săgeta de-odată drept pe lîngă fereastră, şi fata simţi în ea o tresărire de bucurie : au venit rîndunelele ! Au venit rîndunelele, s’au trecut de mult viorelele pe cîmp şi liliacul prin grădini, a venit primăvara albastră, şi la suflarea ei dumnezeiască florile se deschid: numai el nu mai vine, nu va mai veni. Fata în- DOUĂ NEAMURI 183 chise binişor ochii şi îşi plecă uşor capul spre pînză... Soarele avea din zi în zi mai mult drum de urcat şi de scoborîţ, şi fata mai văzu încă odată pe Neculaî. Era într’o zi de sărbătoare, şi el umbla îmbrăcat ca în zi lucrătoare, şi faţa lui pălită de soare avea o adîncă mîhnire în ea, şi ochii priviau în jos. Fata simţi că într’un rînd ochii flăcăului se îndreptară spre aî ei, vrînd să le spuie ceva, dar, neîntîlnindu’i, se plecară repede ’n jos şi se întoarseră ’n altă parte. Şi înţelese că Neculaî Pleşea se frămînta între dor şi ruşine, înţelese cu inima ei de fată că el avea suflet bun în fund, dar prea se lăsa pornirilor. Şi se gîndea : «Doamne, de ce nu îndrăzneşte să vie odată drept spre mine şi să’mî spuie... Ce să’mi spuie ?... Ce ar putea să’mî spuie ?... Nimic să nu’mî spuie... Să-mi dea bună-ziua numai, şi să se oprească o clipă-două. Atît! Şi vorba ar fi începută şi, ceia ce a fost, s’ar uita îndată». ...Dar el nu venea, şi vremea trecea... Dumineca Floriilor sosi. Cireşii erau în floare, o floare albă, gingaşă, care strălucia 184 C. SANDU-ALDEA în liniştea zilei ca o presărătură de argint, ca o zăpadă uşoară ce nu apleca ramurile. Fata se furişă în grădină, alunecînd uşoară pe lîngă gardul de stuf ce hotărnicia proprietatea lui Crivăţ. Şi, cînd îşi ridică ochii înnainte, în spre fundul grădinii, rămase în loc, împietrită, izbită puternic, fulgerată în suflet de acea izbucnire de primăvară care se vedea la un cireş bătrîn al lor, un cireş cunoscut mai acum cîţi-va ani în tot satul prin roada lui îmbielşugată. Devre-otrei ani începuse să nu mai lege ca mai ’nainte, şi Crivăţ spunea să’l mai lase vre-o patru-cincî ani şi să’l taie. Dar astăzi iată’l întinerit ca prin farmec, sărbătorind în veşmînt alb de înger sosirea primă-verii. Fata se apropia de el ca luată pe sus de o putere mare, apoi se opri, şi se uită la el ca la o minune. Ramurile din vîrf, rămurelele supţirî nu se mai vedeau : erau numai nişte linii, nişte arcuri de flori care se atingeau, se sărutau lin, plîngeau petale albe şi fragede, care tremurau în strălucirea zilei ca nişte fulgi de argint. Pe alocuri răsăriau vîrfurî de DOUĂ NEAMURI 185 crenguţe scuturate, şi ele aveau înfăţişarea unor mici suliţe cu mînerele împodobite. Iar prin greul de floare al crăcilor mai groase pătrundea lumina veselă a soarelui de primăvară. Fata se dădu mai aproape, intră supt pomul înflorit, şi atunci o adiere blîndă trecu prin el, şi florile ninseră pe ea, să-rutîndu-i părul, furişîndu-i-se ’n sîn. — Ce frumos e, Doamne ! — suspină ea, şi rămase acolo unde era, pe cînd o jale mare îi înneca sufletul. ...Un om zdupăi de-odată peste şanţul din dosul grădinii, şi fata îşi întoarse privirile într’acolo. Era Neculaî Pleşea. Venia pe-acolo, ca şi altă dată, şi fetei i-se păru că n’a fost nimic între ei pînă acum; i-se păru că ea venise acolo spre a’l aştepta, şi el, el trebuia să vie, trebuia să răspunză la această chemare a florilor. îl văzu cum venia răpede spre ea... Iată’l numai la doi paşi. Inima fetei bătea să’i rupă coşul pieptului, şi un zîmbet blajin, încărcat de mîhnire, de dulce dojană îi încremenise pe buze. 186 C. SANDU-ALDEA — Ştiu! — Cinci ani! — Da! El tăcu, păru că se gîndeşte ce să mai spuie, şi întrebă iarăşi: — Vii azi la horă? — Viu! Şi privirile calde, pline de iubire adîncă şi sănătoasă, se întîlniră, se pătrunseră. — Marioaro! — se auzi din spre casă. Flăcăul se depărtâ iute, şi pieri supt mal: iar fata se îndreptă spre casă. Şi mama ei, văzînd-o cu obrajii rumeni, stătu ’n loc şi oftă. — Bodaproste lui Dumnezeu Sfîntul, că ţi-a mai venit niţică faţă, fata mea! Iţi prieşte vîntul de primăvară! IX. O AFACERE ne nu cunoştea ’n Vultureasca pe baba Iordăchioaia Ţiganca? O vedeai colindînd din casă’n casă cu desagii pe umeri, cu o nuia lungă’n mină spre a se apăra de cîînî, cerşind ici un găvan de mălai, dincoace o coadă de peşte sărat, dincolo o fiertură de fasole. Ştia să ’ntinză cărţile, să dea cu bobii pe fundul sitei, să descînte de deochiu, de friguri, de lingoare, de gîlci, să facă de dragoste, de urît, să ia laptele vacilor şi mai presus de toate să bage zîzanie între femei. Vecine bune pînă mai erî se certau azi furcă din pricina eî, iar ea rîdea atunci, sgripţoroaica, sorindu-se pe prispa casei, trăgînd a lene din luleaua 188 C. SANDU-ALDEA înnegrită şi ţinînd ochii închişi ca o vulpe care se preface că doarme. în răstimpuri se abătea şi pe la circiumă, cerşind şi acolo un «pac» de tutun sau vre-un pahar de rachiu. în timpul din urmă, începu să bată mai des drumul spre circiuma lui Nicoli. Se aşeza pe o laviţă lîngă tejghea, se uita mirată la marfa tencuită pe poliţî, vrăfuită prin rafturi, spînzurată pe păreţi şi clătina din cap : — La d-ta găseşte un Rumîn tot ce’i trebuie în casă, d-le Nicoli, nu ca la sărăcia de Năstrapă! Iar Grecul părea că pleacă urechea la ce’i spunea baba şi o cinstia cu cîte un rachiu. Azi aşa, mîine aşa, Iordăchioaia crezu la urma urmelor că are aface cu un om cam ageamiu la minte şi într’o bună zi încercă marea cu degetul: ceru o jumătate de oca de rachiu pe datorie. Se jura pe toţi Sfinţii că pînă’n trei zile vine cu banii ’n dinţi. Cîrciumarul îi dete rachiul şi însemnă pe cerceveaua ferestrei o linie albă cu tibişirul. Aceasta, pentru babă. El scoase un petec de hîrtie galbenă şi însemnă ceva pe el din DOUĂ NEAMURI 189 fugă. Trecu ce mai trecu şi Ţiganca iar mai ceru o jumătate. Nicoli îi dete şi de astă dată şi iar mai trase o linie lingă cea dinţii. După cît-va timp iar îi mai dădu o oca şi alte două linii fură însemnate. într’o zi baba plăti două-zeci de bani din datorie şi cîrciumarul şterse o linie. Dar chiar în aceeaşi zi, pe sub seară, Iordăchioaia se înfăţişă iar înnaintea lui Nicoli, cerîndu-î o oca pe datorie. — îmi trebuie, maică, să fac nişte leacuri pentru o biată femee bolnavă... Şi mîine pînă ’n ziuă îţi plăteşte baba tot. Aşa trecu un cîrd bun de vreme şi baba tot mai mult se ’ncredinţa că a dat peste o vacă bună de muls. Dar într’o bună-zi Nicoli se plecă peste tejghea spre ea şi îi zise: — Mamă Iordăchioaio, mult bine ţi-am făcut eu pînă acum, fă-mi şi d-ta unul şi n’are să’ţi fie de geaba! Baba îşi aprinse luleaua şi trase de cîte-va ori pripit din ea, cu un sgomot mare dîn vîrful buzelor. — De, maică, numai să pot! — Ce nu poate baba Iordăchioaia ?! 190 C. SANDU-ALDEA Şi cîrciumarul îi turna încă un pahar de rachiu. Apoi scoase din buzunar un napoleon de aur nou-nouţ: — Uite: îl vezi?... Ţi’l pun în palmă de te legi să ’mi faci un bine. — Lasă, d-le Nicoh, nu-ţi mai bate joc de bătrîneţele mele ! — Nu ! Nu ! Fără glumă ! Cîrciumarul se apropie şi mai mult de ea şi’i şopti cîte-va minute. Baba ascultă pînă la urmă, apoi clătină din cap : — Vai de mine, boierule, în ce belea vrei să mă bagi... Cum să fac eu una ca asta ? ! Treaba d-tale ! Eu vreafi să’ţî fac un bine, căci te văd bătrînă şi neajutorată. Dar dacă dai norocului cu piciorul!... — Pentru un pol de parale să’mi dau eu sufletul Necuratului! Nicoli crezu că baba ţine la preţ şi întoarse foaia : — Ia, ascultă, babo : aici nu merge pe tocmeală. Vrei ? Bine ! Nu ? Ia-ţi tălpăşiţa... dar mai întîi plăteşte'mi colea datoria că nu te DOUĂ NEAMURI 191 scapi de mine cu una cu două.... Dă’ncoa luleaua şi dăsagiî! Ţiganca văzu cu cine are aface şi-şi făcu repede planul. — Stai boierule, stai, nu fii aşa de iute... Mai pune ceva peste pol să bea şi baba un rachiu pentru alergătura ei! Grecului îi scînteiară ochii de bucurie: — Ei, să ştii că mai ai de la mine un leu pe de-asupra! — Ba să’mi dai cinci leuşcanî, maică. — Ba ţi-oi da o pereche de palme de nu l’eî putea duce! Tura-vura, tîrgul se făcu şi baba Iordă-chioaia plecă. Dar cînd se văzu în uliţă, cu desagii ’n spate şi cu nuiaua în mînă, baba îşi făcu repede socoteala : «Heheheî, Neculache.... va să zică aşa ţi-e portul ? Baba Iordă-chioaia să scoată din minţi fetele oamenilor din sat care mă miluesc cu ce’i lasă inima.... Pentru un pol de parale?... Şi cînd m’or simţi flăcăii, să’mî dea un par în cap şi să mă lase moartă’n drum!.... Să nu’mî fie teamă, că-î domnu Mişu la mijloc, hai ?.... Da’ vine el să mă scape din mîinile flă- 192 C. SANDU-ALDEA căilor ?... Hehehei, nu-î proastă baba Iordă-chioaia să’şî puie ea pielea pentru nişte venetici!... O să mă mai prindă Nicoli prin prăvălia lui cînd mi-oî vedea eu ceafa !.... Şi de l’o ’mpinge păcatul să ’mi ia ceva zălog, am eu ac de cojocul lui. Umplu satul şi nu mai stă el nici o zi în Vultureasca».... Aşa se gîndia baba Iordăchioaia pînă intră într’o casă. De acolo eşi şi se abătu la Crivăţ. — Iac’aşa, maică, mal venii şi eu!... — Bine făcuşi, babă Iordăchioaio ! — îi zise Marioara. — Ce minciuni ne mai aduci ? — o întrebă, glumind, mama fetii. — Ce minciuni să v’aducă baba?... Nici una: numai veşti bune şi adevărate, ca aurul luminate... Fata cosia la gherghef şi Iordăchioaia se apropie de ea : — Ce mal lucrezi, puica mamei? — O cămaşă cu pui pentru nunu-ăl mare! — Ce mînă ţi-a lăsat D-zeu, fata mea! Cum isvodeştî matale singurică frumuseţea asta !... Să-ţi dea baba cu cărţile să-î dai DOUĂ NEAMURI 193 ceva să ’mbuce că n’a luat nimic în gură de azi dimineaţă.... Ar putea să ia sfînta anafură.... Ce mai lucru, fata mea!... Mîn-caţi-ar maica ochişorii ăî frumoşi! — Ba maî pune-ţi pofta ’n cui! — răspunse Gherghina, mama fetei. Ţiganca se aşeză jos lîngă fată şi întinse cărţile. Apoi începu să boscorodească: — Aî avut un necaz mare, puica bă-trînii, un necaz mare... da’ l’aî dat la spate. Şi-o să maî aî unu’: de la un craiu de tobă par’că... Par’că ţî-ar ţine calea... Baba strînse cărţile, le prefăcu iar şi le întinse încă odată: — Ei, vezi, măiculiţă?... Uite: tot craiu’ ăsta de tobă cade... Vezi ? De la el o să aî d-ta un necaz... Da’ cin’ să fie ăsta, puiculiţă?... îl cunoşti d-ta? — Ce să cunosc, babo? Eu nu cunosc pe nimeni. Baba prefăcu încă odată cărţile şi le dădu a treîa-oară: — ...Tot craiu’ ăsta de tobă, maică... Tot el! ...Cu gîndu’, cu trupu’... Uite, cade par’că şi un dar de la el!... Heheheî!... Cade şi C. Sandu. — Două neamuri. 13 194 C. SANDU-ALDEA cununie, ia!... Ori ţi-e ’n gînd să ne faci o nuntă?... Să chemi şi pe baba să-i dai un rachiu !» — Păi s’ar putea fără d-ta? — Dă-i, fetico, un pahar de rachiu şi un găvan de mălaiu ! Fata se sculă de la gherghef şi turnă un pahar de rachiu. Apoi se duse în chiler. Baba dădu rachiul pe gît şi se luă după fată. Intră în chiler şi închise uşa. — Dă-î babei un găvan cu vîrf că’ţî aduce o veste. — Ce veste ? — A pus ochii pe d-ta băiatul arendaşului!... Să te păzeşti!... Să nu mai intri singură în prăvălie la Nicoli. Şi baba chicoti cu luleaua ’n colţul buzelor, iar fata nu ştia dacă trebuie sau nu să dea crezămînt spuselor ei... X. LA OASTE ioara lui Bratosin Ţiganul avea săgetături care te pătrundeau la inimă, iar flăcăii prinşi pe după gît, aduşi de umeri, frămîntau pămîntul în tropăituri repezi care cădeau ca o zgomotoasă grindină, răpăind în ritmul furtunos al Brîului. Iar cînd jocul se sparse şi flăcăii se strînseră ’n jurul paharelor, Bratosin înfiorâ coardele cu o trăsătură meşteră de arcuş şi cîntecul recruţilor începu a se revărsa din lăută mai lămurit ca nicî-odată, mai frumos ca ori şi cînd. Flăcăii începură a’l cînta din gură şi 196 C. SANDU-ALDEA cuvintele acestui cîntec plutiră departe în sat, în mlădieri de valuri: «Foae verde de măr dulce, Esî măicuţă ’n deal la cruce Şi te uită cum ne duce!» Flăcăii cîntau prinşi pe după gît şi dorul fie-căruia pornia pe aripile cîntecului spre cîte o inimă de fată. Iar cînd cîntecul se sfîrşi, Stoica Năvo-daru întinse lui Bratosin un pahar1 cu vin: — Ia de colea, moşule, că l-ai zis cu foc!... Dar să te mai învăţ şi eu ceva. Şi flăcăul cîntâ singur alte patru versuri pe care le învăţase de la un Moldovean cu care’şi făcuse armata: «Perişorul gălbior! Strînge’l, maică, binişor, Şi'l scoate la zile mari Să mi'l plîngă fete mari!» Apoi chiui năpraznic: —Dreepţi,leat!... Care plînge?.. . Bra-tosine, ce faci? Lăutarul zise de joc şi o putere mare, înaintea căreia nu puteai sta, prinse pe flăcăi de mîînî în lanţul unei hori sprintene. Şi hora se măria cu prieteni de ai recru- DOUĂ NEAMURI 197 ţilor, cu rezervişti ce se liberaseră în toamna aceia. — Sus, dorobanţi! — Năvală, călăraşi! — Nu vă lăsaţi, tunari! — Loc, să treacă flotila! «Flotila» o alcătuiau Stoica Năvodaru, Neculaî Pleşea şi Vintilă Caval. Şi iată că’n frămîntarea aceea de tinereţe se ivi şi baba Iordăchioaia. Se oprise în marginea horii şi pufăia din lulea. Stoica Năvodaru o văzu, o prinse de mînecă din fugă şi o svîrli între el şi Pleşea. — Sus, băbuşco! — Aoleo, mamă, da ce aveţi cu mine, păcatele mele! — Zi-î mai cu foc, Bratosine, că vrea < să joace şi baba Iordăchioaia niţel! Jocul porni şi mai furtunos şi mai sălbatec, iar baba se prăpădia în sbuciumul acela de tinereţe zgomotoasă. Şi cînd jocul se sparse, Stoica Năvodaru îl dădu un pahar: — Bea, babă Iordăchioaiă, că vei fi năduşit sub limbă! — Bodaproste, mamă, bodaproste! Slujbă uşoară să vă dea Dumnezeii! 198 C. SANDU-ALDEA — Amin!... Mai ia un pahar şi spune-ne care din «răcuţiî» ăştia pune galoane de sergent. — Nu ştie baba, zău nu ştie!... Dar uite: e rău că pleacă flăcăii din sat şi rămîn fetele singure! — Da’ de ce? — Ia aşa! — O fi ştiind baba Iordăchioaia ceva! — O fi ştiind, mamă, că doar n’a ’mbă-trînit de geaba. — E şireată baba, mâi! — zise un flăcău. — Şireată ca oaia ! — răspunse Năvo-daru... Ia, zi o «Muşama», Bratosine ! Şi pe cînd lăutarul trăgea arcuşul pe sacîz, Stoica Năvodaru se dădu lingă Pleşea şi-i şopti ceva. Acesta dădu din cap în semn de învoire, mai stătu niţel şi porni în circiumă. Luna plină zvîrlia un şuvoiu de aur topit în bătătura plină de flăcăi. «Muşamaua» porni săltăreaţă şi Stoica se furişă de flăcăi, eşi în uliţă şi de acolo intră nebăgat în seamă în circiumă. Luă pe Pleşea în odaia din fund şi chemară pe Năstrapă. DOUĂ NEAMURI 199 — Nene Cristeo, ia vezi nu poţi abate încoace pe Iordăchioaia ? Cîrciumarul umplu două ulcele cu vin şi le aşeză pe mesele din bătătură. Apoi se duse lîngă babă : — Hai încoaci,' Iordăchioaio, să-ţi dau un rachiu şi lasă flăcăii în pace. Iar cînd o văzu în cîrciumă, îi făcu vînt în odaia unde-o aşteptat! cei doi flăcăi. — Bine-ai venit, mamă Iordăchioaio ! o întimpină Stoica Năvodaru. Pe noi ne cauţi? Baba se dădu mai aproape de ei, spri-jinindu-se în nuia. — Ia de colea cu noi un pahar de vin şi spune-ne ce mai ştii. — Ce să mai ştiu, maică ?... N’aţî aflat că era să mă omoare în bătaie hoţul de Nicoli. — I-auzi! Dar de ce ? — De-al dracului!... Putrezi-i-ar hoitul cînd o putrezi sticla ! Atunci, nici atunci! — Ei cum ? Te-a bătut ne-tam, ne-sam? Baba se uită prin prejur ca un om care se teme să nu fie auzit şi spuse cu glasul scoborît: — M’a pus la cale să scoţ din minţi 200 C. SANDU-ALDEA fetele oamenilor pentru băiatul arendaşului şi mă tot cinstea cu cîte-un rachiu. Dar dac’a văzut că nu vreatl, m’a scos datoare, mi-a ţinut calea ca un hoţ şi m’a lăsat lungită ’n drum în bătaie. — Aî văzut, măi vere, că tot n’a fost minciună ce-am auzit eu ? zise Stoica lui Pleşea, făcîndu-î cu ochiul. Apoi către babă : — Şi pe care fată pusese ochii băiatul arendaşului ? — Pe Marioara lui Crivăţ ! Privirile celor doi flăcăi se întîlniră, aspre, ca nişte tăiuşuri de oţel. — Da’ ce făgăduise Marioariî ? — O salbă de cinci poli la gît. Uşa se deschise încet şi Năstrapă intră înnăuntru : — Vă caută flăcăii! — Venim şi noi acum ! răspunse Stoica. Apoi către Iordăchioaia : — Lasă, bătrîno, că n’are să ne mai vază kir Nicoli prin prăvălia lui. O să-l batem noi la pungă, c’atuncî simte el! Cei doi flăcăi eşiră în bătătură şi se amestecară printre ceilalţi. Dar Neculaî numai DOUĂ NEAMURI 201 de joc nu era bun acum. Stoica Năvodaru îl văzu atît de fără chef şi veni lîngă el. — Ce, eşti copil ? Asculţi tu toate minciunile Iordăchioaeî ? Ea a vrut să ne aţîţe pe noi în potriva Grecului fiindcă a bătut-o! Pleşea nu zise nimic. îşi înfipse mîinile în brîu şi privi aşa peste flăcăi. Ii vedea atît de veseli şi ştia că mîine vor pleca. Şi el era vesel pînă mai adineaori.... Pîndi pînă se amestecă Stoica printre flăcăi şi plecă... Satul era înnecat în lumină. Pe glugile de ciocani de prin curţi luna zvîrlia luciri de bronz, iar pe coperişul de tinichea al bisericii presăra zăpadă. Era aşa de cald şi aşa de bine încît ai fi crezut că se ’mprimăvărează şi că mîine-poimîne vor eşi oamenii la plug. Din spre cîmp venia une-orî miros de ogoare, Flăcăul mergea tăcut, cu căciula îndesată pînă pe ochi, cu mîinile în buzunar, adus niţel de umeri. Ce frumoasă era Vultureasca lui aşa pe lună. Aici copilări şi flăcăi el! De satul acesta îl legau atîţia ani din viaţa lui! atîtea dragi amintiri îi răsăriau acum în suflet, sclipind în promoroaca de argint a trecu- 202 C. SANDU-ALDEA tulul. Aici era Marioara luî, norocul lui, viaţa luî... în urma lui auzi de odată nişte paşi de om grăbit şi Stoica Năvodaru îl ajunse. — Da ’ncotro, măi vere Culai ? — Ia aşa pe uliţă. — Merg şi eu cu tine. — Ba mai bine m’aî lăsa singur ! — Nu te las, nu te las! Pleşea nu mai zise nimic. Vedea numai că se putea bizui pe acest flăcău tomnatec al luî Năvodaru şi o frăţie caldă îl legă şi mai mult de el. îi puse mîna pe umăr şi se dădu mai aproape de el: — Măi, frate Stoico!.... Eu mă duc.... Dar dacă o fi să se întîmple ceva, dă-mî de ştire. Celalalt îşi înfipse mîinile în brîu (amîndoî îşi înfigeau la fel mîinile în brîu) şi se uită drept în ochii luî: — N’aî grijă, măi frate Culai! Stoica Năvodaru nu doarme ! Şi cei doi flăcăi deteră mîna şi se despărţiră «fraţi». DOUĂ NEAMURI 203 Fata se strecură afară, uşoară ca o pisică, şi se furişă în grădină. Luna era acum sus, înconjurată de o horă de aburi. Satul era cufundat în somn adînc. Un om se desprinse de lîngă un pom şi veni spre ea. — Bună seara, Marioaro ! — Bună seara, Cula!! Cei doi îndrăgostiţi rămaseră tăcuţi unul lîngă altul, scăldaţi în lumina dulce de lună. Simţiau că vorbele-s de prisos, vedeau că ochii lor înotau în aceiaşi adîncă fericire şi ştiau că nu le va mai fi dat multă vreme să mai trăiască atît de frumoase clipe ca acelea. El simţia că putea nădăjdui în această inimă cinstită de fată, iar ea îl plîngea, în gînd pe el că pleca în străini, pe ea că rămînea cu dorul lui. Şi într’un tîrziu fata întrebă: — «Cînd crezi c’o să-ţi dea drumul pe cîteva zile? — Tîrziu!... Peste doi ani poate. — Ei, nu-î nimic! Numai să fii sănătos. Ce nu se petrece pe lumea asta cu sănătate şi cu inimă bună! — Aşa-î, dar sînt cinci ani la mijloc şi tu n’o să mai ai traiu bun cu bătrînii. 204 C. SANDU-ALDEA Fata avu căutătură de dulce dojană: — N’ai tu credinţă’n mine? Iar flăcăul îi petrecu braţul drept pe după mijloc şi într’un avînt de dragoste curată o strînse la piept încet, cu grijă, cu sfială, cu un nemărginit dor de a’i muri la picioare. Şi luna îi învăluia în mreaja ei subţire de lumină, presăra peste ei praf de aur... — Te las cu bine Marioaro!... Să te găsesc sănătoasă! — Mergi sănătos, Culaî! Flăcăul porni, iar ea se uită după el pînă ajunse la şanţ. îl văzu cum sare sprinten peste el, apoi cum se opreşte şi se mai întoarce încă odată spre ea. Apoi pieri. Iar ea se îndreptă înspre casă, cu o mare durere în suflet... XI. ALTE ÎNVOIELÎ înd mai rămăseseră două zile pă-nă’n Cei trei Ierarhi, Iani Li-varidi trimise isprăvnicelu’n sat să vestească oamenii pentru învoieli. Erau cele din urmă învoieli pe care le făcea el cu Vultu-reşteniî, de oarece la Sf. Du-% mitru al anului următor i se is-prăvia contractul de arendare şi Măcieş îi spusese din vreme că nu mai vrea să-şi arendeze moşia. Aceste învoieli ţineau deci aproape doi ani. O iarnă’ntreagă se gîndise la ele arendaşul şi după spusele lui, Mişu scrisese un plan de contract, cu nişte învoieli mult mai împovărătoare ca cele de pînă acum. 206 C. SANDU-ALDEA în ziua sorocită, Vultureştenii intrară de dimineaţă în curtea boierească şi aşteptară în viscol pînă să se scoale arendaşul. Acesta fu de vreme gata, dar nu voi să se arate, ci se lăsa aşteptat ca un om care n’are nevoie să se grăbiască. Tîrziu, ieşi în pragul caselor şi se prefăcu că se uită la vreme. Apoi ochii lui căzură asupra oamenilor albiţi de viscol: 1— Aţi şi venit? Arendaşul apăsă înadins pe acest «şi», par’c’ar fi vrut să spue oamenilor: «văd eu că vi-e de grabă să faceţi învoielile !» — Am venit, boierule ! — Dar viscolu-ăsta tot voi l’aţî adus ? — Noi, boierule, pentru grîul d-tale. — Bine-aţî făcut!.. Acum e vorba să facem învoielile, hai ? — Aşa ceva! Un Romîn mai bătrîn îşi făcu loc şi se ivi în faţa lui Livaridi: — De-or fi mai omeneşti, le-om face, boierule ; de nu, ce-o vrea Dmnezeu Sfîntul şi cu noi! Arendaşul zîmbi: — Voi cereţi osîndă ! Eu nu v’am pus DOUĂ NEAMURI 207 niciodată învoieli grele. Să vedeţi ce-î pe alte moşii şi pe urmă să vorbiţi! Apoi, după obiceiul lui, chemă sus cinci oameni. Ceilalţi trebuiau să aştepte afară pînă s’or pune la cale învoielile. Cinci oameni mai dezgheţaţi se aleseră, urcară scările de piatră, îşi lăsară căciulele afară şi intrară după arendaş. Acesta se aşeză la o masă încărcată de condici groase, răscoli printre nişte hîrtiî şi scoase dintre ele o coală scrisă pe toate feţele. — Dar ştiţi ?.. Fără multă ciorovăială. Să nu facem lucrurile ţigăneşte ci ca oameni de ispravă. — Aşa, boierule, aşa ! In acest timp intră şi Mişu şi se aşeză lîngă arendaş. Acesta începu a citi, iar oamenii ascultau cu ochii în pămînt, cu frunţile încreţite, cazania aceia lungă în care se punea la cale truda mădularelor lor, jertfa lor pentru un boier de pripas. Iar cînd arendaşul isprăvi de citit, feţele lor erau întunecate. — Astea-s învoielile. Vă plac? — Grele, boierule!—răspunseră cei cinci oameni într’un glas. 208 C. SANDU-ALDEA — Voî sînteţî deprinşi cu tocmeala: «mai dă tu, mai lasă d-ta». La mine nu merge-aşa ! Duceţi-vă şi vă sfătuiţi şi cu ceilalţi. Oamenii eşiră fără să zică un cuvînt. Ceilalţi îi înconjurară repede : — Ei ce-aţî făcut ? — Nimic! Nu-i chip de făcut învoieli anul ăsta. Vreme de-un cias se sfătuiră oamenii, vorbind încet, pe cînd viscolul îi biciuia. Apoi un Rumîn maî bătrîn îşi ridică glasul: — Care vrea să se ’nvoiască, învoiască-se; eu, unul, mă duc să’mî iau pămînt din altă parte. Măcar să ştiu de bine că plec din sat Luni dimineaţa şi mă întorc Sîmbăta seara». Arendaşul eşise în acest timp în prag şi auzi cuvintele omului. De-acolo, de sus, el strigă înfuriat: — Să vă duceţi toţi, toţi! Aţi auzit ? Eu îmi cumpăr vite în primăvară şi’mî aduc oameni streini cu ziua. — Da’ ce, boierule ? Vrei să ne iei şi sufletul ? Dijmă ne iei acum două din trei. Nu-ţî ajungea una din două ? ziua cu pal- DOUĂ NEAMURI 211 Ce-I mai rămînea acum de făcut? Să-şi cumpere vite de jug şi să-şi tocmească oameni streini? Dar acestea se zic uşor, dar se fac greu. Cum ? Să-şi cumpere vite acum şi peste un an şi jumătate să le vînză ? Căci el nu mai vroia să arendăşească. Era hotărît să se mute în Bucureşti. Să-şi aducă oameni streini? Dar cîtă cheltuială pînă-î găseşte, pînă-î aduce la moşie, cît balamuc nu-şî ia pe cap cu mîncarea lor? Şi cîţi din el nu fug în toiul muncilor, lăsîndu-te la aman cînd îţi crapă buza?!... Să-i cauţi?... Dar cine-ţî plăteşte timpul ce’l perzî aler-gînd după ei, şi bucatele care ţi se scutură pe cîmp ? Ce să facă? Ce să facă ? Arendaşul se vedea pierdut şi ura lui împotriva Vultureştenilor îî cuprindea şi mai mult sufletul. în necazul lui el amesteca şi pe Curpen în daravera aceasta, în vino vă-ţindu-1 că el aţîţă oamenii împotriva lui. Şi ’ntr’una din zile pică şi boierul Mă-cieş la moşie. Livaridi era foarte abătut în ziua aceea: un stol de cocori trecuse noaptea pe de-asupra Vultureaschii. El auzi un glas, un singur glas de cocor, dar glasul acela 212 C. SANDU-ALDEA era un semnal de alarmă: «plugari, fiţi gata ! Vine primăvara!» Cînd văzu pe Măcieş, Livaridi se întunecă şi mai mult. Pentru întîia oară, de cînd se cunoştea cu boierul nostru, îî eşi înainte posomorit. Îî perise de pe buze zîmbetul acela falş care făcea rău unui om cu sufletul deschis şi Măcieş era mai mul-ţămit să’l vadă aşa. Arendaşul i se plînse de îndărătnicia Vultureştenilor, de aţîţările lui Curpen, de momelele cu cari-î luase oamenii arendaşul Căldăruşii. Măcieş se făcea că nu înţelege: — Cum ? De ce ?... Ce zic oamenii ? — D-ta nu-i ştii ? Se plîng că le-am pus învoieli grele. — Nu-mi poţi arăta şi mie contractul? Arendaşul întinse mîna şi’l luă de pe masă. — Uite-1! Măcieş se aşeză pe scaun şi se afundă în citirea lui. Şi cu cît citia, cu atît i-se întuneca mai mult faţa. Arendaşul îl spiona din ochi şi văzu că boierul nu e mulţumit. Dar acum voia să-i arate lui Măcieş că el, Livaridi, nu mai are nici de cum pofta de DOUĂ NEAMURI 213 a-î intra în voie. De cîte ori nu-1 încolţise pe el Măcieş! De cîte ori! Astăzi o să-şi arate şi el colţii, căci la urma urmei cine-i de vină dacă Vultureşteniî sînt îndărătnici? Oare nu-î boierul Măcieş?... Oare nu el a făcut cu oamenii învoieli uşoare, oare nu el i-a lăsat nestruniţi ?... Şi acum se sparg toate în capul lui, al arendaşului... Livaridi ştia unde să isbească şi aştepta numai să înceapă a murmura ceva cellalt. Măcieş isprăvi de citit contractul şi’l svîrli pe masă: — Cum vrei să ţi se dea oamenii legaţi supt povara acestor învoeli grele? — Grele? Şi d-ta zici că sînt grele?... Atunci să le dau de geaba pămînt de hrană şi de ierbărit? — Nu, nu aşa! Dar să nu le faci nişte învoieli ca acestea! — Da, da! Să mă las să mă calce în picioare, să-mi puie ei mie condiţii. Eu nu fac aşa. Măcieş văzu ce gînd s’ascunde în dosul acestor vorbe şi băgă de seamă că arendaşul vrea să se arate aşa cum e. Şi îi păru bine. Luă înc’odată contractul şi’l petrecu din ochi pînă într’un loc, unde se 214 C. SANDU-ALDEA opri şi puse semn cu degetul. Apoi, liniştit, întrebă pe arendaş: — Ce arendă îmi dai d-ta mie pe un pogon de loc? — Cincî-spre zece lei! — Aşa e? — Da! — Ei, acum ia ascultă ce-ai scris d-ta aici în contract: «Pentru locurile luate în bani, locuitorii vor plăti trei-zecî şi cinci de lei de pogon. Această sumă se va plăti însă în munci precum urmează: a) Cei ce riau vite trăgătoare vor face două-zecl şi nouă de zile cu palmele şi vor secera un pogon de grîu; b) Cei ce au vite trăgătoare vor secera, strînge ’n clăi şi căra la arman un pogon de grîu, vor face trei pogoane de ogor şi două pogoane arătură de-a doua, semănătură şi grăpătură cu grapele de fer ale arendaşului». Auzi?... Care va să zică: D-ta ţii de la mine pogonul cu 15 lei; îl arendezi oamenilor cu 35, dar îi pui să-ţi facă pentru această sumă munci de mai bine de 40 de DOUĂ NEAMURI 215 lei. în socoteală cămătărească, aceasta ar însemna un cîştig de vre-o 166 la sută. Dar dijma! Două din trei vrei d-ta să iei dijmă de la bieţii oameni?... Apoi cum vrei să ţi se ’nvoiască pe moşie?» Arendaşul nu răspunse de o cam dată nimic. Se uita la el cu o căutătură înveninată, hoţească, piezişă, care lua de jos în sus. Şi în gîndul lui îşi zicea că toată părtinirea pe care o arată Măcieş ţăranilor, nu e de cît o prefăcătorie, o «diplomaţie» pe care a observat-o la atîţi alţi proprietari sau arendaşi. Iar celalalt îl cîntărea din ochi şi şedea liniştit la masă. în aceşti doi oameni se răsfrîngeau sufletele a două neamuri deosebite. Şi în clipele acelea ce treceau repezi nu se măsurau numai Măcieş şi Li-varidi, ci cele două neamuri pe care le înfăţişau : neamul Măcieşilor şi al Livarizilor. — De aceia se’nvaţă oamenii nărăvaşi! Prea-î îngenunchiaţi şi vă bateţi joc de ei! — Ia ascultă, domnule: d-ta a-i venit aici să mă dăscăleşti?... Nu-mi trebue mie dascăl ca d-ta! Boierul Măcieş tresări şi se sculă de pe 216 C. SANDU-ALDEA scaun. Par’că primise o palmă în faţă. Toată mîndria lui de boier de viţă veche se deşteptă în el, clocotindu-i fierbinte din adîncul fiinţei. Se dădu mai aproape şi tot mai aproape de arendaş şi’l ţinti în luminile ochilor cu privirea lui limpede, rece, ascuţită, cercetătoare. — Cu cine vorbeşti d-ta aşa?... Nu uita că aici eşti în casa mea, pe pămîntul meu, al nostru, al Măcieşilor!... Iar dacă ai gărgăuni în cap, ţi-î scoţ eu!» Vocea lui Măcieş avea un tremur uşor. Aşa tremură frunzele pădurii la atingerea celor dintîiu unde de vînt ce vestesc furtuna. Livaridi nu’l văzuse niciodată aşa, nu auzise niciodată această voce răsunătoare, grea, poruncitoare. Toată fiinţa lui Măcieş se schimbase de-odată. Capul, ridicat niţel în sus, într’o minunată înfăţişare mîndră şi ameninţătoare, rămase aşa cîteva clipe, ca înmărmurit. Arendaşul nu putu răbda privirea aceia stăruitoare, sfredelitoare, poruncitoare ci plecă ochii în jos şi înţelese că de data asta era bătut... XII. SINGURĂ arioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o înttrziase mult înnăvăditul şi silea acum să ţeasă ceva pînă a nu se însera de tot. Picioarele-i călcau repede pe pot-nogiî de supt războiţi, iar suveica sbura ca o rîndunică printre firele de urzeală, pe cînd vatalele bâ-teau strîns firele de bumbac în latul pînzei albe. Şi gîndul fetei colinda prin depărtări necunoscute, spre un flăcău din Vultureasca înstreinat de patru Iun! din satul lui. Se sculase cu gîndul la el, căci îl visase peste noapte şi nu-şî putea îndrepta gîndul în altă parte. 218 C. SANDU-ALDEA în visul ei se făcea par’că o pajişte frumoasă şi pe pajiştea ceia se zăria o roată de soldaţi. Făceau ocenie, se strîngeau iar roată şi vorbiau. Apoi unul din ei porni în spre Marioara. Iar cînd fu numai la trei paşi de ea, soldatul se opri, se uită la ea cu o căutătură tristă şi o ’ntrebâ: — Dar tu ce cauţi aici ? Fata îngînă un răspuns şi flăcăul se uită la ea cu nişte ochi mustrători şi iar o întrebă : — Ce, nu mă cunoşti? Ea se uită bine la el şi cu cît se uita mai mult cu atît se simţia mai turburată: par’că era Neculai Pleşea, dar atît de slab, atît de galben la faţă, cu ochii plînşî. — Doamne!... Tu eşti, Culaî? — Tot eu! — răspunse flăcăul. — Dar cum ai slăbit! El făcu din mînă un semn de desnădejde şi se întoarse cu faţa în spre ceilalţi soldaţi. — Uite : ’i vezi?... Toţi s’au topit aşa. Cînd au venit erau rumeni şi voinici şi acum au rămas ca nişte stafii... E greu la noi!.. Şi plecă. Fata vru să se ia după el, dar nu putu. Picioarele n’o mai slujiau. Cădea DOUĂ NEAMURI 219 în patru buşi, se scula; făcea un pas în-nainte, aluneca doi înapoi, iar cădea, căuta să se tîrască, dar mîinile ei nu mai aveau nici o putere... Cînd s’a deşteptat, flăcăul acela îi juca înnainte. Şi cîtă vreme a ’nnăvădit, greşia mereu firele şi mama ei o ţinea de rău : — Dar unde ţi-s gîndurile, fato ? Acum silia la argea, dar visul de peste noapte tot îl mâi venia în minte une-orî şi fata nu ştia cum să’l tălmăciască. Suveica îi scăpă de vre-o două ori jos şi fata încruntă din sprîncene de necaz. Şi cum lumina se împuţina, ea eşi din răsboiu, supărată : — Bine c’am apucat să leg gură. Nu se mai vede de loc. — Ci lasă-1, mamă!... Ia repezi şi ad’o cobiliţă de apă. Fata deşărtâ o cofă într’o căldare, îşi puse cobiliţă pe umeri şi porni. Dar mama ei îi strigă din urmă : — Cum pui cofele, fata mamei? Nu vezi că una-î cu gura spre tine ? Marioara întoarse cofa de dinnainte cu gura ’n afară şi eşi în uliţă. Drumul era 220 C. SANDU-ALDEA sbicit şi un vînt domol adia dinspre baltă. Craiu nou, limpede ca argintul curat, lumină ca o podoabă în poala cerului vioriu. Fata o luâ pe o uliţă la stînga şi ajunse la vad. Şi de acolo i se arătă de o dată malul Dunărei, plin de fete mari şi de flăcăi. Perechile se îndreptau spre vad, se opriau în drum să mai povestească şi umbrele înserării se lăsau pe pămînt, învă-luindu-î în tainele lor blînde, iar Craiu nou le surîdea la toţi şi se pleca spre sfinţit. Marioara îi văzu şi plecă ochii ’n pămînt. Ajunse la gîrlă, îşi umplu cofele şi porni îndărăt. Dar la cîţi-va paşi de la mal, o ajunse din urmă un flăcău. Era Stoica Năvodaru. — Bună seara, Marioaro ! — Bună seara! răspunse fata şi se opri. Ochii lui rîdeau şi fata avu un fior neînţeles prin inimă. — Ce mai faci ? — Mă lupt cu argeaua! — Dar de la văru’ Culai nu ştii nimic? — Ce să ştiu ? Şi visul de astă-noapte îi răsări de odată în suflet. DOUĂ NEAMURI 221 — Nu ştii nimic, nimic ? — N’am ştire de nimic. Da’ ce-i cu el? Fetii i se părea că flăcăul vrea s’o ia cu vorba pe departe spre a-i spune o veste tristă. Sta cu ochii pironiţi în ochii flăcăului şi’l ruga prin ei să n’o chinuiască mult, să-I spuie mai repede, căci ea ştie că visul de astă-noapte nu e a bine. Şi chipul soldatului ce i se arătase în vis, îi juca acum înnaintea ochilor, mai slab, mai plîns, mai trist. A # t — Iţi trimite multă sănătate şi spune că e sănătos şi-o duce bine cu miliţia. Am primit chiar azi hîrtie de la el! Obrajii fetei se îmbujorară. Şi de unde cu cîte-va clipe mai înnainte tremura chinuită de o tristă presimţire, acum îi venia să rîză de slăbiciunea ei. — Cînd i-eî mai seri, spune-î şi din partea mea multă sănătate şi că pe aici sînt toate cum le-a lăsat el! îşi luă apoi seara bună de la flăcău şi porni. «Pe aici sînt toate cum le-a lăsat el!» Aşa, tocmai aşa să-î scrie Năvodaru şi Neculai va înţelege că Marioara lui e aceeaşi, cu acelaş dor în suflet. 222 C. SANDU-ALDEA Fetei i-se părea că n’atinge pămîntul. Se întâlnia cu prietene care-i dădeau bună seara. Ea le răspundea la toate: «bună seara, surată!», dar dac’ai fi întrebat-o cine a trecut pe lîngă ea, n’ar fi ştiut să-ţi spună. Mergea repede, cu capu ’n jos, ca dusă de o apă mare şi îi părea rău că-i atît de scurtă calea pînă acasă. In pragul casei lăsă cobiliţa de pe umeri, luâ cofele şi le aşeză pe o lăvicioară ’n tindă, astupîndu-le cu cîte un capac de lemn. Apoi se îndreptă spre mama ei: — Unde-i şîştaru’, mamă? — Ce să fie, gura mamei! — Şîştarul! — Ce-î ăla: şîştar? — Hîrdăul de muls. — Da’ cin’ ţi-a mai spus şi asta? — Zău, mamă, ci-c’aşa se zice printr’unele locuri la hîrdăul de muls. — Uite-1 colo, fata mea. Ia-1 şi du-te mai repede că nu mai poate bietu’ Joienel! Fata luâ hîrdăul şi plecă pe fugă. Des-legâ viţelul şi îl lăsă să înmoaie două ţîţe, apoi îl trase îndărăt şi ’l legă de un ţăruş mai la o parte. Viţeluşul se lingea pe bo- DOUĂ NEAMURI 223 1 t> ,or, se smucia să scape, cădea ’n genuchi, e scula şi se uita la Bălaia cu ochii lui mari, negri, rotunji şi umezi. Iar fetei i se făcu mai mult ca ori cînd milă de el şi începu a’i vorbi blajin ca unui copil mic: «îţi place Joienel?... Lasă că-ţi dă drumu’ Marioara acum! Uite-acum!» Laptele săgeta în hîrdău în linii drepte care se fărîmau în bolboci cînd isbiaîi înăuntru şi aburiau uşor. De vre-o două ori fata mulse în poală şi începu să clatine din cap: «să mă vadă mama ce-ar zice?» Lăsă mai mult lapte în cele două ţîţe şi deslegă viţelul să le înmoaie şi pe cele-l’alte două. Apoi îl trase iar îndărăt şi iar se apucă de muls. Joienel nu mai putea, sărmanul! Se sbătea mereu în funie cu ochii la ugerul Bălaeî. Şi fata îi lăsă lapte mai mult ca de obiceiu, dete hîrdăul la o parte din drumul lui şi îl deslegâ: «Na! Joienel. Să zici şi tu bodaproste şi să ţii minte că azi am primit o veste bună de la Culaî!» Viţelul dădu năvală spre uger şi călcâ fata pe picior. Ea se strîmbă de durere, luâ hîrdăul şi plecă în casă. 224 C. SANDU-ALDEA — Mamă, nu ştiu ce-o fi avut Bălaia în seara asta că mi-a dat mai puţin lapte. Şi fără să piardă vreme, deşertă laptele în oalele de prins, clăti hîrdăul cu apă de cîte-va ori, apoi îl aşeză la locul lui şi se apucă să pregătească de-ale gurii, veselă ca o ciocîrlie. Iar mama ei se uita la ea pe furiş şi-şi zise ’n gînd: «Doamne, ce-î şi cu tinereţea asta!» Tîrziu, cînd ai ei dormiau, Marioara se gîndia la clipele trăite cu Culaî al ei la horă, pe malul gîrleî, la muncă, la şezători, la nunţi şi amintirile acelor clipe scuturau în sufletul ei pulberea părerilor de rău. Ar fi vrut să se facă o pasăre măiastră, să pornească ’n fîlfîiri repezi de aripi spre alesul ei şi să’l vază numai odată. Cînd şi cînd cîte-un oftat i-se ridica din adîncul plămînilor şi fata deschidea gura şi răsufla lung, fără sgomot. Şi într’un tîrziu se întoarse cu faţa la părete, rugîndu-se în gînd: — Dă, Doamne, să’l visez şi în noaptea asta, dar voinic şi frumos cum era cînd a plecat!... A doua zi suveica sbura şi mai sprin- DOUĂ NEAMURI 225 tenă, vatalele băteau şi maî des, iar fata părea luminată la faţă ca o floare după ploae. Pe fereastră venia o lumină veselă ce înneca odaia, din uliţă răsbăteau în răstimpuri strigătele copiilor ce jucau drichia. Şi ademenită de lumina aceea primăvăratecă, fata eşi aşa printre nămiezi de la argea şi se aşeză pe prispa casei, la soare, în aer plutiau cei dintîi fiori călduţi ai pri-măvereî şi fata îi simţi pe obraji ca o des-mierdare blajină care venia de foarte departe. Şi de odată un glas de cocor îi isbi auzul. Marioara îşi ridică ochii ’n sus, puse mîna streaşină de-asupra lor şi zări stolul de cocori: două linii lungi, drepte, negre care se întîlniau într’un vîrf ascuţit, ca cele două aripi ale unei săgeţi uriaşe, fără mîner. Treceau plutind, înnotînd prin înnălţimile grele de albastru aceşti soli ai primă-vereî şi în urma lor văzduhul părea mai cald, lumina maî strălucitoare, mugurii mai umflaţi. Era cel dintîi stol pe care’l vedea Marioara în primăvara aceea şi cum se uita aşa la ei, un gînd îi veni în minte: «poate că şi Culaî se va fi uitat la ei!» Fata îi C. Sandu. — Două Neamuri. 15 226 C. SANDU-ALDEA urmări din ochi pînă se şterseră în depărtări, apoi se întoarse la argea... ... în vremea aceasta oamenii se pregă-tiau de arat: fiarele de plug erau ascuţite, tînjelele scoase în bătătură. Arendaşul îşi cumpărase trăgători şi-şi tocmise argaţi cu luna pentru făcutul sămănăturilor de primăvară. Şi într’o bună dimineaţă Vultureştenii eşiră la arat. Plugurile nu mai erau răsturnate pe cobile ca în vremurile cînd arau în Vultureasca, ci desfăcute: plugurile în care, cotigele atîrnate cu cîte un curmeiu de funie de inima carelor. Era un şir lung de care şi cotige, o oştire întreagă, şi din acest lung convoiu se desfăcea amarul unei pribegii, jalea acelora ce se duceau să are acum pe moşii streine, nemai arate de ei pînă acum... ... Şi într’una din zile nevasta lui Curpen chemă pe Marioara să-î ajute la înnăvădit şi fata se duse. înnăvădeala merse bine şi pînă pe după nămiezi fu dat şi prin spată. Iar cînd totul fu gata, nevasta lui Curpen puse masa şi în acest timp pică şi Curpen. — Ai venit, fină? DOUĂ NEAMURÎ 227 Aşa zicea el oricărei fete din sat: fină. — Am venit! — Ce-ţi mai fac bătrînii? — Mama ţese ’n locul meu; taica-î la plug. — Unde ară? La Grecu’? — Nu! La arendaşul de pe Căldăruşa. Curpen dădu din cap de cîteva ori şi nu zise nimic. In acelaş timp uşa se deschise şi o femeie slabă, cu faţa plină de creţuri, intră în casă. — Heheî! Lelea Smaranda ! — făcu învăţătorul. — Eu, mamă, eu! — răspunse femeia. — Da’ ce vînt? — Să’ţî faci pomană şi să’mî scrii o hîrtie pentru băiat! Marioara se făcu de-odată roşie la faţă şi se sculă să aducă o oală de apă. — Apoi m’aî brodit cam rău, mamă Sma-rando! Doar să m’aştepţî pîn’oî da drumul la băeţi. — Aştept, maică, aştept! Curpen plecă în şcoală. Femeile rămaseră singure. Marioara ajută învăţătoresei 228 C. SANDU-ALDEA să puie sulul pe răsboiu, apoi era să plece. Dar nevasta lui Curpen n’o lăsă : — Mai stai numai niţel, Marioaro, să-mi pui nişte canură pe răşchitor. Şi fata rămase. Se duse lingă femeea ce aştepta pe Curpen şi începu a vorbi niţel cu ea pînă să-i dea învăţătoreasa canura. — Ce mai faci, lele Smarando ? — Ia cu bătrîneţele, maică... Am rămas singură şi nu mai pot de doru’ băiatului. Băiatul era Neculai Pleşea. După ce dădu drumul băeţilor, Curpen veni în casă. Luâ o foaie de hîrtie şi un plic şi se aşeză la masă : — Ei, ce să-i scriu, mamă Smarando ? — Ce să’i scrii, maică ? Sîntem sănătoşi şi’i dorim şi lui multă sănătate. — Vr’o veste ai să-i dai ? — N’am ! — Păi par’că v’a murit Sîmbotin din hăis ! — Nu-i spune, maică; nu mai strica inima băiatului. învăţătorul începu să scrie repede şi femeea se uita la el mirată, cu o mare lumină de bunătate în ochi... DOUĂ NEAMURI 229 — Gata, mamă Smarando.... la ascultă ce i-am scris: «Dragul nostru Culai! Am primit scrisoarea ta şi ne-am bucurat că eşti sănătos. Domnul să te aibă ’n paza lui şi de aci-’nnainte. Noi sîntem sănătoşi. Vei şti că Vultureşteniî nu s’au mai învoit anu-ăsta la arendaşul de aici din pricină că le-a pus învoieli prea grele şi s’au dus la Căldăruşa. Tat-tău i-acum acolo, ară. A băgat la plug cu Petrea Mazîlu». învăţătorul se opri din citit şi întrebă : — Aşa-î, mamă Smarando ? Eu par’că aşa îl auziam vorbind pe neică Misăilă. — Aşa-î, maică, aşa-î. Curpen urmă : «Dragul nostru flăcău, află că Mercana Lunăiei s’a făcut cogea-mi-te juncă şi pînâ vei veni tu e numai bună de dat zestre. Şi vei mai şti că această scrisoare ţi-o scrie Marin Curpen, învăţătorul care te trăgea de urechi cînd umblai haimana vara pe la scăldat şi nu veniai la şcoală. Dumnezeu să te poarte pe bine, Culăiaş!»... îţi place, mamă Smarando ? 230 C. SANDU-ALDEA — Să trăeşti, măiculiţă şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate ! Din cîte fiinţe erau acolo, în încăperea aceia, două au ascultat cu tot sufletul rîn-durile ce erau să sboare în curînd către Pleşea. Şi ştiu eu două mîini care se opriseră din pusul pe răşchitor şi doi ochi frumoşi ce priviau ţintă în pămînt cît timp a citit învăţătorul. Curpen dădu să puie scrisoarea ’n plic dar întoarse odată ochii spre fata lui Crivăţ şi un surîs blajin îi înflori în colţul buzelor. Desfăcu din nou hîrtia şi mai scrise cîteva rîndurî. Apoi le citi: «Vei mai şti că Marioara lui Crivăţ e aci la noi; pune pe răşchitor nişte ca-nură pentru femeea mea. Mi-a şoptit să’ţî spun şi din partea ei multă sănătate şi să’ţî ţ dau de ştire că ţi-a ţesut nişte brăcile cum n’are nici un flăcău în sat. Auzi că ţi-le dă cînd vei veni în permisie. Astea ţi le spune Curpen». Şase ochi se îndreptară de odată spre fată, şase ochi în care rîdea aceeaşi bunătate şi luminau aceleaşi gîndurî curate. Iar fata se uită, mirată, uluită la Curpen, îl DOUĂ NEAMURÎ 231 văzu surîzîndu-î blajin şi plecă ochii în jos fără să poată zice vre-un cuvînt, pe cînd dorul ei pornia vultureşte spre flăcăul luî Pleşea... XIII. SECETA ' e împrimăvărase de-a binele, dar semănăturile nu înaintau. Pămîntul eşise din iarnă fără umezeală şi vreme de săptămînî pic de ploaie n’a maî picat pe ogoarele arse de sete. Ochii se îndreptau rugători spre cer, se pironiau cercetători în fundul zărilor, ur-măriau stăruitori ori ce pată de nor ce pribegia pe sus. Dar vremea trecea şi de plouat nu ploua. Arendaşul era cu moartea ’n inimă. Umbla toată ziua pe cîmp: pe la grîti, pe la orz, pe la ovăs, pe la porumb, dar de nicăeri nu-î surîdea nici o nădejde. Pămîntul începea să se întărească şi pe alocuri să crape, iar peste semănături cădea ca o DOUĂ NEAMURI 233 cenuşe pulberea scornită de vînturile ce uscau cîmpul. Pe feţele tuturora se vedea întipărită aceeaşi grijă, aceeaşi întristare. Vitele mu-giau de foame în bătătură, căci paele şi ciocanii se isprăviseră, iar locurile pe unde-ar fi putut paşte erau negre par’c’ar fi fost arse. Şi zilele treceau, dar ploaia nu cădea. Oamenii se strîngeau une-ori în mijlocul uliţii şi tăinuiau cu glasuri domoale, se uitau din cînd în cînd în zările depărtate şi plecau capetele’n pămînt, desnădăjduiţî: — E secetă, măi oameni buni, e secetă grozavă! Cuvintele acestea sburau din gură ’n gură, din sat în sat şi supt aripele lor de foc sufletele se închideau, feţele se poso-morau şi mai mult. Dar într’o bună zi cerul se umplu de nori şi supt perdeaua lor mohorîtă, pămîntul părea mai negru, mai trist. Şi de odată un fulger mare se frînse între nori: o linie lungă de foc care trecu ca o săgeată, luînd pentru cîte-va clipe vederile. Tunetul răsbubui departe şi oamenii se închinară, cu ochii spre cer: 234 C. SANDU-ALDEA — Vezi-ne, Doamne, şi pe noî, păcătoşii! Dar norii se împrăştiară, înnălţimile se limpeziră şi pic de ploae nu căzu pe Vultureasca. Iar în acest timp Mişu Livaridi era foarte abătut. Nu mai eşia pe cîmp să ia şi el seama la munci pe cît îl tăia capul, ci sta în casă, la umbră, sau se ducea să se plimbe înnainte de masă spre a-şî face poftă de mîncare. Se întîmplase că Nicoli plecase în timpul din urmă din Vultureasca de oare-ce nu-î mai călca picior de om prin circiumă, iar flăcăii îl săgetau din ochi cînd îl vedeau şi băiatul arendaşului văzu că «afacerea» era pierdută şi simţi o părere de rău la fel cu aceea pe care o simte un om ce scapă un frumos prilej de petrecere. Dorul de viaţa de la oraş îl muncia din zi în zi mai mult. îi veniau une-orî în minte acorduri dulci de valsuri, refrenurî dornice de romanţe franţuzeşti şi atunci se ducea cu gîndurile departe, răscolia amintirile celor cinci ani trăiţi în Paris şi încremenia la fereastră cu privirea pierdută în gol. Dar vremea trecea şi ploaia nu venia... DOUĂ NEAMURI 235 Şi într’o zi pe cînd încerca o pereche de ghete nouă cu şireturi, sosite atunci, din Bucureşti, tînărul căută să-şî aducă aminte cum se zice la şireturi de ghete pe franţuzeşte şi nu putu. Necăjit, trase ghetele în picioare şi se plimbă puţin pe covor. Apoi, avu un rîs silit, ca un om care rîde de o piedecă ce i-se pune în cale, spre a se arăta tare: — Tiens! Am uitat cum se zice la şireturi de ghete ! îşi scoase ghetele şi începu a căuta prin jurnale vechi. îşi aduse aminte că găsise în ele mal multe reclame de-ale magazinelor cu încălţăminte din Paris. Şi curios: doar şi-a aruncat ochii sus, la firmă, şi i se şi păru că vorba căutată îl vine pe buze: — Ah! Lacets! Lacets!... Est-ce bete! Ci vremea trecea, dar ploaia nu cădea... Norii unei desnădejdl adîncî se lăsau din ce în ce mal întunecaţi pe sufletele oamenilor. Iar Caliopi era din ce în ce mal îngîn-durată. Vedea pe bărbatul eî venind necăjit de pe cîmp, oftînd, şi ofta şi ea cu el. îşi cum- 236 C. SANDTJ-ALDEA părase omul vite de jug, pluguri, grăpi, îşi tocmise argaţi cu luna şi seceta ţinea mereu, îl vedea pe Mişu tînjind în casa părintească şi tînjia şi ea cu el. Dacă încerca să le spuie cînd şi cînd cîte-o vorbă de încurajare, bătrînul ridica din umeri şi îi întorcea spatele; tînărul se uita la el cu o privire care lua de sus, cu o privire de milă prefăcută ce o rănia pînă ’n adîncul sufletului. Ea văzuse la oare-care timp după ce luase pe Iani că sufletul ei nu se potriveşte cu al lui, că ei nu-s făcuţi să ţie casă împreună, dar îşi luase soarta cu curaj, nădăjduind în vlăstarul cu care o miluise Dumnezeu. De acest copil, de Mişu, îşi legase ea toată viaţa, tot sufletul ei. I-se părea cu neputinţă ca acele două mînuşiţe ce se ’ntindeau odată spre ea ca două aripioare, să n’o cuprindă şi mai tîrziu cu iubirea fiiască pe după gît. Din guriţa aceea mică şi roză ce-î surîdea odată atît de senin încît i se părea un surîs de înger, ea credea că va auzi tot-d’auna numai vorbe bune. Şi s’a înşelat!... Ea vedea azi lămurit că DOUĂ NEAMURI 237 s’a înşelat. Cu inima strînsă de o durere grozavă, arendăşiţa se întorcea cu gîndul la cellalt, se ducea la fereastră şi se uita la cer. Dar ploaia mult aşteptată nu mai venia... Zilele treceau din ce în ce mai triste pentru Mişu. «Afacerea» pusă la cale cu Nicoli nu isbutise, acesta plecase din Vultureasca, tatăl său era necăjit că nu plouă, pe la sub-prefect i se urîse să se mai ducă, odăile părinteşti i se păreau neîncăpătoare, prea liniştite, prea înnorate. îi trebuia mişcare, sgomot, huet de oraş mare, petrecere. Şi la Vultureasca era atîta linişte ! Aproape doi ani stătuse la ţară, aproape două veacuri. Şi de ce?... N’ar fi fost oare mai bine să stea numai o lună, cel mult două spre a’l vedea părinţii ’n deajuns, spre a se întrema şi el puţin şi pe urmă să plece?... A fost prea slab, prea a împlinit voia bătrînilor, jertfindu-se pe el. Căci tînărul băga de seamă că traiul la ţară e vătămător minţii lui, vedea bine că începea să uite cuvinte, întorsături de fraze franţuzeşti... Va fi o zi grea ziua în care va spune lui Iani că nu mal vrea să-i fie is- 238 C. SANDU-ALDEA prăvnicel pe moşie, dar va veni. Va veni pentru că el, Mişu, a suterit destul şi e ho-tărît s’o rupă odată cu această viaţă. Şi cu cît ziua aceea va întîrzia mai mult, cu atît va fi mai înveninată, pentru că fie-care cias, fie-care zi va picura tot mai mult amar în sufletul tînărului... Dar vremea trecea şi nici un strop de ploaie nu cădea pe Vultureasca. Ziua mult aşteptată sosi. Era o Duminică dimineaţa, pe la sfîrşitul lux Mai. Familia Livaridi era la cafeaua cu lapte, în balcon. Arendaşul, întunecat la faţă, cum era de cînd se împrimăvărase încoace, spunea că în ziua aceea Vultureştenii vor eşi cu icoanele în ţarină. Mişu îşi bău cafeaua, îşi aprinse o ţigare şi întrebă cu glas liniştit pe bătrîn : — Nu crezi şi d-ta că ţî-am slujii destul pînă acum, tată? în cuvîntul «slujit», pe care apăsă în-tr’un chip deosebit, pusese tînărul toată hotărîrea lui de a spune odată verde ce are el pe suflet. Şi cuvîntul isbi bine. Arendaşul şi arendăşiţa îşi pironiră ochii DOUĂ NEAMURI 239 asupra lui şi pe feţele lor se întipărise o adîncă mirare. — Slujit? — răspunse Iani. Cum?... Ce vrei să zici ? — Vreau să zic că mi s’a urît la Vultureasca — făcu tînărul. — Ţi s’o fi urît! — îi răspunse arendaşul, scoţîndu-şi tabacherea. Urmară cîte-va clipe de tăcere în care Mişu nu ştia ce să crează. Cum? Adecă s’a isprăvit aci toată cearta pe care şi-o închipuise el ? Ce înseamnă acest «ţi s’o fi urît»?... Ha! Dar bătrînul se înşeală, crezînd că sfîrşeşte atît de repede cu el!... Ii trebuia o frază tare, obraznică, aproape o injurie şi o găsi: — Pentru că eu nu vreau să mă prostesc aci cu ţăranii şi argaţii d-tale. — Aşa? — făcu arendaşul, batjocoritor. — Da! — Şi ce vrei să faci ? — Să plec. — Unde? — La Bucureşti. — La ce ? 240 C. SANDU-ALDEA — Să mă fac advocat. — Aî diploma de doctor în buzunar ? Şi arendaşul făcu ochii mici şi se uită ţintă la băiatul lui. El nu-i imputase nici odată că nu se întorsese doctor în drept, nici odată. Dar azi, cînd îl vedea vorbin-du-î ca un duşman, nu ca un fiu şi cînd îl bătea atît de cumplit seceta, nu’l mai cruţa. — N’am nevoie de ea. — Atunci de ce mi-aî mîncat treizeci de mii de franci la Paris? Tînărul se văzu prins de-odată. La a-ceastă întorsătură nu se aştepta. Ocoli întrebarea şi spuse : — Mă rog, eu îţi spun că săptămîna ce vine plec din Vultureasca. — Şi eu îţi spun că nu pleci. — Biiine! Vom vedea. Caliopi mijloci: — Peste un an şi cîte-va luni ne mutăm în Bucureşti, Mişule dragă. Mai ai şi tu răbdare pînă atunci. — Aşa ?... Aşa ’nţelegeţî d-voastră să-mi pun ett la cale viitorul? Făcîndu-vă pe logofătul pe moşie ? DOUĂ NEAMURI 241 Trei suflete se frămîntau acum în gîn-duri deosebite. Iani, omul ridicat de jos prin fel de fel de negoţuri şi prin noroc, se gîndia că are atîţî argaţi de plătit şi de hrănit, atâtea vite de jug de hrănit. Vedea că nutreţul îi e pe isprăvite şi colţ de iarbă nu se zărea pe islaz, bucatele se ardeau pe ogoare. Secetă cumplită, sărăcie. Şi tocmai acum se găsise şi Mişu să plece la Bucureşti, să-i mai mănînce şi el trei patru sute de lei pe lună. Tînărul, crescut pe palmă, ameţit de vîrtejul Parisului, nu putea pricepe ce gîndurî se bătea acum în mintea bătrînului. Şi după cum unele oglinzi schimonosesc peste măsură, aşa vedea el pe tatăl său: un monstru care trăieşte numai pentru bani. Iar Caliopi stătea între ei şi nu putea lua partea nici unuia. Ci numai ofta şi se ’ntreba ’n gând: — Doamne, de ce se mai ceartă? De ce ’şi mai fac singuri necaz? Nu-i de ajuns oare seceta ? Şi ochii ridicaţi spre cer se întoarseră repede în jos... Nu plouă, nu plouă! Arendaşul plecâ dintre ai lui şi o luâ pe cîmp. C. Sandu. — Două neamuri. 16 242 C. SANDU-ALDEA Mergea cu capu’n jos, adus niţel de spete ca supt o povară... De cînd s’a pomenit şi el cu avere, n’a avut un maî mare necaz ca anul acesta. Toate s’au întors împotriva lui. Cu Vultureşteniî nu se putuse împăca la învoieli şi s’a băgat în cheltuieli din pricina lor. Cu Măcieş s’a certat tot din pricina lor. Cu Mişu nu se mai înţelegea. Bucatele nu i se făceau... Arendaşul îşi întoarse capul spre ţarina Vultureşte-nilor şi se opri o clipă în loc. Eşise tot satul cu popa ’n frunte să se roage pentru ploaie. în cămăşile lor albe de pânză, oamenii păreau nişte blocuri de marmoră, strălucitoare în bătaia soarelui. El îi văzu cum se apropiau de hotarul moşiei lui şi iuţi pasul mergînd în spre ei. Auzia acum glasul popii Vărsătureanu şii-se păru schimbat. îşi ridică ochii spre cer: înălţimile albastre păreau că se leagănă uşor, că tremură încet ca un polog în care bate o adiere domoală şi tainică. Stătu apoi cît-va timp în loc: Vultureşteniî căzuseră în genunchi. Iar el, arendaşul, rămase acolo ca un stîlp, ne mai putînd face nici un pas. Şi cum sta- aşa ’n picioare i-se părea DOUĂ NEAMURI 243 lui însu-şî maî mare, mai înnalt. Apoi genunchii i-se înmuiară de odată şi arendaşul simţi cum îl apasă ceva de umeri, apoi i se păru că pămîntul vine spre el şi fără să ştie cum, se pomeni în genunchi, cu fruntea plecată în ţărîna fierbinte a pă-mîntului ars... Şi ’ntr’un tîrziu se ridică de jos, se răsuci repede pe călcîie şi porni spre curte, ruşinat. Dar vremea trecea şi Dumnezeu nu trimitea ploaia spre Vultureasca. Vitele începură a pieri de foame. In fie-care zi veniau oameni la Livaridi şi-i aduceau vite de vînzare, dar el îi trimitea înnapoi, ridicînd din umeri: — Ce să fac cu ele?... Eu abia ’mi pot ţine pe-ale mele. Duceţi-vă la arendaşul Căldăruşii. Porumbul era pierdut. In toiul verii şi brazdele abia se însemnau icî-colo cu cîte-un fir, răsucit şi el de arşiţă şi îngălbenit aproape. Venia acum foametea pe bieţii Vultureştenî şi ei nu vedeau de nicăeri nici o nădejde. Căci de la Livaridi nu puteau aştepta nici un bob, iar de la aren- 244 C. SANDU-ALDEA daşul Căldăruşii nu puteau nădăjdui nimic, de oare-ce acela nu mai avea nici un ştiulete în pătul: vînduse tot porumbul cum eşise în primăvară şi nu oprise de cît tainul slugilor. Dar chiar să fi avut porumb, tot nu le putea da lor cari erau venetici pe moşia lui, ci trebuia să dea oamenilor cari i-au fost tot timpul învoiţi. Arendaşul nostru ofta toată ziua şi se credea cel mai nefericit om de pe faţa pă-mîntului. Cu Mişu nu se mai putea împăca de loc în vremea din urmă şi — colac peste pupăză — Caliopi începuse să ia partea tî-nărului. Una-două: «pînă cînd să-l ţinem cu noi? De ce să stricăm viitorul băiatului?» Iar arendaşul, cînd auzia aşa, trîntia uşile şi se ducea pe cîmp, de şi n’avea ce vedea. Se întorcea şi mai supărat, se în-vîrtea prin curte de colo, pînă colo şi da ocol pătulelor pline cu porumb din anul trecut. Aci era singura lui mîngîiere. — Ce bine am făcut de n’am vîndut eu porumbul pînă acum! îşi zicea el. Şi pe cît îi părea de rău că nu i-se făcuse griul, pe atît îi părea de bine că nu i s’a făcut porumbul. DOUĂ NEAMURI 245 Iar într’o zi se pomeni de dimineaţă în curte cu un Rumîn din Vultureasca. Omul ţinea de funie o văcuţă slabă. Arendaşul ştia ce caută — Ce-i, mă? — Sărut mâna, boierule! Fă-ţî milă şi cumpără văcşoara asta. — Nu-mî trebue! Lasă-mă ’n pace! — Ia-o, boierule, că-ţi faci şi o pomană cu mine. Mi-a murit un copilaş şi n’am cu ce’l îngropa. — Mă, nu ’nţelegî să fugi de aici ? Ce ? eu fac tamaşlîc?..... Dar omul nu fugia. In durerea lui nu înţelegea de ce să nu-î cumpere Livaridi o văcşoară pe care n’ar da-o, de nu l’ar fi bătut Dumnezeu. — Un pol de parale, boierule, nu mai mult. Să-mi bag copilaşu ’n pămînt. Arendaşul nu-î mai zise deocamdată nimic. Se uita la el cu o privire rea. Şi cellalt nu’l slăbia, căuta să-l înduplece, mai scăzîndu-i ceva: — Pe optusprece lei o iei, boierule? întreba par’că ar fi fost la ’nvoială, ca şi cum Iani ar fi vrut să ia vaca, dar mai eftin. 246 C. SANDU-ALDEA Arendaşul îl fulgeră cu privirea: — Tu eşti ţigan, mă? — Trei carboave, boierule! Fă-ţi milă! Trei carboave, să-ţî dau pe Joiana! Iani strigă unui argat: — Măi Ioane, ia adu ’ncoa un ciomag. Apoi către Rumîn: — Dacă nu ’nţelegi de cuvînt, să ’nţe-legi de ciomag! Omul păru că se desmeticeşte, puse capul în pămînt şi plecă desnădăjduit, trăgînd de funie văcşoara ce mătăhăia de slabă ce era. Ar fi răbdat bătaia cea mai cruntă, şi ’şi-ar fi dat şi pe Joiana, numai să fi găsit bani spre a’şî îngropa copilul şi spre a-i face o fărîmă de abur, iar mai apoi pomenile... Sfîntă-Măria veni. Şi ’n ziua aceea de sărbătoare, timp de două conace n’a mal contenit ploaia. A doua zi se arătă soarele pînă pe la prînzul cel mic, apoi iar plouă. A treia zi luci soarele pînă seara, dar a patra zi plouă de dimineaţă pînă la chindii. Pămîntul era săturat. Prin şanţuri curgea gîrlă apa. Şi oamenii mulţumiau lui Dumnezeu că şi-a adus aminte şi de ei: în urma ploilor DOUĂ NEAMURI 247 tot mai creştea pe locuri mohor pentru vite. Dar foametea veni. Fu groaznică. Cei lipsiţi alergau din vecin în vecin: — Dă-mî, nene Gavrilă, nu mă lăsa că îmi mor copilaşii de foame. Şi cei ce aveau dădeau care cum puteau : unii cîte un măciniş de porumb, alţii cîte o baniţă de mălai, alţii numai cîte-un găvan. Dar de la un timp se isprăvi orî-ce ajutor. Orî-cine avea copii şi porumbul se împuţina văzînd cu ochii. Şi acelaş răspuns cădea din toate părţile: — N’am nici o putere. Am mal rămas şi eu numai c’o baniţă. Cei ce aveau orz făceau din el mămăligă, dar mămăliga aceea nu se ’nvîrtoşia, rămînea moale ca o coleaşa neagră. Alţii măcinau meiu, dar mămăliga de meiu scriş-nea între dinţi parc’ar fi fost de nisip. Apoi nu se mai găsi nimic: nici porumb, nici meiu, nici orz. Curpen alerga la popă, popa alerga la Curpen: — Ce-i de făcut ? 248 C. SANDU-ALDEA — De! Ce-î de făcut! — Au început să moară copiii de foame. — Ştiu! Pe popa ’1 tot muncia un gînd şi el se codia să-l spue. Dar zilele treceau pline de durere şi într’un rînd preotul nu maî putu răbda şi se deschise luî Curpen : — Uite ce e, nepoate. Din toată sărăcia mea eu dau un pol. Pune şi d-ta un pol şi haî la arendaş să luăm o chilă de porumb pentru oameni. Şi dacă nu ni s’o ajunge, i-om rămîne datori cinci, zece, cinci-spre-zece franci. — Mergem de geaba, părinte. — Noi să ne facem datoria de creştini. Şi cel din urmă ban fu strîns, pînă s’a făcut suma de patru zeci de lei. Arendaşul tocmai batea porumbul şi cînd văzu cele două feţe luminate ale satului, pricepu de ce e vorba şi le eşi înnainte. — Bună dimineaţa! Sărut mîna părinte. Da’ ce vînt? — Ia necazuri, boierule! — zise popa. — Ei, cum ? — Am venit să ne dai o chilă de po- DOUĂ NEAMURI 249 rumb pentru oameni că mor de foame, săracii! Arendaşul crezu că i se cere de pomană şi începu a surîde : — Dar mie cine’mî dă, Sfinţia Ta? Curpen înţelese gîndul lui Livaridi şi spuse repede: — Noi nu-ţî cerem de geaba! Iţi plătim cu bani ghiaţă. Cît ne ceri pe chilă ? — O sută de lei! — O sută de lei! — întrebă popa aiurit ? — Da! — Poate că nu vrei să ne vinzi nouă ! — zise Curpen. — Vă vînd. O sută de lei chila ! — Scump, nepoate. — O fi, părinte. — Păcat de Dumnezeu, nepoate. Şi atît fu. Popa şi învăţătorul se întoarseră în sat desnădăjduiţi. — Ce-i de făcut ? — Să ’nchidem ochii şi să murim. — Sfinţia ta, mai e o nădejde. — Care ? — Boierul Măcieş. Şi dacă ne-o lăsa şi 250 C. SANDU-ALDEA el, atunci nu ne mai rămîne de cît să ’n-chidem ochii şi să murim. — Hai şi la el! A doua zi plecară. Boierul Măcieş îi primi cu dragoste şi-î întrebă de sănătate. — Toate-ar fi cum ar maî fi, boierule, de-am avea încaltea ce mînca. — Nu s’a făcut nimic ? — Nimic, nimic !.. Şi de aceea am venit la d-ta să te rugăm să nu ne laşi la o nevoie ca asta. Măcieş se uita la ceî doi fruntaşi ai satului şi nu răspunse nimic cît-va timp. Popa urmă : — Am fost la arendaş şi ne-a cerut o sută de lei pe chila de porumb. O sută de lei nu maî găseşti în ziua de azi în toată Vultureasca, boierule... Ne-a pedepsit Dumnezeu. — Lasă, părinte, că bun e cel de sus... Acum să vedem ce putem face... Cît vă trebuie ? — De, boierule ! Cît te lasă inima. Măcieş numără pe masă trei sute de franci. — Cumpăraţi de unde veţi găsi maî bine. Curpen şi cu popa mulţumiră cum se DOUĂ NEAMURI 251 pricepură ei mai frumos şi plecară. Vultu-reşteniî erau scăpaţi deocamdată. Iar în acest timp Iani Livaridi isprăvise de bătut porumbul şi-l vînduse. Cumpărătorului nu i se ajungea însă o mie de franci şi din pricina aceasta erau aproape să strice tîrgul. In cele din urmă puseră la cale înţelegerea aceasta : pentru suma de o mie de lei să trimeată porumb cu ramburs. Dar cumpărătorul găsi alt-ceva şi mai bun: să vie Mişu în Bucureşti să ridice acea rămăşiţă de bani. In acest chip nu poate fi nici o întîrziere şi nici o teamă. Cumpărătorul dădea imediat şi chitanţă pe suma de o mie de lei, întărită cu timbru. Tura-vura, tîrgul se făcu aşa şi Mişu plecă la Bucureşti. I se păru mult pînă apucă banii. Dar cînd a simţit în buzunarul dinăuntrul hainei teancul celor zece bancnote de cîte o sută de lei, cel dintîi gînd i-a fost să ia un Muscal. Vreme de două ciasuri s’a plimbat la şosea. Era acelaş lux, aceeaşi eleganţă, aceleaşi feţe fericite, ca şi mai de mult. Atunci ?.. Atunci pe aici nu muria lumea de foame ? 252 C. SANDU-ALDEA Pe înserate a fost de-a cinat la Capşa, unde s’a întîlnit cu prieteni cu care a plecat să petreacă. S’a întors tîrziu la hotel şi nu se simţia de loc obosit. Se trînti într’un fotolih, cufundîn-du-se în gînduri... Acum îi răsăria şi mai bine în minte traiul lui de sclav al părinţilor. Doi ani şi mal bine trecuseră de la venirea lui din Paris şi în acest timp el a stat departe de viaţa sgomotoasă, veselă, frumoasă a Capitalei. Supt masca unei prea mari iubiri, părinţii lui l’au ţinut de scurt mai rău ca pe un copil. Şi gîndul acesta îl chinuia, îl durea, îl umilia. Unde sînt colegii lui şi unde-a rămas el?! Pe-afară mai huruia cînd şi cînd cîte-o trăsură, — de sigur tineri întîrziaţi la petrecere... Apoi se lăsă deodată o linişte mare, liniştea aceea ce ţine de cînd se strîng pe acasă cei ce se culcă tîrziu şi pînă începe a furnica pe străzi armata celor ce trebue să se scoale de dimineaţă spre a putea trăi. Şi în această linişte era ceva însufle-ţitor. Băiatul arendaşului de la Vultureasca stătea mereu în fotoliu, picior peste picior, cu braţele încrucişate pe piept. DOUĂ NEAMURI 253 Departe-Î erau acum gîndurile... Se vedea iar în Paris, revedea strada în care locuise în vremea din urmă, cafeneaua Vachette unde fusese oaspe aproape zilnic, împrejurimile acelui oraş strălucitor, balul Bul-lier şi pe Nineta care plutia ca o lumină de vis în ori-care din aceste locuri învăluite în acel parfum misterios pe care-1 are pentru orî-ce om trecutul. Stătu aşa mult... Apoi se ridică din fotoliu şi începu a se plimba încet prin odaie. Se apropie apoi de fereastră şi ridică perdeaua: se lumina de ziuă. Tînărul se răcori cu puţină apă pe faţă, apoi scoase portofoliul şi socoti cîţi bani mai avea: nouă sute trei-zecî şi cinci de lei. începu a se plimba iarăşi, apoi se aşeză în fotoliu, apoi iar se sculă. Un neastîmpăr ciudat îl cuprinse... Apoi, de-odată începu a’şî freca mînile şi murmură: — Da!... Da!... Aşa! Sună şi ceru socoteala. Plăti şi plecă. Răcoarea dimineţei de toamnă îl izbi în faţă. Şi, curios: de şi nu închisese ochii toată 254 C. SANDU-ALDEA noaptea, se simţia foarte uşor, cu mintea limpede. Un vînt însufleţitor trecuse par’că prin toată fiinţa lui. Se uită la ceas: era mai bine de o oră pînă la plecarea trenului de Predeal. Opri un birjar, se urcă în trăsură şi porunci: — La gara de Nord! Se hotărîse. Avea aproape o mie de lei în buzunar... la Paris! Pe drum îşî aminti că n’are paşport... Va cere la Predeal un bilet de trecere pentru o zi sau două!.. Cum ajunse la gară, se şi duse la casa de bilete: — VienaL. clasa Il-a! Strînse carneţelul acela verde bine între degete şi-l băgă în buzunarul vestei, de deasupra inimeî. Apoi intră în restaurant şi .ceru cafea. Scoase o cartă poştală şi scrise pe ea din fugă: Iubiţi părinţi, Cred că nu vă veţi supăra, dacă voi mai sta două-treî zile în Bucureşti spre a mal răsufla puţin. M’am întîlnit cu colegi de şcoală cari m’au invitat pe la ei. Mişu DOUĂ NEAMURI 255 Aruncă scrisoarea în cutia de pe peron şi se urcă în vagon. Trenul de Predeal porni. Mişu îşî luă în gînd rămas bun de la Bucureşti, apoi eşi în coridor şi se aşeză în faţa unei ferestre. Trenul fugia... Pămîntul, înnegrit de pluguri, aştepta sămînţa de grîu. Locurile despărţite prin coamele răzoarelor păreau că se învîrtesc, alunecînd repede în urma trenului. Trenul fugia, fugia din ce în ce mai iute. . . Băiatul arendaşului privia pe cîmp şi murmura refrenul unui cîntec pe care’l iubia odată Nineta: Paris!... Paris! Paradis de la femme! Şi trenul fugia, fugia necontenit... Trecură o zi, două, trei de la primirea scrisorii lui Mişu, trecu o săptămînă şi băiatul arendaşului nu se mai întorcea la Vultureasca. Iar părinţii lui aveau acum un foarte nemerit prilej de a’şi face imputări unul altuia. — Vezi?.. Tu ai stăruit să se ducă la 256 C. SANDU-ALDEA Bucureşti pentru acea mie de lei! zicea arendaşul. îmi va fi mîncat toţi banii pe acolo! Pentru Iani Livaridi orî-ce ban cheltuit era un ban «mîncat». — De ce-1 ţii mereu la moşie ca pe un logofăt ? — Aşa?... Aşa’mi vorbeşti acum?... Ţii minte ce’mî spuneai acum vre-o doi ani? «Nu da pe Mişu de lîngă noi că-1 per-dem»... Uite ce poamă e Mişu tău... Ca mîine o să-l văz la Văcăreşti!... Şi zicînd aşa, arendaşul pleca înfuriat. Iar inima Caliopei se rupea, sîngera de grija «băiatului». Nu era noapte de la Dumnezeii să nu-1 viseze rău. Iar chipul lui Mihalis nu-î mai eşia din minte. Une-ori căuta să se îmbărbăteze: — Tînăr!... Aşa sînt toţi... îşi aducea însă aminte unele cuvinte de-ale lui Mişu, întristarea care-1 învăluia ca un nor în timpul din urmă şi atunci ofta, desnădăjduită, cu sufletul sfîşiat de o durere ascunsă. — De-atuncî, de-atunci plănuia el asta!.. Ce? Ce plănuia?..! Nici ea nu ştia. DOUĂ NEAMURI 257 Mai la urmă perdu orî-ce nădejde de a maî vedea pe Mişu. Şi atunci o mînie mare o muşca de inimă şi femeia se răs-vrătia împotriva lui Iani. — Du-te omule la Bucureşti şi dă de ştire la poliţie! Dar Livaridi avea atunci un surîs plin de o amară batjocură: — Să mă fac de rîs, hai?... Lasă-1 că vine el cînd va isprăvi banii. — Ce să maî vie?... Cînd să vie?.. Mişu nostru s’a nenorocit. — Singur şi-a făcut’o. Se ţinea bine arendaşul. Nici umbră de părere de rău nu citea Caliopi pe faţa lui. Şi tocmai această purtare a lui o nenorocia. Dar cînd se afla pe cîmp, singur, Iani Livaridi simţia cum îl strînge ceva de inimă, la gîndul că i s’ar fi putut pierde odorul. Dar ce putea face?... Să se ducă în Bucureşti şi să dea de ştire la poliţie?... Dar dacă Mişu al lui va fi benchetuind fără nici o grijă? ... Nu!... Va veni el! Arendaşul era încredinţat că va veni. Şi, într’una din zile, în locul lui Mişu sosi C. Sandu. — Două Neamuri. 17 258 C. SANDU-ALDEA o scrisoare de la el. Arendaşul rupse repede plicul, chinuit de o teamă : vre-o poliţă de plată. Răsuflă uşurat cînd văzu că nu e nimic în scrisoare. Dar cum îşi aruncă ochii sus, strînse scrisoarea în mîna dreaptă şi o băgă pînă sub ochii Caliopiî. — E la Paris!... Hoţul! — Cum ? Cine ? — Fecioru’-tău ! — Mişu ? — Da! — La Paris ! — şopti înmărmurită femeia şi-şî făcu cruce. Iar arendaşul se răsti la ea: — Văzuşî ce face Mişu tău?... Eî, acum cu ce vine îndărăt? Femeia răsări de odată şi-î strigă plină de obidă : — Ţi-o fi în gînd să-l laşi pe-acolo acum ? — Da! Acolo să rămîie ! Să moară ca un cîine! Eu nu-î trimit nici cinci bani!... Auzi d-ta!... — Ii trimit eu ! — Trimite-i, dar atunci să te duci şi tu după el! Să vă duceţi, să plecaţi amîndoî... M’aţi sărăcit! DOUĂ NEAMURI 259 Şi, trîntind uşa după el, arendaşul plecă, negru de mînie, pe cîmp... Nu vedea înnaintea ochilor... Se abătu pe la semănători şi i-se păru că seamănă prea des. Le spuse să semene mai rar. Dar după cîtva timp, mergînd aşa în urma lor, văzu că oamenii svîrliau prea rar. Se duse înnaintea lor : — Mă!... Semănători sînteţi voi?... Tu, ăla de colo : aşa se ţine semănătoarea pe umăr? Nu vezi că-ţi cade griul din ea?.. Şi, aşa se seamănă griul!.. Prea rar, prea rar! Uite-aşa se svîrle griul!... Două-treî boabe într’o urmă de bou !.. Şi arendaşul băgă mîna dreaptă în semănătoarea unui om de lîngă el. Dar cînd svîrli, griul căzu foarte nepotrivit. — Hai, semănaţi înnainte!... Pe sub seară se întoarse acasă, flămînd. Nu mîncase, de necaz, la amiazi în ziua aceea... în cele din urmă văzu că tot mai scump e un băiat decît cîteva sute de lei. Dar o îndoială îl chinuia mereu : «Bine ! Să-i tri-miată bani de drum! Dar dacă va cheltui 260 C. SANDU-ALDEA banii şi nu va veni!? Să-î trimeată alţii?.. Şi dacă-i va cheltui şi pe aceia» ?... Trebuia multă băgare de seamă. — Tu ce zici, Caliopi ? — Eu zic să-î trimiţi bani cît de curînd. Cum e pe-acolo, singur, amărît, ruşinat de prostia făcută, văzînd că nu-i mai vin banii, ferească Dumnezeu !... Arendaşul îşi puse capu’n palme şi se gîndi, se gîndi mult... Ar fi fost bine să se ducă el la Paris, într’o bună dimineaţă ar bate binişor la uşa lui Mişu... Ce ochi ar face el cînd l-ar vedea !... Dar asta nu se poate. Drumul lui ar fi încă o cheltuială... Şi-apoi nu ştie franţuzeşte... Şi griul?... Cine să-î semene griul, dacă el se va plimba pe la Paris ?... îi trebuia alt-ceva, o minciună, o cursă în care să cază lesne băiatul lui... Dar ce?... După multă gîndire, se opri în faţa fe-meeî lui: — Am găsit. — Ei, ce?... — Iţi cunoşti tu pe Mişu ? DOUĂ NEAMURÎ 261 — Da! — Eî, ghici cum ar fi el mai lesne de adus în ţară ! ___ p — Ghici! — De!... Ştiu eu?! -— Nu-1 cunoşti... Nu-1 cunoşti. Numai eu îl cunosc, îl pătrund... Ha !... L’am prins !... II ţiâ bine. II ţiu... începu să se plimbe neastîmpărat în sus şi ’n jos. — Dar va trebui să mă repez pînă la Bucureşti pentru asta. Pe aici, prin prejur ne cunoaşte lumea... Caliopi se uita la el nedumerită... Adecă ce trebuia atîta bătae de cap ?... Să-i tri-meată banii de drum şi pace bună. — Dar spune-mi omule şi mie ce vrei să faci ? — Ce?.. A! E mai şiret Iani ca Mişu tău! Ii trimit bani de drum şi-î dau o telegramă din partea ta: «Iani mort subit. Vino cu cel dintîiu tren. Caliopi»... înţelegi ? — Nu! — Eşti proastă!... Va veni cu trenul 262 C. SANDU-ALDEA Fulger... la moştenire ! Acum înţelegi ?... Ha-ha-ha!... Ce crud, ce falş, ce hain era acest rîs al arendaşului !... Dar planul lui fu bun : la o săptămînă de zile după aceasta, Mişu era la Vultureasca... XIV. PIERZANIE f ar într’o zi de sărbătoare Marioara veni de la horă mult mai de vreme ca de obiceiu şi Gherghina se uită mirată la ea, întrebînd-o din ochi: — Dar ce-î cu tine, fata mea ? — Mamă, mi-e frig şi mă cam doare capul. Atît spuse fata. Atît. Dar femeia luî Crivăţ înţelese că fata ei trebuie să fie bolnavă de-a binele de-i spune ea aşa. Cînd i s’a mai plîns Marioara pînă acum de o durere de cap ? ! Şi de odată, fulgerător de repede, îi ră-săriră în minte semnele ce le avea neîncetat de la o vreme : visa în fiecare noapte vise 264 C. SANDU-ALDE A urîte şi i se bătea mereu ochiul drept. Acum, cînd fata i-se întoarse bolnavă de la horă, tîlmăcirea acestor semne nu era grea. — O mai veni vre-un necaz pe capul nostru!— îşi zise ea în gînd şi oftă încetinel. Ajută fetei să se desbrace de hainele de sărbătoare şi-î pregăti aşternutul: — Culcă-te niţel, puica mamei, că-ţî trece. Fata se culcă şi trase ţolul pe ochi. Iar Gherghina se aşeză cu băgare de seamă pe marginea patului, întoarsă spre ea, cu inima sărită de frică: — Dar asta ce-o mai fi, Doamne ? Şi într’un tîrziu păru că se desmeticeşte, se sculă repede, luă o cofă de pe laviţa din tindă şi porni la fîntînă să aducă apă neîncepută. In cale se întîlni cu două femei care se uitau la ea mirate, par’c’ar fi vrut să-şi spue : «uite, Gherghina lui Crivăţ, cu cogeamite fată mare şi aduce ea apă» ! Femeia le dădu bună-vremea, se făcu însă că nu le vede mirarea şi trecu mai departe, zorită. Cum văzu apa acasă, luă din ea o ulcică, sfîrîi în ulcică trei tăciuni şi dădu fetei să soarbă de trei ori din ea. Apoi o frecă pe DOUĂ NEAMURÎ 265 frunte, pe tîmple, pe la încheieturile mîînilor şi o răcori niţel pe obraji. Eşi în prag cu apa descîntată şi chemă cîînele. — Griveiu ! Na, na, Griveiu ! Cînele veni pînă aproape de ea, bucu-rîndu-se din coadă şi femeia svîrli pe el apa din ulcică. Dar Griveiu nu se scutură de loc şi femeia aruncă necăjită cu un reteveiu după el: — Jarla dracului! Cînele fugi ce fugi şi se opri în loc, în-torcîndu-se şi uitîndu-se la ea cu nişte ochi care cereau iertare. Cînd se uita femeia la el, Griveiu pleca ochii ’n jos şi sta aşa smerit pînă simţia că Gherghina nu se mai uită la el. Atunci îşi ridica binişor capul în sus şi îşi pironia ochii pe ea, par’c’ar fi vrut s’o întrebe: «ce răii am făcut»?... Dar femeia avu un fier roşu prin inimă : nu s’a scuturat cînele, nu se face bine Ma-rioara. Pe înserate veni şi Crivăţ, se apropie de fată şi-î ridică ţolul de pe ochi: — Da’ ce-i, taică ? Marioara deschise ochii, se uită la el cu o privire turbure şi-î şopti: 266 C. SANDU-ALDEA — Mî-e rău! Femeia îl apucă de mînă şi-l trase la o parte : , — Ci las’o în pace, măi creştine ! Stăteau amîndoi în picioare, lîngă patul ei, uitîndu-se în pămînt, neştiind ce să-şi spue. Candela de la icoană ardea în pîl-pîirî triste... Şi, într’un tîrziu, omul spuse : — Să chemi mîine pe Iordăchioaia să-i descînte ! A doua zi Marioareî îi era şi mai rău. O durea capul de-i venia să ţipe. Par’c’ar fi avut un cuîu înfipt în frunte şi unul în ceafă. Şi mama ei se învîrtia pe lîngă patul ei, îi pipăia fruntea ferbinte şi obrajii aprinşi şi ofta pe ascuns. Apoi îşi înnodă cium-berul sub bărbie şi porni repede la Iordăchioaia. Aceasta veni, se uită la fată, îi puse mîna pe frunte, o pipăi la piept şi stătu cîte-va clipe pe gînduri. Apoi zise : — Să-î descînte baba de «soare sec». — Descîntă-î, mamă Iordăchioaio, de ce ştii d-ta. Numai să mi-o pui iar pe picioare, că nu ţi-oî rămîne nici eu datoare. DOUĂ NEAMURI 267 — Aî meiu ? — N’am! — Du-te şi caută unde-va, măcar numai un pumn. Femeia porni repede şi luă casele la rînd. Abia la nevasta lui Năstrapă găsi ca vre-o doi pumni pe fundul unei trăistuţe şi veni cu el într’o fugă pînă acasă. Sprijinită de cele două femei, Marioara eşi în bătătură, se aşeză cu faţa ’n jos, cu capu ’n spre răsărit, cu braţele întinse în lături, iar baba presără meiu împrejurul eî şi-î descîntâ. Dar zilele treceau şi fata lui Crivăţ nu se făcea bine. Bolia cît e ziulica şi nu lua nimic în gură. La o săptămînă n’o maî cunoşteau Ochii i se sgăuriseră şi faţa i se supsese de tot, iar braţele care se ghiciau în mînecile cămăşii albe de pînză, plutiau, atîrnau pe ţol, uşoare ca două aripi. Veniau acum vecine, se apropiau de patul eî, călcînd numai în vîrful degetelor şi se uitau la ea, clătinînd din cap, cu cîte-o mînă la gură. Şi într’o zi una din ele se îndreptă spre femeia lui Crivăţ : 268 C. SANDU-ALDE A — Nu i-aî dat şi argint viu, fa Gherghine», să vezi cum i-o mai fi. — De ! Cine să i-1 dea. — Baba Ispăsoaia din Căldăruşa. E meşteră nevoe mare. Şi a doua zi Crivăţ înhămâ caii la căruţă şi se repezi la Căldăruşa. Dar baba ţinea morţiş că ea dă argintul viu numai din spre ziuă şi pentru aceasta trebuia să mîie fata o noapte la ea. în cele din urmă se lăsă înduplecată şi veni. Ridicară pe Marioara din pat şi-o aşezară pe un scăunel. Sub scăunel era o mătură, pe mătură o seceră, lîngă ea un dumicat de pîîne şi un pahar de apă. Baba puse argintul viu în lingură şi-l dete fetei pe gît, apoi îi băgă în gură dumicatul de pîîne şi îi dădu să bea apă din pahar. Dar nici cu argintul viu nu se făcu bine fata lui Crivăţ. Deşchidea ochii mari şi-î purta prin toată casa o clipă două, apoi îi închidea binişor, îngropîndu-le luminile sub catifeaua gingaşă a genelor lungi. Une-ori o durea trupul de atîta zăcere şi se ridica în sus cu ajutorul mamei ei, care îi punea perne de jur împrejur spre a se putea sprijini DOUĂ NEAMURI 269 mai bine. Dar pernele umplute cu pae i se păreau prea tari, par’că-î intrau în carne şi lata cerea să i-se ia şi se lăsa iar plavie. Şi zilele treceau grele căci durerea atîrnă plumb de aripele clipelor. Cum sta aşa cu ochii închişi, i-se părea une-ori că din tavan se desprindea ceva rotund care se învîrtia, se învîrtia şi creştea cît o minge, cît o ghiulea, cît o piatră de moară şi se cobora în jos, învîrtindu-se, lăsîndu-i-se pe piept, strivind-o. Atunci deschidea ochii şi vedenia peria. Dar cum îi închidea, acel ceva rotund pornia iar să se învîrtească şi să se coboare spre ea şi toată casase învîrtia,prinsă într’un vîrtej groaznic. Trei săptămînî trecură, trei săptămîni lungi, amare de durere. Dar într’o zi o lumină mare înveseli casa lui Crivăţ. Fata strigă pe Gherghina lîngă ea: — Mamă, ştii ce aş mînca eu acum? — Ce, guriţa mamei? — O ciorbă acră de pasăre, dreasă cu un oh. Femeia lui Crivăţ doar că nu lăcrăma de bucurie. 270 C. SANDU-ALDEA — îţi face maica, puico! îţi face maica numaidecît. Şi repede ieşi în bătătură şi prinse o găină moţată. Dar cînd ciorba fu gata, fata dormia şi femeeî îi fu milă s’o scoale. Aşteptă pînă deschise ochii şi atunci se plecă aproape de ea şi-îî spuse: — Ţi-a făcut maica ciorbă, Marioaro. Mănîncî ? Fata stătu cîteva clipe fără să răspundă: părea că nu înţelege. Apoi dădu din cap în semn că vrea. Dar după vre-o trei linguri nu mai putu mînca: — Ia-o, mamă, de-aici, că m’am săturat. Femeia se ’ntristâ de-odată şi o rugă să ia şi puţină carne : — Numai o aripioară, fata mamei! Marioara îi făcu pe voe, dar carnea nu mai avea gustul ei de altă dată: i-se părea săpun în gură. Se lăsă încet-încet pe pernă şi închise ochii. Iar ochii Gherghinei se umplură de o desnădejde amară şi se uitară în pămînt. Şi într’o bună zi doctorul plăşii se abătu DOUĂ NEAMURI 271 şi pe la Vultureasca şi Crivăţ se repezi la primărie şi-l rugă să vie să-i vază fata. Doctorul veni. Era un om de mijloc, cu o faţă rotundă, rumenă, cu nişte ochi căprui, cu părul dat în sus şi retezat drept ca o perie. Vorbia repede-repede şi se uita din cînd în cînd la cias ca un om care se teme să nu întîrzie prea mult într’un loc. Se apropie de patul în care zăcea fata şi o întrebă: — Ei, ce-i fată mare, ce-i? Apoi către mama ei: — De cînd e bolnavă? — De, Domnule!... Duminică ce vine sînt patru săptămînî. — Tuşeşte? — Nu! Doctorul luă o mînă de-a fetei în mîna lui dreaptă şi scoase cu stînga ceasul din buzunar. înumără în gînd bătăile sîngelui o minută. — Mda! — făcu el apoi... Apoi uite ce e, femee: fata d-tale trebue dusă la spital. Aici... Şi se opri. 272 C. SANDU-ALDEA Dar femeia crezu că doctorul vrea să i-o ia cu sila şi răspunse plină de obidă: — N’o dau, domnule, n’o dau! — Faceţi cum vreţi. Eu vă spun aşa. Şi doctorul plecă. Iar Crivăţ se uită la femeia lui, privirile lor se întîlniră pline de desnădejde şi cuvintele se înnecară în gît... Dădea acum în spre primăvară. Une-orî pătrundea pe fereastră lumina veselă de soare care se resfrîngea în oglindă şi de acolo venea de juca pe un perete din faţa Marioarei. Din vălmăşagul minţii ei înfier-bîntată de boală, un gînd îi răsăria fetei lămurit: «Ce-o fi făcînd Neculaî? O fi ştiind el de boala ei?» Şi acest gînd o ducea mai departe, o fura cum ne fură o apă repede în spre adînc. Se vedea moartă în închipuirea ei şi Neculaî nu ştia. Intr’o bună zi vestea morţii ei îi va sosi la cazarmă. îi vor scrie sau al lui, sau Stoica Năvodaru: «află că pe Marioara am bă-gat’o în pămînt»... Mai bine ar fi de nu i-ar scrie nimeni. Cînd ar veni vre-o dată cîte-va zile în Vultureasca, va afla el... Şi atunci ea va fi de mult sub pămînt... Dar DOUĂ NEAMURI 278 să ştie el, Culai, că ea s’a gîndit la el pînă ’şi-a dat sufletul... Şi cînd se gîndia aşa, fata îşi trăgea ţolul pe ochi, să n’o vază mama ei că plînge. Ci într’o zi Marioara lui Crivăţ îşi pironi ochii într’un loc—după sobă—păru că ascultă cu întreaga ei fiinţă slabă şi strigă încet pe Gherghina: — Mamă!... Mamă! Femeia veni repede, se plecă aproape de ea: — Ce-i, mamă? — Uite, mamă, uite! — Unde, draga mamei? — După sobă! Gherghina se uită unde-i arăta fata spre a-î face pe voe, dar nu văzu nimic. Fata ei aiurea. îi puse mîna pe frunte, o mîn-găie pe obraji, îi aşeză mai bine ţolul pe sub trup. Iar Marioara îşi pironi încă odată ochii după sobă şi iar ascultă, ascultă mult, cu băgare de seamă. Apoi şopti încet: — Vineri, mamă! — Auzi: Vineri! Apoi închise ochii şi păru că doarme. Iar mama ei eşi repede în tindă şi de-acolo’n pragul caselor, unde o podidiră C. Sandu. — Două neamuri. 18 274 C. SANDU-ALDEA lacrămile. îşi ascunse faţa în amîndouă mîinele şi plînse, plînse mult, rezemată de uşorul uşei... Eu nu cred să fi dat Dumnezeu un mai mare dar omului de cît darul plînsuluî. Căci după cum văzduhul zilelor de vară se încarcă une-orî şi pare greu, aşa se’n-carcă sufletul omenesc de durere. Şi de-o-dată isvorăsc lacrămile şi curg întîi în două şiruri calde pe obraji, apoi încep a picura repezi un strop după altul, şi tot trupul se sguduie în sbuciumul lor de a isvorî tot mal multe şi tot mai multe. Şi, după cum văzduhul se primineşte şi se înseninează după o ploaie repede, aşa se primineşte şi sufletul nostru şi se înseninează pentru a putea primi altă durere. Aici e marele secret pentru ce sufletul omenesc nu se frînge sub loviturile valurilor năpraznice ale vieţei... Aşa mai putea trăi de azi pe mîine femeia lui Crivăţ. Cuvintele fetei îi răsunau în auz, învăluite într’o taină groaznică. «Vineri, mamă, Vineri!»... Ce-o fi vrut să spue, Doamne? — se întreba sfîşiată de o durere haină. ~ DOUĂ NEAMURI 275 ( Ci Marioara nu ’şi mai putea limpezi gîndurile din aiurare. într’o Marţi, pe sub seară, Gherghina o văzu cum răsare din somn şi cum îşî mişcă neîncetat buzele par’c’ar fi vrut să svîrle ceva de pe ele. întuneca din sprîncene şi răsăria mereu: — Mamă, ninge, mamă ! I-se părea că dintr’un pom bătrîn, uriaş, ningea, viscolea floare albă-albă care o isbia în ochi, îi intra în gură, o troenia, o înăbuşia... In cele din urmă fata păru a găsi o legătură între acest viscol de floare şi o amintire ce rătăcia în sufletul ei. Deschise ochii şi murmură: — Cireşul!... S’a scuturat de floare! Iar mama ei îi răspunse, cu lacrămile în ochi: — S’a scuturat, maică. Da’nfloreşte el iarăşi! Şi femeei i-se făcu de-odată frică. Se repezi la o vecină şi o rugă să vie să stea cu ea pînă s’o ’ntoarce Crivăţ. Lumina scădea afară şi Gherghina aprinse candela la icoană. O linişte mare plutia în casă, o linişte deosebită. «Vineri, mamă, Vineri!» ...Ah! Cuvin- 276 C. SANDU-ALDEA tele acestea se’nfipseseră în' mintea ei şi o chinuiau mereu... In noaptea aceea nici ea, nici Crivăţ nu închiseră ochii. Iar zilele următoare omul nu mai plecă de acasă. Şi ziua de Vineri sosi. Pe la prînzul cel mic cîte-va pete de lumină veselă tremurară pe un părete şi pieriră repede. Era o răsfrîngere de raze din cine ştie ce luciu ascuns şi trecător, un joc de lumină pe care am văzut’o cu toţii şi după care ţăranii din partea locului aleargă să-l prindă ’n căciulă şi să-l puie în cap, în credinţa că e «putere dumnezeiască». Dar în ziua aceea sufletele lor tremurînd în para aceluiaş gînd groaznic, văzură în acest tremur de lumină un semn, o prevestire. — Ai văzut? —întrebă femeea. — Da ! — răspunse Crivăţ şi faţa i-se întunecă şi mai mult. In acest timp veniră vre-o două vecine şi una din ele se apropie de patul Marioarei şi se uită la fată. Apoi, repede se întoarse către Gherghina, galbenă la faţă: DOUĂ NEAMURI 277 — Luminarea!.. Unde-i luminarea!.. Staţi ca nişte proşti lingă ea! Omul sări la icoană şi luă luminarea de pe un mînunchiu de busuioc. Iar femeia lui nu se mai putu ţine şi începu a plînge cu hohote. — Şşt! Şşt!... Taci!... N’o chinui! O vecină o luă de sub umeri şi o dădu afară, Dar ea se întoarse vijelioasă ca o leoaică, se apropie de fata ei, îi luă în dreapta mina ei dreaptă, cu luminare cu tot şi rămase stîlp de piatră la căpătîiul fetei. Feţele stăteau întunecate, fălcile încleştate, ochii împăenjeniţi de lacrămi. Dar nici un sgomot, nici un sgomot nu turbura acel sfîrşit de viaţă. Fata îşi dădu de cîte-va ori ochii peste cap, răsuflă greii şi flacăra tainică a vieţii se stinse. — A iertat’o Dumnezeu ! şopti o vecină. Femeia lui Crivăţ nu mai vedea prin perdeaua de lacrămi. Lumina făcliei se răs-frîngea în stropii ei de lacrămi şi’i înşela 278 C. SANDU-ALDEA vederile. Iar cînd îşi şterse cu podul palmei lacrămile din ochi şi se uita încă odată bine la fata ei, o văzu liniştită, înmărmurită frumoasă şi senină ca un chip de înger... XV. OGORUL STRĂMOŞESC uminica Rusaliilor. Neculai Pleşea venia în permisie la Vultureasca : i-se dăduse voie pe cinci zile să-şi vadă părinţii. La gara Sălcuţei se coborîse din tren şi o luase pe jos, alegînd drumeacurile şi potecile ce tăiau mai de-a dreptul spre satul lui. Mergea repede ca omul dedat cu drumul. De jur împrejurul lui se întindea nemărginită marea semănăturilor verzi. Po-rumburile erau pe alocuri prăşite a doua oară, rapiţa auria în strălucirea soarelui,, grîul băgase spic. O linişte mare, o linişte de sărbătoare plutia în tot cuprinsul, dar în liniştea aceea viaţa tainică a semănăturilor nu înceta nici o clipă. 280 C. SANDU-ALDEA «Flotilaşuh nostru mergea repede, vesel, respirînd adînc aerul înviorător al cîmpuluî. Nu scrisese nimic, nici părinţilor, nici lui Stoica Năvodaru. Se vor pomeni odată cu el în sat. Ce bucurie!... La o fîntînă, în mijlocul cîmpuluî, se opri. Bău apă şi se odihni niţel. O ciocîrlie porni chiar de lîngă el şi se ridică ciripitoare în văzduh. El o urmări cu ochii pînă se în-necâ în albastrul înălţimilor şi i-se părea că ciocîrlia aceea numai pentru el cînta. Porni iar. Mergea repede, dar drumul i se părea lung. Ar fi vrut să ajungă în sat pînă nu se strîng flăcăii şi fetele la horă, ar fi vrut să nu-1 bage nimeni de seamă cînd va trece pe uliţă. Să nu-1 vază nimeni. Nici ai lui, nici Marioara, nici Stoica Năvodaru. în oborul lor va intra binişor — de se va putea fără să-l simţă cîinele—seva apropia de uşă, va rupe o crenguţă de pelin — azi sînt Rusaliile — şi va intra în tindă : — Bucuroşi de oaspeţi? Mal pe seară, cînd vor fi venit toţi flăcăii şi toate fetele, se va duce la horă. Şi cînd nici nu se va gîndi Marioara, el să DODĂ NEAMURI 281 se prinză în dreapta ei şi ea să se uite la el cu ochii lucind de bucurie şi să-l întrebe, uluită: — Da’ cînd ai venit? Şi vor sări apoi toţi flăcăii în jurul lui, cu Stoica Năvodaru în frunte şi se va strica hora cîte-va clipe din pricina lui şi îl vor arăta toţi din ochi: «a venit flăcăul luîPleşea, şaloparul!» In gîndurile acestea se apropia de Vultureasca. La capul satului stătu niţel pe gîndurî: să se ducă pe uliţă, ori s’o ia pe sub mal! Pe sub mal n’ar fi fost băgat în seamă. Dar te pomeneşti că tot i-ar eşi cine-va în cale şi atunci?.... «Flăcăul lui Pleşea vine pe sub mal, ca un hoţ, ca un om ruşinat, ocoleşte lumea... De ce!..» Nu! Maî bine pe uliţă, prin mijlocul satului, în văzul lumei. Trecu pe uliţă drept, voinic, cu şapca pe sprinceana dreaptă. Cît-va timp nu zări pe nimeni nici pe uliţă, nici prin oboare. Dar cînd se apropie de casa lui Crivăţ, femeia acestuia tocmai eşia de la o vecină şi venia spre casa ei. La vramiţă se opri, puse mîna streaşină la ochi şi se uită spre el. 282 C. SANDU-ALDEA — M’a cunoscut! îşi zise ’n gînd flăcăul. Ce face ?... îl aşteaptă să ajungă pînă la ea ?.. Nu !.. Intră grăbită înnăuntru... — Se duce să spue Marioareî! se gîndi flăcăul, cu necaz pe femeia luî Crivăţ. Cel puţin dacă l-a văzut, să fi stat acolo, la vramiţă, pînă venia şi el. Ar fi rugat-o să nu spue Marioareî nimic... — N’am avut noroc! — îşi zise el tre-cînd repede pe lîngă casa luî Crivăţ... Cînd ajunse la vramiţa oborului părintesc, luâ cînjăul ce o închidea şi se strecură înnăuntru. Cîinele îl simţi însă şi se repezi spre el. Flăcăul îi fluerâ, cercă să-l îmbuneze, dar nu fu chip. Lupu îl lătra ca pe-un străin. Şi cînd se apropie bine de casă, mama luî eşi repede în prag să vază de ce se tot dă cîinele. Neculai merse repede spre ea, îi luâ mina şi i-o sărută: — Bine te-am găsit, mamă! Iar Smaranda se uita la el cu ochi miraţi, umezi de bucurie. — CulăiaşL. Culăiaş!... Bine-aî venit, maică. în acest timp Misăilă eşise şi el din casă şi venia la flăcău cu mîna întinsă: DOUĂ NEAMURI 283 — Aî venit, băete ? întreba aşa par’că s’ar fi aşteptat să-î vie feciorul. Pe sub seară Neculai porni la horă. In drum se întîlni cu doi flăcăi cari îl întovărăşiră pînă la circiuma lui Năstrapă. Lăutarul zicea hora dreaptă. Flăcăul se opri în marginea horii şi-şi plimbă privirea pe fetele din joc. Marioara nu era printre ele... Ce să facă! Să se prinză ?... Nu! Stoica Năvodaru îl zări şi veni repede la el: — Hai noroc, frate Culai! — Noroc, frate Stoico ! Şi hora se opri, se sparse. Flăcăii se îngrămădiseră în jurul lui Pleşea. Apoi jocul porni iarăşi. Dar Neculai nu juca. Sta cu Năvodaru la o parte şi se uita la lume. Iar într’un tîrziu, văzînd că nu mai vine fata lui Crivăţ, întrebă: — Dar Marioara nu-i acasă azi ? Cellat se întunecă la faţă şi răspunse, uitîndu-se în altă parte. — Nu! S’a dus... 284 C. SANDU-ALDEA — Unde? Departe? —- Tare departe! Pleşea nu înţelegea. — Unde ? — Pe lumea cealaltă. — Ce ?... Cum ?... A murit! — De astă-primăvară. Cellalt însă i-se uită în ochi şi-l strînse de braţ: — A murit ? — A murit, măi frate !... Neculaî Pleşea primi o lovitură de maîu drept în moalele capului. Stătea cu ochiî’n jos, sdrobit... Şi’ntr’un tîrziu îşi pironi privirea în ochii lui Stoica: — Frate de cruce mî-eştî tu ?... Frate?... Cîine eşti!... De ce nu mi-aî dat de ştire ? Se ridică apoi de pe scaun şi porni acasă... Acum n’avea la ce mai sta în Vultureasca. Trebuia să plece, să plece departe pe un drum lung... Smaranda îl văzu intrînd întunecat în casă şi înţelese că flăcăul ei aflase de moartea Marioareî. Nu îndrăznia să-i spue DOUĂ. NEAMURI 285 nimic, ci se uita la el, cu o privire umilită, smerită... Şi cînd flăcăul îşi strîngea legăturica de drum, ea păru că înţelege ce are el de gînd să facă şi îndrăzni să-l întrebe : — Dar ce faci, maică ? Şi era atîta smerenie în întrebarea ei, atîta rugăciune caldă în ochii ei, atîta teamă de a nu’l scăpa, în cît flăcăul nu putu răspunde deocamdată. Se uita la ea şi simţia cum îl înfioară caldul isvor al lacrămilor şi vedea bine că de nu va pleca acum, pe loc, încleştînd din fălci, în clipa următoare nu va mai putea pleca. Şi nu plecă. Lăsă legăturica pe marginea patului şi îşi puse mîinile la ochi: — Maică, măiculiţă... Marioara... Stejarul mîndru fusese frînt de furtună... ... Şase ani trecuseră de la moartea Ma-rioareî. lani Livaridi era acum în Bucureşti, unde învîrtea afaceri mari; Mişu se cuminţise, se făcuse advocat şi se amestecase în politică. Iar Ilie Măcieş se întorsese la Vultureasca lui... Stoica se în- 286 C. SANDU-ALDEA surâse... Neculaî Pleşea se liberase din armată acum doi ani... In ziua aceea de primăvară boierul Mă-cieş încăleca de dimineaţă şi porni la cîmp să vază cum merge semănatul orzului. Cu moartea Marioareî se stinse cea din urmă pîlpîire de nădejde în sufletul lui. Primise lovitura cu supunere, cu smerenie. Erau alţii mai crud isbiţî ca el şi nu cîr-tiau, munciau mai departe, ştergîndu-şî repede pe furiş cîte-o lacrămă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. Era acum în mijlocul neamului din care simţia că face parte, a neamului aceluia tare la suflet, care muncia necontenit ogorul strămoşesc. Şi-i era mai dragă acuma Vultureasca lui, par’că din fie-care palmă de pămînt îi răsuna urarea de bună-venire în ogorul strămoşesc. De fie-care clin de loc îl lega cîte o amintire. în cutare parte creştea mai de mult trifoiu în patru foi, în altă parte se făcea odată vulpoiti mare din care el rupea cîte-un spic de şi-l punea la pălărie. De mult, tare de mult... DOUĂ NEAMURÎ 287 De departe i se arătară semănătorii înşiraţi pe ogoare. Veniau, cu faţa către soare, svîrlind cu dreapta sămînţa bălaie de orz. Pe sus cîntau ciocîrlii nebunatece. Miros de pămînt reavăn, de curînd întors de pluguri, plutia pe cîmp. Mal departe se vedeau ridicîndu-se aburi uşori cari rătă-ciau pe locuri ca o scamă subţire, albăstrie. El se apropia, se apropia, ajunse. Linia de semănători se opri o clipă-două, apoi iar porni. Mîna dreaptă intra, se umplea în semănătoarea atîrnată de gît, braţul drept se întindea, arcuia frumos, şi din mînă picurau pe pămînt boabele de orz bălan, ca nişte mărgele. Boierul merse multă vreme în urma lor. Erau acolo şi Dinu Crivăţ şi Neculaî Pleşea şi Stoica Năvodaru... La prînzul cel mic oamenii răsuflară pe postaţă, îmbucară cîte-ceva şi porniră iarăşi. Cînd fu aproape de nămiezi, femeile începură să vie cu de mîncare la bărbaţi. Nevasta lui Stoica Năvodaru venise cu un băeţaş de vre-o trei anişori, un drăcuşor bălan şi nebunatec. Nămiezea sosi. 288 C. SANDU-ALDEA Neculaî Pleşea isprăvi repede de mîncat şi se duse lingă Năvodaru. Îî luă copilul în braţe, îl ridică sus, îl lăsă repede jos, îl svîrli în sus ca pe o păpuşă şi-l prinse iute, în căderea lui spre pămînt. Şi cum se juca aşa cu copilul acela al unui frate de cruce, îî veni în gînd chipul Marioarei şi se întristâ de-odată... Şi el ar fi avut acum un copilaş aşa, de-ar fi trăit fata lui Crivăţ... Lăsă copilul jos şi se uită în fundul zărilor, ca pentru a cerceta vremea. Măcieş îl urmărise tot timpul şi văzuse cum i-se înourase faţa cînd se întoarse să nu-1 vază oamenii. El înţelesese că rana din sufletul lui tot maî sîngera încă. încercă să-l abată din gîndurile lui triste: — Ce zici, Pleşeo, ne plouă pînă di-seară ? Cel întrebat se întoarse repede, îşi ridică ochii la cer şi răspunse : — Dumnezeu ştie, boierule ! Răgazul de amiazî trecu. Semănătorii se ridicară, îşi umplură semănătoarele şi porniră... Braţele tăiau arcuri în văzduh, sămînţa DOUĂ NEAMURI 289 îcura pe ogor, încredinţîndu-î viaţa taî-i!\ică închisă în ea... Iar boierul se duse la curte. Mîncâ re-|pede şi ieşi în balcon spre a citi gazeta ce-î sosise în ziua aceea. După cît-va timp se întunecă la faţă de odată. Luâ iar de la început şi citi: «La alegerile parţiale pentru colegiul al doilea de Cameră la Bucureşti, guvernul a repurtat o victorie strălucită. A fost ales d. advocat Mişu Livaridi, care a întrunit o majoritate zdrobitoare faţă de candidatul oposiţiei!» Gazeta îi căzu pe genuchî şi boierul Măcieş rămase pe gîndurî... j Iar într’un tîrziu murmură: — Da!... Da !.. Neamul Livarizilor... Se ridică... C, Sandu. — Două Neamuri. 19 ERATA Pag. 5, rîndul 6, în loc de «non» să se citească «nr* Pag. 5, rîndul 8, în loc de «wich» să se citească «wk » 5, » 8, » » » «hâde» » » » «ha Pag. 38, rîndul 6, în loc de «por-moneul» să s tească «port-moneul». s Pag. 41, rîndul 21, în loc de «Liyardi» să se cit «Livaridi». Pag. 70, rîndul 14, în loc de «A lui?» să se cit