" 3ioSG
                   ACADEMIA ROMÂNĂ
         INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN“ ETYMOLOGICA 2
                     MARIUS SALA
INTRODUCERE ÎN ETIMOLOGIA LIMBII ROMÂNE
i H
     C\)
  >
  C
. V v
<
Coordonatorul colecţiei: MARIUS SALA, membru corespondent al Academiei Române
Redactor: JANA BALACCIU-MATEI Tehnoredactori: OFELIA COŞMAN, LILIANA KIPPER
             ACEASTĂ CARTE A APĂRUT CU SPRIJINUL MINISTERULUI CULTURII
                 Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin EDITURII UNIVERS ENCICLOPEDIC
ISBN 973-9436-41-9
               CUVÂNT ÎNAINTE
    Un cititor neavizat se poate întreba de ce am crezut necesar să public o astfel de carte, mai ales că în urmă cu mai bine de un deceniu am publicat una similară scrisă împreună cu I. Coteanu (Ion Coteanu — Marius Sala, Etimologia şi limba română, Bucureşti, 1987).
    Felul în care a fost primită acea carte1 mă face să consider că reluarea ei dintr-o altă perspectivă nu poate fi decât utilă astăzi, când interesul pentru cercetarea etimologică este în continuă dezvoltare în ţara noastră. Ea este utilă şi pentru că în ultimii ani au început lucrările la Dicţionarul etimologic al limbii române (DELR), lucrare prioritară a Academiei Române, fapt ce ne obligă pe noi, lingviştii români, să reluăm, să regândim tot ce s-a scris despre originea cuvintelor româneşti. Astăzi este mai actuală ca oricând remarca fostului meu profesor, Al. Graur: „nici un lingvist nu are dreptul de a accepta orbeşte ipotezele anterioare şi nu se poate dispensa, dacă nu de a prezenta personal etimologii, cel puţin de a se pronunţa asupra celor prezentate de alţii“. (Graur, Etim. rom., p. 8). Activitatea la noul proiect de alcătuire a unui dicţionar etimologic al limbii române mi-a dat posibilitatea să remarc o serie de probleme noi sau să revin cu corectări sau
     1 Dintre diferitele aprecieri am reţinut două, formulate în recenzii apărute în străinătate: „Le travail, même destiné à un public large présente avec acuité la situation de l’étymologie roumaine. On peut souhaiter que des moyens plus importants soient alloués à l’exploatation de ce champ fertile“ (D.B. Arapu,ftSX, LXXXIV, 1989, p. 391). „Terminând cartea nu pot să nu-mi exprim părerea că o lucrare de popularizarea ştiinţei de un asemenea nivel înalt ar fi folositor să se publice şi în Ungaria“ (Bakos Ferencz, „Magyar Nyelv“, LXXXIV, 1988,4, p. 496).
precizări asupra unora dintre cele discutate de mine în cartea scrisă împreună cu I. Coteanu. în plus, în volumul de faţă, am atras într-o discuţie mai amplă şi situaţiile din celelalte limbi*romanice.
    Evident, o lucrare de felul celei pe care o propun publicului larg şi specialiştilor ar fi fost poate mai potrivit să o dau tiparului când experienţa de la DELR, după ani de căutări şi nelinişti, ar fî fost şi mai bogată. Am dat-o acum fiindcă sunt tot mai mulţi cei care vor să se introducă în tainele etimologiei. Am dat-o acum şi fiindcă mi-am amintit de remarca altui fost profesor al meu, Iorgu Iordan, care spunea în articolul-program al revistei pe care a editat-o la Iaşi: „etimologia este o adevărată piatră de încercare pentru un lingvist“ (Iorgu Iordan, BIFR, I, 1934, p. 11). Mă străduiesc prin lucrarea de faţă să depăşesc această piatră de încercare.
    Andrei Avram şi Jana Balacciu-Matei au binevoit să citească lucrarea în manuscris şi să-mi comunice observaţiile lor preţioase pentru care le mulţumesc călduros.
    Am crezut potrivit să dedic această încercare celui mai bun etimolog al generaţiei mele, Andrei Avram, ale cărui contribuţii în acest domeniu îl situează alături de cei mai buni etimologi români din toate timpurile.
                                                                M.S.
I. PRINCIPII ŞI METODE ALE ETIMOLOGIEI
    Ce este etimologia?
    Definiţia curentă a etimologiei este una dintre puţinele definiţii din domeniul lingvisticii în care se constată o identitate aproape totală între formulările diferiţilor lingvişti. Pentru a ilustra afirmaţia de mai sus apelez la cele mai recente definiţii din cărţile consacrate acestei teme. în DEX cuvântul are două accepţii, una în sensul restrâns („stabileşte originea unui cuvânt prin explicarea evoluţiei lui fonetice şi semantice“) şi alta în sens larg („ramura lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi“). în recentul Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, 1997, se procedează la fel când dă definiţia etimologiei: 1. „Disciplină lingvistică având ca obiect studierea originii cuvintelor dintr-o anumită limbă şi a evoluţiei lor formale şi semantice până la epoca actuală“ (p. 190) şi 2. „în mod curent, prin etimologia unui cuvânt se înţelege indicarea sursei acestuia“ (p. 191).
    „Etimologia este studiul originii cuvintelor“. Guiraud, Etym., p. 5.
    „Etimologia este una dintre cele mai importante şi mai complexe ramuri ale ştiinţei limbii. în sens foarte larg, obiectul ei îl constituie originea cuvintelor şi evoluţia lor formală şi semantică“. Hristea, Probi, etim., p. 5.
    „în sens mai restrâns, prin etimologie se înţelege doar fixarea etimonului, a cuvântului (mai rar a cuvintelor) de bază din care provine un cuvânt al unei limbi“. Kirâly, Etim., p. 8.
7
   „Etimologia este... ştiinţa care urmăreşte şi explică dezvoltarea cuvintelor de la formele şi înţelesurile lor cele mai vechi, până la formele şi înţelesurile lor actuale sau până la cele dintr-o anumită perioadă a unei limbi sau a unui grup de limbi“. Coteanu-Sala, Etim., p. 13.
   „L’étymologie, réduite à sa plus simple expression, est la recherche d’un rapport de forme et de sens entre deux mots, ou bien le résultat, le fruit de cette recherche. Le plus souvent, cette recherche est diachronique, c’est-à-dire qu’elle vise à établir un rapport entre un mot qui existe, ou qui a existé, et tel mot d’une époque antérieure.“
J. Orr, RLiR XVIII, 1954, p. 129.
   „Etimologia este ştiinţa care studiază originea cuvintelor sau, cu alte cuvinte, cercetarea relaţiilor — formale şi semantice — care leagă un cuvânt de altă unitate care o precedă istoric şi de la care derivă“. Zamboni, Etim.
    1.1. Etimologia, în accepţie largă
    înainte de a vorbi despre etimologie în sens restrâns, câteva cuvinte despre ştiinţa etimologiei, deci despre etimologie, în sens larg. O voi face prezentând un scurt istoric al acesteia de când a devenit o ştiinţă şi anume din prima jumătate a secolului al XlX-lea.
    Nu iau în discuţie primele încercări de a stabili etimologia cuvintelor care datează din antichitate. Chiar cuvântul etimologie a apărut în epoca elenistică fiind format din două cuvinte greceşti: etimos „adevărat, real“ şi logos „cuvânt, ştiinţă“. în Grecia antică problemele limbii au fost multă vreme parte componentă a filozofiei (vezi, de exemplu, discuţia din dialogul Kratylos al lui Platon); etimologia era ştiinţa adevăratului sens. Acest punct de vedere se schimbă când etimologia trece în domeniul preocupărilor gramaticilor şi când problemele formei trec pe primul plan (gramaticul latin Varro este reprezentativ pentru ilustrarea noii direcţii). Această etapă a etimologiei în care abundau cele mai fanteziste apropieri dintre cuvinte (homo „om“ era explicat prin humus „pământ“ fiindcă omul ar fi fost creat din humă) au fost ridiculizate încă din antichitate (Cicero); atitudinea critică, ironică, a continuat până la descoperirea legilor fonetice şi apariţia gramaticii comparate şi istorice. Se poate
8
aminti aici cazul, devenit clasic, al lui Rabelais, care dă numele personajului Gargantua pornind de la que grand tu as (= que grand tu as le gosier „ce gâtlej mare ai“) pentru a ironiza etimologia ca joc al tuturor posibilităţilor.
    Nu iau în discuţie nici diversele încercări fanteziste din secolul al XVII-lea, al căror reprezentant era Ménage, în care se acordă un rol important sensului considerat mult mai stabil decât forma fonetică (v. Baidinger, Faszination, p. 40-43).
    în încercarea de prezentare a istoriei etimologiei ca ştiinţă mă voi referi la felul cum a evoluat ea în domeniul lingvisticii romanice (de fapt evoluţia etimologiei este strâns legată de dezvoltarea roma-nisticii). Iorgu Iordan în cunoscuta sa istorie a lingvisticii romanice (Lingvistica romanică. Evoluţie — curente — metode, Bucureşti, 1962) oferă posibilitatea de a schiţa această istorie chiar dacă nu are capitole speciale consacrate etimologiei. O schiţă a istoriei etimologiei romanice face şi Zamboni, Etim., o excelentă introducere în etimologie în general şi în cea romanică în special. O astfel de prezentare este necesară mai ales dacă observăm cu P. Swiggers {Le travail étymologique: typologie historique et analitique, perspectives, effets, în Disc, étym., p. 29) că „Parmi les différentes disciplines linguistiques, l’étymologie est sans doute celle qui a connu le plus grand nombres de „conversions“ (ou mutations) théoriques“. în acelaşi loc, A. Rey {Problèmes de la vulgarisation en étymologie, în Disc, étym., p. 289) observă şi el că „Le discours scientifique de l’étymologie moderne a un long passé“.
    Am arătat când am dat definiţia etimologiei că, în sens restrâns, aceasta înseamnă stabilirea corespondenţei fonetice şi semantice dintre cuvântul analizat şi cuvântul din limba presupusă a fi cea din care a fost moştenit sau împrumutat. Cele două principii (fonetic şi semantic) au apărut de la începuturile etimologiei ca ştiinţă, în plină epocă a doctrinei neogramatice, şi continuă să fie valabile şi astăzi, atât în domeniul lingvisticii romanice, cât şi în alte domenii. Opera capitală a lingvisticii romanice elaborată în epoca neogramaticilor, cunoscutul dicţionar etimologic al limbilor romanice al lui W. Meyer-Liibke {Romanisches etymologisches Wörterbuch = REW), rămâne lucrare de referinţă şi astăzi. K. Baldinger, unul dintre romaniştii renumiţi, care şi-a dedicat o bună parte a activităţii sale cercetării
9
etimologice, declară despre REW: „Je ne nie point qiTencore aujourd’hui ce soit notre livre du chevet; seulement, du point de vue de la méthode, il est dépassé, sans être remplacé“ (L'étymologie hier et aujourd'hui, în „Cahiers de l’Association internationale des études françaises“ H, 1959, p. 217; v. şi Baldinger, Faszination, p. 44).
    Diversele concepţii şi metode de analiză a limbii din lingvistica romanică ulterioare doctrinei neogramatice au avut consecinţe şi în domeniul etimologiei. în funcţie de concepţie şi de metodă s-a acordat mai mare atenţie unuia sau altuia dintre cele două principii (fonetic sau semantic) sau, respectându-le pe acestea, pentru stabilirea originii cuvintelor s-au luat în discuţie şi alte criterii.
    Cel mai înverşunat adversar al neogramaticilor a fost romanistul german Hugo Schuchardt. în domeniul etimologiei, Schuchardt insistă asupra ideii că fiecare cuvânt se găseşte în împrejurări speciale, oricât ni s-ar părea că seamănă cu alte cuvinte, care conţin aceleaşi sunete (neogramaticii vorbeau de „condiţii fonetice identice“). Ca advesar al legilor fonetice susţinute de neogramatici, Schuchardt acordă atenţie mai mare sensului decât sunetelor, fiindcă sensul este ceea ce este viu în cuvânt; „sufletul“ cuvântului îl exprimă înţelesul, nu sunetele. Aşa se explică de ce Schuchardt a făcut din etimologie o adevărată istorie a cuvintelor, cu cercetări aprofundate pe baza unui foarte bogat material, cules din toate variantele regionale sau istorice ale limbii. El introduce ideea de a lua în considerare şi sinonimele, nu numai din dialecte sau din limba standard, ci şi din alte idiomuri, pentru că modul de a denumi o noţiune în diverse idiomuri indică cel puţin drumul ce trebuie urmat pentru a stabili o etimologie. Nu în ultimul rând, Schuchardt a subliniat importanţa metodei „cuvinte şi lucruri“ (al cărei campion a fost R. Meringer) pentru cercetările etimologice, pe care a aplicat-o ori de câte ori a avut ocazia. Exemplul clasic pe care îl cita Iorgu Iordan la cursuri (prezent şi în cartea citată) este cel al originii fr. trouver, it. trovare, care aveau în evul mediu sensul de „a scrie versuri, a face poezii“ (de fapt „a face rime“), de unde v. fr. troveour (fr. trouvère), v. prov. trobador cu sensul de „poet“ (cf. rom. trubadur). La început, lingviştii s-au gândit că la baza verbelor romanice ar sta tropus „figură retorică, metaforă“; alţii au pornit de la tropa „joc cu zarurile“ sau de la contropatio (cf. REW, 8992). Toate aceste etimoane corespundeau din punct de vedere fonetic dar, aşa cum subliniază
10
Iordan (Lingv. rom., p. 59, nota 4), sub raport semantic erau criticabile, fiindcă de obicei înţelesul evoluează de la propriu la figurat şi de la concret la abstract, nu invers. Schuchardt a reluat o veche etimologie, propusă de F. Diez, care porneşte de la lat. turbare „a tulbura“, care nu corespundea regulilor fonetice dar putea fi susţinută semantic prin evoluţia „a tulbura“ —> „a tulbura apa pentru a prinde peşte“ —» „a prinde sau a găsi peştii“ —> „a găsi“ (în genreal) şi, sensul figurat, „a găsi rime, a face versuri“. Soluţia oferită de Schuchardt a fost criticată de mulţi. Interesul acestei soluţii a crescut după ce, în 1921, M.L. Wagner, specialist recunoscut al limbii sarde, a publicat o carte (Das ländliche Leben Sardiniens im Spiegel der Sprache, Kulturhistorisch-sprachliche Untersuchungen, Heidelberg, 1921) în care precizează că evoluţia semantică presupusă de Schuchradt este posibilă: în sardă trubare înseamnă „a speria peştii în pâraie şi a-i mâna către un loc, unde apa a fost otrăvită cu lumânărică sau cu lap-tele-cucului“, „a speria vânatul la goană“ (de unde şi trubadores „gonaci“) şi „a mâna vitele“ (v. op. cit., p. 93, nota 2). Chiar dacă soluţia n-a fost acceptată de toţi lingviştii (Iordan o aprobă), ea prezintă interes din punct de vedere principial fiindcă insistă asupra necesităţii de a studia în profunzime toate contextele în care apare un cuvânt. Printre ultimii care au adus obiecţii este şi J. Chaurand, U étymologie dans la linguistique actuelle, în „Parlure“ III, 1987, p. 11-12.
    Apropiată de doctrina lui Schuchardt este, din multe puncte de vedere, concepţia lui J. Gilliéron (cel mai important fapt este ideea comună că fiecare cuvânt îşi are istoria lui). Caracteristic pentru doctrina lui Gilliéron este rolul foarte important acordat omonimiei şi etimologiei populare în producerea modificărilor din limbă. Cele două fenomene trebuie luate în considerare la stabilirea corectă a unei etimologii. Lucrările lui Gilliéron au zdruncinat teza evoluţiei normale şi mecanice, atenuate de analogie, fundamentală în concepţia neogra-matică dominantă în acea epocă. Spre deosebire de mulţi lingvişti, creatorul geografiei lingvistice crede că etimologia populară nu afectează numai cuvintele rare, tehnice sau străine, care, neavând sprijin în mintea vorbitorilor, sunt supuse transformărilor de tot felul. După Gilliéron, etimologia populară a acţionat în toate fazele de dezvoltare a idiomurilor umane, salvând un mare număr de cuvinte de la acţiunea distrugătoare a legilor fonetice; pe de altă parte, prin etimologia
11
populară se stabilesc legături între cuvinte care par înrudite, dar nu sunt din punct de vedere etimologic. „L’étymologie populaire est, si l’on veut, un parasite de l’étymologie phonétique d’ün mot, mais un parasite qui peut supprimer en entier la vie de celle-ci (ex. fermer), ou vivre collateralément (ex. dégoûter) et, alors, nous venons, de voir quelle conséquence il peut résulter de cette intime association, de cet attelage sous le même joug“ (J. Gilliéron, Pathologie et thérapéutique verbale III, Neuville, 1912, p. 26). Fr. fermer este explicat ca o „derivare semantică“ din fer < lat. ferrum şi nu ca urmaş al lat. firmare\ vorbitorul simte în prima silabă a lui fermer substantivul fer, nu atât fiindcă sună identic, ci mai ales pentru că încuierea uşilor se făcea în trecut cu ajutorul unui cui de fier. în sprijinul părerii lui Gilliéron Iordan aduce cazul rom. încuia, care provine din în + cuhu „cui“ (< cuneus) (op. cit., p. 178, nota 4). Cât priveşte cuvântul dégoûtant derivat de „fonetişti“ din lat. gustum este în realitate identic cu dégouttant < goutte „picătură“: în mintea vorbitorilor apare imaginea unui vas din care lichidul se scurge picătură cu picătură.
    Şcoala idealistă a lui K. Vossler a generat o altă abordare a etimologiei prin Leo Spitzer, care a introdus punctul de vedere stilistic în cercetarea etimologică. De aici preferinţa lui pentru creaţiile lingvistice spontane (nu numai pentru onomatopee, de care era atras şi H. Schuchardt), pentru tot ce produce un idiom prin mijloace proprii. Din această concepţie, Spitzer a extras un principiu metodologic: înainte de a apela la alte limbi pentru a explica originea obscură a unui cuvânt, trebuie să încercăm să-l explicăm prin şi din limba care există.
    Zamboni, Etim., p. 166-168, citează ca exemplu pentru maniera lui Spitzer de a face etimologie cazul it. razza „rasă, specie, familie“, explicat ca derivat din lat. ratio-, -onis. Etimologiile anterioare pentru acest cuvânt propuneau fie arab. ră’s „cap, origine“, fie un derivat de la lat. generatio „procreare, stirpe“. Spitzer, reluând o veche propunere a lui Canello (1872), optează pentru lat. ratio „clasă, specie“, luând ca punct de plecare un citat din Cicero (disse ruer unt de generibus et rationibus ciuitatum), unde ratio înseamnă „relaţie, proprietate, mod şi manieră“. Zamboni (Etim., p. 167) subliniază: „El estilo inconfundible del método spitzeriano se ve en la exposicion de carâcter bistorico-cultural con que se trata de justificar el desarrollo semantico de esta voz, que él encuedra en el âmbito de la cultura
12
medieval, observando el uso tomista de rationes „tipos“ (aspectos de los cosas que preexisten en Dios)“.
    Metoda lui Spitzer, total distinctă de cea neogramatică, este considerată „ideali st-semantică“ (Zamboni, Etim., p. 70). Ea este o etimologie „subiectivă“ şi concordă mai mult cu intuiţia şi cu sentimentul stilistic personal decât cu judecata obiectivă asupra faptelor disponibile (ibidem). Ilustrativ din acest punct de vedere este paradoxul formulat de Spitzer: „nu căutaţi etimologiile: găsiţi-le“, menţionat adesea de Iorgu Iordan, care a şi dat o excelentă prezentare a concepţiei etimologice a lui Spitzer în articolul Un catéchisme étymologique, în RLiR 1,1925, p. 162-170. Pentru franceză ideile lui Spitzer au fost confirmate în excelentele lucrări ale lui L. Sainéan, Les sources indigènes de l'étymologie française, 3 volume, Paris, 1925-1930 şi Autour des Sources indigènes. Etude d'étymologie française, Florenţa, 1935.
    Cu Walter von Wartburg, autorului impozantului dicţionar etimologic al limbii franceze (FEW), cercetarea etimologică ajunge la noi dimensiuni. Nu este lipsit de interes faptul că Wartburg dedică dicţionarul celor doi maeştri ai săi, W. Meyer-Liibke şi J. Gilliéron. El foloseşte în etimologiile sale toate metodele practicate anterior, de la cea neogramatică a lui W. Meyer-Liibke la geografia lingvistică (cercetarea aprofundată a variantelor dialectale), metoda „cuvinte şi lucruri“ şi, ceea ce este mai important, abordarea onomasiologică şi semantică a lexicului. Wartburg caută să dea pentru fiecare cuvânt — la fel ca Schuchardt — o adevărată istorie de la începuturi până la zi, din care nu lipsesc încrucişările şi contaminările dintre diversele cuvinte. Un rol important ocupă la Wartburg cercetarea relaţiilor existente între diverşi termeni aparţinând aceluiaşi câmp semantic. Se citează ca exemplu tipic pentru concepţia lui Wartburg seria de trei termeni care denumesc noţiuni înrudite: „şold“, „coapsă“ şi „pulpă“, la care se constată că nici unul dintre cuvintele latineşti nu a rămas cu sensul nemodificat (vezi mai jos).
    Ultimul moment în dezvoltarea studiilor de etimologie este reprezentat de Yakov Malkiel, considerat pe bună dreptate de Zamboni, Etim., p. 189, ca „maturitatea istoricismului“. Metoda lui Malkiel este aproape exclusiv lingvistică; propune ca şi Gilliéron, ca înainte de a căuta soluţii în alte domenii, lingvistica să-şi rezolve propriile ei
13
probleme. Una dintre ideile de bază ale lui Malkiel este aceea că trebuie acordată importanţă cercetării familiei de cuvinte şi „polarizării“ (de aici derivă şi ideea că un cuvânt poate influenţa opusul său semantic). Zamboni precizează că metoda lui Malkiel este eclectică şi vizează reconstrucţia situaţiei actuale a cuvintelor.
    Şi în domeniul etimologiei se face simţită o tendinţă de înnoire din punct de vedere metodologic, de creare a unui nou cadru epistemologic. O astfel de încercare este prezentată de Ottavio Lurati la colocviul internaţional organizat cu ocazia centenarului naşterii lui W. von Wartburg. într-o comunciare intitulată Etymologie et anthropologie culturelle (în Disc, étym., p. 305-319), Lurati consideră că etimologia trebuie să se ocupe mai mult de perspectiva sociologică şi pragmatică a unităţilor lexicale pentru a releva în afară de sensul lor, aparent univoc, şi dimensiunea lor ideologică, funcţia retorică în diferite discursuri caracteristice unei epoci. „Une approche croisée et multilatérale s’impose, une approche qui aille au-delà des mots particuliers pour saisir les groupes conceptuels, les métaphores réciproques, les irradiations synonymiques, les protosémantismes qui, à leur tour, reflètent souvent des constantes d’attitudes envers la réalité.“ (p. 316). Lurati defineşte această nouă metodă astfel: ,,L’approche globalisante peut tirer plus d’indications des matériaux (toujours fragmentaires) dont nous disposons; elle permet de vérifier des constantes et des oeuvres parallèles. D faut passer d’une étymologie étique à une étymologie émique que reconstruise des groupes conceptuels afin de detécter certains „universaux sémantiques“ apparaissant dans des langues différentes. Des évaluations systématiques sont indispensables“ (p. 317). Această „etimologie“ nu cred că elimină vechea metodă, „clasică“ chiar dacă Lurati afirmă că „L’étymologie ne doit pas constituer une „science des pointillistes (Malkiel)“ (p. 317) sau „Pourquoi enfermer dans un ghetto cette recherche, en la réduisant uniquement en passé“ (p. 317).
    Am prezentat pe scurt cum a evoluat concepţia despre ştiinţa etimologiei în domeniul lingvisticii romanice. în alţi termeni, aşa cum procedează K. Baldinger, în articolul citat L'étymologie hier et aujourd'hui, în evoluţia modului de a face etimologie se pot distinge următoarele etape:
14
    •     etapa Meyer-Lübke în care se porneşte la forma cuvântului fără să se acorde mare importanţă evoluţiei semantice. în cazul lat. coxa se enumeră formele romanice, arătând doar că în cea mai mare parte a limbilor romanice sensul s-a schimbat: sensul „şold“ s-a deplasat şi a luat locul lui „coapsă“. Pentru secolul al XIX-lea şi pentru Meyer-Lübke problema se termină aici. Această etapă este numită de Baldinger l’étymologie-origine’,
    •     o dată cu cercetările lui Darmesteter şi Bréal (sfârşitul secolului al XIX-lea) se constituie ca disciplină ştiinţifică semantica (aşa cum fusese fonetica în secolul al XIX-lea). La aceasta au contribuit mult dialectologia şi geografia lingvistică. Unul dintre reprezentanţii noii direcţii în etimologie este Jakob Jud, maestru al etimologiei despre care L. Spitzer afirmă că a folosit o sinteză a tuturor metodelor. în noua etapă, ceea ce era considerat un punct final în etapa precedentă (constatarea semantică) este un punct de plecare. De ce lat. coxa şi-a schimbat sensul? Răspunsul a fost dat de W. von Wartburg: datorită evoluţiei fonetice, s-a produs o omonimie supărătoare între lat .femur „coapsă“ şi lat.fimus „gunoi“. Vorbitorul, pentru a evita confuzia, preferă termenul coxa „şold“ pentru „coapsă“. Imprecizia semantică a rezolvat provizoriu un conflict determinat de cauze fonetice. Cum cele două părţi ale corpului trebuia să aibă nume distincte s-a apelat la un termen împrumutat (germanicul *hanka) devenit în franceză hanche. De această dată pentru a evita un conflict semantic se apelează la un împrumut. Această etapă este numită Vétymologie-histoire du mot\ ea este etimologia în sens semantic, opusă celei fonetice. Ea este un fel de biografie a cuvântului, idee apărută încă la Gilliéron şi ilustrată magistral de A. Meillet („ce qui est essentiel dans un dictionnaire étymologique, c’est de déterminer les voies qu’ont suivies les mots: On procède souvent comme si les changements de sens s’expliquaient par des faits psychiques. En réalité, les variations de sens sont déterminées par des circonstances de fait, de caractères infiniment divers. Pour faire l’étymologie d’un mot, il faut donc avant tout savoir comment il a pénétré en français et dans quels milieux il a été employé“. Meillet, Ling. hist., p. 292). în această nouă etapă are loc o inversare a modului de abordare a etimologiei: se ajunge la origini făcând istoria cuvântului. Baldinger citează comparaţia făcută de
J. Gillierôn între vechea concepţie de a face etimologie şi concepţia
15
lui W. von Wartburg. în prima concepţie biografia lui Balzac s-ar compune numai din două fraze: „Balzac assis sur les genoux de sa nourrice, était vêtu d’une robe bleue, rayée de rouge. Il écrivait la Comédie humaine“ (deci începutul şi sfârşitul ei), în timp ce la FEW se face biografia detaliată. Din această cauză un rol de seamă începe să-l ocupe problema primelor atestări ale cuvântului sau ale unui sens.
    • a treia etapă marchează evoluţia generală a lingvisticii în care se insistă asupra ideii că limba este un sistem. Se ajunge la orientarea structurală a etimologiei. Baldinger (op. cit., p. 50) reia acelaşi exemplu al lat. coxa pentru a explica schimbarea de sens a acestuia prin anturajul lui. Istoria lui coxa este în acelaşi timp istoria lui femur, firmus şi *hanka, deci evoluţia sistemului. Cuvântul nu este un element izolat; el face parte din diverse sisteme, atât în planul formei cât şi în cel al noţiunii, pe care Baldinger le numeşte câmpuri. Deci trecerea de la „etimologie-origine“ la „etimologie-istorie“ a avut ca urmare orientarea structurală a cercetării etimologice. Aceasta implică o cunoaştere profundă a relaţiilor dintre diversele cuvinte care de multe ori scapă analizei. Un exemplu este cel prezentat de Wartburg şi reluat de Baldinger (op. cit., p. 57-58). Redactând articolul portus Wartburg a întâlnit un derivat dialectal porteau „un fel de canal care duce la mlaştini sărate“ pe care l-a considerat un compus occitan (pourto-aigo) care avea acelaşi sens. Aceasta l-a determinat pe Wartburg să pună derivatul porteau printre cuvintele ce aparţin familiei lui portare şi nu la familia lui portus. O bună discuţie asupra celor două cencepte („etimologie-origine“ şi „etimologie-istorie a cuvântului“) la J. Chaurand, U étymologie dans la linguistique actuelle, în „Parlure“ III, 1987, p. 15-20, care este şi o scurtă, dar excelentă, prezentare a evoluţiei etimologiei ca ştiinţă (art. cit., p. 9-20).
    O altă schiţă a istoriei etimologiei romanice a făcut Harri Meier, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în etimologia romanică, într-o comunicare (Etapas de la etimologia romănica) prezentată într-o şedinţă specială la al XVIII-lea congres de lingvistică şi filologie romanică de la Trier (1986) şi publicată în ACILPR XVIII, VII, Tübingen, 1989, p. 37-45. La fel ca alţi romanişti (M. Pfister, A. Zamboni) el distinge două mari epoci: una până la 1853, anul apariţiei primului dicţionar etimologic al limbilor romanice al lui
16
F. Diez (Etymologisches Wörterbuch der romanischen Sprachen, Bonn, 1853), numită preştiinţifică, şi alta, modernă, după Diez. însuşi Diez precizează, în prefaţa la dicţionarul său, că vrea să folosescă o metodă critică, opusă precursorilor săi, care au practicat o metodă necritică (germ. umkritisch). Ménage, amintit mai sus, apare astăzi, după expresia plastică a lui H. Meier, Caballero etimolôgico de la triste Figura (op. cit., p. 38).
    în schiţa sa de istorie a etimologiei romanice, Harri Meier distinge patru etape:
    I.    etapa umanismului (sec. XIV — începutul sec. XIX), puţin studiată, care începe cu Dante {De uulgari eloquentia) şi continuă cu Nebrija (sec. XV) şi Valdés (sec. XVI) pentru spaniolă. Marile dicţionare etimologice (Covarrubias — spaniolă şi Ménage — franceză) îşi propuneau să dovedească înrudirea limbilor lor cu greaca;
    II.   etapa marcată de inovaţiile aduse de Diez: metoda comparativă aplicată la o familie de limbi, nu la o singură limbă şi introducerea legilor fonetice. Neogramaticii, care urmează pe „creatorul filologiei romanice“ (F. Diez), insistă asupra aplicării corecte a legilor fonetice şi măresc numărul cuvintelor cu origine necunoscută datorită neconcordanţelor fonetice;
    III.   La începutul secolului nostru, în filologie este părăsit, în parte, studiul diacronic şi se trece la cercetarea limbii vii, a dialectelor şi a argoului pentru a sublinia forţele creative ale limbjului popular. Sunt caracteristice pentru această perioadă titlurile a două opere: La faillite de Vétymologie phonétique a lui J. Gilliéron (1919) şi Les sources indigènes de Vétymologie française a fostului nostru compatriot, L. Sainéan (1925-1930). Amândoi ridiculizeză formele reconstruite de etimologia diacronică, forme neatestate, notate cu asterisc, pe care le consideră ironic „cer de astre care nu dau lumină“. în schimb, avansează principii cărora li se acorda un rol „foarte“ secundar în trecut:
    •    rolul onomatopeelor fi al creaţiei expresive (H. Schuchardt, elev al lui F. Diez!, Leo Spitzer, M.L. Wagner, A. Prati, K. Jaberg, W. von Wartburg, J. Corominas şi alţii). Această tendinţă apare chiar în opere ale unor conservatori ca W. Meyer-Lübke;
    •    contaminările de cuvinte sunt invocate tot mai des: sunt sute de explicaţii de acest fel în REW şi mii în FEW;
2 - Introducere în etimologia limbii române
17
    •    metafora, ca înnoitor al lexicului: „La métaphore linguistique a créé la moitié du vocabulaire“ (L. Sainéan).
    O analiză a celor trei etape îi permite lui H. Meier să ilustreze stabilirea originii unor cuvinte prin diversele soluţii. Astfel fr. toucher a fost pus în relaţie cu lat. tangere (Ménage), cu un etimon germanic *tukkon (F. Diez) sau cu interjecţiia toc: faire toc, toc (H. Schuchardt), în etapa a treia creşte interesul pentru substrat şi superstrat (J. Hubschmid — substrat; E. Gamillscheg şi W. von Wartburg — superstratul germanic). Etapa a treia se deosebeşte de cea precedentă prin renunţarea la perspectiva romanică, fapt ce atrage preferinţa pentru explicaţii poligenetice în diferite regiuni ale României. Se acordă mare atenţie împrumuturilor interromanice. Pornind de la o statistică făcută de P. Guiraud în Dictionnaire des étymologies obscures (1982), care constată, pe baza dicţionarului etimologic al limbii franceze al lui O. Bloch şi W. von Wartburg, că numărul cuvintelor cu etimologie necunoscută, nesigură etc. este, procentual, la fel de mare ca în FEW, Harri Meier constată că progresul etimologiei romanice în sens tradiţional nu corespunde progresului în documentare, aşa cum apare el în FEW;
    IV.     Ultima etapă se caracterizeză prin accentul special pus pe trei principii metodologice:
    •fonetica istorică aplicată la cuvinte, de obicei izolate, lasă loc foneticii sintactice, care a avut multă vreme un rol secundar (important de subliniat că rolul foneticii sintactice a început să fie subliniat după dezvoltarea fonologiei structurale). Pentru a înţelege apariţia lui g(u) din fr. guêpe, gâter (< lat. uespay uastare), fără a invoca contaminarea cu sinonime germanice, este important să ţinem seama de poziţia cuvântului în frază sau în verbe compuse;
    •    dicţionarele „latino-romanice“ (.REW, FEWy DEEH), care au ca leme etimonul latin, au în cea mai mare parte a cazurilor un singur sens (rar două). Trebuie să se ţină seama de polisemia etimoanelor fiindcă altfel se ascund relaţiile semantice ale cuvintelor în cursul istoriei (sensurile secundare nu sunt urmările în latină şi de aceea ele sunt considerate inovaţii romanice);
    •    s-a discutat mult la începutul secolului dacă în etimologie are prioritate „Dame Phonétique“ sau „Dame Sémantique“ uitându-se că mai există a treia „doamnă“ — „Dame Formation des Mots“.
18
O propunere etimologică merită încredere numai când li se acordă aceeaşi importanţă celor trei „doamne“: „Mâs que nunca, la etimologia românica tiene que ser no una etimologia de palabras, sino una etimologia de familias de palabras“ (p. 45).
    1.2. Etimologia în accepţie restrânsă
    Din definiţiile date rezultă că, atunci când ne referim la sensul restrâns al cuvântului etimologie, se apelează la două criterii fundamentale pentru stabilirea originii unui cuvânt. Ele sunt:
    a) concordanţa fonetică şi
    b) concordanţa semantică
    între cuvântul analizat şi cuvântul din care se presupune că acesta provine. Altfel spus, trebuie să existe o concordanţă între forma cuvântului pe care vrem să-l explicăm şi cea a cuvântului presupus a sta la baza lui. Concordanţa semantică presupune o identitate sau o relaţie justificabilă între sensul celor două cuvinte: cel de origine şi cel explicat.
    Dacă în unele cazuri de felul lui crud observăm că în latină, limba pe care o continuă româna, există crudus putem afirma că nu există nici un motiv pentru a nu pune la baza cuvântului românesc termenul latin. în alte cazuri, lucrurile sunt mai puţin evidente. Pentru un neiniţiat în istoria limbii române este mai greu de sesizat că termenul măruntaie are la bază cuvântul latinesc minutalia „mărunţişuri“. în unele limbi romanice, care fonetic s-au îndepărtat mai mult faţă de latină, se ajunge la forme în care nu se păstrează nici un sunet din latină. Cine (în afara specialiştilor) recunoaşte în cuvântul francez eau termenul latinesc aqua (devenit apă în română)? Şi totuşi atât în cazul lui măruntaie cât şi în cel al fr. eau originea indicată este exactă. Cum se explică aceste deosebiri? Trebuie să spunem că aceste cuvinte nu sunt excepţii şi că deosebiri între forma latinească şi cea romanică există în foarte multe alte cuvinte.
    Când am afirmat mai sus că franceza continuă latina, la fel ca româna, am înţeles că cele două limbi au aceeaşi sursă şi că amândouă au evoluat faţă de latină după anumite reguli, care sunt diferite de la o limbă la alta: în timp ce în română avem apă, în
19
franceză s-a ajuns la eau de la acelaşi cuvânt latinesc. Deci în stabilirea corespondenţelor fonetice dintre cuvintele*de origine latină şi cuvintele pe care le explicăm trebuie să cunoaştem regulile de transformări fonetice. Acestea sunt numite legi fonetice. Mă refer deocamdată la cuvintele moştenite din latină unde deosebirile dintre forma cuvântului latinesc şi cel romanic sunt mult mai mari decât în alte cazuri, fiind vorba de o evoluţie de sute de ani. Cele mai puţine transformări le întâlnim la neologisme, la cuvintele împrumutate recent, unde adesea nu există nici o schimbare importantă între forma de origine şi cea românească.
    Putem proceda într-un mod similar şi pentru stabilirea concordanţelor semantice dintre etimonul de origine latină şi cuvintele romanice. în marea lor majoritate cuvintele transmise unui număr mai mare de limbi romanice au acelaşi sens de bază în latină şi în limbile romanice. Continuatorii romanici ai cuvintelor latineşti aqua „apă“, oculus „ochi“ ,facere „a face“ ridere „a râde“ înseamnă în toate limbile romanice acelaşi lucru şi anume ce însemnau ele în latină, chiar dacă forma lor este uneori mult diferită, atât faţă de latină cât şi între diversele limbi romanice. Cu alte cuvinte, pentru aceşti termeni corespondenţa semantică este vizibilă. Mă refer la corespondenţa dintre sensurile de bază ale cuvintelor respective.
    Atât în cazul formelor cât şi în cel al sensurilor există şi excepţii, în sensul că apar nepotriviri de ordin fonetic sau semantic care nu sunt însă de natură să împiedice acceptarea originii latine. într-un caz ca lat. bucea între limbile romanice există discrepanţe din punct de vedere semantic: în timp ce în cele mai multe limbi romanice continuatorii lat. bucea înseamnă ca în latină „gură“ (cf. fr. bouche), în română bucă însemană altceva (sensul din română este de altfel atestat pentru latină). Pe de altă parte, există urme ale existenţei şi în română a sensului „gură“ din celelalte limbi romanice (a îmbuca este un derivat ce presupune acest sens „gură“).
    Pentru a stabili etimologia corectă a unui cuvânt nu sunt totdeauna suficiente corespondenţa fonetică şi semantică (cele două criterii de bază), ci trebuie să cunoaştem istoria cuvântului respectiv, aşa cum am arătat în partea consacrată istoricului etimologiei ca ştiinţă. A cunoaşte „istoria“ cuvântului înseamnă a cunoaşte tot ce se poate şti despre el de la primele atestări până la situaţia lui actuală: răspândirea
20
geografică, poziţia lui în limbă (este un cuvânt frecvent, la ce câmp semantic aparţine etc.). Aşa cum voi arăta în cele ce urmează este deosebit de important să avem informaţii similare şi despre cuvântul sau cuvintele din limba sursă. Toate aceste informaţii presupun studierea cuvântului ţinând seama de trei axe:
    • diacronică
    • diatopică
    • diastratică
    Analiza diacronică. Este important să ştim dacă avem a face cu un cuvânt vechi în limbă. Simpla atestare a unui cuvânt în textele vechi poate elimina o serie de piste etimologice (franceză, germană, rusă, în primul rând, dar şi altele ca turca, neo-greaca) fiindcă româna a împrumutat mai târziu cuvinte din aceste limbi. în acelaşi timp, absenţa unui cuvânt din textele vechi poate fi un indiciu că avem a face cu un cuvânt mai recent. Am spus că absenţa poate fi un indiciu şi, adaug, nu un argument, fiindcă absenţa multor cuvinte se poate datora conţinutului textelor (cele mai vechi şi mai multe texte sunt traduceri ale unor cărţi cu conţinut religios). Există multe cuvinte moştenite din latină care sunt atestate foarte târziu (mai multe detalii la discutarea stratului de cuvinte moştenite din latină).
    în general, diversele influenţe asupra lexicului românesc s-au produs în anumite epoci istorice şi perioada de primă atestare a unui cuvânt poate fi un indiciu al influenţei căreia îi aparţine cuvântului respectiv. Atestarea unor cuvinte sau forme în epoca Regulamentului Organic poate fi un prim semn că avem a face cu un împrumut din rusă (multe cuvinte franţuzeşti au pătruns prin rusă în acea epocă datorită faptului că ofiţerii ruşi cunoşteau franceza).
    Vechimea şi originea cuvântului trebuie cunoscute şi în limba sursă. Este mai greu de crezut că un cuvânt atestat mai târziu în limba sursă decât în română să stea la baza cuvântului din română. Nu lipsesc cazurile extreme în care unele dicţionare propun ca etimoane cuvinte neînregistrate în dicţionarele limbilor din care se bănuieşte că ar proveni cuvântul românesc.
    De asemenea, s-a subliniat în ultimul timp că uneori dicţionarele etimologice ale limbilor vecine (bulgara, maghiara) consideră de
21
origine română termeni care în dicţionarele noastre sunt puşi la baza cuvintelor româneşti (detalii mai ample mai jos).
    Analiza diatopică. Cunoaşterea răspândirii geografice a cuvântului analizat este la fel de importantă. Un cuvânt general răspândit în română poate fi un indiciu că este un termen vechi. Această remarcă este valabilă mai ales dacă ţinem seama şi de existenţa cuvântului respectiv în dialectele suddunărene (aromân, meglenoromân, istroromân). Fără a intra acum în detalii, pe care le rezerv pentru analiza diverselor straturi etimologice, dacă avem în vedere că aer „văzduh“ există şi în dialectele suddunărene putem să-l considerăm moştenit din latină şi în dacoromână (unii îl consideră împrumut din latina savantă pe motiv că lipseşte din textele vechi).
    Unele cuvinte sunt răspândite numai în anumite arii dialectale. în astfel de cazuri este aproape sigur că termenii respectivi provin din limba învecinată acestor arii. Este mai greu de acceptat să avem un cuvânt sârbesc numai în Bucovina. Nu sunt rare cazurile când un cuvânt răspândit, de exemplu, numai în Banat să fi primit ca etimon aceeaşi formă existentă atât în sârbă, cât şi în bulgară. Cred că ar fi indicat să acceptăm în astfel de cazuri originea sârbă. Evident că acest criteriu nu funcţioneză în cazul cuvintelor vechi (moştenite din latină, cuvintele din substrat sau cele din vechea slavă).
    Şi de această dată este necesar să cunoaştem răspândirea geografică a cuvântului din limba sursă. Răspândirea unor cuvinte maghiare limitată numai la graiurile din Transilvania poate fi un indiciu că n-ar fi exclus un împrumut din română în acele graiuri.
    Analiza diastratică. Este important să ştim dacă un cuvânt a cărui etimologie o stabilim aparţine limbii comune sau dacă face parte dintr-un câmp onomasiologic mai restrâns (terminologie tehnică) sau aparţine unei variante sociale (argou). Cuvintele din diverse câmpuri onomasiologice provin de obicei din anumite limbi (germana a furnizat multe cuvinte legate de anumite meşteşuguri, după cum româna a dat mulţi termeni păstoreşti limbilor învecinate). La fel, termenii din argou sunt în română, de multe ori, din limba ţigănească.
    Aceleaşi informaţii despre poziţia cuvântului din limba-sursă sunt utile în stabilirea corectă a etimonului. în cazul special al cuvintelor
22
moştenite din latină este important de ştiut dacă termenul respectiv este atestat sau nu în latină sau dacă apare frecvent în texte (există situaţii când un cuvânt apare înregistrat numai într-un singur text, nu rareori la un autor aproape necunoscut).
    I. 3. Criterii în cercetarea etimologică
    1.3.1. Criterii de bază
    Din expunerea anterioară rezultă că în stabilirea unei etimologii corecte trebuie avute în vedere mai multe criterii, dintre care două sunt fundamentale, cel fonetic şi cel semantic.
    1.3.1.1.   Crieriul fonetic. Ce înseamnă criteriul fonetic? Se observă că între latină şi română, care o continuă pe prima, există o serie de deosebiri de formă. Constatăm că toate consoanele finale latineşti au căzut (lat. caput > cap, lat. legem > lege, lat. laudat > laudă).
    Aceasta nu este singura transformare fonetică strictă (de aceea sunt numite legi fonetice) ce s-a petrecut, a acţionat, în trecerea de la latină la română. Din acelaşi domeniu al consonantismului poate fi amintită evoluţia grupurilor cl, gl din latină. Dacă luăm o serie de cuvinte cu aceste grupuri (lat. clamare, clauem, oc(u)lus, glaciă) constatăm că le corespund în română consoanele palatale k', g' notate chi (che), ghi (ghe): chema, cheie, ochi, gheaţă. Pentru a înţelege cum a fost posibilă această transformare se poate observa că în limba veche pentru grupurile latineşti cl, gl existau cl\ gl' (JJreacl'e era forma pentru Ureche), deci stadiul intermediar de la cl la k'. De altfel, acest stadiu există astăzi în dialectele româneşti suddunărene (arom. cl'ae etc.). Cunoscând această lege fonetică vom avea un prim semn că un cuvânt românesc ce conţine grupurile cl, gl nu poate fi moştenit din latină. Chiar un cuvânt de felul lui clama, identic din punct de vedere formal cu lat. clamare nu poate fi moştenit din latină (el este un împrumut ulterior din franceză). De asemenea, cuvinte foarte vechi în limbă de felul lui clopot, glas sunt împrumuturi ulterioare, pătrunse în limbă după ce legea fonetică datorită căreia orice grup cl, gl a devenit cl', gl' a încetat să mai funcţioneze şi deci grupurile din cuvintele
23
împrumutate nu s-au modificat. Ceea ce s-a petrecut în română s-a petrecut şi în alte limbi romanice; în italiană s-a ajuns chiar la forme apropiate cu cele din română (chiave „cheie“, gtiiaccia „gheaţă“).
    încă un exemplu de evoluţie a consonantismului pentru a ilustra existenţa unor legi fonetice de care trebuie să se ţină seama în stabilirea unei etimologii. Dacă se face un inventar al cuvintelor latineşti ce aveau un / în poziţie intervocalică (felem, mola, salem, solem) se constată că în română apare r în loc de l (fiere, moară, sare, soare), ceea ce a permis formularea unei alte legi fonetice: orice / latinesc intervocalic devine r. Deci, cuvintele cu / intervocalic din română sunt împrumuturi ulterioare (fală, silă etc.) sau sunt cuvinte moştenite din latină dar care aveau un ll (l dublu sau geminat) urmat de o vocală cu excepţia lui a neaccentuat (lat. callem > cale, lat. mollis > moale, lat. uallem > vale) sau care aveau grupul bl (lat. sub(u)la > sulă). Ultimele exemple arată că -/- este rezultatul altor două legi fonetice care au acţionat în trecerea de la latină la română (-11- + e > l, -bl- > /).
    Şi în domeniul vocalismului există legi fonetice la care au guvernat evoluţia cuvintelor moştenite din latină. Astfel orice e sau o accentuate din cuvintele moştenite urmate în silaba următoare de e, a (ă) a devenit ea, oa în română (lat. ligat > leagă, lat. porta >poartă). în unele cazuri, ea a suferit ulterior o altă transformare devenind e (forma veche cu ea se întâlneşte în textele vechi şi în unele graiuri arhaice în care se spune şi astăzi feată, leage. Am arătat cu alt prilej (Coteanu-Sala, Etim., p. 25) că pornind de la această lege putem susţine că rege nu este un cuvânt moştenit din latină fiindcă nu există nici o formă arhaică (*reage) care să prezinte forma cu diftong (este adevărat că termenul este atestat târziu; el apare abia la G. Asachi). Rege este deci un împrumut făcut din latină sau din italiană în secolul al XK-lea (de altfel, nici în italiană rege nu este moştenit din latină). Cuvintele împrumutate din slavă sau din alte limbi nu cunosc această lege (greblă nu *greablă).
    Sunt numai câteva exemple de legi fonetice care au funcţionat în trecerea de la latină la română a căror cunoaştere este indispensabilă pentru stabilirea etimonului unui cuvânt. Necunoaşterea legilor fonetice poate duce la grave greşeli. Nu se poate spune că bilă, folosit de medici pentru fiere (moştenit din lat .felem „fiere“), este moştenit
24
din lat. bilis, sinonim al lui felem, fiindcă / intervocalic ar ji trebuit să devină r (la fel ca în cazul lui fiere). La fel stau lucrurile şi în celelalte limbi romanice. în italiană, de exemplu, sunt cultisme, adică împrumuturi din latină, formele cu diftongul au (it. augusto, causa; fr. ausculter), dar sunt moştenite corespondentele lor monoftongate, it. agosto, cosa, fr. écouter. Cf. rom. regiune, ridicol, împrumuturi, dar rău, râu moştenite din latină.
    în concluzie, vom spune cu Avram (Contrib., p. 10): „structura fonetică actuală a unui cuvânt poate uneori să conţină indicii cu privire la vechimea şi, implicit, la originea lui“.
    înainte de a trece la criteriul semantic câteva remarci în legătură cu unele limite ale aplicării criteriului fonetic. Există situaţii când datorită hazardului acelaşi complex sonor să aibă sens identic în două limbi neînrudite, dar între cele două cuvinte să nu fie nici o legătură etimologică. Kirâly, Etim., p. 16 citează cazul rom .fiu, moştenit din lat.filius şi magh.yîw, moştenit din fondul fino-ungric. Ambele aparţin stratului vechi al limbilor respective, deci sunt anterioare contactului dintre română şi maghiară, şi, în consecinţă, nu au nimic comun din punct de vedere etimologic.
    O situaţie similară prezintă cuvintele imitative şi cele din graiul copiilor (germ. Lallwort) care pot avea uneori forme şi sensuri identice (sau asemănătoare) în două limbi fără ca între ele să existe un raport etimologic. Ele sunt creaţii paralele. Se citează ca exemplu pentru această categorie numele cucului (rom. cuc, germ. Kuckcuck).
    în sfârşit, există categoria de împrumuturi în două limbi învecinate cu sensuri şi forme identice (sau apropite) fără ca cele din limba A să fie etimoanele celor din B sau invers. Kirâly {Etim., p. 16-17) citează cuvintele româneşti crai, dragă, prost care sunt împrumuturi paralele cu magh. kirâly, draga, paraszt (ambele serii provenite din vechea slavă).
    1.3.1.2.   Criteriul semantic. Ce înseamnă criteriul semantic? Exigenţa explicată în cazul fonetismului de a demonstra continuitatea între etimon şi cuvânt analizat este valabilă şi în cazul înţelesului. Mai interesant este că, la cuvintele moştenite din latină, putem constata aceeaşi continutate în română, şi în celelalte limbi romanice. în unele cazuri această continuitate poate fi perfectă: aqua are sensul din latină în toate limbile romanice (deci şi în rom. apă). Lat. caballus care
25
însemna „mârţoagă“ s-a transmis tuturor limbilor romanice cu sensul „cal“ în general pentru care latina folosea pe equus (păstrat izolat în română şi sardă sub forma feminină equa: rom. iapă, sd. ebba). Neconcordanţa de sens dintre latina clasică şi română în acest caz nu pune la îndoială etimologia pentru că prezenţa aceluiaşi sens în toate limbile romanice ne permite să presupunem că s-a produs o modificare de sens în latina vulgară. La fel stau lucrurile cu lat.focus sau casa care însemnau „vatră“, respectiv „colibă“, şi care peste tot în Romania (= teritoriul unde se vorbesc limbile romanice) au înţelesul cuvintelor româneşti foc şi casă (excepţie face fr. chez < lat. casa).
   Lucrurile sunt uneori mai complicate. Dacă vrem să explicăm originea rom. coapsă < lat. coxa trebuie să observăm că între sensul din latină şi cel din română există o schimbare (lat. coxa „şold“ > rom. coapsă). Pentru a se înţelege ce s-a întâmplat este important să constatăm că şi în celelalte limbi romanice a avut loc un proces semantic asemănător analizat de W. von Wartburg (v. Wartburg-Ullmann, Problèmes, p. 175-176), unul dintre cei mai mari etimologişti ai secolului nostru. Aşa cum am subliniat mai sus, el arată că în evoluţia semantică a termenilor, absolut necesară în stabilirea unei corecte etimologii, trebuie să se ţină seama şi de relaţiile existente între diverşii termeni aparţinând aceluiaşi câmp semantic şi de schimbările care au avut loc în trecerea de la latină la limbile romanice. Se constată că în seria de trei termeni care denumeau noţiunile înrudite „şold“, „coapsă“, „pulpă“ nici unul dintre cuvintele latineşti nu a rămas cu sensul nemodificat. Seriile prezentate se prezintă astfel:
     „şold“           „coapsă“       „pulpă“       
lat. coxa             femur          crus          
it.  anca             coscia         gamba         
fr.  hanche           cuisse         jambe         
sp.  anca             muslo          pierna        
     [cadera, adăugat                              
     de A. Alonso]                                 
ptg· anca             coxa           perna         
     La această schemă adaug situaţia din română   
     şold             coapsă         pulpă         
26
    în multe limbi romanice lat. coxa a căpătat sensul de „coapsă“, iar în locul lui coxa cu sensul de „şold“ a fost introdus în Occident cuvântul de origine germanică *hanka (REW4032: italiană, franceză, occitană, catalană, spaniolă, portugheză) iar în rom. şold < germ. Schulter, pătruns prin slavă sau maghiară (CDER 7984). Nu intru în detalii care explică înlocuirea lui femur prin coxa, prezentate de W. de Wartburg. Ideea care trebuie reţinută este că adesea în definirea relaţiei semantice dintre cele două forme în discuţie, cea din limba de origine şi cea din limba examinată, trebuie să se ţină seama şi de relaţiile dintre termenii aceluiaşi câmp semantic. Este un exemplu pentru a arăta cum în etimologia modernă se operează cu noţiunea de câmp onomasiologic şi semantic şi prin aceasta orientarea structurală a etimologiei „ligada a las nociones de sistemas y de relacion pro-cedentes de Gillieron y Saussure, que ya no consideran la etimologia como observacion de un cambio aislado, sino como la percepcion de una conclusion general y sistemâtica“ (Zamboni, Etim., p. 75).
    V.     Arvinte {Din terminologia corpului omenesc: şold, coapsă, pulpă (pe baza ALR). încercare de analiză structurală a lexicului, în SCL XIV, 1963, p. 439-453) discută microsistemul din română atrăgând atenţia asupra unui fapt important, dar ignorat în trecut, că între acest microsistem şi cel care se referă la terminologia animală există o legătură evidentă. în cazul limbii române această legătură a dus la influenţarea terminologiei corpului omenesc de către terminologia corpului animalelor, mai puternic înrădăcinată în conştiinţa indivizilor vorbitori, având ca efect final dispariţia lui coapsă în multe graiuri. Observaţia lui V. Arvinte ar trebui să fie luată în considerare şi la explicaţia transformărilor din toate limbile romanice (oamenii au cunoscut totdeauna mai bine anatomia corpului animalelor).
    în multe cazuri între sensul cuvântului latinesc sau împrumutat şi cel românesc există deosebiri. Ca etimologia să poată fi acceptată trebuie să se facă o demonstraţie convingătoare, care să explice evoluţia de la sensul originar al presupusului etimon la cel al cuvântului a cărui etimologie trebuie să o stabilim. Uneori absenţa unei astfel de demonstraţii convingătoare duce la neacceptarea etimologiei. Alteori, chiar dacă deosebirea de sens dintre presupusul etimon (mai ales când este vorba de cuvinte moştenite din latină) şi cel românesc este mare nu se formulează rezerve cu privire la etimologia propusă. încă V. Pârvan
27
(Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului dacoromân, Bucureşti, 1911, p. 96-97) a explicat evoluţia semantică a lat. pauimentum „teren pavat, pardosit; pavaj, mozaic“ la sensul rom. pământ prin rusticizarea vieţii ca urmare a părăsirii Daciei. Explicaţia acceptată de Ivănescu, ILR, p. 170 a primit recent o confirmare prin semnalarea de către Magdalena Popescu Marin (LR XLVI, 1997, p. 181-184) a unei evoluţii identice în sursilvană şi surmirană, două dialecte reto-romane, vorbite în regiuni de asemenea ruralizate şi izolate. Este general acceptată ipoteza că la baza rom. pădure, stă cuvântul latinesc paludem (acuzativ singular de la palus „mlaştină, baltă“) care a ajuns în urma unui accident fonetic (o metateză) la padulem. Evoluţia semantică a fost explicată prin faptul că ea s-a produs undeva în regiunile mlăştinoase şi împădurite din preajma Dunării. Cercetările recente bazate pe rezultatele obţinute în anchetele pentru Atlasul lingvistic european (Atlas linguarum Europae) au scos la iveală că o evoluţie semantică asemănătoare apare şi în alte limbi europene (V. Arvinte, AnL XXXA, 1985, p. 65-82). în alte cazuri, diferenţele semantice dintre cuvântul latinesc şi cel românesc au dus la încercarea de a căuta etimonul în afara fondului de cuvinte moştenit din latină.
    Avram (Contrib., p. 11) atrage atenţia asupra situaţiei interesante când se încearcă să se stabilească etimologia unui derivat a cărui structură fonetică permite raportarea la două (eventual chiar mai multe) cuvinte de bază. El menţioneză cazul verbului părui care reprezintă de fapt două derivate: unul de la păr, cu sensurile „a depila“ sau „a trage de păr“ şi altul de la par, cu sensurile „a bate pari“, „a se bate (cu parul)“. Folosind această metodă un cuvânt ca păruşcă „fir de iarbă“, pentru care DLR trimite la păr şi par, este derivat corect de Avram (Contrib., p. 156) numai de la păr.
    Din cele de mai sus rezultă că pentru schimbările de înţeles nu avem reguli la fel de stricte ca la schimbările fonetice. între schimbările de înţeles mai simple şi deci uşor de explicat şi unele la care în punctul de sosire nu mai apare nimic din înţelesul iniţial există o varietate de cazuri deosebită (unele evoluţii sunt discutate mai departe). De multe ori trebuie să surprindem evoluţia în etape ale limbii din texte din mai multe epoci. Reproduc după Graur, Ling., p. 133-134 câteva cazuri extreme. Unul, devenit aproape clasic, este rom. otuzbir „om violent, abuziv“ sau „violenţă“, „abuz“ din expresia
28
vine (procedează) ca otuzbir sau cu otuzbir explicat prin tc. otuz bir „31“ (Graur, GS VI, 1934, p. 332), fără nici un argument care să explice diferenţa de înţeles între „31“ şi „violent“. Ulterior a aflat de un document prin care consulul austriac de la Iaşi relata guvernului său, în 1821, că regimentul de ieniceri 31, zis şi otuzbir, s-a dedat, ca de obicei, la tulburări şi dezordini în oraş.
    Alteori poveşti cunoscute în trecut sunt la baza unor evoluţii semantice. Asemănarea dintre fr. lésine „zgârcenie“ şi it. leşina „sulă“, a atras atenţia dar nu s-a putut explica distanţa dintre cele două sensuri până când cineva a descoperit următoarea întâmplare reală: în Italia a existat o satiră în care erau ridiculizaţi zgârciţii, Compagnia della leşina „Societatea sulei“. Era vorba în ea despre o societate, cu acest nume, ai cărei membri îşi cumpăraseră din fonduri comune o sulă, ca să-şi repare singuri încălţămintea. Această satiră a fost tradusă în Franţa în secolul al XVIII-lea şi a avut succes, aşa de mare încât s-a tipărit o nouă ediţie. A rămas până astăzi cuvântul lésine cu sensul de „zgârcenie“. Fără cunoaşterea acestei întâmplări n-am putea da etimologia lui lésine, mai exact n-am putea explica evoluţia semantică de la it. leşina „sulă“ la fr. lésine „zgârcenie“.
    In alte cazuri nici astăzi nu ştim în ce împrejurări a apărut un cuvânt. în franceză vasistas este numele orificiului în lemnul uşii prin care se vedea dinăuntru o persoană care aşteaptă afară. S-a propus ca etimon expresia germană Was ist das? „ce este“, dar nu se ştie cine şi când a folosit-o în franceză pentru prima dată cu sensul menţionat (dacă explicaţia este corectă).
   1.3.2. Criterii suplimentare
   Am subliniat altă dată (Coteanu-Sala, Etim., p. 94; cf. şi Avram, Contrib., p. 9) că în cercetarea etimologică „criteriul formal şi cel semantic, cele mai importante, trebuie completate cu criteriul răspândirii geografice, cu cel funcţional (poziţia cuvântului în limbă), cu cel semantico-onomasiologic şi cu cel istorico-social“.
   1.3.2.1.   Criteriul geografic. Am vorbit despre criteriul geografic mai sus când am afirmat că pentru cunoaşterea istoriei unui cuvânt
29
trebuie să cunoaştem şi răspândirea lui geografică (analiza diatopică). Aceasta este obligatoriu când este vorba de cuvinte împrumutate mai ales din limba popoarelor vecine. Am arătat (Coteanu-Sâla, Etim., p 119-121) că un cuvânt care prin forma şi înţelesul lui ne îndreptă spre o limbă slavă şi este cunoscut numai într-o regiune din vecinătatea unui teritoriu în care se vorbeşte limba respectivă are şansa să provină din aceasta, chiar dacă din punct de vedere formal el este identic cu cuvinte din alte limbi. în sfârşit, tot acolo (p. 119) am arătat că termenii de origine slavă răspândiţi pe tot teritoriul dacoromân provin mai probabil din vechea slavă decât din una din limbile slave modeme. Exemple diverse din cuvinte slave dau mai jos. Dustrez aici cu câteva fapte luate din Avram, Contrib. Cuvântul paviţ „viţă de vie“ este înregistrat în sud-vestul Olteniei, motiv pentru care Avram {op. cit., p. 146) optează pentru o etimologie sârbo-croată, deşi, ca formă şi ca sens, bg. pavit poate explica în egală măsură cuvântul românesc.
    Criteriul geografic poate fi luat ca un argument şi ca un indiciu negativ: cuvintele care au o etimologie necunoscută sau discutabilă şi care se găsesc cel puţin în unul din dialectele suddunărene nu pot proveni din maghiară pentru că n-au existat contacte directe între maghiară şi indiomurile suddunărene. La fel, dacă aria de răspândire a termenului românesc nu este cunoscută, deci criteriul geografic nu poate fi folosit pentru stabilirea exactă a originii unui cuvânt, se pot accepta oricare din cele două limbi slave (bulgara sau sârbocroata) sau chiar o etimologie multiplă. Aşa procedează Avram {Contrib., p. 113) în cazul termenului nechită.
    1322. Criteriul funcţional, deşi este un criteriu auxiliar, poate da informaţii importante în cercetarea etimologică. împrumuturile, dintr-o sursă, ca şi lexicul în general, cuprind elemente de valoare ine gală, care se grupează într-un set de bază, respectiv în masa împrumuturilor. De aceea nu se poate pune pe acelaşi plan etimologia unui cuvânt oarecare {mătăhuie) cu aceea a unui cuvânt ca talpă, despre care va fi vorba mai departe , care aparţine vocabularului fundamental al limbii române. Kirâly {Etim.y p. 47-48) precizează, pe bună dreptate: „Cuvintele din setul de bază, spre deosebire de cele din masa împrumuturilor, se află într-o solidaritate specifică, ceea ce înseamnă că modificarea unui element se răsfrânge asupra întregului grup.
30
Scoaterea rom. talpă dintre împrumuturi pune, indirect, sub semnul întrebării şi alte componente ale setului de bază din maghiară. Nu este, prin urmare, deloc întâmplător că şi pentru alte cuvinte considerate până acum împrumuturi şi cu „etimologie sigură“ din maghiară se propun soluţii noi“. Astfel încă B.P. Hasdeu (Cuvântul samă este el latin sau maghiar?. Istoria unui trunchi crescut din trei rădăcine, în „Columna lui Traian“ IV, 1883, p. 22-30) contestă originea maghiară , a lui seamă, E. Coseriu şi F. Kirâly a lui socoti. în aceeaşi situaţie sunt chin, chip, gând. După Kirâly (loc. cit.) aceste cuvinte importante trebuie studiate împreună, în sensul că etimologia lor trebuie rezolvată „în bloc“ printr-o cuplare a lor cu cele din română dar şi în strânsă legătură cto cele din maghiară. O astfel de abordare duce la ipoteza că sunt vechi împrumuturi turceşti (mai puţin sigur gând), realizate independent în cele două limbi (despre rom. gând şi magh. gond, ca împrumuturi independente dintr-o a treia limbă, vezi
L.  Balâzs, SCL XVIII, 1987, p. 308). Pentru maghiară s-a dat o etimologie turcică, chiar şi pentru gând, deşi este considerat de origine necunoscută. O. Densusianu (Aspecte, p. 175-178) propune o origine turcică pentru rom. seamă, socoti.
    1.3.2.3.    Criteriul semantico-onomasologic este asemănător în parte cu cel precedent fiindcă apartenenţa la un anumit câmp Onomasiologie poate fi un indiciu important. Avram (Contrib., p. 13) dă exemplul terminologiei creştine care, se ştie, are pentru toate conceptele fundamentale termeni moşteniţi din latină (biserică, cruce, Dumnezeu, păgân etc.). Datorită acestui fapt putem presupune că, în cazul cuvintelor cu etimologia mai puţin clară, dar care aparţin unui câmp Onomasiologie în care elementele moştenite din latină sunt bine reprezentate, să avem a face, până la proba contrară, cu termeni moşteniţi. Este unul dintre argumentele aduse de mine pentru originea latină a rom. talpă (vezi mai jos).
    1.3.2.4.    Criteriul istorico-social nu poate fi ignorat. Nu se poate face etimologie fără să se cunoască istoria populaţiei a cărei limbă o analizăm: istoria politică (apartenenţa la state diferite), istoria culturală (până la Marea Unire, Transivlania a fost mai mult sub influenţa culturii germane, iar în epoca fanariotă Principatele Române
31
au fost influenţate de cultura neogreacă), istoria socială şi a mentalităţilor şi nu în ultimul rând istoria dezvoltării economice. Evident că aceste date importante nu pot lua locul criterilor lingvistice care sunt decisive: „Compte tenu de l’ensemble des données historiques externes, seule en dernière analyse l’évidence linguistique interne peut fonder une étymologie“ Guiraud, Etym., p. 93.
    1.3.2.5.   Criteriul vechimii este un criteriu auxiliar, cu anumite limite, invocarea lui nefiind în toate cazurile eficientă de aceea nu l-am menţionat printre criteriile suplimentare în precedenta carte (v. Coteanu-Sala, Etim., p. 94).
    Pentru etimolog data primei atestări a unui cuvânt poate fi un prim indiciu care trebuie utilizat cu prudenţă. Aşa cum am arătat mai sus dacă această primă atestare urcă în secolele al XVI-lea sau al XW-lea este o dovadă că termenul respectiv nu poate proveni dintr-o limbă despre care se ştie că nu a fost în contact cu româna decât după această perioadă. Prima atestare nu trebuie absolutizată fiindcă sunt cuvinte moştenite sigur din latină (nap etc.) care nu apar în vechile texte româneşti. Explicaţia stă în conţinutul, în natura textelor (se ştie că primele texte au caracter religios).
    Avram (Contrib., p. 14) atrage atenţia asupra utilizării primei atestări în cercetarea etimologiei cuvintelor „internaţionale“ recente. Dacă un cuvânt are o primă atestare în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial sub o formă şi cu un sens care pot fi explicate la fel de bine prin franceză şi prin engleză probabilitatea ca aceste cuvinte să provină din franceză în principiu este mai mare (chiar dacă, la rândul lui, termenul francez provine din engleză; cf. rom. tramvai). în aceste cazuri, subliniază Avram, sunt utile şi alte informaţii despre natura şi autorii textelor în care apare cuvântul (unii savanţi români au putut prelua un termen şi apoi să-l folosească şi astfel un cuvânt să intre în limba română dintr-o anumită limbă folosită în ţara în care el şi-a făcut studiile. Sunt cunoscute cazurile de astfel de termeni ştiinţifici care în Transilvania au origine germană, în timp ce în Muntenia şi Moldova provin din franceză).
    1.3.2.6.   Comparaţia cu limbile înrudite este un criteriu care are o poziţie specială fiindcă el poate fi invocat cu precădere la cuvintele
32
de origine latină. Din această cauză el va fi prezentat mai ales în capitolul consacrat acestui strat etimologic. Uneori comparaţia cu limbile înrudite este implicită, ca în cazul criteriului fonetic sau semantic. Când spunem că toate consoanele finale latineşti au dispărut, la fel ca în toate celelalte limbi romanice, sau atunci când afirmăm că / simplu intervocalic latinesc a devenit r, ca în unele idiomuri romanice, facem o comparaţie romanică. La fel în cazul criteriului semantic: am arătat că există evoluţii semantice în toate limbile romanice sau numai în unele. Comparaţia romanică este chiar necesară în unele situaţii cum este cea a derivatelor cu temă şi afix moştenite din latină. El poate fi decisiv când serconstată că un derivat moştenit din latină există în majoritatea limbilor romanice. Asupra acestui criteriu a atras atenţia Y. Malkiel (Le dictionnaire étymologique et les études panromanes, în Disc, étym., p. 253-260) care arată cum comparaţia romanică este foarte utilă pentru a înţelege schimbările şi evoluţiile din vocabularul francez: FEW ar avea de câştigat atât pentru etimologie, cât şi pentru a explica rolul francezei în difuzarea unor cuvinte romanice (fetiche < ptg.feitiço < limbă africană).
   1.3.3. Neconcordanţa dintre criterii
   Nu sunt puţine cazurile când aplicând criteriul fonetic se ajunge la concluzii diferite de cele rezultate din aplicarea criteriului semantic, coroborat sau nu cu celelalte criterii auxiliare. în istoria etimologiei ca disciplină ştiinţifică în astfel de situaţii se dădea prioritate criteriului fonetic (neogramaticii) sau semanticii (Şcoala idealistă) în funcţie de diversele şcoli şi metode de analiză a limbii (mai aproape de zilele noastre cele două atitudini au fost ilustrate de polemica dintre şcoala lui L. Bloomfield şi cea a lui L. Spitzer (vezi Iordan, Ling. rom., p. 179). Astăzi astfel de neconcordanţe trebuie rezolvate de la caz la caz pentru a se ajunge la o soluţie mai apropiată de o rezolvare mulţumitoare sau chiar, aşa cum precizeză Avram (Contrib., p. 13), să se arate că este vorba de o „etimologie necunoscută“, „etimologie nesigură“ sau să se arate incertitudinea prin formulări ca „probabil din“.
3 - Introducere în etimologia limbii române
33
    într-un caz ca rom. creştin, de exemplu, este foarte puţin probabil să nu fie moştenit din latină fiindcă aparţine terminologiei creştine, în cea mai mare parte transmisă din latină, deşi prezintă o evoluţie formală care contravine legilor fonetice (lat. christianus ar fi trebuit să ajungă la *creşin, aşa cum pastionem a dat păşune). Forma „aberantă“ a fost explicată în diferite feluri: CDDE 409 crede că ar fi un cuvânt mai nou, Nandris, Phon., p. 125 prin analogie cu forma nederivată (Hrist-, Christ-) sau derivată cu sufixe al căror vocalism nu forma un hiat {creştinesc). în schimb, spune Avram, este sigur că sfânt care aparţine aceluiaşi domeniu onomasiologic (terminologia religioasă) nu provine din lat. sanctus (acesta s-a păstrat în sân-lsâm-din Sânnicoarăy Sâmpetruy Sânmedru), ci dintr-un cuvânt din veche slavă (consoana iniţială din lat. sanctus nu putea ajunge la sf). Cele două exemple («creştin şi sfânt) ne arată că în primul caz greutate mai mare are criteriul onomasiologic, în timp ce în al doilea mai important este criteriul fonetic.
    Şi totuşi nu lipsesc specialiştii care susţin prioritatea criteriului fonetic. Recenzând o lucrare a cunoscutului lingvist valon Louis Remacle {Etymologie et phonétique wallonnes — Questions diverses, Liège, 1997), G. Roques conchide „la phonétique... reste le critère fondamental dans la recherche d’une étymologie“ {RLiR LXII, 1998, p. 522). O concepţie asemănătaore stă şi la baza unei formulări a lui F. Mohren {RLiR LXI, 1997, p. 445): h este antihiatic „sans qu’on puisse en déterminer chaque fois la cause. Cette observation ne veut évidemment pas abolir les lois phonétiques“.
    1.3.4. Cazuri particulare
    Este bine cunoscut că în evoluţia limbii există destule cazuri de abateri de la regulile cunoscute, fie că este vorba de legile fonetice sau de evoluţiile semantice; în stabilirea etimologiei trebuie să ţinem seama de ele. La începutul activităţii mele de lingvist, când învăţasem că trebuie respectate condiţiile cerute de şcoala neogramatică, „abaterile“ de acest fel erau motive pentru respingerea unei etimologii. Anchetele dialectale la care am participat şi mai ales consultarea Atlasului lingvistic român mi-au permis să „descopăr“ numeroase
34
fapte, mai mult sau mai puţin individuale, care reprezintă astfel de abateri. Numărul lor a crescut când am parcurs Stilistica limbii române a fostului meu profesor Iorgu Iordan. M-am întrebat de multe ori de ce în cercetările etimologice nu sunt invocate mai mult asemenea abateri care, este de presupus, au existat şi în perioadele mai vechi ale limbii române. Ca să dau numai un exemplu amintesc cazul contaminărilor fonetice sau/şi semantice invocate mai ales de S. Puşcariu şi G. Giuglea. Nu există nici un motiv care să se opună acestei idei cu atât mai mult cu cât în trecut, neexistând texte scrise, nu era loc nici o normă strictă, care să împiedice astfel de fenomene. Un răspuns concret la întrebările mele l-a dat Andrei Avram, în Contribuţii etimologice, despre care am vorbit mai sus; în soluţiile date de el etimologiei unor cuvinte, considerate de dicţionarul academic ca având o origine necunoscută, un loc important îl ocupă toate tipurile de „abateri“, în condiţiile în care sunt invocate şi legile fonetice. Abaterile de la principiile etimologiei sunt de diverse tipuri, cele mai multe fonetice şi semantice. Cum se explică aceste abateri? De multe ori ele sunt generate de apartenenţa cuvintelor la familii sau la serii desemnând aceeaşi noţiune sau noţiuni înrudite. în unele cazuri poate surprinde apariţia unui cuvânt într-o regiune în care nu ar fi normal să existe (de exemplu turcismele în Transilvania).
    Trebuie observat că numărul cuvintelor importante din limbă care să prezinte astfel de abateri este relativ scăzut; unele dintre acestea constituie, aşa cum spunea Malkiel despre fr. aveugle „orb“, deşi toţi cercetătorii îl consideră cuvânt moştenit din latină, „enigme etimologice“. De cele mai multe ori suntem în prezenţa unor cuvinte cu o circulaţie restrânsă sau/şi cu sens insuficient precizat (mai ales la numele de plante sau la formele de relief). Unele au mai multe variante fonetice şi sensuri diverse, ceea ce indică o oarecare instabilitate în limbă. Din această cauză ele sunt incluse de vorbitori în familii sau serii de cuvinte cu care nu au nici o legătură etimologic. Unele din cuvintele discutate de Andrei Avram sunt înregistrate în vorbirea unei singure persoane, în cazul anchetelor pentru ALR, sau al unor comunicări pentru DLR; uneori sunt răspunsuri precedate de [e], ceea ce presupune chiar o ezitare din partea subiectului anchetat. Ele pot fi deci fapte de vorbire nu de limbă, adică nu sunt generale în limba română, sau chiar greşeli datorate unor asocieri petrecute în
35
   vorbirea unei singure persoane {moşdroagă „om leneş şi strâmb“, notat într-o culegere de cuvinte din Năsăud, nu este un cuvânt, ci, aşa cum a arătat Andrei Avram (Contrib., p. 88), reprezintă două cuvinte; pentru etimologia lui trebuie explicată doar originea lui droagă). Cele spuse mai sus nu trebuie interpretate în sensul că astfel de inovaţii individuale nu pot deveni fapte de limbă. Este evident că lăcustă pentru lăcustă a apărut în latină în urma contaminării cu lacus (vezi mai sus), la un vorbitor care a avut un dezvoltat simţ al limbii.
     Evoluţii fonetice neregulate
     în orice manual de fonetică istorică, alături de schimbările fonetice regulate (condiţionate sau nu de contextul fonetic sau de accent), sunt menţionate schimbări neregulate ca: asimilări, disimilări, sincope, metateze, etimologii populare, contaminări, afereze, influenţe ale formei derivatului asupra cuvântului bază etc. în cea mai amplă introducere în fonetica istorică a limbii române (O. Nandris, Phonétique historique du roumain, Paris, 1963) numărul acestora este impresionant: autorul le prezintă la fiecare sunet în categoria „cazuri particulare“ şi, în a doua parte a cărţii, sunt grupate pe tipuri de fenomene. Numeroase exemple de acest fel găsim şi în excelenta prezentare a foneticii limbii române a lui Sextil Puşcariu (Limba română. Vol. II: Rostirea, [Bucureşti], 1959; ed. II1994). Nu lipsesc nici din volumele de sinteză consacrate istoriei limbii române dintre care amintim doar Densusianu ILR, Rosetti, ILR, Ivănescu, ILR. Este meritul lui Andrei Avram (Contrib., p. 18-20) de a fi atras atenţia asupra unor categorii de fluctuaţii fonetice (şi morfologice) care nu pot fi puse în legătură cu legi sau tendinţe specifice unor graiuri. El stabileşte tipuri de fluctuaţii fonetice a căror prezenţă la cuvintele fără probleme etimologice devine importantă pentru cercetarea etimologică, „întrucât permite, adesea, să se înlăture ceea ce, la prima vedere, pare să fie o piedică în calea stabilirii unei relaţii între cuvântul dat şi un ipotetic etimon“ {op. cit., p. 18). El dă ca exemplu cazul v. si. strugü căruia îi corespund în română formele strug şi strung. Pornind de la această remarcă şi observând că există fluctuaţii de tipul „consoană orală ^ consoană nazală + consoană orală“ (hodorog-hodoronc,
36
otic-oting, păstrugă-păstrungă etc.), Avram conchide: „putem să luăm în consideraţie ipoteza provenienţei unui cuvânt (sau a unui sufix) care conţine grupul NC dintr-un cuvânt (respectiv, dintr-un sufix) în care nu exista primul element al grupului“ (loc. cit.), unde se trimite la o remarcă similară a lui S. Puşcariu, DR X, 1941-1943,2, p. 396.
    Autorul dă (p. 19) câteva exemple de fluctuaţii între fonetisme care nu pot fi raportate la particularităţi cu caracter de lege (sau măcar de tendinţă) ale anumitor graiuri. Le reproducem ca atare. „ [ă]~[î] în poziţie protonică, mai ales înainte de o consoană lichidă finală de silabă: mălcaviţă~mârcaviţă, tâlhar^tâlhar;
    [ă] sau [î] - [o] sau [u], în poziţie protonică (mai frecvent, dar nu exclusiv, în vecinătatea unor consoane labiale): mădărănie~ modorănie, mânzăli~mânzoli, smâ(n)ci~smu(n)ci;
    [oHu], în poziţie posttonică: martor^martur, vehicol~vehicul; consoană surdă ~ consoană sonoră: palton~balton, paţachină~ baţachină, ovăs~ovăz (în sufixe este frecventă fluctuaţia [k]~[g]: tălpic-tălpig)\
    [k] sau [g] ~ [h]: mocni~mohni, mogoandă~mohoandă;
    [l]    ~ [r], în poziţie preconsonantică: cartaboş~caltaboş, maldac~mardac, mâlced~mârced;
    [1] sau [r] - [rl]: chiţoran~chiţorlan, murui~murlui;
    „zero“ ~ [s] sau [z], în poziţie iniţială preconsonantică: cheuna~scheuna, fârşi~sfârşi, fulgera~sfulgeray gărbaci~zgărbaci, tufiş~stufiş.
    „Ţinând seama de existenţa fluctuaţiilor de genul celor prezentate mai sus, conchide Avram, cercetătorul îşi lărgeşte câmpul ipotezelor până dincolo de limitele impuse de aplicarea strictă a criteriului fonetic (sublinierea M.S.), care cere fie ca sunetele din cuvântul a cărui etimologie este căutată să se regăsească în etimon, fie ca neconcordanţele să poată fi atribuite unor schimbări fonetice regulate (cu caracter de lege) — întâlnite în cazuri deja rezolvate — sau/şi normelor privitoare la încadrarea morfologică. Aşadar dacă, de exemplu, un cuvânt cu etimologia necunoscută conţine grupul [rl], atenţia cercetătorului trebuie să se îndrepte nu numai spre un posibil etimon în care apare acelaşi grup, ci şi spre eventuale prototipuri în care apare numai una dintre cele două lichide, într-un context comparabil cu cel al lui [rl] din cuvântul în cauză... Este, poate, inutil
37
să adăugăm că şi în astfel de situaţii trebuie respectate, în paralel, criteriile semantic, geografic, istoric etc.“ {op. cit., p. 19-20).
    Valoarea generală a acestui principiu, care explică amploarea citatului, ne îndreptăţeşte să-l aplicăm şi la fapte latineşti considerate „cazuri particulare“ în fonetica istorică a limbii române şi tratate izolat (unele dintre acestea sunt cerute şi de fonetica istorică a altor limbi romanice:
    a~e: malum — melum (rom. măr), cerasus — *ceresiu (rom. cireş), ambele cerute şi de celelalte limbi romanice (it. melo, cilegiu), canabis — *canepis (rom. cânepă; cf. şi oc. caneba), cithara — cithera (rom. ceteră). Există şi cazul invers: forma cu a pentru e stă la baza cuvântului românesc {sarică < lat. sarica şi nu serica Densusianu, ILR I, p. 59). în cazul lui passer-passar s-au transmis limbii române ambele forme: pasăre şi rtg. pasere;
    consoană surdă ~ consoană sonoră: urtica > *urdica > urzică (n-ar mai fi necesară o presupusă contaminare cu ordire, aşa cum s-a făcut până acum, taeda > daeda > zadă). Cf. salată-saladă.
    Am dat aceste exemple pentru a sublinia ideea că, în cazul unor cuvinte moştenite din latină, se poate pomi de la forme rezultate dintr-o evoluţie neregulată din punctul de vedere al limbii latine. La acestea, s-ar putea adăuga altele:
    a)     afereza lui a- apare la multe cuvinte: rom. mătuşă, miel, nămaie, noaten, prier, râie au la bază lat. amita + -uşă, agnellus, animalia, aprile, aranea. Există în schimb cazuri de adăugare a unui a faţă de forma din latină: luneca şi aluneca (lat. *allubricare), mesteca şi amesteca (lat. *am-mixticare). Această fluctuaţie fonetică poate să se fi produs în cursul întregii istorii a limbii române (cf. lămâie-alămâie) şi deci aluneca, amesteca să fie formate pe teren românesc fără să fie necesară reconstruirea etimoanelor menţionate mai sus.
    b) asimilări şi disimilări care sunt fenomene fonetice generale:
    i-u > u-u: lat. cicuta > cucuta > rom. cucută
    n-r > r-r: lat.fenestra > rom. fereastră
    l-r > n-r: lat.juliginem > rom. funingine
    c)     sincope ale unor vocale: lat. ueteranus> rom. bătrân (încă în latina vulgră uetranus), lat.fossatum >fsat> rom. sat. în unele cazuri s-au transmis atât forma sincopată, cât şi cea nesincopată: lat. stabulum > rom. staur şi staul (< lat. stablum);
38
    d)    schimbări prin analogie cu alte forme din paradigmă: lat. uoster (pentru uester) > rom. vostru, prin analogie cu noster Densusianu, ILR, I, p. 102;
    e)    schimbări datorită unor contaminări cu alte cuvinte de obicei din acelaşi câmp semantic (sinonime sau antonime): rom. dator (v. rom. dător)< lat. debitorius sub influenţa lui da, dat; lat. grauis > greuis > greu sub influenţa lui leuis (> rom. uşor); lat. locusta > lăcustă explicat de A. Graur („Romania“ LIV, 1928, p. 504) ca rezultat al contaminării cu lacus „lac“; lat. *blastemare în loc de blasphemare explicat de S. Puşcariu (DR, VII, 1931-1933, p. 108) prin contaminare cu aestimare.
    f)    fără explicaţie până acum rom. steauă <lat. stella cu e pentru e (altfel ar fi trebuit să fie dat *şteauâ ca în lat. adsterno > rom. aştern. Densusianu, ILR I, p. 59). Cf. şi pepene < lat. p&pinem în care s-a presupus o schimbare similară a lui e cu e (ar fi trebuit să avem *piepine). O schimbare a cantităţii vocalice s-a produs la pronumele mlhi, tibi devenite *mihi, tîbi, forme care pot explica rom. mie, ţie.
    Lista fenomenelor de acest fel poate fi mărită cu uşurinţă parcurgând cartea lui Andrei Avram. Pentru exemplele date în continuare, fără a intra în detalii despre evoluţiile semantice, discutate într-o altă secţiune, voi menţiona doar pagina din această lucrare.
    a f e r e z ă lui a-: mârnicos „mândru, încrezut, arogant“ < amarnic „rău, răuvoitor, neîndurat“ (p. 56);
    metateza, despre care Avram afirmă adesea că „nu pune probleme“, este frecventă: mădrăgit „foarte obosit“, variantă a lui mărdăgit „murdărit, pătat, întinat“ (p. 45); neteplii „roţi“, sg. *neteplie< *năplătii, derivat de la năplat (p. 114); maranioi „baraboi“
<  magh. *manyaro (p. 40); orgoian „iorgovan“, pronunţat uorogoian
<  ser .jorgovan cu metateza i...u> i...u( p. 124).
    Există şi metateze „silabice“: mocoroanţe „fructe uscate“ < *como-roanţe (< pomoroanţe) „curmale“ (p. 80-81), ca în gămălie-măgălie, michilie „parte acoperită a unei cherhanale“ < chilimie (p. 73). Avram atrage atenţia asupra unei metateze „parţiale“ (vezi şi Puşcariu, LRII, p. 154, metateza unor trăsături fonetice boşog-bojoc, tinghie-chindie). Fenomenul se caracterizează „prin schimbarea poziţiei în cuvânt nu a două sunete, ci numai a unora dintre trăsăturile lor (ca şi în cazul metatezelor obişnuite, nu se adaugă şi nu se elimină trăsături)... în
39
*mârfegi < *mârcevi s-a păstrat neschimbată sonoritatea (absenţa sonorităţii) la iniţialele ultimelor două silabe, în timp ce africata prepalatală a devenit fricativă labială, iar fricativa labială a cedat locul africatei prepalatale“ (p. 64); rosăcică „plantă“ < roşăţică („fricativă prepalatală... africată dentală“ > „fricativă dentală... africată prepalatală“) (p. 197);
    h a p 1 o 1 o g i i: mânţată „dans popular“ < *mânăţata < mănăn-ţata, participiul substantiv al unei variante a verbului a mărunţi (p· 62);
    apariţia lui r înaintea unei consoane prepalatale: arşeu - aşău < magh. ăsâ, arşic < tc. asik, percea „a (se) păta, a (se) păta, a (se) murdări“ < *peceat, bg.pecat „pecetă, amprentă“ (p. 161), fenomen numit de S. Puşcariu un r „despicat din ş·“ (DR, X, 1941-1943, p. 394; LRII, p. 124).
    Sunt considerate „obişnuite“ o serie de fluctuaţii ca: a~ă înainte de accent este „banală“: parazios-părăzel (p. 139), sarponel „sănişoară“ = sărpunel (p. 202);
    consoană surdă - consoană sonoră înainte de consoane nazale: paschină „bluză“ = baschinây pitănguţ „micuţ“ < bitang „bastard, vagabond“ (p. 170-171). Hristea, Probi. etim.y p. 330 citează numeroase exemple: batalama > patalama, balanţă > palanţăy pozunar < buzunar; râşni~râjni (p. 198);
    hr ~ r la iniţială nu pune probleme: hrean-reany hrăpi-răpiy hrăbori < răboli (p. 193);
    De asemenea sunt frecvente asimilările şi disimilările: o > a (ă): malcăvăţ „plantă“ < ser. mârkovac (p. 37);
    /... r > r... /: răboli „a se răsti la cineva, a se răţoi“< hrăbori (p. 193);
    h intervocalic ~ zero: maala, moory Miai, tăui „prost, idiot“ < tăhui (p. 239).
    Există înlocuiri de sunete:
    b cu m la iniţială: mondroşi „a se înfofoli“ < bondroşi < bondroş (p. 87), la fel ca în mont < bont fenomen analizat, cu alte exemple de Graur, Etim, rom.y p. 8-12.
    f~h : bafniţă - bahniţă (p. 140);
40
    n-~m-: nastochiţă „pâinişoară“ < mustopită, ca în măclăi = năclăi, nărădi - mărădi, nătrăpas = maîrapaz (p. 101); pajimă „cobiliţă“ < bg.pazina (p. 128).
    Apariţia unei nazale care precedă fricativa: ninja ^a-i fi cuiva somn“ (de fapt minja) < mija, la fel ca ninjel pentru negel sau perechea mânji-măji (p. 116).
    Adesea Avram formulează reguli de tipul: „ca formă... se află faţă de... într-un raport identic cu cel dintre... şi...“: potârcă „lucru sau fiinţă (rămasă) mică“ — potcă „persoană nedezvoltată fizic, mică de stat, urâtă“ ca poşircă „băutură alcoolică slabă — poaşcă „vin de proastă calitate“ {potârcă şi poşircă au acelaşi sufix: -ârcăl -ircă) (p. 186). Din punct de vedere formal raportul dintre răsură şi răsătură este identic cu cel dintre trăsură şi trăsătură (p. 195); raportul dintre ruguci şi rugi este comparabil cu cel dintre fugăci şi fugi (p. 199).
    Abaterile de la regulile fonetice nu lipsesc din formaţiile cu caracter expresiv: (îm)bondroji pentru mondroşi cu j explicat prin fonetică expresivă de Iordan, LRC2, p. 198;7 în polomojdii (pentru a se crea grupul jd expresiv (p. 129), din motive asemănătoare cu cele discutate de Al. Graur (SCL X, 1959, p. 206) în legătură cu grupul şt al derivatului fluşturatic din fluture; rl în loc de l: pichirlău „putinei (pentru unt)“ < magh. kopiilo (p. 167) ca în chemurluita < chemului, cobârlă < cobilă exemple date de A. Graur, SCL X, 1959, p. 208-209; rujmuli „a scurma, a râma“ < *jumurli < *jumui < jimui (p. 199); papleagă, creaţie expresivă datorită grupului pl şi prezenţei aceleiaşi consoane la începutul primelor două silabe (p. 135), aparţine unei categorii de cuvinte despre care S. Puşcariu (DR1,1920-1921, p. 82) spunea că „nu au sens precis, ci exprimă în mod vag toate obiectele care se prezintă ochilor supt o anumită formă“, iar Iorgu Iordan (BIFR, II, 1935, p. 179; alte exemple în Stilistica limbii române) că „imită sunete auzite, simbolizează mişcări şi forme“; paplec „papuc, pantof vechi“ provine din papuc, cu pl expresiv care imită zgomotul produs de papucii sau pantofii prea largi (p. 136)
    Schimbări formale datorate unor sinonime sau unor cuvinte cu care au elemente semantice comune: măgheruşte „cartofi“ < magh. magyaro ,,alun(ă)“ cu partea finală sub influenţa sinonimelor bara-buşcă, peruşcă (p. 47); mirtosi „a strivi (prii^apă — sare)“, variantă a lui litrosi, cu / > m sub influenţa sinonimului parţial motroşi,
41
variantă a lui mătrăşi (p. 78); paviţ „viţă de vie“ < ser. pavity cu ţ sub influenţa lui viţă (p. 146);
    Nu sunt rare cazurile când o „abatere“ de la legile fonetice poate fi explicată în mai multe feluri sau chiar să fie rezultatul concomitent al mai multor accidente fonetice (un fel de etimologie multiplă). Avram, Contrib., prezintă nu rareori astfel de cazuri: tanău „(om) prost, tont“ < tănănău < tălălău poate fi fie rezultatul unei sincope, urmată de simplificarea grupului consonantic (fcMmîw>*[tănanău]> tănău), fie al unei haplologii cf. nănaş>nânaş>nnaş>naş (p. 235); teaucă „nume dat unui câine care latră mereu“ < coteaucă în care scurtarea formei originare s-a putut produce „fie prin confundarea silabei co- cu prepoziţia cu sau (poate mai curând) cu grupul format din prepoziţie şi articolul feminin (coteaucă a fost interpretat drept c-o teaucă), fie prin suprimarea silabei iniţiale, considerate prefix“ (p. 241-242).
    Numeroase sunt modificările petrecute la finală de cuvânt; unele sunt adăugiri de sunete sau de sufixe:
    neuşnic „care nu ştie ce face; într-o parte“ < ser. neucan, cu c prin influenţa derivatelor cu -nic (p. 115); odomoc „om cu mers caracteristic azvârlind din picioare când merge“ <bg. hodom, cu -oc adăugat prin influenţa derivatelor în -oc, dintre care multe au caracter expresiv, la fel ca odomoc (p. 118); maşnicău „om înalt, voinic, arătos“ < germ. Maschni(c)k cu -ău adăugat care a dus la încadrarea cuvântului în seria haidău, ţângău (p. 41);
    derivate postverbale: maală „muncă multă, hamalâc“ de la măhăli „a munci mult ca un hamal“ (p. 33); un caz interesant este păci „ţăruş, par, harac“ < ser.potka de la care s-au format poci, sg. mase. şi neutru şi pocă, pocie sg. fem. (p. 126).
    derivări regresive: palmă „gaică (ce strânge la spate o haină)“ < patnoşcă, simţit ca derivat în -oşcă, cf. pito(a)şcă < pită (p. 145); păoană refăcut din păoancă (p. 153); mahiavă „zavistie, pizmă, intrigă“, detaşat din *machialiceesc într-o epocă în care sufixul -icesc era foarte frecvent (p. 35), la fel cu dietalicesc - dietă; de la *poceat substantiv, considerat ca participiu adjectivizat sau supin substantivizat, s-au refăcut forme verbale percea „a(se)păta, a(se) murdări; a(se) împestriţa“ (p. 161); sărpan „giulgiu“ < *sărpănoc < ucr. serpanok, segmentul fonetic -oc a fost identificat cu
42
sufixul românesc -oc (p. 204). Numeroase derivate regresive la Hristea, Probi, etim., p. 66-86;
    substituiri şi fluctuaţii de sufixe: polonaş „persoană care strânge grâul cosit“ < polonic, prin înlocuirea segmentului -ic cu -aş, frecvent ca sufix al substantivului nume de agent (p. 181); sulhău „carâmb de loitră“ < sulhar (p. 223);
    fluctuaţii de sufixe: -ăi ~ -ăni; scherchăni „a scânci“ < chircăi, ca în grohăi-grohăni, horcăi-horcăni (p. 206).
    Avram vorbeşte adesea de „raporturi formale“ între membrii unei serii în care se înregistrează substituiri de sufixe. Astfel motoşină şi motoşană (p. 89) s-au format prin substituire de sufix, plecându-se de la motoaşcă „smoc (de păr)“, raporturile formale dintre acestea fiind comparabile cu cele din numele de plante păiuşcă, păiuşană, păiuşină Cf. şi maniţă, cu -iţă interpretat ca sufix şi de aici manişcă, ca în măturiţă-măturişcă, sitiţă-sitişcă (Andrei Avram, LR XLIV, 1995, p. 99); a oştări „a întoarce vorba, a bombăni“ se află faţă de a oşta „a căsca“ în raport identic cu câsca-căscări, gusta-gustăriy sufixul -ări (v. A. Graur, BL IV, 1936, p. 65-69) conferă lui oştări valoare iterativă a cărei existenţă (Avram, Contrib., p. 125) o surprinde chiar în definiţia din DLR („a întoarce mereu vorba“).
   Evoluţii semantice neregulate
   Este evident pentru oricine că între latină şi română există mari deosebiri fonetice, rezultatul unei evoluţii ale cărei principale elemente sunt reunite într-o serie de reguli, numite legi fonetice. Un fenomen similar a avut loc şi în înţelesul cuvintelor dar, spre deosebire de fonetică, în cazul semanticii nu există reguli fixe. („Din păcate, pentru schimbări de înţeles nu avem astfel de reguli, de aceea nu putem şti totodeauna dacă legătura pe care o stabilim între un cuvânt de azi şi unul din trecut este justificată în ce priveşte evoluţia înţelesului“ Graur, Ling., p. 120). Se vorbeşte de extinderi şi restrângeri de sensuri, de metafore şi metonimii, atunci când este vorba de elemente păstrate din latină (nu interesează acum faptul că cele mai multe deosebiri dintre latină şi română în cazul lexicului se datorează împrumuturilor numeroase de cuvinte făcute din limbile
43
populaţiilor cu care daco-romanii şti apoi românii au intrat în contact; de asemenea nu interesează faptul că româna şi-a format cuvinte noi cu ajutorul sufixelor, prefixelor, compunerii sau derivării regresive, uneori chiar cu ambele elemente — bază şi afix — din latină).
    Nu s-au stabilit, până în prezent, reguli stricte de felul celor din domeniul fonetic, care să permită să constatăm „abateri“ în evoluţia semantică a cuvintelor moştenite din latină, corespunzătoare „abaterilor“ de la legile fonetice. Cât de mare sau de mică poate fi o transformare semantică pentru a fi acceptată ca ceva normal? Ce înseamnă a explica transformarea semantică respectivă: este suficient să constatăm fenomenul sau încercăm să-i căutăm originea în condiţiile istorice în care a fost folosită limba latină devenită ulterior româna (S. Puşcariu a încercat să explice multe din evoluţiile semantice prin felul de trai al românilor) sau altfel? în cazul transformărilor semantice se pune uneori şi problema dacă sunt rezultatul unei evoluţii interne sau dacă nu cumva la apariţia unui sens nou la un cuvânt latin a contribuit un cuvânt străin, a cărui structură semantică a fost „copiată“ (fenomen cunoscut sub numele de calc semantic).
    Evident că aceleaşi remarci sunt valabile şi în stabilirea etimologiei cuvintelor de origine străină. Când unui cuvânt românesc îi corespunde un cuvânt cu acelaşi sens într-o altă limbă, aceasta (în condiţiile în care fonetismul nu ridică probleme) este un argument pentru acceptarea lui ca etimon, la fel ca în cazul moştenirii cuvântului din latină (pişi „calcan“ < tc.pişi „idem“ Avram, Contrib., p. 170). Când nu există identitate semantică (luăm în discuţie cuvinte care din punctul de vedere al formei sunt identice cu presupusul etimon străin) trebuie să explicăm deosebirea semantică pentru ca etimologia să fie corectă (maîină „daravelă, bucluc“ < ngr. judOijua „obiect de studiu; temă, lecţie“ Avram, Contrib., p. 44). Cum trebuie să fie explicată o transformare semantică pentru a fi acceptată? Şi în cazul cuvintelor împrumutate există lărgiri şi restrângeri de sens, sensuri apărute în urma unor metafore sau metonimii. Care dintre acestea „nu pun probleme“, după cum se exprimă Andrei Avram: unde este limita între o astfel de evoluţie semantică şi alta care ar putea fi considerată o „abatere“ de felul celei de natură fonetică? Răspunsul este dificil. Poate că un indiciu ar fi amploarea explicaţiei, în cazurile când
44
cercetătorul caută (şi uneori găseşte) sensurile intermediare care explică cum s-a ajuns de la un sens la altul aparent foarte îndepărtat.
    Spre deosebire de fonetică, unde numărul elementelor (sunete) şi al combinaţiilor posibile care pot suferi modificări este oarecum limitat (deşi datorită apropierilor de alte cuvinte şi numărul accidentelor fonetice poate fi foarte bogat), în cazul evoluţiilor semantice numărul de modificări este mai mare (însuşi numărul cuvintelor dintr-o limbă este foarte mare, mai ales dacă se ţine seama şi de cuvintele regionale). Spre deosebire de fonetică, unde cele mai multe dintre schimbările produse în istoria limbii române sunt sistematizate în volumele de fonetică istorică, de istoria limbii române sau în excelente descrieri ale foneticii române, aşa cum am arătat mai sus, pentru transformările semantice nu avem lucrări similare (singura lucrare de sinteză este încercare asupra semasio-logiei limbei române a lui L. Şăineanu).
    Unele inventare ale schimbărilor semantice petrecute în trecerea de la latină găsim la Densusianu, ILRI, p. 127-138, Rosetti, ILR, p. 113-196) (cuvinte care au în română alt sens decât în celelalte limbi romanice), I. Fischer, în ILR II, p. 120-122. Aceste inventare nu sunt complete. într-o teză de doctorat consacrată schimbărilor semantice ale cuvintelor latineşti transmise românei, Cristi Mujdei a stabilit o listă de 261 de cuvinte, ceea ce reprezintă peste 10% din totalul cuvintelor latineşti din română (se consideră că numărul cuvintelor păstrate în fiecare limbă romanică, deci şi în română, este de aproximativ 2 000). Dacă la acestea le adăugăm şi pe cele care au fost explicat atât prin latină, cât şi prin alte limbi (ex. mire) numărul lor creşte. în diverse lucrări consacrate altor straturi etimologice (de ex. Brâncuş Voc., Mihăilă, împrumuturi) găsim numeroase exemple de evoluţii semantice faţă de presupusele etimoane.
    Am încercat, la fel ca în cazul evoluţiilor fonetice neregulate, să aduc în discuţie o serie de tipuri de transformări semantice pornind de la cartea des citată a lui Andrei Avram, completată şi cu fapte culese din alte surse. Trebuie să remarc că, din cauza dificultăţilor menţionate, nici el nu a dat un inventar al fluctuaţiilor semantice, deci nu voi încerca să precizez care sunt evoluţii semantice, „normale“ şi care sunt abateri de la acest fel de evoluţii (Avram afirmă uneori „evoluţie semantică normală“).
45
    Există între cazurile discutate de Andrei Avram unele care „nu pun (nici o) problemă“:
    sălnic „cenuşă“ < sălnic < *slănic „râu sărat“. „Evoluţia semantică de la „râu sărat“, prin intermediul sensurilor „apă sărată“ şi „leşie“, la „cenuşă din care s-a făcut leşia“ ni se pare uşor de admis“ (p. 203);
    mol „rapăn“ < germ. Mull, Miill „murdărie“ prezintă o evoluţia semantică de la „murdărie“ la „rapăn“ (boală provocată şi întreţinută de murdărie) sau confuzia între cele două noţiuni se explică mai uşor decât evoluţia de la mâl „mâl, lut, noroi“ (p. 84);
    melegar „bazin de lemn în care cade minereul“ este rezultatul unei extinderi de sens la melegar „răsadniţă“ (în construcţia răsadniţei se folosesc scânduri ca un fel de bazin) (p. 69);
    mirgăzli „a se inflama“ <mârgez „a otrăvi, a învenina“, evoluţie ce „nu pune nici o problemă“ (p. 77);
    mocoroanţe „fructe uscate în cuptor“ <pomoroanţă „curmală“, „evoluţia semantică de la numele unui fruct la „fructe uscate în cuptor“ nu pune probleme“ (p. 81);.
    stihui (despre apa din fântână) „a se curăţa“ < ucr. stixati „a se linişti, a se potoli“; evoluţia semantică pe care o presupune această explicaţie este uşor de înţeles: apa tulbure a unei fântâni „se curăţă, adică se limpezeşte, când se linişteşte, iar substanţele în suspensie se depun la fund“ (p. 213).
    trapini „ghebe“ e pluralul lui tropină, variantă a lui tulpină, deoarece ghebele cresc împrejurul tulpinilor (p. 250);
    mărghilă „loc apătos, mlaştină, mocirlă“ < bg. mărtvilo „absenţă de viaţă, de activitate“; între sensul de „nemişcat, încremenit“ al lui mort şi caracteristica esenţială a unei bălţi de a fi stătătoare, nemişcată există legătură (p. 56).
    Mai mult sau mai puţin normale sunt modificările semantice ale unor nume de plante pentru că „folosirea unuia şi aceluiaşi cuvânt pentru a denumi diverse specii de plante nu este un fenomen neobişnuit“ (Avram, Contrib., p. 201). Vezi şi Jean Séguy, Les noms populaires des plantes dans les Pyrénées Centrales, Barcelona, 1953. în plus, datorită unei sinonimii „parţiale“ se pot stabili legături între diverse cuvinte ce denumesc plante diferite (p. 36-39: malcărăţ). O evoluţie interesantă pentru numele unei plante este cea oferită de oceşea „urzică-mică“ care provine dintr-o variantă *oieştină a lui
46
voieş(t)niţă „un fel de mintă“ < bg. vostenica „lumânare de ceară“^ Chiar dacă cuvântul bulgăresc nu este folosit şi ca nume de plantă, evoluţia semantică ale cărei rezultate apar în română voieş(t)niţă şi oieşteai nu pune probleme; cf. numele de plante luminiţă, lumânare, lumânărică (p. 121).
    Avram consideră că latura semantică a etimologiei este „rezolvată“ pentru o serie de cuvinte cărora li se asociază sensuri peiorative: maşnicău „om înalt, voinic“ < germ. Maschni(c)k „lăudăros, farsor“> „om înalt şi prost?“, la fel ca în g(ă)ligan, măgădan, vlăjgan, care au şi sensuri peiorative (p. 40);
    papună „femeie urâtă“ <bg.papunjak „pupăză“ (p. 136); pachioană „femeie proastă“ < ucr. pakonea (gen.) „cal rău, mârţoagă“ iar mârţână „mârţoagă“ ajunge să însemne „femeie de moravuri uşoare; femeie mătăhăloasă“ (p. 125);
    mârjoală „femeie stricată“ face parte din familia de cuvinte a lui marjoli „a bate porumbul de pe cocean“ < magh. morzsol; de la sensurile verbului maghiar s-a putut ajunge atât la sensul de „zbârcit“ al adjectivului mârjolit, cât şi la cel al postverbalului mârjoală (< *morjoală) (p. 65). Exemple numeroase de acest fel la Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti. Amintesc, în treacăt, că există şi cazuri de nume metaforice date unor persoane (bătrâne, slabe etc.) care au la bază nume de animale (Marius Sala, „Fonetică şi dialectologie“ Bl,1961, p. 203-209).
             La baza unor transformări semantice Avram presupune o metaforă: otoboc în expresia a face mâna otoboc „a strânge degetele, a face mâna puică“ este derivat de la obot (variantă a lui hobot) > *(h)obotoc > otoboc. Hobot printre altele înseamnă „botul săniei“ deci mâna cu degetele împreunate la vârf a fost asemănată cu botul săniei (p. 125);
    pajimă „cobiliţă“ (bg. dial. pajazina „păianjen“; unul dintre sensurile rom. păianjen este „fiecare dintre prăjinile... care se aşază de o parte şi de alta a unui acoperiş de paie etc.“, deci „asemănarea dintre o pereche de astfel de prăjini şi o cobiliţă este evidentă“
(p. 128).  ,
    Există şi explicaţii mai complexe. Pentru a explica derivarea lui mătinos „voinic“ de la matină. Avram presupune existenţa unui sens figurat, obscen, al lui matină (în vorbirea familiară şi vulgară), sens pe care îl are şi daravelă~daraveră, sinonim cu matină în înţelesul
47
propriu de „problemă, chestiune afacere“. De la acest sens figurat al lui matină, se poate spune că mătinos înseamnă „care are matină (= daravelă) mare“ şi de aici apoi „voinic“ (p. 56-57).
    Următorul exemplu îmi va permite să fac o remarcă mai generală. Cuvântul păjurit glosat „împodobit, smălţat“ în DLR pe baza interpretării unui singur context din B. Delavrancea înseamnă de fapt „mărginit“ aşa cum arată Avram, Contrib., p. 148, în opoziţie cu „fânul“ de pe toată întinderea dealului, florile se găsesc numai la marginile lui („a întâlnit un deal înalt, veşmântat, de sus până jos în fân ca mătasea de moale şi păjurit cu flori“). El are la bază pajure cu sensul de „graniţă, hotar“. Am dat acest exemplu pentru a sublinia necesitatea de a preciza sensul cuvântului a cărei etimologie este cercetată. în cazul cuvintelor cu mai multe sensuri există numeroase cazuri când, pentru a explica o modificare semantică, trebuie pornit de la unul şi numai unul din sensurile respective:
    răsură „impozit suplimentar pentru plata funcţionarilor publici şi a suitei domnului“ nu poate veni din răsătură „fărâmătură“, ci de la sensul „înlăturare a acelei părţi din conţinutul unui vas care depăşeşte în înălţime marginile vasului“. Cele două cuvinte au în comun ideea de „supliment, ceea ce este pe desupra“. Raportul dintre răsură şi răsătură este identic formal cu cel dintre trăsură şi trăsătură (de unire);
    năstini are două sensuri: 1 „(despre plante sau părţi ale lor) a ieşi (din pământ), a răsări, a se ivi; (despre copii) a creşte, a se dezvolta)“; 2. „a se prinde, a se lipi, a se asimila“ < ser. nastăniti „a se obişnui într-un loc“. Sensul al doilea al lui năstini corespunde foarte bine sensurilor cuvântului sârbocoart. De la „a se prinde (despre plante) s-a putut ajunge uşor la „a răsări, a se ivi (tot despre plante), la „a apărea, a se ivi...“ şi la „a creşte, a se dezvolta“ (despre copii: cf. raportul dintre a răsări „a se ivi“ şi răsărit „dezvoltat“, în contextele de tipul un copil mai răsărit)“ (p. 110-111).
    Aceste exemple pun o problemă mai generală. Când vrem să ne ocupăm de latura semantică a etimologiei unui cuvânt trebuie să ne întrebăm: de fapt ce vrem să explicăm? Nu totdeauna primul sens dat în dicţionare este cel originar. Un frumos exemplu îl oferă etimologia lui stingher „izolat“ dată de O. Densusianu (GS IV, 1929-1930, p. 390); pentru a da etimologia acestui cuvânt Densusianu porneşte
48
de la folosirea lui stingher pentru boul care rămânea la o parte, neînjugat, accepţiune care l-a făcut să construiască un derivat latinesc *extrain(u)gularius „afară de jug, nepus la jug“. Avram, Contrib., p. 216-218, aduce argumente suplimentare în favoarea etimologiei lui Densusianu.
    Cred că a rezultat din cele spuse mai sus că rezolvarea laturii semantice într-o etimologie nu este* totdeauna un lucru uşor. Din această cauză pentru multe cuvinte s-au propus diverse soluţii care schimbă, din cauza nepotrivirilor semantice, chiar etimonul. Iată câteva exemple din aceeaşi carte:
    pocoşi „a jumuli“ nu trebuie apropiat de pocos „miţos“ (aşa cum face DLR) pentru că „argumente de ordin semantic ne determină să susţinem că verbul în discuţie nu trebuie pus în legătură cu pocos2 [=miţos]“. Avram crede că trebuie pornit de la pocos „cotoarele ce rămân după cositul ierbii“ < ucr. pokic. De la acest sens s-a putut ajunge uşor la un sens care să concorde cu cel al derivatului pocoşi; cf. cotor „partea de jos a unei plante tăiate“, dar şi „rădăcina penelor la păsări“ (p. 175).
    Tot argumente de ordin semantic îl determină pe Avram (p. 58-59) să nu accepte etimologiile propuse pentru măzănaie „umflătură lemnoasă care se face pe trunchiul arborilor“ „p. ext. umflătură, tumoare“ (germ. Maserholz sau rom. mazăre), ci să propună tc. maze „gogoaşă de ristic, excrescenţă lemnoasă“ (a intervenit şi mazăre). în sfârşit, poncăi „a sta de veghe dormitând“, „a (se) mocoşi, a (se) trudi“ a primit două etimologii: una trimite la ponc „(om) prost, nătâng“ şi alta la pane „nebun, trăsnit...“ < bg. panta „haimana“ (V. Nestorescu, LR XXII, 1973, p. 129-130), dar Avram (p. 182) crede că este vorba de două variante ale unor unităţi lexicale distincte: pentru poncăi „a sta de veghe dormitând“ crede că este acelaşi cuvânt ca păncăni „a face câte ceva, a nu sta degeaba; a face lucruri neînsemnate, mărunte“ < bg.păcam, iar pentru al doilea sens, poncăi poate fi apropiat de ponc sau de pane (şi, ca atare, considerat variantă a lui pâncăni „a hoinări“). „Argumente de ordin semantic — distanţa dintre sensul „a sta de veghe dormitând“ al lui poncăi şi sensul „a hoinări“ a lui păncăni2 (< pane) — ne determină să optăm pentru prima soluţie“ (p. 182).
    Opus situaţiei lui poncăi pentru care Avram propune două cuvinte cu sensuri şi origini diferite este cazul unor cuvinte care în
4 - Introducere în etimologia limbii române
49
dicţionare sunt tratate ca două articole, deşi, după stabilirea etimologiei, se dovedeşte că este vorba de un singur cuvâqt. Un bun exemplu este mârşă1 „oaie slabă“ şi mârşă2 „nadă, momeală“; primul este consideat de DLR derivat regresiv de la mârşav, al doilea cuvânt cu etimologie necunoscută. Avram (p. 66) a dovedit că este vorba de unul şi acelaşi cuvânt, de origine slavă (v. sl. mrusa „cadavru, hoit“). De la sensul menţionat s-a ajuns la „nadă, momeală“ datorită folosirii hoiturilor ca momeală de către vânători, iar, pe de altă parte, la sensul de „animal slab“ sau, prin restricţie, „oaie slabă“.
    Am discutat o serie de evoluţii semantice pe baza cărţii lui Andrei Avram. Se poate remarca că nu am dat nici un cuvânt latinesc care să prezinte modificări semantice (cu excepţia lui stingher). Aceasta se datorează faptului că autorul a pornit numai de la cuvinte care în DLR au precizarea „etimologie necunoscută“. Şi totuşi pentru a vedea că şi cuvintele moştenite din latină au suferit modificări semantice voi semnala câteva exemple.
    Densusianu, ILRI, p. 127, studiind lexicul latinei vulgare care stă la baza limbii române distinge două categorii de cuvinte: unele care aveau o semnificaţie „mai mult sau mai puţin diferită“ de cea din latina clasică şi altele care nu existau în latina clasică, dar circulau în latina vulgară.
    între cuvintele din prima categorie, cea care interesează în primul rând discuţia de faţă, există unele la care sensul modificat este înregistrat în scrieri târzii (unele apar izolat în opere clasice: currere apare cu sensul „a curge“ încă la Ovidiu şi Virgiliu şi este frecvent în texte latineşti mai târzii. La fel focus, de la înţelesul de „cămin, vatră“ care a ajuns la acela de „foc“, sens care apare la Vitruvius). Numărul acestor transformări este semnificativ. De cele mai multe ori termenii cu înţelesul schimbat s-au transmis şi altor limbi romanice (uneori sunt chiar panromanici, aşa cum sunt caballus „cal“, nu „mârţoagă“, ca în latină, focus, paganus „păgân“, nu „locuitor de la ţară“). Astfel de modificări semantice, deşi nu le putem numi „normale“, nu pun probleme pentru stabilirea etimologiei (de fapt, cum se ştie, la baza limbilor romanice stă latina vulgară şi deci, din această perspectivă chiar dacă faţă de latina clasică unele cuvinte prezintă modificări de sens, nu avem de-a face cu evoluţii de la limba-sursă, latina vulgară, la română). Evident ele pot fi discutate atunci când se face o etimologie
50
de felul celei practicate de W. von Wartburg, adică atunci când se face şi istoria fiecărui cuvânt, a relaţiilor acestuia cu alte cuvinte din câmpul semantic şi onomasiologic căruia îi aparţine (într-un astfel de caz despre focus se va spune că era în opoziţie cu ignis care însemna „foc“ şi că în trecerea de la latină la limbile romanice această opoziţie s-a restructurat prin eliminarea lui ignis). în acest caz se încearcă să se arate şi de ce s-a produs o schimbare de sens. *
    Există cuvinte care şi-au schimbat fără îndoială sensul în latina vulgară, dar noul înţeles este atestat foarte târziu. Astfel afflare cunoscut în latina clasică numai cu semnificaţia „a sufla, a inspira“ s-a transmis românei (află) cu sensul „a găsi“. Cu toate că noul sens apare abia în secolul al XI-lea într-un glosar latin-spaniol, datorită prezenţei sale în mai multe limbi romanice (retorom. ajflar, sp. hallar, ptg. aflar), se poate presupune că el exista în latina vulgară. Densusianu, ILRI, p. 127 menţionează etapele intermediare ale acestei transformări semantice: mihi afflatur — mihi ajflatum est — a me afflatur-afflatum habeo. într-o situaţie asemănătoare esté şi apprehendere care de la sensul „a lua“ a căpătat în latina vulgară sensul „a lua foc, a se aprinde“ (apare la Grégoire de Tours). Nici cuvintele de acest tip nu pun probleme pentru stabilirea etimologiei.
    A doua categorie de cuvinte sunt cele care nu apar în latina clasică, dar sunt atestate izolat în texte latineşti vulgare: branca, cu înţeles de „labă“ (branca ursi, lupi) > rom. brâncă, galleta „găleată, poloboc“ > rom. găleată, gavia „pescăruş“ s-a păstrat în multe limbi romanice (ca şi cele două cuvinte precedente), unde desemnează diferite specii de păsări răpitoare, la noi gaie. Nici acestea nu pun probleme de etimologie din punct de vedere semantic.
    Am dat o serie de exemple de cuvinte moştenite din latină ale căror modificări semantice, existând şi în alte limbi romanice, nu implică dificultăţi în stabilirea etimologiei. Există însă nu puţine cazuri când între sensul latinesc clasic şi cel românesc există deosebiri fără ca aceste evoluţii să fie prezente şi în alte limbi romanice: factura cu sensul „făptură“ ca în vom. făptură apare la Tcrtulian-, frigus „rece“ avea la plural (frigora) sensul „febră“, sens păstrat în română (apare cu acest înţeles la Grégoire de Tours); orbus „orb“ atestat deja la Apuleius Mihăiescu, Lat. dun., p. 216. Nici această categorie de
51
cuvinte nu pune probleme în stabilirea etimologiei pentru că sensul din română este atestat în latina târzie.
    Există unele cuvinte care în română au alt sens decât în celelalte limbi romanice. Am menţionat mai sus capitolul „Termeni care au în română alt sens decât în celelalte limbi romanice“ din Rosetti, ILR (prima listă de acest fel o găsim în discursul de recepţie la Academia Română al lui Sextil Puşcariu Locul limbii române între limbile romanice, Bucureşti, 1925). între acestea sunt unele care în toate limbile romanice au alt sens decât cel din română. I. Fischer, în ILR II, p. 115-116 menţionează unele ca:
    anima „suflet, suflare“, păstrat în limbile romanice occidentale cu acest sens, capătă în română un sens concret „inimă“ dezvoltat din valoarea figurată „curaj“, atestată şi în română (p. 116);
    talis „astfel, de acest fel“ devenit în română tare „puternic“; evoluţia semantică a primit mai multe explicaţii sintetizate la Rosetti, ILR, p. 195 (întrebuinţarea emfatică a lui talis în construcţii ca talis uir Şăineanu, încercare, p. 184; calc după ser. jâk „tare“; O. Densusianu, GSII, 1926, p. 310-327 şi Mariana Ploae-Hanganu (LR XXX, 1981, p. 37-43) ca o evoluţie pe teren românesc, I. Fischer, în ILR II, p. 116 consideră evoluţia românească „greu de explicat“;
    vindeca „a scăpa de boală“ a fost explicat din uindecare „a libera (de o boală)“ (Şăineanu, încercare, p. 185,1. Fischer, în ILR II, p. 116) dacă nu cumva derivarea semantică are la bază o credinţă populară (Fischer, loc. cit.)
    Exemplele de acest fel, la care s-ar putea adăuga altele mai puţin răspândite în Romania (albastru, scălda etc.), pun probleme de etimologie dar trebuie observat că în ciuda deosebirilor de sens, nimeni nu crede că aceste cuvinte n-ar proveni din latină. într-o situaţie diferită sunt o serie de cuvinte cu evoluţii semantice pentru care s-au propus (mai ales de S. Puşcariu) diverse explicaţii care pornesc de la felul de trai al românilor. Am menţionat mai sus că aşa a fost expliat evoluţia de la paludem „mlaştină“ la „pădure“ deşi recent
V.  Arvinte (AnL XXX A, 1985, p. 65-82) a arătat că această modificare semantică apare şi în alte limbi europene. La fel, evoluţia semantică a lui pauimentum „podea“ > rom. pământ a fost explicată de V. Pârvan şi G. Ivănescu, prin rusticizarea vieţii şi a limbii latine după părăsirea Daciei de către Aurelian.
52
    O situaţie specială reprezintă termenii păstraţi din latină numai în limba română. în număr de aproximativ 100 (listele cele mai recente laRosetti,/L/?,p. 184-193 şiI.Fischer,în/L/?H,p. 117-118) ce pun dese serioase probleme de etimologie. Nu luăm în discuţie termenii neatestaţi în latină de tipul *excubulare > scula fiindcă nu şti^i care era sensul lor în latină (dacă într-adevăr un astfel de cuvânt a existat). S. Puşcariu (EW 889 şi LR I, p. 356), preluând o explicaţie dată de ,N. Sulică, reconstruieşte un *(in)templare pentru a explica rom. întâmpla (explicaţie acceptată de REW 4482 a şi, cu rezerve, de
I.Fischer, în ILR II, p. 121). A se întâmpla este, după această explicaţie, un termen în legătură cu cultul păgân: „augurul contempla spaţiul (templum) pe care şi-l trasa pe cer cu băţul spre a studia zborul păsărilor. Intrarea unei păsări în acest templu era „evenimentul“ aşteptat, întâmplarea (cf. şi lat. exemplare, tot în legătură cu profeţia augurilor)“ Puşcariu, LR I, p. 356. CDER, 4442 critică tocmai evoluţia semantică propusă deşi nu poate oferi o altă explicaţie plauzibilă, în astfel de cazuri ori acceptăm cu rezerve explicaţia semantică ori declarăm la fel ca Ciorănescu „origine dubioasă“.
    Cercetările recente despre care voi vorbi mai pe larg în capitolul consacrat elementului latin moştenit au adus rezolvări semantice noi. Vor rămâne fără îndoială o serie de cuvinte moştenite sigur din latină dar care nu vor avea în curând o soluţie sigură din punct de vedere etimologic tocmai pentru că evoluţia semantică nu este clară. Interesul lor este cu atât mai mare cu cât ştim sigur că sunt cuvinte moştenite din latină.
    Spaţiul acordat abaterilor de la principiile etimologiei poate părea „supadimensionat“ în comparaţie cu cel acordat prezentării principiilor înseşi. Am considerat să procedez astfel fiindcă până acum, cu excepţia cercetărilor lui Andrei Avram, aceste abateri nu au constituit obiectul unui studiu special. Evident că nu aş vrea să se înţeleagă că putem invoca astfel de abateri în orice situaţie. Reamintesc că, în cele mai multe cazuri, Avram discută cuvinte declarate cu etimologie necunoscută, unele cu o circulaţie restrânsă. Este un câmp nou de cercetare în etimologia românească de care trebuie să se ţină seama în viitor (nu trebuie să se uite că în cartea sa Avram discută doar cuvinte care încep cu literele M-T). în plus, multe discuţii relative la principiile etimologiei sunt prezentate în secţiuena „straturi etimologice“.
53
    1.3.5. în loc de concluzii
    Sper să fie rezultat, din cele spuse până acum, că originea cuvintelor, etimologia lor, nu poate fi stabilită pe bază de fantezie, chiar dacă pe lângă criterile menţionate există şi posibile „abateri“ (am văzut că nu totdeauna acesta sunt de fapt abateri) şi chiar dacă observăm cu Jean-Paul Chaveau (în Disc, étym., p. 47) că „tout le monde fait de l’étymologie, chacun à sa manière, en fonction de son savoir linguistique et de son idéologie culturelle“. Etimologia nu este accesibilă celor nepregătiţi din punct de vedere lingvistic, adică celor care nu cunosc normele de schimbare a sunetelor din diverse epoci ale limbii respective sau/şi felul cum s-au transpus, în mod regulat, sunetele dintr-o limbă în cea de care ne ocupăm. Ea nu este accesibilă chiar lingvistului care nu cunoaşte o serie de aspecte referitoare la cuvântul analizat (de la sensul exact la răspândirea lui pe cele trei axe: geografică, istorică şi socială). Absenţa acestor condiţii face ca numărul celor veniţi din afara lingvisticii care încearcă să explice multe cuvinte româneşti ca provenind din limba dacă să fie mare. Al. Graur (Ling., p 119) arată că acestă preferinţă se manifestă nu numai pentru cuvintele cu etimologie necunoscută (ei cred că de fapt chiar acest fapt este un indiciu pentru originea dacă), ci şi pentru cuvinte care au primit alte etimologii. Faptul că nu avem nici un indiciu că ar fi existat în dacă un cuvânt pe care-1 invocă (mai jos voi arăta de ce) nu reprezintă un impediment pentru aceste încercări. Unii chiar încercă să reconstruiască forme din dacă fără să aibă cunoştinţe solide de fonetică istorică. Din această cauză rezultatele sunt de cele mai multe ori fanteziste.
    N-aş vrea să se înţeleagă că metoda reconstrucţiei trebuie condamnată, aşa cum s-a întâmplat uneori în termeni foarte duri, formele reconstruite fiind declarate „monstruoase prototipuri“ sau „monştri“. Din contra, ea este necesară chiar în studiul elementului moştenit din latină, cu condiţia ca să fie aplicată cu prudenţă. O prezentare teoretică bazată pe multe fapte din domeniul hispanic prezintă Roger Wright, The Asterisk in Hispanic Historical Linguistics, în cartea sa Early Ibero-Romance. Twenty-one studies on language and textsfrom the Iberian Peninsula between the Roman Empire and the Thirteenth Century, New York, 1994, p. 45-64.
54
    Reconstrucţia este necesară în primul rând pentru că textele latine (scrieri ale unor autori sau inscripţii) nu cuprind toate cuvintele folosite în limba latină, cum, de altfel, nici astăzi, textele, mai numeroase şi mai variate, nu înregistrează toate cuvintele. în plus, în textele scriitorilor apăreau mai ales forme academice, iar în graiuri sau în vorbirea populară circulau altele care stau de fapt la baza limbilor romanice. Unele dintre aceste forme neatestate trebuie reconstruite. Nu au liptsit cazurile de descoperire ulterioară, într-o lucrare din antichitate, a unor forme reconstruite. A. Graur („Romania“ LVI, 1928, p. 504; publicat şi în Mei. ling. 1,1936, p. 19) a găsit la Plaut o formă lăcustă doar presupusă până atunci, deci notată cu * (*lăcustă), pe baza comparaţiei dintre limbile romanice (v. fr. laoste, cat. llagosta, sp. la(n)gosta).
    Pentru ca o reconstrucţie să fie plauzibilă trebuie să fie făcută pe baza comparării cuvintelor din două sau mai multe limbi romanice având aceeaşi formă şi acelaşi înţeles (înţeleg prin aceeaşi formă, forma cerută de legile fonetice ale fiecărei limbi). în lingvistica românească din trecut s-a abuzat de reconstrucţie pornind numai de la forma şi sensul cuvântului românesc. Nici această observaţie critică nu trebuie generalizată. Prudenţa de care am vorbit mai sus îmi permite să observ că sunt cazuri când se poate ajunge prin reconstrucţie la o formă sigură pentru latină chiar dacă se porneşte numai de la română. Se citează ca exemplu rom. căscăund, cuvânt moştenit numai în română, care nu poate fi derivat românesc de la căsca fiindcă româna nu are un sufix -und. Cuvântul poate fi explicat de la o formă derivată în latină cu sufixul -bundus de la cascari „a căsca“ (cf. uagabundus de la uagari „a rătăci“, moribundus de la mori „a muri“), chiar dacă *cascabundus este neatestat.
    La polul opus, avem exemple de forme atestate care nu sunt acceptate ca posibile moşteniri în limba română. Al. Graur, în repetate rânduri, a susţinut că un cuvânt de felul lui creştinătate considerat moştenit din lat. christianitas nu este un exemplu bun de formă atestată dar păstrată exclusiv în română fiindcă este prea puţin probabil să se fi folosit un astfel de cuvânt. Am arătat mai sus că dacă am accepta acest argument, nu am avea nici un exemplu de transmitere a sufixului -ătate. Despre derivate, atestate sau nu, moştenite sau nu din latină, voi vorbi mai pe larg mai jos.
55
    I. 3.6. împrumuturi aparente
    Prezint sub acest titlu o serie de cazuri care, considerate în mod curent împrumuturi, la o analiză mai atentă contrazic această opţiune. Am considerat util să atrag atenţia asupra lor într-un capitol special fiindcă, aşa cum spunea Kirâly (Etim., p. 51), „semnalarea împrumuturilor discutable este cel puţin atât de importantă ca şi problema împrumuturilor reale“, deşi le voi discuta şi în diferitele capitole din partea consacrată straturilor etimologice.
    în ultimii ani au fost aduse numeroase cazuri de acest fel: Th. Hristea s-a ocupat de false franţuzisme, Fr. Kirâly de false maghiarisme, iar V. Nestorescu de false elemente slave. Este meritul lui Fr. Kirâly de a le fi prezentat sistematic pe cele din maghiară. După afirmaţia lui, 8-9% din împrumuturile atribuite greşit influenţei maghiare şi de aceea le numeşte „false împrumuturi“. Din păcate, dispariţia prematură a lui a întrerupt o cercetare remarcabilă.
    Urmând clasificarea lui Kirâly aceste împrumuturi aparente din maghiară se grupează în:
    •     Cuvinte considerate de origine românească în maghiară, dar care continuă să fie raportate la etimoane maghiare (sau şi maghiare) în lingvistica românească, precum: balmoş, bărbânţă, canaf, catrinţă, cergă, sâmbră etc. Lista lor exhaustivă la Bakos, Român elem. Sunt cuvinte care se referă la realităţi specific româneşti şi sunt împrumuturi româneşti în maghiară. Unele sunt termeni păstoreşti (balmoş, bărbânţă, sâmbră), altele sunt legate de specificul portului românesc, de ţesături tipic româneşti (catrinţă, cergă) etc. Astfel magh. katrincza este folosit de scriitori ca Jokai, Mikszăth, alături dzfata, fusztay icary opinka, evident româneşti, pentru redarea culorii locale în romanele lor care prezintă aspecte ale vieţii ardeleneşti. Cât despre ţundră, Kirâly (Etim., p. 62) remarcă faptul că la sensurile de bază („dimie, zeghe, suman“) ale magh. condra (cundra) 9 din primele 10 localităţi indicate în dicţionarul de regionalisme sunt din ţinuturile transilvănene.
    •    Cuvinte care nu pot fi raportate la maghiară pentru simplul motiv că nu există etimoane reale în maghiară (Kirâly, Etim.y p. 61-IA· le numeşte „capcane etimologice“): brighidăuy buzna, ciocălăuy cotângany dobzălay handralău etc. sunt cuvinte atribuite numai pe o „etimologie pur fonetică“ (p. 73), adică pe potriviri de suprafaţă (mai
56
ales sufixul -ău). Astfel, în cazul lui brighidău, etimonul presupus -magh. ferget(t)yu nu poate explica cuvântului românesc (doar -ău s-ar potrivi din punct de vedere fonetic cu pretinsul etimon maghiar). Din punct de vedere semantic deosebirile sunt mari: termenul maghiar însemnând cu totul altceva „căpătâi, vârtej (la car); zăvor“ (el a fost împrumutat în română sub forma ferghetău,fergătău). Mai mult decât atât: graiurile maghiare din România au împrumutat rom. brighideu, sub forma brigido, alături de alte nume de unelte din domeniul prelucrării laptelui la stână.
    Tot forma cuvântului a făcut pe unii să considere ciocâltău ca provenind din magh. csuklo deşi nu corespunde nici fonetic, nici semantic.
    Cât priveşte rom. buzna el este caracteristic pentru Bucovina şi Moldova, în timp ce magh. buszna, considerat de unii etimon al cuvântului românesc este răspândit cu precădere în sud-estul Ungariei (în spaţiul lingvistic transilvănean nu există urme nici de rom. buzna, nici de magh. buszna). Această distribuţie geografică, la care se adaugă şi deosebiri de altă natură, impune căutarea etimonului cuvântului românesc într-o altă sursă.
    • Formaţii interne româneşti considerate împrumuturi din maghiară. Kirăly discută două categorii de cuvinte: unele prezentate în capitolul Formaţii interne considerate împrumuturi (Kirâly, Etim., p. 95-107; v. şi CL XVIII, 1973, p. 249-255) în care derivarea pe teren românesc este mai evidentă, şi altele (Derivate... „împrumutate“, Kirâly, Etim., p. 75-84) a căror derivare pe teren românesc este mai puţin evidentă pentru un cititor neavizat.
    Din prima categorie fac parte cuvinte ca ademeni, jecmăni, ferăstrău, feşteli, găzdălui, găzdac, sălăşlui, tâlhăroşag, sârg, chipeş, hăitui, hăitaş, şirag. Sunt cuvinte formate pe teren românesc chiar dacă, ca în cazul lui chipeş, ambele elemente ale derivatului (baza şi sufixul) sunt împrumutate. Analiza cronologică, geografică şi semantică atât a cuvântului românesc, cât şi a presupusului etimon maghiar l-a ajutat pe Kirâly să dovedească derivarea pe teren românesc.
    Din a doua categorie fac parte cuvinte ca (h)arţag, hădărag, cancioc,făcăleţ, şoldan. Pentru ilustrarea raţionamentului prin care se respinge soluţia împrumutului din maghiară redau explicaţia pentru rom. arţag, considerat în mod curent (Philippide, Principii, p. 150; DA, s.v.; CDER 433) împrumut din magh. harcag. Kirâly arată că forma nu există, că româna a împrumutat din maghiară pe harţ „ceartă“
57
< magh. harc şi că de la harţ s-a format harţă (după modelul lui ceartă, luptă). De la harţă s-a format harţag.
   • Există şi o categorie de termeni care reprezintă perechi de cuvinte româno-maghiare de tipul dragă-draga, muncă-munka, slugă-szolga, ogor-ugor, sită-szita care nu se leagă direct între ele (nu susţine nimeni că sunt ungureşti în română şi româneşti în maghiară), ci reprezintă împrumuturi realizate paralel şi independent de română şi maghiară dintr-o a treia limbă: vechea slavă.
   Se pot aduce exemple similare şi din alte limbi. V. Nestorescu (CL XL III, 1994, p. 229-230) contestă etimologia bulgărească a rom. canava dată în DEX pentru că în română este atestat la 1839 şi nu există împrumuturi româneşti din bulgară în terminologia îmbră-căminţii moderne. Tot aşa pentru cută, considerat împrumut din bulgară (DA, TDRG, DLRM, DEX), kuta este termen dialectal, rar, apare doar în dicţionarul lui Gerov. Deci, la fel ca în cazul lui cană (V. Nestorescu, SCL XXXIV, 1983 p. 359) şi cută este împrumut românesc în bulgară.
    1.4. Tipuri de etimologie
    1.4.1. Etimologia internă
    Nu trebuie să fii lingvist ca să-ţi dai seama că multe cuvinte româneşti sunt formate pe terenul limbii române; de la negru: negruţ, negricios, negreaţă, înnegri.
    Când vorbim de moştenirea latinească în lexicul limbii române nu este suficient să ne referim doar la cuvintele transmise din latină, ci şi la sistemul de formare a cuvintelor, în cea mai mare parte latinesc. Cu ajutorul acestui sistem româna şi-a îmbogăţit lexicul în decursul secolelor. Al. Graur a atras atenţia în diverse ocazii (Studii, p. 475) asupra importanţei acestei surse de îmbogăţire a vocabularului arătând că în trecut a existat tendinţa de a căuta etimologia unor cuvinte româneşti şi a derivatelor numai în moştenirea din latină sau în împrumut.
58
    în multe cazuri putem fi siguri că derivatele luate în discuţie sunt creaţii româneşti. Astfel de la câştiga moştenit din lat. câştigare, s-au creat derivate precum: câştig (derivat regresiv), câştigător, necâştigător, necâştiga. în altele situaţia este mai complicată. Există o serie de cuvinte despre care unii lingvişti (mai ales Al. Graur, Al. Ciorănescu, Th. Hristea, F. Kirâly) cred că avem a face cu derivate pe teren românesc, în timp ce alţii le consideră moştenite din latină sau împrumutate (în cazul derivatelor de la cuvinte-bază împrumutate şî sufix împrumutat). Discuţia pe larg o voi face la fiecare strat etimologic. Atrag deocamdată atenţia asupra aşa-numitelor „pseudoîm-prumuturi“, formaţii interne trecute greşit în categoria împrumuturilor, cărora li se atribuie etimoane inexistente în limbile indicate sau existente cu alte sens. Fr. Kirâly (Formaţii interne considerate împrumuturi, în CL XVIII, 1973,2, p. 249-255) şi Th. Hristea (Criterii de determinare a formaţiilor interne de împrumuturi, în AUBLLR XXII, 1973, 1, p. 143-155) au publicat în acelaşi an câte un articol al cărui titlu este semnificativ. Amândoi au reluat ideea în cărţile lor (Hristea, Probi. etim., p. 21-102; Kirâly, Etim.). Există cazuri de exagerări şi în sensul opus: se refuză explicarea prin împrumut pentru a explica un cuvânt ca rezultat al unei creaţii interne. Huligan, împrumut din rusă (şi acolo din engleză), a fost considerat creaţie internă de la uligaie, uliu (vezi Introducere în lingvistică, ed. III, Bucureşti, 1972, p. 148).
    Problema etimologiei interne se suprapune în mare măsură cu cea a formării cuvintelor într-o limbă. Un cuvânt format se caracterizează prin aceea că el poate fi pus în relaţie de provenienţă cu alt cuvânt sau alte cuvinte din aceeaşi limbă, fenomen care se numeşte formă internă. Mioara Avram (în prefaţa la Ciobanu-Hasan, Comp., p. X) distinge între două tipuri de relaţie a derivatelor: una de analiză, în sensul strict al cuvântului, la derivarea progresivă sau compunere, când este vizibilă în structura cuvântului format succesiunea elementelor constitutive dintr-un cuvânt (sau mai multe) existent şi independent şi identificat în celelalte formaţii (bunătate, îmbuna: bun) şi o raportare, la alte cuvinte, cu care cele formate se identifică formal (schimbarea categoriei gramaticale: bun substantiv şi adjectiv) sau din structura cărora par a rezulta total (derivarea regresivă, trunchierea) sau parţial (contaminare, reduplicare).
59
    în analiza derivatelor cu ajutorul formei interne, care înseamnă de fapt stabilirea etimologiei, pot să apară dificultăţi. Kirâly (Etim., p. 26) atrage atenţia asupra unor exemple ca butoi (< bute + -oi), ademeni (< adămănă „camătă“ + -i), jecmăni (< jăcman „pradă, jaf ‘ + -i) în care s-a pierdut sentimentul formei interne datorită dispariţiei cuvântului de bază (adămănă, jăcmari) sau circulaţiei reduse a acestuia {bute).
    Am spus înainte că problema etimologiei interne se suprapune în bună parte cu aceea a formării cuvintelor în limba română. într-un sens mai larg problema etimologiei interne înseamnă însă şi altceva, încă în secolul al XVIII-lea, un cunoscut enciclopedist, Anne-Robert-Jacques Turgot, citat şi de B.P. Hasdeu în celebrul articol-program {Ce este etimologia) din prefaţa cunoscutului său Etymologicum Magnum Romaniae, numindu-1 „nemuritorul Turgot“ (reluat şi de Guiraud, Etym., p. 27-32) a recomandat „să se caute etimonul întâi în limba din care face parte cuvântul, prin sistemul de derivare şi apoi în limba veche, în graiuri şi dialecte. După ce se găseşte rădăcina „ascunsă în derivat prin alterări fonetice“ şi sensul „ascuns prin schimbări semantice adesea ciudate“ se poate trece, după părerea lui, la latină şi „în genere prin observaţii de istorie (migraţii, războaie, cuceriri) la limba-mamă a unei limbi date“. Şi continuă acelaşi Turgot „Respingeţi toate etimologiile contrazise chiar numai de un singur fapt şi nu acceptaţi decât pe acelea care se sprijină pe un mare număr de probabilităţi asociate în chip unitar“.
   1.4.2. Etimologia directă
   Pe lângă cuvintele formate pe teren românesc, despre care am vorbit în capitolul precedent, vocabularul românesc are cuvinte moştenite din latină şi cuvinte împrumutate. Cuvintele moştenite s-au transmis o dată cu celelalte elemente ale structurii latineşti, iar împrumuturile au fost făcute ulterior. Pentru lingviştii care studiază etimologia cuvintelor româneşti este important de stabilit limba din care a pătruns cuvântul în română, indiferent de originea acestuia în limba respectivă. Aceasta înseamnă, aşa cum am arătat în Coteanu-Sala, Etim., p. 66, că femeie are ca etimon direct lat .familia, că dulgher vine
60
din tc. einiger, iar cozondraci are ca etimon direct germ. Hosenträger. Dacă însă, în primul caz, nu ne mulţumim să arătăm etimologia directă, ci vrem să arătăm cä familia la rândul lui era în latină format de la famulus „servitor“ care, la rândul lui, în oscă, avea corespondent pe famel sau să precizăm că familia însemna la început „totatatea bunurilor materiale, a sclavilor şi a copiilor“ şi că mai târziu s-a făcut deosebire între totalitatea bunurilor materiale, pe de o parte, şi totalitatea persoanelor care locuiau şi trăiau în aceeaşi gospodărie, facem etimologia indirectă despre care am să vorbesc mai târziu.
   Situaţia cea mai clară este a cuvintelor de origine exotică din română care sunt împrumuturi din franceză, iar în franceză sunt împrumuturi din limbile indigene americane prin intermediul spaniolei sau al portughezei (condor, chinină, cobai, pirogă) sau din limbile africane (banană). în astfel de cazuri este evident că româna n-a avut contacte directe cu limbile amerindiene sau africane.
   într-o situaţie asemănătoare sunt multe cuvinte a căror etimologie directă este turca şi care provin în turcă din arabă sau persană (belea, berechet, bidiviu, bina). La fel, o serie de termeni religioşi care sunt la origine greceşti (uneori acolo provin din ebraică: amin, heruvim) au în română ca etimon direct cuvinte din slavonă (apostol, călugăr). Al. Graur (Dicţionar de cuvinte călătoare, Bucureşti, 1978) a prezentat istoria a peste 1 000 de cazuri de cuvinte cu etimologie indirectă îndepărtată.
   Exemplele ar putea continua cu o serie de cuvinte din limba română în care etimologia directă ne permite să distingem originea diferită a unor cuvinte care la origine îndepărtată provin din aceeaşi limbă. în graiul bănăţean există două cuvinte citate mereu pentru a ilustra ideea etimologiei directe: cafă şi sârmă care corespund cuvintelor din limba literară cafea şi sarma. Cafea şi sarma sunt cuvinte de origine turcă, dar cafă şi sârmă sunt împrumuturi din sârbă (nu interesează că în sârbă sunt cuvintele turceşti care stau la baza cuvintelor româneşti cafea, sarma). Deci cafă şi cafea sunt două cuvinte diferite, cu origini diferite şi cu deosebiri fonetice şi gramaticale. Asupra acestor pseudoturcisme a atras atenţia I. Mării într-un articol al cărui titlu spune totul (Pseudoturcişmele graiurilor bănăţene în lumina geografiei lingvistice şi a principiului etimologiei directe, în CL, XXII, 1968, p. 95-105). Pornind de la aceste exemple, Mării
61
formulează o concluzie categorică: „De aici decurge constatarea că singurul principiu, cu valoare absolută, în explicarea unui împrumut înregistrat de o limbă dintr-o altă limbă este cel al etimologiei directe. Nu se poate vorbi de o influenţă exercitată de o limbă asupra altei limbi prin „intermediul, mijlocirea, filiera“ unei a treia limbi. în domeniul limbii aşa ceva este imposibil. Faptul că un cuvânt împrumutat de limba A este, la nivelul său, în limba B din care s-a efectuat împrumutul tot un împrumut, dintr-o altă limbă C, nu spune nimic pentru prezenţa cuvântului în limba A. El rămâne în A un cuvânt de origine B, iar în limba B un cuvânt de origine C, după cum şi în limba C poate fi un împrumut dintr-o altă limbi D etc.“ Cu alte cuvinte, pentru etimologie nu interesează „filiera“ prin care au pătruns cuvintele româneşti. Filiera poate fi interesantă pentru cine studiază istoria civilizaţiei româneşti când sunt studiate categorii de cuvinte. Am dat în Coteanu-Sala, Etim., p. 67 un exemplu (mausoleu) cu o foarte interesantă istorie. La origine, a fost numele unui rege din Caria, ţară din Asia Mică, a cărei capitală era Halicarnasul. La moartea sa (sec. IV î.Chr.), soţia, Artemisa a Il-a, i-a ridicat un grandios monument funerar citat în manualele şcolare ca una din cele şapte minuni ale lumii. Cu timpul, numele respectivului rege (Mausol, Mausolos sau Mausolus scris în vechea greacă MaoaocoXoţ) a devenit sinonim cu „monument funerar“, după ce în latină se raporta atât la regele amintit cât şi la un monument funerar. în limbile modeme, cuvântul nu s-a mai referit la evenimentul din secolul al IV-lea î.Chr., ci doar la monumentalitatea unui mormânt. Foarte probabil în română a venit din italiană pe cale savantă, dacă nu cumva are o etimologie multiplă. Pentru originea lui mausoleu nu se va da ca etimon direct numele regelui Cariei.
    Pentru lingvistul-etimolog este important deci să se stabilească sursa imediată a cuvintelor româneşti, etimologia directă, şi nu etimonul etimonului. Etimonul etimonului este o problemă a limbii din care provine etimonul sau chiar a lingvisticii generale. Concluzia cea mai potrivită pentru definirea etimologiei directe este cea din prefaţa la noua serie a Dicţionarului limbii române, Bucureşti, 1965, p. X: [ea] „constă din stabilirea provenienţei cuvintelor româneşti, fără a lua în discuţie şi originea etimonului însuşi. Nu se citează, aşadar, şi nici nu se analizează rădădinile indoeuropene ale cuvintelor de origine
62
latină care stau la baza cuvintelor româneşti şi nu se dau, fireşte, informaţii similare nici pentru cuvintele din alte limbi“.
    încă de la L. Şăineanu s-a vorbit în lingvistica românească de împrumuturi prin filieră. „Limba română nu cunoaşte nici un singur arabism sau persianism care să nu fi trecut mai întâi prin filieră os-manlie“ (Şăineanu, Infl. or., I, p. CCLXXXVIII). Chiar S. Puşcariu vorbeşte de cuvintele latineşti pătrunse prin intermediar german în Transilvania sau slav în Muntenia şi Moldova (Puşcariu, Etudes, p. 412; LRI, p. 355), iar Iorgu Iordan (LRC2, p. 68) vorbeşte de cuvinte latino-romanice prin diverse filiere. în toate aceste cazuri autorii nu şi-au propus să stabilească originea unui cuvânt, ci vorbesc de categorii de cuvinte pătrunse în română prin împrumut. I. Pătruţ într-un articol („împrumuturi prin filieră“, în CL X, 1965, p. 327-336; v. şi Pătruţ, Studii, p. 246-259) acceptă ideea etimologiei prin filieră deşi arată că există şi etimologie directă. Cercetarea istoriei unui cuvânt poate fi interesantă la un moment dat dar aceasta nu înseamnă că se face etimologie directă. Am dat mai sus exemplu lui mausoleu.
    Este momentul să amintesc aici cazul dubletelor etimologice perechi de cuvinte constituite dintr-un cuvânt moştenit din latină şi acelaşi cuvânt latinesc împrumutat, de obicei din limbi romanice. Astfel sunt drept < lat. directus, subţire < lat. subtilis, vână < lat. uena şi corespondentele lor direct, respectiv subtil, venă împrumutate. în aceste cazuri avem a face cu câte două cuvinte diferite, chiar dacă la originea lor este acelaşi cuvânt.
    în sfârşit, este important de stabilit atunci când se face etimologia directă din ce variantă a limbii sursă provine cuvântul românesc. Kirâly (Etim., p. 32) a atras atenţia asupra faptului că de multe ori la baza cuvântului românesc stau forme dialectale. Deci într-un caz ca rom. cătană, nu este corect etimonul katona, forma literară maghiară, dată curent în dicţionarele româneşti cu etimologii, deoarece vocala o nu poate explica pe a din rom. cătană. La baza formei româneşti stă forma dialectală katana, cu a (trecut la ă) în loc de o. Mai interesant este faptul că termenul literar maghiar a dat naştere unei forme regionale (cătună, cu o>u). Acelaşi Kirâly arată, preluând o observaţie a lui E. Petrovici (SCŞt (Cluj) seria III, voi. V, 1954, p. 439-475), că în alte cazuri la baza cuvintelor româneşti stă o formă arhaică maghiară: rom. oraş, provine din v. m$gh. wăras (din va- actual al magh.
63
vâros nu se poate explica o-). Situaţii similare prezintă turcismele din limba română care au uneori la bază forme turceşti dialectale (v. E. Suciu, LR XVII, 1968, p. 21).
    1.4.3. Etimologie indirectă
    Am arătat în capitolul precedent că etimologia indirectă înseamnă cercetarea din aproape în aproape a etimologiei până unde permit mijloacele noastre ştiinţifice (în cazul termenilor latineşti sau al altor cuvinte indo-europene până unde permite metoda istorico-comparativă). Deci o cercetare a etimologiei mai departe decât originea directă, în general, ea nu interesează stabilirea originii corecte a unui cuvânt. Al. Graur, într-un articol consacrat problemei (Etimologia indirectă) arată: „Cred că totuşi e necesar în unele cazuri, să se cerceteze mai departe decât limba din care ne-au venit direct cuvintele; tocmai pentru că unele cuvinte intrate la noi din rusă, neogreacă etc. sunt date drept franceze, este nevoie să vedem şi cum au ajuns ele în rusă sau în neogreacă, ca să ne putem convinge că n-au venit la noi direct din franceză“ (CL XIII, 1968, p. 307). El citează cazul rom.jachet care vine din rusă, unde e de origine franceză, iar jachetă e de origine franceză (< fr.jaquette). Deosebirea dintre împrumutul mai vechi (jachet) şi cel mai nou (jachetă) se explică prin diferite căi prin care a ajuns în română.
    1.4.4. Etimologie multiplă
    Conceptul de etimologie multiplă a fost formulat în lingvistica românească de Al. Graur într-un cunoscut articol având titlul Etimologie multiplă (SCL1,1950, p. 22-34). Ideea a fost reluată în diverse cărţi (Graur, Studii, p. 67-77; Etim. rom., p. 11-18), ba chiar şi în cunoscutele sale articole de popularizare din „România literară“, în articolul din 1950 Graur revine asupra unei formulări nete făcute în 1934 când scria: „Un medic... poate ezita între mai multe medicamente ... pe când lingvistul nu are de ales. Un cuvânt are o singură etimologie, cea justă“ (BL II, 1934, p. 17). în prima teoretizare a acestui principiu Graur afirmă „Un cuvânt poate avea mai multe
64
origini în acelaşi timp, mai cu seamă dacă în etimologie nu vedem un simplu repertoriu mecanic de forme, dacă admitem că sensul, ca parte integrală a cuvântului, trebuie să fie luat în consideraţie cel puţin în aceeaşi măsură ca şi forma, când este vorba de stabilirea originii unui cuvânt“ (SCL I, 1950, p. 23). O idee asemănătoare apare la B.P. Hasdeu în articolul Cuvântul samă este el latin sau maghiar? Istoria unui trunchi crescut din trei rădăcini, citat mai sus.
    Exemplul clasic dat de Graur în lucrările sale, reluat şi în studiile lui Th. Hristea şi F. Kirâly (Etim., p. 35), este cel al rom. lampă. Acest cuvânt a intrat la început din neogreacă sub forma lambă cu sensul „lampă de ulei“; cu această formă a circulat mult timp în vorbirea populară. Mai târziu, o dată cu evoluţia sistemului de iluminat (lampă de petrol, de gaz, lampă electrică), cuvântul a intrat din alte limbi unde avea forme cu p şi sensurile noi menţionate: germ. Lampe, fr. lampe, rus. lampa, magh. lâmpa. Deci lampă are o etimologie multiplă. Un cuvânt poate avea simultan câteva etimoane. Numeroase exemple de acest fel în lucrările lui Al. Graur, la Coteanu-Sala, Etim., p. 78-88 (este explicat pentru prima dată de I. Coteanu copil prin etimologie multiplă), la Hristea {Probi. etim. p. 103-108 unde există şi o bogată bibliografie), Kirâly {Etim., p. 34-37).
    Sunt considerate cuvinte cu etimologie multiplă şi cele care au un sens obţinut prin calc semantic: rom. ţap, cuvânt din substrat, cu sensul „pahar de anumite dimensiuni şi forme, în care se serveşte berea“ trebuie explicat prin germ. Bock „ţap“ şi „ţap (de bere)“ (Graur, Studii, p. 67).
    Conceptul de etimologie multiplă se aplică şi la unele sufixe {-ez, -bil: Graur, Etim., p. 13-18; Coteanu-Sala, Etim., p. 87-88), iar Graur îl foloseşte şi în istoria derivatelor dintr-o limbă. Astfel muntean este derivat de la munte, dar cu sensul „locuitor din Muntenia“ vine de la numele provinciei. La fel, oltean are o dublă origine: derivat de la Olt sau de la Oltenia (Graur, Studii, p. 68).
    Nu intru în detalii de evoluţie semantică datorită cărora cuvintele ajung să aibă mai multe sensuri pe care Graur {Studii, p. 70 urm.) le explică tot prin etimologie multiplă: derivaţia sinonimică (de la sticlete „poliţist“ s-a ajuns ca scatiu, numele altei păsări asemănătoare să însemne tot „poliţist“), calcurile lingvistice care duc la apariţia a noi forme {untdelemn, calc după v. sl. dreveno maslo, făcut cu elemente
5 - Introducere în etimologia limbii române
65
latineşti: unt, de şi lemn), încrucişările sau contaminările (din mama (pădurii) şi baborniţă a rezulta mamorniţă; exemplul clasic, citat adesea, este rotocol < roată (< lat. rota) + ocol (< v. sl. okol); chiar şi încrucişările voite sunt considerate etimologii multiple: răzbel < război + lat. bellum, morav < nărav + lat. mos). în sfârşit, Graur {Studii, p. 71) prezintă şi categoria cuvintelor care, formal, provin din etimoane diferite: mesteca provine în acelaşi timp din mixticare „a amesteca“ şi masticare „a frământa mâncarea în gură“ care au ajuns în urma unei evoluţii fonetice normale la un singur cuvânt „astăzi este imposibil să vedem în a mesteca două verbe diferite“ {loc. cit.). Exemple de acest fel există şi în alte limbi romanice: multe dintre etimologiile date de Gillieron se bazează pe contaminări. V. şi J. Vendryes, BSL LI, 1955, p. 1-8.
    Cele mai multe cazuri de etimologii multiple le întâlnim la neologisme sau derivate, unde dificultăţile de a opta pentru o etimologie sunt evidente. Despre categoria derivatelor Graur {SCL1,1950, p. 32) afirmă „După gust şi după tendinţe, unii s-au pronunţat din principiu pentru originea străină, alţii pentru originea indigenă. în principiu, e imposibil de răspuns, căci nimic nu împiedică derivatele amintite de a proveni din oricare din sursele citate, sau din amândouă în acelaşi timp“. Cât priveşte originea neologismelor (vezi Ursu, Term., p. 117 şi RRL X, 1965, p. 53-59) problemele sunt şi mai numeroase când se iau în considerare şi graiurile populare. (V. St. Dumistrăcel, Etimologia multiplă a unor neologisme în graiurile populare româneşti, în SCL, XXIV, 1973, p. 679).
    F.     Kirâly (G. Tohăneanu, F. Kirâly, Limba română contemporană, fasc. I, Lexicologia, Timişoara, 1973; Etim., p. 26-27) şi Th. Hristea {LR XXII, 1973, p. 4) disting trei categorii de etimologii multiple:
    • etimologie multiplă internă (categorie semnalată prima dată de Th. Hristea, LR XX, 1971, p. 479^-88), care cuprinde derivatele româneşti, fie că este vorba de derivatele regresive (picta vine atât de la pictor, cât şi de la pictură, Hristea, LR XX, 1971, p. 482), fie că este vorba de derivatele de tipul lui muntean sau oltean, discutate de Al. Graur. Ea este definită de Th. Hristea, drept situaţia „când un derivat provine din două sau mai multe primitive care aparţin aceleiaşi familii lexicale“ {LR XXII, 1973, p. 4). în această categorie Kirâly {Etim.,
66
p. 36) include şi deraierile lexicale şi contaminările de felul lui rotocol, discutat de Al. Graur.
    •     etimologie multiplă externă, cea mai frecventă, „când acelaşi cuvânt — de obicei neologism — este împrumutat din două sau mai multe limbi de cultură şi civilizaţie (fie în aceeaşi epocă, fie la distanţă în timp şi în spaţiu)“ Hristea (LR XXII, 1973, p. 4). Exemplul clasic este lampă discutat mai sus. Numeroase exemple de acest fel la Ursu, Term.\ la p. 114-117 există chiar o justificare a principiului etimologiei multiple.
    •    etimologie multiplă mixtă (sau combinată) (Hristea LR XXII, 1973, p. 4) „când unul şi acelaşi cuvânt are, în limbă, o dublă provenienţă (externă şi internă)“ şi exemplificată prin cuvinte ca arhaiza a cărui indicaţie etimologică ar trebui formulată: — Din arha[/c] + arhafAra] + suf. -iza. Cf. fr. archai'ser (rar)“. Kirâly (Etim., p. 37) ilustrează acest tip prin exemple de tip răzbel şi nărav discutate de Al. Graur şi prezentate mai sus.
    Etimologia multiplă este astăzi în general acceptată de toţi lingviştii români, fiind folosită ca principiu de bază la Dicţionarul limbii române (vezi I. Coteanu, RRL X, 1965, p. 37-38) şi la Dicţionarul etimologic al limbii române în curs de elaborare. Dintre alte lucrări româneşti unde este tratată chestiunea amintim: Ursu, Term, şi RRL X, 1965, p. 53-59; G. Ivănescu — L. Leonte, SCŞt. Iaşi, VII, 1956, p. 1-24.
    1.4.5. Etimologie populară
    Una dintre cele mai recente definiţii ale etimologiei populare din lingvistica românească este cea dată în Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, 1997, p. 191: „Sintagma etimologie populară denumeşte fenomenul prin care subiectul vorbitor, bazându-se pe o serie de asemănări sau asocieri superficiale, alătură în mod spontan o formă lexicală (cuvânt) de o alta faţă de care nu este direct legată genetic“. Este o definiţie folosită şi în alte lucrări de felul dicţionarului amintit. Dintre acestea o reproducem pe cea din cunoscutul Dictionnaire de lingustiquey lucrare colectivă elaborată de J. Dubois et alii, Paris, 1973, p. 199: U étymologie populaire, ou
67
étymologie croisée, est le phénomène par lequel le sujet parlant se fondant sur certaines ressemblences formelles rattache consciemment ou inconsciemment une forme donnée à une autre forme avec laquelle elle n’avait aucune parenté génétique... L'étymologie populaire est appelée aussi fausse étymologie, et on lui oppose l'étymologie savante, fondée sur la connaissance des formes anciennes et des lois qui ont présidé à leur évolution“.
    în diverse lucrări româneşti, fără să se dea o definiţie de acest fel, s-au făcut remarci asemănătoare cu privire la conţinutul acestei sintagme. Cele mai bogate sunt cele oferite de Hristea {Probi, etim., p. 206): „etimologia populară explică şi ea cuvintele, dar nu pe toate şi nu cu mijloacele etimologiei ştiinţifice. In timp ce aceasta din urmă este, în general, de neconceput fără o cercetare istorică, împinsă, câteodată, până la ipoteticele forme indo-europene, cea populară procedează exclusiv sincronic; încercând să ofere explicaţii ale cuvintelor aşa cum acestea funcţionează în limbă, în momentul interpretării lor. Prin ea vorbitorii încearcă să-şi lămurească anumite cuvinte, noi sau învechite, rare sau izolate în limbă, cu un sens neclar sau o formă insolită, în general insuficient cunoscute sau pur şi simplu susceptibile de o interpretare prin falsă asociaţie etimologică“.
    „Procedeul se numeşte etimologie populară, dar, după cum se vede, nu e vorba numai de găsirea originii cuvintelor, ci de tranfor-marea lor în aşa fel încât forma nouă să se potrivească cu teoria privitoare la originea lor“ Graur, Ling., p. 127. El consideră cazurile de etimologie populară ca „abateri de la corespondenţele fonetice, pentru că vorbitorii şi-au închipuit că au înţeles, şi de fapt au înţeles greşit, felul cum e constituit cuvântul, de aceea l-au încadrat într-o familie cu care nu are nimic de-a face“ {loc. cit).
    în cartea scrisă împreună cu I. Coteanu spuneam: „Adesea cuvintele împrumutate sunt legate întâmplător de cele vechi şi modificate după acestea din cauză că seamănă cu ele ca formă ori ca sens. Acestui mecanism i s-a spus „etimologie populară“, cu o formulă nu prea fericită, fiindcă despre etimologie în accepţia de căutare a originii nu poate fi vorba, iar „populară“ ea nu este decât pentru că nu se întemeiază pe cuvântul originar, respectiv pe etimonul valabil. E, în realitate, o contaminare; influenţarea unei forme mai puţin cunoscute de unii vorbitori de ceea ce seamănă cu ea şi ei ştiu mai bine“ (Coteanu-Sala,
68
Etim., p. 88). Un punct de vedere în parte asemănător apare şi la Kirâly {Etim., p. 38): „ambii termeni, dar mai ales primul, din etimologia populară sunt folosiţi impropriu. Etimologiile populare sunt rezultatul unor false asociaţii etimologice, al unui proces inconştient de motivare retroactivă a formei cuvântului prin confecţionarea „după impresie“ a unei forme interne etc. Detectarea unei forme interne însă nici în etimologia ştiinţifică nu înseamnă neapărat şi fixarea etimologiei, cu atât mai mult cu cât unele cuvinte pot sugera mai multe forme interne“. Chiar şi Al. Graur (Studii, p. 73) consideră etimologia populară drept „cele mai clare cazuri de încrucişare“.
   Din definiţiile şi comentariile de mai sus rezultă, direct sau indirect, câteva particularităţi ale acestui fenomen, cea mai importantă fiind deosebirea dintre etimologia populară şi cea ştiinţifică, prima considerată „fausse étymologie“ (Dubois et aliï) sau „eine wissenschaftlich falsche Verbindung“ (Pfister, Einführung, p. 103). De altfel, von Wartburg (în Wartburg-Ullmann, Problèmes, p. 187) afirmă categorie „II y a là en effet deux concepts [„étymologie populaire“ et „étymologie historique“] qui ne sont pas sur le même plan“. J.P. Chambon (Remarques, p. 41) într-un remarcabil articol remarcă, cu privire la distincţia lui v. Wartburg: „Cette séparation lui permet en effet de légitimer son savoir, de façon aristocratique (mais au fond, gratifiante?), comme „une science qui ne peut être que le privilège d’un petit nombre“, tout en renvoyant l’„étymologie populaire“ à l’instance vague de l’„instinct“ (Wartburg 1969: 187)“. Cf. însă J. Orr: „elle [etimologia populară] ne diffère pas essentiellement de sa soeur savante, l’étimologie des philologues“ (RLiR XVIII, 1954, p. 142).
   Etimologia populară este făcută de subiectul vorbitor şi explicată ulterior de lingvist. Ea se referă la anumite cuvinte, noi sau învechite, rare sau izolate, cu un sens neclar sau o formă ciudată (Th. Hristea). Ea este activă, de exemplu, la nume de plante (lat. sanatoria > sănătoare (devenit sunătoare după suna). Cuvintele cu o poziţie puternică în limbă nu prezintă de obicei cazuri de etimologie populară. De aceea, încă Saussure, în ediţia din 1916 a Cursului de lingvistică generală, definea etimologia populară ca „un phénomène pathologique; elle n’agit donc que dans des conditions particulières et n’atteint que des mots rares, techniques ou étrangers, que les sujets
69
s’assimilent imparfaitement“ (Cours, p. 241) citat după Chambon, Remarques, p. 38 care reproduce şi definiţia lui Hjelmslev, Le Langage, Paris, 1966, p. 82: „On appelle étymologie populaire cette espèce de nivellement due à une association vaguement ressentie par les sujets parlants et, par suite, au rapprochement arbitraire de deux signes dans un paradigme“.
    De aici decurge caracterul întâmplător (Coteanu-Sala, Et im., p. 88) al fenomenului. Vendryes, Etym. croisée, p. 174 îl numeşte étymologie croisée şi îl califică drept „erreur de parole“. Alţi lingvişti îl consideră o „amusette“ (Gougenheim, Etudes, p. 219), iar pentru J. Orr, autorul celei mai bune prezentări a conceptului de etimologie populară (L'étymologie populaire, în RLiR XVIII, 1954, p. 129-142), „une sorte d’intermède comique sur la scène de la linguistique“ (p. 141), deşi, scrie tot el, „elle représente une tendance constante chez les usagers de la langue et que, loin d’être uniquement une source d’erreurs, plus ou moins divertissantes, elle est une force digne de l’attention sérieuse de tout linguiste pour qui la langue est ce qu’elle est véritablement et essentiellement, une activité humaine“ (p. 129).
    începând de la A. Meillet (Ling. hist. II, p. 138) şi continuând cu
J. Orr (RLiR XVIII, 1954, p. 131) se insistă asupra faptului că etimologia populară este o reacţie împotriva caracterului nemotivat al semnului lingvistic şi, ca orice reacţie, nici etimologia populară nu este un fenomen generalizat. Este interesantă remarca lui Chambon, Recherches, p. 38: „En tout cas, comme un phénomène sinon toujours accessoire, du moins limité. Cette limitation se révèle d’ailleurs heureuse, car l’étymologie populaire est aussi un danger: un danger pour la langue elle-même“. O observaţie similară face R.-L. Wagner care în recenzia la o lucrare a lui J. Orr spune „On peut estimer que l’auteur fait part un trop belle aux vertus de l’étymologie populaire... Que deviendrait une langue si les usagers reconstituaient des familles de mots au gré d’intuitions fausses et étaient libres de s’abandonner à une imagination sans frein“ (BSL LIX, 1964, p. 114).
    Există diverse clasificări ale etimologiei populare, cea mai frecventă, care apare şi la Pisani, Etimologia, p. 150, stabileşte două tipuri: o apropiere formală şi alta de înţeles. în amplul articol consacrat etimologiei populare Hristea (Probi, etim., p. 207-240; vezi şi
70
Hristea, Rom. Voc., p. 231-234) dă trei tipuri fundamentale (fiecare cu diverse situaţii):
    •     etimologia populară atinge forma cuvântului: comparativă < cooperativă (după cumpăra), fierăstrău < ferăstrău (influenţat de fier), apă chioară < (apă) chiară (< lat. clarus) sub influenţa lui chior. Cf. şi un articol special despre etimologii populare clasate pe fenomene fonetice Gilbert Salmon, L'étymologie populaire par attraction paronymique d'après l'exemple lyonnais, în Disc, étim., p. 63-93.
    •     etimologia populară atinge sensul cuvântului: căpia era folosit la început cu sensul de „a se îmbolnăvi de căpie“ (capie cuvânt împrumutat din slavă pentru a denumi o boală ce dă ameţeli). Cu acest sens era folosit pentru animale (mai ales oi). Sensul din limba comună actuală „a se sminti, a se ţăcăni (la cap)“ este datorit lui cap.
    •     etimologia populară atinge forma şi înţelesul cuvântului: cârdăşie a avut o formă iniţială cârdăşie şi însemna „tovărăşie“. Forma cu â şi sensul peiorativ de „clacă, gaşcă“ se datoreşte apropierii de cârd folosit în expresii ca a intra în cârd, a pune în cârd.
    Din punctul de vedere al rezultatului, multe din formele produse prin etimologie populară sunt efemere; corectate încetul cu încetul prin cultură (ca acelea din comediile lui Caragiale: renumeraţie), altele sunt însă rezistente (Coteanu-Sala, Etim., p. 89) v. şi Hristea, Probi, etim., p. 241.
    De mare interes, pentru stabiliră etimologiei ştiinţifice, este observaţia lui Th. Hristea (LR XLVI, 1997, p. 114-117) care subliniază că etimologia populară poate ascunde uneori originea unui cuvânt. Astfel, zămos „pepene galben“ nu este din zeamă + -os cum se susţine uneori (DLRM), ci are la bază pe zamuz (în Moldova cu sensul lui zămoz), înregistrat alături de zămuz şi zămos. Nu se ştie din ce limbă (probabil slavă) provine zamuz. în aceeaşi ordine de idei, poate fi amintită situaţia numeroaselor cuvinte considerate ca având origine necunoscută sau nesigură (FEW are trei volume, XXI-XXIII cu Matériaux d'origine inconnue ou incertaine). Aşa cum arată Chambon (Remarques, p. 42) calificativul „necunoscut“ este dat numai din perspectiva etimologiei ştiinţifice. Este posibil ca unele să fie „faux inconnus“ dacă se ia în considerare subiectul vorbitor pentru care ele pot fi transparente atât în planul formei cât şi în cele al
71
conţinutului. De unde concluzia că în astfel de cazuri trebuie să se ceară şi părerea vorbitorilor care folosesc astfel de cuvinte (mai ales că cele mai multe sunt cuvinte dialectale).
   în sfârşit, amintesc situaţia specială a etimologiei populare raportată la onomastică (toponimie şi antroponimie) asupra căreia atrage atenţia Stéphane Gendron, Vétymologie populaire: quels enjeux pour ronomastique? în Proceedings ofthe XIX*11 international Congress of Onomastic Sciences, Aberdeen, August 4-11, 1996,1, Aberdeen, 1998,p.130-133.
   1.4.6. Etimologie colectivă
   Termenul de etimologie colectivă l-a folosit prima dată Al. Graur într-un articol (Etymologie collective) publicat în Linguistique contemporaine. Hommage à Eric Buyssens, Bruxelles, 1970, p. 83-86), pentru ideea că în stabilirea etimologiei trebuie să se ţină seama de faptul că, în mod obişnuit, cuvintele se grupează în jurul unuia dintre ele în funcţie de legăturile de înţeles sau de formă („L’histoire d’un mot peut être éclairée par ce qui s’est passé autour de lui, par le comportement d’autres mots anquels il est rattaché d’une manière ou d’une autre“, p. 84). Faptul a fost evocat anterior de Al. Graur (Etim. rom., p. 18-51) şi mai recent de Coteanu-Sala, Etimrom., p. 15-16) unde se insistă asupra grupării cuvintelor pe câmpuri semantice.
   O amplă prezentare a acestei idei apare anterior la P. Guiraud, Structures étymologiques du lexique français, Paris 1967 care numeşte procedeul etimologie structurală. Conţinutul cărţii lui Guiraud ar putea dezamăgi pe cineva care ar vrea să cunoască, luându-se după titlu, straturile etimologice ale lexicului francez. Enumerarea capitolelor (I. Structures morphologiques, II. Structures sémantiques, III. Structures onomatopieiques, IV. Structures paronimiques, V. Les champs morpho-sémantiques, VI. Structures sémiques, VII. Conclusions: problèmes et méthode de l’étymologie structurale) arată că în acest volum Guiraud face altfel de etimologie. Aceleaşi idei apar şi în sinteza semnată de acest autor: L'étymologie, Paris, 1964, şi în prefaţa lui la Dictionnaire des étymologies obscures,
72
Paris, 1982, p. 13-26. Unii recenzenţi ai cărţii, adepţi ai etimologiei tradiţionale, au şi adresat critici metodei (H. Meier, Rom. Forsch., LXXXI, 1969, p. 596-600 şi M. Hoffler, ZRPh LXXXIV, 1968, p. 489-492). Despre etimologia structurală vorbeşte şi George Rusnac în articolul Etimologia structurală: principii, metodă şi obiective (I), în „Revista de lingvistică şi ştiinţa literară“, 1967, 6, p. 43-51), după ce în prealabil discutase originea unor toponime româneşti din aceeaşi perspectivă în revista amintită (Etimologie structurală, 6/1995 şi 1/1996).
    Th. Hristea (Rom. Voc., p. 228-231) analizează rezultatele abordării iniţiate de Al. Graur în lingvistica românească (a făcut-o anterior şi în SCL XIV, 1963, p. 505-515), subliniind utilitatea conceptului în explicarea numelor de arbori şi plante. Al. Graur discută în cele două lucrări citate o serie de fapte care, înaintea lui, tratate separat, nu primiseră o soluţie satisfăcătoare (cuvintele de origine slavă care încep în română cu co- (coborî), tă- (tămânji), cuvinte româneşti care au la început silaba nă- în loc de ne-, derivatele în -arniţă, -erniţă, -orniţă, -niţă (ex. zaharniţă), derivate în -încă, unele diminutive în -icuţ(ă), tratamentul cuvintelor de origine franceză cu finala în -e, -ee, er etc.). Andrei Avram (LR XXI, 1972, p. 285-292) foloseşte acelaşi principiu (apartenenţa la o anumită grupare-nume de peşti) pentru a explica originea unor cuvinte ca moică, moiete, moioagă puse în legătură cu moale, fără explicaţii satisfăcătoare înainte.
    1.4.7. Etimologie literară
    Acest concept a fost dezvoltat de Albert Henry într-un articol cu acest titlu (L'étymologie littéraire) publicat în RLiR LIII, 1989, p. 283-322.
    Crearea de noi cuvinte (prin compunere sau/şi derivare) şi etimologia populară dovedesc că vorbitorii interpretează semnele verbale stabilind raporturi uneori fanteziste între forme şi sensuri. Această activitate metalingvistică constituie fundamentul ştiinţei etimologice înseşi (cf. Chauveau, în Disc, étym., p. 61). Ea se întâlneşte şi la unii oameni de cultură, mai ales filozofi şi poeţi, care construiesc cu cuvinte un univers de forme care le este propriu şi care
73
se impune prin originalitatea expresivităţii („J’entends par là, en première approximation, un mode d’exploatation, à des fins expressives, et spécialement proprement poétiques, des ressources tirées d’une analyse, plus on moins précise et plus ou moins juste, du signe verbal (et de son contenu) considéré dans ses composantes, en système et en histoire“. Henry (op. cit., p. 284). Henry, loc.cit., încearcă un inventar al acestor figuri.
    Pentru română amintesc interesul etimologistului pentru creaţiile unui scriitor ca Nichita Stănescu sau pentru formarea unei terminologii filozofice româneşti (pentru cristalizarea în română ale unor concepte din filozofia lui Kant v. Mircea Flonta, Traducere şi comunicare interculturală. Cărări înguste şi dileme ale traducerii filosofice, Bucureşti, 1997). Andrei Avram (LR XLI, 1993, p. 11-12; Contrib., p. 75) citează cazul interesant al unui cuvânt creat de D. Bolintineanu (mirază „oglindă“) pe baza a două cuvinte turceşti (ma’araz „lieu d’expostion“ şi mir’at „miroir, glace“).
    1.5. Etimologia şi numele proprii
    Numele proprii au şi ele o origine. Dacă vrem să o aflăm trebuie să facem etimologie. Se pune întrebarea în ce măsură principiile formulate mai sus pentru etimologia numelor comune, a apelativelor, se pot folosi la stabilirea originii numelor propri.
    In mai multe rânduri, Al. Graur, care a publicat printre altele chiar două cărţi despre originea numelor proprii (Nume de persoane Bucureşti, 1965 şi Nume de locuri, Bucureşti, 1972) a arătat că între numele proprii şi cele comune există o mare deosebire, cu consecinţe importante şi pentru etimologie: primele nu sunt formate pe bază de abstractizare ca substantivele comune. Ele sunt date fiecărui loc sau fiecărei persoane în parte. Dar între numele de locuri şi cele de persoane există multe deosebiri care sunt de asemenea importante pentru etimologie.
    Numele de locuri sunt mai stabile (nu mor o dată cu oamenii şi de aceea sunt mai puţin supuse modei). în general, sunt mai vechi şi adesea sunt preluate de la o populaţie anterioară care vorbea alt idiom. Nu o dată ele au fost transmise succesiv de diverse populaţii, aşa cum
74
este cazul numelor apelor mari (Dunăre, Mureş, Olt etc.) sau al munţilor (Carpaţi). în acest proces de transmitere fiecare populaţie a putut adapta numele respective la fonetica limbii ei. în cazul numelor transmise prin alfabetul latin sau grecesc a intervenit şi modul cum au fost transcrise diversele sunete caracteristice din aceste toponimice foarte vechi. De aceea este greu de stabilit cu siguranţă etimologia lor, astfel că procentul de etimologii necunoscute este mai mare decât la numele de persoane. Pentru a putea face etimologia numelor geografice, evident mai interesantă decât a numelor de persoană, trebuie să se apeleze la studiul istoriei (uneori şi la cel al preistoriei, ca în cazurile amintite mai sus). Este important să observăm că în momentul când se dă un nume el are un înţeles, fiindcă omul numeşte un anumit loc folosind cuvintele din limba comună (numele geografice provin aproape toate din apelative; fac excepţie cele care au la bază nume de persoane).
    Numele de persoană nu au nici un înţeles pentru părinţii copiilor. Aceştia îşi botează copiii fie cu nume cunoscute, tradiţionale, de obicei împrumutate de la popoare mai îndepărtate, fie cu nume ale unor personalităţi inclusiv străine, despre care au auzit sau pe care le-au cunoscut (cunoscutul fotbalist Balint a fost botezat de tatăl său Pele, după numele celebrului fotbalist brazilian). Deci numele de persoane călătoresc, se schimbă mai uşor. Nu este lipsit de interes că în română şi în celelalte limbi romanice nu s-a păstrat din latină sau din substrat nici un nume de persoană. Creştinismul a adus cu el nume calendaristice, de origine ebraică şi, în mai mică măsură, grecească. La acestea s-au adăugat la noi nume slavone (în apus germanice), iar în ultimul secol nume latineşti şi romanice. Există şi împrumuturi recente sub influenţa cinematografiei, muzicii, literaturii.
    Rezultă că, în general, atât la numele geografice, cât şi la cele de persoane, nu avem un element esenţial folosit în etimologia apelativelor. Este vorba de sens, de înţelesul cuvântului (aşa cum am arătat etimologia unui cuvânt o putem stabili comparând forma şi înţelesul lui cu forma şi înţelesul altui cuvânt din această limbă sau dintr-una străină). în cazul numelor geografice mai vechi, când nu cunoaştem formele anterioare ale acestora, avem dificultăţi şi în privinţa stabilirii relaţiilor dintre forma actuală şi forma iniţială. Aceasta nu înseamnă că trebuie dat curs fanteziei în căutarea etimologiei. Un loc
75
important în stabilirea originii numelor proprii îl ocupă studiul istoriei în general şi al istoriei numelor respective în special.
    N-aş vrea să se înţeleagă din cele spuse mai sus că nu se poate face etimologia numelor proprii, mai ales a numelor geografice (numele de botez prezintă rar dificultăţi când este vorba de stabilit etimologia, iar cele de familie nu sunt nicăieri foarte vechi, vezi Graur, Nume loc., p. 17).
    încă A. Meillet {BSL LXXXVII, 1929, p. 38) arăta că şi pentru etimologia numelor proprii trebuie să cunoaştem atât forma cât şi sensul cuvântului. Această observaţie a fost preluată şi dezvoltată de Al. Graur {Nume loc., p. 17). Există cazuri când sensul unui nume de loc şi originea lui este clară: Dealu-Mare sau Lacu-Sărat sunt date unor forme de relief care sunt un deal mare sau un lac cu apă sărată. Floarea este nume dat unei persoane comparată cu o floare. Dacă sensul nu este evident trebuie să se vadă care a fost înţelesul primar al cuvântului care a stat la baza numelui respectiv. Al. Graur {loc.cit) menţionează cazul numelor ca Huluba, Hulubeasa explicate în mai multe feluri (de la hulub „porumbel“, hulube „barele între care se înhamă un cal“; după C. Reguş, LR XVI, 1967, p. 517-520 poate fi şi holuba „albastră“) fără să ştim exact de la care dintre cele trei cuvinte cu sensuri diferite provin. Sunt însă numeroase situaţii când un nume de loc poate primi mai multe explicaţii pornind de la cuvinte cu sens diferit. Astfel, Al. Graur {Nume loc., p. 19) explică toponimul Maglavit prin gr. maglavitis „călău“ {BL VI, 1938, p. 155) bănuind, fără nici un indiciu concret, că s-ar fi stabilit pe-acolo un călău. Celelalte etimologii, care pun la bază cuvinte străine având alt sens (Gh. Bolocan, LR XV, 1966, p. 291- bg. măglovit „ceţos“; V. Rusu, LR XV, 1966, p. 290-291 şi E. Coseriu, în Verba et Vocabula. Ernst Gamillscheg zum 80. Geburtstag, München, 1968, p. 141 — ser. măglovit, cu acelaşi sens) nu sunt considerate de Al. Graur demonstrate, fiindcă nu ştim cine şi când a dat numele satului. „Cel mai bun mijloc ca să ne asigurăm (M.S.) că etimologia numelui topic este justă e să cunoaştem povestea (M.S.) care a dus la crearea lui“ (Graur, Nume loc., p. 21). Dar nu toate poveştile sunt reale, unele pot fi chiar fanteziste (numele satului şi mănăstirii Nămăieşti a fost explicat, chiar dacă 1a început în glumă, prin lat. nemo est „nu este nimeni“ rostit de un preot catolic care, intrând în mănăstire şi
76
constatând că e goală, ar fi exclamat nemo est, iar călugării care ar fi fost acolo au interpretat exclamaţia ca numele mănăstirii lor. Alteori explicaţiile fanteziste pentru originea numelor de locuri au la bază doar asemănări formale. Este adesea citată explicaţia originii toponimului Vaca din Egipt prin apropiere de lat. uacca sau chiar din rom. vacă (după această „explicaţie“, vecheaxgipteană ar fi suferit o influenţă română înainte de a exista limba română!).
   Cât priveşte forma numelor de locuri, până nu demult la baza unor cercetări de toponimie stătea ideea că acestea „nu respectă legile fonetice“, cu alte cuvinte schimbările de sunete din cuvintele comune nu-şi găsesc corespondente în istoria numelor de locuri. Am arătat contrariul într-un articol (Du rapport entre révolution des appellatifs et celle des toponymes, în Contributions onomastique s publiées à l'occasion du VIe Congrès international des sciences onomastiques à Munich du 24 au 28 août 1958, Bucureşti, 1958 p. 65-96; vezi şi SCL IX, 1958, p. 337-348), adică faptul că în principiu nu se face excepţie pentru nici un fel de cuvinte (inclusiv numele topice). Părerea este împărtăşită şi de Al. Graur (Nume loc., p. 24) care adaugă că eliberarea de controlul legilor fonetice ar face posibilă orice fantezie şi astfel fiecare ar putea să-şi permită să dea altă explicaţie pentru acelaşi nume şi nimeni nu ar putea dovedi că celălalt nu are dreptate. Nerespectarea legilor fonetice ar putea duce la alt fel de explicaţi fanteziste. Severin, termen de origine slavă, a fost explicat prin numele împăratului latin Seuerus fără să se observe că u intervocalic din latină a dispărut în română (lat. ciuitate > cetate), iar Caracal, nume de origine turcă (unde înseamnă „fortăreaţă neagră“) a fost explicat prin numele altui împărat roman Caracalla (conform legilor fonetice aplicate la cuvintele moştenite din latină ar fi ajuns la *Căraca). Dacă Traianus s-ar fi păstrat din latină ar fi pronunţat azi Trăin (Traian e împrumutat ulterior; varianta Troian este luată din slavă). La numele de persoană situaţia este, în general, mai dificilă fiindcă nu există nici o corespondenţă între complexul sonor şi un înţeles oarecare exprimat prin cuvintele limbii comune. Graur (Nume pers., p. 7) dă exemplul numelui Linu care poate proveni de la un nume comun (adjectivul lin „încet“, de la substantivul lin „peşte“ sau de la lin „numele vasului cu care se storc strugurii“), dar poate avea la origine un alt nume propriu (Ilin sau să fie un masculin refăcut de la Lina sau de la numele Dinu
77
pronunţat greşit în copilărie Linu). Deci, în aceste cazuri, etimologia trebuie ghicită, un mare rol în această operaţie îl au documentele istorice. S-ar putea să aflăm din documente că personajul care poartă acest nume să fie de origine italiană şi atunci trebuie să pornim de la cuvântul italian lino „lin“.
   De altfel, la numele de persoană pot interveni tot felul de întâmplări care fac ca o anumită persoană să primească un nume (de obicei o poreclă), a cărui istorie trebuie să o cunoşti pentru a evita explicaţiile eronate. Un frumos exemplu dă Al. Graur {Nume pers., p. 7). Un grup de elevi s-a întâlnit cu un pădurar. La întrebarea pusă de acesta, un elev, Rudi, îşi spune numele pronunţând rău pe r iniţial, astfel că pădurarul aude un fel de hr şi, repetându-i numele, pronunţă Hrudi. Elevul îl corectează spxmândfăhră haş (adică „fără /z“), iar pădurarul înţelege greşit şi reproduce Farcaş. De atunci porecla elevului a rămas Far caş. Fără a cunoaşte această întâmplare nu se poate reconstitui istoria poreclei.
   Există o categorie de nume geografice a căror origine nu trebuie căutată în nume geografice străine, ci în apelative româneşti. E. Petrovici, în repetate rânduri (v. Petrovici, Studii, p. 225-236), a atras atenţia asupra faptului că o populaţie poate crea nume de locuri servindu-se de elemente împrumutate de vocabularul comun din limbile învecinate. Asupra acestei categorii de toponime au atras atenţia M. Vasmer şi V. Kiparsky. „împrumuturile, o dată intrate în sistemul unei limbi, joacă acelaşi rol în cercetarea toponimelor noi ca şi elementele vechi ale limbii respective“ (Petrovici, Studii,p. 225). Pentru nume ca Poiana, Prislop, Izvoarele, Heleşteu nu trebuie să căutăm nume de locuri străine (ca în cazul lui Dâmboviţa, Prahova); ele pot fi explicate pornind de la apelativele româneşti poiană, prislop „trecătoare“, izvor, heleşteu; la fel ca Valea-Largă sau Câmpulung. Astfel de toponime nu pot servi drept dovadă a existenţei în trecut a slavilor în vreun ţinut oarecare a ţării noastre, aşa cum o pot face alte toponime cu Bâlgrad (azi Alba-Iulia) sau Moigrad. Deci toponimia cu aspect slav de pe teritoriul României nu trebuie considerată global, fără a face distincţie între numele de locuri create de o populaţie care vorbea un grai slav şi cele create de români din elemente de origine slavă. E. Petrovici, într-un articol intitulat sugestiv Românii creatori de toponime „slaveu, în RSL XVI, 1968, p. 5-18 (v. şi Petrovici,
78
Studii, p. 292-303) citează foarte multe cazuri de acest fel în care etimologia bună este cea care porneşte de la apelativul românesc. Trebuie să căutăm o origine slavă numai pentru toponimele care sunt formate din elemente lexicale neînregistrate în limba română {Bala, Bălgrad, Cerna, Crasna) sau cele derivate cu sufixe inexistente în limba română (-av-, -ov-, -ev-, -iv-: Bucov, Ilfovăţ). Aşa se procedează şi în ultima lucrare de proporţie, Dicţionarul toponimic al Olteniei, coordonată de Gh. Bolocan, Craiova, 1993.
    Abateri de la principiile etimologiei la numele proprii. Unele nume proprii pot fi rezultatul unor accidente fonetice. N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, [Bucureşti], 1963 dă multe exemple de acest fel. Iată unul: Moto, Motea, Motu provin prin afereză de la Timotei (p. 161). Există însă şi abateri determinate de factori diferiţi de cei evocaţi la etimologia numelor comune.
    Cea mai simplă situaţie este cea a numelor care au la bază cuvinte dispărute din limba comună. Pentru stabilirea originii lor, înainte de a căuta alte origini, este necesar să găsim eventualele apelative dispărute. Cuvântul muşat (foarte probabil de origine latină sau creaţie românească de la frumuşat v. CDER 5518) care circulă şi azi în aromână era adjectiv şi însemna „frumos“, ca în aromână, stă la baza numelui Muşat. Numele Bucur are la origine tot un adjectiv dispărut dar care se presupune că a existat în româna comună (Brâncuş, Voc., p. 50) având sensul „frumos“. Cuvântul s-a păstrat numai ca nume topic sau de persoană, în timp ce derivatele bucura „a înfrumuseţa“, bucurie „frumuseţe“ s-au păstrat ca apelativ suferind o evoluţie semantică explicată de O. Densusianu (SFR I, 1898, p. 6-11). în ambele cazuri {Muşat, Bucur) etimologia trebuie căutată în apelativele dispărute. Situaţii similare se găsesc şi în alte limbi romanice. Numele de familie francez Lesueur are la bază un cuvânt sueur „cizmar“ (< lat. sutor) dispărut din limbă. Toponimul Mitoc ar rămâne fără etimologie sau ar avea o etimologie greşită dacă n-am şti că a existat un cuvânt mitoc „proprietate exterioară a unei mănăstiri“. Iorgu Iordan {Top. rom., p. 188), citează multe toponime care au la bază apelative neînregistrate astăzi: Cârjari, Dohotariul, Dubăsariul.
    Uneori numele proprii pot păstra forme gramaticale învechite. Intrate în numele unor locuri în perioada când aceste forme erau vii,
79
ele au rămas fixate ca atare. Astfel, în toponimice ca Baia de Criş, Curtea de Argeş, Roşiori de Vede se păstrează valoarea de genitiv a construcţiei cu de. Deşi desinenţele cazuale au dispărut în franceza actuală (ele existau în vechea franceză), avem nume ca Port Vendres < Portas Ueneris „portul zeiţei Fortuna“, Francourville > Francorum ailla „localitatea francilor“ (A. Dauzat, Les noms de lieux, origine et évolution, Paris, 1928, p. 8). Şi la nume de persoane se poate surprinde acelaşi fenomen: fr. Vavasseur provine din uassus uassorum „vasal al vasalului“ cu genitivul plural latinesc pe care româna îl păstrează în cel-or, mult-or (Graur, Nume pers., p. 11).
    Aparente abateri. Am văzut că numele de persoane călătoresc. Mai puţin normal este ca şi numele de locuri să călătorească. Şi totuşi astfel de situaţii există, mai ales în cazul unor colonizări, când noii veniţi „botează“ localităţile noi cu nume aduse din ţările lor. Fenomenul este frecvent în continentul american unde apar nume de loc franţuzeşti (în SUA există 12 oraşe cu numele Paris), englezeşti (Cambridge în SU A), spaniole (există câteva oraşe cu numele de Santiago (Chile), Santiago de los Caballeros (Republica Dominicană), Santiago de Cuba, Santiago del Ester o — Argentina). New York a fost numit la început New Amsterdam de întemeietorul lui, olandezul Peter Minuit. Paris apărea şi ca nume al unei localităţi din sudul Basarabiei, dat de colonişti francezi stabiliţi acolo încă din Rusia ţaristă. Pentru toate acestea etimologia este clară: numele a fost transportat şi nu necesită alte explicaţii {Santiago din America nu are legătură directă cu Sancte Jacobe care este la originea lui Santiago (de Compostela) din Spania).
    Moda numelor străine poate fi întâlnită nu numai în cazul persoanelor, ci şi al locurilor. în SUA, de exemplu, a existat moda de a da nume greceşti unor localităţi: Ithaca, Indianapolis, Philadelphia etc. Graur (Nume loc., p. 45-66) citează numeroase tipuri de nume de locuri date târziu care de asemenea nu trebuie explicate prin criterii lingvistice. Etimologia lor, mai bine zis originea lor, are la bază un fapt extralingvistic.
    Şi în cazul numelor proprii, la fel ca în cazul apelativelor, este important să avem în vedere forma exactă care circulă astăzi sau a circulat în trecut (mai ales un nume geografic). Necunoaşterea formei actuale, aşa cum se aude ea în vorbirea persoanelor din regiunea sau
80
din localitatea respectivă, poate duce la explicarea unei variante oficiale rezultate din stâlcirea numelui. E. Petro viei a dat multe exemple de acest fel. Dintre acestea citez doar numele oficial al comunei Dalboşeţ care nu trimite la nici un etimon (E. Petrovici, DR VIII, 1934-1935, p. 175-180; Petrovici, Studii, p. 138-141). Dacă luăm forma populară Dâlboşeţ, vedem că este un toponim sârbocroat, iar forma oficială românească nu este altceva decât transcrierea cu ortografia românească a formei austriece Dalboschetz (austriecii au redat prin al pe îl românesc şi prin sch pe s bănăţenesc care corespunde lui c din limba literară; la fel s-a întâmplat cu Reşiţa < germ. Reschitza în loc de Recita, forma bănăţeană Răsiţa, cu accentul pe i). Alteori, o greşeală de interpretare a grafiei duce la oficializarea unui nume inexistent. Am arătat că Beiuş este rezultatul unei confuzii între n şi u fiindcă forma populară este Binş (cf. Binşele, sat lângă Beiuş) dar provenită dintr-un Beinş (Marius Sala, SCL XI, 1961, p. 699-700). Se semnalează astfel de greşeli şi în alte limbi romanice (J. Orr, RLiR XII, 1936, p. 35).
    Cunoaşterea formelor vechi ale numelor de locuri permite evitarea unor false etimologii. Bala, localitate din Mehedinţi, nu are la bază cuvântul care înseamnă „fiară, dihanie“, fiindcă forma veche, atestată la 1415, este Beala, deci „alba“ (V. Bogrea, DR I, 1920, p. 211; I. Donat, ACILFR XII, I, p. 1115-1120).
    Nu intru în detalii cu privire la diversele straturi etimologice din onomastica românească. Am citat cele două lucrări ale lui Al. Graur (Nume pers., Nume loc), la care adaug Iordan, Top. rom. şi lucrările lui E. Petrovici (cele mai multe reunite în Petrovici, Studii) pentru toponimie (recent G. Bolocan a publicat o amplă introducere la Dicţionarul toponimic al Olteniei, voi. I, Craiova, 1993, cu numeroase şi utile informaţii privind etimologia numelor geografice). Pentru originea antroponimicelor se detaşează trei lucrări: Şt. Pasca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936,
N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963 (de consultat cu prudenţă) şi Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983, cu o introducere importantă pentru etimologia acestei categorii de nume proprii.
    Aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că între numele de locuri şi cele de persoane au existat în permanenţă legături de care trebuie
6 - Introducere în etimologia limbii române
81
să ţinem seama când se face etimologie. E. Petro viei (RRL XII, 1967, p. 482-488) arată, de exemplu, că numele unor munţi sunt la origine numelor unor persoane care au avut stâni sau păşuni pe acei munţi.
    în concluzie, pentru stabilirea originii numelor proprii trebuie să cunoaştem istoria fiecărui nume, fiindcă aşa cum susţine H.J. Wolf (RLiR LIX, 1995, p. 349) „en matière d’onomastique, rien n’est impossible ou presque“.
    Am arătat mai sus că multe nume proprii provin din apelative. Relaţia funcţionează şi invers. încă din 1927, Brunno Migliorini a atras atenţia într-o carte devenită celebră (Dai nome proprio al nome comune. Studi semantici sul mutamento dei nomi propri di persona in nomi comuni negii'idiomi romanzi, Geneva; v. şi Dai nome proprio al nome comune. Supplemento alVomonimo volume del 1927, Florenţa, 1968) asupra faptului că există multe apelative (nume de stofe, de substanţe chimice, de materiale, de mâncăruri etc.) care au la bază nume proprii (de loc sau de persoană). Problema a fost reluată pentru ansamblul României de C. Battisti, Vecchi nomi di stoffe derivaţi da nomi di luogo, în „Lingua nostra“ VH, 1946, p. 4—10 şi de B.E. Vidos, Noms de villes et de provinces flamands et néerlandais devenus noms communs dans les langues romanes, în Estudios dedicados a Menéndez Pidal, I, (Madrid, 1950, p. 165-194). Pentru română sunt cunoscute cele două articole ale lui C. Tagliavini (Divagazioni seman-tiche rumene (dai nome proprio al nome comune), în „Archivum romanicum“ XQ, 1928, p. 161-231; Divagazioni semantiche rumene e balcaniche (Dai nome proprio al nome comune, în aceeaşi revistă XVI, 1932, p. 333-383), de fapt recenzii la lucrările citate ale lui B. Migliorini. Numele proprii devenite substantive comune au fost discutate de Fulvia Ciobanu („Limbă şi literatură“ XII, 1966, p. 283-293) şi de Graur, Nume loc., p. 128-140. Pentru etimologia unor nume comune ca pente leu, cotnar este suficient să spunem că provin de la numele Penteleu, Cotnar (la început folosite în sintagme caşcaval de Penteleu, vin de Cotnari). Evident că termeni ca panama, tul, care au la origine nume proprii (Panama, Tulle), conform principiului etimologiei directe provin în română din apelativele franţuzeşti.
    în ultimii ani se acordă atenţie deosebită studiului derivatelor de la nume de persoană cunoscut sub numele de deonomastică.
82
    Termenul folosit cu această accepţiune apare la lingvistul italian Enzo T. La Stella într-o serie de articole din „Le lingue del mondo“ (1982). El este autorul unui Dizionario storico di deonomastica. Vocaboli derivaţi da nomi propri, con le corrispondenti forme francesi, inglesi, spagnole e tedesche, Florenţa, 1984 (o nouă ediţie în 1990: Dalie, dedaliy damigiane. Dai nome proprio al nome comune. Dizionario storico di deonomastica, Bologna). Cea mai completă lucrare este cea a lui W. Schweickard («Deonomastik». Ableitung auf der Basis von Eigennamen im Französischen (unter vergleichender Berücksichtigung des Italienischen, Rumänischen und Spanischen), Tübingen, 1992) care ia în discuţie şi faptele din română. Pentru română vezi acum Mioara Avram (SCL XLVII, 1997, 1-6).
    Problemele etimologiei unor astfel de apelative, aşa cum sunt rezolvate în FEW sunt expuse pe larg de Eva Büchi (Structures, p. 263-272) care a găsit 1600 de nume proprii printre lemele din FEW.
    1.6. Etimologia şi filologia
    Legătura dintre cele două domenii este evidentă: rezultatele oferite de fiecare în cercetarea proprie sunt importante pentru celălalt domeniu. Nu voi insista asupra utilităţii cunoaşterii originii cuvintelor, pentru o mai bună interpretare a textelor, ci mă voi opri la aspectul complementar: cum ajută filologia la stabilirea corectă a originii cuvintelor.
    Jean-Pierre Chambon, într-o comunicare prezentată în 1986 la al XVni-lea congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică de la Trier (Aspects philologiques et linguistiques dans la refonte du FEW; utilité d'une appproche métaphilologique des représentations linguistiques, în ACILPR XVIII, VH, 1989, p. 218-230) a atras atenţia asupra necesităţii unei corecte interpretări (fonetice şi semantice) a informaţiilor oferite de diverse glosare sau monografii dialectale în vederea refacerii dicţionarului lui W. von Wartburg (FEW). O mai atentă interpretare a unei monografii din Puy-de-Dôme făcută de J.P. Chambon arată că un termen dialectal nu va mai fi clasat printre cuvintele cu origine necunoscută, ci poate fi pus sub etimonul bruma.
83
   La fel procedează şi Andrei Avram (Contrib., p. 20-22) care discută modul cum anumite raporturi etimologice pot fi clarificate ca urmare a corectării unor erori de transcriere. în cartea menţionată există multe corectări aduse interpretării greşite din DLR (v. magiarcă, p. 33-34, mangugie, p. 39, mălăgenie, p. 53, nătoagă, p. 103, ninja, p. 115,paci, p. 126; am menţinut numai câteva cazuri) „în momentul în care acestea sunt descoperite şi înlăturate este posibil ca soluţia etimologică să devină evidentă sau ca măcar să se contureze calea de urmat spre identificarea etimologiei“, p. 22. Multe erori de acest fel sunt înregistrate la transcrierea cuvintelor care provin din materialul adunat în anchetele dialectale, în special din Atlasul lingvistic român, aşa cum a arătat I. Mării (LR XX, 1971, p. 87-96,512-526).
   Iată câteva exemple de cuvinte de fapt inexistente, a căror etimologie evident nu poate fi dată: în DLR apare patonea „floarea soarelui“ care este de fapt păţoncă cu omiterea semnelor diacritice de la ţ şi de la ă şi cu un e care trebuie citit c (Avram, Contrib., p. 145). Originea lui păţoncă este rus. reg. podsolnka (E. Vrabie, LR XLIV, 1995, p. 16). Păseşalit „care a rămas necrescut, pipernicit“ este de fapt păceşelat, derivat de la pacişele, notat în ALR cu s, deci trebuia transcris cu c (Avram, op.cit., p. 157). Misclii „a crea“ este de fapt m-am iscliit > m-a miscliit şi nu are legătură cu zămisli, cum crede DLR (Andrei Avram, LR XLIV, 1995, p. 176-177). Predeală pentru care DLR trimite cu cf. la v.sl .predelu „sfârşit“ este de fapt pre deală, „lucrare, acţiune, trudă“ (Magdalena Georgescu, LR LXII, 1993, p. 26-28). Pută căruia Ov. Densusianu i-a atribuit o origine sârbo-croată este, aşa cum a arătat Al. Mareş (LR XLVI, 1997, p. 136), o greşeală de grafie oy în loc de X (deci trebuie citit pohtă). Exemplele sunt numeroase. Uneori aceste cuvinte fantomă apar şi în dicţionare ale altor limbi (fr. mauge, greşeală de tipar pentru mange, a fost înregistrat în dicţionarele franceze din 1701 până la Larousse din 1873), aşa cum arată K. Baldinger într-un articol al cărui titlu este sugestiv (Les gaffes des lexicographes, în Studia Hispanica in honorem R. Lapesa, II, Madrid, 1974, p. 81-87).
84
 II. LUCRĂRI DE ETIMOLOGIE ROMANICĂ
    II. 1. Dicţionare etimologice romanice
    Cercetarea cuvintelor româneşti de origine latină este incompletă şi adeseori imposibilă dacă nu luăm în consideraţie situaţia din celelalte limbi romanice. Pentru aceasta, cercetătorului îi stau la dispoziţie numeroase monografii care tratează pe origini lexicul romanic — monografii de care nu mă voi ocupa aici — şi, înainte de toate, dicţionarele etimologice ale limbilor romanice. Pentru cercetătorul mai puţin familiarizat cu acestea, mi-am propus în capitolul de faţă să fac o succintă prezentare a celor mai importante instrumente de lucru: secţiunea IL 1. este consacrată dicţionarelor etimologice general romanice, iar secţiunea II. 2. celor referitoare la o singură limbă sau la un grup de limbi (galoroman, iberoroman).
    In această schiţă voi indica de fiecare dată cărui fel de public i se adresează dicţionarul analizat. A. Martinet, într-un articol intitulat Pourquoi des dictionnaires étymologiques?, în „La linguistique“ 1966, 2, p. 122-131, prezintă pe larg cele două mari categorii de dicţionare: cele adresate specialiştilor, cu informaţii şi discuţii etimologice ample, şi cele adresate unui public vast de persoane cultivate fără cunoştinţe de lingvistică profunde, doritor să afle lucruri despre istoria limbii proprii.
    II. 1. 1. Dicţionare etimologice pentru ansamblul României
              Toate dicţionarele din această categorie se adresează specialiştilor. • F. Diez, Etymologisches Wörterbuch der romanischen Sprachen, Bonn, 1853 (a V-a ediţie, 1887), este prima încercare de dicţionar
85
etimologic romanic general. A fost conceput drept corespondentul în domeniul romanic al cercetărilor de gramatică comparată indo-euro-peană. Inventarul de cuvinte este stabilit exclusiv pe baza limbilor literare romanice (dialectele sunt slab reprezentate). Are două părţi: una, cu cuvinte romanice comune (italiana, idiomurile galo-romanice, limbile ibero-romanice; româna şi retoromana sunt puse aparte) şi alta, constând din trei secţiuni, cu termeni pentru fiecare arie. Numeroase soluţii etimologice sunt depăşite (de exemplu, nu se face distincţie între cuvintele moştenite şi cele împrumutate: fr. chefşi fr. capital sunt prezentate împreună). Este folosit mai ales de cei ce fac istoricul aprofundat al etimologiilor propuse, ca Y. Malkiel (vezi mai jos).
    •    în aceeaşi situaţie se află G. Körting, Lateinisch-romanisches Wörterbuch. Etymologisches Wörterbuch der romanischen Hauptsprachen, Paderborn, 1890-1891, ed. II, 1907), lucrare importantă din punct de vedere istoric, foarte criticată la apariţie. Am amintit această lucrare fiindcă este citată des de A. Ciorănescu în dicţionarul său etimologic (CDER).
    •    Cel mai important dicţionar etimologic romanic este cel a cărui siglă a devenit un apelativ REW (= W. Meyer-Lübke, Romanisches Etymologisches Wörterbuch, Heidelberg). Are trei ediţii 1(1911), II (1920, reproducere nemodificată a ediţiei I), III (1935), aceasta din urmă retipărită fără schimbări în repetate rânduri (ediţia a Vl-a, în 1992). între ediţia I şi a IlI-a există deosebiri: ultima ediţie are în plus 1 230 pagini şi 2 700 de lerne (= cuvinte-titlu). De consultat şi dicţionarul invers al etimoanelor din REW (Annegret Alsdorf-Bollée, Isolde Burr, Rückläufiger Stichwortindex zum Romanischen Etymologischen Wörterbuch, Heidelberg, 1969). Despre locul şi rolul REW în dezvoltarea etimologiei romanice am vorbit mai sus. A fost şi continuă să fie lucrare de bază: „vademecum indispensable à tous les romanistes“ (A. Dauzat, în „Revue de philologie française“ XXVI, 1912, p. 71), „un monument d’une exceptionnelle cohérence“ (Roques, Étymologie, p. 510).
    Spre deosebire de predecesori, Meyer-Lübke a introdus în dicţionar date dialectale, unele lerne (feudum) fiind numai cu termeni dialectali. Formele dialectale sunt citate şi când prezintă fapte demne de atenţie din punct de vedere fonetic, morfologic, semantic.
86
    Lemele sunt latineşti sau din alte limbi, atestate sau reconstruite şi sunt date în ordine alfabetică (cuvinte latineşti împreună cu cele germanice, celtice etc.)· REWconţine un indice complet prin care se pot găsi lemele sub care sunt discutate diversele cuvinte (de exemplu, pentru rom. lepăda poţi afla că este discutat la *liquidare 5076a). Cuvintele-titlu sunt numerotate şi trimiterea la un anumit cuvânt se face totdeauna prin indicarea numărului (deci REW 5076a, nu REW *liquidare). Urmează etimonul cu sensul. Formele romanice sunt citate începând cu româna şi terminând cu portugheza (limbile sunt date de la est la vest), derivatele apar după prezentarea cuvin-telor-bază. Sensul cuvintelor romanice este dat numai dacă este diferit de cel al etimonului (la fel se procedează şi cu cuvintele dialectale). La sfârşitul articolului se dau în paranteze drepte cuvintele romanice împrumutate din latină. Are 9639 leme şi un supliment (9637-9721).
    Explicaţiile etimologice se bazează pe o documentare sigură şi sunt clare. Faţă de Diez este un mare progres, bazat pe cunoştinţe de fonetică istorică a tuturor limbilor romanice, inclusiv româna. în prefaţă, Meyer-Lübke afirmă că l-a interesat în primul rând lexicul de origine latină (adaug, mai ales lexicul latinesc transmis şi nu cel împrumutat). Discuţiile etimologice nu sunt aprofundate. Autorul este prudent cu reconstrucţia unor etimoane, proces în care ţine seama şi de vitalitatea dialectelor. în explicaţii dă prioritate formei (Roques, Etymologie, p. 510: „sa conception tourne entièrement le dos à l’histoire de la langue“).
    O astfel de lucrare amplă nu putea să cuprindă până în detalii toate limbile romanice şi de aceea au fost publicate lucrări (chiar volume) cu corecturi pentru sardă, italiană, portugheză, catalană. Al Graur, Corrections roumaines au REW, în BL V, 1937, p. 80-124 face, cu referire la ediţia a IlI-a a REW, numeroase şi importante observaţii pentru română. Consultarea REW trebuie făcută o dată cu articolul lui Al. Graur.
    Au fost aduse diverse critici, mai ales după apariţia dicţionarului etimologic al limbii franceze al lui W. von Wartburg: formele dialectale alese subiectiv, onomatopeele sunt date fără explicaţii, ceea ce ar însemna de fapt, etimologie necunoscută şi, ceea ce este mai des reproşat, că în etimologiile REW dau doar începutul şi sfârşitul fără
87
să se cunoască istoria cuvântului. Observaţii de ordin tehnic la Yorio Otaka, ACLPR XVIII, vol. IV, p. 450-459.
    Cred că, în concluzie, trebuie să reproduc din nou mărturisirea lui
K.  Baldinger: „Je ne nie point qu’encore aujourd’hui ce soit notre livre du chevet [M.S.]; seulement, du point de vue de la méthode, il est dépassé, sans etre remplacé'‘ [M.S.]
    II. 1.2. Dicţionare etimologice ale diverselor limbi romanice
    în ordinea limbilor de la est la vest, la fel ca în REWy voi prezenta principalele instrumente de lucru, uneori cu detalii necesare publicului român. Limbii române, care ar trebui să fie prima enumerată, i se va consacra un capitol special.
    II. 1.2. 1. Sardă
    • M.L’. Wagner, Dizionario etimologico sar do (= DES), Heidelberg, 1957-1964,2 volume + un volum de indice. Unul dintre cele mai bune dicţionare etimologice romanice (J.R. Craddock, în TRLPI, p. 232: „magnum opus“) Prefaţa Dicţionarului este „o excelentă introducere în lexicografia sardă“ (L. Michelena, „Word“ XIV, 1958, p. 100). Cuvintele sunt date în ordinea alfabetică; de obicei porneşte de la forma cea mai veche, după care sunt date formele din cele două dialecte centrale (logudorez şi campidanez), cele mai importante. Formele din dialectele sassarez şi galurez sunt trecute la sfârşit (când nu apar şi în dialectele centrale ele sunt eliminate din dicţionar, fiind considerate împrumuturi din italiană). în continuare sunt prezentate cele mai vechi atestări şi variante, cu indicarea răspândirii fiecăreia.
    Partea etimologică este foarte dezvoltată (J.R. Craddock, loc. cit.: „the very finest results obtained in Românce etymology“). DES, fiind în primul rând un dicţionar critic, care se adresează specialiştilor, cuprinde multe referinţe la discuţiile etimologice anterioare. Aceste discuţii nu se limitează la materialul din sardă, ci, adesea, ele se referă şi la fapte din alte limbi romanice, inclusiv din română (M.L. Wagner a fost poliglotul desăvârşit; L. Spitzer afirmă că, după moartea lui H. Schuchardt, a fost dintre toţi romaniştii cel mai mare cunoscător de limbi). în recenziile făcute la DES (L. Michelena, „Word“, XIV, 1958,
88
p. 101,405, XV, 1959, p. 524 şi G. Bottiglioni, „Quademi dell’Istituto di Glottologia“ II, 1957, p. 90) s-a subliniat prudenţa faţă de elementul preroman. Unele explicaţii au fost criticate în recenzia lui J.L. Butler, Rom. Phil. XXIV, 1970-1971, p. 108-119. M.L. Wagner la sfârşitul volumului al doilea răspunde la aceste critici.
    Pentru română consultarea DES este necesară fiindcă Wagner foloseşte adesea faptele româneşti şi pentru că pot fi găsite numeroase paralele de evoluţie semantică, aşa cum am arătat în recenzia publicată în SCL XI, 1960, p. 293.
    II. 1.2. 2. Italiană
    Este limba romanică cu cel mai mare număr de dicţionare etimologice. în ordine cronologică le dăm pe cel mai importante.
    •     C. Battisti/ G. Alessio, Dizionario etimologico italiano (= DEf), Florenţa, 1950-1957, 5 volume însumând 4 132 pagini (retipărit în 1966). Este cel mai amplu dicţionar etimologic italian complet. A inclus mulţi termeni tehnici din diversele ştiinţe; aceasta constituie o calitate şi, în acelaşi timp, un defect al lucrării; sunt incluse de asemenea ca leme forme dialectale, chiar dacă n-au fost preluate din italiana standard. Lipsesc indicaţiile bibliografice care să arate paternitatea etimologiei.
    •     A. Prati, Vocabular io etimologico italiano, Milano, 1951 (retipărit Roma, 1970), este menţionat printre cele mai bune dicţionare etimologice italiene. Are indicaţii bibliografice pentru fiecare etimon dar opţiunea pentru una din diversele etimologii este uneori personală.
    •     G. Devoto, Avviamento alia etimologia italiana. Dizionario etimologico, Florenţa, 1966, ed. II, revăzută şi argumentată, 1968. Lucrare de compilaţie.
    •     B. Migliorini/ A. Duro, Prontuario etimologico della lingua italiana, Torino, 1950. A cunoscut ediţii succesive cu uşoare modificări în 1974 a apărut ediţia a Vl-a. Lucrare concisă, aşa cum arată şi titlul {prontuario) care se limitează să dea pentru marele public, schematic, etimologiile sigure sau foarte probabile.
    •     D. Oii vieri, Dizionario etimologico italiano, concordato con dialetti, le lingue stranieri e le topo-onomastica, Milano, 1953, ediţia a Il-a, 1965. Este mai laconic decât Prontuario lui Migliorini/ Duro.
89
    •    M. Cortelazzo/ P. Zolli, Dizionario etimologica della lingua italiana (DELI), Bologna, 1979-1988, 5 volume. Remarcabil prin rigoarea indicaţiilor de datare şi prin bogăţia materialului. Inventarul de cuvinte ia în considerare numai limba literară. Se adresează unui public mai larg.
    •    M. Pfister, Lessico etimologica italiano (L£Y),Wiesbaden, 1979-1999,4 volume = 42 fascicule. Este o lucrare colectivă de tip FEW sau Thesaurus linguae latinae şi se adresează specialiştilor, spre deosebire de celelalte dicţionare etimologice italieneşti care sunt pentru marele public. Este un proiect impresionant.
    Lucrarea, dedicată lui W. von Wartburg, va cuprinde, după modelul FEW (M. Pfister a fost colaborator la FEW timp de 10 ani) patru părţi: prima, cuprinzând elementul latin, elementele de substrat şi cele de origine onomatopeică, prezintă cuvintele în ordinea alfabetică a etimonului reţinut; a doua parte va fi consacrată cuvintelor care provin dintr-un „superstrat“ (germanic, francez, englez, grec, arab etc.), care vor fi prezentate tot alfabetic în interiorul fiecărei limbi de origine; a treia secţiune va cuprinde cuvintele cu etimologie necunoscută, grupate la fel ca în voi. 21-23 de la FEW (vezi mai jos), pe criteriul onomasiologic; a patra secţiune va fi reprezentată de indice.
    Şi în ce priveşte structura articolelor, LEI se inspiră din modelul FEW. Cuvântul-titlu este etimonul. Fiecare articol conţine trei mari părţi: partea documentară (formele italiene descendente ale etimonului), comentariul etimologic şi bibliografia esenţială. Accentul principal (cu tendinţă de exhaustivitate) este pus pe latura documentară, cu o structură tripartită: secţiunea notată (I.) înregistrează formele moştenite, derivatele şi compusele lor, începând cu primele atestări vechi-italiene, continuând cu formele italiene standard şi terminând cu formele dialectale; secţiunea (II.) include împrumuturile savante din latină, iar secţiunea (III.) împrumuturile prin intermediul altor limbi. Comentariul etimologic este mai redus decât cel din FEW, limitându-se în principiu la înregistrarea formelor paralele din celelalte limbi romanice şi la explicitarea structurii din partea documentară (tipuri de variante fonetice sau semantice); decizia de a accepta un anumit etimon ca Iernă reprezintă opţiunea definitivă, astfel încât discutarea altor etimologii propuse nu apare decât în cazuri excepţionale. Produsul unor rafinate revizii succesive în ultimii ani,
90
articolele sunt arareori semnate de către un singur autor (apar două sau mai multe semnături).
   IL 1.2. 3. Retoromană
   romanşă
   •     Dicziunari rumantsch-grischun (= DRG) este o lucrare colectivă începută de R. de Planta şi Fl. Melcher în 1939 la Cuoira fiind continuată de C. Pult et alii; a ajuns la fasc. 136 (lamgiar — lantschettar I), în 1999. Este foarte bogat în informaţii referi tore la toate graiurile romanşe. Cât priveşte informaţiile istorice şi geografice reţin remarca lui J.R. Craddock (în TRLPI, p. 231): „No other dictionary, not even the FEW, offers the expert so much“. Partea etimologică are o discuţie concisă dar cu soluţii precise.
   ladină
   •     J. Kramer, Etymologisches Wörterbuch des Gadertalischen (Dolomitenladinisch), Köln,1971-1975, 8 fascicule.
   •     J. Kramer et aliiy Etymologisches Wörterbuch des Dolomiten-ladinischen (EWD), Hamburg, 1988-1999,6 volume apărute.
   friulană
   •     A. Zamboni/ M. Cortelazzo/ G.B. Pellegrini et aliiy Dizionario etimologica storico friulano (DESF), Udine, 1984-1987, 2 volume (până la Ez). II.
   II. 1.2.4. Franceză
   •    Cel mai bun dicţionar etimolgoic al vreunei limbi romanice este opera lui W. von Wartburg, Französisches Etymologiches Wörterburch (FEW). Eine Darstellung des galloromanischen Sprachschatzez, Bonn ... Basel, dicţionar care apare începând din 1928. Au apărut în fascicule 25 de volume (4 volume — 2,12,13,15 în două părţi, unul — 6, în trei părţi). Lucrarea Evei Büchi, Les structures du «Französisches Etymologisches Wörterbuch», Tübingen, 1996,593 pagini!, este o excelentă prezentare a acestui monument al lexicografiei romanice. Analiza FEW din punctul de vedere al teoriei şi tehnicii lexicologice modeme o face A. Rey, Typologie génétique des dictionnaires, în „Langages“, XIX, 1970, p. 46-68.
91
Despre importanţa lui în istoria etimologiei romanice am vorbit în capitolul introductiv.
    Ideea FEW urcă iniţial la un proiect comun al lui Jakob Jud şi Walther von Wartburg, apărut ca o reacţie la REW (formularea apare în 1911 într-o recenzie semnată de J. Jud la primele două fascicule din REW). Proiectul voia să fie un nou dicţionar etimologic romanic, ca rezultat al impactului ideilor lui J. Gilliéron asupra tinerilor romanişti elveţieni, „qui combinerait les acquis de la méthode histori-co-comparative avec l’impulsion de la géographie linguistique en plein essor“ (J.P. Chambon, Sur le premier modèle du FEW ( 1919), în RLiR LVII, 1993, p. 472). Diversele etape ale proiectului FEW sunt prezentate la Chambon, RLiR LVII, 1993, p. 472^-84 din care aflăm că J. Jud s-a retras pntru a se dedica, împreună cu K. Jaberg, Atlasului lingvistic şi etnografic al Italiei şi Elveţiei meridionale (AIS) şi că
W.  von Wartburg a renunţat la ideea unui dicţionar etimologic romanic restrângându-se la domeniul galo-romanic. A avut 26 de colaboratori, dintre care prolifici au fost în vremea lui v. Wartburg H.-E. Keller, Marianne Müller şi P. Zumthor, fiecare cu câte 300 de articole (W. von Wartburg a redactat personal 17 380 de articole).
    Volumele 1-20 şi 24-25 consacrate straturilor etimologice cuprind cuvintele a căror etimologie a putut fi stabilită: elementul latin: 1-14, elementul germanic: 15-17, engleză: 18, elemente oriental: 19, alte limbi: 20). Materialul de origine necunoscută sau nesigură este grupat în voi. 21-23. Voi. 24-25 reiau de fapt, cu redactare în franceză şi cu multă informaţie suplimentară, litera A; ultima fasciculă, 157, apărută în 1998 cuprinde refacerea porţiunii *aurăticus-auscultare. Coordonatorul actual este Jean-Paul Chauveau de la Nancy (anterior coordonator a fost Jean-Pierre Chambon). între cele două părţi există deosebiri de prezentare a materialului: volumele conţinând cuvinte cu o etimologie sigură au materialul clasat după principiul „stratifi-cationnel“ (Büchi, FEW, p. 10), adică după etimoane, în a doua, cu etimologii nesigure, el este prezentat după criteriul Onomasiologie. Procedeul a fost criticat pentru că în decurs de decenii etimologiile nesigure pot deveni sigure. Altfel spus, după expresia lui J.-P. Chambon, pot fi „faux inconnus“ (Swiggers le numeşte „orphélins étymologiques“). K. Baldinger (Introduction, p. 25), unul dintre cei
92
mai fideli elevi ai Maestrului, observă că FEWeste greu de consultat chiar dacă are un indice foartre bogat şi conchide cu umor: „Un conseil: avant de prétendre qu’on mot manque dans le FEW, lire le FEW d’un bout à l’autre“ (loc. cit.). însuşi W. von Wartburg, într-o epocă în care nu erau calculatoare care să claseze cele 4-5 milioane de unităţi lexicale cuprinse în cele 20 000 de articole cu peste 14 000 de pagini, a ajuns să dea etimologii diferite aceluiaşi cuvânt. Există o întreagă literatură care semnalează aceste cazuri. FEW este o lucrare care'se corectează singură (Baldinger, Introduction, p. 30-31).
    Fiecare articol reprezintă o sinteză istorică, al cărei punct de plecare este etimonul latin, citat ca cuvânt-ti tiu. Prima parte a fiecărui articol conţine documentaţia exhaustivă istorică şi dialectală a formelor galo-romanice (în ordinea: franceză, franco-provensală, occitană), clasate în mod flexibil în funcţie de tipurile fonetice, morfologice sau semantice; paragrafele notate cu cifre romane realizează (cu excepţia primelor volume) distincţia între formele moştenite (I.) şi cele savante (II.). Urmează un comentariu etimologic relativ extins, în care W. von Wartburg şi colaboratorii săi fac ceea ce ulterior a fost teoretizat ca „etimologie-istorie a cuvintelor“, spre deosebire de „etimologia-origine“ reprezentată de REW. Putem spune cu Roques (Etymologie, p. 514) că FEW este evenimentul capital din lexicografia franceză fiindcă „l’étymologie conduite par Wartburg est une science, peut-être un art... jamais une simple technique“ (Büchi, FEW, p.2).
    Din păcate, FEW nu a fost folosit în lingvistica românească, deşi limba română nu este ignorată în dicţionar (în comentariile etimologice FEW se referă la situaţia etimonului respectiv în ansamblul României). Sper că proiectul Corrections roumaines au FEW pe care Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“ l-a iniţiat în colaborare cu Institut National de la Langue Française din Nancy va permite o mai bună cunoaştere a FEW în lingvistica românească.
    • Oscar Bloch/ Walther von Wartburg, Dictionnaire étymologique de la langue française (= BW), Paris, 1932; ediţii succesive, ultima, a zecea, din 1994 (ed. IV, 1964, cu mult remanieri; deosebirile dintre diferite ediţii sunt discutate de P. Auger în Baldinger, Introduction, p. 99-102). Iniţiativa acestui dicţionar aparţine lui A. Meillet, care
93
semnează şi o excelentă prefaţă. Lucrarea se adresează unui public mai larg şi este cunoscută sub numele de Bloch/ Wartburg. Baza şi punctul de plecare este FEW. Datorită faptului că se adresează publicului larg, inventarul de cuvinte nu conţine cuvintele ieşite din uz. Deoarece un dicţionar etimologic nu e un dicţionar al uzajului, autorii nu dau sensul cuvintelor. Foarte bun pentru o introducere rapidă în etimologia limbii franceze. Un excelent istoric al acestui dicţionar la Jean-Pierre Chambon/ André Thibault, Documents sur la préhistorie et la genèse ou Dictionnaire étymologique de la langue française d’Oscar Bloch et Walther von Wartburg, în Florilegium Historiographiae Linguisticae. Etudes d'historiographie de la linguistique et de grammaire comparée à la mémoire de Maurice Leroy, Louvain, 1994, p. 447-450.
    •     A. Dauzat/ J. Dubois/ H. Mitterand, Nouveau Dictionnaire étymologique et historique (= DDM), Paris, 1964, este o ediţie refăcută de ultimii doi autori (J. Dubois şi H. Mitterand) a dicţionarului publicat de A. Dauzat {Dictionnaire étymologique de la langue française) în 1939 şi care a cunoscut zece ediţii până în 1954 (S. Dworkin, în TRLPI, p. 213, spune depre el „is essentially a commercial venture sponsored by the Larousse Publishing house“). Prima ediţie e un dicţionar simplu de consultat dar nu este exhaustiv, ultima ediţie este mai interesantă pentru datările noi (J. Dubois şi H. Mitterand sunt lingvişti care au lucrat în domeniul limbii franceze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea).
    •    E. Gamillscheg, Etymologisches Wörterbuch der französischen Sprache (= EWFS), Heidelberg, 1926-1928 (o ediţie remaniată în 1969). M. Pfister (în Baidinger, Introduction, p. 115-142) compară acest dicţionar cu DDM şi BW şi ajunge Ia concluzia cu este „un dictionnaire de référence pour le lexique français“, „base indispensable des travaux de lexicologie gallo-romane“ (p. 142). Istoria cuvintelor este mai bogată decât în BW. Dicţionarul lui Gamillscheg, are articole ample, datarea prin secol şi multe informaţii bibliografice (aceste informaţii bibliografice constituie punctul forte al lucrării). Pentru Roques (Etymologie, p. 512) „Le dictionnaire de Gamillscheg corrigeait ce que la grandiose panorama dressé par le grand romaniste de Bonn [= W. Meyer Lübke] avait de trop schématique au plan du
94
domaine gallo-roman [în REW]“. Foarte criticat de L. Spitzer (1926). A. Meillet (BSL XVH, 1927, p. 117-120; XVIII, 1928, p. 143-146 şi XIX, 1929, p. 141-142) prezintă o critică mai ponderată.
    •    Trésor de la langue française. Dictionnaire de la langue du XIXe et du XXe siècle. (1789-1960) (= TLF), Paris, 1971-1994, condus de P. Imbs şi ulterior de B. Quémada. Operă remarcabilă a lexicografici franceze în 16 volume. In partea etimologică la unele cuvinte este dată istoria sumară a etimologiilor propuse (chiar şi etimologiile eronate). Câteodată TLF are şi date bibliografice referitoare la etimologii.
    •    Un dicţionar al limbii franceze care, chiar dacă nu este în primul rând etimologic, poate fi consultat de marele public este: Josette Rey-Debove/ Alain Rey, Le nouveau Petit Robert 1. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, Paris, 1967, ed. III, 1993.
    II. 1.2. 5. Occitană
    Nu are un dicţionar etimologic al ei dar FEW include şi cuvintele occitane.
    •    K. Baldinger publică din 1975 Dictionnaire onomasiologique de Vancien occitan (JDAO) din care au apărut 6 fascicule + 5 fascicule de supliment.
    II. 1.2.6. Catalană
    •    Cel mai bun dicţionar etimologic este opera lui Joan Coromines/ Max Cahner/ Joseph Gulsoy, Diccionari etimologic i complementari de la llengua catalana, Barcelona, 1980-1991,9 volume. Se adresează specialiştilor.
    •    Informaţii etimologice se găsesc şi în marele dicţionar al lui A. Alcover/ F. de B. Moli, Diccionari català-valencià-balear. Inventar lexicografic i etimologic de ia llengua catalana (= DCVC), 10 volume, Palma de Mallorca, 1930-1962, ed. II, 1968-1979. La elaborarea lui a contribuit şi M. Sanchis Guamer. Indicaţii etimologice reduse.
    IL 1.2. 7. Spaniolă
    •    Cel mai bun şi mai bogat dicţionar etimologic spaniol este J. Corominas, Diccionario critico-etimologico de la lengua caste liana
95
(= DCELC), Berna-Madrid, 1954-1957, 4 mari volume. A doua ediţie, în colaborare cu J.A. Pascual (Dicionario critico etimolôgico castellano e hispânico), a cunoscut din 1980 mai multe» tiraje, ultimul din 1991 în 6 volume. între cele două ediţii există deosebiri sensibile, inclusiv în secţiunea etimologică. în general se citează ediţia a Ii-a, deşi unii consideră că prima ediţie este mai bună. Poate sta alături de FEW al lui W. von Wartburg.
    Cuvintele sunt date în ordinea alfabetică a termenului spaniol (nu pe etimoane ca la FEW). După cuvântul-titlu sunt prezentate pe scurt faptele sigure despre etimologie. în cazul unor cuvinte cu etimologie dificilă, Corominas precizează de la început că este un etimon probabil sau nesigur. Urmează prima atestare. într-un paragraf distinct sunt date informaţii istorice foarte bogate, iar în altul discuţiile etimologice deosebit de ample (uneori sarcastice). Autorul consideră necesar să prezinte toate soluţiile, chiar dacă nu se susţin totdeauna fiindcă vrea să atragă atenţia celor neavizaţi asupra lor ca să nu mai poarte discuţii inutile. în secţiunea a IlI-a sunt menţionate derivatele şi compusele. Consultarea dicţionarului devine dificilă când este vorba de derivatele pe teren latin: pentru un cititor neavizat este greu să caute sp. ocupar < lat. occupare discutat la cuvântul spaniol caber\ Ultima secţiune cuprinde numeroasele note ce însoţesc discuţia.
    Pentru partea etimologică a fost remarcat rolul, în parte exagerat, al influenţei catalane asupra spaniolei, apelul la etimologii obscure din substrat (în ediţia a Il-a acesta este şi mai frecvent), reconstrucţia multor forme latineşti vulgare şi onomatopeice (vezi St. Dworkin, TRLPI, p. 217). O serie de recenzii critice, unele la fel de virulente ca tonul folosit de Corominas, Y. Malkiel, „Word“ XII, 1956, p. 35-60, L. Spitzer, „Modem Languages Notes“ LXXI, 1956, r 271-283, 373-386, LXXII, 1957, p. 579-591, LXXIV, 1959, \ 127-149, M.L. Wagner, Rom. Forsch. LXII, 1956, p. 443-450 (sardă) şi W. von Wartburg, RLiR XXIII, 1959, p. 207-260, ultimul foarte sever: „Quant à la partie purement hispanique du livre, je n’oserai pas me prononcer ne disposant pas du temps nécessaire pour l’examiner. Mais ma confiance est fortement ébranlée par les expériences faites par rapports aux excursions de M. C[orominas] dans le domaine galloroman“.
96
    Pentru ediţia a Ii-a sunt interesante observaţiile lui G. Colon, RLiR XLV, 1981, p. 131-145 (el a publicat şi o recenzie critică la prima ediţie: ZRPh LXXVIII, 1962, p. 59-96). V. şi volumul Harri Meier, Notas criticas al DCEH de Corominas/ Pascual, Santiago de Compostela, 1984. Unele comentarii româneşti la DCELC se găsesc la G. Giuglea-Florenţa Sădeanu, RFRG, VII, 1963, p. 132-141.
    •    J. Corominas, Breve Diccionario etimolôgico de la lengua castellana, Madrid, 1961, ed. II, 1968 este, aşa cum arată şi titlul, o ediţie prescurtată într-un volum redus a marelui dicţionar. în unele cazuri modifică dicţionarul mare aducându-1 la zi. După Dworkin (în TRLPy I, p. 218), acest dicţionar „represents an advance vis-à-vis the parent publication“. Comentariile etimologice sunt limitate la esenţial. Se poate compara cu Bloch-Wartburg pentru franceză.
    •    V. Garcia de Diego, Diccionario etimolôgico espanol e hispânico (= DEEH), Madrid, 1954, într-un singur volum. Este făcută în tradiţia dicţionarului etimologic al lui W. Meyer-Lübke (Dworkin, în TRLPy I, p. 218: „originally designed as a Sp. supplément of the REW“).
    Este împărţit în două secţiuni: în prima, etimologia cuvintelor spaniole, în a doua, plecând de la etimon, se dau formele din limbile ibero-romanice şi din dialecte (în a doua parte articolele sunt numerotate). La aceste numere se trimite de la cuvintele din prima secţiune. De ex. la 7044 uarus se dau formele hispanice printre care şi sp. baro, iar la baro, din prima secţiune, se spune baro „grano“: de la lat. uarus 7044).
    Comentariile etimologice sunt reduse la maximum. Spre deosebire de Corominas, Garcia de Diego preferă, în cazul derivatelor, explicaţia prin moştenire latinească nu prin derivare pe teren spaniol. Dworkin {loc. cit.) „of considerably less importance and value is DEEH“.
    •    între dicţionarele spaniole explicative cu informaţii etimologice menţionez Diccionario de la Real Academia Espanola (= DRAE), care a cunoscut numeroase ediţii; ultima a XXI-a, în două volume, a apărut la Madrid, 1992.
    IL 1.2. 8. Portugheză
    Nici unul dintre dicţionarele etimologice portugheze nu reprezintă o sursă sigură. De aceea este recomandabilă consultarea suplimentară
7 - Introducere în etimologia limbii române
97
a dicţionarelor lui J. Corominas şi V. Garcia de Diego (evident pentru elementele comune).
    •    J. P. Machado, Diccionario etimolâgico da lingua portuguesa, com a mais antiga documentagăo escrita e conhecida de muitos estudados, Lisabona, 1953-1959,2 volume. O nouă ediţie, organizată în cinci volume, a apărut în 1977. Machado este inexact în ce priveşte atestările vechi; etimologiile nu pot fi acceptate fără un examen critic, o eroare frecventă în dicţionar fiind confuzia dintre elementul latin moştenit şi împrumutat. Dworkin (în TRLP> I, p. 225): „Machado’s dictionnary has attracted only a modest amount of criticism“. Criticat de A.G. Cunha, M.L. Wagner, J.M. Piei, R. Lorenzo.
    •    A. Nascentes, Diccionario etimolögico da lingua portuguesa, Rio de Janeiro, 1932, retipărit 1955; voi. II, 1952, este consacrat materialului onomastic. De consultat cu prudenţă.
    •    S. Buschman, Beiträge zum etymologischen Wörterbuch des Galizischen, Bonn, 1965, literele A-F. Este o încercare după modelul REW. Incomplet şi discutabil. .
    II. 2. Lucrări de etimologie românească
    Problemele etimologiei româneşti sunt mai complexe decât ale altor limbi romanice. Aceasta se datoreşte în primul rând faptului că, în istoria ei, româna a avut contacte mult mai variate cu idiomuri din alte familii lingvistice, datorită situaţiei socio-politice din această parte a Europei. Să ne gândim numai la contactele cu limbile balcanice, pentru care adesea nu se poate stabili cu precizie limba din care provine cuvântul românesc. Mai frecvent decât în alte limbi, în cazul românei există fenomenul de împrumut reîmprumutat. Un element care sporeşte dificultatea unei opţiuni etimologice este şi absenţa unor texte româneşti anterioare secolului al XVI-lea, care să ne ajute în detectarea formelor fonetice sau ale unor sensuri intermediare între cele ale etimonului presupus şi ale cuvântului românesc.
    De remarcat, pe de altă parte, că, din cauzele enunţate mai sus, problema contactului între limbi a ocupat un rol important în lingvistica românească („It is not a coincidence that the country where interest in contrastive studies is greatest, Rumania, is also the one which has
98
produced the only full-dress treatement so far available of levels other than lexis“, Thomas E. Hope, înterlanguage Influences, în TRLP, I, p. 262). Fără a intra în detalii, care de fapt nu privesc direct etimologia, subliniez că în lingvistica românească a apărut teoria circulaţiei cuvintelor, formulată de B.P. Hasdeu, ca o consecinţă a preocupării pentru stabilirea locului ocupat de elementele lexicale străine în structura latină a limbii române. Poghirc, în TRLP, I, p. 234, consideră că este una dintre inovaţiile româneşti aduse în teoria etimologiei.
    Prezentarea succintă a evoluţiei etimologiei româneşti se bazează pe diverse studii de istoria lingvisticii româneşti în general (Seche, Schiţă I-II, Coteanu-Dănăilă, Introd., Iordan, Ist. lingv., D. Macrea, Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Bucureşti, 1978) şi pe studii consacrate ştiinţei etimologice în special (Hristea, Rom. Voc.\ Hubschmid, Etym. Wdrt.\ Winkelman, Rum. Lex.
    A existat şi la noi o etapă preştiinţifică de cercetare a originii cuvintelor. S-au făcut observaţii empirice identifîcându-se unele cuvinte de origine latină. Sunt cunoscute remarcile cronicarilor care citau cuvinte româneşti de origine latină. Cu D. Cantemir se trece la încercări de a descoperi cuvintele din substrat.
    Reprezentanţii Şcolii Ardelene fac un mare salt în cercetarea etimologică fiindcă pun la baza cercetării principiile folosite în Europa. Pentru etimologie, lucrarea reprezentativă a Şcolii Ardelene este Lexiconul de la Buda (1825), operă colectivă, vulnerabilă din cauza spiritului latinist (de multe ori se dau etimologii inacceptabile: babă, cuvânt slav, ar proveni din it. babbo etc.). Lucrarea lexicografică care încheie etapa deschisă de Lexiconul de la Buda este Dicţionarul limbii române, 3 volume (1871-1877), primul dicţionar academic român elaborat de A. T. Laurian şi I. Massim. Lucrarea a fost considerată un „monument“ al exagerărilor curentului latinist al epocii, apreciere determinată mai ales de grafia latinizantă. Aşa cum arată Seche (.Schiţă, I, p. 171), cel care a „reabilitat“ în ultimul timp acest dicţionar, majoritatea etimoanelor latine şi romanice sunt corecte. Se introduc categoriile etimologice „origine onomatopeică“ şi „origine necunoscută“ (absente în dicţionarul etimologic al lui A. de Cihac despre care va fi vorba mai jos).
    Voi prezenta în cele ce urmează dicţionarele ce pot fi consultate pentru aflarea originii cuvintelor româneşti. între diversele dicţionare
99
unele sunt consacrate exclusiv etimologiei, altele conţin informaţii etimologice, de obicei la sfârşitul articolului.
    II. 2. 1. Dicţionare etimologice
    II.    2.1.1. Există trei dicţionare etimologice care iau în considerare ansamblul vocabularului românesc.
    • Cel mai bun este A. Ciorănescu, Diccionario etimologico rumano (= CDER), Tenerife, 1958-1966. Din păcate, dicţionarul nu are o introducere în care să se explice metoda şi criteriile de selectare a cuvintelor. Are un inventar de 9 532 cuvinte-titlu, deci nu este exhaustiv. Cuvintele sunt date în ordinea alfabetică, fiecare având la sfârşit un număr la care se face trimitere atunci când se apelează la el (de exemplu, pentru apuca CDER 355). Fiecare articol are două secţiuni: prima în care se dau sensurile cuvântului şi formele din dialectele suddunărene şi a doua cu comentariu etimologic. O a treia secţiune consacrată derivatelor, dacă este cazul.
    Deşi nu este completă informaţia bibliografică este bogată. Opţiunile etimologice ale CDER sunt, în marea majoritate a cazurilor, corecte, uneori prudente, şi de aceea autorul preferă să spună „origine necunoscută“ sau „origine îndoielnică“ chiar la cuvinte acceptate de lingvişti români ca fiind ca origine destul de clară: baligă, baltă. Poghirc, în TRLP, I, p. 234 îi reproşează acest lucru: „For instance, he systematically replaces substratum conjectures with Slavic or Românce hypotheses, that are often anything but convincing, a result of his belief, correct in principie, but which leads to error through injudicious and excessively absolute application“. Se apelează, poate prea des, la explicaţii „creacion expresiva“. Datarea este indicată prin sec. numai la u n e 1 e cuvinte recente, după criterii neclare.
    Secţiunea derivatelor cuprinde atât pe cele formate în mod cert pe teren românesc, cât şi pe cele pentru care există ipoteze contradictorii: considerate de unii lingvişti moştenite, de alţii creaţii româneşti (de ex. apar, apătos la apă CDER 316) sau chiar împrumuturi. în general, Ciorănescu optează în astfel de cazuri pentru soluţia derivării în română.
    După derivate sunt indicate limbile vecine care au preluat din română cuvântul respectiv (de ex. la brânză sunt date formele din
100
limbile neogreacă, sârbă, slovenă, polonă, cehă, maghiară, ţigănească, din graiurile săseşti).
    Dicţionarul lui Ciorănescu a fost considerat ca un fel de Bloch-Wartburg al românei (Hubschmid, Etym. Wôrt., p. 81).
    Consultarea lui este obligatorie şi pentru că dă în sinteză cea mai mare parte a informaţiei etimologice.
    •    Până la CDER singurul dicţionar etimologic complet a fost A. de Cihac, Dictionnaire d'étymologie daco-romaney Frankfurt/M., 1870-1879, în două volume: I (Eléments latins comparés avec les autres langues romanes) şi II {Eléments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais). Aşa cum precizează şi Seche 0Schiţă, I, p. 131) valoarea lui este inegală: etimologiile pentru cuvintele latineşti moştenite şi cele provenite din turcă sunt, în bună parte, valabile şi azi („remarcabile“ după Seche), cele pentru cuvintele de origine slavă pot fi luate în considerare, iar cele cu alte etimologii sunt depăşite (cf. Hubschmid, Etym. Wb., p. 80: „Cihac wird daher kaum mehr zitiert“), C. Poghirc, în TRLP, I, 235: Cihac „preserves only historical interest“. Fără legătură cu etimologia propriu-zisă, menţionez faptul că o afirmaţie din introducerea la acest dicţionar cu privire la numărul mare de cuvinte slave din română a produs reacţia lui B.P. Hasdeu şi formularea teoriei „circulaţiei cuvintelor“.
    •    N. Raevskij/ M. Gabinskij, Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti, Chişinău, 1978, lăudat de Alf Lombard în recenzia publicată în Rom. Phil. XXXIV, 1981, p. 467-471. Rămâne un „scurt“ dicţionar etimologic: inventar redus de cuvinte şi fără bibliografia diferitelor ipoteze. Etimologii noi apar foarte rar. în general, urmează CDER.
    •    O poziţie aparte (este incomplet) ocupă Bogdan Petriceicu Hasdeu cu Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor (= EMR), 3 volume, Bucureşti, 1885 [1887]—1893 [1895]; ediţie nouă, îngrijită de Grigore Brâncuş, Bucureşti, 1972-1976; o nouă ediţie de acelaşi editor, Bucureşti, 1998, primul volum. în cele trei volume ale dicţionarului său Hasdeu a prezentat cuvintele care încep cu literele A şi B (până la bărbat). Inventarul de cuvinte este format din termenii din limba comună, multe cuvinte vechi şi dialectale, dar ignoră neologismele.
101
    O excelentă prezentare a concepţiei etimologice a lui B. P. Hasdeu a dat Gr. Brâncuş în studiul introductiv al ediţiei din 1998 (p. 22-27). Din aceasta reţinem: cerinţa de a cunoaşte tot ce s-a scris despre originea unui cuvânt, urmărirea, în texte, a istoriei formelor şi sensurilor cuvântului, căutarea originii cuvintelor în legătură directă cu realitatea pe care o exprimă (metoda „cuvinte şi lucruri“ de mai târziu). Hasdeu este adeptul etimologiei directe, în general corect indicată. în cazul derivatelor înainte de a căuta etimonuri în latină sau în alte limbi, a preferat să le explice prin criterii interne şi de aceea cuvântul în EMR este discutat împreună cu familia lui. Influenţei substratului îi atribuie un rol important (elementele autohtone sunt tratate pe spaţii foarte întinse). Explicaţii corecte pentru cuvintele de origine slavă. Seche {Schiţă, II, p. 31-32) a comparat etimologiile lui Hasdeu cu cele din DA şi CADE şi a ajuns la concluzia că ele concordă în proporţie de cca 80%. Consultarea EMR este obligatorie în orice încercare de stabilire a unei etimologii (uneori, chiar pentru termeni ce nu sunt cuvinte-titlu, dar sunt atraşi în discuţie).
    •    Pentru aromână există un dicţionar etimologic mai vechi făcut de G. Pascu, Dictionnaire étymologique macedoroumain. I. Les éléments latins et romans. IL Les éléments grecs, turcs, slaves, albanais, germaniques, hongrois, néologismes, créations immédiates, obscurs, Bucureşti, 1925.
    •    Un dicţionar, mai nou, al lui T. Papahagi {Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic. Dictionnaire aroumain (macédo-roumain) général et étymologique, Bucureşti, 1963, ediţia a II-a, 1974), este mult mai bogat şi prezintă mai multe discuţii etimologice. Este absolut necesară consultarea lui.
    H. 2.1.2. Există câteva dicţionare etimologice speciale, consacrate numai unor straturi etimologice.
    • Pentru elementul moştenit din latină, două sunt fundamentale.
    S. Puşcariu, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen
Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen (= EW), Heidelberg, 1905, o ediţie retipărită tot la Heidelberg, 1975 (de consultat împreună cu volumul editat de Dan Sluşanschi: Sextil Puşcariu, însemnările autorului de pe exemplarul propriu de lucru din Etymologisches..., Bucureşti, 1995).
102
    I.-A. Candrea-Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (4 fascicule, de la A la putea), Bucureşti, 1907-1914 (= CDDE).
    Cele două dicţionare se aseamănă:
    —      aproximativ acelaşi număr de cuvinte-titlu (1947 la EW, 1491 la CDDE, până la putea EW are 1420), care sunt numerotate (trimiterile pentru aceste surse se fac la numărul cuvântului: ac = EW 6, CDDE 3).
    —      materialul este organizat pe „cuiburi lexicale“, adică derivatele considerate creaţii româneşti sunt date la cuvântul-bază; când derivatul este considerat moştenit din latină este cuvânt-titlu aparte (diferenţiat şi grafic de cuvintele-bază) la CDDE: 67 ARA, dar 71 arătură. La CDDE procedeul este generalizat, capitolul cu derivate ajungând uneori la jumătate din mărimea articolului;
    —      comentariile etimologice nu sunt prea ample (ele sunt mai frecvente la CDDE).
    în ce priveşte deosebirile se remarcă:
    —      traducerea sensului este în germană la EW (ca şi comentariile), în timp ce CDDE dă traducerea în franceză, iar comentariul este în română;
    —      indicaţiile etimologice ale autorilor celor două dicţionare reprezintă punctul de vedere personal. Multe din soluţiile date de S. Puşcariu în EW în Dicţionarul Academiei şi mai ales în diversele articole din „Dacoromania“, au fost ulterior abandonate.
    —      CDDE are în partea finală informaţii cu privire la răspândirea unor cuvinte româneşti în limbile învecinate.
    —      De remarcat faptul că din CDDE lipsesc unele cuvinte considerate de alţii provenind din latină; adesea acestă absenţă este interpretabilă ca o respingere a etimologiei latine propuse în alte lucrări.
    • Pentru elementele maghiare din română există o lucrare de bază, un dicţionar etimologic: Lajos Tamâs, Etymologisch-historisches Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumänischen unter Berücksichtigung der Mundartwörter, Budapesta, 1966.
    Dicţionarul oferă o informaţie deosebită atât cu privire la răspândirea cuvântului, cât şi bibliografiei cercetărilor anterioare Mulţi
103
termeni ai inventarului de cuvinte au o arie de răspândire foarte redusă. Nu toate etimologiile propuse de Tamâs sunt convingătoare. Corectări şi nuanţări au fost făcute de F. Kirâly, în diverse contribuţii etimologice (v. Kirâly, Etim.).
    II. 2. 2. Alte dicţionare cu etimologii
    Dintre celelalte dicţionare ale limbii române care au şi informaţii etimologice sigure se detaşează Dicţionarul limbii române, cunoscut sub numele de Dicţionarul Academiei. Din 1907 până în 1949 au fost publicate trei mari volume (A-B, C şi F-I) şi patru fascicule cu începutul literei D (până la de) şi litera L (până la cuvântul lojniţă) din această impozantă lucrare elaborată sub conducerea lui S. Puşcariu (=DA). Din 1965 s-a continuat publicarea seriei noi a dicţionarului (= DLR) sub conducerea lui Iorgu Iordan, Al. Graur, I. Coteanu. Au apărut până în prezent volumele cu literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, V (prima fasciculă).
    Din punctul de vedere al etimologiei, cel care interesează acum, între cele două părţi există o mare deosebire: în timp de DA discută etimologia menţionând diversele păreri, DLR dă, în general o singură etimologie care este considerată sigură, rezolvată (deşi în unele cazuri ca mire explicaţia prin substrat este departe de a fi general acceptată). S-a motivat, la începerea noii serii a DLR, că nu se acordă importanţă secţiunii etimologice findcă se lucrează la un dicţionar etimologic al limbii române.
    In DA elementul latin este foarte bine tratat, Puşcariu revenind asupra unor soluţii date în dicţionarul său etimologic (EW). Mulţi termeni regionali sunt explicaţi pentru prima dată în DA. Cuvintele cu etimologie controversată au spaţii mai ample pentru secţiunea etimologică (exemple la Seche, Schiţă, II, p. 70). Deşi se aplică principiul etimologiei directe, la unele neologisme autorii au dat şi sursele primare. Principiul etimologiei multiple este aplicat nu numai la neologisme, ci şi la cuvintele mai vechi. Seche, loc. cit., atrage atenţia şi asupra faptului că este pentru prima dată când un dicţionar acceptă două soluţii etimologice alternative (cântă poate fi de origine slavă sau maghiară).
104
   •     Informaţii etimologice fundamentale se găsesc la H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch (= TDRG), Bucureşti, 1895-1925 (3 volume), din care a început să se publice o reproducere anastatică; o nouă ediţie (Wiesbaden, 1985-1989), realizată de un colectiv sub conducerea lui Paul Miron. Intre cele două ediţii există deosebiri importante şi în secţiunea etimologică. Noua ediţie dă şi prima atestare a cuvântului, importantă pentru etimologia şi istoria acestuia. Autorul dovedeşte o deosebită prudenţă în partea etimologică indicând originea numai pentru cuvintele cu etimologie sigură (evident este vorba de prima ediţie). Datorită prudenţei menţionate apare adesea „etimologie necunoscută“.
   •     L. Şăineanu, Dicţionarul universal al limbei române (= DU), Craiova, 1896 a cunoscut mai multe ediţii, ultima, din 1943, este a IX-a. A fost multă vreme dicţionarul cel mai cunoscut până la al doilea război mondial, fiind conceput de autor ca „un vocabular cât mai complet al limbii literare şi uzuale, omiţând în principiu orice termen ieşit din uz şi orice vorbă de valoare locală“. Modificări de inventar de la o ediţie la alta. Prima ediţie nu are etimologii. în următoarele ediţii pentru cuvintele de origine latină indicarea etimoanelor se face sistematic, la cele de alte origini sporadic (nu se dă etimologia la derivate). Soluţiile oferite de DU sunt valabile şi astăzi, în cea mai mare parte (Seche, Schiţă, II, p. 91 a constatat că circa 90% dintre soluţiile din DU sc regăsesc ca atare în DLRy litera M). De altfel, Graur îl foloseşte sistematic în lucrările sale de etimologie. DU dovedeşte prudenţă în stabilirea etimologiei şi de aceea apelează la „origine necunoscută“. La Iaşi, a fost făcută recent o nouă versiune a DU (Dicţionar universal al limbii române, ediţie revăzută şi adăugită de Alexandru Dobrescu, Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu şi Victoria Zăstroiu, voi. I-V, Iaşi, 1995-1996). Inventarul a fost mărit şi etimologiile schimbate. Este de fapt vorba de un alt dicţionar.
   •     Soluţii ponderate, demne de atenţie, se găsesc în Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“. Partea I. Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi este opera lui I.-Aurel Candrea, iar partea a Il-a Dicţionarul istoric şi geografic universal are ca autor pe Gh. Adamescu (= CADE). Dicţionar foarte bogat (de două ori mai mare decât DU): are 45 000 de cuvinte.
105
    Aşa cum se arată în Prefaţă (p. XIII), etimologia este dată numai când este sigură. Când etimologia este necunoscută sau dubioasă nu se indică nimic. Cu toate aceste restricţii, CADE are mai multe explicaţii decât DU. Se poate reproşa (Seche, Schiţă, II, p. 118) faptul că autorul apelează la etimologie unică şi extrem de rar la etimologia multiplă. Când cuvântul străin din care derivă cel românesc are o formă identică sau aproape identică, se dă numai limba din care provine. Etimonul românesc al unui cuvânt în cazul derivatelor este indicat sau între paranteze pătrate (de ex. [f a 1 ă] la cuvântul fălos) sau în corpul articolului, prin cuvântul de origine scris cu litere rărite (de ex. flămânzi „a ţine flămând“)· Soluţiile date de Candrea, care „este, cu siguranţă, cel mai bun etimolog al nostru“ (Iordan, în Ist. ling. rom., p. 116), fac absolut necesară consultarea CADE.
    •     A. Scriban, Dicţionarul limbii româneşti (Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni..), Iaşi, 1939, are bogate informaţii privitoare la răspândirea geografică şi istoria cuvintelor. Inventar de 38 000 cuvinte. Seche (Schiţă, II, p. 127) consideră că în secţiunea etimologică dicţionarul lui Scriban este depăşit (uneori are etimologii inacceptabile: brânză < lat. zaberna). El trebuie consultat cu prudenţă pentru că, folosind frecvent principiul etimologiei multiple (fapt lăudabil în sine) ajunge să dea împreună etimologia directă şi etimologia indirectă (de ex., la abate se afirmă că vine din italiană, latină şi vechea greacă). Nu face distincţie netă între etimonul propriu-zis şi reflexul său în diverse limbi (mai ales la limbile slave) şi de aceea cititorul trebuie să-şi aleagă etimonul dintr-o mulţime de forme.
    •     Dicţionarul limbii române moderne (= DLRM), apărut sub conducerea lui D. Macrea, Bucureşti, 1958, este mai bogat decât CADE (are 51 000 de cuvinte). Seche (Schiţă, II, p. 147) consideră bună partea etimologică prin comparaţie cu DLR (90% dintre etimologiile din cele două dicţionare sunt aceleaşi).
    •     Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti 1975, cu 56 568 cuvinte, are şi o a doua ediţie (1996) amplificată cu 10 000 de cuvinte provenind din Suplimentul la DEX publicat în 1988. Multe dintre soluţiile etimologice noi valabile sunt rezultatul colaborării lui Theodor Hristea.
106
    • FI. Marcu/ C. Maneca, Dicţionar de neologisme apărut în mai multe ediţii (prima în 1961; ultima în 1997 semnată doar de FI. Marcu, după decesul lui C. Maneca: Noul dicţionar de neologisme. Este, aşa cum arată şi titlul, un dicţionar al cuvintelor recente. Seche 0Schiţă, II, p. 157) observă, pe bună dreptate, că s-a abuzat de principiul etimologiei multiple (s-au dat şi etimoane suplimentare nejustificate). Se acordă mare atenţie italienei, ca sursă a neologismelor.
    II. 2. 3. Studii etimologice
    • Am prezentat lucrările lexicografice, instrumente de lucru pentru stabilirea etimologiei cuvintelor româneşti. Cercetările etimologice nu se opresc aici. Sunt mii de soluţii etimologice în articolele din revistele de specialitate, dinainte şi de după război. Dintre lingviştii cu cele mai bogate şi originale contribuţii trebuie pomeniţi la Cluj: S. Puşcariu, V. Bogrea (poate cel mai strălucitor, ale cărui etimologii au fost reunite în volumul Pagini istorico-filologice, Cluj, 1971), N. Drăganu, G. Giuglea, E. Petrovici. La Bucureşti: I.-A. Candrea, O. Densusianu, Al. Graur (Iordan, Ist. lingv. rom., p. 122: „Graur este, după Candrea, cel mai bun etimolog al nostru“), iar la Iaşi: A. Philippide, Iorgu Iordan, G. Pascu. După război au apărut numeroase contribuţii mai ales în revista LR dar şi în SCLy CL.E. Petrovici (elemente slave) şi Al. Graur (Etim. rom. şi Alte etim.) continuă activitatea dinainte de război (alături de ei amintesc şi pe I. Pătruţ şi R. Todoran). Din generaţia mea se detaşează Andrei Avram, prin varietatea domeniilor abordate (vezi Avram, Contrib), N.A. Ursu pentru originea neologismelor (Term. şt.) şi Theodor Hristea (derivare regresivă, etimologie populară, etimologie multiplă v. Hristea, Probi. etim). Celelalte contribuţii vor fi discutate la diverse straturi etimologice.
                                        *
                                      * *
    în concluzie, subscriem la constatarea lui Winkelman, Rum. Lex., p. 499 că întocmirea unui dicţionar etimologic al românei rămâne un deziderat („Ein neues, ausführliches etymologisches Wörterbuch der
107
rumänischen Sprache, dar wissenschaftliechen Ansprüchen vollauf gerecht wird und den neuesten Forschungsstand darstellt, bleibt weiterhin ein dringendes Desiderat“). Aşa se 6xplică cele trei proiecte de dicţionare etimologice lansate în ultimul timp: I. Coteanu (,SCL XXXIV, 1983, p/ 65-69); J. Hubschmid/ R. Rohr, RRL, XXIV, 1979, p. 341-352 (vezi şi R. Rohr, Zur Konzeption des Rumänischen Etymologischen Wörterbuchs (.RuEW), în Holtus/ Radtke, Rumänistik, p. 91-92 şi J. Hubschmid, Etymologisches Wörterbuch des Rumänischen în idem, p. 97-90) şi ultimul, în curs de realizare la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“ în colaborare cu specialişti din alte centre universitare (vezi Marius Sala, II dizionario etimologico della lingua rumena (DELR), în Italica et Romanica, Festschrift für Max Pfister zum 65. Geburtstag, I, Tübingen, 1997, p. 435-438.
    II. 3. Lucrări etimologice ale principalelor limbi cu care româna a intrat în contact
    Am crezut util să dau o listă a dicţionarelor etimologice ale principalelor limbi din care româna a împrumutat cuvinte pentru a putea urmări originea şi poziţia cuvintelor care sunt considerate că stau la baza cuvintelor româneşti. Lista serveşte şi la stabilirea unor noi etimologii.
    Limbi slave
    E. Bemeker, Slăvisehes etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1908-1913.
    Bălgarski etimologicen reenik, Sofia, red. VI. Georgiev: I (1971), II (1972), IE (1978), red. VI. Georgiev/ Iv. Duridanov IV (1995), red. Iv. Duridanov: voi. V (1996). A apărut până la cuvântul pus kam.
    VI. Georgiev, Văprosi na bălgarskata etimologija, Sofia, 1958.
    Fr. Miklosisch, Etymologisches Wörterbuch der slavischen Sprachen, Viena, 1866.
    Fr. Miklosich, Die Fremdwörter in den slavischen Sprachen, Viena, 1867.
    St. Mladenov, Etimologiceski a pravopisen reenik na bälgarskija knizoven ezik, Sofia, 1941.
108
   A. Preobrazenskij, Etimologiceskij slovary rysskogo jazyka, Moscova, 1910-1914; 1949; 1958.
   J.B. Rudnyckyj, An Etymological Dictionary of the Ukrainian Language, Winnipeg, fasc. 1-9,1962-1970.
   P. Skok, Etimologijski rjecnik hrvatskogo srpskoga jezika, Zagreb, 1971-1972.
   F. Slawski, Slownik etymologiczny jezyka polskiego, 1-15, Cracovia, 1952-1959.
   M.      Vasmer, Etimologiceskij slovarf russkogo jazyka. Perevod i dopolnenija O. N. Trubaceva, I—III, Moscova, 1964-1971.
   Etymolohicnyj slovnyk ukrajins’koji movy, Kiev, I (1982), II (1985), III (1989).
   Maghiară
   A magyar nyelv törteneti-etimolögiai szotâra I—III, Budapesta, 1967,1970,1976.
   Albaneză
   Eqrem £abej, Studime gjuhesore, voi. I—II, Pristina, 1976.
   Bhardhyl Demiraj, Albanische Etymologicum (Untersuchungem zum albanischen Erbwortschatz, Amsterdam-Atlanta, 1997.
   Gustav Meyer, Etymologisches Wörterbuch der albanischen Sprache, Strasbourg, 1891.
   Vladimir Orel, Albanian Etymological Dictionary, Leiden-Boston-Köln, 1998.
109
      III. STRATURI ETIMOLOGICE ALE LEXICULUI ROMÂNESC
    III. 1. Consideraţii generale
    Cel ce abordează problemele etimologiei cuvintelor romanice constată că acestea sunt variate, adesea complicate. W. von Wartburg (citat de Baldinger, Faszination, p. 72) menţionează că lexicul galoromanic ilustrat în FEW are încă aproximativ 10-20%, adică 40 000 de cuvinte, de origine necunoscută. Sunt celebre discuţiile etimologice referitoare la fr. trouver, it. trovare, sp. trovar, menţionate mai sus. Varietatea problemelor este determinată de faptul că în cursul istoriei lor limbile romanice au intrat în contact cu numeroase limbi, de la limbi de substrat, astăzi dispărute, până la engleză (mă gândesc în acelaşi timp şi la contactele mai recente cu limbi indigene din America sau Africa). Una din cauzele dificultăţilor în stabilirea originii cuvintelor romanice o constituie faptul că în cazul unor împrumuturi mai vechi limbile din care acestea au fost făcute nu sunt bine cunoscute. Afirmaţia este parţial valabilă şi pentru cuvintele transmise din latină: nu o dată se consideră că avem a face cu un termen moştenit din latină, dar cuvântul latinesc presupus ca etimon nu este atestat sau apare izolat în texte sau se constată că diversele etimoane latineşti propuse nu corespund criteriilor formale sau semantice care ar trebui să stea la baza unei etimologii corecte. Am arătat mai sus că de la Gillieron şi până la Malkiel se accentuează ideea de a ţine seama de câmpul semantic, cu sinonimele şi antonimele cuvântului analizat.
    Varietatea şi complexitatea etimologiei romanice, deosebite în bună parte de la un strat etimologic la altul, obligă discutarea
110
problemelor diferitelor straturi etimologice, în capitole separate. Aceste discuţii vor fi mai interesante în cazul cuvintelor pentru care au fost formulate mai multe ipoteze etimologice. Nu lipsesc nici cuvintele pentru care, nu s-a ajuns la soluţii definitive, istoria acestora reprezentând dileme ale ştiinţei etimologice. Malkiel {Ling. gen. rom., p. 111-113) şi Zamboni (.Etim., p. 196) citează cazurile fr. aveugle, rêver, fiecare cu zeci (!) de soluţii provizorii. Multe dintre aceste cazuri de etimologie cu diverse soluţii sunt datorite unor interferenţe asociative şi contaminări. Y. Malkiel, într-un cunoscut articol {Uniqueness and Complexity of Etymological Solutions, în „Lingua“ V, 1956, p. 225-252; citat după Malkiel, Ling. gen. rom., p. 99-131), şi-a propus să împace cele două aspecte ale cercetării etimologice care par, cel puţin la prima vedere, diametral opuse: pe de o parte unicitatea etimologiei, datorită caracterului ei istoric, pe de alta, complexitatea, determinată de interferenţe asociative şi de contaminări.
    După ce în prima secţiune a acestei cărţi au fost prezentate problemele generale ale cercetării etimologice, ilustrate cu exemple din studii anterioare şi cu noi ipoteze privitoare la originea unor cuvinte, în cea de-a doua aduc în discuţie cazuri pentru care există mai multe ipoteze, încercând ca, pe baza unor criterii unitare, să mă pronunţ asupra unora dintre etimologiile stabilite (sau să propun alte ipoteze). Menţionez din nou remarca lui Al. Graur „nici un lingvist nu are dreptul de a accepta orbeşte ipotezele anterioare şi nu se poate dispensa, dacă nu de a prezenta personal etimologii, cel puţin de a se pronunţa asupra celor prezentate de alţii“ (Graur, Etim. rom., p. 8).
    Şi în lexicul românesc mai există multe cuvinte a căror etimologie rămâne necunoscută sau nu a primit o rezolvare satisfăcătoare. Nu mi-am propus aici o inventariere a lor, deşi ar fi interesant de făcut un dicţionar al cuvintelor cu etimologie necunoscută sau discutabilă din română de felul celui făcut de P. Guiraud pentru limba franceză (vezi mai sus).
    în discuţiile care urmează am urmărit câteva principii metodologice. Cel dintâi dintre acestea este principiul priorităţii explicaţiei interne. Aşa cum am făcut şi în alte lucrări, dintre care menţionez doar două {Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Bucureşti,
111
1970, traducere franceză amplificată: Contributions à la phonétique historique du roumain, Paris, 1976; Limbi în contact, Bucureşti, 1997 şi Lenguas en contacto, Madrid, 1998), am considerat că, înainte de a căuta explicarea unui cuvânt românesc prin împrumut, trebuie epuizate posibilităţile de a explica cuvântul respectiv prin latină, care este continuată de limba română, sau prin mijloacele interne ale limbii române (derivare, compunere). Se poate renunţa la explicarea prin latină sau română numai atunci când ea prezintă dificultăţi formale, semantice sau de altă natură, iar explicarea prin împrumut corespunde tuturor criteriilor folosite. Nu este exclusă nici posibilitatea ca un cuvânt de origine latină să fi fost întărit de un cuvânt împrumutat ulterior sau ca un sens al unui cuvânt moştenit să fi apărut sub influenţa unui termen străin.
    Pe lângă acest principiu metodologic, am apelat la diversele criterii folosite în orice cercetare etimologică, analizate pe larg în prima secţiune a acestei cărţi: criteriul fonetic şi cel semantic, fundamentale, şi criteriile auxiliare (geografic, funcţional, semantico-onomasiologic, istorico-social, vechimea, comparaţia romanică). Aplicarea acestor criterii (mai ales a celor auxiliare) diferă de la caz la caz în funcţie de originea presupusă a cuvintelor analizate. De aceea am considerat util să prezint diversele probleme ale etimologiei româneşti în funcţie de straturile etimologice: latin, traco-dac, slav, maghiar, grec, turcie, romanic, german. în partea finală compar acest straturi etimologice între ele din punctul de vedere al criteriilor menţionate. III.
    III. 2. Elementul latin
    III. 2. 1. Consideraţii preliminare. Cuvinte panromanice
    Fiecare dintre limbile romanice a moştenit din latină aproximativ 2 000 de cuvinte de bază (nu intră în discuţie derivatele). Dintre acestea, un număr de aproape 500 au fost transmise tuturor limbilor romanice, ele reprezentând elementul de unitate la nivelul lexicului. Cercetările recente (lucrarea colectivă Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Bucureşti, 1988) care îşi propun să selecţioneze, după aceleaşi criterii (frecvenţa, bogăţia semantică, puterea de
112
derivare), cuvintele importante din punct de vedere funcţional au arătat că din cele circa 500 de cuvinte panromanice alese pe baza dicţionarului etimologic al limbilor romanice al lui W. Meyer - Liibke (lista lor a fost făcută de I. Fischer, în ILRII, p. 110-116), un număr de 145 au fost selectate în toate cele nouă vocabulare reprezentative romanice (român, sard, italian, retoroman, francez, occitan, catalan, spaniol, portughez). Acestea sunt deci cuvintele cele mai relevante pentru caracterizarea lexicului latinesc moştenit de limbile romanice.
    Am adus în discuţie acest inventar de 146 de cuvinte fiindcă la acestea se regăsesc cele mai multe dintre fenomenele fonetice şi morfologice care explică transformarea latinei în limbile romanice. Altfel spus găsim la aceste cuvinte principalele corespondenţe fonetice de care trebuie să ţinem seama în stabilirea etimologiei corecte a cuvintelor moştenite din latină. Câteva exemple pentru a ilustra această idee.
    Lat. e în silabă închisă s-a diftongat în unele limbi, dar s-a conservat în altele: lat .ferrum > rom .fier, sp. hierro, dar it., pt g.ferro, fr.,oc .fer.
    Diverse palatalizări ale consoanelor latineşti sub influenţa lui i, e: lat. cinque > rom. cinci, it. cinque, fr. cinq, oc. quint, cat. cmc, sp. cinco, ptg. cinco; sard. kimbe (singura limbă romanică în care s-a produs palatalizarea).
    Un alt exemplu de modificare sistematică care se regăseşte în exemplele din lista cuvintelor panromanice este tratamentul consoanelor intervocalice latineşti. Consoanele simple intervocalice se sonorizează în Romania occidentală (Italia septentrională, retoromană, franceză, occitană, catalană, spaniolă, portugheză), dar se păstrează ca atare în Romania orientală (română, italiana meridională): lat. rota > rom. roată, sard. roda, it. ruota, retorom. (surs. roda, eng. rouda, Iad. doi. roda, friul. ruede), fr. roue, cat. roday sp. rueda, ptg. roda. în acelaşi timp, corespondentele sonore originare tind să dispară în Romania occidentală şi se păstrează ca sonore în Romania orientală: lat. ridere > rom. râde, sard. riere, it. ridere, retorom. (surs. rir, eng. (<a)rir, lad.dol. ri, friul. ridi), fr. rire, oc, riure, sp. reir, ptg. rir. Un proces fonologie similar avem şi în cazul simplificării sonantelor geminate -nn-y -rr-. De exemplu: lat. caballus > rom. cal, sard. ka(v)addu, it. cavallo, retorom. (surs.
8 - Introducere în etimologia limbii române
113
cavagl, eng. chavagl, lad.dol. tgaval, friul. ciaval), fr. cheval, oc. cabal, cat. cavall, sp. caballo, ptg. caballo; în aceste exemple grafia //, poate nota păstrarea geminatei (italiană), un / ' (spaniolă, catalană) sau un / (portugheză).
    între cele 145 de cuvinte panromanice selectate în toate cele nouă vocabulare reprezentative romanice sunt şi unele care prezintă evoluţia specială a unor grupuri de consoane (lat. fcw, gw; kt). Lat. agwa > rom. apă, sard. abba, it. acqua, retorom. (surs., eng. awa, Iad. doi. ega, friul. aghe), fr. eaw, oc. alga, cat. aigua, sp., ptg. <zgwa; lat. lingua > rom. limbă, sard. limba, it. lingua, retorom. (surs, liengua, eng. lengua, lad. doi. lëinga, friul. linghe), fr. langue, oc. lenga, cat. liengua, sp. lengua, ptg. lingua; lat. pecten > rom. pieptene, sard. pettene, it;pettine, retorom. (surs, petgen, eng.pettan, Iad. doi. pieţe, friul. pietin), fr. peigne, oc. pench, cat. pinta, sp. peine, ptg. pente.
    Am dat câteva exemple de transformări fonetice de la latină la limbile romanice pe baza unor cuvinte panromanice selectate în toate cele nouă vocabulare reprezentative romanice. Orice abatere de la aceste tratamente (şi de la altele care ar putea fi menţionate) dovedeşte că termenul în discuţie nu este un termen moştenit din latină. Dacă în italiană, de exemplu, lat. ë, o nu le corespund diftongi este un indiciu că avem a face cu cuvinte culte împrumutate ulterior din latină (dacă nu sunt forme dialectale dintr-o regiune în care nu s-a produs diftongarea). Astfel, în italiană impèro, tono, secolo sunt cultisme, după cum sunt cultisme formele cu diftongul au (it. augusto, causa, fr. ausculter) dar sunt moştenite corespondentele lor cu diftongul monoftongat la o, it. agosto, cosa, fr. écouter. Pe de altă parte, există o serie de fenomene fonetice care caracterizează evoluţia elementului latinesc moştenit în opoziţie cu împrumuturile din alte limbi romanice. Astfel, în timp ce lat. r + e,i> rom. ă, â (lat. reus > rău, riuus > râu), în cuvinele recent împrumutate vocalele e, i, rămân nemodificate după r iniţial (rom. regiune, ridicol). Deci secvenţele re-, ri- sunt excluse din inventarul cuvintelor latineşti moştenite.
    La polul opus celor 145 de cuvinte panromanice selectate în nouă vocabulare reprezentative se află cuvintele panromanice (în număr de 18) care nu au fost selectate în nici unul dintre acestea. Sunt cuvinte neimportante, fără o frecvenţă ridicată, deşi sunt cunoscute (păstrarea
114
lor în toate limbile romanice este o dovadă că au fost cuvinte ce au aparţinut vocabularului disponibil). Unele dintre acestea prezintă o situaţie specială caracterizată prin aceea că, aşa cum remarca Rohlfs (Estudios, p. 144), „junto a formas foneticas pertenecientes.a una latinidad mâs reciente, conservan sendas variantes de un estrato lingiiistico mâs antiguo: es decir, se trata de una vieja base escindida en dos tipos lexicos“. Astfel ca nume al socului latina prezintă două forme distincte: sabucus şi sambucus, dintre care prima este mai veche (folosită de Lucilius, în secolul HI îU., şi în Sfântul Isidor), iar cealaltă apare pentru prima dată în epoca lui Nero (în Columela Vegetius). Aşa cum arată Rohlfs {Estudios, p. 143) forma veche a fost păstrată în sp. sauco, ptg. sabuyo, nav. sabuco, arag. samuco, oc. saiic, retorom. savil, rom. soc, în timp ce forma mai recentă sambucus nu s-a răspândit în afara Italiei şi a insulelor italiene (it. sambuco, campid. samuku, log. sambuku) şi n-a reuşit să înlocuiască în întregime nici acolo formele vechi: bună parte din Italia meridională, Sicilia şi Friul, au derivate de la sabucus. în discuţiile etimologice trebuie deci să se ţină seama de diversele variante ale cuvântului latinesc transmis limbilor romanice. Aceste variante pot fi uneori diacronice, alteori diatopice (geografice). Variante diatopice pot fi surprinse la urmaşii lat. sa(m)bucus în spaniolă şi în alte idiomuri iberoromanice: una care presupune forma latinească cu -c- (în DCELC s.v. sauco) şi alta care presupune o variantă cu -co, rezultat al influenţei sufixului -uccus-(Rohlfs, Estudios, p. 144, nota 275; Corominas, DCELC sn.sauco). Existenţa celor două variante latine poate explica apariţia a două variante în spaniolă.
    Un caz asemănător prezintă un alt cuvânt panromanic care nu a fost selectat în nici un vocabular reprezentativ romanic. Este vorba de nurus „noră“. De data aceasta varianta mai nouă este o formă morfologică diferită: de la declinarea a IV-a cuvântul a trecut la declinarea I (nura). Noua formă este înregistrată în inscripţiile din Africa şi din nordul Italiei; Appendix Probi, redactat în Africa, rectifică: „nurus non nura“. Forma veche s-a păstrat în cea mai mare parte a Sardiniei (nura) şi în zona de frontieră dintre Lucania şi Calabria, celelalte limbi romanice acceptând forma de declinarea I. Interesul acestui cuvânt constă în faptul că la baza formelor romanice stă o formă *noray al cărei vocalism alterat se datoreşte, după Rohlfs
115
{op. cit., p. 141), influenţei lui soror sau socrus (socra); REW 6000, 4 *nora, care dă aceeaşi explicaţie, invocă şi posibila influenţă a lui novia. Fără a intra în alte detalii, care arată influenţa reciprocă dintre cuvintele în cauză, subliniez încă o dată faptul că în istoria latinei şi a limbilor romanice au intervenit diverse „accidente“ care au generat variante de care trebuie să ţinem seama pentru a putea stabili etimologia corectă a cuvintelor romanice.
    III. 2.2. Cuvinte moştenite doar în unele limbi romanice
    1.2.    Am discutat până acum situaţia unor cuvinte moştenite din latină de ansamblul limbilor romanice, deci a cuvintelor panromanice şi am constatat că, pe lângă cazurile cele mai frecvente, de corespondenţă perfectă între forma latinească şi formele romanice, există şi excepţii. Numărul acestor excepţii este mai mare dacă luăm în considerare cuvintele transmise unei singure limbi romanice. Aduc în discuţie situaţia cuvintelor româneşti moştenite din latină care pun probleme din punct de vedere etimologic. Chiar dacă este vorba de o limbă romanică mai puţin cunoscută, prin natura problemelor pe care le pune româna prezintă puncte comune cu celelalte limbi romanice.
    între cuvintele latineşti moştenite sau posibil moştenite, dar al căror etimon nu este general acceptat, distingem patru categorii, la fiecare intervenind criterii diferite în stabilirea sau acceptarea etimologiei latineşti:
    • cuvinte pentru care s-au propus diverse etimoane, toate latineşti
(in.2.2. 1.);
    • derivate moştenite sau formaţii pe teren românesc (IE. 2.2.2.);
    •    cuvinte considerate de unii ca moştenite din latină, iar de alţii ca împrumuturi din latina savantă (III. 2. 2. 3.);
    •    cuvinte pentru care s-a dat o etimologie latină, dar s-a susţinut şi provenienţa lor din alte limbi (HI. 2.2.4.).
116
    III 2. 2. 1. Cuvinte cu diverse etimoane, toate latineşti. în cazul cuvintelor considerate unanim ca moştenite din latină, dar pentru care s-au propus etimoane diferite, toate cu justificare fonetică şi semantică, criteriul de bază în opţiunea pentru un etimon sau altul rămâne comparaţia cu restul României. Astfel, rom. sprânceană, moştenit sigur din latină, a primit două explicaţii: cei mai mulţi (B.P. Hasdeu, S. Puşcariu, H. Tiktin, W. Meyer-Lubke, I.-A.Candrea) îl consideră un cuvânt provenind din lat. supercilium, cu transformări fonetice provocate de geană, în timp ce alţii (T. Cipariu, A. Cihac, A. Ciorănescu) cred că trebuie pornit de la *supercenna, în loc de * supergenna. Comparaţia cu celelalte limbi romanice permite să considerăm că ultima soluţie este mai plauzibilă, dat fiind că spaniola are un termen sobreceno, cu acelaşi sens, provenind tot de la *supercenna (CDER 8102). O observaţie similară se poate face cu privire la rom. cumpăt, considerat unanim moştenit din latină. Cei mai mulţi (A. Philippide, L. Şăineanu, I.-A.Candrea — O. Densusianu, A. Ciorănescu) îl consideră ca provenind din.lat. * compitum „calcul, socoteală“, variantă populară al lui computum, în timp ce S. Puşcariu, urmat de W. Meyer-Liibke, porneşte de la lat. compitum „răscruce, răspântie“. CDER 2676, arată că propunerea lui S. Puşcariu se bazează pe o evoluţie semantică improbabilă, şi anume porneşte de la expresia rară a sta în cumpăt „a oscila“. La remarca lui Ciorănescu adăugăm faptul că lat. compitum nu este reprezentat în Romania occidentală (REW 2099), în timp ce computus este bine reprezentat {REW 2109).
    Ideea unui sprijin extern (apelul la limbile înrudite) în rezolvarea unei etimologii atunci când criteriile interne nu permit aceasta a fost folosită şi în cercetările de etimologie romanică. Ea este implicită în dicţionarele etimologice de tipul celor semnate de Wartburg (FEW), Corominas (DCELC) sau Pfister {LEI), în care sunt menţionate în sprijinul etimologiei propuse formele romanice (astfel de menţiuni apar şi în dicţionarele etimologice româneşti: EW\ CDDE; CDER), şi explicită într-o serie de cercetări etimologice ale lui Y. Malkiel. într-un articol citat mai sus consacrat unicităţii şi complexităţii soluţiilor etimologice Malkiel are chiar un capitol (al cărui titlu îl citez după ediţia italiană Superamento di un dilemma per mezzo di aiuti esterni) în care teoretizează acest principiu: „Un fenomeno piu
117
comune e, sotto cerţi aspetti, non meno soddisfacente si ha quando un membro del gruppo, in un momento cruciale, prende Finiziativa di chiedere aiuto ad altre discipline, aiuto che puö venire da diverse parti, anche dalla filologia latina“ (Malkiel, Ling. gen. rom., p. 104). Malkiel exemplifică aceasta cu două cuvinte din domeniul hispanic şi anume discută cazurile v. sp. deçir, ptg. descer < v. ptg. dec(e)r şi sp. Undo.
    în primul caz s-au propus diverse soluţii pornind de la lat. descendere: desidere (F. Diez; FA. Coelho 1890), decidere (J. Comu, A. Scheller, G. Körting, F.A. Coelho 1902, W. Meyer-Lübke 1894, A. Gassner, O. J. Tallgren, R. Menéndez Pidal 1908, J.J. Nunes, C. Michaelis, A. Nascentes), deicere (E. Herzog, W. Meyer-Lübke 1911 ), discidere (V. Garcia de Diego), discedere (R. Menéndez Pidal 1946). Nici una dintre aceste etimologii nu rezolvă problema după opinia lui Malkiel. Cheia problemei ar fi, după el, în latină: „una confusione dimostrabile nel latino tardo fra decidere „tagliare, abbattere“ da coedere, e descindere „strappar via“, da scindere (Emout-Meillet): groviglio in cui descendere „scendere“, „ da scandere „arrampicarsi“, deve essere finalmente stato attrato in seguito a un’ulteriore contaminazione“ (p. 104).
    Dacă în acest caz Malkiel face apel la latină, în cazul sp. lindo „frumos“, la origine „de buena raza, auténtico, legitimo“ pentru a stabili stadiile succesive care să conducă la soluţionarea unei dileme etimologice el apelează la o altă limbă romanică. în istoria etimologiei acestui cuvânt au fost date soluţii ca linea (Covarrubias), bazată pe faptul că termenul a apărut în mediul pictorilor, linctus (Diccionario de la Academia 1884), v. germ. Undi „delicado, gracioso“ (propus de W. Meyer-Lübke 1884), gotic. *linths „flexible, agil“ (G. Baist). După aceste încercări abandonate, au apărut două soluţii prezente şi astăzi în diverse studii: prima este cea a lui F. Diez care atrage în discuţie it. Undo şi propune ca etimon lat. limpidu, comparând cu tratamente de tipul it. torbido ~ torbo, nitido ~ netto. Această etimologie a fost acceptată mult timp (C. Michaelis, U.A. Cannello, FZambaldi — pentru italiană, C. von Reinhardstoettner — pentru portugheză, P. Förster, P.F. Monlau, F. A. Coelho, G. Körting, A. Morel-Fatio, Diccionario de la Academia 14-a ediţie, J. Alemany Bolufer, F. Hanssen — pentru spaniolă; J.J. Nunes — pentru portugheză, P. Fouché, H.B. Richardson, M. Alvar, R. Menéndez-Pidal; ultimul citează pe Undo
118
ca un admirabil exemplu de bifurcare lexicală: limpio — Undo ca v. sp. rabdo — rabio < rapidu). A doua ipoteză, mai nouă, consideră că sp. Undo < lat. legitimu. Ea a fost propusă de R.J. Cuervo (1902) şi se bazează în primul rând pe clasificarea cronologică a semnificaţiilor „autentico, legitimo, de buena raza“ (1240), „puro“ (1330), „bueno“ (sfârşitul sec. XTV) şi „bello, exquisito, perfecto“. Această etimologie a fost acceptată de G. Baist, A.R. Gongâlvez Viana, J. Corominas, V. Garcia Diego, J.M. Piei, M.L. Wagner. La această ultimă soluţie subscrie şi Y. Malkiel care precizează că invocarea de către F. Diez a it. Undo în sprijinul etimologiei spaniole este greşită, fiindcă cercetările ulterioare (W. Meyer-Liibke, G.Alessio-C. Battisti, B. Migliorini-A. Duro, A. Prati) au dovedit că Undo este un hispanism în italiană. în schimb, invocarea v. galic. ptg. li(i)dmo şi a v. sp. Undo ca două reflexe, comparabile cu v. ptg. limpo — v. sp. limpio, ale aceluiaşi etimon, deci a situaţiei dintr-o altă limbă romanică, face ca ultimul etimon (legitimu) să capete un argument puternic.
    Cazul sp. Undo este interesant şi pentru a sublinia ideea că atunci când se apelează la comparaţia romanică trebuie să operăm cu fapte sigure, în sensul că etimoanele cuvintelor invocate ca argument trebuie să fie sigure (it. Undo, invocat pentru una dintre etimologii s-a dovedit că nu e moştenit din latină, ci un hispanism în italiană).
    Exemplele româneşti de tipul sprânceană, cumpăt sunt dintre cele mai simple. Există însă cuvinte de origine latină certă, cu o deosebită varietate de soluţii etimologice, pentru care nici comparaţia cu celelalte limbi romanice nu este edificatoare. Diversele soluţii etimologice nu întrunesc condiţiile fonetice sau/ şi semantice, astfel că trebuie să le considerăm cuvinte de origine latină, dar cu etimologia nerezolvată. Ilustrăm acest tip de cuvinte vechi, cu răspândire mare (unele există şi în dialectele româneşti sud-dunărene) şi importante din punct de vedere funcţional, cu verbul arăta, discutat de I.I. Russu (DR XI, 1948, p. 218-222 cu examinarea tuturor propunerilor anterioare), care a fost explicat prin lat. recte (P. Maior în Lexiconul Budan), lat. *arrectare (A. Cihac, admis de Laurian-Massim, H. Tiktin, L. Şăineanu, A. Philippide, S. Puşcariu,
G.  Weigand, A. Byhan), lat. arrepto (B.P. Hasdeu), lat. *adrectare şi *adreptare (H. Tiktin în TDRG, A. Scriban), lat. elato (W. Meyer-Liibke admis cu rezerve de A. Philippide şi integral de I.I. Russu), lat.
119
*adratare, *arratare (I. A.- Candrea, I. Popovici), lat. *erectare (W. Domaschke), lat. *erettare (G. Pascu), lat. reiterare (I.-A. Candrea), lat. arrectus (W. Meyer-Lübke), lat. ratare (A. Ciorănescu). Se constată că unii lingvişti şi-au modificat în cursul anilor părerea cu privire la etimonul propus; pe de altă parte, este de semnalat faptul că despre aceeaşi etimologie părerile pot fi opuse, ca în cazul etimonului elato, propus de W. Meyer-Lübke (ZRPh XIX, 1895, p. 574), despre care S. Puşcariu (EW 108) afirmă că „dacă sensul ar fi clar, etimologia ar fi perfectă“, iar O.Densusianu („Revista critică literară“ DI, 1895, p. 334) îl respinge din motive fonetice (v. I.I. Russu, op. cit.y p. 219). Comparaţia cu limbile romanice este operantă în cazul lat. reiterare şi arrectus, dar etimoanele nu corespund din punct de vedere semantic.
    Astfel de dileme etimologice de nerezolvat în care toate etimoanele propuse sunt cuvinte latineşti există şi în celelalte limbi romanice. Un caz clasic („un groviglio ormai proverbiale”, Malkiel, Ling. gen. rom., p. 122) de discuţii etimologice asemănătoare în multe privinţe cu cel al rom. arăta prezintă istoria v. fr. re(s)ver „errare, delirare“ > fr. rêver „a visa“ pentru care timp de un secol s-au propus peste douăzeci de soluţii de etimoane latineşti sau pseudo-latineşti (multe dintre ele au fost uitate). O prezentare a lor la Malkiel {Ling.gen.rom., p. 122-124) şi în articolul lui Geneviève R. Corréard, Contributions à l'étymologie de «rêver» et «desver», în „Travaux de l’Institut de Linguistique de Paris“ III, 1958, pp. 95-135. De la cea mai veche etimologie revidere (P. Labbe 1607-67) s-au propus: (re)puerascere (G. Ménage), *reexuariare (J.L. Frisch) cu referire la sp. desvariar, deuiare (Du Cange, A. Scheller, E. Staaf), *reeuare (Fr. Diez 1853), dissipare (Fr. Diez 1853, G.F. Burguy, A. Scheller; Diez 1870 o părăseşte pentru rabies), diabolus (E. Cachet acceptată de Scheller 1862 dar părăsită în 1873), desauire, *-are (L. Diefenbach, A. Scheller 1887, G. Grôber, F. Neumann), derogare (Fr. Diez 1870 o respinge), diruere, *-are (K. Bartsch), desipere (respinsă de REW1 249), *de ebriatus (A. Scheller 1873), *erratare (S. Bugge), *disua(de)re (J. Ulrich 1879), *deexripare (J. Ulrich 1880), deriuare (E. Schwan), *disuidautu (G. Cohn respinsă de el însuşi mai târziu), *desuatus (G. Cohn 1894), rebellare (A. de Chevallet, G. Cohn 1895, A. Tobler), *requ(i)are (C. Nigra), *disaequare (J. Ulrich 1895). Au existat şi
120
tentative, mai puţin fondate, de derivare din greacă, celtică, germanică (detalii la Malkiel, Ling. gen. rom., p. 124). După 1900 au fost reluate unele dintre vechile propuneri: deriuare (P. Marchot 1921), deuiare (R. Loriot 1946-47), dissipatu (G. Alessio 1950) şi au fost propuse altele: aestuare (J. Vissing 1908, REWl, A. Dauzat 1938), franc. reufan (E. Gamillscheg, 1921 părăsită în 1926), contaminare între deriuare şi o bază germanică (L. Spitzer), refragus (E. Gamillscheg 1926), reuchi (E.G. Lindfors-Nordin 1935, E. Gamillscheg 1935), exuagus > *esvo (J. Jud, W.v. Wartburg-O. Bloch). Malkiel subliniază modul cum au evoluat diversele păreri şi cum au fost atrase în discuţie diversele domenii ale ştiinţelor filologice franceze (critica textuală, dialectologia, toponimia, tipurile de derivate, contextele sintactice etc.) şi fapte romanice (mai rar). Faptul că s-a invocat adesea o triadă de verbe aproape sinonime (derver, desver, resver) pare a indica, după Malkiel, o contaminare lexicală simplă sau complexă, al cărei studiu nu poate progresa fără un inventar exact al tuturor variantelor, clasificate pe date, loc, construcţii şi sensuri.
   Dacă în acest caz cele mai multe soluţii etimologice sunt latine (excepţiile, rare, au fost uitate; pentru soluţii latineşti şi de altă origine mai complicate vezi mai jos) există situaţii în care toate etimoanele propuse au fost latineşti. Acelaşi Y. Malkiel (Ling.gen.rom., pp. 110-113) dă ca exemplu de „dilemma insoluto“ originea fr. aveugle analizată într-o viziune panroramică într-un articol al lui
O.  Deutschmann în „Romanistisches Jahrbuch“ I, 1947-1948, pp. 87-153. Diversele soluţii au fost grupate de Malkiel în două tipuri: ab oculus şi alb(u) oculu. Primul tip cere variantele: lat. med. abocellus (Du Cange, G. Ménage), *aboculus (Fr. Diez, A. Scheller, A. Brächet, U.A. Canello, G. Gröber, E. Littré, G. Körting, C. Nigra,
H.  Berger, G. Paris, A. Darmesteter — A. Thomas), ab oculis (W. von Wartburg, W. Meyer-Lübke, O. Bloch, E. Löfstedt, A. Dauzat,
L. Spitzer, E. Lerch), ab oculo (A. Brächet, B. Bianchi, W. Meyer-Lübke, E. Richter). Al doilea tip alb(u) oculu şi variante (J.G. von Eckhardt, Fr. Diez, E. Herzog, Kr. Nyrop, O. Gerloff, E. Gamillscheg). Concluzia lui Malkiel: „Sembriamo cosi condannati a muoverei in un circolo vizioso che per ora non offre via d’uscita“ (op.cit., p. 113).
   De remarcat că, la fel ca în cazul rom. arăta, unii lingvişti şi-au schimbat părerea (fapt indicat de noi prin menţionarea anului). Pe de
121
altă parte între diversele cuvinte romanice (şi româneşti) aflate în această situaţie trebuie să distingem cel puţin două categorii diferite din punctul de vedere al poziţiei lor în structura lexicală a limbilor romanice: pe de o parte cuvinte importante, frecvente (cf. rom. căuta, flămând) şi pe de altă parte cuvinte rare. în primul caz numărul mare de soluţii etimologice poate avea o explicaţie subiectivă (fiind cuvinte frecvente, greu de explicat, au atras atenţia specialiştilor). în acelaşi timp această situaţie poate avea şi o explicaţie obiectivă: fiind vorba de cuvinte importante frecvente, ele au putut suferi tot felul de contaminări, produse la început în anumite contexte. Malkiel a sugerat o astfel de ipoteză în concluzia discuţiilor la verbul rêver. Lingvistul polonez Witold Manczak a insistat în repetate rânduri asupra faptului că diversele cazuri de evoluţie fonetică neregulată s-ar datora frecvenţei unităţilor lingvistice în care se produc. {Phonétique et morphologie historiques du français, Lodz 1962, Le développement phonétique des langues romanes et la fréquence, Cracovia, 1969; SCL XXII, 1971, p. 579-586). Spre deosebire de predecesorii săi (Fr. Diez, A.F. Pott), Manczak atribuie acestui tip de evoluţie fonetică un rol mai important. Argumentul a fost folosit şi pentru alte situaţii fără ieşire: it. andare, sp. andar, fr. aller provin din ambulare „mit zwar ungewöhnlichen, aber durch die Häufigkeit des Gebrauchs von diesem Worte gerechtfertigten Buchstaben wechseln“ (A.F. Pott, Plattlateinisch und romanisch în „Zeitschrift für vergleichende Sprachwissenschaft“ 1,1852, p. 315).
    Numărul de soluţii pentru unele cuvinte rare se datorează faptului că nu există o informaţie bogată cu privire la situaţia cuvintelor respective în limbă (răspândire în timp şi spaţiu) care să permită o opţiune clară.
    Am prezentat mai sus situaţia unor cuvinte româneşti {cumpăt, sprânceană) şi romanice (sp. lindo) pentru care s-au propus diverse etimoane latineşti, pentru a arăta utilitatea comparaţiei romanice în opţiunea pentru o etimologie sau alta. Ce se întâmplă însă în cazul termenilor latineşti propuşi ca etimoane ai unor cuvinte exclusiv româneşti? Lista acestora, prezentată de Rosetti, ILR, p. 184-193 şi de I. Fischer, în ILR II, p. 116-122, cuprinde aproximativ 100 de cuvinte (studiile recente care ţin seama de ultimele cercetări, v. de exemplu, Victoria Popovici, Cuvinte latine păstrate numai în
122
română: probleme de etimologie, în SCL XXXIX, 1988, pp. 157-162, au dus la reducerea inventarului cu 7 etimoane latine continuate şi în alte zone ale României). Intre; aceste cuvinte unele au primit numai explicaţii latineşti, în timp ce la altele ipotezele cuprind pe lângă termenii latineşti şi termenii de altă origine, de obicei din substrat (vezi
III. 2.2.2.4. şi III.3.). Discutăm în continuare numai cazurile pentru care s-au propus exclusiv etimoane latineşti.
    Comparaţia romanică poate fi făcută, dar la un alt nivel, şi pentru cuvintele păstrate într-o singură limbă, respectiv în română. Vom exemplifica această situaţie cu rom .frământa, pentru care s-au propus ca etimoane cuvinte latineşti fără descendenţi în alte idiomuri romanice: lat. fermentare „a dospi“ (A. Byhan, G. Giuglea, Al.Rosetti, Al. Ciorănescu) cu unele dificultăţi semantice, lat. *fragmentare „a sfărâma, a fărâmiţa“ (S. Puşcariu, I.-A.Candrea, O. Densusianu, W. Meyer-Liibke, Th.Capidan) cu evoluţia semantică neclară şi *frementare < frementam „sfărâmare“, „fărâmiţare“ (I. Fischer, SCL XXX, 1978, p. 533), neclar din punct de vedere semantic. într-un studiu recent, Jana Balacciu-Matei (SCL XLIII, 1992, p. 27-31) optează pentru unul dintre etimoane,fermentare, pe baza analizei câmpului semantic respectiv din limbile romanice. Autoarea arată că termenul latin pentru „frământa“, subigere, apărea în multe contexte cu semnificaţii concrete diferite: „remouer dans tous Ies sens, retoumer, labourer, travailler, rendre meuble, briser, piler, battre, etc.“. Sinonimia unor sintagme ca subigere glebas şi mollire glebas, de ex., a determinat-o pe autoare să delimiteze ca invariantă semantică a lui subigere „a prelucra amestecând bine, a muia“. Lat. subigere s-a transmis câtorva limbi romanice, între care şi româna (unde a evoluat spre un alt sens „a da formă, frământând, pâinii“: rom. soage), sp. sobor, ptg. sovar şi sard. suigere. Dar chiar în aceste limbi, ca şi în cele în care subigere nu a fost moştenit, pentru conceptul „a frământa“ au apărut creaţii noi: sp. amasar, it. mescolare şi impastare, cat. pastare. Toţi aceştia pot fi subordonaţi unei invariante semantice „a face o pastă“. Această situaţie romanică justifică, după părerea Janei Balacciu-Matei, opţiunea, în cazul românei, pentru fermentare care încă din latină însemna „a face moale (prin adăugare sau nu de ferment)“. Fragmentare „a zdrobi, a face fărâme“ nu poate intra într-un asemenea câmp semantic. în sprijinul acestei opţiuni au fost
123
aduse şi alte fapte romanice din câmpul semantic „prepararea pâinii“. De exemplu, lat. macerare „a face moale prin introducere în apă sau alt lichid“ a dobândit în zone din Galoromania (dialecte franceze) sau Iberoromania (arag. macerar, cat. maurar „amasar“) o evoluţie similară \m fermentare pe teren românesc. Apelul la câmpul semantic aminteşte de metoda folosită de W. von Wartburg prezentată mai sus. (II. 1.) Etimonul fermentare este întărit recent de N.A. Ursu (LR XLIV, 1995, p. 16-17) care a descoperit într-un text din 1793 sensul originar „a dospi“ pentru frământa.
    Un alt exemplu de cuvânt românesc pentru care s-au propus etimoane latineşti inexistente în limbile romanice este lepăda: lapidare (S. Puşcariu, H. Tiktin, Iorgu Iordan, Th. Capidan, I.-A. Candrea), cu dificultăţi de ordin semantic, sau Hiquidare (E. Herzog, W. Meyer-Liibke) cu dificultăţi de ordin fonetic, subliniate de Rosetti, ILR, p. 174, sau Hepidare (N. Drăganu, Al. Rosetti). în aceste condiţii, când fiecare dintre etimoanele propuse prezintă dificultăţi formale sau semantice şi nici unul nu s-a transmis celorlalte limbi romanice, este preferabilă soluţia care prezintă cele mai puţine dificultăţi de acest fel, în cazul nostru, *lepidare. Este posibil ca cercetările vitoare să descopere variantele dialectale sau variantele vechi ale unor cuvinte romanice care să fie continuatoare ale unuia sau altuia dintre etimoanele menţionate. Rezultă de aici necesitatea de a stărui în viitor într-o comparaţie mai aprofundată cu limbile romanice, care să depăşească stadiul informatorilor furnizate de dicţionarul etimologic al limbilor romanice al lui W. Meyer-Liibke şi chiar FEW.
    în condiţile în care nu avem cunoştinţă ca unul dintre termenii latineşti propuşi ca etimon să fi fost transmis limbilor romanice este necesar să intervină un alt criteriu, şi anume statutul funcţional al cuvântului în latină (era frecvent sau nu) şi structura sa semantică (sensurile şi relaţiile dintre acestea). O problemă specială a cuvintelor din această categorie este cea a importanţei atestării cuvântului în latină. Există mulţi romanişti care susţin că nu trebuie să se recurgă la reconstrucţie şi că, atunci când suntem în prezenţa a două etimologii, cea care porneşte de la o formă atestată ar fi totdeauna mai bună. Al. Graur a atras atenţia în urmă cu peste o jumătate de secol, într-un articol bine cunoscut, Mots «reconstruits» et mots attestés (BL II, 1934, p. 11-20), asupra exagerărilor de acest tip, dar a citat cazul
124
lat. cicuta, atestat, care nu poate explica formele cu cu- din română şi din dialectele franceze, menţionate în REW1909. Pentru a le explica trebuie să se pornească de la *cucuta, formă foarte veche, aşa cum o dovedeşte conservarea menţionată a lui c urmat de i. Cazuri similare, în care forma neatestată este sprijinită de faptele romanice, sunt cele ale termenilor *baba > rom. bală şi *oblitare > rom. uita, cuvinte neatestate, dar păstrate în toate limbile romanice REW 853,6015.
    III.    2.2.2. Derivate moştenite sau formaţii româneşti. Problema „derivate sau moştenite?“ a fost rezolvată în lingvistica românească în funcţie de preferinţa pentru explicarea prin moştenirea latină, ilustrată de S. Puşcariu (EW şi DA, în aceasta din urmă mai moderat) şi de I.-A. Candrea şi O. Densusianu (CDDE şi în diverse alte studii) sau de preferinţa pentru derivarea pe teren românesc ilustrată de Al. Graur în toate studiile sale, de A. Ciorănescu (CDER) şi de autorii ediţiei a doua din TDRG (TDRG2). Este interesant de subliniat poziţia ambiguă a REW: din punct de vedere teoretic, W. Meyer-Lübke anunţă în prefaţa dicţionarului său preferinţa pentru „die romanische Selbstständigkeit in der Wortbildung“ (REW, p. X), dar de fapt preia adesea etimologiile propuse de S. Puşcariu sau Candrea - Densusianu chiar în cazuri dubioase ca lat. ceparius > cepar.
    O oscilaţie asemănătoare cu cea din dicţionarele şi lucrările româneşti întâlnim şi în dicţionarele etimologice ale limbilor romanice occidentale. Victoria Popovici, care a susţinut o teză de doctorat cu privire la derivate sau cuvinte moştenite în limbile romanice, a analizat într-un articol Derivat sau moştenit. O problemă a lingvisticii romanice (SCL XLIII, 1992, p. 73-79) situaţia derivatelor transparente din două domenii romanice (galo-romanic şi italian), aşa cum rezultă ea din dicţionarele etimologice, mai numeroase, ale acestor limbi (două dintre aceste dicţionare pot servi, prin amploarea şi prin rafinamentul interpretării, drept etalon: Französisches Etymologisches Wörterbuch de Walther von Wartburg şi Lessico etimologico italiano de Max Pfister (din ultimul au apărut doar litera A şi parte din B). Ca şi în cazul românei, unele dicţionare preferă explicarea derivatelor ca termeni moşteniţi din latină, în timp ce altele preferă soluţia derivării pe teren romanic. O comparaţie între Dizionario etimologico della lingua italiana al lui Manlio
125
Cortelazzo-Paolo Zolli (Bologna, 1979-1988) şi dicţionarul menţionat al lui Max Pfister pornind de la primele 33 de pagini din DELI (a - ai) arată că 22 de cuvinte analizabile au primit etimoane latineşti în ambele dicţionare (abbattere, accendere, accordare, aggiungere etc.), dar există un număr de 18 derivate cărora un dicţionar (în majoritatea cazurilor DELI) le atribuie un etimon latin adesea reconstruit (abbachiare < lat. *abbaclare, accorciare < lat. *accurtiare etc., Popovici, op. cit., p. 73-74), iar celălalt le consideră creaţii de dată romanică.
    Pentru domeniul galo-romanic există o analiză comparativă a trei dicţionare etimologice franceze (W.v. Wartburg, Französisches Etymologisches Wörterbuch; O. Bloch - W.v. Wartburg, Dictionnaire étymologique de la langue française şi E.Gamillscheg, Etymologisches Wörterbuch der französischen Sprache), făcută de M. Pfister, Le Gamillscheg comparé au DDM et au Bloch-Wartburg, în Baidinger, Introduction, p. 132-139. Luând ca bază primele 36 de pagini din dicţionarul lui Gamillscheg {a- amuser) se constată un număr relativ mic de cazuri cu soluţii divergente {airelle < lat.t. *atrella EWFS, dar BWîl derivă din oc. aire „noir“ < lat. ater; aisance este derivat din v.fr. aise < lat. adiacens EWFS iar FEW 24, p. 157 < lat. adiacentia). Observaţii similare se pot face şi dacă comparăm dicţionarul lui Bloch-Wartburg cu alt dicţionar etimologic, al limbii franceze, mai recent (A. Dauzat - J. Dubois - H. Mitterand, Nouveau dictionnaire étymologique et historique, Paris 1964): peigner, este considerat moştenit din lat. pectinare, în timp ce NDEH îl consideră derivat de la peigne. Lista unor astfel de neconcordanţe este mare.
    în spaniolă, cuvinte de tipul camarero, cabelludo, canoso sunt considerate creaţii pe teren spaniol de J. Corominas {DCELC s.v. cămara, cabello, cano), dar moştenite din lat. camerarius, *capillutus, canosus de Vicente Garcia Diego (Diccionario etimôlogico espanol e hispânico, Madrid, 1954). Un punct de vedere asemănător cu cel al lui V. Garcia Diego prezintă Y. Malkiel, Some authentic latin bases omitted from REW3, în Rom. Phil, IX, 1955-1956, p. 63-68: „the reviewer [...] inclines to assess the persistance of Latin derivatives and compounds more optimistically“ (p. 63).
    Etimologia derivatelor analizabile rămâne o dilemă a lingvisticii romanice, recunoscută de Pfister, Einführung, p. 146 şi chiar de Harri
126
Meier, Aufsätze und Entwürfe zur romanischen Etymologie, Heidelberg, 1984, p. 27, 84, care a fost partizanul reconstrucţiei de etimoane latineşti. Chestiunea n-a fost teoretizată la nivelul întregii Romanii şi nici n-au fost găsite justificări pentru fiecare limbă romanică în parte (singura excepţie o reprezintă modelul de analiză oferit de Yakov Malkiel care ţine seama de diacronia raportului bază-derivat).
    Analizând aceste situaţii din română readucem în discuţie diversele criterii: unele de bază (cel fonetic şi cel semantic) şi altele suplimentare.
    Criteriul fonetic, considerat adesea primordial pentru a considera un derivat ca moştenit, nu serveşte totdeauna fiindcă, în română, ca şi în italiană, aproape toate derivatele prezintă acelaşi fonetism „moştenit“.
    Pe de altă parte, acest criteriu nu trebuie absolutizat şi pentru că pot exista aparente neconcordanţe de ordin fonetic între derivatul latinesc şi derivatul romanic (românesc) determinate de faptul că în istoria limbii române (ca şi în istoria limbilor romanice, fapt subliniat de Y. Malkiel) a existat o permanentă legătură între cuvântul bază şi membrii familiei acestuia, respectiv derivatele. Datorită acestui fapt, prin analogie, fonetismul cuvântului bază, care prezintă evoluţia normală, poate influenţa fonetismul derivatului. Porcar, variantă a lui purcar < lat. porcarius, are fonetismul anormal cu o neaccentuat netrecut la u sub influenţa lui porc (unde o este normal); fonetismul normal apare numai în graiurile dacoromâne, dialectele subdunărene — aromân şi meglenoromân — având forma etimologică cu u: purcar, rom. apos considerat continuator al lat. aquosus de unii (Cihac; EMR 1343; DA\ REW\ Coteanu-Sala, Etim.y p. 98), a fost interpretat de alţii (Capidan, Meglenoromânii, III, Bucureşti, 1936, p. 25; TDRG2; A. Moraru, LR XXXVII, 1988, p. 197-198) ca un derivat pe teren românesc. Alexandra Moraru invocă pentru această ultimă soluţie un argument fonetic: numai lat. -qu- + a > rom. p (lat. aqua > apă)\ -qu- + o > -cu- (lat. quomodo > cum). Dacă avem în vedere şi aici posibilitatea unei „presiuni“ formale a cuvântului bază asupra derivatului o astfel de obiecţie nu elimină soluţia moştenirii derivatului latin. Lista acestor cazuri este destul de mare.
127
    Situaţii similare pot interveni şi în cazul semantismului derivatelor. Criteriul semantic a fost invocat de Al. Graur (BL V, 1937, p. 90) şi de Th. Hristea (Probi, etim., p. 25-26) pentru respingerea lat. blanditia „caresses“ ca etimon al rom. blândeţe „douceur, bonté“ al cărui sens abstract se explică mai bine plecând de la blând. Acelaşi criteriu, combinat cu criteriul geografic despre care va fi vorba mai jos, a servit în FEW să se facă distincţie între argentier „orfèvre“ moştenit din latină (FEW 25, p. 191, s.v. argentarius) şi argentier „banquier“ derivat francez (FEW25, p. 196-197, s.v. argentum). V. Popovici (Mots, nota 14) atrage atenţia asupra faptului că FEW 1, p. 136 consideră cuvântul moştenit cu ambele sensuri şi de EWFS, numai cu al doilea sens. Cf. însă BW, s.v. argentier „en raison de la chronologie, c’est un mot empr. du lat. argentarius „banquier“ et „ouvrier“, plutôt qu’un mot populaire, comme paraissent l’être l’it. argentaio et l’a. pr. argentier, qui signifient surtout „ouvrier travaillant l’argent, orfèvre“.
    Victoria Popovici (Mots) atrage atenţia şi asupra unui alt aspect ce ar trebui avut în vedere. Este vorba de semantica afixelor în raport cu baza. Datorită acestui criteriu o serie de derivate româneşti cu ajutorul sufixului -iu care sunt adjective de culoare (argintiu, auriu etc.) nu pot fi derivate din latină, aşa cum propune Cihac, fiindcă lat. -iuus (presupus ca etimon al lui -iu) avea în latină numai valoare temporală (M. Leumann, Gruppierung und Funktionen der Wortbildungssuffixe des Latein, în „Muséum Helveticum“ 1,1944, p. 144) ca în rom. târziu < lat. tardiuus, timpuriu < lat. *temporiuus. Valoarea lui -iu „calitate de a fi ca...“ (din derivatele argintiu, auriu deşi formate de la un cuvânt bază moştenit din latină cu un sufix -iu din latină este o creaţie românească (această valoare s-a dezvoltat de la cuvinte de origine turcă de tipul fistichiu < turc. fistik, cărămiziu <k ir m i z). V. Fulvia Ciobanu, Originea sufixului adjectival -iu, în română, în SMFC VI, Bucureşti, 1972,69-82.
    Lucrurile sunt mai complicate în cazul sufixului -ătate < lat. -tatem care era folosit în latină pentru a deriva substantive abstracte nume de calitate (această valoare a fost moştenită şi a devenit productivă în română). Există însă un caz special, cel al lat. christianitas (atestat în 425) presupus a fi moştenit în rom. creştinătate, arom., megl. criştinătati (CDDE 410; DA). în acest caz etimologiei directe din
128
latină i se opune după părerea lui Graur {BL II, 1934, p. 18-19) imposibilitatea de menţinere a ideii de colectivitate creştină, argument neconvingător pentru începuturile creştinismului, în timp ce ipoteza derivării româneşti, propusă de Graur {loc.cit.) este greu de susţinut fiindcă creştinătate este singurul cuvânt prin care sensul sufixului a putut fi transmis în română (Popovici, Mots).
    Ca şi în cazul cuvintelor-bază, la derivate, decizia privind originea lor se sprijină pe lângă fapte de ordin fonetic şi semantic şi pe criterii suplimentare: problema atestării lor (în latină), ca şi a răspândirii geografice şi a statutului funcţional (în latină, română şi celelalte limbi romanice). între derivatele latineşti unele sunt atestate şi altele nu sunt atestate. Despre primele se poate afirma cu mai multă certitudine că sunt moştenite în română.
    în legătură cu atestarea cuvântului în latină, trebuie să distingem între neatestarea unui derivat, a unei formaţii cu un anumit procedeu, şi neatestarea unei variante formale *— fonetice sau morfologice — care poate sta direct la baza cuvântului românesc. Astfel *prandire este neatestat numai ca verb de conjugarea a IV-a, fiindcă latina (clasică) avea derivatul pranderey care stă la baza unor derivate romanice (dalm. prandâr, log.prandere). De altfel, REW6728, care dă aceste forme, le menţionează alături de prinzi (A. Graur, BL V, 1937, p. 110, îl consideră derivat pe teren românesc). Acelaşi lucru se poate spune despre *blestematio, etimonul lui blestemăciune, neatestat numai cu acest fonetism, deoarece un derivat de la blasphemare asemănător celui propus pentru română, dar cu alt fonetism este înregistrat în Thesaurus Linguae Latinae {blasphematiö)
    Pentru a arăta cât de complicată este problema, trebuie să remarcăm că între derivatele neatestate în latină şi existente numai în română o subcategorie este formată din cele răspândite atât în dacoromână, cât şi în dialectele sud-dunărene (aromân, meglenoromân, istroromân); pentru acestea ori presupunem că derivatul este moştenit din latină, ori îl considerăm apărut în epoca de comunitate a celor patru dialecte, cunoscută sub numele de româna comună, despre care va fi vorba mai departe. Cu alte cuvinte, apelăm aici la criteriul răspândirii geografice. Astfel, fecior, existent în toate cele patru dialecte, considerat în mod curent ca moştenit din lat. *fetiolus
9 - Introducere în etimologia limbii române
129
(EW 593; CDDE 561; DA), este explicat de Al. Graur (Etim. rom.y p. 94) ca un diminutiv al lui făt; aceeaşi explicaţie la REW 3273 şi CDER 3302. Tot aşa sărbătoare, considerat de Pascu, Suf., p. 151, şi de O. Densusianu, GSII, 1925, p. 310, ca moştenit din lat. *servatoria, dar ca derivat pe teren românesc de CDER 7596 şi de Hristea, Probi, etim., p. 23, există şi în aromână şi în meglenoromână. în alte situaţii compararea cu dialectele sud-dunărene poate întări ipoteza păstrării unui derivat latinesc în română. Mioară este considerat moştenit din lat. *agnelliola (mior < lat. agnelliolus) de unele dicţionare (CDDE 1101; EW 1093; CADE), în timp ce DLR; TDRG; CDER 5320; Al.Rosetti, BL V, 1937, p. 36-37; Hristea, Probi, etim., p. 23, îl consideră derivat de la mia + sufixul -ioară. în aromână şi meglenoromână (mil'ioară şi mil'ior) cuvintele sunt considerate moştenite, deoarece sufixul -ior (-ioară) este astăzi în ambele dialecte complet neproductiv (Capidan, Aromânii, p. 516; idem, Meglenoromânii I, p. 191) şi, pe de altă parte, mai important este faptul că aromâna nu are o formă corespunzătoare drom. mia; există numai neală sau neauâ, de la care nu poate fi derivat mil'ioară (N. Saramandu, SCL XXXIV, 1983, p. 320).
    în cazul derivatelor atestate în latină, un criteriu suplimentar poate fi statutul funcţional al derivatului în latină. Al. Graur (BL II, 1934, p. 19) atrage atenţia asupra faptului că caeparius, considerate de EW 334, CDDE 298, REW 1818 etimon al rom. cepar, apare numai de două ori (Lucilius, sec. III î.Cr., şi într-o glosă). Aceeaşi observaţie se poate face cu privire la trăgaci < lat. trahax, -acis (Pascu, Suf., p. 199), care apare, aşa cum arată Al. Graur (loc.cit), într-un singur pasaj din Plaut, deci nu avem probe că ar fi fost folosit în latină, chiar dacă este atestat. De altfel, trăgaci este contestat de Al. Graur şi pentru că are consoana g, care nu poate veni decât din verbul trag (Pascu, loc.cit., reconstituie o formă *tragax, -acis, gândindu-se probabil că nici forma cerută de limbile romanice, * tragere, pentru lat. clas. trahere, nu este atestată). într-o situaţie asemănătoare este rom. tun, considerat moştenit din lat. tonus (EW 1643). Al. Graur (Etim. rom., p. 159-160) arată că tonus este un cuvânt rar în latină (apare o singură dată, la un scriitor, Caecina, din secolul I î.e.n.), fapt care m-a determinat să consider în Coteanu-Sala, Etim., p. 102, la fel ca Al. Graur (loc.cit.), că rom. tun nu este moştenit din latină, ci este un
130
postverbal de la tuna. Tulburător este faptul că ulterior am aflat că există şi în aromână tun „tunet“ considerat de DDA moştenit din latină. De remarcat că nici o altă limbă romanică nu păstrează lat. tonus.
    în concluzie, la un derivat rar în latină există mai puţine argumente pentru a susţine continuitatea populară în latină şi apoi în limbile romanice decât la un derivat frecvent. De observat însă că în latina târzie au apărut o serie de derivate în cadrul procesului de restructurare a vocabularului semnalat de A. Emout, Aspects, p. 185 Multe dintre aceste derivate care stau la baza limbilor romanice nici nu sunt atestate. Victoria Popovici (.Mots) discută două cuvinte care justifică moştenirea sufixului -iuus în română (-iu) care aparţin acestei categorii: *tardiuus (> târziu) şi *temporiuus (> timpuriu), ultimul presupus din lecţiunea gloselor (DEL, s.v. tempus2). Rom. timpuriu a fost explicat de CDER 8709 ca un derivat românesc din timpuri, dar împotriva derivării pe teren românesc se opun formele romanice care presupun acelaşi etimon temporiuus (ven. temporivo, lomb. temporif , v. fr., m.fr. tempriu, friul. temprif, surs., suts. tumpriv, surm. tampreiv). Cea mai mare parte a acestor forme romanice nu poate fi explicată de la pluralul tempora\ în plus se opune derivării de la plural şi semantica sufixului în raport cu baza (funcţia lui -iuus în latină era de a forma adjective temporale).
    Cât priveşte criteriile suplimentare aplicate la derivatele româneşti ele sunt în parte asemănătoare cu cele invocate pentru situaţia din latină prezentate mai sus. Ele pot fi urmărite pe cele trei axe ale răspândirii unui fenomen lingvistic: axa diatopică (răspândirea geografică), diacronică (vechimea) şi diastratică (poziţia derivatului în limbă).
    Criteriul răspândirii geografice, care corespunde parţial criteriului răspândirii cuvântului din latină, poate fi interpretat în mai multe feluri.
    Am arătat mai sus că în cazul românei răspândirea derivatului în dacoromână şi în dialectele suddunărene este un argument pentru vechimea lui şi posibila moştenire a acestuia din latină. Răspândirea geografică a unui derivat la nivelul unei limbi (în acest caz al românei) poate fi un argument similar răspândirii derivatului la nivelul limbilor romanice despre care va fi vorba mai departe. După cum un
131
derivat panromanic are mai mari şanse de a fi moştenit, tot aşa un derivat existent în cele patru dialecte româneşti, care s-au dezvoltat fără legătură strânsă între ele, poate fi un argument pentru moştenirea lui în română.
    Un criteriu geografic suplimentar în interiorul unui domeniu lingvistic ar putea fi păstrarea în arii (mai) conservatoare a derivatului respectiv (Popovici, Mots). Astfel,arinos < lat. arenosus, bine atestat în dacoromâna veche (1515 ca toponim) s-a menţinut în nord-vestul teritoriului dacoromân (v. ALRIISN, vol. 1,1.10), într-o regiune care păstrează şi alte elemente arhaice, şi este prezent şi în aromână.
    Răspândirea geografică a unui derivat constituie, evident, un criteriu în discuţiile etimologice şi din alte domenii romanice. LEI 3, p. 671-673 aquosus, observă în comentariu că numai formele nord-italiene de tipul aygüzu, aygusu sunt moştenite, celelalte fiind analogice după aqua. Tot aşa, argentier „orfèvre“ este considerat de FEW 25, p. 191, ca un cuvânt moştenit în occitană, în câteva zone marginale din teritoriul d’oil, în insulele anglo-normande şi în Ajoie.
    O interpretare specială a criteriului răspândirii geografice valabilă pentru română vizează existenţa derivatului respectiv în albaneză. (Se ştie că albaneza este limba balcanică cea mai influenţată de latină şi că limba de substrat a românei este înrudită cu limba pe care o continuă albaneza). într-un caz ca timor > temoare (EW1723; TDRG\ REW 8738), considerat doar în română, fără nici o motivaţie specială, ca derivat, de la a teme {CDER, 8612), în dezacord cu faptul că se admite originea latină a lui duroare < lat. dolor {EW 562; CDDE 528; REW2724; CDER 3127), sudoare < lat. sudor {EW 1673; REW8427; CDER 8324) şi lucoare < lat. Hucor {EW 989; CDDE 1010; REW 5144; CDER 4930), existenţa lui în albaneză poate fi un argument ce pledează pentru păstrarea lui şi în regiunea orientală a României, aşa cum a demonstrat Mioara Avram, U ancien roumain et les autres langues romanes, în ACILF R XVIII, I, p. 282.
    La exemplele date de Mioara Avram pot fi adăugate alte derivate, care nu sunt panromanice cu excepţia românei, existente în inventarul împrumuturilor latineşti din albaneză stabilit de Harald Harmann {Der lateinische Einfluß in den Interferenzzonen an Rande der Romania, Hamburg, 1979, p. 85-89) şi al căror corespondent românesc are o
132
etimologie disputată: lat. *canticellum> rom. cântecel, lat *excurtus > rom. scurt, lat. ligatura > rom. legătură etc. sau lat. *cerasiarus > rom. cireşar, *discaballicare > rom. descăleca, lat. sagitare > rom. săgeta evidenţiate de J. Kristophson, Romanische Elemente im Albanischen, în „Zeitschrift für Balkanologie“ XXIV, 1988, p. 51-93 (cf. Popovici Mots).
    Victoria Popovici {Mots) atrage atenţia asupra faptului că nu trebuie să i se acorde un rol decisiv comparaţiei cu albaneza fiindcă „il y a un certain nombre de mots latins (y inclus des dérivés) qui n’ont pas laissé de traces en roumain (soit que le mot ne s’y soit pas du tout maintenu, soit que la base ou un autre dérivé de la même famille aient été hérités): alb. qëlqere „Kalk“ < calcaria; alb. lënur „Wolle kämmen“ (dérivé de lanarius: rom. lânar est dérivé); alb. sherbelë „sauge“ (< *saluiella: le roum. salbie, provient de saluia); mulli < molinum (roum. moară < mola)\ la situation opposée (c’est-à-dire l’emprunt d’un mot-base en albanais, tandis que le roumain continue un dérivé) est également connue: rete représente un mot panroman et albanais, à l’exclusion du roumain, auquel correspond en roumain le dérivé *retella; l’albanais a emprunté muscu,· tandis que le roumain continue musc(u)lu“.
    Un argument important în luarea unei decizii etimologice, folosit mai ales în cazul limbilor romanice occidentale, pentru care dispunem de texte destul de vechi, pot fi atestările şi cronologia, deci prezenţa derivatului pe axa diacronică. Asupra lui a atras atenţa Victoria Popovici (Popovici, Mots) care citează cazul fr. appareil a cărui etimologie latină este respinsă de FEW25, p. 135 (la Bloch-Wartburg < lat. apparatus) între altele pentru că substantivul este atestat un secol mai târziu decât verbul appareiller al cărui derivat postverbal ar fi appareil (după FEW). Pentru română acest criteriu este numai în parte valabil fiindcă cele mai vechi atestări, provin din secolul al XVI-lea, de când datează primele texte (sau din secolul al XIV-lea dacă se iau în considerare rarele atestări din documentele slavo-române sau latineşti). Cazuri ca arinos, atestat în 1515 ca toponim, sunt rare şi evident pot fi reţinute în favoarea faptului că termenul este moştenit din latină. Şi totuşi, în alt sens, acest argument poate fi invocat într-un caz ca acela al lui furt, atestat târziu, dar a cărui vechime este probată de derivatul furtişag, prezent în textele vechi. Neatestarea derivatului în
133
textele vechi româneşti nu poate fi un argument contra unei moşteniri din latină. Voi arăta mai jos că există o serie de cuvinte-bază moştenite sigur din latină (termeni curenţi) care nu apar decât târziu în texte, printre altele datorită naturii textelor vechi româneşti.
    Cât priveşte criteriile care se referă la semnificaţia situării cuvintelor pe axa diastratică, este mai uşor de acceptat ca un derivat care denumeşte noţiuni ale vieţii cotidiene (arenosus, aquosus) să fi fost mereu prezent în vorbire, de la latină până în zilele noastre, decât termeni mai rari, care denumesc noţiuni abstracte.
    într-un alt sens poate fi interpretată axa diastratică dacă ne referim la poziţia afixului în interiorul sistemului derivatelor. Am arătat mai sus vorbind despre mioară că unul dintre argumentele pentru considerarea formelor aromâneşti şi meglenoromâne (mil'oară şi mil'ior) ca moştenite din latină este faptul că sufixul -iorf -ioară este astăzi în ambele dialecte complet neproductiv (v. Capidan, Aromânii, p. 516; idem, Meglenoromânii I, p. 191). Poziţia slabă a sufixului în sistemul derivativ al limbii (sau al dialectului) reprezintă, după Victoria Popovici (Mots), un argument decisiv pentru a afirma că derivatul este moştenit.
    Exemplul opus, cel al unui derivat moştenit cu un sufix activ, este dat de FEW 25, p. 173 b unde sunt citate ca derivate formele galo-romanice de tipul arenosus: v. fr., m. fr. arenous, v. pr. arenos, m. fr. areneux, pr. arenous, Nice areno(u)s.
    în legătură cu poziţia afixelor în interiorul sistemului derivaţional, atrag atenţia asupra faptului că este necesar ca această poziţie să fie stabilită atât la nivelul limbi latine cât şi la nivelul celorlalte limbi romanice.
    Ca un criteriu suplimentar în favoarea moştenirii unui derivat din latină, poate fi invocat raportul dintre derivat şi cuvântul presupus a sta la baza acestuia. Atunci când raportul dintre cele două cuvinte româneşti nu este motivat semantic, derivatul poate fi considerat moştenit din latină. Un exemplu clasic este cel oferit de Al. Graur („Romania“, LI, 1925, p. 55) iepar nu are nici o legătură cu termenul iapă, de la care aparent este derivat, fiindcă iepar înseamnă „păzitor de cai“, nu *„păzitor de iepe“, şi nu s-ar explica de ce s-ar fi recurs la derivarea de la feminine dacă numele generic este masculin {cal). Din aceste motive, Al. Graur îl consideră moştenit din lat. equarius,
134
termen care stă şi la baza sp. yegiiero. CDER 4238 îl derivă pe teren românesc.
    Un alt criteriu care poate fi adus în discuţie în legătură cu axa diastratică este cel istorico-social: în ce măsură uzul unui cuvânt (în speţă al unui derivat) a putut fi justificat în tot timpul istoriei unui popor sau a apărut mai târziu. Pentru română este citat cazul lui cepar alături de apar < aquarius (EW92 şi REW 572), dat de Al. Graur în diverse studii (Nom d’agent, p. 90; BL II, 1934, p. 18,19; BL V, 1937, p. 88,92) pentru derivate care sunt foarte bine (lat. aquarius) sau slab (lat. caeparius) atestate în latină. Argumentul invocat de Al. Graur în ambele cazuri este faptul că este greu de presupus că, în epoca de început a istoriei lor, românii au avut vânzători de ceapă sau de apă (ei s-au aşezat totdeauna în preajma unor surse de apă).
    Printre criteriile suplimentare importante pe care le-am invocat în unele lucrări precedente pentru considerarea unui derivat ca moştenit (Marius Sala — Jana Balacciu-Matei, SCL XXXIV, 1983, p. 312-313; Coteanu-Sala, Etim., p. 98) este răspândirea lui în celelalte limbi romanice. în funcţie de existenţa unor derivate identice şi în celelalte limbi romanice coroborate cu atestarea lui în latină am stabilit trei categorii de derivate pentru care moştenirea din latină poate fi soluţia etimologică: certe, plauzibile şi îndoielnice.
    Astfel, atestate în latină şi bine reprezentate în aria romanică, ar putea fi considerate cu certitudine ca moştenite din latină cuvinte ca: apos < lat aquosus (it. acquoso, v. fr. eveux, oc. aigos, sp., ptg. aguoso REW 588), arătură < lat. aratura (it. aratura, log. aratura, engad. aradura, v.fr. areure, cat., sp., ptg. aradura REW602a), arboret < lat. arboretum (it. alboreto, log. arburedu, v.fr. arbroi, sp. arboleda, ptg. arvoredo REW 607), arma < lat. armare (it., log. armare, engad. armer, friul. armă, fr. armer, oc., cat., sp., ptg. armar REW651) etc. Am ales exemple care în unele lucrări anterioare au fost considerate formate pe teren românesc: apos (Al. Graur, BL V, 1937, p. 88; CDDE 60 trimite la formele romanice fără să dea etimonul latin, ceea ce înseamnă că el consideră derivat românesc), arătură (Al. Graur, loc. cit.), arboret (Al. Graur, op. cit., p. 89; CDER 374), arma (Al. Graur, loc. cit., CDER 412).
    Ţinând seama de cele două criterii menţionate, s-ar putea considera ca plauzibilă moştenirea unor derivate atestate în latină,
135
prezente doar în română, de felul lui bălîat < lat. balteatus, blândeţe < lat. blanditia, curătură < lat. curatura etc. Şi acestea au fost considerate formate pe teren românesc în lucrările anterioare: toate de CDER 651, 927, 2694, blândeţe de Al. Graur (BL V, 1937, p. 90-92); celelalte două, bălţat şi curătură, nu apar ca articole separate în REW şi de aceea nu avem părerea lui Al. Graur din cunoscutul articol în care a corectat etimologiile româneşti din REW. Pentru blândeţe Al. Graur (loc. cit.) atrage atenţia asupra neconcordanţei semantice dintre forma latină şi cea românească, motiv pentru care înclină spre interpretarea lui ca o formaţie românească. în aceeaşi categorie a cuvintelor susceptibile de a fi fost moştenite din latină am inclus cuvintele neatestate în latină, dar bine reprezentate în aria romanică, de felul de lui afunda < lat. *affundare (it. affondare, v. fr. afonder, sp. afondar, ptg. afundar REW 269), considerat derivat românesc de Al. Graur (BL V, 1937, p. 87 şi CDER 3518). Un exemplu de acest fel oferă şi Coseriu, Estudios, p. 194, prin îngrăşa, considerat moştenit din lat. *ingrassiare (REW 4427). Prezenţa lui şi în alte limbi romanice (fr. engraisser, oc. engraisar, cat. engreixar, ptg. engraixar), care face mai probabilă moştenirea latină decât derivarea pe teren românesc de la gras, propusă de Al. Graur (Etim. rom., p. 8). Formarea în întregime analoagă a acestor verbe şi coincidenţa de sens cu greu pot fi considerate întâmplătoare.
    A treia categorie de derivate, considerate îndoielnice, este constituită, pe baza celor două criterii menţionate mai sus, din cuvinte neatestate în latină şi slab reprezentate în aria romanică: păduros < lat. *padulosus, existent numai în dialectul toscan, paduloso (vezi REW 6179 paludosus, care nu exclude posibilitatea de a avea a face cu creaţii romanice), şi din cuvinte neatestate în latină şi reconstruite numai pe baza limbii române: albeaţă < lat. *albitia (CDDE 38; inexistent în REW şi EW, considerat derivat românesc de CDER 176), arom. adunâtor < lat. *adunator (Pascu, Suf., p. 130, contestat de Hristea, Probi, etim., p. 23),ferecător < lat. *fabricatorius (CDDE 573, dar contestat de Hristea, loc.cit.).
    Am insistat asupra diverselor grade de probabilitate pentru că, ţinând seama de aceste criterii, vom evita afirmaţii categorice cu privire la formarea pe teren românesc a unor derivate. De altfel, chiar Al. Graur se exprimă nuanţat în critica pe care o face dicţionarului lui
136
W. Meyer-Lübke: vezi apos („peut avoir été fait en roumain sur aptf ‘) şi arătură („est attesté au XVIe s„ mais cela ne veut pas forcément dire qu’il est ancien“), faţă de cepar („est sûrement fait en roumain sur ceapă“). Folosirea celor două criterii ne permite să fim mai puţin categorici decât Hristea, Probi, etim., p. 23, care susţine că termeni bine reprezentaţi în aria romanică, ca fioros (arom. h'ivros) < lat. *febrosus (v. it.febbroso, sard.jrebbosu, fr.fiéuvreux, oc„ cat. fe bras, ptg.febroso CDDE 594), mărunţel < lat. *minutellus (v. it. minutello, sard. minudeddu, v.fr. menuel, sp. menudillo) şi alţii, sunt termeni „asupra cărora, nu avem nici o îndoială că s-au format în interiorul limbii române“. Dintre derivatele considerate de Th. Hristea ca formaţii sigure pe teren românesc, pentru că n-au lăsat urmaşi în nici o altă limbă romanică, există unele care au totuşi reprezentanţi romanici (aflătură < lat. afflatura, care există în dalmată şi în dialectul calabrez CDDE 19; dreptate < lat. *directatem, care există în retorom. drechiadad, v. fr. droiteté CDDE 513; nepoţel < lat. *nepotellus, existent în dialecte italiene CDDE 1225).
    Rezerve ca acelea pe care le-am făcut faţă de unele afirmaţii categorice amintite mai sus pot fi făcute şi în legătură cu cele trei categorii menţionate de noi. în opinia Victoriei Popovici (Mots), existenţa unui derivat în toate sau în cele mai multe limbi romanice nu este o dovadă sigură pentru caracterul moştenit al derivatului. Aceasta ar fi valabilă mai ales pentru sufixele productive panromanice ca -arius, -osus discutate mai sus. Criteriul comparaţiei romanice este cel mai greu de aplicat, fiindcă presupune clarificarea istoriei fiecărui cuvânt pentru fiecare limbă romanică în parte, inclusiv în dialecte. Cu alte cuvinte trebuie să se cunoască şi statutul derivatelor analizabile formate cu aceleaşi afixe ca în română. Pentru aceasta REW, pus deja sub semnul întrebării de corecţiunile lui Al. Graur (BL V, 1937), nu mai poate constitui o bază sigură de informaţie. Intervine în plus faptul că, în cazurile discutabile, dicţionarele etimologice se sprijină unul pe altul, adesea fără justificări explicite şi chiar câteodată preluând eronat informaţia.
    Şi totuşi comparaţia romanică poate da unele sugestii importante chiar în absenţa unor studii care să aducă lumină în problema derivării din dialectele romanice (unele exemple pentru derivatele în -osus au fost aduse în teza menţionată a Victoriei Popovici). Altfel ar trebui să
137
abandonăm această pistă până în mileniul următor (şi nu la începuturile lui), fiindcă, după aprecierea lui K. Baldinger, aceasta va fi obiect de studiu pentru generaţiile viitoare: „M. von Wartburg dirait que ce serait pour nos petits-fils. Ça sera même pour nos arrière-petits-fils“ (K. Baldinger, Quelques problèmes de la suffixation dialectale, în Baldinger, Faszination, p. 731-758).
    în loc de concluzii. Rezultă din cele expuse mai sus că, mai ales în cazul derivatelor, este necesar să se folosească, pe lângă criteriile de bază (fonetic şi semantic) şi alte criterii suplimentare care, combinate, să facă mai sigură obţiunea pentru o etimologie sau alta. Reţin ca importantă remarca Victoriei Popovici „II n’y a pas de critères infaillibles qui permettraient de résoudre en toute objectivité l’étymologie des mots hérités ou dérivés (Popovici, Mots).
    Tot atât de pertinentă este şi observaţia lui I. Fischer (în ILR II, p. 174): „noţiunea de moştenire, de continuitate, trebuie înţeleasă, în privinţa derivatelor, altfel decât în privinţa cuvintelor nederivate sau cu legăturile de derivare neclare; moştenirea unui derivat clar este analogă cu moştenirea unei forme gramaticale: limba are la dispoziţie radicalul moştenit şi sufixul, de asemenea moştenit; în orice moment al istoriei, formarea unui derivat este posibilă, cuvântul are o existenţă virtuală neîntreruptă“. Aş adăuga, cu o singură condiţie: să avem şi derivate sigur moştenite prin care să se fi moştenit sistemul derivativ din latină.
    IU. 2.2.3. Cuvinte moştenite sau împrumutate din latină. Distincţia dintre cuvintele moştenite şi cele împrumutate din latină se face cu ajutorul fonetismului cuvintelor respective. Am arătat mai sus (HI. 2. 1.) că diversele forme romanice împrumutate din latină pot fi recunoscute prin absenţa unor transformări fonetice. Un tratament special al lat. c- + a din franceză (palatalizarea acestuia: lat. casa > fr. chez, lat. caput > fr. chef) permite cu uşurinţă să fie recunoscute ca împrumuturi (lat. capital > fr. capital, captare > fr. capter). Se constată că există numeroase cazuri când alături de formele moştenite, limbile romanice au şi formele împrumutate ulterior de la acelaşi etimon.
138
    Distincţia dintre cuvintele moştenite şi împrumuturile savante din latină este adesea mai greu de făcut în română decât în celelate limbi romanice, cu excepţia italienei, deoarece în cuvintele moştenite nu s-au produs modificări spectaculoase ale etimonului. Astfel, datorită nesonorizării consoanelor surde intervocalice despre care am vorbit mai sus, rezultatul românesc normal al lat. pratum, ruta, vipera este praty rutăy viperă, cu un fonetism care ar fi fost identic şi în cazul unor împrumuturi ulterioare din latină. Din această cauză, o serie de termeni au fost consideraţi de unii lingvişti, fără o demonstraţie riguroasă (Avram, Contrib.y p. 281), ca împrumuturi din latina savantă:
    prat moştenit după Puşcariu, EW 1369 şi acceptat de W. Meyer-Lübke, REW 6752 şi de E. Coseriu, ASNSL v. 214, 1977, p. 89-93) (pe baza unui toponim atestat în Transilvania în 1623) ar fi o construcţie din secolul al XIX-lea, creaţie a Şcolii latiniste după CDER 8760 (cf. şi C. Th. Gossen, în „Vox Romania“ XLI, 1982, p. 29);
    rută moştenit după Puşcariu, EW 1489, dar împrumut cultural din latină în secolul al XVII-iea după CDER 7297 ;
    viperă moştenit din latină la Puşcariu, EW 1904; CADE; CDER 9286, dar TDRG nu crede în caracterul său tradiţional.
    în aceste cazuri criteriul de bază este cel al vechimii în texte (în română cultismele sunt mult mai recente decât în celelalte limbi romanice). Acest criteriu a fost luat în considerare însă şi pentru limbile romanice occidentale (am arătat aceasta şi în capitolul precedent când am vorbit despre derivatele moştenite din latină). Comunicarea Mioarei Avram Uancien roumain et les autres langues romanes, în ACILFR XVIII, I, p. 278-282 este consacrată unor cuvinte considerate până acum împrumuturi din latină. Ea arată cum cuvinte ca vincere şi planta „talpă“ (p. 279-280) există în textele vechi româneşti (vence / venge apare în două dintre primele texte româneşti: Psaltirea Hurmuzachi şi Psaltirea Şcheiană, ambele din secolul al XVI-lea şi în texte ale lui Coresi (Lucrul apostolesc — 1563 şi Psaltirea — 1577); plântă şi desplânta apar în secolul al XVII-lea la Dosoftei, Vieţile sfinţilor, 1682). La acestea adaugă pe advenire „herzu-, heran kommen“ > v. rom. aveni „fermenter, te ver“ (sec. XVI), *imprehendere „ergreifen“ > v. rom. împrinde „s’accorder, être suspendu“, 1682 (sec. XVII şi regional în dacoromână) şi plantare
139
„pflanzen“ > v. rom. plânta. Alături de ele se găsesc cele trei cuvinte menţionate la începutul acestui capitol (prat, rută, viperă), atestate în textele vechi româneşti.
    Criteriul vechimii poate fi luat în considerare şi în alt fel. Al. Graur {BL V, 1937, p. 99) crede că lat.furtum s-a păstrat în limba română (rom .furt) pentru că altfel nu s-ar fi putut forma derivatul furtişag, care este vechi în limbă. Acest criteriu nu trebuie absolutizat. Există cuvinte moştenite cu siguranţă, care nu au fost înregistrate în vechile texte datorită naturii acestor texte. Cuvinte ca nalbă, nap, neg, neted etc., pentru a nu cita decât câteva cu litera n-, sunt atestate abia în secolul al XVIII-lea.
    în distincţia dintre cuvintele moştenite şi cele împrumutate din latină criteriului vechimii i se adaugă acela legat de axa diatopică; este important de văzut dacă un cuvânt este răspândit numai în dacoromână (cultismele apar numai în dacoromână) sau există şi în dialecte româneşti sud-dunărene (în acest din urmă caz ar fi un indiciu în plus pentru un cuvânt moştenit). Astfel, aer, înregistrat în toate.dialectele suddunărere, este un cuvânt moştenit, chiar dacă apare târziu în texte EW 43; REW 240; CDER 101. ’
    Cât priveşte răspândirea teritorială în dacoromână, ea poate furniza un criteriu suplimentar atunci când cuvintele respective există numai în graiuri, de obicei caracterizate şi prin păstrarea altor elemente arhaice. Am citat, după Mioara Avram, cazul lui împrinde < lat. *imprehendere păstrat azi regional. FEW foloseşte adesea ca argument pentru păstrarea unui termen latinesc existenţa lui în graiuri izolate, iar în domeniul spaniol existenţa unui termen în asturiană este un argument de acelaşi tip. („El conservatorismo asturiano, durante muchos siglos, por ser pais de orografia dificil y rural, sin las influencias de un centro uniformador, puede aportar, quiză, alguna reflexion a la romanidad asturiana en el aspecto lingiiistico“ (Garcia Arias, Contribucion, p. 174).
    Comparaţia romanică poate fi avută în vedere ca un criteriu suplimentar; cum am menţionat, Mioara Avram a luat în discuţie numai cuvinte considerate panromanice cu excepţia românei, unde comparaţia romanică este implicită. O cercetare sistematică a celor 210 cuvinte din inventarul lui I. Fischer (Panroman sauf roumain, în RRLIX, 1964, p. 595-602) şi a celor 406 din inventarul de cuvinte
140
panromanice cu excepţia românei al lui C.Th. Gossen (Interromanisch ausser Rumänisch, în „Vox Romanica“ XLI, 1982, p. 13-45) ar scoate în evidenţă şi alte cuvinte româneşti moştenite din latină, considerate ca împrumuturi ulterioare. Prezenţa unui cuvânt în toate limbile romanice poate constitui un indiciu pentru a îndemna la o mai atentă cercetare a cuvintelor din această categorie, chiar dacă, o ştim cu toţii, tipul de romanitate al românei are, datorită poziţiei sale şi izolării de restul României, trăsături specifice.
   în sfârşit, în cazul acestor cuvinte se pot invoca şi alte criterii suplimentare ca bogăţia semantică (cuvintele moştenite au mai multe sensuri decât împrumuturile mai recente) sau / şi puterea de derivare (cuvintele vechi constituie bază pentru mai multe derivate). Pentru mai multe detalii, v. discuţia despre etimologia lui talpă din capitolul următor. Aceste două criterii nu sunt, ca şi comparaţia romanică, decisive.
   DL 2.2.4. Cuvinte moştenite sau împrumutate din alte limbi. Pentru această categorie se folosesc de asemenea mai multe criterii, în general toate cele invocate până acum. Există însă unele limitări obiective. în cazul cuvintelor pentru care s-a propus o etimologie latină alături de una traco-dacă, care constituie substratul limbii române, criteriul semantico-onomasiologic şi cel istorico-social nu sunt pertinente, fiindcă domeniile bine reprezentate de termenii autohtoni, aşa cum este, de exemplu, terminologia păstorească, sunt bine reprezentate şi de elementele moştenite din latină. Folosind deci, cu prudenţă, diversele criterii (comparaţia cu limbile romanice, diacronic — vechimea, diatopic — existenţa cuvântului în dialectele sud-dunărene, domeniul semantico-onomasiologic, istorico-social, bogăţia semantică şi puterea de derivare), datorită limitărilor menţionate mai sus, se poate opta pentru o etimologie latină într-o serie de cazuri pe care le prezentăm în cele ce urmează.
   Mură „stomac de animal rumegător“, existent în dacoromână şi aromână (v. DLR, s.v.), este explicat de DLR şi Brâncuş, Voc., p. 143-144, prin substrat trimiţând la alb. mulle, cu acelaşi sens. La fel procedează şi Th. Capidan (DR II, 1921-1922, p. 455), considerând că termenul există numai în aromână, ca şi REW 5724. Rom. mură corespunde însă din toate punctele de vedere unei
141
etimologii corecte pornind de la lat. *mula „stomac“ (DDA). Sensul este identic, iar / intervocalic devine -r-, conform legilor de transformări fonetice ale limbii române. Cf. şi I.I. Russu, CL XXIX, 1984, p. 158, care se îndoieşte de originea traco-dacă a lui mură. De remarcat că termenul românesc are şi corespondenţi romanici în istrorom. moula „Blutwurst“, fr. muie (REW5724), iar sub forma de masculin este înregistrat în foarte multe limbi romanice (REW 5742). Faptul că etimologia din latină a cuvântului albanez prezintă dificultăţi formale, semnalate de REW 5724 şi Brâncuş, loc. cit., nu interesează etimologia cuvântului românesc: ea este o problemă a lexicului albanez. Există şi alte cuvinte considerate împrumuturi din traco-dacă care pot fi considerate, utilizând criteriile menţionate mai sus, elemente moştenite din latină, cu un grad mai mare sau mai redus de probabilitate. Ele sunt prezentate pe larg în secţiunea consacrată elementului traco-dac.
    Pentru cuvintele care au primit explicaţii prin latină sau printr-o limbă slavă âm reţinut ca exemplu pe cumătru, cu două soluţii etimologice: unii (Philippide, OR II, p. 637; S. Puşcariu, DR HI, 1923, p. 395, 822; P. Skok, RESl X, p. 188; E. Petrovici, DR VII, 1931-1933, p. 356; Al. Graur, BL V, 1937, p. 94; AhRosetti, BL VEI, p. 160-162; DA; G. Mihăilă, SCL XXXI, 1980, p. 69-70) cred că are la bază lat. commater, după care s-a făcut o formă cumătru, alţii (Cihac II, p. 86; REW 2082; CADE; DU; CDER 2669) îl consideră împrumutat din sl. kumotru. Problema a fost reluată de Al. Graur (Alte etim., p. 41-43), care precizează că ambele soluţii prezintă dificultăţi de ordin fonetic sau gramatical (discutate şi de ALRosetti, loc.cit.). Ipoteza slavă are în plus împotrivă faptul că termenul în discuţie aparţine unui domeniu onomasiologic, cel al numelor de rudenie, în care majoritatea elementelor provin din latină: bunic, cumnat, cuscru, fin, fiu, frate, ginere, mamă, mătuşă, naş, nepot, noră, nun, soră, tată, unchi, văr (Al. Rosetti, op. cit., p. 161; Graur, Alte etim., p. 41), fiind slavi numai unii termeni laterali, ca maică, maştehă (Al. Graur, loc. cit.; Mihăilă, împrumuturi, p. 120-130). Din aceste motive, Al. Graur (Alte etim., p. 41-43) optează în cele din urmă pentru etimonul latin, fiindcă aspectul fonetic al cuvântului poate fi explicat pe teren românesc, la fel ca în cazul altor doi termeni din
142
acelaşi domeniu Onomasiologie — cumnat şi cuscru — despre care nimeni nu a afirmat că nu ar fi latini în română.
    In cazul lui mortăciune, derivat din lat. morticina (EW 1111; CDDE 1177; REW 5694) datorită variantei vechi mortăcină, devenită mortăciune, prin analogie cu derivatele în -ciune (faţă de mort, ca deşteptăciune faţă de deştept), Al. Graur (SCL VH, 1956, p. 273) crede că ar fi putut să aibă un rol, în crearea sau păstrarea cuvântului românesc, v.sl. mrutăcina, „cadavru“, explicat prin v.sl. mrutrucî. Credem că invocarea influenţei slave în acest caz nu este necesară, mai ales dacă observăm că urmaşii lui morticinus „hoit“ există în multe limbi romanice (it. lana morticina, sp. mortecino, ptg. mortezinho REW 5694; CDER 5436).
    Cât priveşte elementele maghiare pentru care s-a propus şi o etimologie latină mă opresc la talpă pe care l-am discutat într-un articol special (SCL XXXI, 1980, p. 151-160). Etimologia curentă în studiile de istorie a limbii române cu caracter general sau în cele care tratează problemele de vocabular, este magh. talp. Ea este aproape curentă şi în dicţionarele etimologice, româneşti sau străine, ca şi în dicţionarele explicative cu indicaţii etimologice (Cihac II, p. 530; TDRG; CADE; Scriban, REW 8545; FEWs.v. *talpa). în ultimul timp au fost formulate unele rezerve în legătură cu această etimologie: CDER 8482, o consideră îndoielnică şi trimite la două forme dialectale romanice (una italiană şi alta retoromană) care ar presupune o formă *talpa în latină. DLRM şi DEX trimit cu cf. la magh. talp, iar Maria Iliescu (SCL XXVIII, 1977, p. 184; v. şi „Rumänisch-friaulische Substratwörter, în Holtus/Radtke, Rumänistik cit., p. 71) consideră cuvântul de origine preromană. în articolul citat am arătat că forma * talpa, presupusă pentru friulană şi dialectul cornelie, este sprijinită de numeroase fapte din domeniul galo-romanic (francez, franco-provensală), unde, aşa cum rezultă din FEW, diversele cuvinte care continuă forma neatestată din latină înseamnă „labă“, „pată“. Această formă poate fi şi la baza rom. talpă, pentru că lat. * talpa ar fi ajuns fără nici o dificultate fonetică la forma românească, iar din punct de vedere semantic rom. talpă este foarte apropiat de cuvintele romanice menţionate mai sus, care înseamnă „labă“, „mână mare“, „talpă“ (în friulană există chiar sensul acesta, identic
143
cu cel din română). Cuvântul este atestat într-un document din Suceava datând din 1490 sub forma unui nume de persoană, Talpă, şi în primele texte româneşti (Psaltirea Hurmuzaki). Este interesant de remarcat că un sens dezvoltat sigur pe teren românesc („corvoadă pentru cherestea“) apare la începutul secolului al XVI-lea. Dat fiind decalajul istoriceşte verificat între data contactului dintre două populaţii şi manifestarea în limbă a acestui contact, atestările de acest tip constituie şi ele un argument împotriva explicaţiei prin maghiară. Cuvântul face parte dintr-un domeniu semantico-onomasiologic — cel al terminologiei corpului omenesc — în care elementul latin este preponderent, iar pentru cel maghiar nu există nici un alt cuvânt în afară de ipoteticul talpă (Puşcariu, LRI, p. 193-194; vezi şi cele spuse mai sus despre cumătru) şi este bine reprezentat în onomastică (antroponomie şi toponomie), cum nu este cazul nici unui alt element de origine maghiară. Am arătat, în articolul citat, pe baza DLR şi a altor surse, că talpă are 37 de sensuri, intră în compunerea a 16 cuvinte compuse şi în 18 expresii. Nici unul dintre cele 27 de cuvinte de origine maghiară din fondul principal de cuvinte al limbii române stabilit de Al. Graur {Fond. pr., p. 48-55) nu are o astfel de încărcătură semantică şi un număr aşa de mare de compuse şi de expresii. Ilustrativ pentru ceea ce vrem să subliniem este faptul că un termen presupus de origine maghiară care se referă la animale, labă, are, după DA, numai 6 sensuri, 6 compuse şi expresii. în schimb, unele cuvinte latineşti {cap, picior, mână) prezintă situaţii asemănătoare cu cea a lui talpă. S. Puşcariu (Etudes, p. 47) arată că termenii împrumutaţi răspândiţi în toată ţara au o dezvoltare semantică săracă în raport cu a celor moşteniţi din latină {a găsi, după unii din vechea slavă, a bănui din maghiară şi a se bucura din substrat ocupă în DA de la o coloană şi jumătate la două coloane, în timp ce a ajunge are 5 coloane, a bate 13, a avea 14 şi a face 40). Această proporţie între vechimea termenilor şi bogăţia semantică se repetă cu o regularitate perfectă, astfel că un cuvânt ca a băga, a cărui etimologie este necunoscută (s-au propus etimoane latineşti, din substrat, din limbi vechi germanice, din limbile slave v. CDER 595), dar care ocupă 13 coloane, putem fi aproape siguri că este un cuvânt foarte vechi. O observaţie similară cu cea referitoare la sensuri face S. Puşcariu şi cu privire la derivate: alb, de origine latină, are nu mai
144
puţin de 40 de derivate înregistrate în DA, în timp ce sur numai 7. Şi talpă are 40 de derivate, deci un număr mare, în timp ce raportul dintre numărul derivatelor şi cel al cuvântului de bază este, după calculele lui D. Macrea (Probleme de lingvistică română, Bucureşti, 1961, p. 44), pentru elementele maghiare de abia 1,5/1. Reţine atenţia şi prezenţa unor derivate în antroponimie, atestate în secolul al XV-lea. La argumentele care privesc situaţia cuvântului în română se adaugă situaţia neclară a presupusului etimon, în limba maghiară însăşi, într-un articol consacrat diverselor păreri cu privire la originea magh. talp, Zolnai Bela („Magyar Nyelv“ LI, 1955, p. 100-102) arată că s-au propus numeroase soluţii, care pot fi grupate în trei ipoteze: fino-ugrică, germană şi latino-romanică. Opinii asemănătoare sunt formulate şi în dicţionarul etimologic al limbi maghiare (A magyar nyelv tortenete-etimologiai szotăra voi. HI, Budapesta, 1976, s.v. talp). în timp ce în română deci cuvântul poate fi explicat prin latină, limbă pe care cea dintâi o continuă, fără nici o dificultate de ordin fonetic sau semantic, în maghiară etimologia cuvântului este nesigură, acesta neputând fi explicat mulţumitor prin limba-bază. De aceea explicaţia din latină a rom. talpă este preferabilă.
    Etimologia propusă de mine a fost acceptată fără rezerve de Kirăly, Etim., p. 47-48. L. Balâzs (SCL XXXVIII, 1987 p. 305) crede că argumentul apartenenţei la terminologia corpului omenesc nu este convingător fiindcă în română sunt şi alţi termeni împrumutaţi (gât, gleznă, trup) din slavă şi (chip şi labă) din maghiară. Am arătat mai sus că labă (care se referă la animale nu la om), presupus a fi din maghiară, are o configuraţie semantică mult mai săracă decât talpă, iar între influenţa maghiară şi cea slavă există o mare diferenţă în ce priveşte intensitatea lor, în favoarea influenţei slave. Mai mult chiar, pornind de la cazul lui talpă, Kirâly (Etim., p 47-48) ajunge la concluzia „Scoaterea lui talpă dintre împrumuturi pune indirect sub semnul întrebării şi alte componente ale setului de bază din maghiară“.
    Am prezentat mai pe larg cazul rom. talpă pentru că am atras în discuţie toate criteriile folosite în stabilirea unei etimologii. Un alt exemplu de cuvânt sigur moştenit din latină este afin, despre care s-a spus că ar proveni din lat. daphne (iar acesta din gr. 5di()vr|) — E. Herzog, RF1,1927, p. 99-104, şi CDER 110, sau din lat. acinus (S.Puşcariu,DR VII, 1931-1933, p. 103-105, şi Scriban). Cuvântul
10 - Introducere în etimologia limbii române
145
există în aromână (deci este exclus să fie un împrumut din maghiară, ucraineană sau dialectul săsesc, idiomuri în care există termenul) şi a fost înregistrat în Munţii Apuseni şi în varianta cu r (afiră), ceea ce este o probă sigură a latinităţii lui. Oricare din cele două etimologii latineşti prezintă dificultăţi formale — pentru eliminarea lor s-a apelat la contaminare (S. Puşcariu, DR VII, 1931-1932, p. 105) — şi dificultăţi semantice, explicabile pe teren românesc. Aceste dificultăţi nu sunt atât de importante încât să acceptăm etimologia lui Cihac II, p. 475, care îl derivă din magh. ăfonya. Cuvântul maghiar este împrumutat din română (Bakos, Român elem., p. 156,249), aşa cum sunt şi cuvintele din ucraineană şi săsească.
    Un cuvânt pentru care s-au propus mai multe etimologii, dintre care una latinească, este lăpuş „brusture“. S. Puşcariu (DR III, 1923, p. 832), N. Drăganu (DR IV, 1924-1925, p. 1133), DA şi CADE cred că lăpuş este slav (bulg. lapuh, lopuh), iar G. Weigand (BA 1,1925, p. 19) şi TDRG văd în el un împrumut din magh. lapu. Per. Papahagi (Notiţe etimologice, Bucureşti, 1907, p. 128) şi REW4903 îl explică din lat. lappa + -uş. Am arătat (SCL XXXI, 1980, p. 621-624) că există toate motivele ca lăpuş să fie format pe teren românesc de la un continuator dispărut al lat. lappa „brusture“, cu sufixul -uş(ă), întocmai ca alte cuvinte terminate în -uş (auş < lat. avus + -uş, cătuşă < lat. cattus + -uşă, căuş < lat. cauus -f -uş, mătuşă < lat. amita + -uşă, păpuşă < lat. pappus + -uşă, părătuş dat. palatum + -uş). Sensurile lui lăpuş se referă la diverse plante cu frunze late, între care şi „brusture“, iar singurul sens al variantei lapuc (< lat. lappa + -ucus) este „brusture“; deci la nivel semantic există identitate între lat. lappa, „brusture“ şi lăpuş, lapuc. Etimologia din latină nu întâmpină nici dificultăţi fonetice, pentru că obiecţia lui Al. Graur (BL V, 1937, p. 103) — după care explicaţia prin lat. lappa a lui lapuc nu este posibilă din cauza lui a netrecut la ă — poate fi evitată, dacă ne gândim la posibilitatea ca această variantă să reprezinte fenomenul, normal în unele graiuri, de trecere a lui ă protonic la a. Păstrarea lat. lappa numai sub forma unor derivate nu este un fapt izolat în Romania. în italiană, lappa este termenul savant, iar forma curentă este lappola. Cf. şi lampazo < lat. lappaceus, de asemenea forma cea mai frecventă în spaniolă. Numărul derivatelor romanice de la lappa este foarte mare.
146
Atragem atenţia asupra formelor galo-romanice lapuc, lapiik „brusture“ (FEW), care coincid şi ca formaţie cu rom. lăpuc. Spre deosebire de talpă discutat mai sus, lăpuş este bine reprezentat în dialectele sud-dunărene (arom. lipuş, megl. lăpu(ş)), ceea ce exclude posibilitatea unui împrumut din maghiară.
   O situaţie mai complicată în cazul cuvintelor considerate de unii ca moştenite din latină şi de alţii ca formaţii pe teren românesc sau împrumuturi este cea în care nici unul dintre criteriile menţionate până acum nu este pertinent. Un astfel de exemplu este farmec, a fermeca, discutat de Al. Graur (Etim. rom., p. 93). Explicaţiile date acestor cuvinte diferă de la un dicţionar la altul. Cele mai multe le consideră pe amândouă moştenite din latină, din forme reconstruite: *pharmacum, *pharmacare (EW 583, CDDE 551, 552, CADE, DLRM; CDDE 551 îl dă ca atestat pe pharmacum); acelaşi punct de vedere îl are DA, dar pentru fermeca admite şi posibilitatea derivării în româneşte, TDRG şi REW 6462 explică pe farmec prin greacă, iar pe fermeca ca moştenit din lat. *pharmacare (TDRG) sau derivat românesc (REW 6462). Analizând vocalismul verbului românesc, Al. Graur (SCL IX, 1958, p. 314) arată că lat. *pharmacare trebuia să devinafărmăca. Existenţa formelor cu e este o dovadă că acest verb este format în română, cu atât mai mult cu cât *pharmacare nu s-a păstrat în celelalte limbi romanice. Substantivul *pharmacum a trebuit să ajungă la farmăc, cu pluralul farmăce, devenit farmece şi apoi s-a refăcut un singular farmec (aşa cum se susţine în CDDE 551).
   în sfârşit, există o serie de cuvinte, care sunt moştenite din latină, dar au fost ulterior şi împrumutate din limbile romanice. Dintre ele, unele nu prezintă nici o deosebire între forma moştenită şi cea împrumutată, distincţia dintre cele două cuvinte realizându-se pe plan semantic. Un astfel de caz este tramă. Cu sensul de „urzeală“, „categorie inferioară de fibră textilă“ provine din lat. trama, iar cu înţelesul figurat de „intrigă“ este împrumutat din fr. trame (Ioana Anghel, CL XXVIII, 1983 p. 132-133), unde cuvântul a evoluat la sensul de astăzi după secolul al XVI-lea. O situaţie similară prezintă rom. luced, cuvânt rar, discutat de V. Bogrea (DR IV, 1924-1925, p. 830), dublet popular al neologismului lucid. Termenul luced apare în Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu în versul Mai lucedă dă
147
(= decât) steaua dă seară. Proba moştenirii din latină o face V. Bogrea prin derivatul lucezit „strălucitor“, înregistrat într-un colind din Maramureş în versurile Lucezit-o lucezit / Un lucer mândru galbăn. Deci alături de limpede-limpeziy lânced-lâncezi, muced-mucezi, putred-putrezi, a căror descendenţă latină directă nimeni nu o contestă, există şi în luced-lucezi un reflex normal şi autentic al lat. lucidus, al cărui dublet neologic este lucid < fr. lucide.
    Din prezentarea problemelor celor patru categorii de cuvinte moştenite din latină rezultă că există un criteriu comun de verificare: comparaţia cu limbile romanice. In cazul cuvintelor panromanice cu excepţia românei, categorie analizată de I. Fischer (RRLIX, 1964, p. 595-602), folosirea acestui criteriu poate pune într-o lumină nouă originea unor cuvinte româneşti care, din motive variate, n-au fost considerate moştenite. Mioara Avram, în comunicarea amintită, citează exemple de cuvinte care, la o analiză mai atentă, pot fi considerate ca moştenite şi în română. în această situaţie sunt zestre < lat. dexter, străin < lat. extraneus, piez < lat. pies etc.
    Am discutat până acum numai problema moştenirii din latină a unor cuvinte ca unităţi lexicale. Observaţii similare se pot face şi cu privire la sensul unor cuvinte de origine latină: în ce măsură sensurile acestor cuvinte sunt moştenite din latină sau sunt dezvoltări pe teren românesc. Şi de această dată criteriul fundamental este comparaţia cu limbile romanice, aşa cum am arătat (LR XXXIV, 1985, p. 246-248).
    Când este vorba de un sens existent în latină şi în română, nimic nu ne împiedică să considerăm sensul românesc ca o continuare a sensului din latină. Iată de ce consider, împreună cu E. Coseriu (Estudios, p. 199), că sensul „a ruina, a distruge“ al rom. a pierde, atestat în latină, nu este necesar să fie explicat, cum face Al. Graur {BL VI, 1938, p. 167), ca un calc după sl. păgubiţi, care înseamnă în acelaşi timp „a pierde“ şi „a distruge, a omorî“. Nu există nici un motiv pentru a presupune acest calc, deoarece româna coincide atât cu latina, cât şi cu celelalte limbi romanice (it. perdere „mandare in rovina“, fr. perdre „ruiner, causer une ruine“, sp. perder „ocasionar a uno ruina o dano en la honra o en la hacienda“). Acest sens este
148
vechi, fiind bine înrădăcinat în latină, astfel că s-ar putea nota doar că în română s-a păstrat mai fidel decât în celelalte limbi romanice. E. Coseriu (loc.cit.), care face aceste precizări, constată că în română a pierde înseamnă „a distruge, a ruina“, numai în al doilea rând, în timp ce verbul slav înseamnă în primul rând „a distruge, a ruina“.
    Ca şi în cazul cuvintelor, la sensurile româneşti neatestate în latină se disting două categorii, în funcţie de răspândirea lor în aria romanică: sensuri existente şi în alte părţi ale României şi sensuri care apar numai în română. Prima categorie poate fi ilustrată prin cuvinte ca lat. facies cu sensul nou „parte principală a unui obiect sau a unui lucru şi care, de obicei, se prezintă vederii“, existent în română, italiană, retoromană, franceză, catalană, spaniolă, portugheză; lat. capra „maşină de ridicat greutăţi, macara, scripete“ (română, italiană, franceză, occitană, spaniolă, portugheză) şi „suport de lemn cu patru picioare pe care se taie lemnele cu ferăstrăul“ (română, italiană, franceză, occitană, catalană, spaniolă regional). Astfel de sensuri din română credem că trebuie explicate ca rezultatul evoluţiei romanice.
    Cât priveşte sensurile dezvoltate în română care nu există în alte limbi romanice, compararea cu faptele romanice este posibilă totuşi şi necesară, din mai multe motive:
    •    Există o serie de cuvinte ale căror corespondente din limbile romanice au sensuri foarte apropiate de cel existent numai în română, ca în cazul rom. barbă „vârful trupiţei la plug“ care poate fi apropiat de sp. barba „vârful ascuţit întors înapoi al săgeţii“, sau în cazul rom. căţel „instrument sau parte a unui instrument (coasă, uşă)“, ale cărui corespondente denumesc în catalană şi italiană instrumente asemănătoare.
    •    Dezvoltarea semantică din română găseşte sprijin în evoluţia semantică a unor sinonime romanice. Astfel, pentru sensul regional „a culege“ al rom. ajunge (ajunge-mi câteva prune din pom), discutat de S. Puşcariu (Etudes, p. 383), se pot găsi paralele în sp. alcanzar „a ajunge“ şi „a culege un lucru întinzând mâna“ şi în it. raggiungere „arrivare a cogliere“ (Coseriu, Estudios, p. 184); sensul lui auzi! „écoute!“, discutat de acelaşi S. Puşcariu (loc. cit.) există în sp. joye!, it. senti! (Coseriu, Estudios, p. 187); sensul dialectal „arătător la ceas“ al lui brâncă < lat. branca, explicat de S. Puşcariu (Etudes, p. 396-397) prin comparaţie cu ceasul din turnul din
149
Braşov, care are arătătoarele, ca nişte mâini, îşi găseşte corespondentul în denumirile curente ale arătătoarelor de la ceas din sp. las manecillas (clei reloj) şi cat. Ies manetes (del rellotge) (Coseriu, Estudios, p. 188).
    • Fără a avea valoarea explicativă a exemplelor precedente, compararea cu situaţia din restul României poate da unele indicaţii generale cu privire la structura semantică a unui cuvânt. Ne referim la faptul că unele cuvinte moştenite de limbile romanice au o pletoră semantică deosebită (capra, facies, pilus etc.), în timp ce altele (ca uinum,formica etc.) nu au dezvoltat sensuri noi. Apariţia unui sens nou la un cuvânt moştenit din latină care are numeroase sensuri şi în alte limbi romanice este mai puţin surprinzătoare decât apariţia unui nou sens la un cuvânt cu puţine sensuri în restul României.
    în discuţia precedentă nu am ţinut seama de faptul dacă sensurile noi există sau nu în limbi neromanice învecinate cu limbile romanice. Urmează să vedem dacă comparaţia propusă mai sus rămâne valabilă şi când sensul nou al unui cuvânt latin moştenit de română există şi într-o limbă neromanică. în cazul când sensurile cuvintelor există şi în alte limbi romanice, la fel ca în cazul derivatelor discutat înainte, opţiunea etimologică pentru o dezvoltare semantică romanică nu poate fi, în general, afectată de existenţa sensului şi în limbi învecinate. Astfel, sensul de „religie“ al lui lege, considerat de obicei un calc semantic sub influenţa si. zakonu (Şăineanu, încercare, p. 77), există în sp. ley „religie, credinţă, fidelitate“, galic, lei „credinţă“, fr. loi „religie“ (CDER 4770), ceea ce ne permite să considerăm acest sens o evoluţie romanică. în sfârşit, când avem a face cu sensuri neatestate în latină şi existente numai în română, opţiunea pentru explicaţia internă sau pentru împrumut semantic nu trebuie să fie aceeaşi în toate cazurile. La cuvinte de felul lui inimă cu sensul de „stomac“, considerat calc semantic în română după vechea slavă, noul sens coincide şi cu sensul fr. coeur şi gr. xap8ia „parte superioară a stomacului“. în celelalte cazuri, fără nici un suport romanic evident, este necesară cunoaşterea aprofundată a structurii semantice a cuvintelor romanice corespunzătoare (inclusiv a sensurilor din dialectele romanice).
150
   III. 3. Cuvinte din substrat
    III. 3.1. Consideraţii preliminare
    Latina, în expansiunea sa în Italia şi Europa, a intrat în contact cu diverse idiomuri ale populaţiilor cucerite şi romanizate, numite limbi de substrat. Astfel, în Italia au existat substratul osco-umbric, etrusc, mesapic, grec (în sudul peninsulei), şicul, sican, punic (Sardinia), ligur, paleovenet, celtic (în nord). în Elveţia avem un substrat retic. Substratul celtic, cel mai important cantitativ, îl întâlnim, pe lângă nordul Italiei, în Franţa şi în Peninsula Iberică; în această ultimă peninsulă există şi un substrat iberic. în sfârşit, în Peninsula Balcanică substratul este ilir şi trac. Se observă că în cele mai multe cazuri limbile de substrat sunt limbi indo-europene, deci din aceeaşi familie cu latina, dar nu lipsesc nici limbile neindo-europene (substratul etrusc, punic, iberic, retic). Condiţiile etnice au fost uneori deosebit de complexe pentru că latina nu a găsit populaţii omogene din punct de vedere lingvistic; populaţiile întâlnite de romani se suprapuseseră altor populaţii anterioare, preindo-europene, şi păstrau urme ale acestor substraturi, deci avem a face cu „sub-substraturi“ (situaţie mai evidentă în Peninsula Iberică, Sardinia, Reţia şi, după unii, şi în Peninsula Balcanică). Această varietate a limbilor de substrat este una dintre dificultăţile pe care le întâmpină cel ce doreşte să stabilească originea cuvintelor romanice împrumutate din limbile populaţiilor autohtone.
    O alta, şi mai evidentă, o constituie sărăcia, cu unele mici excepţii (substratul celtic), a informaţiilor despre limbile în discuţie, caracterizate printr-o acută lipsă de texte; când acestea există, ca în cazul etruscei de exemplu, sunt inscripţii funerare, monolingve şi de aceea descifrarea avansează foarte încet.
    Rezultă din cele spuse până acum că ne găsim, de cele mai multe ori, în faţa unor idiomuri a căror structură şi poziţie lingvistică nu le cunoaştem. Este de aceea foarte greu să atribuim cu certitudine acestor limbi diverse cuvinte pentru că cele două criterii fundamentale (fonetic şi semantic) nu pot fi aplicate riguros. Prudenţa care ar trebui adoptată în aceste cazuri este cu atât mai necesară cu cât multe dintre cuvintele cărora li s-a atribuit o origine autohtonă au primit şi alte
151
explicaţii (latină, germanică, pentru limbile romanice occidentale, slavă veche pentru română). Epoca exagerărilor substratiste, când se atribuiau substratului toate cuvintele care nu se puteau explica satisfăcător a fost, cu unele excepţii, depăşită.
    La cuvintele de substrat din toate limbile romanice se poate constata o anumită distribuţie onomasiologică: ele aparţin, în general, terminologiei legate de natură (plante şi animale caracteristice regiunilor cucerite) şi de unele ocupaţii (în cazul României păstoritul). Apartenenţa la una dintre categoriile onomasiologice menţionate poate fi un i n d i c i u, nu un criteriu, pentru originea autohtonă a unui termen.
    Un alt aspect important de care trebuie să se ţină seama în acest caz este cel al relaţiilor dintre cuvintele de substrat şi termenii latini. Trebuie făcută distincţia dintre termenii împrumutaţi fără nici o rezistenţă din partea cuvintelor din fondul latin şi unii care, cel puţin la început (unii chiar şi astăzi), au intrat în concurenţă cu acestea. Cei dintâi sunt îmbogăţiri lexicale datorate extinderii teritoriale a unei limbi (în cazul nostru latina), care, pentru exprimarea unor realităţi noi, face apel la idiomurile cu care ea a intrat în contact (idiomurile populaţiilor autohtone). în această situaţie sunt termenii care denumesc plante şi animale caracteristice diverselor regiuni ale Imperiului şi pentru care latina nu avea termeni proprii (lucrurile s-au repetat la extinderea limbii spaniole în continentul american). Mai interesantă şi mai bogată se dovedeşte categoria cuvintelor împrumutate care s-au lovit de rezistenţa termenilor latineşti. în vorbirea autohtonilor care şi-au abandonat limba în favoarea latinei s-a conservat o serie de cuvinte care trebuie să fi funcţionat ca sinonime ale unor cuvinte latineşti. încetul cu încetul sinonimia la acest nivel (parole) a devenit un fapt de limbă, astăzi specific unei variante regionale a limbii respective. Pentru etimologie acest proces este important fiindcă nu rareori cuvintele latineşti au putut fi supuse unei contaminări cu un sinonim din limba de substrat (se vorbeşte despre paronimia dintre mas, maris „mascul“> mare şi un cuvânt din substrat CDDE 1048, după cum antonimele pot şi ele să se influenţeze între ele (cf. cazul lat. grauis „greu“ devenit greuis sub influenţa lui leuis „uşor“). Mai interesant este faptul că în cazul seriilor sinonimice astfel constituite a avut loc o specializare semantică a
152
termenilor: în timp ce termenii latini au păstrat sensul generic, cuvintele autohtone au căpătat sensuri specializate. Astfel în cuplul rom. ai „usturoi“ (< lat. alium) şi leurdă (din traco-dacă), primul este folosit pentru usturoiul cultivat şi celălalt pentru usturoiul sălbatic. La fel rom. negru (< lat. niger) reprezintă termenul generic („negru“), în timp ce murg (din traco-dacă) este folosit numai pentru denumirea culorii negre a animalelor. în spaniolă chopo (< lat. *ploppus), anillo (< lat. anellus),piedra (< lat .petra) sunt termenii generici, în timp ce âlamo, ar o, lastra sunt termeni marcaţi din punct de vedere semantic. Şi de această dată conţinutul semantic al cuvintelor este un indiciu; el poate fi utilizat şi pentru stabilirea etimologiei termenilor tehnici, rezultaţi din contactul limbilor romanice cu limbi modeme. Trebuie observat că, în unele cazuri, dintre două sinonime (termenul latinesc şi cel împrumutat din substrat) a fost păstrat numai termenul de substrat, deci termenul de substrat nu rămâne marcat din punct de vedere semantic. Aşa se explică existenţa unor cuvinte din substrat pentru care trebuie să presupunem existenţa unui sinonim latin. Rom. buză sau sp. izquierdo „stâng“ sunt cuvinte din substrat care se găsesc în această situaţie; faptul că sunt termeni nemarcaţi din punct de vedere semantic, ba chiar unicii termeni pentru a denumi noţiunile respective, nu este un argument contra originii din substrat.
    Elementele autohtone din limba română, ca şi din celelalte limbi romanice reprezintă şi astăzi, după mai bine de un secol de cercetări asidue, domeniul cel mai puţin elucidat al istoriei acestor limbi. Primul care a încercat să delimiteze elementul autohton a fost Dimitrie Cantemir care a crezut că, prin metoda eliminării, poate ajunge la selectarea acestora: „în graiul moldovenesc se găsesc vorbe rămase pe semne din graiul cel vechi al dacilor, fiindcă ele nu se cunosc nici în graiul latinesc şi nici în graiul noroadelor megieşe“ (în capitolul Despre graiul moldovenesc în Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae), Bucureşti 1956, p. 285-286). El a pus printre cuvintele dace pădure, heleşteu, cărare, a grăiy a nimeri care ulterior s-au dovedit de alte origini. în lingvistica românească, aşa cum a arătat C.Poghirc (LR XXVII, 1968, p. 17), s-a oscilat între cele două extreme: S. Puşcariu nu admitea (cel puţin teoretic) prezenţa elementului autohton, iar O. Densusianu şi Al. Graur, l-au acceptat
153
cu prudenţă: „în orice caz, rezultate sigure nu avem decât puţine până azi şi singurul lucru asupra căruia suntem lămuriţi este că nu trebuie să ne aşteptăm la descoperirea unui mare număr de cuvinte de origine tracă“ (Graur, Evoluţia, p. 17) Cf. şi Densusianu ILR I, p. 20. în schimb, I.I. Russu {Limba p. 17; Ilirii, p. 69; Elemente p. 70) pune multe cuvinte pe seama substratului.
    Identificarea cuvintelor româneşti provenite din traco-dacă este o operaţie dificilă, datorită faptului că nu este cunoscută traco-daca; informaţiile directe despre această limbă sunt foarte reduse: câteva glose (57 de nume de plante medicinale dacice menţionate în două tratate de botanică medicală — Dioscorides sec. 1 d.Cr. şi un anonim de la sfârşitul sec. 3 cunoscut sub numele de Pseudo-Apuleius), nume proprii de persoane, de triburi, de zeităţi, de ape şi munţi păstrate de autorii antici, în inscripţii greceşti şi latine şi circa 30 de inscripţii dacice, cu litere greceşti, alcătuite numai din consoane, nedescifrate încă (o singură inscripţie, cea de pe inelul de la Ezerovo — Bulgaria, datată din sec. 5 î.Cr. cu 61 de semne greceşti dispuse în opt rânduri este descifrată dar nesatisfăcător). Absenţa aproape totală a unor informaţii directe a făcut ca cercetătorii acestui domeniu să apeleze la diverse procedee pentru a stabili fondul autohton lexical al limbii române (ne referim la lingvişti, nu la cei ce consideră, la fel ca în epoca romantică a filologiei, că orice element de origine necunoscută este din limba traco-dacă). Aceste procedee se pot grupa în două categorii:
    •    compararea românei cu albaneza, considerată drept descendentă a limbii trace;
    •    reconstrucţia unor elemente traco-dace pe baza comparaţiei cu o serie de limbi indo-europene vechi.
    Compararea românei cu albaneza, practicată de Fr. Miklosich, G.Weigand, C. Treimer, Kr. Sandfeld, S. Puşcariu, Al. Rosetti, Gr. Brâncuş şi alţii, cu deosebiri de la un cercetător la altul, este un mijloc mai puţin nesigur pentru identificarea cuvintelor din substratul traco-dac al limbii române decât reconstrucţia tipurilor indo-europene.
    între diversele cuvinte comune românei şi albanezei — aproximativ 80 (la Brâncuş, Voc., sunt 132) — trebuie să se distingă mai întâi cele cu aceeaşi formă şi cu acelaşi sens în română şi albaneză
154
(buz.ă: alb. buze, călbează: kelbaze, ciucă: guke) şi care au fost explicate greşit uneori prin împrumut (Th. Capidan, DR II, 1922-1923, p. 445-487; Sandfeld, Lmg. p. 65-67). Nu există criterii pentru a decide că termenii de acest fel provin dintr-o limbă în alta (Rosetti, ILR, p. 240) şi de aceea se poate presupune că provin în ambele din aceeaşi limbă vorbită odinioară în Peninsula Balcanică.
    A doua grupă este constituită din cuvintele care se aseamănă în cele două limbi, fără ca forma şi/sau sensul lor să fie identice. Ele nu pot fi împrumuturi. Diferitele deosebiri de formă dintre cuvintele albaneze şi cele româneşti aparţinând ultimei grupe au fost sistematizate în tabele de corespondenţe fonetice întocmite de C. Treimer şi reluate de unii lingvişti. Se constată că unui sunet albanez îi corespund uneori în română mai multe sunete, ca în cazul alb. th, căruia îi corespund 5 (tharbet „acru, acidulat“: sarbăd), ts (thark „Hürde, Pferch“: ţarc), c (thump „bold, ghimpe, spin; vârf ascuţit al unui obiect; ac de albină; limbă de clopot“: ciump), / (therime „Splitter, Scherbe, Trumm, Brot krume“: fărâmă), sau în cazul alb. sh, căruia îi corespund în română ş (moshe „vârstă“: moş), s (shkrumb „alles verkohlte, verbrannte“: scrum), c (shut: ciut). Aceste corespondenţe au rolul criteriului fonetic din etimologiile unor cuvinte care pornesc de la o formă atestată într-o limbă dată. O listă completă a acestor corespondenţe există la Rosetti, ILR, p. 244-255, şi la Brâncuş, Voc., p. 11-15. Este important de precizat că orice comparaţie de acest fel între română şi albaneză trebuie făcută între formele vechi ale celor două limbi (româna comună şi albaneza comună), şi nu între stadiile contemporane ale celor două limbi (Brâncuş, Voc., p. 15). O listă a cuvintelor comune românei şi albanezei prezintă Brâncuş, Voc., care le împarte în cuvinte autohtone sigure (89, p. 28-129) şi probabile (43, p. 130-151). O analiză a listei la LI. Russu, CL XXIX, 1984, p. 155-159.
    Cealaltă metodă, practicată de A. Philippide, G. Pascu, Th. Capidan, G. Giuglea, I.I. Russu, G. Reichenkron, A. Vraciu, G. Ivănescu, C. Poghirc, care este de fapt o reconstrucţie, este valabilă şi pentru cuvintele moştenite în albaneză. S-au folosit mai multe feluri de comparaţii cu o serie de limbi indo-europene pentru a reconstrui, pornind de la română, cuvintele traco-dace care ar sta la baza unor cuvinte româneşti. Astfel s-au făcut comparaţii cu vechile limbi
155
balcanice (macedoneana, ilira, vechea greacă), pe considerentul ipotetic că unele cuvinte aveau o circulaţie mai largă, deci existau şi în traco-dacă, de unde s-au transmis românei; s-au făcut comparaţii cu limbi indoeuropene mai îndepărtate (limbile baltice şi armeana), cu oricare altă limbă indo-europeană veche sau modernă din care româna n-a putut împrumuta, direct sau indirect (în acest caz trebuie păstrate regulile de corespondenţă fonetică pe plan indo-european). Şi pentru această categorie au fost identificate între 80 şi 100 de cuvinte în fondul de elemente din substrat (o listă a lor la Russu, Elemente), cu grade diferite de probabilitate. Şi mai puţin sigură este metoda reconstrucţiei unor cuvinte traco-dace prin referire la rădăcini reconstruite şi afixe indo-europene, nu la cuvinte atestate. Este evident că în acest caz cele două criterii fundamentale ale etimologiei (fonetic şi semantic) nu se pot aplica cu aceleaşi rezultate ca în cazul comparaţiei cu albaneza, fiindcă unul dintre cei doi membri, necesari în orice comparaţie, nu există. De aceea, refacerea unei forme traco-dace în aceste condiţii este foarte dificilă şi mai totdeauna nesigură (Al. Rosetti, SCL XXI, 1970, p. 513-515). Al. Rosetti (op. cit., p. 514) a atras atenţia asupra faptului că cei ce practică reconstrucţia au încercat să găsească o origine autohtonă pentru cuvinte care primiseră înainte explicaţii satisfăcătoare prin latină (arunca, codru, rână, sat) sau prin alte limbi. Sunt alese pentru a fi explicate prin această metodă — arată Al. Rosetti — cuvinte despre care se afirmă că sunt vechi, fără să se facă proba ştiinţifică. Şi, ceea ce este mai important din punct de vedere metodologic, apropierile de acest tip fac abstracţie de condiţiile istorico-sociale care ne pot explica evoluţia cuvântului românesc.
    III. 3.2. Categorii de cuvinte autohtone
    La fel ca în capitolul consacrat cuvintelor latineşti moştenite, distingem şi aici diverse categorii, la fiecare intervenind criterii diferite în stabilirea sau acceptarea etimologiei traco-dace:
    • cuvinte pentru care s-au propus numai etimologii traco-dace (EI. 3.2.1.);
156
    •    cuvinte pentru care s-au propus fie o etimologie traco-dacă, fie o explicaţie prin împrumut din albaneză (III. 3 .2.2.);
    •    cuvinte după unii cu etimologie traco-dacă, după alţii moştenite din latină (III. 3 .2. 3.);
    •    cuvinte considerate de unii ca provenind din traco-dacă, de alţii formaţii pe teren românesc (III. 3 .2.4.);
    •    cuvinte cu etimologii diverse, dintre care una traco-dacă (III. 3 .2.5.).
    III.   3.2.1. Cuvintele din prima categorie, pentru care s-a propus numai o origine traco-dacă, sunt puţin numeroase. între ele sunt unele (barză, băle, brad, buc, mal, viezure) considerate ca autohtone pe baza comparaţiei între română şi albaneză, dar bâlc, buc nu sunt incluse în lista elementelor autohtone stabilită de Russu, Elemente. Pentru altele (druete, mazăre) unii cercetători au făcut dovada originii autohtone pe baza atestării lor în unele limbi vechi balcanice, în timp ce alţii au folosit tot comparaţia dintre română şi albaneză. în toate aceste cazuri se folosesc criteriul fonetic şi cel semantic, precum şi criteriul onomasiologic, care uneori este implicit (sunt cuvinte care aparţin terminologiei referitoare la om, la natură şi la raportul dintre om şi natură).
    III.   3. 2. 2. Elementele româneşti comune cu albaneza au fost explicate, în general, fie ca împrumuturi din această limbă (N. Jokl, Th. Capidan, S. Puşcariu, E. ţabej), efectuate relativ târziu, în perioada românei comune (deci până în sec. X-XII), fie ca rezultat al influenţei idiomului preroman din Dacia asupra latinei orientale (în acest ultim caz elementele respective sunt moştenite împreună cu întregul fond al limbii). Pentru a face distincţie între cele două tipuri nu există nici un criteriu sigur.
    Criteriul fonetic, cel mai important în stabilirea relaţiei etimologice dintre două cuvinte, poate fi folosit parţial. în cazurile când unui sunet albanez îi corespund diverse sunete în română (cf. alb. th care are patru corespondente în română s, ts, cyfy vezi capitolul precedent) este foarte probabil că avem a face cu cuvinte din substrat pentru română şi din stratul limbii albaneze pentru această limbă. Dacă ar fi vorba de împrumuturi din albaneză ar fi fost firesc ca acelaşi sunet albanez
157
să nu fi avut tratamente diferite în română. Deci coincidenţa fonetică (şi semantică) a cuvintelor româneşti cu cele albaneze ar fi o probă pentru explicaţia prin împrumut. Dacă avem rom. buză — alb. buze, rom. călbează, gălbează — alb. kelbaze, gelbaze, rom. cioc — alb. ţ:ok, aceasta ar fi o probă că este vorba de împrumut dintr-o limbă în alta, în timp ce în cazul cuvintelor cu formele mult diferite (brâu „ceinture“ — alb. bres, brez; rom. curpen — alb. kulper, kurpul şi kurpen; rom. mânz — alb. mes) am fi în prezenţa unor cuvinte mai vechi, tratamentul diferit din cele două limbi ar fi dovada unor evoluţii fonetice ulterioare din albaneză şi română.
   Criteriul fonetic a fost invocat în unele cazuri particulare în alt fel. S. Puşcariu, LR 1, p. 264-265 a adus ca argument pentru statutul de împrumut al unui cuvânt fapte fonetice: ghionoaie şi ghiuj ar fi împrumuturi pentru că au consoana gy şi nu jy ca în celelalte elemente de substrat (jumătate: gjymes), la fel gogă pentru că nu are o diftongat, iar noian pentru că nu prezintă transformarea în î a lui a accentuat urmată de n, ca în elementele latineşti moştenite şi în celelalte elemente de substrat. Pentru a vedea cât de complicată este analiza acestor elemente, menţionăm că din cele patru cuvinte discutate de S. Puşcariu şi admise în fondul autohton de Al. Rosetti (ILRy p. 249-252) şi de Gr. Brâncuş (Voc.y p. 79-81,105-106,141), trei (ghiuj, gogă, noian) nu apar la Russu, Elemente, iar cu privire la al patrulea, deşi inclus în listă, se spune că „ar putea fi cazul unui împrumut din albaneză“ (Russu, op. cit., p. 168).
   Un alt criteriu suplimentar în stabilirea cuvintelor din substrat este invocat de Brâncuş (Voc., p. 25-26): „Autohtonismul elementelor româneşti comune cu albaneza se poate dovedi şi prin uniformitatea pe care acestea, cu puţine excepţii, o prezintă din punctul de vedere al răspândirii pe teritoriul de limbă română comună. Faptul că erau cunoscute atât la nord cât şi la sud de Dunăre nu se poate explica decât prin aceea că ele ni s-au transmis prin latină, idiom relativ unitar în zonele carpato-dunărene“. Nu pot să nu remarc faptul că între cuvintele general răspândite în română sunt şi unele care, după fonetism (identitate completă), ar părea să fie împrumuturi conform teoriei celor ce susţin ideea de împrumut în cazul identităţii fonetice.
   în sfârşit, criteriul istorico-social şi cel semantico-onomasiologic pot fi invocate ca un argument împotriva împrumuturilor din
158
albaneză, căci formele de viaţă pastorală, agricolă etc. pe care le reflectă fondul lexical în discuţie erau în lumea preromană din ţinuturile în care s-a dezvoltat româna cel puţin de aceeaşi intensitate ca la strămoşii albanezilor. Este de neconceput, aşa cum au arătat A. Philippide, Al. Graur, I.I. Russu, Gr. Brâncuş, la românii care practicau păstori tul, să împrumute atâtea cuvinte păstoreşti de la albanezi, iar aceştia nici unul de la români.
    în concluzie, o problemă încă nerezolvată în condiţii satisfăcătoare.
    Situaţia este în parte asemănătoare cu dificultăţile pe care le avem când este vorba de separat elementul iberic de cel basc (unii vorbesc chiar de ibero-bască). Se ştie că... nu se ştie nimic cert despre originea iberilor, dar se presupune că ar fi africană (familia hamitică). Limba iberică, limbă mediteraneană neindoeuropeană, nu este nici ea prea bine cunoscută, deşi are atestări bogate (mai mult de 1000 de cuvinte înregistrate). S-au identificat unele rădăcini şi sufixe precum şi o serie de elemente cu o ocurenţă deosebită al căror sens nu este cunoscut. Există numeroase coincideenţe cu basca (absenţa lui r- şi
    sufixul -tar în nume de locuitori: bermeotar „din Bermeo“; pronume în -en care pare să corespundă desinenţei de gen din bască; toponimice cu elementul iniţial ili-llerda > sp. Lerida, Ilici > Elche — care se aseamănă cu basc. iriy uliy uri „oraş“)· Aceste coincidenţe nu înseamnă că iberica şi basca au o origine comună nici că una provine din cealaltă; ele se pot datora contactului dintre iberă şi bască, deci pot fi rezultatul unei influenţe iberice asupra bascei. Comparaţia cu basca a servit la interpretarea inscripţiilor iberice (inscripţia gudua deisdeay de pe vasul de la Liria — provincia Valencia, înseamnă în basca actuală „strigăt de / la război“, dar nu există indicii că gudu şi dei aparţin lexicului basc primitiv şi că sunt împrumuturi vechi iberice păstrate în bască). Datorită acestor fapte este, aşa cum am afirmat mai sus, foarte greu de separat elementul iberic de cel basc. Se presupune a fi iberice cuvinte care se referă la forme de relief, faună şi floră (sp. balsay cat. bassa\ sp., ptg. barranco; cat. mantega, sp. mantecay ptg. manteiga; sp. carrascay gândaray lama). Unele dintre aceste cuvinte există şi în bască. Există şi cuvinte iberice care au pătruns în bască şi au fost luate apoi din bască de limbile romanice (oc. esquery cat. esquerrey sp. izquierda; sp. vegay gasc., ptg. veiga). Pentru toate
159
aceste probleme ale lexicului iberoromanic, vezi Johannes Hubschmid, Lenguas prerromanes de la Peninsula Ibirica, Testimmonios românicos, în Enciclopedia Lingiiistica Hispănica, t. I, Madrid, 1960, p. 27-66.
    III.   3.2. 3. Cuvintele pentru care s-au propus un etimon traco-dac şi unul latinesc au diferite grade de probabilitate de a aparţine fondului autohton moştenit de română. Am arătat, în capitolul consacrat elementelor latineşti, că un cuvânt ca mură „stomac de animal rumegător“ are etimologie latină certă. Cât priveşte presupusul etimon din substrat pe care îl avem în vedere pornind de la un termen albanez, este important ca termenul albanez să fie din limba preromană pe care o continuă albaneza. Termenii albanezi a căror origine a fost explicată prin latină nu pot fi luaţi în considerare ca termeni de substrat ai limbii române.
    Trecând la discutarea unor exemple, începem cu cele pentru care etimonul termenului albanez este chiar cuvântul latinesc care stă şi la baza cuvântului românesc considerat a fi moştenit din substrat. Originea autohtonă a unor astfel de termeni nu poate fi acceptată. Astfel, rom. codru < lat. *quodrum < quadrum (CDDE 384; REW 6921; DA\ CDER 2228; Densusianu, II.R, I, p. 58; Rosetti, ILR, p. 103; I.I. Russu, CL XXIX, 1984, p. 158), considerat ca provenit din substrat de unii (Haşdeu, EMRII, p. 289, şi Philippide, OR II, p. 708), este explicat în albaneză ca provenind din lat. quadrus (Brâncuş, Voc., p. 136-137). CDER 2228, crede că alb. kodre este chiar împrumut din româna comună. într-o situaţie asemănătoare sunt şi alţi termeni, ca sarică, cruţa, fluture, pentru care în română s-au propus, pe lângă etimologia latină sau de substrat, şi alte etimologii (vezi mai jos).
    Există situaţii când, pe lângă etimonul latin, cuvântul albanez a fost explicat recent ca rezultatul unei evoluţii interne. Astfel, până nu de mult alb. dermoj „a fărâma, a îmbucătăţi, a distruge“, cu care se compară rom. dărâma (Brâncuş, Voc., p. 139-140), a fost explicat prin lat. *deramare, termen latinesc care stă şi la baza rom. dărâma (Cihac I, p. 226; TDRG; REW 2578; CADE; Scriban; CDER 2789; Graur, BL V, 1937, p. 95; Giuglea, LL1,1940, p. 158). Dar în ultimul timp, corespondentul albanez este considerat derivat al substantivului drome „fărâmă“ (Brâncuş, Voc., p. 139). Tot astfel, alb. njegull(e),
160
care corespunde rom. negură, a fost explicat prin acelaşi cuvânt latin (nebula) care stă la baza termenului românesc, până când s-a dat o nouă explicaţie termenului albanez (considerat variantă a lui mjegull „ceaţă“). Nici în aceste cazuri nu avem de ce să renunţăm la etimologia latină a termenului românesc, care este satisfăcătoare din punct de vedere fonetic şi semantic; în plus, termenii latineşti în discuţie au continuatori romanici: dalm. dramuor „schlacten“, „toten“ şi alte forme cu prefix în engadineză, veche franceză, occitană REW 2578; pentru nebula în domeniul romanic sunt citate forme dialectale italiene, franceze şi catalane REW 5866.
    Dintre cuvintele explicate prin traco-dacă sau prin latină şi care sunt cu mai mare grad de probabilitate de origine autohtonă reţinem pe rom. sarbăd „(mai ales despre lapte) acru, fad“, care nu provine din lat. exalbidus, ca omonimul său sarbăd „palid“ (EW 1521), ci dintr-un cuvânt autohton care stă şi la baza alb. tharbët cu acelaşi sens (Brâncuş, Voc., p. 110-111). CDER 7651, este de părere că relaţia dintre sarbăd şi alb, tharpët nu este clară.
    Există o categorie pentru care nici etimologia traco-dacă, nici cea latinească nu este edificatoare, ambele prezentând dificultăţi de ordin fonetic şi/sau semantic. Este, de exemplu, cazul lui arichiţă „ceea ce rămâne din zer după ce se extrage urda“, comparat cu alb. ajkë, alkë „smântână, caimac; unsoarea lânei de pe oaie“ (Brâncuş, Voc., p. 132) sau explicat prin lat. alica „bob de orz sau de grâu“ (Per. Papahagi) sau prin diminutivul alicula (> *ariche) cu sufixul -iţă (B.P. Hasdeu).
    III.     3.2.4. Cuvintele explicate prin substrat, dar şi ca formaţii pe teren românesc au primit şi alte soluţii etimologice. Le prezentăm aici (v. şi arichiţă mai sus), deşi ele ar putea fi tot atât de bine prezentate în categoria care urmează. Aparţin acestei categorii de cuvinte de felul lui căpuşă, derivat din cap + -uşă (Pascu, Suf., p. 361 ; S. Puşcariu, DR II, 1922-1923, p. 592-594; REW 1668; Philippide, OR II, p. 703; Drăganu, Românii, p. 75; Scriban; CDER 1396), care a fost comparat cu alb. këpushë (Th. Capidan, DR II, 1922-1923, p. 528; Rosetti, ILR, p. 247; Russu, Elemente, p. 146-147; Brâncuş, Voc., p. 56-58). Nu interesează pentru discuţia de faţă etimologia lui G. Giuglea (Concordances linguistiques entre le roumain et les parlers de la zone pyrénéenne, Cluj, 1937, p. 3-6), care reconstruieşte
11 - Introducere în etimologia limbii române
161
un postverbal latin *capa al verbului capere „a agăţa“. Dintre celelalte două etimologii este preferabilă prima, conform căreia căpuşă se explică din punct de vedere fonetic şi chiar semantic în cadrul limbii române, în timp ce forma albaneză este explicată fie din sîrbocroată (Meyer: ser. krpusa, ap. Russu, Elemente, p. 146), fie din verbul kap „a agăţa, a prinde“ + -ushe, aşa cum precizează Brâncuş (Voc., p. 57); această derivare prezintă dificultăţi, fiindcă -ushe nu se ataşează la teme verbale.
    Alături de acest termen poate fi menţionat noian, considerat derivat din noiu + -an (I.I. Russu, DR XI, 1948, p. 180, etimologie menţionată şi de Rosetti, ILR, p. 252); cuvântul de bază a fost comparat cu alb. uje „apă“, ujane „ocean“ (TRDG; S. Puşcariu, DR III, 1924-1925, p. 387; idem, LR I, p. 265; Rosetti, ILR, p. 252) şi explicat de Hasdeu (CB 1,1878, p. 295) dintr-un *oian, cu aglutinarea lui n din construcţii ca un oian. Gr. Brâncuş (Voc., p. 105) arată câ „nu se poate admite că rom. noian provine din alb. ujane“, acesta din urmă fiind o creaţie livrescă relativ recentă. Deşi este dat la categoria cuvintelor autohtone sigure, Brâncuş (op. cit., p. 106) declară: „cu mai multă probabilitate se poate susţine explicarea lui noian dintr-un noi(u) cu suf. -an“, printre altele şi pentru faptul, semnalat de S. Puşcariu, că noian are fonetismul -ân, care exclude ideea unui cuvânt străvechi.
    Pentru abur s-au propus etimologii latineşti (vapor, *vapulus, *albulus\ bibliografia la CDER 28), care prezintă dificultăţi de ordin fonetic şi, uneori, chiar semantic, şi alta traco-dacă (comparaţie cu alb. avull „fum, abur“, pentru care vezi Brâncuş, Voc., p. 28-30), ultima, la rândul ei, cu probleme de ordin fonetic şi, în plus, în condiţiile în care originea alb. avull este neclară. în aceste cazuri am putea considera că avem a face cu o etimologie nesigură, dacă n-ar exista şi posibilitatea explicării lui pe teren românesc ca postverbal de la aburi < lat. pop. *abburire sau *abbulire (O. Densusianu, „Romania“ XXV, 1896, p. 130-131), de la abura < lat. *abburare (EW 108; REW 15) sau de la abura < boare < gr. (3opeac (E. Petrovici , CL X, 1965, p. 257-258).
    III.    3. 2. 5. Ultima categorie, aceea a cuvintelor pentru care, pe lângă etimologia traco-dacă, s-au propus şi alte soluţii etimologice,
162
este cel mai bine reprezentată. Ilustrăm categoria numai cu unele dintre cuvintele pentru care s-au propus o origine traco-dacă, una latină şi alte diverse surse. Sarică „haină ţărănească lungă şi miţoasă pe dinafară“, cunoscut în aromână, a fost comparat cu alb. sharke „idem“; atât alb. sharke, cât şi rom. sarică au fost explicate prin lat. *sarica (Brâncuş, Voc.y p. 146). G. Rohlfs, a cărui părere o împărtăşeşte Al. Rosetti (ILR, p. 213), explică termenul românesc prin ngr. 8dpixa „haină de iarnă“, iar E. £abej (ap. Brâncuş, loc. cit.) crede că în română şi greacă este vorba de un împrumut din albaneză. Cred că în acest caz explicarea prin latină se justifică însă prin răspândirea romanică a lat. *sarica <serica „mătase“ (REW 7848 citează fr. serge, oc., sp.jerga, ptg. xerga provenind de la serica şi alte forme romanice de la *sarica (alături de română, calabr. sargay fr. sargey sp. sargă) sau de la *sirica (v. milanez sirigo, v. moden. sirge, sp., ptg. sirgo), ca şi prin satisfacerea criteriilor fonetic şi semantic (după Corominas, DCELC s.v.jerga, în textele latine din secolul al Vl-lea apare cu sensul de „tunică, fustă“). De altfel, alb. sharke a fost explicat el însuşi prin latină (vezi mai sus). într-o situaţie asemănătoare sunt vom. fluture şi alb .fluture, explicate ca formaţii de la câte un verb (flutura, respectiv fluturoj „a zbura“), care provin de la acelaşi verb latinesc *fluctulare (v. Brâncuş, Voc.y p. 140). De remarcat că atât pentru română, cât şi pentru albaneză s-a propus o origine onomatopeică, pentru care vezi Brâncuş, loc. cit.; I. Fischer, în ILR II, p. 117, crede că e mai verosimil ca verbul să fie un derivat al lui flutur(e) < lat. *flutulus.
    Este interesant cazul adjectivului mare, explicat prin lat. masy maris „bărbat“, cu o evoluţie semantică descrisă de CDDE 1048: ideea de „mărime“ a fost asociată cu aceea de „virilitate“, două noţiuni apropiate, mai întâi când a fost vorba de animale. Această explicaţie a fost acceptată de numeroşi cercetători, chiar dacă termenul latinesc nu are corespondenţi romanici (EW 1027; CDDE 1048; TDRG\ CADE; CDER, 5091; Puşcariu, Etudes, p. 478, nota. Fischer, Lat. dun., p. 142, presupune că schimbarea de sens a cuvântului latinesc s-a produs din cauza asemănării cu un cuvânt autohton). Tot din latină, şi anume de la substantivul mare, este considerat de L. Spitzer (MRIW 1,1914, p. 294) şi de G. Bonfante (în „Bolletino delflstituto di Lingue Estere“, Genova, V, 1957, p. 3-9). Cuvântul românesc a fost
163
apropiat, de alţi cercetători, de o formă dialectală malle, a alb. madhe, adjectiv feminin „mare“, de la o formă refăcută veche albaneză *maze (Brâncuş, Voc., p. 93). Nu interesează celelalte etimologii (se trimite la celticul mer sau tracul -maros), care sunt fanteziste. Ilustrativ pentru dificultatea problemei este faptul că Al. Rosetti îl discută pe mare la elementele latine moştenite (ILR, p. 179), dar îl dă şi la elementele comune cu albaneza (ILR, p. 271), probabil datorită expresiilor comune românei şi albanezei în care apare: mare lucru etc. Este mai simplu de explicat schimbarea semantică dacă acceptăm oricare dintre etimoanele latineşti; problemele de ordin fonetic şi semantic care se pun dacă acceptăm etimologia traco-dacă nu pot fi soluţionate. De remarcat că în cazul lat. mare „mer“ evoluţia semantică din română se explică prin sensul „mare cantitate“, existent şi în alte limbi romanice. Adjectivul mare nu apare între elementele de substrat date de Russu, Elemente.
    în această ultimă categorie ar putea fi amintit şi rom. mire, care, prin etimologiile primite, a fost atribuit aproape tuturor straturilor etimologice ale limbii române. A fost considerat ca provenind din latină sau din substratul traco-dac (detalii mai departe), din vechea treacă pătruns de fapt în latină (gr. ţiSTpai;) „adolescent“> lat. *milex (Diculescu, DR IV 19, p. 492), din greaca bizantină popSeig, unguento, unctus“ (CDER 5329), din cumană {mir „principe“ Philippide, OR II, p. 378), din turcă {amir „şef ‘ Pascu II, p. 108), din slavă (calc după bg. vojno P. Skok vezi mai jos), din albaneză (alb. mire „gut, schon, sanft, billigt“ B.P. Hasdeu, în „Columna lui Traian“ 1873, p. 110, L. Şăineanu, încercare, p. 16; CADE).
    Mă voi opri asupra disputei dintre „substratişti“ şi adepţii originii latine, celelalte etimoane neîntrunind un număr prea mare de adepţi şi fiind uşor de respins. Cronologic, dar şi în ceea ce priveşte numărul mare de adepţi, trebuie amintită, în primul rând, opinia conform căreia mire < lat. miles „soldat“. Este însă de remarcat că, în condiţiile dificultăţilor de ordin semantic ale explicării acestei evoluţii (din punct de vedere fonetic ea este perfectă), argumentele adepţilor originii latine au fost foarte diferite. Au fost aduse în discuţie coincidenţa dintre vârsta serviciului militar şi aceea a căsătoriei sau obiceiurile de nuntă la români cu aspecte ce trimit la o „luptă“ (P. Papahagi, Notiţe etimologice, Bucureşti, 1907, p. 36-38), căsătoria dintre soldaţii
164
romani şi autohtone (TDRG), calc după bg. vojno „soldat, soţ“ < v. si. vojn „soldat“ (P. Skok, în „Archiv für slavische Philologie“ XXXVII, p. 85, soluţie adoptată şi de REW5568; în ediţia din 1912, REW consideră originea latină ca improbabilă), caracterul sacru al căsătoriei ortodoxe în virtutea căruia soţul devenea un miles Christi (L. Spitzer, RIEB I, p. 270). Etimonul miles a fost acceptat fără argumentare de O. Densusianu. Al. Graur (BL V, 1937, p. 105) consideră îndoielnică această etimologie.
    Celălalt grup „compact“ de etimologişti este reprezentat de substratişti. Este de remarcat că şi aici argumentele diferă de la un cercetător la altul. De o parte se situează I.L Russu (Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981, p. 354) şi G. Ivănescu (ILR, p. 259), care resping comparaţia cu albaneza (limbă în care mire „bun, frumos“ pune o serie de probleme etimologice şi în care r corespunde unui indo-european / care ar fi trebuit să dea în albaneză un l'). G. Ivănescu reconstruieşte pe baza v. si. milü, prus. mils, lit. meilùs „iubit, drag“ un trac cu acelaşi sens, -e din rom. mire reprezentând la origine o formă de vocativ. I.I. Russu reconstruieşte o rădăcină indo-europeană *merio- „tânăr“ pornind de la v. indian mârya-„bărbat, tânăr, iubit“ şi maryakâ- „adolescent“, de la v. gr. meiras „băiat, fată“, meirâkion „copil“ şi de la alb. mer-k-osh „omuleţ“. Transformarea lui -e- în -i- ar fi un fenomen specific al substratului trac al limbii române. Pe de altă parte Gr. Brâncuş (Voc., p. 142-143), care consideră originea de substrat a lui mire ca probabilă, crede că alb. mire nu trebuie exclus din discuţie, arătând că în română şi albaneză există şi alţi termeni comuni referitori la căsătorii.
    De curând, Jana Balacciu-Matei (RRL XXXV, 1990, p. 271-277) a intervenit în discuţie. Examinând propunerile etimologice şi constatând că principala dificultate a acestor este explicarea evoluţiei semantice (căreia i se adaugă, în cazul originii trace, dificultatea reconstruirii unui cuvânt trac sau indo-european), autoarea crede că se poate argumenta, pornind chiar de la semantismul cuvintelor româneşti folosite pentru conceptul de „logodnic, mire“ ca şi în urma unei analize comparative latino-romanice a acestora, originea latină a lui mire. Autoarea constată că lat. sponsus nu a fost păstrat cu acest sens decât în it. sposu şi sard. ispozu (în celelalte limbi romanice nu se foloseşte decât pentru desemnarea lui Hristos cf. fr. époux de
165
rEglise). Limbile romanice au apelat la noi termeni pentru desemnarea mirelui (franceza substantivarea unei forme flexionare a verbului marier: le marié, la mariée, limbile iberoromanice descendentul unui lat. *nouius). în vechea română, termenii folosiţi pentru această noţiune sunt mire, june (arom. giune) < lat. iuuenis, tinir în aromână < lat. tener. Autoarea deduce opţiunea românei pentru un cuvânt cu sensul „tânăr“ şi crede posibil a se atribui rom. mire un sens iniţial, neatestat „tânăr“. Evoluţia lat. miles „soldat“ la mire „tânăr“ şi apoi „logodnic, mire“ devine clară dacă se are în vedere evoluţia altui termen al limbajului militar latin (ueteranus > rom. bătrân „om în vârstă“). Opoziţia latină iniţială miles „soldat“ ~ ueteranus „fost soldat“ s-a transformat în opoziţia „tânăr“ ~ „bătrân“ (acesta fiind singurul sens al descendentului lui ueteranus în română). Este rezultatul a ceea ce Malkiel numeşte „polarizare“. în sprijinul etimologiei latineşti prezentată de Jana Balacciu-Matei, Magdalena Vulpe (LR XLVI, 1997, p. 219-222) a adus recent o atestare a sensului vechi de „soldat“, „tânăr“ al lui mire în diverse colinde.
    III. 4. Cuvinte de origine slavă
    Româna s-a dezvoltat în condiţii diferite de cele ale celorlalte limbi romanice, într-o izolare totală de restul domeniului romanic şi de latină (contactele cu limbile romanice au început în epoca modernă). Unul dintre rezultatele cele mai cunoscute ale acestei situaţii speciale este faptul că româna a fost în contact cu aproape toate limbile slave, atât în variantele lor modeme cât şi cu variantele vechi (vechea slavă, primul idiom slav notat în scris, şi slavona, care nu a evoluat ca celelalte limbi slave vii, ci s-a păstrat cu vechile caracteristici, ca limbă a bisericii şi culturii în orientul Europei, un rol similar aceluia al latinei medievale în occidentul Europei). Acest contact permanent de mai bine de un mileniu a făcut ca împrumuturile slave ale românei să nu constituie o masă nediferenţiată; în funcţie de două criterii — limbile din care provin şi epoca în care au pătruns — se pot distinge diverse categorii de împrumuturi. Cele mai vechi împrumuturi slave provin din slava veche (numită şi bulgara veche) altele, mai noi, din diverse limbi şi dialecte modeme, fie pe cale orală (din bulgară,
166
sârbocroată, ucraineană, rusă), fie pe cale scrisă, cărturărească (din slavona mediobulgară, precum şi din cea sârbocroată sau ruso-ucra-ineană, din polonă şi din rusa modernă).
    Comparând situaţia cuvintelor slave din română cu diversele împrumuturi făcute de limbile romanice occidentale observăm că celor mai vechi împrumuturi slave le corespund cuvintele din superstratul germanic în occidentul romanic. Cuvintele din slavonă ocupă o poziţie similară cu cea a cultismelor, adică a împrumuturilor latineşti savante, din limbile romanice occidentale. în sfârşit, cuvintele slave din limbile şi/sau dialectele slave modeme sunt asemănătoare cu împrumuturile orale ale idiomurilor romanice făcute din limbile neromanice învecinate, fiind rezultatul unor situaţii de bilingvism (francezo-german în Alsacia, Belgia, francezo-flamand în Belgia, romanş-german în Elveţia, italo-german în nordul Italiei; în această din urmă regiune găsim şi bilingvism italiano-slav). Astfel de cuvinte sunt, în general, răspândite pe arii mai restrânse, limitate la regiunile de contact. Se poate deci afirma că, la fel ca în cazul împrumuturilor slave din română, fluxul împrumuturilor germanice nu a fost întrerupt niciodată în limbile romanice occidentale, mai ales în franceză, italiană şi romanşă. Alături de elementele germanice vechi (gotice, suabe, francice, longobarde), în Italia avem elemente care provin din althochdeutsch şi mittelhochdeutsch şi, limitate la Italia de nord, din germana modernă. în Franţa, în afară de elementele care provin din germana de sus — în fazele sale antică, medie şi nouă şi care sunt deosebit de frecvente în zonele de graniţă (în special în Alsacia şi Lorena), există un important număr de cuvinte din germana de jos, mai ales olandeză, atât în fazele mai vechi cât şi în cele modeme. Cf. Tagliavini, Originile, p. 228. Din această cauză, acelaşi Tagliavini (Originile, p. 226) observă „Dificultatea determinării epocii şi originii cuvintelor germanice e deosebit de serioasă în franceză şi italiană, pentru că în aceste două limbi care au suferit influenţe germanice îndelungate şi diverse mai mult decât celelalte limbi romanice, i se prezintă cercetătorului mai multe posibilităţi, iar criteriile lingvistice şi istorico-culturale nu totdeauna sunt suficiente pentru a le distinge cu siguranţă“.
    Ca şi în capitolele precedente, şi în acesta distingem diverse categorii, conform explicaţiilor date mai sus:
167
    • cuvinte pentru care s-au propus diverse etimoane slave modeme
(III. 4.1.);
    •    cuvinte considerate ca împrumuturi fie din slava veche, fie din slavonă (III. 4. 2.);
    •    cuvinte explicate de unii prin împrumuturi din limbile slave, iar de alţii ca formate pe teren românesc (III. 4. 3.);
    •    cuvinte care după unii provin din limbile slave, dar pentru care s-au propus şi etimoane din alte limbi (III. 4. 4.).
    III. 4. 1. Pentru a se preciza care este limba slavă din care a putut să fie împrumutat un cuvânt considerat unanim slav se operează cu diverse criterii. Pentru început discutăm termenii care au aceeaşi formă şi acelaşi înţeles în limbile slave din care se presupune că provin. în astfel de cazuri criteriul de bază pentru stabilirea etimologiei corecte este cel al răspândirii geografice. Cuvintele răspândite în întreaga arie a dacoromânei sau în cea mai mare parte a ei (adesea ele se găsesc în aceeaşi formă şi în dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân), de felul lui babă, lopată, sunt cuvinte vechi slave sau vechi bulgare (Mihăilă, Studii, p. 10). De aceea, într-un caz ca cel al verbului năclăi, cuvânt popular şi foarte răspândit, etimonul este v. sl. naklejvamu „colier, entoiler, encoller“ (DLR, s.v.; Coseriu, Estudios, p. 199) şi nu trebuie să se invoce rus. nakleif „a lipi“ (DLRM, CADE şi CDER 5557, trimit la ambele cuvinte). Răspândirea geografică în sudul teritoriului dacoromân este un indiciu că avem a face cu un termen care provine din bulgară sau din sârbocroată, iar existenţa unui cuvânt slav în nordul aceluiaşi teritoriu poate fi o probă pentru originea ucraineană, rusă sau polonă.
    Criteriul geografic poate ajuta la separarea cuvintelor slavo-bulgare de cele sârbocroate, ultimele fiind răspândite în Banat şi, parţial, în vestul Olteniei, sudul Crişanei şi sud-vestul Transilvaniei. Am dat mai sus cazul lui paviţ cu sensul de „viţă de vie“, la care răspândirea geografică a cuvântului (sud-vestul Olteniei) l-a determinat pe Andrei Avram (LR XXI, 1972, p. 424; Contrib., p. 146) să opteze pentru etimologia sârbocroată. Acelaşi criteriu geografic ne permite să considerăm, împreună cu G. Mihăilă (Studii, p. 87), că mătrăşi, motroşi, potroşi sunt de origine bulgară (potrosa „a frânge, a rupe, a cheltui (bani)“) pentru că aceste cuvinte sunt răspândite
168
numai în Oltenia, Transilvania şi Moldova; ele nu pot fi considerate împrumuturi din ser. petrdsiti „a cheltui, a consuma“ (DLRM; DLR\ Scriban) nefiind înregistrate în Banat, cum ar fi fost de aşteptat dacă limba-sursă ar fi fost sârbocroata.
    Există cazuri când nu se poate face distincţia între originea bulgară sau sârbocroată a unor termeni din română datorită faptului că ei nu prezintă nici o particularitate fonetică sau semantică specific bulgărească sau sârbocroată şi sunt răspândiţi atât în aria în care sunt de obicei termenii bulgari, cât şi în aria unde există de obicei termeni sârbocroaţi. în astfel de cazuri, ca, de exemplu pentru cocină „coteţ de porci“ (Mihăilă, împrumuturi, p. 84) sau cârstaş „grămadă făcută pe câmp, de obicei, din 13 snopi“, ultimul discutat de G. Mihăilă (LR XXXIV, 1985, p. 220), se poate admite o dublă origine: în aria din sudul ţării termenii amintiţi pot avea origine bulgară, iar în cea de vest să fie un împrumut din sârbocroată. Tot aşa, termenul cupă „grămadă de struguri“ din Moldova poate proveni din ucr. kupa „grămadă“, iar în Banat din ser. kupa „grămadă“, cum precizează C. Reguş (LR XVIII, 1968, p. 516). Acelaşi lucru se poate spune cu privire la termenul plav „plaur“, care circulă în Dobrogea şi care poate veni atât din ucraineană, cât şi din rusă (V. Nestorescu, LR XVIII, 1969, p. 268). Absenţa unor informaţii cu privire la răspândirea cuvântului ne împiedică să stabilim o etimologie sigură: în cazul lui sapă „crupă (la cai sau, mai rar, la alte animale)“, nu putem şti dacă termenul provine din bulg. sapa sau din ser. săpa, amândouă cu sensul din română (V. Nestorescu, LR XVIII, 1969, p. 268).
    Criteriul geografic este fundamental şi pentru cuvintele româneşti a căror rădăcină este slavă, dar care nu sunt atestate, cu forma din română sau cu o formă asemănătoare, în nici o limbă slavă. Asupra lor a atras atenţia G. Mihăilă (Studii, p. 73-74), care, rezultă de mai sus, consideră că avem a face cu împrumuturi vechi slave ale limbii române, întrucât cuvintele în cauză sunt răspândite pe tot teritoriul dacoromân. în această situaţie este mlaştină, mai răspândit decât mlacă „loc băl tos, mocirlă“, înregistrat în sudul ţării şi împrumutat din bulg. mlakâ; în bulgară există o serie de derivate (mlakâva, mlakliva etc.), dar nici unul nu este identic cu forma românească. Rom. mlaştină presupune o formă slavă *mlaktina, care trebuie să fi dat în dialectele slavo-bulgare * mlaştina. Dat fiind că este răspândit pe tot
169
teritoriul dacoromân, mocirlă, a cărui rădăcină a fost recunoscută de toţi etimologii care s-au ocupat de elementele slave ale limbii române (v. CDER 5378), nu poate fi considerat de origine poloneză, aşa cum credea O. Densusianu (ILRI, p. 246); cuvântului trebuie să i se atribuie o origine slavo-bulgară (Mihăilă, Studii, p. 74-75). în acest ultim caz se poate invoca şi criteriul statutului cuvântului în limba română, şi anume faptul că este un cuvânt popular, ceea ce nu se întâmplă de obicei cu cuvintele de origine poloneză.
    Există o serie de cuvinte ce au curs în limbile slave răsăritene, apusene sau în sârbocroată şi slovenă, dar a căror răspândire geografică şi ale căror trăsături fonetice ne determină să le considerăm în română ca împrumuturi vechi slavo-bulgare, aşa cum precizează G. Mihăilă {Studii, p. 71-73). De exemplu, răspândirea generală în română a lui pernă (în Transilvania şi Moldova perină) este o probă că avem a face cu un termen vechi slavo-bulgar, deşi varianta perină corespunde exact ser. perina, ucr. peryna, rus. perina şi deşi bulgara nu păstrează astăzi decât o formă diminutivală pernica „pernă“. în aceeaşi situaţie este pleată (care corespunde ser.pleta „cosiţă“, „gard“, „cusătură“), răspândit în Transilvania, fără regiunile apusene (ALRI, v. I, h. 14), dar neînregistrat în Banat, ceea ce arată că foarte probabil nu este un împrumut din sârbocroată, ci un termen slavo-bulgar; în bulgară există şi de această dată numai forme cu sufix (pletka „cosiţă, plea\2i\pletica).
    Tratamentul sunetelor vechi slave, care indică originea bulgărească (eventual veche sau mediobulgară) a cuvintelor prin care s-au transmis a fost sistematizat de Rosetti, ILR, p. 304-317, E. Petrovici, LRIX, 1960, p. 82, şi Mihăilă, Studii, p. 27,77-78.
    Există, pe de altă parte, o serie de fenomene fonetice a căror prezenţă este un indiciu sigur al originii ucrainene a cuvântului. Lui g iniţial din cuvinte sud-slave îi corespunde h în regiunile cu influenţă ucraineană (cf. Petrovici, Studii, p. 297). Deci varianta hreabăn a lui greabăn < v. sl. grebeni indică o origine ucraineană la fel ca horodişte < ucr. horodişte, faţă de grădişte < v. sl. grădişte. Ultimul exemplu prezintă şi un alt fenomen tipic pentru ucraineană, şi anume polnoglasia (gruprile oro şi olo corespondente ale grupurilor sud-slave ra, la: holo(a)tă (< ucr. holata), faţă de gloată < v. sl. glota).
170
    Există cuvinte cărora nu le poate fi aplicat criteriul fonetic, neprezentând nici un fenomen caracteristic pentru o anumită limbă slavă: babă, lopată, rană.
    Criteriul fonetic combinat cu cel geografic poate ajuta la stabilirea originii unor dublete etimologice. E. Petrovici (DR XI, 1941, p. 35-36) a arătat că tigvă, cu varianta tidvă, tivdă, tivgă, răspândit în Muntenia, Moldova şi Bucovina, provine din bulg. tikva, în timp ce ticfă, înregistrat în Banat, este un împrumut din ser. tikva, care într-un grai sârbesc din Banat a cunoscut asimilarea kv > kf.
    Şi criteriul semantic poate servi la precizarea originii unor termeni româneşti, mai ales când este vorba de cuvinte sud-slave (mai exact slavo-bulgare). De exemplu, numai bulg. griza are sensurile „grijă, îngrijire“, „nelinişte, teamă“, pe care le are şi termenul românesc grijă, ceea ce mă determină să-l consider pe acesta împrumut mai vechi din bulgară, şi nu din altă limbă slavă. O remarcă asemănătoare se poate face cu privire la zăpadă, care prezintă o situaţie mai complicată, datorită faptului că în limbile slave nu.există un cuvânt corespunzător celui românesc. Trebuie să se pornească aşa cum precizează G. Mihăilă (împrumuturi, p. 239-240), de la un verb slav za-pasti, za-padati care s-a transmis românei (a zăpădi „a acoperi cu zăpadă, a troieni“). De la zăpădi s-a format un substantiv zăpadă, după cum de la a trudi, a pofti s-au format substantive ca trudă, poftă. De altfel, zăpadă este răspândit nu numai în sudul ţării, aşa cum rezultă din harta analizată de Puşcariu, LRI, p. 214.
    Criteriului geografic i se pot asocia şi alte criterii, nu numai cel fonetic şi/sau cel semantic. Astfel, la cuvintele răspândite în partea orientală şi de nord a teritoriului daco-român care provin dintr-o limbă slavă răsăriteană (ucraineană sau, mai rar, rusă) sau din polonă, un argument în favoarea originii ucrainene îl poate constitui prezenţa cuvântului în graiurile ucrainene (învecinate cu graiurile româneşti), cu un fonetism şi un semantism identice sau foarte asemănătoare cu cele din română, precum şi existenţa termenului în graiurile maghiare din Transilvania. G. Mihăilă (Studii, p. 102) menţionează cazul rom. notată „brădişor, comişor (de munte)“, răspândit în Maramureş şi în partea de nord-est a Transilvaniuei, care nu are la origine pol. nietota (Cihac II, p. 217; TDRG), ci provine din graiurile ucrainene, unde cuvântul are forma nitota şi acelaşi sens ca în română.
171
    Un criteriu important în opţiunea pentru una sau alta dintre etimologiile slave este statutul funcţional, poziţia cuvântului în limba slavă presupusă a sta la baza termenului românesc. Atragem atenţia asupra etimoanelor unor cuvinte româneşti care nu se găsesc decât în variante dialectale ale unor limbi slave; absenţa lor din dicţionarele curente ale limbilor respective nu elimină posibilitatea unei explicaţii prin variantele dialectale menţionate. Problema este asemănătoare cu cea a cuvintelor latineşti care s-au transmis numai unor variante dialectale romanice insuficient cunoscute şi a căror cunoaştere poate arunca o lumină nouă asupra unor fapte româneşti păstrate din latină şi nesprijinite suficient de alte fapte romanice. Este clar însă că atât faptele dialectale slave, cât şi cele romanice trebuie să se explice prin criterii interne ale limbilor respective, adică să justifice continuarea sau dezvoltarea din fapte vechi slave sau latineşti: formele împrumutate de dialectele respective din alte limbi nu pot fi luate în consideraţie (vezi cele spuse şi în acest capitol). Etimologiile unor cuvinte care au corespondente în graiurile bulgare din ţara vecină şi de la noi dă G. Mihăilă (Studii, p. 61-79); etimologii a numeroase cuvinte care au corespondente în graiurile ucrainene se află în diversele articole semnate de I. Robciuc. între exemplele discutate de G. Mihăilă sunt unele care reprezintă cuvinte pierdute din bulgară şi păstrate în română; acestea se aseamănă, până la un anumit punct, cu cuvintele neatestate din latină transmise românei şi limbilor romanice. Exemplul clasic dat de G. Mihăilă (,Studii, p. 21,70) este scovardă „un fel de plăcintă“ < sl. *skovorda, *skovarda.
    Am discutat despre alegerea pe care trebuie să o facem între diversele origini slave posibile atunci când este vorba de un cuvânt ca o unitate. Criteriul geografic este la fel de important şi când este vorba de sensurile unui cuvânt. Sensul „a grăbi“ al lui a păzi, înregistrat în Maramureş, trebuie explicat printr-o influenţă ucraineană, deşi sensul respectiv există nu numai în ucraineană, ci şi în bulgară.
    DI. 4.2. Distincţia între elementele slavone şi cuvintele vechi slave intrate pe cale populară este mai greu de făcut din cauza absenţei unor criterii riguroase. De altfel, dicţionarele româneşti nu fac totdeauna
172
o deosebire clară între cele două categorii de cuvinte: de origine veche slavă, populare şi de origine cultă (slavone), ambele fiind tratate ca „vechi slave“ (v. sl.). Abia Dicţionarul limbii române, începând de la fascicula a 7-a a volumului al Vl-lea (litera M), face sistematic, pe urmele indicaţiilor lui B.P. Haşdeu şi E. Petrovici, distincţia între cele două categorii de cuvinte (Mihăilă, Studii, p. 135, nota 1).
    In stabilirea originii slavone a unui termen s-au propus diferite criterii, dintre care mai importante sunt apartenenţa cuvântului la o anumită clasă onomasiologică si criteriul fonetic (Mihăilă, Studii, p. 125). Sunt considerate slavonisme cuvintele care fac parte din terminologia religioasă (pravoslavie, gheenă, pristol etc.), din terminologia administrativă (vornic, stolnic, pravilă, zapis etc.) sau din terminologia culturală (bucoavnă, zbornic etc.). Dacă multe dintre aceste slavonisme au aparţinut terminologiilor menţionate şi au caracterizat limba română veche, există altele care au pătruns şi în vorbirea populară (rai, iad, duh, sfânt), unde au căpătat uneori şi noi sensuri. Câteodată.slavonismele au rămas în expresii, ca nici o cirtă „nici o iotă, nimic“ sau într-o cirtă „într-o clipă, imediat“, unde cirtă provine din slavon, cruţa „accent, semn deasupra unui cuvânt“ (Puşcariu, LR I, p. 296). Rezultă că nu este suficient criteriul onomasiologic pentru precizarea originii slavone a unui termen. De remarcat, în plus, că există cuvinte ca hrăni, la care sensul „a păzi“, folosit în textele vechi româneşti, traduceri după originalul slavon, corespunde slavon, chraniti „a păzi“, în timp ce sensul „a nutri“, cel mai frecvent astăzi, este împrumutat pe cale populară (Puşcariu, LR I,p. 296-297).
    Nici criteriul fonetic nu este totdeauna suficient pentru a preciza originea slavonă a unui termen, deoarece el funcţionează numai pentru un număr redus de cazuri. Se ştie că, dacă un termen vechi slav păstrează un h la finala cuvântului, el este slavon, spre deosebire de termenii populari, care l-au prefăcut pe h în /. Sunt deci slavone cuvinte ca duh, văzduh, dar sunt de origine slavă veche, transmise pe cale populară, cuvinte ca năduf, praf, vârf, vătaf, puf, vraf, zăduf Un alt element diferenţiator între cele două categorii de cuvinte îl constituie aspectul fonetic al unor cuvinte româneşti care prezintă trăsături datorate cu siguranţă pronunţării literare, artificiale, a slavonei (fonetismul cunoscut sub numele de vocalizarea ierurilor în
173
poziţie neintensă din slavonă), în opoziţie cu tratamentul popular al aceloraşi termeni împrumutaţi din slava veche pe cale neliterară: săvârşi, sobor sunt slavonisme, în timp ce sfârşi, zbor (sbor) „adunare“ sunt aceleaşi cuvinte transmise pe cale populară (Mihăilă, Studii, p. 125). Sunt de origine slavonă şi cuvintele care prezintă un fonetism (grupul iniţial format dintr-o velară şi nazală) ce contravine foneticii graiurilor populare. E. Petrovici (DR X2,1943, p. 348-350) a arătat că termeni cu cn iniţial {cneaz, cnezie, cnezat) sunt slavonisme frecvente în textele vechi româneşti influenţate de slavonă. La fenomenele menţionate poate fi adăugat şi cazul sufixelor -anie şi -enie, care, sub această formă, sunt slavonisme, aşa cum a demonstrat E. Petrovici („Balcania“ I, 1938, p. 83-87). Sunt deci slavonisme cuvinte ca citanie, cazanie, dihanie, blagoveştenie, vedenie, spăşenie, spre deosebire de claie < v. sl. kladnja, copaie < v. sl. kopanja, în care sufixul nici nu este analizabil în română. Cele două sufixe au fost detaşate în română şi s-au aplicat şi la teme româneşti, astfel că petrecanie, împărtăşanie sunt cuvinte formate pe teren românesc, şi nu trebuie interpretate ca slavonisme.
    Şi criteriul geografic poate fi folosit pentru delimitarea slavonismelor de cuvintele vechi slave, populare, dar numai într-o oarecare măsură şi indirect. Prezenţa unui cuvânt vechi slav în dialectul aromân este o dovadă sigură a originii populare a termenului respectiv şi, invers, absenţa unui termen vechi slav din aromână poate fi un indiciu al statutului de slavonism în dacoromână, datorită faptului că limba liturgică la aromâni a fost greaca, şi nu slavona. Astfel sfânt şi a citi sunt slavonisme, pentru că ele nu există în aromână, lor corespunzându-le ayiu, respectiv guvăescu, amândouă cuvinte de origine greacă (pentru „a citi“ aromâna are şi aleg < lat. legere). Şi acest criteriu trebuie aplicat cu prudenţă, fiindcă există termeni ca icoană, care există atât în dacoromână, unde este slavonism, cât şi în aromână, unde este împrumutat din greacă (din greacă îl are şi vechea slavă). Deci existenţa aceluiaşi termen şi în aromână nu este totdeauna o garanţie că termenul din dacoromână nu este slavon.
    între alte criterii auxiliare pentru stabilirea originii slavone a unui cuvânt românesc este şi comparaţia cu situaţia din alte limbi slave, mai exact din rusă. E. Petrovici a demonstrat că sufixele -anie, -enie sunt de origine slavonă (deci culte) şi în rusă.
174
    Fără a avea valoare la fel de probantă ca a criteriilor prezentate mai sus, poate fi adusă în discuţie şi comparaţia cu celelalte limbi romanice. în general, se constată că, dacă unor cuvinte de origine slavă din română le corespund în limbile romanice occidentale cuvinte latineşti savante, avem a face în română cu slavonisme, deci cu cuvinte pătrunse pe cale savantă.
    III. 4.3. în cazul derivatelor de la teme slave cu sufixe sau prefixe slave care există atât în română, cât şi în limbile slave, opţiunea poate fi făcută folosindu-se criteriul răspândirii geografice, la fel ca în cazul categoriei precedente. Dacă un derivat presupus că ar fi împrumutat din ucraineană este răspândit în Banat sau Oltenia, unde influenţa ucraineană nu s-a manifestat, îl putem considera cu mai multă probabilitate o formaţie pe teren românesc. Astfel lainic „vagabond“, pe care unii îl consideră derivat de la ucr. lan „vagabond, leneş“ (DA), este mai degrabă un derivat de la laie „ceată de ţigani“ (Scriban; Iorgu Iordan, BIFR IX, 1942, p. 147); în favoarea ultimei explicaţii pledează răspândirea lui în Oltenia. La polul opus este pândar, cuvânt existent nu numai în dacoromână, ci şi în aromână şi în meglenoromână, precum şi în albaneză, care are foarte multe şansesă fie împrumut (v. sl. pgdarî), cu atât mai mult cu cât în aromână nu există baza (pândi) de la care să fi fost derivat. Este mai greu de presupus ca în toate cele trei dialecte termenul să fi fost derivat independent, chiar dacă am presupune că şi aromâna ar fi avut verbul a pândi. Situaţia lui pândar seamănă cu aceea a termenilor de tipul fecior, mioară, de origine latină, pentru care am invocat de asemenea dialectele sud-dunărene.
    între aceste două situaţii extreme există numeroase cazuri în care probabilitatea de avea a face cu un derivat pe teren românesc sau cu un împrumut diferă de la caz la caz, mai ales dacă forma şi/sau sensul derivatului în limba presupusă de origine şi în română nu sunt identice. Astfel, minciog, răspândit în Oltenia, nu trebuie considerat împrumut din ucraineană (DLR), ci o creaţie românească de la minge + -oc, -og. Din seria cuvintelor care pot fi considerate cu un mai mare grad de probabilitate ca derivate pe teren românesc face parte şi pomană, considerat împrumut din v. sl. pomenii (Cihac, II, p. 275; CDER 6629), dar care este foarte probabil un postverbal de la pomeni
175
(Mihăilă, împrumuturi, p. 146; Graur, Alte etim., p. 70), la fel ca în multe alte cazuri: dojană < dojeni, goană < goni etc. Ipoteza derivării pe teren românesc are confirmarea, după Al. Graur (loc. cit.), în faptul că pomană a fost împrumutat din română în bulgară, sârbocroată, ucraineană (pomana).
    Rezultă din cele spuse până aici că este necesară o deosebită prudenţă în aprecierea situaţiilor de felul celor semnalate. Această prudenţă este necesară cu atât mai mult, în cazul unor derivate ca jabrac „om de nimic, ticălos“, considerat de DA şi DLRMca derivat cu sufixul -ac de la jabră, variantă a lui javră, iar de I. Robciuc (LR XVIII, 1969, p. 87) împrumut din ucraineană, unde există argumente în favoarea sau împotriva fiecăreia dintre cele două soluţii. Astfel, pentru formarea pe teren românesc trebuie să se ţină seamă că varianta jabră este înregistrată numai cu sensul „cal bătrân“ în câteva localităţi din nord-estul teritoriului dacoromân (S.Pop, DR VII 1931-1933, p. 206), nu în apropierea judeţului Suceava, unde a fost notat termenul jabrac. Explicaţia prin împrumut din ucraineană, propusă de I. Robciuc, are împotrivă şi faptul că termenul zebrak a fost înregistrat cu sensul din română numai în graiuri ucrainene din nordul Moldovei aflate în contact cu graiuri moldoveneşti (în ucraineana literară cuvântul are numai sensul de „cerşetor“, „pomanagiu“) şi, în al doilea rând, că prezintă fonetismul e pentru a. în orice caz, criteriul ariei de răspândire a cuvântului nu este, aşa cum crede I. Robciuc, un argument contra unei explicaţii pe teren românesc; el poate fi un indiciu pentru luarea în considerare şi a originii ucrainene a lui jabrac. Comparând argumentele în favoarea sau împotriva celor două soluţii, considerăm că cele pentru originea românească sunt suficiente ca să nu se renunţe la etimologia din DA şi DLRM, cu atât mai mult cu cât însăşi provenienţa în ucraineană a termenului de bază este pusă sub semnul îndoielii de Candrea, Elemente, p. 405, şi DA: „dacă cumva în ruteneşte cuvântul nu-i împrumutat de la noi“.
    O situaţie similară prezintă şmirac „om neglijent, care nu-şi păzeşte hainele de murdărie“, „derbedeu, puşlama“, înregistrat în partea de vest a fostului judeţ Rădăuţi. I. Popescu (LR XX, 1971, p. 341) consideră că este un derivat cu sufixul -ac de la şmir „unsoare pentru căruţă“, cuvânt răspândit în Bucovina şi nordul Moldovei şi
176
care provine din germ. Schmiere. DLR s.v. îl consideră, la fel ca I. Lobiuc (LR XXII, 1973, p. 500-501), împrumut din ucr. smirak „persoană care vinde unsoare pentru căruţă“. Nici una dintre cele două soluţii nu rămâne fără semne de întrebare în legătură cu semantismul cuvântului: derivării în română pare a i se opune faptul că în această limbă nu au fost înregistrate sensurile presupuse a fi iniţiale „persoană care ungeToţile carului“ sau „persoană care vinde şmir, dohot“, care există în ucraineana dialectală; împotriva celeilalte explicaţii este constatarea că sensul de „persoană murdară“ al derivatului românesc se regăseşte în ucraineană numai în graiurile ce sunt în contact cu limba română. De această dată în opţiunea pentru una dintre cele două soluţii ar putea fi invocat un alt criteriu, menţionat şi de I. Lobiuc, şi anume poziţia sufixului -ac în limba română care formează mai rar substantive nume de agent (v. şi Finuţa Asan, SMFC VI, 1972, p. 45). Problema rămâne deschisă, cu atât mai mult cu cât chiar DLR, care propune un etimon ucrainean pentru derivatul şmirac, dă un etimon german pentru cuvântul bază (şmir), răspândit în aceeaşi arie, deşi în ucraineană există şi termenul şmir, fără să fi fost luat vreodată în discuţie pentru originea rom. şmir.
    Nu mai puţin complicate sunt lucrurile în cazul lui duhli,,a puţi“, duhlii „puturos“, „cu miros greu, neplăcut“, considerate de CADE şi de CDER 3095, derivate pe teren românesc de la duh, cu sufixe expresive, explicaţie contestată recent (LR XXVIII, 1979, p. 595), pentru a se pune cuvântul respectiv în legătură cu ucr. dohlyj „fetid“. Obiecţiile de natură semantică sau formală contra derivării pe teren românesc nu sunt decisive. Termenul în discuţie există alături de alte cuvinte cu acelaşi sens ce pot fi considerate derivate de la duh (duhlui, duhni) şi de alte derivate care înseamnă „miros greu“, de felul lui duhoare, pus de CADE şi de S. Puşcariu (DR VII, 1931-1933, p. 469) în legătură cu putoare < lat. putor. De altfel, sensul „miros“ apare şi în alte limbi slave, nu numai în ucraineană.
    Situaţii similare există şi în cazul derivării cu prefixe. Spre exemplificare prezentăm un caz cu prefixul nă-, care provine din v. sl. na-. Cuvântul năsoci „a merge greu, prin noroi, prin iarbă mare etc.“ este considerat de Florica Ficşinescu (SMFC VI, 1969, p. 10) ca derivat pe teren românesc cu prefixul nă- de la sogi „a frământa aluatul“, etimologie contestată pe bună dreptate de Andrei Avram
12 - Introducere în etimologia limbii române
177
(LR XXII, 1973, p. 194; Gontrib., p. 110), care arată că este vorba de un împrumut din bulg. nasoca se „a se îndrepta, a merge spre ceva“. Criteriul de bază în respingerea derivării pe teren românesc pe care îşi bazează argumentaţia Andrei Avram este cel al răspândirii geografice, mai exact al răspândirii geografice a derivatului şi a cuvântului-bază. Se observă că derivatul a fost înregistrat în Oltenia, în timp ce verbul sogi „a frământa aluatul“, de la care s-a presupus că ar fi fost derivat năsogi, este răspândit numai în Năsăud, aşa cum rezultă din harta ALRII, SNII, h. 1056, şi din articolul lui S. Pop (DR VII, 1931-1933, p. 86-87) consacrat acestui cuvânt.
   Din cazurile precedente, pe baza cărora am insistat asupra importanţei criteriului geografic, a rezultat că fundamentale rămân totuşi cele două criterii de bază, fonetic şi semantic. Exemplific în cele ce urmează cu un cuvânt, a isca „a provoca subit, a apărea, a se manifesta subit“, considerat împrumut din bulg. iska mi se „a dori“ (CADE; DA; CDER 4506); prin aplicarea riguroasă a celor două criterii, fonetic şi semantic, poate fi interpretat ca derivat în română de la iască (TDRG). M. Ferrand (CL XXH, 1977, p. 159-161) a arătat că provenienţa cuvântului din bulgară este contestabilă din punct de vedere semantic, iar din punct de vedere fonetic nu se poate explica varianta ieşea, bine reprezentată şi, se pare, mai veche decât isca. în plus, acelaşi autor observă că verbele în -a nu provin în română din slavă. De aceea, credem că explicaţia prin derivarea pe teren românesc (iască >*ieşea „a aprinde“) este mai acceptabilă; acestei explicaţii nu i se pot aduce obiecţii de natură formală sau semantică.
   III. 4. 4. în cazul cuvintelor pentru care s-a propus o etimologie slavă, dar şi alte etimologii, criteriul de bază, alături de cel fonetic şi semantic, este răspândirea geografică. Termenul buiede „buruiană de leac“, înregistrat în Banat şi în sudul Olteniei, a fost explicat de Iorgu Iordan (BIFR1,1934, p. 120-122) ca provenind din ser. bujad tocmai pornind de la răspândirea geografică a termenului, împotriva soluţiei date de DA, care îl explică prin buiagă adj. substantivat din (buruiană) buiacă.
   Răspândirea geografică (Ţara Haţegului, Banat şi Mehedinţi) este un element important pentru a considera că termenul ariuş „soi de mere timpurii“ nu provine din magh. eros „tare, vânjos“, cum
178
susţine DA. N. Drăganu (DR V, 1927-1930, p. 328-329) a propus ca etimon ser. jaruh „de primăvară“, etimon care corespunde mai bine şi din punct de vedere semantic (merele timpurii sunt primăvăratice); evoluţia formală este explicată de N. Drăganu {loc. cit.).
    Acelaşi criteriu poate fi un argument pentru a distinge două cuvinte, dintre care unul slav, acolo unde se vorbea de un singur cuvânt. E Petrovici (DR X2,1943, p. 347-348) a demonstrat că mur „temelie“, înregistrat într-un singur punct din Maramureş pentru ALR (v. ALR II, v. I, h. 223, p.c. 353), nu este termenul latinesc murus, păstrat în aromână, şi nici termenul latinesc folosit în literatură până în secolul al XlX-lea (P. Maior, I. Heliade-Rădulescu, Gh. Asachi, G. B ari ţiu, M. Eminescu), ci un împrumut din ucraineană (a fost înregistrat tot în ALR în punctul 366 — Brodina — localitate cu vorbitori de limbă ucraineană). Deşi nu interesează în mod direct etimologia termenului regional românesc, precizăm că în ucraineană, la fel ca în alte limbi slave occidentale sau orientale (polonă, bielorusă, slovacă, sorabă), cuvântul este luat din germană, care, la rândul ei, l-a împrumutat din latină (murus).
    îndeplinirea diverselor criterii (răspândirea geografică, criteriul semantico-onomasiologic, statutul cuvântului în limba din care se presupune că s-a împrumutat) poate justifica opţiunea pentru una sau alta dintre etimologiile propuse. E. Petrovici (DR Xj, 1941, p. 26-32) a demonstrat că termenul cir „terci (de mămăligă)“ nu poate fi împrumutat din ucraineană, cum spun DA, TDRG, Scriban, pentru că aria cuvântului nu coincide cu ariile elementelor de origine ucraineană (ea aminteşte mai degrabă ariile unor cuvinte latineşti ca moare, curechi, fiind aproape general dacoromân). în ucraineană există numai dialectal, în vecinătatea graiurilor româneşti, de la care ucraineana a împrumutat şi alţi termeni care ţin de cultivarea porumbului şi de prepararea mămăligii: kukurudz, popusoja „porumb“, prasuvaty „a prăşi“, balmus „balmoş“, kulesa, mămăligă, malaj „mălai“, deci cir este în ucraineană un împrumut din română. Aceste fapte l-au determinat pe E. Petrovici să propună o altă etimologie, şi anume v. gr. xvA,6c, care a intrat ca termen de bucătărie şi de medicină în latina populară orientală şi s-a păstrat, la fel ca alţi termeni latineşti, numai în anumite regiuni ale teritoriului dacoromân.
179
    Prin aria de răspândire şi prin sens, cuvântul palhă „pală, cantitate de iarbă sau de păioase“, răspândit în Transilvania, Maramureş şi nordul Moldovei, poate fi considerat ca provenind din ucr. palha „lespede“. Probabil că sensul iniţial al lui palhă a fost „cantitate de fân în formă de lespede sau placă“, aşa cum presupune Andrei Avram (LR XXIV, 1975, p. 290-291; Contrib., p. 130-131), care arată că etimonul maghiar propus (pălha, Pasca, Glosar, p. 46, acceptat de Tamâs, EW, s.v. palhă2) este un cuvânt dialectal, răspândit numai în graiurile maghiare din nord-vestul ţării noastre. Dacă se porneşte de la termenul ucrainean, se pot explica atât cuvântul românesc, cât şi cel maghiar (dacă termenul maghiar nu este chiar din română).
    Criteriul fonetic şi cel semantic au fost invocate pentru acceptarea etimologiei slave a cuvântului bodogăni, stabilită de V. Bogrea (DR II, 1921-1922, p. 899) şi de Al. Graur (Etim. rom., p. 62). Explicaţiile anterioare nu pot fi reţinute. Explicaţia conform căreia bodogăni ar avea o origine onomatopeică (bodogăni < bodrogăni < bodorogăni), dată de Di/, nu rezistă fiindcă, aşa cum a arătat Al. Graur. (loc. cit.) nu există nici un verb de cinci silabe cu sufixul -ăni; din motive semantice şi pentru că finala -ni din maghiară devine -ui în română nu poate fi reţinut nici magh. dobogni „a bocăni“ (DLRM). Termenul se poate explica prin compusele slave cu bogu, din care au rezultat forme ca bogodan, bogodarenie etc. Vorbitorul român care nu înţelegea ce spune popa în slavoneşte a luat crâmpeie de frază slavonă ca simbol al vorbirii neînţelese (V. Bogrea, DR IV1? 1924-1926, p. 795). în forma bogodan s-a petrecut metateza lui d şi s-a ajuns la bodogan şi bodogăni cu finala -ăni, sufix al verbelor onomatopeice.
    Criteriul fonetic poate fi el singur un argument serios pentru acceptarea unei etimologii slave. Cuvântul regional truşcă „curcă“, înregistrat în Maramureş, a fost explicat prin germ. Truthenne, explicaţie ce prezintă dificultăţi din punct de vedere formal, dar şi prin ucr. truska, diminutiv al lui trjucha; ultima soluţie, dată de I. Robciuc (LR XV, 1966, p. 580), corespunde atât din punct de vedere formal, cât şi semantic. Cuvântul şurui „a curăţi podele, a freca“, înregistrat în judeţul Suceava, corespunde din punct de vedere formal ucr. suruvati, şi nu magh. siirolni, care a dat în graiurile româneşti din Transilvania şurlui (I. Lobiuc, LR XXII, 1973, p. 502-503).
180
    Criteriul semantic poate fi şi el hotărâtor în opţiunea pentru una dintre etimologiile propuse. De exemplu, pentru bocăneţ „pâinişoară care se face din răzuiturile de pe albie“, „aluat nedospit“, răspândit în nordul Moldovei, explicaţia lui Scriban prin raportarea la boghineţ „porcoi, grămăjoară de fân mai mică decât o căpiţă“, pentru care se trimite la magh. boglya, ser. baglja, nu corespunde nici din punct de vedere semantic, nici din punctul de vedere al răspândirii geograice. De aceea este de preferat etimonul ucrainean bochunec* „pâinişoară“, propus de C. Reguş (LR XVIII, 1969, p. 270).
    Un criteriu de care se poate ţine seama în acceptarea sau respingerea uneia dintre soluţiile etimologice este cel onomasiologic. Explicat de Tamâs, EW, prin magh. pahârnok, paharnic este considerat de toate dicţionarele româneşti împrumut din slavon. pacharnik (Cihac II, p. 238; TDRG; CDER 6015). înregistrat încă în documentele slavo-române din secolul al XIV-lea, paharnic face parte dintr-un domeniu onomasiologic — cel al numelor de dregătorii — în care sufixul -nic apărea în cuvinte slavone (ceaşnic < slavon. casînikăy postelnic < slavon, postelînikăy sfetnic < slavon, suvetinibu, vornic < slavon, dvorîniku), care denumeau diverse dregătorii. Este un indiciu că s-ar putea să avem a face cu un împrumut din slavonă (N. Drăganu, DR VII, 1931-1933, p. 212-213), dacă nu este un derivat pe teren românesc de la pahar + sufixul -nic (DEX).
    Acelaşi criteriu onomasiologic poate fi aplicat în cazul unor cuvinte din alte terminologii, cum este cea marină, unde dintre două sau mai multe etimologii alegerea se face ţinând seama de ansamblul terminologiei respective. Numele de peşti marini din română provin din greacă sau turcă (mai rar, din grai urile lipoveneşti), aşa cum rezultă din ancheta pentru Atlasul lingvistic mediteranean (v. Marius Sala, LR IX, 1960, p. 32). în această situaţie, etimologia bulgărească pentru hamsie (TDRG\ DA) nu poate fi reţinută şi trebuie acceptată etimologia greacă (ngr. %aţi(pt), dată de CADE; Scriban; CDER 4004.
    Există o categorie de cuvinte pentru care nici unul dintre criteriile invocate până acum nu este pertinent şi pentru care s-au propus diverse etimologii, între care şi una slavă. Le discutăm aici pentru că unele sunt sigur slave, deşi prezintă dificultăţi de explicare. O prezentare a lor grupată într-un capitol consacrat stratului arhaic slav din română se găseşte la Mihăilă, Studii p. 16-23, lucrare la care ne
181
vom referi şi în continuare. Cuvintele din această categorie nu sunt toate în aceeaşi situaţie. Origine sigură are .ychei, sing. şchiau, care este, cum a arătat E. Petrovici (RRL XI, 1966, p. 313-316), primul şi cel mai sigur element slav (slovenind), pătruns în latina orientală. Atestat din secolul al Vl-lea sub forma sclauus (sau sclauenus, sclauinus), el a devenit element al limbii latine, aşa cum cuvintele vechi greceşti, despre care va fi vorba mai departe, au intrat în latina balcanică şi au devenit pentru limba română elemente latineşti (de altfel, REW 8003a consideră că termenul slav a intrat în latină prin intermediar grecesc). Aceeaşi interpretare — cuvinte slave pătrunse în latina balcanică — o dă E. Petrovici (op. cit., p. 316-321) şi pentru jupân, stăpân, stână, smântână, măgură, mătură, deşi originea presupuselor cuvinte slave care au intrat în latina balcanică nu este clară nici pentru limbile slave. Datorită acestui fapt, ca şi dificultăţilor de ordin fonetic semnalate de Mihăilă, Studii, p. 16-20, aceste cuvinte pot fi considerate ca aparţinând unui strat vechi. Pentru Brâncuş, Voc., p. 95 (măgură), p. 142.(mătură), p. 147 (stăpân), p. 149 (stână) ele sunt elemente autohtone; unele sunt considerate autohtone probabile şi de Mihăilă, loc. cit. Rosetti, ILR, p. 251, reţine ca autohton numai pe măgură, iar jupân, smântână, stăpân, stâncă (p. 309) le explică prin vechea slavă. Problema originii acestor cuvinte este una dintre cele mai dezbătute chestiuni ale etimologiei româneşti fără o rezolvare sigură. Mult discutată este şi originea lui sută, considerat slav, traco-dac, iranic (CDER 8408), fără ca argumentele pentru una sau alta dintre etimologii să fi convins deplin, deşi cele mai multe păreri înclină spre originea slavă (Rosetti, ILR, p. 309; I. Pătruţ, CL XII, 1968, p. 87-89). Un grup de patru cuvinte (gard, baltă, daltă, scovardă) discutate de Mihăilă, Studii, p. 20-21, au ca trăsătură comună faptul că nu prezintă metateza lichidelor în presupusele etimoane slave. Din discuţia lui G. Mihăilă rezultă că ar fi slave numai daltă şi scovardă, celelalte două — gard, baltă — putând fi considerate şi ca elemente autohtone, aşa cum de altfel le explică şi Brâncuş, Voc., p. 35-37 (baltă), 76-77 (gard)', Rosetti, ILR, p. 313, le tratează ca elemente slave. Şi de acestă dată se poate afirma că argumentele în favoarea uneia sau alteia dintre etimologii nu sunt în măsură să răspundă la toate dificultăţile existente.
182
    III. 5. Cuvinte de origine maghiară
    Spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna a avut un contact mai îndelungat cu maghiara, datorită relaţiilor nemijlocite dintre cele două popoare. Primele împrumuturi au început să pătrundă la sfârşitul secolului al Xll-lea. Cele mai vechi sunt general răspândite şi aparţin limbii literare (magh. alkotni > rom. alcătui, magh. fogadni > rom. făgădui). Altele sunt populare în graiurile din Transilvania (magh. darab > rom. dărab, magh. baj > rom. bai). Cele mai noi sunt răspândirile în graiurile din zona unde există în prezent fenomene de bilingvism (magh. festek > rom.feştic „vopsea“, magh. tegldzo > rom. teglizău „fier de călcat (rufe))“.
    între diversele cuvinte maghiare pătrunse în română trebuie să distingem, împreună cu S. Mândrescu (Elemente ungureşti în limba română, Bucureşti, 1892; cf. şi Fr. Kirâly, LR XVI, 1967, p. 407), două categorii, în funcţie de epoca în care au intrat în limba română şi de răspândirea lor geografică: unele mai vechi, împrumutate începând din secolul al Xl-lea — al Xll-lea şi până în secolul al XlV-lea, şi altele mai noi. Această distincţie este necesară pentru că elementele mai vechi maghiare prezintă o serie de particularităţi fonetice de care trebuie să se ţină seama. Este necesar, de exemplu, să se ştie că, aşa cum a arătat E. Petrovici (SCŞt Cluj V, 1954, p. 439-469), în epoca împrumuturilor mai vechi v maghiar se pronunţa bilabial şi că de aceea unui astfel de v urmat, de a îi corespunde în română un u care, prin contopire cu vocala următoare, poate să şi dispară (magh. vâr os > oraş), în timp ce v din elementele mai recente s-a păstrat ca atare (magh. vâlyog > rom. dial. văiugă „cărămidă de argilă nearsă, chirpici“). Acest fapt l-a determinat pe E. Petrovici (op. cit., p. 464) să considere că vamă, cuvânt mai vechi, atestat încă la începutul secolului al XlV-lea în documentele slavo-române, nu provine direct din magh. văm, ci a pătruns prin slavonă; dacă ar fi fost împrumutat din maghiară, u ar fi devenit o, la fel ca în elementele vechi maghiare. Arom. varoş(e) „suburbie“ nu poate proveni din maghiară, ci din ser. varos (DDA). De altfel, în dialectele sud-dunărene nu s-a semnalat nici un element maghiar, fapt cu valoare de principiu în etimologie: un cuvânt care există şi în dialectele sud-dunărene nu poate avea o etimologie maghiară. Prin urmare
183
soluţia etimologică propusă de Cihac II, p. 475, pentru afin (< magh. âfonya) nu poate fi reţinută, datorită existenţei termenului şi în aromână. Cuvintele mai vechi maghiare au şi o răspândire geografică diferită de cea a elementelor recente: în timp ce cuvintele vechi de felul lui belşug, neam sunt răspândite pe tot teritoriul dacoromân, cuvintele mai recente (dărab, holdă, nemeş, sechereş etc.) sunt folosite în mod curent numai în Transilvania.
    Discutăm în cele ce urmează două tipuri de cuvinte:
    •    cuvinte pentru care s-au propus etimon maghiar şi derivare pe teren românesc (III. 5 .1.);
    • cuvinte explicate prin maghiară, dar şi prin alte limbi (III. 5 .2.).
    III. 5.1. Problema „împrumut sau derivat pe teren românesc?“ se pune şi în cazul elementelor de origine maghiară. Există o serie de cuvinte analizabile care au acelaşi sens şi forme foarte asemănătoare sau chiar identice în maghiară şi română (hămişag “înşelăciune, vicleşug“ — magh. hamissăg „idem“, găzdăşag „bogăţie“ — magh. gazdagsăg „idem“) şi pentru care criteriul fonetic şi cel semantic nu sunt pertinente. Nici criteriul răspândirii geografice nu ne poate ajuta, fiindcă atât cuvintele-bază (hamiş, gazdă „bogat“), cât şi derivatele sunt răspândite în aceleaşi regiuni. De obicei aceste cuvinte sunt considerate împrumutate (CDER 4003,3625), neexistând argumente pentru formarea lor în română.
    în unele cazuri, concordanţa formală nu este susţinută şi de o concordanţă semantică. N. Drăganu (DR VII, 1931-1933, p. 132) arată că rom. cioplaş corespunde din punct de vedere formal magh. *csaplăs (din *csapalni pentru csapni „a izbi“), dar din punct de vedere semantic corespondenţa este numai parţială, şi anume se referă la sensul „stropi [de ploaie] mari, unde şi unde, rari“. Celelalte sensuri ale rom. cioplaş, „înfieratul arborilor printr-o tăietură în trunchiul larg“, „cioplitură (cu toporul) într-un copac ca să nu rătăcim drumul prin pădure“ şi cel colectiv de „lemnele cioplite în pădure“, sunt ale unui cuvânt derivat în româneşte de la ciopli 4- sufixul -aş.
    Există situaţii când dificultăţi formale se opun interpretării ca împrumut din maghiară pentru unele derivate. Astfel, jecmăni, considerat de DLRM ca împrumutat din magh. zsăkmănyolni, ar fi trebuit să aibă forma *jecmănălui. De aceea, Th. Hristea (Probi, etim.,
184
p. 286) şi Fr. Kirâly (CL XVIII, 1973, p. 251; Etim.,p. 18) susţin, cu dreptate, ca jecmăni este format de la jăcman „jaf mare“ şi sufixul în cazul lui ademeni, etimonul maghiar (adomănyozni) ar fi dat în română *adămănzi sau *ademenzi; de aceea credem că este preferabilă derivarea pe teren românesc de la adămană „lăcomie, camătă“ şi sufixul -i (Fr. Kirâly, CL XVIII, 1973, p. 251; Etim., p. 97-98). Tot aşa, feşteli nu poate proveni din magh. feste ni, neputându-se explica / pentru n, fapt care l-a determinat pe R. Todoran (SCŞt Cluj II, 1951, p. 348-349) să-l considere format pe teren românesc de lafeşteală, care, la rândul lui, este derivat de la feşti (< magh.fest) + sufixul -eală.
   O situaţie asemănătoare, dar mai complicată, prezintă termenii haită-hăitui, analizaţi de Fr. Kirâly (CL XVIII, 1973, p. 253-254; Etim., p. 102). Dicţionarele româneşti consideră că hăitui este format de la haită, iar acesta ar proveni din magh. hajta. Dar termenul maghiar nu există (el nu apare nici în bogatul dicţionar al lui Tamâs, EW). De fapt, se pare că lucrurile se prezintă, aşa cum arată Fr. Kirâly, invers: haită este un derivat postverbal din hăitui, care este un împrumut din magh. hajt (Tamâs, EW). Situaţia este mai complicată, arată Kirâly, dacă se analizează şi derivatul hăitaş „acţiune de stârnire a vânatului“, împrumutat din magh. hajtăs „idem“, ce trebuie separat de hăitaş „gonaci“, derivat pe teren românesc de la haită + -aş (româna n-a împrumutat nume de agent în -aş din maghiară şi, pe de altă parte, magh. hajt „gonaci“ a dat în româneşte haitău). în sfârşit, există alte două cuvinte, hăitaş „botul săniei“ (Hunedoara) şi hăitaş „dig“ (Năsăud), care, deşi incluse în dicţionarul lui L. Tamâs, prezintă probleme care pun sub semnul îndoielii faptul că ar fi împrumuturi din maghiară: în ambele cazuri, aşa cum precizează Tamâs, etimonul maghiar presupus, hajtăs, nu are sensurile româneşti; în ultimul caz putem avea a face cu un derivat pe teren românesc de la hait „stăvilar, zăgaz de apă necesar pentru plutărit“, „apa care porneşte odată din stăvilar“ (Moldova, Maramureş) şi care provine din ucr. hat’ (DLRM).
   III. 5. 2. în cazul cuvintelor care au primit o explicaţie prin maghiară, dar şi explicaţii prin alte limbi, criteriul de bază este, alături de cel fonetic şi de cel semantic, răspândirea geografică. E. Petrovici
185
(DR XII 1948, p. 192-193) a dovedit că leancă „alergătoare, unealtă pe care se pun mosoarele când se urzeşte pe pari“, considerat de DA ca un cuvânt de origine sârbocroată, iar mai recent de CDER 4575, o variantă a lui leancă „haină uzată“, nu este un cuvânt răspândit în regiunile în care se găsesc termeni sârbocroaţi (Banat şi regiunile învecinate), ci numai în Transilvania, mai exact în regiunile limitrofe cu cea în care se vorbesc graiuri secuieşti. Această răspândire geografică l-a determinat pe E. Petrovici să stabilească o altă etimologie, şi anume una maghiară. Există o serie de variante dialectale maghiare (leănyka, lejânka, lijanka) cu sensul „alergătoare“, care pot explica forma românească.
    Termenul cloşcă, doască „bucată mare de lemn uscat, de trunchi despicat, scândură“, înregistrat pentru Oltenia de CADE şi explicat prin trimitere la ser. daska, bulg. dăska, rus. dosea, a fost pus de Al. Graur (Etim. rom., p. 91) în legătură cu ucr. doska „scândură“, pentru că a găsit atestări pentru cuvântul respectiv în nord-vestul ţării, în Bihor. Etimoanele propuse de CADE nu corespund: ser. doska este de fapt dăska, forma bulgară nu corespunde cu cea românească din punctul de vedere al vocalismului, iar cea rusească, recentă, nu se potriveşte în ce priveşte accentul. Nici forma ucraineană, precizează Al. Graur, nu corespunde din punctul de vedere al consonantismului şi de aceea propune, pentru explicarea lui s în loc de ş, să se admită fie că împrumutul este vechi, de pe vremea când ucraineana avea pe .v, fie că doscă este refăcut din plural (la fel ca ploscă, pl. ploşti). E. Petrovici (CL VIII, 1963, p. 294) aduce numeroase atestări din Crişana, Transilvania şi Banat pentru doască „scoarţă“, „bucată de scândură“ şi, pornind de la această răspândire geografică, sugerează o etimologie maghiară: magh. dial. doszka, lit. deszka „scândură“, formă atestată în 1545 şi care în maghiară provine din slava veche. Etimonul propus de E. Petrovici are avantajul de a corespunde din punctul de vedere al formei şi al sensului.
    Exemplul următor este interesant pentru că ambele soluţii etimologice (maghiară şi ucraineană) au fost sugerate de acelaşi cercetător, E. Petrovici (CL VIII, 1963, p. 299). Zalfă „guturai“ este răspândit în trei arii: una mai mare (jud. Satu Mare şi Sălaj) şi două mai mici (Turda şi Sebeş-Alba). Poziţia geografică a ariilor sugerează fie o origine maghiară, fie una ucraineană, cu precizarea că existenţa
186
cuvântului în Munţii Apuseni ne obligă să acceptăm prima soluţie. E. Petrovici propune magh. zaha „arsură la stomac sau esofag; senzaţie neplăcută în faringe“, răspândit în regiunea Seghedin şi în comitatul Szabolcs, din vecinătatea ariei mai mari din română. Sensul românesc s-a dezvoltat din acela de „arsură“ > „faringită“> „guturai“. Cât priveşte fonetismul, epenteza lui / este obişnuită în elementele maghiare (boseg > belşug, bucsu „pelerinaj“ > bâlci); din *zalhă s-a ajuns la zalfă (ca în magh. marha > marfă). Pentru originea maghiară pledează şi faptul că în estul Maramureşului cuvântul pare a fi recent; informatorii pentru Atlasul lingvistic român au precizat că nu demult se zicea guturai, iar astăzi zalfă, iar în alte locuri au dat termenul zalfă numai după ce le-a fost sugerat. Din harta reprodusă de E. Petrovici rezultă că zalfă s-a răspândit dinspre vest spre est, în jumătatea de răsărit a Maramureşului el nefiind înregistrat.
    Un alt exemplu este cuvântul dialectal chertalui „a o lua la sănătoasa“, pus în legătură cu magh. kirândulni „a face o excursie“ (Graur, Etim. rom., p. 153), dar explicat de E. Petrovici (CL VIII, 1963, p. 294) ca un derivat pe teren românesc de la interjecţia chertai, care provine de la germ. kehrt euch „la stânga-mprejur“ + sufixul -ălui, ca în mărşălui din marş. Răspândirea verbului în Moldova şi fonetismul a pentru ă, tipic graiului moldovenesc, pledează pentru această soluţie etimologică.
    Criteriul răspândirii geografice nu trebuie absolutizat, pentru că există o serie de cuvinte maghiare care, după ce au fost împrumutate de graiurile româneşti din Transilvania, au fost duse de mocani în diversele regiuni ale ţării, unde nu s-a manifestat o influenţă maghiară directă. Un exemplu interesant este coştei „casă“, înregistrat în Ialomiţa, a cărui origine maghiară este contestată de Al. Graur {BL IV, 1936, p. 75) pe motivul că nu pot exista cuvinte maghiare în Ialomiţa. Această părere a fost corectată de acelaşi autor (Graur, Alte etim., p. 39), care arată că a întâlnit termenul şi în Maramureş şi că este posibil să fi fost adus de colonişti transilvăneni în Ialomiţa. S. Puşcariu (LRI, p. 312) atrage atenţia asupra unor cuvinte de origine maghiară (cimotie, hitioan etc.) care sunt astăzi mai frecvente în Moldova decât în Transilvania.
    Există numeroase cazuri în care criteriile folosite în mod curent pentru delimitarea elementelor de diverse origini nu sunt suficiente.
187
Unul dintre acestea îl constituie etimologia directă sau prin „filieră“ slavă a unor termeni maghiari. S. Puşcariu (DR VIII, 1934-1935, p. 344; LR I, p. 299) şi Al. Rosetti (,SCL1,1950, p. 89-90; idem, ILR, p. 383) afirmă că două cuvinte româneşti, bumb şi gând, explicate, în general, prin magh. gomb şi magh. gond, par a fi ajuns în română printr-un intermediar slav (*gobuy *godu)y , care ar explica evoluţia fonetică din română *gobu > bumb (cu asimilarea g — b> b— b) la fel ca v. sl. skopu > scump, *godu > gând, la fel ca v. sl. podiţi > pândi. Acelaşi S. Puşcariu (loc. cit.) la fel ca Ov. Densusianu (ILR I, p. 241) şi Al. Rosetti (SCL 1,1950, p. 88-90, idem, ILR, p. 383), crede că verbele în -ui la cuvintele maghiare de tipul bântui, cheltui, mântui provin în română tot printr-un intermediar slavon, pentru că alipirea lui -ui (slav. -ovatî) nu se poate explica decât admiţând pentru aceste cuvinte o mijlocire slavonă. E. Petrovici (DR XI, 1948, p. 188-190) dă însă altă explicaţie apariţiei lui -ui la verbele de origine maghiară: el crede că acest sufix -ui, extras dintr-o mulţime de verbe de origine slavă, a devenit un sufix pentru verbe străine de felul celor semnalate de Al. Graur (BL II, 1934, p. 11-20) şi a fost aplicat verbelor împrumutate din maghiară.
    Unele etimologii maghiare nu se pot susţine din motive fonetice şi/sau semantice, ceea ce ne determină să optăm pentru cealaltă soluţie (în ambele exemple, origine românească). Dologit „muncit de lucru“, „obosit“ a fost considerat un derivat de la magh. dolog „lucru, muncă“, cu sufixul participial -it (MCD, p. 21). Al. Graur (Etim. rom.y p. 89) arată că din punct de vedere semantic această etimologie nu se poate susţine, iar din punct de vedere formal magh. dolgozni „a munci“ (existent chiar în MCD s. dolgozi) nu poate deveni dologi, iar un substantiv dology din care să fi fost derivat dologi, nu există în română. în aceste condiţii, se poate presupune că dologi s-a format pe teren românesc de la ologi cu d- antepus ca în alte cazuri.
    Explicarea lui falce „bucată“, „măsură de pământ“ din magh.falka „bucată“ (H. Dunke, WJb XIX-XX, p. 76-77; Rosetti, ILR, p. 384) este greşită, fiindcă ar fi trebuit să dea în română * falcă şi în al doilea rând, termenul maghiar nu înseamnă „bucată, măsură de pământ“ decât în compuse cu fald „pământ“: foldfalka „bucată de pământ“. De altfel, Tamâs, EW, nu-1 include între elementele maghiare ale limbii române, deşi îl acceptase în „Ungarische Jahrbiicher“ IX, 1929, p.
188
290-  291. Acestea sunt motive suficiente pentru a accepta ideea lui N. Drăganu (DR VII, 1931-1932, p. 214) ca. faice este corespondentul lat.falXy -cern „seceră“, cu evoluţia semantică la „măsură de pământ (cât se poate secera într-o zi)“, cunoscută atât latinei populare, cât şi limbilor romanice.
    Un exemplu deosebit de interesant din punct de vedere metodologic este cel discutat de E. Petrovici (CL VIII, 1963, p.
291-  293). Este vorba de un termen rar, apărut în literatura noastră veche (în textele măhăcene), şi anume de alămojnă cu sensul de „pomană, milostenie“, considerat de origine slavonă (DA, TDRG; ambele dicţionare îl compară şi cu o formă maghiară). E. Petrovici face o analiză amănunţită a presupusului etimon slav şi constată că nu apare decât în dicţionarul lui Fr. Miklosich, unde se arată că termenul se găseşte în texte glagolitice, fără a specifica în care anume, ceea ce înseamnă că nu în textele vechi glagolitice, ci în texte glagolitice croate mai recente. Or, bogatul dicţionar al limbii sârbocroate publicat de Academia din Zagreb arată că termenul almuzno, menţionat de Fr. Miklosich, este atestat abia în secolul al XV-lea, exclusiv în texte croate, şi că este de origine germană. Din germană cuvântul a fost împrumutat şi în alte limbi slave din zona de influenţă a bisericii catolice (slovenă, cehă, slovacă, poloneză, sorabă inferioară, sorabă superioară), pentru că termenul grec ^er||Lioawri n-a fost tradus în slavonă, ci împrumutat din latina ecleziastică. în slavona bisericii ortodoxe termenul grecesc a fost tradus şi a devenit ulterior milostynja, păstrată în slavonele de diferite redacţii (bulgară, sârbă, rusă), de unde a pătruns şi în limbile populare slave din zona Bizanţului şi în română (milostenie). Deci alămojnă nu putea să provină din slavonă, cum susţin DA şi TDRG, deoarece nici una dintre diversele redacţii ale slavonei cu care a intrat în contact româna nu avea un astfel de termen. Cum cuvântul există numai în Transilvania, este sigur că provine din magh. alamozsna, unde este un împrumut din latină.
    Exemplul tratamentului magh. v în română dat în introducerea acestui capitol este interesant şi pentru a sublinia ideea că, datorită caracterului popular al multor împrumuturi din maghiară, la baza cuvintelor româneşti pot sta forme dialectale maghiare, care explică fonetismul sau/şi semantismul cuvintelor româneşti. Tamăs, EW, dă
189
adesea, alături de forma literară maghiară, şi forme dialectale, ca în cazul lui chip, care, pe lângă forma literară kip, are indicată şi varianta dialectală kip. Aceste forme dialectale trebuie însă interpretate corect, fiindcă altfel se dau etimologii greşite. în cazul lui gingaş, DA, DLRM dau ca etimon magh. dial. dsingăs, dar Fr. Kirâly (LR XVI, 1967, p. 407-409) a arătat că în grai urile maghiare din Transilvania variante asemănătoare cu cea indicată de DLRM şi DA sunt împrumutate din română, forma românească fiind „prototipul“ variantelor maghiare dzsingăs, zsingăs, gyingâs „năzuros, dificil la mâncare, mofturos“. Etimonul maghiar al termenului românesc aici în discuţie este zsenges (zsenge + -es) „fraged, plăpând“, explicat atât din punct de vedere fonetic, cât şi semantic de Fr. Kirâly (loc. cit.). Acest exemplu este ilustrativ şi pentru importanţa cunoaşterii statutului funcţional al cuvântului în limba din care se consideră a fi împrumutat cuvântul românesc. Dacă avem a face cu cuvinte maghiare cu o arie limitată şi aparţinând unor domenii onomasiologice în care există şi alte elemente româneşti putem presupune că procesul împrumutului a putut să aibă un sens invers, şi anume cuvintele maghiare presupuse a sta la baza unor cuvinte româneşti să fie de fapt cuvinte româneşti împrumutate de maghiară. Fr. Kirâly (LR XVI, 1967, p. 409; Etim., p. 58) a demonstrat că tocană nu provine din magh. tokâny (DLRM), ci, invers, cuvântul maghiar a fost împrumutat din română. Balmoş, termen tipic pentru viaţa pastorală, considerat de unii cercetători împrumut maghiar (DA; Cihac II, p.478), este atestat în maghiară abia în secolul XVII-lea. Ţinând seama de aceste considerente, îl putem socoti, împreună cu Bakos, Român elem., p. 99, şi Fr. Kirâly (LR XVI, 1967, p. 409-410; Etim., p. 58), împrumut român în maghiară. De altfel, dicţionarul etimologic maghiar (A magyar nyelv torteneti-etimologiai szotara, Budapesta, 1967-1976) consideră cele două cuvinte împrumuturi din română (balos şi tokâny). Numeroase exemple de cuvinte considerate în general maghiare în română (bărbânţă, sîmbră, catrinţă, catreanţă, canaf, ţundră, cergă ) sunt interpretate de F. Bakos (op. cit.) şi în diverse articole ale lui Fr. Kirâly ca împrumuturi din română în maghiară. în această situaţie sunt o serie de termeni legaţi de viaţa păstorească care au pătruns din română în limbile vecine (printre care şi maghiara) şi nu invers. Exemple de acest fel arată cum soluţii
190
etimologice greşite sunt preluate de la o lucrare la alta. Unele dintre aceste soluţii s-au transmis până la DEX, deşi încă G. Bledy, acum câteva zeci de decenii, a demonstrat că lucrurile stau invers.
    în stabilirea corectă a etimologiei cuvintelor româneşti presupuse a fi de origine maghiară trebuie să se ţină seama de faptul că există numeroase cazuri când cuvintele din maghiară, limbă aglutinantă, au pătruns cu anumite desinenţe (de acuzativ, de plural etc.) datorită întrebuinţării lor în anumite sintagme. Asupra acestui aspect a atras atenţia N. Drăganu în etimologiile publicate în DR, problema fiind prezentată într-o sinteză clară de Emese Kis, încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic al limbii române, Bucureşti, 1975: haiduc < magh. hajduk < haidu + semnul pluralului -k (p. 134), căput, „poartă“ < magh. kaput < kapu „idem“ + desinenţa acuzativului -t (p. 132). Lucrarea lui Emese Kis este importantă şi pentru problema enunţată în titlu, adaptarea împrumuturilor maghiare la sistemul morfologic al românei, aspect important mai ales dacă observăm că genul feminin al unor cuvinte maghiare de felul lui seamă, vamă a fost considerat de N. Drăganu (Românii, p. 596) şi de S. Puşcariu (DR VID, 1934-1935, p. 344; LR I, p. 299) ca un argument pentru un presupus intermediar slav.
   III. 6. Cuvinte de origine greacă
   Elementele de origine greacă din limba română pot proveni din diferite epoci, care corespund celor trei mari perioade ale istoriei limbii greceşti: greaca veche (până în secolul al Vl-lea), greaca medie sau bizantină (secolele VII-XV) şi neogreacă. Dar elementul vechi grecesc, pentru cei care fac etimologie directă, aşa cum este cazul acestei cărţi, nu interesează limba română, deoarece el a intrat prin latină. De aceea se poate vorbi doar de o influenţă veche greacă asupra limbii latine târzii, care s-a manifestat fără întrerupere începând cu primele contacte greco-romane (mult înaintea apariţiei textelor literare, cf. Sebastiana Popescu-Fischer, SCL XXXIV, 1983, p. 314). E. Coseriu (Estudios, p. 152-167) discută o serie de fapte romanice, dintre care unele atestate în latină, care sunt puse pe seama influenţei vechi greceşti. Dintre exemplele care privesc şi româna
191
reţinem evoluţia semantică a rom. anţărţ, cuminte, a se duce, a /wcra, a aprinde, a fme, itfcaf „pământ“. Dintre cuvintele vechi greceşti pătrunse în latina dunăreană la o dată greu de precizat şi neatestate în limbile romanice occidentale amintim pe broatec, cir, ciumă „umflătură“, frică Jur, plai, stup, stur (v. Mihăescu, Infl. gr., p. 46-65; Fischer, Lai. dwn., p. 142-144).
    Discutăm, la fel ca în capitolul precedent, două tipuri de cuvinte:
    •     cele pentru care s-a propus etimon grecesc şi derivare pe teren românesc (III. 6. 1.);
    •     celelalte, explicate prin greacă sau prin etimoane de altă origine (III. 6. 2.).
    III. 6.1. Dintre cuvintele care au fost explicate prin împrumut din greacă şi ca derivate pe teren românesc menţionez două pentru care prima ipoteză are un grad mai mare de probabilitate. Astfel, economicos, considerat ca derivat de la economic + sufixul -os (DLRM), este mai degrabă ngr. oiKOVOjuiKOC (DEX), derivat cu sufixul -ikos), existent în rom. politicos, plicticos, tacticos, simandicos (Graur, Etim. rom., p. 92), deoarece -os se foloseşte mai ales pentru formarea adjectivelor de la substantive (adjectivele formate de la adjective sunt rare; singurul exemplu pare a fi, după Al. Graur, sterpos). Forma veche a cuvântului, iconomicos, a devenit economicos o dată cu împrumutarea neologismului economic. Şi mai clară este situaţia lui firet, explicat în DA, DLRM şi DEX ca derivat din fir + sufixul -et. V. Bogrea (DR TV, 1924-1926, p. 814) a arătat dificultăţile de natură semantică pe care le întâmpină această etimologie şi de aceea propune ca etimon ngr. cpipéxo „şnur“, care corespunde atât semantic, cât şi fonetic.
    III. 6.2. în legătură cu termenii explicaţi prin greacă, dar care au primit şi alte etimologii, Al. Graur a remarcat, în diverse ocazii, că de multe ori, în cazul unor neologisme, cei ce au propus alte etimologii nu au respectat condiţiile formale sau/şi semantice necesare unei etimologii corecte. De subliniat rolul deosebit al lui Al. Graur în sublinierea importanţei limbii greceşti ca sursă directă a multor neologisme româneşti. în exemple ca icter şi pocher, caz în care CADE şi DLRM propun etimoane franţuzeşti pentru ambele (ictère,
192
poker), DEX şi CDER 6601, numai pentru pocher, Al. Graur (Etim. rom., p. 103,129) observă că accentul din română este diferit de cel din franceză şi identic cu cel din ngr. ίκτερος* respectiv πόκερ şi că deci pare mai probabilă originea neogreacă. Un argument asemănător a fost adus de Al. Graur {op. cit., p. 130) pentru portofoliu, considerat împrumut din fr. portefeuille {CADE; DLRM), fără să se explice de ce acelaşi cuvânt francez are două reflexe diferite în română (portofel şi portofoliu). Forma cea mai apropiată de portofoliu este oferită de ngr. πορτοφολι {DEX dă ca etimon it. portafoglio, care nu explică al doilea o). Monedă, despre care CADE spune că este împrumutat din lat. moneta, este mai apropiat din punct de vedere formal de ngr. μονέδα (Al. Graur, BL IV, 1936, p. 103; Ivănescu, ILR, p. 497). în etimologia rom. mapamond, interpretat ca împrumut din fr. mappemonde {CADE; Scriban; DLRM; CDER 5073), pe lângă neconcordanţa fonetică {a pentru e), există şi o neconcor-danţă morfologică (genului feminin din franceză îi corespunde neutrul în româneşte),.astfel că Al. Graur (Etim. rom., p. 113) propune un etimon grecesc μαππαμόνδο, care corespunde atât semantic, cât şi formal.
    în cazul verbului a se pichirisi „a se simţi atins, înţepat de o vorbă“, considerat împrumut din fr. se piquer {TDRG; CADE), în afară de criteriul formal (terminaţia nu poate fi explicată), trebuie să se ţină seama de nivelul de limbă în care apare cuvântul respectiv, şi anume de faptul că el este folosit de oameni care au avut educaţie grecească. De aceea, Al. Graur {BL IV, 1936, p. 108) îl explică prin ngr. πιχρίξω. Este posibil ca varianta picarisi să fie influenţată de fr. se piquer {CDER 6347). Aceleaşi criterii le-a folosit Al. Graur {BL VI, 1938, p. 142-143) pentru etimologia termenului condră „ceartă, neînţelegere“ care nu este o variantă populară a lui contra, aşa cum crede CADE, ci ngr. κόντρα „opoziţie“. Apariţia lui condră la scriitori ca Anton Pann şi C. Stamati, la care influenţa greacă este vizibilă, şi fonetismul d sunt argumentele aduse pentru originea greacă a lui condră.
    Criteriul semantic poate determina opţiunea pentru o etimologie greacă, ca în cazul lui mangosit „inutil, neapt“. Explicat ca derivat de la mangosi, şi acesta de origine necunoscută {DLR), a fost ataşat familiei lui a mangli {CDER 5061), pus în legătură cu sloven, manjkav
13 - Introducere în etimologia limbii române
193
„imperfect“ (Cihac II, p. 185) sau explicat prin ngr. μαγκεΰω (TDRG), fără ca vreuna din aceste etimologii să corespundă din punct de vedere semantic şi fonetic. Etimologia lui Al. Graur (BL IV, 1936, p. 99-100), care corespunde perfect din punct de vedere formal (ngr. μαγγόνω, aorist έμάγγωσα „presser, épuiser“), a părut nesatisfăcătoare din punct de vedere semantic lui L. Gâldi (Les mots d'origine néo-grecque en roumain à Tepoque des Phanariotes, Budapesta, 1939, p. 207), dar E. Coseriu (Estudios, p. 195-196) arată că ea este exactă şi din acest punct de vedere, dacă observăm că termenul în discuţie face parte dintr-o serie de verbe peiorative de origine greacă, al căror sens vag admite diverse interpretări. Cuvinte ca apelpisit, fandosit, paraponisit, sclifosit, cu sens peiorativ mai mult sau mai puţin nedeterminat, s-au îndepărtat, prin această particularitate, de sensul lor etimologic.
    Etimologia din greacă pentru rom. mirosi (gr. μυρόνω, aorist έμίρωσα „a parfuma“) dată de Al. Graur (BL IV, 1936, p. 102), corespunde din punct de vedere formal şi semantic (româna cunoaşte şi sensul etimologic „a parfuma“) şi de aceea nu este necesară explicaţia prin slavon, mirosati (TDRG; CADE). Un argument suplimentar contra etimologiei din slavonă este faptul că în slavonă termenul este atestat pentru întâia oară într-un text din secolul al XVI-lea şi aşteaptă el însuşi o explicaţie (gr. μυρίζω ar fi trebuit să aibă în slavonă forma mirisiti, atestată în bulgară şi sârbocroată). Pe de altă parte, forma românească apare de la primele texte şi este răspândită pe tot teritoriul dacoromân (v. ALRI, v. I, h. 77), la fel ca în cazul cuvintelor vechi slave. „Filiera“ slavă nu este considerată o ipoteză necesară nici de CDER 5334. Al. Graur (loc. cit.) este de părere că forma slavă mirosati poate fi rezultatul unei influenţe româneşti. De multe ori însă cuvintele din greaca bizantină, aşa cum rezultă din lucrarea lui H. Mihăescu, Influenţa greacă asupra limbii române până în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966, au pătruns prin slavă, deci, conform etimologiei directe, nu sunt grecisme. V. Coteanu / Dănăilă, Introducere, p. 221: influenţă directă din greacă numai în cazul cuvintelor din neogreacă.
    O situaţie specială prezintă franzelă analizat de Graur, Etim., p. 96, considerat în mai curent (CADE, CDER 3472, DA, DLRM, DU, TDRG; Gâldi, Infl., p. 192) din ngr. φραντζέλα „pâine franţuzească“,
194
fără să se întrebe de ce tz din greacă este redat prin z şi fără să se explice varianta franzo(a)lă (Scriban) din Moldova. Graur, loc. cit., explică franzelă ca un împrumut din bulgară („există şi în bulgăreşte“), fără să se arate cum un termen de acest fel a venit din bulgară. S-ar putea însă ca forma cu z în loc de dz (ne-am aştepta la frandzelă) să fi existat şi să se fi redus în română din cauză că dz nu exista. Cât priveşte varianta franzo(a)lă ea este din rusă sau ucraineană.
    Cuvântul precedent aparţine unei mari categorii de cuvinte pentru care s-au propus un etimon grec şi unul slav. în multe cazuri nici criteriul formal, nici cel semantic nu ne pot oferi nici un fel de indiciu pentru a putea opta în favoarea uneia sau alteia dintre etimologii. Lucrurile sunt mai complicate în cazul unor cuvinte existente în toate limbile balcanice, inclusiv în turcă şi albaneză, cum este, de exemplu,/?^. La unele cuvinte balcanice, în opţiunea pentru una sau alta dintre soluţii, poate interveni criteriul semantico-ono-masiologic. Astfel se ştie că o serie de termeni greceşti referitori la religie au pătruns în slavonă şi că româna i-a luat din această limbă (<icoană, liturghie, călugăr etc.) chiar dacă forma şi sensul acestor cuvinte coincid cu cele din greacă.
    III. 7. Cuvinte de origine turcică
    Elementele turcice din română au pătruns în epoci diferite şi de aceea se face în mod curent distincţia între împrumuturile vechi turceşti, constituite din presupusele cuvinte de origine cumană (şi tătară) de până la sfârşitul secolului al XlV-lea, numite preosmanlii, şi cuvintele mai recente, din turca osmanlie. Cuvintele din turca osmanlie au pătruns în limba română fie direct, fie prin intermediul limbilor slave meridionale (bulgară şi sârbocroată); acestea din urmă, conform principiului etimologiei directe adoptat de mine, sunt pentru română elemente bulgăreşti, respectiv sârbocroate. Astfel, de exemplu, cămgie (chimgie) „bici, biciuşcă cu pleasnă la vârf“, existent în Banat şi Haţeg, este cuvânt care provine din sârbocroată (< ser. kămdzija), chiar dacă la origine este turc. hamei „bici“ (E. Suciu, LR XXIX, 1980, p. 553). Contribuţii importante privind lexicul
195
de origine turcă au adus Şăineanu, Infl. or. şi, recent, E. Suciu, LR XXIX, 1980, p. 551-554, XXX, 1981, p. 547-549, XXXIII, 1984, p. 18-20, XXXVIII, 1989, p. 91-95, SCL XXXVIII, 1987, p. 142-144. Ultimul aduce în discuţie cuvinte şi variante turceşti regionale, învechite sau din argou care explică mai bine cuvintele româneşti.
    în legătură cu cuvintele turceşti de remarcat că au pătruns mai ales pe cale politico-administrative şi de aceea multe au şi dispărut sau au căpătat valoare peiorativă, la fel ca în alte limbi balcanice (K. Kazazis, The status ofturkisms in the present day Balkan languages, în Aspects of the Balkans: Continuity and change, Haga-Paris, 1972, p. 87-116)
    Cuvintele care au primit un etimon turc şi alte etimoane pot fi împărţite în trei grupe:
    •     cuvinte de origine turcică pentru care s-au propus o etimologie preosmanlie (cumană) şi o etimologie turcă osmanlie (III. 7.1.);
    •     cuvinte considerate împrumuturi din turcă sau derivate pe teren românesc (III. 7.2.);
    • cuvinte cu mai multe etimologii, dintre care una turcă (EL 7.3.).
    III. 7.1. Distincţia dintre elementele turceşti preosmanlii şi cele turceşti osmanlii este greu de făcut, în primul rând pentru că sursele de cunoaştere a pecenegei şi cumanei sunt foarte reduse (pecenega este cunoscută prin câteva nume proprii, iar cumana mai ales printr-un text mai amplu, Codex cumanicus, o culegere de texte religioase traduse din latină, care datează din 1330). Nu se cunosc prea bine nici condiţiile istorico-sociale în care a avut loc contactul dintre poporul român şi vorbitorii de pecenegă şi cumană. Cea mai mare dificultate constă în faptul că, deşi cumana face parte din alt grup de limbi turcice (grupul chipceac sau de nord-vest) decât turca osmanlie (grupul de sud-vest), ea a avut un fond de cuvinte foarte asemănător cu cel din turca osmanlie, cu sensuri şi fonetisme foarte apropiate. Numai o mică parte dintre cuvintele comune celor două limbi şi împrumutate de română prezintă sunete vechi turcice care au avut un tratament diferit în cumană şi în turca osmanlie. între acestea din urmă se citează Teleorman din cuman. Teii orman „pădure nebună“ (adică deasă) faţă de turc. Deliorman, cu d corespunzător cumanului t (Puşcariu, LR I, p. 315). în afara termenului beci, unanim considerat
196
din cumanul bec „(loc) întărit“ (DA\ CADE; Puşcariu, LR I, p. 315; Ivănescu, ILR, p. 347; CDER 760), pentru cuvintele româneşti de felul lui baltag, boi „statură“, casap, carâr, toi, care pot fi puse în legătură cu cuvinte turcice existente atât în cumană cât şi în turca osmanlie, au fost admise, în general, ambele surse, cea cumană şi cea turcă osmanîie (CDER 693, 976, 1504, 1552, 8814), deşi unii cercetători le consideră, totuşi, pe unele ca sigur cumane (toi, Puşcariu, LR I, p. 315; Ivănescu, ILR, p. 437; sigur cuman după S. Puşcariu este şi duşman, existent cu această formă în Codex cumanicus). Puşcariu, loc. cit., consideră că un criteriu pentru recunoaşterea cuvintelor de origine cumană este cel geografic. Un cuvânt răspândit în Transilvania, unde nu există cuvinte turceşti, cu excepţia celor transmise prin mijlocire slavă, ar fi o dovadă a originii cumane (o parte a cumanilor s-au refugiat în Transilvania după ce au fost înfrânţi de tătari în 1239). O părere asemănjătoare are şi Şăineanu, Infl. or., I, p. XVI. Heinz F. Wendt, Die türkischen Elemente im Rumänischen (Berlin, 1960), consideră greşit ca preosmanlii multe cuvinte recente, fapt demonstrat în ampla recenzie a lui VI. Drimba (RRLIX, 1964, p. 99-109).
   III. 7. 2. între cuvintele explicate ca împrumuturi din turcă sau derivate pe teren românesc există, la fel ca în cazul celorlalte categorii, cuvinte cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate de a fi împrumutate din turcă. în opţiunea pentru o soluţie sau alta ne poate ajuta situaţia din turcă. Un cuvânt ca mahalagiu, considerat de Pascu (Suf., p. 411) împrumut din turcă, deşi nu are un corespondent turc (Pascu dă o formă reconstruită, *mahalatgiu), este mai puţin probabil să fie un împrumut, chiar dacă atât cuvântul-bază (mahala), cât şi sufixul -g iu sunt de origine turcă. Este foarte probabil ca barcagiu, considerat de Pascu, Suf., p. 412, împrumut din turcă, să fie format pe teren românesc, aşa cum este considerat în dicţionare (DA\ DEX; CDER 690), chiar dacă îl înregistrează izolat în turcă Henry & Renée Kahane-Andreas Tietze, The Lingua Franca in the Levant: Turkish Nautical Terms of Italian and Greek Origin, Urbana, 1958, p. 92 (barkaci). E. Suciu (LR XXXVIII, 1989, p. 94) crede că lampagiu, lustragiu, pastramagiu, poştagiu, pe care dicţionarele le consideră derivate româneşti, pot avea etimoane turceşti. Cu un grad
197
mai redus de probabilitate de a fi format pe teren românesc este cârmâziu, considerat derivat în română de DLRM, DEX, sau împrumut din turcă de alţii (DA; CDER 2031 ; Graur, Alte etim., p. 35: turc. kirmizi). între aceste două limite există diverse grade de probabilitate ca un derivat de la o temă de origine turcă cu sufix turcesc să fie format pe teren românesc. Al. Graur (Alte etim., p. 35-36) crede că numele de culori de felul lui cârmâziu, liliachiu sunt mai curând formate în turcă decât pe teren românesc, în timp ce pentru CDER: cârmâziu 2031, fistichiu 3408 sunt împrumuturi, iar liliachiu 4829, naramziu 5605, pătlăginiu 6207 derivate pe teren românesc, fără explicaţii. DEX consideră formaţii româneşti pe cârmâziu, liliachiu, dar împrumuturi din turcă pe fistichiu, pătlăginiu (naramziu nu apare în DEX). Nu există criterii, în cazul numelor de culori, pentru respingerea explicaţiei prin împrumut la toate exemplele.
    Un argument interesant aduce Al. Graur (Etim. rom., p. 51-52) pentru a susţine că advocatlâc este un împrumut, în ciuda părerii generale că ar fi o formaţie pe teren românesc (DA; CADE şi TDRG nu dau nici o etimologie, ceea ce înseamnă că îl consideră format pe teren românesc). Argumentul constă în faptul că, pe lângă turcă (avukathk), cuvântul există şi în alte limbi balcanice (ngr. auoKarXuK, bulg. advokatlăk), ceea ce face mai greu de acceptat ideea formării în română.
    Un caz aparte este cel discutat de E. Vrabie (LR XLV, 1996, p. 7): corăbioară cu sensul „prăjitură preparată din aluat proaspăt“ nu este derivat din corabie + sufixul -ioară (DEX), ci mai degrabă trebuie acceptată etimologia din DA, s.v. curăbiâ, adică turc. corabiye + corăbioară, diminutiv al lui corabie. Termenul, cu acelaşi sens şi cu o formă mai apropiată de etimon există şi în aromână (curabé, gurabé), în care, fapt important, nu există corabie „ambarcaţie“. Cuvântul există de altfel şi în alte limbi balcanice (ngr. %o\)paţmă, alb. kurabie) cu sensul de „prăjitură“.
    III. 7.3. Cuvintele cu etimologie turcă pentru care s-au propus şi alte etimoane sunt destul de numeroase. Cu ajutorul criteriului fonetic, I. Lobiuc (SCL XXIV, 1973, p. 455-456) separă în două cuvinte pe becher; bêcher, cu sensul de „om de nimic care trăieşte din înşelăciune“, înregistrat în Bucovina, şi bechér „holtei, burlac“, care
198
circulă mai ales în Muntenia. Primul este un termen împrumutat din ucraineană (băhir), iar celălalt este cuvânt turcesc, aşa cum arată deosebirea de accent. Din motive de ordin fonetic, o serie de termeni marinăreşti din română pot fi consideraţi ca împrumutaţi din turcă şi nu din franceză sau italiană, aşa cum se admite de obicei în dicţionarele româneşti. Unul dintre exemplele ilustrative este provă (în limbajul marinăresc prova), pe care toate dicţionarele (CADE; DLRM; DEX\ CDER 6922; DLR), inclusiv Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, îl tratează ca variantă a lui proră, cuvânt pentru care s-au propus diverse etimoane (italian, francez, neogrec, latinesc savant); prova este însă alt cuvânt, provenit din turc. prova, care corespunde perfect formei româneşti (Marius Sala, SCL XII, 1961, p. 613). Dată fiind originea turcă a lui provă şi a multor alţi termeni marinăreşti, este posibil ca şi pupă (în limbajul marinăresc pupa) să provină mai degrabă din turcă decât din franceză, cum s-a admis, în general, până acum. în sfârşit, tot obiecţii de natură fonetică formulează Andrei Avram (LR XXH, 1973, p. 193) faţă de etimologia rusească propusă de Iorgu Iordan (SCL XIV, 1963, p. 15) şi de cea românească dată de Florica Ficşinescu (SMFC V, 1969, p. 15) termenului dialectal nălet „prost, apucat“. Etimonul rusesc nelep „absurd, stupid, fără sens; neghiob, nărod, prost“ nu corespunde din punct de vedere fonetic (schimbarea lui p în t şi a lui e în ă în aceste contexte nu sunt normale). De aceea, Andrei Avram a reluat etimologia turcă propusă de Papahagi, DDA, şi a arătat că evoluţia de sens a turc. nalet „blestemat“ la sensul „prost, apucat“ a avut loc şi în bulgară, şi în sârbocroată (această evoluţie semantică ar putea fi un indiciu că la noi termenul este împrumutat din una dintre cele două limbi, dacă nu s-ar opune criteriul răspândirii geografice: se ştie că termenii bulgăreşti recenţi şi cei sârbocroaţi nu au ajuns în Bucovina).
    Cât priveşte respectarea criteriului semantic, amintim la început două cuvinte din terminologia marinărească pentru care s-au propus şi alte etimologii şi care sunt foarte probabil de origine turcă. E. Suciu (LR XXIX, 1980, p. 554) arată că termenul căci „lădiţă (în care se ţin uneltele) din partea dindărăt a luntrei“, înregistrat în Dolj şi explicat de DA prin bulg. kăc „partea dindărăt a calului“, provine din turc. kw „pupă“. Etimonul turcesc corespunde mai bine din punct de vedere
199
semantic. S-a susţinut (Marius Sala, SCL XII, 1961, p. 616) că eche „bară fixată pe axul sau pe pana cârmei unei ambarcaţiuni sau a unei nave mici, servind la manevrarea acestora“, pentru care DEX dă ca etimon germ. Ecke „colţ“, este din turc, yeke, cu acelaşi sens. N. Pădurariu (LR XVIII, 1969, p. 272) acceptă această etimologie, arătând că nu există nici o concordanţă semantică între cuvântul românesc şi germ. Ecke (termenul pentru „eche“ în germană este Ruderhebel, Ruderjoch, Ruderpinne). Tot din turcă (turc. şiş) este şiş „pumnal cu lamă foarte lungă şi îngustă“ (DEX), şi nu din fr. chiche (DAT), care nu corespunde din punct de vedere semantic, cum a arătat Th. Hristea (LR ΧΧΠ, 1973, p. 10): în franceză substantivul înseamnă „năut“ sau „neg“ (< lat. cicer, păstrat şi în arom. ţeaţire), iar ca adjectiv „zgârcit, scump“. Un cuvânt care a primit mai multe explicaţii este pici: DU trimite la sicii, piciottu „băiat“, TDRG şi REW 1304 la forme romanice cu radicalul *picc-, CADE îl explică prin bulg.pic, dar cuvântul a fost explicat şi prin turc.ρίς „bastard“ (CDER 6348; DEX; DLR). Al. Graur (Etim. rom., p. 128) arată că trecerea de la „bastard“ la „copil“ se explică pe terenul limbii turce şi crede, de aceea, că nu există nici un impediment pentru considerarea cuvântului ca împrumut din turcă cu sensul din română. V. Bogrea (DR IV, 1924-1926, p. 794) propune pentru termenul înregistrat în Moldova bijog „cal bătrân“ ca etimon turc bisak, bisek „bătrân“, acceptat şi de CDER 844, contra ipotezelor anterioare (v. sl. bezati „a fugi“ TDRG, ucr. bizak D. Schelduko, BA I, p. 160, sau ghiuj DA; Scriban), care nu corespund din punct de vedere semantic. E. Suciu (LR XXXVIII, 1989, p. 93-94) atrage atenţia asupra lui schelă explicat, de obicei, din ser. skele, skela, bg. skelja, skele, deşi numai tc. iskele, skele, eskele explică toate sensurile importante din română, precum şi toate formele din română (eschelă, şchele, schele, schilă, şchelă).
    Tot E. Suciu (idem, p. 94-95) atrage atenţia asupra unui fenomen fonetic interesant de hipercorectitudine, semnalat de Al. Graur (Alte etim., p. 81) în legătură cu cuvintele greceşti pătrunse în română (în unele dialecte greceşti s a devenit ş, în timp ce în altele ş nu se poate pronunţa şi este înlocuit în împrumuturi, cu s, deci forma românească şustă < ngr. σούστα ar putea fi hipercorectă). Remarca lui Al. Graur poate fi extinsă şi la împrumuturile turceşti unde are loc o „grecizare“
200
pe teren românesc, în sensul că unor etimoane turceşti cu s le corespund în română forme cu 5 şi ş (.şiboi, siboi < tc. şebboy) sau invers forme cu s în turcă ajung la s (şandrama < tc. sondurmă)\ în astfel de cazuri alternante s/s nu trebuie să fie o obiecţie pentru etimologia turcă.
   Un exemplu interesant pentru situaţiile când argumentul semantic este foarte puternic în opţiunea pentru etimologia turcă îl reprezintă măzănaie „umflătură lemnoasă“ şi „gâlcă“, înregistrat în Moldova, în Bucovina şi în localitatea Deda-Reghin şi discutat pe larg de Andrei Avram (LR XXI, 1972, p. 202-205; Contrib., p. 57-60). Avem a face cu turc. mazi „gogoaşă de riştic“, care are şi sensul „excrescenţă lemnoasă“, foarte important în stabilirea originii turceşti. Sub influenţa lui mazăre (cu varianta mazăne), de care era apropiat formal şi semantic (cf. derivatele măzăricos „granulos“, măzărat şi măzăros „în formă de boabe“, măzăriche „cistericoză“ provocată de larva teniei, care are forma unei băşicuţe alburii de mărimea unui bob de mazăre), mazi a căpătat forma măzănaie, cu evoluţia semantică de la sensurile din botanică — „gogoaşă de ristic“ — la acela de „gâlcă, umflătură pe corpul unui om (sau al unui animal)“. Cât priveşte forma cuvântului, care pare mai degrabă derivat de la mazăre (mazăne), lucrurile sunt clare. Apariţia unui cuvânt la origine turcesc într-o localitate din Transilvania este explicată de Andrei Avram prin apartenenţa cuvântului la terminologia forestieră, care are şi alte cuvinte de origine turcă (de ex. dragoman, cunoscut în Maramureş şi Năsăud), ajunse în Transilvania din graiurile româneşti din nord-estul ţării. Această etimologie, care se bazează pe ideea că la baza cuvântului stă un termen cu înţelesul de „proeminenţă“, este preferabilă celei din DLR, unde se face trimitere la un cuvânt german Maserholz „lemn cu pete“; în diversele sensuri ale cuvântului măzănaie apare numai ideea de „proeminenţă“, nu şi cea de „pată“.
   în sfârşit, nălet „prost, apucat“ considerat de Iorgu Iordan (SCL XIV, 1963, p. 15) împrumut din rus. nelep „absurd, stupid, fără sens; neghiob, nerod, prost“ este explicat de Andrei Avram (LR XXII, 1973, p. 193-194; Contrib., p. 105-106) ca împrumut din turcă (nalet „blestemat“). Schimbarea de sens apare şi în română, bulgară şi sârbocroată.
201
    Există un mare număr de cuvinte pentru care nici unul dintre cele două criterii (fonetic şi semantic) nu este pertinent. Observaţia făcută la cuvintele greceşti care sunt răspândite în limbile balcanice şi în română este valabilă şi pentru cuvintele turceşti aflate în această situaţie: calfă (turc., ngr., bulg., ser.), culă (turc., ngr., vulg., ser.). Alături de cuvintele balcanice, există multe care se găsesc, în afară de română, numai în turcă şi bulgară, pentru care, de asemenea, nu avem în cele mai multe cazuri, criterii suplimentare de precizare a originii termenului românesc (başca, bre). Intr-o situaţie asemănătoare sunt cuvintele din terminologia marinărească pentru care până nu demult s-au propus etimoane din franceză sau italiană, ignorându-se existenţa unor cuvinte corespunzătoare în turcă. Materialul adunat în Kahane-Tietze, Lingua Franca a permis semnalarea (Marius Sala, SCL XII, 1961, p. 609-617) a numeroase cuvinte turceşti care pot fi considerate etimoane ale cuvintelor româneşti tot atât de corecte ca şi etimoanele romanice. Cuvinte de felul lui caravelă, cargafunda, cargabas, chilă, compas „busolă“, covertă şi altele există şi în turcă cu forma şi sensul din română. Cu această observaţie ajungem la un alt criteriu suplimentar care ar putea fi folosit uneori în stabilirea corectă a unei etimologii, la criteriul Onomasiologie. în cazul terminologiei maritime, datorită condiţiilor istorice în care s-a dezvoltat viaţa maritimă românească, numărul mare de termeni de origine sigur turcă justifică presupunerea că provin din turcă şi alte cuvinte care au fost explicate numai ca împrumuturi din limbile romanice occidentale.
    Criteriul geografic poate fi utilizat mai ales în sens negativ: în general, prezenţa unui cuvânt în Transilvania poate fi un argument împotriva originii turceşti a acestuia. Am amintit mai sus cazul lui măzănaie, unde Andrei Avram a propus etimonul turc şi a căutat să justifice totuşi prezenţa termenului în Transilvania. Din acest motiv, pecmez „marmeladă“, răspândit în Banat, nu poate fi un împrumut din turcă, ci din sârbocroată, iar catran în Transilvania este din ser. katran sau magh. katrâny.
202
    III. 8. Cuvinte de origine franceză
    Termenii împrumutaţi din franceză sunt, în marea lor majoritate, mai recenţi decât cei din limbile analizate anterior şi au intrat în limba română într-o epocă în care româna a avut contacte şi cu alte limbi, posibile surse de termeni neologici. Datorită faptului că acest contact este viu şi astăzi, analiza cuvintelor de origine franceză pune o serie de probleme specifice, determinate de modul în care sunt oglindite inovaţiile limbii franceze în dicţionarele curente ale acestei limbi.
    Cuvintele discutate în acest capitol sunt împărţite în două grupe:
    •    cuvinte considerate împrumuturi din franceză, dar explicate şi ca formaţii pe teren românesc (III. 8. 1.);
    • cuvinte cu etimologie franceză şi alte etimologii (III. 8. 2.).
    III. 8. 1. Există numeroase situaţii când acelaşi termen a fost explicat fie ca un împrumut din franceză, fie ca un derivat pe teren românesc. Spre deosebire de cuvintele de altă origine discutate anterior, în acest caz nu s-au respectat uneori criteriile fundamentale ale unei etimologii corecte. Cea mai „flagrantă“ manifestare a acestei tendinţe este indicarea ca etimon a unor forme inexistente în franceză; urmarea logică a acestei situaţii este că derivatul respectiv trebuie considerat format pe teren românesc. O serie de exemple de acest fel dă Th. Hristea (LR XXVIII, 1979, p. 496-498; AUB XXII, 1973, p. 142; Probi, etim., p. 28-29): conspirativ nu are corespondent în franceză, aşa cum dă DLRM (conspiraţi/), la fel ca dedicaţie, pentru care DLRM trimite la dedication, sau identificabil, explicat de DLRM ca împrumut din fr. identificable. La fel, a se turmenta „a se îmbăta“ nu poate fi fr. tourmenter care înseamnă altceva (Th. Hristea, LR XLVI, 1997, p. 112-114). în toate aceste exemple trebuie să presupunem că ele sunt formate pe teren românesc. Demonstraţia inexistenţei cuvântului în franceză este o operaţie dificilă, mai ales dacă facem apel numai la varianta literară din Franţa. Mioara Avram (SCL XXXIII, 1982, p. 258-259) a arătat că trebuie să se ţină seama şi de franceza folosită în Belgia şi Elveţia, în care există o serie de „corespondente exacte ale unor cuvinte româneşti pentru care s-au dat până acum fie alte explicaţii, adesea nesatisfăcătoare sub diverse aspecte, fie o explicaţie prin franceză, contestată de cei care nu au găsit
203
cuvântul în dicţionarele limbii franceze“. în cazurile de acest fel existenţa unor derivate în variantele francezei din Belgia şi Elveţia poate pune într-o lumină nouă o serie de cuvinte explicate până în prezent ca formaţii pe teren românesc. Astfel, achizitor, explicat de unii drept derivat românesc din achizi[ţie] + sufixul -tor (DEX; DN), iar de Th. Hristea (LR XXVIII, 1979, p. 459) ca „o interesantă creaţie românească direct din achizi[ţie] prin substituţie de sufix“, are un corespsondent în fr. acquisiteur, folosit în Elveţia. La fel, calcaros, considerat derivat românesc (.DEX) datorită faptului că în franceza literară termenul corespunzător este calcaire, are un corespondent în franceza din Belgia: calcareux. Necunoaşterea unor derivate din cele două variante ale francezei, care au putut influenţa româna din motivele istorico-sociale analizate de Mioara Avram, a dus la etimologii inacceptabile, ca în cazul lui savonieră, considerat de DEX „Din fr. savon (dupa, fructieră, supieră etc.)“, probabil din cauză că nu a fost găsit termenul franţuzesc în dicţionarele curente ale acestei limbi. MDE şi DN explică cuvântul prin franceză, deşi dicţionarele nu înregistrează sensul „cutie de săpun“ al cuvântului savonnier, -ère. Termenul savonnière cu sensul din română există însă în Belgia. în unele cazuri s-a susţinut inexistenţa în franceză a unor cuvinte pe care dicţionarele recente (Bordas, Robert) le înregistrează, uneori cu atestări din secolul trecut. Este cazul lui progresist, considerat inexistent în franceză (Graur, Alte etim., p. 19), sau al lui combativ, considerat, de asemenea, ca inexistent în franceză (Puşcariu, LR I, p. 403), dar pe care Robert le are: progresiste (prima atestare 1841), combatif (atestat în 1897), discutate la Th. Hristea, SCL XXVIII, 1979, p. 493-494). Am dat diverse exemple pentru a sublinia posibilitatea ca o serie de derivate considerate până acum exclusiv formate pe teren românesc să fie împrumuturi din franceză.
    Aplicarea criteriului semantic permite uneori concluzii cu privire la probabilitatea formării unui derivat pe teren românesc, atunci când sensul acestuia nu există în franceză. Unul dintre cele mai interesante exemple de lipsă de concordanţă în planul semantic între română şi franceză este pastelist cu sensul de „poet care compune pasteluri“, explicat din fr. pasteliste (DLR; DN), care nu are însă decât sensul de „pictor care face tablouri cu ajutorul pastelurilor“ (Th. Hristea, AUB XXII, 1973, p. 146-147). Sensul de „poet care compune pasteluri“
204
arată că este vorba de un cuvânt format pe teren românesc (numai în română există pastel cu sensul de „poezie lirică descriptivă“, sens datorat lui Vasile Alecsandri, care şi-a intitulat un volum de astfel de poezii Pasteluri).
    III. 8.2. Cuvintele care au primit etimologie franceză, dar şi alte etimologii sunt numeroase. Datorită faptului că franceza a fost limba care a contribuit în cea mai mare măsură la modernizarea vocabularului românesc (alături de latină, neogreacă, italiană şi germană) s-a ajuns la exagerări ale influenţei franceze. Cum am arătat în prima parte a acestui capitol, au fost etimologii în care presupusul etimon francez al cuvântului românesc nici nu există. Pentru un număr relativ mare de cuvinte s-au propus mai multe etimologii şi nici unul dintre criteriile folosite de noi (mai ales cel fonetic şi cel semantic) nu este pertinent. O listă a unor astfel de elemente neologice de până la 1860 oferă lucrarea lui N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962, din care reproducem câteva exemple: antilopă (cf. germ. Antilope, fr. antilope), antipod (cf. ngr.αντίποδες, lat. antipodes, it. antipode, fr. antipode), aortă (cf. lat. aorta, it. aorta, fr. aorte) etc. în alte cazuri criteriul fonetic permite să facem distincţie între cuvintele de origine franceză şi variantele care provin din alte limbi. Astfel, limonadă, provine din fr. limonade sau din germ. Limonade, iar limonată din it. limonata. în timpul din urmă s-a ocupat de astfel de cazuri Th. Hristea, Probi, etim., p. 104-141. Argumente interesante de natură formală contra etimologiei franceze aduce Al. Graur (Etim. rom., p. 121-122) în cazul lui omagiu, explicat prin fr. hommage (CADE; DLRM; Scriban), deşi adevăratul etimon este it. omaggio (DEX; CDER 5875). Forma sufixului -agiu ne trimite spre o origine italiană (naufragiu, sufragiu), în timp ce fr. hommage ar fi avut în română o finală -aj (ca în aliaj, viraj). în plus, observă Al. Graur, de obicei în împrumuturile din franceză se introduce în pronunţare hy ca în harpon, hotel, huilă, husă. Alteori sensul neologismului poate confirma sau infirma etimologia franceză. în cazul lui spicher, considerat împrumut din engl. speaker „vorbitor“, „orator“ (CADE; DLRM), avem a face cu un împrumut din franceză, unde termenul respectiv are sensul „crainic“, ca şi în română (Hristea, Probi, etim., p. 135-136). Mai interesant este cazul lui
205
vatmân, considerat împrumut din engleză (CADE), deşi, cum arată Th. Hristea (LR XXIII, 1974, p. 69), cuvântul nu există în engleză, aşa că trebuie considerat împrumut din franceză (DLRM). Un alt criteriu care poate fi folosit în afara celor invocate până acum este cel cronologic. Astfel, de exemplu, rom .flanelă a fost explicat invariabil (DA\ CADE; DEX) prin franceză, datorită celei mai vechi atestări (C. Negruzzi). V. Nestorescu (LR XXXIV, 1985, p. 221) a arătat că termenul, sub forma flanel, a fost înregistrat în documente din secolul al XVII-lea (a. 1766), ceea ce duce la o altă sursă etimologică, şi anume germ. Flanell. Presupunerea este întărită de variante populară flanel.
   III. 9. Cuvinte de origine germană
   La cuvintele de origine germană putem distinge mai multe straturi, în funcţie de sursa lor directă: unele provin din limba saşilor din Transilvania, altele din graiurile germane vorbite în Banat şi Bucovina, altele au pătruns în limba literară sau în anumite terminologii tehnice datorită stabilirii în România a unor meseriaşi de origine germană. V. Arvinte (RRL X, 1965, p. 127-132) a prezentat criteriile de delimitare a elementelor săseşti din celelalte elemente germane din română şi a analizat cuvintele de origine germană din graiurile româneşti pe baza datelor oferite de Atlasul lingvistic român în cartea Die deutschen Entlehnungen in den rumänischen Mundarten (nach den Angaben des Rumänischen Sprachatlases), Berlin, 1971. Criteriile de delimitare a „şvăbismelor“ limbii române sunt prezentate de Maria Purdela Sitaru şi Li via Vasiluţă în Entdehnun-gen aus dem deutschen in den Banater rumänischen Mundarten, în „Germanistische Beiträge“ VII, 1977, p. 87-88.0 prezentare bogată a inventarului lexical provenit din germană îl oferă sinteza semnată de Helga Crössman-Osterloh, Die deutschen Einflüsse auf das Rumänische: Probleme—Kriterien-Anwendungen, Tübingen, 1985. Nu intră în discuţia noastră problema elementelor germanice foarte vechi (gotice, gepide), despre care s-a scris mult, dar fără să se fi ajuns la rezultate sigure (cf. Rosetti, ILR, p. 221).
   Cuvintele care au primit o explicaţie prin germană le grupăm în două categorii:
206
    •    cuvinte care au fost explicate ca împrumuturi din germană sau ca derivate pe teren românesc (III. 9. 1.);
    •    cuvinte care au fost explicate prin germană sau prin alte limbi (III. 9. 2.).
    III. 9.1. Ilustrăm această categorie cu câteva exemple de derivate care sunt foarte probabil împrumuturi din germană. întrucât productivitatea lui -ic în româneşte este discutabilă, în faptic, considerat derivat din fapt(ă) + -ic (DLRM), trebuie să vedem un împrumut din germ.faktisch (Graur, Alte etim., p. 50) adaptat după fapt. Model german propune S. Puşcariu şi pentru sclavie (cf. germ. sklavisch). La polul opus poate fi citat piecar „brutar“, considerat de Arvinte {op. cit., p. 168) împrumut din germană şi care, în unele regiuni, poate fi derivat românesc de lapec (< magh. pek sau ser. pek) + -ar (Andrei Avram, „Fonetică şi dialectologie“ IX, 1975, p. 208).
    IU. 9.2. Şi în cazul cuvintelor care au primit mai multe etimologii, dintre care una germană, pentru aprecierea corectă a diverselor soluţii trebuie să avem în vedere diversele criterii invocate în capitolele precedente. De observat că numărul cuvintelor care au fost explicate numai prin germană este relativ restrâns. Cele mai multe au fost explicate şi prin ucraineană sau prin maghiară. în legătură cu criteriul fonetic, trebuie să ţinem seama de remarca făcută de Andrei Avram {LR XXXIII, 1984, p. 185; Gontrib., p. 227) cu privire la frecvenţa cu care apar în cuvintele de origine germană modificări fonetice neregulate (uneori produse prin apropiere de cuvinte mai vechi; nu trebuie să uităm că avem a face cu împrumuturi pe cale orală de cuvinte ce au grupuri consonantice numeroase). Exemplul dat de Andrei Avram este ilustrativ: ghintaiţă „dispozitiv pentru tăierea unui filet“ <germ. Gewindeeisen (I.A. Florea, AnL XXV, 1976, p. 81), la care se poate adăuga cazul lui şorăpru < germ. Schrapper, în care avem modificarea părţii finale a etimonului (suprimarea vocalei neutre şi adăugarea unui u după grupul „,muta cum liquida“, ca în vinclu < germ. Winkel) şi o vocală introdusă între elementele grupului consonantic iniţial, ca în şorubă < germ. di al. Schriibe (Andrei Avram, LR XXXIII, 1984, p. 187-188; Contrib., p. 230).
207
    Aplicarea riguroasă a criteriului fonetic a permis lui Andrei Avram (LR XXI, 1972, p. 519-520; Contrib., p. 70-72) să dovedească că meş „inel care se formează anual în trunchiul unui arbore“ (prin sudul Transilvaniei), „nod la lemne“ (prin nord-estul Olteniei) şi „strat, pătură“ (prin Oltenia şi Muntenia) nu provine din lat. medium, aşa cum susţine Dan Bugeanu (LR XX, 1971, p. 53). Argumentul de bază constă în faptul că etimologia din latină se bazează pe admiterea unui tratament dublu al aceleiaşi forme latineşti: medium > miez şi medium > meş. în plus, varianta mej a lui meş, considerată intermediară în trecerea de la latină la meş, este notată o singură dată, în timp ce varianta cu ş apare în patru surse. în schimb, o formă dialectală înregistrată într-un grai săsesc din Transilvania (mesch) corespunde perfect din punct de vedere fonetic şi nu pune probleme de ordin semantic: un sens, „inel anual în trunchiul unui arbore“, coincide cu cel românesc. Celelalte două sensuri se pot explica prin evoluţii normale: „nod de lemn“ şi „strata, pătură“ („inelele“ sunt de fapt nişte „straturi“). Acelaşi criteriu fonetic ne obligă să nu acceptăm o origine germană pentru fereancă „perdea“, înregistrat în judeţul Suceava şi în Maramureş. I. Robciuc (LR XXII, 1973, p. 334) a arătat că termenul românesc are la origine un termen dialectal ucrainean firanka, cu acelaşi sens. Termenul german Vorhang „perdea“ invocat poate fi reţinut pentru ferhăng, ferâng, ferihâng. Tot aşa şalâc „glumă“, înregistrat în Banat, nu poate fi pus în legătură cu germ. Schalk „om glumeţ, poznaş“, la care trimite DLR. Andrei Avram (LR XXXIII, 1984, p. 185; Contrib., p. 226), pornind de la faptul că finala termenului se regăseşte în derivatele cu -lîc, de tipul caraghioslâc, presupune că şalâc este un derivat de la şală „glumă“ + -lâc (termenul şală nu este înregistrat în Banat; dar există în sârbocroată — senluk „veselie“, format cu -luk, la origine acelaşi sufix turcesc — -Ivk — care stă la baza sufixului românesc). în cazul lui maşină (moşină) „chibrit“, varianta cu o, cea mai răspândită, pledează pentru o origine maghiară nu germană (Andrei Avram, „Fonetică şi Dialectologie“, IX, 1975, p. 208).
    Unul dintre criteriile importante care se pot folosi în opţiunea pentru o etimologie sau alta este cel geografic. Astfel, pornind de la constatarea că în dialectele sud-dunărene nu există elemente de origine germană, prezenţa unui cuvânt considerat de origine germană în
208
dialectele sud-dunărene este un argument pentru respingerea etimologiei directe din germană (poate fi, în cel mai bune caz, un termen german pătruns printr-o altă limbă). Astfel, ştreang, considerat împrumut din germană (germ. Strâng, DLRM; DEX; Arvinte, op. cit., p. 83-86; Ivănescu, ILR, p. 436) sau împrumut prin intermediul magh. istrâng (TDRG: CADE, absent din Tamâs, EW), este contestat de CDER 8251, pentru că există şi o formă strâng în meglenoromână. Singura soluţie, arată Cioranescu, loc. cit.f este a presupune un intermediar slav (cel puţin pentru meglonoromână, adăugăm noi). Pornind de la o constatare asemănătoare (existenţa cuvântului în dialecte sud-dunărene), CDER 1228, contestă etimologia lui buştean <săs. Bumstamm (dată de S. Puşcariu, DR III, 1925, p. 657, şi acceptată de Ivănescu, ILR, p. 436) pe motivul că există şi o formă aromânească buştină „fagure de miere“. Exemplul este interesant pentru a sublinia necesitatea cunoaşterii exacte a situaţiei din dialectele sud-dunărene, unde buştină „fagure de miere“ a fost explicat ca provenind din v. sl. vostinu „stup“ (DDA), de fapt v. sl. vostina neavând deci nici o legătură cu buştean. Criteriul geografic şi faptul că termenul tut „prost“ este folosit mai ales ca epitet pentru femei (tută) i-au permis Ioanei Anghel (CL XXVIII, 1983, p. 134-135) să considere că termenul în discuţie, cu circulaţie în Transilvania, provine din germ. Tute „femeie, fată proastă“. Apropierea de tont sau de bulg. tiilavy tutafy tutova (V. Nestorescu, LR XXII, 1973, p. 132) nu corespunde din punct de vedere formal.
    în operaţia de identificare a celei mai bune soluţii etimologice poate fi invocat şi criteriul cronologic (istoria cuvântului în română şi în limba presupusă a fi sursă). Astfel, rochie, nu poate fi împrumut din bulg., ser. roklja (DLE), fiindcă în ambele termenul este un împrumut din secolul al XlX-lea, în timp ce roche este atestat în română din 1721. Aceste fapte l-au determinat pe V. Nestorescu (LR XXXIV, 1985, p. 221) să accepte etimologia dată în DLRM (germ. Rockel sau Rocke). Aceleaşi argumente le aduce tot V. Nestorescu (SCL XXXIV, 1983, p. 359) pentru originea germană a lui cană (< germ. Kanne), contra originii bulgare (Scriban), pentru că în bulgară kana este recent (în română, în schimb, apare la Dosoftei), iar unele dicţionare bulgăreşti îl consideră chiar împrumut din română.
14 - Introducere în etimologia limbii române
209
   III. 10. Consideraţii finale
    Din expunerea făcută în partea a treia a cărţii rezultă că importanţa diverselor criterii depinde de straturile etimologice. Cele două criterii de bază, formal şi semantic, sunt decisive; o neconcordanţă formală sau semantică poate constitui un obstacol în acceptarea unei etimologii, indiferent de originea presupusă a cuvântului. în legătură cu celelalte criterii, este de remarcat că termenii latini şi cei din traco-dacă se detaşează de termenii de altă origine
    Astfel, criteriul răspândirii geografice nu este operant aici în măsura în care el este pentru elementele împrumutate, fiindcă prezenţa sau absenţa într-o anumită regiune a unui cuvânt latinesc moştenit sau din substrat nu este totdeauna concludentă: prezenţa este un lucru normal în orice variantă geografică sau istorică, iar absenţa poate fi uşor explicată prin uzura cuvintelor, care pot fi înlocuite în anumite regiuni de sinonime de aceeaşi origine sau împrumutate. Chiar absenţa din dialectele sud-dunărene a unui termen din dacoromână sau din substrat nu poate fi folosită ca un argument împotriva originii lui latineşti sau traco-dace. Prezenţa unui astfel de cuvânt în dialectele sud-dunărene poate fi un argument numai în cazul cuvintelor pentru care s-a propus o etimologie latină savantă, maghiară, slavă răsăriteană, germană sau romanică, dar nu pentru înlăturarea unei etimologii slave meridionale, greceşti sau turceşti. Cât priveşte aplicarea criteriului răspândirii geografice pentru celelalte straturi etimologice, trebuie să reţinem că există cuvinte, cum sunt, de pildă, cele vechi slave şi mai vechi maghiare, care pot fi răspândite pe tot teritoriul dacoromân, şi cuvinte împrumutate cu o anumită distribuţie geografică: cuvintele turceşti şi cele din neogreacă sunt răspândite numai în Muntenia şi Moldova (un cuvânt turcesc în Transilvania a intrat prin altă limbă — slavă, maghiară — şi deci nu este cuvânt turcesc în română), cuvintele slave mai recente sunt răspândite numai în Banat, Crişana, Oltenia (cele sârbocroate), în nordul ţării (cele ucrainene) sau în sud (cele bulgăreşti), iar cele maghiare recente numai în Transilvania. Orice abatere de la această distribuţie geografică a cuvintelor în discuţie este un argument împotriva explicaţiei prin limba respectivă cu excepţia cazurilor când
210
se aduc argumente speciale (cuvânt transmis prin limba literară sau prin mişcări de populaţie).
    Observaţia făcută referitor la criteriul răspândirii geografice este valabilă şi pentru criteriul vechimii (sau cronologic). La cuvintele latineşti moştenite şi la cele din substrat atestările sunt foarte importante, în schimb nu pot constitui un criteriu decisiv pentru unele cuvinte împrumutate. O eventuală atestare mai târzie în limba din care se presupune că a fost împrumutat poate pune la îndoială explicaţiile prin acea limbă. In legătură cu atestarea în limba din care provin, cuvintele latineşti prezintă din nou o situaţie aparte, pentru că sunt multe cuvinte care nu sunt atestate în latină, dar a căror existenţă poate fi dedusă din comparaţia cu celelalte limbi romanice, după cum existenţa unui cuvânt traco-dac poate fi dedusă din compararea românei cu albaneza. Este mai greu de acceptat stabilirea unei corespondenţe între un cuvânt românesc şi unul neatestat, dar presupus a fi existat în limbile cu care româna a intrat în contact (exemple din limbi slave, maghiară şi franceză). în cazul împrumuturilor este esenţială cunoaşterea exactă a originii cuvântului în limba din care se împrumută: ignorarea acestui aspect poate duce la adoptarea ca etimon pentru un cuvânt românesc a unuia care în limba respectivă a fost explicat tocmai ca un împrumut din română.
    Aceste aspecte (răspândirea geografică şi vechimea) pot fi subordonate criteriului pe care îl numim statutul funcţional al cuvântului, care vizează şi frecvenţa (în latină există cuvinte înregistrate într-un singur text, deci periferice, a căror transmitere în limbile romanice este mai greu de conceput, mai ales când este vorba de o singură limbă romanică) sau apartenenţa la un nivel de limbă (dialectal sau diacronic) din care este mai puţin probabil să fi fost împrumutat.
    Criteriul semantico-onomasiologic şi cel istorico-social nu sunt nici ele hotărâtoare atunci când este vorba de cuvintele moştenite din latină sau din substrat, mai ales când este de optat între originea latină şi cea traco-dacă a unui cuvânt, pentru că cele două straturi etimologice sunt bine reprezentate în aceleaşi domenii semantico-onomasiologice şi s-au transmis în aceleaşi condiţii istorico-sociale. Cât priveşte celelalte cuvinte, împrumutate, se constată o anumită distribuţie de care trebuie să se ţină seama în
211
opţiunea pentru una sau alta dintre etimologii. De exemplu, pe lângă unele cuvinte pentru noţiuni uzuale, care provin din vechea slavă, termenii de tehnică populară sunt de origine germană etc.
    O problemă comună tuturor categoriilor discutate este aceea a derivatelor, care pot fi preluate din altă limbă (moştenite sau împrumutate) sau formate pe teren românesc. Şi de această dată, cuvintele moştenite din latină ocupă o poziţie aparte, deoarece în opţiunea pentru una sau alta dintre soluţii se face apel la un criteriu suplimentar, şi anume la compararea cu situaţia din restul României, în general, în cazul derivatelor trebuie să se procedeze cu multă prudenţă în opţiunea pentru una sau alta dintre soluţii.
    Concluzia cea mai importantă este că în stabilirea sau aprecierea unei etimologii corecte trebuie să se ţină seama de toate criteriile menţionate, care să fie aplicate cu discernământ, pe baza unor principii riguroase.
                                        *
                                       * *
    Pentru a ilustra cum au fost aplicate diversele criterii am ales, în încheiere, etimologiile propuse pentru cuvântul a socoti.
    Dicţionarele noastre etimologice acceptă, de obicei fără rezervă, că rom. a socoti este de origine maghiară: magh. szokotâlni are aproape aceleaşi sensuri ca termenul românesc. Dar lucrările de etimologie maghiară consideră cuvântul de origine românească (Bakos, Român elem., p. 244). în faţa acestei situaţii, Kirâly (Etim.y p. 2-8) se întreabă: „întrucât este evident că nu poate rezista decât una dintre cele două păreri contrare, se pune întrebarea: cine a împrumutat de la cine? Şi, mai ales, cum putem dovedi că limba A a împrumutat din limba B şi nu invers?“
    Pentru a da răspuns la aceste întrebări Kirâly face o analiză complexă a celor două cuvinte folosind criteriile menţionate de mine. Constată astfel că, datorită faptului că sensurile celor două cuvinte aproape coincid, analiza semantică nu poate aduce argumente hotărâtoare. Şi totuşi, observă el, faptul că în română socoti înseamnă şi „a ajunge la o înţelegere cu cineva, a se răfui, a plănui“ (în magh. szokotâlmi înseamnă doar „a face socoteală; a examina, a chibzui, a
212
cumpăni, a câştiga, a mormăi“) pledează pentru originea românească (deşi, pe bună dreptate, Kirăly spune că nu este exclus cel puţin din punct de vedere teoretic, ca un împrumut să-şi dezvolte mai multe sensuri în limba de adopţie decât în limba-sursă, un răspuns categoric la întrebarea de mai sus ar fi hazardat).
    Atenţia principală se îndreaptă în acest caz spre criteriul fonetic. Din magh. szokotâlmi ar fi trebuit să se ajungă la *socotălni, *socătălni, *socătăli (cf. mag. probâlni > rom. reg. probului, probălui „a încerca, aproba“, fele Ini > rom. reg. felelui, feleliy fălălui „a răspunde“), dar nu socoti. Deci absenţa lui -ăl- care ar fi trebuit să-l redea pe -ăl- se opune originii maghiare a cuvântului românesc.
    Cât priveşte criteriul vechimii, magh. szokotâlni este atestat doar la mijlocul secolului al XVII-lea (1646), în timp ce în română este atestat cu un secol mai devreme. Kirăly (.Etim., p. 3) arată că primele texte româneşti (de exemplu Psaltirea Scheiană) atestă membri ai familiei cuvântului (socotinţă, socotire, socotit, socotitoriu), ceea ce este o probă a vechimii cuvântului în română. „Chiar dacă cronologia nu stabileşte vârsta exactă a unui cuvânt într-o limbă (un termen sau altul poate circula mult timp înaintea pătrunderii sale în aspectul scris), în cazul cuvintelor socoti şi szokotâlni cronologia arătată marchează o reală diferenţă de vechime în favoarea primului. Această afirmaţie se bazează pe argumentul servit de tradiţia, de vârstă diferită a scrierii în limba română şi în limba maghiară. întrucât texte scrise în limba maghiară apar deja pe la sfârşitul secolului al XH-lea — începutul secolului al XlII-lea [Bârczi Geza, A magyar nyelv elatrajza, Budapesta, 1966, p. 85], verbul szokotâlmi, dacă ar fi existat într-adevăr, nu putea să nu apară măcar o singură dată în scris şi, în acest fel, să împiedice amânarea atestării sale timp de aproape cinci secole (1646)“ Kirăly, Etim., p. 3.
    Cu aceasta am ajuns la un alt criteriu, cel funcţional; observăm cu Kirăly (loc. cit) că szokotâlni are în maghiară o poziţie slabă, în opoziţie cu situaţia lui socoti din română. Acelaşi argument l-am adus pentru originea latină a rom. talpă, considerat, până nu demult, împrumut din magh. talp (vezi III.3.1.). De altfel, în maghiară cuvântul nu există în limba literară, în timp ce în română este general cu o poziţie puternică în limbă. A fost selectat de Mihaela Bârlădeanu,
213
împreună cu socoteală şi socoti în vocabularul reprezentativ al limbii române (v. Marius Sala (coordonator) et alii, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Bucureşti, 1988, p. 38).
    Legat de criteriul precedent este cel al răspândirii geografice: magh. szokotâlni este cunoscut numai în vorbirea maghiarilor din Transilvania, eventual pe teritoriile învecinate. Dicţionarele maghiare îl semnalează mai des în secuime şi la ceangăi (Kirâly, Etim., p. 4). Răspândirea geografică a formelor ungureşti szokotâlni, szokoyălni, szeketâlni impune căutarea unui etimon român. Kirâly, loc. cit. arată că variantele fonetice maghaire sunt toate încercări de adaptare a rom. socoti la sistemul fonetic al limbii maghiare, la fel ca rom. şopti > magh. sopotyâlni, sopotyâlni, ssuputyâlni sau rom. tropoti > tropotyâlni. Varianta szokotyâlni are o valoare deosebită pentru că în ea se poate detecta o particularitate fonetică dialectală românească (magh. ty redă forma palatalizată t" a lui t urmat de i, e din subdialectele româneşti din nord-vestul ţării — frat"e) care localizează regiunea în care s-a făcut împrumutul.
    Aplicând criteriile de mai sus se poate infirma originea maghiară a rom. socoti şi, în acelaşi timp, se poate confirma originea românească a magh. szokotâlni. Am ajuns doar la jumătatea drumului. De unde vine de fapt rom. socoti reprezintă cealaltă jumătate. Pentru a răspunde la această întrebare trebuie văzute celelalte soluţii propuse şi să vedem care ar putea fi reţinută. După ce Kirâly (op. cit., p. 5-7) arată de unde nu vine rom. socoti, el încearcă să formuleze o ipoteză cât mai verosimilă. Eliminând soluţia „cu totul originală“ (se cuăta > se cota > socota > socoti) dar inacceptabilă a lui Gr. Creţu în Indicele la Lexiconul lui Mardarie Cozianul (Lexicon slavo-românesc şi tălcuirea numelor, 1649, Bucureşti, 1900, p. 368) Kirâly înclină pentru o soluţie slavă.
    Constată că Cihac, TDRG şi DU aduc în discuţie magh. szokotâlni alături de bg. socotiţi, ucr. socotyty care au la bază v. si. skotu „vită“ care mai târziu a avut şi sensul „avut; bani, monedă“. La TDRG se înregistrează şi senstul „bani peşin, număraţi“ (deci bani socotiţi), ceea ce arată o evoluţie semantică la popoare în care vitele au fost obiectul principal de tranzacţie (cf. lat. pecus „vită“ > peculium „avere“, pecunia „monedă“, magh. marha „vită“ şi „avere, bogăţie“, de unde şi rom. marfă).
214
    Prototipul bulgăresc sokotiti dat de Cihac, TDRG, DU apare şi la Ov. Densusianu (ILRI, p. 235), dar cuvântul nu există în dicţionarele cunoscute bulgăreşti. Densusianu nu mai menţionează forma bulgară în cursul Aspecte lingvistice ale păstoritului, Bucureşti, 1934-1935, p. 175-176, unde precizează că „Din slavă, e de reţinut numai forma ruteană, care în plus se aseamănă cu românescul socoti cu accepţiune păstoresacă“ (el consideră că la origine ar fi un cuvânt turcie pătruns la noi prin filieră slavă).
    Prin eliminare, Kirâly respinge originea bulgărească şi veche slavă (ultima din motive fonetice: ar trebui să acceptăm apariţia lui o între 5 şi c, cea ce nu este normal, fiindcă româna are multe cuvinte care încep cu sc- (Graur, Etim. rom., p. 126 declară: „cuvântul nu e creat de noi“, deci nu vine de la v. sl. skotu). Urmându-1 pe Ov. Densusianu, Kirâly se îndreaptă spre ucraineană unde există o formă asemănătoare cu cea din română (sokotyty „a păzi, a paşte“). Pentru evoluţia semantică el crede că la început cuvântul se folosea în domeniul păstoritului cu sensul de „a păzi“ (oile socotiia cu fraţi săi Densusianu, ILR II, p. 304). De la acest sens s-a ajuns, după părerea lui Ov. Densusianu, la valori mai abstracte „a privi, a fi atent; a număra; a aprecia, a crede, a judeca, a gândi“. Dezvoltarea semantică în cadrul terminologiei păstoreşti este ultimul argument adus de Kirâly împotriva etimologiei maghiare. Acceptând originea ucraineană a termenului românesc Kirâly nu omite o eventuală obiecţie, faptul că socoti este general în română, la care răspunde prin acea că fiind vorba de un termen păstoresc a putut circula la fel de mult ca şi ciobanii noştri.
    Kirâly precizează în cursul demonstraţiei sale că „încercarea noastră nu este nici prima şi s-ar putea să nu fie nici ultima“ (Etim., p. 5). Chiar el citează în nota 17 una articol al lui E. Coseriu, Rum. a socoti. Ungarisch, ukrainisch oder lateinisch“, în Romanica Europaea et Americana. Festschrift fur Harri Mirer 8. Januar 1980, Bonn, 1980, p. 148-155, în care se susţine originea latină a termenului. Din motive necunoscute, punctul de vedere al lui Coseriu nu este discutat de Kirâly.
    E. Coseriu constată că în română verbul a socoti are statutul tipic al unui cuvânt vechi, bine înrădăcinat, adică ori un cuvânt moştenit din latină ori un împrumut timpuriu din slavă (apare în nucleul
215
fondului principal de cuvinte selectat de Al. Graur,încercare,p. 53). Are un bogat conţinut semantic, aşa cum nu are nici un alt cuvânt de origine maghiară — până la seamă şi fel, (aparţin unei categorii speciale, de cuvinte „abstracte“, aproape „gramaticale“) — nici măcar a gândi.
    Cele mai multe dintre sensurile lui a socoti sunt bine atestate în secolul al XVI-lea. Mai mult, a socoti nu şi-a lărgit semantismul cu timpul, ci invers şi l-a restrâns: în vechea română însemna şi „a veghea, a supraveghea“ (la TDRG sensul „a se îngriji de cineva, a se îngrijora pentru cineva“ este deja învechit. Doar semnificaţia rechnen“, „a calcula“ este mai nouă. în secolul al XVI-lea nu este atestată şi s-a dezvoltat evident din semnificaţia „a evalua, a aprecia“. E de observat şi că semantismul cuvântului românesc corespunde fr. penser + songer + soigner + v. fr. cuider, sp. pensar + cuidar (şi cuidarse), şi cuprinde şi valorile „a evalua, a aprecia“ şi „a calcula“. Pe de altă parte derivatele lui socoti sunt foarte numeroase: socotinţă, socotire etc.
    Cât priveşte forma, verbul nu este în cele mai multe cazuri incoativ, cum sunt verbele mai noi ale conjugării în -i în mod normal. Până la sensul „rechnen“ forma obişnuită de persoana I este socot, nu socotesc. TDRG consideră formele nonincoative ca modeme, dar dicţionarele româneşti mai noi (DLRLC şi DLRM) le consideră populare şi este ştiut că în română (ca de altfel peste tot) „popular“ este asociat de cele mai multe ori cu „vechi“.
    Din cele relatate până acum rezultă că, în afară de criteriul comparaţiei romanice, toate argumentele duc spre o origine veche a rom. socoti. Acest fapt l-a determinat pe E. Coseriu să caute o origine latinească şi anume lat. succutere.
    Pentru a accepta acestă etimologie trebuie să trecem peste unele dificultăţi:
    —  cuvântul lipseşte din dialectele suddunărene;
    —      din punct de vedere fonetic, succuttere, cu e diftongat, ar fi trebuit să ajungă la sucuţi cu u > u şi ţ înainte de i < e\
    —      din punct de vedere semantic trebuie explicată evoluţia de la „a agita“ (germ. „schiitteln“ la „a gândi“ = germ. „denken“).
    Coseriu arată că aceste dificultăţi sunt mai degrabă aparente, decât reale.
216
    •     a socoti nu este un cuvânt regional, ca magh. skokotâlni sau ucr. sokotyty. Este un cuvânt bine răspândit pe tot teritoriul dacoromân din secolul al XVI-lea, sau chiar mai devreme, atestat în texte din diferite părţi ale acestui teritoriu. Absenţa din sudul Dunării nu este un impediment pentru originea latinească, mai ales dacă observăm că dacoromâna păstrează cele mai multe cuvinte specific româneşti (de ex. lat. cogitare > cugeta).
    •     fonetismul se poate explica dacă remarcăm că la un verb înrudit cu succutere, anume excuiere avem un fenomen asemănător: în dezvoltarea romanică ulterioară trebuie presupus un o în loc de u deja în latină (rom. a scoate < *excotere, cerut şi de it. scuotere < *exquotere). Deci, se poate porni de la un *succoto > rom. *sucot, care a putut trece uşor la socot printr-o asimilare numită de Coseriu „armonie vocalică“ (cf. înconjur ~ înconjor ~ încunjur, cutropi ~ cotropi, cocoţa ~ cucoţa). Pentru varianta săcoti (Codicele Voroneţean) Coseriu aminteşte sp., ptg. sacudir, occ. reg. sacotre, sagotir, friul sacodă, Iad. sakodi care pot explica alternanţa o ~ ă (neaccentuat).
    Şi păstrarea lui t în faţa lui i se poate explica prin faptul că la început, foarte probabil, verbul nu a avut forma socoti, ci, în concordanţă cu flexiunea latină, *a socoate (cf. a scoate) şi de abia mai târziu, când schimbarea fonetică ti > ţi a fost încheiată (poate tocmai pentru a se face diferenţierea de a scoate) a avut loc trecerea la conjugarea în -i (socoti). (Aş adăuga că, printr-o cronologie relativă, putem presupune că această trecere a avut loc înainte de diftongarea lui o în * socoate). în acest sens pledează faptul că în limba populară verbul nu este incoativ şi că flexiunea incoativă este generală doar pentru utilizarea târzie, cu sensul „rechnen“. în plus, imperativul în flexiunea non-incoativă, sună socoate, nu socoti. Comparaţia romanică ajută din nou. în alte limbi romanice (franceză, dialecte occitane şi retroromane) succutere a trecut mai târziu la conjugarea „regulată“ (germ. regelmäßigen) şi în cele mai multe cazuri la acea în -i (v. fr. secourre > fr. secouer, occ. secodre, secoudre, secotre, sacotre, alături de secodir, secotir, sacotir, sursilv. saküder dar friul. sakodă, Iad. sakodi).
    •     în ceea ce priveşte aspectul semantic nu există, după E. Coseriu, nici o dificultate, dimpotrivă: trecera de la „a agita“ (germ.
217
schiitteelri) la „a gândi“ (germ. denken) este una tipic latină. Un sinonim apropiat al lui succutere, anume agitare, este folosit în latină cu in mente, in anima şi chi^r absolut deseori cu sensul „denken, überlegen, betrachen“, adică „a privi, a considera, „prüfen“ = „a dovedi“. Şi lat. cogitare (> rom. cugeta, v. fr. cuider, sp., ptg. cuidar) este co-agitare, adică „a agita“ (schütteln), „a scutura“ (rütteln). De asemenea, şi alte verbe latine pentru gândire (ponderare, pensare) au însemnat la origine „a cântări“, adică, iniţial, „sursum ac deorsum movere“. Poate tocmai de aceea cuvântul românesc pentru „schütteln“ = „a agita, a scutura“ nu este succutere, ca în cele mai multe limbi şi dialecte romantice, ci un derivat de la excutere (scutura < *excutulare), pentru că în latina dunăreană succutere a căpătat de timpuriu sensul „gândi, a aprecia, a evalua“.
    Etimologia oferită de Coseriu este convingătoare, chiar dacă în demonstraţia făcută apar multe supoziţii. Am ales-o ca exemplu şi pentru că avem în ea folosite toate criteriile necesare.
218
           IV. ÎNCHEIERE
    Orice „introducere“ are şi o încheiere. La capătul acestei încercări de a da o introducere în laboratorul, nu totdeauna destul de luminat, al etimologiei româneşti, cred că cel mai potrivit lucru este să atrag din nou atenţia asupra faptului că etimologia presupune o cercetare profundă a istoriei cuvântului în contextul istorico-cultural. Evident că cel ce face etimologie trebuie să cunoască şi legile de transformare fonetică şi morfologică ale limbii respective. De multe ori chiar respectând aceste cerinţe, nu se poate găsi încă etimologia. C. Poghirc (RRL XIII, 1968, p. 206) declara, în urmă cu trei decenii că 10-15% din vocabularul românesc are origine nesigură sau necunoscută (cred că acest procest este chiar mai mare). Pentru franceză, limbă care nu are problemele de etimologie existente în română, W. von Wartburg estimează la 20% numărul cuvintelor cu etimologie necunoscută.
    Rămân la cel mai bun dicţionar etimologic din lume, dicţionarul etimologic al limbii franceze, opera lui W. von Wartburg, depre care
K.  Baldinger afirma „Aucune langue du monde ne dispose d’un oeuvre analogue“ (Baldinger, Introduction, p. 11) pentru a arăta că şi marele romanist elveţian a greşit uneori. Greşelile sunt aşa de variate încât se propune o tipologie a lor. J.P. Chambon, Cent cas d'étymologie double dans le FEW, în Margarethe Hoffert, Marie-José Deggelors, Jean-Pierre Chambon, Études de lexicologie et stylistique offerts en hommage à Georges Matoré, Paris, 1987, p. 165-184, a propus „une typologie des classements multiples“ (p. 165), cerere susţinută şi de K. Baldinger, Vers une typologie des fautes dans le FEW: le redoublement des étymologies, des articles et des
219
attestations, în Studies in Honor of Hans-Erich Relier. Medieval French and Occitan Literature and Romance Linguistics, Kalamazon Michigan, 1993, p. 507-532. Există în FEWcazuri cu două, trei sau chiar patru etimologii diferite pentru acelaşi cuvânt, date în epoci diferite, fără trimiteri între etimoanele respective (reamintesc că în cuvintele-titlu din FEW se dă etimonul şi nu cuvântul francez). Primul care a atras atenţia asupra acestei situaţii din FEW a fost K. Baldinger, Etymologies doubles dans le FEW, în Italica and Romance: Linguistic Studies in Honor of Ernst Pulgram, Amsterdam, 1980, p. 189-194. Am afirmat mai sus când am prezentat FEW (vezi III. 2) că există o întreagă literatură care îşi propune să contribuie la îmbunătăţirea acestui monument. Impresionează printre lucrările de acest fel volumul coordonat de K. Baldinger, Etymologien, Untesuchungen zu FEW 21-23, Tlibingen, 1988 care reuneşte în cele 600 de pagini! numai cuvintele „cu probleme“ din cele trei volume conţinând cuvintele cu etimologie necunoscută.
    Am făcut acest comentariu mai amplu pentru a atrage atenţia asupra prudenţei care trebuie să însoţească cercetările etimologice şi care, la începturile activităţii mele lingvistice, nu m-a caracterizat. Am arătat într-un articol (L’univers de la linguistique), publicat într-un volum omagial (Festschrift fur Mario Wandruszka. Wege in der Sprachwissenschaft. Vierundvierzig autobiographische Berichte, Tübingen, 1991, p. 199-203), în care fiecare autor trebuia să spună ce nu ar mai semna din ceea ce a susţinut înainte (ideea a fost inspirată din ultimele scrieri ale Sfântului Augustin), că nu aş mai fi aşa de categoric ca în tinereţe în domeniul etimologiei. Nu trebuie să ne sfiim să ezităm.
    Cel mai important lucru în etimologie este a şti unde să te opreşti. Sunt actuale şi astăzi cuvintele lui Turgot, enciclopedistul din secolul al XVIII-lea, citat adeseori de B. P. Hasdeu: „Le grand objet de l’art étymologique n’est pas de rendre raison de l’origine de tous les mots sans exception, et j’ose dire que ce serait un but assez frivole. Cet art est principalement recommandable en ce qu’il fournit à la philosophie des matériaux et des observations pour élever le grand édifice de la théorie générale des langues: or, pour cela, il importe bien plus d’employer des observations certaines, que d’un accumuler un grad nombre“.
220
         ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
ACI LFR XII
ACILFR XVIII
ALRI
ALRII ALRII, SN
AnL
ASNL
AUB
Avram, Contrib.
BA
Bakos, Român elem.
Actele celui de-al XII-lea Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică, I—II, Bucureşti, 1970-1971.
XVIIIe Congrès International de Linguistique et Philologie Romanes (Université de Trêves, Trier) 1986,1-VII, Tubingen, 1988-1991.
Atlasul lingvistic român, Partea I (ALR I) de Sever Pop, vol. I, Cluj, 1938; vol. II, Sibiu-Leipzig, 1942.
Atlasul lingvistic român, Partea II (ALR II) de Emil Petrovici, vol. I, Sibiu-Leipzig, 1940. Atlasul lingvistic român, Partea II (ALR II) de Emil Petrovici, serie nouă [Bucureşti], vol. I, II, 1956; III, 1961; IV, 1965; V, 1966; VI, 1969; VII, 1972.
„Anuar de lingvistică şi istorie literară“, XVI, Iaşi, 1965-.
„Archiv fiir das Studium der neueren Sprachen und Literaturen“, Braunschweig, 1846-. „Analele Universităţii Bucureşti. Limba şi literatura română“, Bucureşti, 1977-.
Andrei Avram, Contribuţii etimologice, Bucureşti, 1997.
„Balkan-Archiv“ I-IV, Leipzig, 1925-1928. Bakos Ferenc, A magyar szokészlet român ele-meinek tôrténete, Budapesta, 1982.
221
Baidinger, Faszination K. Baidinger, Die Faszination der Sprachwissenschaft. Ausgewähle Aufsätze zum 70. Geburtstag mit einer Bibliographie, Tübingen, 1990.
Baidinger, Introduction K. Baidinger, Introduction aux dictionnaires les plus importants pour F histoire du français, Paris, 1974.
BIFR
BL
Brâncuş, Voc. BSL
Büchi, Structures BW
CADE
Candrea, Elemente Capidan, Arotnânii Capitan, Meglenoromânii CB
CDDE
CDER
Chambon, Remarques
„Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»“, I-XIV, Iaşi, 1934-1947. „Bulletin linguistique“, I-XVI, Paris-Bucureşti (din 1940: Copenhaga-Bucureşti), 1933-1948. Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983.
„Bulletin de la Société de linguistique de Paris“, Paris, 1869-.
Eva Büchi, Les Structures du «Französisches Etymologisches Wörterbuch», Niemeyer, 1996.
0.  Bloch — W. von Wartburg, Dictionaire étymologique de la langue française, ed. IV, Paris, 1964.
Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“. Partea I: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi de I.-Aurel Candrea. Partea II: Dicţionarul istoric şi geografic universal de Gh. Adamescu, Bucureşti, [ 1926-1931].
1.  -A. Candrea, Elemente române în limbile slavice, în „Noua revistă română“ 1,1900, nr. 9, p. 399-409. Th. Capidan, Aromânii, Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Bucureşti, 1932.
Th. Capidan, Meglenoromânii, I—III, Bucureşti, 1925,1928 [1936].
B.P. Haşdeu, Cuvente den bătrâni, I—III, Bucureşti, 1879-1879.
I.-A. Candrea-Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. I. Elemente latine. A-Putea, Bucureşti, 1907-1914.
Alejandro Cioranescu, Diccionorio etimolôgico rumano, Tenerife, 1958.
Jean Pierre Chambon, Remarques sur la notion d’«étymologie populaire», în Actes du 2eme Colloque régional de linguistique. Neuchâtel 2-3 oct. 1986. Neuchâtel, 1986, p. 37-50.
222
Cihac I, II
CL
Corominas, DCELC
Coseriu, Estudios
I. Coteanu — I. Dănăilă, Coteanu — Dănăilă,
Coteanu-Sala, Etim.
DA
DDA
DEEH
Densusianu, Aspecte Densusianu, ILR
DEX
Disc. étym.
DLR
DLRLC
DLRM
A. de Cihac, Dictionaire d'étymologie dacoromâne. I. Eléments latins, comparés avec les autres langues romanes; II. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-modernes et albanais, Francfort s/M-Berlin-Bucuresti, 1870, 1879. „Cercetări de lingvistică“, Cluj, 1956—.
J. Corominas, Diccionario critico etimologico de la lengua cas te liana, Madrid, 1954-1957. Eugenio Coseriu, Estudios de lingüistica româ-nica, Madrid, 1977.
Introducere în lingvistica şi filologia românească. Introducere, Probleme. Bibliografie, Bucureşti, 1970.
Ion Coteanu-Marius Sala, Etimologia şi limba română, Bucureşti, 1987.
Dicţionarul limbii române, publicat de Academia Română, A—De şi F — lojniţă, Bucureşti, 1913-1949.
Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic, ed. II, Bucureşti, 1974.
V. Garcia de Diego. Diccionario etimologico espanol e hispânico, Madrid, 1954.
Ov. Densusianu, Aspecte lingvistice ale păsto-ritului, Bucureşti, 1934-1935.
Ovid Densusianu, Istoria limbii române, vol. I Originile, vol. II, Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1961.
Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975.
Discours étymologiques. Actes du Colloque international organisé à l'occasion du centenaire de la naissance de Watther von Wartburg, Bâle, Freiburg i. Br., Mulhouse, 16-18 mai 1988. Edités par Jean-Pierre Chambon et Georges Lüdi avec la collaboration de Hans-Martin Gauger, Frank Lestringant, Georges Pinault, Tübingen, 1991. Dicţionarul limbii române, M-, Bucureşti, 1965-. Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti, 1955-1957.
Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958.
223
DN
DR
Drăganu, Românii
DU
EMR
Emout, Aspects Emout-Meillet
EW
EWFS
FEW
Fischer, Lat. dun.
Garcia Arias,
                                                                     Contribucion
                                                              Gougenheim, Etudes
Graur, Alte etim.
Graur, Etim. rom. Graur, Evoluţia Graur, Încercare
Graur, Ling.
                                                               Graur, Nom d’agent
Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, ed. II, Bucureşti, 1966. „Dacoromania. Buletinul Muzeului limbii române“, I-XI, Cluj, 1921-1949.
N.  Drăganu, Românii în veacurile IX-XIVpe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti, 1933. Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, ed. II, Craiova, 1908.
B. Petriceicu Haşdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, I—III, ed. Gr. Brâncuş, Bucureşti, 1972-1976.
A. Emout, Aspects du vocabulaire latin, Paris, 1954. A. Emout-A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine, ed. IV, Paris, 1959-1960. Sextil Puscariu, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. 1. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen, Heidellberg, 1905.
E. Gamillscheg, Etymologisches Wörterbuch der französischen Sprache, Heidelberg, 1926-1928. Walter von Wartburg, Französisches etymologisches Wörterbuch. Eine Darstellung des gallo-romanischen Sprachschatzes, Bonn, Tübingen, Basel, 1929-.
I. Fischer, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, 1985.
X.  LI. Garcia Arias, Contribucion a la Gramatica Histôrica de Lengua Asturiana y a la Caracte-rizacion Etimologica de Lexico, Oviedo, 1988.
G.  Gougenheim, Etudes de grammaire et de vocabulaire français, Paris, 1970.
Al. Graur, Alte etimologii româneşti, Bucureşti, 1975.
Al. Graur, Etimologii româneşti, Bucureşti, 1963. Al. Graur, Evoluţia limbii române, Bucureşti, 1963. Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Bucureşti, 1954.
Al. Graur, Lingvistica pe înţelesul tuturor, Bucureşti, 1972.
A. Graur, Nom d'agent et adjectif en roumain, Paris, 1929.
224
Graur, Nume loc.      Al. Graur, Nume de locuri, Bucureşti, 1972.         
Graur, Nume pers.     Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, 1965.       
Graur, Studii         Al. Graur, Studii de lingvistică generală. Variantă 
                      nouă, Bucureşti, 1960.                              
Guiraud, Etym.        Pierre Guiraud, L'étymologie, Paris, 1964.          
Hristea, Probi. etim. Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii.    
                      Articole. Note, Bucureşti, 1968.                    
Hristea, Rom. Voc.    Th. Hristea, Romanian Vocabulary and Etymo-         
                       logy, in RRL XXIII, 1978, p. 203-254. Hubschmid, Etym, Wort. Johannes Hubschmid, Rumänischen Etymologischen Wörterbuch, in Günter Holtus/Edgar
                         Radtke (eds.), Rumänistik in der Diskussion.        
                         Sprache, Literatur und Geschichte, Tübingen,        
                         1986, p. 74-90.                                     
                         Istoria limbii române, II, red. resp. I. Coteanu,   
ILR II                   Bucureşti, 1969.                                    
Iordan, 1st. lingv. rom. Iorgu Iordan (ed.), Istoria lingvisticii româneşti, 
                         Bucureşti, 1978.                                    
Iordan, Lingv. rom.      Iorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie -      
                         curente-metode, Bucureşti, 1962.                    
Iordan, LRC2             Iorgu Iordan, Limba română contemporană, ed. II,    
                         Bucureşti 1956.                                     
Iordan, Top. rom.        Iorgu Iordan Toponimia românească, Bucureşti,       
                         1963.                                               
Ivănescu, ILR            G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, 1980.     
Kirâly, Etim.            Kirâly Francisc, Etimologia. Etimologii,            
                         Timişoara, 1988.                                    
LEI                      M. Pfister, Lessico etimologico italiano (LE/),     
                         Wiesbaden, 1979-.                                   
LL                       „Langue et liţterature“, Bucureşti, I-IV,           
                         1940-1948.                                          
LR                       „Limba română“, Bucureşti, 1962-.                   
Malkiel, Ling. gen. rom. Yakov Malkiel, Linguistica generale, filologia
                     romanica, etimologia, Florenţa, 1970.              
MCD                  Materiale şi cercetări dialectale, I, Bucureşti,   
                     1960.                                              
MDE                  Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1972.       
Meillet, Ling. hist. A. Meillet, Lingustique historique et linguistique 
                     générale, I, II, Paris, 1951, 1958.                
15 - Introducere în etimologia limbii române
                                                            225
Mihăescu, Infl. gr.
Mihăescu, Lat. duri. Mihăilă, împrumuturi Mihăilă, Studii MRIW
Nandris, Phon.
Pascu, Suf.
Paşca, Glosar Pătruţ, Studii
Petrovici, Studii
Pfister, Einfuhrung
Philippide, OR
Philippide, Principii
Pisani, Etimologia
Popovici, Mots
Puşcariu, Études Puşcariu, LR I Puşcariu, LR II RESl
H.  Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966.
H.  Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960.
G. Mihăilă, împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, 1960.
G. Mihăilă, Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1973. Mitteilungen des rumänischen Institut an der Universität Wien, I, Heidelberg, 1914.
O.  Nadris, Phonétique historique du roumain, Paris, 1963.
G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916. Ştefan Paşca, Glosar dialectal, Bucureşti, 1928.
I.  Pătruţ, Studii de limba română şi slavistică, Cluj, 1974.
Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie, Bucureşti, 1970.
M.  Pfister, Einführung in die romanische Etymologie, Darmstadt, 1980.
A. Philippide, Originea românilor, I, II, Iaşi, 1923, 1927.
A. Philippide, Istoria limbii române, /. Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894.
V. Pisani, L’etimologia. Storia-questioni-metodo, ed. II, Brescia, 1967.
Victoria Popovici, Mots hérités ou dérivés en roumain. Un problème dyétymologie roumaine en perspective romane, în Maria Iliescu / Sanda Sora (eds.) / Rumänisch: Typologie, Klassification, Sprachcharakteristik,    Veitshöchheim bei
Würzburg, 1996, p. 264-265.
Sextil Puşcariu, Études de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937.
Sextil Puşcariu, Limba română, I: Privire generală, Bucureşti, 1940.
Sextil Puşcariu, Limba română, vol. II. Rostirea, Bucureşti, 1959.
„Revue des études slaves“, Paris, 1921—.
226
REW
RF
RFRG
R1EB
Rohlfs, Estudios
Rom. Forsch.
Rom. Phil.
Roques, Etym.
Rosetti, ILR
R(R)L
RSI
Russu, Elemente
Russu, Ilirii
Russu, Limba Sandfeld, Ling. balk.
SCL
Scriban
SCŞt Cluj
SCŞt Iaşi
Seche, Schiţă, I, II
W. Meyer-Lübke, Romanisches etymologisches Wörterbuch, ed. III, Heidelberg, 1935.
„Revista filologică“ I—II, Cernăuţi, 1927-1929. „Revista de filologie romanică şi germanică“, I-VII, Bucureşti, 1957-1963.
„Revue internationale des études balkaniques“, Belgrad, 1934.
G.Rohlfs, Estudios sobre el léxico românico, Madrid, 1979.
„Romanische Forschungen“, Frankfurt, 1883-. „Romance Philologie“, Berkeley-Los Angeles, 1948-
G. Roques, Etymologie, în G. Holtus / M. Metzeltin / Chr. Schmitt (eds.) Lexikon der romanistischen Linguistik V, 1, Tübingen, 1990, p. 507-508.
Al. Rosetti, Istoria limbii române. 1. De la origini până la începutul secolului al XVII-lea. Ediţie definitivă, Bucureşti, 1988.
„Revue de linguistique“ I—VIII, Bucureşti, 1956-1963; „Revue roumaine de linguistique“ IX, Bucureşti, 1964-.
„Romanoslavica“, Bucureşti, 1958-.
1.1. Russu, Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez, Bucureşti, 1970.
1.1. Russu, Illirii. Istoria-Limba şi Onomastica-Romanizarea, Bucureşti, 1969.
1.1. Russu, Limba traco-dacilor. Bucureşti, 1959.
K. Sandfeld, Linguistique balkanique. Problèmes et résultats, Paris, 1930.
„Studii şi cercetări lingvistice“, Bucureşti, 1950-. August Scriban, Dicţionarull] limbii româneşti, Iaşi, 1939.
„Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologie“, I-V, Cluj, 1950-1955.
„Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologii, Iaşi, 1950-1963.
M. Seche, Schiţă de lexicografie a limbii române, I, II, Bucureşti, 1966-1969.
227
SMFC
Şăineanu, Infl. or. Şăineanu, încercare Tagliavini, Originile Tamâs, EW
TDRG TDRG2 TRPLI
Ursu, Term.
W artburg-Ullmann, Problèmes
Winkelman, Rum. Lex.
Udrescu, Glosar WJb
Zamboni, Etim. ZRPh
Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, I-VI, Bucureşti, 1959-1972.
Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, I—III, Bucureşti, 1900.
Lazăr Şăineanu, încercări asupra semasiologiei limbii române. Bucureşti, 1887.
Carlo Tagliavini, Originile limbilor romanice, Bucureşti, 1977.
Lajos Tamâs, Etymologisch-historisches Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumänischen, Budapesta, 1966.
H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, Bucureşti, 1903-1925
H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, Wiesbaden, 1985-1989.
Rebecca Posner/John N. Green, Trends in Romance Linguistics and Philology. I: Romance Comparative and Historical Linguistics, Haga-Paris-New-York, 1980.
N.  A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962.
W. von Wartburg-S. Ullmann, Problèmes et méthodes de la linguistique,Paris, 1969.
O.  Winkelman, Rumänisch: Lexikographie / Lexicografe, în G. Holtus / M. Metzeltin / Chr. Schmitt (eds.), Lexikon der Romanistischen Linguistik, III, Tübingen, 1988, p. 492-507.
D. Udrescu, Glosar regional. Argeş, Bucureşti, 1967.
„Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache (Rumänisches Seminar) zu Leipzig“, hgg. G. Weigand, I-XXIX, Leipzig, 1894-1921 A. Zamboni, Etymologia, Madrid, 19 „Zeitschrift für romanische Philologie“, Halle-Tübingen, 1877-.
228
                ABREVIERI
alb.      = albanez         
arom.     = aromân          
bulg.     = bulgar          
cat.      = catalan         
dalm.     = dalmat          
dial.     = dialectal       
drom.     = dacoromân       
eng.      = engadinez       
fr.       = francez         
friul.    = friulan         
galic.    = galician        
germ.     = german          
gr·       = grec            
istrorom. = istro-român     
it.       = italian         
Iad. doi. = ladin dolomitic 
lat.      = latin           
lat. med. = latin medieval  
lat. t.   = latin târziu    
log.      = logudorez       
magh.    = maghiar       
megl.    = meglenoromân  
m.fr.      mediu francez 
ngr.     = neogrec       
oc.      = occitan       
pr.      = provensal     
ptg·     = portughez     
retorom. = retoroman     
rom.     = român         
rus.     = rusesc        
ser.     = sârbocroat    
sl.      = slav          
sp.      = spaniol       
surs.    = sursilvan     
suis.    = sutsilvan     
ucr.     = ucrainean     
V.       = vezi          
v.fr.    = vechi francez 
v. it.   = vechi italian 
v. sl.   = vechi slav    
229
             INDICE DE AUTORI
                                      A
Adamescu, G. 105 Alcover, A. 95 Alemany Bolufer, J. 118 Alessio, G. 89,119, 121 Alsdorf-Bollee, A. 86 Alvar, M. 118 Anghel,I. 147,209 Arapu, D.B. 5
Arvinte, V. 27,28,52,206,207,209 Asan, F. 177 Auger, P. 93
Avram, A. 6,25,28,29,30,31,32,33, 34,35,36,37,39,41,42,43,44, 45,46,47,48,49,50,53,73,74, 84,107,139,168,178,180,199,
    201,202,207,208,209 Avram, M. 59, 83, 132, 139, 140, 148,204
                                      B
Baist, G. 118, 119
Bakos, F. 5, 56, 146, 190, 191, 212 Balacciu-Matei, J.6,123,135,165,166 Baläzs, L. 31,145
Baidinger, K. 9,10,14,15,16,84,88, 92,93,94,95,110,138,219,220 Bärczi, G. 213 Bartsch, K. 120
Battisti, C. 82,89,119 Berger, H. 121 Bemeker,E. 108 Bianchi, B. 121 Bledy, G. 191
Bloch, O. 19, 93, 94, 97, 101, 121, 126,133
Bloomfield, L. 33
Bogrea, V. 81, 107, 147, 148, 180, 192,200
Bolocan, Gh. 76,79, 81 Bonfante,G. 163 Bottiglioni, G. 89,
Brachet, A. 121
Bräncus, G. 45, 79, 101, 102, 141, 142,154,155,158,159,160,161, 162,163,164,165,182,183 Breal, M. 15 Bugge, S. 120 Burguy, G.F. 120 Burr, I. 86 Buschman, S. 98 Butler, J.L. 89 Büchi, E. 83,91,92,93 Byhan, A. 119,123
                                         C
Cabej,E. 109, 157,163 Cachet, E. 120 Cahner, M. 95
231
Candrea, LA. 103,105,106,107,117, 119,120,123,124,125,176 Canello, V. 12, 118,121 Capidan,Th. 123,124,127,130,134, 141,155,157,161
Chambon, J.P. 69,70,71,83,92,94, 219
Chaurand, J. 11,16 Chauveau, J.P. 54,73,92 Chevallet, A. de 120 Cihac, A. 99, 101, 117, 119, 127, 128,142,143,146,160,172,176,
    181,184,190,194,214,215 Ciobanu, F.59,82,128 Cioranescu, A. 53, 59, 86, 100, 101,
    117,120,123,125,209 Cipariu,T. 117 Coelho, F.A. 118 Cohn, G. 120 Colon, G. 120 Constantinescu, N. A. 79,81 Cornu, J. 118
Corominas,J. 17,95,96,97,98,115, 117,119,126,163 Coromines, J. 95 Corréard, G.R. 120 Cortelazzo, M. 90,91,126 Coseriu, E. 31,76,136,139,148,149, 150,168,192,194,215,216,217, 218
Coteanu, 1.5,6,8,24,29,30,32,60, 62,65,67,68,70,71,72,99,104, 108,127,130,136,195 Covarrubias 17,118 Craddock, J.R. 88,91 Cretu,Gr. 214 Crôssman-Osterloh, H. 206 Cuervo, R.J. 119 Cunha, A.G. 98
                                      D
Dante, A. 17 Darmesteter, A. 15,121 Dauzat, A. 80, 86,94,121,126 Dânâilà,!. 99,195
Deggelors, M.J. 219 Demiraj,B. 109
Densusianu, Ov. 31,36,38,39,45,48, 49,50,51,52, 79,84, 103, 107, 117,120,123,125,130,153,154,
    160,162,165,170,188,215 Deutschmann, O. 121 Devoto, G. 89 Diculescu,C. 164
Diez, F. 11, 17, 18,85,87, 118 119, 120,121,122 Diefenbach, L. 120 Dobrescu,A. 105 Domaschke,W. 120 Donat, I. 81
Dräganu, N. 107,124,146,161,179, 181,184,189,191 Drimba,Vl. 197 Dubois, J. 67,69,94,126 Du Cange 120,121 Dumistracel, St. 66 Dunke,H. 189 Duridanov, Iv. 108 Duro, A. 89,119 Dworkin, S. 94,96,97,98
                                      E
Eckhardt, von J.G. 121 Emout, A. 118,131
                                      F
Ferrand, M. 178 Ficsinescu,F. 178,199 Fischer, I. 45, 52, 53, 113, 122, 123, 138,140,148,163,192 Flonta, M. 74 Florea, I.A. 207 Fouché, P.118 Förster, P. 118 Frisch, J.L. 120
                                      G
Gabinskij, M.A. 101 Gâldi, L. 195
232
Gamillscheg, E. 18,94,121,126 Garcia Arias, X.L1. 140 Garcia de Diego, V. 97,98,118,119, 126
Gassner, A. 118 Gendron, S. 72 Georgescu, M. 84 Georgiev,Vl. 108 Gerloff, O. 121
Gilliéron, J. 11,12,13,15,17,27,66, 92,110
Giuglea, G. 35, 97, 107, 123, 155, 160,161
Gonçalvez Viana, A.R. 119 Gossen.C. Th. 139,141 Gougenheim, G. 71 Graur, A. 5,28,29,39,40,41,43,54, 55,58,59,61,64,65,66,67,68, 69,73,74,76,77,78,80,81,82, 87,104,105,107,111,124,125, 128,129,130,134,135,136,137, 140,142,143,144,146,148,153, 154,159,160,165,176,180,186, 187,188,192,193,194,195,198,
    200,201,204,205,215,216 Gröber, G. 120,121 Guiraud, P. 7,18,32,60,72,111 Gulsoy, J. 95
                                       H
Hanssen,F. 118 Harmann,H. 132 Hasan, F. 59
Hasdeu, B.P. 31,60,65,99,101,102, 117,119,161,162,164,173,220 Henry, A. 73,74,198 Herzog, E.118,121,124,145 Hjelmslev, L. 70 Hoffen, M. 219 Höfler, M. 73 Holtus, G. 108,143 Hope, Th.E. 99
Hristea, T. 7,40,43,56,59,65,66,67, 68,69,70,71,73,99, 106, 107,
    128,130,136,137,185,200,203, 204,206
                        Hubschmid, J. 18, 99, 101, 108, 160 I
Iliescu, M. 143 Imbs, P. 95
Iordan, I. 6,9, 11, 12, 13,33,35,41, 47,63,79,81,99,104,107,124, 175,178,199,202
Ivänescu, G. 28,36,52,67,155,165,
    193,197,209
                                       J
Jaberg, K. 17,92 Jokl,N. 157 Jud, J. 15,92,121
                                       K
Kahane,H. 198,202 Kahane, R. 198 Kazazis, K. 196 Keller, H.-E. 92 Kiparsky, V. 78
Kiräly, F. 7,25,30,31,56,57,59,60, 63,65,66,67,69,104,145,183, 185,190,191,212,213,214,215, 216
Kis, E. 191
Körting, G. 86,118,121 Kramer, J. 91 Kristophson, J. 133
                                       L
La Stella, E.T. 83 Laurian,M. 99,119 Leonte, L. 67 Lerch,E. 121 Leumann, M. 128 Lindfors-Nordin, E.G. 121 Littre,E. 121
233
Lobiuc, I. 177,181, 199 Lombard, A. 101 Lorenzo, R. 98 Loriot, R. 121 Löfstedt,E. 121 Lurati,0. 14
                                      M
Machado, J.P. 98 Macrea, D. 99,106,145 Maior, P. 119,179
Malkiel, Y. 13,14,33,35,86,96,110, 111,117,118,119,120,121,122, 126,127,166 Mahczak, W. 122 Maneca,C. 107 Marchot,P. 121 Marcu,F. 107 Mares, A. 84 Martinet, A. 85 Massim, I. 99, 119 Mării, 1.61,84 Mândrescu,S. 183 Meier, H. 16,17,18,73,97,127 Meillet, A. 15,70,76,93,95,118 Melcher, Fl. 91
Ménage, G. 9,17,18,120,121 Menéndez Pidal, R. 118 Meringer, R. 10 Meyer, G. 109,162 Meyer-Lübke, W. 9,13,15,17,62,86, 87, 94, 97, 113, 117, 118, 119, 120,121,123,124,125,137,139 Michaelis, C. 118 Michelena, L. 88 Migliorini, B. 82,89,119 Mihăescu, H. 51, 192,194 Mihăilă, G. 45, 142, 168, 169, 170, 171,172,173,174,176,182 Miklosich, Fr. 108,154,189 Mitterand, H. 94, 126 Mladenov,St. 108 Moll, F. de B. 95 Monlau, P.F. 118 Moraru,A. 127
Morel-Fatio, A. 118 Möhren, F. 34 Mujdei, Cr. 45 Müller, M. 92
                                        N
Nascentes, A. 98, 118 Nandris, O. 34,36 Nebrija,A. 17
Nestorescu, V. 49, 56, 88, 169, 206, 209,210 Neumann, F. 120 Nigra, C. 120,121 Nunes, J.J. 118 Nyrop,Kr. 121
                                        O
Olivieri, D. 89 Oprea, I. 105 Orel, V. 109 Orr, J. 8,69,70,81 Otaka, Y. 88
                                        P
Pamfil, C.-G. 105 Papahagi,P. 146,161, 164 Papahagi,T. 102,199 Paris, G. 121
Pascu, G. 102, 107, 120, 130, 136, 155,161,164,197 Pascual, J.A. 96,97 Pasca, St. 81,180 Pătruţ, I. 63,107,182 Pârvan, V. 27,52 Pellegrini, G.B. 91
Petrovici, E. 63,78,81,82,107,142, 162,170,171,173,174,175,179, 180,182,183,186,187,188,189 Pfister, M. 16,69,90,94,117,125,126 Philippide, A. 57,107,117,119,142, 155,159,160,161,164 Piei, J.M. 98,119 Pisani, V. 70
234
Planta, R. de 91
Ploae-Hanganu, M. 52
Poghirc, C. 99, 100, 101, 155, 219
Pop,S.176,178
Popescu, I. 177
Popescu Marin, M. 28
Popescu-Fischer, S. 192
Popovici,I. 120
Popovici, V. 122,125, 128, 129,131, 132,133,134,137,138 .
Pott, A.F. 122 Prati, A. 17,89, 119 Preobrazenskij, A. 109 Pult, C. 91
Purdela Sitaru, M. 206 Puscariu, S. 36,37,39,40,41,44,52, 53,63, 102, 103, 104, 107, 117, 119,120,123,124,125,139,142,
    144.145.146.149.153.154.157, 158,161,162,163,171,173,177,
    188,191,197,204,207,209
                                        Q
Quemada, B. 95
                                        R
Radtke, E. 108,143 Radu, R. 105 Raevskij, N. 101 Regus,C.76,169, 181 Reichenkron, G. 155 Reinhardstoettner, C. von 118 Remade, L. 34 Rey, A. 9,91,95.
Rey-Debove, J. 95 Richardson, H.B. 118 Richter, E. 121
Robciuc, I. 172,176,180,208 Rohlfs,G. 115,116, 163 Rohr, R. 108
Roques, G. 34, 86,87,93,94 Rosetti, A. 36, 45, 52, 53, 122, 123,
    124.130.142.154.155.156.158, 160,161,162,163,164,170,182, 183,188,189,207
Rudnyckyj, J.B. 109 Rusnac,G. 73
Russu, I.I. 119, 120, 142, 154, 155, 156,157,158,159,160,161,162,
    164.165 Rusu, V. 76
                                       S
Sainéan, L. 13, 17,18 Sala, M. 5, 8, 24, 29, 30, 32, 47, 60, 62, 65, 68, 70, 71, 72, 81, 108, 127,130,135,181,199,200,202, 214
Salmon, G. 71 Sanchis Guamer, M. 95 Saramandu, N. 130 Saussure, F. de 27,69 Sädeanu, F. 97 Schelduko, D. 200 Scheller, A. 118, 120,121 Schuchardt, H. 10, 11,12,13,17,18, 88
Schwan, E. 120 Schweickard, W. 83 Scriban, A. 106, 119, 143, 145, 160, 161,169,175,179,181,193,195, 200,205,210
Seche, L.99,101,102,104,105,106, 107
Séguy, J. 46
Skok, P.109,142,164,165 Slawski, F. 109 Slusanschi, D. 102
Spitzer, L. 12,13,15,17,33, 88,95,
    96.121.165 Staaf, E. 120
Suciu,E.64,196,198,200,201 Sulicä, N. 53 Swiggers, P. 9,92
                                       $
Säineanu, L. 45,52,63,105,117,119, 150,164,196,197
235
                             T
Tagliavini, C. 82,167 Tallgren, O. J. 118
Tamâs, L. 130, 180, 181, 189, 209
Thibault, A. 94
Thomas, A. 121
Tietze, A. 198,202
Tiktin, H. 105,117,119,124
Tobler, A. 120
Todoran, R. 107,185
Tohâneanu,G. 66
Treimer, C. 154,155
Turgot, A.R.-J. 60,220
                                        U
Ullmann,S. 26,69 Ulrich, J. 120
Ursu, N .A. 66,67,107,124,205 V
Val dés 17 Vasilutä, L. 206 Vasmer, M. 78,109 Vendryes, J. 66,70 Vidos, B. 82 Vissing, J. 121
Vossler,K. 12 Vrabie, E. 84,198 Vraciu, A. 155 Vulpe, M. 166
                                      W
Wagner, M.L. 11, 17,88,89,96,98, 119
Wagner, R.-L. 70
Wartburg, W. von 8,9,13,14,15,16, 17,18,26,27,51,69,83,87,90, 91,92,93,94,96, 97, 101, 110, .117,121,124,125,126,133,138, 219
Weigand, G. 119,146,154 Wendt, H.F. 197 Winkelman,0. 99,107 Wolf, H.J. 82 Wright, T. 54
                                       Z
Zambaldi,F. 118
Zamboni 8,9,12,13,14,19,111
Zăstroiu,V. 105
Zolli, P. 90, 126
Zolnai,B. 145
Zumthor, P. 92
236
              INDICE DE CUVINTE ROMÂNEŞTI
A                 amin 61                   
                  antilopă 205              
abur 162          antipod 205               
abura 162         anţărţ 192                
aburi 162         aortă 205                 
achizitor 204     apar 100,135              
adămană 185       apă 19,25,100,114,127,137 
adămăni 60        apă chioară 71            
ademeni 57,60,185 apătos 46,100             
adunâtor 136      apelpisit 194             
advocatlâc 198    apos 127,135,137          
aer 22,140        apostol 61                
afin 145,184      aprinde 192               
afiră 146         arăta 119,120, 121        
afla 51           arătură 103, 135,137      
aflătură 137      arboret 135               
afunda 136        argintiu 128              
ai 153            arhaiza 67                
ajunge 144,149    arichiţă 161              
alămâie 38        arinos 132,133            
alămojnă 189      ariuş 179                 
alb 144           arma 135                  
Alba-Iulia 78     arşeu 40                  
albastru 52       arşic 40                  
albeaţă 136       arţag 57                  
alcătui 183       arunca 156                
aleg 174          aştern 39                 
aliaj 205         auriu 128                 
aluneca 38        auş 146                   
amarnic 39        auzi! 149                 
amesteca 38       avea 144                  
237
aveni 139 ayu 174
                                                                                     B
babă 99, 168, 171 baborniţă 66 bafniţă 40 bahniţă 40 bai 183
Baia de Criş 80 Bala 79,81 balanţă 40 bală 125 baligă 100 balmoş 56, 179 baltag 197 baltă 100, 182,183 balton 137 banană 61 barabuşcă 41 barcagiu 198 barză 157 baschină 40 başca 202 batal ama 40 bate 144 baţachină 37 băga 144 Bălgrad 78,79 bălţat 136 bănui 144 bărbânţă 56,191 bătrân 38 bâlc 157 bâlci 187 bântui 188 Beala 81 becherj99 becTÎ97 Beinş 81 Beiuş 81 belea 61 belşug 184,187 berechet 61
   bidiviu 61 __bijo^200 bilă 24 bina 61 Binş 81 Binsele 81 biserică 31 blagoveştenie 174 blând 128 blândeţe 128, 136 blestemăciune 129 boare 162 bocăneţ 181 Bodogari 180 bodogăni 180 bodorogăni 180 bodrogăni 180 boghineţ 181 Tbogodan 180 bogodarenie 180 boi 197 bojoc 39 bondroji 41 bondroş 40 bondroşi 40 bont 40 boşog 39 brad 157 brâncă 51, 149 brânză 100,106 brâu 158 bre 202
   brighidău 56,57 brighideu 57 broatec 192 buc 157 bucă 20 bucoavnă 173 Bucov 79 Bucur 79 bucura 79,144 bucurie 79 buiacă 179 buiagă 179 buiede 178
238
bumb 188 bun 59 bunătate 59 bunic 142 buştean 209 buştina 209 bute 60 butoi 60
buză 153,155,158 buzna 56,57 buzunar 40
                C
cafă 61 cafea 61 cal 76
calcaros 204 calfă 202 caltaboş 37 Cambridge 80 canaf 56,191 canava 80 cană 58,210 cancioc 57 cântă 104
cap 12,23,71,144,161 capie 71 Caracal 77 caraghioslâc 208 caravelă 202 cargabas 202 cargafunda 202 Carpaţi 75 cartaboş 37 casap 197 casă 26 catâr 197 catran 203 catreanţă 191 catrinţă 56, 191 cazanie 174 călbează 155, 158 călugăr 61, 195 cămgie 196
căpia 71
căpuşă 161,162 căput 191 cărare 153 cărămiziu 128 cârdăşie 71 căsca 43 căscări 43 căscăund 55 cătană 63 cătună 63 cătuşă 146 căţel 149 căulă 122 căuş 146 câci 200 Câmpulung 78 cânepă 38 cântecel 133 cârd 71 cârdăşie 71 Cârjari 79 cârmâziu 198 cârstaş 169 câştig 59 câştiga 59 câştigător 59 ceaşnic 181
cepar125,130,135,137
cergă 56,191
Cerna 79
cetate 77
ceteră 38
cheie 23,24
cheltui 188
chema 23
chemului 41
chemurluita 41
chertai 187
chertalui 187
cheuna 37
chilă 202
chilimie 39
chimgie 196
chindie 39
239
chinină 61      cooperativă 71          
chior 71        copaie 174              
chip 31,145,190 corabie 198             
chipeş 36,57    corăbioară 198          
chircăi 43      coştei 187              
chiţoran 37     cotângan 56             
chiţorlan 37    coteaucă 42             
cimotie 188     Cotnari 82              
cinci 113       cotor 49                
cioc 158        cotropi 217             
ciocălău 56     covertă 202             
ciocâltău 57    cozondraci 61           
cioplaş 184     crai 25                 
ciopli 184      Crasna 79               
cir 179,192     creştin 34              
cireş 38        creştinătate 55,128,129 
cireşar 133     creştinesc 34           
cirtă 173       cruce 31                
citanie 174     crud 19                 
citi 174        cruţa 160               
ciucă 155       cuc 25                  
ciumă 192       cucoţa 217              
ciump 155       cucută 38               
ciut 155        cugeta 217,218,219      
claie 174       culă 202                
clama 23        cum 127                 
clopot 23       cumătru 142,144         
cneaz 174       cuminte 192             
cnezat 174      cumnat 142, 143         
cnezie 174      cumpăra 71              
coapsă 26,27    cumpăt 117,119          
cobai. 61       cupă 169                
cobârlă 41      curătură 136            
cobilă 41       curechi 179             
coborî 73       curpen 158              
cocină 169      Curtea de Argeş 80      
cocoţa 217      cuscru 142, 143         
codru 156,160   cută 58                 
combativ 204    cutropi 217             
comparativă 71                          
compas 202      D                       
condor 61                               
condră 193,194  da 39                   
contra 193      Dalboşeţ 81             
conspirativ 203 daltă 182               
240
dat 39 dator 39 daravelă 47 daraveră 47 dărab 183,184 dărâma 160 dător 39 Dâlboşet 81 Dâmboviţa 78 Dealu-Mare 76 dedicaţie 203 Deliorman 197 descăleca 133 desplânta 139 deştept 143 deşteptăciune 143 dietalicesc 42 dietă 42 dihanie 81,174 Dinu 77 direct' ^ doască 186 dobzăla 56 Dohotariul 79 dojană 176 dojeni 176 dolog 188 dologi 188 dologit 188 doscă 186 dragă 25,58 dragoman 201 drept 63 dreptate 137 droagă 36 druete 157 Dubăsariul 791 duce 192 duh 173,177 duhli 177 duhlii 177 duhlui 177 duhni 177 duhoare 177 dulgher 60
16 - Introducere în etimologia
Dumnezeu 31 Dunăre 75 duroare 132 duşman 197
E
eche 200 economic 192 economicos 192 eschelă 201
F
face 144 falce 189 fandosit 194 faptic 207 Farcaş 78 farmăc 147 farmăce 147 farmec 147 farmece 147 făcăleţ 57 făgădui 183 fălălui 213 făptură 51 fărâmă 155 fârsi 37 fat 130 feată 24 fecior 129,175 fel 47,52,216 feleli 213 felelui 213 femeie 60,209 ferang 208 ferăstrău 57,71 fereastră 38 fereancă 208 ferecător 136 fergătău 57 fergheteu 57 ferhăng 208 ferihăng 208
limbii române
241
fermeca 147 feşteală 185 feşteli 57,185 feşti 185 feştic 183 fier 71,113 fierăstrău 71 fiere 24,25 fin 142 fioros 137 firet 192
fistichiu 128,198 fiu 25,142 flanel 206 flanelă 206 flămând 106,122 flămânzi 106 Floarea 76 fluşturatic 41 flutura 163 fluture 41,160 foc 26 franzelă 195 franzoală 195 frate 142
frământa 123,124 frică 192 fructieră 204 frumuşat 79 fugăci 41 fugi 41 fulgera 37 funingine 38 furt 133,140 furtişag 133,140
                                                                                          G
gaie 51
gard 170,182,183 gazdă 184 gălbează 158 găleată 51 găligan 47 gămălie 39
găsi 144 găzdac 57 găzdălui 57 găzdăşag 184 gând 27,31, 188 gârbaci 37 gât 145 geană 117 gheaţă 23,24 gheenă 173 ghintaiţă 207 ghionoaie 158 ghiuj 158,200 ginere 142 gingaş 190 giune 166 glas 23 gleznă 145 gloată 171 goană Î76 gogă 158 goni 176 grădişte 170 grăi 153 greabăn 170 greblă 24 greu 39 grijă 171 grohăi 43 grohăni 43 gusta 43 gustări 43 guvăescu 174
                                                                                      H
haidău 42 haiduc 191 hait 185 haita 185 hamiş 184 hamsie 181 handralău 56 harpon 206 harţ 57,58
242
   harţag 57,58 harţă 58 hădarag 57 hai tas 57,185 "‘hăitui 57, 185 hămişag 184 heleşteu 78, 153 heruvim 61 hitioan 188
   h'ivros 137 hobot 47 hodoroc 37 hodorong 37 holdă 184 holoată 171 holuba 76 'Tiorcăi 43 horcăni 43 horodişte 170 hotel 206 hrăbori 40 hrăni 173 hrăpi 40 hreabăn 170 hrean 40 huilă 206 huligan 59 hulub 76 Huluba 76 hulube 76 Hulubeasa 76 husă 206
                      I
   iad 173 iapă 26,134 iască 178 icoană 174,195 iconomicos 192 icter 193 identificabil 203 iepar 134 ieşea 178 Ilfovăţ 79
Ilin 77
Indianopolis 80 inimă 52, 150 isca 178 Ithaca 80 Izvoarele 78 izvor 78
îmbondroji 41 îmbuca 20 îmbuna 59 împărtăşanie 174 împrinde 139,140 înconjur 217 încuia 12 înnegri 58 îngrăşa 136 întâmpla 53
jabrac 176 jabră 176 jachet(ă) 64 javră 176 jăcman 60,185 jecmăni 57,60,185 jumătate 158 jimui 41 june 166 jupân 182 jur 192
labă 51,143,145 Lacu-Sărac 76 laie 175 lainic 175 lambă 65 lampagiu 198 lampă 65,67 lapuc 146,147
243
laudă 23 lăpuş 146, 147 lăpuc 146, 147 lânar 133 lânced 148 lâncezi 148 leagă 24 leage 24 leancă 186 legătură 133 lege 23,150 lepăda 87,124 leurdă 153 liliachiu 198 limbă 114 limonadă 205 limonată 205 limpede 148 limpezi 148 lin 77,78 Lina 77 Linu 77,78 lipuş 147 litrosi 41 liturghie 195 lopată 168,171 luced 147,148 lucezit 148 lucid 147, 148 lucoare 132 lucra 192 lumânare 47 lumânărică 47 luminiţă 47 luneca 38 luptă 58 lustragiu 198
                                                                              M
maala 40 maală 42 magiarcă 84 Maglavit 76 mahala 197 mahalagiu 197
mahiavă 42 maică 142 mal 157 malcărăţ 46 maldac 97 mama (pădurii) 66 mamă 142 mamomiţă 66 mangli 194 mangosi 194 mangosit 66 mangugie 84 manişcă 43 maniţă 43 mapamond 193 maranioi 39 mardac 37 mare 152,163,164 marfă 187,215 marjoli 47 marş 187 martor 37 martur 37 mastopită 41 maşină 208 maşnicău 42,47 maştehă 142 matină 44,47,48 matrapaz 41 mausoleu 62 mazăre 49,157,201 măclăi 41 mădărănie 37 mădrăgit 39 măgădan 47 măgălie 39 măgheruşte 41 măgură 182 măhăli 42 măji 41 mălăgenie 84 mălcaviţă 37 mănănţată 40 măr 38 mărădi 41 mărdăgit 39
244
mărghilă 46         milostenie 189           
mărnicos 39         minciog 175              
mărşălui 187        ' "minge 175             
măruntaie 19        minja 41                 
mărunţel 137        mioară 130, 134,175      
mărunţi 40          mirază 74                
mătăhuie 30         mire 45, 104,164,165,166 
mătinos 47,48       mirgăzli 46              
mătrăşi 42, 169     mirosi 194               
mătură 182          mirtosi 41               
mături şcă 43       misclii 84               
măturiţă 43         mitoc 79                 
mătuşă 38, 142, 146 mlacă 169                
măzănaie 49,201,202 mlaştină 169, 170        
măzărat 201         moale 24,73,123          
măzăriche 201       moară 24,133             
măzăricos 201       moare 179                
măzăros 201         mocirlă 170              
mâlced 37           mocni 37                 
mână 144            mocoroanţe 39,46         
mânji 41            modoranie 37             
mântui 188          mogoandă 37              
mânţată 40          mohni 37                 
mânz 158            mohoandă 37              
mânzăli 37          moică 73                 
mânzoli 37          moiete 73                
mârcaviţă 37        Moigrad 78               
mârced 37           moioagă 73               
mârjoală 47         mol 46                   
mârjolit 47         ^ DiOndroşi 40,41        
mârşav 50           monedă 193               
mârşă 50            mont 40                  
mârţână 47          moor 40                  
mej 208             morav 66                 
melegar 46          mort 46,143              
mesteca 38,66       mortăciune 143           
meş 208             moş 155                  
mia 130             moşină 208               
Miai 40             moşdroagă 36             
michilie 39         Motea 79                 
mie 39              Moto 79                  
miel 38             _ jnotoaşcă 43           
miez 208            motoşană 43"             
mija 41             , motoşină 43            
mil’ior 130,134     motroşi 41, 169          
mirioră 130, 134    Motu 79                  
245
muced 148 mucezi 148 muncă 42,58 muntean 65,66 mur 179 'mură 141, 160 Mureş 75 murg 153 murlui 37 murui 37 ~mustopită 41 muşat 79
                                                                                         N
nalbă 140 nap 32,140 naramziu 198 nastochiţă 41 naş 42,142 naufragiu 205 năclăi 41,168 năduf 173 nălet 199,202 nămaie 38 Nămăieşti 76 nănaş 42 năplat 39 nărav 66,67 năsoci 178 năstini 48 nătoagă 84 nătrăpas 41 neală 130 neam 184 neauă 130 necâştiga 59 necâştigător 59 nechită 30 neg 140 negel 41 negreaţă 58 negricios 58 negru 58,153 negruţ 58
  negură 161 nemeş 184 nepot 142 nepoţel 137 netaplii 39 neted 140 neuşnic 42 New York 80 nimeri 153 ninja 41,84 ninjel 41 noaten 38 noian 158,162 noră 115,142 notată 171 nun 142
                                                                                 O
  obot 47 oceşea46 ochi 23 ocol 66 odomoc 42 ogor 58 ologi 188 Olt 65,75 oltean 65,66 omagiu 205 oraş 63, 183 orgoian 39 oşta 43 oştări 43 otic 37 oting 37 otoboc 47 otuzbir 28,29 ovăs 37 ovăz 37
                                                                                 P
  pachioană 47 păci 42,84 pacişile 84
246
pahar 181 paharnic 181 pajimă 41,47 pajure 48 palanţă 40 palhă 180 palmă 42 palton 37 panama 82 pane 49 papleagă 41 paplec 41 papuc 41 papună 47 par 28
paraponisit 194 parazios 40 Paris 80 pasăre 38 paschină 40 pasere 38 pastel 205 pastelist 205 pastrama giu 198 patalama 40 patnoşcă 42 patonea 84 paţachina 37 paviţ 30,42,168 păceşelat 84 pădure 28,52, 153 păduros 136 păgân 31 păianjen 47 păiuşană 43 păiuşcă 43 păiuşină 43 păjurit 48 pământ 52 păncăni 49 păoană 42 păoancă 42 păpuşă 146 păr 28 părătuş 146
părăzel 40 părui 28 păruşcă 28 păseşalit 48 păstrugă 37 păstrungă 37 păşune 34 pătlăginiu 198 păuişcă 43 pâncăni 49 pândar175 pândi 175,188 pec 207 pecmez 203 Pele 75 Penteleu 82 pepene 39 percea 40,42 perină 170 pernă 170 peruşcă 41 petrecanie 174 Philadelphia 80 picarisi 193 pichirisi 193 pichirlău 41 pici 200 picior 144 picta 66 pictor 66 pictură 66 piecar 207 pieptene 114 pierde 148,149 piez 148 piroga 61 pişi 44 pită 42,195 pitănguţ 40 pitoaşcă 42 plai 192 plavl69 planta 140 plântă 139 pleată 170
247
plicticos 192 ploscă 186 ploşti 186 poartă 24 poaşcă 41 pocă 421 pocher 193 poci 42 pocie 42 pocos 49 pocoşi 49 poftă 171 pofti 171 poiană 78 Poiana 78 politicos 192 polomojdii 41 polonaş 43 polonic 43 pomană 176 pomeni 176 pomoroanţe 39, ponc 49 poncăi 49 porc 127 porcar 127 portofel 193 portofoliu 193 postelnic 181 poşircă41 poştagiu 198 potârcă 41 potcă 41 potroşi 169 pozunar 40 praf 173 Prahova 78 prat 139, 140 pravilă 173 pravoslavie 173 prânzi 129 predeală 84 prier 38 prislop 78 pristol 173
probălui 213 probului 213 progresist 204 proră 199 prost 25 provă 199 puf 173 pulpă 26,27 pupă 199 purcar 127 pută 84 putoare 177 putred 148 putrezi 148
                                                       R
rai 173 rană 171 răboli 40 răpi 40 răsări 48 răsărit 48 răsură 41,48 răsătură 41,48 rău 25,39,47,114 răzbel 66,67 război 66,159 râde 113 râie 38 râjni 40 rână 156 râşni 40 râu 25,114 rean 40 rege 24 Reşiţa 81 regiune 25, 114 renumeraţie 71 ridicol 25,114 roată 66, 113 roche 209 rochie 209 rosăcică 40 roşăţică 40 Roşiori de Vede 80
248
rotocol 66 rugi 41 ruguri 41 rujmuli 41 rută 139,140
S
saladă 38 salată 38 salbie 133 Santiago 80 sapă 169 sarbăd 155,161 sarică 38,160,163 sarponel 40 sat 38,156 sare 24 sarma 61 sârmă 61 savonieră 204 săcoti 217 săgeta 133 sălăşlui 57 sălnic 46 sănătoare 69 sărbătoare 130 sărpan 42 sărpunel 40 săvârşi 174 sâmbră 56, 191 Sâmpetru 34 Sânmedru 34 Sânnicoară 34 sârg 57 sbor174 scatiu 65 scălda 52 schelă 200 schele 201 scherchăni 43 scheuna 37 schilă 201 sclavie 207 sclifosit 194
scoate 217 scovardă 172,182 scrum 155 scula 53 scump 188 scurt 133 scutura 218 sechereş 184 seamă 31,191,216 Severin 77 sfânt 34, 173, 174 sfârşi 37,174 sfetnic 181 sfulgera 37 siboi 201 silă 24
simandicos 192 sită 58 sitişcă 43 sitiţă 43 slavic 207 slugă 58 smânci 37 smântână 182 smunci 37 soage 123 soare 24 soc 115 socot 216,217 socota 214
socoti 31,212,213,214,215,216,217
socotinţă 213,216
socotire 213,216
socotit 213
socotitoriu 213
sogi 178
soră 142
spăsenie 174
spicher 206
sprânceană 117, 119, 122
stăpân 182
stână 182
stâncă 182
sterpos 192
sticlete 65
249
stihui 46         ştreang 209       
stingher 48,49,50 şurlui 181        
stolnic 173       şurui 181         
staul 39                            
staur 39                            
steaua 39                           
strâng 209        tacticos 192      
străin 148        talpă 30,31, 141, 
strug 36                        214 
strung 36         tanău 42          
stufiş 37         tare 52           
stup 192          tată 142          
stur 192          tăhui 40          
subtil 63         tălălău 42        
subţire 63        tâlhar 37         
sudoare 132       tălpic 37         
sufragiu 205      tălpig 37         
sulă 24           tămânji 73        
sulhar 43         tănănău 42        
sulhău 43         tăui 40           
suna 69           tâlhar 37         
sunătoare 69      tâlhăroşag 57     
supieră 204       târziu 128,131    
sur 145           teaucă 42         
sută 182          teglizău 183      
                  Teleorman 197     
ş                 teme 132          
                  temoare 132       
şală 208          ticfă 171         
şalâc 208         tidvă 171         
şandrama 201      tigvă 171         
schiau 182        Timotei 79        
şchei 182         timpuri 131       
schelă 201        timpuriu 128,131  
schele 201        tinghie 39        
şiboi 201         tinir 166         
şirag 57          tocană 190        
şiş 200           toi 197           
şmir 177          tont 42,209       
şmirac 177        trag 130          
şold 26,27        Traian 77         
şoldan 57         tramă 147         
şopti 214         tramvai 32        
şorăpru 207       trapini 46        
şoruba 207        trăgaci 130       
250
trăsătură 41,48 trăsură 41,48 Troian 77 tropină 46 tropoti 214 trudă 171 trudi 171 trup 145 truscă 180 tul 82 tulpină 46 tun 130, 131 tuna 131 turmenta 203 tut 209 tută 209
ţap 65 ţarc 155 ţângău 42 ţie 39 ţine 192 ţundră 56, 191
vatmân 206 văiugă 183 văr 142 vătaf 173 văzduh 22, 173 vână 63 vârf 173 vedenie 174 vehicol 37 vehicul 37 venă 63 vence 139 venge 139 viezure 157 vinclu 208 vindeca 52 viperă 139,140 viraj 205 viţă 30,42 vlăjgan 47 voieş(t)inţă 47 vornic 173,181 vostru 39 vraf 173
U
uita 125       zadă 39     
ugor 58        zahamiţă 73 
unchi 142      zalfă 187   
untdelemn 65   zamuz 71    
Ureacl'e 23    zapis 173   
urzică 38      zăduf 173   
uscat 192      zămisli 84  
uşor 39, 152   zămos 71    
               zămuz 71    
V              zăpadă 171  
               zăpădi 171  
vacă 77        zbor 174    
Valea-Largă 78 zbornic 173 
vamă 183, 191  zeamă 71    
vapor 162      zestre 148  
varoş 184      zgârbaci 37 
                 CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ................................................... 5
            I.             PRINCIPII ŞI METODE ALE ETIMOLOGIEI Ce este etimologia? .............................................  7
1.1. Etimologia în accepţie largă ............................. 8
1.2. Etimologia în accepţie restrânsă.......................... 19
1.3. Criterii în cercetarea etimologică ....................... 23
    1.3.1. Criterii de bază.................................... 23
       1.3.1.1. Criteriul fonetic ............................. 23
       1.3.1.2. Criteriul semantic............................... 25
    1.3.2. Criterii suplimentare................................. 29
       1.3.2.1. geografic........................................ 29
       1.3.2.2. funcţional....................................... 30
       1.3.2.3. semantico-onomasiologic.......................... 31
       1.3.2.4. istorico-social.................................. 31
       1.3.2.5. vechimea......................................... 32
       1.3.2.6. comparaţia cu limbile înrudite................... 32
    1.3.3. Neconcordanţa dintre criterii.......................... 33
    13 A. Cazuri particulare..................................... 34
    1.3.5. în loc de concluzii................................... 54
    \3.6. împrumuturi aparente................................... 56
1.4. Tipuri de etimologie........................................ 58
    1.4.1. Etimologia internă.................................... 58
    IA2. Etimologia directă...................................... 60
    IA3. Etimologia indirectă ................................... 64
    1.4.4. Etimologia multiplă................................... 64
    \ A.5. Etimologia populară................................... 67
252
    1.4.6. Etimologia colectivă .................................  72
    1.4.7. Etimologia literară ................................... 73
1.5. Etimologia şi numele proprii.............................. 74
1.6. Etimologia şi filologia................................... 83
                   II.  LUCRĂRI DE ETIMOLOGIE
II. 1. Dicţionare etimologice romanice......................... 85
    II. 1.1. Dicţionare etimologice
         pentru ansamblul României ............................... 85
    II. 1.2. Dicţionare etimologice
         ale diferitelor limbi romanice........................... 88
       II.  1.2.1. sardă ......................................... 88
       11.1.2.2. italiană......................................... 89
       II.  1.2.3. retoromană .................................... 91
       II.  1.2.4. franceză....................................... 91
       II.  1.2.5. occitană....................................... 95
       II.  1.2.6. catalană.....................................   95
       II.1.2.7. spaniolă......................................... 95
       II.  1.2.8. portugheză..................................... 97
II .2. Lucrări de etimologie românească ....................... 98
    II .2.1. Dicţionare etimologice............................ 100
    II .2.2. Alte dicţionare cu etimologii..................... 104
    II .2.3. Studii etimologice................................ 107
II. 3. Lucrări etimologice ale principalelor limbi
    cu care româna a intrat în contact......................... 108
                   III. STRATURI ETIMOLOGICE ALE LEXICULUI ROMÂNESC
III. l. Consideraţii generale.................................. 110
III .2. Elementul latin........................................ 112
    III .2.1. Consideraţii preliminare. Cuvinte panromantice... 112
    III. 2.2. Cuvinte moştenite doar în unele limbi romanice .. 116
       III. 2.2.1 Cuvinte cu diverse etimoane, toate latineşti. 117
       111.2.2.2. Derivate moştenite sau formaţii româneşti ... 125
       111.2.2.3. Cuvinte moştenite sau împrumutate din latină .... 138
       111.2.2.4. Cuvinte moştenite sau împrumutate din alte limbi ... 141
III .3. Cuvinte din substrat .................................. 151
    III .3.1. Consideraţii preliminare......................... 151
    III.3.2. Categorii de cuvinte autohtone.................... 156
III.4. Cuvinte de origine slavă ............................... 166
253
III.5. Cuvinte de origine maghiară ......................... 183
III .6. Cuvinte de origine greacă............................ 191
111.7. Cuvinte de origine turcică............................ 195
111.8. Cuvinte de origine franceză .......................... 203
111.9. Cuvinte de origine germană............................ 206
III. 10. Consideraţii finale................................. 210
IV.  ÎNCHEIERE............................................... 219
Abrevieri bibliografice...................................... 221
Abrevieri.................................................... 229
Indice de autori............................................. 231
Indice de cuvinte româneşti ................................. 237
254