Redactor: MARINA SALA Tehnoredactor: DIANA TATU Coperta: SILVIU IORDACHE ISBN 973-637-140-9 978-973-637-140-0 Ţot Marinei INTRODUCERE Alte cuvintey alte aventuri ... Această nouă carte despre aventurile unor cuvinte româneşti reuneşte, la fel ca primay textele prezentate în cadrul emisiunii Istoria cuvintelor româneşti de la Canalul Cultural al Televiziunii Române. De data aceasta este vorba de emisiunile difuzate în perioada octombrie 2005 - iunie 2006. Motive similare cu cele care m-au făcut să public volumul Aventurile unor cuvinte româneşti (2005) au intervenit şi acumy în primul rând faptul că nu toţi cei interesaţi de subiect au putut urmări emisiunile mele. în plus, editorul a constatat că primul volum s-a epuizat şi a hotărât să scoată o nouă ediţiey odată cu acest al doilea volum. Cele spuse în Introducere la volumul precedent (alegerea cuvintelor şi a surselor de documentare, structura volumuluiy modul de prezentare a materialului aşa încât să fie accesibil unui public larg) rămân valabile şi în acest caz. Adresez mulţumirile mele călduroase domnului Vlad Popay directorul Editurii „ Univers Enciclopedic"y pentru că m-a încurajat să pregătesc această carte şi pentru că a decis să o publice împreună cu o nouă ediţie a cărţii precedente. Textul acestei cărţi a fost citit cu acribie filologică de Marina Salay nu numai în calitate de redactor... îi mulţumesc şi pe această cale. M.S. ABREVIERI a. = an acuz. = acuzativ alb. = albanez ALRII = Atlasul lingvisitic român, Partea II... de Emil Petrovici ar. = arab aram. = aramaică arom. = aromân bŞ- = bulgar biz. = bizantin calabr. = (dialectul) calabrez CADE = I.-Aurel Candrea şi Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească", Bucureşti, [1931] cat. = catalan cca. = circa CDDE = I.-A. Candrea - Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. I. Elementele latine. A---Putea, Bucureşti, 1907-1914 CDER = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2001 cf. = confer DA - Academia Română, Dicţionarul limbii române, A-Deşi F-lojniţâ, Bucureşti, 1913-1949 9 DEX dial. DLR DLRM = Dicţionar explicativ al limbii române, ed. II, Bucureşti, 1998 = dialectal = Academia Română, Dicţionarul limbii române, M-, Bucureşti, 1965- = Dicţionarul limbii române modeme, Bucureşti, 1958 DN DOOM ebr. engl. Ernout-Meillet, DEL fr. germ. gr- id. istr. = Florin Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, ed. II, Bucureşti, 1966; ed. III, 1978 = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ed. II, Bucureşti, 2005 = ebraic = englez = A. Ernout şi A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine, ed. IV, Paris, 1959-1960 = francez = german = grecesc = irlandez = istroromân it. = italian î. H. înv. lat. lat. ecl. lat. cl. lat. med. lat. vulg. magh. MDA megl. mgr. ngr. ol. Pg- pol. = înainte de Cristos = învechit = latin = latin eclezistic = latin clasic = latin medieval = latin vulgar = maghiar = Academia Română, Micul dicţionar academic I-IV, Bucureşti, 2001-2003 = meglenoromân = mediogrec = neogrec = olandez = portughez = polonez 10 prov. reg. rom. rus. sb. sd. sec. sl. slov. sp. tc. ucr. v. * > < u = provensal = regional = român (esc) = rus (esc) = sârb (esc) = sard = secol = slav = sloven = spaniol = turc(esc) = ucrainean = vechi Semne speciale: = cuvânt neatestat = devine = provine din = (ghilimele) marchează înţelesul cuvintelor 11 A. PROBLEME GENERALE I. Ospitalitatea limbii române „Istoria cuvintelor româneşti", seria de emisiuni pe care le prezint, îşi propune să arate de unde provin cuvintele româneşti, fie că este vorba de originea lor apropiată (etimologie directă), fie că este vorba de originea lor îndepărtată (etimologie indirectă). în diverse emisiuni am arătat că există atât cuvinte moştenite din latină, cât şi altele, mult mai numeroase, care au fost împrumutate din limbile cu care româna a intrat în contact. Limba româna s-a dovedit a fi, alături de engleză, malteză şi albaneză, una dintre cele mai „ospitaliere" limbi ale Europei. Ospitalitatea limbii române rezultă din: - cantitatea mare a împrumuturilor, în comparaţie cu lexicul moştenit (aceasta îmi permite să aduc în discuţie numeroase cazuri de cuvinte împrumutate cu o istorie zbuciumată); - ponderea lor în ansamblul vocabularului (de care mă voi ocupa în emisiuni speciale). Evaluarea împrumuturilor va fi privită din diverse puncte de vedere: a) în ce măsură aceste cuvinte au pătruns în vocabularul fundamental (reprezentativ sau de bază) al românei; b) relaţiile lor cu elementele moştenite (într-o emisiune aparte voi arăta cum termenii latineşti au sens general, iar cei împrumutaţi din substrat - limba traco-dacă - sau din superstrat - vechea slavă - au sensuri restrânse, de ex. piatra < lat. petra este termenul cu sens general, iar cremene, din substrat, denumeşte un anumit fel de piatră); c) înlocuirea unor cuvinte moştenite cu împrumuturi (buză., ceafă, viezure etc., provenite din substrat). Ospitalitatea limbii noastre nu trebuie absolutizată şi nici înţeleasă în sensul că româna a fost numai ea influenţată de limbile cu care a intrat 15 în contact. Este la fel de important pentru istoria cuvintelor româneşti şi felul cum acestea au pătruns în alte limbi. Cum şi când s-au „aventurat" cuvintele româneşti în alte limbi sunt teme pe care le voi aborda în emisiunile viitoare. II. Etimologie îndepărtată Am atras atenţia, în repetate rânduri, asupra faptului că pentru stabilirea originii unui cuvânt există două metode: etimologia directă care explică originea cea mai apropiată a unui cuvânt şi etimologia indirectă (sau îndepărtată) care se referă la sursa iniţială a cuvântului respectiv. Dacă vreau să fac etimologia directă a lui jaguar, numele cunoscutului tigru american, spun că la noi este din franceză; dar dacă vreau să arăt de unde vine el în franceză, voi adăuga că provine din portugheză, care l-a luat dintr-o limbă indigenă sud-americană numită tupi-guarani, aceasta fiind etimologia sa îndepărtată. în cazul cuvintelor romanice moştenite din latină, etimologia directă înseamnă a arăta ce s-a întâmplat cu respectivele cuvinte între latină şi epoca actuală, fără a ne interesa de istoria cuvântului latin înainte de epoca romană; etimologia indirectă (îndepărtată) va arăta însă şi cum au pătruns în latină cuvintele avute în vedere. Exemplul clasic este rom. cămaşă < lat. camisia, dar lat. camisia este un cuvânt de origine celtică. Dacă ţinem seama de etimologia indirectă, foarte multe cuvinte indo-europene din latină pot fi grupate sub aceeaşi rădăcină. Al. Graur a publicat o carte, Cuvinte înrudite (1980), în care prezintă 284 de astfel de rădăcini. Spre exemplificare, am luat rădăcina luc- „a fi luminos, a străluci" care reuneşte multe cuvinte latineşti. Cuvântul-bază din latină, lux „lumină" (considerată ca o activitate, o forţă activă şi divină) şi, în mod special, „lumina zilei", s-a transmis multor limbi romanice, cu excepţia românei. De la lux s-a format verbul lucere care indică starea „a fi luminos, a luci, a străluci", transmis tuturor limbilor romanice, în română (a) luci. De la lucere devenit lucire avem 16 cuvintele lucidus şi lucor (corespondentele româneşti, învechite, fiind lucedy respectiv lucoare), discutate în alte emisiuni. Lux a intrat în componenţa multor cuvinte (de ex. Lucifer compus cu lat.fero „a purta“). Lumen „lumină“ se deosebeşte de lux prin faptul că, la început, a însemnat un mijloc de a lumina, cu sens concret. Lume „lumină" din limba veche este dubletul lui lumină < lat. lumina, pluralul lui lumen. Din aceeaşi familie de cuvinte fac parte luminosus > rom. luminosy luminaria > rom. lumânare. în cel mai cunoscut dicţionar etimologic al limbii latine (Ernout-Meillet, DEL) se discută sub aceeaşi rădăcină şi lat. lucubrare „a lucra noaptea, la lumina lămpii", de unde rom. (a) lucra. Şi lat. luna, care însemna „luminoasa" şi era divinizată (avea un templu pe una din cele şapte coline ale Romei), aparţine aceleiaşi rădăcini luc-. S-a transmis tuturor limbilor romanice. De la lunae dies „ziua lunii" avem luni, prima zi a săptămânii. Numeroase neologisme au, la originea îndepărtată, rădăcina luc-: lucemâ (boabele de lucernă sunt sclipitoare), lunatic, lunetă, elucubraţie, (a) elucida, lustru, (a) ilustra etc. III. Derivaţie sinonimică Profesorul meu, Iorgu Iordan, este autorul unei cărţi fundamentale intitulate Stilistica limbii române. în introducerea la această lucrare, el precizează că face o stilistică lingvistică, adică se ocupă de studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunităţi lingvistice din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv. Caracteristica vorbirii afective (familiară, populară sau argotică) este, aşa cum precizează maestrul meu, pe de o parte mulţimea extraordinară de termeni folosiţi pentru a desemna o singură noţiune şi, pe de alta, mulţimea de sensuri, adesea foarte diferite, ale aceluiaşi cuvânt. Sinonimia bogată, adică mai multe cuvinte cu acelaşi sens, este mai frecventă, fiindcă ea corespunde nevoii de a reînnoi expresia. Se obţin numeroase cuvinte noi prin procedeul numit derivaţie sinonimică: două r cuvinte care au acelaşi înţeles propriu devin sinonime şi prin înţelesul figurat, metaforic, al unuia dintre ele. Se realizează o sinonimie aproximativă (sinonimie perfectă nu prea există). Pentru a înţelege mai uşor lucrurile, iată un exemplu. A arde este aproximativ sinonim cu a frige, a opări, a pârjoli, a prăji. Cine spune metaforic m-am ars „am ieşit prost dintr-o afacere" poate spune, cu acelaşi sens metaforic, m-am fript, m-am prăjit, m-am pârjolit. Sinonimia figurată predomină în raport cu cealaltă, realizată la nivelul sensului propriu al cuvintelor. Despre o casă care arde nu spune nimeni că se frige sau că se prăjeşte, se pârjoleşte, după cum carnea ori se frige, ori se prăjeşte (sunt două lucruri diferite), iar dacă arde sau numai se pârjoleşte trebuie aruncată, căci nu se poate mânca. Iorgu Iordan citează şi alte exemple de derivaţie sinonimică. Verbul a rade în contextul a rade putina are sensul propriu „a spăla" şi sensul figurat „a fugi", cu acesta din urmă folosindu-se şi în expresia rade-o! „fugi!"; cu acelaşi sens figurat se folosesc şi alte verbe, sinonime ale verbului a rade, şi anume şparleşte-o!, şterge-o! tic., toate metafore pentru „a fugi". Cunoaşterea fenomenului descris mai sus este importată pentru a putea explica o serie de expresii, deci pentru istoria unor cuvinte. Este util să observ că acest fenomen nu caracterizează numai limba română. In franceză, être cuit „a fi ars, copt" înseamnă şi „a fi pierdut, învins, bătut", la fel cum flambé „flambat, trecut prin flacără" înseamnă şi „pierdut, ruinat" {un joueur flambé). IV. Pletora semantică In emisiunea consacrată derivaţiei sinonimice am arătat că vorbirea afectivă (familiară, populară, argotică) se caracterizează prin două particularităţi: numeroşi termeni pentru o singură noţiune, obţinuţi adesea prin derivaţie sinonimică, dar şi un număr mare de sensuri ale aceluiaşi cuvânt. Acest al doilea aspect, numit de unii pletoră semantică, poate fi numit şi bogăţie semantică. El se explică prin faptul că un 18 anumit obiect are mai multe particularităţi, iar vorbitorii pornesc de la una sau de la alta, când simt nevoia să folosească metaforic numele obiectului respectiv. Verbul a arde, despre care am vorbit în legătură cu derivaţia sinonimică, poate fi discutat şi aici. Din cauza deosebitei sale expresivităţi semantice (trezeşte în oricine ideea de „foc“ sau de „suferinţă fizică şi morală"), a arde apare frecvent în expresii. De la a arde o palmă, unde este întrebuinţat metaforic pentru „a da, a trage", folosirea lui s-a extins în expresii ca: a arde o amendă, a arde un muşchiuleţ în sânge (după a trage un muşchiuleţ, şi acesta făcut după a trage o mâncare, cf. şi i-am ars un şpriţ număru unii), a arde o anonimă, a arde o horă „a cânta o horă", a-i arde cuiva de ceva (sau a ceva) „a simţi o dorinţă", a-i arde cuiva călcâiele (sau tălpile) după cineva. Cuvântul bombă, deşi este un împrumut, deci mai recent decât a arde, are multe sensuri metaforice, pe lângă sensul iniţial de „proiectil încărcat cu materie explozivă, care se aruncă asupra unor obiective", care apare prima dată la Neculce. Dintre sensurile înregistrate în MDA amintesc „ştire senzaţională", „moment critic", „locuinţă subterană", „cameră insalubră", „ascunzătoare pentru hoţi", „speluncă", „pahar cu rachiu". în toate exemplele date intervine în primul rând fantezia, imaginaţia vorbitorilor. Ele au la bază încărcătura afectivă care face apel la fantezie, forţa creatoare de forme a minţii omeneşti. în astfel de cazuri, nevoia afectivă de a intensifica până la maximum expresia se manifestă uneori prin acumulare de termeni. Apar astfel contaminările, de felul lui cioclonţ < cioc + clonţ, jurlua < jura + lua, jurgâsi < jura + găsi. Termin cu o bine cunoscută expresie din Creangă: Dumnezeu să-l iepure „Dumnezeu să-l ierte". V. Formule rimate Al. Graur a atras atenţia asupra unor expresii compuse din două cuvinte care rimează unul cu altul, de ex. talmeş-balmeş sau ceac-pac. 19 Astfel de expresii apar şi în celelalte limbi balcanice (în turcă şi în bulgară, ceac-ţac „aşa şi aşa; din când în cândM apare exact la fel în ambele limbi). Profesorul meu remarcă faptul că, în română, adesea al doilea termen începe cu m: cigă-migă „fleacuri", căr-mâr (sau hâr-mâr•), handra-mandra „încoace şi încolo", sârac-mărac „foarte sărac", sorcova-morcova, şahâr-mahâry techer-mecher. în plus, observă el, adeseori cuvintele respective care încep cu m nu sunt întrebuinţate decât în formulele citate, pe când celălalt cuvânt este bine cunoscut şi poate fi întrebuinţat şi singur. între diversele exemple, unele au explicaţii sigure, având corespondente în alte limbi: şahâr-mahâr cf. germ. Schacher-Macher, techer-mecher cf. tc. techermecher. Pentru celelalte nu se pot găsi explicaţii şi, de aceea, Al. Graur crede că avem a face cu nişte cuvinte fabricate prin simpla schimbare în m a consoanei iniţiale din unele cuvinte cu structură fonetică recognoscibilă. Procedeul există în germană şi în fmo-ugrică. El a fost explicat de Leo Spitzer ca fiind un fenomen din limbajul copiilor. Este un procedeu foarte bine reprezentat şi în aromână, unde există exemple mai numeroase decât în dacoromână (came-marne, fârinâ-mârinâ etc.). Th. Capidan, în cunoscuta sa monografie consacrată aromânei, citează o scrisoare în care un personaj iritat insultă notabilităţile satului numindu-le bacal-macal (bacal „băcan"), hangi-mangi (hangi „hangiu"), kemurgi-memurgi (kemurgi „cărbunar"). El este frecvent şi în bulgară. Originea procedeului din română trebuie căutată în turcă, unde este vechi şi foarte răspândit. De acolo a fost introdus în dacoromână, aromână şi în bulgară, unde de asemenea există numeroase expresii de acest fel, create după model turcesc. VI. Despre metaforă I La întrebarea ce este o metaforă s-ar putea răspunde în diverse feluri, în funcţie de lecturile fiecăruia. Lingviştii ar da definiţii care pot fi uneori mai complicate. Prefer, pentru publicul larg care urmăreşte emisiunea „Istoria cuvintelor româneşti", să reiau ceea ce spunea marele lingvist 20 român Sextil Puşcariu, în cea mai captivantă carte a sa, Limba română. I. Privire generală: „Când nu găsesc în limbă un cuvânt pentru un anumit complex de reprezentări - sau mi se pare că vorba prin care se redă de obicei acest complex nu e destul de evocativă - întrebuinţez o metaforă. In loc de a numi ceva, numesc altceva, cu care acel ceva are o notă comună atât de izbitoare, încât ascultătorul meu, înţelegând comparaţia scurtată (subl. mea, M.S.) care se face, e în stare să întregească, din imaginaţia sa, notele rămase neexprimate. “ Ideea de bază care se degajă din acest amplu citat este că metafora este o comparaţie prescurtată (ideea aceasta apare încă din Antichitate, la Aristotel, celebrul filozof grec, şi la Quintilian, întemeietorul şcolii latine de retorică). Un exemplu, luat tot de la Puşcariu, arată concret cum se produce fenomenul. Dacă spun buza unui vas sau a unei răni, sensuri pe care le dau dicţionarele româneşti, se înţelege că ascultătorul va elimina toate reprezentările cuprinse în cuvântul buză cu sens propriu (o masă cărnoasă - DEX zice „fiecare dintre cele două părţi cărnoase, culoarea roşie, anumite mişcări etc.) pentru a o reţine pe una singură, aceea de mărginire de jur împrejur a unei deschizături (tot în DEX se spune „ ... care mărginesc gura şi acoperă dinţii“). Metafora, odată înţeleasă, poate fi continuată; se spune buza răsfrântă a unei oale. Observăm însă că buză are şi alte sensuri metaforice: „marginea de deasupra a unui deal, a unui pisc“, „partea ascuţită la instrumentele de tăiat, tăiş“, care pornesc de la faptul că obiectul are mai multe caracteristici, deci el poate servi, în acelaşi timp, la serii întregi de metafore. Alt exemplu elocvent este cuvântul gură, care denumeşte, în primul rând, organul pe unde introducem alimentele în corp. Prin comparaţie, se spune gura saculuiy a fântânii, a prâpastiei. Gura este şi organul prin care vărsăm sau scuipăm. De aceea, se pot înţelege expresii figurate ca gurile Dunării, gura tunului etc. Gura cu dinţii este şi organul cu care tăiem alimentele când le mâncăm, de aceea putem spune gura coasei. în sfârşit, gura este şi organul vorbirii şi, de aceea, cuvântul poate fi folosit metaforic pentru „glas“ (se aude numai gura lui), „gălăgie" (face gură), „ceartă" (a se lua în gură cu cineva), „vorbă, spusă" (gura satului), „bârfitorw (râu de gură), „vorbăreţ" (gură-bogată). Mă opresc aici, nu înainte însă de a sublinia că toate exemplele descriu istoria unor cuvinte româneşti, conform ridului emisiunii noastre. 21 VII. Despre metaforă II în emisiunea precedentă am dat definiţia metaforei ca fiind „o comparaţie prescurtată" şi am explicat cum apare ea. Am ilustrat cele afirmate cu două cuvinte: buză şi gură. Exemplele date pentru română apar şi în alte limbi romanice, pe unele regăsindu-le şi în latină. Am consacrat o emisiune istoriei cuvântului braţ moştenit din lat. bracchium (transmis tuturor limbilor romanice). în latină apăreau şi sensuri metaforice, ca „ramurile unui arbore în raport cu trunchiul acestuia" sau „braţul unei mări". Aceasta arată că, uneori, metaforele au la bază aceeaşi comparaţie, comună mai multor limbi din aceeaşi familie sau din familii diferite. Este greu de precizat întotdeauna dacă în cazul cuvintelor româneşti moştenite un anumit sens metaforic s-a transmis din latină sau este creat pe teren românesc; la cuvântul braţ, în MDA găsim 36 de sensuri şi expresii. Observaţia este valabilă şi pentru cuvintele împrumutate din alte limbi. Este interesant de semnalat că termenul labrum care însemna „buză" în latină, transmis multor limbi romanice, dar nu şi românei, avea şi sensul „buza unui vas; margine", ca şi românescul buză, împrumutat din traco-dacă. Pe de altă parte, aşa cum nu toate cuvintele latineşti s-au transmis românei, nici toate sensurile metaforice n-au ajuns până la noi. în cazul lat. oculus > ochi nu avem în română sensul „perlă", dar avem, la fel ca în latină, sensul „mugur". Există însă şi metafore specifice fiecărei limbi. Metaforele reflectă adesea împrejurările istorice, geografice şi sociale în care s-a dezvoltat limba respectivă. Latinii luau majoritatea metaforelor din viaţa agricolă: cumulus „dâmb" a ajuns să însemne în latină „mulţime", sens transmis în fr. comble; fructus „rod, fruct" capătă sensul de „câştig, folos, răsplată" şi, ca urmare, fructuosus „plin de fructe" devine „folositor". Mă voi ocupa pe larg, cu alt prilej, de metaforele româneşti care se explică prin rolul mare pe care l-a avut viaţa păstorească la români. Mă limitez acum la expresii ca închegarea unui gând, unde putem recunoaşte cuvântul cheag, sau oamenii se îmbulzesc, unde la baza verbului stă cuvântul bulz „cocoloş de mămăligă caldă, în care s-a pus brânză de oaie sau urdă". în emisiunea viitoare voi încheia ciclul de trei emisiuni consacrate metaforei. 22 VIII. Despre metaforă III Este clar că, în cele mai multe cazuri, metaforele apar ca să denumească un obiect pentru care nu există un cuvânt în limbă. Alteori, metaforele apar din motive expresive sau, cum spunea S. Puşcariu luându-1 ca model pe lingvistul elveţian Karl Jaberg, din cauză că vorbitorii au predispoziţii fireşti pentru glumă şi joacă. Unele fapte de acest fel s-au petrecut în latină, fără ca astăzi să se mai facă legătura etimologică respectivă. în loc de caput „capw în latină a fost folosit, în glumă, testa adică „oală“. Acest cuvânt stă la baza unor cuvinte romanice ca fr. tête, it. dial. testa (cf. românescul ţeastă). Metafore similare au apărut pentru sensul „cap44 şi în limbile romanice: sp. calabaza „dovleac44; fr. boule „sferă44 (cf. rom. bila), citrouille „dovleac44 (cf. rom. tigva), citron „lămâie44, poire „pară44, melon „pepene44. în Stilistica limbii române, profesorul meu, Iorgu Iordan, a înregistrat câteva zeci de termeni metaforici pentru „cap44, care pornesc fie de la forma sa, fie de la inteligenţa sau de la prostia găzduite în cap. Există şi cazuri când metafora apare pentru a evita pronunţarea unui cuvânt, ceea ce lingviştii numesc „interdicţie de vocabular44. Am vorbit, în urmă cu un an, despre nevâstuicâ şi am arătat că este un termen metaforic. Fiind un animal temut de cei de la ţară, care credeau că vitele muşcate de nevăstuică se umflă şi mor, pentru a se feri de apariţia lui oamenii nu-i pronunţau numele şi au folosit termeni metaforici dezmierdători. La noi, ca şi la alte popoare romanice, nu s-a păstrat termenul latinesc mustela; s-au creat în schimb metafore: fr. belette „frumuşica44, it. donnola „domniţă44, sp. comadreja „năşică, cumetriţă44, rom. nevăstuică (un diminutiv de la nevastă). închei prin a vă semnala că unele nume de plante venite din Orient prin turcă sunt, în limba de origine, metafore: enibahar „mireazmă noua4, indrişaim „esenţă regală44, sefterea „suc regal44, zamacadea „potir de aur44. IX. Cuvinte databile exact Cele mai multe cuvinte au apărut sau apar fără să ştim cine şi când le-a creat. Când este vorba de cuvinte vechi, moştenite din latină, ştim 23 eventual, în unele cazuri, că un cuvânt a fost menţionat pentru prima dată într-un text latin scris de un anumit autor (la Tertulian, teolog creştin latin care a pus bazele vocabularului creştin, apar multe astfel de cuvinte; nu ştim, în toate cazurile, dacă unele dintre acestea nu circulau cumva în epocă şi, deci, el doar să le fi consemnat în scris). Există însă şi cuvinte care pot fi datate exact. Un astfel de caz este cuvântul francez vandalisme, pe care româna l-a împrumutat din limba lui Voltaire. Cuvântul a fost creat de abatele Henri Grégoire, cunoscut cleric şi om politic din epoca Revoluţiei Franceze. El a inventat termenul vandalisme în 1793, cu ocazia protestului său contra distrugerii cărţilor, a operelor de artă sau a monumentelor ce aminteau regalitatea ori religia, în volumul său de Memoriu abatele Grégoire spune: Je créai le mot pour tuer la chose „am creat cuvântul ca să ucid obiectul44. Cuvântul apare, în textele oficiale, în 1794 şi a ajuns să fie la modă; unul dintre derivatele sale, verbul vandaliser, a rezistat până astăzi, în timp ce vandaliste şi vandalique nu s-au păstrat. Abatele Grégoire a pornit de la cuvântul vandale, numele unui popor germanic originar din regiunea fluviului Oder, care, în secolul 3, a invadat şi a devastat Galia, sudul Spaniei şi Africa de Nord. în 1732 Voltaire folosise cuvântul vandale cu sensul figurat de „distrugător brutal, ignorant, iconoclast44. De la acest sens figurat a creat abatele Grégoire, câteva decenii mai târziu, termenul vandalisme. O datare exactă, dar în alt fel, există şi în cazul faimoasei brânze franţuzeşti camembert al cărei nume vine de la cel al unei mici comune (având 197 de locuitori) din departamentul Orne din vestul Franţei, în regiunea Normandia. în 1791, o femeie din această comună, Mărie Fontaine, căsătorită cu un domn numit Harel, a pus la punct, împreună cu soţul ei, reţeta de fabricare a brânzei cunoscute astăzi în toată lumea. Nimeni nu ştia numele acestei ţărănci înainte de 1926, dată la care directorul unei clinici americane, Joe Knirin, s-a dus în Normandia ca să ridice o statuie în amintirea ei, pentru că vindeca bolnavii de stomac cu camembert-ul ei. Istoria nu se termină aici. Statuia Măriei Harel a fost distrusă de bombardamentele din 1944, dar s-a deschis o listă de subscripţie a fabricanţilor de brânză din Ohio (SUA), iar în 1936, la 24 Vimoutiers, orăşel din apropierea comunei Camemberty s-a ridicat o altă statuie în memoria creatoarei acestei brânze atât de gustoase, care a făcut ca numele micii comune din Normandia să devină substantiv comun. X. Creştinismul şi limba latină Intr-o emisiune precedentă am arătat că latina a cunoscut o serie de modificări datorită creştinismului. Ele au fost aşa de multe, încât specialiştii vorbesc de o latină creştină sau latină ecleziastică, prin care se înţelege o varietate stilistică a latinei, constituită începând din a doua jumătate a secolului al II-lea şi cunoscută din scrierile doctrinare creştine (traduceri ale Bibliei, acte ale conciliilor) şi din alte documente şi inscripţii. Dacă ar fi să formulăm o caracterizare generală a latinei creştine, care să o particularizeze în raport cu toate terminologiile anterioare, ar trebui să ţinem seama de larga difuzare a creştinismului în masele necultivate. Acest fapt a determinat o distanţare conştientă a autorilor culţi, cel puţin în operele lor adresate unui anumit public, de artificiile prozei şi poeziei tradiţionale şi arhaizante, compensată de o apropiere, de asemenea conştientă, de limbajul familiar. Aşa se explică de ce scrierile difuzate în mediile necultivate (mai ales primele traduceri ale Bibliei) sunt redactate într-o limbă apropiată de cea vorbită. In latina creştină se răspândea cuvântul Domnului, noua religie apărută în mediile populare. Tertulian, Sfântul Augustin şi alţi Părinţi ai Bisericii, oameni de cultură, capabili să scrie şi într-o latină impecabilă, chiar elegantă, se slujesc, în operele lor care aveau scop propagandistic, de o limbă voit apropiată de cea vorbită de poporul căruia i se adresează. Sfântul Augustin afirma, la un moment dat: „Este mai bine să nu fiu înţeles de grămătici, decât să nu fiu înţeles de oameni.w Trebuie precizat, de la început, că ceea ce se numeşte latina creştină nu este o altă limbă decât latina. Deosebirile sunt mai ales de natură lexicală. Nu sunt multe cuvintele folosite exclusiv de scriitori creştini, dar sunt multe cuvinte din lexicul curent care au sensuri noi: caritas „milă 25 (creştină), iubire de Dumnezeu şi de aproapele tău", faţă de „scumpete, afecţiune"; paganus „păgân", faţă de „sătean, locuitor al unui pagus (=sat)". Unele dintre aceste sensuri speciale sunt calchiate după greacă: benedicere „a binecuvânta", în loc de „a vorbi de bine". Să nu uităm că limba creştinismului, la început, era greaca; latina devine doar la sfârşitul secolului al II-lea a doua limbă a cultului şi a scrierilor doctrinare creştine. Din greacă s-au făcut numeroase împrumuturi directe: angelus, diabolus, episcopus, gehennay pascha, sabbatum. în sfârşit, semnalez elemente lexicale populare pătrunse (prin traducerile biblice) în toate stilurile: ambulare pentru ire „a merge", manducare pentru edere (esse) „a mânca". Multe dintre aceste cuvinte creştine sunt moştenite de limbile romanice; la cele menţionate, adaug şi sensurile creştine din împrumuturi greceşti ca basilica > biserică, ecclesia > fr. eglise, martyr > martor etc. XI. Nume interzise Ştiaţi că proverbul „Când vorbeşti de lup, lupul e la uşă" există la toate popoarele europene? Şi chiar dacă aţi fi ştiut, aţi fi putut explica cum s-a ajuns la acest lucru? Este sigur că explicaţia ţine de paremiologie, adică de disciplina care se ocupă cu studiul proverbelor, dar este la fel de sigur că interesează şi istoria cuvintelor. Răspândirea proverbului poate fi explicată prin credinţa populară că simpla evocare a numelui unui animal răufăcător, care îţi inspiră teamă sau scârbă, este suficientă ca să-l facă să apară imediat. „Niciodată să nu vorbeşti de lupi, nici să le zici măcar numele, că vin şi-ţi mănâncă din vite", spune un ţăran moldovean, într-o anchetă folclorică. Teama de a vedea apărând lupul, ursul, iepurele, şoarecele, şarpele, broasca etc., dacă li se pomeneşte numele, a făcut ca oamenii superstiţioşi din popor, atât cei din Europa, cât şi din alte părţi, să evite pe cât posibil pronunţarea cuvântului care le denumeşte. Dacă nevoia îi sileşte totuşi să vorbească despre unul dintre aceste animale, îi spun cu câte o denumire metaforică, de cele mai multe ori eufemistică, alintătoare, cu scopul de a-1 îmbuna, pentru a-i obţine bunăvoinţa. Fenomenul se 26 numeşte „interdicţie de vocabular". Pe scurt i se mai spune şi tabuy un termen ajuns din engleză în toate limbile europene. în engleză provine dintr-o limbă polineziană, unde tabu înseamnă „interzis, sacru, persoană sau lucru declarat astfel de preoţi sau de şefi". într-o emisiune despre termenul nevâstuicâ am arătat că acest termen a apărut în română printr-o interdicţie de vocabular generală în limbile romanice; cuvânul latinesc mustela nu s-a păstrat în nicio limbă romanică. De altfel, nu se ştie de unde provine cuvântul latinesc care denumea nevăstuica. Rezultă, din cele de mai sus, că din cauza unor superstiţii populare o serie de cuvinte nu mai sunt folosite, în locul lor întrebuinţându-se termeni metaforici. între cuvintele interzise figurează nu numai nume de animale, ci şi numele unor fiinţe imaginare a căror răutate s-ar putea dezlănţui asupra celui care le-ar pronunţa adevăratul nume. Aşa se explică numărul mare de termeni cu care e poreclit dracul: Necuratul, Tartorul, Ucigă-l-crucea, Aghiuţă, Michiduţă. Din aceeaşi teamă, personajele din mitologia populară care pricinuiesc ologeala sunt numite prin epitetele cele mai măgulitoare: de la Ielele (provenit din pronumele ele) şi Dânsele, până la Frumoasele, Fetele câmpului, Milostivele, Mâiestrele, Vitezele etc. Pornind de la aceste cazuri, unii lingvişti s-au gândit să explice prin frica de a rosti anumite cuvinte dispariţia acestora. Lat. sinister „stâng" nu s-a transmis şi a fost înlocuit, în unele limbi romanice, prin termeni împrumutaţi: rom. (mâna) stângă, it. (mano) stanca, fr. (main) gauche. Probabil tot aşa se explică, după I. A. Candrea, dispariţia din română a lat. vacuus şi înlocuirea lui cu gol împrumutat din slavă, din pricina credinţelor legate de venirea cu mâna goală, de ieşirea în cale cu vasul gol. XII. Lexic panromanic I Când am comentat, în diverse emisiuni, istoria cuvintelor moştenite din latină, am precizat că unele dintre acestea sunt transmise tuturor limbilor romanice. Le-am numit panromanice. Am crezut util 27 să discut această categorie în emisiuni speciale, pentru că este important, atunci când se face istoria unor cuvinte, să avem în vedere şi imaginea de ansamblu a diferitelor clase de cuvinte din care se constituie lexicul românesc. în acest caz aflăm care sunt cuvintele ce au asigurat unitatea limbilor romanice. Primul inventar al lexicului panromanic a fost făcut de latinistul I. Fischer. Majoritatea termenilor panromanici fac parte din vocabularul curent al latinei şi al limbilor romanice, inclusiv al românei. Acestea sunt: - pronume şi unelte gramaticale (cuvinte care nici nu pot să aibă o istorie zbuciumată), de ex. care < qualis, către < contra, de < de, eu < ego, în < in, mai < magis, nici < neque, nu < non, pe < per, tu < tu etc.; - verbe uzuale cu sensuri multiple, de ex. (a) avea < habere, (a) crede < credere, (a) fugi < fugire, (a) pune < ponere, (a) sta < stare, (a) zice < dicere etc.; - adjective (şi adverbe) uzuale, de ex. bun < bonus, drept < directus, mâine < mane, nou < novusy sec < siccusy viu < vivus etc.; - numeralele de la unu la zecey precum şi mie < miile; - substantive referitoare la om, în primul rând om < homo şi muiere < mulier (pe care le-am discutat în emisiuni speciale); - cuvinte denumind părţi ale corpului, organe şi funcţii (pe care le-am discutat, de asemenea, în câteva emisiuni şi, de aceea, menţionez numai câteva, care sunt panromanice, fără a indica etimonul latinesc): (a) auziy (a) beay capy corpy dintey faţây frunte, lacrimă, limbă, (a) mesteca, muc, nară, nas, ochi, păr, sete, (a) simţi, sudoare, unghie, ureche, (a) vedea etc.; - cuvinte referitoare la familie, de ex. fiu < filius, frate < frater, ginere < gener, noră < nurus, părinte < pariens, socru < socer, văduv < viduus etc.; - cuvinte ce privesc viaţa afectivă şi intelectuală, de ex. (a) cunoaşte < cognoscere, inimă < anima, minte < mens etc.; - cuvinte legate de sănătate, boli, de ex. (a) durea < dolere, dor < dolus, (a) geme < gemere, (a) muri < morior, mut < mutus, sete < sitis, surd < surdus, (a) tuşi < tussire etc.; - cuvinte referitoare la îmbrăcăminte, locuinţă, alimentaţie, de ex. cămaşă < camisia, casă < casa, cină < cena, (a) coace < coquere, foame < fames, fântână < fontana, fereastră < fenestra, (a) frige < frigere, mânecă 28 < manica, pâine < panisy perete < paries, poartă < porta, veşmânt < vestimentum etc. Voi continua, în emisiunea următoare, cu alte cuvinte panromanice. Din cele 500, voi mai cita câteva, grupate pe domenii semantice. XIII. Lexic panromanic II în emisiunea precedentă am vorbit despre importanţa lexicului moştenit din latină de toate limbile romanice, numit pe scurt panromanic. Termenul panromanic este împrumutat din franceză (panroman), unde este format cu elementul pan- (prezent în cuvinte savante ca panslavismey pangermanisme) provenit din gr. pan „tot44. Deci fr. panroman înseamnă „în toate limbile romanice'4. Precizez că toate cuvintele panromanice sunt cuvinte moştenite din latină; cuvintele din substrat sau cele din superstrat sunt specifice fiecărei limbi sau fiecărui grup de limbi romanice. Nici cuvintele împrumutate din latina savantă nu pot fi panromanice, din motive pe care le voi explica într-o emisiune consacrată acestora. După ce, în prima emisiune cu acest subiect, am arătat care sunt termenii panromanici din vocabularul curent, inclusiv cei referitori la om, prezint azi câţiva având legătură cu lumea înconjurătoare, şi anume cuvinte referitoare la: — elemente ale naturii şi măsurarea timpului, de ex. an < annusy apă < aquay brumă < bruma, cer < caelumy iarnă < hibernumy lună < luna, mai < maius, noapte < noxy (a) ploua < pluere < plovere, sâmbătă < sabbatum, stea < stella, timp < tempusy (a) tuna < tonarey ţară < terray undă < unday vânt < ventus, zi < dies; — configuraţia pământului, de ex. câmp < campus, lac < lacusy mare < mare, munte < mons, piatră < petra, pulbere „praf4 < pulverem, râpă < ripay râu < rivusy vale < valles; — nume de culori, despre care am vorbit într-o emisiunea specială, aşa că acum reamintesc doar că sunt panromanice numai alb, negru şi verde; 29 — diverse noţiuni curente, de ex. fum < fumus, joc < iocus, june < iuvenis, loc < locus, măsura < mensura, nod < nodus, nume < nomen, parte < pars, punte < pons, semn < signum, somn < somnus, soartă < sors. Cuvintele care denumesc câteva luni ale anului sunt panromanice, dar în română sunt termeni învechiţi, şi anume făurar < februarius, marţ < martius, prier < aprilis; pentru denumirea acestor luni se folosesc astăzi cuvintele aprilie, februarie, martie, împrumutate din slavă. Alte cuvinte panromanice circulă azi numai dialectal, de ex. lume „lumină“ < lat. lumen (care apare şi în expresia lumea ochilor „lumina ochilor, pupilă“) sau gută „picătură" < lat. gutta, cuvinte ce se întâlnesc în Banat. XIV. Lexic panromanic III Am pomenit, la un moment dat, faptul că lexicul panromanic numără 500 de cuvinte. Nu e de mirare că simt nevoia să discut despre lexicul panromanic în încă două emisiuni, pentru a arăta cât de variate sunt domeniile în care se folosesc termeni panromanici. Astăzi, cei referitori la câteva terminologii speciale, cum sunt cea a agriculturii şi cea a creşterii vitelor. Cuvintele panromanice sunt: — nume de plante cultivate (şi de produse vegetale, părţi ale plantelor), de ex. cânepă < cannabis, făină < farina, floare < flos, foaie < folium, in < linum, mei < milium, must < mustum, nap < napus, pai < palea, pătlagină < plantago, spic < spicus, unt < unctum, vin < vinum; — nume de plante necultivate (cele mai multe, folosite de om), de ex. fân < fenum, iarbă < herba, iederă < hedera, soc < sambucus, spin < spina, urzică < urtica; — nume de arbori şi de pomi fructiferi (precum şi de fructe), de ex. arbor < arbor, carpen < carpinus, frasin < fraxinus, ghindă < glans, ienuper < iuniperus, lemn < lignum, pâr < pirus, piersică < persica, pin < pinus, plop < populus, pom < pomus, salce < salx, tei < tilia, ulm < ulmus, vargă < virga; 30 - nume de animale domestice (şi produse animale, părţi ale corpului), de ex. bou < bosy cal < caballus, capră < capray câine < canisy coadă < cauda, coamă < comay corn < comuy creastă < crista, lapte < lactemy lână < lanay ou < ovumy pană < pinnay porc < porcus, seu < sebumy taur < taurusy vacă < vaccay vier < verres; - diverse, de ex. (a) ara < ararey căpăstru < capistrumy car < carrusy curte < cohorsy furcă < furcay jug < iugumy (a) mulge < mulgerey păstor < pastor, rânced < rancidusy (a) rumega < rumigare, vie < vinea. Şi de această dată trebuie să menţionez că unii dintre termenii panromanici circulă astăzi doar în graiuri: ai „usturoi“ < alliumy arat „plugw < aratrum, asin „măgarK < asinus, vinaţ „(un fel de) vina < vinaceus. XV. Lexic panromanic IV Ajuns la ultima emisiune din ciclul „Lexic panromanicu, vă rog să mă mai suportaţi câteva minute, nu înainte însă de a vă atrage atenţia asupra faptului că ceea ce intenţionez să vă prezint sub forma banală, poate chiar plictisitoare, a unei liste de cuvinte are o dublă motivaţie: în primul rând, este vorba de cele mai importante cuvinte româneşti moştenite din latină (mai mult, ele sunt cele mai importante în toate limbile romanice) şi, în al doilea rând, sunt convins că, deşi au etimologie clară, nu mulţi o cunosc. Astăzi, despre nume de animale sălbatice, nume de minerale, terminologia meseriilor, termeni militari, cuvinte din domeniul religiei sau referitoare la relaţiile politico-sociale. Aşadar, tot cuvinte panromanice sunt şi - unele nume de animale sălbatice, şi anume mamifere, de ex. arici < ericius, cerb < cervusy fiară < feray iepure < lepusy lup < lupus, urs < ursus; păsări, de ex. corb < corvusy mierlă < merulay pasăre < passery păun < pavoy turturea < ţurţur; insecte, de ex. furnică < formicay muscă < musca, păduche < peduculus, purice < pulex, viespe < vespa; diverse, de ex. peşte < piscis, şarpe < serpens, vierme < vermis; 31 — unele nume de minerale şi substanţe diverse, de ex. argint < argentum, aur < aurumy cărbune < carboy fier < ferrumy marmură < marmor, sare < saly tăciune < titio; — unii termeni legaţi de meserii, comerţ, instrumente diverse, de ex. (a) cerne < cernere, coardă < chorday curea < corrigiay cui < cuneusy faşă < fascia, fir < filumy fus < fusus, mai < malleusy masă < mensay moară < mola, oală < o lia, par < palusy preţ < pretium, roată < rota, sac < saccus, (a) toarce < torquere, (a) ţese < texere, (a) vinde < vendere; — unii termeni militari, de ex. arc < arcuş, armă < arma, săgeată < sagitta; — unii termeni religioşi, de ex. (a) ajuna < ieiunare, altar < altare, (a) blestema < blastimare, cruce < crux, înger < ange lus, Paşte < paschae, păcat < peccatum, păresimi < quadragesima, sân(t) < sanctus, v. rom. zeu < deus; — unii termeni pentru relaţii politico-sociale, de ex. domn < dominus, furt < furtum, jude < iudex, lege < lex, oaspe < hospes, pace < pax, şerb < servus, vecin < vicinus, (a) vindeca < vindicare. Termin cu o mărturisire: am încercat să-mi imaginez cum vorbeau românii în primele secole, înainte de contactul cu vechea slavă, pornind de la lexicul panromanic, la care am adăugat alte cuvinte româneşti moştenite din latină. Este fascinant! XVI. De ce nu dispar cuvintele latineşti Prima parte a răspunsului la această întrebare am dat-o în diverse emisiuni, când am arătat că numeroase cuvinte latineşti sunt atestate nu numai în română, ci în ansamblul idiomurilor romanice (ele sunt, aşadar, panromanice). Este vorba, în primul rând, de termeni importanţi, referitor la care suntem în drept să presupunem că erau folosiţi în mod curent în Antichitate de majoritatea, dacă nu chiar de totalitatea vorbitorilor limbii latine (după cum a arătat profesorul I. Fischer). Erau, cum am mai spus, termeni din vocabularul curent: unelte gramaticale, verbe uzuale cu sensuri multiple, adjective şi adverbe uzuale, numerale, 32 termeni referitori la om, la natură, cuvinte din diverse terminologii speciale (agricultură, nume de animale sălbatice, minerale, meserii, termeni militari, din domeniul religiei, termeni referitori la relaţiile politico-sociale). Alături de acestea, multe cuvinte importante s-au transmis din latină numai unora dintre limbile romanice, printre care şi româna (avunculus > unchiy fervere > (a) fierbe, veneris > vineri, vitricus > vitreg). Este posibil ca unele cuvinte importante să se fi păstrat într-o singură limbă romanică, în cazul nostru numai în română (imperator > împărat, ovis > oaie, placenta > plăcintă, lingula > lingură). Dacă analizăm cuvintele moştenite din latină, observăm că unele nu denumesc noţiuni importante şi totuşi s-au păstrat. A doua parte a răspunsului la întrebarea formulată în titlu ar trebui să explice de ce cuvinte neimportante astăzi nu au dispărut din română. Precizarea astăzi am făcut-o pentru cuvinte din terminologia ţesătoriei, ca *folliolus > fuior, *fusticellus > fuscel „vergea la războiul de ţesut", *pedinus > pieden „totalitatea firelor de urzeală de la capătul unei pânze", retella > reţea „împletitură din fire de aţă", spatium > reg. spat „spaţiul dintre sulul dinainte şi cel dinapoi", tendicula > tindeche „bucată de lemn sau de oţel, cu care se ţine întinsă pânza la războiul de ţesutK. Acestea au fost în trecut termeni tehnici importanţi, într-o terminologie de bază, la vremea aceea. Există şi cuvinte care, probabil, n-au fost niciodată importante şi totuşi le avem şi astăzi. Câteva exemple: ar. afreaţă „turtă" < africia, (a) astruca „a acoperi" < astrucare, căscăund „gură-cască" < cascabundus, (a) dejgheura „a curăţa nuci de coajă" < *disglabrare, drepnea „soi de rândunică < *drepanella, grangur < galgulus, scoare (reg.) „zgură de metal" < scoria. Păstrarea lor şi a altora de acelaşi tip nu se poate explica decât prin faptul că nu s-a simţit nevoia să fie înlocuite prin cuvinte împrumutate. în limbă există şi ... paradoxuri. XVII. Cromatica limbii române Numele de culori aparţin vocabularului de bază al unei limbi. De aceea, principalele nume de culori din română sunt moştenite din latină, 33 la fel ca alte cuvinte importante. Ca şi în alte cazuri, compararea cu situaţia din celelalte limbi romanice ne permite să ajungem la concluzii interesante. Se poate observa că numai trei {alb, negru, verde) dintre diversele nume de culori s-au transmis tuturor limbilor romanice. Ele există şi în cele trei dialecte româneşti sud-dunărene (aromân, meglenoromân şi istroromân). Cuvântul alb continuă lat. albuş şi s-a păstrat cu sensul „alb" numai în română, sardă şi într-un dialect retoroman din Elveţia. In celelalte limbi romanice urmaşii lui albuş au altă semnificaţie, înseamnă „zori": fr. aube, it., sp. alba (cu acest sens s-a păstrat şi la noi în expresia intră alba în sat ,,apar zorilea). Pentru numele culorii respective, limbile romanice occidentale folosesc un cuvânt germanic *blank (fr. blanc, it. bianco, sp. blanco). Alb este un cuvânt cu o bogată familie în română: (a) albi < * albire, albeaţă < *albitia, alboare „lumină difuză, licărire" < lat. alborem (acesta din urmă are corespondente şi în alte limbi romanice: v. fr. aubour, sp. albor, pg. alvor). Negru provine din lat. niger, nigrum care însemna „negru strălucitor"; în latina clasică se opunea lui ater „negru mat", la fel cum albuş „alb mat" era opus lui candidus „alb strălucitor". în latina târzie, această opoziţie s-a pierdut şi din fiecare pereche (niger-ater, albus-candidus) s-a păstrat numai câte un cuvânt: niger, respectiv albuş. Verde este urmaşul lat. vir(i)dis. Din familia lui viridis s-a păstrat în română viridia „verdeaţă" devenit varză. în Transilvania şi Moldova, pentru „varză" se foloseşte cuvântul curechi < lat. *coliculus (lat. clas. cauliculus, diminutiv al lat. caulis, care a dat fr. chou „varză"). Alte nume de culori de origine latină s-au păstrat numai în câteva limbi romanice, printre care şi româna: galben < galbinus (jaune în franceză), albastru < *albaster şi vânăt < venetus s-au păstrat numai în română şi în dialectele italieneşti meridionale. Roşu, probabil din lat. roseus „de culoarea trandafirului", s-a moştenit în română şi în dialectul napolitan. Unii termeni din latină au o răspândire mai limitată, deci sunt mai puţin cunoscuţi; astfel, există în aromână mulu „negricios" < lat. mulleus „de culoare roşie" şi mieriu „albastru" < lat. merus „curat". Alte cuvinte 34 şi-au restrâns sensul: lat. coccinus „roşu44 > coacin „berbec cu botul galben sau roşu“, lat. rubeus > roib „(despre cal) şarg“. Atât româna cât şi limbile romanice occidentale au împrumutat nume de culori din limbile cu care au intrat în contact. Româna îl are pe sur „gri44 din slavă. în franceză, brun şi gris sunt împrumutate din limbile germanice (ca şi în alte limbi romanice); la fel este şi fr. bleu, iar fr. azur este din arabă. Româna le-a împrumutat pe toate acestea din franceză {brun, gri, bleu, azur). O sinteză a problemei a făcut S. FI. Marian, în urmă cu mai bine de un secol (1862), în discursul de recepţie la Academia Română {Chromaticapoporului român). Pentru o imagine completă asupra terminologiei legate de culori aduc în discuţie ceea ce s-ar putea numi „spargerea tiparelor, a clişeelor lingvistice44, care caracterizează în mod special arta poetică. Sunt bine cunoscute formulări ca toamnă cenuşie, creste cărunte, cer plumburiu, cernite înserări. La Topârceanu apar comparaţii surprinzătoare, ca neagră ca un as de pică sau ca o muscă-n lapte, în poezia Cioara. Astfel de comparaţii coloristice abundă în poezia simbolistă (la I. Minulescu, de pildă). Culoarea poate fi evocată şi prin sugestie, cu ajutorul unor metafore: a avea ochi de mură („negri şi frumoşi44), ochi de cicoare („albaştri44), ochi de pisică (,,verzi-gălbui“), i-au ieşit ghiocei în barbă („a început să încărunţească44), apusuri însângerate etc. L. Blaga, în Mirabila sămânţă, oferă o sinteză a mijloacelor de individualizare a obiectelor prin culoare, în spiritul limbii populare: „Boabele să ţi le-nchipui gălbii, / roşii, verzii, sinilii, aurii, / când pure, când pestriţe*. Domnica Gheorghiu, într-un articol din „Limba româna4 (1968) consacrat terminologiei culorilor în română, insistă asupra numelor de culori în artă. Un exemplu este ciclul de versuri Scântei galbene de George Bacovia, unde tonurile cromatice, sugestive pentru atmosferă, revin cu insistenţă: „Amurgul galben m-a-ngălbenit şi m-apasă, / Ca geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg44; Verde crud, verde crud... / Mugur alb, şi roz şi pur, / Vis de-albastru şi de-azur, / Te mai văd, te mai aud!44; „Şi frunze albe, frunze negre, / Copacii albi, copacii negri / Şi pene albe, pene negre / Decor de doliu funerar ...44 Pictorul Tonitza acordă grai culorilor, atunci când se referă 35 la „râsul roşului pârguif sau „gemetele verdelui1. Interferenţa dintre cele două arte înrudite poate fi ilustrată tot prin intermediul poeziei: T. Arghezi defineşte o zi tristă, cenuşie, vânătă, ca fiind o „zi crochiu / Estompă şi condei de plumb“. XVIIL Din nou despre nume de culori In ciclul precedent am dedicat o emisiune numelor de culori, în care am insistat asupra cuvintelor din această categorie moştenite din latină: alb, negru, roşu, verde, albastru, galben sunt cele de bază; arom. mulu „negricios" şi mieriu „albastru" au o răspândire limitată. Există şi nume de culori moştenite din latină care şi-au restrâns sensul: coacin „berbec cu botul galben sau roşu" are la origine lat. coccinus „roşu", iar roib „(despre cal) şarg" provine din lat. rubeus, cuvânt din familia lui ruber „roşu, roşiatic". în diverse emisiuni am luat în discuţie şi alte nume de culori moştenite din latină: vânăt provine din lat. venetus, iar cărunt din lat. canutus, derivat de la canus „alb (cu referire la păr)". în emisiunea de astăzi atrag atenţia asupra faptului că la elementele moştenite din latină se adaugă derivatele pe teren românesc formate din substantive de origine latină + sufixul -iu < lat.-ivus: arămiu < aramă + -iu, cenuşiu < cenuşă + -iu, cânepiu < cânepă + -iu, fumuriu < fumuri + -iu, auriu < aur + -iu, argintiu < argint + -iu, ca şi brumăriu, pământiu, ruginiu. Sufixul -ivus s-a transmis şi altor limbi romanice pentru formarea unor nume de culori (v. fr. chainvigne corespunde lui cânepiii). Acest sufix a fost folosit şi pentru formarea unor nume de culori pornind de la cuvinte împrumutate din slavă (coliliu < colilie), turcă {cafeniu < cafea), neogreacă {castaniu < castană sau stacojiu < stacoj „rac" < ngr. stacos „rac"). Româna şi-a îmbogăţit simţitor posibilităţile de expresie primind din alte limbi cuvinte pentru nume de culori. Sunt cuvinte vechi, azi nefolosite sau cu semnificaţia în parte uitată: băl (bălai, bălan) provine din v. sl. belu „alb", iar civit „albastru închis, indigo", cicic „roşu deschis", pembe „roşu deschis" şi altele sunt din turcă. Un strat de 36 termeni mai noi provine din franceză: bordo „roşu închisa < bordeaux ,,idem“ de la numele vinului din regiunea Bordeaux, maro < fr. marron ,,castana4, roz < fr. rose „trandafir44, oranj < fr. orange „portocală44, lila < fr. lilas „liliac44. O categorie aparte sunt neologismele mov şi violet, pentru că vin din franceză unde sunt cuvinte moştenite din latină, dar aceiaşi termeni latineşti îi avem şi noi moşteniţi, sub alte forme: rom. mov < fr. mauve „nalbă44 < lat. malva care a dat în română nalbă (mov şi nalbă sunt dublete etimologice); rom. violet < fr. violet < fr. violette < lat. viola care a dat în română vioară cu sensul „violetă44. Termin cu pal < fr. pâle < lat. pallidus, împrumutat în română şi din italiană sub forma palid. XIX. împrumuturi din franceză Maria Iliescu a atras recent atenţia asupra sorţii cuvintelor româneşti împrumutate din franceză. După aspectul lor formal, la multe împrumuturi se poate distinge clar dacă au intrat pe cale orală sau pe cale scrisă, pentru că între aspectul scris şi cel vorbit al limbii franceze există o mare deosebire. Sunt împrumuturi din limba vorbită cuvinte ca fular, manşetă., bulion., coşmar, scrise în franceză foulard' manchette, bouillon, cauchemar. în schimb, automat [pron. fr. otomd\, certificat [pron. fr. sertifică], sergent [pron. fr. serjân\ provin clar din limba scrisă. Cuvintele împrumutate pe cale orală, în special în secolul 19, au pătruns în limba noastră prin intermediul numeroşilor tineri români care şi-au făcut studiile sau au trăit o vreme în Franţa. în ceea ce priveşte sensul, cele mai multe cuvinte împrumutate, mai ales cele care aparţin unei anumite terminologii, şi-au păstrat sensul din limba franceză: judiciar = fr. judiciare, peisaj = fr. paysage, (a) recolta = fr. récolter. Mai interesantă este categoria cuvintelor care au în română un sens inexistent în franceza contemporană, dar care exista în secolul 19. Astfel, decoltat cu sensul „frivol, cam prea liber44 din propoziţii ca Mi-a spus un banc decoltat, ca şi şuetă „conversaţie familiară44, sunt cuvinte 37 care păstrează în română un sens existent în franceza secolului 19, dar dispărut din limba-sursă. Alte cuvinte împrumutate din franceză şi-au extins sensul în română. De exemplu portbagaj cu sensul folosit când vorbim de o maşină nu există în franceză, care foloseşte pentru aceasta cuvântul coffre. Este însă sigur un termen luat din franceză, unde se foloseşte cu sensul „dispozitiv accesoriu al unui vehicol (bicicletă , motocicletă, maşină-sport) pentru a fixa bagaj elew; este ceea ce în româneşte se numeşte ataş. Româna a dezvoltat sensul lui porte-bagages, ca şi în cazul lui navetă, care, pe lângă sensurile păstrate ale fr. navette „vehicul care asigură legătura dintre două puncte; parcurgerea de către o persoană a unui drum dus şi întorsw, are şi sensul de „obiectul în formă de ladă compartimentată care serveşte la transportul unor produse alimentarei Acest sens există numai în română. în încheiere, reamintesc cazul unor cuvinte împrumutate din franceză, pe care de asemenea nu le găsim în dicţionarele curente ale francezei din Franţa, dar care există în franceza din Belgia sau Elveţia; este vorba despre savonierâ şi galoşi. în cazurile discutate mai sus (decoltat, şuetă) avem sensuri păstrate din variante vechi ale francezei, în timp ce savonierâ şi galoşi sunt cuvinte din variante geografice ale francezei. XX. Nume de animale Aduc în discuţie numele de animale din perspectiva perechilor ce denumesc femela şi masculul. Ele se grupează în două categorii: unele sunt formate din termeni diferiţi (paie - berbec)', altele (cele mai multe) deosebesc sexul prin adăugarea unui sufix masculin (vulpe - vulpoi) sau feminin (lup - lupoaică). Se poate remarca faptul că prima categorie cuprinde nume de animale domestice, unde distincţia de sex are o mai mare importanţă economică: femela face pui, dă lapte sau ouă. Pentru animalele sălbatice acest lucru este mai puţin important. Această situaţie o continuă pe cea din latină. Faptul este cu atât mai interesant cu cât numele indo-europene ale animalelor domestice nu precizau sexul. 38 Masculul nu avea nume în vocabularul indo-europenei. Numele de animale desemnau de obicei femela, pentru că masculii nu se păstrează decât în număr limitat pentru reproducţie. Denumirile pentru masculi sunt noi sau puţin răspândite; adesea, pentru a denumi un mascul se adăuga cuvântul ce însemna „mascur. Iată câteva exemple de acest fel, în care toţi membrii perechilor sunt cuvinte moştenite din latină. De precizat că, uneori, „perechile" au mai mulţi membri, dacă adăugăm şi numele generic al speciei. Cal „termen generic pentru cabaline, dar şi individ mascul", iapă „femela calului", armăsar (în Banat şi armig) „cal de reproducere", râncaci „cal (sau bou) castrat incomplet". Cal, iapă, armăsar, râncaci sunt moştenite din latină (detalii, într-o altă emisiune). Oaie „femela din specia ovinelor" şi berbec(e) „masculul oii" sunt moştenite din latină; ultimul are şi un sinonim, arete, tot moştenit din latină, astăzi folosit mai rar. De reţinut că în terminologia oieritului, foarte bogată, din motive ce vor fi arătate altă dată, există şi termeni împrumutaţi din turcă: asman şi batal înseamnă „berbec castrat". Vacă „femela", taur „mascul pentru reproducere", bou „mascul pentru muncă şi termen generic pentru specia bovinelor" toate sunt moştenite din latină. Porc „termen generic al speciei porcinelor", scroafă „femelă", vier „porc pentru reproducere", mascur „porc mascul castrat", toate moştenite din latină. Există şi cazuri când unul dintre cei doi membri ai perechii este moştenit din latină şi celălalt este împrumutat. Am discutat într-o altă emisiune despre capră, cuvânt moştenit din latină, dar ţap, cuvânt împrumutat; voi prezenta şi cazul perechii găină - cocoş. XXI. Nume de animale moştenite din latină Am adunat într-o singură emisiune numele de animale păstrate din latină, pentru a vedea cât de importantă este moştenirea latinească. încep cu animalele domestice, prezentând cuvintele transmise tuturor limbilor romanice, deci cele panromanice: lat. asinus > asin 39 (păstrat azi doar regional), lat. bos > bou, lat. caballus > cal, lat. caniş > câine, lat. capra > capră, lat. porcus > porc, lat. taurus > taur, lat. vacca > vacă, lat. verres > vier. (Menţionez, în paranteză, că uneori româna a moştenit din latină nu numai cuvântul de bază, ci şi o serie de derivate din familia sa; este cazul lui porc, alături de care avem, tot moştenite din latină, pe purcel, porcar, poarcă, porcină, purcăreaţă „cocină44.) Un loc aparte are cattus „pisică44, transmis tuturor limbilor romanice, dar care s-a păstrat în română numai sub forma derivatului cătuşă (atestat în secolul 18 şi prezent şi în aromână), format cu sufixul autohton -uşă. Sensurile de „lanţuri cu care se leagă mâinile şi picioarele deţinuţilor; ancoră44 sunt ulterioare şi metaforice. Alte nume de animale domestice s-au păstrat în română şi numai în câteva limbi romanice: lat. admissarius > armăsar, lat. agnellus > miel, lat. annotinus > noaten „(oaie) de peste un an“, lat. aries > (reg.) arete „berbec de prăsila4, lat. catellus > căţel, lat. equa > iapă, lat. haedus > ied, lat. *iunicia > junice, junincâ „viţea, vacă tânără“, lat. iuvencus > june „bou sau taur tânăr (între 2 şi 3 ani), nepus la jug44, lat. pecuina > pâcuinâ „oaie de lapte44, lat. ser o fa > scroafă, lat. vervex > berbece, lat. vitellus > viţel. O poziţie specială ocupă lat. ovis > oaie, care s-a transmis numai românei. Dintre numele animalelor de pădure şi de câmp, s-au păstrat în toate limbile romanice următoarele: lat. cervus > cerb, lat. ericius > arici, lat. lepus > iepure, lat. lupus > lup, lat. ursus > urs. Altele s-au moştenit numai în unele limbi romanice: lat. bubalus > bour, lat. sorex > şoarece, lat. vulpes > vulpe. Lat. mixticius a dat în română mistreţ cu sensul „ambiguu, amestecătură*4; se folosea (şi se mai foloseşte încă) cu referire la tot ce aparţine în acelaşi timp la două rase sau are naturi diferite, de ex. timp mistreţ, măr mistreţ, porc mistreţ. (Cf. sp. mestizo cu acelaşi sens.) în încheiere, câteva remarci cu privire la termeni generali din lumea animală. Lat. animal, cu pluralul animalia > rom. nâmaie „vite miciw, lat. fer a > rom. fiară, lat. domesticus > rom. (reg.) dumes(t)nic „domestic, blând, liniştit44, lat. silvaticus > salvaticus > rom. sălbatic, toate sunt cuvinte latineşti care s-au păstrat şi în alte limbi romanice; masculus > rom. mascur este panromanic (it. masebio, fr. mâle, sp. macho). 40 O evoluţie specială de sens are lat. vita „viaţă“ care a devenit în română vită; cuvântul românesc viaţă este fie urmaşul unui latinesc neatestat *vivitia, derivat abstract al lui vivus, fie format în româneşte de la viu. XXII. De Crăciun în urmă cu un an, în preajma sărbătorilor Crăciunului, am discutat despre originea unor cuvinte de felul lui Crăciun sau a unor cuvinte ce denumesc mâncăruri de Crăciun (sarmay piftie), preparate din porc ( de origine latină, dar şi al lui a suci, împrumutat tot din slavă.) Minciună „gogoaşă" este o dezvoltare semantică metaforică pe teren românesc a cuvântului moştenit din latină. Este vorba de un aluat prăjit, de forme variate, prăjitură foarte arătoasă, dar fără conţinut, ceva umflat şi gol pe dinăuntru, deci o minciună. Avem o metaforă simetrică a cuvântului gogoaşă care înseamnă şi „minciună". Ochi „ou prăjit cu gălbenuşul întreg" este o creaţie semantică românească, făcută, se pare, după un model grecesc. Sărăţea „saleu" este un derivat românesc de la sărat + sufixul —ea; fr. salé „sărat" (prescurtare a construcţiei biscuits salés) a devenit în română saleu. Termin cu tocană, pe care dicţionarele îl explică prin magh. tokdny. Interesul prezentat de acest cuvânt constă în faptul că dicţionarele maghiare consideră că termenul maghiar tokdny este împrumutat din română. Deci tocană este format pe teren românesc de la a tocay la fel ca tocătură. Să nu uităm că tocană,, ca şi balmoşy aflat într-o situaţie similară, se leagă direct de oierit şi că termenii legaţi de viaţă păstorească au pătruns din română în limbile vecine, şi nu invers! XXIV. Nume de mâncăruri turceşti Terminologia gastronomică românească este diferită de cea din Europa occidentală. Situaţia aceasta se datorează faptului că româna s-a dezvoltat între Occident şi Orient, în perioada apariţiei terminologiei gastronomice actuale (secolul 17) fiind cu faţa „întoarsă" mai mult spre 43 Orient. Am arătat cu alt prilej că elementul latin, la fel ca în celelalte limbi romanice, se păstrează şi în terminologia gastronomică. Gastronomia orientală a fost introdusă, mai ales, în epoca fanariotă. Un loc de seamă ocupă, în această terminologie, cuvintele luate din turcă (în treacăt amintesc că şi alte domenii ale lexicului au fost puternic influenţate de turcă: casa şi locuinţa, flora şi fauna, comerţul etc). Cele mai multe dintre aceste cuvinte au pătruns şi în alte limbi balcanice (neogreacă, bulgara, sârba), astfel că uneori este greu de precizat dacă un cuvânt turcesc îl avem direct din turcă sau dintr-o altă limbă balcanică. Menţionez, de exemplu, cuvântul rachiu, pe care unii lingvişti îl consideră luat de română din bulgară, şi nu direct din turcă. Termenii de origine turcească sunt numeroşi. O enumerare a lor, departe de a fi exhaustivă, ne arată că aceştia se referă la: - plante şi fructele lor, folosite ca materii de bază în prepararea mâncărurilor (arpagic; bârnă., bostan, dovleac, dud, harbuz, pătlăgea, tarhon) sau ca mirodenii {anason, enibahar, nâut, susan); - nume de mâncăruri de bază {chiftea, ciulama, iahnie, musaca, sarma, telemea) sau de dulciuri {acadea, baclava, cataif, halva, magiun, mezelic, rahat, şerbet); - nume de băuturi {afion, balbaş, cafea, rachiu, revac, salep). L. Şăineanu, în cunoscuta sa lucrare Semasiologia limbii române, atrage atenţia asupra cuvintelor şi expresiilor privitoare la „beţie44, pe care românii le-au împrumutat de la un popor a cărui religie îi interzice în mod categoric consumul de spirtoase {chef, chiolhan, mahmur, turlac, zaiafet, precum şi ajura luleaua neamţului sau a se afuma cu luleaua). Apropo de lulea, care vine din turcă, amintesc că şi tabietul (şi acesta cuvânt turcesc) fumatului vine din turcă, împreună cu alte cuvinte din sfera aceeaşi sferă semantică: tutun, ciubuc, giuvanea, imanea, narghilea (ultimele trei, ieşite din uz). Dacă vom căuta originea îndepărtată a acestor cuvinte o vom găsi cel mai frecvent în arabă, iar acolo, nu rareori, sunt de origine persană, ceea ce arată că, de fapt, turca a constituit o limbă prin care au ajuns în română cuvintele orientale. Uneori, în arabă cuvintele respective au avut alt sens: ar. râhat, care stă la baza turc. rahat, însemna „linişte, confort44 şi apoi „plăcerea gâtului44, înainte de a ajunge la sensul actual. 44 Rachiu vine din turc. raki, care la rândul lui a fost luat din ar. ‘araq „sudoare“; în expresia ‘araq at-tamr acesta însemna „sudoarea curmalelor" şi apoi „băutură ameţitoare". Limbile romanice occidentale au avut ca sursă pentru terminologia culinară tradiţia greco-latină, deşi influenţa arabă a fost şi ea prezentă, mai ales în spaniolă. Amintesc, în această ordine de idei, că lui magiun din turcă îi corespunde un cuvânt grec malimelon „măr dulce" (format din mali „miere" şi melon „măr) > lat. melimelum > pg. marmelada „marmeladă de gutui" (derivat din marmelo „gutui") > fr. marmelade. Din franceză îl avem şi noi pe marmeladă, cuvânt care este în concurenţă cu turcescul magiun. XXV. Nume franţuzeşti de mâncăruri în diverse emisiuni am prezentat originea unor cuvinte ca omletă, cremă, antreu, ecler, flanc, parfeu, croasant, care au la bază cuvinte franceze. La acestea se pot adăuga altele, de aceeaşi origine, discutate deja, care provin de la nume de persoană (beşamel, savarină, chauteaubriand, şarlotă, madeleine). Prezint astăzi alte câteva astfel de nume. Am ales şapte nume, unul pentru fiecare zi a săptămânii. într-un meniu inventat de mine aş începe cu un antreu, şi anume cu un volovan „preparat culinar din aluat franţuzesc umplut cu carne, peşte sau ciuperci"; cuvântul nu este înregistrat în DEX, dar apare într-un dicţionar român-german al lui Alexi (1908). Are ca etimon fr. vol-au-vent, compus din voler „a zbura" şi vent „vânt", din cauză că este făcut dintr-o pastă uşoară, bătută. Se pare că şi în Franţa este un produs târziu, din secolul 19 (cuvântul este atestat la 1817). Brioşa este tot un produs de patiserie, preparat prin coacere în forme mici, rotunde şi ondulate, a unui aluat. Are la origine fr. brioche, care este un derivat de la brier, formă dialectală a lui broyer „a frământa o pastă cu un fel de sucitoare", instrument denumit în franceză brie. Este înregistrat prima dată în DEX. 45 Pané, cunoscut în expresia carne pané, pentru prima dată apare în Cartea de bucate a Sandei Marin (1936). In franceză, pané este participiul trecut al verbului paner „a acoperi cu pesmet", format de la pain „pâine“. La început, cuvîntul pané apărea în expresia eau panée, apă în care se înmuia pâinea. Alt fel de a pregăti carnea este rulada „mâncare de carne tocată şi rulată, care se coace la cuptor“. Termenul apare la începutul secolului 19, cu sensul de „preparat dulce dintr-o foaie de aluat". Ambele sensuri există în fr. roulade, cuvînt vechi (din secolul 16), derivat de la rouler „a învârti". La pané şi ruladă se poate mânca şi un soté „zarzavat copt la foc iute, mişcat tot timpul, ca să nu se ardă", care provine din fr. sauté, participiul verbului sauter care are şi sensul „a frige la foc iute". Apare prima dată la Brăescu, la începutul secolului 20. La desert se poate lua un profiterol „prăjitură cu îngheţată şi frişcă" (prima atestare, la Ion Vinea). In franceză, de unde provinz, profiterole este un diminutiv de la profit, deci însemna „mic profit", în secolul 16, şi apoi „pastă coaptă în cenuşă". Sensul din română este recent în franceză (1933). Tot la desert consider că ar fi bună şi o cremă caramel. Pe caramel „produs de culoare brun-roşcată, solubil în apă, obţinut prin încălzirea şi deshidratarea zahărului" îl avem din fr. caramel < sp. caramelo < pg. caramelo „ţurţure de gheaţă" < lat. calamellus diminutiv al lui calamus „trestie" (denumirea vine de la materialul dulce cu care se făcea caramelul, la fel ca trestia de zahăr). Termin meniul cu un mazagran, băutură răcoritoare preparată din cafea neagră concentrată, în care se pun cuburi de gheaţă. Este un cuvînt împrumutat din fr. mazagran care, la rândul lui, are la bază numele localităţii Mazagran din Algeria. XXVI. Nume greceşti de mâncăruri Frigănea (folosit mai ales pluralul frigănele) „felie de pâine muiată în lapte şi ouă bătute, prăjită apoi în unt" este din ngr. frighaniâ. Este 46 un cuvânt înregistrat abia în Dicţionarul Academiei (1911). Nu este general (nu circula, în copilăria mea, în graiul din Bihor). Mai vechi este franzelă „pâine albă în formă lunguiaţă4, înregistrat la Al. Beldiman (1821). La origine este ngr. frantsela „pâine franţuzească44. Reamintesc că Al. Graur a atras atenţia asupra faptului că, dacă ţinem seama că grecescul ts este redat prin z şi de faptul că a existat în Moldova o variantă franzoală, care există în rusă şi ucraineană, trebuie să presupunem că franzelă nu vine direct din greacă, ci prin intermediul unei limbi slave. într-o situaţie asemănătoare este şi plachie, nume dat mai multor feluri de mâncare: „mâncare de peşte cu multe mirodenii44, „un fel de pilaf4, „piftie44 etc. Este un cuvânt ce apare pentru prima dată în scrisorile lui I. Ghica adresate lui V. Alecsandri; are variante regionale ca placie, platie, plaché, plachie. Nu circula în Transilvania. La origine este ngr. plachi, dar este posibil să fi intervenit şi bg. plakia. Pandişpan „prăjitură pufoasă din făină, ouă şi zahăr'“este, la originea îndepărtată, it. pan di Spagna „pâine din Spania44. Există şi în fr. pain d'Espagne, pătruns în turcă (pandispanyd) şi, din turcă, în ngr. pandespani; de la greci l-am luat şi noi (prima dată a fost înregistrat în secolul 19, la B. Mumuleanu). Are şi variante învechite: pandespane, pandeşpane. Cuvântul există şi în aromână (pandispanâ). Picromigdală (sau, mai nou, pricomigdală) „prăjitură uscată, preparată din albuş de ou, zahăr, migdale44 apare pentru prima dată în cunoscutul dicţionar român-francez al lui F. Damé (la sfârşitul secolului 19) şi este un împrumut din ngr. pikromigdalon, compus din pikros „amar44 + migdalon „migdală44. Cuvântul grecesc migdalon a pătruns la noi prin slavă {migdală). Salată, preparat culinar despre care am vorbit în ciclul de emisiuni de acum un an, este din ngr. salata (l-am luat ulterior şi din fr. salade). Atât forma greacească, cât şi cea franceză, provin din it. insalata cu sensul de „sărată44, derivat de la it. sale < lat. sal „sare44. Salată cu sensul de „plantă44, sinonim al lui lăptucă, termen moştenit din lat. lactuca (fr. laitue, sp. lechuga), este şi el împrumutat (apare prima dată în Annonymus Caransebesiensis, în jurul anului 1700). 47 Şi scordolea „sos preparat din nuci pisate şi miez de pâine, frecate cu usturoi, untdelemn, oţet, care se serveşte cu carne rasol", necunoscut în Transilvania, este din neogreacă (scordalia). Aş vrea să termin cu bezea „prăjitură făcută din albuş de ou" care nu este din fr. baiser, cum spun dicţionarele româneşti, pentru că nu există în franceză cu acest sens, ci, aşa cum a arătat Al. Graur, este din ngr. bezes, unde înseamnă acelaşi lucru (ar intra în seria prăjiturilor orientale de tipul pricomigdalâ, explicat mai sus, şi trigon „plăcintă de formă triunghiulară, umplută cu nuci sau alune"). XXVII. Nume de mâncăruri germane I Am spus în mai multe emisiuni că bucătăria românească, ca şi întreaga noastră cultură, materială şi spirituală, s-a dezvoltat între Orient şi Occident, având la bază o tradiţie latină. Când vorbim de Occident, în cazul gastronomiei româneşti nu putem omite numele mâncărurilor de tradiţie germană (multe dintre ele au ajuns la noi prin maghiară). Cel mai cunoscut nume este şi cel mai vechi atestat, la începutul secolului trecut (1900). Este vorba de ştrudel „plăcintă făcută din foi subţiri, umplute cu mere, brânză, nuci" (în unele definiţii se spune că e şi rulată în formă de sul). Are numeroase variante: ştrudir, struduly strudury struly strudL Etimonul este germ. Strudel care înseamnă „vârtej"; regional are şi în germană sensul de „prăjitură". Este cunoscută şi altă prăjitură, cremşnit < germ. Kremschnitte (atestat în DN3), pe care nu l-am găsit în marele Dicţionar german-român. Probabil este un cuvânt regional, format din Krem „cremă" cu verbul schneiden „a tăia". Apare pentru prima dată în Cartea de bucate a Sandei Marin (1936), glosat prin „plăcintă cu cremă de vanilie", care este posibil să fi fost denumirea folosită înainte pentru cremşnit. In Transilvania i se spune cremeş. 48 Anghemaht „mâncare cu carne (de miel sau de pui) gătită în sos alb de lămâie" < germ. Eingemachte, cu acelaşi sens, este înregistrat la noi pentru prima dată tot la Sanda Marin. Kirş „lichior de cireşe şi caise", un fel de vişinată, apare tot la Sanda Marin, dar nu există în dicţionare. Este sigur de origine germană, probabil dintr-un cuvânt compus de felul lui Kirschbranntwein „rachiu (de cireşe)" sau Kirschsafi „suc, sirop de cireşe". Există, în aceeaşi carte, termeni ca nussbrot glosat „pâine cu nuci" şi studentenbrot „pâinea studentului", numele a două prăjituri pe care nu le-am găsit în dicţionare. Studentenbrot are în germană sensul „chec cu smochine, migdale, stafide şi alune", la fel ca în română; pe nussbrot nu l-am găsit în dicţionarele germane consultate. Un cuvânt interesant este gugulufi numele a trei prăjituri, pe care Sanda Marin le numerotează cu I, II şi III, fiecare având şi o explicaţie în germană: Kugelhuft alsacian, vienez, saxon. Gugulufzste, evident, o adaptare a lui Kugelhuft. Probabil că este un termen dialectal german (nu l-am găsit în marele Dicţionar german-român). Sunt sigur de origine austriacă cuvinte dialectale din Ardeal ca ainpren „rântaş" < germ. Einbrenn(e)y crofnâ „un fel de gogoaşă" < germ. Krapfen, alături de părădaisă „roşie", ribizli „coacăză", ringlotă „soi de prună", şolâ „cană", ţeler „ţelină", ţuşpaiz „garnitură la mâncăruri". Unii dintre aceşti termeni au pătruns în limba literară: cremvurşt < Kremwurstely parizer < Parisery şpriţ < Gesprizer şi chiar ştrudel, discutat la începutul acestei emisiuni. XXVIII. Nume de mâncăruri germane II în continuare, aduc în discuţie alte câteva cuvinte de origine germană din terminologia culinară. Pentru început, numele unor „materii de bază" din care se prepară unele mâncăruri. 49 Cartof (cu diverese variante: cartoafă, cartofă) vine din germ. Kartojfel care, la rândul lui, a fost împrumutat din it. dial, tartuffolo. Despre cartof şi sinonimele lui, într-o altă emisiune. Ţucărâ din fasole ţucărâ are la origine germ. Zuckerbohne compus din Zucker „zahăr" şi Bohne „fasole". S-a păstrat doar prima parte a cuvântului german, devenit ţucârây ca şi în alte cazuri, de exemplu şvarţ „cafea filtru" din germ. Schwarzkajfee, format din schwarz „negru" + Kajfee „cafea“. De remarcat că germ. Zucker „zahăr" < it. zucchero < ar. sukkar < skr. sarkarâ. Din sanscrită l-a luat limba greacă sakharon > ngr. zdhari (bg. zahar). Deci ţucărâ şi zahăr au aceeaşi origine îndepărtată, skr. sarkarâ „grăunte, bobw. Din germană sunt şi numele unor fructe: apricoasă, apricoză „caisă", cuvânt regional, împrumutat din germ. Aprikose. Circulă în Banat. Mai interesantă este originea îndepărtată a acestui termen. N-o să vă vină să credeţi, dar o găsim în latină, unde era (persicd) praecocia „(piersici) care se coc devreme". Acesta a pătruns în gr.praikokia > arab. barqûq (cu articol al-barqüq) > sp. albarcoque > fr. abricot > ol. abrikoos > germ. Aprikose. Profit de ocazie ca să spun că termenul literar caisă este un împrumut din turcă, iar caisânăy care circulă în Ardeal, este din magh. kajsin. O varietate de pere se numeşte bergamote sau pergamute. La originea îndepărtată este tc. beg „bei" şi armut „pară", deci însemna „pară domnească" (tc. beg are astăzi forma beyy de unde termenul românesc bei). Din turcă l-a luat italiana, bergamotta, unde a fost înţeles ca derivat de la numele oraşului Bergamo > fr. bergamote > rom. bergamotă. Forma pergamute se explică prin germ. Bergamotte, care vine tot din franceză. Alţii au sugerat că la originea cuvântului italian ar fi Bergama, formă arabo-turcă a cunoscutului oraş Pergam din Asia Mică. Ar fi un caz poate unic când numele unui oraş ar sta la baza a două substantive comune, fiindcă şi pergament are la origine numele aceluiaşi oraş (despre pergament, într-o altă emisiune). Termin cu numele unei plante aromatice, maghiran (mâghiran), care vine din germ. Mageran (are şi o variantă Majorări). La originea îndepărtată este un împrumut dintr-o limbă asiatică necunoscută. L-au adus în Europa grecii (amarakon,), de la care a intrat în latina medievală sub forma majorama. Din această latină l-a luat germana, Majoran sau Mageran, dar şi italiana (maggiorana:), franceza (marjolaine) şi alte limbi europene. 50 XXIX. Nume de mâncăruri germane III Când am ales această temă, şi anume terminologia culinară de origine germană în română, n-am bănuit că sunt aşa de multe lucruri de spus. Intr-o ordine „neordonată44 continui cu tort(â), chiflă, craflâ, marţipan, candel, lebărvurşt. Tort toată lumea ştie ce înseamnă. Mai puţini ştiu (nu ştiam nici eu, înainte de a pregăti emisiunea) că la originea îndepărtată stă probabil verbul latinesc torquere „a ţese44, transmis tuturor limbilor romanice (de la acesta avem rom. a toarce). De la participiul trecut feminin latinesc torta s-a ajuns la it. torta „tort44 şi de acolo la germ. Torte > rom. tort. Chiflă „pâinişoară, croasant44, care apare prima dată la Alecsandri, este din germ. Kipfel. Dintre variantele lui, chipel apare la 1770 într-un document publicat de Iorga {chipelşi covrigi). Este un cuvânt răspândit şi în alte limbi: maghiară, bulgară şi italiană {chifet). La origine, în germană însemna „cornet“ şi provenea din lat. cippum, transmis şi în română {cep). Craflâ „gogoaşă44, cu variantele crafnâ şi croafenă, pe care nu îl găsesc în niciun dicţionar, dar apare în Cartea de bucate a Sandei Marin, vine din germ. Krapfen, cu acelaşi sens. Glazură „strat subţire de zahăr ars44 vine din germ. Glasur care înseamnă acelaşi lucru, dar şi „email, smalţ“, ca în română. Şi smalţ vine tot din germană {Schmaltz), dar şi din greacă. Marţipan „produs zaharos obţinut dintr-un amestec de zahăr şi miez de migdale44 este împrumutat din germ. Marzipan. Istoria cuvântului german este captivantă. La origine este cuvântul arab mawtabăn „cineva care şade44 (de la verbul wataba „a şedea44), devenit în timpul cruciadelor numele unei monede care îl reprezenta pe Isus Hristos şezând pe un tron. Cuvântul arab a fost împrumutat de italiană; în dialectul veneţian matapan era o monedă de argint cu valoarea de 12 dinari, emisă la 1202, sub domnia dogelui Enrico Dandolo. A ajuns să însemne „dare de 10%44 şi apoi, sub forma marzapane, a devenit „cutie care echivala cu o zecime de baniţă44, de unde cuvântul ajunge să însemne, în Italia, conţinutul cutiei, şi anume o zaharica. De aici l-a luat germana pe Marzipan. 51 Candel „zahăr cristalizat" provine din germ. Kandelzucker, compus din Kandel şi Zucker, care copiază it. (zucchero) candi(to), în care candi este un cuvânt împrumutat din ar. qand „zahăr de trestie". Candel a preluat sensul lui Kandelzucker. Ca să nu se creadă că din germană avem numai nume de dulciuri, precizez că avem şi multe nume de mezeluri. Am amintit de panzer, dar nu-1 pot lăsa deoparte pe lebârvurşt „mezel preparat din ficat de porc" < germ. Lebenuurst. Apare prima dată la Brăescu. Cel preparat la mine în Bihor, cu ficat neamestecat cu alte produse porcine, marea mea slăbiciune, se numeşte maioş < magh. maps (în MDA este glosat greşit „caltaboş"). XXX. Nume de mâncăruri cu origine necunoscută Când spun „origine necunoscută" înţeleg două lucruri: cuvinte despre care în dicţionare se spune că sunt cu „etimologie necunoscută" şi altele despre a căror etimologie se spune că este „incertă" sau „nesigură". Pentru publicul larg, cele două precizări înseamnă acelaşi lucru: nu se ştie sigur de unde vine un cuvânt. In cazul numelor de mâncăruri noi, poate interveni şi faptul că uneori o mâncare poate să aibă la bază numele unui bucătar sau al persoanei pentru care s-a inventat acel fel de mâncare. Am vorbit, într-o altă emisiune, despre diferite feluri de mâncare franţuzeşti care conţin şi cartofi, în numele cărora apare cuvântul Parmentier: potage (supă) Parmentier, poulet (pui) Parmentier. Este vorba de numele unui agronom francez, care a răspândit cultura cartofului în Franţa, în secolul 18. în cartea de bucate a Sandei Marin sunt câteva nume de prăjituri compuse din cuvântul tort însoţit de nume proprii: tort Sacher, tort Saint-Honore, tort Napoleon, dar şi tort Zizi şi tort Doboş. Ultimul se foloseşte şi ca substantiv comun: doboş „tort făcut din foi de aluat suprapuse, cu cremă de ciocolată între ele şi cu glazură de zahăr ars deasupra". Cuvântul apare ca nume comun cu origine necunoscută. Aproape sigur e un nume de persoană, Doboş, de origine maghiară 52 (înseamnă „toboşar“). Este exact situaţia lui Zizi din tort Zizi: nu ştim cine a fost Zizi, nici Doboş. Există şi cremă Bibescu sau pesmeţi Florina, în aceeaşi situaţie. în alte cazuri de mâncăruri cu origine necunoscută, ca ostropel (cu varianta ostropeţ) „fel de mâncare preparată din carne (de pasăre), cu sos de oţet, făină şi usturoi", cuvânt necunoscut în Transilvania, numele este atestat la 1749, deci este relativ vechi. Poate fi un cuvânt luat dintr-o limbă balcanică. Trebuie să fi fost frecvent, fiindcă în varianta ostropeţ apare în expresia a umbla cu ostropeţul „a umbla din casă în casă, invitând la ospăţul de a doua zi după nuntă". în cazul lui papanaş, se trimite pentru etimologie la papă „mâncare" în graiul copiilor. Pentru gogoaşă se trimite la cocoaşă. în DA se spune că are la bază o rădăcină coc-, gog- care însemna „umflat". Nu este un cuvânt general; în unele locuri se foloseşte pancovă (la mine în Bihor) < magh. pânko. Până a ajunge în maghiară, cuvântul a trecut prin diverse limbi, pornind din greacă, unde patane însemna „strachină". împrumutat de latină, patina „tigaie, tingire" a fost luat de germ. Pfanne „tigaie", de la care s-a format Pfannkuchen „gogoaşă" (compus cu Kuchen „prăjitură"), devenit în maghiară pânko. în română, forma pancovă a fost, probabil, influenţată şi de cuvântul german. Din română l-au luat saşii {Pânkowe), iar de la saşi l-a luat din nou maghiara şi sub forma pankova. în încheiere atrag atenţia asupra unei capcane etimologice: bavareză „băutură dulce cu vanilie, cu alune etc." nu vine din germană, ci din fr. bavaroise (femininul lui bavarois „infuzie de ceai aromatizat cu lapte şi zahăr"). Cuvântul denumeşte o băutură lansată ca modă, la cafeneaua Procope, de prinţii de Bavaria. XXXI. Nume de păsări moştenite din latină în cei doi ani, de când fac această emisiune, am vorbit despre originea unor nume de păsări moştenite din latină. Am considerat necesară şi imaginea de ansamblu a acestui câmp semantic. 53 La început, cuvinte generale privind părţile corpului şi fiziologia păsărilor. Sunt panromanice lat. crista > creastă, lat. ovum > ou şi lat. pinna > pană. Transmise numai unor limbi romanice sunt lat. *cubium > cuib şi lat. exvolare > (a) zbura. Lat. passer însemna „vrabie“ (sens păstrat, regional, şi în română, unde pasăre înseamnă şi „vrabie“, nu numai denumirea generală a speciei). Cât priveşte lat. rostrum „cioc44 devenit în română rost „gura'!, acesta are o evoluţie semantică despre care voi vorbi într-o emisiune specială. Dintre păsările de curte este ciudat că numai lat. pavo > păun s-a transmis tuturor limbilor romanice; altele, lat. gallina > găină şi lat. palumbus > porumb „porumbel44, există numai în unele limbi romanice (fr. pigeon „porumbel44 < lat. pipionemy cuvânt expresiv pentru „pui de porumbel44). Rom. pui vine din lat. *pulleus (variantă a lui pullus, care a dat fr. poule „găină44). Dintre denumirile păsărilor de pădure şi de câmpie sunt panromanice numai patru: lat. aquila > v.rom. aceră, lat. corvus > corb, lat. merula > mierlă., lat. turdus > sturz. Altele sunt cuvinte latineşti transmise doar unor limbi romanice (printre care şi română): lat. *cuccus > cuc, lat. gaia > gaie „uliu44, lat. galgulus > graur, lat. grus > (reg.) grui „cocor44, lat. *hirudinella > rândunea (arom. arândură < lat. *harundula), lat. vultur > vultur (varianta vultur < lat. vulturius). Probabil că drepnea „varietate de rândunică44 este lat. *drepanella, cuvânt transmis doar românei, aşa cum este şi grangur „pasăre cântătoare cu penele galbene44 < lat. galgulus, cuvânt rar, atestat la Plinius; în latină, cuvântul face parte din familia lui galbus „verde deschis, galben44. XXXII. Nume de păsări de curte I Am considerat necesar să discut numele de păsări de curte şi numele de păsări sălbatice în două emisiuni distincte. Păsările de curte sunt mai puţin numeroase, cele sălbatice sunt mai multe şi mai variate. în cel mai cunoscut dicţionar etimologic al limbii latine elaborat de A. Ernout şi A. Meillet, se subliniază că numele de păsări sălbatice, mai ales dacă ne 54 referim la termenii populari, sunt mai puţin stabile, provin din limbi diferite. Nefiind stabile, poate interveni imaginaţia populară, sursă de creare de termeni şi forme noi. Amintesc aici pe codobatură < lat. *coda-battula (în inscripţii apare cauda tremula). Forma latinească stă şi la baza calabr. codivâttula. In general, celelalte limbi romanice au preferat ordinea inversă a cuvintelor în cuvântul compus (it. batticoda, fr. dial. battequeue) sau cuvinte formate de la alte baze lexicale (fr. hochequeue „mişcă coada", bergeronette < berger „păstoru, lavandiere „spălătoreasă"). La noi, cuvântul are numeroase variante fonetice: cotrobaturăy cotorobaturây codobaciţâ, arom. cudubaturâ, coadabatură. Revenind la păsările de curte, surprinde poate (vom vedea de ce am spus poate) numărul redus de termeni moşteniţi din latină: găină < lat. gallina, păun < lat. pavo şi porumb < lat. palumbus. Precizez că doar păun < lat. pavo este panromanic. Adaug aici şi o serie de termeni generali referitori la păsări, fiindcă sunt importanţi pentru păsările de curte, crescute din motive economice. Unii dintre aceşti termeni sunt moşteniţi de toate limbile romanice: creastă < lat. crista, ou < lat. ovumy pană < lat. pinna. Nu pun probleme etimologice. Cuib < lat. *cubium este păstrat şi în dialectele sud-dunărene; cuvântul neatestat cubium este cerut şi de urmaşii săi dintr-o serie de dialecte italiene. El face parte din familia lat. cubare care a dat fr. cuver „a cloci (ouă în cuib)". Termenul latinesc pentru „cuib" nidus s-a transmis tuturor limbilor romanice, cu excepţia românei. De ce, nu ştiu! Pot spune doar sigur că apariţia lui *cubium este o inovaţie pe terenul latinei; urmaşii lat. nidus (it. nido, fr. nid, sp. nido) continuă situaţia mai veche din latină. Pui vine din lat. *pulleus < pullus „pui de animal, în general", dar şi „pui de găină". Cuvântul are o interesantă evoluţie din punct de vedere semantic în franceză, unde (sub forma pout) este atestat foarte devreme cu sensul de „cocoş tânăr", apoi şi la feminin (poule) „găină tânără". Acest cuvânt este astăzi general în franceză pentru „găină", fiindcă a eliminat v. fr. geline care provenea din lat. gallina, devenit în română găină. Am arătat cu alt prilej că lat. rostrum „cioc" > rom. rost „gură" are această evoluţie semantică numai în română. în încheiere precizez că şi a zbura vine din lat. exvolare; alte limbi romanice îl continuă pe volare. 55 (Vă mai aduceţi aminte de canţoneta Volare a lui D. Modugno? A fost votată recent la Eurovision printre primele 5 din cele 50 care au câştigat premiul în ultimii 50 de ani!) XXXIII. Nume de păsări de curte II în emisiunea aceasta vă prezint nume de păsări de curte nemoştenite din latină. Repet observaţia generală de ieri, când am afirmat că numele de păsări de casă din latină nu sunt numeroase. Acestea sunt găină, păun şi porumb. Mai sunt moştenite şi pui, ou, pană, cuib. Am obiceiul să-mi pun şi întrebări: de ce nu s-au păstrat din latină termenii pentru „cloşca4, „gâscă“, „raţă44? Nu mă întreb de ce nu avem termen moştenit pentru „curcan44, fiindcă America, de unde a fost adus curcanul, nu era descoperită la data când latina s-a transformat în limbile romanice (inclusiv în română). Pentru a încerca o explicaţie vă propun să vedem ce cuvinte erau în latină pentru păsările respective. Pentru „cloşcă44 se folosea construcţia gallina mater „găina mama4. Limbile romanice au creat cuvinte ca fr. couveuse care nu înseamnă numai „clocitoare44, ci şi „cloşcă44, sau ca sp. clueca de la lat. * clocea, cuvânt onomatopeic format de la sunetele scoase de cloşcă. Nimic nou sub soare: cloşcă, cloţâ, clocâ, toţi termeni din română, au fost consideraţi împrumuturi din slavă, deşi ar putea fi reuniţi în familia expresivă a verbului (a) cloci. După Ciorănescu, (a) cloci ar fi o creaţie pe teren românesc de la sunetele pe care le scoate cloşca. Coincide cu formele din alte limbi apropiate de română (lat. glocire, fr. glousser, sp. clueca, alb. klotsis), ca şi germ. kluken, gr. closso. V-am pus pe gânduri? Concluzii noi am prezentat într-o emisiune despre cocoş, când am menţionat părerea unor specialişti, şi anume că ar avea o bază onomatopeică, prezentă şi în alte limbi romanice. Etimologia curentă, din slavă, nu explică deosebirea de înţeles (în slavă, cocoş înseamnă „găina4). 56 Pentru „gâscă“ avem în latină pe anser, transmis limbilor romanice, în latina târzie a fost dublat de auca, diminutiv al lui avis „pasăre"; de la acesta avem it. oca, fr. oie. Spaniola îl are pe ganso împrumutat din got. *gans (în germană este Gans, iar în engleză goose). Noi îl avem pe gâscă din slava de sud, din bulgară. Din ucraineană, limbă slavă din nord, a venit huscâ „bucată de sare rafinată", numită astfel metaforic, datorită culorii sale albe. Despre „raţă“ am vorbit altă dată şi am arătat că termenul latin era anas\ s-a păstrat numai în unele dialecte romanice, principalele limbi romanice folosind creaţii noi (fr. canard, sp. pato). în română raţă este, se pare, din substratul traco-dac. Alături de pană < lat. pinna, îl avem şi pe puf „pene mici şi moi“ < sl. puchu. Târtiţă „noada la păsări", cuvânt împrumutat din slavă, este numită popular şi noadă, foarte probabil în legătură cu nod < lat. nodus. XXXIV. Nume de păsări sălbatice Ca în majoritatea diverselor terminologii, şi în domeniul păsărilor sălbatice găsim mai multe straturi etimologice. Este interesant, în astfel de cazuri, să vedem, de la început, care sunt diversele straturi etimologice şi, în măsura posibilului, cum se explică prezenţa sau absenţa unor termeni. Şi de această dată, elementul latinesc moştenit este bine reprezentat. Unele dintre denumirile latineşti s-au transmis tuturor limbilor romanice. Sunt în această situaţie aceră „vultur", corby mierlă., sturz (discutate într-o emisiune specială). Sunt moştenite din latină şi cuc, drepnea „un soi de rândunică", gaie, grangur, graur, grui „cocor", potârniche, rândunea şi vultur; privighetoare este format în română de la verbul (a) priveghea, cuvânt moştenit din lat. pervigilare. Nu lipsesc numele de păsări sălbatice considerate de cei mai mulţi ca provenind din substratul traco-dac: barză, cioară, ghionoaie, pupăză. Aş adăuga aici şi pe cioc, chiar dacă este vorba de un cuvânt folosit şi pentru păsările domestice, cum este şi termenul pasăre, moştenit din latină (îl voi prezenta, de asemenea, într-o emisiune specială). 57 Numele de păsări sălbatice cele mai cunoscute şi mai răspândite, provenite din alte limbi decât latina, sunt cele din limbile slave. Fac parte din această categorie următoarele cuvinte: lăstun „pasăre mică, asemănătoare cu rândunica", cârstei (şi cristei, crâstel, crâstet, cârstel, cu atât de multe variante fonetice datorită faptului că termenul îşi păstrează caracterul onomatopeic şi în română), sinonimul său lişiţâ este tot din slavă, dropie, prepeliţă (la origine tot onomatopeic), vrabie (îl discut împreună cu pasăre, moştenit din latină, într-o emisiune specială), lebădă. De remarcat că dropia, prepeliţa, lişiţa şi cârstelul sunt păsări care trăiesc la câmpie. Există şi termeni din maghiară: şoim, uliu, vindereu (ultimul este un cuvânt regional, denumeşte un fel de şoim). Despre ei voi vorbi într-o emisiune specială. Sunt puţine numele de păsări sălbatice împrumutate din greacă {scatiu, după unii şi cucuvea) şi aproape inexistente cele din turcă. Acest fapt spune ceva despre natura contactului dintre română şi limbile respective, mai ales dacă ne gândim că sunt numeroase cuvintele din alte domenii împrumutate din greacă şi turcă. In sfârşit, există o serie de nume de păsări exotice care au pătruns la noi mai târziu, mai ales prin franceză, deşi la originea îndepărtată provin din limbi americane {colibri) sau asiatice {papagal, acesta ajuns în română prin italiană, care l-a luat din arabă, unde este probabil de origine indiană). Multe nume de păsări sălbatice au origine onomatopeică, pornind de la strigătele pe cale le produc. Această origine este invocată adesea când nu se poate preciza de unde provin denumirile respective. XXXV. De luni până vineri Pentru a înţelege mai bine de unde vin numele zilelor săptămânii, în română şi în celelalte limbi romanice, trebuie să ne întoarcem la latină, mai exact la primele secole ale erei noastre. în acea epocă, în toată lumea romană se foloseau numele zilelor introduse în limbă de păgânism: dies 58 Solis, dies Lunae, dies Martis, dies Mercuri, Iovis, dies Veneris, dies Satumi. Acest sistem avea la bază un model babilonian-egiptean. Biserica creştină nu vedea cu ochi buni aceste denumiri. In comunităţile creştine s-a propagat, de timpuriu, obiceiul de a folosi numerale, luând ca punct de pornire ziua de sabat. Dar în primii ani ai secolului al II-lea, grupurile de creştini, pentru a marca independenţa faţă de ritul evreiesc, au renunţat, din ce în ce mai frecvent, la sărbătoarea sabatului ca punct de plecare pentru a marca zilele următoare şi au folosit, în schimb, ziua Domnului ca zi de sărbătoare. Sistemul nou a căpătat formele următoare: sabbatum (dies sabbati), dies dominicay secunda sabbati (secunda feria)y tertia sabbati (tertia feria)y quarta feria, quinta feriay sexta feria. Acest sistem nu s-a răspândit în masele de creştini (el continuă să existe astăzi doar în portugheză, unde pentru vineri se spune sexta feira „a 6-a zi după sărbătoare", adică după duminică). In latinitatea ce stă la baza limbilor romanice continuă să se folosească sistemul păgân, în ciuda faptului că la începutul secolului al V-lea episcopul Caesarius din Arles (sudul Franţei) insista asupra necesităţii de a se evita denumirile păgâne. Eforturile bisericii n-au fost în zadar, deşi n-au avut un succes total. Biserica a reuşit să introducă pentru duminică numele creştin, dies dominica (dominicus). La fel pentru ziua de ajun, sâmbăta {dies sabbati), când lucrul era adesea oprit şi când se oficia o slujbă prin care credincioşii să fie pregătiţi pentru ziua Domnului. în toate limbile romanice, dies dominica şi sabbatum {dies sabbati) au înlocuit formaţiile păgâne dies Solis şi dies Saturnis (despre duminică şi sâmbătă, mai pe larg în emisiunea viitoare). Pentru celelalte zile, de luni până vineri, eliminarea numelor păgâne a fost imperfectă. în general, numele romanice ale zilelor săptămânii, de luni până vineri, au la bază un nume de planetă. Există trei tipuri: a) lunisy martis etc.; b) dies lunaey dies martis etc.; c) lunae dies, martis dies etc. Aceste tipuri se întâlnesc în limbile romanice sub formele: a) rom. luni, sp. lunes etc.; b) cat. dilluns, prov. delun etc.; c) fr. lundi, it. lunedi etc. în română avem luni < lat. lunis [în loc de lunae (dies)], marţi < lat. Martis, miercuri < lat. Mercuri, joi < lat. Iovis, vineri < lat. Veneris. De remarcat că în dialectul istroromân din Istria se păstrează trei nume din 59 latină: luni, vineri şi dumirecâ (în graiul din Jeiăni) sau numai dumirecâ (la Susneviţa). Restul sunt nume luate din croată. Am spus că eliminarea numelor păgâne a fost imperfectă. Precizez că m-am gândit la vineri şi miercuri, despre care vorbesc într-o altă emisiune. XXXVI. Numele de persoană şi etimologia îndepărtată I Multe nume folosite astăzi sunt, la originea îndepărtată, din ebraică. Ele s-au răspândit prin intermediul creştinismului în toată lumea, trecând prin greacă şi/sau prin latină. Au ajuns şi la noi, uneori prin slavă, unde au fost luate tot din greacă (slavona a fost limba de cult a bisericii ortodoxe, aşa cum latina a fost limba de cult a bisericii catolice). Ebraica era, la fel ca araba şi feniciană (ultima, astăzi dispărută), limbă semitică. (In paranteză fie zis, fenicienii au avut o scriere alfabetică despre care nu ştim exact de unde vine. Ştim însă că stă la baza tuturor alfabetelor ulterioare, semitice sau indo-europene. Şi grecii au împrumutat alfabetul fenician, l-au adaptat şi au inventat semne speciale pentru vocale.) La vechii semiţi existau diverse tipuri de nume de persoană: există atât nume formate dintr-un singur cuvânt, cât şi nume compuse din două cuvinte. Toate numele au un înţeles. în ebraică avem Aaron „gură“ (adică „profet"), Adam „roşuw (adică „pământ roşu, lut"), David , Eva „viaţă", Hanna (rom. And) „îndurare", Miriam „amărăciune" (Maria este refăcut din Mariam, considerat acuzativ latinesc), Martha „stăpână", Rebecca (rom. Reveica, Revecd) „juncă", Solomo (rom. Solomon) „paşnic", Şuşannah (rom. Suzana) „crin" etc. în ebraică există şi nume constituite din adevărate fraze: Eliyahu (rom. Ilie) înseamnă „Dumnezeul meu este Iehova", Eliezer (rom. Lazâr) „Dumnezeu a ajutat", Elisabeth (rom. Elisabeta) „Dumnezeu este bucuria", Immanuel (rom. Emanoit) „Dumnezeu e cu noi", Iacob „ţine călcâiul" (după legendă era frate geamăn cu Esau şi s-a născut ţinându-se 60 de călcâiul acestuia), Iehohanan (rom. Ion) „Dumnezeu este milos", Mihael ,,cine-i ca Dumnezeu" etc. Sunt şi nume compuse: Abraham (Avram) „tatăl marii mulţimi", Matthiah (Matei) „darul lui Iehova". Din exemplele de mai sus rezultă că multe nume fie încep cu I- sau El-, fie se termină cu -el. Ambele secvenţe reprezintă, în ebraică, numele lui Dumnezeu: prima este o prescurtate a lui Iahve (Iehova), iar a doua este un pseudonim al lui Dumnezeu, numele său adevărat fiind ţinut secret de preoţi (cine cunoştea acel nume putea să-l invoce şi căpăta o oarecare putere asupra purtătorului). Câteva exemple cu I- sau -el: Iehoşua (rom. Isus) „Dumnezeu e salvarea", Ioseph (rom. Iosifi „Dumnezeu să înmulţească", Daniel „judecătorul lui Dumnezeu", Gabriel „eroul lui Dumnezeu". Unele nume au fost traduse, din ebraică, în greacă şi latină: Eva a fost tradus de evreii din Alexandria cu grecescul Zoe „viaţă", Kifa (ebr. kifa „piatră") a devenit gr. Petros şi lat. Petrus (de la gr. petra > lat. petra „piatră"). XXXVII. Numele de persoană şi etimologia îndepărtată II în emisiunea precedentă am vorbit despre numele de persoană care, la originea îndepărtată, vin din ebraică, limbă semitică, diferită de cele mai multe limbi europene. Datorită creştinismului ele s-au răspândit în toată lumea. Aproape toate limbile vorbite astăzi în Europa - limbile romanice (provenite din latină), limbile slave, limbile baltice (letona, lituaniana), limbile germanice, limbile celtice (irlandeza, scoţiană, bretona), greaca, albaneza, armeana - sunt înrudite între ele şi derivă, aşa cum am arătat în alte emisiuni, dintr-o limbă unică, vorbită în urmă cu câteva mii de ani. A fost denumită, prin convenţie, limba indo-europeană, pornind de la extinderea sa geografică, denumire consacrată prin tradiţie (această familie de limbi are reprezentanţi şi în continentul asiatic: persana, indiana şi ţigăneasca). Toate aceste limbi, cu excepţia latinei, au sau au 61 avut în trecut acelaşi sistem de formare a numelor de persoane, probabil moştenit din limba comună primitivă. Orice om avea un singur nume, de obicei compus din două elemente. Dacă luăm în discuţie numele greceşti constatăm că, în majoritate, sunt compuse (citez numai nume ajunse până la noi). Ţinând seama de primul element de compunere, ele pot fi grupate astfel: Eu- „bun44 - Evangelos compus cu angel „vestire“ (de aici Vanghele), Eudio compus cu dokeo „a socoti44 (de aici (Ev)dochia „bunăvoinţă44), Eustratios compus cu stratos „armată“ (de aici Istrate); Pant-y Pan- „tot“ - Pamphilos compus cu philos „iubit44 (de aici Pamfit)y Pankrates compus cu kratos „putere44 (de aici Pangratî)y Panteleemon compus cu eleemon „milos44 (de aici Pantelimon, nume creştin). Dacă avem în vedere al doilea element de compunere, găsim nume cu: -genos „neam“ - Diogenes compus cu Dio-, rădăcina numelui Zeus (de aici Diogene), Eugenes „bine născut44 (de aici Eugeny Eugenia)\ -kleos „glorie44 - Perikles compus cu peri „de jur împrejur44, Sophocles compus cu sophos „înţelepta, Themistocles compus cu themis „dreptate44 sunt la originea numelor Pericle, Sofocley Temistocle. în slava veche, numele se formau prin aceleaşi procedee. Există nume formate cu: -mir „pace; lume; vestit44, de ex. Dragomir compus cu drag „drag44, Kazimir compus cu kaz- „a învăţa pe altul44, Vladimir compus cu vlad-„stăpânire“; -slav „glorie44, de ex. Stanislav compus cu sta- „a dura“, Vladislav compus cu vlad- „stăpânire44. Tot compus este şi Bogdan „dat de Dumnezeu44 < „Dumnezeu44 şi dan „dat44. Limba latină a adoptat sistemul etrusc al numelor formate din trei elemente. Fiecare copil de sex masculin căpăta un prenume personal, la care se adăuga numele ginţii şi o poreclă. în cazul lui Caius Iulius Caesar avem prenumele Caius, numele Iulius arată că era din ginta Iulia, familie de patricieni romani, iar Caesar însemna „pletos44, poreclă primită de un strămoş al lui (Cezar era chel!). Sistemul latinesc nu s-a transmis iimbilor romanice. 62 XXXVIIL Elemente vechi slave în latina orientală? E. Petrovici a fost, după S. Puşcariu, cel mai mare lingvist român, nu atâta prin cantitatea cărţilor publicate, cât prin felul cum a abordat cercetarea limbii române, şi anume dintr-o perspectivă modernă. El este autorul articolului Le latin oriental possédait-il des éléments slaves ? (1966) al cărui titlu l-am parafrazat şi eu acum, la patruzeci de ani de la publicare. Contactul dintre latina orientală şi limba slavă trebuie să fi început cel mai târziu la începutul secolului 6, când au avut loc primele incursiuni ale slavilor în Imperiul Roman de Răsărit. Stabilirea în masă a populaţiilor slave în Dacia şi în Mesia trebuie considerată terminată spre mijlocul secolului 7, dar grupuri izolate de slavi trebuie să fi pătruns în teritoriile de limbă latină înainte de secolul 6. Este de presupus că încă de la primele contacte dintre romanici şi slavi au avut loc schimburi de la o limbă la alta. Astfel, din latina orientală, vorbită în Peninsula Balcanică şi pe cele două maluri ale Dunării, au pătruns în slavă cuvinte ca v. sl. koleda „ziua de An Nou“ < lat. calendae, v. sl. komukati „a se cumineca" < lat. communicare, v. si. ocîtu „oţet“ < lat. acetum, v. si. poganimu „păgân" < lat. paganus etc. Cuvintele slave din română care ar putea fi considerate ca fiind împrumuturi foarte vechi, făcute în epoca latină danubiană târzie, ar trebui să prezinte un aspect fonetic care caracterizează trecerea de la latina târzie la română (d + n sau m + consoană > în sau îm, scl > set). Pe baza acestor considerente, E. Petrovici consideră câteva cuvinte româneşti (cu etimologie mult discutată şi disputată) împrumuturi slave făcute de latina danubiană târzie şi transmise limbii române ca şi celelalte cuvinte latineşti. In această situaţie sunt şchiauy jupân, stăpân, stână, smântână, care din punctul de vedere al românei ar putea fi considerate cuvinte latineşti moştenite. Ele datează dintr-o epocă foarte veche, pentru că prezintă schimbări fonetice caracteristice epocii dinaintea separării celor patru dialecte (dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân). Deci cuvintele respective au existat în latina orientală, unde proveneau din slavă. Mai multe detalii, în emisiuni speciale consacrate cuvintelor respective. 63 XXXIX. Cuvinte celtice în română? Este o întrebare pe care mi-au pus-o diverse persoane. Mi-am pus-o şi eu, când am scris un articol pe această temă în lucrarea colectivă Enciclopedia limbii române. în loc de introducere, câteva informaţii despre celţi. Au fost un popor indo-european (deci din aceeaşi mare familie cu latinii, grecii, slavii, germanicii etc.). Au pătruns pe teritoriul României începând din secolul al IV-lea î.H., perioada de maximă înflorire a civilizaţiei lor fiind secolul al III-lea î.H. S-au descoperit, mai ales în Transilvania şi Crişana, peste 140 de necropole şi aşezări celtice. Au fost asimilaţi de daci. Nu există nicio urmă sigură de influenţă celtică în română, acesta este răspunsul la întrebarea cu care am început emisiunea. Aceasta este o trăsătură caracteristică a limbii noastre, spre deosebire de limbile romanice occidentale, unde elementul celtic a avut rol de substrat (în română, rolul de substrat l-a avut traco-daca). Dintre limbile celtice s-au păstrat până astăzi irlandeza, scoţiană, galeza şi bretona. Celţii din nordul Italiei au fost înfrânţi de romani în anul 174 î.H., iar cei din Galia de Cezar însuşi, la jumătatea secolului I. Contactul latinei cu limba cehilor a făcut ca o serie de cuvinte celtice să pătrundă în vocabularul latin şi apoi să se răspândească pe toată aria României: caballus > caly camisia > cămaşă, carrum > car; acestea sunt cuvinte latineşti transmise, la fel ca vechile cuvinte de felul lui aqua, caput etc., tuturor limbilor romanice. Altele s-au răspândit în cea mai mare parte a României occidentale: betulla „mesteacăn" > fr. bouleau, sp. abedul; cerevisia „bere" > sp. cerveza, fr. cervoise. A treia serie de cuvinte celtice sunt cele limitate la aria galo-romanică (fr. boiser,,a căptuşi cu lemn", prov. brizar; fr. charrue „plug", prov. carruga) sau existente numai în Franţa de nord (fr. boue „noroi"). în afara cuvintelor pătrunse în latină şi devenite, aşadar, cuvinte latineşti {cal, car, cămaşă), româna nu are cuvinte celtice sigure. Dintre cuvintele cunoscute care au fost explicate şi ca relicve celtice le amintesc pe următoarele: mare, adjectiv, pentru care K. Skold (1924) invocă v. irl. mor, mâr, breton meur etc.; zgâria, zimbru (după S. Puşcariu); zmeură 64 (după E. P. Hamp). Mai probabil estejepi „jneapăn" (cf. S. Puşcariu). Până şi pentru Dunăre s-au propus forme celtice, care însemnau don „râu", danu „apă curgătoarei Niciuna dintre ipotezele de mai sus n-au fost reţinute ca probabile. Răspunsul la întrebare este deci negativ. XL. Cuvinte japoneze cu k la iniţială Intr-o emisiune anterioară am vorbit, în general, despre cuvinte care încep cu litera k şi am arătat că ele sunt neologisme neadaptate, atât la noi, cât şi în alte limbi. De această dată mă ocup de unele cuvinte japoneze care se află în această situaţie. Kabuki „gen teatral tradiţional japonez" (cf. actor de kabukî), este format în japoneză din ka „cântec“ şi bu „dans“. Karaoke este format în japoneză din kara „gol" şi oke „orchestraţie“ şi înseamnă „manieră de divertisment muzical, individual sau colectiv, care constă în a cânta pe un fond muzical înregistrat". Karate este un cuvânt japonez care înseamnă „arta mâinilor goale", formă veche de luptă, fără arme, practicată în China şi Japonia, în secolul 4, de către samurai. Astăzi înseamnă „artă marţială japoneză, bazată pe educaţia voinţei şi perfecţiunea fizică" - mai exact, pe ştiinţa concentrării şi a loviturilor decisive date în punctele vitale ale corpului. A devenit disciplină sportivă din 1962, cu campionate europene (din 1971) şi mondiale (din 1970), în care s-au afirmat şi sportivi români. Kamika(d)ze înseamnă la origine „vântul divin". La început au fost denumite astfel două uragane (din 1274 şi 1281), care au distrus armatele invadatorilor mongoli pe coastele de nord ale insulei Kyushu, una din cele 4 mari insule ale arhipelagului japonez, situată în sudul acestuia (oraş cunoscut, Nagasachi). La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, termenul a fost folosit pentru a-i desemna pe piloţii voluntari care conduceau avioane ce explodau când atingeau ţinta. Astăzi se foloseşte cu sensul figurat de „persoană lansată într-o activitate foarte periculoasă". 65 Kana este un semn de scriere japoneză, cu valoare de silabă. Există două sisteme kana: hiragana notează flexiunea gramaticală şi a unor părţi de vorbire şi katakana care serveşte la transcrierea cuvintelor din limbi străine, altele decât chineza. Kendo (în japoneză „calea sabieiw) este numele unei arte marţiale japoneze cu o istorie lungă. A apărut în secolele 5-6 şi a fost practicată pe scară largă de samurai; interzisă în 1876, este practicată în zilele noastre ca sport, atât de bărbaţi, cât şi de femei. O serie de cuvinte care se scriau în trecut cu k se scriu acum cu c(h), ceea ce arată că au fost adaptate la scrierea românească. Exemplul clasic este chimonouly care s-a scris iniţial kimono. Ceea ce am spus într-o altă emisiune despre cuvintele japoneze este valabil şi în acest caz. Este aproape o certitudine că astfel de cuvinte ne-au venit din franceză, limbă care a fost în contact prelungit cu limba şi literatura japoneză. B. CUVINTE 1. academie, liceu, ateneu Şi în acest caz, ca în atâtea altele, pentru a afla originea îndepărtată a unui cuvânt trebuie să ne referim la limba greacă. In greacă, Akademeia însemna „grădina lui Akademos\ erou atic din mitologia greacă. Era situată în apropiere de Atena, la circa 1 km, fiind locul unde Platon a creat cunoscuta sa şcoală filozofică (în anul 387 î.H.). Printre elevii acestei şcoli a fost şi marele filozof Aristotel. Cuvântul a fost împrumutat de latină {academia), de unde l-a luat italiana, ac(c)ademiay pentru a denumi instituţii de consacrare ştiinţifică sau de învăţământ superior {Accademia Fiorentina). în secolul 17, numeroasele academii care au apărut în Franţa au făcut ca termenul să devină european şi, în plus, să fie aplicat la diverse instituţii {Académie de biliard) sau chiar familiar: despre un trup gol de femeie se putea spune Elle a une superbe académie. în română - atestat prima dată la Eminescu - a fost împrumutat din franceză (după unii şi din latină şi greacă) şi se foloseşte cu sensurile „şcoală de învăţământ superior; for de consacrare ştiinţifică şi artistică a cărui menire este dezvoltarea ştiinţei şi culturii unei ţări44 (în cazul ţării noastre, Academia Română). într-o situaţie similară este cuvântul liceu „ciclu şcolar superior în învăţământul general44 < fr. lycée, împrumutat la rândul lui din lat. lyceum. Cuvântul latinesc are la bază numele grecesc Lykeion al unui cartier al Atenei, care a dat numele unui gimnaziu fondat de Aristotel în anul 333 î.H., unde acesta îşi ţinea cursurile cunoscute sub numele de şcoala peripatetică, denumită astfel pentru că purta convorbiri cu discipolii săi plimbându-se. Lykeion este în legătură cu gr. lukos „lup44. Cuvântul lukos stă şi la baza gr. lykânthropos „om-lup44 > fr. lycanthrope > rom. licantrop „personaj care, conform credinţei populare, noaptea se 69 poate transforma în lup, dobândind dorinţa de a ucide“. Grecescul Lykeion a fost împrumutat de latină sub forma lyceum, iar din latină l-au luat limbile europene, printre care şi franceza. In franceză, lycée a însemnat la început „loc unde se adunau oamenii de litere pentru a discuta filozofie" şi, ulterior, a căpătat şi sensul de „ciclu superior în învăţământul de cultură generală". Din franceză îl are şi româna pe liceu. Ateneu era la greci, în forma Athenaion, locul sau clădirea consacrată cultului zeiţei Atena, unde se desfăşurau concursuri de poezie. Romanii, ca şi în alte situaţii, i-au copiat pe greci şi au făcut la Roma (prin anul 133), în timpul împăratului Hadrian, o instituţie de studiu al retoricii şi scrierii greceşti. Au luat şi numele din greacă, devenit în latină Athenaeum. Din latină l-a luat franceza (athénée), pentru a denumi o instituţie destinată lecturilor sau lecţiilor publice. L-am împrumutat şi noi din franceză. Conform informaţiilor din dicţionarul Le Petit Robert, instituţiile respective au acest nume mai ales în Elveţia şi în Belgia. Ar fi încă un exemplu de influenţă a francezei elveţiene sau belgiene asupra limbii române, pe lângă cele semnalate de Mioara Avram şi discutate într-o altă emisiune {savonieră, achizitor, calcarosy galoşi). Academiey liceu şi ateneu, la originea îndepărtată, provin din greacă. 2. aceră, corb, mierlă, sturz Sunt patru cuvinte latineşti păstrate în română. Le-am ales pe acestea, dintr-o serie mai mare, pentru că au în comun faptul că termenii latineşti ce stau la baza lor (aquilay corvusy merulay turdus) s-au transmis tuturor limbilor romanice, deci sunt panromanice. Lucrurile nu sunt simple, când este vorba să comentăm felul cum s-a ajuns la situaţia actuală. Aceră sau acirâ „vultur" < lat. aquila este acceptat, în general, ca moştenit în română din latină, printre altele şi pentru faptul că a fost moştenit de toate limbile romanice. Corespunde din punct de vedere fonetic (/ intervocalic devine r, ca în lat. scala > rom. scară). Datorită faptului că este un cuvânt rar, astăzi practic dispărut, şi că nu apare în 70 texte vechi şi nici în cele populare autentice, Ciorănescu nu exclude posibilitatea de a fi o creaţie artificială, datorată unui filolog latinist din secolul 19, cu un excepţional simţ al limbii. Adevărul este că latiniştii din secolul 19 au inventat forma acvilă, care se mai foloseşte încă în limbajul poetic. Aceră ar fi dispărut din cauză că nu a avut derivate, la fel ca agest „îngrămădire de buşteni aduşi de aluviuni" < lat. aggestum sau ca lard „slănină" < lat. lardum (după părerea lui S. Puşcariu). Cuvântul nu există decât în dacoromână, nu şi în dialectele sud-dunărene. Corb < lat. corvus, există în toate cele trei dialecte sud-dunărene (aromân, meglenoromân şi istroromân). Are numeroase derivate. Nu pune nicio problemă etimologică. Mierlă < lat. merula există în toate dialectele sud-dunărene. Conform legilor fonetice, rezultatul normal ar fi trebuit să fie *miarlâ (ca în lat. herba > iarbă); reducerea lui ia la ie a fost explicată în diverse feluri. O profesoară suedeză, Dagman Falk, a încercat ani de zile să găsească o soluţie care să fie general acceptată, dar fără succes. Nimeni nu a contestat originea latină a cuvântului; însă merula are probleme etimologice şi în celelalte limbi romanice. A. Ernout şi A. Meillet, autorii bine cunoscutului dicţionar etimologic al limbii latine, atrag atenţia asupra faptului că numele de păsări, printre care este citat şi merula (ca şi turduSy care urmează), sunt instabile, din cauză că sunt populare. Aceeaşi situaţie neclară din punct de vedere fonetic are şi sturz < lat. turdus. S- iniţial şi -£ final au fost explicate ca evoluţii pe terenul limbii române. 3. ajun, păresimi, cârneleagă, câşlegi Sunt patru cuvinte, moştenite din latină, ce denumesc acţiuni legate de tradiţia postului. Ajun „post" este un cuvânt vechi; există în aromână şi istroromână şi îl găsim, de asemenea, în toate limbile romanice. Este deci moştenit din latină, unde are forma ieiunus „flămând". Sunt însă unele discuţii 71 în legătură cu originea cuvântului. După unii, ar fi preluat direct din latină (există în latină, la Plaut, şi o formă iaiunus, care se presupune că a ajuns la *aiunus); după alţii (cei mai mulţi), ajun s-ar explica drept derivat regresiv de la verbul (a) ajuna < lat *eiunare. Ajunarea propriu-zisă se numeşte astăzi post < sl. postu. Verbul (a) posti < slavon, postiti se l-a eliminat parţial pe (a) ajuna. Pâresimi este un termen învechit şi popular, folosit în religia creştină pentru a desemna postul mare, postul Paştelui. Şi acesta este moştenit din latină, quadragesima (se subînţelege dies -), fiind unul dintre cuvintele moştenite de toate limbile romanice. Forma populară care stă la baza tuturor limbilor romanice este *quaresma> a 40-a zi (înainte de Paşte), sens dezvoltat în latină ecleziastică, după modelul grecescului tessarakoste (hemera). De semnalat că termenul există şi în aromână şi istroromână, iar în vorbirea populară se găsesc forme ca miazâ-pâresimiy miazâ-pâresiy miezul-păreţii şi miezul-păreţilor „mijlocul postului mare“, care amintesc de forme ca fr. mi-careme „joia din a treia săptămână a păresimilor“, unde mi- provine din lat. medius „care e la mijloc11. Formele pâreţii, păreţilor se explică prin necunoaşterea termenului pâresimi,, înlocuit din această cauză cu perete (o etimologie populară). Forma apare şi în Amintiri din copilărie de I. Creangă: „Am dus-o noi aşa până pe la Mezii-Pâresii.“ Nu pot termina fără să amintesc şi pe cârneleagă „săptămâna antepenultimă din postul Crăciunului, în timpul căreia credincioşii pot mânca de dulce miercurea şi vinerea". Este un cuvânt care provine din lat. carnem ligat „perioada postului când nu se consumă carne". Şi acest cuvânt are corespondenţi romanici, aşa cum am arătat cu mult timp în urmă: it. carnevale (= fr. mardi gras) < lat. carnelevare. Lucrurile devin şi mai interesante dacă adaug că it. carnevale stă la baza fr., sp. carnaval, împrumutat în epoca Renaşterii, când aveau loc serbări somptuoase înainte de lăsata postului (numită şi lăsatul de came). Din franceză l-am luat şi noi. O construcţie similară avem în câşlegi „interval de timp între două posturi ortodoxe, în care creştinii pot mânca de dulce" < lat. caseum ligat sau cuvânt format de la caş cu verbul a lega. în latina medievală (secolul 9), în glose din Spania apare o construcţie identică, casleu, pentru „noiembrie". 72 4. alamă Cuvântul alamă cu sensul „aliaj de cupru şi zinc44 are o etimologie complicată, aşa că unele dicţionare nici nu se pronunţă asupra originii lui. Diversele soluţii etimologice pot fi reduse la două. Cele mai multe păreri converg spre a-1 considera un împrumut din it. lama „placă de metal44 (o variantă presupune că etimonul italian ar fi pătruns prin sârbă, unde lama înseamnă „tinichea44). Pentru cei ce vor să afle originea îndepărtată, în acest caz s-ar ajunge la lat. lamina „foaie de metal, lamă44, care s-a transmis şi fr. lame „bucată de metal, placă44; din franceză îl avem şi noi pe lamă „tablă, foaie de metal, placă44. Printre cei care au susţinut originea italiană a lui alamă este şi B.P. Hasdeu, care aduce ca argument extralingvistic faptul că „După cum negoţul italian medieval atât de înflorit în secolii XIII-XV pe coastele Mării Negre, ne înzestrase atunci cu numele poporan al bronzului: acioaie (ital. acciaio), tot aşa îi datorăm şi cuvântul alamâ“. Deci numele unor metale au putut veni prin comercianţi. A rămas însă neexplicată prezenţa lui a în cuvântul românesc alamăy faţă de it. lama (reconstituirea unor forme cu a în italiană nu se susţine). Explicaţia corectă a dat-o Th. Hristea, care consideră că a avut loc o contaminare cu aramă < lat. *aramen < aerameny cuvânt mai vechi în română, deci aramă + *lamâ = alamă. Această contaminare a putut fi provocată atât de asemănarea fonetică relativă a celor două cuvinte, cât şi de sensul lor foarte apropiat {alama este un aliaj din aramă şi zincy elementul predominant fiind arama sau cuprul). De altfel, astăzi cele două cuvinte, aramă şi alamăy se confundă regional în unul singur. In Crişana (şi la mine în Bihor), în Banat, Maramureş, Transilvania şi Moldova, această confuzie este înregistrată şi de ancheta pentru „Atlasul lingvistic român44. în loc de alamă se spune aramă, aramă galbenă sau aramă mestecată cu ţin (= ţine < germ. Zink). 5. alb, candidat Am afirmat, în diverse emisiuni, că alb este un cuvânt moştenit din latină de toate limbile romanice, deci că este panromanic. într-o 73 emisiune specială din anul trecut am precizat că lat. albuş s-a păstrat cu sensul „culoarea zăpezii" numai în unele limbi romanice, fiindcă pentru această culoare cele mai multe limbi romanice folosesc un termen germanic *blank (fr. blancy it. bianco, sp. blanco). în aceste limbi continuatorii lat. albuş au sensul de „zori“ (fr. aube, it., sp. alba)\ şi în română s-a păstrat şi acest sens, când spunem întră alba în sat „apar zorile". Am mai spus, în altă emisiune, că în latină existau doi termeni pentru „alb": albuş „alb mat" în opoziţie cu candidus „alb strălucitor", în latina târzie candidus s-a pierdut, rămânând doar albuş, unul din cei doi termeni ai opoziţiei. La fel s-au petrecut lucrurile cu ater „negru mat", opus lui niger „negru strălucitor"; ater a dispărut, iar niger este panromanic. Lat. candidus („alb strălucitor", derivat de la lat. candere „a fi alb") a fost însă împrumutat în Evul Mediu de limbile romanice, dar cu sensul de „curat, nevinovat, pur, plin de candoare" ( fr. candide, sp. cândido). Româna a împrumutat şi ea pe candid din franceză şi latină (prima atestare, în DA, anul 1913). Româna are şi cuvântul candida „gen de ciuperci infecţioase", termen ştiinţific latinesc. Am împrumutat şi prenumele Candid şi Candida < lat. Candidus, Candida, atestate în inscripţiile din întregul Imperiu, dar într-o perioadă relativ târzie (60 d.H.). Numele Candid tste cunoscut mai ales datorită personajului din romanul lui Voltaire, Candide sau Despre optimism, iar femininul prin personajul Candida Morell din comedia Candida a lui B. Shaw. Să nu-i credeţi pe cei care văd în numele Cândea, de altfel destul de vechi (apare la 1469, în Gorj), pe continuatorul direct al lat. Candidus. Motive de ordin istorico-cultural nu permit o astfel de interpretare. Candidat „o persoană care candidează la un post, la un titlu" este împrumutat din franceză ( fr. kohl). De remarcat că atât în cazul lui elixir, cât şi în cel al lui alcool, a avut loc o trecere de la denumirea unor corpuri solide la denumirea unor corpuri lichide. Trecerea a avut loc încă din arabă. La alcool, sensul primitiv de „pudră, praf pentru ochi“ a existat în vechea spaniolă şi vechea portugheză, unde însemna „antimoniu". Obiceiul de a fi folosit termenul pentru lichide („esenţa vinului" şi a altor spirtoase) se datorează faimosului alchimist elveţian Paracelsius din secolul 16. 7. almanah, zodiac Despre almanah dicţionarele spun că este un tip de „calendar în broşură care, pe lângă partea calendaristică, are şi informaţii, accesibile publicului larg, din diverse domenii ale ştiinţei (astronomie, medicină), povestiri, anecdote etc.“. Subliniez faptul că, cel puţin în trecut, almanahul conţinea şi povestiri. Originea cuvântului românesc o găsim în fr. almanach. Dacă vrem să aflăm originea mai îndepărtată a acestui cuvânt care apare în toate limbile europene, lucrurile nu mai sunt aşa de clare: se ştie sigur că exista în latina medievală almanachus. Mai puţin clar este de unde l-a luat latina medievală. Se acceptă că, la originea îndepărtată, ar fi cuvântul siriac l-manhat n anul viitor", care a putut denumi tăbliţele cu lunile, publicate la începutul unui an lunar (ma însemna „lună"). Trecând în arabă, prepoziţia aram. /- s-a confundat cu articolul arab al, de unde cuvântul arab al-manâh, atestat în Spania cu sensul de „calendar, almanah". Alţii consideră că la baza lui al-manâh stă ar. manqala „oprire într-o călătorie", de unde sensul de „semn al zodiacului" (în care stă soarele o parte din an) şi, de aici, sensul de „calendar". Nu lipsesc cei care cred că manâh însemna „locul unde se pun cămilele în genunchi, ca să se odihnească" (de la ar. nâha „a îngenunchea", cu prefixul local ma-)\ de aici s-a ajuns la sensul „povestea care se spune acolo" şi, apoi, „calendar (cu poveşti)". 76 Am pomenit şi de zodiac, glosat în DEX prin „zonă circulară a sferei cereşti în care se află cele 12 constelaţii corespunzătoare lunilor anului şi prin faţa cărora trece drumul aparent al Soarelui în cursul unui an“. Este un cuvânt luat din greacă, unde zodiakos este un derivat de la zodion „figură mică a unui animal; semnul zodiei", diminutiv al lui zoon „figură vie; figură în tabloul zodiilor". Cuvântul grecesc a devenit prefixul zoo-pentru derivate legate de animale: zoologie, zoofag. 8. amalgam, mehlem Din nou mă ocup de două cuvinte care au o origine îndepărtată comună, oarecum apropiate din punct de vedere semantic. Primul sens al lui amalgam este „aliaj de mercur cu alte metale". Sensul figurat, cel mai frecvent, este de „amestec de elemente disparate; talmeş-balmeş". Mehlem este un cuvânt învechit care înseamnă „alifie, preparat de farmacie unctuos" (este ieşit din uz, aşa se explică absenţa lui din DEX; apare doar în DLR). La originea îndepărtată stă gr. malagma „acţiunea de a frământa; unsoare care înmoaie"; era un termen folosit mai ales în tehnica farmaceutică. Din greacă a fost împrumutat de arabă (malgam) şi din arabă a ajuns în latina medievală, latina savantă, folosită mai ales în scris (în cazul nostru, de alchimişti) sub forma amalgema. în Occidentul european, forma latinească medievală a fost împrumutată în secolul 15 de franceză {amalgame), care apoi l-a transmis diverselor limbi europene (sp. amalgama, în secolul 18), printre care şi româna (prima sa apariţie, la Hasdeu). în Orientul european, acelaşi cuvânt grecesc, trecut prin arabă, a ajuns în turcă {mehlem). Am arătat în alte emisiuni cum cuvintele arabe pătrunse în limbile occidentale au ajuns la noi şi în limbile balcanice prin turcă. Din turcă l-am luat noi, în forma mehlem şi cu sensul de „alifie, unguent". Prima atestare este la D. Cantemir, deci cuvântul este anterior lui amalgam. în concluzie, încă un caz de dublete etimologice. 77 9. amanet, zălog, gaj, Ipotecă Sunt patru termeni care aparţin aceluiaşi domeniu, cel al comerţului şi al dreptului folosit în tranzacţiile comerciale. în dicţionarele româneşti aceste cuvinte sunt considerate sinonime, mai ales primele trei. Niciunul dintre ele nu este moştenit din latină, ci sunt împrumutaţi din diverse limbi. Ca şi în alte cazuri similare, încep cu situaţia din latină, unde pentru „zălog“ se folosea cuvântul pignus, termen care s-a transmis numai unora dintre limbile romanice (it. pegnoy ptov. penh, v. sp. peho). în franceză, gage este un termen împrumutat din limba francilor (Jwadî). Din aceeaşi limbă este şi garanty care stă la baza fr. garanţie > rom. garanţie. Se ştie că legile francilor salici, celebra Lex Salica, au avut la bază vechiul drept germanic. Româna a moştenit din latină principalii termeni pentru activitatea comercială: a cumpăra., preţ, a vinde sunt cuvinte care s-ar transmite tuturor limbilor romanice. Ea păstrează tot din latină şi alte cuvinte, transmise numai unor limbi romanice: dator < lat. debitor, Jur „hoţ“ (în limba veche) < bx.jur (cuvântul hoţ este o creaţie expresivă a cărei origine nu e suficient clarificată), (a) împrumuta < lat. impromutare, (a) lucra < lat. lucrare „a cîştiga44, negoţ < lat. negotium. Un loc aparte ocupă verbul a câştiga < lat. câştigare „a pedepsi44, cu o evoluţie semantică existentă numai în română. Dintre cei patru termeni, cel mai vechi este zălog, care apare la Coresi (secolul 16) şi provine din slavă. Amanet, provenit din turcă, este la origine cuvântul arab 'amăna „siguranţă“ şi a devenit un cuvânt balcanic (nu este exclus să fi ajuns la noi şi din greacă). în epoca fanariotă, termenii greceşti de acest fel, la care se poate adăuga ipotecă (secolul 19) cu acelaşi sens, au fost numeroşi. Acestora li se pot adăuga termenii moderni, de felul lui gaj < fr. gage, garanţie < fr. garanţie şi cauţiune < fr. caution. Gage şi garanţie din franceză provin, aşa cum am menţionat, din limba francilor, în timp ce caution este un împrumut vechi (secolul 13) din lat. cautio „precauţiew < lat. cavere „ a se păzi, a se feri44. 78 10. Andrei Cum se întâmplă cu toate lucrurile, între cuvintele pe care le discut există unele care îmi plac mai mult decât altele. Despre ele vorbesc cu mai multă pasiune, fie pentru că îmi evocă amintiri plăcute, fie pentru că au o istorie mai pasionantă. în cazul numelui Andrei se regăsesc ambele motive. Multe persoane apropiate mie se numesc Andrei (cel mai bun prieten al meu, băiatul şi nepotul lui), un nepot al meu, şi lista celor dragi mie care poartă acest nume, de veche tradiţie la români, va avea, sunt sigur, şi alţi membri. La originea îndepărtată, Andreiy care reproduce numele persan şi grec Andréas, bine atestat în epoca greco-romană, a însemnat „bărbăţie, curaj Numele grecesc a pătruns în latină (Andréas sau Andréa) şi în ebraică. Se răspândeşte rapid în lumea creştină datorită unuia dintre cei 12 apostoli ai lui Isus, fratele lui Petru. Acesta a predicat Evanghelia în Tracia şi în Scythia Minor (Dobrogea), fiind considerat evanghelizatorul românilor. A fost răstignit la Patras, pe o cruce în formă de X (= crucea sfântului Andrei), semnul pus la trecerile peste calea ferată. La noi, cultul creştin s-a grefat pe o serie de elemente păgâne vechi, credinţe şi rituri magice cunoscute şi altor popoare europene. Cum ziua de 30 noiembrie, data la care se serbează acest sfânt, este luată ca începutul iernii, „cap de iarnă“, Andrei este considerat la noi mai marele peste lupi şi alte fiare sălbatice şi, de aceea, ocupă un loc important în sărbătorile populare. Noaptea de 30 noiembrie este prilejul unor vrăjitorii şi farmece, dintre care se detaşează obiceiul „făcutului de ursit“ (tinerele fete încearcă să-l determine pe flăcăul dorit să le ia de soţie). Andréas a ajuns în română pe diverse căi, în epoci diferite. La început a circulat printre creştinii din Dacia care vorbeau latina balcanică. Din acea epocă au rămas, până astăzi, formele Indrea şi Undrea, ca denumiri populare ale lunii decembrie (cf. sard. Santandria, sp. Sanandrés, ambele denumind însă luna noiembrie). Aceste două nume vechi, sigur moştenite din latină, folosite şi ca nume de persoană, nu apar în vechile noastre documente scrise în slavonă din două motive: pe de o parte, numele de persoană româneşti erau redate în forma bisericească oficială, cea din slavonă, formă care era Andrei; pe de altă parte, numele populare 79 apar mai târziu în documente. îndreiu şi îndriiu, care apar în secolul 17, erau forme populare hibride (prima parte corespunde formei vechi, iar partea finală, celei slavone oficiale). Deci numele grecesc a intrat pentru a doua oară la noi prin influenţa slavonă, de unde avem forma Andrei. El a pătruns în Transilvania şi prin maghiară (în forma Andras) sau, mai recent, prin limbi occidentale (femininul Andreea). 11. anşoa Un vecin al meu, grec de felul lui, îmi făcea mereu elogiul peştelui cu acest nume, fără să ştie că la originea îndepărtată a numelui acestui mic peşte ce trăieşte în Marea Mediterană şi în Oceanul Altantic este cuvântul grecesc aphye. Este un peşte mic, mult apreciat la aperitive: pastă de anşoa şi, mai ales în ţările mediteraneene, anşoa cu capere (boboc al unui arbust spinos, care trăieşte în regiunile calde ale Europei). înainte de a prezenta istoria acestui cuvânt din limbile europene, trebuie precizat că în greacă termenul este foarte probabil împrumutat din substratul mediteraneean. Indo-europenii, când s-au stabilit în Europa, în bazinul Mediteranei, au intrat în contact cu o populaţie preindo-europeană de la care au împrumutat cuvinte ce denumeau plante sau animale specifice (printre acestea este şi gr. aphye). Istoria răspândirii cuvântului este simplă, dar şi agitată. Este simplă fiindcă, în greacă, este un termen mediteraneean, dar complicată pentru că are peste tot forme neregulate. Din greacă el a pătruns în latină, dar nu este atestat (forma presupusă este *apiua). Formele romanice (fr. anchois, sp. anchoa, it. acciuga, pg. enchova) arată că termenul a circulat pe coastele mediteraneene. Se pare că la baza unora dintre aceste forme romanice stă o formă din dialectul genovez al limbii italiene (ancida:). De aici cuvântul a fost luat de spaniolă (anchoa), atestat la 1495 ( k\ la fel ca în lat. clavem > rom. cheie, lat. clamare > rom. chema. In limba română, chiar < clarus are valoare adverbială (= chiar aşa), dar se păstrează în câteva expresii învechite şi cu valoare adjectivală (din chiar senin „pe neaşteptate" şi apă chioară). In expresia apă chioară, care s-a îndepărtat de sensul curent, adjectivul feminin chiară, care nu era bine cunoscut, a fost confruntat 83 prin etimologie populară cu chior, chioară. Această confuzie a dus, pe lângă alterarea fonetică {chiară > chioară) şi la modificarea sensului, astfel încât astăzi apă chioară înseamnă „zeamă lungă". 15. aprilie A patra lună a anului se numeşte aprilie. Cei ce cunosc unele limbi romanice şi latina, dar care nu sunt familiarizaţi cu legile de evoluţie fonetică a limbii române, vor fi tentaţi să spună că aprilie are la bază lat. aprilis. îi rog să mă scuze dacă nu le împărtăşesc entuziasmul etimologic. Cuvântul latinesc s-a transmis românei, dar în forma prier, numele popular al acestei luni. Ştim aceasta pentru că / intervocalic din latină devine totdeauna r (lat. solem > soare, salem >sare), deci ar fi trebuit să avem (a)prire. Dacă aprilie nu poate fi moştenit din latină înseamnă că este un împrumut. Ca şi în cazul lunilor de iarnă (decembrie, ianuarie, februarie), avem a face cu un cuvânt împrumutat din slavă, în timp ce prier este numele moştenit în graiuri, aşa cum sunt şi făurar < lat. februarius, marţ „martie" < lat. martius. în aromână avem apr ir pentru „aprilie". Atlasul lingvistic român ne arată că în graiuri forma prier nu este înregistrată în Moldova (acolo apare forma literară aprilie, cu variantele aprile, april, april). Şi prier are diferite variante (preri, priel, prer). în NV Transilvaniei luna respectivă este numită şi luna taurului. Local, în Bistriţa-Năsăud, a fost înregistrat şi termenul florar, o confuzie cu luna mai, numită tot florar. Când vremea este înşelătoare, cu timp friguros şi secetos, neprielnic pentru semănături, aprilie anunţă sărăcia şi se numeşte popular Traistâ-n Băţ, iar în prima zi a lunii există obiceiul de a face păcăleli. De aceea, în Maramureş se numeşte „Ziua Nebunilor". în concluzie, aprilie este împrumut din slavă, în schimb prier este moştenit din latină. Tot moştenit din latină este şi Sângiordzu (arom. Sâmgorgu, megl.. Săngorzu) < lat. Sanctus Georgius, numele sărbătorii Sfântul Gheorghe din luna aprilie. 84 16. arbor(e) Am afirmat de mai multe ori că limba română este o limbă romanică şi că ea continuă latina adusă în Dacia. Este important ca atunci când discut o categorie semantică din română să arăt, în primul rând, ce a moştenit ea din latină. Dacă mă refer la pădure, la arborii necultivaţi şi la fructele lor, observ că unele denumiri s-au transmis tuturor limbilor romanice, sunt panromanice. Ele au fost totdeauna cuvinte importante, în toate limbile romanice. încep lista chiar cu termenul generic arbore < lat. arbor şi o continui cu carpen < lat. carpinus, frasin < lat. fraxinusy ghindă < lat. glans, jneapân < lat. jeniperus < iuniperus, pin < lat. pinusy plop < lat. *ploppus < populus, salce < lat. salix, tei < lat. tilia, ulm < lat. ulmus. Toate aceste cuvinte există şi în dialectele sud-dunărene. Altele sunt păstrate numai în anumite limbi romanice: cer „un soi de stejar“ < lat. cerrusy fag < lat. fagus, paltin < lat. platanus. Amintesc aici şi doi arbuşti: sorb < lat. sorbus şi tufă < lat. tufay cu probleme etimologice. Despre jugastru şi mesteacăn, păstrate numai în româneşte, într-o emisiune specială. Revenind la arbore, trebuie să atrag atenţia asupra faptului că forma veche, rezultatul normal al lat. arbor, -rem, este arbure. Cu această formă îl găsim în textele vechi din secolul 16 şi în dialectele sud-dunărene. Această formă este astăzi învechită şi a fost înlocuită de arbor, formă înregistrată (după DA) pentru prima dată la Eminescu. De unde provine arbor(e)y cu o pentru vechiul u din forma etimologică? Nu vreau să vă fac să închideţi televizorul intrând în unele chestiuni privind evoluţia sunetelor în română. Este bine să ştiţi că o neaccentuat din latină a devenit în română u (este o tendinţă care apare şi în textele latineşti târzii): lat. dominica > duminecă, lat. oricla > ureche. Este interesant că, datorită acestei reguli, între diversele forme din flexiunea verbală există diferenţe în funcţie de accent: dorm - durmim (forma veche), mor — murim. în limbă au loc adesea modificări şi datorită unei alte tendinţe, aceea de regularizare a cuvântului flexionar. Altfel spus, sub presiunea formelor mai frecvente, a avut loc o generalizare a vocalei o, care era normală pentru că era accentuată (formele dorm, dormi, doarme, dorm 85 au făcut ca formele etimologice durmirn, durmiţi să devină dormim, dormiţi). In cazul lui arbor(e), formă recentă (apare abia la Eminescu) care a luat locul lui arbur(e), toate dialectele sud-dunărene şi unele graiuri din vestul Transilvaniei, Banat şi Oltenia au putut fi influenţate de unele derivate (ca (a) arbora, arboret), ambele considerate de unii neologice (A. Ciorănescu); fonetismul cu o poate fi şi împrumutat, modelat după lat. arbor. Pentru a vedea cât de complicate sau cât de simple sunt lucrurile uneori, menţionez că şi derivatul arboret este considerat de unii împrumutat neologic, de alţii creat pe terenul limbii române, iar de alţii (printre care mă număr şi eu) ca moştenit din lat. arboretum. Eu mă bazez pe faptul că în aromână există cuvântul arburet şi pe faptul că lat. arboretum s-a transmis unui număr de cinci limbi romanice. 17. arminden La 1 mai se serbează sfântul proroc Ieremia. Puţină istorie nu strică, mai ales într-o emisiune în care se face istoria cuvintelor. Ieremia a fost unul dintre cei patru mari profeţi. A trăit între c.650 - c.580 î.H., fiind martor al distrugerii Ierusalimului şi al căderii poporului lui Israel în robia babiloniană. I se atribuie o carte a Vechiului Testament, Plângerile lui Ieremia, în care deplânge decăderea Regatului Iudeii. Această parte a Vechiului Testament este aşa de cunoscută, încât s-a creat în franceză un derivat, ajuns şi la noi, ieremiadă „plângere, lamentare, tânguire". Numele este ebraic, la originea îndepărtată, şi ar însemna „Jahve să Jahve este numele lui Dumnezeu în Biblie, nume ce apare prima dată în Exodul. Redat în greaca biblică sub forma Ieremiâs, iar în latină prin Hieremiâs, numele se răspândeşte în toată Europa, dar nu a avut prea mare popularitate. La noi a ajuns prin slavă, sub diferite forme: Ieremia, Eremia, Arimia. Este interesant că v.sl. Jeremiinu dini „ziua sfântului Ieremia“ a pătruns la noi ajungând la arminden, care înseamnă „sărbătoarea de 1 mai, ziua sfântului Ieremia". Există diverse obiceiuri populare de 1 mai, descrise de B. P. Hasdeu în dicţionarul său 86 Etymologicum Magnum Romaniae. Cel mai important, un obicei din Transilvania, constă în a pune la poarta caselor un arbore înalt cu frunze numai la vârf; este lăsat acolo până vara, când se face pâinea din noua recoltă. Acest arbore poartă şi el numele de arminden. In Moldova, se organizau de 1 mai petreceri câmpeneşti, unde se mânca miel fript şi se bea vin roşu amestecat cu pelin, pentru subţierea sângelui şi apărarea oamenilor şi vitelor de boli, în special de ciumă. Intr-o poezie populară se spune: Frunză verde de pelin, / Iatâ-ne la Armindem, / Beau mesenii şi mănâncă, / Şi de ciumă nu li-e frică!. Tufele de pelin, recoltate în ziua sfintei muceniţe Marina (17 iulie), erau folosite de către femei pentru purificarea gospodăriilor. 18. babă, babă Este un cuvânt vechi care se găseşte la aromâni (babă „bunică, moaşă“), la meglenoromâni (babă „bunică, bătrână, moaşă, obiectul de lemn care serveşte la ridicarea pietrelor de moara£), la istroromâni {babe „bunică, bătrână, moaşă“). In dacoromână are mai multe sensuri ce se pot reduce la două: un sens concret „femeie bătrână (corespunzătoare lui moş, moşneag), moaşă“ şi sensuri metaforice (se dă numele de babă la diferite animale, plante sau obiecte, fie că ele prezintă vreo asemănare cu babele, fie că denumirile acestea sunt numai metafore glumeţe şi ironice, adesea de origine obscenă - după cum se arată în DA). Se consideră, în mod curent, că babă este un împrumut vechi din slavă (există în vechea slavă şi în toate limbile slave cu care româna a intrat în contact). In limbile slave există aproape toate sensurile cuvântului românesc: „bunică, bătrână, moaşă“. Jocul de-a baba-gaia se găseşte şi la bulgari, iar cel de-a baba-oarba la bulgari şi la polonezi. „Zilele babeloru la bulgari şi sârbi sunt numite babini dni. La fel stau lucrurile şi cu sensurile metaforice: din cele 9 înregistrate în DA, 6 există şi în sârbă, ucraineană, rusă. S. Puşcariu crede că, la originea îndepărtată, cuvântul acesta aparţine, ca şi mama, graiului copiilor şi s-a născut prin reduplicarea silabei ba. El a fost perceput de slavi, de unde l-am împrumutat, ca o chemare a 87 „bunicii"; în alte limbi acelaşi cuvânt înseamnă „tată" (it. babbo, sd. babu şi tc. babă). In turcă a căpătat şi sensul de „bunic, moş", de unde a trecut în limbile balcanice, la noi îl avem în Baba-Novac, babaie „tată" < tc. babă. Să nu uităm nici expresia De când Adam-Babadam „de când cu Moş Adam, demult" < tc. babadam „bătrân cu experienţă". Cuvântul a fost apropiat, prin etimologie populară, de numele Adam. Ţinând seama de cele spuse despre ba, sensul „mamă" al lui babă, înregistrat în unele regiuni din Transilvania, este posibil să nu se fi dezvoltat din „bunică, bătrână", ci să fie la români o formaţie nouă în graiul copiilor, aşa cum babu are în unele părţi din Transilvania sensul de „nene". 19. ban Româna are două cuvinte omonime ban. După DEX, ban1 înseamnă „monedă", iar ban2 înseamnă „mare dregător în Ţara Românească". Există legătură între cele două cuvinte? Părerile sunt împărţite. In DEX sunt tratate ca două cuvinte fără legătură unul cu altul: primul este considerat de origine necunoscută, iar pentru al doilea se trimite la magh. bân şi la ser. ban. Alţii cred însă că numele monedei provine de la numele demnitarului. Se ştie sigur că ban „monedă" apare în texte din toate regiunile româneşti încă din secolul 16; înainte de aceste atestări, în trei documente slavo-române (din 1413, 1422 şi 1424) din Ţara Românească este confirmată existenţa unei monede cu numele de ban. în sfârşit, se ştie că domnul Ţării Româneşti a bătut monedă proprie în 1363 şi că în prima jumătate a secolului 15 avea două monede: ducatul şi banul. Termenul ducat este de origine italiană, iar ban „monedă" pare a fi o creaţie românească (termenul este absent ca nume de monedă în alte ţări). Ea nu a avut ca punct de plecare vreo activitate a banului Olteniei, care era dependent de domnul Ţării Româneşti şi nu bătea monedă proprie. De unde vine, atunci, şi cât e de vechi ban „monedă"? Prima explicaţie dată în DA este o ipoteză a lui S. Puşcariu, care presupune o rădăcină preromanică *bann- „viaţă", de unde provine şi 88 arom. a băna „a trăi“. Din punct de vedere semantic ar trebui presupus un sens al lui *bann- „vite" (ca lat. vita „viaţă" > rom. vită) şi apoi „bani" (ca lat. pecus „oaie, turmă“ > pecunia „bogăţie, avere“). Explicaţie prea ingenioasă pentru a fi acceptată! A doua ipoteză presupune că este un împrumut de origine germanică (ban > lat. med. bannus „legătură, raport") şi exprimă plata obligaţiilor contractuale cu bani (explicaţie propusă de W. von Wartburg). în documentele latineşti din Galia din secolele 8-13 apar expresii ca bannum componere „a plăti o amendă în bani", bannum levare „a încasa o amendă în bani". Acest termen a circulat în Europa, ajungând şi în regatul Ungariei, faţă de care micile voievodate româneşti anterioare întemeierii principatului Ţării Româneşti s-au aflat, în timp, în raporturi de dependenţă politică. Termenul bannus „amendă în bani" ar fi putut să devină cuvânt popular la români cu sensul „ban, monedă". A treia ipoteză, cea mai plauzibilă, leagă cele două cuvinte: ban „monedă" şi ban „dregător". Ban „monedă" a apărut la banii din Croaţia şi Slovenia, care în secolul 13 au obţinut de la regii Ungariei dreptul să bată monedă proprie. Acea monedă s-a numit denarii banales sau bani şi a circulat în regiunile locuite de români după 1270. Termenul a devenit denumire generică pentru noţiunea de „ban". Când domnul Ţării Româneşti a început să bată monedă proprie, la 1365, şi-a numit moneda ban, folosind un nume ce circula cu aproape un secol înainte. Cât priveşte etimologia lui ban „dregător", se acceptă că originea sa îndepărtată este mongolă, probabil avară. Exista un cuvânt avar, bayan „om bogat, înstărit", care a pătruns la slavi şi bizantini. De la slavii meridionali, unde apare ban „dregător", a pătruns în maghiară bân şi de acolo l-am luat şi noi. N-ar fi singurul cuvânt avar pătruns prin intermediul slavei în română. DA îl citează şi pejupân. 20. basc, bască în română există mai multe cuvinte basc, -â. Basc1 < fr. basque este determinativul folosit pentru denumirea unui teritoriu locuit în Antichitate de strămoşii bascilor de azi (vascones, în 89 latină), precum şi numele acestei populaţii, în prezent. Bascii au fost cuceriţi de romani, dar nu au fost asimilaţi (limba bască, ale cărei origini nu sunt sigure, există şi azi; a fost apropiată de limbile caucaziene). Cuceriţi de vizigoţi, s-au răsculat în secolul 6 şi o parte dintre ei au trecut Pirineii şi s-au instalat în regiunea ce le poartă numele [Gascogne). Basc2y cu varianta bască, are înţelesul de „beretă cu marginile îndoite înăuntrul Acelaşi înţeles are şi beretă. Amândouă vin din sintagma béret basque, având acelaşi sens, şi s-au transmis limbii române: beret(ă) şi basc(ă). Amândouă sunt împrumuturi recente în română (secolul 19). Este interesant de semnalat că fr. béret este un împrumut din dialectul bearnez al limbii provensale, vorbit în partea de sud-vest a Franţei (de la numele regiunii Béarn avem şi celebrul sos bearnez). Bască? există numai în DA, fiind glosat prin „poalele aduse ale unei bluze sau jachete femeieşti44. Se spune şi bluză cu bască., în răspunsurile la chestionarul lui B. P. Hasdeu. Se pare că acest cuvânt corespunde fr. basque „parte a unei îmbrăcăminţi care pleacă de la talie şi coboară peste şolduri44 Se consideră că în franceză e vorba de alt cuvânt, care nu are legătură cu numele populaţiei menţionate. Cuvânt vechi, atestat în secolul 16 (la 1532) sub forma haste, ar avea legătură cu verbul bâtir „a construi44. Surprinde prezenţa acestui cuvânt în chestionarul lui Hasdeu. Bască* „lâna tunsă de pe o oaie44 apare în dacoromâna veche o singură dată, în Psaltirea Scheiană (secolul 16). La Coresi cuvântul este înlocuit cu lână. Există însă în aromână cu sensul „lâna tunsă a oii; bucată de lână44. Este vorba de alt cuvânt, având legătură cu alb. baskë, cu acelaşi sens. Este exemplul care se dă pentru a arăta că termenii latineşti se păstrează cu sensul general, în timp ce termenii împrumutaţi au sens specializat: din latină îl avem pe lână, dar nu şi pe bască (la fel, piatră e termenul general, cremene, din slavă, este un anumit soi de piatră; ai a fost multă vreme termenul, moştenit din latină, pentru „usturoi44, iar leurdă „usturoi sălbatic44 este din substrat, din traco-dacă). 21. becher, burlac, holtei, celibatar, flăcău Termenii de mai sus sunt sinonimi şi se folosesc pentru a denumi un bărbat până la însurătoare. 90 Când vorbim de bechery ne aducem aminte de Trahanache şi de Dandanache din O scrisoare pierdută'. „Trahanache: Cum, becher? Dandanache: Adică necăsătorit/4 Cuvântul apare pentru prima dată într-un document din 1828 publicat de N. Iorga. Interesant este faptul că termenul apare sub forma bichiar şi în aromână şi meglenoromână. In toate dialectele româneşti el provine din turcă (bekâr), unde înseamnă acelaşi lucru. De remarcat că în turcă este un împrumut din ar. bikr „fecioară44. Burlac, care apare la Negruzzi pentru sensul „tânăr necăsătorit44 este şi el împrumutat, dar din rusă. Nu se ştie care este originea termenului rusesc. Spre deosebire de becher, care are puţine derivate, burlac are mai multe {burlacesc, burlăceşte, (a) burlăci, burlăcie), ceea ce dovedeşte că este mai frecvent. Niciunul dintre cele două cuvinte nu are formă de feminin. Holtei este şi el un cuvânt de origine slavă: este considerat împrumut din pol. hultaj, ucr. hol’tjai „desfrânat, om care se ţine numai de chefuri şi duce o viaţă dezordonată44. Este cel mai vechi termen împrumutat pentru această noţiune, prima atestare apare la Neculce. Are şi cele mai multe derivate: holteiaş, holteiesc, holteieşte, holteime, holtee, (a) holtei. Flăcău, pe lângă sensul de „tânăr, băiat44, are şi sensul de „burlac44. Este atestat abia la G. Coşbuc. Originea lui e controversată. DA îl consideră cu origine necunoscută, iar alte dicţionare cred că este din sl. chlaku „burlac44. Recent, Ciorănescu îl explică drept un derivat de la făt cu sufixul -lău (ca fătălău de la fată); de la fătlău s-a ajuns la făclău (ca în cotii > cocli) şi apoi făclău > flăcău prin metateză (ca în poclon > plocon). Toţi termenii discutaţi sunt relativ recenţi. Şi mai recent este celibatar < fr. célibataire derivat de la célibat împrumutat din lat. caelibatus. Nu aş putea da răspuns la o întrebare: cum i se spunea burlacului înainte de aceste împrumuturi? Termenul latinesc caelebs, -ibis, folosit pentru oameni, animale şi chiar lucruri, nu s-a transmis limbilor romanice. Este probabil că în română era folosit june „tânăr44, în combinaţii de felul june bătrân, din colecţia de doine din Ardeal. 91 22. bici, cravaşă, gârbaci Sunt trei termeni care denumesc aproximativ acelaşi instrument. Niciunul din cei trei nu este moştenit din latină. în latină pentru „bici“ se folosea flagellum. Cuvântul a căpătat în latina clasică şi sensul figurat de „calamitate, dezastru", iar în latina ecleziastică sensul de „pedeapsă trimisă de Dumnezeu", mai ales în locuţiunea flagellum Domini. Flagellum s-a transmis unor limbi romanice (fr .fléau şi în dialecte italiene şi retoromane), dar nu şi limbii noastre. Româna l-a împrumutat în secolul 19 din latină [flagel „dezastru, calamitate"). Pentru obiectul din împletitură de curele cu care se îndeamnă animalele să meargă au fost împrumutate diverse cuvinte: bici < sl. bici de la biţi „a lovi". Multe dicţionare îl consideră şi pe băţ ca provenind de la acelaşi slav bi-i, deşi fonetismul nu e clar. De remarcat absenţa celor doi termeni ( fr. chef a fost înlocuit de teste pentru „cap", devenit tête. Testa cu sensul din latină s-a păstrat în rom. ţeastă. Fr. chef< lat. caputs-a păstrat doar cu sensul de „capăt superior" existent în latină. 33. capră, ied, ţap Originea primelor două cuvinte este simplă: capra vine din lat. capra şi s-a transmis tuturor limbilor romanice, iar ied, care continuă lat. haedus, s-a transmis numai românei şi sardei (edu). Ultimul cuvânt este citat ca exemplu de termeni latineşti moşteniţi numai de română şi sardă (friguSy scire, vitricus > rom. frig, (a)şti, vitreg). Termenul ţap nu e moştenit din latină şi are o origine insuficient clarificată (se pare că este un cuvânt preromanic). 102 Ca în atâtea cazuri, compararea mai aprofundată cu celelalte limbi romanice ne permite să înţelegem mai bine cum se explică situaţia actuală a acestor cuvinte. Se constată, aşa cum am mai spus, că termenul capra este panromanic (fr. chèvre, it. capra, sp., pg. cabra); mai mult, în nicio limbă romanică nu se foloseşte alt sinonim. In opoziţie cu această situaţie, cuvintele pentru „ţap“ şi „ied“ sunt variate de la o limbă la alta, deci termenii latini au fost mai puţin rezistenţi, deşi aparţin aceluiaşi grup semantic de cuvinte. Astfel, termenul latinesc caper „ţap“ s-a păstrat doar în Sardinia, insulă izolată, iar derivatul capro „ţapw în spaniolă şi portugheză ( it., sp. cifra, de unde l-au luat fr. chiffre, germ. Ziffer, cu sensul actual de „semn numeric". La noi avem cifră < it. cifra şi ţifră (învechit) < germ. Ziffer. 39. codru, pădure Codru are în dicţionare două sensuri: „pădure" şi „bucată (de pâine sau de mămăligă)". Cu primul sens este sinonim cu pădure. Amândoi termenii sunt moşteniţi din latină şi prezintă transformări de înţeles interesante. Codru are la bază forma latinească neatestată *codrum < *quodrum pentru lat. quadrum „pătrat" (schimbarea lui a în o nu este suficient lămurită). Sensul originar de „bucată pătrată" aplicat la pământ, la pădure, la pâine, existent în dacoromână, exista izolat în latină: „o felie de pâine ce servea de farfurie", sens păstrat în provensală (un caire de pan „un colţ de pâine"), a evoluat la „piaţă" (arom., megl. codru „loc liber în mijlocul satului unde se strâng sătenii", ca în sd. karra „piaţă"), „bucată de plăcintă" (arom., megl. codru „plăcintă", sd. pdrdula „plăcintă în patru colţuri"). Acest sens pare să se fi generalizat pentru a denumi o, bucată mai mare de pământ, de pădure sau de pâine, de altă formă decât pătrată. S-a spus la început codru de pădure, codrul pădurii şi, pe 108 urmă, codru s-a izolat cu sensul special de „loc acoperit de pădure“. O astfel de evoluţie este plauzibilă, dacă ţinem seama de viaţa în munţi a românilor. Şi pădure pune probleme etimologice. El este considerat continuatorul lat. padulem, formă vulgară atestată a lat. palus, paludem „mlaştină". Evoluţia de sens de la „mlaştină" la „pădure" există numai în română şi s-a putut produce în regiunile inundabile, probabil din apropierea Dunării, acoperite cu codri întinşi, unde vegetaţia bălţilor, în special trestie şi papură, crea impresia, din depărtare, a existenţei unor păduri. în celelalte limbi romanice paludem s-a păstrat cu sensul de „mlaştină". Acest sens a fost întărit de împrumuturile din latină, care au dat în franceză derivate ajunsese şi la noi: paludism, paludic, cu referire la malarie, boală frecventă în regiunile mlăştinoase. în concluzie, codru şi pădure prezintă sensuri diferite de cele ale corespondentelor lor din restul limbilor romanice, care au fost puse în legătură cu felul de trai al românilor. 40. comândare, pomană Sunt două cuvinte sinonime, din domeniul vieţii religioase. Ca în atâtea alte cazuri, unul este moştenit din latină (face parte din fondul primitiv al terminologiei creştine din latină), celălalt este un împrumut din slavonă, limba de cult a bisericii ortodoxe româneşti. Comândare provine din lat. commendare „a încredinţa, a da", care în latină însemna şi „a recomanda" zeilor pe mort (commendare diis) prin jertfe (ale căror urme sunt ospeţele şi pomenile de astăzi). în vechea română, înainte de a fi împrumutat cuvântul slav jertfă, comândare era folosit cu acest sens. Această evoluţie de înţeles s-a păstrat numai în română. în celelalte limbi romanice el are sensul profan din latină. în limba modernă, în graiurile care îl păstrează, comândare înseamnă „ospăţul de aducere aminte la un mort, pomană". Sinonim al lui comândare este pomană, cuvânt împrumutat din slavă, unde pomenu înseamnă „memorie". De remarcat că există şi în arom. 109 pumean, megl. pumeană. Este interesant că într-o serie de limbi slave (bulgară, sârbă, ucrainiană) există cuvântul pomana „milostenie, binefacere" care provine din română, deci cuvântul slav a fost reîmprumutat din română. Alături de pomană există şi pomină „aducere aminte, pomenire" ce circulă mai ales în basmele muntene. Intr-un astfel de basm se spune: „Şi făcu o petrecere, de se duse pomina . Cultul religios păgân a lăsat urme în limbă şi după creştinarea noastră (S. Puşcariu). Am vorbit şi altă dată despre a se întâmpla ca termen în legătură cu cultul păgân: augurul, preotul păgân, contempla spaţiul (adică templum) pe care şi-l trasa pe cer cu băţul, pentru a studia zborul păsărilor. Intrarea unei păsări în acest templu era „evenimentul" aşteptat, întâmplarea. Tot S. Puşcariu crede că verbul a feri, care în limba veche însemna încă „a serba, a ţine o sărbătoare" (Acesta om sâmbăta nu fereaşte), este o urmă a lat.feriae „zilele de odihnă, consacrate de români unor anumite acţiuni religioase". 41. corabie, caravelă, gabară Aceste trei cuvinte sinonime denumesc un vas folosit în transportul pe apă al călătorilor şi al mărfurilor. Niciunul nu este moştenit din latină. Am arătat, în alte emisiuni, că româna n-a păstrat cuvinte din terminologia marinărească, în condiţiile în care toate limbile romanice au moştenit din latină cuvinte ca navis „corabie", ancora, portus „port", puppis „pupa", remus „vâslă", restis „funie, coardă", velum „pânză de corabie". Explicaţia dată de S. Puşcariu a fost tot felul de trai al strămoşilor noştri, departe de mare (româna a păstrat, la fel ca toate limbile romanice, cuvintele mare şi unda cu sensul de „undă", nu cu cel de „val"). Toate cele trei cuvinte au la originea îndepărtată cuvântul grec kdrabos ce însemna „langustă, rac de mare" şi „barcă", pătruns în latină (carabus). După unele păreri, termenul grecesc este un împrumut din ar. caqrab „scorpion". 110 Corabie, cel mai vechi cuvânt din această serie, apare în Codicele Voroneţean (secolul 16) şi este un împrumut din v. sl. korabliy luat din greacă. Caravelâ a apărut în portugheză (caravela:) ca diminutiv al cuvântului latinesc târziu carabus „ambarcaţiune de metal îmbrăcată în piele" < gr. kârabos „ambarcaţie", de fapt „rac de mare". Din portugheză l-au luat spaniola icarabela) şi franceza (caravelle). Deşi atestat în secolul 13, în spaniolă devine frecvent odată cu expediţiile lui Cristofor Columb, fiind celebre cele trei caravele ale lui. în română vine din franceză (prima atestare la stolnicul Dumitrache, în secolul 17). Gabarâ „navă sau ambarcaţie care serveşte, de obicei, la transportarea pe punte a unor materiale sau mărfuri de pe o navă care nu mai poate acosta în raza portului" are aceeaşi origine îndepărtată ca şi termenul caravelâ (la origine este gr. kârabos), dar a pătruns prin v. prov. gaberra (prima atestare, în anul 1338, apare într-un text din regiunea Garonne; cuvântul este folosit în Franţa mai ales în sud, până la Loara). Există şi în limbile ibero-romanice. La noi este din franceză. 42. coşciug, sicriu Coşciug şi sicriu sunt numai două dintre sinonimele folosite pentru adăpostul postum al mortului. în DA găsim numeroase alte cuvinte sinonime: copârşeu, tron, raclă, casă, casa mortului, casă de brad, sălaş, jghiab, luntre. Niciunul dintre aceste cuvinte nu este moştenit din latină unde, pentru acest obiect, se foloseau mai ales termenii arca şi sarcophagus. Primul a însemnat la început „ladă", iar al doilea, împrumutat din greacă, a fost la origine numele unei pietre din care se făceau sicriele, pentru că ar fi avut proprietatea de a produce rapid descompunerea cărnii: sarko „carne" + phagos „care distruge". Sarcophagus a fost împrumutat de fr. sarcophage, de unde îl avem şi noi pe sarcofag „sicriu antic" (l-am luat probabil şi din latină). Termenul uzual din franceză, cercueil, este un vechi împrumut din greacă. Am arătat că lat. arca a însemnat la origine „ladă". Toate cuvintele româneşti pentru „sicriu" au avut la început sensul de „ladă" sau „coş". 111 Coşciug este de origine slavă (kovïcegü „cutie, dulap"), cu ; sub influenţa lui coş\ a însemnat la început „coş, ladă" (aşa cum apare la Dosoftei, în Vieţile sfinţilor). Acest sens se mai păstrează în Moldova. In Muntenia s-a restrâns sensul la „lada mortului". Sicriu < magh. szekrény < lat. sicrium „scrin, dulap" se foloseşte, mai ales, în Moldova. Copârşeu < magh. koporsô circulă, mai ales, în Transilvania. Raclă (lacră) este împrumutat din slavă şi însemna la început „ladă". De altfel, există şi termenul ladă pentru „sicriu". Tron din Transilvania este germ. dial. Truh(e)n „ladă" şi, popular, „sicriu". Termeni ca sălaş, casa mortului, casă-de-brad fac aluzie la faptul că sicriul este o copie redusă a casei vechi, cu patru pereţi şi cu acoperiş în patru ape. Pereţii sicriului sunt îmbrăcaţi în pânză albă, la fel cum pereţii casei sunt albi, văruiţi cu var. în sicriu se pun, la fel ca în cămara casei, merinde pentru drum etc. Să nu uităm că există şi termenul luntre, care face trimitere la trecerea în lumea cealaltă. La fel stau lucrurile şi în celelalte limbi romanice: fr. caisse (du mort) „cutia mortului", sp. caja „ladă"; v. fr. bière „sicriu" are la bază v. germanic *bera „targă"; sp. ataud, fr. dial. tabout < ar. tăbut „ladă". 43. cravată, lavalieră Sunt două nume de accesorii ale vestimentaţiei masculine. Cravată „accesoriu constând dintr-o fâşie îngustă de stofă sau de mătase, care se înoadă la gât şi ale cărei capete sunt de obicei lăsate să atârne pe piept". Lavalieră „cravată lată, înnodată ca o fundă cu capete scurte, lăsate în jos, în vogă la sfârşitul secolului 19“. Amândouă provin din franceză: cravate, respectiv lavalliere. Originea lor în franceză este diferită. Cravate a apărut în secolul 17 şi a denumit, la început, legătura de gât pe care o purtau soldaţii croaţi aduşi în Franţa în timpul Războiului 112 de 30 de Ani (1618 - 1648). începând din 1650, cravatele au fost adoptate de casele de modă franceze şi au fost purtate de civili. Numele de croat, Croaţia vin la noi tot din franceză, unde Hrvatska, numele ţării în croată, a fost francizat în Croatie. în Transilvania a fost folosită forma maghiară pentru Croaţia: în Lexiconul de la Buda (1825) apare Ţara Horvăteascâ şi horvâtesc. Chiar numele maghiar Horvâth înseamnă „croat“. Lavalieră < fr. lavallière este mai nou cu două secole. Se folosea, la început, pentru denumirea unui ornament agăţat de un lanţ în jurul gâtului, la modă în secolul 17. La origine stă tot un nume propriu, dar, de data aceasta, este vorba de o femeie, Mlle de La Vallière, ducesă de La Vallière (1644 - 1710) (numele întreg era Louise Françoise de Baume Le Blanc), una dintre amantele lui Ludovic al XTV-lea. Ea a lansat moda lavalierei. Sensul modern al cuvântului românesc lavalieră „microfon la rever sau la buzunar44 nu l-am găsit în Le Nouveau Petit Robert (2002). 44. crâng, crug Am vorbit în repetate rânduri despre dublete etimologice, termen prin care se înţelege o pereche de cuvinte care au acelaşi etimon, aceeaşi origine. Am dat mai multe exemple de perechi de cuvinte în cadrul cărora un cuvânt este moştenit din latină şi altul împrumutat mai târziu din latină sau din limbile romanice. Am atras atenţia că acest fenomen s-a manifestat în special la nivelul limbii române literare, în procesul de relatinizare a limbii din secolul 19. Sunt convins că aţi reţinut exemple ca des — dens, săruta — saluta sau subţire — subtil\ în care des, săruta, subţire sunt moştenite din latină, iar perechile lor sunt împrumuturi mai recente. După „fixarea44 cunoştinţelor mai vechi, pricipiu de bază în didactică, am ales pentru astăzi un alt exemplu de dublete etimologice, în care ambii termeni ai perechii sunt împrumutaţi. Este vorba de crâng şi crug Crâng înseamnă astăzi „pădurice, mai ales pe valea unui râu, formând un fel de insulă mai mult sau mai puţin rotundă44. Acest sens este o dezvoltare semantică în română, pentru că în limba veche întâlnim sensul etimologic de „ciclu, curs44 (mai ales în astronomia populară, aşa 113 cum rezultă din expresiile învechite crângul anului „cursul anului" sau crângul cerului „bolta cerească, sfera cerească“). Cuvântul este un împrumut din vechea slavă, unde krggu însemna „cerc" (în sârbă krug înseamnă „cerc, câmpie rotundă, şes“, iar în magh. korong „pădure rotundăw avem acelaşi cuvânt vechi slav). Evoluţia semantică de la „cerc“ la „pădure" a avut loc în română. Ea a fost explicată în două feluri. în DA se arată că, la început, crângul a însemnat o pădure de forma unui cerc, în opoziţie cu codru, care era o pădure întinsă, mai mult sau mai puţin pătrată (am arătat, cu altă ocazie, că termenul codru are la bază lat. *quodrum „pătrat"). Altă explicaţie, mai recentă, este dată de Al. Ciorănescu. Conform opiniei sale sensul „pădure" se poate explica prin sinuozităţile râurilor pe malurile cărora se formează crângurile. Astfel crâng coincide cu crivinâ „grind cu arbuşti sau tufişuri, care se formează de obicei la cotiturile râurilor", el însuşi împrumutat din slavă krivu „curbă". Dacă ar fi să răspund pentru care din cele două soluţii optez, nu ezit să o recomand pe prima, care are avantajul că ţine seama şi de existenţa lui codru „pădure". Crug „ciclu, orbita unei plante, sferă“, dar şi „cearcăn" (în fugă vă spun că şi cearcăn vine probabil de la cerc), este un împrumut mai recent, cărturăresc, din slavonul krugu (am mai spus că slavona este o varietate literară târzie a vechii slave scrise, care a fost limba de cultură, limba bisericii şi de cancelarie în Ţările Române până în secolul 16). Crâng, în schimb, este un cuvânt popular, împrumutat din vechea slavă, încă în epoca în care nazala se păstra în cuvântul slav krggu. Rezultă, în concluzie, că cele două cuvinte sunt dublete etimologice. Ele intră într-o serie din care fac parte, printre altele, şi (a) sfârşi - (a) săvârşi, zbor „târg anual (pentru hramul unei biserici), hram" - sobor (înv. sâbor) „sinod" (primii termeni sunt populari). 45. cremă Este un cuvînt cu diverse sensuri împrumutat din fr. creme. Interesul lui constă în faptul că toate sensurile din franceză există şi în română. 114 Cu cel mai vechi sens „smântână", astăzi învechit, apare într-un dicţionar român-francez din 1870. Se foloseşte cu sensul figurat „ceea ce este bun, de frunte, de calitate superioară" (crema societăţii). Astăzi este mai frecvent folosit în terminologia culinară („desert făcut din.lapte şi ouă", „supă pasată", „lichior siropos"), dar şi ca produs care serveşte la întreţinere a unor mecanisme tehnice. Este un cuvânt tipic pentru romanitatea din Galia, devenită limba franceză. La originea îndepărtată este un cuvânt celtic ce însemna „crustă deasupra unei răni, escară", pătruns în latina târzie; apare sub forma crama, în secolul 5, la Fortunat (Saint Venance), episcop de Poitiers, autor al multor cărţi de poezii şi biografii. Crama s-a încrucişat cu lat.ecl. chrisma ( ş: ustia > uşă, pastionem > păşune); deosebirea de tratament a fost explicată prin faptul că termenul a fost introdus mai târziu de creştinism şi de aceea n-a putut urma aceeaşi evoluţie ca uşă. Alţii cred că s-a ajuns la şt prin analogie cu forma nederivată {Hrist-, Christ-) sau cu forma derivată cu sufixe al căror vocalism nu forma un hiat (creştinesc). In română creştin a dobândit un sens mai larg, acela de „om sau femeie (de treabă, cumsecade, naiv)44. Se spune şi creştină pentru „nevastă44 (bărbaţii şi creştinele apare într-un text din „Cuvente den bătrâni44). Acest înţeles de „om44 se găseşte şi în alte limbi romanice (retoromană, dialecte franceze şi italiene) şi în limbile balcanice (albaneză, greacă, bulgară). Interesant este că s-a format şi un adverb, creştineşte, cu sensul „pe înţelesul tuturor, limpede, popular, omeneşte44 (vorbeşte-mi creştineşte apare la V. Alecsandri). în comedia lui Molière Les précieuses ridicules („Preţioasele ridicole44), servitoarea spune la un moment dat: Ilfaut parler chrétien, si vous voulez que je vous entende „vorbeşte creştineşte, dacă vrei să te înţeleg44. în opoziţie cu creştin a fost păgân, moştenit de toate limbile romanice din lat. paganus, derivat de lapagus „sat44. Am arătat într-o emisiune mai veche care este părerea cea mai răspândită pentru a explica evoluţia de înţeles de la „sătean44 la „păgân44. în epoca creştină, încă din secolul 2, la Tertulian, termenul paganus a început să însemne „păgân44, pentru că cei ce nu voiau să accepte creştinismul se refugiau de la oraşe la sate. O altă explicaţie este aceea că, din secolul 1, soldaţii romani îi numeau pe civili pagani. Creştinii erau consideraţi milites Christi „soldaţi ai lui Hristos44, iar pagani ar fi fost folosit şi pentru a-i desemna pe cei care nu ar fi fost angajaţi în armata lui Hristos, deci necreştinii, păgânii. 116 Dacă creştin a ajuns să însemne şi „român“, păgân a ajuns să însemne „de alt neam; „barbar; cumplit, blestemată Am arătat cu alt prilej că de la păgân cu astfel de sensuri s-a format şi verbul a pângări. 47. cretă, creion între aceste două cuvinte este o foarte strânsă legătură etimologică: ele au la bază cuvântul lat. creta „cretă, lut albă Cuvântul latinesc creta s-a transmis unor limbi romanice: fr. erate, it. creta, sp. greda. In română este un împrumut din latină, la fel ca germ. Kreide. Axe două sensuri: „calcar fin, granular, de culoare alb-gălbuie“ şi „bucată din această materie în formă de creion, utilizată pentru a scrie pe tablă sau pe alte corpuri de culoare închisăă în română are, în graiul moldovenesc, variantele criţă, cridâ, care provin din pol. krejda, ucr. krijda; în Ardeal, forma creita < magh. kreta. Prima atestare a cuvântului o găsim într-un calendar din 1814. Este interesantă şi istoria sinonimului său tibişir, care provine din tc. tebeşir „cretă“ < ar. tabasir „zahăr de bambus“ < skr. tavaksîra. Creion ştie orice român că înseamnă „ustensilă pentru scris sau desenat, formată dintr-o mină protejată de un înveliş, de obicei din lemnă Este un împrumut din fr. crayon care este, la rândul lui, un derivat de la craie „cretăă Primul creion a fost opera lui Nicolas-Jacques Conte (1792), care a introdus un amestec de grafit şi argilă fin pulverizată în interiorul unui băţ de lemn de cedru, uşor de tăiat. La început, ceea ce purta numele de crayon era un băţ de cretă, fapt ce explică şi derivarea de la craie. Prima atestare în română, la Eminescu. Creionul fiind o invenţie recentă, la noi are diverse sinonime, care au origini diferite, mai ales în Transilvania. Cel mai vechi (apare înainte de Eminescu, la 1766, într-un document publicat de N. Iorga) este plaivaSy cuvânt cu origine multiplă: germ. Bleiweiss, magh. plajbâsz, sb. plajvaz. Tot în Transilvania circula şi sinonimul ceruzâ < magh. ceruza „creion“. 117 48. croitor Am afirmat în mai multe emisiuni că schimbările din societate se oglindesc în limbă, noile realităţi sunt numite de cele mai multe ori prin cuvinte noi, împrumutate, sau prin cuvinte formate pe terenul limbii respective. In istoria limbilor romanice, această afirmaţie este evidentă dacă analizăm numele de meserii. Sunt relativ puţine numele de meserii transmise din latină limbilor romanice. Ele se referă la ocupaţiile de bază, care au rămas mai mult sau mai puţin aceleaşi de-a lungul veacurilor. Se citează mereu terminologia păstoritului, unde cele mai multe cuvinte sunt moştenite din latină; însuşi cuvântul lat. pastor s-a transmis tuturor limbilor romanice (rom. păstor). Altfel stau lucrurile când avem a face cu termeni ce denumesc persoanele care practică diverse meserii. într-o altă emisiune am vorbit despre numele constructorilor de case, aproape toate împrumutate (rom. zidar, fr. magon, sp. albanii pg. alvanet). Cea mai evidentă schimbare a lexicului apare la numele de meserii care trebuie să facă faţă exigenţelor modei. Mă refer la numele meseriaşului care croieşte şi coase haine, croitorul. (O paranteză pentru a semnala originea lui a coase, moştenit din lat. consuere în toate limbile romanice, verb de bază care nu s-a schimbat, şi a croi, împrumutat din slavă.) Termenul latinesc sartor s-a păstrat numai în Italia centrală şi de nord (sarto) şi în unele dialecte franco-provensale. Din acestea a fost împrumutat de sp. sastre. în Franţa, care a fost din toate timpurile luată ca model pentru ... modă (la început, modelul a fost curtea regilor francezi), sartor a fost eliminat la început (secolul 13) de couturier, derivat de la couturer „a coase", considerat mai fin; din secolul 14, limba literară l-a adoptat pe tailleur, de la tailler „a tăia“. în dialecte existăparmentier din parement „podoabă", cousandier de la coudre „a coase", pelletier „blănar". Din Franţa, v. fr. costurier a pătruns în Italia. Tot din franceză, drapier „postăvar" a fost împrumutat de sd. drapperi. în portugheză a pătruns cuvântul de origine arabă alfaiate, care a existat şi în vechea spaniolă înainte de a pătrunde sastre. Retoromana a împrumutat un cuvânt din germană (.schneder), la fel ca 118 dialectul bănăţean, care are pe şnaidâr. în Transilvania (mai ales în Crişana) se foloseşte sâbâu, din maghiară. în acest context romanic nu trebuie să surprindă rom. croitor, format de la a croiy împrumut slav, şi sufixul -(i)tor moştenit din latină. Termenul este atestat târziu, în secolul 17, în lexiconul lui Mardarie. Mai interesant este faptul că româna a avut şi pe cusâtor(iu) (apare la Cantemir), cusâtoriţây cusâtoreasây formaţii româneşti vechi de la a coase, păstrate regional. 49. cruce, creiţar, cârje Pe cruce l-am moştenit din lat. crux, -cisy la fel ca toate celelalte limbi romanice. în latină, cuvântul denumea diferite instrumente de tortură. Folosirea crucii ca instrument de tortură nu a apărut înainte de războaiele punice. Era frecvent la cartaginezi. Cuvântul a fost împrumutat din limba punică, fiind foarte frecvent în latina creştină. Tot latina creştină a avut derivate de la crux: cruciatus „chin, tortură", cruciamentum „chinuire, tortură", cruciare „a chinui, a tortura". Cuvântul există în aromână în forma cruţe şi megl. cruţi. Are numeroase sensuri legate de obiecte dispuse în formă de cruce (câteva exemple: crucea căruţei, cruce cardanică); cuvântul cruce intră în componenţa unor decoraţii, insigne, în numele unor constelaţii. în multe cuvinte compuse care denumesc plante un termen este cruce: crucea-pământuluiy crucea-voinicului). Are şi sensuri figurate, ca cel din Transilvania, unde îl găsim cu sensul de „fiinţă iubită". într-o baladă din Bihor se spune: „Mândra mea, cruciţa mea, / Poartă-mi-1 [brâul] dumineca / în ciudă la soro-mea." Din bogata frazeologie a crucii, câteva locuţiuni: a pune crucey a se face cruce, ucigâ-l-cruceay a umbla cu crucea în sân etc. Obiceiul de a se face frate de cruce „tovarăş pe viaţă şi pe moarte, unit prin amestecul simbolic al sângelui" îl regăsim şi la alte popoare balcanice. Hasdeu consideră că, la origine, ar fi un obicei păgân, luat de la cumani. O instituţie analogă s-a perpetuat la turci până astăzi, sub numele de kan kardaş „frate de sânge". 119 Cuvântul are şi numeroase derivate: crucită, cruciş, încrucişa, răscruce etc., care dovedesc că termenul cruce a ocupat un loc important în istoria vocabularului românesc. Termenul latinesc crux a fost împrumutat de multe limbi. în germană avem Kreuz „cruce", de la care s-a creat Kreuzer cu sensul de „monedă". Derivatul a pătruns în cehă sub forma krejcar şi din cehă a ajuns în maghiară krajcdr. în Transilvania şi Bucovina circulă cuvântul creiţar „monedă mică, în vechiul Imperiu Austro-Ungar, valorând a suta parte dintr-un florin", împrumutat din maghiară. Pluralul creiţari are sensul de „bani mărunţi (sau puţini)". Există şi o creaţie românească după modelul germ. Kreuzer: crucer „centimă dintr-un florin austriac". în vechea slavă, crux, -cis a fost împrumutat din latina balcanică şi a devenit krizi„cruce", împrumutat de română {cârjă), unde are sensul laic „baston (încovoiat în partea superioară) care serveşte la susţinerea corpului în timpul mersului", dar şi sensul religios „baston care serveşte ca simbol al unei demnităţi (papale, episcopale)". Interesant de semnalat că rom. cârjă a fost împrumutat de ucr. kyrza „cârje" şi magh. gerzsa, kirzsa, cu acelaşi sens. 50. cuc, Blagoveştenie (Bunavestire) Poate unii dintre cei ce urmăresc emisiunea (mai ales cei care au crescut la ţară) ştiu care este legătura dintre cuc şi Blagoveştenie: Blagoveştenia este numită în calendarul popular şi Ziua cucului. Deci Blagoveştenie şi Ziua cucului sunt sinonime. Blagoveştenie, termenul popular pentru Buna Vestire, este sărbătoarea creştină (25 martie) închinată vestirii naşterii lui Isus Hristos. Sărbătoarea este situată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară, când sosesc rândunelele şi începe să cânte cucul, de aceea este numită în popor şi Ziua cucului. Este una dintre sărbătorile importante în care, aşa cum rezultă din cartea lui Ion Ghinoiu, Comoara satelor. Calendar popular (2005), se fac acte de purificare a spaţiului, de alungare a şerpilor de pe lângă casă, a insectelor şi omizilor din livezi (se afumă cu tămâie şi cârpe livezile). Se scot din lăzi straiele şi ţesăturile la aerisit. Fertilitatea în noul 120 an era invocată prin stropitul rădăcinii prunilor cu ţuică. Ziua fertilităţii divine, Blagoveştenia, era considerată neprielnică pentru roditul păsărilor, animalelor şi plantelor (nu se puneau cloştile, vacile nu se duceau la taur, nu se semăna porumbul). Este considerată zi bună pentru aflarea norocului şi pentru previziuni meteorologice. Fiind o sărbătoare creştină, este foarte veche. Blagoveştenie este un termen din slavonă, care ar putea fi tradus prin „buna vestire", aşa cum este şi (a) blagoslovi (apare prima dată la 1747). Termenul Buna Vestire apare în Cazania lui Varlaam (1643) şi este o traducere a cuvântului slavon (chiar structura cuvântului, cu adjectivul bună înaintea substantivului, are o topică ce indică o traducere). în limbile romanice occidentale se folosesc termeni împrumutaţi din latina bisericească: adnuntiatione „anunţarea" a dat fr. Annonciation (secolul 12), it. Annunziazioney sp. Anunciacion. N-am reuşit să aflu cum era numită sărbătoarea creştină în discuţie înainte de împrumutul din latină (în limbile romanice) şi din slavonă (în română). Cucul este pasărea căreia poporul român i-a dedicat multe poveşti, cântece, proverbe. Este ştiut că nu-şi face cuib, nu-şi cloceşte ouăle şi nu-şi hrăneşte puii (puii de cuc ce ies din ouă puse în cuiburile altor păsări se dezvoltă mai rapid şi îşi răstoarnă fraţii vitregi peste marginile cuibului). Fiind însă simbol al primăverii, i se iartă toate păcatele. El este important în mentalitatea poporului român pentru că marchează două importante evenimente astronomice: echinocţiul de primăvară, când începe să cânte (la Blagoveştenie) şi solstiţiul de vară, când încetează brusc să cânte (24 iunie, la Sânziene). Cuvântul este moştenit din lat. cuc(c)us. Este cuvânt onomatopeic (imită cântecul cucului, care este totdeauna dublat, având a doua parte cu o notă mai jos decât prima). Există nu numai în limbile romanice, ci şi în germană, greacă, albaneză, turcă, bulgară. 51. cumineca, comunica Termin ciclul de cuvinte folosite pentru viaţa religioasă la români precizând că unor cuvinte aparţinând acestui domeniu le-am consacrat 121 emisiuni speciale în trecut sau le-am explicat în emisiuni dedicate altor cuvinte. Pentru prima categorie amintesc biserică < lat. basilica, Bobotează care provine din Apă botează, boteza < lat. baptizare, Crăciun este, probabil, din lat. creationem, Florii probabil din lat. Floraliay mormânt < lat. monumentumy paradis este din franceză, Paşte < lat. Paschaey păgân < lat. paganusy Sânziene < lat. Sanctus Iohannesy vasilcâ < Vasile + -căy vicleim < sl. Vithleemu. Dintre cuvintele ce nu au apărut în titlul unor emisiuni, dar au fost explicate împreună în alte cuvinte, le amintesc pe Dumnezeu < lat. Domine deusy cruce < lat. crucemy arom. tumbă „mormânt** < lat. tumba. Dintre cuvintele latineşti moştenite care aparţin domeniului semantic pe care îl termin astăzi îl amintesc pe a cumineca „a împărtăşi, a primi sau a da cuminecături < lat. communicare. Există şi în aromână şi meglenoromână. Forma cuvântului de la noi şi din alte limbi romanice, cu / în loc de uy i-a determinat pe lingvişti să reconstituie o formă latinească *comminicare. Cuvântul avea în latină înţelesul general de „a împărtăşi (ceva cuiva)**, dar în latina ecleziastică a căpătat sensul particular de „a lua parte sau a se împărtăşi cu sfintele taine**. în limbile romanice s-au păstrat ambele sensuri — cel clasic şi cel bisericesc -diferenţiind cuvântul în două forme: fr. communiquer, sens profan, communier sens religios, sp. comulgar şi comunicar. Formele modificate după regulile fonetice ale limbilor romanice (fr. communiquer, sp. comulgar) fac parte din fondul popular, celelalte nemodificate sunt împrumuturi ulterioare. Româna păstrează pe (a) cumineca cu sens religios şi a împrumutat pe (a) comunica din franceză. Există un alt dublet etimologic: (a) comunica „a împărtăşi; (fig.) a fi în comuniune de idei sau de sentimentew < fr. communier < lat. ecl. altari communicare „a se apropia de altar pentru a primi sfânta împărtăşanie4* (sfântul Augustin). Pentru aceeaşi noţiune limba română are şi cuvântul (a) împărtăşi, din părtaş, ca împărţi din parte. Biserica se serveşte şi de a grijiy grijire cu acelaşi sens, cuvânt de origine slavă. Nu numai Biserica foloseşte acest cuvânt. El a devenit popular, aşa cum rezultă din balada Gruie Grozoveanu: „Las’ să mă mărturisesc / Şi de suflet să-mi grijesc / La un popă creştinesc / Care zice din psaltire / în cea sfântă monastire.** 122 Cuvântul are o bogată familie. Unii membrii ai ei sunt consideraţi moşteniţi din latină: substantivul cuminecat „acţiunea de a da cuminecătura" < *comminicatus - communicatus „cuminecătură"; (înv.) cumenecăciune < *comminicationem (= lat. cl. communication în lat. ecl. comminicatio fractionis panis „cuminecătură, (împărţirea) pâinii"); cuminecătură. 52. cupă, cofă, cuvă, covată, chiuvetă Toate cuvintele menţionate au aceeaşi origine îndepărtată: lat. cuppa „butoi, poloboc". De precizat că în latină cuvântul avea două variante: una cu p simplu, alta cu pp. Amândouă s-au transmis limbilor romanice: lat. cupa > fr. cuve „albie", sp. cubay iar cealaltă cuppay transmisă tuturor limbilor romanice, a dat fr. coupey sp. copay it. coppa. în română, cupă „vas de lemn" provine din lat. cuppa (cuvântul există şi în aromână şi în istroromână). S-ar putea ca unele sensuri ale rom. cupă, de felul lui „pahar" sau „cană", să fi apărut după modelul fr. coupe. Cofă este un împrumut din sb. kofay limbă în care a ajuns din it. cojfay care l-a luat din ar. qujfa „coş adânc". La originea cuvântului arab stă lat. cuppa „butoi". Covată şi chiuvetă au la origine un derivat al cuvântului francez cuve, şi anume cuvette. Acesta a fost împrumutat direct în română şi a dat chiuvetă; pe covată „albie" l-am luat din tc. kuvatay care l-a împrumutat din fr. cuvette. Cuvă „vas special folosit în operaţii tehnice" este un împrumut din fr. cuve < lat. cupa (acelaşi tratament cu v are şi lat. ripa > fr. rive; lat. ripa s-a transmis şi în română, râpd). 53. curat, murdar Am ales aceste două cuvinte cu sensuri opuse nu pentru că ar fi înrudite, aşa cum procedez de obicei. Ele şi altele aparţin însă aceluiaşi 123 domeniu semantic, cel al îngrijirii corpului omenesc. Este interesant de precizat, de la început, că primul termen, curaty este moştenit din latină, dar celălalt, murdar, este un împrumut din turcă. Curat este participiul trecut de la un verb a cura „a curăţa" < lat. cur are „a avea grijă, a trata". Sensul din română există în latină {curare corpus „a spăla corpul"). Acest verb este acelaşi cu a cura „a îngriji un bolnav", termen împrumutat din fr. curer> moştenit din latină, la fel ca în celelalte limbi romanice, unde lat. curare şi-a păstrat sensul de bază din latină. De la acest cuvânt s-au format pe teren românesc (a) curăţa şi (a) curâţi, cu numeroase derivate, dintre care unele cu sufixe {curăţenie) sau prefixe (necurat) slave. în limba veche avem şi (a) scura „a curăţa" < lat. excurare „a examina cu grijă". Lucrurile se complică uneori. Este posibil, cum presupune S. Puşcariu în DA, ca termenul românesc curat (care există în toate dialectele sud-dunărene) să reprezinte direct nu numai lat. curatus, participiul trecut al verbului curarey ci şi lat. colatus, participiul trecut al lui colare „a strecura, a curăţa un lichid", al cărui rezultat final în română trebuia să fie identic, curat. Prima ipoteză (lat. curatus) este mai probabilă şi suficientă, pentru că există urmaşi ai lui curatus şi în alte limbi romanice (calabr. curare „a spăla pânzau, comelico kuratu „piele argăsită".) Comparaţia romanică ne permite să-l considerăm pe curâturâ „teren desţelenii ca fiind moştenit din lat. curaturay care există şi în alte limbi romanice cu sensul din română (trebuie deci să presupunem că, pe lângă sensul de „grijă, atenţie minuţioasăa, atestat în latina clasică, curatura ar fi avut deja în latină înţelesul de „teren desţelenit, curăţat"). Româna nu a păstrat lat. mundus „curai transmis multor limbi romanice (it. mundoy sp., pg. mondo). Murdar este în turcă un împrumut din persană, unde însemna „cadavru". Este relativ recent (apare într-o traducere, încă în manuscris, de la începutul secolului 19) şi există şi în alte limbi balcanice. Foarte probabil, înainte de a se fi împrumutat acest cuvânt se foloseau altele, ca necurat (cf. fr. malpropre „murdar"). Avem şi termeni moşteniţi din latină: spurc „murdărit cu excremente, cu urină; pângărit (despre lucruri sacre)" < lat. spurcus „murdar" (verbul a spurca există în cele mai vechi texte). Alături de spurc este de amintit lătură „apă murdară" < lat. 124 lavatura. Pentru ideea de „murdar" avem multe sinonime împrumutate: jegos, soios, slinos, mânjit, la fel ca celelalte limbi romanice (de exemplu fr. sale împrumutat din dialecte germane, sp. sucio împrumutat din lat. sucidus ,,umed“). Avem şi împrumuturi mai recente: sordid < fr. sordide < lat. sordes „murdăriei 54. curcubeu Despre curcubeu se poate spune sigur că este un cuvânt moştenit din latină. Există şi în aromână şi meglenoromână. Au fost propuse mai multe soluţii etimologice, cea mai probabilă este însă cea dată de S. Puşcariu, pe care o prezint în continuare. Despre ea, autorul citat spunea că face parte din categoria celor ce nu pot fi respinse din principiu, dar nici nu pot fi documentate îndeajuns. Ca şi în alte cazuri de cuvinte cu probleme, încep cu prezentarea situaţiei din latină. în latină, curcubeul a fost comparat cu un arc. Nu este de mirare deci că în toate dicţionarele româneşti şi romanice apare cuvântul arc în definiţia cuvântului: „fenomen optic care se datorează refracţiei, reflexiei totale şi dispersiei luminii solare în picăturile de apă din atmosferă şi care are aspectul unui imens arc multicolor dispersat pe cer“. I se spunea în latină, simplu, arcuş „arc“ (apare pentru prima dată astfel la Lucreţiu), dar mai ales caelestis arcuş „arc celest". (O paranteză pentru a vă aminti că arcuş este un cuvânt transmis tuturor limbilor romanice.) în latina populară a apărut o metaforă, *arcus bibit „arcul care bea“, bazată pe credinţa populară, răspândită şi la noi, conform căreia curcubeul intră cu un capăt în apă ca să-şi astâmpere setea. La Plaut apare bibit arcuş, pluet hodie „când e curcubeu, cred că o să plouă azi“. Această metaforă s-a transmis dialectelor retoromane din Elveţia (arco bevondo, arco bevudo etc.). în astfel de denumiri, care au la bază o expresie glumeaţă, care fac deci apel la fantezie, adesea se întâmplă ca metafora ce stă la baza expresiei figurate să fie dezvoltată prin înlocuirea unui element din cuvântul compus. Este cunoscut exemplul lui beat tun în care tun, folosit 125 cu valoare metaforică, a fost înlocuit prin Krupp, vestitul fabricant de tunuri, şi a rezultat beat crup. Este posibil deci ca arcuş „arc" din expresia glumeaţă * arcuş bibit să fi fost înlocuit prin circus „cerc", deci să se fi creat o altă construcţie *circus bibit. Această construcţie este la originea numelui curcubeului şi în unele dialecte italieneşti, şi în sardă. în cazul românei *circus bibit putea să se schimbe în *curcus bibit, în urma unui cunoscut fenomen de asimilare vocalică (cucută are la bază lat. cucuta, formă asimilată din cicuta). De aici rom. curcubeu. în toate celelalte limbi romanice termenii pentru „curcubeu" sunt cuvinte compuse care au în componenţa lor continuatori ai lat. arcuş: fr. arc-en-ciely it. arcobaleno, sp. arco irisy prov. arc de sedo „arc de mătase", pg. arco da velha „arcul de seară", v. prov. arc San Martin. Există, cum am spus la început, şi alte etimologii. Unii au legat cuvântul curcubeu de cucurâ, alţii de co cobe Ici, variantă de la culbec sau cubelc „melc". Cea mai recentă etimologie este a lui Al. Ciorănescu, care spune că „pare a fi reprezentant al lat. *cucurius „încovoiat", o reduplicare expresivă a lui curvus11. Observaţia că nu tot ce e recent este şi cel mai bun este valabilă şi în acest caz: situaţia din celelalte limbi romanice ne dă dreptul să optăm pentru *circus bibit. 55. (a) cure, corsar, husar A cure „a fugi" provine din lat. currere cu acelaşi sens. Este moştenit de toate limbile romanice. Verbul (a) cure, des întrebuinţat în scrierile vechi (de ex. curse înainte, de spuse, la Coresi) s-a păstrat azi în cele mai multe regiuni în anumite expresii, în poezia populară (Se sculă fata-n picioare, / Curse iut’la vrăjitoare, apare într-o doină) şi la anumite timpuri şi moduri (de ex. la imperativ, forme simţite acum ca interjecţii: curi de întoarce oile!). începând din secolul 18 este înlocuit prin (a) curge, cu care are în comun perfectul (cursei) şi participiul (curs). Forma (a) curge s-a născut din participiul curs şi perfectul cursei (ale verbului (a) cure), prin analogie cu (a) merge (cu participiul mers şi perfectul mersei), 126 pentru a evita, la persoana I a prezentului indicativ, o omonimie supărătoare cu numele popular al unei părţi a corpului omenesc. Am arătat că participiul lui currere, şi anume cursus, a devenit curs în română. De la acest participiu cursus s-a format în latină derivatul târziu *cursarius, care este la originea îndepărtată a lui corsar şi husar. Corsar vine din fr. corsaire, care l-a împrumutat din it. corsaro „pirat", continuator direct al lat. *cursarius „vagabond". în română există şi o variantă mai veche (secolul 18) cu -u-: cursariu, din gr. kursarios, sl. kursari. Pirat, sinonimul lui corsar, împrumutat de noi din franceză, este în această limbă un împrumut din lat. pirata < gr. peirates. în ceea ce-1 priveşte pe husar, acesta vine în română din magh. huszdr, care a fost înţeles greşit ca derivat de la husz „20": s-a crezut că magh. huszdr are la bază termenul husz „20“, dat fiind că în trecut se recruta un husar „soldat de cavalerie" la fiecare douăzeci de tineri din sat. Termenul maghiar vine din sb. husar „hoţ" < mgr. kursarios „pirat" < lat. cursarius. Deci corsar şi husar sunt dublete etimologice. 56. cuvânt Nu trebuie să explic ce înseamnă cuvânt. Este însă necesar să arăt de unde provine acest cuvânt. Fiindcă româna continuă limba latină, la fel ca celelalte limbi romanice surori, voi urmări situaţia din latină şi din celelalte limbi romanice. Latina folosea în mod curent pe verbum pentru „cuvânt". Acest termen s-a tansmis izolat în unele dialecte romanice şi în variantele vechi ale spaniolei şi portughezei. Locul lui verbum a fost luat de cuvântul latinesc parabola, împrumutat din greacă, care la început a indicat acţiunea de a pune un obiect alături de altul, deci a face o comparaţie, în textele creştine (şi anume în evanghelii) termenul era folosit pentru a denumi alegoriile, comparaţiile prin care Hristos îşi predica învăţăturile. Parabola a ajuns să însemne „cuvântul" lui Hristos şi apoi s-a extins la sensul de „cuvânt", în general. Lat. parabola a devenit fr. 127 parole, it. parola., sp. palabra. Este exemplul clasic care se dă pentru a arăta influenţa latinei creştine sau ecleziastice, cunoscută din scrierile doctrinare creştine (traduceri ale Bibliei, scriitori etc.), asupra latinei. In română nu avem nicio urmă a acestui cuvânt, poate şi pentru că în secolul 5, când apar textele creştine cele mai importante, legăturile dintre fosta provincie Dacia şi restul latinităţii slăbiseră. în schimb, avem un alt cuvânt latinesc: conventus „adunare, reuniune“. Acest termen există şi în celelalte limbi romanice, dar nu a fost moştenit, ci împrumut din latina ecleziastică (fr. couvent, it., sp., pg. convento) şi înseamnă „mânăstire“. Evoluţia de sens de la „adunare44 la „cuvânt44 a fost explicată de cei mai mulţi lingvişti printr-un fond comun balcanic, mai exact ca o copiere a sensului după o serie de limbi balcanice (neogreacă, albaneza, bulgara, sârba), în care termenii care înseamnă „adunare44 au şi sensul de „conversaţie, cuvânt44. în concluzie, cuvânt continuă lat. conventus, cu schimbarea sensului sub influenţa limbilor balcanice. 57. decembrie, ianuarie, februarie în decembrie începe iarna, anotimpul cel mai friguros, între toamnă şi primăvară. Aparţin acestuia trei luni, din decembrie şi până în februarie (între cele două citate fiind ianuarie). Am crezut util să aflaţi câte ceva despre originea numelor acestor luni. Puţini ştiu astăzi că pe lângă decembrie, ianuarie, februarie, numele oficiale ale respectivelor luni, care sunt împrumutate, s-a păstrat în graiuri o nomenclatură româno-latină. în loc de decembrie se folosea andrea sau undrea, adică luna sfântului Andrei, a cărui sărbătoare cade în 30 noiembrie (de aceea în sardă sdntandrea înseamnă „noiembrie*4). Aromânii îi spun şi ei 'Ndreilu. Şi alte popoare vecine numesc luna decembrie în acelaşi fel: slov. Andreiscak, magh. szen Andrâs hava, alb. sân Endre. Popular, luna decembrie are şi numele ningâu, adică „luna ninsorilor44 sau luna lupilor. ^ Pentru ianuarie, popular se folosea (şi, uneori, se mai foloseşte) cărindar sau gerar. Primul continuă direct lat. calendarium „care se ţine la calende44 (calendele lui ianuarie au fost confundate cu serbările 128 Crăciunului). Calendele (cuvânt împrumutat din lat. calendae) erau, la romani, întâia zi a lunii, începutul fiecărei luni; cuvântul moştenit cârindar s-a limitat la prima lună, cea de la începutul anului. Expresia la calendele greceşti înseamnă „la Pastele calului, la sfântu-aşteaptă“, pentru că grecii nu aveau „calende". (Termenul literar calendar a ajuns la noi prin gr. kalendari, pătruns prin biserică şi devenit popular.) Tot popular i se spune lui ianuarie şi gerar „luna gerului", o etimologie populară din genar care are la origine gr. ghenari. Pentru numele ghenarie „ianuarie", cu varianta ghenuarie, trebuie pornit de la slavon, genarii, împrumutat din mgr. ghenares (din greacă l-au luat şi aromânii pe ginar). Pentru februarie s-a moştenit făurar < lat. februarius (există şi în 2iom. flivrar, istr .faurâr). Cuvântul a fost pus în legătură cu faur „fierar" < lat. faber şi s-a ajuns, prin derivare regresivă, ca şi faur să însemne „februarie". Este moştenit şi în alte limbi romanice. Pe lângă aceste denumiri populare, care sunt foarte vechi, există denumirile curente decembrie, ianuarie, februarie, care (ca şi celelalte nume literare ale lunilor anului martie - noiembrie) sunt împrumuturi mai noi: decembrie (secolul 19) este din lat. december (a avut o variantă învechită, dechembrie, luată din mediogreacă şi slavonă), ianuarie vine din si. januarit (cu dubletul amintit ghenarie), februarie este din lat. februarius (cu varianta învechită fevruarie, din slavonă). Faptul că în română nu s-au păstrat numele lunilor din latină, în contrast cu situaţia din celelalte limbi romanice, se explică prin aceea că, în secolele 6 şi 7, viaţa bisericească s-a dezorganizat total pe teritoriul de „formare" a poporului român. Mulţi termeni creştini referitori la organizarea bisericească (superioară sau accesorie) şi la monahi au dispărut, în timp ce în toate celelalte limbi romanice s-au păstrat. In legătură cu această dezorganizare poate fi pusă şi pierderea numelor de luni ale anului, cuvinte importante pentru calendarul creştin. 58. (a) desfăta, (a) dezmierda Aceste două cuvinte au un element comun, prima silabă des-/dez-, care este un prefix ce apare în multe cuvinte româneşti: (a) desface, (a) 129 desfigura, (a) dezgusta etc. Le discut împreună pe acestea două pentru că mai au ceva în comun, şi anume o semnificaţie comună. (A) desfăta „a face plăcere, a delecta", învechit „a înfrumuseţa", este un derivat de la un verb latinesc foetere „a mirosi urât, a face silă", păstrat în sp. heder „a mirosi urât" şi „a supăra". Este format cu prefixul disddes-care indică sensul contrar (cf. (a) face —(a) desface „a descompune în părţi componente"). Deci (a) desfăta înseamnă „a face plăcere", opus lui * (a) făta „a mirosi urât". (A) dezmierda înseamnă „a mângâia" şi, la forma reflexivă, „a se desfăta". Cuvântul există şi în aromână. El provine de la o formă neatestată *dismerdare derivat de la merda „excremente", cuvânt moştenit de toate limbile romanice. înţelesul primitiv trebuie să fi fost „a curăţa un copil de excremente" şi apoi „a mângâia un copil, pentru a-1 face să tacă în timp ce este curăţat de excremente". Este un cuvânt ce nu apare în alte limbi romanice. O evoluţie semantică asemănătoare prezintă, în slavă, nega care înseamnă „curăţirea copilului" şi „deliciu, voluptate". în concluzie, am prezentat două cuvinte, (a) desfăta şi (a) dezmierda, cu o evoluţie semantică asemănătoare. 59. diacon, călugăr Sunt două cuvinte care nu sunt moştenite din latină. Diacon este termenul pentru a denumi un membru al clerului aflat pe prima treaptă în ierarhia bisericii; el ajută preotul sau episcopul, dar nu poate oficia cele sfinte în cadrul serviciului religios. La originea îndepărtată este un cuvânt din greaca bisericească, diâkonos, care în greaca clasică însemna „servitor". Din greaca bisericească a pătruns în latina bisericească (apare prima dată în Itala - versiune latinească a Bibliei - şi la Tertulian). La noi a pătruns prin slavonă, ca şi alte cuvinte referitoare la organizarea vieţii religioase. în limbile romanice occidentale (fr. diacre, sp. diâcono) cuvântul a fost împrumutat din latina bisericească. O situaţie asemănătoare prezintă călugăr, în sensul că este şi el un termen grecesc (kalogeros, literal „bunul bătrân41) pătruns în română prin 130 slavonă (kalugerÜ). Spre deosebire de cazul precedent, limbile romanice occidentale au moştenit din latină pentru aceeaşi noţiune un cuvânt {monachus) împrumutat tot din greacă (monachos < „solitar44 < monos „singur44): fr. moine, sp. monaco. Termenul monachus nu este singurul cuvânt latinesc din domeniul religios transmis tuturor limbilor romanice, cu excepţia românei. Mai sunt în această situaţie şi alte cuvinte. Abba(s) „abate, stareţ44, cuvânt din latina bisericeacă împrumutat din gr. abbas „tată44, la rândul lui luat din arameeană {abba „tată44, de aici sensul de „şef al unei comunităţi religioase44) - în arameeană au fost scrise unele părţi din Vechiul Testament. S-a păstrat în limbile romanice (fr. abbé, it. abbate, sp. abad). Româna îl are pe stareţ si. starîcî „bătrân44 şi pe egumen „superior al unei mănăstiri de călugări ortodocşi44 împrumutat din greacă (poate şi din slavonă), cuvânt ce apare la Coresi. Ulterior a fost împrumutat şi neologismul abate. Infemum „iad44 este de asemenea un termen din latina bisericească; la origine însemna „care se găseşte dedesubt44. S-a transmis tuturor limbilor romanice, cu excepţia românei; datorită slavonei, limbă de cult în biserica ortodoxă, în locul lui infemum îl avem pe iad < slavon, jadu, cu acelaşi sens, împrumutat din gr. ades, numit în Biblie şi gheenă < gr. geena, lat. gehenna. Cele două cuvinte au la bază ebr. geenna care însemna, la origine, „valea lui Hinnom44 lângă Ierusalim, unde se jertfeau copiii lui Moloh, divinitate menţionată în Biblie. De la acest sens s-a ajuns apoi, în limbajul bisericesc, la cel de lăcaş de groază şi de chinuri, adică „iad44. Infern este un împrumut din latină. Pietas „evlavie (faţă de zei, de părinţi)44 s-a transmis de asemenea limbilor romanice, dar nu şi românei (fr.pitié, sp.piedad). Şi de această dată româna are, în schimb, cuvântul evlavie, împrumutat din greacă, limba ortodoxiei alături de slavonă. Termenul pietate din română este un împrumut ulterior din latină. Din aceeaşi sferă semantică face parte şi cucernic „umil, respectuos, devotat44; este o formaţie românească de la (a) cuceri, cuvânt moştenit din latină {*conquerire), cu un sufix slav -nic, după un model slav: nokornikü (cf. sb. pokornik). Strena „ofrandă, jertfă, prinos44 nu s-a transmis românei care, pentru a denumi această noţiune, foloseşte termeni slavi: jertfă, prinos. Mai recent este ofrandă < fr. ojfrande. Interesant de semnalat că, în limba 131 veche, înainte de jertfă se folosea, în textele religioase (Codicele Voroneţean), comândarey pentru care în Biblia din 1688 apare jerfâ. (Despre comândare, mai pe larg, în altă emisiune.) Abba(s), infemum şi strena sunt termeni latineşti din domeniul religiei care nu s-au păstrat în română, la fel ca diaconus şi monachusy din cauză că religia românilor este ortodoxă. Multe secole serviciul divin s-a făcut în slavonă, de unde au pătruns termeni ca diacon, călugăr, stareţ, iad, jertfă. 60. dinar, dolar Sunt numele a două monede, cu origini şi vechimi diferite. Dinar este, la originea îndepărtată, lat. denarius, cea mai veche monedă romană de argint, emisă pentru prima dată în anul 266 î.H. Valoarea ei a variat în timp: de la 4,55 gr la 3,90 gr în timpul lui Nero. Apare şi în Biblie: „cei treizeci de dinari ai lui Iuda44. Este un derivat de la decern „zece44, la fel ca decanus, decimare, decenium. Acest cuvânt s-a transmis limbilor romanice occidentale (fr. denier, sp. dinero ,,ban“). Astăzi, dinar este folosit cu sensul de „veche monedă araba4 sau „unitate monetară44 într-o serie de ţări arabe (Algeria, Bahrein, Irak, Iordania, Kuweit, Libia, Sudan, Tunisia) şi în Serbia-Muntenegru. In română vine din gr. dendrion, fr. dinar (poate şi printr-o limbă slavă). Dolar este numele monedei americane; el circulă şi ca nume al monedei canadiene, australiene, liberiene şi malaeziene. La origine este un cuvânt dialectal german (.Daler•), corespondent al germanului literar Taler. Talerul era o monedă austriacă de argint, care a circulat în trecut şi în ţările române. Istoria acestei monede a început în 1519, în Boemia, unde a fost bătută o monedă din argintul extras dintr-o mină de lângă oraşul Sankt Joachimstal „Valea Sfântului Ioachim44, azi Jachimor, din nord-estul Cehiei. în numele acestui oraş se poate recunoaşte germ. Tal „vale44 şi numele Joachim. De la Joachimstal s-a format derivatul Joachimstaler „gulden (taler) din Joachimstal44. Din acesta s-a izolat taler, în pronunţarea dialectală Daler, împrumutat de engleză (din engleză l-a luat franceza şi apoi româna). 132 61. Dochia In calendarul popular românesc la 1 martie se serbează ziua Dochiei sau Baba Dochia, un fel de zâna rea, personificare a iernii, care face eforturi pentru a-şi prelungi agonia. Credinţele în legătură cu Baba Dochia există şi la ucrainieni, şi la bulgari. Se spune că zilele de după 1 martie, caracterizate prin instabilitatea fenomenelor meteorologice, numite „zilele babei44 sau „babelew, se explică prin legenda babei cu nouă cojoace. Ea moare la 9 martie, ziua echinocţiului de primăvară în vechiul calendar. Nu este o legendă biblică, ci mai degrabă păgână, legată de ciclurile vegetaţiei. în munţii noştri există nume de locuri ca Dochia în Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Semenic, dar şi Babele, celebre în munţii Bucegi. La originea numelui Dochia stă numele Evdochia, foarte frecvent altădată la români. Acesta reproduce numele de persoană grecesc Eudokia „bunăvoinţă44 format din eu- „bine44 + dokeo „a părea bun, a crede, a presupune44. Pe Eu- îl regăsim şi în Eufemia, compus din eu- şi pheme „vorbire44, folosit ca substantiv comun, în limbajul religios precreştin, pentru a numi tăcerea care urma după vărsarea unei cupe de vin sau de lapte, în cinstea zeilor, cupă în care cineva îşi muiase buzele. Termenul a fost preluat de creştini, care îl folosesc pentru a denumi mulţumirea adresată lui Dumnezeu. Are aceeaşi etimologie cu gr. euphemizein „a vorbi frumos44, de unde şi neologismul eufemism < gr. euphemismos „întrebuinţarea unui cuvînt favorabil în locul unuia care era de rău augur44. Eu- se regăseşte şi în alte nume, ca Eufrosina, Eugen, Eustaţiu, Eustratie. Numele Eudochia a fost luat de unele martire din primele secole ale erei creştine. In Occident a fost introdus prin latină, dar n-a avut succesul din ţările răsăritene. La noi numele a ajuns prin intermediar slav. Prima care l-a purtat a fost soţia lui Ştefan cel Mare, fiica marelui cneaz al Kievului. A avut numeroase variante: Ivdochia, Evdohiay Dohia, Evday Odochiay Dochia. 62. Drac şi sinonimele lui în emisiunea despre înger şi drac am prezentat etimologia lui drac < lat. draco,-onis „dragon". în latină, draco însemna literal „(animalul) 133 cu vedere ageră“; româna prezintă o evoluţie semantică slab reprezentată în celelalte limbi romanice (există doar în franceza dialectală). Cel mai cunoscut sinonim al lui drac este diavol\ împrumut din slavonă unde, la rândul lui, este un împrumut din gr. diâbolos care a însemnat iniţial „calomniator44, apoi „drac“. Şi latina bisericească a împrumutat cuvântul grecesc (diabolus, apare în traducerea Bibliei din secolul 2). Limbile romanice l-au moştenit din latină (fr. diable, sp. diabloy it. diavolo). Satan(a) „căpetenia dracilor“ este sinonimul pătruns din slavă şi mediogreacă (poate şi fr. Satari). In greacă el provine din ebr. ha-schâtân „calomniator, acuzator4. Apare la Coresi (secolul 16). Prin aceeaşi filieră (greacă - slavă) se explică şi demon, dimon. Scaraoţchi „căpetenia dracilor4 este din rus. Iskariotski, poreclă dată lui Iuda, care l-a vândut pe Hristos. Cuvântul circulă mai ales în Moldova şi are multe variante: Caraoschi, Cărăostiy Cârăochi, Câroioşchi. Mai este numit şi Tatăl dracilor, Vătaful (conducătorul) dracilor, Lucifer, Dracul cel mare, Mamomi (cu variantele Maimon, Mămon, care este din greacă şi slavonă), Tartor < si. tartara (cu modificarea vocalismului sub influenţa lui martor), Sârsâilâ (care apare la Creangă, este din sl. Sarasaelu, numele lui Lucifer în literatura slavo-bizantină). Din turcă îl avem pe naiba < naibe „nenorocire44, prin intermediul ţig. naibah „ghinion44. Din ţigăneşte este şi benga (cf. ţig. bango „olog44); la Stamati se spune „Benga zeul ţigănesc44. Origine românească au Aghiuţă, derivat eufemistic de la aghios „sfânt44, la fel ca Sfântuleţul „diavolul44 sau Michiduţă ori Mititelu' (care apar la Ion Creangă în Dănilâ Prepeleac, respectiv Harap Alb). Spurcatul sau Necuratul sunt epitete ce îşi găsesc corespondente în ucraineană, iar întunecatul în polonă. 63. ecler, flan(c), jeleu, parfe(u) Am văzut că numele de dulciuri sunt mai ales din turcă: este vorba de nume de prăjituri sau de dulciuri de tip oriental, care s-au răspândit 134 în această parte a Europei în Evul Mediu, prin intermediul limbii turceşti. Sunt în această situaţie baclava, cataif, sarailie, peltea etc. O serie de termeni ca ecler, flan(c), jeleu, parfe(u) sunt mult mai recenţi; sunt înregistraţi abia la sfârşitul secolului 20 şi provin din franceză. Există toţi patru în DEX. Ecler „prăjitură făcută dintr-un fel de gogoşi de aluat alungite, umplute cu cremă şi acoperite cu glazură de şerbet sau de ciocolată" vine din fr. éclair ( în franceză apare cu acest sens abia în 1856, iar la noi abia în cartea de bucate a Sandei Marin din 1936; în această carte sunt înregistraţi şi termenii care urmează : flan(c), jeleu, parfr). Flan(c) „o prăjitură cu cremă şi fructew < fr. flan, cuvânt vechi în franceză (secolul 12), care provine din cuvântul germanic *flado (cf. germ. Fladen „plăcintă"). Jeleu „peltea" este împrumutat din fr. gelée „ger, îngheţ". înseamnă şi „piftie, aspic". Parfe(u) „îngheţată (de ciocolată) preparată cu frişcă bătută" < fr. parfait (1871).în dicţionarul Le nouveau petit Robert acest sens este grupat cu sensul „perfecţiune" şi, probabil, această îngheţată se numeşte aşa pentru că „ne contient que de la crème fraîche et un parfum" (= conţine numai frişcă proaspătă şi o aromă). Dacă aceste cuvinte le găsim în dicţionarele româneşti cu etimonul francez, există altele, precum café-frappé, declarat în DEX cuvânt francez, adică neadaptat (la fel este şi consommé „supă preparată prin fierbere îndelungată, la foc mic, a cărnii de vită"). în Carte de bucate de Sanda Marin există şi alte nume de dulciuri ca: chausson „plăcintă cu mere", langues de chat, mousse au chocolat, neînregistrate în DEX, cuvinte franţuzeşti care, cu timpul, ar putea intra în terminologia culinară românească. Amintesc, în încheiere, că în cărţile de bucate scrise în latina târzie (Apicius, secolul 4) apar cuvinte pe care nu le găsim în alte texte latine, ca de exemplu oenogarum „sos de vin" < gr. oinogaron), deci care au dispărut. Să se întâmple oare cu chausson, langues de chat etc. ce s-a întâmplat cu grecismele de la Apicius? 135 64. eclipsă, vârcolac Nu există nicio legătură etimologică între cele două cuvinte. Eclipsă este termenul ştiinţific pentru un fenomen astronomic care constă în „dispariţia parţială sau totală, de scurtă durată, a unui astru, ca urmare a interpunerii unui corp ceresc între el şi observator sau a intrării lui în conul de umbră al altui corp ceresc fără lumină propriew. Este un împrumut din fr. éclipse < lat. eclipsis < gr. ekleipsis „care se referă la eclipsa şi orbita soarelui". Termenul vârcolac denumeşte, în mitologia populară, un monstru care ar muşca cu lăcomie din corpul sfânt al soarelui sau care mănâncă ori întunecă luna şi soarele. Se crede că ar proveni din al treilea sau al şaptelea copil născut de o fată mare, care ar locui în văzduh, printre nori sau deasupra norilor. Iarna, vârcolacii se pot transforma în oameni şi fac rele celor întâlniţi în cale. Cuvântul există şi arom. vărculacy vârcolac şi megl. vărculac. La origine este si. vlükodlakü „duh rău care ia înfăţişare de lup“, derivat de la vlükü „lup“. Cuvântul slav a pătruns şi în franceză, unde brucolaque înseamnă „vampir". Pentru semnificaţia sa mitologică foarte răspândită pot fi amintite germ. Werwolfi ff. loup-garou (wolfşi loup înseamnă ,,lup“) sau gr. lykanthrôpos „om-lup“ (de unde fr. lycanthrope). Este numele unui personaj mitic rău, jumătate-om, jumătate-lup, care umblă vagabond noaptea. Aveam, în comuna mea natală, un bărbat despre care se spunea că ar fi unul care se transformă noaptea în lup, după ce se dă peste cap. Se numea priculiciy iar copiilor le era teamă de el. N-am ştiut de ce şi nu ştiu nici acum care este originea acestui cuvânt. Gr. prikos „amar, trist" convine fonetic, dar nu şi în privinţa sensului. Din si. vlükü „lup“ avem şi nume ca Vâlcea., regiune care în secolul 13 era teritoriul unuia numit Farcaş (< magh. fârkâs „lup"), şi Vâlcovy traducerea gr. Lukôstonou. 65. floare, lemn, pal, spic Am ales ca titlu aceste cuvinte, care sunt termeni generali pentru lumea vegetală: ei se referă la morfologia şi fiziologia plantelor. Sunt 136 termeni importanţi, alături de cei despre care voi vorbi în această emisiune. Prezintă interes faptul că toţi sunt moşteniţi din latină. O primă categorie cuprinde termeni moşteniţi de toate limbile romanice: flos,-rem > floarey folium, folia > foaie „frunza4, lignum > lemn, palea > pai> ramus > ram „ramură" (ramură poate fi un singular refăcut de la pluralul ramuri sau continuator al lat. ramula), spicus > spic, virga > varga. Alte două cuvinte cu sens general în latină, moştenite de toate limbile romanice (fructus şi granum)y au dezvoltat în română sensuri speciale, despre care am vorbit pe larg în alte emisiuni: granum „bob" > grâu, fructus „fruct" > frupt „produs lactat". In a doua categorie am reunit cuvintele importante care se referă la morfologia şi fiziologia plantelor, dar care sunt moştenite numai în unele limbi romanice: frondia > frunză., novella > nuia., radicina > rădăcină., scortea (derivat de la scortum „piele de animal") > scoarţă,, sementia > sămânţă., succus > suc, trunculus > trunchi. De remarcat că nuia cu sensul ştiut de noi există numai în română şi într-un dialect italienesc (acest sens există în lat. cl. novellae „arbori tineri"); în celelalte limbi romanice, continuatorii lui novella înseamnă „ştire, veste" (fr. nouvelle, it. novella). Există şi un termen generic păstrat numai în română: veşted „ofilit, uscat" < lat. viscidus „acru, amar" sau din lat. *vescidus < vescus „slab". Semantismul din română, în primul caz, presupune o fază intermediară „trecut, stricat". Observaţiile de mai sus se referă la toate plantele (cultivate sau nu). Faptul că ele sunt moştenite din latină, corelat şi cu constatarea că termeni de acest gen nu au fost împrumutaţi din alte limbi, arată stabilitatea şi importanţa lexicului moştenit din latină. 66. fluier Un cuvânt important în istoria poporului nostru, pentru că a denumit instrumentul muzical al ciobanului român (cântatul la fluier era condiţia de bază; adevăratul cioban este îngropat şi astăzi cu fluierul). 137 Trebuie deci să avem a face cu un cuvânt vechi, care există şi în arom. fluer. Nu ştim sigur care este etimologia lui. Foarte probabil este înrudit cu alb. flajere „flaut" (după unii, forma din albaneză ar proveni din română). Este sigur că la popoarele învecinate (greci, ucraineni, polonezi, sârbi, unguri) cuvântul este împrumutat de la păstorii români. Este, probabil, un cuvânt imitativ, o creaţie expresivă bazată pe grupul f+ l care dă impresia acustică a unui fluierat, grup în timpul pronunţării căruia limba se mişcă dând naştere unui sunet apropiat de / (aceeaşi impresie acustică o avem când auzim pe cineva cântând din fluier). La origine ar fi verbul (a) fluiera, iar fluier ar fi un derivat regresiv postverbal. Cuvintele romanice (fi. flûte, sp., it.flauta) prezintă acelaşi grup fl şi sunt considerate de asemenea de origine onomatopeică (după unii, ar proveni din vechea provensală, unde flauta, instrument mult folosit, este derivat tot de la un verb flautar). Nu sunt de acceptat diverse soluţii etimologice din latină fflibula, *fluilum, *flaulere) sau din greacă. în încheiere, o remarcă tulburătoare. în latină, pentru „fluier" se folosea termenul tibia, de origine nesigură. Acesta, la început, a însemnat „osul piciorului", sens cu care a fost împrumutat de fr. tibia (de unde îl avem şi noi); cuvântul a fost moştenit în fr. tige „tulpină". Remarca este tulburătoare fiindcă se poate confirma ipoteza că, în vechime, fluierul se confecţiona dintr-un os al strămoşului, aşa cum pare să indice expresia populară fluierul piciorului. Ulterior, osul de om a fost înlocuit cu osul unui păsări de baltă (cocorul) şi apoi cu lemnul unor arbori; cunoaşteţi versurile: Fluieraş de os, /Mult cântă duios! /Fluieraş de soc, /Mult zice cu foc! / Fluieraş de fag, / Mult zice cu drag! 67. foc Cineva care ştie latineşte poate să se întrebe ce aş putea să mai spun despre originea lui foc, din moment ce în latină există cuvântul focus. în latină, pentru „foc" se folosea ignis. Sensul iniţial al lui focus a fost cel de „vatră, cămin, un fel de platformă în tinda caselor, pe care se făcea focul pentru a pregăti mâncarea". El se opunea lui ara „altar, 138 unde se făcea focul pentru zei“. Sensul de „vatră“ şi de „foc" sunt apropiate şi, de aceea, focus a înlocuit în latina populară pe ignis. în limbajul traducătorilor Bibliei şi în cel al medicilor, focus traducea curent gr. pyr. Situaţia s-a transmis tuturor limbilor romanice, unde avem continuatorii hx. focus: rom .foc, (r.feu, sp.fuego. De precizat că ignis nu s-a transmis niciunei limbi romanice, fiind înlocuit de un termen mai concret. Singura limbă romanică în care avem urme ale lat. ignis este româna. Un derivat al lui, *ignitia, stă la baza unui cuvânt învechit miaţâ „friguri, fierbinţeală", atestat în Codicele Voroneţean (secolul 16), în Ţara Oaşului (mnaţâ) şi la aromâni (naţâ). Urme ale lui ignis le avem în compusele savante cu igni- (ca ignifug), create recent. I. A. Candrea se întreabă dacă dispariţia lui ignis şi înlocuirea lui cu focus „vatră" nu poate fi explicată pornind de la caracterul sacru al focului, la popoarele primitive şi la indo-europeni. Dacă ţinem seama de remarcile privind datinele şi credinţele poporului român, publicate de El. Niculiţă-Voronca (1903), constatăm: „Focul se mânie, când îi zici foCy căci el nu e focul acel rău mistuitor, ci numai o binefacere pentru oameni." Sau: „Focului să nu-i zici foc, ci vatră. La huţuli, în munţi, să te audă că zici foc, te-ar omorî. Ei numai vatră zic. Când vorbesc între olaltă, îi auzi: Ai făcut vatrâ.“ în sfârşit: „Focului să nu-i zici foc, dar lumină. Când spui foc în Botoşani, ţi se răspunde: Foc la tătari, dar la noi lumină." Faptele prezentate se aseamănă cu cele prezente în latină. Aceasta l-a determinat pe I. A. Candrea să considere că dispariţia lui ignis „foc" poate fi un caz de tabu, de interdicţie de vocabular. Aceeaşi interdicţie de vocabular se repetă, pe terenul limbii române, când termenului foc i se substituie, la fel ca la romani, cuvântul vatră sau lumină. 68. Foc şi alte cuvinte Originea cuvântului foc am discutat-o într-o emisiune specială. Am arătat că vine din hx. focus, transmis tuturor limbilor romanice, şi că acest termen care însemna „vatră" a înlocuit, în latina târzie, vechiul cuvânt ignis „foc". 139 Cine deschide DA vede că „focul se aprinde, se încinge, arde (...cu pară, cu flacără, cu vâlvâtaie sau înnâbuşit, mocnii) şi se stinge, focul dogoreşte sau bate, boboteşte, vâjâie; lămureşte“. în enumerarea de mai sus sunt prezentate diversele faze ale „comportamentului" focului, de la aprindere la stingere. La acestea mai pot fi adăugate alte cuvinte de acelaşi tip: (a) aţâţa, facbie, flamă, fum, funingine, văpaie; cărbune, tăciune; cenuşă, scânteie. Aproape toate aceste cuvinte sunt moştenite din latină: în afară de foc, trei {flamă, fum, tăciune) sunt cuvinte latineşti care s-au păstrat în toate limbile romanice surori (cf. lat. flamma, fumus, titionem). Altele s-au păstrat numai în unele limbi romanice, printre care şi româna: (a) arde < lat. ardere, (a) aţâţa < lat. *attitiare derivat de la titione „jar“, cărbune < lat. carbonem, cenuşă < lat. *cinusia de la cinis „cenuşz\ flacără < lat. facula, funingine < \ax. fuliginem, scânteie < lat. *scantil(ia), (a) stinge < lat. extinguere, văpaie < lat. *vapalia (părere neacceptată de toţi, la fel ca vâlvâtaie < lat. *volvor). La toate aceste cuvinte sensul din latină există şi în română. Şi (a) aprinde este moştenit din latină {apprehendere „a prinde"); sensul din română „a lua foc" a apărut în latina vulgară şi există în unele dialecte romanice (în cele mai multe limbi romanice continuatorii lat. apprehendere înseamnă „a învăţa": fr. apprendre). în ceea ce-1 priveşte pe (a) încinge < lat. incendere, acesta se explică prin confuzia cu (a) încinge „a înfăşură cu o cingătoare" < lat. cingere. Faptele menţionate arată clar că terminologia legată de foc s-a păstrat din latină foarte bine. Cuvintele împrumutate nu aveau la origine sensurile actuale din română. Aşa sunt: pară < sl. para „fum, abur“ cu o evoluţie semantică neexplicată, (a) dogori < sl. goreti „a arde", (a) năbuşi < sl. năbuşiţi „a fi umflat", (a) mocni < sl. moknţiti „a se uda". (A) boboti şi (a) vâgâi sunt creaţii expresive pe teren românesc. 69. frişcă Astăzi, cuvântul frişca este cunoscut mai ales cu sensul de „smântână de lapte nefiert, bătută". Este foarte important, pentru a cunoaşte originea cuvântului, să ştim şi alte sensuri ale lui frişcă, dintre care cel 140 mai cunoscut este „vergea, nuiaw şi unul care se explică din acesta (în Banat, frişcă înseamnă „codobatură44, adică pasărea care bate din coadă). Pornind de la sensurile menţionate, se consideră că frişcă are o origine onomatopeică. Se presupune că la originea îndepărtată este interjecţia fâs, care exprimă şuieratul sau fluieratul. O variantă a lui fâs a fost fliş, cu un / expresiv care însoţeşte adesea un/’iniţial ( flacără < lat. facula cf. it .fiaccola < facula; flămând < lat. famelicus „înfometat44). De la acest fliş s-a format frişcă „lovitură, palmă; fluier; femeie vorbăreaţa4 (toate sensurile se referă la şuierat). Frişcă nu este altceva decât o variantă a lui frişcă; înseamnă „nuia, lovitura4, ceea ce concordă cu sensul iniţial al lui fâs, interjecţie ce exprimă şuieratul, de la înţelesul fundamental „a mişca repede (o nuia) prin aer şi a produce un sunet şuierător cu ea44. Dar de unde sensul de „smântână de lapte nefiert, bătută44? Totul vine de la faptul că frişca este o smântână bătută. în sprijinul acestei explicaţii poate fi invocată situaţia din celelalte limbi romanice. în spaniolă, pentru „frişca4 se spune crema (sau nata - amândouă înseamnă „smântână44) batida, iar în franceză se spune creme fouettée „smântână bătută44. Fouetté(e) vine de la verbul fouetter „a bate cu biciul44 < fouet „bici44. Istoria nu se termină aici : fouet este un diminutiv al cuvântului vechi francez fou „stejar44, cu evoluţia probabilă de la „mic stejar44 {fouet) la „nuia de stejar44 şi apoi „bici44. în meniurile de la marile restaurante se foloseşte crème Chantilly pentru „frişcă îndulcită44, cuvânt în care numele Chantilly este al unei localităţi din Picardia. Este un nume care apare în denumirea unor diverse preparate culinare (poularde à la Chantilly) şi în mod special pentru „frişcă44 (charlotte -, coupe glacée -). Autorul unora dintre aceste nume a fost un personaj numit Vatel, şeful chelnerilor domnului Condé, marele comandant francez din Războiul de 30 de Ani. Acesta avea o reşedinţă la Chantilly, unde invita scriitori (Boileau, Racine), care erau serviţi cu produsele devenite apoi bine cunoscute în bucătăria franceză. 70. gaz, haos Cuvântul gaz cu sensul de bază „nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusă, incolore, uşor deformabile şi expansibile, care nu 141 au formă proprie stabilă şi tind să ocupe întregul volum pe care îl au la dispoziţie44 este un împrumut din fr. gaz. Mai puţini ştiu că este un cuvânt creat de medicul flamand Jan Baptist van Helmont (1577-1644), pentru a denumi o substanţă subtilă pe care o considera unită cu corpurile. La baza termenului creat de el stătea lat. chaos (< gr. khaos), aşa cum precizează chiar el: Halitum illud gas vocaviy non longe a chao veterum „această emanaţie pe care am numit-o gaz, nu departe de cuvântul din vechime khaos44. In flamandă, ch se pronunţă ca un sunet apropiat de g, astfel că a ajuns la g {gaz). Sensul modern al cuvântului „corp fluid ...“ datează din secolul 18, după apariţia lucrărilor chimiştilor Priestley şi Lavoisier. Cuvântul latinesc a fost împrumutat anterior de franceză (secolul 14): chaos cu sensul „vid, confuzie existentă înainte de creaţie44 (fr. chaos original, primitif). Cu acest sens în avem şi noi în rom. haos, împrumutat din franceză (unde provine din lat. chaos < gr. khaos). Semnalez că în română există şi cuvântul popular hău „prăpastie adâncă; abis; genune44 (cf. expresia cât (e) hăul „niciodată; cu niciun preţ44), care este unul dintre cuvintele cu etimologie necunoscută. Există totuşi o coincidenţă cu gr. khaos „prăpastie, vid44. In română există două cuvinte gaz. Şi al doilea, care înseamnă „ţesătură de mătase foarte subţire; voal44, este un împrumutat din fr. gaze. In franceză este un cuvânt vechi; apare în secolul 16, la poetul Ronsard. Cuvântul francez are probabil la bază numele oraşului Gaza din Palestina, unde se producea materialul respectiv. Alţii nu exclud posibilitatea de a avea ca sursă ar. gazz „mătase; voal de mătase44, cuvânt de origine persană. Fr. gaze poate fi pus în legătură cu sp. gasa, care are acelaşi sens, şi ar putea fi un termen pătruns pe cale comercială. 71. găină, cocoş Am promis într-o altă emisiune că voi discuta mai pe larg perechea de cuvinte găină - cocoş. înainte de a face acest lucru, reamintesc că în cazul acestor perechi de nume pentru femelă şi mascul se observă, în 142 istoria limbilor, că numele femelei s-a dovedit mai stabil, în timp ce masculii, în cazul de faţă cocoşii, folosiţi pentru reproducere şi carne (supa sau ciorba de cocoş e mai bună, după unii, decât cea de găină), par a fi fost consideraţi mai puţin importanţi. Nu trebuie să trăieşti la ţară ca să ştii că, în curtea unei case, nu se păstrează mai mulţi cocoşi (când se taie puii, sunt căutaţi cocoşeii). Găină continuă lat. gallina, transmis tuturor limbilor romanice (it. gallina, sp. gallina; cuvântul a existat şi în vechea franceză, înainte de a fi fost eliminat de cuvântul actual poule, provenit din femininul lui pullus „pui“ care însemna în latină şi „cocoş tânăr“). Cocos are o istorie zbuciumată, mai ales că nu toţi lingviştii sunt de acord cu etimologia curentă, şi anume că ar proveni dintr-un cuvânt slav {kokosî) care, atenţie, înseamnă „găină“. De când eram în liceu am fost surprins şi m-am întrebat de ce cocoş a trebuit să fie împrumutat din slavă. Pentru această emisiune am cercetat mai atent tot ce s-a scris despre cocoş şi, mai ales, am văzut cum stau lucrurile în celelalte limbi romanice. (Mai este nevoie să spun cât de utilă este comparaţia cu celelalte limbi romanice?) Latina avea pentru „cocoş“ cuvântul gallus, cuvânt vechi ce apărea la Plinius în secolul 1 şi care era de origine expresivă. El s-a păstrat în unele limbi romanice (it. gallo, sp. gallo). în alte limbi romanice, printre care şi franceza, au apărut creaţii expresive care se bazează pe strigătul cocoşului. O astfel de creaţie coco „strigătul cocoşului" apare la Petronius în secolul 1. De la o rădăcină ca aceasta sunt explicate forme romanice ca fr. coq, it. cocea „găină", fr. cocoricâ „strigătul cocoşului" (cu varianta din Luxemburg kukeriki), sp. quiquiriqui, la care îl adaug şi pe cucurigu. Pornind de la aceste creaţii, S. Puşcariu, reluat şi de A. Ciorănescu, crede că, şi la noi, la baza lui cocoş poate sta o bază onomatopeică kok, existentă şi în celelalte limbi romanice. Pledează pentru aceasta faptul că rom. cocoş, deşi corespunde ca formă sl. kokosî, nu înseamnă „găină". Limbile slave (ceha, slovaca, ucraineana), în care kokosî denumeşte ca la noi masculul, nu au influenţat puternic româna, în timp ce există multe exemple de cuvinte româneşti duse de păstorii români în regiunea carpatică din nord. Tot de la români l-au luat saşii (kokos) şi maghiarii 143 Ckakas). Ciorănescu precizează că în derivarea lui cocoş a putut interveni şi forma slavă. Forma cocoş, care apare în texte abia în Lexiconul lui Mardare din 1649, a putut circula alături de cântătory cuvânt din limba veche şi din aromână {cântătoraş). La Coresi (1571) găsim: „In această noapte nainte până cântătoriul nu va fi cântat de trei ori, te vei lepăda de mine“ (Isus îi spune lui Petru). In poezia populară avem: „Ei mi sculau din zori, După glas de cântători.“ în încheiere, observ că şi în germană termenul clasic Hahn a fost înlocuit prin cuvinte ca Gockely Gickely Guggely Gulii, care au bază onomatopeică. 72. gâscă, huscă Printre numele de păsări domestice nemoştenite din latină şi împrumutate din slavă, gâscă este, alături de cloşcă şi curcă, cel mai reprezentativ. Există şi la aromâni {gâscă) şi la meglenoromâni (gpscâ) şi are o variantă învechită, mai apropiată de etimon igânscă). Provine din bg. gâska cu acelaşi sens. De remarcat că termenul latin pentru „gâscă“ {ansei) nu s-a păstrat în nicio limbă romanică: fr. oie provine din lat. avicay diminutiv al lui avis „pasăre“, pentru că gâscă a fost considerată pasărea domestică prin excelenţă. La fel este şi it. oca. Spaniola a împrumutat cuvântul ganso din got. *gans (cf. germ. Gans, engl. Goose)y gotica fiind limbă de superstrat pentru idiomurile romanice occidentale, aşa cum noi l-am împrumutat pe gâscă din superstratul slav. Huscây cuvânt dialectal care circulă în nordul ţării (Transilvania şi Bucovina), înseamnă „sare produsă prin evaporare": Pentru a căpăta husca, se pune slatină în ceaune mari; ceaunul se atârnă de o cujbây iar dedesubt arde focul [...] astfel se fierbe necurmat până ce sarea se depune pe fundul ceaunului ca omătul. Citatul este din T. Pamfile, Industria casnică la români (1910). Huscă este împrumutat din ucraineană, unde forma cuvântului este huskay fiind reflexul ucrainean al cuvintelor slave 144 cu g-. Există şi alte perechi de acest fel: alături de graniţă, greabân, golumb „porumb" avem în nordul ţării hrănită, hreabân, hulub. Sensul de „sare" se explică prin culoarea albă a sării şi a gâştii (culoarea albă este tertium comparationis). 73. gelos, jaluzea, zel Aceste trei cuvinte au o origine îndepărtată comună; provin din gr. zelos „ardoare, zel“. Cuvântul grecesc a intrat târziu în latină, fiind frecvent în textele creştine, unde zelus se folosea cu sensul de „invidie, gelozie". Lat. zelus a fost moştenit de franceză {zèle) şi a însemnat la început „dorinţă vie de a servi cauza lui Dumnezeu şi a religiei". Din limba franceză l-am împrumutat şi noi pe zel (prima atestare în revista „Albina românească", la 1829). Un sinonim al lui, şi anume râvnă, a fost împrumutat din slavă cu mult înainte de a fi ajuns la noi neologismul zel {râvnă apare la Coresi). Gelos „invidios" este împrumutat în secolul 19 din it. geloso, care, la rândul lui, continuă derivatul zelosus al lat. zelus. In secolul 19 exista şi un cuvânt zilos, împrumutat direct din greacă. Deci gelos şi zilos erau dublete etimologice. Jaluzea „un fel de stor ce se pune la o fereastră şi prin care cineva poate privi fără să fie văzut" este un împrumut din fr. jalousie unde înseamnă „gelozie" şi „jaluzea" (ultimul sens, probabil împrumutat din it. gelosia). în română există o formă veche jaluzie pentru „gelozie". Apariţia jaluzelei este relativ târzie la noi; prima atestare este în cartea lui D. Golescu în care acesta îşi povesteşte călătoriile în Occident. Obiceiul de a folosi jaluzele este nou şi în Europa. Dintre cuvintele sinonime care au ajuns şi la noi îl citez pe persiană < fr.persienne (secolul 18) de la cuvântul persien, derivat de la perse „persan", obiect numit astfel pentru că acest tip de oblon venea din Persia. Alt cuvânt este stor < fr. store împrumutat din it. stora, formă dialectală veneţiană pentru it. stuoia „rogojină" ce continuă lat. storea cu acelaşi sens (la Veneţia era obiceiul de a se folosi o rogojină pentru a se adăposti). Termenul oblon, care apare 145 în secolul 19, are o origine nesigură: se presupune că a rezultat dintr-o confuzie între cuvântul oblânc din slavă şi blană „scândură". 74. ghilotină Cuvântul este explicat în dicţionare prin „instrument de execuţie prin decapitare a celor condamnaţi la moarte". Esenţial era că decapitarea se făcea prin căderea unui cuţit (satâr) care aluneca prin două cadre. După unele surse, instrumentul ar fi fost cunoscut din Evul Mediu. Este cunoscut mai ales datorită faptului că a fost folosit în timpul Revoluţiei Franceze. Istoria acestui cuvânt este interesantă din cauza istoriei instrumentului respectiv, pe de o parte, şi din cauza etimologiei cuvântului francez guillotine, pe de altă parte. Medicul şi omul politic francez Joseph Ignace Guillotin (1738-1814), profesor de anatomie şi deputat de Paris în Adunarea Naţională, a propus, într-un celebru discurs ţinut la 10 octombrie 1789, ca pedeapsa cu moartea să fie executată prin decapitare cu ajutorul unei maşini simple, pentru a suprima chinurile condamnatului, indiferent de poziţia socială a acestuia (până atunci, decapitarea era rezervată nobilimii, iar celorlaltora li se oferea spânzurătoarea). Propunerea a fost adoptată în 1792. Un coleg al lui Guillotin, chirurgul Antoine Louis, deci tot un medic, a construit, împreună cu mecanicul Schmidt, o maşină similară cu cele existente în Italia (mannaia „lamă lată de ghilotină“ < lat. manuaria adjectiv format de la manus „mână"). Ca în atâtea alte cazuri, instrumentul a fost numit la început louison sau louisette, după numele inventatorului. Nu se ştie de ce, destul de repede, louisette a fost înlocuit de guillotine, în ciuda protestelor doctorului Guillotin care o propusese. Se pare că spectacolul era gustat de popor, care i-a dat diverse nume metaforice: Madame guilbtine, châtière „deschizătură în uşă pentru pisici“, le collier de Charlotte Corday, personaj feminin care a fost ghilotinat după ce l-a omorât în baie pe revoluţionarul Marat, couperet national „cuţit naţional", le rasoir national „brici naţional", fauteuil révolutionnaire „fotoliu revoluţionar", la faux de l'égalité „secera 146 egalităţii", la petite fenêtre şi vasistas „ferestruică, ochi (într-o uşă sau fereastră)". Ultimul prezintă interes pentru că, în franceză, este o adaptare a întrebării germane was ist das? „ce e asta?". Ghilotina a fost folosită pentru prima dată la 25 aprilie 1792. A rămas în istorie numele Pelletier, un tâlhar al cărui cap a căzut primul. Printre numeroşii decapitaţi au fost personaje importante. Cel mai cunoscut a fost A. L. de Lavoisier, creatorul chimiei moderne (legea lui Lavoisier, legea de conservare a masei în chimie). In perioada Teroarei din timpul Revoluţiei Franceze a fost condamnat la moarte. A rămas celebră replica preşedintelui tribunalului, un oarecare Coffmhal, care a respins cererea lui Lavoisier de a i se da un răgaz de 15 zile, necesare pentru o cercetare asupra oxigenului. Răspunsul a fost cutremurător: „Republica n-are nevoie de savanţi; mersul justiţiei nu poate fi oprit." Ultima execuţie publică a avut loc în 1939; în 1981 (pe 9 octombrie) a fost abolită. 75. ghiocel Ghiocel are două sensuri: unul mai puţin cunoscut „ghioc mic, scoică albă a unui melc de mare" şi altul pe care îl folosim des la sfârşitul iernii şi la începutul primăverii „mică plantă ierboasă având tulpina cu o singură floare albă, plecată în jos". Este clar în primul caz („ghioc mic") că este vorba de un derivat pe terenul limbii române de la ghioc „scoica marină folosită de ţigăncile ghicitoare în prezicerile lor" + sufixul diminutival -el. Prezintă interes originea lui ghioc. Diversele soluţii pornesc toate de la premisa că este un cuvânt moştenit din latină. DA îl deriva direct din lat. coclea „scoică", transmis şi altor limbi romanice sub diverse forme (cf. fr. coquille), sau prin contaminare cu alte cuvinte: de la o formă *cloca., coclea s-a putut ajunge ghioc. CDER 3717 crede că ar veni din lat. cavum „gaură", al cărui rezultat *gâu (ca în găoace) a primit sufixul -oc. Discut acum deşte ghiocel, planta care anunţă primăvara. Termenul latin galanthus nu s-a transmis limbilor romanice. Limbile romanice 147 folosesc creaţii proprii: fr. perce-neige „străbate zăpada“, sp. campanilla de inviemo (sau de las nieves) „clopoţel de iarnă“. Creaţii de acest fel avem şi în română (clopoţei se spune regional; aişor, datorită bulbului dezvoltat). Ghiocel „plantă“ este posibil, după unele păreri, să fie moştenit din lat. glaucellus care ar fi dat ghecel şi, prin apropiere de ghioc, ghiocel (apropierea a putut apărea: Trei căluşei am jurat... Unu negru ca corbu\ Unu alb caghiocu). Pe tema culorii albe a ghiocelului, cel mai cunoscut simbol al primăverii la români, se poate aminti legenda conform căreia, la facerea lumii, Dumnezeu a împodobit lumea cu flori de diverse culori. Când a făcut şi zăpada, i-a zis să-şi caute culoarea care-i place. A fost refuzată de iarbă (verde), de trandafir (roşie), de viorea (albastră), de floarea-soarelui (galbenă). Ajungând disperată la ghiocel, zăpada i-a povestit ce s-a întâmplat. Ghiocelul s-a oferit să împartă culoarea albă cu zăpada. Drept recunoştinţă, zăpada îl lasă să-şi scoată capul afară de cum începe să se arate primăvara. 76. gin, jneapăn, ienupăr, jep Băutura alcoolică obţinută prin distilarea mustului fermentat de cereale, în care s-au pus boabe de ienupăr, foarte apreciată de unele persoane, poartă numele de gin. Aproape că nu este un secret pentru amatorii de gin că acest cuvânt este din engleză, unde se scrie şi se pronunţă la fel. Dacă urmărim originea îndepărtată a lui, constatăm că englezii l-au luat din olandezul jenever „ienupăr". Olandezii l-au împrumutat din lat. iuniperus. Jneapăn este forma populară românească prin care se numeşte o plantă sălbatică din regiunea muntoasă al cărei nume ştiinţific este iuniperus communis. Este un cuvânt latinesc transmis tuturor limbilor romanice; la baza tuturor formelor romanice stă o variantă populară ieniperus pentru iuniperus. Apare în lucrarea Appendix Probi: iiniperus. Cuvântul ienupăr este împrumut ulterior din latină, deci ienupăr şi jneapăn sunt dublete etimologice. Cuvântul s-a păstrat şi în arom. giuneapine, megl. juneapin. Jneapăn are şi o variantzjneap, cu pluralul jnepiy care este un singular analogic pe baza \m jneapâr(i) considerat ca 148 plural. într-un articol clasic, Al. Graur şi J. Byck au reunit diversele forme de singular refăcute pornindu-se de la plural. Jep explicat prin „ienupăr4 este cunoscut ca toponim în Bucegi (Jepii Mari şi Jepii Mici). Unele dicţionare (CADE) îl dau ca variantzjnep al lui jneapân. DEX şi MDA îl consideră ca având origine necunoscută. S. Puşcariu crede ckjep ar fi o urmă din limba cehilor, în vocabularul românesc: „De gep, zip, zup, care într-o regiune întinsă a Alpilor însemnează Rhododendron ferrugineum şi hirsutum şi e de origine celtică (cf. galic jupikellos = jneapăn), nu pot fi despărţiţi jepii noştri.a O origine preindo-europeană (deci mai veche decât celtică, pentru că celui sunt indo-europeni) îi atribuie lui jep şi N. Lahovary, într-un articol plin de ipoteze care n-au fost acceptate de lingvişti. 77. h Existenţa sunetului (sau a literei) h într-un cuvânt este o dovadă sigură că nu avem a face cu un termen moştenit din latină. Consoana h a dispărut în toate cuvintele transmise de latină limbilor romanice. Ea a apărut ulterior, prin cuvinte împrumutate din limbile cu care acestea au venit în contact. Deci, fără să fii lingvist, poţi recunoaşte un cuvânt moştenit de unul împrumutat prin absenţa / prezenţa lui h. Când au apărut primele cuvinte cu Ă? Există câţiva termeni consideraţi împrumuturi din limba traco-dacilor. Etimologia lor este însă nesigură (hameş „(om) lacom, mâncău44 este singurul ce pare a fi sigur din substrat). Primele cuvinte sigure cu h provin din vechea slavă. Unele ca duhy hary hrăni sunt foarte vechi, pentru că există atât în dacoromână, cât şi în aromână, deci au pătruns în limba română în perioada de comunitate a dialectelor (între secolele 9-11). La fel s-au petrecut lucrurile în limbile romanice occidentale; în franceză, de exemplu, h apare prin împrumuturi germanice. Mai târziu, româna a împrumutat din alte limbi numeroase cuvinte cu h la iniţială: - din maghiară: haitây halcă < halk „aşchie44; - din turcă, foarte multe: habar „veste, idee44, hagiu., haimana, hal, halat, hamal, han, har aba, haraci „tribut44, harbuz, herghelie; 149 — din limbi slave moderne (rusă, polonă etc.): habotnic, haină, hamei, hatman, hazaică, hârb, hârleţ, hâtru, hrib, hulub; — din greacă: hamsie, haos, har „graţie divină", hartă, hârtie, holeră; — din germană: halbă, haltă, harfă, hering, hingher; — din ţigăneşte: (a) hali. Există şi multe creaţii expresive, precum şi multe cuvinte cu etimologie neclarificată: hahaleră, handră, hanţă, hodoronc. Nu lipsesc nici cuvinte cu h luate din franceză, care au fost împrumutate din alte limbi: halebardă (germană), harakiri (japoneză), hazard (arabă), hochei (engleză). De remarcat că, în toate aceste cuvinte, astăzi nu se pronunţă h în franceză. Este de aceea foarte probabil că respectivul cuvânt a fost împrumutat în forma scrisă. Cele mai multe sunt neologisme, ca hemogramă, hidrogen, hipofiză etc., formate cu elemente de compunere luate din greacă sau / şi din latină. In toate cazurile discutate am indicat etimologia directă, limba cea mai apropiată. Dacă vrem să aflăm originea mai îndepărtată, vom vedea că termenii turceşti sunt, la rândul lor, împrumuturi din alte limbi: arabă (cei mai mulţi), mongolă {han), persană {harbuz) etc. 78. Haralambie La 10 februarie, biserica ortodoxă română îl serbează pe sfântul mucenic Haralambie. Este un nume rar în onomastica românească modernă. La origine avem un nume de persoană grecesc, Haralâmpios (Harâlampos), atestat numai din epoca creştină. Se pot recunoaşte cele două elemente constitutive: gr. harâ „bucurie, entuziasm" şi radicalul lamp- din verbul lâmpo „a strădui". Este considerat apărător de boli; în popor, se crede că el le ţine (mai ales ciuma) în lanţ. Dacă ziua lui nu este sărbătorită, el dă drumul ciumei în lume. Devenit personaj calendaristic, Haralambie a intrat în onomastica popoarelor vecine grecilor (în onomastica sud-slavă, Haralambie apare în sârbă la 1347, iar la slavii din răsărit în pomelnicul de la Horodişte din 1484). în documentele româneşti nu pare mai vechi de secolul 17. 150 Este foarte probabil ca numele să fi circulat la români şi înainte de această dată. Ca personaj profan, se pare că Haralambie a fost păstor (în ziua de Sfântul Haralambie erau interzise activităţile casnice legate de prelucrarea lânii şi a pieilor de animale). Astfel de credinţe nu apar în Transilvania. Haralambie a fost ales patron al animalelor domestice; în această calitate, el apără oamenii şi vitele de îmbolnăvire, dar şi de fiarele pădurii. A fost integrat şi el în rândul ciobanilor, ca atâţia alţi martiri ai creştinismului. Numele are diverse variante: Haralamb, Haralap, Alampie (de la acesta şi numele de loc Alimpeşti din Gorj), Hariu, Harea, Lambu(l), Lambi. 79. Ilie Este unul dintre cele mai frecvente şi populare prenume româneşti; statisticile arată că ocupă locul al cincilea după Ion, Vasile, Dumitru şi Gheorghe. Lâ originea îndepărtată este un vechi nume ebraic, Elijahu, purtat de un cunoscut profet biblic, personaj al Cărţii Regilor din Vechiul Testament. Acest profet, cunoscut datorită luptei duse contra cultului zeilor Baal, face să se oprească ploaia timp de trei ani. Strângând întregul popor la muntele Cârmei, Ilie le cere fiilor lui Israel să hotărească cărei divinităţi i se vor închina în viitor. El propune proba focului: în timp ce prorocii lui Baal nu reuşesc să aprindă lemnele pregătite pentru foc invocându-1 pe zeul lor, Ilie reuşeşte ca la rugămintea lui să cadă foc de la Domnul. Poporul s-a convins că „Domnul este adevăratul Dumnezeu44 (în ebraică Jahve este „singurul44 şi El „adevărul44; atât Jahve, cât şi Ely sunt nume ale Divinităţii). Elijahu înseamnă „Dumnezeul meu este Iehova44. Profetul a trebuit să fugă şi apoi s-a ridicat la cer într-un car de foc. întoarcerea lui a fost anunţată de profeţi, astfel că în Noul Testament (Evanghelia lui Marcu, VI) unii l-au considerat pe Isus drept Elijahu întors pe pământ. (în paranteză, elementul El- apare în multe 151 nume de origine semitică folosite şi la noi: Daniel, Gabriel, Mihael, Rafael, Samuel). In greaca din Septuaginta, numele ebraic este translitérât Elion, iar în Noul Testament prin Elias, formă identică cu cea latină, păstrată în limbile romanice apusene (fr. Elie). La noi numele a pătruns din greacă, prin v. sl. Ilija, Iliji. Este atestat în documentele din timpul lui Ştefan cel Mare, mai mult şi mai des sub forma Iliaş. Are numeroase variante: Lie, Ilia, Liică. Altele, Elie, Elias, Eliana, sunt forme mai noi. Data hotărâtă de biserică pentru sărbătorirea profetului Ilie (20 iulie) este de o mare importanţă în viaţa colectivităţilor agricole (coacerea şi strângerea cerealelor). Totdeauna cei care au cultivat pământul au vrut să aibă vreme frumoasă, ploile putând distruge recoltele, la fel cum şi focul din miezul verii poate produce mari pagube. De aceea, Sântilie, zeul focului şi al soarelui din mitologia românească, a fost identificat cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleisis din mitologia geto-dacă. Divinităţile aducătoare de arşiţă şi foc din luna lui Cuptor îi sunt subordonate, chiar dacă unele îi sunt surori (Pârliile, Panteliile), fraţi {Ilie, Pâlie, Pantelimon) sau doar vizitii la carul lui ceresc cu roţi de foc şi cai înaripaţi {Foca). 80. Ispas Este numele popular pentru o sărbătoare creştină importantă, numită în calendarul ortodox înălţarea Domnului, când, aşa cum arată şi numele ei, se celebrează ridicarea miraculoasă a lui Isus Hristos la cer după 40 de zile de la înviere, adică de la Paşte. Cele două cuvinte, înălţare şi domn, sunt cuvinte moştenite din latină: (a se) înălţa „a (se) ridica mai sus“ < lat. altiare derivat de la altius „mai sus“, comparativ al lui altus „înalt“. Domn < lat. dominus, cuvânt transmis tuturor limbilor romanice, aici cu sensul religios „Dumnezeu; Isus Hristos“. în limbile romanice occidentale se foloseşte alt termen, tot de origine latină, din ascensio „urcare", care în latină a căpătat sensul de „ridicare a lui Isus Hristos la cer“. Limbile romanice au împrumutat 152 acest termen teologic din latină (fr. ascension). Nu vă pot spune cum se spunea înainte de împrumutul respectiv acestei sărbători. Termenul popular Ispas este împrumutat din slavonă, supasu „mântuire; mân tui toru. Ispas are legătură cu (a) spăsi, (a) ispăşi „a plăti, a purifica" (< sl. supasitî) şi cu spăsenie. In folclor, Ispas este un personaj mitic care ar fi asistat la înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer. Sufletele morţilor se puteau rătăci şi puteau să revină pe pământ sub formă de strigoi (< strigă „fiinţă imaginară care chinuieşte copiii mici" < lat. striga „cucuvea") sau moroi „vampir" (< sl. mor a „vrăjitoare"). Din această cauză, în noaptea şi în ziua de Ispas se luau măsuri de apărare împotriva strigoilor şi a relelor produse de aceştia. Mai important este faptul că, la Ispas, se fac pomeni pentru sufletul morţilor, numite moşi {Moşii de Ispas); mai sunt şi alţi moşi: Moşii de toamnă, Moşii de Rusalii etc. Există chiar sâmbăta Moşilory ziua Moşilor. La aceste sărbători populare se ţin bâlciuri tradiţionale. Calea Moşilor din Bucureşti aminteşte de bâlciul Moşilor de Rusalii, organizat în piaţa Obor (la mine acasă se spune târgul cel mare). Ispasul se numeşte şi Pastele Cailor sau Joia Iepelor, pentru că se credea că, pentru un ceas din întregul an, caii se sâtură de păscut iarbă. 81. Isus Hristos Suntem în săptămâna ce precedă cea mai mare sărbătoare creştină, care celebrează, din secolul 2, învierea lui Isus Hristos, a treia zi după răstignirea sa pe cruce. Ştim cu toţi că Isus Hristos este fondatorul religiei creştine. El este figura centrală a religiei creştine, pentru care Hristos, adică Mesia, este Unsul lui Dumnezeu. Isus Hristos (sau Cristos), forma actuală a numelui, este de origine slavă. Numele latinesc al fiului lui Dumnezeu, lesus Cristusy care ar fi trebuit să ajungă în română *Gesu *Cristuy a fost înlocuit cu actualul nume luat din slavă. Am spus şi în alte emisiuni că în română s-au pierdut o serie de termeni creştini care se referă la organizarea bisericească 153 superioară şi la monahism (episcopus, monachus, spiritus), păstraţi în limbile romanice occidentale, precum şi o serie de nume ca Pavel, Vasile, Ilie, Mihaily ce nu sunt din latină, ci din slavă. Creştinismul slav ne-a adus nu numai nume comune, dar şi nume de sfinţi şi de botez. între acestea este şi Isus Hristos. Numele latin Isus provine din gr. Iesus care, la rândul său, vine din cuvântul ebraic Yechuay o formă târzie a lui Yehochua, adică Iosuay care însemna „Domnul este mântuire". Acest nume i s-a dat copilului Măriei pentru că numele trebuia să reveleze misiunea specifică pe care urma s-o îndeplinească purtătorul lui. Evanghelia lui Matei (1., 21) relatează că un înger i-a spus lui Iosif: îi vei pune numele Isus, pentru că el va mântui poporul lui de păcatele sale. Celălalt nume Hristos este gr. Christos „Unsul", derivat de la verbul khrio „a unge". Cuvântul grecesc este traducerea ebr. Messias „Unsul", în ebraică, cuvântul Mesia îl desemna pe cel care era uns cu undelemn sfânt, respectiv marele preot şi împăratul. Pentru credincioşii evrei şi creştini, Mesia este Unsul, adică cel ce a primit din partea lui Dumnezeu puterea de a izbăvi poporul său şi de a întemeia împărăţia sa. 82. (a) încălţa, ciubotă, cizmă, pantof Termenii menţionaţi, ca şi alţii despre care va fi vorba în această emisiune, aparţin unui domeniu ce păstrează foarte puţine cuvinte latineşti. îmbrăcămintea, în general, în afară de unii termeni de bază (camisia > cămaşă), a evoluat în decursul vremurilor. Aşa se face că în română a fost moştenit doar (a) încălţa < lat. incalciare şi (în)câlţâminte < lat. calciamentum. S-a păstrat şi desculţ < lat. disculciusy poate şi (a) desculţa < lat. discalciare sau disculciare. Surprinzătoare este moştenirea lui (a) însura „a pingeli" < lat. *insolare < solay pluralul lui solum „talpă". Ceilalţi termeni sunt împrumuturi ulterioare, cel mai vechi fiind opincă < sl. opinuku „încălţăminte" < sl. opţti „a acoperi". 154 Cei mai mulţi termeni au la originea îndepărtată cuvinte turceşti, unele ajunse direct, altele prin intermediul altor limbi. Ciubotă „cizmă44, răspândit mai ales în Moldova (cf. şi numele Ciubotarii), este la originea îndepărtată tc. gabata, împrumutat din pers. căbăt „gheată de scoarţă44. Acesta a pătruns în limbile romanice occidentale (it. ciabatta, fr. savate, sp. zapata) probabil prin arabă, iar la noi printr-o limbă slavă de nord (ucr. cobotay genitivul lui cobit, cel mai probabil; cf. şi pol. czobot, rus. cobot). Cizmă < tc. gizme a pătruns în limbile balcanice şi în magh. csizma. Papuc < vc.papug (în turcă este din pers. păpus, la rândul lui format din pâ „picior44 şi pus- „a acoperi44). Rezultatul normal ^papuci a fost considerat formă de plural; de aceea s-a reconstituit un singular papuc. Papugiu „cizmar, potlogar, pişicher44 provine din tc. papuci „numele servitorului care se îngrijea de pantofii lăsaţi din picioare la intrarea într-o casă44. Pantof ave la originea îndepărtată gr. pantophellos, format din panto-„tot44 şi phellos „coajă44. Evoluţia înţelesului a fost ca la ciubotă < pers. căbăt „gheată de scoarţă44. La noi vine din germ. Pantojfel < it. pantofola „papuc44 sau fr. pantoufle. Gheată a însemnat la început, în Moldova, „jambieră44. Vine din it. ghetta < fr. guetre, foarte probabil cuvânt celtic. Avem şi noi ghetră „jambieră44 luat direct din franceză. Deci gheată şi ghetră sunt dublete etimologice. Din franceză este botină < fr. bottine < fr. botte „cizmă44, cuvânt ce are la bază rădăcina bot „încălţăminte grosolană44 (în Evul Mediu denumea o încălţăminte care acoperea o parte a piciorului, folosită de călugări; pentru „cizmă44 se folosea houseau < v. fr. huese „cizmă44 < germ. *hosa „îmbrăcăminte pentru picioare44). Sigur nu ştiaţi că şi bofor „cizmă44 vine din franceză. A pătruns în rusă fr. bottes fortes (> rus. botforty) şi de acolo în română. Termin discuţia cu termenul regional botuş < magh. botoSy care are la origine tot fr. botte. Două cuvinte despre cipic „papuc44, care după unii {DA) ar fi din bg. cepiky iar după alţii din magh. cipoke. Varianta tipic ar fi un indiciu că este din maghiară. 155 83. (a se) încumeta, (a) cuteza Cele două cuvinte sunt moştenite din latină şi au acelaşi sens „a îndrăzni, a risca44. Am dat mai multe sinonime ca să arăt că, pentru exprimarea noţiunii respective, au fost folosiţi mereu termeni noi: (a) îndrăzni este considerat un împrumut slav ( rom. înger (în aromână şi meglenoromână ângil este împrumutat direct din gr. anghelos, iar în 156 istroromână andieleste un împrumut din italiană). In latină, cuvântul era un împrumut din greaca bisericească, al cărui sens general de „trimis" s-a restrâns la ideea de „trimis ceresc"; se pare că este o copiere a sensului ebr. malakh „înger" şi „mesager", care însemna încă de la Iov (I, 14) „trimisul regelui". Numele propriu de persoană Anghel din română, atestat încă din secolul 16, a pătruns din greacă şi slavă; nu se mai foloseşte ca înainte, locul lui a fost luat de Angel (Angelo), Angelay Angelica. Frecvenţa acestor nume în epoca modernă nu mai poate fi explicată prin valoarea lor mistică, ci prin noile sensuri laice pe care le-au luat cuvintele înger (îngeresc) sau neologismul angelic, folosite azi în legătură cu ideea de puritate, frumuseţe şi bunătate. Tot din greacă, prin intermediul slavon, archangelu, vine şi arhanghel»căpetenie a îngerilor". După credinţa populară, două spirite sunt motorul tuturor faptelor omeneşti - unul al faptelor bune, celălalt al păcatelor (cuvântul păcat < lat. peccatum este şi el transmis tuturor limbilor romanice). Spiritul bun este întruchipat de înger, cel rău de drac sau diavol. Primul cuvânt, drac, continuă lat. drac o, -onis „dragon"; al doilea este un cuvânt grecesc {diâbolos) pătruns prin slavon, diavol. Cuvântul drac prezintă un interes special fiindcă în română are o evoluţie semantică diferită faţă de celelalte limbi romanice (sensul de la noi mai există doar în franceza dialectală). Principiul răului, dracul, a fost închipuit sub formă de şarpe sau balaur, semnificaţia primitivă a lat. draco. De fapt, sensul literal al lat. draco era „(animalul) cu vederea ageră". Chipul balaurului de pe prapurul ce se purta în procesiuni îl înfăţişa pe Dracul care, după spusele sfântului Augustin, se aseamănă şarpelui pentru că le întinde capcane muritorilor. A. Pann în Povestea vorbei spunea: „Dracul nu face punţi şi biserici, ci întinde curse şi piedici." Spiritul cel rău care a amăgit-o pe Eva este înfăţişat, în primele capitole ale Genezei din Biblie, sub forma unui şarpe. Diavol este sinonimul lui drac. Este un împrumut din slavonă unde, la rândul lui, este împrumutat din greacă. De precizat că termenul grecesc didbobs (care iniţial a însemnat „calomniator", apoi „drac") a fost împrumutat şi de latina bisericească în forma diabolus (apare în traducerea Bibliei din secolul 2), de unde a fost luat de limbile romanice occidentale (fr. diable, sp. diablo, it. diavolo). 157 85. jartieră, jaretieră Jartieră este un accesoriu vestimentar feminin confecţionat dintr-o panglică de elastic care menţine ciorapul întins pe picior. Este un împrumut din fr .jarretière „jartieră", atestat încă din secolul 14 (anul 1360), care este, la rândul lui, un derivat de la jarret „partea opusă rotulei genunchiului", cuvânt de origine celtică ijgarra „gambă, picior"). Acesta este, alături de hanche „şold", unul din puţinele cuvinte străine intrate în terminologia franceză a corpului omenesc. în română este înregistrat prima dată la Vlahuţă. în La Medeleni', romanul lui I. Teodoreanu, apar detalii cu privire la folosirea jartierei: Un picior descoperit în întregime, ceva mai jos de coapsă, acolo unde ciorapul e prins în jartierele centurii. Obiceiul de a folosi jartiere este mai vechi la români. în Moldova se folosea (mai ales la plural) calţavetă, cuvânt împrumutat din greacă (kaltsaveta); prima atestare, la I. Negruzzi: Prinţesa Aurelia pierduse în focul jocului o calţavetă. în DA se dă şi expresia a lega calţaveta „a arăta supunere mare unei femei pe care o iubeşti" ce apare la Zanne, în Proverbele românilor. Jaretiera este un ordin cavaleresc englez, numit în franceză (de unde l-am împrumutat) Ordre de la Jarretière, după însemnul lui. A fost instituit în 1348 de regele Angliei Eduard al III-lea. Se spune că, în timpul unui bal la curte, contesa de Salisbury, amanta regelui Eduard al III-lea, a lăsat să-i cadă o jartieră. Regele a ridicat-o repede şi i-a dat-o contesei; apoi a răspuns la glumele curtezanilor cu o celebră replică, devenită deviza casei regale: Honni soit qui mal y pense „afurisit să fie cine se gândeşte la rele". Textul este în franceză, limba folosită în acea vreme la curtea regală engleză. El i-a promis favoritei sale că va face din acea panglică bleu o decoraţie, pe care s-o dorească cel mai mult nobilii de la curte. Ordinul îl are ca şef pe rege, iar prinţul de Walles şi 24 de cavaleri aleşi din nobilimea cea mai înaltă constituie comitetul de conducere. Este rar conferită unor personalităţi străine. Cavalerii poartă însemnul ordinului la genunchiul stâng, iar regina la braţ. 158 86. joben, macmahon, marghiloman Intr-o emisiune din anul trecut am discutat originea lui jofrâ „prăjitură de formă cilindrică, din cremă de ciocolată acoperită cu glazură“. Am arătat atunci că la originea acestui cuvânt este numele mareşalului francez Joffre, câştigătorul bătăliei de la Marna (1914), care a salvat Parisul direct ameninţat de trupele germane. Faima acestui mareşal a ajuns şi în România. In cazul lui joben „pălărie bărbătească înaltă şi tare, de obicei neagră, de formă cilindrică, purtată astăzi numai la ceremonii", originea cuvântului este sigură. Este vorba de un pălărier francez numit Jobin, stabilit în Bucureşti la mijlocul secolului 19, care avea un magazin pe Calea Victoriei. Cuvântul apare pentru prima dată la Al. Vlahuţă, iar la Caragiale sub forma giuben. Joben este sinonim cu cilindru < it. cilindrOy fr. cylindrey cuvânt a cărui variantă ţilindru vine din germ. Zilinder. Printre alte cuvinte care provin de la nume de persoane amintesc pe macmahon „şpriţ“ care apare la Caragiale (astăzi este învechit): „Mă plimb aşa de colo, colo: mai beau o bere, un macmahony un şvarţ, mai vorbesc cu un prieten, trece vremea" spune Nae din schiţa Situaţiunea. Este vorba de numele unui mareşal al Franţei, Patrice Mac Machon, duce de Magenta (1808-1893), participant la războiul Crimeii (1833-1859); el a condus armata versailleză care a înăbuşit Comuna din Paris (1871) şi a fost preşedinte al Franţei. Este posibil ca numele lui să fi fost cunoscut în România în urma războiului din Crimea, când el a cucerit fortăreaţa Malakof. De la numele acestei fortăreţe provine fr. malakoffyycrinolină, fustă lungă şi largă de forma unui clopot, susţinută în interior de arcuri subţiri de oţel“, îmbrăcăminte feminină la modă pe la mijlocul secolului 19. Numele a fost inspirat, probabil, de forma fortăreţei. Cuvântul a pătruns şi în română: malacof (malacov). Denumirea unei băuturi pornind de la numele unui om politic este marghiloman „cafea turcească, fiartă în rom sau coniac"; domnul Marghiloman, care a fost prefectul poliţiei capitalei (1861-1863), ar fi „inventat" această băutură când i s-a spus că nu există apă la un vagon restaurant şi atunci a cerut să i se prepare cafeaua cu rom. Apare mai 159 frecvent decât macmahon. Există, din nou, la Caragiale: „O băutură uşoară, un şpriţ, un coniac, o marghilomanăCuvântul este atestat şi la Cezar Petrescu, Gh. Brăescu, Z. Stancu. 87. jugastru, mesteacăn Aceste două cuvinte (jugastru, mesteacăn) nu au nicio legătură unul cu altul în afara faptului că sunt nume de arbori necultivaţi, moşteniţi din latină. Ii discut împreună pentru că, spre deosebire de alte nume de arbori, ei sunt păstraţi numai în română. Jugastru vine din lat. *iugaster, un derivat de la iugum „jug“ (acesta din urmă, transmis tuturor limbilor romanice). Derivarea respectivă, care probabil s-a produs în latina balcanică, a fost explicată prin aceea că din lemnul tare al acestui arbore se făceau juguri. în ceea ce-1 priveşte pe mesteacăn, trebuie să ştiţi că provine dintr-un cuvânt atestat mastichinus, derivat de la masti(cum)y cuvânt împrumutat din greacă, unde avea sensul de „masticw. Din înţelesul de „suc răşinos“, pe care îl avea cuvântul latin, s-a dezvoltat sensul de „mesteacăn", copacul cunoscut pentru sucul care se extrage din el (CDDE). Trebuie explicată şi forma actuală a cuvântului, pentru că mastichinus trebuia să devină *măsteacen. Din pluralul acestuia *măsteaceni > mesteceni s-a refăcut un singular mesteacăn, prin falsă analogie cu forme ca geamăn — gemeni, carpăn - carpeni. încerc uneori să completez informaţiile de natură strict etimologică oferind un răspuns şi la întrebarea pe care mi-o imaginez pe buzele dumneavoastră: „Bine, dar de ce aceste cuvinte s-au transmis numai românei?" De data aceasta pot sugera un răspuns, deşi în alte situaţii mă declar incapabil (este greu de explicat totdeauna de ce apar sau dispar cuvintele). Evident că, pentru a da un răspuns, trebuie să văd ce există în celelalte limbi romanice: cum sunt numiţi cei doi arbori în aceste limbi. în cazul \m jugastru, avem continuatori ai lat. acer „arţar“ (it. acero, sp. arce, iar fr. érable vine din lat. acerabulus, un compus din acer şi un cuvânt celtic *abobs). Deci limbile romanice păstrează situaţia din latină, în timp ce româna a inovat, numele arborelui respectiv fiind explicat 160 prin numele obiectului (jugul) confecţionat din lemnul său. Nu este exclus însă să se fi păstrat acer şi în română, dacă se acceptă pentru arţar provenienţa din derivatul neatestat *arcearius al lui acer (DA). în cazul lui mesteacăn avem o situaţie asemănătoare: limbile romanice folosesc urmaşii lat. betulla (fr. bouleau, sp. abedul), cuvânt celtic pătruns în latină, iar noi pe urmaşul unui derivat creat pe terenul limbii latine. 88. k Am ales să discut despre o serie de cuvinte care încep cu litera k. Ele aparţin unei categorii de cuvinte străine neadaptate, de obicei recente, atât în română, cât şi în alte limbi (franceza, engleza; în germană, folosirea literei k este normală şi pentru cuvintele vechi). Sunt, la origine, cuvinte din limbile asiatice (japoneză, chineză, hindi), dar şi din greacă, din limbi slave sau germanice. La noi au ajuns mai ales prin franceză. Am ales câteva exemple, luate toate din Mic dicţionar enciclopedic. Cel mai scurt cuvânt din această listă este simpla literă k, folosită ca simbol pentru elementul chimic potasiu, denumit şi kaliUy cuvânt împrumutat din latina scolastică (acolo provenea din arabă: qali „soda£). K2 este numele unui vârf din masivul Karakorum, al doilea din lume ca înălţime (8611 m), după Chomolungma (Everest). Din limbile orientale au fost împrumutate, în primul rând, cuvinte rămase în forma lor originară. Din mitologia japoneză: kami „forţă supraomenească, divină; divinitate primordială44, kannon „zeiţa îndurării, a doua ca importanţă după Budha44; din mitologia indiană: kalpa din hindi „ordine, lege44 are în mitologia hinduistă sensul „perioadă de timp care acoperă un ciclu complet, de la originea lumii până la sfârşitul ei44 (reprezintă o zi şi o noapte a lui Brahma), iar kama (kamadeva) în mitologia vedică este „zeul dragostei, personificarea dorinţei şi a desfătării44. 161 Un caz interesant este cuvântul internaţional kodak, care a fost creat (pe la anul 1889) dintr-o combinaţie de litere luate arbitrar; inventatorul american G. Eastman, care a construit aparatul de fotografiat cu acest nume, povesteşte el însuşi că a căutat pentru denumirea aparatului său un cuvânt care să fie scurt, uşor de pronunţat şi care să fie ferit de confuzia cu alţi termeni din arta fotografică. Din germană au pătruns, de asemenea, cuvinte rămase cu grafia originară. Este cazul lui kaiser (despre care am vorbit într-o emisiune specială) şi al cuvântului kitsch „termen ce desemnează pseudoarta, produse de prost-gust care imită superficial operele de artă şi elementele folclorice autenticei Avem în română numeroase cuvinte cu k iniţial care sunt constituite din elemente greceşti. Le amintesc pe cele formate cu elementul kineto-< gr. kinesis „mişcare44: kinetoterapeut, kinetoterapie etc. De semnalat că, în cazul cuvintelor greceşti, cele intrate de mai mult timp în limbă s-au adaptat şi se scriu cu ch: chinestezie. 89. lamură, (a) lămuri, lamă Trei cuvinte înrudite: lamurây (a) lămuri şi lama. Ultimele două sunt cunoscute; primul însă este mai puţin cunoscut şi cred că trebuie să arăt ce înseamnă. Lamură este înregistrat în DA cu două sensuri. Primul sens, „curat, pur, adevărat44 cu referire la aur, argint şi, prin extensie, şi la apă, este cel mai vechi (apare în Biblia de la 1688: 7000 de talanţi de argint lamură, iar mai recent: în apa lamură [...]păstrăvii [..] nu mai conteneau cu joaca.). Al doilea sens, „partea cea mai curată, mai aleasă sau mai fină a unui lucru; fruntea, floareaa există şi în DEX. Este un cuvânt moştenit din lat. lamina „placă44 şi „bară de metal preţios44, care s-a transmis unor limbi romanice (it. lamina „tablă44, fr. lame). Deci lamură şi lamă (< fr. lame) sunt dublete etimologice, provenind de la acelaşi etimon îndepărtat, lat. lamina. Aspectul fonetic al cuvântului românesc a fost 162 explicat astfel: rezultatul la plural al lat. lamina, şi anume *lamene care nu este atestat, a trecut în română la lamuri, prin analogie cu plurale terminate în -uri (cf. vergurâ, lăture, ţâmi)\ singularul lamură este o reconstituire analogică. Verbul (a) lămuri însemna la început „(despre metale) a curăţi prin foc de corpurile necurate" (în Mineiul de la 1776 se spune: ca aurul în ulcea i-au lămurii). Prin generalizare, s-a ajuns la sensul „a curăţi, a limpezi, a purifica". Sensul frecvent astăzi „a face să se distingă, să se vadă limpede; a explica" este dezvoltat din cel precedent. Există şi sensul, rar, „a distinge cu privirea, a zări" {în mijlocul satului lămuri şcoala). Cuvântul este bine cunoscut azi şi prin derivatele sale: lămurire (care apare la începutul secolului 19) şi lămuritor. 90. lapte Boldăneşti La un restaurant din Târgu Neamţ, acum câţiva ani, o colegă a văzut menţionat în lista de dulciuri produsul lapte Boldăneşti. Curioasă din fire, a întrebat cum este desertul respectiv. Mare i-a fost surprinderea când i s-a oferit lapte-de-pasăre, desertul preparat din lapte, ouă şi zahăr (este, de altfel, desertul meu preferat, preferinţă moştenită de la bunicul meu). Şi-a dat seama că cel care scrisese Boldăneşti în meniu auzise că desertului respectiv îi spuneau unii într-un anumit fel pe care el nu l-a înţeles bine. Era vorba despre denumirea franceză a preparatului respectiv: boules-de-neige „lapte de pasăre". Nu am reuşit să aflu cine şi când a „inventat" laptele-de-pasâre (în franceză, expresia boules-de-neige este folosită pentru a denumi o plantă ale cărei inflorescenţe seamănă cu bulgării de zăpadă şi diferite dulciuri preparate cu albuşe bătute). Am adus în discuţie acest caz extrem, fiindcă exemplifică felul cum cineva care nu cunoaşte limba din care se împrumută cuvintele le dă în limba sa o formă „după ureche" (vezi expresia a cânta după ureche „a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura"). In acest caz, boules-de-neige a devenit Boldăneşti (un asemenea nume de loc nu am găsit). Să fi fost apropiat de Boldan, nume de persoană? Uneori, cuvintele 163 neînţelese sunt apropiate în mod greşit de cuvinte româneşti. Colegul meu, profesorul Th. Hristea, are o bogată colecţie de astfel de „românizării cărora lingviştii le spun etimologii populare. Cea mai cunoscută este stâlcirea numelui prăjiturii denumite în franceză chou a la cremey care apare scris în diverse forme (nu există în dicţionare): şua la cremey şoa lacremy ba chiar şi soaie. într-o cofetărie din cartierul bucureştean Berceni, un cofetar care ştia ceva franţuzeşte a scris choix („alegere") a la creme, neştiind că, de fapt, în numele prăjiturii intră cuvântul chou „varză“. în dicţionarul gastronomic Larousse se spune că chou este o prăjitură mică din aluat pufos, pusă în tavă la copt cu un cornet, ca să aibă totdeauna formă rotundă [ca varza]. Cuvântul francez chou < lat. caulis „varză" apare şi în choucroutey mâncare de varză ce se găseşte în restaurante scrisă, de asemenea, în diverse feluri. Este o mâncare tipic alsaciană, cuvântul fiind împrumutat din dialectul german din Alsacia: surkrut (literal : krut „iarbă" şi sur „acră"), corespunzător germ. Sauerkrauty cu adaptare populară după chou „varză" şi croute „coajă, scoarţă". Alte două cuvinte franceze le-am auzit „românizate": millefeuille (formă care figurează şi în DOOM) apare în vitrinele unor cofetării scris milfe, iar feuilletage sub forma foi-etaj (în română, cuvântul a fost adaptat: foitaj). Un cuvânt ciudat este sândulie „covoraş lângă pat" pe care îl găsim în DLR cu un citat din Velerim si Veler Doamne de V.I. Popa, este o românizare a fr. descente de lity cu acelaşi sens. 91. lăuruşcă, lambriu Două cuvinte înrudite, dacă ţinem seama de originea lor îndepărtată. Nu sunt cunoscute de toată lumea, de aceea le explic: lăuruşcă înseamnă „viţă sălbatică", al cărei fruct este un ciorchine cu boabe mici, negre, iar lambriu are sensul de „îmbrăcăminte de marmoră, de lemn sau de stucatură cu care se acoperă, total sau parţial, pereţii unei încăperi". Lăuruşcă < lat. labruscay cuvânt moştenit de toate limbile romanice, la fel ca lat. vinea „viţă de vie cultivată" (rom. viey fr. vigney sp. vina). 164 Alături de forma primitivă labrusca a existat şi un dublet cu -m-y adică lambrusca > fr. lambruche. Astăzi este un cuvânt regional, cu numeroase variante în română: lâuruscă, leoruşcây leuruscâ, leuruşcăy răuruşcâ, rouruşcâ. Forma lâuruscă a fost refăcută sub influenţa derivatelor în -usca; în râuruşcây rouruşcâ s-a produs asimilarea l—r > r-r. De remarcat că şi franceza are şi forme cu /. Lambriu este un împrumut din fr. lambris (în limba veche franceză forma sa era lambrus). Se consideră că vine din verbul lambruschier (din franceza veche) devenit (în franceza modernă) lambrisser „a acoperi cu lambriuri" < lat. vulg. *lambruscare < lat. la(m)brusca „viţă sălbatică". Sensul de „a acoperi cu lambriuri" al verbului francez se datorează ornamentelor lambriurilor, de cele mai multe ori cu motive reproducând frunzele de viţă de vie. O evoluţie semantică asemănătoare prezintă fr. vignettey împrumutat de limba română (vinietă şi vignetă). în secolul 13, fr. vignette însemna „ornament în formă de ramuri sau foi de viţă". Acest sens a existat până în secolul 16. După aceea, s-a folosit cu referire la ornamentele în formă de ramuri de viţă de vie împletite în partea de sus a primei pagini a unei cărţi, de unde decurg celelalte sensuri. în DEX, vinietă este glosat prin „ilustraţie de mici dimensiuni care se pune la începutul sau la sfârşitul unui text (tipărit sau manuscris), al unui capitol etc., ornament pe coperta unei cărţi; clişeu folosit în tipografie pentru ornamentaţie". 92. leagăn Suntem în prezenţa unui cuvânt vechi: există în toate dialectele sud-dunărene, iar în istroromână are r în loc de n (,leagăr), fenomen care apare numai în fondul străvechi al lexicului românesc. Ştim că este vechi, dar nu avem, ca în atâtea alte cazuri, o explicaţie sigură pentru a arăta din ce cuvânt provine. încerc să discut situaţia din celelalte limbi romanice, spre a găsi eventuale argumente pentru adoptarea uneia dintre soluţiile propuse. 165 Cuvântul latinesc curent pentru „leagăn“ era cuna, transmis spaniolei şi italienei septentrionale. în Italia centrală, cuna s-a păstrat sub formă de diminutiv: cunula. în Franţa, leagănul este denumit cu un cuvânt de origine celtică a cărui formă presupusă este *bertiu sau *berciu. De la o formă diminutivală avem fr. berceau şi alte forme romanice (pg. bergo, cat. bressot). în sudul Italiei, în aşa-numita Magna Grecia, s-a păstrat un cuvânt grecesc, naca, care însemna „blană de oaie“. Evoluţia la sensul de „leagăn“ se explică dacă ştim că în sudul Italiei, la fel ca în Grecia, este obişnuit un tip de leagăn care, în forma lui cea mai simplă, se prezintă ca un cadru dreptunghiular de lemn suspendat de tavan, în care se pune o blană de oaie, ca să formeze un fel de pungă ce seamănă cu un leagăn. Există şi alte denumiri, la care nu mă opresc. Dacă observăm că în România leagănul este uneori suspendat de tavan, aşa cum rezultă şi din Atlasul lingvistic român (procedeul este vechi, fiind remarcat încă de Del Chiaro, călător italian devenit secretar al lui C. Brâncoveanu şi Şerban Cantacuzino), se poate accepta originea sugerată de S. Puşcariu. El propune un derivat neatestat Higinare de la ligare „a lega“ (leagănele, repet, sunt legate, suspendate, de tavan). Este o soluţie posibilă. Nu este cazul acum să le prezint pe celelalte; unele dintre ele sunt de neacceptat, fiindcă propun cuvinte din limbi moderne, care nu pot explica existenţa termenului în dialectele româneşti sud-dunărene. 93. luceafăr Luceafărul este numele popular al planetei Venus, văzută în prima sau în ultima parte a zilei. Are numeroase sinonime: Luceafârul-de-Dimi-neaţăy Luceafârul-de-Ziuâ, Luceafârul-Boului, Luceafârul-de-Searâ, Luceafărul-Inserării^ Luceafărul-de-Noapte, Luceafârul-Ciobanilor (cf. fr. letoile du berger). Termenul de bază este folosit şi pentru denumirea altor corpuri cereşti: steaua Aldebaran din Constelaţia Taurului se numeşte Luceafărul-Porcesc sau Luceafărul Porcilor, steaua Sirius din constelaţia Câinele-Mare are numele Luceafărul-de-Zori, Luceafârul-Zorilor, 166 Luceafârul-Zorilă, Luceafârul-Dimineţii, stelei Vega din Constelaţia Lirei i se spune Luceafărul-cel-Marey Luceafârul-de-Miezul-Nopţii, Lucea-fârul-cel-Frumos. Şi, în sfârşit, steaua Hiperion este numită Lucea-fârul-cel-Mare-de-Noapte. Cuvântul luceafăr a ajuns să aibă şi sensul general de „astru; lumină călăuzitoare" (este steaua cea mai strălucitoare, după Soare şi Lună). De aici şi sensul figurat de „personalitate remarcabilă". In mitologia populară, Luceafărul este un personaj demoniac, creat în folclor prin confuzia dintre astrul respectiv şi Lucifer. Cuvântul este moştenit din lat. lucifer „steaua dimineţii", un cuvânt compus din lux „lumină" şi ferre „a purta", deci s-ar putea traduce prin „poartă lumină". In Vulgata, traducerea Bibliei făcută de Sfântul Ieronim (390-405), cuvântul lucifer traduce expresia „astru strălucitor" şi este numele dat, în cartea prorocului Isaia, regelui Babilonului. Cuvântul a fost dat ca nume stelei dimineţii (în a doua epistolă a lui Petru) şi apoi lui Hristos. Din secolul 2, numele de Lucifer a început să fie atribuit Satanei, îngerul rebel expulzat din cer. In română, învechit, luceafăr însemna şi „Satana". Cuvântul Lucifer cu sensul de „Satana" este împrumutat din fr. Lucifer, care este, la rândul lui, împrumutat din latină. La fel stau lucrurile şi în celelalte limbi romanice (sp. luclfero „drac"). 94. lucoare, licurici Sunt două cuvinte cu statut diferit. Lucoare este un cuvânt învechit şi înseamnă „lumină, strălucire produsă de lumină" şi, figurat, „ceea ce aduce claritate în mintea omenească", dar şi „lumină slabă de-abia întrezărită" (are ca sinonim, cu acest ultim sens, pe licărire). Licurici este numele unei insecte care are pe ultimele secvenţe abdominale nişte organe care emit lumină fosforescentă (după unele surse, numai femelele emit această lumină). Şi cuvântul licurici are mai multe sensuri: „copil vioi", „ceva care are dimensiuni mici", „ceea ce licureşte", (argotic) „lanternă". Apare şi în expresii ca a avea licurici la cap „a avea idei 167 neobişnuite", a-i scoate cuiva licuricii din cap „a determina pe cineva să devină serios". Lucoare are la bază lat. lucor, apărut foarte târziu în latină, într-o traducere latinească a unei enciclopedii medicale scrise de grecul Oribas (secolele 4-5), dar transmis limbilor romanice (fr. lueur). Este ataşat cuvintelor latineşti de felul lui lux, -cis „lumină", lucere, verb transmis tuturor limbilor romanice, inclusiv românei (în forma (a) luci), lucidus „luminos" care a dat fr. lucide > rom. lucid. Licurici, care există şi în aromână {licuriciu), este un derivat de la (a) licuri, variantă a lui (a) licări. Acesta din urmă este un cuvânt moştenit sigur din latină (s-au propus diverse etimoane, toate latineşti: Huculire, lucere, liquorare). Cei mai mulţi cred că (a) licări este un derivat de la lucoare, care ar fi avut la început o formă neatestată *(a) lucuri devenită (a) licuri, prin disimilarea vocalei u. Corespondentele din limbile romanice sunt cuvinte care derivă de la termeni ce înseamnă „lumină": fr. lampyre, luciole, it. lucciola, sp. luciernago. Licurici are multe sinonime populare, cu sufixe diminutivale: fâclieş < făclie, fânăraş < fanar „felinar", licuş < lic (cuvânt care redă un fenomen luminos cu apariţie spontană), scânteuţă, steluţă. Numele ştiinţific latinesc este Lampyris noctiluca „făclia nopţii". Unul dintre sinonimele populare ale cuvântului licurici este focul lui Dumnezeu. Numele acesta vine de la credinţa populară că licuriciul ar fi fost hărăzit de Dumnezeu sau de Sfântul Petru să lumineze calea celor rătăciţi prin pădure. După o altă legendă populară, Dumnezeu ar fi venit pe pământ însoţit de îngerii din cer. Unul dintre ei s-a îndrăgostit de fata unui păstor. La întoarcere, înainte de intrarea lor în cer, Dumnezeu a transformat îngerii în stele ca să privească de sus frumuseţea pământului, iar pe cel îndrăgostit l-a azvârlit pe pământ şi l-a transformat în licurici! 95. mameluc Există cuvinte care atrag atenţia prin forma lor fonetică. Unul dintre acestea a fost, în cazul meu, mameluc, care mi s-a părut un cuvânt 168 oriental. L-am auzit pe când eram în liceu, într-o poezie a lui D. Bolintineanu: Mamelucii zboară prin câmpii cei sălbatici / Ca pulberea în vânt, / Şi umbrele lor mute, cu carii lor fantastici', / Reintră în mormânt. în loc de origine turcească, am aflat că este împrumutat din ff. mamelouk. Este adevărat că în franceză el înseamnă, în primul rând, „cavaler din garda personală a sultanilor din Egipt" şi are la origine ar. mamluk „sclav domestic", participiul pasiv de la malaka „a poseda". în timpul lui Napoleon, cavaleriştii din garda imperială au căpătat numele de mamelouk (prima atestare cu acest sens este din 1808). în limbile romanice, cuvântul a căpătat sensurile de „soldat arab" şi „prost". în română, în MDA, este glosat „om fără personalitate şi fără păreri proprii". Apare în Ion al lui L. Rebreanu: La Cameră nu deschisese gura niciodată, fiind mameluc guvernamental. Indirect, apare şi în derivatele mamelucărie şi mamelucărime, pe care le foloseşte Caragiale: Jos sistema obligatoricâ ... Jos mamelucăria inicăl 96. marmeladă Pasta alimentară obţinută prin fierberea unor fructe proaspete, la care se adaugă zahăr, poartă numele de marmeladă. Este interesantă originea îndepărtată a acestui cuvânt, pe care o găsim în gr. melimelon „măr dulce" format din meii „miere" şi melon „măr"; gr. melon, cuvânt împrumutat din substratul mediteraneean, a pătruns în latină, unde a devenit melum, malum, cuvânt transmis limbilor romanice, printre care şi româna (măr). Cuvântul grecesc melimelon a devenit în latină melimelum „specie de măr foarte dulce". S-a confundat cu melomeli „marmeladă de gutui". S-a dat acest nume gutuiului, pentru că marmelada de gutui se prepara cu miere. Din latină s-a transmis portughezei, unde marmelo „gutui" este mai apropiat de etimonul latinesc decât sp. membrillo „gutui". Din ptg. marmelo a derivat cuvântul marmelada, care a fost împrumutat de franceză (marmelade), de unde îl avem şi noi în forma marmeladă (prima atestare în franceză, la 1642; la noi, apare în 169 dicţionarul român-francez al lui Pontbriant, la 1862). Unii consideră că în română a pătruns şi din germ. Marmelade. Româna are diverşi termeni pentru „marmeladă". încep lista cu un cuvânt regional din Transilvania, lictar „magiun", care are prima atestare la 1816 (cu numeroase variante: lectar, lecvar, lioptarius, liptariu etc.) şi este considerat un împrumut din graiul farmaciştilor din Ardeal, unde exista termenul latinesc olectuarium „doctorie preparată din prafuri amestecate cu miere"! Sinonimul cel mai răspândit este magiun „pastă obţinută prin fierberea şi tocarea fructelor (mai ales a prunelor)". De precizat că nu se adaugă zahăr! Cuvântul este împrumutat din turcă, de unde a ajuns la noi şi peltea (sau belted), care este un jeleu fabricat din fructe cu zahăr! Regional se foloseşte, în Moldova, povidlâ „magiun", cu multe variante fonetice, cuvânt împrumutat din ucraineană (după unii şi din polonă), iar în Banat pecmezy cuvânt cu etimologie multiplă (turcă, bulgară şi sârbă). Cele mai noi sinonime sunt neologisme: jeleu este din fr. gelée, iar gem este din engl. jam. 97. măr Dintre fructele toamnei, mărul a fost şi este poate cel mai reprezentativ, atât la noi, cât şi la alte popoare europene. Nu e de mirare că originea cuvântlui măr trebuie să o căutăm în latină. încă în epoca veche a ei, latina a acceptat un cuvânt grecesc (introdus odată cu un soi de mere altoite, care se cultiva în ţările elenistice din zona Mediteranei). Din cele două forme greceşti (malon şi melon) s-a transmis limbilor romanice a doua, devenită melum (malum era folosit numai în limba literară). Vechiul cuvânt indo-european, păstrat în limbile germanice şi slave din nordul Europei, a fost deci părăsit în favoarea unui nume mediteraneean ce desemna un fruct ameliorat (mere altoite). Forma melum a dat măr, cu e trecut la ă după o consoană labială, ca în pilus > păr sau fetus > făt (în dialectele sud-dunărene, aromân, meglenoromân 170 şi istroromân, se păstrează mer, per, fet). Urmaşii lui melum există şi în italiană, sardă şi retoromană. Tot origine latină au şi ceilalţi doi termeni folosiţi în celelalte limbi romanice pentru „mărw: fr. pomme, sp. manzana. în franceză, mărul este numit pomme, urmaş al lat. pomum ce însemna „fructa, în general; noi îl avem în rom. poamă < lat. poma, pluralul lui pomum, interpretat ca singular feminin. Sensul „măr" apare în latina din Galia în secolul 5 (prima apariţie, la Marcellus Empiricus, autorul unei culegeri cu peste 2 500 de reţete medicale, scrise în Galia). S-a produs în Galia o transformare semantică banală: termenul general pentru „fruct" a fost folosit pentru fructul cel mai frecvent (într-o emisiune mai veche am arătat că rom. grâu continuă lat. granum ce însemna „grăunte"). în ceea ce-1 priveşte pe sp. manzana, acesta vine de la un soi de mere speciale, numite mala Mattiana, care trebuie să fi existat în Peninsula Iberică (originea lui Mattiana este explicată în diverse feluri). în ciuda acestei spectaculoase diferenţieri lexicale pe teritoriul României, ceea ce mâncăm astăzi cu toţii are acelaşi gust, indiferent de cuvântul folosit: rom. măr, fr. pomme sau sp. manzana. 98. monedă, groş încep cu o scurtă incursiune în istoria monedelor, adică a pieselor de metal care au funcţionat ca mijloace băneşti de plată, facilitând circulaţia mărfurilor. în lumea latină servea ca etalon o unitate monetară numită as. La început era o placă de bronz rectangulară şi fără înscrisuri pe ea. Nu se ştie de unde a fost împrumutat, de la etrusci sau de la fenicieni. Denumirea acestei unităţi monetare nu s-a transmis limbilor romanice. în schimb s-a transmis, direct sau ca împrumut, un alt termen, lat. moneta, cuvânt al cărui sens primar era „care avertizează", un epitet dat Junonei, căsătorită cu Jupiter (zeiţa căsătoriei, după modelul grecesc Hera - Zeus). Moneta era şi „numele templului închinat Junonei, locul unde se băteau monedele", apoi a căpătat sensul de „monedă", sens cu care s-a transmis acest cuvânt tuturor limbilor romanice, cu excepţia 171 românei (din latină a ajuns şi în germ. Miinze). în limba română, cuvântul a fost împrumutat ulterior în două variante: una este monedă, cu circulaţie generală, care vine din gr. moneda (luat din italiană, mai exact din dialectul veneţian unde cuvântul avea un -d-)\ cealaltă variantă, monetăy este împrumutată din latină sau din it. moneta. Numărul şi varietatea monedelor care au circulat în ţările române este impresionant. Despre ele voi vorbi în alte emisiuni. Acum mă opresc la groşi, numele unei vechi monede. în opoziţie cu monedele subţiri, în Europa s-au bătut (mai întâi la Tours, în Franţa, la 1241) nişte monede mai groase, numite de aceea (nummi) grossi; acestea au început să circule curent în toate ţările Europei centrale şi de vest ajungând, pe diverse căi, şi la români (în Moldova, unde s-au bătut groşi pe la sfârşitul secolului 14, au venit prin Polonia). La români, groşul era o monedă de argint bătută, reprezentând unitatea monetară. Cuvântul vine din germ. Groschen (în Transilvania şi, probabil, în Muntenia) sau din pol. grosz (în Moldova). Este un cuvânt care trebuie să fi circulat, pentru că apare în expresii ca a afla groş pe groşi „a găsi comori şi avere multă". Din neînţelegerea acestei expresii s-a născut alta, a înşira (sau a spune, a îndruga) moş(i) pe groş(i) „a sta la taifas, a spune verzi şi uscate, gogoşiw. 99. morfină, asclepiad Două cuvinte: unul cunoscut - morfină -, altul mai rar - asclepiad -, acesta din urmă fiind numele unei plante erbacee perene, cu flori albastre parfumate şi cu fructul îngroşat şi cărnos, al cărei nume popular este iarba fiarelor (nu apare în DA, dar există în dicţionarele curente actuale, ceea ce înseamnă că este un împrumut recent). Amândouă au la originea îndepărtată câte un personaj mitologic grec. Morfină este împrumutat din fr. morphine, un derivat savant de la Morphee „zeul somnului", luat din lat. Morpheus, la rândul lui din gr. Morpheus, numele unuia din cei 1000 de copii ai lui Hypnos „Somnul", reprezentat adesea ca un tânăr înaripat, care le provoacă muritorilor 172 somn, atingându-i cu o floare de mac, şi le produce vise în care ia forma (în gr. morphe ,,formă“) unor diferite personaje (vezi expresia internaţională în braţele lui Morfeu). Intr-o scurtă paranteză, precizez că de la grecescul morphe „formă, configuraţie" s-au format numeroase cuvinte internaţionale: morfogenezâ, morfologie etc. Un derivat este şi morfină, alcaloid extras din opiu, întrebuinţat drept calmant, narcotic sau stupefiant, care provoacă şi somn. Termenul asclepiad, recent în română, luat din fr. asclepiade, denumeşte nu numai planta despre care am amintit, ci şi un membru al corporaţiei medicilor greci. Cuvântul are la origine numele lui Asclepios, zeul tămăduirii, fiul lui Apolo şi al nimfei Coronis. în iconografie, este reprezentat însoţit de un şarpe. După legendă, Apolo l-a dat pe fiul său Asclepios în grijă lui Chiron, cel mai înţelept dintre centauri. Acesta l-a învăţat medicina. Datorită faptului că Asclepios nu s-a mulţumit să-i vindece pe bolnavi, ci chiar i-a înviat pe morţi, Zeus l-a omorât fulgerător cu un trăsnet. Cultul lui Asclepios s-a răspândit în toată Grecia; cel mai cunoscut dintre sanctuarele sale este cel de la Epidaur. Numele său a fost preluat de romani în forma Esculap, de unde l-am luat şi noi. De remarcat că există şi un alt cuvânt asclepiad „vers compus dintr-un spondeu (sau troheu), doi sau trei coriambi şi un iamb", după numele lui Asclepiades din Samos, poet grec din secolul 3 î.H., autor al unor epigrame de dragoste în vers coriambic. 100. mozaic, muzeu, muzică Se ştie că muze se numeau, în Antichitate, divinităţile care patronau artele şi ştiinţele (gr. Mousai). Genealogia, numărul şi atribuţiile exacte ale acestora au fost variate, în funcţie de epoci. Hesiod, cunoscutul poet grec din secolele 8-7 î.H., le-a definit ca fiind nouă surori, fiice ale lui Zeus şi ale Mnemosinei; dintre acestea, cele mai cunoscute erau Caliope (muza poeziei epice şi a elocinţei), Clio (muza istoriei), Euterpe (muza poeziei lirice şi a muzicii), Thalia (muza comediei) şi Urania (muza 173 astronomiei). Grecescul mousa, cuvânt a cărui origine este necunoscută, a trecut în lat. musa, de unde a fost împrumutat în fr. muse (secolul 13). Din franceză îl avem şi noi pe muză. Cuvântul greco-latin a fost important în Antichitate, de la el formându-se o serie întreagă de cuvinte (dau formele lor româneşti, arătând de unde provin). Mozaic „lucrare de tehnică decorativă constituită din amestecul unor elemente şi culori diferite" < fr. mosaïque, it. mosaico < lat. med. musaicum < lat. musivum (musivus opus „lucrare în mozaic“). Decoraţiile în mozaic erau făcute în grotele şi fântânile medievale dedicate Muzelor. Această tehnică de origine orientală (Egipt, Persia), preluată de Antichitatea greco-romană, a înflorit în perioada Imperiului Bizantin. Muzeu < fr. musée, germ. Muséum < lat. muséum „bibliotecă, loc de studiu" < gr. mouseion „templu al Muzelor, academie de arte la atenieni". Muzică < fr. musique, it. musica, germ. Musik < lat. (ars) musica „arta sunetelor" şi „arta poeziei" < gr. mousike (techne) „arta Muzelor" se folosea, la început, cu referire la poeziile ce erau cântate. Nu trebuie adus în discuţie fr. mosaïque „care se referă la religia lui Moise" devenit în română mozâic. Acesta are la bază lat. mosaicus, derivat de la Moises, deci nimic comun cu Muzele. 101. Nicolae Deşi am vorbit despre originea acestui nume de sfânt şi acum un an, am considerat util să revin asupra temei. în primul rând, pentru ceea ce îmi place să numesc „fixarea cunoştinţelor" (aceasta, pentru cei ce au văzut emisiunea anul trecut şi au uitat, în parte, ce am spus atunci); în al doilea rând, pentru cei ce nu au văzut emisiunea, ca să nu mai regrete că au ratat-o. Lăsând gluma la o parte, am şi un alt argument: aş vrea să aduc şi unele lucruri în plus. Nicolae este cel mai frecvent nume la români, după Ion. Vorbind şi despre alte nume frecvente, am spus că istoria numelor româneşti urcă până la greacă sau ebraică. Nicolae reproduce vechiul nume grecesc NikolauSy care a fost folosit cu multe secole înainte de era creştină. El 174 apare în scrierile marelui istoric Tucidide (circa 460-396 î.H.); este un cuvânt compus al cărui prim element era nik- {nikao „a învinge44, nike „victorie44: apare în numele cunoscutei statui Victoria de la Samothrake). în Antichitate avea mare importanţă, foarte probabil fiindcă făcea parte din aceeaşi familie de cuvinte cu numele zeiţei victoriei, Nike (la romani, Victoria), precum şi cu alte două nume compuse cu elementul nik-, şi anume Nikâtor şi Nikephâros (ultimul a dat rom. Nichifor), care erau supranumele lui Zeus. A doua parte a cuvântului Nikolaus este laos (leos) „popor44 (apare şi în numele Leandru, fără a fi legat etimologic de numele plantei leandru). Din limba greacă l-au luat latinii, în forma Nicolaus (trecut în limbile romanice occidentale), şi slavii. Odată cu apariţia creştinismului, numele Nikolaus şi Nicolaus au fost purtate şi de persoane care au îmbrăţişat noua religie, printre care un episcop de Myra (localitate în sud-vestul Asiei Mici) din secolul 4, sanctificat de Biserică, învăluit în aura legendelor şi devenit unul dintre cei mai populari sfinţi din Evul Mediu. Legenda îl prezintă drept un prunc care refuza vinerea să sugă şi care, mai târziu, a readus la viaţă trei copii mici, ucişi şi puşi într-o putină cu sărături de un hangiu. în mitologia din ţările nordice, el este Moş Crăciun (Santa Claus). în calendarul popular al românilor, Niculai este sărbătorit atât în luna mai, cât şi, mai ales, în decembrie, de numele lui fiind legate credinţe, legende şi practici în esenţă păgâne. în forma Nicolae, numele vine din slavonă (limba oficială a bisericii ortodoxe române), la fel ca şi alte nume de persoane. Forma veche (Sân) Nicoară a fost considerată continuatoarea lat. (Sanctus) Nicolaus, dar această etimologie prezintă dificultăţi formale {Nicolaus ar fi trebuit să devină, conform legilor fonetice, Nicurau). Se poate observa însă că, în alte cazuri, evoluţia numelor proprii poate fi diferită de cea a cuvintelor comune. 102. nucă, nuc într-o emisiune precedentă am arătat cum în română, ca şi în alte limbi romanice, s-a constituit un sistem de denumire a arborilor şi a 175 fructelor acestora. Datorită unor fenomene ce au avut loc în latina târzie s-a ajuns ca numele de fructe, care erau neutre în latina clasică, să devină feminine în limbile romanice, iar numele de arbori să fie de genul masculin. Chestiunea a fost analizată pe larg de Th. Hristea, în cartea sa Probleme de etimologie. Aduc acum în discuţie cazul perechii nucă — nuc, care vine din lat. nux, nucem, cuvânt ce însemna atât „nuc“, cât şi „nucă“. Forma latină nu poate explica însă nici pe nucy nici pe nucă. Th. Hristea consideră că trebuie să presupunem diverse stadii de evoluţie, care pornesc toate de la o formă românească neatestată *nuce < lat. nucem. Această formă de singular avea un plural nuci (ca şi lat. crucem > rom. crucey cu pluralul cruci). Din pluralul nuci s-a refăcut un singular nucă, după modelul lui falcă, refăcut de la pluralul fălci al mai vechiului falce < lat. falx, falcem. Trebuie să presupunem că singularul nucă este vechi, fiindcă nu s-a găsit nicio urmă a lui *nuce (s-a păstrat această formă doar în istroromână). De la nucă s-a format nuc, ca şi în cazul perechilor pâr-parâ, prun-prunâ, în care atât numele pomului, cât şi al fructului, se explică direct din latină. Argumentul cel mai important în favoarea acestei explicaţii constă în faptul că un prototip latin *nucus, invocat de unii lingvişti, nu a lăsat urmaşi în nicio limbă romanică. în încheiere, nu trebuie să vă mai atrag atenţia asupra faptului că, uneori, explicaţiile lingvistice sunt mai complicate. Aceasta nu înseamnă că nu pot fi verosimile. 103. omletă în acest an se împlinesc 100 de ani de la prima atestare a lui omletă, cuvânt dat într-un dicţionar român-german. Originea sa, ca şi la alte nume de mâncăruri recente, o găsim în limba franceză, unde cuvântul apare din secolul 16, la Rabelais. Evident că şi în secolele anterioare românii mâncau ouă bătute, prăjite în ulei. Ştim aceasta pentru că avem numeroase sinonime, dintre care unele foarte vechi. 176 Cel mai vechi este papară,, atestat în Letopiseţul lui N. Costin. Sensul vechi era „mâncare preparată din felii de pâine (prăjită) presărate cu brânză şi opărite în supă, apă sau lapte". Se presupune că provine din gr. papara, bg. popara. Este un cuvânt care apare în multe expresii familiare, ceea ce dovedeşte frecvenţa lui {a mânca o papară sau a se alege cu o papară „a mânca bătaie“, a face pe cineva papară „a învinge, a distruge", a trage cuiva o papară „a bate, a mustra pe cineva"). De la papară avem derivatul rar pâpâruie, cu acelaşi sens. Tot rar, regional, este şi cuvântul moieţi, derivat de la (a) muia,, aluzie la înmuierea pâinii în papară. în jurul anului 1700 (în Anonymus Caransebesiensis, dicţionar român-latin) este înregistrat cuvântul de origine veche slavă scrob. în acelaşi dicţionar există şi ra(n)totâ, de origine maghiară. Este un cuvânt curent astăzi în graiul crişean. Revenind la omletă, care, repet, este împrumutat din fr. omelette, acesta are o origine foarte interesantă. Pe scurt, se poate spune că numele omelette vine, prin diverse schimbări fonetice, de la v. fr. lemelle > lamelle „lamă foarte fină", devenit în română lamelă „mică placă de sticlă foarte fină, pentru examenele la microscop". Tot de la acest v. fr. lemelle s-a ajuns şi la omelettey prin influenţa urmaşilor lat. ovum > fr. oeuf Sensul dobândit de cuvântul omelette se datorează comparării omletei cu o lamă, din cauza formei sale plate. Deci lamelă şi omletă, amândouă împumuturi din franceză, au la originea îndepărtată fr. lame „lamă" < lat. lamina „foaie de metal, lamă". 104. orb, chior Originea cuvintelor orb şi chior poate fi formulată într-o frază: orb provine din lat. orbus, iar chior este un împrumut din tc. kor care însemna „orb". Din nou lucrurile devin mai interesante dacă urmărim situaţia din latină şi din celelalte limbi romanice. Aceasta ne face să înţelegem mai bine cum s-au petrecut lucrurile în română. 177 Ideea de „orb“ se exprima în latina clasică prin cuvântul caecus. Acesta s-a transmis în Peninsula Iberică, toate cele trei limbi din regiunea menţionată (spaniola, portugheza şi catalana) continuă lat. caecus (sp. ciego, pg. cego). Cuvântul latinesc se mai păstrează în Italia centrală, şi anume în Toscana (cieco), ca şi într-un dialect retoroman din Elveţia. El este frecvent şi în textele vechi franceze, dar în franceza de azi nu mai există urme. începând din secolul 2, cu sensul de „orb“ apare termenul orbus (prima dată la Apuleius, cunoscut scriitor latin). în acea perioadă, orbus păstra şi vechiul sens „lipsit de ...“ („orfan44, „fără copii44). Cel lipsit de părinţi a fost identificat cu cel lipsit de vedere denumit prin caecus. Deci este vorba de o metaforă care, după părerea unor lingvişti, a apărut ca un eufemism, în limbajul celor din clasele sociale înalte. Această evoluţie trebuie să fi avut loc în expresii ca orbus oculis, orbus ab oculis „lipsit de ochi44. Lat. orbus s-a păstrat, cu noul sens, în română, în nordul Italiei, în Sicilia şi în dialectele retoromane, fiind împrumutat şi de albaneză (termenul verb „orb“ este unul din numeroasele împrumuturi din latină în albaneză). Se găsesc urme ale lui orbus şi în vechea franceză, precum şi în vechea provensală. Franceza are astăzi cuvântul aveugle ce continuă lat. aboculis (din expresia orbus ab oculis). Atestat pentru prima dată în secolul 5, acest lat. ab oculis se pare că este copiat după greacă. Ideea de „chior44 se exprima în latină prin lucus, cuvânt care nu s-a păstrat în limbile romanice cu acest sens, ci mai ales, rar, îl găsim cu sensul de „miop44 sau „saşiu44 (fr. louche), care apăruse în latina vulgară. Pentru „chior44 toate limbile romanice au termeni noi: fr. borgne, de origine germanică, sp. tuerto care a însemnat la început „răsucit, strâmb“, apoi „miop44 şi „chior“, printr-o confuzie populară între ideea de „miop44 şi „chior44, existentă şi în alte limbi. în acest context romanic, nu e de mirare că şi în română a fost împrumutat un termen, chiar din turcă, unde însemna „orbw. Semnalez că în multe idiomuri romanice se folosesc pentru „chior44 expresii ca orb de un ochi (Transilvania), ca şi sp. ciego de un ojo. Apropo de chiory amintesc în fugă că sunt din turcă şi alţi termeni din aceeaşi sferă semantică: saşiu < tc. saşi „încrucişată ceacâr < tc. gakir „saşiu; cu ochi albaştri44. Cuvântul chiomp/chiomb are origine nesigură. 178 105. pantalon(i), nădrag(i) îmbrăcămintea bărbătească de la brâu în jos poartă diverse nume în română, cel mai cunoscut fiind cel de pantalonii). îi corespunde termenul popular nădragii). Alte denumiri sunt mai recente, fiind mai ales de origine turcă: cioareci, şalvari (ceacşiri, poturi, meşini sunt tot turceşti, dar mai puţin cunoscute). La acestea se pot adăuga: iţari format pe teren românesc de la iţă < lat. litea (termen de la războiul de ţesut) la care s-a adăugat sufixul -ar, precum şi gaci „pantaloni lungi din pânză albă, folosiţi de ţăranii transilvăneni" < magh. gatya. Cel mai vechi termen înregistrat, nădragii) (1589), este un împrumut din slavă (nadragy). Unele dicţionare dau şi o sursă maghiară. Pantalon(i), înregistrat pentru prima dată la 1825 (de D. Golescu, în bine cunoscuta însemnare a călătoriei mele), are o istorie interesantă. La origine este numele unui sfânt, San Pantaleone (Pantalone) din secolul 4 (martirizat în anul 303), care a devenit patronul Veneţiei. Datorită acestui fapt, era un nume de botez frecvent la veneţieni. Numele a ajuns să fie folosit (aşa cum precizează cunoscutul erudit francez Ménage, din secolul 17) de ceilalţi italieni ca poreclă pentru veneţieni. A fost dat apoi unui personaj veneţian din comedia bufă italiană (commedia delîarte), care era un bătrân îndrăgostit, desfrânat şi foarte zgârcit. Personajul purta pantaloni strâmţi. De aici vine fr. pantalon (apare cu sensul actual la 1650; la început desemna ciorapii-pantalon asemănători cu cei purtaţi de Pantaleone, care erau la modă în vremea domniei regelui francez Carol al Il-lea, din secolul 9). Termenii de origine turcă, amintiţi la început, au pătruns odată cu alţii, numeroşi, ce denumeau diverse obiecte de îmbrăcăminte orientală. Din latină s-a păstrat braca, folosit mai ales în forma de plural brace, termen luat de la celţi, alături de camisia. îl avem şi noi în cuvântul rar brace (Bucovina) „indispensabili". El supravieţuieşte în brăcire „cordon, şiret" < lat. bracile, brăcinar şi, mai ales, în verbele (a) îmbrăca şi (a) dezbrăca. 106. papirus, pergament Hârtia pe care scriem, tipărim sau desenăm astăzi este un material fabricat din celuloză. Este o invenţie chinezească din secolui 2 (autorul 179 ei se numeşte Tsai-Lun). S-a răspândit în secolele 6-7 în ţările Asiei şi abia în secolele 11-12 în Europa. La noi, cuvântul hârtie a pătruns din greacă (hartia). Prima atestare, la D. Cantemir. înainte de apariţia hârtiei se scria pe papirus. întreaga cultură antică s-a transmis pe foi de papirus. Alexandria, oraşul din nordul Egiptului, întemeiat de către Alexandru Macedon la 332-331 î.H., avea o celebră bibliotecă cu papirusuri. Termenul papirus este, la originea îndepărtată, un cuvânt din substratul mediteraneean pătruns în greacă (pdpyros), unde însemna „papură" şi „material pe care se scrie". Din greacă l-a luat latina, în forma papyrus. Cuvântul latinesc stă la baza termenilor europeni ce denumesc hârtia: fr. papier, germ. Papier. (O paranteză pentru a semnala că termenul german Papier este sursa lui papir „hârtie", cuvânt regional din Transilvania). Cuvântul latinesc papyrus a fost reîmprumutat de franceză în secolul 16 (există astăzi, sub forma latinească, papyrus). Deci fr. papier şi fr. papyrus sunt dublete etimologice, aşa cum sunt rom. papură şi rom. papirus, ce provin din lat. papyrus (pentru papură se porneşte de la o formă latinească neatestată *papura). După Alexandru cel Mare, s-a dezvoltat în Asia Mică un oraş numit Pergam (în greacă Pergamon, azi tc. Bergama). Menţionat în documente la anul 400 î.H., acesta a fost capitala unui regat elenistic foarte puternic în secolele 3-2 î.H., rivalizând cu alte două centre culturale (Alexandria şi Antiohia). Biblioteca sa, numărând 400.000 de volume, îşi disputa autoritatea cu cea din Alexandria în ceea ce priveşte restabilirea textelor lui Homer. Din cauza acestei rivalităţi, un rege egiptean a interzis exportul de papirus (adică de papură) pentru Pergamon. Ca să înlocuiască papirusul egiptean, s-a „inventat", în timpul regelui Eumenes al II-lea (secolul 2 î.H.), pergamentul, care este un material din piele netăbăcită (de viţel, oaie sau capră) preparată special, folosită pentru manuscrise. S-a creat cuvântul grecescpergamene „pergament", provenind de la numele oraşului în care a fost inventat. Din greacă a pătruns în latina târziepergamen\i\um < (charta) Pergamena „(hârtie) din Pergam" şi de acolo l-au luat limbile europene (it. pergamena, sp. pergamino, germ. Pergament). Din germană îl avem şi noi pe pergament. Fr. parchemin este acelaşi cuvânt latinesc, care a suferit influenţa lui 180 parthica (pellis) „(piele) din ţara părţilor" (există multe texte scrise în partă pe pergament). Cuvântulparthicus a devenitparche în vechea franceză. Papirus şi pergament sunt două cuvinte importante pentru istoria civilizaţiei. 107. pasăre, vrabie Toţi românii ştiu ce înseamnă pasăre. Mai puţini ştiu însă că, în unele regiuni româneşti, pasăre înseamnă „vrabie". Şi mai puţini ştiu care este originea cuvântului, mai exact ce însemna passer, termenul latinesc care stă la baza lui pasăre. Dar care era situaţia în latină? Latina avea ca termen generic pentru „pasăre" pe avisy cuvânt folosit în toată istoria acestei limbi. Acest cuvânt s-a transmis spaniolei şi portughezei (în forma ave) şi dialectului logudorez al limbii sarde. încă din latină există tendinţa ca avisy având un corp fonetic redus, să fie înlocuit prin forme mai „pline", adică prin derivate diminutivale: aviculay *avicellus. Aceste diminutive stau la baza cuvintelor romanice: it. ucello, fr. oiseau. Româna nu are urmaşi ai lui avisy nici ai derivatelor acestuia. Pentru noţiunea exprimată de avisy noi avem pasăre, cuvânt moştenit din lat. passer care însemna „vrabie". Şi acesta a evoluat, astfel că în latina târzie ă căpătat sensul generic de „pasăre" (într-o inscripţie apare hirundoy nomenpasseris „rândunea, nume de pasăre"). Cu acest sens, cuvântul a fost transmis unor limbi romanice (sp. pdjaroy pg. passaro, rom. pasăre). între română şi cele două limbi iberoromanice (spaniola şi portugheza) există însă deosebiri. în primul rând, întrucât spaniola păstrează şi lat. avis „pasăre" devenit avey între acesta şi pâjaro s-a produs o diferenţiere semantică: ave înseamnă „pasăre care nu este mică" şi pâjaro „pasăre mică". în română, pasăre nu face distincţie de mărime şi, ceea ce este important, păstrează în unele regiuni sensul de „vrabie" din latină; româna continuă deci situaţia din latină. Cuvântul vrabie din limba română literară este un împrumut vechi slav, iar în spaniolă avem astăzi gorrion, de origine nesigură, care l-a înlocuit pe vechiul spaniol pardaly de origine greacă (pârdalos). 181 Numele de păsări au un caracter instabil, pentru că ele sunt termeni populari, care se schimbă mai des, aşa cum se subliniază în dicţionarul etimologic al limbii latine de A. Ernout şi A. Meillet (DEL), s. v. passer. Ca să vedeţi că afirmaţia celor doi mari savanţi este adevărată, continui cu soarta lui avis în franceză: un derivat *avica al lui avis „pasăre" a devenit, într-un grai de la est de Paris, oie şi a căpătat sensul de „gâscă" (lat. cl. anser „gâscă“ nu s-a păstrat în nicio limbă romanică). Această evoluţie semantică s-a petrecut fiindcă gâscă a fost considerată pasărea domestică prin excelenţă. Cât priveşte termenul francez pentru „vrabie" (moineau), acesta este un cuvânt dialectal din nordul Franţei, care are la origine tot pe oiseau „pasăre" influenţat de moine „călugăr"; s-a produs această contaminare pentru că penele vrabiei au fost comparate cu hainele unui călugăr. 108. Pastele Blajinilor M-a preocupat în copilărie numele Pastele Blajinilor, despre care aflasem că este în prima duminică după Paşte, cunoscută în calendarul ortodox ca fiind Duminica Tomii (Toma „Necredinciosul", după cum se ştie, a fost unul din cei 12 apostoli ai lui Isus, care s-a îndoit de învierea lui; el este prăznuit de fapt toamna, la 6 octombrie). în Duminica Tomii, la mine, în zona Beiuşului, se organizau ospeţe funerare în curtea bisericii, după ce, în prealabil, la terminarea slujbei religioase, erau aduse ofrande bogate la morminţi, adică la mormintele rudelor. Ospăţul funerar se prelungea uneori până la apusul soarelui (totul în sunetele clopotelor). Am aflat că, alături de Pastele Blajinilor, se mai spune şi Pastele Morţilor, şi că, de obicei, această sărbătoare se celebra în prima zi după Duminica Tomii. într-o excelentă carte, Comoara satelor. Calendar popular (2005), Ion Ghinoiu dă informaţiile cele mai recente despre această sărbătoare, prezentată pe larg şi de Simion Florea Marian. Ce sunt blajiniP. în tradiţia folclorică, aceştia sunt „enigmatice reprezentări mitice ale oamenilor primodiali, ale moşilor şi strămoşilor, 182 sinonimi cu rocmanii (rohmaniif. Numele lor a intrat în folclor prin romanul popular Alexandria., unde sunt prezentaţi ca fiind un popor fericit care trăieşte la hotarul dintre lumea de aici şi lumea de dincolo, pe malurile Apei Sâmbetei la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului {sorb „vâltoare, bulboană44). Ei ar fi descendenţii direcţi ai lui Adam şi Eva, ar fi luat parte la facerea lumii şi ar sprijini Pământul. Sunt buni la suflet, înţelepţi şi duc o viaţă austeră. Fiind oameni simpli, nu ştiu să calculeze sărbătorile şi, de aceea, sărbătoresc Pastele cu opt zile întârziere, când văd sosind pe Apa Sâmbetei cojile de ouă roşii aruncate de gospodine pe o apă curgătoare, în vinerea sau în sâmbătă din Săptămâna Luminată. Când văd cojile de ouă în ţara lor îndepărtată, ei serbează acolo, şi nu aici, Pastele Blajinilor sau Pastele Morţilor. Originea cuvântului o găsim în si. blazenu „preafericit44, care s-a confundat cu blajin „blând, omenos44 < v. sl. blazini Sinonimul rocman (rohman), care circulă în Bucovina, provine tot din sl. rachmanu, care la rândul lui este împrumutat din ar. rahman „brahman44. 109. pateu, piureu, sufleu Sunt trei cuvinte din terminologia culinară care provin din franceză şi care au ca trăsătură comună faptul că, pe lângă variantele mai apropiate de etimon (pâté, piuré’, sufle), există şi variantele cu final, ceea ce arată că sunt în curs de adaptare la sistemul limbii române (în DOOM găsim formele pate şi pateu., piure, dar sufleu). Pateu „preparat culinar din aluat cu mult unt, aşezat în foi şi umplut cu brânză, tocătură de carne etc.44 şi pate „pastă de ficat, de carne sau de peşte, amestecată cu condimente44 vin din fr. pâté; cuvântul francez este un derivat de la cuvântul pâte „pastă44, care continuă cuvântul pasta din latina târzie, împrumutat din gr. posté „sos amestecat cu făină44. Apare pentru prima dată la Marcellus Empiricus, autorul unei culegeri de reţete medicale (în jurul anului 410). Cuvântul fr. pâté apare în secolul 12. în română, prima atestare este la Gala Galaction. A circulat şi varianta 183 regională învechită pastet {pastei) < germ. Pastete. Acesta apare, prima dată, în dicţionarul român-latin a lui Samuil Micu Klein. Piure(u) „preparat culinar din legume sau fructe fierte ori crude, trecute prin sită sau zdrobite, adesea cu adaos de unt, lapte" este înregistrat prima dată la începutul secolului 20. Are la origine fr. purée, derivat de la un verb vechi purer „a curăţa, a purifica" < purare din latina târzie. Sensul special „a presa fructele sau legumele pentru a obţine pulpa" este mai recent. Nu are sinonime în română. Sufleu „preparat culinar asemănător cu o budincă, foarte pufos, făcut din legume, brânză sau fructe, cu albuş de ou bătut spumă" este înregistrat într-un dicţionar român-german de la începutul secolului 20 (în acest an îşi serbează centenarul!). La origine este fr. soufflé „infoiat, umflat (de suflul unui gaz etc.)" şi specializat cu sensul de „mâncare dintr-o pastă uşoară, care se umflă la coacere" {soufflé au fromage, ~ au poissori). Am menţionat, vorbind despre sufleu, şi cuvântul budincă. Cele mai multe dicţionare îl consideră împrumut din fr. pudding, împrumutat la rândul lui din engl. pudding. Unele dicţionare cred că la baza cuvântului românesc stă şi termenul englezesc, alături de cel francez. Dacă încercăm să vedem de unde provine cuvântul englezesc, vă rog să nu fiţi surprinşi dacă vă spun că el este un împrumut din v. fr. boudin „umflat", azi „caltaboş", cuvânt de origine expresivă {budinca este umflată). Este un caz de „cuvânt reîmprumutat", despre care voi vorbi altă dată. 110. păun, curcan între cuvintele transmise tuturor limbilor romanice este menţionat lat. pavo, -onis, devenit în română păun, numele păsării cunoscute. De semnalat că, pentru indicarea sexului feminin {rom. păunită), în latină se adăuga cuvântul femina: pavo femina. Pasărea respectivă a fost adusă din India; originea denumirii sale pavo din latină rămâne încă obscură. Originea latină a cuvântului românesc este însă neîndoielnică; etimoanele din slavă nu pot fi reţinute (formele din bulgară şi sârbă ar 184 putea proveni din română). Cuvântul există şi în cele trei dialecte sud-dunărene (aromân, meglenoromân şi istroromân). Cât priveşte forma cuvântului, ea a avut o evoluţie asemănătoare cu rom. tăun < lat. tabanus. în ceea ce priveşte aventura acestui cuvânt din celelalte limbi romanice, este de semnalat faptul că, la descoperirea Americii, cuvântul spaniol pavo, ce continuă lat. pavo, a început să fie folosit, prin comparaţie, şi pentru denumirea unei păsări necunoscute europenilor, şi anume curcanul (şi păunul, şi curcanul au o coadă pe care şi-o pot ridica şi răsfira ca un evantai). Acest nou sens de „curcan4 a devenit sensul de bază al lui pavo în spaniolă; pentru sensul de „păun44 se foloseşte expresia pavo real care s-ar traduce prin „păun adevărat, autentic44 Franceza a numit curcanul, la început, coq dlnde „cocoş din India44 (aşa apare la Rabelais), la fel ca alte limbi europene (it. gallo dlndia, germ. indianischer Hahn, engl. cock of India). în toate aceste cuvinte, India se referea la America, pentru că navigatorii spanioli, în frunte cu Cristofor Columb, au descoperit America în timp ce căutau noi drumuri spre India, ţara mirodeniilor. Din coq dlndey folosit şi azi pentru „curcan44, s-a ajuns la dinde, şi apoi la dindony numele francez al curcanului. Curcan din română este un derivat de la curcă, termen împrumutat din slavă, unde este un derivat de la sl. kuru „cocoş44. Nu pot termina fără să arăt că fr. paon este şi numele dat unor fluturi care au pe aripi pete rotunde, colorate diferit pe margini faţă de centru, asemănătoare petelor de pe coada păunului. în franceză, de la paon s-a creat şi un derivatponceau „mac sălbatic roşu; roşu aprins (ca macul)44, pentru că s-a comparat culoarea strălucitoare a penelor de păun cu roşul intens al macului. 111. (a) pedepsi Istoria acestui cuvânt este strâns legată de creştinism. Se ştie că, înainte de creştinism, în toate limbile indo-europene noţiunea de „pedeapsă44 era legată de ideea de „răzbunare44 sau „purificare44. Lat. poena 185 însemna „răscumpărare, răzbunare şi pedeapsă'4 şi s-a transmis tuturor limbilor romanice (fr. peine, sp. pena) cu excepţia românei, care a păstrat, în varianta ei veche, verbulpoenitare > (a)pânâta „a se tângui, a se jeli". Pentru ideea de „purificare" amintesc lat. câştigare „a pedepsi", care era un derivat de la castus „care se conformează legilor şi riturilor, curat, cast" şi care s-a transmis limbilor romanice occidentale cu sensul de „a pedepsi" (fr. châtier, sp. castigar)\ urmaşul lui din română, verbul (a) câştigUy a evoluat la sensul „a obţine, a face rost". în noua credinţă creştină, pedepsele erau privite dintr-un punct de vedere mai umanitar, pedeapsa fiind considerată o „învăţătură" menită să-i îndrepte, să-i înveţe pe oameni. De aceea în greacă, limba creştinismului în primele sale secole, verbul paideuo, care la scriitorii greci însemna „a instrui, a învăţa", a dobândit la creştini sensul „a pedepsi", sens păstrat în rom. (a) pedepsi şi în v. sl. pedepsati, în ambele limbi cuvântul fiind împrumutat din greacă. în limba neogreacă se păstrează şi sensul clasic, şi cel creştin. O dovadă că explicaţia de mai sus este corectă este faptul că, în româna veche, (a) pedepsi avea şi înţelesul de „a învăţa". Acesta este primul sens dat în DA. Un citat din Predoslovia Bibliei de la 1688 este edificator: „Şi aceasta am făcut la tălmăcirea acestei sfinte Scripturi, făcând multă nevoinţă şi destulă cheltuială, despre o parte puind dascăli: ştiuţi foarte den limba elinească [...] şi despre altă parte ai noştri oameni ai locului nu mai pedepsiţi întru a nostră limbă ce şi de limbă elinească având ştiinţă. “ în sfârşit, datorită faptului că în vechea română a pedepsi însemna „a învăţa" şi „a pedepsi", verbul latinesc moştenit (a) învăţa < lat. *invitiare „a corupe" (de la vitium „viciu") a căpătat, tot în limba veche, şi înţelesul de „a pedepsi", sens străin celorlalte limbi romanice: „să-l apuce pre dânsul să-l bată şi să ia avearea şi atunci să ia învăţătură [adică pedepsă] 10 ani." O situaţie specială din dialectul istroromân este prezentată de Ion Maiorescu, în lucrarea sa Itinerar în Istria [...] (Iaşi, 1874). La istroromâni, pedepsire se zice numai cu referire la Dumnezeu; pentru „pedeapsă omenească" istroromânii folosesc câştig < lat. câştigare „a pedepsi", cuvânt transmis şi limbilor romanice occidentale cu acest sens. 186 în latină, acest verb avea sensul „a pedepsi, a corecta44, iar în limba bisericii creştine „a se abţine“. El denumea o acţiune de durată al cărei scop era acela de „a se pedepsiw pentru nerespectarea regulilor impuse de religie, de tradiţii, de şcoală, de biserică şi pentru a obţine astfel o îmbunătăţire sau un stil de viaţă care să respecte regulile creştine. în română, nimic din toate astea. Sensul lui (a) câştiga este „a obţine un avantaj44: bani bine câştigaţi. Din sensul latin, verbul român a păstrat doar rezultatul acţiunii exprimate de câştigare. 112. piedică, pedală, pedigri Am ales aceste cuvinte dintr-un număr mai mare care au o origine îndepărtată comună: lat. pesy pedis „picior44, moştenit de toate limbile romanice. Am arătat într-o altă emisiune că, pe lângă picior care continuă diminutivul petiolus al lui pesy pedisy româna are şi forma învechită piezy un continuator direct al lat. pedisy în expresiile în piez „în curmeziş44 (de la care vine derivatul pieziş) şi a grăi peste piezi „a lua peste picior44. Cuvântul latinesc pes, pedis este moştenit din indo-europeană, limbă care stă la baza celor mai multe familii de limbi europene (germanice, slave, baltice, limba greacă). Are o foarte bogată familie de derivate, dintre care unele s-au transmis direct românei (cazul lui piedică), iar altele prin împrumuturi din alte limbi romanice (cazul lui pedală). Un caz aparte este cel al lui pedigree, care a trecut şi printr-o limbă neromanică, engleza. Piedică < lat. pedica s-a păstrat şi în alte limbi romanice (fir. piège). Un diminutiv al lui pedis este *pediculus (< lat. cl. peduculus) transmis tuturor limbilor romanice, moştenit în română sub forma păduche (fr. pouy sp. piojo). Moştenit din latină este şi (a) împiedica < impedicare. Pedală, împrumutat din fr. pédale „pedală de orgă44 < it. pedale cu acelaşi sens, provine din adjectivul pedalis „relativ la picior44. Impediment este şi el împrumutat, dar din lat. impedimentum „piedică44. (A) expedia < fr. expédier cu sensul „a termina repede o afacere (stând în picioare)44 are la bază acelaşi îndepărtat pedis. Pieton este un împrumut din fr. piéton, derivat de la un verb piéter < lat. vulg. peditare „a merge pe jos44. în 187 terminologia botanică avem peţiol şi peduncul, împrumuturi din franceză (petiole, pédoncule) y diminutive de la pedes (peţiol este dubletul etimologic neologic al lui picior, moştenit din latină). Am lăsat la sfârşit pe pedestru, pe care unii (S. Puşcariu, I.-A. Candrea, ultimul cel mai bun etimolog român) îl consideră moştenit din latină, chiar dacă -d- s-a păstrat nemodificat. Prezenţa cuvântului în aromână, care nu are împrumuturi latineşti, sensul popular „schilod, invalid" din Transilvania şi expresiile de felul lui cărare de om pedestru (dintr-un document muntean de la 1650) au fost argumente pentru Al. Ciorănescu ca să afirme despre acest cuvânt că vine „probabil direct din lat. pedestrem“. Dacă ar fi fost împrumut din latină, trebuia să aibă sensul de „pedestraş" din domeniul militar. Pedigri „genealogie a unui animal domestic de rasă" are la bază construcţia pié de grue „picior de cocor" din franceza veche, pentru că desemna, la origine, un semn constituit din trei linii drepte folosit, în Anglia, pentru a arăta ramificaţiile unei genealogii. Construcţia din franceză a fost luată de engleză, unde a devenit pedigree. Din engleză a revenit în franceză; din ambele limbi a pătruns în română. 113. (a) plăcea, (a) urî Am prezentat, în diverse emisiuni, originea unor termeni care se referă la om (corpul omenesc, funcţiile organelor corpului). Revin la această temă, ca să arăt originea unor cuvinte din domeniul vieţii efective. La început aduc în discuţie cuvintele păstrate din latină. Dintre acestea, unele sunt moştenite de toate limbile romanice, constatare foarte importantă dacă ţinem seama de faptul că termenii afectivi se schimbă mai repede. Sunt panromanici: (a) plăcea < lat. plăcere, păstrat şi în aromână, (a) plânge < lat. plângere (care, în unele limbi, a căpătat alt sens, cf. ff. plaindre „a deplânge", iar pentru sensul „a plânge" se folosesc continuatori ai lat. plorare: fr. pleurer, sp. llorar), (a) râde < lat. ridere, păstrat şi în toate cele trei dialecte sud-dunărene. Şi mirări „a se mira, a fi surprins" este transmis tuturor limbilor romanice, la noi în (a) mira cu sensul din latină, în 188 celelalte limbi romanice cu sensul „a privi“. O situaţie asemănătoare prezintă (a) păsa „a simţi nelinişte, a se îngrijora", (învechit şi popular) „a cântări, a atârna greu" din lat. pensare „a cântări", transmis tuturor limbilor romanice. Spre deosebire de română, în celelalte limbi romanice pensare s-a moştenit cu sensul din latină (fr. peser, sp. pesar „a cântări"). Aceeaşi situaţie prezintă şi lat. pensum „greutate", care la noi, în forma păs, are sensul abstract de „nelinişte, povară". Un caz aparte prezintă lat. tristis „trist" moştenit în toate limbile romanice (în română a dat trist), cu excepţia francezei, unde triste este un împrumut din latină. La extremitatea opusă sunt termenii care s-au păstrat numai în limba română. Sunt în această situaţie câteva cuvinte; încep cu lat. felix „fecund, fertil" devenit ferice, adjectiv ce înseamnă „mulţumit sufleteşte, plin de bucurie". Formele it. felice, sp. feliz sunt împrumuturi din latină. în Banat există şi un verb (a) ferica „a considera fericit" < lat. *felicăre „a face fericit". Verbul (a) ferici este derivat pe teren românesc de la ferice. A pregeta „a ezita" are la bază lat. *pigritare (< lat. cl. pigritarî) „a fi leneş". A se pânăta „a se chinui", care circula în limba veche cu sensul „a suferi" şi s-a păstrat în graiul din Haţeg, provine din lat. poenitere, verb impersonal ce însemna „a regreta". în franceză există un verb (se) repentir de la un derivat latinesc repoenitere; amintesc aici toată familia de împrumuturi din latină cu sens religios: pénitence, pénitencier, pénitent, pénitentiaU pénitentiel. A urî < lat. horrescere „a se zbârli" devenit *horriref există şi în aromână urăscu. Cele două cuvinte din titlu, (a) plăcea şi (a) urîy ilustrează deci două tipuri de verbe păstrate în română: unul cu verbe panromanice, altul cu verbe conservate numai în română. 114. (a) pleca Verbul a pleca provine din lat. aplicare „a îndoi". Dicţionarele româneşti dau ca prim sens al cuvântului „a (se) înclina, a (se) apleca" (sens păstrat în unele limbi romanice: fr plier, it. piegare); verbul 189 românesc mai are şi sensul „a pune în mişcare pentru a se îndepărta (de un loc), a porni“. Acest al doilea sens, care este mai frecvent, reprezintă o evoluţie pe teren românesc. Româna, alături de celelalte limbi romanice, nu păstrează cuvântul latinesc proficiscor „a pleca“. Limbile romanice folosesc pentru „a pleca“ cuvinte care au la bază lat. *partire „a împărţi, a separa“ (fr., sp. partir)\ româna păstrează acest cuvânt latinesc numai în derivate ca (a) împărţi < împărţire şi (a) despărţi < dispartire. Schimbarea de înţeles de la „a îndoi“ din latină la „a pune în mişcare, a porni“ din română a fost explicată în mai multe feluri. Soluţia tradiţională porneşte de la constatarea că acest sens apare încă în latină şi se regăseşte aproape identic în provensală şi catalană. Se presupune că modificarea de sens a apărut în limbajul militar, printr-o fază intermediară „a se retrage", pornindu-se de la sensul „a strânge bagajele" sau „a plia corturile pentru a pleca". Lucrurile sunt însă mai complicate dacă observăm că sp. llegar şi pg. chegary care provin tot din lat. plicarey înseamnă „a ajunge, a sosi“, deci opusul lui (a)pleca. In cele două limbi (spaniola şi portugheza) se consideră că evoluţia semantică respectivă este de origine nautică, de la plicare vela „a strânge, a plia vela“ expresie folosită la sosirea în port. Modificarea de înţeles apărută în română a fost explicată, în anii din urmă, şi de Al. Ciorănescu pornind de la sensul de „a întoarce", dat fiind că plicare însemna „a învârti un obiect până când extremităţile lui se unesc". La fel s-ar fi zis despre o persoană care se întoarce la punctul de plecare, ca în fr. se replier, it. piegare „a se da înapoi“. După părerea sa, (a) pleca ar fi însemnat mai întâi „a se întoarce, a veni înapoi". S-au propus şi alte etimoane latineşti pentru rom. (a) pleca. Eu prefer explicaţia tradiţională, nu înainte de a preciza că, de multe ori, evoluţiile semantice nu sunt deosebit de clare. Este însă sigur faptul că a pleca are la bază un cuvânt moştenit din latină. 115. pom, poamă După ce am prezentat numele de arbori, iau în discuţie numele de pomi fructiferi şi fructe. Termenul general este pom „arbore fructifer11 190 < lat. pomus, moştenit de toate limbile romanice. Femininul poamă „fruct“ (în Moldova poamă înseamnă „strugure") vine din lat. poma, pluralul lui pomum „fruct". Numele româneşti de arbori şi arbuşti fructiferi au fost analizate pe larg de Th. Hristea, care a arătat că sistemul acestor denumiri avea în latină un tipar care s-a transmis românei. In latina clasică, numele de arbori erau de genul feminin, deoarece pomii „roditori" erau asimilaţi cu fiinţele care au însuşiri femeieşti. în schimb, denumirile fructelor erau, de cele mai multe ori, de genul neutru: malus „măr (pomul)" - malum „măr (fructul)", pirus „păr" — pirum „pară", prunus „prun" — prunum „prună", aceasta fiind situaţia cea mai frecventă. Erau însă, chiar în latina clasică, şi cazuri când unii termeni (totdeauna de genul feminin) denumeau atât pomul, cât şi fructul (de ex. nuxy nucem însemna şi „nuc" şi „nucă"). în latina târzie, datorită căderii consoanelor finale, numele arborilor şi ale fructelor au început să se confunde (prunus şi prunum se pronunţau prunii). Limbile romanice au reconstruit un sistem de distingere a numelui pomului de numele fructului. S-au folosit de faptul că, în latina târzie, formele de plural ale substantivelor neutre care denumeau fructele au fost considerate, datorită aspectului lor fonetic (se terminau în -a), drept forme de feminin singular. Urmarea a fost căpira (pluralul lui pirum „pară") a devenit în limbile romanice numele fructului (rom. pară, îi. poire, it., sp. pera)y la fel ca pruna (pluralul lui prunum „prună") devenit rom. prunây fr. prune, it. (înv.), sp. pruna. Formele de masculin pirus, prunus au rămas nume de arbori, masculine. Acest model s-a transmis şi limbii române, în care avem cireş — cireaşă < ceresius — ceresia, corn — coarnă, piersic - piersică. După acest model s-au putut forma, în română, nume de arbori sau de arbuşti care nu se pot explica satisfăcător pornind de la latină. în această situaţie este alun, format de la alună < lat. *abellona. Mai complicat a fost cazul lui nuc, despre care vorbesc în altă emisiune. 116. ponce Româna are acest cuvânt în sintagma piatra ponce, numele unei roci vulcanice, foarte poroasă, mai uşoară decât apa, folosită ca abraziv, care 191 roade prin frecare (unele persoane o întrebuinţează şi la baie). Se numeşte şi spumâ-de-mare. Cuvântul provine din fr. (pierre) ponce. O astfel de informaţie nu ar justifica tema unei emisiuni. Dacă vrem să vedem originea îndepărtată a cuvântului, constatăm că în franceză el avea la bază o formă din latina vulgară pomicemy acuzativul lui pomex „piatră ponce“. Această formă latinească este dialectală, se pare de origine oscă (piatra vulcanică respectivă se aduna din regiunea locuită de osci, ce corespunde provinciei Campania din Italia). Forma din latina clasică era pumex. Lat. pumex prezintă un interes „negativ" pentru română. El face parte dintr-o categorie de cuvinte latineşti (aproximativ 200) transmise tuturor limbilor romanice, cu excepţia românei. O serie de cauze socio-economice care au acţionat în fosta provincie Dacia (părăsirea, temporară sau prelungită, a unor îndeletniciri, absenţa unei organizări religioase comparabile cu cea din Occident, dispariţia la un moment dat a învăţământului latin etc.) au avut o influenţă profundă asupra unor terminologii. Astfel, o serie de termeni comerciali (numele unor mărfuri, obiecte de import) au dispărut: alumen „alaun, piatră acră", arca „ladă, cutie", purpura „purpură", saeta „păr aspru“, sagma „samar, şa", situla „găleată". Printre aceştia este şi pumex. Ulterior, în locul cuvintelor latineşti dispărute în română, au fost împrumutate cuvinte din limbile romanice care le-au moştenit (alaun, purpură, ponce). Profit de ocazie să precizez că sunt „bogate" în dispariţii terminologii ca cea a navigaţiei, care nu este reprezentată în română decât prin luntre < lat. lunter şi peşte < lat. piscis, toate celelalte cuvinte, în primul rând terminologia marinărească, dispărând (ancora, navis „corabie", portus „port", ballaena, ostreum „stridie", puppis „pupă", velum „velă" sunt păstrate în toate limbile romanice, cu excepţia românei). Despre alte cazuri similare, cu altă ocazie. 117. preot, părinte, popă, papă Nu se poate vorbi de credinţa creştină în absenţa preotului, persoana aparţinând clerului care oficiază serviciile religioase şi îndeplineşte toate 192 ritualurile cultului creştin. Nu este surprinzător faptul că preot este un cuvânt moştenit din latinescul presbyter. Acesta este un cuvânt care apare în latina creştină, iar în latina creştină a fost împrumutat din greacă (presbyteros), care a fost la început limba creştinismului (din greacă s-a tradus şi Biblia). Apare, pentru prima dată, la Tertulian (Quintus Septimius Florens Tertullianus), teolog creştin roman născut la Cartagina, în Africa (c. 160 - c. 220), important pentru că a pus bazele vocabularului creştin în limba latină. Presbyter „preot" a eliminat vechiul termen al religiei păgâne sacerdos, derivat de la sacer „sacru" (când am vorbit despre sanctus devenit sânt „sfânt“, am arătat că termenul latinesc a apărut tot în scrierile lui Tertulian). Cuvântul latinesc s-a transmis limbilor romanice prin diverse variante populare ale lui: praebyter, prosbitery *pro biter. O astfel de variantă a lui presbyter este şi praebiter, creată printr-o etimologie populară: apropierea de praebere „a da, a oferi“ explică dispariţia lui -s-din interiorul cuvântului. Arom. preftu, istr. prevt, ca şi it. prete, nu prezintă nicio urmă de -j- (forma cu -j- stă la baza fr. pretre „preot"). Forma normală în română ar fi trebuit să fie *preetu. Ca şi în alte cazuri (vezi creştin, care n-a devenit *creşiri)y cuvântul a intrat mai târziu în limbă, după ce -b- intervocalic căzuse de mult în cuvintele din fondul vechi (lat. caballus > cal\ videbat > vedea), astfel că a avut o evoluţie fonetică diferită. De remarcat că termenul are diverse variante fonetice: priot, priut (forme regionale), preut (formă învechită). Pentru „preot" româna foloseşte şi pe părinte, care este moştenit de toate limbile romanice din lat. parensy folosit mai ales la plural cu sensul „tată şi mamă". In română, folosit la singular, are sensul figurat de „preot, călugăr", iar cu determinările - milostiv, - ceresc, - veşnic înseamnă „Dumnezeu". Corespunde din punctul de vedere al înţelesului cuvântului popă < slavon, popii, popa, care, la rândul lui, vine din v. germ. phapho (modern Pfajfe), împrumutat din lat. papa, gr. pappas „tată". Lat. papa a fost, la început, titlu onorific dat episcopilor; începând din secolul 6, a început să fie atribuit mai ales episcopilor de la Roma (în secolul 6 a trăit celebrul papă Grigore I cel Mare). La noi, papă este un neologism, împrumutat în secolul 17 din lat. pappa. 193 Amintesc, în încheiere, că pentru preotul catolic se folosea termenul bârat, împrumut din magh. barat „călugăr", la rândul lui împrumut din sl. bratu „frate". De la acesta există derivatul bârâţie „biserică catolică", cuvânt învechit, care astăzi se foloseşte numai ca nume pentru două cartiere, unul în Bucureşti şi altul în Câmpulung. în centrul Bucureştiului este biserica Bârăţia. 118. preot, prezbîter, prezbit Am vorbit deja despre originea lui preot, termen de bază al terminologiei religioase creştine. Este moştenit din latină, varianta sa creştină {presbyter), după secolul 3. Latina l-a împrumutat din greacă (gr. presbyteros) unde însemna „bătrân" (în Vechiul Testament era numele dat unuia dintre „bătrânii poporului"). Lat. presbyter a avut diverse variante populare, dintre care unele transmise limbilor romanice: praebiter stă la baza unor cuvinte ca rom. preot (cu o evoluţie fonetică diferită faţă de cuvintele din fondul vechi), it. prete, v. fr. prevoire, iar presbyter este la baza fr. pretre, sp., pg. preste. Prezbîter „titlu (onorific) dat unei persoane care face parte din cinul bisericesc", dar şi, specializat, „preot", este un împrumut din lat. presbyter; în franceză, presbytere este şi el un împrumut din lat. med. presbyterium. Prezbit „persoană care nu distinge clar obiectele situate în apropiere" este un împrumut din fr. presbyte, cu acelaşi sens, la rândul lui împrumutat din gr. presbytes. Cuvântul grecesc însemna la origine „bătrân" (am arătat mai sus că lat. presbyter „preot" provine dintr-un cuvânt grecesc presbyteros „bătrân"). Evoluţia de sens de la „bătrân" la „persoană care nu vede bine", ceea ce se întâmplă mai ales la bătrâneţe, a avut loc în limba greacă. 119. pulpană Nu toată lumea ştie ce e pulpana, mai ales că era un accesoriu la o îmbrăcăminte folosită în trecut. Astăzi se întrebuinţează numai în expresii 194 ca a se ţine de pulpana cuiva (sinonimă cu a se ţine de poalele cuiva) sau a trage de pulpana, a lua pe cineva sub pulpană. Prima dată cuvântul apare la Iordache Golescu, care îl explică astfel: „îndoitura hainelor celor largi ce se pune, se învăleşte, se aduce una peste alta. Cum: plopana anteriilor, jubelei, binişu ui s.c.l.; haine lungi ce sunt dăspicate, dăschise pă denainte44. Toate dicţionarele româneşti derivă cuvântul de la pulpă: „partea hainei care acoperă pulpele". Excepţia o reprezintă A. de Cihac, care crede că este un împrumut din slavă, la fel ca poală. O soluţie originală dă V. Bogrea, fost profesor la Cluj, despre care Iorgu Iordan scria că a fost unul dintre cei mai mari etimologi români. Pornind de la variante ca polpanây pulpoanâ, care ar reprezenta fazele intermediare între un *purpoanâ, faza veche, şi pulpană, Bogrea propune ca etimon fr. pourpoint „vestă scurtă cu mâneci (din secolele 13 - 17)“, cuvânt franţuzesc care însemna la început „brodat“. Schimbarea de sens de la o limbă la alta nu pune probleme, este curentă în sfera numelor din domeniul vestimentaţiei: tc. mahrama „năframă44 a devenit, în greacă, „fel de îmbrăcămite, tunică44. Cât priveşte forma, Bogrea nu exclude posibilitatea ca vechiul polpoană să fi fost apropiat, prin etimologie populară, de pulpă. La fel ca alte nume de îmbrăcăminte din franceză, şi pulpană a venit prin rusă, aşa cum arată forma cuvântului. Alte exemple de cuvinte franţuzeşti pătrunse prin rusă sunt: - mondir / mundir „uniformă, haină militară44 la origine fr. monture > germ. Montur > rus. mundir; — surtuc „haină bărbătească din postav44 la origine fr. surtout „idem44 venit în română prin rus. sjurtuk sau ngr. surtuko; -jiletcă „vestă44 la origine fr. gilety ajuns la noi prin rus. jiletka. Mai interesant este cazul ultimului cuvânt adus în discuţie dacă căutăm originea fr. gilet. Este un împrumut din sp. jileco, care l-a luat dintr-un dialect arab algerian jalekoy iar în arabă provine din tc. yelek „vestă44. Şi dacă adaug că din tc. yelek îl avem noi pe ilic, putem conchide ck jiletcă şi ilic sunt dublete etimologice. 120. Răpciune Este numele popular al lunii septembrie. Alături de denumirile oficiale împrumutate din slavă, de tipul ianuarie, februarie, septembrie, 195 decembrie, s-a păstrat în popor o nomenclatură româno-latină: cârindar (< lat. calendarium) sau ger ar „ianuarie', făurar < lat. februarius, prier < lat. aprilis, luna lui cuptor „iuliea, gustar „august“ < lat. Augustus (numit de popor Gustea) şi măsâlar, derivat de la lat. messis „recoltă". Din această serie a făcut parte şi răpciune „septembrie". Etimologia sa este mult discutată. Cei mai mulţi cred că este un cuvânt moştenit din latină, şi anume din raptio, -onem „şterpeleală, jaf‘, interpretat ca fenomen frecvent în „luna culesului viei". Aceeaşi lună mai are şi denumirea populară de vinicer, adică „luna vinaţurilor" (< lat. vinaceum), la fel ca la aromâni, care îi spunyinar rom. lânced (aveam şi verbul (a) lâncezi „a zăcea; a fi bolnav"). Această situaţie se continuă până azi în dialectele sud-dunărene, unde avem arom. lândzid „bolnav" şi lândzidzâre „a fi bolnav", dar nicio urmă de termeni slavi. 123. săptămână, duminică, sâmbătă Săptămână este moştenit din lat. septimana, derivat de la septem „şapte". S-a transmis multor limbi romanice. Numele tuturor zilelor săptămânii sunt moştenite din latină. în latină, numele creştine ale zilelor provin din izvoare diferite: primele cinci {luni, marţi, miercuri., joi, vineri) au origini îndepărtate păgâne, unul {sâmbătă) are origine îndepărtată ebraică, ultimul {duminică) este creştin. încep cu duminică (forma veche fiind duminecă) care vine de la dominica (se înţelege că e vorba de dies dominica „ziua Domnului"). încă nu s-a explicat convingător de ce în unele limbi romanice numele duminicii este masculin (fr. (le) dimanche, sp. (el) domingo), în timp ce în altele este feminin (it. (la) domenica, rom. duminică). Este posibil să * avem a face cu o influenţă greacă în răsăritul României (italiană, română, sardă, retoromană). în greaca ecleziastică ziua Domnului {kiriake kemera) este de genul feminin. în sprijinul acestei explicaţii poate fi adus faptul că dies dominica, forma feminină, a apărut mai târziu, în jurul anului 300, când apar şi alte elemente greceşti în latina ecleziastică. Sâmbătă provine dintr-o variantă a lat. sabbatum, care la rândul lui vine, prin intermediul gr. sabbaton, din ebr. sabbâth „ziua de repaus săptămânal", derivat de la sabath „a se odihni" (în credinţa mozaică 199 sâmbăta este ziua de repaus). Este un cuvânt panromanic. Explicarea prin slavă a lui sâmbătă nu poate fi probată decât pentru varianta învechită sâmbotin. (Originea sl. sabota este neclară, iar cunoscutul slavist Vasmer crede că în slavă este un cuvânt germanic sau latin. Ciorănescu nu exclude chiar posibilitatea ca sabota să fie împrumutat din română, fiindcă în slavă nu există niciun nume de zi a săptămânii influenţat de latină.) Limbile romanice au forme care pornesc de la lat. sabbatum (it. sabatOy sp. sdbado) şi forme care pornesc de la lat. sambatum (rom. sâmbătă, engad. samda, fr. samedi < sambedî). Varianta cu -m-(sambatum) este considerată de origine greacă; din ea provine şi germ. Samstag şi tot ea stă la baza formelor slave. Se presupune că forma greacă cu -m- a pătruns din regiunea balcanică pe Dunăre şi Rin, cu primul val de creştinare. Sâmbăta este o zi nefastă în imaginaţia populară; femeia care o personifică este o zână rea (niciodată nu i se zice sfântă, ca zilei de Miercuri, Vineri, Duminică), De aici şi expresii ca a purta sâmbetele „a urî", a-i lipsi o sâmbătă „a-i lipsi ceva, a nu fi în toate minţile". Vă rog să nu-mi purtaţi sâmbetele dacă despre originea numelor celorlalte zile voi vorbi altă dată. 124. sărac Originea lui sărac este sigură: avem a face cu un cuvânt slav care înseamnă „lipsit de bunuri materiale, biet, sărman". în unele regiuni (Banat, Oltenia, sud-vestul Transilvaniei), sub forma sireac are sensul de „orfan". La origine este un substantiv format cu ajutorul sufixului -ak din adjectivul siru „orfan" (cf. bg. sirak, sb. sirak „orfan"). Interesul pentru acest cuvânt, pătruns în română în Evul Mediu odată cu bogat, stă în faptul că este dat ca exemplu pentru înlocuirea unui cuvânt latinesc pauper „sărac" transmis tuturor limbilor romanice, deci panromanic. La fel ca în alte cazuri, am încercat să văd cum era limba română înainte de contactul cu slavii, deci cum se exprima ideea de „sărac". Este o „încercare" pe care o prezint ca atare . Cu alte cuvinte, ar trebui să 200 vă spun de ce nu s-a păstrat pauper în latina din Dacia. încep prin a observa că româna nu l-a păstrat nici pe paucus „puţin44, de asemenea moştenit de toate limbile romanice (fr. peuy sp. poco etc.). în locul acestuia avem astăzi puţin., ce provine probabil din lat. *putinusy rezultat al contaminării lui pisinnus cu putus „copil44. Să fie oare o simplă întâmplare? Este însă sigur că în româna veche existau doi termeni, moşteniţi din latină, care în cadrul relaţiilor sociale din Evul Mediu românesc înseamnau „sărac44. Cele două cuvinte latineşti sunt: miser „nenorocit, sărac“ > v. rom. measer „sărac“ şi diminutivul misellus devenit în română mişel. Measer apare în textele vechi, nu există însă în dialectele sud-dunărene. Lat. misery care stă la baza lui measer, s-a transmis şi în forma veche a dialectului lombard. Cuvântul are, în româna veche, câteva derivate: meserătate „sărăcie44, (a) meseri „a deveni sărac44 (ultimul derivat apare şi în Divanul\ opera lui D. Cantemir), mesereare „milă44, meseremic „milos44. Numărul mare de derivate arată că measer a fost un cuvânt important, înainte de influenţa slavă. Mişel < lat. misellusy transmis multor limbi romanice, atestat la 1550, avea în limba veche sensul „sărac, vrednic de milă44. Sensul „sărac44 apare în toate derivatele învechite ale lui mişel: mişelâtate „sărăcie44 (la Varlaam), mişelesc „sărac44, mişeleşte „în mod sărăcăcios44 (la Dosoftei), (a) mişeii „a sărăci44. în încheiere, atrag atenţia că în română avem şi pe neavut „sărac44 (există şi în aromână), opus lui avut „bogat44. Trebuie menţionat şi faptul că avere cu sensul „bogăţie44 < lat. habere „a avea44. Acestea trebuie să fi fost cuvintele anterioare lui bogat şi bogăţie, împrumutate din slavă. 125. sânge, crunt, pancreas Nu trebuie explicat cuvântul sânge. Mulţi ştiu că vine din lat. sanguis. Nu la fel de mulţi ştiu însă că termenul latinesc s-a transmis tuturor limbilor romanice. Şi mai puţini ştiu (nu ştiu acest lucru nici măcar toţi 201 lingviştii) că în latină existau două cuvinte pentru „sânge”: sanguisy -inem „sânge care curge”, în opoziţie cu cruor „sânge coagulat”. Este o opoziţie care nu s-a transmis limbilor romanice. Sanguis era folosit şi pentru indicarea înrudirii sau a descendenţei (ca în rom. de acelaşi sânge). Cuvântul avea multe derivate, dintre care unele, ca sanguinare, le avem şi astăzi în română: (a) sângera. Cruor nu s-a păstrat la nivel romanic. S-a transmis doar derivatul cruentus „însângerat, plin de sânge; sângeros” care stă la baza rom. crunt, it., sp., pg. cruento. Crunt însemna în limba veche „plin de sânge, însângerat”, apoi a evoluat la sensurile „care face să curgă mult sânge” (despre o luptă), „doritor de sânge, violent” (despre fiare sau om) şi, prin lărgire semantică, a dobândit şi sensul „care inspiră groază, înfiorător”. De la crunt s-a format verbul a (în)crunta. Revenind la istoria lui cruor, în dicţionarul etimologic al limbii latine (DEL) ni se spune că, la început, acest cuvânt trebuie să fi însemnat „carne crudă, în sânge”; dat fiind că în latină pentru „carne” se folosea caroy camisy cuvântul cruor s-a specializat cu sensul de „sânge coagulat”. S-a ajuns la această concluzie deoarece cruor are la bază o rădăcină indo-europeană *cru din care provin şi lat. crudus „în sânge” şi gr. kréas „carne”. Cuvântul grecesc a intrat în compunerea lui pânkreas < pan „tot” + kreas „carne”, împrumutat de franceză (pancréas) şi apoi de română (pancreas). închei prin a vă atrage atenţia asupra evoluţiei semantice a lat. crudus. Peste sensul iniţial care era „în sânge” s-a grefat cel de „crud, necopt” şi astfel crudus s-a opus lui coctus. Cu acest sens lat. crudus s-a transmis limbilor romanice. Rămâne de văzut dacă sensul lui figurat „(despre oameni) sângeros, violent” este o creaţie romanică sau continuă sensul latinesc „crud, dur, nemilos”. 126. sân(t), sfânt Unul dintre termenii creştini de bază este sân(t)y cuvânt care continuă lat. sanctus, moştenit de toate limbile romanice. Sanctus, care 202 în latină făcea parte din aceeaşi familie cu sacer „sacru, sfânt“, l-a eliminat pe acesta din urmă, fiind folosit în latina creştină. La noi s-a păstrat sub forma sân(t). Peste acest cuvânt primitiv s-a suprapus, mai târziu, slavonul svetu devenit sfânt (este unul dintre puţinele cuvinte slave care şi-a pierdut sensul păgân de „vârtos", sub influenţa creştină). Formele moştenite din latină, sâny sânt(ăy) s-au păstrat mai ales în compuneri cu nume proprii de sfinţi: Sânpetru < Sanctus Petrus, Sânmedru < Sanctus Demetriusy Sângiordzu < Sanctus Georgiusy Sânnicoară < Sanctus Nicolaus. Rar, sânt apare în unele graiuri, precum şi în dialectul aromân în forma sâmt (istroromânii au numai cuvântul svety de origine slavă). Din punctul de vedere al înţelesului, trebuie remarcat că termenul sfânt este nu numai epitetul, ci şi numele dat lui Dumnezeu: Numai sănătate Sfântul să trimeaţâ sau De ţi-o ajuta Sfântul să ai târlă, cireadâ şi turme. Ca epitet se aplică şi la unele substantive comune sau proprii inanimate, pentru a sugera ideea de „superlativ": sfântă bătaie, sfântă fricăy sfântul Soare. Chiar şi zilele săptămânii au fost personificate în „sfinte": sfânta Duminecăy zi cu rugăciune şi cu încetare de lucru, sfânta Miercuri, zi de post, sfânta Vineri, rea de trăsnete, grindină şi furtuni. Poate cineva vrea să ştie de ce sfânt nu poate veni din latină, deşi face parte din terminologia de bază a religiei creştine. El apare, împreună cu alţi termeni sud-slavi care au pătruns în română, odată cu organizarea cultului religios, în perioada de după secolul 9 (jad, icoană, liturghie, masluy raiy vecernie). Din punct de vedere formal, nu se poate explica apariţia lui -f dacă pornim de la lat. sanctus. 127. (a) scălda, şofer Altă pereche de cuvinte care, la originea îndepărtată, au acelaşi etimon. De această dată este vorba de două cuvinte dintre care unul, şi anume primul, este moştenit din latină, iar celălalt este împrumutat dintr-o limbă romanică, unde a fost format de la cuvinte care provin 203 din aceeaşi bază latină. în cartea sa Cuvinte înrudite, profesorul meu Al. Graur citează sute de astfel de cazuri. La originea acestor cuvinte, ca şi a altora pe care le voi menţiona, stă lat. calidus „cald44 devenit caldus în latina vulgară, cuvânt transmis tuturor limbilor romanice: rom. cald, fr. chaud, it., sp. caldo (de precizat că sp. caldo înseamnă „supă44). Cuvântul latinesc avea o bogată familie; unii membri ai acestei familii s-au transmis limbilor romanice, dintre care amintesc doar trei, formaţi în latina vulgară. Caldaria din cal(i)daria [cella] „cameră caldă; etuvă, cazan“ > fr. chaudière, rom. căldare „vas de aramă în care se fierbe apa“. Chaudron „cazan“, un derivat al lui chaudière, a devenit în română şodron, cu varianta şotron „numele unui joc de copiiw. Alt derivat a fost *caldura, care nu apare în niciun text latinesc, dar a fost reconstituit pe baza formelor romanice (rom. căldură, it. căldură). în sfârşit, a existat şi derivatul excaldare „a pune în apă calda4, transmis şi acesta limbilor romanice (fr. échauder, it. scăldare, sp., pg. escaldar, rom. a (se) scălda „a face baie44). Era un cuvânt format cu prefixul ex-. De la cal(i)dus s-au format, aşadar, atât derivate cu sufixe {caldaria, căldură), cât şi cu prefixe {excaldare). Prezintă interes şi un cuvânt compus. Calidus în compunere cu facere „a face“ a dat calefacere „a face căldură44, transmis francezei sub forma chauffer „a încălzi44. De la acest cuvânt s-a format chauffeur, care a însemnat la început „persoană însărcinată cu întreţinerea focului la un cuptor44 (1680) şi apoi „conducător al unei maşini44 (1896). Cuvântul francez stă la baza rom. şofer. De la chauffer „a încălzi44 s-a format şi réchaud, împrumutat de română: reşou. 128. solz Originea lui solz nu este clară (n-aş spune, ca Ciorănescu în dicţionarul său etimologic, „origine necunoscută44). S-au propus diverse soluţii, dintre care pe una (cea mai recentă, dată de G. Ivănescu) o consider nu numai bună, ci chiar captivantă. 204 Este absolut necesar să reamintesc înţelesurile lui solz> dintre care două sunt importante. în DEX figurează următoarea explicaţie: „fiecare dintre plăcile mici, dure şi lucioase, de natură tegumentară, care, suprapunându-se parţial, acoperă corpul celor mai mulţi peşti, al celor mai multe reptile, picioarele păsărilor şi anumite părţi ale corpului unor mamifere44. Tot acolo se dă şi sensul, dependent de cel menţionat, „fiecare dintre micile plăci de metal din care sunt făcute armurile sau anumite obiecte de podoabă44. Avem a face cu un cuvânt latinesc: solidus „monedă44. Evoluţia sa, din punct de vedere fonetic, se explică prin căderea lui i neaccentuat în latina târzie (s-a ajuns la soldusy formă care stă la baza cuvintelor romanice: it. soldo, fr. sou). Forma românească solz este refăcută din pluralul soldzi < lat. soldi, pluralul fiind mult mai des întrebuinţat. Din punctul de vedere al înţelesului, este de remarcat că sensul românesc nu apare în celelalte limbi romanice. Evoluţia de sens a fost explicată de G. Ivănescu, care arată că solzii peştilor, în special ai celor mari, amintesc prin strălucirea şi rotunjimea lor, ca şi prin dispoziţia lor pe corp, monedele de aur dispuse în grămezi. (într-un pasaj dintr-o operă a lui Guy de Maupassant, solzii peştilor sunt comparaţi cu monedele de argint.) Peştele, în special crapul, înotând în bătaia soarelui, dă impresia că e de aur. O serie de peşti de mare, cu solzi aurii, se numesc în franceză dorée, dorade, daurade. Poate fi amintită aici şi povestea peştişorului de aur. Sensul metaforic de „solz44 a apărut la cuvântul latin solidus încă din epoca latină imperială. Se ştie că moneda de aur cu numele de solidus apare în epoca lui Constantin cel Mare, care a fixat greutatea acestei monede la 4,55 grame. Noua piesă s-a numit aureus solidus sau solidus (înainte, moneda de aur se numea nummus aureus sau denarius aureus). Termenul de solidus s-a întrebuinţat şi mai înainte pentru unitatea monetară de aur, dar numai în cazuri izolate. El l-a eliminat pe aureus după reforma lui Constantin. Comparaţia solzului cu moneda de aur a apărut, aşadar, după secolul 4. După secolul 7, deci după venirea slavilor în Peninsula Balcanică, ideea de monedă a dispărut şi s-a păstrat doar sensul metaforic de „solz44. Ar mai fi de spus că, în limbile romanice occidentale, solidus s-a păstrat cu sensul de monedă, dar şi-a restâns sensul desemnând numai 205 ceea ce se referea la calitatea materialului acestei monede, care a devenit tot mai scăzută, aşa încât azi fr. sou înseamnă „ban de aramă sau de nichel“. 129. (a) sosi A sosi se foloseşte pentru exprimarea ideii opuse lui a pleca, despre care am vorbit în emisiunea precedentă. Are multe sinonime: a veniy a ajunge, a se apropia, a apărea, a se arăta (când spun că aceste verbe sunt sinonime, adaug imediat că în limba română nu există sinonime perfecte). Cuvântul (a) sosi este un împrumut din greacă, foarte probabil din greaca medie sau bizantină, care a existat între secolul 7 (când greaca devine limbă oficială a Imperiului Roman de Răsărit) şi secolul 15 (anul 1453 este data prăbuşirii Imperiului, la căderea Constantinopolului). In această epocă au avut loc contacte directe, neîntrerupte, între Imperiul Bizantin şi populaţia românească de la nordul şi sudul Dunării. Numeroase cuvinte au pătruns în domeniul termenilor comerciali: folos, ieftin, arvună, (a) agonisi. în aceeaşi categorie poate fi introdus şi (a) sosi < gr. soso (viitorul lui sono), folosit în legătură cu mărfurile aduse de negustorii greci (mirodeniile din Orient erau căutate în Evul Mediu). Prin împrumutarea acestui cuvânt, româna ocupă o poziţie aparte între celelalte limbi romanice, unde pentru „a sosi“ se folosesc urmaşii a două cuvinte latineşti: adripare „a ajunge la maT (lat. ripa „maT > rom. râpă, fr. rive) sau plicare „a îndoi“, din terminologia nautică (plicăre vela „a strânge velele, când se ajunge la maT). Primul cuvânt, adripare devenit arripare, face parte tot din terminologia nautică: în franceză, arriver, care provine din adripare, şi-a păstrat sensul latinesc până în secolul 16. Cuvântul există în toate limbile romanice, cu excepţia spaniolei şi portughezei. în toate aceste limbi (italiană, provensală, catalană) este un împrumut din franceză. Pentru „a sosi“ în spaniolă (llegar) şi portugheză (chegar) avem urmaşi ai lat. plicare. Nu pot să nu remarc că termenul românesc (a) pleca 206 „a porni la drum“ a fost explicat tot de la lat. plicare, dar cu o evoluţie semantică opusă: la noi, plicare s-a moştenit cu sensul „a strânge lucrurile" pentru „a pleca". 130. spaimă, (a) spăimânta, (a) speria Sunt trei cuvinte care sunt înrudite între ele, fără să fie clară filiaţia fiecăruia în parte. Toate etimoanele propuse sunt latineşti şi este evident că sunt derivate ale unui cuvânt pavor „spaimă, frică, teamă", moştenit de toate limbile romanice, cu excepţia românei, în care pentru ideea respectivă avem urmaşi ai altor cuvinte latineşti (unele neatestate, reconstruite): *expavimen > spaimă., *expa(vi)mentare > (a) spăimânta, expavere > (a) speria. Cele trei cuvinte exprimă o intensă stare afectivă şi de aceea, ca în alte situaţii similare, se pot produce diverse contaminări fonetice greu de sesizat. De ce s-a pierdut pavor la noi, este greu de spus. Putem presupune că au existat alţi termeni care au avut aceleaşi valori. E foarte probabil să fi fost în această situaţie cuvântul frică, termen de origine veche greacă pătruns în latina dunăreană (se presupune că gr.firike a devenit fihricd); cuvântul grecesc nu are niciun descendent romanic, cu excepţia cuvântului românesc. In română, frică există în toate dialectele sud-dunărene (apare şi în alb.firke). Este greu de datat când a pătruns în latina dunăreană; se presupune că a intrat pe cale orală, după secolul 3, fiindcă gr .f> rom .fi şi nu p. In româna veche există şi temoare < lat. timory moştenit de cele mai multe limbi romanice, astăzi păstrat doar în aromână. Mai există şi teamăy explicat fie ca moştenit din lat. rima, fie ca o creaţie postverbală de la (a se) teme. Deci frică, temoare, teamă ar fi putut circula în epoca în care pavor din latină a dispărut din română (urmaşii lui pavor, sub formă de derivate, sunt spaimă, spăimânta şi speria). Odată cu diversele influenţe, a crescut numărul termenilor pentru „spaimă, frică, teamă". Cel mai răspândit este cuvântul groază din slavă, care nu există însă în dialectele sud-dunărene. 207 Am lăsat la sfârşit situaţia din celelalte limbi romanice, unde urmaşii lat. pavor sunt bine cunoscuţi (fr. peur, sp. pavor), ca şi unele derivate precum expaventare > épouvanter, it. spaventare, sp. espantar (ce amintesc de (a) spăimânta). în unele limbi romanice există continuatori şi ai altor cuvinte latineşti: sp. temor < lat. temor (pe care îl avem şi noi în temoare, învechit), sp. miedo < lat. metus „frică“; altele au împrumuturi din superstratul germanic: fr. effroi provine din verbul effrayer < franc, ffidu (cf. rom. groază provenit din superstratul slav). 131. (a) spăla Cănd am vorbit despre curat şi murdar n-am mai avut timp să arăt ce origine are verbul (a) spăla. Mai întâi, amintesc un cuvânt, cu acelaşi sens, moştenit din latină de toate limbile romanice. Este vorba de lat. lavare „a spăla" > rom. (a) la, păstrat în unele graiuri cu sens restrâns „a se spăla pe cap; a spăla rufele cu leşie". Pentru (a) spăla s-au propus mai multe soluţii etimologice, care trimit la derivate de la lavare: perlavare, experlavare, *superlavare (în toate cazurile s-a apelat la un derivat, pentru că vechiul verb a la avea un corp fonetic redus şi a fost, treptat, înlocuit). Toate soluţiile presupun un etimon latinesc. Ultimul propus, *superlavare „a spăla la suprafaţă, superficial", este cel mai convenabil, atât din punct de vedere fonetic, cât şi semantic (E. Petrovici). Reamintesc că şi lătură „apă murdară" vine dintr-un derivat al lui lavare, şi anume lavatura, transmis şi altor limbi romanice (fr. levure, it. lavatura). Şi (a) scălda „a face baie", existent şi în dialectele sud-dunărene, provine din lat. excaldare „a pune în apă caldă" (cf. lat. excaldatio „baie caldă"). în celelalte limbi romanice s-a păstrat cu sensul „a încălzi" (fr. echauder, sp. escaldar). Pe lângă leşie „soluţie alcalină", moştenit din lat. lixiva păstrat şi în alte limbi romanice (fr. lessive), pentru spălat se foloseşte şi săpun < lat. 208 saponem, cuvânt împrumutat de latină din vechea germanică {*saipo; cf. germ. Seife) sau din celtică (Plinius spune că ar fi fost un produs din seu şi cenuşă, fabricat de celţi, pentru a vopsi părul în roşu). S-a transmis tuturor limbilor romanice (it. sapone, fr. savon, sp.jabân). Pentru a denumi acţiunea care urmează după spălare se foloseşte verbul a şterge < lat. extergere „a curăţa, a usca“. Sensul etimologic s-a păstrat în română, unde a şterge înseamnă şi „a curăţa (de praf etc)“. Intre cuvintele care denumesc acţiuni legate de îngrijirea corpului este şi verbul a pieptăna < lat. pectinare, transmis tuturor limbilor romanice. Şi numele instrumentului folosit, pieptene, este moştenit din lat. pectinem (atât verbul, cât şi substantivul există în dialectele sud-dună-rene). In limba română vorbită, pentru denumirea instrumentului s-a creat o variantă pieptăn, sub influenţa verbului corespunzător. 132. stejar Cuvântul stejar nu face parte din fondul de cuvinte moştenite din latină. Nu există în dialectele sud-dunărene. Este foarte probabil un împrumut din slavă, dintr-un cuvânt care înseamnă „băţ“. în sprijinul acestei explicaţii poate fi invocat faptul că şi alte cuvinte regionale ce înseamnă „stejar" sunt împrumuturi din slavă (gâmiţăy sledumy târş). O opinie izolată este aceea a lui B. P. Hasdeu, care îl consideră de origine dacă. Româna nu păstrează termenii latineşti quercus şi robur, ai căror urmaşi circulă în alte limbi romanice. în schimb, româna l-a moştenit pe cer < lat. cerrusy un termen „rar şi tehnic" (conform precizărilor din DEL, cel mai cunoscut dicţionar etimologic al limbii latine) ce denumeşte un anumit soi de stejar, cuvânt care s-a păstrat numai în română şi italiană (a fost împrumutat şi de albaneză). Cer nu este cunoscut pe tot teritoriul dacoromânei, aşa cum rezultă din harta cuvântului cer din ALR II; există în dialectele româneşti sud-dunărene şi a fost împrumutat din română de maghiară, precum şi, se pare, de unele limbi slave meridionale. 209 în limbile romanice, continuatorii cuvintelor latineşti quercus şi robur nu sunt foarte răspândiţi: quercus, termenul curent în latină, s-a păstrat (pornindu-se mai ales de la varianta quercia) în dialectele italieneşti meridionale şi într-un dialect sard, iar robur, termenul pentru un soi de stejar, stejarul roşu, a fost preferat de spaniolă {robie), catalană, provensală şi dialectele din nordul Italiei (fr. rourre este rar în sudul Franţei, păstrat mai ales în nume de locuri). în celelalte teritorii ale latinităţii (sau ale României), pentru arborele despre care vorbim se folosesc termeni din substratul limbilor romanice respective; cel mai la îndemână exemplu este fr. chêne, din substratul celtic. Păstrarea cuvântului celtic în Galia este pusă în legătură cu faptul că stejarul, ca arbore sfânt în cultul druizilor (preoţii vechilor celţi), a continuat să fie numit cu un cuvânt celtic *cassanus, pătruns în latina din Galia. în portugheză, termenul curent este carvalho care are la bază un cuvânt de origine iberică, la fel ca termenul casico din dialectul aragonez al limbii spaniole; în provensală, garric este din substratul ligur sau iberic. Situaţia din celelalte limbi romanice explică, în parte, dispariţia lui quercus şi robur din română, ca şi faptul că a fost împrumutat slavul stejar. în încheiere, o observaţie privind pe robur. încă în latină, datorită faptului că acest arbore avea lemnul cel mai dur, robur a căpătat sensul de „forţă, vigoare11, mai evident la derivatul robustus împrumutat de franceză {robuste), de unde îl avem şi noi {robust „tare şi rezistent"). Pe de altă parte, datorită culorii roşii a acestui tip de stejar, robur este la originea îndepărtată înrudit, în latină, cu rubeus „roşcat" (> rom. roib) şi russeus (> rom. roşu, fr. rouge, sp. rojo). 133. (a) suferi, (a) supăra, (a) suspina Este evident pentru oricine că aceste trei cuvinte aparţin aceluiaşi domeniu semantic, cel al terminologiei vieţii afective. Ele denumesc procese abstracte, apropiate din punctul de vedere al semnificaţiei. Provin din latină şi toate sunt moştenite în diverse limbi romanice. 210 (A) suferi < lat. sujferre s-a păstrat numai în dacoromână (nu există în dialectele sud-dunărene) şi are o etimologie clară. în alte limbi romanice, corespondentele sale sunt fr. soujfrir, it. sojfrire, sp. sufrir. (A) supăra este considerat moştenit din lat. superare „a depăşi, a întrece". Româna prezintă un sens schimbat, care se explică printr-o evoluţie de la sensul „a întrece“ care a devenit „a lua prea mult în seamă" sau „a avea mai mult decât se poate suporta" (în franceză, outrer înseamnă „a trece mai departe" şi „a insulta"). Apropo de evoluţie semantică, în aromână supâr(are) înseamnă „a-şi râde de". Explicaţiile prin împrumuturi străine nu sunt convingătoare. (A) suspina provine din lat. suspirare „a respira adânc", transmis şi altor limbi romanice (fr. soupirer). De precizat că verbul latinesc spirare „a respira", care stă la baza derivatului suspirare, nu a fost moştenit de nicio limbă romanică. Amintesc şi verbul (a) îndura „a suferi" < lat. indurare „a se face tare". Schimbarea de înţeles nu este singulară, ci îşi găseşte un paralelism în tratamentul romanic al cuvântului (fr. endurer, sp. endurar). Cineva care suferă, se supără şi suspină are un motiv fizic sau moral, de obicei o durere, cuvânt românesc format de la a durea < lat. dolere. Exista în limba veche (şi se păstrează până azi în aromână) şi un cuvânt duroare „durere" < lat. dolor, transmis şi altor limbi romanice (fr. douleur, sp. dolor). în decursul secolelor, la cuvintele moştenite din latină s-au adăugat altele apropiate ca sens, ca (a) pătimi, (a) chinui, (a) căzni. Nu am pomenit nimic despre expresiile din vorbirea populară, de tipul a se face foc şi pară, a se face Dunăre de mânie, a se cătrăni, a căror origine metaforică este transparentă. 134. supă, zeamă, ciorbă Toată lumea ştie ce înseamnă supă. Ca filolog, îmi place să spun la ce mă gândesc când vorbesc despre supă, mai exact la ce menţionează dicţionarele. Cel mai accesibil, DEX-ul, explică cuvântul prin „fiertură 211 de carne, de legume sau de carne cu legume, uneori cu adaos de tăiţei, fidea etc.“. în MDA se afirmă că are ca sinonime pe zeamă „fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mâncare; partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb", (reg.) sorbitură „zeamă, supă, ciorbă", ciorbă „fel de mâncare care constă dintr-o zeamă (acrită) preparată cu legume, adesea şi cu carne". Diversele cuvinte pomenite aici nu sunt sinonime perfecte (ciorba este, de obicei, acrită) şi nu au aceeaşi răspândire. Zeamă, cel mai vechi dintre ele, apare în învăţăturile lui Neagoe Basarab, la începutul secolului 16. Este moştenit din lat. zema, are mai multe sensuri („suc de fructe sau de plante; nume generic pentru lichide") şi apare în multe expresii: a mânca singur bucatele si a lăsa altora zeama „a trage singur tot folosul", a nu fi de nicio zeamă „se spune despre cineva pe care nu se poate pune niciun temei", zeamă lungă „vorbărie lungă, lipsită de interes", tot de-o zeamă „deopotrivă", ou cu zeamă „ou fiert puţin, cu gălbenuşul necoagulat". Ciorbă, atestat în secolul 18 (într-un document de la 1786, publicat de Iorga), are şi el mai multe sensuri, pe lângă cel propriu, bine cunoscut; înseamnă şi „vorbărie", regional „lapoviţă" sau „noroi". Apare într-o serie de expresii: a nu se amesteca în ciorba cuiva, a-i pune pe toţi într-o ciorbă, cine s-a ars cu ciorbă suflă şi-n iaurt sau ciorbă lungă „mâncare fără consistenţă, care nu satură". Este, aşa cum am spus şi altă dată, un cuvânt luat din turcă. Supă şi sorbitură nu au alte sensuri şi nu apar în expresii, deşi supă apare într-un manuscris din secolul 18 (a. 1749), un fel de carte de bucate ca cea scrisă de Sanda Marin. Vreau să precizez cu aceasta că supa exista, era cunoscută de bucătari (şi în cărţi de bucate actuale găsim cuvinte inexistente în DEX: gelatină de curcan., cassoulet, choucroute), dar nu ştim cât de mult era folosit cuvântul. Astăzi este un termen cunoscut, dar eu, cel puţin, îl simt ca literar; de aceea, nu apare în expresii ca cele în care apar zeamă şi ciorbă. Dicţionarele îl consideră împrumut din fr. soupe; unele adaugă şi it. suppa, ngr. supa. Este interesant de arătat că fr. soupe a însemnat „bucată mică de pâine peste care se pune o zeamă" şi a luat sensul de „zeamă cu pâine" (în secolul 14). Acest ultim sens din franceză s-a transmis germ. Suppe, engl. soup. La origine, fr. soupe este un împrumut germanic *suppa, care a intrat în latina târzie, de unde şi 212 it. zuppa, sp. sopa (care înseamnă „pâine muiată în supă", ca în vechea franceză). La Caragiale (şi nu numai la el) apare şi verbul a supa „a lua masa târziu, după un spectacol" < fr. souper. Se mai folosesc şi alţi termeni din aceeaşi sferă semantică: bulion „supă de carne fără zarzavat" < fr. bouillony borş „ciorbă preparată cu zeamă acră" < rus., ucr. borşci, precum şi minestroni, termen recent luat din italiană. Cuvintele prezentate sunt un bun exemplu pentru a ilustra ideea că gastronomia românească s-a dezvoltat într-o societate situată între Orient şi Occident. 135. schiau, slav Sunt două cuvinte cu statut diferit în limba română: schiau este învechit (nici nu este înregistrat în DEX), celălalt este un cuvânt recent, împrumutat din fr. slave (apare într-o carte de geografie, la 1835). Amândouă se folosesc ca nume etnic al aceleiaşi populaţii din răsăritul Europei. în timp ce slav este, aşa cum am arătat, un împrumut din franceză, celălalt, schiau, este, aşa cum voi arăta astăzi, un cuvânt moştenit din latină. Ele reprezintă, aşadar, un dublet etimologic. Slavii erau diferenţiaţi dialectal chiar în patria lor primitivă, care se întindea de la Vistula până la răsărit de Nipru Superior. Slavii care au migrat, în secolul 6, pe teritoriul românesc primitiv, la nordul Dunării şi la gurile acestui fluviu, aveau numele etnic sloveninu (pl. slovene). Acest nume este atestat la istoricul latin Iordanes (cca. 550). La sfârşitul secolului 7, Ţara Românească era denumită „ţara slavilor", Sclavinia, la cronicarul bizantin Theophylaktos Simokattes. Aceşti slavi au intrat în contact cu populaţia romanizată din provinciile dunărene, de la nordul şi sudul Dunării. Termenul etnic sloveninu este primul cuvânt slav care a pătruns în latină şi a devenit sclavus. Grupul consonantic slav sl a fost tratat la fel ca în elementele latine mai vechi, unde el a apărut în urma căderii unei vocale, iar între s şi / a fost introdus un c (lat. assula „aşchie, ţandără" > * as tuia > ascla > rom. aşchie). Cuvântul latin sclavus s-a supus 213 transformărilor fonetice proprii limbii române: scl > şcV (arom. şcFau) > schi (drom. şchiau)\ v în poziţie intervocalică a căzut (ca în lat. claves > rom. cheiy lat. sclavi > rom. şchet)\ a între două consoane palatale a devenit e în dacoromână încă din secolul 16 (în celelalte dialecte, a se păstrează: arom. şcl’au, cu pluralul şcVaî). Denumirea de şcVau (cu pl. serat) era dată în Evul Mediu nu numai vechilor slavi, ci şi bulgarilor, deşi, la fel ca sârbii, s-au constituit din secolul 13 ca un nou popor. La fel s-au petrecut lucrurile şi în albaneză, unde shqa, pl. shqe ( cossuere > rom. (a) coase, hx.floccus > rom.floc „smoc mic de păr, de lână", lat.jussus 216 > rom .fus, lat. licium > rom. iţ(â), lat. ordire > rom. (a) urziy lat. stuppa > rom. stupă „nume dat firelor de cânepă rămase între dinţii daracului după scoaterea fuiorului44, lat. tela > rom. teară „război de ţesut44, lat. torquere > rom. (a) toarce, lat. trama > rom. tramă „fir de mătase, relativ gros, întrebuinţat în urzeala sau în bătătura unor ţesături44. De remarcat că, între aceştia, sunt unii {iţă, stupă, teară, tramă) care au un caracter tehnic. Astăzi nici nu mai sunt cunoscuţi, dar păstrarea lor în toate limbile romanice este o dovadă că au fost importanţi în istoria lexicului romanic. Alţii sunt păstraţi numai în unele limbi romanice: lat. depanare > rom. depăna „a înfăşură firele textile dintr-un scul pe un mosor44 sau „a face firele scul44, lat. *excarminare > rom. (a) scârmâna „a smulge şi a răsfira lâna brută sau alte materiale fibroase, pentru a desface firele, a le curăţa de impurităţi şi a le înfoia44, lat. *fusticellus (< lat. fustis „băţ44) > rom. juscel „vergea (la războiul de ţesut)44, lat. *subulum (în locul clasicului insubulum) > rom. sul „piesă la războiul de ţesut44, lat. *pedinus (de la pedem „picior44) > rom. piedin „primele fire de urzeală neţesute44, lat. refncare „a zgândări44 > rom. refeca „a tivi44, lat. spatium > rom. (reg.) spat „spaţiu dintre sulul dinainte şi spată, la războiul de ţesut44, lat. squama „solz44 > rom. scamă, lat. tendicula > rom. tindeche „stinghie care ţine întinsă pânza la războiul de ţesut44, lat. tortus > rom. tort „fire toarse44. In sfârşit, unele cuvinte din terminologia ţesătoriei s-au transmis numai românei: lat. *folliolus (de la follis „foaie, burduf4) > rom. fuior, lat. *retella > rom. reţea „plasă44. Dacă la acestea adăugăm plantele industriale folosite în ţesătorie -cânepă şi in - sau lână, produs animal, vedem că termenii din domeniul uneia dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omului (ale femeii) sunt bine reprezentaţi prin elementul moştenit din latină. 139. Valentin (Sfântul ~) Ziua Sfântului Valentin se serbează la 14 februarie, pentru a marca ziua îndrăgostiţilor. La noi, sărbătoarea respectivă este relativ recentă (în tinereţea mea, petrecută, ce-i drept, în Ardeal, nu vedeam lucruri de felul celor organizate astăzi). 217 Sfântul Valentin a fost un preot martir, care a murit la Roma, în secolul 3. Numele de Valentin a fost luat şi de cel al 100-lea papă, care a ocupat scaunul papal 40 de zile (în anul 827). Nu se cunosc motivele pentru care sărbătoarea creştină s-a confundat, începând din secolul 13, cu sărbătoarea îndrăgostiţilor. Se pare că acest lucru a început în anumite provincii franceze, când la 14 februarie tinerele fete îşi căutau un pretendent. Ménage, erudit şi scriitor francez din secolul 17, semnalează obiceiul acesta despre care se spune că ar fi fost instituit de Mme Royale, fiica lui Henric al IV-lea, cu ocazia unei petreceri organizate la proprietatea ei din Italia, în ziua de Sfântul Valentin. Obiceiul a trecut, ulterior, la curtea regală din Franţa. Numele Valentin a devenit, în Piemont, termen de adresare aplicat unui bărbat galant, iar Valentine se folosea pentru a i te adresa nevestei lui. Cuvântul a pătruns şi în engleză, unde Valentine are sensul de „adorator ales în ziua de Sfântul Valentin". în încheiere, amintesc numele unui actor american de origine italină din perioada filmului mut, Rudolf Valentino (pe numele adevărat Rodolfo Alfonzo Pietro Gugliemi). Numele Valentino şi l-a luat, foarte probabil, datorită rolurilor sale de etern „june prim", adesea „adorator" ales de Sfântul Valentin. Numele despre care am vorbit nu are nicio legătură cu termenul valentinit „oxid natural de stibiu" a cărui istorie este mai recentă. Acest mineral a fost descoperit în Franţa, în 1845. A primit acest nume în amintirea chimistului Basile Valentin, personaj legendar, poate călugăr benedictin din secolul 15, francez sau german, căruia i se atribuie prepararea acidului clorhidric {l'esprit de set) şi... a rachiului prin distilare. Este autorul unei lucrări despre antimoniu, el fiind primul care l-a folosit ca medicament. 140. vânăt, venetic Sunt două cuvinte care au o origine îndepărtată comună: lat. venetus. Primul este moştenit din latină, celălalt este un împrumut. 218 Intr-o altă emisiune, când am vorbit despre numele de culori, am arătat că vânăt, galben., albastru şi roşu sunt nume de culori păstrate din latină de câteva limbi romanice printre care şi româna, în timp ce alb, negru şi verde sunt moştenite de toate limbile romanice. Revenind la vânăt; observ că lat. venetus s-a transmis doar românei şi dialectelor italieneşti meridionale. In latină el însemna „bleu-turcoaz" şi era un adjectiv aplicat la început vizitiilor care purtau în timpul curselor de care organizate pe hipodrom o cazacă sau o caschetă de această culoare, vizitii care erau numiţi, de aceea, „albaştrii". Cuvântul latinesc se explică fie pentru că aceştia erau originari din regiuni ca Veneţia, fie pentru că hainele lor proveneau din această provincie. Cuvântul vânăt există în dacoromână şi în dialectele sud-dunărene. A fost frecvent în toate timpurile, constituind bază de derivare: vânătaie, vineţea, vineţică, vineţiu, (a) învineţi. Venetic are mai multe sensuri, dintre care două sunt mai importante: „monedă veneţiană de aur în valoare de aproximativ 5 lei vechi, care a circulat în trecut şi în ţările române" şi „persoană venită din alte locuri şi considerată străină; (înv.) veneţian, din Veneţia". Este un cuvânt împrumutat din grec. venetikos < it. veneziano „din Veneţia". în cazul celui de-al doilea sens, este posibil să avem a face (aşa cum spune L. Şăineanu) şi cu un cuvânt turcesc venetic, venedik „străin, vagabond". La originea îndepărtată a lui venetic, cu ambele sensuri, stă Veneţia. Dubletul etimologic al lui venetic este veneţian, împrumutat din it. veneziano. Din aceeaşi familie este şi veneţie (vineţie) cu sensul „străinătate", dar şi „marfă care provenea din Veneţia" (apare cu ultimul sens într-un document din 1705, publicat de N. Iorga). 141. vin, vie, viţă, auă Am ales aceşti patru termeni de bază din terminologia viticulturii pentru a arăta că românii, ca şi celelalte popoare romanice, au păstrat din latină aceste cuvinte importante. Nu este de mirare, ţinând seama 219 de faptul că cele mai multe şi mai bune vinuri de pe continentul nostru sunt produse în regiunile mediteraneene. Cuvântul pentru băutura bine cunoscută numită vin provine din lat. vinum, termen transmis tuturor limbilor romanice (fr. vin, it., sp. vino)\ are o origine neindo-europeană cuvânt din care provine şi gr. oinos „vin". De la lat. vinum s-a format un derivat vinea „plantaţie de viţă de vie, viţă de vie" care s-a transmis, de asemenea, tuturor limbilor romanice (rom. vie, fr. vigne, it. vigna, sp. vina). Nu trebuie să ne surprindă faptul că în toate limbile romanice există o consoană n, în timp ce noi nu avem astăzi aşa ceva. Am precizat că nu mai avem astăzi, fiindcă şi româna a cunoscut această pronunţare. Ea a fost notată în textele vechi româneşti sub diverse forme (aşa cum a arătat Andrei Avram), şi există şi azi în aromână (vine) şi în meglenoromână (vină), dialecte conservatoare ale românei. Amintesc aici că un alt derivat al lui vinum, vindemia „culesul viei; recolta de struguri", s-a transmis tuturor limbilor romanice (fr. vendange, it. vendemmia, sp. vendimia), cu excepţia românei. în latină exista termenul vitis însemnând „plantă agăţătoare", care şi-a specializat sensul la „viţă de vie". S-a transmis limbilor romanice (sp. vid, it. vite), printre acestea şi arom. yite „viţă". De la un derivat al lui vitis, şi anume vitea, avem cuvântul românesc viţă. Auâ, pe care mulţi dintre ascultători nu-1 cunosc, este un termen vechi ce înseamnă „strugure" şi are la bază lat. uva, cu acelaşi sens, transmis limbilor romanice. Lat. uva avea şi un diminutiv, uvula „strugure mic" şi „uvulă", care a fost împrumutat de fr. uvule şi, apoi, de rom. uvulă. Auâ < lat. uva există numai în cele mai vechi texte româneşti şi s-a păstrat în dialectele sud-dunărene. în Noul Testament de la Bălgrad (1648) cuvântul nu mai era înţeles şi, de aceea, este explicat într-o notă marginală, iar în Lexiconul lui Mardarie este scris au a tămădui oase în loc de auă tămâioasă. Cuvântul auă a fost părăsit, încă din secolul 17, pentru strugure. Dacă urmărim răspândirea romanică a lat. uva constatăm că s-a păstrat în Peninsula Iberică şi în Italia. Nu se ştie de ce în Galia cuvântul latinesc racemus „ciorchine" a ajuns să-l elimine pe uva. Astăzi avem fr. raisin, prov. rasin. în sardă şi în dialectele meridionale italieneşti, pentru „strugure" avem continuatori ai lat. acimus „boabă". De unde vine în 220 dacoromână strugure, nu ştiu. S-au avansat cele mai diverse soluţii: origine latină, germanică, traco-dacă, greacă, fără ca vreuna să fie acceptată de marea majoritate a lingviştilor. Al. Ciorănescu crede că este o creaţie românească de la strug „raşpel“. 142. (a) vindeca Cine nu ştie ce înseamnă a vindeca? Ca atâtea alte cuvinte importante, şi acesta este moştenit din latină, unde vindicare însemna însă „a se răzbuna". Cu acest sens, vindicare s-a transmis tuturor limbilor romanice (ff. venger, it. vindicare, sp. vengar), cu excepţia românei. Ideea de „a vindeca" este exprimată în limbile romanice occidentale prin continuatorii lat. sanare (sp. sanar, pg. sarar, în sardă şi în it. merid. sanarè) şi ai unui împrumut germanic (franc) warjan, care în franceză a ajuns guérir (din franceză a fost apoi împrumutat de italiană şi catalană). Evoluţia de sens din română („a se răzbuna" > „a vindeca") se explică mai bine pornind de la sensul „a elibera, a scăpa de o boală" al lui vindicare, deci prin ideea de a „pune în stadiul iniţial" (în spaniolă, reponerse înseamnă „a se vindeca"). în vechile texte (la Dosoftei) (a) vindeca are sensul mai larg de a restabili, a aşeza din nou tot ce s-a stricat (cf. s-au vindecat pământul peste dânsul), A vindeca are multe sinonime: a tămădui < magh. tâmadni (în Transilvania), a se lecui, a se face bine, a se face sănătos, a se însănătoşi. înrudite de departe cu (a) vindeca sunt derivatele neologice vindicativ < fr. vindicatifs vendetă < it. vendetta. Chiar revanşă şi (a) revendica, amândouă împrumuturi din franceză, au legătură cu (a) vindeca. 143. vineri, miercuri Am spus într-o emisiune precedentă că rom. vineri este moştenit din lat. veneris, la fel ca în spaniolă (viernes). Arătam acolo că numele 221 romanice ale zilelor, de luni până vineri, provin din latină, unde au la bază tradiţia păgână, dinainte de apariţia creştinismului, când zilele aveau nume legate de planete: dies Lunes — Luna, dies Martis - Marte, dies Mercuri — Mercur, dies Jovis — Jupiter, dies Veneris - Venus. Acest sistem s-a transmis limbilor romanice, cu unele excepţii. Menţionam tot atunci că au existat trei tipuri: veneris, simplu, care există în română şi spaniolă; dies veneris, transmis în provensală şi catalană; veneris dies (genitivul precedă substantivul principal) există în franceză şi italiană {vendredi, venerdi). Intre excepţii menţionez sarda, unde tipul „ziua lui Venus" a fost înlocuit cu lat. cena pura „ziua în care era interzisă carnea". Această denumire a apărut, la început, în limba evreilor din jurul Cartaginei. în predicile sfântului Augustin la Evanghelia Sfântului Ioan (C II, 5) se precizează că în latina evreilor din Cartagina apare cena pura, care ar denumi pregătirile pentru sabbath, „ziua de odihnă" a evreilor. Rezultă că forma din sardă se datorează influenţei africane asupra latinităţii sarde. Nu ar fi singurul exemplu. Alături de vineri, mai era o zi în care postul era recomandat. Aceasta era miercuri. Aşa se explică de ce Biserica a reuşit să facă să se uite, în unele limbi romanice, numele păgân al acestei zile. în teritoriul retoroman din Elveţia şi în unele regiuni din Italia, postul de la mijlocul săptămânii a făcut să se nască un nume pentru miercuri, media hebdoma „jumătatea săptămânii", care a dat mezzedima în Toscana. Eforturile Bisericii de a înlocui denumirile păgâne au avut succes la extremitatea occidentală a României, în latina care stă la baza limbii portugheze. în portugheză se spune, aşa cum se spunea în primele secole ale creştinătăţii, segunda feira „luni" până la sexta feira „vineri". Nu este lipsit de interes să vedem care a fost soarta denumirilor păgâne ale zilelor săptămânii în alte limbi europene. în ţările de limbi germanice nu s-a înregistrat succesul din cele de limbi romanice. Aici până şi „dies dominica" continuă sistemul păgân (germ. Sonntag după dies Solis). în schimb, în limbile slave nomenclatura zilelor săptămânii este în întregime creştină; ea nu are nicio urmă de denumire planetară păgână, anterioară creştinismului. 222 144. vlădică, episcop Sunt două cuvinte sinonime; amândouă desemnează un grad înalt în ierarhia bisericească, imediat inferior mitropolitului. Niciunul nu este moştenit din latină, ci ambele sunt împrumuturi. Am arătat, în diverse emisiuni, că în limba română termenii de bază referitori la religia creştină (dumnezeu, cruce, biserică, botez, rugăciune, cuminecare, înger etc.) sunt moşteniţi din latină, iar termenii referitori la practicile religioase, la liturghie, ca şi la ierarhia bisericească, provin din vechea slavă bisericească (o bună parte fiind de origine greacă). Aceste împrumuturi s-au făcut odată cu răspândirea creştinismului în limba slavă în sud-estul şi răsăritul Europei, începând cu secolele 9-10. Slavona a jucat un rol important în religia şi cultura feudală românească. Din cauză că traducerile cărţilor religioase se făceau mai ales din slavonă, o bună parte din lexicul slav de specialitate s-a păstrat la transpunerea în română a „cărţilor sfinte". (Reamintesc că termenii de bază sunt moşteniţi din latină.) între aceste cuvinte se află şi vlădică, termen devenit popular, împrumut din slavon, vladika „domn", dar şi „episcop" (în limba veche însemna „domn", aşa cum arată şi expresia de la vlădică la opincă „din toate clasele sociale"). De remarcat că şi în limbile romanice occidentale (fr. eveque, sp. obispo) termenii pentru „episcop" sunt împrumuturi din latina medievală, în care circula cuvântul episcopus. O precizare pentru cei ce vor să afle cât mai multe despre evoluţia sensului cuvintelor. Lat. episcopus era împrumutat din gr. episcopos care însemna, la origine, „supraveghetor" sau „protector" şi care a ajuns, în limbajul bisericii, să însemne „episcop", (în greacă, episcopos era derivat de la episkeptomai „eu examinez, inspectez", la rândul său format de la skeptomai „privesc"). Rom. episcop provine din greacă. Prima atestare, la 1580. Avea, la început, sensul de „inspector al unei provincii, al unui oraş etc.“, fiind sinonim cu eparh, un alt împrumut din greacă (cf. eparhie, eparhial). Episcop are numeroase variante populare (unele învechite): piscop, piscup, ipiscup, priscup. 223 145. zahăr Toţi termenii care denumesc acest aliment în limbile europene au o origine îndepărtată comună: garkarâ „bob“ din sanscrită, limbă indo-europeană din India. Din sanscrită, prin intermediul Persiei, unde zahărul era rafinat, cuvântul a pătruns în greacă în forma sakkharon şi de acolo în latină: saccharum „un fel de zahăr rezultat din distilarea lăstarilor de bambus" (apare la Plinius, în secolul 1). Din greacă cuvântul a pătruns în limbile slave din răsăritul Europei; şi în română el provine din mgr. zdhari, fiind înregistrat pentru prima dată în Letopiseţul lui N. Costin. Are diverse variante regionale: zahary zehar, zahâr. Regional, pentru „zahărw se foloseşte şi mierey cuvânt moştenit din lat. mei în limbile europene occidentale cuvântul a pătruns prin ar. sukkary care l-a luat tot din sanscrită. Datorită faptului că arabii au plantat trestia de zahăr în Andaluzia şi Sicilia, zahărul devine un articol de larg consum (iniţial era folosit numai în medicină, fiindcă era rar). Fabricarea zahărului a fost perfecţionată mai ales în Sicilia, unde Frederic al II-lea, împăratul german devenit rege al Siciliei în secolul 13, a încurajat dezvoltarea producerii lui. De la arabi, italienii au împrumutat cuvântul în forma zucchero; odată cu exportul de zahăr din Sicilia, s-a răspândit şi forma italiană a cuvântului în Europa (fr. sucrey germ. Zuckery engl. sugar). Face excepţie Peninsula Iberică care a împrumutat termenul direct din arabă ( rom. casă, lat. fenestra > rom. fereastră, lat. paries, parietem > rom. perete, lat. porta > rom. poartă. Alţii s-au transmis numai unor limbi romanice: lat. celarium > rom. celar, lat. cohors > rom. curte, lat. ostium > rom. uşă, lat. scala > rom. scară, lat. tenda „cort“ > rom. tindă, lat. traiecto > rom. treaptă. La lista cuvintelor latineşti moştenite de toate limbile romanice trebuie adăugat şi murus care însemna, în latină, zidul de apărare al unui oraş, în opoziţie cu paries, zidul unei case. în română, mur > murus s-a păstrat numai în dialectul aromân (cuvântul mur din literatura secolului 19 este un împrumut neologic din latină, introdus de P. Maior). în locul lui, în dacoromână îl avem pe zid, cuvânt slav, împrumutat odată cu alţi termeni din slavă sau din turcă, în perioada în care construcţia caselor a evoluat (sunt din turcă, de exemplu, acaret, calcan, cercevea, cerdac, duşumea, geam, tavan, toţi înregistraţi în secolul 18). în încheiere, observ că româna se deosebeşte de celelalte limbi romanice şi în ceea ce priveşte numele constructorului de case. Româna îl are pe zidar tot din slavă şi, regional (în Banat), pe mauăr din germ. Mauer. Dar puţine limbi romanice păstrează cuvinte latineşti pentru „zidar44: it. muratore format de la mur o; prov. peirié, cat. paire < lat. petrarius. Toate celelalte limbi romanice au împrumutat termenii respectivi (cum am împrumutat şi noi pe zidar à mauăr): fr. maçon de origine francă < makio, sp. albanii, pg. alvanel < ar. al-bannâ „constructorul, zidarul44. 225 INDICE A alamă 4 an XIII alaun 116 Ana XXXVI abate 59 alb XIII, XVII, XVIII, 5, anason XXIV acadea XXIV 140 Andraş 10 academie 1 albastru XVIII, 140 andrea 57 acaret 146 albatros 25 Andreea 10 aceră XXXI, XXXIV, 2 albeaţă XVII Andrei 10 achizitor 1 albi XVII Angel 84 aciră 2 alboare XVII Angela 84 afreaţă XVI alchimie 6 angelic 84 agest 2 alcool 6 Angelica 84 aghios 62 algebră 38 Anghel 84 aghistină 34 algoritm 38 anghemah^XXVI] Aghiuţă XII, 62 Alimpeşti 78 anşoa 1 y agonisi 129 almanah 7 antreu 'XXV, 12 ai XIV, 20 altar XV an tricot 13 ainpren XXVII alun 115 apa Sâmbetei 108 aişor 75 alună 115 apă XIII ajun 3 amalgam 8 Apă botează 51 ajuna XV, 3 amanet 9 apă chioră 14 ajunge 129 amnar 37 apă goală 14 Indicele cuprinde numai cuvinte româneşti, deoarece cuvintele străine aduse în discuţie servesc doar la explicarea acestora. Cifrele trimit la numărul articolului; cele aldine indică faptul că respectivul cuvânt constituie titlul articolului. 227 apăraie 129 aperitiv 12 apricoasă XXVIII apricoză XXVIII aprilie XIII, 15 aprinjoară 37 aprinzătoare 37 aprir 13 apropia 129 ara XIV aragaz 28 aramă 4 arat XIV arămiu XVIII arândură XXXI arbora 16 arbor(e) XIV, 16 arboret 16 arbure 16 arburet 16 arc XV arde III, IV, 68 arete XX, XXI argint XV argintiu XVIII arhanghel 84 arici XV, XXI Arimia 17 armă XV armăsar XX, XXI armig XX arminden 17 arpagic XXIV arţar 87 arvună 129 as 98 asclepiad 99 asin XIV, XXI asman XX astronomie 38 astruca XVI aşchie 133 ataş XIX ateneu 1 aţâţa 68 auă 141 aur XV auriu XVIII automat XIX auzi XII avea XII avere 124 Avram XXXVI avut 124 ayizmăciun 120 azur XVII B ba 18 baba 18 Baba Dochia 61 baba-gaia 18 babaie 18 Baba Novac 18 baba oarba 18 babă 18 Babele 61 babu 18 bacal V bacal-macal V baclava XXIV, 63 balbaş XXIV balmoş XXIII bamă XXV ban 19 barşon 36 barză XXXIV basc 20 bască 20 bavareză XXX băl XVIII băna 19 bărat 117 bărăţie 117 bătrân 137 bătuţă 37 băţ 22, 37 băutură XXIII bâticel 37 bea XII bearnez 20 beat crup 54 beat tun 54 becher 21 beltea 96 benga 62 berbec(e) XX, XXI beret(ă) 20 bergamotă XXVIII bergamote XXVIII beşamel XXV beteag 122 beteşug 122 bezea XXVI biber 35 bichiar 21 bici 22 bifitec 13 bilă VII birjă 27 biscfit 23 biscuit 23 biserică X, 51 228 blagoslovi 50 Blagoveştenie 50 blajin 108 blajini 108 blană 73 blanc-manager 10 blestema XV bleu XVII boală 122 Bobotează 50 boboti 68 boeuf 13 boeuf bourguigon 13 boeuf braisé 13 bogat 124 Bogdan XXXVII boli 122 bolnav 122 bolniţă 122 bombă IV bordo XVIII borş 134 bostan XXIV, 32 boteza 50 botină 82 botuş 82 bou XIV, XX, XXI bouillabaisse 12 bour XXI brace 105 braţ VII brăcinar 105 brăcire 105 breb 35 brioşă XXV brişcă 27 brumăriu XVIII brun XVII bucium 24 budincă 109 buiabesă 12 bulion XIX, 134 bulz VII bun XII Buna Vestire 50 burlac 21 burlăcesc 21 burlăceşte 21 burlăci 21 burlăcie 21 buşeu 12 butcă 27 buză I, VI, VII C cadă 25 cafea XXIV café-frappé 63 caimac 45 caisă XXVIII caisână XXVIII cal XIV, XXI, XXXIX calapod 29 calcan 146 calcaros 1 cald 127 cale 26 Calea Moşilor 80 caleaşcă 27 caleidoscop 28 calfă 30 calibru 29 calif 30 caloian 31 calţavetă 85 calup 29 camambert IX candel XXIX candelabru 5 candelă 5 candid 5 candida 5 candidat 5 candoare 5 cap XII, 32 capră XIV, XX, XXI, 33 car XIV, XXXIX, 27 caramel XXV Caraoschi 62 caravelă 41 care XI caretă 27 carne-marne V caroline 12 carpen XIV, 16, 87 carpeni 87 cartoafă XXVIII, 32 cartof XXVIII cartoflă XXVIII casa mortului 42 casă XII, 42, 146 casă-de-lemn 42 castan 34 castană 34 castaniu XVIII castor 35 cataif XXIV, 36, 63 catifea 36 catran 37 cauţiune 9 călăuză 30 căldare 127 călţunaşi XXIII 229 călugăr 59 cămaşă II, XII, XXXIX, 82 căpăstru XIV căpăţână 32 cărare 26 Cărăochi 62 Cărăosti 62 Cărioschi 62 cărbune XV, 68 cărindar 37, 120 căscăund XVI căstânu 34 cătrăni 133 cătrănită 37 către XII cătuşe XXI căţel XXI căzni 133 câine XIV, XXI câmp XIII cânepă XIV, 138 cânepiu XVIII cântător 71 cârje 49 câr-mâr V cârnat XXI cârneleagă 3 cârstei XXXIV cârstel XXXIV câşlegi 3 câştiga 111 ceacâr 104 ceac-pac V ceacşiri 103 ceafă I ceatmă 36 celar 146 celibatar 21 cenuşiu XVIII cep XXIX cer XIII, 16, 132 cerb XV, XXI cercevea 126 cerdac 146 cerne XV certificat XIX ceruză 47 chausson 63 chauteaubriand XXV cheag VII chef XXIV cheie 14 chema 14 chiar 14 chiară 14 chibrit 37 chiflă XXIX chimono XL chindercă 37 chinestezie 88 chinui 133 chiolhan XXIV chiomb 103 chiomp 103 chior 14, 104 chipel XXIX chiuvetă 52 choucroute 12 choux à la crème 12 cicic XVIII cifră 38 cigă-migă V cilindru 86 cioară XXXIV cioareci 105 cioc XXXIV cioclonţ IV ciorbă 134 cipic 82 cireaşă 115 cireş 115 ciubotă 82 ciubuc XXIV ciulama XXIV civit XVIII cizmă 82 clătită XXIII clocă XXXIII cloci XXXIII cloşcă XXXIII, 72 cloţă XXXIII coace XII, XIV coacin XVII, XVIII coadabatură XXXII coadă XIV coardă XV coase 48, 138 coastă 13 cocoaşă XXX cocobelci 54 cocoş XX, XXXIII, 71 codobatură XXXII codobăciţă XXXII codru 39, 44 cofă 52 colac XXIII colibri XXXIV coliliu XVIII colţunaşi XXIII comândare 40, 59 comunica 51 copârşeu 42 coarnă 115 230 corabie 41 corb XV, XXXI, XXXIV, 2 corcitură XXIII corn XIV, 115 corp XII corsar 55 coşciug 42 coşmar XIX cotlet 13 cotorobatură XXXII cotrobatură XXXII covată 52 covrigi XXIX cozonac XXIII craflă XXIX crafnă XXIX cravaşă 22 cravată 43 Crăciun 51 crâng 44 crâstel XXXIV crâsteţ XXXIV creastă XIV, XXXI, XXXII crede XII creion 47 creiţar 49 cremă XXV, 45 cremă caramel 45 cremene I, 20, 37 cremeş XXVII cremşnit XXVII cremvurşt XXVII creştin 46 creştină 46 creştinesc 46 creştineşte 46 cretă 47 cridă 47 cristei XXXIV Cristos 81 criţă 47 crivină 44 croafenă XXIX croasant XXV croat 43 Croaţia 43 crochet 12 crofnă XXVII croi 48 croitor 48 cronţăi 12 cruce XV, 49, 51, 102 crucea cardanică 49 crucea căruţei 49 crucea-pământului 49 crucea-voinicului 49 crucer 49 cruciş 49 cruciţă 49 crud 125 crug 44 crunt 125 cruţe 49 cuc XXXI, XXXIV, 50 cuceri 59 cucernic 59 cucură 54 cucută 53 cucuvea XXXIV cudubatură XXXII cui XV cuib XXXI, XXXII culbec 54 cumenecăciune 51 cumenta 83 cumineca 51 cuminecat 51 cuminecătură 51 cunoaşte XII cupă 52 cura 53 curat 53 curătură 53 curăţa 53 curăţenie 53 curăţi 53 curcan 110 curcă 72 curcubătă 31 curcubeu 54 cure 55 curea XV curechi XVII curge 55 curs 55 cursei 55 curte XIV, 146 cusătoreasă 48 cusătoriţă 48 cusătoriu 48 cuteza 83 cuvă 52 cuvânt 56 D Daniel XXXVI, 79 Dânsele XI de XIII decembrie 15, 57, 120 dechembrie 57 decoltat XIX 231 ciejgheura XVI demon 62 dens 44, 137 depăna 138 des 44, 137 desculţ 82 desculţa 82 desface 38 desfăta 58 desfigura 38 despărţi 114 dezbrăca 105 dezmierda 58 diacon 59 diavol 62, 84 dimon 62 dinar 60 dinte XII Diogene XXXVII direct 137 doarme 16 doboş XXX Dochia 61 dogori 68 Dohia 61 dolar 60 domn XV, 80 dor XII dorm 16 dormi 16 dormim 16 dormiţi 16 dovleac XXIV, 32 drac 62, 84 Dracul cel mare 62 Dragomir XXXVII drepnea XVI, XXXI, XXXIV drept XII, 137 dropie XXXIV droşcă 29 drum 26 ducat 19 dud XXIV duh 77 dumesnic XXI duminică XXXV, 16, 123 Dumitru 79 Dunăre XXXIX durea XII durere 133 durmim 16 durmiţi 16 duroare 133 duşumea 146 E ecler XXV, 63 eclipsă 64 egumen 59 Eliana79 Elias 79 Elie 79 Elisabeta XXXVI elixir 6 elucida II elucubraţie II Emanoil XXXVI enibahar VIII, XXIV episcop 144 eu XII Eufemia 61 eufemism 61 Eufrosina 61 Eugen XXXVII, 61 Eugenia XXXVII Eustaţiu 61 Eustratie 61 Eva XXXVI Evda 61 Evdochia XXXVII, 61 Evdohia 61 evlavie 59 expedia 112 F fachie 68 fag 16 falce 101 Fanache 136 Fane(a) 136 Farcaş 64 faşă XII faţă XV faur 57 făclieş 94 făină XIV fălci 101 fărină-mărină V făt 21 făta 58 făurar XIII, 15, 57, 120 fân XIV fânaraş 94 fântână XII fâş 69 februarie XIII, 15, 57, 120 fereastră XII, 146 feri 40 ferica 113 232 ferice 113 ferici 113 Fetele câmpului XI fiară XV, XXI fier XV fierbe XVI filozofie 38 fir XV fiu XII flacără 68, 69 flagel 22 flamă 68 flanc XXV, 63 flămând 69 flăcău 21 fliş 69 flişcă 69 flivrar 37 floare XIV, 65 floc 138 florar 13 Florii 51 fluier 66 fluiera 66 foaie XIV, 65 foame XII foc 67, 68 Foca 79 Focul lui Dumnezeu 94 foi-etaj 90 foitaj 90 folos 129 franzelă XXVI franzoală XXVI frasin XIV, 16 frate XII fricasse 12 frică 130 frig 133 frigănea XXVI frigăruie XXIII frige III, XII, XXIII friptură XXIII frişcă 69 Frumoasele XI frunte XII frunză 65 frupt 65 fiigiXII fuior XVI, 138 fular XIX fum XIII, 68 fumuriu XVIII funingine 68 furcă XIV furgăsi IV fiirlua IV furnică XV flirt XV fus XV, 138 ftiscel XVI, 138 G gabară 41 Gabriel XXXVI, 79 gaci 105 gaie XXXI, XXXTV gaj 9 galben XVII, XVIII, 140 galetă 23 galoşi XIX, 1 garanţie 9 gaz 70 găină XX, XXXI, XXXII, XXXIII, 71 găoace 75 gânscă 72 gârbaci 22 gârniţă 132 gâscă XXXIII, 72 geam 146 geamăn 87 gelos 73 gem 96 geme XII gemeni 87 genoise 12 gerar 57, 120 gheată 82 gheenă 59 ghenarie 57 Gheorghe 79 ghetră 82 ghilotină 74 ghindă XIV, 16 ghioc 75 ghiocel 75 ghionoaie XXXIV ghiufe 37 gin 76 ginar 57 ginere XII giuvanea XXIV gogoaşă XXII, XXIII, XXX gol IX golumb 72 grangur XVI, XXXI, XXXIV graniţă 72 graur XXXI, XXXIV grâu 65, 97 greabăn 72 233 gri XVII griji 51 grijire 51 groază 130 groş 98 groşcior 45 grui XXXI, XXXIV guguluf XXVII gură VI gustar 120 Gustea 120 gută XVII H habar 77 habotnic 77 hagiu 77 hahaleră 77 haimana 77 haină 77 haită 77 hal 77 halat 77 halbă 77 halcă 77 hali 77 halip 30 halipeală 30 haltă 77 hamal 77 hamei 77 hameş 77 hamsie 77 han 77 handra-mandra V handră 77 hangi V hangi-mangi V haos 70, 77 har 77 haraba 77 haraci 77 harakiri 77 Haralamb(ie) 78 Haralap 78 harbuz XXIV, 77 Harea 78 harfă 77 Hariu 78 hartă 77 hatman 77 hazaică 77 hazard 77 hău 70 hârb 77 hârleţ 77 hârtie 77, 106 hâtru 77 hemogramă 77 herghelie 77 hering 77 h’ic 34 hidrogen 77 hingher 77 hipofiză 77 hochei 77 holeră 77 holtee 21 holtei 21 holteiaş 21 holteiesc 21 holteieşte 21 horvătesc 43 hraniţă 72 hrăni 77 hreabăn 72 hrib 77 Hristos 81 hulub 72, 77 husar 55 huscă XXXIII, 72 I Iacob XXXVI iad 59, 126 iahnie XXIV ianuarie 15, 57, 120 iapă XX, XXI iarba fiarelor 99 iarbă XIV iarnă XII iască 37 ic 34 icoană 126 ied XXI, 33 iederă XIV ieftin 129 ienupăr XIV, 76 iepure XV, XXI Ieremia 17 ieremiada 17 Ilia 79 Iliaş 79 ilic 119 Ilie XXXV, 79, 81 ilustra II imanea XXIV impediment 112 in XIV, 138 incandescent 5 incendiu 5 include 137 234 indrişaim VIII infirm 122 infirmerie 122 inimă XII intrări 12 Ion XXXVI, 79, 101 Iosif XXXIV ipiscup 144 ipotecă 9 Ispas 80 ispăşi 80 Istrate XXXVI Isus 81 Isus Hristos XXXVI, 81 Işpan 136 iţari 105, 137 iţă 105, 137, 138 Ivdochia 61 î îmbrăca 105 împărat XVI împărtăşi.. 51 împărţi 51, 114 în XII înălţa 80 înălţare 80 încălţa 82 încălţăminte 81 închide 137 încinge 68 încrucişa 49 încrunta 125 încumeta 83 îndrăzni 83 îndrea 10 Indreiu 10 îndriiu 10 j unică XXI îndura 133 j unice XXI înger XV, 84 jupân XXXVIII, 19 însura 82 întâmpla 40 întoarce XXIII K întunecatul 62 învăţa 111 kabuki XL învârti XXIII kaiser 88 învârtită XXIII kalpa 88 kaliu 88 kama 88 j kami 88 kamikadze XL jaguar II kana XL jaluzea 73 kannon 88 j aluzie 73 karaoke XL jaretieră 85 karate XL jartieră 85 kemurgi V jegos 53 kemurgi-memurgi V jeleu 63, 96 kendo XL jep XXXIX, 76 kinetoterapeut 88 jertfă 40, 59 kinetoterapie 88 jgheab 42 kirş XXVII jiletcă 119 kitsch 88 jneap 76 kodak 88 jneapăn 16, 76 jneapir 76 joben 86 L joc XIII jofră 86 la 131 joi XXXV, 123 lac XIII Joia Iepelor 80 lacră 42 jude XV lacrimă XII judiciar XIX ladă 42 jug XIV lamă 4, 89 jugastru 16, 87 Lambi 78 june XXI lambriu 91 june XIII, 21 Lambu(l) 78 235 lamelă 103 lamură 89 langues de chat 63 lapte XIV lapte Boldăneşti 90 lapte-de-pasăre 90 lard 2 lavalieră 43 Lazăr XXXVI lămuri 89 lămurire 89 lămuritor 89 lăptucă XXVI lăsatul de carne 3 lăstun XXXIV lătură 33, 131 lăuruscă 91 lăuruşcă 91 lână XIV, 20, 138 lânced 122 lâncezi 122 lândzid 122 lândzidzâre 122 leagăn 92 leagăr 92 Leandru 101 lebădă XXXIV lebărvuşt XXIX lecui 142 lecvar 96 lega calţaveta 86 lege XV * lemn XIV, 65 lemnuş 37 leoruşcă 91 lepăda 136 leşie 131 leurdă 20 leuştean 91 licantrop 1 liceu 1 lictar 96 licuri 94 licurici 94 licuş 94 Lie 79 Liică 79 lila XVIII limbă XII lingură XVI liptariu 96 lişiţă XXXIV liturghie 126 loc XIII luceafăr 93 luced II, 137 lucernă II lucezi 137 luci II, 94 lucid 94, 137 Lucifer 62, 91 lucoare II, 94 lucra II lulea XXIV lumânare II lume II, XIII lumină II luminos II luna lupilor 57 luna taurului 15 lunatic II lună XIII lunetă II luni II, XXXV, 123 luntre 42, 116 lup XV, XX, XXI lupoaică XX lustru II M macmahon 86 madeleine XXV maghiran XXVIII magiun XXIV, 96 mahmur XXIV mai XII, XIII, XV Maimon 62 maioş XXIX malacof 86 malacov 86 mama 18 mama-ploaie 31 mameluc 95 mamelucărie 95 mamelucărime 95 Mamoni 62 manşetă XIX mare XIII, XXXIX, 41 marghiloman 86 Maria XXXVI marmeladă XXIV, 96 marmură XV maro XVIII martie XIII martor XI marţ XIII, XXXV, 15 marţi 109 marţipan XXIX masă XV mascur XX, XXI maslu 126 Matei XXXVI matematică 38 236 mauer 146 mazagran XXV măghiran XXVIII măr 96, 97 mărunt 13 măsălar 120 măsură XIII mâine XII mânecă XII mânjit 33 measer 124 medicină 38 mehlem 8 mei XIV meniu 13 merge 34 mers 54 mersei 54 meserătate 124 mesereare 124 meseri 124 mesernic 124 Mesia 81 mesteacăn 16, 87 mesteca XII meşini 105 miaţă 67 miază-păresi 3 miază-păresimi 3 Michiduţă XI, 62 mie XII miel XXI miere 145 miercuri XXXV, 123, 143 mieriu XVII, XVIIII mierlă XV, XXXI, XXXIV, 2 miezul-păreţii 3 miezul-păreţilor 3 migdală XXVI Mihail 81 milfe 90 millefeuille 90 Milostivele XI minciună XXIII minestroni 134 minte XII mira 113 mistreţ XXI mişel 124 mişelătate 124 mişelesc 124 mişeleşte 124 mişeii 124 Mititelu 62 moară XV mocni 68 moieţi 103 mondir 119 monedă 98 monetă 98 morfină 99 morfogeneză 99 morfologie 99 mormânt 51 morminţi 108 moroi 80 moşi 80 mousse au chocolat 63 mov XVIII mozaic 100 mozaic 100 muc XII muia 103 muiere XII mulge XIV mul u XVII, XVIII muma-pădurii 31 mundir 119 munte XIII mur 146 murdar 53 muri XII musaca XXIV muscă XV must XTV mut XII muze 100 muzeu 100 muzică 100 N naiba 62 nalbă XVII nap XIV nară XII narghilea XXIV nas XII navetă XIX năbuşi 68 nădrag(i) 105 nămaie XXI năut XXIV ’Ndreilu 57 neavut 124 necurat 53 Necuratul XI, 62 negru XIII, XVII, XVIII, 140 nevastă VIII nevăstuică VIII, XI Nichifor 161 237 nici XII Nicoară 101 Nicolae 101 ningău 57 noadă XXXIII noapte XIII noaten XXI nod XIII, XXXIII noră XII nou XII nu XII nuc 102 nucă 102 nuia 65 nume XIII nussbrot XXVII O oaie XVI, XX, XXI oală XV, 32 oaspe XV oblon 73 ochi XII, XXIII Odochia 61 ofrandă 59 om XII omletă XXV, 103 opări III opincă 82 oranj XVIII orb 104 ostropel XXIII, XXX ostropeţ XXX ou XXXI, XXXII P pace XV pai XIV, 65 pal XV palid XVIII paltin 16 paludic 39 paludism 39 Pamfil XXXVII pană XIV, XXXI, XXXII, XXXIII pancreas 125 pancovă XXX pandişpan XXVI pané XXV Pangrati XXXVII pantalon(i) 105 Panteliile 79 Pantelimon XXXVII, 79 pantof 82 papagal XXXIV papaludă 31 papalugă 31 papanaş XXX papară 103 paparudă 31 papă 117 papir 106 papirus 106 papuc 82 papugiu 82 papură 106 par XV paradis 54 pară 34, 68, 102, 115 parfe(u) 63 parizer XXVII, XXIX parmentier XXX parte XIII, 51 pasăre XV, XXXI, XXXIV, 107 pastet 109 paşte XV, 51 Pastele Blajinilor 108 Pastele Cailor 80 Pastele Morţilor 108 paştet 109 pateu 109 Pavel 81 paviment 137 paximat 23 păcat XV, 84 păcuină XXI păduche XV, 112 pădure 39 păgân 46, 51 Pălie 79 pământ 137 pământiu XVIII pănăta 111, 113 păpăruidă 31 păpăruie 103 păpăruză 31 păr XII, XIV, 34, 102 părădaisă XXVII păresimi XVI, 3 părinte XII, 117 părtaş 51 păs 113 păsa 113 păstor XIV, 48 păşune 46 pătimi 133 pătlagină XIV pătlăgea XXIV 238 păun XVI, XXXI, XXXII, XXXIII, 110 păuniţă 110 pâine XII pângări 47 pârjoli III Pârliile 79 pe XII pecmez 96 pedală 112 pedepsi 111 pedestru 112 pedigri 112 peisaj XIX peltea 96 pembe XVIII peltea 63 perete XII, 3, 142 pergament XXVIII, 106 pergamute XXVII Pericle XXXVII persiană 73 pesmet 23 pesmeţar 23 peşte XV, 116 peţiol 112 piatră I, XIII, 20 picior 112 pricomigdală XXVI pieden XVI, 138 piedică 112 pieptăna 131 pieptene 131 piersic 113 piersică XIV, 113 pietate 59 pieton 112 (în) piez 112 pin XIV, 16 pirat 55 piscop 144 piscup 144 pistol 24 pişcot 23 piureu 109 plachie XXVI plaivas 47 plăcea 113 plăcintă XVI, XXI plânge 113 pleca 114, 129 plisă 36 plocon 21 plop XIV, 16 ploua XIII pluş 36 poamă 97, 115 poarcă XXI poartă XII, 146 poclon 21 pom XIV, 115 pomană 40 pomină 40 ponce 116 popă 117 porc XIV, XX, XXI portbagaj XIX porcar XXI porcină XXI porumb XXXI, XXXII, XXXIII posmag 23 post 3 posti 3 potârniche XXXIV poturi 105 preftu 117 pregeta 113 povidlă 96 preot 117, 118 prepeliţă XXXIV prer 15 preri 15 preţ XV preut 117 prezbit 118 prezbiter 118 pricomigdală XXVI priculici 64 priel 15 prier XIII, 15, 120 priot 117 priscup 144 priut 117 priveghia XXXIV privighetoare XXXIV prinos 59 profit XXV profiterol XXV prun 34, 102 prună 34, 102, 115 puf XXXIII pui XXXI, XXXII pulbere XIII pulpană 119 pulpă 119 pune XII punte XIII, 26 pupăză XXXIV purcăreaţă XXI purice XV purpură 116 puţin 124 239 R rachiu XXIV raclă 42 rade III rahat XXIV rai 126 raipelţ 37 ram 65 ramură 65 rantotă 103 ratotă 103 raţă XXXIII rădăcină 65 rădvan 27 Răpciune 120 răscruce 49 răsti 121 răuruşcă 91 râde 133 râncaci XX rânced XIV rândunea XXXI, XXXIV râpă XIII, 52 râu XIII râvnă 73 recoltă XIX refeca 138 reşou 127 reţea XVI, 138 revac XXIV revanşă 142 Reveca XXXVI Reveica XXXVI revendicativ 142 ribizli XXVII ringlotă XXVII risca 83 roată XV robust 132 rocman 108 rohman 108 roib XVII, 132 rosbif 13 rost XXXI, XXXII, 121 rosti 121 roşu XVII, 132, 140 roti XXIII rouruşcă 91 roz XVIII ruginiu XVIII ruladă XXV rumega XIV S sabău 48 sac XV salată XXVI salată (de) boeuf 12 salce XVI, 16 salep XXIV saluta 44, 137 sarailie 63 sare XV, 15 sarma XXIV saşiu 104 Satana 62 savarină XXV savonieră XIX, 1 săgeată XV sălaş 42 sălbatic XXI sămânţă 65 sănătate 122 sănătos 122 săndulie 91 săptămână 123 săpun 131 sărac 124 sărac-mărac V sărat XXIII sărăţea XXIII Sărsăilă 62 săruta 44, 137 săvârşi 44 sâmbătă XIII, XXXV, 123 sânge 125 sângera 125 Sângiordzu 15, 126 Sânmedru 126 Sânnicoară 126 Sânpetru 126 sân(t) XV, 117, 126 Sântilie 79 Sânziene 51 Scaloian 31 scamă 138 Scaraoţchi 62 scară 2, 146 scatiu XXXIV scăfârlie 32 scălda 127, 131 scărmăna 138 scânteie 68 scânteuţă 94 scoarţă 65 scordolea XXVI scovardă XXIII scroafă XX, XXI scrob 103 sec XII sefterea XIII 240 semn XIII septembrie 120 sergent XIX sete XII seu XIV sfânt 126 sfârşi 44 sicriu 42 Simion 120 simţi XII sireac 124 slav 135 sledum 132 slinos 53 smalţ XXIX smântână XXXVIII, 45 smochină 34 soare 15 sobor 44 soc XIV socru XII Sofocle XXXVII soios 53 Solomon XXXVI solz 128 somn XIII somot 36 sorb 16 sorbitură 134 sorcova-morcova V sordid 53 sosi 129 sote XXV spaimă 130 spaţ XVI, 138 spăimânta 130 spăla 131 spăsenie 80 spăsi 80 speria 130 spic XIV, 65 spin XIV spumă 45 spumă-de-mare 116 spurc 53 spurcatul 62 sta XII stacojiu XVIII Stanislav XXXVII stareţ 59 stână XXXVIII stângă XI stăpân XXXVIII stea XIII stejar 132 steluţă 94 Steţu 136 stinge 68 stor 73 strigă 79 strigoi 79 strudl XXVII strudul XXVII strudur XXVII strug 141 strugure 141 strul XXVII stupă 139 sturz XXXI, XXXIV, subtil 44 subţire 44 suc 65 suci XXIII sudoare XII suferi 133 sufleu 109 supa 134 supă 134 supăra 133 sul 138 sur XVII surd XII surtuc 119 susan XXIV suspina 133 Suzana XXXVI Ş şahăr-mahăr V şaretă 27 şarlotă XXV şarpe XV şchei 135 schiau XXXVIII, 135 şef au 135 şerb XV şnaider 48 şoale 90 şoarece XXI şodron 127 şofer 127 şoim XXXIV şolă XXVII şotron 127 şparleşte-o III 2 şpriţ XXVII Ştefan 136 Ştefana 136 Ştefania 136 Ştefănel 136 Ştefănică 136 Ştefea 136 Şteflea 136 241 Stei 135 şterge 131 şterge-o III şti 33 ştrudel XXVII ştrudir XXVII şua la creme 91 şuetă XIX şvarţ XXVIII şvebel 37 T tabacheră 32 tabiet XXIV taler 60 talmeş-balmeş V tarhon XXIV tartă 92 Tartorul XI, 62 Tatăl dracilor 62 taur XIV, XX, XXI tavan 146 tăciune XV, 68 tămădui 142 tărtăcuţă 32 tăun 110 târş 132 teamă 130 teară 138 techer-mecher V tei XIV, 16 telemea XXIV teme 130 Temistocle XXXVII temoare 130 tibişir 47 tigvă VII timp XIII tindă 146 tindecheXVI, 138 toarce XV, 138 toca XXIII tocană XXIII tolvai 24 tort(ă) XXIX, XXX, 138 traistă-n băţ 85 tramă 137, 138 treaptă 146 trigon XXVI trist 113 tron 42 trunchi 65 tu XII tufă 16 tulai 24 tuli 24 tulnic 24 tulnicărese 24 tuna XIII, 24 turlac XXIV turtă XXI, 12 turturea XV tuşi XII tutun XXIV T ţap XX, 33 ţară XIII ţeastă VII, 32 ţeler XXVII ţese 138 ţifră 38 ţilindru 86 ţipa 24 ţipic 82 ţucără XXVIII, 145 ţucur 145 ţuşpaiz XXVII U Ucigă-l-crucea XI uliu XXXIV ulm XIV, 16 unchi XVI undă XIII, 41 Undrea 10 unghie XII unt XIV unu XII ureche XII, 16 urî 113 urla 24 urs XV, XXI urşinic 36 urzi 137 urzică XIV uşă 46, 126 uvulă 141 V vacă XIV, XX, XXI vale XIII Valentin (Sfântul -) 139 Vanghele XXXVII vargă XIV, 65 varză XVII, XXIII vasilcă 51 Vasile 51, 79 vatman 28 văduv XII văpaie 65 242 vârcolac 64 vărculac 64 vărzare XXIII vâgâi 68 Vâlcea 64 Vâlcov 64 vâlvătaie 68 vânăt XVII, XVIII, 140 vânătaie 140 vânt XIII vârcolac 64 vecernie 126 vecin XV vedea XII velur 36 vendetă 142 venetic 140 veneţian 140 veni 129 verde XVI, XVII, XVIII, 140 veşmânt XII veşted 63 veteran 137 viaţă XXI vicleim 31 vie XIV, 141 vier XIV, XX, XXI vierme XV viespe XV viezure I vinietă 91 vin XIV, 141 vinaţ XIV vinde XV vindeca XV, 142 vindereu XXXIV vindicativ 142 vine 141 vineri 123, 143 vineţea 140 vineţică 140 vineţiu 140 vinicer 120 vinietă 91 vioară XVIII violet XVIII vită XXI Vitezele XI vitreg XVI, 33 viţă 141 viţel XXI viu XII, XXI Vladimir XXXVII Vladislav XXXVIII vlădică 144 volovan XXV vrabie 107 vulpe XX, XXI vulpoi XX vultur XXXI, XXXIV Y Yinar 120 Yite 141 Z zahar 145 zahăr XXVIII, 145 zaiafet XXIV zarnacadea VIII zălog 9 zbor 44 zbura XXXI, XXXII zeamă 134 zece XII zehar 145 zel 73 zero 38 zeu XV zgâria XXIX zi XIII zice XII zid 146 zidar 48 zilos 73 zimbru XXXIX Ziua cucului 50 ZiziXXX zodiac 7 Zoe XXXVI zoofag 7 zoologie 7 243 CUPRINS Introducere .................................................. 7 Abrevieri..................................................... 9 A. Probleme generale........................................ 13 B. Cuvinte.................................................. 67 Indice ..................................................... 227 Tipar: „Monitorul Oficial11 R.A.