ÎNCERCARE
asupra
SEMIOLOGIEILIHBEI Ulii
STUDIE ISTORICG _ v , lwtm,m
DESPRE TRANSIŢIUNEA SENSURILOR
*~ wsant
JL/A Z Ă R ^AINEAND Licenţiat In Litera ai FiloaoBa.
CU O ALOCUŢIUNE-PREFAŢĂ DE D. B. P.HASDEC.
Introducere.— Creştinismul şi limba.—Analogia. Metafora. — Limitarea şi generalisarea sensurilor. Scăderea -cuvintelor. — Conclusiune.
biblioteca centrului de
gkkcetAri fonetice 5' ŞWiw INVENTAR CĂRŢI Nr. JS, in>
+4
BUCUREŞTI
TIPOGRAFIA ACADEMIEI RO
1887.
IN LOC DE PREFAŢĂ*
IDomnule Şătnerte^
Nemuritorul mitropolit Dosofteiti zice într'un loc din Vieţile Sfinţilor; «In ce chip doresc bogătaşii să aibă cuconî pre urmă la avuţâla lor, aşîa şi filosofii la dăscâlila lor doresc să lase ucinicî pre urmă....»
Ca istoric, ca filolog, ca linguist, las şi eu trei «ucenici», de cari am tot dreptul de a fi mândru : unul, d. Tocilescu, este astăzi coleg al meu, şi aş dori ca şi ceilalţi doi, d. Bianu Tş-ti d-ta, să'ml fiţi de asemenea colegi cu o zi mai curând.
In curs de ani îndelungaţi, doă şcoli diametralmente opuse, de o potrivă tendenţioase, dar fie-câre într'o altă direcţiune, pretindeafl a studia naţionalitatea română. Una era mişcată de un patriotism refl înţeles, care o făcea să vază pretutindeni numai acuiîa romană; cea-laltă se sbuciuma a înnegri neamul românesc pe toate tărîmurile, scălciând originile noastre, caracterul nostru, trecutul şi năzuinţele.
Din cele doe şcoli, cea pretinsă patriotică era mai bună, căci — cel' puţin — ea pleca de la inimă; pe când cea-laltă
* Această lucrare, reprodusă din Revista pentru Istorie, Archeologie şi Filologie, a fost presentată ca tesă pentru Licenţă înaintea Facultăţii de Litere şi Filosofie d;n
Pn/>it»actv   f\i nitott niifleîimo A   TXzcAaft   Prnaoriintpla inrhiltil dp. nrninfltinnP.   a bine-
TABLA' DE MATERII
. Partea I ■ -" -
0 Alocuţiune-Prefaţl de d B. P. HasdeU. . . .  . ;v . . . . . p. IU—IV
I. Introducere , . . . .     '. . . . . .        .... . . . p. 3—34
§ I. Locul Semasiologiei în sfera ştiinţelor filologice (3—6): Domenul ideal al limbel
încă neexplorat (3). — Hovelaque şi Steinthal despre obiectul Linguisticel (4). <— Clasificarea el de către Schleicher şi Heerdegen (4). — Apreţiarea şi completarea acestei clasificări de către d. Hasdefl (5).
§ 2. Literatura semosiologică : Revistă critică a principalelor publicaţiunl priyitoare Ia această, ştiinţă (5—7; cf. 254).
§ 3. Scopul fi necesitatea Semasiologiei (7 - 13): Pott, Benary şi Reisig atrag cel dintâi atenţiunea asupra unor asemenea studie (7). — Dificultatea cercetărilor semasiologice (8). —Opiniunile respective ale lui Curtius şi Steinthal (9).—Critica lor de către Geiger( 10).— Necesitatea considerării elementului semasiologic în cercetarea etimologică, a cuvintelor (10). — Exemple de cuvinte (dihaniit şi tnăngălere) urmărite în evoluţiunea lor i-storică (11-13).
§ 4. Importanţa studielor semasiologice (14—17): însemnătatea generală a limbel (14; cf. 244). — Cuvinte privite ca momente istorice (bătrân, rumân) şi culturale (litfă, iscăli) din viaţa unul popor (14—16). — Limba documentul cel mal eloquent al timpurilor preistorice (16—17).
§ 5. Principie semasiologice (17—24): Schematismul lui Haase şi simplificarea'( de Heerdegen (17—18). — Lipsurile ambelor (18). — Asociaţiunea ideilor şi uitarea ca principalii factori semasiologiei (18—191. — Rolul metaforei în viaţa limbel (19). — Locke asupra uitării 09)-— Efectele el asupra modificării graiului (20-21).— Restrîngerea euvintelor (21).—Scăderea şi lărgirea lor (22—23).—Influenţa religioasă şi culturală (23). — Dispunerea materialului semasiologic ('24). — Imposibilitatea fixării absolute a unul itinerar ideal al cuvintelor (24).
II. Creştinismul şi limba.................p. 25 - 64
§ 1. Influenţa Creştinismului asupra limbel (25 --.>7) : Modificarea sensului cuvintelor
prin introducerea nouel credinţe (25). — Exemplu (vorba pedepuesc) de influenţa mora-lisătoare a Creştinismului (25—27). — Literatura respectivă (27).
§ 2. Terminologia creştină la Români (28—$4): Fondul el primitiv latin (28). — Contingentul slavo-grec ca pătură posterioară a nomenclaturel religioase (29). - Genera-, lisarea sensului la vorba creştin (31—33). — Dedurţiunea d-lul Slavici (,33). — Reminiscenţe păgâne în cuvîntul sfint (35 -37). — Calendarul popular român (40—41). — 0-rigina Crăciunului şi a colindei (43 -45). — Rusaliile ca sSrbătoare şi ca fiinţe mitice (46).— Vorba comandare (49-50).—Diferenţiarea logică a cuvînluluîpomană. (50-51).
— Prototipul formei Dumnezeii (53). - Cuvîntul atrigoiă ca apelativ pentr i «zeii pă-gâneştl» şi origina istorică a acestei numiri (54—55). — Frăţia de cruce (57—58). *- 0-rigina vorbei drac şi paralelisme linguistice pentru sensul el de «vrăjmaş» (59—60).— Clasificarea linguistică a numelor dracului (61 —62).—Diferenţiarea cuvîntul ui tartar (64).
III. Analogia.................. .  .  p. 65-87
| 1. Analogia ca /actor semasiologic (65--66) : Importanţa analogiei pe terenul Semasiologiei (66).—Exemple de influenţe literare (65).—Causa analogiilor semasiologice (66).
§ 2. Nuanţe slavice (66 -84): Max Muller asupra nuanţelor germanice în limbile romanice (66). — Părerea lui Littre (67)— .Influenţa slavica (67; cf. 247). — Biblia ca factor cultural (68— 69). — Origina biblică a locuţiunii «a paşte (=urmărh păcatul pe cineva* (69—70).—Suplinirile Introduse în limbă prin traducerea cărţilor sfinte (70).
— Tesa d-lul HasdeQ despre amestecul limbilor (71). — Erori linguistice ale vechilor traducători (72). — Pleonasme inconsciente (72).—Nuanţe slavice generalisate (73-81). —Sensul amalgamat de lege şi religiune constituie oare un amestec sau ba ? (79).— Analogii falşe(79)-Nuanţe slavice neintrate în limba populară (81-841
§ 3. Analogii româno-albanese (84—87) : Miklosich, Schuchardt şi Ga ster asupra elementelor comune celor doă limbi (84). — Lipsurile acestor cercetări (85). — Relevarea afinităţilor albano-roroâne cu privire la elementul latin (85—87).
. Partea li
IY. Metafora.  .  ;.....„........p, 88-156
§ I. Viaţa metaforică a bmbei (88 89) : Caracterul dicţiunii prosaice şi poetice (88). —Schoppenhauer asupra importanţei epitetelor Io poesie (88). — Poesia latentă a limba şrdispariţiunea elementului metaforic înaintea pornirii intelectuale către abstracţiune (89).
§ 2. Definifiunea fi însemnătatea metaforei (89—100): Aristotde, Quintilian şi lor» dache Golescu asupra metaforei retorice (89). — Max Muller asupta metaforei linguistice (89 - 90). — Metafora radicală şi poetică (90—91). — Importanţa metaforei. E-xemple din fauna şi flora graiului (92— 04). — Metafora ca- moment etic (94-.96). — Varietatea expresiunii metaforice(96—99). — Metafora ca auxiliar In cercetări etimologice (100).
§ 3, Simbolismul corpului omenesc (10! - 106): Turgot asupra metaforelor populare (101).
— Caracterisarea lor de către Diez (102). — Simbolismul mâinii drepte şi al celei stângi (103-104). — Exemplu de o metaforă populară românească (105—106).
§ 4. Importanţa metaforei pentru precisarea caracterului naţional (106—124): Limba ca focar al vieţii naţionali. Caracteristica metaforelor latine (106—107). — Indif renta religioasă şi superstiţiunea oglindite în graiul metaforic al Românului. Constatarea a-cestor momente etice dealungul vieţii sate istorice (107 -109). — Cautemir şi Jipesou asupra superstiţiunilor poporului român (108 -109). — Ignoranţa clerului şi consecinţele sale (109-112). — Parodiarea cântărilor, bisericeşti (112--113). — Cuvinte religioase cu sens profan (112—124).
§ 5. Abstractum ex'concreto (124—132) : Locke asupra originii ideilor abstracte (125). -Analisa unei serii de cuvinte abstracte (126—129). — Abstracţiunea în limbile semitice (130). — Elementul popular în formarea limbilor neolatine (130-l32).
§ 6. Psicologia populară rotnănă (133 - 156): In ce stă bogăţia unei limbi ? (133—134).
— AsociaţiunI psicologice(134 135). — Cornparaţiunea limbel metaforice române cu cea spaniolă (135 —138).— Cristalisarea obiceiurilor trecutului în locuţiunile metaforice (138-140>. — Caracteristica graiului popular (140—142). — Malerialisarea noţiunilor abstracte (142—156).
Partea IU
T. Generalisarea ţi limitarea cuvintelor. .........p. 156—190
§ 1. Obsemaţiuni preliminare (156 - 158) : Viaţa limbel e însufleţită de o mişcare perpetuă (156). — Părerile luT Adam Sinith şi Leibniz despre specialisarea şi general i-sarea cuvintelor (156—157). — Conciliarea acestor păreri (157-158).
§ 2. Lărgirea sensului (158—170): Generalisarea treptată a semnificaţiunilor; arunc şi cutrier aparţin primitiv limbel agricole, înfarc şi smulg graiului ciobănesc, Iar sbu-ehtm celut vînătoresc (158 -159). — Cuvinte latine generalisate româneşte (159—165). Cuvinte generalisate Ih limba modernă (165-170).
§ 3. Generalisarea numelor proprie (170 —180): Nume de popoare generalisate. Porecle etnice (170—172). - Exemple de nume proprie devenite apelative (172—180).— Solomonie şi solomonar (177—178). — Numele împăratului Traîan în închipuirea, popoarelor (180).
§ 4. Restrtngerea sensului (180 199) : Specialisarea semnificaţiunilor (180—.181). — Cuvinte latine specialisate româneşte (181—185).— Cuvinte specialisate în limba modernă (185-199).
TI. Scăderea sensului . ;.....»•.........p. 199-24
§ 1. Scăpătarea cuvintelor (199 -202): Variabilitatea tn soarta cuvintelor (199-200). — înălţarea şt scăpătareă lor (201—202),
§ 2. Degenerarea ţi rafinarea cuvintelor (202 225): Exemple de degenerarea sensului (202—216). — Exemple de rafinarea cuvintelor (216-225).
§ 3. Pesimismul tn limbă (225—229) : Tendenţa peiorativă a graiului (325 -226). — Exemple istorice de o atare tendenţă (226—229).
§ 4. Scăpătarea numelor proprie (230—237): Caracterisarea acestei decadenţe de către d. Hasdett (230). — Rumânia şi vecinia (231—235). — Litfă şi letin (235—237).
§ 5. Soartea tragică a titulaturel străine la Români (237 —248): Contrast între titulatura pămlnteană şi cea exotică (237).,— Laurian şi Maxim asupra acestei chestiuni (238 —239). — Scăpătarea desăvîrşită a titlurilor şi rangurilor străine (239—242).
Conclnsluno.......... .  .  . -.......p. 243 - 263
Părerea Iul Ludwig Geiger despre causa schimbării sensului. Combaterea acestei păreri (243). - Resumat sintetic al materiilor tractate (244). — Idea unei statistice semasiologice şi aplicarea el la elementele lexicale ale limbel române (244). - Caracterisarea elementului latin (244-247). — Elementul slavic (247-248). — Elementul maghiar şi grecesc (248 -249) — Elementul turcesc (249—253).
Adaose şl îndreptări................... p. 264
Indicele cuvintelor române............... p. 255—258
Indicele numelor proprie............... p. 259
NB. La p. 14, rlndul 12, citeşte «un filosof american» in loc de «un poet cngles»; la p. 22, nota 2 «Ueberweg» in loc de «Drobisch».
I., INTRODUCERE.
ai.
lioonl Semasiologiei în sfera ştiinţelor filologice.
Peste doă-treî decenie "Europa va serba centenarul, de când s'a pus temelia uneia din ştiinţele cele mal fecunde în resultatele sale, cu care se făleşte secolul nostru. Linguistica saă Ştiinţa limbel a dat o nouă direcţiune modulul de a concepe şi studia viaţa şi sufletul popoarelor. De la întemeierea el de către Franz Bopp pană astăzi, generaţiunl de discipull au continuat o-pera măiestrului şi au consacrat puterile lor spre a grămădi acele imense te-saure, cari au aruncat o lumină cu totul neaşteptată asupra epocel primitive a omenirii şi mal cu seamă a popoarelor ario-europee.
Ştiinţa limbel Insă e departe de a se fi constituit In întregimea el; ba încă unele din ramurile sale, şi dintre cele mal importante, sint abia în punctul de formaţiune. Până astăzi linguiştil afi acordat o importanţă esclusivă părţii empirice a ştiinţei lor, tndreptându'şl atenţiunea întru aprofundarea legilor fonetice, fără a ţinea seamă de mecanismul, cu care spiritul operă diferitele transiţiunî logice.
Şi cu toate acestea forma cuvintulul stă întro intimă legătură cu idea, ce o încorporează, şi una e reciproc influenţată de cealaltă (1). Sonul şi sensul merg paralel unul cu altul. Mal toate fenomenele, cari supravin pe terenul foneticei,, îşi aă corespunzătoarele lor ia viaţa ideală a limbel (2)..
(1) Wilhelm de Humboldt 1 Der Begriff vsrinag «ici «ben m werng voH dem Worttab* eulBsen, alt dtr Mensch seine OesichtszHg» abltgen katin : «Idea se poate desface de cu-vfnt tot atât de puţin ca omul de fisionomia sa.» *-
(2) Totuşi sensul, ca element intelectual al limbel, poate încerca mal multe schimbări de cât sonul, elementul seu material. Comp. Steinthal, Ueber den Wandel der Lăute und der Begriffe în Zeitschrift fOr Volkerpsychologie, tom. I, p. 416—432t
4
Este într'adevSr inexplicabilă concepţiunea mărginită şi unilaterală, ce şi au format'o uniî despre obiectul Linguistice!. Hovelaque, bunăoară, escluJe din sfera acestei ştiinţe nu numai Semasiologia, dar şi sintaxa: totul se reduce la studiul foneticei şi al morfologiei (1). Pentru Steinthal ramura atât de interesantă a Semasiologiei se pierde în vaga filosofiă a limbel (2)
Trebue dar determinat, înainte de toate, locul ce'l ocupă Semasiologia in sfera Linguistice!.
0. HasdeO, expunând un noQ punct de vedere asupra ramificaţiunilor Gramatice! comparative, a supus unei analise pătrunzătoare diferitele clasifica-» ţiunl linguistice, propunând o nouă ramificaţiune, cea mal vastă din cele e-xistente, care satisface toate exigenţele, ia cari a a dat naştere progresele ştiinţei. Ea ne va servi drept punct de plecare în expunerea ce urmează (3). ,
Singurul, carele a acordat Semasiologiei un loc special în Linguistică, a fosl Schleicher. Pornind de la consideraţiunea, că trei momente caracteristice determină existenţa cuvîntuluî isolat, adică sonul, forma şi sensul, Schleicher împarte Glotica, cum numeşte el Linguislica positivă, în următoarele doctrine:
1. Fonologia sau doctrina sonurilor ;
2. Morfologia sad doctrina formelor gramaticale ;
3. Ideologia sau Semasiologia adică doctrina semnificaţiunilor ori, dupădîn-sul, a «funcţiunii» cuvintelor.
' Cuvîntul, privit apoî ca membru al proposiţiuniî, dă naştere la
4. Sintaxa sad doctrina proposiţiuniî(4).
Heerdegen a modificat această clasificaţinne a lui Schleicher în sensul următor:
i. Doctrina despre cuvîntul în sine paO pe scurt Lexiologia, coprinzând :
1. Doctrina formelor cuvîntuluî in sine saâ Etimologia, sub care înţelege şi fonologia precum şi teoria despre formarea cuvintelor;
2. Doctrina funcţiuni! cuvintelor în sine sau Semasiologia, care cerrelează semnificaţiunea formelor lexicale ale limbel.
II. Doctrina despre ciivînt ca membru al proposiţiuniî safi pe scurt Sintaxa, 'coprinzend :
1. Doctrina formelor cuvîntuluî în proposiţiune sau doctrina flexiunii;
2. Doctrina funcţiunii cuvîntuluî în proposiţiune sau Sintaxa propriu zisă (5). Noua clssifîcaţiune a Iu! Heerdegen, precum se vede, nu se deosebeşte în
fond de cea propusă de Schleicher. Acela mai adaogă :
«Basa ştiinţifică a dicţionarului este acea parte a gramaticei, care, sub rubrica cuvîntuluî în sine (I), se ramifică în cele doă părţi : Etimologia, ca
(1) Hovelaque, La Linguietique, p. 4.
(2) Steinthal, Abriss der Sprachwissenecha/t. Berlin, 1871, p. 36.
(3) HasdeQ, Studie de Ştiinţa limbei în Columna din 1882, p. 19-31. (•i) Schleicher, Die deutsche Sprache, p. 122 urm.
(5) Heerdegen, Untersuchungen zur tateinischen Semaeiologie. I. Heft : Ueber Umfantf und Glieaerung der Sprachwissenschaft. Erlatieen. 1875. d. 4i—47.
5
doctrina despre modul, cum o limbă şi-a constituit forma cuvintelor sale din rădăcinile şi tulpinile dobîndite in viaţa sa istorică; şi Semasiologia, ca doctrina despre modul, cum această limbă a desvoltat istoriceşte ideile inerente acelor forme, safl, pentru a vorbi cu Schleicher, cum ea a determinat individual «funcţiunile» acelor forme» (1).
D. Hasdea analisând, la rindul său, divisiunea Iul Schleicher, relevează lip-sele el, lipse comune şi nouel divisiunl a Iul Heerdegen, şi ajunge să imparţă Glotica în şapte doctrine: «Un quadrivium fisico-psihic, compus din fonologia, morfologia, lexiologiă şi onomatologiă, unde elementul fisic s'ar putea pretinde ca dominant asupra celui psihic; şi un trivium psihico-fisic, anume semasiologia, sintaxă şi noematologiă, unde elementul psihic se emancipează şi se ridică din ce în ce maî pe sus de cel fisic» (2).
Iată şi argumentarea d-sale privitoare ţa partea a doua din divisiunea de mal sus, parte, care ne interesează aci în special.
«Graiul este un mijloc de înţelegere mutuală. O înţelegere mutuală se' o-peră nu numai prin sensul cel expres, care constituâ obiectul semasiologiei, ci mal mult încă printr'un sens ascuns, lăsat fără expresiune, sub-inţeles, care se manifestă mal cu deosebire în sintaxă. D'îndată ce după morfologia sau după lexiologiă noi punem doctrina separată a semnificaţiunil, care re-sultă d'a dreptul din studiul formelor gramaticale şi al cuvintelor, urmează dară ca după sintaxă să punem cu acelaşi drept o doctrină separată pentru ceia ce Breal a numit atât de bine «idei latente» (Melanges, p. 295—322); o doctrină caria, in lipsă de de alt termen, noi îl vom zice noematologiă, de la yo7]|ia «cugetare intenţională» (3).
. In resumat, Semasiologia, orî-care ar fi divisiunea Linguisticel, ocupă un loc intermediar între studiul cuvîntuluî isolal şi al cuvîntuluî în proposiţiune şi formează ca o punte de tresere de la quidrivium fisico-psihic la trivium psihico fisic al d-lui Hasdea.
§ 2.
Literatura Semasiologiei.
Nu numai totalitatea limbilor ario-europee, dar nicî o limba particulară nu posede o lucrare generală asupra Semasiologiei. Cărţile, ce poartă acest titlu, stnt, sau simple prolegomene (Heerdegen), safl conţin lucruri afară din sfera semasiologică (Haase). Enumeraţiunea de maî la vale coprinde mai cu seamă acele opere, ce le am putut utilisa pentru lucrarea de faţă.
BeckerK. F., Bas Wnrt in seiner orgnnisehen Verivandlung. Frankfurt, 1883. p. X, 322.
Coprinde unele vederi interesante, dar rătăceşte vrend a deduce toate ideile şi rţ-presentările noastre din 12 «idei cardinale».
(1) Ibidem, p. 43.
(2) Columna, loc. cit., p. 31,
(3) Ibidem, p. 35.
Humboldl W., Uber die Verschieăenlicit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einflus auf die geistigeEntwiclcelung des Menschengcschleclds. Berlin, 1836.
Introducere Ia scrierea «Ueber die Kawisprache auf der Insei Java», din care Pott a publicat o escelentă ediţiune în doă volume, cu introducere şi note. Berlin, 1876.
Trench R. Ch., On thc Study of words. London, 1851. Avem înainte-ne a XVIII-a ediţiune din 1882. p. IX, 348.
Cercetează, în şapte prelegeri, semnificaţiunea cuvintelor în conexiune cu viaţa intelectuală a omului. Asupra primei ediţiunl a acestei interesante cărţi a Arhiepiscopului din Dublin comp. Archiv fur das Studium der neuern Sprachen, voi. XlX, p. 235.
Ca o complinire şi totdeodată ca o imitaţiune se poate considera :
Kares O., Poesie und Moral im Wortschate. Essen, 1882. p. 178.
Tobler L., Versuch eines Systems der Etymologie mit besondercr RucJcsicht auf Vdllterpsycliologie în Zeitschrift fur Vdlkerpsychologie und Sprachwissen-schaft de Lazarus şi Steinthal, voi. I (1860), p. 349—387.
Geiger L., Vrsprung und Entwickelung der menschlichen Sprache und Ver-nunft. 2 volume. Stuttgard, 1868—72.
Opera capitală asupra originel graiului omenesc.
Westphal R., Semasiologic und Syntax der gricchischen Sprache. I Band : Bedeutungslehre der Formen nebst den nominal-Compositionen. lena, 1872. O cunoaştem pumal din auzite.
Haase F., Vorlesungen liber lateinische Sprachwissenschaft. I—II Band: Ein-leitung, Bedeutungslehre. Leipzig, 1874—1880. p. VI, 220 şi VII, 267. Comp: Litterarisches Centralblatt pe 1881, p. 377.
Chaignet A., La philosophiede la Science du langage etudiee dans la forma-tion des mots. Paris 1875.
Heerdegen F., Untersuchungen eur lateinischen Semasiologic. Heft I-Itf. Er-langen, 1875-1881. p. 48, 58, 102.
Făscloara 1-a tratează despre sfera şi ramificarea Linguisticel în general şi a gramaticei latine în special; a H-a despre scopul şi metoada Semasiologiei latine; a 111-a aplică teoria expusă la un exemplu lexical. Comp. lAtter. Centralblatt din 1875, p. 782; din 1879, p. 836; din 1881, p. 1724. — Beeue eritique din 1882, II, p. 27- 29.
Gerber G., Die Sprache und das Erkennen. Berlin, 1884. p. VIII, 336. Acelaşi, Die Sprache als Kunst. A H-a ediţiune. Berlin, 1885. voi. Ml. Scriere cu deosebire interesantă pentru expunerea procederilor artistice, ce omul a ştiut să tragă din limbă
Breal M., Melanges de mytJiologie et de linguistique. Paris. 1877. p. VIII. 416. Doă din aceste monografii interesează pe semasiolog : de la- forme et de la fonction des mots şi Ies idees latentes du langage. Comp. J. Darmesteter, Essais orientaux. Paris, 1883, p. 216-227.
Chavee H., Ideologie lexiologique des langues indo-curopeennes. Paris, 1878. p. IX, 66.
7
Acelaşi: Ideologic posilive : familles naturelles des idees verbales dans la parole indo-europeenne în Revue delinguistique, voi. I, p. 139-165 şi 253-281.
Despre prima operă postumă şi în general despre metoada lui Chavee, comp. Revue critique din 1878,1, p. 218 : «Ne sachant ce que c'est de douter, procedant par axiome et par deductions, aimant Ies formules empruntfees aux sciences naturelles, tel etait, tel se montre encore dans ce dernier livre l'apotre de Pideologie lexiologique».
Brinkmann F., I ie Metaphcm. Studien uber den Geist der modemen Spra-chen. Voi. I: Die Thierbilder der Sprache. Bonn, 1878. p. 600.
Lucrare fundamentală şi una din contribuţiunile cele mal Importante ale acestei noul ramuri a Linguisticel. - Comp. Lit. Centralblatt din 1879, p. 934.
Bechtel F., Uber die Bezeichnungen der sinnlichen Wahrnehmungen in den indogerm. Sprachen. Weimar, 1879.
Lehmann, Der Bedeutungswandel im Fransosischen. Erlangen, 1880. p. VII, 130.
Comp. România, voi. XIII, p. 490. Despre Semasiologia limbel francese att mal scris: Chevallet, Origine et formation de la langue franţaise. Paris, 1857, partea U-a, p. 190-244; Dumerii, Formation de la langue franţaise, p. 318 - 340 şi Fuchs, Die romanischen Sprachen etc. p. 191 urm.
Noire" L., Logos, Ursprung und Wesen der Begriffe. Leipzig, 1885. Cercetează chestiunea din punctul de vedere filosofic.
Boltz A., Zur JieUenischen Sprache în Magazin fur die Litteraiur des Ăus*-landes. Anul 1879.
Tractează despre mal multe cuvinte neo-greceştl, cari şi-aii schimbat sensul în cursul timpului.
Următoarele doă opere conţin asemenea preţioase şi multiple materiale semasiologice:
Polt F., Eiymologische Forschungen auf dem Gtbicte der indo-germanischen Sprachen, A doua ediţiune cu totul prelucrată în 7 volume. Lemgo şi Delmold, 1859-1873. '
Pictet A., Les origines indo-europâennes ou Ies Aryas primitifs. Essai de paleontologie linguistique. 2 volume. Paris, 1859—63.
Comp. Max Mfller, Essais sur la mythologie comparie, trad. Perrot, p. 63, notă : «Le grand ouvrage de Pictet est le recueil oîi se trouve reunie Ia plus riche collection de materiaux; mais on ne peut Templover qu'avec une extreme reserve. C'est pour les mots sanscrits surtout qu'il faut se tenir sur ses gardes. M. Pictet n'a pas apporte â cette pârtie de son travail le mSme soin que pour les termes empruntes au celtique, au latin, au grec et au slave».
§3-
Scopul şi necesitatea Semasiologiei.
Cuvîntul Semasiologia sau doctrina semnificaţiunilor (o=u,aa(a, significalio) e de origină recentă (1). El figurează pcnlru înlâîa oară în cartea Iui Reisig
(1) D. Korting (Encyklopcidie der romanischen Philologie II, 151) propune forma Se-matologiă, după cum se zice şi onomatologiă. Forma adoptată de noi este însă deocamdată cea mal general admisă.
8
asupra filologiei latine (1). Cu câţiva anî înainte, Pott (2) şi Benary (3) afră-seseră atenţiunea filologilor asupra importanţei unor asemenea studie. Dar lui Reisig îi revine meritul de a fi fixat Semasiologia (Bedeutungslehre, cum o mai numeşte) ca o parte integrantă a gramaticei şi de a fi reclamat pentru dînsa o tractare specială. Scopul Semasiologiei este de a urmări mersul spiritului omenesc în desvol-
l tarea feluritelor seranificaţiunl ale rădăcinilor şi cuvintelor unei limbi, por- ;
\ nind de la semnificaţiunea etimologică fundamentală. ^ Ea este o ştiinţă deopotrivă de interesantă pentru linguist şi pentru filosof, dar prea puţine brazde aă fost încă trase în .ogorul el. Studiele fonetice, în alăturare cu cele sintactice şi semasiologice, sînt fără contestare mal uşoare. Aceasta ne explică şi faptul că, pe când fonetica indo-enropeană a fost studiată în toate direcţiunile eî, astfel în cât terenul el presentă numai puţine asperităţi, sintaxa indo-europeană nici că a fost începută. Metoadă comparativă, atât de potrivită pentru studiul foneticei, e adesea incompatibilă' cu sintaxa, deoarece analogiile şi diferenţele sintactice sînt de multe ori cu totul independente de gradul de înrudire al limbilor. Şi dacă sintaxa comparativă a limbilor indo-europene e un monument al viitorului, apoi nu mal puţin viitorului îl este reservatâ o Semasiologia comparativă (4) a acestor idiome.
Pe de altă parte transiţiunile logice, ce încearcă cuvintele unei limbi în viaţa lor istorică, nici nu pot fi constatate cu acea precisiune şi evidenţă cb înrudirile sonurilor. Intîmpinâm anumite asociaţiunl de idei, car! nu corespund totdeauna modulul nostru de a vedea şi numai o cercetare comparativă ni le poate înfăţişa sub o nouă lumină. Şi cu cât urmărim mal departe această comparaţiune, cu atât mai mult ajungem la convingerea,' că nu în-tîmplarea sau jocul fantasiei a produs asociaţiunile semasiologice, ci pretutin-denea se pot constata, în evoluţiunea limbilor, anumite legi şi afinităţi logice. Dar tocmai aflarea şi relevarea acestora îngreunează atât de mult studiele semasiologice (5).
(1) Reisig, Vorlesungen Uber lateinische Sprachwissenschaft, herausg. v. Haase. Leipzig, 1839, p. 18 şi 286 : «Die Entfaltung der Gedankenreihe in Betreff der Bedeutung der Worter ist ein anziehendes. anmu'higes Geschăfl fiir einen Jeden der rein menschliches Interesse besitzt. Die Lexica sind hierio sehr mangelhaft und unvollkommen...»
(2) Pott, Etymologische Forschungen. Lemgo. 1833-36, partea 11-a, p. 370-371 : «De la etimologia la sintaxă se face un salto-tnortale.»
(3) Benary, Jahrbucher făr uissenschafsliche Kritik, An. 1834, p. 67 urm.
(4) W. Freund, autorul marelui Dicţionar latin, a făcut în disertaţiunea «despre idea unei lexicografii comparative universale», citită înaintea Congresului filologic din Dresda (1844), un început de asemenea natură, studiând modalităţile generale ale evoluţiuni semasiologice, privitor la vorba limbă, în 23 de idiome (clasice, orientale şi europene moderne). Vezi Transacţiunile numitului Congres, p. 69—79.
(5) «Istoria schimbării sensurilor este poate disciplina cea mal grea a filologiei; în tot caşul ea este disciplina, a cărei tractare reclamă cea mal mare pătrundere, un talent format de observaţiune şi un dar desvoltat de combinare, căci semnificaţiunea e oarecum sufletul, elementul spiritual al cuvîntuluî, pe când forma. fenetică se poate compara corpului. In Semasiologia ne înlîmpină deci un proces psihologic şi un atare proces e, după esenţa sa, mal complicat şi mal grea de observat şi de înţeles de cât un proces fisic. cum este adesea transiţiunea fonetică.» Kprting, Encyclopaedie der romanischen Philologie. Heijbronn, 1884, yol. II, p. 157.
«Cu mult mal grea de cât pentru legile fonetice — zice Curtius în clasica sa operă — este negreşit a deduce principie fixe pentru schimbarea şi transi-tiunea sensurilor. Deoarece majoritatea sonurilor indo-europene aQ rămas neschimbate în greceşte, îar restul s'a transformat după nişte legi simple, n'ar Irebui să fiă prea mare numărul rădăcinilor şi cuvintelor, cari au păstrat întreaga lor semnificaţiune probabil din acel timp primitiv. De regulă se vor constata diferenţe micî, pe cari va fi cu greu de a le reduce la legi sau şi numai la analogii, chiar acolo unde e vorbă de desvoltarea semnificaţiunilor la o singură limbă.......
«Semasiologia unei limbi oarecare—afară de semnifieaţiunea formelor flexîo-nale, care se tractează obicinuit în sintaxă, şi afară de aceea a elementelor formative, care aparţine doctrinei despre formaţiunea nominală — ar avea de obiect să arate, în care mod particular s'au desvoltat într'insa sensurile cuvintelor, evident un obiect de cel maî înalt interes, întru cât fără îndoială în modul, cum un popor a traficat cu ce'î maî spiritual în limbă, se va manifesta într'un chip cu deosebire luminos viaţa intelectuală propria aceluî popor. Dar, precum nu putem judeca despre schimbările fonetice ale uneî limbi înainte de a fi expus de la început efectivul sonurilor eî, tot aşa avem nevoe, pentru schimbările semasiologice, de basa solidă a tulpinelor existente înainte de acele schimbări. De aceea nu rămâne altceva de făcut de cât a aduna deocamdată, pentru fiecare limbă, materialul cu cea maî mare precauţiune posibilă şi de a lăsa viitorului realisarea unei Semasiologiî indo-europene saa a unei Semasiologiî speciale pentru o limbă particulară. Maî e negreşit şi un punct de vedere mai înalt. Precum Linguistica generală va ajunge poate o-dată a deduce, pentru schimbările fonetice, legi cu totul generale, comune tuturor limbilor........... tot aşa va fi posibil de a găsi, pentru transiliunile lo-
gice, legî şi analogii generale întregeî omeniri, cari apoi fireşte vor fi de cea maî mare însemnătate pentru Linguistica filosofică, ba ehîar pentru filosofia în genere. De ce interes, bunăoară, n'ar fi, când tesa în genere recunoscută, cum că abstractul provine din concret, când această tesă s'ar aplica la un bogat număr de exemple luate din diferite limbi! Dar acestea sînt perspective în viitorul neîndoios mare şi bogat al Linguistice!, ale cărei elemente ne preocupă încă îndestul» (1).
E curios că, pe când Curtius cere o tractare individuală a Semasiologiei, ca cu timpul să se poată ajunge a îmbrăţişa subiectul în generalitatea sa ario-europeă şi chiar universal-umană, Steinthal, din contră, e de părere, că cu greii s'ar putea simţi vr'odată necesitatea de a compune pentru fiecare limbă o Semasiologia specială, deoarece generalul apare pretutindenea in a-celaşî mod (2).
(1) Curtius, Grundziige der griechisehen Etymologie. Leipzig, 18(39, cap. XII.
(2) Steinthal, Abrixs der Sprachwissenschaft, p. 36 : «Fiir die Entwicklnng der tîe-deutungen der Worter hat die Spracli-Philosophie die Grundsâtze aufzustellen. Wie we-nig auch diese Seite der Sprache noch hisher bearbeitet ist, so ist doch kaum anzu-nehmen, es durfte sicii je die Nothwendigkeil herausstellen fiir jede einxelne Sprache eine besondere Lehrc von der Entwicklnng der Bedeutungen cler Worter zu begriinden, Vielmehr scheint hier das Allgemeine liberali in gleicher Weise aufzutreten. Nicht als ob hier individuelle Ziige den einzelncn Sprachen vollig fehlten. Irgend eine Moglich-keit wird in dieser und eine amlere in jencr Sprache vorzugsweise hiiufig wirklich ge-worden sein. Dies vviirde aber in der allgerneinen Charaklerisirung einer Sprache, mit der die Geschichte derselben zu heginnen hatto, geniigend dargelegt werden konnen»
10
Geiger critică, pe de altă parte, observaţiunea luî Curlius, că Semasiologia apare linguistuluî ca un fel de perspectivă filosofică.
«Sistema luî Copernie, zice el, deveni necesară, când faptele astronomice nu maî erau in concordantă cu ale luî Plolomeu. Acelaşi lucru se întîmplă din norocire pretulindenea pentru omenire. Specialul şi generalul, practicul şi idealul sînt împletite laolaltă într'nn mod particular ; adeseori seceră una ceea ce seamănă cealaltă. Astfel dar perspectiva filosofică, ce şi-o depinge Curtius, s'ar realisa cu greu, dacă Semasiologia n'ar fi de cât un interesant lux filosofic; dacă adică fără dinsa planetele linguistice şi-ar urma cu regularitate cursul lor. Ba încă cine ştie, dacă o atare doctrină, apărând, ar găsi măcar consideratiune chîar la aceîa cari o reclamă cu atâta pricepere! Dar în realitate lucrurile nu slail astfel; din contra, abia s'ar susţinea prea mult zicând : nu'i cu putinţă vr'un progres şi în genere vr'o siguranţă în etimologia, dacă nu izbuteşti mal dinainte a găsi acele legi semasiologice,'aşteptate ca ultima ţintă nesigură» (1).
Aceste consideraţiunî sînt. cu atât maî adevărate pentru limbile moderne. Sensul, pe lângă forma cuvîntuluî, trebue să fiă steaoa polară, care să conducă pe etimologist în calea adevărată a dedncţiunilor sale (2). Şi numai a-tuncl o etimologia va fi pe deplin justă şi satisfăcătoare, când, afară de o corespundere conformă cu legile fonetice ale limbeî, ea va putea explica şi diferitele semnificaţiunî, ce cuvîntul a dobîndil în viaţa sa istorică. O mărginire la actualitate, atât in privinţa formei cât şi a sensului, conduce la un punct de vedere unilateral, care dă naştere celor maî multe rătăciri etimologice.
Vom da doă-trei exemple din istoria limbeî române, menite a concretisa re-flecţiunile noastre.
D. Cihac, luându-se numai după semnifieaţiunea modernă a cuvîntuluî di-haniă, pre care il traduce prin «animal prodigieux, monslre, horreur(au fig.)», îl derivă din paleo-slavicul divină «miius, admirabili»» (3).
Urmărind insă cuvîntul in viaţa sa istorică vedem că, în vechile tipărituri româneşti, el are însemnarea e-clusivă de «suflare, popor».
Astfel în Psaltirea diaconului Coresi din 1577, Ps. CL(4) :
(1) Geiger, Ursprung und Entwickelung der menschlichen Sprache und Vernunft, p. XII.
(2) Iacob Grimm a spus'o de mult (Deutsche Grammatik'', voi. II, p. 67): «Etymolo-gie will d;e mann'gfaltigkeit dor gere:ften sprache auf anfiingliche einfachheit der for-men und begriffe zuriickfiiltren. Dass es hier um zweierlei zii thun sei, um den buchsta-ben und um den geist, haben leicht alle eingeseben. Das leibliche mit seinen stufen unt Carbon reicht nimmer aus die gange und wege von sinn auf sinn, von gestalt auf gedariken zu deuten, denen sich die menschliche seele ergiebt; dahingegen in dem mecre der begriffe alle bedeutungen, wenn sie nicht durch die formen der sprache geor-dnct ui d festgehalten werden, fehl und irre schweifen».
(3) Cihac, Dictionnaire a"etimologie daco-romane. II, 95.
(1) Psaltirea publicată româneşte la 1577, cd. Hasdeti. Bucureşti, 1881.
11
«Toată dihania să laude Domnul—Tota ipsa anima laudei Iehovam».
In Pravila lut Matei Basarab de la 1652, p. 370(1) :
«Aceasla ştim, că orice face (DumnezeO) toate sînt bune şi dreapte şi în mâna luî marginile pămîntuluî şi toată dihania vie».
In «Viaţa svintilor» de Dosofteî din 1682, Sept. 24 : «Şi de aciîa va veni sfirşilul a toată dihania*.
Pretulindenea, în aceste exemple, dihania are sensul de «suflare, vietate în genere».
In cea mal veche traducere a Pentaleuculuî, în Palila de la Orăşlia din 1581, cuvîntul are însemnarea maî restrînsă de «popor», ca aplicatiune directă către Israel. Astfel în următoarele doă pasaje. (Ex. XXXII, 7 şi 28(2) :
«Zise Iar Domnul luî Moîsi : pasă şi te du în gîos, că dihania ta, care aî scos afară den Eghipet, au greşit». — «Şi într'acea zi căzură dentre dihanie aşa ca la treî mie de bărbaţi».
Traducerile moderne înlocuiesc, în aceste pasaje, pe dihania cu popor.
Tot aşa în Catehismul calvinesc din 1643 (ed. Bariţ), p. 76 :
«Carele aî slobozit maî de mult pre Israil, pre dihanha ta, pentru ce s'au rupt de cătră line, de câte orî se mânie dihaniia».
Interesant este că, în cronica luî Moxa, scrisă în Oltenia la 1620, cuvîntul are sensul intermediar de «suflet animal» în oposiţiune cu «suflet» aplicat, esclusiv omului :
«Când stă'u ploaia şi scăzură apele, eşi Noe deincorabie cu loate sufletele şi dihaniilc, câte erau în corabie». (3)
Iată încă doă pasaje djh Divanul 'uî Cantejnir, tipărit la 1698, în cari vorba are atât accepţiunea'generală de «animal» cât şi cea specială deterio-rativă de «animal de pradă», propria limbeî moderne :
«Dară pentru alalte în mine (lume), ce slnt nepovestite cunune de dăruit şi pe cela ce fără îndoinţă îmi slujeşte de împodobit: precum sini peştii mării, piticii păraelor, f earele şi toată dihania pămîntuluî.»
«Ce chip de traiu va să trăiască un om într'un munte pustiu? Pururea in răcnetele leilor, în mormâiturele urmilor, în şueretele balaurilor şi a şerpilor; neprestanno, ca să nu zic nepărâsit, groaza şi frica cumplitelor j i ga n i e, sau să le zic dihanie, purtând» (4).
Ca şi latinul animal, care însemnează fiinţă însufleţită în genere, deopotrivă aplicabil la tot ce viază, la dobitoace ca şi la om {«animal providum et ea-gax»), tot aşa dihania, derivând din paleo-slavicul dyhanile «zwq, spiritus» de la dyhati «spirare, respirare, fiare» (5), de la sensul general de «suflare» trecu
(1) Indireptarea legici, ed. Bujorennu. Bucureşti, 1884.
(2) Cipariu, Crestomaţia senii Analecte literari» deîn cărţile mal vechi şi noue romaneşti, tipărite şi manuscrise. Blaş, 1858, p. 76, 78.
(3) După ediţiune» d-luî (Iasdefi în Curente den Bătrâni, t. I. p. H48.
(4) După ediţitinea d-lul Hasdefl în Archira istorică a Itonuinieî, t. II, p. î.'li. i)7.
(5) Miklosich, Lexicon palacoslorenicum gracco-latinum. Vindolionae, 1862-65, p. 184.
12
la acela de «popor» (compară româneşte : toată suflarea românească = tot poporul român) şi în urmă s'arestrîns la înţelesul special de «feară răpii oare» sau «animal-monstru», singurul cunoscut astăzi (1). Astfel în doina bucovineană «Nevasta fugită» :
EQ la tine n'oî veni Să ştia bine c'ol muri In al munţilor fundoae, Unde nu vezi nici o oae, Numai fierbi şi căprioare Şi dihănii r ă p i t o a r e. (2).
Saii în basmul muntean «Roş împărat şi Alb împărat» :' «Deodată se umplu câmpia de o mulţime de dihănii care de care mai grozave, care de care mal înfibrătoare şi care de care mai pocite: unele ca cai, altele ca bivolii, altele ca balaurii şi altele ca fel de fel de lighioane, cari se alergau, se muşcau, se încurau, se împungeau cu fel defel de coarne ciudate şi se sbeguîaQ prin câmpie şi vgrsafl din ochi şi din nări flăcări şi scântei, astfel în cât ar fi băgat spaima morţii în trupul omului celui maî nefricos, care i-ar fi văzut» (3).
Al doilea exemplu e vorba mângâiere.
In vechile tipărituri acest cuvînt are un sens diferit de cel modern. Astfel în Psaltirea lui Coresi din 1577, Ps. LVII :
«Mânia lui după chipul zmeului, ca aspida surdă ce astupă urechile sale, ce îa nu aude glasul măîngâletorulul; măîngăîalul măingâ-se de prea mândrul».
Latineşte acest*pasaj sună : «Venenum illis simile veneno serpentis, siculi aspidis surdaeobturantis auremsuam, quae non auscultal voci mussitanlium, utentis canlationibus peritissimi».
In Psaltirea luî Silvăslru, tipărită la Belgrad în 1651, ultima parte a pasajului e redată ast-fel : «Carea nu aude cuvîntul fermecătorilor, fărmăcătura fărmăcătortuluî maestru».
In Paliia din 1581 ne întîmpinâ vorba mângănictură, corespunzând modernului mângălclură, cu înţelesul de «jertfăspre îmblânzire», Ex. XXIX, 36:
«In toate zile să omorî câte un gîunc, jertveeî pentru păcate, mătigănieiură»,
(1) D. Cihac mal pune în legătură cu dihania pe adverbul dihai, care s'aude nu mal în Moldova şi care corespunde, în privinţa sensului, munteanului abitir (Alexandri, Teatru, p. 684 : «Aş vrea s'aleg şi nu ştiu că's toate (copilele) una mal dihai de cât alta) derivând însă d'a dreptul din lituanicul (/i'ra»' = paleo-slavicul divij «ferus»; dirtm «res mirae», diviti san «mirări» (Miklosich, Radices, p. 23). Tot aci trebue raportat substantivul diva »mirare» şi verbul mc dive.ic «a se mira», ambele la Nicolae Costin {Cronice I, 61 : «Ce acela nu'I diva, că Italienii târziu şi-aii scornit limba din latineasca, aşa de iscusită şi desmerdată, cât că este limba îngerească îl zic, şi într'unele peste seamă îşi rudeşte cu a noastră»; ibid. II, 68 : Aice te poftesc. Iubite cetitor, să nu nu ne diveştl, că s'aâ prea delungat această istorie cu acest războia de la Poltava»),— Cât priveşte pe Samodira, pomenită tot acolo, vezi studiul meii Ielele, p. 41—42,
(2) Marian, I'oesiî poporale române. Cernăuţi, 1873, voi. II. p. 125.
(3) Calendarul basmelor pe 1875, p. 30.
13
unde traducerea modernă a Bibliei (Pesta, 1873) zice : «Şi in loală ziua veî maî sacrifica şi un viţel, drept sacrificiu pentru păcat, pe lângă sacrificiele de expiare.*
Adevăratul sens, precum şi forma primitivă, ne întîmpină din nou în «Viaţa Svinlilor» de Dosoflei. Astfel în viaţa svinteî muceniţe Agni, Ghena-rie, 24 :
«Că cu farmecî şi cu mângânii le face acîaste minunate cu năluciri».
O notă marginală explică aci pe mângânii prin făpturi, adică «fermece, vrăji».
Sensul primitiv de «a fermeca» a mal lăsat o urmă în modernul «a mângâia» cu înţelesul de «a restăţa», dar maî cu seamă în adjectivul mângăios «care încântă şi farmecă prin blândeţea şi dulceaţa sa.»
Cantemir, în prefaţa Divanului său din 1698 (HasdeO, Arhiva ist., II, 86) :
«Frumoasă dar şi arătoasă la chip şr mângăioasă la vedere (îaste) poama morţii; nu te amăgi».
Şi aiurea (Ibid. 125): «Şi mai vîrtos cu ale lumii desfătări, să nu zic o-căre, pe acel cu dînsele îngurluit, aţipindu-se îl adorm şi ca cum de neşte mângWloase ar fi mângâiat de cântare versuri».
Sau (lbid. 153): «Precum şi siren ele—acestea se cheamă fele de mare— pre ceî ce pre mare înnoată, cu ale lor blânde şi mângăloase cântece precum să fie înecat şi afundat se grăieşte.»
Derivând din grecul ţiaf^aveoa» «a fermeca», payiavda. «farmec, amăgire», (iâYTavov *'eac farmec» (1) — mângâierea este, pentru sufletul omenesc, un leac(2), un farmec, menit a alina orice durere, sau, după spusa poetului :
.... mângâierea este ca vise ce se adună Dorinţele umane cu dor a legăna ! (3)
Şi, peniru sufletul Românului, doina, viersul seu cu foc, îi procură acel farmec :
Bate vînt de primăvară, Eu cânt doina pe afară, De me 'ngân cu florile Şi privighetorile.
Vine Iarna viscoloasă, Ed cânt doina 'nchis în casă, De'ml mal mângăiu zilele, Zilele şi nopţile (4).
(1) Cipariu, Principia de limbă şi de scriptură, p. 116.
(2) Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. Acad. rom., p. 267 : «Cuvîntul mângăios la în tristare este ca numele doftorului la zăcare». — lntr'un document de la loan Sandu Sturza Voevod din 1828 (Uricariu II, 181): «Casă de odihnă şi mâncare potrivită şi câte alte căutări aduc bolnavilor o mângâiere şi, cum s'ar zice, o învloşare».
(3) Bolintineanu, Poesii, voi. II, p. 181.
(4) Alexandri, Poesii populare, p. 22-i.
14
§ 4.
Importanţa stndiclor semasiologice.
Limba e prima pruducţiune intelectuală a spiritului unuî popor şi în acelaşi timpexpresiunea sa cea maî perfectă. Totul poate ea înlocui: istoria, credinţele, tradiţiunile sale, căci toate acestea se fosilifieă şi se oglindesc în limba sa. In cuvintele uneî limbî: e manifestă înlr'adever toate particularităţile etnice ale unuî popor şi de acela mijlocul cel maî eficace de a pătrunde în viaţa'î sufletească e a se adânci în limba sa.
Fiecare vorbă, a zis un poet oriental, e o bucată a sufletului(1). Şi câte nu destăînuîeşte limba aceluia care ştie să o cerceteze. «Cred, zice Leibnitz, că limbile sînt cea maî bună oglindă a spiritului omenesc şi că o analisă exactă a semnifieaţiuniî cuvintelor ne ar face să cunoaştem maî bine de cât oricare alt lucru operaţiunile inteligenţei umane» (2).
Un ^^W^jîv Emerson, a numit limba «o poesiă fosilă» (a fossil poetry), dar cu acelaşi cuvînt ea s'ar putea numi o etică, o istoria fosilificată. Un singur cuvînt conţine adeseori un capitol istoric în miniatură şi uneori mult mai eloquent de cât o istoria în volume, safl, după poetul-filolog Ruckerl :
In jedem Wort, wenn wir's erwiigen, liegt ein ganzes Buch; Und mannigfach ist auszulegm der ein/achste Spruch. (3)
«Poate fi anevoe pentru şcolar, zice Max Muller, de a studia cuvintele ca şi pentru cantonier de a sfărâma pietrele de pe drumuri; dar, pentru ochiul atentiv al geologului, aceste pietre sînt pline de interes : el vede minuni pe drumul mare şi in fiecare şanţ citeşte o pagină de istoria. Limba are dease-menea minunile sale proprie, pe cari le descopere privirilor iscoditoare ale muncitorului harnic : sînt anale ascunse pe sub suprafaţa sa şi fiece vorbă conţine un învăţămint» (4).
Despre acest adever etimologistul se poate convinge la fiecare pas. Chiar dacă istoria nu ne ar spune, ce importanţă extraordinară dobindise viaţa legionară pentru coloniştii de la Dunăre, singurul cuvînt veteranus, generali-sat in băttăn, ne ar povesti despre aceasta.
Dacă nu posedem nicî o dală positivă despre creştinarea Românilor în Dacia, singurele cuvinte ca botez, biserică—far'a. a vorbi de altele—ar fi de a-juns a constata faptul, că Românii din aceste locuri au adoptat creştinismul cu multe secole înainte de atingerea lor cu Bulgarii,
(1) Kormula de salutare a Ţiganilor : lacidir dives! «zi mal buna!» nu ne depinge ea oare toata imensitatea miseriel, în care zace acest nenorocit popor şi dorul după un timp mal fericit ?
(2) Vezi în această privinţă Lazarus şi Steinthal, Zeitschrift fiir Volkerpsychologie und Spruchwissenschaft I, 40 urm., precum şi Wedewer, Ueber die Wichtiijkeit und Bedeutung der Sprache fur dus tiefe.re Verstăndniss des Volkscharakters. Frankftirt. 1859,
(;-!) «In fiecare vorbă, de-I luam scama, stă o carte întreagă şi în felurite chipuri se poale tălmăci zicetoarea cea mal simplă».
(4) Max Miiller, la Science du langage, p. 3.
15
Apoi, cale nu ne spun cuvinte ca rumân, litfă\
întâiul, întrebuinţat fără escepţiune in vechime în sens de «clăcaş saO rob», conţine într'însul suferinţele seculare îndurate de ţăranul român din momentul, în care unul din ceî maî viteji aî seî Domni a consfinţit răpirea existenţei sale individuale, până la era fericită, când, desfiinţându-se serbia săteanului, s'a redat şi numelui de Român nobila sa semnificaţiune.
Cel d'al doilea ne aminteşte pe o naţiune, ale cărei apucături neleale în raport cu vecinii seî aâ făcut, ca numele săii să devie tipic pentru orîce individ sau popor, care nu posede nicî cele maî elementare noţiuni de morală şi de umanitate.
Vorba a iscăli conţine o pagină din istoria culturală a ţării.
Numărul neştiutorilor de carte printre clasele de jos era, în vremile dinainte, cu mult mal mare de cât astăzi. Iscălitura, pentru necârturarî, se făcea prin punere de mână, de deget, sau de pecete şi decî nu era Ia început de cât o mănjitură a hârtiei, cum o arată şi origina cuvîntuluî, care derivă din paleo-slavicul iskaliati «inquinare».
Astfel, într'un document din 1640 (HasdeQ, Arhiva I, 1. 24) : «Şi pântru credinţă ne am pus şi deagetele*.
Intr'altul din 1636 (ibid. 87) : «Neant pus peceţile noastre, ca să să creadă această a noastră scrisoare».
Document din 1650 (Ibid. 95) : «Şi noi toţi aceştia ne am pus dengetele şi peceţile pentru credinţă».
într'un act de vinzare din 1699 (Ibid. III, 265) găsim traducerea slavică a formulei româneşti: »Mierlaperstu, adică Mierla a pus degilul».
Intr'o naraţiune din vîaţa socială a ţăranilor de pe la începutul secolului al XVIII-lea (Ibid. 278) : «Noî oameni din Livenî, care maî gîos ne om pune degitile, făcut'am această mărturie.»
Termenul de «iscălitură», care primitiv era identică cu «punerea de deget» sad cu «mânjil.ura» hărlieî, s'a aplicat, apoi cărturarilor, reservând formula'! corespunzătoare pentru cel necărlurarî.
într'un document din l665(Hasdeu, Arhivai, I. 80): «Şi pentru maî mare credinţă am iscălit aceşti boîarl şi şolluzul au pus pectatea oraşului ţi popa Ionaşco iscălitura şi noî toţi dcagetele, ce să cheamă peceţî.»
In documentul breslei calicilor din laşi 1666 (Codrescu, Uricariu V, 309) : «Şi pentru maî mare credinţă noi toţi vornicii du po«rtâ, cari am fost de faţă, am iscălit şi am pus peceţî şi cu alţi oameni buni şi bătrâni, carii au ştiut locul şi «'au prelejit de faţă, toţi si a>1 pus degitd', ca să se ştie.»
într'un act de donaţiune din 1667 (Hasieu, Arhiva III, 251) : «Şi pântru crâdenţă mi am pusdcgitul, ca să se crează şi marluri care au iscălit*.
Vorba iscăli cu sensul de a «subscrie» nu mal păstrează, bine-înteles, nicî o reminiscenţă din vechea sa semnificaţiune(1). In limbagiul judecătoresc
(1) Compară francesul siyner, englesul (o sujn, germanul (unler)zeichnen, care ne aminteşte deasemon-a o vreme, când scrierea era î!i«l atât de p>;ţin respândită, in
16
însă, când se aplică celor ce nu ştiu carte, iscălitura n'a pierdut nimic, din sensul eî originar : ea este o curată mănjilară, pe care agramatul o trage cu degetul cel mic peste crucea făcută pe hârtie in locul semnătureî. Progresele cultureî naţionali au ridicat şi emancipat cuvîntul din însemnarea sa primitivă, dându'î o accepţiune maî nobilă, maî generală. Pentru ţăran însă a iscăli, maî cu seamă cu slove, e tot a pune talpa găştil pe hârtie.
In piesa «Arvinte şi Pepelea» de Alexandri ne intîmpină următorul dialog (Teatru, p. 830) :
Arvinte. — Na! iscăleşte!
Pepelea. — Bucuros!....   (ja condeiul) Dar îmi dai pe Mândica ? Arvinte. — Ţi-o dau !... pune?fi talpa găştii pe zdelcă.
Limba dar este cheia, care ne dă soluţiunea unora din problemele cele mal importante pentru viaţa culturală a unuî popor. Şi dacă ea are o însemnătate atăt de mare pentru o naţiune modernă, a cărei apariţiune pe scena istoriei se poate aproape apreţia, apoi ce lumină nu revarsă Semasiologia asupra acelor timpuri primitive ale umanităţii, de la carî'nu ne a rămas nicî un monument scris. Studiul comparativ al cuvintelor, comune limbilor ario-euro-pee, ne poate revela starea străbunilor raseî arice şi a ne face cunoscut gradul lor de civilisaţiune.
Astfel, starea primitivă a acestei familii ne înfăţişează o mică idilă a vieţii postorale, în care tatăl (sanscr. pitar, jcocttjp, pater) nu'î de cât «protectorul saU sprijinul» copilului său, fratele (bhrâtar, frater) «cel ce poartă sau ajută» pe soră, sora (svasar, soror) «aceea care place saO mângăîe» şi fiica (duhitâr, du-fârrjp) «mica lăptăreasă», care mulgea vacile atăt de folositoare Intr'o casă nomadă (1).
Fiinţa supremă, pentru Arii primitivi, era personificarea cerului (deva) adică a visibiluluî pentru invisibilul (devas, S-sdţ, deus), căci către cer căta ochiul omenesc lăcaşul Dumnezeiriî, cum o spune deja vechiul poet roman: Adspice hoc sublime candens quod invocans omnes Jovem! (2)
Prinlr'o analisă comparativă a vocabularului ario-europeu primitiv s'a pu-
cât chiar baroni şi regi nu se ruşinaţi a'sl înlocui semnătura saii iscălitura prin-tr'un semn saQ marcă (obicinuit o cruce). A iscăli, pentru acele timpuri, însemna a-face în josul hârtiei un semn, sau, cum se exprimă documentele româneşti, a pune pecetea.
(1) Asemenea expresiunî desmlerdătoare le întrebuinţează uneori şi limbile moderne, dar numai pentru înrudirile convenţionale — cele de mal sus exprimând relaţiunl naturale — ca bunăoară româneşte mire, albaneşte miră «bun», corespunzend francesului beau-jils (=gendre), pe când Englesul întrebuinţează composiţiunea «son-in-law», adică fiu după «lege», nu după «natură».
(2) Cicero, de natura Deorum II, 25. Ennius identifică aci pe «Jovem», numele divinităţii, cu coelum, reşedinţa el. Şi în vorbirea zilnică cerul se Ia în înţeles de Dumnezeu . dee Cerul (=DumnezeCi)! facă Cerul (=Dumnezeii)! Chinezeşte deasemenea vorba tient proprio «cer, zi», e totdeodată şi numele divinităţii.
17
tur. astfel restaura cu o precisiune analoagă istoriei documentai! maî întregul tablou despre cultura primordială a cele! maî nobile rase a umanităţii. Limba a fost, pentru timpurile preistorice, ceea ce Michelet a numit istoria, o adevărată resurecţiune (1).
§ 5.
Principie semasiologice.
Indicaţiunile luî Reisig asupra Semasiologiei latine sînt cu totul nesistematice. Pe lângă aceasta el tractează sub aceeaşi rubrică şi unele chestiuni pur stilistice şi cari mai curind şi-ar fi putut găsi loc în retorică. Discipulul seu I'rideric Haase, editorul cărţii luî Reisig, a lăsat ca operă postumă noue prelegeri asupra filologiei latine din cari volumele apărute conţin introducerea şi Semasiologia.
Pornind de la tesa, că «semnifieaţiunea nu'î arbitrar unită cu un son arbitrar», ci că ea a fost la început naturală, ba chiar necesară şi că stă ori şi cum în raport cu forma sa, Haase ne dă următorul schematism semasiologic (2):
I. Raportul semnificaţiunil către forma sa, şi anume :
1. către tulpina simplă (rădăcina);
2. către tulpina formală (sufixată) şi
3. către flexiune.
Semnifieaţiunea poale fi însă şi separată de raportul eî către acest cuvînt • atunci e noţiune, care există şi se mişcă pentru sine, de unde :
II. Raportul semnificaţi unii către conţinutul seă, adică către noţiune ca o-bîect al cugetări! libere fără privire la semnele sale. Semnifieaţiunea propria adică nu concoardă adesea precis cu ceea ce se desemnează. Aceasta provine dintr'o întreită împrejurare :
1. sau că semnifieaţiunea însăşi s'a schimbat în virtutea mobilităţii saii a vivacităţii noţiuni! şi în urma desvoltăriî relaţiunilor vieţii social! (d. ex. hos-tis). Aceasta aparţine gramatice;, fiindcă nu depinde dc o aplicaţiune arbitrară, ci e stabilă : ea formează principiele generale ale lexicografieî:
2. ea în sineşî nu se schimbă, dar e transportată, prin particularitatea expunerii, asupra unei noţiuni diferite după anumite analogii (metaforă) : a-ceasta este, în mare parte, subiectul retorice! şi al poeticei;
3. schimb intre noţiuni înrudite, o noţiune maî restrînsă cu una mal largă causă şi efect, lot şi parte, ele. (metonimia şi sinecdocă).
III. Raportul seinnificaţiiinii sau noţiunii unul cuvînt către alte noţiuni, prin care resultă o determinare maî de aproape, şi anume ;
(1) Pictet, în marea sa operă Origines indo-europeennes, a fost cel d'întâi care a întemeiat, ceea ce el însuşi numeşte, o paleontologia linguistica. Cercetările sale fură continuate de August Fick, Wiirterbuch der indo-germanischen Orundsprache. (Giiltingen, 1808) şi, pe o scară mal restrînsă dar mal fecundă, de Victor Heliu, Kulturpjtaiizen und llaus tinere (Berlin, 187 i) şi monografia Dus Saltz (Berlin, 1873).
(2) Haase, Vorlesungen liber lat. Sprachicisscnschaft, voi. I, p. 73 urm.
2
18
1. determinare adjectivală, concordanţă, egal cu egal ;
2. determinare adverbială (prin casurî sau adverbe);
3. determinarea corelativă, care formează trausiţiunea cea maî naturală la sintaxă.
Această disposiţiune a materialului semasiologic o supune Heerdegen unei cercetări amănunţite (1) şi constată: a) diferenţa între obiectul Semasiologiei şi al sintaxei nu'î îndestul de pronunţată; b) tractează chestiuni, cari aparţin maî mult stilisticei şi c) punctele de vedere filologice (individual-latine) se încrucişează mereă cu cele ce aparţin filosofieî generale a limbeî, ba chiar filo-sofieî (anume logicei). Astfel partea finală (III) ar intra maî deadreptul în sintaxă de cât în cadrul Semasiologiei, Haase având o deosebită predilecţiune pentru divisiunea tricotomică.
Heerdegen se încearcă, la rîndul seu, a stabili principiele unei noui ramificări şi împarte Semasiologia indo-europeană în doă părţi principale :
A. Radicale demonstrative şi
B. Radicale apelative.
Lăsând la o parte pe celed'intâî, els'ocupă cu a doacategoria subdivizend'o :
I. Evoluţiunea reală a noţiunilor prin
1. determinare şi
2. asociaţiune.
II. Evoluţiunea modală a noţiunilor, cari pot fi
1. abstracte şi
2. concrete.
Asupra acestei divisiunî, o reducţiune simplificată a schematismului lui Haase, s'aâ făcut doă observaţiunî generale.
Intru cât priveşte evoluţiunea modală a noţiunilor cu cele doă subdivisiunî în abstracte şi concrete s'a observat, că n'are ce căuta într'o sistemă semasio-logieă, deoarece suposiţiuni despre origina şi semnifieaţiunea primară a elementelor sufixale nu pot forma basa pentru judecarea fenomenelor funcţionale, ce înlîmpinâm în viaţa istorică a limbilor (2).
Pe de altă parte, limba nu se mărgineşte numai de a aplica o vorbă cu sens general la un cas particular şi de a precisa sau limita astfel semnifieaţiunea sa, ci câteodată ea şterge nuanţa particulară, ce exprimă vorba, şi-î atribuie astfel un sens maî general, maî vai), maî nedeterminat (3).
Dacă am căuta să ne dăm seamă de operaţiunile spiritului omenesc, cari presidă la formaţiunea fenomenelor semasiologice, am constata, că sînt în nu-mer de doă : asociatiunea ideilor şi uitarea.
Să ne oprim un moment asupra fiecăreia dintr'însele.
Când doă percepţiunî se întilnesc împreună şi succesiv într'o conştiinţă
(1) Heerdegen, Untcrsmhunyen sur lat. Semasioloe/ie : II. Allgemeine Principien.,p. 12—18.
(2) Litterarischen Centralblatt din 1879, p. 336.
(3) Revue crittique din 1882, II, p. 29.
19
comună, una din ele nu se poate reproduce tără ca şi cealaltă să tinză a pe reproduce asemenea, şi cu cât mal des cele doă fapte se presentâ asociate, cu atât tendenla de a le împreuna devine mai energică. «Cum că o cugetare suggeră o alta, zice Dugald-Stewart, cum că vederea unuî obiect a-duce adesea aminte spiritului nostru de siiualiunî, de sentimente, cari l'aâ afectat altă dată, e un fapt cunoscut de toată lumea, chiar şi de aceia cari
s'afi aplicat câtuşi de puţin ia studiul spiritului omenesc........       Legătura, care
se stabileşte între cuvinte şi idei; aceea care uneşte cuvintele şi frasele u-nuî discurs, ce am învăţat pe din afară; aceea a diferitelor note ale unei bucăţi de inusică în spiritul celor ce o execută din aducere aminte, ne oferă exemple familiare, unde se verifică această lege a asociaţiuniî, care face o parte esenţială a natureî noastre» (1).
Principiul cel maî important al acestei filiaţiunî a ideilor,e legea de asemănare, din care derivă, pentru Semasiologia, analogia şi metafora(2), cari joacă un rol predominant în viaţa istorică a limbilor.
Pentru ce latinul «orbus» a înlocuit pe «caecus» în limba românească şi în unele limbi romanice? Pentru că poporul a identificat pe nenorocitul lipsit de părinţi (orbus) eu acela lipsit de vedere (caecus), a făcut cu alte cuvinte o metaforă.
Pentru ce românul păs a pierdut semnifieaţiunea concretă a latinului pen-sum şi s'a restrîns la noţiunea abstractă de apăsare sufletească ? Pentru că totdeauna şi la toate popoarele fenomenele din ordinea morală şi psicologică au fost exprimate prin cuvinte împrumutate din ordinea fisică; pentru că metafora e puternicul instrument, cu care s'a servit inteligenţa umană spre a i-dealisa noţiunile lumii materiale.
Dar nu numai memoria, ci şi uitarea e unul din factorii de căpetenie în viaţa semasiologică a unei limbi. Nimeni n'a dat o descriere maî admirabilă asupra acestui fenomen intelectual ca marele filosof Locke în a sa «încercare asupra inteligenţei umane* :
«Ideile întipărite în sufletul nostru slăbesc în curîud şi adesea se şterg pentru totdeauna din inteligenţă făr'a lăsa vr'o urmă, ca şi umbra făcută pe pămînt de sborul uneî paseri, aşa că ele nu maî sînt in spirit, ca şi cum n'ar mal fi fost nicî odată. Astfel maî multe din ideile produse în spiritul copiilor, de îndată ce au început a avea sensaţiunî, se pîerd cu totul făr'a rămânea cea maî mică urmă, dacă-nu sînt împrospătate apoi în viaţa lor........
«Memoria unor oameni e foarte tenace, miraculos de tenace; şi totuşi mi se pare, că totdeauna supravine o scădere în toate ideile noastre, chiar în acele ce s'au gravat mai adine, şi aceasta în spiritele, cari le conservă cât maî îndelung: aşa că, dacă nu sînt uneori reînoite printr'un exerciţiu repetat al simţurilor sau printr'o întoarcere a spiritului asupra speciei de obiecte, cari maî întâi le-a dat naştere, înlipărirea se şterge şi in cele din urmă nu re-
(1) Dugald-Stewart, BUment» de la philosophic de Vesprit hiimain, chap. V. 12) Se înţelege de sineşl, că aci nu este şi nu poate fi vorbă de metafora artificială, care, ca figură stilistică, aparţine retoricei.
20
mâne nicî o imagine. Astfel ideile rlin linereţele noastre, ca şi copiî noştri, mor adeseori înainte de noî şi spiritele noastre ne representă aceste morminte, de cari ne apropiam; aceste morminte, carî păstrează încă îmbrăcămintea lor de-aramă şi de marmură, când timpul le a şters deja inscripţiu-nile şi a surpat bucată cu bucată figurile, ce le decorau. Imaginile, ce primeşte spiritul nostru, sînt depinse într'însul cu culori supuse a se şterge şi carî, dacă nu sînt câte odată împrospătate, pîer şi dispar. Oare constitu-ţiunea corpurilor noastre şi temperamentul spiritelor noastre animale influenţează asupra puteriî memoriei? Oare natura creîeruluî face o astfel de diferenţă, în cât la unii reţine întipărtrile, cari s'aă gravat. într'însul, cum face marmura, la alţii cum face cremenea şi la alţiî în fine ca nisipul prundurilor ? Astea sînt nişte chestiuni, pe carî nu le vom examina aci, deşi ar putea să pară probabil, că constitnţiunea fisică are câte odată influenţă asupra memoriei, fiindcă se întîmplă adesea, ca o boală să despoaie cu totul spiritul de toate ideile noastre, şi ca fierbinţeala frigurilor în câteva zile să calcineze şi să reducă într'o pulbere, în care totul se confundă, toate aceste imagini, carî păreaâ tot aşa de durabile, ca şi când ar fi fost săpate în marmură» (1).
Uitarea este înlr'adever una din căuşele cele mai imediate ale schimbării sensurilor. Un cuvînt ca şugubăţ, ce însemnează astăzi «glumeţ», a putut dobândi acest sens, numai după cea dispărut din conştiinţa poporului înţelesul primitiv de «ucigaş». Când zicem slăbănog, nu ne maî gândim de Ioc Ia «picioare (noga)*, cum nu ne vine în minte nicî la copilandru (2), că «omul» safl «bărbatul» (avijp) zace ascuns într'însul (3).
Dacă am lua următorul pasaj din Coresi (4) :
Spuneţi întru limbi slava lui.
Intre toţi oamenii dudele lui.
Că mare e Domnul şi lăudat foarte,
Cu frică e spre toţi zeii.
Că toţi Dumnezeii limbilor draci,,
E Domnul ceriul feace.
şi l'am compara cu pasajul corespunzător din traducerea cea mal recentă (5):
Spuneţi între popoare mărirea lui, Intre toate popoarele minunile sale. Căci mare este Iehova şi foarte de laudă, Înfricoşat este preste toţi zeii. Căci toţi zeii popoarelor idoli sînt, Dară Iehova făcut'a ceriul.
(1) Locke, Essay oh the Huma a Vndcrstandi.ni/, cai teu II, cap. 10, § 4 şi 5.
(2) Şi Grecii formaQ uneori augmentativele lor cu vorba pa-J;, bou, ca [ioiirat;. în loc de pi-pt; Ttotî;, dar o asemene formaţiune e de tot transparentă.
(3) Mult regretatul Lambrior, în articolul seil «Ceva despre conjunctivul românesc» publicat în Revista d-lul Tocilescu (An. I, voi. I. p. 37 - 3!)), arată că, prin uitarea înţelesului, conjuncţiuner să. din latinul si. a pierdut însemnarea primitivă de ducă, păstrată în vechile texte precum şi în anumite locuţiuni moderne, şi a rămas o simplă particulă, care serveşte a deosebi conjunctivul de indicativ.
(4) Psaltirea, ed. Hasdeu, Ps. XCV, rîndul 5-10.
(5) Sânta Scriptură a vechiului ţi noului Testament. Pesta, 1873.
21
vom fi în stare a apreţia efectele, ce a produs uitarea, numai în timp de treî secole, pe terenul limbii româneşti : limba, astăzi, abTa se maî aude în sens de «naţiune», sens direct influenţat de cuvîntul slavic corespunzător; ciudă a suferit o scădere însemnată de sens, redusă fiind a desemna o a-numită stare psicologică; drac, în sens de «zeu păgân», oferă un interesant fenomen semasiologic, întru cât fiecare sectă considera ca vrăjmaşi saii ca demoni pe zeii cei străini.
Uitării se datoresc doă din principiele fundamentale ale Semasiologiei : restrîngerea şi lărgirea semnificaţiuniî sau limitarea şi generalisarea sensului.
Un cuvînt, fie trecând dintr'o limbă înlr'alta, fie în cursul vieţii istorice a uneî aceleiaşi limbi, poate suferi o specialisare a semnificaţiuniî sale primitive.
Astfel vorba înecare, care în unele localităţi (1) şi în vechile texte s'află sub forma necare(2), a restrîns semnifieaţiunea primitivă de «a ucide» în genere a latinului necare, enecare la un anume fel de moarte, adică prin apă ' (=aquis necare) (3).
Cuvîntul greaţă poale oferi un alt exemplu interesant de restrîngerea sensului chîar în istoria uneî aceleiaşi limbi, implicând in acelaşi timp o nuanţa deterioraţi vă. In vechile tipării urî, acest cuvint are esclusiv sensul de «greu-ate, anevoinţâ (=1. "grevitia din gravis)».
In codicele Voroneţian c. 1558 (ed. Sbiera), Faplele Apost. LVHI, 13—14 : «Decî veînre Lisiea miîaşul şi cu multă greaţă scoase el».
Acest pasaj sună astfel în traducerea Biblieî.din 1688 : «Iară venind Lisia căpitanul cu multă silă din manile noastre l'afl luai».
In «Paliea» sau cea maî veche traducere a Peniateuculuî din 1581, E-xod. IV, 10 (Cipatiii, Crestomaţie p. 60): «Zise iară Moîsi Domnului: rogu-te, Doamne, lot denlăiuş nu ş'am fost grăitoriu frumos, ce nice den aceaîa vreame, de când grăieştî cu sluga la. Că grăesc cu greaţă si am limba grea».
Inir'o predică cam de la 1600 : «Şi amu de acia greaţă de nimenilîa nu vor avea. nece o măhnire»(4).
In limba modernă, vorba însemnează numai «aplecate» adecă o anumită greutate saii aplecare patologică şi'şî găseşte o analogia semasiologică în germanul cckelhctft, pe care Leibnitz încă îl întrebuinţează cu înţeles de «greu, delicat» si care astăzi nu însemnează de câl «ceea ce causează desgust»(5).
(1) In Banat,~asigură d. Xenopol (Convorbiri lit. XVII, -foci), s'aude necare, păstrând şi sensul cuvîntuluî latin «a ucide» în genere.
(2) Bunăoară la Moxa (Ilasdeii, Cuvente I, 818. 40?>) : toţi se necară. La Macedo-Ro-mâni s'allă asemenea forma simplă neai «stiffoeo» (Kavalliotis).
(3) Latinul enecare are, în latinitatea medievală, şi sensul restrîns de moarte prin înecare, ea la flrcgor de Tours (VI, 83) : «Alias enecat. alias inc.cn di o traliit».
(1) Ilasdeii, Curente II, 22(5. La Macedo-Roirutnl greaţă a păstrat însemnarea pur materială de «omis. (Kavalliotis).
(o) Max Muller, Nourelles lecons sur la Seimu-i du langage, voi. II, p. 315.
22
Tot sub rubrica generală de «restrîngerea sensului» va trebui să intre şi scăderea cuvintelor în privinţa semnificaţiuniî lor sau degenerarea serna-siologicâ în cursul timpului. Cuvinte dobîndesc adeseori o nuanţă pesimistă saii peiorativă, vorbe originar nobile scăpată într'o însemnare joasă, vorbe sacre devin profane, etc. Şi în această circulaţiune vecinie neîntreruptă a limbeî (1) vom constata, şi aci, tristul adevăr, că, pe cât este de deasă şi de generală scăpătarea cuvintelor primitiv nobile până în prăpăstiile cele maî adîncî ale bastardismuluî linguistic, pe atât de rară, de fenomenală chîar, este înălţarea vorbelor ignobile la rangul de fii legitimi aî societăţii.
Alăturea de restrîngerea sensului merge paralel lărgirea sau generalisarea sa. 0 mulţime de cuvinte încearcă o lăţire a sensului primitiv in trecerea lor dinlr'o limbă îhtr'alla sau in cursul istoriei acelei limbi. O asemene lăţire îmbogăţeşte însă numai sfera noţiunii si reduce pe de altă parte conţinutul el. Căci, pentru ca o idee să devie generală, ea trebue sâ suprime diferenţele şi să nU conserve de cât analogiile. Şi prin urmare cu cât o idee va fi mal generală, cu atât se vor suprima mai multe diferenţe sau caractere distinctive, de unde legea logică :^«Sfera uneî idei generale e în raport invers cu conţinutul eî», sau după mbhM^oV^ «Pe când sfera creşte safl descreşte după o progre-siune geometrică, conţinutul creşte saă descreşte după o progresiune a-ritmeticâ »(2). .
Româneşte blând, din latinul blandus, şi-a lărgit sfera accepţiunii sale in-tinzendu-se şi asupra animalelor (=.domesticit), pe când termenul general latin mansuetus (de om şi de animale) s'a restrîns româneşte numai asupra a-cestor din urmă şi încă asupra uneî anumite specie (mănz: comp. it. manso «june», sp. «berbece»).
Bătrân, din latinul veteranus, poate oferi un alt exemplu de generalisare. Bătrân se trage de la una din formele metatetice posterioare vetranus, betra-mms(3) pentru veteranus, cu sensul luî «velus» la Varro (b o s veteranus), la Columella (v i ti s veterana) şi la Liviu (h o s t i s veteranus); la scriitorii posteriori însemnează soldaţii cei vechi, carî şi-au făcut anii de serviciu şi cu cari Romanii colonisau ţările cucerite. Cuvîntul latin a alungat pe de o parte pe senex şi a restrîns pe de altă parte semnifieaţiunea Iul vetus, aplicându-1 numai la lucruri (vechiă—vetulus), vorba «bătrân» fiind reservată pentru fiinţe. Trebuie ca viaţa legionară să fi pulsat puternic la Dunăre, trebuie ca, între elementele constitutive ale coloniilor romane, numărul veteranilor să fi fost preponderent, pentru ca s ol d a t u 1 veteran să devie, pentru locuiloi ul de la Dunăre, tipul omului bătrân în genere, eu alle cuvinte ca o expresiune
(1) «Consuetudo toquendi est in molu» zice Varro, De lini/ua latina IX, 17.
(2) Logik, p. III.
(3) Sch.uch.ardt, Vocalismus des Vulgdrlateins II, 424.
23
curat soldăţească să se generaliseze în viaţa socială a Românilor din întreaga Dacia (1).
Resumând acum vederile noastre asupra acestei nouî ştiinţe vom zice, că Semasiologia uneî limbi particulare, avend a studia semnificaţiunile cuvintelor din punctul de vedere istoric, va trebui să îmbrăţişeze următoarele fenomene de un caracter general, carî supravin în viaţa semasiologică a tuturor limbilor :
I. Metafora ;
II. Restrîngerea sau limitarea sensului şi Scăderea luî;
III. Lărgirea sau generalisarea sensului.
Pe lângă aceasta, Semasiologia uneî limbi moderne nu va putea trece cu vedere diferiţii factori de un caracter religios, cultural (2) sad social, carî daţi naştere sau cel puţin influenţează multe din fenomenele semasiologice. Nu poate fi vorbă, bine-înţeles, de a analisa aci pe rind fiecare din aceşti factori, în mare parte accidentali. Vom căuta a ne îndrepta atenţiunea asupra acelora maî cu seamă carî presentă un caracter mai permanent şi ale căror re-sultate sînt maî generali. Religiunea şi cultura unuî popor sînt factorii, carî ofer un asemenea caracter de permanenţă şi de relativă generalitate.
înainte de a intra deci în cercetarea fenomenelor generali ale Semasiologiei va trebui maî întâi să studiam influenţa, ce a exercitat'o Creştinismul asupra limbeî, adică asupra elementelor ce constituîese terminologia sa religioasă, şi să acordăm apoi o atenţiune specială fenomenului atât de interesant al analogiei, care se datoreşte contactului cu elemente străine externe si unor anumite condiţiunî sociali. Vom avea dar de adăogat încă doă momente semasiologice : influenţa religioasă şi cea socială — terminologia creştină şi analogia — carî formează ca un corolar la principiele schemei precedente.
Iată acum în ce mod am dispus materialul semasiologic al limbeî române :
I. Influenţa religioasă şi culturală :
1. Terminologia creştină ;
2. Nuanţe slavice ;
3. Analogii albanese.
II. Metafora :
1. Simbolismul corpului omenesc;
(1) Cuvîntul s'află şi în ambele- dialecte române : maeedo-rom. Mtârnu, istriano-rom. betăr. In celelalte limbi romanice a păstrat numai sensul milităresc : fr. veteran, it. sp. port. veterana. Cihac I. 24 rapoartă tot aci şi pe albanesul vhtără, care însă nu-î de cât lat. veteran (vetus), cum a observal'o şi Miklosich, Alb. Forsch. 11, 70.
(2) Schuchardt, în «Suplement» la Cuvente den Bătrâni, observă foarte bine (p. XXX): «Die Geschichte der Bedeutungen steht in einer solchen Abhangigkeit von der Kultur-geschichte, dass wir uns vollig ausser Stand sehen fiir jeno in gleicher Weise feste Richt-schnuren zu ziehen, wie fiir die Geschichte der Lăute; tausend Zufălligkeiten greife storend ein».
24
2. Vorbe sacre devenite profane;
3. Cuvinte abstracte din concrete.
III. Restrîngerea sensului :
1. Scăderea sensului;
2. Degenerarea cuvintelor;
3. Rafinarea lor.
IV. Lărgirea sensului:
1. Inobilirea cuvintelor;
2. Nume proprie generalisate.
Stabilind aceste principie semasiologice. nu sîntem nicî de cum de părere, că evoluţiunea logică a tuturor cuvintelor uneî limbi se conformează strict cu dînsele. Cuvintele nu urmează totdeauna un drum logic şi drept, dar mersul lor e în genere raţional şi psicologiceşte explicabil. Foarte bine exprimă aceasta Renan, când zice : «La liaison du sens et du mot n'est jamais năcessaire, ja-mais arbitraire; toujours elle est motivâe» (1).
Nu totdeauna, ce'î drept, sîntem în stare a prinde în sborul lor nenumăratele nuanţe, ce diferenţiază cuvintele uneî aceleiaşi familii lexicale (2). Nu totdeauna putem găsi punctele intermediare, carî au servit de staţiuni spre a trece de la una la alta. Dar în majoritatea caşurilor ne este îngăduit a pătrunde în sanctuarul psicologic al unuî popor şi a deduce marşruta inteligenţei umane.
«Cugetarea aleargă, sare, sboară, totuşi ea se supune vecinie unor legi neschimbătoare. Limba adesea uneşte nu numai extreme — ce se ating —; aceasta n'ar fi atât de surprinzător, căci fiece extrem trebuie să provoace un contrast; — ci şi representărî şi noţiuni, cărora cea maî dibace inge-niosilate abîa le ar găsi a priori un singur punct de contact. Dar ce sînt doi ochi aî unuî individ în comparaţiune cu instrumentele optice de genera-tiunî întregi! De la noţiune la noţiune se trag multe — infinit de multe — fire de unire, adesea nevăzute; adevărata etimologia scoate la lumină miî de asemenea fire. Cuvintele etimologiceşte înrudite ale unei limbi s'ar putea compara cu un lanţ electric omogen, dar întrerupt; o străfulgerare a minţiî a răzbit o dată printr'insul şi, dacă faci să treacă din nou printr'în-sul adevărata scântee, îl aduci reciproc în cea maî frumoasă şi surprinzătoare lumină» (3).
(1) Renan, De l'origiue du langaye, p. 149.
(2) Cât de departe poate merge desvoltarea semnificaţiunilor. a arâtal'o Max M iii lor la radicalele arice AR şi MAR. pe cari le urmăreşte în colinda lor aventuroasă prin lume : La science du langage, p. 321 —328 şi Naurrlhii leeons sur la scienec du langage, voi. II, p. 24-47.
(3) Pott. Etymoloyische ForseJiungen, ediţia I-a, Lcmgo 1836, voi. 11, p 213.
II. CREŞTINISMUL ŞI LIMBA.
§ l.
Influenţa Creştinismnlnî asupra limbeî.
Religiunea creştină a produs o adevărată revoluţiune în modul de a cugeta şi de a simţi al popoarelor europene. Această transformare extraordinară a trebuit să'şî găsească expresiunea şi în limbă. Nu maî mică fusese sguduirea, ce noua credinţă, sintesa spiritului semitic şi a celuî arie) o adusese deja Elenismului şi lumii romane. Aceste limbi, suficiente pentru a exprima ideile cele maî înalte ale vieţii păgâne, se simţiră cu lotul strîm-torate în sfera noueî doctrine, cu ale cărei idei pur spirituale trebuiră să se adapteze. Renan, vorbind de cei d'întâî creştini, zice :
«La langue leur faisait defaut. Le tîrec et Ie Semitique le Irahissaient egalement. De lâ cetle enorme violence que le Chrislianisme naissant fit au langage» (l).
Influenţa, ce au suferit limbile clasice în asemenea împrejurări, a fost nespus de mare. 0 mulţime de cuvinte au fost emancipate din sfera lor zilnică, dobândind o semnificatiune maî pură, maî nobilă, maî profundă; sensul şi maî multora suferi o'reslrîngere, o specialisare, care îşi poate găsi explicaţiunea numai în această influenţă (2).
Vom da un singur exemplu de această influenţă moralisătoare a Creşli-nismuluî.
In toate limbile indo-europene noţiunea de pedeapsă era exprimată prin idea de «resbunare, onorare» (grec. tito, t£vo> «poenam luere» : mediu ua>u.at «a pedepsi, a răsbuna, a onora»; y.o\ăţ,u> e propriu «a plivi», de unde figurat «a pedepsi»), prin aceea de «legare, răpire de libertate» (sanscr. bandh «pu-nire» proprie «ligare»), prin aceea de «regulare» (sanscr. câsti «a pedepsi, a regula» din radicala eâs «regere, jubere, doeere el punire») şi în fine prin aceea de «purificare» (comp. lat. punire în raport cu purus, lat. castiyo din castus) (3).
Noua credinţă, care privea pedepsele dinlr'un punct de vedere maî umanitar, făcendu'şî din limba elenă organul învăţămintelor sale, a căutat să aplice noţiunea de «pedeapsă» unui cuvînt corespunzător. După principiele Creştinismului «pedeapsa», nefiind decât «o instrucţiune, o învăţătură», menită a îndrepta şi înţelepţi, verbul grecesc saiSiow, care, la scriitorii clasici, însemnează numai «a instrui, a învăţa», dobândi în greaca eclesiastică sensul de «a pedepsi», sens păstrat până astăzi în românul pedepsesc (din aoristul (tctiSetţjfii), şi în slavicul pedepsati «câştigare», pe când limba neo-greacă posede sensul clasic si creştin al cuvîntuluî. Dar şi în vechea limbă româ-
(1) Renan, les Apâtres, p. 81,
(2) Comp. Trench, Ou. ttfe stmlg of worclx. p. IM 199.
(3) Pictet, Les originea indo-europeennes; voi. II, p. 452 urm.
26
nească pedepsesc are înţelesul de «instruire». Iată câteva texturi In ordine cronologică :
In Pravila luî Matei Basarab din 1652, p. 343 : «Cum vedem şi ispitim dobitoacele de vrednicie şi de pedepsite(l) şi de bărbăţia lor, au de fel bun sînt, au sălbatece şi nepedepsite şi iară de folos, aşa trebue să căutam şi să vedem şi ruda cea bună a oamenilor, să nu căutăm părinţii unor copiî, ce au fost vrednici şi cu bun feliu, să zicem că doar vor fi coconii lor aşa, ce să căutam pedeapsa şi lucrurile şi îndreptările acelor copiî de vor fi harnici şi cu bun felid, pentru că de vor fi fost părinţii aî vre unor copiî cu bun felia, cariî au ajuns cinste înlr'aceasta de în minte şi deîn bunătate ce aii avut şi deîn pedeapsă şi deîn bune lucrure, îar coconii lor se aii făcut protivnicî fără minte neiscusiţi, ne pedepsiţi şi de nimica, înlrebu-te, ce folos sau ce cinste aQ deîn blago-rodia părinţilor sâî? Ia să luaţi pildă de această poveaste : «Un voinic era odinioară şi de pedeapsă şi de bunătate ce avea vrednicise de la împărăţie ; şi se făcu boîar Polaleî adecă divanului împăratului, şi, pentru hărnicia ce să cinsti tatăl, avea şi feciorii luî cinste şi slavă, ce nici unul nu sporîa întru pedeapsa şi bunătatea lătăne-sâu, numai ce avea obi-ceaîu împotrivă nepedeapsa, nefolosinţa, neiscusirea şi vărvăria. Muri tatăl lor, rămaseră acei copiî; şi pentru căci nu ajunseră întru bunătatea şi pedeapsa tălâne-sâfl, nu se vredniciră întru cinstea tătâne-sâu, însă deîn ceale darure ce avea lată-sâu nemica alt nu moşteniră ce numaî numele, adecă le zicea feciorii cutăruî boîarîu; şi era ruşine mare şi do-sadă pre dînşiî fiind tatăl lor harnic, îar feciorii să se ijderească fără folos şi n e p e d e p s i ţ î : că omului bunătatea şi pedeapsa şi isprăvile ceale bune îaste'î blagorodia şi felîul cel bun; îar nu împărăţiile, domniile, boieriile şi avuţiile».
In predoslovia întâia a Bibliei luî Şerban Vodă din 1688 (Cipariu, Crestomaţie, p. 186) : «Şi aceasta am făculla tălmăcireaaceştiî sfinte Scripturi, făcând multă nevoinţă şi destulă cheltuială, despre o parte puind dascăli ştiuţi foarte den limba elinească.... şi despre altă parte aî noştriî oameni aî locului nu numaî pedepsiţi întru a noastră limbă ce şi de limba elinească a v â nd ştiinţă».
In cuvîntarea «pentru a fiilor creaştere» din «Mărgăritare sau Cuvinte de multe fealurî» din 1691 (Cipariu, p. 198) : «învăţaţi copii voştri direpla-tea, curăţiea. înţelepţiea, vitejia sufletului. Invălaţi-Î să cunoască pre sineşî şi dacă vor cunoaşte pre sineşî, pot să cunoască şi pe Dumnezeii. Şi aceasta întralt chip nu poate să fie fără numaî cu învăţătură şi voî, de-î veţi lipsi de întâia de în v ă ţ ă tu r ă .şi-î veţi lăsa nepedepsiţi şi varvarl, lipsiţi şi de cunoştinţa luî Dumnezeu... Pedepsiţi copiî voştri împreună cu voî, pentru ca să mântuiţi şi pre voî şi pre copiî voştri şi să mântuiţi împărăţiea certurilor.»
In «Divanul» lui Cantemir din 1698 (Hasdeu, Arhiva II, 138) : «Această dară cătră fii seî a părinţilor datoria este, ca cer I â n d u ' î, pedepsindu'l, în
(1) Traducetorul. punend «pedepsit> în loe de «îmblânzit, dumesnicil», comite unul din acele abusurl de limbă, de cai'i furnică această Pravilă.
27
învăţătura a sfintelor Scripture a'î întemeia li se cade.....Maî vîrtosîncă
pentru copiî, certaţî şi pedepsiţi fiind, în legea Domnului învăţaţi, de veî sfintele saă şi alte de citit vrednice scripture cerea, pre mulţi vei afla carii în copilăria cu virsta, însă în bătrâneţe cu mintea erau, precum ceî treî co~
piî Anania, Azaria şi Misail.....învăţătura cinstită pre dînşiî, în chip omenesc
fiind, cu minte îngerească i-a prefăcut; împotrivă, copiî nepedepsiţi din chip omenesc în minte dobilocească se premenesc... căcî pedeapsa şi învăţătura lipsind, nu numaî în copilăria ci aşaşî şi în bătrâneţe, tot dobitoc se va numi şi asemenea celor fără socoteală se va socoti».
In fine, în «Pilde filosofeştî» din 1713 (Gaster, Crestomaţie I, 375) : «Nu îaste sărac cela ce n'are tată, ci cela ce n'are învăţătură şi bună pedeapsă*.
Proverbul (Pann, Povestea Vorbei, p. 29) :'«Copilul nepedepsit ajunge neprocopsit» e deci just din ambele puncte de vedere : pedagogic şi moral.
Maî adăogâm încă, că vorbele învăţ, învăţătură au dobândit, sub influenţa luî pedepsesc, pedeapsă, sensul de «a pedepsi, pedeapsă», sens străin limbilor omanice. Atarî influenţe semasiologice vom întîmpina adeseori în cursul a-cestuî studiu. Iată câteva exemple, luate din Pravila do la Govora din 1640, p. 17, 18, 29 :
«Iară omul, de va lovi muîarea cu lovitură mică şi denl.ru aceasta va muri..., învăţăm jumătate de uciderea cea de bună voe, să facă pocăinţa.
«Iară de va şti neştine un tălhariu siva mearge fără de vină fiecarîa şi'l va prinde de'l va ucide, îară nef'ăcându'î nimica într'acel cîas, pre unii ca aceia îî învăţăm să li se risipească casele şi să se gonească dentr'aceale locure şi dentru avearea lor...
«Ore cine va arde o curte oare carea sau stog cu aria sau casă, să ia c e r-tare în 8 aî, deacă se va ispovedi duhovnicu-sâu şi să '1 apuce pre dînsul să'l bată şi să îa avearea şi atunce să îa învăţătură 10 aî.. . .»(1).
Cât de importantă a fost acţiunea Creştinismului asupra limbilor slavice si germanice, ne o dovedesc scrierile speciale, ce au fost consacrate acestei chestiuni (2).
(1) La Istriano-Români pedepsire, se zice numai din partea Iul Dumnezeii; pentru «pedeapsă omenească» dînşiî zic căşti;/. (Malorescu, Itinerar, p. 108). Aceeaşi eorclaţiune logică o observăm la cuvintele slavice kazanie «învăţătură, predică» şi caznă «pedeapsă, chin» ambele de la verbul paleo-slavic kazuti «monstrare, instituere, punire».
(2) Raumer, Die, Einwirkuny des Chrixtenthums auf die atthochdeulxche Sprache. Stut-tgartl, 1815.
Kral't, Die liirchengexchichtc der gcrnmii'xcliclt l'/iU-er, Berlin, 1854.
Wcinholcl, Die gotliischc. Sprache im Flienste, des Cliristenthums. llalle, 1870.
Miklosich, Die ehristliche lermiiioloţ/ie der slarisclien Sprachen. Wien, lcS75.
Asboth Oszkăr, Szlâcsây a maţ/yar kcrexitcni) 'Icrminologiâbun (Elementul slavic în terminologia bisericească maghiară) publicat în organul linguistic ai Academiei de Ştiinţe din Buda-Pesta (1881-5), voi. VIII, I, p. 321— 427,
28
§ 2.
Terminologia creştină la Români.
Asupra nomenclatureî religioase române aii influenţat trei izvoare linguistice diverse : limba latină, slavică şi greacă.
Fondul Creştinismului la Români e incontestabil de origină latină, şi majoritatea elementelor sale constitutive, precum se va vedea în paginile următoare, datează încă de la această primitivă influentă. Cât pentru data saă e-Poca, când s'a introdus Creştinismul la Români, opiniunile sînt diferite şi nicî nu pot fi altfel, de vreme ce nu există un indiciu positiv în această privinţă.
Unii, ca mitropolitul Şaguna, sînt de părere, că Creştinismul in Dacia datează încă din epoca romană (1), o părere împărtăşită şi de d. Hasdeu (2).
Alţii, bunăoară Cantemir(3), dintre ceilalţi pomenim numai pe răposatul Roesler(4), aă susţinut, că Creştinismul, în special Creştinismul român adecă latin, fu introdus în Dacia pe timpul luî Constantin cel Mare (323—337).
Ceîa ce voim a constata aci, printr'o analisă a cuvintelor româneşti privitoare la terminologia religioasă, este fondul primitiv latin al Creştinismului român. Printr'o tractare generală şi melodică a chestiunii voim să aducem noue elemente întru demonstrarea acesleî lese, care a fost controversată în timpul din urmă (5).
(1) Şaguna, Istoria biserir.eî ortodocse. răsăritene universale. Sibiu, 1860. — Comp. şi Ghen. Enăceanu, Creştinismul în Dacii şi creştinarea Românilor. Bucureşti, 1878. E de regretat, că autorul acestui studiu nu cunoaşte lucrările predecesorilor seî, mal cu seamă ale d-lul Cipariu. — Cum că între coloniştii transportaţi în Dacia se aflaQ şi creştini, o confirmă şi des citatul pasaj din Tertulian. Contra Judaeos, cap. VII : «Jam Getulorum varietates, et Mauroruin mulţi fines, et Hispanorum omnes termini, et Gal-liarum diversae nationos, et Britannorum inaccessa Romanis loca, Cliristo vero Deo sub-dita, et Sarmatarum et Dacorum et Germanorum et Scytharum el abdilarum mul-tarum gentium, in quibus omnibus locis Cbristi nomen, qui jam venit, regnal».
(2) Vezi mal jos.
(3) Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. Papiu, p. 139 : Quando autem desierit genti-lis in Moldavia superstilio. eaque gens Cliristo nomen derlerit, nullis evidentibus histo-ricorum lestimoniis potest demonstrări, tarnen probabile est non nisi sub Constantini Magni imperio puhlicumChrislianaereligionis cultumin Dacia fuisse introduc turn.
(4) Roesler, în opera sa-Romanische. Studiai. Leipzig, 1871.
(5) Miklosich, Altslovenischc Formenlehre, pag. XXV : «In treacăt voiii numai să observ, că terminologia creştină a Românilor precum şi neîntrerupta întrebuinţare până cam târziii a cărţilor bisericeşti slavone permite a conchide la o participare a Slavilor la creştinarea cam t â r z i ă a poporului român». — Jirccck, Geschichte. der Bulgarei», p. 221 : «Terminologia creştină a Românilor dă o mărturia neîndoloasă, cum că aii primit de la Slavi doctrina Iul Crist». — Cibac. Dictionnaire II, preface : «(Le vieux slave) nous a donne prcsque la totalite de la nomenclature ecclesiaslique.» D-sa nu găseşte {ibid., p. XIII) in Creştinismul român de cât «trois ou quatre mots» de o-n'gină latină, ba chiar acestea «nous sont venus, sans aucun dout». d'unc sourcc gveco-laline du moyen-âge»,
29
Pesle această pătură primitivă Creştinismul din Dacia primi maî târzia o nouă altoire slavk-â din partea Slovenilor din Panonia, carî locuiau de ambele laturi ale Dunării.
«Slavii au fost ceî dintâi a propaga la noî ortodoxia. Da. Grafia acestei propagande, limba slavică, aşa zisă bisericească, ni s'a impus de pe la finea evuluî-mediu ca limbă oficială, a carii urme se recunosc şi se vor recunoaşte totdeauna în graiul român, jucând la Latinii din Dacia acelaşi rol ea urmele limbeî oficiale latine la Bohemî safl Ia Poloni. Nu Slavii însă, nu şi nu, aă cultivat prima noastră cunoştinţă cu Creştinismul. Sublima doctrină a Evan-geliuluî a străbătut la Dunăre odată cu legiunile Romei, sub a cărei aquilă se luptaţi braţ la braţ Romanii paganî şi Romanii creştini....» (1)
In fine, o a treia îmbogăţire primi terminologia religioasă română din par-, tea Bisericeî greceşti, adevărata reprezentantă a ortodoxismului.
Se va vedea, în cursul acestei expuneri, că numărul elementelor religioase slavo-greceştî e'fără asemănare mai mic în alăturare cu al cuvintelor de o-rigină latină, cari conslituîesc chiar tondul Creştinismului român (2).
Distribuirea materiei este aproape analoagă cu cea adoptată de Raumer, urmată şi de Miklosich in clasica sa lucrare asupra Terminologiei creştine a limbilor slavice.
I. BISERICA.
Religiunca lui Crist afirmându-se definitiv, omenirea fu impărliiă de noua credinţă în păgâni sau necreştinî şi în creştini.
A. Vorba păgân, din latinul paganus, însemnează propriu «locuitor de la tară sau sătean», îar accepţiunea de «idolatru» o dobîndi de la Constantin cel Mare, când Romanii fură siliţi a căuta un adăpost prin sate spre a scăpa de influenţa noueî religiunî, ce triumfase deja în cetăţi (3). Precum paganus
(1) Hasdeu, Columna pe 1882, pag. GH8, în articolul : «iVw e în toate, zilele Poştele : Originea Creştinismului la Români.» — Tocmai acest amestec al păgânismulul şi creştinismului printre legionarii de la Dunăre ar explica până la un punct — după o co. municare orală a d-lul Hasdeii — indiferenţa religioasă atât de caracteristică Românului, şi asupra căreia vom avea ocasiunc de a reveni într'un capitol spe. cial al acestei lucrări.
(2) D. Chiţu a publicat deja o seria de articole escelente, în Columna din 1882 şi 1883, asupra acestei materii, cari insă din nenorocire aii remas neterminate, lată a-ceste articole : Despre numirea /linelor Iu Români în Columna pe 1883, p. 302—306; Cuvintele creştine în limba română lin Columna ibid., p. ■ibi—iâS (D-zeu, sfânt, înger, maitur, biserică, altar, ernee, mormînl); II ibid., p. 607—fiii (creştin, păgân, etc.) şi 111 în Columna pe 1883, p. 82   SS (septămână, serbătorl).
(3) Du Cange, (•'lossiiriuni merliae et injimttf. latinităţi*, s. v. : «Vaganun scriptoribus christianis vulgo appellat Gentilei ct Idololatrae (cum tres sint in miindo religiones, Judceorum, l'agai.orniii et i'hristianorum! a pagi», quod cum Constantini Magnî et fi-liorum edictis proscriplus esset ab iirhihus et civilatihus profanus Deonim cultus, eo-rumque fana passim in iis cJaudercntur, in pagos spse reciperent, ibique dros suos colerent et clandestina sacra peragerent»,
30
nu'i de cât locuitorul unuî pagus sau sat, tot aşa germanul «der Heide», păgân, stă în legătură cu «die Hcide*, câmp, ţară(l).
Româneşte păgân s'a plică deopotrivă de către ţărani oamenilor de alt. neam sau de altă lege, ca Nemţi, Unguri, Grecî, Turcî, despre carî săteanul zice : «Fie oricum, tot îs păgâni şi ne voîesc răul nostru» (2).
«Românii — zice d. Alexandri — dau numele de păgân la toate neamurile, ce nu era de relegea luî şi cu carî se găsea în lupte» (3).
Negruzzi, în «Aprodul Purice», aplică acelaşi epitet Ungurilor :
«.....Eată duşmanul, flăcâl!
Năvăliţi la el cu toţii, voiniceşte vă luptaţi,
Ţara şi casele voastre în prada'I să nu lăsaţi.
Daţi de tot! să n'aveţl milă de un vrăjmaş, ce ne aii prădat,
Care cu foc şi cu sânge urma lui şi-a însemnat;
Buciumaţi şi Doamne-ajută !» — Cu toţii strigă : Amin!
Aldeţl fraţi din ţara noastră să alungam pre păgân !
Autorul face, la acest pasaj, următoarea observaţiune : «Ţăranul român, cinstit dar superstiţios, nu putea crede, că Ungurul, care nu se ţinea de tractaturi şi nu posteşte Vinerea şi Mercurea, nu e păgân. Vrând să arate pe un
om necinstit şi ateu, îl numeau papistaş......Zicerea aceasta până astăzi
încă este ocărătoare în gura ţăranului moldovan» (4).
Macedo-Româniî zic păngân. Astfel într'o poesie populară din Macedonia :
Multe mullerl sun şi 'nvlaste, Ma Dailiani unu Iaste, Şi tră Greci şi tră Români Se li aperă de pângânî (5).
Păgân, maî avend şi sensurile secundare de «cumplit, varvar; blestemat, nelegiuit, necurat», a dat naştere verbului pângăresc (6) în loc depângănesc, cum sună vorba la Macedo-Românî, cu înţelesul de «a. profana» —■ o transi-ţiune logică, ce ne întimpină asemenea în limbile slavice şi în limba albanesă : psl. supoganitl «maculări», croato-serbicul poganiti «profanare»; alb. pagul «murdăresc, molipsesc», pegam, «polluere, inquinare».
In fine vorba pogan, cu accentul pe prima silabă, se întrebuinţează numaî în Moldova cu sensul de «urât, urăcîos», îar în Transilvania cu acela de • straşnic, grozav».
(1) Grimm, Deutsche Mythologie, p. 1198.
(2) Obiceîele juridice române în Columna pe 1882 p. 36.
(3) Alexandri, Poesii populare, p. 82.
(4) Negruzzi, Opere, voi. 1. p. 134. Cantemir, Descrierea. Moldovei (ed. Negruzzi) p. 283: «Nici o religie nu estr; urâtă Moldovenilor ca acea papistăşască, măcar de se şi ţin de biserica apusului mulţime de locuitori unguri, carii aii şi episcop la Bacâii». — Vezi şi vorba «limbă» din capitolul următor.
(5) Caraglani, Românii din Macedonia şi poesia lor populară în Convorbiri literare, An. II, p. 388.
(6) Notăm aci şi adjectivul nevariabil muntean pângării cu sensul de «spurcat». Ispi. îescu, Basme, p. 04: «Şi pângara de cioară începu a se ciorovăi cu doamna sa».
3i
Creanga, în «Amintiri din copilărie» (Conv. lit. XV, 452) : «Pe semne că noî, cum s'ar prinde, las' că de scris, talpa găsiii; dar apoi şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan şi rău de tot, nu româneşte, ci ţărăneşte».
Slamati, Musa românească, p. 405 : «Un drac bătrân, pogan, desmăţat».
Pogan vine deadreptul din croato-serbicul pogan «murdar», psl. poganinu, poganii «gentilis, impurus», care se trage tot din latinul paganus, vorbă res-pândită maî întâi printre Slavonii din Panonia de către misionarii germani (1).
Cuvîntul creştin, macedo-român criscin, alb. căşterâ, gărşten, derivă din forma latină vulgară chrestianus(2), pe eare-o găsim laTerlulian, de unde şi francbsul ckrctien. Româneşte vorba a dobândit, un sens mult maî larg.
într'un text din secolul al XVI-lea «= Cugetări în ora morţii», creştina însemnează deja «nevastă» în genere : «O fericaţi de soţii, bărăbaţii şi creştinele, ceh ce curundu se voru lăsa şi să voru erla» (3).
In graîul ţăranului de astăzi «creştin», «creştină» însemnează «om», «fe-mee» în genere; adjectivul «creştinesc» şi maî cu seamă adverbul «creştineşte» are sensul de «bun, cum se cuvine să fie» şi, când s'aplică la limbă, de «limpede, de înţeles».
Astfel în basmul muntean «Dracul şi cana» (Cal. basm. 1881, p. 72) :
«Şmecherul zări printre obloanele uneî câreîmioare o mică rază de lumină şi alerga fuga de bătu la uşă.
— Cine e ? strigă dinăuntru un glas femeiesc.
— Om bun, răspunse şmecherul nostru.
— Ce cauţi?
— Voifî să mă găzduîeştî până mâine dimineaţă.
— Catâ'ţî do drum, creştine, că aicea nu este han de găzduit oaspeţi.
— Fă'ţî pomană, cre.-iina luî Dumnezeu, şi mă primeşte, zise el cu un glas rugător, căci sînt străin şi nu cunosc drumul. Astă bunătate ţi-o fi primită înaintea Sfântului.
— Nu pot, mâi creştine, căci şi eîi 's săracă şi nu'mî dă mâna să dau nimic de pomană».
In piesa «Drumul de fier» ne întîmpină următorul dialog între mama Râlaşa, jupăneasă bătrână şi cucoana Caliopi, văduvă (Alexandri, Teatru, p. 963) :
Bălaşa. — Ce face?... Cum al zis ?
Caliopi. — Zic că al abuzat de încrederea boleriultiî.
Bălaşa. — Ce am făcut bolerîulul r
Caliopi. — Al abuzat. ...
Bălaşa. — Buzat?. Cinei buzat? Cuc.onu ?
(1) Miklosich, Cliristlielte Terminologie der 4. Si>rache>i, p. 10; id., Alb. Vorschungen I, 29; 11, 4({; Cihac, DiHiounaire. 11, 237.
(2) Poporul rostind greşit Cltrestux în loc de Chrixliix, prin influenţa Iul /arp-'jţ «folositor» pentru yy.iz'k «uns» ca traducerea ebraicului mtişia'h (Mesia). Lactantiu : «Sed exponenda hujus noiuinis ratio est propter ignorantium errorem tjui cum immutata litiera Chrestum solent dicere» apud Scliuchardt, Vokalixmus »/>■» Vulyiirliitehm. voi. 11, p. '>2.
(3) Hasdeu ..Curente, voi. II, p. 4(57.
32
Caliopi. — Nu te preface, că nu înţelegi.
Balaşa. — (exasperându-sej Da ce să 'Bţelig, ce să 'nţeleg? Vorbeşte'ml creştineşte.
Tot aşa şi in piesa lui Moliere «les Precieuses ridieules» (scena VI) servitoarea Marotte, auzind pe slăpânâ-sa Madelon numind salonul «le conseiller des grâces>, observă :
«Par ma foi! je ne sais point quelle bete c'est lâ, il faut parler ckrctien, si vous voulez que je vous entende>.
Adică: «Zău ! nu ştiu ce băzdăganie o maî fi şi aîa, vorbeşte creştineşte, dacă vreî să te înţeleg» (1).
«Un om, un creştin sau un Bomăn — ne spune d. Slavici în frumoasa sa lucrare etnografică — sînt în genere, în graiul obicinuit al ţăranului român, cuvinte, cari s'acoperă reciproc. Şi când Românul zice, că a avut o ceartă c'un creştin, sub acest creştin el poate înţelege şi un Turc. Maî cu seamă când vorbeşte de alţi oameni, el îi numeşte totdeauna creştini saâ şi Români. Când însă zice într'un mod absolut «oameni», atunci înţelege numai Români şi în special ţăranî>(2).
O asemene generalisare a sensului o înlilninî şi în limbile romanice şi slavice. In relo-romană carstiaun (=christianus) şi în ladina crastiaun au sensul general de «om». In limba'provenţală crestiano se întrebuinţează uneori pentru «om»(ailâ mal crestiano vestestiane Gir. Ross.); franţuzeşte, în stilul familiar, unchrelien, unhomme; une chretienne, une femme (Littre). Tot aşa în dialectul toscan cristiano însemnează «om», iar în cel sicilian «bărbat, nevaslă»(3). Ruseşte hristiatiinU e «creştin», dar forma colaterală Icrestianinîi e «ţăran»; sloveneşte kr§&enica (cit. crâşceniţa, lit. creştină) însemnează «servitoare» şi serbeşte ksescan desemnează pe «creştin» şi pe «om»(4/).
Pe de altă parte.româneşte creştin se identifică într'atâla cu naţionalitatea poporului, în cât pentru ţăran «creştin» e sinonim cu Român şi «lege românească» e lot una cu religiune ortodoxă.
Astfel în balada «lancul Mare» (Teodorescu, Poesii pop., 480) :
Foală verde-a brîlulul, Strigă paşa al Dilulul Din vîrful mecetului : Turceşte-te, lancule, Turceşte-te, belule, Herule, creştinule;
(1) Parler chretien, loc. prov, parler un lingage intelligible : expression qui nous vient sans doute des llaliens ct qui est tres ancienne dans notre langue. Dialogue du nouveau langage francais italianise :
Sancto dame, commc  il b a r b o t e.
Var le corps bleu, il barbelote
Les mots, tant qu'on n'y entend riea ;
II ne parte pas cn»Va.... (liosclierellc)
(1) Slavici, Die Rumiinen in Ungurii, tiiebenbiirycn und der Bucouina, p. 6(5. (3) Chiţu, Cuvinte creştine in limba Românii în Columna pe 183:2, p. 609 . 4) Miklosich, ChristUche Terminologie, p. H), 11.
33
Lasă'ţl legea românească Şi dă-tc în legea turcească.
«D-voastră şliţî foarte bine — zice sfătosul nostru unehîaş—- că Românul, când vede pe câte cineva din neamurile apusene, fie el catolic, protestant sau ori-ce o fi el acolo, îî zice «neamţ». Dacă ştie, că este d'aî papeîde la Roma, îl zice «papislaş»; îar dacă vede, că nu ţine posturile, iî zice «spurcă-Mercurî» orî «letin». Românul socoteşte de creştini adevăraţi numaî pe ceî ce se ţin de legea noastră pravoslavnică, adică drept-credincîoasă. Şi când zice creştin, el zice Român. Asemenea, când zice Român, el înţelege creştin, drept-cre-dincîos ca şi dînsul. Maî mult nu ştie»(1).
Oricine nu'î de legea ortodoxă e poreclit de ţăranul român cu epitetul de «spurcat», fără ca el însuşî s'aîbă o noţiune clară de înţelesul acestui cuvînt. Lege spurcată e sinonimă cu lege păgână (2).
Această identificare a naţionalităţii cu religiunea, pe care o găsim la toate popoarele Orientului, conduce pe d. Slavici a admite, că a trebuit să fiă un timp, când această identificare era un adevăr, un timp adică, când pentru Români nu existaţi alţi creştini de cât eî înşişi şi când oricine, prin faptul că era creştin, devenea in acelaşi timp şi Român (3). Noî credem, oă o asemene identificare, esclusiv populară şi comună numai Orientului, provine din ignoranţa aproape completă, în care s'aflaâ aceste populaţiunl, ignoranţă, care produse pe de o parte indiferenţa religioasă, îar pe de alta un bigotism exa-jerat.
B. Sfânta Fecioară, la Istriano-Românî Măria fetă (=fată), numită şi Maica Precista saă simplu Precista din psl. prCHistU «valde purus», de unde şi Maica prea curată. Albanesiî numesc pe Maica Domnuluiperndilîcme literal «împărăteasă» : perăndi (—1. imperans-tem) fiind «Dumnezeii» şi «împărat» (4).
Mârtur, ca şi macedo-românu! mârtiru, a păstrat sensul originar de «tes-tis», pe care cuvîntul grecesc p-âptoi; (p-apiupo? pro aapto?) îl avusese esclusiv înainte de a fi fost modificat de Creştinism. In latina eclesiastică, martyr era acela care suferea tortură şi moarte pentru adevărul credinţei creştine (5). La Albanesî martiir şi la Grecii moderni u-aptopa?, (lâptu? posedă ambele semnifîcaţiunî : testis şi martyr.
(1) Ispirescu, Despre pomul Crăciunului, p. 5. — Obiectele juridice, române în Columna pe 1882, p. 36 : «Sătenii numesc creştini pe toţi acel ce cred în Hristos şi'şl fac pe fată semnul crucii, adică pe pravoslavnici; Iară ceilalţi nu's priviţi de cât ca eretici». Compară cuvintele harţi, litfă.
(2) Unii săteni consideră pe Armeni ca Evrei, zicend că's spurcaţi şi poreclindu-I «A-rie spurcată» Obiceie juridice române, ibid., p. 37.
(3) Slavici, op. cit., p. 71.
(4) Miklosich, Chr. Terminal., p. 11; Alb. Forschungen 11, 32.
(5) Du Cange, Glossariwn ad scriptores mediae et infimae graecitatis, s. v. : «Mip-upe^ dicti qui fidein christianam ejurare .jussi omnia veritatis dicendae ac testificandae causa perpetiebantur».
3
34
In cărţile vechî vorba românească are şi sensul religios, care a dispărut cu totul din limba modernă.
Iată câteva pasaje din « Vîaţa Svinţilor» de Dosofleî, în carî mărturie însemnează «martyrium» sau «mucenicie»(l):
«Deci svîntul Clavdie aruncat în mare luâ frăşenie de mărturie, iară cuco-nii lui şi cu alalţi toţi cari să botezară alergară fără nice o săeală de mărturisiră (=LÎndurară martiriu) pre Domnul Hs. şi li s'au tăeat capetele» Octom-vrie, 71a.
«Şi nu numai ei, ce şi alţi mulţi vor creade pentru mine să dobîndiţi toţi cununa mărturiei» Noemvrie, 166a.
«Năvăli asupra'î un varvar cu o lance de l'au gîunghîalu-1 şi aşa ş-au săvârşit mărturiea» Ghenarie, 23a.
Dar şi în limba modernă «mărturia credinţei» însemnează tconfessio fi-dei» alăturea de «mărturisirea păcatelor» saG «confessio peccatorum»; vorbele mărturesc sau mărturisesc «spovedesc» corespund celor greceşti; ţiap-topâ» (aor. u.apt6pi)oa) «testări», [tapropeîv «martyrium subire».
Singura vorbă întrebuinţată azî de popor cu sens de «martyr> e slavicul mucenic din croato-serbicul mucenik, psl. ma"cenikU, al cărui sens literal de «qui cruciatus est» pentru martirul credinţei e de origină panonică şi direct influenţat de vechitt-germanul martaron (modern martern) «excruciare», war-tira «cruciatus» dinjat. martyr (2).
Pe când dar martirul (3) era cel ce mărturea credinţa persecutată, mucenicul era acela care suferea munca saii tortura pentru această credinţă, cum citim într'un vechia cronicar rornân : «Şi Dechei împărat rădica goana mare spre creştini şi mulţi se mu n Gir ă pentru Hs. de luară cununa de mncenic»(i).
Latinul sanclus trăieşte pană astăzi în gura poporului român sub forma sânt, prescurtai sân, la Macedo-Români sâmptu (5). Peste acest cuvînt primitiv s'a suprapus maî tîrzîu slavicul sventit, unul din acele puţine cuvinte slavice, care, pierzând semnifieaţiunea sa păgână de «vîrtos», şi-a modificat sensul prin influenţa creştină (6).
Formele latine sân, sânt, sântă s'au păstrat maî cu seamă în următoarele
(1) In Transilvania vorba mărturia maî are şi sensul de liry septămănal (Lexicon Bu-dan). Astfel într'o poveste de pe Someş (Contemporanul II, 595) : «Mere la o mărturie în oraşul cel mat de aproape».
(2) Miklosich, Chr. Termin., p. 12.
(3) Şi în limbile romanice martyr dobîndi sensul de «tortură» Diez, Worterbuch I, 116'
(4) Moxa ap. HasdeQ, Cuvente 1, p. 363.
(5) Istriano-Rornânil aii nnmal forma slavică svet. Proverb : Svelu en baserica, ma dracu en casa = ital. santo in cbiesa, ma diavolo in casa (Miklosich, Rumunische Vn-ters-uchungen I, 15). Albanesii posed asemenea forma latină şăînt, pe care o prescurtează, ca şi româneşte, în şin, şe, şă, .? înaintea numelor de sfinţi ca şen Mathei.
(6) Miklosich, Chr. Termin., p. 2.
35
compuneri cu nume proprie de sfinţi : Sân-Petru (l), alb. SPietrit, nsl. Şem-peter(=:sanctusPetrus); Săm-Mcdru (—\)\im\iv\i), Sân-Glorgîu (^Gheorghe), Sân-Nicoară (^Nicolae), Sân-Toader (=Tudor), Sân-Vasitu (=Vasile), Sân-Jvane (=Ioan) pentru «Naşterea sfîntuluî Ioan Botezătoru», Sântă-Maria, alb. Şinda Măria, dar istriano-româneşte Sveta- Măria (Maia lu Domnu); în fine pluralul Sămţt pentru sărbătoarea catolică a tuturor sfinţilor. In balada «Bogdan» (Alexandri, p. 176) :
Nuntaşii încăleca, Cu Bogdan vesel pleca; El pleca' pe la Sân-Petru Ş'aj ungea pe la Sân-Medru.
Miron Costin în «Letopiseţul Ţărei Moldovei» (Cronice I, 360) : «Iară Vizirul Chîuprilăul, înţelegând de neşte amestecături ce se făcea la împărăţie, precum era tânăra împărăţia, s'aO întors cu mare sîrguîală la Ţarigrad; iară noi cu acel paşă am şezut până la Simedru, de am tocmit cetatea Inâul şi aii maî luat paşa de Buda neşte pălăncî mai pre aproape».
Intr'o colindă (2) :
Tu să'ml mal slujeşti Până la Sân-Vasii, Când împart Domnii....
In balada «Oprişanul» (Alexandri, p. 204) :
Ştii tu, Mihneo, ori nu ştii, Că 'n zloa Sânteî-Mării Era, Doamne, ca să'ţl vie Firman de la împărăţie, Să te scoată din Domnie?
Afară de confusiunea lexicală între latinul sanctus şi paleo-slavicul sventă s'a maî operat şi o confusiune logică în sfera accepţiunilor cuvîntuluî românesc sfânt, în care pare a se fi contopit reminiscenţe păgâne cu creştine.
Ast-fel, pe când Sfântul este pe de o parte nu numaî epitetul, ci şi unul din numele luî Dumnezeu, întocmai ca ebraicul kadoş, bunăoară la Pann «Povestea vorbei», p. 14:
«Numaî sănătate Sfântul să trimeaţă»; sau la Jipescu «Opincaru», p. 50 :
«De ţi-o ajuta Sfântid s'aî tîrlă, cireada şi turme»;
acelaşi epitet se aplică deopotrivă şi unor spirite rele, de pildă Ielelor, şi ■ în genere la orice acţiune în gradul superlativ (comp. accepţiunea păgână
(1) Sân-Petru şi Sfântu-llie se numesc şi unele varietăţi de pere saii mere ap. Baronzi Limba română, p. 93.
(2) Teodorescu, Poesii populare române, p. 47. Intr'altă colindă (Ibidem, p. 68) s'află şi forma Sân-Vasile :
Ziua de Crăciun Şi de Sân-Vasile,
36
a paleo-slaviculuî sventă): sfântă bătae (a da cuiva o sfântă de bătae), sfântă frică, sfântă moarte, sfântul soare (1). Intr'o colindă (Teodorescu, Poesif, p. 61) :
Fată mare
Cu cosiţa pe spinare
Strălucind ca sfântul soare.....
In balada ardeleană «Voîna> (Pompiliu, p. 78):
Dimineaţa pe răcoare, Cănd resare sfântul soare...
In balada bucovineană «Craiul şi sora sa» (Marian I, 156):
La biserică n'ol pleca,
Pân1 ce tu nu ţi-i chema:
Sfântul soare
Nănaş mare,
Sfânta lună
Mare nună
Şi steluţe
De druşcuţe,
Luceferii vătăjel.....
Aiurea (Ibidem, p. 151):
Frate, frate, viţă mare !
Fie'ţl viţa lucitoare
Ca raza sfântului soare !
într'un basm muntean (Cal. basm. 1883, p. 22): «Să trăieşti, flăcăul moşului, că ţi-al făcut pomană cu mine şi m'aî învrednicit să maî văd lumina sfântului soare»(2).
(1) Slavici, op. cit., p. 65 : «Soarele e considerat de Români ca sfânt- sfântul soare— şi adevgratul Român stă plecat şi cu capul descoperit la resărirea darnicului dătător de lumină».—Sofiea Nădejde, Credinţele religioase la Românim Contemporanul IV', 662 : «Oamenii bătrâni zic uneori sfântul soare : această numire se dă mal ales în poveşti şi In une tirade, cum e aceea ce o rostesc copil :
Stii, ploae călătoare,
Că te-ajunge sfântul stare.',
(2) Acest epitet explică în acelaşi timp şi pe verbul sfinţesc, asfinţesc în sens de «a apune» despre soare sau lună. Intr'o doină ardeleană (Jarm'k-Bărseanu, 15) :
Şi de dragul dumitale Ştie chîar şi sfântul soare, Că la tine, când priveşte, Stă şi nu mai asfinţeşte.
In balada «Inelul şi năframa» (Alexandri, p. 21):
Şi pe dînsul l'a zidit In altar la r 5 s ă r i t, Pc ea 'n tindă la asfinţit!
Această scăpătare saii moarte aparentă a soarelui, această sfinţire, o exprimă Al-banesil prin perănducm (din perăndi = lat. imperantem «D-zeii») literal «a împăraţi» : di\e perendone «sol occidit», ca şi neo-grecul ŞasiXc'um «a apune» literal «a domni». V. Miklosich, Alb. Foi-sch. II, 32.
37
Zilele săptămânelati fost asemenea personificate în sfinte şi în basme se vorbeşte adeseori de sfânta Duminecă, prăznuilă cu rugăciune şi eu încetare de lucru; de sfânta Mercuri, a cărei zi se petrece în posturi; de sfânta Vineri, rea de trăsnete, grindină şi vifore (1).
In basmul 'Ileana Cosinzana» de Pompiliu (Conv. lit. VI, 26) : «Acuma, fătul meu, zise baba, pregăteşte-te de drum şi te du până la sfânta Miercuri. Dacă n'a şti, ca să te îndrepte la mama Cîumeî din marginea lumeî de lângă mările albastre, are să'ţî arate calea, ce duce la sfânta Vineri; îar daca nicî aci nu te'î putea folosi, atunci la sfânta Duminică nesmintit al să afli încotro bate ţara zmeoaîceî».
Pentru rămăşiţele sfinţilor, reliquiae (Xeî<|>ava), se întrebuinţează vorba moaşte din pluralul paleo-slavic moHi, care literal însemnează «puteri» (vi-res), numit astfel după puterea miraculoasă a reliquielor (2).
Dosofteî întrebuinţează uneori, pentru aceeaşî noţiune, cuvîntul «rămăşiţe», ca în pasajul următor din «Vîaţa svinţilor», Noemvrie 113b : «Afunce creştinii pre ascuns luând sfintele rămăşiţe, le astrucară».
Nota marginală explică vorba prin : moştile.
C. Preot, din latinul presbyter (irpeo-purepos) vulgar prebiter, corespunde, în privinţa sensului, luî senior. Isidorus, în ale sale «Origines», explică astfel a-ceastâ numire (VII, 12) : «Presbyter graece-latine senior interpretatur, non pro aetate vel decrepita senectute, sed propter honorem et dignitatem»— deci o numire onorifică ea stareţ din paleo-slavicul starlcl «senex» şi ca călugăr, despre care vom vorbi maî la vale.
Macedo-Românii zic proftu, pe lângă care maî posed şi afendulu (=ngr. aipăvrirjc din turc. efendi) literal «domn», care,'ca şi rusul vladyka, însemnează tspeoc, sacerdos. Istriano-Românil rostesc prevt, Albanesiî prift, prifteră.
O altă numire latină a preotului ortodox, părinte, din latinulparentem, corespunde semasiologiceşte vorbei popă din paleo-slavicul popU, care, la rîn-dul săă, vine din vechiă-germanul phapho (modern Pfaffe) din greco-latinul papa (jriîrrcac) «tată». Accepţiunea specială de «papă», adică de căpetenie a Catolicismului, o dobândi vorba latină numaî de la Gregorie I (590—604).
Preotul catolic se numeşte, în Bucureşti, barat din ungur, barat «călugăr» de la psl. brat «frater»(3), de unde Bărăţia, numele bisericeî catolice din Bucureşti.
Dintre dregătoriile bisericeşti relevăm pe vlădica «episcopus, excfaxoiroî», împrumutat din paleo-slavicul vladyka literal «dominus, Seaironjţ». Observăm însă, că româneşte vlădică, ca şi croato-serbicul vladyka, deseamnă numaî pe episcopul bisericeî ortodoxe, îar pe cel catolic Romanii il numesc piscup
(1) Asupra întrebuinţării profane a cuvintelor sacre vom reveni în capitolul asupra metaforei.
(2) Miklosich, Chr. Term., p. 12.
(3) Comp. alb. frat «preot catolic, călugăr»; il. frate, fra; sp. freile, frey, călugăr.
38
(=psl. pisJcup din âmţxoiroţ), Istriano-Românii biscop şi scof (=nsl. skof) ca şi Serbii biscup.
Diaconul şi dieacul vin din neo-greaca : otâxovoc, Stâxoţ. Acest din urmă, de la sensul de «cântăreţ», trecu la acela de «scriitor», întocmai ca france-sul clerc (=lat. clericus) cu aceleaşi transiţiunî logice : «popesc — învăţat— scriitor».
Expresiunile pentru vîaţa monastică au fost împrumutate de către Români din izvorul lor, adică din limba grecească Astfel călugăr «monachus, p.ova-Xd?» din neo-grecul xaXţ/ŢYjpo? literal «bunul bătrân», o numire onorifică ca şi preot (1). Lăcaşul călugărilor e mănăstirea din grecul u.ovaonîpiov.
Pentru noţiunea de «eremit» poporul se serveşte de doă cuvinte : săhastru din grecul ■iyxt^a.miic, «călugăr» literal «care trăieşte liniştit (tjo-o^oc) şi pustnic din paleo-slavicul puslynlnih «eremita» adică cel ce'şî petrece vîaţa în «pustie», corespunzând grecului \t.ova.y6e„
Tot aci pomenim, pentru interesantele sale transiţiunî semasiologice, şi cuvîntul metania de la grecul ţietâvota, care, de la sensul de «schimbarea cugetării (rele în bună)» adică de «căinţă», s'a restrîns româneşte la manifestarea externă a acluluî moral, la mijlocul de a ispăşi păcatele, la «închinăciune, în-genuchîare». Pluralul metanii (2), ca şi albanesnl metani, însemnează «rosa-riul» safl globuleţele, cu carî călugării îşi numără rugăciunile. Uneori cuvîntul metania pîerde româneşte orice urmă din semnifieaţiunea sa primitivă abstractă şi religioasă şi, înlocmaî ca paleo-slavicul metaniia, însemnează orice înclinare a corpului saă a capuluî.
Astfel în balada «Codreanu» (Alexandri, p. 89):
Capul de-a dura sărea, Sângele bolborosea, Trupul metanii făcea.
Această semnificaţinne curat fisicâ reiese maî cu seamă la verbul mătănăesc, bunăoară într'un basm muntean (Gal. 1881, p. 21) : «Capetele tinerilor se îngreunară de somn aşa de tare, în căt. începură să mătănăească pe piept».
D. Biserica, arhaic băsearecă, besearecă, din medio-latinul baseleca pentru basilica cu sensul de «aedes sacra, templum, ecclesia» (Du Cange). Acest sens datează din secolul al IV-lea, când creştinii începură a ridica bisericile lor în stilul basilicelor romane: <Basilicae prius vocabantur Regum habitacula, unde
et nomen habent.....Nune autem ideo divina templa basilicae nominantur,
quia ibi Regi omnium Deo cultus et sacrificia ofieruntur» (3).
(1) Vorba «părinte» maî sus pomenită s'aplică şi călugărilor, Tar «matcă» călugăriţelor (comp. nota precedentă şi it. suora, sp. .tor «călugăriţă»).
(2) Macedo-Românil zic rosariulul «orie» ( = horae), pluralul articulat din singularul oară «tempus» (Daniil).
(3i Isidorus, Collectio Canonum ecclesia* Hispaniae, lib. XV. cap. IV, sectio XI. —Interesant este, că basilica există şi la Reto-Romanî sub forma baselgia, despre care v Schuchardt, op. cit. II, 16; III, 163.
39
Macedo-Româniî au asemenea băsiarică «templum»; Istriano-Româniî, pe lângă biserică, beserică, maî au şi ghiesa, chiesa(l) din italianul chiesa (=lat. ecclesia), de unde şi albaneşte kisă, klisâ, pe lângă nab din grecul vadţ.
O idee analoagă cu a latino-greculuî basilica (paaiXtxij sc. atoa), adică «casa Domnului» pentru «biserică», a presidat şi la formaţiunea cuvîntuluî corespunzător la popoarele germano-slave : vechiu-german chiricha, paleo-slavic crttky din grecul xt>piotxij(2); pe când termenul greco-latin propriu zis, ix-■xXipia, ecclesia (de unde apoi în toate limbile romanice) însemnează «adunarea credincioşilor» ca o adaptare analogică cu vorba ebraică corespunzătoare.
Un alt termen latin templum, plural templa, sub forma tîmplă, s'a restrîns româneşte la acea parte a bisericeî, care desparte altarul de public şi care e împodobită, în faţa altarului, cu icoanele şi chipurile sfinţilor — de unde tîm-plar însemna primitiv «meşterul, care făcea tîmplele saii iconostasele». La Albanesî temblă, din grecul ts|j.JtXov, însemnează «partea bisericeî ortodoxe neaccesibilă mirenilor» (3). Cu neologismul templu poporul deseamnă casa de rugăciune a celor neortodocşî, fie eî Protestanţi saii Evreî. La templele zeilor păgâneştî Românii aplică vorba capişte din paleo-slavicul TcapiUe i. e. «locus idolorum» (kapl «imago») : «Noî chemăm besearecile latineşti româneaşte capişte» (4).
Miron Costin în «Cartea pentru descălecatul Ţăreî Moldovei» (Cronice 1,72): «Arătatu-s'au şi în Rîm multe semne rele de moartea luî Traîan împărat, că biserica sau capiştea cea păgănească, ce se cheamă Pantheon, care era cea maî de frunte, fu detunată şi arsă».
Altar, albaneşte ălter, din latinul altare (5). O altă formă, ce se aude în gura poporului, e oltar din slavicul oltarl, de aceeaşi origină. Din aceeaşi limbă maî avem : prestol (psl. prestolu, thronus), jertfelnic (forme arhaice : jrătivnic, jcrtvenic) din paleo-slavicul HrtUviirikă (Srutva, douta «jertfă») corespunzând astfel grecului docuaomjptov «altare»; trebnic, odinioară «altar» (psl. trebîniM din treba, vtoo(a). Pentru ultimele doă cuvinte iată căte un exemplu din «Vîaţa Svinţilor» de Dosofteî, ale cărui note marginale formează o interesantă sinonimică : «Oboriră şi răsturnară vetrile idoleştî (n. m. jretivnicile)» Oc-tomvrie 75b.
«Şi răsturnând vatra cu sfărăle (n. m. trebnicul cu jrătvele)» Ibid. 76a. Pentru lăcaşul morţilor Românii din Muntenia n'ati avut o numire specială,
(1) Maîorescu, Itinerar în Istria, p. 86.
(2) «Sicut domus Dei Basilica, i. e. Regia a Rege, sic etiam Kyrica, i. e. Dominica a Domino, nuncupatur» spune un vechio cronicar medieval ap. Raumer, Einwirkung des Christenthums auf die althochdeutsche. Sprache, p. 288.
(3) Miklosich, Albanisehe Forschungen II, 66. (1) Moxa ap. Hasdeu, Curente I, 356.
(5) Exemple pentru forma populară altar în culegerea de cântece transilvăneştl de Jarnik-Bărseanu, p.. 173 : in uşa altarului; p. 469 ; strigă popa din altar.
40
deoarece până maî deunăzi se îngropa in curtea fiecărei biserici. Mănăstirile îşi aveau însă cimitirele lor. Cu introducerea acestora în oraşe deveni populară vorba chimitir din grecul xoiuT/t^ptov «lăcaş de dormire». Moldovenii şi Ardelenii întrebuinţează, pentru aceeaşi noţiune, cuvîntul ţintirini, ungureşte cinterem, din latino-grecul coemeterium.
Mormînt, macedo-român mărminiu, nu derivă deadreptul din latinul monumentum, ci dintr'una din formele posterioare monimentum safl morimen-tum, ce se citesc pe inscripţiunile funerare din catacombele romane. Etimologia populară, care a pus în legătură pe monumentum eu morior, a dat naştere formei morimentum. «Este influinţa fonetică a unui cuvînt asupra unul alt cuvînt, înlesnită prin asemănarea materială a ambelor şi provocată prin asociaţiunea lor ideologică. Tot aşa în meso-latinul moriment dintr'o inscrip-ţiune şi al nostru mormînt sonul n din latinul monumentum ar fi resistat de a trece în r, dacă destinaţiunea funerară a monumentelor nu făcea să se nască o etimologia poporană de la morior sau mortuus» (1).
E. Trecând la calendar, care joacă un rol atât de important în vîaţa religioasă, observam că, afară de numirile ca să zic aşa oficiale ale lunilor, împrumutate pe cale literară din greceşte, adică :
Ianuarie sau Ghenarie, Fevruarie, Martie, Aprilie, Maiii, Iunie, Iulie, August, Septemvrie, Octomvrie, Noemvrie şi Dechemvrie—afară de aceste numiri greceşti s'a maî păstrat în popor o nomenclatură româno-latină (2):
Cărinăar safl Gerar : primul din latinul calendarium, ca şi albanesul halenduer, restrîns numaî asupra primei luni a anului; cel d'al doilea o etimologia populară din Genar adică «luna gerului».
Făurar saă luna Iul Faur, ca şi albanesul fruer, o formă populară a latinului Februarius. Albanesii maî cheamă această lună skurt, Maeedo-Ro-mâniî îî zic asemenea Şcurtu adică «scurt», Fevruarie fiind luna cea maî scurtă a anului.
Marţ sau Mărţişor, macedo-rom. Marţu, din latinul martius (sc. mensis); mărţişor, ca şi neo-grecul p.aprhC«, însemnează şi «laţ împletit din fir roş şi alb, ce se pune la mâînî şi la găt în prima zi a lu'neî Martie».
Prier, albaneşte prii, ţigăneşte si macedo-româneşte aprir, o transformare populară din latinul Aprilis.
Florar sau luna Iul Prătar adică «luna livezilor (pratum)*. întâia zi de Maiu se numeşte, în Transilvania, arminden propriu «zîua sfântului Iere-mia» (serbeşte îereynin-dan), care se serbează la 1 Maiu. Acelaşi cuvînt maî însemnează, după Lexiconul de Buda, «pom sau ramu cel verde, care'l pun Românii înaintea caselor în numita zi».
(1) HasdeCt în Columna pe 1882, p. 546.
(2) Comp. Alexandri, J'oesil populare, p. 34 şi Cihac, Dictionnaire d'etymologie dacoromâne I, passim
41
Cireşar sau Cireşel, alb. Mirşuer, macedo-rom. Ciraşarlu, sărbeşfe cere-hilarl pentru «Iunie», căreia Istriano-Româniî îî zic poma&x adică «(luna) ce vine după Maiu*.
Luna Iul Cuptor, din causa marilor călduri, pentru «Iulie».
Gustar, formă populară din Auguslus, numit de popor Gnst.ra, şi Măfiălar adică «luna s e c e r i şu 1 u î (messis). Macedo-Românii îi zic altinariu, adică «luna când se culeg alunele».
lîăpciune, din latinul raplio-nem, deasemenea «luna secerişului» ca şi albaneşte vîcşt «toamnă», literal «luna culegerii viei* {vieştă cpară, întâia lună a toamneî=Septemvrie; vleştă dută, a doua lună a toarrrneî=:Octomvrie; vleştă ^•(MrrNoemvrie). Aceeaşi lună maî poartă încă numirea populară de Vini cer adică «luna v i n a ţ u ri 1 o r (vinaceum), întocmai ca la Macedo-Românii yinar din gin, vin. Dînşiî maî zic acestei luni lezmăclune adică «luna aîazmei».
Brumărel pentru «Octomvrie»; Brumar, macedo-rom. Brumarlu, pentru «Noemvrie» adică lunile de brumă mică sau mare; tot aşa la Albanesî brim-i i pare literar «bruma cea dîntâîa» pentru Oclomvrie şi brim-i i dite «bruma cea d'adoa» pentru Noemvrie.
Andrea sau TJndreâ pentru «Dechemvrie» adică luna sfântului Andrei, a căruî sărbătoare cade în 30 Noemvrie (de aceea italieneşte sard. sanct Andrea «Noemvrie») şi care joacă un rol atât de important în superstiţiunije popoarelor creştine (1). Macedo-rom. 'Ndrellu, slovenesle Andreî&ealc, ungureşte szen Andrâs kava, albaneşte şăn Enăre desemnează asemenea luna luî Dechemvrie (2). Aceeaşi lună se maî numeşte româneşte şi ningâii adică «luna ninsorilor».
Aceste numiri populare eraâ întrebuinţate uneori chiar de scriitorii bise-ceştî. Aşa în «Omiliarul» luî Coresi din 1580 (cap. XIV): «Trei praznice prăznuîa Iudeii, întîi praznicul Paştilor în luna lu Marţi..., al doilea praznic cincizeci de zile de în Paşti în luna lu prier..., al treilea praznic în luna lu răpcîunî (3).
Divisiunea ebdomadară a săptămâneî e de origină semitică. Vorba dacoromână săptămână, ca si cea macedo-română septămănă (4-), a fost împrumutată posterior din latinitatea eclesiastică, cum dovedeşte neasibilarea luî s i-niţial (5).
(1) Comp. poesia «Noaptea sfântului Andrei» de Alexandri.
(2j Istriano-Românil desemnează slavoneşte prin nume de sfinţi unele luni ale anului : Antâşniac, luna sfântului Anton (17 Ianuarie) pentru Ianuarie; Mihblmîac, luna sfântului Mihail (29 Septemvrie) pentru Octomvrie; MartXsniae, luna sfântului Martiu (11 Noemvrie) pentru Noemvrie. Iulie se cheamă zodnîac safi zcdvenîac literal «luna secerişului (si. 'zetvenîak), Iar Dechemvrie bojitnîac «luna Crăciunului». V. Miklosich, Ru-munische Untersuchungen I, passim.
(3) Citat de d. Chiţu în articolul d-sale   din Columna pe 1882, p. 305.
(4) Istriano-românul setimana vine din italieneşte.
(5) Comp. lat. septem în raport cu daco-rom. şapte şi cu macedo-rom. şîapte (dar istriano-rom. şapte).
42
Toate zilele săpfămâneî sînt de"*origină latină : numaî origina Sâmbetei (macedo-rom. sâmbătă, islriano-rom. sbmbată) e încă controversată şi Miklosich prescrie cuvîntuluî următorul itinerar linguistic : ebraica (sabat), greaca (oâ{3-(tatov), latina (sabbatum), vechiu-germana (sambaz), slavona (sanbota) şi româna (1).
Duminica, din latinul dominica, ar fi trebuit să sune, după legile foneticeî române, Dumenică; dar origina'! latină e neconteslabilă.
Maî observăm, că din treî fînlâne linguistice diferite aă izvorît numirile creştine ale zilelor săptămâneî : pentru cincî dintr'însele {Luni, Marţi, Mercurl, Joi, Vineri) a triumfat păgânismul; dintre celelalte doă, una (Sâmbăta) se trage dia limba ebraică, îar cea d'a doa {Duminica) datoreşte existenţa sa noueî religiunî.
De la Români afl împrumutat Ţiganii din România numele câtorva zile ale săptămâneî (2).
Românii din Istria, şi anurne Jeîuneniî, au păstrat treî numiri latine pentru zilele săptămâneî : Virerl, Dumirecâ-ş\ Lurl; îar ceî dintre Monte-Maggiore şi Adriatica numaî una : Dumirecă{3). Pentru celelalte zile au numiri slavice.
Serbătoare, de la verbul a serba din latinul servare, a păstra, a ţinea (4) zile anumite. Cuvîntul praznic, din paleo-slavicul prazdlniM (prazdlnu «vacuus, otiosus»), are acelaşi sens, dar maî adesea se la, ca şi ţigăneşte, cu înţeles de «ospăţ funebru, comîndare».
Macedo-Româniî zic şi dînşiî sarbitore (Daniil), dar maî ăesîeortie din grecul şopti) «dies festus»; Istriano-Româniî aii festă din italianul festa.
O altă expresiune pentru serbătoare e bulciu sau bîlciu, la Moţii din Ardeal bunciU{h), din ungur, bucsu, huleşti «peregrinare», care întruneşte sensul de «serbătoare» (6), azi în special «serbătoare patronală», cu aceea de «tîrg» (7), întocmai cu paleo-slavicul trtfgti, rcavTjŢopK; (româneşte «tîrg»), macedo-rom. paniglru (=ngr. itavr^opi) «publica celebrilas, nundinae».
O singură dată am găsit şi vorba Sâmbătă, generalisată in sens de serbătoare, ba chiar un verbsămbătarc pentru «a serba» adică «a se odihni», ceea ce este, propriu vorbind, un ebraism.
(1) Miklosich, Beitrâge. zur Lautlehre der rum. Dialecte 1, 20.
(2) Numirile ţigăneşti ale zilelor : Luia, Mar IX, Tetradi, Joia, Parasti, Savato şi Kurko (=gr. 7.ypta/.ri), care, ca şi psl. nedelîa, însemnează Duminica i şi săptămâna întreagă. V. Dr. B. Constantinescu, Probe de limba şi literatura Ţiganilor din România, p. 22.
(Il) Maîorescu, Itinerar, p. 121.
(4) In Transilvania «a ţinea» însemnează şi «a serba». Inlr'o strigătură ardeleană (.larnik- Bărseanu, p. 425) :
Lunia, Marţîa n ' a ni lucrat. A ţinta m'nm apucai.
(5) Slavici, op. cit., p. 12f>.
((>) Dosoftel. Viaţa Sninţilor. Dechemvrie. 213b : «Şj sa face bulcîul \ui adecă praznicul lui».
(7) .lipescu, Opinearu, p. 107 : «Naţiea românească azi Ie un z b o r, un bîlciu. un tîrg, unde streini d'afară de hotare şi dinăuntru îşi vînd mărfurile lor nouo».
43
Astfel în traducerea Bibliei din 1688. Exod. XXVI, 34 : «Şi voî veţi fi în pămîntul vrăjmaşilor voştri, atuncîa va sâmbăta pămîntul şi bine va vrea sâmbetele luî, toate zilele pustiireî luî va sâmbăta, carele n'au sâmbătat în sâmbetele noastre, când lăcuîaţî pre dînsul».
In cel maî vechia text biblic, scris circa 1560, aeelaşî pasaj e redat astfel (Hasdeu, Cuvente I, 12) : «Veţi hi în pămîntul vrăjmaşilor voştri, atunce va fi pămîntuluî sărbătoare şi să va îndulci în sărbătoarea sa, că pană au fost pre el, n'au avut sărbătoare, cându au vrut tribni cum să aibă sărbătoare, atunce când voî aţî lăcuit întru el».
Tot de origină latină e şi ajunul, macedo-rom. adjunu, istriano-rom.y«tt, alb. adîănim, sp. ayuno, din latina vulgară adjunium pentru clasicul jejumum, româneşte «ziua ce precede o serbătoare mare», când se şi ajunează. Ajunarea propriu zisă se numeşte obicinuit post, psl. postii «jejunium» din goticul fas-
tan, germ. fasten «ajunare».
Serbâtorile maî însemnate ale anului bisericesc, numite şi serbătorl împărăteşti, sînt :
Crăciunul sau serbatoarea «Naşterii Domnului», vorbă de origină obscură, dar probabil latină(1), aşa că paleo-slavicul h-aeun, care există la Bulgarî (hraeun), la Ruteni (Kerecun), la Slovaci (Krai-un), la Unguri (Karâcson) ar fi un împrumut (poate de la Români), cum îl şi consideră Miklosich. Istriano-Româniî îî zic bojicln din neo-slavicul bo?M literal «Dumnezeul ce mic» adică «Fiul».
Tot o origină latină trebuie atribuită şi vorbei colindă, latineşte calendae, vulgar calandae (xaXâvSai) (2), adică cântecul semi-religios din ajunul Crăciunului sau Anului noii, ce copiii reciteazâ mergend din casă în casă (3). Obiceiul e străvechia şi el se practica deja la Roma : «Kalendae Januarii, quibus Romae pueri domos ingredientes bona adprecantur» spune Du Cange, care descrie pe larg obiceiul serbătorilor de la începutul anului — festum, calenda -rum — interzise de canonul al II-lea al Conciliului Irulan. Noi reproducem ..pasajul după traducerea înserată în codicele luî Matei Basarab.
«Calande sînt zilele a fieşcăriî luni ceale de întâi, în carele avea obiceaiu Elliniî de făcea nişte jertfe, iar Vota şi Vrumalia (4) aceastea era nişte praznice ellineşli, pentru că Vrumos era porecla a lu Dionis, aşijdere şi altele a-seamene acestora, carele toate le opresc părinţii a le face creştinii; opresc
(1) După Schuchard Crăciun ar fi o contracţiune din «Christi jejunium», Iar după d. Hasdefl vorba derivă din lat. vulg. craatlnum (4-ajun) = «(serbătoarea) de mâine» în oposiţiune cu (Moş)-ajun «preziua» Ktijm. Mai/num Rom., p. fil8.
(2) Varro : «Primi dies mensium nominati ab co fjuod bis diebus calantur ejus men-sis Nonae, quintanae an septimanae sint futura».
(3) Can'einirii, Descripţie- Moldaviae, ed. Papiu, p. 142 : «Colinda, calcndis veterum Romanorum respondet, et singulis novis anni initiis a cunctis Moldavis, tam nobili bus quam plebejis, peculiaribus ritibus, celebrări solet».
(4) Despre aceste serbătorl din timpul păgânismulul elen V. Miklosich, Rusalien p. 2 urm.
ii
îar şi jocul muerilor de pre la zborure, carele pornesc pre oameni spre şuti-liri văzându-le, şi căle se făcea de oameni şi de muerile ellineşti cu numele Durnnezăilor lor celor mincinoşi, şi poruncesc să nu se înbrace bărbaţii în haine muereşfi nici muerile în haîne bărbăteşti (1), carele făcea preia praznicele lu Dionis jucând, aşijderea îar să nu pue pre ei nice feaţe cu păr flocoase, nice de ţapi, nice de satiri, însă obrazele aceale flocoase sînt făcute a fi de batjocura unora, îar ceale de ţapi sînt făcute a îndemna spre jale şi spre întristare, îar satiriî erau numai când făcea praznic la Dionis, pentru că satirii zicea, că sînt jucătorii lu Dionis horă împrejurul luî; nîce să cheame şi să pomenească numele lu Dionis pre la teasoure, când calcă vinul, nice să rîză şi să răcnească, când bagă vinul în plytare, îar Dionis să chîăma, că îaste Dum-nezăul Ellinilor, învăţătorul beţieî şi dătătoriul vinului, carele şi acuma fac ţăranii, neştiind ce fac, drept aceaîa părinţii scoţând şi lepădând de întru vîaţa creştinilor toate deşertările şi rătăcirile idoleşti, nu lasă să facă creştinii căte de rînd se-au zis în canonul acesta; ce de vor fi carii fac aceastea clirici, po-runceaşte să li se îa darul, iară mireaniî de vor fi, să se afurisească» (2).
La Sloveni kolede, la Bulgari koladti, kolede, kolenăe, la Litfanî kaledos şi în fine la Ţiganii din Sirmia kolunsa, e chiar numele Crăciunului. Aplicarea numelui cdlendae zilei de Crăciun corespunde numirii de moli boiiâ (literal: Crăclunel sau Crăcîunaş) la Sloveni şi de kis karâcson la_Ungurî pentru «Anul nott». Ca cântec de Crăciun, regăsim colinda la Croaţi şi la Şerbi kolenda «cântec de An nou», la Grecii moderni x&Xavta «cântec de heretisire în ajunul sfântului Vasile».
Colindeţul sau bolindeţul e darul de Crăciun, constând din covrigi, nuci şi mere. Tot aşa la Albanesî kolăndră «covrig pentru seara de Crăcîun» şi la Grecii moderni xoXXavto; «turtă rotundă dată copiilor, carî merg din casă în casă strigând : Hristos s'a născut!»
(1) Comp. Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Negruzzi, p. 263 : «Osebit de jocurile, ce se obiclnuesc pre la veselii, mal sînt. si alte glocurî cu eres, alcătuite cu numSr nepotrivit adică 7, 9, 11 şi glucăuşil se cheamă căluşe.ri şi se adună odată într'un an, se îmbracă în haine femeeştl şi pun pe cap cunună de pelin împletită şi împodobită
u alte (lori, vorbesc cu glas femeesc şi, ca să nu se cunoască, îşi învălesc faţa cu pânză albă şi în mâini poartă sabia goală, ca să tală cu dînsa ori şi pre cine ar cuteza să le descopere faţa, căci puterea aceasta le aii dat'o lor un obiceiii vechia, aşa în cât nimenea nu'I poate trage la gludecată, când fac vr'o ucidere pentru acel chip».
Vorba căluşer, cu care şi-aii bătut atâta capul etimologişlil noştri (comp. Cihac, Dic-tionnaire II, 487), nu'I de cât un denominativ din căluş, diminutiv de la cal, şi dînsil au fost astfel porecliţi din causa multelor şi feluritelor sărituri, ce caracterisează jocul lor(*): «pentru că eî au mal mult de o sută de s ă r i t u rl şi unele aşa de potrivite, încăt acila carii gîoacă se pare că nu se ating de pămînt, ce se poartă în văzduh şi cu acest fellu de urmări, eu glocurl şi cu săltări, prin toate tîrgurile şi satele se petrec acele zece zile, ce sînt între praznicul înălţării şi a coborîril sfântului Duh» (Ibidem, p. 254).
(2) Jndireptarea Leahi, p. .'106 (începătura a săborulul a VI, carele se-aii făcut la Trulla. Canonul 61 : pentru Vota şi Vrumaliile ale zborurclor elleneşti şi a altor obi-ceaiure ale lor).
(*) Tot astfel an insect din familia lăcustelor, care sare prin iarbă, se numeşte in Bucovina calup, cUluU şi căluşel, iar aiurea amtft, din causă că sărind produc un sunet asemenea cosaşului (Marian, Ornit. pop. rom. I, 59). Acelaşi animal se numeşte it. caraleila, ap. cabalina, tt. cheval du bon ,licu (=griMon/).
45
De la colindă s'a format verbul a colinda, care, de la semnifieaţiunea specială religioasă de «a cânla colinde sau a merge din casă în casă eântându-le», a frecut la una maî generală «a merge din loc in loc, a cutreera sau a străbate un loc oarecare în toate direcţiunile sale».
Astfel în balada bucovineană «Darie» (Marian I, 5) :
Şi când pungile'ml umpleam, Multe sate colindam, La săraci bani împărţeam Şi puţini îmi mal păstram.
Ostaşul, în «cântecul Vicleimului» (Teodorescu, p. 110) :
EQ am fost foarte departe : Am umblat, am cercetat, Sate, oraşe am colindat, Dar nimica nam aflat.
In poesia «Epigonii» de Eminescu (Poesii, p. 195) :
Când privesc zilele de aur a scripturelor române, Me cufund ca într'o mare de visări dulci şi senine, Şi'n jur parcâ'mî colindă dulci şi mîndre primăveri; Saii v6d nopţi, ce întind deasupră'ml oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, Cu izvoare ale gândirii şi cu rîurl de cântări.
In poesia «Strigoii» de acelaşi (Ibid. 220) :
De al fi cerut pămîntul cu Roma lui antică,
Coroanele, ce regii pe frunte le aşază, Şi stelele, ce vecinie pe ceruri coKndeazft : Pe toate la picloare'ţl eil le puneam în vază.....
In cele doă din urmă exemple, colindară nu ne maî aminteşte nimic din primitiva sa semnificaţiune. Ca analogia pomenim pe croato-serbicul kalen-dati, koledovuli «a alerga din casă în casă la Crăciun sau la sfântu Vasile pentru a cănta colinde sau a cere daruri» şi maî cu seamă pe sloveanul ko-ledrati, asemenea cu sensul general de «a alerga încoace şi încolo».
Tot aci trebuie raportai şi vorba calendroiă, care a căpătat sensul peiorativ de «vagabond» sau «berbant bătrân«(l).
A doa mare serbătoare e Pastile sau învierea, formă plurală din latinul pascha (nao^a din ebraicul pesu'hY, franţuzeşte Pâqucs «Pastele creştinilor» (singularul Pâque «Pastele Evreilor») se întrebuinţează asemenea ca singular ca şi româneşte, bunăoară în proverbul : Nu e totdeauna Pastile, corespunzând proverbului istriano român : Pastele viUn sălci Van o vota «Pasqua viene una volta l'anno»(2).
Singularul pască are, ca şi ruteanul paska, sensul special de «turtă do Paşte». Pascalia la începui însemna un fel de calendar perpetuu, în care se indica
(1) Pentru respândirea cuVîntuluI «colindă» vezi : Miklosich, Chr. Termin., p. 22, 23; id., Alban. Forschungen II, 8; Cihac, Dictionnairt II, 69, 494.
(2) Miklosich, Rum. Unters. I, 47.
46
epoca Paştilor şi a celorlalte serbătorl (1); astăzi vorba are maî mult înţelesul de «cartea norocului», în care se ghiceşte norocul fiecăruîa.
Rusaliile, latineşte Penlecoste, le serbează poporul timp aproape de o săptămână începând din Duminica a şaptea după Paşte. Sâmbăta Rusaliilor o-bicînuîesc Românii a împărţi pentru morţi vase pline cu vin şi mâncări încununate cu flori — rămăşiţa uneî datini străvechi, ce exista în Tracia şi aiurea». Obiceiul de a mânea în anumite zile pe lângă morminte — zice un arheolog frances. — şi de a răspândi acolo rose nu era o datină coprinsă numaî în Tracia. In diferite părţi ale Italiei regăsim serbătoarea mortuară a roşelor supt numele de rosalia şi de dies rosationis; ofrandele depuse pe mor-mînt sînt desemnate cu vorbele escae şi rosae, escae rosales, propinatio per rosam. Formula ad monimentum vescentur e asemenea consacrată pentru ospăţul comemorativ. Astăzi încă, în toată Rumelia, s'a conservat obiceiul ospeţelor funebre sub forma sa aproape antică» (2).-
Româneşte Rusale, Rusalii (3) — ca şi paleo-slavicul rusaliia, serbeşte rusalie, rusalii — se trag din pooaâXta, forma greacă a latinului rosalia. După legile foneticei române ar fi trebuit să fie Rusale (comp. minutalia: măruntaie) ca şi albanesul r§ai. Dar dificultăţi analoage am întimpinat la săptămână şi la Duminică, fără ca filiaţiunea lor latină să poată fi pusă la îndoială. Despre Rusalii ca fiinţe mitice, ca duhuri rele, am tractat pe larg in studiul meu despre Ielele, p. 38—41.
La serbătorile de maî sus adăogăm încă :
Bobotează «epiphania», care, după Eliade şi Miklosich, ar fi în loc de Bo-gobotează adică «botezul Domnului» ((îâjruatţ tou xpwrou) (4), îar după Cihac o reduplicare cu semnifieaţiunea de «rebotez» (5).
Intr'o «colindă de flăcău» (Teodorescu, Colinde, 54) :
Ziua de Crăciun Şi de Bobotează, Când preoţii botează, Lumea creştinează.
Trecând peste Floriile sau Duminica florilor, care corespunde latinului Floralia, maî pomenim :
Păreasimile, din latinul quadragesima literal «apatru zecea zi după Paşti»,
(1) Du Cange, Clossarium ad scriptores mediae et infimae graecitatis, s. v. : Ilots/aXia, Paschale festum, in paschalibus istis cyclis non modo paschalis diem, sed et annos vel mundi vel Diocletiani aliaque festa praecipue et jejunia describebant». Proverbul «şt'-o pierdut pas caii i le» corespunde variantei «şi-a pierdut calendarul».
(2) Heuzey în Comptes rendus de VAcademie des lnscriptions et Belles-Lettres de l'a-nee 1868, p. 226.
(3) Istriano-Româniî numesc această serbătoare duhovă din croatul duhovo.
(4) Miklosich, Chr., Term. p. 27.—Istriano-Româniî il zic trikrali literal «cel trei crai».
(5) Cihac, Dictionnaire I, 27. După d. Hasdea, din apă botează, cum s'ar fi numind a-ceastă serbătoare în munţii Abrudului în Transilvania.
47
adică postul Pastelor, scurtat in Păresl maî cu seamă in composiţiunea Mîrel-păresî adică «mijlocul postului PaşLelor».
Grigorie Ureche, în «Domnii Ţăreî Moldovei» (Cronice I, 233): «Petru Vodă indată după aceea aii strins oaste turcească .şi ungurească şi muntenească şi au încongîurat. pre Alexandru Vodă în curie în Iaşi şi au bătut pregîur curtea din căşlegi păn'la mează-păresime*.
Intr'o variantă a aceleiaşi relaţiunî se citeşte (Ibid. 469): «Den câşlegî pană la mlază-părese».
In «Amintirile din copilărie» de Creanga (Conv. lit. XIV, 374) : «Am dus'o noî aşa pană pe la Mezn-păresiî».
Maeedo-Româniî zic păreshiî (Daniil), Istriano-Româniî Icurizmâ, Albanesil hreşmă, vechiu franţuzeşte quaresme (careme=quadragesima).
In fine «dulcele Crăciunului» poartă numele de CăşlegX, numit, ne spune-Lexiconul Budan (p. 104), şi cărnilegî «quia cum.fine horum dierum et initio quadragesimae ligatur sive interdicitur usus carnium*. Vorba căşlegi ar repre-senta pe latinul caseum ligas adică «rejouissance de carnaval dans la se-maine de beurre, de fromage (nomee săptămână albă) avânt le grand careme, pendant lequel meme le manger de laitage est defendu dans l'eglise^grecque-orientale» (1).
Lăsatul-de-carne corespunde italianului carnasciak (=carnelascia), ruseşte miasopust, ungureşte hushagyo (2).
F. Trecend la serviciul divin, pentru care se întrebuinţează grecul liturghia (XetToopYfot), întîmpinăm vorba rugăciune din latinul rogatio-nem, sau a-breviaţiunea verbală rugâ(3), ca termenul general pentru «preces»; slavicul molitfă (molitva «oratio») fiind o rugăciune pentru anumite împrejurări religioase, pe când în dialectul istriano-român molitva e singura expresiune pentru rugăciunea religioasă. A face rugăciune se exprimă prin a se ruga, islriano-român rugare(4), dar maî cu seamă prin termenul special ase închina, care nu'î de cât. latinul inclinari(5), maeedo-rom. mă 'nclun «oro» (comp. psl. Maniaţi sen «înclinare, adorare» : psl. poldoniti sen «înclinare, adorare» cu rom. o se ploconi «a se închina» ca semn exterior de politeţă).
Dintre tainele, psl. taina «sacramentum, [j.oanjptov», Bisericeî creştine pomenim :
Botezul şi a boteza, din latinul baplieo (banli/.o) Ia rindul seu din grecul fsaTt-xtCsiv, care, de la sensul general de «a cufunda în apă» sau de «a uda», ce
(1) Cihac, Dictionnairs 1, - Comp. Lauiian şi Maxim, Dicţionaria I, 458- 460. lstriano-Românil zic. Oăşlegilor pocl.adele din serb. poklade.
(2) Miklosich. Chr. Temi., p. 47.
(3) Sugă, în Transilvania, însemnează şi «serbătnare pentru hramul bisericeî». V. Slavici, op. cit., p. 130.
(i) Macedo-Itomâniî zic jMăcrltsesc «orare» (Daniil) din aoristul verbului raepaxaXu. (6) Vezi şi vorba urare.
48
cnvîntul avea în grecitatea clasică, fu restrîns de Creştinism la o anumită cufundare simbolico-religioasă. Macedo-Româniî au, din aceeaşi sorginte, forma patedzu, îar Românii din Istria, afară de puţin cunoscutul batez şi botez, întrebuinţează in general vorba eărşti din slavicul krtistiti literal «a creştina», care, ca şi în româneşte, e identic cu a boteza. In balada «Grue Grozovanu» (Alexandri, p. 81) :
Creştinează Şi botează, Dă de fin Câte un tretin Şi de fină O tretină....
Biserica dă copiilor, prin botez, un tată şi o mamă ca părinţi spirituali, meniţi a inloeui pe părinţii naturali, când mor. Româneşte un asemenea tată spiritual se cheamă cumâtru din latinitatea eclesiastică computer, de unde şi albanesul humptăr. Dreptul canonic interzice călugărilor privilegiul cumetriei (Indireptarea Legieî, p. 107) : «Nu se cuvine, nicî e lucru cinstit nicî priimit ca călugărul saQ călugăriţa să priimească copii dă pre sfântul botez adecă sâ se facă cumetri, sad să ţie cununi la nunte adecă să cunune».
Cumătrul se maî numeşte şi naş saă nănaş, care stă în legătură cu vorbele nană, nene şi porneşte prin urmare de la o idee analoagă (1).
Fiul din botez poartă numele de fin sad fiin, ca şi albanesul fiîan, dintr'o formă latină ipotetică filianus din filius. De la Români vorba a trecut la Hu-ţeani şi la Ruteni : fii/in(2).
Cuminecare, din latinul communicare vulgar communccarc, de unde şi cuminecătură «communio, eucharistia» (3), e un cuvînt interesant din punctul de vedere semasiologic, deoarece Creştinismul i-a specificat sensul in toate limbile romanice. Latinul communicare, care, la scriitorii clasici, are sensul general de «a împărtăşi», dobîndi, in latinitatea eclesiastică, înţelesul particular de «a lua parte sau a se împărtăşi cu sfintele taine», de unde a trecut apoi în toate limbile romanice. Unele din acestea au conservat ambele sensuri —■ pe cel clasic şi pe cel eclesiastic—diferenţiând cuvîntul în doă forme colaterale : spanîoleşte comunicar şi comidgar, portugezeşle communicar şi commungar, provenţaleşte comunicar şi comengar, franţuzeşte communiquer şi communier. Formele modificate după regulele fonetice ale limbilor romanice fac parte din fondul popular al acestor idiome, pe când formele rămase staţionare au lost introduse şi suprapuse maî tîrziu asupra celor dîntâî. Tot aşa şi româneşte
(1) Şaincanu, Elemente turceşti în limba română, p, 75.— Comp. mal la vale vorba nun,
(2) Miklosich, Wanderungcn der llumunen, p. 15.
(3) Albaneşte kungucm (=cominunico), pe când kungă însemnează «partea bisericeî ortodoxe închisă mirenilor».
49
cuminecare, ca cuvînt popular, nu are de cât sensul religios şi formează un dublet cu neologismul comunicare, care n'a pătruns încă în popor.
In vechile tipărituri vorba figurează sub formele cuminecare şi cumenecare.
Astfel în Cronica călugărului Moxa, p. 387 : «Mihail, feciorul lui Teofil şi al Teodorei, se îndeletnicîa cu jocurile, făcea vrătealniţă şi se făcea sechiraş de înbla cu carul cu patru cai, prindea cumâtri, boteza fiinii, cununa, pană svrăşi şi lăsă visteariul pustiu, bea de se înbăta, deaciia se făcea patriarh de băga muştarîu într'un potir şi cumeneca boiarii».
In Pravila lui Matei Basarab, p. 65 : «Aşijderea şi preoţii, carii cuminecă pre creştini cu svânta cuminecătură, să nu ia nici să ceară plată nimic nici multă nici puţină, pentru că trupul şi sângele Domnului nostru Iis. Hs. sfântul şi prea sfântul şi nepreţuitul nu se vinde, ci numai după Dumnezeăscul dar se dă».
Pentru aceeaşi noţiune religioasă limba românească maî posede şi'alte ex-presiunî.
împărtăşire, care nu^ cât o traducere recentă a cuvîntului pricestuire din -paleo-slaviculpn'ceBS#^ se* «communicare» literal «participem reddere» (ce"ăfî «pars»), întrebuinţat de Slavi pe lângă JcomUJcati din latinul communicare, pe care l'au adoptat Slavonii din Panonia (1).
Un alt termen identic, de care se serveşte Biserica, e grijire, al cărui sens material a fost idealisat.
In balada «Grue Grozovanu» (Alexandri, p. 78) :
Las'să mă mărturisesc Şi de suflet să'ml grijesc La un popă creştinesc, Care zice din psaltire In cea sfântă mănăstire.
Comîndare e un alt cuvînt foarte important, care dovedeşte latinitatea terminologiei bisericeşti române. El derivă din latinul commendare, care în e-vul-mediu dobîndise deja sensul de «pomană, prinos sau rugăciuni făcute în memoria răposaţilor» (2).
In vechile texturi biblice comîndare înlocuieşte pe posteriorul cuvînt slavic jertfă (3), încă o dovadă că asupra fondului latin din nomenclatura religioasă română s'a suprapus o posterioară pătură slavonă. Iată câteva exemple.
In Codicele Voroneţian, Faptele Apostolilor XXXI, 10 : «Se ferească şi se înre de cumînăari şi de sânge».
(1) Miklosich, Chr. Terni., p. 31.
(2) DuCange, Glossarium mediae et înfimae latinitatis, s. v. : «Comnienăa, eleemosyna, munus sponte oblatum ; certae preces pro defuncto faciendae; commendationes, offîcium vel orationes pro defunctis; commendare, «jau?, vel diis commendare est iu-xeafrai vitip wvoţ; commendare, nude : pro aliquo preces fundere».
(3) Macedo-Românii zic curbdne, Albanesil kurban «sacrificium». Vezi Elemente tuf' ctftt, p. 36.
4
50
Acelaşi pasaj e redat astfel în Biblia din 1688 : «Fără numai să să ferească eî de jîrtva idolilor şi de sânge>.
In Psaltirea Iui Coresi, Ps. XIX: «Pomeneaşte toată eomîndarea la şi toate arsele tale grase fie=Odoretur omnia munera et holocaustum tuum in ci nerem redigat».
Ps. XIL: «Nu decomînăările tale oblici voiu tine, toate arsele tale între mine sînt pururea=Non propter sacrificiu tua arguam te, ut holocausta tua sint coram me jugiter».
Ps. LIX : «Şi cu voe eumîrid ţie=Iţi voifl sacrifica cu spirit binevoitor» (trad.
moderna).
In limba modernă comîndul sau eomîndarea însemnează «ospăţul de aducere aminte la un mort». Acest sens îl găsim deja in Leatopiseţul spăiarulu Ioan Cânta (1741—1769). Cronicarul, descriind efectele desastroase ale vă-cărituluî, zice (Cronice IU, 188) : «Constantin Racoviţă Voevod îndemnân-du-se din rîvnă Dumnezeiască şi prin duhovnicescul sfat al preosfinţituluî Ia -cov Mitropolitul Moldovei şi socotind, cum .că toată ticăloşia şi stricăciunea ţărel aceştia nu este dintr'altă fără numai dintr'acea dajde stricătoare şi urîtă, că măcar că vaci na rămăsese Ia Iăcuitorii ţărel, dară de vreme că vâcări-tuluî tot trebuia să deîe sumă de bani şi o babă săracă, ce torcea in furcă să'şi agonisească hrana şi comodul sân, trebuia Ia acea vreme să deîe şi ea bani la văcărit».
Alexandri, tn poema «Dumbrava Roşia» (Poesii III, 12):
Şi însă vîntul nopţii prin lagăr văjîleşte
Şi un glas din umbra neagră ia toţi strigă dea rindul :
«OrM! orbi! la masa morţii voi v6 mâncaţi contindul!»
Proverbul moldovenesc (Negruzzi 1,249) : «Vrabia mălaifi visează şi calicul comîndare».
Comîndul, în acest din urmă sens, mai poartă numele de praznic şi maî cu seamă de pomană.
Etimologiceşte, pomana e identică cu pomenire sau «amintire», sens esclusiv familiar vechilor texturi.
Astfel în Psaltirea lui Coresi, Ps. VIII : «Peri pomeana lui cu sunet=Is-torum memoria periit».
Ps. XXIX: «Cântaţi Domnului prea podobnicii lui şi ispovediţii pomeana sfinţiei luJU=Psallite Jehovae, quos ipse benignitate prosequitur, et celebrai e ad memoriam sanclitatis ejus».
Ps. XXXVIII : «Faţa Domnului spre făcătorii râu, umplă-se de pămînt pomeana lorr:Irata facies Jehovae ad facientes malum, ut excindat e terra memoriam eorum».
In «Cărarea pre scurt spre fapte bune» de popa Ioan din Vinţî, tipărită la Belgrad în 1685 (Cipariu, p. 128): «Dobîndivei nume bun şi pomeana neuitată pre pămînt şi în ceriu odihnă de vecie şi fericăcîune sufletului».
51
In Letopiseţul luî Miron Costin (Cronice I, 259): «Rămasu-i-aă luî Ieremia Vodă pomană în ţară mănăstirea Suceviţa zidită de dînsul».
Uneori cuvîntul are acest sens etimologic şi în Kmba modernă dar foarte rar, bunăoară în următoarele doă pasaje din basme :
«Dar nicî nu putea să fie frumoasă cum era, după ce fiinţă de om ea încă nu zărise şi de împărăţii şi de oraşe nicî pomană pentru dînsa» (1).
«Apucând peste deserturi nisipoase, pe unde nu era pomană de copaci şi de iarbă verde» (2).
Precum bulgăreşte paleo-slavicul pomeni, «memoria» s'a diferenţiat în pomană «aumone» şi pomen «memoire», tot aşa avem româneşte, alăturea de pomană «ospăţ întru amintirea mortului saă milostenii date cu acea ocasiune» (3), şi forma colaterală pomină «pomenire, aducere aminte» întrebuinţată in basmele muntene.
In basmul «Pasere măiastră» (Ispireseu, p. 95) : «Pe lângă multe bunătăţi, ce făcuse oamenilor din împârăţiea Iul, a ridicat şi o mănăstire, de care să se ducă pomina».
într'un alt basm (Cal. 1883 p. 12): «Şi făcu o petrecere, de se duse pomina*.
Cu Înţelesul de «aducere aminte, ce se dobîndeşte prin milostenii şi daruri» vorba românească pomană a trecut la HuţeanI şi la Rutenii din Bucovina (4).
Preotul binecuvînteasă, din bine şi cw»întf'(latineşte conventum), pe soţi «con-juges* (=rlat. socios) şi săvîrşeşte căsătoria «matrimonium», vorbă formată din adjectivul arhaic căsătoriu (5) «casnic, om cu casă saă familia» din latinul casa, ca şi italieneşte casare, spaniol., portug. provenţal. easar «a căsători» propriu*«a face casă», medio-german heimen «a căsători» din heim «casă»(6).
Căsătoria e termenul general: tnsurare; dintr'o formă ipotetică latină in-sorare pentru uxorare din uxor (comp. provenţ. molherar din mulier), fiind reservaţâ anume pentru bărbaţi (7); Iar măritare, din latinul maritare, pentru femei.
Cununia nul de cât o încununare saă încoronare şi datoreşte semnifieaţiunea sa ceremonialului, ce observă Biserica ortodoxă la o atare ocasiune :
(1) «Codreana Sânzeana» de Pompiliu în Convorbiri literare IX, 189.
(2) «Ileana Gosinzeana» de acelaşi în Conv. Uter. VI, 20.
(3) De unde înţelesul figurat de «ocasiune rară sau noroc» bunăoară: «Dară unde fu pomana ala, ca să stea la un loc». Ispireseu, Basme, p. 237.
(4) Miklosich, Wanderungen, p. 18.
(5) Hasdeu, Cuvente II, 51: «Şi vai de căsittoriul cela ce no'ş va deştepta fomeaia deîn casă sfânta Domerecă de noapte să meargă la besearecă».
(6) Diez, Wch-terbuch I, 115. .
(7) In expresiunea «a însura cizmele», adică a le căputa, vorba are o altă origină î ea se trage dintr'o formă ipotetică insoieare din latinul solea «talpă de cizmă».
52
naşii saii nunii (l) tinerel perechi ţin asupra capetelor celor logodiţi o cunună de flori în tot timpul binecuvîntăriî nupţiali. Deja la Evrei kallah «mireasă» însemnează literal «încoronată», fiindcă purta o coroană pe cap. Tot aşa lâ Grecii moderni ateipavwvto «a încorona» şi «a cununa», otăyctvor; «cunună şi cununie»; la Albanesî koronă, kuronă, Jcunoră «coroană şi cunună de mireasă», kunoruem «a încorona» dar kunorzuem «a cununa pe mirele cu mireasa»(2). Aceeaşi analogia în fine o observăm la paleo-slavicul venîca-ti na brakO. «a cununa», tmcut la Bulgari (vence), la Sărbî (vtencati), la Ruteni (vincaty), Ia Ruşi (vencati) şi la Litfanî (vemavoti) (3).
Nunta «nupfiae» vine de la latinul n-ipta, de unde şi macedo-rom. numptă pentru nunptă din nuntă
g. Totalitatea cărţilor sfinte poartă numele de Sfânta Scriptură, latineşte Scriptura, compusă din Legea vechia «Testamentum vetus» şi Legea nouă «Testamentum novum» (4). Prorocii «prophetae» vin din slavoneşte (pro-roka), Iar Psaltirea şi Evanghelia, popular Vanghelia, din greceşte (^aXvqpiov,
Cuvîntul «oXoyoc» are şi semnifi'caţiunea teologică, pe care o exprimă celelalte limbi romanice prin latinul verbum, vorbă generalisată în limba românească.
II. ÎNVĂŢĂTURA CREŞTINĂ.
A. Latinul ăeus a păstrat româneşte, sub forma zeii, numai accepţiunea specială de «zeitate păgână, idol»; ca formulă de jurămînt, menită a da mai multă tăria cuvintelor noastre (5), tzBii /» are totuşi semnificaţiunea creştină a cuvîntuluî latin (6). In vechile tipărituri însă nu întîmpinâm această nuanţă propria limbeî moderne. Coresi, bunăoară, întrebuinţează indiferent zeU şi dumnezeu. Astfel Ps. V : Judecă lor, Zeul! Ps. XVII: Viu Domnul şi blagoslovit Zeul şi se rădica Dumnezăul spăse"niei meale (7).
(1) Iu privinţa acestui cuvînt de origină obscură comp. Cihac II, 679.
(2) Miklosich, Alban. For&chungen II, 18. $) Miklosicli, Chr. Terminal., p. 83.
(4) Asupra acestei nuanţe slavice a cuvîntuluî latin vom reveni în capitolul următor.
(b) Lexicon Budanum, p. 709 : «Acest cuvînt (zeii) se întrebuinţează în traiul de obşte drept o formă a întăririi, ba şi în chip de jurămînt, cum ar fi «edepol, mehercle, sane, profecto».
(6) Comp. greceşte modern |j.â -bv th'ov! italieneşte madio, spanîoleşte madios, franţuzeşte maidieu ţ = m'aide Dieu «deus me adjuvet») Diez, Worlerbuch I,l5i.
(7) Tot în vechile traduceri biblice găsim pe seii în sens de judecător, ceea ce este un curat idiotism ebraic, după analogia lui Elohim, întrebuinţat uneori (Exod. XXI, 6; XXII, 7-8) pentru «preoţiî-judecătorl», cari representă Dumnezeirea. Astfel în Coresi, Ps LXXXI : «Dumnezeu stătu în zbor de Zei, pre mijloc de Zei jiidecă=I)eiis adstat in coetu fortis (Dei), inter magistraius judicat».
53
Pentru numele divinităţii creştine propriu zise, pentru singurul ZeU adevărat, limba românească a admis, ca şi celelalte limbî romanice, o composiţiune a luî deus cu vocativul crislalisat domine şi astfel a resultat : Dumnezeu, arhaic DumnczâU; macedo-rom. Dumnidzău (Daniil),. Dumnedză (Kavalliotis); italieneşte Domene-ddio, Domine-ddio scurtat în Iddio; provenţaleşte Do-mini-Dieus, veehiu-franees Dame-dieu (1).
Această composiţiune a luî dens cu vorba domine nu s'a făcut «după modelul Iul Jupiter, Jous-pater, Dominus Deorum», cum crede d. Chiţu(2), ci ea este o resultantă a concepţiuniî ebraico-creştine : după cum ebraicul Adonai «Dominus» se întrebuinţează esclusiv pentru Iahve, tot aşa DumnczeU e Domnul «xupioc, Dominus» pentru traducătorii greco-latinî aî Bibliei (3). Asemenea paleo-slavicul gospodi «Dominus» s'aplică numaî la Dumnezeu, iar gospodină omului; pe când vocativul românesc Doamne se adresează deopotrivă divinităţii supreme şi capului statului, forma colaterală domnule se întrebuinţează pentru oameni în genere.
Românii din Istria nici că aii forma compusă Dumnezeu, ci simplu Domnu. Astfel începutul crezului sună la dînşiî : «lo credu en Domnu» şi proverbul «Carie crede en Domnu, Domnul juta» e redat italieneşte «Chi crede in Dio, Iddio l'ajuta» (4).
Tot aşa şi Albanesiî numesc cu acelaşi nume pe Dumnezeu şi pe împărat (comp. româneşte: împărate ceresc): perăndi, din latinul imperans-antem, propriu «Domn» ca şi zoti «Dumnezeu» literal «dominus» (5). ,
In Pentateucul de Tordaş din 1581 (Cipariu, p. 70):
*Să neştine pre altul va vădi pentru atare lucru strîmb, săva bou fie, săva asin, săra oae, săva veşmînt, săra ce aeiaia ce au perit, şi aceasta va zice, cum la cutarelc Taste, amînduror leagea înaintea zeilor să meargă şi carilo zei vinovat vor lăsa, acesta de doao ori atăta să dea prilatnicului său. Exod. XXtl, 9.
*In ver-ce causă de nedreptate, De bou saii asin safi oae sau vestmtnt sau alt lucru pierdut, de care va zice: acesta es'.e al meu; causa amlndu-rora să vină înaintea jmlecătorilor si acela pre care judecătorii îl vor osăndi să plătească aproapelui său îndoit, (traducerea moderna}.
Şi mal la vale (Cipariu, p. 71; ibid. XXII, 28):
'Zeilor rău să nu grâcşti şi domnilor dentre di- I *Pre juilecdtert să nu'i blastemî şi pre domnito-haniea ta să nu'i Măslinii.. |    rul poporului teti să nu'i defaimî».
In ambele aceste ]asaje figurează, în textul orig-nal, vorba Elohim.
(1) Tot aşa nemţeşte Herryott. Pe lângă aceste forme compuse, popoarele romanic-aQ păstrat şi forma simplă, de multe ori nealterată din causa caracterului sacru al cu. vîntulul: it. dio, sp. dios, vechiQ-port. şi sard. deus, port. deos, prov. deus, die'us, fr. dieu— toate din latinul deus. Diez, WOrterb. I, 153.
(2) Columna pe 1883, p. 85. Neexactă este deci şi aserţiunea «Romanii aii dat lui Sabaoth, lui Iehova, numele naţional roman de Dominus Deus* în Columna pe 3882i p. 455. ~
(3) Du Cange, Glossarium, etc. s. v. deus a exprimat deja o părere analoagă : <Do-minus pro Deus, xupio?, occurrit passim in libris sacris, unde forte Itali Dotnenedio, Galii noştri Damedieu dixerunt, id est, Dominus Deus».
\i) Miklosicb, Rumunische Vntersuchungen I, 3, 9, 73.
(5) Albanesi" mal aii, pentru Dumnezeu, şi alte expresiunl în mare parte de origină obscură, pe cari vezi-le la Miklosicb, Alb. Forsch. II, 32.
te
Vorba Dumnezeii pierde accepţiunea monoteistă la plural şi devine un nume general pentru zeii mitologici saă "idoli.
Iată un frumos pasaj din Cronica luî Moxa, p. 348 : «Acest Seruh începu întâiu a face Dumnezei, deci începură oamenii a se închina b o z i 1 o r şi uitară cu totul pre Dumnezeu».
In «Cartea pentru descălecatul Moldovei» de Nicolae Costin (Cronice I, 78): «Dumnezeii cei de pădure, cum îs Faunii şi Satirii».
Aci e locul de a vorbi şi despre numirile date falşilor zel saă idoli.
Termenul cel maî general, în vechea limbă românească, este loz din polonul bolek, diminutiv din hogii «deus» (comp. nemţeşte Goetze din Gott).
In Cronica lui Miron Costin (Cronice I, 13): «Şi aşa s'afi făcut Troadeniî moşteanil Italiei, aşezaţi şi legaţi întru sine cu Italienii: să trăiască Troadeniî pre limba şi pre pravile de gîudeţe a Italienilor şi Italienii să primiască bozii şi rugile şi obiceiurile de biserică a Troadenilor».
In aceea a lui Nicolae Costin (Ibid., p. 45): «Feciorul lui Aran afi murit în vederea tătână-sâu Thara pentru lauda idolească, carele însuşi cu mintea sa aă aflat de aă sleit bozl, chipuri şi bozoae saă dumne-zeiţe de lut».
O altă numire arhaică, pentru divinităţile păgăne, e strigoiU, ca în următoarele doă pasaje din «Viaţa svinţilor» de Dosofteî, Ghenarie 18a, 61a :
«Osândiră de frigări de a lui Dumnezâu şarbă, robii a strigoilor (notă marginală boz îl or) celor fără de treabă».
«Spusă c'au văzut capulstrigoaeiceii mare, Dumnezăoaer'ărtemidei, la un sărac purtandu'l».
Această numire ciudată se explică prin acela că, cu surparea păgânismu-luî, vechile divinităţi deveniră nişte spirite necurate pentru adoratorii noueî credinţe. Sfântul Augustin, în controversele sale contra păgânismuluî, vorbeşte de zeii păgâneşti ca de nişte demoni înzestraţi cu puterea de a face rfiti. Dar deja într'un pasaj din «Deutoronom» zeii cei străini se numesc «demoni» (1) şi ebraicul şed, plural şedim, pentru «idol» proprîu-vorbind «dae-monia», ne ofere deja o asemenea transiţiune logică : numele pentru idoli însemna metaforiceşte şi demoni, fiindcă în idolatria se recunoşteai influenţe demoniace (2). Un fenomen analog se poate observa în privinţa grecului 8ai-(icov, la început «divinitate» în genere bună saă rea, care dobândi sensul de «spirit refl, drac» cu triumful noueî religiunî. Tot aşa zendicul daeva, sanscriţi) lată acest pasaj (Deutoron. XXXII, 17) :
EI sacrificară demonilor şi nedumnezeilor, (*) Zeilor, pe cari nu'I cunoecură, Zeilor noi de curind veniţi, ' De cari părinţii voştri nu s'afi temut,
(2) Gesenius, Hebrăisches und chaldăisches Handwdrterbuch, p. 829a.
(*) In textul original : "Yizbe'hu lasedim lo eloh a,.
55
tul deva «deus» are deja în Zend-Avesla sensul peiorativ de «cacodaemon», religiunea luî Zoroastru anafematisând primitiva-î semnificaţiune(l).
Trecend peste arhaicul bolovan, întrebuinţat uneori (2) în sens de «idol» (psl. boluvanU «stipes, statua, columna», rus. bolUvan «idolum»), pomenim singurele'doă cuvinte, cu carî se serveşte limba modernă pentru a exprima ceeaşî noţ iune : idol, din neo-grecul et'SoXov, şi cMp sad chip cioplit, din ungur. Jeep literal «imago» (comp. psl. leapi «idolum»), care îşî găseşte analogia în polonul obrazu «sculptile, simulacrum» şi în paleo-slavicul istuJcanil «idolum» literal «cîoplit»(3).
B. Sfânta Troiţă, din paleo-slavicul troiţa «tptâţ, trinitas», compusă din Dumnezeu Tatăl, din Dumnezeii Fiul : Isus Hristos, popular Ristos (dar Antihrist, popular Antihirţ (4) din grecul Irjsoo? Xpt;to<;, primul traducendu-se greceşte prin aurz-qp «Salvator», româneşte prin Mântuitor; şi din Sfântul Duh, paleo-slavicul duhU sveHU «spiritus sanctus», de unde româneşte şi duhovnic «confessor» (psl. duhovâniJcă), corespunzând grecului icveUjiawxdc; din îtv£ou.a «spiritus» şi germanului Geistliche din Geist «spirit».
C. Crucea din latinul crux-crucem, macedo-rom. cruţe, dar istriano rom. criju din paleo-slay. krill «crux», de unde româneşte cărjă, toiagul pastoral în forma crucii.
In graiul popular din Transilvania «crucea» are şi sensul figurat de «fiinţă iubită» (5). Astfel într'o doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 40) : Alu, Iu, crucea mea, lele, Tu cu ochii faci belele; Intri'n cas', se luminează ; Ieşi afar', se înseninează!
Sau într'o strigălură (Ibidem, p. 342):
Cruce mîndră, cruce dulce, Cruce 'n pămînt m£ duce ; Cruce mîndră, cruce dragă, Cruce 'n pămînt mg bagă !
într'o baladă din valea Crişuluî (Pompiliu, p. 47) :
Mândra mea, crucită mea, Poartă-mi-1 (brîul) Duminica In ciudă la soro-mea.
(1) Persianul div «demon» a pătruns, prin intermediarea limbel turceşti, şi în unele limbi slavice, ca bulg. divi şi samodiva, despre care comp. studiul meu Ielele, p. 41—42. Asupra lui daemon=didbolus vezi Lecky, Istoria originei şi influenţei spiritului de Raţionalism în Europa, trad. germ. de Jolowicz, voi. I, p. 17.
(2) Coresi, Psaltirea, Ps. LXXVIII : «Şi întru bolovanii săi întărâtară el». (8) Miklosich, Chr. Terminol., p. 36.
(4) Alexandri, Teatru, p. 846 : «Bată'l crucea, antihirţ!'», Ibid. p. 1118 : «Se vede, c'am agluns în vremea luî Antihirţ*.
(5) Lexicon Budan, p. 149 : «Un chip de mădărire srO pentru arătarea dragostei zic unii: crucea mea «mi anime, mea vila !».
57
In poema «Dumbrava-Roşiă» de Alexandri :
Pe loc tot omul verde, ce poartă capul sus,
Şi-aii sărutat odoril, şi-afl ascuţit toporul,
Şi-aâ prins din câmp fugarul, ce'I sprinten ca o ciută,
Apoi, făcgndu'şl cruce,   zicând un Doamne-ajută!
Ca şoimul de Ia culbu-l voios şi-aii luat sborul.
A umbla safi a fi cu crucea în sîn, în stilul familiar, a fi făţarnic, a năpăs-tui pe cineva, a lua mită. Cruce de voinic, bărbat integru, din punctul de vedere fisic şi moral. Jipescu, Opincar, p. 79 : «Muierea îe jumătate de cruce, rumânu îe cruce întreagă, cruce de voinic». într'un basm de Ispireseu, p. 388 : < Văzând însă, că cu boceala nu o scoate la eăpătâifi, se ruşina singur de sine, cum de să se arate el, cruce de voinic, aşa puţin la inimă, când se întîmplă de căzu în nevoe..». In basmul «Tăleruş» de acelaşi (II, 1. 113) : «MS duc, tată, unde mă va povâţui Dumnezeii şi voia munci. Mi-oiă scoate eă pâinea de toate zilele, că doar nu sînt cruce de voinic aşa de florile mărului».
In fine (1), frate de cruce, tovarăş pe viaţă şi pe moarte, unit prin amestecul simbolic al sângelui. «Când doi bărbaţi se decideaă a se î n f r ăţ i, trebueafl să'şi facă ei pe braţul drept câte o tăietură în formă de c r u c e şi să unească sângele lor» (2).
In balada «Balaurul (Alexandri, p. 12):
Apoi, mări, căt trâea, Fraţi de cruce se prindea Şi împreună volnicea, Pe balauri de stârpea.
In basmul «BogdanViteazul» (Ispireseu 1,134): «Zmeul sări înapoi cu groază, apoi îi zise : Nea Bogdane, aici e moşia noastră şi te-a adus Dumnezeu la noi, apoi aide să ne prindem fraţi până la moarte; vino să trăieşti cu noî şi ştia bine că şi fraţilor mei o să le placă prietenia, ce legăm».
Acest obiceiă străvechiu al ţăranului român—frăţia de cruce saă maî bine zis frăţia de sânge — îl regăsim şi la alte popoare din peninsula balcanică. Fratele de cruce poartă la Sărbî numele de pobratim «fărtat sau frate de suflet» (ba dînşiî aâ încă şi o posestrim «surată saă soră de cruce»), la Greci (maî rar) omopaSeXcpo? «frate-crucs» saă aSsXyorrotTo? «înfărtăţit»; la Albanesi frăţia de cruce, numită văUamări din văliam «frate de cruce», se face în biserică cu bine-cuvîntarea popii, după care «fraţii» îşi sgâriă uneori pielea şi sorb sângele unul altuia (3).
După părerea d-lui Hasdefl (4), frăţia de cruce prin amestec de sânge, aşa
(1) Asupra altor câtorva locuţiuni, cari intră în fraseologia crucii, vom reveni în capitolul asupra metaforei.
(2) Alexandri, Poesii populare, p. 13.
(3) Hahn, Alb. Studien, p. 145, 178.
(4) Hasdeu, Originile Craiovei în Columna pe 1878, p. 5—11, unde se poate citi interesanta escursiune, ce d-sa consacră «frăţiei de cruce».
56
Din bogata fraseologiă a crucit vom cita numai locuţiunile cele mal obicinuite. Asecrucisaă a'şi face cruce, de mirare orî de spaimă: nici pe dracu să'l vezi, dar nici cruce sâ'p faci (proverb); a pune cruce la casa sau la altceva Sn semn de vînzare : lot eram hotărît să vtnz casa, acum negreşit am să'ipuitf, cn<ce (Ispirescu, Snoave, p. 83); de aci însemnarea figurată: apune cruce culva> a părăsi pe cineva, de pildă sluga la ieşire de la stăpân; apune cruce mal însemnează «a nota cu cruce într'un catastih spre a se găsi lesne cele însemnate» (1). A se face cruce, despre drumul sau calea, ca în următoarea doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 210) :
De urît m'aş duce, duce, Calea mi se face cruce; De urît aş mere, mere, Calea mi se face stele.
In basmul muntean «Greuceanu» (Ispirescu, Basme, p. 220) : «Iar Greu-ceanu şi frate-seti merseră cale lungă şi mai lungă, pană ce li se făcu calea crucî se opriră». De aci răscruce, drum încrucişat sau răspântie (comp. s8r-beşte rashriiie, nemţeşte Kreutzweg). A fi în crucî sau a sta în cruci, despre soare fiind la ameazl. Ispirescu, Basme, p. 127 : «I zise, că tocmai la a-mîazi,cînd va fi soarele în cruci să înalţe o prăjină şi în vîrful el să puie o mahramă roşia». Ibidem, p. 260 : «Drăcoaîca de mumă a zmeului dormea numai la nămîezi, când s o a r e 1 e stă în cruci».
Ucigă'l-crucea, una dintre numeroasele numiri ale dracului; cruce de aur în casă! esclamaţiune preservativă Ia pomenirea necuratului, cu care se poate compara expresiunea nemţpasc&Gottseibeiuns (=Dzeu fie cu noi 1) pentru «dracu». In povestirea «Stan Păţitul» de Creanga (Convorbirilit. XI, 27) : «Om bun, naţî bani în locul griului, ce mal ai a lua şi lasă-me" în pace. N'am crezut, că am a face cu dracul. — Ferească Dumnezeu^ cucoane, cruce de aur cu noi în casă! Departe de pe locurile aceste».
Cruce-ajută! identic cu Doamne-ajută! ca semn de îmbărbătare. In balada «Grue Grozovanul» (Alexandri, p. 79) :
Grue vremea nu perdea, Doă cruci numai făcea, Doamne-ajută! el zicea, Barda 'n mănă apuca Şi 'n Tatart se arunca Ca un vînt înviforat într'un lan de grîu uscat!
(1) A pune cruce la cap, după moarte, ca într'o doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 74) :
Foală verde treî pătace, Zis'a maica, că mi-a face Un pieptar ş'un lâîbărac Şi m'o da după diac ; Dar eu zic, că nu m'oi duce, Pia'muor pune la cap cruce!
58
cum o practică ţăranul român, o datină la început esclusiv păgână, derivă de la Cumani, o părere cu atât mai probabilă, cu cât o instituţiune analoagă s'a perpetuat până astăzi la Turci sub numele de han kardaş sau «frate de sânge».
Fraseologia crucii nu e maî puţin bogată la Spanioli. Iată câteva exemple: Cala la cruz, cată la cruce, adică «bagă de seamă» ; adelante con Ja cruzi înainte cu crucea! corespunde românescului «cruce-ajută»! entre la cruz y la agua bendita, intre cruce şi aîasrnă, adică «în mare pericol»; desde la cruz{\) hasta la fecha, de Ia crucea (iscălitura) până la data, adică «de la început până la sfîrşit»; haeerlcla cruz ci dig., a'şî face cruce înaintea cuiva, adică «a se teme, a se feri de cineva» ; por la cruz! pe cruce! corespunde românescului «crucea ta!».....etc (2).
Crucea e simbolul credinţei, vorbă formată din latinul credere ca şi italianul credenza, si pe dînsa creştinii jură sau fac jurămînt, latineşte juramentum.
Răstignire «crucifigere, oraopoov» e de origină slavică: bulgăreşte rastegnU.
D. Cele doă spirite, carî, după credinţa populară, sînt motorul tuturor faptelor omeneşti—unul al faptelor bune, celalt al păcatelor (3), latineşte pec-catum—îngerul şi dracul—sînt ambele de origină latină.
Înger, din latinul angelus (a^eXoi;), albaneşte ăngăl, al cărui sens general de «trimis» s'a restrîns, în latinitatea creştină, la idea de «trimis ceresc» (4). Istriano-Româniî zic ăndicl, probabil din italieneşte; Macedo-Românii au ăn-ghelu deadreptul din greceşte, de unde şi numele propriu daco-român An-ghel. Tot de acolo vine şi arhanghel, apxdrfYeXoc, rostit de popor arânghel (comp. Ristos pentru Hristos), pe când albanesul arkangel se trage din latinul ar-chanyelus.
Principiul răului, dracul, macedo şi istriano-român dracu, albaneşte drcki(b), a fost închipuit sub forma de ş a r p e sau balaur, semnifieaţiunea primitivă a latinului draco(Q). Chipul balaurului de pe prapurele, ce se purtaţi la alaiuri, înfăţişa, ne spune Du Cange(7), pe dracul, care, după spusa sfântului Augus-
(1) Tot aşa şi franţuzeşte : faire une croix, foire sa croix însemnează «a iscăli» pentru cel ce nu ştiţi carte : iscălitura lor consistă dintr'o cruce făcută cu condeiO în josul actului.
(2) Diceionario de la lenyua castellana compuesto por la real Academia Espanola s. v. Cruz.
(3) Macedo-Românii zic amărtie din grecul âp.<rprt'a «peceatum».
(4) Tot aşa ebraicul mala'h «înger» însemnează incă în Iov (I, 14) «trimisul regelui».
(5) Pe lângă care Albanesil mal posed : dîemăn lat. daemon; dîal lat. diabolus; pandhi literal «nelegiuitul, răutăciosul» şi papiesă, pentru pa-besă (?), «necredinciosul».
(61 Vorba însemnează literal «(animalul) cu vederea ageră». Etymologicum Magnuni : Epizwv sapă xb 0ep7.11), x'o |5X:-io. oţuSpcxU yap t'o ţ<T>ov ap. Curtius, Griechische Etymo-logie, p. 129.
(7) Du Cange, Glossarium s. v. draco : «Effigies Draconis, quae cum vexillis in Ec-clesiasticis processionibus deferii solet, qua vel Diabolus ipse, vel haeresis designatur, de quibus triumphat Ecclesia. Diabolus enim, ut ait S. Augustinus, in Scripturis san-ctis, Leo et Draco est : Leo propter impetum, Draco propter insidias».
59
tin, se aseamănă şarpelui pentru cursele, ce întinde muritorilor( 1). Spiritul cel rfiu, ce a amăgit pe strămoaşa Eva, este asemenea înfăţişat, în primele capitole ale Geneseî sau Facerii, sub forma de şarpe, speţa cea maî vicleană dintre animale (2). La unii scriitori din latinitatea posterioară se găseşte câte odată şi anguis pentru diabolus (compară şi medio-germanul Helletrache). Toate acestea dau o explicaţiune suficientă elementului semasiologic al cuvîntuluî românesc.
D. dr..Gaster atribuie cuvîntuluî o origină bogomilică : * Diavolul sau Satana, zice d-sa, se numeşte româneşte drac, care în fond nu însemnează alt ceva de cât şarpe uriaş. Puterea vrăjmaşă, care a zidit lumea şi care e părintele reutăţiî, a fost deci maî întâi închipuită sub forma unui şarpe, care închipuire s'a uitat şi a păstrat numai înţelesul de diavol, ceea ce se şi spune deadreptul de Bogomilî: dyabolus qui vocatur draco aut serpens «diavolul ce se numeşte drac sau şarpe» (3).
Interesantă din punctul de vedere semasiologic e semnificaţiunea de vrăjmaş, ce vorba drac are în vechile tipărituri româneşti, o semnificaţiune, care îşi găseşte analogii în diferite limbi. Deja ebraicul satan, prototipul lor, întruneşte sensul de «protivnic, duşman» cu acela de «demon, care îndeamnă pe oameni a păcătui» (4). Paleo-slavicul nepriîazni «îtovinpoc;, SuxpoXo?» literal «nepriîetenul» corespunde vechiu-germanuluî unholda «inmitis, inimicus, diabolus». Tot aşa neo-sloveanul, bulgarul şi serbo-croatul vrag, poloneşte vrog, paleo-slavicul vragii literal «învrâjbitorul» însemnează «inimicus, hostis, diabolus» (5).
Izvorul acestei comparaţiunî metaforice trebuie căutat în parabola evange-lică a semănătorului (Matei XIII, 37—39), pe care o reproducem după forma cea mai veche din Evangeliarul manuscript de la 1574, descoperit de d. Has-deu în British Museum (6), alăturând'o de cea coprinsă în traducerea Bibliei
(1) Pann, Povestea Vorbei, p. 23 : <Dracul nu face punţi şi biserici, ci întinde curse şi piedici».
(2) Albanesil consideră asemenea ca spirit rău pe un şarpe mare şi pestriţ, numit de dînşil eşterha din pluralul persian azdarha din azder «balaur» Miklosich, TUrkische Ele' mente I, 16.
(3) Gaster, Literatura populară română, p. 256—257.
(4) Comp. Indireptarea Legici, p. 66 : «Nici odată nu încetează vrăjmaşul şi luptă-toriul nostru satana să spurce cu pără şi cu clevete tralurile oamenilor celor buni».
(5) Miklosich, Chr. Terminal., p. 42.
din 1688 :
Cine seamănă cea semânţă bună laste fiîul omenesc; e agrul laste lumea; e bună semânţă, aceştia sînt fii împărăteşti; e pleavele sînt fii nepriitoriului; e vrăjmaşul ce o seamănă iaste dracul; e seceră-clunea, sfrăşitul veacului laste; e sece-rătorii îngerii sînt (1574).
Cela ce samănă sămânţa bună, laste fiîul omenesc; Iară ţarina laste lumea; şi sămânţa cea bună, aceştia sînt fiii împărăţiei; Iară neghinele sînt fiii hicleanului; Iar vrăjmaşul cela ce ad semănat pre laie iaste diavolul (1688).
(6) Columna pe 1882, p. 84.
60
Iatâ acum câte-va exemple rîin Psaltirea diaconului Coresi, în care cuvîn-tul ne întîmpină foarte des.
Ps. VIII: ^Dracului seăzură armele în cumplit, şi cetăţile spărseşîrrO inimici, eonsumalae sunt vastitates in aelernum, et civitates extirpasti».
Ps. IX : «Când toarnă-se dracul mieu înapoi, nu putu şi pier de faţa ta:=Re-vertentes inimicos meos retrorsum corruere et perire a facie'tua».
Ps. XXIV: «Vezi dracii miei că mulţirâ-se şi cu urâtul nedrept urâră-mă= Aspice inimicos meos, quia potentiores sunt, elodio violento oderutft me».
In «cântecul lu Moîsi»*de acelaşi (p. 10—11): «Dereapta ta mână, Doamne, frânse dracii şi cu multă slavă ta tărăt'ai vrăjmaşii».
In «Tetravanghelul» de acelaşi (Cipariu, p. 12; Luca VI, 27): «Iubiţi dracii voştri, binefaceţi ceia ce au urît voi=Diiigite inimicos vestros; benefacite iis qui vos oderunt».
Asupra diferitelor nume ale dracului e interesant a reproduce un fragment dintr'un manuscript de pe la finea secolului trecut întitulat «întrebări şi răspunsuri» (cap. IV : pentru draci). E un dialog între dascălul şi ucenicul se'u(l) :
Dasc. Satana ce să înţelege ?
Vcen. Şi lepădat şiprotivnic.
Dasc. Dar Veelzavel ?
Vcen. Dumnezeul muştelor.
Dasc. Numeşte-să dracul şi într'alt, chipu ?
Ucen. Să numeşte în multe feluri.
Dasc. Zi, să auzim.
Ucen. Să numeşte balaur, şarpe, otravă, leii viclean, părăşu, năpăstuitor, înşelător, ucigaş, începător răutăţilor, întunerec, duh viclean, lup hrăpitor, boeru lumii, vrăjmaş adevărului, tatăl minciunei, că el au născut minciuni, şi cine spune minciuna este fiul dracului.
D. Jipescu a consacrat aceluiaşi subiect o pagină foarte importantă., din care extragem următoarele :
«Necuratului i maî zic rumâni, îl policresc : naiba, aghiuţă, dracu, ucigă'l-vederea, cornea, ucigă-l-toaca, dlavolu, idolu, iicigă-l-tămăla, satana, spur-calu, ucigă-l-crucea, întunicatu, nodea şi codea (2).. .. Rumânu 'şî închipuie, că hileeare om poartă pâ umere un înger ş'un drac. Dracu — hiîe dăparte d'ăst loc — dă pă umăru stângu învaţă pă om dă râu, ea să intre în îad pă lume alianţă; îngeru dă pâ umăru drept sfătuîe pă rumân d'a bine să intre la raî cu mâinile în şolduri. Că dracu crapă, când facî bine; că un rumân ie slab de înger; că ie de bine să hi stângăcia, ca să împuştî pă dracu; că necu-ratu umblă cu lichiîe şi că să te păzeşti d'a te juca cu tichiea dracului; că dracu nu face nicî pomeni, nici punţi, nicî uşi de biserică...; că d'o va Domnu cu omu, dracu îî iese înainte cu colaci; că dracu îe spărgător dă case; că un rumân are pă dracu; altu dă dracilor pă om; că cine îe spân a mâncat din pomana dracului; că l'a dus unde a înţărcat dracu copii; dracu ştiîe, da iei nu;
(1) Gaster, op. cit., p. 264—265.
(2) Laurian si Maxim, Dkţionariul, 1128: «Femeile nu cutează a numi numele dracului. Ele îl zic spurcatul saă ducă-se en pietre*. Această din urmă numire s'aude mal des sub forma ducă-se pe pustii.
61
că muierea a îmbătrânit pă dracu cu dăscreţirea unuî hir dă păr; că dracu să dă în lături din calea fănnecătoari; că ;>â dracu l'aa zărit oamini ca o nălucă, ba ca o mogândeaţă. ba că îera cu coarne, ba că şedea în casă pustiîe cu spa-hiili, cu muma păduri, cu joîmâriţa : toate baţagoniile astea sint scoase dâ'l
dă n'are dă lucru!.......»(1).
Clasificând toate aceste numiri ale dracului după elementele lor linguistice, avem :
a) din greceşte diavol (S'a|3oXo?) popular ghiavol, ăinion (Saîţuov) şi satana (oatavâţ);
b) din ruseşte scaraoţchi (—iskariolsJci) literal «iscarioteanul» porecla lui Iuda vînzătorul(2), cuvînt întrebuinţat maî cu seamă în Moldova. Stamati, Musa românească, p. 136 : «Pe scaraoschi chîemând şi vorbe diavoleşti
bâiguind». Alexandri, Teatru, p. 242 : «Adică mare hâtru maî eştî!.....să jurî,
că te o înţărcat scaraoţchi». Acelaşi, Despot-Vovă, p. 71 : «Scaraoţchi îî este luî nânaş»;
c) din turceşte naiba..de la turco-arabul nâibe «nenorocire» şi Han-tătar saă numaî tătar (3), amintindu-ne de un popor, care, prin înfricoşatele sale pustiiri, umpluse ţara de groaza numelui săfl ;
d) din ţigăneşte benga, care s'aude în Moldova, de la benga «drac» (comp. ţig. bango «olog») (4). «Lăeşiî—zice Stamati (Musa, p. 1,44) —- Ţiganii făcând pe Românî a crede maî mult în Benga, zeul ţigănesc de căt în Dumnezeul creştinesc»;
e) de origină necunoscută : aghiuţă, nume comic dat dracului (5); luceflen-ăeru, probabil din Lucifcr sau Luceafdr(6) şi fledndură, care se anină la cuvinte spre a le da un sens peiorativ (comp. lipcloflendură sad llopclofleandură; cîocoflendură sad clocorofleandură) (7), bunăoară în următorul pasaj din bas-
(1) Jipescu, Opincaru, p. 114—115. Dacă mal adăogăm la acestea : că sfântu Hie are necaz pe draci, că el umblă cu car şi cu cal de foc prin nori şi dă cu biciu într'înşil lovindu'I adeseori; că el, când tună şi fulgeră, face aceasta spre a lovi pe draci, cari fug ascunzăndu-se sub pisici şi alte animale; că el nu'şl cunoaşte ziua numelui, almin-terl ar omorî pe toţi dracii şi ar prăpădi lumea în acea zi — avem un tablou aproape complet despre credinţele populare privitoare la duhul răului.
(2) Hasdeu, Cuvente, voi. II, p. XVII.
(3) Asupra acestor doă cuvinte vezi Lex. bud., p. 254,412 şi ale mele Elemente turceşti, p. 15, 103.
(4) Miklosich, Ueber die Mundarten VI; Pott, Zigeuner II, 407,
(5) După d. Hasdeu (Etym. Magnum Rorn., p. 510) aghiuţă ar fi de origină dacică, Inrudindu-se» cu albanesul gheghic Ago «Dumnezeu», suferind o transiţiune de sens ana-loagă cu a grecului Saîixiov, în privinţa căruia am adus mal sus un paralel românesc.
(6) In «Divanul» lui Cantemir : «... în acele de trup şi de suflet ucigătoare şi omo-rîtoare a oceaniei să te lege legăture, din carî a te deslega în veci să nu mal poţi, în care legăture Luceafărul şi Iuda au căzut.. » Hasdeu, Arhiva II, 128.
(7) Xenopol, Brazi şi putrigaiu, p. 159 : 'lipcloflendura, cea de advocat»; Alexandri, Teatru, 1328, 1330 : «din liopciofleandură. ciocoii! de coada trăsurel, am agluns hop-clocoifl ... şi din hop-clocoitt para-cIocoiCi. . » — «cred şi eQ, clocorofleandură»; Millo, Chiriţa, p. 4 : «pentru că se ducea mal toţi de la noi, şi boieri mari şi boieri mici Şi ciocoi şi ciocoflenduri şi numai ed să nu mă duc?»
62
mele luî Ispirescu, p. 293 : «Fugiţi zmeilor şi vS ascundeţî, căci iată că vine Ilie Palie să vS potopească, să v<5 ptrjoleascâ şi după el luccfîenderu să vgîa suflengheru» (1); pîrdalnicu şi sarsailă (2).
In fine, numirile de michiduţă sau mîtitelu(3); epitetele de «spureatu» şi «necuratu», ce se dau dracului, îşi găsesc analogii în ruteanul necystyî, neo-sloveanul pogan «diabolus» proprie «immundus»; iar acela de «întunecat» în polonul czarny din crunti «negru» (comp. pol. czart, rus. cort, ceh. cer^ «dracu») (4).
Blăstămare, munteneşte blestemare, din latinul blasphemare (pXao<p-r]u,efv) medio-grecul pXaaTT;U,eiv, cu schimbarea anorganică a luî / în t ca şi în celelalte limbi romanice : ital. biastemmare, bestemmiare; rumonş blastemmar, prov. blastemar, fr. blasphemer. Sensul cuvîntuluî în latinitatea eclesiasticâ de «a huli sad a'şî bate joc de cele sfinte», conservat în formele romanice de mai sus, s'a generalisat româneşte Ia contrarul luî binecuvîntare, la «male dicere» şi la «înjurare». O diferenţiare logică a latinului blasphemare, care figurează în glosarele medievale cu sensul de «vituperare, reprehendere», a produs următoarele forme romanice colaterale celor citate: it. biasimare, prov. blasmar, fr. blâmer (blasmer) (5).
Blestemare mal are, în limba bisericească, şi sensul special de «excomunicare», o noţiune exprimată şi prin verbul afurisesc, format din aoristul grecului âyoptCto, al cărui sens general de «despărţire sau mărginire» a fost restrîns de Biserică la o anumită separare religioasă, la depărtarea din comunitatea credincioşilor : 'Afurisania, zice vechiul drept canonic, iaste despărţire de Dumnezeu» (6). Pe de altă parte semnificaţiunea special bisericească a lui afurisire a suferit, în graiul comun, o generalisare identică cu a cuvîntuluî blestemare.
Aceeaşi noţiune se maî redă româneşte şi cu anatemă, popular anâftimăi^)^ din grecul avâ*su.a, &v<£d7)u,a, al cărui sens primitiv fu asemenea modificat de
(1) ghero, din suflengheru, e desinenţa casuală a pluralului ţigănesc, care corespunde sufixului sanscrit hora «făcând». Ţăranii numesc luceafărul dimineţii fof-englier ap. O-dobescu, Pseudokyn. 51.
(2) Asupra acestor doă vorbe vezi Costinescu, Dicţionar romăn-frances, voi. II, p. 247,287'
(3) In povestea «Dănilă Prepeleac» de Creanga (Conv. lit. IX, 457) : «Mâl michiduţit, doar eu te credeam mal tare de cât eşti...». In povestea «Harap-Alb» de acelaşi (I-bid. XI, 189) : «Mâl, nu cumva să vă împingă mititelul să intraţi înaintea mea, că nu mal ajungeţi să vedeţi ziua de mâne».
Hasdefl, Etym. Magnum Rom., p. 508 : micuţul, tichiuţă, ghighiuţă. — Polizu, Dicţ. rom.-germ. p. 273 : neguiţă «Teufel».
(4) Miklosich, Chr. Term., p. 45.
(5) Diez, Worterbuch I, 65. (r>) Indireptarea Legiei, p. 72.
(7) Alexandri, în piesa «Iaşii în Carnaval» (Teatru, p. 1140) :
Săbiuţă. — la nebunii de a lui cuconu Tachi.... Visază an complot. Vadră. — Iar' compot 1.....      De ve'nţSleg, să Cu ana/lima....
63
Biserica creştină. Cuvîntul, în clasicitatea greacă, însemna «expunere, obiect expus în templu ca prinos zeilor» adică orice ofrandă consfinţită zeităţilor pă-gâneştî, pecari nouareligiune identificându-le cu demonî, a dat în acelaşi timp vorbei însemnarea de «ceva închinat diavolului» şi deci care trebuie despărţit de Dumnezeii şi de adunarea credincioşilor: «Anatema ce să zice lepădat de crestcnătatc» (1) sad «Anatema taste despărţire de Dumnezeii §i împreunare şi moştenire Satanei* (2). De aci a da anatemei deveni o expresiune sinonimă cu afurisesc, deşi ambele pornesc din puncte de vedere fundamental diferite.
E. Ziaagludeţulul,folineşlejudicium, saă Judecata, lat. juăicatum, de ap ol, când cei drepţî vor intra în împărăţia certurilor, lat. imperium coelorum, sau în lăcaşul fericiţilor, în raiu, paleo-slavic ral «paradisus»; îar oeî răî în lăcaşul întunecat saă invisibil, în Iad, arhaic ad, paleo-slavic ladă «or-cus» din grecul Sf5rj?(3), numit în sfânta Scriptură şi gheena din ebraico-gre-cul Y^svva (ghe hinnom), lat. gehenna, care însemna primitiv «valea luî Hin-nom» lângă Ierusalim, unde se jertfea copiî luî Moloh, de unde apoi, în graiul bisericesc, lăcaş de groază şi de chinuri, adică «iad».
Interesantă este transiţiunea semasiologică, ce o întîlnim în maî multe limbi între «păcură» şi «iad», după închipuirea făcută despre acest lăcaş. Româneşte am întîmpinat'o o singură dată într'un text arhaic şi anume în «Catehismul românesc» tipărit la Alba-Iulia în 1648 şi scris după ortografia ungurească (Hasdeu, Cuvente II, 726) : «Resztignisze şi muri, engrupesze, po-gori prae pckurae (cit. pecură), a trcja dzi de la morcz esze szkuloe».
La Istriano-Românî peke însemnează asemenea «iad» (4).
Păcură şi peche se trag ambele din paleo-slavicul pildă «pix, ardens sul-phur; infernus» (comp. mătură cu psl. mctla).
Iată acum căteva exemple linguistice de analogia maî sus relevată : neogrecul jrtaoa, de unde şi macedo-românul pisă, chisă «pix, infernus» (tru chisă ică in intunerecu «in inferno aut in tenebris»); alb. pisă «păcură, îad» pe lângă seră «catran, îad» din psl. sera «sulphur, bilumen»; polabic smiila -răşină, îad» din psl. smola «bitumen» (5).
Tot de la paleo-slavicul pildă se trage şi păclă, formă colaterală cu păcură, care a încercat o importantă scădere logică, redus fiind la însemnarea figurată de «negură, mare întuneric».
Stamati, în balada'î «Dragoş» (Musa rom., p. 25) :
Ochii minţii mele îndărăpt se uită Răsbătend prin păcla trecutelor secul!.....
(1) Pravila de Govora, ed. Bujoreanu, p. 19.
(2) Indireptarea Leyiet, p. 71.
(3) Interesant este că, la Grecii moderni, "Ai8r,; conservă încă semnifieaţiunea să antică (pentru Iadul creştin el aQ zdXanţ «chin, pedeapsă», alb. kolias «Iad»), pe când vorba a primit sensul de «orcus» la popoarele slavice ortodoxe.
(4) Miklosich, Rum. Unters. I, 39.
(5) Miklosich, Chr. Termin., 49. — Alb. Forsch. I, 32. — Cihac, Dictionnaire II, 236.
64
In «legenda de la Dorna» de Alexandri (Poesiî III, 63):
Ca fiinţele din basme Pe sub păclă s'arată Munţi, gigantice fantasme, Stânci cu fruntea fulgerată.
Dar sensul primitiv de «infern» al vorbei păclă reîese la adjectivul păclisit «infernal, îndrăcit», care s'aplică deopotrivă fiinţelor sau lucrurilor.
In povestea «Harap-Alb» de Creanga (Conv. XI, 185): «Călătoria sa la îm-» paratul roş, care zice cică era un om păclisit şi răutăcios la culme; nu avea milă de om nicî cât de un câne».
într'o povestire moldovenească (Contemporanul II, 882) : «Nişte locurî ponoroase şi păclisite, de'ţî stupeai sufletul».
Iadul se maî numeşte româneşte şi tartar, latineşte tartarus, o interesantă rămăşiţă încă din epoca păgână.
In «Cugetări în oara morţii» c. 1550 (Hasdetl, Cuv. 1T, 465): «0, amar cela ce nu se pocâescu de păcatele sale, că aceia toţi se dueu în focul ne-stinsu şi în vermii neadurmiţi şi în tartaru».
In «Alexandria», p. 22 : «Fost'au toţi oamenii ca şi tine şi pentru trufia şi mărirea lor el se muncesc aici pană la al şaptelea veac, apoi vor merge la tartar în veci petrecuţi».
Acelaşi cuvînt poporul l'a diferenţiat în tartor cu sensul de «diavol, căpetenia dracilor; căpetenie de oameni rSI, om reu în genere».
Ispirescu, Basme, p. 221: «Ştia acum, că zmeii se duseseră la vănat în codru verde şi aveaţi să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopţii şi tartorul cel mare despre ziuă».
Poveştile Unchiaşuluî, p. 6 : «Vezi că era p'acolo şi tartorul zeilor pre nume Joe».
Pilde şi ghicitori, p. 4: «Dihorul ca un tartor te muşcă înveninat».
Femininul tartoriţă posede, pe lângă sensurile masculinului, şi semnifica-ţiunea specială de «femee îndrăcită».
Ispirescu, Poveştile unchiaşuluî, p. 6: «Cum vezurâ mărul, câte trele tar-toriţele de zeiţe (Junona, Minerva şi Vinerea) se repeziră la el, care de care să'l apuce maî curind».
Jipescu, Opincaru, p. 56 : «Când îe îndîrjit rumânu pă fămeîa luî ii zice ce'i ghine în gură, adică : muiere, muîeruşcă, calu dracului, dracu împeliţat, vulpe în patru labe, scorpiîe, îazmă, puiu de lele, teleleîcă, talpa iadului, petrecută, hăcuită, tărătură, papină, paţachină, fleoarţă, tîrfă, beşoandră, ba-şoldină, bahorniţă, magmuză, ploscaşă, verigaşă, hîrlavă, tigoare, îngălată, trântorită, tartoriţă, hoancă, toantâ, mototoală, hoaşcă, ciumă».
Tartor, în înţeles de «îndrăcit, rgu», îşi aflăo analogia în adjectivul păclisit, citat maî sus.
65
III. ANALOGIA. § 1.
Analogia ca factor semasiologic.
Un rol cu totul preponderant joacă analogia în Linguistică, în care, după Curtius, domină doă principie fundamentale de cea maî înaltă importanţă, a-dică analogia şi legea fonetieă(l). Nu maî puţin mare este însemnătatea analogiei pe terenul Semasiologieî, în care unele dintre cele mai interesante ale ei fenomene îşi găsesc printr'însa o deplină şi sigură explicaţiune. Ea ar putea da o nouă confirmare teseî, pretutindenea recunoscută în domenul etno-psihologic, despre o transmisiune intelectuală de la un popor la altul, o transmisiune a-desea pur ideală, mărginindu-se uneori în sfera ideilor, fără a se atinge câtuşi de puţin de formele, ce le încorporează. Analogia, în acest cas, nu contribuie de cât a nuanţa unele idei representate prin nişte tipare turnate din nainte. Aceasta este, ce'i drept, un cas mai rar, dar cu atât mai interesant pentru evoluţiunea istorică a unei limbi. De cele maî multe ori acţiunea analogiei este maî puternică, exercitându-se deopotrivă asupra elementului ideal şi material al cuvintelor.
Analogia produce o convingere cu atât maî întemeiată, cu cât se basează pe un şir de casurî evidente(2), dar adeseori «un singur exemplu sigur poate arunca o lumină surprinzătoare asupra unui cas analog» (3).
Orî-ce limbă, care abia aspiră a deveni literară şi care îa drept model o altă maî cultă, nu se poate desvolta cu totul liber de sineşî, ci, influenţată de modelul eî, ea 'şi îmbogăţeşte necontenit capitalul intelectual prin imilaţiunî analogice.
Când limba latină începu a se bucura de o cultură literară, ea căuta să'şî sporîască materialul lexical prin traducerea şi imitarea cuvintelor greceşti. Iată câteva din aceste derivate analogice, cari, nereducendu-se la prototipurile lor, ar rămânea neexplicabile prin limba latină : accentus— TrpootpSta, dis-positio — Stădeaii;, suscipio — uJto8s)(ou.at, disputo — StaXe^oftat, dissolvo —• StaXuw, conte udo—aovts'.vio, suffcro — biroşspu», subjicio—- ojro[jâXXa), etc Unele dintr'aceste analogii sînt greşite, neînţelegcndu-se bine originalul. Astfel termenul gramatical accusativus e o traducere neexactă după grecul aluaturi) sc. vc&-aic, (casus) «caşul pricinuitului sau săvirşituluî»; tot aşa genitivus (—casus gignendi). în loc de «casus generalis», după gr. fsvtxr) «privitor la g e n (jevo;)».
Limba germană poate oferi asemenea un exemplu istoric despre influenţa analogiei. Pe când gotica se modela după greceşte, vechea germană
(1) Delbriick, Einleitunţi in d. Sprachstudium. Leipzig, 1878, p. I0i.
(2) Welcker, Griechische Gotterlehre, p. 116 : «Seria analogiilor întăreşte convingerea ca lungimea pârghiei forţa efectului».
(3) Curtius, Grundziige der grieehischen Etymoloqie, ed. 3, cap. XV.
5
66
căuta să imiteze limba latină şi o mulţime de cuvinte, azî de o întrebuinţare zilnică şi cu o înfăţişare neaoş germană, datează din acea epocă de formaţiuni analogice. Cităm câteva dintr'însele : Genugthuung—satisfacţie-, Schiff-bruch—naufragium, Anblick—■ aspectus, Geivissen— conscientia, angenehm— acceptus, Zufall— acciăens, einmiithig—unanimus, Ausnahmc—exceptio, Thcil-nehmer—particeps, etc.
Toate aceste formaţiuni datoresc cultureî existenţa lor : ele au fost introduse pe cale literară, prin traduceri, de cărturari şi dobîndirâ treptat un drept de cetate în limbă.
Causa analogiilor semasiologice trebuie decî căutată în influenţa culturală, ce popoarele exercită unele asupra altora. Contactul unuî popor cu naţiunile învecinate, şi mai cu seamă un atare contact îndelungat, produce adeseori în limba naţională nişte transiţiunî logice, a căror lămurire am căuta-o zadarnic în fondul propriu al acelei limbi saă în eonsideraţiunea unor proeederî identice ale spiritului omenesc.
Particularitatea fenomenului iese la iveală, de îndată ce ţinem seamă de înrîurirea graiului noilor vecini. Peste forma şi sensul unor cuvinte deja e-xistente în limbă vine, mulţămită unor puternice influenţe culturali, de se suprapune o nouă pătură intelectuală, care lărgeşte sfera accepţiunilor unui cuvînt cu noţiuni noue şi străine idiomeî originali. Un asemenea fenomen s'ar putea numi «stratificarea semasiologică a limbeî», una din cele mai interesante şi maî grele părţi ale Semasiologiei, în acelaşi timp un tărîm şubred, pe care nu se poate păşi de cât eu cea maî mare prevedere. Ne vom încerca de a'I aborda în paragraful următor.
§ 2.
Nuanţe slavice.
Max Muller, într'un articol de câteva pagini, care a făcut mult sgomot şi care conţine, ce'î drept, oarecarî exageraţiunî—cum alminterea o recunoaşte el însuşi—s'a încercat să explice un fenomen curios, care surprinde pe cunoscătorul limbilor romanice, anume nuanţarea nelatină a unor cuvinte romanice de origină latină(1).
In franţuzeşte, bunăoară, e o clasă puţin numeroasă de cuvinte, carî nu sînt nicî germane nicî romanice, şi formează ca o trăsură de unire şi representă un compromis înlr'aceste doă familii. Ele au o aparenţă latină, dar nu s'ar putea raporta la limba Romei, ştiind că oamenii, carî vorbîan acea latină, erau Germani şi gândîau încă nemţeşte. Germanii, carî] se fixară în Italia şi în Galia, învăţând a se exprima bine-reu latineşte, îmbrăcau adesea germanisme c'un vestmînt latin. Supuşii lor romani repetau, probabil de politeţă, acest jargon al stăpânilor lor şi astfel se introduse în limba vulgară.
(1) Ueber deutsche. Schaltirung romanischer Worte în Kuhn, Zeitsehrift fiir vergleichende Sprachforschung, voi. V, p. 11—24.
67
Aceasta este, pe scurt, teoria luî Max Muîler (1).
Iată acum şi doă-treî exemple: Franeesul.entretenir corespunde formeî latine intertenere, care însă n'are nicî un sens pe latineşte. Germanii, obicinuiţi cu vorba lor unterhalten, traduseră, în jargonul lor latin, pe unter cu inter şi pe halten cu tenere şi formară astfel o composiţiune, care nu aparţine nicî latinei, nicî germanei.
Tot aşa franeesul avenir corespunde germanului Ziikunft, literal «ce are să vie». Germanul Gegend «regiune,[ţară» literal «ceea ce'i în faţă sau contra» se traduse pe latineşte : gegen cu contrei, Gegenă cu contrată sc. terra, de unde italieneşte contracta, franţuzeşte contree, englezeşte country.
Littre a combătut această teorie, pe care o resumă «que Ies langues roma-nes sont du latin parle par des Germains» — exagerând astfel, la rîndul seu, părerea ilustrului linguist — şi a redus'o la aceia «qu'une influence germa-nique s'est fait sentir, non seulemenl dans l'introduction d'un certain nombre de mots, mais aussi d'un certain nombre de tournures et de locutions» (2).
Nu un asemenea fenomen voim noî a constata pe terenul limbeî române. El presupune un «amestec primar», căci«niciodată prin cel secundar, o sem-nificaţiune, o simplă idea sau asociaţiune de idei, desbrăcată de cuvîntul în care fusese întrupată, poate să treacă dintr'o limbă într'o altă limbă» (3). •
Influenţa slavică asupra limbeî române a fost îndestul de puternică; dar, provenind dintr'un contact de vecinătate, Iar nu printr'un amestec etnografic, ea n'a putut modifica conştituţiunea internă şi primitivă a limbeî. «Acţiunea Slavilor asupra limbeî române a fost eminamente culturală, întrodueendu-se prin cirilism după secolul al IX-lea, apoi respândindu-se şi întărindu-se în graiul poporan şi în terminologia topografică, mulţumită usului oficial, mulţumită liturgieî şi mulţumită modei, o triplă presiune exercitată fără întrerupere în curs de opt veacuri până la 170O»(4).
Cu maî mult drept cuvînt s'ar putea aplica limbeî române, în ceea ce priveşte elementul ei"slavic, cele zise de Littre cu privire la elementul germanic
(1) Max Muller, Nouvelles lecons sur la science du langage, vot. II, p. 342 urm.
(2) Littre, Histoire de la Irngue francaise. Paris, 1863, p. 96—104.
(3) Hasdeii, Principii de Li 'guistică, cap. : «Cum s'amestecâ limbile ?»
(4) Hasdeu, Istoria critică, p. 306. Vezi şi monografia Beaudouin de Courtcnay şi dialectul slavo-turanic din Italia : cum s'ad introdus slavismele în limba români? in Columna pe 1876, p. 448—463. Reposatul Lambrior era de părere, că toate cuvintele slavice au intrat în româneşte pe cale literară, adică prin slavona bisericel şi a documentelor oficiale (România X, 363). — La aserţiunea curat ipotetică a d-lul Cihac, cum că elementi'l slav în limba română «entre pour le double ou pour s,5 â peu pres», pe când cel latin «ne represente guere aujourd'lnii qu'un cinquieme de son voeabulaire» (Diclionnaire II, p. VIU), d. Hasdeu opuse originala şi ingenioasa sa teoria a circula-ţiunil în Linguistică şi a mişcării productive a valorilor, prin care conchide, că «un calcul serios în Linguistică, ca şi în Economia politică, are în vedere nu unitatea brută, ci valoarea de circulaţiuno. Vezi Principii de Linguistică, cap. : «In ce consistă fisionomia unei limbi ?»
68
al limbeî francese: «En fait de langue l'ălăment germanique est purement neo-iogique; et si je puis ici transporter les termes de la physiologie, il est dejuxta-position, non d'intussusception; il appoite uncertain nombre de mots, il n'ap-porte pas des aclions organiques qui dărangent la majestueuse regularitâ de la formation romane» (1).
Românii, primind în evul-mediu o nouă altoire slavică peste fondul latin al Creştinismului lor.'adoptară în acelaşi timp, pentru liturghia lor, limba sacră a slavonismulul, care rămase nu numai pentru popor — ceea ce uşor se în -ţelege — dar şi pentru majoritatea preoţilor români o terra incognito, (2).
In secolul al XV-lea, pre cât se cunoaşte, se începu traducerea cărţilor sfinte din slavoneşte în româneşte. Aceste traduceri fură de o însemnătate nespus de mare pentru desvoltarea intelectuală a poporului român. Ele numaî aii păstrat şi afl făcut posibilă crearea uneî limbi literare, comună in-tregeî Românimî (3). Infr'însele poporul găsea, pe lângă un izvor de întărire morală, şi o mină nesecată pentru expresiunea plastică a gândirii. Nu de geaba numeau bătrâniî Psaltirea cheea ce deschide mintea : ea le modela acele ti-I pare măiestrite, în cari dînşiî îşi tornaă cugetările, înaintea cărora, nouă urmaşilor, nu ne rămâne de cât o neputincioasă admiraţiune. Dintr'însele s'a inspirat un Neagoe Vodă spre a compune acele minunate tractate de înţelepciune practică, ce le adresează către fiul seu Teodosie. Şi tot spiritul biblic însufleţeşte măiastră epopeă naţională în prosă «Cântarea României», izvoriiă din patriotica închipuire a luî A. Russo şi pe care nemuritorul Bălcescu a re-dat'o în acea românească admirabilă, calchiată şi dînsa pe vechiul stil biblic, care mângăîe auzul şi înduioşează inimă, ca un răsunet îndepărtat al graîuluî profetic.
Citite şi răscitite de toate clasele socie»ăţiî(4), aceste scrieri sfinte an trebuit
(1) Littrâ, op. cit., p. XXVI.
(2) Asupra acestui punct vom reveni în capitolul asupra metaforei.
(3) Admirabil exprimă aceasta Ieromonahul Silvestru, traducătorul Noulul-Testament, tipărit la Belgrad la 1648, în «predoslovie către cititori» (Cipariu, p. 83) :
«Aclasta încă vă rugăm să luaţi aminte, că Rumânii nu grâesc în toate ţărăle într'un chip, încă necl într'o ţară toţi într'un chip. Pentru aceala cu nevoe poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într'un chip, alţii într'alt chip : aQ veşmînt, aii vase, aii altele multe, nu le numesc într'un chip. Bine ştim, că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii acela sînt buni, cari îmbla în toate ţările; aşa şi cuvintele acealea sînt bune, carele le înţeleg toţi. Noî derept aceaîa ne am silit, de în cât am putut, să izvodim aşa, cum să înţeleagă toţi. Iară să nu vor înţeleage toţi, nu'I de vina noastră, ce'i de vina celula ce aii răsfirat Rumânii printr'alte ţări. de ş'aii mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăesc toţi într'un chip».
(4) Cantemirii, Descripţia Moldaviae, ed. Papiu, p. 153 : «Nobilium filio non alii ser-moni nisi slavonico dabant operam, in quo cum aliae scientiae tradi non possunt, postquam legere didicissent, Horologium orientalis ecclesiae. Octoichon et PsaltTium memoriae mandare jubebantur. His finitis, Evangelium, Apostolica scripta, et Pentateuchus, raro reliqui Veteris Testamenti libri illis explicabantur, ut saltem intelligere possent, quid in sacro codice contineretur. lisdem studiis etiam cunctae baronum filiae imbu-ebantur.....»
69
fireşte să aibă o inrîurire cu atăt mai puternică, cu căt nu putea fi contra-balanţatâ de o literatură profană, care nicî că există pentru primele secole ale literatureî române. Aci decî, ca şi pretutindenea, Biblia a conlucrat la formarea uneî culturi naţionali.
O interesantă urmă, rămasă în popor, despre această înrîurire intelectuală a cărţilor sfinte asupra spiritului naţional este şi locuţiunea românească «a paste păcatul pe cineva» cu sensul de «a pândi păcatul pe cineva», un sens străin limbilor romanice şi care nu'î de căt un idiotism ebraic, modelat după prototipul verbal ra'ah «pascere» cu o mare varietate de semnificaţiuni secundare, într'allele aceea de «a sfărăma, a zdrobi», bunăoară în Ps. II, 9 (Coresi):«Paşle-veri ei cu toiag de fier şi ca uîn vas de lut zdrobi veri ei= Oonfringes istos virga ferrea. ut vas figulinum dissipabis eos»; apoi aceea de «a pândi, a urmări» ca în versetul din Ieremia XXII, 22: «V i n t u va paşte pre toţi păstorii tei şi iubiţii tei vor merge în robie».
Maî cu seamă versetul 15 din ps. XLIX, în care ne întîmpină locuţiunea : moartea îl paşte adică «moartea îi pândeşte» (ebr. maweth yirem) : «Ca oi sint puşi în şeol (lăcaşul morţilor), moartea SI paşte», o locuţiune, care se aude şi astăzi în graiul popular, cum arată o citaţiune de maî la vale.
Iată acum căleva exemple. In balada «Vidra» (Alexandri, p. 98): EI prânzea şi veselea, De mine grijă n'avea, Dar păcatul mi-I păştea, Pe Stoean îl z ă d ă r e a....
Beldiman, în «Tragodiea» (Cronice III, 354):
Boierii cu toate acestea încep a se sfătui,
Ce urmare să apuce de el a se mântui,
Căci r6ul întru sporire se vede că s'au urcat,
Simţea, cunoştea prea bine, cum că'I paşte un păcat.
In «lorgu de la Sadagura» de Alexandri (Teatru, p. 1000) : «Ear să leagă surdul de mine... se vede, câ'l paşte păcatul astăzi». In «Despot-Vodă» de acelaşi, p. 100 :
Limhă-dulce. — Ce o fi făcend el oare (Lăpuşneanul) ?
Jumătate.      — El?... paşte bobocel.
Limbă-dulce. — Ba, maî degrabă aş crede, că Vodă alungatul
Pe Despot, mări, '1 paşte întocmai ca păcatul.
Acelaşi sens metaforic al luî «paşte» se aplică, în graiul popular, şi la al'e
locuţiuni, bunăoară intr'o poesie populară (Alexandri, p. 172) :
M o a r t c a - i paşte ca o turmă, Păcatu-i mînă din urmă.
In «Chiriţa in Iaşi» de Alexandri (Teatru, p. 457) :
Cuculeţ.    — Mare noroc al, domnule !
Pungescu. — Nu fia dă diochl. . . me" paşte bine norocul cărţilor.
70
Şi maî la vale (Ibidem, p. 459) :
Cuculeţ.    — Aud?.. Ha! coţcarule, cu de aste'mî umbli?., bine că te prinsei....
Pungescu. — Ce?.. Ce vorbe sînt alea, domnule?
Cuculeţ.   — Ce vorbe?... Da de când vă pasc e0 cu prăjina?..
Pungescu. — Domnule! numai bobocii se pasc cu prăjina... Auzitu-m'al?...(1)
Tot asemenea locuţiunea a paşte vîntul, pentru a exprima o îndeletnicire zadarnică, bunăoară la Anton Pann (Povestea Vorbei, p. 137) :
Mulţi nerozi găuresc pămîntul, Comori în el căutând, Dar, neştiind cum, pasc vîntul, Surda şi îndeşert umblând.
Această locuţiune este, de asemenea, o reminiscenţă biblică şi o regăsim cu acelaşî sens la Osea (XI, 12; XII, 1) : «Efraim încunjuratu-m'a cu min-cîunî şi casa luî Israel cu înşelăciuni____Efraim paşte vînt....»
Dar, pentru a putea realisa traducerea cărţilor sfinte, se cerea, înainte de toate, dispunerea de un capital lexic îndestul de bogat — Biblia fiind o adevărată enciclopedia religioasă — spre a reda comoara de ideî coprinse în-tr'însele. Pentru nouele ideî, cari nu'şl găseaţi un echivalent în graîul popular, primiî tradacătorî le supliniră în doă moduri : pe de o parte prin întro-ducerea unuî însemnat număr de cuvinte slavone, pe de alta prin adaptarea ""analogică a sensului cuvintelor deja existente cu cele corespunzătoare slavice. Aceste analogii externe, odată introduse şi constant conservate de traducătorii următori, deveniră, prin popularisarea cărţilor sfinte, proprietatea naţiunii întregi.
Tesa maî sus stabilită de către d. Hasdeu cu privire la amestecul «primar» \ şi «secundar» al limbilor s'ar părea decî a nu fi. cel puţin în Semasiologiă, de o absolută generalitate. Căcî se poate, cum se va vedea mai Ia vale, ca, mulţumită unuî factor cultural important, în acest cas influenţa religioasă, să pătrunză dintr'o limbă într'alta şi să persiste «o semnificaţiune, o simplă idea sati asociaţiune de ideî desbrăcată decuvîntul în care fusese întrupată». Căutând însă bine vom constata, că şi aci amestecul a fost primar, dar nu colectiv, adică nepornind de la un popor întreg, ei maî mult individual, dato-rindu-se uneî anumite cause, de astă dată traducătorilor cărţilor sfinte.
Cu alte cuvinte nu e şi nu poate fi vorbă aci de q «prelungită bilinguitate
(1) Acelaşi sens «a pândi» îl are, pare-mi-se, cuvîntul paste şi în locuţiunea arhaică a paşte cinstea cuiva «a compromite pe cineva», ce o întîmpinâm în Pravila lui Vasilc Lupu, p. 33 : «Cela ce va zminti solii de pre cale viind sau de le va lua cărţile ce aduc, este adevărat suduitorlu de domnie, mal vîrtos când va face aceasta pentru să facă ruşine domnu-sâu safl pentru să cunoască din cărţi taina acelui domn; Iar de va face pentru să'I pască cinstea lui sau şi într'alt chip....»
Ibidem, p. 57 : «Cela ce cunoaşte, că este datorlu să pască cinstea altuia să cade să fugă dinainte'!, când il va vedea, că vine suduind, pentru să lipsască de pricina uciderii».
71
a doă neamurî întrunite», ci acea bilinguitate a existat—şi a trebuit necesar să existe — în capetele primilor noştri cărturari religioşi, de la carî au purces acele «nuanţări» semasiologice.
Acela, bunăoară, carele a îmbrăcat pentru întâia oară cuvîntul românesc lume, din latinul lumen «lumină», cu idea de «mundus», a trebuit să ştie, că paleo-slavicul svâtti întruneşte ambele aceste sensuri, a trebuit, adică să ştie slavoneşte. Această necesitate bilinguistică, care a existat pentru primii traducători, a dispărut bine-înţeles cu desăvîrşire, când cuvîntul fu adoptat format de a gata de majoritatea naţiunii. Astfel s'a operat, printr'un fel de inconştienţă relativă, acel fenomen curios, pe care l'am numit «nuanţe slavice» şi care consistă întru a îmbrăca vorbe româneşti de origină latină cu accepţiuni proprie cuvintelor slavice corespunzătoare.
Şi cum că acest fenomen se datoreşte esclusiv cultureî religioase, îar nu uneî participări generale a naţiunii, ne o dovedeşte faptul, că mai toate a-cele semnificaţiunî «nuanţate», carî au intrat în popor, fac parte din domenul religios. Printr'o întrebuinţare deasă ele au fost apoî generalisate, dobîndin-du'sî dreptul de cetate în tesaurul lexical al limbeî.
înainte însă de a face o maî de aproape cunoştinţă cu aşa numitele «nuanţe slavice», ne vom opri un moment asupraunor ciudate neînţelegeri, la cari a dat naştere o cunoştinţă superficială a limbeî slavone. Eroarea, în acest cas, îşi are importanţa ei istorică.
Iată câteva pasaje, cu traducerea latină corespunzătoare, din Psaltirea diaconului Coresi.
Ps. XLIII : «Toată zi r u ş i n ea mea între mine îaste şi reacele feaţeei meale coperi-mâ=Toto die i g n o m i n i a mea obversatur mihi, et pudor faciei meae obtegit me».
Ps. LXVIII: «Că tu şti imputarea mea şi reacele mieu şi ruşinea mea=: Tu nosti opprobrium meum pudoremqae meum, et ignominiam meam».
Ps. LXIX : «Să se răcească şi să se ruşineaze ce cerură sufletul mieu. Să se toarne înapoi şi să se răcească ce cugetă mie ră.u=Pudcfiant et rufa ore perfundantur quaerentes animam meam : agantur retrorsum et ignominia afficiantur, qui delectantur malo meo».
Ps. LXX : «Să se răcească şi să piară ce clevetesc sufletul mieu, să se îmbrace în reace şi în ruşene ce ceru râu mie=rPudefi an t, deficiant adver-santes anirnae meae; opperiantur opprobrio et ignominia quaerentes ma-lum meum».
Reacele pentru pudor şi a se răci pentru pudefierc nu sînt de cât o grosolană confusiune a paleo-slaviculuî stydn «pudor» cu studii, sludi «l'rigus»(l).
0 contusiune cam analoagă a avut loc în exemplele următoare.
Psaltirea lui Coresi, Ps. CV : «Şi mân ilară suind în nutrea neagră—Ci răsculat u-s'au la marea roşia» (traducere modernă).
(1) Miklosich, Lexicon paiaeu-slorcnicum, p. 898.
72
In «Alexandria», p. 41 : «Selevechie eşi la (ara arăpeascâ pre marea neagră şi făcu cetate pre numele luî».
Traducătorii ad confundai aci pre paleo-slavicul crUmînU «ruber» cu crUnti «niger» (1).
Codicele luî Mateî-Basarab a fost întitulat Indireplarea Legiei: ce sens are locuţiunea «Directio Legis»?
Dosofteî, in «Viaţa Svinţilor», Noemvrie, 127b : «Fericitul Elpidie fiind unul din sfatul senatului, credincios în tainele împărăteşti şi scriind dereptările pravilelor de gîudeaţe».
Ce va să zică : «seribens directiones legum judiciorum»?
Titlul Pravilei din Govora: «Pravila, acesta îaste direptătoriu de leage*.
îndreptarea legeî e un pleonasm, ca şi cum am zice «Legiuirea legel» şi provine din următoarea împrejurare : paleo-slavicul pravîi a fost tradus româneşte cu «drept» (rectus), pravl cu «dreptate» (rectum, jus), iar pra-vilo cu «îndreptare» (regula); slavicul pravilo dedese însă deja româneşte cuvîntul pravilă «lege», aşa că îndreptarea legel e identic cu pravila legel, adică un pleonasm (2).
Codicele luî Mateî-Basarab explică astfel, în prefaţă, origina slavicului «pravilă» : «Părinţii ad pus numele răspunsurilor şi învăţăturilor Canon sad Pravilă, adecă numele de la lemnul cela ce lucrează meşterii, carele se cheamă îndreptării.. Când lucrează lemne sad pietre, fiind nodoroase, strâmte şi colţoroase şi neneatide, puind acel dreptariu le tocmesc şi le netezesc şi aşa le alcătuesc una cu alia».
Iată încă doă pasaje, extrase din acelaşi Codice, în care vorba «îndreptare» are sensul de «lege» sad «canon», ceea ce este un curat idiotism slavic (In-direptarea Legiei, p. 275, 258) :
«îndreptările cealea ce seau tocmit Ia Nichea, carele părinţii noştri le ad adus cu dînşiî de la sâbor, acealea să se păzească».
«Drept aceaia pravilele, legile şi poruncile a luî Dumnezeu şi învăţăturile şi îndreptările luî : acîalea sînt carele dreg şi îndreptează pre cale pre firile oamenilor cealea reale întru bune».
Prin «nuanţe slavice» înţelegem deci sensurile nelatine, ce le ad dobîndit în cursul timpului unele cuvinte româneşti de origină latină, sensuri suprapuse peste primitiva lor semnificaţiune în virtutea legii de analogia sema-
.    (1) Miklosich, Lux. Pal.-Slav., p. 1121, 1122.
(2) Asemenea pleonasme inconsciente întîlnim adesea in viaţa limbeî : comp. mS
i Închin cu plecăciune. Uneori chiar doă vorbe de origină diferită, dar cu aceeaşi semnificaţiune. se încorporează într'una singură, ca : rotocol din lat. rota şi sl. kolii «rota», uligaic din uliu (ung. ohjii) şi gale. (sl. franţa); cocostirc din cocor (=lat, cicon) şi psl. strukii «ciconia»; cXuhurez sau cîures din ciuf saii cîuh şi hurez, ambele «strix otus»,
73
siologică. Vom studia, în paginile următoare, câteva dintr'aceste «nuanţe slavice
Lume. Acest cuvînt conservă, în vechile tipărituri, semnifieaţiunea latinului lumen, adică «lumină».
Astfel în Psaltirea lui Coresi :
Ps. XXXVI : «Şi el face şi scoate ca lumea dereptatea ta, şi judeţul tâu ca amîazăzi de zi=Proferens tanquam lucem justitiam tuam, et jus tuum tanquam meridiem».
Ps. XL : «Şi pănâ în veac nu veade lumea=ln aeternum non sunt frui-turi luce*.
Expresiunea metaforică lumina ochiului «pupilla», pe care o vom studia maî la vale, e redată, la Coresi, prin lumea ochiului.
Ps. XVI: «Păzeşte-mă, Doamne, ca lumea ochiului—Serv&me tanquam nigrum pupiUae oculi».
Ps. XXXVII: «Inema mea turburâ-se şi vrătutea mea lăsâ-mâ şi lumea ochilor miei şi îa nu e cu mine=Cor meum palpitat, derelinquit me virtus mea; et lux oculorum meorum, et jam ipsi non sunt penes me».
In «Cântarea lu Moîsi» de acelaşî: «Incungîuru el şi învăţa el şi hrăni el ca lumea o c hi ului*.
Sensul arhaic de «lumină» a vorbei lume îl intîmpinăm, dar maî rar, şi în limba modernă.
In balada «Novac şi Corbul» (Alexandri, p. 145):
Turcii Iute îl cuprindea Şi într'un beciu îl închidea, Lumea să n'o mal privească, Soare să nu mal zărească!
In povestea luî «Harap-Alb» de Creanga (Conv. XI, 174) : «Lasă-mS în pace, că nu'mî vSd lumea înaintea ochilor de necaz». In «Povestea Vorbei» de Anton Pann, p. 170 :
Valuri mari ca munţii se ridic ca spume, Se turbură cerul, nu mal vede lume.
In basmul «Fala eu pîeze rele» de Ispireseu, p. 396 : «Şi aşa fata, îmbrăcată cu haine de cerşetoare, plecă din casa babei şi începu a o r b ăc ă i prin bungetul cela de pădure, ca doar d'o găsi vr'o polecă, care să o scoată la lume».
Tot în corelaţiune eu acest sens primitiv stă şi epitetul de «albă», ce întovărăşeşte, în graiul poesieî şi al basmului, vorba lume.
(1) Deja Miklosich, Die slavischen Elemente im Rumanischen, p. 11—12 a observat, că limba slavică nu şi-a mărginit influenţa numai în sfera lexicală a limbel române, ci s'a întins şi in domenul semasiologic, modificând sensurile câtorva cuvinte de origină latină.
74
Inlr'o poesie de Alexandri (III, 81) :
Maî sînt cal traşi prin verigă şi cu mintea năzdrăvană,
Mîndri ca o nălucire şi ca fluturi de uşori, EI, când poartă în lumea albă pe Ileana Cosinzana,
Fără ca să le'ndoae, calcă gingaşele flori.
In basmul «Ileana Simizeana» de Ispirescu, p.12: «Ce să ştiţi voî face, dragele mele ? De când sînteţî pe lumea asta albă, voî aţî umblat cu furca, cu acul; cu râzboîul; ştiţi toarce, coase, ţese. Numai un viteaz mS poate mântui....»
Etimologiceşte vorbind, este decî imposibilă următoarea poetică antitesă :
Eată pajuri năzdrăvane, carii vin din neagra lume, Aducend pe lumea albă feţi frumoşi cu falnic nume! (1)
In basme, lumea a]lbă se îaîn oposiţiunecu tărîmul celalt, unde domneşte o noapte adîncă în mijlocul zileî. Un virtej desparte ambele aceste coprinsurî. Astfel în basmul «Ileana Cosinzeana» de Pompiliu (Conv. lit. VI, 21) : «Om pămîntean aicî, pe unde nicî pasere măiastră de pe lumea albă nu străbate.. Fi dar de acum înainte copilul meii şi tovarăş nedespărţit în această lume strimtă şi fără lumină...»
In expresiunea lumea inelului «umba annuli» adică lumina saupeatra inelului s'a conservat asemenea primitiva accepţiune.
In genere însă lumea are astăzi sensul de «mundus, xoap-o?», pe care îl posede deja în cele maî vechi tipărituri româneşti (2), după analogia paleo-slavi-culul svetă, propriu «lumen, lux» apoî «mundus» (3).
«Precum xoafioţ exprimă propriu vorbind lumea întocmită şi simetrică» mundus pe cea curată, împodobită, strălucitoare, cum se zice şi în legile Fri-sonilor thi slcene wrald, tot aşa la Slavi svetu e maî întâi lumină, lucire, strălucire, apoî lume, adică ceea ce'î deschis, ce'î public, oarecum totul, ce soarele încălzeşte şi luminează, ce este sub soare» (4).
Tot aşa şi laLeţî, pe lângă svetas «lux» din psl. svetă, vorbapasaule «lume» însemnează literal «(ce'i) sub soare (saulc)» (5), adică tocmai cum zice şi cântecul ardelenesc (Jarnik-Bărseanu, p. 114) :
Câtu'I lumea pe sub soare, Nu'i bine ca în şezătoare.
(1) Alexandri, Pocnii, voi. III, p. 20. — Acelaşi epitet se aplică şi zilei şi in special aurorei sad revărsatului zorilor, numită româneşte alba (a intrat alba în sat) întocmai ca sanscritul svctî «auroră» literal «alba» şi franeesul aubc.
(2) In acest sens s'află în Codicele voronelian şi în Evangeliarul din British Mu-seum : «voi seţi lumina lumiei» (Columna pe 1882, p. 79), adică un pleonasm.
(3) Miklosich, Lcx. psl., p. 831. — Tot după analogia slavică s'a format şi ungur. vilf'nj «lumină, lume», do unde româneşte vileag «public, obşte».
(4) Grimm, Deutsche Mytholoţjie I. 753. (o) Miklosich, Chr. Term., p. 41.
75
Macedo-Româniî zic asemenea lume. Astfel intr'o poesie populară din Macedonia :
S'fugim departe d'aestă lume,
Să s'agărşască (uite) şi a nostru nume (1).
In traducerea macedoneană a unuî basm daco-român : «Să mă alaşî să am-vărlighez lumea şi căte alte amiriî se află sti loc—Să mă laşi să străbat lumea toată şi căte alte împărăţii s'aflâ pe pămînt> (2).
Dar maî întrebuinţate sînt, pentru aceeaşi noţiune, cuvintele dunlala, alb. diinla, ngr. vtoovtâ? din turc. dunya «monde» : «Peturi'clîa, cându şeade tru căfasu, cântă gyine şi va se o aude dunlăia—Perăix quando sedet in cavea cănit bene et amat ut eam audiat mundus (Kavalliotis)» şi ietă, etă «mun-dus, aeternitas, seculum», ca şi albanesuUetfâ, din lat. aetas, care are şi sensurile de «vita, seculum, mundus» (comp. germ. Welt, engl. world, vechia german w'eralt, literal «vîrstă de om», însemna în vechime şi «seculum», pe când alb. şekul, din lat. seculum, însemnează «seculum, mundus») (3).
Istriano-Româniî aăşi dînşiî lumă «mundus»: Lumele-i de celyî curaîni «il mondo e de'solleciti» (4), dar pentru «lumină» ei întrebuinţează pe slavicul svica, pe când Macedo-Româniî zic lunyină «lux».
Limbă, din latinul lingua, a primit, sub influenţa paleo-slaviculuî i^zyk «vox, lingua; gens, populus» (5), sensul de «naţiune, popor» în genere. In Psaltirea luî Coresi :
Ps. II : «Ceare de la mine şi da'ţ-voiu limbile partea ta=Pete a me et do-nabo gentes in possessionem tuam».
Ps. IX : «Turna-se-vor păcătoşii întru Iad, toate limbile ce uitară Dumne-zeu=Retro agentur improbi ad sepulerum usque, omnes gentes oblitae Dei».
Ps. CXVI : «Lăudaţi Domnul toate limbile, prea lăudaţi el toţi oamenii= Lăudate Jehovam, omnes gentes, laudationibus commendale eum, omnes n a t i o n e s».
In prefaţa Psaltireî sale, Coresi motivează astfel traducerea eî: «Dacă vă-
(1) Caragiani, Românii din Macedonia si poesia lor populară în Convorbiri literare, An. II, p. 381.
(2) Cruşoveanu, Mostre II, 16.
(3) Miklosich, Rumunische Unters. I, 16. — Alb. Forsch. II, 56. — Cruşoveanu, Mostre II, Iii : <Ietă, gr. icos, însă nu «an» ca în greceşte, ci «secol, eternitate». Nu numai că are sensul de «eternitate», dară şi seamănă cu vorbele latine aetas, aeternus. Şi după cum în latineşte vorba seculum însemnează : a) «timpul de o sulă de ani»; b) «lumea toată», asemenea şi Tetă însemnează : a) «secol», b) «lumea toată, lumea întreagă». Se zice lume în Macedonia, dară şi ietă. Astfel, când dă omul de nevoi multe, se zice : Apucăm pe ietă laie, adică «apucăm pe un secol negru, intram în timpuri rele».
(4) Miklosich, Rumun. Unters. 1, 23.
(5) Miklosich, Lex. psl., p. 11C7.
zuiu, că mai loate limbile au cuvîntul lu Dumnezâu în limba, numai noi Rumânii n'avâm....»(l)
Dosoftel, în «Viaţa svinţilor», Noemvrie, 98 : «Intr'aceaslă zi (Noem-vrie 1) svîntul mucenic Erminighild. Acesta s'au născut din tată Liuvighild, craiul Goţălor, ce le dzîc acmu Şvezi, fiind arian cu toată limba lui».
In «Psaltirea in versuri» de acelaşi, Ps. XLVI, 1 — 4 :
Limbile să s a 11 e (2) Cu cântece nalte, Să strige 'n tărie Glas de bucurie.
Cuvîntul e întrebuinţat la plural maî cu seamă în sens de «popoare păgâne», ca pluralul slavic tezycl «gdvij, gentes», sub forma limbile absolut sad întovărăşit de adjectivul păgân.
In codicele luî Mateî-Basarab, p. 362 : «Pentru răotăţile, carele fac noaă limbcle adecă p ă g ă n i î, oare cu porunca a lui Dumnezeu le fac ?»
In «Divanullumii» de Canlemîr (Hasdeu, Arhiva II, 156): «încă şidin limbe, adecă de la păgâni culege pilde».
Grigorie Ureche în «Domnii Ţăreî Moldovei» (Cronice 1,163) : «Eşindu'î în-nainte lui Ştefan Vodă Mitropolitul cu toţî prenţiî, aducând sfânta Evanghelie şi cinstita cruce în manile sale, ca înaintea unuî împărat şi biruitor de limbi păgâne, de 1'aO blagoslovit».
In limba modernă acest sens abîa se mai aude(3) şi e întrebuinţat foarte rar chiar de scriitorii, cari au o predilecţiune pentru limba arhaică. Iată câteva exemple.
In «Santinela română» de Alexandri (Poesiî II, 14):
Iată oardele avane,
Iată limbile duşmane
De Gepizi şi de Bulgari,
De Lom barzi şi de Avari!
(1) Traducătorul Pravilei din Govora repetă acelaşi lucru în «predoslovia» sa : «So-cotit'am, că mai toate limbile au carte pre limba lor, cu aceai cugetai şi eu, robul Domnului mieu Îs. Hs., să scoţ ceasta carte anume Pravilă».
(2) Vorba «salte» în acest vers este un non-sens; deîndată ce înlocuim pe salte cu psalte «a cânta psalmi, a cânta în genere», versul devine clar. Se ştie, că acest psalm a intrat şi în «cântecele de stea» şi într'un manuscript al acestora din 1821, publicat de d. dr. Gaster (Tocilescu, Revista, An. II, voi. I, p. 104), figurează această variantă. Versurile sună acolo astfel :
Limbile să psalte Cu cântări Innalte. Să cânte în ăraţie Cu glas de bucurie.
(3) Laurian şi Maxim, Dicţionariu II, 167: 'Limbă adeseori în loc de n a ţ i u n e : multe limbi străine aii cutreerat pămintul patriei noastre; părinţii noştri au suferit multe şi mari rele de la limbele străine; de ce limbă să fiă acel străin? limbă spurcată».—Lexicon Budanum, s. v. : limbă păgână «gens pagana».
77
In «Cântarea României» de Bâlcescu : «Astfel popoarele se făcură părtaşe la nelegiuirile şi ntdumnezeirea căpeteniilor lor, sleiră sângele şi topiră carnea de pe oasele lor în luptă, până când, rănite de moarte şi dându'şî sufletul, cunoscură în sfîrşit rătăcirea lor, cum că toate limbile pămîntuluî sint surori şi fiice iubite ale Domnului ....»(1).
Intr'una din satirele luî Eminescu (Poesii, p. 251) :
Un sultan dintr'acela ce domnesc peste vr'o limbă,
Ce, cu a turmelor păşune, a el patria şi-o schimbă.,
La pămînt dormla ţinSndu'şî căpătâiu" mâna cea dreaptă.....
Acest sens particular al daco-românuluî limbă lipseşte dialectului macedo-şi istriano-român.
»
Lege. Limbile slavice, neposedând un termen pe deplin corespunzeror latinului religie-, întrebuinţează în locul vorba zakonu propriu «lex», sau alle expresiuni analoage, ca vera «credinţă», ucenile «învăţătură»(2). Primii traducători români al cărţilor sfinte din slavoneşte au aplicat de asemenea sensul de «religiune» cuvîntuluî lege, care corespunde logiceşte paleo:s!aviculuI zakonă.
In Cronica lui Miron Costin (Cronice I, 74) : «Iară în al cincilea an al împărăţiei lui Antonin Piu s'au aţâţat Iară goană asupra creştinilor de ispravnicii, ce era puşî pre la oraşe şi ţări; şi văzând împăratul, că se îmulţise creştinii, au dat poruncă tare să nu se citească cărţile Sibilelor, în care se afla mare hulă legilor păgâne şti şi laudă mare legii creştineşti».
In Cronica lui Grigorie Ureche (Ibidem, p. 207) : «Şi într'alte multe fără d e 1 e gi, ce făcea Iliaş Vodă, împlându'l satana de învăţătura sa,|lăsat'aă domnia şi ţara pe seama frăţine-sâa, luî Sţefan Vodă, şi a măne-sa, în anii 7059, Maiu 1; Iară el s'aîi dus la sultan Suleîman de aă primit legea luî Meh -met, lepădându-se de Hristos, socotind că va dobîndi cinste mare de la Turc».
Şi aiurea (p. 234) : «Dacă au mazilit împăratul pe Petru Vodă Şchiopul, dat'au domnia Ianculuî Vodă, carele de naştere era Sas, de lege luteran; creştinătatea cea dreaptă nu iubea».
In balada «Constantin Brancovan» (Alexandri, p. 211) :
Constantine Brăncovene, Nu'mî grăi vorbe viclene ! De ţi-e milă de copil. Şi de vrei ca să mal fii. Lasă legea creştinească Şi te dă în legea turcească!
Vorba lege maî caraclerisează şi pe fiecare din cele doă mari divisiunî ale Bibliei, latineşte Testamentum (Sta&ijxY)).
(1) Bălcescu, Istoria Homânilor sub Mtliaî-Vodă Viteazul, ed. Odobescu, p. 564.
(2) Miklosich, Chr. Terni., p. 34.—Ebraicul mişpat întruneşte asemenea ambele sensuri de «lege» şi de «religiune».
78
Astfel Biblia tipărită în Bucureşti la 1688 poartă următorul titlu: «B i b 1 i e a, adecă Dumnezeiasca Scriptură ale cei vechi şi ale cei noao leage toate, care s'au tălmăcit dupre limba elinească pre înţelegerea limbii rumâneşti».
Cea tipărită la Blaj în 1795 : «Bibi ie a. adecă Dumnezeiască Scriptură a legii vechi şi a ceî noă toate, care s'a tălmăcit de pre limba elinească pre înţelesul limbii romaneşti».
Acest sens particular aparţine asemenea slavicului zakonu, care însemnează şi Testamentum.
Composiţiunea Y#râ-rft?-?cgfc «iniquifas, injuria» literal avouîa. corespunde perfect composiţiuniî slavice analoage : bezakonile propriu «sine lege»(l). Sensul moral al cuvintelor nelegiuire, nelegiuit «sacrilegium, impius» derivă asemenea de la nuanţa slavică a luî lege.
Bălcescu, în «Cântarea României», p. 563 : «S'a zis o dală, că Domnul pre ceî fâră-de-lege, când voieşte a'î pierde, îi orbeşte şi le insuflă cugete nebune şi neînţelepte».
Şi maî la vale, p. 578 : «Toate aceste ispite le cercaşi, ţara mea.......şi le
suferi încă şi acum_____Paharul fără-de-legii s'a împlut peste măsură şi pala-
turile lor de strâmbătate se prăvălesc, surpate de blestemele poporuluî!.....»
Vorba «făr'de-lege» se întrebuinţează uneori şi cu înţelesul sSu propriu de «sine lege».
i Aşa, într'una din învăţăturile luî Neagoe-Vodă către fiul-sefi Teodosie, citim următorul frumos pasaj, în care vorba are ambele sensuri, cel propriu şi cel figurat : «Pentru făr'de-legile voastre curînd va să se sloboadă pre voî, iar mie nemic namî este de aceia ce ziceţi voi, că puterea şi tăria mea este legea. Că pre soru-ta, care o ai măritat dupre Bogdan făr'de-lege avend el muiere cu lege şi o a lăsat el făr'de nicî o vină şi a luat pre soru-ta»(2).
Proverbul : Cine legea nu'şî cinsteşte, fără lege se numeşte (3).
Sensul religios al cuvîntuluî lege a persistai, în mare parte, şi în limba modernă (4).
Jipescu, Opincar. p. 57 : «Limba şi legea, doă hotare înhipte în cheptu rumânului dă la strămoşi şi păstrate miîe din neam în neam».
Acelaşi, p. 104 : «Aî drept d'a te închina în legea ta şi datoriîa d'a suferi şi p'allu să se roage în legea Iui».
(t) Acest cuvînt slavic, sub forma bazaconie, a încercat româneşte o mare scădere semasiologică, pe care o vom cerceta la locul seu.
(2) Hasdeu, Arhiva istorică, tom. I, partea II, p. 138.
(3) Hinţescu, Proverbe, p. 24.
(4) Laurian şi Maxim, Dicţionariu Ii, 144 : «Poporul prin lege rnaî totdeauna înţelege religiunea şi confesiunea religioasă : de ce lege eştî ? aii trecui la legea calvinească; acela nul de legea noastră;.... ba încă adesea lege, luat în sens religios, se confundă cu naţionalitatea genetică, une ori şi cu cea politică : legea noastră românească; al maî vezut tu român de legea ungurească?...» Lexicon Biuh, p. .147 : «Tjegen, cuprinsul acelor dogme, care le crede lieşte cine despre Dumnezeu şi cu care se ose-beşte de către alţiî, adecă religie*. — Comp. şi locuţiunea esclainativă «pre legea meal» adică pre «credinţa» mea.
79
Alexandri, Despot-Vodă, p. 17 :
Motoc. —     Cum? tu, Spancloc, om tânăr cu mintea luminată,
Te 'nchin! la vorbe proaste din timpi de altă dată ? Spancloc. — Mă 'nchin şi cred, Moţoace, în datini strămoşeşti
Ca în dogmele prea sfinte a Legei creştineşti;
Cred, că treptat se pierde a neamului fiinţă,
Când el se depărtează de-a bunilor credinţă.
D. Slavici e de părere, că amestecul (d-sa zice «confusiunea») noţiunilor de «lege» şi de «religiune» conduce la ipotesa, că «a trebuit să fi fost pentru Români un timp, când religiunea şi legea erau într'adevăr identice» (1).
Răposaţii Laurian şi Maxim credeaţi asemenea, că «astă identificare a le-gel religioase cu legea civilă sau politică este un ce caracteristic pentru noi Români. Ea coprinde o învăţătură profundă, eredilatăde la cei maî vechi străbuni, învăţătură preţioasă, de care nu s'ar cădea să ne uitam» (2).
Atarî afirmaţiuni sînt lipsite de orice temeifl. Singura observaţiune,]că nu poporul a produs acest amestec, confusiune fie, ci că el s'a operat de câtre cărturari pe cale literară, e de ajuns a constata faptul, că n'avem aci a face cu una din acele creaţiunî ale spiritului popular, capabilă a ne destăinui anumite momente istorice, ci c'un product artificial al eultureî religioase, care a căutat pur şi simplu să umple, prin analogia, una din lacunele graiului românesc.
O falşă analogia a presidat la formarea vorbei relege, printr'o pretinsă co-relaţiune cu religie-, ce a fost întrebuinţată de unii dintre scriitorii noştri, ma cu seamă de Constantin Negruzzi.
In «Alexandru Lăpuşneanu» (Opere I, 144) : »Stefan fu maî răă de cât fratele săâ lliaş; începu a sili pre străini şi pre catolici a'şî lepăda relegea*.
Şi mal la vale (Ibidem, p. 145) : «Rucsandra văzuse pre părinţii seî, privise pe un frate lepădându'şî relegea şi pre eelalt ucis».
A zice relegea, pentru a pune cuvîntul în armonia cu latinul religie-, e tot a-tât de greşit ca şi pretinsele analogii între lăcaş, lăciăesc (ung. laJais, lalcni), războia (psl. război) şi nărav (psl. nrav) cu vorbele latine «locus», «belum» şi «mos», dând naştere unor forme ibride ca locaş, locui, resbel şi morav, atât de afecţionate de unii scriitori moderni.
Maî observăm încă, în fine, că nuanţa slavică a vorbei lege e propria numai dialectului daco-român.
Faţă, din latinul facies, sub influenţa corespunzătorului său slavic obraxă «forma, species, figura, imago, persona» (3), a dobîndit şi semnifieaţiunea de
(1) StavicI, Die Rumanen iu Ihujarn, p. 64.
(2) Dicţionariii, voi. II, p. 44.
(3) Miklosich, Lax. psl., p. 473 : do unde şi româneşte obraz în sens de 'persoană» în genere, bunăoară în Condica lui Caragea din 1818, p. 201 : «linpăvţiin obrazele în bărbaţi şi femei». — Mal observăm incă, că atât ebraicul pan tiu cât şi grecul itptfaoMcov întrunesc dcasumenea sensul de «faţă» cu acela de «îns, individ».
80
«persoană» străină limbeî latine şi limbilor romanice. Faţa, ca «persoană», s'aplică atât termenului special teologic de «personae trinitatis, 6rcdoTaat<;» cât şi celor ce fac parte din starea eclesiastică, de pildă <-feţe bisericeşti».
Pravila lui Mateî-Basarab din 1652, p. 353 : «Creştinul, când se închină, cade-i-se să'şî impreune ceale trei deagete ale mânii dreapte, cel deîntâî, al doilea şi al treilea, că aceştia închipuesc treî feaţe ale Dumnezeiriî, sfinte troiţe, în carele creade şi îaste botezat____»
Lemn, din latinul lignum, care numai la Virgiliu are sensul poetic de «arbor», ni se presentă, în vechile texturi româneşti, maî totdeauna cu acest sens. Iată câteva citate în ordine cronologică.
Fragment biblic c 1560, Levit. XXXVI (Hasdeu, Cuvente I, 6) : «Şi pâ-mîntul va da hasna sa şi leamnele vor firoditoore». ,
Evangeliarul lui Coresi din 1570, Luca III, 9 (Cipariu, p. 10): «Tot amu lemnul, cenufaceplod bun, tăiat va fi şi în foc arunca-se-va».
Psaltirea aceluiaşi din 1577 :
Ps. XCVI : «...Atunci bucura-se-vor toate leamnele dumbrăvilor—..tune canlabunt omnes arbores silvae».
Ps. CUI : «Saturâ-se leamnele cămpilor, chedrit Livanului, ce i-ai răsădit= Satiantur arbores Jehovae, cedri Libani, quos plantavit».
Palia de la Orâştia din 1581, Gen. III (Cipariu, p. 50): «Să nu mâncaţi de tot lemnul raiului >.
Legenda Duminiceî, 1600 (Hasdeu, Cuvente II, 44): *Leamneloru vădedu plod de rodescu».
Divanul lumii de Cantemir din 1698, Gen. III (Hasdeu, Arhiva II, 115): «Căci aî ascultat glasul muierii tale şi aî mâncat din lemnul, carele poruncisem ţie să nu mănânci».
In limba modernă acest sens s'a păstrat doară numai în composiţiunea unt-de-Umn, în care lemn însemnează ar bor e, anume «măslinul» (comp. nemţeşte Baumol şi paleo-slavicul maslo dreve.no) şi în lemn verde pentru arbore (Lex. Bud.); pe când vice-versa vorba arbore are, în Moldova, şi înţelesul de lemn.
Aceeaşi asociaţiune semasiologică o întîmpinăm la paleo-slavicul drevo «arbor, lignum», albaneşte dru «lemn, arbore»; vechia saxon trio (englezeşte tree) «trabs, lignum, arbor», sanscritul drus «lemn, arbore» şi ebraicul eţ, care întruneşte de asemenea ambele aceste sensuri.
Măruntaie, din mărunt, latineşte minutus, deci literal «res minutae» pentru «exta, intestina», îşi găseşte o analogia in slavicul drob «maţe» (din psl. drobiti «comminuere»), de unde româneşte drob, care s'a reslrîns la «măruntaiele dobitoacelor» şi darab «bucată» (ung. darab—s\. drob) (1).
(1) Schuchardt, în «Supliment» la. Cuvente (p. XXX), aduce totuşi şi unele analogii romanice, ca medio-Iat. minuţia porcorum, sp. menudo, menudencias «măruntaie de vi-
81
Măţă, ca şi cătuşă, îa sens de «ancoră de corabie»(l) se datoreşte asemenea analogiei cu slavicul koloa «ancora» din hulii «pisică» (de unde româneşte cotoiit; sărbeşte maeka «pisică, ancoră»).
Iată doă pasaje din Codicele Voroneţian c. 1550, alăturate cu corespunzătoarele lor din Noul-Testament dc la Belgrad din 1648 :
Act. Apost. XVII: .......        şi din nasulu   I .......de în pisc aruncând patru maţe.
corabieei lepădară patru cătuşi. Iară corăbiîaril să ispitea să fugă deîn
Ibidem : E corabnicii ceindu să fugă: di corabie, şi sloboziră luntrită în mare pă
în corabie, spânzurară luîntriea in mare cu supt cumpăt, cum ară vrea să sloboază
părere că di în nasu vremu cătuşi tiînde. m aţele de în pisc.
La primul pasaj, redat în Biblia bucureşleană din 1688 prin : «den fund aruncând patru fîarâ», editorul Noului-îeslament din Belgrad face următoarea notă marginală : «Maţele de fier, carele ţin corabiea în loc de nu mearge, că's cu unghii de fier».
Pluralul cătuşi, literal «pisici», s'a generalisat în limba modernă la sensul de «fîare, lanţuri».
In balada «Blestemul» (Alexandri, p. 17):
Să te duci, bădiţă, duci, Fănă'I cădea rob la Turci, Cu picioarele în butuci Şi cu mânile'n cătuşi.
Tot aci trebuie raportat, din causa analogiei sale metaforice, şi vorba caţă, «bătă», care stă în legătură cu rusticul calus (nemţeşte Katze), pe care Isido-rus îl explică astfel : «Hune (murionem) vulgus coturn a captura vo-cant»(2), de unde d. Hasdea derivă pe acaţ, agăţ primitiv «a prinde cu caţa* şi pe căţărare, acăţărare, literal «a se acăţa de maî multe orî»(3).
In fine, mai pomenim şi următoarele doă «nuanţe slavice», cari aă rămas mărginite în limba literară a vechilor texturi.
întuneric a dobîndit sensul de «miriadă», ue «zece miî» sub influenţa pa-leo-slaviculuî tiima, care însemnează în acelaşi timp «tenebrae» şi «numerus infinitus, myrias» (4). Aceeaşi asociaţiune logică o vedem la turcul taman, ău-man «brouillard; nombre de dix miile, myriade» (Zenker), de unde bulgăreşte tuman, ruseşte tumanu, cumanie tumen «decern millia» (5) şi ia ebraicul
le», fr. menu «măruntaie de paseri», italieneşte minugia «maţ». Vorba maţ, maţe, macedo-rom. maţu «intestinum», ţl. maţi «viscera» (Daniil), istriano-rom. în Jelune maţ se trage din medio-latinul matia «intestina quae sorrles emittunt, nade matiarii dir.untur qui eadem tractant ac vendunt». Vezi Miklos'ch, Hum. Unters. II, 23.
(1) Lex. Builanum, p. 22 : anghiră, cătuşă, măţă de fler; p. 396 : măţă, ce de flec la corabie, adică anghiră, ancoră.
(2) Diez, Wiirterbueh I, 203.
(3) Hasdeti, Etymologicum Magnum Romaniae, p. 128, 131,
(4) Miklosich, Lex. psl, p. 1021.
(5) Miklosich, TUrhische Elemente II, 78.
82
rebhabha «miriadă, număr mare şi nehotărît» din radicala rabh «des, gros, inult» (Gesenius).
Iată acum o serie de texturi in ordine cronologică, în carî vorba întuneric Însemnează zece mit saă in genere număr nehotărît. \
Codicele voroneţian c. 1550 alăturat de Biblia luî Şerban Vodă de la 1688 :
Şi mulţi den aciea ce făcuse iscodirile, aducând cărţile le arde înnainte tuturor şi socotiră preturile lor şi aflară de argint cinci zeci de mie...
Căte zeci de mii sînt din Jidovii care aQ crezut.
Act. Apost. VI: Destui de ceila ce făcea farmace} adura'şi cărţile şi le arde intre toţi şi bâgară sama preţului loru şi aflară c i î n c i înturerece...
Ibidem : Căte înturerece sintu Iudei ceila fee am crezut...
Psaltirea lui Coresi din 1577, Ps. LXVIII : «Roata Zeului untunearec şi untunearec în o mije rodeaşte-se...=Curuum Dei'duaesunt myriaăes, millia multiplicia...,»
In «Cântarea lu Moîsi» de acelaşi: «Cum goneaşte unul m i i şi doi rădică untunearece*.
Si în prefaţa Psaltirei sale (ed. Hasdeu, p. 443) : «Şi Hs. zise, Matei 99 : cine ceteaşte să înţeleagă; şi Pavel apostol încă scrie, la Corint. 155, că întru besearecă mai vrătos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăesc, ca şi alalţi să învăţ, de cât un întunearec de cuvinte neînţelease într'alte limbi».
Cronica luî Moxa din 1620, p. 380 : «Era o besearecă aproape de Sveta Sofia şi era strînse cărţi într'însa : trei întunearece şi trei m i i, şi era a toată lumea filosofii într'însa adunate, de le ţinea patru dascăli plini de toată înţelepciunea şi ştiea filosofiea toată şi adîncul scripturilor elineşti cu creştineşti. Leu iconobreţ aduse găteaje uscate denprejur de besearecă, deci arse pre acei sfinţi părinţi împreună cu cărţile în besearecă».
Pravila de Govora din 1640, p. 36 : «După prieeştenie, n o o r ă de pasări în multe chipuri ce mânca sânge căzură împrejurul bisearecii... auzi preotul... şi zise : acest întunearec de pasări pentru mine veni».
Pravila luî Mateî-Basarab din 1652, p. 59 : «Pană la atâta nserdieşi vitejie veniră, cât mulţi îşi urară trupurile şi răbdară întunerice de munci şi morţi pentru adeverinţă».
Dosofteî în «Vieţile Svinţilor» din 1683, Oct. 80a : «Şi deacoloeşind vâzum şi era ca nişte vrăbii întunearecele şi graiul lor omenesc striga : îartă-ne Doamne, îartă-ne Dumnezâu!»
Ibidem, Noemvrie 184a : «Că cu mijlocul morţâi dobindim împreunare cu Domnul Hs., carele îubi de muri pentru noi, mutându-ne de la strică-cîoase a împărăţâei ceriului şi acolo spodobiţi cu întunearecele de bunuri».
într'un manuscript de la începutul secolului «întrebări şi răspunsuri» citim următoarele :
Câte palme este ceriul nalt de la pămînt?
— H0200 palmi Dumnezeieşti; palma Dumnezeiască ţine o mie de palme omeneşti. Dar adîncul pămîntulul câte palme este?
— De o mie de întunereci de palmi Dumnezeieşti.
83
Câte cete îngereşti sînt în ceriu?
— Zece cete îngereşti : întru o ceată au fost 1200O de întunerecX, deci 14ti (!) de întunerecl aă căzut din ceriu şi s'aO negrit şi s'aă făcut draci şî pană acuma fac pacoste rodului omenesc şi aii rămas 9 ceţl îngereşti în ceriu (1).
Vorba ţinere, latineşte tenere, are în vechile texturi şi înţelesul de <a stăpâni», datorit influenţei paleo-slaviculuî dritâaii «tenere, imperare», dră&ava «imperium, potestas; nsl. ditio» (2).
Psaltirea Iui Coresi, Ps. II: «Ceare de Ia mine şi daţi-voîu limbile partea ta şi ţinearea ta sconceniîa pămîntului=.Pete a me et donabo gentes in pos-8essionem tuam et fines terrae jus possessionis tuae».
Cronica lui Moxa, p. 352 : «Cleopatra înpărăteasa au ţinut înpărăţiea E-ghipetului».
Ibidem, p. 354 : «Să înceapem a scrie de acum târiea şi purtarea Rumânilor (cit. Rîmleanilor), de unde s'au început şi aii ţinut pămintul».
Miron Costin, Cronice l, 20 : «Ţarigradul şi căte ţări ţin Turcii în această parte de Ioc, care se cheamă Europa, parte de înpărăţiea Rîmuluî este».
De aci substantivul ţiiţoriu cu sensul de «domn, stăpân».
Pravila de Govora, p. 45 : «Crez într'unul Dumnezeu, părintele a tot ţiito-rîul, făcăloriul ceriului şi al pămîntului, tuturor văzutelor şi nevăzutelor».
Miron Costin, Cronice 1,16: «Traîan îndată s'ail apucat de oaste împrotiva tuturora, carii eşise de sub ascultarea împărăţiei Rîmuluî, şi întâi asupra Dacilor, ţiilorilor acestor părţi».
Grigorie Ureche, Cronice 1,178 : «Domnit'aQ Ştefan Vodă 47 de ani, 2 lunî şi 3 săptămâni; şi au zidit 44 de mănăstiri şi biserici şi era însuşi ţiitor peste toată ţara».
Asemenea substantivul ţinut cu sensul de «stăpânire, putere». Psaltirea diaconului Coresi:
Ps. XLIII: «Că tu eşti, Doamne, ţinutul mieu....=Nam tu es Deus robo-ri s mei....»
Ps. LIX : t-Ţinutul mieu cătră tine hrănesc. .=:Robur, obtinente illo, te observabo...»
Legenda sfintei Vineri c. 1580 (Hasdeu, Cuvente II, 150) : «Toate slugile meale si ţinutul împărăţiei meale».
Ibidem, p. 155 : «Doamne despuetoriul, părintele a totţinotuh. De unde ţinut în sens de «ţară stăpânită», fie maî mare «regio, plaga
- (1) Gaster, Literatura popularii română, p. 2S6. — Comp. documentul fără loc şi dată de la Mircea cel Mare (Hasdeti, Arhiva I, 1. 3), prin care scuteşte de vămi pe neguţătorii poloni şi litfanT, fiindu-le venirea slobodă în ţară cu o avere cât de multă, «makar da doneset bezăisla bezcisld, tysaSCa tysaăc turn*, tradus acolo literal prin: «fie măcar cu nenumăratele nenumăratelor, cu miile m i i 1 o r de întunericet ceea ce'î neinteligibil în limba de astăzi. Sensul este «cu m i i 1 e m i i 1 o r de miriade* adică cu un număr nemărginit de mare. (2) Miklosich, Lex. psl., p. 177, 178.
84
ditio», fie maî mică «districtus, tractus», sens esclusiv cunoscut în limba de astăzi (1).
Constantin Căpitanul, Magazia istorie I, 293 : «Şi au luat sultan Murat Rovanul. cetate mare ce este aproape de marea Caspie, care avea multe o-raşă şi cetăţi şiţinuturi sub ascultarea el».
§ 3.
Analogii roraâno-albănese.
Miklosich (2) şi după el Schuehardt (3) aii analisat o serie de cuvinte latine, comune limbel române şi albanese, carî aii suferit în ambele limbi o schimbare analoagă de sens. 0 atare^cpjn^denţă se explică, cum a admis'o maî întâi şi Miklosich (4), prin pmogeneitatea substratului primitiv traeo-latin din peninsula balcanică, limba româna şi albanesă fiind «doă dialecte d'o potrivă traco-latine, desvoltate însă fiecare pe o cale individuală nede-pendinte» (5).
(1) In sens de «regio, ditio» mal întîlnim în vechile texturi vorbele lăture şi parte, ambele influenţate de psl. strana «regio, pars, gens, populus», de unde româneşte strană «partea bisericeî unde stă corul, corul însuşi». — In privinţa lui ţinut compară totuşi medio-latinul tenementum, pe care Du Cange (Glossar. med. lat., s. v.) îl traduce prin «territorium, districtus alicujus loci».—In fine mal pomenim aci şi bunătate în sens de «avuţie, stare» de pildă la Moxa, p. 352 : «Deaca se întoarse Menelai deîn cale şi nu'şi găsi mutarea nice bunătatea, puse scrabă mare şi'şi dăriea faţa şi'şi rumpea hainele» sau p. 389 : «Cetăţile ceale tari şi pline de bunătate» şi In Alexandrie, p. 1 : «Netinav era atâta de maestru, căt lua bunătăţile şi dulceaţa de Ia patru ţări adică : grăul, vinul şi untul şi era ţara lui toată sănătoasă şi plină de toată dulceaţa lumii». Acest sens se poate compara cu psl. blagyni «bonitas» în raport cu rus blagaia pl. «avoir fortune». Vorba stare, în înţeles de «avuţie», datoreşte această accepţiune unei influenţe analoage.
(2j Miklosich, Die slavischm Elemente im Rumunischen. Vlena, 1861, p. 8—11.
(3) Schuehardt, Der Vocalismus des Vulgărlateins. Lipsea, 1866—68, voi. III, p. 50.
(4) Miklosich, Slavisclie Elemente, p. 6 : «Toate particularităţile comune limbilor vorbite în ţările balcanice (cari nu'şî găsesc explicaţiune în nici una din limbile înconjurătoare) trebuiesc probabil sâ fie reduse la elementul autohton. Ele sprijină părerea, cum că acest element e esenţial identic cu albanesa de astăzi. Şi dacă Albanesiî sînt consideraţi cu drept cuvînt ea urmaşii vechilor llirî, va trebui cu buuă seamă a se da Dacilor şi Geţilor o origină comună cu Ilirit». Una din aceste particularităţi—postpunerea articolului — a fost deja relevată la 1829 de către Kopitar (Wiener Jahrbii-cher XLIV, 95). Tomaschek explică asemenea ca o moştenire indigenă a limbii iliriee particularităţile sintactice comune popoarelor din peninsula Emulul (Oest. Gimnas. Zeit-schr. 1877, p. 449 J.
(5) Hasdefl, Istoria critică, p. 294 şi monografia : O pagină din sintaxa româno-albanesă (Cuvente II, 611 urm.), în care tractează despre reduplicarea şi triplicarea articolului, definit, iiupâ Schuehardt limba albanesă ocupă, în raport cu cea română, o posiţiune identică ca basca către spaniola sau ca celtica către francesa (Cuvente, <S«-plement, p. XIX). Pe lângă înrudirile de baştină maî e un mic numSr de cuviDte albano-române, cari se datoresc unei importaţiunl posterioare şl chiar recente, întro-
85
Analogiile româno-albanese, relevate de Miklosich şi repetate de Schuchardt, nu sînt toate exacte. Unele dinlr'însele ies din sfera unei atari comparaţiuni, necunoscendu-li-se un prototip sigur (1), iar altele neprovenind deadreptul de la una şi aceeaşi formă primitivă (2). D. dr. Gaster a făcut asemenea câteva observaţiuni escelente în această privinţă (3), dar nicî d-sa n'a accentuat cu rigurositate analogiile esclusiv particulare celor doă limbî, implicând în cercetarea sa cuvinte comune şi unora din limbile romanice (comp. drept, orb); sau limbeî copilăreşti a tuturor popoarelor (comp. mamă).
Ne vom încerca a~da, în paginile de maî.la vale, o serie de cele maî sigure analogii semasiologice, ce se pot constata într'o cercetare comparativă a limbeî române şi albanese(4).
Bffîate, din forma latină vulgară battalia, în sens de «pedeapsă» în special «divină» adică «plagă, rană», bunăoară în următoarele doă pasaje din cel maî vechia fragment biblic, circa 1560 (Hasdeu, Cuvente I, 9) în alăturare cu corespunzătoarele lor din Biblia Şerban-vodă de la 1688 :
Ex. XXXVI: Iară să nu veţi nici aşa îngădui mie, cu 7 ori mai tare voiu bate pre voi şi voiu frânge jos pre trufia vostră şi pre măria trufiei vostre.
Ibidem : Să veţi hi înblându înprotiva mea şi nu veţi asculte pre mine, de 7 ori voiu mai tare mulţi bătăile pre voi după păcatele vostre.
Şi de nu'm veţi asculta nice pană în-tr'atăta şi voiu adaoge a vă certa pre voi cu r a n e de 7 ori pentru păcatele voastre. Şi voiu surpa semeţia mândriei voastre.
Şi după adastă de veţi mearge curmeziş şi nu veţi vrea să mă ascultaţi, voiu adaoge voao şapte r a n e după păcatele voastre.
In blesteme : bată-te! (D-zefl, Preeista, sfinţii, crucea etc.) vorba are îarăşî înţelesul de <a pedepsi». '
ducendu-se prin ArnăuţI, dintre cari câţiva ajunseseră chiar pre tronul ţărilor române (Vasile Lupul şi Ghica Vodă «fiind, de neamul lor, Ar bana şl»). Aceste cuvinte se rapoartă mal 'toate : a) la regnul animal (barză, broască, cioară, năpărcâ, şopârlă, viezure); b) la regnul vegetal (brad, bunget, codru, copaeia, mazăre, mugur, sîmbure); c) la terminologia geografică (măgură, noîan, părîfl, sat); d) la rudenie (moş, mire). Dintre părţile corpului omenesc numai «grumaz» (comp. metafora populară o-muşor «luette», ce o vom cerceta maîla vale, întocmai aşa esclusiv la AlbanesI). In fine mal relevam şi numele de Andilandi, pasere măiastră din basmele muntene şi care nu'i de căt alb. ndelandi(şe) «rîndunică». Vezi asupra'I studiul meu Ielele, p. 31.
(1) Comp. rom. buză, macedo-rom. budză, alb. buză, sp. buz şi chiar persieneşte buz, toate «labium»—cuvînt, probabil, de origină onomatopoetică.
(2) Cuvinte ca alb. varvat «animal necastrat de parte bărbătească» şi kuvănd «întrevor-bire, adunare, mănăstire»— ambele provenind din formele neo-greceştl pappâxo; şi z.ou-jît'vra—nu pot oferi puncte de comparaţiune cu rom. bărbat şi cuvînt, cari se trag dc ndreptul din latinele barbatus şi convenlum.
(3) Stratificarea elementului latin în limba română în Tocilescu, Revista, An. I, p.7— ."•2 şi 345—350. Observaţiunile semasiologice s'atlă la paginile 352—355.
(i) Vezi Miklosich, Albanischc Forschungcn. Vlena, 1870-71: Partea YLDie romanisclien Elemente im Albanischcn.
86
In limba albanesă bătaia însemnează asemenea «spaimă, epilepsie» (comp. ital. battigia «epilepsie») (1).
Latinul Calendarium a dobindit, cum am spus'o şi într'un capitol precedent, atât româneşte cât şi albaneşte, sub formele Cărindar şi Kaîenduer, sensul restrîns de «Ianuarie».
Tot aşa vorba draco, sub formele drac şi drekî, posede, în ambele aceste limbi, sensul metaforic de «diavol».
Latinul faux «gâtlej, înghiţitoare» a produs româneşte falcă «maxilla» şi falce «măsură agrară», întocmai precum albanesul făihinlă însemnează în a-celaşî timp «falcă» şi «şchioapă».
Gula «înghiţitoare», printr'una din acele metafore populare, ce caracteri-sează limbile romanice, a luat locul clasicului «os» în limba română şi albanesă : gură (macedo-rom. gură; istriano-rom. gură) şi gollă saă goîă.
Granum a produs româneşte grâu, Ia plural grâne cu sensul de «cereale» adică de orice fel de grăunţe; fot aşa albanesul grun, grur însemnează «grâu» şi «cereale». Dar şi în limbile romanice se îa câteodată pluralul lui granum pentru frumentum.
Languor însemnează româneşte şi albaneşte «o boală îndelungată şi lipicioasă» : lângoare saă lunqoare «typhus» şi lîăngăer saă Uuniără «Seuche» .(Hahn).
Magister vulg. magester, ital. maestro, a produs româneşte măiestru, de unde derivă măiestrie, care avea odinioară şi sensul de »cursă», bunăoară în Pravila luî Vasile Lupu, p. 5 : «Când va întinde nişte maeştrii la vr'o vie saă Ia vr'un pomât»; sau în «Istoria ieroglifică» de Cantemir, p. 356 : «Corbul la dulâiî vânători porunci, că de vor videa, că într'alt chip inorogul în măiestriile lor a cădea cu putinţă nu îaste...» Tot astfel albaneşte mustri însemnează «dolus», mastrim «arlificio», maştrim «frode» (Miklosich).
Masculi a produs româneşte muşchi, care maî are şi sensul de «bucate gătite de plămâni» (Lex. Bud.); albaneşte muşkărî, muşkăni însemnează de a-semenea «muşchi» şi «plămâni».
Orare «a ruga» a devenit româneşte urare «gratulări» (2) şi oraţie «gratulatio» (3): tot aşa albaneşte : uruem «augurare», uroiiă «saluto,
(1) Şi Românul consideră «epilepsia» ca o «pedeapsă divină», ca o «bătaie cerească», de unde etimologia populară moldovenească pedepsie în loc de epilepsie. Creanga în «Amintiri din copilărie» (Conv. lit. XV, 450) : «Unii dondăneau ca nebunii, pană 'i a-puca ameţeala, alţii o duceaţi numai într'un muget, cetind pană le perea vederea; la unii le umblau buzele, parcă erafl cuprinşi de pedepsie>.
(2) La Moxa, p. 355 şi cu sensul de «a vesti, a da sfară»: «După aceala zidi Romii cetate prea mare şi frumoasă.... şi cu glas de bucin ură : să asculte toată lumea de cetatea, ce'i se puse numele Rim».
(3) forma corectă este oraţie. In «Condica de obiceiuri vechi şi noi» (Cronice III, 3011) citim : «....Diaconul Curţii îaeepe a ceti oraţiile sărbătorii»; Ibidem, p. 311 : «întâi mitropolitul ridică un pahar de vin făcând oraţii pentru slava lui Dumnezeu»; Ibidem, p. 313 : Dascălul cel mai-celiue.se... uune pe ucjtiicul sâii cel rinduit de spune engomi o n
87
faccio buon augurio», urim «congratulazione», urată (=Iat. oratum) «bene-dizione».
Palus «baltă>, sub forma sa posterioară padules (paludes), a dobîndit accepţiunea de «silva», româneşte şi albaneşte : pădure şipul.
Socius. «tovarăş», socia «tovarăşă» au înlocuit româneşte pe «conjux» : soţ, soţie(1); tot aşa albaneşte şoki, fem.^oMe «conjux.»
Din latinul stupă avem româneşte stupă «căiţi», de unde verbul a astupa «a închide o gaură, a acoperi o spărtură» literal «a umplea sau acoperi cu căiţi»; albanesul stupos are asemenea sensul generalisat de «astupare». Dar tot aşa şi neo-greceşte otoortwvo).
Latinul venenum s'a transmis româneşte sub forma venin, care însemnează «venenum» şi «bilis», ca şi albanesul v&ner, vărer «venenum, bilis». Compară macedo-românul nvernare «tristitia» literal «înveninare» şi nverinatu «tristis» (Kavalliotis) cu alb. vrere «X63rr]» literal «venin», iste vreret «temps obscur, trouble» (Miklosich).
Ver a înlocuit româneşte pe «aestas» : vară; albanesa a întrunit ambele a-ceste sensuri: vără «vară, primăvară» (2).
Virtus a transmis românescului virtute numai semnificaţiunea sa materială (3) de «putere, tărie», macedo-rom. virtute «86v«|uc» (de unde la dînşiî şi adjectivul vîrtos pentru tare) întocmai ca şi albanesul vărtit «robur, vis».
Incheîând această parte a lucrării, care îmbrăţişează nişte fenomene maî toult sau mai puţin fluctuante din viaţa limbeî, ne vom îndrepta acum privirile către acele modificări inerente spiritului omenesc, cari constituîesc căuşele fundamentale ale transiţiuniî sensurilor: metafora, oarecum elementul vital al graiului, precum şi fenomenele generale de lărgire, de restrîngere şi de scăderea cuvintelor, in cercul cărora se efectuează evoluţiunea lor istorică.
(1) In loc de soţie <conjux» s'află la Moxa forma masculină soţ, ca în următoarele, doă exemple : «Deci deaca veni în vrâstă de însurat, soru-sa Polhiriea grijiea să'i afle soţ» ; saâ (p. 367) : «Inpărăţila Teodosie înpreună cu soţu-s&u, înpărăteasa Ev-docsia».
Pe de altă parte femininul soţie are, în vechile texturi, înţelesul masculin de «complice». Astfel în Pravila lui Mateî-Basarab, p. 88 : «Cela ce va da altuia arme.... pentru să meargă să ucigă pre altul.... acela se va pedepsi ca un ncigătorlu şi ca un fur, pentru că se cheamă soţie cu dînşiî». Ibidem, p. 95 : «Mal mare Iaste răpirea, când va fi cu soţii multe».
(2) Pictet I, 99 compară, sub raportul semasiologic, pe litfanul wăsara «vară» Jn raport cu sanscritul vdsanta «primăvară», pe când «primăvara» o numesc Litfanil pawa-saris literal «înaintea verel».
(3) Cic. Tuse. II, 18 : «Appellata est a v i r o virtus : viri autem propria maxime est fortitudo, cujus munera duo maxima sunt, mortis dolorisque contemptio».
88
IY. METAFORA. § 1.
Vîaţa metaforică a limbeî.
Abstracţiunea e caracterul distinctiv al proseî. însuşirea principală a poe-sieî e din contră sensibilisarea impresiunilor. Toată măiestria poetului stă tocmai în această concretisare şi individualisare a'ideilor abstracte şi generali. Pe când vorba prosaică e seacă şi lipsită de viaţă, expresiunea poetică deşteaptă în noi o sumă de amintiri, capabile a ne reproduce icoana vie ce'I a dat naştere şi impresiunea, ce ea lasă prin aceasta asupră-ne,e fireşte mult maî energică. Să luam, bunăoară, următoarele doă strofe din poesia «Groza» de Alexandri:
Galben ca făclia de galbenii ceară,
Ce aproape! ardea, Pe o scândură veche aruncat afară, De somnul cel vecinie Groz'acum zăcea, Şi după el nime, nime nu plângea !
Un moşneag atuncea cu o barbă lungă
La Groza mergând, Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă, Lângă mort îl puse mânai sărutând, Mal făcu o cruce şi zise plângând.......
Ceea ce revarsă un farmec deosebit asupra imaginilor, ce trec pe dinaintea noastră la citirea acestei poesii, sînt epitetele, carî întrupează şi însufleţesc plăzmuirile poetului. Iată ce spune Schoppenhauer în această privinţă :
«Pentru a pune în mişcare fantasia trebuie, ca noţiunile abstracte, carî sînt materialul imediat al poesieî ca şi al proseî aride, să fiă astfel coordinate, în cât sferele lor să se întretaie aşa, ca nicî una să nu poată subsista în generalitatea sa abstractă, ci în locu'î să treacă dinaintea fantasiei un repre-sentant intuitiv, pe care cuvintele poetului îl vor modifica din ce în ce maî mult după scopul sSă. Precum chimistul obţine substrate solide prin combinarea unor fluide cu totul limpezi şi străvezStoare, tot aşa ştie poetul să producă din generalitatea abstractă şi transparentă a noţiunilor, printr'o anumită împreunare, concretul, individualul, representarea intuitivă. Căci numaî prin intuiţiune ajungem Ia cunoaşterea ideii (platonice), care e scopul orîcăriî arte. Măiestria în poesie, ca şi în chimie, dă posibilitatea de a obţinea totdeauna tocmai substratul propus. Pentru acest scop servesc multele epitete în poesie. prin carî se restrînge până la intuiţiune generalitatea oricărei noţiuni» (1).
Ceea ce sînt epitetele pentru poesie, aceea este metafora pentru limba în genere, adică elementul eî de viaţă şi de mişcare. Metafora este într'adever poesia limbeî, o poesie adeseori latentă, care rămâne neobservată şi necu-
(1) Schoppenhauer, Die Welt als Willc und Vorstcllung (Lumea ca voinţă şi repre-sentare), voi. I, p. 286.
89
noseută. In viaţa metaforică a graiului nu pulsează, - cel drept, acelaşi vioiciune de concepţiune, şi numai arareori putem surprinde imediatul proces al fantasiei. Păture succesive aii acoperit primele imagini şi aQ stins într'însele orice urmă de viaţă (1). Prin zilnică tocire cele maî frumoase, cele mai stră-î lucite din aceste imagini aii ajuns pentru noî simple sunete, cari nu ne maî 1 spun nimic despre primitiva lor splendoare. Această usare continuă a elementelor imaginative prin deprinderea zilnică merge din ce în ce crescând şi o reacl iune rămâne posibilă doară în domenul poesiei. Numai poetului îî mai' este dat a reîmprospăta din când în când aceste imagini, cari s'au înfăţişat 1 odinioară popoarelor în copilăria şi în juneţea lor şi cari n'au păstrat din frăgezimea lor primitivă de cât urmele unei adîncî gărboviri....
§2.
Definiţiunea şi însemnătatea metaforei.
Aristotele dă asupra metaforei o definiţiune prea întinsă (2), făcend din-tr'însa orice «schimbare a semnificaţiuniî proprie a cuvîntuluî» (ovdu.aţoc aX-Xoiptou kmtpopâ). Definiţiunea luî Quintilian «metaphora brevior est simili-j tu d o»(3) a rămas clasică până în ziua de astăzi şi o regăsim, într'alţiî, la Ior-' dache Goleseu, care amplifică întru câtva cugetarea retorului latin, fără a o lămuri Metafora, adecă după asemănare, să zice când vrâm să arătam un obraz sau altceva, asemănăm înţelegerea acelui nume (cu care facem arătare) cu altă înţelegere. Cum când zicem : înţelepciunea este comoara faptelor hune : la această vorbă înţelegerea numelui comoară (ce se dă numai la avere) o asemănăm cu dobîndirea faptelor bune, ca şi când am zice : dobîn-direa faptelor bune este înţelepciunea»(4).
Asemănarea, condiţiunea neapărată a metaforei, e totdeauna parţială : printre feluritele însuşiri, ce constituie caracterul distinctiv al unuî obîect, e destul să se găsească una singură ca moment esenţial şi la alt obîect. Câte de asemenea însuşiri va avea decî un obîect, atâtea metafore se va putea forma despre dînsul.
Dar definiţiunea de maî sus consideră metafora esclusiv din punctul de vedere al retoricei, care nu intră în cercetarea noastră. Din punctul de vedere linguistic metafora este, după cum a definit'o Max Miiller, «faptul de a transporta un nume al obiectului, care îî aparţine propriu, la alte obiecte, cari participă într'un mod saft altul la proprietăţile celui dîntâiu»(5). Dorinţe
(1) Jean Paul : Jede Sprache ist in Iiiicksicht geistiger Bezichungen fin Wiirterhuch erblasster Metaplteru : «Fiecare limbă este, din punctul de vedere intelectual, un dicţionar de metafore ofilite».
(2) Arîstctelis, Poetica, cap. XXI.
(3) Qnintiliani, Institutiones oral., lib. VIII, cap. VI.
(4^ lordnelie Onlpscu   lliititîv! de senmif. ^nunm .v/n....»...//%.. ......n--------~<v turn
90
arzătoare, cuvinte înfocate, rugăciuni fierbinţi sînt expresiuni metaforice. Vrând a denumi principiul vieţii din interiorul omului safi animalului, alegem un semn exterior al acestui principiu vital — suflarea gureî — şi avem vorba suflet.
Max Muller distinge doă feluri de metafore : radicală şi poetică. Metafora radicală «când o rădăcină, care însemnează «a străluci» e întrebuinţată pentru a forma nume, nu numai al focului sau soarelui, 'ci şi al primăverel, al luminel matinali, al strălucitoarei lumini a'cugetăriî saă al acelei bucurii sufleteşti, care izbucneşte tn imneie de laudă. Limbile vechi sînt pline de asemenea metafore şi sub microscopul etimologiei mai fiecare vorbă lasă a se întrevedea urmele primei sale concepţiunl metaforice»(1).
Mal scurt s'ar putea zice : când o idee se transmite de la forma sa primitivă saâ radicală asupra unul noă obiect. Dacă luam, de pildă, verbul românesc născocire «a afla, a închipui un lucru» şi'l comparam cu paleo-slavicul naslcocdi «insilire» (sktâiti «salire») vedem, că însemnează propriu-zis *a sări în (cap) ceva neaşteptat», precum pentru francesul saillie «vorbă isteaţă spusă pe neaşteptate» literal «săritură» (saillir «a sări») avem româneşte cuvintele trăsnae saă plesnae, ambele pentru a desemna o cugetare ivită deodată in spiritul nostru (2). Animalul caracteristic prin neaşteptatele şi repezile sale sărituri —capra (3) — a fost luat în diferite limbi cu o expresiune metaforică pentru «trecătoarele fantasii», ce abat cuiva, pentru acele mişcări Iuţi şi nesocotite ale spiritului atât de asemuitoare săriturilor uneî capre. Astfel franţuzeştecaprice, italieneşte capriccio «toane» etc. (comp. ital. tiechio «toane»
(1) Ibidem, p. 73.
(2) Sinonimul modern al lui născocesc adecă scornesc—ambele cu o nuanţă pesimistă— este primitiv o expresiune a graiului vănâtoresc şi însemnează literal «a chema cu cornul» câinii la vânat, ca într'o colindă (Teodorescu, Poesii pop. rom., p. 69):
'                    La vânat că mi-om ieşit, Gutalina mi-am scornii, Gratalina mi-am gonit.....
deci a pune în mişcare, a turbura (comp. sbuclum literal «a cânta cu buciumul») apli-cându-se, şi în vechile texturi, la vînt saii vijelie, de pildă în următorul pasaj din «Sicriul de aur» din 1673 (Cipariu, Crestom., p. 120): «Şi să scorni de cătră pustie v i h o r de vînt mare şi scutura tuspatru unghiurile casil»; sad In sens figurat la Cantemir, în «Istoria ieroglifică», p. 28 : «Cu căt veastea otărătă mal de năprasnă vine, cu atăta mal mare tulburare şi grijă scorneaşte». Sensul modern al Iul scornire «plăzmuire, născocire mincinoasă» (comp. expresiunea «minciună cu coarne») îşi găseşte o analogia în francesul tromper< a înşela», la început «a cânta cu t r o m p a sau t r î m b i ţ a». Vezi interesantul studiu tscornesc şi stirnesc» publicat de d. Hasdeii în Columna pe 1883, p. 48-63.
(3) Buffon o descrie în modul următor : «L'inconstance de son naturel se marque par 1'irregularite de ses actions, elle marche, elle s'arrete, elle court, elle bondit, elle saute, s'approche, seîoigne, se montre, se cache ou fuit, corame par caprice, et sans autre cause determinante que celle de la vivacit6 bizarre de son sentiment inte-rieur, et toute la souplesse de ses erganes, tout le nerf du corps suffisent ă peine â la pe tul an ce et â la rapidite de ses mouvements, qui lui sont naturels».
91
din germ. ziccki «căprioară»). Dar chiar româneşte avem vorbapîrţag «furia, măniă cu Ioane» ă\a pîrţ «ţap», care se întrebuinţează maî totdeauna în u-nire cu arţag, ca în următoarele doă exemple din «Povestea Vorbei» de Anton Pann, p. 108,112 :
«A r ţ a g u 1 îşî găseştepîrţagul*.—«Şi el, cum se leagă să'î rabde arţagul, şi ea să se lege să'î rabde pîrţaguh(\).
Cu totul diferită e metafora poetică, «prin care un verb sau un nume deja creat şi aderent la vr'o noţiune sau la vr'un obîect determinat e transportat într'un mod poetic asupra uneî alte noţiuni saii asupra un uî alt obîect. De pildă când razele soarelui sînt numite mâinile sau degetele soarelui, numele, care însemnează mâînî şi degete, exi.* ta deja şi e aplicat, printr'o figură poetică, la razele, carî ies din acest corp luminos».
Cu alte cuvinte : când reprezentarea ideii anterioare rămâne şi când se face o contopire analogică sau o identificare. Astfel româneşte : uşa are o broască, trăsura o capră, puşca un cocoş, usturoiul un căţel,, stativele doă iepe (comp. cobila plugului), etc. toate împrumutate regnului animal şi aplicate la obiecte neînsufleţite. Iatâ încă câteva metafore poetice luate de la părţile corpului omenesc : româneşte plaiul are un picior, moneda o buză, carul o inimă, pămîntul o sprinceană, ziua o geană, (geana zilei =aurora); asemenea un ochiU de lanţ (=ineluş), de sticlă (=geam) saii de funie (=laţ); clopotul are o limbă şi cosciugul o pleoapă (=capac). Pe de altă parte copil (rzcopil «enfant») e «ţîţînauşei», babă (=babă «vieille femme») e «grindă, tălpoaie», pop (=popă «prelre») e «slîlp, proptea», etc. (2).
(1) Pentru aceeaşi noţiune de «toane» limba românească mal posede încă doă ex-presiunl gărgăuni şi greeruşi, împrumutate de la numele a doă insecte cu 0 cântare sbârnăitoare, cel din urmă — greerele— caracteristic asemenea pentru săriturile sale. Franeesul le zice «şoareci» (avoir des rats), Iar Italianul «broaşte», (aver delle rane), dar şi «greerl» (ii grillo mi dalta). - Numele latin al greerulul cicada a păstrat româneşte, sub forma cicdlă, numai semnificaţiunea figurată de «flecar, tărăe-brîO». Faptul că Macedo-Românil aii chincală cu înţelesul de «greere», dovedeşte că şi în dialectul daco-r.omân vorba va fi avut la început acest sens propriu, şi mal ttrzlu numai trecu la cel figurat, tocmai ca în limba italiană şi spaniolă (comp. şi franţuzeşte «b a b i 1-1 a r d en cigale* Littre). *
(2) Tot astCel numesc Românii din Moldova, Ardeal şi Bucovina pupăză un fel de prăjitură din aluat de grîQ, din causa asemănării sale cu cuibul acestei pasări, întocmai precum engl. pie şi fr. pie «coţotană» însemnează totdeodată «plăcintă cu carne». Cu pupăze se împodobesc pomii daţi de sufletul morţilor şi la parastas se dau de pomană, pe când colacul se împarte la praznic sad comandare.
Într'o poesie populară din Bucovina (Marian I, 162) :
Fâ <loi colaci Din patru saci Şi o pupăză Dintr'o mîerţă Ş'un covrig Dintr'un mortic...
De aci şi locuţiunea proverbială : colac peste pupăză, când cineva sufere o îndoită pagubă.
92
Aceaslă divisiune a luî Max Muler nu'î tocmai clară. Maî cu seamă numirea de «poelică», dată categoriei a doua în oposiţiune, nu cu una prosaică, ci cu una radicală, e răii aleasă. Pentru scopul nostru în special sînt de deosebită importanţă numaî acele metafore saă expresiunî metaforice, carî sînt resultatul instinctiv al inspiraţiuniî populare, carî se datoresc adecă spontaneităţii spiritului popular, îar nu reflexiuniî şi geniului poeţilor. Metaforele limbeî poetice formează o lume ideală a parte cu totul diferită de metaforele, ce izvoresc din fantasia vecinie vie a poporului.
Metaforele «ca revelaţiunile spiritului omenesc, ca oglindă credincioasă a lumiî externe şi interne a omului, ca monumente de atâtea fapte ale istoriei sale» (1) merită să^atragă o serioasă atenţiune din partea acelora cari urmăresc în desvoltarea limbeî mersul progresiv al spiritului omenesc. In metaforele şi în expresiunile metaforice stă originalitatea şi geniul limbeî şi într'în-sele se oglindesc particularităţile spiritului naţional.
«Transportul saă metafora a fost procederea cea mare a formării limbel. O analogie a tărît o alta şi aşa sensul cuvintelor a colindat în aparenţă în chipul cel mal capriţios; adeseori chiar semnifieaţiunea primitivă a dispărut şî n'a lăsat să subsiste de cât accepţiunile derivate. De aci, în sînul uneî aceleiaşi familii de limbi, acea diversitate extraordinară, care face, ca idiome învederat Ieşite din aceeaşi tulpină... să nu se recunoască de loc la distanţă şi ca ştiinţa cea maî atentivă să le poată singură regăsi fraternitatea. Fiecare popor s'a alipit, în crearea metaforelor sale, de raporturi diverse după caracterul său individual şi după natura, ce'I înconjura» (2).
Mărgăritare poetice zac adeseori ascunse în aceste metafore. Admirabile sînt, în această privinţă, numirile romanice pentru «talazurile» mării: Italianul le caracterişă prin plastica expresiune de «cal» (cavatti, cavalloni) asemuind furtunoasele valuri cu caii cel aprigi, pe când Spaniolul dă micilor unde spumoase poetica numire de «porumbiţe» (palomas, palomillas). Francesul le numeşte moutons «berbeci», Italianul pecorelle «miei», marea privindu-se ca o câmpie înverzită (3).
Animalul Mustela, căruia închipuirea populară îî atribuie lainice puteri, poartă în diferite limbi un nume desmierdător : rom. nevăstuîcă literal «pelite femme», paleo-slavicul nevestăka «nova nupla. mustela»; fr. beletie «frumuşica», portug. dominja, ital. donnola «domniţa», span. comaăreja «cumătriţă», neo-gr. w^fk^a din vuu.97) «logodnică, noră», germ. Jungferchen «coconită», în Bavaria Schonihierlein «frumuşelul animal» şi în alte localităţi Miihmlein «mătuşica», danes kjonne «frumoasa», ungur, memjet «noră, nevăstuîcă» şi basc. andereigerra «nevăstuîcă» din andrea «femee, fecioară».
Dulcea cântăreaţă a nopţii
care spune cu uimire Tainele inimel sale, visul el de fericire.......
(1) Brinkmann, Metaphern, p. 4.
(2) Renan, De l'origine du langage. Paris, 1858,_p. 123.
(3) Brinkmann, Metaphem, p. 9, 40, 298, 573.—Şi Românul numeşle oiţe, sp. ovejitas, nouraşil aducători de ploae
93
a primit româneşte frumoasa numire de priveghetoare, pasere, care, după legendă, «priveghează maî toată noaptea» (1) şi umple aerul cu duioasele'î accente, aşa că
Lumea întreagă stă pătrunsă de al eî cântec fără nume.....
Unele dintr'aceste numirî metaforice, date animalelor, se întemeîază pe legende străvechi, care datează probabil din epoca cea maî depărtată, ceea ce explică existenţa lor la popoare diferite. Pasărea «Troglodytes parvulus» se numeşte, bunăoară iu Transilvania, împăratul paserilor sau Piţ împărâtuş, iar în Bucovina impărătuş, împărăţel(2). Aceeaşi pasăre se numeşte de Greci (îaoiX.oxoe; «crăişor», de Latini reguluş «regişor», de Francesî roitelet dimin. din roi «rege» şi da Germani Zaunkonig «regele gardurilor».
Flora românească esle maî cu seamă bogată în asemenea poetice numirî. Una şi aceeaşi floare Convallaria majalis a fost împodobită, in diferitele re. giuni româneşti ale Daciei, cu nestemate poetice ca: sufletele «petites âmes» în Transilvania, lăcrămioare «peliles larmes» în Moldova, mărgăritarî saii mărgăritarele «petites perles» în Muntenia şi cerceluşi «petites boucles d'oreille» în Dobrogca (3).
Nu mai puţin admirabile sînt numirile de brânduşă, sinonim cu măngă-ioasâ, şi primăveruţe, luminărica Domnului, luminiţa nopţii şi intreaga acea lume feerica de flori, ce poetul face să •treacă pe dinaintea noastră în «Concertul in luncă» :
Iată vin, pe rind, păreche şi pătrund cole 'a poiană Bujorelul vloiO, rumen, cu năltuţa odoleană, Frăţiori şi romăniţe, care se aţin la drumuri, Clopoţei şi măzărele, îmbătate de parfumurl.
Iată frageda sulcină, stelişoare, blânde nalbe, Urmărind pe busuiocul, Iubitor de sînurl albe, Dedifei şi garofţe, părguite în foc de soare, Toporaţi, ce se închină gingaşelor lăcrămioare.
Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie, Nufărul din baltă vine întristat fără soţie. Şi cât el apnre galben, oacheşele viorele S" retrag de el departe rîzend vesel între ele.
)n poiană mal vin încă elegante floricele, Unele 'n condurii-Doamnei şi 'n rochiţi-derînduncle. Altele purtând în frunte, înşirate pe o rază, Picături de rouă dulce, care în umbră scânteiază (*).
Foarte semnificative sînt, în această privinţă, puţinele numiri de plante, ce
(1) A se vedea legendele priveghetoarel la Marian, Ornitologia pop. rom. I, 239-251.
(2) Marian, op. cit. I, 304. A se vedea la pag. 306—318 o legendă cu variante privitoare la această pasăre.
(3) Brândză, Limba botanică a ţăranului român în Columna pe 1882, p. 392.
(4) Alexandri, Poesii, voi. Iii, p. 54
u
ne aii venit din Orient: enibdhar «mireazmă nouă», indrişaim «esenţă regală», sefîerea «suc regal», zarnacadea «potir de aur» (1).
Pepelea, spiritul satiric al poporului, este şi el uneori întipărit în aceste metafore. Nu e oare comic, că animalul viezure, alb. viedkută din vledh «a fura» se numeşte «hoţoman», adică animalul ce fură grânele? Francesul îl porecleşte «grăuncîor»: blaireau, vechiă-fr. blereau diminutiv de la ble «grâă», îar Englesul «negustorul de grâne» (badger). Dropioiul poartă, în unele localităţi (2), numele de mitropolit. Paserea «Muscicapa» adică «prinzetoare de muşte» se numeşte în Banatgelatul, propriu «calau». Paserea «mulge-capră» se numeşte în Moldovapăpăludă adică «paparudă», «codobatură» se cheamă în Bucovina pasere ţigănească sau jumătate de pasere, «sticletele» domnişor, în Banat turculeţ, cioara «Corvus monedula» se numeşte în Muntenia papa. gal ţigănesc..........(3)
Un văl de jale acopere alte ori aceste metafore. O lume de suferinţe conţin într'însele cuvinte ca muncă, agonisesc, etc. şi, la cercetarea lor, pare că auzim răsunând la urechile noastre sentenţa biblică : «Blestemat fiă pămîntul pentru tine, cu dureri vel mânca dinlr'insul în toate zilele vieţii tale : spini şi pălâmidă Iţi vor creşte ţie... întru sudoarea feţei tale vei mânca pâine, pană ce te vel întoarce in pâmînl, din care eşti luat; că ţărână eşti, şi în ţărână te veî întoarce».
De aceea există, în cele maî multe limbi, o conexiune intimă între cuvintele, carî însemnează «chin, durere» şi între cele cu sensul de «muncă,.lucru», care consumă puterile omului. Astfel: latineşte labor «lucru, suferinţă», greceşte stovoc «muncă, durere»; vechiul-nordic verk «labor» şi verhr «dolor»; anglo-saxon veorc «muncă, osteneală, sarcină, durere»; vechiă-germ. susla, vechiă-nordic sysla «treabă, lucru» ; anglo-saxonsusl «labor, afflictio, tormen-tum, supplicium»; germ. Arbeit «muncă», din vechiă-germ. arabeit «trudă, nevoinţă»; francesul travailler «alucra» e înrudit cu entraver «a împiedica», de unde englezeşte travel «a călători», călătoria fiind totdeauna întovărăşită de trude şi de nevoi.
Trecem acum la cercetarea cuvintelor româneşti, carî presentă aceeaşi co-relaţiune logică.
Muncă însemna odinioară aproape esclusiv «caznă, chin», derivând (4) din paleo-slavicul manka «cruciatus, tormentum, supplicium, punitio, dolor, poena. tyrannis» (ung. munlca «labor, opus»).
1. In sens prolan : «toriură».
Codicele Voroneţian c. 1550, p. 150 : «Iară se greşind mmncă răbdaţi, care e lauda ?=Pentru că ce laudă îaste de veţi răbda bătae greşiţi fiind ?» (Biblia din 1688).
(1) Şaineanu, Elemente turceşti, p. 42, 58, 88, 114.
(2) Odobescu, Pseudohgn., p.7.
(3) Marian, Ornitologia I, 428, 328, 692; II, 25. (4)Miklosich, Lex. psl., p. 395.
95
Pravila de Ia Govora din 1640, p. 34 : «Ore ce minare se va vedi de ore carii, că pre bărbatul ei l'au pierdut cu oiravă sau cu alt oarece, aceaîa să se cearce, oare iaste adevăr, deaciîa să sedee muncii şi jâhuilă să fiă avuţiîa el...»
Pravila luî Vasile Lupu din 1646, p. 48 : «Ore cine va ascunde şi va tăcea uciderea şi moartea lătănă-sâu.... dirept aceia să'î se dea strînsoare să spue, îar de nu să'î se dea muncă tare».
Cronica lui Constantin Căpitanul (Mag. Ist. I, 213) : «Deci Ion Vodă ră-măind în scaun, zic că mari şi multe răotăţî au făcut, vărsări de sânge, jafuri de faţă pe ţară şi de bisearici şi den zi in zi să muncea şi se nevoia de gâsea munci noao de muncea pre supuşii luî pentru avuţie».
2. In sens religios : «chinurile iadului, martiriu».
Evangeliarul Iul Coresi c. 1575 (Cipariu, p. 8) : «Şi vor mearge aceia în munca veacilor, îar derepţii în viaţa de veac».
Nicolaî Costin, Cronice I, 73: «Acest împărat (Adrian) multe munci aii.făcut creştinilor : pe Eutrtatie Plachida, sfântul şi dreptul, ce se numea al do-ile Iov, vestit hatman al Iul Traian, împreună cu femeia sa şi cu copii seî, i-au pus pe boâ de aramă aprins de foc; lăsam a pomeni creştinii câţi au luat munca pe vremea luî Adrian».
Beldiman, în «Jalnica Tragodie» (Cronice III, 351) :
.....pe toţi eteriştil greci
I făceaţi părtaş gheenil şi muneei celei de veci. Blâstâmau pe toţi acela ce nu se vor rădica Să'î gonească, să'î ucidă şi în picioare al călca.
Limba modernă a păstrat mai ales sensul religios de «chinuri pentru pedeapsa păcătoşilor» în locuţiunea : muncile iadului. Semnificaţiunea însă cea maî generală a vorbei muncă e aceea de «labor», o semnificaţiune, ce o in-tîlnim deja în cele dînlâî texturi, bunăoară în cel mal vecbiu fragment biblic c. 1560, Exod.XXVI (Hasdeu, Cuvente 1,9) :[«Şi muînca vostră va peri, că pămînt ul vostru nu'şi va da hasna şi leamnele pre căînpul vostru nu vor fi roditore».
«Românul, zice d. Slavici, are pentru «labor» cuvintele : lucru, muncă, robotă şi clacă: Lucrul e plăcut, munca truditoare, robota s i 1 i t ă şi claca e fără plată» (1).
Agonisesc exprimă ceea ce ştiinţa positivă a secolului a numit «lupta pentru existenţă», o adevărată luptă de întrecere, în care izbuteşte totdeauna cel maî fericit înzestrat din fire. A'şî agonisi traiul de toate zilele e deci a lupta pentru existenţă. Prin opintiri şi anevoinţe de tot felul omul ajunge a câştiga, a'şî face stare. Macedo-românul agonisire conservă încă semnificaţiunea etimologică de «luptă», îar forma secundară avhohisire are pe aceea de «grăbire» : ambele derivând din aoristul verbului aţomCu» «lupt» (2).
(1) Slavici, Z>ie Rumănen, p. 154.
(2) «Sub raportul logic, românul agonisesc e un produs al cugetării proprie roma? neştl, căci vorba greacă însemnează «luptă» nicl-odată «căştig». . . . Din latinul ht'
96
Cantemir, în «Divanul lumii» (Hasdea, Arhiva II, 103): «Ce îarâşî a lui poruncă sfântă ascultând voiQ munci şi în s u d o r î voia agonisi hrana mea.»
Jipescu, Opincar, p. 109 : «Agoniseală câştigată <ljn muncă şi din păstrare te face mare».
Câştig «lucrări», din latinul castigo «pedepsesc» adică «sufăr», cum însemnează vorba şi în dialectul islriano-român. In vechile tipărituri vorba însemna încă «a purta grijă, a îngriji», bunăoară în următorul pasaj din Omiliarul luî Coresi (Cipariu, p. 17) : «Şi de vesminte ce vă câştigaţi.. Nu vă căş-tigarrţi amu grăind : cb vrem mânca safi ce vrem bea saă în ce ne vo n îmbrăca». Acest din urmă sens îl are căştig şi în dialectul macedo român.
Transiţiunea metaforică a latinului castigo la românul câştigare eanaloagă cu cea de la cuvintele muncă şi agonisesc : munca şi resultatul ei sînt de o potrivă considerate ca o caznă, ca o )uptă, ca o pedeapsă, sao, cum zice Cantemir în «Istoria ieroglifică», p. 43 : «... spre agonisirea şi câştigarea cin-v. steî sudorile trupului destule sînt; iară spre paza nebetejiriî eî, lacrimi de sânge trebuiesc».
Tot aşa gr. ■niyţ.azoe; «labor, quaestas» (de unde camătă adică «câştig»), fr. peine «pedeapsă, suferinţă; lucru, muncă, plata muncii» şi germ. Gewinn «căşiig» în raportcu vcchiul-german gewin «labor» (1).
Cât de multiplă poate fi varietatea uneî expresiunî metaforice, o putem constata la adjectivul poetic dalb, primitiv identic cu alb, şi care nu'I nicî de cum, cum pretinde d. Macedonschi
.....rose dalbe,
O vorbă, ce a fost născocită ca o rimă pentru a 1 b e.....
ci este o formaţiune organică românească c'un d protetic ca în dalei pentru alei, daolică pentru aolică, dodoiaş pentru odoraş, etc.
Iată un şir de exemple poetice, în carî se poate urmări feluritele nuanţe de sens ale vorbei dalb «alb, candid, frumos, gingaş, delicat, graţios, mîndru, strălucit, încântător.. ..» ,
Balada «Cucul şt Turturica» (Alexandri, Poe-u.î pop. 7) :
Dulce turturică, Dalbă păsărică, Hal să ne Iubim.....
crum «căştig», Românul a făcut lucru «muncesc»; din grecul o.ywiţ.vyM «muncesc», cl a făcut agonisesc «căştig». Nici o muucă temeinică fără căştig; nici un căştig temeinic fără luptă» Hasdeu, Etgm. Magnum Rom., p. 524.
(1) O considerauune de altă natură a presidat la formaţiunea cuvîntuluî lucru «labor opus» din latinul lucrum «căştig, folos» : s'a luat drept noţiune fundamentală izvorul câştigului adică «munca». întocmai precum litfanul lobă «lucru zilnic» însemnează propriu «căştig» (sanscr. lâbha «folos»). Sanscritul apnas «posesiune, căştig, folos, lucru, muncă» întruneşte ambele aceste sensuri. Româneşte lucru s'a aplicat şi la productul lucrării «res«, precum şi latineşte rea însemnează în acelaşi timp «avere şi lucru»,
97
Balada «Ereulean» (Ibidem, p. 15) :
Lumel s'aratâ
O dalbă, de fată albă.....
Balada «Soarele şi luna» (Ibidem, p. 26) :
Haideţi să ne logodim, Că amîndol ne potrivim Şi la plete şi la feţe Şi la dalbe frumuseţe.....
Balada «Doncilă» (Ibidem, p. 113):
Apoi dă-mî haine dalbe, Cusute cu flori albe.....
Balada «Holera» (Ibidem, p. 38):
Lasă-mi-te de beţie
Şi de dalba veselie....
Balada «Codreanu» (Ibidem, p. 91) :
El în sîn măna'şl băga, Dalb de paloş că scotea....
Alexandri, «Doine» (Poesii I, 95) :
Şi spre el înainta o teleagă sprinteoară,
Aurită, dălbioară Ca un cuib de zînişoară.....
Acelaşi, «Mărgăritarele» (Ibidem II, 177):
Şi o. dalbă de poveste, Cum n'a fost şi nu mal este.....
Acelaşi, «Dumbrava Roşia» (Ibidem III, 87) :
Deci îl plăcea să înfrunte, cu dalbaft vitejie, Pe cel cari prin lume purtat! bicifl de urgie.....
Bolintineanu, în «Cea din urmă noapte a luî Mihaî Viteazul» (Poesiî I, 3)
Dar pe un vîrf de mi Şi pe dalbtiî mână
In «Ştefan la moarte» (I, 92) :
E mal d( Faţa lor
In «Naide» (I, 346)
Dar pe un vîrf de munte stă Mihaî la masă Şi pe dalbd'î mână fruntea lui se lasă.....
E mal demn, mal nobil, oameni şi pămînt
Faţa lor sâ'şl schimbe sub un dalb mor mint...
Păru 'n valuri rîz&oare Rîurea pe sînu'I alb, Cum se varsă pe ninsoare tocul s o a r el u I cel dalb.
In «Fluturele» (1, 467) :
Vino p'al meu piept, Dar fii înţelept,
7
98 .
Şi'ml spune mie Dalbă istorie, Ce nimeni nu ştie!
In «Păstoriţa şi meaoa» (TI, 6) :
Primăvara viitoare,
Când la Pind tel înturna
Şi amintind oi (a ta,
Să verşi dalbe lăcrămioare.....
In «Edessa» (H, 134):
Omul trece Iute cu faptele lui dalbe, Ce pierd pe calea vieţii nestătătorul pas....:
In «La Piramide» (II, 467) :
Colo se arată valea dalbă verde, Unde Nflul vesel, şerpuind, se pierde
Printre sicomori; Cairul înalţă albele1! palate, ' Vesele moschee, graţios săpate
In marmură cu flori.
Nu maî puţin variate sînt sensurile metaforice ale cuvîntuluî îngănare, a cărui însemnare primitivă «a'şi bate joc, a rîdede cineva» (comp. alb. inghen-îem «decipere», gănlel «falia» din it. ingannare, medio-lat.gannat, y}.efjdţsi) ne întîmpină în Psaltirea diaconului Coresi, Ps. LXXIX : «Pusu-ne-ai în ocă-rire vecinilor noştri şi dracii noştri îngânară-m=:Expoms nos contentioni vi-einis nostris et inimici noştri subsannant nos (ne iau în rîs, îşi rid de noi)».
1. Sensul cel mai obicinuit «a imita în batjocură, a se preface, a găngăvi» (comp. istriano-rom. gănesc «causer»).
Ispireseu, Legende, p. 223 : «Spune'mî, zmeule spurcat, unde aî ascuns tu soarele şi luna, căci azi nu maî aî scăpare din măna mea. Se codea zmeul, îngâna verzi şi uscate.....»
In balada «Constantin Brancovan» (Alexandri, p. 211):
Sultanul se minuna
Şi cu milă stingâna.....
2. Accepţiunea metaforică «a mângăla, a încânta, a desmîerda.... » In balada «Fata cadiuluî» (Alexandri, p. 150) :
Grădină cu flori plină,
Unde staCi cadânele,
De se'ngân cu florile.....
In «Doine» de Alexandri (Poesii I, 44, 79, 93) :
Cele umbre bălăloare Cu guri(e zîmbitoare Pluteau lin, se legănau Şi pe fete \€ngănaă.....
99
Ici, în lunca înverzită, Este-o Iarbă înflorită, Ce s&ngână c'un izvor.
Măcioara le (florile) asculta, Şi pe rînd le săruta, Şi cu ele se'ngâna....
In «Lăcrimioare» (Ibidem, p. 125):
Veniţi năluciri scumpe, dorinţt, visuri măreţe, Veniţi de'ngânaţi vesel a mele tinereţe.....
In «Mărgăritarele» (Ibidem II, 45):
Fie talazuri în astă lume I
El (suveniru'ţl) pe deasupra sboară voios
Şi se'ngână cu al lăfi nume
Ca floarea mică cu al el miros.
3. A se îmbina (de lumină şi de întuneric), a se confunda (de culori), în cât să nu se poată deosebi : îngânatul dimineţii «crepuscul», îngânatul Iu~ minei cu întunericul, când se îngână zîua cu noaptea, la revărsatul zorilor, la răsărirea luceafărului.
In poesia «Baba Cloanţa» de Alexandri (I, 13) :
Eară'n urmă liniştită Dulce unda'şl alina, Şi'n taină legăna Faţa 1 u n e I înălbită, Ce cu ziua se'ngână.....
Bolintineanu în «Muma luî Ştefan cel Mare» (I, 7):
Roşele şi crinii pe fatal se'ngân.....(1)
In «Baia» de acelaşî (1, 85):
Peste tot răsună cântece de dor Cu suspine triste 'ngânate uşor.
Forma secundară îngâîmare, pentru îngâînare, se Ia maî cu seamă în al doilea sens : «a se încurca în vorbă, a zăbovi, a petrece». Alexandri, Poesiî populare, p. 55 :
Costea mult nu se îngâima, El dulâil toţi chema.....
Stamati, Musa românească, p. 183 :
Dar îndelung nu se sufăr îngdimări aşa de line.....
(1) A se apropia de acest din urmă sens forma populară tnghina, pentru tmbina câ într'o doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 375):
Nu eăta la bocâtatc,
Ci la sprînconc highinatel
100
Cunoştinţa acestor metafore este câteodată neapărată şi pentru urmărirea origine! cuvintelor. Vom da un exemplu în această privinţă.
Din studiul comparativ al metaforelor, privitoare la animale, resultă învederat, că câinele joacă în limbă rolul de «linguşitor». Astfel în vechea limbă francesă casnard, italieneşte caynotto însemnează «linguşitor»; tot astfel în francesa modernă calin (=canin) şi patelin «qui donne la patte» aâ ambele acelaşi sens (1). Româneşte chiar vorba linguşire, pentru latinul adulări, vine de la imaginea câinelui ce linge în semn de insinuare şi, de la această aplica-ţiune specială, a trecut apoi la semnifieaţiunea metaforică generală «a lăuda peste măsură» întocmai ca spaniolul lagotear «a linguşi» din goticul bilaigon (=germ. belecken) «a linge»(2).
Aceeaşi imagine metaforică ne va înlesni găsirea origine! cuvîntuluî românesc gudurare «a linguşi, a răsfăţa» mal cu seamă de câînî.
Intr'o snoavă de Ispireseu (p. 92): «Căţelul, cum este el 1 i n g u ş i f o rf tot f ă ţ ă e a din coadă şi se gudura.....»
Vorba s'aplică şi la pisici şi figurat la om, bunăoară într'un basm muntean (Cal. 1881, p. 37) : «Baba şoîmana îl aştepta cu masa pusă şi cu blidu. rile pline cu fel de fel de bucale şi, cum îl văzu, începu să'l d e s m e r d e şi să se gudurească pe lîngă el ca o pisică, când vrea să te sgărie maî rău».
După unii gudurare ar fi o contracţiune din latinul co-.adulare (Cihac, Lau-rian-Maxim), dupăd. dr. Gaster vorba ar deriva din ung. gedely «a se gudura» (Tocilescu, Revista I, 31).
Ambele aceste afirmaţiunî sînt inadmisibile.
Latinul catulire «a simţi gădiliciă» propriu «a fi înfocat (după împerechere)» de căţel (catuli), care a dat naştere francesuluî chatouiller (vechiQ caliller) şi noO-provenţaluluî gatilhar «a gâdila» (Diez, Worterb. II, 253) a produs româneşte interesantul dublet : pe de o parte gudurare (=z*căturire, găturare, gădurare), îar pe de alta pc posteriorul yădilare (alb. gudulis), de unde vorba trecu la Unguri (gedely) şi la Bulgari (gudulivkam). Din punctul de vedere al sensului ambele noţiuni se acoper una pe alfa. Englezeşte wheedlc, identic cu germanul wedeln «a da din coadă (în semn de gudurare)», însemnează de asemenea «a linguşi»(3).
(1) Brinkmann, op. cit., p. 5.
(2) Latinul adulalio se aplica asemenea mal întâi la câlnT, după cum spune Nonius : «Adulatio est blandimentum proprie caniş, quod et ad homincs tractum consuetu-dine est».
(3) Tot din radicala lui căţ-el, lat. cat-ellus pentru cutulus, se trage vorba ciiţiiun, ca-{aon, care corespunde francesuluî canaille, literal «mulţime de câini» şi care e porecla obicinuită a Grecilor. Astfel cronicarul ascuns sub pseudonimul de «Zilot Românul» vorbeşte (Col. I. Tr. 1883, p. 1215) de abusurile călugărilor greci asupra mănăstirilor închinate, cari «afi ajuns a fi pe din lâuntru gazde de oameni, călugări în faţă, Iar în-tr'ascuns vase pline de toată spurcăciunea, hoţi de sculele ctitoriceştl, vînzătoil şi în-străinătorl moşiilor şi altor bunuri pentru ale lor interesurl în toate chipurile cele sa-taniceştl; Iar pe din afară au ajuns neguţătoria a hoţomanilor Greci, caţauni, cu
101
§ 3.
Simbolismul corpului omenesc.
Diferitele părţi ale corpului omenesc aii fost desemnate prin nişte metafore populare, cari presentă analogii izbitoare în graiurile popoarelor celor maî depărtate. Adeseori concepţiunea populară e atât de îndrăzneaţă, în cât o putem înţelege numai în urma unei cercetări comparative. Acest fapt a fost întrevăzut şi constatat, ca maî toate principiele Linguisticeî moderne, pe la mijlocul secolului trecut, de vestitul economist Turgot într'un articol admirabil, publicat în faimoasa Enciclopedie a luî d'Alembert şi Diderot, articol, pe care Brachet îl numeşte cu drept cuvînt o «profeţia filologică». Importanţa metaforelor populare e astfel relevată de Turgot :
«Pour ce qui regarde Ies metaphores tres eloignees, le rapprochement des tours semblables dans plusieures langues tres differentes devient alors une preuve que cette fac;on dătournee d'envisager l'objet etait aussi necessaire pour pouvoir lui donner un nom qu'elle semble bizarre au premier coup-d'oeil. Voici un exemple assez slngulier qui justineva notre regie. Rien ne pa-rait d'abord plus etonnant que de voir le nom de pupilla, petite fîlle, diminutif de pupa, prunelle de l'oeil. Celte etymologie devient indubitable par le rapprochement du grecxdpTj qui a aussi cesdeux sens, et de 1'hebreu baHh^gnăin (citeşte : bath 'ain), la prunelle, est mot pour mot la fiUe ăeVoeil: â plus forte raison ce rapprochement est-il utile pour donner un plus grand degră de pro-babilite aux etymologies fondees sur des metaphores moins 61oignees»(l).
Să reluăm exemplul dat de Turgot, dându'î o desvoitare mai întinsă.
Latinul pupilla adecă «fetiţă», ca şi grecul xdpY] «fată», numită astfel din causa imaginii, ce se oglindeşte în ochiul privitorului, româneşte lumina o-chilor, adecă gâurica prin care lumina pătrunde înăuntrul ochiului (comp. lilfan vysdis «pupilla» din veizdmi «văz»), e asemuită în maî toate limbile unei fiinţe, maieu seamă unuî copil : spanîoleşte la-nina de los ojos «copilita ochilor», catalan-provenţalnina, portuges menina; veneţianputina «copilită», romanîol bamben «copil»; poloneşte mal&ik «băieţel»; turceşte bebek, albaneşte bebăză «copil de faşă, pupilă». In limba ebraică «fiica ochiului» (bath'ain) sau şi «bărbăţelul ochiului» (ison), în siriaca «băieţel», in araba «fecîo-raş», etc. Provenţalul o maî numeşte ninha «mioară», Franeesul prunelle
cart întovărăşindu-se cel de o seminţie cu dînşiî egumeni, vînd arenzile moşiilor mănăstireşti cu tocmeală necinstită.....»
Beldiman, în «Tragodiea» (Cronice III. 343) :
De-o pildă ca aceasta şi de rîvnă Grecii traşi, Unii dau banî Etcricî, alţiî se scrieau ostaşi. DupS dînşiî calaonit toţi orbeşte năTălesc.....
In «l.unta ţărănească» de Alexandri (Teatru, p. 366) : «Mări, nu'ml mat pomeni
de cafriomtl cel de dascăl, lua-l'ar năbădalcele ! că m'am săturat de dînsul ca de
mere acre»,
(1) Partea respectivă reprodusă după Brachet, Dictionnaire des doubîets ou doubles forma de la laixjuc franeaise. Paris, 1868, p. 52.
102
«prună neagră», Germanul Attgapfel «mărul ochiului»;Englesul cye-ball «globul ochiului», etc.
Pe de altă parte numele ochiului s'a aplicat, in diferite limbi, la noţiunea de «fereastră», privită ca «ochiul casei» : sanscrit grhăk&a «fereastră» propriu «ochiul casei», gotic augadaurb «uşa ochiului», englezeşte window (=scand. vindaugd) «ochiu, adecă deschidere pentru vînt», paleo-slavicul ohno «fereastră» (de unde rom. ocnă şi ocniţă) din oho «ochiu» şi în fine româneşte ochiu de fereastră, adecă «geam».
Precum lumina ochiului a fost asemuită unuî copil, tot aşa se numeşte româneşte omuşor literal «petit homme» nodul gâtlejului, numit de Latini mula «struguraş», de Spanioli campanilla «clopoţel», de Poloni iazykzok «limbuliţă», dar de Albanesî nîcridh, diminutiv de la meri «om» adecă tocmai ca româneşte^).
In denumirea «cerului gureî» limbile arată o analogia nu mai puţin remarcabilă, întrebuinţând unul şi acelaşi cuvînt pentru bolta cerului şi pentru bolta gureî: grec. oOpavoţ «cer, cerul gureî»; psl. nebo «coelum» în raport cu croat, nebo «.palatum»; litfan. dangus burno's corespunde întocmai expre-siuniî româneşti cerul gurei, ital. il cielo dclla bocea, span. el cielv de la boca, port. o eco da boca, noă-prov. lou ciel de la bouea; alb. klel «coelum» şi kie-lăză «palatum», cîelţa «gâtlej». In sens invers : lat. palatum coeli, fr. palais de la bouche, de unde şi româneşte împărătuş (=lal. palatum) cu înţelesul de «limburuş» safl de «omuşor».
Partea capului, unde se simte bătaia arterei, se numeşte româneşte tîmplă, provenţal templa, vechiu-fr. temple, noii-fr. tempe, din latinul tempora, plur. din tempus «timp». De la sensul de «vreme potrivită» saii «punct de timp» cuvîntul trecu la acela de «loc potrivit, parte delicată sau mortală», întocmai ca grecul xaîptov «tîmplă» diminutiv de la xatpd? «vreme»(2). Portugesul îî zice fonte «fântână» după» pulsarea arterei, de unde Provenţalul şi Catalanul o numeşte pols «puls»; Spaniolul sien, formă diferenţiată din sueîio «somn», Ve-neţianul sono (=somnns) ca Germanul Schlafe şi Bascul loac din loa «somn».
Dintre linguiştiî moderni, Diez s'a priceput maî cu seamă a frage resul-tate fecunde din comparaţinnea metaforelor populare. «Caracteristica distinctivă pentru origina şi posiţiunea limbilor romanice către cea latină, zice el, sînt acele expresiunî, în carî elementul popular al celor dintâi reiese fără teamă, uneori în acea bădărârieaseă desemnare a părţilor corpului omenesc, ca testa «ciob, oală» pentru capuf, eonchu «scoîeă» pentru aceeaşi noţiune, gurges «prăpastie» pentru grit/ur, spathula «lopăţică» pentru seapula, perna «măciucă» pentru crus, pulpa «carnea poamelor» pentru sura, elc.(.'I).
(H Hasdeii, Suplc-ment la Cm*. </. biitr., p. LXXVI.
(2) După Pott, Etţ/m. Forsch. II, 54 tempus, de ta radicala t£;jl, ar înscuma primitiv • o despărţire saii regiune a capului». Noi am preferit a'l explica după analogia cu grecul zaipo;.
(.'}) Diez, (Jrammatik iter romanischen Spruchcu. Bonn, 1870, voi. I, p. 55.
103
Expresiunile romanice pentru cap, derivate din latinul testa «vas, oală», îşî găsesc o analogie în cuvintele româneşti pentru «craniu», numit de Spanioli la tapa de tos scsos «capacul simţurilor sau al minţiî» : Mrcă din paleo-slavicul hriigă «vas quoddam»; iidvă, tivgă, tigvă din serb. tikva «calebasse, crane» ca şi româneşte «curcubetă şi craniu» (comp. bostanîn sens de «cap»); scafă saii scăfârlie din ngr. axaipij «albie» (comp. alb. kafkă «hîrcă» din ngr. ;xauxt «vas de lemn»).
1 Una din însuşirile, ce limba atribuie capului mare — căpăţănei — e îndă-râtnăcia, de unde încăpăţânat, care corespunde ital. testardo, fr. tetu, sp. cabezudo.
De asemenea româneşte gură e propriu zis «înghiţitoare saii gătlej» din 'latinul gula, care deja în evul-mediu dobîndise înţelesul luî «os», bunăoară în următorul text din Du Cange : «In gulis eorum fustes a parte post cum cordis ligando, ne 1 oqu i possent seu a p pel lar e»(l).
Româneşte ficat, lat. ficatum sc. jecur în loc de hepar, nu'i de cât «maîul unuî animal îngrăşat cu smochine (ficus)» întocmai ca neo-grecul atx6« «fi-'cat» din vechîul-grec toxotov sc. -rjucup «ficat cu smochine», precum şi româneşte prin carlaboş «maţul cel gros» se înţelege în unele localităţi «ficatul» (Lexicon budanum). Dintre toate limbile romanice, numai românescul ficat, macedo-rom. ficat, a păstrat cu fidelitate accentul latinului ficătum, pe când |Italianul rosteşte fhjado, Spaniolul hegado, Porlugesul figado.
Tot o metaforă populară este şi expresiunea românească bot pentru «gura animalelor saQ ciocul paserilor», care se trage de la o formă primitivă botum, ce a produs diminutivul botulus «maţ umplut, cărnaţ», de unde it. budeîlo, fr. boyau «maţ» (=lat. botellus, noii dimin. din botulus). Aul Geliu numără acest cuvînt printre verba obsoleta et maculantia ex sordidiore vulgi usu şi adaogă, că comicii întrebuinţai! pe vulgarul botulus pentru clasicul farcimen.
Spatele, cu care se desemnează «spinarea» safl «dosul», derivă din latinul spatha «sabie lată», de unde şi spcttă «partea stativelor, cu care se bate bătătura pânzei»; limbile romanice întrebuinţează pentru aceeaşi metaforă populară diminutivul spathula : it. spolia, fr. epaulc.
Simbolismul corpului omenesc reiese mai cu seamă în denumirile metaforice derivate de la mâna dreaptă şi de la cea stângă. «Puterea şi dibăcia sînt darul firesc al mâinii drepte, care e însărcinată cu principalele funcţiuni active. Ea presidă la lucru şi la muncă, ea mânuieşte de o potrivă uneltele şi armele; de unde ideile de stimă .şi de respect, cari se asociază la tot ce o priveşte. Astfel ea deveni simbolul rectitudinii, chezăşia sincerităţii, semnul o-noareî»(2). Şi latineşte dexter «drept, dibacii!, fericit, priincios», dextra «mână dreaptă», plural dextrae «dar» (de unde româneşte zestre, vorbă trecută la Bulgari zestra şi la Ruteni zustra) : comp. sanscritul dahşina «drept, just,
(t) O altă metaforă a suferit paleo-slavicul gruia «guttur, gula», devenind româneşte
gârlei, propriu «gătlej (de rîfi)», dar gltrhin conservă primitiva însemnare. (2) Pictet, Lcs origines inăo-curopcenncs, voi. I, p. 4-85 urm.
104
onesl, amabil; dar, ofrandă, promisiune, ajutor» — - fiindcă mâna dreaptă dă, îndatorează, ajută.
In toate limbile arice noţiunea de justiţie şi de adever se rapoartă la aceea de rectitudine : linia dreaptă fiind considerată ca simbolul binelui (comp. lat. rego, regula, rectus, ăirectus (1). Transiţiunea de la mâna dreaptă la noţiunea materială şi morală a rectitudinii o exprimă : latineşte ăirectus, propriu «aliniat», figurat «sincer» : fr. droit, it. diritto, sp. derecho, rom. drept. Tot astfel germ. die Rechte, engl. the right «măna dreaptă» din goticul raihts «rectus, justus» întocmai ca ruseşte pravaia nika, poloneşte pravica «măna dreaptă» din paleo-slavicul pravu «rectus, justus».
Ideile contrare limba le rapoartă fireşte Ia măna stângă. Româneşte şuia «stângăcia, neghiob, nerod» (comp. de-şu-ch-lat «nebunatic, prost») vine din paleo-slavicul sul «sinister», iuica «sinistra» (comp. polon, ssuXa «miserable»). Lat. sinister «stâng, rga-preveslitor, nenorocit»; sanscritul vama «stâng, răâ, prost». Numele mâîniî stângi este foarte semnificativ în diferite limbi : rom. stângă, macedo-rom. stăncă din ital. mano stanca «mâna stângă» propriu «o-bosilă, leneşă». Grecul întrebuinţează pentru aceeaşi noţiune eufemismul âpi-atepa «cea bună» saQ fj tVripa «cealaltă» ca Germanul die andere Iland; Francesul o numeşte «cea slabă» sau «cea veştedă»: gauche din germ. ivelk; Italianul «stricata, lipsita» : manca, de unde polon, manca şi alb. mânger «măna slăngă»; Spaniolul «surda» : zurda*se aplica a la mano siniestra», saâ «nedreapta»: izquicrda; Provenlalul «baba, gârbovita»: man seneco.
Părţile cărnoase ale corpului se numesc muşchi propriu «şoareci»(2) din causa asemănării exterioare, o metaforă, ce o regăsim în diferite limbi: gr. u,5c «şoareci, muşchiâ», lat. musculus dimin. din mus «şoarece», psl. mysica «bra-chium (m7/sit, [xu?, mus) proprie musculus, qui a forma hoc nomen naclus est in linguis gr., lat. et slav. (Miklosich)».
Tot astfel se zice : melcii ochilor adică «orbitele»(.'î), coşul pieptului pentru partea superioară a corpului, ouelc genuchilor sau scăfărliea gcnuchîulul (4) pentru partea cea găunoasă şi filierele picioarelor sau ţurloaelc {—surloac din surlă «fluer).
Iată, în fine, încă un exemplu interesant despre o metaforă populară românească.
(1) Pictet. op. cit., p. 429.
(2) «II faut voir dans ce double sens (xoitrin et muscle) un dc cos faits qui montrent que le langage n'est pas seulement l'oeuvre des savants, mais que tout le monde y col-labore, hommes, femmes, enfants, Ceux qui avaient vu une fois eourir sous la peau la souris ou le rat en ont retenu le noni, en sorte que la langue a garde dans ces mots le souvenir d'une amusette populaire». AI. Breal et A. Bailly, Dictionnuirt etymolo-ţjitpic latin, H-e ed. (Paris, 1886), p. 207.
(3) Dosoftel. Vieţile Svinţilor. Dechemvrie 218": «Şi-i băgară undiţe in melcii ochilor şi-i mpunsără svinţii cu bolduri.. Ibidem, Uheriarie oti'1 : «Găvănat la melcii-ochilor şi bulbucii mare. la ochiu».
ii) Dosoftel, Ibidem, Dec.h. 127'' : «Şi spânzurară de un picior pro svinlu Samona ş;-i Calară scilfărliea ycnundiiului de o lcpădară».
105
Vorba sprinceană, macedo-rom. sufrănţeu, islriano-rom. suprageană, posede deja o mică literatură etimologică, pe care ne vom încerca a o resuma.
Cihac, Diclionnaire I, 107 derivă vorba «du latin supcr in gena i. e. au-dessus des joues — des yeux».
Hasdeu, Cuvente I. 111 din lat. supcrincilium pentru supercilium.
Schuchardi, Suplernent XXXVI: *Suprincclla (comp. rumon.ş survaschella; pl. rom. sprinccale de origină necunoscută) pentru supercilium : sufrenţeao, sufrânţeâo. Forma sprinceană, islriano-rom. suprageană ar fi provenit prin etimologia populară».
Miklosich, Rumunische Unlersuchungen II, 36 : *Sufrentsicio, supercilium; sufrăngio din sufrănd'Mla. Probabil sînt diferite formele istriano şi dacoromâne : suprageană, sprinceană România IX, 100; Supl. XXVI. Diefenbach, Volkerkunde 1,244. Roesler cugetă la un aoo'fpcovio : compară-se maeedo-rom. suf'rosescu «rugas contraho» din aoristul gr. atmppodou-at «a încrunta din sprîncene» şi ital. sopracciglio».
Vezi şi Beilrage zur Lautlehre II, 37; V, 58.
Să constatăm maî înlăî, că forma primitivă, atât. daco cât şi macedo română, e sufruncea şi sufrănţca. Forma macedo-română e aceea care există şi astăzi; pentru existenta anterioară a formei daco-române reproducem următorul text important.
Dosofteî, in «Vieţile Svinţilor» din 1683, descrie astfel portretul săhastruluî Macarie (Oclomvrie, 81a) : «Şi-i era părul alb ca omătul, nisă punea pe ochi ceată de albirea lui. Şi văzum fala lui, şi de multă bălrâneaţe nu-i să vedea ochii, eit-i era slobozite sufrunccal.de (notă marginală: sprinceane) presle ochi. Iară unghile la mână şi la picioare căte de un cot. era, Iară mustaţa a-coperindu'i gura pogoriîa de să mesteca cu gărba şi împreunai agiungea pană la picioare şi când grăia ti părea că grăîaşte de ;i fund şi i era piîalea ca de ţăstul de broască».
Sufruucca'elc din lextul de maî sus c forma plurală articulată de la singularul sufruncea, articulat sufrunceao-i.
Dar de unde provine această formă'-1
Spre a răspunde la aceasta, trebuie să reproducem încă si următoarele doă pasaje tot din «Vieţile Svinţilor» de Doso.'teî (Ghenarie tb, 47a) :
«Suind la pelifă, cum zăcem noi smolit galbenei, nasul plecai, s prîneea-nele râtunde, fruwxaoa încreţită şi sămănăiid a om gfindîtorîu şi grijiliv».
«Iară marele Vasilic era iu pusoaroa trupului lung foarte şi dirept la stat; uscat ;i lipsit de carne, smolit, galbin la faţă, marc la nări, rătimd la sprîn-eean e; cu fnuu^aoa cşifă, şamanii a om grijiliv: cu puţîneale sleale stropit nre obraz, lung la faţă, găvărial Ut Umple; cam piron la trup, barbă de agîuns p:>gorîtă şi gîumâlalo căruntă».
h*. iim!>o!e aceste pasaje fi^ur.'i'zâ vorba fntwa, diminutiv dc la frunte (macedo-mm. fmntia), propriu /> ui'liiya, adecă fruntea cea mică din partea lăudată ■» ';•(,..î, sun care   sujniticx—siul aşezate spriiww'c, adocă sil-
106
frun ceai ele, macedo-român sufrănţeale. De la această formă primitivă s'afi format apoî, sub influenţa luî geană, formele actuale daco- şi istriano-române : sprinceană şi suprageană adecă, după explicaţiunea d-luî Cihac, «ceea ce'î de asupra genelor sau ochilor», precum sufruncea e partea ochiului aşezată sub frunte (1).
§ *.
Importanţa metaforei pentru precisarea caracternluî naţional.
Spiritul uneî naţiuni şi caracterul limbeî sale sînt într'o legătură din cele maî intime. Maî tot elementul caracteristic al uneî limbi stă însă în metaforele, cu carî poporul a ştiut să îmbogăţească tesaurul seu intelectual. Intr'în-sele putem surprinde adeseori momentele etice ale vieţii naţionali, ceea ce constituie fisionomia propria a fiecărui popor. Şi istoria poate puternic contribui întru precisarea elementelor etnice ; dar în limbă, în metaforele sale, se pot găsi dovezile cele maî autentice. In acest focar al inteligenţei sale se concentrează năsuinţele, speranţele, apucăturile bune saă rele ale uneî naţiuni.
Adeseori un singur cuvînt, o simplă formulă caracterisă geniul şi misiunea unuî popor. Formula de salutare a Evreilor şi a maî întregului Orient «Pace cu tine!» nu denoată ea oare particularitatea popoarelor semitice, al căror ideal e pacea, seriositatea şi solemnitatea vieţii ? Şi căt de mult contrastează dînsa cu zilnica salutare a Grecilor «Bucură-te!», care zugrăveşte atât de bine firea cea veselă şi vîoae a poporului celui maî genial al vechimii. Din contră, Romanul ţi se adresa cu Vale «fi sdravăn!» căci arta luî era de a deveni stăpânul universului :
Tu regere imperio populos, Romane, memento 1
Reisig a observat cel dintâi, că cele doă trăsuri principale ale caracterului naţional rom^n, adecă firea'î războinică şi vîaţa'î agricolă, se oglindesc în metaforele limbeî latine.
«In cei maî obicinuiţi tropi, zice el, se poate recunoaşte ceva caracteristic pentru o naţiune, adecă anumite representărî favorite. Aşa, de exemplu, Romanii ca un popor războinic se exprimă bucuros cu frângere, lovire, călcare; frângere este un trop, care nu ne întîmpină aşa la Greci, de pildă fractae vi-res, aşa affligerc şi inculcare «întipărire» propriu «a bate cu malul». Şi viaţa lor agricolă produse căţîva tropi, de pildă eleganta expresiune deasă la Cicero cuinulus «grămadă» spre a exprima o «mulţime» : beneficiorum cumu-lus, cumulate «îmbelşugat», cumulare; tot aşa se întrebuinţează şi silva pentru o «mulţime», de pildă magna cxemplorum silva, rerum sentcntiarumquc silva, virtutuni et vitiorum silva; de acolo provine şi întrebuinţarea luî fruc-tuosus pentru «folositor, priincios», unde noî întrebuinţăm noţiunea de «roditor»; depascerc pentru «a lăîa, a smulge (penele)», ceea ce Romanii ziceau chiar despre foc, că mistiiîeşte regiunea, jlamma depaseit. Aci aparţin mai
(1) Benfey, Orieclt. H'urzdlexuim I, 100 aduce pe grecul oşp'J« «sprinceană» în le-rratiirn cu Latinul /rm>*, rare ar însemna nriinifiv «navtea fetei  nrovezută cu su/Vwft-
107
departe desele imagini ale udării şi curgerii, de pildă manare, emanare în sens de «izvorire, provenire» din ceva. Apoî imbuere «a uda», aşa că Imbutus a-liqua re e cel «care a sorbit ceva, cu care e udat» (l).
Să vedem acum, ce însuşiri etnice s'ar putea deduce din o cercetare a metaforelor limbeî româneşti. Dar, înainte de a întreba limba, să consultam istoria neamului, care ne va revela trăsurile caracteristice.
Românii sînt din fire poporul cel maî tolerant şi cel mai superstiţios din lume. In viaţa'î zilnică se pot surprinde, la fiecare moment, cele doă trăsuri distinctive ale caracterului seu etic :_indiferenţa religioasă şi superstiţiunea. Dacă este adevărat, proverbul «extremele se ating», apoî el nu poate găsi o a-plicaţiune maî nimerită de căt aci. Alăturea de cele maî îndrăzneţe manifestări de liberă cugetare întîlnim credinţe copilăreşti, eresuri băbeşti, carî umplu spiritul seu. Ce poate fi într'adevăr maî îndrăzneţ de căt zicale populare ca :
De ce să'ml plec capul sănătos la Evanghelie ? (2). Cine crede în cruce, ca crucea se usucă!.....(3)
D. Hasdeu a observat deja, că «din toate popoarele creştine, numai şi numai Românii, din momentul de cănd apar pe scena istoriei ca o naţionalitate separată pănâ în ora de astăzi, n'au dat naştere nicî unuî sfînt....- (1).
Şi cu toate acestea, dacă dînşiî n'afi îmbogăţit nicîueăt negru sub unghia calendarul agiologic, fantasia Românului a produs totuşi o creaţiune originală pe acest teren, o creaţiune, care, întru căt priveşte numărul adoratorilor seî, ar putea rivalisa cu oricare dintre confraţii seî : pe sfânt u l-Aşteaptă!
Arhidiaconul Paul de Aleppo, carele a călătorit între anii 1650—-1660 prin Moldova şi Ţara-românească, constată deja pomenitele doă extreme (5) la poporul român, fracţionat pe atunci în Munteni şi Moldoveni.
«Postul cel mare, scrie călătorul oriental, e foarte păzit de către Curte .şi clasele cele de sus; dar poporul de jos nu păzeşte nici un post, nu face nici o rugăciune, pare a nu ţinea nici o religiune. Ei sînt. creştini numai cu numele şi preoţii lor le dau pildă de a petrece nopţi întregi în desfrănărî şi beţie. Am fost martur al acestor scene în Moldova, dar in Ţara-românească,
(1) Reisig, Vorlesungen iiber lat. Sprachwissenschaft, § 173.
(2) Pann, Povestea Vorbei, p. 22. Variantă : erau n e b u n l să'şî vîrc capul » dravîn sub Evanghelie ? —• D. Hinţescu, posedat ca mulţi alţii (te mania de a ştirbi tot ce'î curat românesc şi a'l adapta cu pretinsul- şeii simţ estetic, schimbă şi aicea proverbul citat (Proverbele Românilor, p. 26) : de ce să n u plec capul sănătos la Evangeliă ?...
(3) Ispirescu, Zicătorî populare (Tocilescu, Revista II, 1. loO) aduce varianta : Cine umblă cu crucea în sin, ca crucea renume uscat.
(i) Hasdcâ, Istoria toleranţei religioase, p. 16.
(5) Sofiea Nădejde, Credinţele religioase la Români în Contemporanul IV, 1. p. 665 : «Ca orice popor aproape sălbatic, poporul român e foarte schimbător, de nenumărate oii pe zi se strică şi se împacă cu Dumnezeu. Se anină capătul, se rupe sapa. Dumnezeu o do vină ş' :a:dâlmile curg ploae; orice greşesc, tot pe Dumnezeii se descarcă. Nu mult după acela, de începe ceva, oii de se porneşte la drum, nu uită şi'şl face o-bicelul de zice : Doamne-ajută !»
108
pe care Dumne.:eu să o păzească, e cu totul altfel : religiositatea locuitorilor, moderaţiunca şi buna lor purtare sînt extreme» (1).
Intr'alt loc acelaşi călător relatează buna primire, ce Patriarhul avu din partea poporului din Ţara-românească, accentuând că «în Moldova e cu totul altfel. Acolo, când Patriarhul intra în casa orîcâruî din locuitori, nimeni nu'i Ieşea înainte, nicî îl oferea măcar o bucăţică de pâine; de căt carii (Moldoveni) chiar şi Tătarii sînt mai religioşi.'»(2).
Cam în acelaşi mod descrieşi Cantemir caracterul Moldovanuluî : «Dîrziea şi semeţiea este maica şi sora lor; căci, dacă are vr'unul cal bun şi arme bune, atuncea gândeşte, că nicî un om nu poate sâ'l întreacă şi nu s'ar feri, de ar fi cu putinţă, însuşi cu Dumnezeu să se lupte» (3).
Nu ştim intru cât a contribuit la perpetuarea acestei indiferenţe religioase ignoranţa proverbială a clerului român din trecut. Sigur este, că neştiinţa popească a fost factorul de căpetenia întru mănfinerea şi sporirea eresurilor populare. In privinţa superstiţiunilor.poporul român^n'are nimic de'invidiat celorlalte popoare. Izvorul e atât. de îmbelşugat, în căt ecu neputinţă de a fi secat.
Principele Dimilrie Cantemir relevează maî întâi credinţa orientală a fatalismului, atăt de încuibată şi astăzi în clasele de jos ale poporului : * Locuitorii din tara de jos .... pentru dumnezeiasca slujbă au puţină ştiinţă şi mulţi dintru dînşii, maî ales oamenii cei proşti, cu toţii zic : că fie.şte-căruîa om e.sle holărîtă de Dumnezeu ziua morţii sale şi maî nainte de ziua aceea nu poale nimenea să moară nicî să peară la războit}» (4).
Maî la vale observă despre locuitorii din ţara de sus, că «asupra religiei sînt plecaţi maî până Ia eres...» (5).
Tot ignoranţa a fost .şi causa, pentru care «vre un eres sau vre-un eretic nu s'a arătat nicî odinioară in Moldova, cu cât maî puţin să se poală încuiba» (6).
Iată si pagina, ce Cantemir o consacră superstiţiunilor moldoveneşti :
«Osebit de Miercuri şi de Vineri, Moldovenii postesc de doă orî într'un an Ia vremile orinduile(7)... .şi mai sînt unii, carii din eres mare ce au nicî Lunea nu mănâncă carne şi singuri ei işî maî fac incaşi alle posturi, precum la praznicul sfintulul Atanasie, (Jheorghie şi Dimilrie..... Osebit de aceste, prostimea, în Moldova ca şi intr'alle ţări, care încă nu are ştiinţă pentru învăţături, este foarte plecată asupra eresurilor şi nu este încă desăvîrşit spălată de tina sa cea veche; în cât şi la nunte, la îngropări şi la alte întîmplărî şti-
(1) Ilasdeii. Ariiiru istorică ii Rom "miei, toni. 1. part. 2, p. ij9.
(2) Ibidem, p. 8S.
(ol Ganlowir. Descrierea Molilor ci ed. Negruzzi, p. 254.
(4) Ibitlcm, p. 25!). — Comp. locuţiunile : ttxa i-a fost scrisa, aşa i-a fost să ful. (•">) Jbii/iiu, p 2'vl. ((!) lbiilvni, p. 283.
(7) Ioan Armanul, zice Canlcmir (Ibidem, p. 87) «s'au chemat aşa. pentru cit el în postul sfinţilor apostoli ari mâncat carne după obiceiul armenesc». — Miron ('ostii?, vorbind de moartea Iul Gaspar Vodă, observă (Cronice I, 273) : .Acest. Gaspar Vodă nici o odată post nu aii avui; ce, pre ascuns, în toate posturile mânca carne».
109
ute de dînşiî, cinstesc, prin'versuri şi cântări, nişte Dumnezeirî necunoscute şi dnhluitoare a idolî daci, adecă : Lado şi Mano, Zi na, Drăyatea, Doina, Stahiea, Dracid din tău, Ursitele, Frumoasele, Simzicncle, Joimartcle, l'a-paluga, Chiral'lsa, (Jolinda, Turca, r'hirntorul, Mla.:ă-r.oaj>tea, Striga, /',*/>■ o-licîul, Legătura, Dcslcţjutura, Farmecul, Descântecul, Vergelului şi altele de acestea* (1).
E interesant a pune în paralel cu descrierea eantemiriană o pagină dinlr'un scriitor popular recent asupra aceluiaşi subiect.
«La noi, scrie d. Jipescu în graiul ţăranului muntean, la noi popi şi hoaş-tili scorniră sute dă sărbători pă an.... Cui 's dragi tare sărbătorile, cine ascultă dă iresurî, jdă băbări, rămâne şi dăseulţ şi dator Ia toţi câini şi mort dă foame. . . . Sfinţi aîbă'şî sărbători, că nicî nu sapă, nici nu ară, nicî la moară nu pleacă. . . Dumnezeu n'are sărbători. Dînsu le iartă, nu că sărbătoreşti şi benchetui, ci că munceşti. N'ascultaţi la gura popeî ori a babei, ori c'ajungî hoşcotină din cruce dă voinic ce ieşti, ori ca popa cu căldărusa colindândă pîn sat, când îşi face dă lucru dă gliine să'ţî vestească, că să pune alia lună... In toţi ani şi vacurili... numai continîeşti şi nu te supune nicî ghiloru nici ză-pucu : muncă şi îar muncă! Parca'î hi dă oţel şi nepotu răbdări dumnize-îeştî, care ţine lumea d'atătea milioane dă vacurî. Marina, când s'împarte pelin şi puîcî; Ciur ic a, râu dă păruială; Foca, râu dă foc; Trifon, râu dă lăcuste; Joili dă pă Paşte, râd dă peatră, Iar Mar ţi li, râu dă trăsnet; V i n e r i 1 i, răii dă ochi; P i 1 i p i, rău dă jigăni; S â n - T o a d e r, când să tund ghitile între coarne, la coadă şi la copită şi păru să pune bine, să nu să prăpădească ghita or s'o mănânce lupu; oilor să nu le fure din sare or din lână, că nu le merge bine; vacilor, să nu le îea din lapte, că le piere ţiţa : toate astea şi alte sărbători şi iresurî pierd vara şi te dă leni, le întinzi, caşcî şi te smintesc din multe lucruri dă făcut, or dă început. Străini n'au atăta nuntă dă sărbători ca noi, dară au sănătate şi bănet, pintru că în an lucrează
maî mult timp.......... Aî invăţâlurile tale, hine : nu pul fănieîa s'aprinză can-
dila câteodată, zicând că nu'i să cade nicî să s'apropiîe dă icoane ori dă slin-tili daruri; când te apuci dă lucru, când începi la călcat în lin, când mănânci părga, cănd bei ghin nou întâi or apă, faci cruce; când Ie să îmbuci, le cureţi pe mâini; când te 'ntorcî dă la mort, te speli şi-l faci pomeni pintru să'î hiîe sufletului; dă te 'ntilne.se fămeili cu doniţa plină, nu'ţî laie calea, ci stau de le treci înainte; cănd îe fămeîa bortoasă, n'o laşi să şază pă prag, că"! pune duşmanu cuţitu» (2).
(1) Ibidem, p. 28li—291. Du tot ciudată e superstiţiunua populară, relevată de Mitropolitul Iacov în cărţulia'! publicată în 1757 ^la p. 55—57j «adecă (la unii din creştini) de'I va eşi înainte preot, nu'i va mearge bine.... Iară do'i va eşi înainte Ţigan sati Turc saii Jidov sau oare cari din lierele coaie sălbatice, el atuucea cred că le va mearge bine şi'şl va face calea cu norocire. O, ticăloşii acel creştini ! Dară nu pot el atâta cunoaşte, cum că diavolul face pacosio, fiind voitorlu de râu omului... > (Luni. brior, Carte de citire, p. 199). Compară următoarea zicătoare dm manuscriptul lui lio-iescu (Conv. lit. VIU, 7;!) : «Călugăr al văzut cât de departe, tlu-te la o parte, că îndată te poticneşti». Acest eres s'a perpetuat pană astăzi. In povestea «Moş Nichifor Coţcariul» de Creanga iConv. lit. X, 361) : «lire! că a n a p o d a 1 ti c r u f Se vede, că azi dimineaţă mi-a exil înainte tr'un pupă sau dracul ştie ce...»
(2) Jipescu, Opinca»; p. 7(5, 80. — Comp. Superstiţiile băbeşti din plaiul Prahova (Tocilescu, Revista II. 2. 3S7) şi mal cu soami .icrbălorile băbeşti culese din aceeaşi localitate (Ibidem, p. 38a):      a treia Marţi după Paşii este zi mare ca şi în zioă de
110
Dar în trecut majoritatea preoţilor români n'a fost maî luminată în ale re-ligiuniî de cât masa poporului. Nimic nu ne poate edifica mal bine în această privinţa de cât hrisovul luî Grigorie Ghica Vodă din 15 Iulie 1764 spre a tămădui şi îndrepta
«multe strămutări şi fără de cuviinţă lucruri, fapte şi necuvioase stări şi orînduele, care vremea şi lenevirea şi acea de către cele Dumnezeeştî răceală, nesocotinţă şi nebăgare de seamă, ce din puţin în puţin au adus biserica la o vedere şi la o lînguilă aflare ca aceasta.... Ce dar întâi şi acel mai mare din lucrurile cele necuvioase şi necăzute, ce s'aft înmulţit după cum s'au zis Ia biserică, socotil'am că este înmulţirea preuţilor, dintre care se află foarte puţini Ia număr, care după cum să cade infră prin uşă în staulul acesta, iară cel maî mulţi sînt aceî ce se sue pe aiurea şi tîlhăreşte, din carii pre unii îî îndeamnă nevredniciea, ticăloşiea şi lenevirea, ca să răpească şi să apuce darul preoţiei, a cărora roadă este neaverea, sărăcia şi supărarea, ne-având de aiurea alt venit de chivernisală a'l câştiga maţ lesne şi fără de osteneală, fără numaî pe Biserică şi pe Oltariu; iară pre alţiî îî învitează iubirea de argint, şi nesăţioasa avere, din care fără de lege şi fără de credinţă negu-ţitorind cele Dumnezeeşlîşi, caSimon vrăjitoriul, întâi cumpărând aceste Dum-nezeeştî de la eeî ce le vînd, după aceea vînzându-le către aceî ce le cumpără, cu multe i'elîurî şi chipuri diavoleşti şi amăgitoare şi vrăjitoare, câştigă . şi dobîndesc venit din pricina neeunoştinţeî a sufletelor celor proşti şi lesne erezătorî... cu care chip amăgind lumea nu socotesc, că îau în rîs şi cum că hulesc maî nainte mult pe acest neamăgit Dumnezeu şi, arătându-să că câr-muese starea bicericiî şi slujesc tainele cele înfricoşate, eî sînt aceî maî mulţî omenaşî uriţî şi pângăriţi după fire şi de tot nesocotiţi şi netrebnici şi de nimica vrednici fiind de tot lipsiţi de minte şi de crieri, varvari cu totul şi neînvăţaţi, nu numai la credinţă, ce nici la propoveduire... nici cunoscând ceva să sică credinţa, nici aducându'şl aminte de cele căzute..., ce încă neştiind ce sînt soboarele şi căte sînt-.., nu numai că nu arată cu învăţătură şi propoveduire în Duminicele din sfinta şi Dumnezească Scriptură, ce încă se află lipsiţi de toată priceperea a sfintelor acestora Scripturi şi cel desăvîrşit neştiind a ceti şi cele proaste a rindueliî bisericeşti, nu cunosc starea şi slujba sfintei Liturghii şi a sfintelor Taine, de care greşesc cu vărvăriea şi cu ne-învăţătura lor şi la acele mai tăinuite şi necuprinse de minte molitfe a sfintei Liturghii şi bagîoeurese (vai !) şi hulesc şi blastămă fără de Dumnezească credinţă şi către aceste pre înfricoşate şi mal pre sus de fire taine şi dogme......> (1)
Paşti şi să cheamă ropotinul: stafi gătiţî şi fac hore, jocuri mari' a doa săptămână după Paşti.... multă parte o postesc, mal cu seamă muierile, zicend ca'I săptămâna Negrilor; joia a opta după Paşti se numeşte joia F/pilor, joia a noua, joia verde; 19 Iunie ţine sărbătoare pe Iuda, care poartă furtunile şi bate ţarinile cu piatră ; 15 Iulie este sărbătoare mare numită Ciurica; 17 Iulie să ţine 3 zile, care se numeşte Cir-covii Măriei; de la 10 Noembre ţin Filipi şapte; alţi 7 Filipi de la 25 Ianuarie până la 2 Fevruarie, alţi 3 Filipi, ce se zic Berbecari, toamna de la 26 Septemvrie... în care nu lucrează nimic, zicend că'I reu de lupi şi păgubitori la dobitoace; pă mucenicul Foca 22 Iulie îl zic că'î reă de foc; la 9 Martie aprind gunoae pană în curte, în casă la patru colţuri aprind bucăţele de cârpă nouă. pentru ca să nu intre Joîmăriţa în casă a'î vătăma, după credinţa lor».
(1) Codrescu, Uricariu I, 147—157. — Chiar şi în timpul nostru, ne spune d. Slavici (Die Eomănen, p. 99) «pentru ca să fie cineva bun de popă, nu se cerea de cât
111
Ceea ce a nonfrihuit maî <^u seamă la această ignoranţă a clerului a fost pană maî deunăzi întrebuinţarea in lîiseriVă n limbci si.-ivoiio. care. cu lolul ignorată saii puţin .ştiută de prcoţiniea de jos. degenerase înlrnii fel de jargon slavo-român. Despre ai-ca-la in- pul da n idee unele compuneri superstiţioase, dintre cari doă merită <> deosebită atenţiune ca dovadă de ignoranţa cea mu re ;i clerului românesc sub dmtiiiialiuiien Hluvisinului'-ţ 1).
Prima eslo o loriiiulii ilc exon-isire în contra grindinol de la sfirşilul veacului al XVII-lca, numită do P. sf. sa Episcopul Melehisedec «nurăclime-vrajă» şi care in traducere începe cu accsle cuvinte :
«In numele Tatălui şi al Kiuluî şi ui şanţului Duh. Şedea Isus Ilrislos loan pe loc ţelin şi Evanghelist! şi liuouii pre Ilrislos, earde grăia. Şi îală un nor de grindină adumbri de asupra lor şi a începui Domnul nostru Isus llris-tos a'şi lacu cruce şi a zis : uslimpâră-le şi Io linişlcşlc, l'a-te mîcrc şi lapte şi f'ă'mi apă.....»
A doua este o rugăciune slavonă de la începutul secolului al XVIII-lca, ce o citeau preoţii Ionicilor după naştere. ■Această rugăciune- - zice învăţatul autor al Cronicei Huşilor este mnnumenlul monstruoasei ignorante despre ale religiune!; ignoranţă, în care zăcea clerul şi popii români sub domni-rea linibeî slavone. Neştiinţă de limbă, lipsă do idei, neounoşlinţă di; istoria religiune! şi do învăţătura cî: pielatc înlocuită cu superstiţia. Această rugăciune seamănă mai mult cu acele; l'rase bizare şi neînţelese, ce pronunţă babele la descântece şi vrăji', do ci'il cu rugăciunea unui preol creştin... Spre a simţi iilo.-iiatoa acestei umlilfi- să nu cercăm a o traduce, do şi sînt. locuri carî nu produc nicî uu sens :
«Doamne Isuse Hrisloase, al luî Dumnezeu pc muntele Hariiil (niunlc în judeţul Suceava) în chivotul luî Noe. Sta femeia luî Nno şi suspina minţind să nască să zică: Doamne, Dumnezeul meu, ce ni'aî lăsat ! Atunci Domnul Dumnezeu a trimis la ea îngerul la această nevastă şi zi : Luzar. La/ar. I.a-zar, ilivanca, ilivanca, ilivanca! înseamnă cruce pe inino. lâ crucii pe melie-leturele mele, pe sinul meu. Cu crucea alungănd s"a depărtat, diavolul dc la robul lui Dumnezeii cutare, amin! Fugi, dîavoio. du la locaşul acosta, dc ia credinţa lui, de la roaba luî Dumnezeu. Aieî este crucea lui Ilrislos. Aici (-sie mama mucenicului luî Hristos Nichita. Şi eă ine inehin bisericeî eeî slinle, Tatălui şi Fiului şi sfântului Duh» (2).
In magistrala sa monografia asupra mitropolitului Grigurie Ţamblac, P. sf. sa Episcopul Melehisedec se exprimă astfel asupra influenţei desastroase, ce această ignoranţă a limbel bisericeşti de pe atunci avu maî tîrzîu asupra societăţii eelesiastice şi laice.
«In această decadenţă a învăţămînluluî limbeî slavone şi în lipsă de carte românească, ce făcea oare poporul român şi bisericaşiî, maî ales cei de prin
2 lucruri: să ştia a citi şi a scrie — scrierea nu era de rigoare.... Viaţa morală a preotului nu era tocmai conformă cu învăţăturile Evangheliei şi chiar cu ale sale proprie. Fă ce?ţi zice popa, nu face ce face el! căci numai el poate lucra altfel, de cât cum recomandă celorlalţi».
(1) Melehisedec «0 rugăciune-vrajă» în Tocilescu, Revista, An. II, voi. 2. p, 381.
(2) Melehisedec, Cronica Huşilor. Apendice, p. 96—97.
__112__
sate, de pre la ţară,, cum se zice? La aceasta ne răspund anecdotele, păstrate până astăzi în popor, despre blasgoniele, becistniciele, basaconiele şi năstă-rambele bisericaşilor ţărani. In ele găsim parodii ale cântărilor şi rugăciunilor bisericeşti slave, substituiri de euvinlo ciudate, inventate .şi purtând oarecare analogie cu cele slave, cel puţin la auzul omului simplu, de exemplu : <Oce nască tasca, da bună'i budaşca* saii : "Oce naşe ije ese şi ne b.... Da pinde tarea, dă'l bultarcă şi hliban» (parodia a rugăciunii «Tatăl noslru» slavo-ne.şie : Otce naşii.. ..). Sau ca aceasta : 'Ije, ije (sau mije, mije) panimatca coţobeica, cuţitele Domnului sabia curcanului, limbirici, custuricl, cioc boc, treci la loc». Toate, cuvinte fără nicî un înţeles, precum era limba slavă pentru Români şi pe care le repeţesc până astăzi copii la jocul lor numit, «mi-joarca». (Eu cred, că aceste cuvinte represintâ o parodie a imnului cheruvic, pe care dascălii slavoni îl începeau cu zicerile : Ije, ije). Popii de la ţară năs-cocîau cuvinte de cântare şi de rugăciune, amestecate cu slavone şi române, combinate cu interesele lor, uneori chiar imorale. Aşa tradiţia ne represintă pe un popă, carele îmblând cu icoane în ziua de ajun, împreună cu dascălul Filip, cânta : *H-ristos rajdaetsc slăvile—şterge dalta, Filipe». Dascălul răspundea tot prin cântare : «O şlersel şi în traistă o pusei, dar mi! şi f'ripsei». Apoî popa încheia : «îaco proslăvise». Prosomia slavonă a sfântului George, carea se începe cu cuvintele : îalto doblla vii miidenicehU, StrastoterpOe G-eor-
g'ie.....» dascălii români, nepricepend cuvintele slavone, au parodiat'o astfel,
cântând'o pe glasul bisericesc : «Saca Dobra cu papuci galbeni, strîngc-o în braţe, George, ş'o sărută şi-i dă drumul să sc ducă». Un popă cânta, adre-sându-se către dascălul Pascal : «Dascăle Pascale! adus'al pe btheke?» Dascălul răspundea : *Ba nalba să te îa, că mi a luat si pe mihoho şi mi-a dat pe bububo.....» (1).
Apoî câte snoave de acestea hazliî na»circulă şi azi prin popor în pofida ne-şliinţei popeşti, ca € ştiţi vot ce sice în cartea asta?*, ca «glasul al şaptelea*, ca «neajunsurile socotelii cu bobii*, ca «popii de la Iiichiţele» etc. ele.(2), «ari sînt tot atâtea ţîşnirî satirice, cu cari isteţimea poporului a împroşcat această proverbială ignoranţă.
Să nu se creazâ însă, că numai cântările bisericeşti slavone au fost un o-bîect de parodiare pentru dascălii şi poporeniî necărlurarî. Cele curat româneşti n'au avut o soartă maî bună. Materia, fiind nesleită în această privinţă, ne vom mulţumi numai cu câteva indicatiunî (3), cari vor fi îndestulătoare spre a constata amestecul grosolan, uneori obscen, al cugetării profane cu cea religioasă.
Iată câteva specimene de parodii ale cântărilor bisericeşti şi ale întrevor-birilor dăscăleşti, cari cele maî multe se aud astăzi în gura copiilor şi în jocul păpuşilor (4).
(1) Meîe^^&c «Mitropolitul Grigorie Ţamblao în Tocilescu, Revista, An. II, voi. I, p. 54.
(2) Ispirescu, Snoave, p. 9—12, 18—21, 86—89, 9-4—95.
(3) Cele maî multe dintr'însele le datoresc binevoitoarei comunicări din partea d-luî Ispirescu.
(4) Comp. Teodorescu, Poesiî pop. rom., p. 130 urm.
113
I. Sfinte Dumnezeule,
Ce mai facî nătărăule ? Sfinte Tare,
Ce maî faci cutare?
Sfinte fără de moarte, Ce mal faci cumnate ?
Miluleşte-ne pre noi!
De ce nu mal vil pe la noî ?
II. In numele Tatălui,
In capul satului;
Şi al Fiului,
In capul dichiulul, Şi al sfântului Duh,
In capul lui Burduf. Amin!
C'o oca de vin şi alta de pelin.
III. Tatăl nostru
In podul vostru, Fură (mănâncă) prune Şi nouă nu ne spune.
IV. Doaoaoamne Iiisu-see Hri-sloaoaoase Cuuură-ţăăă'I gu-raa de oaoaoase.....
V. Doamne miluîeşte,
Popa prinde peşte, Preoteasa le găteşte.
VI. Doamne Maică plăcintă
Şi Taică bogace!
VII. Popa toacă,
Preoteasa joacă, Popa trage clopotele,
Preoteasa joacă ropotele.
VIII. In Iordane
Şterge-o, Stane. O ştersel
Şi mă fripsel.....
IX. Da zi-î, părinte, condacul, Să'l Ia mal Iute dracul, Că nu ne Iese colacul!
X. Pentru rugăciunile Oala cu tăclunile,
Să schimbăm căciulile.
XI. Popii de la Răchitele
Toţi avea ciubuce şi lulele. Când Ieşea la rugăciune,' Luau toţi câte un tăciune. Numai biet popa Stolan Cu luleaoa de codan.
XII. Dumnezeu să'l Ierte (1)
Cu trei poame fierte Şi cu una moaoaoale,
Să nu se mal scoaoaoale I
Dar nicăirea indiferenţa Românului pentru ale religiuniî nu se manifestă într'un mod maî învederat ca în limba sa. E într'adever cu lotul caracteristică în româneşte întrebuinţarea metaforică a celor maî multe expresiunî din domenul religios într'un sens profan, care adeseori nu ne maî lasă să întrevedem nicî o urmă din sacra lor origină. Acest, fenomen de laicisare a cuvintelor bisericeşti fiind de mare importanţă. îî vom consacra o atenţiune particulară cu atăt maî mult, .cu căt această parte — ea şi întreaga psicologiă populară—e cu lotul lăsată afară din dicţionarele popoarelor celor maî culte. Vom cita o seria de expresiunî din vîaţa religioasa, carî aă încălcat în cea socială şi cari au suferit, în această trecere, o Lransformare aproape completă. Vom căuta, după putinţă, a alătura totdeauna de cuvintele româneşti analogii din limbile romanice si în special din cea spaniolă, al cărui dicţionar academic —.singurul, carele s'a interesat eu predilecţiune de elementul popular—e o comoară nesleilă în această privinţă (2).
Aghiasma saîî atasma e «apă sfinţită». In stil comic, vorba se aplică şi la
(1) Ironic se maî zice şi ; Dumnezeu să'l iepure! (Creanga) saă : Dumnezeii să'l neagoe în ziua de Caracal! (Ispireseu).
(2) Utilisâm ediţiunea următoare : Diccionario de la lengua castellana compuesto por la real Academia Espanola, feducido â un tomo para su mas facil liso. Quarta edicion* Madrid, 1803.
___114__
«vin» sau «rachiu». In povestea «Popa Duh» de Creanga (Conv. lit. XV, 315): «Lasă-me în pace, cuvioase, că se invîrleşte lumea cu mine de atăta a-ghiasmă rusească»(l).
Când Românul vrea să bea niţel rachiu, cere : «7a dă-ml niţică alasmă» (Ispireseu).
Verbul aghesmuesc,'propriu «stropesceuaghiasmă», în acelaşi sens profan. Creanga în «Amintiri din copilărie» (Conv. lit. XV, 453) : «Eaeă ne trezim cu popa Buligă CîueălâQ din uliţa Bucîumeniî tămăet şi aghesmuit gata des-dimineaţă, Dumnezeii să'l iepure! Şi cum ne bine-cuvîntează după obiceiul seft cu amîndoă mâinile ca vlădicii, ne şi trage câte un ibrişin pe la nas despre fata popii de la Fălticenii-Vechi»,
Alexandri, în piesa «Harţă răzeşul» (Teatru, p. 260) :
Măriuca. —... Când se leagă vre un hătru de mine, am leac de alungat dracu. Harţă. —-   Care leac?
Măriuca, —   11 aghezmuesc cu astă.....    labă, cum o numeşti d-ta.
Aci verbul are sensul de «lovire» ca mai multe expresiunî identice de mai la vale.
Aghios însemnează un cântec bisericesc, care începe cu vorbele : aghios, aghios, aghios! adică sfînt, sfînt, sfînt!
Intr'o anecdotă populară (Ispireseu, Snoave, p. 95) :
Când era la aghios,
Ieşla fumul gros;
Dar când era la a c s i o n,
Nu se mal vedea'-om cu om.
Anton Pann, Povestea Vorbei III, 142 : «I-a căntat popa aghiosul», adică «a murit, l'a prohodit».
Preoţii recitează acest cântec, ca pe toate celelalte, pe nas după psalfi-chia orientală; acest recitativ fornăitor şi monoton poporul Fa asemănat cu horcăitul unuî om adormit, de unde locuţiunea : a trage aghioase «a horeai tare în somn, a dormi adînc». Astfel Creanga în «Amintiri din copilărie» (Conv. lit. XVI, 375) : «Ei, măi băeţî, îa amu trageţi la aghioase, zise un plăeş, scăpărând şi dând foc unuî brad».
Aliluia, vorbă ebraică însemnând «lăudaţi pe Domnul», ce figurează în capul saă la sfîrşitul maî multor psalmi, deveniţi cântece bisericeşti. Creanga în «Amintiri din copilărie» (Conv. lit. XV, 3) : «Iar stropşitul de Ion, cu talanca de la oî, cu cleştele şi cu vălrarul, face o hodorogeală şi un tărăboiu, să'ţî îe auzul; apoi îşi pun căte o ţoală îrî spaie şi căte un coif de hârtie în cap şi cântă «aliluia şi doamne-miluîeşte, popa prinde peşte», de te scot. din casă».
Intr'o parodie copilărească (Ispireseu) :
A li lui, aii lui Căzu popa din gutui______
(1) Vezi mal la vale expresiunea sinonimă sângele Domnului.
i ir.
In vorbirea zilnică, ulihOa însemnează «s'a dus. s'a isprăvii.», un lei do luirlesc roiitmmimifnM • ;<,/! AslIci inir'mi basm miinlean (Ispirescu II, 1. 1-iJ):
«Am ve.zul, n'aiu viizul, ul'thiiu.....     l'Yimiuscle. tinereţe. alihOa... . Dumnezeii
si gândul meu. uli'n'-ii.....     I''aicea belea in veci n'cî vedea, iitiluht.....»
Xcnopo], lira/î şi pulrigaiii. p. 18!) : «Tragere Iu sorii!.... .Numai cu norocul nu aveţi a liu-c : nu scapă cine u norocos, scapă numai rcl care'î bine cu boirul; iară de cumva nu Ic arc la stomac vr'un cîucoiu de pc moşie, aliluia! poli să'lî lai plelcle, lulul meu!»
In Moldova se zice, cam în acelaşi sens. parapanijliclun, despre care vom vorbi maî la vale.
In limba spaniola nlrluya însemnează limpid Vastelor, iconiţa de. hărţii (la palavra alclui/a e.scrila en ella) şi planta Tri/hlinm acc.tnsum.
Amin, vorbă ebraică, introdusă în cărţile bistiriceşli şi însemnând «adevărat, aşa e. aşa să liă» : mi (im cu ti-ţh- sunători; amin. sa dea Dumnezeii (Lauriaii-Maxim). Vorba inlră în locuţiunile populare : nit aminul, nici la a-min în sens de «un m micul • ude-ă «căt. aî zice amin» sau «nicî odată».
Calend. IKHîJ. p. Î4 : «Dac" ei zăcea mcrefi pe coasle, ifo să le pricopseşti cat aminul.....» Acelaşi pe 1883. p. 57 : «Un oblon făcui cu meşteşug în
pardoseala chioşcului să nu'i zărească căt aminul nicî măcar cu luminarea».
Inlro povesle ţărănească (Ispirescu, p. : «Vezi că duhul ştiea. că de nu va puica nici în a treia seară să izbutească, apoî ti'cbue să".şi muie gândul, nu mal [mica adecă sâ'l desgroape nici ia, amin».
In limba francesă amr.n insomneazâ. în stilul lamiliar, «slîrşil.» : (7 m'a fnut dit jnsipiă a nu-n (Littre). Spanioleşlo locuţiunea preposiţionulâ ameu dc e sinonimă cu r.foptu, fwra de «afară do».
AiHtftrmă, rostirea populară a vorbei analcmii, inlră infr'un mod ironic în înjurai urile saii jurămintele populare. Astfel ini r'o doină oltenească (Alexandri, p. 3li.) :
Să mfi hulă 'iiiuj''<i>fr.
Di1 :iiei mat ila! pura cuiva
Afară de dumneata!
Arui'nh'l, rostirea populară a vorbei Hrh.umjhi:l{\), se aplică in Muntenia 'biciului», căruia îi zii- sfânta Aruiujhii (Ispirescu). Toi asl fel se zice, cum vom vciiru maî jos. •ciomagului'- ('riieiitn şi «■•ârbacîuliiî» S/untu-Xicolu'-.
lil'iţ/iidi'ri, din paleo-slavicul lilaiiud'irii: ■■ rr/7.yZ?.'./, graiias agere», pă-sirează iin-ă accsl sens bisericesc în Codicele Voronclian, do pildă Kupl. Ap. XCIII. I : 'Zicându aşa. hm păiniv şi hltujnd-u-i Dumnezeu inlro toţi»: sau Ci. '2 -."> : -Mi văzură I'aveiu şi liiii.;mhiririi Dumnezeu»,
Traducerea liiblici de ia lii-i-S inlociiîeşle, in aceste pasaje, vorba cu :
(1) Jipescu, Opincar, p. 66 : «Numai cu ceapă, cu castravete şi cu mămăliga goală, te ducî Iute pă copcă, te îa gala fără timp, aghiuţă or sfăntu aranghîel, ăl de cere sufletu, când Ie să moară rumânu».
116
dea de har şi dând har; cea din 1688 cu : mulţâmi şi mul-ţ amin d.
Astăzi vorba se îa numaî în înţelesul de «a vorbi în bobofe» maî cu seamă de popî : Ce tot bl o godor eşti, popo ?
Această interesantă transiţiune logică resumă într'însa toată ignoranţa preoţilor, carî rostîaă rugăciunile slavone ca nişte curate galimatiî.
Iată câteva exemple de această întrebuinţare profană a cuvîntuluî.
Calend. basm. pe 1881, p. 44 : «Zicând aceste cuvinte puse mâna pe buzduganul seu împărătesc, amelinţâ spre eî de treî orî, izbi văzduhul cu dînsul spre mîază-noapte, spre mîază-zi, răsărit şi apus. blogodorind din gură anatimele cele maî înspăîmîntătoare». Acelaşi pe 1883, p. 12 : «Asculta într'o doară tot ce biogoăoreaea». < .
Vorbirea popească îngâîmată o maî numeşte poporul şi blasgonie, probabil ca şi blagomanie, corupţiune populară din blagosloveniâ. Comp. şi verbul bo-gonisesc în acelaşi sens, bunăoară la Odobescu, în «Mihnea-Vodă cel răii», p. 16 : «Alături ardea o făclie de ceară galbină şi un biet călugăr bogonisca pe slove neşte rugele agoniei».
Bobotează în sens de «boroboaţă» saă ceva neplăcut, bunăoară în locuţiunea : a păţit o bobotează, de'l s'a dus numele, adică «a păţit'o căt de bună».
Bogdaproste sau bodaprostc «Dumnezeu să ve îerte (păcatele)», formulă de mulţumire a cerşetorilor, care, mereu repetată, devine o monotonă flecărie, de unde locuţiunea : a umplea pe cineva de bogdaprosti «a'l ameţi cu gura». Intr'o povestire de Creanga (Conv. XI, 213): «Ia să'l fi pus păcatul să se întreacă cu didiochîul, căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaprosti».
Botez, ironic «udătură», bunăoară intr'o snoavă de Ispireseu (p. 109) : «îndată se pomeniră în apă : ceî mai mulţî se scăldată scăldatul din urmă, vr'o câţiva scăpară numaî cu un botez.....»
Canon însemnează «lege bisericească» şi «pocăinţa», ce se impune celor păcătoşi. Acest din urmă sens s'a generalisat în «pedeapsă grea, caznă, chin».
Intr'o satiră populară din Bucovina (Columna luî Traîan pe 1883, p. 140):
Lelea 'naltă sprîncenată
A fost astăzi la spovadă.....
,  • Ce canon popa i-a dat?.....
Ia popa canon mi-a dat Să nu ţii! drăguţ în sat, Că mi-a fi mare păcat.
Intr'o doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 194) :
Nu me bate sfinte Doamne, Nu me bate cu canoane, Dacă nu m'aî fost bătut, Când faptele le am făcut!
Anton Punn, Povestea Vorbei I, 77 : «Dă'inî un canon, cum iţi place, şi eu să mă pocăesc».
117
De aci canonesc, propriu «dau un canon», cu sensul de «pedepsesc aspru, chinuiesc», bunăoară la Jipescu, Opincar, p. 54 : «Iarlă'l Mântuitorule, nu'I maî pedepsi, că destul s'a canonit săra cu».
Chiraleîsa, contras din Kf>pte iXi-qaov «Doamne-miluîeşte», ce se cântă de copiî pe uliţî lâ Bobotează. Creanga, în «Amintiri din copilăria» (Conv. XIV, 368) : «Când veneau cele doă ajunuri, câte 30—40 de băeţî fugeatt înaintea popeî de rupeau omătul de la o casă la alta şi la Crăciun nechezeam ca mânjii, îar la Bobotează strigam chiraleîsa, de clocotea satul».
Tot. astfel se numeşte şi un duh refl, care îşî trage numele'— după Cantemir (Descr, Moldovei, p. 288) — de la «crucea de lemn, împodobită cu pînzâ albă sati cu materia de mătase, ce fiecare casnic obicînuîeşte a face la botezul Domnului; şi, după vecernia, o poartă ca o litanie prin toate casele întovărăşită de o mulţime de copiî, carî de multe ori strigă cuvînl.iil acesla fcira lăsa {—Ivyrie eleison !)»■■■
In piesa «Doî morţi vii» de Alexandri (Teatru, p. 410) : >.....     Acu, ziua ca
ziua.....me maî îeu cu caprele, dar noaptea.....toate stihiile năpădesc pe
mine.....strigoii, moroii, pricolicii, vîrcolaciî, dracii din tâîî, ilrâgaîcole, simzio-
nele, strigele, până şi papaluga, până şi turca, până şi chi ratei sa!. ,. si chiraleîsa!. .. ştii tu, ce'î ehiraleîsa?»
In Italia, la Arezzo, cria sati criălesa corespunde ital. rugam Ha. fr. crenlhu adecă «huruitoarea întrebuinţată odinioară Ia Catolici în loc de dopol în săptămâna Pastelor» şi care — după Caix (Sludj di etimologia roinanza) ■-s'ar irage asemenea din Icyrie, hjrie eleison, fiindcă instrumentul în chestiune cheamă pe credincioşi să cânte această litanie.
Coliva, în locuţiunile urmăloare : U sună coliva în piept «a fi bolnav de moarte» şi a mânca coliva cuiva «a urmări pe cineva şi a'l omora sau a'l nenoroci».
Pann, Povestea Vorbei II, 146 : «Ca mâine o să'ml mănânce coliva*. Crăciun se numeşte, în Muntenia, ciomagul. într'un cântec de lume (Teo-dorescu, p. 339) :
Surda sberl cântând pe drumuri, Ameţit de proaste fumuri, Că se va găsi vr'unul Să'ţl dea minte cu Crăciunul, Să'ţi scoată din nas amorul Şi sa'ţl potolească dorul.....
Crucea, ca maî toate cuvintele sacre, intră în invocal.iunî, în blesteme şi în înjurăturile cele maî obscene. Lăsându-se afară vorba iniţială a formulei de înjurat, cuvîntul cruce capătă astfel o înfăţişare maî puţin urgisită şi devine o înjurătură de o nevinovată banalitate : Crucea (ta, lui, voastră, lor) de.....!
Intr'o doină din Moldova (Alexandri, 259):
Bată'l crucea, om bogat, Om bogat şi făr' de sfat!
118
Saă (Ibidem, p. 299) :
Porul rîde şi se duce, li'iU-mi-l'ar sfânta cruce !
Inlr'o duînă din Ardeal (.larnik-Bărseanu, p. 160) :
Hadoa-I călător, se duce, Sul ajute sfânta - cruce ■'
Sati (Ibidem, i>. 212) :
ftafo cruciuliţa, lele, C'ascară i-am dat inc Ic Ş'aciim o văz fără ele.....
Iiiir'o doină din Bucovina (Marian II, J07) :
ItatS-tr crucea, nana;;. Cu cine mg cununas, Cu propteaua garduluT, Cu urilul satului!.....
Intr'o snoavă do Ispireseu (p. 67): «Crucea l») de pa i H al dracului! dc doă lăţimi de unghia l'am lăîiil şi lot a crescut'.
Darul, in slilul bisericesc, identic cu har «graţia divină», se aplică într'un mod comic şi unor învâţurî saă porniri rele. Creanga, în «Amintiri din copilărie» (Conv. XIV, 36N) : «Dascălul Iordache ştiea şi el glasurile pe din afară de biserică, nu'I vorbă, dar clăpănea de bătrân ş'apoî maî avea şi darul suptului».
Doamne-ajută în sens de «bătae neaşteptată», de pildă la Pann, Povestea Vorbeî, p. 115 : «Să nu te pomeneşti c'un Doamne-ajută pe spi n are».
Comparativul mai dc Doamne-ajută exprimă un grad maî înalt al uneî însuşiri, aplicată la fiinţe sau la lucruri, ca în următorul exemplu dintr'un basm de Ispireseu, p. 206 : «Ar fi voit şi el, de! să'.şî boteze copilul cu vr'un naş mal de Doamne-ajută, să facă şi el o cumetrie».
Locuţiunea :. a sice Doamne-ajută, când cineva scapă de o primejdia. Astfel Calend. 1.875, p. 26 : «Tocmai când era să sică Doamne-ajută, îî ieşi înainte o feară mare şi groaznică». Acelaşi pe 1883, p. 42 : «Când să sică Doamne-ajută, adecă tocmai la toiul petrecerii, se pomeniră cu zîna necunoscută».
Dumnezeu, ca şi anafura, biserică, candelă, cruce, feştanie, JIristos, luminare, Puştile, parastasu, paraclisu, spovedania, Vanghelia, etc. intră in formulele înjurăturilor celor maî obscene. De asemenea în exclamaliunile : cum Dumnezeii! păcat de Dumnezeii! dreptul Iul Dumnezeii! du-te cu Dumnezeii! sau, cum se zice într'o doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 158) :
Frunză verde şi Iar verde, Mândra cu d'altul şede. Da, saztt cu Dumnezeii, Că mie nu'mî pare reâ!
119
Locuţiunea : a se face maî de Dumnezeii, bunăoară într'un basm muntean (Calend. 1883, p. 22): «De când îl tunsese, se făcuse mal ie Dumnezeii». Apoi boul lui DumnezcU «la brebis du bon Dieu» figurat «prost» : dâ'î pace, că e _ boul lui Dumnezeii (proverb).
■ Interesant este maî cu seama adverbul dumnezeieşte, care exprimă o acţiune în gradul superlativ, ca in basmul «Codreana Sînzeana» de Pompiliu (Conv. lit. V, 187): «Invîrti îngerul sabia de la răsărit la apus şi îar de la apus la răsărit şi, dând odată cole dumnezeieşte, reteza cele doă capete ale balaurului,
i cum aî be o lingură de apă».
Foarte remarcabile sînt zicătorile populare : bun e Dumnezeii, meşter e dracu, un Dumnezeu dâ şi altul ia, rămăşiţe ale strâvecheî credinţe dualiste în doă fiinţe supreme, protivnice una alteîa şi amîndoă înzestrate cu aceeaşi putere, credinţă transmisă Românilor de secta luî Bogomil.
: Spanîoleşte Dios y ayuda corespunde luî Doamne-ajută, anda con dios «du-te cu Dumnezeu!» mas puede dios que el diablo «maî mult poate Dumnezeu de cât dracu», care contrastează cu proverbul românesc «bun e D-zeâ, meşter e dracu». Por dios! formulă de înjurătură comună. Pe când Spaniolul
: zice resignat: quando dios no quierc, santos nopueden «când D-zeă nu voieşte,
' sfinţii nu pot (n'au încotro)», Românul susţine din contră, că : până la D-zeU te mănâncă sfinţii sau până la D-zeu sfinţii Ui leu sufletul. Până şi în aceste locuţiuni reiese bigotismul spaniol faţă cu pronunţata nepăsare a Românului pentru ale religiuniî.
Maî pomenim încă doă zicătorî spaniole, foarte importante pentru istoria civilisaţiuniî : Ilaccr la de Dios cs Cristo «a se îndeletnici cu (desbaterea că) Dumnezeu c Hristos* pentru a zice «a se certa» şi lr, ponerse ă lo de Dio es Cristo «a se bizui pe (desbaterea că) Dumnezeu e Hristos» în loc de «a se purta ca un fulâă şi bătăuş»: rămăşiţe culturali din epoca disputelor religioase între Arianî şi Atanasianî despre firea luî Hristos.
In fine, acest nume sacru se alterează în unele limbi spre a şterge odiosul
, înjurătureî. Astfel franţuzeşte corbleu e în loc de corps de dieu, morbleu pentru mort de dieu, parbleu e par dieu! La Germani Potz Wetter este o întorsură poporană pentru Gottes Welt!
Infruplare sau a se înfrupta o a mânca bucate de dulce în zile de post.
. Aşa intr'o anecdotă populară de Speranţă (Contemporanul I, 395) : «Să te înfrupţi în postul mare şi apoi îar să maî păţeşti».
Acelaşi cuvînt se întrebuinţează, în stilul glumeţ, când cineva caută a da o sărutare pe furiş, ca în piesa «Rusaliile» de Alexandri (Teatru, p. 696) :
Susana. — Ge'I bărbăţele?
Toader, — Nu me'î lăsa să me 'n/rupt cu o sărutare? Susana. — Ba te-oiii lăsa, Todirică, că doar nu sîntem în post.
Lege, în formule ca legea ta, legea voastră! e un fel de înjurătură glumeaţă şi nevinovată, care, prin omiterea cuvîntuluî obscen, ce figurează la începu-
120
tul tuturor înjurăturilor, pîerde orice urmă din primitiva'! jdosifale. Această formulă o întîmpinâm adeseori în poesiile populare, într'o doină bucovineană (Marian I, 102) :
./-(■;/"! t'i di: brad cumplit, Ce te lcginl făr' de vînt, Făr' de vini, fără de cuvînt, De-aiung crengile 'n pămînt.
Saii (II, 53) : .
Leuca rnnsti-ă de femeî! Pentru voî am dat cinci lei? l'liijiiiKnrii'iiil să se strice/ Să riimân cu el aice?..
Saii (II, 163) :
Legea ta de cod r'uscat ! j Mulţi feciori al depărtat, Mulţi volnici al înstrăinat....
Apoî locuţiunea a'şî face de lege adecă «a chibzui», ca într'o doînă ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 150) : :
Unde ved picloru rece,
Statt în loc şi 'mi fac de lege,
Peste care munte oitt trece....
Mai observam încă şi întrebuinţarea vorbei lege pentru unele apucături, cari n'au de loc a face cu religiunea. Iată, de pildă, doă exemple din basmele luî Ispirescu (p. 170, 233) : «Iar când îl înteţea vrăjmaşul, calul se urca ca fulgerul în sus şi se ţinea bine de coama luî. Apoî, când se lăsa în jos, t ă e a, cum ştiea el în legea luî să taîe. Aşa, vezi, îl învăţase calul». — «Argatul de la grădinărie îşi împlinea slujba, cum ştia el în legea lui».
Liturghie adecă o parte anumită a serviciului divin sau rugăciunile rostite întru amintirea mortului. într'o doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 198):
Din partea mea din moşie Dâ, maică, o liturghie Şi'mî fă pomană mie!
Vorba are, în graiul popular, diferite aplicaţiunî profane. Asffel, când se face o lucrare, care nu'î după toată rînduîala, poporul zice : e liturghie cu braga (Ispirescu). Dar maî cu seamă se ia vorba în înţeles de «du.şcă».
In balada «Vîlcan» (Teodorescu, p. 557) :
• Ia fă bine dumnîata, De nu'ml da cu ocaua;. Cară vinul cu vadra, Pelinul cu doniţa, Cam sfinţit â'o leturghiă Cu părintele Iliă, Şi-am rugat pe Dumnezeii, Ca să'ml dea pe gândul met!
121
De la Vraneea, «Sultănica», p. 7 :
— Suge, primărie, suge, că doar nu te a cătrănit calea bisericeî *
— Maî trage'!, părintele, o liturghie.
— Să te vez, logofete, care pe care....
Franţuzeşte wes.se «liturghie» se îa, în stilul familiar, în sens de «preot» : voilă une messe qui sorte de la sacristie, voilâ un prefre qui sorte de la sacristie pour aller dire la messe (Littre).
Mir adică «unt-de-lemn sfinţit» se îa uneori, în graiul popular, în înţeles de «frunte», pe care se ung ou mir copiii Ia botez.
Iată doă exemple de această aplicaţiune metonimică. Cal. basm. 1877, p. 10: «II lovi cu copitele drept la mir» şi maî la vale, p. 34 : «Cîomăgel, şti colea tocmai bun de pălit la mir».
De aci şi expresiunea metaforică a lua mirul cuiva pentru «a'l omorî». Ispireseu, Poveştile unchîaşuluî, p. 54 : «Cum vezu Ercule îazma, se năpusti asupra eî cu toroipanul şi'i luă mirul din frunte şi o dete cu galbaracele în sus».
De asemenea verbul miruesc, literal «a unge cu mir», în sens de «a lovi», bunăoară : a mirui cu ght o aga pe cineva.
Naşterea Domnului aplicat, în stil comic, la «lovitură», Creanga, în «A-mintirî din copilăria» (Conv. XV, 4) : «Cum a vezut popa, că ne aşezăm la fereastră şi ne pregătim de urat,a început a ne trage căteva naşteri î n-desate».
Compară cânticelul comic «Angheluşa» de Alexandri (Teatru, p. 12) : «S'a-dueî vr'o patru surugii de la poştă şi să le porunceşti, ca să ureze, ea în a-gîunul sfântului Vasile, cu harapnicile pe spinarea luî».
Nicolae adecă sfântuNicolae însemnează, în Moldova, «gârbaciâ». Creanga în «Amintiri din copilărie» (Conv. XIV, 365) : «In altă zi ne trezim, că îar vine părintele la şcoală cu moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce dar la şcoală noă un drăguţ, de bicîuşor de curele împletit frumos şi părintele îî pune numele sfântul Nicolal, după cum este şi hramul bisericeî în Humu-leştî... Şi a pus părintele pravilă şi a zis : că în toată Sămbăfa să se proci-lească băeţiî şi fetele, adică să asculte.dascălul pe fiecare de lot ce a învăţat peste săptămână şi căte greşeli va face să-î le însemne cu cărbune pe ceva, îar la urma urmelor de fie-care greşală sâ'î ardă şcolarului câte un sfânt-Nicolaî».
In piesa «Chiriţa în Iaşî» de Alexandri (Teatru, p. 408) : «.... Mâl Ioane, remâî aici cu Ţiganca, ca să păziţi lucrurile, pană ce or veni boii să ridice trăsura... da doar îţi perde vr'o cutie... c'apoî sfântu-Neculai îî gata....»
In «Drumul de fier» (Ibidem, p. 941) : «Un păcat cu nişte ţigani! De nu s'ar teme de sfântu-Neculai cel din cuiă, ar da foc easeî».
Păcătos, aplicat la lucruri cu sensul generalisat de «stricat» la propriu şi la figurat : tară păcătoasă. Ispireseu, Basme, p. 388 : «Dintr'o păcătoasă de b u t i ă unde mi se făcu un palat, de nicî împăratul nu avea aşa palai bogat şi împodobit cu de toate frumuseţile lumii».
122
Parapanghelos adecă «vecînică pomenire» se întrebuinţează, în Moldova, într'un sens identic cu aliluia. Astfel în cânticelul comic «Păpuşăriul» de A-lexandri (Teatru, p. 59) : « . . . Doar să pun să tragă clopotele la bietele păpuşi ca la cele multe obiceiuri strămoşeşti... Parapanghelos, de acum !»
In piesa «Doi morţi viî» (Ibidem, p. 647) : «De acum parapanghelos!... am răposat!..»
In «Creditorii» (p. 1062) : «Parapanghelos.... De acum zi să'mî tragă clopotele. .. Am murit!»
In «Kir Zulîaridi» (p. 1178): «O păţit'o bîetu cuconaş! .. de acum parapanghelos /»
Xenopol, Brazi şi putrigaiu, p. 38 : «Am voit să'ţî fac bine, dar dacă eştî aşa de îndărătnic.... parapanghelos!»
Popeşte, în locuţiunea calcă popeşte sau calcă a popă, cu care se poate compara franeesul se i)rclasser «a lua aer de om mare» din prelat «persoană bisericească» . Pann, Povestea Vorbei III, 28: «Carte nu ştie, dar calc Hpopeşle*.
Precista în invocaţiunî. bunăoară într'o baladă din valea Grisului (Pom-piliu, p. 66) :
Să me bată Precista, De am călcat porunca ta ; _    Să mă bată Dumnczeii, De am călcat cuvîntul teu !
Dar şi în blesteme, în cari figurează chiar «papucul Precistel».
Sângele Domnului are, în stilul familiar, înţelesul de «vin». In povestea «Ha-rap-Alb» de Creanga (Conv. XI, 191) : «Şi tocmai de asta me bucur şi eu, că d'abîa m'oî maî încălzi o leacă bând sângele Domnului...»
Tot astfel numirea francesă eau-de-vie «rachiu» literal «apa.vîeţiî» este o imitaţiune profană a cuvintelor Evangelistuluî Ioan despre făgăduinţele luî Hristos (IV, 14) : «..apa, care eu îî voiu da, se va face într'insul izvor de apă ţişnitoare în vî a ţa eternă». Această băutură, pricina atâtor boale, crime şi'escese, ar fi fost maî cu cale a se porecli «apa morţiî» de cât «apa vieţii».
Aci maî raportam şi expresiunea românească tămăiare «a se îmbăta», ca în citaţiunea următoare din «Şezătoarea» luî Pann (I, 12) : «Cum şi de vinul din ploscă tămăîat şi ameţit...»
Sfânt, ca adjectiv, exprimă, cum am zis deja în capitolul consacrat terminologiei religioase, o însuşire luată în gradul cel maî înalt, alăturându-se mai eu preferenţă la acţiuni neplăcute, la păţelî involuntare: a da cuiva o sfă ntă de bat ac, în privinţa căruia se poate compara proverbul : bătaia e ruptă din raia. Calend. basm. 1882, p. 58 : «Ce să pat? m'au dat bine căţeaua, mi-au tras şi o sfântă de bătae de dărueală şi pe urmă m'au făcut scăpat cu părul ţurloiu burloiu».
Alexandri, în «Despot-Vodă», p. 41 :
TTni'av,,!!1! ou Tinvav.
123
Acelaşi epitet, întovărăşeşte diferite alle însuşiri. Aşa sună încheierea unuî basm de Ispireseu (p. 159) :
Un nâpăstroc de ciorbă Ş'o sfâHtă de cocîorbă Pentru ce'I ce's lungă vorbă.
Acelaşi, în «Poveştile unchîaşuluî sfătos», p. 64 : «Se puseră pe ţîrm să'î tragă o sfântă de mâncare».
Calend. basm. pe 1882, p. 48 : «Nunta mergea agale agale, făcend conace pe la soroace şi maî sărutând în vreme a sfântă de ploscă, dar cotoiul mergea, de sburaă copacii pe lângă el».
Tot astfel: sfântă ploae, sfântă frică, sfântă m o a r t e, etc.
Admirabilă este metafora a fura sfântulpe cineva pentru «a adormi», în care «sfântul» representă pe Dumnezeu sau personifică pur şi simplu «somnul», care figurează asemenea în această locuţiune. Cal. basm. pe 1883, p. 23 : «După ce se ridicară de la masă, se aruncară pe un maldăr de pae şi, cât să zici Doamne ajută, îî f urâ sfântul*. Acelaşi pe 1882, p. 21: «N'ad or mi de teamă, ca să nu'I fure somnul».
Uneori poporul, pentru a da expresîuniîo nuanţă de reutate învederată, înlocuieşte pe sfântul din locuţiunea de maî sus cu Aghiuţă, numele comic dat dracului. Aşa într'un basm din Vlaşca (Ispireseu, p. 106) : «In paharul, ce zăcaşul de proprietar dete luî Fet-frumos, amestecă, fără să ştie el, nişte buruieni adormitoare. Cum bău, îl şi fur ă Aghiuţă. Căzu într'o amorţeală sor cu moartea».
De aci locuţiunea contrară a utta sfântul pe cineva pentru «a remănea deştept», bunăoară (Cal. 1882, p. 30) : «Ceea ce nu putu însă sâ facă deprinderea, putu să facă duhul luî, care era plin de islecîune; el încetul cu încetul cu glume, cu snoave şi cu poveşti hazlii şi pipărate făcu pe stăpănă-sa să nu se maî uite la chipul seu şi să stea de vorbă şi să asculte cu tragere de inimă snoavele şi poveştile luî, că era mucalit, bată'l să'l bată, de nu te maî îndurai de el şi te uita sfântul, ascultând cu gura găscată nagodele luî».
Diminutivul sfăutuleţ e o numire desmîerdătoare a sfinţilor şi chiar a luî Dumnezeu, numit obicinuit Sfântul, ca în pasajul următor (Cal. 1881,p. 13): «Rîeţiî creştini începură să'şî facă cruce ca lot omul, când aude tunând şi să se roage de sfântuleţul, ca sănu'î pedepsească după păcatele lor».
In vorbirea zilnică însă sfântuleţ însemnează maî mult «făţarnic», ca şi augmentativul sfăntoiu, care corespunde ital. santone, sp, santon, santurron, fr. sainteron «făţarnic».
Verbul a se sfinţi «a face după voia sau gândul cuiva» cu diferite nuanţe de sens, carî vor reieşi în exemplele următoare.
Pann, Povestea Vorbei I, 61 :
Dâ'î, să nu se nărăvească, Nu'I lăsa să se sfinţească.
Ispirescu. lla^nie. p. 2-1!) : r.. . .Unul din boier?, care era şi maî seinei, se olărâ să se ţie de capul ciobănaşului, să nu'i lase să se sfinţească».
Acelaşi, Poveştile um-liîaşuluî sfătos, p. 74 : «Nemernicul de Centaur o luase la sănătoasa cu Dcîanira în cârcă. Pasă-mi-fe îî plăcu şi luî o aşa bucăţică şi voi să-i o îa cu japca, ca să se îndrăgostească cu dînsa. Ercule nu'i lăsa să se sfinţească».
Hinţescu, Proverbe, p. 2 : «Adună, unde n'a risipit, dar nu se sfinţeşte*.
Spanîoleşte santo din- literal «sfântă zi» însemnează «zîua întreagă», precum şi româneşte sfântiis-nă e identic cu «ziulică albă», exprimă adică aceeaşi idee. Santo mocarro, propriu «sfântul Mucii», un sfânt maî ciudat încă de cât românescul sfânta. Aşteaptă, e numele unuî joc spaniol: jugar con alguno al santo mocan-o «a juca cu cineva dc-a sfântul Mucii», la figurat «a lua pesle picior, a bate pre cineva?, precum verbul sani.igu.m- «a'şi face cruce», familiar «a bate pe cineva» corespunde românescului a sfinţi pe cineva adică al trage o sfântă de bătae. O altă locuţiune o adverbialul » santn-lapodo, literal «la sfinte ascunsele», în loc de «pe furiş-.
întrebuinţarea profană a vorbei sfânt îşi găseşte o analogia în latinul sacn-«închinai zeilor, venerabil-, dar şi în sens reu «blestemat, afurisit». In limba ebraică hadoş însemnează «sfânt» şi hades «închinat desfrânăriî, prostituată sacră». Franeesul sacre, pus înaintea substantivului, nu producea nicî un e-fect. neplăcut la scriitorii din secolul al XVITI-loa. bunăoară în -Cid» de Cor-neille (acte I, sc. III) :
I A l'honneur qu'il m'a fait ajoutra-en un aulre;
Joijţnnii'i it'nii mifrr riocml nia mai.-on n. la voire.
Astăzi adjectivul surn' e un r-pilcl injurios şi aparţine limbau'iuiuî celui maî de rînd : "Sacre s'ajoule aux termes d'injures, aux imprecations, aux blasphemcs pour leur ilomier plus de force. Ce sens est du langage le plus bas, le plus grossier et ne doif jamais clre employe. On nel'enlends que dans la bouche des gens sans i'ducation et. dans Ies locutions analogues â celles-ci: sacre d i eu ! sacre an i m a 1! sacre coqu in! sacrii bandit! sacree bete» (Bescherelle). In acesie exemple sacre însemnează «blestemat, afurisit* : sacre ehien, de l'eau de vie tres forte (lăţire), în graiul popular : avoir du sacre chien dans le ventre «a fi dracu gol». Exclamaţiunea populară ere, prescurtare din sacre, de pildă : ere nom d'un chien ca şi ere bleu, în loc de sacr/i dieu! însemnează «la naiba, carnaxi, plesnire-ar!»
§ 6.
Abstractum ox concrete
Tesa, astăzi în genere recunoscută, cum că cuvintele, cari exprimă con-cepţiunî abstracte, derivă metaforiceşte din vorbe cu însemnare materială şi sensibilă, a fost pentru întâia oară constatată de filosoful engles Locke. Iată cum se exprimă dînsul, în această privinţă, în a sa celebră încercare asupra
Un lucru, caro asemenea va puie;' .«a ne a iu te puţin a descoperi origina iror noţiunilor iioa.-iro. e iie a <ii..-i i va intru cal cuviiiieie. «le carî ne ser-, depind de ideî .-cnsibiio şi obicinuite: şi cum eclu cu le întrebuinţăm Iru a represenla aeţiuuî şi noţiuni' cu totui îndepărtate de simţuri îşi trag ina lor chiar din aceste idei sensibile, de la carî trec la semnificaţiunî maî tracte spre a exprima nişte ideî, ce nu cad supt simţurile noastre. Astfel jele a'şl închipui, a pricepe, a înţelege, a adera, a concepe, a insinua, a msta, turburare, linişte ele. sînt toate împrumutate de la operaţiunile u-lucrurî sensibile şi sînt aplicate la anumite moduri ale cugetării. Vorba it însemnează primitiv «suflare» şi înger «trimis»; şi nu me îndoesc că, î am putea conduce pană la izvorul lor toate cuvintele, am găsi în toate iile, că vorbele, carî exprimă lucruri ce nu cad sub simţurile noastre* şi-aii prima lor origină de la ideî sensibile. De acolo am putea conjectura pană in punct, ce fel erau şi de unde se derivau noţiunile, carî umpleau spiri-tcelora ce începură maî întâi a se servi de limbă; şi am maî putea vedea . aceea că, în actul chiar de a pune nume lucrurilor, natura a suggerat îegândite oamenilor origina şi principiul tuturor cunoştinţelor, fiindcă tru a da nume, carî să poată face cunoscut celorlalţi operaţiunile, ce sim-
i în ei înşişi sau orice altă idee, care nu cădea supt simţurile lor, eî fre-ă să împrumute cuvinte de la ideile sensibile cele maî cunoscute, ea, acest mijloc, să facă pe ceilalţi să înţeleagă maî uşor operaţiunile, ce
^au în eî înşişi şi carî nu se puteau revela în afară prin nişte manifestări iibile. Când oamenii se aflară în posesiunea numelor cunoscute şi adop-
penlru a exprima aceste operaţiuni interioare ale spiritului lor, ei fură în e de a reda prin cuvinte toate celelalte ideî, deoarece ele puteau numaî g compune sau din percepţiunî exterioare şi sensibile sau din operaţiuni doare ale spiritului lor exercilându-se asupra acestor percepţiunî: căci,
s'a dovedit, n'avem absolut nicî o idee. care să nu fi venit originar de bîecte sensibile şi exterioare, sau pe care să nu o simţim produsă în noi
lucrarea interioară şi conştientă a spiritului nostru».
jcă am examina maî de aproape cuvintele citate de Locke, am găsi lot
3a dovezi în sprijinul acestei tese. :
nritus derivă de la verbul spirare «a sufla» întocmai ca românul suflet şi cui dusa «anima» de la dihati «fiare». Cele treî cuvinte ebraice pentru «a-i, spiril.ua», adică neţ'eş, n'Kşama şi rua'h, derivă toate de la noţiunea de afla». Latinul animas e identic cu grecul avâu-oţ «vînt», îar grecul &ou,d<; iet» cu latinul fumus «fum».
ichipuire se trage de la noţiunea materială «a face un chip»; a pricepe în-îează «a coprinde cu mintea» (comp. fr. comprendre «a înţelege») cam îşi lucru cu a concepe (1) : latineşte percipere, concipere din prep. per,
Sensul primitiv material al luî concipere «a lua în pântece, a rămânea grea» a ipoî aplicat la noţiunea abstractă «a lua în minte», pe când limba românească icedat într'un mod invers, aplicând slavicul zamyslati «cogitare» (myslt «cogita-
o noţiune pur abstractă, la acţiunea materială a procreaţiuniî (comp. totuşi Is-;u, Basme, p. 288 : «Vremea închisă zămisleşte visuri spâîmîntoase. . . .») >omenit de acest exemplu, fiindcă o asemene procedere inversă, de a lua adică actul pentru concret, e de o raritate fenomenală în toate limbile. Tobler, loe, cit., 8 abia citează câte un exemplu : it. animella «sîmbure de poame» literal «sufle -
ii span, alma «partea găunoasă a unuî instrument», propriu «suflet».
lăfi
vum şi rupr.i'i; «a primii:, a lua, a apuca » (comp. lutirr <t<i>iit!-)\ cniiripiTrit limd iiilâîa operaţiune inliiic-luala a iincii.vmţiM. operaţiun". care nu'i de căi un Iul d« upui'ar- saii pr-u iirt' in troa'-a! (approlien a miiiiiiilor, pe cari Ic împreună sau Ic separă jailira'a şi mti'imiiii'-iiful, operaţiunile posterioare ale inteligenţei'; a n-lt-rn la o părere o a.-n; aH/ii de rlîns i: a inhlrif o -a lega ideile între dînselo» (interiigo); a insinua insemna propriu »a băga in sin» de unde «a băga pe nesimţite şi cu pricepere in fa pul cuiva-: n tie-yitslu era a insulla contrarul gustului; Inrburarr. e ceea cei turbure, precum liniile e ceea ce:î Un : imagini împrumiilale de la «apa lurburu-» şi de la «marea lină».
Această lesă poate li confinnală maieu seamă prinlr'o corcelare comparativă şi lingiiisl.ul.. carele a explorai ideologia limbilor indo -europene; a ajuns la nişte resuilate ideulicc cu cele dobîndile. de Lucite.
«S'a observa! adesea, zice l'iclel, că ideile abstracte şi lucrurile, ce nu cad supt simţurile noastre, se exprimă ligural. prin nişte termeni de o însemnare concretă şi maî inull sau maî puţin materială. Exemple de acest fel abundă in loale limbile şi sînt mai cu seamă izbitoare la rasele cu o ciutură puţin în-naintalâ. Căci nicâirea limba na fost formală de lilosolî şi c;i rellexiune. ci de oameni cu impresiuni vii. cari se traduceau imediat în imagini. Dar aceşti oameni nu deosebeau, in sentimentul complex al vieţii, elemenlelc .le o in-doilă natură, şi dînşiî se alipeau instinctiv la ceea ce izbea simţurile lor. Aslfel su 11ot u 1 nu era pentru dînşiî de căi sullarea de viaţă, cugetarea o vedere, o vorbă sau mişcare inlerioară, idea o imagine visibilă. Ai-esle i:\prcsiuui figurate sini. cu alât mai naiv materiale, cu cât. cultura poporului e maî puţin inainlal.ă. lulre a nurlii ia burţii peniru a i/dudi. cum zice. după Forsler. sălbaticul din Oceania, şi rnijHart:, din r.n-iujiliirt, al Romanului, care depingo mişcarea spiritului, o o mare dilerenlă. cu loale că cele doă uxpro-siunl n au de căi un sens material. Din această singură laplă sar putea deja conchide la superioritatea intelectuală a Romanului.
«In cursul timpului şi cu progresul spiritului omenesc termenii de acest ici, făr'a dispare, din limbă, liiul a pierdu din ce in co însemnarea lor priniiii\â pentru a lua aparenţa unor semne imediate ale ideii.... Ajuns Ia un oarecare grad de independenţă şi du viaţă propria, spiritul se desface de imagine spre a merge drept la idea. Sc inleietîo uşor că. iine.nd scama de, laplo analoage. s:ar putea judeca, prin cercetarea cuvintelor, de gradul de desvoilarc inleleo-tuală la o anumită epocă a evoluţiutiii unei linilu-i 1).
lată o «cric de noţiuni abslracle şi de exprcsiimî mclaf'orii-e mnlile din io-saiirui limbeî romane.
Asuprire «injuria afficere» nu'î de cât a apăsa asupra cuiva (~.laf. oppri-niere), precum a • iij-i.ii ■ liiimiiiarc- o nainai a apă-a i,i j<,s. i;\[ii'csiuru';i supa'rare - mâhnire», din latinul ■~-upi rari- -a îrece peslc. a întrecu-, conţine in-Ir'insa idea de exces, de In-cere jn--.it-. (supăr) marginile c.uveiiile. de nude apoî noţiunea abstractă de «jignire, întristare».
Bun. cu înţelesul latinului avus, e un termen metaforic, prin care un simplu titlu de desmîerdare a dobîndit o însemnare personală de  «moş, bunic»,
(1) Pictet, Les origines indo-europeennes l, 538.
127
oarecum tată bun penlru tatăl tatălui (comp. fr. bon papa~grand pere, pe când ir. bonne=zroiu. bună «bunică» însemnează numaî «dădacă», adică femeia însărcinată cu privegherea şi creşterea copilului (1).
Cumpăt, din latinul computnm «.-oenlaală», a păstrat româneşte numai noţiunea abstractă de «moderatio», pe rând limbile romanici! aii diferenţial, cuvîntul latin în doă nuanţe concrete : soentnilii şi pan:*!-- (i-.oinp. .y'i/ilen «a număra», erzăhlen «a povesti» : naraţiunea considerată cu o enumerare) : it. computo, conto; sp. cuento, cm-iita; fr. mmptr, conte. «f1..iracleristica Românului— zice d. Slavici — e buna chibzuială şi bunul cumpăt; cu grea numaî îl scoţi din sărita : cl e considerat de vecinii seî ca un'model de euminţie» (2). Alle cuvinte româneşti, cari implică de asemenea noţiunea de «socoteală», servesc a exprima ideî abstracte : astfel sminti «număr, socoteală» însemnează totdeodată «atenţiune, reflexiune» ; .■icnmw-, ca şi socotesc, are sensul de «aleg cu cugetul, relle.ric.z, judec* (comp. engl. I reclam «calculez» la Americani identic eu 1.tupposi- «socotesc» i.
Cuvînt, în înţeles de «vocabulum. sermo», exprimă propriu o «adunare», «o reunire» de ideî particulare sub o idee '/enerală şi corespunde astfel de-finiţiuniî luî Condillac, după care «tout mot est une collr.ction* Diferite limbi au pornit de la acelaşi mod de a vedea, întrebuinţând noţiunea do «adunare» de oameni pentru aceea de «cuvînt» sau adunare de idei : gr. o;j.T;/.t'a «collo-quium, sermo, coelus. concio»; serb. divaniti saii ^lu>rH' (de unde macedo-rom. zburescu) «loqui» din divan, zbor «convenlus». Tot aşa româneşte taifas «convorbire» vine de la taifă «adunare». Aceeaşi vorbă {i-ur'nd) însemnează româneşte sjraţiunc, întocmai precum grecul Xd^oc. propriu «adunare», întruneşte de.asemenea ambele sensuri : cuvînt şi raţiune. Această unitate a cugetării şi a limbez a fost formulată de Max Miiler prin aforismul fundamental : sans le langage point de raison; saiis la raison, point de langagc(3).
Desprcţulesc, pentru latinul contemnere, însemnează propriu «a micşora preţul, a depreţia», de unde sensul metaforic «a pierde stima safi conside-raţiunea pentru cineva».
Dor sau dorinţă, pentru latinul desiderium, e identic cu durere (4) şi în-
(1) La Moxa (p. 366) bunii corespund latinului patres «senatori» : «Atunce se adunară toţi bunii Ramului de pre ună şi sfătuiră să nu mai fie înpâraţi». — De la Români buna, ca şi bunica, a trecut la Rutenii din Bucovina şi s'aude în special la mica nobleţă de la ţară.
(2) Slavici, die Bumănen, p. 144.
(3) Max Muller, Nouvelles lecons sur la science du langage 11, 84. ■— Comp. rom. glagore «pricepere, minte, raţiune» (Pann, Povestea Vorbei, p. 158 : «Am eă glagore în cap» şi Cal. basmelor pe 1883, p. 13 : «Şi se puse băiatul pe învăţătura cărţilor şi a armelor şi învăţa de numai ştiaă dasălil, ce să'l mal arate, în cât nu se mal vorbea în coprinsul împărăţiei de cât de glagoria şi isteţimea lui») în raport cu psl. gla-golii «verbum».
(4) Zilot în Columna pe 1882, p. 538: «Pe bolnav de'l întrebi să'ţl spue, unde îl doare, de are dor la cap». Macedo-rom. doru «dolor».
128
tr'adever dorul, dorinţa nu esle altceva de câl o simţire complexă de plăcere şi de durere după lipsa unuî lucru.
Dreptate, pentru latinul justiţia, exprima însuşirea materială a lucrului drept, care se află adică în liniă dreaptă : în Morală, ca şi în Geometria, linia dreaptă fiind drumul cel maî scurt peni ni a ajunge la ţinta dorită (1). De timpuriu încă noţiunea concretă a latinului directum a înlocuit abstracţiunea jus jn toate limbile romanice.
Fior, pentru latinul horror, însemnează propriu «tremur de friguri*, din latinul febris (feuris), care fu înlocuit româneşte cu pluralul vorbei frig, lat. frigus (comp. algor «ger» cu gr. aX-p? «durere»; pt/pw "a'1 fi fr'g Şi a suferi»).
îndemnare, pentru latinul hortari, e o formă scurtată din îndemînare şi implică decî noţiunea materială de «minare», adică «împingere, îmboldire».
Indo) ală, pentru latinul dubium, exprim ă propriu posiţiunea între doă puncte, de unde şovăirea intre doă lucruri.
Înfruntare, pentru latinul reprehenăere, însemnează literal a da peste frunte saQ peste nas, ambele — fruntea şi nasul — fiind considerate de limbă ca reşedinţa sumeţieî, a mândriei, a baljoeureî şi a mâniei : comp. româneşte o-brasnic cu ital. sfrontato, fr. effronte. Iiăsf'ăţare e a da cuiva prea multă faţă sau prea mult nas : it. sfacciato-sfrontato.
Pentru noţiunea latinului gratias agere Românul întrebuinţează metafora mulţumesc, în care e implicată urarea mult! şi care îşi găseşte o analogie pe de o parte în. spaniolul viva V. mii ahos! pentru a zice «ve mulţumesc», îar pe de alta în paleo-slavicul spolavame, care, după Leskien, derivă din grecul sU noWă. se. Ixyj (de unde bulgăreşte spolai «mulţumire», ruseşte ispolatii «salutare») adică «la mulţi (am)!» caracteristică formulă de mulţumire.
Nimica, noţiunea cea maî nematerială, din latinul nc-mica, însemnează literal «nicî o fărămilură», precum lat. nihilum «nicî un fir», fr. ne pus «nicî un pas», ne point «nicî un punct».
Orb, pentru latinul caecus, e asemenea resultalul uueî metafore : lat. orbus însemnează lipsit, de ceva şt în special «părinţi lipsiţi de copii» sau «copii lipsiţi de părinţi» adică orfani, de unde apoi înelaforiceşle «lipsit de vedere", bunul cel maî preţios al omului. Isidorus consideră însemnarea poslerioară (caecus) ca cea primitivă : * Orbus, quod liberos non habet quasi oculis amissis»; lot aşa şi Feslus : «Orba est quae patrem aut filios quasi luni e n amîsil».
Orb are şi româneşte, la figurai, sensul seă etimologic «lipsii, de ceva» ca in următorul pasaj din «Divanul Lumii» de Cantemir (Ilasdeii, Arhiva II, 145) : «O oarbele a oamenilor minţi! o săracele de lumină!»
In poesia «la un orb» de Bolintinearn; (II, 281) :
Sînt însă orbî în lume de inimă, de minte: Aceştia, c'un cuvînt,
(1) Matematicul engles Isaac Barrow (1630 —1677), predecesorul marelui Newton, o-biclnuea a zice : A slrait Une ia the- ahn»f*"*
129
Merită ca să'I plângem.....
Trăiesc, orbi în lumină şi morţi în viaţă sînt!
O analogia oarecum identică se observă în limba română, ca şi în alte limbi, între noţiunea de sărac sau sărman şi aceea de orfan saii văduv. Iată câteva exemple vechî şi noue.
Paliîa de la Orăştia, Ex. XXII, 24 (Cipariu, p. 71) : «Şi vor fi muerile voastre vădue şi ficiorii voştri săraci».
Psaltirea lui Coresi, Ps. CXLV : «Domnul hrăneaşte pribeagii, săraca şi vădua priimîaşte şi calea păcătoşilor piîarde.—Jehova servat peregrinos, pupillum et viduam statuminal; viam vero improborum subvertit».
Sinaxarul lui Dosofteî, Oct. 98a : «Acestîa svinţi să trăgea de rudă din pămîntul Asiei, tatăl le fusease elin, iară maica creştină, carea rămânând
săracă de bărbatul eî.....» Ibidem, 92b : «Această prea cuvioasă maică
a noastră Anna îaste hiica unui diacon..... şi rămănind dc părinţi săraca, au nevoit moaşo-sa dc o au măritat».
într'un bocet (Burada, Dat ine, 112) :
Casele se pust.iesc, • Copil s-o fiărăivac, Femeile vă dă nr.se.....
Pann, Povestea Vorbei, p. fii :
Aii plecat odată câţiva după milă, Ca fă siringa zestre pentru o copilă, Care prea săracă era şi sîlrmană iji să-o mărite 'şl făcea pomană.
Negruzzi în «Alexandru Lăpuşneanul» (I, 146) : «Ajungă atâta sânge vărsat, atăte văduvii, atâţia sîrimanî!»
Ispirescu, Legende, p. 229,393 : «A fost odată un flăcăiandru sărman de p ă rin ţî».—«Vezi că şi el era bun la inimă şi nu supăra întru nimic pe popor şi nu asuprea pe văduvă nicî pe siriman».
In macedo-română oarfănu, ca şi albaneşte var fără «orfan», însemnează şi «sărac».
Păs, pentru latinul cura,angor, aerumna,e latinul pensum «greutate, lucru greu», care apasă asupră-ne (comp. sp. pesadumbre «necaz»); tot aşa verbul păsare «interesse, laborare» din pensare, care a produs în limbile romanice dubletul nuanţat. într'o noţiune materială «a cântări» şi alfa abstractă «a gândi» (comp. germ. ivăgen «a cumpăni», erivăgen «a gândi») : it. pesare şi pensare, sp. pg. pesar, pensar, fr. peser, penser.
Ruşine, pentru latinul pudor, exprimă propriu roşirca feţei, care însoţeşte maî totdeauna acest sentiment sufletesc.
Vis, pentru latinul somnhmi, nu'i de cât o vedere (visus), o cugetare propria somnului, cu toate că visul nu provine esclusiv din somn (fr. songe=: lat. somnium). Cele mai multe visuri nu sînt de cât nişte visiunî, cari afi de basă maî cu seamă simţul vederii.
130
Abstracţiunea esle maî cu seamă caracterul distinctiv al limbilor semitice. Ilustrul autor al Istoriei generale a limbilor semitice constată astfel particularităţile caracteristice ale celor doă representanfe ale stadiului flexionar al limbeî.
«Abstracţiunea este necunoscută limbilor semitice; metafisica, imposibilă... Rădăcinile lor sînt maî toate împrumutate de la imitarea natureî şi ne lasă să întrevedem, ca prinfr'un cristal străvăzător, impresiunile, carî, reflectate
de conştiinţa primilor oameni, produseră limba.......Se poate zice, că limbile
arice, comparate cu cele semitice, sînt limbile abstracţiunii şi ale metafisiceî
asemuite cu ale realismului şi ale sensualitâţiî.....     Şi limbile indo-europene
îmbracă adesea abstracţiunea într'o formă concretă şi sensibilă. Dar ceea ce distinge familia semitică e, că totdeauna s'a conservat într'însa unirea primitivă a sensaţiuniî şi a ideii, că unul din ceî doi termeni na făcut să uîte pe celalt, cum s'a înlîmplat în limbile arice, că idealisarea eu un cuvînt nu s'a operat nicî o dată într'însa cu desâvîrşire. Percurgend seria de rădăcini semitice abia se va întîmpina vr'una, care să nu oferă un prim sens material, aplicat, prin transiţiunî maî mult saă maî puţin imediate, la lucruri intelectuale. De e vorba a exprima un sentiment sufletesc, se recurge la mişcarea organică, care obicinuit este semnul săfl. Astfel mania se exprimă evreîeşte într'o mulţime de chipuri deopotrivă de pitoreşti şi toate împrumutate de la fapte fisio-logice. Când metafora este luată de la suflarea repede şi însufleţită, care însoţeşte pasiunea; când de la căldură, de la fierbere; când de la fapta de a sfărâma cu răsunet; când de la înfiorare. Descurajarea, desperarea sînt exprimate în această limbă prin liquefacere' interioară, prin topirea inimeî; frica, prin slăbirea sau slobozirea rărunchilor. M î n d r i a se zugrăveşte prin înălţarea capului, prin boiul 'nalt şi ţeapăn. Răbdarea e îndelungarea suflării, nerăbdarea scurtimea eî. Dorinţa e setea saă serbezimea.......
Alte ideî maî mult sad maî puţin abstracte au primit semnul lor, în limbile semitice, de la o procedere analoagă. Idea de adevăr se trage de la soliditate, de la stabilitate; aceea de frumos de la strălucire; aceea de bine de la rectitudine; aceea de răii de la abatere, de la linia curbă sau de la împuţire. A face saă a crea este primitiv a tăia; a hotărî ceva este a reteza; a găndi este a vorbi» (1).
0 mulţime de cuvinte, foarte întrebuinţate în limbile clasice, nu le regăsim în limba română şi nicî în celelalte limbi romanice. Ele fură înlocuite cu alte expresiunî, carî sau că nu figurează de cât foarte rar .ori de loc la scriitorii clasici, sau că au cel puţin la dînşiî o accepţiune de rînd ori ignobilă. Regăsim maî eu seamă asemenea cuvinte la scriitori, carî se servesc de expresiunî populare, în proverbe sau. locuţiuni proverbiale, cari au un caracter stereotip. Toate acele cuvinte aparţin graiului popular latin, ce l'au adus coloniştii odată cu descălecarea lor în aceste locuri.
0 tendenţă foarte pronunţată a graiului popular e tocmai de a evita cât se poate termenii abstracţi şi de a'î înlocui cu vorbe maî mult sau maî puţin materiale. Pretutindenea preferă omul din popor acele cuvinte, carî au o înfăţişare maî bădărănească şi maî concretă. Acest fenomen important, ce ne
(1) Renan, Histoire generale des langues semitiques. Paris, 1863, p, 18—25,
131
înlîmpină Ia fie-care pas, când studiam limbile romanice în alăturare cu latina clasică, se constată de asemenea şi la limba greacă modernă în compa-raţiune cu cea elenă. Noî ne vom mulţumi de a urmări fenomenul în sfera limbeî române.
Peiitru clasicul accidere saă coidingere s'a împrumutat româneşte noţiunea de la timp : întâmplare, adică «ceea ce vine în cursul timpului».
Latinul apis fu înlocuit cu metafora albina «muscă de stup (alvus)», quasi musca divina, pe când limbile romanice aQ păstrat forma primitivă sau diminutivul apicula.
Currere e representat de expresiunea metaforică alergare, cum am zice «a lua larguh, precum pcVere fu înlocuit cu alungare adică «a face pe cineva să fugă de-a lungul». Nicî currere. insă n'a dispărut din limbă, ci a luat locul luî fluere în limba modernă, sub ambele forme de curere,r.nrare şi de curgere, această din urmă prin analogia cu mergere.
Moxa, Cronica 1620, p. .19.1 : «Năvăli dc în altar un om do luvi pre înpă-ratul cu un băţ în cap de'i crepă capul râu; şi se spăre că va muri şi-i curca sănge mult».
Psaltirea lui Silvestru dc la lfi-itf, Ps. CXVW, 136 : «lzvoară de ape cură den ochii miei».
Astăzî forma curare o întilnim numaî în cântecele populare şi in poesie. într'o strigătură ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 370) :
Badea lucră, ploaia cură, Eşi, mândruţă, şi-I dă gură!
Bolintineanu, în «Cea din urmă noapte a luî Mihaî-Viteazul» (Poesiî I, 3):
Astfel astă dată viata lor cura, Cugetele triste nu-î maî tulbura.
In «Muma lui Ştefan cel Mare» (Ibidem, p. 7) :
Pe o stâncă neagră, într'un vechifi castel, Unde cură 'n poale, un r î ii mititel, Plânge şi suspină tânăra Domniţă, Dulce şi suavă ca o garofiţă.
într'o poesie de Emineseu (Poesiî, p. 19) :
Şi când gândesc la vîaţă'ml, îmi pare că ea cură
Încet nepovestită de o străină gură,
Ca şi când n'ar fpvlaţa'mî, ca şi când n'ar fi fost.......
Cu toate acestea vorba posede, în vechile tipărituri, şi sensul originar de «a-lergare». Penlateucul de la Orăştia din 1580, Gen. XVIII : «Şi deacă văzu pre ei (îngeri), înaintea lor curse Avram de la uşa cortului seu şi pre pămînt plecându-se zise»(l).
Befendere fu înlocuit cu apparare «a face pregătiri (spre a se apăra)» deci
(1) Pentru alte exemple v. Cipariu, Principia, p. i&8,
__132
cu o noţiune maî materială. In limbile romanice ambele cuvinte latine s'afi păstrat cu înţelesul lor propriu.
Ignis ceda locul concret ului focus «vatra», expresiune maî sensibilă şi decî maî la îndemână poporului. Serbeşie a avut loc o procedere inversă : vatra, probabil luat. de la Români, ca şi ruleanul vatra, polonul watra, însemnează foc. Limbile romanice au adoptat asemenea focus pentru ignis.
Indicare e represental prin arătare, vorbă formată din a şi re-turn, adică «a pune în faţă, înpotrivă», expresiune asemenea maî sensibilă.
Iris fu înlocuit cu o metaforă cam analoagă lai inului «arcuş coelestij» : curcubeu din cnncurvus «arcuit». De la Români vorba a trecut şi la Rutenii din Bucovina sub forma korlcobec.
Iter şi via au dispărut lăsând în locul lor pe callis «potecă», româneşte cale, de unde călătorie, şi pe concretul cărare «loc de umblat cu caru».
Juvenis, de şi păstrat în «june», avu însă un adversar maî norocos în tener «fraged, plăpând», care tocmai din causa însemnării sale maî concrete izbuti a deveni maî popular.
Liber ceda locul luî cliarta «hârtie, scrisoare», de unde carte (Ia Macedo-Românî numai cu sens de «cărţi de joc», la Islriano-Românî cartă «hărtie»), şi cărturar: latineşte posterior chartularius «arhivar», în sens de «scriba, clocfus».
Mater fu înlocuit cu mamma «tăţă, mamă» în graiul copiilor, precum pater cu tata din acelaşi izvor. Varro citează pe Nonius : «Quum cibum ac po-tionem buas ac pappas voeent (pueri), matreui mammam, pat reni tuf am».
Mensis fu înlocuit cu luna, satelitul pămîntuluî fiind considerat ca «măsurătorul timpului», de aceea sanscritul mâs şi grecul trfjv întrunesc ambele sensuri : «mensis» şi «luna». Macedo-Românii - aii conservat, pe mensis sub forma mcsu.
Onorare cedă locul expresiunil maî concrete carricare, incarrkare, de unde încărcare, propriu «a pune în car (carrus)», care se găseşte la sfintul Iero-nim si la Venanliu Fortunat. In acelaşi chip aii procedai şi celelalte limbi romanice.
Purus e represental de participiul curatus «îngrijit», noţiune mai materială.
Sinere fu înlocuit cu lăsare din taxare «a destinde, a face slobod», expresiune maî concretă şi decî maî populară.
Vir dispăru înaintea bădăranului barbatus «bărbos, cu barbă», cu care Cicero desemnează uneori pe Romanii din vremea veche, carî nu'şî rădeafi încă barba : unus aliquis ex barbatis illis, exemplum imperii veteris, imago anli-quifatis (Pro Marco Coelio XIV, 33). Neo-grecul fiapfiitoc «forîis» corespunde românului bărbat în sens adjectival : SXofov jSappdxov «armăsar», de unde şi al-
,uxi—,„«_  M.ir.orin cji Tsfpiano-
133
§ 6. ■ Psicologia populară română.
«Dacă limba unuî popor reflectează eu fidelitate lumea, în care trăieşte şi se desvollă, ea e încă şi maî imediat, expresiunea moduluî seu de a vedea şi de a simţi, fiindcă ea constituie manifestarea chiar a spiritului. Facultăţile sufletului omenesc sînt, ce'î drept, prelulindenea identice în principiu; raţiunea, inteligenţa, simţul estetic şi moral se supun pretutindenea aceloraşi legî generale; dar gradul lor de desvoltare variază la infinit după timp şi rase, şi această varietate, care dă fiecărui popor caracterul seTi propriu, găseşte în limbă expresiunea. eî cea maî directă. Alăturea de ceea ce^se numeşte gramatica generală, care se basează pe logica înăscută a spiritului omenesc, se observă tot atâtea sintaxe particulare, câte există limbi deosebite. Fondul e-senţial nu se schimbă, dar procederile se modifică neîncetatul).
Nu'î nicî un popor, orî cât de înapoiat fiă el pe treapta cultureî, a cărui limbă să nu fiă susceptibilă de o evoluţiune morală şi care să nu poseadă maî multe sau maî puţine elemente etice. Astfel poporul aproape sălbatica! Bo-focuzilor din Brasilia posede, în limba lor, o expresiune pentru pudoare. Despre limba antropofagilor Garibî susţine Alexandru de Humboldl, că «ea întruneşte bogăţie, graţia, energie şi gingăşie. Nu'î lipsesc expresiunî pentru noţiunile abstracte; ea poate vorbi de viitor, eternitate şi existenţă şi posede destule numerale spre a exprima toate combinaţiunile posibile cu cifrele noastre». Limba Ilotentoţilor sau a Koikoin-ilor, cari au fost, număraţi între rasele cele mal de jos ale omenirii, posede un cuvînt pentru umanitate : koi «om», Icoi-b «bărbat», Jcoi-s «femee», hoi-si «amical», Itoi-sib «afabil» şi Itoi'Si-s «omenie».
Bogăţia sau sărăcia unei limbi în comparaţiune cu altele nu stă în numărul cuvintelor, adică ele nu se pot recunoaşte dintr'un paralelism lexical, căcî orice limbă, fiă ea cât de incultă, are expresiunile sale particulare şi ingenioase, cari ar fi intraductibile fn limba cea maî cultă. «Alminterea, observă Fuchs, s'ar şterge particularităţile popoarelor şi tocmai cuvintele dialectale, ce nu le găsim în dicţionare, sînt. foarte adeseori cele maî ingenioase şi mai expresive, pentru că poporul, pornit spre materialisare, ştie a desemna lucrurile sensibile mult. maî eloquent de cât omul cel maî cult şi maî învăţat»(2).
Nu există, vorbind la adică, o limbă săracă. Fie-care graifl are o bogăţia propria, care lipseşte celorlalte.
«Toate limbile, zice Renan, sînt bogate în ordinea ideilor, ce le este familiară.... Ebraica posede, pentru lucrurile naturale şi religioase, un bogat se-
(1) Pictet, Les origines inăo-europeennes II, 537.
(2j Fuchs, Die Iiomanisehen Sprachen in ihrem Verhăltnisse zum^Lateinischen. Halle 1849, p. 123. — Germanii impută Francesilor, că nu posed cuvinte ca Gemiith, Gemiith-lichlceit, HSuslichJccit, la care Fuchs (p, 117) opune o serie de cuvinte francese, pentru cari Germanii ati o mulţime de sinonime, dar nicî unul nu exprimă întreaga lor accepţiune. Acelaşi lucru se întîmplă în toate limbile.
134_
ceriş de sinonime, carî ofer poetului nesecate izvoare pentru paralelism. K de ajuns a cita psalmul alfabetic (Ps. CXIX), împărţit in 22 de octave saii 17fi de versete, dintre carî fieştecare, fără a excepta vr'imul, conţine expresiunea totdeauna diversificată a legii luî Dumnezeii. S'a numărat 1.4 sinonime pentru a exprima încrederea în Dumnezeii, 9 pentru Iertarea păcatelor, 2i> pentru observarea legii. In fine numele, carî exprimă obiectele şi fenomenele naturale, presentă la Evrei o marc bogăţie de nuanţă. Boul se poate numi : elef, aluf, şor, bakar. Leul numără 7 safi 8 sinonime după diferitele sale vîrste. In fine nu'î vr'un fel de ploae, care să nu fiă desemnată cu un nume particular. . . Popoarele au în general multe cuvinte pentru ceea oe-î interesează mal mult. E natural ca oameniî, carî duc o existenţă pastorală saii agricolă, cari trăiesc familiar cu natura şi nu animalele, să fi perceput şi căutat a exprima prin limbă nişte nuanţe, ce ne scapă, fiindcă ne sînt indiferente» (1).
Particularităţile uneî limbi se manifestă cu deosebire în ceea ce s'a numit, «psicologiă populară» adică tiparul original, în care poporul îşî toarnă cugetările, chipul, cu care dînsul îşi zugrăveşte lucrurile din afară, i'/vnrul în fine, din care îşî adapă mintea spre a însufleţi obiectele lumii intelectuale şi a şi le înfăţişa prin icoane potrivite cu firea şi geniul şeii. Această parte a fost numită, în înţelesul cel maî larg. şi «ştiinţa poporului» — folhlorc— căci într'însa se resumă credinţele, obiceîelc, bucuriile şi suspinele sufletului sfiîi. Foarte puţină importanţă s'a dat. până astăzi, întru căt priveşte limba, acestei părţi atât de interesante a spiritului popular. Numai Dicţionarul A-cadrmieî spaniole a tratat ca o mamă adevărată pe aceşti' copiî de sullel aî fantasiei populare — metaforele graiului şi s'a ocupat cu dragoste eu dîn-sele. Ele merită într'adevăr un interes escepţional. câcî nimic nu poale scoale maî bine în relief fisionomia specială a unuî popor ca un studiu asupra expre-siunilor sale metaforice. In aceste creaţiuni populare residă tot geniul uneî limbi şi ele dafl tiparul propriu fie-căreî idiome.
In psicologiă populară o idee atrage adeseori pe o alta do departe. Astfel Romanul zice : a se face luntre ş i p u n t e adecă «a stărui din răsputeri»; a se face. leii paraleu în loc de -a se îmbărbăta, a se înfuria», a umbla cu ş o şei r. şi eu m o m ele pentru :i căuta să amăgească pe cineva», a cădea drăguş la căuş adecă «a veni la îndemână», etc. (2).
Dar cea maî importantă din aceste asociaţiunî metaforice e locuţiunea românească a fi unghia şi carne cu cineva pentru a exprima deplina brodire
d) Renan, Ilistoire genfirale des langues semitiques, p. 138 — 139. In privinţa sinonimiei limbel arabe Hammer, într'un memoriu special, a enumerat unul după altul cuvintele privitoare la cămilă şi a găsit 5744. Majoritatea acestor numiri nu sînt, bine-înţeles, de cât epitete luate ca substantive saă metafore poetice. «Această sinonimie exuberantă se observă mal cu seamă la numele lucrurilor naturale; dar nu numaî limba arabă întruneşte, pentru această ordine de ideî, un mare numer de sinonime; se zice, că lapona numeră mal mult de 30 de cuvinte pentru a desemna renul după sex, vîrstă, culoare şi talia». Renan, op, cit., p. 387.
(2) Atarî asociaţiunî psicologice difer fundamental de composiţiuniie lexicale, ca :
135
a doă caractere, cel maî înalt grad de prietenie, lucru foarte rar, despre care Cantemirzice în «Istoria ierologlifică» (p. 315): «Pre aur focul, îară pre pri-îalin primejdiTa ispiteaşte; şi după holărîrea filosofască adecă un su flet în do a ă trupuri a fi de abiîa unul cineva şi maî nicî unul să nu fie aflat*.
Creanga, în «Amintiridin copilăria» (Conv. XV, 456) : «Aproape de Crăciun Pavel făcu o păreche de cîubofe de îuft vărului meii Ioan, cu care era pr ie ti n unghia şi carne».
Această frumoasă metaforă îşi găseşte o analogia tocmai la celalt capăt al lumii latine, în spaniolul ser uîiay carne «haber estrecha amistad entre algu-nas personas» şi este vrednic de observat, că ea există numai la aceste doă popoare romanice, pe când celelalte exprimă aceeaşi idee în diferite chipuri: Franeesul etre deuos teies sous un bonnet «a fi doă capete supt o scufia» saii etrv. Ies dtux doigts de laniain «a fi (ca) cele doă degete de la mână», Italianul esm-r anima e er>rp» d'un o «a fi sullet şi trup cu cineva» corespunzând locuţiunii româneşti a \i trup şi suflet, cu cin'ra(\), esserr. duc anime in un nocci'.'lr, (dicesi di duc intriiisichissimi amici) «a fi doă inimi intr'un sîm-bure» sau rsmre comwe yau<- e mi-ciu (cioc. amieNsimi) «-a fi ca pâîne şi caş»; Neamţul ein Uers und eine Seele sein «a fi o inimă ş'un suflet», Eriglesul io be hand and glove «a fi mână şi mănuşă»......
Brinkmann, carele a supus uneî analise comparative aceste expresiunî metaforice, găseşte că locuţiunea spaniolă, prin urmare şi cea românească, e superioară tuturor celorlalte. Nicăirea desăvîrşita potrivire în păreri a doi oameni, amieia cea maî infimă, nu'î maî fireşte şi maî nimerit exprimată, de cât când zicem a fi unghia şi carne cu cineva. Această imagine împlineşte toate cerinţele : ea e nobilă, fiindcă e luată din natură şi anume din partea cea maî nobilă a corpului omenesc, de la mănă, şi ceî doî termeni de eompa-raţiune, unghia şi carne, nu stau într'un raport extern sau juxlâpus (cum sînt celelalte metafore), ci raportul lor este lăuntric şi intim; ele sînt făcute laolaltă de natură şi nu pot fi despărţite fără a suferi o mare vătămare (2).
Limba metaforică românească nu are seamăn de cât doară în cea spaniolă, despre care Brinkmann susţine, că «îndrăzneala limbeî metaforice spaniole e nepilduită, ne maî auzită. Nicî o altă limbă romanică sau germanică, nicî vr'una din limbile clasice, nu ofere ceva analog» (3). Dacă filologul german ar fi cunoscut, bogatul tesaur de metafore româneşti, ar fi găsit într'însele un demn pendant la acea extraordinară cutezanţă, ce caraclerisă malaforele spaniole.
(1) Ispirescu, Poveştile unchîaşulm sfătos, p. 103 : «Şi cum ziseî, acest IBahus fiind de firea luî cam chefliu, avea pe lângă dînsul tot prieteni de teapa lui. Prin-tr'aceştîa unul, pre nume Silen, era trup şt suflet cu dînsul.,.,» Româneşte aceeaşi idee se maî exprimă prin expresiunea «fraţi juraţi» saii «fraţi de cruce», despre care am tractat aiurea.
(2) Brinkmann, Die Metaphern, p. 137—138.
(3) Brinkmann, op. cit., p. 131.
136
Ială câteva exemple.
Pentru a exprima un dor mare Spaniolul zice : bcber los vientos por uno «a sorbi vînturile pentru cineva», Românul : a sorbi cu privirea sau a mânca cu ochii pe cineva; pentru tare amorezat : morirse por sus pedasos «a muri bucată cu bucată» în alăturare cu : a se topi d'an picioarele; que aires tetraen por aca corespunde perfect locuţiunii româneşti: ce vînt te aduce pe aici? în care vînt e luat în înţeles de «intenţiune» ea în pasajul următor dintr'un basm muntean (Calend. basm. 1882, p. 19): «Şi fetelor le dăduse prin gând, ce fel de vînt adusese pe volnicii noştri! spre ele din aşa smârcuri depărtate».
Alminferea, această îndrăzneală metaforică se constată la popoarele cele maî înapoiate în cultură şi ea este cu deosebire remarcabilă la sălbatici. Cu cât o limbă s'află într'o stare maî primitivă, cu atât e maî bogată în expresiunî figurate şi descreşterea lor merge paralel cu evoluţiunea limbii. Graiul cel plin de imagini poetice al sălbaticilor are multe foloase şi multe lipsuri. Indianul, de pildă, zice : vastd e bolnav, când are o crăpătură şi vasul e mort, când se sparge (1).
Caracteristica limbeî metaforice e tendenţa de a împrumuta necontenit de la lumea reală imaginile sensibile, menite a representa ideile lumii nemateriale. Această sensibilisare nu se mărgineşte numai la noţiunile abstracte propriu zise (adjective, verbe), ci ea se întinde şi asupra particulelor (adverbe), pe carî metafora caută a le înlocui cu representărî luate din vîaţa zilnică. Şi tocmai în aceasta stă îndrăzneala şi farmecul metaforelor, ea imaginea să fiă cât se poate maî amărunţită şi maî întipărită de culoarea realităţii.
Spaniolul, pentru a exprima adverbul interogativ «pentru ce», zice: por que carga de agua «pentru care cârătură de apă»? Pentru «nicidecum» el zice : ni por un Cristo «nicî măcar pentru un Hristos (icoană)». Pentru adverbialul de timp «într'o clipă, îndată» el zice : en un aleame y quitame csas pajas «într'un ridică'mî şi du'mî aste paie» sau en dacame esas pajas «într'un dâ'mî aste paie». Dacă am compara aceste din urmă locuţiuni cu metaforele corespunzătoare din limba românească, vom vedea că aceasta, prin bogăţia şi plasticitatea lor, e superioară de astă dată chiar şi limbeî spaniole.
Iată în câte moduri diferite exprimă Românul aceeaşî noţiune'adverbială(2):
I. Căt te ştergi la un ochiu, copacîul fu resturnat la pămînt Cal. 1880, p. 30.
Şi, cât te freci la un ochiu, se întoarse c'un sfert de păîne sub subţioară Ibid. 70.
El se găti numaî cât te ai freca la ochi şi se luă după dînşiî Isp. B. II, 139.
Odată, cum aî clipi din ochi, se sguduiră şi se înfiorară îneheiturile ceriului şi pămîntuluî ConV. IX, 188.
Şi copacii de pe de lăturMş! plecai! capetele, ca cel puţin, căt aî strînge din ochi, să se îndulcească de frumuseţile Codreneî Ibid. 189.
H. Şi, căt să te scobeşti într'un dinte, simţi fata mişcându-i-se ceva în pântece Stăn-cescu, p. 12.
(1) Pott a studiat pe o scară întinsă acest subiect în Kuhn, Zeitschrift II, 10L-- 127.
(2) Pentru prescurtări a se vedea mal la vale lista operelor populare utilisate pentru acest capitol.
III. Sburâ în slava cerului şi, cât dai odată într'un amnar, fu pe pămînt Cal. 1883, p. 20' Om vechili, credincios şi Iute Ia slujbă, care să nu se deslipească de stăpânul seîi
nici căt aî da în amnar I-p. H. p. Hit.
Dădaca o ţinea de aproape şi n'o scăpa din vedere nici căt aî da în cremene I-bidem 120.
IV. Şi câte alte lucruri de gospodărie, făcule dc mâna lui Chirieă căt aî bate din palme Conv. XI, 25.
V. O rupse d'a fuga spiv partea lorul-il :u, răi .--7 ••',-î D-nniin-iijulă. ajunse într'o câmpie mare Cal. 1881, p. 57.
Şi unde mi-I dete la băle şi la li.Icge il'al' a tepi-nele, dc mi-T strivi capul, numai cât ai zice meiU Isp. Pov. p. 17.
Şi, căt ai zice meiii. fricii mici fărîinn pe necuratui ăi- zimii l:.p. I'.. p. î.'il, Ki.'î. Calul se opinti odată si, eăt nă zici miau, (1 fu în slava cerului Cal. 1883. p. 17.
VI. Cum să facă el siVş! aleagă un copil de suflet şi pe rine ^ă Ia pe îân;.*â dinsul, el care n'avea rude, nici cot ai îmbuca odală Isp. Pov. p. II.
VII. Reteza cele doă capele, cum ui beu o lingură de apăCuuv. IX, 188.
VIII. Atunci Chirieă, nici una nicî doă, scoate o funia Ibid. Xî, 27.
Pentru a exprima o stare de complelă anarhic, un loc miti?, lie-care e sla-pân, un sat fără căînî unde umbli cu inului le in şolduri, poporul alege o localitate din geografia sa fantastică şi-î zice : .vilul lui llulbură sau lîrtjul ful Cremene.
într'un cânticel comic de Ianov (Conv. Iii. 11, 12): *Totî roii umblă noaptea pe uliţă caprin satul Iul Holbură». într'o poveste; de Creanga (Ibid. V, 102) : «Mâl babo. mănânci ca în tirgul lut ('rencne*.
In cânticelul comic «Surugiul» de Alexandri (Tcatruy-p. ■'/): «Kiin o ţeară de jac, satu Iul Cremine, fără câni şi lără jilarî». Saii in •Păpu-şăriul» (Ibidem, p. 62) : »Eacă măţa şi cu şoarecii iu pil la celor mici, cari îşi fac mendrele lor în ţeară, când nu'i slruncşle nime. Vorba ceia : lipseşte măţa, şoarecii 'şi fac de cap; lipsesc uâuii de pază, le primbli prin sat fără băţ ca în satu lui Cremine».
Tot astfel, cănd voieşte să zică în ironie, că n'a avut nici un spor de la ceva, Românul întrebuinţează locuţiunea : m'a umplut de Filipedl....
0 altă localitate închipuită este Cucmata, propriu «ceva ridicat în sus», cu care se desemnează obicinuit bissrica, în curtea căreia se înmormîntează morţii, de unde locuţiunile : du-te sau duce-te-ai ta Citcttiata ori să te vSd la Cucuîata, în cari vorba echivalează cu «cimitir»: Va pus la Cucuiata, identic cu «l'a pus la ciochină» adecă «l'a uitat».
Uneori poporul calchiează vorba pe o localitate quasi omonimă, reală sau plăzmuită, şi, brodind'o, dă naştere unui joc de cuvinte, bunăoară în pasajul următor dintr'o povestire a luî Creanga «Dănilă Prepeleac», în care s'a dus pe Urlaţi esle echivalent cu s'a dus urlând (Conv. lit. V, 460) : «Ş'a început dracul a ţipa cât, i lua gura şi cu mare greii scăpând din manile lor, stălcit cum era, a lăsat şi bani şi tot şi s'a dus pe Urlaţi după ceilalţi».
Aceasta se apropia- întru cătva de expresiunile înflorite şi jocurile de cuvinte, numeroase maî cu seamă în limba franeesă şi italiană, asupra cărora
138
d. Krisfoffer Nyrop a scris o interesantă monografie. Francesul, de.pildă, pentru verbul engouler «a înghiţi de o dată» recurge la perifrasa : aller ă An-gouleme; pentru j'ai besoin d'argent el zice : j'ai besoin d"'aller ă Argenton. Tot astfel Italianul, în loc de maltrattare co'calci «a bate cu călcâie», zice andare a Calcinaja (1).
Pentru a caracterisa o muncă foarte grea, Românul îî zice muncă jidovească. Aşa într'un basm muntean (Ispireseu, p. 207) : «Din noii se puse pe muncă—m un că jidovească—se svîrcolea omul şi în dreapta şi în stânga, noaptea o făcea zi, da şi din mâînî şi din picioare, cum se zice, şi folos nicî cât negru sub unghie». Intr'alt basm «Pipelcuţa sau Cenuşăreasa» (Cal. basm. 1883, p. 33) : «Fala, învăţată de mică copilă cu nevoia, muncea ca jidovii din zi pană în noapte şi făcea toate slujbele cele maî grele».
Grijile şi supărările, carî sbucîumâ traiul nostru, sînt asemuite cavalurile, carî tulbură marea. «Atunce—zice cronicarul M6xa, p. 383—puţină vreame văzu ţara grecească mare răpaos şi multă pace şi alinată viaţă fără va-lure*. într'un document de la Radu Leon-Vodă din 1665 (Hasdeu, Arh. ist. I. 1. 56) : «....să fie în pace dă birul... şi dă toate dăjdiele şi mâncaturile, căte vor fi pre ţara Domniei meale, dă nemic val sau bântuealâ să n'aîbă...»
De aci verbul arhaic a învălui «a turbura, a jigni», care, ca şi val, ar merita să fie împrospătat în limba de astăzi.
O cantitate neînsemnată, puţină sau maî de loc, e poreclită de popor cu brumă; din potrivă, la o cantitate mare, la o mulţime îi zice spuză. O adunătură de oameni de nimic e ceata Iul Baboi........
însuşirile îşî aii, în graiul popular, caracteristica lor, de pildă : vicleanului, îî joacă ochii în cap, e dracu gol, l'a înţărcat Scaraoţchi; fulâul : îa-1 după mine, că'l omor; făţarnicul : taler cu doă feţe, lup cu piele de oae, căci «făţarnicul mănâncă sfinţi şi scuîpă draci» (Pann).
Căteva din aceste expresiunî metaforice sînt rămăşiţele unor obiceiuri saii datini de mult dispărute, şi ele singure maî vorbesc încă de existenţa lor de odinioară. Locuţiunile : a avea nas saii a nu avea nas, în care nas echivalează cu «cutezanţă, neruşinare»; a da nas sau a tăia nasul cuiva, în care nas însemnează «curaj, îndrăzneală, îngâmfare»—aceste locuţiuni ne aduc aminte de un timp, când tăierea nasului era o pedeapsă obicinuită în vechea legis-laţiune românească'(2) şi cănd persoana, lovită de o asemenea pedeapsă, era expusă dispreţului şi înjosirii. «In această ţară — zice arhidiaconul Paul de Aleppo — este obiceiii, că o persoană sluţită la nas cade într'un fel de infamia şi nu maî poate deveni beiu»(3). Posesiunea nasului era decî conside-
(1) Nyrop, Forblommede Ord (Cuvinte înflorite). Copenhaga, 1885.
(2) Pravila luî Vasile Lupu, p. 13 : «Carele va fura din biserică vr'un lucru ce va fi sfinţit, măcar de va fi furat atuncî întâi, tot să'l spânzure ; Iară de nu va fi sfinţit lucrul acela ce aii furat, de-î ar fi atunce întâi tot să-şi-î tae nasul, Iar de va face şi al doilea rînd să'l spânzure».
(3) Hasdett, Arhiva istoricei a României, tom. I, partea 2, p. 107,
j;î9
rată, în acele vremuri fericite, ca un semn de onoare, ca un brevet de capacitate, ce pierdea sărmanul lipsit, de această podoabă a feţei....
0 altă locuţiune a'şi aprinde, pair. in cap adec.fi «a înlărăla pe cineva a-supra sa» pare a sta în legătură cu d'itinaurmătoare, care îşî poale găsi ex-plicaţiuue în graiul figurai al Orientului. Maînainte, când boierii se duceaţi la Conslanlinopole cu pârî in potriva Domnului ţârii, pândind trecerea Sultanului spre a'î preda plângerea lor, dinşiî obicînunaii, pentru a alrage atenţiunea împăratului, a aprinde o rogojină de asupra capului—ceea ce, după simbolismul oriental, însemna, că inima jeluitorului arde de obidă întocmai ca obiceiul aprins.
Astfel Neculaî Costin. Cronice H, 92 : «Eară simţind şi pentru Nicoluî Vodă, precum un doarme şi se cearcă la l'oarfă penfru Domnie, au şi orînduit I)u-mitruşco-Vodă câţiva boieri să meargă la Ţarigrad eu pâră asup -a luî Nico-
laî-Vodă......      Ce, când aii sosit boierii la Ţarigrad, n'aii apuc:-.l | e vizirul a-
colo. fiind aemu ieşit şi purces la Odriu. Decî, nefiind vizitiii, dal'aii boierii ruga Ia singur împăratul, a p ri n z ăn d u - şi şi o r o go j i n ă încă p, că despre vizirul îşî tocmise aemu iucrurile Niolaî Vodă, că înţelesese, cum vin boierii cu pără».
Acsinli Ijriearul, (hronice 11. 123 : «Văzând boierii, că nimica n'ail jiului isprăvi cu vezirul... şi s'ăluindu-so ce vor face. i-a îndemnai acel Ianio să dea ruca. adecă răvaş fie jalona, la singur împăratul. Şi aşa, inlr'o zi venind împăratul do la Scudari, că mersese să se închine, după ol iceîul împăraţilor turceşti, cari merg in loală vinerea căte la o geamie, de s: închină la geamiile cele mari' împărăteşti, ii nil ţinui calea boieri;; şi, a prinzând rogojina în cap, aii dat rucaoa. Spun să fie zis aliiiiccu lm|urafui către Bos-tangi-başu : aceia, precum se văd. seamănă să fie ni.ş'e I ă I p i z î, d c v r (î m e ce au aprins rogojina î n cap-.
Cronicarul, ascuns sub pseudonimul «Zilot Românul» în «Domnia a IlI-a a luî Alexandru Vodă Şutul» edilală de d. Tocilescu (Revista. III. 1. n-2). povesteşte pe larg strigătoarele nedreptăţi ale acestui fanariot, cirl împing obştea Tîrgoveştenilor a porni la Ţarigrad şi a se jelui Porţii :
î Mămăligă la traistă şi beţigaş în mană,
. Supunerea la inimă, îi cap cu rogojină,
Aşa mic, mare să plecam şi pană să ajungem
Lacrămile, ce vom vărsa, în vase să le strîngem,
Ca s'arătâm cu ce acum grădina lui s'adapă,
Pămîntul Ţării româneşti de nedreptate crapă,...
Cuţitul a ajuns la os, sîntem pustie turmă,
Aşa c'o gură sâ strigam : «Prea înalte împărate,
Vezi rogojini aprinse în cap, în grab fă-ne dreptate!»
Această datină s'a pâslrat. prin ţărănime pană maî deunăzi, şi Nicolae Fi-limon o descrie în modul următor în capitolul întitulat «Cu rogojina aprinsă în cap şi cu jalba în proţap» din admirabilul seu roman (Ciocoii vechi, p. 326): «Nenorociţii ţărani intrară în Bucureşti pe la 8 ore de dimineaţă, tocmai pe
140
când Domnitorul se afla în divan şi, ca să atragă maî mult atenţiunea publică, unul dinlr'înşiî făcu un sul dc rogojină si, dându'1 foc la partea de sus, îl puse în cap, apoî scoţend jalba din sin, o puse în vîrful unuî proţap lung şi intra în curtea domnească».
De la a atrage luarea aminte a cuiva asupra unei nemulţumiri sau plângeri pană la a întărâta pe cineva din pricina acestei jeluiri—distanţa nu'îmare(l).
Locuţiunea : Asta'î altă căciulă adică «asia'î cu totul altceva» aduce a-minte una din năzdrăvăniile vechilor pehlivani sau scamatori, cari, aruncând pe pămînt o căciulă, o schimbau în felurite căeîulî ori scoteau din cap o mulţime de căeîuiî deosebite precum şi panglici din gură, de unde panglicar în sens de «farmazon, înşelător».
Pe cât de mult limbile li'erare tind către abstracţiune, pe atăta graiul popular caută din contră a o înlocui necontenit cu representărî luate din lumea materială. Această ocolire a ideii abstracte, această sensibilisare a noţiunilor este ehîăr unul din caracterele distinctive ale graiului sătean. Pentru inteligenţa ţăranului abstracţiunea propriu zisă nicî că există. Cu bagheta magică ă închipuirii sale el face să încolţească prelutindenea în locul eîceîe maî delicioase flori poetice. ,
Comparaţiunile, întrebuinţate la diferite ocasiunîde omul din popor, se pol pune adeseori alăturea de cele maî sublime concepţiunî, ee au izvorit, vr'o-dată din capul unuî poet genial. Quintilian deja a observat despre metaforă (VIII, 6,4) că ea «... ita ab ipsa nobis concessa natura, ut i n d o e t i quoque ac non sentientes ea frequenter utanlur». Intr'adevgr, ca şi «Bădăranul boierit» al luî Moliere, care vorbea de atâtea mari de anî în prosă făr'a o şti, tot aşa întrebuinţam inconscient, maî la fiecare moment, anumite expresiunî metaforice, pe cari !e găsim ticluite cu cea mat mare îngrijire în diferitele manuale de Retorică (2).
Despre fantasia vecînic vie a poporului, care întrebuinţează imaginile nu ca o podoabă, ci ca o trebuinţă firească pentru exprimarea ideilor, a putut zice maî cu seamă Riickert, în admirabila sa «înţelepciune a Brahmanului» (VII, 89) :
Mit Freuden greifest du nach allen neuen Bildern
Der Welt und der Natur, was sie aueh mogen schildem,
Nicht um mit Bilderkram dein Zimmer auszuschmîicken, Sondern um deinen Sinn mit Ihnen aussudriicken.'
(1) In acelaş sens se maî zice a lua părul foc, bunăoară (Ispirescu, Poveştile Un-chîaşuluî, p. 50) : «Erau nişte muîeruşee, cu cari nu se putea juca cineva, că'i lua părul foc-». Zicătoarea germană : Feurige Kohlen auf Jemandes Haupt sammeln însemnează din potrivă «a face bine duşmanului seu». *
(2) Marmontel, în «Elements de littârature», a adunat cu mult spirit într'o cuvîn-tare de câteva rînduii, ce o pune în gura unuî om din popor, supărat pe nevastă-sa, toate figurile retorice. A se vedea Blair, Lecons de Rhitorique et de Belles-Lettres, 2 ed., tome III, p. 267—271.
_ _ L*1
Aceste imagini revarsă un farmec neasemuit asupra basmelor noasfre, ele exală acel miros imbălâior, care ne iucâniâ ia ciiirea prod acţiunilor musei populare. Să reproducem, bunăoară, urmăforul pasaj al unuî basm muntean (Ispireseu. Basme, partea I, p. 119 urm.) :
«Ajunseră într'o poiană verde şi frumoasă, cu fel de fel de floricele, se puseră a se odibni şi a trage căte un puiu e'.e somn, maî cu seamă că eratt şi o-bosiţî de drum. Pe unul dinlr'înMÎ, cum puse capul jos, îl fură sfântul; celălalt însă, nu ştia cum, nu ştifi dc ce, dară ««7 putea fura somnul, nici cât-a* d<> in cremene. Se întoarse pe o parte, se întoarse pe alta, să adoarmă nicî de cum; strînse ochiî cât putu şi cu toate acestea nu fu cu putinţă nici măcar a aromi, parcă ar ft fost cu ochit în soare. Dacă v8zu şi vSzu, se puse şi el pe brânci cu coatele pe pâmint şi cu capul răzămat de mâini şi privea la tovarăşul s60, cum dormea de dulce».
Citind aceste rîndurî—esolamă d. Hasdea (Ibidem, p. VIII) — cine oare nu se simte cu desfătare strămutat pe de'ntregul în riguroasa atmosferă de la ţară, unde expresiunile sînt. tot atât de energice ca şi arşiţa soarelui, ca şi trosnetul gerului, ca şi bătaia vînluluî!
Iată încă o probă despre farmecul poetic al graiului ţărănesc (Stăncescu, Basme, p. 14):
«Mâl, da mîndră aî fost, nene!.....să te uîR în razele soarelui şi la ta ba;
parcă c luceafăr între stele... mâini ca de zînă... curat de zînă; chip fie Ileana, soare nu alt ceva ; sinul eî taman ca luna a plină; d'apoî păriil ?.... parcă e
raze din soare.....ochiî? ce e mura pe lângă el? parigorie, nimica toată ; s'o
sorbi într'o lingură şi mal midie nu; halal d'aşa fală!.....»
Chiar acolo, unde nu voieşte a ocoli idea abslraetă, omul din popor se pricepe totdeauna a o întovărăşi cu epitete, carî însufleţesc prosa populară şi fac să scapere dintr'însa poetice scântei. Aşa în basmul muntean «Bogdan Viteazul» (Ispireseu, p. 132) :
«l'uslia de sărăcia dejugase la casa cizmarului şi cutoaua lenea 'şi făcuse cuib la dînsul. El avea o,spuză de copiî şi nevastă... . Intr'una din zile, pe când umbla tăind câinilor frunză, se toi gândea şi se socotea, cum ar face, cum ar drege, să scape şi el de strigoalca de 1 ipsă. Acasă nu cuteza să se ducă cu mâinile goale, căci liota aia de copii şi leşinătura de nevastă, cum îl vedea, ii ieşea înainte şiî cerea pâine».
Personificarea esle înlradi vor elementul de viaţă al graiului popular. lală câteva exemple :
«Cum scăpa moşneagul de băiat, dele bolduri boilor şi nici iu carul teu, nici iu vitele tale, până ce ajunse acasă cu vilele în cap» (Gal. basm. 1881, p. 37).
«Dar când să dea după un sfufiş, ce să vedl, velculită!o mîudreţe de fetiţă fragă şi frumoasă maî presus de.cât toate frumoasele» (Ibidem 1883, p. 24).
«Când deschise ochiî a doa zi, ce să vezi! el zăcea sub un copacii! într'un loc necunoscut, nici tu sabie, nici tu buzdugan şi pe Arăpuşca cu tot sullvn.atul el îa-o, de unde nu e» (Ibidem, p. 54).
142
«De unde până aci era veselie mare în bordeiul lor, de ce intrară mia de galbenî în casa lor, parcă intrase dracul neunirii şi al zarvei. Nici tu cântare, nicî tu jocurt, nici tu nimic* (Ispirescu, Poveşti morale, p. 39).
«După ce trase cu urechea şi afla de la gurile flecare ale slugilor, că roaba e fata bărbatului sSfl făcută cu nevasta dintâi, atunci să te ţii pânză să nu te rupi! una doă s'o dee din casă afară şi s'o urgisească cu desăvîrşire» (Cal. 1883, p. 34).
«îndată însă ce mg născuî. apoi să te ţii nevoi şi dosădirl! Pe tata îl schimba la minut în dafinul ce vezi. pe mama o închise în cele maî dosnice cămări ale palatului.... » (Ibidem, p. 2<i).
«Atunci să te ţii chefuri şi zlafilun, car: ţinură cât ţinu şi viaţa lor......»
(Ibidem, p. 29). "
Tot astfel întrebuinţarea vorbei puni pentru a exprima diminutivul lucrurilor neînsufleţite, de pildă (Ispirescu, lîasme, p. 2f)2) : «Ciobanul adormi şi trase un puiti de somn», saii (Ibidem, p. 387): «Remase curat şi luminat ca un puiii de b r a d» şi în line (p. 392): «Puse de le lăcu un pui ii de n u n t ă, de ştiu că s'a dus pomina».
In aceste exemple : pniu dr somn e echivalent cu somnişor, putu de brad cu brăduleţ şi puia dr. nunta cu mtnlicieă.
Vom spicui, în paginile următoare din basme şi poveşti, elementele metaforice zămislite de poetica închipuire a poporului spre a scoate la iveală geniul şi mîndreţea limbeî româneşti (1). Fiecare din aceste metafore este întipărită de pecetea spiritului popular şi de acea naivă expresivitate, propria museî ţărăneşti. Ele vor putea da o idee şi de bogăţia limbeî noastre şi de fesaurele de adevărată poesie, ce zac ascunse în plăzmuirile unor oamenî cu sufletul pururea adăpat la limpezile şi înviorătoarele izvoare ale natureî. Ele vor deveni o sorginte de inspiraţiune pentru viitorii poeţi şi artişti aî graiului românesc, căci limba poporului a izbutit în fine să se desfacă din scutecele unuî pedantism r&u înţeles şi să reînoade firul Iradiţiuniî linguistice a trecutului.
Vom arăta dar, în ce chip poporul ştie a maferiaiisa noţiunile abstracte, re-presentate printr'o seria de adjective, verbe şi adverbe (2).
(1) D. Dr. Joan Urban Jarnik, Profesor la Universitatea din Praga, Iubitor şi adînc cunoscetor al limbeî noastre, a făcut prima.încercare de acest fel într'o interesantă monografie «Sprachlich.es aus rumânischen Volksmărehen», publicată mal întâi într'un Raport anual al şcoalel reale din Vlena, 1877.
(2) lată lista operelor utilisate :
Arsenie    — Noua colecţiune de basme, I—II. Bucureşti, 1884
Calend.    — Calendarul basmelor de N. D. Popescu. Bucureşti, 1875—1883.
Conv.      — Convorbiri literare, Anii VI—XVI. Iaşi, 1872—82.
Isp. B.     — Legende sau basmele Românilor. Bucureşti, 1872.
»  B. I, II- Legende şi basmele Românilor, I—II. Bucureşti, 1882.
» Sn.    — Snoave sau poveşti populare. Bucureşti, 1879.
Ailevrat:
Bine ar fi, mâl Chirieă, dacă ar fi loale eu lapte, căte le spui Conv. XI, 25. aprig :
Acolo ne aşteaptă o căruţă cu 12 cal de foc Isp. B. 11ii.
Trase la scară o căruţă ferecată în aur cu patru telegari de nuim-uii fur Ibid. 38. avnt:
Cum te ved, samenî u arc-a *f# la rărunchi, de ce Io KcumpeşII pentru nimica toată şi nu'ţl Iei n ningă vrednică Conv. XI, 177. bătrân :
Femela lui t;ra h ă t r â n ă ca nu ştiQ cine să spun; era ca sfânta Vine.rX Conv. XI, 185.
Un pustnic  h ă f. r â n ,  bătrân ca DumnezeU de bătrân Ibid. 180. beat:
I. Nu'i destul. câ'I cu minte neroadă, a luat şi purceaua de roadă Pann 1, 112.
Aprins i-loriir lanul de rondă Marian, Ornitologia 1. 353.
A prin- pript.liţa de rondă Alexandri Proeă, îî)-.
II. A luat ifurai) luliaon am/n-luî Isp. U. sf. .Tl.
III. A'şî inrăhi islropii măsvaoa Ibidem, 30.
IV. Umblă''!' nrh ii logodi/i Pann. 174.
V. A umbl-l >«. doă pntet-î (cărări).
VI. A merg-: d;;pt -o Sninifu, A merge r,t funia in w.
VII. A face. Imrl-i l.utiă şi gurapihiiă.
VIII. A avea sămânţă dc vorbă. XI.   A fi înţepat (pişcat) la limbă.
X. A'şî uma pipnl'i.
XI. A suflat in fundul oalei. Mustăţile îî caută a oală.; I-a crescut mustaţa în oală.
XII. S'a afumat (cu lulcaoa), L'a bătut cărbunii la cap.
MII. /'/.■.■;'/(■.■■'.' nu'i huiî ţi,:, i ulii fi inlro parte, i f ăcl a pus maî mult de o parte.
Imn :
i 1. Ca /ninn i mi !, ji n ,f (,,//,.t- Pruni
III. IJ'i.
II. Cii n'iihiI infim*} Alexandri l'rosa p. !;i7.
III. />•; s-i'l pui la rană şi *ă te rin. ilir.-. Conv. VII. .'«ii».
'   cinstii :
| Vi-zT că c-l în viaţa lui nu a Iu ne-
|       ca s o până atunci, era. r. u r a I, rum îl j       tariisc inâ-wi; şi pe fala împăratului o ijă-iisr n casă Isp. H. .3ii4.
I   ilcsciirajnt :
I. Mâzr'iri'l împărat ura ofilii şi fă r ă j curaj, dc pnrcă Var fi opărit rin-Tca |       '■!« apă feurlă Isp. U. I. 52.
II. Parcă jiu le-aş fi crezul, aşa s Ia b d c î n g e r; dar. după câl vei 1, eşiI mal fricos de câl o fonice lini, nu mal
!       sla ea o găină ploaia Conv. X, \r\2. i Vezcndu'I calul, că se în'oarce ra »
j       rttrră ploată. iî zise Cal. Xft'î'n, p. -{-l.
UI. Todeauna îl lăsa cu buzele umflate Isp. U. sf. 11.
Un om verde şi harnic face pe dracul în patru şi nu se întoarce buzat de la slujba, cu rare îl însărcinează cineva Ibid. 50.
IV. Cc aş mal da să le ved întorcen-d.i-li- ru nasul in jos Isp. M. |."i.
V. S(i întoarce cu coada între pi-cîoare (I.).
j    llccar :
I I. Vorbăreţi şi uşori de gură,
piirră iir fi liniara! nunmi In jiiriiriri" de I      găină Isp. U. sf. 112.
II. Ţăranul fiind îar un d'ăî de palavre hi nun Pann, l-i'j.
III. Bun dejleoaneă (L).
Isp. Pov. — Poveşti morale. Bucureşti, 1886.
Odobescu — Pseudokynegetikos («basmul vănătoresc»). Bucureşti, 1874. Stăncescu — Basme culese din popor. Bucureşti, lb85. Locuţiunile urmate de un (I.) figurează în importanta colecţiune de «ZicătorI popu» lare», ce d. Ispirescu a început a publica în Revista d-luî Tocilescu (I, 244; urm.), cele neurmate de nici o citaţiune sînt auzite din gura poporului.
Ui
frumos:
- I. Ca un vis, ca o părere, so cobori de pe stâncă mândră alba fată, nalta mlădioarâ ca o trestioară, cu părul de aur, cu ochit de balaur, ruptă 7 / v. soare întocmai ca Ileana Cosinsmia O-dobescu, 239.
O fată frumoasă ca Iana Ciuin-zeana din poveste Cal. 1882, p. -14 (1).
II. împărăteasa născu pe rînd treî cuconiţe frumoase ca soarele Cal. 1875, p. 47. "
O fală impUrţitU eu soarel-e dc fr u-iii o a s ă Cal. 188:1, p. l-t.
Kala i'ra nurlie do lot şi împărţită eu soare. Cal. 1882, p. 47.
Aî avut tr;I surori f r ii moaşe ca s/c!,/,- c-ru!uî Cal. 1877. p. -i.
Zăriră o fcinec f r ii in o a s ii cn ziua senină Ibid. â.
Imparului avea o fată fr u m o a s â ca un luceafăr Cal. 1K81, p. 28.
O zînâ f r u moaşă ca lumina cerului Ibid. "fit.
III. O zînă gingaşă şi plăpândă şi f r u ni o a s ii, cum nu se maî ajlă sub soare Isp. H. 35.
l)e astă dala ora gâliiă şi mal frumos, avea nişff; liaînn «V la suarc Ic puteai uîl-i, dar la dinsn ba Ibid. 187.
Cea maî tînârâ fată Ilearia era atât de frumoasă, in cât şi sfântul soare se oprea în- cale, ca s'o vagă şi să se des-f&teze de frumuseţea el Conv. VI, 226.
Toţi aveaţi neveste f r u-ni o as e, dar ca nevasta luî Voînea, adică cea mică, nici c'a stat, nici tfo mal sta : soarele cu stelele şi cămpu eu dorite îşi găsise loc pe chipşor.u eî cel de zahăr, • care băgă nebunii de moarte în volnicul, ce o vedea. Dar nici bărbâţelul el nu era de lepădat: perişoru lui pana corbului, mustăcioara lui spicul grâului şi ochiî lui zarea cerului, astfel că pereche mal potrivită nici că se mal putea Cal. Î882, p. 19.
IV. Este atât de f r u m o a s ă, în cât
s'o vezi şi să n'o uiţi în toată viaţa ta Isp. B. 101.
■ V. Un lănăr f r ii ni o s d,-jdea şi în-
df-Iccal şi la Irup şi la faţă, eh; parcă ,       era l r a s prin inel SLim-cscii, :i!).
împăratul acelui împărăţii avea o fată, . dr duxe-sr j/omiiia de f r ii m o a s ă ce j       era Ibid. 53.
j Kra o casă f r u ni o a s â de speriat
Ibid. 26.
ţ
VI. Ajunseră l.'i. un palul, o f r u m u-s e ţ e defţî lua ochii Ibid. 26.
O cloşcă de aur cu pul tot de aur aşa de frumoşi, ăe'ţî fug ochiî pe dhişii Conv, X, 114 ! Ţi-a găsit, tălculiţa o fată să o mă-
j       nanei cu ochii Cal. 1883, p. 15. i VII. Kaţa'l are pe vino-încoace Isp.
11. 20.
Vorba'I şi faţa îl erafi cu lipiciu Ibidem 22.
VIII. ViSssu zugrăvit un chip de fată atâta do frumoasă, în cât băiatului ii rema-se la inimă Arsenie I, 190,
Ochii âîa mari, frumoşi şi viol de Ic bagă in hoale Isp. U. sf. 20.
Viersul eî plăcut de parcă te ungea la inimă Isp. B. 37.
Sâ uzi cana era frumoasă, dar fru-
in ii a să.....      in cât me tem s'o laud şi
: să s/.mm. cum şi ce fel era de frumoasă Conv. IX, 189.
Prin prejuru lor cântaţi păsărelele nişte viersuri, de remăneaî în loc Stăn-cescu, 15.
IX. Bolul el era aşa de gingaş, în căt îţi venea s'o bei într'o bărdăcuţă de apă Isp. B. 20.
Atât de f r u m o a s ă şi de drăgălaşă, în cât să mi-o sorbi într'un pa± har cu apă Isp. U. sf. 91.
Mărul numai nu zice : «mâncă-me, surioară Conv. VI, 231.
X. Un fecior alb şi frumoscawt puiu de Român Cal. 1881, 57.
XI. El era un bărbat ca un brad de frumos Isp. B. 60.
Era un brad de Romănaş Ibidem, 125.
XII. O frumuseţe de fată, a cărei mândreţe îngheţa puţul Cal. 1883, p. 60.
(i) Iana Botlnsecma cu pârtii de aur şi ochiî d8 foc, după care sc inebuneşte lumea toată; safi : Ileana Cosinzcana, cosiţă de aur, câmpul înverzeşte, florile înfloreşte; sau : Ileana Cosinzcana din cosiţa'! Horea cântăţ »oă împărăţii ascultă i
145
iconom :
Mal avea strmse şi părăluţe albe pentru zile negre, eăcî lega paraoa cu zece noduri şi tremura după ban Conv. IX, 283.
Numai astfel putuseră să lege doă în teiii Isp. Sn. 9.
Am putut lega şi noi gura pânzei \- , birt. 23. învăţat:
I. Când se făcu de noă ani, ştiea căte în lună şi în soare Isp. B. 98.
II. TInil ziceau, că ştia carte pană in glesne Ibid. 161.
III. învăţase carte pană la brîtl, a-dică se făcuse burduj de, carte Isp. Sn. 27.
marc :
I. Făcu o turtă căt toate zilele de m a r e Isp. B. 1, 150.
II. O gură 1 argă căt o şură Conv. VI, 28.
Deschise o gură largă ca o prăpastie Cal. 1883, p. .20. meşter :
I. Mă-sa, care era ovrăj itoare,de închiega şiapelecufarmecileeî Isp. B. 60.
Român desgheţat, care scoate lapte dulce din peatră seacă Isp. U. sf. 80.
II. Calul dracului de b a b ă nu putea să vază în ochi pe băeatul uneheaşului Isp. B. II, 1.12.
Un t ă 1 p o i fi de babă m e ş t e ş u-g o a s ă la trebile sale, cumu-I sfredelu dracului Conv, XI, 31.
Nepotul meă e chiar salba dracului Alexandri, Teatru 772. nebun :
I. Da ce ! am mâncat laur, ca să me ostenesc eîl cu tine, pană să te sleiesc Isp. B. 349,
II. Cel ce umblă mereu cercând este un nesăbuit, căruia trebue să'î lipsească vr'o doagă Isp, B. II, 2. 42.
Boierul nu e în t o a t e apele, îi lipseşte o Sămbătă Alexandri,Teatrul717. norocos :
I. Amândoi erau proşti, de dădeau1 în gropi, dar norocoşi, de parcă le pusese D-zeil mâna în cap Stâncescu, 68.
II. Unde dă Dzeti să cază o asemenea tiflă peste mine Isp. B. 87.
UI. Da noi ce sîntem? împăraţi cu
s t e a o a î'n frunte?., scoborîţî m Mvzobu din cer? Alexandri, Teatru 463.
IV. Ştîu, că-i a căntatcucul Marian, Ornitologie I, 46. obosit:
I. Ştiu. că eram rupt dejasteneală Isp. B. 1, 121.
II. Ostenit, de era să crape fierea în el Isp. Sn. 14.
III. Mi-a trecui ciolan prin ciolan Conv. IX, 283.
păţit :
Freca t pri n m ul te ne voi în stră i n ăt ate, dase cu capul de pragul de s u s, trecuse şi prin ciur şi prin dîrmon Isp. B. I, 49. prost:    . ..
I. Deoarece surorile tale cele maî mari n'att putut'o scoate la eăpătâiu, me mir, cum îţi mai vine să vorbeşti de tine, care nu ştii, nicî cum se mănâncă mămăliga Isp. B. 14.
II. Omul nostru era un om de acela, c&cxă&îîmdncă cânii din traistă şi toate trebile făcea pe dos Conv. IX, 453.
III. Oamenii de pe atunci dedeau în gropi de proşti ce eratt Isp. U. sf. 103.
IV. Fără el eî ar fi daţi pe bete din
curtea împărătească, căci nu'î tăea capul nicî doă mere degerate Cal, 1881, p, 25. - V. El nu ştie nici ce e lae nicî ce e balae Pann, 2f>.
VI. Epimeîeîi, carele era boul luî Dumnezeii Isp. U. sf. 95.
VIL- Păcat ca te a făcut Dumnezeu Român cu căciulă (I.).
VIII. Nu'I om de doftă (1.)
refl :
•- I. Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă; îar a celui bogat era pestriţă la maţe şi sgârcită Conv. V, 453.
Acu, străinu ca străinu, dar cum sînt unii clocoeşl, cu maţe pestriţe, să-ca-le-ar sămânţa! Alexandri, Teatru 49.
II. Zeul se supăra foc. Şi de ce a-tăta inimă albastră? Isp. U. sf. 45.
III. Stăpâna acestei slujnice era ves-pea, care a înălbitpe dracuCoav. X, 113.
Baba era rea ea o vespe Cal. 1881,
p. 35.
10
Dar mumă-sa era rea foc, o scorpie de zînă, să daî şi să fugi Ibid. 26.
Iată că se apropie sgripsoroaîca de scorpie Isp. B. 6.
IV. Plângend într'una şi chemând făr'de curmare pe câinele de t a t ă-seu, care îl părăsise fără îndurare Cal. 1881, p. 37.
Neomenoasa purtare din partea cărnosului de tată Ibid. 53. sărac :
i I. El era s ă r a c lipit, de n'avea după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nici tu nimic, dară nimic n'aveau după sufletul lor Isp. B. I, 49.
II. Şi ea era săracă lipită pămîn-tuluî Cal. 1883, p. 35.
III. Din fruntaş s'ajungă în sapă de lemn Cal. 1881, p. 55.
IV. Eraii şi aşa de săr aci, în cât nu se ţinea sdreanţă de sdreanţă Cal. 1876, p. 'l6.
Care de care maî chipeş şi mal îmbrăcat, de se tărăeau aţele şi cur-■ geau oghelele după dînşiî Conv. XI, 188.
V. Când mălaiu are, sare n'are; când sare are, mălaiu n'are Pann, 74.
Când mălaiu aveaţi, n'aneaîh sare; când aveau sare şi mălaiu, n'aveaU legume Isp. B. 313.
VI. De la o vreme încoa doă în teiu nu putea lega Isp. II 205.
i       Leagă şi el din teiu eurmeiU (I.).
VII. Viaţă cărpită cu aţă Pann, 45.
VIII. Pirpiri cosac sacsana briceag (I.) Este ifijlîu, lefter de parale (I.)..
strălucit:
I. într'o clipă balaurul şi îrnpără-tiţa fură înaintea unor palaturl aşa de frumoase şi de strălucitoare, în cât la soare te puteai uita, îar la ele ba' Cal. 1875, p. 55.
Aurul, cu care eraG poleiţi 'stâlpii şi ciubucele de pe lângă streaşină, 1 i-cărea, de'ţî luau ochii Isp. B. 37.
Ceva roş şi sclipitor, de'ţî lua vezu Cal. 18/7, p. 7.
Un palat mare şi strălucitor de frumuseţe, să tot fi avut ochi ca să priveşti Cal. 1883, p. 17.
II. Făcură o nuntă d'alea împărăteş-
tile, de se duse vestea de dînsa Isp B. 400. trist :
I. Vezend'o bărbatul seâ, că cam tânjeşte şi nu'i sînt toţi boii a casă, începu să cam intre pe gânduri Isp. B. I, 51.
Găsi pe stăpănu-sefi stând pre 1a-•   viţa de la poartă posmagi t, ca cum i aî fi luat boii ţi Vai lăsat eu carul în drum Cal. 1877, p. 47.
II. Da unde te duci, mâl vericule, aşa pe gânduri şi trist, de parcă ţi s'a înecat corăbiile pe mare Isp. B. I, 51.
III. Bărbierul mtorceadu-sp,fluerând a pagubă, povesti la to|I ce se întîm-plase Isp. B. I, 105.
IV. Părinţii băgară de seamă, că nu maî e fata în apele ei şi se puse s'o cerceteze şi s'o ispitească Cal. 1882, p. 35.
V. Baba ştiu, că nu mal putea de bucurie. Unchlaşul era cu cuiul la inimă,-ştia el ce ştia, dar la nimeni nu spunea Isp. B. 98.
VI. lana nu mal era copila sburdal-nică şi veselă de maî nainte, ci umbla trăsnind şi b u f n i n d, ea cum toată lumea îi strica şi sta într'una cu nasul în jos Cal. 1882, p. 84.
Parcă toată lumea. i-e datoare (Pann).
VII. Din vesel şi mândru ce era, unde mi se întuneca şi cătrăni, de parcă 'î ar fi murit cine .ştie câte neamuri Cal. 1883, p. 35.
Parcă i-aă fript şerpi pe burtă (Pann).
Parcă'i tot ninge şi ploă (Pann).
vesel:
I, Fata Ieşi din curte ca fulgerul, n'o maî ţinea pămîntul de bucurie Isp. B. 13.
Nu'i mai prindea somnul de bucurie Ibidem, 97.
Arunca inelul în faţa lui Făt-fru-mos, pe care nu'i maî încăpea pielea de bucurie Cal. 1875, p. 21.
Pe fata n'o maî încăpea casa de bucurie Stăncescu, 59.
II. Vezend acele capre crezu, că a apucat pe Dumnezeii de un picior Cal. It8i, p. 38.
IU. După ce se văzu scăpată de zmeii,
147
răsări larăsl soarele în chipul fetei de împărat Cal, 1881, p 60.
Ea, cum îl vezu, îl ghici cine e şi numai de cât * se însenină faţa, fragele începură să se coacă pe buzele eî si trandafirii să'l înflorească pe obraji Cal. * 1882, p. 35.
IV. Sfintei Vinere îl rîdea inima de bucurie Conv. VI, 102.
Prin ţară, până şi în cel din urmă bordeie, era veselie şi petrecanie ca în zioa de Paşti Ibidem, 24. viteaz:
I. Unde mi se repeziră, nelculene, ăl arapi ca nişte zmei şi ca nişte lei paralel Isp. B. 107.
Numai un viteaz mg poate mântui, care să ştie să răsucească buzduganul, să mănuească sabia eu virtute şi să călărească ca un zmeu paraleu Ibidem, 12.
II. Numim pe viteazul, ce face multe izbânzi ; Făt-frumos otipuiu de Uomânaş Isp. U. sf. 15.
III. Tare de înger,
Tare de sfânt Alex., Prosă 497.
A aluri:
— 1.  A bate câmpii.
— II. A visa codri verzi,
A visa deştept. III. A vorbi în bobote (dodii),
A -vorbi duşilor de pe lume, - A spune la cal verzi. it ameti:
I. Auzind aceste înfricoşări, bietul Peneş vezu stele verzi înaintea ochilor Cal. 1883, p. 59.
Mânca o tistea de ealcavurî, de vezu stele verzi înaintea ochilor Cal. 1883, p. 59.
II. Destul acum, că ne-aî făcut capul călindarde dragostea fetei Conv.XI,189,
a avea ilara voro :
De omul dracului să daî şi să scapi,
să n'aî nicî în clin nicî în măneeă cu
dînsul Isp. B. 43. a bănui :
Pasă-mi-te ea îl poruncise să stea acolo ghemuită şi ascunsă, ca nu care cumva să dea împăratul şi de ea, căci de un cârd de vreme îî cam intrase
raţa în traistă, să nu fiă ea zîna cu pricina Cal. 1883, p. 43.
a bate :
I. Vezend pe Gheleş şi florile din mâna împărâtiţel, unchlaşu pricepu, cine i-a jucat festa şi vru să'l ia în spăngî Cal. 1882, p. 30.
II. II maî făfuiră, îl mal trudiră, îl luară din noă la rapanghele şiV maî dară căţeaoa Isp. B. 108.
Voi să'î dea pe foi, pentru că nu îngrijise de grădină Ibidem, 152.
III. AI dat peste nişte oameni al lui Dumnezeii, dar să fi fost cu alţii, hei, hei! mâneai papară până acuma Conv. XI, 190.
IV. A freca ridichea cuiva (I.) a batjocori :
I. începu a'l lua peste picior cu vorbe în doi perl şi cu glume nesărate Isp, B. 36.
II. Ii luaîi vorba din gură şi7 cam dedeau în tărbăceălă cu graiuri care de care maî păcălitoare Ibidem, 36.
IU. A lua în trei parale (I.)
a se căsători :
I. Împăratul intrase la grije, că o să'l îmbătrânească fetele în vatră şi o să împletească cosiţă albă fără să pue pirostriile în cap Isp. B. 233.
D'apol, când.afla tată-seâ, că fîe-sa are să fiă mumă, fără să fi pus pirostriile -pe cap, se făcu foc şi pîrjol Ibidem, 353.
II. N'a vezut încă alba în căpistere şi.....Isp. B. I, 168.
Până se vez albe în căpistere, rm-a Ieşit părul prin căciulă Baronzi, 62.
Ceî maî mari feciori se făcură flăcăi ungureşti şi ehear băleţanilor li se făcuse de însurătoare, de le sfă-răea inima şi unchiaşuluî ii se apropiase vremea de a sta în colţul patului şi de a vedea pe alţii adunând pentru el alb în căpistere Cal. 1882, p. 17.
III. Apune colivia cu sticleţîpe capul cuiva Baronzi, 45.
IV. Azi cântăm Isaîa-dănluleşte împreună Alexandri, Teatru 578.
Eii am glucat Isala la 182.1, când cu răzmiriţa Ibidem, 955.
148
a căuta ceartă :
Cu mine ţi-aîpus boii în plug? Conv. IX, 342.
Cu capra ţi-aî pus în cârd? Capra ţi-a venit de hac Ibidem, 343. a clilbzui :
El tot plănuea, se frământa cu firea, cum ar face să scape de ponosul acesta Isp. B. I, 51.
Pe când se frământa cu firea, ca ce ar fum Ibid. II, lă.'i. â da il iiili'le^c :
Dascălul bătea seaoa să priceapă eapa Isp. li. 271. a deprinde :
Incui inc"' nora s'a dat lu brazdă Conv. IX.
Până /'um dai li brazdă, mi-am slu-pit sufletul Ibid. XI, 184. a dori >. rîmiii >:
I. Cum vozura, ele condurii, lise scur-geaă ochiî după dînşil Isp. B, 24.
II. Se topea d'an picioarele bietul împărat să alba şi el, ca toţi oamenii, măcar o stîrpitură de fecior Ibid. 41.
III. II zîmbea mustaţa împăratului şi îî lăsa gura apă, când se gândea, că a doa zi o să albă la masa sa mere de aur Ibid. 72.
Diamante de mărimi nepovestite, robinurî mari ca nuca, smarandurl, mărgăritare, safîrurî şi alte pietre nestemate, mari şi cu neasemănare de frumoase, împleau până la buze o mulţime de vase de aur şi de porfir, cari erau rînduite cu meşteşugiră în dulapuri, ca să Ia ochiî privitorilor şi să le facă a le lăsa gura apă Gal. 1875, p. 59.
IV. Vasilică uîtându-se cu jind ca la un cireş copt la fata zmeului, ce zâcea leşinată pe oblîncul calului Cal. 1881, p. 65.
a dormi :
I. Se culca şi el în pat, dete puţin ochiî în gene, dar n'a d o r m i, de teamă ca să nu'I fure somnul Cal. 1881, p. 21.
A venit moş Ene pe la gene (L).
Şi dacă Enache se punea pe gene'i, ea îndată lua apă rece şi'şi spăla faţa, ca nu cumva s'o vază neadormita soacră Conv. IX, 284.
Se svîrcolea bietul Sârb în pat şi ca săfi dea pleoapele în gene nici cât Isp. B. Sn. 84.
II. Se culca, pe Iarbă verde şi trase un puiu de somn Cal. 1881, p. 26.
După ce'şl făcură burta doldora, se trânti pe Iarbă sub umbra unuî .copacii! şi trase un puişor de somn zdravăn Ibidem 38.
III. Fala sări ca o pisică de uşure pi-.'iiŢ. di- nicî nu atinse pe călugăriţa, j)« care o furase somnul Isp. B. 30.
îndată ce trecu miezul nopţii, ochiî începură să'l se împovăîeze şi el se puse să mijească făr'de. voe, chear Var li si furai xpinlul, dacă n'ar fi fost sus în copacii! şi nu. Par fi stăpânit teama decădere Cal. 1882, p 22.
IV. Huna"!' 'şî făcură povara de somn, se sculară şi se găteai! a'şl urma calea Isp. B. I, 121,
V. Strînse ochiî cât putu şi cu toate acestea nu fu putinţă nicî a aromi, pardar fi fost cu ochiî in soare Ibid, 120.
VI. Atunci se culca şi omul nostru şi îndată adormi, paf că Par fi lovit cine-va eu muchia în cap Ibid. 120.
Ei! alerg şl fac totul pentru tine şi tu dormi ca un buştean Ibid. II, 137.
Şi pe când !oţî zeii dormeai! bumbenî Isp. U, sf. 87. :
Se culca şi d o r m i dusă Isp. B. 20. a dovedi :
I. Ca să'şl ajungă la scop se siliră, cercetară, dor vor găsi vr'un cusur fratelui lor, dor îl vor prinde cu măţa în sac, dar nu fu chip Cal. 1881, p. 25.
Dară să ferească Dumnezeii să fi prins el pe cineva cu raţa în traistă Isp. Pov. 3.
De te oiu prinde cu ocaoa mică, greii are să'ţî cadă.
A intrat vulpea în sac (I.)
II. Cătăva vreme se purtă bine, dar pest epuţin îşî dete în petec Cal.1877, p. 1 i.
Pre la pragul şi pre la chee se zărea căte o mică geană strălucitoare, care da de gol iiinţaluminel dinnăuntru ibid.19. a se dumeri :
Tocmai atunci îşi veniră şi ţăranii de a casă. Acum înţeleseră eî şiretenia vorbei Isp. B. 181.
149
a se face iarnă :
Cât ţinu vara, băeatu moşului trăi cum trăi, tăriş-grăpiş, dar când veni alba în sat şi nu mal fu chip de muncă, sărăcia începu să'şî arate colţii seî ceî scălămbăeaţl Cal. 1881, p. 52.
a se face ziuă :
Când se întoarse la fraţii seî, începu a intra alba în sat Isp. B. 316.
împărate ! scoală, că a sosit alba în sat Ibid. 380.
a fierari:
I. Baba te va căina pentru gustul teii şi'ţl va toca căte in lună şi în soare, ca să'ţl Iei un harmasar frumos şi înalt Conv. VI, 27.
Toacă ciracului bureţi (I.)
Spuse căte în lună şi în soare, de remăsese împeratul cu gura căscată la dînsul Isp. B. I, 50.
Spune căte vrute şi nevrute A-lexandri, Teatru 241.
Un călugăr bătrân spunea alandala din gură Isp. B. II, 141.
A spune gogoşi de tufă (I.)
II. Boierul făcu clacă adunând pe to(I copiii şi fetele din sat, ea să înşire mărgăritare Isp. B. 67.
Şi • vorbeşte neisprăvite la în-şirte-mărgărite Pann, 9.
III. Acolo la şezătoare, unde se strînseră toţi, de vorbea la verzi şi uscate Isp. B. 67.
Nu'ml tot spuneţi cai verzt de pe păreţi Conv. XI, 34.
Să stal de vorbă cii ea, să'î îndrugi verzi şi uscate Cal. 1883, p. 23,
A îndruga de Vinerea mare (I.)
IV. Ce e dreptul, că era bun de gură, tăea la lavre şi palavre, de gândeai, că'î îese din gură mărgăritare Isp. B. I, 50.
a fugi :
I. Băeatul o luă la sănătoasă pe potecuţă Cal. 1883, p. 18.
Volnicul o apuca la sănătoasă şi scăpa cu faţa curată Isp. B. I, 66.
El luâ şi legătura cu hainele şi o porni la sănătoasă Ibid. 19.
II. Pivniţarul îşi luâ picioarele pe umere şi se depărta Conv. VI, 229.
III. Se gândi el, se mal resgândi şi Iată că o luă papuc la drum să caute Isp. Pov. 18.
Apoi o îe la papuc şi,hal, hal, hal! ajunge în sat la frate-sSd Conv. IX, 456.
Apoî îşî îe tălpăşiţa spre casă 1-bid. 455.
A o lua la picior (drum).
A lua largul (I.).
A despica vîntul (I.).
IV. In ziua, când a spălat putina A-nica cu Leonaş, am găsit lada sămi-şiel deschisă Alexandri Teatru, p. 226-
V. Respunse volnicul dând dosul cu cloşca în braţe Cal. 1881, p. 27.
Dos la faţă şi tupiluş prin nă-găruş Alexandri Teatru, 216.
VI. Niţu îşi băga fluerul în sîn şi p'aci ţi-e drumul, dând fugă spre pa lat Cal. 1881, p. 45. '
VII. Acum n'avem de ce maî sta aici . aldem să ne luăm lumea în cap Ibid. 49.
Când m'aş potrivi eti babei la toate cele, apoi aş lua câmpii Conv. X, 106.
IX. Toate fearele, pe care Iuţeala sângelui le împinge în fuga lor a se aşterne pământului ca Iarba câmpului la suflarea vîntulul Odobescu, 223.
X. Işl luâ cârja de după cuptoriu şi se şterse din cale Gonv. VI, 349,
XI. Pune mâna pe Iapă şi pe o secure şi tunde-o ! Conv. IX, 456.
Şi sbughî-o! înapoi lângă sobă Isp. Sn. 8.
XII. Ar fi rupt'o d'a fuga, dar graiul el cel dulce şi viersul cu lipiciO, ce avea, îl făcu să'l remâe tălpile lipite de locul, unde sta Isp. B. 35.
Caz împăratul se temu ş'o tuli d'a jugă Ibid. I, 139.
Iepurii o croiră la fugă Cal. 1877, pag. 10.
a îmbărbăta :
Fata cea maî mare îşî luâ. inima. în
dinţi şi'l întreba într'o zi la masă, că de ce este supărat Isp. B. 11.
Preoteasa, care avea cuvintele eî d'a se teme de gândurile, ce o fi a-vând veneticul despre dînsa, stătu de o cam dată la pândă, ca să'l vază î n
150
ee ape se adapă el, dar, după ce'l vezu că e n'aude, n'a vede, n'a greul pămîntuluî, maî prinse inimii în ea şi începu îarăşî să dea cu praştia cu ăl de pârcălabul prin c i n-s te a popii Cal, 1881, p. 82.
Fata împăratului, după ce maî prinse niţică inimă, strînse Mul calului Isp. li.' 18.
Când lua volnicul în rnână peatra dc rubin şi o băga în sîn, parcă '». maî crescu de o şchioapă inima într'însul Odobescu, 223.
Ori cât îl durea de tare, el tot îşî ţinu inima eu dinţii Conv. IX, 400. a îndemna :
I. Calul o îmbărbăta şi-î da ghîes să meargă înainte şi să'şl cate de drum Isp. B. 18,
Inima îi dete brânci şi ea nu se putu opri, ci îl săruta Ibid. 47.
II Băieţii tăcură, dar se vedea cât de, colo, că le umbla furnici prin mâini şi picioare, ca să afle cine sînt mireselc ior Cal. 1882, p. 17. a înduioşa :
Călugăriţa începu a se boci, de ţi se rupea rărunchii de milă Isp. B. 30.
Mi se rupe inima din mine, când ved pe buna mea stăpână, cum îl se stinge vîaţa din sine Ibid. 128. a însera:
îl făcu să'l bată sfântul într'un colţ, până ce intră murga în sat Cal. 1882, p. 58. a înşela :
I. Tacî, că'I cu. buclie; Vam potcovit bine Conv. V, .454.
EI că bine mi te-am căptuşit Ibidem IX, 178.
Ia pe acesta ştiu, că l'am boit Ibid. 454. .   , '
L'a fript.
II. Pe aceşti bărbaţi maî adesea îî îmbrobodesc femeile lor Isp. Sn. 33.
I-a pus perdele la ochi (I.).
III. Credea, că a fost tras pe sfoară de unchîaşu Cal. 1883, p. 23.
IV. Cotoiul, căruia îî da prin cap toate drăcoveniile, puse şi aici calîpul Cal. 1882, p. 46.
V. Maica preoteasă le punea ghiocei la ureche Ibid. 68.
Vrei să'mi pui flori după urechi cu sfrăjitu cel de Găluşcă Alexandri Teatru, p. 708.
VI. A purta de nas pe cineva (I.) I-a atîrnat îabaşaoa de nas (I.) Tîrzlu te-al deşteptat, bărbăţele,
acum eşti cu îabaşaoa de nas Isp, Sn. 70.
VII. Sileşte-te a'î intra pe sub piele şi a fura cu şoselî cu momeli de la ea orice vrei să afli Cal. 1882, p. 30.
Slutenia de neom se topea de dragostea fetei şi umbla cu şosele cu mamele să înduplece fata a'l lua de bărbat Isp. B. 47.
VIII. Numerâ 50 de lei şi nu maî umbla cu măţa in sac Alexandri, Teatru, 1453.
IX. II duce pe la icoane (I.) a înştiinţa :
Se dete sfară în ţară, că oamenii, carî se duceau1 şi jiu se maî întorceai!, intraţi în acea peşteră Isp. B. I, 105.
Se duse prin sat şi dete gură la toţi megîaşil, că în seara cutare el să se adune toţi cu totul la biserică Isp. B. 98. a învinge :
I. Cu ajutorul lui Dumnezeii o să dăm peste cap pe procletul de zmeu" Cal. 1881, p. 20.
Oameni, cari aii fost, în stare să dea de mal un zmeii aşa de spurcat Ibid. 25.
II, Eî bine, i-oiu veni eu de hac Isp. B. II, 119.
UI. Să daii nămal eti de dînşil, ca am eu ac de cojocul lor Cal. 1881, p. 68. Nu găsesc efi vr'unul din eî, c&'î
aş găsi eu ac de cojotnd lui Cal. 1877, p. 36.
a iubi :
I. Treî fete, la carî ţinea el ca la lu-minele ochilor Cal. 1881, p. 24.
El o Iubea ca ochiî din cap Ibid. 28.
II. II venea flăcăului de drag s'o soarbă într'o lingură de apă Isp. B. 35.
III» Se uita la dînsul, parcă să'l soarbă cu privirea Ibid. 34.
Bucuria tatălui ,seQ era aşa de mare, unde vedea, că fiu-seiî are să fiă procopsit ca nicî unul din fiî de Im-
151
paraţi, în cât se uita la dînsul ea la soare Ibid, 84.
Băieţii se ultafi la ele ca la un cireş copt Cal. 1882, p. 18.
IV. împăratul, care se rănise de frumuseţea cea peste măsură a fetii cel mici, se mat ultâ înc'o dată şi nebă-gând în seamă sărăcia veştmintelor eî, o mânca cu lacoma sa privire Cal. 1877, p. 19.
Băieţii se u î t a ă la ele, ca cum ar H vrut să le mănânce cu ochii Cal. 1882, p. 18.
V. Bărbatul îşî Iubea nevasta, în cât o ţinea ziua şi noaptea numai în palme Cal. 1882, p. 63.
a izbuti:
Mulţumim lui Dumnezeu, că şi-a spart dracu opincile Cal. 1882, p. 65.
a lega :
Pe când împingea, el o leg â de co-pacifl cobză şi porni înainte Isp. R. I, 66. M'a legat snopi Ibid. II, 5. îl lega'ră fedeleş Isp. Sn. 9. A lega cot la cot Isp. D. sf. 89. Alega bute Baronzi, 206. a mii lini :
I. Când auzi muma zmeului, ce fel de armă îşi alese, se da de ceasul morţii, că nu putea descoperi adevărul Isp. B. 21.
II. Această pierdere mi-a rupt băerile inimii Isp. Sn. 112.
I se rupea rărunchii împăratului de mâhnire pentru răpunerea fiicei sale Isp. B. 395.
Ea se ruga lui Dumnezeu cu sdro-bire de rărunchi, ca să o scoată la li-.man bun Isp. B. 121.
Pleca şi el cu cornul sSă şi cu rărunchii sdrobiţî de mâhnire Ibidem II, 123.
a mânca :
I. Se puse Iute la masă şi începu a da fălci bucatelor, de nu'i întrecea trei flămânzi Cal. 1877, p. 35.
II. începu Iarăşi a m â n c a, de părea că se bat lupii la gura luî Isp. B. 216.
Unde mi se puse să îmbuce ăl Făt-frumos şi să înghîorţăe pe ne-
mestecate, ca cum s'ar fi bătut şapte nebuni la gura luî Cal. 1883, p. 23.
InghiţeaîS la merinde şi sorbeau la vin, parcă s'ar fi bătut zece nebuni la gura lui Cal. .1881, p. 19.
Ifl. Mănâncă aşa de Iute şi cu aşa poftă, de ţi se părea, că nicî pe o măsea n'are ce pune Conv. IX, 340.
IV. Mânca şi bea până chîuea şi cu pălăria după lunăasvîrlea Conv. IX,192.
a iniii'i :
I. Era să lase ortu popii Cal. 1876,
De teamă să nu dea ortu popii Isp. U. sf. 106.
Amîndot bătrâni dară ortul popii, rămăind în urma lor casa toacă şi o sărăcie lucie Isp. B. 286.
Bătut la talpe până aii dat man-gărul cel de apoi Cronice III, 8.
A da pielea popii.
Căsca gura de trei ori şi 'şî dete . sufletul Isp. B. 41.
II. Cât p'acisă'î rimate pielea acolo; de chiu de val scăpa de moarte Isp. Sn. 14.
III. Dacă voiu adormi somnul cel de veci Isp. B 147. /
IV Era să'î cânte popa - ■ dar a sărit groapa Pann III, 141.
V. Ved efi, că mi se apropie şi mie să'mî leapăd potcoavele Isp. U. sf. 2.
VI. Aşa ne a fost învoiala şi aşa are să fiă, până vei intra în pămînt Isp, Pov. 13.
Vn. Mătuşa.. ... s'a făcut oale şi ulcioare Conv. IX, 340. a necăji:
I. Astă cioară spurcată, astă băhaniă urîcloasă îî făcea zile fripte, gura el ca-lapnnta mergea toată ziua ca o moară odorogită Cal. 1877, p. 21.
Alergând mereti după pisoiaş, care nici nu fugea nici nu.se lăsa a fi prins, d-îfăcea numai sânge reu fugind niţel Cal. 1881, p. 65.
II. Năzdrăvanul trecuse rîul şi-t da cu sîc de dincolo după mal Ibid. 28.
a nimeri :
I. Pe loc cârpeşte o minciună, care se potrivea ca nuca în perete Conv. IX, 456.
152
Se lovi ca nuca în perete şi vorba ta isp. 15. 36.
II. Spune-le niţel mal cu moţ, iar no aşa hodoronc-tronc ca din topor isp. Sn. 59.
Ba că chiar, hodoronc-tronc! Alexandri, Teatru, p. 995.
Tronc Marico, mere acre (1.)
Cioc s e 1 eam do Ia j u p în Ibrlarn, că fi-a făcut căciula şalvari.
a omorî:
I. Ţugulea, cum aduse buzduganul sM şi lovi pe zmeii, îî luă mirul, apoi îî tâlâ capul Isp. B. 317-
II. Eî însă, cu cât se înălţau şi se însufleţeau prin ajutorul lui, cu atât s'aprindea şi mal tare în el dorinţa de a'î face de petrecanie Cal. 1881, p. 28.
III. E mal bucuroasă să'şîfacă seamă singură de cât să'l Ia pe el de bărbat Ibid. 43,
IV. Mie Vru vine câteodată să'î sorb zilele Cal. 1877, p. 21.
Găteşte-te maî Iute de luptă, căci ini-e sete să'ţi sorb şi ţie sângele, precum am supt pe al frate-t&iî Cal. 1881, p. 61.
a palmul :
Venind zmeul a casă fata îl întreba, unde 'I stă puterea ? El îî trase o palmă ca la Urlaţi Isp. B. 261.
Aleodor, cum se deştepta, îl trase o p a 1 m ă, de auzi câinii în Gîurgîu Ibid. 47.
Zmeul trase fetei şi de astădată o c a 1 c a v u r ă, de auzi câinii în Gîurgîu Ibid. 262. a peri :
începu sâ'şi caute bărbatul, dar îa'l de unde nu e Cal. 1882, .p. 21.
Când ajunse popa la câmpul pârcălabului abia gâfâind, îa pe pârcălab de unde nu e Ibid. 72.
a pierde răbdarea :
I. Limbuţia nevestei îl scosese afară din ţăţănî Isp. B. 333.
Din pepenii tei te scoate şi'ţî vine să plesneşti Pann, 157.
Să nu fi refl de gură, că apoi mi-i să nu me scoţi din sărita si să me
faci câteodată să'mi Ies din răbuş afara Conv. XI, 25. : II. A ajunge cuţitul la os (I.j. a plăcea :
Împăratul, cum o vezu, îl căzu tronc la inimă. Se îndrăgosti după dînsa. vaî de lume Isp. B. 309.
Ochiî Iul căzu tronc, pe un boii Isp. B. II, 115.
ii prăpădi :
I. Dar să nn te sperii, că te aî dus pe copcă Cal. 1883, p. 16.
II. Stăpânul cel dîntâî nu era de lepădat, dar cu toate astea l'a mâncat fript cel maî fără putere dintre zmei Cal. 1881. p. 58.
III. Alţii le snopeaţi şi mi ţi le striveai! sub genuchî ca pe nişte alte-alea; Iar pe altele, pe unde mi le ajungea, p'acolofe lua Avram sporullsp. U. sf.53.
Intăreşte-ţî bine mâna, ca să'î sboiî capul numai c'o lovitură, că de unde nu, ţi-a hiat Avram sporul Cal. 1883, p. 17. '
a procopsi :
Iţî vorbesc, hine Moţăilă, după cât m6 duce capu; dă ţi-o plăcea, bine mi-o părea; dă nu, me umpluşî dă Jli-lipeşti, c'aşa o să'ţî zic Jipescu, p. 127. M'aî umplut de Filipeştî Baronzi, 86. ii răbda :
I. Se întoarse acasă, unde îşî găsi stăpânul tot cu nasul pe tăciune şi hrănindu-se cu răbdări prăjite Cal. 1882. p, 45. ~
Înghite la răbdări prăjite Pann, 74.
II. Şi îac'aşa înghit şi eu în sec şi 'mî ling buzele, numaî gândin-du-me la vinurile şi mâncările lor împărăteşti Stăncescu, 42.
Baba de silă de milă fu nevoită să'şi înghită necazul Cal. 1881, p. 37.
Ţugulea înghiţi ruşinea, plecă capul în jos şi tăcu Isp. B. 314.
Vezură în cele din urmă, că sînt păcăliţi, se cătrăniră de mânie, însă înghiţiră găluşca Ibid. 248.
Nevasta, ne mai având încotro, tăcea şi înghiţea noduri Conv". IX, 453.
III. A'sl pune pofta în culă,
IV   Am   o»  cr*~l i-......*--------1    j —
<{î spun dinainte să t> şlinii /»' despre dînsul Conv. IX. Iii!).
A se spăla pe m-i; ni. i A ilii din buze.
:'ăpi :
" I. Se luâ după dînsul şi cugeta, că 'nai cu marghiolit, mal cu şoalda, mal :u prefăcătorii să înşel'1 pe Fiif-fru-nos şi să'î dea puiu d<- tiinl la inel sp. B. 109.
. II. Se apropia de patul seti în vîr-'ul picioarelor şi vârînd hinişor mâna
sub căpătâifl, îl şterse cheia fără să rimţă Cal. 1881, p. 41.
III. Scrisa m'a osândit, ca. să fur aentru vulturul, ce mi-a lunii ncvc-.stiea, pe lana Cosinzeana şi sn'f 3uc plocon în soroc de un im. r'ii mV unde nu,îmi suflă nevestica Cal. 1882, p. 25. resbuna :
I. El prinseră pizma pe dinsa. pentru că vezuse, că împăratul o lua în nume de bine, îî purtau sâmbetele Isp. B. 22.
D'acel năcaz şi efl dară sâmbetele i-am păstrat Pann, 128.
II Pasă-mi-te fraţii 'mei îmî cocea turta Isp. B. 308.
Fecîoriî de boieri nu putură mistui vorbele ciobănaşului; îşî puseră în gând săi o coacă Ibid. 247.
III. Acesta, cum vfizu ce plăcintă îî se pregăteşte, înfipse sabia în pămînt Ibid.. 138.
Nea Bogdan mirosi Iară, cam ce papară îî se găteşte, şi viclenia lui întrecu pe a zmeilor Isp B. I, 137. risipi:
Se puse să bată vînt de primăvară peste toată averea lui Cal. 1881, p. 55. speria :
I. Nu e vorbă, fiul împăratului o cam băgase pe mănecă de frică, dară îmbărbătat de fată îşi luâ inima în dinţi Isp. B. 260.
Eî, cum vezură pe Prăslea, o sfecliră. Isp. B. I, 48.
II. Urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă- pe cap Isp. B. 7.
începură să auză în depărtare un sgomot, care făcea părul să se ri-
dice măciucă în caDul omului Cal. 1875. p. 17.
/ x'h xuii f-,i părul in rinul ru-pnluî (j.nv. XI, 27fî.
III. Cănd auzi novunia asia şi a-meninţarea, ce'î făcu, 4i se tăîâ inima bietului pici ii, p'aci era să'l vie refl l^p. li. II. I3C.
Fata, cum vezu furca, îî trecu •in j'î. r ar.-.- prin inimă Kp. lî. !)2.
Mmuâ-sn il bsigiî i\o seamă si de a^'ri dala şi-î xilri inima din lor (\;.\. 1877, p. 3.
/' i iitrâ un eu iii in inimă, rând auzi aceste cuvinte Cai. 1882, p 68.
IV. Tâlharii rentaseră ca scrişî pe perete şi tăcură mâlcă Isp. B. H3.
FiiT .dn împăraţi şi de boieri rimaseră ea bătuţi de Dumnezeu, când vezură una ca aceasta Ibid. 168.
Aresta, rând vîjzn >■■! lii-sa la cununie. > .'uşii.-.- m iră"„it di Dhuiih-zeti Ibid. 312.
Ştrejaril, cari rimaseră ca nişte Jsosiromengheri Ibid. 323.
Vi Zmeii intrară în grozile morţii, când auziră de la Nea Bogdan, că loviturile lor de topor la el era nişte pişcături de ţintar! Isp. B. I, 137.
Am să te vîr în toate grozile morţii Conv. IX, 459.
Un urs grozav, care m'a vîrît în toţi sperieţiî Conv. XI, 173.
I-a umplut de spărieţî Ibidem IX, 342.
Un lup cu nişte ochi turburaţi şi sgâiţl, de bagă fiori în oase Isp. B. 17.
Ceea ce am auzit mi-a băgat groază pană la măduva oaselor Isp. •B. I, 130.
Cum vezu fata balaurul, că este aşa de grozav, nişte răcori o apucară Ibid. 18.
A băga în alte-ale.
VI. Fet-frumos, cum vezu pe zîna, se pierdu cu firea Isp. B. 78.
Ileana Cosinzsna şi ea trasări năpădită de flori reci şi pierdu de pe obrazul eî în clipeală trandafirii cei gingaşi Conv. VI, 25.
VII. Auzind toate ;.stea, Strâmbă-
154
lemne se făcu verde de frică şi voi să se facă nevezut Cal. 1877, p. 50.
împăratul se făcu, de parcă era mort Stăncescu, 7.
Bâeatul, care se făcuse mîrcă pe pămînt Cal. ,1881, p. 39.
Boierii şi bogătaşii împărăţiei, cari se făcuse teacă de pămînt Ibid. 54.
Uncheaşu pleca de la palat făcut pămînt Cal. 1882, p. 59.
i" s'a făcut faţa ca pămîntul.
VIII. Inima era în el ca un purice Cal. 1881, p. 22.
Sufletul seâ se făcu cât puricele, când se vezu atât de aproape de acea dihania spălmântătoare Cal. 1882,p. 23.
IX. Vezend astă dihania, flăcăiandrii înţeleniră în loc Cal. 1881, p. 18.
Băeatul vezend, că zmeul deschide o gură cât toate zilele, îngheţă, ca cum ar â intrat de şapte palme în pămînt Ibid. 48.
Se ţinu bine de copacii! să nu cază jos înlemnit de frică Cal. 1882, p. 23. a stârni :
I. Când cădea vr'un pîrjol asupra ţării sale, el se. făcea luntre şi punte şi scăpa ţara de nevoia Isp. B. 11.
Trebue să ne facem munte şi punte şi să'l venim de hac ispravnicului A-lexandri, Teatru, 217.
II. Pentru dragostea ta voiîi face pe dracul în patrii, numai să izbutesc Isp. B. 15.
III. Ast pîrdalnic de dor îl făcu să se puie eaţă pe capul nevestei sale, ca să'l dea voie de a purcede Cal. 1883, p. 52.
a supăra :
Auzind zmeul aceasta, se făcu foc şi pară de mânie Isp. B. 27.
George se cătrăni de mânie, când vezu necuviincioasa purtare a haiducului Ibid. 143.
Tună şi fulgeră de mânie (I).
A se face Dunăre de mânie Odo-bescu, 172.
 se face Dunăre turbată. a tăcea :
sea, făcea pâine, mătura şi scutura fără să zică nicî pis Isp. B. 347.
Toţi lăsară ciocurile în jos şi nu zise nicî cârc Cal. 1875, p. 37.
II. Nu făcu nici un sgomot, tăcu ca pămîntul şi asculta Cal. 1881, p. 22.
Volnea  tăcu   mile  Cal. 1882, p. 25.
Eii  tăceam chitic Alexandri, Teatru, p. 227.
Rdul cel cu minte tăcea mol-cum în horn, cum tace peştele în borş la foc Conv. IX, 341. a trăi :
I. Pană mal fac umbră pămîntuluî Isp. U. sf. 3.
II. Abeâ 'mi maî tîrăsc pe pămînt ale păcate. Isp. Pov. 16.
III. V I a ţ a, ce duse fata împăratului în tîrla baciului,... parcă sta în raia nu altceva Stăncescu, 14.
Ţugulea trăi acolo ca în sinul mă-si Isp. B. II, £63.
A trăi ca în sinul lut Avram. a vorbi :
Nu'I spuse verde, ce are de gând să facă Cal. 1881, p. 45.
Ca să nu mal ocolim, ţi-oiii spn ne româneşte pe şleau Isp. B. 271. A vorbi ca o carte (I).
Fără căpătâifi :
I. Şi pleca şi el ştii, cam în dorul leliî Isp. B. 33.
Plecă într'o doară Ia aşa peste câmp, unde o vor duce ochii Isp. B. 39 .S.
II. Pe când umbla tăind câinilor frunză, se tot gândea Isp. B. I, 132.
III. Să se apuce şi el de ceva şi să nu mal umble ca un plerde-vară după icre verzi Isp.'B. 281.
Umblă  după  potcoave  de cai morţi (I.).
IV. Să umblaţi numai aşa frunza frăsineluluî toată viaţa voastră Conv. XI, 174.
degeaba :
I. Calul ştia de toate astea, căci nu era el Dâzdrâvau de florile mărului
To„   R 90
156
Nu ţi-I grea să'ţl perzl vremea de flori de cuc Alexandri Teatru, 910.
II. Se scula cum putu şi voi să sară peste zid; sări însă în sec Isp. B. 319-
III. Dară de geaba să te pui în picioare şi în cap, tot nu poţi ghici Isp. B. II, 118.
IV. Dă cu puşca (barda) în D-zeti Conv. XIII, 410.'
le mnlt :
I. De când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele, de cănd se băteau urşii în coade, de cănd se luau de găt lupii şi mieii, de se sărutau înfrăţin-du-se, de cănd se potcovea puricele la un picior cu 99 de oca de fier şi s'arunca în slava cerului de ne aducea poveşti, de cănd se scria musca pe perete, mat mincinos cine nu crede Isp. B. 1.
II. Pre cănd erau muştele cât găluş-tele, de le prindea vânătorii cu pustele, pe când peştii cei mici înghiţea pe ceî mart, îar lumea le zicea tîlkarî, cănd se potcovea puricii cu 99 de oca de fler la un picior şi aşa la cer sbura şi pre sfinţii îî chisea Arsenie, 11.
III. Pe cănd oamenii de pe lumea asta ştiaii şi puteau maî mult de căt pot şi ştiu cei de acum, pe când pruncul de trei zile îşî numiră numai într'o clipă toate stelele de pe cer şi redea cu ochişorii, cum creşte iarba câmpului şi a-uzea cu urechile, cum sfârăe fusele, cănd toarce păîajinul Odobescu, 207.
IV. Pe când se potcovea puricele cu 99 de oca de fior şi câte 99 de oca de oţel la un picior şi sbura în slava cerului şi se lăsa pe foaia teiului, de se spurca în gura grecoteiului şi se lăsa pe foaia lipanului, de se spurca în gura ţiganului; d'atuncî şi nicî d'atunci, că e mai dedîncoace eu vr'o trei conace, de când îşi ungea fetele feţile şi flăcăii mustăţile Stâncescu, 1.
E m u 11 de atunci şi dacă m'aţl a-puca de scurt, nici n'aş şti când Ibid. 33.
Pe râtul era tunica bunirheî fată mare Ibid. 68.
V. Pe când lupii cu oile în staul se culca şi ciobanii cu împăraţii şi craii
a masă verde ospăta Conv. IX, 185.
VI. Scos'aî încalţe vin ele cel din
vremea luî Han-Tătar? Alexandri, Teatru 1000.
VII. De cănd lupul era  căţel şi s juca d'a baba-oarba cu mieluşeii (I.).
VIII. De cănd era mitropolitul unter-oiiţer (I.).
De când ploa cu cărnaţî, De când cu moşii verzi, De cănd cu moş Adam (1.1.
departe :
I. împăratul îşi întinsese hotarele împărăţiei sale. pe unde a înţărcat dracul copii Isp. B. 11.
II. Se duse, se duse peste 9 mări, peste 9 ţări Ibid. 55.
Fet-frumos se cununa cu fata lui Leru-Impărat de peste 9 mărî, de peste 9 ţări şi de peste 9 vinetei Cal. 1875, p 28. '
Trecând peste 9 mări, peste 9 ţărî şi peste 9 ape mari Conv. XI, 178.
Străbătu 9 ţărî şi 9 mărî şi a lumea în cap Isp. U. sf. 57.
Porni doar într'o călătorie foarte depărtată peste mări şi ţărî Isp. B. 270.
III. Se duseră, se duseră cale lungă şi lătîngă şi d'abla ajunseră Arsenie I, 69.
Mâîne apucăm cale lungă să ne ajungă Cal. 1882, p. 17.
Şi merse, şi merse zi de vară pană în seară Slâr.cescu, 36.
Şi merse, merse ca cuvîntul din poveste, ce d'aci înainte se (găteşte Isp. B. II, 2. 67.
niciodată ;
I. Vel maî capă a :,;i tu cap la moşii ăi rerzî ori l« pastele cailor Isp. B. 261.
II. Cum văd ou, frate meu se poate culca pe o ureche lin partea voastră; la sfântul Aşteapte s'a împlini dorinţa Iul Conv. XI, J7Î-.
III. Nu maî văzu soarele cu ochii căt cucu Isp. 11. sf. 58.
IV. Să'l ved, cănd mi-oiu vedea ceafa Conv. XI. 183.
repede :
I. 0 vezură venind după dînşiî ca o leoaică cu o falcă în cer şi una în
156
1
pămînt şi aruncând văpaia din gura ei ca dintr'un cuptor Isp. B. 25.
De omul rea să fugi mâncând pămîntul Pann I, 167.
Vezu un balaur cu o buză în cer şi alta în pămînt Ibid. 3n8.
Isp. U. sf. 57.
V. Făcea sărituri ca de trei conace
II. Dară lupul, să te ţii pîrleof lungi pasul lupeste şi se duse duluţă, de nu mai dete cu mâna de dînsul Isp. B. 79.
Apoi ca gândul porni sărind câte zece conace deodată Isp. B. 324.
VI. Venea iute, ştii, ca ceasul reu Cal. 1881, p. 60.
Muma zmeului făcu ce făcu şi trecu muntele căţărându-se din colţ în colt şi să te fit după clînşiî! Ibid. 25.
Trecea zilele ca păcatele de iute Isp. B. 337.
Dracul ieşi ca vîntul din casă şi o rupse d'a fuga şi să te ţii pîrleo să nu te rupt până la baltă Cal. 1881, p. 76.
Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s'a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu Conv. VIII, 288.
III. O întind la fugă..... să fugi duluţă.. . Alexandri, Teatru, 46.
VIL Purcelul începu a se înfiripa şi a creşte vezend cu ochit Conv. X, 106.
IV. El fugea spre sat de mânca pămîntul Cal. 1882, p. 72.
Y. GENERALISAREA ŞI LIMITAREA CUVINTELOR.
Cuvintele uneî limbi, asemenea organismelor viî, nu remân staţionare : ele cresc şi scad necontenit. Variabilitaiea este caracteristica tuturor limbilor. «In vîaţa limbeî domneşte universalul discursus, idea nu se odihneşte niciodată, ci colinda mereu, primeşte lucruri noue în sfera sn, se generalisează prin a-eeea, saii remâne alipită la un fenomen particular specialisându-se»(l).
Această sporire şi descreştere a conţinutului cuvintelor o întîmpinăm, nu numaî când studiam comparativ limba primitivă în paralel cu cea derivată, ci şi în diferitele epoce ale uneia şi aceleeaşî limbî. Restrîngerea şi lărgirea semnificaţiunilor sînt fenomenele cele maî generale, ce încearcă limbile în evoluţiunea lor istorică. «Vîaţa lor este, propriu vorbind, o oscilare şi o fluetua-ţiune într'aceştî doî polî»(2).
0 problemă filosofică mult timp controversată a fost aceea, dacă limba provine din numiri generale saii din nume proprie, dacă adică primul pas, ce l'a făcut limba, a fost către specialisare sau către generalisare(3). Unii filosofi ca Locke, Condillac, Adam Smilh, Brown şi, cu oarecarî restricţiunî, Dugald Stewart susţin, că toţi termeniî exprimă, în accepţiunea lor originală, obîecte individuale.
Adam Smith expune astfel această opiniune, după care întâîele cuvinte au fost nume proprie devenite apoi nume comune, în a sa Disertaţiune asupra o-rigineî limbilor :
(1) Noire, Logos, Ursprung und Wesen der Begriffe, p. 275.
(2) Tobler, Versuch, etc. în Lazarus şi Steinthal, Zeitschrift I, 369.
(3) Max Muller, la Science du Langage, p. 469 urm.
§ i.
Observaţiuni preliminare.
157
«Alegerea cuvintelor speciale, zice el, pentru a desemna obiecte particulare, adică crearea numelor substantive, a trebuit să fie probabil unul din primele acte, prin care omul a debutat în formarea limbeî. Doi săîbaticî, carî ar fi fost crescuţi departe de societatea oamenilor şi carî niciodată n'ar fi învăLit să vorbească, ar începe fireşte a-compune o limbă, care le ar permite a'şî împărtăşi unul altuia trebuinţele lor mutuale, preferind anumite sunete ort de căteorî ar voi a desemna unele obiecte. Numaî lucrurile, carî le ar fi maî familiare şi pe carî ar fi avut ocasiunea de a le numi maî des, ar primi maî întâî numiri speciale. Peştera, care iar adăposti de intemperiile anutimpurilor; arborele, ale cărui fructe le ar stîmpâra foamea; fîntâna, a cărei apă le ar potoli setea, ar fi maî întâî desemnate cu cuvintele peşteră (antrum, caverna), arbore, fîntâna sau prin oricare altă numire, ce ar voi să adopte în acest jargon primitiv. Maî tîrzîu, când s'ar întinde experienţa lor şi când ar avea ocasiune de a observa alte peşteri, alţi arbori şi alte fîntânî, dînşiî ar da fireşte fiecăruîa din nouele obiecte numele, prin carî obicînueau să exprime obiectul analog, care îî izbise maî întâi şi a cărui amintire s'ar înfăţişa atunci via memoriei lor.. .. In acest, chip cuvintele, după ce au fost la început nume proprie consacrate indivizilor, devin nume comune şi se aplică unuî numer mare. Un copil, care începe să vorbească, numeşte tată sau mamă pe toate persoanele, ce le vede venind în casă, şi aplică astfel speciei întregi nişte nume, ce învăţase a le da la doî indivizî. Am cunoscut pe un ţăran, care nu ştia numele rîuluî, ce curgea pe dinaintea porţii sale. Era rîul, zicea el, şi niciodată nu auzise numindu-se altfel. Experienţa sa, pare-mi-se, nu'I făcuse cunoscut nicî un alt rîu. Vorba rîu era dar evident pentru dînsul un nume propriu însemnând un singur obiect; şi, de'î aî fi arătat un alt curs de apă, fără îndoială că Tar fi numit pe dată un rîti».
Alţî filosofi susţin din contră, că termenii generali constituîesc chiar esenţa limbeî şi că numele la început comune au devenit. în urmă numaî nume proprie. Leibnitz, representantul acestei opiniunî se exprimă astfel în ale sale Noue încercări (cartea 111, cap. 3) :
«Copiii, zice el, şi ceî ce cunosc puţin limba, ce vor să vorbească, sau materia, de care vor să vorbească, se servesc de termeni generali ca lucru, plantă, animal, în loc de a întrebuinţa termenii proprii, ce le lipsesc. Şi e sigur, că toate numele proprie sau individuale au fost îa început apelative sau generale.....Astfel aş cuteza să zic, că mal toate cuvintele sînt în origină termeni generali, fiindcă toarte rar se va înlîmpla să se inventeze un nume din nadins fară motiv spre a arăta pe un anume individ. Se poate dar zice, că numele indivizilor erau numele specielor, carî se dedeau prin esceîenţă sau almintereâ vr'unui individ, ca numele de cap gros aceluia din tot oraşul, care îl avea cel mai mare şi care era cel mai considerat dintre capetele groase cunoscute».
Max Muller, examinând aceste doă teorii, le găseşte pe amîndoă juste, fiecare din punctul eî de vedere :
«Adam Smith are învederat dreptate să zică, că prima cavernă-individuală, ce a primit această numire, a dat numele eî tuturor celorlalte caverne. Asemenea toate palatele poartă numele primei reşedinţe imperiali de pe muntele Palatin şi englesul toivri, după ce a însemnat primitiv o simplă îngrădire, a devenit apoi englezeşie numirea generală a tuturor oraşelor. Se neglijează lesne diferenţele uşoare, carî deosibesc cavernele, oraşele şi palatele diverse
158
şi numele primitiv se generalisează din ce în ce maî mult, cu cât e aplicat la obiecte noue. Toate acestea sînt necontestabile şi istoria maî tuturor substantivelor ar confirma pe deplin aceaslâ teorie a luî Adam Stnith. Dar nu maî puţin adevărate sînt, cuvintele luî Leibnifz, care, pătrunzând dincolo de apa-rifiunea numelor ca cavernă, palat, etc. ne explică, cum aceste nume au putut fi formate »(1).
După Max Miiller, rădăcinile, adică elementele cele maî vechi ce putem do-bîndi prin analisă linguistică, exprimând toate câte unul din numeroasele atribute inerente aceluiaşi obîect, care atribut—fie calitate sau acţiune—e repre-senlat într'un mod necesar printr'o idee generală. Astfel, spre a ne mărgini la exemplele citate de Adam Smith, antrum (peşteră) identic, cu inter, însemnează primitiv «tot ce'î năuntru» fie în pămînt, fie aiurea; caverna, din radicala Icav «găunos», însemnează originar «ceea ce acopere»; rîul, de la radicala ru saii sru «a cuige», e «curgătorul»—toate, atribute generale ale obiectelor, cari devin apoî individuale şi în fine comune.
Această teoria a ilustrului linguist a fost contestată de către d. Michel Breal, care susţine, că cele maî vechi rădăcini presupun alte rădăcini anterioare, din cari dînsele sînt nişte sfărămăturî sad ramifieaţiunî. Necunoscendu-se sensul acestor rădăcini primitive, ele aii putut fi individuale (2).
Aci, ca şi aiurea, resultatul final va fi probabil un compromis într'ambele aceste teorii. Goethe a spus'o : Das Besondere unterliegt eioig dem AUgemei-nen, das Allgt meine hat eioig dem Besondern sichzu fugen: «Specialul e vecinie subordinat ge ieraluluî, generalul trebuie vecinie a se supune specialului».
§ 2-
Lărgirea sensului.
Fiecare limbă posede clase întregi de cuvinte, al căror sens primitiv, special sau tecnic, a'dobîndit o accepţiune maî întinsă şi a devenit, în cursul timpului, de o întrebuinţare maî mult. sau maî puţin generală. Diferite împrejurări culturali aii contribuit a scoate maî la iveală acele elemente mărginite fiecare în propria sa sferă şi de a largi din ce în ce maî mult cercul primitiv al accepţiunii lor. 0 asemenea treptată generalisare- a somniOeaţiunilor o compară Fuchs(3) cu o apă : un mic pariu la început, apoî o apă maî mare, care, sau că devine din ce în ce maî largă, sau resehiră dintr'însa câteva braţe maî înguste.
Latineşte cuvintele consider o «cercetez astrele», contemplo «caut pîezile» aparţineau primitiv limbeî auguralî (religioase), precum calamitas «nenorocire» era la început o vorbă agricolă (=«stricăciunea grăunţelor» :Robigo genus est vilii quo c u 1 m i pereunl, quod a rusticanis calamitas dicitur Serv.
(1) Max Miiller, op. cit., p. 472.
(2) Breal, MUangea, p. 404.
(8) Fuchs, Die romanischen Sprachen, p. 209.
159
ad Georg. I, 151) şi intervdllum «(spaţiu) între şanţuri» un termen de fortifi-oaţiune. Tot astfel aestimo (=aes şi timo) «a preţui bani» s'a generalisat. la o preţuire morală; emolumentum nu era de cât «câştigul morarului pentru măcinat», îar pecunia desemna originar o «bogăţie în vite*. Toate aceste cuvinte au încercat o desvollare a sensului lor special.
Dacă vom cerceta, din acest punct de vedere, tesaurul lexical al limbeî române, vom constata că expresiunî, astăzi de o însemnare generală, ca arunc, cutrier, etc. erau odinioară restrînse la o anumită sferă profesională, erau la început nişte termeni tecnici în sensul cel maî adevărat al cuvîntuluî, apar-ţinând esclusiv graiului agricol.
Astfel arunc derivă din latinul eruncare, cuvînt întrebuinţat numaî de scriitorii agronomi cu înţelesul de «a plivi un câmp de buruieni, a arunca bălăriile». Importanţa extraordinară, ce agricultura a avut şi are în vîaţa socială a poporului român, a făcut să se generaliseze această expresiune agronomică, luând locul clasicului jacere.
Printr'un proces identic celalt termen agricol cutrier, pentru latinul per-agrare, adică a treiera, luat în înţelesul de «umblare saii străbatere», şi-are-servat esclusiv accepţiunea metaforică maî generală.
Tot astfel înţarc şi smulg sînt primitiv esclusiv proprie graiului ciobănesc, precum sbueîum aparţine graiului vănătoresc : înţărcarea era la început «punerea, închiderea vilelor în ţarc saă ocol» spre ale despărţi să nu maî sugă, de unde apoi sensul metaforic maî larg aplicat pruncilor, carî se desvaţă de ţîţă; francesul sevrer «a înţărca» vine de la latinul separare, va să zică asemenea «a despărţi»; a smulge îh^emna primitiv a mulge tare : idea fundamentală dispăru încetul cu încetul din conştiinţa vorbitorilor spre a da maî multă Însemnătate însuşirii secundare de «violenţă», de unde generalisarea «a scoate, a trage cu violenţă» luând locul latinului cvellerc; în fine prin sbueîum se înţelegea «a căuta din bucium-", de unde apoi «a face sgomot, a se mişca sau agita» : al inimeî sbucium (Eminescu) este decî o turburare sufletească aualoagă cu sgomolul produs de Irîmbiţarea simultană a maî multor instrumente musicale diferite.
Lărgirea sensului ne înlîmpină, cum am spus'o şi îa capitolul introductiv, nu numaî în trecerea unuî cuvînt dintr'o limbă intr'aila, ci şi în cursul des-vollăriî jslorice a uneia şi aceleeaşî limbi. Va trebui decî să considerăm fenomenul semasiologic sub acest îndoi! punct de vedere. Vom anaiisa astfel maî întâî o serie de cuvinte lai ine, al căror sens a încercai o generalisare trecend în limba românească şi vom încheia paragraful cu o altă serie de vorbe latine sau nelutine, cari au suferit o schimbare aualoagă numaî în limba modernă.
A. CUVINTE LATINE GENERALISATE ROMÂNEŞTE.
Bucea s'a conservat româneşte în bucă, care a maî lărgit .vfera accepţiunii cuvintuiuî latin, implicând înlr'insa şi pe a latinului gena «obraz».
160
Iată pasajul evangelic Mat. V, 39 redat după trei vechi traduceri române şi anume: Evangeliarul de la Brit.ish Museum din 1574, Noul Testament de la Beigrad din 1648 şi Biblica de la Bucureşti din 1688 :
Să te neştine lovire în j Să te are lovi cineva Cel ce'ţ va da palmă buca dereaptă, întorce lui şi j preste faţa obrazului de a preste falca ta cea direaptă, alaltă. dereapta, întoarce luî şi cea-    întoarce lui şi cealalaltă.
I lalaltă.
Vorba bucă se întrebuinţează uneori şi în sens de «îmbucare» ca în următoarele versuri din «Povestea vorbei» de Anton Pann, p. 40 :
l rsul, pravila cum vede, că e cea cu fleici gândind, C a un flămând se repede, o la în mâini nezăbovind, O deschide şi apucă să mărmulască' în loc, Negăsind nimic de bucă, întoarce fol într'alt loc.
Acest sens se cam apropia de înţelesul de «gură», ce bucea dobîndi în limbile romanice şi de acela de «pâine», propriu «bucată de pâine» (comp. nsl. Teruh «panis» lit. «frustum» şi ngr. <Jxi>u.t = vgr. (Jiwuxov), ce vorba are în limba al-banesă. Aceeaşi noţiune o exprimă mai precis daco-românul bucată, de unde ruteneşte bukata, care, de la sensul de «cantitate de îmbucat» sau «îmbucătură» s'a geueralisat la «frustum», dif'erenţiându-se la plural în bucăţi «frusta» şi bucate «mâncare, grâne (de hrană)».
Caballus «cal de puţin preţ, mîrţoagă» şi-a generalisat sensul, înobilin'du-se in limba română şi în limbile romanice : rom. cal, alb. leali, ii. cavallo, fr. che-val, etc. In latinitatea clasir^si anle-clasică întîmpinâm vorba numai la poeţi, maî tîrzîu şi în prosă în anumite locuţiuni preverbiale, bunăoară la Petro niu : caballus in clivo «ca o mîrţoagă la scoborîş», care caraclerisă mersul a-lene al omului zăbavnic. Toi astfel germanul Pferd «cal», de la medio-latinul paraveredus, însemna la început «cal lăturaş» sau «povodnic».
Casa «colibă, bordeiu» e un alt exemplu de înobilire generalisâloare a cuvintelor în cursul timpului. De timpuriu casa începu a lua în evul-mediu sensul de «domus, aedes», daria Isidorus e tot încă o «locuinţă ţărănească» : «Casa est agreste ha bit a cui um palis, arundinibus et virgullis con-textum.»
Emergere «a ieşi d'asupra din adincul apei, a ieşi din, a se ivi» s'a generalisat. româneşte luând locul luî ire sau vadere. In Transilvania se zice mere pentru merge, ca şi la Isiriano-Românî, adică invers de cum s'a (acut cu curge pentru cură.
Astei într'o doînă ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 106) :
Foaie verde pe şindile, Cântă cucul de trei zile;.... Ş'aşa cântă de cu jele, De stă Oltul şi nu mere; Ş'aşa cântă cu căldură, De stă Oltul şi nu cur ă....
161
Alte-orî. în loo de mere, se zice scurt me, ca în următoarea baladă din valea Grisului negru (M. Pompiliu, p. 27) :
Pe drumul Orăzil
Merg carele Gheorghiţel....
Cel cu sare
Me mal tare,
Cel cu vin
Me mai lin...
0 analogia logică ofere oarecum verbul, care exprimă noţiunea de «a merge» în limbile romanice : it. andare, sp. port. and ar, cat. prov. anar, fr. aller (v(r. aler=aner) şi care se deduce obicinuit din adnare «a înota către, a ieşi la mal prin apă» (Diez, Worterb. I, 22—26).
Hostis însemna primitiv «peregrinus» (Gic. Off. I, 12: apud majores no-stros hostis is dicebalur quem nune peregrinum dieimus); apoi «duşmanul armat sau al Statului» (comp. ebr. sar,'ne'har «străin, duşman» şi gr. geivoc, la Erodot «duşman»), de unde s'a generalisat, în româna şi în limbile romanice, la «putere înarmată» adică «oameni înarmat! (fie duşmani, fie prieteni)» : rom. oaste (comp. oştire cu alb. ustări «armată»),.it. oste (la poeţi), sp. hueste, port. hosle, prov. şi vfr. ost. După Diez (Worterb. I, 297) accepţiunea romanică s'a desvoltatdin locuţiunea obicinuită ire in hostem «a merge "mpotriva duşmanului» adecă a merge la oaste. Italianul mal întrebuinţează, pentru aceeaşi noţiune, armata şi esercito; Francesul numaî ar mec, Spaniolul armada «putere navală» şl ejercito «puterea de pe uscat».
Levare «a ridici, a uşura» şi-a lărgit sensul în romanescul luare, care implică şi accepţiunile latinului capere saii prehendere. Cu toate acestea vorba a păstrai, sensul original in unele locuţiuni, ca în cea următoare : me duc Ia ţară, ca să me mal ?eă, adică «să me ti şurez, să mă descarc de griji, să mg distrez» (L.unbrior), locuţiune populară maî ales în Moldova. In piesa «Doî morţi vii» de Alexandri (Teatru, p. 416) : «....Acu. ziua ca ziua... mg maî ie»
cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine.....».
Merenda «gustare, mâncare între prânz şi cină», o vorbă de origină rustică, s'a generalisat româneşte, merinde, la orice provisiune de bucate, ce'şî 'ia cineva în călătorie saii la lucrul câmpului; la Maeedo-Românî merinde «cre-pusculum» (Kavalliotis) ca 'intr'o poesie populară din Macedonia (Gonv. lit. II, 388) :
Spuneţi lui Dailiani se 'nsară (să sară) Pan' merinde, pan' de s a r ă.
îar la Istriano-Românî merinde «prânz» (timp şi mâncare). De la Români cuvîntul a trecut şi la Ruteni', la carî merendla însemnează «Mundvorral.li auf der Reise» (Miklosich).
Palus «baltă» a dobîndit în evul-mediu formele metatelice padulis, padu-k$ aliUureu cu pa! ud is, paludes, bunăoară într'o diplomă din 551 d. Gr. (Schuehardt I, 29). Însemnarea primitivă de «baltă» s'a restrîns maî întâî la «baltă
li
162
cn trestii saii păduroasă» (comp. istriano-român pâlude «loc apos şi plin de plante mari» din italianul palude «baltă») şi s'a generalisat apoi româneşte şi albaneşte în pădure (tot aşa la Macedo-Românî) şi pul (=paiil, padiil) «silva»: comp. psl. l&gii «silva, palus» in raport cu psl. Işka «palus», de unde româneşte luncă «livede şi pădurice (într'o vale)».
Această modificare semasiologică este motivată şi de conformatiunea de o-dinioară a mlaştinelor dunărene. «Columna antonină — zice d. Hasdeu (Ist. crit. I, 290) — arată, că bălţile danubiane din epoca colonisăriî romane eraii în adevgr nişte păduri In toată puterea expresiuniî, în a căror vege-taţiune se ascundeau barbarii în timp de resbel».
Despre pădure în sens de «munte» vom tracta maî la vale sub vorba codru.
Dintre celelalte expresiunî româneşti pentru «pădure», cari au suferit o ge-neralisare mai mult satt maî puţin pronunţată, pomenim : dumbravă, propriu «pădurice de copacî, apoi codru în genere»: psl. dşbrava «arbores, nemus» din dşbu «arbor»; bunget, literal «pădure de stejari», în Muntenia «pădure veche şi deasă» : alb. buhgh «stejar»; branişte, literal pădure oprită (de tăiat), în Muntenia obicinuit «pădure cu tufiş des» de la psl. braniti «impedire» : branişte numai de o tufă nu se face niciodată (Pann).
Passer «vrabia» adică o anumită specia de «avis» s'a întins româneşte a-supra întregului gen, ca şi în limba portugesă şi spaniolă : rom. pasere, sp. păxaro, port. passaro «avis». In unele localităţi însă s'a păstrat, pe lângă sensul general, şi accepţiunea originală a cuvîntuluî latin. «Sub cuvîntul pasere — zice eminentul folklorist d. Marian (Ornitologia I, 408) — înţeleg Românii din Bucovina pe de o parte toate sburâtoarele fără abatere, Iară pe de altă parte numai vrăbiile şi spun, în loc de vrabia de casă şi vrabia de munte, încă şi pasere de casă şi pasere de munte».
Pentru «paseri de curte» se zice oare, poate din latinul alae «aripate» şi ga-liţe din psl. galica «monedula, avis quaedam», de unde şi gaiţă «graculus», al cărui sens s'a generalisat. In Moldova li se maî zice cobai sau gobâi din cobe «pează rea», de unde apoî ca sens intermediar «pasere reti ogurliă».
Pavimentum, pe o inscripţiune painientum «pardoseală», s'a generalisat sub forma pămînt, luând înţelesul de «terra», care, la rîndul eî, a suferit româneşte o specialisare de sens. Macedo-Româniî aii înlocuit vorba pămînt cu locu «terra» propriu «locus» (de unde sumloc *sub-pămînt» corespunde în basme munteanului tărîm), dar Istriano-Româniî o posed asemenea sub forma pămînt, uneori pămint.
Spargere *a semena, a împrăştia, a presăra» şi-a lărgit sensul româneşte implicând pe acela de «rupere, sfărâmare, despicare». Sensul fundamental de «risipire» nu'î atât de accentuat in limba modernă, cu atât maî mult insă In cea arhaică*
Psaltirea luî Coresi, Ps. XXI: «Ca apa vărsaîu-mă şi sc sparseră toate oasele meale~Sieut aqua effundor, et. disparant se omnia ossa mea». Cronica luî Moxa, p. 351 : «Deaciîa se scula deîn Persida Kir cu unchîu-
169
«Ău Darie Midistnul şi sparseră tnpârâţiea Vavilonuîui şi peri râu Baltasar».
Sau aiurea, p. 869 : «Aurul poate sparge cetăţi şi a răsipi ziduri, poate birui războiul, poate pierde toate bârbăţiile, că e segeată lucie şi se înfige lesne la inimă de om».
Cu sensul de «a rupe, a sfâşia», bunăoară în următoarele doâ pasaje din Pravila lui Matei Basarab, p. 95, 99 :
«Cănd îşî va sparge neşline hain el e de mânie şi va înjura pre altul : a-tuncî încă se cheamă, că face acela sudalmă mare».
«Cel ce va găsi vr'o scrisoare cu sudălml sau eu ocări asupra cuîva, şi de nu o va sparge sau să o arzâ, ci o va arăta priatinilor săi sau cuî 'şl va găsi: acela se va certa...»
Alexandrie, p. 110 : «Şi 'şî sparse împărăteasa luî Por conteşul pană tn pămînt şi se despleti şi plângea cu jale mare».
Sensurile «a risipi» şi «a sfâşia» aii persistat şi în graîul popular In anumite locuţiuni, dar semnificarea cea maî generală a cuvîntuluî spargere e a-ceea de «sfărâmare». La Macedo-Românî aspargere «a strica, a ruina» : bucate asparte «bucate stricate sau împuţite», oroîoghiu aspart «ceasornic stricat», casă aspartă «casă dărâmată», un faur îşî asparse lucrul «un ferar s'a ruinat» (Vangeliu Petrescu).
In basmul «Zîna munţilor» de Ispirescu, p. 186 : «Tocmaî, când era să se spargă nunta, fata cea necunoscută şi frumoasă peri de lângă dînsul din horă».
într'o strigătură din Ardeal (Jarnik-Bărseanu, p. 442) :
Frunzuliţă dintre vil,
Are mândra noă ii:
Trei stnt rupte, patru sparU,
Doă nu se ţin pe spate.
Ternare «a întoarce, a da la s t r u g (tomus)» s'a generalisat maî întâi în «întoarcere», ceea ce limba modernă exprimă prin composiţiunea întumare, reservând forma simplă turnare pentru sensul de «fundere» desfăşurat din cel dintâi, întocmaî precum latinul versari a produs româneşte pe vgrsare.
Iată câteva exemple istorice despre turnare în sens de întumare, ca la Istriano-Românî şi în limbile romanice, un sens, ee'l întimpinâm deja în secolul al VH-lea în cuvintele <torna, torna, fratre», rostite «t^j îtarptocf cpcovţ» după cele raportate de Teofan Bizantinul în Cronografia sa. Semnificaţiunea romanică a cuvîntuluî tornare trebuie alminlerea să fi existat deja in limba populară latină, căci numai astfel se poate explica deplina'! consonanţă semasio-logică in maî toate limbile romanice.
Psaltirea lui Coresi, Ps. LIII : «Când toarnă Zeul prădarea oamenilor săi, bucurâ-se Iacov şi veseleaşte-se Israil — Reducente lehova reducem turbam populi sui, exsultabit Jacob, laetabitur Israel».
Paliia din Orăstiea, Gen. 111 (Cipariu, p. 52) : «In sudorile feaţiei tale veri
164
mânca pâinea ta, pană când te veri turna iară în pămînt, de In care eşti luat, că eşti pămînt şi iară pămînt veri fi».
Ex. XXXII (Ibidem, p. 77) : *Toarne-se izbânda maniei tale şi fi milostiv cătră greşită dihaniea ta».
Sicriul de aur din 1673 (Ibidem, p. 123) : «Faptele bune nu numaî că se vor pomeni la dzua de apoi, ce să vor şi turna înapoi eu bună plată, că unii ca acestea vor raearge iu vieaţa cea de vecie».
Macedo-româneşte tra seyinu tari «ut vinum fundaş» (Daniil).
înrudirea logică dintr'a înturna şi modernul turnare o regăsim în următorul vers din Alfred de Musset : La poesie retourne sa coups d'ambroisie sur ses chcveux «poesia toarnă cupa'î de ambrosiă'peste părul seti».
Verbum a transmis româneşte, sub forma vorbă, toate nuanţele sale de sens, pe când limbile romanice l'afi adoptat numaî ea termen gramatical (~ verb), sau ca expresiune mistico-religioasă (zncuvînt) şi au primit, în locul seu, pe parabola «pildă» (it. parola, sp. palavra, fr. parole). îar reto-romana pe pla-citum «părere, povaţă» (plaid).
Ca şi latinul verbum, luat uneori în sens de «proverb, adagiu, sentenţă», iot. aşa «Românii maî numesc vorbe şi anumite expresiunî tipice, proverbiale, ce le citează în vorbirea lor, de unde povestea vorbei «narralio verbi» pentru proverb (1). In Ardeal vorbe adică «istorioare» corespund munteanului snoave-» (Slavicî, op. cit., p. 157).
In opereta «Scara măţeî» de Alexandri (Teatru, p. 176) • «Florico!.... Urît
ţi-a fi făr' de bărbat! că'î numaî o lună, de când ne am cununat.....numaî o
bunicică şi povestea vorbei.. P ar c ă a r f i ploat. cu piper între noî!... Tu le afli la tîrg cale de o poştă de mine şi efl la leară la Florineşlî cu grebla'n mănă şi cu doru'n suflet».
In pîesa «Chiriţa în Iaşî» (Ibidem, p. 441) : «Am venit păn'aicî cu zilele'n mănă... uliţî îs aiste?... pave îî aista?.....Nu poţi face doî paşi făr'a fi.....povestea vorbei : când eu capul de p e a t r ă, când cu p e a t r a de
cap... Ş'apoî vg maî lăudaţi cu E.şal dumilorvoastre.....     Cicâ'i capitalie.....
aşa capitalie!...»
O formă colaterală a cuvîntuluî vorbă e voroavă, ea in citatul următor clin Miron Costin, Cronice I, 11. : «Intru unele voroave limba Italienilor îşî aduce aminte peste seamă cu a noastră limbă moldovenească».
(1) Şi poveste singur se îa uneori în acest sens, bunăoară la Nicolae Costin (Cronice i, 72), vorbind de Trăiau : «Număralu-l'att RimleniT între Dumnezeii sfii, că avea în poveste Rîmleniî pre acest împărat : maî fericit de cât August, mal hun do cât Tratau, cum laudă cu îmbunăturî pre alţi împăraţi aî lor».
In limba modernă poveste are esclusiv însemnarea de «istoria închipuit*, basm», pe când odinioară avea şi sensul slavicului povesti «narratio» în genere, de pildă în predoslovia lui Grigorie Ureche : <Mulţi scriitori s'afi nevoit ds au scris rîndul şi povestea ţărilor şi au lăsat izvod pre urmă şi bune şi rele să rămăe (iilor şi nepoţilor şi să le hie cele bune de învăţătură. Iară cele rele, ca să se poată feri şi să se socotească şi celor bune să urmeze».
165
Dosofteî, Vieţile Svinţilor, Oct. 7*3a : «Mărgând svîntul adease la temniţă, unde erau cei 7 svinţi de i socotiea, pururea asculta svintele lor voroave şi învăţături».
Ibidem, Ghen. 2V> : «Petru vamăşul fiind nemilostiv şi cu lotul neîndurat) îi dzăeea scumpul toţi, atâta căt adănăoră calicii făcând de dînsul vorovă, că nime n'au scos milostenie de la dînsul».
Nicolae Costin numeşte pe Cicero domnul vor o avei rîmleneşti adică «principele eloquenţeî romane».
Voroava se aude şi în limba modernă, ca şi verbul vorovesc, identic cu vorbesc, într'o doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 240) :
Spune, mândră, ce ţi-i gându, De ţi-i faţa ca pămîntu ? Spune, mândră, ce gândeşti, De toată îngălbeneşti, Când cu mine voroveştt?
Şi maî interesant este un al doilea dublet, îeşit din vorbă, adică horbă, care, influenţat de hor «cor», dobîndi înţelesul de «adunare» (comp. totuşi cuvînt în raport cu conventum). Dintre texturile arhaice, vorba e foarte deasă maî cu seamă la Dosofteî. Iată şase citaţiunî numai din «Vieţile şi petrecerile Svinţilor» :
«Şi mearseră sfintele lor la DumnezâuînAor&d! cuîngeriîîn cerîu»(Sept. 33a).
«Şi toiul lor strîngându-să horbă pregîur dînşii» (Oct. 75a).
«Atunce den norodul, ce sta în horbă, gândind că's farmeci, se răpezără la svîntu Apostol» (Noemvr. 125a).
«Iară svinţia sa făcând o vor o avă den horbă povesti limpede de Domnul Hrisfos» (Ibid. 179b).
«Acasiă minune agîungând la auzul împăratului şi la patriarhul, făcând horbă, chemară pre omul de'l întrebară» (Dechemvrie, 200b).
«Iară un jidov orecare din horbă foarte se manie şi apucând un fuste îl înfipse în coasta svîntului de'i adusă moarte* (Chenar, 8a).
La Istriano-Românî vorbă s'aude numai în Jeîune, la ceilalţi cuvînt (I. Maîorescu).
B. CUVINTE GENERALISATE ÎN LIMBA MODERNĂ.
Boiereasă, propriu «femeia boierului», generalisat în «muiere sau nevastă» (comp. alb. buliărcşă «signora, matrona»).
Legenda sfintei Vineri c. 1580 (Hasdeu, Cuvente II, 145, 147) : «E cel om chema'l Agaton, e boercasa lui chema-o Polfiîa». — «Venit'au o boereasă în cetate de propoveduîaşte şi spune de fiîul Marieei».
Azî cuvîntul, contras în boreasâ, s'a păstrat numai în graiul ardelenesc şi bucovinean.
într'o poveste de pe Someş (Contemporanul II, 596) : «0 dată zice către boreasă : tu femee, lucrul l'am cam isprăvit».
IM
Intr'o doină voinicească din Bucovina (Marian IT, 187) :
Dacă codru frunza'şl lasă, Toţi volnicii merg pe a casă, La copiî şi la boreată.
Intr'o doină haiducească din Ardeal, care nu'I de cât o variantă a celei precedente (Jarnik-Bârseanu, p. 289) :
E cunoscută hazlia întrevorbire, ce Anton Pann pune în gura a doî Ungureni, adică a doi Români ardeleni, asupra urmărilor primejdioase ale beţiei. Iat'o în extract (Povestea Vorbei, p. 52—54):
Codru însemna odinioară esclusiv «munte» întocmai ca albanesul kodrd «monte, gran massa di terra» şi istriano-românul codru «munte», bunăoară în proverbul istrian : «Codri stau en loc, omiri se eontrescu = I monti stan fermi e le persone s'incontrano» corespunzând daco-românulul : «Munte eu munte se întîlneşte, dar încă om cu om». Transiţiunea la sensul de «munte păduros», cum însemnează codru în Jeîune, făcu posibilă generalisarea cuvîntuluî In «pădure mare şi deasă», singura accepţiune cunoscută de graiul modern daco-român. Slavicul goraîntruneşte ambele sensuri «munte» şi «pădure», ea şi s&rbul ropa «mons, silva».
Iată căteva texturi, în carî codru are însemnarea de «munte».
Evangeliarul din British Museum, Mat. XVII, 20 : «Să aveţi credinţă căt uîn grăunţu de muştarîu, zicere-aţi codrului acestui «treci de acicea încolo» şi ar treace=Si habeatis fidem quantulum granum sinapis, dicetis huic monti : Transgreditor hinc illuc; et demigrabit...»
Psaltirea luî Coresi, Ps. XIV : «Doamne, cine va lăcui întru vîaţa ta? şi eine se va sălăşlui în codrul sfânt al tău ? = Jehova, quis commoraturus est in fentorio tno? quis habitaturus in monte sanctitatis tuae ? ».
Pană codru frunza'şl ţine, Toţi volnicii trăiesc bine; Deaca codru frunza'şl lasă,
Toţi volnicii trag pe-a casă, La copil şi la boreasă, La viaţă ticăloasă!
Mâl soaţe, văz't'al tu ghie? — O văz't, mâl, (zice) ş'o mie No, da cuml ? de'I văz't. spune !
Poama el de-I o adună, Şi supt chişoare Îmi par'că Să'l cure zeama, o calcă; Apoi p'cela zeamă dragă O botez ghin ş'o bagă In o scorbură întinsă, Cu bete d'alun încinsă. De aci mere o boreasă, Ce'I zic el cărctmăreasă, Şi cheamă ghinul pl-o bortă, Ţingnd o cofă cu tortă, Şi ţi'l dea de'I bel cu oala. Mâ, da'I şelâu ghinul ala!.....
— Da, au îl, mâl, vr'o minune? De n'al văz't, cred, pot' sâ'ţl pară; No, mâ, să'ţl spun cum II dară :
I albă şi stâ'n chişoare, Răscăcănată la soare.
— No minţi tu, că n'al văz't ghine, Sâ'ţl spun Io, cată la mine :
Ghia ale-I p'un deal pusă, Tot cu ţepi pîn ea Împunsă; Şi cochile volnici tună
187
Ps. LXXI : «Să priimească codrii pacele oamenilor şi muîn ţi i în derep-tale=i.Proferant montes pacem populo et colles propter justitiam».
Ps. CXIV : «Codrii jucară ca berbecii şi munţii ca mieii oamenilor = Ipsi montes subsiluerunt velut arietes, colles ut subrumae pecudes».
Ps. CXXX1I : «Ca roa Ermonuluî ce destinse în codrii Sionului = Ut ros Hermonis, qui descendit super montes Zionis».
Sub influenţa luî codru căpăta şi pădure sensul de «munte».
Evangeliarul din 1574 scrie cănd«codrul Eleonului»când «pădurea Eleonului».
Psaltirea lui Coresi, Ps. XVII : «Şi- urziturile pădurilor smintiră-se şi ră-dicare-se=Fundamentaque montium commoventur, concutiuntur autem ..»
Ps. XXIII : «Cine sui în pădurea Domnuluî? şi cine stătu în locul sfânt al lui ? = Quis ascensurus est in montem Jehovae, et quis staturus in loco sanctitatis ejus?»
Ps. XLV : «Turbură-se pădurile de vrătutea lui=:Commoverentur montes elatione ejus maxime».
Vorba codru, în sens de «porţiune, bucată» e de altă origină şi anume din medio-latinul quadra sau codra (panis). Proverbul muntean «Flămîndul codrii visează şi vrabia meiu» corespunde moldovenescului «Vrabia mălaiu visează şi calicul comîndare».
învăţul, la Istriano-Români văţ sau veţ, era primitiv o «deprindere rea», un viţiu (vitium), bunăoară în proverbul: tot. învăţul are şidesvăţul. Sensul peiorativ dispăru cu generalisarea cuvîntuluî în «deprindere», de unde verbul învăţare «a deprinde, a instrui». Tot aşa la Istriano-Români învăţ, cu formele secundare văţ, veţ şi veţa, însemnează «a învăţa, a se deda, a se deprinde» (I. Maîorescu); asemenea la Macedo-Românî nveţu «disco». Spanioleşte vezo, italieneşte vezzo are maî cu seamă sensul peiorativ «deprindere rea, nărav», de pildă în proverbul: il lupo cangia il pelo, raa non il vezzo «lupul îşî schimbă părul, dar năravid (z=învăţul) ba»; dar şi acela de «desmîerdare, petrecere», de unde invezzarsi «a se învăţa, a se deprinde», sp. envezar «a petrece».
Lovire, paleo-slavic loviţi «venari, capere, piscari», de la sensul special «a lovi v în a tul spre â'l prinde», cum şi însemnează vorba în istriano-ro-mână : lovesc «avîna, aprinde vînând», lovesc lişiţa «fac vînătoare de vulpi» (I. Maîorescu), a trecut la accepţiunea generală a lovi adică «a da în cineva sari în ceva», de unde apoî nuanţele logice «nimeresc, ajung, apuc, brodesc».
Miron Costin, Cronice I, 22 : «Şanţul (luî Troian) loveşte pe la Nipru şi de la Nipru cu maî mare dispărţeniă la Don».
Nicolae Costin, Cronice II, 4 : «Grigorie Vodă, Domnul muntenesc, luân-du'şî pre Doamna sa eu tot ce aii avut, au lovit prin Moldova pre la Suceava şi au trecut în ţara leşească, de unde au tras la Beciu la împărăţiea Neamţului».
într'o strigâlură din Ardeal (Jarnik-Bărseanu, p. 360) :
Altu joacă o ţîrişoară
Şi'l loveşU Doamne, o boală,
De trei luni nu se mal scoală...
168
Intr'o doină (Ibidem, p. 57) :
Halde, mândro, să fugim, Amîndoî să prbegim, Că noi bine ne lovim Şi la ochi şi la sprîncene Ca doi păunaşl la pene 1...
Saii (p. 247) :
Bade, cu cin'te Iubeşti, Nici un pic nu te loveşti!.. Uităt»-te, bade, la mine, Că's tânără ca şi tine ; Mult ne ar sta noă de bine !
Macedo-Româniî întrebuinţează în locu'î verbul aguăescu «pulso» (Kaval-lioiis), se ctgudeaşte «aecidil.» (Boîagi) adică «se loveşte, se întîmplă».
Nevastă «muiere de curînd măritată, soţie» a dobîndit; româneşte un sens maî larg de căt în limbile slavice : psl. nevasta «sponsa, nurus», rus. nsl. nevasta «fiancee», pol. nicwiesta «femme nouvellement mariee», ceh. cr. serb. nevasta «fîaneee, belle-fille» (Cihac), In dialectul macedo-român nvlasta însemnează «noră» : miresei îî zic 'nveasta ginerelui sau 'nveastă nouă (V. Pe-treseu); îar istrianul nevastă sau neveastă este «mireasă» şi «nevastă în primele zile după căsătorie*, alminterea zic dînşiî mult ere «muiere», căcî n'au vorba femee (I. Maîorescu).
Compară următorul pasaj din Pravila luî Matei Rasarab, p. 162 : «...călugăriţa se cheamă nevasta luî Dumnezeu, carea îaste cununată cu Dumnezeu...» precum şi alte doă din Evangeliarul din British Museum, v. 160 : «soacra Ia nevasta eî şi nevasta la soacră sa», v. 201 : «cine are nevastă ginere îaste». In aceste pasaje nevastă însemnează «mireasă» saii «noră» ca în dialectele macedo şi istriano-român.
Voinic însemna odinioară aproape esclusiv «oştean», întocmai ca paleo-slavicul voinihu «miles». Iată căteva exemple.
Codicele Voroneţian, Act. A post. XXIV, 31. : * Voinicii.... luară Pa vel u prespre noapte întru Antipatrida=:7lf27ito... receplum Paulum duxerunt nocte Antipairida».
Evangeliarul luî Coresi, Ioan XIX, 23 (Cipariu, p. 15) : «Iar voinicii, când răstigniră Isus, luară veştmintele lui si făcură 4 p&r\i—Milites ergo, qnum crucifixissent Jesum, acceperunt ejus vestimenta eî fecerunl quatuor parles...»
Cronica luî Moxa, p. 402 : «Atunce un voinic anume Milos Cobilicî, viteaz şi brâbat bun, deci mesterşugui de se apropie şi spinteca cu un han-geariti pre Murat-beghi».
Pravila de la Govora, p. 21 : «Ce vornic va eşi la răzb oi 8 şi se va lovi cu alt volnic şi'l va birui şi'l va pleca subt dînsul şi aceia va şti, că va să îa moarte de la dînsul şi de va zice : dau-me, frate, nu me ucide, Tată că sînt pre voia ta ; iară acesta va fi nemilosfiv şi*! va ucide, să se leapede de creş-
169
finătate şi pocaanie 20 de aî şi metanii căte 1000 în zi. Den pentru eă'l plecaşi supt line şi întru voîa la tu, pentru ce. ticăloase, il uciseşî? Iară de va fi ucisul de limbă păgănă, aceluia maî puţini aî să'î socotească luî duhovnicii sâu. Iară de se vor aduna doî împăraţi cu vo'UiUM lor la răzb ::> i 0...»
In reflecţiunile, cu cari cronicarul îosoţeşîe reiatiunoa războiului de la Rim-nic între Ştefan Vodă şi Ţepelaş Vodă, ne înlîmpină locuţiunea quasi-pleonas-tică voinici de oaste (Cronice f, 167) : «Minunat lucru! După poiicala de întâi a lui Ştefan, cela ce nu avea volnici de oaste, ci strîngea păstorii din munţi şi argaţii de'î înfr'arma, amu îarăse rădică deasupra biruitorilor. Cel ce întâi se vedea că au pierdut ţara, aerau dâ domnii altora şi ţara îşî lăţeşte».
într'o colindă de oştean (Teodoreseu, Poesiî pop., p. 47) :
Cutare vornic sluj caşte, Prujeaşte de micşor copil La Domnul Constantin....
De aci adjectivul voinicesc în sens de «milităresc», bunăoară în următorul pasaj din prefaţa Pravilei luî Mateî-Basarab : «In toţi anii alegea norodul doî bărbaţi de bună rudă să fie de-a tocmirea lucrurile cetăţeneşti şi voiniceşti şi le punea numele ipaţT».
Şi colectivul voînicame «oştire», ea în Omiliarul luî Coresi (quat. XIII, 7. ■1. v.) : «Ce au fost la codrul Eleonului, acolo amu îngereştile tării şi volni-camea arhaggelilor unii nuori cu arepile vînturi aducea».
Limba modernă a păstrat numai una din însuşirile de căpetenie ale oşteanului—vitejia—şi a generalieat'o, aplicând'o orîcuî o posede, indiferent de starea sa socială. Volnic însemnează astăzi «viteaz, vîrlos, tare» şi se întrebuinţează cănd ca substantiv, când ea adjectiv.
In balada «Vidra» (Alexandri, p. 98) :
Şi pe noi ne-a întîmpina Păunaşu codrilor, Voinicii volnicilor, Iubitul nevestelor, Drăgălaşul fetelor...
într'o doină haiducească din Ardeal (Jarnik-Bărseanu, p. 288) :
La făgădăul de peatră Beau voinicii şi se 'mbată; La făgădăul. de peşte Beau voinicii călăreşte ; La făgădăul de nuc Beau voinicii şi se duc Din pistoale troscănind Şi din gură chiuind......
într'o doină cătănească (Ibidem, p. 309) :
Prin pădurea cu nuiele Merg r ă gute tinerele, Câte trei ori oâte patru,
170
De duc carte la 'mpăratti, Şi voinicii osteneai, Că povară grea duceaţi.
Intr'o strigăturâ ardeleană (Ibidem, p. 4-31) :
Bade 'nalt ca ş'un husar, Lelea pană la pieptar; Badea mtndru ţi voim* Şi mîndruţa de nimic!
Saii (p. 420) :
La mîndruţa jucăuşă
E gunoiul după uşă;
La mîndruţa'n joc b ă r b a t ă
Curtea nu e măturată;
La mîndruţa'n joc voinici
Spală oala tu, pisică !
Bălceseu, în «Cântarea României», p. 568 : «O ţara mea I Unde sînt acum voinicii tgl... cei cu inima vitează şi cu braţul tare? N'aud el răcnetul primejdiei tale... vaietele femeilor... plânsorile copiilor... rugele fecioarelor? Leii făcutu-s'au mîeî?... Paloşele crunte ruginitu-s'aă în mâinile războinicilor tei ?...»
§ 3.
Qeneralharea numelor proprie.
In istoria unei limbi se întîmpîă adeseori, ca nume proprie să devie, printr'o deasă întrebuinţare, nume apelative şi să'şî lărgească astfel primitiva lor semnificaţiune. Nume de popoare şi de ţări dobîndesc în genere o însemnare peiorativă, urăcîoasă sau ridiculă, fiă din ură, din glumă saQ din observarea unor particularităţi etnice caracteristice. Aşa la Grecii ceî vechi, Kâp însemna «mercenar», 'ApfîqpfcTjc «prost, mărginit», IIayXaY<!)V «flecar, nemernic», Sx6-tbjc «bădăran», <I>oîvt£ «pungaş» (comp. punica fides) etc. (1).
La mal toate popoarele, cuvintele, cu carî se deseamnă naţiunile străine» Însemnează obicinuit «gângav» saii «mut» : poporul considerând limba vecinilor seî, ce n'o înţelegea, ca un jargon nearticulat sati ca o nedesluşită gân-găvire. La Greeî păppapoc, o expresiune onomatopoetieă pentru a depinge o limbă străină şi neînţeleasă, cum zice Ovidiu (Tristia V, 10, 37) :
Barb&rus Me ego sum, qui non intelligor ulii...
De aci apoî sensul secundar «bădăran, necîoplit», Greciî privindu-se ca maî eivilisaţî.
Sanscritul mleccha «indistincte loquens» deseamnă pe cel ce vorbeşte o limbă neinteligibilă adică diferită de cea naţională, cu care vorbă ar sta în directă legătură, după unii linguiştî, vechiul german tvalah «peregrinus,
(1) Fuehs, op. cit., p. 211—231, unde se află o listă foarte completă de numele proprie apelative din celelalte limbi romanice.
171
latinus». Tot aşa Evreii numeau lacg, loeţ «găngav» pe un popor barbar, precum Arabii poreclesc eu agent «cu vorba îngăimată» (de unde româneşte a-geamlu «nedibacifi») pe popoarele nearabe, în special pe Persianî.
In acelaşi mod ati poreclit Slavii pe Germani nimici (de unde româneşte Neamţ) adică «mut» (nemU), după Nestor, străinul ce vorbeşte o limbă neînţeleasă în raport cu Slavii din slove- «vorbă», precum şi la Greci &i\a>aac, «fără limbă, mut» era sinonim cu ŞâpŞapoc,.
Tot aci se ra poartă numele Albanesilor ghegă, pe când gogă e porecla, ce dînşiî dau Macedo-Românilor; găgăuţl, numele unuî trib bulgăresc de pe lângă Varna, care vorbeşte şi scrie turceşte cu litere greceştî: toate a© stea stau în strînsă relaţiune cu onomatopea găgăesc, care s'aplică d'opotrivi strigătului găştelor şi vorbirii îngăimate a oamenilor, găgăuţă «peltic, nerod» primitiv găngav:
In fine Ungurenii lînt numiţi în Moldova ceangăi, ceea ce însemnează pe ungureşte (csango) «rfiu sunător (la ureche)» (1).
Numele poporului bulgar, care a luat o parte atât de însemnată la respân-direa în apusul Europei a învăţăturei eretice a popiî Bogomil, a devenit, în limba francesă, unul din cuvintele cele mal triviale. In evul-mediu bulgari, bugari sau bugeri era numele partisanilor bugomilismuluî identificaţi cu Albi-gensî : haeretici, Manichaeorum asseclae (D j Cange), de unde apelativul comun pentru orîce fel de eretici. Astfel un text frances medieval, citat de Du Cange, spune: «Envoia son fils en A 1 b i g e o i spour destruire Fheresie des Bou-gres du pays». Fanatismul popular, acusând pe eretici de desordini infame, dete cuvîntuluî bougre însemnarea de «celui qui se livre â la dâbauche contre nafure» (Littr6) : Dicti praeterea Sulgari puerorum corruptores; interdum Bulgari saQ Bougres dicti xovogdtai; bougrie, si est habitei* avec Ies bestes (Du Cange). In francesa modernă bougre a devenit un termen de dispreţ, o înjurătură întrebuinţată numai în limbagiul cel maî de rînd.
In vechea limbă românească, Bulgarii se numesc Şcheaii, ea în următorul citat din cronica luî Moxa, p. 377 : «In zilele împăratului Constantin Bărbosul trecură Şcheaii Dunărea şi luară ţară multă de la Greci» (2).
Acest cuvînt se trage din albanesul &kla-u (=sklîav) «bulgar» din neo-gre-cul anX&Şoţ, medio-lat. «sclavus»; ital. schiavo, fr. esclave din germanul Shlave pentru Slave, engl. slave : cuvînt aplicat mai întâi la prinşii slavoni şerbiţî de
(1) A tari porecle le dă bucuros poporul vecinilor seî. Românul numeşte pe Neamţ Şonf safl Şonţişor, ceea ce va să zică «olog, şchiop» (ung. sânta «purclus, boiteux»), pt Ungur Şoacăţ adică «şoricel» satt Şoanghtr, pe Grec Caţaon adică «canalia» şi Capră saii parpahe adică «plăcintar», pe Evreii Iudă, etc. T.irciî poreclesc, bunăoară pe Moldoveni «bol moldoveneşti» (bogdani nadan), pe Munk-nl «ţigani» (cinglîani), pe Bulgari şi Sărbl «tâlhari» (Maidud), pe Ţigani «Faraoni» (firauni) etc. Cantemir, Istoria imperiului otoman, p. 340 nota.
(2) Până astăzi Românii din Ardeal numesc o suburbia a Braşovului ţinutul Schtilor, ungureşte Bolgwseih adică «colonia bulgară». Sckeii, Schei se numesc şi mal multe localităţi în România.
172
Otlo cel Mare şi de urmaşii seî. De la secolul al X-lea vorba sclavus, propriu «Slav», dobîndeşte, m limbile europene, sensul general de «rob» fără deosebire de naţionalitate.
Această generalisare a numelor proprie presentă o mare varietate şi ne întâmpină pe toate cărările limbeî. Ea se manifestă în Fauna şi în Flora graiului, în feluritele numiri de stofe, jocurî, vinuri, etc, despre care simpla răsfoire a unuî dicţionar ar putea procura un bogat seceriş de exemple. Trecend cu vederea acestea, ne vom mărgini la un numer oarecare de apelative maî importante, carî îşî îrag origina de Ia nume proprie Oe fiinţe sau de locuri.
Unele din aceste numiri au o origină de tot recentă, ceea ce nu le împe-dică a se generalisa din ce în ce mai mult în limbă.
Pălăria cea înaltă şi cilindrică, numită şi capelă, poartă în genere numele de joben, după pălărierul frances Jobin, prin care a ajuns la modă.
Figura comică a doftorului nemţesc Fiat muc a remas asemenea in limbă pentru a desemna pe «un om tont.» dându-se cu preferenţă celor străini.
In cânticelul comic «Mama Agheluşa dofloroae» de Alexandri (Teatru, p. 14) : «Pentru dureri de cap... cunosc doă leacuri fără greş... le am învăţat de la răposata dof t oru Flaimuc, care s'o dus de mult. pe ceea lume, ca să'şî vadă bolnavii».
In piesa «Florin şi Florica» de acelaşi (Ibidem, p. 912) : «Da ce aî păţit, Florine, de te aî schimosît aşa? Ha, ha, ha, parcă eşti Flaimuc cîu-b o t a r î u».
Şi maî la vale (p. 91.5) : «Vai! mânea-te-ar moliile, flaîmuculc..'» Jipescu, Opincar, p. 108 : «Numaî la Craîova am auzit, că vr'o şase cioflingari, flalmuci... aii mîzdrit pă puţin un milionaş dă galbiorî». Iată acum eăteva de aceste apelative generalisate.
Craiîi «rege» din psl. hralî «rex», care derivă, la rîndul său, din germanul Karl, adică Carolus Magnus, Carol cel Mare, al cărui nume deveni tipic pentru a desemna pe suverani, întocmai ca Caesar, de unde germanul Kai-ser şi rusul ţari. Tot astfel siglul Io, atributul comun al Domnilor în ţările române, se trage încă din timpul imperiului româno-bulgar, de la vestitul loaniţiu Asan (1).
E remarcabilă accepţiunea peiorativă; «desfrînat» , ce a dobîndit vorba craiă în graiul zilnic, bunăoară în următoarele versuri din «Tragodiea» luî Beldircan (Cronice III, 358):
Strejile lipsite toate, la culuce nime nu'I, Craii clin laşi fiecare era după cheful lui.
(1) Papiu Ilarian, Tesaur I, 56—58"şi Hasdeu Cuvente I, 227. — D. Ureche, într'o notiţă la cronica lui Ra imund Muntaner (Hasdeu, Arhiva ist. I, 2. 180) compară pe românul Io cu spaniolul En, care figurează asemenea înaintea numelor proprie. A-cest En însă e o prescurtare catalană din dominus (dom-en în loc de dorn-in) imediat înaintea numelor proprie, precum femininul seu Na nu'I de cât o prescurtare din domina (dom-na): En Horal, Na Măria (Diez, Worterb. I, 157).
173
Spargeri de dughenî şi case şi beţii câte voleştî, Căcî pe dînşiî cu seimenii nu puteai să'l pedepseşti.
A se alătura de acest sens franeesul «vivre en roi» şi românul «beţiv n»-părătesc* pentru a zice «beţivan». O causă identică a făcut, ca vorba boierie să capete sensul de «boală lumească».
Maî pomenim aci şi poetica numire crciiti nou pentru «lună nouă», la care se roagă fetele şi flăcăii pentru împlinirea dorinţelor lor .şi asupra căreîa se poate citi frumoasa poesie cu acelaşi nume de Alexandri.
Braşoavă, primitiv «marfă de Braşov», obicinuit «marfă proastă», deveni un nume apelativ pentru tot ce'î falş, exagerat sau neînţeles: palavră, minciună.
In pîesa «Rusaliile» de Alexandri (Teatru, p. 706) : «Bîetu Ferchezanu era braşovan şi'mî spusese braşoave*.
In «Agachi Flutur» (Ibidem, p. 739) :
Neculae. — Gata sum pro confesară
Agachi. — (serios) Neculae, nu'mî vorbi braşoveneşte, că nu'ml plac braşoavele.
Vorba se aude numai în Moldova, dar în timpul maî nou a trecut, ca multe altele, şi în graiul muntean, de pildă (Cal. Basm. 1882, p. 50) : «Slugile, a-melite de aşa braşoavc late..., îl crezură şi se supuse fără să cârmească poruncilor luî».
Criş' sati Gris, propriu «Croesus», ea în următorul pasaj din Alexandria, p. 81 : «Şi atâta aur şi argint afla, cât se sătura toată oastea de avuţia luî Gris împărat». De aci apoî sensul apelativ «bogat, puternic» mai cu seamă în locuţiunea moldovenească crişu-eit ■'
In pîesa «Rusalii» de Alexandri (Teatru, p. 71 S) :
Prefectul meii stă nevezut De ţimitaşl necunoscut. El în oraş şede pe Icre, Vara 'n grădini, Iarna la foc. Dar, crişul eu \ toţi me rîvncsc, Şi ca de un drac toţi se feresc, Câ's subprefect de un ocol Ş'în ţeara mea joc mare rol !
Sn «Florin şi Florica» (Ibidem, p. 912) : «In sfîrşit îs boier!... cu ciobucu meu, cu giretca me, ou surtuca me... Grişu cil ! ştiu, că am să mi-o scot în piele de acu 'nainie !»
Dar vorba poale servi şi ca un calificaiiv, de pilda în dialogul următor din «Sgârcitnl risipitor» (Ibidem, p. 1635) :
Iscbluzarliu. -— Se zice că lasă o avere mare; căci toată viaţa lui a trăit sărac, ca
să moară bogat. Doctorul.      — Nu ţi-oifl putea spune, domnul meu.
Ischluzarliu. — Cu adeverat, d-ta eşti sosit dc curînd din străinătate şi nu poţi şti;
dar, de s'ar crede ce se vorbeşte în lume, apoi crişul Polidor ! . . ştiu, că va avea de unde să taie stosul!
174
Banclu, propriu diminutiv de Ia Dan (comp. Stanctu din Stan), «it« apelativul copiilor de ţigani, cart poartă obicinuit acest nume.
Intr'o anecdotă populară de Speranţă (Contemporanul I, 803): «Şi la Mere cu ţ i g a n c a şi cu dancii au plecat...»
In piesa «Iorgu de la Sadagura» de Alexandri (Teatru, p. 1052): «.. Unde's scripcariî? . Iată'f!.. Ean ascultaţi, dancilor... t&'mt cântaţi o horă de cel» bătrâneşti, cum le plăcea părinţilor noştri».
Xenopol, în «Brazî şi putrigaiu », p. 182 : «Un ţ i g a n se hotărî să'şl Îngroape singur copilul, dânc'iuleţul, pe care i-1 luase cel de sus».
Frenţe saii sfrenţie «syphilis» literal «boală franţueeatcâ* ca şi cealaltă numire românească malafranţă de la neo-grecul (iaXa<pp<ivtCa (=ital. mal francese), boala considerându-se ca provenită din Franţa. Fie-eare naţiune a atribuit alrointerea numele el poporului învecinat: Italienii, Germanii şi En-glesii o numesc mal francese, Franeosenpochen, french pox; Francesil, la rîn-dul lor, mal napolitain; Olandesil, Maurii şi Portugesil boală spaniolă, boală castillană; Orientalii boală creştină; Asiaticii boală portugesă; Persianil boală turcească; Polonii boală nemţească şi Muscalii boală leşească.
Gaspar, unul din cel trei crai de la răsărit, despre care se zice, în cântecele de Irozî, că ţine «binele crăileî în părţile Arăpieî», a devenit numele apelativ al Ţiganilor. Această transiţiune se explică, după d. dr. Gaster, prin aceea «că unul din cel treî craî, adică Gaspar, se representă ca un Arap, căci, după legendă, era împăratul Araviel* (1).
Acest nume, pe care l'a purtat şi un Domn al Moldovei de origină apuseană (Fotino III, 67) a devenit, sub forma gaşper, o poreclă populară a ţiganului în genere sau a lăutarului, apoi în special a ţiganului prichindel, tănăr şi fudul. Iată câte-va exemple.
Jipescu, Opincar, p. 101 : «Insă, cum păşi pă uşă, tlrla-mlrla, s'a uîmă-cit ăl dintâi gaşper...•>
Conv. lit. XVIII, 207 : «Ne am săturat descărţăiturilea doî păcătoşi de gaşperU.
ŞimaîobicTauilăeste ntrebuinţarea femininului gaşperiţă pentru «ţigancă».
Ispireseu, Basme, p. 63 : *Gaşperiţa de cioară ce să facă, ca să ponosească pe doamna sa?» safi maî la vale (p. 66) : <Gaţperiţa se duse Îndată în bucătărie».
Forma diferenţiată gheşperiia e numele uneî ztne rele şi. slute, al căreî tă-rîm s'află dincolo de vintul turbat şi despre ale căreî fapte nelegiuite povesteşte basmul «Piciul ciobănaşul şi pomul cel fără căpătâiu» (2).
Tot după negreaţă a fost poreclit ţiganul cu epitetele populare arapină, cioară sau cloropină, precum pe de altă parte calau «gâde», propriu «ţigan» («călăii fiind maî toţi ţigani») e ţigăneşte Mlo «negrul», o numire (sanscrită)
(1) Gaster, Literat, pop. rom., p. 498.
(2) Ispireseu, Basma, partea II, fasc. I, p. 127—li4,
176
maî mult apelativă în oposiţiune cu parno «albul» adică neţiganul, ca şi o alîi poreclă a lor melelo «Negrul» (comp. ngr. u.eXdvt)(l).
0 altă numire românească a ţiganului e faraon—întocmai ca turceşte fe-revni «ţigan» dela Farao şi ungureşte Farao-nep «ţigani» literal «poporul luî Faraon»—şi ighiptean (Jipescu, p. 101 : uîte aşa o păţiră cîoacile şi grauri dă ighiptenl), macedo-rom. ghift «lăutar, ţigan» din ngr. î;o<pn]c, alb. Xefcu; me-dio-lat. aegyptiacus, engl. gipsy, sp. port. gitano (=aegyptianus), poporul luându'î ca veniţi din Egipt, deşi această ţară n'a fost nicî măcar o staţiune principală, precum Franeesul lî numeşte bohimien, fiindcă au emigrat în Franţa din direcţiunea Boemieî.
Irod saii irozi se numeşte, în Moldova, masca, cu care se colindă de la Crăciun până la lăsatul secului (25 Dec.—7 Ian.), după numele luî Irod, împăratul Iudeii, care figurează în representaţiune. Acelaşi teatru religios se numeşte, în Muntenia, Vicleim, după numele oraşului Vitleim saii Betlehem, unde s'afl omorît pruncii de către Irod (2).
într'o poveste de Creangă (Convorb. lit. IX, 404): «Ţi se părea cucoşu, câ'î un irod de cei frumoşi».
Iată alte câteva apelative religioase derivate de la nume proprie :
Iudă, o sărbătoare băbească pe ziua de 19 Iunie, care poartă furtunile şi bate ţarinile cu peatrâ—de unde apoî, luându-se efectul drept causă, în graiul vînăloresc «o grămădire de arburî răsturnaţi», bunăoară în următoarele versuri din balada «Vînătorul Carpaţilor» de Rucăreanu :
Vlnătoru] se opreşte :
«Jos, copit, pe brânci cu toţii !
Auzirăţî şueratul
Caprei negre ptnţre stâoce ?
Ne-au ulmat; dar stnt aicea.
Drept 1' aninâtorl v8 duceţi
Şi vedeţi de le luaţi vtntul,
Ca nici una să ne scape I
Iar în ludele din faţă
Se ţin cerbii, staă şi urşii;
Daţi la câini îndată drumul!.....»
In luzi gonesc copoii, spre vîrf eî se'ndreptează, Din ce'n ce chefuitul mal mult se înteţeşte.....
Această numire, observă autorul (3), «derivă de la un vî n t foarte furios, ce bate mai în acelaşi timp din mai multe părţi şi pe care vlnătoriî munteni 1'aQ numit ludă, pentru că, duefend mirosul de pe tot locul de la om la vînat, acesta 11 ulmă, fuge şi se depărtează, astfel că toată osteneala vînătoruluî rămâne In van».
(1) Vezi şi alte numiri ale Ţiganilor derivate de la euloarea lor relativ neagră la Diefenbach, Volkerkunde Osteuropa's II, 297.
(2) Teodorescu, Poesiî populare rom., p. 98—99, 102—109 şi 109—119.
(3) Rucăreanu, Modeste tncercărî poetice. Bucureşti, 1873, p. 65.
Lazaretul «datină practicată numaî în unele localităţi, ca doi satt treî copiî să umble din Ctîsă. Io Cetiţi în tiS3 numii ii « Sâmbăta luî Lagăr» sau a Floriilor, cântând pe o aria monotonă versuri.....>(1).
Scaloean e «chipul unuî om mititel ca de o palmă de lung şi făcut de lut», pe care locuitorii din Dobrogea îl pun într'un sicriu de papură şi'l dau pe Dunăre, în Joîa din săptămâna a patra după Paşte, recitând :
Scaloeni, scaloean, Trupuşor de dieiean.....(2)
Aceeaşî datină există în Moldova şi răposatul Săuleseu o descrie cam în modul următor : In timp de secetă ţărancele iac din pămînt galben un chip de om, numit Caloian sau Scaloean, pe care, puneniu'l într'un coşciug, îl bocesc şi'l îngroapă între bozii sau la puţul satului. După treî zile il desgroapă şi'l aruncă pe gârlă (3).
Acest cuvînl, pe care Săuleseu îl pune în legătură cu Caloian (KaXoîavo?), supranumele luî Ioaniţiu, fratele maî mie al luî Petru Asan, căpetenia imperiului româno-bulgar, se întrebuinţează ca un apelativ spre a desemna pe de o parte pe «o femeie cu apucături bărbăteşti» adică ceea ce Latinii numeau virago, îar pe de alia pe -un om uşor, repede în mişcările luî, gata a umbla în toate părţile», bunăoară într'o snoavă de Ispireseu, p. 77 : «Tartorul trimise un scaloean de drăcuşor.....»
Vasilcă se numeşte capul de scroafă, împodobii cu flori, panglice şi verdeţuri, eu care flăcăii colindă la sfântu Vasije.
Proverbul «Vasilca, cât de mull vei împodobi-o, lot vasilcă rămâne» îl explică Golescu (Conv. VIII, 69) adică «cele urile când se împodobesc».
In «Sorcova» d-lul de la Vrancea s'aflăo descriere a acestui obiceiu (Sultănica, p. 182) : «Taraful lăutarilor de sub Solir Ciupitul, ţ.ambalagiul Olăniteî, împodobise de preziua un cap mare de porc cu tibet conablu şi alba; tru, cu busuioc şl cu cercei roşii în amîndoă urechile; şi mi-i vîrîse în dinţii rânjiţi un trandafir umplut cu tocăturâ'rumenă de pecie şi de muşehiu».
Nume de animale de ia nume de persoane ne întîmpină adesea în limbă.
Martin e numele popular al ursului numit şi Gavrild sau Vasilică, pe când la Franoesi Martin e numele măgarului, Martin-pâcheur «alcedo» şi di-ininutivu! marlinct «lâslun» ca germanul Martinsvogel. Ruseşte mart&ka însemnează «maimuţă», vuslltu diminutiv de la Va silii o numele pisiceî, Iar misha din Michailu al ursului.
In povestea «Soacra cu treî nurori» de Creanga (Conv. lit. V, 333) : «Oare nu cumva nenea Martin, a dat raită pe la d-ta pe a casă».
In «Harap-alb» de aceiaşi (Ibid. XI, 180) : «Iaca ursul se trezeşte şi după dînsul, Gavrilc. ..»
(1) Teedorescu, Ibidem, p. 202.
(2) Burada, O călătorie în Dobrogea, p. 26.
(.''•) Mănunehiil din manuscrisele lut G. Săuleseu în Analele Acad. rom., seria 11, tom. XII, secţ. 11, p. 160,
177
Mătieş saii Machtaş, în Transilvania, numele gaiţei ea şi ungureşte mătyâs «garrulus glandarius» identic cu Mătyâs «Matei», precum germanul Staar-mats, în care matz corespunde asemenea luî Mateî.
Numele moldovenesc al pisiceî, mâţă, e pus în legătură cu serb. maja, care, ca şi germ. Mieze, însemnează propriu «Mărioară» (sp. mărim «coţofană»), precum serb. macka «pisică» e literal «Matelaş» şi rus. mi&ha «pisică» e propriu «Mihalache».
Compară-se totuşi cu românul măţă italianul muccia «pisică» din proverbul : chiamare la gatta muccia «a chema pisica măţă» adică a desemna ceva cu un nume desmîerdător. Numirile de măţă şi de pisică (comp. engl. puss, numele răsfăţător al pisiceî, alb. piso «pisică» după strigătul pis, pis!) ar fi decî ambele onomatopoetice.
Specia de «corvus», numită în Argeş «papagal ţigănesc», poartă moldoveneşti numele de stanca sati stăncuşoară, identice cu omonimele lor femeîeştî.
Grangurul poartă, în judeţul Dolju, numirea de Zamfiră, îară unii Ro-mânî din Bucovina cheamă Ştefan pasărea «cucu» (1).
Dintre plante pomenim : JIristoforiţă saii earba sfântului Hristofor «Ac-toea spicata», Crăstăval «Cirsium oleraceum», earba Iul Timofti «Phleum pra-tense», Nemţişor «Delphinium consolida», Ungurean Marrubium vulg.» şi Ihgureancă «Arum maculatum» (Brândză).
Solomonie însemnează maîîntâî cartea magică «Clavicula Salomonis», atribuită regelui Solomon, apoî în genere «tot felul de farmece, de vrăji».
Despre ştiinţa universală a luî Solomon povesteşte un hronograf românesc «că afl aflat firea a tot ce Iaste în lume... pe supt ceriu şi pre pămînt şi în ape, toate cu înţelepciunea sa le au aflat... Aşişderea şi planitele şi crugurile şi toată tocmala cerîulnî şi de supt ceriu ştiea şi cum va lega pre diavoli, şi cum îî va chema pe numele lor, şi toate vrăjite...» (2).
Stamati, in povestea'! versificată «Ciubăr-Vodă» (Musa rom., p. 110) :
Dar Jată că aă vezut Pe-a el scumpă brăţea Un baer de matostat Cu multe scrijiliturî, Ce foarte se potrivea Cu slova, ce aO fost scris împăratul Solomon In Solomonia sa, Pre care carte cetea Prea ades Domnul Cîubăr.
Şi mai la vale (p. 115) :
...Pata judelui,., Insă f a r m i c e ştiind
(1) Marian, Omit. pop. rom. I, 6; II, 132,
(2) Gaster, Literat, pop. rom., p. 336.
12
178
Şi, fiindcă şi Ciubăr Credea în Solomoniî, . Pe dînsa el o avea De dragoman credincios Intre dracul şi'ntre el.
In povestirea «Moş Niehiior coţcarinl» de Creangă (Conv. X, 380): «Noroc că eti ştiu solomoniî şi nu mă prea tem nicî de balauri».
In povestea «Harap-Alb» de acelaşi (Ibid. XI, 181) : «Nu se poate apropia nimene de cerb, căci este solomonit şi nicî un fe! de arme nu'i prinde».
Asupra vorbeî solomonar, cum se numeşte în Transilvania vrăjitorul saă astrologul «care caută stelele pe cer», d. dr. Gaster a scris o preţioasă monografie, în care dovedeşte, că vorba e identică cu Şolomanţe, formată prin-tr'un compromis între Salamanca «unde se învaţă magia» şi Solomonie «măiestria luî Solomon» adică faimoasa Universitate spaniolă, în care se profesa magia după cartea cabalistică «Clavicula Salomonis» (1).
Troian, paleo-slavic troian «Trajanus», după numele marelui împărat, ale căruî valurî saă şanţuri dintre Prut şi Nistru aă făcut pe popor să identifice numele săQ cu toate marile zidiri din aceste ţărî (comp. serbeşte troian «zidari ce datează de la împăratul Traîan»).
Şi bătrânii noştri cronicari vorbesc de acea faimoasă construcţiune, ce se întinde
Pe câmpia dunăreană, care fuge In depărtare, Unde ochii se afundă dintr'o zare într'altă zare, Ca pe sînul fără margini şi pustiu de ocean, Unind doă orizonuri, iată valul luî Traîan t (2).
Miron Costin (Cronice I, 21) spune, că «de acest vestit împărat e şi şanţul săpat, Troianul, de ostile sale, in vecînica pomenire, începând din ţara muntenească peste toate apele aceste, care s'au pomenit : Şiretul, Prutul, Nistrul, Buhul şi Niprul pană la Don».
De asemenea, în letopiseţul său (Ibidem, p. 249), povesteşte, că această ţară a fost mai «înlâî descălecată de Traîan, împăratul Rîrnuluî, a cărui împărat numele trăieşte între noî pană astăzi cu ş a n ţ u 1 cela ce se zice Troianul*.
O câmpie de lângă Turda în Transilvania poartă numele de Prutul lui Traîan, Iar dunga albicioasă cu multe stele pe cer—calea lacteă—se numeşte româneşte Calea luî Troian, pe când în Occident, ea poartă numele de che-min de saint Jacques, cantino di sant Yugo, Jahobstrasse (3).
(1) Jf>gi£, Archiv filr slavische Philologie Vil, 281—290.
(2) Alexandri, Poesiî III, 92.
(3) Acelaşi rifi albiu de stele
ce merge spre Moldova din tainicul noean
se mai numeşte şi Calea robilor, din causă că servea de călăuză robilor scăpaţi din mâinile Tătarilor (Alexandri, «Calea robilor»! :
Şi rlul cel de stele e călăuzul tainic, Ce duce la Moldov.i pe rătăcitul caînic; Şi eămpul e Bugeacul cu orizonuri mari, Bătut de oameni searbezî, ce fug de la Tătari.
179
Vorba troian a devenit româneşte vm nume comun pentru orîce grămadă pămînt, pentru orîce întărire maî înălţată, pentru orîce nemete sau mo-i de omăt.
"'nlr'im document, slavon de la Ştefan cel Mare din 1489, troian figurează re cele căteva cuvinte româneşti intercalate în texUil slavic, ca bucată, 'iu, limba-dulce, Rumăr şi se îa drept delimitare hotarnicâ (Hasdeu. Ar-a ist. I, 1. 155).
într'un fragment de Cronică anonimă, atribuită de d. Hasdefj luî Nicolae "eseu, se vorbeşte despre Traîan Ulpie (Cronice I, 88), că «pe unde mergea, imuri mari de peatră şi şanţuri groaznice trăgea, pe unde şi âmbla, preia şi pană astăzî se văd şi la noi aici în ţară, cărora încă trolanurl le zi-:n, râmăind de atuncea de în om în om acel nume, carele se trage şi pană ăzî, măcar că foarte puţini sînt, care să ştie drept ce le zic trolanurl ? îar ista este adevărul, că de oştirea aceluî mare împărat, Traîan Ulpie, sînt icate şi nu numai aici, ci şi printr'alte ţărî aşa aii făcut, cum s'aă zis, pentru isărâmâle neamului omenesc pomenire de mari şi de puternice faptele luî». Cuvîntul luat obicinuit în sens de «morman, nemete» adică «grămadă de nînt sau de zăpadă» se aplică la figurat pentru «grămadă» în genere, alexandri «întoarcerea în ţară» (Poesiî I, 221) :
Sania'mî cea mică, murgul mea cel dalb Lăsau urme albe pe omătul alb. Sburam noi ca gândul, ce me 'mpresura; Gândul mefi, ca mine, în ceruri sbura. Ea resbăteam Iute troieni de ninsori, El lăsa în urmă'î troieni lungî de n o r I.
n pastelul «Iarna» (Ibid. III, 9) :
Din văzduh cumplita earnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate 'n cer grămadă; Fulgii sbor, plutesc în aer ca un roia de fluturi albi, Răspândind fiori de ghlaţă pe al ţării umeri dalbi.
ntr'alt pastel «Viscolul».(III, 13) :
Crivă;ul din mează-noapte vîjie prin vijelie Spulberând zăpada 'n ceruri de pe deal, de pe câmpie, Valuri albe trec în zare, se aşează 'n lung troian Ca nisipurile dese din pustiul african.
n poema «Dumbrava-Roşiă» (III, 2. 4) ; •
In ţeara acea mică............
. . unde pe sub earbă câmpiile frumoase Ascund troiene albe de-a duşmanilor oase.....
îolintineanu, în legenda «Făt-frumos» (Poesiî I, 427) ':
într'o zi cu dulce soare Drăgălaşul Fât-frumos Prin troiene de ninsoare Trece mândru şi voios.
180
Numele strălucit al împăratului roman a fermecat, imagînaţiunea diferitelor popoare. El răsună adeseori în legendele şi cânlecele populare ale Rutenilor, Şerbilor şi Bulgarilor, ba el figurează chiar în Panteonul slavic alăturea de Ilurs, Veles şi Perun. Intr'o veche epopee rusească din secolul al XlII-lea se vorbeşte de un trop troiani «şanţul luî Traîan» în guvernăminlul Chievuluî, îar în poesiile populare bulgăreşti se povesteşte de «Ţarul Troian», stăpânul unor comori nesecate, căruia iî cură aur şi argint din 70 de cişmele. Sub Balcani e un oraş Troian şi peste Topolniţa, lângă Tatar-Bazargik, duce Troianov most «podul luî Traîan», unde nu departe sînt ruinele numite de popor Troianov grad «oraşul luî Traîan» (1).
Toate acestea dovedesc, eâ într'adever amintirea marelui împărat trăieşte pană astăzi în numele troian, cu care Românul porecleşte orice ridică-tură, drum saă şanţ maî răsărit, precum şi în valul luî Traîan, lunga liniă de şanţuri, care se întinde neîntrerupt de lângă Constanţa pană aproape de Cernavodă. Această construeţiune, ea şi multe altele, deşi posterioară luî Traîan aproape cu treî secole (2), îî s'a atribuit totuşi de popor, în închipuirea căruia el înfăţişa pe constructorul prin escelenţă, de la care proveneau toate meterezele şi clădirile maî însemnate.
«Traîan, părintele Românilor, rămâne neşters în amintirea lor; prin el şi în el eî văd tot ce'î trainic, de la munţii de zăpadă ridicaţi de viforul lerneî, troiene, de la valurile de pămînt şi dîmburile, carî întrerup monotonia şesului, troian, şi pană labrîul de stele înfipte pe bolta cerească, calea Iul Tralan»(j&).
§ 4
Restrîngerea sensnlnî.
Bacă am cerceta cuvintele francese : avaler, meubte, viande din punctul de vedere semasiologic, am constata, că tie-care din aceste vorbe a pierdut semnifieaţiunea primitivă generală şi a păstrat numaî o însuşire specială a sferei sale logice. Astfel, ceea ce. însemna la început «a coborî, a da la vale» (av«.l~ad vallem) se restrînse la un anume fel de coborîre, a alimentelor, adică la «a înghiţi» (avaler); ceea ce exprima primitiv «tot ee se poate mişca din loc» (mobilis) s'arestrîns la anumite lucruri de casă, la «mobilă» (meuble); în fine, ceea ce desemna originar «lucrurile cu carî cineva trăieşte (vivenda) se specialisâ pentru «carnea animalelor» (viande)-
Evoluţiunea către specialisare a semnificaţiunilor o compară Fuehs cu creşterea unuî'arbore : trunchiul cel tare şi puternic, din care se nasc şi căteva stirpiturî, produce maî multe ramuri, fie-care ramură îar maî multe crăci; crăcile, mici vlăstare; câte o ramură sau cracă negreşit, se veştejeşte în cu-
(1) Jirefiek, Geschichte der Bulgar en, p. 74 urm,
(2) Tocilescu, Revista, An. II, voi. II, p. 179, (i5) Tocilescu, Istoria română, p. 208.
181
rînd, pe când altele se răsfiră cu atât maî îmbelşugat; uneori crăcî din diferite ramuri se confundă într'atâta, în căt abia le poţi despărţi (1).
Ca şi în paragraful precedent vom da şi aci mai întâî o listă de cuvinte latine, cari şi-aii specialisat. sensul trecând în limba română, după care va urma un număr oarecare de vorbe, ce ari suferit aceeaşi schimbare semasiologieă în limba modernă.
A. CUVINTE LATINE SPECIALISATE ROMÂNEŞTE.
Anima, înrudit cu grecul ăvsuo? «vînt>, a păstrat încă această însemnare primitivă în Lucreţiu : aurarum anima", «adierile vînturilor». Sensul clasic de «suflare sau principiu de viaţă» se restrînse româneşte la inimă (cor), considerată ea centrul principiului de viaţă şi de simţire (2): popoarele moderne privind inima ca reşedinţa afecţiunilor şi a sentimentelor în oposiţiune cu ceî vechî, cari o socoteau de lăcaş al inteligenţei (comp. cordatus «.priceput» literal «inimos»). Dar anumite locuţiuni : om fără inimă, nu'ţi face inimă rea, etc. maî păstrează încă unele din accepţiunile cuvîntuluî latinesc, care fu înlocuit pe de o parte cu expresiunea metaforică suflet pentru oameni, pe de alta cu aceea de abur sau bleasc (=psl. blesku «splendor, fulmen») pentru animale.
Apponcre «a pune lângă» s'a specialisat româneşte numai pentru «punerea» sau dispariţiunea astrelor, adică pentru noţiunea numită şi asfinţire, pe când dialectul macedo-român a păstrat sensul original al cuvîntuluî «demit-tere», trecut şi în limbile romanice : se te apuni capiu a teu «pune'ţî jos capul» (Daniil). Participiul apus «occidens» îşî găseşte o analogia în formele romanice : U.ponenle (=ove il sol si pone), sp. poniente, prov. ponent; macedoromân apusu însemnează«humilis» (Kavalliotis), adică acelaşi lucru, ce'l exprimă Alexandrescu în versurile asupra Turnului Curţiî domneşti din Tîrgovişte :
... şi în vale să privesc Măreţul Turn, trist martur l'al nostru apus, Ş'a cărui origină în secoll s'a repus.
Apprehendere sau ăpprenderc de la sensul general «a apuca, a lua» a trecut româneşte la cel special «a lua foc sau lumină», reflexiv «a se înflăcăra» : Is-triano-Românul zice asemenea aprind dar maî des prind (foclu). In limbile romanice forma compusă o întrebuinţează Italianul numai' reflexiv (appren-dersi il fuoco), alminterea : prender fuoco ca şi fr. prcndre feu : Franeesul pentru noţiunea abstractă «a lua în conştiinţă» adică a «învăţa» (apprendre), pe când forma eprenăre, de unde participiul epris, avea asemenea în vechime înţelesul «a se înflăcăra» la propriu şi la figurat.
Campana în evul-mediu «clopot şi balanţă'», ambele numite astfel după provincia Campania, a transmis româneşte, sub forma cumpănă, numai sensul
(1) Fuchs, op. cit., p. 209.
(2) Latineşte deja anima, primitiv identic cu animus, se lua mal mult în accepţiune fisică, reservându-se termenul respectiv pentru însemnarea morală,
182
din urmă, adică acela de «siatera unius lancis» (Isidorus), ca şi psl. lapona «lanx, siatera» şi ung. "kompona «stafera». Primul sens, păstrat în macedoromânul cămpănă «tintinabulum» şi în albanesul cămbână, fu înlocuit româneşte cu slavicul clopot, propriu «strepitus», de care se poate alătura dacoromânul zvon «rumor, strepitus» în raport cu psl. svonit «sonus, tintinabubm», cum şi însemnează vorba la Românii de pe lângă Verset şi la ceî din Istria. Următoarele versuri din «Despot Vodă» de Alexandri (p. 102) :
A ! dulce este vîaţa şi bună e puterea, Când Domnul rgspândeşte în ţară măngălerea. Şi miî de mii de glasuri într'un acord frăţesc Cu a clopotelor zvonuri în cale'l se unesc...
lămuresc această asociaţiune logică.
Capere s'a restrîns, sub forma (in)căpere, oarecum la «Iocum capere» adică «a lua loc, a ocupa», sens deja în Vulgata, Ioan VIII, 37 : «Sermo metis non cap/t in vobis», româneşte : «Cuvîntul meu nu încape in voî». Tot aşa şi în celelalte limbi romanice : it. capere, sp. port. prov. caber, intransiliv «a avea loc». Frequentativul captare a încercat de asemenea o specialisare de sens, redus oarecum la «oculis captare» ca în Lex salica şi la Isidorus : cattat i. e. videi, de unde româneşte cătare «a privi, a se uita» ca in vechea spaniolă şi potugesă : catar «a vedea, a privi» ; pe când în spaniola şi portugesa de astăzi vorba însemnează «a gusta, a cerceta» adică tocmai ca în dialectul ma-cedo-român : caitare «a gusta, a căuta». Forma diferenţiată daeo-română căutare, aplicată in special pentru acest din urmă sens, ar deriva, după d. Burla, din participiul cautus, pe care graîul popular Fa confundat cu prima formă cu atăt maî uşor, cu căt ambele stau într'o strînsă legătură logică : a căta nu este alt ceva de căt a căuta cu ochiî. La Istriano-Românî caut saă cavt întruneşte într'adever ambele aceste sensuri : a cerceta şi a privi.
Cibus «mâncare» a devenit româneşte cib «mâncare pentru porci sau pentru paseri de curte».
Clarus «luminat, limpede» s'a restrîns la adverbul chiar «mame, justement», pe când vorba s'a păstrat în islriano-româuă {chiar «limpede») şi în albanesă {har «curat, senin»). Tot astfel latinul fortis «tare, sdravăn» se regăseşte numaî în adverbul foarte, pe când albanesă posede forţă adj. «tare» şi fort adv. «foarte».
Fructus «rod, folos», sub forma frvpt, trecu la însemnarea mărginită de «rodul oilor» adică «lapte», de unde sensul special religios «mâncare, bucate de dulce». Pravila luî Vasile Lupudin 1646, p. 1 : «De se va găsi cineva vr'un păstor de oî să fie mulgând oile slăpănu-sâu furiş şi de va fi vînzând fruptul să'şî pearză simbria şi să fie bătut foarte».
1'ruptul oilor din acest citat esle pe deplin identic cu mana vitelor, de unde adjectivul mănos, primitiv «lăptos» {vacă mănoasă «care dă. lapte mult»), care, ca termen ciobănesc, s'a generalisat identificându-se cu «fruc-tuosus». Macedo-românul f'rutu, istriano-românul frupt sau frut, şi albane-
183
sul friut att păstrat accepţiunea primitivă, înlocuită In daco-romăna prin slavicul «rod, roadă».
Eumus «pămînt» s'a restrîns româneşte la un anume fel de pămînt : humă «pămînt moale, de lipit».
Mânere «a rămânea» s'a restrîns la sensul de «a petrece noaptea», reser-vându-se semnifîcaţiunea generală compusului rgmănere.
Masculus «de parte bărbătească» s'aplică româneşte, sub forma mascur, «porcului scopit şi îngrăşat», precum sardul mascu însemnează «berbece» (aries). Dar macedo-românul măscuru a păstrat sensul original «mas».
Monstrare, de la sensul «a arăta» în genere, a trecut la cel special peiorativ «a arăta greşeli, abateri» : mustrare «a certa cu vorbe aspre, a imputa».
Nutricium «hrană, mijloc de hrană» s'aplică româneşte, sub forma nutreţ, în special pentru «hrana vitelor».
Petere «a cere» s'a restrîns la sensul de «a cere în căsătorie» (peţire), de unde peţitor, care corespunde, în privinţa sensului, moldovenescului staroste.
într'o strigătură din «Ardeal (Jarnik-Bărseanu, p. 450) :
Nu rânji, lele, dinţii, Câ n'am venit a peţi!
Safl (Ibidem, p. 447) :
Nu te, maico, supăra, Că şi efl m'ol mărita, Cam vorbit cu doi feciori Să'ml trimită peţitori.
Dar şi verbul «a cere», luat absolut, are uneori sensul restrîns «a cere în căsătorie» bunăoară în următoarea doină din Ardeal (Jarnik-Bărseanu, p. 75):
D'auzI, mândră, ori n'auzl, Ori n'al gură să rfispunzl ? Mi te cere un diecel ; Mere-Î, mândră, după el?
Sau într'o strigătură din aceeaşi localitate (Ibidem, p. 408):
Mâl bădţă moldovene, Hal la maica de me cert, Că m'ol face mânioasă, Dar veni-voiă bucuroasă!
Beus însemnează latineşte «părît» în genere, fie vinovat sau nevinovat. Termenul general «acusat» se luâ româneşte ca sinonim cu cel special peiorativ «culpabil», de unde reă pentru latinul malus, întocmai ca şi italieneşte reo din versurile lui Petrarca :
Perche morte fura Prima i migliori e lascia stare i rei?
Adică : «De ce răpeşte moartea întâi pe ceî buni şi cruţă pe ceî rei?»
Salutare s'a restrîns la manifestarea familiară a salutării, luând locul latinului osculari: a- săruta «a pune buzele pe faţă sau mâînî». în vechile tipă-
184
rituri însă, bunăoară în Omiliarul luî Coresi din 1580, vorba păstrează sensul latin. Astfel (Cipariu, p. 42): «Şi intră Isusîn casa Zaharieişi sărută Ele-savta şi fu deca auzi Elesavla sărutătura Măriei, juca tânărul în maţele eî».
Alexandrescu dă (cam abusiv) acelaşi sens cuvîntuluî în «Umbra luî Mircea la Cozia» :
Sărutare, umbră veche! primeşte închinăciune De la fii al României, care tu o al cinstit.....
Serus «tîrzîu» s'a restrîns la timpul tîrzîu al zilei, la seară, întocmai ca sp. tarde «seara» propriu «tîrzîu» şi ngr. (3pa<56 «seară» din ppaSoc «încet, tîrzîu».
Silva, latineşte expresiunea generală pentru «pădure», s'a restrîns româneşte, sub formele selbă, sihelbă, silbă, silhă şi sihlă, la «acea parte de pădure tînărâ şi deasă, în mijlocul căreia numai foarte cu greu poţi străbate» (Marian, Ornitologia II, 210). Vorba se aude la Românii din Bucovina, de unde a trecut la Huţeanî şi la Rutenii munteni, la cari sehelba sau syhla însemnează «aus-gerode^e Waldslelle», Iar în celelalte regiuni ale Galiţieî syhla însemnează «eine hoher gelegtne sumpfige Wiese mit diinner, nur fiirPferde geniessbarer, Grasart» (Miklosich, Wanderungen, p. 19).
într'o doină.bucovineană «Bărbatul urît» (Marian I, 96) :
Urîte, urîte, Du-te la ol, du-te într'un vîrf de munte Şi acolo te-ascur.de într'o silhă verde Şi acolo te perde.
Sati (Ibidem II, 122) :
EQ am încărunţit Pe marginea silitelor, Ţinend calea mândrelor.......
In Transilvania silhă se numeşte o specia particulară de «abies», numită în alte localităţi «brad alb» (Brăndză).
Talis a păstrat româneşte, sub forma tare, numai accepţiunea particulară «grand, dislingue, important, considerable». Cuvîntul lipseşte în dialectul ma-cedo şi islriano-român.
Terra, în latinitatea media sinonim cu «praedium, ager, dominium», a transmis româneşte numai sensul particular «provincia, regio» (ţară) : sensul general fu înlocuit cu vorba pavimentam, ce o am cercetat maî sus. Ardelenii numesc Ţeară per excellentiam «Ţara românească» în special «Muntenia», aî cărei locuitori sînt denumiţi «ţârenî». Astfel într'o doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 141) :
De-ar fi lună de cu seară, M'aş duce la badea'n ţeară; Luna răsare tîrzîu, Nu pocul mere şi să viu.
185
La Rutenii din Bucovina, carî aii împrumutat vorba de la Românî, ţara (căra) însemnează «duîum, mulţime (de popor)».
Torquere «a întoarce, a suci» a devenit româneşte un termen de industrie domestică, a toarce «a întoarce (lână, cânepă in) cu fusul spre a forma fire», latineşte nere.
Versare «a întoarce de multe orî» a trecut, ca şi în celelalte limbi romanice, la înţelesul special «a întoarce un vas umplut spre a'l face să curgă», adică a'l vărsa.
Victus «nutriment, hrană în genere» s'a restrîns româneşte, sub forma vipt, pe de o parte numaî la «hrana oamenilor» în oposiţiune eu nutreţ «hrana vitelor», precum şi la Istriano-Români vipt însemnează în Sehihazza «nutrimentul omului (crud sau gătit)».
Astfel Stamati, Musa românească, p. 33 :
Fioros păşeşte.....     şi supt a luî talpe
Părăesc ciolane ş'a morţilor scafe, Căci mptul lui Vronţa era tot de leşuri De Români, furate de prin ţinterimurl.
Iar pe de alta la obiectul cel maî important de hrană, la «cereale», ca şi la Macedo-Rornânî yiptu «frumentum» (Daniii). Iată câteva exemple despre acest din urmă sens. Paliîa din 1581, Gen. XLV, 23 : «Zeace asini, carele grâu, pâîne şi vipt ducea tătini-sâu pre cale».
Mărgăritarul sfântului Hrisostom (Cipariu, Principia, p. 212) : «Bună roadă vipturelor pămîntului şi (impure cu pace».
Coresi, Cântarea lu Moîsi, 54 : «Şi mănăîncă pămimul şi vipturele-U.
Vindicare «a libera, a scăpa» s'a restrîns româneşte (vindecare arhaic ven-dicare) la sensul de «a scăpa de boală, a lecui», lat. medicare.
In vechile tipărituri, bunăoară la Dosofteî, vorba are înţelesul maî larg «a restabili, a aşeza din noii» tot ce s'a sclintit saă stricat. Astfel în următoarele doă pasaje din «Vieţile svinţilor» (Noemvrie 125b, 183b) : «Şi nepulându'l suferi pămîntul, s'au desfăcut prâvălindu-1 toţi şi l'au sorbit de viu ca pre Datan şi Aviron şi s'au vindecat pămîntul peste dînsul».
«Iară svinţia sa au vindecat la loc închisoarea şi p e c e ţ i 1 e».
B. CUVINTE SPECIALISATE ÎN LIMBA MODERNĂ.
Goş&ug saă maî corect cocîug(l) din psl. kovucegu «arca, marsupium, lo-culus», avea odinioară sensul generai de «coş, ladă», bunăoară în următorul pasaj din «Vieţile Svinţilor» de Dosofteî (Noemvrie, 105b): «Şi când fu demă-neaţâ zăsâ Ieremiea lui Avimeleh : îa cosciugul, fiule, şi pasă la viea lui Agripa pre potica muntelui şi ado smochine pentru bolnavii poporului».
(1) Această formă se aude în Moldova. Astfel în piesa «Iaşii în Carnaval» de Alec-sandri (Teatru, p. 1118) : «Vină, dacă'ţî dă cureaoa şi dacă vrei să te vîrl în cc-Âugul isfa (cu păpuşi) cu Vasilachi ţiganul». Forma asibilată coşciug a fost influenţată de sinonimul «Rii r.ax din nsl. fo)sî «cophinus, sporta».
186
De aci, îa acelaşi scriitor, expresiunea metaforică coşciug de bou, corespunzând modernului coş de vită,, adică trunchiul saă partea superioară la animale : «De aciea pre svinţi îi băgară în coşciuge de bou şi îi aruncară în mare (Ibid. 99a)».
Acest sens s'a păstrat încă astăzi în Moldova.
In cânticelul comic «Păpuşăriul» de Alexandri (Teatru, p. 58) : «De abia am putut scăpa cosciugul cu păpuşi din ghîarele luî.....»
In Muntenia cuvîntul s'a restrîns la semnificaţiunea specială de «lada mortului», numită moldoveneşte sicriu (ung. szekrewy — lat. scrinium «scrin») şi raclă (comp. lacră «ladă, cufăr»), îar ardeleneşte tron : pretutindenea aceeaşi asociaţiune logică.
Dereagere, din latinul dirigere, avea odinioară sensul general «a îndrepta», ca în nrmătoarele exemple din Psaltirea diaconului Coresi.
Ps. V : «Derept vrăjmaşii miei ăereage către tine calea mea, că nu îaste în rostul lor deadevăr, inema lor deşartă, mormînt deschis grumazul lor; cu limbile înşelăciune = Gomplana coram me viam suam. Nam non in ore illo-rum rectum, intimum illorum aerumnae; sepulcrum apertum guttur illorum ; lingua sua dolose blandiuntur».
Ps. XXIV : *Dereage-mk spre deadevărul tău şi învaţă-mă că tu eşti zeul spâsitoriul mieu=Fae ut incedam per veritatem tuam et doce me, nam tu Deus salutis meae.....»
In limba modernă forma contrasă dregere s'a restrîns la sensul de «a îndrepta ceva stricat, a repara».
Durorl, din latinul dolores, este sinonim, în vechile texturi, cu modernul «dureri». Astfel în Psaltirea diaconului Coresi, Ps. XVH: «Trecură-mă durorile morţii şi izvoarâle fără-leagiiei Iurburară-mărrCircumdantibus me doloribus mortis et torrentibus nequam perterrenlibus me».
In Cronica luî Moxa, p. 347 : «Şi cu t r u d ă şi cu durorl să se hrănească şi cu sudori să luereaze pămintul»:
In «Divanul» luî Cantemir (Hasdefi, Arh. II, 108) : «Un om, când la vîrsta de 80 ajunge, ori-cine îl vede, îl fericeşte, zicând : Ai! fericit este omul a-cesfa şi ferice este de dînsul, căci şi-a umplut custul vieţii sale şi la adînce bătrâneţe ad ajuns! Şi pană într'atâta tot omul pofteşte, cunoscând că ceî maî mulţî cu toate feliurile de dur ori şi de pătimiri sînt îngreuiaţi şi îngreunaţi...»
Astăzi vorba deseamnă, în graiul popular, o anumită boală «podagra», pentru a cărei lecuire medicina băbească recomandă earba-de-durorl «Po-lygonatum officinalis» ţBrăndză).
Acest sens îl întîmpinăm deja într'o cronică munteană din secolul trecut, a lu! Constantin Căpitanul, care spune (Mag. Ist. I, 100), că : «Amurat, al doilea împărat al Turcilor, fiind bolnav de dur ori, au lăsat împărat în locul luî pe fîîu sâil Mehmet tânăra».
Totuşi, în de.sr-ftnta™ —* -» ■
187
ăurori e identic cu dureri. Aşa într'un descântec de soare sec (Teodorescu, Poesii pop. 396) :
Noă surori
Cu noă durorî.....
Fapt, \hL factum «faptă», pe lângă sensul generai de «facere, faptă», ce îl are în vechile tipărituri, bunăoară în Parimiarul luî Dosofteî, fol. 9v. : «Â-ceasta-i cartea faptului ceriului şi pămintului eând se feace» saă în Biblia din 1688, I Cor. V, 2 : «Cela ce faptul acesta au făcut»(l), mai are, atât in limba veche cât şi în cea modernă, sensul special de «vrajă, farmec».
Astfel Dosofteî, în «Vieţile Svinţilor», Oct. 40b : «Un om orecare anume Aglaid, îndrăgind pe Duspina de frâmseaţea ei şi neputându-să lipi, năzui la Chiprian, îară Chiprian trimisă în trei rînduri d i m o n i la fîcîoară cu făpturi şi nemică nu putu direage».
Intr'o «desfacere de pagubă» (Teodorescu, p. 385) :
Cum plugul cu flerul Sparge pămîntul.... Aşa să se spargă Toate pagubele Daturile, făpturile, Descântecele, Farmecele Şi v r a j e 1 e !
(1) Pentru alte exemple vezi Cipariu, Principia, p. 204—207. Fapt, ca participiu, în loc de modernul făcut, de pildă în următorul exemplu din Pentateucul de la Tor-daşî, Gen. XXXII, 31 : «O. mare păcat afl fapt acest nărud», a persistat uneori în poesia populară. Astfel într'o doină (Teodorescu, Poesii pop. 58) :
Dintr'o picătură, Dintr'o stropitură /a^u-ini-s'a fapt Ca nn chip de lac, Un lac mititel, Frumos iezârel... '
Acest sens se apropia şi de însemnarea, ce o are cuvîntul în locuţiunea <faptul zilei» pentru  «zlorl de ziuă» ca în «Inşir'-te-mărgărite» de Alexandri (Poesii II, 180) :
Blândul zâmbet al copilei Lumina ca faptul zi 1 ei, Ş'al ei joc părea nn sbor Chiar de flutur sprinteîor-...
sa« într'un pastel (Ibid. III, 68) :.
Faptul zilei se aprinde pe-a dealurilor frunte Şi nn rîu falnic de lumină se revarsă peste munte.
Forma faptă avea odinioară sensul de «făptură» (Cazania de la IrşI din lGi-3, p. 80v. «llnde-l cerci, acolo '1 afli : în tot ceriul, în tot pămîntul, în toată marea, în toate faptele» şi 131v. : «închinăciune de la toate faptele») adică inveri ca în macedo-ro-mâriă, unde făptură însemnează «faptă» (Mostre II, 11 : «di pă aista făptură climă hillu <ui şi iii zise»), cu care se poate compara alb. fUtiră «soec. is. rînrgo, phisiono-mia, color», pe care Miklosich o pune în legătură cu facies (Alb. Forsc.h. II, 21), dar care corespunde mal bine latinului factura cu acelaşi sens, ca la. Anl-Geliu XIII, 29 : Facies est forma omnis et modus, et factura quaedam corporis iotius.
188
într'o doină din Ardeal (Jarnik-Bărseanu, p. 186) :
Frunză verde trei nulele. Marnă, suratele mele Ş'aseară s'aii socotit, Ş'aseară s'aii vorbit, D'ol mamă într'un corn de şură, Sâ'ml arunce fapt şi ură.
într'o altă doină întîmpinăm verbul facere eu acelaşi sens (Ibidem, p. 9) :
Mărie din Gârbova, Doar' tu mi-aî făcut ceva, • De nu te mal pot uita !
Cuvîntul fapt maî însemnează «pojar» (Lex. bud.) şi o altă boală consistând din pete roşii pe corp, ce se prefac în bube rele, şi pe care poporul (maî cu seamă cel din Bucovina şi Ardea!) crede, că o capătă, când i-o aruncă duşmanul în cale (Marian, Descântece, p. 118—124).
«0 analogia generală — zice Pictet (op. cit. II, 641) — se observă în modul indirect, cu care maî multe limbi deseamnă acţiunea de a se deda magiei, sau maî bine fermecăforieî, ca şi cum s'ar teme d'a o exprima maî clar. Astfel Grecii zic Ip8stv ttvt «a face ceva cuîva» pentru «a vrăji», ca nemţeşte einem etivas anthun; medio-lat. facturare pentru fascinare, factura «vrajă»; H.fattura «farmec» şi fattuchiero «fermecător» vin de la facere ca si sp. he-chizo «vrajă», hechizero «vrăjitor» din hccko «faptă».
0 altă expresiune românească pentru «vrajă» — farmec sau fermec din \ lat. pharmacum— a suferit de asemenea o specialisare de sens : grecul ipâp-[Aaotov însemnând pe de o parte «leac sau doftoriă» îar pe de alta «otravă, fer-mece, vrăji, descântaturi», de unde macedo-românul farmăcu «venenum» şi fărmecat «otrăvit». Cu vrajă, psl. vroia «divinatio, incantatio», stă în legătură sărbul vraci «medicus, magus», de unde româneşte vraciă, ambele din psl. vruhati «murmurare» (comp. şişcoiu «vrăjitor», şiscă «vrăjitoare» în raport cu rus. suskati «a şopti» şi psl. vluhvu «magus» din vlusnqti «balbu-tire»), precum rom. încântec «farmec» şi fr. charme «farmec» din lat. carmen «cântec sau formulă magică» ne rapoartă la acele timpuri, când medicina nu era de căt un fel de magia, când boalele, ce se credea în genere produse de spirite rele, puteau fi alungate numaî cu ajutorul unor anumite formule — descântec e—maî mult şoptite de cât. rostite. Această credinţă există până în ziua de astăzi maî la toate popoarele, şi d. Hasdeu, reproducând un fragment dintr'o conjuraţiune românească dinainte del583, o rugă pentru scoaterea dracilor, observă (Cuvente II, 171), că popii români din Ardeal sînt faimoşi ca meşteri în această artă şi că Ungurii chiar recurg ia măiestria lor în asemenea ocasiunî.
Investire, lat. investire, avea odinioară sensul general de «îmbrăcare».
Psaltirea luî Coresi, Ps. XLV : «Stătu împărăteasa de a dereapta ta în veşminte poleite învestită şi prea înpistrită».
189
Cronica Iul Moxa, p. 347 : cŞi-i fwdswfn piei de trap de lăcuea înaintea raiului şi plângea nemângăeat».
Sinaxarul luî Dosofteî, Noemvrie 114a : «1 era părul alb, îară faţa neagră şi topită, numaî oasele eu piîale învăscute, de 'i se ţinea încheelurile».
Astăzî se aude numaî participiul învascut, care are, în Moldova şi in Transilvania, sensul de «acoperit, înrădăcinat», aplicat maî cu seamă la plante. In înţeles figurat la Alexandri, Despot. Vodă, p. 79 :
Tu prin a ta frumseţă regină eşti născută, Ed vrea să fi prin mine în raze învăscută.
Intr'o colindă moldovenească ne întîmpină încă sensul arhaic al cuvîntuluî (Teodorescu, Poesii pop. 21) :
V'aduc de Anul noii Prunc de răsărit născut, Care este învăscut In alb s c u t e c ca un oii....
Istriano-Româniî posed asemenea învestesc saă îmvestesc «îmbrac, gătesc», Macedo-Româniî 'nveştire «investire» şi nviscut «vestitus», pe când limba modernă daco-română l'a înlocuit cu termenul îmbrăcare din bracae «izmene, nădragi», vorbă de origină soldăţească.
Lângoare, din latinul languor «slăbiciune, moliciune, boală» era odinioară expresiunea generală pentru «boală» ca în dialectul macedo-român, precum lânged înlocuea pe slavicul »bolnav», bunăoară în următorul pasaj din Evangeliarul luî Coresi din 1570, Marcu VI (Cipariu, p. 9) : «Şi unge cu unt mulţi lângezi şi se vindeca».
Astfel în Psaltirea lui Coresi, Ps. XLI : «Tot stratul lui întors'ai în lângoa-rea lui=Totum cubatum ejus ex morbo ejus mutaveris».
In Evangeliarul aceluiaşi, Marc. XII: «Şi să albă despus a vindeca lângorile».
Astăzî, prin lângoare, poporul înţelege o boală anumită *tifus», boală primejdioasă şi îndelungată, din care causă poporul îî zice maî des lun-goare, etimologia poporană, oarecum «boală lungă», pentru care medicina băbească întrebuinţează buriana lungoareî «Ligusticum levisticum» (Brănclză).
Acest înţeles popular al cuvîntuluî îl întîmpinâm şi în «Letopiseţul» luî Mi-ron Costin (Cronice 1, 372), care povesteşte despre Ştefăniţă Vodă, că «au căzut în boală foarte grea, lungoare...... aşa de greu l'au cuprins fierbinţeala,
cât aii stătut, frănitic adecă buîguit de hire. Cu chipul ciumei era boala, că-i aii eşit bolfa la o mână. Ce nu era ciumă, ce direaptă lungoare, căreî boale îî zic doftorii ma ligna....»
In piesa «Drumul de fier» de Alexandri (Teatru, p. 944) : «Acum doă luni, şti când am căzut bolnavă de lungoare la Iaşi la mătuşa me».
Intr'o doînă bucovineană (Marian II, 84) :
De la fagul din cărare
Zace un volnic de lungoare,,,,,
190
Lare, din latinul lavare, odinioară «a spăla» în genere ca şi la Macedo-Românî.
In Psaltirea luî Coresi, Ps. VI : «Ustenii în suspinile meale şi Iau în toate nopţi stratul mieu, cu lacrămele meale aşternutul mieu ud».
In Paliîa de Oraştiea, Gen. XLIX (Cipariu, p. 57) : «Za-va în vin vest-m î ii t u 1 său şi în sîngele auiei tîmbariul sau».
In «Legenda luî Avram» de pe Ia 1600 (HasdeQ, Cuvente II, 191) : «Adu 1 ău torlu 1 şi lâ ospele acestuia picioarele, că iaste ustenitu».
Astăzi cuvîntul lare s'a restrîns numai penlru «spălarea la cap», reservân-du-se sensul general formei compuse spă-lare (=ex-per-lavare).
Marhă, formă colaterală din marfă (nsl. marhă «vită, marfă», ung. marha «grex, merx» din vechiu-germ. merha (Mahre) «cal prost») şi-areservat esclusiv sensul de «vită», cu care se făcea negoţul principal. Vitele şi productele lor const.jtuîesc principala bogăţie a popoarelor pastorale şi prin urmare mijlocul obicinuit de transacţiuni : de aceea cuvintele cu sensul de «proprietate, banî» sint ade eorî înrudite cu cele ce însemnează «vite, turme». In Rig-Veda, in Zend-Avest i şi în Omer obiectele sînt socotite pe capete de bofl; ebraicul fcasa/'însei uieazf» «berbece şi monedă», mikne «turmă şi cumpărătoare»; grecul xt%ux «prcpri jlale şi turmă». Festus observase deja raportul între petunia «bani», pecutia «avere» şi pecus «vită». Goticul faihu «pecus» (de unde germ. Vieh) are, în traducerea luî Ulfila, sensul de «bani», precum got. skatts «comoară şi turmă» (germ. Schatz «comoară», frison sket «vită») in raport cu psl, skotH «vită» şi sanscr. rupila «aur, argint, monedă» în raport cu rupa «vită».
Iată căteva exemple.
In Omiliarul lui Coresi din 1575, pasajul Luca XIII e redat astfel (Cipariu, p. 19) : «Iară în a şaptea zi, earea Iaste Sâmbăta Domnului Dumnezeului tâu, în carea nu feace nece uîn lucru, nicî tu, nicî feciorul tâu, nici fata ta, nici sluga ta, nicî slujnica ta, nici marha ta, nici striinul, carele va fi întru porţile tale».
In «Paliîa» de Orăştiea din 1581, Ex.XXII (Cipariu, p. 69) : «Iară se vor prinde ia fur cea marhă furată vie, săva boQ fie, săva asin, săva oae, de doao ori să dea atăta».
Astăzi marhă însemnează în Transilvania «vită» şi «marfă».
Primul sens in următoarea baladă din valea Crişulul negru (Pompiliu, p. 62):
Dacă ţi-î urît cu mine, Du-me în oiaş şi mg vinde, Du-me" 'n tîrg la tîrgoveţ, Unde aii mîndrele preţ, Şi mg strigă vînzătorlu Ca pe o marhă peitorlu.
Tot aci trebuie raportat şi vorba socotesc, ung. ssokofâlni «eompter, calcu-Ier», pe care Roesler (Romănische Sludien, p. 351) o nune în Waînr-s «"
191
psl. skotu" «peeus» de maî sus şi al cărui sens primitiv va fi fost «a păzi snti a îngriji vit ele», cum şi însemnează vorba pe ruteneşte :sokotyty «paseere». In vechea limbă românească socotesc avea sensul general «a îngriji», a-plicat la fiinţe şi la lucruri.
Evangeliarul din British Museum, 61 v. : «Lânged eram şi mâ socotit».
Pravila luî Vasile Lupu, p. 7 : «Să plătească toată paguba, ce va fi ucis dulâul, pentru că a omorît pe socotitoriul turmei». Şi mai la vale: «De va socoti un om un pom şi'l va creaşte...». Ibidem, p. 17 : «De vor da nescuî nişte a v u ţ i e, ca să o ţie şi să o socotească».
Pravila de la Govora, p. 25 : «Oarecine naşte feciori şi nu'î va socoti nice ÎI va hrăni pre dînşiî cum se cade.... cine nu va gri ji de feciorii luî să'i eearte...».
Pravila luî Mateî-Basarab, p. 73 : «Iară pre alocurea, pre unde nu e nicî cum arhiereu, acolo se socoteaşte lucrul acela de socotitoriu satelor saă al oraşelor al aceluia Ioc saă ţinut, sau de preot, sau de duhovnic, pentru care lucru şi duhovnicii socotitori d e 1 o c u r i să cheamă».
Sensul de «numărare saă calculare» va fi resultat din cel primitiv în urma daraverilor făcute cu cumpărarea saă vînzarea vitelor şi de la această sem-nificaţiune materială s'aîi tras alte doă ideale : «a presupune» şi «a reflecta», cu care se poate alătura cele zise, în capitolul asupra metaforei, privitor la vorba cumpăt.
Intr'o doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 148) :
N'are omul ce  g ă n d i Făr' mereii a socoti, Că'n veci va tot trăi. Dar vîaţa omului E ca floarea câmpului : Dimineaţa înfloreşte, Peste zi se veştejeşte.
Sau (Ibidem p. 71) :
Foae verde de pe rit, O fată s'a socotit Să facă fărmecătură Tot cu pizmă şi cu ură....
Moşie avea odinioară sensul de patria în accepţiunea cea mai nobilă a cuvîntuluî. Astfel în Evangeliarul luî Coresi, Marcu VI (Cipariu, p. 8) : «Şi vine Isus în moşia lui» şi mai la vale": «Nu e prorocului (âră cinste numai în moşia lui şi în rudă şi în casa lui», la care alăturam următoarele doă pasaje din E-vangeliarul din British Museum : «Nece uîn proroc priimit îaste în moşiea lui» şi «prorocul întru a lui moşie cinste n'are».
In Pravila luî Mateî-Basarab, p. 151 : «Cela ce'şi va hicleni moşia şi naşterea, de unde a născut, acela maî cumplit să'l cearte de cât pre un ucigătorii! de părinţi, de vreame ce se cade maî bine să'şî ferească şi să'şî socotească neştine moşia de căt părinţii, ce l'au născut».
192
Tn Letopiseţul luî Nicolae Muşte, Cronice III, 5 : «Duca Vodă era de moşie de la Rumele din ţara grecească; şi de copil mic, viind aice în ţară în zilele luî Vasilie Vodă, au fost la dugheană la abăgerie>.
Alexandria, p. 47 : «împărate, toată lumea veî lua, îară moşia ta nu veî vedea».
In limba modernă cuvîntul figurează cu acest sens general numaî doară tn poesia populară şi la scriitorii, carî afecţionează stilul arhaic. In doîna «Stejarul şi Cornul» (Alexandri, Poesii populare, p. 44):
Frăţioare Românaş, Voîos parul daţi-l'aş, Dacă al face tu din el Buzdugan de voinicel, Ghioagă mare nestrujită Cu piroane ţintuită Şi cu dînsa de al lupta S'aperl moşia ta.
Alexandri, Despot Vodă, p. 6 :
. . . Acuma nepoţii lor trufaşi, Mici râvnitorl de tronuri, seci, reî, Ieşiţi din minte, Păgâni prin a lor fapte, s'ating de cele sfinte, De sceptru, de moşie, de neam şi de popor, Iar ţara, muma, piere gemend sub talpa lor.
Acelaşî, Poesiî (Doîne) 1,5:
Hal, copii, cu volnicie Să scăpăm beata moşie De păgâni şi de urgie!
Eminescu, Satira 111:
Rămân eţţ în umbră sfântă, BasarabI şi voi Muşatinî, Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră De la munte pân' la mare şi la Dunăre albastră!
In graîul de astăzî, moşie, propriu «pămîntul dobîndit de la moşi», s'a restrîns la «proprietatea moştenită.», care aparţine esclusiv unuî individ. Astfel într'o doînă ardeleană (Jarnik- Bârseanu, p. 24):
Bine a zis frunza de fag, Că dragostea nu'I iosag; Bine a zis frunza de vie, Că dragostea nu'I moşie; Câ dragostea se sfirşeşte Şi căt lumea nu trăieşte.
Intr'o strigătură din Ardeal (Ibidem, p. 436) :
De-ol trăi ca frunza în vie, Nu laă fată cu moşie, Maî bine îatl o săracă,
193
Ce cu mâna eî se'mbracă, Ce voiîi zice eu, să facă, Când voiil zice : tacî, să tacă!
La Rutenii din Bucovina, în special la ceî de pe lângă Snîatin, muşiă, împrumutat de la Români, însemnează «Erbtheil, Antheilsgut» (Miklosich).
Primenire, psl. primeniţi «mutare», avea odinioară sensul general de «a schimba», precum primineală acela de «schimbare».
Miron Costin, Cronice I, 18 : «De acest turn (Turnul Severin), cum i s'aă primenit numele, este de mirai de'i zic Severin; că acel turn l'aă.zidit Traîan împărat, ce nu altul deplin, că spun isloriciî, când aii făcut şi podul, căruia cu ochii noştri am privit pragurile prin apa limpede a Dunărei, când am mers cu Dabija Vodă cu ostile la Uîvar. Cum acel turn şi au schimbat numele şi n'au ţinut numele ziditorului sâă, cum ţine şanţul luî Traîan împărat până astăzi, a şti nu pot.....»
Grigorie Ureche, Ibidem, p. 213 : «Şi de'l va cruţa Dumnezeu îndelung pe Despot-Vodă la domnie, nu vrea putea fi înfr'alt chip să nu primenească şi legea şi să nu răsipească şi ţara».
Cantemir, în «Divanul lumii» (Hasdeu, Arhiva II. 93) : «Florile grădinilor luî, degetele străine le au cules şi nasul cel necunoscut le a mirosit; pa laturile luî, sălaşe boaghelor şi puhaeelor le axa premenit.....»
Ibidem, p. 135 : «Toate ale lumii lucruri, până nu le veî spre bine pre-meni, deşerte sînt şi lucruri vrednice de rîs (Ieremiea X, 15)».
Titlul Omiliarului luî Silvestru de Ia Govora din 1642 (Cipariu, p. 150) : «Evanghelie învăţătoare saă Cazanie preste Dumenecele anului şi la praznice gospodskî şi la alţi sfinţi mari, scoasă şi primenită de pre limba rusască pre limba românească cu usteneala şi izvodirea luî Silvestru eromonahu». '' Dosofteî, în «Vîeţele Svinţilor», Oct. 66a : «Pămîniul să roade şi să schimu-şeaşte în toţi veacii schimbăndu-să până la premeneală cea de apoi».
Ibidem, Oct. 75a : «Şi toţi cari era strînşi într'acea horbă să minunară de aşea grabnică schimb alură şi premeneală răpede».
Miron Costin, Cronice I, 26 : «Măcar dar că şi la istorii şi la graiul şi străinilor şi in de sine, cu vreme, cu veacurile, cu primmele am dobîndit şi alt nume, îar acel carele este vechia nume stă întemeiat şi înrădăcinat rămâne : Români.....»
Astăzi cuvîntul s'a restrîns la sensul special «a schimba haine, rufe» (comp. izmene «calecons» cu psl. ismena «commulatio, mutatio» : româneşte schimburi «rufe curate» cu it. mutanâe «izmene» adică «ceea ce se schimbă»).
In balada «Novac şi Corbul» (Alexandri, p. 144) :
Hainele sâ'ţî primineştî, Ca să pari un biet sărac, Să nu semeni a novac, Că nu'i Turcilor pe plac,
13
IM
Vorba se maî aplică şi la caî cu înţelesul de «a potcovi din nou* ca într'o baladă populară (Ibidem, p. 4-8) :
Murgul să ţi'l primineştî
Şi pe loc să'l potcoveşti.....
Sensul special modern de «a schimba haine, rufe» se află deja în Pravila luî Mateî-Basarab, p. 91 : «Preotul să se speale cu apă şi să se îmbrace
în cămaşă noă adică să se primenească.......», precum uneorî regăsim,
vice-versa, sensul arhaic general în graîul popular, bunăoară în basmul muntean «Cele treî rodii aurite» (Ispireseu, p. 359) : «Ajunse apoî la o fîntâna mucegăită şi plină de nomol; el se apuca îndată de curaţi şi primeni apa
din fîntâna şi'şî căuta de drum.....»
Lexiconul de Buda diferenţiază vorba în premenesc «reficio, exhilaro» (de unde premenit şi cu sensul «carele afl trecut la a doaă căsătorie», lat. bigamns) şi primenesc «muto, permuto, commuto, cambio», o diferenţiare necunoscută vechilor texturi şi limbeî populare.
Rost, din latinul rostrum «cîoc de pasere, rit, bot de corabie», avea odinioară sensul general de gură, pe care cuvîntul latin îl are la Plaut, Lucilius, Varro, Pelronius şi în Pandecte, dar maî mult ca o aplicaţiune ironică («botul» omuluî). Iată câteva exemple despre acest sens general.
Evangeliarul' luî Coresi, Mat. XIII, 35 (Cipariu, p. 2) : «Deşchide-voîu în pilde rostul mieu şi voîu răgăi ascunsele deîn tocmeala lumiei».
Psaltirea aceluîaşî, Ps. XXXVIII: «Eu ca un surd n'auzii şi ca mut nu deschis rostul mieurziQuos ego tanquam surdus non audio et tanquam mutus non aperiens os suum».
Cântarea lu Moîsi de acelasî : «Ia aminte ceriul şi grăi-voîu şi să auză pămîntul cuvintele rostului mieu».
Miron Costin, predoslovie : «Să nu pomenim de marele Moîse, carele du-pre atâţia anî au scris Leatopiseţul de la zidirea lumeî, că acesta au avut pre singur Dumnezeu dascăl şi învăţătorul cu rost către rost».
Acelaşi, Cronice I, 286 : «Cuvîntul şi sfatul înţelept din singura hirea iz-voreşte păn în căt este, precum zice şi înţeleptul Solomon : din rostul direp-tuluî izvoreşte înţelepciune».
In limba modernă, rost s'a restrîns maî mult la resullatu! .sensului arhaic, adică la «pronunţare, expresiune» (1), bunăoară (Ispireseu, p. 40): «Această împărăteasă cu rostul eî cel blajin, cu purtarea cea cumpătată, se făcu de o îubirâ până şi cumnatele eî».
De aci apoî înţelesul figurat de «regulă, rînduîală, căpătâiu» de pildă (Isp. 333) : «Ce era să facă bietul om? Să_nu o asculte, îî era că'i se risi peş te casa si'şî pîerde rostuh.
(1) Cu toate acestea el persistă în locuţiunea : de rost, pe de rost «pe din afară» literal «prin gură», fr. par coeur «prin inimă».
195
într'o strigătură din Ardeal (Jarnik-Bărseanu, p. 468) :
Aşa zice popa nost
Când moare cel fără rost :
Mergeţi tare,
Că bani n'are; Dar când moare vr'un bogat, Unde'ţl cântă trâgănat :
Puneţi jos,
Că'I bănos !
Acelaşi cuvînt se maî aplică, în graîul de astăzî, la «cîoeul saii pliscul» paserilor şi la noţiunea materială de «fir de urzitură».
Vorba rost, propria dialectului daco-român, o regăsim, dintre limbile romanice, numai în spaniolul rostro şi în portugesul rosto, ambele cu sensul de «faţă».
Maî observăm încă, că verbul rostesc, care posede maî toate accepţiunile luî rost, în special aceea de «pronunţare,*exprimare», s'a diferenţiat în forma secundară răstesc cu nuanţa peiorativă «a vorbi aspru».
Rudă era odinioară un substantiv colectiv, însemnând «neam, generaţiune, familia». Iată o serie de texturi cronologice cu această semnificaţiune generală.
Evangeliarul luî Coresi, Mat. XIII, 35 (Cipariu, p. 2): «Şi atunce vor plânge toate rudele pă m î n t u 1 u i», şi maî la vale (p. 6) : «Deadevâr grăesc voao, că n'are a treace ruda aceasta pană acealea toate vor fi».
Psaltirea de acelaşi, Ps. LXXIX : «In rudă şi în rudă spunem lauda ta= In quamque ge'nerationem enarrabimus laudem tuam».
Cronica luî Moxa, p. 349, 350, 356 : «Când fu Moîsi de 85 de ai, atunce scoase pre ruda ovreiască de în robiîa lu Faraon deîn Eghypet».
«Atunce se ridica după alţi înpăraţi Senahirem viteazul cu ţara Asiriei şi cu ruda Perşilor şi cu Mideanii cu oaste mare pre Ierusalim».
«Era oarecine în Rim, anume Marchie, de rudă bună şi plină de bunătate».
Noul Testament de la Belgrad din 1648, Luc. IX, 50 (Cipariu, p. 91) : «Ca să se caute de la această rudă sângele a toţi prorocii vărsaţi de începutu lumii».
Pravila luî Mateî Basarab. p. 359 : «Drept aceaîala bucateleşi avuţiile, carele sînt râu adunate, pedepseaşte Dumnezeu pană la a treîlea rudă, îar nu la trup sau la suflet».
Dosofteî, Vîeţele Svinţilor, Octomvrie, 40b : «Chiprian era de la Antiohiea Siriei în zilele lui Dechie împărat, de rudă mare şi bogată, filosof şi vlăhov-nic de ispravă, fu vînat la credinţă spre Domnul Hs. de Duspina ficioara şi creştina, toate a lui făpturi şi lucrări dimoneşti răsăpind ca o ţăsătură de painjină».
Ibidem, Noemvrie 112a : «Era la Antiohiea un om bogat de rudă mare şi căzusă în boală de gîumătate de cap şi atăta au crescut boala, căt i-au eşit ochiul cel dirept din melcîu în afară».
196
In acelasî sens general se lua şi cuvîntul rod, sinonim cu rudă, ca în epistola dedicatoare, ce mitropolitul Teodosiu o adresează către Şerban-Vodă, ca prefaţă la liturgia slavo-românească, tipărită în Bucureşti la 1680 şi în care descrie starea naţiuniî şi a limbii româneşti:
«Den neînvâţătură şi de neînţeleagerea limbii, care noao jalnic şi plănsuros lucru îaste, într'afăta micşorare şi călcare rodului nostru cestui rumânesc, carele odată şi el număra între putearnicele neamuri şi între tarii oa-minii să număra, iară acum atăta de supus şi de ocărât îaste, cât nice învăţătură, nice ştiinţă, nice armă, nice legi, nici nice un obiceaifl între tot ro-dul,ck\ săpomeneaşte astăzi rumân, nu îaste; ce ca neşte nemearnici şi orbi într'un zbor învîrtindu-se şi înfăşurându-se : de la streini şi de la varvari, doară şi de la vrăjmaşii rodului nostru cer şi să împrutnutează şi de carte şi de limbă şi de învăţătură. O grea şi dureroasă întîmplare !» ,
Astăzî vorba rudă s'a restrîns numaî la raporturile, ce leagă pe membrii uneî aceleiaşi familii, la însemnarea specială de «eonsângean saă rudenie», întocmai precum neam are în Moldova accepţiunea mărginită de «rudă».
Ioan Neculce, Cronice II, 263 : «După ce aii adus pe domniţa Casandra la
Iaşî, îî aii dat gazdă la Iordachi Ruset visternicul, fiindu'î neam.....» alăturea
de sensul general, bunăoară în următorul pasaj din Nicolae Costin, Cronice I, 61.: «Cine aii fost la Italia să vază pre Italîanî, să îa aminte : nu'I va trebui maî bună dovadă să crează, că un neam sînt cu Moldovenii».
In «Despot-Vodă», când Doamna întreabă pe Lăpuşneanu, dacă poate pune pe ea sculele preţioase oferite de Despot, acesta-i răspunde (p. 36) :
Domniţă, aste scule străbune le priimeşte Şi'n semn de mulţămire cu ele te găteşte, Ca să serbăm norocul, ce azi ne-a dăruit Un ver Măriei tale şi mie-un....... ixearti Iubit.
Trăiesc avea odată un sens maî larg : el se aplica aproape esclusiv la lucruri, ţinea adică locul actualului a fi sau a exista, a ţinea saii a dăinui, orî a neologismului a dura.
Miron Costin, Cronicei, 5 (predoslovie): «Făeu!u-ţ.i-am izvod întâîaşî dată de mari şi vestiţi istorici, cărora trăiesc şi aemu scrisorile în lume şi vor trăi în veci».
Ibidem, p. 10 : «Multe obiceiuri întru acest neam trăiesc a Italienilor pană astăzî».
* Ibidem, p. 21 : «Sub acest, nume (Dacia) aă trăit aceste ţări pană la al doilea descălecat cu Dragoş Voevod».
Ibidem, p. 23 : «Acest Traîan împărat au venit pe aice şi au încongîurat această parte de loc şi aii descălecat neamul seminţiei, limba, care trăieşte pană acum în Moldova şi în ţara Muntenească şi norodul, câi esle în Ardeal cu acest nume Român».
Nicolaî Costin, Ibidem, p. 37 (predoslovie) : «Şi după ce vom arăta descălecarea ţărilor noastre, cum s'au pomenit maî sus, arăta-vom pre urmă cătă vreme au trăit pre aice descălecarea luî Traîan...»
197
Ibidem, p. 45 : «Al doilea p o t o p afl fost pre vremea luî Eraclie şi a luî Promefehî, carele au trăit o lună».
Grigorie Ureche, Ibidem, p. 165 : «Iară dacă au eşit neprietenii din ţară, au strîns Ştefan Vodă trupurile celor morţi movilă şi au zidit deasupra oaselor o biserică, care trăieşte pană astăzi la Râzboîenî întru pomenirea acelor suflete».
Pentru aceeaşi noţiune, aplicată la lucrurile însufleţite, la fiinţe, se întrebuinţa, în limba arhaică, verbul a custa, lat. constare, care are uneori acest sens, bunăoară în următorul pasaj din Cicero (de Orat. II, 22): «Antiquissimi fere sunt quorum quidem scripta constent, Pericles atque Alcibiades...», care, tradus în stilul luî Miron Costin, ar suna astfel : «Ceî maî bătrânî, cărora trăiesc scrisorile, Pericle şi Alchibiade.....».
Dosofteî, Vieţile Svinţilor, 39b : «Tănărule, tal.ă-tâu eustă, îarâ tânărul dzăse c'au murit».
Ibidem, Oetomvrie 41b: «Deci eşind la rugă în voroavă la Dumnezâu îş făcea inemâ rea şi tristă, cum nu să cade, zicând : că nu să cade să custe o a-menii cei fără Dumnezâu, carii strică şi strâmbazâ căile ceale direapte a lui Dumnezâu».
Ibidem, Ghenarie 47a şi 23a : «Trecând 80 de aî a c u s t u 1 u i sâu, cât au custat*. — «I s'a tocmit limba de la Dumnezâu de grăea curat, pană căt au custat*.
Penlaleucul de Tordaşî, Gen. XVIII, 10 : «Şi zise iară mă voiu turnă la tine, să custarem, şi iacă muîeriei tale în Sară fiva fecior».
Sicriul de aur, tipărit la Sasşebeş în 1673 de popa Ioan din Vinţî (Cipariu, p. 126): «0 Doamne,... de acum încă pană vom custa, dă-ne păstori buni şi sufleteşti să poată preveghea prin agîutoriul tâu pentru sufletele noastre».
Canlemir, Divanul lumiî (Hasdeu, Arhiva II, 96) : «Dară un om, carele într'un munte pustiu locuieşte şi într'o gaură de balaur saii într'o peşteră de leti saii de urs saă de pardos vîeţuîe şte, oare ce fel de petrecere va să facă ? şi ce fel de cust va să custe? sau ce chip de t r a i u va să I r ă e as că?»
In stihurile de la stîrşitul Psaltirii luî Dosofteî vorba se aplică şi la lucruri. Vorbind de Traîan, zice (Cipariu, p. 256):
Seamnele stafi de se vâd de dînsul făcute:
Tur nul-Severinuluî să custe în vremi multe.
Acelaşi cuvînt. există încă azî în Transilvania, cum o atestă Lexiconul bu-dan şi poesia populară ardeleană. într'o baladă din valea Crişuluî (Miron Pompiliu, p. 63) :
Nu me da după aista, Cât pe lume voia custa, Tot pe tine oifi blestema...
Aslăzî verbul trăire se întrebuinţează numai în sens de «vieţuire» şi se aplică esclusiv la fiinţe; totuşi graiul popular împrospătează uneori usul ar-
198
haic al cuvîntuluî, bunăoară într'o povestire de pe Someş (Contemporanul II, 596) : «Şi trăi mult prietenia asta într'aeeştî doî oameni».
Umplere saiiîmplere, lat. implere, a păstrat, în limba modernă, numaî sensul material al cuvîntuluî, dar avea odinioară şi pe cel ideal, înlocuit astăzî prin împlinire.
Paliîa din 1581, Gen. II (Cipariu, p. 48) : «Şi împlu Domnezeu în a şaptea zi lucrul său ce făcu şi odihni în a 7 zi >.
Cronica luî Moxa, p. 368 : «O înpărate! Nu să cade cine poartă caftan mohorît să grăiască mencîuni, împle'mi ce ai f ă g ă d u i t, de pune un fecîor al mieu să fie Kesar».
Pravila luî Mateî-Basarab, p. 77 : «Iară neşline va învălui sluga şi nu'I va lăsa să'şî umple slujba după învăţătura maî marelui sâfl...»
Alexandria, p. 130: «Iată că se umplu patru-zecî de anî aî împărăţiei tale».
£, Tot astfel la Macedo-Românî (Mostre II, 7) : «Cănd umple doî anî...»
Astăzî numaî Sn sens de «a face plin», bunăoară în'următoarea doînă din Ardeal (Jarnik-Bărseanu, p. 31) :
Faţa ta cea rumeîoară Zice : vino de te 'nsoară, Ochii t6I cel negrişorl Umple'mX t r u p u de flori, Fruntea ta cea albineaţă Umple'mt s î n u 1 de dulceaţă.
Vearze avea odinioară sensul general de «verdeţuri, legume», conform etimologiei sale : lat. viridia «plante înverzite, verdeaţă».
Evangeliarul luî Coresi, Mat. XIII, 32 (Cipariu, p. 2) : «Ce mai mie îaste grăunţu de muştarî de toate semenţele, e când creaşte mai mare de toate vearzele îaste».
. Psaltirea luî Coresi, Ps. XXXVI: «Că ca îar ba curînd usucă-se, ca vearzele de zlac curînd ead=Nam sicut foen um cito succidentur et sicut viri-ditas tenerae herbae decident».
Paliîa de la Orăşlia, Gen. I (Cipariu, p. 46) : «Şi rodi pămîntul iarbă şi vearze şi pomi roditori, cine întru sine rodiea poamele sale».
Pravila de la Govora, p. 17 : «Miercuri şi Vineri preste tot anul, căţî vor veni la ispovedanie, să mănânce post, ce să zice fiertură cu unt de lemn, a-şijderea şi vearze; îară carne şi brânză şi peaşte să nu'ş guste».
In limba modernă varză, pl. verze, s'a restrîns la o anumită legumă «bras-siea» numită, în Moldova şi Transilvania, eureckiu. La Istriano-Românî şi în Ardeal verze are sensul esclusiv de «varză fearlă, varză acră» (I. Maîorescu), îar la Macedo-Românî veardsile solera», verdsile «viridia» (Daniil) şi verdzu «brassica» (Kavalliotis).
Vită însemna, în vechea limbă românească, «animal» în genere, conform etimologiei sale «tot ce are viaţă» (zzanimai «ce are viaţă»): lat. vita, formă
199
primitivă din vitula, vitulus. Limbile romanice au păstrat uneori forme maî arhaice, din cari limba latină clasică nu posede de cât diminutive (1).
Omiliarul luî Coresi, c. 1570 (Cipariu, p. 29) : «Cene dă mâncare a tot trupului, cine dă vitelor mâncare a lor?»
Psaltirea de acelaşi, Ps. VIII: «Toate supus'ai supt picioarele lui: oi şi boii toţi încă şi vita cămpilor = Omnia posuisti sub pedibus ejus. Greges et ar-menta quotquOt sunt; etiamque bestias agrestes».
Ps. XXXV : «Oamenii şi vita spăşeşti, Doamne, că mulţit'ai meserearea ta, Doamne= Homines etjumenta conservas, Jehova. Quam pretiosa benignilas tua, Deus.....»
Ps. L : «Că ale meale sînt toate vitele dumbrăviei=Jdm'maKa agrestia sint penes me».
Ps. LXXVII : «Prididiţi grindiniei vitele lor şi avuţiîa lor focului=:Dedidit etiam eidem grandini bruta eorum et pecora eorum prunis ignilis».
Moxa, Cronica, p. 34-6 : «Pană a cincea zi nu era pre pămînt nice o vită nice într'apă, nice în văzduh a sbura».
In limba modernă vită, macedo-român avită, s'a restrîns la anumite animale domestice, ca boii, oae, capră.
într'o doină ardeleană d'ale cătănie! (Jarnik-Bărseanu, p- 306) :
Eu me duc, maică, 'n cătane,
Tu remâî cu multă jale;.....
Maică, pană ce-ol veni, Tu cămaşă mi-i croi, Dar să n'o coşi omeneşte,
Ci s'o coşi cătănăşeşte : Pe barburul dinainte Pune plug cu şese vite, Pe barburul dinapoi Pune plug cu şese bol.
YI. SCĂDEREA SENSULUI. § 1.
Scapălarea cuvintelor.
Nu numai în viaţa socială, dar şi în evoluţiunea istorică a limbilor, există o perpetuă înălţare şi scăpătare. Admirabilă este descrierea, ce Horaţiu face despre această continuă schimbare a soarleî cuvintelor :
Ut silvae foliis pronos mutantur in anisos.
Prima cadu'nt : ita verborum vetus interit aetas,
Et iuvenum ritu florent modo nata vigentque.
Debemur morţi nos nostraque.......
...........mortalia facta peribunt :
Nedum sermonum stet'honos et gratia vivax.
Multae renascentur quae jam cecidere, cadentque
Quae nune sunt in honore vocabula, si volet usus,
Quem penes arbitrium est et ius et norma loquendi (2).
(1) Diez, Grammatik der rom. Sprachen I, 442.
(2) Horatius, De arte poetica, v. 60—72. — D. Ar. Densuşianu, într'o traducere a acestei scrieri (Iaşi, 1832), redă versurile de maî sus în chipul următor :
Cum codri'şî schimbă frunza, l'a] anilor declin, Pcrzend pe cea dîntâîa : per vorbele bătrâne.
200
Aci, ca şi acolo, dăm numaî foarte rar peste acei favoriţi aî soarteî, carî să ştia a arunca un văl asupra joasei lor origini, carî să priceapă a'şî acoperi obscura lor proveninţă şi a'şî izbândi un brevet de nobleţă safi cel puţin un drept, de a sla alăturea cu ceilalţi membri aî graiului. In toate limbile aceasta este un fenomen de o raritate extraordinară, a vedea adică, cum bastarzii graiului omenesc izbutesc a'şî legitima o posiţiune onorabilă în societatea linguistica.
Un exemplu foarte remarcabil, în această privinţă, ni-1 ofere vorba războinic, pe care o poartă azi cu fală toţi apărătorii patriei. Care e origina acestei glorii actuali?
In paleo^slavica cuvîntul însemnează «ucigaş, tîlhar» : razboinihu «homi-cida, praedo», precum războiul nu'î alta de cât «hoţie, măcel» : război «latro-cinium, homicidium».
Actualul copil este iarăşi unul din aceşti favoriţi al soarteî.
In cronice şi în vechea legislaţiune românească, ea şi la Macedo-Românî cochil «spurius», se numea astfel «copilul din flori» în oposiţiune cu cucon saă fecior adică «copilul legitim» (comp. alb. îcopill «bâlard», psl. kopilti «nothus»).
Cronicarul Grigorie Ureche, vorbind despre Bogdan Vodă, observă (Cronice I, 147) : « ... Mulţi zic, că n'au fost Bogdan Vodă fecior cu cununie, ci copil lui Alexandru Vodă».
Pravila luî Matei Basarab, p. 96, 162 : «Cela ce va zice cuîva, că e afurisit saii copil, neştiind pre cel afurisit, că s'afi ertat şi pre celalalt l'au făcut adevărat fecior pre leage, acela iară nu se va certa ca un suduitorîu».
«Feciorii, cari se vor naşte deîn călugăriţă, aceîa sînt copiii şi nu vor moşteni nimica deîn averea mâne-sa».
Vorba graiti, nu se bucură de o origină maî nobilă; ea e primitiv identică cu «cântec» sau chiar cu «croncănire» : psl. grai «cantus», graXati «crocitare».
Dar pe cât de rari sînt aceşti privilegiaţi aî limbeî, pe atât de numeroşi sînt din contră nobilii vlăstarî aî graiului, pe carî diferite împrejurări nefavorabile îî face să'şî pearză vechea nobleţă şi, din scăpătare în scăpătare, să ajungă uneori adevărate sfârpituri. «Găsim multe exemple, în carî un cuvînt. cu semni-ficaţiune bună saii nobilă a decăzut, în cursul timpului, la una rea şi joasă; pentru viceversa mai nici unul, un fenomen puţin îmbucurător, în tot caşul remarcabil pentru filosofia istoriei»(1).
Mişel nu era odinioară de cât «săracul, sărmanul»; nemernic, nenorocitul
Ear' care nasc, ca junii înfîor şi strălucesc.
Şi noî şi toate a noastre supuse sînt la moarte.
A limbeî strălucire şi farmec n'o să peară ? Renaşte-or multe vorbe, ce-acuma nu maî sînt Şi vor peri de care acuma sînt in vază, Cum va dispune usul, co singur are dreptul A judeca de limbă şi a'î pune legî şi reguli.
(1) Tobler, Versuck eines Systems der Etymologie în Zeitschr. f. Viilkorpsychol. I, 368,
201
osândit a trăi în neagra străinătate; mârşav, cel cu constituţiunea delicată. Ce afi devenit astăzi aceste cuvinte!
De pildă în următoarele versuri din pîesa «Ovidiu» de Alexandri (Act. I, sc. V):
De când el maî cu seamă a scris «Arta îubiriî»,
Femeile, pîerdute pe câmpul rătăcirii,
In braţe'î se aruncă, orbiş, într'un noroc,
Ca fluturii nemernici, ce dai! sburând în foc.
B e r b a n t u 1 căt de miirşav, berbant numai să fie,
La dînsul daă năvală copilă şi soţie,
Căci viţiul le-atrage, trăsnindu-le prin gând,
Că vor schimba în e r o u pe un misei de rînd.
Jupîn şi chir erau altă dată cele maî înalte titluri de respect, astăzî ele afi ajuns o curată bătae de joc!
Intr'aceste doă clase de ridicare şi scădere a cuvintelor s'aflâ o clasă intermediară de vorbe, carî, avăndu'şî rădăcinile înfipte în cele maî adâncî prăpăstii ale corupţiuniî omeneşfî, capătă, în cursul timpului, o înfăţişare maî presen-tabilă, ba se furişează chiar în saloane.
Când Moldoveanul numeşte astăzî pe un glumeţ cam răutăcios şugubăţ, el îî dă fără voe ponosul de «ucigaş, criminal», cum şi însemna vorba atunci, când era maî proaspătă amintirea origineî sale.
Ceea ce era odinioară expresiunea propriu zisă a crimei, a nedreptăţii, a nelegiuirii— bazaconia— a devenit astăzî, în gura Românuluî, o adevărată fantasie copilărească, ce o rosteşte la întîmplarea cea maî neînsemnată : fără-ăe-legea a devenit o simplă necuviinţă sau prostie.
Ce poate fi maî nevinovat de cât zglobiu, epitetul caracteristic al copiilor? Şi cu toate acestea vorba însemnează nici maî mult nicî maî puţin de câtre-tî, în adevăratul sens al cuvîntuluî!
Această rafinare a viţiuluî, această îmbrobodire cu un exterior recomandabil a. corupţiuniî e comună tuturor limbilor. Pretulindenea constatăm, în evoluţiunea istorică a graiului, pe de o parte o treptată şi continuă degenerare a elementelor bune, îar pe de alta aplecarea firească a omului de a da răului o aparenţă maî respectabilă, de a acoperi ca podoabele rafinării lucrurile cele maî urăcîoase.
Vorba francesă gene, care se aplică astăzî la cea maî mică neplăcere sau supărare, însemna odinioară'«tortură».
Calvin, Institution chretienne, preface : «... . Si ces impet.ueuses furies, sans que vous y mettiez ordre, exercent tousjours cruaute par prisons, fouet, gehen-nes, coppures, bruslure : nous, certes, commebrebis devouees â la boucherie, serons jelez en toute extremite».
Moliere, VAvare, a. IV, sc. VII : «Allons vite, des commissaires, des archers, des prăvots, des juges,rdes genes, des potences et, des bourreaux!»
Forma arhaică gehenne ne conduce imediat la etimul cuvîntuluî, la medio-lalinul gehcnna, gr. fsevva, care, în Noul-Tesiament şi în latinitatea eclesias-
202
tică, însemnează «îad» şi Ia figurat «suferinţă, durere». La Evreighehinnom— de unde grecul fsevva —■ era «Valea lui Hinnom» aproape de Ierusalim, consfinţită luî Moloh, căruia s'aduceau jertfe omeneştî.«Combien peu de personnes songent aujourd'hui aux sacrifices offerls â Moloh dans la valee de Hinnom, quand elles prient leurs amis de ne pas se gener /»(1)
§ '2.
Degenerarea şi rafinarea cuvintelor.
Din cele maî sus zise resultă că, la scăderea sensului, presidă o considera-ţiune de o îndoită nalură : Pesimismul, care nu'I mal puţin pronunţat în limbă şi conform căruia maî loate cuvintele bune, oneste, nobile sînt într'un mod fatal supuse degenerării, tinzend a se transforma în rele, neoneste şi joase; Eufemismul, după care din contră cuvinte de baştină rele sînt astfel îmbrobodite, în cât îndrăznesc a se introduce prin contrabandă în societatea onorabilă a graiului: această îmbrobodire însă e numaî aparentă, căci de cele maî multe orî le remâne inerentă o nuanţă pesimistă, care dă de gol joasa lor origină. Vom procede decî din acest îndoit punct de vedere, dând câte o serie de exemple din fiecare categoria.
A. DEGENERAREA CUVINTELOR.
Misei, din latinul misellus, diminutiv de* la miser vulgar meser, care dedese româneşte pe arhaicul measer(2), însemnează primitiv «sărman, sărac», o accepţiune esclusivă în vechile texturi.
Psaltirea diaconului Coresi din 1577 :
Ps. IX : «Nu uita chemarea mişeilor—... Non oblivisci clamoris paupe-ru m afflictorum».
Ibidem : «Că nu pană în sfrâşit uitat va fi measerul, răbdarea mişeilor nu va peri pană în sfrăşit=:Non enim oblivioni unquam tradendus est e g e n s, expectatio paupei-um non perilura est in perpetuum».
Ps. XI : «Derept chinul mişeilor si suspineare mea serii or, aemu în-viu, zise DomnulrrA vastatione pauper um afflictorum, ab exclamatione e-gentium jam exurgam, dicit Jehova».
Ps. CX1II : «Ce rădică de pămînt mişelul şi de în gunoişle m ea s e r ul= Erigens e pulvere tenuem, e sterquiliniis elevans eg e n I e m».
In Omiliarul luî Coresi din 1575 ne întîmpină interesanta formă (3) mi-ştlame «sărăci me» adică poporul de jos, plebea (Cipariu, Crestomaţia, p. 20) :
(1) Max Miiller, Nouvclles leţons etc. II, 304.
(2) Acest frumos cuvînt a dispărut cu totul din graiul de astăzi şi limba modernă l'a înlocut cu neologismul miser. In vechile tipărituri îl întîlnirn foarte des, ca şi derivatele sale : meserere, meserlitaie.
(3) Despre sufixul colectival romanic ame, atăt de rarisim româneşte, înlocuit fiind cu ime, vezi articolul d-luî Ilasdeii, Volnieame şi mişelame în Columna pe 1882, p. 480-486.
203
«Merg oamenii la besearică, cum acolo popa, să spue cuvîntul lui Dumnezeu, sfînla Evanghelie, în limba pre carea grăiesc oamenii, să putem înţeleage noi mişelame; ce folos e lor, deaca popa grâîaşte în limba striină Rumânilor, sărbeaşte, de nu înţeleg, sau pre altă, ce nu vor înţeleage ascultătorii ?>
Pentateucul de la Orăştia din 1581, Ex. XII (Cipariu. p. 71) : «Să vei da banii împrumut a lor miei mişei oameni, carii cu tine într'un loc sînt, nu su-guşa pre el».
Moxa, Cronica, p. 371 : «Deci pentru că nu putea (Iustin) eşi des la mişei şi la săraci să'i judece cu dereptul, ei avea asupreală multă şi strâmbătăţi greale şi mântuiri reale de către o samă de boîari».
Posiţiunea ţăranului român devenind foarte precară maî cu seamă de la începutul secolului al XVI-lea, mişel începu a înlocui, în documentele posterioare (1), vorba actuală ţăran, care este de o raritate extremă în vechile tipărituri (2).
Iată, într'adevgr, cum descrie Cantemir starea ţăranului : «Aceşti ţăranî toţi, ori şi din ce limbă ar fi, sînt foarte aspru asupriţi cu munca stăpânilor lor. Căci lucrul nu le este aşezat cu hotărîre, ce numai singur în voea stăpî-nuluî stă, câte zile să'î lucreze eî.... Voind el să'î facă strâmbâtate, îl bate atăta de mult, pană când ţăranul de bună voea sa îî dă ceea ce cere el... să vînză vr'un boîerîu pe ţăranul sâii are voe...» (3).
In limba modernă, vorba mişel a decăzut într'un sens peiorativ. Ea înseninează obicinuit «ticălos, fricos, râu, blestemat, nelegiuit» : Timpul are dinţi de oţel : Roade volnic şi mişel (Pann).
Jntr'o doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 171) :
Să fi luat seama bine Cu cine te împreuDÎ
(1) D. Papadopol-Calimah, în articolul «Sloboziile în România», publicat în Conv. lit. XVII, 4-4-9 urm., citează maî multe cărţi domneşti, în cari ţăran e înlocuit cu mişel. D-sa însă se înşală susţinând, că vorba mişel maî tîrzîu numai ar fi căpătat accepţiunea de sărac, pe când ea este cea primitivă. De aceea şi comparaţiunea cu franeesul vilain nu'i tocmai nimerită. Vorba vilain are în vechea francesă sensul esclusiv de «ţăran», căruia evnl-mediu îl atribui sensurile morale secundare de «josnic, ştrengăresc, urît», cari singure aă persistat în limba de astăzi (Diez, Worterbuch I, 443). Vilain îşi poate găsi o analogia doară numai în românul mojic, care, ca şi rusul mu-zik, însemnează în acelaşi timp «ţăran» şi «grosolan, necioplit» din paleo-slavicul nion-•likii «vir» (comp. rom. om în sens de «ţăran» bunăoară în următorul, pasaj din actul de desrobire al vecinilor din Moldova, publicat de Constantin Nicolae Vv. la 1749 (Mag. Ist. II, 290): «Şi când s'a vinde moşia, oamenii să nu se vînză, ci ca nişte săteni a satelor să rămâe făcând slujbă obicinuită....»)
(2) Vorba actuală «ţăran» este pretutindenea înlocuită, în vechile tipărituri, cu rumân sau vecin. In documente nu l'am întîmpinat de cât o singură dală şi aceasta într'o scrisoare intimă a unuî oarecare Dumitrache către familia sa, datată 1695 (Hasdeu, Arhiva I, 1. 63) : « . . . deci dintr'acel bani aii dat unul ţăran al mieu : pentru hărtie de 2 lei aii dat 16 lei ş'un tult din banii acelui vin».
(3) Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Negruzzi, p. 246.
204
Şi cu cine te cununî : Cu propteaoa gardului, Cu mişelul satului Şi cu neamul slabului.
Saii (Ibidem, p. 277) :
Doi bujori şi doi bădiţi, Şti-ve dracul ce gândiţi, C'amîndol ve 'ncelui(I; Amîndol fosfaţi la carfe, De nici unul n'avul parte. Avui parte un mişel, Pică tundra de pe el.....
Bălcescu, în «Cântarea României», p. 568 : «Şi mumele ziceau Ia feciorii lor : Cel ce fuge dinaintea duşmanuluî este mişel.,, şi mişeii nu sînt din'sân-gele nostru... Duceţi-vă de muriţi maî bine liberi, de cât să trăiţi in robia şi în ocară !»
Şi maî la vale, p. 573 : «Sângele feciorilor teî s' i stricat şi inima lor a putrezit... Când erai tare, eraii şi eî mândri de tine... Dar de când s'au amestecat cu ceî mişei şi cu ceî vicleni, s'au făcut şi eî vicleni şi mişel....-»
Nemernic este un alt cuvînt, care, în limba modernă, şi-a pierdut aproape cu iotul nobila sa semnificaţiune primitivă, devenind astăzî un quasi-sinonim al luî mişel.
In vechile texturi nemernic însemnează «străin, pribeag».
Astfel în Bibliea lui Şerban Vodă din 1688, Deuter. XIV, 21 : «Şi toată mortăciunea să nu mâncaţi, celui ncmearnic, ce e în cetăţile tale să va da şi va mânca».
Cronica luî Moxa, p. 361 : «Şi (pe Traîan) îl durea inima de ceia ce bolila, ncmearnicii i miluîa, soţii şi-i dăruia».
Cazania mitropolitului Varlam din 1643 in alăturare cu pasajul corespunzător din Evangeliarul.din British Museum (Columna pe 1883, p. 311) :
Mat.XXV, 35-36 : Flămânzii şi'mu    j      Am fostă flămândă şi mî-aţî dafii
deadetu mâncare, însetoşai şi mă adăpat, s t r i i n ă era şi mă dusetu, desbrăcaf era şi mă înbrăcat, lân-ged era si mă socotită, în temniţă era şi venit cătră mine..... (1575).
a măînca, însetaţii am fostă şi m'aţî adăpat, nemearnic am fost şi m'aţî dusă în casă, golu şi m'aţî înbrăcat, bolnavă şi m'aţî socotită, în temniţă am fost ş'at venit la mine....
Cantemir, în «Divanul lumii» din 1698 (Hasdeu, ArhivaII, p. 111): «... Omenească minte cereştile socotească, iară pămînteştile să batjocurească şi prin felîurî de felîurî de nevoie spre ceruri să se întindă, unde şi scaunul şi adevărata odihnă iî este. Căci nouă lumea nemernicia ne este şi într'însa pri ş 1 e ţî sîrtem; iară cerul m o ş i ăşi acolo cas n i cîşi m o ş n enî sînfem».
Nicolaî Costin descrie astfel pe Italieni (Cronice I, 60) : «Oamenii (Italiei)
205
iscusiţi peste toate neamurile, stătători la cuvînt, neamăgeî, blânzi şi cu o a -menii nemernici îndată se prietenesc, cum de ar fi d e a î s el, cu mare omenie; pentru aceia le zic gentilomi, cum zic Grecii eelebiî».
In hrisovul din 1799 de la Alexandru Ipsilant Voevod pentru veniturile sfântului Spiridon din Iaşi (Codrescu, Uricariul, 83) se spune, că «în lăuntru întru această sfântă mănăstire este şi spital, care acest spital de vreme ce s'aft făcut spre priimirea şi căutarea şi tămăduirea de bolnavi neputincioşi şi săraci, atât din p ă mî n t e n î căt şi din s t r e i n 1 nemernici....*
Dar şi la cei mai buni scriitori moderni vorba s'a mânţinut în sfera ,pură a originel sale.
Stamati, Musa românească I, 156 :
Ce acolo ospeţimea pe nemernic primea, I da lăcaş de odihnă, îl încălzea, îl hrănea.
Creangă, în «Povestea porcului» (Conv. lit. X, 112): «Maî stâî şi nu te bucura aşa de grabă, că încă eştî nemernică pe aceste locuri şi tot n'aî scăpat de primejdii».
Negruzzi «Aprodul Purice», p. 117 :
Deşi se găsea nemernic, pribegit din ţara sâ, Patriotică simţire în inima'I tot s'afla.
Alexandri «Umbrei luî Nicu Ghica» (Poesiî I, 232) :
Toate într'o clipă, cum de aţi părăsit Sufletu-I nemernic, gându-I rătăcit!
In vorbirea zilnică însă nemernic însemnează «vagabond, ticălos, netrebnic, om de nimic», ca adjectiv «mişelese», găsindu'şî o analogia în vorba venetic «străin, vagabond»(1) şi în germanul Elenă «străinătate, miseriă»(2) din vechîul-german eli-lenti «ţară străină», de unde adj. elenă «străin, nenorocit, miserabil», precum şi Românul dă epitetul de «negru» adică de «nenorocii» străinătăţii, ca în balada «Novac şi Corbul» (Alexandri, Poesiî pop. 144) :
Fecîoraş, Gruluţul meii ! Ascultă de'ce'ţl zic efl : Să nu cazT la vr'un loc refl, La loc refl şi mult departe In neagra străinătate.
Iată căteva exemple de această întrebuinţare josnică a cuvîntuluî nemernic :
Nu sta ca un nemernic,
Dacă te ştii, că eşti vrednic (Pann).
Ispireseu, Basme, p. 106 : «A doa zi, dacă se deşteptă Făt-frumos, îî fu ruşine de ceea ce făcuse. Ei se căia şi se căina, cum de să facă el fapte, de
(1) Şaineanu, Elemente turceşti în limba română, p. 111.
(2) Goethe In «Hermann und Dorothea» :
Schweifen nieht Mânner von hoher Geburt nun im E 1 e n <1 ?
206
care nu maî făcuse în vîaţa luî, să'şî bea adică şi simţirile. El socotea, vezî, că a băut ca un nemernic şi d'aîa se imbătase aşa».
Bălcescu, în «Cântarea Romănieî», p. 573 : «Mult maî nainte păgânul zisese : «Ca să sdrobesc acest trup, ce mg îngrozeşte şi me amerinţă, să dau drumul asupră'î nemernicilor meî...». Şi mulţime de Greci calici, lepădaţi de Domnul, ca un nuor de lăcuste trecură mările şi se asvîrliră peste tine, o ţara mea şi supserâ sângele teii!»
De la Vrancea, Sultănica, p. 31 : «Vitele, ce trag la plug, să fiă ele maî fericite de căt nemernica făptură a omuluî ?»
Mândrie, mândru, din paleo-slavicul(l) m&dru «<ppovtu.oc, prudens»(wîatM«t. «aexpo?, sapiens» înrudit cu vechîul-german murdar «expeditus, vigil»: comp. sanscritul budha «înţelept» din rad. budh «a deştepta») aii, în vechile tipărituri româneşti, sensul de «înţelepciune, înţelept», cum dovedesc următoarele citaţiunî.
Codicele Voroneţian c. 1550 (p. 110): «Iară se nesciînre de voi lipsilu îaste de mândrie — Iară de se lipseşte cineva dentru voi de înţelepciune» (Biblia din 1688).
Ibidem, Act. Apost. XVII, 14: «Lucrându Domnului cu toată smerita mândrie = Slujiţi Domnului cu toată smeren ia (1688)».
In pasajul din urmă mândria însemnează «înţelepciunea umană în raport cu cea divină» adică «supunere, smerenia».
Psaltirea luî Coresi din 1577 :
Ps. XXXVI: «Rostul dereptului învaţâ-se preamândrie şi limba lui grăîaşte jude ţ—Justi os meditatur sapientiam et ejus lingua loquitur j u s».
Ps. CIV : «Că măriră-se faptele tale, Doamne; toate în mândrie fapt'ai.....=
Quam ampla sunt opera tua, o Jehova ! ea omnia sapient-er fecisti!...»
Ps. CXI : «începutul mândrie frica Domnului.....= Caput. sapientiae reverenda Jehovae. ...»
Evangeliarul aceluiaşi c. 1.570, Marcu VI, 2 (Cipariu, p. 9) : «Şi mulţi asculta, mirară-se grăîea : de unde acestui aceaslea? şi ce mândrii date lui:=
.....Multique audientes percellebantur, dicentes : unde hnic ista ? et quae est
haec sapientia quae data est ei?...»
Noul Testament din 1648, Lucâ IX (Cipariu p. 91) : «Derept aceaeasi mân-driea lui Dumnezâu zise : trimitevoiu întru ei proroci şi apostoli...=Propterea etiam sapientia Dei dixit : mittam ad eos prophelas et apostolos.....»
Legenda Duminiceî c. 1600 (Hasdeu, Cuvente II, 45) : «Inţeleageţi, nemândrilor, că no somieţe" î nţelepţ ii.. .»(2)
(1) Miklosich, Lex. psl., p, 394.—Curtius, Grundziige, p. 292.
(2) In «Alexandria sad Istoria luî Alexandru Machedon» Brahmanii se numesc Nego-mândri, care ar corespunde grecului yuuya<yoviG-r]c, adică «înţelept despoiat». Pasajul în cea mai veche ediţiune a Alexandriei (Ms. 1620, ed. Rianu în Col. 1 Tr. pe 1883, p. 454) sună : «.....     Merseră zile şi ajunseră.....     la un ostrov şi .....       de cee parte de apă şi sa
207
Dar deja la scriitorii din secolul al XVII-lea mândrie sau mândru are înţelesul de «cuminţie exagerată, semcţie, trufie»(comp. litfanul mandrus «deştept, vîoiti. îndrăzneţ»).
Moxa Cronica, p. 350 : «De aciîa au înpărăţit Navăhodonosor 25 de ai şi pentru măndriea lui '1 feace Dumnezeu de au fost porc 7 ai».
Miron Costin, Cronice I, 297 : «Era la hirea sa Barnovschi Vodă foarte trufaş şi la portul hainelor mândru, Iară la inimă foarte dirept, blând şi nelacom».
Cantemir, Divanul lumii (Hasdeu Arh. II, 117) : «Aşijderea mândrul, adecă cel înalt cu firea, numai el om, îar alţiî toţi dobitoace a fi socoteşte. Adu'ţî aminte, că pentru mândria îngerul din cer căzu şi drac se făcu, zicend : «In cer mă voiu sui, asupra stelelor cerului voiu înălţa scaunul meu» (Isaîa XIV, 13)».
In limba modernă, mândrie are îndoitul sens de «fierte» şi de «orgueil» : însemnează adică pe de o parte sentimentul just al demnităţii umane, Iar pe de alta sentimentul exagerat, pasiunea, care imifează această mândrie legitimă şi care ne face să ne credem maî presus de semenii noştri.
Intermediar însă între aceste doă sensuri este acela de «măreţ, strălucit, frumos», ce'l are mândru, aplicat la fiinţe şi la lucruri (comp. gr. focopoc; «mândru» cu fâvoc «veselie, strălucire»).
1. La fiinţe :
In balada «Mioriţa» (Alexandri, p. 2) :
Să le spui curat, Că m'am însurat C'o mândră crăiasă, A lumii mireasă....
Ibidem (p. 3) :
Cine a conoscut, Cine mi-a vezut Mândru ciobănel, Tras printr'un inel ?
într'un bocet din Transilvania (Burada, Datine, p. 146) :
Bucură-te, progadie, Mintenaş are să'ţl vie... Mândru volnice 1....
In balada «Mihu copilul» (Alexandri, p. 62) : Mihu copilaş, Mândru p ă u n a ş , Păunaş de frunte, Copilaş de munte.
vede copacii! nalt şi omeni cu ţară.....Şi Întrebă pre filosofi, ce ţară este acolo; ei ziseră:
«este acolo Edemul, ce ziceţi voi M a c a r o n , şi sîntu acolo Nagomudrii, omeni goli şi d e r e p ţ i i , şi au şi înpărat Evant înpărat». Intrevorbirea. ce a avut'o eroul cu capul Brahmanilor, a devenit în «Ceasornicul Domnilor» de Nicolaî Costin : «Voroava a prea înţeleptului Garamanţilor cătră marele Alexandru». Vezi Gaster, Lit. pop. rom., p. 31.
208
în balada «Codreanu» (Ibidem, p. 86):
Mult e mândru, sprintenel Cel volnic, cel voinicel !
2. La iucrurî :
In balada «Mihu» (Ibidem, p. 66) :
Că eă Mihu sînt Şi vrea să cânt Un mândru cântic, Cântic de volnic, Cum n'aţl auzit, Cât veac aţi trăit!
In balada «Toma Alimoş» (Ibidem, p. 72) :
Şi pe Iarbă, cum şedea, Mândrei masă 'şl întindea Şi tot bea şi veselea...
In balada «Soarele şi luna» (Ibidem, p. 27) :
Imblă, frate, mândrul soare, Imblă, frate, să se 'nsoare,
Noâ al
Pe noă cal, Care noaptea pasc în raid.
In «Movila luî Burcel» (Ibidem, p. 168) :
într'o zi de sărbătoare, într'o zi cu mândru soare, Care lumea o înveselea Şi cu aur o învelea.....
Bolintineanu, în «Moartea lui Mihaî Viteazul» (Poesiî I, 142) :
Are o presimţire, ce l'a turburat,
Şi pe mâna'I mândră capul a plecat...
In «Andrei» (I, 157) :
Perdut'al vr'o cruce de mărgăritare
Saâ paserea verde cu mândra cântare?
Ibidem (I, 164)'
Ah! cine'I fecioara, a cărei mândreţe E dulce ca visul voioasei juneţe ?...
In «Pagîul bătrân» (I, 443) :
Dar către seară tot se stingea. Palatul mândru se părăsise, In sala dalbă tronul perise, Regina dulce nu mal era....
Ispirescu, Basme, p. 6, 13 : «Fiecare f 1 o ar e era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta».
209
«îşî alese calul cel maî frumos din grajdurile împărăteşti, hainele cele maî mândre şi maî bogate şi merinde, ca să'l ajungă un an de zile».
In «Cântarea României» de Băleeseu, p. 554: «Care e maî mândră de cât. tine între toate ţările semănate de Domnul pre pămînt ? Care alta se împodobeşte în zile de sărbătoare cu flori maî frumoase, cu grâne maî bogate?»
In Ungaria, Banat şi Transilvania mândru însemnează, ca şi ţigăneşte, eeclu-siv«frumos»(l); îar în poesiile populare femininul mândra, cu frumoasele diminutive : mândrişoară, mândndeană, măndrulieă, măndruliţă, mândruţă (2), are sensul de «iubită, amantă».
In balada «Păunaşu Codrilor» (Alexandri, p. 25) :
Cântă'ţT, mândro, cântecul, Că mi-e drag ca sufletul!....
In doinele ardelene (Jarnik-Bărseanu, p. 10, 14, 19) :
Pentru mândra, care'ml place, Treî zile la domni aş face.....
Floricică albăstrică, Mândră, mândruhana mea, După faţa la de doamnă Lumea întreagă se-întoarnă!
Cât în lume am umblat, Eu ca mândra n'am aflat : Bunişoară şi frumoasă Şi ca ea de drăgăstoasă!
Celelalte sinonime a!e luî mândru, în accepţiunea peiorativă de «orgueil-leux», exprimă toate o însuşire materială : trufaş, oarecum «bon-vivant» (ngr. Tpuţj-rj «dclices, mets exquis»), fudul (formă turcească vulgară pentru a-rabul fusul) propriu «care se întrece (in bine sau în reu), covîrşitor» şi în fine îngâmfat, care în limba arhaică are sensul material de unflat, ca în următorul pasaj din «Cugetări în ora morţii» de pe la 1600 (Hasdeu, Cuvente I, 470) : «Altora le va cură diîntr'o ochi smrad cu puroi şi vor fi îngânfaţi...»
Mârşav, din paleo-slavicul mriâavti «macer», nu implică într'însul nicî o idee josnică şi însemnează pur şi simplu «slab (de constiluţiune)».
Pravila luî Mateî Basarab, p. 156 : «Cela ce îaste foarte gras şi cela ce îasle slab şi mârşav sau altul ce nu'.şî se poate de loc clăti să fugă sau să alearge, acela nu îasle vinovat, să fugă de cele ce să scoată asupra luî cu cuvinte de sudalmă, că alunei ar fi maî raft, că l'ar goni vrăjmaşul şi l'ar a-junge şi l'ar ucide de l'ar omorî».
Astăzi vorba arc maî mult sensul peiorativ de «murdar» şi cei figurat de »mişel, păcălos».
(1) Slavici, Dic Rumănen in Ungarn, p. 146.
(2) A se vedea aceste forme in escelentul G-lossairc, cu care d. Jarnik a însoţit edi-ţiunea poesiilor populare ardelene «Doine şi Strigături», p. 167—170.
14
210
Bolintineanu, în «Dragomir» (Poesiî I, 99) :
Moartea nu înspâîmîntă de cât pe mârşavi, Moartea'I logodită cu aceî maî b r a v I.
In «Doamna luîleremia Movilă» (I, 105) :
Unde'I vitejia boierilor bravi?
Nu mal sînteţl nobili, slnteţl robi mărşavi ! (1)
Nebun însemnează literal «non-bonus» adică «râu» (comp. zglobiu «nebunatic» cu elobiv «reu»).
Psaltirea luî Coresi din 1577, Ps. XCIII: «Inţeleageţi aemu fără menţi întru oameni şi nebunii cândva tnmândriţi-v ă=Animadvef tite, o b r u-tissimi in populo : et stultissimi, quando intelligentes eritis?»
Nuanţa fundamentală de «răutate» este uneori intim implicată în vorba nebunie, aşa că se acopere una pe alta.
Pravila de la Govora din 1640, p. 18 : «Iară de va şti neştine un tălharîu şi va mearge fără de vină fiecare şi'l va prinde de'l va ucide, iară nefăcându'î nimica într'acel ceas, pre unii ca aceîa îî învăţăm să li se risipească casele şi să se gonîascâ dintr'aceale locure şi dentru avearea lor; că sînt şi aceîa într'un chip cu nebunia t ă 1 h a r i u 1 u î şi'ş pearde şi sufletul sâfi».
Constantin Căpitanul, vorbind în cronica sa de «Sekel Moîsi, craiul Ardealului», care 'şî propusese să slrice şi să calce ţara, zice (Mag. Ist. I, 241) : «Şărban Vodă cu boîariî auzind, au socotit să'l împace cu darurî şi au trimis boîarî cu darurî scumpe, rugându'l să se părăsească de a vîrsa sânge nevinovat. El nicî cum nu vrea, ci cu setneţie zicea, că va să facă r â fi. Decî ne-buniea luî văzând Domnul cu boîariî....»
Acelasî cronicar descrie astfel «nebuniile dorobanţilor, a seimenilor şi altor .slujitori» sub Mateî-Vodă (Ibidem, p. 309) :
«Incruntându-se în sânge se făcură ca neşte câini turbaţi, căuta pre cine vor muşca şi începură casele boîarilor a le jăfui şi nu numaî ale boîarilor ci şi ale altora şi bisericile jăfuea, odăjdiile, potirile, discosile, cărţile, de le vindea pen tîrg, pre mulţi preoţi îî scotea de plete de unde făcea liturghie şi-i bătea, icoanele le ardea să scoată aurul şi pren prestoale căuta de găsea moaşte sfinte şi le lepăda zicând, că sînt farmece. Ca aceste lucruri fără de leage făeea dorobanţii, seimenii şi alţî slujitori de coprinsease r ăo t a t ea lor toată ţară, atât că se mira bieţii boîarî ce vor să facă, ci fugea care încotro putea scăpa».
Anton Pann, Povestea Vorbei, p. 70 :
Plosca îl aţâţa mal tare, De se făcu numaî foc, Că ea are multe daruri :
(1) Tot aşa ce'I palid e fără gust, neplăcut, prost : searbed, arhaic sealbed din lat. ex-albidun, propriu «palid», figurat «fade, insipide»; bleg «moale, prost» însemnează literal «palid» (comp. polon, blak «pâleur» din germanul bleich «pale»).
211
Aci face pe om b u n
Şi aci îl întărâtă de'l preface în nebun.
Sinonimul luî «nebun» smintit, esle propriu vorbind «cel eu mintea pervertită-', o accepţiune esclusiv modernă, formată probabil sub influenţa vorbei minte, eu care n'are de loc a face. Smintit e participiul verbului smintire din paleo-slavicul sîim&titi «turbare», un sens, ce'l întîmpinâm adesea în vechile tipărituri.
Psaltirea luî Coresi :
Ps. VI : «Vindecă, Doamne, că smintiră-se oasele meale şi sufletul mieu t u rb u r ă-s e foarte=Cura me, Jehova, quia conturbată sunt ossa mea, et anima mea con turbata est valde...»
Ps. XVII : «Şi ridică-se şi tremurat fu pămîntul şi u r z i t, u r il e pădurilor smintiră-se şi rădicară-se=Et. concutitur ac movetur terra, fundamentaque monfium commoventur, concutiuntur...»
Ps. XXIX : «Intors'ai faţa ta şi fui smintita...Te abscondente faciem tuam fui con tu r ba tu s».
Ps. XXX: «Miluîaşte-mă, Doamne, că scrăbesc, smintise de manie ochiul mieu...—Gratiam fac mihi, Jehova, nam angustiae mihi; contabescit prae in-dignatione oculus meus...»
XLV: «Derept aceaîa nu spămîntu-ne, când sminteaşte-se pămîntul şi schimbându-se pădurile într'inema măriei=Idcireo non timeremus, si com-mutaret terra, aut si dimoverentur montes in ima măria».
Smintit, în sens de «stricat, mulat din loc», e întrebuinţat, dar foarte rar, şi de uniî scriitorî moderni.
Beldiman, Jalnica tragodie (Cronice III, 346) :
Doă tunuri, ce avea Curtea, din care unul smintit, Aşa '1 legase bine, cât nu credeai câ'i cârpit.
De la Vrancea, Sultănica, p. 107 : «Felinarele, înfipte din răspântie în răspântie, smintite din locul lor, nu luminau maî mult de cât stîlpiî telegrafului...»
ESsbunare însemnează literal a «face din nou bun» şi se aplică pe de o parte la restaurarea uneî stări anterioare, bunăoară vremea se re'sbună a-dică «se înseninează, devine îar bună» (comp. ital. bonaccia, fr. bonace «mare liniştită» literal «vreme bună»), de unde rSsbunare «odihnire» şi substantivul invariabil rSsbnn în sens de «odihnă, pace», ca în următoarele exemple :
Paliea de la Orăştia din 1584, Ex. XXXIV, 41 (Cipariu, p. 81) : «In şase zile lucrează, în a şaptea zi tu răzbună de a ararea».
Moxa, Cronica, p. 405 : «Se sfădesc cu toate ţările şi nu aii răzbun-'.
loan Neculce, Cronice II, 258 : «...Scoase şi Antioh Vodă de la ţară obiceiul Ducâî Vodă, văcărit, în doă îernî însă şi maî greu : doî leî de cal şi un galben de vacă, ca să se apere de duşmanî; iară duşmanii nu'î maî da răzbun nicî odată».
212
într'o anecdotă populară de Speranţă (Contemporanul II, 922) : «Pîrdal-nicele de păcate nu'î dedeau popii răzbun*.
Pe de altă parte rBsbunare se aplică la «răsplata reuluî comis» — sensul cel maî general — care se făcea de cele mal multe orî prin o sumă hotă-rîtă, ce ucigaşul plătea rudelor ucisului, adică îşî răscumpăra crima, de unde, în vechile tipărituri, rescumpăr e sinonim cu «răsbunare». «-Re'sbunarea, considerată ca «rachat» — zice d. Hasdeu (Cuvente I, 300) — este consecinţa instituţiunilor juridice medievale, când rudele se împăcau cu ucigaşul pentru o plată oare-care hotărîtă».
Iată şi doă exemple pentru răscumpărare cu sens de resbunare :
Nicolaî Costin, Cronice I, 41 : «Tot neamul Câinilor cel oţerit se stinse din temelie, în care neam s'au arătat întâi răscumpărarea luî Dumnezeu cea adevărată pentru vărsarea de sănge nevinovat al luî Avei, în al treilea şi în al patrulea seminţie cercând răscumpărare nedreptăţii».
Grigorie Ureche, Cronice I, 155 : «....S'a rădicat Ştefan Vodă cu toată puterea sa voind să'şî răscumpere strîmbătate, ce'î făcură Unguriî...»
Cumplit, din latinul completus, posede ca substantiv semnificaţiunea sa etimologică de «sfîrşit, margine» în vechile texturi.
Psaltirea lui Coresi, Ps. XXXVIII : «Spune'mi, Doamne, cumplitul mieu şi măsura zilelor meale cât's=Fac ut experiar, Jehova, finem meum; mensura dierum meorum, quid sit...»
Ps. XLVI: «Veniţi să vedeţi lucrul lui Dumnezâu, ce puse minuni în pămînt, lua războîure pană în cumplitul pămîntului...=Agite videte opera Jehovae, ut disponat desolationes in terra : facies ut cessent bella usque ad extremitatem terrae...»
Ps. LIX : «...Şi vor şti că Zeul volnicul e cu Iacov şi cu cumplitele pămîn-tului...=...Ut sciant Deumsumme dominări in Jacobo, usque ad fines terrae».
Evangeliarul din British Museum, Mat. XIII, 49 : «Aşa va fi cumplitul vea-cului=Ita erit. in consummatione saeculi....»
Sensul general de«deplin, desăvîrşit (fie în bine, fie în refl)» s'a restrîns de timpuriu la nuanţa peiorativă de «grozav, înfricoşat; neîndurat, sgârcit» o nuanţă, pe care o îniîmpinăm deja la ceî vechi.
Omiliarul mitropolitului Varlam din 1643, f. 274 : «Văzând şi oamenii ceî buni şi direpţî cumpliciunea celor nemilostivî».
Grigorie Ureche, comparând domnia luî Petra Vodă cu a urmaşului său Aron Vodă, face următoarea reflecţiune (Cronice I, 238) : =Ce norocul ţărel cel bun s'au schimbat, că după noroc bun i-afl venit şi râu; cum ar fi însemnat de Dumnezeu, după vreme bună şi senină să vie vreme rea şi tulburată-după domnia lină. şi blândă să vie cumplită şi amară».
Miron Costin zice asupra aceluiaşi Domn (Ibid., p. 249) : «Domniei luî A-ron-Vodă cu cale i-aft zis cumplită, că aşa au fost dăsfrînată domnia şi ne-
_ 213
direaptă, căt, de răul luî, ce erau boîerî de frunte fugise maî toţi în ţara leşească».
Semnifieaţiunea primitivă reiese în Următorul pasaj din Constantin Căpitanul (Mag. Ist. I, 113) : «După ce au mazălit Turciî pre Mihnea Vodă, pentru rău t ă iile luî cele cumplite... le au dat Domn pre Vlad-Vodă...»
In limba modernă predomină esclusiv acest sens peiorativ. In balada «Cucul şi turturica» (Alexandri, p. 8) :
Efi n'aş zice ba
Pentru dumnla-ta,
Dar cumplit mi-e teamă
De cumplita'ti mamă,
Că'î bănuitoare şi fărmecătoare..
Pann, Povestea Vorbeî, p. 16 :
Soţia ta astăzi, perechea'ţî Iubită,
0 să te răpue cu moarte cumplită...
Ibidem, p. 60 :
ES nu zic, ca omul cumplit să se facă Şi pană într'atăta argintul să'l placă. In căt s'ajungă la el să se închine..
Ibidem, p. 65 :
A fost un sgârcit odată, care merefl grămădea, Zi şi noaptea totdeauna pe bani dormea şi şedea, Şi, de cumplitate multă, trăea singur, singurel, Nu ţinea în casă nici slugă, nici pisică, nici căţel.
Alexandrescu «Ucigaşul fărăvoe» :
0 noapte fatală ! o noapte cumplită! Pe patu'ml de trudă dormeam obosit. Era despre zîuă : soţia'ml Iubită Şedea lângă mine... un vis, vis cumplit!
Alexandri, Despot-Vodă, p. 6 :
Căci f ea rele 's cumplite, dar omul e maî cumplit!
Intr'o doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 265) :
Dare-ar, bade, Dumnezeii, Să fie pe gândul meâ ! Să te ajungă dor cumplit. Să laşi lingura pe blid, Să Ieşi afară plângend Şi părul din cap smulgend.. .
Maî pomenim aci şi întrebuinţarea de tot caracteristică a vorbeî cumplit în graiul moldovenesc, alălurându-se pe lângă alle însuşiri bune spre a le da maî multă tărie, formând astfel un fel de superlativ perifrastic.
Iată doă exemple luate din anecdotele populare de Speranţă (Contempo-
21-1
ranul I, 404, 802) : «O ducea cumplit de bine...» — «Câ'î cumplit de bună mierea».
In aceste locuţiuni cumplit împlineşte acelaşi rol ca şi tare sad grozav într'o posiţiune analoagă, exprimând o nuanţă particulară de gradul cel maî înalt, ceva maî mult de căt «o ducea foarte bine» şi «foarte bună mierea».
Fortuna, furtună, din latinul fortuna «hasard, aventure, sort», a scăzut româneşte la sensul de «vijelie, vifor» întocmaî ca alb. furtună «vijelie», fortune «procella, tempestas, naufragium», neo-grec. yooptuva «vijelie pe mare», turc. serb. fortuna «tempestas» şi în maî toate limbile romanice : it. sp. port. prov. fortuna, fr. fortune de mer, reto-rom. furtuna «nelinişte, poftă».
In latinitatea media fortuna şi chiar foarte des furtuna (Schuchardt II, 123) însemnează deja «maris tempestas».
Astfel într'un text de la 1244 citat de Du Cange s. v. citim : «Circa mediam noctem validissima Fortuna maris et temporis fuit in portu Januae, ita quod multae naves iverunt in terram».
Şi într'alt text frances aproape contemporan : «En cel an (1269) dut passer le Roi d'Arragon en Surie, et monta sor mer il et ses os, et. quant vint au qu-art jor une Fortune grant le pris et rompi sa nave...»
Este probabilă opiniunea d-luî Gihac (Dict. I, 106) «que l'acception de tem-pete a du se developper en premier lieu de l'it. correre fortuna, c.-â-d. courir fortune sur mer, et de lă subir une tempete».
Vorba românească vine din latinitatea medievală, iară nu din neo-greaca, care ea însăşi o dobîndi din italiana. De la Români vorba trecu la Rutenii din Bucovina, la cari fortuna însemnează «vreme rea».
Iată un frumos pasaj din «Istoria îeroglifică» a luî Cantemir, în care se cuprinde sinonimica furluneî în gradaţiune ascendentă, p. 237 : «Marea nu de alta, ce de v î n t faţa îşî schimbă, vîntul vivor, vivorul h o 1 b u r a, hol-bura furtuna, furtuna valuri, valurile primejdie vaselor şi peirea celor din vase aduce».
Cerşesc, format din cerşi, perfectul arhaic al verbului cer, are astăzi esclusiv accepţiunea peiorativă «a cere milă». In vechile tipărituri cerşit saă cer-şut n'avea nimic ignobil în sine.
Iată ddă-treî exemple din cronicari :
Nicolae Costin, Cronice I, 75 : «Purces'aii eu oşti Antoniu Caracal asupra Pârtilor trimiţând sol de aii cer şut pe fata craiului Pârtilor, pre care neprimin-du-1 să'î fie ginere, aii intrat cu oşti în ţara Pârtilor de au prădat».
Acelaşi, Ibidem II, 5 : «Dacă aii murit Dabija Vodă, rămânând ţara fără Domn, s'aii sfătuit boierii ceî mari aî ţării Moldovei şi îndată au purces la Ţa-rigrad de şi-au cerşit Domn de la Poartă după obiceiul lor, fiind sub stăpânirea împărăţiei turceşti».
Grigorie Ureche, Ibidem I, 197 : «Maî apoî de toate şi-ati ales sfat, ca să trimită soli la împăratul cu mare rugăminte şi plângere să'î ierte, şi aşa aă
215
ales dintre dînşiî pre Trifan Ciolpan, de l'au trimis sol la Suceava la împăratul, de s'au rugat de pace şi şi-au cer şut Domn».
In limba modernă sensul scăzut «a cere milă» e singurul cunoscut. Intr'o doină din Ardeal (Jarnik-Bărseanu, p. 261) :
De'I lua de seama mea, Tot să poţi trăi cu ea; De'I căta la alt ceva, Dumnezeii să nu'ţî mal dea De căt una ologea, Să ţi-o pul în telegea, Să umbli cerşind cu ea; Să vil şi la pragul mea, Să te m i 1 u I e s c şi eii......
Chivernisite este, în privinţa sensului, primitiv identic cu cârmuire.
Mărgăritul luî Ioan Hrisostom din 1691 (Cipariu, p. 199) : «Să cunoşti, cum că îaste necercetată şi neurmată cea de toate maî nainte cunoscătoare a lui Dumnezeu chivernisi/re»■
Cronica luî Constantin Căpitanul (Mag. ist. I, 88): «Andronic Paleologul a-vând şi un fecior anume Ioan, care încă nefiind de vîrstă, ca să poată chivernisi împărăţia.....»
Şi maî la vale, vorbind de bătălia de la Nicopole, zice (p. 96) : «Den rea chiverniseală a creştinilor au biruit Baizit pre Creştini, tâindu'î şi robindu'î».
Cantemir, în «Istoria îeroglifică», p. 348 : «Arătarea nepriefeşuguluî fără folos corăbiîarilor se aseamănă, carii în vreamea furtunii chivernisala corăbiei lăsând... unii pre alţii vina aruncă».
Sensul secundar de «agonisire» şi de «mijloc de căştig» fu modificat, în timpul Fanarioţilor, în cel peiorativ de «înavuţire prin jafuri sau abusurî în funcţiuni publice», modificare remarcabilă ca o rămăşiţă din acea tristă epocă, când nepotismul se practica pe scara cea maî întinsă.
Alexandri, în dialogul politic «Păcală şi Tăndală» (Teatru, p. 64) :
Ce greşală am făptuit, Pentru că, fiind în slujbă, şi eii m'am schivernisit ?
Scârbă, din paleo-slavicul sJcrubi «cruciatus, cura, aegritudo animi, moeror», însemna odinioară esclusiv «întristare, mâhnire sufletească».
Psaltirea luî Coresi din 1577, Ps. XVII : «Şi în scrâbna mea chem Domnul şi către Dumnezeul mieu chem=In ipsa angustia mea invoco Jehovam et ad Deum meum vociferor».
Ps. XXIV : iScrăbtia inimei meale mulţi-se, de nevoia mea scoate-mă= Oppressiones animi mei dilatant se; ab angustiis meis deduc me».
Moxa, Cronica din 1620, p. 367 : «Că nice un bine pre lume nu îaste, ca să nu ameastece cu scrabă şi cu mult amar : soarele acoperă nuorii, aşa şi pre bine vrăjmaşii».
Nicolaî Costin, în «predoslovia» Cronicei sale : «Aşijderea (învaţă Istoria)
216
a nădăjdui a nu se teme şi pre norocul (carele nicăiurea muliă şedere Ia un ]oc nu are), cum se muia biruitoriul, cum se veseleşte de izbândă gonind pre cel biruiţi, pre urmă ceî ce fug, cum se fac biruitori asupra celor biruitori maî întâi, cum bucuria de sîrg se întoarce în scârbă şi scârba in bucurie : toate aceste denlru ceteala Istoriei se cunosc».
Ţichindeal, Fabule, p. 205 : «Bucuria şi scârba sînt doă surori, care una după alta aleargă
Într'o doină (Alexandri, Poesiî pop. 254) :
Frunză verde siminoc, De scârbă, de mare f o c, Staîl în codru   şi gândesc, Ce să fac, ca să trăiesc?
Astăzî vorba scârbă are maî ales sensul peiorativ de «greaţă, desgust».
Bălcescu «Cântarea României», p. 579 : «Făptuitorii tâlhăriilor se spâi-mîntează însişî de faptele lor... Domnul şi-a întors cu scărbă faţa de la dînşiî şi îngerii s'au depărtat cu gr o a ză de eî...»
B. RAFINAREA CUVINTELOR.
Şugubăţ, din paleo-slavicul duiiegubicl«homicida» literal «perditor animae» (dusa «anima», gubiti «perdere»), eu aferesa primei silabe (1), însemnează în vechea limbă românească totdeauna «criminal, ucigaş», ca în citaţiunile următoare :
Dosofteî, în «Vieţile Svinţilor» din 1683, Oct. 43a :.«Ce tot nepriîatinul şi vicleanul nu părăseaşte a face râu. Că prăvălindu-să în chip de om şi a-flând pre svîntul la strîmtoare lesne de surpai, cu rîpă adîncă, căzu la picioarele svîntului făcându-să a-i să ruga de blagoslovenie ; iară svîntul spăriin-du-să de fără veasle ilăniş şi împîedicându-să de dînsul, deade în gîos cu capul de agîunsă tocma la fundul răpei cel de maî gîos. Ce însă dintr'acea încă nemică n'au folosit acel şugubăţ, rămâind svîntul întreg nevătămat».
Acelaşi, Ibidem : «Şi 'înfruntă cu îndrăznire fără frică pre păgânul, Iară el neputând răbda îndată pusă de aprinsâră cu mâni greale sugubeate, unii de cap, alţii de umere şi de haîne, cine cum putea silea să facă necinste să împle voia spurcatului tiran» (Ibid., 69!)).
«Şi pravoslavnicii proslăvită pre Dumnezâu, Iară şigubăţid să turburaşi să inspâîma de minune â svinţilor îngeri, că să siliîa să să poeăîască de cătră păgănăţăe ce feaee» (Noemvrie, 98b).
«Iară el tâgăduind că nu ştie, svîntul descăleca de pre cal şi întrebă în casa şigubălului şi pogorând vasal întrebă, ce'i aceasta? îară şigubăţul tremurând căzu la picioarele svîntului» (Ibid., 117).
(1) Miklosich, Lcx. psl, p. 182. — 0. Hasdeu a consacrat acestui cuvînt un studiu special în Columna pe 1882, p. 612 — 619, după ce indicase deja adeverata sa origină în Arhiva istorică a României I, 176 comentând aşezămîntul lui Miron Barnovschi. Vezî şi Melchiscdec, Cronica 'Huşilor, p. 64—68.
217
«Aceastea văzând acel şigubăt şi mâncător d e sânge deade răspuns asupră-le de sabia» (Ibid., 13Ha).
«Şi odănăoră un neguţătorul ou aur mult trecând pe aeolea Pao ucis un şugubăţ şi l'au tras la uşa chiliei svîntului» (Ghenarie, 43a).
Cantemir, în «Divanul lumii» din 1689 (Hasdeu, Arhiva istor. II, 88): «Petrecerea ta cu oamenii şi oamenii cu tine —■ deşertare şi amăgeală este. Iară pentru a anilor vechime cată aî, mult me mir : alăta căt eşti de amăgitoară, mincinoasă şi şugubaţă, cum te Dumnezâvi rabdă şi nu te cu un ceas maî înainte prăpădeşte? ce cu aceasta pre a sa bogată milă şi îndelungă răbdare sviteşte».
Sub influenţa verbului şuguese «a glumi», vorba şugubăţ a suferit o mare scădere semasiologică, avend astăzî, în Moldova, semnifieaţiunea redusă de «primejdios, reutăcîos, glumeţ», implicând însă totdeauna o nuanţă pesimistă maî mult saii maî puţin pronunţată.
Iată câteva exemple luate din scriitorii eeî maî bogaţî în moldovenisme :
Stamati, Musa românească, p. 346 (fabulă) :
Momiţa însă fireşte, deşi este prea isteaţă Şi hazlie, şugubaţă, Insă este pizmăt ară, Vicleană şi rîzătoare.
Creanga, în povestea «Harap-Alb» (Convorbiri liter. XI, 1.76, 177): «In călătoria ta aî să ai trebuinţă şi de reî şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, îar maî ales de cel spân, cât 'i putea; să n'aî de a face eu dînşiî, căci sînt foarte şugubeţi».
«Locurile aceste sînt şugubeţe; ăennăe şti, cum vine întîmplareaşi Doamne fereşte să nu'ţî cază greii singur».
In piesa «Chiriţa în provincie» de Alexandri (Teatru, p. 534) :
Vaî, că m'o pişcat îară, Bre ! ce om şugubăţ ! Da şezi, mâl, binişor.
In «lorgu de la Sadagura» (Ibid. 997) : «Să te păzeşti, dragă cucoană Gahiţă, pentru că la vîrsta noastră cat aroile sînt. foarte şugubeţe».
Ibidem (p. 1000): «O duceţi bine?... Me bucur... Videţî d-voastră, că să-n ă tale a-i şugubaţă .'...»
In «Kir Zuliaridi» (Ibid. 1160) : «Madama Flaimuc me iubeşte... şi dragostea 'i şugubaţă de firea eî».
Dintre scriitorii moderni din Muntenia am înlîmpinat vorba şugubăţ numaî la d. Odobescu şi anume în minunatul «basm vănătoresc» (Pseudokyn., p. 219) : «Veveriţele şugubeţe cu coada vîlvoiu, carî sar zglobii pe erăcile copacilor, ronţăind alune, ghindă şi scoruşe».
In legătură cu şugubăţ stă vorba şugubină, arhaic de şugubină, din paleo-slavicul dusegubina «homicidum» literal «perditio animae», însemnând în vechea jurisprudenţă românească «omor sau relaţiune nelegitimă între bărbat şi femee» (ambele considerate de dreptul canonic ca o «pierdere de suflet»), a-
218
poî «amendă pentru răscumpărarea crimei», care se da deşugubinarilor saă şugubinarilor, însărcinaţi cu slrîngerea eî.
In aşezămîntul luî Miron Barnovschi din 1628 (Hasdeu, Arhiva I, 175): «... Imblă dişugubinariî în toată vremea de fac năpăştî a fămeî şi a fete de oameni bunî şi a sărace pe minciuni, de fac pradă^şi-i bagă în fiară şi-i cîobotes a... aşijderea şi deşugubinariî ce să h'aîbă a umbla pentru de-şugubinele numaî într'o lună pentru an, în luna luî Septemvrie, îar maî mult să nu îmbie».
Grigorie Ureche, Cronice I, 138 enumărând boieriile mari în sfat tocmite de Alecsandru Vodă cel bun şi bătrân : «Vornic mare în ţara de gîos, gîude-cător tuturor din ţară şi globnic de morţi de om şi de şugubini, ce se fac la partea luî».
Aşezămîntul luî Constantin Mavrocordat din 1741 (Codrescu, Uricariu IV, 404): «Slugile vorniceştî, unde vor afla fe m e î sau f e te cu pricinî de şugu-bini, să nu fie volnici a lua'ceva, atăt, de la fată cât şi de la bărbat fără gîude-cala Ispravnicului de ţinut şi pe vorbe omeneşti fără dovadă să nu vinuîască».
Astăzi vorba şugubină însemnează, în Muntenia, «crimă capitală, păcat de moarte» (Costinescu), de unde sensul figurat de «nenorocire».
Zicătoarea : a dat de şugubină e sinonimă cu : a dat de pocinog, sau : a dat de b ocl uc (1).
Jipescu, Opincar, p. 48 : «Nu cumva... uţupinile din lumea luî Dumnezeu cu d'adinsu te dau dă şugubină ?■»
In basmul muntean «Fata din dafin» (Cal. basm. 1883, p. 23) : «Nici să te repezi şi să o coprinzî în braţe aşa ţoropoc, asemenea nicî să te cerci să fugî cu ea aşa fără de voe, că dai de şugubină şi te împietreşti ca toţî ceilalţi feciori de împăraţî».
In basmul «Tăleruş» (Ispireseu II, 1. 120) :
— Dară ce aî, stăpâne, de eşti aşa opărit? îî zice boul.
— Ce să am ? răspunse băiatul, iacă a m d a t de şugubină. Şi-i spuse toi ce'I zisese tauruP(adică să vie Tăleruş să se bată cu dînsul)».
De vorba şugubină n'am dat în nici un scriitor moldovean, pe când la Munteni locuţiunea proverbială a da de şugubină e foarte des întrebuinţată.
Bazaconie, arhaic bezaconie, din paleo-slavicul bezakoniîe «iniquitas, injuria» (bezii «sine», zalwniie «justiţia»), are, în vechile tipărituri, sensul esclusiv de «fără-de-lege, nedreptate, nelegiuire».
Psaltirea luî Coresi din 1577 :
Ps. XXXVIII : «...Că bezaconiile meale preanălţară-se capul mieu, că tar greu pasară spre mine....=Nam in i q uit a t e s meae transcendunt caput meum ut onus grave....»
Ps. CXXX : «Şi el izbăveaşte Israil de toate bezaconiile lui...—Et ipse re-dimet Israelem ab omnibus iniquitatibus ejus».
(1) Ispireseu, Zicători populare în Tocilescu, Revista, An. 1, voi. I, p. 227.
219
Pravila de Govora din 1640, p. 13 : «Iară ce îasle de muîare, cu mult maî bine să întrebi pre aceastea şi să iseodeştî de cât pre bărbat, că ajung aceastea şi în maî marî bazaconii, că fac farmece şi vrăji şi pîerd sufletele cu-conilor la vreame de naştere şi încă fiind şi în trupul lor şi beii oarecarî erbî ceale ce înseşî le ştiu».
In Alexandria scrisă la 1620 (ed. Bianu în Columna pe 1883, p. 450) : «In-părate, noi simtem de la ţara grecaşcă şi am avut înpărat la Machidonie pre Araclie şi împărătiasă Seramida; şi văzură acolo omeni râi şi să face multe răotăţi, şi să vîrsa sângele omenesc şi războe şi multe bezaconii văzu pre lume făcând omenii».
In ediţiumle moderne ale cărţii populare acest pasaj sună astfel: «împărate, noi sîntem de la ţara grecească şi am avut împărat elinesc de la Machedonia pre Eraclie împăratul şi împărăteasa luî Semiramida. Şi văzură acolo atăta strâmbătate şi războae şi multe bazaconii şi sânge vîrsat».
In limba modernă cuvîntul, sub forma bazaconie sau baţagonie, a încercat o scădere logică extraordinară, redus fiind a însemna «faptă hazlie, istorie ciudată; gogomănie, prostie», câteodată numai cu o uşoară nuanţă pesimistă.
Jipescu, Opincar, p. 45, 115 : «Aicî în oraş alte baţagonil : caleştile îţî hau-îesc capu».
«Că pe dracu l'aft zărit oamini ca o nălucă, ba ca o mogândeaţă, ba că era cu coarne, ba că şedea în casă pustiîe cu spahiile, cu muma păduriî, cu joîmăriţa : toate baţagoniile astea sînt scoase d'ăl de n'are dă lucru». '
De la Vrancea, Sultănica, p. 260 (Odinioară): «Pe loc împăratul porunci la doî cetaşî să întoarcă călugărul din cale, ca să'î spue şi luî bazaconia de ghicitoare, pe care n'a dovedit,'o nicî ciobanii, nicî mocanii, nicî ţurcaniî, nicî iţaniî».
Creanga, în povestea «Stan-păţitul» (Conv. lit. XI, 22) : «Atunci dracii s'au împrăştiet iute ca fulgerul în toate părţile. Unul din eî au apucat spre păduri să vadă de n'a putea trebâlui ceva şi pe acolo : doar a face pe vr'un om să bârfească împotriva luî Dumnezeu, pe altul să chinuiască boiî; altuia să'î rupă vr'un capăt sau altceva de la car, altuia să'î s chil o de ase ă vr'un boii, pe alţii să'î facă să se bată, pană s'or ucide şi căte alte bazaconii şi n ăzbu ti î, de care iscodeşte şi vrăjeşte dracul».
Alexandri, în cânticelul comic «SanduNapoilă» (Teatru, p. 40): «Bre! bre! adică multe am vezut în viaţa mea !... c'am vezut Ieniceri şi răzmeriţi; am vezut. cîuma, holera şi lăcustele, dar încă aşa bazaconie n'am chitit, c'oiu a-gîunge să ved... Auzi? reforme? îmbunătăţiri?,..»
In «Kera Nastasia» (Teatru, p. 104) : «El învaţă acum de şaselunî la şcoala publică şi ştie o mulţime de bazaconii, ştie conslituţiunea şi eonvenţiunea si drepturile cetăţeneşti şi paternitatea...»
In opereta «Craiii noii» (Teatru, p. 226) : «Acu... nepoata ca nepoata; dar altă bazaconie !... In ziua, când au spălat putina Anica cu Leonaş, am găsit lada sămăşieî deschisă, broasca stricată şi în nuntru 40,000 leî... lipsă».
220
In «Iorgu de la Sadagura» (Teatru, p. 993) : «Ce spui, cucoană Gahiţo?... argaţii meî att făcut vr'o bazaconie la d-ta in casă?.., ru ine 'nebuni!.. »
ZJobiv, din paleo-slavicul zlobivu «malus, injuriae acceptae memor» (zloba «maliţia» (1), are în vechile tipărituri semnificaţiunea de «refl», bunăoară în citatele următoare :
Pravila luî Mateî Basarab din 1652, p. 78, 205 : «Oamenii cei domneşti încă de să vor prileji să fie zlobivi şi vor face asupreale şi vor înpresura săracii fără de ştirea Domniei, pre unii ca aceaîa cine i va sudui, nu se va pedepsi ca un suduitor de Domnie».
«Beatul, carele va face vr'o greşală şi'şi va cunoaşte lucrul, căte toate o-rile când să înbată Iaste râă la beţie şi să ceartă şi să sfădeaşte cu toţi, acela să se cearte deplin, ca şi cum ar fi greşit în trezvie, şi după cum spune Pravilele şi după greşalaee va face, pentru că se cade cine îşi cunoaşte firea că îaste slobiv la beţie, acela saă să nu'şi bea vin nice cum, saă să bea puţinei să nu se înbate».
Psaltirea în versuri a luî Dosofteî din 1673, Ps. CXXXVI :
Să nu uiţi. Doamne sfinte, De Edorn, ce au zîs cuvinte Sfintei cetăţi înprotivă Cu r â fl din gură zlobivă.
Divanul lumii de Cantemir din 1698 (Hasdeă, Arhiva II, 167) : «De la bucatele şi băuturele, carile spre deprinderea răutăţilor te trag, maî vîrtos cele maî bune şi maî plăcute, carile îndemnările şi înlr'armăturele zlobivelor pofte sînt, măcar şi în dar de ţi s'ar aduce, singur pre tine, fără numaî că-tu-î pentru traiu, te opreşte şi te părăseşte».
Grigorie Ureche, vorbind despre ucigaşii luî Ştefan Vodă Lăcustă (Cronice I, 200) : «Earâ începătura acestui lucru urît şi necuvios s'aă făcut de la Mihul Hatmanul şi de la Trotuşan Logofătul, carii s'au vorovit într'o seară, ca nişte tirani şi lupi turbaţi, să vîneze oaia cea nezlobivă adecă pre Ştefan Vodă».
Vorba elobiv, sub forma zglobie saă zglobiu cu epentesa unuî g ca şi în jghiab în raport cu paleo-slavicul Zlebii, se întrebuinţează astăzî, maî cu seamă în Muntenia, cu sensul scăzut, de «nebunatic, sburdalnic (de tineri saă copil); neastîmpărat, aprig (de cai)».
Odobescu, Pseudokyn., p. 188 : «....într'un sohal fără margini, unde, printre copitele zglobiilor minjî ce pasc în ergheliî, se strecoară pitpalacul limbareţ...» \
In balada «Corbea» (Teodorescu, Poesiî pop., p. 439) :
StaO în temniţă băgat
(1) Miklosich, Le.r. psl., p. 227. — A se vedea studiul, ce d. Hasdeu a consacrat cuvîntuluî în Columna pe 1882, p. 245 urm.
221
Pentru roşul b i rl i v î u. Pentru roşul meu zglobiu.
In cântecul «Şarpele» (Ibidem, p. 439) :
Frunză verde măr sălciu,
F r ă ţ, i o r u 1 mijlociu
Şi de fire cam zglobiu......
De Ia Vrancea, Sultănica, p. 172 (Şner): «EI venea pururea în fruntea zglobiilor de copiî, jueându'şî murgul ce mesteca zăbalele înecate în spume albe şi roşii».
Bolintineanu, în poesia'î «Idealul», aplică acest epitet stelelor (Poesiî I, 325):
Stelele zglobii Revărsaă pe mare valuri de lumină Şi formaii fantastici, splendide gradine
Cu ale lor scântei.
Beznă însemna odinioară esclusiv «prăpastia» derivând din paleo-slavicul bezcluna «abyssus» (beză «sine» şi cluno «fundus»).
«Mărgăritul» sfîntuluî Ioan Hrisostom din 1691 (Cipariu, p. 199) : «Nu cerea cealea ce nu le ajunge mintea şi putearea cunoştinţii tale, nici să cercetezi ceale ascunse, căci că judecăţile lui carele le judeci şi le face sînt adinei me şi beznă mare şi multă».
«Divanul lumiî» de Cantemir din 1699 (Hasdeu, Arhiva II, 85, 133) : «întâi dară lumea adecă trupul spre carî în a d î n c i m e nemăsurate bezne fără f u n d este să te răpîască şi în vecî fără eşire să te prăpădind chinuiască ; aşijderea înţeleptul adică sufletul de acea beznă şi prăpastia ferindu-le şi despre a eî alergare împedecându-te, spre care slavă, fericire şi în vecî fără sfîrşire bucuria te îndemnând învitează; carele bezna înlunereculuî lumesc, arată şi luminează...»
«Lumea cu cel deobşte cuvînt, adecă cerurile, pămîntul, marea, beznele şi alalte carile în lume se cuprind, cu un cuvînt toate lume se cheamă».
Bâlcescu, în «Cântarea României», p. 573 : «Eî (Grecii) aruncară pe copil teiîn beznele întunericului... şi numele lor peri cu tine!.. Eraî liberă... şi te puseră în lanţuri... Erai bogată... şi se îiibuibară dc carnea ta ca nişte lupi flămînzî... Erai vile .ză... şi infipseră mtşelia în inima la... Efaî vrednică şi lăudată... şi ajunseşi defăimată... Erai curată... şi ie pângăriră cu lâiliăriă şi nedumnezeire».
Locuţiunea figurata bezna întunericului din pasajul de mai sus din i'an-temir formează transiiiunea la sensul modem de «întuneric, negură groasă», esclusiv cunoscut în limba de astăzi.
Bălcescu, în «Cântarea României», p.562: «Noaptoacu besnelemha cotropit omenirea... sângele curge părae... focul mistuîeşle ce scapă de sabia şi moartea seceră pămîntul... întunecimea se îndeasă şi maî mult...»
Basmul vănătoresc, povestit de d. Odobescu (Pseudokyn., p. 216) : «Când
222
se maî potoli furtuna, feciorul de împărat cătâ a se urni din scorburea, unde stătuse pitulat; dar el numai şlia încotro să apuce, aşa de tare era în codru şi frunza deasă şi noaptea întunecoasă şi calea pietroasă; pe unde că ta urma îmbiată, urma era ştearsă; atâtea tulpine surpate şi în lapoviţe înecate, pe sub atâtea frunzare căzute, toate cărările se făcuse nevăzute. Nu vedea, nu auzîa nicî în greul pămîntuluî, nicî în uşurelul vîntuluî, numai când trăgea bine cu urechea, îi venîa din depărtare la auz chiotul ghionoaeî, ce'şî ascuţîa noaptea ciocul de coaja copacilor, şi miorlăitul cucuvaîelor, care se chemaă jalnic una pe alta prin mijlocul beznei....»
Maî relevăm şi expresiunea invariabilă întuneric beznă, în care a doua vorbă serveşte a da maî multă tărie celei dintâi, formând un superlativ sui generis, ceva mai mult de cât tare întuneric.
Ispirescu, Legende, p. 64 : «Coaja acestor doî meri era suflată cu aur, de lucia ca zîoa, când noaptea era întuneric beznă».
Calendarul basmelor pe 1881, p. 71 : «Mergând astfel băjbăind prin întunericul beznă, zări printre obloanele unei cărcîumioare o mică rază de lumină».
O formă colaterală a luî beznă este băzăăganie (Polizu : bălăganie) cu înţelesul de «monstru, lucru extraordinar, faptă de mirare».
Povestea Harap-Alb de Creanga (Conv. lit. XI, 187) : «Şi maî mergând eî o bucată, numaî iacă ce vede Harap Alb altă băzăăganie şi maî şi : o pocitanie de om umbla cu arcul după vinat paseri».
Ispirescu, Uncheaşu sfătos, p. 2 («mărul discordiei») : «Ea meprinz, că nicî nu visaţi ce băzăăganie maî este şi aîa».
Identic este bidihanie şi forma scurtată băhaniă «monstru, pocitură».
In basmul «Ileana Cosinzana» de Pompiliu (Conv. lit. VI, 20) : «Apoî îţî închipuîeştî, că auzi miî de săsăiturî împrejur ca de şerpi şi de alte bidihănil nezărite şi vuete înspăîmîntătoare ca de trintifurî între fearele pustii».
Calendarul basmelor pe 1877, p. 21 : «Astă cioară spurcată, astă băhaniă urîtă, îî făcea zile fripte, gura eî calapanta mergea toată ziua ca o moară hodorogită».
E probabil, că sensul luî băzăăganie şi bidihanie de «animal monstruos» a fost influenţat de quasi-omonimul lor ăihaniă.
dudă, din paleo-slavicul ăudo, genitiv cudese «miraculnm», avea odinioară întreaga accepţiune a cuvîntuluî «minune», după cum şi astăzî la Macedo-Românî ţudie e «miraculum» (1). Iată câteva texturi în ordine cronologică :
Psaltirea diaconului Coresi din 1577 :
Ps. IX : «...Spui toate cludesele tal e—...Enarrabo mirabilia lua».
Ps. XXV : «Să auz glasul lâuziei tale şi să spuîu toate c'iudele tale— Per-sonando voce graliarum actionis et enarrando omnia mirabilia lua».
(1) La Istriano-Români ciudă însemnează «mult» (comp. nsl. onda «minune, mulţime, disposiţie») : ciudă omiri «mulţi oameni»; se face vir ciudă «se face vin mult» v. Maîorescu Itinerar, p. 92.
223
Ps. XXXIX : «Multe fapt 'ai tu, Dumnezeul mieu, dudele tale şi cugetelor tale nu e cine să se podobească ţie...=Tu multa praestas, Jehova, Deus mi, mir ab i li a tua et cogitationes luas erga nos : nemorecensendis iis par tibi...»
Ps. LXXXIX : «Ispovedi-vor cerlurele cîudele tale, Doamne, că deadevă-rul tău în besearecile sfinţilor=Celebraraht coeli mir abile opus tuum, Jehova; etiam fidem tuam in congregatione sanctorum».
Ps. CVI : «Şi uitară zeul ce spăşi ei, ce face mare m in un e in Eghipetu, dude în ţara lu Hamu, fricoase în marea neagră=Obliti sunt Dei fortis servatoris ipsorum qui fecerat resmagnas în Aegypto : mirabilia o-pera in regione Chami, terribilia ad mare algosum».
Ibidem : «Părinţii noştri în Eghipet nu înţeleaseră cîudele tale, nece pomeniră mulţiîa milosteei tale...rzMajores noştri in Aegypto non intellexerant mirabilia tua opera, non secordati fuerant amplitudinis benignitatum tuarum...»
In Paliea de la Orăştia din 1581, Ex. IV (Cipariu, p. 59) : «Să derept a-ceaîa nu vor creade ţie nice cuvîntul tău nu vor asculta pre un fapt de ciudă, creade-vor cuvîntul lâu cu altă audă; să Iară aceslor doao dude nu vor creade, nice cuvîntul tău nu vor asculta : îa apă den- apă curatoare şi o varsă pre uscat şi aceaîa apă, care aî luat den acea apă curatoare, fiva sânge pre cel pămînt uscat... îa în mâna ia toiagul, cu carele fâ dude».
Noul-Testament de la Belgrad din 1648, Mat. VII (Cipariu, p. 89) : «Şi cu numele tâu dracii am scos şi cu numele tâu multe dude am făcut».
Astăzî vorba audă are numaî însemnarea de «părere de reu, necaz, supărare mare, manie» (comp. serb. cud «fire, disposiţiune»; alb. cudâ «minune, îndărătnicie»), o însemnare, pe care o întîmpinăm deja în Pravila luî Matei Basarab din 1652, p. 127 : «Fecioria de suflet o fac uniî, căci nu nasc copiî saii zice mulţi nasc şi mor; şi rămân fără cuconî şi de ciuda lor mişăiî părinţi îau coconi străini şi şi-i fac lor feciori sufleteşti cu sfintele molitve şi le sînt aceaîa ca şi feciorii carî i-au născut trupeaşte şi întru rudenie şi întru moştenire şi întru spiţe».
Beldiman, în «Jalnica Tragodie» (Cronice III, 345) :
Nu'ţî era ciudă atăla do cîocoî, de amăuţî,
Căt te pătrundea durerea de Grecii ceî cunoscuţi.
In balada «Oprişanul» (Alexandri, p. 202 ) : .
Nu mi-e ciudă de asta Căt mi-e ciudă de alta...
Alexandri, Lipitorile satelor (Teatru, p. 1534) : « .. .Nu ve maî potriviţi la vorbele unuî beţiv. Pun rămăşag, că se duce la crâşmă să'şî înece eluda...»
Jipescu, Opincar, p. 44 : «Nu vezi, că'ml crapă hîerea în mine dă s u-p ă r şi dă ciudă».
In «basmul vănătoresc» al d-luî Odobesju (Pseudokyn., p. 221) : «Aşa mai păţi într'o noapte şi a doua zi, de ciudă şi de m ă n i â, se porni de pe
224
dealul Balaurului în jos, când abia se miji de zîoă şi ajunse de odată cu zorile, când se deschideau florile, la vaiea stearpă şi pustia a Bielelor de glod».
Ibidem, p. 243 : «Cu încetul cu încelul începu fata a lua seamă, că sufletul voinicului se înmuiase la dogoreala dragostelor femeîeştî; acum îî p ă r e a reu şi-i venea ciudă, că iubitul eî nu maî era, ca maî nainte, vitejelul plaiurilor, căruia lumea iî zicea cu laudă : Feciorul de împărat, cel cu noroc la vănat!»
Ispireseu, «Ileana Simizîana» (Basme, p. 26): «Muma zmeului, dacă vezu, că nu se poate urca pe acest zid şi să treacă dincolo, nicî să roază dintr'însul, nu maî putea de ciudă şi, cum era de c ă t r ă n i t. ă şi de a m ă r î I ă, se urca şi ajunse cu gura la gaura, ce lăsase inelul să rămână şi sufla văpae din gura eî cea spurcată cale de treî ceasuri, ca să'l ajungă şi să'î pîrjoleascâ...»
Pann, Povestea Vorbeî, p. 17 :
Mâncând în tăcere şi 'ntristat cu totul Se dete pe o pernă răzămându'ş! cotul, De necaz şi ciudă foc Ieşea dintr'însul...
Intr'o strigătură din Ardeal (Jarnik-Bărseanu, p. 431) :
Ciudă mi-i şi r S vi îmi pare, Cam Iubită şi nu'I mare. Am nădejde c'o mal creşte, Cănd o prinde măţa peşte Şi coada la urs o creşte !
Izbesc «a lovi», din paleo-slavicul izbiţi «occidere», va să zică propriu vorbind «a ucide», a scăzut de la această semnificaţiune, pentru că noţiunile de «izbire» şi «ucidere» sînt înrudite : ruseşte biău «a bate, a omorî» germ. schlagen «percutere, occidere», bunăoară pasajul Gen. VIII, 21 sună în traducerea luî Lulher : «Und ich will hinfort nicht mehr schlagen alles, was da lebet», unde în Iraducerea românească modernă scrie : «Nici nu voia maî o-morî tot ce este vîu...»; tot aşa macedo românul vătăniu «occidere, percutere»:
A treia zi de Pastele mari Vătămară trei I i o n a r !...(■£)
în raport cu daco-românul ratăm «laedo, vulnero» maî cu seamă în sens figurat «offendo».
In vechile texturi vorba are uneori şi sensul primitiv al latinului victima re «a omori pentru jertfă, a omorî», ca în Psaltirea luî Coresi, Ps. LXXXVII : «Fuîu ci omul fără ajutorîu în morţi slobodă, ca vătămaţii ce durmiră în morminte, ce n'au pomenit după aceaîa şi ei de măna ta împenşi fură— Sum similis viro quem deficit virtus. (Reputor) inter morfuos, semotus uf eonfossi jaeenles in sepuicro, quorum non recordaris amplius, qui mânu tua ex-ci s i sunt».
(1) Caragîani, Românii din Macedonia şi poezia lor populară în Convorbiri lit. 11,386.
225
Ps. CXXXV : «Cel ee vătăma întâi născuţi Eghipetului de la om pană la vită=Quipercussit primogenita Aegypti, tam hominum quam jumentorum».
Cântarea lu Moîsi (Coresi, p. 418) : «Adăpa-voîu săgeatele meale de sânge şi armele meale măînca-vor carne de sângele vătămaţilor şi prădarea».
Aceeaşi afinitate logică o observăm în fine şi la verbul ucid, care are, în vechile tipărituri, aproape esclusiv sensul de «a izbi, a lovi», cum dovedeşte următoarea seria de citaţiunî cronologice :
Psaltirea luî Coresi din 1577, Ps. CV : «Şi ucise viile lor şi smuchinele lor şi tărâ tot lemnul de hotarul lor=Quibus percussit vi tes illorum et ficus illorum; confregitque arbores termini illorum».
Evangeliarul luî Coresi (Cipariu, p. 12), Luca VI, 29 : «Cine te va ucide în bucă, dă şi alallă...=Et qui tibi ceciderit maxillam, praebe et alteram...»
O sentinţă din 1588 (Hasdeu, Cuvente I, 51) : «Au uces un om de au murit...»
Legenda Dumineceî c. 1600 (Ibid. II, 46) : «Cu suliţa mă împunseră în coaste, cu trestia mă ucidea pre cap, e în măru (=mănă) şi în picîuare ei mi bătură găvoazde».
Moxa, Cronica 1620, p. 379 : «Tremease voinicii toţi şi boîarii să se ucigă eu Turcii».
Vîaţa legendară a sfântului Alexie c. 1740 (ed. Gaster.ap. Tocilescu, Revista II, 1.346) : «Şi văzând că nu este tânărul, se ucidea în pîept şi plângea cu amar».
In «Vieţile Svinţilor» înt.împinăm vorba ucisătură cu sensul de «lovitură», bunăoară : «Şi vitejeaşte aceale ucisături le răbda» (Fevr. 69a).
Compară următorul pasaj din Pravila de la Govora, p. 17 : «Uciderea de bunăvoe îaste această, când e gâlceava de oarecare învăluire şi oarecarî vor lua cîomege sau lemn şi va lovi pre vecinul de bună voe şi de acea 1 ovi-t u r ă va muri».
Limba modernă nu cunoaşte de cât semnificaţiunea latină a vorbeî ucidere.
§ 3.
[Pesimismul în limbă.
La o mulţime de popoare ideile primitive de simplitate, sinceritate, adevăr, bunătate afi degenerat, în cursul timpului in cele diametral opuse de răutate, prostie, neştiinţă şi chiar de stupiditate. Vorba simplu, adecă «in quo duplici tas non est», un cuvînt de cea maî înaltă onorabilitate, care caracte-risă primitiv pe un caracter model, opus duplicităţii sau talerului cu doă feţe, a suferit cel dintâi această soartă tragică din partea unei culturi rafinate, care înjosi vorba la o mărginire intelectuală : Ir. simple, engl. simple, simpleton> germ. einfarh «prost, neghiob». Caracteristic pentru vîaţa romană este, că în latina simplex şi simplicitas n'au dobândii niciodată o însemnare josnică, pe când grecul ctTrXoo? posede deja în epoca clasică accepţiunea de «stul-tus». Germanul schlecht «râu» însemna odinioară «bun, drept, simplu» (comp.
15
226
locuţiunea : schlecht und recht) : de la această din urmă accepţiune trecu apoi la sensul intermediar de «neghiob, nefolositor» şi în fine la acela de «rea». Englesul silly «nerod, prosl» e identic cu anglo-saxonul scelig «fericit, cuvios» şi un vechia poet. englez dă într'o colindă acest epitet nou-născutuluî Hristos : thisharmlesssilly babe «acest neprihănit şi cuvios cocon». Francesul benet «neghiob», din latinul bcnedictus, e o formă colaterală la beni: metaforă întemeiată pe pilda evangelică, că ceî săraci cu duhul vor moşteni împărăţia cerîurilor, că sînt decî UnecuvmtaU de Dumnezeii; astfel bcnedictus deveni e-chivalent cu slultus.
Grecul s&ijîbjc «simplu, nevinovat, fără răutate; prost, neghîob» îşî are a-nalogia în francesul bonhomme «bunicel, prostatic, simplu». Tot aşa germanul albern «nerod» se trage din vechiul-german alawâr «benignus, verissi-mus», precum şi ebraicul tam «integru» dobândi posterior sensul de «idiot».
Un exemplu remarcabil il are şi limba noastră în cuvîntul prost din pa-leo-slavicul jjrosfot «extensus; simplex, rectus," rudis,insons» (prostreti «exten-dere») (1), care însemna la început simplu »a^Xd?» aplicându-se, în vechile tipărituri, limbeî româneşti, cea aplă, adecă necultivată, neperfecţionată în oposiţiune cu greceasca, limba savantă; rangului social în oposiţiune cu ceî nobili, şi intelectualiceşte celor necărturarî în oposiţiune cu învăţaţii sau —• cum se zicea pe atunci -- cu pedepsiţii în limbă. 0 seria de exemple va ilustra aceste aplicaţiunî.
1. Prost în sens de vulgar, aplicat în special la limbă :
Pravila luî Matei Basarab, prefaţă : «Eu mai micul, prostul şi plecatul prag de supt picioarele cinstite ale sfinţiei tale (o sfinte creaştete)... voîu cu toată inima, cu blagoslovenia şi îndemnarea sfinţiei tale. a pre pune a-ceastă «Indereptare de leage» despre limba e 1 i n ea s c ă pre limba proastă rumâneaseă, nu doar de în nevrednicia prostime! mele saă de într'o învăţă t u r ă învăţat, fără numaî cât m'am ispitit a linge pre din afară p u-ţinelă gramatică şi sinlaxisul.... să nu las comoara ascunsă nicî grădina încuiată: ce să zice capetele Dnmnezeeştilor Pravile să le aducă şi să le prefacă dă pe ele neaş fe pre cuvinte proaste r u m â n e ş t î...»
Aiurea (p. 135) ; «Iastă şi altă rudenie de pre cununie, care se cheamă pre 1 i m b a proastă năşi a sau fini a....»
Dosofteî «Vieţile Svinţilor», Dechemvrie Î46a : «Acasfea şi altele multe, carile le am lăsat pentru graba şi pentru că ce că'i primejdăsă tlăcuîască ne-şiine cale ce's de rîndul lui Dumnezâu nelesne cuprinse la pricea pere pre 1 i m b ă proastă*.
0 gnomologiă românească, tipărita la Tîrgovişte in 1713, poartă următorul titlu : «Pilde filosofeşlî după limba cea proastă grecească tălmăcite româneaşte de vlădica Anlim».
Aci se înţelege limba neo-greacă saii vulgară ~- i.nXâ — în oposiţiune cu cea clasică : IXXivixyj.
(i) Miklosich, Lex. psl., p. 706,
227
2. Prost în sens de necărturar sau ignorant, de unde prostie sau uneori şi prostime «neştiinţă, ignoranţă»:
Pravila de la Govora din 1640, p. 12 : «Deci învăţăm pra preoţi şi pre toţi ceia ce ş 11 u car t e, când va vrea neştine să se ispovedească la duhovnicu său, să'şi scrie greşalele lui întru hârtie şi să o dea duhovnicu-săo, ca nu cumva cu neştiinţă să uite saă să lase ceva de greşale şi Iară învăţăm pre duhovnici să scrie în hărtie şi să'i dea nişte învăţături ca acealea, cât va vrea săi' dea; Iară oamenii cei proşti să grăiască gură cu gură câte un cuvînt.....»
Grigorie Ureche, predoslovie (Cronice I, 129): «Nice este a se mirare, că scriitorii noştri n'au avut de unde strînge cărţi ; că de la lăeuitoriî dintâi n'au aflat scrisori, că n'au lăsat ca nişte oameni neaşezaţi şi mal mult proşti şi n e c ă r t. u r a r î, ce şi eî aă scris maî mult den basme şi den poveşti, ce au auzit unul de la altul».
Hrisov de la Grigorie Ghica pentru şcoalele din Moldova (Codrescu, Uri-cariu I, 58): «Facem ştire tuturor cui se cade a şti penru rîndul şcoalelor de învăţătura cărţii, de vreme ce în ţara aceasta din nepurtare de grijă a Domnilor, nebicînuindu-se maî dinainte vreme a se ţinea scoale de învăţătură, era multă prostia. ..*
Pravila luî Mateî Basarab, p. 209: «Ţăranul cel gros, acela poate şovăi să nu se cearte, maî ales când va fi mărturie cuî-va şi de va grăi cuvinte fără de ispravă fără cale, de se va cunoaşte lucrul că grăîaşte de prostimea lui; Iară de va grăi de învăţătura luî cea rea, atuncea se va certa tocmai ca şi alţii....»
Cantemir, în «Istoria îeroglifieă», p. 212 : «Prostimea şi h i r i ş i a inimeî, asupra adevărului stăruită, adesea şi maî totdeauna ascunse şi căptuşite vicleşugurile şi măgulit urile isteţilor au biruit....»
3. Prost, ca rang social, clin treapta de jos saă de origină obscură, de unde prostime «gloată, plebe» :
Pravila luî Mateî Basarab p. 61 : «Acestea îndreptări de leage.... priimiţ'o ca o haină împărătească plină de toate lucrurile scumpe.... dulce Iaste blago-cestivilor, iară zloeestivilor înfruntătoare, groaznică, păcătoşilor certătoare de toată vîrsta şi de toată deregătoria şi rînduîală împăraţilor, domnilor, bo-îarilor şi celor ce sînt pe mâna maî marilor, voinicilor, proştilor, bogaţilor, săracilor...»
Dosofteî «Vieţile Svinţilor». Dechem. 24b : «Când noi astăzi vedem, că sîntem biruiţi de cuvîntul unui p r o s t a c, cumu-1 vedeţi că'i nemvăţat la cuvînt, şi de moşie şi de oraş prost] Iară însă în facerea lucrurilor iaste luminat de ne întreace...»
Document de la Mihaî Racoviţă din 1752 (Codrescu, Uricariu VI, 87): «De vreme ce străinii, cari vin aice în ţară... uniî oameni maî de cinste şi cn n e a m u 1 ştiu t, alţii proşti şi neştiuţi . . . »
Miron Costin, Cronice I, 18 : «Câtă ţară afl şi rămas pe loc, prostimea,
228
ţăranii, toată aii scos'o Traîan de pe aceste locuri peste munţi, care despart ţara ungurească despre noi...»
Acest din urmă sens l'a păstrat cuvîntul şi în limba modernă, dar cam rar.
C. Negruzzi, scrisoarea XII (Opere I, 246): «Luând d'acolo oameni, fie nemeşi sau proşti, ş 1 e a h ti c î ori m oj i c I ■ - nu maî alegeau — îi înjugau şi arau lanuri cât vezi cu ochii».
Ispirescu, Basme, p. 307 : «Am resbătut împărăţii şi cetăţi, tîrguri şi cătune, am încercat şi la bun şi la reu, la tinere şi la bătrâne, la femei d e n e a m şi la cele proaste până şi la roabe si la nimeni nu s'a potrivit condurul».
Alexandrescu, fabula «Elefantul» (p. 300) :
Dar prostimea ciudată Aşa e învăţată Şi făr'a şti ce cere Va nencetat să sbere....
Ispirescu, Basme, p. 103 : «Făt-frumos, dacă se cununa cu fata, se aşeza în scaunul împărăţiei şi'şi tocmi ostile, boierimea si prostimea, cum ştia el in legea luî».
4. Prost, din punctul de vedere al gradului saă al calităţii, ordinar (stofă, soldat) :
Grigorie Ureche, Cronice I, 196 : «Şi dacă au înserat, pescarii aii îmbrăcat pe Petru Vodă cu h aî n e proaste de a lor şi-i aii dat comanac-în cap şi l'au scos la Ardeal».
Acelaşi, Ibidem, p. 228 : «Toată oastea luî Ioan Vodă era 30,000 fără proşti şi adunat ur ă, ce erau pre lângă Ioan Vodă».
Ispirescu, Basme, p. 90: «Plecând către oraşul, în care locuia părinţii şi fraţii luî, imbrăcat fiind în h a I n e proaste ţărăneşti, Prăslea întîlni nişte drumeţi şi află de la dînşiî, că fraţii luî au luat de soţie pe fetele, care le a trimes el...»
5. Prost, din punctul de vedere intelectual, mărginit la cap şi la creerî, «nerod, neghiob», sens aproape esclusiv modern.
într'o doină ardeleană (Jarnik-Bărseanu, p. 156) :
— Ce stal, mândruţă, la poartă, Ori eştî proastă şi netoată?
— Nu's nici proastă, nici netoat ă, Fără stau înfîerbîntată
De dragostea de odată !
Sau (p. 180) :
Toţi aii casa şi moşie, Numai eu trag la urgie. Nimănui vină nu'î bag, Fără prostului de c a p : El e mare şi stogos, Dar la m i n t e mic şi prost \
229
într'o strigătură din Ardeal (Ibid. 422) :
Fost-am fost la şezătoare, Unde-s fete lucrătoare : Toate fetele torcea, Numai proasta mea plângea. Nu mai plânge, t o a n t ă fa. Că ciracul te o maî lua, De'i fi t o a n t ă tot aşa 1
Maî e de notat particularitatea moldovenească de a însoţi cu epitetul de prost unele însuşiri abstracte. Astfel Creanga, în povestea «Soacra cu treî nurorî» (Conv. lit. IX, 340) : «Bucuria caprei nu era proastă-».
Acelaşi, în povestea «Harap Alb» (Ibid. XI, 173) : «Maî şti păcatul, poate să'ţî iasă înainte vr'un iepure ceva şi... popâc ! m'oî trezi cu tine acasă ca şi cu frate-teu şi apoî atunci r u ş i n e a fa n'a fi proastă».
Din bogata sinonimică a prostiei (Y), alegem câţî-va termeni interesanţi sub punctul de vedere semasiologic :
Gogoman, din gog «tont» cu augmentativul man (tandru din copilandru «copil maî mare» : slavo-germanul ma»«=grecul ăvqp, avSpoţ) deci «tont. maî mare», arată maî mult o imperfecţiune a rostirii «peltic» (comp. găgăesc, despre gâşte, despre raţe şi despre om, de unde şi găgăuţă «nerod» propriu «gângav»), care s'a întins apoî şi asupra celorlalte facultăţi intelectuale.
Haplea, in stilul familiar, însemnează «prost» cu o nuanţă optimistă : vorba representă pe grecul ajrÂ6>, tj, ov «simplu».
Năuc «stupid» e propriu «neînvăţat, necărturar» (psl. nenkă «iniperitus», neucenu «indoclus», croato serb neuk «ignorant, inexperimente») precum la Greci idiot (ISttotvj?) era cetăţeanul retras în vîaţa privată, care nu lua parte la dregătoriile Statului; dar fiindcă, după părerea Grecilor, numai o participare la afacerile publice activează desvolfarea intelectuală, idiot «particular, nu public» trecu la sensul de «neînvăţat, prost», de la care un pas numai ne desparte până la sensul modern de «iîmpit».
Nătărăii, derivând, după d. Hasdeu, din adjectivul arhaic nctare «slab» denoaiă mai mult o slăbiciune fisieă de cât intelectuală (2), ea si sinonimul netot adică «neînţreg», cu care se poate alătura locuţiunea populară : îî lipseşte o doagă, care se aplică celui slab la minte.
(1) Le-x. Buci,, p. 259 s. v. hăbăuc -. nătâng, năuc, necălit, meteurd, stolon, cap de cal, IrunchiO, nătărăii, nătăntoc, cap de plumb, bou, foarte nepriceput, bâlămut, lân-tâlău, meteleu.»— Pann, Povestea Vor;,ei, p. 157 :
Nerod, năUnâu făeondu'î, nătuilef, ^ugumon, prost!
(2) După reposaf.ul Lambrior (România. X, 350) nătărău s'ar trage din vorba pierdută natură ( — lat. natura) şi, în acest cas, ar găsi o analogia în englesul natural «prostănac» din naturc «natură».
230
§ 4.
Scăpătarea numelor proprie.
Iată în ce trăsuri admirabile earacterisâ d. Hasdeu decadenţa numelor roprie :
«Un nume propriu, când se generalisează peste măsură intr'o ţară, în cât , tot pasul tntîlneştî omonimî, ajunge în cele din urmă a deveni ridicol prin ivialitate şi de atunci încoace, ferindu-se părinţii a'l maî impune copiilor, icepe a fi din ce în ce maî rar... La Românii din Muntenia maî multe numî
-roprit bărbăteşti au avut o soartă analoagă de a se vedea îmbrâncite treptat
:i straturile cele maî de jos ale societăţii, după ce figuraseră altă dată maî
a preferinţă pe tron şi în divan. «Maî întâiu este Vlad. Etimologiceşte, acest cuvînt însemnează domn. In îcoliî XIV şi XV ceî maî iluştri principi aî Munteniei aii fost Vlad Basarab, Iad Dracul, Vlad Ţepeş. Intre boieri şi în burgesiă erau Vlazî peste Vlazî.
'rebuîa fireşte să vină o reacţiune. Trivialisându-se prin abus, gloriosul oare Ind Vlad s'a făcut cu încetul sinonim al nerodului. In secolul XVII Vlaziî îcep a se rări. căci pe semne se născuse deja proverbul: «După ce e pros t, cheamă şi Vlad» (1).
«Tot aşa au păţit'o Udrea şi Nan, doă dintre cele maî usate numi din ,rimil secoli aî istoriei muntene, despre care astăzî poporul zice :
Care cum venea,
Tot Udrea '1 chema (2).
au : «Caută Nan eapa şi el călare pe ea» (3). «Iată în ce mod căderea unuî nume propriu în derisiune este o probă isto-
îică despre exagerata! popularitate într'o epocă anterioară.
: «Această ursită izbise şi pe Musai... Printre ţăranii munteni nea-Muşat, ca i nea-Vlad, ca şi nea-Udrea, ca şi nea-Nan însemnează astăzî pe un p r o -toi an. Aci îşî are locul esclamaţiunea bătrânului Oraţiu :
Non semper idem floribus est honor!
«Poporul şi copilul eu atât maî îute se satură de un lucru şi'l aruncă striat sub picioare, cu cât maî mult. le plăcuse» (4).
In limba zilnică de astăzî Vlad, sau diminutivul seu Vlăduţă (5), a deve-it intr'adever un tip de prostia omenească.
O zieel.oare ne spune : «Cel ce dă zîoa la mează-mare în gropi şi nu ştie â împartă paîe la doî măgari, îî zic: îa al-de nea-V 1 a d, al-de nea-rlăduţă»(6).
ţ Iată câteva citaţiunî din basme muntene.  Calend. basm. 1881, p. 37 :
(1) Pann, l'roverburi II, 139. — Cf. observaţiunea d-luî Odobescu, Revista română II, 64, unde mal aduce un alt proverb : «Vorbi şi nenea Vlad, câ'i şi el din sat».
(2) Pann, Ibidem III, 25. I (3) Ibidem I, 85.
(4) Ilasdeii, Istoria critică. Bucureşti, 1874, p. 87. . (5) Şi Vlăduţă fu pronume de Domn,  anume al luî Radu fiul Iul Radu-Vcdă, fiind epotul Iul Vlad Ţepeş. Vezî Fotino, Istoria Daciei II, 40. (6) Odobescu, Revista română pe 1862, p. 364.
231
«Baba de silă de milă fu nevoită să'şî înghită necazul până a doa zi, dar îndată ce fugi murga din sat începu îarăşî să tocane pe Vladul de bărbat, ca s'o scape de sataraoa procletului de băîat ».
Idem 1882, p. 17: «Dir ce are Măria-sa, că se uită mereu pe dînsul ca Vlad fermecatul».
Idem 1883, p. 53 : « Vlăduţă de b ă rb a t prinse pe noul venit o dragoste şi un prieteşug, să'şî dea pentru el inima şi maî multe nu».
Intr'o snoavă de Ispireseu (p. 101): «Voîa, vezi, sâ'i şi arate, că nu'I vr'un vlăduţă şi că nu'I poate îmbrobodi aşa lesne».
In «Poveşti morale» de acelaşi, p. 29 : «Pizmaşii îl păriseră la Domnie, că voise să'şî vînză pe Domnul seu, şi câte şi maî câte. Vodă crezu ca un Vlăduţă ce era el şi, fără a'l maî cerceta, porunci de'l arunca la închisoare şi nu'şî maî aduse aminte de el».
Numele etnic Rumân din latinul Romanus (1) are, in vechile documente de la începutul secolului al XVl-lea încoace, sensul peiorativ de «şerb, rob», precum rumănie acela de «robie».
Iată o seria de probe documentali în ordine cronologică :
Intr'o poruncă domnească din 1602 (Hasdea, Cuvente I, 123) : «Să aibă a'i ţinea şi a fi ei rumâni cum se au v î n d u t».
Document din 1610 (Hasdeu, Arhiva I, 1. 8): «Scris'am eu Tudor de Voîneşti cesta al meu zapis, cum să să şliă, cum sintu detoriu jupanului Mi-haiu aspri 7700 şi-i sintu detoriu de multă vreame de sintu la 8 ani de cându i sintu detoriu aceşti aspri şi mi au pus zi de multea ori. Iar aemu îar m'amu rugat de mi a pus zua la sveti Dimitrie să-i plătesc aspri la zi; iar să nui voiu putea plăti aspri la zi, iar eu să'i fiu rumânu cu feciorii mei şi cu toată moşiea mea*.
Djcument din 1627 (Ibid., 15): «Ea Preda sin Pravului scris'am al meu zapis la mâna luî Socol păh., cum să se ştie, că i arn vîndut Iotă partea mea, cătă am avut den sat de Gemenele şi de presle tot locul şi de cămp şi de pădure şi de apă şi de silişte satului şi cu un r u m â n anume Crăste şi cu feciorii lui căii are şi căţi i va mai da Dumnezeu şi am vîndut de bună voe a mea derept şase mie de bani gata...»
Document din 1629 (Ibid., 15): «Eu Preda post., scris'am şi mărturisesc cu acest al meu zapis, cum să se ştie, că am vîndut eu lu Socol peh. ocină şi moşie in sat în Gemenele însă den parte me căt am avut doo părţi de presle tot locul... şi cu doi rumâni anume Voîcu Glăva cu feciorii lui şi Coman cu feciorii lui, păntru că acest moşie şi r u m â n u ce scriu mai sus îosiu-mi-au de moşie de la tată-meu Părvul log., am vîndut dereptu 30000 de bani gafa...»
Document de la Matei Basarab din 1649 (Ibid. 107): «Io Mateîu, scrie
(1) Forma vulgară va fi fost Rumanus: *Rumam pro Roma* observă Servius. Comp. goticul Rumoneis. reto-rotnan rumonş, rumân-?, rumantl ( = lat. romanice). V. Schuehardt, Vocalismus II, 113 ; III, 200.
232
domnia me ţie j u d e ţ u eu 12 p r ă g a r i şi voao tuturor orăşaniloru şi p r e u ţ i 1 o r şi d i î a c o n i I o r de în oraşul Domnii meale de în Argeş şi voao rumânilor mănăstirii den satul Flămânzeşti...»
Document din 1681 de la Şerban Basarab (Coorescu, Uricariu VI, 111 — 11.4) : «Cu mila luî Dumnezeu Io Şerban Voevod şi Domn a toată Ţara românească... dat am Domnia me această poruncă a Domniei mele sfintei şi dumnezeeşteî mănăstiri ce se cheamă Govora..., ca să fie sfintei mănăstire satul Strîmba ot sud Dolj ii, lot satul cu tot hotarul şi cu toţi rumânii şi cu tot venitul despre tot hotarul... am adevărat Domnia me cu tot divanul, c'aii umblat r u m anii cu meşteşuguri şi cu ficlenii, ca să scape de r u m ăni e. Datu-i-am Domnia me pe rumânii de grumaz în mâna părintelui Ghera-sim egumenul...»
Testament din 1687 (Hasdeu, Arhiva I, 1. 62) : 'Rumânii câţi sînt toţi să fie ertaţi şi să li se dea şi zapisele de ertăcîune».
Dionisie Ecleziarhul, în «Hronograful Ţăreî rumâneştî de la 1764 — 1815», vorbind de Bonaparte şi de Revoluţiunea francesă, zice (Papiu-llarian, Te-saur II, 211): «Deci într'acea vreme era mare turburare la Franţia, căci craiul franţuzesc vrea să'şî orînduîască crăiea a avea din toate ţările oşti regulate ca la împărăţia Nemţilor, dar boierii ceî mari, care avea sate multe iobagi adecă rumâni nu îngăduia... doî trei ani apoî s'au scocîorît altă turburare..., cum că să nu maî fie rumânie, supuşi ca nişte robi uniî la alţii, fiind un neam, ci să fiă slobozi... odată toată mulţimea norodului s'au sculat şi s'au adunat la palaturile de judecătorie, cu un glas toţi au cerut slobozenie de rumânie, sau va porni zurba asupra boierilor. Apoi n'au avut cum să facă boîeriî a'î avea rumâni maî mult, ci s'au făcut deslegare şi slobozenie rumăniel Franţieî ca şi odinioară rumâuieî Ţâriî-Ru-mâneştî...»
La cronicari şi numai la aceştia, dacă nu ne înşelăm, Român conservă încă şi'semnificaţiunea sa etnică, cum zice Nicolaî Costin (Cronice I, 71) : «Măcar că şi la istorie şi la graiul străinilor şi între sine cu vreme, cu veacuri, cu priminele, iau şi dobîndesc şi alte numirî, îar acela ce este -vechia nume stă neclintit Român !» (1).
(1) Pe lângă numele naţional -Români, macedo-rom. ar(o)mâni, islriano-rom. numeri — cel maî respăndit nume străin e Valah, ce'l găsim maî întâi la naţiunile germanice (anglo saxon Vealh, vechiu-german Walah), şi cu care ele se serveau spre a desemna pe popoarele învecinate negermane. Slavii l'ati primit de timpuriu : psl. Vlahă «Vlahus, generaţim homo Romanae originis ; pastor ; pl. Italia, Valachia : vocabulum, uti vide-tur, eclticum, quod a Celtis ad Germanos ab his ad Slavos rnigravit» (Mikios., Lex. psl. I>8). Interesantă c accepţiunea de «păstor» a numelui etnic Valah, creşterea vitelor fiind principala ocupaţiune a Românilor (comp. islriano-rom. furt an, firlan «ţesetor de pânză» (Maîorescu, Itinerar, p. 98) literal «friulan. locuitor din Friaul», ţesutul fiind profesiunea obicinuită a Friulanilor). Astfel, în documentele serbeşlî de după 1250, i.laii însemnează numai «pecuarius» (Miklosich, Wandorungen, p. 3). Păstorii nomazi se. înmiesc  în general în Grecia  jîXi/oi  ţSehmidt,  Volksleben der Neugricchen, p. 15).
233
După d. Xenopol «această întrebuinţare a numelui etnic al poporului român într'un înţeles josnic şi aplicat la o clasă degradată a societăţii» se explică prin aceea «că elementul venit de peste munţi (cu oeasiunea descălecării), deşi n'a cucerit ţara cu sabia, totuşî a pus în lucrare o predomnire, o stăpânire asupra poporaţiuniî vechî şi autohtone a ţărilor descălecale»(l).
«Fără îndoială — adaogă d. Xenopol—că la început rumân nu însemna «şerb», ci numaî cât «supus» şi că numaî cât maî lîrzîu, când se strica con-diţiunea supuşilor, acest termin ajunse a însemna clasă cea maî inferioară a societăţii».
Ceea ce erafl rumânii în Muntenia, aceea erau vecinii în Moldova. Semnifieaţiunea cuvîntuluî vecin de «ţăran vecin adică pămîntean, nu străin, locuind pe o moşie şi decî supus unei clăcî hotărîte» (2) îşî găseşte o analogia în medio-latinul vicinus «locuitor pămîntean» şi în spaniolul vesin «conlocuitor, cetăţean».
Nu esle decî exactă părerea emisă de Cantemir şi împărtăşită de Bălcescu (Mihaî-Viteazul, p. 11) : «lnlocmaî precum în Europa se obicînuise a se da acestor servi (robi aî pămîntuluî) numirea de Romani, aşa şi la noî serva-giul fu numit rumăniă şi vecinătate, căci proprietarii, din ţara de jos, unde maî cu seamă eraţi proprietăţile mari, îşi adusese c o 1 o n î din ţara de sus şi din Românii din ţările vecine».
Iată câte-va texturi privitoare la vecinia sau serbia ţăranului moldovean (3): Nicolae Costin în caracteristica luî Constantin Duca Vodă (Cronice II, 41): «Aşijderea «i la divan făcea dreptate tutulor şi maî vîrtos celor ce se parau pentru vecinătate şi fără jurămînt ; şi mal cu deadinsul răspundea celui ce a-vea nevoia de vecinătate, zicându'î : «Pas de'ţî caută treî patru oameni ju-
La scriitorii bizantini se înţeleg sub acest nume şi triburi slavice : «Toţi câţi duc o viaţă nomadă, graiul comun îî numeşte pXâ-/ou?» (Anna Comnena). In limba albanesă Românul se numeşte cioban .adecă «păstor» chiar şi când trăieşte în oraşe (Miklosich, Alb. Forsch. I, 17), sau bugarîS adică «bulgar» prin confusiune cu Bulgarii, precum tot dînşiî mal poreclesc pe Români cu epitetul de Urum i vogălîă «micul Grec, Greeo-teîu». La Ruteni walachg se numeşte «locuitorul din regiunea muntoasă de pe lângă Teschen» ; valack, vala&ka însemnează «cioban, Român din Moravia sad din CarpaţI, bacid, ajutorul baciului» Iar valasta «topor»: Ciciî din Istria purtau odinioară un toiag cu tăluş de fier şi un ciocan (Miklosich, Wanderungen, p. i*2, 24). Despre respân-direa cuvîntuluî Vlah vezi Diefenbach, Volkerkunde Ost-europa's 1, 227 urm. ; despre origina vorbeî Hasdeu, Ist. crit., p. 38—43.
(1) Xenopol, Întemeierea ţârilor române în Tocilescu, Revista, An. III, voi. V, p. 294— 301. Comp. la Saxoni walliscus, ivealh, xvall «rob, străin» ; despre accepţiunea cuvîntuluî romanus la Franci şi la LongobarzI v. Hasdea, Ist. crit., p. 42.
(2) Cihac, Dictionnaire I, 308.
(3) Câte-odată ne întîmpină vorba şi în documente muntene, bunăoară intr'o cumpărătură din Ilfov din 1608  (Hasdeiî, Cuvente I, 168):  «Au cumpărat.....      ocină...... a
patra parte şă cu veanaşh—$&6 într'un document din Tîrgovişte din 1618 de la Gavrilă Moghilă Vodă (Tocilescu, Revista, An. II, voi. I, p. 219), unde vorba figurează şi în textul slavon: b<h"hS.
234
rătorî, cum n'au fosl nicî tată-seu, nicî moşul seu vecin de moşie aceluia cine'l trăgea- ; şi aşa jurând îî da volnicie să fie slobod în veci de vecinătate; că acum făcuse boierii obiceiă nou de ziceau : cine au şezut în sat boîerescl2 anî, să rămână vecin».
Aşezămîntul luî Ioan Constanlin Nicolae Voevod din 1741 (Codrescu, Uri-carm IV, 398) : «Oamenii sirăinî, ce vor veni să se aşeze pe moşiî mona-slireştî saă boiereşti, orî cât vor vra pe acele moşiî, să nu v e c i n e a s c ă, a-fară de ceî ce vor fi vechî vecini».
Document de la Ioan Nicolae Voevod din 1744 (Cogălniceanu, Arhiva II, 169) : «După poronca ce s'au dat şi cu toţii cu un glas pohlind,,toţî egumenii hotărîră pentru oamenii ce lăcuesc pe moşiile mănăstireşti, ceî ce nu sînt vecini să le dea un nart de câte zile vor lucra pe an...»
Actul din 1749 a luî Constanlin Nicolae Voevod pentru desrobirea vecinilor în Moldova (Magazin istoric II, p. 288—291) : «...La aceasta a triea Domnie şi maî multe jalobe făcând oamenii săteni, ce şed pe moşiile mănă -stireştî şi boiereşti, făcând pâră asupra stăpânilor satelor că'î supui cu veci ■ nătate adecă părându-le oamenilor, că acest nume de vecinie n'are osebire de robie şi se silea, ca să găsească îndreptare şi mântuire de numele vecinii, arătând şi pricini, că unii din stăpânii satelor s'au obicinuit a vinde pe vecini ca pre r o bî, ş'a-î împărţi cu Impărţalâ ca pre ţigani şi a da numele lor în foî de zăstre, ş'a-î despărţi pe copii de la părinţi......      Fiind noi cu
toţii adunaţi... s'au făcut sobor de înlrebăcîune acestor pricini maî sus arătate. La care cu toţii cu un glas am răspuns mărturisind adevărul, că vecinii robi nu sînt, nicî să stăpânesc cu nume de robie..., că vecin va să zică sătean megiaş fără de moşia, alâta numaî că din sat. nu este volnic ca să îâsă...»
lată cum resumă robirea oficială a ţăranului eminentul istoric al luî Mihaî Viteazul, al Domnului, carele a sancţionat printr'un aşezămînt special şerbi-rea săteanului român :
«Mihaî-Viteazul a fost cei dîntâî Domn, care legîui printr'un aşezămînt al seu, că fie-care ţăran p'a cui moşia se va afla alunei, acolo să rămână rumân v e c i n i c . . . - De atunci clăcaşii, transformaţi în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pâmînlul, dar şi numele lor începură a se trece în actul vînzăriî, deşi nu se puteau vinde deosebit de pămînt, ca robii ţigani ; de atunci proprietarul, murindu'î robul fără moştenitori, putea să'l moştenească; de atunci el putea să'l îndatoreze a munci cât va voi. Singurul drept, ce se dă ţăranului rob, era ca stăpânul luî să nu'i poată răpi de pre voinţă banii, vitele şi instrumentele de arătură şi de a nu'i putea pedepsi de cât corecţional, îar nu a'l omorî ; căci, făcend'o, se osîndea ca un ucigaş, îar nevasta şi copil ucisului rămâneau liberi. Fără a şti, când s'a desăvîrşit sistema feodală în Moldova ştim că, pe acea vreme, aceleaşi obiceiuri erau şi pe acolo.......
«Aşa robia fu răsplata claselor de sus ale societăţii către clasele de jos, care le-au hrănit, le-au respectat totdeauna, le au păstrat. în posiţia lor şi au jertfit şi muncă şi bani şi viaţă pentru patrie şi libertate. De atunci, de la
235
Mihaî Viteazul (1), ţara se împărţi cu toiul în doă tabere vrăjmaşe avend interese împotrivite ; de atunci încoace poporul se făcu nesimţitor la glasul Domnului şi al boierilor, nu maî vru a se jertfi pentru o patrie, unde nu'i s'au lăsat drepturi şi pentru o libertate, de care el nu se putea bucura şi ţara, în loc de a se realţa, merse cu grăbire spre scădeniă. Timpuri nenorocite aveau să o copleşească în urmă» (2).
Litfa, Litva însemna odinioară «Litfania sau Lilfan» derivând din polonul litwa «Litfania, Litfan».
Cronica luî Constantin Căpitanul (Mag. Ist. I, 154) : «In domnia luî Nea-goe Vodă au intrat Hanul tătăresc în ţara leş as că de an robit Litva până la Vilna».
Ion Neculce, Cronice II, 355 : «Iară oastea Litfel cum au auzii, cum s'au strîns la un loc».
Din ce causă a dobândit cuvîntul o semnificaţiune josnică în gura poporului român, maî cu seamă la cel din Moldova ?
D. Alexandri o explică astfel: <Litean sau Litvean, locuitor din Litfania. Desele războae, ce avură Moldovenii cu Leşiî, daunele, ce făceau aceştîa în ţară, când năvăleau şi numeroasele lor călcări peste tractatele de pace au dat cuvîntuluî lit fă o semnificare urăcîoasă. Litfă e sinonim de neam reu si fără credinţă» (3).
j,r Adeverata causă pare-ni-se a fi cu totul alta. Nu caracterul Lilfanilor, ci credinţa lor a ocasionat această transformare logică. Litfaniî, ca şi Leşiî, sînt catolici şi nimic nu era maî urăcîos, în ochiî Românilor, de cât confesiunea papistăşească. «Nicî o religie, zice Cantemir, nu este urîtă Moldovenilor
ca cea papistăşească......      Eî (Moldovenii) zic, că toate celelalte religii eretice
sînf cunoscute şi pre lesne se înţelege depărtarea lor de la biserica cea pravoslavnică ; însă papistaşiî ascund chipul lor cel de lup supt cojoc de oae......» (4).
Această consideraţiune religioasă reiese şi din poesia populară. In balada «Bogdan» (Alexandri, p. 175) :
Ea nu'I fată de împărat
Şi -I chiar de Lilfean bogat
Şi de lege lepăda t....
(1) D. Tocilescu, într'o seria de conferenţe ţinute anul trecut la Ateneu asupra «Ţăranului român» — resurrîatul operei d-sale cu acelaşi titlu — a combătut părerea greşită, împărtăşită şi de Bălcescu, că legătura luî Mihaî ar fi robit pe toţi ţăranii liberi; căci, după mărturia hrisoavelor, rumânia exista şi mal 'nainte şi rumânii după actul luî Mihaî nu difer întru nimic de ceî anteriori. In urma poholuluî lui Sinan ţăranii pribegiseră în toate părţile ; spre a se reîmpopula câmpiile pustii, Mihaî făcu aşezămînt atunci «cum care pe unde va fi acela să fie rumân vecinie, unde se va afla». Legătura luî Mihaî n'ar fi deci «un act barbar făcut de un prinţ, ce a lucrat atâta pentru libertate», cum a zis'o Bălcescu, ci o simplă măsură administrativă dictată de forţa lucrurilor......
(2) Bălcescu, Istoria Românilor sub Mihai-VodO Viteazul, cd, Odobescu, p. 304—306,
(3) Alexandri, Poesii populare, p. 8-i.
(4; Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Negruzzi, p. 283.
236
In «Ştefan Vodă şi Şoimul» (Ibid. 172) :
Te calc Ungurii făloşl
Şi Liftenî necredincioşi...
C. Negruzzi în«Sobiej-ki şi Româniî»(Opere I, 170) :«.... Craiul (Leşilor) a trimis răspuns călugărului, care şedea în clopotniţă, să deschidă, ori face mănăstirea praf şi pulbere.
— Auzit'aţi acolo litfa cea păgână!..»
Litfă însemnează dar înainte de toate «nepravoslavnie» şi, ca atare, înzestrat cu toate însuşirile, ce caracterisă pe eretici. In balada «Grue Grozovanu» (Alexandri, p. 80) :
Negrul meii să nu mi-1 vinzi : Să nu'i vinzi la Ungurean, Nici la Turc ţarîgrădean ; Să nu'i vinzi nicî la Litean, Că Liteanu'î om viclean!
Generalisându-se cuvîntul litfă în sens de «om sau popor necredincios», el fu aplicat, sub formele litfă sau liftă, tuturor celor străini de credinţa pravoslavnică.
In balada «Vulcan» (Ibid. 138) :
Alei! feară veninoasă ! Litfă rea, necredincioasă! Ce reo, spune, ţi-am făcut, Turcilor de m'al vîndut?
In balada «Constantin Brancovan» (Ibid. 212) :
Câni turbai!! Turci, liftă rea! De'ţî mânca şi carnea mea, Să ştiţi c'a murit creştin Brancovanul Constantin.
într'o doină bucovineană (Marian II, 164) :
Un panţiriu, liftă spurcată, Zi şi noapte mg tot cată.......
Jipescu, Opincar, p. 25 : «Liniştea ne o tulbură vrăjmaşu dă Ungur, dă Tătar, dă Poleac, dă Neamţ, dă Turc, dă Muscal şi cale alte litfc, lighîoî spurcate...»
In povestirea «Moş Nichifor Coţcarîul» de Creanga (Conv. lit. X, 378) : «De aş avea eu atâţia gonitorî în ocol şid-ta băieţi, căţî cazaci, căpcânî şi alte litfc spurcate aii căzut morţi la Grumăzeştiî din vreme în vreme».
Alexandri, în pîesa «Creditorii» (Teatru, p. 1062) : «Litfa de zaraf s'aii spăriet de mine ş'aii fugit, parcă l'au umflat năbădaîca....
— Auzî Iuda? poate că venea să'ţî ceară parale ?».
Acelaşi, în «Cetatea Neamţului», unde e vorbă de Leşî (Ibid. 1483) : «Şi voî cu toţii, bărbaţi, femei, copil, pe apărare!.. Inarmaţi-vă cu ce'ţî găsi
237
şi daţi de moarte, ea să nu zică litfa, e'o întrat în ţara noastră ca într'un sat fără câni».
Acelaşi în poema «Dumbrava-Roşiă» (Poesiî III, 2. 8) :
Şi călăraşi din fugă prin sate, prin oraşe Craînesc : Săriţi cu toţii pe lit fele trufaşe ! Viteazul Ştefan Vodă ve cheamă 'n vitejie. Cine'I mişel să fugă, cine'I Român să vie !
In «Dan, căpitan de plaiă» (Ibidem, p. 97) :
Tătarii ca zevozil pe dînsul dau naval! «!n lături, Ut/e\» strigă la el viteazul Dan, Punendu-se de pază la capul lui Ursan.
Aceeaşi consideraţiune religioasă a făcut ca vorba letin (—latinus) să capete, în limba română, accepţiunea peiorativă de «eretic» (comp. alb. lîeti «latin, catolic»).
In balada dobrogeană «Sava letinul» (Burada, 211) :
Zinca un fecior însoară,
Boier Răducan îl cheamă,
Iancu Vodă mi'l cunună.
Dar fata de unde o Ia ?
Chez din tîrg din Dobrogea,
Ia fata letinuluî,
Lui Sava păgânului,
Lui Sava letin bogat
Şi de lege lepădat
Şi 'n cruce nebotezat...,
Jipescu, Opincar, p. 152 : «Pasă-mi-te că eşti letin, de spurci Vinerea şi Mercurea...»
§ 6.
Soartea tragică a titulatureî străine la Români.
O interesantă scădere semasiologică au suferit, maî cu seamă în limba românească cuvintele străine de reverenţă, cari— ca jupan, jupăneasă; chir, cocon — ilustrând odinioară personalităţile cele maî marcante ale societăţii, afi scăpătat şi scăpată încă pană la clasele cele maî de rînd, devenind, din nalte titluri de nobleţă, nişte formule banale de cele maî de multe ori luate în bătaia de joc. Decadenţa, care a ameninţat, şi ameninţă încă titulatura străină, întrebuinţată vremelnic în România, a cruţat—lucru demn de atenţiune— titulatura de baştină românească. Iată ce ne spune răposatul Lambrior în a-ceastă privinţă :
«Moda, care îşî bate joc de ceea ce a fost mare şi important, altă dată n'a îndrăznit nici într'un timp să surpe de Ia înălţimea lor vorbele Domnul, Domnitorul, Măria-ta, etc. Dovadă, că vorbele aceste aii însemnat gradul cel maî mare de respect absolut nu relativ la cutare saă cutare posiţie a Domni-or noştri faţă cu străinătate, este că vorba Domnul se întrebuinţează aseme-
238
nea pentru Dumnezeu : vocativul eî Doamne era şi este deopotrivă pentru Dumnezeu şi pentru capul Statului» (i).
Asupra tituîatureî străine găsim în Glosariul răposaţilor Laurian şi Maxim o pagină interesantă, deşi nu'î scrisă cu seriositatea, ce o reclama subiectul. Iaf'o (p. 337) :
<Jupân, cuvînt, ce, după timpuri, luă şi avu varie şi foarie diverse sensuri, aşa : t. în cele maî vecbî timpuri jupan se zicea cu sensul de «om de cea maî înaltă condiţiune, nobil de frunte»... -.jupanii dară erau notabilii ţârei, soţiile jupanilor de pe atunci erau şi ele jupânese; jupanii erau oarecum domni, însă titlu de Domn se da, cu mare respect, numai capului ţăreî ; 2. în timpuri posterioare numele ăe jupan se întinse la toţi ceî de condiţiune media, la neguţători şi industriali de toate gradele : soţiile acestor noi jupani fură toate jupânese ca şi soţiile vechilor jupani; 3. în timpul Fanarioţilor numele de jupan al vechilor patricii cese titlului grecesc de chirios (xopio?) .: mitropoliţiî ca şi episcopii, principii bisericeî ca şi ai ierarhiei civile, purtau toţi titlul de chirios : muierea jupanului de altă dată, care acum era chirios, se zicea şi ea chiria;— acest titlu grecesc nu întîrziară a lua şi jupanii împreună cu jupâneselc de stare media; ca să evite dispreţul, in care, cu modul indicat, căzuse titlul de chirios, vechii jupani avură recurs a se împăuna cu titlele bizantine, ledate cele maî multe cu fedoase nume slavice; şi ca să nu maî poată plebeii,noii jupani şi noii chirii, să usurpe.şi aceste title, le regulară, prin legi, după gradele oiicielor ierarhiei civile; însă şi aceste title devenirâ vili în supremul grad şi periră cu sunet de eternă uitare şi de etern contempt al voceî poporului; ce remâne dară din acest putred şi fantasmagoric edificiu de titulatură ? Nimenî astăzî din Români, fiă cel maî infim, nu e care să nu respingă eu oroare titlele de chirios şi de chiria; nimenî nu cutează să'l dea alluîa, fără să se teamă de resbunarea intitulatului cu aşa nume; —■ numele de chirios şi de chiria a perit cu fotul din uz; dar numele de jupan cum stă ? abia se maî poate din când în când aplica jidanilor şi servitorilor ; — vechii jupani câutară o nouă scăpare în titlele de boier, boiernaşa ; cocon, cocoana; dar şi acestea nu întîrziară a se sordi şi cădea în dispreţ; maî nimeni nu aude bucuros a se numi aşa; în fine ultimul refugiu, la care confugiră vechil jupani, fură titlele musiu, madamă, damă (monsieur, madame, dame), cari căzură şi maî curînd în dispreţ, aşa că astăzî abia sufer curtesanele să se califice cu ele : numaî cuvintele curat române : domn, doamnă, ca title de onoare, remaseră neşterse în gura Românului şi speram că vor remânea, pană când va via naţiunea română».
Numiţii lexicografi maî revin într'un stil cam comic asupra subiectului şi iu articolul consacrat boiariului, din care extragem următoarele (p. 81) :
«S'a petrecut, în adever, ceva curios la noî Românii cu titlurile onorifice, ce se dau celui cuî vorbim ; odată titlul cel maî onorific era pan saă jnpân : boleresele de prima clasă se numîan jupânese ; astăzî şi femeile din casă se supără de titlul de jupăneasă; jidanului însuşi abia te maî poţi adresa cu ju-pâne; veni apoi furia luî chir : un mitropolit era foarte onorat de a se întitula chir; astăzî nicî precupeţ.ul nu aude bucuros numindu-1 chir; cocon se întrona in locul luî chir şi pare a fi mal încăpăţânai, şi maî ambiţios de cât veneticii precedenţi; bărbaţii l'au cam urgisit, dar femeile ţin încă cu dinţi la dînsul; bun e însă Dumnezeu şi cu dînsul : de oare ce şi jupânesele din casă nu maî
(1) Lambrior, Cuvinte ele reverenţa la Români în Conv. lit. XV, 267.
239
vor să fiă de cât cucoane, matronele române vor căuta neapărat să lase rămas sănătos favoritului cocon, căruia bonjuristul mosiîu (monsieur) încă vru în zilele din urmă să îa locul, dar, ca uşurel bonjurist ce este, pare că a vrut numai să întărâte bălaia şi s'a pus apoi pe fugă sănătoasă, lăsând bătrânului domn să susţină lupta atăt cu coconul cât şi cu jupanul, care in legămînt defensiv cu chir tot maî speră, că va eşi triumfător».
Jupan, la Croaţi şi SSrbî -lupanii «primar, inspector», la Poloni -lupan «nalt funcţionar»,la Unguri ispan «şef de comitat», era la Români, în trecut, pe lângă titlul special reserval clasei boiereşti, şi formula generală de politeţă, adică în totul sinonim cu actualul domn.
In Pravila luî Mateî-Basarab (p. 113) se povesteşte, că «un boîarîu la Nico-midia», sfătuit de către un sfânt, părinte sădea unuî preot bani, ca să slujîaseă pentru dînsul 40 de liturghii «şi cum deade boîarîul banii să dusă a casă'şî şi dacă să slujiră cele 40 de liturghiî, într'o noapte se deşteptă boîariuNde în somnu'şî şi fără de veaste să deschiseră uşile casei luî nedeschise de nimenea şi văzu unde intrară voînicî călări în chip de îngerî şi statură 20 din a dreaptă, iară alţi 20 de a stânga lui (vezi lucru ciudat!). Boîariul, cum îl văzu, de vedearea aceîa se îngrozi foarte şi zise cătră dînşiî : giupănil meî, drept ce aţî venit la casa unuî păcătos?»
Titulatura oficială din partea unuî arhiereu către un jupan (Ibid., p. 225) : «De bună rudă, luminate şi prea viteaje jnpâne, întru Duhul sfînt prea Iubite fiu smerenieî noastre kyr cutare, dar, pace şi alt tot binele rugâmu-ne luî Dumnezeu să ţi se dăruîască dumnetale».
In Pravila luî Vasile Lupu (ed. Sion, p. 21) vorba jupan se îa în oposiţiune cu slugă, decî în accepţiune de stăpân : «Sluga, care va fura în casa jupanului său, de va fura lucru puţin să nu se eearte, iară de va fura lucru mare, să se cearte».
Aceeaşî accepţiune o are şi astăzî vorba în clasa media; îar, în poesiile populare, jupan se aplică uneori bărbatului, ca în următoarea doină bucovineană (Marian II, 87) :
De ar da bunul Dumnezeu Să fiă pe gândul meii : Să moară j u p â n u 1 Să rămâi numai cu mine, Ca să me 'nţeleg cu tine....
Cuvîntul a suferit, în limba de astăzî. o reslricţiune riguroasă, indicată în parte în cele doă citate din Glosarul Laurian-Maxim ; ceea ce avem de adăo-gat încă este, că jupan va rgmânea în limba literară, şi anume în genul fabulei, ca un epitet caracteristic, cum a si fost utilisat de eminentul nostru fabulist Grigore Alexandrescu.
In fabula'! «Pisica sălbatecă şi tigrul», pisica se adresează tigrului în chipul următor :
240
Ia stal m8 rog puţin, jupdne de pe jos,
Care te socoteşti
Că nu ştiu cine eşti. Mândria, ce o arăţi cu noi, e de prisos....(1).
Jupâne e aci atât de bine la locul seu, în cât şi-ar pierde tot hazul înlocuin-du-1 cu vr'un alt termen sinonim.
Femininul jupăneasă era, in timpurile de floare ale nobleţei române, nevasta jupanului adecă a boierului, titlul de Doamnă fiind esclusiv reservat nevestei Domnitorului.
Iată un frumos pasaj din «O seamă de cuvinte» de Icjan Neculee, Cronice II, 187: «Gheorghe Ştefan Vodă, când era boier, murindu'î glupâneasa, au rămas văduvoid; şi tâlnind o gîupăneasă săracă, frumoasă, tânără, anume Safta de neamul Boeşlilor, au tîmpinat'o pe drum mergând cu rădvanul la Iaşi şi au poprit rădvanul cu sila şi s'au suit fără de voie în rădvan şi aQ întors rădvanul înapoi la casa luî. Şi pre urmă aă priimit şi ea şi s'aii cununat cu dînsul, care au agîuns de aă fost şi Doamnă».
In cartea populară «Istoria luî Alexandru Machedon», eroul se adresează astfel către Piolomeîu (p. 114 ) : «Nouă nu ne trebuiesc fetele, că noi multe muieri văduvitu-le-am şi cui va trebui, afla'şî va jupâneasa şi d o a m n a».
Alexandri, Despot-Vodă, p. 32 :
Doamna.      Măria-ta, dă'ml voe cu a mele jupânese Urare să'ţl aducem.
Lăpuşneanu. Flori mândre şi alese
Din stratul bolerimel, cu drag ve mulţămesc, Aşa cunună o prinde pe D o a m n a ce Iubesc.
După această epocă de glorie a cuvîntuluî, jupâneasa scăzu la femeile din clasa de mijloc, între boierime şi ţărănime.
In basmul «Găinăreasa» de Ispirescu (Basme, p. 306) se enumera astfe^ treptele ierarhice ale femeii române din frecut : «Fasă-mi-te condurul nu se potrivi la nicî o fată de împărat, la nici o cucoană, la nicî o jupâneasa, la nici o ţărancă, ba chiar la nici o roabă».
In poesia populară jupâneasa e titlul femeii în genere, fără deosebire de rang.
Astfel în balada «Ciuma» (Alexandri, p. 35) :
Unde's tufe prin poticl
Sînt mormînturl de voinici,
Unde's tufele maî dese
Mormînturl de jupânese,
Unde's tufele maî rari
Mormînturl de fete mari,
Unde's tufele mai vil
Tot mormînturl de c o p i I !
(i) Gr. Alexandrescu, Meditaţii, Elegii, Epistole, Salivezi Fabule. Bucureşti, 1863, p. 314.
241
Astăzi vorba a scăpătat la ultima treaptă a rangului social, la slugi, şi deseamnă în special pe femeile din casă şi pe doîcî (comp. maî jos madamă). Ca şi «jupan» jupâivasa se va mânţinea şi în genul Fabulei, unde joacă a-celaşî rol caracteristic.
Astfel în «Vulpea liberală» de Aiexandresou elefantul grăieşte către vulpea (p. 358) :
Ani aflat, jupâneasă, că aî mare talent.
Voiu să te pun în pâine;
Şi, începând de mâine,
Iţi dâm cu mulţumire,
Ca un semn de cinstire, Al găinilor noastre întins departament.
Chir însemnează «domn» şi se înfrebuinţa odinioară pentru personalilă-ţile cele maî înalte ale ierarhiei religioase şi civile.
Astfel Pravila luî Matei Basarab numeşte (p. 229) pe al «lumii Patriarh» Kyr Dionisie, într'alt loc chîar (p. 264) pe «împăratul» Kyr Leu Filosoful.
Astăzî se îa maî mult în batjocură, ca în pasajul următor (Ispireseu, Eîasme, p.-107) : «Să'mî luaţi pe chir ăla, care trece în căruţă şi să nu'I slăbiţi, până nu va scoate inelul, ce mi-a tras din deget mişeleşte».
Cu decăderea sa în graiul de astăzî, fabula l'a tras şi pe dînsul în dome- ■ nul eî. Gât de bine întradever îî şade luî chir în fabula «Şoarecele şi pisica» de Alexandrescu (p. 313; :
Un şoarece de near», şi anume Raion, Ce fusese crescut sub gat la pension, Şi care în şfîrşit, după un nobil plan, Petrecea retras într'un vechia parmezan, Ihtîlni într'o zi pe chir Pisicovicl, ' Gotoiil, care avea bun nume între pisici.
Cocon însemna odinioară «prunc» sau «copil», cum resullă din enumerarea celor şapte vîrsle ale omului în Pravila luî Matoî Basarab (p. 347) : «-Cocon îaste omul deaca naşte p ă n ă 1 a 4 a n î (t); c o p i I se cheamă de la patru anî pană la patru-spre-zeace ; c ă t ă r i g îaste de în 15 anî pană în doo-zeeî şi doî; v o î n i c adecă june îaste de în doo-zeci şi treî până în 42; bărbat îaste de în 42 de anî pană în 56, îar bătrân îaste de la 56 pună la 69; îar m a t o r îaste de la 70 de anî pană la optzeci: de aciîa maî mult neputinţă şi dureri şi boale».
Acest sens s'a mânfinut. şi în poesia populară. Astfel in balada «Constantin Brancovan» :
(1) După Pravila lui Vasile Lupu (ed. Sion, p. 135) :*Cucon se cheamă pană Ia alşeptele an de vrîstă». După «Divanul» lui Cantemir cele şapte a vleţel omeneşti vîrste sînt (Hasdeu, Arh. II, 137—lfc): «întâia dară vîrsţă şi floarea^vleţil pomeneşti pruncia este; a doa şi a treia vîrstă copilăria şi cătărăgia este; a patra vîrstă volnicia este; a cincea vîrstă bărbăţia este; a şasea vîrstă cârunteaţa este şi a şaptea vîrstă, saii de tot putreglunea poamei vleţel 0-rneneştî, bătrâneţea este».
16
242
Dragii mei, cuooni Iubiţi, '                            Lăsaţi somnul, ve treziţi, Că pe noi ne-a înconjurat Paşa cel neîmpăcat Cu Turci şi cu tunuri mari, Ce sparg z'idurl cât de tari.....
$i maî la vale :
Brăncovene Constantin,
Ghîaur vechiîi, gMaur hain,        '      . '
Trei cucont tu aî avut
Pe doi ti-I al pierdut,
Numai unul a remas........
In fine vorba francesă madame, românisală madamă, a suferit o scădere analoagă cu a cuvîntul îî jupâneasa, aplieându-se femeilor din casă şi dădacelor, în special celor de altă naţionalitate. De notat, esle şi forma populară madaramă, care se aude in gura poporului şi care figurează asemenea în «jocul păpuşilor» (Teodorescu, p. 122) :
Cocoana Mariţa. -   Bon sor, musiu palasă!
Paiaţa. - Bu-jor, madaramo, bu-sor 1
Aci maî trebue adăogat. şi un alt. titlu străin, care a decăzut, de la ilustra sa origină la rangul cel mal josnic : moţpan din polonul mospan (mosci=mi-losc pan) «prea milostive, prea puternice Doamne» a devenii, în graiul moldovenesc, sinonim cu «berbant, ştrengar, om de nimic».
Alexandri, in «Chiriţa în provincie» (Teatru, p. 508) : «Imî era maî mare ruşine de ofiţer aseară... maî ales că... şl iţi una ? îmi face curte moţpanu... ce ve spune Chiriţa».
In «Florin şi Florica» (Ibidem, p. 918) : «A ! bădica Florine, aî zis că m'eî lua fată în casă şi că ţi-I face milă şi pomană să me măriţi cu altu ?..... Eî, lasă, moţpane, că ţi-oiu arăta eu fudulie... Mă duc să mg împodobesc cu straie de a cucoanei Todosia... când m'a videa Florin, să'şî scoată căciula dinaintea me...»
In «Iorgu de la Sadagura» (Ibidem, p. 100L) : «Vin, gugulea moşului! (îl sărută ş'apoî caută la el cu dragoste). Ean videţi'l, ce moţpan mare s'o făcui! Parcă'i Alexandru Machedon !»
In «Iaşii în Carnaval» (Ibidem, p. 1127): «Unde, Doamne îartă-me. să'mîfie punga ? Oare nu cumva mi aii şters'o vr'un moţpan ?»
Dar această tragică soartă a lovit. întreaga nobleţă polonă glorioasa de oninioară şleahta, pol. slaehta—care în vechile cronice are încă nobila sa semnificaţiune.
Grigorie Ureche, Cronicei, 170 despre războiul lui Şiefan Vodă cu Al-bert craiul la codrul Gosminulnî : «...Mulţi den boierii leşeşti soeoliau, câ face indeadin's să pearză oastea toată, cum au şt eşit maî apoî la dînsul şi zicătoarea : in zilele luî Olbrehl şleahta a perit».
Astăzi vorba şleahtă a decăzut (Cihac II, 390), in graiul popular din Moldova, la însemnarea trivială de «prostime, oameni de rînd, ceată, cărd». Sic transit gloria mundi......
COHCLUSIUME. ' .
Să recapitulam în trăsuri generale resultatele, la carî ne a condus această lungă colindare în lumea ideală a cuvintelor.
Cu întemeierea sludiclor linguistice în primul pătrar al secolului nostru a fost un ce firesc, ca înlâîele cercetări să fie esclusiv îndreptate asupra părţii formale a limbeî. Trebuea, înainte de toate, să se adune materialele, cu carî să se poată ridica edificiul foneticei ario-europee. Drumul cel larg, apucat de către Wilhelm de Humboldt, care căuta să pălrunză în mecanica intelectuală a graiului, n'a maî (ost bătut de urmaşii seî. Numaî Ludwig Geiger, înzestrat cu o puternică intuiţiune, a făcut un pas înainte în scrutarea legilor semasiologice. Ne pare însă prea riguros, când contestă fantasiei orice participare la crearea limbeî şi nu recunoaşte acestui fenomen sufletesc măcar rolul de auxiliară în diversificarea logică a cuvintelor. Relevând inconscienţa Iransiţiu-nilor sensului, el consideră facultatea intuitivă a omului ca factorul principal în prima perioadă de evolufiune linguistica. Causa unică a varietăţii semnificaţiunilor ar fi întîmplarea, confusiunea noţiunilor analoge şi o repelire necurmată a acesteî confusiunî. Ea însaşî—confusiunea—n'ar fi de cât resultatul uneî erori, a uneî concepţiunî mărginite saă piezişe a lucrurilor.
Escluderea absolută a fantasiei cu multiplele eî combinaţiunî de pe terenul limbeî ar face imposibilă, explicarea nenumăratelor nuanţe, ce îmbogăţesc mereu sfera logică a cuvintelor. Omul nu poate remănea într'o absolută pasivitate faţă cu desvoltarea facultăţii sale intuitive. Atenţiunea concentrează impresiunile sensibile.şi imaginaţiunea reproduce obiectele, carî afl trecut de mult pe dinaintea ochilor noştri. Imaginile, deşteptale în noî, nefiind isolate, se pun în contact cu alte imagini coerente, aşa că fără ştirea şi voia noasfră ne simţim împinşi de a înădi şi îmbina laolaltă în felurimi de chipuri repre-sentările individuale. Asociaţiunea ideilor—pe lângă udarea—esle decî principiul capital, care presidă la diversitatea combinaţiunilor sensului.
De la aceste doă operaţiuni intelectuale derivă, pentru Semasiologia, pe de o parte analogia şi metafora, îar pe de alfa limitarea şi generalisarea sensurilor, factorî comuni tuturor limbilor şi carî explică maî toate fenomenele, ce supravin pe terenul ştiinţei semnificaţiunilor.
Am zis «maî toate», căci într'adever fenomenele semasiologice sînt de na-
2H
tură alât de multiplă şi diversă, în cât necesitează uneori inlervenirea şi altor factori secundari, din earîam studiat doî dintre ceî maî permanenţî: influenţa religioasă şi cea culturală.
Am urmărit acţiunea Creştinismului asupra terminologiei religioase şi am cercetat cu deamărunlul urmele lăsate în limbă de mişcarea culturală, pornită de la întâiîcărturari aî traducerilor sfinte.
Apoî, părăsind acest tărîm cam şovăitor, am căutat a pătrunde în sufletul limbeî şi al poporului printr'un studiu adâncit al metaforelor graiului românesc.
Transformismul, această lege generală a Universului, a fost constatat pe terenul limbeî prin schimbătoarele fenomene ale restrîngeriî şi lărgiriî semni-ficaţiunilor şi maî cu seamă prin priveliştea peripeţiilor perpetue, ce ne ofere interesantul episod semasiologic al scăderii sensurilor.
In acest, mod ni se pare a fi atins maî toate chestiunile palpitante ale a-cesteî nouî ştiinţe şi a fi îndrumai la o cercetare maî temeinică a materialului semasiologic al limbeî noastre.
Semasiologia, folosindu-se de materialele etimologiei ştiinţifice, caută a explica căuşele schimbării semnifieaţiunilor şi a motiva diferenţiarea logică între primitiva şi posterioarele accepţiuni. Ea deschide istorieî culturali perspective întinse, permiţând a deduce din fesaurul lexical gradul de civilisa-ţiune, momentele elice şi particularităţile spiritului naţional. La popoarele eu o literatură puţin desvoltată Semasiologia e de o importanţă capitală, constituind aproape unicul izvor pentru asemenea preţioase informaţiunî. Maî mult încă limba poate supravieţui poporului, care a vorbit'o, si, în lipsa altor monumente, să grăiască urmaşilor de toate bătăile inimeî sale. «Limbile — a zis Jacob Grimm—sînf o dovadă maî vie despre popoare de cât oseminte, arme şi morminte. Limba e' deplina răsuflare a sufletului omenesc, unde ea resună saii unde e ascunsă în monumente, acolo dispare orîce nesiguranţă despre raporturile acelui popor către vecinii seî.»
împrumuturile, ce limbile le fac unele altora, considerate din punclul de vedere semasiologic, permit a apreţia gradul de dependenţă a naţiunilor respective, convieţuirea lor maî mult sau maî puţin intimă, cu un cuvinl reciproca ţor înrîurire istorică.
S'ar putea specifica în acest mod o statistică semasiologieâ, care să coprinză in nuce toate ordinele de ideî, ce constituîese capitalul lexical al unuî popor şi din care s'ar putea deduce, ce anume noţiuni se daloresc cutăreîsafi cutăreî naţiuni învecinate.
Dacă vom arunca o privire sintetică asupra contingentelor lexicale, cucarî popoarele vecine au îmbogăţit alternativ elementul de baştină românesc, vom constata că temelia limbeî române—latina veteranilor, a bătrânilor descălecători aî neamului şi aî locului —- a rgtnas neatinsă.
245
Maî toate primele impresiunî ale omului din popor, aproape întregul vocabular al ţăranului pentru a exprima noţiunile de întâia necesitate din lumea fisicăşi intelectuală e de origină romană. Unele din aceste cuvinte latine sînt îmbrăcate cu o eoncepţiune propria poporului român: cele maî multe însă au păstrat ideile originare în virtutea puterii conservatoare a limbeî, care persistă paralel cu lendenţa'î modificatoare.
Podoabele firii .* cer, soare, lună, stele, pămînt, apă şi foc ;
împărţirile timpuluî: an, lună, săptămână, zi (dimineaţă, ameazî, seară, noapte);
anotimpurile : primăvara, vara, toamna şi iarna;
fenomenele natureî: nor, negură, brumă, ploae, curcubeă, rouă, grindină, fulger, tunet, ninsoare, vînt;
aspectele pămîntuluî: şes, câmp, munte, rîpă, vale, rîu, iîrm, coastă, cărare;
întâîele cuvinte rostite în leagăn : mamă, tată, papă. Românca îşî adoarme copilul cu tradiţionalul nani, nani! întocmai cum pe malul TibruluîRomana îi desmeardă auzul cu ninna, nanna ;
fenomene intelectuale : suflet, minte (aducere aminte, luare aminte), cuget, înţeleg, cunosc, pricep, ştiu, dor, dorinţă, ruşine , teamă, spaimă, adevăr, minciună;
credinţe şi eresuri : zinc, ursite, frumoase, sburător. measă-noapic, măiestre, strigă (strigoiu), vîntoasc, legătura, deslegătura, descântecul, vergelatul;
legaturi sociale : părinţi, fiu, fică, frate, soră, bun, bunică, nepot (văr e unguresc), unchiu (mătuşă e slavic), cumnat, socru, ginere, noră, vitreg;
vîrstele omului: făt, fată (prunc şi copil de origină obscură), tânăr, fecioară (vergură), bărbat (om), femee (muiere), bătrân ;
corpul omului: cap, frunte, tîmplă, ochiu (vez, lumina ochiului), sprinceană, pleoapă, geană, nas (miros e grecesc), nări, ureche (auz), faţă, bucă, falcă, dinte, măsea, gură, buză, limbă (gust). împărătuş (cerul gureî), omuşor, bărbie, junghiti (gât, gâtlej e slavic), umSr, spate, subsioara, braţ, cot, mână (pipăit), pumn, deget, unghia, piept, pîntece, buric, spede, dos, coapsă, coastă, ge-nuche, pulpă, picior, călcâiu, talpă, piele, coamă, păr, barbă;
organe interne : creer, inimă, plămîn, ficat, rărunchiu, splină, maţ, măruntaie ;
regnul animal: feară (dobitoc e slavic), leii, tigru, urs, lup, câine, căţel, cal, capă, armăsar, mânz, asin, vită, bou, vacă, viţel, june, taur, cerb, capră, oae, miel, berbec, porc, mascur, scroafă;—pasere, vultur, aceră, corb, găină, puiU, porumbel, priveghetoare, rindunică; şarpe; cărăbuş, greerc, lăcustă, viespe, albină, furnică, muscă;
regnul vegetal: arbure, pom (lemn, scoarţă, trunchifl, rădăcină), pădure, cer, fag, teiîi, sîlhă, pin, salcie, plop, ulm, arin, carpin, paltin, frasin, arţar, soc, mur, păr, prun; piersică, cireaşă) fragă, mură, nucă, linte; varză, cu-rechiti, lăptucă, fasole, ceapă, aia, usiuroiii; grâu, secară, meiu, orz;—earbă, floare (frunză, semânţă) şi multe nume de flori;
24$
regnul mineral: aur, argint, aramă, plumb, fler.
Dacă «oraşul» e străin, nu lot asl fel e cetatea, satul, casa, masa, căminul şi vatra Românului ;• de asemenea : curte, încăpere, bucătăria, celar, grânar, scară, treaptă, uşă, poartă, fereastră, scaun.
Din nenorocire împrejurările grele, prin cari s'a străcurat acest popor silit fiind a căuta în fundul munţilor un adăpost înpolriva potopului a zecimi de limbi păgâne, l'afi făcut să pearză maî toate cuvintele culturale. Deşi a mântuit din acest cataclism cartea şi scrierea, precum şi dorul de a învăţ i, dar în şcoala slavonă trebui el să meargă spre a'şî însuşi citirea şi în aceea a Unguruiuî socoteala, reservându'şî latinescul cumpăt pentru equilibrul seu intelectual. Cu toată influenţa fatală, ce au avul'o Grecii în trecutul neamului nostru, totuşi lor li se datoresc elementele instrucţiunii : dascălul şi grămăticul, condeiul şi hârtia, coala şi rigla şi, maî pre sus de "toate, tiparul ne vin de la dînşiî 1). Când Vasile Lupu şi Matei fi Basarab îl introduseră în ţările române, între primele cărţi tipărite fură Pravilele prelucrate din greceşte : de aci un şir de termeni juridici, cari afi rămas în limbă : diată, clironom, epitrop; condică, catasii] catagrafie etc. Pe când păstorul făcea să răsune munţii de viersul doinelor şi cântecelor sale, primul poet român, care Ieşea din şcoala grecească, îşî aşfeinea în stihuri patriotica sa inspiraţiune.
Din aceeaşi causă terminologia agricolă e maî toată slavonă (ogor alăturea de ţarină [=terra-Hna], plug, brazdă, etc), pe când din contră păsloritul a încercat numaî puţine încălcări străine (păstor, păcurar, turmă, lapte, caş, cheag, unt, zer), deasemenea şi ţes-ulul (iţe, urzeală, bătătură, fuior, tort, spată, fus etc.)
Maî toate meşteşugurile sini de origină străină, afară de câteva eseepţiunî (argintar, câldărar, cuţilar, dogar, fierar, măcelar, pietrar, şelar, fîmplar). Alminterea : brutarul, cizmarul (cîobotarul), croitorul şi zidarul afi venit de la Slavi; meşterul şi lăcătuşul de la Unguri ; plăpămarul şi zugravul (vopsitorul) de la Greci, dulgherul şi tinichigiul de la Turci.
Nomenclatura privitoare la războia e represenlată prin : luptă, bătaie, oaste, armă, arc, săgeată, şea,frâne, căpăstru. Limba slavonă a dat: ta-
1) Nomenclatura tecnică a tiparului e nemţească : zaţ «cules» (Satz), zeţar «culegător» (Selzcr), a seţui sau jeţui «a culege» (selzen), caşte «cassă» (Kasbn), ciofieagă «galion» (Schiţhlade) identic cu f»/(Schiff). vingălac «cule-gâii» (vVinkelbackeii) şi şpalt «coloană». (Şpalt). Tot din limba germană derivă câteva expresiunî militare: banta (Band), flintă (Flinte), gang (Gang), graniţă (Grenze), lăeluncă (Ladung), lagăr (knger), liotă (Leute), panţir (Panzer), raniţă (Ranzen), roată «de soldaţi» (Roite) ,şanţ (Sc\.ai\-/.),streang (Strâng), şlraf (Straf)—precum şi următoarele cuvinte: bucşă (Btithse), fortitfţLeiter), spiţă (Spitz). lăută (Laule), clampă. (Klamp'), ramă (Rabmen), şnur (Schnu:), şurup (Scbraube), ladă (Lade), laîbăr •Leibel). şorţ (Schurz), ţop (Zoaf), tască (Tasche), taler (Teller), troacă, (Trog), jeţ (Sitz); /alt (Falte), /aer (Feuer), th-lim ([Un] lerlhan). ţel (Zici), iarmaroc (Jahrmarkl), sfanţ (Zwanziger), ort «'"4 lefi» (Ori), sma'f (S> hmslz), spichinat (Spii k-narde), stigletc (Stiegliiz) etc.
247
bara, sabia, steag, chivără, pint 'n, potcoavă. Reilul a fost suplinit de elementul fure şi german.
Din veşminte sau straie : cămaşă, cingătoare, zeghe; din bucate sau merinde: carne (cârnaţ); friptură, pâine (plăcintă, turtă), făină (macin, cern, frămînt, coc), piper, sare, zahăr; lingură, furculiţă, cuţit; gustare, prânz, cină.
Dar ceea ce lrebue relevat maî cu seamă ca o trăsură caracteristică e se-riosilatea, am putea zice solemnitatea, cu care poporul tratează cuvintele de origină latină. Pe când celelalte contingente lexicale capătă în gura Românului o nuanţă progresivă de ironia batjocoritoare, singurul element latin e cruţai, de această tendenţă pronunţată spre parodia, de oare n'a scăpat nicî măcar cuvintele sacramentale de origină slavo-greacă. In această escepţiune remarcabilă se poate recunoaşte caracterul particular al elementului latin: nu'ţî baţi joc de ceva scump, la care ţiî din baerele iniraeî; elementul latin este maî intim, maî aproape de sufletul naţiunii. Această-temelie a limbeî s'a păstrat, cu maî m ltă scumpăfate, fiindcă sguduisc odinioară i.aî puternic întreaga fire a poporului român şi fiindcă se infiltrase maî de de mult şi maî adânc în sucul şi sângele seu.
Inrîurirea seculară a Slavilor a lăsat în vîaţa şi în inima Românului urme adâneî şi neşterse. De aceeaşi religiune eu dînsul, eî îî au împărtârit nu numai o parte din nomenclatura sa religioasă, dar şi multe din obiceiurile şi credinţele sale (Rusalii, moroiu, vîreolac). Poesia populară e întipărită de a-celaşî spirit (I). In basme şi poveşti ne întîmpină balaurii, zmeii şi Pepelea, creaţiunî ale fantasiei slave. Un contingent important conţine Hora (bujor, busuioc, hrişcă; ovăz; măslin, smochin, stejar) şi fauna română (cocoş, gâscă; cârtiţă, dibor, jder, măgar, ţap, lebădă, liliac, nevăstuîcă, păîajin, rac). Cu deosebire sînt de relevat expresiunile duioase şi energice.: căinţă, dragoste, iubire, prieten, vrăjmaş, grijă, milă, sărman, vesel, -volnic, viteaz, vrednic, destoinic, dibaciîi, iscusit, isteţ ;apoî: gresală, muncă, necaz, oglindă, primejdia, pagubă, plată, podoabă, sfat, spor, sfieală şi treabă, carî n'aă echivalente latine. Maî departe în sinul intim al familiei: dadă, lele, nană, nene, mătuşă-
De la Slavi avem, înainte de toate, ierarhia civilă şi titlurile onorifice. In
(1) Uneori această îutipărire este prea pronunţată, bunăoară în următorul fragment de poesie populară, în care toate substantivele sînt de origină slavonă (iUexandri, Poesii pop. 384):
Vine cîoful de Ia baltă Cu pîătica îmbăirată, Cu suducul în pohod
Şi carasul în novod.... : Dar tendenţa satirică motivează această escepţională îngrămădire, deoarece versurile de mal sus fac parte din «Uncropul» adică din cântecul, ce se zice a doua zi după nuntă,
248
oposiţiunea cu ţăranul şi moşneanul stau boierul şi jupanul cu numeroase trepte ierarhice. Alăturea de împărat şi domn se vede craiă şi vodă şi sub dînsul: ban, vornic, hatman,postelnic, vistiernic, stolnic, medclnicer, clucer, e(c. şi înlreaga acea organisare altoită pe complicata titulatură a Bizanţiuluî.
E interesant a releva lendenta peiorativă, ce a prcsidat la alegerea acelor cuvinte slavice, a căror noţiune fundamentală avea deja un representant latin : earbă-bălărie, os-ciolan, dorinţă-pofiă. Această tendenţă predomină cu deosebire în limba modernă şi atât terminologia religioasă cât. şi o bună parte din elementul lexical au devenit, obiectul parodiei populare, cum am căutat a dovedi în cursul acestei lucrări.
Resullatul final al elementului slavic va fi îmbogăţirea limbeî cu o sinonimică interesantă, representată printr'o seria din ce în ce maî numeroasă de dublete, uneori chiar de triplete logice de origină diferită. Azî Românul zice deopotrivă avutşibogd, ceas şi oară, dragoste saă Iubire şi amor, timp şi vreme. Cu progresarea limbeî se va stabili o diferentiare logică maî mult sau maî puţin pronunţata într'aceste noţiuni azi identice, sau quasi-identice. In acest mod se va repeta la noi acelaşî tenomen semasiologic, ce'l constatăm în istoria limbeî engleze în privinţa elementului german si roman (1).
De Ia Unguri s'au împrumutat, pe lângă câteva numirî de plante (hajmă. leuşlean, mohor, picloarcă, atrâţel, ciupercă, coacăz ) şi de animale (coroifi, libuţ, şoim uliu, vindereu), numele oraşului şi al veche! adminislraţiunî municipale (pârcâlab=;porkolăb, pîrgar=polgâr, şoliuz=sollesz), al neamului şi al uriaştdul; apoî o seria de noţiuni abstracte foarte importante, cari denoată o mare intimitate socială Intre cele doă popoare: bănui, bizui, ciiibzui, făgădui, gândi, închipui, îngădui, socoti, chip, fel, pildă, seamă. In genere maî loale verbele în w/(>): alcătui, altoi, bântui, cheltui, ciripi, întilni, lăcid, mistui, sîrgui, sudui,. tămădui.
Câteva vorbe de întâia necesitate : aldămaş,bir, belşug cimpoiu, gazdă, giulgiu, guler, ham, holdă, hotar, talpă, tobă, lintirim, viclean.
Frumoasele cuvinte gingaş şi alean sînt de aceeaşi origină; dar pe când Ungurul înţelege prin ellen numai pe «vrîjmaş, prolivnic», Românul a concentrat în alean melancolica duioşie, care se răsuflă în doinele sale.
Influenţa Grecilor se resfrînge maî ales asupra terminologiei religioase. Câteva numirî de plante (anghinară, chilră, boboc (vlăstar), conopidă, crin, garoafă, lămâe, portocală, rodia, smeură, trandafir), de animale (chit, cucu va o. catîu, scjumbrie (tir), staeo j) şi maî toate cuvintele culturale : tipar, dascăl, catastif, condeiă, hârtie, hartă, filă, plic; filosof (zodie), doftor, mamos, spiţer (alifie) etc. Am moştenii  apoî de la dînşiî pe o parfe ananghea şi lipsa, pe de
249
alta folosul şi prisosul, pe de o parte cuteearea, pe de alta frica; pe de o parte agonisirea, evlavia şi mângâierea, pe de alia patima eu maî tot corlegiul el : mânie, pizmă, trufie, urgie,.,.
Un fragment din titulatura Bizanţiuluî: comis, logofăt, spătar.
Verbe de mult încetăţenite ca părăsi pedepsi, sosi formează un conlrast cu ingrediente superficiale ca. catadicsi, metahirisi, pliroforisi şi ceîlalfi musafiri provisoriî în— isi, carî s'au dus tot atât de repede, cum au venit. De asemenea cuvinte ca cositor, drum, hora, ieftin, miros, noimă, proaspăt, temeiu, adânc înrădăcinate în limbă, dovedesc o origină maî veche şi se deosebesc fundamental dc vorbele introduse în epoca Fanarioţilor, a căror eirculaţiune devine din ce în ce maî mărginită şi sînt fatal menite a sucomba sub povara ironieî populare. Aşa sînt: anost,'apclpisit, chir, cocon, chiverniseală, ifos, ipochimen, mutră, nostim, parapon, procopseală, sindrofie, tombatera şi alţî representanţî de această categorie, care formează un izvor nesecat pentru literatura umoristică.
Slaviî şi Grecii, întru câtva şi Ungurii, erau popoare de aceeaşi" credinţă şi de acelea.şî datini cu Românii. Inrîurirea lor se resimte în toate manifestările vîeţiî religioase, sociali şi intelectuali. O influenţă de altă natură a suferit în curs de veacuri limba română din partea unui popor străin prin religiune şi aspiratiunî, din partea 'furcilor. E interesant decî a urmări, ce anume ordine de ideî s'au putut împrumuta în asemenea împrejurări. Limba este în acest cas oglinda cea maî credincioasă : ea n'are de înregistrat nici o noţiune intelectuală, nicî un verb. Lumea, suprafaţa pămîntuluî, corpul omului şi sufletul seu, vîaţa de familia—in toate acestea nu găsim nicî o urmă, nici o resfrîngere a elementului turcesc. Despotismul orientalului a remas din contră ca slereotipat în numeroasele dări, cu carî aceste ţări afi fost împovărate în diferite rîndurî. Enumerarea lor este o istoria în miniatură a suferinţelor trecutului. Lucrarea noastră asupra Elementelor turceşti conţine peste 28 de biruri speciale, din carî cităm numaî pe acelea, cari au remas neşterse din mintea ţăranului: angara, bacşiş, beîlic, haraciu, havaiet, havdlea, himnct etc..
Luxul Orientului se oglindeşte în multiplele numiri de stofe şi materii, din carî multe aă persistat până în ziua de astăzî, cum : aba, alagea, atlaz, bazea, borangic, catifea, cit, cutnie, dimie, hasa, şatac. In «Alexandru Lăpuşneanu» de Negruzzi, în Novelele d-luî Odobescu şi în romanul luî Filimon, precum în vechile cronice şi foi de zestre, puttm urmări acea pestriţă varietate de costume şi scumpeturî, carî tăceau din oameni bazaruri ambulante. Puţine s'au moştenit din acea fală a aristocraţiei române din trecut. Ţăranul, maî stăruitor în această privinţă, a păstrat încă: cepchen, ghebă, zăbun, ilic, chimir, fderi, iminel; ţăranca : basma, maramă, tislimel, tulpan, fermetica, fotă, Hvitichic, condur, papuc, colan; preotul şi lăutarul : anteriu, cabaniţă, caftan,
calpac, ff'ulea. Aci se poale adaogă : ciorap, şal, şapcă, tichie; apoî boccea, cutia, dulap, geamantan, geantă, ghiozdan, sipet, precum şi culorile : cărmăzlu, civit, conabiu, fistichiu, ghîurghîuliu, ghiviziu, havalu, lulachlu, pembe şi sa-manht.
Regnul animal e puţin represeala! : buhăiţi, bursuc, eatir, colun; cel vege-lal numeră din contră un contingent important : anason, arpagică, asmăcluc, bamc, bostan, cais, chimion, cimş'r, curmal, dud, dovleac, cnibahar, fistic, harbuz, indri.şaim, Iorgovan, iucsucea, falca, liliac, marolă, micsunca, moş-molă, năut, nufăr, păpădie, pătlăgea, revent, sacăz, salcâm, şiboî, zambilă, zarnacadea, zarzăr, zarzavat; varietăţile de struguri mischet şi razachie; apoî tarla, ghiveci a, saxic; lemnul de abanos, antep, băcan şi odagaciu; — regnul mineral : chihlibar, fddeş, mărgean, peruzea, sidef, tibişir, luciu, urinuz.
Cuvinte privitoare la de ale caseî: acaret, bina, bageaca, balama, beciă, cafas, canat, cat, ceardac, cercevea (pervaz), duşumea, geam, iatac, odae, ogeac, paiantă, parmacllc, tavan (bagdadie), cearşaf, cergă, chilim, iorgan, macat, mindir, muşama, perdea, peşehir. saltea; apoî caldarîm, cişmea, han, maidan.
Deasemenea cele maî multe lucruri relative la bucătăria : bărdacă, cazan, ecanae, ceaun, chisea, chiub, cofă, covată, farfurie, filigean, gavanos, ibric, lighean, saca, suhan, satir, sinie, tacâm, tavă, tingire, tipsie; feluri de mâncări: capama, chiftea, cheschet, ciorbă, ciulama, iahnie, musaca, pacea, sarma, tar-hana precum şi restul gastronomiei orientale introdusă de beceriî şi parpaleciî Fanarului împreună cu clăulhanurile, taifasurile, zevchXurile şi siafeturile sale : baclava, beltea, magiun, mezelic (acadea, hilva, rahat); băuturi : afion, balbaş. cafea, ecaiu, rachiu, revac, salep, şerbet precum şi întregul aparat aî fumatului : ciubuc (gîuvanea, imamea, narghilea), lulea, tutun alcătuind tacâmul tabietului osmanliu.
Interesant este că maî loale expresiunile privitoare la «beţie» le au împrumutat Românii de la un popor, a cărui religiune îi interzice într'un mod formal întrebuinţarea spirtoaselor. Astfel chef, mahmur, tiriac/nu, iurlac şi idiotismele populare pentru «a se îmbăta» : a fura luleaoa Neamţului sau a se afuma cu luleaoa.
Păslorilul numeră cuvintele : cioban, caimac, caşcaval, iaurt, căşlă, ceair, otac; ţesutul : darac, mosor.
Jocul copiilor în arşice, împreună cu varietăţile (în arman, în beiu) şi termenii seî (ichiu, gtol), e de origină turcească. Deasemenea, pe lângă jocul şa-irangclor şi al zarului, maî toate expresiunile privitoare la jocul cărţilor: ber-lic, coz, dubara, fursant, otuz-bir, rutea; în fine termenul de biliard mandanea.
Instrumente musicale, introduse prin tarafurile de lăutari colindători : cobuz, caval, moscal, naiii, surlă, iambură, cu cari dînşiî executau cele maî frumoase melodii orientale (bestele, manele, pesirelurî, samaîele, tacsîmurî).
Cea maî mare parte a terminologiei comerciale : alişveriş, saftea, chesat, cişit, dugheană, magazie (hambar), alar, cişnlu, cântar (terezie, vizinea), dara, teanc, top, ieslea, raft, tejghea, muşteriu, mezat (atîrdisesc. hareeiu. te.-
251
lai); irmilic, para (calp, nahi, peşin, tarapana, zaraf); oca (chilă, dimerlie), rup (gref); căştlu, cMrie, amanet, sinet, vadea, samsar, vechil.
Mulfe numiri de meşfeşugurî, de industrii, de unelte şi dichisurile respective : boiangiu (cană, benghiti, suliman), casap (masat, parlagîu, zalhana), cavaf (ciriş, mucava, muştea, pingea, saflian), ccapraz (găitan, şiret), dulgher (burghiu, cherestea, ciripie. rindea), cazma (chepcea, bidinea), cimur (cora-san), chenar, meremet, moloz; băcan, giuvaergiu, tabae (ticnea), tinichcgiu; cimbistră (tiişler, perdaf), gherghef (ciul, ibrişim, tighel), îabaşa (minghinea), macara; calfă, isnaf, salahor.
Cuvinte aparţinând terminologiei militare : alaiU, bairac, baltag, beşlîu (deliu), buzdugan (topuz), caraulă, ceauş, conac, culă, fişic (fitil, chibrit), geam-para (daîerea, teas, tumbeleehiu), ghiulea, hanger (iatagan), hazna, îerugă (handac, şarampoîi), iarnă (îuruş), leafă, maşala, meterez (tabie), pală (şiş), surugiu, şuşanea (arbîu, eobur. condac), tain, tulumbă, zaherea. Apoî divanul şi titlurile de agă, mazil, serdar, zapciu. Gâţîva termeni de marină : caic, cange, catran, iedtc, liman, schele, şaică, talaz, trînchet şi maî tot ce priveşte calul : abraş, arcan, at, bidiviu, cioltar (harşa), dezghin, geambaş, herghelie (tamazlîc), saia (seiz), tegnefes (dalac).
E de observai, că multe din cuvintele turceşti au căpătat în limba română nuanţe de sens necunoscute idiomeî originali. Aşa abraş însemnează la figurat «nenoroeos», abanos are ca adverb înţelesul «tare, trainic», boeluc sensul metaforic «belea», coltuc acela de «refuz», mchencjhiu de «iscusit, şiret» — toate desfăşurări logice proprie cugetării româneşti.
Spiritul oriental a avut o oarecare influenţă asupra desvollăriî parimiolo-gieî române, dar maî interesante sînt de relevat locuţiunile proverbiale plăz-muite de mintea Românului, îmbrăcate într'un vestmînt oriental dar fără nicî o noîmâ pe terenul originar. Astfel, pentru a caracterisa pe un «ierehea-ber-chea treî lei perechea» adică pe un om de rind şi sărăcuţ, care poartă toi a-vuiul pe sine, poporul a născocit proverbul : pirpiri cosac saxana briceag «uşurel ca un cosac (peşte), grefi ca un briceag», în care cuvintele pirpiri şi saxana au dobindit sensuri proprie româneşti şi străine limbeî, din care se trag. Aceeaşi idee e redată prin zieetoarea ironică : elciu belciu, stamba chelcîu, în care e vorbă de un ambasador nălăfleţ, pe care îl compară cu un morman (de cărbuni arşi) din Constanlinopole. Tot aşa zicala : cioc seleam (=mulfâ sănătate) de la jupan Ibriam, că şi-a făcut căciula şalvari exprimă acelaşi lucru ca proverbul «se loveşte ca nuca în perele» sau ca «tronc, Marico, fa !»
Unele din cuvintele turceşti foarte populare în Muntenia sînt înlocuite in Moldova cu corespunzătoare de altă origină (greacă sau slavă), cum de pildă : ciorap—călţun, caldarîm - pavea, dud—agud. tibişir—cridă, peşchir
— prosop, tavan— solii (alăturea de bagdadie); dar şi viceversa : duducă— domnişoară, cofă—doniţă, dugheană—prăvălie, bageaca—ferestrue, buhăiţi
— faur, hasa—stambă. Alteori figurează în aceste localităţi cuvinte diferite
252
rîar de aceeaşi origină : bahadîrcă—başardină, haraba—chcrvan, bostan— dovleac, etc, [O atare consideraţiune geografică s'ar putea însă aplica la toate'elementele lexicale ale limbeî. In genere Moldoveanul a păstrat maî corect formele originali : bacal, badana, bela, derbeder, duşame, magaza, meîdan, nohod. tîulîun reproduc maî exact prototipurile lor de cât munte-neştile : băcan, bidinea, belea, derbedeii, duşumea, magazie, maidan, năut, tutun.
Buhaiul «pluguşoruluî» din seara de St. Vasile, chindia ca o divisiune a zilei bisericeşti şi ca numele unuî joc popular, geamala sinonim cu «brezaîa». dulapul învîrlitor din timpul fastelor şi hagiul sînt singurele'cuvinte, carî au pătruns în sfera datinilor religioase.
Credinţa Ielelor, în jurul cărora s'a grupai un complex de diverse elemente mitice, este, cel puţin în caracterul eî fundamental, de origină orientală.
Un mare rol il joacă în basme buzduganul, arma favorită a zmeilor in lupta lor cu Felî-frumoşî. Cale de maî multe conace, după puterea zmeuluî, asvîrlă el grozava măciucă, care izbeşte cn vuet poarta şi uşa deschizendu-le, sare apoî pe masă, unde, după ce se învîrteşle de treî orî în semn ca bucatele să fie gata, se aşează in cuiu. Adeseori însă eroul, care s'află de fală, îl asvîrlă mult maî departe şi zmeul se întoarce turburat acasă, unde se îa la luptă cu îndrăzneţul seu protivnic. Buzduganul este decî simbolul puterii fi-sice şi ca atare figura, împreună cu topuzul, între emblemele Domnilor români.
Cabazul, caraghiosul, ghiduşul, măscăriciul, mucalitul, pehlivanul şi saltarul alimentau prin hazul şi marafeturile lor desfătările şi petrecerile societăţii de odinioară.
Belea, dandana, satara, tavatură, zor sînt ecoul spaimei, ce lăsau în urma lor îaniceriî, cărjaliî şi zorbagiî.
Caracteristice sînt cuvintele : chilipir, cirac, ghelir, hatîr, ejeaba. moft, palavră.
Versatilitatea Fanarului e representată prin: ceapcân, mehenghiă, pişicher, şiret, telpiz. Tot de acolo au venit : derbedeu, dalcauc, duşman, far far a, haimana, lichea.
Puţinele adjective, luate din turceşte, exprimă aproape toate o însuşire ne~ favorabilă : ageamiu, bondoc, ceacăr, chel, chior, murdar, peltic, tembel, ursuz, zevzec.
In fine câteva substantive des întrebuinţate : calabalîc, ciomag (sopă), cusur, damla, leş, mahala, musafir, nuri, soiu, surghiun.
Ironia poporului, care n'a cruţat de parodiare o bună parte a elementului slavo-grec, urmărit de spiritul satiric al Românului până si în domenul terminologiei religioase, ameninţă întregul contingent al elementului turcesc. Cuvinte ca aferim, afif (ififlîu), babalîc (baccea), berechet, fudul, habar, hal, halal, naz, renghiU, zeflemea sînt loale întipărite de o doză maî mult sad maî puţin mare de ironia ontimists
253
Bahaăircă însemna primitiv «eroină» : vorba" are astăzî, în gura Moldoveanului, sensul peiorativ de «mamorriiţă saii femee prefăcută», găsindu'şî o analogia în munteanul başardină (=.baş cadînă), care, de la înţelesul original de «întâia (avorilă (a Sultanului)», scăpata treptat la accepţiunile azî obicinuite : muiere grasă bătrână, matronă—cotoroanţă—tîrfă.
Beşleagă era maî nainte titlul căpitanului de beşliî; astăzî acest nume odinioară onorific se îa într'un înţeles identic cu «babalîc» adică «bătrân ne-voeaş». Acelaşi lucru s'a întîmplat eu bulubaşa, maî nainte apelativul onorific al «colonelului», azî «maî marele unei soire de ţiganî».
Marafet e propriu «ştiinţă, măiestrie, dibăcie, talent», azi numai cu sens peiorativ «uneltiri viclene, nazuri»; tot, aşa tertip «disposiţiune, plan, proiect» însemnează obicinuit «mijloc neonest. intrigă» totdeauna însă cu o nuanţă fină de ironia optimistă.
In general literatura umoristică e în panelul dea monopolisa maî fot acest teren şi influenţa turcească îşî va găsi ultima expresiune înlr'un Pepelea, înarmat cu topuz şi buzdugan şi înconjurat de întregul arsenal de ironia, cu care poporul urmăreşte tot ee n'a putut prinde rădăcini adânci în limbă şi care n'a avut de cât, o înritirire trecătoare asupra sufletului seu (.1).
In acest mod am căutat a constata pe terenul ideal al limbeî, în special al limbeî române, o mişcare perpetuă de flux şi reflux, o transformare continuă analogă cu aceea care domneşte în lumea organică. Neam încercat a supune la un numer de principie fixe, de legi, seria nesfîrşită de combinaţiunî logice în lipsa putinţei de a fixa într'un mod absolut un itinerar ideal al cuvintelor.
(1) în privinţa elementului albanes a se vedea cele spuse la cap, UI, § 3,
254
I
ADAOSE ŞI ÎNDREPTĂRI
P. 7. Adaogă: Arsene Darmsteter, La vie des mots etudiee dans leurs significations. Paris, 1887 (XII, 212). Autorul observă în prefaţă: «Ce n'est pas une etude historique des variations que les mots peuvent eprouver dans leurs significations qu'on a voulu tenter; c'est une etude philosophique des procedes logiques et des causes phyeholo-giques ou linguistiques qui se.cachent derriere 1'evolution des sens». D. Darmsteter a ajuns în unele puncte la aceleaşi resultate ca şi autorul acestei încercări.
P. 1, nota 1. Numele de Semasiologia, adoptat şi de Grober (în scurta schiţă, ce'î consacră în al seu Grundriss der Romanischen miologie), e înlocuit la Darmsteter (op. cit. 88) cu acela de Semantică, o numire introdusă în Franţa de Michel Breal, care a publicat în «Annuaire de l'Association pour l'encouragement des etudes grecques en France» (1883, p. 132 urm.) un «fragment de Semantique», întitulat: les lois intellec-tuelles du langage.
P. ±5 : a iscăli. D. Hasdeu, care a binevoit a citi în coaie această lucrare, mi-a a-tras atenţiunea că, în vechile documente, figurează formula iskalu «am iscălit», care nu1! de cât perfectul paleo-slaviculiu ishati însemnând într'altele şi «a cerceta, a vedea» : iskalu corespunde decî latinului vidi.
P. 54: boz. Cuvîntul se trage de la pis. bozt, plural din bogîl «deus», decî «zeî» pentru «idol» (Hasdeu).
P. Ql'.-naîbă. Hasdeu, Etym. Magnum Rom,, p. 969: «A treia persoană imperativă »n'rtM...îr'constituă un fel de blăstem : «n'alM parte!»... Când pomeneşte poporul pe drac, adauge cu groază: «n'aîbă loc aici!», de unde apoî unul din numeroasele epitete ale necuratului: nalbă, format printr'un imperativ ca şi în «ucigă'l-toaca î »
P. 109, nota 1. Compară vechiul proverb frances : «11 faur se garder du devant d'une femme, du derriere d'une muie, et d'nn moine de tous costez» citat de Le Roux de Lincy, Le livre des proverbes frangais I, 37.
P. 114 : aghiasmă. Adaugă fr. Veau benite de c a v e = du vin ap. Le Roux de Lincy I, 24.
P. 118: Dumnezeu. E interesantă următoarea observ^ţiune a luî Le Roux de Lincy (I, XIV) : »ll est bon d'observer que le nom de Dieu place dans un grand nombre de proverbes ne l'estjamais d'une maniere meonvenante ; on peut en dire autant du nom de Jesus Christ et de celui de la Vlerge Mărie.... Le meme respect ne s'est pas attache aux noms de sa'nts; la litterature legendaire n'a pas e'e assez puissante pour arrefer le sarcasme et la moquerie». Vezî maî la vale.
P. 122 : popeşte. Adaogă a hirotoni «a bate» ap. Polizu, Dicţion. 528.
P. 124 : sjânt. Francesul, caracterisând apucăturile cele rele, le precede cu vorba saint făcend în acelasî timp un joc de cuvinte, aşa: il a le mal saint A caire=\l est opiniâtre (acariâtre); il a le mal s a i n t Avertin — \\ a mauvaîse tete; mal saint Martin — Vivresse, etc. ap. Le Roux de Lincy I, 43,44,50.
P. 180. Afară de şesul «Pratul luî Traîan», numit de Ungurî Keresztes1 maî e în Oltenia Calea- Troianului, cum numeşte poporul vechea cale romană, care trece din Oltenia prin parul Turnuluî-Roş.
INDICELE CUVINTELOR ROMÂNE
n. = Notă.
Acaţ81
afurisesc 62
ageamiu 171
aghiasmă 113—114, 254
aghios 114
aghiuţă 61, 123
agonisesc 95— 96
ajun 43
alba 74n. 149
albină 131
alerg 131
aliluia 114—115
altar 39
alung 131
amin 115
anatemă 62, 115
andilandi 75n.
andrea 41
antihrist 55
apăr 131-132
aprind 181
apun 181
arapină 174
arăt 132
arbore 80
arhanghel 58, 115
arminden 40
arunc 1 f>9
asfinţesc 36n.
astup 87
asupresc 126
Bahadîrcă 253
băhaniă 222
banta 24 6n.
barat 37
bărbat 85n. 132
başardină 253
bătaie 85
baţagonie 219
bat ân 14, 23, 143
bazaconie 78, 201, 218 — 220
băzdăganiă 222
benga 61
beşleagă 253
beznă 221 — 222
bidihaniă 222
bîlciu 42
binecuvîntez 57
biserică 14, 38—39, 118
bl ago d ari 115
blând 23
blasgonie 116
bleasc 181
bleg 2l0n.
blestem 62
blogodoresc 115 — 116 bobotează 46, 116 bogdaproste 116 bogonisi 116 boîereasă 165—166 bolindeţ 44 bolovan 55 boreasă 165 — 166 bostan 103 bot 103
botez 14, 47, 116 boz 54, 254 brânduşă 93 branişte 16 2 braşoavă 173 brumar 41 bucă 159—160 bucşă 246n. buhaiu 25 2 bulciu 42 bulubaşa 253 bun 126-1.7 bunătate 84n. bunget 85n. 162 buză 85n. 9L buzdugan 52
Cal 160 calau 174 cale 132 calendroiu 45 călugăr 37 căluşer 47n. camătă 96
canon 116—117 capişte 39 cărare 132 cărindar 40, 86 cărjă 55 carte 132, 246 casă 160
căsătoria 51, 147 căşlegî 47 caşte 246n. căştig 96 cat 182 cătuşă 81 caţă 81
caţaon lOOn. 171n. caut 182 caznă 27n. ceangăul 171 cer 183 cerceluşi 93 cerşesc 214 cerul (gureî) 102 chiar 182 chimitir iO chindie 252 chip 55
chir 201, 237, 241 chiraleîsă 117 chivernisesc 214 cib 182 ci cală~9 In. cîofleagă 246n. cireşar 41
ciudă 21, 222—224 cîuhurfz 72n. clopot 182 cobâî 162 cociug 185 cocon 237, 241—242 cocostîrc 72n. codru 85n. 166—167 colindă 43 — 45 colivă 117 comîndare 49 — 50 copil 20, 91, 200 roşeîug 185 — 180
256
cotoiu 31
crăciun 43, 115, 117 craiti 172—173 credinţă 58 creştin 31 — 33, 48 criş 173
cruce 55—58, 117—118
cucuîata 137
cumălru 48
cumînd 50
cuminec 48
cumpănă 181—18 2
cumpăt 127, 246
cumplit 213-215
cununia 51
cuptor 41
curat 132
curcubeu 132
curg 13 i, 160
cust 197
cutrier 159
cuvînt 52, 85n. 127, 164,165
Dalb 96—98 dancîu 174 dar 118 darab 80 dereptare 72 despreţuîesc 127 deşucheat 104 deşugubină 217 diacon 37 diavol 61 dihai 12n.
dihaniă 10-12, 22 2 dimon 61 direptătoriu 72 diva 12n. dobitoc 245 dodoraş 96 doamne-ajută 118 domn 53, 237 domnişor 94 dor 127 — 128, 148 drac 21, 58-62, 86 dreg 186
drept 85, 103—1.04, 128 drob 80 duhovnic 55 dulap 252 dumbravă 162 duminică 42
dumnezeă 52—54,118-119,
254 durorl 185
Enibahar 94 evanghelia 52, 118
Falcă 86 falt 246n.
fapt 187—188
fără-de-lege 78
faraon 175
farmec 118
faţă 79-80
făurar 40
ficat 103
fin 48
fior 128
flaîmuc 17 r
flintă 24 6n.
florar 40
florii 46
foarte 182
foc 132
fortuna 214
frate (de cruce) 57—58
frenţe 174
fruncea 105
frupt 182
fudul 209
furtună 214
Gădil 100 gâgăuţă 171, 229 gaiţă 2 62 gang 246n. garamanţi 207n. gărgăun 9In. gărlă 103n. gaşpar 174 gât 245 geam ala 252 gelat 94 Gavrilă 176 gerar 40 gheenă 63 gheşperiţă 174 ghîavol 61 gîudeţ 63 glagore 127n, gobâi 162 gogoman 229 graiil 200 graniţă 246n. grâu 86 greaţă 21 greeruş 91n. grijesc 49 gudur 100 gură 86, 102, 103 gustar 41
Hagiu 252 han tătar 61 haplea 229 hârcă 103 horbă 165 Hristos 55, 58, 118 humă 183
Iad 63
Iarmaroc 246n. îail 161 idol 55 Iele 252 ighiptean 175 împărătuş 93 împărătuş 102 împărtăşesc 19 împlu 198 încântec 188 încap 182 încăpăţânat 103 încarc 132 închin 47, 72 închipuire 125 îndemnare 128, 150 îndireptare 72 îndoială 128 indrişaim 94 înec 21 înfrunt 128 înfrupt 119 îngâmfat 209 îngân 98 — 99 înger 58 inimă 181 înjosesc 126 însor 51 întîmplu 131 întuneric 81 — 83 înţarc 159 înţeleg 126 învăluiesc 138 învăţ 27, 167, 246 învestesc 188 — 189 Io 172 irod 175 iscălesc 15, 254 Iudă 17 In. 175 izbesc 224 izmene 193
Jertfă 39 jeţ 246n. jeţui 246n. jgheab 220 jidov 138 joben 172 judecată 62
jupan 201,237,239—241,248 jurămînt 58
Lăcaş 79 lăcrămioare 93 ladă 246n. lăduncă 246n. lagăr :46n4 lalbăr 246n. lângoare 86, 189 las 132 lăture 84n«
257
Iau 190 lăută 246n. lăzărel 176
lege 52, 77—79, 119-120 lemn 80 letin 237
limbă 21, 75—77, 91
linguşesc 100
linişte 126
liotă 246n.
litfă 3 5, 235—237
liturghie 47, 120-121
locaş 79
loitră 246n.
luare 161
lovesc 167—168
luceflender 61
lucru 95, 96n.
lume 71, 73—75
lumina (ochilor) 73, 101 —
102 lună 132 luncă 162 lungoare 86, 189
Machiaş 177 madamă 24*2 măiestrie 86 malafranţă 174 mamă 85, 132 mană 390 mănăstire 38 mănere 182 mândru 206—209 mângâia 12—13 mânos 182 mânz 23 marafet 263 marhă 190—191 mărgăritar! 93 mărit 91 Martin 176
mărşav 201, 209—210 martur33 —34 mărţişor 40 măruntaie 80 măsălar 41 mascur 183 mătaniă 38 mătieş 177 mătuşă 245,* 247 maţ 81n. măţă 81, 177 measer 202 merg 131. 160-161 merinde 161 / michiduţă 62 mlezl-păresî 47 mir 121 mire 16 miros 245
mişel 200, 202-404 mitropolit 94
moaşte 37 mojic 203n. molitfă 47 morav 79 mormînt 40 moşie 191 — 193 moţpan 242 mucenic 34 mulţumesc 128 muncă 94—95 mustru 183 muşchi 86, 104
Naîbă 61, 254 nani 245 nărav 79 nas 138—139 născocesc 90 naş 48 naştere 121 nătărău 229 năuc 229 neam 196 neamţ 171
nebun 145, 210—211 negomândri 206n. negru 71 nelegiuit 78
nemernic 201, 204—206 netot 229 nevastă 168 nevăstuîcă 92 nimica 128 ningâa 41 nuntă 52 nutreţ 183
Oară 162 oaste 161 obraz 72n. 128 ochiţi 7*3, 102 ocnă 102 oiţe 92n. oltar 39
om uşor 75n. 102 oraţie 86 oraş 246, 248 orb 19, 85, 128 — 129 ort 246n.
Păcat 58, 69—70, 121 păclă 63 păcură 63
pădure 87, 161—162, 167 păgân 29—31 pămînt 162, 184 pângăresc 30 panţir 246n. pâpăludă 94 parapanghelos 115, l£2 pârcălab 248
păreasime 46 părinte 37 parte 84n. păs 19, 129 pască 45 pasere 162 Paşte 45—46, 118 paşte (păcatul) 69 — 70* pedepsesc 25—27 pedepsie 86n. peţesc 183 pîrdalnic 62 pîrgar 245 pîrţag 91 piscup 37 pisică 177 plesnae 90 ploconesc 47 pogan 30—31 pomană 50—51 popă 37, 91, 12% post 43 poveste 164n. prătar 40 pravilă 72 praznic 42 precista 33, 122 preot 37 prestol 39 pricep 125 pricestuîesc 49 prier 40
primenesc 193—194, priveghetoare 93 proroc 52
prost 145, 226—22$* psaltire 52 puia 142 pupăză 91n. pustnic 38
Raclă 186 raia 63 raniţă 246n. răpcîune 40 răscruce 56 răstesc 195 răstignesc 58 războia 79, 200 reace 71 relege 79 resbel 79
rSsbun 153, 211—212:
r&scumpăr 213
resfăţ 128
rea 145, 183
Ristos 55, 58
roată 246n.
rod 196
rost 194—195
rotocol 72n.
rudă 195—196
rugăciune 47
258
rumân 15, 203n. 231—235 rusalii 46 ruşine 129
Să 20n. săhastru 38 salt 76n. sâmbătă 42, 43 sângele (Domnului) 122 săptămână 41 sărac 129, 146 sărman 129 sarsailă 62 sărut 184 satana 59, 61 sbueîum 90n. 159 scăfârlia 103, 104 scaloean 176 scaraoţchi 62 scărbă 214—215 şchivernisesc 214 scornesc 90n. scriptură 52 seamă 127 seară 184 searbed 210n. sefterea 94 selbă 154 4 serbătoare 42 sfanţ 246n.
sfînt 34—37, 122—124, 254
sfîntu-Nicolae 115, 121
sfrenţie 129
sicriu 186
silhă 184
siriman 129
slăbănog 20
smalţ 246n.
smintesc 211
smulg 159
socotesc 127,190—191, 246
solomonie 177 — 178
soţ 51, 87
sparg 162—163
spate 103
spichinat 246n.
spiţă 24 6n.
sprinceană 90, 105—106 stâncă 177 stângă 104 stare 84n.
stiglete 246n. strigoia 54—55 suflet 125, 181 sufletele 93 sufruncea 105 supăr 126, 154
Şanţ 246n. Şcheaî 171 şişcă 188 şleahtă 242 şoacăţ 17 In. solomonar 178 şoltuz 248 şonţ 171n. şorţ 246n. ştreang 246n.
şugubăţ 20, 201, 216—218 şuiu 104 şurup 246n.
Taifas 127
taînă 47
taler 246n.
tămăîat 122
tănăr 132 ,
tare 184
tartar 64
taşcă 246n.
tată 132
tătar 61
tertip 253
tidvă 103
tîmplă 39
tîmplă 102
tîrg 42
tîrtan 246n.
tivgă 103
torc 185
torn 163—164
trăiesc 154, 196—198
trăsnae 90
trebnic 39
troacă 246n.
troian 178—180, 254
troiţă 55
trufaş 209
turculeţ 94
Ţară 162, 184 ţăran 203n.
ţarină 246 ţel 246n. ţin 42n. 83—84 ţintirim 40 ţop 206n. ţurloae 104
Ucid 225 uligaîe 72n. umplu 198 undrea 41 urez 86, 121
Vanghelia 52, 118 vâr 245 vară 87 varză 198 vasilcă 176 Vasilică 176 vatărn 224—225 vatră 132
vecin 203n. 233—23&
venin 87
vers 163, 185
vicleim 175
viezure 85n. 94
vileag 74n.
vindec 185
vingălac 246n.
vinicer 41
vînt 136
vipt 185
virtute 87
vis 129
vită 198 — 199
vlad 230-231
vlădică 37
volnic 168—170
vorbă 164—165
vrajă 188
Zămislesc 125n. zarnacadea 95 zaţ 246n. zestre 103 zeţar 246n. zeu 52—54
zglobiu 201, 210, 220-221 zvon 182
259
IHDICELE NUMELOR PROPRIE
Alexandri 30, 235
Bălcescu 233, 234 Breal 5, 6, 104n. Brinkmann 7, 92, 135 Cantemir 28, 44n. 68n, 108,
303, 233, 235 Chiţu 29, 53
Cihac 10, 12n. 23n. 28n. 47,
67n. 105, 214, 233 Curtius 9, 65 Diez 102, 161
Fuchs 7, 133, 158, 180
Gaster 59,76,85,100,174,178 Geiger 6, 10, 243 Golescu 88 Orimm lOn. 74, 244
Haase 5, 6, 17
Hasdeu 4, 5, 28, 29n. 43n. 46, 57,61n. 67, 70,81,84, 95n. 105, 107, 162, 188, 212, 216n. 229, 230
Heerdegen 4, 5, 6, 18
Humboldt (Wilh.) 3n. 6, 2^3
Ispirescu 33, 112n,
Jarnik 142n. 209n. Jipescu 60,109 Jire5ek 28n. 180
Korting 7n. 8n.
Lambrior 20n. 67n. 229n. 237
Laurian-Maxim 79, 238 Leibniz 14, 21, 157 Littre 67, 68 Locke 19, 125
Marian 162, 184, 188 Melchisedec 111, 112 Miklosich 23n. 28n. 42, 84,
85, 105 Miiller (Max) 7, 14, 24n. 66,
89, 90, 92, 127, 157, 158,
202
Nădejde (Sofia) 36n. 107n. Negruzzi (C.) 30, 79
Noire 7, 156 Nyrup 138
Pictet 7, 17n. 103, 126, 133, 188
Pott 6, 7, 8, 24, I02m I36n.
Reisig 8n. 17, 106 Renan 24, 25, 92, 130, 133, 134
Ruckert 14, 140
Schoppenhauer 88 Şchuchardt 23n. 43b. 80n.
84, 85, 105 Slavici 32, 33, 36n. 79, 9&r
HOn. 127, 164 Steinthal 3n. 4, 9
Tobler 6, 156, 200 Tocilescu 180, 235n.
Xenopol 21n. 233
ttmfi »£ gebceta*? «■KJOT*Ca