ALEXANDRU S A H I A SCRIERI ALESE Cu un cuvînt înainte de G. MACOVESCU şi o postfaţă de POMPILIU MARCEA E. S. P. L. Lfsasţsc* C uvlnt înainte „Scrisul meu este o contribuţie Ia eforturile de eliberare a maselor muncitoreşti." ALEXANDRU SAHIA Dintre ceţurile pe care anii — fugit irreparabile tempus — le aşază fără contenire între mine şi trecut, îmi apare tot mai strălucitoare imaginea lui Alexandru Sahia. Fenomenul este cu atît mai semnificativ, cu cît Sahia nu-mi este o cunoştinţă abstractă, întîlnită în paginile unui volum, sau în amintirile vreunui povestitor, ci înseamnă o realitate vie, un om a cărui mînă caldă o mai simit încă în dreapta mea, a cărui voce subţire, uşor nazală şi tărăgănată o mai aud încă, a cărui siluetă firavă, al cărui cap expresiv, a cărui privire molatică şi totodată pătrunzătoare mai stăruie încă pe retina imea. L-am cunoscut acum treizeci şi trei de ani şi ne-am despărţit pentru totdeauna acum douăzeci şi trei de ani. L-am cunoscut, oare, pe Alexandru Sahia în acel deceniu, în care viaţa, după mersul ei, cînd ne-a apropiat, cînd ne-a depărtat, fără să rupă firele prieteniei ? Mi se pare tot mai muft că nu l-am cunoscut, dar pe măsură ce curge timpul, încep să pătrund în tainele lui şi să-1 înţeleg. Pentru că, acesta a fost Sahia : un om al viitorului. Ne-am întîlnit prima oară pe coridorul unui liceu din Bucureşti. Lîngă clasa a Il-a se afla clasa a VlII-a. Ce mari isînt diferenţele acestea de ani cînd n-ai depăşit vîrsta visurilor şi a cireşilor înfloriţi ! La maturitate dispar, se şterg, nu se observă. Şi totuşi, Sahia nu ţinea seama de ele nici atunci cînd nu împlinise douăzeci de ani iar eu cincisprezece. Ce ne-a legat unul de altul, sau mai bine zis ce m-a legat de el ? Poate bunătatea aceea a ochilor lui, poate glasul acela cald, poate faptul că ne lua în seamă pe noi, cei mici, ,poate darul şi răbdarea lui de a explica orice, poate gestul .de a sări în ajutorul nostru şi a ne apăra de grosolăniile şi brutalităţile celor mai mari, poate interesul lui pentru (preocupările noastre, poate îndemnurile lui spre privirea largă a vieţii, poate cărţile pe care mi le strecura în mînă, poate frumuseţea versurilor spuse stînd rezemat de o fereastră a vechiului coridor, poate toate la un loc, poate multe altele... Peste ani, s-au adăugat orele tîrzii de redacţie, munca din tipografie, rătăcirile în noapte adîneă în cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, foşnetul manifestelor ilegale, povestirea călătoriei lui în U.R.S.S., Manifestut Partidului Comunist, indignarea faţă de cele petrecute la procesul ceferiştilor, la Craiova, pasiunea -pentru aflarea şi rostirea adevărului, curajul lui în luptă. A pornit modest şi şi-a făcut cu greu loc în publicistica din Romînia celui de al treilea şi al patrulea deceniu, deşi cînd a terminat liceul îşi avea pana făcută şi destul de ascuţită. Visurile făurite pe băncile şcolii s-au năruit repede în faţa moravurilor unei societăţi construite ipe ideea jafului. Candoarea tînă-rului cu capul plin de idei generoase şi ou inima înfierbîntată de sentimente nobile a pălit în faţa legii de fier a lumii de atunci: „ucide pentru a nu fi ucis". A urcat scările multor redacţii, ţinînd în mîini file înnegrite în nopţi albe cu gînduri despre o altă lume, alţi oameni. A bătut timid la multe uşi, voind să intre în viaţa pe care o credea altfel-Pretutindeni a întîlnit refuzuri, surîsuri batjocoritoare sau replici jignitoare. Iar foamea şi frigul îl goneau mereu din urmă, ameninţătoare, sinistre. Pare basm, dar Alexandru Sahia s-a adăpostit în cîteva nopţi de iarnă timpurie într-o seră părăsită din Cişmigiu, a înghiţit aspirină pentru a se încălzi şi şi-a potolit f foamea cu restturile de pîine culese de pe mesele unui bufet automat de pe Calea Victoriei. Romantism! — vor spune unii. Nu î Luptă eu viaţa» cu so-detatea, cu o societate care îţi întindea mii di tentacule pentru/ a-ţi zdrobi apoi demnitatea umană, curajul de a o înfrunta, de a-i arunca în faţă tot ce credeai despre ea. în această luptă plină de riscuri, dură, nemiloasă, nu totdeauna spectaculoasă, dar cu atît mai grea cu cît era mai cenuşie, s-a format ziaristul şi scriitorul Alexandru Sahia, căruia partidul i-a luminat calea şi i-a călăuzit paşii pînă la sfîrşit. Cînd a pătruns în ea, era conştient că nu-1 aşteaptă nici intrarea triumfală în cetate, nici imnurile victoriei, nici laurii aşezaţi pe frunte, deşi pornise bine înarmat. Sahia avea tot ceea ce îi tre: buie unui scriitor şi ziarist militant pentru clasa muncitoare. Iubea cu pasiune poporul, avea încredere nelimitată în clasa muncitoare şi în partidul ei, era curajos, demm ; avea o judecată sigură, pătrunzătoare şi o inimă caldă ; avea o cultură multilaterală, un neastîmipăr în a cunoaşte totul, o capacitate neobişnuită de muncă şi pe deasupra avea talent. îşi cunoştea profesia pînă în cele mai ascunse taine, o adora şi o respecta. Pentru < el, ziaristica era în acea vreme mijlocul cel mai direct, mai viu, mai operativ pentru intervenţia unui intelectual în rezolvarea problemelor puse de societate. Scriitorul Sahia nu a rămas, însă, dator nici vremurilor lui şi nici viitorului. N-a lăsat o vastă operă literară, nu pentru că nu ar fi avut ce să spună, nu pentru că nu ar fi putut să spună, ci fiindcă lupta zilnică 1-a absorbit în -gazetărie şi i-a lăsat puţin timp pentru literatură. Nuvelele lui Sahia sînt un exemplu de literatură militantă pen- ) tru cauza clasei muncitoare. Valoarea lor rezidă în atitudinea partinică a scriitorului faţă de problemele esenţiale ale societă- j ţii în care trăia ; în tratarea acestor probleme de pe poziţiile clasei muncitoare ; în mesajul (transmis maselor. Exploatarea şi oprimarea muncitorimii; războiul şi militarismul ; rasismul şi şovinismul, iată temele nuvelelor lui Sahia, în care a cuprins — j cu mijloace simple — ciocnirea forţelor sociale din Romînia dintre cele două războaie mondiale. Cine cercetează istoria literaturii romîne nu poate să nu se oprească asupra nuvelelor lui Sahia, pentru că ele reprezintă noul adus de clasa muncitoare în cultura noastră. Lucrări care astăzi constituie caracteristica literaturii contemporane — spiritul de partid, tematica, eroul pozitiv — apar pentru prima dată în nuvelele lui Sahia, scrise cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, 6 atunci cînd la noi nu se depăşise faza realismului critic. Alexandru Sahia (poate fi considerat drept pionierul realismului socialist în arta noastră. Sahia nu a avut timp să se dezvolte ca scriitor, Pe patul morţii din spitalul Colentina, cu luciditatea omului conştient de rosturile şi realizările lui, nu le-a vorbit prietenilor despre regretul că nu lasă în urmă numeroase volume de literatură, ci că pleacă înainte de a fi dat tot ceea ce voia să dea luptei de ©liberare a clasei muncitoare. „Nu părăsiţi poziţiile oîştigate, ci mergeţi înainte. Victoria va fi a noastră." Acestea sînt îndemnurile ultime ale lui Sahia, oferite ca un dar celor ce i-au vegheat clipa sfîrşitului, trimise ca un mesaj generaţiilor de mai tîrziu, Vorbim deseori despre necesitatea ca scriitorul şi ziaristul să cunoască bine viaţa. Mi se pare că pentru un adevărat scriitor sau gazetar, o asemenea problemă nici nu ar trebui să apară, pentru că literatura şi ziaristica, fără o profundă, variată şi meticuloasă cunoaştere a vieţii, nu se pot concepe. Cînd a intrat ca reporter de fapte diverse în redacţia ziarelor Dimineaţa şi Adevărul (Alexandru Sahia editase şi condusese la douăzeci şi patru de ani revistele Veac nou şi Bluze albastre), îndeplinea o muncă minoră şi desconsiderată : „făcea înmormîn-tările", adică păzea toată ziua porţile cimitirelor pentru a scrie scurtul reportaj despre îngroparea „personalităţilor". Desigur că nu îndeplinea cu plăcere munca aceasta, dar nici nu o dispreţuia. De altfel, nu exista ziarist începător care să nu treacă prin ea. îmi afirma odată că, exercitînd-o, învăţase să .redacteze concis, să se ferească de fraze banale, dar mai ales învăţase să cunoască oamenii. Carnetul lui de reporter era plin cu însemnări care, iară îndoială, în alte condiţii s-ar fi transformat în admirabile portrete. Observa oamenii în orice împrejurare. Pentru el nu existau întîmplări mari şi mici, excepţionale şi banale. Se ducea oriunde se petreceau fapte, existau oameni, se manifesta într-un fel sau altul procesul vieţii. Cînd a reuşit — după un oarecare tirrvp — să convingă conducerea ziarelor că preocupările lui sînt altele decît... în,mormîn-| tarile şi să obţină redactarea rubricii „Tribuna muncitorească"^ Sahia a devenit un bun cunoscător al problemelor muncitoreşti^ sub toate aspectele : economic, politic, social, cultural. N-aş pu- \ tea spune că pe masa lui de lucru din redacţia ziarului Dimineaţa (cît de modestă era masa acestui mare gazetar !) n-am văzut statistici, rapoarte, memorii, lucrări de specialitate, dar trebuie să afirm că nu acestea formau elementul principal în munca lui Sahia. In cursul zilei colinda fabricile, uzinele, atelierele, şantierele din Bucureşti, sta de vorbă cu muncitorii, cu directorii, observa totul şi încerca să fie cît mai puţin observat. Avea uri mod de a se informa care nu-1 stingherea pe cel din faţa lui. Nu scotea în mod ostentativ carnetul de reporter, nu-1 copleşea pe cel întrebat cu banalităţi, nu-1 ameţea cu zeci de probleme, ci ştia să meargă totdeauna la esenţa lucrurilor, avea darul de a obţine răspunsul direct, sincer, să descopere faptele aşa cum s-au petrecut, să afle adevărul. Totul se petrecea în mod firesc, fără emfază, fără paradă, fără cuvinte de prisos. In fiecare seară, în biroul lui Sahia — lucrau şase reporteri în aceeaşi cameră — era un adevărat pelerinaj. Veneau delegaţii de muncitori din fabrici sau de la sindicate, aducînd memorii, reclamaţii, articole, informaţii, pentru a fi publicate. Legătura vie, directă a ziaristului cu muncitorimea era evidentă. ^S-âr putea scrie un poem despre dragostea cu care Sahia primea aceste delegaţii. Trei ani am lucrat în aceeaşi cameră, la doi metri distanţă de masa lui Sahia. Am auzit zi de zi cum muncitorii îi povesteau întîmplările din fabrici, nedreptăţile, samavolniciile, bătăile, crimele. Am văzut hîrtiile aşternute cu slovele scrise de mîini bătătorite. Am văzut oameni deznădăjduiţi, dar şi oameni dîrji, privind dincolo de prezent. Pe scaunul acela, care scîrţîia din faţa mesei de brad a lui Sahia s-a aşezat într-o zi un tînăr îndesat, cu părul lung, căzut peste urechi, cu nişte palme mari, umflate, cu nişte ochi negri surîzători. Era Constantin David. Venise să arate cum sînt trataţi ucenicii de la atelierele „Griviţa". Tînărul îşi căuta cuvintele, voind să fie cît mai scurt şi mai explicit. Sahia 1-a încurajat cu întrebări, cu aprobări, cu interesul arătat, astfel încît pînâ la urmă am auzit povestea tragică a tinerilor de la C.F.R.-„Griviţa". De atunci, Constantin David a devenit un obişnuit al redacţiei din Sărindar. Era un corespondent voluntar demn de acest titlu. Cîteodată, Sahia îl aşeza lîngă el, îi punea în faţă un bloc de hîrtie şi îi cerea să scrie. Apoi, îi corecta manuscrisul. 8 9 M-am gîndit la Cpnstantin David, la prietenia tinereţii noastre închegată în preajma lui Sahia, în noaptea cînd am aflat că muncitorul acela dîrz a căzut măcelărit de către legionari. M-aim gîndit mai tîrziu, în anii libertăţii, că am pierdut în Constantin David un gazetar care învăţase meseria de la un meşter priceput. L-am văzut pe acelaşi scaun din faţa mesei lui Sahia pe Ilie Pintilie, mai tăcut, mai potolit, cu vorbă dulce, moldovenească. Nu venea niciodată cu mîinile goale. Intr-o vreme, Sahia m-a îndemnat să-i iau un interviu. Era într-o perioadă de frămîntări la C.F.R., la cîţiva ani după greva din 1933. Ilie Pintilie şi-a redactat răspunsurile cu siguranţa unui ziarist profesionist, Am învăţat atunci de la el necesitatea preciziunii în formulări, după cum am învăţat cum trebuie mers direct la problemă, lăsînd la o parte cuvintele de prisos. Activitatea lui Sahia la „Tribuna muncitorească" devenise incomodă pentru administraţia gazetei. In consecinţă i s-a şoptit că este în pericol să fie arestat, şi Sahia a trebuit să părăsească redacţia pentru o vreme. S-a ascuns în mulţime, călătorind în vagoane de clasa a treia, pe liniile din nordul Ardealului. Cînd s-a aflat stratagema administraţiei, Sahia a fost anunţat să se întoarcă la redacţie. A revenit plin de impresii. In cele două săptămîni de călătorii forţate aflase atîtea lucruri ascuîtînd convorbirile oamenilor în trenuri, încît ar fi putut să scrie un volum întreg. împrejurările l-au împiedicat s-o facă. Citiţi reportajele lui de la procesul de la Craiova al conducătorilor grevei de la „Griviţa". Citiţi în special acele scurte impresii de la începutul fiecărui reportaj şi veţi remarca puterea de observaţie a gazetarului, formată de-a lungul unor ani de muncă intenâă de cercetare a vieţii. „Intr-o cămăruţă lipită de sala Consiliului — scrie Sahia — se aud zornăit de lanţuri şi pocnituri de bocanci. Au fost aduşi acuzaţii. Aşa sunt aduşi în fiecare zi de la închisoare, legaţi cu lanţuri, de două ori pe zi, străbătînd prin inima Craiovei pînă la locul judecăţii. Preşedintele sună clopoţelul şi cei opt acuzaţi pătrund în sală. Merg prin flanc, cîte unul, şi se înşiră în boxa lor, care nu pare de loc boxă, ci mai mult un stal de spectacol improvizat. Şi-au luat locul aşa după cum îi apasă anii pedepselor. Aşa stau la- olaltă, într-o băncuţă şcolărească, muncitori de fabrică, ţesători de mătase. Peste umerii şi sufletele lor apasă peste o sută de ani de ocnă* Grefierul citeşte patru ore în şir. Muncitorii stau cuminţi, umăr la umăr, formînd un zid viu, dincolo de zăbrelele de lemn. Abia au loc să mişte. Cînd întind picioarele ies dintre gratii şi... dau de libertate. Ascultă însă atenţi. Grefierul a bătut recordul. Stă fix. Cu atitudine de preot catolic, zice din cele trei sute de pagini ale dosarului, cu modulaţii de 'glas. Cînd începe să i se usuce vocea, preşedintele suspendă şedinţa şi grefierul îşi drege glasul. Pe urmă, iar începe. Acuzaţii ascultă cu umerii strînşi, unii lîngă alţii. Curtea ascultă şi ea atentă. Muncitorul acesta deştept, sincer pînă la nedumerire şi care vorbeşte despre fabrică şi pîine vorbeşte apoi de dragostea muncitorului pentru tot ce este omenesc. Strigă că muncitorul nu poate să facă niciodată deosebire de rasă. Munca grea îi apasă umerii şi viaţa nu-1 lasă." In aceste însemnări, notaţia este directă. S-ar putea spune :" fotografică. Reporterul a văzut şi a transcris. Numai că a ştiut să surprindă ceea ce era esenţial. Din tot peisajul procesului, Sahia a ales boxa acuzaţilor pentru că ea era importantă. Restul era minor faţă de măreţia oamenilor din... „stalul spectacolului improvizat". Economia mijloacelor de expresie este excepţională,. Descrierea (de altfel instrumentul principal în reportaj), deţine locul de frunte. Frazele sînt scurte. Uneori simple propoziţii. Metoda nu este întîimplătoare, ci determinată de necesitatea de a reda atmosfera încărcată, dramatică, a procesului. Deşi grefierul „cu atitudine de preot catolic zice din cele trei sute de pagini ale dosarului, cu modulaţii în glas", vreme de patru ore în şir, totuşi ambianţa nu este de povestire molcomă, sau de narare a unor întîmplări plăcute, ci de dramă în care ciocnirile sînt extrem de puternice. De aici şi necesitatea de a-i lumina pe eroii principali. De aici şi fixarea continuă a boxei. In toate reportajele lui, Sahia dovedeşte această capacitate de a observa fenomenul în complexitatea lui, de a aşeza în primul plan esenţialul şi de a folosi elementele de expresie cele mai Simple, Notaţia lui Sahia în volusrrul U.R.$.$, — azi merge pînl 10 aproape de rudiment, însă nu supără ipentru că este abundentă, iar totalitatea observaţiilor apare ca un tablou închegat. Tot atît de concis este şi comentatorul Sahia, gen în care generaţia lui de ziarişti s-a exersat cu o continuitate remarcabilă. Faţă de fapte trebuia să ai o poziţie, s-o manifeşti şi s-o transmiţi cititorului cu intenţia ca el să şi-o însuşească repede. Comentariul cere ca pe marginea faptului să expui idei şi să stîr-neşti sentimente. Or, economia unui ziar nu îngăduie o desfăşurare largă, o argumentare repetată, caracteristice articolului de revistă. Cititorul de ziar trebuie să fie izbit prin justeţea ideilor, prin noutatea lor, prin asociaţiile pe care le provoacă, prin sentimentele pe care le stîrnesc. Sahia avea darul ca în cîteva rînduri să expună datele problemei, pentru ca apoi, pe marginea acestor date să-şi demonstreze punctul de vedere cît mai concis, ceea ce impune exprimarea clară, fără ocolişuri, raţionamente precise, curajoase. De altfel, ceea ce 1-a caracterizat pe Alexandru Sahia a fost curajul opiniilor sale. Un gazetar militant fără curaj — şi gazetarul este în fiecare zi în luptă — se aseamănă cu soldatul care, tremurînd la prima salvă a duşmanului, uită să tragă cu puşca. Aş voi să fie bine înţelese condiţiile în care Sahia şi-a mărturisit în scris zi de zi, pînă la moarte, credinţa lui în victoria clasei muncitoare. încălzit de idealurile ei-de luptă, convins teoretic şi practic de justeţea marxism-leninismului, călăuzit de partid, Sahia a avut curajul să înfrunte cenzura oficială, cenzura direcţiilor şi administraţiilor gazetelor, provocările agenţilor de Siguranţă, ameninţarea permanentă a pierderii libertăţii, ameninţările huliganilor fascişti care nu se sfiau să-i doboare în plină stradă pe ziariştii progresişti. Sahia nu s-a clintit niciodată. Intre anii 1932—1937, nu a existat moment critic de luptă a clasei muncitoare în care el să nu fi fost prezent, să nu-şi fi spus părerea, să nu fi transmis maselor cuvîntul partidului, atît cît se putea sub regimul cenzurii şi al stării de asediu. Nu a existat duşman al poporului şi al clasei muncitoare spre care Sahia să nu-şi fi îndreptat armele. Ministrul de Interne, Siguranţa, jandarmeria, directorii de închisori, ministrul de Justiţie, toţi erau denunţaţi în faţa opiniei publice pentru regimul de teroare aplicat deţinuţilor politici. „Noi, cei liberi, nu putem să înţelegem tortura zidurilor negre, a lanţurilor care cangrenează, a cuvîntului înăbuşit prin sînge" — scrie Sahia la 7 noiembrie 1935 despre cei închişi, pentru ca la 23 februarie 1936, descriind situaţia de la Doftana şi a condamnaţilor politici, să comenteze: „Dîrzi însă, aceşti luptători de mari idealuri, deşi sub ameninţările morţii, îndură torturile fără să-şi frîngă linia conştiinţei lor politice. Asemenea fapte de înaltă moralitate se petrec în aerul împuţit al Doftanei. Ne întrebăm, însă, în numele căror drepturi un om fără scrupule, înrăit pînă la complecta abrutizare cum este cazul directorului Savinescu de la Doftana, poate dispune de viaţa unor oameni condamnaţi pentru sinceritatea lor ? Cui or fi folosind toate aceste abjecţii, expresia cea de pe urmă a unor concepţii barbare ?..." Atacul direct, dur, fără menajamente făcea parte din mijloacele cele mai folosite de către Sahia, oricare ar fi fost riscul. L-am văzut la o întrunire a tineretului muncitor de la atelierele „Griviţa", unde vorbea despre călătoria în U.R.S.S. Un comisar a încercat să-1 întrerupă şi să-1 aresteze. Apărat de muncitori, Sahia şi-a continuat expunerea, denunţînd la sfîrşit samavolniciile poliţiei. L-am văzut neclintit, dîrz, neînfricat, la marginea mormîntu-lui lui Nicolae Cristea, vorbind cetăţenilor din cartier despre viaţa pictorului luptător. „El s-a gîndit întotdeauna cu dragoste la dumneavoastră — spunea Sahia — şi a căutat să vă schimbe viaţa într-o alta mai bună. N-a reuşit. A căzut înainte de vreme. Sarcina aceasta trudnică, dar eroică, ne rămîne nouă, acelora care aparţinînd clasei lui Nicolae Cristea, vom lupta pentru izbîndă. Mulţi ne-au trădat sau ne batjocoresc. Dar noi, sprijiniţi de adevărurile istoriei, vom lupta să realizăm ceea ce Nicolae Cristea a năzuit şi a schiţat în pînzele lui." Poate astăzi, la şaisprezece ani de la eliberare, cuvintele acestea să nu mai apară atît de curajoase, dar oînd ele au fost rostite în 1936, doi agenţi de Siguranţă l-au întrerupt pe Sahia şi s-au repezit să-1 aresteze. Se petrecea evenimentul în anul 1936, cînd fascismul era în plin marş în Europa şi în Romînia, cînd închisorile gemeau de condamnaţi politici, cînd guvernul 12 13 organiza pogromuri, cînd muncitorii erau împuşcaţi în plină stradă de bandele fasciste. Ar trebui scris cîndva, ceva mai mult, despre pasiunea lui Alexandru Sahia pentru profesia lui, pentru ziaristică*A muncit la început vreme îndelungată fără salariu. Rareori i se plătea un articol. A acceptat să fie reporter de fapte diverse numai pentru a fi într-o redacţie, unde, din cînd în cînd, publica şi despre ceea, ce voia el să scrie. N-a pregetat niciodată să se ducă acolo unde situaţia era mai grea, ziua sau noaptea. Nu şi-a precupeţit niciodată eforturile, deoarece credea cu ardoare în munca lui de ziarist, în rosturile ei, în rezultatele ei. In vremea cînd se îngrijea de „Tribuna muncitorească" la Dimineaţa rămînea în redacţie pînă în zori, cînd gazeta intra în rotativă. Se întîmplase ca materialul rubricii să fie... pierdut sau... uitat pe şpalt sau... scos din pagină în ultimul moment, pentru a face loc unei ştiri senzaţionale. Sahia ştia că „Tribuna muncitorească" apărea numai dacă petrecea el noaptea în tipografie, urmărind materialul de la linotip pînă la rotativă. Nu-i cerea nimeni să facă aceasta, dar conştiinţa că rubrica aceea este o tribună de unde se aude vocea clasei muncitoare îi dădea forţa de a învinge toate piedicile, îi hrănea pasiunea lui pentru gazetărie. In 1936, fasciştii organizaseră arderea ziarelor progresiste din Bucureşti. Aproape în fiecare zi, ziarele erau confiscate de la chioşcuri şi date pradă focului în mijlocul străzilor, în vreme ce huliganii străjuiau vîlvătăile. Grupuri de muncitori tipografi şi de ziarişti au pornit să apere ziarele, produsul muncii lor. Intr-p duminică, împreună cu Sahia, Eugen Jebeleanu, Gheor-ghe Dinu, trei tipografi şi un şofer am plecat în piaţa Doctor Botescu, să apărăm un chioşc de ziare atacat cu consecvenţă de huligani. Pe la opt dimineaţa, grupul nostru a fost înconjurat de vreo cincisprezece cămăşi verzi. încăierarea a fost scurtă. Cîţiva am ieşit cu obrazurile înroşite de sînge* Şoferul avea braţul stîng brăzdat de lama unui cuţit. Sahia şi Jebeleanu fuseseră izbiţi în cap. Ziarele, însă, nu au fost arse şi din ziua aceea chioşcul nu a mai fost atacat. înflăcărare tinerească ? Nu, credinţă în scrisul nostru, în cauza pe care o slujeam, 14 Dintre ceţuriie pe care anii le aşază fără contenire între mine şi trecut, îmi apare tot mai strălucitoare imaginea lui Alexandri Sahia. Gîndindu-mă la el, recitindu-1, îl măsor cu prezentul şi îl aflu contemporan, îl aud mergkd în pas cu noi şi îl văd luminat de razele, viitorului, pe modestul, simplul, dar înflăcăratul luptător al clasei muncitoare, gazetarul şi scriitorul Sahia. GEORGE MACOVESCU NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Ediţia de faţă cuprinde o selecţie reprezentativă din opera lui Alexandru Sahia. Se publică pentru îniîia oară în acest volum unelâ schite şi articole rămase în periodicele la care a colaborat Sahia. Textele au fost grupate în trei mari capitole : a) Nuvele şi schite ; b) U.R.S.S. azi — fragmente (ca text de bază a fost folosită ediţia apărută în editura librăriei ,Jon Creangă" din Bucureşti) ; c) Articole şi reportaje. In cadrul fiecărui capitol materialul a fost orînduit cronologic. In transcrierea textului am menţinut formele de limbă specifice scriitorului. în cadrul capitolului cuprinzînd fragmente din U.R.S.S. azi s-au păstrat — cum e firesc — o serie de termeni şi construcţii, calcuri din limba rusă, care ulterior s-au fixat în limbă într-o altă formă sau au dispărut. De exemplu : centre mecanice în loc de centre industriale, posturi de tractoare în loc de staţiuni de tractoare, parole în loc de lozinci, fabrici de cinematograf în loc de studiouri cinematografice, şcoli mijlocii în loc de şcoli medii etc. Citatele reproduse de Sahia în volumul U.R.S.S. azi sînt exacte ca sens, dar uneori aproximativ ca traducere. De pildă cunoscuta chemare a lui Marx şl Engels: „Proletari din toate ţările, uniţl-vă", apare şi sub forma „Proletari din toată lumea, uniţi-vă I" Am menţinut in traducerea lui Sahia citatele din lucrările lui V, 7. Lenin şl 1. V, Stalin; notăm însă aici paginile corespunzătoare ultimelor traduceri tn limba romlnă : — Citatul de la p. 213, rlndurile 9—24, se află tn : l. V. Stalin, Opere, voi. 13, ed. P.M.R., 1952, p. 338 şi pp. 341-342 (Raportul CC. al P.C (b) al U.R.S.S. la Congresul al XVIÎ-lea al Partidului). — Citatul de la p. 223, rlndurile 7—13, se află în : V. I. Lenin, Opere, voi. 30, E.S.P.L.P., 1956, p. 24 (Despre sarcinile mişcării femeilor muncitoare din Republica Sovietică, cuvîntare rostită la cea de a IV-a conferinţă orăşenească fără partid a muncitoarelor din Moscova, 23 septembrie 1919). — Citatul de la p,. 228, rlndurile 18—25, se află în: I. V. Stalin, op. cit., p. 268 (Cuvîntare rostită la primul congres al colhoznicilor udarnici din U.R.S.S., 19 februarie 1933). — Citatul de la p. 266, rlndurile 5—9, se află în : V. I. Lenin, Opere, voi. 20, E.S.P.L.P., 1956, p. 12 (Note critice în problema naţională). Pentru marcarea cuvintelor ce lipseau din textul lui Sahia, au fost folosite croşetele : [ ]. în munca de selectare a materialului din periodice am fost ahitaţl de tov. Eugen Simion. E.S.P.L.A. 16 FAPT DIVERS ÎN PORT Portul doarme înfundat în tăceri. Clipeşte molatec departe un ochi de lumină. E barca celor plecaţi să pescuiască fata înecată. Şi ochiul de lumină lunecă în ondulările lente — se micşorează — se pierde înghiţit în întuneric. S-a stins. Tăcere ! O pasăre a ţipat. Voce de om a tuşit răguşit din-tr-o baracă ae scînduri. II ştiu ! E Serdici, bolnavul de piept, hamalul uscat la faţă şi trup. îşi numără zilele şi poticnirile în bot sub sacii grei. Biete Serdici ! Prin crăpătura unei scînduri de la baracă, a privit lumina plecată acum două ore de la ţărm. S-a stins sub ochii lui ca viaţa unui om bolnav de piept sau cancer. Marea a făcut-o să se clatine — ca pe o boabă de rubin zvîrlită pe întinderea de catifea albastră. Şi marea e liniştită ca sufletul omului împăcat. Dincolo de docuri, la circiuma turcească, petrec hamalii. E sîmbătă. De aceea Jeţaei de stradă au coborî t multe spre port. 99Mu^da^u plătesc femeia scump. Ele s-au îmbrăcat în rochii aprinse de mătase — şi în fumul cîrciumii de cărnuri 2* 19 fripte — cu lacuri de vin, cu haine soioase zvîr-lite pe jos — par oaze curate. Hamalii rînjese de Jăceri. Mîinile lor crăpate pînă la singe — roase e frînghii — ating catifelări de trup. Şi femeile rîd. Ceasurile au trecut de douăsprezece. Cineva a bătut la baraca lui Serdici. — Scoală ! Au venit femei la circiuma turcească. Serdici a tuşit. — Scoală, prostule, n-auzi ? Doar tu m-ai rugat să te chem ! Şi Serdici a tuşit iară. — Uite, îţi spun : a venit şi Ghita. Serdici se ridică dintre aşternutul lui de saci, zvîrle în lături muşamaua înăbuşitoare. Înaintea ochilor lui se deşiră trup de femeie curat ca spuma mării în golf singuratec. Şi doară Ghita e femeie de stradă. Se vinde pe pîine şi bani. Serdici nu s-a supărat niciodată pentru aceasta. In zilele ploioase, cînd plămînii lui sparţi nu pot rezista, Ghita scoboară la port să-1 hrănească. Ii freacă pieptul cu rest de ciorap aspru, îi pune oţet la frunte şi-1 îndeamnă să mani nce. Ce dacă te vinzi ? Să nu-ţi vinzi sufletul. Trupul, trupul e scaun, este cutie de plută cu iască. Ba nu ! E sac în care hamalii duc îngenuncheaţi grămezi de aur. Da ! Sufletul să nu ţi-1 vinzi, trupul n-are nici un rost. Murdăreşte-1 ! Crestează-1 cu briciu, dacă poţi, dă un picior celui care n-are, pisează-ţi limba cînd prostiile nu mai contenesc. Da, da ! Neghiobii să aridă. Serdici a intrat în circiumă. Ochii lui stinşi caută neîncrezători. Degeaba. Ghita lipseşte. L-a minţit ? A, uite Petroff în fund, la masă, petrece cu două femei. 20 Larma e mare. Armonicele se întind în mîinile cîntăreţilor — ca vitele sub lovituri — la greutăţi mari. O femeie a adormit pe masă cu părul ciufulit şi ud, un bărbos îi încheie şi descheie rochia. Ce joc ! Serdici s-a oprit în faţa mesei lui Petroff. A înţeles că l-a chemat de la baracă numai să-şi bată joc — şi de aceea s-a posomorit mai mult. — Nu fi prost! Acum două ceasuri, două ceasuri şi jumătate, Ghita a fost aici. Cînd s-a anunţat din port că o femeie s-a azvîrlit în mare, era venită. A întrebat de tine. Pe urmă a urmat zarva. Cîţiva, în frunte cu Antonie, au plecat să pescuiască necunoscuta din ordinul căpitanului şi pe Ghita n-am mai văzut-o. Nu eram nebun să te chem degeaba. Stai jos ! Trebuie să sosească. Mîngîie pe Malva pînă atunci. Ghita n-are să se supere. Sîmbăta trecută a dormit cu mine, i-am plătit banii strînşi într-o săptămînă. Numai pentru tine face astea, şontorogule ! Serdici a tuşit înfundat. Malva i s-a aşezat pe genunchi, rczemîndu-se de pieptul lui scobit ca o albie. Un hamal urcat în picioare pe masă vorbeşte aprins, gesticulînd. Cîţiva s-au strîns în jurul lui — şi rîndurile se măresc. Vor grevă poate, sau a sosit chiar ordin de la centru ca lucrul să înceteze. Cîteva sticle s-au spart, înjurăturile au început să curgă, s-a pronunţat cuvîntul „rege". Femeile s-au retras într-un colţ, ca oile ameninţate de furtună. Nimeni nu le mai bagă în seamă. Singură Malva mai stă pe genunchii lui Serdici, pe care acesta o mîngîie prostit. De la docuri s-au auzit strigăte la gărzile portului, cari au alergat grăbite. Antonie, plecat după femeia înecată, s-a întors. S-au adus felinare multe şi barca s-a tras aproape de ţărm. Cei cinci pescuitori au ridicat trupul moale al înecatei, în» tinzîndu-1 pe caldarîmul portului. Nimeni nu ştia 21 cine este această femeie. Atîtea trupuri scot din isus în mînăstjre * mare !... Totuşi, Antonie, cu un felinar în mînă, s-a apropiat de faţa moartei. Din gură i se scurge o şuviţă fină de sînge. Rochia galbenă este în-sîngerată în partea inimii, acolo unde ostia pescuitorului s-a înfipt s-o scoată. îi lipseşte un pantof. Antonie s-a dat în lături speriat. — E Ghita ! Toţi s-au apropiat miraţi. — Căutaţi pe Serdici ! Unul a alergat la baraca de scînduri. Altul la circiuma turcească. Serdici a fost găsit în braţele Malvei, ştiind că Ghita nu se supără. O aştepta, pentru ca întorşi la baracă, să-i frece pieptul, cu rest de ciorap aspru, apucat de junghiuri. 77//,w, r,r* t /1qoq\ ,c pe urmă, locomotiva se naşte sub ochii noştri, noi o creştem, nor îi.'dăin 1 viată. Uite-o, are să se ducă. Cîte n-am petrecut. Locomotivele sunt copiii noştri, sunt copiii de fier. Filip nici nu privi la monstrul care şuiera disperat pe linie. El văzu ochii lui Bozan; înecaţi, aprinşi ca de febră, şi nu ştiu dacă sunt lacrimi sau simplă sudoare. Gîndi : „Dacă fabrica aceasta ar fi a muncitorilor, dacă ea ar fi organizată după legi proletare, dacă s-ar munci numai şapte ore pe zi, slăbănogul ăsta de Bozan ar înnebuni şi lustrul bielei lui ar întrece soarele... Ce înţeleg directorii, acţionarii cu cefile răisfrînte peste guler ? Ştiu ei că în clipa aceasta, un muncitor plînge de dragul unei locomotive ? Şi citi nu sunt din aceia care n-au văzut coşul fabricii, n-au mirosit duhoarea cocsului, dar în schimb fură din hrana muncitorilor. Spinări proletare se încovoaie, în timp ce burţile cîtorva se umflă." Locomotiva aleargă! despletită, cu ciorchinele [de] muncitori prins de ea. I se face proba. Trece de pe o linie pe alta, e oprită brusc, apoi din nou i se dă frîu liber şi ea se lasă condusă, parcă adulmecînd aer. Pe urmă a fost trasă în rîndul celorlalte, sub un hangar lung, nesfîrşit. Curtea a rămas iarăşi goală de oameni. în fund de tot s-agită un steag roşu, o locomotivă obosită se sîcîie de colo-oolo. S-aud schimbările la linii, cu tăcăneli stridente, enervante. Bozan tine privirile îndreptatei către Filip. Se aşteaptă să-i răspundă, îi vede însă umerii obrajilor cum îi tremură în mod neobişnuit, negri de funingine şi asudaţi. Filip îşi trece mîneea hainei peste frunte, vorbeşte : — Tovarăşe Bozan, te-am auzit adeseori povestind prin fabrică, despre cei trei-patru copii ai dumitale, cu poftă de şerpi după lapte. I-ai săturat vreodată1 ? 52 Bozan nu înţelese nimic. Rămase uluit în fata întrebării şi peste figura lui se putu citi o umbră dureroasă. — Nu te înţeleg, tovarăşe Filip. — Ei, nu mă înţelegi. Acuma cîteva zile vorbeai lîngă cuptoare despre şerpişorii dumitale, cari te-au înnebunit cu atâta lapte. Cum nu mă înţelegi ? Te întreb foarte serios ! ^— Nu, nu te înţeleg. Cred că dumneata vrei să-ţi bati joc de mine. Asta poate fiindcă eu am înşirat prea multe despre luciul bielei. Pentru că altfel ce rost îşi are pofta nebună a şerpişorilor mei de copii aici, cînd eu ti~am tocat despre bielă ? Filip se văzu încurcat. Nu se aşteptase la asta. Citi tristeţea de pe chipul tovarăşului său şi-1 copleşi şi pe el. — Nu ! Ascultă, tovarăşe Bozan — îl apucă de brat — vei vedea, am să-ti spun. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. De cîte ori tata se întorcea de la oraş, aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părţi, după numărul fraţilor şi surorilor mele. Lucrul acesta se petrecea de cîteva ori pe an. îmi reamintesc cum mîncăm bucăţica aceea de pîine. Lingeam fiecare frimitură şi niciodată nu mă săturam. îmi spuneam „să am eu o jimblă întreagă)!" şi toată copilăria n-am avut-o. Acum te-am auzit pomenind ceva 'despre mama ta, despre sat, şi nu ştiu cum mi-au venit în cap copiii tăi nesăţioşi (după lapte, poate ca mine atunci, după jimblă. Şi te-am întrebat: i-ai săturat vreodată! ? Bozan lăsă capul în jos, asemenea unui vinovat care-şi mărturiseşte fapta. — Nu, nu i-am săturat! Le-am făcut în schimb nişte castroane mari de tablă şi ei se bucură pentru că sunt mari. Nu le-am văzut pline niciodată. — Eu credeam că-i saturi ! — Nu, este aşa, la fel cu jimbla dumitale. 53 $i Filip, însoţit de Bozan., au intrat în 'fabrica» ; Muncitorii aproape goi, cu şiruri de ■sudoare pe spate şi piept, niînjiţi de funingine şi unsoare, cu coifuri de liîrtie pe: cap, sau înfăşuraţi în saci, creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. Filip a coiborît la cazane, Bozan s-a urcat sus pe scara de sîrmă, la comanda podului rulant. Acolo stă cocoţat de paisprezece ani. Mereu cu; privirile ascuţite, el .poartă prin aer, în ghearele podului, blocuri de fier. Asemenea unui monstru, podul său uriaş se opreşte în faţa 'cuptorului, unde mecanic îşi deschide'gura' şi cîriigele de oţel înşfacă blocul înroşit. De atîtea ori a avut impresia că gura cuptorului se cască în mod uluitor, că podul lunecă îîi pîntecul de jeratec cu el cu tot. Atunci se pleacă peste roata comenzii, apăsîn-du-şi pieptul de ea să se trezească. Apoi urmăreşte liniştit cum podul îşi schimbă.de la sine direcţia, purtând peste capetele a sute de muncitori un trup de fier roşu. La laminoare blocul este coborî t cu prevedere. Peste el încep sa joace valţurile de oţel, creînd din bucata de fier diformă o tablă subţire. Mecanismul, acesta, Bozan îl urmăreşte din înălţimea fabricei de ani de zile. Aburi fierbinţi, creaţi din valurile de apă, care cad peste sulurile de oţel să omoare temperatura, se ridică pînă-sus, înlăcrămiîndu-i ochii. El stă astfel deasupra motoarelor, deasupra curelelor de transmisiuni care învîrtesc roţi vîjîitoare. Se plimbă, ca un Dumnezeu printre norii groşi ai aburilor cocliţi, printre stelele false ale becurilor electrice. Jos mişună oamenii într-o lume de fier, printre grămezi de cărbuni, sărind că ţapii rîurile de sîrmă înroşită, trase la filieră. Podul rulant a ajuns din nou la uşa cuptorului, cele -două braţe împing în ea şi nu se mai 'deschide. Bozan'strînge în niîini direcţia — aşteaptă.. încearcă o. mişcare şi deodată simte; că-alunecă în jos, într-uu- zgomot asurzitor. Aude un ţipăt 54 scurt, îşi dă seaina că în "ţipătul'acesta s-au unit sute de ţipate. într-o fulgerare vede cum, -lumea fuge de sub el, simte o cutremurare puternică a corpului, ca plesnit de ceva — şi nu mai înţelege nimic. Podul rulant s-a prăbuşit cu geamăt surd, peste cazanul de plumb, turitindu-1 complect. Şuvoaie de metal lichid au început să se împrăştie prin fabrică, năsoînd groază. Din grămada enormă se înalţă aburi ca dintr-un rug. — Bozan ! s-a prăbuşit podul lui: Bozan I Săriţi! S-au întins grabnic grinzi şi scări de lemn peste lava arzătoare, sprijinite de scheletul podului căzut, în patru; rînduri; o echipă de muncitori a înaintat pe punţile de lemn, în patru rînduri s-au întors izgoniţi de dogoare. Deodată, neaşteptat, la capătul punţii s-a arătat Filip cu Bozan în braţe. Din amîndoi ieşeau aburi şi mulţimea a început să murmure cuprinsă de bucurie şi teamă. Au ieşit din fabrică. Bozan avea picioarele înfăşurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi, stângul numai laba. O zeamă carnală se întrepătrunde printre plăgile metalice, împrăştiind un miros de oaie opărită, cu gust de cocleală. Bocancii lui Bozan păreau nişte broaşte strivite. Sta întins pe_ pămînt înălţîndu-se din el vapori fierbinţi. Toţi muncitorii părăsiseră lucrul făcînd roată în jurul lui Bozan, dar nimeni nu ştie ce trebuie să facă. Un glas din mulţime strigă disperat: — Apă ! De ce staţi ? Să vină repede apă ! Turnară peste el cîteva căldări de apă. Plumbul se transformă în aşchii; lungi, : desf ăcîndu-se d© pe piciorul secătuit de carne. Rănitul deschise ochii şi din gură i se prelinse un fir subţire de sînge. Gloata se tălăzui înviorată şi exclamă : — A scăpat, a scăpat! Ş5 Filip ingenunelie lîngă Bozan şi cu mîinele tre-murînde începu să culeagă din carne plăgile de plumb. îi veni din nou în cap amintirea cu jimbla şi-ar fi! dorit să-1 întrebe şi-acum dacă şerpişorii lui de copii s-au săturat vreodată de lapte. îl sfredelea fraza lui Bozan: „Le-am făcut în schimb castroane mari de tablă, să-i mint". Unsprezece luni, Bozan a stat în spital. I s-a amputat piciorul drept. Uzina a regăsit-o mai plină de viată, dar vlaga lui s-a scurs şi cu un singur picior nu s-ar mai putea căţăra pe scara de sîrmă. Podurile rulante i se par acum imense şi orice scîrtîietură a lor, cînd lanţurile se încurcă la eîr-lige, face să-i tresară inima. De la ieşirea din spital au trecut cîteva luni şi locul în uzină nu şi l-a mai reluat. îi trebuie un picior de lemn,^ care costă. Directorul general, cînd s-a găsit fată în fată cu Bozan, a scuturat scrumul ţigării absent şi a mormăit, înfundîndu-se comod în fotoliu : —i Fabrica nu poate da şi picioare. Dar Bozam, ori de cîte ori aude că se scoate o nouă locomotivă, vine s-asiste şi ochii lui capătă aceeaşi umezeală a bucuriilor sincere. Vestea că direcţia refuză să pună lui Bozan piciorul s-a întins vertiginos în uzină. O delegaţie a muncitorilor s-a prezentat directorului, dar acesta şi-a scuturat iarăşi havana, vorbind plictisit: — Fabrica nu dă şi picioare. S-a întrunit comitetul uzinei şi greva a fost declarată. în cîteva minute motoarele au fost oprite şi în toată clădirea nu se aud decît glasurile oamenilor caTe părăsesc lucrul, grăbiţi. Cîteva sute de muncitori au inundat curtea, grupîndu-se către poartă. — Desigur — vorbi cineva — directorul va înştiinţa politia. — Nu face nimic, răspunse Rogoz, un muncitor din comitet, cu fata subţire, cu părul răvăşit. 56 j Dintr-o încordare nervoasă, el sări uşor pe gră- mada unor traverse ruginite şi, scuturîndu-şi părul j în neregulă, începu : | — Tovarăşi, cine nu-şi mai reaminteşte de sufe- I rinja prin care a trecut camaradul nostru Bozan ? I Prăbuşindu-i-se podul rulant deasupra cazanelor j de plumb, a rămas fără picior. Luni de zile el şi-a I tîrît restul trupului! în fata direcţiei!, cerînd un | drept ai lui!: piciorul de lemn. Fabrica refuză să i i-1 dea. Iată deci' cum legea asigurării celor ce cad jertfă muncii este o simplă minciună, ca şi toate | %&% burgheziei. Hotărîrea comitetului nostru este I să părăsim lucrul şi nu-1 vom reîncepe decît atunci | cînd siăpînii vor face aşa cum cerem noi. Singu- I rul mijloc de salvare, pentru momentul de'faţă, nu este decît greva. Ei trebuie să înţeleagă o dată pentru totdeauna că forţa braţelor noastre întrece forta^ tuturor motoarelor, noi suntem adevărata uzină, suntem uzina vie. Şi Rogoz întinse braţul în sus ca un purtător de stindard^ Mulţimea se tălăzui în strigăte de aprobare, înăbuşite de soarele care ardea peste capetele lor. Palid, rezemat de coltul uzinei, Bozan privea înmărmurit la spectacolul acesta, care se desfăşura pentru el. îşi atinse restul piciorului şi se încovoie, sub o izbucnire de plîns. Se auziră ropote dese, ca o fugă cadenţată. Din spatele fabricii apărură soldaţii. Vine armata — strigă Rogoz — dar lucrul acesta nu spune nimic. Nu vom părăsi curtea şi nici în uzină n-are să intre nimeni. Gloata îşi sirînse rîndurile. Soldaţii coborîră armele de pe umeri şi mişcară trăgătoarele în semn de ameninţare. Muncitorimea rămase neclintită.^ Urmă comandă scurtă. O salvă ele focuri se dezlăntui în zăpuşala de moarte. Nimeni n-a înţeles dacă în oameni sau în soare. Masa compactă, însă, deodată s-a [des]f acut în zeci | de bucăţi, năpustindu-se asupra soldaţilor. Dar ' ' 1 57 izbucniră" alte ' detunături, de astă "dată urmate de ţipate tăioase. Curtea întreagă a fabricii se transformă într-un eîmp de luptă. Din inima uzinii începură să şuiere maşinele. Bozan simţi o plesnitură în cap şi durerea părea alta decît aceea pe care a trăit-o în clipa prăbuşirii cu podul rulant. L-a inundat ceva cald, într-o senzaţie de moîeşeală plăcută. I s-a părut că restul piciorului i se lungeşte, dă o luptă, întinzîndu-i-se zgîrciurile. Se gîndi la Filip : „Ce face Filip ? Sigur, se luptă, se luptă pentru piciorul meu de lemn. Toată muncitorimea luptă acum pentru un picior, dar care ascunde în el nenorocul altor sute de picioare. Filip, Filip... jimbla..." Apoi răsăriră cei patru copii ai lui, ţinînd în mîinile' întinse castroanele largi de tablă. Mole-şeala crescu, inundîndu-i ochii, inima... Trupul uzinei nu mai zguduia pămîntul. ■-•Murise. Adevărata ei viaţă se fărîmase în afară de ziduri. Bluze albastre, I (!932), iun. 5, nr. 1. p. 5 şi 8. REVOLTA DÎN PORT Trase la chei, vapoarele urlă disperate, gemînd sub .greutatea încărcăturilor. ..Se fac semne, se strigă; însă nimeni nu se apropie de ţărm. Echipa de soldaţi şi cei cîţiva simbriaşi ai portului aleargă înnebuniţi dintr-o parte în alta. Muncitorii, însă, s-au' retras dincolo de docuri şi aşteaptă. Ordinele nu mai sunt ascultate, pavilionul portului a fost rupt în mii de bucăţi. El nu mai putea să fîlfîie cînd munca s-a întrerupt. — Crezi, tovarăşe. Mihail, că n-au să ne lase să-1 îngropăm aşa, după. voinţa noastră, ? Cel întrebat tace. înalt, cu spate lat şi braţe vîn-joase, priveşte în gol, în timp ce buza de jos îi tre-niura fără a&tîmpăr.. -— Te-am întrebat, tovarăşe Mihail, să-ţi aud părerea, eşti poate cel mai îndreptăţit să te. amesteci în afacerea asta. Ai condus sindicatul atîţia ani şi, pe urmă, Gălăciuc a fost un camarad bun. •Dar tovarăşul Mihail nu răspunde. îi tremură buza mai puternic, i se mişcă parcă umerii obrajilor.. Se distinge bine efortul lui de "59 a-şi siăpini tremurai prin încleştarea maxilarelor, însă nu poate. Vorbeşte : — Aşteaptă, prietene Simioane, aşteaptă. Ştiu că ţi-e "greu să aştepţi, însă ca să ai^ ceva pentru totdeauna, trebuie întîi să rumegi în tine, să te muşti singur. Adică, vreau să zic, îndîr]eşte-te, strînge în tine îndîr jeală multă. Altfel nu se poate. Lupta cea mare se va da odată, nu mai e mult. Simion şi-a întins gîtul lui subţire, i s-au umezit ochii. Slab şi mărunt, priveşte fix la Mihail, vorbeşte aprins, împiedecîndu-se. — Da, sigur că da, lupta cea mare va veni. De douăzeci de ani mă muşc singur, îndîrjindu-mă5 dar nu trebuie să mai întîrziem. — Te înţeleg, tovarăşe Simion, sunt de aceeaşi părere, că orice mişcare de revoltă în rîndurile muncitoreşti nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. Trebuie însă să ne organizăm. Cu cît lupta se va da mai organizat, cu atît triumful va fi mai sigur şi mai apropiat. în cazul acesta bunăoară, vrem ca Gălăciuc să fie înmormîntat de noi, să înirerupem munca pentru cîteva ore ; n-avem să reuşim ; suntem aproape două sute de braţe şi la marginea oraşului aşteaptă un regiment cu tunuri. Desigur, nu vom renunţa să găsim, însă, posibilităţile de luptă cele mai folositoare pentru noi. Ştiu, cîţiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mişcării proletare, pentru Eiisabeta Gălăciuc, pentru copiii lui. O fîşie de apus se deşiră peste Dunăre şi ţărmuri. E o culoare de sînge, un roşu fierbinte care scaldă simbolic pămîntul şi apa. Păsări de apă albe se înalţă pe vîrful catargelor sau îşi plesnesc piepturile de luciul Dunării. în biroul căpităniei, patru hamali din comitetul sindicatului tratează de cîteva ore pentru înmor-mîntarea lui Gălăciuc. Muncitorii cer să părăsească cu toţii munca şi, în corpore5 să-şi petreacă tovarăşul pe străzi pînă la groapă. 60 Dar oficialitatea oraşului se opune cu încăpăţî-nare. Ar însenina manifestaţie muncitorească, fapt interzis de lege, iar căpitănia portului nu poate tolera întreruperea din lucru numai pentru în-xaormîntarea unui hamal, cînd la chei au sosit două vapoare încărcate cu piatră. La ora trei, convoiul mortuar trebuia să pornească. Autorităţile portului s-au opus, interzicînd întreruperea /muncii. Lucrătorii au părăsit însă «singuri munca. Eforturile depuse de către căpitănie, de a se reintra în activitate, n-au avut nici un rezultat. Au urmat ameninţări energice, amenzi urcate, întreruperea de la rotaţie ; nimeni, însă, nu s-a mişcat. Hotărîrea lor este şi un protest împotriva felului cum simbriaşii portului se interesează de muncitori. Iată, Gălăciuc e al şaselea care se prăbuşeşte cu puntea, înecîndu-se. Intervenţiile făcute în atîtea rînduri la căpitănie n-au fost ascultate, deoarece o punte rezistentă costă mult. într-o baracă de scînduri, în sicriu de brad proaspăt, aşezat pe o ridicătură de saci goi, aşteaptă şi Gălăciuc. Umflat de apă, cu buzele vinete, pare gras şi mulţumit. ^ Din cînd în cînd, Eiisabeta Gălăciuc, soţia lui, îi plimbă peste faţă o frunză de lipan. Goneşte muştele. Plînge în neştire, prosteşte. Ar dori să se oprească şi nu mai poate. întreabă : — Dacă nici astăzi nu-1 îngropăm, de unde alte luminări pentru la noapte ? Şi plînge mai tare. — Sindicatul — sunt bani la sindicat, economii ! răspunde cineva, o voce groasă, din cei cîţiva muncitori irîntiţi pe grămada de cărbuni. — Of ! sin-di-ca-tul, sin-di-ca-tul, îngînă Eiisabeta plîngînd. Lîngă ea, Avram şi Marcu', copiii lui Gălăciuc, amîndoi blonzi şi supţi. Ei privesc la burta um- 61 flata' & tatălui, tteputîmT să: înţeleagă, de. unde A găsit el atît a mîncare. ■ Afară se. and vociferări, înjurături, mişcare crescîndă. : Cei cîţiva,. aşezaţi pe grămezi, sar în sus, aler-gînd spre ieşire. Speriată, Elisabeta îşi apropie blonzii de1 ea, şi cu; toţii instinctiv se vîră în mort, ca" într-o nădejde; de scăpare. Ţipă, ţipă în neştire. Cei doi-pui de'hamal, cu umerii cruzi, cu tălpile goale,' cu cămăşile, .sfîşiate, ţipă şi ei îngroziţi. Muncitorii pătrund înăuntru-şi-baraca de scînduri se clatină. ■ Deodată' se face tăcere. • .Ţipetele.disperate ale familiei Gălăciuc au amuţit" furia tuturor pentru moment. ;.Vod>.eşte . Mihail, apropiiiidu-se mai mult de sicriu, descoperindu-se : Prietenă".Elisabeta, îţi înţelegem disperarea. Trebuie însă să te stăpîneşti. Nenorocirea care a. căzut peste capul tău poate! să cadă peste soţia oricărui muncitor. Acum îţi aducem o veste şi mai triştă.' Cei patru tovarăşi cari au mers să trateze, cu siăpînii n-au putut să obţină încuviinţarea de a însoţi pe Gălăciuc pînă la mormînt.. Dar asta nu înseamnă nimic. Noi nu te vom lăsa singură. Te rugăm insă să ai toată încrederea. Elisabeta priveşte prostită • gloata -de oameni din jurul ei. Simte doar braţele celor doi copilaşi speriaţi, cum îi strîng pulpele slabe. Mişcă din cap, înecată din plîns şi spuse: — Copiii, aveţi grijă de copii, sunt copiii lui Gălăciuc. Şase oameni şe - desprind şi prinzînd sicriul în mîini îl înalţă pe umeri. O sută şi ceva de muncitori se încolonează liniştiţi" pe, şos&a,;' cu mortul; în . cap, cu blonzii şi Elisabeta Gălăciuc după el. : 62 S-a. înserat bine. Şoseaua care: leagă. oraşul'. cu portul aleargă înainte, dreaptă ca o fîşie albă. Pe o parte şi pe alta, în stâlpii cu frunziş de salcie, s-au aprins lumini electrice. Coloana se deşiră tăcută şi blîndă. Nici Gălă-ciuca nu mai plînge. A obosit. Merge sprijinită de braţele a doi. muncitori. — Auziţi, tovarăşilor — strigă din cînd în cînd cu vocea aproape stinsă — ne trebuie preot, nu vreau fără preot. — Sigur — răspunde cineva s-o liniştească — ne va întîmpina în drum, fii liniştită, Dar nimeni nu s-a gîndit la asemenea lucru. Un popă şi desigur un popă gras... Ce rost şi-ar fi avut o burtă îmbuibată peste măsură, între hamalii ăştia deşelaţi de muncă... De doi ani, portul îşi înmormîntează morţii fără popă. Aşa, convoiul numai din muncitori, văduvă şi copii se arată demn. Numai femeile subjugate superstiţiilor mai doresc preotul, dar ele nu sunt ascultate... întunericul s-a lăsat definitiv. E noapte. Becurile aduc o lumină slabă, cenuşie, păţind 'întunericul. Pare atît de tăcută şi tristă coloana muncitorilor... însoţesc un tovarăş mort, dar, sigur, fiecare gîndeşte la trudnicia vieţii lui. Gălăciuca îşi strigă copiii pe nume. Aceştia nu îndrăznesc să răspundă, o trag însă puternic de îmbrăcăminte. — Vă e foame — spune ea — ştiu, aşteptaţi, nu mai e mult. Şi judecă în mintea ei cum are să le astîmpere foamea. Dar înainte, pe şosea se aud paşi mulţi. Sunt răpăieli cadenţate ale unor încălţăminte grele. Cineva strigă : — Opriţi-vă ! Şi toată lumea se opreşte. Urmează cîteva clipe de tăcere, de ascultare încordată. Zgomotele cresc şi acum se înţeleg bine. Vine armata ! Aceeaşi voce strigă : — Armata, aşteptaţi, vine armataj Dar coloana se turbură, se creează panică. Toţi fug înaintea sicriului. Se zideşte o baricadă de trupuri şi în spate nu rămîne decît Elisabeta Gălăciuc cu copiii. Acum nu se mai înaintează. Se aşteaptă doar. Este o formidabilă îufierbîntare, o pîndă de luptă — şi nu se apără decît un hamal înecat. Soldaţii s-au apropiat. Doar cîţiva paşi mai despart cele două tabere. Intr-una sunt ţărani în uniforme militare, în aţta tot ţărani, dar în haine albastre de muncă. # O voce puternică predomină ; desigur glasul lui Mihail: — Nimeni nu părăseşte şoseaua. Apăraţi copiii, să nu fie izbiţi copiii ! Elisabeta şi cei doi blonzi au fost tîrîţi dincolo de şanţul drumului, la adăpost. Alături de ei s-a aşezat şi sicriul. în şosea lupta s-a început. Soldaţii izbesc cu furie, curg înjurăturile, scrîşniri din dinţi...^ O salvă de focuri şi totul s-a transformat într-un adevărat vacarm. Muncitorii sunt înconjuraţi din toate părţile. Mihail însă continuă să strige : —- Nu părăsiţi şoseaua, aşa, înaintaţi... Dar eforturile nu mai au nici un rost. Paturile de puşcă plesnesc în plin şi muncitorii n-au nici măcar pietre. Mulţi au căzut pe jos, răcnesc pe sub picioarele echipate cu bocanci milităreşti. Muncitorii sunt împrejmuiţi de pretutindeni, şi împinşi,sub lovituri spre oraş... S-au depărtat mult de locul luptei. Se aud din mers protestări, înjurături, cari se cufundă din ce în ce. 64 Acum, peste tot cîmpul domneşte tăcere şi nici dinspre oraş nu se mai aud zgomote. în marginea stingă a şanţului, dincolo de şosea, aşteaptă sicriul hamalului păzit de văduvă şi copii. Din întuneric s-au apropiat două siluete. E Mihail şi Simion. Amîndoi au îngenuncheat lîngă familia lui Gălăciuc. Elisabeta plînge. Cei doi muncitori nu plîng. îşi şterg de pe frunte sudoarea şi sîngele. — Să ne întoarcem în port, tovarăşe Elisabeta. Sicriul nu poate rămîne aci. Femeia nu spuse nimic. Se ridică de jos absentă, trăgînd după ea pe Avram şi Marcu, jumătate amorţiţi. Muncitorii au şi înălţat pe umeri sicriul. Acum convoiul se întoarce, înaintînd nesigur prin întuneric 1. Nimeni nu mai plînge. Elisabeta Gălăciuc nu-şi mai dă seama de nimic. Nu ştie dacă cei doi copii, pe care îi simte grei, plîng sau tac. întreabă ceva, însă nimeni nu-i răspunde. Poate că n-a fost auzită sau întrebările ei nu mai au rost. Convoiul mărunt se opreşte. Mihail înţelege că Simion a obosit. Din nou coboară sicriul2 să se odihnească. — în orice caz — spune Simion, cu glasul obosit — lupta trebuia să se dea. Te întristează mult lucrul acesta ? Mihail nu răspunde şi Simion nu mai întrebă nimic. Cele două vapoare, încărcate cu piatră, şuieră disperate, dar ele, desigur, nu vor pleca mîine. Bluze albastre, I (1932), iul. 31, nr. 4, p. 5. 1 In original textul continuă : sub paşii slabi ai lui Simion care abia mai rezista (n. ed.). 2 în original : din nou îl coboară (n. ed), $ — AI. Sahia — Scrieri alese «c AVA CU TAVA* De sub zidurile mînăstirii se deşiră în două părţi, cîmp fără sfîrşit şi coamă de pădure puternică. Sub porţi, pămîntul se tulbură de bălţi — peste care iar aleargă acelaşi cîmp netulburat de nimeni. Acum e un început de dimineaţă, cu soare mult şi primăvară răscolitoare. Pare că faţa pămîntului se crapă şi din fundul lui proaspăt stă să izbucnească în lumină vîrfu-rile a milioane de ierburi. Un mînz murg nechează speriat în marginea apei _ ,şi pădurea răsună minor la glasul lui tînăr. Are părul umezit de rouă, îi năvălesc pe nări aburii calzi şi tot trupul îi tremură de viaţă. L-aş dori aici, în mîinele mele, să-1 mingii, să mă lupt cu el, să-1 sărut. Simt cum obrajii mi se umplu de sînge şi-mi bate inima tare. Stau în mijlocul cîmpului, aiurit, sub soarele care se ridică, cu picioarele afundate în pămîntul răscolit de plugari. Din ciclul Huliganii lui dumnezeu. 66 Aş dori să se reverse peste mine această prospeţime de pămînt, să se scormone din toate fundurile lui, cu toată vigoarea lui. Dar el lunecă înainte, în felii proaspete, liniştit aşezate — şi mă astîmpără. Turlele bisericii mărginesc într-o parte, greoaie. Un balon captiv se leagănă deasupra — stăpîn. Mă supără un balon captiv !... Prind în palme un bulgăre, îl frămînt între degete şi-1 simt unsuros ca pe o pastă. Acum cînd înaintez, sărind din brazdă în brazdă, mă cuprinde o năvală neînţeleasă de viaţă, de luptă adevărată cu oameni. într-o parte a pădurii, către colţul ce dă în şoseaua întinsă! ca o panglică gri, plugul care înainta domol arînd — s-a oprit. Perechea de boi stă înţepenită, în apropierea unei buturugi enorme, ca un monument istoric, şi culionul avei Melintie nu se mai arată înclinat pe coarne. Unde a dispărut ava; Melintie ? El este cel mai puternic părinte din toată mînăstirea. Trupul lui vînjoisi, ou muşchi puternici şi braţe noduroase, în îmbrăcămintea sutanei cu zeci de cute, înfăţişează forţa gata să erupă, în bătăile care se întîmplă rar între părinţi, strigătul avei Melintie astîmpără şi înfioară. Astăzi ară. Ce liniştiţi sunt boii... Le mîngîi frunţile late şi netede, lipsite jde gînduri. Rîgîie rar, nepăsători. Plugul aşteaptă la spatele lor, răsturnat pe brazdă. Numai ava Melintie lipseşte. în dosul buturugei s-aud zgomote înfundate, răsuflări prelungi... Ascult... Respiraţiile boilor şi mişcările neregulate ce vin din spatele buturugii se împreună neregulat şi mă nedumeresc... Toată tăcerea cîmpului, atît de apăsătoare şi bună, se sparge în jurul meu, prin răsuflările prelungi. Nu înţeleg... însă abia acum îmi dau seama că boii au capetele întoarse către locul cu zgo- 5* m moţe şi cel din dreapta are gîtul sucit de tot, el vede probabil spectacolul strein mie. Cu paşi uşori, încet, păşesc dincolo de buturugă. Mă plec înainte, uimit, îmi prind mîinile una într-alta şi le frec aiurit, pentru moment, Spectacolul mă înăbuşe. Jos, la pămînt, ava Melintie, cu răsuflări repezi, acoperă sub trupul lui uriaş corpul micuţ al unei ţărănci. Nu se vede de sub el decît o mînă slăbuţă, întinsă într-o parte, cu degetele crispate, ca un braţ de cruce neîntovărăşit, şi margineile unor cute de fuste mototolite, amestecate cu ţarina. Dar privirea mea se întâlneşte în cealaltă parte a buturugii cu ochii de pace ai boului. I se scurg pe nări şuviţe unsuroase, ca firele de undiţă, şi nu se mişcă de loc. Alături — o tavă. O tavă de aramă care aşteaptă, rotundă şi tîmpită, încărcată cu ciuperci. Aici, desigur, ţărăncuţa întovărăşită de ciupercile culese, a încercat un popas. Ah, dacă forţa mea ar deveni acum fără margini, şi aş putea să prind în mîini trupul acesta care se frămîntă bestial sub ochii mei şi-ai unei vite — l-aş fărîma de plug... Dar trupul călugărului mi se arată atît de puternic, că el pare răsărit din pămînt, că locul lui este să crească şi să se descopere acolo1, alături de buturugă, sub puterea primăverii care muşcă din viaţă, mototolindu-se molipsitor. Lunecă peste mine o linişte şi-o înţelegere largă a rosturilor în lume. Mă înfăşură o tulburare, un tremur uşor ca un spasm începător de boală. Strig înfundat, cu teama cea mai înaltă : — Ava Melintie ! îmi simt cuvintele în gură, cenuşii, amare, grele ca bucăţile de plumb. Nu s-a schimbat nimic la adăpostul buturugii şi întreg cîmpul a rămas în aceeaşi tăcere. Numai mintea mea e trează, probabil — aici... 88 Boul rîgîie, ah, îi aud rîgîitul, dar privirile şi le păstrează asupra luptei dintre cele două trupuri de jos... Mă gîndesc să nu-1 mai strig... La ce bun ? Ştiu c-ar fi mai înţelept aşa... însă nu mă pot opri şi îl strig, cu acelaşi fior apropiat de frică. — Ava, ava Melintie !... Călugărul se strînge de mijloc ca un arc, sare repede parcă zvîrlit de forţa puternică a unui resort. Jos, ţărăncuţa rămîne nemişcată, înfundată puţin în ţarină, ca într-o aşteptare de dumerire. Cînd ochii ei se deschid mari, ţipă şi, asemenea unei căprioare înnebunită de spaimă — o rupe la fugă peste cîmp. Tălpile goale parcă nici nu-i ating brazdele negre şi aleargă, cade, din nou se ridică, dispărînd în pădure. în faţa mea, alături de boi, forţa avei Melintie se arată învinsă, mototolită, în-frîntă cu totul. ^ îşi şterge obosit, ruşinat, pămîntul de pe haine, şi spune domol, împingînd~o cu piciorul : — Tava !... Nu ştiu ce să-i răspund, dar zic pe acelaşi ton : — Da, tava !... în marginea bălţii a apărut din nou mînzul rătăcit şi nechează. Ava Melintie tresare, s-apropie de boi, îi sună la juguri... în urmă se repede la tavă zăpăcit şi, ridicînd-o : —, Ia-o ! Sunt ciuperci proaspete... Nu-i mulţumesc, însă cuprind în braţe tava. E zgrunţuroasă şi rece. u — Părintele Macarie mănîncă primăvara numai ciuperci. Omoară simţurile. Nepreţuitul sf înt Alexei Calinic, răposat fecior, a mîncat toată viaţa lui numai ciuperci... Caută să mănînci şi frăţia ta... îmi dau seama că minte şi tac. >—' Am auzit că şi părintele patriarh ar mînca vinerea ciuperci. Să fie oare adevărat ?... Dar eu tot nn-i răspund Nu -pot şi eu ştiu. ce s'S-i răspund, 69' Tîrziu, îl întreb : — Ai axat mult, părinte Melintie ? — Da, im-ajută Dumnezeu întotdeauna cu spor mult... Pentru! asta îi mulţumesc din belşug. Nu ştiu care părinte din mînăstirea noastră ar putea să are mai mult şi mai zdravăn decît mine... Se îndreaptă către plug şi, prinzîndu-i coarnele în palmele lui robuste, se îndoaie către pămînt, strigînd boilor cuvinte de drum. Ava Melintie! înaintează domol,jlăsînd în urma lui o dungă de pămînt negru. Ară... Eu am rămas singur, în mijlocul cîmpului, cu tava plină de ciuperci în braţe. Spun : — Tava. M-apasă o tavă... Şi plesnesc cu pumnul în fundul ei — iar arama răsună puternic peste întinsul acestui pămînt dacic, unde milioane de inimi barbare au putrezit înjgrăşîndu-1. Şi ava Melintie îl ară... Din nou, aproape înnebunit, dau cu pumnul în aramă. O parte din ciuperci curg jos. însă izbesc înainte, într-o încordare dementă, fundul tăvii care răsună... Nu mai vad pe nimeni în jurul meu, mă stăpîneşte doar glasul arămii... Noaptea n-am putut să dorm. Am scris cîteva reflecţii asupra negustoriei unui fabricant de sticlă, prieten vechi de şcoală, şi-am recitit în linişte Republica lui Platon. în zori, am zvîrlit peste fereastră ciupercile ţă-răncii culese din cîmp. Vremea, VI (1933), mart. 5, nr. 278, p. 11. EXECUŢIA DIN PRIMĂVARA 1* n cabinetul colonelului năvălise primăvara şi era soare mult. Mobila cazonă, încărcată cu teancuri de dosare verzi, portocalii sau roşii — se dezminţea greoaie sub bătaia razelor calde. Nepăsători şi tineri, la fereastră, îşi înălţau trupurile crude doi piersici în floare. Din stradă se auzeau huruituri de chesoane, ropote de cai, îndemnuri şi înjurături. între toate acestea, colonelul Maximo viei, străin primăverii care-i mîngîia sfîrcurile urechilor costelive, cu capul ca un cub perfect şi nasul plesnit la vîrf, cerceta minuţios în maldărul de hîrtii şi semna, Un furier deşirat, ale cărui mîini tremurau vizibil, punea tamponul după fiecare semnătură, în-doindu-se ca un arc nesigur. De aproape o jumătate de oră, soldatul Isidor Abramovici aştepta în poziţia de drepţi. N-a fost întrebat un cuvînt şi nici nu ştia pentru ce a fost chemat. 71 Sta aşa, în faţa biroului, cu călcîile lipite, simţind sub palme vipuşea pantalonilor — şi nu mişca. în cîteva rînduri furierul i-a aruncat priviri speriate, peste capul pătrat al colonelului. Dar privirile au fost scurte şi pline de panică. După douăzeci şi patru de semnături, colonelul a lăsat tocul jos. Şi-a prins în palme capul cu muchii, acoperindu-şi faţa. Printre zăbrelele degetelor groase — se distingea bine jocul ochilor. O jumătate de chip a devenit liberă, cu ochiul drept cu tot şi mîna dreaptă a împins înainte mult, pe masă, o călimară cu cerneală, care reprezenta un tun, Pe urmă, colonelul şi-a acoperit iar faţa, Prin aer, neliniştiţi, ochii furierului şi-ai lui Isi-dor Abramovici s-au întîlnit iarăşi iscoditori şi-nfriguraţL Abramovici şi-a simţit trupul cum lunecă către acest necunoscut şi toată tinereţea lui i-a ţîşnit prin ochi, întinzîndu-se ca o undă — spre furierul care poate ştia totul. Acesta s-a încovoiat înspăimîntat, dar s-a încovoiat aşa, fără nevoia de a mai suge cu tamponul semnătura, ci numai să scape de privirile lui, atît de nestăpînite. Deodată, neaşteptat, colonelul sări în sus^ de pe scaun, se plecă mult peste masă cu numele întinse, făcînd sforţări epileptice. încercă să prindă de piept soldatul care aşteptase „drepţi" o jumătate de oră, în faţa lui. Strigă : — Eşti trădător, soldatul Abramovici, eşti trădător ! Soldatul sări un pas înapoi — îngrozit Furierul îşi sprijini spatele de un teanc de dosare. Mina grasă, roşcovană, a colonelului se întinse greoaie şi cu păr. Apăsă butonul unei sonerii. Se auzi zbîrnîitul strident, în lungul sălii. în urină apăru Capul unui soldat, ţuguiat şi chel. — Bagă-i înăuntru !... Colonelul se înţepeni bine în scaun. înăuntru intrară soldaţi. Erau trei. Abramovici avu o năvală de bucurie. Pe unul din ei îl cunoştea. I se păru un lucru imens, că în sfîrşit există cineva cu el, a venit cineva care-1 cunoaşte. Nu mai e singur alături de acest colonel mut şi gras. Pe ceilalţi doi nu-i mai văzuse. Erau însă soldaţi asemenea miilor de pe front: slabi, deşiraţi, rupţi, cu ochii înnebuniţi de moarte, cu mantăile ca de lut. Nu s-au descoperit. Au uitat ? Moţurile capelelor se înălţau ţanţoşe către tavan, contrastînd ridicol cu viaţa lor fărîmată. Se aşezară la cotul lui, drepţi şi ei, făcînd front în faţa colonelului. Şi rămaseră toţi patru aşa, Aveau coatele lipite strîns unii de alţii. Abramovici le simţi tremurai uşor. Era ultimul din şir. Colonelul tuşi de cîteva ori în mod semnificativ, îndepărtînd şi apropiind tot de atîtea ori călimara care reprezenta tunul. — A, marş la dreapta ! Ce te-ai vîrît în ei ? Crezi că afli ceva ?... Abramovici făcu un pas la dreapta, rupîndu-se de şir. Colonelul nu mai tuşi şi tunişorul rămase imobilizat sub nas. Vorbi : — Desigur, cunoaşteţi pe soldatul de lîngă voi ! Trei capete se întoarseră automat spre dreapta. Şi fiecare, afară de primul, privi în jumătatea cefii celuilalt. îşi văzură gîturile, rupte, murdare şi păroase. De cînd nu s-au mai spălat ? Toţi s-au gîndit la tranşee... Cele trei figuri militare, cu umerii înţepeniţi, cu capetele spre dreapta, aşteptau fără să clipească. n 73 — Ce-ati rămas aşa, ca tîmpiţi ? V-am întrebat dacă cunoaşteţi pe soldatul de lîngă voi ! strigă colonelul precipitat. Toată lumea privirea; la mine ! Soldaţii schimbară direcţia capului — înainte. — Inc-o dată ! Cinei cunoaşte, cine a vorbit vreodată cu soldatul de la dreapta voastră ? Cu Isidor Abramovici. Aşa îl cheamă. Iacă, v-am spus şi numele. Soldaţii tăcură, simţindu-şi coatele unele alăturea de altele, mai strînse, mai unite. îşi întinseră instinctiv gîturile, naiv, diformînd poziţia. — Cum, nu-1 cunoaşte nimeni ? Dar nimeni ? Minte raportul ? Şi colonelul se ridică furios de pe scaun. — Soldatul Abramovici, un pas înainte ! Stînga-mprejur ! E, uitaţi-vă la el bine. Isidor Abramovici avu impresia că nimeni din cei trei soldaţi nu privesc la el. în hainele hărtănitei, absenţi şi desfiguraţi — păreau orice, în afară de oameni. Unde s-or gîndi ? Nici măcar soldatul mărunţel, din mijloc, cu ochii sticloşi, acela în care mai credea ca într-un prieten vechi. Pentru ce tace ? L-ar fi dorit să vorbească, să vorbească, să spună tot ce ştie, repede, din belşug, cu glas limpede, omenesc. Şi el tace, cu totul străin. „Desigur, îşi reamintise de mine, însă întîmplîndu-se ceva aici, au hotărît ceva, o uneltire şi l-au învăţat să tacă." Privirea lui Abramovici prinse ca într-o gheară ochii soldatului mărunt, care se deschiseră largi, luminîndu-se ca de-o bucurie lăuntrică. I se umplu pieptul şi i se înălţară umerii. „Aşa — gîndi Abramovici — aşa !" Soldatul îndreptă capul senin către colonel şi începu repede : — Da, acum, da, d-le colonel. îl ştiu. Am vorbit cu el. 74 Colonelul se gîndi să erupă într-o serie de ţipete şi înjurături — însă i se păru prea sinceră atitudinea ţăranului şi renunţă. îl întrebă potolit, ca şi cînd nu s-ar fi întâmplat nimic : — Cum te cheamă ? — Raţă Ion ! Vocea soldatului părea că se îneacă. — Vorbeşte, Raţă, tot ce ştii, aşa cum s-a petrecut de la început şi pînă la sfîrşit, fără să te grăbeşti. Colonelul îşi sprijini spatele de rezemătoarea scaunului şi mîinile şi le întinse una alăturea de alta, pe toată suprafaţa mesii — după ce însemnă ceva cu creionul roşu. Abramovici era încredinţat că numele e „Raţă Ion". Lai un semn al colonelului, Isidor Abramovici îşi reluă locul, în şir cu ceilalţi, rupt, la un pas depărtare. Soldatul Raţă Ion încercă în mai multe rînduri să spună ceva, bolborosi fără şir — şi tăcu definitiv. ^Colonelul se ridică de pe scaun, livid, înainta pînă^ în dreptul lui şi-1 prinse de sub bărbie — mişcîndu-i capul în toate părţile : — Ai tîmpit, băiete, sau faci pe prostu cu mine ! Ţi s-a urît cu viaţa ? Spune !... îşi reluă locul pe scaun. — D-le colonel, nu mai ştiu. îl cunosc. Dar nu ştiu de unde. Pe front sunt mulţi, ne întîlnim atî-ţia şi ziua şi noaptea, dar nu-i ţinem minte... Cre-deţi-mă, uite... jur. Raţă se îneca în plîns... Abramovici simţea că se înăbuşă. El îşi reamintea aşa de bine scena petrecută cu Raţă. într-o noapte, în noroiul pînă la genunchi, dezorientaţi, întîia întoarcere de pe front, flămînzi, în mijlocul unei păduri... S-a înălţat lîngă el figura unui om. L-a simţit prin întuneric cum îl caută şi l-a întrebat neaşteptat: —1 Cum te cheamă ? — Isidor Abramovici, De ce ? 75 — Credeam că eşti de la noi... Eşti evreu, nu ? — Da ! Ploua mărunt. Fiecare se lupta cu noaptea şi crengile pădurii să se acopere de ploaie. Şi-au făcut împreună un adăpost. Isidor a avut o cutie mare de tinichea, plină de tutun, din care au fumat tot timpul. Cînd ziua a pătruns printre ramuri şi s-a făcut lumină, Raţă s-a minunat de chipul lung şi osos al lui Isidor Ahramovici şi l-a întrebat, ca în faţa unui miracol, cu inima dezgolită şi caldă : — De ce voi evreii aveţi un dumnezeu şi noi creştinii un altul — cînd toţi ar trebui să avem unul singur ? — La ce bun să avem vreunul ? Isidor a înţeles, în îngînarea acelei dimineţi, că inima lui Raţă se turbură şi se strînge ca o pungă fără bani. îl vede acum, înaintea lui, fără putinţă de a-şi mai reaminti ceva. A uitat cu adevărat ? Sau aşa, după cum spune el, pe front sunt mulţi. Şi nu-i ţinem minte... — Dar voi ? Voi nu ştiţi nimic ? Nu-1 cunoaşteţi, nu v-a vorbit nimic ? se adresă colonelul răstit celorlalţi doi soldaţi. Aceştia aveau hainele largi, curgeau de pe ei şi capelele cu vîrfuri ascuţite le trecuseră peste urechi. Păreau atît de speriaţi ! Stau cu gîturile întinse, asemenea unor cocostîrci disperaţi, însetaţi, căutînd cu priviri aprinse. — Cum:, nu cunoaşteţi pe soldatul Isidor Abramovici ? Acela care v-a vorbit vouă acum patru zile, povăţuindu-vă anumite lucruri !... Ascult ?... Cum, nu ştiţi ?... Dar soldaţii tăcură. Le tremurau uşor genele şi peste faţă li se întinse paloarea fricii. — Soldatul Abramovici, tu îi recunoşti ? 76 Şi coloneîul privi aiurea, peste capetele lor, Ia piersicii din geamuri. — Recunosc numai pe Raţă, d-le colonel !... Colonelul îşi plesni cu furie pumnul în mijlocul mesii, privind crunt la Raţă. Tunişorul fugi singur pe cele două rotiţe — împiedicîndu-se de nişte hîrtii la marginea biroului. Raţă deveni pămîntiu. Pe faţa lui se citeau chinuri disperate şi se scurgeau lacrimi. Abramovici uită totul. înainta spre el şi-1 prinse de mînă, zgu-duindu-1 : — Camarade Raţă, nu mă mai ştii ? Sunt evreul... ai uitat de noaptea retragerii de pe front, în pădurea Văscăuţilor ? Cînd am fumat toată noaptea, uite, de aici ! Şi Isidor în mişcări repezi, zăpăcite, scoase din buzunarul sting al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colţul buzunarului, însă o smuci cu toată furia... în capul lui Raţă se făcu lumină. Tresări, ple-cîndu-se pe spate, şi ochii îi deveniră mari. — Aşa... da ! Ştiu totul, totul cum s-a petrecut. Acuma, da... ? îşi îndreptă privirea către colonel, întrebătoare, asemenea şcolarului care ştie lecţia. Grav, colonelul Maximoviei se ridică de la loc, deschise saltarul biroului şi băgă în el călimara tun. închise la loc şi în urmă rămase în picioare. Abdomenul lui se revărsa mult peste suprafaţa biroului, ca o jumătate de ou uriaş. — Este pentru ultima oară, băiete. Gîndeşte-te ce faci ! Nu-ţi mai iert nimic. Spune ! începu să se plimbe, cu paşi rari, de la birou, la primul teanc de dosare. Raţă începu : — Ne retrăgeam... Ne retrăgeam noaptea. Ne-am pomenit într-o pădure şi ploua. Eram mulţi, cîteva sute — şi eu mă simţeam singur. Oamenii erau lîngă mine, însă din pricina întunericului îi credeam depărtaţi. Atunci am întins mîinele şi m-am 77 prins de cineva. A fost ©I, Isidor Abramovici. Abia acuma îl recunosc. Asta pentru că era întuneric şi ziua am stat puţin împreună. Pe urmă — eu aşa mă prind, m-am mai prins şi de alţi oameni, pe care nu i-am cunoscut şi pe care nu i-am mai văzut de atunci!; unii or fi murii... Colonelul îşi întrerupse plimbarea, îşi reluă locul la biurou. Vorbi : — Bine ; dar ce ţi-a spus soldatul Abramovici, ce-aţi discutat voi între voi, asta vreau să aflu. — Multe, d-le -coloniei. Acum îmi aduc aminte bine de tot. îniîi ne-am făcut un adăpost de crengi — pentru că ploua. N-am dormit toată noaptea şi-am vorbit. — Da, s-aud ce-aţi vorbit ! Soldatul iar bolborosi, înghiţind resturi ele cuvinte, fără rost. însă izbucni deodată, ca în faţa unei mari descoperiri. — Despre Dumnezeu, d-le colonel. Da, despre Dumnezeu... — Despre Dumnezeu ? întrebă colonelul mirat. — Da, despre Dumnezeu !... repetă Raţă cu toată convingerea. — Şi ce, mă rog, anume despre Dumnezeu ? — Camaradul Isidor Abramovici e evreu, eu sunt creştin. Toată noaptea am stat atunci sub adăpost. Din cînd în cînd mă gîndeam şi la Dumnezeu, mă rugam, aşa cum fac soldaţii pe front. M-am gîndit că şi Isidor Abramovici trebuie să facă la fel ca mine — însă el se roagă la alt Dumnezeu, la Dumnezeul lui. Mi-a venit în cap să-1 întreb cum se face că evreii au un Dumnezeu şi noi creştinii un alt Dumnezeu, cînd ar trebui să avem cu toţii unul singur ? — Şi ţi-a răspuns ? — Da. Mi-a răspuns ! Mi-a răspuns c-ar trebui să n-avem nici unul... — Adevărat, soldatul Abramovici ? — Adevărat!... * 78 închise ochii pentru cîteva clipe gîndind la Raţă cu mulţumire. Spuse : „Ce bine îşi reaminteşte acum". * — Pe urmă ? reveni colonelul. — Pe urmă... pe urmă... da... pe ur-mă... A, da, pe urimă am fumat... De fapt am fumat tot timpul, toată noaptea, Isidor Abramovici a avut şi atunci cutia cu tutun pe care a arătat-o. Era plină. N-am fumat-o toată, dar... s-a dus pe jumătate... — Altceva... Spui că aţi vorbit toată noaptea. Povesteşte-mi şi mie... Nu-ţi fac nimic... — Da, d-le colonel, însă am vorbit aşa, cum vorbesc doi soldaţi care se văd prima oară şi aşteaptă ziua să se despartă... — Ei da, aşa. Iată, eu nu ştiu cum vorbesc doi soldaţi, care se văd prima oară — şi vreau să ştiu... Raţă^clipi din ochi, iarăşi zăpăcit. începu : — După ce am făcut adăpostul, eu am zis să aşezăm raniţele şi să stăm pe ele. Isidor Abramovici a fost de părere să rămînem în picioare pentru că le udăm de tot şi-o să fie mai rău în marş. Şi-am stat în picioare rezemaţi de un copac. Era sau stejar sau alun, Camaradul Abramovici mi-a spus că-i funcţionar, contabil la o fabrică de spirt. I-am spus şi eu că sunt dogar, făcător de butoaie. Mi-am învăţat meseria la oraş. Avea trei perechi de şireturi în raniţă, mi-a dat şi mie una. (Raţă s-a uitat: în jos spre bocanci.) O mai am şi acum. Cînd a început să bată vîntul, amestecat cu ploaie mai deasă şi ne-a fărîmat adăpostul, am scos foaia mea de cort — şi ne-am înfăşurat amîndoi, mai mult capetele. De atunci am vorbit mai rar — pentru că nu se mai înţelegeau vorbele. Soldatul tăcu. Aruncă priviri furişe spre dreapta, către Abramovici, iscoditoare. Ar fi dorit să ştie ce crede despre tot ce-a povestit, dacă a vorbit 79 adevărat sau nu. Văzu însă acelaşi profil mare, chinuit, ca acela pe care l-a adăpostit sub foaia lui de cort, în noaptea retragerii. Nu înţelese nimic, îşi lipi tocurile mai mult, întinse palmele încercînd o poziţie corectă şi privi ţintă spre colonel. Voia să spună : „Aim terminat. Altceva nimic." Tîrziu — colonelul îşi ridică fruntea şi întrebă apăsat, vădit supărat : — Atîta tot, nu ? — Da, d-le colonel !... Dacă aş mai şti, aş mai spune. Eu atîta ştiu, am vorbit despre Dumnezeu, şi-am fumat. încolo... — încolo nimic, da !... Hm ! Sunt destule mijloace să vă fac să spuneţi adevărul. — D-le colonel !... — Nimic. Marş afară !... Sări de pe scaun. Automat, cei trei soldaţi făcură la stingă şi prin flanc, ca traşi de-o sfoară — dispărură. Colonelul se aşeză jos şi începu să scotocească în hîrtii, înjurînd discret, printre dinţi. Furierul deschise uşa cu mişcări atente, intră şi-şi reluă locul. Soldatul Abramovici se găsea tot acolo, în aceeaşi poziţie. Gîndi : „Dacă aş sări acum pe masă şi i-aş plesni cu vîrfurile bocancilor muchiile capului ?... Dacă aş intra sub birou şi înălţîndu-mă cu el în spate m-aş prăbuşi răsturnîndu-1 sub mine ?..." Lipi nervos palmele de vipuşca pantalonilor şi sub palma stingă simţi fierul rece al baionetei. Apariţia sergentului furier îi întrerupse gîndurile şi din nou avu impresia că cineva a sărit pentru el să-1 sprijine, să-1 ajute... Dar furierul nu-şi ridică ochii. Abramovici dorea cu aprindere să-i întîlnească privirile. încercă să facă un pas spre el, însă colonelul tuşi semnificativ şi rămase pe loc. Se mai scurse încă un sfert de oră. 80 La spate, Abramovici simţea puternic dogoarea primăverii, dar nu mai ştia dacă e toamnă sau vară. îl enerva. Ar fi dorit să treacă mai spre dreapta, la umbră. Pe furiş, repede, îşi duse mina la frunte şi trase cu mîneea mantalei în josul feţii, peste nas, peste gură. Simţi gustul sărat al sudorii. Un teanc de dosare se prăvăli şi curse împrăş-tiindu-se pînă sub picioarele colonelului. Furierul se repezi vertiginos şi începu să le strîngă. Abramovici gîndi să ajute. Se plecă în mai multe rînduri, neştiind dacă trebuie sau nu — în cele din urmă se repezi şi el. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor — uiîi-nele lor s-au atins. Le-a simţit pe ale furierului reci. Abramovici s-a apropiat pînă la urechea lui şi l-a întrebat cu glas fărîmat de teamă : — Ştii ceva ? Spune-mi... Dar furierul s-a strîns, s-a zburlit ca un arici — pînă la piciorul biroului. Gîndi : „Fuge de mine. Desigur, ştie ceva." Şi frica de moarte îi punctă inima. L-a prins de imîneca vestonului şi-a vrut să-1 tragă spre el — însă s-a smucit şi-a sărit în picioare. Abramovici s-a ridicat şi el — zăpăcit. Vreo zece dosare au rămas nestrînse.. Nici unul nu s-a mai plecat spre ele. Aceeaşi mînă grasă şi cu păr s-a întins spre sonerie. în urma zbîrnîitului strident din sală, acelaşi cap ţuguiat şi chel a apărut speriat. — Să vină sentinelele !... Apărură patru soldaţi cu baionetele la arme. Se împinseră unul într-altul, zăpăciţi, noroioşi... Fără să-şi ridice capul din hîrtii, colonelul arată cu mîna spre Abramovici şi spuse sec : — Luaţi-1 I — Pentru ce ?... ţipă deodată acesta, ca zvîrlit. de forţa unui resort. ® şi Vocea lui era puternică, dar se sparse fără rost în vrafurile dosarelor multicolore, de muchiile capului, în primăvara care se revărsa cu atîta elan. Colonelul nu-şi înaltă privirile de loc, în timp ce Abramovici ţipa într-una, fără nici o măsură, înnebunit: — Pentru ce, pentru ce... Colonelul cerceta înainte! în hîrtii, alăturea de acelaşi furier încovoiat, nesigur. Cele patru sentinele îl prinseră puternic de braţe şi, trăgîndu-1 înapoi, îl repeziră afară plesnindu-1 cu zgomot de marginea uşii. în dimineaţa zilei a treia, soldatul Isidor Abramovici a auzit voci în şoaptă, care au crescut şi s-au apropiat din ce în ce mai mult de închisoare. Nu-1 impresionau. Sta ca şi înainte, întins pe saci sau se plimba pînă la: oboseală în lungul şi latul închisorii. Din trei în trei ceasuri se schimbau sentinelele pe care nu le vedea, dar le auzea paşii şi sunetele armelor. Dimineţile, o dată cu zorile, glasul cocoşilor au cîntat vestitori, pătrunzînd strident prin pereţii de scîndură ai barăcii, transformată în închisoare. Dar vocile s-au apropiat de tot, pătrund în baracă desluşite, o dată cu ropote de bocanci. Vin... Uşa s-a deschis. Nu zgomotos şi plesnită de perete. Un sublocotenent subţire şi tînăr a înaintat în linişte şi timid. Abramovici s-a ridicat de jos — încet. A încercat să-şi ia poziţia, însă şi-a dat seama că nu mai are nici un rost. Şi-a aranjat doar gulerul, şi-a tras clapele buzunarelor. — Soldatul Abramovici — vorbi sublocotenentul — am misiunea grea să-ţi comunic rezultatul judecăţii dumitale. Abramovici gîndi : „îmi spune dumneata". 82 — Te-am apărat. Te-am apărat din oficiu, dar cît puteam eu: să te apăr ?... Procesul n-a durat mult.. Lucrul acesta mă întristează. „Ce l-o fi întristînd ? Că n-a durat mult ?... De ce ?" — Eşti condamnat. Abramovici a simţit că magazia în care a stat închis se destramă, fuge în mii de direcţii, vertiginos şi capul îi ajunge deodată în tavan, deşirîn-du-se ca un arc în aer. în urmă şi-a simţit fruntea umedă, rece. Sublocotenentul stă înainte, drept şi alb, ca de sticlă. Isidor Abramovici şi-a întins gîtul înainte, tremurător, subţiat. A întrebat cu glas înfundat: — Cînd ? — Acum !... Capul sublocotenentului s-a plecat în jos. Tăcură. Tăcură mult. Cît au tăcut ? Braţele lui Abramovici atîrnară în jos ca străine trupului. în uşa închisorii grupe de soldaţi. Nu mai mişcau. Stau şi ei drepţi, cu armele la umăr — automaţi şi fără gînduri. Le străluceau baionetele în soarele dimineţii — nevinovate şi limpezi. — Te întreb — reveni sublocotenentul — dacă doreşti ceva... Aibramovici îşi sprijini spatele de peretele magaziei. — Nimic... O dubă cafenie, trasă de două gloabe, fu oprită în faţa închisorii. îl transportară repede prin mijlocul cordonului de soldaţi. Abia luă loc pe bancă şi duba porni. Rămase fix, cu mîinile prinse de marginea băncii. „Am vorbit despre Dumnezeu — gîndi Isidor Abramovici — şi-am dat soldatului Raţă o pereche de şireturi şi. tutun... Altceva ?... Altceva ?" în rit- 8* 83 mul zdruncinăturilor puternice ale dubei, se întrebă înainte, căscînd ochii mari, strîngînd în mîini scîndura băncii: „Altceva, altceva ?... Peste o oră, peste o jumătate de oră, peste patru ore ?... Peste cît ?" Fundul dubei, în balansările ei, părea că se înaltă spre el ca o răscolire de pămînt — ame-ţindu-1. Se plecă spre fereastra mică, deschisă cît un pumn în spatele soldatului vizitiu. Acesta era un om pipernicit, dar care se agita grozav, smucind din hăţuri, plesnind în cai cu un bici lung. îşi aşeză gura în dreptul deschizăturii şi strigă : — Mai încet, camarade, mai încet! O figură suptă se întoarse spre el şi ţipă cît putu : — Nu se poate, e ordin !... — Ordin ?... — Da, ordin, trebuie s-ajungem Ia timp. — Ordin — repetă Abramovici — ordin s-ajungem la timp. Aşadar ordin, iată un ordin. Cîte ordine vor fi existînd pe lumea aceasta ? Şi cuvîntul „ordin" luă pentru el proporţii co-vîrşitoare. îşi închipui milioane de ordine care se umflă asemenea unor baloane imense, sau a unor tuburi groase care îi înfăşură gîtul sufocîndu-1, îi înfăşură rotile dubei să înainteze fără zgomot, neauzită de lume, meschin... Se năpusti la fereastră şi fipă tare : — Ordin — ce-i acela ordin ?... Soldatul întoarse capul speriat, căscă ochii, neîncrezător şi spuse prostit : — Ordinul — e ordin ! Abramovici simţi că Se sufocă. Vîrî mîna pe fereastră, îl apucă pe soldat de guler şi ţipă mereu : — Ordin, ordin, ce-i acela ordin ?... Soldatul se smuci înspăimîntat şi-1 plesni peste 84 mînă cu coada biciului. Isidor căzu pe bancă. Era încredinţat că nu se mai poate ridica. La fereastră apăru altă mutră care strigă ameninţător : — Astîmpără-te, că nu mai e mult... Şi bătu cu patul armei în perete. Prin partea dinspre uşă pătrundea o făşie de soare. Se repezi să vadă afară. „Unde suntem ? Am trecut oraşul ?" Şi rămase cu ochii în făşia de lumină. Dar afară nu se putea vedea nimic. O durere nemărginită îi sfîşie inima. Duba părea că înaintează încet, cu mişcări potolite, ca o .căruţă de ţară. Aşa a mers doisprezece ani în şir — în brişcă lui Schulăm Weiss — coborînd în tîrgul moldovenesc în anii de carte. Şi anii aceia s-au deşirat în orăşelul cu viaţă domoală şi ploaie la timp, tulburi, cu lupte antisemite, pe străzile dintre dugheana lui Bereu şi liceul „Petru Maior". Apoi fabrica de spirt, ah, fabrica de spirt, cu căsuţa .maistrului s pir tar, cu dragostea pentru Fania, deşteaptă şi sălbatecă — Fania... Firul de lumină dispăru — şi înţelegerea lui Isidor Abramovici deveni tulbure. Sta îngrămădit la uşa dubei, cu ochii lipiţi de crăpătura care-1 lega de soare şi viaţa de afară. Dar duba nu mai înaintează. îi aude pe cei de pe capră cum sar jos, se strigă ceva şi parcă se îngrămădeşte lume multă în jur. Un val de lumină năvăli brusc la deschiderea uşii. Sprijinindu-se pe umerii soldaţilor a sărit jos. Sub picioare pămîntul era umed, plouase puţin. Cîmpul verde se deşira fără sfîrşit, în împreunarea sărutului cu pămîntul. Adierea vîntului mişca iarba în valuri uşoare de catifea. Păsări mici punctau cerul în înălţime. Un nour, rotund ca o minge, părea, de zăpadă, şi nu se mişca. 85 Spre stânga mult, aştepta un pluton de soldaţi. Colonelul Maximovici se agita, gesticula larg, ţipa destul de tare, însă Abramovici nu putea să-i mai .distingă cuvintele. In chipiul cu fireturi, capul nu-i mai părea cu muchii. Primul veni la el sublocotenentul. îşi păstra aceeaşi mină jenată şi-1 întrebă : — Ai mers bine ? — Da — răspunse Abramovici — se merge bine ! Sublocotenentul gîndi că-i frumos să fie atent, acum în ultimele clipe, cînd... şi continuă : — De fapt ar fi trebuit să-i punem arcuri, însă economii... Ne scuzi, nu ?... Abramovici nu ştiu ce să creadă. Se încredinţa că sublocotenentul vrea să-şi bată joc. Constată însă că această batjocură îi face plăcere. De aceea luă poziţia de drepţi, se plecă înainte întinzînd gîtul în aşteptare, convins că alte insulte vor urma. Sub mîna stingă simţi acelaşi fier rece al baionetei. Sublocotenentul se retrase nedumerit, oarecum speriat. Se întreba : „Pentru ce a luat omul acesta drepţi ?" înaintea lor, cîţiva soldaţi săpau într-o jjrabă neobişnuită, zvîrlind cu furie lopeţile de pămînt. Cînd sublocotenentul se apropie iarăşi, Abramovici îl întrebă : — Pentru mine lucrează soldaţii ? —' Da ! d. colonel a voit să vă scutească de o muncă... — Mulţumesc... Şi tăcură. Veni o adiere uşoară de vînt îmbibată cu miros de verdeaţă crudă. Abramovici respiră lacom. Spuse: — Ce primăvară ! 86 — Da — ■ răspunse sublocotenentul — ce primăvară... — Cîţi soldaţi sunt în plutonul acela ? întrebă deodată Abramovici, ca speriat de o arătare neaşteptată. — Douăzeci şi unu... Ar trebui să fie treizeci... — Şi vor trage toţi ? Douăzeci şi unul de gloanţe ? — Da... Abramovici se întoarse brusc către pluton, începu să-i numere. Recunoscu însă printre ei pe Raţă şi cei doi soldaţi din cabinet, tot atît de rupţi şi mai înspăimântaţi. O bucurie nesfîrşită îi inundă inima, în sfîrşit nu era singur nici aici. Aceiaşi soldaţi, cu gîturile murdare, cu urechile pline de noroi îl vor însoţi pînă la sfîrşit... Se apropie sublocotenentul, îl atinse uşor la braţ şi-i spuse : — Să mergem ! Abramovici privi nedumerit. întrebă : — Unde ? Sublocotenentul nu răspunse. îi arătă din cap, înainte. Abramovici îşi şterse fruntea cu dosul palmei, îşi aranja clapele buzunarelor. Porniră. îşi simţea paşii atît de grei... Fiecare picior i se afundă parcă, în pămîntul umezit, proaspăt. Ajuns la marginea gropii, sări repede, fără ezitare. O găsi mică, nu-i îngropa mijlocul. Spuse : — Ar mai trebui adîncită... Sublocotenentul se făcu că nu-1 aude. Veni fuga un soldat, spuse ceva la urechea sublocotenentului — şi dispăru. Era furierul. Abramovici îl recunoscu. Se gîndi să-1 strige. Să-i întindă mîna şi să-i ceară scuze. Dar la ce bun ? Şi renunţă. 87 — Camarade Abramovici, n-ai nici o dorinţă ? întrebă sublocotenentul brusc — privind alăturea, în grămada de pămînt proaspătă. Acesta sta în groapă liniştit, sprijinindu-şi mîinile de marginea ei. — Uite, uite ce vreau — însă, te rog, te rog cu inima... De ce mă executaţi ? Ce-am făcut ? Dumneata ştii ? Ştie cineva ? Buzele îi tremurară şi în amândoi ochii i s-au ivit lacrămile. Sublocotenentul îşi aranja zăpăcit epoletul, epo-letul stîng şi îngînă îndoindu-se de mijloc : —• Altceva... o... o dorinţă, camarade Isidor. Nu mă întreba pe mine. — Pe cine ?... — Eu nu pot nimic... Execut numai... însă, te rog, mă întîrzii. Stăm prea mult de vorbă... Mă văd — şi am să sufăr... — Da ! Ai să suferi... te înţeleg... Atunci... să vină la mine soldatul Raţă... Dorinţa fu îndeplinită. Raţă se desprinse din front şi înainta cu paşi mărunţi, repezi — spre condamnat. Dar pe măsură ce se apropia — mersul îi devenea nesigur. îşi potrivi cozorocul capelei, îşi cercetă buzunarele, îşi trase baioneta pe şold. Ajuns în faţa gropii — a luat poziţia de drepţi şi-a rămas nemişcat, fără expresie. Cînd însă ochii lui Abramovici se deschiseră mari, umezi şi-i cântară privirile, ca în ziua destăinuirii lui în faţa colonelului, Raţă izbucni în hohote de plîns. — Tu ştii ceva, camarade Raţă ?... întrebă Abramovici plecîndu-se peste marginea gropii. — Nimic, răspunse Raţă printre sughiţuri. Atîta am spus... Despre Dumnezeu — tutun şi... Vroi să spună „şireturile". Dar din cauza lacrămilor nu mai desluşi cuvintele şi se uită spre bocanci... 88 Abramovici scoase din buzunar cutia cu tutull, aceea din care fumaseră în noaptea întoarcerii de pe front, cu capetele înfăşurate în foaia de cort. — Ia-o, camarade Raţă !... dacă ar exista Dumnezeu ţi l-aş da şi pe el !... Soldatul prinse cutia în mîinile tremurătoare, peste care se prelinseră picături de lacrămi. Se auziră ţipetele colonelului. Furierul alergă din nou spre groapă, pînă aproape de sublocotenent. Dar Abramovici nu mai înţelegea nimic din tot ce se petrecea. I se legară ochii cu o fîşie de pînză albă. Puseră apoi pămîntul peste el îngropîndu-1 pînă la mijloc. Gîndi : „Douăzeci de gloanţe au să fie — pentru că Raţă nu trage". Fulgerător auzi o comandă şi zeci de săgeţi îi străpunse trupul. Simţi că-1 acoperă sînge mult, cald, şi se frînse uşor de deasupra mijlocului, lunecînd cu obrazul stîng peste faţa pămîntului umed. Apoi o altă năvală de sînge, un izvor de sînge fierbinte. însă printre toate acestea i se păru că aude plîn-set, plînset puternic de ţăran... ©îndi : „Desigur plînsetul lui Raţă..." Cuvîntul liber, I (1933), nov. 11, nr. 1, pp. 6—7. MOARTEA TÎNARULU1 CU TERMEN REDUS Peste ţigla cazărmii, an căzut primii fulgi de zăpadă. Suflă un vînt puternic dinspre Rusia — şi din această cauză steluţele cerului ajung fărîmate pînă la oameni. Suntem încă fără mantăi. Ni s-a comunicat la raportul de dim^ieaţă că vor sosi în cîteva zile. Acum e bine de cine a apucat loc la infirmerie. Toată lumea fericeşte pe Serdici. Este singurul teterist din companie care a intrat în infirmerie. S-a prăbuşit la postul nr. 1 — cu armă cu tot. Altfel nu putea să intre nici el. Căpitanul medic, de cîte ori vine la vizita medicală, cu băţul în{ mînă, în căutare după scabioşi, ţipă alcoolic : — îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. Şi Serdici a îndeplinit condiţia. Unii spun că s-ar fi prefăcut, însă nu este adevărat. M-a schimbat pe mine din post. Avea ochii injectaţi, tremura tot şi faţa îi era aprinsă. La repetarea consemnului se bîlbîia, privind aiurit peste vîrful salcîmilor. Oricum, mai bine de eh 90 Acum are patul lui, singur. Cu cearceaf. Şi poate să doarmă cît vrea. Noi, în schimb, dormim cîte 12 soldaţi în 4 paturi. Iar seara ni se ridică cearceafurile. Se fac pachetele frumoase pe etajera dormitorului, pentru ca la inspecţie să fie găsite curate. Nu se revoltă nimeni şi găsim lucrul acesta foarte natural. După atîtea ore de instrucţie (goană adevărată), de spectacole cu bătăi pînă la sînge, de urlete înecate în sudălmi, ce rost şi-ar mai avea un petic de pînză albă, peste sacul saltelei ? Sunt atît de sigur că nu doreşte nimeni cearceaf... Ar fi însă bine să avem faţă de pernă, pentru că paiele ies afară şi s-ar putea să ne intre în ochi. Soldaţii s-au învăţat s-o înfăşure cu vestonul şi obrazul se odihneşte plăcut, înfundat în căptu-şala hainei. Noaptea dormim ca lucrurile. Adică nemişcaţi. Nimeni n-are voie să stea culcat pe spate sau pe pînteee. Toţi soldaţii se înşiră la dungă. Dacă fiecare s-ar întinde după cum vrea — n-ar mai fi loc în paturi şi nu ne-ar ajunge nici păturile. Sunt însă alţii şi mai nenorociţi. Ăia dorm pe cuiere sau pe lada de pîine. Grupul nostru este cel mai fericit. Dormim 7 în 4 paturi. Ceea ce înseamnă nici 2 într-un pat. De trei nopţi însă, turcul dobrogean, Ahmet Mamet, doarme la carceră (a furat 2 pîini de la popota ofiţerilor şi în armată nu se fură) iar Serdici e în infirmerie. Deci am rămas 5 în 4 paturi. Lucrul acesta este extraordinar. Se ştie în tot regimentul că : 5 teterişti dorm în 4 paturi. De fapt nici atunci cînd era Setrdici n-o duceam aşa de prost. El e lung şi subţire şi, de obicei, cădea între saltele, astupînd curentul de sub paturi. Poate şi din cauza asta a răcit. în ultimul timp îl auzeam cum se ridica din ascunzătoarea lui, îşi punea vestonul în cap şi tuşea toată noaptea. 91 Din cînd în cînd îi simţeam mîna rece cum mă caută şi întreabă fără rost : — Tu dormi ? Nu-i răspundeam întotdeauna. Mă ghemuiain mai mult lipindu-mi spinarea de picioarele lui lungi, să ne încălzim. Serdici înţelegea şi se apropia şi el. Pe urmă îşi strîngea genunchii sub gură — şi rămînea aşa. Cînd îl apucau accesele de tuse, se zguduiau paturile, deşteptîndu-ne aproape pe toţi. Ridicam capetele înfofolite în vestoane şi mor-măiam supăraţi : — Ce dracu, măi Serdici, de nu te mai culci ! Serdici îşi strîngea mai mult genunchii sub bărbie, îi muşca, încercînd să-şi înfunde tuşea. Acum nu ne mai supără nimeni. Nici turcul care întotdeauna ocupa un pat întreg, nici tuşea lui Serdici. Ne credem acasă. A mai rămas un singur inconvenient, însă, pe care nu-1 poate îndepărta nimeni: păduchii. Ăştia sunt periculoşi pînă cînd adormi — pe urmă nu-i mai iei în consideraţie. Se spune că păduchii s-au născut o dată cu armata şi \ov pieri, o dată cu ea, In zori, cînd se sună deşteptarea şi încep loviturile de centură şi înjurăturile — auzi spu-nîndu-se : — Bine de Serdici, acum o fi dormind ! Dar, deşi au trecut cîteva zile, nu ne-am învrednicit nici unul să mergem pînă la el. Toţi îl credem fericit numai prin faptul că stă în infirmerie. Mă gîndesc c-ar fi bine să mă duc să-1 vad. Nu suntem prieteni buni, .deşi dormim în acelaşi pat de aproape o jumătate de an. Schimbăm cîte un cuvînt noaptea, rar. Atunci cînd îi rămîn picioarele afară şi vrea pătură, sau cînd unul din noi a ocupat o parte din pat mai mult. Se ştie despre Serdici că vorbeşte rar, că a absolvit şcoala de agronomie şi că primeşte în fiecare săptămÎBă o .sprooare de la mami Im, Plicurile 92 sale mototolite, scrise încîlcit cu cerneală violet —-le cunoaştem toţi. îl întrebăm : — Ce-ţi scrie mamă-ta, Serdici ? Saltă din umeri vîrîndu-şi scrisoarea în buzunar. Vîntul s-a astîmpărat. Fulgii se aştern liniştiţi, ca firele de vată. Am luat masa şi acum suntem în repaus pînă la 2. Soldaţii mai stau încă în sala de mese. Alţii s-au vîrît la grajduri, după căldură, pentru că la dormitoare nu este voie. Teteriştii stau în bucătărie. Fumăm şi discutăm despre mantăile care vor sosi mîine, despre mizerie, despre război. îmi vine iar în gînd să mă duc la Serdici. întreb cine vrea să meargă cu mine. Se ridică doi : Iliescu şi Surdoiu. Dincolo de magaziile de muniţii, la capătul aleii de castani, îşi înaltă fruntea o placardă strîmbă pe care stă scris cu litere de var : „Infirmeria". Ne întîmpină un soldat cu urechile blegi, palid şi slab. De afară auzim concertul tusei. Cum deschid uşa, năvăleşte un aer cald — încărcat. Zece trupuri stau întinse unele lîngă altele, cu capetele răsucite în toate părţile. Se saltă automat, la convulsiunile tusei. Numai Serdici parcă nu tuşeşte. Pătura îi acoperă trupul pînă la gură, însă printre drevele patului îi ies la iveală labele picioarelor galbene. — Dormi, Serdici ? îmi dau seama că aceeaşi întrebare mi-o punea şi4 el, în nopţile de nesomn. Pentru ce l-am întrebat aşa ? Cei doi camarazi au rămas la uşă. Serdici nu-mi răspunde. 93 Mă plec peste el, sprijinindu-mi mîn-a de marginea patului. — In noaptea asta ne vin mantăile, Serdici. Am să-ţi opresc şi ţie una. Una largă şi lungă, Serdici, să-ţi ţină cald. Auzi ? Să ne acoperim cu ele noaptea. Buzele subţiri, aproape albe, îi tremură uşor, o dată cu jocurile luminilor din ochi. îngînă hîrîit : — Să-mi opreşti ! — Sigur, cum vor sosi furgoanele, am să aleg două. — Furgoanele ? — Da, furgoanele. Le-aduce cu furgoanele, de la gară. Chiar Filip, teteristul Filip, a fost delegat cu transportul. Faţa lui Serdici pare de hîrtie, şi s-a lungit parcă mai mult. Pe măsuţa de lîngă patul lui văd acelaşi plic mototolit. Aceeaşi adresă chinuită : „Soldatului T.T.R. Antonie Serdici" etc. etc... Lîngă plic scrisoarea întoarsă la prima pagină. Citesc din picioare, fără s-o iau în mînă : „Antonie mamă, Află că s-a revărsat rîul şi s-au înecat patru vite din sat. Te aştept să vii, că te doresc cu toată inima. Am auzit că la armată se bate, că vă mănîncă păduchii şi mîneaţi numai mămăligă mucedă. Mama lui Iliuţă a primit o depeşă de la regiment c-ar fi murit prin spitaluri. A plecat de alaltăieri şi nu s-a mai întors. Ai grijă, mamă, să nu ţi se întîmple ceva, că eu nici n-aş şti să te găsesc. Bucatele tot n-au preţ, însă ni le-au ridicat pentru dări. Ce zici, mamă, de Iliuţă, dacă s-o fi prăpăr dit ?..." Aş dori să întorc şi cealaltă pagină — însă nu mai pot. Serdici mă trage de mîneea vestonului. Spune: 94 — Să-mi opreşti mantaua !... — Nici o grijă, Serdici, am să ţi-o aduc aici. încep să-i spun cuvinte de îmbărbătare, care nu se aud din cauza clocotului de tuse al bolnavilor. îimi tremură glasul şi cei doi camarazi au ieşit afară. — Se aude de concediu, Serdici. Şi pe urmă, tu ai să-1 iei sigur pe cale medicală... Nu-mi mai răspunde. Se pierde cu totul sub ochii mei. Capul îi lunecă alăturea cu perna, ca un obiect, îi spun aşa, de formă „la revedere" şi ies. Iliescu şi Surdoiu — pe aleea de castani, au ochii umezi. înainte de a suna! deşteptarea, sentinela de la postul nr. 4 ne-a bătut în geamul dormitorului. —Mă, a murit Serdici !... N-a răspuns nimeni. însă fiecare s-a strîns mai mult în patul lui cald, încolăcindu-şi trupul, fe-rindu-se ca de ceva rece. A sunat în urmă deşteptarea şi, cei 5 teterişti, rămaşi stăpîni definitivi pe 4 paturi, n-au scos nici un cuvînt. La cîmp n-am ieşit. Moartea lui Serdici ne-a reţinut în cazarmă. Am făcut doar teorie cu ofiţerii şi ni s-au împărţit mantăile. A doua zi a fost în-mormîntarea şi iarăşi n-am ieşit la cîmp. N-am mai făcut nici teorie. Am umblat de colo, colo, liberi, prin cazarmă. La ora 4 s-a strîns compania de paradă. Ne-am adunat mai repede ca niciodată, tăcuţi, în mantăi şi cu baionetele la armă. Ofiţerii aveau centurile de fir şi erau bărbieriţi proaspăt. Am plecat în sunetul muzicii — „direcţia infirmerie" — la Serdici. L-am găsit în coşciug, în căruţa aprovizionării. Peste capacul coşciugului stă aşezată o capelă cu moţurile ciulite către cer. Acum s-a dat direcţia cimitirului şi, o dată cu muzica, cu Serdici din căruţa aprovizionării, a 95 pornit şi trupa, Sufla acelaşi vînt dinspre Rusia, împuternicit — cu fulgi de zăpadă mari. Am ieşit din oraş. Dealurile aspre se deşiră către zare cu coamele înălbite. Un popă cădelnifează nazal. In cimitirul eroilor am găsit groapa proaspătă. Peste braţele crucilor aliniate s-a aşternut zăpada, Ne oprim. Patru teterişti sar în căruţă, să-1 dăm jos pe Serdici. Se mai reped şi alţii, să ne ajute. îl aşezăm pe grămada de pămînt, însă coşciugul lunecă, desfăcîndu-i-se capacul. Toţi sărim în lături. Nedumeriţi. Cineva se vîră în mine, mă strînge de braţ şi tremură. Serdici n-are haine pe el. Un schimb de rufe, de la reformă, îi acoperă trupul lung şi aceleaşi labe galbene — cari ieşeau prin drevele patului cazon — se proiectează acum în voie, în ochii noştri. Soldaţii şi-au lăsat armele jos — şi se împing către Serdici. în urmă ţipă un ofiţer. Se comandă „drepţi" — şi nimeni nu mai mişcă. Se rupe rîn-durile cu noi — şi iar ne comandă „drepţi". Un soldat cu mişcări zăpăcite se chinuie să înţepenească la loc capacul coşciugului. Deodată îmi aud numele, mă strigă cineva, aici, în plin cîmp. înaintez. Da ! trebuie să vorbesc. Este ordin să vorbesc despre Serdici. Mă urc pe grămada de pămînt, alături de Serdici. Văd sute de oameni, nesfîrşiţi oameni, care stau nemişcaţi sub cerul turbure, în faţa unui mort şi-a mea. Mă pierd. Am însă în minte clar că trebuie să vorbesc despre Serdici. Dar ce pot să spun despre el ? Vîntul îmi flutură mantaua cu furie şi eu mi-am înfundat adînc picioarele în pămîntul gropii. încep : „Camarazi, moartea lui Serdici — adevărata moarte a lui Serdici — nu începe aici. Noi nu vom muri niciodată, pentru că suntem tineri. Vor pu- 96 trezi braţele voastre armate ? Nu ! Va cădea alăturea de ele neputinţa şi partea armei din lemn. Ce interesează hainele lui Serdici sau coşciugul cu aşchii ? Aţi auzit voi despre patrie ? Despre steagurile patriei, despre pîinea patriei, despre ororile şi crimele patriei ?" Simt însă că mă tulbur. Că altcineva vorbeşte, înaintea mea, la o altă groapă. Şi eu îl ascult. însă acela care vorbeşte sunt tot eu. Şi mă ascult singur. Gîlgîie plînsul în mine cu hohote nestăpînite, cu furie care se încheagă în marginea pămîntului proaspăt. îmi dau seama c-ar trebui să mai vorbesc — nu pentru Serdici — despre care n-am spus nimic. Dar nu mai pot. Cobor liniştit de pe grămada de pămînt. îmi pun arma la umăr şi mă înrîndui, la cot cu ceilalţi soldaţi. Toată lumea tace. Numai cîţiva s-agită. x\ceia care-1 coboară pe Serdici în groapă. Huruie pămîntul peste el cu furie, dar c-o furie care se îneacă în linişte treptată. Se comandă „drepţi". Sute de bocanci pocnesc. Ne-ncolonăm. Pornim în pas alergător — pentru că ninge. Cuvîntul liber, I (1933), dec. 2, nr. 4, p. 10. 7 — AI. Ş«hia — Scrieri alese MOARTEA ÎNGHIŢITORULUI DE SĂBII Pe drumurile prăfuite, o căruţă cu coviltir şi coate scălămbăiate se tîra anemică din sat în sat. Un cal sur, uriaş, cu coastele proeminente şi ochii întotdeauna umezi, căra această căruţă — opintindu-se fără vlagă, în hamul cu zeci de petice. Era căruţa lui Mihail Gherlaş, scamatorul, bucuria de neîntrecut a ţărănimii. ilndată ce apărea pe uliţele satului, vestea se întindea fulgerătoare c-a sosit Gherlaş scamatorul, şi copiii mahalalelor dădeau năvală într-un suflet, urmînd în urale căruţa care se oprea la hanul din inima satului. De sub coviltir apărea Mihail Gherlaş, înalt, cu spatele lat şi adus, ou faţa încreţită şi bătrînă. îşi scotea timid pălăria de pîslă, înehinîndu-se în semn de salut. Copiii îi răspundeau într-un glas, înfăşuraţi de bucurie : — Bine ai venit, Gherlaş ! Arată-ne săbiile, să-ţi vedem săbiile !... 9? Scamatorul zîmbea blînd, strecurindu^se printre ei cu prevedere, să nu-i lovească. Lua din spatele brişciii cîteva fire de fîn îşi le da calului, căruia îi mîngîia ochii bulbucaţi şi umezi. Lumea începea să sosească. Repede de tot se strîngea întrefg satul. Şi Gherlaş, în fafa unui public atît de avid de spectacol, îşi începea scamatoriile. Urcat pe un scaun, care reprezenta scena, mînca pahare, scotea pe nas pangiiee multicolore, belciuge, ouă, monede — sau, la un semn al baghetei sale magice, făcea să apară din pălăria lui bleaga doi porumbei albi. Ţăranii erau în culmea fericirii. Aplaudau din răsputeri, strivind cît îi lua gura : —« Bravo, Gherlaş ! Aşa, bravo ! să trăieşti, Gherlaş... Spectacolul se termina întotdeauna cu înghiţirea celor trei săbii. Era ultimul punct al programului şi cel mai de afect. De îndată ce începea să-şi scoată de la brîu săbiile lucitoare care sclipeau sub lumina soarelui, publicul devenea grav şi urmărea cu înfrigurare fiecare mişcare a scamatorului. Gherlaş le agita mai întîi prin aer, plesnindu-le una de alta, peste capetele ţăranilor. Şi pe urmă, una cîte una şi le vîra pe gît. Cînd cea din urmă era introdusă prin igura căscată pînă la exasperare, ^Gherlaş se pleca înainte, întinzîndu-şi braţele în lături, asemenea unei cruci care trebuie să se prăvale. Şi rămînea aşa, răstignit în aer, vreme de cîteva minute. La sfîrşit, ţăranii îi azvîrleau în pălăria lui fermecată bani mărunţi, după inimă... Dar viaţa lui Gherlaş n-a fost întotdeauna aşa. Cîndva, acum 11 ani numai, el a rivalizat cu cei mai mari scamatori ai lumii. Impresarii şi directorii de circuri sau musie-hall-uri din Europa întreagă i-au oferit onorarii fantastice. Afişe .99 Imense, cu chipul lui mărit piuă la exasperare, acopereau zidurile marilor metropole. Fire de boem însă, scamatorul nu putea să se igîndească la bătrîneţe. Anii s-au îngrămădit mereu fărî-mîndu-1, îmbolnăvindu-1. Şi Gherlaş s-a pomenit deodată singur, bătrîn şi sărac. Nu mai minunau pe nimeni panglicile şi porumbeii lui. Cele trei săbii înfipte pînă la plasele în trup inspirau dezgust publicului rafinat al străinătăţii. Şi-atunci a plecat. S-a întors în ţară. Tîrguşoarele şi satele sărace l-au primit pline de entuziasm. Gherlaş a început să cunoască din nou zile de ,glorie. Dar o glorie ieftină, vulgară şi lipsită de bani. Spectacolele le da în aer liber, neanunţat cu afişe, alături de igloâba şi căruţa lui cu coviltir. Şi asta pentru pîine, numai pentru pîine... Acum cîteva zile a poposit în satul Străşeni... Gherlaş venea pentru prima oară aici. De aceea ţăranii s-au adunat într-un număr neaşteptat de mare. Ei auziseră însă de la alţii despre minunăţiile scamatorului şi s-au strîns să-1 vadă. Gherlaş, urcat pe acelaşi scaun, peste capetele ţăranilor, şi-a început spectacolul. Scamatorul se simţea bine. Parcă niciodată de cînd colindă ţinuturile n-a întâlnit un astfel de entuziasm. S-a gîndit chiar la clipele de glorie din marile circuri occidentale. Şi pe urmă nu s-a gîndit decît la scamatoriile pe care le făcea. Masa de ţărani aplauda înainte, strigînd cu aprindere : — Să trăiască Gherlaş ! Să trăiască Gherlaş!... Dar entuziasmul a întrecut orice margine cînd scamatorul şi-a fluturat în soare cele trei săbii. Pe Urmă săbiile au dispărut în scamator. Şi iarăşi au izbucnit aplauze. Deodată peste capete şi glasuri a predominat un strigăt spart. 100 — Minciuni ! Scamatorul ne minte. Săbiile lui sunt false. Să înghită baioneta mea dacă vrea să-1 credem. —> Da ! Aşa este ! Să înghită baioneta domnului şef ! Ne ia banii degeaba ! Gherlaş ne minte ! Au început să vocifereze revoltate sutele de ţărani. Sergentul jandarmilor din sat a înaintat semeţ prin mulţime pînă la scamatorul urcat pe scaun. — Da, Mihail Gherlaş, dacă vrei să te credem, înghite baioneta mea. Nu sîrmele tale. Aşa, de ăştia ca tine, am văzut eu prin ibîlciuni şi ne lua banii degeaba. Pe urmă, eu sunt autoritate în sat şi nu te pot lăsa să ne înşeli. — Aşa este, Gherlaş ne înşală. Să-ţi fie ruşine, scamator scîrbos. Huooo !... Mulţimea începe să huiduie, apropiindu-se înverşunată de Gherlaş. Scamatorul priveşte aiurit peste lumea de capete. Nu i s-a mai întîmplat niciodată aşa. Pentru ce-1 huiduiesc ? Cine din cei care îl acuză ar putea să înghită săbiile lui ? Ar putea să facă lucrul acesta sergentul ? Sigur că nu. Se gîndeşte să-i întrebe, să le ofere săbiile, să le pipăie cu mîinile lor şi cine se va încumeta să le înghită, spre ruşinea lui. Alături, calul sur ciuleşte urechile nedumerit şi el. In cele din urmă scamatorul a ridicat braţele în sus, cu cele trei săbii în mjna dreaptă. A vorbit. —i Acestea sunt săbiile. Luaţi-le în mîini şi cer-cetaţi-le. De patruzeci de ani mi le vîr pe gît. N-am minţit pe nimeni. Sunt om cinstit. Şi scamatorul a întins săbiile poporului. Insă acesta n-a vroit să asculte şi nimeni n-a pus mîna pe săbiile care au !rămas întinse peste capetele lor. — Nu ne interesează săbiile tale — a vorbit din nou jandarmul — noi vrem să înghiţi baioneta mea. Şi-atunci te credem, 101 Norodul a vociferat din nou. —■ Aşa este ! Să înghiţi baioneta d-lui şef. Ne-ai înşelat. Ne iei -banii degeaba. Scamatorul, îşi vedea existenta zdruncinată şi faima atîtor zeci de ani înjosită pentru totdeauna. Palid, cu mîna tremurîndă, după ce şi-a vîrît la brîu cele trei săbii ale lui, cu care pînă astăzi minunase lumea, a luat baioneta jandarmului. A agitat-o nesigur prin aer. N-a sclipit însă de loc în bătaia soarelui. Era plină de unsoare.. Gherlaş a tras-o pe mîneea hainei Iui s-o şteargă. Jandarmul zîmbea neîncrezător. Mulţimea aştepta nesigură. Scamatorul, urcat pe scaunul lui, părea că se clatină. Pe urmă a prins baioneta numai cu două degete şi a început s-o strecoare în gură. A vîrît-o jumătate şi-a scos-o repede. A şters-o de mîneea hainei şi a început iar s-o împingă pe gît. A intrat cu totul. Se vedea afară doar minerul şi ciucurele galben, cazon, care se mişca deasupra bărbiei. Acum braţele scamatorului s-au întins în formă de cruce şi tremură asemenea unei păsări rănite care ar voi să zboare. Aplauzele au izbucnit furtunos. Ţăranii urlau ca înnebuniţi. —. Bravo, Gherlaş, să trăieşti, Mihail Gherlaş, să trăieşti !... Gherlaş, într-un gest de disperare, apucă minerul baionetei şi în clipa cînd o zvirli afară, un val de sînge îi tîşni din gît. A vrut să spună ceva. Să bălăbănea însă nesigur şi pe urmă scamatorul căzu alături de baioneta jandarmului şi scena mică cît un scaun. Cuvîntul liber, I (1934), mai 5, nr. 26, p. 5, ÎNTOARCEREA TATEI DÎN RĂZBOI I^n orăşelul dunărean, mototolit şi trist, liniştea s-a spart dintr-o dată. Trenuri obosite şi lungi varsă în gară sumedenie de soldaţi. Se-ntorc din război. Sunt pămîntii, slabi şi au hainele rupte. In gara e forfoteală de nedescris. Se aud ţipete, exclamări disperate, îmbrăţişări, plînset de femei şi de copiii. Soldaţii privesc aiuriţi spectacolul acesta nou, lipsit de bubuitul tunului, fără sîrmă ghimpată, fără moarte — cu oameni cari se sărută. Rîmjeso neîncrezători, înstrăinaţi, sălbăticiţi. Dincolo de curtea gării, staţionează şiruri de căruţe. Au venit tărăncile să-şi încarce bărbaţii. Dar cele mai multe se-ntorc singure. Slute, cu priviri tulburi, părăsesc gara. Suduie neîndemî-natec, smucind de haturi două vite flămînde, şi plîng. Aşa se petrece de două săptămâni. Aceleaşi figuri aşteaptă cu igîturile întinse şi inimile în palme sosirea trenurilor. i03 Dar trenurile pornesc greoaie şi reci. în urmă rămîne gara cu lumea pestriţă şi lacrămi... De cîteva zile în şir, mama ne scoală de dimineaţă, ne-mbracă în hăinuţele de duminică, destul de rupte «şi ele, luăm ceaiul în fugă îşi venim toţi şase la gară. Aşteptăm pe tata. Vine din război !... Stăm în jurul mamei ca ciorchinele, prinşi în cutele rochiei ei. Numai Iulius este ţinut în ibraţe. Are doi ani şi nu-1 cunoaşte pe tata. Spune şi el după noi, bă-tînd din palme : „Tata ! Vine tata !" — însă habar n-are cine-i ăla. Nu l-a văzut niciodată. S-a născut după plecarea lui şi de-atunci au trecut mai bine de doi ani. însă tata nu mai soseşte. Din această cauză, mama devine din ce în ce mai tăcută şi ne lasă pe noi, cinci copii, de capul nostru. Am reuşit să mîncăm toată dulceaţa, să spargem un vas chinezesc, iar soră-mea Ileana a rupt toate frunzele palmierului, să-şi facă rochiţe verzi la păpuşă. Mama nu ne zice nimic. Strînge în urma noastră cioburile şi ne sărută des de tot. Ne vrea cu freza aranjată şi cît mai curaţi. Dovadă că îmbrăcăm în fiecare zi costumele de duminică. O dată cu noi aşteaptă şi tanti Matilda şi unchiul Petrică, om gras, cu mustăţi stufoase. Mai aşteaptă şi cîţiva profesori de liceu cu pălării tari şi bastoane — colegii tatii. Formăm parcă o insulă tăcută în mijlocul celorlalţi rupţi şi murdari — cari aleargă fără astîmpăr. Din cînd în cînd un profesor cu barbă îi spune mamei, lovind cu vîrful bastonului în cimentul peronului : — Stimată doamnă, soţul dumneavoastră şi co-104 tegui nostru distins se întoarce ca liii erou. Fii deci demnă şi ţine-ţi firea. Mamei însă îi tremură trupul. Aşa simţim după cutele fustei, care par bătute de vînt. însă lacrimile ei nu ne impresionează. A plîns atît de mult încît chiar Iulius s-a obişnuit de-a binelea şi îndată ce prima lacrimă îi lunecă pe obraz se repede cu mîinile şi o şterge neîndemînatec, ume-zindu-i toată faţa. Mama îi sărută palmele crude şi Iulius o cuprinde de gît, lipindu-şi obrazul de al ei. — Sigur, Elisabeta — ,spune şi unchiul Petrică mamei, mîngîindu-şi mustaţa cu partea de covrig a bastonului — ar trebui să te arăţi mai cu sînge rece. Vine un erou, frate ! Ai văzut ce a spus profesorul : „acte care vor trece în istoria neamului". Un singur lucru nu pot să înţeleg eu, cum o să treacă tata în istoria neamului !... Văd înaintea mea istoria de clasa II-a primară şi nu pot să-mi imaginez unde se va aşeza chipul tatei. îmi defilează pe dinainte Dragoş-vodă cu a lui ceată, cu poezia de 4 pagini scrisă cu litere mărunte, apoi Matei Basarab şi Vasile Lupu, cu căciuli, în medalioane — toată istoria pînă la sfîr-şitul cărţii... Aş dori să întreb pe unchiul Petrică însă îmi dau seama c-ar fi nepotrivit. Sunt sigur că tanti Matilda n-ar şti să-mi răspundă. Ce frumos mi-ar explica însă mama lucrul acesta, dacă am fi numai noi singuri ! Mi se pare un lucru extraordinar să-1 văd pe tata în cartea mea de istorie. Să învăţ despre el. Ce ar spune colegii mei, profesorul. Ar începe aşa, ca la toate lecţiile : „Astăzi vom învăţa despre..." şi ar cita numele tatei. Nu, nu-mi vine să cred şi simt un frig în tot corpul. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau 105 sa-i spun ceva. Dinsa înţelege şi se pleacă lipin-du-şi urechea de buzele mele. Eu însă iac. Mi se aşază parcă un nod în gît şi nu mai pot să vorbesc. înşir ceva fără rost şi mama mă sărută, închipuindu-şi că sunt emoţionat de venirea tatei. Ceilalţi doi frafi par absenţi de la acest eveniment. Mircea are ghiozdanul în spate şi se îndeasă cu el în stîlpul peronului, gata să-1 spargă. E la grădiniţă şi mama a ^inut ca el să-1 întîmpine pe tata cu ghiozdanul. Ştefan are un bici şi plesneşte fericit. Constat că de cînd tot venim ne-am familiarizat cu gara şi de aceea nu ne mai ţinem de fusta mamei. Singură soră-mea Ileana, în Tochită albă de marchizet şi cu o chestie rotundă în cap, stă agăţată de mîna mamei, ca un pui de căprioară potolit. Din depărtare se aude un duduit care creşte. Apoi un fluierat lung. întreaga gară a fost cuprinsă de panică. Vine trenul... Lumea dă năvală spre şine, înghesuindu-se, şi ţipă. Speriaţi, ne-am strîns toti în jurul mamei. Doi din cei patru profesori îşi potrivesc ceva sub gît, la cravate. Tanti Matilda mestecă din gură fără socoteală, iar unchiul Petrică umblă la mustăţi, nervos. Mama stă înmărmurită, cu ochii pierduţi pe cele două linii de fier, care se deşiră înainte. Şi pe mine mă cuprinde emoţia, frica chiar, însă mi-e milă de mama şi nu pot să-i spun nici un cuvînt. Trenul se vede acum (bine de tot. Trebuie să fie înţesat de lume. Se disting oameni pe acoperişul vagoanelor, pe scări şi se aud cîntecele soldaţilor 106 fericiţi? amestecate cu sunete de igoarnă. De ce-o fi eîntînd goarna ?... Toată clădirea s-a zguduit deodată şi locomotiva a intrat în gară supraîncărcată, împroşcînd pe nări fâşii de aburi cari ne stropesc pe obraz. Nici nu s-a oprit bine şi soldaţii încep să sară pe peronul înnegrit de capete. Nu se mai înţelege nimic. Mulţi cari nu-şi găsesc pe cei aşteptaţi dau năvală în vagoane să-i caute. Din această cauză nu se mai poate coborî. Se naşte învălmăşeală mare. Cîte un ţipăt ascuţit de femeie se ridică peste zgomotul general al mulţimii. ilfi dă impresia unei lupte pe viata şi pe moarte. în ochii fiecăruia citeşti teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. Se strigă tare îşi în fiecare strigăt înţelegi o frică fără puteri de stăipînire. Absenta glasului celui chemat înseamnă moarte... A coborît aproape toată lumea. (Din cînd în cînd ise mai dă jos cîte un isoldat fără grabă, convins că nu-1 aşteaptă nimeni... în igară s-a făcut linişte. La ultimul vagon doar, vedem un soldat voluminos cum se chinuie, potrivindunşi cu mîinile pe scări un picior beteag. A coborît. înaintează acum spre noi şchiop ă-tînd. Pocniturile piciorului de lemn răsună strident pe cimentul peronului golit de lume. — E Vladimir, Vladimir !... Şi mama se smulge de lîngă noi fugind cu Iulius în braţe spre soldatul cu piciorul de lemn. Unchiul Petrică şi tanti Matilda aleargă şi ei după mama. Rămînem numai noi, copiii, în mijlocul peronului, alături de profesorii cq. hdMo%mf m Ştefan îşi ascunde biciul ruşinat, iar sora-mea Ileana este gata de plîns. Tata se îndreaptă spre grupul nostru, al copiilor, şi simt cum mă apucă frica. Are în cap o capelă verde, cu moaţe lungi şi cozorocul îi vine tocmai la urechea siîngă. Mi se pare o namilă mare, gras, murdar şi nu mai seamănă de loc cu tata. Tata cel adevărat, veşnic în haine gris şi guler tare, curat. Mă uit iînadins să văd. Descopăr o cîrpă răsucită, de culoare cărămizie, sub gulerul soios al tunicii. întinde nişte braţe mari, cu palmele negre, şi îpceareă să ne cuprindă pe toţi la pieptul lui. închid ochii şi mă las să fiu îmbrăţişat laolaltă cu ceilalţi. Simt în gură gust de buruiană amară... Mircea izbucneşte în plîns de i se scutură ghiozdanul în spate. Ştefan şi-a ridicat o mînă cu biciul în sus, caraghios. Numai Ileana, cea mai cuminte, l-a înfăşurat speriată cu braţele după gît. Ne sărută pe rînd, cu buzele calde şi ţepi pe obraz. Un profesor (acela cu (barbă) se descoperă şi vrea să înceapă un discurs. Tata le întinde mîna tuturor şi-i spune vorbitorului : — Lasă, domnule Katz, nu este cazul... Profesorul înghite în sec, oarecum ruşinat, şi se retrage alături de ceilalţi trei. Stăm acum toţi în faţa tatei. Pe obrajii mamei se scurg lacrimi, iar Iulius şi-a ascuns faţa în umărul ei, îngrozit cu totul. Neaşteptat, tata face brusc un pas înapoi. Se încruntă şi tot sîngele îi năvăleşte în faţă. Ţipă cu vocea aspră : — Grupă, drepţi! Drepţi, n-auziţi ? Voi sunteţi grupa mea. Drepţi! Hai, Elisabeta, ia drepţi, cînd îţi comand. Mama devine palidă, gata $ă se prăbuşească. 108 | O sprijină Ia timp unul din profesori, iar tanti Matilda i-1 ia repede pe Iulius din braţe, să nu-1 scape. —i Sigur, nu execută nimeni, nimeni... Şi tata se retrage către peretele gării, tîrînduHşi piciorul de lemn. — Vladimir, Vladimir — se repede unchiul Petrică, apucîndu-1 de braţ — ce înseamnă asta ? Sperii copiii, unde te trezeşti ! Nu mai eşti la I război... — Ce-nseamnă asta ? răspunde tata cu glasul mai înăsprit. îndrăzneşti să mă întrebi ce-nseamnă asta ? Ai uitat disciplina, sfînta disci- j plină ? Hm, auzi, ce-nseamnă asta... şi-şi răsuceşte capul în toate părţile, cu privirile rătăcite. — Da, ce-nseamnă asta, pentru că noi nu sun-I tem soldaţi. Uite, aici e Elisabeta, nevasta ta, cu ; toţi copiii tăi. Acum eşti întors din război, Vla-j dimir. E pace ! Auzi ? E pace ! S-a terminat cu I moartea îşi tu te găseşti sănătos, între ai tăi, în-' făşurat de dragoste. Iţi spune lucrurile astea fratele tău. Pentru Dumnezeu, linişteşte-te, Vladimir !... Tata îşi mîngîie fruntea transpirată îşi spune cu glasul stins : — Credeţi voi lucrul acesta?... Aţi văzut voi pacea ? Voi, cu ochii vofştri ? — Nu trebuie să te mai îndoieşti de loc, vorbeşte unul din profesori. Toată lumea asta aleargă, ţipă, nu-şi mai găseşte astîmpăr, tocmai din cauza bucuriilor aduse de pace. / — Se poate... Da !... A venit pacea... însă îmi hîrîie în cap războiul. Îmi duruie ceva în creier, mereu, fără astîmpăr. Şi tata se uită cercetător în jur, zîmbeşte parcă. Apoi o ia pe mlama de braţ şi spune pe un ton obişnuit, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic : — Să mergem, Elisabeta, mi-e dor de casă !... 109 Bulevardul gării se întinde către inima oraşului curat îşi gătit eu tei. Tata merge înainte, cu mama la braţ, plesnin-du-şi (brutal piciorul de lemn, în caldarîm. în spatele lor venim noi, cei cinci copii, conduşi de tanti şi unchiul Petrică. Grupul profesorilor a rămas ceva mai în urmă. în faja magazinelor apar negustorii privind nedumeriţi convoiul nostru ridicol. Se iese la porţi, se deschid ferestrele — să fim văzuţi cît mai bine. Era un eveniment rar : profesorul se întoarce din război schilod şi defilează prin oraş cu familia. Cînd am ajuns în dreptul liceului, cei patru dascăli s-au descoperit, i-au strîns pe rînd mîna tatei şi-au dispărut înăuntru. Mama a făcut semn unei trăsuri. Nu se mai putea merge. în jurul nostru se strînsese lume multă, care urmărea atentă fiecare mişcare a tatei. Se auzeau exclamări de compătimire sau rîset înfundat. La apariţia trăsurii, tata s-a opus dîrz : — Nu, Elisabeta, mergem pe jos. A devenit crunt şi-a întrebat răstit : — Ţi-e ruşine cu mine, cu piciorul meu ?... —i Dar înţelege — interveni unchiul Petrică — eşti obosit de drum — şi pe urmă copiii... în cele din urmă ne-am urcat toti în două trăsuri. Pînă acasă drumul mi s-a părut lung. Am ocolit parcă străzi încîlcite şi lungi, necunoscute mie. Tata n-a scos nici un euvîni. A tăcut tot drumul. în trăsură am stat cu dînsul, cu mama şi soră-mea Ileana.i Din cînd în cînd îmi lua mîna într-a lui mare, pe care o simţeam aspră, dar caldă. Din trăsură el a Coborît cel din urmă. HO S-a uitat cercetător Ia casă, la curte, la gradină. Căzuseră frunzele şi nu erau verzi decît cei doi molifţi din dreptul ferestrelor. Un cîrd de rate s-a năpustit măcăind zgomotos. Tata mergea înainte, singur, şi noi în urmă. S-a dus în fundul grădinii. Pe urmă a ocolit casa de două ori, cu pas regulat, murmurînd parcă. Tanti Matilda şi unchiul Petrică au plecat, însă tata nu le-a răspuns la salut. Părea preocupat. A mai ocolit încă o dată casa, crunt, cu privirile în pămînt. în cele din urmă s-a oprit şi i-a spus mamei : —' Ar trdbui să ocolesc în pas alergător, însă nu mai pot. în schimb tac. Lisabeta dragă, tu ştii ce înseamnă ordinul să taci ? Noi cînd eram în post tăceam ore, ce ore, zile întregi. Aşa era consemnul. Vreau să mă înţelegi, Lisabeto, să simţi şi tu cu mine tot ceea ce îti spun. —< Te cred, Vladimir, înţeleg totul. Vocea mamei tremura de plîns. — Trebuie să mă crezi, pentru că numai vorba în post a costat viata a patru camarazi de-ai mei. Noi, copiii, stam la coltul casei, nedumeriţi, înfăşuraţi de teamă. —■ Cred, însă, că ar fi timpul să intrăm, a spus mama cu vocea tăiată. Tata nu s-a opus şi am intrat în casă. Ne aşteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. Tata şi-a reluat locul său obişnuit, din Capul mesei. însă deodată a sărit în sus, trăgînd fata de masă, cu tacîmuri cu tot, izbucnind : — Cum, şi aici afi adus cuţitele ? Vrei mereu arme, arme, lame tăioase ? Era alb la fată şi tremura. Am început să plîngem. Mama s-a repezit spre el apucîndu-1 de mîini. lli — Nu, Lisabeta, nu mai pot. Ascunde cuţitele. Le simt cum îmi caută gîtul. Şi pe urmă sunt prea late. Cînd s-au lăţit pînă într-atîta lamele cuţitelor ? Au forma baionetelor. S-au strîns toate cuţitele. S-a aşezat iarăşi masa,"ca mai înainte. Ni s-a servit întîi supa. Noi am întrebuinţat lingura. Tata a aşteptat să se răcească şi pe urmă a început să soarbă din farfurie, cu gura, înmu-indu-şi înăuntru mustăţile. Rîdea puternic, spunînd : — Pe front aşa se bea. Nu există lingură. Şi e mai sănătos. Lisabeta, ar trdbui să obişnuim şi copiii s-o bea aşa. Cine iştie, ca mîine vine un alt război. Mama n-a răspuns nimic. Ştefan şi-a lăsat lingura jos, liniştit, şi a început să soarbă îşi el supa din farfurie cu gura, ca tata. Mama însă l-a plesnit numaidecît şi i-a luat farfuria de sub nas. Tata s-a uitat nedumerit. Ar fi vrut să spună ceva, însă s-a răzgîndit şi a continuat să-şi şteargă, astîmpărat, mustăţile. După masă tata a trecut în dormitor. A dormit nouă ore în şir. Sforăia de se cutremura casa. Din cînd în cînd avea tresăriri, tipa? încerca să se ridice înspăimîntat, însă iar se liniştea şi dormea înainte. S-a sculat pe la opt seara. La masă n-a scos un cuvînt. Mînca privind în fundul farfuriei — absent cu totul. O singură dată a întrebat, cu gura plină de .plăcintă : — Elisabeta, de cîte ori se mănincă la noi pe zi ? Mama a înşirat orele cînd se ia masa. — Aşa era şi înainte de război ? —< Da, Vladimir, nu s-a schimbat nimic, Cuţitele au lipsit iar de la maşă, 112 Fiecare rupeam bucăţile de friptură cu mîinile. Eram plini pe degete de grăsime. Nouă, copiilor, ne convenea, spre deoseibire de mama care urmărea fiecare gest al nostru cu ochi de disperată. Şi cuţitele n-au mai apărut pe masă luni întregi. Intre timp, tata şi-a reluat cursurile la liceu. Dar nu pentru lungă durată. Circula prin oraş versiunea că în curînd va fi dat afară deoarece s-a întors din răziboi ndbun. Şcdlarii nu mai aveau curajul să stea cu el în clasă îşi cei mai mulţi, la orele lui, fugeau. Avea crize în timpul cărora se credea în război. Comanda elevilor drepţi? îi culca prin clasă sau îi punea să facă pas alergător printre bănci. Şi mtr-o dimineaţă, cînd mă întorceam de la şcoală, am văzut de departe, în dreptul locuinţei noastre, lume strînsă. Am simţit că mă clatin şi că nu mai pot să înaintez. Eram sigur că s-a întîm-plat ceva cu tata. O trăsură neagră, ca un coşciug imens, aştepta îa poartă. Doi oameni îmbrăcaţi în uniforme cenuşii şi cu şepci albastre stau rezemaţi de rotile trăsurii şi fumau.^ Numai caii, amîndoi albi, nechezau fără astîmpăr. Nici n-am apucat să intru pe poartă că uşile antreului s-au deschis puternic în lături. Mulţimea a început să fugă şi a apărut tata urlînd ca un disperat. Cîţiva oameni necunoscuţi îl duceau mai mult pe sus către trăsura neagră din drum. Era înfăşurat într-o cămaşă albă, peste care se vedeau curele groase de piele. îi căzuse părul în dezordine, peste ochi, peste gură. Ca o fulgerare numai, mi s-a părut că-i întîlnesr» privirile dis- 8 113 perafe, că mă cheamă, c-ar vrea să nu se ducă, şi-am izbucnit în plîns. Dar repede de tot, a fost băgat în dulba dreptunghiulară. Cei doi oameni cu şepci albastre au zvîrlit ţigările şi-au sărit înăuntru după tata — trîntin-du-se uşa puternică în urma lor. Caii albi au zvîcnit nervos din loc, dornici de ducă... Şi în urmă a rămas mulţimea străină şi înspăi-mîntată, printre care mă rătăcisem eu, mama, fraţii şi soră-111 ea Ileana. Au trecut opt luni de la instalarea statei în ospiciu. Mama mergea în fiecare săiptămînă să-1 vadă. Noi copiii nu ştiam nimic. Către sfîrşit de tot ni s-a cetit o scrisoare în care tata se interesa de fiecare dintre noi, şi-şi anunţa întoarcerea. Scrisoarea mi s-a părut extraordinar de caldă, şi-n ea am regăsit pe tata cel adevărat. îl aşteptam cu toţii plini de emoţie, stăpîniţi de un dor adevărat. Fiecare aveam impresia că tata albia acum se-n-toarce din război şi nicidecum dintr-un sanatoriu de nebuni. Şi într-o sîmbătă, din nou, masa a fost întinsă cu aspect de sărbătoare, cu glastre încărcate de flori, şi cu un tacîm în plus... Pentru tata. Lipseau însă cuţitele iarăşi. Apariţia tatei în mijlocul nostru ne-a zşuduit mai mult ca în ziua revederii din gară. Era de nerecunoscut. Slăbise mult şi tîmplele îi cărunţiseră. Ne-a sărutat pe rînd cu ardoare, stingherit şi cu gesturi obosite. în timpul mesei s-a interesat de situaţia noastră şcolară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări în legătură cu materiile pe care le făceam. 114- Cînd s-a servit friptura, s-a adresat mamei, oarecum nedumerit: — Bine, Elisabeto, dar se poate să nu pui nici un cuţit pe masă ? Vrei să rupem friptura cu mîinile ? Am privit spre mama îngroziţi. Dînsa s-a ridicat repede, murmurînd : — Iartă-mă, Vladimir, m-am zăpăcit... Şi ne-a servit fiecăruia, plină de emoţie, cîte un cuţit... înainte ca isă ne ridicăm de la masă, mama i-a prezentat tatii un plic mare de pînză cu pecetii înfipte în bucăţi de ceară roşie. Tata l-a răsucit pe toate părţile şi, în cele din urmă, ţinîndu-1 în dreptul ochilor, l-a desfăcut cu cuţitul. Din el au curs, sclipind, peste fata de masă albă, două decoraţii cu panglici de mătase multicolore. Tata a oftat adînc, împingînd cu lingura, seîr-bit, către marginea mesei, cele două jucării lucitoare... Pe urmă şi-a sprijinit capul cărunt în palmele subţiate de boală. Sub masă, i-am auzit cu toţii mişcările piciorului de lemn cu clinchetul cata-rămilor. —» De, Vladimir — a îngînat mama — credeam că te vor bucura... —i Prostii, Lisabeta !... Ipocrizie. Toate statele, auzi, toate statele şi-au decorat morţii şi dacă milioanele de schelete ar reapărea acum, li s-ar agăţa de coaste cîte-o decoraţie şi-ar trebui să moară a doua oară... de foame. Uite, eu nu-mi mai recapăt catedra. Ce uşor este să dai în schimbul unei vieţi — o jucărie... într-adevăr, între timp, catedra de la liceu a tatii se ocupase. Au urmat o serie întreagă de intervenţii sa şi-o reia — însă a fost zadarnic. Trebuia o nouă comisie de medici — dar care nici astăzi nu ştiu de ce nu s-a mai întrunit... U* .115 Venise primăvara. Peste oraşul noroîos, din pragul Dunării, eu străzi drepte şi caldarîm bolovănos, se revărsase lumină caldă. Negustorii deschideau ferestrele largi, să pătrundă soarele. Pretutindeni se vedea mişcare multă şi voie bună. în ziua aceea am plecat cu tata la cîmp. De la marginea oraşului, obrazul cîmpului alerga înainte, neted şi proaspăt. Fire de nour decorau albastrul cerului, uşor. Apăsa o tăcere nemărginită şi caldă, înaintam tăcuţi. în urma noastră rămîneau semnele a trei paşi şi scobiturile piciorului de lemn, care răscolea pămîntul umed, ca o cîrtiţă. Un drum brăzda cîmpul ca o panglică sură. Dincolo de drum se întindeau pogoanele de vii cu grupuri răzleţe de pomi. Ne-am oprit sub crengile unui vişin încărcat de flori catifelate şi proaspete. La picioarele noastre roia o grămadă de furnici. Tata şi-a retras atent piciorul beteag — să nu le calce. A spus : — Uite, curios lucru, însă în tot timpul războiului n-am văzut o furnică. Deodată, un stol de vrăbii au zburat din vişin, spărgînd strident liniştea. îngrozit, tata s-a trîntit la pămînt, strigînd cu vocea spartă : — Culcat !... Şrapnela... M-am lungit şi eu alături de dînsul. Am rămas întins, nemişcat. — Aşa, salt înainte !... , . S-a ridicat repede şi-a rupt-o la fugă cîţiva metri şi iar s-a ridicat, şi iar a fugit peste cîmp, trîntindu-se şi ridicîndu-se ca înnebunit. Tîrziu, după ultimul salt, l-am văzut cum se ridică, chinuitor, potrivindu-şi cu teamă piciorul schilod, sărit din curele. N-am ştiut ce să fac. Trebuia să alerg înaintea 116 lui şi să-1 întîmpin, să-i ajut la prinderea piciorului ? Am rămas la marginea drumului, înspăimîntat şi nepriceput. Tata s-a apropiat sfios, ruşinat. M-a cuprins în braţe. Printre lacrimi şi hohote adevărate de plîns m-a rugat ca un copil : —• Să nu spui nimic mamii, dar nimic din ce s-a întîmplat cu vrăbiile. Acum sunt un om sănătos... Dar mi s-a părut, mi s-a părut aşa... că din nou a venit potopul războiului... Am murmurat şi eu ceva, un răspuns însă pe care tata mi I-a cetit mai mult în ochi. Eram singurii oameni în tot cîmpul. Dar mi se părea că fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colţ de iarbă au văzut şi au închis în ei goana nebună a tatii din cîmp. Cerul se arăta albastru şi bun. Firele albe de nouri se fărîmaseră uşoare ca fumul. Aş fi vrut să-i spun tatii ceva, să-1 ajut, să-1 încredinţez de înţelegerea mea... Dar n-am mai putut. în spatele nostru rămîneau aceleaşi urme de paşi neîmperecheaţi şi scobiturile de cîrtiţă ale piciorului de lemn... Cumntul liber, I (1934), iul. 28, nr. 38, pp. 8—9. ÎN CÎMPIA DE SÎNGE A MARĂŞEŞTÎLOR Am văzut numai pe hartă, pînă acum cîteva zile, şi-am cetit în cărţi, — pe urmă mi-au povestit luptătorii, în cap cu tata, despre acest cîmp al Mărăşeştilor, cu oase şi sînge. Mi l-am închipuit din copilărie, un cîmp uriaş, răscolit, spart, cu gloduri arse, presărat cu roţi de tun, cu arme sau cu minere ide săbii şi copite de cal, printre care cresc timide albăstrele sau firul de muşeţel. întotdeauna numele Mărăşeştiului mi-a punctat inima şi m-a făcut să gîndesc cu teroare la piciorul tatei rămas pe această cîmpie. De atunci, am dorit cîmpul cu ardoare, să-1 văd, să-mi tîrăsc tălpile pe spinarea lui, să simt, cu toată tinereţea anilor mei, locurile pe unde tata a alergat înnebunit, cu arma în mîini, pînă ia ologire. De ce a alergat tata ?,.. Astăzi se împlinesc 18 ani. Astăzi este 6 august: ziua, orele, clipele cînd zeci de mii de oameni şi-au înfipt gurile îii ţă* na rina şi, respirind ultima oară căldura sîngeluL atl murit pentru patrie. Pentru ce au murit oamenii aceştia: ? în această zi de vară şi bogăţie de soare, urc şi eu mărunta pantă din stînga şoselei albe şi mă îndrept către cîmp, către mausoleul eroilor. Steaguri mari îmi umbresc cărarea. îmi simt paşii nesiguri. Sub haina de sport în croială englezească, îmi bate inima puternic. A trecut o maşină pe lîngă mine coborînd vertiginos la mausoleu (maşina prefectului) şi m-a înfăşurat în praf, ameţindu-mă. Nu mai am curaj să urc. Mi-am scos batista şi-mi şterg faţa murdărită de sudoare şi praf. Dar pe lingă mine trec oameni în cîrje, schilozi, betegiţi, „marii mutilaţi" ai războiului, trec urcînd panta grăbiţi, către mausoleul eroilor. Toţi îmi dau bună ziua respectuoşi, fiindcă mă văd bine îmbrăcat şi mă cred fără îndoială un fir de oficialitate. Lucrul acesta mă doare, mă doare pînă la lacrimi. Văd că cei mai mulţi din ei au opinci în picioare (aceia care au picioare). Majoritatea sunt zdrenţăroşi şi unii mai poartă resturi de haine militare. Nu mai ştiu ce să fac. Un invalid a trecut pe lîngă vîrful ghetelor mele (mi le-a atins chiar) sprijinindu-se în mîini cu nişte bucăţele de lemn. S-a oprit. Aşa cum este el, jumătate de om, îmi caută privirile. Are o faţă palidă, îmbătrînită, şi luceşte toată de sudoare. Mă plec spre el şi-i întind zăpăcit mîna. Omul îşi azyîrle bucata de lemn şi-mi dă mîna lui. — Te duci la mausoleu ? îl întreb, în dorinţa de a spune ceva şi a mă linişti. — Da, pentru că aga merg de 18 ani. Are o voce^prea alterată, plină de îndîrjire. Mi-e teamă ca are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. 119 — Merg şi eu.astăzi pentru ea tata şi-a lăsat Uii picior aici. I l-a retezat de sus, de la şold, şi el n-a mai putut să vină ; a îmbătrînit. Invalidul îşi ia bucata de lemn de lîngă pantoful meu stîng şi pleacă ca un pacheţel, cu salturi oribile de broască. Un ştreang nevăzut mi-a înfăşurat gîtul, legîn-du-mă de pachetul cu viată care mă tîrăşte după el spre mausoleu. Sunt pe cîmpia Mărăşeştilor care se desfăşoară netedă, cu mici ridicaturi, ca un obraz omenesc. Nu-mi vine să cred. în dreapta se văd malurile Şiretului ; iar în stînga de tot, coama munţilor, înfăşuraţi de-o zare albăstruie. Peste tot scaldă un soare dogoritor şi bogat. Petice de mirişte răzleţe clipesc în lumină. Au rămas, însă, pogoane întregi de pămînt nelucrat, sterp de 18 ani, răscolit de obuzuri — aşa cum au explodat. Pe spinarea bolovanilor împietriţi n-a mai crescut nici iarba măcar. Aici, în umbra lor — au murit oameni, zeci de mii de oameni — a curs sînge fără stavilă înroşind bucatele pămîntului. Şi-au trecut 18 ani de atunci. Ani în care au putrezit ultimele resturi omeneşti. Nici un os n-a putut să mai reziste miilor de zile şi de nopţi. Cîte un mac stingher, roşu ca sîngele, punctează sterpitudinea locului. Fire de rugi şi rocliia-rîndunicii îşi tîrăsc cu trudă vrejurile printre bulgări uscaţi. Ochii omului nu pot să reziste acestui cîmp în care coltul cel mai mărunt de viată se înaltă doar pentru scurtă vreme. Toate florile şi toată verdeaţa lui n-au mirosul şi frăgezimea adevăratelor ierburi. Undeva, în dosul petalelor sau în inima polenului, floarea din 120 aceasta cîmpie trebuie să aibă pata negrului de doliu. Dar în jurul -mausoleului, acolo unde zac osemintele eroilor, unele peste altele, aşa după cum au fost cărate cu furgoanele din cîmpia bătăliei, s-au adunat oameni mulţi. De fapt, aceştia care se mişcă, masa compactă care face să dezlănţuie un murmur sfios în căldura şi tăcerea care stăpîneşte, nu se mai pot numi oameni. Sunt resturi, jumătăţi de oameni. Privirea fiecăruia dintre ei este speriată, şi cercetează pe furiş fiecare colt de pămînt, fiecare bulgăre. îşi aruncă ochii peste întreg cîmpul, se rotesc pe loc, fără astîmpăr, într-o panică adevărată. Nimeni din cei de fată n-are sufletul cu el. Sufletele au tîşnit din trupurile schiloade, mutilate, şi-acum aleargă, piiulmdu-se cu groază de moarte în ele, printre macii cîmpului, zgîriate de rugi ca în ziua de 6 august. Acum, dacă s-ar porni o baterie în bubuituri puternice, grămada sprijinită în cîrje ar porni din nou în salturi nebune pentru trecerea de baraj. Citesc în lumina ochilor lor aşteptarea semnalului de luptă, care trebuie să se dea. Dar de data aceasta n-ar mai fi o luptă, ci s-ar vedea simple trupuri ciopârtite* în care frica războiului s-a cuibărit adînc şi pînă la moarte, cum aleargă mecanic, în dorul de viată. în urma lor ar rămîne, în loc de arme sau roti de tun, picioare de lemn şi cîrje. Masa de invalizi stă acum cuminte în fata mausoleului, în mijlocul ei, pe o estradă decorată cu frunze de salcie, un invalid lung, fără un picior şi cu o mînă moartă de cauciuc, vorbeşte celor de fată : „Acum 18 ani, auziţi voi, acum 18 ani alergam pe cîmpul acesta cu rănile sîngerînde, la această 121 oră, iot în zi de soare. Alergam pentru că eram tineri şi eram întregi. Piciorul acesta (şi oratorul (bate «cu piciorul de lemn pe podeaua estradei) n-avea decît 33 de ani. Divizia 13-a de fier, teribila divizie 13-a de fier, care în rîpile Şiretului a spart... Da, numai divizia 13-a de fier, ea singură, teribila 13-a divizie de fier." Vorbitorul, transfigurat, cu ochii fugiţi către malul Şiretului, spune înainte : „...divizia 13-a, teribila divizie 13-a..." Şi pe urmă a tăcut. întreaga mulţime a tăcut cu frunţile şi cu ochii la pămînt. Adie un vînt cald care ustură parcă. Oratorul invalid îşi şterge, cu braţul de cauciuc, obrajii uzi de sudoare. Deodată izbucneşte un plîns, care sparge în1 mii de bucăţi tăcerea de mormînt a cîm-piei eroice. Cine plînge ?... Oratorul începe din nou. [Ora] torul se bălăbăne, agită în aer o mînă vî-nătă care nu mai este a lui. O scoate de la încheieturi şi o învîrieşte în ochii mulţimii. Masa invalizilor a devenit mai compactă. Se vîră unul în altul şi se aude sunetul picioarelor de lemn şi clinchetul catarămilor. „Sub noi putrezesc de 18 ani — să vă intre în cap — de 18 ani, resturile celor care au luptat la Mă-răşeşti. în satele lor, i-aşteaptă de ani în şir nevestele, cîrdul de copii, casa, vitele, pămîntul. Şi ei nu s-au mai întors. Noi suntem resturi, dar suntem oameni. Alături de noi copiii cresc, mirosim florile, sorbim aerul, trăim. în locul oratorului cu braţul de cauciuc s-a urcat un altul. Dar pe acesta nu mai pot să-1 aud. îl văd cum aleargă de la un colţ la celălalt al estradei, îi disting şi mişcările gurii destul de largi, însă 122 nu-i mai înţeleg cuvintele. îmi vîjîie capul şi cu fiecare clipă care trece mă rup de grămadă. Am impresia că picioarele mi se afundă în pămînt, dincolo de glezne. Că totdeodată pot să mă mişc şi asemenea unui uriaş trag după mine cîmpul eroic al acestei ţări, cu toţi mutilaţii ei, şi merg înainte peste lume, amestecîndu-le cu toate cîm-purile eroice. O gînganie roşie mi s-a urcat pe vîrful pantofului şi de acolo a sărit sprintenă pe dunga pantalonilor mei. Am aşadar dungă, sunt pus la punct (ce neruşinare), mă îngrijesc de cel mai neînsemnat amănunt al îmbrăcămintei mele. Dar ei sunt morţi, din dunga pantalonilor şi a craniilor lor n-a mai rămas nimic. Eu, în schimb, mai sunt un om tînăr, liber, mă arde soarele şi sorb aerul cu o impertinenţă de neiertat. Ce fel de eroi sunt aceştia din cîmp ?... Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrţit, se sprijină de mine. îi simt respiraţia fierbinte — mă înăbuşă, îl împing cu un gest oarecum brutal, nestăpînit, şi-i spun : — Vorbeşte-mi despre actele tale eroice. Sunt tînăr şi vreau să mă entuziasmez !... Dar mutilatul nu mă înţelege. îi tremură partea figurii zdrobite şi nu-mi răspunde... ...Mutilatul pleacă de lîngă mine, se vîră printre ceilalţi şi nu-1 mai văd de loc. Ce-o fi gîndind ? La tribuna decorată cu salcie şi steguleţe, s-au perindat, cred, mulţi oratori. Acum văd un altul. Seamănă îngrozitor cu tata. Aceleaşi mustăţi lungi şi cap uriaş. Dar ceea ce mă surprinde cu adevărat este piciorul. Adică lipsa piciorului. Are unul de lemn aidoma ca al tatei. Cred că este acelaşi număr, Partea, de sus, cum ar veni pulpa, e jupuită 123 ţmţin, iar catarămile, tot galbene, mă fac să cred că este chiar al Ini. Sunt sigur că şi oratorul ăsta improvizat îl are, ca şi tata, tot de la stat. Le-a dat statul picioare, cîţiva ani mai tîrziu, după război. Chiar statul... Nu l-am înţeles, atunci. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului şi n-aveam încă nimic clin înţelegerea vieţii... Pe tribună s-au urcat să vorbească o altă categorie de oameni. S-a terminat cu invalizii. Perorează/adică urlă, un om gras, cu fălci dezvoltate şi lanţ care-i clipeşte ca o decoraţie pe abdomen. Vorbeşte despre cei opt sute de mii de morţi, despre sîngele vărsat, despre eroism. îşi exprimă ferma convingere că dacă s-ar declara în clipa de faţă un război, cei prezenţi ar porni din nou la luptă, cu mai mult elan. Dar figura acestui şacal hîrîie sinistră peste grămada „marilor mutilaţi" şi nu-1 mai ascultă nimeni. Auditorul schilod îi admiră în schimb picioarele robuste, pieptul puternic şi braţele complecte. Ei au înaintea lor un om întreg, sănătos, gras, care totuşi le vorbeşte despre eroism şi-i îndeamnă la un nou măcel. în urmă nu mai vorbeşte nimeni. De la tribună coboară greu cel din urmă cuvîntător. Neîndemnată de nimeni mulţimea se rupe. Se împrăştie tăcută peste cîmpia Mărăşeşiilor. Cei mai mulţi sunt descoperiţi şi înaintează cu pălăriile în mînă, în cadenţa unor paşi betegiţi Cîţiva au îngenuncheat, pe urmă se frîng cu totul de mijloc şi rămîn aşa. Fiecare caută ceva. Dar ei nu vor mai găsi nimic printre macii şi albăstrelele cîmpului. Cei care şi-au pierdut braţele, picioarele, o bucată din pulpă sau ochi, nu mai regăsesc nimic, Fiecare şi-a stabilit 124 chiar locul, locul unde a curs sîngele şi i-a rămas carne din trupul lui. însă acum, în locul tragediei, se leagănă senine fire de grîu cu spic copt sau un vrej de rochia-rîndunicii a acoperit totul. Se aude iarăşi un plînset, dar un plînset înfundat, care vine parcă din inima pămîntului. Caut şi eu ceva alături de lumea aceasta stranie care a împînzit cîmpul. Sunt obsedat de un gînd ridicul, de om cu adevărat bolnav... Mă întreb ce ar fi dacă aş găsi piciorul tatei. Să stea aşa drept, încălţat cu bocancul negru, cu şireturi de piele, aşa cum l-am văzut echipat în noaptea plecării de la 14 august, noaptea mobilizării. Ar fi singurul picior din toată cîmpia Mărăşeştilor. Sunt sigur că toţi ceilalţi invalizi de picioare care se găsesc acum în cîmp ar veni în jurul meu şi-ar ridica pretenţii de proprietate. Mă gîndesc cum aş putea să le demonstrez că piciorul este al tatei, l-aş pune pe toţi să-1 încerce şi fără îndoială că nu s-ar potrivi la nici unul. Atunci l-aş lua în braţe, l-aş împacheta în ceva, în ziare bunăoară, şi aş pleca imediat. Tata n-ar şti nimic. Prin surprindere m-aş prezenta, aş aştepta să fie dimineaţă, şi în clipa cînd se dă jos din pat şi ţopăie într-un picior către uşă să-şi ia piciorul de lemn, aş apărea eu şi i-aş spune întin-zîndu~i pachetul : — Tată, fiul tău ţi-a găsit în cîmpia Mărăşeştilor piciorul cel adevărat. Ia-1. Tata nu m-ar crede la început. Ar ezita. Pe urmă ar despacheta darul meu. întîi l-ar scăpa jos de emoţie. Şi l-ar fixa apoi, în locul lipsă, cu mîinile tremurînde. Ce sigur sunt că pe urmă ar rupe-o la fugă. Ar fugi aşa ore întregi, pînă la nebunie. S-ar vedea iarăşi întreg, cu picioarele lui. Ar fi cel mai suprem dar pe care l-aş face tatii, tatii — care a îmbătrînit şi-şi sună lemnul piciorului prin casă, de 18 ani. 125 îmi dau seama ca este o nebunie ceea ce gîn~ dese acum. Că oamenii vor rîde. însă pe mine mă stăpînesc aceste gmduri şi după fiecare bulgăre văd piciorul tatei, în bocanc negru, gata de ducă. M-apueă plînsul... în cîmp nu mai e aproape nimeni. Ultimii invalizi, ca nişte puncte nesigure, s-au depărtat mult, coborînd panta. . Pe şosea trec soldaţii. Sunt încolonaţi şi cîntă. Disting bine refrenul : „La arme, la arme". înaintează către Focşani, spre locurile unde acum 18 ani îşi avea frontul inamicul. îi duce un sublocotenent tînăr, care agită în capul coloanei o sabie subţire ca un fir. Am rămas singur în toată cîmpia Mărăşeşiilor. Rîpile Şiretului înghit bucăţi de soare şi^ peste tot se cerne un început de seară. Zarea albăstruie dinspre coama munţilor se întunecă. Coloritul alb al mausoleului se şterge, înnegrin-du-se. Pîlpîie o candelă cît un ochi de copil. O fîşie roşie se desfăşoară bogată şi tot cîmpul pare de sînge. Mă gîndesc c-ar fi bine s-adun flori. îmi umplu buzunarul cu maci, maci mulţi, cu sîngele-voini-cului şi albăstrele. Dar fiecare fir de floare pe care-1 ating mă face să tresar. Le lipseşte frăgezimea şi roşul macului îţi lăcrămează ochiul. Sunt hotărît să fac un buchet mare pe care am să-1 duc tatei. S-a întunecat de tot. în gara Mărăşeşiilor s-au aprins luminile şi din ea au plecat două trenuri în sensuri opuse. Merg acum fără sens. Ştiu că trebuie să cobor la gară, însă n-o iau într-acolo. De piciorul stîng mi s-a prins un rug de care aş voi să scap, dar nu mai pot să fac nici un efort. Deşi este destul de întuneric, albul şoselei se 126 mai distinge încă. Pare un început de apă care se înfundă repede în pămînt. Gara e pustie. Doi invalizi, lîngă cirjele şi desagii lor, aşteaptă acelaşi tren ca şi mine. Unul are o pereche de ochelari negri şi nu mişcă de loc. I~o fi lipsind vreun ochi ? Au fost desigur să sărbătorească ziua de 6 august. Unde s-or fi ducînd ? Cine i-or fi aşteptînd acasă ? Ne-am urcat toţi trei în acelaşi vagon. ^Cel fără ochelari a adormit repede. Tot drumul n-am scos nici un cuvînt. S-au uitat ostili la buzunarele mele încărcate de flori şi la buchetul mare din braţe. Au coborît bîjbîind prin noapte, într-o gară din inima Bărăganului. Le-am auzit cum le sună cîrjile pe scările vagonului. în tot vagonul n-am rămas decît cu florile şi un cheferist c-o lampă. Cheferistul sforăie lîngă lampa lui de petrol. încerc să-mi aranjez buchetul. Suflu peste flori să le mai înviorez. Toate florile sunt pentru tata. Dar cum am să i le duc ? Ce-am să-i spun ? Şi, abia acum îmi dau seama că fac o nerozie. Florile vor răscoli din nou inima şi nervii tatei. Are să-i tremure iarăşi buzele, o să-şi holbeze ochii şi o să devină galben ca în timpul crizelor. Poate să-i spun numai aşa, că i-am adus flori. I-am adus flori de la ţară şi atîta tot. Ce rău îmi pare că n-am să-i pot povesti nimic din ce-am văzut în cîmpia Mărăşeştilor, tot ce-am simţit eu în această cîmpie unde dumnealui şi-a pierdut piciorul. Am să mă uit doar în ochii lui fix, vreme îndelungată şi-am să-i spun refrenul de totdeauna : — E pace, tată. Toată lumea se bucură de pace. 137 D-ta eşti un om liber şi poţi să te duci unde vrei. Uite, ca dovadă, astăzi ieşi din oraş, mergem la cîmp. Aşa îi spunem tatei de 18 ani. Lui nu i-a intrat încă în cap convingerea despre o pace adevărată. Orice act, orice vorbă, orice lucru care-i amintesc războiul îl zdruncină complect. De aceea toată familia îi repetăm la fiecare pas : „E pace, e pace !" Dînsul zîmbeşte absent şi întreabă : — Vedeţi voi pacea ? O simţiţi ? Arătaţi-mi-o şi mie. Deci n-am să-i pot duce florile. îmi trece prin cap să le dau cheferistului. Dar ce să facă cu ele ?... Mă apropii de el cu buchetul în braţe. Doarme cu capul sub braţul stîng, lîngă lampa lui care fumegă discret. O fi avînd copii mulţi şi în dimineaţa asta are să-i vadă. N-are cu el nici un pacheţel, sunt sigur că nu le duce nimic. Am deschis geamul vagonului. Mă izbeşte în obraz un curent puternic şi picături uşoare de ploaie. Nu se distinge nimic din cauza întunericului de nepătruns. Fulgeră din cînd în cînd şi se luminează departe o dungă de pădure, dar nu ştiu sigur unde mă găsesc. M-am plecat mult în afară peste geam şi zvîrl buchetul destinat tatii. încep să scot şi din buzunare macii şi albăstrelele. Le arunc fir cu fir, cu o deosebită atenţie. Mi le smulge repede din mînă vîntul şi-mi pare rău că nu pot vedea unde cad. La spatele meu, cu lampa în mînă, a apărut cheferistul. Mă priveşte cu ochi prietenoşi, parcă ne-am cunoaşte de mult. — Unde-om fi ajuns ? înalţ1 din umeri : — Nici eu nu ştiu. încep să-mi golesc mai departe buzunarele de flori. — De ce le arunci ? — N-am ce să fac cu ele. Ţi le pot oferi, dacă vrei. Şi ultimele flori, cîţiva maci striviţi şi poate trei sau patru fire de albăstrele le ofer cheferis-tului cu lampă... Mă uit la cheferist şi cheferistul la mine. Trenul aleargă şi prin fereastra deschisă năvăleşte aer curat. — Parcă suntem în timpul războiului, spune cheferistul. Aşa am călătorit odată singur, noaptea, de Ia Botoşani la Paşcani. Ce repede a trecut timpul : 18 ani. Şi nu s-a schimbat nimica. Crezi c-ar mai putea să mai vină vrun război ? Trenul a scîrţîit lung şi s-a oprit. Cheferistul a fugit afară, cu lampa şi florile. Nu s-a mai întors. Se luminează de ziuă. Un soare superb anunţă dimineaţa. Ţăranii au împînzit cîmpul şi ară pă-mînturile de toamna. De marginea ferestrei a rămas agăţat un fir din sîngele-voinicului. îmi aduc iarăşi aminte de tata, de cîmpia Mărăşeştilor, de piciorul cu bocancul negru, şi arunc repede floarea, ca pe un lucru blestemat. CuvînM liber, I (1934), aug. 18, nr. 41, pp. 6—7. 9 — Al. Sahia — Scrieri alese PRIMĂVARA 1935 S-a lăsat peste pămînt întîia căldură — oarecum aspră. A dogorit un soare strein peste oraşe, peste sate şi cîmpuri, peste lume. Semnul altui anotimp. Ce anotimp vine ? Suntem în 1935 — şi o altă primăvară n-a mai fost. Aşadar, vine primăvara... Nu se zbate nici în inimă, nici în stradă... Ieri au trecut, încîrduiti, bărbaţi şi femei. Veneau dintr-o sală obscură, de undeva. Au protestat exasperaţi contra scumpetii vieţii. Dar cine i-a auzit A crescut în schimb, în ei, revolta, ca o rădăcină fără moarte. Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. Ştie cineva cîte fabrici şi-au închis porţile ? în primăvara asta se vor întîmpla evenimente mari. Grecii s-au bătut cu grecii, o cizmă rasistă, cu talpă incomensurabilă, a spart Tratatul de la Versailles. Bulgarii execută prin ştreang, în fiecare zori de zi, alti delicvenţi politici, Noi am prelungit din nou starea de asediu — şi la cenzură s-a adus un nou transport de foar- 130 feci, pentru aceiaşi croitori proşti. D. Vaida vrea să1 fie Hitler — iar cînd se va încălzi mai bine, are să se judece procesul unui oştean abuziv şi general: Dumitrescu. Toate astea s-au făcut şi se vor face acum, în tinda primăverii. încolo, viata se desfăşoară normal. Directorii marilor întreprinderi colaborează laolaltă cu salariaţii lor — care nu mănîncă decît o singură dată pe zi — sau altădată... Unii îşi fărîmă blochausu-rile noi, pentru că arhitecţii au împărţit apartamentele altfel. Şi le clădesc din nou. Toate astea primăvara. La periferie, unde unii vieţuiesc ca gunoaiele, s-au deschis ferestrele. Mizeria s-arată rîncedă — ca un hoit prea învechit. Mă gîndesc la ghetoul Varşoviei sau la cele două căi : Văcăreşti şi Du-deşti... Copiii apar cu burţile goale şi desculţi prin noroaie, iar tiranii se hrănesc cu urzici şi ştevie. Un evreu din ghetou, plus un ţăran din orice parte, este egal cu sărăcia dureroasă. Un rasist, plus un capitalist creştin sau nearian, se egalează cu o mare inconştientă. Lucrurile astea se petrec nu numai primăvara, dar în toate anotimpurile. Nu rareori mă gîndesc şi la Rusia. Peste pămîntul ei nesfîrşit am colindat vreme de trei luni. Nijni-Novgorodul o fi acum înfundat de corăbii. Pe malurile Volgii cu spinarea gălbuie or fi tresărit florile roz. Că în stepa Ucrainei, cam pe la Zaporoje — au răsărit de mult grînele — sînt mai mult decît sigur. Primăvara asta mi se pare o floare neagră — în forma unei trîmbite de alarmă... Cuvîntul liber, II (1935), mart. 23, nr. 20, p. 6. 9* PLOAIA DIN IUNIE Dogorea un soare de iunie şi sub el, pe alocurea, verdeaţa se uscase de-a binelea. Cîmpul se arăta secătuit, iar firele de grîu rărite şi cu spicul pipernicit. Pilcuri de albăstrele şi sîngele-voinicului împodobeau răzoarele arse. S-au scuturat doar prin mijlocul lui mai cîteva ploi repezi şi scurte, însă de atunci n-a mai căzut o picătură de apă. De aceea cîmpia Bărăganului era atunci tristă. Ialomiţa şerpuia aproape de tot, domolită, cu malurile uscate. Se tîra către Dunăre. Din cînd în cînd, răsuna înfundat, sub zăduful zilei şi secetă, cîte un nechezat de cal. Cerul era limpede şi albastru. Un singur nour în zări, dinspre bălti, acolo unde se înfundă un capăt al Bărăganului, încearcă să vină spre oameni. Petre Măgăun şi-a întrerupt munca, S-a îndreptat de mijloc, trosnindu-şi oasele. A venit o adiere uşoară de vînt, dinspre răsărit, umflîndu-i în spate cămaşa leoarcă de sudoare. Toată palma dreaptă 132 i se înverzise din cauza vopselei de pe minerul secerei. A înfipt unealta într-un snop şi pe urmă, cu amîndouă mîinile, a smuls un pîlc de troscot. L-a frecat în palme, pînă s-a strivit, însă verdele intrase în piele şi nu s-a mai şters. Fire de sudoare i se scurgeau de pe 1 frunte, pe obraji, împreu-nîndu-se sub barbă şi căzînd apoi pe pieptul cămăşii de in. / Petre Măgăun era înalt şi uscat, cu gîtul lung ca de struţ. Se înfăşurase în jurul mijlocului cu un curmei de papură — şi era desculţ. Muncea întotdeauna cu izmenele suflecate pînă la genunchi, lăsînd să i se vadă lipsa muşchiului de la piciorul drept, retezat de o schijă în timpul războiului. De aceea dreptul părea o stinghie roasă de carii, oarecum putredă. Alături de el muncea Ana, cu burta umflată pînă la gură. Se mişca cu greu şi-ti făcea impresia unei rate peste măsură de grasă. Călca răscrăcărată, gemînd uşor. Ana era şi ea desculţă. Avea o labă lată, crăpată, şi degetele îi fugeau în lături ca la o răşchi-toare. Prindea cu băgare de seamă mănunchiul de grîu, în mîna stingă, iar cu dreapta tăia încet, închizînd ochii să nu se zdruncine. Era în luna noua a naşterii. Se îmbrobodise cu o basma galbenă, acoperin-du-şi gura. t O supăra praful care se scutura de pe 2 paie sau se ridica din pămînt. Din cînd în cînd se lungea cu fata în sus pe mirişte — ca o vită hămuită prea mult. Atunci avea ochi umezi şi pîntecele ei părea o ridicătară diformă. Petre Măgăun îşi privi nevasta atent. I se păru îngrozitor de mare şi cum sta încovoiată, din cauza 1 In original: după (n. red.). 8 In original: după (n. red.). 133 secerişului, nasul şi toată figura i se înfunda în pîntece. După ce tăia cîteva mănunchiuri, îşi ştergea ochii cu colţul basmalei şi lui Petne i se păru că plînge. Vorbi : — Tu plîngi, Ana ? însă Ana nu răspunse. — N-auzi, plîngi ? Ana îşi sprijini mîinele pe genunchi, le urcă cu greu pe pulpe, apoi pe şolduri, proeminîndu-şi cu fiecare ridicătură pîntecele. îşi desprinse basmaua de la gură, întorcîndu-i capetele în creştetul capului. Răspunse suflînd : — De ce să plîng ?... — Credeam că plîngi. — Mi-e greu doar, nu ştiu de ce mi-o fi aşa de greu. Parcă acum aş purta sarcină întîia oară. Boul lui Lisandru Lucea a venit ţopăind, împiedicat, pînă lîngă răzor şi se uită furiş, gata să dea în grîu. Măgăun s-a repezit spre el, înjură şi-1 izbeşte cu cocoaşa secerei. — Dumnezeul mă-ti de vită, tocmai la mine ţi-ai găsit, parc-aş avea o sută de pogoane. N-am decît peticul ăsta... Se aude însă glasul lui Lisandru Lucea, care secera şi el peste cîteva loturi. — Măi, nea Măgăune, nu-mi lovi boul. Mînă-1 spre mine ! S-a întins iar liniştea. Petre Măgăun seceră cu lăcomie, prinzînd în laba lui mare fire multe de grîu. In schimb Ana abia se mişcă. Ea rămîne în urmă cu secerişul. De aceea, cînd Petre înaintează prea mult, se întoarce s-o ajute scoţînd-o la aceeaşi linie cu el. Tac amîndoi. Adeseori, Petre izbucneşte în înjurături, cînd zimţii se-mpiedică în mărăciniş. Nici atunci Ana nu spune nimic. întoarce capul spre 134 el şi oftează din adine, nestăpînit. Ochii ei sunt enorm de măriţi şi trişti. Peste Bărăgan pîlpîie o linişte amară. Vezi liniştea în aer — cum tremură stăpînită de soare. Pamîntul dogoreşte. De aceea tulpina griului se frînge repede. Lujerii de porumb au îngălbenit înainte de vreme, răsucindu-se ca pîlniile. Dar ţăranii muncesc. Li se văd mai mult spinările, înaintînd de-a buşilea, prin lanuri. Seceră. Adeseori se înalţă, căutînd către cer. Prigorii sau cicori plesnesc cu aripile spicurile încovoiate. S-a format, tot spre bălţi, o pată de nour alb, mai multe fire de fum, gata să moară. Seceta se întinde ca o molimă, învăluind. O simţi în albăstrimea cerului sticlos, în răgetul de vită, în fiecare vrej şi spic, în pamîntul secătuit. Se deşiră surdă, grea, o dată cu moartea, înghiţind apele şi viaţa. Ana s-a lungit iar în mirişte. Petre Măgăun se uită la ea şi-i vede pîntecele cum se umflă şi scade, în mod ritmic. Gîndeşte : „Şi Ana asta, ce viaţă !... Să nască unul după altul, ca o căţea, cum dă Dumnezeu." întreabă : — Cît mai ai tu pînă la naştere ? — Zău, Petre, dacă mai ţin minte. Cred că n-a sosit sorocul. Poate mai am vreo şapte zile. Zîmbeşte întinsă, cu ochii la cer. — Atunci ridică-te, Ano, să-i dăm zor. Şi Ana Se ridică. S-ar putea zice că ea nici nu seceră. Mai mult încurcă spicile, lăsînd după ea o dîră de fire. Petre le strînge cu răbdare, cînd leagă snopii. In cele din urmă spune : — Ar fi bine, Ano, să te duci la căruţă. Te-ai mai odihni niţel. Acolo e umbră, e răcoare. Te cam apasă sarcina, văz. Nu de alta, dar să nu naşti pe cîmp. O să urle tot satul... — A, satul... Parcă numai eu nasc pe cîmp. Rîd 135 bărbaţii, dar noi îi facem acolo unde ne apucă. Asta-i de la Dumnezeu, nu-i de la om. îşi şterge fata cu coltul basmalei galbene, apoi îşi îndreaptă cu grijă şortul peste pîntece şi pleacă. Sub tălpi pămîntul arde. Ana este şi ea înaltă, aproape cît Măgăun. Calcă cu paşi mari, dar din cauza sarcinei pasul şi-a pierdut măsura. O dată cu Ana, merge şi umbra ei, îngrozitor de lungă şi diformă. Sărută vîrfurile miriştei, înnegrindu-le pentru o clipă. S-a lungit repede la adăpostul căruţei. E însă umbră putină. O jumătate, de la mijloc în jos, a rămas în soare. Un fior de naştere i-a înţepat trupul, făcînd-o să se gîndească la faptul că s-ar putea întîmpla acum. O singură dată a mai născut aşa. Asta era pe la culesul porumbului, într-o toamnă şi ploua uşor. Fiorul o tulbură. N-ar dori acum. Sudoare rece şi multă i-a răcorit mijlocul. Cu palma stingă s-a prins de roata cărutii disperată, iar cu dreapta s-a apucat de mirişte, smulgînd-o din pămînt. Stă nemişcată, cu ochii pe cer, şi parcă nu mai suflă. Sus, unde începe cerul cu adevărat, se văd două ciocîrlii jucîndu-se, şi nu sunt mai mari decît punctele. Cîiită. Pe pămînt, într-o mălăişte, un pitpalac cîntă şi el. Alături stă rogojina întinsă şi Ana îşi dă seaijna că ar fi trebuit să se culce pe ea. Nu mai îndrăzneşte să se mişte, şi rămîne aşa. O broască cu spinarea umedă ţopăie spre ea, pînă aproape de obraz. A stat pe loc şi o fixează cu gura deschisă. Are ochii bulbucaţi şi guşa cu pete albe îi bate ca un ceasornic. Pe Ana a cuprins-o scîrba şi-ar dori s-o alunge. Acum însă durerile s-au înţesat prea mult. S-a strîns ca un arc, gemînd, încolăcind mai mult cu braţul întreg, roata cărutii. Picioarele i s-au smuls 136 parcă din şolduri, cînd i-au zvîcnit măciucile genunchilor. . A urmat ca o răcoare, după care, o bucurie cu lacrămi i-a umplut inima şi ochii. Şi-a desfăcut braţul de pe roată şi palma stingă şi-a scuturat-o de ţarină. Ridicîndu-se în genunchi, Ana avea ochii lărgiţi şi tulburi. Cu palmele nesigure, din care pierise sîngele, s-a plecat să-şi ridice din mirişte copilul. De carnea lui roşie, se prinsese fire de paie şi ţarină. S-a ridicat în picioare şi îndreptîndu-şi copilul către bătaia soarelui l-a smucit de cîteva ori. S-a auzit un ţipăt, întîiul ţipăt. Ana l-a apropiat de sin, sălbatecă, sărutîndu-1 în creştetul capului. L-a scuturat de paie, de pămînt. Şi-a smuls şorţul din faţă, prefăcîndu-1 în scutec. Repede l-a aşezat în pologul din căruţă peste care a întins rogojina, umbrind. Apoi, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, după ce şi-a strîns mai bine băierile fustei, a plecat spre bărbat să muncească. Petre Măgăun era acum tot ud de sudoare, ca scăldat într-o gîrlă. în urma lui a lăsat zeci de snopi, trântiţi în dezordine. Arşiţa pridideşte mai mult şi pămîntul s-a făcut aproape vînăt. în Bărăgan, pe undeva, parcă ar arde focuri. Ana s-a apropiat, însă Petre nu cată spre ea, Stă dreaptă, cu secera în mînă, aşteptînd ca totuşi el să spună ceva. Dar Măgăun seceră înainte tăind cu lăcomie. Mănunchiul de grîu, frînt peste tăişul secerei, îl retează numai dintr-o zvîcnitură. — Petre — spune Ana — uită-te la mine, am născut... Măgăun strîmbă privirile către ea, fără să se ridice. Femeia are glasul stins şi pe buze simte cenuşă. — Da, am născut, Petrei! 137 Acestuia îi cade secera din mină şi pe urmă se îndreaptă de mijloc. — Ce vrei ? Am mai păţit aşa odată, într-o toamnă pe burniţă. Petre ar voi să spună ceva, să înjure mult, îşi ia însă secera de jos şi în timp ce culcă alte mănunchiuri, întreabă : — E băiat, Ano ? — Băiat, Petre. Gîtul lui de struţ se întinde mai mult şi-ar rîde. Spune: — De ce ai mai venit atunci ? — Păi n-am nimic, sunt uşure. Din nou, Ana rămîne în urmă cu seceratul şi Petre fuge cu mult înainte, ca un lup. Spicele de grîu îl gîdilă sub barba umedă, de care unele rămîn prinse. S-a lăsat dinspre Rusia o bătaie de vînt caldă. Aduce cu ea, de-a dura, tăvălugii, spuma păpădiei şi-a scaieţilor. Cînd aşează mănunchiul la pjamînt, P^tre trage cu ochiul la Ana. Ii lipseşte şorţul şi fusta stă strîmbă pe ea. Abia adună firele în palmă şi se-cerea, pînă să taie, îi tremură pe mănunchi. O tristeţe răscolitoare îi inspiră Ana acum. A născut. A născut al optelea copil şi-a venit lîngă el, la muncă. Ana se ridică deodată, cu privirile rătăcite. Şi cum ţine secera în mînă, spune : — Iar mi-e rău, Petre. Mă duc. — Du-te, Ano, şi nu te mai întoarce. Stai acolo cu copilul. Vezi să n-adormi şi să dea furnicile peste copil. Acoperă-1 bine. Petre rămîne iar singur şi Ana coboară pe răzor, cu buzele aproape albe, către căruţa în care a lăsat copilul. Dar abia a ajuns şi aceleaşi dureri, parcă mai puternice, îi umblă prin pîntece. Se lungeşte plina de spaimă, alături de roată. Un copil cu o sticlă 138 în braţe a venit pînă aproape de Ana, desigur după apă. A rupt-o însă la fugă, împiedicîndu-se. Boul lui Lisandru Lucea a intrat în pogon şi scormoneşte cu coarnele într-o claie. Ana gîndeşte : „Dacă s-ar întoarce Petre să-1 vadă". Durerile îi încîrcesc trupul — cuprinzînd iar roata căraţii. Un geamăt şi, în sfîrşit, o uşurare fără margini, definitivă. S-a auzit un ţipăt. Ana sare repede şi, zîmbind, ridică din mirişte al doilea copil. Acum, în cîmp, sub dogoare de iunie, pînă aproape de tot, se aud ţipetele de gumă a doi copii. Ana ascultă atentă văicărelile celui din căruţă, cum se îmbină armonic cu încercările de respiraţie ale noului-născut. O pereche de fluturi au fîlfîit apropiindu-se, însă ea şi-a ferit cu teamă copilul de ei. Dar repede, s-a vestit în tot cîmpul, că Ana, nevasta lui Petre Măgăun, a născut doi băieţi. Cîteva moaşe au ieşit ca din pămînt, îmbăind cu apă de puţ odraslele, legîndu-le buricile cu fire de arnici roşu — deşulărit de la poalele rochiilor. Petre s-a întors şi el, cu toate că n-a terminat. A văzut atîta lume strînsă la capul locului şi i-a fost teamă să nu i se fi întîmplat Anii ceva. Stă însă rezemat de capul oiştii şi priveşte aiurea, peste cîmp, strein de tot ce se petrece în jurul lui. Ceva mai departe, pasc caii priponiţi de ţăruşuri, cu frînghii lungi. Mai mult se învîrtesc decît mă-nîncă. Au măcinat în copite toată miriştea şi fir de verdeaţă nu mai există... Suflă puternic pe nări, zvîrlind ţarina în toate părţile. — Şi la murgii tăi li se văd coastele, Petre. — Dacă nu mai dă măcar*o ploaie ne prăpădim cu toţii, vorbeşte Antonie Lungu, rezemat cu coatele de dricul căruţii. Petre se dă mai aproape şi spune : — Nu mai e de trăit. Am şapte copii — cu ăştia care veniră acum, fac nouă, cu noi doi toc- i39 mai unsprezece guri. Să zicem că ăştia mici nu prea cer, dar tot mai rămînem nouă. N-am decît locul ăsta, un pogon. Pe urmă n-am plătit prestaţie, n-am plătit izlaz. — Ar trebui să te grăbeşti, Petre, că-ţi ridică boarfele. Ai văzut ce-au păţit unii, că le-au luat plapuma şi scoarţele. — Dar cum să mă grăbesc, Antonie ? Ce vorbă e aia, să mă grăbesc... — Vinde ceva. ^ , — Ce să vînd ? Spune tu ce să vînd. i!ygguce~£ Neaşteptat, peste obrazul cerului au început să se întindă nouri. Sunt fumurii şi vin dinspre partea de unde omul crede că se sfîrşeşte Bărăganul ---din bălţi. S-au întîlnit cu alţii cari au răbufnit de deasupra Dunării. Ăştia sunt mai negri şi mai apropiaţi. Soarele a rămas într-o parte acoperit şi neînsemnaţi. în tot cîmpul apasă o căldură înfundată, o ză-puşală cu înţepături uşoare de răcoare. A tunat de cîteva ori şi nourii s-au lăsat mai înspre oameni. Sub tălpi pămîntul e încă fierbinte.^ — Mă duc, Petre, a spus Antonie, că poate vine ploaia. Ana e singură în vîrful cărutii şi-şi ţine în braţe copiii. Pentru că sub ea tărăncile au băgat^paie multe să nu se zdruncine, iese aproape toată din dricul cărutii. Stă mai mult cocoţată şi seamănă cu Maica Precista. Tunetele se aud din ce în ce mai dese. Au căzut şi primele picături de ploaie, mari, grele.^ Petre despriponeşte caii şi-i înhamă repede. A zvîrlit în căruţă toate boarfele şi mai dă cîteva tîrcoale să vadă dacă n-a uitat ceva. — Tu stai bine, Ano ? — Bine, Petre, dar să mîi încet. Caii o iau singuri din loc şi Petre se bucură. 140 Gîndeşte : „Or fi simţind ploaia la nări şi d~aia se îndeamnă şi ei". Dinspre sat, însă, vine ploaia cu adevărat. Aleargă întinzîndu-se ca o perdea de mărgele, deasă şi aburită. Caii strănută, ciulind urechile. Petre a desfăcut rogojina făcînd-o coviltir peste Ana şi copii. întîi a venit ca o boare, mai mult un praf de ploaie, după care s-a năpustit ca un ropot. Ploaia fuge însă înainte, despletindu-se pe Bărăgan cît o putea de mult. Petre se îndeasă şi el sub coviltir, însă picioarele tot i-au rămas afară. Ana s-a încovoiat peste copii, făcîndu-le din trupul ei al doilea acoperămînt. îi ţine pe braţe, sprijinite de pulpe. La fiecare hodorogeală strigă : — încet, Petre, încet! şi-i ridică cît mai sus, legănîndu-i cu teamă. Caii merg într-un trap ţăcănit şi din drum se înalţă un miros puternic de praf răzbit de ploaie. Apa fuge şiroaie pe făgaşurile drumului, scurgîn-du-se în şanţuri. Toate bălăriile, scaieţii, frunzele lipanului sau tufa de cucută îşi scot capetele din şanţul şoselei — spălate şi pline de viaţă. Pînă şi miriştea, terfelită şi uscată, îşi saltă rete-zătura ţepoasă — ca o perie curată. Apa a pătruns prin rogojină, udîiid pologul şi paiele. Ana se strînge cît poate, ferindu-şi copiii. Din cînd în cînd îşi apropie buzele de nările lor să simtă dacă mai trăiesc. Firişoare de aer călduţ îi înţeapă ca vîrfurile de ac buzele. Respiră. Petre a ieşit de sub coviltir. Stă mai bine în ploaie. înăuntru s-a răspîndit un miros greu, dospit, de lehuzeală. S-a uitat o singură dată la Ana şi i-a văzut ochii înăclăiţi de lacrămi. Basmaua galbenă i-a lipit-o ploaia de cap. Are o figură strîmbă, din care a fugit tot sîngele. Măgăun simte şi el în ochi ceva, ca o năvală fierbinte de apă. însă nu-şi dă seama cu adevărat dacă plînge sau i se scurge ploaia din cap. 141 Şi-n dreapta şi~n stînga cîmpurile aleargă acum, sub gîlgîiala ploii — împrospeţite şi negre. Pe şosea s-au făcut băltoace. Este o ploaie de iunie cu clăbuci. Caii s-arată piperniciţi în hamurile care curg de pe1 ei — izbindu-i în coastele spălate de apă. Au devenit mai iuţi şi Măgăun îi plesneşte cu codiriştea tocmai la greabăn. După fiecare lovitură care înseamnă smucituri de căruţă, el îşi îndreaptă urechea cu frică spre gura coviltirului, s-asculte dacă strigă Ana. însă Ana a amuţit de mult. A trăsnit undeva, despicîndu-se cerul în partea bolţii cam la răsărit. Satul, suliţat de ploaie, pare mort. Căruţa a hîrîit umedă la osii, cotind pe poartă, în ogradă. Măgăun a sărit numaidecît jos. Pe prispa casei a năvălit tot poşidicul de copii, pentru că sunt siguri că sub rogojină trebuie să fie mama. Nu înţeleg de ce nu se ridică o dată cu; coviltirul în cap. Petre aleargă spre fundul curţii şi strigă : — Măi, nea Vasile, făi lele Mărio, daţi fuga s-o coborîm pe Ana din căruţă c-a născut. Numaidecît sosesc vecinii, cu saci pe cap şi desj culţi. Au venit fuga de pe2 prispă şi cele două fiice mai mari ale Anei, care plîng neştiind^ce s-a întîmplat. Petre se urcă din nou în căruţă, sco-ţînd de sub rogojină cei doi copii. îi dă lelii Marinei, care, acoperindu-i la sin cu o parte a zăbranicului, fuge cu ei înăuntru. Ana a rămas ţeapănă şi frîntă de mijloc, aşa cum a stat plecată peste copii. Petre o dă în braţele lui Vasile, apoi sare şi el din căruţă, înăintînd cu ea prin noroiul lunecos. Ana are privirile fixe şi cere cu glasul stins copiii. A fost întinsă lingă ei, în patul de lîngă fereastră. Cei şapte copii au rămas unii pe prispă, alţii în tindă şi plîng cu toţi speriaţi, neîndrăznind să intre în casă. 1 In original: după (n. ed.). 2 In original : după (n. ed.). 142 Sunt rupţi şi murdari. Petre nu-i ia în seamă şi-i lasă să urle. înaintea ochilor lui apare din cînd în cînd, ca o obsesie, masa cea de toate zilele, cu nouă guri în jurul ei, întotdeauna flămînde. Şi peste foarte puţină vreme unsprezece. în cîmp, ploaia asta, lui nu i-a fericit decît o fîşie îngustă de pămînt. Alţii au de o sută de ori otita şi muncesc cu slugi. înjură ieşind din nou în ploaie să dăshame murgii. Le dă drumul prin curte să se ducă unde-or vroi. O raţă măcăie disperată, rătăcită de cîrd. La piciorul cu muşchiul retezat de schijă simte în-junghieturi pînă la os. Cei doi vecini, Vasile şi Marina, au apărut în pragul casei, cu sacii în cap. ^— Nu fii supărat, Măgăune, că sunt băieţi şi să-ţi trăiască !... Petre vrea să răspundă ceva, să mulţumească, însă ei au ieşit prea repede în uliţă. Ploaia s-a potolit şi nu mai vin decît picături mărunte şi rare. Salcâmii se scutură, scormonind vrăbiile din cuiburi. Copiii s-au înrînduit iar pe marginea prispei — şapte. Din casă, Ana a ridicat capul la geam — galbenă ca o turtă de ceară. Petre a rămas singur în mijlocul curţii, cu labele picioarelor înfundate în noroiul ploii de iunie. N -ar mai vrea să intre în casă. A nechezat un cal, unul din murgi, şi strigătul lui flămînd parcă s-a spînzurat de salcîmi, în văzul copiilor. Măgăun a ieşit din curte. Se duce la Antonie Lungu — să afle la cîţi le-a mai ridicat astăzi, pentru bir, boarfele. Nici Ana, nici cîrdul copiilor nu ştiu unde se duce Petre. Din curte, sare peste garduri alt nechezat de cal... Petre înaintează prin mijlocul şoselii buimăcit şi vede mereu înaintea ochilor, spînzurate prin 143 salcîmi, glasurile murgilor săi. îşi spune, încereînd ŞOMAJ FĂRĂ RASĂ să se dumirească : „Cum dracii o mai fi şi asta, că se spînzură glasurile ?" Se lasă seara cu paşi de cenuşă şi fără ţipăt. O dată cu ea, cerul s-a spart, înflorind geamurile ţăranilor cu o lumină de purpură. Nuvele inedite, „Adevărul". Bucureşti, [1935], pp. 407—424. Peste cartierele mărginaşe căzuseră întîii fulgi de zăpadă. în inima oraşului însă, acolo unde viaţa pulsează puternic şi piatra acoperă cu totul obrazul pămîntului, aceşti mesageri ai iernii n-au fost încă văzuţi. Primii fulgi au căzut către seară, uşori, stele mărunte, sărutînd cu spaimă noroiul mahalalelor. Cerul era tulbure către asfinţit şi la geamuri luminile s-au aprins în grabă. Pe urmă, a început să bată un vînt uscat, tăios, aducător de îngheţ. Leib Goldenberg calcă anapoda, nemaiferind băltoacele, are un mers de om speriat şi mai mult aleargă. Simte sub tălpi iarna, cum îl muşcă prin încălţăminte, lacomă şi duşmănoasă. Se întoarce acasă după ceasuri de umblet. Astăzi, ca şi în alte zile, a încercat în nenumărate locuri, dar a primit acelaşi răspuns : „N-avem nevoie, concediem şi noi . Cîntecul acesta sinistru, care izbeşte în inimă ca o lovitură de pumnal, îl aude de atîtea luni şi cu fiecare intonare a lui se omoară nădejdea găsirii unor posibilităţi de muncă. 10 145 Goldenberg a fost înainte negustorul calieimii. Ţinea în această mahala o prăvălie cu mărunţişuri. Afacerile au mers un timp, după care a trebuit să lichideze. Falimentul... S-au tras obloanele, s-au lipit sigiliile, iar ceva mai tîrziu, un camion hodorogit i-a ridicat marfa. Nu era multă. Cîteva duzini de mosoare în diferite culori, testele cu ace, nişte sticlărie şi ceva şireturi. Camionul era aproape plin, pentru că venise încărcat de la alţi faliţi. In stradă s-a strîns golănimea. Ca la urs. însă toată povestea s-a terminat repede. Leib Goldenberg abia îşi mai aminteşte. Atunci nu mai era în toate minţile. Ştie doar că evenimentul s-a petrecut vara. In plin iulie. Doi agenţi ai fiscului şi-au dezbrăcat hainele. Erau uzi de sudoare. Şi parcă înjurau. Cîţiva soldaţi, cu baionetele la armă, păzeau camionul. Lumea vocifera. Negustorii, frizerii, pantofarii au dat năvală în jurul camionului. Şi ăştia înjurau. Erau agitaţi. întreg spectacolul părea de înmormîntare, trist, dar în el mijea un început de răscoală. O răscoală măruntă, neînsemnată, în care nimeni n-a ridicat braţul. însă era. Camionul a început să huruie. Tare. Asurzitor. Agenţii au sărit înăuntru. Soldaţii la fel. Păreau speriaţi. în urma lor s-a înălţat un nor de praf, cu gust de benzină, urmărit de huiduielile mulţimii. Sura (soţia lui Goldenberg) a izbucnit în plîns. în învălmăşeala de atunci, falitul de Leib şi-a adus aminte de copii. Avea cinci. L-a zărit pe Si-mon, cel mai mare, cum sta cu gîtul întins după camion. Din buzunarul pantalonilor îi curgeau în neregulă cîteva şireturi de ghete. Atâta salvase. Ţinea de mînă pe Aizic, înspăimîntat de tot. Aizic avea urechile blegite ca nişte foi de ceapă şi părul 146 lui roşu, zbîrlit de groază, lucea neobişnuit în bătaia soarelui. Sura continua să plîmgă. în grupul femeilor s-au mai auzit şi alte seîncete, înfundate în batistă sau şorţuri. Se blestema. Leib Goldenberg fu deodată cuprins de jenă. Din mijlocul străzii privi la prăvălia lui devastată. Avea uşa dată de perete, larg, ferestrele deschise, pungi şi bucăţi de sticlă zvîrlite pe jos. Se repezi la Sura şi cu oarecare brutalitate o împinse spre curte. Strigă la Simon supărat. Adresîndu-se apoi către cei de faţă, cu glasul întărit, spuse : — Oameni buni, a murit cineva ? De ce se plîmge ? ! Aşa vrea stăpînirea... Lasă, o să vă vie şi vouă rîndul ! Gloata se trezi. S-au spart rîndurile. Cineva bombăni : — Al dracului ovrei ! Tare om!... De atunci au trecut şase luni împlinite. Şi Leib încă nu şi-a mai înjghebat un rost. E un şomer în plus. Pleacă dimineaţa de acasă (în zori) şi se întoarce noaptea (cînd se aprind luminile). Caută de lucru. Ar face orice. Nu se găseşte. Oameni ca el întâlneşte pe toate străzile, la toate colţurile, prin pieţe sau igrădinele publice. Şomerii îi cunoşti după mers, după cum leagănă braţele, sau, cum spune Leib, „după luciul ochilor". De cîtva timp pînă şi Sura a învăţat să citească în ochi. înainte, la fiecare întoarcere din oraş, îl întreba dacă a găsit de lucru. Acuma nu. îi aruncă o singură privire, de cum a păşit pragul, şi înţelege. Leib se frînge ca o armonică, fără glas, de mijloc, şi cade pe pat. Asta este în familia lui Goldenberg un fel de rit. Din clipa aceea, cele şapte suflete ale casei amuţesc ou totul, pînă cînd, în zori, capul familiei porneşte iarăşi să caute... întunericul a înfăşurat totul. Clipesc lumini rare, nesigure. Vîntul suflă încăpăţînat, în timp 10* 147 ce Leib Goldenberg îşi strînge cu prevedere paltonul din tinereţe. Mai are cîţiva paşi pînă acasă. Ar fi dorit ca drumul să fie lung. Să mai tină. întoarcerile au devenit un adevărat calvar. îl aşteaptă Sura îmbătrînită, uscată ca o scoveargă. Umbrele alea de copii — cinci — cînd i-a făcut ? Ştie bine că nici Sura, nici Simon, nici micuţa Haia, nimeni din cei care îl aşteaptă acum cu dragoste sinceră nu este vinovat. Poate el este cel mai vinovat. Dar nici Leib n-a păcătuit cu nimic. Patruzeci şi opt de ani a muncit pe brînci, cu rîvnă, însă n-a putut să înnoade nimic. Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidanuri, răzleţi şi sălbăteciţi. Cu ce sunt ei de vină ? Leib Goldenberg îşi simte inima caldă, cu toată duşmănia gerului. în spate se aud paşi de om grăbit. Tresare. Asta pentru că mai ieri a văzut cu propriii lui ochi cum unu Iscovici, voiajor de meserie (bărbat destul de puternic), a fost plesnit în plină stradă şi doborît la pămînt. Antisemiţii au început iar să bată. De aceea se sperie la cel mai neînsemnat zgomot. Prin centrul oraşului, fereşte grupurile de tineri şi se uită mereu în. urmă să vadă dacă nu este urmărit. Paşii celui din spate s-au apropiat de tot. Goldenberg se gîndeşte să-1 lase să treacă şi-şi micşorează pasul. Trecătorul îşi vede însă de drum, nepăsător, cu gulerul ridicat, afundat în grijile lui. Leib se uită atent şi recunoaşte în „duşman" pe Haralambie Oantă, vecinul lui. îl strigă plin de bucurie. Cel strigat se opreşte : — Tu eşti, Leib ? — Da. — Cauţi mereu ? — Caut şi nu mai găsesc. Am auzit că te-ai aranjat. — Aproape nimic. — Nimic, nimic, dar tot ai ceva. Iese pîinea. Eu n-am nici atît... 148 Leib Goldenberg a ajuns în dreptul casei. înainte de a-i zice noapte bună lui Haralambie, întreabă : — Dar nu mi-ai spus ce ocupaţie ţi-ai găsit ? — Ce te interesează pe tine ? izbucneşte Haralambie Oantă. Mă priveşte pe mine şi n-am să-ti dau cont. Leib rămîne surprins, aproape speriat în faţa unui astfel de răspuns. — Nu văd de ce te superi. Ştiam că şomezi ca şi mine. Sura mi-a adus vestea că ţi-ai găsit serviciu. Şi eu dacă am să-mi găsesc vreodată o ocupaţie, am să-ţi spun cu plăcere. — N-am să te întreb niciodată. Şi să nu-mi spui, că nu mă interesează !... Haralambie se rupse brusc. Plecă. Leib Goldenberg nu ştie ce să creadă. Distinge doar spatele unui om, înalt, încovoiat ca sub apăsarea unei poveri, care dispăru repede în noapte. O tristeţe imensă îi inundă inima. Cu Haralambie Oanţă se considera prieten. Locuiesc pe aceeaşi stradă de vreo 11 ani. Cît a ţinut prăvălia, l-a servit cu toată corectitudinea şi de multe ori I-a avut printre datornici. Oantă s-a arătat a fi un om ros de nevoi şi Leib l-a crezut. E originar din părţile Mehedinţilor. Ţăran atras de mirajul oraşului. Avea un serviciu de noapte la uzină, înregistra ceva acolo, şi în cartier trecea drept funcţionar. în ziua cînd a fost concediat, a venit în prăvălie. Părea extrem de abătut. I-a spus : — Leib, sunt şomer ! Acesta l-a încurajat, asigurîndu-1 că încă se mai poate găsi de lucru. Două luni după aceea, Haralambie asista la ridicarea mărfii lui Leib. în urmă, se vedeau mai rar. Goldenberg nu mai avea prăvălie. Plecau uneori împreună, după lucru, în colţul străzii îşi urau succes şi pe urmă se despărţeau. Leib a rămas în faţa casei. Ce măruntă şi ne- 149 mernică i se pare. O cameră şi o sală. Dacă ar fi a , lui ! Prin perdeaua subţire, la lumina slabă a lămpii, distinge umbre ca la cinematograf. Umbra Surei e mai lungă decît a tuturor. „Şi Haralambie a devenit un antisemit !" îl întâmpină Sura cu ochii stinşi şi mişcările obosite. Simon ciopleşte ceva în mijlocul casei. L-a rugat Haia să-i facă un leagăn mic, cit s-o putea de mic, pentru păpuşa ei. Şmil răsfoieşte o carte ) cu eoperţile negre şi roase. A terminat clasele grimare din anul trecut şi-ar fi dorit să meargă la gimnaziu, dar nu s-a putut. Ceilalţi doi, adică Aizic şi Levi, stau ghemuiţi în mijlocul patului. Privirile tuturor se îndreaptă către Leib şi devin muţi. w Altădată apariţia tatălui era o adevărată sărbătoare, îi săreau ide gît, pe urmă începeau scotocirile. Găseau întotdeauna o puniguliţă cu stafide, cîteva roşcove, covrigi sau bomboane. Ce fericiţi j ar fi acum dacă Leib ar intra cu o jimblă sub braţ. S-ar împărţi în 7 bucăţi — gîndeşte Levi cu ochii strălucitori şi faţa albă, aproape străvezie. El şi cu Haia ar lua feliile mari, pentru că sunt cei mai mici. în seara asta au mîncat atît de puţin !... Leib însă spune „bună seara" şi nu se uită la nimeni. Schimbă cîteva cuvinte încete cu Sura şi pe urmă se lungeşte pe pat. Copiii adorm repede. . Se stinge lampa şi întunericul de afară se leagă cu cel dinăuntru, făcîndu-se totuna. Au mai trecut şi alte luni. în viaţa lui Goldenberg nu s-a schimbat nimic. Pe Haralambie Oanţă l-a întâlnit rar, seara, pe strada lor. S-au salutat şi nici unul nu s-a oprit. Haralambie pare şi el > mai îmbătrînit, s-a încovoiat mult de spinare. Calcă parcă altfel. Are mersul mai mult sărit, ca un -cocostârc. Leib a putut să observe lucrul acesta bine, de cîte ori Oanţă a trecut pe de lături, luînd-o înainte. în orice caz, în viaţa lui Haralambie se 150 petrece ceva ce Goldenberig nu poate să înţeleagă. Consideră prietenia ruptă definitiv. Şi asta pentru că el, întâmplător, este evreu. „Puteam eu să fiu creştin şi el să fie evreu — îşi^ spune Leib foarte adeseori. Eu însă nu l-aş fi urît. De ce să-1 urăsc ?" între timp Simon s-a îmbolnăvit. A răcit la plă-mîni şi acum zace cît e de lung, ocupînd singur patul copiilor. Nu suferă lîngă el decît pe Haia, ceilalţi copii trebuie să doarmă ia un loc cu părinţii. Leib aleargă de dimineaţa pînă noaptea ca un cîine, însă nu găseşte o posibilitate sigură de cîştig. Duce o scrisoare undeva, un coş cu flori, freacă parchetul la vreun birou şi scoate aşa, săptămînal, cît să nu crape de foame cei de acasă. Acum vine primăvara. A sosit la marginea oraşului. Are să^ pătrundă în curînd, şi evenimentul acesta bucură, luminează deopotrivă şi oamenii şi lucrurile. Goldenberg stă în faţa unui magazin de stofe. Se simte mai bine. A dezbrăcat paltonul şi-1 ţine pe braţ. în curînd o să se scape de el. Priveşte în vitrina magazinului la varietatea stofelor. Nu sunt grozave, însă, dacă ar avea cu ce, i-ar cumpăra lui Simon măcar de pantaloni. Simon nu s-a mai însănătoşit. Poate n-are să scape. Doctoriile costă scump. Ultimele două reţete au fost prescrise degeaba. Stau ascunse într-o carte, să nu le vadă nici Sura. I-ar trebui o pereche de pantaloni şi poate pantofi. Barem atît să aibă nou... Altfel ar rîde lumea la înmormîntare. Ochii lui Leib Goldenberg se umezesc încetul cu încetul. Lacrimile lunecă, lunecă, sfărîmîndu-se în teşii bărbii. O ceaţă sură îi împiedică vederea şi nu mai poate să distingă culorile stofelor din vitrină. Parcă toate sunt cenuşii şi mai departe de el, cu mult mai departe. Cineva îl strigă. Nu pe nume. îi face semn cu 151 mîna. Este un domn gras, carat îmbrăcat, cu guler tare şi chelie lucioasă. Leib îşi şterge ochii în pripă şi aleargă. Este stăpînul magazinului cu stofe. îl cheamă înăuntru. — Ce ocupaţie ai ? — Nici una, răspunde Leib zăpăcit. — Atunci ? — Sunt şomer. — Dar înainte ? — Negustor. Domnul gras vorbeşte pe un ton rece, mustrător. — Ce fel de negustor ? — Negustor de mahala. Şi dumneata eşti negustor. Pe Goldenberg îl supără tonul ridicat, obraznic. Se gîndi totuşi că de aici ar putea să cîştige un ban şi reveni umil, cu glasul scăzut : — De ce atîtea întrebări ? Sunt şomer de un an. Am cinci copii. Eu sunt un om care caut. Pot face orice. Nu mă dau în lături de la nimic. — Ăsta ar fi bun de aşa ceva ! vorbeşte un domn bătrîn de dincolo de tejghea'. — Cred şi eu, a replicat convins domnul gras. Atunci vino după mine ! Goldenberg l-a urmat. Fu introdus într-o altă cameră, despărţită de restul magazinului printr-un perete de pînză. A apărut un copil, aducînd în braţe un costum negru.: I-a întins pantalonii. — îmbracă-i. Leib nu înţelege nimic. Luă totuşi pantalonii din mîinile copilului. A vrut să-i scoată pe ai lui, însă domnul gras a intervenit iar : — Nu, nu... peste ai tăi. Sunt destul de largi, în sfîrşit Goldenberg îi îmbracă. S-a gîndit la început să-1 întrebe pentru ce toate acestea, însă s-ar putea ca domnul gras, stăpînul atîtor stofe şi costume, să aibă o inimă bună şi vrea să i-1 ofere lui. „M-a văzut probabil trist în fata vitrinei, jerpelit 152 cum sunt, şi l-o fi impresionat. Dacă intervin cu întrebările mele am să-1 supăr." Copilul i-a întins şi haina. în mîna stingă tine un joben. Nu-1 observase. Dar haina nu era o haină obişnuită. Ci un frac. Un frac în toată regula, cu cozi pînă aproape de pămînt. Goldenberg căscă ochii mari. Copilul se înaltă în vîrful picioarelor şi-i pune jobenul în cap, cu un gest grav. — întoarce-te, îi ceru domnul gras. Şi Goldenberg se întoarse. Se întoarse de cîteva ori... — îti vine bine... — Floarea ! Unde e floarea ? Dobitocule, adu floarea ! — A fost la costum. Copilul începu să caute. — Unde a fost ? Cine a luat-o ? — Zău, a fost. Uite-o ! Şi ridică de jos o crizantemă artificială. Domnul gras o prinse de reverul fracului. — Jean, Jeeaaan... De după perdea apăru domnul bătrîn.. — Ei, ce zici ? îl prinde ? — Nu ti-am spus de la început ? Cred că nu-i suficient numai costumul. E nevoie şi de tiuitoare. — Fii serios, Jean. Ne compromitem. — Dragă, în reclamă nu există nici un compromis. Ce vorbă este şi asta ! Auzi, compromitere în negoţ! Atîtea firme mari, cu renume mondial, poartă pe străzi cirezi de măgari, clovni, şerpi, şi tie ti-e ruşine că un om, într-un frac elegant, va fluiera în fata magazinului nostru. Halda, de !... Domnu Jean scoase din buzunarul vestei o jucărioară de metal. Tiuitoare. Fu dată lui Goldenberg. Dar Goldenberg rămase cu ea în mînă. — Bag-o în gură, te rog, şi fluieră, vorbi d. Jean cu glasul prietenos. Goldenberg părea însă prostit cu totul. în cele din urmă vîrî tiuitoarea în gură, dar nu putu să fluiere. 153 ~— Ţine-o deasupra limbii şi încordează-te ! Se încorda degeaba. — Ah, dă-mi-o mie. O băgă domnu Jean în gura, nervos. Se strîmbă de cîteva ori, însă fără rezultat. — Ei, drăcia dracului, ne-a înşelat escrocul ăla! Ia dă-mi să văd eu. Dar nici domnul cu chelie şi gras nu putu să scoată vreun sunet. a . Alături de ei, copilul care adusese hainele îi urmărea cu ochi aprinşi. Spuse: — Daţi-mi-o mie !... Copilul, cum o aşeză pe limbă, începu să ţiuie ascuţit. — Bravo, exclamă domnu Jean. Tu ai fi bun de aşa ceva. Insă eşti prea mic. Să mai creşti. Fu dată din nou lui Goldenberg. Refuză s-o mai vîre în gură. începu să-şi scoată fracul. — Ce faci ? întrebară cei doi domni. — Nu, nu pot. Aşa ceva !... — Cum nu poţi ? — Credeam că doriţi altceva. Dar aşa, nu, nu... — Sigur, în loc să cîştigi un gologan, preferi iar cerşetoria. Nu ţi-ar prinde bine doi poli pe zi ? Cunoaştem noi speţa asta nouă de şomeri ! — Nu, interveni Leib categoric. Se simţi sfîrşit, gata să cadă jos în faţa domnilor şi a copilului a cărui faţă rămînea mereu senină. — Sunt un fost negustor. Mă cunosc mulţi. Dar am pe Simon, pe băiatul meu. E mai înalt decît mine. Pe lîngă asta este vioi, foarte vioi. Trebuie un om tînăr la aşa ceva... Goldenberg minţea. înaintea ochilor îi apăru Simon, cu figura palidă stinsă, ca o plantă lipsită de soare. Rămase cu fracul dezbrăcat pe jumătate, îşi scosese de tot mîneea stingă. Privi în jurul lui, cu ochii tulburi uerecunoscînd parcă nimic. Cei doi domni aşteptau. Copilul privea şi el, de data asta impresionat. 154 — Hai, cît ne ţii ? reluă d. Jean. Poftim ! Şi-i întinse 40 de lei. îţi consider ziua întreagă, deşi mai sunt doar cîteva ceasuri pînă seara. Leib luă banii. îşi îmbrăcă fracul la loc. Nu mai cîştigase 40 de lei într-o zi de multă vreme. — Şi astăzi nu e nevoie de tiuitoare. Cu timpul ai să înveţi să sufli. Deocamdată apari în faţa magazinului şi ai să faci numai diferite mişcări. Goldenberg ezită iarăşi. întinse gîtul şi întrebă : — Ce fel de mişcări ? — Fără îndoială că trebuie să faci ceva. Nu te-am angajat degeaba. Aşa puteam foarte bine să îmbrac un manechin şi terminam povestea. — Da, dar ce să fac ?... Stăpînul magazinului deveni grav. — întotdeauna vei ocupa mijlocul trotuarului din faţa magazinului. Vei saluta trecătorii. Nu însă cu un salut obişnuit. Te înclini pînă la pămînt. Apoi întinzi jobenul cît te lasă braţul spre vitrina noastră de stofe. Toate aceste mişcări ai să le execuţi cît se poate de exagerat. Nu strică dacă vei produce ilaritate. Intenţiunea noastră este să sustragi pietonul din gîndurile lui şi să ne privească vitrina. De dorit este ca fiecare mişcare s-o execuţi însoţită de^ sunetele ţiuitoareL Aceasta însă mai tîrziu, după ce te vei obişnui cu ea. Cred că nu-ţi ceremjLimic extraordinar. O muncă foarte uşoară. Simplă gimnastică. Şi d. Jean zîmbi plin de amabilitate. Leib nu mai auzea nimic. Fracul curgea larg după el, iar pantalonii îi înghiţeau ghetele cu totul, ştergînd pardoseala. Trupul lui micuţ se pierduse în stofa neagră a costumului elegant, în timp ce un joben enorm de înalt îi presa urechile, asemeni unor aripioare de pui golaş. Se îndreptă de şira spinării într-o mişcare de ultim efort. Privi fix în ochii „profesorului" cu nasul de vultur, care-i preda, cu atîta gravitate şi amănunt, primele noţiuni asupra noii sale meserii. 155 Şi Leib Goldenberg păşi în stradă. Ocupă mijlocul trotuarului. Pe o parte şi pe alta treceau oamenii străzii de totdeauna. Fu cuprins de ruşine şi voi să fugă. Se gîndi însă că ar fi mai ridicol să gonească pe străzi în frac şi cu joben. Ar putea fi prins şi lovit, sau numai fluierat de mulţime. Şi unde să se ducă ? Acasă ? Sta prostit în costumul de gală. Printre stofele vitrinei îşi făcu apariţia capul chel al patronului. Ciocăni enervat în geam. Speriat, Leib tresări. Aproape inconştient,^ îşi scoase jobenul din cap. Se înclină mult, frîngîndu-se. Apoi, cu o mişcare disperată, întinse braţul spre vitrină. Şi pe urmă, mişcările se repetară la infinit, nemaiştiind unde se găseşte şi ce face. Dincolo de geamul vitrinei cu stofe, cei doi patroni urmăreau atent, bucurîndu-se de priceperea neaşteptată a lui Leib Goldenberg. îndată ce magazinele au început să se închidă, Leib a fost chemat înăuntru. A dat în primire, aceluiaşi copil, costumul şi jobenul. — Aşa e că merge ? a spus unul din patroni rî-zînd mulţumit. Goldenberg nu răspunse şi ieşi din magazin, fără să spună un cuvînt. — Te pomeneşti că nebunul ăsta nu mai vine mîine. — Habar n-ai. Nu cunoşti nici oamenii, nici timpurile prin cari trecem, replică domnu Jean, fără să-şi ridice nasul dintr-un registru. Leib îşi aduse aminte că şi-a uitat paltonul la magazin, însă n-avea curajul să se mai întoarcă. „Poate n-am să mai revin niciodată." Scoase tiui-toarea şi-o vîrî în gură. încercă în toate felurile, depunînd adevărate sforţări, însă fără rezultat. Ţiuitoarea nu vroia să cînte. Mergea grăbit — oprindu-se totuşi din cînd în cînd, preocupat de instrumentul minuscul. La coltul străzii îl văzu pe Haralambie Oantă. 156 1 Sta cu mîinile vîrî te în buzunar. Aştepta. Goldenberg îi spuse bună seara şi se opri. — Mai eşti supărat pe mine ? Haralambie rămase nemişcat şi nu răspunse. — Cred că nu te-am supărat niciodată. Cu ce sunt eu de vină dacă... — Supărat nu sunt. De ce să fiu ? Nu-mi place însă ca cineva să se vîre în afacerile mele. — Nu este ăsta motivul. Eşti contra mea, Haralambie. Parcă numai tu eşti ? Pentru noi, viata se îngreuiază mereu... Totuşi mi-am găsit serviciu. Acum cîteva ceasuri chiar. Mă ocup cu un fel de reclamă... — Reclamă ? întrebă Oantă surprins. — Da, aşa ceva. Goldenberg se sperie la gîndul că vecinul lui ar putea să-i afle noua ocupaţie. — Probabil că eşti mulţumit. Trebuie să fie un serviciu uşor. — Nu, nu e greu. — Faci reclamă mergînd, sau de pe loc ? — Ce vrei să spui ? — Pe mine reclama m-a interesat întotdeauna, încercă Oantă să-i explice, vădit încurcat. Se spune că în America reclama se face pe o scară foarte întinsă. Dar ce ai în gură ? Te împiedici la vorbă. — A, o drăcie ! Un fel de fluierătoare. Am cumpărat-o pentru Aizic. Le-am mai luat şi altele copiilor. Om cu salariu. Şi Leib se forţă să rîdă. Tăcură amîndoi. Goldenberg reluă : — în ultimul timp te-ai mai schimbat. Am observat asta şi la mers. Calci altfel. Parcă nu mai ştii să umbli. — Eşti nebun ! De unde scoseşi şi asta ? — Hai, bună seara, Haralambie, că iar te superi şi nu vreau. Ţi-am spus că între noi nu mai poate să fie înţelegere... 157 Oantă rămase în coltul străzii, străin, încovoiat, cu mîinile vîrî te în buzunar. Leib Goldenberg se hotărî să nu mai vorbească niciodată cu Haralambie. Regretă că l^a oprit cînd putea foarte bine să-şi vadă de drum. E mulţumit cel puţin că a fost prevăzător şi nu i-a mărturisit noua lui meserie. Nu trebuie să ştie nimeni. Ce ar fi dacă s-ar vesti că Leib Goldenberg, îmbrăcat în clovn, face pe nebunul în fata unui magazin ! Ar năvăli întreaga mahala să-1 vadă. Se cutremură la un astfel de gînd. Nu trebuie să afle nici Sura, nici Simon. Absolut nimeni. Mai avea cîtiva paşi pînă acasă, cînd tiuitoarea din gură scoase neaşteptat ţipete ascuţite şi lungi. Fu cuprins de o bucurie nespusă. O luă la fugă şi-şi făcu apariţia printre ai lui cu gesturi ne-stăpînite şi largi, suflînd înnebunit din tiuitoare. — Leib ! strigă Sura îngrozită. Leib, Leib, ai înnebunit ? Insă el şuieră înainte, neluînd pe nimeni în seamă. în cele din urmă căzu pe pat. Era galben şi cu fruntea umezită de sudoare. în casă se făcu linişte ; o linişte de moarte. Fiecare încremenise la locul lui şi nimeni nu îndrăzni să spună un cuvînt. Leib se ridică în picioare. Mişcările lui sparseră oarecum tăcerea. Scoase din buzunarul hainei o portocală şi-o oferi lui Simon. Ochii copilului bolnav clipiră sticloşi în timp ce o mînă osoasă prinse tremurătoare fructul. Pentru Haia, Leib avu un oocoşel de zahăr ars, iar celorlalţi le dete cîte o roşcovă după care, în văzul copiilor, întinse Surei restul de bard, spunînd cu glasul prea tare : — Am găsit şi slujbă. Nici o grije. Suntem salvaţi. O lacrimă stingheră se scurse din ochiul uscatal Surei. Simon îşi lipi portocala de obraz, înviorîn-du-^se. Spuse şi el încet, cu buzele arse : — Tata cîştigă. 158 Aizic şi Levi au cerut insistent tiuitoarea să sufle măcar o daltă din eia. Leib însă a refuzat, repe-zindu-i : — Asta nu se poate. Nu-i jucărie ! După ce Leib mîncă ceva, îşi puse din nou fluierătoarea în gură. Se lungi în pat, cu fata în sus şi mai scoase cîteva sunete slabe. Exersa. Alături de el dormea Levi, iar la celălalt cap, Sura şi Aizic. Singur Şmil se culca jos, în mijlocul odăii. împărţirea asta exista de la îmbolnăvirea lui Simon. Leib adormi numaidecît^ Adormi însă cu fluierătoarea în gură. Levi ridica din cînd în cînd capul şi urmărea atent fiecare mişcare a tatălui. Acum sforăia gros ca un motor stricat. Uneori, plascăia din buze întredeschizîndu-şi gura. Levi aştepta nerăbdător să pice jucăria din gură. De două ori apăru pe buza de jos o margine de metal lucitoare. Şi-a pregătit chiar degetele în formă de cleşte s-o prindă. N-a avut curajul. — Mamă, strigă Levi neliniştit. — Mamă, tata doarme cu jucăria în gură. Să nu se înece. Nu-i răspunse însă nimeni. Afară de Simon, bolnavul, toată lumea dormea. Tîrziu adormi şi Levi, apropiindu-se de trupul în care era ascunsă o jucărie. Leib Goldenberg, înainte de a-1 fura somnul, îşi făcu toate socotelile, decizîndu-se că trebuie să rămînă la acest serviciu. Dacă n-ar fi fracul şi fluierătoarea L. Va avea însă grijă să-şi mascheze figura spre a nu fi recunoscut. Se văzu din nou în fata magazinului. Strada nu mai era aceeaşi. Se lărgise enorm. La sunetele fluierătoarei lui, începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada deveni neîncăpătoare şi o bună parte se urcară pe clădiri. Cei doi patroni 159 stau în spatele lui. Lîngă ei, copilul, păzind o grămadă uriaşă de fracuri. Nimeni nu scotea un cuvînt. Se auzeau doar ropotele picioarelor şi ţipetele fluierătoarei care, acum, deveniseră puternice ca strigătele disperate ale unei sirene de fabrică. Sosiră alte cîrduri de oameni. Goldenberg recunoscu printre ei pe mulţi. Erau numai şomeri. Toţi şomerii oraşului. Figuri disperate, rupte, cu încălţăminte spartă. Un glas din mulţime întrebă : — Pentru ce ne chemi, Leib Goldenberg ? Ne dai tu de lucru ? Nu răspunse şi continuă să fluiere.i Dar acelaşi glas se auzi pentru a doua oară. — Ne dai de lucru, Leib Goldenberg ? îşi întrerupse sunetele metalice, rotiiidu-şi privirile peste masa de oameni. Răspunse : — Sigur, altfel n-ar avea nici un rost să vă strîng. Cei urcaţi pe clădiri săriră jos şi în rîndurile mulţimii începu să crească un freamăt de bucurie. — Bravo, Leib ! Bravo, Leib ! Salvatorule !... Goldenberg se simţi atunci puternic cum n-a fost vreodată. Din magazinul de stofe ieşiră alţi domni bine îmbrăcaţi. Numărul lor se mări ocupînd întreg trotuarul. Un alt glas întrebă : — Dar ăia de lîngă tine ce caută aici ? — Nu înţelegeţi atîta lucru ? vorbi Goldenberg nedumerit. Sunt patronii. Grămada asta de haine sunt fracurile voastre. Fiecare veţi deveni un Leib Goldenberg şi veţi fluiera ca mine în faţa magazinelor lor. ^— Să-ţi fie ruşine ! răbufni întreaga gloată. Să-ţi fie ruşine ! Om fără demnitate ! Patronii fugiră. Luară cu ei fracurile. Goldenberg rămase doar cu copilul.- Pe acoperişul unei caise se ivi Iscovici, acela pe care Leib l-a văzut călcat în picioare de antisemiţi. Fu cuprins de încredere şi-şi spuse : „Iscovici mă 160 apără. O să-i liniştească." Dar Iscovici se propti în picioare şi zvîrli cu o bucată de piatră, izbindu-1 pe Goldenberg drept în faţă. Simţi în gură căldura sîngelui. Leib Goldenberg sări din pat. Scuipă îngrozit, însă în loc de sînge zvîrli ţiuitoarea. Aşteptă cîteva clipe. Nu-1 văzuse nimeni. Simon dormea cu obrazul lipit de portocală. îşi ridică ţiuitoarea, pe urmă se culcă atent, cu mişcări prevăzătoare, să nu-1 deştepte pe Levi. într-o noapte de primăvară Simon muri. N-a fost de loc un eveniment pentru mahala. A fost dus cu dricul, urmat de familia Goldenberg şi de Haralambie Oanţă cu soţia. Străini nu erau decît rabinul, calul şi dricarul. Leib s-a minunat de prezenţa lui Oanţă. Ţinuse să vină şi încă însoţit de nevastă. N-au schimbat nici un cuvînt ; numai la despărţire, Leib i-a spus : — îţi mulţumesc. îmi pare însă rău că ţi-ai pierdut o zi de lucru. Ştiu ce înseamnă asta... — Suntem doar oameni, a răspuns Haralambie. Şi-au strîns mîinile şi nu s-au mai văzut. Goldenberg dorea să-1 întîlneaseă, să aibe cu el o discuţie, cînd se hotărîse să-1 întrebe dacă este sau nu antisemit. însă ocazia nu s-a ivit. Goldenberg mergea regulat la serviciul lui. Se obişnuise aproape de tot. Mai avea remuşcări, însă reuşea să şi le înfrîngă. Cei de acasă nu aflaseră ce face în oraş. 11 ştiau vînzător undeva, într-un magazin oarecare. între timp i se mări leafa cu 5 lei pe zi. Prezenţa lui în faţa magazinului a atras mulţi clienţi. în două luni numai, de cînd fluiera el, s-au repetat cîteva comenzi de marfă. Domnu Jean exclama în orice împrejurare : — Reclama inteligentă desface rapid orice fel de marfă ! De aceea s-au hotărît să intensifice reclama. 11 — Al. Sahia - Scrieri alese JgJ într-una din seri, cînd Leib îşi dezbrăca fracul, patronii i-au spus : — De mîine ai să ai un nou tovarăş. Lansăm altceva. Goldenberg n-a dat nici o importantă. Ce-1 interesa pe el ? A doua zi şi-a luat postul în primire, ca de obicei. După cîteva minute, însă, şi-a făcut apariţia un om pe catalige, îmbrăcat în costum de stambă roşie. Mergea tîrîndu-şi trupul cam prin dreptul firmelor. Avea în mînă un şarpe de lemn şi s-a oprit în faţa magazinului cu stofe. O dată cu el, a venit o ceată de derbedei, care se în-vîrteau în jurul lui. Cel de pe catalige îşi mişca şarpele deasupra capetelor pietonilor, neluîncl în seamă pe nimeni. In timpul acesta, Goldenberg îşi executa mişcările însoţite de aceleaşi fluierături. Deodată se întrerupse. Privi în sus, înmărmurit, la omul cu picioarele de scîndură. Nici acesta riu-şi mai juca şarpele. — Tu eşti, Haralambie ? — Taci, Leib, taci din gură !... Şarpele începu iar să se mişte, indicînd firma magazinului cu stofe. Fluierăturile lui Goldenberg se auziră din nou,< Seara se întoarseră împreună, după ce Haralambie îşi ascunse într-un canal picioroangele lui. Merseră unul lingă altul, cu inimile trezite şi luminate. — Acum ştiu, vorbi Goldenberg, tîrziu. Ştiu^de ce te supărai pe mine. Credeam însă că mă urăşti fiindcă sunt evreu. Ai venit la înmormîntarea lui Simon şi pe urmă n-am mai ştiut ce să cred... Haralambie răspunse tîrziu : — Iti înţelegeam teama, Leib. M-am gîndit şi eu la asta. Am lăsat însă să mă crezi aşa decît să fiu descoperit. Acum ai aflat totul şi de lămurire nu mai ai nevoie... Dar cum aş putea eu să te urăsc pentru că eşti evreu ? N-aş mai avea nici timpul 162 pentru răutatea asta... Nu suferi şi tu cît -mine ? Nu ne bălăcim în aceeaşi apă murdară a mizeriei ? Ura asta, Leib, este tot o născocire a bogaţilor !... Goldenberg nu-1 privea pe Haralambie. li auzea doar glasul blînd, de ţăran, şi jocul neregulat al picioarelor, acum dezechilibrat de catalige. Noaptea era caldă. Crăpau mugurii liliecilor şi mirosea în aerul mahalalei a rod. Se trecea, de fapt, pragul iernii, către tinereţea unei primăveri adevărate. Era nouă, I (1936), îebr. 1, nr. 1, pp. 41—54. ii1* U. R. S. S. AZI [1935] (fragmente) DRUMUL CĂTRE MOSCOVA In gara Varşoviei plouă mărunt. Este ploaia unei dimineţi de toamnă, tulbure. Am impresia că trebuie să plouă în toate gările lumii... Mi-am sprijinit geamantanul de felinarul peronului şi aştept. Aştept expresul dinspre Berlin. Lîngă mine mai aşteaptă alţi domni şi doamne ; au însă fetele liniştite şi sunt vîrîti aproape toti sub umbrele negre. De nenumărate ori am întrebat dacă într-adevăr trenul acesta merge către Moscova. Pînă acum n-am ieşit din tară. O singură dată doar, pînă la Iaffa, însă atunci am mers cu vaporul, între marinari, cînd la punte, cînd la maşini, şi n-a fost nevoie să schimb trenuri, să trec frontiere. Am mers 12 zile pe mare, oprind în toate porturile şi acelaşi vapor m-a readus în Constanta, fără nici o complicaţie. în timpul acesta sosesc alte trenuri, din cari năvălesc spre ieşiri, în fuga barbară, valuri de oameni. Expresul de Moscova a apărut vijelios prin perdeaua de ploaie, ud şi cu geamurile aburite, A 167 stopat brusc, destinzîndu-se din arcuri şi pufnind pe nări. Publicul internaţional a dat năvală la uşi, îngrămădindu-se cu hamalii, cu geamantanele. In gări, oamenii sunt la fel peste tot pămîntul... în urmă s-a făcut linişte. Pe peron, în fata ferestrelor de la vagoane, s-a format un rînd de oameni cari îşi iau rămas bun de la cei dinăuntru — sub umbrelele ude. Călătorii pentru Moscova au fost grupaţi în acelaşi vagon. Am făcut repede cunoştinţa. Sunt patru belgieni tineri, o fată din Argentina, cinci englezi echipaţi de voiaj pînă în dinţi, două familii germane, destul de numeroase, cari merg după lucru în Uniunea Sovietică. în vagonul străinilor s-au mai urcat şi polonezi, cari coboară însă aproape prin toate gările. Peisagiul Poloniei mi se pare sărăcăcios şi sterp. Case mărunte de scîndură se arată după coline ude de ploaie sau vin de se rînduiesc pînă la marginea liniei ferate. Gări mici, cu şefi gravi în mantale de cauciuc, privesc pentru o clipă trenul grăbit. Rămîn în urmă zgribulite sub picăturile reci ale ploii de toamnă. Din cînd în cînd, castelele latifundiarilor îşi înalţă vîrfurile obraznic, confirmînd dominaţia dictatorială. Din gara Varşoviei am plecat la ora 10. în tot lungul culoarului, la o fereastră a vagonului, cu ochii prinşi de cîmpie, stă o singură persoană. Ceilalţi călători s-au închis în compartimente. Este o doamnă tînără de tot, cu silueta subţire şi fină, îmbrăcată în pardesiu gri, pălărioara decorată cu fulg şi mănuşi muşchetar. Elisabeth Klewin, aşa se numeşte, este pictoriţă, catolică şi cu dragoste pentru Polonia. Acum merge la tară, la moşia părinţilor, încărcată cu culori şi palete, să lucreze trei săptămîni. Este o femeie instruită şi la curent cu literatura străină. A cetit „Pădurea spînzuraţilor" de Liviu Rebreanu, ştie că Panait Istrati a trădat cauza proletariatului şi că în fevruarie 1933 am avut greve la Gri vi ta — unde au căzut mulţi muncitori. A coborît într-o gară mică, din cîmpia Poloniei, întîmpinată de un tînăr înalt, cu cizme roşii şi şapcă. Cît a stat trenul, Elisabeth Klewin s-a urcat într-o trăsură galbenă de tară, alături de polonezul înalt (poate fratele ei). Trenul^ a plecat către Rusia, înainte, şi în altă parte, trăsura galbenă. Elisabeth a fîlfîit braţul ca o crenguţă subţire — şi în urmă nu s-a mai văzut nimic. Am rămas la fereastră pînă la frontieră. în geam plesnea ploaia cu picături spulberate de vînt. Peste tot cîmpul s-a lăsat o pîclă şi mai cenuşie. în culoar au apărut doi copilaşi blonzi, în hăinuţe de catifea. Unul tine o tăbliţă pe care se află scris, de o mînă pricepută, alfabetul slav. Se uită şi ei pe geam, la cîmpul umed şi străin. Bărbiile lor crude şi albe ating uşor, în legănările trenului, partea de jos a tereştrii. Sunt copiii familiilor germane cari merg după lucru în Rusia. Ne apropiem de graniţă. Mai avem o jumătate ceas. La ora 17 vom fi în Niegoreloe, prima staţie sovietică. Prin toate vagoaiiele au început să circule ofiţeri polonezi, soldaţi cu carabine pe umăr. Privesc atenţi în toate părţile şi trec mai departe, siguri de ei, plesnindu-şi cizmele cu pinteni. în toată Polonia se simte un aer cazon, o stăpînire de forţă militară. Pe străzile Varşoviei te izbeşte la fiecare pas poliţia călare, poliţia motociclistă, biciclistă, poliţia pedestră. Trenul s-a oprit la ultima staţie poloneză. Se face controlul bagajelor, viza paşapoartelor. Ploaia a încetat de tot. De peste vîrful pădurii se ridică o făşie de un roşu aprins. Verdele vegetaţiei, cu o uşoară îngălbenire de toamnă, în fondul asfinţitu- 168 169 lui însîngerat, te tulbură la marginea acestor două lumi. Ce simbolice sunt graniţele !... Bunăoară, gara Poloniei este mică şi albă ca o miniatură. Un soldat polonez cu arma la umăr, priveşte înaintea lui, către pamîntul sovietic. La cîţiva metri numai se profilează figura soldatului bolşevic, tînăr şi el, poate numai de 21 ani. Amiridoi îşi întîlnesc privirile în orele de pază — însă privirile fiecăruia lunecă, se afundă cît mai adînc în teritoriul patriei celuilalt, fie în lungul liniei ferate, fie în desişul pădurii, fie peste vîrfurile ei. Pe sub ochii celor două sentinele se deşiră cîte un gărdişor mărunt, din sîrmă, asemenea celor de la rondurile de flori : graniţile. Aşa sunt graniţile, jocuri, simple simboluri. Intre cele două gărduleţe este zona neutră. Trenul a pornit încet de la ultima staţie poloneză, să ne treacă dincolo... (sunt încredinţat că numai cu ceea ce simt acum, în clipele trecerii, aş putea scrie o întreagă carte...). Deodată, din rîndul gardului sovietic şi deasupra liniei ferate, se înalţă un arc uriaş. în mijlocul lui se află o stea mare roşie cu emblema comunistă : secera şi ciocanul. Peste tot frontispiciul arcului este scris : „Proletari din toate ţările, uniţi-vă". Trenul lunecă uşor cu mine pe sub lozinca lui Marx. Unde începe teritoriul sovietic se vede o cazarmă mică, probabil a pichetului grăniceresc. Soldaţii sunt în repaus. Primii soldaţi bolşevici !... Unii fac gimnastică la aparatele din stînga cazărmii, alţii cîntă, iar cîţiva au încins o căzăcească. Un englez lung, cu figura uscată, jumătate scos pe fereastră, binocleazâ cu înfrigurare. După ce nu mai poate vedea nimic, se îndreaptă către ceilalţi şi spune, aranjîndu-şi binoclul pe şold : „Aţi observat ? Toţi erau graşi!" Trenul mai merge puţin şi se opreşte la Niego-reloe. O gară nouă şi care nu are nimic comun cu nici o gară pe care am văzut-o pînă acum. Suntem invitaţi să coborîm fără bagaje, deoarece ele vor fi aduse de către personalul vămii. Sala în care intrăm este impresionantă prin mărimea şi regia ei. Pe peretele din stînga, în două panouri * uriaşe, este reprezentată munca în colhoz şi în fabrică. Harta Uniunii Sovietice, în proporţii colosale, ocupă întreg peretele din faţă, iar de jur împrejurul sălii stă scris, în cinci limbi, aceeaşi lozincă a lui Marx: „Proletari din toate ţările, umţi-va . Formalităţile merg repede. Peste tot numai oameni tineri, pînă la treizeci de ani. Se distinge la toţi o politeţă naturală, o amabilitate care te copleşeşte. După ce s-a făcut controlul bagajelor putenl să ne urcăm în tren. Toate vagoanele au paturi. In cele de clasa Il-a; şi IlI-a sunt cîte patru paturi, la clasa I-a numai două. Biletul meu este de clasa III-a şi am căzut în vagon cu una din familiile germane. Imediat soţia neamţului s-a apucat să aranjeze dormitorul. în timpul acesta un cetăţean din personalul trenului a adus patru saltele, cearşeafuri şi perne cu feţe curate, toate în saci plumbuiţi. Familia germană a adormit repede, cei doi copii blonzi au fost îmbrăcaţi în pijamale bleu şi culcaţi în acelaşi pat. Eu trebuia să dorm în patul de deasupra lor. Tîrziu, cînd am intrat în compartiment, am tgăsit pe noptieră, sub lumina abajurului roz, tăbliţa copilului cu acelaşi alfabet slav... Trdbuia să desfac o scară, să mă urc, să fac zgomot. Nu-mi; era somn. Am acoperit mai bine cu pătura copilaşul din marginea patului şi am ieşit din nou. Culoarul este pustiu. Luminează slab un singur bec, celelalte au fost stinse. îmi lipesc fruntea de geam şi-mi pun palmele apărătoare de lumină. 170 171 Trenul aleargă cu strigăte uniforme la roti. Din cauza mărimii vagoanelor am impresia că trebuie să fie enorm de încărcat şi de lung. Trecem prin păduri sau ne închidem între dealuri înalte. Cînd ieşim la cîmp deschis, privirile mi se afundă în întuneric şi perspectiva moare cu totul. în lungul liniei se înşiră căsuţe în care licăresc lumini şi de la fereastra trenului în plină viteză, par şiruri de mărgele. Pe şosele, care duc în direcţii neştiute, văd maşini cu faruri aprinse. Lunecă pe catifeaua întunecată, asemenea unor ochi fermecaţi. Simt greutatea nopţii şi cum întunericul a pătruns în toate încheieturile trenului, în ape, în bolovanii cîmpului, în pădurile Rusiei. Trebuie să fie tîrziu ; sunt hotarît însă să aştept dimineaţa, să mă prindă la fereastra vagonului. Vreau să văd răsărind soarele, întîiul soare pe cîmpia Rusiei. în nenumărate rînduri a trecut pe lîngă mine o fată tînără, în haină de piele, cu basc roşu şi felinar mic în piept, ca o inimă. Este şeful trenului. — De ce nu dormi ? mă întreabă cînd a ajuns în dreptul meu. — Vreau să prind soarele răsărind, îi răspund. Fata rîde şi trece mai departe. Toate uşile compartimentelor sunt închise. Afară disting parcă mirişte, întindere de mirişte multă şi siluete de pomi rari de-a lungul liniei... S-a deschis uşa unui compartiment. A apărut un cap de femeie ciufulit. Cu ţigara între dinţi, mă întreabă unde am ajuns. Nu ştiu ce să-i răspund. Am oprit în nenumărate gări, însă nu ţin minte decît Minsk, capitala Rusiei Albe. Capul ciufulit închide uşa la loc. S-a arătat din nou fata cu felinarul ca o inimă. A venit aproape de mine şi privim împreună, afară, pe fereastra vagonului. Lumina felinarului ei supără şi nu mai putem vedea decît Ici un metru 172 departe de linie. îl desprinde din piept. Stăm unul lîngă altul, umăr lîngă umăr. Privirile acestei fete, care nu are mai mult decît 24 ani, urmăresc cu nesaţ obrazul pămînt ului sovietic, care se deapănă în neştire, negru şi răscolit de tractoare. Poate ochii ei au stat aşa, ascunşi după sticlă, de sute şi sute de ori, privind pădurile, cîmpurile albe, colinele Rusiei. Vorbeşte, lipindu-şi fruntea de geam: — Uite, toţi nourii se risipesc, n-ai pierdut noaptea degeaba. Ai să vezi soarele bolşevic răsărind. Zîmbeşte şi-şi agată felinarul iarăşi la haină. — De fapt, soarele, în regiunea asta, nu-i interesant, în nordul Siberiei, spre Murmansk, acolo ?ile întregi soarele stă pe cer — nu se face noapte. Ai să-1 vezi cum se roteşte descriind un cerc. Chiar ieri am cetit în „Pravda" că într-o regiune a ţinuturilor arctice locuitorii şi-au întins frînghiile de la casele lor pînă la marginea apei. Asta pentru că vor avea 3 luni de noapte continuă şi ca să nu rătăcească, cînd au nevoie de apă, merg ţinîn-du-se de frînghii. — Ai fost vreodată pe acolo ? — Nu. Eu sunt din Caucazia, de pe lîngă Tiflis... Trenul a oprit într-o gară mai mare şi conducătoarea a dispărut repede. Mă minunează fata aceasta. Liberă, cu o totală încredere în sine, prietenoasă, îşi cîştigă de la primul cuvînt respectul cel mai adevărat. în culoar a mai ieşit şi fata din Argentina, Lu-zana del Pio. Şefa de tren s-a reîntors şi o prezint argentiniencii. Stăm toti trei în golul ferestrii. Lu-zana del Pio se uită cu vădită curiozitate la amploiata sovietică. îşi plimbă ochii ei stinşi peste hainele de piele ale acesteia, peste bascul roşu sau îi prinde de felinarul mic, agăţat în dreptul inimii. — D-ta eşti îngrijitoarea trenului ? întreabă americana într-o rusească oribilă. 173 — Nu, sunt şefa trenului, răspunde fata sovietică cu toată seninătatea. Luzana del Pio mă priveşte cercetătoare. — Da, la noi femeia poate ocupa orice slujbă, dacă este capabilă. Sunt tovarăşe care conduc fabrici cu mii de lucrători, sunt deputate, preşedinte de colhozuri, aviatoare. Ne^am eliberat în totul şi suntem egale bărbatului. Afară se îngînă ziua cu noaptea. La marginea pămîntului cerul se crapă, înroşindu-se. Intrăm într-o pădure de fagi, cu goluri mari, în care se văd pachete de lemne, aranjate în linie. Repede cîmpul se eliberează şi în fund de tot soareile se arată ca jumătatea unei roţi de tractor aprinsă, afundată în pămînt, Suliţe de foc pornesc din spinarea arcului de jăratec, spărgînd cerul. Cîimpia Rusiei se înfăţişează nesfîrşită. Acolo unde cuţitele tractoarelor au tăiat cu nădejde, pamîntul se prezintă în felii negre, rînduite curat unele lingă altele. Soarele se rostogoleşte încet, parcă la marginea lumii, unde trebuie să înceapă prăpastia. Se înalţă uşor, complectîndu-şi cu fiecare clipă discul. Prin satele mai apropiate de calea ferată se văd cîrduri de copii, cu ghiozdanele în spate, cum merg spre şcoală. Un cal scăpat, desigur din grajdul colhozului, aleargă sprinten, cu părul lucind în soare, peste ogoarele proaspete. De fapt, din tren, în linii mari, se poate ceti ceva din viaţa colhozurilor. Vedem oameni în cizme, vaci în curţile ţăranilor, porumbul galben printre şipcile magaziilor, rărite să-1 usuce vîntul... Intr-una din gări am întîlnit ţărani şi ţărance multe, copii cu flori în mîini şi o muzică formată tot de colhoznici, gata să cînte la primul semnal. Trebuia să sosească de la Moscova un scriitor şi după cît am aflat mai tîrziu, era aşteptat Şolohov. 174 Pe zidurile gărilor sunt afişate diferite lozinci cu semnătura lui Lemin sau a altor bolşevici de seamă. Diagrame mari arată cît; s-a împlinit în domeniul transporturilor din planul piatiletcei întîi şi a doua. Cele mai multe gări sunt noi sau în plină construcţie. Ne apropiem de Moscova. Se vede de departe păienjenişul oraşului, fumul, braţe de fabrici şi turle, turle nesfîrşite de biserici cu cruci de aur, printre cari fîlfîie, mai presus de orice, steagurile roşii. Trenuri lungi sau simple drezine trec pe lîngă noi în plină viteză. întîlnim echipe de muncitori, cu fel de fel de aparate în spate. Trecem pe sub cîteva poduri suspendate. Numărul liniilor ferate s-au înmulţit, este un cîmp de linii, iar pe amîndouă părţile a început să se deşire Moscova. Toţi călătorii au dat năvală în culoare şi privesc cu nesaţ primele clădiri ale capitalei sovietice. Blochausuri noi se înrînduiesc cuminţi lîngă locuinţele de altădată, mărunte şi verzi, apoi parcuri mari şi mici, pline de copii. Gara Moscovei, în care am oprit, este impresionantă. O lume imensă aleargă în toate părţile. Este ora 11. La capătul liniilor, de unde pornesc trenurile, busturile lui Lenin şi Stalin săpate în piatră. Pe peron ne-au aşteptat reprezentanţii „Institutului" şi la scară, maşinile lor. Englezul, lung şi cu binoclu la şold, îmi propuse să mergem pe jos. Accept. Rămînem singuri pe treptele igării. Bătea un soare călduţ de toamnă şi animaţia de pe stradă ne sperie parcă. Toată lumea aleargă, merge undeva şi noi nu înţelegem nimic. Ne închipuim doar că grupul în costum muncitoresc merge la fabrică, fata cu braţele goale şi racheta în mînă la vreun teren de tenis, camionetele cu copii or fi ieşind la cîmp sau poate se întorc la şcoală. 175 înaintăm, nu fără emoţie, prin furnicarul acesta de lume, care aleargă, aleargă, o dată cu tramvaiele, cu autobusele, cu troleibusele. în fata unui chioşc de ziare ne oprim. Amîndoi, la acelaşi gînd, cerem „Pravda" şi *,lzvestia". Le luăm, ne uităm, le sucim pe toate părţile şi pe urmă, după ce le-am împăturit cu toată atenţia le vîrîm în buzunare... Pe urmă ne-am adîncit mai mult în inima Moscovei. Soarele prietenos al primelor zile de septembrie face să licărească puternic crucile turlelor de aur, peste cari se înaltă faldurile steagurilor roşii. ASPECTELE STRĂZII Vreme de o lună şi jumătate am bătut străzile Moscovei, singur şi de capul meu. Din Moscova am plecat la Leningrad, apoi la Nijni-Novgorod în regiunea Volgii. De aici, prin toată Ucraina, oprindu-mă în stepă 15 zile, apoi la Alecsandrovska, Zaporoje (regiunea cazacilor descrisă de Gogol), Dnieprostroi (bazinul Niprului), Dniepropetrovsk, Kiev, am mers pînă la Tiraspol... Voiajul a fost întocmit de mine, am călătorit rupt de grupul străinilor şi deci lipsit de însoţitorii oficiali ai „Inturistului". M-am oprit unde am crezut de cuviinţă şi am vizitat ceea ce am vroit. Cele cetite prin ziare şi mai ales discuţiile avute cu prietenii din tară — asupra faptului că bolşevicii nu-ţi arată decît ceea ce vor, făcînd să se repete „satele lui Potemkin", m-au ţinut treaz tot timpul şi m-au făcut să refuz ghidul sovietic, deşi poate, uneori, mi-ar fi fost de folos. Astfel am colindat prin Uniunea Sovietică, oprindu-mă liber în zece oraşe, în nenumărate colhozuri, sovhozuri îşi pătrunzând acolo unde am dorit. Fiu de mic proprietar, crescut în marginea Bărăganului, mi-am mărginit toti anii copilăriei ja tară, cunoscînd doar întinderea moşiei actualului suveran, din malul Dunării, întrerupţi de mici evadări la o soră din judeţul Ialomiţa. Oraşul a fost pentru mine, pînă la vîrsta de 12 ani, mirajul cel mai extraordinar. Auzisem că toate casele sunt din piatră, străzile îmbrăcate cu piatră, nu creşte iarbă prin şanţuri, pentru că nu sunt şanţuri. Şi într-o noapte de august a anului una mie nouă sute douăzeci, cînd terminasem cinci clase primare, după ce tata s-a mai învîrtit de cîteva ori pe lîngă poştalion, m-a întrebat sever : — Ţi-ai luat ghiozdanul ? Plecam la Bucureşti să dau examen pentru Liceul Militar din Craiova. Am mers o noapte şi o zi, în care timp am avut timpul să-mi împrospătez materia pentru examen. Cînd m-am văzut în inima Bucureştilor, de mînă cu tata, am simţit o panică cumplită şi la fiecare maşină sau tramvai care trecea pe stradă, aveam impresia că vor da peste noi. Tata mă strîngea din cînd în cînd de mînă şi-mi spunea aspru : „Nu te speria, aici e ordine". Repede de tot însă m-a acoperit o linişte, o linişte caldă şi un dor de a mări|pasul, de a merge grăbit, în ritm cu ceilalţi călători. Aşa am văzut primul oraş, acum 14 ani, cînd eu nu aveam decît 12 şi drept ghiţj pe tata, care nu înţelegea cruda realitate a satului şi a oraşului cu robi. 176 12 177 Prin Moscova Acum mă plimb singur prin Moscova, sar din-tr-un tramvai într-altul şi caut să cunosc „omul nou", despre care se spune că s-a născut în U.R.S.S. Doream de ani de zile să mă văd unde sunt acum, în Piaţa Roşie, lîngă mausoleul lui Lenin, în fata Kremlinului. Să intru în fabrică, să ies din fabrică, să stau de vorbă cu copiii şi marinarii Volgii, să mă conving singur dacă în patria proletariatului şi a ţărănimii se rabdă de foame sau nu, dacă bolşevicii sunt nişte „simpli bandiţi", cum ştie tata din „Poşta ţăranului". Fac pe zi kilometri întregi. Nu mă opreşte nimeni. Nu mă întreabă nimeni nimic. De multe ori mă opresc singur şi mă mulţumesc numai să privesc mulţimea asta care aleargă parcă în acelaşi sens — atrasă către aceeaşi ţintă. Şi aproape toată e o lume tînără. li citeşti în ochi că ştie ce vrea şi unde se duce. Pe ziduri, pe clădiri, lozinci de îndemn la muncă, afişe, reprezentînd un nou tip de avion, o nouă invenţie sovietică sau noile proiecte tehnice şi edilitare care trebuiesc realizate neapărat în a doua piatiletcă. Diagrame cu situaţia economică în statele principale capitaliste, în raport cu situaţia economică sovietică, fotografii mărite, reprezentînd scene de teroare din Germania hitleristă. Metroul Un fapt care agită extraordinar în prezent lumea la Moscova este metroul. Capitala Uniunii Sovietice dispune de 4 milioane de locuitori. Din această cauză există o aglome- raţie p?ea mare, care nu poate fi satisfăcută nici de tramvaie, nici de taximetre, nici de troleibuse. S-a simţit nevoia metroului... Linia metroului s-a săpat nu numai pe sub străzi, cum s-a făcut la Paris, unde s-a avut în vedere proprietatea privată. De aceea linia metroului parizian este nevoită să facă toate ocolurile inutile pe care le face şi strada. La Moscova însă s-a săpat pe sub case, prin pivniţe, tăindu-se numai linii drepte. De aceea pentru moment multe locuinţe au fost distruse, circulaţia pe anumite străzi a fost închisă. Deasupra locului de muncă se vede figura uriaşă a unui lucrător, făcută din lemn şi ţinînd în mîini steagurile echipelor udarnice. Din găuri apar la colţuri de stradă, ieşind din pămînt, echipe de muncitori şi muncitoare. Toţi poartă cizme de cauciuc, costum albastru, femeile pe cap basmale roşii, iar bărbaţii pălării de muşama cu boruri mari. Ies ca delfinii, unşi cu pămînt galben şi nisipos. In ziare, pe ziduri, se afişează cu amănunte stadiul unde a ajuns metroul şi peste tot se discută cu febrilitate progresele metroului. Pînă în ziua de 7 Noiembrie se terminaseră 2y2 km linie. Munca la metrou este continuă. De la data începerii nu s-a întrerupt niciodată. Din această cauză Moscova pare şi noaptea în plină activitate. Aniversarea lui Octombrie în zilele de 7-8-9 noiembrie ale fiecărui an, guvernul bolşevic sărbătoreşte cu mare fast aniversarea Revoluţiei din Octombrie 1917. Sărbătoresc aniversarea lui Octombrie 25 (s[til] v[echi]), zi în care a căzut definitiv în mîinile revoluţionariilor bolşevici palatul imperial de iarnă din Leningrad iar ultimele resturi kerenskiene abia au putut să scape prin fugă. 178 12* 179 Felul cum bolşevicii înţeleg însă să regizeze această aniversare întrece orice închipuire. Eram plecat în regiunea Volgii şi-am ţinut să mă reîntorc la Moscova numai pentru a asista la a XVII-a aniversare din 7 Noiembrie a anului trecut. Am sosit la Moscova chiar în seara zilei de 6 noiembrie. Oraşul era pregătit pentru sărbătoarea de a doua zi. Peste tot simfonie de roşu şi jocuri de lumini. Fiecare instituţie, fiecare clădire mai mare, sau simplu magazin, avea scris cu litere de lumină „Octombrie XVII". Figurile lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, Kali-nin, Gorki, ale tuturor oamenilor politici, ale eroilor muncii, ale eroilor aerului, ale eroilor culturii, figura lui Thălmann, Dimitroff, decorau străzile. Steaua roşie în cinci colturi, simbolizînd continentele, se înaltă deasupra oraşului, făcînd impresia că pluteşte în noapte. Situaţia economică a Uniunii Sovietice o poti cunoaşte în zilele aniversării. Nu există fabrică, nu există universitate, grădină de copii, club de cultură, întreprindere comercială sau de orice altă natură, care să nu-şi fi afişat undeva, în ochii publicului, realizările, anume cît a împlinit la sută din al doilea an cincinal. Din cauza aceasta zidurile par scrise în întregime cu cifre şi cu figuri. Panouri uriaşe, înălţate deasupra străzilor, reprezintă figuri masive de muncitori internaţionali, întinzîndu-şi mîinile pentru o luptă comună. Globul pămîntesc este arătat încins în lanţuri, cari, în dreptul Uniunii Sovietice, sunt rupte de revoluţie ; un muncitor cu steag roşu înaintează. în zilele venirii mele la Moscova am găsit oraşul într-o adevărată răvăşeală. Peste tot se clădea, străzi întrerupte, pieţele publice acoperite cu grămezi de nisip şi piatră — o forfoteală generală, din care însă nu puteai să constaţi nici un fel de progres. Ţi se răspundea însă cu o linişte revoltătoare : „Va fi gata la 7 Noiembrie". în apropierea Teatrului cel Mare se lucra la două clădiri uriaşe, cu cîte 12 etaje, un hotel şi o casă a sovietelor. Se lucra ziua şi noaptea. Ambele clădiri erau în faza schelăriei şi fără ultimele 4 etaje. Sigur, mi s-a răspuns, că vor fi gata la 7 Noiembrie. M-am întors exact după o lună. Nu le-am recunoscut. Hotelul era complect gata, alb, monumental şi cu lumini la ferestre ! Din palatul sovietelor mai rămăsese o parte în roşu, neterminată. Ceva mai departe Teatrul cel Mare, înconjurat de luminile proiectoarelor roşii, părea de foc. In grădina din fata lui o stea în cinci colturi, din pămînt. în locul florilor erau sădite o serie de steaguri roşii. La rădăcinile lor, în pămîntul stelei, erau ascunse becuri electrice care luminau faldurile steagurilor agitate de un curent continuu. Metroul în miniatură era pus în funcţiune, în fata unui public extrem de numeros şi entuziast. De-a lungul rîului Moscova erau instalate căderi de apă, făcute prin jocul luminilor electrice. Vitrinile magazinelor toate în roşu şi cu fotografiile oamenilor politici. Parada şi entuziasmul străzii A doua zi a fost parada militară. La ora 8, Piaţa Roşie din fata Kremlinului a fost ocupată de pachete enorme cu soldaţi. Din cauza mantalelor lungi pînă la gleznă, păreau cu picioarele înfipte în caldarîm. Un public imens ocupase tro-toarele, balcoanele, acoperişul caselor. La ora 8 şi jumătate a apărut, călare, Voroşilov, comisarul armatei roşii, în plină goană a unui cal pegru; Soldaţii l-au primit cu urale nesfîrşite. 180 18! Vreme ide jumătate de ceas cît au aşteptat pe tovarăşul comandir (cum îi zic soldaţii lui Voro-şilov) o parte clin soldaţi şi-au scos „Pravda" sau ^ ziarul lor militar „Armata roşie" şi au cetit în front, fără să strice alinierea. Cînd ceasul din turnul Kremlinului a bătut ora 9 fix, deasupra mausoleului lui Lenin s-a arătat Stalin, urmat de mama lui Dimitroff (o ţărancă îmbrobodită cu basma neagră), de Mihail Ivano-vici Kalinin, preşedintele Uniunei Sovietice, de to^i membrii guvernului şi ai biroului politic. Apariţia lor a fost întîmpinată cu lovituri de tun, cu imnul „Internaţionalei", în aclamaţiile mulţimii, în timp ce cerul s-a întunecat de năvala a trei sute de avioane, aripă lîngă aripă. In mijlocul avioanelor zbura „Maxim Gorki", cel mai mare avion din lume care, prin postul său de radio, emitea melodia „Internaţionalei" — dominînd larma întregei Pieţi Roşii. Voroşilov a salutat guvernul în numele armatei roşii, apoi a vorbit soldaţilor despre forţa armată a statului bolşevic. A început defilarea în frunte cu veteranii războiului civil, apoi infanteria în linie de cîte 30 soldaţi. Defilarea s-a făcut nu cu arma la umăr sau pe umăr, ci în poziţie de atac. La apariţia cavaleriei piaţa a devenit neagră, din cauza cailor cu părul de păcură, după care a urmat valul a mii de cai albi. A defilat şi oastea femeilor, în aceeaşi uniformă, cu cizme soldăţeşti. Vreme de o oră s-a perindat armamentul greu : automobile blindate, 3 tipuri de tancuri moderne. Cu aspect de monştri, au trecut prin piaţa Kremlinului în plină viteză. După 3 ore parada a luat sfîrşit. A început demonstraţia civilă. Intîi muncitorii fabricelor, defilînd în formaţie militară şi cu arme (orice muncitor sovietic îşi are arma sa proprie, depozitată undeva şi de unde o poate lua în orice moment). Pe urmă a urmat defilarea tuturor întreprinderilor din Moscova, cu placarde, înfătişînd tuturor cît au împlinit din plan. Unii au defilat pe picioroange, ca rezultatele muncii lor să fie mai bine văzute. Au apărut cu baloane pe care erau scrise parole «marxiste, cu automobile din carton, în mărime naturală şi purtate pe braţe, cu case, cu motociclete, cu postavuri, cu pîine, cu fructe etc. Desigur că n-a lipsit nici şarja la adresa capitalismului şi a statelor fasciste. Astfel, Germania a fost reprezentată printr-o zvastică, de care erau legaţi muncitorii, Japonia războinică printr-o şo-pîrlă dezgustătoare cu caschetă militară pe cap şi ochelari pe nas. Seara, pînă noaptea tîrziu, străzile au fost arhi-jiopulate. Pe arterele principale vehiculele n-au avut voie să circule. Zidurile clădirilor din pieţele publice au fost transformate în ecrane de cinematograf unde s-au rulat gratis filme, în fata a mii de spectatori. In fiecare colt, la fiecare pas, se putea găsi ceva distractiv şi instructiv. Piaţa Roşie a fost monumental decorată. Clădirile din fata Kremlinului au fost în întregime acoperite cu bucăţi de steag roşu peste care era scris în cîteva limbi : „Proletari din toate ţările, uniţi-vă ". In mijlocul pieţii, deasupra soclului ghilotinii, unde în vremea ţarismului erau executaţi revoluţionarii, s-au aşezat acum figurile a cinci muncitori puternici, din bronz, formînd un cerc. Toti au braţele drept în sus, către cer, şi tin în mînă cîte un drapel roşu. Din mijlocul lor izvorăşte o fîşie de lumină, care împurpurează aprins pînzele steagului. Cred că toate cele 4 milioane de suflete ale Moscovei au ieşit în noaptea asta pe străzi, să trăiască cu inima „treapta" muncii lor. 182 183 Este o îmbulzeală mare, ie calcă, te reped, însă nimeni nu se supără. Cîrduri de tineri cu armonice, cu muzici, trec în toate direcţiile, chiuind veseli... M-am întors tîrziu în camera mea de hotel, de la al 7-lea etaj şi de acolo am urmărit cu înfrigurare lumea aceasta nouă, care se dezlănţuie total, într-o petrecere a triumfului muncii. Din cînd în cînd, peste cerul Moscovei, reflectoarele scriau cu limbi de lumină „XVII" (17 ani de la Revoluţie). Panglicele luminoase dispăreau repede încolă-oindu-se parcă de vîrfurile oraşului, ca pe urmă, iarăşi, să apară acelaşi XVII — uriaş. LENINGRADUL Retrogradul ţarist de altădată, Leningradul bolşevic de astăzi, este cel mai frumos oraş din Uniunea Sovietică. In contrast cu Moscova ^răvăşită, cu străzile strîmbe, abia acum în plină construcţie, Leningradul este armonic, oraş modern, în linii arhitecturale de înaltă ţinută. Cînd pătrunzi în Leningrad, cînd locuieşti în Leningrad, simţi masivitatea oraşului, istoria uluitoare a Rusiei vechi, toată domnia Romanovilor, tot sîngele revoluţionarilor vărsat prin pieti sau în fata palatului de iarnă. Un singur lucru are comun cu Moscova : bisericile. Sute de turle, răsucite în toate chipurile şi de toate mărimile, întind peste oraş o plantaţie de cruci. Şi toate sunt de aur... Străzile sunt largi, drepte şi nesfîrşite. Case mari, palate grele în toate stilurile decorează mo- 184 numental cele două laturi ale străzilor. Se vede aceeaşi mişcare, aceeaşi agitaţie pe străzi ca şi la Moscova. Tramvaie cu trei vagoane, automobile mari şi lume care aşteaptă la rînd, pentru că mijloacele de locomotiune tot nu sunt suficiente. Lucrul acesta este explicabil, deoarece Leningradul are 3.000.000 de locuitori şi 39.000 ha întindere. Populaţia este îmbrăcată ca şi în celelalte oraşe ale Uniunei Sovietice : ţinută simplă pînă la sobrietate. Aici am întâlnit însă tipul rusoaicei adevărate : fata înaltă, cu părul blond, mijloc subţire şi umerii laţi. Crescută între două mări — Baltica şi Albă — femeia Leningradului, femeia nordică, este sportivă^ doritoare de soare şi de viată. Aceeaşi voie bună, aceeaşi veselie ca la Moscova întâlneşti şi pe străzile de aci, aceleaşi decoraţii cu afişe mari, pe ziduri, în gări, pretutindeni. Valuri de oameni izvorăsc ca din pămînt şi inundă arterele largi. Apa Nevei desparte Leningradul drept în două, trece prin oraş, largă şi tulbure. Amîndouă malurile au fost închingate în piatră masivă. Cheiurile sunt late, cu privelişti frumoase şi boschete din loc în loc. Peste oraş s-a lăsat o ceată învăluind totul. Picături uşoare de ploaie, boarea de nord, cerne fără întrerupere. în lungul Nevei, pe partea stingă se înşiră clădiri monumentale : Şcoala de Arhitectură, Academia Comunistă, Muzeul Antropologic şi alte palate cu placarde şi drapele roşii. Pe partea celuilalt mal sunt înşirate vile de toată frumuseţea, locuinţele marilor bogătaşi de altădată. Cele două părţi ale oraşului sunt legate cu poduri uriaşe ce se mlădiază cu teamă peste trupul Nevei. Statui zvelte, lampioane bogate îi decorează intrările şi marginile. 185 Monumentele împăraţilor Leningradul este plin de monumente. Aproape toate au rămas intacte şi la locul lor. De cum intri în oraş, în piaţa gării chiar, te izbeşti de statuia împăratului Alexandru al IlI-lea. Cred că acest monument bolşevicii nu-1 vor dărîma niciodată. Este mijlocul cel mai bun de propagandă împotriva ţarismului. împăratul Alexandru este înfăţişat călare pe un cal gras, cu picioarele butucănoase. Calul îşi ţine capul în jos, cti priviri de animal încăpăţînat, gata să zvîrle. Pe spinarea lui lată stă Alexandru al IlI-lea, cu turul pantalonilor umflaţi, gras, cu capul căzut în jos, absent pînă la inconştienţă. îţi face impresia că ar fi suficient o singură mişcare a calului şi Alexandru s-ar prăbuşi grămadă. în clipa cînd acest monument a fost terminat, în sînul familiei imperiale a fost scandal, deoarece unii membri cu mai mult gust artistic s-au opus să-1 expună, fiind convinşi că sculptorul şi-a bătut joc de împărat. De fapt, cine cunoaşte viaţa lui Alexandru al IlI-lea şi moravurile acelui timp îşi dă seama că fonta din piaţa Leningradului prezintă cu multă justeţe pe împăratul acelor timpuri. Pe soclul statuii, după revoluţie, Demian Bednîi, unul din /marii poeţi bolşevici, a scris următoarele versuri : „Fiul meu şi tatăl meu au îost executaţi, Numai eu am recoltat o glorie ruşinoasă, , Şi-am rămas aici drept simplă sperietoare Pentru ţara care a aruncat jugul autocraţiei." în piaţa palatului imperial de iarnă se înalţă o coloană de granit, de 100 de metri. în vîrf de tot, figura lui Alexandru I cu trup şi aripi de înger, iar în mîna stînga ţine o cruce de aur, uriaşă. Acest monument a fost înălţat drept omagiu îm- 186 paratului Alexandru I, după retragerea lui Napoleon. în fundul pieţii, spre Neva, se ridică palatul de iarnă al Romanovilor, în stil baroc. Extrem de încărcat, cu figuri de femei în mişcări de dans, cu chipuri de ofiţeri şi florărie bogată, îţi dă impresia unei adevărate dantelării. înainte palatul era colorat în roşu închis, însă bolşevicii, spre a putea scoate mai bine în evidenţă lucrările de artă care-1 decorează, i-au schimbat culoarea, vopsindu-1 în alb şi roşu. în dreapta este palatul fostelor gărzi imperiale, iar în stînga Statul Major. Palatul de iarnă, care conţine 1.500 de camere, a fost transformat în muzeu ; iar clădirea Statului Major este actualmente sală pentru adunarea Sovietelor. Cătte partea stînga a oraşului, îşi deschide gura, chiar în malul Nevei, Piaţa Decembriştilor. Inima pieţei este decorată cu monumentul lui Petru I, operă de mare artă. împăratul este arătat în anii lui tineri, călare pe un cal ager şi într-o atitudine de iluminat războinic. Soclul monumentului este dintr-o stîneă, în spatele căruia se tîrăşte un şarpe pînă la picioarele calului. Monumentul a fost făcut de către fiica lui Petru, Ecaterina a Il-a. Se vede scris : „Ecaterina Il-a lui Petru I". Foarte aproape de Piaţa Decembriştilor, despărţită numai de catedrala Sf. Isac, se desface Piaţa lui Isac, astăzi Piaţa Voronsky. Chiar la uşa catedralei este monumentul lui Nicoîai I, reprezentînd forţa militară. înarmai pînă-n dinţi, stă prins de spatele unui cal, gata să zboare. De jur împrejurul statuii, în basorelief, sunt executate scenele timpului : ţărani îngenuncheaţi în faţa judecăţii, 'decapitări, revolte înăbuşite prin sînge, numai acte de umilinţă şi teroare. Cel mai interesant monument însă este al Ecaie-rinei II, aşezat în Parcul Central din faţa Teatrului Mare. Ecaterina stă în picioare, semeaţă, pe un 187 postament de 12 metri. în mîna dreapta fine coroana Austriei, iar pe cap poartă coroana Rusiei. La picioarele ei, de jur împrejur, stau jos, în poziţii desişul de galante, cei 7 miniştri, toţi eleganţi şi tineri. în mijlocul cercului de demnitari, ' favoritul Potemkin. Buclele ondulate ale părului său ating discret vîrful pantofului împărătesei Ecaterina. Acestea sunt cîteva din monumentele Leningradului, pe cari bolşevicii, găsindu-le obiecte de artă autentică şi mijloace de propagandă, le-au lăsat. I Fortăreaţa Petru şi Pavel Fosta închisoare a deţinuţilor politici se află într-o insulă înconjurată de apă. Două ziduri, după ce treci podul, străjuiesc puternic de jur împrejur. Dincolo, de celălalt mal al Nevei, este palatul imperial, chiar faţă în faţă cu închisoarea. Dintre aceste ziduri deţinuţii politici de altădată au ascultat exasperaţi muzicile de la palatul ţarului. Melodia mazurcei sau a imnului imperial, au lunecat blajine pe obrazul Nevei, pînă la urechile închişilor. Astăzi însă, nu se mai aude nimic. Cele două mari cetăţi, palatul de iarnă şi fortăreaţa Petru şi Pavel, una cetate a libertăţii1, cealaltă a prigoanei, stau cu porţile închise şi nelocuite de nimeni — două lumi dispărute. A venit altă lume nouă şi tînăr ă, care se plimbă doar prin sălile acestor cetăţi pustii, minunîndu-se şi revoltîndu-se. că ele au putut să existe sute de ani, faţă în faţă. închisoarea este extrem de lungă, poate de o jumătate de kilometru. Sute de celule dau într-un culoar nesfîrşit... Celula este destul de largă, are un pat cu saltea ele paie, pătură, chiuvetă şi lampă. 1 în sensul de : cetate a vieţii uşoare, trîndave (n, ed,). 188 Chiar în celula neagra, fără lumină, deţinuţii puteau să se mişte. Zidurile dintre celule sunt extrem de groase şi umplute cu cîlţi pentru ca închişii să nu comunice între ei prin pereţi. Pe peretele unei celule este chipul Vetrovei : o tînără tipografă, cu fruntea lată şi figura expresivă. Vetrova, din cauza regimului aspru la care fusese supusă, şi-a vărsat tot gazul din lampă pe rochie, după care şi-a dat foc. A murit în chinuri groaznice. Ani de-a rîndul, în urmă, studenţii revoluţionari au manifestat pentru ea. Cinci metri departe de fereastra celulelor, străjuieşte un zid muced, menit să omoare perspectiva, să fure cerul din ochii deţinuţilor. O vrabie a venit la drevele unei ferestre şi priveşte înăuntru. A mai venit şi a doua şi a treia. Stau aşa, cîteva clipe, şi pe urmă zboară dincolo de zidul muced, peste care se vede cerul şi o bucată de soare... înăuntru ele nu mai văd oameni de 17 ani. Dau peste locul de plimbare al deţinuţilor, cu băncile de odihnă, acum acoperite de frunze umede. în dosul acestei curţi se deschide o portiţă care, printr-o cărare îngustă, duce la un canal părăsit. Pe aici erau scoşi şi împuşcaţi toţi deţinuţii care „fugeau de sub escortă"... Vechii conducători ai închisorilor lăsau o oarecare libertate închişilor, fiind convinşi că aceasta tulbură pe deţinut, neurastenizîndu-1. în mijlocul acestui loc de tortură îşi ridică fruntea senină una dintre cele mai bogate biserici ale vecîiei Rusii — Petru şi Paul. Aspectul bisericii este urît. Un amestec de catolicism, ortodoxism şi baroc. Din creasta ei se repede în sus, fără nici un rost, un turn de aur, lung de 23 de metri. în turlă un ceasornic, adus de Petru cel Mare, cîntă acum la amiază „Internaţionala" (înainte eînta imnul imperial). 189 Fortăreaţa Petru şi Pani era renumită altădată pentru că adăpostea în sinul ei deţinuţii politici şi mormintele ţarilor. Deţinuţii politici nu mai sunt. Au rămas însă în biserică 33 de morminte imperiale. Optsprezece morminte sunt înşirate unul lîngă altul, în faţa altarului, iar celelalte presărate prin toată biserica. Toate sunt făcute din marmoră albă, de forma unei prisme dreptunghiulare. Deasupra fiecăruia, o cruce de aur, emblema imperială. Locul de frunte îl ocupă Petru cel Mare şi alături de el odihneşte bucătăreasa olandeză, Caterinca I, soţia lui. Ceea ce este însă mai izbitor, caraeterizînd mentalitatea Romanovilor, stăpîni ai Rusiei vreme de 300 de ani, este faptul că alături de mormîntul Ecaterinei a Il-a există mormântul împăratului Petru al IlI-lea, soţul Ecaterinei, asasinat de către aceasta pentru tron. Urmaşii nesăţioasei împărătese au aşteptat să moară, ca apoi rămăşiţele ei trupeşti să le alăture bărbatului asasinat. Pe urmă sicriile de marmoră se înşiră cam aşa : Paul I cu soţia, Alexandru I cu soţia, Nicolae I cu soţia, Alexandru III cu soţia ş.a.m.d., împăraţi alături de soţii, fiice şi fii... Ce au devenit marile palate In lungul unei străzi întregi se întinde palatul prinţului Mihail, fratele lui Alexandru II, cu două etaje, cu 12 coloane în stil clasic* Uşi înalte se deschid cu greu. Se închid singure la loc, pocnind. Apoi intri într-un hol mare de marmoră, din care urcă, în mai multe direcţii, rînduri de trepte. Cu litere mari, roşii, stă scris : „O dictatură puternică a proletariatului este ceea ce ne trebuie pentru a fărîma ultimele resturi ale clasei capitaliste muri- bunde şi pentru a zdrobi maşinaţiile ei tîlhăreşti" (Stalin). Frazia aceasta răsună puternic în palatul de marmoră. Iţi trebuie cel puţin două ore ca să-1 poţi vizita. Numai după ce l-ai parcurs şi te afli liber în stradă, întrebi, respirînd în voie, cum a putut un singur om să locuiască într-o casă atît de imensă ? Nu l-a obosit ? Astăzi palatul prinţului Mihail este transformat în muzeu etnografic. în acest muzeu este prezentată în mod metodic şi extrem de -documentat evoluţia popoarelor din Uniunea Sovietică, începînd din faza primitivă şi pînă în zilele regimului socialist. Sunt expuse instrumentele de muncă din toate epocile, îmbrăcămintea, religia cu forma zeilor, care în unele ţinuturi din Siberia s-au mai menţinut pînă [în] ultimul timp. Acest muzeu este oglinda zdrobitoare a vieţii nemernice şi trudnice în care s-au zbătut masele ţărăneşti, în epocile ţariste. Şi ca o culme a ironiei, în mijlocul marei săli de recepţie şi de dans a palatului prinţului, este expusă o mizerabilă casă ţărănească, locuită de o familie numeroasă. Casa ţărănească, în care locuiesc şapte suflete, într-o grozavă promiscuitate, contrastează tragic cu imensitatea palatului de marmoră. Palatul Simolnîi, fostul institut al domnişoarelor aristocrate, este astăzi transformat într-un birou politic. Aici a locuit Lenin timp de un an, în prima perioadă revoluţionară 1917—1918. Camera lui cu nr. 280 a rămas intactă. Două paturi şcolăreşti, cu pături cenuşii, un paravan, un dulap simplu, un birou roşu... Apoi, în acelaşi institut, sala în care s-a întrunit adunarea comitetului executiv [al] partidului din noaptea de 25-26 octomvrie 1917. în bubuiturile tunurilor — pentru că afară era plină revoluţie — la ora 9, şedinţa a fost deschisă. La ora 2 noaptea 190 191 s-a primit vestea că palatul imperial de iarnă a căzut în mîinile revoluţionarilor. Lupta era cîştigaită. Aici, în acest palat, Kirov, unul din secretarii Partidului Comunist, a fost asasinat acum cîtăva vreme. Toate palatele marilor prinţi sau bogătaşi au astăzi o întrebuinţare publică. Mulţi, dintre stă-pînii lor au fugit, părăsind Rusia, o bună parte mai trăiesc sub regimul sovietic, cîştigîndu-şi existenţa prin propria lor muncă. Am vizitat castelele de dincolo de Neva, cartierul cel mai aristocrat al Petersburgului de altădată. Grădiiii de brazi, havuzuri de apă, lei de marmură, păzitori la porţi. Interioare bogate, tablouri de mare valoare, covoare persane, canapele îmbrăcate în catifea scumpă. A rămas totul ca în alte vremuri. Numai că fiecare castel este locuit acum de 80—100 de muncitori. I-am găsit împrăştiaţi prin sala de bibliotecă sau stînd comozi în hol, picior peste picior, şi cetind. Majoritatea sunt muncitori bătrîni, din regiunile îndepărtate ale Siberiei. Vin o lună la Leningrad, în concediu, să-1 cunoască şi să se odihnească. Pe un soclu de mahon, chiar la intrarea în hol, bustul în bronz al unui bărbat la 40 de ani, cu cioc şi figura severă. Întreb ce reprezintă. — Prinţul Alexei Grigorovici, fostul stăpîn al casei. Sus, în dormitorul cu draperii albastre, chiar între paturile muncitorilor, acelaşi soclu de mahon pe care stă bustul unei femei frumoase şi tinere, cioplită în marmoră albă. — Cine este doamna aceasta ? mă adresez unui muncitor înalt şi cu spatele lat. — Ana Alexei Grigorovici, soţia prinţului Grigorovici. 192 — O mai ţineţi aici ? ^— De ce nu ? Este un obiect ele artă. Uiiă-ie ce zîmbet are ! Şi muncitorul pune mîna lui puternică pe umărul alb al Anei Alexei Grigorovici. Am părăsit acest cartier de pe malul drept al Nevei, cînd se înserase de-a binelea. Se menţinea aceeaşi ceaţă de Baltică, umedă şi neprietenoasă. Pe ţărmul Nevei trecea un grup de vreo 20 de fete, cu trupurile subţiri, cu capetele goale. Sunt comsoimolele (ţinerile comuniste), care se întorc de la vrfeun teren sportiv. Merg în cadenţă, dar supleţea pasului lor, în pantofi de tenis, nu face nici un zgomot. Fetele mai mult lunecă de-a lungul Nevei şi cîntă. Cîntă ceva din care nu disting decît refrenul : „Noi suntem nădejdea şi viaţa de mîine..." în cîntecul lor nu e nimic războinic, ele n-au nimic şovin. Este mai mult o melodie caldă, care te tulbură şi te face să regreţi că în calea lor nu răsare soarele. Leningradul, deşi nu mai este capitala Uniunii, a rămas însă acelaşi centru viguros. în el se experimentează toate mijloacele de înălţare culturală şi de progres tehnic al provinciilor nordice. „Trebuie să transformăm Leningradul — a spus Stalin — dintr-o regiune oare consumă, într-una care produce.*" Ţinut mai mult mlăştinos, acoperit de turbă, a fost multă vreme sterp, din care cauză trebuia să se aducă cereale pentru populaţie din celelalte regiuni ale Rusiei. Astăzi însă, în urma unei munci metodice şi insistente, locurile mlăştinoase au fost uscate şi îngrăşate pe cale chimică, şi întreaga regiune a Leningradului a devenit o regiune de mare producţie. ţŞ — Al. Sahia — Scrieri gîesş j.gg S-au creat apoi noi fabrici şi uzine, iar 55 Pu- tilov", marele centru de armament, înnumără peste 60.000 de 'lucrători. KIEVUL „LEAGĂN AL ORTODOXIEI" Aşezat pe malul drept aii Niprului, cu mult ridicat deasupra lui de spinările unor coline, Kievul, îmbrăcat într-o bogăţie de castani, plopi maies-toşi şi salcîmi albi, te ajută să vezi pînă departe întinderea Ucrainei. Este unul dintre cele mai vechi oraşe. Locul unde este clădit a fost locuit din prima epocă de piatră şi Herodot menţionează că la nordul Mării Negre există Borystenul, adică Niprul, pe malurile căruia se întind cimpuri minunat de fertile. Acum 1500 de ani trecea pe aici marele drum comercial oare lega estul asiatic cu inima Occidentului european. în secolul al X-lea şi al Xl-lea Kievul devine un oraş internaţional. Pe la 1240 este ruinat; aproape în întregime de invazia tătă-rască. îi trebuie 100 de ani-să-şi poată reveni. Că-zînd mai tîrziu în mîinile Lituaniei, din oraş princiar, cu mari întărituri. războinice, devine oraş negustoresc şi către sfîrşit începe să i se ridice valoarea comerciallă. în vremea aceasta se formează o mulţime de corporaţii artistice. Trecînd definitiv în posesiunea Moscovei, Kievul ajunge o fortăreaţă puternică. Prin secolul al XVIII- lea cade însă mereu victimă a incendiilor, după care se reface repede. Către sfîrşitul secolului al XVIII-lea Kievul înseamnă cu adevărat un mare centru cultural şi artistic. în secolul al XIX- lea apare industria zahărului, cînd Kievul înnumără 6.000 de lucrători şi 57.000 de locuitori. Spre jumătatea acestui secol şe clădeşte o partş |94 cil totui nouă a oraşului. Se fac străzi largi, dase cu cîte 5-6 etaje, tramvaie, electricitate, teatre şi muzee. Traversînd acum Kievul în lung şi lat, ai să întîlneşti resturi ale perioadelor princiare lituaniene şi moscovite, toate acele epoci de veacuri imprimate în linia arhitecturii, în toate pietrele. Kievul însă se distinge prin lanţul nesfîrşit al colinelor -îşi al văilor, care îi dau un pitoresc cu totul original. De jur împrejur îl înconjoară grădini fructifere, pămînt fertil, care a legat omul de el, din epocile cele mai îndepărtate. Eu l-am văzut toamna cînd crengile castanilor nu se scuturaseră cu totul. Observ pe cer cîrduri de păsări cari zboară rătăcite, înfundîndu-se în pădurile de pe malul Niprului. Peste cetăţile de sute şi sute de ani, ruginite, arse de vreme ca de foc — au căzut foi de salcîmi şi de plopi. Kievul mi se pare o simfonie de galben, tulburată pe alocarea de roşul ruginiu. în parcuri grupuleţe de copii strîng frunze în coşuleţe de sîrmă şi pe urmă le spulberă, fericiţi, în vînt. Iar pe colina cea mai dreaptă se ridică, domi-nînd tot oraşul, vechea mînăstire Kievo Peterskia Lavra, mînăstire care a jucat un rol imens în istoria imperiului ţarist. Kievul a fost „leagănul ortodoxiei". Aici şi-au depus Roman o vii marile lor bogăţii, la cari s-a mai adăugat şi ultima copeică a mujicului credincios. Ceea ce este Mecca pentru mahomedani, sau Zidul plîngerii pentru evrei, ia fost înainte ele Revoluţie Lavra pentru poporul rus. Cît s-a schimbat astăzi ! Dangătul clopotelor din Kiev nu se mai aude languros, pierzîndu-se peste coline şi văi şi înfundîndu-se în pădurile Niprului. Ntl &b mai vaci nici cîrdurile miilor 4€ pelerini umili, nici echipajele prinţilor, veniţi din toate colţurile Rusiei să se roage. Kievul nu mai e acelaşi. Fumul coşurilor de uzine a înlocuit mirosul tămîii, turnul de fabrică se înalţă mai sus decît crestele bisericelor şi Kievul a devenit centrul cultural şi industrial de primul ordin, jucînd un mare rol în schema generală a planului cincinal. Înainte de Revoluţie, populaţia Kievului era de 400.000 locuitori şi 8.000 de lucrători, cari munceau în 96 de întreprinderi cu caracter mărunt. Astăzi sunt 600.000 locuitori şi 146.000 de lucrători. Vechile uzine de cîte 5—600 lucrători au fost transformate în mari întreprinderi cu mii de lucrători, producînd venituri de cîteva milioane de rable pe an. Oraşul imînăstirilor de altădată a rămas deoparte, uitat, ca făcînd parte dintr-altă lume. Alături de el a crescut un oraş modern, inima unei industrii mecanice mijlociii. Kievul este însă şi centrul culturii naţionale a Ucrainei... Instituţiile sale de învăţămînt superior înnumără 60.000 de studenţi. Aci se mai află marea Academie de Ştiinţe, o mulţime de aşezăminte ştiinţifice, un mare număr de facultăţi muncitoreşti, laboratoare etc. Afară de Biblioteca naţionala a Ucrainei, care are 2.000.000 de volume, se mai adaugă alte 4 mari biblioteci. Tot la Kiev sunt grupate editurile de stat ale Ucrainei. Din punct de vedere artistic, Kievul ocupă unuil din primele locuri în Uniunea Sovietică. Aici se face teatru de înaltă valoare, iar marile fabrici de cinematograf sunt înzestrate după ultimele progrese tehnice occidentale. 196 Lupta între două generaţii Toamna la Moscova, unele dupăHamiezi sunt calde. Străzile se desfac ca nişte braţe uriaşe, pline de surprize, chemătoare şi vii. ^Plecasem pe şoseaua Leningradului, care se desfăşoară ca o panglică dreaptă şi sură. Pe o parte şi pe alta, şiruri de pomi şi bănci. M-am aşezat pe o bancă, Lîngă mine au mai luat loc doi militari, în mantale lungi, cu cizme, şepci verzi şi stele roşii în frunte — doi soldaţi. Discutau ceva despre tancuri. De pe stradela din stînga a apărut un cortegiu curios. Un singur cal murg trage după el un dric. Dricul însă nu mai pare dric. E mai mult un rest — o platformă cu roate pe care este aşezat cosciugul bine legat. Cosciugul este vopsit în alb, dricul e alb şi calul roib este acoperit cu o plasă albă. Mortul este probabil tînăr. In urma dricului vin vreo şapte persoane : o bătrînă, un bătrîn — poate părinţi — trei tinerii, o fată şi un copil. Sus pe capră, lingă vizitiul hodorogit care ţine hăţurile, stă o copilă de vreo 6 ani cu o iconiţă: în mînă. Cei doi militari s-au ridicat în picioare. Fac şi eu la fel. Unul spune : — încă nu s-a lichidat cu biserica. Merge greu !... — Cum merge greu, tovarăşe ? spune celălalt. Uită-te Ia ei, înimormîntează fără popă, deşi nu-i opreşte nimeni. Militarii s-au aşezat iar şi au început să vorbească din nou despre tancurile lor. Aspectul acestui cortegiu mă intrigă grozav. Din faptul că mergea cu icoana în frunte şi mai ales din discuţia militarilor, mi-am dat seama că trebuie să fie o înmormîntare creştină. Dar unde merg ? De ce lipseşte preotul ? M-am luat după ei. Cortegiul înaintează însă cu greu. Strada este extrem de aglomerată. Automobilele, tramvaiele 197 trec prea repede. Cortegiul trebuie să abată cînd într-o parte cînd în alta. în piaţa arcului de triumf, pe lîngă gara cea mare, unde se încrucişează străzile, el a trebuit să oprească de tot, în rînd cu celelalte vehicule, după legile circulaţiei. Grupul celor 7 stă strîns lîngă roţile dricului, pentru că vehiculele din spate au înaintat prea mult. Vizitiul ţine de hăţuri, speriat ca un (manechin inutil. Numai fetiţa cocoţată pe capră pare fericită ; liniştită îşi roteşte privirile peste piaţa acoperită de lume. Cortegiul porneşte din nou. Lai prima stradă co~ teste spre dreapta. Deşi pe aici aglomeraţia nu este mare, dricul se tîrăşte cu aceeaşi încetineală. Nici calul, nici vizitiul şi nimeni din cei şapte pare că nu se grăbesc. Pe urmă am cotit pe alte străzi. Pe cîte străzi am trecut ? Mergeam în urma grupului, oprindu-mă din cînd în cînd să nu fiu observat. De două ori unul din tineri a: întors capul spre xnine şi s-a uitat întrebător. Aş dori să intru şi eu în grup, să mă înrîndui cu ei în urma dricului. N-am curajul. Ar putea să mă întrebe poaie chiar bătrînul : „Cine eşti dumneata şi ce cauţi aici ? Ai cunoscut pe fiul meu ? L-ai iubit ?" Şi eu n-aş şti ce să răspund. în timpul acesta cortegiul s-a îndepărtat — urcă strada ridicată în pantă. Picioarele calului par nesigure pe caldarîimul înclinat. Roibul mai face cîţiva paşi şi pe urmă îngenunche, apoi se culcă de-a binelea peste uluba din stînga. Vizitiul se agită sus şi fîşie cu un bici care nu ajunge pînă la cal. Cortegiul s-a spart şi a venit în jurul calului. Sus a rămas uitată fetiţa cu icoana. Bătrînul a prins calul de urechi şi încearcă să-1 ridice. Cei trei tineri vor să-i scoată hamul şi nu pot. A coborît de sus şi vizitiul. în cele din urmă desfac ştreangurile şi liberează calul care, însă, nu poate să se ridice. Cum îşi propteşte copitele de caldarîm, lunecă şi cade din nou. A venit şi miliţionerul (sergentul de stradă). Mă apropii şi eu de dric. 198 Situaţia mă îndrituieşte s-o fac. Spun miliţione-rului că ar fi bine să punem ceva, o pătură, un postav, sub picioarele de dinainte ale calului. Am văzut lucrul acesta odată, pe Calea Moşilor în Bucureşti. Miliţi.onerul se uită în toate părţile să găsească ceva, Toţi fac la fel. în cele din urmă îşi dezbracă repede maintaua şi vira un colţ sub picioarele din faţă ale calului. Acesta se propteşte cu nădejde şi se ridică definitiv. Miliţionerul îşi ia mantaua şi-o scutură, apoi o îmbracă repede, salută şi pleacă grăbit. Oamenii din cortegiu se uită la mine binevoitori, parcă ar voi să-mi mulţumească. Se înhamă calul şi vizitiul se urcă sus. Cortegiul se formează la loc, tot aşa ca mai înainte ; cei doi bătrîni, fata şi un tînăr, în primul rînd, apoi cei doi tineri şi copilul în spatele lor. Trec şi eu alături de copil, complect în d rîndul. Merg parcă mai repede acum. Cotim mereu pe alte străzi. Trecem prin faţa unor fabrici. înţeleg că sunt fabrici, după coşurile înalte şi după mişcarea din jurul lor. Cred că sunt de ciment ; pe urmă vine o fabrică de pîine şi alte clădiri mari prin faţa cărora trecem, neluaţi în seamă de oameni. Cîţiva copii cu ghiozdanele în spate s-au oprit la; un colţ de stradă. Au arătat cu mîna spre copila cu icoana şi-au rîs la ea. Fetiţa a întors şi ea capul către ei, răspunzîndu-le printr-un zimbet. încolo, restul trecătorilor lunecă pe lîngă noi grăbiţi, parcă nici n-ar şti ce ducem noi în cărucioara albă. în dreptul unui atelier mecanic, cu automobile oprite la rînd, vreo cîţiva; muncitori au ieşit şi se uită la cortegiu. Unul din ei face cu mîna spre noi. Tînărul din flancul rîndului meu s-a oprit. A dat mîna cu cel de la atelier. Acesta arată spre vizitiu, poate spre fetiţa cu icoana. Tînărul spune ceva, mai mult săltînd din umeri, şi pe urmă vine fuga de se înrînduieşte cu noi. Poate or fi prieteni sau or fi lucrînd în acelaşi atelier. 199 Aş vroi să întreb unde mergem. îmi închipui însă că trebuie să mergem la cimitir, dar nu sunt sigur. După ce mai trecem pe o stradă podită cu scînduri, deoarece dedesubt se lucrează metroul, cotim pentru ultima oară la dreapta, dăm într-un cîmp deschis, unde foarte aproape se vede cimitirul, cu gard din seîndură vopsită verde. Calul grăbeşte pasul, a înţeles. Vizitiul agită şi el hăţurile. Cimitirul pare o pădure, aste plin de plopi şi fagi înalţi, destul de bătrîni. La intrarea în cimitir ne întâmpină o ceată de bătrîne — poate vreo douăzeci, cerşetoare. Nu sunt rău îmbrăcate. Cele mai multe au figuri distinse. Sunt ultimele epave ale burgheziei trecute. Probabil, cîndva, au fost bogate şi au însemnat mult în lumea lor. Le-a prins însă viaţa cea nouă nepregătite şi incapabile să facă ceva. Dricul intră pe poarta cimitirului, înaintează puţin şi se opreşte. Vizitiul se dă jos. în partea stingă stă un fotograf care şi-a expus în vitrină opera. Sunt numai fotografii de morţi. Alături de el, o prăvălie de zid, cu geamuri largi, în care se văd coşciuge de toate mărimile şi de toate preţurile. Unele sunt îmbrăcate într-uin fel de pînză de fir, ca hainele preoţilor. Acelea sunt cele mai scumpe. Dinspre biserica cimitirului vin doi preoţi în vîrstă, pregătiţi cu odăjdii şi cu cădelniţe. S-au opirit la cîţiva metri de dric şi aşteaptă să fie chemaţi. Bătrînul face semn şi preoţii înaintează. Şi bătrînul şi bătrîna le sărută mîinile. Unul din cei doi tineri (acela, care a vorbit cu lucrătorul în stradă) spune, adresîndu-se preoţilor: — Cetăţenilor, fratele meu a fost comunist şi va fi înmormîntat fără preot. — Nu, Vasia este băiatul meu, eu l-am făcut, eu l-am crescut şi eu îl înmormîntez aşa cum trebuie. — Da, numai că Vasia a cerut să fie ars şi dumneata l-ai adus aici. Bătrîna a început sa plîngă cu sughiţuri uşoare şi îngîină ceva, acoperindu-şi faţa cu colţul basmalei. Preoţii stau unul lîngă altul, cu privirile-n pămînt. Clatină din cînd în cînd cădelniţile fume-gînde. Mirosul de tămîie se răspîndeşte puternic prin pădurea cimitirului, pătrunzîndu-ne în nări. — Cetăţenilor — vorbeşte alt tînăr, adresîndu-se preoţilor — credem că ne-am înţeles. Mortul trebuia să fie incinerat, dar nu s-a făcut aceasta din cauza opoziţiei părinţilor. Am decis să fie înmormîntat în cimitir, dar fără preot. Vă rugăm !... Cei doi preoţi se înclină, îndoindu-se din spinări, ca arcurile. Vizitiurnu s-a mai urcat pe capră, a prins calul de căpăstru şi merge înaintea lui. Sus, fetiţa n-a auzit nimic din tot ce s-a discutat. A sucit iconiţa, uitîndu-se de vreo două ori la ea : reprezenta chipul Maicii Domnului. Cortegiul mortuar înaintează domol prin aleile strîmbe ale cimitirului. Au căzut frunze multe, aproape toate frunzele plopilor. Mormintele au spinările şi braţele crucilor îngălbenite de atîtea frunze. Tot cimitirul pare galben, un galben enervant, care supără ochiul. Peste cimitir, atingînd aproape vîrful copacilor, a trecut un avion, vîjîind şi alungind liniştea de cavou,. S-a făcut iar linişte. Nu se aude decît zgomotul paşilor noştri şi fîşîitul roţilor de la dric, care calcă frunzele de pe alee, afundîndu-le în pămîntul moale. Cortegiul s-a oprit. Am ajuns. Patru cetăţeni s-au ridicat de pe pămîntul unei gropi proaspete, s-au dat în lături pioşi şi ei, cu lopeţile în mîini. Pe urmă au alergat la dric de au coborît coşciugul. Doi şi-au desfăşurat cîte o frînghie din jurul mijlocului cu care au lăsat apoi coşciugul în groapă. Dar în timpul acesta, printre copaci, şi-au făcut iar apariţia cei doi preoţi, cu potcapuri pe cap şi cu cădelniţele în mîini. Unul din ei a înaintat pînă în marginea gropii. S-a răspîndit din nou mirosul pătrunzător de tămîie. — Aşa, părinţilor, pentru Dumnezeu, slujiţi !... a exclamat bătrînul la vederea preoţilor. Plînsul bătrînei se aude acum insistent prin pădurea cimitirului, prin toamnă. Fata tînără stă cu braţele încrucişate, alături de bătrîni. Ii curg şi ei fire uşoare de lacrimi. O fi poate logodnica lui Vasia. Cei trei tineri au privit dispreţuitori către preoţi, pe urmă au întors spatele, retrăgîndu-se cîţiva paşi. Fetiţa strigă de pe capra dricului să fie dată jos. Unul din tineri a luat-o în braţe şi a coborît-o cu icoană cu tot. Slujba preoţilor a durat puţin, iar cei patru gropari au acoperit repede cu pămînt coşciugul alb. Cînd mormîntul a fost terminat, bătrînul a pus la capătul lui o cruce subţire din crengi de brad cu o fundă de hîrtie albastră. Unul^ din tineri a înfipt în faţa crucii o scîndură albă cu numărul 618, de care era prinsă o panglică roşie. Fata a luat panglica care se mototolise lîngă cruce şi a întins-o cu atenţie de-a lungul mormîntului. Bătrîna şi-a dezlegat din nou batista să plătească preoţilor. Dricul a plecat înainte singur. Am salutat pe oamenii din cortegiu şi m-am retras. Mi-au răspuns cu priviri de mulţumire ; bătrînul s-a descoperit. Ei vor ţine minte poate toată viaţa figura străinului care a însoţit pînă la groapă pe Vasia, tovarăş comunist şi tînăr. Nici eu n-am să uit vreodată nici dricul alb, nici calul acoperit de plasă albă, nici fetiţa fericită de jucăria din braţe, nici fata cu plîns reţinut, şi nici, mai ales, lupta pe faţă care s-a dat între resturile unei^ lumi vechi şi între revărsarea alteia cu totul nouă şi neîngenuncheată de forme. Aceasta a fost o înmormîntare ortodoxă. Slujba religioasă este liberă. Preoţii pot merge în fruntea cortegiului mortuar pe străzi ; nu-i împiedică nimeni. Le lipseşte însă curajul. N-ar mai putea să reziste privirilor celor mulţi, care de mult au uitat de Dumnezeu. înmormîntările comuniste sunt cu totul altfel. Adeseori am văzut pe străzi un camion mare, decorat în roşu, în care se află un sicriu, de asemenea îmbrăcat în roşu. Trece repede, cu muncitori şi muncitoare urcaţi pe el sau agăţaţi numai de scări. în urmă, tovarăşii de fabrică aranjaţi în coloană de marş, cu muzică militară în frunte. Aspectul acesta cu steag roşu deasupra camionului, cu muncitorii de lîngă sicriu în bluze albastre şi ridicaţi în picioare, nu-ţi mai trezeşte de loc ideea sinistră a morţii, ci ai impresia unei lumi care, încrezătoare în ea, pleacă să se lupte cu viaţa. MAREA INDUSTRIE ■ în anul 1920, scriitorul englez H. G. Wells a vizitat Uniunea Sovietică. Atmosfera era încă tulbure şi nu trecuseră de la Revoluţie decît doi ani şi ceva. Se trasaseră doar marile linii generale, care aveau să ducă la construcţia statului socialist de astăzi, atît de puternic. Wells a ţinut mult să stea de vorbă cu Lenin, şi a stat. Scriitorul englez a întrebat, în primul rînd, 202 203 pe diriguitorul bolşevic de atunci, cu ce îşi va începe opera de clădire a statului proletar. — Voi electrifica Rusia, a răspuns Lenin, categoric. — Bine, dar cu cine ? Uiţi oare că te afli în mijlocul unui popor de semiprimitivi ? :— Nu. Am conştiinţa lucrului acesta. Şi pentru a te putea convinge ie invit să revii în Uniunea Sovietică peste 4 ani. Lenin a murit în 1924. Wells n-a mai venit în 1924. A venit, cu 14 ani mai tîrziu, în toamna anului trecut, cînd mă găseam şi eu în U.R.S.S. Entuziasmul scriitorului englez a fost mare şi l-a manifestat în toate împrejurările. Abia acum şi-a dat seama că Lenin n-a fost un „naiv", cum îl caracterizase el în ziarele englezeşti, ci, fiind îfl-telept, a simţit şi a crezut în marea forţă umană, descătuşată de tirania exploatatorilor. în trei luni, cît am stat în Uniunea Sovietică, am putut să-mi dau seama, cred, într-o largă măsură, de realizările mari ale statului bolşevic, în domeniul industriei grele. Şi n-am vizitat decît fabricile importante din Moscova, Leningrad, regiunea Nijni-Novgorodului de pe Volga şi bazinul industrializat al Niprului de la Dnieproghes. Marea industrie se află însă în Urali sau de-a lungul Pacificului în Siberia, apoi în Caucazia şi părţile de jos ale mării. De la Revoluţia din Octombrie, în şaptesprezece ani şi ceva, guvernul bolşevic a brăzdat Rusia ţaristă de altădată, cu lanţuri de fabrici, adevărate stavile fată de orice pericol armat, care s-ar abate vreodată asupra patriei proletare. 204 Dnieproghes Una din cele mai însemnate realizări este fără îndoială Dnieproghesul, staţie electrică de pe malul Niprului, în regiunea Zaporojie. Rîu puternic, Niprul duce înspre Marea Neagră cantităţi enorme de apă. în ţinutul Zaporojului, navigabilitatea lui era odinioară turburată de stînci şi cataracte. Timp de 200 de ani, pînă la venirea regimului comunist, s-a căutat să se rezolve circulaţia pe Nipru şi să se cîştige energia pe care o conţine... în această regiune, pur agricolă, mai locuia şi contele Stembak, stăpîn peste 16.000 de hectare. El a căutat întotdeauna să înlăture orice plan de industrializare a, ţinutului, căci aşa îi dictau interesele agriculturei sale. Planul creării acestei staţii electrice a fost conceput de pe timpul lui Lenin, însă n-a fost pus în aplicare decît în anul 1926. Prima problemă a fost să se ridice nivelul apei cu cel puţin 4 metri, pentru ca astfel să se acopere stîncile şi rîul să poată deveni navigabil. Dnieproghesul este opera inginerului sovietic Winter, sub conducerea căruia lucrările au durat .5 ani. Totul a fost gata însă cu 6 luni mai devreme de cum se prevăzuse. Construcţia este în întregime de beton armat. Căderea apei se face de la o înălţime de 37 metri, pe 48 de guri uriaşe. Instalaţia are 9 turbine, fiecare avînd forţă de 90.000 cai putere. Deci Dnieproghesul dispune de 810.000 cai putere şi aprovizionează cu electricitate toate instalaţiile pe o rază de 200 km. Astfel aprovizionează fabricile din Don-bas, Dniepropeirovsk, Nicopoli, Krivoirog şi toate fabricile de pe malul stîng al Niprului. în prezent, se lucrează să se lege regiunea electrică de aici cu regiunea din Caucaz într-un singur sistem electric, care va produce anual 9 miliarde kilowaţi, devenind astfel cea mai mare forţă elec- 205 trică din lume. Din aceste 9 miliarde, numai staţia Dnieproghesului ar urma să consume 3 miliarde. Electrificarea căpătată din căderile de apă înseamnă o economie imensă. Dnieproghesul, prin electricitatea sa, face în prezent o economie de un miliard şi jumătate kg ţiţei la care s-ar mai adăoga cheltuielile de scoatere, de transport etc. Aspectul staţiei Dnieproghesului este impresionant. De departe se vede parcul electric, format dintr-o ramificaţie de sîrme, care duc la sute de km cărbunele alb. La o margine a podului de peste Nipru, lung de un km, este aşezată uzina. Aici malul Niprului e înalt şi întărit cu ziduri puternice din piatră vulcanică. Sala turbinelor, cu pereţii de marmoră, este cu* rată ca o farmacie. Peretele care dă spre apă este de sticlă. în stînga de tot, se văd gurile uriaşe ale căderilor de apăi Cîteva stînci negre au mai rămas încă şi-şi ridică vîrfurile din apă. O insulă de cîţiva kilometri sparge Niprul în două. Aici a fost tabăra cazacilor din Zaporoje. Se mai vede încă „stînca iubirii", unde venea din cînd în cînd Ecaterina a Il-a să petreacă. N-a fost distrusă. Ea a rămas ca un simbol al lumii de altădată, alături de operile creatoare ale lumii de astăzi. La această operă atît de uriaşă au lucrat 20.000 de muncitori, zi şi noapte, fără întrerupere, vreme de cinci ani. Acum nu mai sunt decît 25 de lucrători tineri, în costume albastre. Avantagiul cărbunelui alb. Numa mîna aceasta de oameni distribuie, dintr-o sală cu pereţii de marmoră neagră, sutele de mii de kilowaţi. Becuri albastre, roşii, de toate culorile, s-aprind şi se sting, cadrane, ceasornice semnalizează după reguli şi legi pe care nu le înţeleg. Stăpîneşte o tăcere adîncă. 206 Dintre aparate s-a desprins un tînăr care înaintează spre mine cu paşi sfioşi, de teamă să nu turbure tăcerea electrică. Este Rott Kapp, şeful secţiei electrice, originar din Odesa şi numai de 26 ani. Face parte din prima generaţie a inginerilor roşii. Alături de uzină a luat naştere un oraş modern cu 12.000 de locuitori. Străzi drepte, mărginite de blochausuri, îi dau aspectul cel mai civilizat posibil. Pe toată partea stingă a Niprului se înşiră fabrici de oţel, fontă, aliage de fier, cocs etc, fabrici în care muncesc 67.000 de lucrători. Astfel regiunea Zaporojului, altădată agricolă şi stăpînită de cazacii războinici, a devenit, sub regimul bolşevic, unul din marile centre mecanice. Industria de pe Volga Nijni-Novgorodul, astăzi numit Gorki, locul de naştere al marelui scriitor rus, se deşiră pe coline, la malurile Volgii, înflorind pe zi ce trece într-o industrie puternică. Gorki înnumără acum 477.000 locuitori, dintre cari 125.000 lucrători calificaţi. Are 102 întreprinderi, 97 cooperative, 12 universităţi şi politehnice cu 10.000 studenţi, 17 şcoli mijlocii speciale cu 7.500 elevi, 83 şcoli medii cu 46,500 elevi, 34 instituţii ştiinţifice de studii, 3 teatre etc... La 16 km de Gorki este situată marea fabrică de automobile. O şosea asfaltată leagă oraşul de fabrică. Un braţ al Volgii lunecă pe aproape de tot, sclipind sub soarele acestei dimineţi de toamnă. Fabrica îţi răsare deodată înainte, uriaşă. De jur împrejurul ei se văd lanuri de automobile. Stau înrînduite frumos, noi, unele lîngă altele, ca altă- 207 dată grămezile de grîu. Le sclipesc otelurile în soare şi un fel de adiere răcoroasă, cu gust de toamnă, vine dinspre apele Volgii, Deasupra fabricei o stea roşie, în cinci colturi, şi steaguri, steaguri... Pe zidul din fată al fabricei sunt expuse placarde cu producţia ultimilor ani. în 1932 producţia a fost de 223.000.000 ruble, în 1933.de 347.600.000 ruble. Lozinci de îndemn la muncă, parole revoluţionare mai decorează faţada fabricei. Printre altele stă scris : „Să ne însuşim mînuirea tehnicei noi, iată sarcina principală a piatileticei a doua". Istoria acestei fabrici este extrem de impresionantă şi ea caracterizează în totul metoda de muncă şi forţa sovietică creatoare. în 1931, pe locui unde astăzi se înaltă trupul uriaş al acestei fabrici de automobile, era cîmp sterp, pe aiocurea acoperit de mlaştini. Vieţuia acolo o lume sărăcăcioasă de agricultori, care^ avea să se lupte în fiecare an cu apele Volgii revărsate prin braţe. Conducerea sovietică a liotărît însă ca aici să se construiască fabrica. Au fost chemaţi din America 60 de ingineri specialişti. Lucrul s-a început şi într-un termen foarte scurt corpul fabricei, acoperind 50 de hectare, a fost terminat. După aceasta, inginerii americani au cerut lucrători pentru viaţa dinăuntru a fabricei. Reprezentantul guvernului la aceste lucrări a răspuns specialiştilor : — Trebuie să vă serviţi de muncitorii care au lucrat la construcţia fabricei. Alţii nu avem ! — Bine, dar aceştia sunt ţărani, străini de mecanică şi vor distruge, în loc să creeze... — Nu face nimic, vor învăţa ! în faţa acestei situaţii, 35 de ingineri specialişti au părăsit imediat Uniunea, întorcîndu-se în America. (Printre cei rămaşi este şi un romîn bănăţean, Catanian, plecat de mic în America. Catanian este 208 astăzi directorul unei secţii tehnice de la fabrica de automobile şi a fost decorat cu ordinul „Lenin", cea mai mare distincţie sovietică.) Grupul celor 25 de specialişti rămaşi a trecut în fabrică la construit automobile cu ţăranii care nu ştiau pînă atunci decît să plutească pe apele Volgii sau să zgîrie pămîntul. Munca a fost uriaş de grea. Aparate noi, materiale de preţ au fost distruse la început de mîinile nepricepute ale ţăranilor, improvizaţi în lucrători tehnici. Primele maşini n-au fost bune şi pagubele au fost evaluate la milioane de ruble. Pe deasupra, se mai dezlăntuise în întreaga lume propaganda social-democrată, care voia să demonstreze incapacitatea ţăranului rus în domeniul tehnicii descriind cu lux de amănunte „eşecul industriei de pe Volga". Nu s-a dat însă cu nimic înapoi şi forţa sovietică a învins. Prin disciplină de fier, prin agitaţie ^continuă, au reuşit ca în bălţile Volgii să se nască o mare industrie mecanică. Şi astăzi, această fabrică construieşte în 12 minute un automobil, realizînd 200 de bucăţi pe zi. în inima fabricei este o viaţă dinamică, care amestecă într-o muncă comună femeile şi bărbaţii. Maşini uriaşe cu forme monstruoase sunt conduse prin aer, de la un capăt al fabricei la altul, de către fete tinere, sigure pe mişcări. Vezi cum creşte sub ochii tăi trupul automobilului. Vin din toate părţile, pe cale mecanică, piesele componente. Au fost montate osiile, roţile, se aşază motorul, caroseria ş.a.m,d. şi maşina înaintează pe un jgheab metalic, dînd locul altor maşini care o urmează. în 12 minute, automobilul ajunge la capătul fabricei. O fată tînără trece vioaie la volan. Motorul a fost pus în funcţiune, fata claxonează şi pe urmă dispare cu maşina pe uşa fabricei, înrînduindu-se lîngă cele care aşteaptă afară. Toate acestea sunt rezultatul unei munci de trei ani. *4 209 r După fabrica de automobile am vizitat marea fabrică de locomotive „Sarniova". Aici se construiesc motoare „Diesel", vapoare, tancuri, locomotive, cazane pentru fontă, piese de rezervă etc. Secretarul generai al acestei fabrici uriaşe este o femeie slăbuţă, brună şi cu priviri agere. Ne conduce prin toată întreprinderea, vreme de cîteva ore, dîndu-ne toate explicaţiile. Directorul fabricei este un fost lucrător, care însă, imediat după Revoluţie, a intrat în şcolile tehnice roşii. Prin fabricile prin care am trecut, întotdeauna am căutat să stau de vorbă cu lucrătorii, intere-sîndu-mă de aproape de viaţa lor, dacă sunt mulţumiţi sau nu. Vorbesc însă îndeajuns locuinţele lor din jurul fabricei, blochausurile moderne, casele de cultură, cluburile şi, mai mult decît orice, leagănele pentru copii, adevărate capodopere... Felul de viaţă al lucrătorului rus s-a ridicat mult şi el tinde să se îmbunătăţească pe fiecare zi. Lucrătorul bolşevic iubeşte cultura, stăpîneşte tehnica din toate punctele de vedere şi simte nevoia unei lecturi, a unui spectacol. M-au încredinţat de lucrurile acestea sălile de cinematograf şi teatru din regiunile industriale, întotdeauna arhipline de lucrători, mica bibliotecă din casa muncitorului şi cluburile de cultură, cu sălile populate de cetitori. AGRICULTURA în stepa Ucrainei Ucraina este unul din marile grînare ale Rusiei. Stepă nesfîrşită, ea face parte din fîşia de pămînt negru, care, pornind din apusul Uralilor, străbate 210 mijlocul Husiei, ţine tot lungul Sunării noastre şi sfîrşeşte în Iugoslavia. Cînd te găseşti în inima Ucrainei, ai impresia unui taler uriaş, descoperit în faţa cerului, pentru ploaie. Drumul pe care l-am făcut de la Moscova pînă la Zaporoje, Dnieproghes, apoi Dniepropetrovsk, Kiev, pînă jos la Tiraspol, mi-a fost îndeajuns, cred, ca s-o pot cunoaşte. De la Dnieproghes pînă la Dniepropetrovsk, am renunţat la tren. Bucata aceasta de drum, cale de o sută şi ceva de kilometri, care trece prin mijlocul stepei, am parcurs-o cu automobilul. M-am urcat într-o maşină de curse, încărcată pînă la ultimul loc. Oameni cu genţi, cu pachete, cu cărţi... Lîngă mine stă un cetăţean cu ţinută îngrijită şi pare să fie tînăr de tot. A deschis o carte şi citeşte. Subliniază, din cînd în cînd, anumite rînduri cu vîrful unui creion albastru. Citeşte raportul lui Stalin asupra muncii, ţinut la congresul al XVII-lea. Intrăm în vorbă repede. Tînărul se numeşte Mihail Mihailovici şi vine de la Leningrad, unde a terminat universitatea agricolă pentru colhozuri şi sovhozuri. Acum merge în partea de jos a Kievului să lucreze într-un colhoz, în calitate de agronom. Mă uit la el şi-i spun că e prea tînăr pentru noua lui meserie. Mihail Mihailovici îmi răspunde zîmbind : — Un absolvent al Universităţii agricole „Stalin" din Leningrad nu mai poate fi prea tînăr ; la noi omul nu-şi numără niciodată anii... Din momentul ce ţi s-a încredinţat o răspundere, nu eşti nici prea tînăr, nici prea bătrîn ; înseamnă că eşti tocmai bun. Mihail Mihailovici îşi deschide din nou cartea şi continuă să-şi facă sublinierile cu creionul albastru, 14* 21Î Cu toţii suntem vreo 20 de călători, dintre eall şi 4 femei. In maşină s-a făcut un fum gros, cu toate că s-a deschis o fereastră. între călători s-au încins discuţii. Se discută tare, pentru că altfel nici nu s-ar putea auzi din cauza zgomotului maşinii. Nu se vorbeşte însă decît despre însămînţări, despre tractoare, semănatul cu avionul, semănatul cu mîna ş.a.m.d. Discuţiile se aprind, mulţi dintre călători scot creioanele şi. fac socoteli, citează cifre din carnet, spre a dovedi ceea ce susţin. Tînărul agronom şi-a întrerupt cetitul, ascultă atent. — Toţi se interesează numai de chestiuni agricole, mă adresez lui Mihail Mihailoviei. — Da, şi e bine aşa. De fapt, majoritatea sunt muncitori agricoli. — Lucrurile merg cam greu în agricultură, îi spun eu. — Este adevărat, a mers foarte greu. Recitesc chiar acum capitolul al Il-lea, intitulat „Ridicarea gospodăriei agricole", din discursul tovarăşului Stalin, ţinut la congresul al XVII-lea, şi îmi dau seama perfect de bine despre lucrul acesta. Dacă în industriile celelalte s-a înaintat cu paşi verti-ginoşi, în domeniul gospodăriei agricole nu s-a petrecut aşa. Greutăţile în perioada reorganizării au fost destul de mari. Să strîngi gospodăriile mărunte şi sărace în colhozuri, să te lupţi în acelaşi timp cu culacii, să creezi colhozuri şi sovhozuri în cîmpii nepopulate, nu este un lucru prea uşor. De fapt, această perioadă a primilor ani din planul cincinal n-a putut arăta o ridicare rapidă a producţiei ; ea a fost numai o perioadă de creare a posibilităţilor, pentru un viitor foarte apropiat. în anul 1929, în toată Uniunea Sovietică, ani însămînţat 118.000.000 ha, în 1930 am însămânţat 127.000.000 ha, iar în 1931 am însămînţat 136.000.000. 212 — Dar în anii 1932, 1933 au scăzut însămînţă-rile ; este adevărat ? — Da, dar de ce ? Noi nu căutăm numaidecît o producţie mare de orice fel. Voim în acelaşi timp să ridicăm nivelul gospodăriei agricole. Tovarăşul Stalin e categoric în această privinţă şi am să-ţi citesc ce spune. Mihail Mihailovici, îmbujorat la fată, deschide raportul congresului al XVII-lea şi citeşte : „Datele creşterii suprafeţelor însămînţate nu pot fi socotite ca dovezi suficiente ale dezvoltării gospodăriei agricole. Se întîmplă ca suprafeţele să crească, iar producţia să nu crească sau chiar să scadă, pentru că prelucrarea pămîntului s-a înrăutăţit şi de aceea recolta pe unitate de suprafaţă a scăzut. Perioada de reorganizare a gospodăriei agricole, cînd numărul colhozurilor şi numărul membrilor au crescut furtunos, s-a terminat şi s-a terminat încă din anul 1932. Prin urmare, procesul, de-acum înainte, al colectivizării este un proces de absolvire şi reeducare treptată, de către colhozuri, a rămăşiţelor gospodăriilor ţărăneşti individuale, ceea ce înseamnă că colhozurile au învins definitiv şi pentru totdeauna." ...Maşina aleargă liniştită pe şoseaua, cînd asfaltată, cînd pietruită. A fost tăiată direct prin mijlocul stepei, ca să lege Dnieproghesul cu Dniepro-petrovsk. Este dreaptă ca o linie şi se pierde departe în amurgul care se lasă. Pe o parte si pe alta, pămînt negru-cărbune, ca tot pămîntul Ucrainei. Mergem mai bine de o oră fără să se vadă vreun sat. Stepă. Este vechiul ţinut căzăcesc, locurile prin care au alergat eroii lui Taras Bulba, descrişi de Gogol. Din cînd în cînd se ridică cîte o movilă uriaşă, legată de legendele cazacilor războinici. Cuţitele tractoarelor au spart adînc în trupul stepei, :cMlcat înainte numai de copitele cailor căză-ceştft Ogoarele au fost întoarse şi semănăturile de 213 toamnă aii răsărit din belşug. Bucăţi mari, verzi, cît poţi cuprinde cu ochii, pătează pictural stepa neagră. Un rînd de tractoare merg înspre răsărit, greoaie, cu aburi, înşirate în flanc. Toamna se simte puternic, bate vîntul caracteristic al stepei. Ea pare ascunsă după fiecare brazdă, în fiecare nor, care priveşte cu teamă pamîntul. Maşina s-a oprit. Suntem în dreptul unui colhoz. Au venit tărăncile cu coşuri încărcate cu mere, pere şi alte feluri de fructe. Mihail Mihailovici a sărit şanţul şoselei şi pe urmă a venit la mine cu pumnii încărcaţi de pămînt. — Ia în palmă, te rog, puţin pămînt ucrainean. Este foarte gras, n-are nevoie de nici o substanţă chimică. în maşină a deschis un geamantan din care mi-a mai pus în palmă, pe rînd, încă şase feluri de pămînt, păstrat cu grife în nişte cutiuţe de carton. Era pămînt din Siberia de sud, două feluri de pămînt din regiunea Leningradului, din Republica Moldovenească etc. — Cel din Leningrad este pămînt transformat cu totul ; îl avem numai de la Revoluţie încoace. E pămînt de baltă, cîştigat prin mijloace chimice. Toate felurile astea de pămînt le duc colhoznicilor cu cari am să lucrez, să vadă şi ei toate calităţile de pămînt ale Sovietelor. Vreau apoi să fac o expoziţie, am planuri mari. Am cercetat toate categoriile de pămînt sovietic, după îndemnul tînărului agronom, însă mare lucru n-am înţeles. Pe mine mă interesează mai mult decît toate pămînturile Mihail Mihailovici, tînărul acesta deştept şi întreprinzător, care umblă cu felurile de pămînt, cum ai umbla cu bijuterii de mare preţ. Am intrat în Dniepropetrovsk seara. Odinioară oraşul se chema Ecaierinoslav, adică glorie Ecate- 214 rinei. Aciini i s-a schimbat numele după preşedintele republicii ucrainiene, fost lucrător de fabrică în Ecaterinoslav. Oraşul este aşezat în mijlocul unei văi. Din centrul lui, noaptea, se văd cum urcă străzile pe deal, brăzdate pe margini cu becuri dese *şi luminate puternic. Are bulevarde largi, tramvaie şi parcuri pline de copii. Mihail Mihailovici a fost cît se poate de amabil. Seara m-a condus prin tot oraşul, mi-a dat toate explicaţiile şi i-a părut foarte rău că expoziţia agricolă regională a fost închisă. — Puteam să te fac să înţelegi o serie întreagă de chestiuni referitoare la agricultura sovietică, mi-a spus el, regretînd amar. Aveam la dispoziţie totul. Eu am mai rămas în Dniepropetrovsk vreo cîteva zile. Mihail Mihailovici a plecat chiar a doua zi de dimineaţă. A plecat încărcat cu geamantanele lui, în care ducea şase feluri de pămînt sovietic, într-un colhoz din sudul Kievului, unde acest tînăr îşi va începe o viaţă nouă şi adevărată. Viaţa în colhoz şi sovhoz S-ar putea ca mulţi cetitori să nu cunoască termenii de colhoz şi sovhoz, cari sunt cu totul noi şi de origină bolşevică. Cuvîntul colhoz este compus din kol (kolektivnoe), o prescurtare a cuvîn-tului „colectiv" şi din hoz (hozeaizstvo), care se traduce prin „gospodărie". Colhoz înseamnă deci gospodărie colectivă, adică sat colectivizat. Sovhoz este o întreprindere a statului şi vine de la cuvîntul sovetskoe, care însemnează gospodărie sovietică. în urma stabilirii puterei sovietice, tot pamîntul a devenit al statului. Marile ferme model, stăpînite altădată de casta nobililor, au fost transformate în 215 întreprinderi agricole ale statului, adică în sovhozuri. Celelalte întreprinderi, slab mecanizate, şi toate micile întreprinderi de pămînt particulare au fost date ţăranilor, organizaţi în colhozuri. Deci, în prezent, pămîntul Uniunei Sovietice este lucrat prin sovhozuri, întreprinderi ale statului, conduse de directori numiţi de el şi de lucrători care primesc un salariu fix. Apoi în colhozuri, organizaţii ţărăneşti din 50— 800 de membri, cu conducere aleasă din sînul lor, iar produsele sunt împărţite între membri, după numărul zilelor de muncă şi calitatea muncii. Organizaţia în colhoz este foarte complicată, deoarece se depun toate eforturile ca munca să fie plătită la adevărata ei valoare. Cît am stat la ţară, timp de aproape două săp-tămîni, am căutat să pătrund şi să cunosc felul de viaţă al ţăranului bolşevic. Am vizitat colhozuri, în care am stat cîte o zi sau două, prin regiunea Volgii, în stepa Ucrainei şi în Republica Moldovenească. Viaţa diferă de la colhoz la colhoz, depinzînd de felul cum membrii înţeleg să se organizeze şi, desigur, de bogăţia solului. Mecanismul însă şi concursul statului este acelaşi pretutindeni. Un colhoz poate să aibă între 50—800 de membri, de obicei însă satul întreg se colectivizează. Conducerea colhozului formată dintr-un comitet cu 7—8 membri: preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi casier — în urma aprobării instanţelor superioare iau în stăpînire pămîntul din apropiere, atît cît ar putea să muncească. O dată colhozul închegat, ei sunt consideraţi răspunzători de acest pămînt, atît timp cît vor trăi. Intrarea în colhoz este liberă pentru oricine şi nimeni nu te poate da afară. Cum se lucrează ? Colhozul este format din brigăzi, fiecare brigadă are cîte un şef şi la rîndul ei 216 brigada este compusă din echipe. Brigada are locul de muncă fixat, de obicei pe 5 ani — după rotaţia plantelor. Fiecare colhoz îşi are apoi tehnicieni, agronomi cu studii speciale. în dolhoz toţi sunt interesaţi direct, pentru că de munca fiecăruia depinde producţia totală, care apoi se împarte proporţional cu zilele de muncă şi calitatea muncii. Zilele de muncă sunt notate în condică de către brigadierii-şefi. într-un colhoz există şapte categorii de muncă ; fiecare trebuie să îndeplinească o muncă după priceperea şi instrucţiunile căpătate. Astfel, în categoria I intră muncile cele mai uşoare, păzitul colhozului etc. în a Il-a categorie — muncile pe jumătate grele ca : vizitiul cailor pe cîmp şi cei cari nu ştiu decît să plivească de buruieni ; categoria IlI-a — muncile grele : aratul, săpatul, seceratul, legatul etc. ; categoria IV-a — muncile pe jumătate calificate : munca la grădinile de fructe, treieratul, grăjdarii, brigadierii etc. ; categoria V-a — numai muncile calificate : mecanicii, tractoriştii, fierarii etc. ; categoria Vl-a — specialiştii : agronomii, administratorii, veterinarii ; categoria VII-a : preşedintele. După strînsul recoltei, totul se împarte la numărul zilelor muncite de către fiecare colhoznic, avîndu-se în vedere şi calificaţia muncii pe care a îndeplinit-o. înainte ca productele să se fi împărţit între membri, colhozul vinde statului o parte pe un preţ mai scăzut, îşi trage sămînţa pentru anul viitor şi plăteşte staţiei de tractoare, care a împrumutat colectivităţii maşinile sale. Lucrul cel mai interesant într-un colhoz este respectul pentru munca cu nivel ridicat şi plătirea ei la adevărata valoare. Grăjdarul, care pretutindeni a rămas muncitorul cel mai dispreţuit şi mai prost plătit, în colectivitatea bolşevică este cotat în categoria IV, 21? nitiiieă pe jumătate calificată, egală cu a şefului de brigadă, pentru că de priceperea şi strădania lui depinde sănătatea vitelor din colhoz. Membrii colhozului pot să aibă ca proprietate, de care dispun cum vor, următoarele : o casă, o grădină, o vacă, cîteva oi, porci şi pasări. N-au voie să devină proprietari de maşini agricole, de cai, boi, în genere de animale de tracţiune. Mă găseam într-un colhoz din regiunea căză-cească a Zaporojuliii. Un colhoz care dispunea de 200 de hectare, 300 de case şi vreo 700 de muncitori. Acolo am găsit cei mai frumoşi cai pe cari i-am văzut vreodată ; cîteva sute, aşezaţi după culori, înrînduiţi în grajdul lung al colhozului Era într-o dimineaţă de octombrie, răcoroasă şi plină de soare. Un tînăr a venit ţanţoş, a prezentat un bilet grăjdarului, după care acesta i-a scos un cal negru ca tăciunile. Animalul, în răcoarea dimineţii, a nechezat uşor, gata de ducă. Tînărul l-a mîngîiat pe frunte, apoi i-a netezit părul lucios sub bătaia razelor. L-a înşeuat cu ajutorul grăjdarului, după care în plină goană s-a zvîrlit călare. Tot spectacolul acesta l-am urmărit cu inginerul Ilici Nicolaevici, şeful staţiei de tractoare apropiate, făeîndu-mă să gîndesc la o serie de lucruri. I-am spus inginerului : — Tînărul este, fără îndoială, fiu de cazac şi cazacii iubesc caii pînă la patimă. Iată, el nu mai are calul lui şi ca să plece undeva are nevoie de bilet special ; sigur că acum s-a dus într-un serviciu comandat. — Desigur, a răspuns inginerul ferm. — Dar dacă acest tînăr ar voi mîine să plece cu acelaşi cal în colhozul vecin, pentru că acolo îl aşteaptă cineva, să spunem, o fată ? Te-ai uitat la el, n-avea decît 20 de ani. Ceea ce spun eu este absolut omenesc şi cred că eşti de acord. 218 Inginerul m-a privit zîmbind. —' Sunt de acord şi este foarte omenesc acest sentiment. Dar te-ai întrebat citi fii de ţărani puteau în vechea Rusie să încalece după bunul lor plac asemenea cai ? Cîţi îi aveau ? Pamîntul pe care stai d-ta astăzi era al unui mare nobil cu mii de slugi. Ceva mai mult, să presupunem că toţi fiii de ţărani, la 20 de ani, ar fi avut cai cum ceri d-ta. Noi le-am luat caii, dar în schimb le-am dat o viaţă ordonată, i-am obişnuit să muncească metodic, i-am învăţat carte, le-am dat cinematograf, tărăncile nu mai nasc pe cîmp, au doctori ; i-am trezit să poată face deosebire între viaţa calului şi viaţa omului. Ceea ce spui acum este judecata lumii de dincolo, un sentimentalism intelectual mic-burghez, care la noi a murit demult. Fără îndoială că referindu-ne la nivelul cultural atît de ridicat al ţăranului bolşevic de astăzi, în raport cu ţăranul epocii ţariste de ieri, inginerul Ilici Nicolaevici avea dreptate. Apoi felul de muncă al ţăranului, într-o colectivitate continuu agitată, contactul cu maşinile, existenţa cinematografului, a teatrului, a radioului, lichidarea analfabetismului au ridicat într-un mod surprinzător nivelul colhoznicului. Pe lîngă colhozuri s-au creat leagăne pentru copii, unde mama îşi poate lăsa copilul în timpul zilei de muncă. Ţăranca naşte cu asistenţa unui medic, pentru că fiecare colhoz îşi are doctorul său. Ea se bucură de 4 luni concediu, de 4 luni concediu de îndată ce a avut un copil. Colhoznicii cari vor să treacă dintr-o categorie de muncă inferioară în alta superioară, o pot face în urma unor cursuri, pe cari le urmează la şcoală. Sovhozul este o fermă a statului, la care muncesc lucrători plătiţi cu salarii fixe, fără să participe la beneficii, şi cu conducem numită de stat. Organizarea muncii este însă aceeaşi ca şi 219 la colhoz, adică împărţită în şapte categorii. Muncitorul poate să aibă concediu de boală pînă la 3 luni cu salariul complect. în caz de invaliditate, indiferent de ce ar fi ea determinată, bătrînete, boală etc, are drept la pensie. Toţi muncitorii din sovhozuri sunt- sindicalizaţi. Tendinţa conducerii sovietice în primul plan cincinal a fost să transforme U.R.S.S., tara de mică proprietate ţărănească întîrziată cum era, într-o tară de mare forţă agricolă, organizată pc baza muncii colective. în sensul acesta s-a depus o formidabilă muncă de către întreaga conducere a partidului. Rezultatul a fost că în trei ani numai, nu în patru cum prevăzuse planul, s-au organizat peste 200.000 de colhozuri şi peste 5.000 de sovhozuri. în acelaşi timp, în curs de 4 ani, s-a mărit întinderea însă-mîntărilor cu 21 milioane hectare. Stalin afirmă într-unui din rapoartele sale că s-au grupat în colhozuri mai mult de 60% din exploatările ţărăneşti, care fac 70% din suprafaţa terenurilor ţărăneşti. Se poate spune deci că programul agricol al primului plan cincinal a fost triplat, devenind astfel tara cu cea mai mare agricultură din lume. Agricultura sovietică e caracterizată prin marea sa întindere, dar mai ales prin motocultură şi electrificare. în prima perioadă cincinală s-au creat în U.R.S.S. puternice întreprinderi pentru construirea de tractoare şi de maşini agricole, cari în planul al doilea, îmbrăţişează toate cîmpurile. Astfel, în prezent lucrează tractoare uzinele „Putilov", „Stalingrad", „Kiborkov" şi „Telio-binsk". înl 1928, U.R.S.S. poseda un parc de tractoare cu 306.000 cai putere, în 1931 dispunea de 1.800.000 cp., iar „Teliobinsk" dă anual 3 milioane 800 mii 220 Cp. La sfîrşituii planuiui al doilea cincinal se prevede 15 milioane de cp. Uzinele de „combinate", construite în prima perioadă cincinală, la Zaporoje, Saratov, Rostov, Novosibirsk, dau 240.000 „combinatiuni" cari permit să se facă recolta cerealelor şi a celorlalte culturi cu ajutorul combinatelor, în proporţii de 75%. Numai valoarea maşinilor, afară de tractoare şi camioane, din cele două planuri cincinale se evaluează la 10 miliarde ruble. Un rol însemnat îl ocupă în agricultură electricitatea. Din 100 miliarde de kw, cîţi produce Uniunea Sovietică, dă mai mult de 20% pentru colhozuri şi sovhozuri. în prezent, sovhozurile şi colhozurile stăpînesc 84,5% din toate suprafeţele însăniîntate cu culturi de grîne, în timp ce populaţia ţărănească individuală stăpâneşte 10%. Colhozurile au dat statului în 1933, sub diferite venituri, mai mult de 1 miliard de puduri (1 pud >= 16 kg) de grîu. Colhozurile şi sovhozurile au la dispoziţie în situaţia de fată 204.000 tractoare. în al doilea plan cincinal au fost împărţiţi prin colhozuri şi sovhozuri 1.900.000 de tractorişti, şoferi, mecanici, pregătiţi şi repregătiji, 1.600.000 de preşedinţi de colhozuri îşi sovhozuri, brigadieri, contabili etc. însămîntarea totală a anului 1933 a fost de 133,5 milioane ha. Pentru al doilea plan cincinal, trebuiesc realizate următoarele deziderate : 1. Ridicarea puternică a producţiei agricole şi îmbunătăţirea stării ţăranului. 2. Dărîmarea ultimelor resturi capitaliste din gospodăria agricolă şi aplicarea sistemului socia- 221 îist, singurul sistem admis pentru întreaga gospodărie narodnică1. 3. Îndepărtarea definitivă a ţăranului individual2 şi unirea lui cu gospodăriile^ colective pe baza muncii colective şi a proprietăţii colective. Acestea sunt punctele esenţiale pe care şi le propune conducerea guvernului bolşevic să le îndeplinească în perioada piatiletcei a doua, în ceea ce priveşte agricultura. FEMEIA Una dintre marile realizări ale regimului sovietic este fără îndoială eliberarea femeii. Astăzi, după 17 ani de la Revoluţia din Octombrie, „chestiunea feminină", atît de dezbătută în prezent, în întreaga lume, nu mai există în U.R.S.S. Problemele căsătoriei, amorului, familiei, considerate în Occident ca specific femenine, au dispărut din programul femeii sovietice şi au reintrat în domeniul general, interesînd pe toţi cetăţenii, fără deosebire de sex. Revoluţia din Octombrie a dat o totală egalitate femeii cu (bărbatul. iln colţurile cele mai îndepărtate ale Uniunei, în munţii Caucazului, în Raşkiria sau în Iacuţia, în Uzbekistan sau în Turkmenistan, femeia ia parte, în mod direct şi activ, la conducerea repu-Micei, la mişcarea economică şi socială. 1 Sahia se referă Ia gospodăria ţărănească. Noţiunea de narodnic e folosită cu acest sens (n. ed.). 2 Sahia înţelege prin termenii de mai sus. trecerea gospodăriei ţara* nului individual pe făgaşul socialismului (n. ed.). 222 Astfel, Consiliul comisarilor poporului din Ka-zahstan cuprinde o femeie, iar preşedintele Curţii supreme este cetăţeaiica Armabage Kaşma. Pătrunderea milioanelor de femei absolut în toate domeniile muncii îşi ale vieţii publice a adus o schimbare radicală în situaţia ei. „Guvernul sovietic a făcut, din primele luni de la venirea sa la putere, o schimbare radicală în legile referitoare la situaţia femeii. Şi din toate legile, cari priveau robirea femeii, n-a mai supravieţuit nici una după prăbuşirea definitivă a vechiului regim." (Lenin — „Discursuri la conferinţa muncitorilor", 1919.) Situaţia femeii înainte de Revoluţie Cred că este necesar a reda foarte pe scurt situaţia femeii sub regimul ţarist, spre a-ţi putea da seama prin comparaţie, de situaţia femeii ruse, după Revoluţia din Octombrie. Principiul fundamental al dreptului de familie şi de căsătorie era formulat în codul civil art. 107 al Rusiei ţariste în modul următor : ^ „Femeia este olbligată .să se supună în toate împrejurările bărbatului său ; ea nu poate să calce întru nimic ordinele cari i se dau." „Femeile nu pot să se angajeze în nici un fel de serviciu fără asentimentul bărbaţilor lor." (cod civil, art. 1.202.) „Femeii nu i se eliberează paşaport personal, ea mu poate să aibă paşaport decît împreună cu bărbatul ei. Un paşaport personal nu i se poate elibera decît în urma unui ordin special, autorizaţia bărbatului fiind obligatorie. Bărbatul are dreptul să-şi readucă femeia acasă cu forţa, prin ifiţermşdiul poliţiei, atunci cînd aceasta l-a pară- sit fără învoirea sa." (Din regulamentul paşapoartelor, codul civil.) Căsătoria era pentru femeie un adevărat jug, ea nu putea să facă absolut nimic fără să depindă de voinţa bărbatului său. Despărţirea într-o căsnicie nu se iputea face nici în urma unei înţelegeri mutuale între părţi. Vechea lege interzicea formal căsătoria femeilor care trăiau din munca lor proprie. învăţătoarele, surorile de caritate, telefonistele, telegrafistele, micile funcţionare de stat erau excluse din serviciu în clipa în care contractau o căsătorie. Cea mai mare nenorocire era pentru o femeie să aibă un copil nelegitim. Căutarea paternităţii unui astfel de copil era cu totul interzisă. Copilul purta în toate actele sale, pînă la moarte, specificaţia de „ilegitim". Aşa se explică marele număr de copii părăsiţi imediat după naştere, cari la Moscova atingea cifra de 20.000. Pentru aceştia statul crease un aşezămînt denumit de popor în mod ironic „fabrica îngerilor". Fiind rău îngrijiţi, 75-80°/o mureau. Munca femenină a fost, şi sub regimul ţarist, întrebuinţată într-un mod considerabil, atît la lucrul cîmpului, cît şi la industria tehnică. Pentru aceeaşi muncă însă, efectuată în aceeaşi măsură ca bărbatul, femeia era plătită de două ori sau de trei ori mai puţin. Femeile din cauză că în timpul naşterii erau complect lipsite de măsuri medicale, dedeau un procentaj prodigios de boli ginecologice. Adeseori, tărăncile năşteau pe cîmp sau în curtea fabricei. De aceea Rusia veche era primul stat din lume prin mortalitatea numeroasă a noilor născuţi. Despre nivelul cultural al femeii ruse nici nu se mai poate vorbi. Recensămîntul general al populaţiei din anul 1897 a dovedit că 87°A> din femei erau analfabete, 224 Femeia după Revoluţie Sub noua putere sovietică toate aceste măsuri legiferate, cari aveau drept scop să îngenunche femeia, au dispărut cu totul. Clădirea socialistă nu putea să se efectueze fără prinderea în joc a milioanelor de femei, în toate domeniile creatoare. Femeile au pătruns în toate branşele şi în prezent lucrează în toată Uniunea Sovietică 5.859.100 femei, constituind astfel a treia parte din populaţia muncitoare a republicei. Iată un tablou care arată munca femeii în economia, naţională a Uniunii Sovietice : în industrie lucrează 2.337.400 femei, în secţiunile culturale 1.063.400, în economia rurală 623.000, în comerţul statului 601.600, la construcţii 386.500, comunicaţii 220.700, municipalităţi 215.500, instituţii de stat 175.400, poştă-telegraf-telefon 74.300. Un total deci de 5.697.800, dintre care 4.481.909 fac parte din sindicatele muncitoreşti. Femeia participă cu titlul de egală a bărbatului în toate branşele economice şi sociale ; în codul sovietic, printr-o serie de legi, se protejează însă munca femeii, avîndu-se în vedere organismul ei mai slab. S-a creat apoi o mare reţea de instituţii pentru protecţia copilului îşi pentru alimentaţia publicului. „Toate femeile ocupate cu munci fizice au dreptul la un concediu de sarcină şi de naştere de 8 săptămîni înainte şi 8 săptămîni după naştere, primind în acest timp salariul integral ; femeile cari sunt ocupate cu munci intelectuale au dreptul la un concediu de 6 săptămîni înainte de naştere şi 6 săptămîni după naştere." (Cod. legii asupra muncii, art. 132.) în urma unei hotărîri a Comisariatului Muncii din 30 august 1930, categoria femeilor cu muncă fizică, cari beneficiază de două luni concediu înainte de naştere şi două luni după, s-a mărit, cu- J5 — AI. Sahia — Scrieri aj^şe 225 prinzînd şi următoarele ocupaţiuni : dactilografele, stenografele, casieriţele caselor automate, vînzătoarele din magazine îşi cele din serviciul ambalajelor, femeile doctoriţe, artistele, învăţătoarele «şcolilor de la ţară etc. Femeilor însărcinate şi mamelor care-şi alăptează copiii, legea le acordă o serie întreagă de privilegii economice. „O femeie nu poate să lipsească de la serviciu decît atît cît durează concediul sarcinei şi al naş-terei care i-a fost acordat. Revenind la serviciu, ea va putea să reclame aceeaşi muncă pe care o făcea înainte de perioada concediului." (Cod. muncii, art. 92) „Mamele care-şi alăptează singure copiii au dreptul la repauzuri suplimentare pentru a-şi alimenta copilul. Aceste repauzuri trebuie să fie de o jumătate oră cel puţin şi să fie acordate la un interval de trei ore." (Codul muncii, art. 134.) „In timpul cînd femeia îşi alăptează copilul nu poate să fie trimisă în misiune (cod. muncii, art. 133), nu poate să fie obligată la muncă suplimentară îşi nici să facă parte din echipele de noapte." (Art. 134.) O femeie însărcinată are dreptul de a primi biletul de călătorie de la .ghişeul drumului de fier, fără să fie nevoită să aştepte. Oriunde, femeia însărcinată sau cu copilul de mînă are în-tîietate. Astfel are dreptul să se urce în tramvai prin uşa din faţă ; în tramvai există 6 locuri destinate mamei şi copilului, în gări sunt de asemenea săli de aşteptare, iar la tren vagoane speciale. Independenţa economică a femeii-mame este garantată în U.R.S.S. prin sistemul de asigurare socială, care cheltuieşte anual peste 150 milioane de ruble. Această asigurare cuprinde : a) Alocaţie pentru perioada sarcinei şi a naşterii ; b) subvenţii pentru îngrijirile date eopilu- 226 lui şi pentru alimentarea lui ; c) asistenţa medicală gratuită. „Alocaţia pentru sarcină şi naştere este acordată persoanelor asigurate în timpul întregei perioade de concediu fixat prin art. 132 şi constă dintr-o sumă egală salariului integral pe tot timpul acestei perioade." (Art. 181.) Femeile sunt libere să-şi aleagă azi orice profesie, întocmai ca şi bărbatul, conform aptitudinilor lor. Femeilor cari lucrează în întreprinderile industriale şi dovedesc o înclinare pentru studiu, li se acordă de aceste întreprinderi toate posibilităţile să studieze. De aceea în cercurile de ucenicie tehnică, la conferinţele referitoare la problemele tehnice, în cluburile de lucrători, la facultăţile de seară muncitoreşti şi în şcolile înalte, procentajul femenin este foarte ridicat. Astăzi există în U.R.S.iS. femei ingineri şi femei directoare de fabrică, cari administrează întreprinderi cu zeci de mii de lucrători. Această transformare s-a făcut şi cu femeia de la ţară. Prefacerea economiei rurale din întreaga Uniune Sovietică într-o organizaţie formată din colectivităţi agricole (colhozuri şi sovhozuri) deschide o nouă eră femeii sovietice. Maşinizarea agriculturii, organizarea posturilor de tractoare au avut o mare influenţă, ajutînd ridicarea culturală a femeii. într-un colhoz, femeia are absolut aceleaşi drepturi ca şi bărbatul. Ea poate să fie membră a colhozului, chiar isă-1 conducă, iar salariul este proporţional cu munca pe care o depune în sînul colectivităţii. Nu se ia deci în seamă, la plata salariului, diferenţa de sex, ci numai calificaţia fiecărei munci. Guvernul ia toate măsurile necesare pentru ridicarea calificativă a muncii femenine. Există o mulţime de femei cari conduc coîîiozuri, femei mecanici, conducătoare de tractoare etc. In 1932 s-au înfiinţat în Ucraina cursuri de 3 luni pentru şefe de brigăzi la cari s-au înscris imediat 16.898 de colhoznice. Din prima serie au ieşit 6.138 conducătoare de tractoare. în Caucazia de nord urmează cursul 4.000 de femei, în vederea aceluiaşi scop, iar 2.596 au şi fost diplomate. Sunt apoi cursuri de specialitate pentru agricultură şi mai ales pentru cultivarea plantelor industriale. In genere, femeile constituie 40°/o din mîna de lucru a colhozurilor îşi a sovhozurilor. S-au creat la tară leagăne pentru copii, unde mamele îşi pot lăsa copiii în timpul muncii. Pe tot timpul duratei muncii femeia nu se mai ocupă de bucătărie, deoarece pentru serviciul acesta sunt brigăzi speciale. „Mişcarea colhozurilor a adus la conducere un mare număr de femei cu capacităţi remarcabile. Femeile au încetat de mult de a mai merge în urmă, ele au trecut în avangardă. Femeile în colhozuri sunt o mare forţă. Noi avem datoria de a atrage femeia în colhozuri şi a-i da acestei forte avîntul ei adevărat." (Stalin, „Congresul colhoznicilor", 1933.) în multe împrejurări femeia nu numai că a egalat pe băribat, dar l-a şi depăşit. Teza lui Lenin că : „Fiecare bucătăreasă trebuie să ştie să guverneze statul", şi care multora li se părea fără sens, s-a dovedit reală, prin marele număr de femei cari participă în mod integral la conducerea statului (bolşevic şi în toate ramificaţiile aparatului guvernamental. De exemplu : 113.000 de femei fac parte din justiţie, judecind în tribunalele populare ; dintre acestea 20.000 la oraş, 93.000 la ţară ; 36.000 sunt membre în consiliile judeţene şi 300.000 în consiliile săteşti. în comitetul executiv central se găsesc astăzi 185 de femei. 223 Aşadar, experienţa Uniunei Sovietice în domeniul acesta verifică, o dată pentru totdeauna, marea capacitate pe toate tărîmurile a femeii, care secole de-a rîndul a rămas neîntrebuintată. COPIII De vorba cu Grişka Apa Volgii se leagănă parcă altfel decît toate rîurile şi lunecă domoală către Caspică. în dreptul Nijni-Novgorodului face un cot puternic, îşi primeşte afluentul Oca şi pe urmă îşi vede de drum, tot aşa, cu spinarea gălbuie. Portul Nijni-Novgorodului, în această dimineaţă de toamnă, pare astîmpărat cu totul. Corăbii şi corăbioare, vapoare şi vaporaşe stau prinse de ţărm. Altele au plecat din zori, încărcate cu fructe, cu peşte sau numai cu oameni. Se simte cu adevărat toamna, care în clipa asta a venit peste toată Rusia. Suflă un vînt aspru tulburînd luciul Volgii şi umflînd pînzele colorate ale corăbiilor. Cît mă minunează Volga ! I-am, desemnat trupul cîndva, pe harta mititică a unei coli de un leu şi am dus-o pe foaia albă de hîrtie pînă la marginea Caspicei, care mă înfioară fiindcă semăna cu o scorpie. Văd înaintea ochilor pe învăţătorul din clasele primare. Nicolae Tufcea, brun şi energic, urmărind pe harta Rusiei apa Volgii : —< Volga izvorăşte din podişul Valdaisk — spunea el — este lungă de 3.690 km <şi se varsă în Marea Caspică. Ştiu lucrul acesta de la Tufcea, care a murit ftizie, în satul meu din judeţul Ilfov, acum unsprezece ani. 229 In port a oprit o maşină. A coborît un grup de excursionişti străini. Toţi sunt americani, pleacă pe Volga — spre Astrahan. Cîţiva sunt îmbrăcaţi în cazacă roşie. De fapt, americanii vin în Uniune mai mult să vadă un samovar, să se plimbe pe Volga şi să se îmbrace în cazacă. Cam atît îi interesează pe ei. Restul vizitează din maşină. Vaporul alb ca o lebădă s-a rupt de ţărm în exclamările fericite ale excursioniştilor. Lunecă în josul Volgii, fără cea mai mică clătinare, uşor şi senin. Două americane, blonde şi destul de frumoase, şi-au smuls fularele albastre de la gît şi le agită spre ţărm. Le-au răspuns marinarii cu şepcile lor albe, prin cîteva mişcări scurte. Ceva mai la stînga de animaţia portului se aud strigăte ascuţite de copii care se joacă la malul apei. Fiecare are cîte o eorăibioară cam de un sfert de metru lungime. Le-au legat cu cîte o sfoară lungă de partea de dinapoi, iar capătul celălalt al sforii îl ţin în mină. Vîntul suflă pîn-zile corăbioarelor şi le duce cu mare iuţeală atît cît ţine sfoara. Cînd corabia se opreşte, micii marinari o trag înapoi, înfăşurînd aţa pe mînă îşi pe urmă iar îi dau drumul. Uneori încarcă corăbiile cu nisip, cu cochilii de melci, sau fac întreceri, dîndu-le drumul, toţi deodată, la aceeaşi comandă. Trecerea vasului cu excursionişti a tulburat luciul apei, născînd valuri prea mari. Micile bastimente au fost ameninţate cu înecul, de aceea conducătorii au dat alarma prin strigăte disperate, trăigîndu-le la mal. Nici unul n-are mai mult de 12 ani. Sunt fericiţi. Au scos toate bărcuţele cu pînzele stropite de ajpă îşi le-au înşirat în ordine pe mal, una, lîngă alta. Dinspre port se apropie un marinar voluminos, cu barbă, în haină albastră. Are spatele încărcat Cu frînghii de care atirnă nişte cîrlige ruginite. Se opreşte în dreptul copiilor, apoi îşi trînteşte povara jos şi se apropie de ei. — Măi, ce flotilă uriaşe aveţi voi ! îmi place ! Adevărată marina bolşevică. — Da, dar era să ni le înece vaporul, tovarăşe Vasile Ivanovici. Dacă nu prindeam de veste... -—« Nu se poate. Vapoarele voastre nu se îneacă niciodată. Numai dacă eşti nepriceput şi nu ştii cum să le mînui de sfoară. Altfel, nu ! Copiii se uită cu încredere la marinarul vîr-stnic. Toţi sunt cu capetele goale. Vîntul, care flutură pînzele corăbiilor, agită cu destulă insistenţă şi zulufii lor, în majoritate blonzi. — Staţ^, tot m-am oprit eu, să vă fac o revizie la vase... Vasile Ivanovici ia pe rînd din mîinile cruzilor marinari jucăria de scînduri, o suceşte întîi pe toate părţile, foarte atent, după aceea o sună în fund cu degetul lui gros, apoi îi strînge pînza sau îi îndreaptă catargele. —< Ai cui sunt copiii ? îl întreb eu. — Ai munciitorilor. Astăzi e zi liberă şi au venit cu corăbioarele la joacă. — Dumneata n-ai nici unul între ei ? — Nu* sunt burlac. Şi marinarul rîde căseînd o gură de balenă. însă mie îmi plac copiii grozav de mult. Ca mîine ai să-i vezi căpitani de vase. Mîngîie obrazul ars de soare al unuia dintre copii. Ce zici, Grişkia, am 'dreptate ? îşi urcă din nou frînghiile cu cîrlige în spate şi pleacă. Copiii se reped la corăbii şi le dau drumul pe apă. Lui Grişka i s-a încurcat sfoara de o buruiană şi a rămas singurul cu vasul pe uscat. 11 ajut şi lansăm împreună pachebotul... — Eşti la şcoală ? îl întreb. 230 231 — Da, sunt în clasa lî-a. — Părinţi ai ? — Am. — Ce lucrează tatăl tău ? — Este lucrător în fabrica de automobile. Acum este acasă pentru că e zi liberă... Din susul apei vine un vapor. Suflă greoi şi pare să fie încărcat. O parte din copii au alergat către port cu corăbioarele în mîini. Plecăm şi noi într-acolo. — Cu şcoala cum stai, Grişka ? îţi place ? — Sigur că da. Sunt udarnic. Stai să-ţi arăt. Şi Grişka scoate din buzunarul pantalonilor o foaie destul de mototolită. O desface cu toată atenţia. Este ide mărimea unui sfert de coală. în dreapta figura lui Karl Marx, în stingă lui Lenin. Ceva mai jos „Proletari din toată lumea, uniţi-vă". Apoi titlul de diplomă şi următorul text : „Şcoala nr. 29 din raionul «Octombrie» decerne cetăţeanului Grişka Grigorovici titlul de udarnic din al doilea an al piiatiletcei, deoarece s-a manifestat în mod activ în lupta pentru clădirea şcoalei politehnice, în lupta pentru o disciplină conştientă şi o calitate superioară la învăţătură." Grişka îşi ia diploma pe care o vîră din nou în buzunar. înaintăm unul lîngă altul. Spune grav ţ — Cu şcoala stau bine de tot! în port ne-am strîns mîinile prieteneşte şi ne-am despărţit. Urc panta către Nijni-Novgorod. M-am depărtat mult de port. Parcă simt însă că duc în spate, în buzunare, în inimă pe acest Grişka, cetăţean udarnic al piatiletcei. S-a prins de mine ca o pecingine şi mă tulbură jocurile lui !... Ce va crede Grişka la 40 de ani ? Sigur că în clipele acestea, fericit, «al a dat din nou drumul corăbiei peste spinarea galbenă a Volgii. Vîntui de toamnă i-a umplut pînzele, mînîndu-i-o către Caspică. 232 Clubul copiilor Cînd am auzit pentru prima dată în Uniunea Sovietică pronunţîndu-se cuvintele „Clubul copiilor", m-a cam pus pe gînduri. Noţiunea cuvîntului „club" o aveam destul de precizată. în ţară treceam în fiecare zi pe lîngă „Clubul artistic", „Clubul! averescan", tripouri în toată regula, unde nu se joacă decît cărţi. Dar „Clubul copiilor" ? Eram în Leningrad. Se înserase bine şi mă întorceam către casă. în dreptul unei clădiri mari, prin poarta grilajului de fier, intrau copii grupuri-grupuri. —> Unde vă duceţi ? Faceţi cursuri seara ? — Nu, mergem la club. Am intrat şi eu. M-a întâmpinat o doamnă între două vîrsta şi cu şorţ albastru-închis. După ce i-am explicat cine sunt şi ce doresc, s-a oferit să mă conducă. La primul etaj era biblioteca şi sala de (lectură. Biblioteca dispunea de vreo cîteva mii de volume. Cărţile sunt date micilor cititori după vîrsta, iar după ce au cetit un volum, în momentul cînd îl predau, sunt chestionaţi. Cei cari vor fac un mic referat asupra volumului cetit, care apoi se afişează pe peretele bibliotecii. în sala de lectură, frumos amenajată, erau vreo 90 de lectori, între 7—16 ani. Am urcat al doilea etaj. Porima sală era pentru şah. Vreo cincisprezece perechi, la măsuţe mici de cîte două persoane, jucau şah. Un profesor bătrîn se plimba printre ei. într-alltă sală impresionant de mare, două profesoare tinere predau cursuri de balet. Fete şi băieţi executau în ritmul muzicii de pian figurile explicate de maestre. Sala de dans corespundea cu altă sală mai mică unde se lucrau păpuşi pentru teatrul de copii. Fiecare club de copii trebuie să aibă trupa lui de marionete. în genere, acest teatru de copii este o şarjă la adresa 233 capitalismului, a preoţilor, a jarului sau a vechilor •generali. Lîngă sala păpuşilor, sala de cinematograf. Un public pitic, fetiţe şi băieţi, urmarea cu înfrigurare filmul în care se arăta salvarea de către aviatorii sovietici, a întregului echipaj de pe „Celiuskin". Cînd un aviator ridica de pe gheaţa cîte un naufragiat, copiii izbucneau în ropot de aplauze şi strigăte de ura. Secţia tehnica Trecem în secţia tehnică. Este un atelier mecanic. Pe pereţi sunt înşirate instrumentele tuturor branşelor tehnice, desene de aparate, fotografii de maşini. Este sala unde sunt îndreptaţi copiii care vin pentru prima oară la club, spre a se familiariza cu chestiunile tehnice. Tot aci sunt primiţi şi cei cari vin cu aparate construite la ei acasă şi le aduc spre a: fi controlate sau apreciate. In ziar zilnic se publică adresele Staţiunilor tehnice pentru copii. Se lansează apeluri către copii, şi îndemnuri ca toate jucăriile, micile motoraşe pe care le construiesc singuri acasă, să le aducă la club spre a fi văzute în atelier de către maistru. De aci trecem în sala unde se construiesc aparatele de radio. Vreo 40 de copii în jurul unei mese mari — fiecare cu cîte o planşă în faţă — lucrează. Mă întîmpină un băieţei de vreo 14 ani, cu figura albă şi senină, îmi întinde mîna şi se recomandă : Directorul secţiei de radio. Vine apoi şi profesorul atelierului, un lucrător în vîrstă. — Cel mai interesant lucru — spune el — este aparatul de radio cu şase lămpi, construit de tovarăşul Paul Petrovici. Uite, am să vi-1 explic. Din capul mesei de lucru se ridică un băiat cu faţa brună. Prinde mîna profesorului care înce- 234 puse să sucească butonul aparatului şi îi spune, privindu-1 în ochi : — Tovarăşe Ilie Serafimovioi, eu l-am făcut, lasă-mă pe mine să explic. II cunosc mai bine. Tovarăşul Serafimovici zîmbeşte şi trece alături de mine. Spume : — Ai dreptate, nu mnarn gîndit la lucrul acesta. Paul Petrovici începe să-mi explice întîi planul radioului. Cum s-a chinuit vreme de 2 ani de zile, pînă să ajungă la un rezultat bun. Acum însă e fericit că poate să prindă, fără paraziţi, toate oraşele mari din Europa. Atelierul de aviaţie este însă surprinzător. Tot plafonul este încărcat cu modele de motoare. Unele elice se învîrtesc în plină viteză. Pe un perete din fund stă scris cu litere miari : „Recordul mondial a fost bătut de către tovarăşul Ziurin. Avionul său model a zburat în 27 minute 2.020 metri." — Ce record este acesta ? întreb eu pe unul din copii, care lustruieşte o elice. — Anul trecut a fost congresul tinerilor constructori de modele de avioane. Avionul tovarăşului Ziurin a fost cel mai bun. Să vedem anul acesta cine-o fi. — Dar cum pot să zboare aparatele voastre ? — Foarte simplu. Cu motoare de cauciuc. Uite, dirijabilul acesta a zburat 4 km şi jumătate. In sală se lucrează la trenuri aeriene. Un tren este gata şi aleargă vertiginos într-un cerc. Ochii micilor lucrători îl urmăresc cu aprindere. Din cîind în cînd aruncă privirile către mine, dornici să spună : „Vezi, noii l-am făcut !" Copiii au la dispoziţie absolut tot ce le trebuie pentru experienţele lor. Au motoare veritabile, transformatoare, dinamuri, curenţi cu tensiune pînă la 40.000 volţi. Noua educaţie a generaţiilor tinere în U.R.S.S. este îndreptată către tehnică. Cunoştinţele lor nu 235 trebuie să se rezume numai Ia pură teorie, ci trebuie să se lege, să se sudeze de munca practică... Eforturile conducătorilor sovietici sunt mari în această direcţie. între noile curente în domeniul pedagogiei, cel mai important este principiul acti-vismului şi al muncii tehnice colective. Vara, copiii sunt scoşi la marginile oraşelor, merg prin colhozuri unde îşi stabilesc cîmpul „politehnic". Prin colhozuri au mai rămas încă vechile mori de apă, părăsite. Împreună cu profesorii lor, copiii iau în primire aceste mori uitate şi instalează staţiuni electrice, menite să lumineze colhozurile. Aproape la orice copil ai .să distingi dragostea pentru tot ce este maşină, pentru tehnică. Fiecare simte nevoia să-şi construiască singur jucăria. Astfel copiii cresc în mijlocul unei vieţi noi, unde învaţă să fie liberi şi practici. Copilul în Uniunea Sovietică este tratat ca un om mare, ca un cetăţean conştient şi se discută cu el ca de la egal la egal. Aşa am văzut în atitudinea profesorilor din „Clubul copiilor", aşa am văzut la Vasile Ivanovici, marinarul cu gura de balenă, de pe malul Volgii. pună metodic şi sistemul concepţiilor pedagogice, văzut prin prisma socialismului ştiinţific. Cu toate acestea, aproape în toate lucrările lor ai să întîl-neşti că se ocupă eu insistentă de instrucţia tineretului, de educaţia generaţiei; tinere, căreia îi aplică metoda materialismului dialectic. Marx şi Engels au dat o mare atenţie, în orice împrejurare, problemei de educaţie în perioada ( dictaturii proletare. Ei demonstrează şi arată în esenţă cum interesele diverselor clase se reflectă în educaţie. Lenin, mai tîirziu, n-a făcut decît să dezvolte opiniile lui Marx şi Engels asupra educaţiei. Astăzi, după 17 ani de la Revoluţia din Octombrie, se poate spune pe drept cuvînt că întreg în-vătămîntul din U.R.S.S. este bazat pe ideile lui Marx, Engels, Lenin, idei care au; fost realizate. Această realizare constă tocmai în legătura adîncă între şcoala sovietică cu munca productivă care se face în uzine, în sovhoz şi colhoz, în legătura cu activitatea organizaţiilor şi a instituţiilor sociale, guvernamentale, în legătura cu masele muncitoare care se interesează şi doresc şcoala. ŞCOALA Educatorii sovietici declară de la început că instrucţia publică face parte integrală din lupta de dlaisă a proletariatului. Ei spun deschis că şcoala situată în afară de viată, în afară de politică, nu este decît o minciună sfruntată, o „ipocrizie". Şcoala proletariatului, cum o numesc astăzi, este mijlocul puternic de a clădi societatea socialistă, fără ide clase. Astfel, „misiunea istorică a şcoalei sovietice este adîneă, progresivă şi umană". Atît Marx cît şi Engels n-au opere speciale în care să se ocupe de problemele educaţiei, să ex- 236 Educaţia preşcolară O mare dezvoltare s-a dat, în primul rînd, în Uniunea Sovietică, educaţiei preşcolare. Prin toate cartierele şi mai ales alături de fabrici s-au creat aşezăminte pentru creşterea şi educaţia copiilor pînă la 7 ani. Mama de astăzi a fost eliberată de muncile menajului şi de greutatea creşterii copilului. Astfel, muncitoarea, înainte de a merge la lucru, îşi lasă copilul într-un asemenea aşezămînt. Ea poate veni din cînd în cînd să-1 alăpteze, iar după ce şi-a terminat orele de muncă, dacă doreşte, şi-1 ia acasă. Copilul poate rămîne şi în orele consa- 237 Oftate de către părinţi unei activităţi sociale, distractive, sau chiar şi noaptea, dacă aceştia doresc. Copilul primeşte în asemenea aşezăminte toată îngrijirea şi o alimentare complectă şi raţională. De la vîrsta de 3 ani copiii încep să aibă un program cu totul special, dirijat de profesori specialişti. Instrucţia lor constă din jocuri, plimbări, recitări, exerciţii fizice, munci uşoare, apoi pregătire pentru şcoală : desen, modelaj, lectură etc. întotdeauna însă se caută să se dezvolte spiritul colectiv şi de răspundere «al copilului. Am avut ocazia să vizitez o serie întreagă de astfel de aşezăminte. Sunt realizările cele mai umane şi mai impresionante pe care le-au înfăptuit bolşevicii. Mă găseam da fabrica „Kalinin", întreprindere textilă, la marginea Moscovei, cu opt mii de lucrători şi lucrătoare. Direcţia» generală e în mîinile unei femei de vreo 28 de ani, măruntă şi îmbrăcată simplu. Aşezămîntul pentru copii aii acestei fabrici este în stil modern şi vopsit în alb. De fapt, de cîte ori am intrat în asemenea instituţii, imam crezut într-o lume de păpuşi. Mă conduce chiar directoarea fabricii şi caută să-mi explice totul. In saloane mari sau în camere mai potrivite am întâlnit o lume de copii graşi şi fericiţi. Cei mici de tot erau în leagăne, cu jucării spînzurate din tavan deasupra lor ; alţii, cari începeau să meargă, erau puşi în nişte cărucioare, legaţi cu benţi de cauciuc. De la vîrsta de 3 ani, începe educaţia. Copiilor li se insuflă spiritul! de ordine. Ei sunt organizaţi pe grupe. In fiecare zi unul face de serviciu şi inspectează pe ceilalţi la unghii sau la urechi. Altul este de serviciu pe jucării. Ai să vezi un copilaş bucălat, cu braţele încărcate de jucării, trecînd prin faţa celorlalţi şi îm-părţindu-le jucăriile. 238 Camera de jucării este o minunăţie. Automobile automate, trenuri cari merg singure, toate uneltele de muncă, colţul cu nisip, cuburi etc. In zilele calde copiii fac plajă într-un salon cu pereţii în întregime de sticlă. Fiecare are un pătuţ mic, cu somieră, în care dorm dezbrăcaţi. Acelaşi lucru l-am văzsut şi la Leningrad, şi la Kiev, şi la Tiraspol, în sfîrşit, în toate oraşele în care m-am oprit. In U.R.S.S. domneşte o dragoste neînchipuită pentru copii. Iată cîteva date asupra educaţiei preşcolare între anii 1927—1932 : In 1927/28 s-au creat 5.858 instituţii, frecventate de 308.362 copii, în 1928/29 — 9.292 instituţii şi 452.900 copii, în 1929/30 — 18.263 instituţii şi 838.350 copii, în 1930/31 — 33.949 [instituţii] şi 1.528.985 copii, iar în 1931/32 au frecventat 2.754.960 de copii. Şcoala politehnica In esenţă, iată punctele principale pe cari se sprijină moralitatea şcolii politehnice —a lui Marx şi Lenin — şi care astăzi — după 17 ani de practică, a luat o extindere uimitoare, lichidînd aproape tot analfabetismul şi pregătind adevăraţi tehnicieni. 1. Scopul şcoalei vechi era să servească întăririi regimului exploatator. 1. Scopul şcoalei sovietice este să servească educaţia poporului fără clase. 2. Principiul fundamental al şcoalei vechi era : proprietatea particulară, sacră şi inviolabilă. 2. Şcoala sovietică educă copiii în sensul luptei pentru întărirea şi dezvoltarea proprietăţii publice. 239 3. Pe steagurile şcolii vechi sta scris : „Concurenţa şi dreptul celui mai mare". 3. Şcoala sovietică educă copiii în spiritul de solidaritate, fraternitate, ajutor mutual; dezvoltă emulaţia socialistă, dirijată către binele colectivităţii şi al fiecăruia dintre membrii săi. 4. Şcoala, veche contribuia să agraveze separaţia dintre munca fizică şi cea intelectuală, între teorie şi practică. 4. Şcoala sovietică prepară pe cetăţeanul societăţii socialiste în mod armonios, dezvoltat, dotat cu iniţiativă şi leagă strîns teoria cu o practică multiformă. 5. Şcoala veche impregna toate elementele educaţiei sale burgheze prin cari perpetua robirea omului ide către om, diformînd astfel cultura şi şcoala adevărată. 5. Şcoala sovietică îşi bazează educaţia pe o morală simplă şi clară, supusă în întregime luptei pentru liberarea maselor din jugul sclaviei seculare, în această luptă, şcoala sovietică a creat o alianţă indisolubilă între forţa gigantică pe care o constituie instrucţia şi ştiinţa veritabilă. 6. Şcoala veche era arma şovinismului şi a militarismului. 6. Pe frontispiciul şcoaîei sovietice stă scris : „Proletari din toate ţările, uiniţi-vă". în ceea ce priveşte partea instructivă, învăţă-mîntul politehnic cuprinde patru branşe şi anume : mecanica, chimia, electricitatea şi agronomia, la baza cărora stă şi procesul creaţiei materiei organice. Lenin a insistat însă într-un mod special asupra electricităţii despre care a spus că este pivotul tuturor cunoştinţelor. El are o definiţie celebră în care spune : „Comunismul este puterea sovietică plus electricitatea". Iată ce recomandă Lenin să înveţe şcolarii asupra electricităţii : a) Noţiuni generale asupra electricităţii. 240 b) Aplicaţia electricităţii în industria mecanică. c) Aplicaţia electricităţii în industria chimică. d) Aplicaţia electricităţii în planul de electrificare al ţării. e) Să se viziteze cel puţin de 3 ori o staţie electrică, o uzină, uin sovhoz. în 1920 Lenin preconiza cu insistentă : 1. Să se organizeze o serie de conferinţe însoţite de experienţe. 2. Să se efectueze o serie de munci practice, realizabile prin electricitate. 3. Să se elaboreze imediat programe detailate cu cursuri asupra electricităţii în colhozuri şi uzine. 4. Să se mobilizeze toţi inginerii, agronomii, toţi acei care au făcut cursuri superioare de fizică şi «matematică, în vederea unor1 conferinţe, excursii etc. 5. Organizarea de mici muzee de educaţie politehnică, de trenuri, vagoane etc. învăţăniîntul de bază în U.R.S.S. este împărţit în trei cicluri. Primul ciclu cuprinde copiii între 8—11 ani, al doilea, copiii între 12—14 ani, iar al treilea copiii între 15—18 ani. Şcolarii din primul ciclu învaţă următoarele materii : Limba rusă, matematica, ştiinţele naturale, ştiinţele sociale, geografia, munca, o limbă străină (după preferinţă, de obicei germana sau engleza), cultura fizică, artele plastice şi muzica. Primiul ciclu este frecventat în prezent de 19.001.600 şcolari, In al doilea ciclu li se predau următoarele materii : Literatura şi limba rusă, limbi străine, istoria, ştiinţele sociale, geografia, matematica, fizica, biologia, chimia;, munca, tehnologia materialelor întrebuinţate de elevi, desenul geografic, muzica şi cultura fizică. 16 241 Aşa după cum a recomandat şi Lenin, se vede din programul actual atenţia mare care se dă în-vătămîntului ştiinţific. In prezent, nu există şcoală fără ateliere şi săli de muncă, laboratoare etc. Toate fabricile şi uzinele au în jurul lor şcoli necesare copiilor lucrătorilor, înzestrate după mijloacele cele mai moderne. Astfel, se poate înălţa nivelul de muncă şi tehnică, prin studii ştiinţifice şi practică adevărată, al acestor copii. In primul ciclu (8—12 ani) al claselor primare, copiii acumulează cunoştinţe cari le vor permite mai tîrziu să înţeleagă principiile industriei. Copiii primesc de la început o «adevărată educaţie a muncii. Prin această metodă, învătămîntul sovietic nu lasă să se creeze un gol, să se nască o separaţie între teorie şi practică. Im orele de muncă, copiii construiesc singuri automobile, trenuri, case etc, apoi fac dese excursii prin fabrici şi uzine. Intrînd în al doilea ciclu (12—15 ani) copilul are deja cunoştinţe tehnice. Aici caută să cunoască şi mai mult maşinile şi instrumentele tehnice, să-şi dea seama de materialele cu oare lucrează (lemnul şi metalele) şi să studieze bazele psihotehnice ale producţiei. în al doilea ciclu, ceia mai mare parte din timp este consacrată chestiunilor producţiei mecanice, electricităţii şi muncii în întreprinderi. Tot aici se dau şi primele noţiuni fundamentale agronomiei : agricultura bazată pe chimie, mecanizare şi electrificare etc. Treoînd la al treilea ciclu (15—18 ani), care se mai cheamă şi ciclul tehnic, şcolarul se ocupă numai de studiile ştiinţifice aprofundate ale producţiei mecanice şi chimice după materiile din următorul program : Limba maternă, limbi streine, ştiinţele sociale, ştiinţele naturale, matematicile, mecanica, maşinile, fizica de laborator, electricitatea, grafica, chimia, studiul materialelor, tehnologia materiale- 242 lor, specialităţile, organizarea economică şi tehnică a întreprinderilor, chestiuni de muncă, contabilitate, higiena profesională, economia industriei metalurgice, cultura fizică. Din acest program, ca şi din tot procesul învăţământului primar şi secundar (8—18 ani) se observă legătura constantă care există între muncă şi ştiinţă, teorie şi practică. Aistfel se formează un om care posedă o veritabilă cultură socialistă a muncii, un intelectual cu totul nou, în întregime legat de faptă. Iar după ce şcolarul a terminat aceste trei cicluri, poate intra în universitate. In universitate se învaţă între 3—6 ani. Analfabetismul Înainte de Revoluţie, Rusia bătea recordul în analfabeţi. Nu ştiau carte decît 30%. Primul punct al primului plan cincinal a fost lichidarea ou analflabetismul. In 1932 iau ştiut să scrie şi să citească 90%. Numai în 4 ani şi trei luni au învăţat carte 29 de milioane de analfabeţi şi au fost instruiţi 17.700.000 de semianalfabeţi. In (Jzbekistian ştiau carte în 1913 — 2%, în 1932 au învăţat 72%, la fel în toate provinciile îndepărtate ale Rusiei vechi. Au fost regiuni nordice unde n-a existat nici un ştiutor de carte, nu aveau nici alfabet măcar. Lupta împotriva analfabetismului a fost grea însă s-a dus. Această plagă, cea mai dureroasă pentru un popor, a fost vindecată. Muncitori, t&tfani, ţărance la 50 de ani, iau; fost puşi să înveţe carte. Şi au învăţat. Dragostea pentru carte a crescut însă uluitor. La /unealta muncitor ului nou s-a mai adăogat încă una : cartea. Prin parcurile publice, în tramvaie, pretutindeni ai să vezi muncitorul cu cărţi la subţioară. 16* 243 în 1931 Uniunea Sovietică enumera 27.312 biblioteci cu 94.404.582 volume şi 11.653.708 de abonaţi, în afară de bibliotecile şcolilor şi «ale institiitiiloir ştiinţifice. Există astăzi 4 academii, 676 institute de cercetări ştiinţifice, 270 instituţii de învătămînt superior, 167 laboratoare alle tuturor uzinelor, 267 staţiuni experimentale, 13 observatoare, 68 staţiuni hiidrometeorologioe, 23 instituţii de studii pentru protecţia naţiunii, 76 muzee naţionale şi 126 muzee locale. Statul a acordat în anul 1932 pentru cercetări ştiinţifice suma de 646 milioane ruble. Pentru cultura maselor în U.R.S.S. se cheltuieşte foarte mult. Bugetul prevăzuse pentru combaterea analfabetismului, în prima perioadă a planului cincinal, suma de 7.528.000.000 de ruble. N-a fost suficient însă, deoarece din an în ian s-a mers într-un ritm şi mai rapid şi astfel a trebuit să se acorde impresionanta sumă de 15.500.000.000 de ruble. Din această sumă Ministeriul Instrucţiunii Publice a cheltuit 7.032.000.000 ruble pentru formarea de cadre, 7.004.000.000 pentru educaţia maselor, iar 1.462.000 pentru diferite chestiuni ştiinţifice. Toată această avalanşă culturală, organizată strategie şi susţinută cu bani, ia reuşit să ucidă analfabetismul din Uniunea Sovietică, stat quasi-sălbatec, cum spunea Lenin în 1921, şi să devină prima tară din liume unde dezvoltarea teoretică şi practică merg mînă în mînă, ajungînd astfel cen-trul activităţii ştiinţifice de pe glob. I TEATRUL j I în octombrie, Uniunea Sovietică a sărbătorit cu j deosebit fast, pe întreaga ,sa întindere, realizările j făcute în toate domeniile teatrale, vreme de 17 ani. i 244 La Moscova, la Leningrad, la Kiev ca şi în toate oraşele din Siberia, Georgia, Armenia etc. afişe imense au anunţat programe bogate şi etapele prin oare a trecut teatrul rus pînă la stadiul actual. Cel din urmă colhoz sau sovhoz a trebuit să-şi aiiate munca înfăptuită pe tărîmul artei dramatice. Numai în Moscova există 49 de teatre dramatice, 5 opere, 3 teatre de operetă, 1 teatru satiric, apoi teatrele naţionalităţilor : evreiesc, leton, tătăresc, ucrainean şi ţigănesc. (Teatrul ţigănesc constituie o deosebită atracţie pentru vizitatorii europeni, americani şi indieni. Acest teatru, care este condus de un romîn, a jucat „Carmen" într-o interpretare nouă şi s-a bucurat de iun deosebit succes.) în întreaga Uniune Sovieticlă există 580 de teatre profesionale şi se joacă în 40 de limbi. Numai provincia Moscovei are 64 de teatre, iar a Leningradului 38. Georgia are 18 teatre, Ucraina 80, Rusia Albă 19, regiunea Uraililor 27, Armenia 7, Oasuoazul 19, Kazahsitanul 12, Uzbekisia-nul 15, Azerbaidjanul 12, Başkiria 2, Republica Moldovenească 5 ş.a.m.d. Planul cincinal prevede construirea a încă 120 de noi teatre în R.S.F.S.R. cari să aibă 182.000 locuri. în cele mai multe provincii a şi început construirea, iar teatrul din Svendlovsk este gata cu 5.500 de locuri. Numai în Ucraina, a doua perioadă a planului cincinal prevede ridicarea a 380 de teatre, dintre cari o bună parte ambulante. Pînă în 1937 eia va trebui să aibă 12 opere, 95 de teatre dramatice, 31 de teatre pentru tineret şi 108 teatre de colhozuri. întreţinerea acestor teatre costă enorm căci au în slujba lor un personal de 47.000 de oameni. Teatrele R.S.F.S.R. au pirimit în anul 1932 o siubventie de 6 milioane (în bani romîneşti 600 milioane lei), iar în 1933 au primit 8 milioane ruble. 245 Linia generala a teatrului bolşevic j i. Punctul esenţiali al teatrului sovietic este faptul că ei neagă în mod categoric „anta pentru artă". Diriguitorii teatrului actual rusesc spun pe faţă că ei fac teatru cu tendinţă, însă o tendinţă cu | artă. Rolul său, care-1 face să se deosebească în totul de teatrele statelor celorlalte, este să ajute „în mod practic opera de clădire a socialismului". | Aşadar teatrul în Uniunea Sovietică este considerat că poate să ajute integrai la realizarea constructivă a statului. El consideră teatrul ca o unealtă politică, mijloc de agitaţie a maselor şi de cultură socialistă. Tea- j trull trebuie să fie viaţă, o realitate nefalşificată. j Nimic stereotip, nimic împrumutat, totul trebuie j să fie nou şi luat din viaţă. Orice rol al actorului | trebuie să fie creat după tiparele vieţii, să se ia I viaţa din stradă şi să se transpună pe scenă. Să j arătăm viaţa, scrie un om de teatru sovietic, viaţa j aşa cum este la noi, în toată splendoarea ei, cu ; toate contradicţiile sale, cu toată puterea creşterii ! sale gigantice, cu toată pasiiuneia sa, cu forţa sa emoţionantă, cu marile sale sentimente, aspiimţiuni şi sarcini. De ce ? Pentru că teatrul sovietic se găseşte în faţa unei noi iteme covîrşitoiare : „Lupta | omului socialist organizat contra naturii". I Ceea ce strigă oamenii de teatru ai lumii capitaliste, exasperaţi în faţa crizei teatrale actuale, I strigăt prin care cer distrugerea formelor vechi teatrale şi crearea altora noi, în vederea ieşirii din ;. criză, nu este decît un „romamtism revoluţionar j mic-burghez", cum îll numesc cunoscătorii de teatru din U.R.S.S. Altceva au făcut vreme de 16 ani conducătorii teatrului rusesc. Ei au schimbat conţinutul şi baza adevărată a teatrului sovietic are un conţinut nou. Regizorii sovietici actuali au o educaţie realistă, ■ 246 j fac teatru realist, însă, spre deosebire de realiştii de pînă acum, ei merg pe linia realismului constructiv socialist. Faptul acesta, adică totul în teatru să se creeze numai după tiparele vieţii, ţinîndu-se seama în acelaşi timp şi de realitatea socialistă, a făcut să se schimbe cu desăvîrşire şi mentalitatea de pînă acum a spectatorului. Spectatorul nu mai este un simplu ins care priveşte din stal pe scenă, ci el trece dincolo de rampă şi laolaltă cu actorii participă în mod efectiv la intriga vieţii de pe scenă. Astfel spectatorul s-a legat de teatru. El este stă-pînul teatrului, lucrează în el şi de aceea o premieră de teatru capătă de cele mai multe ori o mare semnificaţie. Spectacolele pentru străini Cu ocazia împlinirii a 17 ani de activitate teatrală, Uniunea Sovietică a invitat la Moscova personalităţile teatrale cele mai proeminente din toată lumea. Teatrele moscovite au reprezentat în faţă unui public atît de pretenţios o serie întreagă de spectacole printre care notăm : „Prinţul Igor" — operetă de A. Borodin, „200.000" — comedie muzicală de S. M. Mikboels, „Dama cu camelii" — de Alexandru Dumas-fiul, „Liubov Iarovaia" — de Trenev, „Tragedia optimistă" — de V. Vişnevski, „Intervenţia" — de L. Slavin, „Copilul de negru şi maimuţa" — de Natalia Satz şi „Nunta lui Figaro" — de Beaumiarehais. Aspectul acestor săli de teatru, oare grupau laolaltă cronicari dramatici, regizori, actori, actriţe sau nuimai simpli iubitori de teatru din lumea întreagă^ a fost extrem de interesant. S-au vorbit aproape toate limbile pămîntului. Erau, pe lîngă 247 I'6prezentantii teatrelor tuturtii* najioinajlităţilor şi provinciilor din U.R.S.S., oameni de teatru din Franţa, Germania, Estonia, Italia, Norvegia, Suedia, Argentina, Statele Unite, India, Rominia, Portugalia, Danemarca, pînă şi din Islanda. înainte de fiecare spectacol, directorul teatrului respectiv a ţintit cîte o scurtă cuvîntare în care a expus publicului spectator linia generală a teatrului în care se reprezenta piesa, progresele făcute, ce mai este de realizat şi mai toti au atins chestiunea „rolului teatrului în U.R.S.S.". La reprezentarea ultimului spectacol, care a fost „Nunta lui Figatro" de Raaumarchais, în regia lui Stanisiavski, artista Knippier-Cehova (soţia scriitorului rus Gehov), adresîndu-se publicului străin, a spus printre altele : „Ati găsit ţam noastră la lucru, în condiţiile unei clădiri paşnice, în momentul unei înălţări creatoare. Dar dreptul acesta de muncă paşnică a fost cucerit de noi într-o luptă aprigă. Teatrul nostru a trăit toate stadiile acestei lupte. Am trecut prin războaiele dintre popoare, prin revoluţie, prin anii războiului civil şi prin mari suferinti fizice. Dar totuşi, ca şi acum, cînd ne găsim în zilele de construcţie paşnică, ca şi în zilele de zguduiri cu însemnătate mondială, sălile teatrului sovietic au fost întotdeauna arhipline. Anta joacă un rol imens în lupta pentru idealurile omenirii muncitoare şi în munca paşnică pentru înfăptuirea acest or iideialuri. Şi din această luptă scoatem noi inspiraţia pentru adevăratele creaţii artistice. Nu există o bucurie mai mare ca aceea oare cuprinde pe artişti, atunci cînd ei, servind artei teaiilale, se simt în acelaşi timp părtaşi la grandioasa construcţie culturală socialistă." Tot ce s-a jucat pe scenele din Moscova a avut darul să impresioneze în mod profund pe străini şi i-a făcut să recunoască adevărul că în LT.R.S.S. se realizează cel miai bun teatru din lume. Cea mai 248 autentică dovadă este ceea ce scrie renumitul critic englez Griffith, într-un mare ziar teatral din Londra : „Comparînd teatrul sovietic cu cel englezesc, cred că n-am să jignesc pe nimieni din lumea teatrală londoneză, dacă am să afirm că după ceeia ce am, văzut pe scenele din Moscova (şi dă exemplu «învierea» de Toilstoi), majoritatea lucrurilor cari se reprezintă pe scenele din Londra nu apare decît ca o simplă înscenare a unor diletanţi". Criticul mai salută cu satisfacţia şi faptul că în Rusia, pe lîngă piesele moderne, sunt larg răspîndite şi operile clasicilor cum iar fi de pildă : Ostrovski, Schiller, Shakespeare, Tolstoi, Dumas-fiul şi alţii. Ceea ce a plăcut însă în mod extraordinar spectatorilor sitrăini a fost felul de redare de către Stanisiavski a operei „Nunta lui Figaro" de Beaumarohais, miai ales că această operă era cunoscută ide către toată lumea. Stanisiavski este pentru interiorizarea spectacolului şi vrea să facă într-o oarecare măsură din operă, piesă. La el eroii nu miai cer bunăoară bucata de pîine siau paharul de apă în cîntec, pe note. Ci cer în mod obişnuit ca actorul de dramă. Pe această cale se îndepărtează nota ridicolă oare a existat în operă. De aceea Stainisliavski nu-şi recrutează actori pentru teatrul său decît din iaeeia cari pe lîngă că au voce, mai sunt şi buni actori de dramă. Un actor sau o actriţă oare ar avea un glas strălucit şi nu are jocul de scenă, el n-o întrebuinţează. Aşa se explică şi faptul că toate spectacolele lui au o armonie desăvîrşită între cîntec şi mişcarea de pe scenă. Montarea acestui ultim spectacol a fost unică, Stanisiavski a realizat pe scenă un întreg oraş. Ajutat de mişcările scenei turnante, el a putut să schimbe, fără să lase cortina, străzi, case, dîndu-ti mereu impresia de cartiere noi, pe unde nunta lui Figaro trecea în plin alai. Publicul din sală a ovaţionat pe Stanisiavski şi pe actori, vreme de o jumătate oră. 249 La sfîrşituî spectacoiiuiui o delegaţie a oaspeţilor teatralişti, compusă din cronicarul teatral londonez Griffith, Jean Richard-Blocli (Franţa), i doamna Măria Filotti (Romînia), miss Miriel Kom- i mei (New York), regizorul' turc Muchsin Bey şi Donnay (Islanda), s-a prezentat pe scenă regizoru- ' lui Stanislavski, adueîndu-i salutul tuturor oamenilor de teatru veniţi în U.R.S.S. şi exprimînd întreaga lor admiraţie. ^ | Un spectacol iarăşi care a atras mult atenţia întreagă a fost „Dama cu camelii" de Alexandru | Dumas-fiul, în regia lui Meyerhold. Această^ melodramă pur burgheză a fost punctul centrai în discuţia oamenilor ide teatru străini. j în primul rînd, Meyerholld nu face uz de cor- j tină. Toate decorurile la el, la sfîrşit de act, sunt schimbate pe lumină şi în ochii publicului:jdia sală. Linia arhitecturală a montării este frîntă şi predomină planul înclinat. El a; introduis apoi o serie întreagă de personagii mute, în măşti macabre, conitrapuinîndu-le eroilor, cu scopul de a şarja şi ridicullizia viaţa uşoară a lumii burgheze. Cele două spectacole cu subiecte inspirate din f episoadele Revoluţiei din Octombrie : „Tragedia 1 optimistă" şi „Liubov Iarovaia", piese pur sovietice, au dovedit iubitorilor de „artă pentru arta* posibilităţile de creaţie ale teatrului cu tendinţă. Teatrul tineretului muncitoresc (Tram-ul) E necesar ca, printre altele, să arătăm rolul important pe care îl are Tram-ul, adică Teatrul tineretului muncitoresc în sfera vieţii dramatice din Rusia Sovietică. Format din muncitori şi muncitoare, din tineri comunişti înrolaţi într-un aşa-numit Front artistic, Tram-ul desfăşoară pe tărîmul teatral o activitate egală în însemnătate cu aceea a marilor scene consacrate. Toţi membrii Frontului artistic şi prin urmare toţi cei ce compun Teatrul tineretului muncitoresc nu şi-au făcut din artă o preocupare exclusivă, ci cu egal entuziasm ei lucrează tot timpul zilei în. bănci, magazine sau fabrici. Numai orele libere şi le consacră studiului teatral. Totuşi aceste- ore libere, care ating numărul de cinci sau şase pe săpiămînă, dau la sfîrşituî anului un rezultat pozitiv şi fructuos. Orele acestea, dedicate unei formule noi de artă, le infiltrează adine în suflet răbdare, putere de muncă, seriozitate şi atenţie. Deşi ideologia Traim-ului nu tinde să formeze din elevii săi oameni consacraţi dramaturgiei, indivizi specializaţi în teatru, vom arăta către sfîrşitul capitolului programul de lucru impus celor ce fac parte din Frontul artistic, pentru a vedea cît de vast şi de însemnat este capitolul tehnicei de scenă în materia impusă spre studiere. Conservatoarele noastre nici nu bănuiesc cît şi cum se munceşte sub acest raport la soviete. De aci rezultă că Tram-urile, care principial nu s-ar cuveni să fie decît intermediare între scenele profesionale şi cluburi, se transformă, din cauza activităţii lor asidue, în teatre independente atît de remarcabile în forma şi conţinutul lor, încît nu mai pot fii ignoratei de nimeni. Teatrul tineretului comunist îşi extrage materialul de inspiraţie din viaţa colhozurilor şi a sovhozurilor, din istoria Revoluţiei, din conflictele ce se ivesc între anumiţi indivizi şi colectivitate. Astfel : „întristarea uzinei", tragedie industrială, analizează confiliictele ce se nasc între muncitorii prezentului, muncitorii tineri şi conştienţi, pe de o parte şi lucrătorii trecutuilui, cei bătrîni şi istoviţi, 250 251 oare nu var sau nu pot să-i mai înţeleagă pe cei de acuma. „Din zi în zi" — tratează tema unei tinere „activiste" care, după trecerea perioadei de febrilitate revoluţionară, nu ştie să se mai integreze perioadei liniştite de muncă ordonată şi cotidiană. „Burgheza" — descrie tragedia unei pseudo-comuniste ce nu se simte capabilă să-şi echilibreze etapele de muncă prestate pentru partid şi grijile sale domestice care o stăpînesc, o domină. Iată acum şi planul de studii al produeţiunii artistice din Teatrul tineretului comunist (Tram) : I. Regulele fundamentale ale Tram-urilor : a) Teatrul tineretului muncitoresc este un instrument de ajutor în folosul Uniunii Tineretului Comunist. b) Colaboratorii Tram-ului sunt toţi muncitori tineri dotaţi cu talent dramatic, posedînd şi o pregătire doctrinară în acest sens. c) Tram-ul tineretului muncitoresc este prin substanţa activităţii sale un teatru pur experimental. d) El are scopul de a difuza în rîndul muncitorilor o cultură artistică sdlecţionată şi utilă. II. Planul de învătămînt: Planul de învătămînt conţine 1.000 de ore de lucru pe an. Materiile ce formează acest plan se împart în : Chestiuni de sociologie şi Arta şi tehnica jocului. De remarcat printre materiile multiple ce for- , mează programul: | Bazele artei actorului, improvizaţia, mimica, ! pantomima, punerea în scenă, imaginea scenică, j studiu asupra solului. Manualele de învătămînt sunt: Sistemele .artistice ale lui Stanislavski, Vahtan-gov, Meyerhold, Komisarghevski, biografiile actorilor : Stefkin, Varlemov, Sarah Bernhardt etc. | 252 i Se mai studiază apoi i f Tehnica şi arta glasului cu : gimnastica buzelor : şi a limbii, tehnica articulaţiei, .ştiinţa pronunţiei, mecanismul respiraţiei, gimnastica respiraţiei ş.a.m.d. * Istoria artelor eu : raportul stilului cu structura j socială, dialectica, evoluţia stilurilor. J Principalele etapei de dezvoltare a civilizaţiei, | rolul oamenilor de teatru, antele plastice şi scena, teatrele revoluţionare de fond şi formă, teatrul realist, naturalist şi romantic, i. Se mai studiază tot în cuprinsul aceluiaşi plan : | educaţia fizică şi alfabetul unificat. Tram-ul nu tratează mai mult de zece piese pe an. Repertoriul Tram-ului este examinat în prealabil \ de laboratorul dramatic central şi nu este admis [ decît numai în urmia propunerilor făcute de Con- i siliul Uniunii Tineretului Comunist. I Piesielle nu trebuie să trateze altceva decît su- | biecte interesînd direct tineretul. De pildă : Piese eroice : j a) Lupta istorică a tineretului în U.R.S.S. şi pro- ) paganda sa în ţările capitaliste. b) Tineretul comunist şi construcţia socialistă în U.R.S.S. c) Rezultatele activităţii tineretului comunist la ţară, în colhozuri şi sovhozuri. Iată deci cum teatrul în U.R.S.S., în continuă luptă de edificare a statului socialist, ocupă unul din primele locuri, devenind astfel în mîinile bolşevicilor arma politică puternică de educaţie a maselor, iar Moscova o scenă a lumii, către care se îndreaptă oamenii de teatru de pretutindeni şi iubitorii spectacolelor de înaltă ţinută. 253 Despre condiţiunile de viaţă ale aciorilof Toate aceste mari realizări, pe cari bolşevicii au putut să le atingă în domeniul teatral, arată în acelaşi timp că ei au pus la dispoziţia oamenilor de teatru totul, neprecupetind nimic. Miliarde de ruble s-au vărsat şi se varsă teatrelor, pentru ca ele să prospere şi să schimbe, f ormînd „omul Jiou", omul de conştiinţă şi de acţiune înţeleaptă, pe care îl doreşte patria proletariatului. Aceşti luptători ai scenei, care sunt actorii, tehnicieni ai inimilor maselor, se bucură în Uniunea Sovietică de cel mai înalt prestigiu posibil. Apariţia unui actor într-o uzină sau fabrică, într-un club de cultură, sau chiar pe stradă, este primită cu un entuziasm neînchipuit. Actorul sovietic este strîns legat de mase, fapt care-1 stimulează, mărindu-i puterea de muncă pînă la maxim. Conducătorii statului bolşevic însă ştiu să răsplătească cu prisosinţă munca oamenilor de teatru, adeseori de neplătit. Sindicatul lucrătorilor artişti grupează pe artiştii, regizorii, directorii de teatre, funcţionarii şi tehnicienii de teatru, de cinematograf, radio şi circ. Acest sindicat numără în total 140.000 de membri, dintre cari 50.000 actori de teatru. Orice chestiune materială ca : locuinţă, masă, salariu, artiştii şi-o aranjează prin intermediul sindicatului. La dispoziţia lor sunt puse locuinţe noi, iar fiecare teatru îşi are organizat restaurantul său, cu preturi foarte reduse pentru actori. Se dă apoi mare atenţie odihnei lucrătorilor de teatru. Un actor nu lucrează decît patru zile pe siăptămmă şi din tot anul numai 9 luni. în restul timpului sunt organizate în regiunile climaterice case de odihnă, amenajate cu mari studiouri. Sindicatul, de asemenea, se îngrijeşte de asistenta medicală, iar leagănele pentru ^ creşterea copiilor actorilor sunt adevărate minunăţii. Toate 254 acestea sunt puse la dispoziţia actorilor în mod cu totul gratuit. Salariile lor încep de la 300 de ruble în sus, mergînd pînă la cîteva mii de ruble lunar, datorită faptului că orice actor poate să joace pe scenele cluburilor de cultură, în uzine sau fabrici, unde sunt plătiţi deosebit de către instituţiile sau întreprinderile care i-au invitat. în 1934 s-au cheltuit 36.000.000 ruble pentru ajutor de boală, infirmitate, sarcini etc. Actorii de dramă sunt pensionaţi după 25 de ani de activitate, iar cei de operă şi balet, după 20 de ani. în Uniunea Sovietică ei se simt liberi şi, alături de conducătorii politici, muncitorii din fabrici, ingineri, soldaţi şi ţărani, luptă pentru edificarea statului socialist — plămădind cu fiecare zi „omul nou" al statului socialist, stat fără clase şi fără ură de rasă. CONGRESUL SCRIITORILOR REVOLUŢIONARI DE LA MOSCOVA Congresul acesta — ţinut în cursul lunei august a anului trecut şi întrunind laolaltă scriitorii revoluţionari de pe întreg pămîntul — a fost de proporţii impresionante, iar problemele discutate în cadrul lui au avut ecou mondial. Prin oraşele prin care am trecut în urmă, sau prin colhozurile în care am rămas cîteva zile, am mai descoperit, după terminarea congresului, manifestările lui. Vitrinele magazinelor de coloniale, brutăriile, uzinele, restaurantele, gradinele de copii, fabricile, librăriile au mai păstrat multă vreme „coltul congresului". Din teancurile de cărţi frumos aranjate răsar chipurile scriitorilor : figura pleşuvă a lui Afesei Maximo viei Gorki, 255 blîndeţea lui Serafimovici, severitatea lui Feodor Gladkov, mustăţile lungi ale lui 'Romani Rolland, eleganţa lui Theodor Dreiser, apoi H. Barbusse, Leonov, Şolohov, Aragon şi atîţia alţii. Trecătorii se opresc, îngrămădindu-se în faţa vitrinelor, intră în librării, de unde ies ţinînd sub braţ cărţi şi portretele scriitorilor. Dezbaterile congresului nu s-au: ţinut numai între pereţii sălilor de şedinţa. Ele au spart zidurile decorate cu faşii roşii şi parole marxiste şi s-au revărsat peste toată Rusia. In fabrici, în uzine, pe şantierele cele mai îndepărtate, s-au format comitete locale cari au discutat tematic problemele literaturii proletare. Seara, după ce muncitorii îşi terminau lucrul, veneau in corpore la sala de congres, unde aşteptau pe scriitori să-i aclame. Vreme de aproape douăzeci de zile, cît a durat congresul, populaţia Rusiei a trăit profund acest mare eveniment literar. Discursul lui Jdanov, secretarul Comitetului Central După deschiderea congresului de către Maxim Gorki, primul care a luat cuvîntul a fost Jdanov, secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist din întreaga Uniune. Jdanov a salutat pe congresişti în numele Comitetului Central al Partidului Bolşevic şi în numele Sovietului Comisarilor Poporului din Uniunea Republicelor Sovietice Socialiste. „Congresul nostru — a spus Jdanov — se întruneşte astăzi, într-o vreme cînd principalele greutăţii cari au stat în faţa noastră sunt pe deplin înfrînte. Congresul se întruneşte astăzi cînd ţara noastră a realizat construcţia fundamentului economiei 256 socialiste, construcţie care este strîns legată de iz-bînda politicii de industrializare şi de înjghebarea de colhozuri şi sovhozuri. Dar şi succesele literaturii sovietice sunt condiţionate de succesele clădirii socialiste. Literatura sovietică este cea mai tînără dintre literaturile tuturor popoarelor şi tuturor ţărilor. Totuşi ea este cea mai bogată în idei, cea mai înaintată şi cea mai revoluţionară. Ea a putut să zdrobească în mod definitiv tot obscurantismul, toate concepţiile supranaturale — lesturi ale literaturii burgheze. Toată masa scriitorilor sovietici s-a grupat în jurul puterii sovietice.şi a partidului comunist." Mai departe, Jdanov vorbeşte despre entuziasmul creator care stăpîneşte pe scriitorii sovietici, entuziasm care nu poate să existe într-o lume capitalistă plină de şomaj şi dominată de criză. „Au trecut de mult vremurile cînd burghezia, fiind factor de progres în lupta împotriva feudalismului, putea să inspire entuziasm şi să creeze opere literare grandioase. în ultimul timp, fascismul, îngrozit de revoluţia proletară, fărîmă civilizaţia, readuce vremurile sălbatice din istoria omenirii, arzînd în pieţele publice operele ce* lor mai celebri oameni. Proletariatul ţărilor capitaliste îşi făureşte o armată de literaţi, ai căror reprezentanţi suntem fericiţi că putem să-i salutăm astăzi aci. Detaşamentul scriitorilor revoluţionari din ţările capitaliste nu este încă mare, dar el creşte şi se va mări în măsura în care se înăspreşte şi lupta de clasă." Referindu-se la acuzarea de tendenţionism a literaturii sovietice, Jdanov afirmă că ea nu se teme de această acuzare. Spune că literatura sovietică este plină de tendinţă, este o artă cu tendinţă, pentru că nu poate să existe în epoca luptei de clasă o literatură în afară de clase, care să n-aibă tendinţe, care să fie oarecum apolitică. J7 -• Aî- SahU — Scrieri alese 257 T î „Noi ne mîndrim — a afirmat Jdanov — eu tendenţiozitatea literaturii noastre, deoarece tendinţa ei este îndreptată înspre dezrobirea muncitorimii şi a umanităţii întregi. Noi stăm solid pe terenul vieţii reale, ceea ce înseamnă ruperea cu romantismul de tip vechi, care înfăţişa o viată neexistentă, tîrînd pe cititor în lumea utopiilor. Stă-pînirea tehnicii muncii literare, însuşirea în mod critic a moştenirii literare a tuturor epocilor — a spus Jdanov — reprezintă o problemă fără rezolvarea căreia nu veţi putea deveni «ingineri ai sufletului omenesc»... Burghezia a mototolit această moştenire artistică, noi însă suntem datori s-o strîngem cu grija, s-o studiem şi însuşindu-ne-o în mod critic, s-o împingem înainte. Literatura noastră nu corespunde încă cerinţelor noastre. Slăbiciunea ei oglindeşte înapoierea pe tărîmul economic. Ne trebuie o măiestrie înaltă în zidirea operelor şi în această privinţă este de nepreţuit ajutorul pe care-1 dă Ale-xei Maximovici Gorki partidului şi proletariatului, în ce priveşte calitatea literaturii şi [în ce] priveşte limba culturală." Jdanov şi-a încheiat discursul cu următorul apel : „Făuriţi opere de înaltă valoare, cu bogat conţinut ideologic şi artistic. Fiti cei mai activi organizatori ai operii de transformare a conştiintii oamenilor în spiritul socialismului. Staţi pe poziţiile înaintate ale luptelor pentru societatea socialistă fără clase." Muncitori, ţărani şi soldaţi la Congres La un moment dat au apărut în sală delegaţiile muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor, femeilor şi copiilor. Aceste delegaţii au venit să salute pe scriitori, dar în acelaşi timp să-şi spună şi ei cuvîntul. 258 Ţăranii şi tărăncile din unghiurile cele mai îndepărtate ale Siberiei sau Caspicei au adus coşuri cu legume, fructe şi flori, produse ale colhozurilor lor. Toate aceste daruri ale pămîntului muncit au fost aşezate în jurul lui Maxim Gorki. Reprezentanţii acestor categorii de cetitori conştienţi au făcut scriitorilor oriticile lor. Critici însă calde, frăţeşti, critici de îndemn la muncă. „Cărţile voastre, tovarăşi scriitori — a spus unul din muncitori în critica sa — nu sunt îndeajuns de variate, nu descriu îndeajuns bucuriile muncii şi dragostea noastră pentru ea. Ele neglijează sufletul pionierilor (copiilor) şi al femeii eliberate. Apropiati-vă de noi, unde viata clocoteşte din plin — să ne înţelegem, să ne cunoaştem." Un copil de zece ani, în numele pionierilor, a descris viata lor intimă de familie, viata părinţilor lor, viata din şcoală. A cerut scriitorilor să le facă povestiri cît mai multe, în care să le vorbească despre ştiinţă, despre gîngănii, despre ceea ce ei văd şi trăiesc. O femeie dintr-un colhoz a vorbit despre femeia nouă, femeia sovietică. Ea a făcut o comparaţie între taranca dinaintea Revoluţiei diii Octombrie şi femeia zilei de azi, femeia camaradă, înţeleaptă şi egală bărbatului. Ultimele ei cuvinte au fost următoarele : „Noi ne legăm să facem din agricultura noastră cea mai rodnică agricultură din toate agriculturile lumii. Faceţi şi voi la rîndui vostru, camarazi scriitori, din literatura sovietică, cea mai bună literatură din lume." Expunerea lui Maxim Gorki După manifestarea acestor delegaţii a luat cuvîntul scriitorul Maxim Gorki. Acesta a făcut o !7* 259 amplă expunere a întregii literaturi umane, în-cepînd de la primele manifestări ale popoarelor, trecînd prin literatura evului mediu şi pînă la diversele tendinţi ale literaturii de azi. Toate aceste manifestări Gorki le-a privit prin unghiul raporturilor de producţie, care au fost la baza naşterii lor. Expunerea lui Gorki, atît de documentată, a arătat că el nu este numai un simplu scriitor, dar că are o bogată cultură marxistă, pe care o aplică cu pricepere spre a-şi da seama de legile fundamentale cari diriguiesc viaţa literară a popoarelor. Alexei Maximovici Gorki a vorbit vreme de 5 ore şi ceva, fără întrerupere. Redarea întregului său expozeu asupra literaturii ar fi o imposibilitate. Voi reproduce numai cîteva din pasagiile pe care le-am socotit mai caracteristice. „Noi toţi cei de faţă — a spus el — suntem oameni foarte mici, în comparaţie cu marea operă care se clădeşte în lume. Noi trăim şi lucrăm începutul primului act din ultima tragedie a umanităţii muncitoare. Iată, aceste mase de milioane au trimis la congres pe reprezentanţii lor : muncitori din diferite ţinuturi, inventatori, femei, colhoznici, pionieri etc. în faţa literaţilor Uniunii Sovietice s-a ridicat întreaga ţară şi le cere anumite fapte. Aceşti oameni reprezintă prezentul şi viitorul ţării sovietice. Acum pentru toţi e clar că lumea poate fi schimbată numai de către proletariat şi numai printr-d lovitură revoluţionară a lui — iar apoi prin mijlocul muncii muncitorilor şi ţăranilor, organizată în mod socialist. Am văzut cu toţii că noua realitate creată de Partidul bolşevicilor oare încorporează raţiunea şi voinţa maselor, că această nouă realitate ne oferă un dar sublim şi nemaivăzut, al înfloririi intelectuale a lumii muncitoreşti. Scriitorii sovietici ştiu pentru cine muncesc. Cititorii înşişi vin la ei şi le cer ca prin cuvinte simple 260 şi imagini juste să zugrăvească munca lor eroică, ideile lor, viaţa lor. Această strînsă îmbinare dintre scriitor şi cititor n-a mai existat niciodată, nicăieri — şi în faptul acesta stă norocul nostru pe care n-am învăţat încă să-1 preţuim. îngădiiiţi-mi să amintesc faptul că numărul populaţiei nu influenţează asupra calităţii talentelor." Internaţionalismul revoluţionar împotriva fascismului „Teoria rasistă serveşte ca idee organizatoare a fascismului, teoria care socoate că numai rasa germană, romană sau anglo-saxonă ar fi unica forţă capabilă să continue opera de dezvoltare a culturii, a unei omeniri «cu sînge curat». Dar negurile otrăvite ale fascismului vor fi risipite foarte repede şi în mod inevitabil. Internaţionalismul revoluţionar în luptă împotriva rasismului, împotriva fascismului, iată care este sensul istoric al zilelor noastre. Ţara noastră şi guvernul sunt adînc interesaţi să asigure creşterea liberă a individualităţilor şi să acorde în scopul acesta tot ajutorul posibil, ajutor condiţionat de împrejurările unui stat care este silit să cheltuiască sume imense pentru apărarea sa împotriva barbarilor zilelor noastre — burghezia europeană înarmată din cap pînă în tălpi. Suntem angajaţi într-o operă mondială şi trebuie să fim vrednici să luăm parte la ea. Am intrat într-o epocă de tragism enorm şi trebuie să învăţăm să exprimăm acest tragism în forme actuale, după cum au ştiut să-1 exprime tragicii antici. Nu trebuie să uităm nici un minut că pe noi ne 261 T ascultă întreaga lume muncitoare, că lucrăm în £afa unui cititor şi spectator cum n-a mai existat în toată istoria omenirii. Fac apel la voi, tovarăşi, să învăţaţi, să gînditi, să munciţi, să vă respectaţi şi să vă preţuiţi unul pe altul, după cum se preţuiesc luptătorii pe cîmpul de bătălie. Aceasta mai ales astăzi, cînd istoria vă cheamă la luptă necruţătoare cu lumea cea veche. Autoeducaţie prin autocritică, neîncetată luptă pentru calitatea ope-rilor, sistem planificat în muncă (pe cît este accesibil în meseria noastră), înţelegerea literaturii ca un proces făurit colectiv şi cu o răspundere egală în fata cetitorului — iată concluziile pe care trebuie să ie tragem din demonstraţiile cetitorului la congres. în tara noastră nu e tolerabil ca creşterea literaturii să meargă în mod automat. Suntem datori să pregătim o echipă de schimb — şi pentru aceasta noi înşişi să lărgim numărul lucrătorilor pe arena literelor. La muncă, tovarăşi ! Frăţeşte, disciplinat, entuziast. Trăiască unirea frăţească şi puternică a lucrătorilor şi a luptătorilor cuvîntului. Trăiască armata unionistă a scriitorilor. Trăiască proletariatul din întreaga Uniune, cetitorul nostru, cetitor prieten pe care l-au aşteptat cu atîta pasiune scriitorii veacului al XlX-lea şi care astăzi ne înconjoară cu iubire şi ne învaţă să muncim." Cuvîntul altor scriitori Ilya Ehrenburg a vorbit despre imposibilitatea scriitorilor de pînă acum de a reda tipul „omului nou" sovietic şi ceea ce se realizează în paginile literare nu este decît umbra adevăratului om sovietic. Scriitorul are o mare răspundere istorică, deoarece rostul operelor lui este să transforme însăşi viata. Jean Richard-Bloch a făcut o comparaţie între cetitorul lumii capitaliste şi cel sovietic. Cetitorul lumii capitaliste, nefiind sigur de existenta zilei de mîine, speriat de criză, se îndepărtează de carte, pe cîtă vreme cu cel sovietic se întîmplă cu totul invers. El are totul la dispoziţie şi poate să creeze în liberiiate. Fedor Gladkov a explicat cum socialismul a devenit conţinutul principal al epocii noastre. Socialismul a intrat în practica zilnică, în cultura, în purtarea oamenilor. Realismul socialist este activ, saturat de idei fi-lozofico-politice, este o manifestare luminoasă a luptei clasei muncitoare şi a ţărănimii colhoznice pentru înfăptuirea zilei de mîine, pentru viitor, pentru societatea fără clase. Gladkov a recomandat scriitorilor drept model simplitatea limbii Iui Stalin şi Gorki. Johannes Becher a vorbit despre scriitorii proletari germani, cari luptă ou dîrzenie pentru clasa muncitoare, împotriva fascismului şi a războiului. EI a cerut o uniune largă pentru lupta în vederea salvării umianităţiii. Louis Aragon a adus salutul Asociaţiei scriitorilor şi artiştilor revoluţionari din Franţa. Salutînd congresul scriitorilor sovietici, Asociaţia le aduce la cunoştinţă că în Franţa, după evenimentele din februarie, mii de lucrători ai artelor şi ştiinţelor — întreaga floare a culturii franceze — s-au unit creînd o mişcare puternică împotriva fascismului şi a războiului. A afirmat că Asociaţia din oare face parte luptă împotriva războiului imperialist, care ameninţă întreaga cultură şi împotriva războiului antisovietic, care ameninţă avangarda culturii întregii omeniri. 282 263 Scrisoarea tui Dimitroff „Trimit un salut călduros reprezentanţilor literaturii celei mai înaintate din lume. înftoririea ^admirabilă a literaturii în Uniunea Sovietică a arătat lumii întregi că numai dictatura proletariatului, dezrobind economiceşte şi politiceşte pe toti muncitorii, asigură înălţarea nemaivăzută pînă acum în istoria producţiei, a ştiinţei, a tehnicei, a artei şi ia puterii sufleteşti a maselor de milioane. Marele merit al scriitorilor din Uniunea Sovietică constă în faptul că ei, oglindind în operile lor victoria socialistă în a şasea pante a globului pămînitesc, ajută la dezrobirea maselor largi din tăriile burgheze. Lupta eroică a muncitorilor revoluţionari germani, lupta armată nemaivăzută a sovietelor chineze care clădesc o nouă viată pentru milioanele de robi colonialii, lupta neobosită a muncitorilor şi ţăranilor bulgari împotriva fascismului, lupta muncit oriilor revoluţionari din toate ţările, în fabrici şi uzine, în fata tribunalului fascist — toată această luptă eroică a zilei de azi, care pregăteşte pentru omenire ziua ide mîine, aşteaptă pe artiştii ziditori ai cuvîntului. Fie ca scriitorii sovietici să dea proletariatului mondial nu numai imagini noi, luminoase, puternice, -artistice ale luptei şi izbînzilor grandioase din tara Sovietelor, dar să exprime mai mult în operile lor, lupta proletariatului de peste graniţă. Ea îi va da multe exemple admirabile de la care se vor educa milioane de noi luptători. Această luptă eroică a muncitoriiloir din ţările capitaliste îşi va găsi fără îndoială artiştii în rîndu-rile scriitorilor sovietici, pentru că din întreaga literatură mondială numai ei sunt purtătorii concepţiei celei mai progresive, celei mai revoluţionare din istorie, concepţia doctrinei lui Marx, Engels, Lenin, sut> steagul cărora învinge proletariatul mondial." Cotitura poeziei De fapt, ideea centrală cane a animat tot timpul discuţiile la congres a fost să se găsească metoda de ameliorare a conţinutului şi formei în creaţia literaturii actuale sovietice. Toţi oratorii au subliniat că progresele realizate în literatuna.sovietică sunt cu mult mai mari decît ale literaturii burgheze în epoca ai de prosperitate. Congresul scriitorilor'revoluţionari a dat noi directive scriitorilor sovietici. Aceste directive vor da posibilitate de dezvoltare a unei perioade de mari creaţii în lumea literaturii proletare. Desigur însă că congresul de la Moscova va folosi nu numai scriitorilor sovietici, ci tuturor acelor scriitori împărţiţi prin lume, care pot să-şi dea seama de imensele posibilităţi de creaţie ale literaturii revoluţionare. La sfîrşitul congresului s-a ales un comitet ai scriitorilor sovietici din U.R.S.S., format din 101 membri. ANTISEMITISMUL Dacă în celelalte state urii de rasă i se dă frîu liber, coinsiderîndu-se această molimă ca o necesitate pentru dezvoltarea unui stat naţional, fiind oficializată la prim rang, cum este cazul Germaniei hitleriste — în Uniunea Sovietică (altădată ţara marilor pogromuri antisemite) ura de rasă a încetat să mai existe. 264 Problema antisemită, atît de actuală pe întreg globul, în U.R.S.S. a fost lichidată, o dată cu Marea Revoluţie. în această privinţă, Lenin a fost categoric. „Acela care nu recunoaşte şi nu apăra egalitatea naţiunilor şi limbilor — a spus el — care nu luptă contra diverselor forme de opresiune naţională sau contra inegalităţilor, acela nu este marxist şi nici chiar democrat." întreaga Uniune Sovietică este populată de 152 de naţionalităţi, grupate în 12 republici autonome, 14 regiuni autonome, 11 provincii naţionale şi 132 de raioane naţionale. Toate aceste naţionalităţi au deplină libertate să se dezvolte în spiritul lor naţional, dar cu conţinut socialist. Noua conducere bolşevică nu încearcă să sfarme limba naţională a minorităţilor sale sau să izbească în cultura lor. Linia lui Stalin în acest domeniu este precisă şi clară : „Formă naţională şi conţinut socialist". La congresul scriitorilor revoluţionari din anul trecut şi despre care am relatat în cuprinsul cărţii, Maxim Gorki, tratînd despre problema limbilor, a cerut cu pasiune scriitorilor reprezentanţi ai atîţor naţionalităţi de pe pamîntul marei Rusii bolşevice să se apropie de folclor, să înfrumuseţeze, pe cît e posibil, limba naţiei căreia îi aparţin, pentru că fiecare limbă îşi are frumuseţile ei, comorile ei de nepreţuit. Noua cultură socialistă nu cere uniformizarea limibei, îndepărtarea culturii vechi. Din contră, lasă deplină libertate, spre deosebire de regimul ţarist, care oprima, înăbuşind toate formele de dezvoltare ale minorităţilor. Mulţi aiu crezut că o conducere socialistă implică distrugerea specificului formei naţionale. S-au înşelat. Aceasta ar însemna omorîrea libertăţii şi oprimarea minorităţilor. Nu este nevoie de asemenea politică. 266 'i l i 0 dezvoltare cu „formă naţională" a minorităţilor nu deserveşte cauzei, atît timp cît conţinutul ei ieste socialist. Noile generaţii educate în spirit socialist, pătrunse de o cultură marxistă, deşi avînd o formă naţională,. se înfrăţesc de la sine, omorînd în ele orice racilă a urii de rasă. O educaţie profund marxistă, aplicată celor 152 de naţionalităţi cîte există în U.R.S.S., respec-tînd în acelaşi timp „forma" de cultură naţională a fiecăreia, este metoda ce tinde la o armonie socială perfectă. Felul acesta nou şi uman de a vedea a făcut să nu mai existe în Uniunea Sovietică noţiunea de „strein", căpătată întâmplător prin naştere. Nu interesează dacă eşti evreu, iugoslav, german sau bulgar, ci interesează să-ţi faci datoria, să lupţi la zidirea patriei socialiste, în plină construcţie. Orice strein, venit din orice fund al lumii, dacă s-a dovedit folositor Uniunii şi îşi eîştigă existenţa în Uniune, poate îndată să devină cetăţean sovietic, cu drept de vot, de a fi ales ş.a.m.d. Origina, etnică nu interesează sovietele, atâta timp ce se găsesc în faţa unor valori, a unor oameni de bună-eredinţă. Cetăţenia în Uniunea Sovietică nu se cumpără şi nici nu se capătă în urma unor formalităţi care necesită ani, ci se ia de oricine înţelege să se confunde cu interesele patriei muncitoreşti şi în sinul ei să presteze o muncă — care îi va fi retribuită, conform capacităţii sale. Aşa stând lucrurile, desigur că despre antisemitism nici nu mai poate fi vorba. Noţiunea de „jid" a dispărut şi copiii celei mai fragede generaţii nu-i mai înţeleg sensul. Cu vîntul insultător de „jidan" s-a şters pentru vecie din vocabularul adevăratului om nou sovietic. Bolşevicii au depus în sensul acesta eforturi mari, căutând să aducă pe căile bune poporul ignorant, în care politica interesată ţaristă zvîrlise cu prisosinţă virusul antisemit. La Teatrul Armatei Roşii Fiind în Kiev, am văzut lipite pe străzi afişe care anunţau că se joacă la Teatrul Armatei Roşii piesa „Va urma", spectacol în cane sie redă viaţa tineretului naţional-sociialist german. Faptul că reprezentaţia se da la Teatrul Armatei Roşii m-a determinat şi mai mult să mă duc. N-aiui fost singur, ci însoţit de d-ra Hiaikines, o profesoară tînără din Riga, un ofiţer japonez venit în nu ştiu ce fel de misiune şi doi tineri scriitori din Kiev. Sala latm găsit-o ocupată pînă la ultimul loc de un public foarte strein mie, la, fel şi domnişoarei din Riga şi ofiţerului japonez. Era un amestec de soldaţi, muncitori şi muncitoare, printre cari presăraţi mulţi ofiţeri,.. Ofiţerii erau îmbrăcaţi la fel cu soldaţii, poate cu hainele dintr-o ştofă ceva mai bună, avînd dirept semne distinctive nişte insigne de metal, pe gulerul tunicii. După ce ne-am ocupat locurile, un soldat tînăr şi blond s-a adresat respectuos unui ofiţer superior din faţa noastră : . . —• Tovarăşe comandir, dacă nu te superi, biletul dumitale ! Tovarăşul comiandir s-a scotocit prin toate buzunarele scotind la iveală un bilet mototolit. L-a întins soldatului. Acesta s-a uitat la el şi i-a spus pe un ton foarte natural : — Vă rog să mă credeţi că mi-aţi ocupat locul. Al dumneavoastră trebuie să fie în rîndul din faţă. — Nu face nimic, tovarăşe, am să-1 găsesc. Şi tovarăşul icomaindir, aii cărui semn distinctiv corespundeia gradului de colonel, a trecut cu un şir de bănci mai în faţă, ocupîndu-şi adevăratul lui loc. (în U.R.S.S. soldaţii spun tuturor ofiţerilor „tovarăş comandir", adică tovarăş comandant.) S-a ridicat cortina. Primul act se petrece în holul unei facultăţi de medicină din Berlin. Studenţii germani, decoraţi cu zvastici mari pe braţe, 268 discutau cu înverşunare necesitatea urii de rasă. Printre ei exista o studentă evreică, deşteaptă şi harnică. Toată ura arienilor se îneca parcă în privirile senine ale studentei evreice, care pricepea miai repede decît toţi construcţia inimii, nervurele braţelor şi toată construcţia trupului omenesc. Dar colegii ei de rasă germanică s-au hotărît să se răzbune pe ea. Cerea aceasta, în primul rînd, înalta morală a politicei naţional-socialistie. Răzbunarea consta în faptul de a o poseda cu toţii. Studenţii o prind în holul facultăţii şi încep s-o bruscheze, adnesîndiu-i cuvinte vulgare. Studenta era logodită cu un oarecare Peter, student şi ell al facultăţii de medicină şi membru activ al partidului sooiail-democrat. El este martor la toate scenele grosolane care i sie fiac logodnicei şi colegei sale, însă nu reacţionează cu nimic. Stă mereu cu braţele încrucişate. Exasperată, studenta i se adresează : — Peter, nu vezi că oamenii aceştia mă insultă, vor să mă batjocorească ! ? Nu înţelegi că trebuie să mă aperi ! ? Dar Peter oferă calm braţul logodnicei sale, spunîndiu-i : — Nu este încă momentul, draga mea, să ne revoltăm. Fii calmă ! Şi cortina cade. Aşa se termină actul întîi. A năvălit un ropot de aplauze şi strigăte de „jos hitlerismul", „jos social-demoenaţia". Mi s-a păruit însă că teatrul acesta este prea înăbuşit de tendinţă, că ideea propagandei prea te izbeşte grosolan, omorînd orice simţămint al adevăratei ante. Părerile mi le-am exprimat şi faţă de cei doi scriitori ucraineni cari m-au rugat să discutăm piesa, după sfîrşitul spectacolului. Am trecut în foaierul teatrului, în întregime decorat cu scene de teroare din Germania hitle-risia, chipul gras al lui Goering, Hitler într-o poză de dezmetic, urlînd în faţa mulţimii etc. 269 în mijlocul foaierului este instalată noua metodă de execuţie a condamnaţilor la moarte în Germania : butucul şi securea. Un dezgust fără margini simţi pentru aceşti propovăduitori ai urii de rasă. Actul al doilea se petrece în atelierul tatălui studentei evreice. Croitor mărunt, acesta şi-a deşirat toată viata alături de foarfecă şi ac. Singura lui preocupare deosebită era în ajun de alegeri cînd trebuia să părăsească atelierul pentru a merge să voteze cu social-democratii. Aşa făcea de 25 de ani. Dar studenţii rasişti au întins vestea în cartierul lui sărăcăcios că fiica croitorului Da-vid îşi vinde trupul pe bani, zclruncinîndu-i viata cu totul. încep mişcări antisemite, lupte ^de stradă, cînd bătrînul David trebuie să-şi tragă obloanele hodorogite ale atelierului său, să apere hainele sărace ale clienţilor din ghetou şi fiica izgonită din facultate. Se petrec scene tragice de un omenesc profund. Niciodată n-am asistat la un spectacol de îea-tru, unde publicul să plîngă mai mult cum a fost la Teatrul Armatei Roşii din Kiev. Un plînset înfundat în batistă şi palmă. Domnişoara Haikines nu s-a jenat de loc şi a plîns laolaltă cu toate muncitoarele. O lacrimă, sau poate mai niulte s-au strecurat şi pe obrajii de copil îmjbătrînit ai japonezului, care s-au pierdut printre riduri. Ochii celor doi scriitori ucraineni ne-au iscodit tot timpul. Cînd am ieşit în stradă după sfîrşituî spectacolului, ne-a izbit în fată o răcoare de toamnă.^ Se înseninase oarecum. Dar inimile noastre rămăseseră triste. Am mers toţi cinci, coborînd^ tăcuţi spre inima Kievului, acolo unde evreimea înainte de Revoluţia din Octombrie n-avea voie să locuiască. Jos, la dreapta de tot, licăreau luminile portului şi apa Niprului şi se vedea ca o făşie negri- 27Q cioasă. într-acolo, ascunşi altădată puteau să locuiască evreii, adeseori călcaţi de copitele cailor căzăceşti. Acum în Kiev e linişte. Prin locurile unde s-a vărsat sîngele pogromurilor se înaltă fabrici în care muncesc laolaltă toate naţiile. Cei doi scriitori ucraineni nu ne-au mai cerut părerile asupra spectacolului. Şi nici noi n-am m ai revenit. Nu-şi mai avea rostul. Ar fi fost poate de datoria mea să-mi scuz totuşi prima părere. Insă n-am mai încercat. Abia atunci mi-am dat seama de rolul uriaş pe care îl joacă teatrul în Uniunea Sovietica... Soldatul sau muncitorul, cînd au ieşit în stradă, cu obrajii încă umezi de lacrămi, poate teoretic n-ar putea sâ-ţi explice ceea ce este un national-socialist sau un social-democrat, însă ei au învăţat intuitiv că aceştia trebuiesc să fie urîti de moarte, pentru atitudinea şi faptele lor. PLECAREA DIN U.R.S.S. Aş fi dork ca după voiajul de trei luni făcut în U.R.S.S. să rămîn în Germania un timp oarecare. Trecerea dintr-o tară unde clasele au fost nimicite, unde exploatarea omului de către om a fost învinsă cu desăivîrşire, iar ura de rasă nu mai există, într-o alta în care idealul suprem este tocmai fanatismul urii de rasă, înăbuşirea libertăţilor şi a civilizaţiei în genere, mi-ar fi servit cred mult, avînd astfel posibilitatea ca, în mod real, să compar felul de viată a două lumi, în totul opuse. 271 N~am făcut lucrul acesta, pentru că ambasada germană din Moscova mi-a refuzat viza paşaportului. Cu un protocol caracteristic naţional-socialişti-lor şi o scuză bizară, consulul hitlerist mi-a respins pentru a treia oară paşaportul. în cele din urmă vroiam doar să parcurg Germania, în drum spre Paris, fără să cobor din tren, însă nici aceasta n-a fost îngăduit unui ziarist care a petrecut trei luni în Uniunea Sovietică. Acesta era motivul refuzului. Am fost deci nevoit să ajung la Paris, ocolind teritoriul Germaniei, traversînd Cehoslovacia, Austria şi Elveţia. Din Moscova am plecat noaptea, ultima noapte a lunii noiembrie. O dată cu mine mai părăsea Rusia şi o englezoaică tînără, înnegrită de soare şi vînturi.^ Singură, doar cu două geamantane, ea străbătuse Uniunea de la un cap la altul. — Cît am stat la bolşevici — spunea ea rîzînd — m-am plimbat pe patru mări. Din regiunea nordică a Mării Albe am colborît în frumuseţile Crimeii, învăluite de două mări : Azovul şi Neagră. De aci am străbătut Caucazul, descinzînd în apele Caspicei. Apoi am urcat în sus, spre Kir-kizia. Numai gîndul că părăsesc această lume nouă mă cutremură. Nu mi-e dor de loc de Londra şi aş rămîne în Uniunea Sovietică pentru toată viaţa. —• De ce nu faceţi lucrul acesta ? — Nu cunosc nici o meserie. Aici cine nu munceşte n-are ce mînea şi piere.^ Aş da tot ce mă aşteaptă acasă să pot istăpîni în clipa de faţă o meserie. Niciodată nu m-aş fi gîndit că mi-ar putea folosi vreodată o profesie oarecare. Lucrul ăsta l-am învăţat numai în Uniunea Sovietică, unde am petrecut un an şi jumătate. 272 Cînd m-am trezit dimineaţa, cîmpia Rusiei era albă. Ningea cu fire uşoare, acoperind vîrfuri de brad, spinări de dealuri, sau întinderi nesfîrşite, desfundate de tractoare. Prima zăpadă se aşternuse subţire, lăsînd să se mai vadă încă goluri de pămînt negru. Dar cu cît înaintam spre Polonia, ninsoarea părea că se înteţeşte. Cele două graniţe, sovietică şi polonă, acoperite de acelaşi strat de zăpadă, păreau unificate acum. După ce ne-am instalat în trenul polonez, au apărut soldaţi cu carabine în spate şi pe culoare au zornăit pintenii unor cizme grele. De aici începea altă lume! Repede de tot trenul s-a încărcat de oameni care urcau grăbiţi prin gările Poloniei. Cîită deosebire însă între conversaţia călătoruliui sovietic şi aceea a călătorului din restul Europei ! Pretutindeni între Moscova şi Leningrad, între Harkov şi Kiev sau de la Dnieproghes pînă jos la Tiraspol, drumuri — între atîtea altele — pe care le-am străbătut, n-am auzit călătorii discutind decît despre motoare, despre noi invenţii, despre recorduri: paraşuiistie, despre planuri realizate suită la sută în agricultură, în marea industrie sau în alte domenii. în aspectul şi glasul acestor călători citeai limpede încrederea în muncă, înţelegeai metoda, persistenţa, dragostea lor sănătoasă de viaţă. Cum treci însă graniţa Uniunii Sovietice şi te înfunzi spre inima Europei, călătorul are altă atitudine şi discută cu totul altceva. Am văzut de-a lungul Poloniei figuri triste de evreii, ocupîndu-şi cu jenă locul în compartiment. începeau discuţii înfundate, acoperite de teamă. Nu se vorbea însă decît despre criză, despre şomajul în plină creştere, despre falimente care sunt deopotrivă de numeroase, la' Vilna, în Varşovia şi la Lemberg. 1$ 273 Dar aceeaşi situaţie de nesiguranţă am! avut impresia c-o întâlnesc în Cehoslovacia, în Austria, în Franţa şi desigur şi în Italia. Impresionantul port italian Trieste, l-am găsit amorţit, cu năvi ancorate la tărm şi bătute de vînt. Nu se încărca, nu se descărca şi nici un vapor nu se dezlipea de mal. Stăpînea o totală inactivitate, plină de tristeţe. Criza în Italia se resimte puternic, între Milano şi Veneţia am călătorit în acelaşi compartiment cu doi italieni, un negustor de fructe şi un inginer de radio. Aflînd că mă întorc din U.R.S.S., s-au năpustit avizi cu o serie de întrebări. Discuţia ia devenit aprinsă, luînd proporţii. — Sunt vechi social-democrat, mi-a spus negustorul de fructe. A trebuit însă ca de un an să devin membru fascist, pentru ca afacerile mele să nu sufere. Uite ! Şi-mi întinde cartea de membru. Nu înseamnă însă nimic, şi nu ajută la nimic. Compromis. Toată lumea; strigă : „Duce", „II Duce", însă pînă cînd ? Ducele nu poate să ne dea pîine şi posibilitate de muncă. Spectacolul fără pîine n-ajută la nimic, Inginerul de radio avea cîteva ziare italiene. I-am cerut voie să le răsfoiesc. în timp însă ce priveam atent un clişeu, care reprezenta o mare demonstraţie' a cămăşilor negre, mi-a smucit enervat ziarul de sub ochi. — A, nu aşa ! Şi mi-a inversat ziarul, cu partea de sus îm jos. Aşa se citeşte presa fascistă. Atitudinea acestor doi cetăţeni italieni, membri proaspeţi ai partidului fascist, m-a făcut să mă gîndesc la rostul şi la conştiinţa membrilor partidului conducător în U.R.S.S. — Şomajul în Italia este în plină creştere, 30°/o din locuitori şomăm. — Bine, dar cu ce trăieşte această populaţie ? — Cu ce trăieşte ? întreabă-mă pe mine cu ce trăiesc împreună cu soţia şi trei copii. Alerg de două luni înnebunit după lucru şi nu mai găsesc. 274 Totuşi situaţia aceasta nil mai poate să Continue, cred. — Desigur că nu ! — Atunci ? — Războiul ! Se vor schimba rosturile, vor muri o parte din oameni. N-aş putea să precizez, însă cred că soluţia războiului este singura salvare. Negustorul de fructe a coborît în Veneţia şi inginerul de radio într-altă gară, al cărei nume nu mi-1 mai amintesc. Erau amîndoi oameni la patruzeci de ani, cu părul încărunţit, îmbrăcaţi în cămăşi negre şi piuntînd sub ele, adică în inimi, nădejdea salvării lor şi a copiilor, prin ororile războiului. La Paris am rămas douăzeci de zile şi oraşul ma-rei civilizaţii, al prodigioasei culturi, m-a îngrozit. Nnain vizitat muzeele, n-am alergat după sublimul artei franceze, în fata căreia trebuie să ne plecăm cu toţii, nu m-am închis în sălile de expoziţii sau de spectacol. Poate n-am văzut inimic din ceea ce interesează pe orice intelectual, în primul rînd. Eu am văzut cu totul .altceva. Am văzut cartierele mărginaşe ale Parisului, unde viata se scurge în mizeria neagră, „omul cîine" de pe malurile Senei, prostituţia împinsă pînă la miaxiin, specula cea mai odioasă, fă-rîmarea oricăirui fel de morală pentru cîştigul banului, în Paris am întîlnit oameni cari n-au dormit aini de zile în pat şi nu s-au hrănit decît cu resturi de alimente strînse din gunoaie. Noaptea, de-a lungul Senei, sub poduri, perechi cuplate, rupte, într-o complectă infecţie, aşteaptă zorile să pornească după hrană. Această lume nemernică n-are nimic, nici din libertatea păsărilor şi nici din consideraţia omului pentru cîine. Consecinţa e vermina, scursoarea unei forme de viată, a 18* 275 urnei concepţii mascate de o anumita morală burgheză. Ce deosebită mi-a părut lumea în care am petrecut trei luni, ce alt sens de viată era acolo. Mă gîndesc la cuvintele lui Bernard Shaw, spuse după ce a vizitat Uniunea Sovietică : „Peste 30 de ani superioritatea morală a Rusiei va fi atît de imensă, încît statele capitaliste vor apărea, în comparaţie cu ea, ca nişte adevărate cuiburi de bandiţi, care pun la oale între ele jefuirea celor săraci." La întoarcerea din Paris a trebuit să aştept avionul la Belgrad două zile... Se lăsase o ceată deasă, cu nori suri, prevestitori de zăpadă. De la Belgrad pînă la Bucureşti, n-am văzut de loc.pamîntul. Avionul a trebuit să meargă pe deasupra norilor, într-o lumină de soare văratic. După două ore de drum, capitala mi-a apărut neaşteptată, cu vîrfuri de fabrici răzleţe, cu cartiere compacte şi noi, cu colturi cunoscute şi trăite, um-plîndu-mi inima de bucurie. Dragostea pentru patrie am retrăit-o puternic. Articole şi reportaje în noapte Dezbrac haina mea ruptă şi-i acopăr umerii lui zgribuliţi. Tăcere. Paşii noştri răsună dezmetici în somnul oraşului. Casele par zăvorite pentru sute de ani şi noi, ultimile vietăţi — poate doi cîini, rămaşi dintr-o lume dispărută. Căutăm pîine şi cald. Tovarăşul meu a scăpat chiar astăzi din ospiciu sau spital. E înalt, deşirat ca o rufă înfăşurată pe uin stâlp lung. Plînge repede ca un copil. E stupid. Cînd îl vezi, îti vinei să-1 loveşti, cu mîinile, cu picioarele. Amorţirea lui e iritantă. L-am întîlnit în port, unde de patru săptămîni nu mai găsesc de lucru. înjur şi rabd. — De ce mă loveşti ? Nu mai sunt bolnav... Din ochii şterşi aij tovarăşului s-au prelins lacrimi tulburi. Sunt cel mai puternic om din port. Am piept lat şi gheare de fier. Sacii grei cu cărbuni îi joc în spate ca pe fulgi. într-o noapte am bătut pînă la sînge vameşul şi patru păzitori ai portului. Glasul meu răguşit şi spart a devenit acum cald. Aş fi voit 279 să îngenunchi în faţa acestui neputincios, să mă izbească fără milă peste gîtul meu gros, peste obraji. — Nu te mai bat, tovarăşe ! L-am luat de umeri şi-am pornit. Marea urla zbătîndu-se ca un trup de om gol — bătut cu sfîncuri de bici. Portul a rămas în urmă, ghemuit, speriat. E tîrziu, tîrziu de tot şi noi căutăm adăpost şi pîine. Bolnavul agăţat de mitne se poticneşte în drum, la fiece pas. îl tîrăse ca pe un cal leşinat de foame. Dar braţele de la o vreme mi le simt amorţite şi pasul greoi. Trupul tovarăşului se lasă peste mine, împinigîndu-mă. Nu-1 mai pot ţine. A căzut, încerc să-1 ajut, însă nu mai pot. La mîna stingă am simţit ceva cald. Sînge. Tovarăşul a căzut cu faţa în drum. Nu văd, e întuneric. Simt doar căldura sîngelui, caldă, binefăcătoare, şi căldura ei mîngîie ca un pluş blînd. Dintr-o parte a oraşului, din cine ştie ce margine, ţipătul unei uzine a spart liniştea de plumb. O fi dimineaţă ? Bilete de papagal, II (1929), mart. 29, nr. 352, p. 2. BANALITĂŢI EXASPERANTE T n fiecare zi, la ceasurile prînzului — rezemat de A colţul palatului — întîlnesc acelaşi rest de om. E un cocoşat care îşi poartă trupul beteag în cîrje. între piciorul de scîindură şi mina, slăbănoiagă duce ziare. Face cîţiva paşi — ca o barză speriată, ţipă sugrumat titluri de ziare, apoi revine la acelaşi colţ. Ochii cocoşaitului slăbănog sunt veşnic umezi, e ftizie şi-ţi inspiră scîrbă. Alaltăieri a fost să-1 calce un „Packard" — cînd a voit # să traverseze Calea Victoriei. Guma roţilor i-a strivit eîrja şi foile s-au risipit în toată strada. Domnul din maşină a ţipat dobitocindu-1, doamna de la volan, îmbrăcată cu rochie galbenă, a stopat înehizînd ochii, ca o libelulă îngrozită. Cocoşatul, zăpăcit la culme, s-a tîrît în mîini pe asfaltul străzii, pînă la colţul lui adăpostitor. Plîngea ! Aveai impresia unui cîine lepădat. I-am dat 40 de lei să-1 astîmpăr. Ce puteam să fac altfel ? Astăzi am văzut pe cocoşat, la acelaşi colţ al palatului, cu cîrjă nouă şi cu un braţ mai mare de ziare. Ne-am zîmbitt prieteneşte, i-am cumpărat din 281 stoicul împrospeţii un ziar. Da, domnilor ! Este un fapt banal. Să repet rezumativ : un cocoşat şchiop vinde ziare să trăiască. E atît de obişnuit ! Azi-noapte am întîrziat în cartierul Griviţei. Aşteptam tramvaiul. Lîngă mine, o femeie înaltă, deşirată chiar. Deodată am văzut-o lungiindu-se jos. S-a încolăcit zvîrcoliindu-se, spumega la gură. Un sergent de stradă a făcut pe medicul, strîngînd-o puternic de degetul cel mic. La sosirea tramvaiului, vatmanul i-a pus diagnosticul făeîndu-şi semnul crucii : „Să fie la ea, are boala -copiilor". Şi-a revenit. în tramvai am luat loc alăturea şi am intrat în vorbă. Locuieşte la Belu. Este chelnăriţă cu 80 de lei pe zi, la un restaurant din cartierul Griviţei. Orele de serviciu îi sunt: 8 dimineaţa — 11 seara. De boala aceasta suferă de cînd era copilă. A cheltuit tot ce putuse economisi, numai să sie vindece. Acum s-a lipsit, E din Dobrogea, unde trebuie să trimeată şi mamei sale 500 de lei pe lună. în mînă avea un ceasornic deşteptător, pentru că patronul ar minţi-o cu ceasul lui şi-ar ţine-o mai mult la restaurant, Acum, în spasmele crizei epileptice, spărsese geamul ceasornicului. Va să zică altă banalitate : O chelnăriţă epileptică munceşte 15 ore pentru existenţa ei şi a mamei. Nimic deosebit. Altceva : La cantina studenţească s-au chetat bani pentru cumpărarea unei coroane colegei noastre spînzu-rale. Acum două nopţi, colega s-a urcat în pod. Urca, în viaţă, trepte de scîndură, pentru ultinua dată. Acolo, unde vara e înăbuşitor, unde e praf înecăoios şi gîndaci sperioşi, unde la sfîrşituî copilăriei şi-a azvîrlit păpuşile cu sinii de cilţi. Colega noastră şi-a vîrît capul într-un laţ de ştreang, pentru ca fratele ei (student), zăpăcit de examene, şi o surioară, copilă, s-o afle trup fără de viaţă, 282 dîndu-se huţa. Aceasta pentru că era în ultimul an la şt. Naturale şi pentru că peste cîteva zile avea să ducă într-un sat de munte, mamei sale, o hîr-tie albă cu iscăliturile învăţaţilor şi miniştrilor, hîrtie simplă însă, şi fără nici un eăpătîi în vremurile astea. Da ! O studentă, după 15 ani de muncă intelectuală, s-a spînzurat înainte de a muri de foame. Sub fereastra casei mele, de patru nopţi dorm 6 muncitori ai S.T.B. ; ziua repară linia pe care trec 15 şi 11. Au un fel de cuşti în care dorm, seamănă grozav cu cele ale caselor bogate, unde dorm cîinii de rasă. Abia aseară am citit ziarul cumpărat de la co-coşiatul şchiop. îl luasem aşa... nu pentru ca să-1 citesc. Am găsit însă lucruri extrem de interes ante şi făceam o dobitocie dacă îl lăsam, pachet pe masă. Am aflat din ziar că un prinţ al dolarului — din patria cu inima de fier — dă un premiu fabulos acelui individ care i-ar indica metoda cea mai inteligenta pentru cheltuirea banilor lui fără număr ştiut. Se făcuse tîrziu. Am deschis fereastra dinspre stradă şi-am dat drumul ziarului să cadă la cei 6 muncitori de sub fereastra mea. în zori, înainte de a se apuca de lucru, vor citi şi ei, poate, aceste minunăţii. Ultima oră, î (1929), iun. 22, nr, 145, p. 2. LITERATURA ŞOMERILOR * Din ce în ce mai mult mizeria îşi întinde braţele, acaparează, roade surd. In drum spre casă, în plimbările tale liniştite sau în golana după afacerile zilnice, la colţ de stradă, în mijlocul străzii sau rezemat de ziduri, se deşiră umbra unui om palid, rupt sau bine îmbrăcat chiar, şi în ochii căruia se luminează disperarea. în tramvai, în faţa casei tale, sau aiurea, aceste umbre-oameni răsar ea nişte buruieni sălbatice şi supărătoare. Cine sunt ? Ce vor ? Şi spectacolul se repetă din ce în ce mai des, ziua şi noaptea întreagă. Oameni binefăcuţi, puternici, a căror conformaţie cere dornică muncă, se înmlădiie fricoşi într-o rugă cerşetorească. Suntem acostaţi, prinşi de haine, cu priviri disperate care te somează să-i ajuţi. Im patru rînduri acelaşi domn (zic domn pentru că era îmbrăcat curat ca şi mine) m-a oprit în faţa * Articolul a apărut în cadrul rubricii „Mişcarea literară" tn colaborare cu Eugen Jebeleanu (ti. ed.). — scrisă 284 „ Juliettei" să-mi ceară suma de doisprezece lei. Dar în toate rîndiurile a cerut aceeaşi sumă. Pentru ce această sumă de doisprezece ? Psihologiceşte se poate explica. Ieri un om lung-lung, deşirat pînă la disperare, cu un braţ slăbănog, mi-a întins la ieşirea de la ziar un petic de hîrtie. Nu i-am înţeles rostul. L-am întrebat : — Ce doreşti ? Dar omul deşirat mina vîrît mai sub nas hîr-tia lui. — Sunt şomer ! Vînd versuri ! Pe hîrtie erau tipărite cinci strofe şi un clişeu. Un clişeu care reprezenta un cîmp sterp la marginea căruia sta stingher un arbore cu trupul uscat şi răsucit. Versurile aveau drept titlu : „Ruga şomerilor". Iată cîteva.: Venim la voi pe care soarta V-a-mbrăţişat mai larg Şi v-a deschis în viaţă Adevărata poartă N-am întrebat pe omul lung, care aştepta nerăbdător preţul versurilor, de cine sunt făcute. Erau iscălite „Şomerii". S-ar fi putut însă ca poezia să fie făcută de el, că mizeria şi foamea l-au sugrumat pînă la marginea inspiraţiei în cane a căzut. Dar şomerii însă îşi au organele lor de pu-blicitiate. Apare „Şomerul" şi „Şomerul intelectual". Adevărul este însă că, Ia baza acestor foi, este vîrîtă excrocheria. Pentru că a scoate astăzi orice fel de publicitate costă bani. Şi şomerul de unde are bani ? Lucrurile stau altfel. Alţi „şomeri", bogaţi, inteligenţi ca s a le zicem aşa, şi-au dat seama că turma acestor flămîmzi poate fi exploatată ; unii au scos „Şomerul", alţii „Şomerul intelectual". 285 Aceste foi au darul de a nu spune nimic. Pii-blică poezii şi caută să-şi afirme principiile politice. Foile însă se vînd. Sunt împărţite publicului de către şomerii adevăraţi. Omul impresionat de cel caire-i prezintă foaia, de noutatea faptului — îşi dă obolul. Adevărul este însă că nu ajută pe şomerul în cauză — ci tot pe cei oare îşi au existenţa asigurată. După cîte suntem informaţi, anumite ministere şi primării ar subvenţiona cu bani publicităţile de asemenea natură. Ar fi trist dacă lucrurile s-ar petrece aşa. în primul rînd nu se ajută şomerii, aricite fonduri s-ar vărsa pentru ziarele lor. în al doilea rînd, nimeni nu cred sa găsească raţiunea unui ziar al şomerilor ; vor oficialităţile să introducă în literatură specificul mizeriei ? Să fim drepţi ! Scriitorii noştri mari, mai toţi au fost şomeri într-o perioadă sau alta a vîrstei lor. Parcă Eminescu nu-şi pierdea .slujbele lina după alta şi n-a creat el mai mult în mizerie ? Astăzi în capitală sunt cîţiva scriitori de real talent care îndură foamea. La Craiova, o scriitoare reprezentativă a epocii ei se luptă cu mizeria. Vasile Pop a murit din lipsă de pîine, Enăşescu va muri de foame. Pentru ce oficialităţile nu încurajează literatura acestora? Nu sînt ei oare adevăraţi şomeri? Rampa, XVI (1931), mart. 9, nr. 3.940, p. 2. MIRAREA DIN IERUSALIMUL CEL SFÎNT Dezgolit, ca un trup de bătrîn irosit, mi s-a arătat Ierusalimul cel sfînt — minunea minunilor. Prin porţile cetăţii deschise larg şi strîmb gîndul nostru s-a strecurat plin de teamă. O sută de oameni veneau încîrduiţi şi nepricepuţi în acest oraş scăldat de soare şi îmbîcsit de minuni. Şi oamenii cîrdului, pe măsură ce înaintau în cetate, asemenea vitelor cuprinse de spaimă, îşi îndesau trupurile unul într-altul. Străzile cetăţii sitrîmbe şi infecte, cămila rîioasă, tivatul arabului rupt şi fioros, gata să muşte evreul speriat, ascuns la colţ, poliţaiul englez deşirat şi înarmat pînă în dinţi — femeia musulmană ou ochii acoperiţi, umilă şi sfioasă de dominaţia bărbatului, cerşetorii fără număr, cu ochii scurşi şi pătaţi de albeaţă pe lumini, s-au transfigurat pentru pelerinii mei. Teama a crescut mai adine în sufletele lor şi trupurile şi le-au strîns mai puternic, pînă la marginea groazei. Cîrdiul a îngenucheat în mijlocul străzii şi fă-cînd metanii a sărutat asfaltul murdar. 287 Nedumerit, singur trupul meu, din suta cîrdului a rămas în picioare, privind uimit cele nouăzeci şi nouă de oi îngemucheate. — Ce faceţi, oamenilor ? le-am ţipat: îngrozit. Am intrat în Ierusalim ? Lămuriţi-mă, dacă voi înţelegeţi adevărul lucrurilor ! Cine v-a spus că suntem în cetatea minunilor ? Dar nimeni nu m-a auzit. Doi arabi cu fuste murdare şi lungi s-au repezit la picioarele mele. M-au speriat. Dar fiecare mi-au prins cîte un picior — şi-au început să-mi cureţe încălţămintea. Nu voiam aceasta, Voiam lămurirea sufletului. Dar arabii mi-au strîns îcn braţele lor disperate picioarele. Şi m-am lăsat lor. Patru englezi călări au venit gălăgioşi asupra cîrdului căzut în prosternare. Caii lor iuţi şi struniţi în zăbale urmau să calce, să turbure cele nouăzeci şi nouă de oi — nepricepute şi slute, care fără de rost (au spart ordinea străzii. Şi fiecare pelerin, cu bagajele lăsate în drum, sau tîrîndu-1 în dezordine, a fugit zăpăcit. Din nou, în partea stingă a Ierusalimului, la poalele Cliibiindronului, sub umbra de măslin, cîrdul nostru s-a sifcrîns cu sufletul obosit şi înflăcărat. Cineva ia ţipat: -— Lămuriţi-mă ! Şi din nou acel cineva a ţipat mai înfricoşat : — Lămuriţi-mă ! Era o femeie uscată şi deşirată în neştire glasul acesta care ţipa. Cînd soarele cobora, seăldînd în sînge cetatea ex-minuniloir, un călugăr a venit la turma noastră fără păstor. Călugărul ne-a scos din sîn sticluţe cu mir sfînt şi lemn din ceru cea răstignitului. Dar ce costă miai mult decît ceea ce este perfect ? Şi sfinţenia nu este ea oare perfectă în desăvîr-şire ? De aceea aşchia din crucea pironitului costa două sute cincisprezece lei şi mirul, untul măslinii, două sute cincizeci. Atunci mi-a venit în minte că o prietină a mea fttizică, la părăsirea ţării mele, m-a rugat să-i aduc lemn din cirucea desăvîrşitului : „Dacă sărut crucea adevărată, pieptul meu va deveni puternic." Dar eu nu .mai aveam bani. Nouăzeci şi opt de lei aş fi putut da călugănuilui — şi numai atît. La întoarcere am rupt tocul meu de scris şi seo-ţînd o aşchie din el am dat-o prietinei mele ftizicie — ca lemn din crucea lui Hristos. Acum unsprezece zile Grety a murit. A(m păcătuit, doamne ? Dar în sufletul meu nu există chimul conştiinţii că lemnul călugărului1 pnecupeţ l-am, înlocuit cu aşchia tocului meu. Sunt pentru aceasta omul lipsit de gîndul sfînt ? Judecaţi-mă ! Sfinxul, I (1931), mart. 10, nr. 1, p. 8. 19 ~ Al. Sahia Scrieri alese REVISTELE Şl TOAMNA. Exista înainte un entuziasm al toamnei... Toamna înviora armata de literaţi, trezea în ei un simţ: al muncii şi-i făcea să-şi mişte cadrele, să-şi împrospăteze rînduriie. înainte, toamna, în piaţa literilor, se lansau manifeste turburătoare, se gătea o luptă nouă, se pregăteau campanii. Afişe mari vesteau grupări surprinzătoare, apariţii de reviste noi. Forul literilor era în fierbere şi fiecare literat trăia intens emoţia acestei pregătiri. Şi iarăşi a venit toamna. Suntem în plină toamnă. A uitat cineva lucrul acesta ? în lumea sicriitoricească toamna sosită nu trezeşte nimic. Linişte. Nu va apare nici o revistă nouă, nici o regrupare, nici o semnificaţie care să indice activitate. Nu se observă nimic din împrospătarea de altădată, pe oare o creau lunile de toamnă. 290 Generaţia tînără — care eîndva se arătase spii-megătoare — a amorţit cuminte — îngroşînd rînduriie bălirînilor. Se pare că şi tinerii şi bătrîinii au îmhăirmit mai mult chiar decît legile bătrîneţii cer. Generaţia tînără se arată obosită, fără cîirmă — şi dacă, în anii clocotitori ai vîrstei, nu reuşeşte să-şi împletească rînduriie, fără îndoială că şirul anilor viitori ii va găsi risipiţi — munca lor disparată şi lipsită de sigiliul însemnătăţii. Sunt totuşi două cauze oare motivează starea de lucruri a generaţiei tinere : criza şi specula. Se simte neapărata nevoie a. umed reviste în care cei tineri să-şi spună cuvîntul şi unde să se poată contura, definitiv şi clar, «crezul lor de mîine. Dar în starea mizeră de azi, cînd fiecare abia îşi capătă existenţa, este greu să te mai gîndeşti la scoaterea unei reviste literare... Şi mai este ceva. Mai este mentalitatea stupidă a unor stăpîni literari — care îşi închipuie că orice tînăr scriitor trebuie întîi speculat, s-o facă pe sclavul literar, servind gratuit. Şi iată de ce toamna, pentru cîmpul literilor, vine tristă şi lipsită de entuziasm. Am îniîlriit ide curînd unul din cei mai valoroşi scriitori, părtaş al generaţiei de mijloc, şi l-am întrebat : — Ce facem ? Suntem în toamnă. A săltat din umeri îndurerat : — Ce putem să facem ? Şi ,anul care vine va fi mai sterp în ceea ce priveşte preocupările literare. Aceleaşi reviste bătrîne îşi vor înmulţi anii — siguri de existenţă. Altădată, toamna provoca o adevărată invazie de fiţuici-reviste, cari, cu. toată puerilitatea lor, îşi îndeplineau un rost. Nu le regretăm. N-ar trebui totuşi să lipsească. Din frămîntarea 19* 291 aceasta -copilărească, nelipsită ele ridicol, încolţeşte si răsare creatorul neaşteptat, Această nouă toamnă, însă, ne vesteşte astîmpăr şi pace lungă — în piaţa literiilor. Vremea, IV (1931), sept. 6, nr. 203, p. 4. PRIETENIA ÎOSIF-GÎRLEANU In tine Iosif şi Gîrleanu ia existat o prietenie de ani, o prietenie caldă şi cu repercusiuni adinei, chiar în operele lor literare. Iosif —■ blînd, ast împărat şi duios, Gîrleanu — delicat, sentimental şi bun — au făcut ca sufletele acestor doi scriitori să se apropie înţelepte — iu-biindu-se. „Fratelui meu de visuri şi de luptă", scria Iosif în 1913, pe fotografia oferită hui Gîrleanu. Iosif a fost sincer. Prietenia lui nici cu Angliei, nici cu Iilarie Chendi, nici cu Ionel Pavelescu — şi nici cu unul din contemporanii săi n-a avut un mai măre rost ca prietenia cu Gîrleanu. Acesta — iubitor de frumos, înfrăţit de oameni şi ou igîzele — a ştiut să înţeleagă zbuciumul inimii lui Iosif — inima de ţăran curată, în care a încolţit sîmbu-rele poeziei duioase. Viaţa cîntăreţului de dincolo de munţi a fost o viaţă în care necazurile i-au ros uşor şi repede bucuriile cele rare. Este atît de cunoscută povestea femeii, care — împletindu-se între Iosif şi Angliei — a adus acestor vîrstnici naivi nenoroc, 293 Gîrleanu — veşnic i-a deschis sufletul lui larg, în care poetul zbuciumat a găsit puţin astâmpăr. Apoi felul morţii lui Iosif punctează în viaţa acestui om tragismul adevărat. Cu puţin: timp înainte de a muri — aceea de care el a fost îndrăgostit toiată viaţa se hotărîse să însoţească pe Iosif — şi împreună — să petreacă o lună la mare. Copleşit de bucurie, Iosif se pregătea pentru mare. Dar în acel timp femeia anunţă pe Iosif să meargă singur — ea urmează pe Anghel. Iosif n-a mai mers la mare. O noapte întreagă şi-a înfundat necazul în vin. A doua zi a bătut la poarta spitalului Colţea — conştient de moarte. Şi două zile mai tîrziu, Jntr-o seară (1913), Iosif a murit, strîns în braţele cămăşii de forţă... Mai mult decît toţi — moartea lui Iosif a suferit-o Gîrleanu. Ea a crestat în sufletul acestuia durerea cea mare. înţelegătorul gîzelor s-a stins şi el ceva mai tîrziu — tînăr şi senin — dar în care dorul de viaţă pulsa nebănuit. Firile acestor scriitori — duioase, discrete şi înfrăţite — sunt puncte rare în larma şi muşcătura celor ce creează. Vremea, IV (1931), sept. 13, nr. 204, p. 5. RENEGAT „Cea mai mare greşeală din cariera mea a fost că m-am apucat de politică." /. Mihaiache Aşadar, cine eşti dumneata ? învăţătorul, săteanul chiabur din Topoloveni, ministrul — sau simbolul celei mai adevărate demagogii ? Cunoşteam un omuleţ, jumătate negru, jumătate cioareci, ghete box, nas cîrlig, ochii bolduri, dascăl de copii. Dumneata eşti ? îţi mai reaminteşti atunci de Mitruţă Marin, cel cu mucii veşnici şi cu puţişoara afară din iţari ? îţi reaminteşti cînd te-a lovit peste gură cu un codru de piine ? Şi Paraschivii, Iliuţii şi alte sute de mii de Iliuţi te-au făcut ministru. Naivii ! Pentru ce n-ai rămas învăţător ? De ce n-ai continuat să spargi pamîntul Topolovenilor ? Nu cumva, la un moment dat, în viaţa duimitale de dascăl potolit, a intervenit ceva ? O iluminare, nu ? Ţăranul Dîmboviţei ţi s-a părut prea îngenuncheat şi bădăran, cîrtiţă a pă-mîntului, vită/ Şi din această cauză, transformarea dumitale în om politic, luptător aprig pentru deşteptarea gloatei. Sunt rari asemenea oameni cari se ridică în numele poporului, pentru salvarea lui. Cazi în această categorie. 295 Iată însă că sărbătorile celui mai sărac Crăciun ne-au adus plocon mărturia sufletului dumitale. Un ziar a făcut; o anchetă printre personalităţile noastre politice. Au fost întrebaţi : „Ce greşeli aţi săvîrşit în cariera; d-voastră politică ?" Toţi au răspuns aliterar şi în loc de greşeli şi-au atribuit fapte bune. Concluzia : bărbaţii noştri, politici sunt infailibili. Dar d-ta, d-le Mihalache, ai răspuns altfel: „Cea mai miairc greşeală din cariera mea a fost că m-am apucat de politică". Cită ipocrizie ! Oare ce înseamnă a fi om politic ? Nu un om de adevărată jertfă, pătruns de un ideal, convins că urmăreşti un adevăr istoric ? Şi în numele acestui adevăr, nu-ţi dai viaţa ? Pe un om politic, pe un autentic luptător, nu-1 înfăşoară mereu riscurile ? Te-am văzut o dată în (golul din faţa palatului regal, erai în maşină (pantofi de lac), alături de consoartă — şi lumea, înnebunită, vă purta pe braţe. Nu te-ai simţit atunci bine ? Cîtă scîrbă se ridică idin partea noastră, a noastră, a cielor tineri, a generaţiei sătulă de demafgogia şi egoismul bătrî-nilor ! Ge-ai făcut d-ta, d-le Mihalache, pentru ţăranii aceştia, în .numele cărora ai fluturat un steag ? Unde sunt marile reforme — ţipătul pentru crearea unei vieţi reale a acestei, ţărănimi netoate ? Oare noaptea cînd îţi înfăşori trupul în patul dumitale moale şi cald — n-ai viziunea unei mîini aspre de ţăran care te aşteaptă — nu-ţi miroase continuu a pămînt înţelenit şi incapabil lucrat ? în afară de scrisorile către norod, de pantofii de lac, cămăşile de mătase, cioarecii din stofă streină, tablouri de antă şi atîtea .alte lucruri inerente unui om civilizat, n-ai mai făcut nimic. în sfîrşit, ţi-ai asigurat viaţa familiară — eşti acum un om 296 cu adevărat „We" : franceză, germana (doamna la fel). Şi cu ţărănimea, cu bădăranii aceia peste care apasă ignoranţa şi nevoia — cum rămîne ? Ah, d-le Mihalaiche, cum te-aş mai muşca de mimă ! — Caz patologic ? Vîră-ţi mai bine cămaşa în iţari şi iţarii în ladă ! Floarea de foc, I (1932), ian. 13, nr. 2. p. 1. BLUZE ALBASTRE Cartea romîneaseă nu se mai citeşte. Scriitorul care desface două sau trai mii de exemplare trebuie să se declare pe deplin satisfăcut. Fac o excepţie trei sau patru scriitori, din diferite clauze. Este o dovadă în plus că burghezimea, cuprinsă de panică, se preocupă de altceva şi apropierea de artă sau alte incursiuni în domeniul spiritual n-o mai interesează... Se ridică în schimb o nouă lume de cititori : muncitorimea proletară. Lumea care, desconsiderată pînă acum, stîlcită şi suptă, caută proiecţia vieţei şi-a iluminii — în cărţi. Sunt poate cei mai sinceri şi autentici poeţi. Exemplu : minunata carte a lui Gladkov — Cimentul, a atins tirajul de 15.000 de volume. Această carte a pătruns în fabrici, a ajuns adevărata evanghelie a proletariatului. Deci 15.000 de muncitori au citit pe Gladkov, însă fără îndoială că nu cifra vînzării poate să specifice numărul cititorilor, ci mai întotdeauna, în lumea săracă, o carte cumpărata se împrumută — şi ea se strecoară prin alte zeci de mîini. 298 O dovadă sigură că muncitorimea închingată pînă Ia ţipăt, conştientă şi dornică de eliberare — se îndreaptă către cartea care-i arată drumul şi-i luminează viaţa cea nouă care va veni. Şi iată cum cartea şi forţa fierb laolaltă tăcute, opuse ca pîrghiii, înfrăţite cu scop de triumf. Noi cei tineri şi puţini, care am înţeles rostul acesta deplin, vom face ca aici, în această pagină, muncitorimea să-şi poată găsi cristalizate — gîn-durile care-o frămîntă, popas de reîmprospătare a nădejdilor. Vom lansa în curînd biblioteca de literatură pro-letariană : Bluze albastre, care va fi pentru muncitorime pîinea caldă pe care o aşteaptă de multă vreme. Astfel, în orele 'de odihnă, muncitorul va putea să-şi scoată din buzunarul bluzei .albastre cartea noastră mică, pe care i-o vom trimete în fiecare lună. Va găsi în ea explicaţia vieţii adevărate şi străină lui lastăzi, lumea în prefacere vie şi care se scutură din temelie pentru o alta, nouă şi definitivă. „Bluzele albastre" vor cresta adine un început de muncă. Facla, XI (1932), febr. 15, nr. 442. SALARIILE Îmainte vreme — şi nu mult de atunci, idealul micului burghez era să-şi proptească viaţia într-un salariu al statului. însemna pîime sigură pînă în ajunul morţii. Orice ar fi intervenit, leafa, slujbaşului era leafă şi în anii bătrînefii, pensia — pensii e. Vaca aceasta, oare se cheamă stat, şi-a întins serafic ugerul ei imens către o lume de indivizi astîmpăraţi şi naivi, încrezători că laptele nu se va sfîrşi niciodată. Dar ugerul a secătuit. Vaca de odinioară — grasă — îşi înconvoaie trupul scheletic, incapabilă, să-şi mai mişte copitele. Va cădea în drum... Asemenea muncitorului, profesionistului liber, negustorului sau ţăranului — funcţionarul statului îşi simte din. ce în ce mai mult nesiguranţa pîinai. Statul este incapabil să mai plătească. Zilele trecute chiar, stăpînul finanţelor romîneşti — fiind interpelat asupra neplăţii salariilor — şi-a ridicat masivitatea corpului pe banca ministerială, hîrîind acru : „N-am. Nu mai sunt bani !" Aşadar nu mai sunt bani. Salariile nu s-au plătit pe cîte via luni m urmă. Ţipătul disperat a md e pagini întregi dramatismul catastrofal al apelor. Şi noua molimă se întinde, ia proporţii măreţe. Printre lucrurile casnice sau unelte de muncă hoiturile de vită se amestecă cu cele ale oamenilor şi apa le cară laolaltă cu furie, pe eîmpuri sau uJiţi — împotmolindu-le aiurea, 310 La glasurile exasperate ale celor agăţaţi deasupra oglinzilor apelor, cei strigaţi se mişcă indiferenţi şi cu tact. în sfîrşit, după îndelungate calcule, guvernul • s-a decis să ajute. ^ Astfel 5.000.000 de lei vor fi împărţite sărăcimii cu apa sub tălpi. Dar cum ? Cu fastul cel mai grandios posibil, cu ţesutul birocratic cel mai ingenios. Toate acestea, ca să fărîme dureroasa sumă de 5.000.000 lei — la cîteva zeci de mii de oameni, fără nici o posibilitate de existenţă, de acum în cîţiva ani. S-au creat pentru darea banilor la sinistraţi comisii onorifice centrale, medii şi periferice, decorate cu preşedinţi, vicepreşedinţi, membri şi secretari, toţi recrutaţi numai dintre miniştri şi directori generali. Vin apoi comisiile provinciale, conduse de generali, prefecţi etc... Şi toţi avînd ca scop să înăpârlească la „înecaţi" biata sumă de cinci milioane. (Mă întreb aşa, numai pentru mine : cîţi dintre membrii acestei memorabile comisiuni n-or fi avînd, în ceea ce-i priveşte personal, cîte 5 milioane ori 5. Este foarte posibil, şi nu mă îndoiesc o clipă, că majoritatea membrilor cad în categoria aceasta, adică în a averilor de 5 milioane înmulţite cu 5.) Dar se naşte o întrebare : ce va putea să însemne ruşinoasa sumă de 5 milioane, pentru o populaţie atît de numeroasă, cu goluri atît de căscate ? Nimic. Dar absolut nimic. Şi se mai naşte o întrebare : cine va face controlul riguros la manipularea acestei sume — cîndva istorică ? Desigur, se va răspunde că nu este nevoie. Faptul în sine este prea copleşitor pentru ca mintea umană să se mai poată gîndi la o aşa-zisă delapidare. Ştim. Experienţa trecutului vorbeşte. Trebuiesc deci comisii formate dintre sinistraţi, pentru ca ei sin- 311 guri să poată urmări de aproape distribuirea banilor lor proprii. Altfel iar se aplică tragedia de totdeauna. Ţăranii vor face petiţiile, vor fi înaintate, se vor aştepta luni rezolvarea lor, pentru ca în.urmă cele cîteva milioane să lunece în altă parte. Este povestea arhicunoscută, cînd statul, prin oamenii Iui, încearcă să facă operă de caritate — plesnind cu pulbere în ochii maselor îngenuncheate. Aşadar, 5.000.000 lei — ajutor. Aproape leafa unui politician „deştept" — pe cîteva luni. In ceea ce priveşte însă cele cîteva mii de suflete, îngrozite de foame şi moarte, să aştepte retragerea apelor ? Veac nou, I (1932), apr. 17, nr. 3, p. 1. CONGRESUL ANTIRĂZBOINIC Mai sunt doar cîteva zile şi ne apropiem de o aniversare sumbră. Se împlinesc 18 ani de la atentatul săvîrşit la Serajevo. Gestul unui dement şi moartea unui arhiduce au putut să prilejuiască dezlănţuirea oribilului măcel, cînd milioane de muncitori şi ţărani au servit drept carne de tun unor interese străine lor. Dar deşirarea celor 18 ani de la război încoace n-au putut să cristalizeze siguranţa unei păci şi lungile conferinţe de la Geneva, [desfăşurate] într-un lux exorbitant din pîinea exploataţilor, nu este de loc chezăşia unei armonii între popoare. Ceva mai mult, ultimele şedinţe ale conferinţei de la Geneva s-au ţinut in timp ce războiul mişelesc al Japoniei împotriva Chinei era în toi,' constituind cea mai aspră dovadă, capabilă să pună în evidenţă ridicolul magnaţilor de la Geneva. Gestul Japoniei de a omorî mii de muncitori şi de ţărani chinezi, de bătrîni, femei şi copii, găsiţi într-o imposibilitate de a se apăra, nu a fost înfierat de acei cari trebuiau să ia o atitudine precisă. Apoi masacrele de la Clapei, năvălirea în Man- 313 ciuria sub pretextul noii1 republici 'independente, desigur nu ascund decît interesul unui atac împotriva Uniunii Sovietice. Deci nici o siguranţă a păcii. Patria proletariatului internaţional se găseşte, aşadar, [în] plin pericol. Criza care se accentuează din ce în ce mai mult, Europa căzută pradă fascismului, tendinţa stăpânilor industriei grele, ai capitalului industrial şi bancar, cari au la dispoziţie guvernele în întregime, fac grasa dovadă că suntem în preajma unui război. Şi incontestabil că noul război va fi îndreptat împotriva patriei socialiste, în care lumea capita-listo-burgheză vede cel mai de temut duşman. Deci ceea ce [s-a înfăptuit] prin eforturi uriaşe, prin spirit de jertfă nemăsurat este ameninţat să fie disiirus. Dar lucrul acesta nu trebuie să se întîmple. Foştii „luptători" cred că mai au încă viu spectacolul sîngeros din timpul războiului trecut. Ar mai dori oare cineva să se repete, vor milioanele de ţărani şi lucrători să mai servească iarăşi drept carne de tun sau adevărata lor patrie să se năruie ? Masele nesfîrşit îngenuncheate de regimul exploatărilor vor înţelege să se trezească şi să urască războiul. în vederea îndepărtării cataclismului care se apropie, hotărîţi să dea alarma şi să caute mijloacele efective pentru a împiedica atentatul imperialismului contra omenirei, Henri Barbusse sprijinit de Maxim Gorki şi Romain Rolland au început acţiunea, în acest scop ei au lansat un manifest către toţi bărbaţii şi femeile din lume, fără diferenţă de afinităţile lor politice şi la toate organizaţiile lor muncitoreşti, culturale, speciale şi sindicale, la toate 1 In text: unueii (n. ed.).. 314 forţele şi la toate organizaţiile pentru ca în masă să se unească cu ei şi să protesteze la marele congres internaţional antirăzboinic de la Geneva. în mod simbolic Barbusse [a] ales pentru această manifestaţie data de 28 iulie, aniversarea atentatului sîngeros ele la Serajevo. Scopul central al congresului este să stabilească o mare operă de unire împotriva barbariei războiului. Să se găsească mijloace imediate de a se opri atentatul general în curs de elaborare, căruia primul pretext îi va da posibilitatea să se dezlăn-* ţuiască. La strigătul celor trei, au răspuns personalităţi mondiale din lumea literară, ştiinţifică şi artistică. Numeroase organizaţii şi diferite comitete de acţiune au luat iniţiativă în diferite ţări să adere la congresul de la Geneva şi au început să pregătească marea acţiune de pacificare în toate ţările. Cei cari au semnat apelul antirăzboinic sunt hotărîţi să facă tot posibilul de a împiedica pregătirile de război şi desigur nici un om conştient nu va putea sta la o parte de acest uriaş conflict care ameninţă. Presa burgheză chiar a primit bine manifestaţia nouă de la Geneva. Femeile din Germania au făcut şi ele comitete aderînd apelului. S-au mai constituit apoi comitetul doctorilor, studenţilor şi studentelor, al foştilor combatanţi cari aderă cu entuziasm. Din America de Sud, Olanda, Bulgaria, Anglia, Cehoslovacia, China, Germania, Franţa s-au instituit comitete muncitoreşti cari vor participa Ia congres. în Romînia însă se păstrează o totală indiferenţă. Cred că cea mai mare parte dintre intelectualii noştri habar nu au că la 28 iulie se va ţine un congres antirăzboinic la Geneva,,, 315 r Tînăra generaţie (nu mai vorbesc de cea bătrîna), acei care îşi etalează pretutindeni autenticitatea şi noutatea spiritualităţii lor, nu poate să se intereseze de asemenea lucruri. Ea vrea „locul metafizic", goana după „rumînism" sau „experienţă ortodoxă". Noi însă, o parte a generaţiei tinere şi conştiente, aceia care am copilărit sub vacarmul războiului, care am avut drept jucării proiectilele şi aşchiile obuzelor împrăştiate pe cîmpuri şi străzi, ne ridicăm cu dîrzime împotriva războiului. Ceea ce bătrînii au săvîrşit, mîndrindu-se astăzi cu milioanele de schelete oîştigate în timpul războiului trecut, negăm şi ne repugnă. Rostul nostru este altul. Este acela de a crea armonia generală a popoarelor, de a da maselor producătoare dreptul lor, de a stîrpi definitiv clasa parazitară a exploatatorilor, lucruri împotriva cărora înaintaşii noştri au luptat şi luptă. în sfîrşit, nici un ziar din cîte există în această trudnică ţară nu a vestit cel puţin evenimentul atît de important pentru omenirea întreagă. în momentul de faţă profesorul Ilie Cristea lansează un apel pentru congresul antirăzboinic de la Geneva, în dorinţa vie că va putea pe această cale, atît cît va fi posibil, să trezească opinia publică romîneasică. Credem însă că de data aceasta o parte din intelectualitatea noastră va putea să calce peste măruntele obligaţii şi, ridicîndu-se deasupra lor, [va] înţelege să acţioneze pentru marea idee de pacificare a lumii care abia începe prin congresul de la Geneva. Bluze albastre, I (1932), iul. 10, nr. 3, p. 2. GHILOTINA I | | Nu ştiu întrucît glasul meu plin de revoltă se va desfăşura tînăr din acest pămînt balcanic, către Germania cu pete închegate de sînge. Către acea Germanie unde milioane de oameni îşi simt palmele strînse usturător sub talpa cizmelor naziste. • !^ -j! Iată că vechea generaţie germană a războiului, aceea care a împins lumea către măcelul mondial, către moarte, spre îndobitocire şi foame, reînvie astăzi mai bestială, sîngeriînd dornică la zăn-gănitul armelor — în faţa lumei desfigurate. Inima insului arian s-a strîns la gură — peste care a picat fierbinte picătură de plumb : pecetea urii. în numele „pămîntului care trebuie poporului german", a „largului loc sub soare", „a iubirii de patrie", aprinde cea mai aprigă ură şi prăbuşeşte fără ezitare ceea ce inteligenţa umană a creat în nesf îrşite veacuri. Banda Hitler, Goebbels, Rosenberg şi Goering va rămîne de-a pururi în istorie ca cele mai perfecte gemi ale răului. Mintea omului conştient se întunecă şi refuză să creadă acest adevăr al secolului în care trăieşte. Ultima telegramă primită din Berlin înfăţişează categoric soarta care aşteaptă de acum înainte poporul german sub stăpînirea hakenkreuzer-ului. „începînd cu 1 ianuarie 1934 — scrie telegrama hitleristă — se va reintroduce justiţia militară germană care a fost suprimată la 1 octombrie 1920. Ea va fi competentă să judece toate delictele comise de militari sau funcţionarii administraţiei militare. Justiţia militară va avea o structură identică cu cea dinainte de război. Consiliile de război vor funcţiona la Berlin, Potsdam şi în toate garnizoanele importante. în caz de pronunţarea pedepsei cu moartea de consiliul de război, condamnatul va fi împuşcat, dacă va fi judecat pentru un delict pur militar, în toate celelalte cazuri urmînd a fi decapitai" Aşadar, împuşcare, decapitare... Şi agenţia „Havas", ziarele franceze, engleze au avut naivitatea să anunţe că imediat după terminarea falsului plebiscit, Hitler va încerca o politică de destindere, preeizîndu-se chiar o largă amnistie. în locul amnistiei apare însă teroarea antisocială, unde ideea de justiţie se arată de la început pătată de sînge. Cît, în sfîrşit, această nebunie va mai dura peste capul Germaniei ? Milioanele de cetăţeni, atît de umiliţi, vor mai tolera jocul dement al cîtorva impostori de rînd ? Generaţia tînără, aceea a cărei copilărie s-a desfăşurat sub bubuitul tunului şi a trecut prin fiorii morţii — va lăsa ca spectacolul să se permanentizeze ? Desigur că nu. Vor răbufni masele asuprite şi, laolaltă cu arienii şi nearienii conştienţi, vor împrospăta Germa- nia cea sumbră de astăzi, dîndu-i calea adevărată, pe care proletariatul german o aşteaptă de ani. De pretutindeni, din orice colţ al globului, se aşteaptă cu înfrigurare gestul acesta suprem, care să însemne în istoria lumii plecarea către o viaţă noua. Cuvlntul liber, I (1933), nov. 18, nr. 2, p. 11 318 LUCRĂTORII CEFERIŞTI SUNT NEMULŢUMIŢI DE RĂSPUNSUL D-LUI MINISTRU AL COMUNICAŢIILOR Am publicat ieri pe larg răspunsul pe care d. Richard Franasovici, ministru al Comunicaţiilor, l-a dat moţiunei-memoriu înaintată de Federaţia asociaţiilor şi sindicatelor ceferiste după marele congres din octombrie trecut, care s-a ţinut la „Marna". Sunt cîteva categorii de slujbaşi ceferişti care se declară mulţumiţi de răspunsurile oficialităţii. Dar mareia majoritate e nemulţumită. Comitetele numeroaselor organizaţii ceferiste au început să se întrunească încă de ieri după-amiază, spre a studia răspunsul în tot complexul lui. Părerea generală este că, cu excepţii, răspunsul este nesiatisfăcător — şi că în orice caz d. ministru Franasovici, care ar avea bunăvoinţă, a fost „rulat" de direcţia C.F.R. cu care s-a consultat la darea răspunsului. Fapt este că răspunsul la memoriu se eschivează de la vreo obligaţie precisă în ce priveşte revendicările esenţiale. Astfel, în ce priveşte Casa Muncii C.F.R., căreia slujbaşii ceferişti îi cer autonomie, răspunsul autorităţii este o formulă elegantă de refuz. De altfel nu este de mirare, căci este în politica generală a actualului guvern să desfiinţeze complect autonomia instituţiilor sociale care se menţin prin mijloace proprii — spre pildă cazul cu Casa centrală a asigurărilor sociale. Chestiunea încadrărilor a ieşit şi ea nerezolvată, în orice caz, răspunsul este în doi peri, căci începe cu „dacă bugetul C.F.R. va permite". Slujbaşii ceferişti ştiu ce înseamnă acest „dacă"... Impresia conducătorilor Federaţiei asociaţiilor şi sindicatelor ceferiste este că direcţiunea generală C.F.R. a manevrat de aşa manieră pe lîngă d. ministru al Comunicaţiilor, încît ar fi vorba iarăşi de un „chiul" pe spinarea masei ceferiste. Numai formula răspunsurilor e „elegantă". Atît. Mai mult, conducătorii ceferiştilor cred că direcţiunea generală C.F.R. caută cu tot dinadinsul ca să nemulţumească pe slujbaşi, pentru ca aceştia să piardă orice încredere în forţa şi eficacitatea organizaţiilor lor profesionale — şi să le părăsească. Crede, adică, această direcţie a drumului de fier că organizaţiile profesionale de la Calea Ferată au ajuns la o forţă numerică şi morală care e primejdioasă pentru tihna celor care stă-pînesc marea noastră instituţie de transport. Un eşec în lupta pentru realizarea revendicărilor de breaslă ar avea ca efect destrămarea asociaţiilor. Dacă într-adevăr asta urmăreşte conducerea Căilor Ferate, atunci e grav. Căci deziluzionarea maselor poate avea şi altfel de urmări — regretabile. Adunarea de la „Locomotiva" Cei mai nemulţumiţi sunt lucrătorii de la ateliere, căci răspunsul ministrului i-a lăsiat, tot pe ei, în oropsire. într-adevăr, dacă unele categorii sunt satisfăcute în parte, despre revendicările lucrătorilor nu 320 2! ~ AI. Sa^ia — Scrieri aîes$ se pomeneşte nimic ! Nici despre încadrarea „tem- \ porarilor*4 (cari, totuşi, au cîte 5—10 ani ve- ( chime !) ; nici despre definitivarea celor „provizorii" (cari au şi ei cîte circa 5 ani vechime !) ; nici despre acordarea concediilor legale de odihnă acestor lucrători „temporari" şi „provizorii" ; nici despre calcularea pensiilor la 240 ore ; nici despre ( desfiinţarea, cerută, a cotelor de 8, 12 şi 20%, care duce la reduoereia nedreaptă a salariilor ; etc, etc Delegaţii de la atelierele C.F.R.-,,Griviţa" şi comitetele au ţinut ieri la 5 d.a. o adunare în sala „Locomotiva". Au asistat reprezentanţi de la ateliere, de la halta Griviţa, Triaj, Titu, tipografia C.F.R. etc.. în afară de chestiunile în legătură cu memoriul, lucrătorii de la adunarea de ieri s-au declarat nemulţumiţi de asistenţa medicală de la atelierele „Griviţa" (circ. 17), unde medicamentele sunt insuficiente şi prea elementare, iar medicii vin cînd vor, deşi oficial au ore reglementare de serviciu. Aceasta are ca urmare că lucrătorul care are nevoie de consult medical pierde din salar (căci e plătit cu ora) aşteptînd ore întregi la uşa cabinetului, pînă ce medicul respectiv vine la serviciu. Ba, pe lîngă că pierde din salar, adeseori mai rămîne şi fără tratament medical — dacă nu vine doctorul. Adunarea de ieri de la „Locomotiva" a votat şi o moţiune de protest împotriva deţinerii ilegale a lucrătorului arestat acum două săptămîni fără să se ştie de ce. S-a hotărît ca mîine, duminică, orele 9, să se ţină tot la „Locomotiva" adunarea generală a sindicatului lucrătorilor de la atelierele C.F.R.-„Griviţa". Nu vor putea asista la această adunare generală statutară decît membrii sindicatului la curent cu cotizaţia. Dimineaţa, XXXI (1935), îebr. 3, nr. 10.095, p. 12 TRAGICA SOARTĂ A MUNCITORILOR DIN PORTURI Situaţia la Brăila şi Galaţi Cu fiecare zi care se duce, posibilitatea existenţii muncitorilor din porturi devine şi mai tragică. Toate eforturile de ameliorare a situaţiei lor n-au dat nici un rezultat practic. Şomajul creşte. De fapt nu creşte numai în porturi, ci pretutindeni şi în toate ramurile. în prezent, comercianţii şi exportatorii de cereale din portul Brăila cred că datorită preţurilor de muncă prea urcate s-a redus activitatea comercială din portul lor — reînviind în porturile unde muncitorii au înţeles să scadă preţurile. Dar exportatorii şi comercianţii n-au rămas la simpla enunţare a părerii lor. Deoarece contractul colectiv de muncă încheiat între ei şi muncitori pe durata anului trecut a expirat la 1 ianuarie, nu vor să-1 mai reînnoiască în aceleaşi condiţiuni. Vor în orice caz scăderea preţului mîinii de lucru. Deocamdată ambele tabere se găsesc în tratative. Muncitorii sunt gata să accepte scăderea tarifului muncii, dacă ar fi asiguraţi că reducîndu-1 — cantitatea de muncă ar creşte — reînviind în 21* 323 acelaşi timp viaţa comercială a Brăilei, după cum pretind exportatorii. Ei ştiu însă, precis că — renunţînd la piretenţiu-nilie lor — n-au decît ide pierdut şi că altele sunt cauzele care fac ca mişcarea mărfurilor şi tot traficul de altădată al portului Brăila să se stingă de la zi la zi. Situaţia lor este strîns legată de situaţii cu mult miai complexe cari toate laolaltă creează plaiga generală a crizei — plagă oare se întinde vertiginos. Deci simplul fapt că muncitorii brăi-leni ar scădea cu cîteva centime tariful mîiniior de muncă viaţa portului nu s-ar schimba cu nimic. Dar muncitorii în situaţia actuială n-ar putea s-o facă. Cîştigul lor este prea coborît, inuman de coborît. Secretariatul Biroului muncii din portul Brăilei arată în mod precis cît a putut să cîştige un muncitor în tot cursul anului 1934. Anul trecut iau efectuat munca în portul Brăila 2.838 muncitori împărţiţi în următoarele categorii : 1.009 căruţaşi, 738 manuali, 460 elevatorişti, 270 docheri, 117 riujari, 27 epistaţi de covertă, 30 secă-reni, 49 lopătari, 98 robagiii şi 40 tăvăluoari. Muncitorul acestor categorii nu poate lucra decît o singură zi pe săptămînă pentru că atit îl ajunge rîndul, datorită muncii prin rotaţie. La aceastaJ singură zi se mai adaugă şi cele 4 luni de iarnă cînd porturile dunărene sunt în absolută inactivitate. Deci 4 lunii de şomaj oficial. Să luăm la întîmplare, după tabelul întocmit de secretariatul Biroului muncii din Brăila, cît eîştigă un muinicitor din diferitele categorii; la muncă. Iată : Lopătarii primesc pe zi 89 lei, elevatoriştii 49 lei, epistaţii de covertă 23 lei, robagiii 19 lei, docherii 78 lei, rujiarii 65 lei ş.a.m.d. în portul Galaţi situaţia nu este mai fericită. Aproape aceeaşi situaţie. Ne putem referi spre o mai bună exemplificare la cîştigul căruţaşilor oereaiişii. Salariul acestora nu trece peste 50 lei pe zi. Din această sumă ei trebuie să-şi întreţină cele două vite, buna stare a vehiculului, familia etc. Se poate spune deci că muncitorii, &;vîndu-se în vedere salariul lor derizoriu — nu mai pot face nici un fel de concesiune pretenţiunilor comercianţilor şi exportatorilor. S-a văzut în mod precis că un muncitor manual din pontul Brăilei a cîştigat în medie, în -decursul anului trecut, între 18 şi 50 lei pe zi. Şi muncitorii mai trăiesc încă. Spinările lor se mai îndoaie spre pămînt, cînd sub povara pietrei, cînd sub povara orezului — sau a griului romînesc care pleacă aiurea, mfundînd burţi de vapoare... Dimineaţa, XXXI (1935), febr. 3, nr. 10.095, p. 12 .324 ...ŞI NOI AM FOST ELEVI * Fragmente Au trecut de la terminarea liceului aproape şase ani. Pereţii suri ai unui liceu militar mi-au înehingat ainii copilăriei şi ai adolescenţei, îm eforturile unei educaţii prusace — adeseori1 cu bătăi. Păstrez şi astăzi cucuiul loviturilor de cravaşa aplicate de către comandantul meu. Nopţi întregi, alături de alţi cinci camarazi, închişi cu dreve la geamuri, n-am putut să ne odihnim din cauza loviturilor primite la spate şi în cap. Crima era fuga la teatru. Aveam atunci toti între 18—19 ani... în fiecare ajun de vacantă, comandanţii de plo-toane sau companii ne spuneau pe tonuri agresive : „Aceia care sunteţi fii de ţărani sau de muncitori n-aveţi voie să lucraţi alături de părinţii voştri. Nu înjosiţi uniforma, Nu mai sunteţi nici ţărani, nici muncitori. Voi sunteţi ofiţerii de mîiue." r^Ttitkil unei anchete organizate de Cuvîntul liber la care au răspuns, alături ele Sahia, scriitori ca : Tudor Arghezi, O Bacovia. Al. Philippide, Miron Paraschivescu, Demostene Botez ş. a. (n. ea.). 1 In original : arareori. Greşeală de tipar. 326 Frazele acestea le-am auzit de nenumărate ori în cei 7 ani petrecuţi într-un liceu militar. Fiu de mărunt proprietar, cu origină pur ţărănească, supus de mic copil unei educaţii religioase, pînă la îmbîcsire — spiritul şovin naţional impregnat cu ură de rasă — n-au putut să prindă în mine rădăcinele dorite de alţii. Căile întrebuinţate de educatorii mei au fost false şi lipsite de un criteriu metodic. Clasa ceia din urmă, clasa 8-a, am făcut-o la un liceu din Bucureşti, al cărui director este renumit pentru antisemitismul său. Cu toate că am apărut în uniforma liceului militar, că în certificatele mele se specifica precis religia ortodoxă şi numele pur romînesc — directorul acestui liceu m-a, suspectat continuu ca fiind evreu botezat — cu nume schimbat — datorită aspectului meu fizic semit. Deşi numele meu este Stăneseu, mi-a spus întotdeauna Abramovici. Toată această atmosferă, pe care teu o credeam cu totul alta — comparată cu a liceului miliitar de unde venisem — m-a băgat într-o adevărată panică. Trecînd în universitate, starea mea sufletească s-a agravat — neîntîlnind nimic din oamenii şi viaţa autentică pe care eu o doream cu ardoare între zidurile liceului militar. Toate acestea m-au dezorientat cu totul şi, ne-maifiiind în stare să-mi găsesc punctul de sprijin, la vîrsta de 21 ani, m-am retras la mînăstire, într-o totală decepţie. Primele luni s-au desfăşurat în mod tragic şi în complectă trîndăvie, ca a tuturor călugărilor. Literatura religioasă şi formula adîncă a cultului ortodox iau avut darul să mă îndepărteze cu totul de Dumnezeu, în care nu mai credeam înainte de a intra. Abia ceva mai tîrziu, aprovizioniîndu-imă cu „Oapitailul" lui KarI Marx, cu Engels şi Lenin 327 — sensul înfelept al unei vieţi mari a început să mi j ACCIDENTAŢII CASEI CENTRALE NU SUNT AJUTAŢI se arate. Şi după aproape doi anii de mînăstire, cu j o. lectură marxistă bogată — am revenit din nou la viată, despre care am înţeles că este luptă. Şcoala romînească — asemenea învătămîntului burghez de pretutindeni — arată în mod clar că interesele diverselor clase se reflectă în educaţie... Cuvîntul liber, II (1935), îebr. 9, nr. 14, p. 7 i Muncitorul face parte din categoria lucrurilor» f Adică este tratat ca un obiect, un obiect fără valoare. Poate fi dat afară din fabrică sau uzină, insultat, arestat pe simplă prezumţie, mă rog, poate j fi tratat oricum. Contractele pe care el le încheie cu marile întreprinderi (uneori cu renume mondial) mai întotdeauna s-au dovedit a fi simple ! petice de hîrtie. Lucrul acesta se petrece ou toate Y | categoriile de muncitori. ! Cînd însă aceste obiecte pline de viată se în- 1 trunesc undeva, părăsind ostentativ lucrul (să zi- cem în curtea f ăbrioei sau chiar aiurea) şi gîndu* I rile lor se sudează într-unui singur, situaţia se ! schimbă. ! Atunci conducătorii oficiali ai întreprinderilor devin amabili. O delegaţie de muncitori se rupe din sinul masei şi vine la biroul directorial «să trateze. Discuţiile pot să dureze cîteva zilew Dacă j reprezentanţii lucrătorilor sunt dîrzi, în revendi- ! cările lor fată de stăpîni, iar masa care aşteaptă | în curte rezultatul pertractărilor se dovedeştei so- ! lidară — lupta este cîştigată. Povestea, după un timp foarte scurt, se repetă. Şi merge aşa, înainte — pînă cînd, nu ştiu... Vreau însă să vorbesc despre altceva. Bunăoară despre Asigurările sociale. Rostul acestei instituţii este să „asigure" (după cum spune însăşi titulatura ei) viaţa muncitorilor în caz de boală, accidente sau bătrîneţe. Cînd mîna muncitorului se frînge, prinsă între roţile maşinei, sau i se smulge din trup — ea nu poate fi înlocuită decît prin bani. De aceea, statul are grijă să ia cu regularitate din salariul muncitorului. Aceluia care cîştigă 100 de lei pe zi i se ia 30 lei săptămînal. Aşa plăteşte şi patronul şi lucrătorul pentru că în faţa legilor toţi cetăţenii sunt egali. Dacă, însă, lucrătorul a avut fericirea să nu cadă victimă nici unui accident în decursul anilor — la sfîrşituî vieţii Casa asigurărilor îi oferă o pensie. I-o oferă, însă, prea tîrziu şi pun mîna pe ea foarte puţini. Să devii pensionarul Asigurărilor sociale — trebuie să împlineşti vîrsta de 65 de ani. Dar cîţi ating această sumă de ani ? De fapt nici nu-i de dorit să trăieşti 65 de ani — gindindu-te că vei putea să profiţi de beneficiile unei pensii... Situaţia aceasta nu pare de loc să fie brutală. Există o alta şi mai tragică. Statistica oficială a Asigurărilor sociale din Bucureşti specifică, în mod precis, că între 1 aprilie 933 şi 1 ianuarie 935 s-au înregistrat 3.460 accidente de muncă. Asta o spune statistica oficială. Adevărul este altul. De obicei, nu se declară decît 50 la sută din accidentele întîmplate. Tot statistica arată că din 3.460 de accidentaţi au fost însănătoşiţi 242 ; au devenit infirmi 876, iar 177 au murit. Statistica însă merge mai departe şi spune că din cei 876 de infirmi n-au putut fi pensionaţi decît 237, iar din cei 177 de morţi, s-au dat numai la 45 pensii pentru familiile rămase. Ce fac ceilalţi ? N-au aceleaşi drepturi ? N-au rămas toţi fără cîte o mînă, fără picioare sau 330 ochi ? Dar copiii celor morţi datorită muncii ? Toţi au plătit, rupînd din mizera lor leafă cei 30 de lei săptămînal, gîndind poate că odată vor folosi. Sunt, însă, sigur că cei mai mulţi au considerat de la început această sumă (pentru muncitor colosală) pierdută de îndată ce li s-a luat. Probabil însă că nu sunt bani, de nu pot fi asiguraţi toţi. Atunci pentru ce, în decurs numai de un an, au fost numiţi 892 funcţionari în plus la Casa centrală şi 'Casele de asigurări ? Numai aceşti funcţionari „supliment" înghit anual impresionanta sumă de 30.216.000 lei. Ciungii aşteaptă, alături de ei şi orbii şi schilozii — pentru că nu mai sunt de folos. Vor muri repede... Nu mai sunt nici cel puţin periculoşi. Oaîre ce-ar însemna o grevă sau o revoltă ia betegiţilor din muncă ? Cei cari conduc Asigurările sociale sunt destul de deştepţi. Şi-au dat seama cu cine au de luptat —de aiceea procedează ca atare. Nu este „uman" — ar putea să protesteze cineva. Protestul „din vorbă" al acestui om — este ridicol... Dimineaţa, XXXI (1935), febr. 13, nr. 10.105, p. 4 SITUAŢIA CELOR CÎTEVA MII DE MUNCITORI CEFERIŞTI ŞOMERI Solidaritatea ceferiştilor Domnul secretar general revine S-a prezentat la redacţia ziarelor noastre din nou o delegaţie de cîteva sute de muncitori ceferişti, şomeri de ani de zile. Spunem din nou — pentru că oamenii aceştia ne vizitează regulat, la cîteva zile. Au urcat pînă acum toate treptele Ministerului Comunicaţiilor şi ale direcţiei generale, au înaintat zeci de memorii — însă lucrătorii aceştia rămîn înainte şomeri, exasperînd, înfometaţi cu fiecare zi, alături de familiile lor triste. Ei cred că ziarele le mai pot fi de folos. Noi însă scriem de cîteva luni, am arătat în nenumărate rînduri, pe coloane întregi, situaţia absolvenţilor şcolilor de meserii şi a ucenicilor fără carte din atelierele C.F.R. Adică a acelor ceferişti tineri, oare, venindu-le rîndul să-şi facă datoria către ţară, au plecat la oaste. Revenind însă după terminarea milităriei să-şi recapete serviciul părăsit, n-au mai fost primiţi. Aşteptările De atunci s-au scurs doi-trei ani şi muncitorii ceferişti, încă tineri, au tot aşteptat. Zile nenumărate, odată cu strigătul sirenei, ei au venit la porţile atelierelor — însă n-au mai fost reprimiţi. Anul acesta doar, prin ianuarie, au fost reangajaţi la lucrări de supracotă, cm un salariu de batjocură, din care se făceau anari reţineri. însă această situaţie n-a dăinuit decît vreo trei luni. Prin aprilie, au fost daţi afară iarăşi. în situaţia aceasta se găsesc vreo trei mii de muncitori, în întreaga ţară. Am primit din provincie o serie întreagă de scrisori în care aceşti muncitori descriu situaţia mizeră în care sie zbat şi ne cer sprijinul. Propunerile ceferiştilor Acum cîteva zile, o delegaţie a ceferiştilor şomeri s-a prezentat în audientă la Ministerul Comunicaţiilor. Au fost primiţi de către domnul secretar general al departamentului, domnul inginer Traian Pîrvu. Domnia sa i-a îndrumat să se ducă la serviciul întreţinerea, unde se efectuează o muncă ueealifiiciată şi extrem de prost retribuită, altă soluţie nu se găseşte. Muncitorii însă au dat ei soluţia domnului secretar general şi anume să se accepte săptămîna de patruzeci de ore în loc de patruzeci şi opt de ore, cît se lucrează astăzi. Dominul Traian Pîrvu a cerut delegaţiei să aducă dovada că muncitorii ceferişti sunt de (acord cu săptămîna de patruzeci ore şi domnia sia n-ar avea nimic potrivnic. Delegaţia şi-a luat acest angajament. 332 Solidaritatea muncitorilor în şedinţa de breaslă a lucrătorilor C.F.R.-„Griviţa", oare s-a ţinut în sala „Locomotiva", pro-punîndu-se muncitorilor să renunţe la opt ore, pentru ca astfel să se poată crea posibilitatea angajării camarazilor lor în şomaj de atîta timp — aceştia au acceptat ou entuziasm, cu condiţia ca cei concediaţi să fie reprimiţi sub directa supraveghere a sindicatului C.F.R. în faţa unei astfel de situaţii, delegaţia de ceferişti şomeri s-a dus pe ziua de 11 mai la Ministerul Comunicaţiilor să comunice rezultatul cel bun — domnului secretar general. N-au fost primiţi în ziua de 11. Au fost primiţi însă în ziua de 13, adică ieri. Delegaţia ceferistă a arătat domnului Trăiam Pîrvu că muncitorii de la atelierele C.F.R. sunt de acord cu propunerea lor, c-au acceptat săptămîna de patruzeci de ore cu o totală bunăvoinţă şi că, în sensul acesta, sindicatul a votat o rezoluţie. trebuie luat în consideraţie ? Atunci ce trebuieşie de făcut ? Care este calea ? Iarăşi evenimentele din 16 februarie, cu morţi şi sute de ani de ocnă ? Direcţiunea generală spune că nu sunt bani. Suntem de acord, nu sunt bani. Dar, de data aceasta, înşişi muncitorii, adică aceia care au un salariu inuman, renunţa la o fărîmă de eîştig, numai şi numai ca tovarăşii lor de muncă să nu moară de foame. Cu toate acestea, nici gestul lor, nici uluitoarea mizerie, nici marea bunăvoinţă pe care o arată întotdeauna — nimic, dar absolut nimic nu este luat în ■consideraţie. Deci cele cîteva mii de muncitori ceferişti, care şi-au întrerupt munca ca să meargă la oştire — şi au rămas apoi în şomaj vor rămîne şi de aci înainte în aceeaşi sumbră situaţie. Dar pînă cînd ? Dimineaţa, XXXI (1935), mai 15, nr. 10.195, p. 3 Domnul secretar general revine Uluirea delegaţiei de şomeri ceferişti a fost mare. Ei se aşteptau că din clipa aceea vor fi angajaţi. Dar nu s-a petrecut aşa. Domnul secretar general Ie-a spus că are nevoie de adeziunea în scris a fiecărui muncitor. Deci zecile de mii de muncitorii ai C.F.R.-ului să scrie o adeziune pe care s-o aducă la Ministerul Comunicaţiilor. La ce bun toate acestea ? Oare sindicatul, comitetul acela care este expresia voinţei, muncitorimii ceferiste organizate, nu mai înseamnă nimic ? Faptul că, în faţa unei adunări ele breaslă, sindicatul a acceptat în unanimitate şi cu entuziasm să renunţe la un mic eîştig pentru camarazii lor flămînzi nu 334 Solidaritatea muncitorilor în şedinţa de breaslă a lucrătorilor C.F.R.-„Griviţa", oare s-a ţinut în sala „Locomotiva", pro-punîndu-se muncitorilor să renunţe la opt ore, pentru ca astfel să se poată crea posibilitatea angajării camarazilor lor în şomaj de atîta timp — aceştia iau acceptat cu entuziasm, cu condiţia ca cei concediaţi să fie reprimiţi sub directa supraveghere a sindicatului C.F.R. în faţa unei astfel de situaţii, delegaţia de ceferişti şomeri s-a dus pe ziua de 11 mai la Ministerul Comunicaţiilor să comunice rezultatul cel bun — domnului secretar general. N-au fost primiţi în ziua de 11. Au fost primiţi însă în ziua de 13, adică ieri. Delegaţia ceferistă a arătat domnului Trăiau Pîrvu că muncitorii de la atelierele C.F.R. sunt de acord cu propunerea lor, e-au acceptat săptămîna de patruzeci de ore cu o totală bunăvoinţă şi că, în sensul acesta, sindicatul a votat o rezoluţie. trebuie luat în consideraţie ? Atunci ce trebuieşte de făcut ? Care este calea ? Iarăşi evenimentele din 16 februarie, cu morţi şi sute de ani de ocnă ? Direcţiunea generală spune că nu sunt bani. Suntem de acord, nu sunt bani. Dar, de data aceasta, înşişi muncitorii, adică aceia care au un salariu inuman, renunţă la o fărîmă de cîştig, numai şi numai ca tovarăşii lor de muncă să nu moară de foame. Cu toate acestea, nici gestul lor, nici uluitoarea mizerie, nici marea bunăvoinţă pe care o arată întotdeauna — nimic, dar absolut nimic nu este luat în consideraţie. Deci cele cîteva mii de muncitori ceferişti, oare şi-au întrerupt munca ca să meargă la oştire — şi au rămas apoi în şomaj vor rămîne şi de aci înainte în aceeaşi sumbră situaţie. Dar pînă cînd ? Dimineaţa, XXXI (1935), mai 15, nr. 10.195, p. 3 Domnul secretar general revine Uluirea delegaţiei de şomeri ceferişti ta fost mare. Ei se aşteptau că din clipa aceea vor fi angajaţi. Dar nu s-a petrecut aşa. Domnul secretar general le-a spus că are nevoie de adeziunea în scris a fiecărui muncitor. Deci zecile de mii de muncitori ai C.F.R.-ului să scrie o adeziune pe care s-o aducă la Ministerul Comunicaţiilor. La ce bun toate acestea ? Oare sindicatul, comitetul acela oare este expresia voinţei muncitorimii ceferiste organizate, nu mai înseamnă nimic ? Faptul că, în faţa unei adunări de breaslă, sindicatul a acceptat în unanimitate şi cu entuziasm să renunţe la un mic cîştig pentru camarazii lor flămînzi nu 334 BARBARIE În ultimul timp ziarul nostru s-a ocupat pe larg de barbariile petrecute în comuna Cisnădie, din judeţul Cluj. Este vorba de femeia Măria Contiu, în spinarea căreia s-a aruncat de către jandarmi o îndoită crimă: asasinarea stăpînilor săi, bogătaşa Roza Schackinter şi a. fiului ei Francisc;, de 14 ani. Intr-una din nopţi, în iunie, aceştia din urmă au fost găsiţi oribil oiopîrtiti prin lovituri de topor. Jandarmii din Cisnădie şi-au început cercetările. Rîvna lor pentru descoperirea asasinilor a fost mărită prin instituirea unui premiu în valoare de 15.000 lei. Dar de la început neagra acuzaţie a căzut peste tinereţea Măriei Contiu, a cărei viată se desfăşurase alături de stăpîni, în bună înţelegere. Măria a fost numaidecît arestată şi trecută cercetărilor. Metoda cercetărilor de Cari s-au servit însă jandarmii cisnădieni depăşeşte ultimul rest de umanitate care trebuie să existe; în cel din urmă om. Reproducem aici pentru a doua, oară scrisoarea adresată ziarului nostru de către unchiul Măriei şi în care acesta descrie torturile ia cari a fogt m supusă nepoata sa, spre a i se smulge o mărturisire falsă : „Azi 2 august 1935, eu unchiul fetei, Crăciun Iuliu, şi mama ei, văduva Măria Conţiu, am fost la d. procuror Lucian Mussu să ne dea voie să ducem alimente şi îmbrăcăminte deţinutei. Alimente şi haine am putut să-i dăm, dar ca să o vedem şi să vorbim cu ea, în nici un caz nu ni s-a dat voie. A fost bătută Măria Contiu în felul acesta : I s-a smuls unghiile de la mîini şi de la picioare, i s-a pus fier ars la tîte şi ouă fierte înfierbîntate la subţiori, bătută la tălpii şi palme pînă şi acum este tot vînătă toată!; i-a strîns degetele cu uşa, i s-a dat peşte sărat să mănînce cu sila, fără a i se da o lingură de apă 2 şi 3 zile." Scrisoarea lui Iuliu Crăciun poartă un scris mototolit, chinuit, din care se desprinde revolta unui ţăran împinsă pînă la exasperare. După cîteva zile* autorităţile poliţieneşti din Cluj au descoperit pe adevăraţii criminali, cari sunt Ioian Armnan şi Iosif Saxmau. Ce trebuie să se fi petrecut în iuimia Mairiei, ţărancă de 20 ani, acuzată de dublu asasinat, atunci cînd i se smulgeau unghiile sau i se ardeau sinii cu fierul aprins — să-şi păteze conştiinţa cu omo-rîrea stăpînilor săi ? Dar cazul acesta nu este unic. Jandarmii pentru a smulge „adevărurile" se servesc încă de metodele medievale... Autorităţile încă mai uzează de putiniele cu apă, în care „bănuiţii" sunt vîrîti şi peste oare apoi se trage capacul. îngroziţi de posibilităţile înecului ei mărturisesc, astfel, tot ce li se cere. Acum cîtva timp, un jandarm a vîrît pe gîtul unui ţăran o stinghie de brad, să scoată din el adevărul. în comuna Mînăstirea din judeţul Ilfov, şeful postului de jandarmi se serveşte în timpul cercetărilor de un cîine lup. Acuzatul este închis într-o ?P mi cameră cu eîinele care se năpusteşte asupra Ini în timp ce „autoritatea" aşteaptă „adevărul" la fereastră. Recent, de asemenea, o femeie dezbrăcată de orice vestmînt a fost închisă cu eîinele jandarmului amintit. Ieri, ziarul „Universul" publică un alt caz, operă tot a unui jandarm... „în fata Curţii de apel, secţia I-a, a venit spre confirmare mandatul de arestare emis de domnul priim-preşedinte al Curţii de apel în contra plutonierului jandarm Iacob Constantin, şef de post al comunei Sălouţa. Acesta, cercetînd pe săteanul S. Cojocairu, din satul Săleuţa Veche, reclamat pentru fapte de minimă importanţă, l-a legat, cu ajutorul jandarmului Ion Mîndru, cu lanţuri de mîini şi apoi cu o frînghie de o căruţă trasă de doi cai. Astfel l-a itîrîit de căruţă, caii mergînd la trap şi galop pînă la postul de jandarmi din Sal-cuta. Pe drum însă, de cîte ori victima cădea în nesimţire, plutonierul îl lovea în cap cu patul puştii şi bocancii, Cînd acestea nu ajutau îl mai lovea cu pumnii şi cu o varga de fier. Ajuns la post, plutonierul a continuat să-1 lovească cu bocancii în cap, deşi bietul om era în nesimţire. După vreo două ore, nefericita victimă a jandarmului şi-a dat sufletul în arestul postului, de unde jandarmul nici nu vroia să-1 libereze, spre a-1 duce la medic. Curtea i-a -confirmat mandatul de arestare." Dimineaţa, XXXI (1935), aug. 31, nr. 10.302, p. 13 ESTE NECESARĂ O GRABNICĂ ANCHETĂ LA DOFTANA 1urnea a început să se ocupe de viaţa acelora -i cari, lipsiţi de lumina soarelui şi dragoste, îşi macină trupurile în închisorii. Ce înseamnă un an la Doftana, doi ani, patru ani, cincisprezece ani, în bezna acestei închisori este greu să înţelegem cînd încă suntem liberi. Numărătoarea anilor sună nostalgic, cu zgomot de mărgele, cînd înaintea ochilor noştri fuge tot cerul şi aerul libertăţii. în închisoare însă fiecare clipă înseamnă un veac şi anii, cărămizile vieţii, devin adevăraţi monştri. Spun că lumea a început să se intereseze de cei închişi, pentru că zilnic colinde redacţiile tuturor ziarelor delegaţii de muncitori cari cer cu vehemenţă ca viaţa camarazilor lor să sie schimbe. Ne-au vizitat şi delegaţii de sute de muncitori. Adeseori, o mamă din inima Dobrogei sau a Ardealului, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, ne solicită sprijinul pentru copilul ei închis la Doftana, cu atîţia ani de ocnă peste umerii. De cîteva ori, s-a dus pînă la porţile închisorii, însă a fost izgonită. Ducea cu ea în dar o cămaşă de pînză şi patru pîini. S-a întors buimăcită şi fără glas şi 22* 339 pîinile le-ia împărţit unor flămînzi liberi. Ce-ar fi plesnit oare dini disciplina închisorilor romîneşti, dacă această ţărancă da fiului ei cămaşa şi pîinile ? Cunosc un alt caz, cînd unei mame directorul închisorii i-a interzis să ofere fiului ei închis un trandafir alb... în ultimul timp presa asaltată de atîtea delegaţii şi proteste ai înţeles să se seziseze de soarta celor închişi. S-a cerut şi se va mai cere mereu o anchetă la Doftana... Ministerul de Justiţie, în urmja prea deselor proteste apărute prin presă, a dat acum două zile un comunicat. Dar acest comunicat în loc să astâmpere, pare să fie expresia; adevăratei situaţii tragice în care se găsesc deţinuţii... Dimineaţa, XXXI (1935), sept. 1, nr. 10.303, p. 13 HENRI BARBUSSE (fragmente) Vorbind cu el, la Moscova In Rusia venise toamna şi se resimţea prin parcuri aşternîndu-se tăcută, cu adieri de vînt dinspre nord, cu soare oare se mototolea. Moscova, răvăşită ca un imens şantier, ou amestec de coşuri de fabrici, cruci şi steaguri roşii, îşi întindea braţele puternice sub acest soare, care nu mai vroia să ardă. Aitunci, în inima lui octombrie, parcurile moscovite deveneau dinamice, sterpe de melancolie. în ele năvăleau armatele copiilor sovietici, de toate vîrsteîe, jueîndu-se în nisipul galben, alergînd în automobilele jucării, căruţaţi de cămilă, călărind măgăruşi sau zvîrlindu-se cu paraşuta. Toamna se lăsa alăturea! bogată şi domoială peste oameni, peste lucruri, peste cîmpurile şi pădurile imensei Rusii. Cîrduri de tineri, ou armonici în frunte, măreau animaţia parcurilor. în parcul „Maxim Gorki", am întîlnit într-o di-imineaţă silueta înaltă şi uscată a scriitorului Henri Barbusse, luptătorul păcii şi-al marei dreptăţi, îmbrăcat într-un pardesiu de piele neîncheiat, cu 341 fular cafeniu înfăşurat în neregulă la gît şi şapcă de proletar în cap, trupul obosit de boală şi muncă all acestui om înainta cercetător prin lumea de copii, cea mai crudă generaţie sovietică. Adeseori întreba ceva pie cei din jurul lui sau răspundea cu gesturi largi la salutul trecătorilor. Figura lui Bar bus se era extrem de cunoscută la Moscova, atît în rîndurile (muncitorilor, cît şi în ale intelectualilor. în urmă s-a aşezat pe o bancă. Cu mîinile întinse de-a lungul spetezei băncii şi capul lăsat pe spate părea un răstignit în toamna Rusiei. A venit o adiere umedă, cu frunze şi boabe de nisip. Sus, în albăstrimea cierului, ultimile păsări punctau înălţimile. Se întindeau apoi fîşiile de fum, ale gurilor de fabrici, în plină (activitate. Se auzeau ti" petele uzinelor, zgomotul motoarelor oe scobeau pămîntul pentru şanţul metroului, zbîrnîit de1 avion şi larma străzilor din jurul parcului. Scriitorul umanităţii asculta cu inima şi mintea larma lumii celei noi, pentru care viaţa lui se fărîmase fibră cu fibiră. Aerul toamnei însă îi spărgea pieptul şi inima încălzită de sîngele emoţiei îi înfunda respiraţia... A (doua zi i-aim dat lui Barbusse un . telefon. Locuia la hotel „Savoy". Două ore miai tîrziu mă găseam în apartamentul lui. Mi-a întins o mînă uscată şi aprinsă die febră, fără să se ridice din fotoliu, seuzîndu-se : — Nu te supăra că te primesc aşa, însă am febră. O răceală uşoară. Ochii lui aveau un joc straniu, expresia unor dureri fizice de fiecare clipă. Fuma. — Mă bucură că revăd un romîn după atîţia ani. Amintirea ţării dumneavoastră mă mai stăpî-neşte şi astăzi. Am întîlnit în Romînia un proleta- 1 în textul ele clin. 342 riait demn, o ţărănime vioaie, inteligentă, căreia îi sunt recunoscător, pentru că m-â apărat. — Aţi rămas mult timp atunci în Romînia ? — Cîteva zile numai. Dumneata cred că nu-ţi aminteşti de mine. Erai prea tînăr. — Atît ide tînăr, nu. Eram în clasa IV-a de liceu, însă într-uin liceu militar, a cărui educaţie te ţine departe de frămîntările sociale. Barbusse zîmbeşte, aprinde o altă ţigară şi mă îndeamnă să beau ceai... Rolul scriitorului actual — Un singur lucru m-a întristat în Romînia, continuă Barbusse. A fost atitudinea scriitorilor romîni. Eu veneam acolo în numele libertăţii, din spirit de jertfă pentru tot ce este uman şi, indiferent de crezul meu politic, avînd în vedere idealul lor de adevăraţi creatori şi mandatari ai umanităţii, nu trebuiau să mă ocolească. Ceva mai mult, după plecarea mea din Bucureşti, asociaţia scriitorilor romîni a lansat un comunicat prin care găsea că vizita mea a fost deplasată şi nedorită de nimeni. Prin aceasta deci s-a solidarizat cu gestul autoritar — Care ar fi după dumneavoastră rolul unui scriitor adevărat ? — în primul rînd, scriitorul trebuie să fie legat în mod strîns de complexul social în 'dare trăieşte, să fie viu în mijlocul colectivităţii. Un scriitor nu poate să trăiască străin de fenomenele economice şi politice care animă întotdeauna miasele largi. Acela care se izolează, neputîndu-se integra unei a tari dinamice, nu se mai poate numi scriitor. Scriitorul epocii noastre trebuie să fie un mare 1 Fraza este tăiată de cenzură (n. ed.). 343 luptător social. Maxim Gorki, la congresul scriitorilor revoluţionari^ ţinut luna trecută la Moscova, a spus printre altele : „Noi scriitorii suntem angajaţi într-o operă mondială şi trebuie să fim vrednici să luăm parte la ea. Am intrat într-o epocă de tragism enorm şi trebuie să învăţăm să exprimăm acest tragism în forme actuale, aşa după cum au ştiut să-l exprime tragicii antici." Un scriitor nu trebuie să rămînă surd, să-şi acopere ochii în faţa teroarei oare se extinde în întreaga lume, peste capetele unei mulţimi exploatate. Creşte un val şovin, se împinge spre ura ide rasă, se vrea războiul. In viitoarea aceasta să se arunce scriitorul, pentru a deveni pîrghie puternică la salvarea! umanităţii. Scriitor înseamnă acţiune. — Totuşi această atitudine aţi adoptat-o după război. — Dia. Eu am debutat în literatură ou volumul de poezii „Plenreuses", litanii în care oîntam după o luptă; surdă, interioară, intelectuializată, melancoliile veacului. Eram strein de social, lipsit de imboldul vieţii adevărate. Am scris opera „L'Enfer", roman în oare sintetizam viaţa modernă. Vedeam însă lumea din camera de hotel, lipsit de cursul (adevărat al realităţilor. A venit însă războiul, care m-ai zdruncinat, tre-zindu-mă la sensul înţelept ai vieţii, înarmîndu-mă, pregătindu-mă pentru lupta de azi. Acolo am cunoscut iubirea şi ura, am văzut moartea, mlaştinile roşii de sînge şi-am descoperit: printre toate „omul". Şi m-am dedicat omului, omului de pretutindeni, fără deosebire de rasă şi neam, omului pentru eliberarea şi ridicarea căruia trebuie să lupt pînă la moarte. Războitul mondial, la oare am luat piarte în mod activ, mi-a, prilejuit să scriu; „Le Feu", roman tradus şi în ţara dumneavoastră. în „Le Feu" am descris măcelul oribil al războiului, zvîrcolirile în 344 singe şi moarte, craniul omenesc, (acoperit de armură, însă nu m-am precizat ca luptător social decît cu romanul „Clarte", o carte de acţiune adevărată, unde arăt că ideeia trebuie să devină faptă. Acest scriitor de largi proporţii rămîne pentru timpurile noastre tragice exemplul înţelept de ceea ce trebuie să fie un scriitor adevărat. Cuvlntul liber, II (1935), sept. 21, nr. 46, p. 7 PENTRU ELIBERAREA MASELOR * Generaţia noastră, adică a acelora care ani păşit peste 25 de ani, a trăit; şi continuă să trăiască epoca unui adevărat tragism. AJnii cruzi ai copilăriei s-au legat unii de alţii sub o zodie războinică, îmbelşugată de sînge. Multora părinţii le-au rămas să putrezească în cîmpuri, simple hoituri încununate de glorie... Acuma nu mai sunt nici atît. Alţii s-au întors ciopîrţiţi, orbi sau fără minţi! Aceste epave decorative, simboluri ale acelei lumi, sunt părinţii noştri, alături de care dormim, mîncăm, ne deşirăm existenţa clipă cu clipă. Nu ne spune nimic ?... Dar războiul s-a terminat... Au venit însă, după tasta, consecinţele economice ale războiului, felul de conducere al rostului în .stat, revărsîndu-se peste ţară, peste toate ţările ca şi peste adolescenţa noastră, o nouă molimă : criza. De atunci toate strădaniile capetelor aşa-zise „siăpîne" în mecanismul legilor economice, s-au * Articolul este un răspuns dat de scriitor revistei „Facla" la ancheta „De ce scrieţi?" (n. ed.) 346 dovedit, cu fiecare zi, simple tentative. Suferinţa noastră a; crescut, lunecînd pînă la foamete. Anii de liceu, universitatea sunt părţi din viaţă lipsite de romantica altor vremuri, sunt goluri mari în care continuu am văzut profunzimea negrului şi teama lipsei de pîine ne-a urmărit mereu. Au trecut de la epocalul măcel douăzeci de ani ! Cu ce oiare existenţa, maselor, în carie şi noi scribii ne înglobăm pentru că trebuie să ne înglobăm, s-a schimbat cu ceva ? Totul aleargă spre rău. Din statisticile oficiale, în cincizeci de state, rezulta că în anul 1934 au încetat din viaţă, din cauza unei alimentaţii insuficiente, aproximativ 2.400.000 de oameni. Pe de altă piarte 1.200.000 de inşi s-au sinucis din cauza crizei economice. Dar ca o culminare a vremurilor tragice în care trăim, din stlatisiticele publicate în altă ordine de preocupări, rezultă că în cursul aceluiaşi an, 1.000.000 vagoane de grîu, 267.000 vagoane cafea, 258.000.000 kg de zahăr, 26.000.000 kg de orez şi 25.000.000 kg de carne au fost (distruse pentru a nu se produce cumva o scădere a preţurilor. Tabloul este înfiorător şi exemplifică bogat ţesătura şi moralitatea economiei burgheze: care ne guvernează. Se distrug cantităţi enorme de producte, realizate prin forme josnice de exploatare, pentru ca tot exploataţii să sfîrişeiaseă prin moarte. Sunt imperativele categorice ale legilor capitalismului. Civilizaţia de milenii1 se frînge piarcă, întorcind lumea la forme de luptă barbară, în vederea existenţii. Din nou războiul ameninţă. Guvernanţii statelor actuale nu sunt preocupaţi, în primul rînd, decît de ideea înarmărilor pînă la maxim. Ura de rasă creşte, căpătînd forme oficiale, cum este în ctazui Germaniei fasciste. Alături de toate acestea, masele largi, exploatate ou îndîrjire, suferă, paupe-rizîndu-se, şomajul creşte atingînd cifre fabuloase. Lipseşte puţin numai, pentru ca din nou aceeaşi 347 mulţime să fie îmbrînicită de interesaţii membri spre un alt măcel. Atunci mă mai întrebaţi pentru ce scriu ? Nu scriu, desigur, să mă distrez. Ar fi o crimă lucrul acesta. Scrisul meu e o contribuţie la eforturile de eliberare a maselor muncitoreşti. Idealul lor este şi idealul meu. La Congresul scriitorilor revoluţionari, ţinut anul trecut la Moscova, în discursul! său magistral, printre altele, Maxim Gorki ia afirmat: „Noi scriitorii suntem angajaţi într-o operă mondială şi trebuie să fim demni să luăm parte la ea. Am intrat într-o epocă de enorm (tragism şi trebuie să învăţăm să exprimăm acest tragism în forme actuale, aşa după cum iau ştiut să-I exprime tragicii antici." Un scriitor trebuie să fie un luptător social. EI trebuie să fie continuu legat, în mod strîns, de complexul social în oare trăieşte. Scriitorul nu poate fi străin ide fenomenele economice, politice, care agită întotdeauna masele. Viaţa zilelor noastre caută să fie împinsă după alte forme, cu mult miai aspre. Epoca romantismului languros, a extazului mistic este îngenuncheată şi plesnită de alte realităţi ce caută să ne depăşească. Ceva mai mult. Scriitorii generaţiei mele trebuie să se convingă în momentele ide faţă că nu pot face decît .artă cu tendinţă şi că o altă artă nu poate să existe. în această tendinţă însă să introducem maximum de artă pentru că numai astfel operile noastre vor căpăta viabilitate. Scriitorii sunt şi rămîn apărătorii întregii umanităţi şi de la ei se aşteaptă, în primul rînd, luminarea ispre formulele de viaţă unde exploatarea nu mai există... Facla, XV (1935), oct. 17, r*\ 1.416, p. 2. SITUAŢIA FEMEII MUNCITOARE Există şi la noi, ca în toate statele de altfel, exceptând Uniunea Sovietica; o întreagă iserie de asociaţii feminine, avînd la bază ideea de clasă, etnicul sau oonfesionalitatea. Dar prin însăşi structura lor, aceste asociaţii rămîn straîie de interesele maselor larigi feminine stăpîuite de cea mai neagră mizerie şi exploatate pînă la maximum. Este stabilit că femeia lumii proletare, într-un regim burghez, ie cu mult mai exploatată decît bărbatul. Ea trebuie să lucreze în fabrică, să îngrijească de casă, fiind în acelaşi timp bucătăreasă şi pedagogă a numeroşilor săi copii. Pe lîngă toate acesteia, munca ei este cu mult mai prost remunerată decît a bărbatului, deoarece ea aparţine „sexului slab". La aceeaşi muncă, efectuată în aceeaşi măsură ca bărbatul, femeia este plătită de două sau trei ori mai puţin. Situaţia femeii muncitoare în Romînia este cu totul altfel. Viaţa ei se zbuciumă în mod trudnic, fără nici o proteguire din partea statului. Recent, mi-a căzut sub ochi o teză de doctorat în medicină a d-rei Sanda Al. Ionescu, intitulată 349 I „Avortul şi asistenţa femeii muncitoare", îtîndurile j acestea le-am scris determinat, şi sub impresia acestei teze. I Nu mi-aş fi închipuit vreodată ca o tînără medicinistă să poată pătrunde atît de adine în realităţile de viaţă ale femeii muncitoare. Datorită acestui fapt, teza d-rei Sanda Ionescu j este într-o lalrgă măsură oglinda fidelă a lumii oare sie zbate în cele mai usturătoare nevoi, sfîr- j şind prea devreme, prin moarte. Marii diriguitori ai acestui stat continuă să ignoreze condiţiile de muncă şi existenţă ale fe- | meii lucrătoare de la oraş siaai ale celei de la ţară. î Starea de lucruri se agravează din ce în ce mai / mult, împingîndu-le pînă la deznădejde. Datele ! pe clare le dă ia iveală această tînără doctoriţă | sunt uluitoare şi ele ar trebui să înspăimînte ini- | mile unor oficialităţi în mîiniile cărora stau toate posibilităţile de îndreptare. „Frecvenţa boalelor sociale în mediul muncitoresc — spic d-ra Ionescu — este cunoscută. Pro-fesionalizarea femeii, scoţînd-o din adăpostul vieţii casnice, unde sifilisul, tuberculoza, blenoragia, pa-ludismul, alcoolismul nu o atingeau în majoritatea cazuriloir decît indirect şi aruncînd-o în rînd cu bărbaţii, în viitoarea vieţii, a contribuit astfel la extinderieia acestor flagele sociale, cari consti-tuiese celei mai importante cauze ale marei noastre mortalităţi infantile, .a procentului ridicat de progenituri degenerate şi debile, precum şi a imensului număr de femei bolnave, invalide genital, pe cari: le intîlnim cu prisosinţă prin toate spitalele şi consultaţiile noiastire." Miai departe, d-ra Ionescu enumera bolile sociale, afirmînd : „Sifilisul este extrem de răspîndit în clasa muncitoare"... „Tuberculoza face ravagii mai ales în clasa muncitoare"... „Alcoolismul, extrem die răspîndit printre muncitori"... etc. etc. ... Toate 350 plăgile sociale şi-au găsit cîmp larg în clasa muncitoare. Dar o problemă extrem de gravă pe care o relevă d-ra Ionescu este aceea a lipsei ide ioouinţi pentru muncitori şi insalubritatea lor. Din statisticele făcute, atît în străinătate cît şi la noi, reiese că în 44 la sută din cazurile cercetate, femeia locuieşte cu patru inşi într-o cameră, iar în 25 la sută cu trei inşi. In 1927 Granick, făcînd o statistică, a stabilit că în 280.000 familii cu cel puţin cinci copii, găsim 1.507 familii locuind în cîte o singură cameră, 29.880 în două camere, 89.000 familii în trei camere, iar 82.076 familii în patru camere. Doctorul Ettinger, făcînd cercetării la noi în ţară, a stabilit în locuinţele lucrătorilor că din 590 familii compuse din 3-13 membri, 267 locuiesc într-o cameră, 271 în două camere, 63 în două camere şi 0 sală şi 19 în trei camere şi o sală. Personal, d-ra Sanda Ionescu a făcut şi dînsa o anchetă în acelaşi sens. D-sia ia, putut să constate că dintre 150 de familii, în 20 cazuri, locuieşte 1 persoană în 1 cameră, în 28 cazuri locuiesc 2 persoane 1 cameră, în 36 cazuri — 3 persoane, în 33 cazuri — 4 persoane, în 8 cazuri — 5 persoane şi, în sfîrşit, a găsit locuind chiar 10 persoane în aceeaşi cameră. Tragedia însă pentru femeia lucrătoare constă în condiţiile mizerabile în care este nevoită să muncească şi în salariul derizoriu cu care este remunerată. Iată ce constatări a făcut d-ria Sanda Ionescu, găsindu-sie pentru prima oară alături de femeile a căror viaţă sie deşiră, într-o continuă tortură, pentru o existenţă .atît de strimtă şi întunecată. „în inspecţiile făcute ou o comisiune de medici ai Caisei centrale a Asigurărilor sociale, în frunte cu dl. prof. agreg. dr. Poenariu-Căplescu, la diferite fabrici, ateliere şi magazine în Bucureşti, am 351 avut ocazia să cunosc .maî de aproape oondiţiunile în care lucrează muncitoarele noastre. Aceste inspecţiuni au fost pentru; mine o adevărată revelaţie, căci nu mi-aş fi închipuit niciodată ca în capitala unei tări civilizate, munca să se efectueze în condiţii atît de precare. Lucrătorii nu reacţionează îin contra acestei stări de lucruri, din cauza ignorantei în care sunt ţinuţi asupra higieniii muncei în general, ilar patronii, în majoritatea cazurilor, dovedesc o indiferenţă totală în ceea, ce priveşte sănătatea salariaţilor lor. în celei mai multe fabrici şi ateliere în cari lucrează femeile, acestea depun o muncă de 8 pînă la 14 torei pe zi. In tot acest timp, multe din ele stau în picioare chiar atunci cînd munca la care sunt întrehuinţiate nu ar necesita-o (împachetări diferite, verificarea ciorapilor ţesuţi etc). Cînd nu stau în picioare, sunt aplecate ore întregi asupra umai maşinii ide cusut sau de legat cărţi, şi pedalează încontinuu:. (Se ştie că aceasta este munca cea miai nocivă pentru femeie.) Atelierele sunt în majoritatea cazurilor cu totul ne încap ătoare, lucrătoarele stîmd îngrămădite urnele lîngă altele în jurul uniei mese, într-un aer confinat, oare te izbeşte cînd deschizi uşa, Lipsa de ventilaţie a fost înregistrată aproape în toate inspecţiile, parcă ar fi o măsură generală luată înadins pentru a dăuna sănătăţii lucrătorilor. De asemenea luminarea sălilor şi curăţenia lor lasă mult de dorit. în cele mai multe industrii, lucrătoarele mănîncă în ateliere, pentru a nu întrerupe lucrul ; ele îşi aduc hrana rece; de acasă şi o mănîncă în picioare, la repezeală, şi cu mîinile murdare de la lucru, deoarece lavabouri, săputn şi prosop sunt ceea ce se găseşte mai greu în atelier. Acest fel ide hrană explică şi marele număr de infecţii ^astroiintesti- m nale şi apendiculare de care sie plîng muncitorii noştri. în privinţa salariului, el variază ; în general, ora de lucru se plăteşte 4-6-8 tei ; deci aproximativ 30-60 lei pe zi. Văzînd toată această mizerie, la carie se mai adaugă şi sarcinelle multiple, nu ne mai poate mira starea precară a sănătăţii femeilor muncitoare şi cu drept cuvînt dl. docent dr. Marius Georgescu, într-o conferinţă a domniei sale, a spus : «Femeia noastră muncitoare, după sarcini repetate, ajunge, la 25-30 ani, o ruină incapabilă de a-şi mai ţine rolul de soţie, de mamă şi de gospodină»." Afirmaţiile d-lui docent Marius Georgescu caracterizează fidel situaţia dureroasă a mamei muncitoare. Străină de plăcerile civilizaţiei, îngenuncheată de muncă şi .sarcini, trista existenţă a femeii muncitoare e ide cele mai multe ori foarte scurtă. Pentru această femeie cinstită şi demnă, apar-ţinînd celei din urmă clase, nu se încearcă să se facă nimic. Asociaţiile feminine de care aminteam la începutul articolului n-au nimic comun cu femeia lucratoare, exploatată atît de crunt. Şi aceste femei nu vor putea să realizeze nimic pentru muncitorime, atîta vreme cît la baza lor stau interese directe de clasă. Adevărata salvare însă a femeii muncitoare va veni tot de la ea. Pentru aceasta este nevoie de o organizare prin acţiune, organizare înţeleaptă şi demnă. Pînă atunci, orice eforturi cu caracter umanitar, venite dinafară, vor rămîne simple diversiuni. Cuotntul liber, III (1935), nov. 23, nr. 3, p. 7 23 ~ Al. Sahia — Scrieri alese CRĂCIUNUL NEGRU Acum 20 de secole, într-o iesle mizeră, încălzit de suflarea unui bou, s-a născut sărbătoritul zilei de astăzi. De atunci, milioane de copii ! s-au născut, dacă nu în paiele ieslelor, dar pe cîmpuri de muncă sau la porţi de fabrică. Iată cum, în această dimineaţă de decembrie, oraşul s-a deşteptat tot atît de sumbru, geros şi potrivnic lumii sărace. Cîntă muzicile în marile restaurante, clopotele bisericilor se tînguie cu insistenţă, iar pentru prăznuirea zilei au fost înjunghiaţi porcii cei mai graşi. In inima oraşului se simte bine bel- | şugul unora, în timp ce la ferestrele largi ard luminile pomului de Crăciun. Numai la margini, în cartierele periferice, semnificaţia sărbătorii n-a adus nimic nou. Coloritul sărbătorilor nu se resimte şi ele vor trece asemenea tuturor celorlalte zile. Pentru aceia a căror viată se susţine prin munca exploatată, plătită cu ora, aceste trei sărbători vor însemna zile de şomaj. Dar există o altă categorie de oameni, care nici după aceste trei sărbători nu vor avea 354 de lucru : sunt şomerii calificaţi. Pentru aceştia, sărbătorile Crăciunului mai înseamnă şi îndepărtarea limitată a posibilităţilor de a găsi de lucru. Ei vor hoinări prin cartiere sau vor inunda centrul în dorinţa sinceră ca aceste sărbători să dispară cît mai repede. Totuşi, Moş Crăciun n-a putut să pătrundă în oraş. Cartierele le-a străbătut travestit în şomer, cu hainele zdrenţuite îşi desculţ. Numai la centru, unde îl aştepta o lume bogată cu pomul pregătit, s-a îmbrăcat în adevărata lui mantie. Altfel, golănimea flămîndă, şomerii l-ar fi primit prost. Dumnezeu a avut însă grijă să-1 înveţe să fie prudent. Şi-a dat seama că trimisul lui nu poate să bucure o anumită clasă de oameni. La fel, acest bătrîn milenar a venit şi anul trecut, cînd în întreaga lume au încetat din viaţă, din cauza lipsei de pîine, două milioane şi jumătate de oameni. Din aceleaşi motive, un milion şi ceva de exasperaţi şi-au zburat creierii. Anul acesta, cîţi le vor urma drumul ? Dar peste tot pămîntul, Crăciunul nu va mai însemna sărbătorire, ci cruntă suferinţă, îndîr-jire, verificare. Simbolurile se sparg repede de tot, în picioarele unei lumi înnebunite de foame. Este un strigăt general sub biciuirea frigului şi a nevoii imediate de hrană. O copilărime flămîndă şi goală priveşte prin ochiuri de geamuri frumuseţea zăpezii de afară şi de care nu poate să se bucure. Pentru că, dincolo de inima oraşului, adică în cartierele înnegrite de fum şi noroaie, toate lucrurile sunt altfel. Sunt stăpîniţi cu toţii doar de aceleaşi nevoi crîncene, care se adîncesc, rănind din ce în ce mai mult. în aceste mahalale, adică ale muncii cu braţele, ale spinărilor de roboţi exploataţi la maxim, oamenii gîndesc altfel, plîng altfel, rid rar şi moartea lor este de asemenea altfel. 23* 355 De aceea Crăciunul lumii lor nu poartă nimic din puritatea zăpezii albe, nimic cu soare şi nici nu licăresc luminile în pomul verde înconjurat de copii, îmbrăcaţi în hăinuţe de catifea. Sărbătorile lor sunt negre, asemenea pămîntu-lui, asemenea fumului, asemenea mizeriei care-i fărîmă -clipă cu clipă. Gîndurile lor se împletesc legate cu ură, peste Dumnezeu şi simbolurile tuturor sărbătorilor. Cuvlnhil liber, III (1935), dec. 21, nr. 7, p. 9 DOFŢANA Protestul mamelor deţinuţilor antifascişti —-Un memoriu înaintat Direcţiunei generale a închisorilor 1* n ultimul timp s-a dezlănţuit o campanie mai viguroasă pentru salvarea deţinuţilor politici din închisori, supuşi la un regim de asasinare lentă. S-a format în acest sens comitetul de apărare a deţinuţilor antifascişti din închisori... Presa democrată a dat sprijin larg acestei acţiuni legale şi de pură umanitate, iar masele largi populare s-au sezisat în mod impresionant la strigătul pentru salvarea acelora ale căror trupuri şi inimi sunt strivite în mod bestial de stăpînii ultimelor fortăreţe medievale. Astfel, comitetul de apărare a deţinuţilor antifascişti a primit zeci de mii de adeziuni din întreaga ţară şi străinătate. S-au alăturat acestei lupte demne întreaga muncitorime conştientă, dar pauperizată la maxim, apoi intelectualitatea romînească, aceea care înţelege răspîntia istorică de astăzi şi simte zvîrcolirile fascismului războinic. Prima etapă a acestei acţiuni s-a soldat prin ameliorarea întrucîtva a regimului din cîteva închisori. Ministerul de Justiţie fiind sezisat de 357 dezlănţuirea unei atari campanii organizate, a lansat un comunicat îndeajuns de echivoc prin care promitea totuşi măsuri de rigoare în vederea intrării în legalitate. Ceva mai mult, a fost delegat inspectorul Glod să ancheteze situaţia de la închisoarea Doftana. In rapoartele prezentate însă Direcţiunii generale a închisorilor şi desigur Ministerului de Justiţie, sus-numitul inspector aducea la cunoştinţa mai-marilor săi că între zidurile mucede ale Doftanei domneşte ordine şi voie bună... Serile trecute a urcat treptele redacţiei noastre o delegaţie neobişnuită, formată din femei bă-trîne, mamele ai căror fii îşi sfîrşesc viaţa în închisori. Figuri de ceară, cu ochi umeziţi, au întins, fără să spună un cuvînt, o hîrtie cu scris încîlcit şi exasperat. „Nu cerem libertatea copiilor noştri a căror vină este că au crezut într-o idee, însă cerem respectarea legilor care îi fereşte de moartea ce li se pregăteşte. De sute [de] ori am bătut drumurile ce duc pînă la porţile închisorilor, însă degeaba. Am aşteptat zile şi nopţi cu legăturile în ,spate. Aduceam copiilor noştri rufe curate şi cîteva ipîini dorind să-i vedem dacă mai sunt în viaţă. Ne-au alungat. Aceia din închisori sunt copiii noştri şi chiar dacă legile de astăzi spun că au greşit, noi nu vom înceta niciodată să luptăm pentru salvarea lor." Totdeodată mamele celor închişi mi-au dat un lung memoriu, semnat de către deţinuţii antifascişti şi care a fost înaintat Direcţiunii generale a penitenciarelor. „Noi, deţinuţii politici — îşi încep aceştia memoriul — fiind aduşi la închisoarea Braşov ca martori într-un proces, am raportat d-lui inspector Racoviteanu, cu ocazia inspecţiei efectuate de d-sa la această închisoare, despre tratamentul la 358 care suntem supuşi noi, deţinuţii politici din închisoarea Doftana secţia «C». Credem însă necesar de a întocmi şi un memoriu către Direcţiunea generală a penitenciarelor despre cele raportate verbal, deşi ştim dinainte că va trebui să înfruntăm urgia direcţiunii Doftana pentru că am adus la cunoştinţa organelor superioare ororile şi grozăviile la care suntem supuşi." Mai departe descriu într-un mod sumbru faptele de necrezut pe care le suportă luptătorii antifascişti, aceia care au încercat să stăvilească cu propriile lor vieţi foametea şi urgia războiului. Reproducem fragmente : „...îndată ce am intrat în închisoare şi ni s-a făcut percheziţia am fost despărţiţi în două grupuri de cîte trei ; un grup sub scări şi celălalt pe coridor, în fata uşii de la jgrefă. ..Celulele nu sunt de loc încălzite. Pretextul este că uzina ar fi defectă. La început se mai încălzea puţin caloriferul pentru 30—40 minute seara, însă în ultimul timp nu se mai face nici aceasta. Baie n-am făcut de opt luni, posibilitatea de a ne spăla nu sunt decît cele 2—3 căni cu apă pe zi, dar care abia ajung la spălarea mîinilor şi pentru băut. Cărţi nu ni se dau de loc. Nici din (biblioteca închisorii, nici din biblioteca noastră proprie confiscată şi nici cărţile cari ne sosesc... îngrijirea medicală este cu totul inexistentă. Medicul închisorii nu vine cu lunile... Ori nu venea medicul, ori am fost intenţionat lăsat în celulă atunci cînd a fost vizita medicală... ...Plimbarea este în mod oficial de o oră pe zi, ceea ce este foarte puţin cînd stăm ziua întreagă închişi şi cu tineta în celulă. Dar un simplu calcul dovedeşte că nu avem nici măcar o oră pe zi. Căci se scot cîte 6—7 la plimbare din cei 61 deţinuţi politici din secţia «C». Plimbarea începe la ora 7 dimineaţa şi tine pînă la ora 11, apoi de la ora 1 pînă la ora 4 după-amiază. Or, pentru a se 359 fac© plimibarea de o oră trebuiesc zece ore pe zi, pe cînd plimibarea noastră se efectuează în şapte ore. Schimbarea unui cuvînt în timpul plimbării este un pretext. Mîncarea este cît se poate de proastă, nu conţine nimic hrănitor. Ciorba e numai apă încălzită cu care ne spălăm picioarele în lipsă de altă apă. Pachetele cu alimente pe care le primim de acasă nu ni se dau în celulă, pentru ca nu cumva să ajutăm pe un alt deţinut politic, care nu are ce mînca. Ţinerea pachetelor la magazie dă posibilitatea să ne fure o mare parte din alimente. Banii cari ne sosesc sunt tinufi la cancelarie săptămîni. Ultima dată cînd am primit bani a fost la 20 decembrie 1935 şi această sută de lei nu mi-a fost dată nici în ziua de 18 ianuarie 1936, cînd am plecat la Braşov. Pretextul este că d. contalbil n-are timp pentru efectuarea plătii. ...în timpul sărbătorilor de Crăciun a fost în secţia noastră d. director Savinescu şi ne-a cerut să ieşim la muncă. Noi nu putem accepta aceasta în condiţiile umilitoare impuse de d-sa pentru că noi ştim că şi în trecut au fost scoşi deţinuţii politici la muncă îşi puşi intenţionat la curăţirea closetelor, la spălatul duşumelelor din cancelaria administraţiei, aceasta strîns legat cu schingiuirea şi terorizarea permanentă pentru a smulge declaraţii de renunţare la convingerile noastre politice. D. director aifirmă pretutindeni : «Eu sunt pus în acest post ca să vă distrug». Noi am mai cerut d-lui director redarea atelierelor noastre cu sculele noastre, cari au fost confiscate de direcţiunea închisorii, pentru ca să putem lucra îşi a ne îmbunătăţi traiul. Am declarat că ne procurăm singuri uneltele de lucru de care va mai fi nevoie şi vom ceda o parte din veniturile atelierelor direcţiei închisorii. Dar am rămas mai departe în aceleaşi celule. 360 Noi nu cerem altceva decît lucruri elementare şi perfect legitime. Cerinţele noastre sunt următoarele : 2. Ziua să nu stăm închişi în celulele care ne distrug sănătatea, ci afară la aer, într-o curte din interiorul închisorii. 3. Redarea atelierelor noastre cu sculele cari ne-au fost confiscate, proeurîndu-ne pe cont propriu uneltele de lucru de care va mai £i nevoie şi cedînd o parte din veniturile noastre direcţiunii închisorii. . 1 4. Redarea bibliotecii noastre confiscate şi a unui ziar de informaţii. . t 5. Asistentă medicală şi cel puţin o dată pe lună. încetarea înjurăturilor şi a diferitelor şicane care ni se fac. 6. Căldura suficientă în celule pe timp de iarnă. 7. îmbunătăţirea hranei, iar alimentele cari ni le trimit familiile noastre să ni le administrăm singuri, îşi nu gardienii. 8. Lucrurile proprii de îmbrăcăminte să ni se dea voie să le păstrăm în celulă." Dar n-am, reprodus... decît cîteva pasaje. Descrierea existenţii lor negre e lungă şi înfiorătoare. Dîrji însă, aceşti luptători de mari idealuri, deşi sub ameninţările morţii, îndură torturile fără să-şi frîngă însă linia conştiinţei lor politice. Asemenea fapte de înaltă moralitate se petrec în aerul împuţit al Dolftanei. Ne întrebăm, însă, în numele căror drepturi un om fără scrupule, înrăit pînă la complecta abrutizare, cum este cazul directorului Savinescu de la Doftana, poate dispune de viata unor oameni condamnaţi pentru sinceritatea opiniei lor ? Cui or fi folosind toate aceste abjecţii, expresia cea de pe urmă a unor concepţii barbare ? Numai aşa se explică tăcerea şi învăluirea acestor inimaginabile orori de către Ministerul de jus- 361 tiţie. Pentru că nu este admisibil ca departamentul dreptăţii să nu cunoască* realitatea din închisorile cari îi aparţin !... Cerem, pe lîngă aceasta, să se instituie o comi-siune formată din reprezentanţii Ministerului de Justiţie şi Interne, cîţiva doctori magistraţi, avocaţi şi rude ale deţinuţilor politici, cari împreună să meargă la închisoarea Doftana pentru a dovedi, şi Ministerul de Justiţie să se convingă că asemenea bestialităţi se săvîrşesc cu prisosinţă în închisorile noastre.* * Am arătat Că cei condamnaţi la ani de ocnă nu cer lucruri extraordinare. Vor doar aer curat în celulele lor : cărţi, apă, baie o dată pe lună, să nu mai fie pălmuiţi, doctorii pentru vindecarea rănilor, hainele lor calde îşi să aibă voie de a împărţi între ei merindele pe cari le primesc de acasă. S-ar periclita cu aceasta siguranţa organizaţiei actuale de stat ? Acuzaţii* aceştia n-au asasinat, n-au frustat miliarde îşi nu şi-au trădat patria. Cred numai în alte idei. Adevărul, L (1936), iebr. 23, nr. 15.979, p. 5 MOARTEA PICTORULUI NICOLAE CRISTEA [Cuvîntare rostita la înmormîntarea pictorului] Moartea lui Nicolae Cristea ne doare, nu numai pentru actul prăbuşirii lui, act pe care îl vor suferi toţi. Ne doare pentru că el a fost trîntit în plină tinereţe, la 27 ani, în plină putere de muncă, în anii cînd el îşi verifica^forţele pentru începerea unei opere care avea să rămînă. Dar durerea noastră este şi mai profundă, pentru că, o dată cu Nicolae Cristea, pamîntul înghite un element rar, o nădejde reală a generaţiei noastre de desenatori şi, mai ales, un luptător pentru cauza clasei celor necăjiţi. Aparţinînd clasei de jos, Cristea Nicolae, biciuit de mic de nevoi, a trăit toată gama suferinţelor. Aşa se explică cum toate pînzele lui poartă pecetea revoltei contra rostului acestei lumi, vitregă pentru cei mai mulţi. El, în fiecare linie pe care o trăgea, în pumnul strîns de muncitori, în figurile de foame, dar oţelite de voinţă, era conştient că ajută la instaurarea unei alte lumi, în care suferinţele maselor muncitoare dispar, iar ura dintre neamuri este smulsă din rădăcini. 363 Dv. cei mai mulţi, rude chiar, sau cetăţeni ai străzii Ţeposului, n-ati ştiut ce mult cuprinde inima şi mintea lui Nicolae. El s-a gîndit întotdeauna cu dragoste la dv. şi a căutat să vă schimbe viaţa într-o alta mai bună. N-a reuşit. A căzut înainte de vreme. Sarcina aceasta trudnică dar eroică ne rămîne nouă, acelora cari, aparţinind clasei lui Nicolae Cristea, vom lupta pentru izabîndă. Mulţi ne-au trădat sau ne batjocoresc. Dar noi, sprijiniţi de adevărurile istoriei, vom lupta să realizăm ceea ce Nicolae Cristea a năzuit şi a schiţat în pînzele lui. Şi acum toti cei de fată, pentru Nicolae Cristea, pentru colegul de clasă, pentru prietenul, pictorul de valoare, pentru luptătorul social, laolaltă cu familia lui îndurerată, să ne plecăm frunţile şi inimile într-un gînd de dragoste şi ultim salut adus aceluia care în primăvară şi tînăr se desparte de-a pururi de viată. Să nu-1 uităm niciodată. Adevărul, L (1936), nr. 16.030, apr. 26, .p. 3. FRONT UNIC - FRONT POPULAR S-a împlinit, anul trecut, o jumătate de veac de la data cînd congresul sindical ţinut la Chicago a luat hotarîrea ca ziua de 1 Mai să fie pentru proletariatul mondial zi de reală luptă. De atunci, din 1885, în fiecare primăvară, la 1 Mai, o dată cu răbufnirea naturii, cu năvala apelor, cu trezirea pămîntului, proletariatul de pretutindeni urcă cu o treaptă spre eliberare, punctînd istoria. In decursul acestei jumătăţi de secol, calendarul muncitorimii enumera zeci de mii de jertfe. Pe străzile marilor metropole, ca şi pe ale urbelor de rînd, în cartierele mărginaşe, la porţi de fabrică sau în plin cîmp, din toate patriile lumii, după această sărbătoare a muncii au rămas atîtea cadavre. Astfel, proletariatul a căutat să-şi afirme cu dîrzenie dreptul la o viată mai bună, manifestînd în această zi, uneori, cu riscul vieţii. In ultima vreme însă, situaţia proletariatului din toate statele (exceptînd Uniunea Sovietelor) s-a agravat extrem de mult. Trecem prin^ cea mai teribilă criză, din cîte a pomenit pînă as- 365 tăzi istoria capitalismului. Burghezia face eforturi disperate să se saliveze din criză, fără a reuşi, cu toată creşterea produselor industriale din ultimele ţări. Pretutindeni criza continuă, iar acolo unde producţia a întrecut nivelul dinainte de criză, sunt în curs noi prăbuşiri economice, luînd forme alarmante. Încercările burgheziei de a scăpa din ghearele crizei au fost făcute, desigur, pe spinarea maselor muncitoare, pe care le-a împins la o groaznică ruină, scăzîndu-le la maximum nivelul de trai îşi ridicînd, cu sute de milioane, numărul şomerilor. In momentul de faţă, singura salvare în care mai nădăjduieşte burghezia, şi către care tinde cu paşi repezi este întronarea fascismului, adică a dictaturii cu intenţiu-nea de a instaura stările excepţionale, spre a izbi în masele muncitoare şi a pregăti apoi, în siguranţă, războiul. Dictatura fascismului ajută marea finanţa să bareze pentru moment mişcările maselor mic-burgheze, pornite contra capitalului. Dar tragicele experienţe, făcute în statele unde fascismul a pus stăpînire, au arătat în mod clar ceea ce aşteaptă masele muncitoare. Germania de astăzi ne-a dat cel mai categoric exemplu, în această privinţă. In noul stat german, muncitorilor le-au fost furate cele mai elementare drepturi de apărare a propriilor lor interese. Vechile sindicate, create pe baza luptei de clasă, asociaţiile de breaslă sau organizaţiile politice şi culturale, unde muncitorii căpătau primele noţiuni sindicale, au fost distruse de noul regim hitlerist. Pe lingă toate acestea, fascismul german pregăteşte cu fiecare zi războiul imperialist, de la care masele populare, în afară de noi molime, foamete sau moarte, nu pot avea nimic. Dar o dictatură fascistă nu este durabilă, pentru că ea, în loc să creeze maselor o situaţie mai bună, în traiul zilnic, din contră, scade standardul de 366 viaţă, intensifică exploatarea şi îngrădeşte libertăţile, dînd în schimb posibilitate domniei capitalului, acumulat în mîna cîtorva. In acest timp, masele înşelate de fascism încep să-.şi manifeste nemulţumirile sub diferite forme, aşa cum se petrece astăzi în Germania şi Italia. Actele de guvernămînt, pentru aşa-zisa menţinere a siguranţei statului, la care recurg dictatorii fascişti, manifestate bestial şi cu vărsări de sînge, devin la un moment dat incapabile să mai reziste reacţiunii poporului. Fără îndoială însă că prăbuşirea regimului fascist nu vine de la sine, ci este nevoie, pentru dă-rîmarea lui, de o luptă unită a întregii clase muncitoare, necesitînd, pentru aceasta, închegarea frontului unic proletar. lin timp însă ce fascismul prinde, în unele ţări lupta de clasă a proletariatului devine mai dîrză, barînd în mod hotărît încercările de dominaţiune fascistă. Aişa se explică faptul că aproape în cele mai multe state capitaliste se consolidează frontul unic, care are de scop lupta contra capitalului şi a fascismului. Aşadar, avîndu-se în vedere pericolul considerabil pe care-1 constituie fascismul nu numai pentru clasa muncitoare, dar pentru popor în genere, pentru cultură, pace şi libertate, este imperios necesar realizarea frontului unic de luptă al clasei muncitoare, sarcină primă, care revine în clipele de faţă proletariatului întreg de pretutindeni. Pentru masele muncitoreşti din Romînia, situaţia nu este mai fericită. Dovada este valul de greve, care a cuprins în ultimul timp întreaga ţară, de la un capăt la altul. Au dus către aceasta condiţiuinile de muncă mizerabile, salariile scăzute, concedierile abuzive, nerespectarea celei mai elementare demnităţi omeneşti şi încă atîtea altele. Dar în timp ce preţul muncii a fost dimi- 367 nuat într-un mod nemaipomenit, condiţiunile de trai s-au scumpit şi se scumpesc vertiginos, îm-pingînd către o mizerie îngrijorătoare. Pentru moment, lupta contra exploatărei a fost deschisă de către proletariatul romînesc, printr-um val de greve. La Cluj, la Tg. Mureş, Oradea, Iaşi, Galaţi, Satu Mare, Valea Jiului, Braşov, Arad, Timişoara, muncitorimea din întreprinderi mai mari sau mai mici, în urma unor greve care au durat luni de zile, greve însă bine organizate şi înţelept conduse, s-au soldat cu eîştig de cauză pentru ea. In capitală, de asemenea s-au ivit în ultimele luni o serie de greve. Semnalul a Ifost dat acum 11 săptămîni îşi ceva de către lucrătorii fabricei „Nova", grevă care continuă şi astăzi. Au urmat după aceea fabricile „Klar", „Norma", „Talpa", „Astra" şi alte cîteva ateliere mai mici. Dintre toate acestea numai lucrătorii fabricei „Klar" au cîiştigat greva, în timp ce la toate celelalte întreprinderi grevele continuă. Dar deşi greva este o armă legală, dată în mîna proletariatului de către însăşi constituţia, muncitorimea nu se poate folosi de ea cu toată libertatea. In tot timpul desfăşurării grevelor din capitală, patronii respectivi ai fabricelor au să-vîrşit cele mai flagrante abuzuri. In primul rînd, ei au introdus în interiorul fabricilor echipe de jandarmi şi poliţişti, ceea ce legea opreşte în mod categoric. Au arestat muncitori grevişti cari, duşi la poliţie, au (fost maltrataţi în chip barbar. Patronii şi-au instituit echipe de huligani care, înarmate cu cuţite, au atacat pe grevişti, ce în mod paşnic treceau prin faţa porţilor fabricei. Legea conflictelor de muncă în articolul 5 spune precis, referitor la dreptul muncitorilor de a declara grevă. „Cad sub prevederile legii de faţă (adică a încetării colective a lucrului) stabilimentele industriale şi comerciale de orice natură, cari întrebuinţează în mod obişnuit un număr de cel puţin 10 salariaţi". Deci greva este un act pe care legiuirea noastră îl ocroteşte. Dar cu toată garanţia legii, în momentul de faţă susţinerea unei greve de către muncitorime este foarte anevoioasă. Organele Ministerului Muncii pot fi oricînd corupte de către patroni, poliţia de asemenea se găseşte la dispoziţia întreprinderii interesate, iar în plus, grevele actuale se desfăşoară sub un regim excepţional : stare de asediu şi cenzura. La toate acestea, însă, se adaugă tendinţa guvernului actual spre un fascism integral. Deci şi în ţara noastră, ca îşi aiurea, burghezia azvîrle înaintea maselor exploatate şi pornite la o acţiune comună ultimul lest : dictatura fascistă. Ideea închegării frontului comun de luptă apare şi la noi ca o necesitate imediată. Acest front trebuie încheiat şi desăvîrşit, pentru ca masele odată mobilizate să poată lupta cu mai multă eficacitate pentru prăbuşirea fascismului, să împiedice pregătirea războiului şi să dezorganizeze acţiunea marelui capital, întărind cît mai mult poziţiile proletariatului. Ziua de 1 Mai, care este cea mai dinamică sărbătoare din lume, trebuie să aibă drept lozincă, în etapa istorică actuală: Realizarea frontului unic de luptă al întregei clase muncitoare, chezăşia înfăptuirii şi desăvîrşirii frontului popular, care va însemna moartea fascismului, treaptă de instaurare a unei patrii fără clase, fără exploataţi şi exploatatori, fără ură de rasă, şi întronarea unei libertăţi depline, pentru afirmarea adevăratelor valori. Cuvîntul liber, III (1936), mai 2, nr. 26, p. 5 368 TATAR-BUNAR Numele acestui sat basarabean cu viată potolită şi amară s-a şi înscris, pentru totdeauna, în istorie. De el se leagă cele mai oribile orori care s-au putut săvîrşi vreodată. împotriva cîtorva sate numai, în frunte cu Ta-tar-Bunar, s-au îndreptat tunurile, s-a concentrat flota, răzîndu-le de la suprafaţă. A fost atunci o răscoală, o răbufnire, o vîlvă-taie soldată cu sute de morţi... Dar nu despre acest eveniment atît de semnificativ îşi uluitor de tragic intenţionez să scriu. Aş dori s-o fac, însă nu este posibil. Tatar-Buna-rul ascunde în el probleme grave, realităţi necunoscute, dar despre care nu avem voie să vorbim încă... Am mai încercat şi altă dată să reamintim ceva despre acest sat basarabean, însă cenzura a făcut totul praf. Voiam să redau o convorbire avută cu Henri Barbusse la (Moscova asupra Ta-tar-Bunarului, însă n-am fost lăsat. Iată, însă, că ororile săvîrşite acum 11 ani pe pamîntul uscat al Basarabiei au reapărut din nou îa ordinea zilei. 370 De data aceasta, este vorba numai de un epilog al Tatar-Bunarului, judecat recent în fata tribunalului de Covurlui. Procesul s-a tărăgănat vreme de 11 ani, pentru ca în sfîrşit să-şi capete deznodămîntul. în faja Curţii cu juri au apărut străjuiţi de baionete marinăreşti : căpitanul Zlăvog Grigore (atunci locotenent), plutonierii Popa Ion şi Petre Grigoriu (demisionaţi din armată), sergentul Borş Necolai şi fruntaşul Matei Vartolomeu Plisciuc (ţărani care îşi făceau stagiul militar), toţi acuzaţi de orori jandarmereşii săvînşite la postul din Sărărie îşi Noul Caragaci, din judeţul Cetatea Albă, în anul 1925. Aceştia au fost acţionaţi în judecată de văduvele ţăranilor asasinaţi în chip bestial, în timpul „instrucţiei". Deşi unii din acuzaţi au asasinat cu propriile lor mîini, au schingiuit, au luat mită sau au batjocorit tărăncile, fapte dovedite prin martori oculari, totuşi juraţii au adus un verdict de achitare. Avem oare dreptul să judecăm un verdict al juraţilor ? Desigur că da. Justiţia poate să greşească. Istoria numără atîtea erori judiciare... Mărturie dreaptă însă, că jandarmii asasini, astăzi liberi, sunt vinovaţi, stă ordonanţa definitivă întocmită de d. Climescu, primul preşedinte al Curţii de apel din Chişinău, şi rechizitorul d-lui prim-procuror Vidraşeu. Totuşi, juraţii au achitat... , Spre a ilustra însă vinovăţia acestor jandarmi, a căror bestialitate a depăşit orice limită a omenescului, reproducem ordonanţa definitivă, cuprinzătoare a unor atari fapte. Iată : „Trifon Cravcenco, cumnatul [îşi asociatul lui Simion Isacov, poştaşul comunei Sărăria, mergînd în seara zilei de 24-25 februarie 1925, cu căruţa cu poştă în comuna Tuzla, unde a transportat pe ajutorul de subprefect Ioan Popovici, la întoar-* cere a răspîndit zvonul că pe cînd urca dealul 24* 371 diitâjpte Sărăria, după ce a trecut de lacul Aii Bei Hadjider, i-ar fi ieşit în cale mai mulţi indivizi necunoscuţi. Unul dintre ei l-a cercetat dacă e moldovean sau rus. Aipoi l-a oprit, a dezlegat clopotul de la oiştea cărutii, i-a pus un sac în cap şi forjat ar fi condus pe acel individ pînă în valea Hadjider, de unde ei ar fi plecat, amenintîndu-1 cu moartea dacă va povesti cuiva cele întîmplate. Trifon Cravcenco nu poate arăta, însă, drumul pe care s-a întors acasă, ci susţine că sacul de pe cap nu l-ar fi ridicat decît cînd a ajuns în marginea satului Sărăria. Auzind povestea lui 'Cravcenco, cumnatul acestuia — poştaşul Simion Isacov — pentru a fi scutit de a mai face cursa în timpul nopţii, raportează jandarmului plutonier Petre Grigoriu, şeful postului din Sărăria, cele povestite de Cravcenco. Plutonierul Grigoriu, element rău şi beţiv cunoscut, fiind beat chiar în acea noapte, trimite pe caporalul Budac Simion şi pe guardul Ştefan Ov-scenco să-i aducă doua căruţe de rechizite spre a porni în urmărirea celor ce ar fi ieşit înaintea lui Cravcenco. In zorii zilei de 5 februarie, împreună cu jandarmii : Condurache Tudor, Bucilă Dumitru şi Ion Ghimet, precum şi cu Trifon Cravcenco, pleacă la fata locului, unde desigur că nu găsesc nici o urmă, pentru că totul a fost o înscenare a lui Cravcenco. Grigoriu nu mai dresează acte, ci raportează cazul şefului de secţie din Noul Caragaci. Cele de mai sus sunt apoi aduse la cunoştinţa locotenentului Zlăvog Grigore, comandantul plutonului Narusai şi a plutonierului major Ion Popa, şeful secţiei Noul Caragaci, care dau ordin să se ia declaraţii şi să aresteze toti pescarii din Sărăria. Grigoriu se execută şi arestează pe : Procopie Răileanu, Nichita Ciobenco, Alexei Zadorojnăi, Alexei Sandulenco, Alexei Scolarenco şi Tănase 372 Ripicenco. Mai sunt arestaţi poştaşul Simion îsa-cov, Trofim Cravcenco, Vasile Siroschi, Nicon Sibicenco, T. Rabdau şi Pavel Efimenco. După o noapte de arest, toti sunt expediaţi la secţia din Noul Caragaci. La 6 martie 1925, locotenentul Grigore Zlăvog şi^ plutonierul major Popa Ion vin în comuna Sărăria şi sub pretextul că ar fi descoperit o organizaţie comunistă şi depozite de muniţii, aduse de la Ovidiopol, perchizitionează întreg satul Hadjider şi, deşi nu găsesc nimic, arestează fără motiv pe Măria Siroschi din Hadjider şi pe Pavel Moroz, Ion Scolarenco, Ion Fraimarc, Silor Lu-oaşcu şi Maxim Serman, trimitîndu-i pe toţi la secţia din Noul Caragaci. Pentru justificarea arestărilor, se trec în procesul verbal cîteva nume ca fiind denunţate de Cravcenco, fără însă ca denunţul să se fi produs. In localul postului din Noul Caragaci, unde era şi reşedinţa secţiei de jandarmi, căpitanul Zlăvog, pe atunci locotenent şi plutonierul major Popa încep «cercetările». Spre a obţine mărturisiri de la cei arestaţi, numiţii formează din jandarmii secţiei o echipă de bătăuşi, în frunte cu jandarmii Borş Neeulai şi Plisciuc Matei, care din îndemnul lui Zlăvog s-au dedat la o serie de torturi asupra arestaţilor. Şi cînd bătăuşii nu-şi îndeplineau cu prisosinţă sarcina, plutonierul major Popa Ion aplica el însuşi lovituri cu catarama unei trăgători. Cravcenco este sfătuit să declare că printre cei ieşiţi înainte a recunoscut pe Maxim Cabză şi Ion Fraimarc. Nemaiputînd îndura torturile la care de cîteva zile erau supuşi, Vasile Siroschi şi Sidor Lupaşcu au declarat că, într-adevăr, au adus arme de la Ovidiopol, pe care le-au ascuns pe malul lacului Aii Bei. Dar pentru că numiţii nu puteau indica Jocul unde ar fi ascunse armele, sunt luaţi din 373 ttou la bătaie de Popa, eu un hîrleţ, în urma cărui fa^pt iSidor Lupaşcu cade în nesimţire. (După o nouă serie de bătăi, Siroschi încetează din viaţă într-un grajd, pe paie, unde fusese depus de jandarmi. iln urma ordinului dat de Zlăvog şi de Popa, soldaţii ridică din grajd cadavrul lui Siroschi şi-1 duc pe malul lacului Aii Bei. Aci jandarmii Bu-cilă Dumitru şi Călăraşu Mihai au coborît cadavrul în apă, iar plutonierul Petre Grigoriu trage focuri de armă în corpul neînsufleţit, spre a simula o tentativă de evadare de sub escortă. Cadavrul a fost părăsit jpe malul lacului. Autopsia făcută de medicul circumscripţiei stabileşte precis adevăratele cauze care au provocat moartea nenorocitului pescar. După două zile de la exterminarea lui Siroschi, Popa ordonă sergentului Bonş Neculai îşi soldatului Ghimeţ Ion să se ducă în Sărăria, unde bănuitul Pavel Moroz le va arăta depozitul de arme ce posedă. In caz contrar, să nu-1 mai aducă viu la post. Moroz neavînd ce arăta, totul fiind doar o înscenare, este bătut cu^ paturile armelor pînă ce încetează îşi el din viaţă. Cadavrul e dus de Borş la post într-o căruţă şi aruncat în beci, în văzul lui Zlăvog şi Popa. Apoi, acesta din urmă chemă la sine pe soldatul Plisciuc, căruia îi ordonă că pînă ce se va întoarce el şi Zlăvog de la masă să extermine şi pe arestaţii : Ion Fraimarc, Sidor Lupaşcu şi Ion Scolarenco, care se găseau în beciul postului, într-o stare vecină cu moartea, de pe urma maltratărilor suferite în cursul «anchetării» lor. După plecarea superiorilor săi, Plisciuc execută cu o ţeava de armă porunca ce i s-a dat, fiind de faţă caporalul Benea. Jandarmii duc cadavrele spre a le îngropa la marginea lacului Sasîc, la cîţiva kilometri de satul Tropolco. Corpul lui Fraimarc a fost găsit 374 într-o fîntina şi identificat chiar de soţia asasinatului, dupa o cicatrice de baionetă la mîna dreaptă. Spre a acoperi uciderea celor cinci nenorociţi, Popa ordonă lui Grigoriu să se ducă cu mai mulţi jandarmi la Sărăria, unde dau alarma cu focuri de armă şi prin tragerea clopotelor, simulînd astfel evadarea celor răpuşi. A doua zi plutonierul Petre Frîncu Grigoriu raportează într-adevăr că ucişii... au evadat de sub escortă la intrarea satului Sărăria. Popa comunică tuturor posturilor de jandarmi să urmărească pe cei cinci omorîţi. Insă cînd jandarmul Păucescu Ştefan şi agentul de siguranţă din Tuzla cer relaţii asupra împrejurărilor evadării, printre urmăriţi fiind oameni bătrîni, Popa răspunde cinic că n-a evadat nici unul, dar... aşa sunt formalităţile. Locotenentul Arapiu Vasile raportează regimentului 5 Jandarmii cele petrecute. Se ordonă o nouă cercetare împreună cu serviciul de Siguranţă din Vîlcov şi se stabileşte căi arestările şi (asasinatele sunt produsul unor groaznice înscenăm, eu scopul de a se esitorca hani de la familiile victimelor de către călăii'. In lipsa locoitenjentului Arapiiu, Popia dă ordin jandarmilor să dezgroape cadavrele şi să le îngroape în grfajdul din curtea secţiei da să deruteze astfel noile cercetări întreprinse. în vreme ce se făceau aceste «cercetări» la postul din Noul Carlagaici, plutonierul Pietre Grigoriu, împreună cu un individ anume Je&n Usartenco — astăzi decedat— arestează, spre a estoroa bani de la familiile lor, pe locuitorii : Diamian Silnioanco, Alexei Vlascenco, E. Coilosnicenco, Roman Gomi-sarenco, Fiiip Sablienioo şi Grigore Piaval, pe care îi malltriatiează tot la postul din Sărăria^ pînă ce cei mai mulţi din ei cad în nesimţire, iar pe Alexei Vlascenco îl forţează să-şi mănînce materiile fecale* 375 Procedeul dă rezultate practice, deoarece părinţii si soţiile celor arestaţi îi răscumpără cu sume variind între 500—2.000 de lei, oferite brigandului în uniformă. Cum pofta de atari cîştiguri creştea, Grigoriu, împreună cu omul ,său de afaceri Uisaitenoo, se duc. î,n satul Catlabuc, unde pun în vedere locuitorului Wilhellm Baier că-1 vor aresta pentru că a adus arme de la Ovidiopol. Jandarmul îl ameninţa pe Baier că-1 împuşcă dacă nu-i dă 5.000 de lei, în schimbul cărei sume îl va pune în libertate. Şi Baier se executa, scăpînd astfel cu: viată. Popa patrona tiilhariile lui Grigoriu, mai cu seamă că acesta îl făcea părtaş la beneficiile realizate. Ordonanţa definitivă mai arată că Popa a cerut 10.000 de lei soţiei lui Tănase Ripicenco, spre a-1 pune în libertate, ameninţînd-o că în caz contrar îl va trimite la Chişinău, unde va fi împuşcat. Femeia a adunat 3.200 de lei pe care i-a dat lui Grigoriu, obţinînd abia ca presupuşii comunişti să nu mai fie bătuţi. Sergentul Borş a arestat pe femeia Măria Siroschi, pe oarei a batjocorit-o cu forţa în localul postului. Iar Popa a mai arestat sub acelaşi pretext al acţiunilor comuniste mai mulţi locuitori din satul Trepolca, cunoscuţi ca oameni cu bună stare materială. Pe Trofim Marcoci, Sava Veduta şi Chirii Buza-covschi i-a omorît în bătaie, apoi le-ia aruncat cadavrele în plin cîmp.- După aceea a luat corpurile celor asasinaţi şi le-a împrăştiat în diferite alte locuri. Astfel trupul lui Buzacovschi a fost găsit în lacul Sagan, al lui Sava Veduta într-o fîntina din apropierea satului Sagan, iar corpul lui Marcoci nu s-a mai găsit" Toate aceste orori, săvîrşite de „zeloşii" jandarmi, au fost verificate de magistratul instructor şi confirmate de zeci de martori în faţa crucii, sub ochii juraţilor, oare totuşi au achitat. 376 Pentru ce or fi achitat ? N-au fost destule fapte negre, care; să-i^ împingă spre o condamnare cît de neînsemnată măcar ? Juraţilor le-a fost oare teamă că prin condamnarea acestor jandarmi asasini îşi pătează conştiinţele şi nu vor mai avea eichiilibrul sufletelor pînă la moarte ? N-au asasinat oare destuii ţărani ? N-au îngropat cadavrele, nu le-au dezgropat, nu le-au împuşcat, nu le-au zvîrliit în lac ? N-au încasat de pe spinările s înger înde ale unor nevinovaţi, aceşti păzitori ai ordilnei, zeci de mii de Iei ? N-iau -dat ţăranilor (bieţii ţărani basa-rabeni) în timpul „instrucţiei", pentru a smulge „adevărul", să-şi măinînce pînă şi eseremeintele ? Atunci ?... Nu este o taină, pentru ce juraţii triBunalului de Covurlui au achitat... întîmpiareia a făcut să asist la judecarea acestor asasinii. Fostul plutonier Popa, acela oare a diriguit ororile, astăzi demisionat din armată, şi om „înstărit", şi-a făcut apariţia. în instanţă ciu pieptul plin de decoraţii. Fără nici o jenă, impertinent şi cinic, a vorbit în numele patriei despre dragostea de patrie, afirmîn-du-şi devotamentul şi spiritul său de sacrificiu pentru interesele ei. A mai amintit apoi despre nişte ordine secrete, venite de la centru, prin care i se cerea cu insistenţă isă „cureţe terenul". Ştim că atunci subsecretar de stat era d. Tătărăscu, actual prim-ministru. De ce trebuia să cureţe Popa terenul ? S-a dovedit că victimele au fost cu totul străine de mişcarea comunistă sau alte „uneltiri". Simpli ţărani, cu o stare materială mai ridicată, au fost schingiuiţi pînă la moarte, fără măcar să ştie pentru ce. Ba da! Li se cerea bani. Aceia care au putut să verse sumele şi-au salvat viaţa... Asemenea bestialităţi au determinat desigur (şi este foarte explicabil) pe d. preşedinte Scheianu 377 să-i spună lui Popa : „Este probabil că după fiecare asasinat ai primit cite-o decoraţie". Afirmaţia aceasta foarte îndreptăţită a făcut pe domnul Stelian Pop eseu, directorul ziarului „Universul", să ceară imediata dare afară din magistratură a d-lui Scheianu. „D. ministru! al Justiţiei (scrie negrul d-lui Stelian Popescu, pentru că idirectorull «Universului» n-a scris singur niciodată nimic) are datoria să cureţe imediat magistratura de oameni cu mentali-feitea d-lui Scheianu, dacă declaraţiile ce i sie atribuie se dovedesc a fi adevărate." Ce fericire ar fi însă, dacă patria .aceasta, în numele şăreia Popa a asasinat, far avea magistraţi cu mentalitatea! d-lui Scheijaniu, adică pătrunşi pînă în ladîncul conştiinţei lor de sensul dreptăţii. Din nenorocire, magistratura romînească a suportat cîndvia în (Cadrele ei şi pe d. Stelian Popescu, iar Depiartiamenitul Justiţiei a avut în vîrf, adică aidolo, la mecanismul biailanţei, abjecţiunea aceasta de om, carte năispunde Aia numele de Stelian Popescu. Figura acestui retrograd merită să fie expusă şi după moarte, pentru ca generaţiile viitoare să poată tavea înaintea ochilor „monstrul culturii", adică lacellai Caro decenii de-a rîndul a contribuit ca masele largi iale acestui popor să rămînă în obscurantism şi dureroasă exploatare. Da ! Decoraţiile jandarmului Popa sunt pătate cu sînge. Sunt pătlate cu sînge, oricît ar încerca riaţiunela de stat actual să ne demonstreze altfel. Pielnitru ce a fost decorat PopiaJ ? Nu pentru că a asiasinat şi jefuit ţăranii Basarabiei ? Dovezile s-au făcut. S-ar fi putut (sa zicem) că aceia calre au propus jandarmul ăsta la decorare (dar a fost decorai de vreo 13 ori) să fi fost induşi în eroare. Acum însă nu mai încape nici o îndoială. Jandarmul de altădată este un asasin odios. Atunci, pentru ce nu i se smulg decoraţiile şi nu este zvîrlit în ocnă ? 378 Printre figurile speriate ale ţăranilor din Sărăria şi Noul Oairiagaci, martori în proces,, care an descris miailtinatările la care au fost supuşi, am văzut şi văduvele ţăranilor asasinaţi : pe Ecaterina Soola-rienoo, Anta Moroz, Măria Siroschi etc, ţărănci cu chipurile zdrobite de pllîîis, care vreme de 11 ani „umblă prin judecăţi", convinse fiind că odată şi odată, dreptatea va apărea ca untdelemnul deasupra apei. Asemenea unor statui, figuri ale chinului, ou ochii năclăiţi de liaeirămi, aioeste ţărănci iau retrăit, pentru a nu ştiu cita oairă, iasiasiniarea bărbaţilor lor. Au avut prilejul să-l: iinai revadă pe Popa, acuma mîndru, altfel îmbrăcat şi cu pieptul plin de decoraţii. Ce s-o fi petrecut în (inimile acestor femiai, singure şi sărace, stăpînite doar de dragostea soţilor prefăcuţi în păinint ? Jandarmii erau apărlaţi de un pluton de avocaţi, în timp ce tărăncile, strînse într-un collţ, ţineau dreptatea în palme, lipsite de apărători... S-or fi minunat şi ele, văzînd că procurorul, acela care mai întotdeauna acuză, le apără din răsputerii şi asta fără bani,, fără să-l fi rugat. Şi iată cum totuşi, aceşti lasiasini, unici în istoria orinuinlalitătii, .au scăpajt ide asprimea pedepsei. Nu ne surprinde... In (schimb însă, toţi laceia care luptă pentru libertăţile poporului, pentru pacea lumii, pentru dreptul Iia 6 viaţă mai bună, sunt trîntiţi lia zeci de ani de ocnă. Aşa s-a petrecut cu Gheorghiu-Dej şi atîţia alţii. Aşa se petrece >cu toţi aceia, carie, oferindu-şi drept pârghii trupurile şi mintea, încearcă să schimbe rosturile acestei lumi într-o (alta, mai bună, fără exploatatori şi exploataţi şi unde ura de rasă este extirpată din rădăcini. Reprodus din voi. Al. Sahia, Nuvele şi articole, E.S.P.L.A., 1951. PUŞKIN In cursul acestei 'lumi, s-a sărbătorit în întreaga lume, într-un chip deosebit, o sută ide ani de la uciderea înl duel a genialului poet Alexandru Ser-ghecvici Puşkin. în Ruisila, s-au organizat conferinţe, s-au deschis expoziţii, s-au dat concerte, iar operele sale de seamă au fost editate în milioane de exemplare. Toate acestea s-au realizat în cadre de mari proporţii, peintru ca, astfel, masele largi să se poată apropia cît mai mult de cel mai mare liric al Rusiei de ieri şi ide astăzi. Iată cum vreme de o sută de ani gloria lui Alexandru Seirghieeviei Puşkin a crescut tot mai mult, spărgînd hotarele propriei sale patrii, cucerind lumea. Deşi a aparţinut unei familii vechi boiereşti şi a trăit într-o epocă de influenţe reacţionare, şi în artă, Puşkin se -situează pe un plan progresist, îm-brăţişînd şi menţinînd legături cu grupul „decembriştilor". A văzut în literatură uin rol social, mijloc de apărare a clasei asuprite. Voia ridicarea poporului îngenuncheat şi incult, la o viaţă demna 380 şi bună. In magnifica sa operă, Puşkin iubeşte omul. De la început, trîmbiţa lui răsună vestitor de-a lungul stepelor, făcînd să (tresară o lume străină de cîntec, îndobitocită de muncă şi cnut. Şi lumea, lumea mujicilor, J-a iubit. îmbrăţişînd asemenea idei, s-a găsit de multe ori într-o luptă acerbă cu regimul autocratic din timpul său. Nu o dată cizme de generali bătrîni, cu sau fără pinteni, au călcat brutal, strivind sub tălpi, versurile de înaltă muzicalitate ale liricului Puşkiu... „Nici o putere, nici un guvern nu poate să reziste acţiunii distrugătoare a proiectilului tipograf", scria Puşkin. Şi cînd ? Acum o sută de ani... Ce mult credea acest poet genial în forţa de neînvins a gînduluii imprimat, în dinamismul tipografic, în demnitatea şi rolul misionar al ziditorului în slovă... Adevărul, LI (1937), febr. 24, nr. 16.282, p. 2 TINERETUL GERMAN Sub ochii întregii Imuri, zilnic se exportează spre pămînturile Spaniei suite şi mii de tineri. Este un fel de „dumping ia! morţii", pe oare îl săvîrşesc conducătorii Germaniei şi Italiei fasciste. In porturile acestor patrii, asemenea pieselor de tun siau cutiilor cu grăsime, sie încarcă în burţi uriaşe de vapoare superba tinereţe. De fapt, este tot ce mai poate exporta o Germanie secătuită şi înnebunită de spiritul lui Rosenberg. Batalioanele acesteia tinere, «ale „voiuntarilor din ordin", descăleca pentru totdeauna în pamîntul iberic, dăruite unei morţi egale şi sigure. Trupuri împuternicite şi stilate de sport se prăbuşesc alături de neputinţa armelor. Cadavre tinere, numai tinere, turbură funduri de prăpăstii, în timp^ ce altele putrezesc pe spinările munţilor sau în cîm-puri, sub giulgiul unei zăpezi plină de inconştienţă şi linişte. * Recent o întreagă divizie a Reichsiwehr-ului, formată «din zece mii de itinari, a fost nimicită pînă la ultimul om. Desigur că altele i-au luat locul... Iată însă că, de curînd, pe una din străzile lătu- 382 riailnice ale Dusseldorfuiui, aiu apărut ca din pămînt figuri îmbătrînite şi disperate, sitrigînd : „Re-dati-ne copiii trimişi în Spania". Erau părinţii celor ucişi. Glasului lor s-au alăturai şi altele, orieiseînd într-un vail de nestăpîuită indignare. A venit însă o şarjă a poliţiei, stîlcind disperarea! şi lacrimile părinţilor imprudenţi. Dar aiSemeneia miainifestări s-au petrecut şi la Berlin şi l)a Munehen. Drama spaniolă, în oare se găseşte în joc însăşi civilizaţia şi soarta umanităţii întregi, ia proporţii. Astfel, taberele a două lumi se diferenţiază din ce în ce m.ai mult şi din ce în ce mai dîrz. Oriicît tineret va sacrifica Germania, istoria îşi va urma cursul ei, aşteptînd şi de data aceasta timpul care se pierde la cotituri. Pentru că omul, cu cît triece peste veac, are nevoie tot miai mult să se scalde în libertate şi să înfrîngă odată pentru totdeauna jugul omului exploatator şi al naturii. Reprodus din voi. Al. Sahia, Nuvele şi articole, E.S.P.L.A., 1951 POSTFAŢA Un precursor: Alexandru Sahia Ţelurile lui Sahia, idealurile pentru care a luptat, clarviziunea şi spiritul său revoluţionar, scrierile sale deschizătoare de drumuri ca şi excepţionala-i personalitate morală îl apropie surprinzător de noi. Ar fi însă, evident, greşit să vedem în Sahia un scriitor şi un publicist învestit de la început cu atributele pe care astăzi, în mod obişnuit, d le acordăm. Viaţa .scurtă a lui Sahia, s-ar fi consumat înăbuşit, fără scînteiieri şi lumini, dacă scriitorul n-ar fi întîlnit în drumul său partidul clasei muncitoare, care i-ai împărtăşit ou dărnicie din învăţătura sa, eălăuzindu-i drumul. Mai mult decît toţi scriitorii vremii, Sahia s-a luminat şi s-a încălzit la învăţătura măreaţă a piartidului comunist, răs-pîndind şi ilustrînd cu aceeaşi dărnicie cele mai înalte idealuri ale umanităţii contemporarue. Scriitorul însuşi era pe deplin conştient cît datorează partidului. în primăvara anului 1932, adică aproximativ în momentul primului contact eu lupta practică a partidului (ideologia clasei muncitoare îi era deja cunoscută), Sahia mărturisea : „Inspiraţia mea nu e a mea, e a partidului! Secretul 25 — Al. Sahia — Scrieri alese 385 lumii noi e al partidului! Cuvintele mele nu sînt ale mele, ci ale partidului ! Există în ţara asta a noastră un partid înţelept şi puternic, care luptă pentru a ne scoate pe toţi din asfixia lumii burgheze, şi pe muncitori, şi pe ţărani şi pe intelectuali.." (Radu Popescu, Viaţa romînească, 6/954.) Im drumul său neobişnuit de greu Sahia a pornit, ca şi ceilalţi contemporani, neînarmat, adesea timid şi dezorientat, cîteodată rătăcind, altă dată aban-donînd lupta. Marea doză de revoltă ce zăcea în sufletul tînărului Sahia, condiţie importantă a adeziunii sale la comunism, putea totuşi, fără întîlni-rea eu partidul, să se topească treptat, sau în cel mai bun caz să declanşeze explozii puternice, cu oarecare ecouri, iconsumindu-se, însă, în cea mai mare parte, înainte de a atinge obiectivul. Drumul vieţii lui Sahia ne apare ilustrativ şi exemplar, mai ales pentru că demonstrează, cu o forţă inconitesitabilă, că în vremea noastră garanţia deplină a înfloririi adevăratelor talente este aderarea lor la marile idealuri ale epocii noastre, reprezentate de partidul proletariatului. Alexandru Sahia, pe numele iniţial Alexandru Stănescu, s-a născut în satul Mînăstirea din fostul judeţ Ilfov în anull 1908, la 11 octombrie, ca fiu al unui tărcan înstărit, Copilăria, pînă la doisprezece ani, şi-o petrece în satul matal. Im toamna lui 1920 devine elev al liceului militar „D. A, Sturdza" din Craiova^ probabil după aranjamentele tatălui care, oa orice ţăran, vedea în strălucirea exterioară# şi aroganta ofiţerilor vremii semnele unei vieţi lipsite de griji şi necazuri. Şi, desigur aici nu greşea. Viata de elev la acest (liceu, cu o disciplină rigidă, unde predau profesori cu orizont îngust şi stăpînieau comandanţi cu mentalitate prusacă, uzînd adesîela de bătaie, i-a lăsat lui Sahia o profundă repulsie fată de perioada şcolarităţii. In 1935, la o anchetă organizată de Cuvîniul liber 386 în legătură cu şcoala (anchetă la clare au răspuns între alţii Tudor Arghezi, Gh. Baco via, Eug. Lovi-nescu, Al. Philippide, Miron Radu Piaraschivescu, Demostene Botez), mai mult decît oricare dintre cai anchetaţi, Sahia condamnă cu vehementă ne-stăpînită abrutizarea elevilor în şcolile vremii : „Pereţii suri ai unui liceu militar mi-au închin-gat anii copilăriei şi adolescenţei în eforturile unei educaţii prusace — adeseori cu bătăi" Scriitorul miărturiseşte că păstrează încă: urmele loviturilor de eravaişă primite de Ia comandanţi, că stătea nopţi întregii înichis ou încă alţi colegi, neputîn-du-se odihni „,din cauza loviturilor primite la spate şi în cap", pentru că îndrăzniseră „să meargă la teatru". Dacă ne gîndim că una dintre culpele răspopim lui Creangă a fost tot frecventarea teatrului, ne dăm seama că, deşi pe alte căi, viaţa militară şi cea monahală duceau către aceeaşi desfiinţare a personalităţii umane. Sahia cpeţine în acelaşi timp caracterul de clasă al şcolii, tendinţa de a-i îndepărta pe elevi de poporul din mijlocul căruia unii proveneau, pentru ea, în anumite împrejurări să nu ezite a-şi lovi proprii părinţi: „Aceia care sînteţi fii de ţărani sau de muncitori n-aveţi voie să lucraţi alături de părinţii voştri... Nu mai sînteţi nici ţărani, nici muncitori. Voi sînteţi ofiţerii de mîine" (Cuvîntul liber, 9 febr. 1935). Revoltat de viaţa îngustă şi de teroarea la care era supus ca elev al liceului militar, Sahia se transferă Ia liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, în anul 1928, terminînd aci ultima clasă. Nici aici; însă n-o duce mad bine. Suspectat din cauza convingerilor sale democratice, Sahia suportă persecuţiile conducerii şcolii. în vara anului 1928 termină liceul, durîn-du-şi cîteva prietenii, puţine, dar sigure. Se cuvine să amintim că în revista liceului „Sf. Sava" Sahia dă primele; probe consemnate ale înclinaţiilor şi preocupărilor sale literare. Elevul Stănescu Alexandru semnează alături de note, recenzii şi cîteva 25* 387 încercări beletristice. Fără a le discuta, întrucît nu ni se par de loc a avea vreo legătură cu creaţia de mai tîrziu a lui Sahia, consemnăm numai că ele se caracterizează printr-un umanitarism vag, adesea de provenienţă teologică, precum şi printr-un anumit defetism! ce se degajă, urmare a convingerii tînărului aspirant spre artă în imposibilitatea schimbării acestei lumi. După terminarea (liceului, în toamna lui 1928, Sahia e student Ia «drept, ca cei mai mulţi dintre colegii săi. Locuieşte lia început la căminul ilfove-nilor (astăzi „Matei-voievod"). Este însă nevoit să plece din caiuzia actelor huliganice ale studenţilor legionari, totdeauna dezaprobate de el, şi care, în cele din urmă, s-au îndreptiat şi împotriva sa. împreună cu un coleg de la litere ocupă o cameră sărăcăcioasă şi friguroasă. Este profund dezamăgit de starea, în care se află şi viaţa nu piare a-i oferi mici o speranţă. Cele cîteva încercări, literare publicate prin diverse reviste (Vremea, Ultima oră, Viaţa literară) exprimă cît se poate de dar starea sufletească a Iui Sahia şi întreprind în acelaşi timp anumite sondaje în stratificarea socială a vremii, fără însă ca aceste sondaje să pătrundă în esenţa rellaţiilor sociale (Fapt divers în port). Sănătatea îi devine din ce în ce mai şubredă şi, fire deosebit de sensibilă, din cauza umilinţelor şi vitregelor condiţii de viaţă, Sahia suferă o puternică depresiune morală, care-i zdruncină echilibrul. Urcînd scările unei redacţii pentru a-şi „plasa manuscrisul", încearcă „cea miai grozavă prăbuşire şi măcinare sufletească", asemănîndu-se „cu un lucru mort, aruncat la întîmpilare", făcînd sforţări desperate să se stăpînească, să nu plîngă. Astfel că hotărîrea de a merge la o mănăstire ca „frate de obşte" i se pare o soluţie. Dieşi, după cum spune singur, fusese „supus de mic copil unei educaţii religioase, pînă la îmbîcsire", plecarea lui Sahia l*a mănăstirea Cernica nu trebuie pusă nici un 388 moment pe seama convingerilor sale religioase, şi spunem aceasta nu spre: a-1 „salva" în mod ieftin şi facil, oi pentru că în această vreme., Sahia nu era un religios. Viaţa din mănăstirea Cernica nu numai că nu l-a convertit, dar, dacă pînă în acest moment mai avea anumite îndoieli (nu e imposibil ca să fi voit înadins să-şi verifice convingerile), viaţa din mănăstire l-a îndepărtat, sigur şi. ^pentru totdeauna, de orice religie. El însuşi mărturiseşte în 1935 : „Literatura religioasă şi formula adîncă a cultului ortodox au avut darul să mă îndepărteze cu totul de dumnezeu, în care nu mai credeam înainte de a intra" (Cuvîntul liber, 9 febr. 1935). într-o scrisoare trimisă unui prieten, „dintre zidurile mănăstirii Cernica", Ia 8 noiembrie 1929, Sahia face un laspru proces vieţii monahale, declia-rînd în acelaşi timp că duce o viaţă izolată de cea «a călugărilor, răi şi făţarnici : „Călugării sînt răi. Sînt cu mult mai răi decît laicii. Eu caut să trăiesc în afară de ei. Să calc răutăţile lor păcătoase. Duc viaţa singur. Ascult tăcerea." Din însăşi „casa lui dumnezeu" vorbeşte ateul: „în dumnezeu nu cred. Nu cred de loc. îl urăsc..." Altele sînt preocupările; „fratelui Alexandru" : „Gîndesc la oameni, la rosturile lor, la neegali-taţi..." Şi adnesiează prietenului său chemare la „lupta nouă", îindemnîndu-I să intre într-o asociaţie denumită „Vin rouge", al cărui scop era „sta-bilireia dreptăţii şi adevărului" (B. Brezeanu, Mt. Cernica şi gruparea „Vin rouge" — Tînărul scriitor, 9/957). De altfel, după cum mărturiseşte într-una din schiţele pe teme monahale, în mănăstire, în loc să primească învăţături religioase, Sahia explica vreunui călugăr mai curios naşterea pămîntului după teoria Kant-Laplace. Experienţa vieţii «de mănăstire «i-a dat prilejul lui Sahia să scrie interesantele schiţe din proiec- 333 ikâul roman Huliganii lui dumnezeu, din care viafa cuvioşilor ne apare ca apiarţinîind: mai degrabă unor „lichele ordinare, învestite cu cele mai respingătoare trăsături". Rennmţînd la cărţile bisericeşti asupra cărora $e dumirise, „fratele Alexandru", în ieşirile pe carie le face la Bucureşti, se înarmează cu literatură marxistă, citind pentru întîia dată Capitalul şi alte lucrări fundamentale ale lui Marx, Engels şi Leiniin, şi lastfel, după cum1 recunoaşte cu emoţie, a început să i se ivească „sensul înţelept al unei vieţi mari". Sahia părăseşte acum mănăstirea Cer-niica, desigur spre itndignareia „fraţilor" : „Cînd m-am dus să-mi iau cărţile de la mănăstire — mărturiseşte el — au sărit călugării să mă bată. Strigau că le-am spurcat chiliile cu cărţile mele şi că i-am trădat, plecînd. Am scăpat nebătut numai pentru că şoferul maşinii cu care venisem stătea lîngă mine, învîrtind în mînă o manivelă* (G. Ma-covescu, Viaţa şi opera lui Alexandru Sahia, E.S.P.L.A., 1950, p. 17). Imediat după ieşirea din mănăstirea Cernica, în primăvara lui 1930, face o călătorie în Orient, de unde îşi împrumută şi numele de Sahia, cuvînt pe care l-a auzit repetat la Cairo, Port-Said şi în alte localităţi din Orient, şi care înseamnă adevăr, adevărat. De acum înainte, fără excepţie, numele de Alexandru Stănesou ieste părăsit şi înlocuit cu cel de Alexandru Sahia. Rodul literar al călătoriei sale în Orient îl formează cele cîteva reportaje între care în colonia sfîntă şi Mirarea din Ierusalimul cel sfînt, publicate în Vremea şi Sfinxul, între 1930—1931. Fără a insista asupra lor, întru-cît nu1 reprezintă o importanţă menţionabiilă, aceste reportaje tind totuşi, în finalitatea lor străvezie, să spulbere mitul „locurilor sfinte", care constituie încă un miraj pentru lumea ignorantă. Aşa-'zisa „'lumină sfîntă" nu e decît o şarla-tonie a pateiarhailui lenisiailimuiui, „apele sfinte" 390 care vindecă pe ologi sînt, de fapt, izvoare termale. „Locurile sfinte" au devenit mişte proprietăţi particulare ce sînt valorificate în folosul proprietarilor care, după cum ne informează scriitorul, săvîrşesc riturile „nu din dragoste pentru mântuitorul, ci pentru propria lor existenţă". In anul 1931 Sahia se afirmă ca gazetar, numele său apărînd în mai multe publicaţii, între care cea mai frecventată este Vremea, căreia i se adaugă şi altele : Rampa, Sfinxul, Viaţa literară. Articolele sale capătă, în acest timp, un plus de vehemenţă şi, ceea ce este deosebit de important, ţinta gazetarului vizează clar nedreapta întocmire socială, luînd apărarea mulţimilor muncitoare şi sfi-dînd pe şarlatani şi laşi. Un articol, intitulat Literatura şomerilor (Rampa, 9 martie 1931), atrăgea atenţia (asupra celei mai oropsite categorii sociale a vremii, invectivînd pe profitori ; un altul, Despre merii, (Vremea, 11 octombrie 1931) sau Revistele şi toamna (Vremea, 6 septembrie 1931) sfidează spiritul de laşitate, de chiverniseală meschină al scriitoridor vremii, şi condamnabila stare de mole-şeală a generaţiei! tinere. Desigur că progresul atitudinii lui Sahia sie datorează, în afara îmbogăţirii cunoştinţelor sale marxiste, mai ales legăturii directe cu partidul comunist, care îi va îndruma totdeauna calea şi4 va iniţia în problemele concrete ale luptei ide clasă din Romînia acelei vremi. Avemi de-a face, în această epocă, cu unul dintre cele mai critice momente prin care a trecut statui burgheziei şi moşierîimdi. Criza economică izbucnită în 1929 începuse să se manifeste cu o acuitate înspăimînitătoare, ştergînd iluziile „stabilizării" capitalismului în care crezuseră, o vreme, oei naivi. Ca o tiară mică, nefiind în stare să concureze pe piaţa mondială marile trusturi şi concerne occidentale, Rocmînia burghezo-moşie-rească şina demonstrat; o dată mai mult, şubrezeşti nia 'întocmirii sale sociale şi'de stat. Dacă criza economică dintre 1929—1933 a lăsat, ca un pîrjol, nenumărate victime şi nenorociri pentru oamenii muncii din întregul sistem capitalist, în ţările mici şi nedezvoltate, între care şi Romînia, efectele crizei au fost amplificaite. într-un singur an, 1929, numărul şomerilor industriali din Romînia a crescut cu pieste 60.000, cifră de-a dreptul impresionantă pentru o ţară „eminamente agricolă". Concedierile în masă, salariile ide mizerie, condiţiile inumane de lucru şi de viaţă, teroalrea stăpîuirii au ascuţit spiritul de clasă ial proîetarliatului din Romînia, ale cărui manifestări între 1929—1933 au afectat opinia publică progresistă a întregii lumi. Numeroasele mişcări ale ţăranilor din Dobrogea, Oltenia dintre 1923—1930 şi mai alas cea din 1924 de la Tatar-Buuar demonstrau clar că problema ţărănească nu numai că n-a dispărut, dar că se manifestă cu (aceeaşi putere. Remorcă a imperialismului internaţional, statul romîin, prin poziţia sa geografică, devine un avanpost al luptei împotriva Uniunii Sovietice. în această latmosferă sufocantă, singurul detaşament „înţelept şi puternic", care luptă pentru a scoate pe muncitori, pe ţărani şi pe intelectuali din „asfixia lumii burgheze", este partidul clasei muncitoare, partidul comunist. Mai mult decît oricare om >de cultură al vremii sale, Alexandru Sahia a înţeles că numai partidul comunist este în stare să dea fiinţei umane adevărata sa nobleţe şi demnitate. De adeeia a consacrat luptei partidului întregul său elan tineresc, talentul său indiscutabil, întreaga sa capacitate de luptă. „Cea mai mică iniţiativă de luptă, cea mai mică afirmare publică a ideologiei sale, cel mai necunoscut nou adept îl făceau mai puternic, mai sigur de sine, şi îl ajutau sa trăiască cu mare intensitate interioara realizarea visului şi deliciile victoriei", mărturiseşte un 392 prieten şi jm coHtietoporan (Radu Popescu, Viaţa romînească, 1954, nr. 5). în poLlimia lună a .anului 1932 are loc ai V-lea Congres al P.C.R., eveniment de o excepţională însemnătate pentru viaţa politică a ţării. Congresul a luat în discuţie întărirea alianţei dintre muncitori şi ţărani, punînd problema împroprietăririi ţăranilor, a fixat sarcini concrete în legătură cu lupta împotriva as'upririi naţionale şi, mai ales, a atras atenţia asupra pe.riiicoliului pregătirilor unui război împotriva Uniunii Sovietice, dedlarîndu-şi solidaritatea cu anarele stat socialist şi cu conducătorii săi. Ga scriitor şi gazetar ataşat clasei muncitoare şi partidului ei de avangardă, Sahia, devine un ostaş credindos cauzai proletariatului. Este sigur că Congresul al V4ea al P.C.R. a avut o influenţă considerabilă asupra personalităţii siale. Aceasta o demonstrează din plin activitatea sa publicistică şi scriitoricească. în lunile februarie! şi martie, în săptămîniahil Facla, Sahia conduce paginia a doua intitulată Literalură-ariă. La orientarea democratică în general a acestei publicaţii Sahia aduce o precizare de poziţii, în lumina: idealuriloir clasici muncitoare. Pagina de Literatură-artă ia Faclei devenise, în acele luni, o tribună de popularizare a literaiturii realist-socialiste şi a creatorilor ei. In număriul din 14 martie întilnim un fragment din romanul lui Ehrenburg Front unic, roman cu cheie, în care fiecare personaj e o figură a capitalismului european ; la o rubrică cu totul nouă, intitulată Carnetul muncitorului, se recomandă un articol al lui Theodor Dreiser în care se arată că în America „350 de familii conduc 95°Io din bogăţia ţării". în aceeaşi rubrică se face o prezentare a lui Leonid Leonov, se traduce un fragment din Frontul roşu al lui Aragon, pus pe atunci sub acuzare pentru provocare la rebeliune. Nota ce însoţeşte traducerea menţionează că a fost selectat 393 ,,1'mgmmtul cei miai subversiv din întreg poemul". In acelaşi număr întîlniml un articol nesemnat (Radu Popieisou, care lucra la aceleaşi pagină, afirmă că aparţine luii Sahia) * intitulat Lenin şi literatura proletariană, în care, după ce se dă un citat din Organizaţia de partid şi literatura de partid, urmează o notă unde ise spunue «că trebuie „exclusă din activitatea liteirară" „literatura de adormire ia conştiinţelor", „fuga ide adevăr şi de aspra realitate". încă din 29 februarie Sahia răspunsese acestei cerinţe, publicind prima versiune a nuvelei Revolta din port. Numărul din 4 aprilie în Carnetul literar cuprinde un Jubileu al lui Gorki şi o bum ă definiţie a „literaturii proletare" : „Literatura proletară este înainte de toate o artă revoluţionară, o artă de clasă, care se înalţă o dată cu venirea unei noi clase sociale, care deţine viitorul societăţii şi destinele umanităţii". Probabil că noua linie a Faclei devenise incomodă pentru conducătorii revistei, căci în 11 aprilie se dă o lămurire, prim oarei se spume că ARexan-dru Sahia, redactor al ziarului Vremea, „nu a făcut niciodată parte din redacţia ziarului Facla". La sugestia partidului, Sahia scoate la 3 aprilie 1932 revista Veac nou, care trebuia să joace un mare rol în viaţa politică şi culturală a ţării. Dar din pricina prigoanelor Siguranţei revista nu poate apărea decît în trei numere (al doilea ia 10 aprilie, al treilea şi ultimul la 17 aprilie). însemnătatea revistei, cu toată viaţa ei scurtă, nu poate să ne scape, deoarece iacii se prefigurează noul tip de publicistică militantă. Iată ce scria Sahia în arti-colul-program : „înţelegem să ne adresăm în gazeta noastră largilor mase populare şi nu minorităţii omnipotente. Vom încerca cu scrisul nostru să apărăm interesele acestor majorităţi sociale, să le exprimăm năzuinţele, să le fim cinstit şi fără părtinire adevărat purtător de cuvînt." Problemele discutate în Veac nou ilustrează crezul afirmat: 394 apar articole despre şoanaj, despre siailarii, despre inundaţii etc, în oare se ia, cu adevărat, apărarea celor oropsiţi, icondamnîmidu-se profitorii. Şomajul, se spume în articolul lui Sahia în primul număr ai Veacului nou, este un „sclavaj nou, care se deosebeşte de cel vechi prin aceea că clasa capitalistă refuză cu indignare să mai ofqre şi pîine, şi muncă", şomierul fiind „cea mai devalorizată marfă din cîte există pe lume". Concluzia este clară : „Muncitorimea proletară deci, căzută în şomaj, trebuie să-şi dea seama, o dată pentru totdeauna, că salvarea nu stă decît în spiritul ei de organizare şi acţiune demnă". în primăvara anului 1932 s-au produs inundaţii catastrofiaite, care au lăsat muritori de foame mii de ţărani. „Prevenitoare", conducerea ţării a alocat, printr-o comisie ia inundaţiilor, suma rizibilă de 5 milioane lei, ceea oe-1 face pe Sahia să se întrebe revoltat: „Cîţi dintre membrii acestei memorabile comisiuni n-or fi avînd, în ceea ce-i priveşte personal, cîte cinci milioane ori cinci ?" în articolul Conversiunea datoriilor agricole, după ce face o analiză a crizei agrare care bîntuie gospodăria agricolă, ajunge la concluzia că : „Agricultura romînească, în dezvoltarea sa în urma crizei, a ajuns la rîpă". La 5 iunie 1932 apare Bluze albastre, „revistă de literatură proletară". Iniţial această publicaţie trebuia să fie simultană cu Veac nou, constituind, probabil, reversul literar al acesteia din urmă. Este sigur că apariţia Bluzelor albastre a întîmpi-mat o mulţime de piedici. Revista trebuia să apară cu aproape patru lumi înainte. încă din 15 februarie apare, în pagina a doua a Faclei, un articol intitulat Bluze albastre, semnat de Sahia, în care, după ce se vorbea de dezinteresul cititorului faţă de literatura vremii, de dispreţul cititorului burghez pemtru valorile culturale, autorul (articolului constata cu mare satisfacţie apariţia unei „noi lumi de oititori: muncitorimea proletară", pentru 395 care un grup de tineri, oare „au înţeles valorile literaturii şi nevoile spirituale ale maselor", vor scoate o bibliotecă de literatură proletariană Bluze albastre. Piroimiisiunile pe care Ie face Sahia muncitorilor ilustrează că autorul articolului stăpînea noţiunile teoretice ale reailismului socialist: Cititorul nou „va găsi în ea (literatura Bluzelor albastre, n.n.) explicaţia vieţii adevărate şi străine lui astăzi, lumea în prefacerea vie şi care se scutură din temelie pentru o alta nouă şi definitivă". Cititorul nou pe care-l descoperise Sahia nu în-tîrzie să-şi exprime adeziunea totală şi interesul viu pentru noua publicaţie anunţată şi oare anticipa (direcţia sănătoasă şi suflul înnoitor al oamenilor muncii. Muncitorii şi ţăranii au fost ţinuţi departe de cultură şi de aceea întreprinderea atît de generoasă a tinerilor intelectuali inspiraţi de partidul comunist va fi deosebit de anevoioasa : „împrejurările, viaţa şi munca lor brutală i-a ţinut departe de rînduriie de plumb, înşirate frumos pe hîrtia albă. Muncitorului, Ca şi ţăranului, i s-au cerut eforturi de muncă şi cu cît spinarea lui a putui să reziste mai mult, cu atît bucuria şi admiraţia conducătorilor a crescut. Toate acele preocupări pentru o culturalizare a maselor n-au fost decît simple parodii şi mijloc de explicaţie a unor sume fabuloase — vărsate din vistieria statului". (Despre Bluzele albastre, Facla, 7 martie 1932). In numărul din 21 mJartie al Faclei un anunţ asigură pe muncitori că Bluzele albastre vor apărea în primele zile ale Iui aprilie. Nici de această dată însă revista n-a putut fi scoasă şi desigur că Sahia, al cărui spirit de răspundere a fost exemplar, a depus eforturi pe care astăzi Ie bănuim numai, pentru a-şi ţine promisiunea diată. Cu toate acestea, primul număr aii Bluzelor apare de-abia la 5 iunie. Cifra numerelor apărute nu se ridică decît eu una peste cea înrăutăţirea sănătăţii îl ţintuieşte la pat. Moare în ziua de 12 august 1937. Pentru partid, pentru ( clasa muncitoare, moartea lui Alexandru Sahia a fost o pierdere dureroasă. Iată ce scria muncitorul tipograf Nicolae Ionescu familiei lui Sahia, expri-mînd prin această scrisoare sentimentele tovarăşilor săi : „Să ştiţi că greul ce ne apasă astăzi nu este numai al d-voasiră, ci şi al nostru, care l-am cunoscut pe Alexandru Sahia şi pentru care şi-a Setrecut multe zile şi nopţi între noi, cei de jos. e-au rămas de la el prea multe exemple mari pentru a nu fi alături de d-voastră în această încercare. Şi să vedeţi că nu-l vom uita niciodată ca unul care ne-a apărat întotdeauna drepturile " Cu generozitatea ce-1 caracteriza, cu entuziasmul ?i întreaga sa dăruire pentru cauza nobilă a socia-ismului, cu intransigenta sa fată de duşmanii poporului, Sahia, ca atîtia dintre colegii de generaţie, şi mai mult decît ei, ar fi putut să fie un părtaş al zidirilor de astăzi. Personalitatea sa luminoasă ni-l tine totuşi, la fel de aproape. Sahia nu este numai un precursor, ci şi „un contemporan". ★ I Un loc cu totul special în activitatea lui Ale- xandru Sahia îl ocupă creaţia literară. Şi aici, ca şi în celelalte domenii, el n-a lăsat o operă I întinsă. Pentru a sezisa specificul creaţiei literare a lui Alexandru Sahia, cea mai bună cale este aceea de a pleca de la concepţia scriitorului despre artă în general, şi despre rolul artei în anumite mo- 406 407 mente, în special. Dacă prima latură a fost jlis-cutată, cea de-a doua nu s-a bucurat nici măcar de o menţiune. Ca propagator al ideilor partidului în problemele artei, Sabia s-a situat, fără nici o ezitare, pe poziţiile artei militante. Un articol din Facla — deja menţionat — (Pentru eliberarea maselor) exprimă cît se poate de clar credinţele sale artistice : „Nu scriu, desigur, sa mă distrez! Ar fi o crimă lucrul acesta. Scrisul meu este o contribuţie la eforturile de eliberare a maselor muncitoreşti. Idealul lor este^şi idealul meu.*. Un scriitor trebuie să fie un luptător social. El trebuie să fie continuu legat, în mod strîns, de complexul social în care trăieşte... Scriitorul nu poate fi străin de fenomenele economice, politice, care agită întotdeauna masele... Epoca romantismului languros, a extazului mistic este îngenuncheată şi plesnită de alte realităţi, ce caută să ne depăşească. Ceva mai mult. Scriitorii generaţiei mele trebuie să se convingă în momentul de faţă că nu pot face decît artă cu tendinţă şi că o altă artă nu poale să existe. în această tendinţă însă să introducem maximum de artă, pentru că numai astfel operele de artă vor căpăta viabilitate. Scriitorii sînt şi rămîn apărătorii întregii umanităţi şi de la ei se aşteaptă, în primul rînd, luminarea spre formulele de viaţă unde exploatarea nu mai există, unde ura de rasă este extirpată.66 O mai inspirată şi mai completă definire a scriitorului realist-socialist nici că s-ar putea da. Cea mai mare parte a literaturii lui Sabia ilustrează consecventa deplină a scriitorului cu pro-priile-i principii. Pînă a ajunge în acest moment al înţelegerii, Sahia a parcurs o etapă, e drept foarte scurtă, de căutări, de experienţe scriitoriceşti. Această etapă o situăm între anii 1929—1931, prin cele cîteva schite publicate în Vremea, Ultima oră, Viaţa literară, şi Bilete de papagal. Te- mele înseşi ale acestor încercări sînt vagi, de un umanitarism naiv, şi trădează ambiţia de originalitate a autorului. Lumea acestor schite n-are aproape nici un contur social, iar problemele şi personajele ilustrează o orientare naturalistă. O schiţă, Omul sau cîinele, începe şi se termină într-o desăvîrşită confuzie. Autorului i se pare la un moment dat că seamănă cu Hector, cîinele din copilărie, otrăvit, iar într-un alt moment vede pe un călugăr în ipostază canină. O altă schiţă, Sa-rah a sărutat pe Crist, pornind de la ideea tolerantei religioase, degenerează pînă la urmă în misticism şi iraţionalism. In Fapt divers în port apar pentru întâia dată în opera lui Sahia muncitorii nenorociţi ai porturilor. Schiţa aceasta, publicată în 1929, este cu totul ilustrativă pentru observarea şi descifrarea drumului lui Sahia pînă la Revolta din pori, unde apare acelaşi mediu, dar zugrăvit în lumina scriitorului înarmat cu o viziune revoluţionară. In schiţa din 1929, mediul portuar ne apare de un sumbru dezolant. Eroii sînt : un hamal ofticos, Serdici (numele va reveni în Moartea tînărului cu termen redus), femei care se vînd şi care, în momente desperate se aruncă în mare. Intenţia tînărului prozator vrea să depăşească însă simpla zugrăvire de mediu, el ţinteşte să dezbată o problemă de etică. Pornind de la ideea creştină că trupul e dat de satana şi că nu trebuie să-l cruţi, numai sufletul fiind opera lui dumnezeu, morala schiţei, cu privire la trup, capătă accente savonarolice : „Murdăreşte-l! Crestează-l cu brici, dacă poţi, dă un picior celui care n-are, pisează-ţi limba cînd prostiile nu mai contenesc." Predilecţia scriitorului se îndreaptă spre cazuri clinice sau, în orice caz, care nu lasă nici o posibilitate de remediere, nici o perspectivă. Pasta sumbră a mediului, cu note adesea căutate, ne- 408 409 fireşti, contribuie la formarea impresiei de ne- 1 verosimil. ^ 1 Am schiţat ideile şi atmosfera cîtorva piese de 1 început ale lui Sahia, spre a vedea mai clar pro- 1 greşul realizat de scriitor într-un timp surprinză- f tor de scurt. 't Deosebit de interesante ni se par schiţele ins pi- J, rate din mediul călugăresc. Din cîte se ştie, Sahia intenţiona să dea un întreg roman cu privire la moravurile monahale, roman pe care-1 intitulase sugestiv Huliganii lui dumnezeu. Din pricina morţii premature nu şi-a realizat însă planul. Ne-au rămas totuşi, din acest proiectat roman, cîteva fragmente, de fapt schiţe independente, demne de luat în seamă şi din care putem reconstitui intenţia scriitorului. Schiţele despre călugări ale lui Sahia nu creionează atît personaje, cît ţes o anumită atmosferă, la un ton mai mult grav decît comic, în care, mai totdeauna, este eliminată indulgenţa şi umorul cu care alţi autori îşi învăluie de obicei eroii. Sahia desfiinţează mai totdeauna obiectul satirei sale, şi aceasta pentru motivul că între el, autor, şi personajele din jur se interpune o apreciabilă distanţă. Singur mărturiseşte (schiţele sînt scrise la persoana întîia) că nimic nu-1 leagă de „lăcaşul ; lui dumnezeu" şi de slujitorii săi. După ce un călugăr îl prindei pe un altul tăind un porc de crăciun şi-1 ameninţă pentru acest „păcat", i se pune întrebarea : „— Pentru ce, părinte Nicandrie, o fi păcat să tai porci în mănăstire ? — Sînge, frate, sînge — una. A doua — carnea. Noi, cei logodiţi cu fecioara, n-avem voie să vărsăm sînge, nici să mîncăm carne." Autorul comentează : „îmi dau seama că părintele minte şi-l las să mintă." Scene scurte, fragmente din viaţa călugărilor, realizate cu multă economie de mijloace, ade- 410 sea sugerînd numai, dezumflă reputaţia „fraţilor". Ava Melintie, un călugăr robust, prinde, pe cînd era la arat, primăvara, o ţărancă pe care o siluieşte (■Ava cu '{tava). Intre călugări se întîmplă adesea şi bătăi şi, ca de obicei, dreptatea e a celui mai tare. Preacucernicii sînt stăpîniţi de vicii şi de patimi care lasă în urmă pe cele ale „păcătoşilor". Ava loanichie a înnebunit. Părintele Miron îl îngrijeşte pe loanichie pentru că-i rămîne toată averea acestuia şi, ipocrit, se plînge către toţi de păcatul care a căzut asupra lui. Nebunul a murit de foame, Miron nu-1 mai hrănea. La înmormântare însă mimează un plîns „în care rîde falsitatea cea mai despuiată" (Moartea definită). In numai cîteva pagini, Sahia reuşeşte să construiască tablouri remarcabile, în care se urmăreşte mereu stupiditatea vieţii călugăreşti. Vizita patriarhului „pă chestia bugetului" e îndelung pregătită. Patriarhul vine la mănăstire într-un „Lincoln" elegant şi e „mai mîndru decît un împărat". Trecînd prin faţa călugărilor „ţeapăn şi absent", aceştia cîntă „cu glasuri false, cu stîn-găcii strigătoare la cer" un imn anume compus : „Pre stăpînul nostru" (Ouăle şi patriarhul). Predicile ţinute de părintele stareţ sînt o parodie grotescă. Scriitorul însuşi se întreabă : „Ce are să spună stareţul despre Isus ? E un om des-Yul de voinic, cu capul cît un dovleac roşu, suficient de burtos, şiret, şi pentru cel mai mic lucru înjură călugării birjăreşte." Iată un fragment din-tr-o predică a stareţului despre Isus, în ziua de crăciun, care aduce aievea cu predicile lui Otto Katz din Bravul soldat Sveik : „— Cine nu cunoaşte pe Mesia ? Mesia înseamnă veste şi vestindu-se a venit să se nască astăzi... Ce faci acolo părinte Agaftanghel ? Neruşinat ce eşti! Marş afară. încheie : — Altceva vreau să spun, părinţilor şi fraţilor, 411 înainte de a încheia, sfînta adunare. Am auzii ca mulţi dintre voi uneltiţi împotriva mea la Patriarhie. Nu mi-e frică de nimeni. Am oamenii mei. în ceea ce mă priveşte îl bag în... pă ăla care o mai îndrăzni să facă ceva. Amin! în acest timp un călugăr mai vîrsinic întreabă : — Mi se pare mie, frate, sau ne~a înjurat de mamă, pungaşul ăsta de stareţ ?" (Isus în mănăstire). Ca o urmare firească a atitudinii autorului fată de mediul şi personajele incriminate, întîlnim, în schitele lui Sahia despre călugări, o înverşunare critică pe care n-am identificat-o încă jpînă la această dată. Am constatat, dimpotrivă, că în primele încercări literare prozatorul înclină spre un sentimentalism vag, literaturizează abuziv oamenii şi faptele, manifestă o anumită predilecţie către psihologism şi naturalism, cultivă cazurile bizare şi rarisime. Fragmentele din Huliganii lui dumnezeu, prin critica severă, prin conturarea unor chipuri veridice şi autentice, reprezintă, fără îndoială, o ucenicie rodnică pentru scrisul lui Sahia. Scriitorul are aici prilejul să-şi desfăşoare o mai bogaiă gamă a virtuţilor artistice şi să cultive, cu insistentă şi cu bune rezultate, grotescul, această categorie estetică, atît de utilizată în literatura anti-clericală. Unul dintre părinţi „sforăie ca un porc beat", „grohăie cînd doarme". La venirea patriarhului, părintele Ghervasie, încereînd să sărute anteriul patriarhului, rămăsese acolo „beat, tremu-rînd sub anteriu". Ne-ani oprit asupra stareţului „cu capul cît un dovleac roşu, suficient de burtos", şi am citat o parte din memorabilul său discurs. Grotescul nu este însă niciodată gratuit. Prozatorul urmăreşte o ţintă foarte precisă, anume aceea de a dezumfla mitul bisericii şi al slujbaşilor ei, ba, mai mult, vizează pe dumnezeu însuşi. Reportajele din Colonia sfîniă pun în evidentă acelaşi scop de compromitere a lumii şi locurilor 412 „divine" în ochii cititorului care mai păstrează mirajul „locurilor sfinte". Peisajul de la „sfîntul mormînt" format din : „catolici, ortodoxi, zarvă, înjurături, poliţie, arabi, pungaşi de buzunare", ţipete implorînd „lumina sfînta" sugerează plastic adevărata stare de lucruri de la „locurile sfinte". Prin schitele sale antimonahale, Sahia aduce o contribuţie artistică reală la zugrăvirea unei lumi astăzi aproape dispărute, din fericire, dar care acum un deceniu şi ceva îşi ducea, tihnită şi ignorantă, existenţa-i parazitară. De aceea parcurgi paginile din Huliganii lui dumnezeu cu regretul că scriitorul nu şi-a desăvîrşit tabloul. Dar tot ceea ce a scris Sahia pînă în 1932 nu reprezintă decît experienţe, căutări, unele mai reuşite, altele mai puţin fructuoase şi în care cu greu putem identifica pe autorul Uzinei, vii. Trebuie de altfel spus că progresul înregistrat de Sahia, clarificarea conştiinţei sale scriitoriceşti se produc atît de repede, încît surprind şi dezarmează pe cercetător : în luna aprilie a anului 1932 Sahia publică în revista Azi o schiţă, Vrabia, caracterizată printr-un vădit iz naturalist, pentru ca în iunie a aceluiaşi an să dea, în Bluze albastre, Uzina vie. Este cert că procesul limpezirii concepţiei scriitorului nu exclude anumite sinuozităţi căci, în luna februarie a aceluiaşi 1932, Sahia dăduse prima formă a Revoltei din port. Evident că n-ar fi posibil să explicăm maturizarea gîndirii scriitorului fără legătura sa cu partidul comunist. Viata de gazetar comunist l-a introdus în mediul muncitoresc, unde a cunoscut marile suferinţi, dar în acelaşi timp dîrzenia şi spiritul revoluţionar al proletariatului. Cărţile marxiste i-^au deschis perspectiva evoluţiei societăţii, precum şi căile atingerii idealului socialist. Legătura directă cu conducătorii proletariatului nostru, pildele de dîrzenie, demnitate şi jertfă oferite de luptătorii ceferişti în procesele înscenate împotriva lor l-au oţelit pe Sa- 41.3 hia şi i-au format caracterul. Şi cum omul şi artistul nu se pot niciodată despărţi, toate aceste cîştiguri şi virtuţi s-au transmis în operă, fertilizînd-o. Opera literară a lui Sahia numără nu mai mult de opt nuvele de mărimea unor schite : Uzina vie, Revolta din port, Execuţia din primăvara, Moartea tînărului cu termen redus, întoarcerea tatei din război, Pe cîmpia de sînge a Mărăşeşiilor, Ploaia din iunie, Şomaj fără rasă. Celelalte scrieri de care am amintit sînt mai ales încercări prezen-tînd doar un interes istorico-literar. S-a spus despre Sahia că este primul scriitor care aduce clasa muncitoare în literatură în modul cel mai realist, şi faptul este prea adevărat. S-au făcut, de către comentatorii lui Sahia, comparaţii între muncitorii din Uzina vie sau Revolta din port şi felul dezolant în care apare clasa muncitoare în literatura vremii, citîndu-se în special cartea lui Carol Ardeleanu Viermii pa-mîntului, unde muncitorii sînt abrutizaţi, striviţi» lipsiţi total de conştiinţa forţei lor. Importanţa nuvelelor lui Sahia stă, mai întîi, în faptul că atrag atenţia opiniei scriitoriceşti asupra unei noi clase, a cărei oglindire în literatură se impune. Literatura romînească cultivase în special ţăranul, cîteodată orăşanul şi intelectualul. Aceste categorii îşi conturaseră tipuri, mai mult sau mai puţin reprezentative, dar ele existau. Viaţa marilor fabrici, a uzinelor, a industriei în general, îşi aştepta încă scriitorul. Unii dintre artiştii care au încercat să pătrundă în mediul muncitoresc şi să-1 înţeleagă l-au compromis, de fapt. Clasa muncitoare avea nevoie de un\ scriitor înarmat cu învăţătura ei, încălzit de noi^l ei umanism. Şi acest scriitor s-a dovedit a fi Alexandru Sahia. Este sigur că nuvelele sale au fost o adevărată revelaţie, ele impu-nînd atenţiei cititorului şi artistului o lume nouă, cunoscută doar superficial şi denaturat, o lume în care cititorul descoperea însuşiri pe care nu le întîlnise în mediul burghez descompus, şi, mai ales, o forţă de care trebuia neapărat ţinut seama, şi de care se va fi convins singur cu un an mai tîrziu, în februarie 1933. Bozan din Uzina vie, muncitor la o uzină de locomotive, slab „cu obrajii supţi, stă de paisprezece ani pe scara de sîrmă, comandînd podul rulant, cu ochii înlăcrămaţi de aburii ce se ridică". Din această muncă istovitoare, sălbatică, nu s-alege cu nimic. Monologul lui Bozan, simplu, mişcător, provoacă emoţii nereţinute, impresionînd sensibilitatea cititorului. „Vezi luciul ăla de la bielă ? Eu l-am dat... La mine la ţară există gară. Are să iasă şi mama şi ai mei se vor întreba : Ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan din toate astea ? Eu am să-i înştiinţez că am dai lustrul bielei, că iot trupul ei a fost cărat de mine cu podul rulant din inima cuptorului, în ghearele laminoarelor", ceea ce-1 face pe un alt muncitor, pe Filip, să reflecteze : „Dacă fabrica asta ar fi a muncitorilor, dacă ea ar fi organizată după legi proletare, dacă s-ar munci numai şapte ore pe zi, slăbănogul ăsta de Bozan ar înnebuni şi lustrul bielei lui ar întrece soarele." Luate drept o simplă meditaţie, gîndurile lui Filip ar părea, cel mult, frumoase, nobile. Raportate însă la ţelurile ideologice ale scriitorului comunist, care era Sahia, ele capătă o mare încărcătură afectivă, o greutate specifică inedită. De cele mai multe ori, însă, în nuvelele lui Sahia despre muncitori, gîndurile nu-s voalate, exprimarea lor este deschisă, chiar violentă. Muncitorii înaintaţi din proza lui Sahia, ca Filip, Rogoz din Uzina vie, Mihail şi Simion din Revolta din port, atacă cu vehemenţă orînduiala burgheză şi cultivă încrederea în forţa clasei muncitoare. După ce Bozan se prăbuşeşte în cazanul de plumb şi-şi pierde piciorul, fiind lăsat pe drumuri, Rogoz, un muncitor din Comitetul uzinei, cheamă la grevă, declarînd : „...legea asigurării celor ce cad jertfă este o simplă minciună, ca şi toate 414 415 legile burgheziei". Referindu-se la patroni, el rosteşte cuvintele memorabile, care desigur că au aţî-ţat enorm spiritul de luptă al muncitorilor : „Ei trebuie să înţeleagă, o data pentru totdeauna, ca forţa braţelor noastre întrece forţa tuturor motoarelor, noi suntem adevărata uzină, suntem uzina vie". „Tovarăşul Mihail" din Revolta din port, conducătorul sindicatului, îşi îmbărbătează astfel muncitorii, ameninţaţi de poliţia înarmată, care vedea în convoiul înmoTmîntării lui Gălăciuc o manifestaţie politică: „...îndîrjeşte-te, strînge în tine îndîrjeala multa... Lupta cea mare se va da odată, nu mai e mult... cu cît lupta se va da mai organizat, cu atît triumful va fi mai sigur şi mai apropiat" Crearea unor muncitori înaintaţi, cu conştiinţa clară a luptei, cu încredere în forţa şi destinul clasei lor, reprezintă latura cea mai durabilă a celor două nuvele ale lui Sahia de care ne-am ocupat. Ele depăşesc realismul critic, preocupat exclusiv de reflectarea, e drept realistă şi critică, a vieţii, dar lipsit de perspectiva revoluţionară. Considerăm, de aceea, că Uzina vie şi Revolta din port indică, în modul cel mai pregnant, în Sahia, un precursor al realismului socialist în literatura noastră. înarmat cu o concepţie socială ştiinţifică, Sahia a văzut clar ceea ce altora le era peste putinţă să zărească măcar. Scriitorul a înţeles că un muncitor revoluţionar, în împrejurarea consemnată, de o mare tensiune, trebuie să găsească cuvintele cele mai încărcate de semnificaţii, care să comunice cititorului nu numai înţelesul lor strict, ci care să conţină sensuri subterane, bănuite numai. După ce Bozan a primit o lovitură în cap, inundat de sînge, se gîndeşte : „Ce face Filip ? Sigur, se luptă, se luptă pentru piciorul meu de lemn. Toată muncitorimea luptă acum pentru un picior, dar care ascunde în el nenorocul altor sute de picioare." In aceste puţine şi simple cuvinte, 416 nuvelistul a reuşit să exprime la o înaltă intensitate emoţională ideea solidarităţii clasei muncitoare, a spiritului ei revoluţionar şi a invincibilităţii ei, ideea ilustrată de asemenea în cealaltă nuvelă despre proletariat, Revolta din port. Mijloacele vorbirii agitatorice, urmare a muucii de gazetar comunist a lui Sahia, sînt adesea întrebuinţate în nuvelistică, fără ca prin aceasta să fie diminuată capacitatea emoţională. Dimpotrivă, în măsura în care eroii, în întreaga lor personalitate, sînt tipici, reprezentativi, convingerea cititorului pe cale afectivă se realizează amplificat. Proletarul lui Eminescu preferase de asemenea invectiva, agitaţia deschisă şi forţa de impresionare a monologului său este în afara oricărei discuţii. Bozan, Filip, Rogoz, Mihail, Simion apar, prin scurtimea schitelor, prea puţin în fata cititorului. Chipurile lor rămîn însă întipărite în mintea sa, şi aceasta e garanţia sigură a reuşitei acestor eroi. Dacă, de pildă, din Viermii pămîntului de Carol Ardeleanu sau chiar din Aurul negru de Cezar Petrescu, cărţi ce descriu în sute de pagini mediul muncitoresc, nu reţinem chipul nici unui muncitor, faptul că din puţinele pagini ale lui Sahia ne-au rămas aproape toate personajele demonstrează fără tăgadă că ele trăiesc cu intensitate, că autorul lor deţine marele secret de a insufla viaţă oamenilor şi evenimentelor. O dată cu instaurarea fascismului în Germania, pericolul unui carnagiu mondial devenise iminent. Personalităţi din cele mai populare, presa progresistă dezlănţuie o vastă campanie antirăzboinică. Cuvîntul liber, la care lucra Sahia după 1933, demască prin toate mijloacele (articole, beletristică, caricaturi) chipurile sîngeroase şi respingătoare ale monştrilor belicoşi. La 11 noiembrie 1933, cînd apare primul număr al Cuvîntului liber, se împlineau cincisprezece ani de la încheierea armistiţiului. Articolul de fond se intitulează 11 27 — Ai. Sahia — Scrieri alese a r 7 Noiembrie şi în el se vorbeşte cu un patos nerefi-nut de nenorocirile pe care le-ar aduce un nou război care cere „noi cimitire" şi „o nouă îndobitocire a omenirii". Sînt invocaţi, în acest articol, „schilozii marelui război", care „strecurîndu-se pe lingă, ziduri cu chipurile lor îndurerate, cu trupurile sfîrlecate — strigă în fragica lor muţenie un formidabil : — Dezmeticiţi-vă!" Un alt articol, din numărul următor al gazetei, vorbeşte de „umbrele supte, mizerabile, murdare", ale invalizilor care trec pe calea Victoriei „în cadenţa uscată a cîrjilor, izbite cu dispreţ în asfaltul amorf". Imaginea morţii, a războiului asasin, a oamenilor schilozi din ale căror trupuri, întregi şi viguroase odată, „au rămas bucăţi şi petece" revine în presa de orientare progresistă. Am amintit aceasta întrucît nuvelele antirăzboinice ale lui Sahia (întoarcerea tatei din război şi Pe cîmpia de sînge a Mărăşeştilor) sînt, indubitabil, ecoul artistic al acestei atmosfere antirăzboinice. Nuvela întoarcerea tatei din război realizează exemplar, cu mijloace sobre, cu o forţă de concentrare vrednică de pana unui mare talent, momentul „întoarcerii din război". După ce schiţează mai întîi cadrul acţiunii, un orăşel dunărean, în care forfoteşte o mulţime nerăbdătoare de femei şi copii mai ales, care asaltează trenurile ce descarcă soldaţi „pămîntii, slabi, cu hainele rupte", scriitorul se stabileşte asupra profesorului întors de pe front fără un picior şi cu mintea zdrobită. Omul, ameţit de infernul bătăliei, se socoteşte mereu pe front, nu se poate dezmetici, fiecare zgomot şi obiect îl retranspun în peisajul dominat de sînge şi de bubuituri. Zborul unui cîrd de vrăbii este luat drept răpăit de mitraliere. Cu. toate sforţările pe care le depun ai săi ca să-1 convingă că s-a aşternut pacea, profesorul nu crede : „Credeţi voi lucrul acesta ?... Aţi văzut voi pacea ? Voi, cu ochii voştri ?" 418 Omul devenise atît de sceptic şi în acelaşi timp atît de însetat după pace, după linişte, încît ar fi vrut s-o „vadă" concret, s-o pipăie şi poate s-o ascundă chiar, spre a nu-i mai fi răpită. In momentele de luciditate, profesorul cu un picior de lemn devine un acuzator aspru, neînduplecat, al celor care stîrnesc războaiele în profitul lor, încercînd *să „răsplătească" prin cîte „o porfie de aramă" (cum spunea Sahia într-un articol) pe cei ce s-au jertfit, şi lăsîndu-i muritori de foame : „Prostii... Ipocrizie. Toate statele, auzi, toate statele şi-au decorat morţii, şi dacă milioanele de schelete ar apărea acum, li s-ar agăţa de coastă cîte o decoraţie şi-ar trebui să moară a doua oară... de foame." Tipul profesorului din întoarcerea tatei din război rămîne, în literatura noastră, o mărturie artistică a unui moment îndoliat din istoria poporului nostru, momentul primului mare măcel mondial. Este de presupus că Sahia intenţiona să dea un vast tablou al tragediei primului război mondial în nuvele succesive oare, poate pînă la urmă, ar fi alcătuit un roman. In acelaşi an, 1934, după o lună de la publicarea nuvelei discutate, apare Pe cîmpia de sînge a Mărăşeşiilor, care ni se pare o continuare a primei, într-un anumit fel. Copilul, prin prisma căruia vorbea autorul în prima nuvelă, apare şi de această dată, ca un tînăr însă. Despre tatăl său cu piciorul de lemn este mereu vorba. Nici acum, după 18 ani, nu crede în pace : „Vedeţi voi pacea ? O simţiţi ?" Intenţia Iui Sahia, în această din urmă nuvelă, nu diferă esenţial de prima, şi Una, şi cealaltă încercînd să trezească în cititor imaginea tragică a războiului, care nu trebuie să se mai repete. In Cîmpia de sînge a Mărăşeştilor porneşte, ca şi prima, dintr-o tendinţă polemică, aceea de a contracara propaganda deşănţată a cercurilor conducătoare în legătură cu „Romînia mare", cu „glo- 27* . 419 ria şi prosperitatea" ei. Această din armă intenţie dirijează resorturile lui Sahia în această nuvelă, poate mai mult decît în prima. Cu prilejul lui 6 august, la 18 ani de la bătălia Mărăşeştilor, oficialitatea organizase o festivitate care sa readucă la actualitate „eroismul acestor vremuri". Momentul este însă folosit şi pentru aţîţarea spiritelor, pentru pregătirea unui alt război la care, participanţii la solemnitate „ar porni din nou la luptă, cu mai mult elan". Dar „figura acestui şacal" cu „picioarele robuste, piept puternic, braţele complete", comentează autorul, „hîrîie sinistra peste grămada; marilor mutilaţi" şi, ca un răspuns dat acestui orator care incită la război, se aude „sunetul picioarelor de lemn şi clinchetul cataramelor". Legată de aceste nuvele prin prezenţa temei războiului este şi nuvela Execuţia din primăvară. Aici prozatorul scoate în relief o problemă specială, anume tragedia unui ostaş, victimă a persecuţiei rasiale. Se întîmplă aici, ca şi în Iţic Ştrul dezertor al lui Rebreanu, un paradox inexplicabil: soldatul evreu Isidor Abramovici, chemat să lupte pe front, unde-şi face datoria ca oricare soldat, este executat prin împuşcare de acelaşi stat care-1 chemase sub arme. Tragedia lui Isidor Abramoyici nu stă propriu-zis în faptul că este executat, că în faţa ochilor lui i se sapă groapa în care va fi aruncat, ci în nedumerirea răscolitoare a omului care ştie că n-ia comis nici o culpă, ca şi Iţic Ştrul. „Pentru ce, pentru ce..." se întreabă el mereu. Nu ştie ce să creadă, lumea aceasta i se pare lucrul cel mai de neînţeles cu putinţă : „Am vorbii despre dumnezeu — gîndi Isidor Abramovici — şi-am dat soldatului Raţă o pereche de şireturi şi tutun... Altceva ?... Altceva ?" Nuvelele lui Sahia inspirate din primul război mondial se înrudesc, după cum este şi firesc, cu cele mai bune realizări privind acest eveniment: Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, 420 Pădurea spînzuraţilor, Catastrofa, Iţic Ştrul dezertor, întunecare, Strada Lăpuşneanu, Balaurul. Ca şi scrierile enumerate, întoarcerea tatei din război, în cîmpia de sînge a Mărăşeştilor, Execuţia din primăvară scot cu putere în relief ideea tragediei războiului, a nenorocirilor infinite şi iremediabile pe care le aduce omenirii, precum şi caracterul special al acestei „catastrofe" pentru poporul nostru. Nuvelele lui Sahia însă accentu-iază, mai mult decît operele citate, necesitatea luptei împotriva războiului criminal. Forţa mobilizatoare a acestor nuvele a stat, desigur, pe primul plan în intenţia prozatorului, care subliniază cu fiecare moment, cu fiecare nou personaj, caracterul criminal al războiului imperialist. „Marii mutilaţi ai războiului", victimele acestor crime, vorbesc ameninţător în momentul sărbătoririi a 18 ani de la bătălia de la Mărăşeşti : „Sub noi putrezesc de 18 ani, să vă intre în cap, de 18 ani, resturile celor care au luptat la Mărăşeşti. In satele lor, i-aşteaptă de 18 ani în şir nevestele, cîrdul de copii, casa, vitele, pamîntul. Şi ei nu s-au mai întors" Autorul descoperă cu sagacitate, prin figura „şacalului" cu „fălci dezvoltate", care sînt adevăraţii profitori ai războiului. în alte nuvele, fără legătură cu războiul, Sahia aduce în vreun fel vorba despre război. Petre Măgăun din Ploaia din iunie are muşchiul de la piciorul drept „retezat de o schijă, în timpul războiului" şi de aceea piciorul arată ca „o stinghie roasă de cari, oarecum putredă". Faptul că acest om cu o familie de unsprezece suflete n-are decît un pogon de pămînt, în timp ce alţii au „de o sută de ori atîta", aruncă o lumină demascatoare asupra „reformei agrare", atît de trîmbiţată de guvernele burghezo-moşie-rimii. Poziţia justă a nuvelelor antirăzboinice ale lui Sahia şi mai ales acea forţă mobilizatoare sporită pe care o degajă se datorează, în afara oricărei 421 îndoieli, înarmării cu ideologia marxistă, care-i dezvăluise adevăratul caracter al războiului, precum şi activităţii lui Sahia ca publicist comunist. Nuvelele sale antirăzboinice au răspuns, în cel mai înalt grad, apelurilor lansate de partid în legătură cu lupta împotriva unui nou război. Execuţia din primăvară se înrudeşte mai degrabă cu Şomaj fără rasă decît cu nuvelele antirăzboinice. In finalul nuvelei ni se sugerează aceeaşi solidaritate la care au ajuns, datorită destinului comun, Haralambie Oantă şi Leib Goldenberg din Şomaj fără rasă ; soldatul Rată Ion, camaradul de front al lui Isidor Abramovici, este tot atît de nedumerit ca şi victima, şi, deocamdată, atitudinea lui nu depăşeşte cadrul sentimental. Isidor însuşi, după ce se pronunţase sentinţa, cheamă pe Rată şi-i dă cutia cu tutunul din care fumaseră împreună şi* în momentul dezlănţuirii salvei ucigătoare, i se pare că aude *,un plînset puternic de ţăran". Şi atunci gîndeşte: „Desigur, plînsetul lui Raţă". Această solidaritate a oamenilor de jos, indiferent de provenienţa etnică, este exprimată deschis în Şomaj fără rasă prin vorbele lui Haralambie Oantă, care răspunde, la bănuiala prietenului său, Leib Goldenberg, că ar fi antisemit : „Dar cum aş putea eu să te urăsc pentru că eşti evreu ?... Nu suferi şi tu cît mine ?.., Ura astfa, Leib, este tot o născocire a bogaţilor!" Fată de chipurile atît de pure ale celor doi soldaţi, colonelul rasist Maximovici din Execuţia din primăvară, cu capul „ca un cub perfect şi nasul plesnit la vîrf", cu burta umflată peste birou „ca o jumătate de ou uriaş", este o apariţie hidoasă, de fiară, tot atît de respingătoare ca şi „domnul Jean", patronul hapsîn şi sadic din Şomaj fără rasă. Bun cunoscător al vieţii ţăranilor, Sahia ne dă, în Ploaia din iunie, un tablou, e drept, incomplet, fiind vorba de o simplă schiţă, dar de un realism zguduitor. In cîmpul secătuit de o secetă năprasnică, cu răzoarele arse, pe o arşiţă cumplită, seceră ţăranul Petre Măgăun. înalt, uscat „cu gîtul lung" ca „de struţ", încins cu papură, desculţ şi în izmene, silueta omului sugerează sărăcia şi cazna infernală. Alături de el, Ana, soţia sa, în firele de paie şi în ţarina dogoritoare, îi naşte doi gemeni, care măresc numărul copiilor lui Măgăun la nouă. Desperarea omului nu cunoaşte margini : „Nu mai am de trăit. Am şapte copii, cu ăştia care veniră acum, fac nouă, cu noi doi, tocmai unsprezece guri... N-am decît locul ăsta, un pogon. Pe urmă nr-am plătit prestaţie, n-am plătit izlaz." Ploaia, care se revarsă în şuvoaie în cele din urmă, n-are de ce să-1 bucure, căci ea „nu i-a fericit decît o fîşie îngustă de pămînt", în timp ce alţii „au de o sută de ori atîta". Tabloul este de o sobrietate aproape cutremurătoare, o fîşie, e drept îngustă, dar încărcată de sensuri, dintr-un peisaj zguduitor, care ascunde într-insul forţe ameninţătoare. Referindu-se la această schiţă, acad. G. Călinescu descoperă în Sahia un „pictor al Bărăganului într-un realism transfigurator de panou" care „promitea să devină un scriitor interesant" (Istoria literaturii - romîne, p. 843). Ceea ce ne surprinde cu totul favorabil în scrierile lui Sahia este maxima lui concentrare şi cînd spunem aceasta, bineînţeles, nu ne referim la scurtimea lor, care, în sine, n-are importanţă, ci la faptul că într-un spaţiu atît de restrîns autorul reuşeşte să ne comunice o mulţime de idei, să ne transmită emoţii intense, răscolitoare, realizînd, din acest punct de vedere, o adevărată performanţă. Deşi acest merit a fost recunoscut de către comentatori, el n-a fost de loc explicat. Meşteşugul artei lui Sahia stă în faptul că prozatorul evită dispersarea, ştie să se concentreze, să disece 422 423 la maximum, să repete motivul în aceeaşi nuvelă astfel, încît devine în cele din urmă un laitmotiv, şi un simbol. Eroii par preocupaţi, sînt urmăriţi de o anumită idee oare, de fapt, deschide cheia înţelegerii nuvelei. Am semnalat, de pildă, că în Execuţia din primăvara, Isidor Abramovici îşi pune mereu o întrebare la care nu va putea răspunde niciodată : „Pentru ce a fost condamnat ?", întrebare ce surprinde tocmai esenţialul, ideea diriguitoare. In Moartea tînărului cu termen redus toţi soldaţii tînjesc după un somn odihnitor (dormeau cîte 3—4 în pat şi era imposibil să te odihneşti) şi după o manta. Motivul mantalei revine adesea în această schiţă şi Serdici, eroul nuvelei, moare cu gîndul la mantaua care nu mai vine. Evident că obsesia mantalei simbolizează de fapt suferinţa soldaţilor şi aspiraţia lor către eliberarea din iadul armatei burghezo-moşiereşti. în Uzina vie revine adesea motivul castroanelor mari de tablă şi al jimblei după care tînjesc copiii lui Bozan, ca şi în Revolta din port, în care copiii lui Gălăciuc privindu-1, umflat cum era de apă, nu pot pricepe „de unde a găsit el atîta mînoare". Procedeul revine cu insistenţă în Întoarcerea tatei din război şi în cîmpia de sînge a Mărăşeştilor. De fapt laitmotivul, în ambele nuvele, este piciorul de lemn, care simbolizează caracterul distrugător al războaielor, rolul lor criminal în mutilarea oamenilor, simbolul schilodirii vieţii şi frumuseţii umane. O dată sosit în gară, profesorul „îşi plesneşte brutal piciorul de lemn în oaldarîm" ; după aceea se retrage către peretele gării „trîntindu-şi piciorul de lemn" ; cînd mama cere o trăsură, el ripostează: „Ţi-e ruşine cu mine, cu piciorul meu ?" ; cînd se aşază la masă, i se aud, pe dedesubt, „mişcările piciorului de lemn" ; cînd profesorul se plimba pe cîmp, în urmă îi rămîneau „scobiturile piciorului de lemn". Sfîrşituî nuvelei 424 e semnificativ : „în spatele nostru rămîneau aceleaşi urme de paşi neîmperecheaţi şi scobiturile de cîrtiţă ale piciorului de lemn6. La începutul nuvelei în cîmpia de sînge a Mărăşeştilor eroul liric mărturiseşte că s-a gîiidit totdeauna „cu teroare ia piciorul tatei rămas pe această cîmpie", şi imaginea piciorului de lemn stăruie şi în paginile acestei scrieri. în general, lui Sahia procedeul revenirii motivelor îi este caracteristic şi el traduce, cu fidelitate, pe plan afectiv, ideile călăuzitoare ale scrierilor. Procedeul, ca atare, nu poate fi etichetat realist sau antirealist. Deşi s-ar părea că el capătă o largă circulaţie în literatura impresionistă, a fost şi este folosit cu succes de către scriitorii realişti. Mantaua lui Gogol, care simbolizează starea unei întregi categorii sociale şi umane, nu este singurul exemplu. Se pot cita şi Sufletele moarte ; în literatura noastră nouă, Zaharia Stancu, în Desculţ, îşi construieşte capitole întregi pe un laitmotiv, aşa cum se întîmplă, de pildă, în capitolul culesului viei pe moşia boierului Milan Miliarezi, în care cuvîntul botriiţă, simbol al încătuşării şi schingiuirii oamenilor, revine sub toate nuanţele posibile. în capitolul iarbă, cuvîntul iarbă este întrebuinţat de mai multe ori decît toate celelalte cuvinte la un loc, deoarece el simbolizează renaşterea vieţii, izbînda ei, în ciuda oricăror încercări de a o înăbuşi. Ca şi scriitorii citaţi, Sahia şi-a dat seama de avantajul procedeului în creşterea intensităţii emoţionale, agitatorice, în ultimă instanţă, în captarea şi mobilizarea cititorului. Procedeul este, de asemenea, indicat în scontarea efectelor lirice. Capitolele din Zaharia Stancu la care ne-am referit sînt adevărate poeme în proză. Nuvelele lui Sahia conţin, de asemenea o doză considerabilă de poezie, şi o participare lirică insistentă : „Astăzi e 6 august : ziua, orele, clipele, cînd zeci de mii de oameni şi-au înfipt gurile în ţarina şi, respirînd 425 ultima oara căldura sîngelui, au murii pentru patrie. Pentru ce au murit oamenii aceştia ?" •Procedeul este extrem de eficient în sublinierea stărilor psihologice, în evocarea tablourilor. Sahia procedează întocmai ca un pictor care îngroaşă trăsături, întăreşte culori, spre a atrage atenţia asupra a ceea ce i se pare esenţial în scopul provocării şi întreţinerii emoţiei contemplatorului sau ca un compozitor care revine asupra motivului dominant, ce-1 interesează îndeosebi şi pe care vrea să-1 comunice auditoriului. Asemenea acestei categorii de artişti, Sahia îşi brodează tot materialul pe „tema principală", renuntînd la tot ceea ce ar putea constitui o piedică, un balast, în comunicarea cu cititorul. Fără îndoială că şezisînd acest specific, el trebuie pus în legătură cu activitatea gazetărească, de pamfletar, a scriitorului, activitate care i-a influenţat şi mijloacele artistice, nu numai conţinutul. In pamflet, mai mult decît în alte specii, fiecare cuvînt capătă o mai mare greutate specifică. în spaţiul restrîns, oferit de ziar, pamfletarul trebuie să lovească cu maximum de eficacitate, să realizeze, cît mai operativ, efectul mobi^ lizator, propagandistic. El evită să disperseze atenţia cititorului, căutînd s-o concentreze la maximum. Nu este de aceea întîmplător faptul că scriitorii cu o valoroasă experienţă gazetărească se disting tocmai prin sobrietate şi concentraţie. Este sigur că pamfletele lui Geo Bogza sau ale lui Zaharia Stancu au fost o excepţională şcoală pentru scrisul lor. într-unui din articolele sale din Contemporanul, Tudor Arghezi sublinia marile avantaje ale scriitorului care trece prin şcoala gazetăriei. Concentrarea şi densitatea nuvelelor lui Sahia, calităţi fundamentale, se revendică, în mod cert, din activitatea gazetărească a autorului lor. Către sfîrşitul consideraţiilor cu privire la opera atît de interesantă a lui Sahia, din păcate nedesă-vîrşită prin moartea prematură a scriitorului^ ne 426 ispiteşte totuşi o problemă care necesită, neapărat^ explicaţii' S-a vorbit despre Sahia ca despre un precursor al realismului socialist. Cititorul însă poate, după lectura operei sale, să-şi pună următoarea, legitimă întrebare : Cum se face, totuşi, că în majoritatea nuvelelor lui Sahia eroii se sting, sînt striviţi, mor ? Bozan din Uzina vie moare, după cîte se pare, uzina însăşi murise ; în Revolta din port muncitorul Gălăciuc a murit, tovarăşii lui sînt împrăştiaţi ; Isidor Abramovici din Execuţia din primăvară moare, ca şi Serdici din Moartea tânărului cu termen redus. Ajunşi în acest moment al discuţiei, este necesar şă raportăm scrierile lui Sahia la epoca în care au fost create, epocă de cumplită teroare, în care guvernau forţele cele mai întunecate, care, cîţiva ani mai tîrziu, vor declanşa cel de al doilea război mondial. Scrierile lui Sahia înregistrează cu fidelitate tocmai acest moment al „cumplitei terori", cum era adesea denumit în presa vremii, şi fără înţelegerea acestui moment riscăm să apreciem cu îngustime opera sa. Sahia însuşi şi-a definit cu sagacitate epoca : „Generaţia noastră, adică a acelora care am păşit peste 25 de ani, a trăit şi continuă să trăiască epoca unui \adevarai tragism. Anii cruzi ai copilăriei s-au legat unii de alţii sub o zodie războinică, îmbelşugată de sînge. Multora părinţii le-au rămas să putrezească în cîmpuri, simple hoituri încununate de glorie" (Pentru eliberarea maselor, Facla, 17 octombrie 1935). în alt articol completează tabloul : „Pretutindeni criza continua, iar acolo unde producţia a întrecut nivelul dinainte de criză, sunt în curs noi prăbuşiri economice, luînd forme alarmante" (Front unic, front popular, Cuvîntul liber, 2 mai 1936). în artioolul-program al Bluzelor albastre, Sahia îşi defineşte cu claritate atitudinea, ca scriitor, fată de această realitate, pledînd pentru o „literatură a realităţilor groaznice" şi aici credem că descifrăm nuanţa inedită 427 pe care o anticipasem în legătură cu concepţia sa artistică: „...înţelegem să facem adevărata artă, literatură a realităţilor groaznice (s.n.) mascată prin multiplele legende şi teoriile care au dăinuit prea mult". Scriitorul are convingerea că epoca pe care o trăieşte se defineşte tocmai prin groaza pe care ea a imprimat-o în toate sectoarele activităţii spirituale a omului. O dată convins de acest adevăr, ca artist, se simte obligat să-l dezvăluie semenilor săi, întregii lumi. Pentru a înlătura răul, trebuie ca mai întîi să-l cunoşti. Literatura lui Sabia reflectă, repetăm, tocmai acest moment de grele încercări din istoria poporului nostru. Nu e întîmplător faptul că în ea mişună oameni schilozi, cu picioare de lemn, cu braţe de cauciuc, adesea fără braţe şi fără picioare, că mor atîţia eroi. De fapt, însă, toate acestea nu fac decît să sugereze cu mai multă pregnanţă ideea că, în aceste condiţii, viaţa a fost mutilată, scoasă din resorturile ei fireşti. Concluzia că o astfel de viaţă trebuie neapărat şi neîntârziat înlocuită se impune ca o necesitate. Şi Sahia a sugerat care sînt forţele ce vor schimba vechea orînduire, instaurînd o alta, nouă : muncitorii din Uzina vie şi Revolta din port, al căror spirit revoluţionar n-a putut fi, desigur, înăbuşit prin cravaşe şi închisoare, după cum moar* tea lui Levinson şi a detaşamentului său din în-frîngerea nu este o înfrîngere. Astfel de opere, tipice prin atinosfera lor, prin faptele particulare, prin întîmplările concrete, prin drumul propriu al eroilor, emană, cu toate acestea, optimism, reconfortare, datorită faptului că eroii întruchipează idei invincibile şi reprezintă forţa socială cea mai avansată. De altfel, Sahia însuşi ştie, cu subtilitate, să ferească pe cititor de o anume fatalitate tragică ce s-ar putea degaja. După atmosfera sufocantă din în cîmpia de sînge a Mărăşeştilor, autorul încheie printr-un peisaj luminos : „Se luminează de ziuă. Un soare superb anunţă dimineaţa. Ţăranii au împînzit cîmpul şi ară pă~ mînturile de toamnă." Simbolic este şi sfîrşituî Ploii din iuniej ^ „Se lasă seara cu paşi de cenuşă şi fără ţipăt. O data cu ea, cerul s-a spart, înflorind geamurile ţăranilor cu o lumină de purpura" încheierea nuvelei Şomaj fără rasă^ lasă deschisă perspectiva unei lumi mai drepte, în care Haralambie Oanţă şi Leib Goldenberg îşi vor recăpăta adevărata demnitate umană. Apropierea acestei lumi se anunţă cu frumuseţile unei primăveri : „Crăpau mugurii liliecilor şi mirosea în aerul mahalalei a rod. Se trecea, de fapt, pragul ierna, către tinereţea unei primăveri adevărate. Opera lui Alexandru Sahia se pretează exemplar formulei de „tragic-optimist". Acesta este, considerăm, adevăratul spirit cu care trebuie să ne apropiem de ea, pompiliu marcea' i «ti ir M f * [ 423 CUPRINS Cuvînt inaînte................ 5 / Notă asupra ediţiei............ 16 Nuvele şi schiţe Fapt divers în pod........... 19 Isus în mînăstire........... 23 Ouăle şi patriarhul.......... 33 Moarte definită............ 41 Uzina vie .............. 50 Revolta din port........... 59 Ava cu tava............ 68 ^Execuţia din primăvară......... 71 Moartea tînărului cu termen redus..... 90 Moartea înghiţitorului de săbii...... 98 ^întoarcerea tatei din război ....... 103 Vîn cîmpia de sînge a Mărăşeştilor..... 118 ^Primăvara 1935............ 130 ^Ploaia din iunie...........• 132 yŞomaj fără rasă ............ 145 U.R.S.S. azi............. 165 Articole şi reportaje în noapte.............. 279 Banalităţi exasperante......... . 281 Literatura şomerilor.......... 284 Mirarea din Ierusalimul cel sîîrit...... 287 Revistele şi toamna ........... 290 Prietenia Iosiî-Gîrleanu......... 293*/ Renegat.............. 295$ Bluze albastre . . ........... 298^ Salariile.............. 300 431 Conversiunea datoriilor agricole...... 303 Şomajul.............. S07 Inundaţiile ............. 310 Congresul antirăzboinic......., . ' 313 Ghilotina.............. 317 Lucrătorii ceferişti sunt nemulţumiţi de răspunsul d-lui ministru al Comunicaţiilor .... 320^ Tragica soartă a muncitorilor din porturi . . 323 ...Şi noi am fost elevi.......... 32$ Accidentaţii Casei centrale nu sunt ajutaţi . . 329 Situaţia celor cîteva mii de muncitori ceferişti Şomeri............. . 332 *v Barbarie .............. 33$ Este necesară o grabnică anchetă la Doftana , 339 Henri Barbusse............ 341 v Pentru eliberarea maselor ........ 343 f Situaţia femeii muncitoare........ 34g Crăciunul negru............ 354 Doftana .............. 357 Moartea pictorului Nicolae Cristea (cuvîntare rostită la înmormîntarea pictorului) . . . . 363 Front unic — front popular........ 365 Tatar-Bunar............. 370 Puşkin............... 380 % ^ Tineretul german........... 382 ^ Un precursor: Alexandru Sahia .... 385 v> Responsabil de carte : El. Beram Tehnoredactor : S. Malcas Dat la cules 18.01.60. Bun de tipar 08.03.60. Tiraj 20.100+5050 ex. Hîrtie semivelină mată de 65 gr.jm*. Ft. 540><840J 16. Coli ed. 18,18. Coli ae tipar 27. Ediţia I. Comanda 3947. Planşe tiefdruk I. A. nr. 0540. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 R—O. Tiparul executat sub corn. nr. 170 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteiî „I. V. STALIN", Bucureşti — R.P.R.